SF. IOAN GURA DE AUR, OMILII LA EVANGHELIA DUPA IOAN, VOL. 2

PATRIARHIA ROMÂNĂ
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
Omilii la Evanghelia după Ioan
Volumul al II-lea
COLECŢIA PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI INIŢIATĂ ÎN ANUL 1977 DE PATRIARHUL
IUSTIN (f 1986) ŞI RELUATĂ, ÎN SERIE NOUĂ, ÎN ANUL 2007 CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
COMISIA PATRISTICĂ
Preşedinte: DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Vicepreşedinţi: VARLAAM, Episcop Vicar Patriarhal; Acad, prof. univ. dr. Emilian POPESCU; Membri: Prof. univ. dr. Florica BECHET; Prof. univ. dr. Ioana COSTA; Prof. univ. dr. Ana-Cristina HALICHIAS; Lect. dr. Maria-Luiza OANCEA; Prof. univ. dr. Traian DIACONESCU; Pr. prof. univ. dr. Vasile RĂDUCĂ; Prof. univ. dr. TudorTEOTEOi; Secretar: Adrian BĂICULESCU
PĂRINŢI şi SCRIITORI BISERICEŞTI
SERIE NOUĂ
18
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
Omilii la Evanghelia după Ioan
Volumul al II-lea
CARTE PUBLICATĂ CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Traducere din limba greacă veche de Maria-Iuliana RIZEANU şi Mihai GRIGORAŞ Note de Mihai GRIGORAŞ
BASILICA
BUCUREŞTI – 2019
Ediţie îngrijită de către Departamentul „Carte patristică” al Editurilor Patriarhiei Române
Redactori: Mircea adrian BĂICULESCU, Alin bogdan MIHĂILESCU Petru MOLODEŢ, Mihai GRIGORAŞ, Diana BARABOI
Tehnoredactare: Laura raluca CRISTEA
Viziune grafică: Maria COMAN
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
IOAN GURĂ DE AUR, sfânt
Omilii la Evanghelia după Ioan Sfântul Ioan Gură de Aur; carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. bucureşti: Basilica, 2016 2 vol.
ISBN 978-606-29-0101-1
Vol. 2 trad. din lb. greacă veche de Maria-Iuliana Rizeanu şi Mihai Grigoraş; note de Mihai Grigoraş. – 2019.
iSBN 978-606-29-0336-7
I. Rizeanu, Maria luliana (trad.)
II. Grigoraş, Mihai (trad.; note)
226.5,07
© BASILICA
ISBN 978-606-29-0336-7
NOTĂ EDITORIALĂ
Prezentul volum, cuprinzând omiliile 42-88 la Evanghelia după Ioan ale Sfântului Ioan Gură de Aur, reprezintă continuarea unui prim volum (PSB 15) care conţine omiliile hrisostomice 1-41 la aceeaşi Evanghelie. Toate aceste predici sunt plasate de specialişti în anul 390391, datând din etapa cea mai prolifică a carierei omiletice a Sfântului Ioan, care pe atunci era încă preot în Antiohia, împuternicit de episcopul cetăţii, Flavian, să instruiască poporul în locul lui.
Omiliile din volumul de faţă reiau exegeza de la capitolul al 6-lea al Evangheliei după Ioan până la final. Pe măsură ce comentariul se apropie de ultimele capitole evanghelice, predicile devin din ce în ce mai lipsite de digresiuni exegetice, dogmatice, istorice, morale ş.a., autorul limitându-se aproape exclusiv la comentarea succintă, verset cu verset, a textului biblic. Se remarcă astfel un dezechilibru de ansamblu, rezultat din faptul că cele patru capitole finale ale Evangheliei (Ioan 18-21) sunt tratate în doar şase omilii (83-88), în timp ce primul capitol evanghelic este explicat în douăzeci de omilii (1-20); această disproporţie ar fi putut fi cauzată de apropierea unei limite cronologic-liturgice, care să fi determinat urgentarea finalizării comentariului.
în Omiliile 42-88 autorul păstrează acelaşi model omiletic prezentat în primele cuvântări: (a) debutul prin citat evanghelic; (b) introducerea scurtă, conţinând reflecţii subtile pe teme mai ales morale; (c) comentarea textului evanghelic pe segmente scurte, presărată uneori cu divagaţii şi reveniri, alteori cu procedee şi figuri retorice de mare impact; (d) exhortaţia morală; (e) finalul doxologic stereotip.
Metoda exegetică este cu precădere cea antiohiană. Sfântul Ioan se concentrează pe înţelesul literal al textului, fiind interesat în general de aspectele lui istorice. În corelaţiile dintre Noul şi Vechiul Testament, interpretarea tipologică este folosită cu
6
predilecţie (43, 2; 46, 3; 55, 2; 66, 1; 75, 1; 85, 1), dar autorul nu ezită să utilizeze şi interpretarea alegorică atunci când îi serveşte în lămurirea unor dogme importante: „[Cuvintele]: «Ţesută de sus nu sunt puse fără motiv, ci unii spun că prin acestea se indică o alegorie, anume că Cel răstignit nu era om simplu, ci avea şi dumnezeirea de sus” (85,1).
Dintre toate omiliile hrisostomice dedicate comentariului biblic, Omiliile la Evanghelia după Ioan au tonul cel mai polemic. Autorul poartă dispute pe teme doctrinare cu gnosticii de diferite ramuri (42,2; 66,3; 85,2), cu pnevmatomahii (78,1-3), cu sabelienii (74,1; 75,1; 82, 2), dar în mod special cu adversarii dumnezeirii lui Hristos: arienii şi, în mod particular, eunomienii (63,3; 64,1; 82, 2), fapt pentru care specialiştii tind să plaseze Omiliile la Evanghelia după Ioan şi Discursurile împotriva anomeilor în aceeaşi perioadă.
O parte considerabilă din fiecare omilie este rezervată îndemnurilor morale. Pentru Sfântul Ioan, „la nimic nu foloseşte o credinţă dreaptă dacă viaţa este stricată” (63, 4). De aceea, autorul îndeamnă adesea: „Să-L slăvim pe Dumnezeu, nu doar prin credinţă, ci şi prin viaţă; altminteri, nu mai e slăvire, ci hulă. Căci Dumnezeu nu e hulit atât de mult dacă un elin e întinat, ci dacă un creştin e stricat” (67, 3). Între viciile cele mai incriminate de predicatorul antiohian sunt hoţia şi lăcomia, cărora le propune ca remediu milostenia, cu o observaţie preţioasă: „Nu mă refer la milostenia cea din nedreptate, fiindcă aceasta nici nu este milostenie, ci cruzime şi neomenie. Căci la ce foloseşte să-l dezbraci pe unul şi să-l îmbraci pe altul?” (73, 3).
în multe omilii (61-63, 69, 86) Sfântul Ioan acordă o atenţie deosebită femeilor, care, prin afecţiunea şi compasiunea lor înnăscute (86,1), au cea mai mare putere de influenţă asupra soţilor lor: „Nimic, într-adevăr, nimic nu-i mai puternic decât o femeie evlavioasă şi înţeleaptă în a-l pune în rânduială pe bărbat şi a-i modela sufletul în cele câte ar voi. Pentru că nici pe prieteni, nici pe profesori, nici pe conducători nu îi va îngădui, precum pe soţia lui, să-l îndemne şi să-l sfătuiască” (61, 3). Întrucât rolul lor în ameliorarea societăţii este unul decisiv, autorul nu cruţă niciun efort în a le povăţui şi îndruma spre practicarea filosofiei cereşti: „Femeia însă, şezând acasă ca-ntr-o şcoală de filosofie şi adunându-şi mintea-n sine, va putea să-şi îndrepte atenţia spre rugăciuni şi citiri şi spre cealaltă filosofie” (61, 3).
7
De-a lungul omiliilor, Sfântul Ioan dovedeşte o remarcabilă familiaritate cu Sfintele Scripturi, reuşind cu mare abilitate să extragă din ele citări lămuritoare şi ilustrări pertinente. În plus, le recomandă ascultătorilor citirea Scripturilor (53, 3) şi chiar procurarea de manuscrise cu textul sacru: „De aceea vă rog să vă procuraţi aceste cărţi şi, dimpreună cu cărţile, să primiţi şi înţelesurile şi să vi le întipăriţi în minte” (53, 3); mai mult, citirea nu trebuie să fie simplă sau superficială, ci trebuie însoţită permanent de meditaţia atentă la înţelesul celor citite: „Cei care vor să culeagă rod din cele citite nu trebuie să treacă cu vederea nici cel mai mic amănunt din cele spuse” (57,1).
Traducerea cuvântărilor din prezentul volum s-a făcut după cum urmează: Omiliile 42-60 au fost traduse de Maria-Iuliana Rizeanu, iar Omiliile 61-88 au fost traduse de Mihai Grigoraş. Traducerea s-a făcut după textul original grecesc, editat de OSB Theobald Fix şi integrat în colecţia Patrologia Graeca, vol. 59 (coli. 239-482).
Editura Basilica
OMILIILE 42-88 LA SFÂNTUL APOSTOL şi EVANGHELIST IOAN
ALE CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU IOAN GURĂ DE AUR
Omilia 42
„După acestea Iisus S-a dus dincolo de Marea Galileei, în părţile Tiberiadei. Şi mergea după El mulţime multă, pentru că vedeau minunile pe care le făcea cu cei bolnavi. Şi S-a suit Iisus în munte şi a şezut acolo cu ucenicii Săi. Şi erau aproape Paştile iudeilor.” (Ioan 6,1-4)
1. Cu oamenii răi să nu intrăm în dispute, iubiţilor, ci, atunci când aceasta1 nu aduce vreo vătămare virtuţilor noastre, să învăţăm să ne dăm la o parte dinaintea uneltirilor lor viclene. Astfel încetează orice orgoliu. După cum săgeţile, atunci când nimeresc ceva rezistent, tare şi rigid cu mult avânt, se întorc asupra celor care le-au azvârlit, dar, atunci când sunt aruncate cu forţă, fără însă să întâlnească vreun obstacol, degrabă slăbesc şi se opresc, tot aşa se întâmplă şi cu oamenii orgolioşi. Atunci când intrăm în dispute cu ei, mai mult se sălbăticesc. Dar, atunci când ne dăm la o parte şi ne retragem, uşor domolim toată furia lor.
De aceea şi Hristos, când a cunoscut că fariseii au auzit că El face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan, a mers în Galileea2, pentru a stinge invidia lor şi pentru a potoli, prin retragerea Sa, mânia care s-ar fi putut isca de pe urma acestor cuvinte. Dar, plecând din nou în Galileea, nu a mers în aceleaşi locuri. Căci nu a mers în Cana, ci dincolo de mare3. De aceea mergeau după El mulţimi multe, văzând minunile pe care le făcea.
1 Anume evitarea disputelor.
2 Cf. Ioan 4,1, 3.
3 Localizarea aproximativă nu este întâmplătoare. Evangheliştii sinoptici, la rândul lor, păstrează misterul (Matei 14,13; Marcu 6, 31; Luca 9,10). E vorba de un loc pustiu, ferit de zarvă, pe vârful unei coline: un loc ideal al întâlnirii omului cu Dumnezeu fapt subliniat de Sfântul Ioan mai jos. Această localizare aproximativă trimite la ubicuitatea divină în general, dar, interpretată în contextul discursului euharistic din continuare (Ioan 6, 47-58), ne poate da de înţeles ceva mai specific: prin Sfânta împărtăşanie simbolizată de înmulţirea pâinilor Hristos nu Se află static într-un singur loc, ci este prezent pretutindeni unde se săvârşeşte şi se consumă Sfânta Jertfă.
12
Care minuni? De ce nu le pomeneşte după felul lor? Pentru că acest evanghelist s-a străduit ca cea mai mare parte a cărţii sale să o rezerve discuţiilor şi cuvântărilor. Într-adevăr, vezi că într-un an întreg, ba chiar şi acum, de praznicul Paştilor, nu ne-a relatat despre minunile Lui nimic mai mult decât că l-a vindecat pe slăbănog şi pe fiul slujitorului regesc4. Nu a încercat să le enumere pe toate, căci nu ar fi fost cu putinţă, ci doar câteva din multele şi marile minuni.
„Şi mergea după El” zice – „mulţime multă, pentru că vedeau minunile pe care le făcea”5. Totuşi nu îl urmau dintr-o convingere puternică. Deşi se bucuraseră de atâta învăţătură [din partea Lui], erau atraşi mai degrabă de minuni, ceea ce arată că aveau o gândire mai simplă. „Căci minunile” zice – „sunt pentru cei necredincioşi, nu pentru cei credincioşi”6. Dar acea mulţime despre care vorbeşte Matei nu era aşa, ci iată cum: „Erau toţi uimiţi de învăţătura Lui, că îi învăţa ca Unul care are putere”7.
Dar de ce merge acum pe munte şi şade acolo împreună cu ucenicii? Pentru minunea care avea să fie săvârşită. Faptul că numai ucenicii s-au suit [în munte] aducea învinuire mulţimii care nu L-a urmat. Dar nu era acesta singurul motiv pentru care S-a suit în munte, ci şi pentru a ne învăţa să ne depărtăm de zarvă şi de tulburare, fiindcă singurătatea este necesară pentru filosofie8. Adesea a mers şi singur în munte, înnoptând şi rugându-Se acolo, pentru a ne învăţa că cel care vrea să se apropie cu adevărat de Dumnezeu trebuie să se elibereze de toată tulburarea şi să caute vreme şi loc lipsite de zarvă.
„Şi erau aproape Paştile, sărbătoarea iudeilor.”9 „Cum de nu S-a suit la sărbătoare?” întrebi. „De ce, deşi toţi se grăbeau spre Ierusalim, El mergea în Galileea, şi nu singur, ci luându-i şi pe
4 Cf. Ioan 5, 5-9; 4, 46-53.
5 Ioan 6, 2.
6 1 Corinteni 14, 22.
7 Matei 7, 28-29.
8 Termenul „filosofie” are aici înţelesul de „viaţă ascetică”, „viaţă virtuoasă”, „înţelepciune practică”. O analiză a conceptului de „filosofie” în înţeles creştin vezi la Pierre HADOT, Ce este filozofia antică?, trad. G. Bondor, C. Tipuriţă, Polirom, Iaşi, 1997, pp. 259-274.
9 Ioan 6, 4. Această a doua menţionare explicită a sărbătorii Paştilor (după Ioan 2, 13), precum şi referirea la munte erau menite să actualizeze în memoria cititorului figura lui Moise şi, implicit, istoria ieşirii din Egipt a poporului evreu; Sfântul Ioan nu pierde ocazia de a le aduce în discuţie pe amândouă, atât în această omilie, cât şi în următoarele (vezi Omilia 43, debutul cap. 2, sau Omilia 45,1).
13
ucenici; iar de acolo a mers în Capernaum?” De acum încet-încet aducea slăbire Legii, luând drept pricină viclenia iudeilor.
„Şi, ridicându-Şi ochii, a văzut mulţime multă.”10 Aici arată că nu şedea niciodată cu ucenicii fără rost, ci probabil pentru a le lămuri ceva şi a-i învăţa, pentru a-i atrage la Sine. De aici putem înţelege purtarea Lui de grijă şi purtarea Sa smerită şi îngăduitoare faţă de ucenici. Ei stăteau lângă El, privindu-se probabil unii pe alţii. Apoi, uitându-Se El în sus, a văzut mulţimea care venea către El.
Ceilalţi evanghelişti spun că ucenicii au venit să-L roage şi să-I ceară să nu îi lase să plece flămânzi11. Acesta însă spune că Filip a fost întrebat de către Iisus12. Mie mi se pare că amândouă variantele sunt adevărate13, doar că nu s-au petrecut în acelaşi timp, ci acelea povestite de ceilalţi evanghelişti s-au petrecut mai înainte. Deci unele sunt cele relatate acolo, şi altele cele de aici.
Dar de ce l-a întrebat pe Filip? Ştia care ucenici aveau nevoie mai mult de învăţătură. Căci Filip este cel care după acestea a zis: „Arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns”14. De aceea l-a pregătit mai dinainte. Dacă minunea s-ar fi petrecut pur şi simplu, nu ar fi părut atât de mare. Acum însă îl sileşte mai întâi să mărturisească lipsa ca să cunoască situaţia în care era şi astfel să înţeleagă mai bine măreţia minunii ce avea să se petreacă.
Şi iată ce spune acela: „De unde să luăm atâtea pâini, ca să mănânce aceştia?”15 Tot aşa a vorbit şi cu Moise în Vechiul Testament. Căci nu a făcut minunea mai înainte de a-l întreba: „Ce ai în mână?”16 De vreme ce lucrurile neobişnuite, care se petrec pe neaşteptate, de obicei ne fac să uităm cele ce au fost mai înainte, l-a făcut mai întâi să mărturisească situaţia prezentă, pentru ca, după ce avea să se petreacă acel lucru uimitor, să nu poată uita cele ce a mărturisit. Astfel avea să înţeleagă mai apoi, prin comparaţie,
10 Ioan 6, 5.
11 Cf. Matei 14,15; Marcu 6, 35-36; Luca 9,12.
12 Cf. Ioan 6, 5.
13 Autorul etalează aceeaşi strategie conciliatoare şi în Omilia 66, 1, când discută contradicţia dintre versetele Matei 21, 2 şi Ioan 12,14. Metoda hrisostomiană de împăcare a versetelor discordante e investigată de Thomas R. MCKIBBENS, „The Exegesis of John Chrysostom: Homilies on the Gospels”, în: The Expository Times, 93 (1982), pp. 264-270 (268-269).
14 Ioan 14, 8.
15 Ioan 6, 5.
16 Ieşirea 4, 2.
14
măreţia minunii. Acest lucru s-a întâmplat şi aici. Când a fost întrebat, Filip a răspuns: „Pâini de două sute de dinari nu vor ajunge ca să ia fiecare câte puţin”17. „Aceasta o zicea ca să-l încerce, căci El ştia ce avea să facă.”18 Ce înseamnă: „Ca să-l încerce”? Oare nu ştia ce avea să-i răspundă? Fireşte, nu putem afirma aceasta.
2. Dar care este înţelesul acestei afirmaţii? Putem afla din Vechiul Testament. Căci şi acolo zice: „Şi, după aceste cuvinte, Dumnezeu l-a încercat pe Avraam şi i-a zis: «Ia-l pe fiul tău cel iubit, pe care l-ai iubit, pe Isaac”19. Şi aici se vede că nu a spus aceasta pentru că, încercându-l, aştepta să vadă sfârşitul: dacă va asculta sau nu (cum ar fi putut face aceasta „Cel care ştie toate mai înainte de înfăptuirea lor”20?), ci în amândouă situaţiile a vorbit omeneşte. De asemenea, atunci când se spune: „Cercetează inimile oamenilor”21, nu se referă la o cercetare pricinuită de necunoaştere, ci dintr-o desăvârşită cunoaştere. Tot aşa, atunci când spune: „L-a încercat”, nimic altceva nu a vrut să spună decât că a ştiut întocmai.
Şi un alt lucru poate fi spus: că l-a făcut mai încercat. Precum pe Avraam atunci, tot aşa şi pe Filip l-a făcut să înţeleagă minunea deplin prin această întrebare. De aceea, ca să nu te opreşti asupra sensului slab al cuvântului şi să bănuieşti ceva greşit despre cele spuse, evanghelistul a adăugat: „Că El ştia ce avea să facă”22.
Trebuie observat cum, atunci când se poate ivi o bănuială rea, evanghelistul o îndreaptă imediat cu multă grijă. Aşa şi aici, ca nu cumva cei care ascultau să aibă vreo bănuială de acest fel, a îndreptat-o zicând: „Căci El ştia ce avea să facă”. De asemenea, şi când a spus că „îl prigoneau iudeii, nu numai pentru că dezlega sâmbătă, ci şi pentru că spunea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu”23, dacă nu ar fi fost confirmată de fapte afirmaţia făcută de Hristos însuşi, ar fi adăugat şi atunci îndreptarea. Dacă, în privinţa celor pe care Hristos însuşi le spune, evanghelistul are grijă ca nimeni să nu primească bănuieli, cu atât
17 Ioan 6, 7.
18 Ioan 6, 6.
19 Facerea 22,1-2.
20 Istoria Susanei 1, 42.
21 Romani 8, 27.
22 Ioan 6, 6.
23 Ioan 5,18.
15
mai mult, în privinţa celor pe care le spuneau alţii despre El, S-ar fi îngrijit [să le corecteze] dacă nu ar fi văzut că aveau mai degrabă o părere cuvenită despre El. Deci nu a făcut aceasta pentru că ştia că părerea şi judecata lor despre El erau corecte. De aceea, când a zis: „Făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu”, nu a făcut apoi nicio îndreptare, căci ceea ce s-a spus nu era părerea lor strâmbă, ci afirmaţia Lui confirmată prin fapte.
Deci, când Filip a întrebat, atunci „Andrei, fratele lui Simon Petru, a zis: «Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Dar ce sunt acestea la atâţia?”24 Andrei a avut un gând mai înalt decât Filip, dar nu a mers până la capăt. Cred că nici nu a spus aceasta la întâmplare, ci pentru că auzise despre minunile prorocilor şi despre minunea făcută de Elisei cu pâinile25. De aceea a urcat [cu gândul] până la oarecare înălţime, dar nu a putut ajunge chiar până la vârf. Să învăţăm de aici, noi cei care căutăm desfătări, ce mâncau acei bărbaţi mari şi minunaţi. Să luăm seama şi să imităm simplitatea mesei, atât în privinţa cantităţii, cât şi a felului bucatelor.
Dar cuvintele care urmează arată multa lui slăbiciune, căci, după ce a zis: „Are cinci pâini de orz” a adăugat: „Dar ce sunt acestea la atâţia?” El credea că Făcătorul de minuni avea să facă puţine din puţine şi multe din multe. Dar nu era aşa. Lui îi era uşor deopotrivă şi din multe şi din puţine să facă să izvorască firea pâinilor. Căci nu avea nevoie de materia necesară acestui lucru, dar S-a folosit de creaţia însăşi ca bază pentru minunile Sale, ca să nu se creadă că este străină creaţia de înţelepciunea Lui, aşa cum spuneau acei defăimători care suferă de boala lui Marcion26.
24 Ioan 6, 8-9.
25 Cf. 4 Regi 4, 42-44.
26 Marcion din Sinope din Pont (fiul episcopului de Sinope) a fost un eretic dualist, activ la Roma la mijlocul secolului al II-lea. El făcea separaţia între Dumnezeul Vechiului Testament, văzut ca necruţător, răzbunător şi creatorul materiei, şi Dumnezeul Noului Testament, bun, transcendent, imaterial, străin de creaţie (supranumit literalmente „Străinul”) şi neimplicat în niciun fel în facerea materiei şi a lumii doctrină pe care o incriminează aici Sfântul Ioan. De aceea, Marcion nu accepta referatul facerii din Geneză (cap. 1-3), respingând de altfel întreg Vechiul Testament; din Noul Testament făcuse o selecţie proprie de texte canonice, care cuprindea o Evanghelie a lui Hristos (apropiată de Luca) şi zece epistole pauline. Mai multe despre raportul dintre Dumnezeul Noului Testament şi materie/creaţie la Marcion, în: Adolf VON HARNACK, Marcion. L’evangile du Dieu etranger. Une monographie sur l’histoire de la fondation de l’Eglise catholique, trad. Bernard Lauret et al., Cerf, Paris, 2003, pp. 140-143.
16
Aşadar, după ce amândoi ucenicii au deznădăjduit, abia atunci face minunea; căci mai degrabă în acest fel aveau parte de câştig, anume mărturisind ei mai întâi dificultatea lucrului, ca, după ce se va face [minunea], ei să afle puterea lui Dumnezeu. Căci, devreme ce urma să se facă o minune una pe care şi prorocii au izbândit-o, chiar dacă nu în acelaşi fel27 -, iar El urma s-o facă aducând şi mulţumire mai înainte, ca nu cumva ei să cadă în vreo suspiciune de neputinţă [despre El], ia seama cum prin toate, chiar şi prin felul [minunii], le-a înlăturat această [suspiciune] şi le-a arătat deosebirea Lui28.
într-adevăr, El face minunea când pâinile încă nu fuseseră arătate, ca să afli că cele non-existente sunt pentru El ca existente, precum spune Pavel: „Cel care cheamă cele ce nu sunt ca pe cele ce sunt”29. Căci, ca şi când masa era gata şi pregătită, El le-a poruncit să se aşeze îndată. Astfel, şi prin aceasta a înălţat cugetul ucenicilor. Iar întrucât ei au avut parte de câştig de pe urma întrebării, numaidecât s-au supus şi nu s-au tulburat, nici n-au zis: „Ce înseamnă oare aceasta? Cum ne porunceşti să ne aşezăm, când nu se vede nimic pregătit înaintea noastră?” Astfel, chiar înainte de vederea minunii, au început să creadă cei care la început au avut atâta necredinţă încât să zică: „De unde vom cumpăra pâini?”; căci ei cu sârguinţă aşezau mulţimile la masă.
Dar de ce nu Se roagă când urmează să-l îndrepte pe slăbănog, nici când înviază pe cel mort, nici când potoleşte marea, dar aici, în cazul pâinilor, face aceasta? Ca să ne arate că, atunci când începem masa, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu. Şi, în plus, El face aceasta mai ales în cazul [minunilor] mai mici, ca să afli că nu face rugăciunea din nevoie. Căci, dacă ar fi avut nevoie, cu mult mai mult ar fi făcut-o în cazul [minunilor] mai mari. Şi, de vreme ce El le-a făcut cu autoritate30 pe acelea [mai mari], e limpede că şi pe acestea [mai mici] le lucra [prin rugăciune] de dragul pogorământului.
3. De asemenea, [El mulţumeşte Tatălui] încă şi pentru că era de faţă mulţime multă şi trebuia să-i încredinţeze că a venit potrivit voii lui Dumnezeu. De aceea, când El face singur vreo minune,
27 Cf. 3 Regi 17,13-15.
28 Faţă de prorocii anteriori Lui.
29 Romani 4,17.
30 Adică fără a Se ruga Tatălui.
17
nimic de felul acesta nu vădeşte; dar, când o face în faţa multora, ca ei să nu creadă că El este vreun vrăjmaş al lui Dumnezeu sau vreun potrivnic al Născătorului Său, înlătură bănuiala prin mulţumire.
„Şi a dat celor ce şedeau şi s-au săturat.”31 Ai văzut câtă deosebire este între rob şi Stăpân? Fiindcă aceia32, având harul cu măsură, în acest fel fac minunile; dar Dumnezeu, făcându-le cu o putere absolută, pe toate le lucrează cu multă îmbelşugare. „Şi le-a zis ucenicilor: «Strângeţi firimiturile care au prisosit. Iar ei le-au strâns şi au umplut douăsprezece coşuri.”33 Aceasta nu era o dovadă de prisos, ci ca nu cumva fapta să fie socotită o nălucire; de aceea şi creează dintr-o materie subzistentă.
Dar de ce nu a dat mulţimilor să care coşurile, ci ucenicilor? Pentru că mai cu seamă pe aceştia, care aveau să fie dascălii lumii, voia să-i înveţe. Mulţimea nu avea să culeagă deocamdată vreun rod însemnat din minunile Lui. Ei le-au uitat imediat şi cereau altă minune. Apostolii însă aveau să primească un câştig nu de mică însemnătate. Iar pentru Iuda nu mică a fost osânda pentru că a cărat coşul. Că s-au făcut acestea spre instruirea lor se vede din cele spuse mai târziu, când le-a amintit de ele, zicând: „Tot nu înţelegeţi câte coşuri aţi luat?”34 Şi faptul că erau de acelaşi număr cu ucenicii35 coşurile cu fărâmituri avea aceeaşi pricină. Mai târziu, după ce au primit învăţătura, nu au mai adunat atâtea coşuri, ci şapte36.
Eu unul nu numai de mulţimea pâinilor făcute mă mir, ci, pe lângă cantitatea lor, mă miră şi numărul exact al rămăşiţelor, pentru că a făcut să rămână nici mai mult, nici mai puţin, ci atât cât a vrut, ştiind dinainte cât vor mânca. Acest fapt vădeşte o putere negrăită. Aşadar, fărâmiturile au confirmat minunea, arătând două lucruri: şi că cele petrecute nu au fost o nălucire, şi că [rămăşiţele] proveneau din [pâinile] pe care le-au mâncat.
în ceea ce priveşte [înmulţirea] peştilor, atunci s-a făcut pornind de la materia existentă, dar după înviere nu a mai avut materia de faţă37. De ce? Ca să înţelegi că şi acum S-a folosit de materie
31 Cf. Ioan 6,11-12.
32 Prorocii.
33 Cf. Ioan 6,12-13.
34 Matei 16, 9.
35 Cf. Ioan 6,13.
36 Cf. Matei 15, 37.
37 Cf. Ioan 21,1-13.
18
nu din lipsă, nici pentru că avea nevoie de o bază materială, ci ca să astupe gurile ereticilor.
„Iar mulţimile ziceau: «Acesta este într-adevăr Prorocul.”38 O, covârşitoare lăcomie a pântecelui! El a făcut nenumărate minuni mai mari decât aceasta şi niciodată nu au mărturisit aceasta, decât numai atunci când s-au săturat. Oricum, de aici se vede că aşteptau un Proroc ales. Căci aceia ziceau: „Tu eşti Prorocul?”39, iar aceştia: „Acesta este Prorocul”40.
„Cunoscând deci Iisus că au să vină şi să-L ia cu sila să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte.”41 Vai, cât de mare este tirania lăcomiei pântecelui! Ce gândire uşuratică! Acum nu le mai păsa de încălcarea sâmbetei, nici nu se mai arătau râvnitori pentru Dumnezeu, ci toate le-au lăsat la o parte, odată ce s-au văzut cu pântecele plin. Şi proroc era pentru ei, şi rege voiau să-L pună, dar El a fugit. De ce? Ca să ne înveţe să dispreţuim rangurile lumeşti şi ca să arate că nu are nevoie de nimic din cele de pe pământ. Cel care a ales ca toate ale Lui să fie simple şi mama, şi casa, şi oraşul, şi hrana, şi hainele nu putea ca mai apoi să Se semeţească cu cele de pe pământ.
Cele din cer erau mari şi strălucitoare: îngerii şi steaua42, Tatăl Care a glăsuit şi Duhul Care a mărturisit43, precum şi prorocii care au venit de departe să vestească44. Cele de pe pământ însă îi erau toate simple, pentru ca prin acestea să se arate mai mare puterea Lui. El a venit să ne înveţe să dispreţuim cele de aici şi nicidecum să nu admirăm cele strălucitoare ale acestei vieţi, nici să nu ne minunăm de ele, ci să luăm în râs toate acestea şi să iubim cele viitoare. Cel care admiră cele de aici nu va admira cele din ceruri. De aceea [Hristos] îi spunea lui Pilat: „împărăţia Mea nu este de aici”45, ca să nu pară că Se foloseşte de frica omenească şi de autoritate ca să convingă. Atunci cum a spus prorocul: „Iată, împăratul tău vine la tine blând, călare pe asin”46? Pentru că se referea la împărăţia aceea
38 Ioan 6,14.
39 Ioan 1, 21.
40 Ioan 6,14.
41 Ioan 6,15.
42 Cf. Luca 2,13-14; Matei 2, 9-10.
43 Cf. Luca 3, 22.
44 Cf. Matei 2,1-2.
45 Ioan 18, 36.
46 Zaharia 9, 9.
19
din ceruri, nu la aceasta [de aici]. De aceea şi în alt loc [Hristos] a zis: „Slavă de la om nu primesc”47.
4. Să învăţăm, dar, iubiţilor, a dispreţui cinstirile venite din partea oamenilor şi să nu le căutăm! Căci am fost învredniciţi de cea mai mare cinste, faţă de care cea de aici, pusă în comparaţie, este ocară, luare în râs şi batjocură. După cum bogăţia aceasta [de aici] este sărăcie faţă de aceea şi viaţa aceasta faţă de aceea este moarte (căci zice: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”48), tot aşa slava aceasta este ruşine şi luare în râs faţă de aceea. Deci să nu o căutăm. Dacă cei care dau această [slavă] sunt mai neînsemnaţi decât umbra şi visele, cu atât mai mult slava în sine. Căci „slava omului este ca floarea ierbii”49. Ce poate fi mai neînsemnat decât floarea ierbii?
Chiar de-ar fi dăinuitoare [slava aceasta], ce folos ar putea aduce sufletului? Niciunul. Ba chiar vatămă foarte mult, căci ne face robi, robi mai jalnici decât cei cumpăraţi cu argint, robi care arată supunere nu numai faţă de un singur stăpân, ci faţă de doi sau trei sau mii de stăpâni care dau porunci diferite. Cu cât este mai bine a fi liber decât a fi rob, adică liber de robia oamenilor şi rob supus lui Dumnezeu?
Dacă totuşi vrei să iubeşti slava, fie, iubeşte-o, dar pe cea nemuritoare! Căci priveliştea pe care o oferă ea este mai strălucitoare şi folosul mai mare. Aceştia de aici te îndeamnă să faci cheltuieli ca să le fi pe plac. Hristos însă face totul contrar acelora. El îţi dă de sute de ori mai mult decât I-ai dat tu şi la acestea va adăuga şi viaţa veşnică. Deci ce este mai bine: a fi admirat pe pământ, sau în cer? De către oameni, sau de către Dumnezeu? Spre pagubă, sau spre câştig? A fi încununat pentru o zi, sau pentru veacuri nesfârşite?
Dă celui care are nevoie, şi nu da celui care dansează, ca nu cumva dimpreună cu banii tăi să pierzi şi sufletul aceluia. Căci tu eşti pricină a pierzării lui prin dărnicia ta nesăbuită. Dacă cei de pe scenă ar fi ştiut că lucrarea lor nu urmează să aducă câştig, de mult ar fi încetat a face aceasta. Dar, dacă te văd pe tine că aplauzi, că
47 Ioan 5, 41.
48 Matei 8, 22.
49 Isaia 40, 6.
20
alergi [la spectacol], că risipeşti [banii], cheltuindu-ţi toată averea [pentru ei], atunci, chiar dacă nu ar vrea să continue, ar fi ţinuţi de pofta pentru câştig. Dacă ar şti că nimeni nu preţuieşte [spectacolele lor], degrabă ar renunţa la această osteneală, din lipsa de câştig, dar, când văd că lucrarea lor e admirată de mulţi, lauda acelora se face pentru ei momeală.
Aşadar, să ne abţinem de la o cheltuială care nu aduce folos; să învăţăm pentru ce şi când să cheltuim. Să nu-L mâniem pe Dumnezeu în aceste două feluri: şi pentru că adunăm bani de acolo de unde nu trebuie, şi pentru că îi risipim pe ce nu se cuvine. Şi cum să nu fie acest lucru vrednic de mânie, când dai unei desfrânate trecând cu vederea pe cel sărac? Chiar dacă ai da [din cele ce ai câştigat] prin muncă cinstită, oare nu ar fi păcat să dai bani pentru ceva care este rău şi să cinsteşti cele pe care ar trebui să le osândeşti? Dacă, dezbrăcând orfani şi nedreptăţind văduve, hrăneşti destrăbălarea, gândeşte-te cât de cumplit va fi focul pentru cei care îndrăznesc acestea! Ascultă ce spune Pavel: „Nu numai că fac acestea, dar le şi încuviinţează celor care le fac”50.
Poate că prea aspru vă mustrăm, dar, chiar dacă nu vă mustrăm noi, pedepsele pentru faptele [săvârşite] îi aşteaptă pe cei care păcătuiesc şi nu se îndreptează. Deci de ce folos este a face pe plac prin vorbe celor care urmează să fie osândiţi pentru fapte?
îl încuviinţezi pe dansator, îl lauzi şi îl admiri? Astfel te-ai făcut mai rău decât el. Aceluia sărăcia îi poate prilejui iertare, chiar dacă nu este îndreptăţită, dar tu şi de această scuză eşti lipsit. Dacă îl voi întreba pe el: „De ce ai lăsat la o parte celelalte meserii şi te-ai îndreptat spre aceasta blestemată şi murdară?” el va spune că astfel poate câştiga mult cu osteneală puţină. Dar tu, dacă te voi întreba de ce îl admiri pe cel care trăieşte în necuviinţă şi spre vătămarea multora, nu ai acelaşi pretext drept scăpare, ci eşti nevoit să pleci capul ruşinându-te şi roşind.
Dacă, atunci când îţi cerem noi socoteală, nu ai nimic de zis, când va avea loc acea Judecată înfricoşătoare şi nemitarnică, unde vom da socoteală pentru toate gândurile şi faptele, cum vom sta [înaintea Lui]? Cu ce ochi îl vom privi pe Judecător? Ce vom spune? Cum ne vom apăra? Ce îndreptăţire, cu sau fără
50 Romani 1, 32.
21
sens, vom oferi? Cum [ne vom îndreptăţi] pentru cheltuiala [făcută] sau pentru desfătare sau pentru pierzarea celorlalţi pe care îi ucidem prin arta aceluia51? Nu vom avea nimic de zis, ci va trebui să îndurăm o osândă care nu are sfârşit şi nu cunoaşte hotar.
Ca să nu se întâmple aceasta, să ne păzim în toate privinţele încă de aici, pentru ca, plecând cu bună nădejde, să dobândim bunurile veşnice, de care fie ca toţi să avem parte, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
51 A dansatorului. În Antichitate, anumite tipuri de dans implicau manifestări orgiastice (în special cele dionisiace, care imitau transele menadelor, ale satirilor ş.a.). Caracterul lor licenţios fusese condamnat încă din secolul IV î.Hr. de Platon şi Demostene (Michel FAUQUIER, Jean-Luc VILLETTE, La vie religieuse dans les cites grecques aux Vie, Ve et IVe siecles, Ophrys, Paris, 2000, pp. 119-120).
Omilia 43
„Şi, când s-a făcut seară, ucenicii Lui s-au coborât la mare. Şi, intrând în corabie, mergeau dincolo de mare, în Capernaum. Şi s-a făcut întuneric şi Iisus încă nu venise la ei. Şi, suflând vânt mare, marea se întărâta.” (Ioan 6,16-18)
1. Nu numai când era de faţă trupeşte alături de ucenici, ci şi când era departe, Hristos rânduia cele de folos. Întrucât Lui îi stătea în putere orice şi dispunea de toate aptitudinile, săvârşea unul şi acelaşi lucru prin fapte potrivnice. Iată, dar, ce a făcut acum! I-a lăsat pe ucenici şi S-a suit în munte. Iar ei, în lipsa învăţătorului, au coborât la mare pe la amurg şi L-au aşteptat până seara, crezând că va veni la ei. Iar când s-a făcut seară nu se îndurau să nu meargă în căutarea Lui. Atât de mare era dragostea care îi stăpânea. Căci nu au zis: „Este seară acum şi s-a lăsat noaptea. Unde să mergem acum? Locul este primejdios, vremea este neprielnică”. Ci, fiind aprinşi de dragoste, s-au urcat în corabie. Căci evanghelistul nu fără scop a menţionat timpul [când s-au petrecut acestea], ci pentru a arăta astfel dragostea lor fierbinte.
Dar de ce i-a lăsat şi a plecat? Apoi, de ce S-a arătat singur mergând pe mare? Ca să-i înveţe cât de greu este să fie părăsiţi [de El] şi ca să sporească dorirea lor. De asemenea, pentru a arăta puterea Sa. Aşa cum, în cazul învăţăturii Lui, ei nu ascultau toate împreună cu mulţimea, tot aşa şi în cazul minunilor, nu le vedeau pe toate împreună cu norodul. Trebuia ca cei cărora avea să li se încredinţeze întâietatea asupra întregii lumi să aibă ceva mai mult [decât ceilalţi].
„Şi ce semne au văzut doar ei deosebi?”, întrebi. Schimbarea la faţă de pe munte52, această [minune] de pe mare şi numeroase şi mari [semne] care s-au petrecut după înviere. Dar eu unul cred că au fost şi altele pe lângă acestea.
52 Cf. Matei 17,1-8; Marcu 9,1-8; Luca 9, 28-36.
23
Deci mergeau la Capernaum fără să ştie ceva sigur, aşteptându-se să-L găsească acolo sau chiar în timpul călătoriei. Cel puţin aceasta o dă de înţeles Ioan când zice: „Se făcuse întuneric şi Iisus încă nu venise la ei. Şi, suflând vânt mare, marea se întărâta”53. Iar ei ce au făcut? S-au tulburat. Multe pricini, de pretutindeni venind, îi sileau la aceasta: şi vremea, căci era întuneric, şi furtuna, căci marea se întărâta, şi locul, căci nu erau aproape de ţărm, ci înaintaseră cam douăzeci şi cinci de stadii, şi, în cele din urmă, lucrul neobişnuit [care s-a petrecut]. Căci „L-au văzut umblând pe apă”54. Şi, fiind ei tulburaţi foarte, le-a zis: „Eu sunt. Nu vă temeţi!”55
Deci de ce S-a arătat? Pentru a-i încredinţa că El este Cel care a domolit furtuna. Aceasta a arătat-o evanghelistul când a zis: „Voiau să-L ia. Şi îndată corabia s-a apropiat de ţărm”56. Nu numai sigur, ci şi prielnic le-a făcut drumul. Dar nu S-a arătat pe Sine mulţimii când mergea pe lângă mare, căci minunea era prea mare pentru neputinţa lor. Dar nici ucenicilor nu li S-a arătat mult timp făcând aceasta, ci, de îndată ce a fost văzut, S-a îndepărtat de ei.
Eu cred că această minune este alta decât cea din textul de la Matei57. Multe lucruri arată că este alta. El făcea de mai multe ori aceleaşi minuni pentru ca cei care le vedeau să se obişnuiască şi să nu fie surprinşi peste măsură, dar şi ca să le primească cu multă credinţă.
„Eu sunt. Nu vă temeţi!”58 Prin acest cuvânt a scos teama din sufletul lor59. În celălalt loc nu a făcut aşa. De aceea şi Petru zicea:
53 Ioan 6,17-18.
54 Ioan 6,19.
55 Ioan 6, 20.
56 Ioan 6, 21.
57 Cf. Matei 14, 22-33. „Dublarea” unuia şi aceluiaşi eveniment evanghelic din raţiuni exegetice, dogmatice sau morale era o strategie recurentă la Sfântul Ioan (detalii în Justin Marc SMITH, Why Bios? On the Relationship Between Gospel Genre and ImpliedAudience, Bloomsbury, London-New York, 2015, p. 94).
58 Ioan 6, 20.
59 Afirmaţia „Eu sunt” avea darul să-i liniştească pe ucenici şi datorită implicaţiilor ei speciale, din perspectivă veterotestamentară. Autoprezentarea „Eu sunt” evoca formula de revelaţie a lui Dumnezeu-Iahve din Ieşirea 3, 14: „Eu sunt Cel ce sunt”, dar şi pe cele din Deuteronomul 32, 39; Isaia 43, 11, 12; 45, 18, 22; 46, 4, 9; 51, 12. De altfel, Sfântul Ioan, comentând mai târziu Ioan 8, 58, face trimitere directă la revelaţiile Vechiului Testament: „După cum Tatăl Lui foloseşte acest cuvânt: «Sunt, tot aşa şi EL Aceasta arată că El este pururea, fiind liber de orice limitare temporală” (Omilia 55, 2).
24
„Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine”60. De ce atunci nu au primit aceasta imediat, iar acum au crezut? Pentru că atunci furtuna continua să clatine corabia, iar acum, la glasul Lui, se făcuse linişte. Sau, dacă nu este acesta motivul, atunci este cel pe care l-am spus deja: anume că, săvârşind adesea aceleaşi minuni, făcea ca cele petrecute mai apoi în timp să fie primite datorită celor dintâi.
Dar de ce nu S-a urcat în corabie? Pentru că a vrut să facă minunea mai mare şi să le descopere dumnezeirea Sa mai lămurit şi să arate că, atunci când a mulţumit, nu a făcut aceasta pentru că avea nevoie de ajutor, ci ca un pogorământ pentru ei. A îngăduit să fie furtună pentru ca ei să-L caute mereu. Apoi imediat a curmat-o, pentru ca ei să cunoască puterea Lui. De aceea nu S-a urcat în corabie, ca să facă minunea mai mare.
„A doua zi, mulţimea care stătea, văzând că nu era acolo altă corabie, decât numai una în care urcaseră ucenicii Lui, şi că Iisus nu intrase împreună cu ei, au intrat şi ei în alte corăbii care veneau din Tiberiada.”61 De ce vorbeşte Ioan atât de precis? De ce nu a spus că a doua zi mulţimile au trecut de partea cealaltă şi au plecat? Pentru că vrea să ne înveţe încă ceva. Ce anume? Că şi mulţimilor le-a dat să înţeleagă, chiar dacă nu atât de limpede, ci în chip ascuns, ce s-a petrecut. „Au văzut” zice – „că nu era acolo altă barcă, decât numai una, şi că Iisus nu intrase împreună cu ei; şi, intrând în bărcile venite din Tiberiada, au mers să îl caute pe Iisus în Capernaum”62.
Ce altceva puteau să bănuiască decât că a venit păşind pe mare? Căci nu se putea spune că a trecut cu altă barcă. Căci spune: „Era doar una în care s-au urcat ucenicii Lui”. Dar, deşi au venit după ce se petrecuse o minune atât de mare, nu L-au întrebat cum a trecut, cum a venit, nici nu au căutat să înţeleagă acel semn atât de mare. Dar ce au zis? „Rabbi, când ai venit aici?”63 Doar dacă nu ar spune cineva că au zis aici „când” în loc de „cum”.
2. Se cuvine ca şi de aici să înţelegem cugetarea lor uşuratică, căci cei care spuneau: „Acesta este Prorocul”64 şi se sileau să-L ia şi
60 Matei 14, 28.
61 Ioan 6, 22-23.
62 Ioan 6, 22-24.
63 Ioan 6, 25.
64 Ioan 6,14.
25
să-L facă rege65, când L-au aflat, nimic de acest fel nu au mai vrut, ci, uitând minunea, după cât socotesc eu, nu L-au mai admirat pentru cele petrecute mai înainte. Deci pentru aceasta îl căutau: pentru că voiau să se bucure iar de mâncare, ca şi mai înainte66.
Şi iudeii au trecut Marea Roşie, conduşi fiind de Moise67, dar este o deosebire foarte mare faţă de situaţia de aici68. Moise lucra toate prin rugăciune şi ca un rob, iar Hristos cu puterea pe care o avea de la Sine. Acolo, suflând vântul, s-a retras apa pentru ca ei să poată trece pe uscat, aici însă s-a făcut o minune mai mare. Căci marea şi-a păstrat propria fire şi astfel L-a purtat pe Stăpânul pe deasupra ei, mărturisind acel cuvânt care spune: „Cel care umblă pe mare ca pe uscat”69.
Se poate ca minunea cu pâinile să o fi făcut când urma să intre în Capernaumul cel învârtoşat şi necredincios, pentru că voia să înmoaie necredinţa locuitorilor lui nu numai prin minunile petrecute acolo, ci şi prin cele din afara oraşului. Oare nu ar fi putut înmuia şi pietrele faptul că atâta mulţime a venit în oraşul acela cu multă osârdie? Dar aceia nu au simţit nimic de acest fel, ci doreau din nou hrană trupească. De aceea Iisus i-a mustrat.
Ştiind, dar, acestea, iubiţilor, să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru cele simţite, dar cu mult mai mult pentru cele duhovniceşti. Căci aşa voieşte El însuşi şi prin acestea [duhovniceşti] le dă şi pe acelea [trupeşti], atrăgând şi învăţând prin ele pe cei nedesăvârşiţi, de vreme ce erau încă alipiţi de lumea aceasta. Dar, când, după ce
65 Cf. Ioan 6,15.
66 Această constatare va fi formulată explicit de Mântuitorul însuşi, adresându-Se cu resemnare mulţimilor: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat” (Ioan 6, 26). „Semnele” săvârşite de Iisus nu vizau (doar) o finalitate materială, biologică săturarea foamei -, ci revelau mai ales dumnezeirea Sa şi îi invitau pe cei de faţă la o stare de spirit mai degrabă interiorizată, duhovnicească. Vedem însă că mulţimile îl căutau pe Iisus nu din credinţă, ci de frica foamei sau, mai grav, din dorinţa de îmbuibare. Reproşul lui Iisus că mulţimea îl caută pentru interese strict materialiste constituie un avertisment şi pentru noi, cei de astăzi.
67 Cf. Ieşirea 14,19-22.
68 Avem aici o mostră de interpretare tipologică specifică Şcolii antiohiene: un (proto) tip veterotestamentar, i.e. Moise trecând pedestru prin Marea Roşie, îşi găseşte corespondenţa şi împlinirea într-un antitip novotestamentar, i.e. Iisus păşind pe suprafaţa Mării Galileei (Lacul Tiberiadei). Pentru o discuţie despre metodele exegetice hrisostomiene, vezi SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. 1, trad. Maria-Iuliana Rizeanu, introducere şi note de Ierom. Policarp Pîrvuloiu, în coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, serie nouă, vol. 15, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016, pp. 17-18.
69 Iov 9, 8.
26
au primit acestea, au rămas cu gândul la ele, au fost învinuiţi şi certaţi. Şi în cazul slăbănogului, a voit ca mai întâi să-i dea acel [dar duhovnicesc], dar cei care erau de faţă nu au suportat. Atunci când a spus: „Iertate îţi sunt păcatele”70, aceia ziceau: „Acesta huleşte”71.
Rogu-vă, dar, să nu simţim şi noi ceva de acest fel, ci să dăm mai multă însemnătate celor [duhovniceşti]! De ce? Pentru că, atunci când sunt de faţă cele duhovniceşti, lipsa celor trupeşti nu aduce nicio vătămare. Însă, dacă acelea nu sunt prezente, ce nădejde ne mai rămâne? Ce mângâiere? De aceea trebuie să-L rugăm mereu pe Dumnezeu pentru acestea şi să le cerem de la El.
Şi Hristos ne-a învăţat să ne rugăm astfel. Dacă vom cerceta acea rugăciune72, nimic trupesc nu vom afla în ea, ci toate sunt duhovniceşti. Şi acea mică referire la cele simţite devine duhovnicească prin felul [în care este spusă]. Faptul că îndeamnă să nu cerem nimic mai mult decât pâinea necesară clipei prezente, adică de fiecare zi73, arată o cugetare duhovnicească, potrivită unui filosof. Ia seama şi la cele ce precedă această cerere: „Sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”74. Apoi, făcând acea referire la cele simţite, imediat a trecut de ea şi s-a întors la învăţătura duhovnicească zicând: „Ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”75.
70 Marcu 2, 5.
71 Marcu 2, 7.
72 Cf. Matei 6, 9-13.
73 Şi aici, şi în Omiliile la Matei, 19, 5 (în vol. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri. Partea a III-a. Omilii la Matei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, PP. 252-253), Sfântul Ioan înţelege sintagma dpTOv enioucnov în sens material, ca „pâinea cea de toate zilele”. Mai târziu, în lucrarea sa Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru (trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010), Sfântul Maxim Mărturisitorul va adăuga la înţelesul concret şi un altul spiritual (redat în traducere prin: „Pâinea cea spre fiinţă”, de unde avem două versiuni în română ale Rugăciunii domneşti coexistente astăzi în cult), cu referire la Pâinea cerească sau Pâinea euharistică: „Pâinea noastră pe care ne-ai gătit-o la început spre nemurirea firii, dă-ne-o nouă astăzi, cât ne aflăm încă în viaţa aceasta muritoare, ca să biruiască moartea păcatului hrănirea cu Pâinea vieţii şi a cunoştinţei” (pp. 42-43). Dar tot Sfântul Maxim atrage atenţia că acest sens spiritual nu-l anulează pe primul: „Iar dacă ni se porunceşte să cerem prin rugăciune şi pâinea cea de toate zilele, prin care se întreţine viaţa noastră de aici, să nu trecem hotarele rugăciunii, privind în chip lacom înainte la multe perioade de ani şi să uităm astfel că suntem muritori şi avem o viaţă care trece ca umbra” (p. 45).
74 Matei 6, 9-10.
75 Matei 6,12.
27
Nicăieri nu vorbeşte de stăpânire, nici de bogăţie, nici de slavă, nici de autoritate, ci a aşezat în rugăciune toate cele ce sunt spre folosul sufletului. Nimic pământesc, ci toate duhovniceşti.
Deci, dacă ni se porunceşte să ne ţinem departe de cele lumeşti, din această viaţă, cât de ticăloşi şi nemernici am fi dacă am cere de la Dumnezeu cele de care ne-a poruncit să ne lepădăm chiar când le avem, ca să ne eliberăm de grija faţă de cele pentru care ne-a poruncit să nu ne străduim, ci mai degrabă să nu le avem şi să nu le dorim? Căci aceasta este vorbărie deşartă. De aceea nici nu ni se împlinesc rugăciunile.
„Atunci” întrebi tu – „cum se face că cei răi sunt bogaţi? Cum sunt înstăriţi cei nedrepţi, necuraţi şi răpitori?” Nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Nicidecum! „Şi cum îngăduie Dumnezeu aceasta?” Pentru că şi pe cel bogat l-a îngăduit atunci, pregătindu-i mai mare osândă. Ascultă, dar, ce îi spune: „Fiule, tu ai luat cele bune, iar Lazăr cele rele. Şi acum el se mângâie, iar tu te chinuieşti”76.
Aşadar, ca să nu auzim şi noi aceste cuvinte pentru că ne-am desfătat în zadar şi fără rost şi ne-am adunat multe păcate, să alegem adevărata bogăţie şi filosofia cea dreaptă, ca să dobândim bunurile făgăduite, de care fie ca noi toţi să ne împărtăşim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
76 Luca 16, 25.
Omilia 44
„Răspuns-a lor Iisus şi a zis: «Amin, amin zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţă veşnică.” (Ioan 6, 26-27)
1. Îngăduinţa şi blândeţea nu sunt întotdeauna folositoare, ci sunt şi cazuri în care dascălul trebuie să fie şi mai aspru. Atunci când elevul este leneş şi greoi, dascălul trebuie să folosească o împunsătură ca să înlăture multa lui trândăvie77. Aşa a făcut şi Fiul Omului şi în multe alte locuri, şi aici. Căci, atunci când au venit mulţimile şi, aflându-L pe Iisus, îl linguşeau zicând: „învăţătorule, când ai venit aici?”78, El, arătând că nu caută cinste de la oameni, ci un singur lucru urmăreşte, anume mântuirea lor, le-a răspuns mustrător, nu numai pentru a îndrepta această [părere], ci şi pentru a descoperi, a da pe faţă ceea ce era în mintea lor. Deci ce a zis? „Amin, amin zic vouă”, cu hotărâre şi cu siguranţă: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat”79. Loveşte prin cuvânt şi mustră, nu cu duritate şi tărie, ci face aceasta cu multă măsură. Căci nu le-a zis: „O lacomilor şi robilor ai pântecelui, atâtea minuni am făcut şi nu Mi-aţi urmat, nici nu v-aţi minunat de cele săvârşite!”, ci cu îngăduinţă şi calm le-a spus: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat”, arătând nu numai cele din trecut,
77 Despre pedepsele corporale la care recurgeau educatorii în Antichitate, vezi Henri-Irenee MARROU, Istoria educaţiei în Antichitate, vol. I: Lumea greacă, trad. Stella Petecel, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1997, pp. 252-254. Cf. FERICITUL AUGUSTIN, Confessiones, I, 9, 14: „Te rugam, mic fiind, dar cu mare înflăcărare, să nu mai fiu bătut la şcoală. Şi, fiindcă nu mă auzeai ceea ce era spre binele meu -, cei mari, chiar şi părinţii mei, care nu voiau, desigur, să păţesc niciun rău, râdeau de schingiuirea la care eram supus, care pentru mine era cea mai mare năpastă” (trad. Eugen Munteanu, în vol. SFÎNTUL AUGUSTIN, Confesiuni, ediţie bilingvă, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000, p. 257).
78 Ioan 6, 25.
79 Ioan 6, 26.
29
ci şi un semn din prezent. Ca şi când le-ar spune: „Nu minunea cu pâinile v-a uimit, ci faptul că v-aţi săturat”.
Iar aceia au dovedit imediat că El nu făcea doar presupuneri. De aceea au venit din nou, voind să aibă parte de aceleaşi desfătări. Pentru aceasta spuneau: „Părinţii noştri au mâncat mană în pustie”80, ca să îl tragă iar spre hrana trupească, ceea ce foarte mult îi învinuia şi le aducea osândă. Dar El nu S-a oprit numai la mustrări, ci le-a pus înainte şi o învăţătură zicând: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţă veşnică, pe care v-o dă vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl”81. Ceea ce vrea să spună este aceasta: „Nu daţi importanţă hranei acesteia [trupeşti], ci celei duhovniceşti”.
Dar, de vreme ce unii care vor să mănânce fără să muncească s-au folosit de aceste cuvinte ca şi când Hristos ar fi dat la o parte munca, e vremea acum să vorbim şi către ei82. Aceştia defăimează întreg creştinismul, ca să spun aşa, şi-l fac să fie luat în râs [ca unul care încurajează] nelucrarea. Mai întâi trebuie să spunem cuvântul lui Pavel. Ce spune acela? „Aduceţi-vă aminte că Domnul a zis: «Mai mare fericire este a da decât a lua.”83 Dar de unde să dea cel care nu are? Cum i-a zis Iisus Martei: „Te îngrijeşti şi te tulburi pentru multe, dar un singur lucru trebuie: Maria partea cea bună şi-a ales”84? Şi iar: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine”85. Trebuie să explicăm acum toate aceste [afirmaţii], nu numai pentru a-i întoarce de la această părere pe cei care nu lucrează dacă vor voi [să asculte] -, ci şi pentru a arăta că nu există contradicţii între cuvintele lui Dumnezeu.
80 Ioan 6, 31.
81 Ioan 6, 27.
82 Problema necesităţii muncii în viaţa creştinilor fusese tratată şi în Omilia 36, 2, unde autorul, pe de o parte, evidenţiase rolul ascetic-purificator al muncii, de ispăşire a păcatului originar al nelucrării Edenului, iar pe de altă parte, subliniase că şi îngerii şi Dumnezeu însuşi sunt într-o stare de activitate, lipsită desigur de osteneală (SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. 1, pp. 336-339). Aici este accentuat scopul filantropic al muncii, înţeleasă ca o sursă de milostenie, de ajutorare a aproapelui aflat în nevoi: „Nu lucrează cineva [pentru sine] […], ci ca să dea celui care are nevoie”; „trebuie să lucrăm şi să dăm”; „dacă cineva lucrează ca să-L hrănească pe Hristos, să-I dea apă de băut şi să-L îmbrace…” De prisos să mai spunem că această viziune contrazice orice ideal egoist de îmbogăţire în scopul autosatisfacerii, al ostentaţiei dispreţuitoare sau al dominării trufaşe.
83 Faptele 20, 35.
84 Luca 10, 41-42.
85 Matei 6, 34.
30
Şi în alt loc Apostolul spune: „Vă îndemnăm să propăşiţi şi să râvniţi să trăiţi în linişte, să faceţi fiecare cele ale sale, ca să umblaţi cuviincios faţă de cei din afară [de Biserică]”86. Şi iar: „Cel care fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, ca să aibă să dea şi celui care are nevoie”87. Aici Pavel ne-a poruncit să lucrăm nu oricum, ci cu osteneală, ca să avem de unde să dăm şi altora. În alt loc, tot el spune: „Mâinile acestea au slujit trebuinţelor mele şi ale celor care erau cu mine”88. Şi corintenilor, trimiţându-le epistola, le spune: „Care este deci plata mea? Că binevestind, pun înainte fără plată Evanghelia”89. Şi, când a fost în cetatea aceea, „a rămas la Acvila şi Priscila şi lucra; căci erau de meserie făcători de corturi”90. Dar acestea arată o şi mai mare contradicţie faţă de cele spuse. Aşadar, e nevoie să dăm explicaţia.
Deci ce vom răspunde la acestea? Că „a nu purta grijă” nu este acelaşi lucru cu „a nu lucra”, ci înseamnă „a nu ne alipi de lucrurile lumeşti”, adică a nu ne îngriji de odihna de mâine, ci a socoti că acesta este un lucru lăturalnic. Este posibil ca cineva să lucreze, dar să nu adune nimic pentru mâine, şi este posibil să lucreze neîngrijindu-se de nimic. Căci nu sunt acelaşi lucru grija şi lucrul. Nu lucrează cineva [pentru sine], încrezându-se în lucrul lui, ci ca să dea celui care are nevoie. Şi cuvintele spuse către Marta nu se referă la lucrare şi la muncă, ci la necesitatea de a cunoaşte vremea pentru acestea şi a nu risipi cu cele trupeşti timpul [cuvenit] ascultării [cuvintelor Lui]. Aşadar, nu a spus acestea ca să o facă să nu lucreze, ci ca să o alipească de ascultare. „Am venit”, zice, „ca să vă învăţ cele de trebuinţă, iar tu îţi dai silinţa pentru cină? Vrei să Mă primeşti şi să pregăteşti o masă bogată? Altă cină să pregăteşti, ascultându-Mă cu osârdie şi urmând dorirea surorii tale”. Aşadar, nu spune acestea ca să o oprească de la ospitalitate. Nicidecum! Cum ar fi putut [face aceasta]? Ci pentru [a arăta] că nu trebuie ca în vremea ascultării să se ocupe cu altele.
86 1 Tesaloniceni 4,10-12.
87 Efeseni 4, 28.
88 Faptele 20, 34.
89 1 Corinteni 9,18.
90 Faptele 18, 3.
31
Iar cuvintele: „Nu lucraţi pentru mâncarea cea pieritoare”91 nu vor să arate că trebuie să nu lucrăm, căci tocmai aceasta este hrană pieritoare, pentru că „nelucrarea a învăţat toată răutatea”92, ci [vor să arate] că trebuie să lucrăm şi să dăm. Iar aceasta nu mai este mâncare pieritoare. Iar dacă cineva, fără să lucreze, se îmbuibă şi caută desfătări, acesta cu adevărat lucrează pentru mâncarea pieritoare. Dacă cineva lucrează ca să-L hrănească pe Hristos, să-I dea apă de băut şi să-L îmbrace, nimeni nu este atât de lipsit de minte şi de înţelegere încât să zică că unul ca acesta lucrează pentru hrana cea pieritoare, căci ca plată pentru aceasta s-a făgăduit împărăţia ce va să fie şi bunătăţile de acolo93. Căci această mâncare rămâne pentru totdeauna.
Dar, pentru că cei de atunci nu dădeau însemnătate credinţei, nici nu urmăreau să înveţe cine lucrează aceste [minuni] şi cu ce putere, ci un singur lucru voiau să-şi umple pântecele fără să facă nimic -, pe bună dreptate a numit această hrană „mâncare pieritoare”. „V-am hrănit trupurile”, zicea, „pentru ca, pornind de la aceasta, să căutaţi cealaltă hrană, cea care rămâne, care vă hrăneşte sufletul, iar voi alergaţi iar la cea pământească. De aceea nu înţelegeţi că nu vă duc la această [hrană] nedesăvârşită, ci la aceea care dăruieşte nu viaţa aceasta trecătoare, ci pe cea veşnică. Şi nu trupul, ci sufletul îl hrăneşte”.
Apoi, de vreme ce a spus lucruri atât de mari despre Sine şi a zis că El le va da această [hrană], pentru ca cele spuse de El să nu-i revolte iar şi ca să le facă demne de crezare, pune pe seama Tatălui acest dar. Căci, după ce a zis: „Pe care v-o va da Fiul Omului”, a adăugat: „Căci pe Acesta L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl”94, adică pentru aceasta L-a trimis: ca să vă dăruiască această hrană. Această afirmaţie poate primi şi altă tâlcuire. Căci şi în alt loc Hristos spune: „Pe cel care ascultă cuvintele Mele, pe acesta l-a pecetluit Tatăl, pentru că Dumnezeu adevărat este”95, adică l-a arătat fără tăgadă. Eu cred că şi aici vrea să spună acelaşi lucru. Căci cuvintele: „L-a pecetluit Tatăl” nu înseamnă nimic altceva decât că L-a
91 Ioan 6, 27.
92 înţelepciunea lui Isus Sirah 33, 32.
93 Cf. Matei 25, 34-40.
94 Ioan 6, 27.
95 Cf Ioan 3, 33: „Cel care a primit mărturia Lui a pecetluit că Dumnezeu este adevărat”.
32
arătat, L-a descoperit prin mărturisirea Sa. S-a arătat şi El pe Sine însuşi, dar, de vreme ce vorbea iudeilor, le-a pus înainte mărturia Tatălui.
2. Să învăţăm, dar, iubiţilor, să cerem de la Dumnezeu cele care se cuvin a fi cerute de la El. Lucrurile acestea mă refer la cele lumeşti -, oricum ar fi, nu aduc nicio vătămare. Căci, dacă ne îmbogăţim, numai aici ne bucurăm de desfătări, iar de cădem în sărăcie, nicio suferinţă nu vom avea. Căci nici cele strălucitoare ale acestei vieţi, nici cele întristătoare nu au puterea de a aduce nefericire sau plăcere, ci sunt de dispreţuit şi unele şi altele şi trec în mare grabă. De aceea, pe bună dreptate sunt numite „cale”96, ca unele care trec şi nu rămân pentru multă vreme. Dar cele viitoare dăinuie, fără să piară: şi cele ale osândei, şi cele ale împărăţiei. Aşadar, să arătăm multă osârdie faţă de acestea, aşa încât de unele să fugim, iar pe altele să le alegem. Căci ce folos avem de pe urma desfătării de aici? Azi este şi mâine nu este. Azi este o floare strălucitoare, iar mâine praf risipit în vânt. Azi este foc ce arde, iar mâine cenuşă stinsă97.
Dar cele duhovniceşti nu sunt aşa, ci mereu rămân luminoase şi înfloritoare şi devin, pe zi ce trece, tot mai strălucitoare. Bogăţia aceea niciodată nu piere, niciodată nu trece, niciodată nu se sfârşeşte, niciodată nu pricinuieşte grijă, pizmă şi osândă, nu duce la pierzare trupul, nu vatămă sufletul, nu aduce pizmă, nu adună invidie, rele care sunt toate legate de bogăţia [pământească]. Slava aceea nu duce la semeţie, nu te face să te iubeşti. Niciodată nu piere, niciodată nu păleşte. Odihna şi desfătarea din cer rămân pentru totdeauna, fiind mereu neschimbate şi fără de moarte. Nu este cu putinţă a i se afla hotar şi sfârşit.
Această viaţă, rogu-vă, să o dorim! Dacă o vom dori, nu vom mai da nicio importanţă celor de aici, ci pe toate le vom dispreţui şi le vom lua în râs. Chiar de ne va îndemna cineva să intrăm în curţile împărăteşti, nu le vom alege pe acelea, câtă vreme avem această
96 O utilizare specializată a termenului „cale” (bboc,) cu înţelesul de „bunuri trecătoare” (neatestat în dicţionare), probabil derivat din sensul metaforic de „mijloc”, „metodă”.
97 Exprimări pur metaforice, care nu pot fi în niciun caz luate drept indicii ale unor practici de incinerare. Din contră, alte scrieri ale Sfântului Ioan atestă explicit o cinstire deosebită faţă de rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor (La Sfântul Sfinţit Mucenic Vavila, 11, în PG 50, 551; La mucenicii egipteni, 1, în PG 50, 693).
33
nădejde [pentru împărăţia cerească]. Deşi se consideră că nu există mai mare fericire decât aceasta98, pentru cei care sunt stăpâniţi de dragostea pentru ceruri şi acest lucru este mic, fără valoare şi neînsemnat. Niciun lucru care are sfârşit nu merită multă strădanie. Tot ceea ce se sfârşeşte, care azi este şi mâine nu mai este, chiar de ar fi foarte mare, lor li se pare foarte mic şi de dispreţuit.
Aşadar, să nu ne alipim de cele care trec, de cele care curg şi se duc, ci de cele care dăinuie şi nu se schimbă, ca să le putem dobândi, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
98 Decât intrarea în curţile împărăteşti de pe pământ.
Omilia 45
„Deci au zis către El: «Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu? Le-a zis, dar, Iisus: «Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis. Deci I-au zis: «Dar ce minune faci ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi?” (Ioan 6, 28-30)
1. Nimic nu este mai rău decât lăcomia pântecelui, nimic mai ruşinos. Aceasta face mintea greoaie, aceasta face sufletul trupesc, aceasta orbeşte şi nu ne lasă să vedem. Iată că acest lucru s-a întâmplat şi cu iudeii. De vreme ce se grăbeau spre îmbuibare şi erau cu totul dedaţi celor lumeşti şi nu gândeau nimic duhovnicesc, Hristos îi mustra prin nenumărate cuvinte, care erau totodată şi usturătoare, şi îngăduitoare. Şi nici aşa nu s-au trezit, ci tot zăcând jos au rămas.
Gândeşte-te! Le-a zis: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat”99. I-a lovit prin această mustrare. Apoi le-a arătat ce fel de mâncare trebuie să caute, zicând: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare”. Şi le-a pus înainte răsplata, zicând: „Ci pentru cea care rămâne spre viaţa veşnică”100. Apoi i-a lecuit de împotrivire, spunând că a fost trimis de Tatăl. Iar ei ce au zis? Ca şi când nu ar fi auzit nimic, au spus: „Deci ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?”101 Spuneau acestea nu ca să înveţe şi să facă (şi o arată cele ce urmează), ci ca să-L facă să le dea din nou hrană şi pentru că voiau să-L convingă să-i sature.
Iar Hristos ce a răspuns? „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis. Iar ei au zis: «Ce minune faci ca să vedem şi să credem? Părinţii noştri au mâncat mană
99 Ioan 6, 26.
100 Ioan 6, 27.
101 Ioan 6, 28.
35
în pustie.”102 Nimic mai fără de minte, nimic mai absurd decât aceştia! Minunea era încă înaintea ochilor lor şi ei, ca şi când nimic nu se întâmplase, spuneau: „Ce minune faci?” Şi, după ce au spus aşa, nici nu L-au lăsat să aleagă El ce minune să facă, ci păreau să-L silească să nu facă alta decât cea săvârşită în timpul strămoşilor lor. De aceea şi spuneau: „Părinţii noştri au mâncat mană în pustie”. Se gândeau că astfel o să-L stârnească să facă o astfel de minune care să-i poată hrăni trupeşte.
De ce nu au pomenit niciun altul dintre semnele din vechime căci multe s-au săvârşit atunci, şi în Egipt, şi pe mare, şi în pustie103 -, ci doar de mană? Oare nu pentru că o pofteau foarte mult datorită tiraniei pântecelui? Cum se face că voi, care aţi spus că este proroc şi voiaţi să-L faceţi rege, pentru că aţi văzut minunea104, acum aţi devenit nemulţumitori şi nerecunoscători, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, şi cereţi semn rostind vorbe de paraziţi şi de câini hămesiţi? Acum vi se pare mana ceva minunat, când sufletul vă este cu totul uscat? Iată ce prefăcătorie! Nu au spus: „Moise a făcut acest semn. Tu ce faci?” pentru că se gândeau să nu-L jignească; ci, deocamdată îi vorbeau cu mult respect, pentru că aşteptau să primească hrană. Dar nu au zis nici: „Dumnezeu a făcut aceasta. Tu ce faci?” ca să nu pară că îl consideră egal cu Dumnezeu; nici de Moise nu au pomenit ca să nu pară că îl micşorează; ci, alegând o cale de mijloc, au spus: „Părinţii noştri au mâncat mană în pustie”105.
Şi El ar fi putut să spună: „Am făcut acum o minune mai mare decât Moise, fără să am nevoie de toiag, fără să îmi trebuiască rugăciunea, ci pe toate de la Mine însumi făcându-le. Iar dacă aţi pomenit de mană, iată, v-am dat şi pâine”. Dar nu era acum vremea pentru astfel de cuvinte, ci un singur lucru căuta: să-i aducă la mâncarea duhovnicească. Şi iată cu ce nemăsurată înţelepciune răspunde: „Nu Moise v-a dat pâine din cer, ci Tatăl Meu vă dă din cer Pâinea cea adevărată”106.
De ce nu a zis: „Nu Moise a dat-o, ci Eu”, ci în loc de „Mesia” a spus: „Dumnezeu” şi în loc de mană S-a pus pe Sine? Pentru că era mare neputinţa celor care ascultau. Şi se vede din cele ce urmează.
102 Ioan 6, 29-31.
103 Cf. Ieşirea 7-11.
104 Cf Ioan 6,14-15.
105 Ioan 6, 31.
106 Ioan 6, 32.
36
Căci chiar şi aşa vorbind, tot nu i-a domolit, chiar dacă la început a zis: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat”107. Şi, pentru că acestea le urmăreau ei, a căutat să-i îndrepte şi prin cuvintele care au urmat, dar nici aşa nu au cedat.
Când a făgăduit femeii samaritence că-i va da apă, nu a pomenit de Tatăl, ci a spus aşa: „Dacă ai fi ştiut cine este Cel care îţi zice: «Dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apa vie”108 şi: „Apa pe care o voi da Eu”109, şi nu face referire la Tatăl. Aici însă pomeneşte de Tatăl ca să înţelegi cât de mare era credinţa samaritencei şi cât de mare era neputinţa iudeilor. Aşadar, mana nu a fost din cer. Deci cum se spune că este din cer? Aşa cum spune Scriptura: „Păsările cerului”110 şi: „A tunat din cer Domnul”111. Iar despre pâine spune că este adevărată, nu pentru că minunea cu mana ar fi fost o minciună, ci pentru că era o reprezentare112, nu adevăr în sine. Iar când a pomenit de Moise, nu S-a pus pe Sine în locul lui, pentru că ei încă nu îl considerau mai presus decât Moise, ci încă îi acordau aceluia mai multă cinste. De aceea, când a zis: „Nu Moise a dat”, nu a adăugat: „Eu dau”, ci a spus că Tatăl Lui o dă.
Iar ei, auzind, au spus iar: „Dă-ne nouă să mâncăm pâinea aceasta”113. Încă socoteau că e vorba despre un lucru simţit, încă aşteptau să aducă desfătare pântecelui. De aceea se grăbeau să alerge la El. Dar Hristos ce a făcut? înălţându-i puţin câte puţin, a adăugat: „Pâinea lui Dumnezeu este cea care Se coboară din cer şi dă viaţă lumii”. Deci nu numai iudeilor, ci întregii lumi. De aceea nu a spus simplu: „Mâncare”, ci: „Viaţă”, ca să arate că e vorba despre altă viaţă, care o înlocuieşte pe aceasta, devreme ce erau toţi morţi.
Dar ei tot spre cele de jos se aplecau şi ziceau: „Dă-ne pâinea aceasta”. Iar El, mustrându-i pentru că, atâta timp cât au bănuit că este vorba despre mâncarea simţită, alergau [la El], iar atunci când au aflat că este vorba de ceva duhovnicesc, nu au mai făcut aşa, a zis din nou: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cel care vine la Mine nu va
107 Ioan 6, 26.
108 Ioan 4,10.
109 Ioan 4,14.
110 Psalmul 8, 8.
111 Psalmul 17,15.
112 Lit. „tip” (TUITOC;); termenul stă la baza sintagmei „interpretare tipologică” discutată într-o notă aferentă Omiliei 43, 2.
113 Ioan 6, 34.
37
flămânzi şi cel care crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar am spus vouă că M-aţi şi văzut şi nu credeţi”114.
2. Şi Ioan a vorbit astfel mai înainte: „Ceea ce ştie vorbeşte şi ceea ce a văzut mărturiseşte şi mărturia Lui nu o primeşte nimeni”115. Şi iar Hristos spune: „Ceea ce ştim vorbim şi ceea ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi”116. A făcut aceasta luând-o înaintea lor şi arătând că nici nu îl tulbura acest lucru, nici nu căuta slavă, nici nu era neştiutor al celor negrăite din mintea lor, prezente şi viitoare.
„Eu sunt Pâinea vieţii.”117 Urmează acum să purceadă la transmiterea tainelor. Şi mai întâi vorbeşte despre dumnezeirea Lui: „Eu sunt Pâinea vieţii”. Nu spune aceasta despre trup (căci despre trup vorbeşte spre sfârşit, când zice: „Şi pâinea pe care Eu o voi da este trupul Meu”), ci, deocamdată, despre dumnezeire. Căci şi aceea este pâine, prin Dumnezeu Cuvântul, după cum şi această pâine [materială], prin venirea Duhului asupra ei, devine pâine cerească118. Aici nu Se foloseşte de martori, precum în cazul cuvântării dinainte, căci avea drept martor însăşi minunea cu pâinile, iar ei încă se prefăceau doar că îl cred. Atunci I se împotriveau şi îl acuzau. De aceea acum Se face cunoscut.
Iar ei, de vreme ce aşteptau să se bucure de hrana trupească, stăruiau şi nu se tulburau, până ce, în cele din urmă, şi-au pierdut nădejdea. Dar nici aşa Hristos nu a tăcut, ci a spus multe cuvinte mustrătoare. Ei care, atunci când au mâncat, L-au numit „proroc”, acum se scandalizează şi îl numesc „Fiu al teslarului”119. Dar când au mâncat din pâini nu au spus aşa, ci ziceau: „Acesta este prorocul” şi voiau să-L facă rege. Păreau să fie indignaţi de faptul că El spusese că S-a coborât din cer. Dar, în realitate, nu acesta era
114 Ioan 6, 35-36.
115 Ioan 3, 32.
116 Ioan 3,11.
117 Ioan 6, 35.
118 Avem aici o redare pe scurt, dar foarte riguroasă, a dogmei euharistice. Distingem în ea
elementele esenţiale: pâinea este materia Tainei, venirea Duhului este principiul transformator, prefacerea pâinii este reală, trupul istoric al lui Hristos şi pâinea euharistică sunt identice. Pentru detalii despre ritualul, doctrina şi mistagogia euharistică antiohiană în epocă, vezi Diac. Ioan I. IcĂ jr, De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului integrala comentariilor liturgice bizantine (studii şi texte), Ed. Deisis, Sibiu, 2012, p. 75 ş.u.
119 Matei 13, 55; Marcu 6, 3.
38
lucrul care le aducea indignare, ci faptul că nu se mai aşteptau să se bucure de masa trupească. Dacă s-ar fi indignat cu adevărat, ar fi trebuit să întrebe şi să caute să afle cum este El pâine a vieţii, cum S-a pogorât din cer. Dar nu au făcut asta, ci au cârtit. De aici se vede că nu aceasta i-a scandalizat.
Când le-a zis: „Tatăl Meu vă dă pâinea”120, nu au spus: „Roagă-L să o dea”. Dar ce? „Dă-ne pâinea!”121 Dar El nu a zis: „Eu dau”, ci: „Tatăl Meu dă”. Ei însă, din poftă pentru mâncare, au crezut că şi El este în măsură să o dea. Deci cum se face că cei care L-au crezut în măsură să o dea aveau mai apoi să se scandalizeze, când au auzit că „Tatăl dă”? Deci care este cauza? Pentru că au auzit că nu era posibil să mănânce, iar nu au crezut şi au adus ca pretext al necredinţei lor faptul că cele spuse erau prea înalte. De aceea a spus: „M-aţi şi văzut şi nu credeţi”122, referindu-Se, pe de o parte, la minuni şi, pe de alta, la mărturia din Scripturi. „Căci acelea sunt” zice – „cele care mărturisesc despre Mine”123 şi: „Am venit în numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi”124 şi: „Cum puteţi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii?”125
„Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine şi pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară.”126 Iată cum toate le face spre mântuirea lor! Tocmai de aceea a spus cele ce urmează, ca să nu creadă ei că face un lucru de prisos şi că spune acestea în zadar. Deci ce a spus? „Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.”127 De ce învierea de obşte, de care şi cei necredincioşi au parte, a pomenit-o ca pe un dar aparte al celor care cred în El? Pentru că nu S-a referit la înviere în general, ci la învierea de acest fel. Mai înainte, când a zis: „Nu-l voi scoate afară” şi: „Nu voi pierde pe niciunul”, atunci a vorbit despre înviere. Căci la înviere unii sunt scoşi afară, după cum putem învăţa din cuvintele: „Luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară”128, iar alţii pier, după cum se arată din cuvintele: „Temeţi-vă mai degrabă de acela care poate şi
120 Ioan 6, 32.
121 Ioan 6, 34.
122 Ioan 6, 36.
123 Ioan 5, 39.
124 Ioan 5, 43.
125 Ioan 5, 44.
126 Ioan 6, 37.
127 Ioan 6, 37, 44.
128 Matei 22,13.
39
sufletul şi trupul să le piardă în gheena”129. Aşadar, cuvintele: „Dau viaţă veşnică” aceasta înseamnă: „Vor ieşi cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii şi cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii”130. Deci această înviere a arătat-o aici, cea a celor buni.
Dar ce vrea să arate când spune: „Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine”? Mustră necredinţa lor şi arată că cel care nu crede în El calcă voia Tatălui. Şi nu a spus acestea pe faţă, ci acoperit. Şi peste tot îl vei vedea făcând aceasta, voind să arate că cei care nu cred se împotrivesc şi Tatălui, nu numai Lui. Dacă aceasta este voia Lui şi pentru aceasta a venit, ca să mântuiască toată lumea, atunci cei care nu cred încalcă voia Lui. „Aşadar”, zice, „când Tatăl îndrumă pe cineva, nimic nu-l împiedică pe acela să vină la Mine”. Şi mai departe spune: „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl”131. Iar Pavel a zis că El îi va preda Tatălui „când va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui”132. După cum Tatăl, atunci când dă, nu face aceasta lipsindu-Se pe Sine [de ceva] mai întâi, tot aşa şi Fiul, atunci când predă, nu face aceasta dându-Se pe Sine la o parte. Se spune că a predat pentru că prin El suntem duşi [laTatăl].
3. Iar cuvintele „prin Care” s-au spus şi despre Tatăl, ca atunci când spune: „Prin Care aţi fost chemaţi la împărtăşirea cu Fiul Său”133, adică prin voia Tatălui. Şi iar: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie”134. Ceea ce vrea să spună aici este ceva de acest fel: „Nu este ceva la întâmplare credinţa în Mine, ci este nevoie de un impuls de sus”. Şi această idee o foloseşte de-a lungul întregii cuvântări, arătând că însăşi credinţa cere un suflet cu adevărat nobil, care este tras de Dumnezeu.
Dar poate că cineva va spune: „Dacă tot cel pe care îl dă Tatăl şi cei pe care îi trage [El] vin la Tine şi dacă nimeni nu poate să vină la Tine dacă nu îi este dat de sus, atunci cei cărora nu le dă Tatăl sunt slobozi de orice vină şi reproş”. Acestea sunt cuvinte uşuratice şi pretexte. Căci avem nevoie şi de propria noastră voinţă. Ţin de
129 Matei 10, 28.
130 Ioan 5, 29.
131 Ioan 6, 44.
132 1 Corinteni 15, 24.
133 1 Corinteni 1, 9.
134 Matei 16,17.
40
libera voinţă şi a primi învăţătură, şi a crede. Aici nimic altceva nu arată prin cuvintele: „Ceea ce îmi dă Tatăl” decât: „Nu e ceva la întâmplare credinţa în Mine, nici nu ţine de gânduri omeneşti, ci e nevoie de descoperire de sus şi de un suflet care să primească cu bunăvoinţă descoperirea”. Iar cuvintele: „Cel care vine la Mine se va mântui”, aceasta înseamnă: „Se va bucura de multă grijă”. „Pentru aceştia am venit”, zice, „am luat trup şi am primit chip de rob”. Apoi a adăugat: „M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis pe Mine”135.
Ce spui? Una este voia Ta, şi alta a Aceluia? Deci, ca să nu primească cineva o astfel de bănuială, o înlătură adăugând: „Aceasta este voia Celui care M-a trimis, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică”136. Deci aceasta nu este voia Ta? Şi cum spui în alt loc: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins”137? Dacă vrei şi Tu aceasta, este limpede că e vorba despre o singură voie, căci şi în alt loc zici: „După cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor cărora voieşte”138. Deci care este voia Tatălui? Oare nu este aceea ca dintre ei să nu piară niciunul? într-adevăr, aceasta şi Tu o voieşti. Deci nu este acolo ceva şi aici altceva.
La fel, şi în alt loc, arată că este egal cu Tatăl, înfăţişând aceasta şi mai lămurit, când zice: „Eu şi Tatăl vom veni şi vom face locaş la el”139. Ceea ce vrea să spună este aceasta: „Nu am venit să fac altceva decât ceea ce voieşte şi Tatăl. Nu am o voie proprie, diferită de cea a Tatălui, căci toate ale Tatălui sunt ale Mele şi ale Mele sunt ale Lui”. Deci, dacă sunt comune cele ale Tatălui şi ale Fiului, pe bună dreptate spune: „Nu ca să fac voia Mea”.
Dar aici nu a spus aşa, ci a păstrat aceste [cuvinte] pentru sfârşit. Căci cele înalte, după cum am spus, deocamdată le ascunde şi le umbreşte şi vrea să arate că, dacă ar fi spus: „Aceasta este voia Mea”, ei L-ar fi dispreţuit. Aşadar, a spus: „Şi Eu lucrez împreună cu El potrivit cu voia Lui”, voind să-i mişte mai mult, ca şi când ar fi zis: „Ce credeţi? Că pe Mine Mă mâniaţi dacă nu credeţi? Pe Tatăl Meu îl faceţi să Se mânie”.
135 Ioan 6, 38.
136 Ioan 6, 39-40.
137 Luca 12, 49.
138 Ioan 5, 21.
139 Ioan 14, 23.
41
„Căci aceasta este voia Celui care M-a trimis, ca din ce Mi-a dat să nu pierd nimic.”140 Arată aici că nu El este Cel care are nevoie de slujirea lor, nici nu a venit pentru trebuinţa Lui, ci pentru mântuirea lor, iar nu ca să fie cinstit de ei. Şi, cu ocazia cuvântării dinainte, a spus: „Slavă de la oameni nu primesc”141 şi: „Spun acestea ca să vă mântuiţi”142. Cu orice prilej Se străduieşte să arate că pentru mântuirea lor a venit. Spune şi că El caută slava Tatălui, ca să nu dea loc la bănuieli. Şi, prin cele ce urmează, a descoperit mai limpede că aceasta este pricina pentru care a vorbit aşa: „Cel care caută voia sa caută slava sa, iar cel care caută slava celui care l-a trimis adevărat este şi nu este nedreptate în el”143.
„Aceasta este voia Tatălui [Meu]: ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi îl voi învia în ziua cea de apoi.”144 De ce tot timpul, cu orice prilej, pomeneşte de înviere? Ca să nu creadă ei că purtarea de grijă se îndreaptă doar spre evenimentele prezente; ca să nu devină nepăsători din cauză că nu se pot desfăta aici, ci să nădăjduiască cele viitoare şi să nu-L dispreţuiască, bizuindu-se pe faptul că nu sunt pedepsiţi în prezent, ci să aştepte altă viaţă.
4. Dar, chiar dacă aceia nimic nu au câştigat, noi să ne silim să dobândim câştig din această vorbire neîncetată despre înviere. Dacă vrem să ne lăcomim, să răpim, să facem ceva greşit, să ne gândim numaidecât la ziua aceea şi să ne zugrăvim în minte scaunul de judecată şi acest gând, mai puternic decât orice frâu, va opri pornirile noastre greşite. Să spunem mereu şi altora, şi nouă înşine: „Există înviere şi ne aşteaptă o judecată înfricoşătoare”. Chiar dacă vedem pe cineva că se mândreşte şi se aprinde pentru bunurile de aici, acelaşi lucru să-l spunem, arătându-i că toate rămân aici. Iar dacă vedem pe un altul îndurerat şi descurajat, să-i spunem şi lui acelaşi lucru, arătându-i că cele de întristare vor avea un sfârşit. Iar dacă vedem pe cineva în lene şi nepăsare, acelaşi cântec să-i adresăm, arătându-i că va trebui să dea socoteală pentru lenevie.
Aceste cuvinte au putere, mai mult decât orice medicament, să vindece sufletul. Căci există înviere şi învierea este la uşă, nu
140 Ioan 6, 39.
141 Ioan 5, 41.
142 Ioan 5, 34.
143 Ioan 7,18.
144 Ioan 6, 40.
42
departe, nici peste mult timp. „încă puţin timp”, zice Pavel, „şi Cel care e să vină va veni şi nu va întârzia”145. Şi iar: „Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos”146, adică şi cei răi, şi cei buni, ca aceia să fie ruşinaţi înaintea tuturor, iar aceştia să strălucească şi mai mult înaintea tuturor. Aşa cum aici judecătorii pe cei răi îi pedepsesc, iar pe cei buni îi cinstesc în văzul tuturor, tot aşa, de bună seamă, va fi şi acolo, aşa încât pentru aceia ruşinea va fi mai mare, iar pentru aceştia slava va fi şi mai strălucitoare.
Acestea, dar, să ni le zugrăvim în minte în fiecare zi. Dacă ne vom gândi la ele mereu, nimic dintre lucrurile trecătoare de aici nu ne va putea stăpâni. „Căci cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice”147. Aşadar, să spunem neîncetat şi nouă înşine, şi celorlalţi: „Există o înviere şi o judecată şi dare de seamă pentru faptele săvârşite”. Şi toţi cei care cred că există soartă148 să spună aceasta şi numaidecât se vor izbăvi de puroiul bolii149. Dacă există înviere şi judecată, nu există soartă, chiar de ar fi unii care se străduiesc şi îşi dau silinţa în mii de feluri [să arate că există]150. Mi-e ruşine că îi învăţ pe creştini despre înviere. Cel care are nevoie să înveţe că există înviere şi nu este cu totul convins că lucrurile nu se petrec din necesitate, nici oricum şi la întâmplare, nu este creştin.
De aceea vă rog şi vă cer să ne curăţim de toate relele şi să facem totul ca să dobândim iertare şi răspuns bun în ziua aceea. Dar poate că cineva va spune: „Şi când va fi sfârşitul? Când va fi învierea? Iată cât timp a trecut şi nimic de acest fel nu s-a întâmplat”. Dar
145 Evrei 10, 37.
146 2 Corinteni 5,10.
147 2 Corinteni 4,18.
148 în original: EiţiappEvr], termen tehnic în stoicism pentru desemnarea destinului, utilizat totodată şi de astrologia populară a vremii (detalii în Luther H. MARTIN, Studies in Hellenistic Religions, Cascade, Oregon, 2018, pp. 268-269). Termenul apare şi în anumite tratate gnostice, precum Pistis Sophia, 1,13. În doctrinele dualiste, precum cea maniheică, fatalismul era o componentă esenţială.
149 Credinţa într-un destin prestabilit, care ar determina implacabil acţiunile oamenilor, contrazicea învăţătura scripturală despre liberul arbitru şi era dăunătoare moralei individuale şi celei colective deopotrivă. De aceea autorul este foarte atent să combată orice formă de fatalism şi aici, şi în Omiliile la Matei, 62, 3 (PG 37, 623E), dar mai ales în omiliile Despre soartă şi providenţă, 2, 3 şi 5 (PG 50, 758B, 762B şi 770C-D).
150 Este neclar la cine se face referire: filosofii stoici, filosofii epicurei, astrologii vremii sau ereticii gnostici. Cel mai probabil la ultimii, dacă luăm în calcul menţionarea explicită a maniheilor în Omilia 46,1: „De aceste cuvinte se leagă maniheii spunând că nimic nu ţine de noi” (subl.n.).
43
se va întâmpla, credeţi-mă! Şi cei de dinainte de potop spuneau aşa şi râdeau de Noe. Dar potopul a venit şi i-a înghiţit pe toţi acei necredincioşi şi numai pe Noe, care a crezut, l-a cruţat151. Nici cei din vremea lui Lot nu se aşteptau la acea plagă trimisă de Dumnezeu, până ce s-au abătut asupra lor fulgerele şi trăsnetele acelea şi ele i-au nimicit pe toţi152. Şi nici pentru aceştia, nici pentru cei din vremea lui Noe nu a existat ceva care să prevestească cele ce aveau să fie, ci, pe când se desfătau, beau şi se îmbătau, s-au petrecut acele nenorociri de nesuportat.
Tot aşa va veni şi învierea, nu după unele prevestiri, ci pe când ne vom afla în deplină bunăstare. De aceea şi Pavel spune: „Atunci când vor zice: «Pace şi linişte, atunci fără de veste va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea”153. Aşa a rânduit Dumnezeu, ca să fim mereu pregătiţi şi să nu fim încrezători nici chiar atunci când suntem în siguranţă. Ce vorbeşti? Nu aştepţi să fie înviere şi judecată? Demonii mărturisesc acestea, şi tu nu le mărturiseşti? Căci ziceau: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti”154. Iar cei care spun că va fi chin ştiu că vor fi şi judecată şi dare de seamă şi pedepse.
Deci să nu-L mâniem pe Dumnezeu prin aceea că, pe lângă faptul că îndrăznim să facem fapte rele, nu credem nici în învăţătura despre înviere. Aşa cum în alte privinţe Hristos a fost înaintea noastră, aşa şi aici. De aceea este numit „întâiul născut din morţi”155. Dacă nu era înviere, cum ar fi putut fi El întâiul născut? Pentru că nimeni dintre cei morţi nu l-ar fi urmat. Dacă nu este înviere, atunci unde mai este dreptatea lui Dumnezeu, de vreme ce atâţia oameni răi sunt în bunăstare şi atâţia oameni buni sunt necăjiţi şi trăiesc în suferinţă? Cum va lua fiecare dintre aceştia cele după merit dacă nu există înviere156? Nimeni dintre cei care trăiesc drept nu este lipsit de credinţa în înviere, ci în fiecare zi se roagă prin acele sfinte cuvinte: „Vie împărăţia Ta”.
Deci cine sunt cei care nu cred în înviere? Cei care au căile spurcate şi viaţa necurată, după cum spune prorocul: „Spurcate
151 Cf. Facerea 7, 23.
152 Cf. Facerea 19, 23-25.
153 1 Tesaloniceni 5, 3.
154 Matei 8, 29.
155 Coloseni 1,18.
156 O argumentaţie similară, în Omilia 66, 3.
44
sunt căile lui în toată vremea. Lepădate sunt judecăţile Tale de la faţa lui”157. Căci nu se poate, nu se poate ca un om să aibă viaţă curată dacă nu crede în înviere, căci cei care nu se ştiu vinovaţi de nimic rău spun şi vor şi cred că vor lua răsplată.
Aşadar, să nu-L mâniem, ci să-L ascultăm când spune: „Temeţi-vă de cel care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena”158, pentru ca, datorită fricii, să devenim mai buni şi, izbăviţi de această pierzare, să ne învrednicim de împărăţia cerurilor, pe care fie ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi închinatului, preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor nesfârşiţi. Amin.
157 Psalmul 9, 25.
158 Matei 10, 28.
Omilia 46
„Deci iudeii murmurau împotriva Lui, fiindcă zisese: «Eu sunt Pâinea care s-a pogorât din cer; şi ziceau: «Nu este acesta fiul lui Iosif şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa? Deci cum spune că S-a coborât din cer?” (Ioan 6, 41-42)
1. „Pântecele este dumnezeul lor şi slava [lor] este întru ruşinea lor”159, spunea Pavel despre unii când scria filipenilor. Că şi iudeii erau aşa se vede şi din [cuvintele] dinainte, se vede şi din cele pe care I le spuneau lui Hristos când veneau la El. Când le-a dat pâine şi le-a umplut pântecele, spuneau că e proroc şi căutau să-L facă împărat. Dar, când îi învăţa despre hrana duhovnicească, despre viaţa veşnică, când i-a îndepărtat de cele simţite, când le vorbea despre înviere şi le înălţa gândul, adică tocmai atunci când trebuiau să-L admire, atunci murmurau şi se îndepărtau [de El].
Şi, într-adevăr, dacă El era prorocul, după cum au spus mai înainte: „Acesta este Cel despre care a zis Moise: «Proroc dintre fraţii voştri, ca şi mine, vă va ridica Domnul Dumnezeu. Pe Acela să-L ascultaţi”160, atunci trebuiau să îl asculte când a zis: „Din cer M-am pogorât”. Dar nu ascultau, ci murmurau161. Încă îi arătau respect pentru minunea cu pâinile care se petrecuse de curând. De aceea nu I se împotriveau pe faţă, dar, prin faptul că murmurau, arătau că sunt indignaţi pentru că nu le-a dat masa pe care o voiau. Şi, murmurând, ziceau: „Nu este Acesta fiul lui Iosif?” De aici se vede limpede că încă nu ştiau nici de naşterea Lui minunată şi neobişnuită. De aceea încă îl numeau „fiul lui Iosif”.
159 Filipeni 3,19.
160 Deuteronomul 18,15.
161 Verbul aminteşte de cârtirea evreilor la adresa lui Moise şi Aaron (cf. Ieşirea 16, 24; 16, 2, 7-12) şi, implicit, la adresa lui Dumnezeu în pustiul Egiptului. Evanghelistul sugerează că Hristos are în faţa Lui pe urmaşii aceluiaşi popor nerecunoscător şi suspicios, gata să ofere o reacţie mereu negativă la minunile şi purtarea Lui de grijă constantă.
46
Totuşi El nu îi certa, nici nu le zicea: „Nu sunt fiul lui Iosif”. Nu pentru că era fiul lui Iosif, ci pentru că încă nu puteau să audă despre acea naştere minunată. Dacă despre [naşterea] după trup nu puteau să audă [vorbindu-se] limpede, cu atât mai mult despre cea negrăită, de sus. Dacă ceea ce era mai umil nu le-a descoperit, cu atât mai puţin le-ar fi încredinţat acelea [înalte]. Chiar dacă acest lucru îi scandaliza foarte mult, anume că provenea dintr-un tată oarecare, neînsemnat, totuşi nu le-a descoperit [Cine este adevăratul Tată], ca nu cumva, înlăturând o sminteală, să pricinuiască alta.
Deci ce a răspuns El când ei murmurau? „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis.”162 De aceste cuvinte se leagă maniheii spunând că nimic nu ţine de noi. Dar ele subliniază tocmai faptul că suntem stăpâni pe voinţa noastră. „Dacă cineva vine la El”, întrebi tu, „de ce are nevoie să fie tras?” Cuvintele Lui nu înlătură ceea ce ţine de noi, ci mai degrabă arată că avem nevoie de ajutor, căci spune aici că nu oricine, la întâmplare, vine la El, ci acela care se bucură de mult sprijin.
Apoi arată şi felul în care îl trage. Ca să nu se bănuiască iar ceva perceptibil prin simţuri despre Dumnezeu, a adăugat: „Nu că L-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai Cel care este de la Dumnezeu, Acesta L-a văzut pe Tatăl”163. „Deci cum îl trage?” întrebi. Aceasta a arătat-o prorocul mai înainte profeţind: „Vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu”164. Ai văzut vrednicia credinţei? [Ai văzut] cum a prorocit că nu de la oameni, nici prin om, ci prin însuşi Dumnezeu vor învăţa? într-adevăr, pentru aceasta, ca să facă vrednic de crezare cuvântul, i-a trimis la proroci.
„Şi dacă zice”, întrebi tu, „că «vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu, cum de unii nu cred?” Pentru că, ceea ce a zis, a zis despre cei mai mulţi. De altfel, chiar de nu ar fi aşa, prorocia nu este despre toţi în general, ci despre toţi cei care vor. Căci este aşezat învăţător gata să ofere tuturor cele ale Sale, revărsând peste toţi învăţătura Lui.
„Şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.”165 Nu mică este vrednicia Fiului care se vede de aici, dacă Tatăl îi aduce şi El îi înviază. Nu desparte faptele Lui de cele ale Tatălui cum ar putea? -, ci arată că puterea Lor este deopotrivă. În alt loc zice: „Tatăl, Care M-a trimis,
162 Ioan 6, 44.
163 Ioan 6, 46.
164 Ioan 6, 45; Isaia 54,13.
165 Ioan 6, 40.
47
mărturiseşte despre Mine”166, iar apoi, ca să nu fie unii nedumeriţi de acest cuvânt, îi trimite la Scripturi. Tot aşa şi aici, ca să nu aibă aceeaşi bănuială, îi trimite la proroci, amintind mereu de ei, pentru a arăta că nu este potrivnic Tatălui.
„Dar”, întrebi tu, „cum este cu cei de dinainte de aceasta? Oare ei nu erau învăţaţi de Dumnezeu? Cu ce se deosebeşte cazul de acum?” Prin aceea că atunci învăţau cele ale lui Dumnezeu prin oameni, iar acum prin Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt. Apoi a adăugat: „Nu că pe Tatăl L-a văzut cineva, decât numai Cel care este de la Dumnezeu”167. Nu vorbeşte aici despre cauză, ci despre fiinţă. Dacă ar fi vorbit despre cauză, toţi suntem de la Dumnezeu. Atunci cu ce ar fi fost mai special şi deosebit Fiul? „Dar de ce nu le-a spus-o mai clar?”, întrebi. Din cauza neputinţei lor. Dacă, atunci când a spus: „M-am coborât din cer”, s-au scandalizat atât de mult, cum ar fi reacţionat dacă mai adăuga şi aceasta?
Se numeşte pe Sine „pâine a vieţii” pentru că El uneşte viaţa noastră de aici cu cea viitoare. De aceea a adăugat: „Cine mănâncă din Pâinea aceasta va trăi în veci”168. Numeşte aici „pâine” fie învăţăturile mântuitoare şi credinţa în El, fie Trupul Lui. Căci amândouă sunt vene ale sufletului. Chiar dacă în alt loc, când a zis: „Dacă cineva ascultă cuvântul Meu, nu va gusta moartea”169, s-au scandalizat, aici nu au păţit ceva de acest fel, poate pentru că încă îl priveau cu respect datorită pâinilor pe care le făcuse.
2. Observă şi în ce fel arată deosebirea faţă de mană! După urmările fiecăreia dintre aceste feluri de hrană. Pentru a arăta că mana nu avea vreun folos deosebit, a adăugat: „Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit”170. Apoi, le aduce un argument foarte convingător pentru faptul că se vor învrednici de daruri mult mai mari decât părinţii lor, făcând referire la acei bărbaţi minunaţi din vremea lui Moise. Apoi, după ce a spus că au murit cei care au mâncat mană, a adăugat: „Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci”171. Iar cuvintele: „în pustie” nu fără motiv le-a adăugat, ci
166 Ioan 8,18.
167 Ioan 6, 46.
168 Ioan 6, 51.
169 Ioan 8, 52.
170 Ioan 6, 49.
171 Ioan 6, 51.
48
voind să arate că [mana] nu a fost dată pentru mult timp, nici nu i-a însoţit în Pământul făgăduinţei.
Dar această pâine nu este aşa. „Şi pâinea pe care Eu o voi da este Trupul Meu, pe care Eu îl voi da pentru viaţa lumii.”172 Pe bună dreptate ar putea întreba cineva aici cu nedumerire dacă era acum vremea pentru astfel de cuvinte care nu zideau, nici nu aduceau folos, ci mai degrabă distrugeau cele deja zidite. „De aceea”, zice, „mulţi dintre ucenicii Lui s-au dus înapoi zicând: «Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?”173 Se poate ca aceste cuvinte să fi fost încredinţate doar ucenicilor, după cum spunea Matei: „Le lămurea deosebi”174.
Deci ce vom spune la aceasta? Că şi acum astfel de cuvinte sunt şi foarte folositoare, şi foarte necesare. Devreme ce stăruiau cerând hrană, însă cea trupească, şi, amintindu-i de hrana dată în vremea strămoşilor, numeau mana „ceva mare”, El le pomeneşte de hrana duhovnicească, arătându-le că toate acelea erau imagine şi umbră, iar adevărul lucrurilor este cel de acum.
„Dar trebuia”, zici tu, „să spună: «Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, iar Eu v-am dat pâine”. Dar era o mare diferenţă între ele. Aceasta părea mai mică decât aceea, căci aceea, [mana], a fost adusă de sus, iar aceasta, minunea cu pâinile, s-a petrecut [aici] jos. Deci, de vreme ce ei cereau hrană adusă din cer, de aceea spunea mereu: „M-am coborât din cer”. Dacă ar întreba cineva: „De ce a vorbit şi despre Taine?”175, îi vom spune că era timpul foarte potrivit şi pentru astfel de cuvinte. Căci cele care nu sunt spuse atât de clar îi stârnesc întotdeauna pe ascultători şi îi fac mai atenţi.
Aşadar, nu trebuiau să se scandalizeze, ci mai degrabă să întrebe şi să caute să afle. Dar ei au plecat. Dacă îl credeau proroc, trebuiau să creadă cuvintele Lui. Deci sminteala provenea din nechibzuinţa lor, nu din caracterul nedesluşit al celor spuse de El. Observă şi cum i-a alipit de Sine pe ucenici treptat, căci ei sunt
172 Ioan 6, 51.
173 Ioan 6, 60.
174 Marcu 4, 34; cf. Matei 13, 36.
175 Şi exegeza modernă găseşte acest loc dificil din raţiuni de anacronism: Taina Euharistiei se instituie la sfârşitul vieţii lui Iisus; cum acest discurs este plasat la începutul propovăduirii Mântuitorului, o parte dintre exegeţi sunt de părere că fragmentul Ioan 6, 53-56 nu ar aparţine realmente lui Iisus istoric, ci ar reprezenta o explicitare adăugată de evanghelist din perspectivă post-pascală (Rinaldo FABRIS, Evanghelia după Sfântul Ioan. Traducere şi comentariu, trad. Cristian Ungureanu, Ed. Sapientia, Iaşi, 2016, pp. 298-300).
49
cei care au spus: „Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Unde ne vom duce?”176 Dar aici Se arată pe Sine ca Cel care dă, nu pe Tatăl, căci zice: „Pâinea pe care Eu o voi da este Trupul Meu”177. Însă mulţimea nu a făcut aşa, ci, dimpotrivă, a zis: „Greu este cuvântul acesta”. De aceea au plecat. Deşi învăţătura Lui nu era ceva străin şi diferit, Ioan a dat de înţeles aceasta mai înainte, când L-a numit „miel”178.
„Dar nici aşa nu au ştiut”, spui tu. Ştiu şi eu [că mulţimea nu a cunoscut], dar nici ucenicii nu au cunoscut. Dacă încă nu ştiau nimic limpede despre înviere şi de aceea nu au înţeles nici ce înseamnă: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”179, cu atât mai mult [nu au înţeles] cele spuse acum, căci sunt mai puţin clare decât acelea. Că unii proroci au înviat [oameni] ştiau, chiar dacă Scripturile nu au spus-o atât de limpede, dar că cineva a mâncat carne [de om] niciodată nu s-a spus în Scripturi. Totuşi îl credeau şi îl urmau şi mărturiseau că are cuvintele vieţii veşnice. Aceasta este lucrarea unui ucenic: să nu iscodească cele ale învăţătorului, ci să asculte şi să creadă şi să aştepte vremea potrivită pentru răspuns.
„Atunci de ce”, întrebi tu, „s-a întâmplat contrariul şi s-au dus înapoi?” Aceasta s-a întâmplat din cauza nechibzuinţei lor. Când intervine întrebarea „cum”, urmează şi necredinţa. Astfel şi Nicodim se tulbura când a zis: „Cum poate omul să intre în pântecele mamei lui?”180 Aşa şi ei s-au tulburat când au zis: „Cum poate Acesta să ne dea să mâncăm Trupul Lui?”181 Dacă întrebi asta, de ce nu ai spus-o şi despre pâini? Cum a înmulţit cele cinci pâini [încât să ajungă] la atâţia? Pentru că atunci veniseră numai să se sature, şi nu să vadă minunea. „Dar experienţa i-a învăţat atunci”, spui tu. Atunci trebuia ca, datorită experienţei, şi pe acestea să le primească. De aceea a făcut acea minune neobişnuită mai înainte, pentru ca, învăţând ei din aceasta, să nu mai fie neîncrezători faţă de cele spuse apoi.
Aceia deci nu au avut parte de niciun rod din cele spuse. Noi însă ne-am bucurat de binefacerea izvorâtă din faptele însele. De aceea trebuie să învăţăm despre minunea Tainelor: ce este şi de ce
176 Ioan 6, 68.
177 Ioan 6, 51.
178 Cf. Ioan 1, 36.
179 Ioan 2,19.
180 Ioan 3, 4.
181 Ioan 6, 52.
50
s-a dat şi care este folosul pe care îl aduce. „Suntem un singur trup”, zice, „şi mădulare din trupul Lui şi din oasele Lui”182. Cei iniţiaţi să cerceteze cele spuse.
3. Deci, ca să nu realizăm aceasta numai prin dragoste, ci şi prin fapta în sine, să ne unim cu acel trup. Aceasta se face prin hrana pe care ne-a dăruit-o, voind să ne arate dragostea pe care o are pentru noi. De aceea S-a amestecat cu noi şi a contopit trupul Lui cu noi ca să fim una, ca un trup unit cu capul. Acesta este un semn al celor care iubesc foarte mult. Aceasta a dat-o de înţeles şi Iov când vorbea de slugile lui care îl iubeau peste măsură, atât de mult încât doreau să se lipească de cărnurile lui. Arătându-şi multa dragoste pe care o aveau, ziceau: „Cine ne-ar da să ne săturăm din cărnurile lui?”183 Cu adevărat şi Hristos de aceea a făcut aşa. Pentru a ne aduce la o dragoste mai mare şi pentru a ne arăta dragostea Sa faţă de noi, a dat celor care vor nu numai să-L vadă, ci şi să-L atingă, să-L mănânce, să-şi înfigă dinţii în carnea Lui, să se amestece cu El şi să-şi împlinească toată dragostea. Deci, precum leii care suflă cu foc, aşa să plecăm de la masa aceea, devenind de temut pentru diavol, gândindu-ne la Capul nostru şi la dragostea pe care a arătat-o faţă de noi.
„Părinţii adesea îşi dau copiii altora să-i hrănească, dar Eu nu fac aşa”, zice, „ci îi hrănesc cu carnea Mea, Mă dau vouă pe Mine însumi”. Voieşte astfel ca voi toti să fiţi de bun neam şi vă dă bună nădejde pentru cele viitoare, căci Cel care vi Se dă aici cu atât mai mult o va face în viaţa ce va să fie. „Am vrut să Mă fac frate al vostru, M-am împărtăşit de trup şi sânge pentru voi şi iar vă dau acest trup şi sânge prin care M-am făcut rudă cu voi.” Acest sânge face înfloritor în noi chipul împărătesc, acesta naşte o frumuseţe negrăită, acesta nu lasă să se veştejească nobleţea sufletului, îl adapă şi îl hrăneşte necontenit. Sângele care ne provine din mâncăruri nu face aceasta imediat, ci este altfel. Dar acest Sânge numaidecât adapă sufletul şi îi dă o foarte mare putere. Acest Sânge, primit cu vrednicie, alungă demonii şi îi îndepărtează de noi, îi cheamă la noi pe îngeri şi pe Stăpânul îngerilor. Căci, atunci când văd Sângele Stăpânului, demonii fug şi îngerii se adună. Acest Sânge,
182 Efeseni 5, 30.
183 Iov 31, 31.
51
vărsându-se, toată lumea a curăţit-o. Despre acest Sânge şi fericitul Pavel a spus multe cuvinte înţelepte184. Acest Sânge a curăţit templul şi Sfânta Sfintelor. Dacă reprezentarea lui are atâta putere şi în templul evreilor şi în mijlocul Egiptului, când au fost unse [cu sânge] pragurile uşilor, cu atât mai multă putere are realitatea185. Acest Sânge a sfinţit jertfelnicul de aur. Fără el arhiereul nu îndrăznea să intre în templu. Acest sânge hirotonea preoţii şi tot el spăla păcatele, prin reprezentări. Dacă în reprezentări a avut atâta putere, dacă de umbră atât de mult s-a înspăimântat moartea, de realitatea însăşi, spune-mi, cum să nu se teamă? Acest [Sânge] este mântuirea sufletelor noastre, prin acesta se spală sufletul, prin acesta se înfrumuseţează, prin acesta se aprinde, acesta face cugetul nostru mai strălucitor decât focul, acest Sânge s-a vărsat şi a deschis cerul.
4. Cu adevărat, înfricoşătoare sunt Tainele Bisericii, cu adevărat înfricoşător este jertfelnicul. Din Paradis ţâşnea un izvor, revărsând şuvoaie simţite186, dar din această Masă ţâşneşte un izvor care revarsă şuvoaie duhovniceşti. În preajma acestui izvor sunt sădite nu sălcii fără rod, ci pomi care ajung chiar până la cer, care au roade coapte, ce nu se strică niciodată. Dacă cineva este înfierbântat, să vină la acest izvor şi să-şi răcorească fierbinţeala. Şi seceta o risipeşte şi toate cele fierbinţi le răcoreşte, nu cele arse de soare, ci cele [arse] de săgeţile aprinse187. Căci îşi are începutul şi rădăcina de sus şi de acolo se şi adapă. Multe sunt şuvoaiele acestui izvor pe care le revarsă Mângâietorul, iar Fiul Se face Mijlocitor, nu deschizând drumul cu un târnăcop, ci deschizând dispoziţia noastră. Acest izvor este izvor de lumină, ce trimite
184 Cf. Evrei 9.
185 în cap. 3-4 autorul dezvoltă o suită de interpretări tipologice de mare profunzime, în care mai multe realităţi istorice veterotestamentare (sângele mieilor jertfiţi la primul Paşte ebraic, apa care izvora din Eden, sângele jertfelor Drepţilor) sunt interpretate ca tipuri (preînchipuiri sau făgăduinţe) ce-şi găsesc împlinirea în Sângele jertfit de Iisus pe Cruce; la rândul lui, acest Sânge reprezintă un tip pentru sângele euharistic jertfit de preot la fiecare Liturghie, aşa cum fiecare Liturghie este un tip pentru un antitip eshatologic, Ospăţul din împărăţia cerurilor. Pentru o discuţie despre metoda tipologică antiohiană, vezi John BRECK, Puterea Cuvântului în Biserica Dreptmăritoare, trad. Monica E. Herghelegiu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, pp. 72-94.
186 Cf Facerea 2,10.
187 Cf. Efeseni 6,16.
52
razele adevărului. Acestuia şi Puterile de sus îi stau în preajmă, privind frumuseţea şuvoaielor, căci ele văd mai limpede puterea [Tainelor] ce le stau înainte şi scânteierile cele neapropiate. Aşa cum, dacă pune cineva aurul topit pe mână sau pe limbă de ar fi asta cu putinţă -, acestea se fac imediat aurite, tot aşa, şi chiar cu mult mai mult, cele puse înainte aici influenţează sufletul. Râul clocoteşte mai puternic decât focul, dar nu arde, ci doar curăţă188 ceea ce atinge.
Acest Sânge a fost mereu preînchipuit în vremurile dinainte prin jertfelnice, prin jertfele celor drepţi. Acesta este preţul întregii lumi, prin acesta Hristos a răscumpărat Biserica, cu acesta a împodobit-o în întregime. După cum un om dă aur atunci când cumpără slugi şi, dacă vrea să le împodobească, o face tot cu aur, aşa şi Hristos ne-a şi răscumpărat prin sânge, ne-a şi împodobit prin sânge.
Cei care se împărtăşesc de acest Sânge stau împreună cu îngerii, cu Arhanghelii şi cu Puterile de sus, îmbrăcaţi în însuşi veşmântul împărătesc al lui Hristos şi ţinând armele duhovniceşti. Şi încă nu am spus ceva măreţ, căci sunt înveşmântaţi cu împăratul însuşi.
Dar, devreme ce este ceva măreţ şi minunat, dacă te apropii în curăţie, te apropii de mântuire, dar, dacă [te apropii] cu un cuget viclean, [te apropii] de iad şi de osândă. „Căci cel care îl mănâncă şi îl bea pe Domnul cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea.”189 Dacă cei care murdăresc porfira împărătească sunt pedepsiţi deopotrivă cu cei care o rup, oare este nefiresc ca cei care primesc trupul cu cuget necurat să îndure aceeaşi pedeapsă cu cei care L-au străpuns cu piroane? Iată cât de înfricoşătoare a arătat Pavel pedeapsa, zicând: „Călcând cineva Legea lui Moise, este ucis fără milă pe cuvântul a doi sau trei martori. Gândiţi-vă cu cât mai aspră va fi pedeapsa cuvenită celui care a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi a nesocotit sângele Testamentului cu care s-a sfinţit?”190
Să luăm, dar, seama la noi înşine, iubiţilor, cei care ne bucurăm de atât de mari bunătăţi! Şi, când vrem să spunem ceva urât
188 Lit. „botează”.
189 1 Corinteni 11, 29.
190 Evrei 10, 28-29.
53
sau vedem că suntem cuprinşi de mânie sau de altă patimă de acest fel, să ne gândim de ce [daruri] ne-am învrednicit, de ce Duh ne-am bucurat, şi acest gând va domoli patimile noastre iraţionale. Până când ne vom mai alipi de cele prezente? Până când vom amâna a ne trezi? Până când vom fi nepăsători faţă de mântuirea noastră? Să ne gândim de ce daruri ne-a învrednicit Dumnezeu, să-I mulţumim, să-L slăvim, nu numai prin credinţă, ci şi prin fapte, ca şi bunătăţile viitoare să le dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia 47
„Şi le-a zis Iisus: «Amin, amin, zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă veşnică în voi. Cel care mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă în El.” (Ioan 6, 53-54)
1. Când vorbim despre cele duhovniceşti, nimic lumesc să nu fie în sufletele noastre, nimic pământesc, ci toate să plece, toate de felul acesta să fie date la o parte şi cu totul să ne închinăm doar ascultării dumnezeieştilor cuvinte. Dacă, atunci când un împărat vine într-un oraş, este îndepărtată toată zarva, cu atât mai mult atunci când Duhul ne vorbeşte trebuie să ascultăm în multă linişte şi cu multă teamă. Şi într-adevăr cele despre care vorbim azi sunt demne de teamă. şi iată în ce fel!
„Amin, zic vouă, dacă nu va mânca cineva Trupul Meu şi nu va bea Sângele Meu, nu va avea viaţă în El.”191 De vreme ce mai înainte spuneau că acest lucru este cu neputinţă, El le-a arătat nu numai că nu este cu neputinţă, ci şi că este ceva cu totul necesar. De aceea a adăugat: „Cel care mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”192. De vreme ce spunea: „Cel care mănâncă din Pâinea aceasta nu va muri în veci”193, era firesc să se împotrivească când ei ziceau mai înainte: „Avraam a murit şi prorocii au murit şi cum spui Tu: «Nu va gusta moartea?”194 A pomenit de înviere, dezlegând nedumerirea şi arătând că nu va muri cu totul. Mereu aduce vorba despre Taine, arătând necesitatea acestui lucru şi că trebuie cu adevărat să se întâmple. „Căci Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu este adevărată băutură.”195 La ce se referă? Fie vrea să spună că aceasta
191 Ioan 6, 53.
192 Ioan 6, 54.
193 Ioan 6, 51.
194 Ioan 8, 52.
195 Ioan 6, 55.
55
este adevărata hrană, pentru că mântuieşte sufletul, fie vrea să-i încredinţeze de cele spuse ca să înţeleagă că nu este vorba despre o vorbă ascunsă sau o parabolă, ci să ştie că trebuie cu adevărat să mâncăm Trupul [Lui].
Apoi a spus: „Cel care mănâncă Trupul Meu rămâne întru Mine”196. Aceasta o spunea pentru a arăta că se uneşte cu EL Dar ceea ce urmează pare să fie ceva fără sens, dacă cercetăm cu mintea. Căci „ce legătură au”, întrebi tu, „cuvintele: «Cel care mănâncă Trupul Meu rămâne în Mine, cu ceea ce urmează: «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez prin Tatăl”197? Este o strânsă legătură între cele spuse. De vreme ce vorbea mereu despre viaţa veşnică, pentru a lămuri aceasta, a adăugat: „în Mine rămâne”. „Dacă rămâne în Mine, iar Eu sunt viu, e limpede că şi acela va fi viu.”
Apoi a zis: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu”198. Aceasta este o comparaţie, o asemănare. Ceea ce spune este ceva de acest fel: „Eu sunt viu, aşa cum Tatăl [este viu]”. Dar, ca să nu crezi că este nenăscut, imediat a adăugat: „Prin Tatăl”. Dar nu vrea să arate că are nevoie de vreo energie [din afară] ca să trăiască. A înlăturat această idee mai înainte, când zicea: „Căci, precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine”199. Dacă avea nevoie de vreo energie, ar urma fie că Tatăl nu a dat „aşa”, ceea ce nu este adevărat, fie, dacă a dat aşa, atunci El nu are nevoie de altul care să-L ajute.
Deci ce înseamnă: „Prin Tatăl”? Aici se referă numai la cauză. Ceea ce vrea să spună este aceasta: „Precum Tatăl este viu, tot aşa şi Eu sunt viu. Şi cel care Mă mănâncă pe Mine, şi acela va trăi prin Mine”. Aici nu Se referă la orice fel de viaţă, ci la viaţa aleasă. Şi faptul că nu a vorbit despre viaţă în general, ci despre aceea slăvită şi negrăită, se vede de aici. Căci toţi, şi cei necredincioşi, şi cei nebotezaţi, trăiesc, chiar dacă nu mănâncă din acest trup. Vezi că această cuvântare nu este despre această viaţă, ci despre aceea? Ceea ce vrea să spună este aceasta: „Cel care mănâncă Trupul Meu nu se sfârşeşte prin moarte, nici nu va avea parte de osândă”. Dar nici despre învierea de obşte nu vorbeşte căci, de asemenea, toţi vor învia -, ci despre cea aleasă şi slăvită, care are parte de răsplată.
196 Ioan 6, 56.
197 Ioan 6, 57.
198 Ioan 6, 57.
199 Ioan 5, 26.
56
„Aceasta este Pâinea care s-a coborât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mană şi au murit. Cel care mănâncă această Pâine va trăi în veac.”200 Spune mereu acelaşi lucru, ca să se întipărească în mintea ascultătorilor (căci învăţătura despre aceste [Taine] era cea mai importantă) şi ca să-i încredinţeze de dogma despre înviere şi despre viaţa veşnică. De aceea a făcut referire şi la înviere când a spus: „Viaţă veşnică”201, pentru a arăta că nu este vorba despre viaţa de acum, ci de cea de după înviere. „Şi de unde se văd acestea?”, întrebi. Din Scripturi. Căci de fiecare dată îi trimite la Scripturi, îndemnându-i să înveţe din ele. Iar când spune: „Care dă viaţă lumii”202, le stârneşte râvna pentru ca, suferind ei fiindcă alţii se bucură de dar, [să-şi dea silinţa] să nu rămână afară.
Mereu aminteşte de mană şi, arătându-le diferenţa, îi aduce la credinţă. Dacă a fost cu putinţă ca timp de patruzeci de ani să îi ţină în viaţă fără grâne, pâine şi toate celelalte, cu atât mai mult va putea aceasta acum, când a venit să facă lucruri şi mai mari. De altfel, dacă atunci, când acelea erau nişte reprezentări, culegeau ceea ce li se dădea fără sudoare şi osteneală, cu atât mai mult acum, când deosebirea este atât de mare, este cu putinţă să nu moară niciodată şi să se bucure de viaţa adevărată.
Bine este că amintea mereu de viaţă, căci aceasta este dorită de către oameni şi nimic nu este atât de dulce ca a nu muri. Şi în Vechiul Testament se făgăduiau viaţă lungă şi multe zile. Dar acum nu este doar lungă, ci este o viaţă care nu are sfârşit. De asemenea, vrea să arate că aminteşte acum de pedeapsa ce urmează păcatului, pentru a dezlega acea sentinţă aducătoare de moarte şi a pune în locul celor dinainte viaţa. Şi nu orice viaţă, ci cea veşnică.
„Acestea le-a zis pe când învăţa în sinagoga din Capernaum”203, unde a făcut cele mai multe minuni, adică acolo unde ar fi trebuit mai ales să fie ascultat.
2. Dar de ce învăţa în sinagogă şi în templu? Pe de o parte, pentru că voia să atragă mulţimea, pe de alta, pentru că voia să arate că nu este împotriva Tatălui.
200 Ioan 6, 58.
201 Ioan 6, 54.
202 Ioan 6, 33.
203 Ioan 6, 59.
57
„Mulţi dintre ucenicii Lui, auzind, ziceau: «Greu este cuvântul acesta.”204 Ce înseamnă: „Greu este”? Aspru, dureros, pricinuitor de osteneală. De fapt, El nu spunea nimic de felul acesta. Nu vorbea nici despre treburile politice, ci despre dogme, pomenind mereu despre credinţa în EL Deci ce înseamnă: „Greu este cuvântul”? Pentru că vesteşte viaţa şi învierea? Pentru că a spus că a coborât din cer? Pentru că nu se poate mântui cel care nu mănâncă trupul Lui? Spune-mi: sunt grele acestea? Cine ar spune aşa ceva? Deci ce înseamnă „greu”? Anevoie de primit, care este peste puterea lor de înţelegere, pricinuitor de frică mare. Socoteau că vorbeşte despre lucruri mai mari decât puterea Lui şi mai presus de EL De aceea spuneau: „Cine poate să-l asculte?”205, poate ca să se îndreptăţească, pentru că aveau să plece de lângă El.
„Iar Iisus, ştiind în Sine că ucenicii murmură pentru aceasta” (şi aceasta este o dovadă a dumnezeirii Lui: faptul că dădea pe faţă cele nespuse), „a zis: «Vă sminteşte aceasta? Dar dacă îl veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?”206 Aşa a făcut şi cu Natanael, când a zis: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin crezi? Mai mari decât acestea vei vedea”207. Iar lui Nicodim i-a zis: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Fiul Omului, Care este în cer”208.
Ce? Adaugă nedumeriri la nedumeriri? Nu. Să nu fie! Ci vrea să-i atragă prin măreţia şi prin mulţimea învăţăturilor. Căci, dacă ar fi zis doar: „M-am coborât din cer” şi nimic mai mult nu ar fi adăugat, şi mai mult i-ar fi revoltat. Dar, de vreme ce a zis: „Trupul Meu este viaţa lumii”209 şi: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez prin Tatăl”210 şi: „Din cer M-am coborât”211, risipeşte nedumerirea. Căci unul care spune fie şi numai un cuvânt mare despre Sine poate da de bănuit că născoceşte, dar cel care enumeră atâtea unele după altele înlătură orice bănuială. Toate le făcea şi le spunea ca să-i oprească a mai crede că tatăl Lui era Iosif. Deci nu spunea aceasta voind să sporească revolta lor, ci mai degrabă
204 Ioan 6, 60.
205 Ioan 6, 60.
206 Ioan 6, 61-62.
207 Ioan 1, 50.
208 Ioan 3,13.
209 Ioan 6, 51.
210 Ioan 6, 57.
211 Ioan 6, 38.
58
pentru a o risipi. Oricine care ar fi crezut că El este fiu al lui Iosif nu ar fi primit cele spuse, dar cel care ar fi crezut că El a coborât din cer şi acolo Se va sui mai uşor s-ar fi plecat spuselor Lui.
Pe lângă acestea, adaugă şi altă lămurire zicând: „Duhul este cel care dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic”212. Ceea ce vrea să spună este aceasta: „Trebuie să ascultaţi cele despre Mine în chip duhovnicesc. Cel care ascultă trupeşte nu are niciun câştig, nici nu se bucură de vreun folos”. Arăta o gândire trupească faptul că se îndoiau că a coborât din cer şi credeau că era fiul lui Iosif şi întrebau: „Cum poate să ne dea Trupul Lui să-l mâncăm?”213 Toate acestea sunt [cugete trupeşti]. Dar ar fi trebuit să gândească în chip tainic şi duhovnicesc.
„Şi de unde ar fi putut aceia să înţeleagă ce înseamnă «a mânca Trupul [Lui]?”, întrebi. Trebuiau să aştepte timpul potrivit, să caute să afle şi să nu renunţe. „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă”214, adică sunt dumnezeieşti şi duhovniceşti, neavând nimic trupesc sau vreun înţeles natural. Acestea sunt libere de orice nevoie de acest fel şi sunt mai presus de legile de aici. Au un alt înţeles, străin. Aşa cum aici a spus „duh” în loc de „cele duhovniceşti”, tot aşa, când a spus „trup”, nu s-a referit la cele trupeşti, ci la faptul de a asculta trupeşte, dându-le de înţeles că trebuie să iubească cele duhovniceşti, pentru că ei doreau mereu cele trupeşti. Dacă cineva primeşte aceste cuvinte trupeşte, nu are niciun folos.
Ce, dar? Nu este carne carnea Lui? Şi sigur că este. Şi cum de a zis: „Trupul nu foloseşte la nimic”215? Nu a vorbit despre Trupul Lui să nu fie! -, ci despre cei care primesc cuvintele Lui în chip trupesc. Şi ce înseamnă: „A înţelege trupeşte”? A privi cele puse înainte simplu, [aşa cum se arată], fără a-ţi închipui ceva mai mult. Aceasta înseamnă „trupeşte”. Nu aşa trebuie să judecăm cele pe care le vedem, ci să cercetăm toate tainele cu ochii dinăuntru. Aceasta înseamnă „duhovniceşte”. Deci cel care nu mănâncă Trupul Lui şi nu bea Sângele Lui nu are viaţă în el. Atunci cum nu foloseşte la nimic trupul, fără de care nu e cu putinţă a trăi? Vezi deci că aceste cuvinte: „Trupul nu foloseşte la nimic” nu s-au spus despre Trupul Lui, ci despre faptul de a asculta trupeşte?
212 Ioan 6, 63.
213 Ioan 6, 52.
214 Ioan 6, 63.
215 Ioan 6, 63.
59
„Dar sunt unii între voi care nu cred.”216 Iarăşi, aşa cum obişnuia, dă greutate cuvintelor Lui spunând dinainte cele viitoare şi arătând că nu spunea acestea pentru că ar fi dorit slavă din partea lor, ci din purtare de grijă faţă de ei. Spunând „unii”, i-a exclus pe ucenici. La început spunea: „M-aţi şi văzut şi nu credeţi”217, iar acum spune: „«Sunt unii dintre voi care nu cred. Căci ştia de la început cine sunt cei care nu cred şi cine este cel care îl va vinde. Şi zicea: «De aceea am spus: nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-i este dat de sus, de la Tatăl Meu”218. Aici evanghelistul ne duce cu gândul la iconomia Lui cea de bunăvoie şi îndelung-răbdătoare. Iar cuvintele: „De la început” nu degeaba le-a spus aici, ci ca să înţelegi că avea mai-înainte-cunoaştere şi că îl ştia pe trădător mai înainte de a se spune aceste cuvinte, iar nu după ce au cârtit şi s-au scandalizat, ceea ce era o dovadă a dumnezeirii Lui. Apoi a adăugat: „Dacă nu-i este dat de sus, de la Tatăl Meu” pentru a-i convinge să creadă că Dumnezeu este Tatăl Lui, iar nu Iosif, şi pentru a le arăta că faptul de a crede în El nu este ceva întâmplător. Spune ceva de felul acesta: „Nu Mă supără, nu Mă tulbură, nu Mă miră cei care nu cred. Am ştiut aceasta dinainte, mai înainte de a se întâmpla. Ştiu cui i-a dat Tatăl [să vină la Mine]”. Iar219 când auzi că „a dat” nu te gândi la o selecţie arbitrară220, ci să crezi că acela a luat, care s-a făcut vrednic de a lua.
216 Ioan 6, 64.
217 Ioan 6, 36.
218 Ioan 6, 64-65.
219 Aici începe paragraful 3 în PG 59, 266.
220 Autorul elimină orice înţelegere predestinaţianistă a versetului: este de neconceput ca Dumnezeu să îi fi predeterminat pe unii la mântuire, iar pe alţii la osândă în mod arbitrar şi implacabil; acest lucru ar desfiinţa libertatea creaturilor şi ar contrazice libertatea divină. La sfârşitul cap. 4 autorul explică: „Dumnezeu nu obişnuieşte să-i facă pe oameni buni prin constrângere şi cu sila, nici nu îi alege şi îi deosebeşte cu forţa pe cei pe care îi cheamă, ci prin îndemn”. Dumnezeu, ca Bine activ şi personal, nu face decât să prezinte creaturilor Sale, în mod iubitor, continuu şi persuasiv („prin îndemn”), binele ca singură posibilitate de desăvârşire. În bunătatea Lui, Dumnezeu îi cheamă pe toţi (1 Timotei 2, 4; cf. Iezechiel 33,11) la comuniunea cu Sine, dar, în aceeaşi bunătate divină, El respectă libertatea fiecăruia: unii răspund chemării Sale, cei pe care Scriptura îi numeşte „aleşi” (Matei 20,16; 22, 14 ş.a.) şi „preştiuţi” de Dumnezeu din veşnicie (Romani 8, 29-30); alţii refuză chemarea Sa, se despart de Bine, din punct de vedere volitiv şi moral, rămânând totuşi ontologic părtaşi la Bine prin însuşi faptul existenţei lor (Faptele 17, 28) contrarietate care constituie şi cauza fundamentală a suferinţei lor din timpul vieţii şi, ulterior, a osândei veşnice. Prin urmare, nu este vorba de o „selecţie arbitrară” a lui Dumnezeu, ci mai degrabă de o autoselecţie a omului, în baza unui act de voinţă propriu. Despre raportul dintre actul de voinţă uman şi harul divin în viziunea Sfântului Ioan, în David BRADSHAW, „St. John Chrysostom on Grace and Free Will”, în: Common Ground Journal, 12 (2015), 2, pp. 31-37.
60
3. „De atunci mulţi dintre ucenicii Lui s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El.”221 Pe bună dreptate evanghelistul nu a zis: „Au plecat” ci: „S-au dus înapoi”, pentru a arăta că, despărţindu-se de El, au retezat creşterea lor în virtute şi au pierdut credinţa pe care o aveau cândva. Dar cei doisprezece nu au făcut aşa. De aceea le-a spus: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?”222, arătând iar că nu are nevoie de slujirea şi grija lor şi dându-le de înţeles că nu pentru aceasta i-a adunat lângă Sine. Cum [ar fi putut să aibă nevoie de ei] Cel care le spunea şi lor acestea?
Dar de ce nu i-a lăudat? De ce nu i-a admirat? Pe de o parte, pentru a păstra demnitatea cuvenită învăţătorului, pe de altă parte, pentru a arăta că mai degrabă în acest fel trebuia să îi atragă. Dacă i-ar fi lăudat, atunci ei ar fi avut o purtare omenească, socotind că îi fac o favoare, dar, arătându-le că nu are nevoie de ei ca să-L urmeze, îi ţinea mai strâns lângă Sine. Şi iată cu câtă înţelepciune le-a vorbit! Nu le-a spus: „Plecaţi”, căci ar fi însemnat să-i alunge, ci i-a întrebat: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?”223 Astfel înlătura orice forţare şi constrângere şi arăta că nu vrea ca cineva să se alipească de El din vreo ruşine, ci din recunoştinţă.
Prin faptul că nu i-a mustrat pe faţă, ci i-a atins uşor, a arătat înţelepciunea ce trebuie avută în astfel de situaţii. Noi însă facem contrariul. Şi e firesc să fie aşa pentru că toate le facem căutând propria noastră slavă. De aceea credem că, dacă cei care ne slujesc pleacă, [puterea] noastră se micşorează. Dar El nu i-a linguşit, nici nu i-a alungat, ci i-a întrebat. Aceasta nu a făcut-o din nepăsare, ci pentru că nu voia să-i ţină cu sila şi prin constrângere. Căci a rămâne astfel sau a pleca sunt totuna.
Şi Petru ce a zis? „La cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”224 Vezi, dar, că nu cuvintele erau cele care scandalizau, ci neatenţia, nepăsarea şi necunoştinţa celor care ascultau? Chiar dacă nu le-ar fi vorbit, s-ar fi scandalizat şi nu s-ar fi domolit, devreme ce ei căutau mereu mâncarea trupească şi erau alipiţi de cele pământeşti. De altfel, ucenicii ascultau şi ei împreună cu aceia şi totuşi au făcut o afirmaţie opusă celei făcute de aceia,
221 Ioan 6, 66.
222 Ioan 6, 67.
223 Ioan 6, 67.
224 Ioan 6, 68-69.
61
zicând: „La cine ne vom duce?” Acest răspuns arată multă dragoste. Arată că învăţătorul era pentru ei mai de cinste decât orice, şi decât tată, şi decât mamă, decât toate cele ce sunt, şi dacă s-ar fi depărtat de El nu ar fi avut unde să se refugieze.
Apoi, ca să nu crezi că întrebarea: „La cine ne vom duce?” a spus-o pentru că nu avea cine să-i primească, a adăugat imediat: „Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice”. Aceia ascultau trupeşte şi cu gândire omenească, iar aceştia [ascultau] duhovniceşte şi primeau toate cu credinţă. De aceea şi Hristos spunea: „Duh sunt cuvintele pe care vi le-am spus”225, adică: „Să nu bănuieşti că învăţătura şi cuvintele Mele se supun cursului lucrurilor şi necesităţii faptelor. Cele duhovniceşti nu sunt aşa; nu îndură să fie robite de legile de pe pământ”. Aceasta şi Pavel o arată când zice: „Să nu zici în inima ta: «Cine se va sui la cer?, ca adică să-L coboare pe Hristos, sau: «Cine se va pogorî în adânc?, ca adică să ridice pe Hristos din morţi”226.
„Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.”227 Ei primiseră deja [învăţătura despre] înviere şi despre toate cele pregătite acolo. Iată cum [Petru], ca un iubitor de fraţi, ca unul plin de afecţiune, depune mărturie pentru întreaga ceată [a apostolilor], căci nu a zis: „Eu am cunoscut”, ci: „Noi am cunoscut”. Mai mult, ia seama cum se apropie de înseşi cuvintele învăţătorului şi nu vorbeşte precum iudeii! Căci aceia ziceau: „Acesta este fiul lui Iosif”228, iar Petru a spus: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu”229 şi: „Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice”230, poate pentru că adesea îl auzise zicând: „Cel care crede în Mine are viaţă veşnică”231. Amintind chiar cuvintele Lui, a arătat că avea în minte toate cele spuse de El.
Iar Hristos ce a făcut? Nu l-a lăudat pe Petru, nu l-a admirat, chiar dacă altădată a făcut aşa232. Dar ce a zis? „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol.”233 Pentru că Petru a zis: „Şi noi am crezut”, El l-a exclus pe Iuda din ceata apostolilor. Atunci [Petru] nu a spus nimic despre ucenici, dar, când
225 Ioan 6, 63.
226 Romani 10, 6-7.
227 Ioan 6, 68.
228 Ioan 6, 42.
229 Ioan 6, 69.
230 Ioan 6, 68.
231 Ioan 6, 47.
232 Cf. Matei 16,17.
233 Ioan 6, 70.
62
Hristos a întrebat: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” a spus: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”234. Aici însă, de vreme ce a zis: „Şi noi am crezut”, pe bună dreptate [Hristos] nu l-a lăsat pe Iuda în ceata lor. A făcut aşa pentru a mustra dinainte răutatea trădătorului. Deşi ştia că nu va fi de niciun folos, a făcut ceea ce ţinea de El.
4. Iată câtă înţelepciune! Nici nu l-a descoperit tuturor [pe trădător], nici nu l-a lăsat să rămână ascuns, ca să nu se obrăznicească şi să se răzvrătească şi mai mult şi, crezând că se poate ascunde, să îndrăznească a săvârşi fapta fără ruşine. De aceea mai departe i-a adus mustrări mai vădite. La început l-a numărat şi pe el împreună cu ceilalţi, zicând: „Sunt unii între voi care nu cred”235 (faptul că l-a numărat între ei şi pe trădător l-a arătat evanghelistul când a zis: „Căci ştia de la început cine sunt cei care nu cred şi cine este cel care îl va vinde”236), dar, de vreme ce acela stăruia, a adăugat o mustrare mai aspră: „Unul dintre voi este diavol”237 şi, voind să-l acopere pe acela, a adus teama asupra tuturor [ucenicilor].
Se cuvine aici să ne întrebăm de ce acum ucenicii nu au spus nimic, iar mai târziu s-au temut şi au fost nedumeriţi, privindu-se unii pe alţii şi întrebându-se: „Oare nu sunt eu, Doamne?”238 Iar Petru îi făcea semn lui Ioan ca să afle cine este trădătorul şi să-L întrebe pe învăţător cine este239. Deci care este pricina? Petru nu auzise încă [cuvintele]: „Mergi înapoia Mea, satano!”240 De aceea nu avea vreo temere. Dar, după ce a fost mustrat şi, deşi a grăit din multa sa râvnă, nu a fost aprobat, ci a fost numit „satana”, când a auzit: „Unul dintre voi Mă va vinde”, era firesc să se teamă. De altfel, nici acum nu a zis: „Unul dintre voi Mă va vinde”, ci: „Unul dintre voi este diavol”. De aceea nici nu ştiau ce spune, ci credeau că era doar un mod de a lua în râs răutatea.
Dar de ce a zis: „Nu Eu v-am ales pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol”? Pentru a arăta că învăţătura Lui este liberă de
234 Matei 16,15-16.
235 Ioan 6, 64.
236 Ioan 6, 64.
237 Ioan 6, 70.
238 Matei 26, 22.
239 Cf. Ioan 13, 24.
240 Matei 16, 23.
63
linguşire. De vreme ce doar ei au rămas lângă El, după ce toţi L-au părăsit şi Petru mărturisise că El este Hristos, ca să nu creadă ei că pentru aceasta avea să-i linguşească, a înlăturat această bănuială. Ceea ce a vrut să spună este: „Nimic nu Mă înduplecă să nu-i mustru pe cei răi. Să nu credeţi că, pentru că aţi rămas cu Mine, voi găsi cu cale să vă linguşesc sau că nu-i voi mustra pe cei răi [dintre voi] doar pentru că Mi-aţi urmat. Nu Mă poate îndupleca nici măcar ceva ce are putere mult mai mare de convingere. Cel care rămâne oferă dovada iubirii lui, dar cel care a fost ales de învăţătorul lui şi se îndepărtează de el împreună cu cei fără de minte se arată a fi fără de minte. Dar nici aceasta nu Mă opreşte a face mustrări”.
Pentru aceasta păgânii şi acum îl învinuiesc pe Hristos cu răutate şi prosteşte. Căci Dumnezeu nu obişnuieşte să-i facă pe oameni buni prin constrângere şi cu sila, nici nu îi alege şi îi deosebeşte cu forţa pe cei pe care îi cheamă, ci prin îndemn241. Şi, ca să înveţi că chemarea nu se face cu forţa, ia seama câţi dintre cei chemaţi s-au pierdut! De aici se vede că ţine şi de voinţa noastră a ne mântui sau a ne pierde.
5. Auzind, dar, acestea, să învăţăm că trebuie mereu să fim treji şi să priveghem. Cel care a făcut parte din acea sfântă ceată, care s-a bucurat de un dar atât de mare, care a făcut minuni (căci şi el a fost trimis împreună cu ceilalţi să învieze morţi şi să vindece leproşi242), totuşi, pentru că era cuprins ca de o boală grea de viciul iubirii de arginţi, L-a trădat pe Stăpânul lui şi nimic nu i-a adus folos: nici binefacerile, nici darurile, nici tovărăşia Lui, nici slujirea, nici spălarea picioarelor, nici împărtăşirea din aceeaşi masă, nici faptul că ţinea punga cu bani, ci acestea i s-au făcut pricini de osândă.
Să ne temem ca nu cumva şi noi să-l urmăm pe Iuda prin iubirea de arginţi. Oare tu nu îl trădezi pe Hristos? Când treci cu vederea un sărac care se topeşte de foame sau este înfrigurat, îţi atragi şi tu aceeaşi osândă. Şi când ne împărtăşim cu [Sfintele] Taine cu nevrednicie pierim la fel ca cei care L-au ucis pe Hristos. Când răpim, când îi strâmtorăm pe cei care sunt mai lipsiţi, ne
241 Cf. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, 80,3, în PG 58, 728, şi în PSB 23 (serie veche), p. 911: „Chemarea lui Dumnezeu nu este constrângătoare, nici nu siluieşte voinţa celor care nu vor să aleagă virtutea, ci îndeamnă, sfătuieşte; face totul şi lucrează ca să-i convingă pe oameni să fie buni. Dacă unii nu vor, nu-i sileşte”.
242 Cf. Matei 10, 8.
64
atragem cea mai mare pedeapsă. Şi este foarte firesc. Până când ne va mai stăpâni dragostea pentru lucrurile de acum trecătoare şi zadarnice? Bogăţia face parte dintre cele trecătoare, dintre cele care nu aduc niciun folos. Până când ne vom mai alipi de cele deşarte? Până când vom rămâne aşa, fără a privi la cer, fără a ne trezi, fără a ne sătura de acestea pământeşti şi vremelnice? Nu învăţăm din experienţă nimicnicia lor? Să ne gândim la cei dinaintea noastră care au fost bogaţi. Nu sunt un vis toate acelea? Nu sunt umbră şi floare, nu sunt apă care curge? Nu sunt poveste şi basm? Cutare om s-a îmbogăţit. Şi unde este acum bogăţia lui? S-a stricat şi a pierit. Dar păcatele făcute prin ea rămân, precum şi osânda pentru păcate. Mai mult chiar, fie şi dacă nu ar exista pedeapsă, nici o împărăţie viitoare, ar trebui să ne ruşinăm de cel de o specie şi un neam cu noi, să avem milă de cel care suferă asemenea nouă. Acum noi hrănim câini. Mulţi hrănesc catâri, urşi şi felurite fiare, dar pe un om care se topeşte de foame îl trecem cu vederea şi este mai de preţ pentru noi ceea ce este de altă specie; ceea ce este de o specie cu noi are în ochii noştri mai puţină cinste decât ceea ce nu este [din această specie] şi nu are vreo legătură cu ea.
„Dar a zidi case strălucitoare şi a avea mulţi slujitori şi a privi de jos un acoperiş de aur nu este bine?” E un lucru de prisos şi prostesc. Există alte clădiri mult mai strălucitoare şi mai de cinste decât acestea. Cu unele ca acestea trebuie să ne bucurăm ochii, căci nimeni nu te va împiedica. Vrei să vezi cel mai frumos acoperiş? Când vine seara, priveşte cerul înstelat. „Dar nu este acoperişul nostru”, spui tu. Ba acesta este al tău mai degrabă decât acela. Căci pentru tine a fost făcut şi este comun ţie şi fraţilor tăi. Iar acela nu este al tău, ci al celor care îl vor moşteni după moartea ta. Şi acesta va putea să-ţi aducă cel mai mare folos, pentru că, prin frumuseţea lui, te duce cu gândul la Ziditor, în vreme ce acela te va vătăma foarte mult şi îţi va fi cel mai mare acuzator în ziua Judecăţii, de vreme ce el este îmbrăcat în aur, iar Hristos nici măcar hainele de neapărată trebuinţă nu le are243.
Deci să nu ne îngăduim atâta nechibzuinţă! Să nu urmărim cele ce fug şi să fugim de cele ce rămân! Să nu trădăm mântuirea noastră, ci să ţinem nădejdea în cele ce au să fie, cei bătrâni ca
243 Cf. Matei 25, 43-45.
65
unii care ştiu în chip vădit că puţin timp a mai rămas din viaţa noastră, cei tineri ca unii care sunt pe deplin încredinţaţi că nu mult a mai rămas. „Ca un fur noaptea, aşa va veni ziua aceea.”244
Deci, acestea ştiindu-le, şi femeile să-i îndemne pe bărbaţi, şi bărbaţii să le sfătuiască pe femei; şi pe tineri şi pe fecioare să-i învăţăm, şi toţi unii pe alţii să ne instruim să trecem cu vederea cele prezente şi să dorim cele viitoare, ca să putem să le şi dobândim [pe acestea din urmă], cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
244 1 Tesaloniceni 5, 2.
Omilia 48
„După acestea mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia să meargă prin Iudeea, pentru că îl căutau iudeii să-L omoare. Şi era aproape sărbătoarea iudaică a corturilor.” (Ioan 7,1-2)
1. Nimic nu este mai rău decât pizma şi invidia. Astfel a intrat moartea în lume. De vreme ce diavolul l-a văzut pe om în cinste şi nu a îndurat bunăstarea lui, a făcut totul ca să-l piardă245. Şi pretutindeni se poate vedea rodul odrăslit din această rădăcină. Astfel şi Abel a fost ucis246, astfel şi David era [să fie omorât]247, aşa a fost şi cu mulţi alţii dintre cei drepţi. Din această pricină şi iudeii s-au făcut ucigaşi ai lui Hristos. Aceasta arătând-o, evanghelistul spunea: „După acestea mergea Iisus prin Galileea, căci nu putea să meargă prin Iudeea, pentru că îl căutau iudeii să-L omoare”. Ce spui, fericite Ioane? Nu putea Cel căruia îi stau în putinţă toate câte le voieşte, Cel care a zis: „Pe cine căutaţi?” şi i-a aruncat îndărăt248, Cel care era de faţă fără să fie văzut, Acesta nu putea?
Cum de mai apoi, venind în mijlocul lor, în templu, în mijlocul praznicului, fiind de faţă adunarea şi ucigaşii fiind prezenţi, spunea acestea care aveau să-i irite şi mai mult? De aceea se mirau şi ei zicând: „Nu este Acesta Cel pe care căutau să-L omoare? Şi iată că vorbeşte pe faţă şi ei nu-i spun nimic”249. Ce sunt aceste cuvinte ascunse?
Nu! Nu ca să crezi că spune vorbe ascunse a vorbit [Ioan] aşa, ci ca să arate că El dădea la iveală şi cele ce ţineau de firea Lui dumnezeiască, şi cele ce ţineau de firea Lui omenească. Când spune că „nu putea” vorbeşte [despre El] ca despre un om, care multe le făcea în chip omenesc. Iar când spune că stătea în mijlocul lor şi nu îl
245 Cf. Înţelepciunea lui Solomon 2, 24.
246 Cf Facerea 4,1-8.
247 Cf. 1 Regi 18, 8-11.
248 Cf. Ioan 18, 4-6.
249 Ioan 7, 25-26.
67
prindeau250, arată limpede puterea dumnezeirii Lui. Şi fugea, ca un om, şi Se arăta, ca un Dumnezeu, în amândouă cazurile spunând adevărul. Faptul că nu a fost prins, deşi Se afla în mijlocul celor care unelteau, arăta că este de nebiruit şi de neînvins, iar faptul că Se ferea adevereşte şi întăreşte iconomia Lui, ca să nu aibă ce să spună nici Pavel din Samosata251, nici Marcion252 şi cei care suferă de boala lor. În acest fel închide gurile tuturor.
„După acestea era sărbătoarea iudaică a corturilor.”253 Cuvintele „după acestea” nu arată nimic altceva decât că, pentru a scurta, a sărit peste o perioadă îndelungată de timp. Iar aceasta se vede de aici: când stătea în munte, zice, era sărbătoarea Paştilor254. Iar acum pomeneşte de sărbătoarea corturilor255. Deci despre cele cinci luni [dintre ele] nu povesteşte nimic, nici nu ne-a învăţat ceva, afară de minunea cu pâinile şi cele spuse celor care au mâncat, deşi El nu înceta a face minuni şi a vorbi nici ziua, nici seara, adesea nici noaptea. Aşa făcea când era împreună cu ucenicii, după cum spun toţi evangheliştii.
Deci de ce a lăsat la o parte acel interval? Pentru că nu era cu putinţă să le spună pe toate pe rând. De altfel, s-a îngrijit să vorbească despre acelea faţă de care iudeii aveau să aducă reproşuri şi împotriviri. Multe dintre cele spuse erau asemănătoare. Căci de multe ori au scris că îi vindeca pe bolnavi, că învia morţi, că era
250 Cf. Ioan 7, 30.
251 Care nega dumnezeirea Mântuitorului; nu contrazicea naşterea din Fecioară şi puterile Sale dumnezeieşti, dar învăţa că a fost doar un om, cel mult un „fiu adoptiv” al Tatălui, în niciun caz Logosul întrupat. În 268, Pavel de Samosata a fost condamnat ca eretic modalist şi adopţianist, fiind totodată şi depus din treapta de episcop al Antiohiei. Despre Pavel de Samosata vezi şi SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. 1, p. 65, n. 111.
252 Care, la extrema cealaltă, nega natura umană a Mântuitorului; dacă ar fi să dăm credit adversarilor săi (în special lui Tertulian), Marcion ar fi afirmat că Hristos a avut un corp fantomatic şi a pătimit doar aparent (A. VON HARNACK, Marcion. l’evangile du Dieu…, pp. 148-149).
253 Ioan 7, 2.
254 Cf. Ioan 6, 3-4.
255 „Sărbătoarea” sau „sărbătoarea corturilor” (ebr. ha-hag ha sukkot, gr. f EOpTr] OKFVonqyioi;, lit. „fixarea/aşezarea corturilor”) era a treia cea mai importantă sărbătoare evreiască (după Paşti şi Cincizecime), care se ţinea spre sfârşitul lunii septembrie şi dura o săptămână (15-21 Tişri) (Ieşirea 23, 16; 34, 22). Comemora locuirea evreilor în corturi, în timpul exodului din Egipt (Leviticul 23, 43), şi era totodată sărbătoarea recoltei. De-a lungul acestei săptămâni, evreii locuiau în colibe făcute din ramuri şi frunze de palmier şi aduceau zilnic jertfe.
68
admirat. Dar, când aveau de spus ceva neobişnuit sau povesteau despre vreun reproş care I se aducea, vorbeau despre acestea. Este cazul şi acum, pentru că fraţii Lui nu credeau în El. Şi acest lucru aducea o defăimare care nu era neînsemnată. şi se cuvine să ne mirăm de purtarea lor iubitoare de adevăr, cum nu s-au ruşinat să spună acestea care păreau să-l facă de ruşine pe învăţător, ba chiar se îngrijeau să le facă cunoscute pe acestea mai mult decât pe altele.
Şi acum, lăsând la o parte multe semne, minuni şi cuvântări, a trecut direct la acest moment. „Au zis deci către El”, spune, „fraţii Lui: «Pleacă de aici şi du-te în Iudeea, pentru ca şi ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care le faci! Căci nimeni nu face ceva în ascuns, ci caută să se facă cunoscut. Arată-Te pe Tine lumii! Pentru că nici fraţii Lui nu credeau în El”256. „Şi ce necredinţă avem aici?” întrebi. „Căci îi cereau să facă minuni.” O necredinţă foarte mare. Căci şi cuvintele lor şi cutezanţa şi îndrăzneala necuvenită vădeau necredinţa. Credeau că, fiindu-I rude, le era îngăduit să-I vorbească cu îndrăzneală. Cererea lor părea că este a unor prieteni, dar cuvintele lor [ascundeau] multă răutate, pentru că îl învinuiau şi de laşitate şi de iubire de slavă. Cuvintele: „Nimeni nu face ceva în ascuns” arată că îl învinuiau de laşitate şi aveau bănuieli cu privire la faptele Lui, iar cuvintele care urmează: „Caută să se facă cunoscut” arată iubirea de slavă.
2. Tu însă ia aminte la puterea lui Hristos! între cei care spuneau astfel de cuvinte, era şi primul episcop al Ierusalimului, fericitul Iacov, despre care şi Pavel a zis: „Pe altul dintre apostoli nu l-am văzut, decât pe Iacov, fratele Domnului”257. Se spune că şi Iuda258 a ajuns un om strălucit. Deşi aceştia şi în Cana au fost de faţă, când El a prefăcut apa în vin, deocamdată nu au avut niciun folos din asta. Deci de unde aveau atâta necredinţă? Din gândul rău şi din pizmă. Căci cei care ajung pe o poziţie înaltă sunt pizmuiţi de obicei de rudele lor care nu au ajuns acolo.
Dar despre care ucenici vorbeşte aici? Despre mulţimea care îl urma, nu despre cei doisprezece. Deci Hristos ce a făcut? Iată cât de binevoitor răspunde. Căci nu a zis: „Cine sunteţi voi de Mă sfătuiţi
256 Ioan 7, 3-5.
257 Galateni i, 19.
258 Sfântul Apostol Iuda (Tadeul).
69
şi Mă învăţaţi acestea?” Dar ce? „Vremea Mea încă nu a venit.”259 Aici mi se pare că şi altceva dă de înţeles. Poate că aceia plănuiau şi să-L vândă iudeilor, din pizmă. De aceea, pentru a arăta şi aceasta, zice: „Vremea Mea încă nu a venit”, adică a Crucii şi a morţii. „De ce, dar, vă grăbiţi să Mă ucideţi mai înainte de vreme?”
„Dar vremea voastră totdeauna este gata.”260 Ca şi când ar fi zis: „Pe voi, chiar dacă sunteţi mereu împreună cu iudeii, nu o să vă ucidă, pentru că voi căutaţi aceleaşi lucruri ca şi ei, dar pe Mine vor să Mă omoare degrabă. Deci pentru voi totdeauna este vremea, pentru că nu sunteţi în primejdie în preajma lor, dar pentru Mine timpul va fi atunci când va veni vremea Crucii, când va trebui să mor”. Că aceasta vrea să spună se vede din ceea ce urmează: „Pe voi lumea nu poate să vă urască”261. Cum ar putea [să-i urască] pe cei care vor aceleaşi lucruri, pe cei care aleargă după aceleaşi lucruri ca şi ea? „Dar pe Mine Mă urăşte pentru că o mustru, fiindcă lucrurile ei sunt rele”262, adică: „Cert şi mustru; de aceea Mă urăşte”. Din acestea să învăţăm să ne abţinem de la mânie şi să nu ne socotim jigniţi, chiar dacă cei care ne sfătuiesc sunt oameni neînsemnaţi. Dacă Hristos, atunci când a primit sfat de la unii care nu credeau în El, a răbdat cu blândeţe, chiar dacă îl sfătuiau ceea ce nu se cuvenea şi chiar fără să aibă o intenţie bună, de ce iertare vom avea parte noi, care, deşi suntem praf şi cenuşă, ne supărăm pe cei care ne sfătuiesc şi, dacă cei care fac aceasta ne sunt un pic inferiori, socotim că acesta nu este un lucru pe măsura vredniciei noastre. Observă cum respinge învinuirea cu toată blândeţea! Când aceia au zis: „Arată-Te lumii!”263, El, pentru a înlătura învinuirea lor, a zis: „Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine lumea Mă urăşte”. „Atât de departe sunt”, zice, „de a căuta slava de la oameni încât nu încetez a-i mustra. Şi fac aceasta ştiind că astfel îmi atrag ură şi îmi pregătesc moartea”.
„Şi când i-a mustrat?”, întrebi. Dar când a încetat să facă asta? Oare nu spunea: „Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl. Cel care vă învinuieşte este Moise”264 şi: „Eu v-am cunoscut că nu aveţi
259 Ioan 7, 6.
260 Ioan 7, 6.
261 Ioan 7, 7.
262 Ioan 7, 7.
263 Ioan 7, 4.
264 Ioan 5, 45.
70
dragostea de Dumnezeu”265 şi: „Cum puteţi să credeţi când primiţi slavă de la oameni şi cea care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”266 Ai văzut cum a arătat în tot chipul că ura faţă de El o stârnea mustrarea făcută cu îndrăzneală, iar nu dezlegarea sâmbetei?
Dar de ce i-a trimis la sărbătoare, zicând: „Duceţi-vă la sărbătoare; Eu nu merg acum”267. Pentru a arăta că a spus acestea nu pentru că avea nevoie de ei, nici voind să-i linguşească, ci îngăduindu-le să împlinească rânduielile iudaice. „Dar cum de a mers, de vreme ce a zis: «Nu merg?” întrebi. Nu a zis: „Nu merg” şi atât, ci a zis: „Acum”, adică: „Cu voi”. „Căci vremea Mea nu s-a împlinit încă.”268 Şi, într-adevăr, la Paştele următor avea să fie răstignit. Deci cum de nu a mers şi El? Dacă nu S-a dus pentru că nu venise încă vremea, trebuia să nu meargă deloc. Dar nu a mers ca să pătimească, ci ca să-i înveţe pe ei. Dar de ce pe ascuns? Căci putea să meargă pe faţă şi să fie între ei şi să stăvilească pornirea lor nestăpânită, aşa cum a făcut de multe ori. Dar nu voia să facă asta mereu. Dacă mergea pe faţă şi iar îi arăta neputincioşi, ar fi făcut să strălucească şi ar fi descoperit şi mai mult dumnezeirea Lui, ceea ce nu se cădea atunci. Dar, de vreme ce ei credeau că de frică rămâne acolo, El le-a arătat că, dimpotrivă, era un semn de curaj şi al iconomiei Lui. Căci ştia dinainte vremea când va pătimi şi tocmai atunci, când ştia că o să se întâmple aceasta, voia să vină la Ierusalim.
Eu cred că şi atunci când a spus: „Duceţi-vă voi”, a vrut să spună: „Să nu credeţi că vă silesc să rămâneţi cu Mine dacă nu vreţi”. Iar când a adăugat: „Vremea Mea nu s-a împlinit încă”, a arătat că trebuia să facă şi minuni şi să vorbească, ca şi din mulţime să creadă mai mulţi şi ucenicii să fie mai tari în credinţă, văzând curajul învăţătorului şi cum a pătimit.
3. Să învăţăm, dar, din spusele Lui bunăvoinţa şi blândeţea: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”269, şi să alungăm toată iuţeala. Chiar dacă se porneşte cineva împotriva noastră, noi să fim smeriţi; chiar dacă se obrăzniceşte cineva, noi să-l îngăduim; dacă muşcă şi ne împunge cu batjocuri şi glume,
265 Ioan 5, 42.
266 Ioan 5, 44.
267 Ioan 7, 8.
268 Ioan 7, 8.
269 Matei 11, 29.
71
noi să ne lăsăm biruiţi, să nu ne distrugem pe noi înşine, răzbunându-ne. Mânia este o fiară, o fiară aprigă şi înverşunată. Aşadar, să cântăm către noi înşine cântările din dumnezeiasca Scriptură şi să spunem: „Pământ eşti şi cenuşă”270 şi: „De ce se mândreşte cel care e pământ şi cenuşă”271 şi: „Pornirea mâniei lui este căderea lui”272 şi: „Bărbatul mânios nu este cuviincios”273. Nimic nu este mai ruşinos decât un chip mânios, nimic mai urât. Iar dacă astfel este la chip, cu atât mai mult la suflet. Aşa cum este duhoarea noroiului răscolit, aşa este sufletul tulburat de mânie: foarte urât şi neplăcut.
„Dar nu suport”, spui tu, „ocara vrăjmaşilor mei”. De ce? Spune-mi. Dacă este adevărat [ceea ce spune], trebuie să te întristezi chiar înaintea lui şi să-i mulţumeşti pentru mustrări; iar dacă este minciună, nu-l băga în seamă. Ţi-a zis că eşti sărăntoc? Să râzi de el. Ţi-a zis că eşti de neam prost şi fără minte? Suspină pentru ceea ce îl aşteaptă. „Căci cel care îi spune fratelui său: «Nebunule vrednic va fi de gheena focului.”274 Deci, când te ocărăşte, gândeşte-te la pedeapsa de care va avea parte şi nu numai că nu te vei mânia, ci vei vărsa şi lacrimi. Căci nimeni nu se mânie pe cel care are febră sau o inflamaţie, ci îi compătimeşte pe unii ca aceştia şi plânge pentru ei. Căci astfel este sufletul mânios. Iar dacă vrei să te răzbuni, taci şi astfel i-ai dat o rană de moarte. Dacă însă adaugi batjocură la batjocură, [mai mult] aprinzi focul.
„Dar cei de faţă”, zici tu, „ne vor învinui de slăbiciune dacă tăcem”. Nu te vor învinui de slăbiciune, ci se vor minuna de înţelepciunea ta. Dacă atunci când eşti jignit te înfurii, atunci şi tu jigneşti, iar dacă te înfurii îl sileşti să creadă că cele spuse de el sunt adevărate. Spune-mi: de ce bogatul râde când aude [că este numit] „sărac”? Oare nu pentru că nu ştie de sărăcie? Tot aşa şi noi, dacă mai degrabă râdem de jigniri, dăm cea mai mare dovadă că nu avem pe conştiinţă cele spuse. De altfel, până când să ne mai temem de învinuirile oamenilor? Până când să mai fim nepăsători faţă de cele ale Stăpânului nostru al tuturor şi să ne alipim de trup? Căci, „câtă vreme sunt între voi ceartă şi pizmă şi dezbinări, nu sunteţi oare
270 Cf. Facerea 18, 27.
271 înţelepciunea lui Isus Sirah 10, 9.
272 înţelepciunea lui Isus Sirah 1, 22 (după Septuaginta).
273 Pildele 11, 25 (după Septuaginta).
274 Matei 5, 22.
72
trupeşti?”275 Să fim, dar, duhovniceşti şi să ţinem în frâu această fiară cumplită.
Nu este nicio deosebire între mânie şi nebunie. Aceasta este un demon trecător. Ba [cel mânios] este chiar mai rău decât cel demonizat. Căci cel demonizat are parte de iertare, dar cel mânios va fi vrednic de mii de pedepse, căci de bunăvoie se duce pe sine în groapa pierzării şi, mai înainte de gheena ce va să fie, încă de aici are parte de pedeapsă, căci zi şi noapte aduce în gândurile sufletului său tulburare neîncetată şi zarvă fără tăcere.
Aşadar, ca să ne izbăvim şi de pedeapsa de acum şi de osânda viitoare, să lepădăm această patimă şi să arătăm deplină blândeţe şi îngăduinţă, pentru ca să aflăm odihnă sufletului nostru şi aici şi în împărăţia cerurilor, pe care fie ca toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
275 1 Corinteni 3, 3.
Omilia 49
„Acestea spunându-le, a rămas în Galileea. Dar, după ce fraţii Săi s-au suit la sărbătoare, atunci S-a suit şi El, dar nu pe faţă, ci ca pe ascuns.” (Ioan 7, 9-10)
1. Cele iconomisite de Hristos omeneşte nu doar pentru aceasta sunt iconomisite, ca să confirme întruparea, ci şi ca să ne îndrume pe noi spre virtute. Dacă le-ar fi făcut pe toate ca Dumnezeu, cum am fi putut noi să ştim ce trebuie să facem când suntem împresuraţi de evenimente nedorite?
Altădată, în acelaşi loc fiind, a venit drept în mijlocul iudeilor ucigaşi şi le-a zădărnicit înverşunarea. Deci, dacă făcea aceasta mereu, noi, care nu putem face aceasta, când suntem împresuraţi, cum am putea şti cum să înfruntăm această împrejurare? Şi de unde să ştim dacă trebuie să ne dăm imediat la moarte sau să mai aşteptăm ca să putem continua cuvântul? Deci, de vreme ce noi, care nu avem putere, nu ştim ce trebuie să facem când suntem împresuraţi, ne învaţă El aceasta.
„Acestea spunându-le, a rămas în Galileea. Dar, după ce s-au suit fraţii Săi, atunci S-a suit şi El, dar nu pe faţă, ci ca pe ascuns.”276 Spunând că „s-au suit fraţii Săi”, arată că nu voia să meargă cu ei. De aceea a rămas unde era şi nu S-a arătat, deşi ei îl presau să facă aceasta.
Dar de ce El, Care vorbea mereu pe faţă, acum face aceasta „ca pe ascuns”? Nu a spus „pe ascuns”, ci „ca pe ascuns”. Căci astfel trebuia, aşa cum am spus, să ne înveţe să chivernisim lucrurile. Şi, pe deasupra, nu era acelaşi lucru dacă Se arăta atunci, când ei fierbeau de furie, sau dacă Se arăta apoi, la încheierea sărbătorii.
„Deci iudeii îl căutau şi ziceau: «Unde este Acela?”277 Frumoase isprăvi făceau ei în vremea praznicelor: porniţi spre
276 Ioan 7, 9-10.
277 Ioan 7,11.
74
ucidere, voiau să-L prindă la sărbătoare! Aşa spuneau şi cu alt prilej: „Ce credeţi? Oare nu va veni la sărbătoare?”278 Iar aici spuneau: „Unde este Acela?” Din multa ură şi vrăjmăşie nici nu voiau să-I spună pe nume. Mult respect şi mare evlavie aveau faţă de sărbătoare! Voiau să-L prindă chiar în timpul sărbătorii!
„Şi cârtire multă era despre El în mulţime.”279 Eu cred că erau revoltaţi şi din pricina locului unde s-a petrecut minunea; şi nu numai că erau furioşi, dar se şi temeau. Nu atât mânioşi, cât speriaţi erau ca nu cumva să vină şi să facă iar o minune asemenea. Dar s-a întâmplat tocmai contrariul şi fără voia lor L-au făcut cunoscut. „Şi unii ziceau: «Este bun, iar alţii: «Nu, ci amăgeşte mulţimea.”280 Socotesc că prima părere era a mulţimii, iar cea de a doua a căpeteniilor şi a preoţilor. Căci jignirile erau urmarea pizmei şi răutăţii lor. „Amăgeşte mulţimea”, ziceau. Ce făcea de o amăgea? Spune-mi! Pentru că Se prefăcea doar, dar nu făcea minuni? însă realitatea mărturiseşte tocmai contrariul. „Dar, de frica iudeilor, nimeni nu vorbea despre El pe faţă.”281 Vezi cum de fiecare dată căpeteniile aveau o judecată stricată, iar supuşii lor aveau judecată sănătoasă, dar nu aveau îndrăzneala necesară, de care mai ales mulţimea are nevoie?
„Iar la jumătatea praznicului, S-a suit Iisus şi învăţa.”282 întârzierea i-a făcut mai atenţi. Căci în primele zile îl căutau şi ziceau: „Unde este Acela?” iar apoi, când au văzut că a apărut deodată, iată că au venit şi se pregăteau să-L asculte şi cei care spuneau că e bun, şi cei care spuneau că nu este. Cei dintâi veneau ca să câştige ceva şi ca să îl admire, iar ceilalţi ca să-L atace [prin cuvânt] şi să-L prindă.
Cuvintele: „Amăgeşte mulţimea” le spuneau despre învăţătura dogmelor, pentru că nu înţelegeau cele ce le zicea EL Iar cuvintele: „Este bun” le spuneau gândindu-se la minuni. Deci atunci a venit, când s-a mai domolit mânia lor, pentru ca aceia să asculte în tihnă cuvintele Lui, fără ca mânia să le astupe urechile. Dar [evanghelistul] nu a spus ce i-a învăţat, ci doar că vorbea minunat şi că i-a cucerit şi i-a schimbat. Atât de mare era puterea spuselor Lui! Chiar şi
278 Ioan 11, 56.
279 Ioan 7,12.
280 Ioan 7,12.
281 Ioan 7,13.
282 Ioan 7,14.
75
cei care spuneau că amăgeşte mulţimea, schimbaţi fiind, se mirau. De aceea spuneau: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?”283 Vezi cum arată şi aici că mirarea lor era de fapt plină de viclenie? Căci nu a spus că se mirau de învăţătura Lui sau că primeau cele spuse, ci doar că „se mirau”, adică erau cuprinşi de uimire şi nedumeriţi, căci ziceau: „De unde are El acestea?” Din însăşi nedumerirea aceasta trebuiau să priceapă că nimic omenesc nu era în El.
Dar, de vreme ce ei nu voiau să mărturisească aceasta, ci s-au oprit doar la mirare, ascultă ce le-a spus El: „învăţătura Mea nu este a Mea”284. Iarăşi răspunde la nedumerirea lor, ducându-i [cu gândul] la Tatăl, voind să le închidă gura astfel. „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine însumi.”285 Ceea ce vrea să spună este aceasta: „Alungaţi de la voi viclenia, mânia, pizma şi ura pe care fără motiv o aveţi către Mine şi nimic nu vă va împiedica să cunoaşteţi că sunt cu adevărat ale lui Dumnezeu cuvintele Mele. Acum acestea vă întunecă şi nu lasă să strălucească dreapta judecată. Dacă le veţi alunga, nu veţi mai pătimi aceasta”. Dar nu a spus aşa, căci i-ar fi uimit foarte mult, însă toate acestea le-a dat de înţeles când a spus: „Cel care face voia Lui va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu, sau Eu vorbesc de la Mine însumi”, adică „dacă spun ceva diferit sau străin sau potrivnic [Lui]”. Căci cuvintele: „De la Mine însumi” mereu la aceasta se referă, anume că nu spun nimic afară de cele plăcute Lui, ci, toate cele pe care Tatăl le voieşte, le voiesc şi Eu.
„Dacă cineva face voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura [aceasta].”286 Ce înseamnă: „Dacă cineva face voia Lui”? Dacă cineva iubeşte vieţuirea în virtute, va cunoaşte puterea celor spuse. Dacă cineva vrea să ia aminte la prorocii, [va cunoaşte] dacă vorbesc potrivit lor sau nu.
2. În ce fel este a Lui şi totuşi nu a Lui? Căci nu a zis: „Această învăţătură nu este a Mea”, ci mai întâi a zis: „Este a Mea”, deci Şi-a însuşit-o, iar apoi a adăugat: „Nu este a Mea”. Deci cum poate acelaşi lucru să fie al Lui şi în acelaşi timp să nu fie al Lui? Era a Lui pentru
283 Ioan 7,15.
284 Ioan 7,16.
285 Ioan 7,17.
286 Ioan 7,17.
76
că vorbea ca unul care nu a fost învăţat, dar nu era a Lui pentru că învăţătura era a Tatălui.
„Deci cum spune: «Toate ale Tatălui sunt ale Mele şi ale Mele ale Lui?287 Dacă nu ar fi corect [să se creadă] că nu este a Ta pentru că este a Tatălui, atunci trebuie să fie a Ta.” Dar afirmaţia: „Nu este a Mea” arată limpede că învăţătura Lui şi a Tatălui sunt una şi aceeaşi. Ca şi când ar fi spus: „Nu are nimic diferit, ca şi când ar fi a altuia. Chiar dacă este vorba despre alt Ipostas, Eu astfel vorbesc şi lucrez încât nu se poate crede că e vorba de altceva decât cele ale Tatălui, ci aceleaşi sunt cu cele pe care Tatăl le-a spus şi le-a lucrat”.
Apoi adaugă un argument de neclintit, aducând în discuţie ceva omenesc şi învăţând despre cele din viaţa de zi cu zi. Care este acesta? „Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa.”288 Adică: „Cel care vrea să înfăţişeze o învăţătură ca fiind a lui nu vrea aceasta pentru alt motiv decât pentru ca de pe urma acesteia să aibă parte de slavă. Dacă Eu nu vreau să am parte de slavă, de ce să vreau să prezint o învăţătură ca fiind a Mea? Cel care vorbeşte de la sine, adică ceva propriu şi aparte, vorbeşte ca să-şi atragă slavă. Eu însă, de vreme ce caut slava Celui care M-a trimis, de ce aş alege să învăţ altele [decât El]?” Vezi că exista şi acolo289 o pricină pentru care spunea că nu face nimic de la El? Care este aceasta? Ca ei să creadă că El nu caută slava mulţimii. De aceea, atunci când a vorbit smerit, a spus: „Eu caut slava Tatălui”, voind de fiecare dată să-i convingă că nu iubeşte slava.
Deci sunt multe pricini pentru care vorbea smerit, cum ar fi: să nu se creadă că nu este născut sau că este potrivnic lui Dumnezeu sau că nu S-a îmbrăcat cu trup; de asemenea, pentru neputinţa celor care ascultau şi ca să-i înveţe pe oameni să fie reţinuţi şi să nu spună nimic măreţ despre ei290. Dar pentru vorbele înalte [spuse despre Sine] nu se poate găsi decât o singură pricină: măreţia firii Sale. Dacă s-au scandalizat pentru că a zis: „Eu sunt mai înainte
287 Cf. Ioan 17,10.
288 Ioan 7,18.
289 Cf. Ioan 17, 4-9.
290 Autorul menţionează succint cinci motive pentru care Hristos vorbea umil despre Sine: trei teologice (pentru a confirma (1) însuşirea de a fi Nenăscut, (2) armonia cu Tatăl, (3) realitatea întrupării), al patrulea retoric (neputinţa ascultătorilor) şi al cincilea moral (grija de a-i învăţa pe ascultători smerenia). Aceste cinci motive vor fi dezvoltate pe larg în Omilia 64,1-3.
77
de a fi fost Avraam”291, cum ar fi reacţionat dacă ar fi auzit mereu cuvinte înalte?
„Nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea. De ce căutaţi să Mă ucideţi?””292 „Şi ce legătură are asta”, întrebi tu, „sau ce punct comun cu cele spuse mai înainte?” Ei îi aduceau două învinuiri: una era că dezlega sâmbăta, alta că spunea despre Dumnezeu că este Tatăl Lui, făcându-Se deopotrivă cu Dumnezeu. Şi se vede acolo că lucrurile nu erau potrivit cu bănuiala lor, ci potrivit cu părerea Lui şi că El nu vorbea ca oamenii din mulţime, ci într-un fel deosebit şi aparte. Mulţi au spus adesea că Dumnezeu este Tatăl lor, de pildă: „Un singur Dumnezeu ne-a zidit şi noi toţi avem un singur părinte”293, dar nu spuneau din acest motiv că poporul era egal cu Dumnezeu. De aceea nici nu se scandalizau când auzeau aceasta. După cum, atunci când ziceau: „Nu este de la Dumnezeu”, El mereu îi corecta şi Se apăra în legătură cu dezlegarea sâmbetei; aşa şi aici, dacă ar fi fost adevărată bănuiala lor, şi nu părerea Lui, i-ar fi corectat şi ar fi zis: „De ce Mă socotiţi deopotrivă cu Dumnezeu? Nu sunt deopotrivă”. Dar nu a zis nimic de acest fel, ci, dimpotrivă, a arătat că este deopotrivă prin cele ce au urmat. Căci cuvintele: „După cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul”294 şi: „Ca toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl”295 şi: „Lucrările pe care le face Acela, acestea şi Fiul le face întocmai”296, toate confirmă ideea egalităţii. Iar despre Lege spunea: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau prorocii”297. Astfel a ştiut să înlăture bănuielile rele pe care le aveau în minte. Aici însă nu numai că nu a înlăturat părerea că ar fi deopotrivă [cu Tatăl], dar a şi întărit-o. Şi în alt loc, când ei spuneau: „Tu Te faci pe Tine Dumnezeu”, nu a înlăturat această părere, ci a întărit-o, zicând: „Ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, i-a zis paraliticului: «Ia-ţi patul tău şi umblă”298.
Deci a întărit acea afirmaţie de mai înainte, că Se face pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu, arătând că nu este potrivnic lui
291 Ioan 8, 58.
292 Ioan 7,19.
293 Maleahi 2,10.
294 Ioan 5, 21.
295 Ioan 5, 23.
296 Ioan 5,19.
297 Matei 5,17.
298 Cf. Luca 5, 21-24.
78
Dumnezeu, ci face şi învaţă aceleaşi ca şi EL Apoi S-a oprit la [problema] dezlegării sâmbetei, zicând: „Nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea”299, ca şi când ar fi zis: „Legea a spus: «Să nu ucizi, iar voi ucideţi şi pe Mine Mă învinuiţi că încalc Legea?” De ce a zis: „Nimeni”? Pentru că toţi căutau să-L omoare. „Eu”, zice, „chiar dacă am încălcat Legea, am făcut-o pentru a salva un om, dar voi o încălcaţi pentru a face rău. Ceea ce am făcut Eu, chiar dacă este încălcare, a fost spre mântuire şi nu trebuia să Mă judecaţi voi, care încălcaţi [poruncile] mari. Ceea ce faceţi voi este abatere de la întreaga Lege”.
Apoi continuă să discute cu ei, deşi spusese multe şi mai înainte, dar atunci vorbea mai înalt şi potrivit cu vrednicia Lui, iar acum mai smerit. De ce? Pentru că nu voia să-i împungă mereu. Căci acum furia lor sporise şi erau porniţi spre ucidere. De aceea a aşteptat, domolindu-i în aceste două feluri: pe de o parte, mustrând îndrăzneala lor, zicând: „De ce căutaţi să Mă ucideţi?”300 şi adăugând cu blândeţe: „Omul Care v-am spus adevărul”301, şi, pe de altă parte, arătându-le că ucigaşii nu sunt vrednici să judece pe altul. Tu însă ia seama şi la smerenia întrebării lui Hristos şi la obrăznicia răspunsului lor. „Ai demon. Cine caută să Te ucidă?”302 Aceste cuvinte arată mânie, furie şi un suflet neruşinat, pentru că ei credeau că fuseseră mustraţi în chip neaşteptat şi ameninţaţi. Aşa cum unii tâlhari cântă când îşi fac planurile, iar când vor să-l lase fără apărare pe cel asupra căruia uneltesc, fac aceasta în tăcere, aşa şi ei. El însă, fără să-i mai mustre, ca să nu-i facă să fie şi mai neruşinaţi, iar Se apără în legătură cu sâmbăta, aducându-le argumente din Lege.
3. Şi iată cu câtă înţelepciune face aceasta! „Nu e nimic de mirare”, zice, „dacă Mă înţelegeţi greşit, de vreme ce înţelegeţi greşit Legea, pe care vouă vi se pare că o înţelegeţi şi despre care credeţi că v-a fost dată de Moise. Deci nu este nimic nou dacă nu luaţi în seamă cuvintele Mele”. De vreme ce ziceau: „Lui Moise i-a vorbit Dumnezeu, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este”303, le arată că şi pe acela îl insultau, căci acela le-a dat Legea, iar ei nu au ascultat.
299 Ioan 7,19.
300 Ioan 7,19.
301 Ioan 8, 40.
302 Ioan 7, 20.
303 Ioan 9, 29.
79
„Un lucru am făcut şi toţi vă miraţi.”304 Ia seama cum, atunci când ar fi trebuit să Se apere şi să primească acel fapt ca pe o acuzaţie, nu pomeneşte de Tatăl, ci Se referă la Persoana Sa. „Un lucru am făcut.” Vrea să arate că a nu face ar fi însemnat să dezlege Legea şi că sunt multe mai importante decât Legea şi că Moise a îngăduit să primească o poruncă ce era împotriva Legii, dar superioară Legii, căci tăierea împrejur este superioară sâmbetei, deşi nu ţine de Lege, ci este de la părinţi. „Eu însă am făcut ceea ce este mai important şi mai bun chiar şi decât tăierea împrejur.” în continuare nu a pomenit de vreo poruncă din Lege, cum ar fi că preoţii încalcă sâmbăta, după cum a spus deja, ci de ceva de mai mare însemnătate.
Iar „vă miraţi”305 înseamnă: „Vă neliniştiţi, vă tulburaţi”. Dacă trebuia ca Legea să fie dăinuitoare, nu ar fi fost tăierea împrejur mai presus de ea. Şi nu a zis: „Am făcut ceva mai mare decât tăierea împrejur”, ci i-a mustrat cu autoritate, zicând: „Dacă omul primeşte tăierea împrejur”306. Vezi că Legea atunci este mai fermă, când este dezlegată? Vezi că dezlegarea sâmbetei este păzire a Legii? Dacă nu ar fi fost dezlegată sâmbăta, ar fi fost necesar să fie dezlegată Legea. Deci şi El a confirmat-o. Şi nu a zis: „Sunteţi furioşi pe Mine că am lucrat ceva mai mare decât Legea?”, ci numai pomenind fapta petrecută i-a lăsat să judece singuri dacă este mai necesară sănătatea deplină a unui om decât tăierea împrejur. „Pentru ca omul să primească un semn care nu e de niciun folos pentru sănătate, este dezlegată Legea”, zice, „dar, dacă [se face aceasta] ca să fie izbăvit un om de o asemenea boală, vă mâniaţi şi vă revoltaţi?”
„Nu judecaţi după înfăţişare.”307 Ce înseamnă „după înfăţişare”? „Chiar dacă Moise are, după părerea voastră, mai multă cinste [decât Mine], nu alegeţi în funcţie de rangul persoanelor, ci după firea lucrurilor, căci aceasta înseamnă a judeca drept. De ce nu l-a acuzat nimeni pe Moise? De ce nimeni nu a refuzat să se supună atunci când el a poruncit să se dezlege sâmbăta printr-o poruncă ce a pătruns în Lege din afară? Dar acela a îngăduit ca o poruncă să fie mai presus de propria Lege, o poruncă ce nu a venit prin Lege, ci din afara ei, ceea ce este foarte de mirare. Voi însă, care nu sunteţi
304 Ioan 7, 21. Cu referire la vindecarea bolnavului de la scăldătoarea Vitezda (Bethesda) Ioan 5,1-18.
305 Ioan 7, 21.
306 Ioan 7, 23.
307 Ioan 7, 24.
80
dătători de lege, o aplicaţi peste măsură şi o apăraţi. Dar mai vrednic de crezare decât voi este Moise, care a poruncit să fie dezlegată Legea pentru o poruncă din afara Legii.”
Când spune: „Un om întreg”308 arată că tăierea împrejur înseamnă o însănătoşire în parte. Şi ce însănătoşire aduce tăierea împrejur? „«Tot sufletul, zice, «care nu se taie împrejur va fi ucis309. Eu însă am înzdrăvenit un om care nu era în parte beteag, ci cu totul bolnav. Deci nu judecaţi după înfăţişare”.
Să fim convinşi că aceasta s-a spus nu numai pentru cei de atunci, ci şi nouă, ca să nu stricăm cu niciun chip dreptatea, ci toate pentru aceasta să le facem. Fie că e sărac, fie că e bogat cineva, să nu ia seama la faţă, ci să cerceteze lucrurile. „Nu vei avea milă”, zice, „de cel sărac la judecată”310. Ce vrea să spună? Nu te înmuia, nu ceda dacă se întâmplă să fie sărac cel care nedreptăţeşte. Dacă nu trebuie să faci favoruri unui sărac, cu atât mai mult celui bogat. Acestea le spun nu numai pentru judecători, ci pentru toţi oamenii, pentru ca nicidecum să nu fie stricată dreptatea, ci întotdeauna să fie păzită nepătată.
„Domnul iubeşte dreptatea”, zice. „Iar pe cel care iubeşte nedreptatea îl urăşte sufletul Său”311. Într-adevăr, să nu ne urâm propriile suflete, nici să nu iubim nedreptatea. Câştigul de pe urma ei este acum mic şi neînsemnat, dar pe viitor va aduce multă pagubă. Mai bine să nu ne bucurăm de ea nici aici. Când ne desfătăm de ceva având conştiinţa încărcată, oare nu este aceasta osândă şi pedeapsă?
Să iubim, dar, dreptatea şi în niciun fel să nu încălcăm această lege. Ce roade vom putea avea de pe urma acestei vieţi dacă vom pleca fără să fi dobândit virtutea? Ce ne va veni în sprijin acolo? Prietenii, rudele sau favorurile cuiva? Şi ce spun favorurile cuiva? Nici de i-am avea părinţi pe Noe, pe Iov, pe Daniel, nu ne va fi de niciun folos atunci când ne acuză propriile noastre fapte. De un singur lucru avem nevoie: de virtutea din suflet. Aceasta ne va putea salva şi izbăvi de focul veşnic. Aceasta ne va trimite în împărăţia cerurilor, pe care fie ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
308 Ioan 7, 23.
309 Facerea 17,14.
310 Ieşirea 23, 3.
311 Psalmul 10, 7, 5.
Omilia 50
„Deci ziceau unii dintre ierusalimiteni: «Nu este Acesta Cel pe care caută să-L ucidă? Şi iată că vorbeşte pe faţă şi nu-I spun nimic. Nu cumva căpeteniile au cunoscut că Acesta este cu adevărat Hristos? Dar pe Acesta îl ştim de unde este.” (Ioan 7, 25-27)
1. În dumnezeieştile Scripturi nimic nu este pus fără rost. Căci sunt grăite în Duhul Sfânt. De aceea trebuie să cercetăm toate în amănunt312. Căci, fie şi de la un singur cuvânt pornind, se poate afla un înţeles deplin, aşa cum se întâmplă şi în cazul fragmentului care ne stă acum înainte. „Căci mulţi dintre ierusalimiteni ziceau: «Nu este Acesta Cel pe care caută să-L ucidă? Şi iată că vorbeşte pe faţă şi nu-I spun nimic.” De ce adaugă: „Dintre ierusalimiteni”? Evanghelistul arată că tocmai cei care s-au bucurat de mari minuni din partea Lui] erau mai de plâns decât toţi. Ei, care au văzut cea mai mare dovadă a dumnezeirii Lui, lăsau totul în seama ocârmuitorilor pervertiţi. Sau nu este o mare minune că, deşi atunci erau furioşi şi strigau, îl împresurau, căutau să-L omoare şi îl aveau în mâinile lor, s-au liniştit deodată? Cine ar fi făcut aşa ceva? Cine a stins aşa cu totul mânia lor? Şi totuşi, după minuni atât de mari, iată câtă prostie şi nebunie din partea lor! „Nu este Acesta Cel pe care caută să-L ucidă?” Iată cum se învinuiau pe ei înşişi. „Cel pe care caută să-L ucidă”, spun ei, „şi nu-I spun nimic”. Şi nu [a zis] doar că nu-I spuneau nimic, ci şi că vorbea pe faţă. Căci unul care vorbea pe faţă, cu toată libertatea, şi mai mult ar fi trebuit să-i irite, dar ei nu făceau nimic.
„Nu cumva au cunoscut cu adevărat că Acesta este Hristos?” Vouă ce vi se pare? Ce părere aveţi despre El? „Una potrivnică”, au zis. De aceea spuneau: „Dar pe Acesta îl ştim de unde este”. O, ce
312 Una dintre devizele clasice ale exegezei antiohiene (cf. Omilia 57, 1; 58, 1), pe care Sfântul Ioan o moştenise de la dascălul său Diodor din Tars. Despre rigoarea analizei textuale profesate de Diodor, în J. BRECK, Puterea Cuvântului…, pp. 72-73.
82
viclenie! Ce contradicţie! Nici părerile căpeteniilor nu le urmau, ci au adus alta stricată, pe măsura prostiei lor. „îl ştim”, zic ei, „de unde este. Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este”313. Şi căpeteniile voastre, când au fost întrebate, ziceau că în Betleem Se va naşte314. Iar alţii ziceau: „Noi ştim că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este”315. Iată, ce vorbe de oameni beţi! Şi iar: „Oare din Galileea vine Hristos? Nu din cetatea Betleem?”316 Ai văzut părere de oameni nebuni? „Ştim” şi „nu ştim”. „Hristos vine din Galileea. Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este.” Ce este mai grăitor decât această contradicţie? Spre un singur lucru priveau: spre a nu crede [în El],
Deci Hristos ce a răspuns la acestea? „Şi pe Mine Mă ştiţi şi ştiţi de unde sunt; şi Eu n-am venit de la Mine, dar adevărat este Cel care M-a trimis pe Mine, pe Care voi nu-L ştiţi.”317 Şi iar: „Dacă M-aţi şti pe Mine, L-aţi şti şi pe Tatăl Meu”318. Deci cum spunea că Îl ştiau pe El şi de unde este, iar apoi că nu îl ştiau nici pe El, nici pe Tatăl? Nu Se contrazicea pe Sine însuşi nici gând! -, ci era cât se poate de consecvent faţă de Sine. La altceva Se referea când zicea: „Nu ştiţi”, ca atunci când spunea: „Fiii lui Eli erau fii ai ciumei şi nu-L ştiau pe Domnul”319. Şi iar: „Israel nu Mă cunoaşte”320. De asemenea, Pavel zice: „Ei mărturisesc că îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele îl tăgăduiesc”321. Deci este cu putinţă ca unul care ştie să nu ştie. Aşadar, aceasta vrea să spună: „Dacă M-aţi şti pe Mine, aţi şti că sunt Fiul lui Dumnezeu”. Căci cuvintele: „De unde sunt” nu arată aici locul şi aceasta se vede din ceea ce urmează: „Şi nu am venit de la Mine, dar adevărat este Cel care m-a trimis, pe care voi nu-L ştiţi”322. Vorbeşte aici despre neştiinţa cea din fapte; după cum spune Pavel: „Ei mărturisesc că îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele îl tăgăduiesc”323. Căci nu era vorba despre un păcat din
313 Ioan 7, 27.
314 Cf. Matei 2, 4-6.
315 Ioan 9, 29.
316 Ioan 7, 41-42.
317 Ioan 7, 28.
318 Ioan 8,19.
319 1 Regi 2,12.
320 Isaia 1, 3.
321 Tit 1,16.
322 Ioan 7, 28.
323 Tit 1,16.
83
neştiinţă, ci din răutate şi voinţă vicleană. Şi, ştiind aceasta, voiau să nu ştie.
Dar ce legătură este între acestea? Cum îi mustră, rostind chiar vorbele lor? Căci, după ce ei au zis: „Pe Acesta îl ştim de unde este”, El a adăugat: „Şi pe Mine Mă ştiţi”. De ce au spus aceia: „Nu ştim”, iar aceştia spuneau: „Ştim”? Dar aceia, când spuneau: „Ştim de unde este”, nimic altceva nu voiau să insinueze decât că este de pe pământ şi este fiu al teslarului. El însă îi ridica la cer, spunând: „Ştiţi de unde sunt”, adică: „Nu de acolo de unde bănuiţi voi, ci de unde este Cel care M-a trimis”. Căci, când spune: „Nu am venit de la Mine”, vrea să arate că ei ştiau că a fost trimis de Tatăl, chiar dacă nu o dezvăluiau.
în două feluri i-a mustrat. Mai întâi, cele pe care ei le vorbeau deoparte le-a dat pe faţă, spunându-le cu glas tare, pentru ca ei să se ruşineze. Apoi, a descoperit şi cele pe care le aveau în minte, ca şi când ar fi zis: „Nu sunt dintre cei surghiuniţi sau dintre cei care au venit fără un scop”.
„Dar adevărat este Cel care M-a trimis, pe Care voi nu-L ştiţi.” Ce înseamnă: „Adevărat este Cel care M-a trimis”? „Dacă este adevărat, pentru adevăr M-a trimis. Dacă este adevărat, este firesc ca şi Cel trimis să fie adevărat.”
2. Şi face aceasta şi în alt chip, conducându-i, pornind chiar de la cuvintele lor. De vreme ce spuneau: „Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este”324, le arată tocmai din aceste cuvinte că El este Hristos. Aceia spuneau: „Nimeni nu ştie” cu referire la o distincţie de loc şi, pornind de aici, le arată că El este Hristos, pentru că a venit de la Tatăl. Şi mereu mărturiseşte că numai El îl cunoaşte pe Tatăl, zicând: „Nu că pe Tatăl L-a văzut cineva, decât numai Cel care este de la Tatăl”325. Cele spuse i-au iritat. Căci a spune: „Nu-L Ştiţi” şi a-i mustra pentru că ştiau, dar se prefăceau că nu ştiu, erau motive de ajuns ca [să-i facă] să muşte şi să se simtă răniţi. „Deci căutau să-L prindă, dar nimeni nu a pus mâna pe El, pentru că nu venise încă ceasul Lui.”326
Vezi că erau opriţi în mod nevăzut şi furia lor era ţinută în frâu? Dar de ce nu a zis că îi oprea în chip nevăzut, ci că „încă nu
324 Ioan 7, 27.
325 Ioan 6, 46.
326 Ioan 7, 30.
84
venise ceasul Lui”? Evanghelistul a voit să vorbească într-un chip mai omenesc şi mai smerit, aşa încât să le dea de înţeles că El era şi om. Devreme ce El spunea mereu lucruri înalte, a presărat şi aceste cuvinte [mai umile].
Când a spus: „De la El sunt”, nu a vorbit ca un proroc care a primit învăţătură, ci ca Unul Care îl vede şi este cu EL „Căci îl ştiu”, zice, „pentru că Eu sunt de la El”327. Vezi cum spune tot timpul: „Nu am venit de la Mine” şi: „Cel care M-a trimis adevărat este”328, străduindu-Se pentru aceasta, anume să nu se creadă că este potrivnic lui Dumnezeu?
Şi ia aminte cât folos aduc aceste cuvinte smerite! „Căci, după acestea”, zice, „mulţi spuneau: «Hristosul, când va veni, oare va face mai multe minuni decât a făcut Acesta?”329 Câte minuni? De fapt, au fost trei minuni: cea cu vinul, cea cu paraliticul şi cea cu fiul împărătesc330. Nimic mai mult nu a povestit evanghelistul. De aici se vede ceea ce adesea am spus, anume că multe sunt lăsate la o parte şi [evangheliştii] ne-au vorbit doar de acelea pentru care căpeteniile unelteau [împotriva Lui].
Deci căutau să-L prindă şi să-L ucidă. Cine? Nu mulţimea, căci ei nu căutau să stăpânească, nici nu puteau fi cuprinşi de pizmă. Nu ei, ci preoţii. Căci cei din mulţime spuneau: „Hristosul, când va veni, oare va face mai multe minuni?” Dar nici credinţa lor nu era sănătoasă, ci pe măsura mulţimii grosolane. Căci, spunând: „Când va veni”, arătau că nu erau foarte convinşi că El este Hristos. Deci fie este aşa, fie mulţimile au spus acestea amestecându-se în vorbă, pentru că, de vreme ce căpeteniile se străduiau mereu să arate că El nu este Hristos, ei au zis: „Să presupunem că nu este El Hristosul. Oare Acela va fi mai bun decât El?” Aşa cum am spus mereu, cei care sunt mai grosolani nu prin învăţătură, nici prin discursuri, ci prin minuni pot fi convinşi.
„Au auzit fariseii mulţimea murmurând şi au trimis slujitori ca să-L prindă.”331 Ai văzut că dezlegarea sâmbetei a fost doar
327 Ioan 7, 29.
328 Ioan 7, 28.
329 Ioan 7, 31.
330 La acestea trei pot fi adăugate minunea hrănirii celor cinci mii (Ioan 6,10-13) şi minunea mergerii pe apă (Ioan 6, 19-20). Împreună cu celelalte două minuni consemnate în continuare de evanghelist: vindecarea orbului din naştere (Ioan 9) şi învierea lui Lazăr (Ioan 10), numărăm în total şapte minuni în întreaga Evanghelie după Ioan.
331 Ioan 7, 32.
85
un pretext? Asta era ceea ce îi deranja cel mai mult. Acum, neavând nimic pentru care să-L învinuiască, nici pentru cuvinte, nici pentru fapte, voiau să-L prindă din cauza mulţimii. Ei nu îndrăzneau, pentru că prevedeau primejdia, ci au trimis slujitori. O, ce tiranie şi nebunie! Sau, mai bine zis, ce prostie! Deşi ei adesea L-au avut în mâinile lor, dar nu au putut să-L prindă, au lăsat acest lucru în seama slujitorilor, doar ca să-şi potolească furia. Le-a spus multe şi când era la scăldătoare, dar nu au făcut nimic de acest fel, ci doar I-au pus întrebări, fără să-L prindă. Dar acum nu au mai suportat, pentru că mulţimile aveau să alerge la EL
Deci Hristos ce a zis? „încă puţin timp mai sunt cu voi.”332 Deşi putea să-i înduplece şi să-i înfricoşeze pe cei care ascultau, a rostit vorbe pline de smerenie, ca şi când ar fi zis: „De ce vă străduiţi să Mă ucideţi şi să Mă prigoniţi? Puţin timp mai aşteptaţi şi voi îngădui să Mă prindeţi şi fără să vă străduiţi”. Apoi, ca să nu creadă cineva că Se referea la moartea comună tuturor [când a spus]: „încă puţin timp sunt cu voi” (căci ei aşa au crezut) şi că nu mai avea să lucreze nimic după sfârşitul Lui, a adăugat: „Şi unde sunt Eu voi nu puteţi veni”333. Dacă ar fi urmat să rămână în moarte, ar fi putut să vină şi ei, căci acolo sfârşim toţi.
Mulţimea mai simplă primea cele spuse. Pe cei mai îndrăzneţi îi înspăimântau, iar pe cei iubitori de învăţătură îi făceau mai râvnitori spre a învăţa, pentru că mai rămăsese puţin timp şi nu puteau să se bucure mereu de învăţătura [Lui]. Şi nu a spus doar: „Sunt aici”, ci: „Sunt cu voi”, adică: „Chiar dacă Mă prigoniţi, chiar dacă Mă alungaţi, în acest scurt timp nu voi înceta să lucrez334 cele pentru voi, să vă spun cele spre mântuire şi să vă îndemn”. „Şi Mă duc la Cel care M-a trimis.”335 Aceste cuvinte erau de ajuns ca să-i sperie şi să-i facă să se neliniştească. Şi le arată că vor avea nevoie de EL Căci a zis: „Mă veţi căuta”. Nu doar: „Nu Mă veţi uita”, ci şi: „Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi”336. Şi unde L-au căutat iudeii? Luca spune că femeile plângeau în urma Lui337. Probabil că şi mulţi alţii. Şi,
332 Ioan 7, 33.
333 Ioan 7, 34.
334 Lit. „să iconomisesc”.
335 Ioan 7, 33.
336 Ioan 7, 34.
337 Cf. Luca 23, 48-49.
86
curând, după ce a fost cucerită cetatea338, şi-au amintit de Hristos şi de minunile Lui şi doreau să fie prezent.
A adăugat toate acestea voind să-i atragă. Căci erau în măsură să-i convingă să vină la El şi faptul că puţin timp mai rămăsese, şi faptul că aveau să-L dorească după ce va pleca, şi faptul că nu vor putea să-L mai găsească. Dacă nu aveau să dorească prezenţa Lui, nu le-ar fi părut că spune mare lucru. Iar dacă aveau să o dorească şi le-ar fi fost cu putinţă să-L găsească, nu i-ar fi tulburat atât de mult.
3. De asemenea, dacă El avea să mai fie prezent mult timp [între ei], şi aşa ar fi fost nepăsători. Acum însă îi constrânge din toate părţile şi îi sperie. Iar cuvintele: „Mă duc la Cel care M-a trimis” arată că nu va avea parte de nicio vătămare de pe urma uneltirii lor, ci va pătimi de bunăvoie. Deci a rostit două preziceri: că după puţin timp va pleca şi că nu vor putea veni la EL Faptul de a spune cineva dinainte sfârşitul său nu stă în puterea minţii omeneşti. Vezi că şi David zice: „Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu şi numărul zilelor mele care este, ca să ştiu eu ce-mi lipseşte!”339 Şi nu este absolut nimeni care să ştie asta. Dintr-acest lucru s-a făcut şi celălalt demn de crezare.
Eu cred că acestea le-a dat de înţeles slujitorilor şi către ei a vorbit şi voia mai ales să-i atragă, arătând că ştie pricina venirii lor, ca şi când ar fi zis: „Aşteptaţi puţin şi voi pleca”.
„Ziceau deci iudeii între ei: «Unde are să Se ducă Acesta?”340 Şi, într-adevăr, cei care voiau să scape de El, care făceau tot posibilul să nu-L mai vadă, nu ar fi trebuit să-L caute, ci să zică: „Ne bucurăm chiar. Când va fi asta?” Dar au fost cumva răniţi de cele spuse şi întrebau unde va pleca, făcând între ei presupuneri prosteşti.
„Cumva la cei împrăştiaţi printre elini?”341 Ce înseamnă „cei împrăştiaţi printre elini”? Aşa numeau iudeii neamurile, pentru că erau împrăştiate peste tot şi se amestecau între ei fără frică. Dar această ocară au îndurat-o şi ei, pentru că şi ei erau împrăştiaţi. În vechime tot neamul era adunat la un loc şi nu putea fi găsit iudeu în altă parte decât în Palestina. De aceea îi numeau pe elini
338 Trupele romane conduse de Titus capturează şi distrug Ierusalimul la 30 august 70, după mai bine de patru luni de asediu.
339 Psalmul 38, 5-6.
340 Ioan 7, 35.
341 Ioan 7, 35.
87
„împrăştiere”342, spre ocara acelora şi pentru a se făli ei înşişi. Deci ce înseamnă: „Unde merg Eu voi nu puteţi veni”343? Atunci toţi se amestecau cu ei şi peste tot în lume erau iudei. Deci, dacă Se referea la elini, nu ar fi zis: „Unde nu puteţi veni”. Când au zis: „Nu cumva va merge la cei împrăştiaţi printre elini”, nu a spus: „Ca să-i nimicească”, ci: „Ca să-i înveţe”. Astfel şi-au domolit mânia şi au crezut cuvintele Lui. Dacă nu ar fi crezut, nu s-ar fi întrebat între ei ce înseamnă cuvintele Lui.
Acestea le spunea către ei. Să ne temem însă ca nu cumva cele spuse să fie potrivite şi pentru noi, adică să nu putem merge unde este El din cauza vieţii noastre pline de păcate. Despre ucenici a zis: „Vreau ca acolo unde sunt Eu să fie şi aceştia cu Mine”. Pentru noi mă tem ca nu cumva să ni se spună contrariul: „Unde sunt Eu, voi nu puteţi veni”. Căci, atunci când facem cele potrivnice poruncilor, cum vom putea merge acolo? Şi în viaţa de aici, dacă vreun ostaş face lucruri nedemne de împărat, nu va putea să-l vadă pe împărat, ci, fiind scos din dregătorie, va suporta cea mai mare pedeapsă.
Aşadar, când furăm, ne lăcomim, nedreptăţim, lovim, când nu facem fapte de milostenie, nu vom putea merge acolo, ci vom păţi precum fecioarele acelea. Ele nu au putut intra unde era El, ci au plecat pentru că aveau candelele stinse, adică le lipsea harul. Căci, odată ce am primit flacăra aceea a harului Duhului, dacă vrem, putem să o facem mai puternică; iar dacă nu vrem, degrabă o pierdem. Odată ce s-a stins, nimic altceva nu va mai fi în sufletele noastre decât întuneric. Aşa cum, atunci când o candelă este aprinsă, este multă lumină, tot aşa, atunci când se stinge, nimic altceva nu va mai fi decât întuneric. De aceea spune: „Duhul nu-l stingeţi”344. Se stinge când nu este ulei, când vine o rafală mai puternică de vânt, când e acoperită sau strâmtorată (căci şi aşa se poate stinge focul). Este acoperită de griji lumeşti şi e stinsă de pofte rele. Şi, pe lângă cele spuse deja, nimic nu o stinge aşa uşor precum lipsa de omenie, cruzimea, răpirea. Pe lângă faptul că nu mai este ulei, mai turnăm şi apă rece. Căci aşa este lăcomia care ucide prin deznădejde sufletele celor nedreptăţiţi. De unde va putea să se aprindă acum? Vom pleca purtând doar praf şi cenuşă şi mult fum care ne osândeşte
342 Lit. „diasporă”.
343 Ioan 7, 34.
344 1 Tesaloniceni 5,19.
88
pentru că am stins candelele pe care le avem. Acolo unde este fum trebuie să fi fost un foc ce s-a stins.
Dar să nu fie ca cineva să audă aceste cuvinte: „Nu vă cunosc”345. Din ce altă pricină putem auzi acestea decât că, văzând un sărac, ne-am purtat ca şi când nu l-am vedea. Când noi îl trecem cu vederea pe Hristos înfometat, ne va trece şi El cu vederea când îi cerem milă. Şi pe bună dreptate! Căci cel care trece cu vederea pe cel necăjit şi nu dă din cele ale lui cum va cere să ia din cele care nu sunt ale lui?
De aceea vă rog ca toate să le facem şi să le rânduim aşa încât să nu ne lipsească uleiul, ci să ne împodobim candelele şi să intrăm în cămara de nuntă împreună cu Mirele. Fie ca noi toţi să dobândim acestea, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
345 Matei 25,12.
Omilia 51
„Iar în ziua cea din urmă, cea mare a sărbătorii, a stat Iisus şi striga zicând: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 37-38)
1. Cei care vin la predica despre Dumnezeu şi iau aminte cu credinţă trebuie să arate dragoste precum cei însetaţi şi o astfel de dorire să se aprindă înăuntrul lor. Căci aşa vor putea să păstreze sub strajă puternică cele spuse. Căci cei însetaţi, când iau în mâini cupa, o sorb cu multă poftă şi atunci îşi domolesc setea. Tot aşa, cei care ascultă cuvintele dumnezeieşti, dacă se apropie cu sete, nu se vor linişti până ce nu le vor bea până la capăt. Căci trebuie ca mereu să avem această sete şi foame. „Fericiţi”, zice, „cei care flămânzesc şi însetează de dreptate”346. Şi aici zice Hristos: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea”347. Ceea ce vrea să spună este: „Nu trag pe nimeni cu sila şi cu forţa, dar, dacă cineva are multă dorire, dacă cineva arde de dorinţă, pe acela îl chem”.
însă de ce a menţionat evanghelistul: „în ziua cea din urmă, cea mare”348? Şi prima şi ultima erau mari, iar cele de la mijloc se consumau mai mult în desfătări. Deci de ce a zis: „în cea din urmă”? Pentru că atunci erau toţi adunaţi la un loc349. În prima zi nu S-a dus şi a spus pricina fraţilor Lui. Dar nici în a doua şi a treia nu a spus ceva de felul acesta, ca să nu se risipească cuvintele Lui, de vreme ce ei urmau să meargă să se desfete. Iar în ultima zi,
346 Matei 5, 6.
347 Ioan 7, 37.
348 Ioan 7, 37.
349 Mântuitorul alege să proclame mesajul Său în ultima şi cea mai importantă zi a sărbătorii, „ziua de reuniune/adunare sfântă” (Leviticul 23, 36), pentru ca propovăduirea Lui să ajungă în urechile cât mai multor oameni. Evanghelistul inserează în plus detaliul „stând în picioare” (Ioan 7, 37), în opoziţie cu obiceiul rabinilor de a învăţa în templu stând jos, pentru a sublinia solemnitatea şi gravitatea specială a predicii Sale.
90
când plecau acasă, le-a dat merinde pentru mântuire. Atunci El „striga”, pe de o parte, pentru a arăta că vorbeşte deschis, pe de alta, pentru că era mulţime multă. Şi, pentru a arăta că vorbeşte despre băutura inteligibilă, a adăugat: „Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”350. Aici numeşte „pântece” inima, aşa cum în alt loc zice: „Şi legea Ta în mijlocul pântecelui meu”351.
Şi unde zice Scriptura: „Râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”? Nicăieri352. Deci ce înseamnă: „Cel care crede în Mine precum a zis Scriptura”? Aici trebuie pusă virgulă, pentru ca următoarele cuvinte să facă parte din afirmaţia Lui353. De vreme ce mulţi spuneau: „Acesta este Hristosul”354 şi: „Hristos, când va veni, va face mai multe minuni?”355, El le arată că trebuiau să-şi îndrepte părerile şi să creadă nu atât din minuni, cât din Scripturi. Mulţi, deşi L-au văzut că făcea şi minuni, nu L-au primit ca fiind Hristosul. Aveau să zică: „Nu spune Scriptura că Hristos vine din seminţia lui David?”356
Acestea le spunea mereu, voind să arate că nu fuge de dovezile din Scripturi, ci iar îi trimite la ele. Şi mai înainte spunea: „Cercetaţi Scripturile”357. Şi iar: „Este scris în proroci: «Vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu”358 şi: „Moise vă învinuieşte”359 şi aici: „Precum a zis Scriptura, râuri vor curge din pântecele lui”, referindu-se la bogăţia şi îmbelşugarea harului. Şi în altă parte zice: „Izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”360, adică [acela] va avea mult har. În alt
350 Ioan 7, 38.
351 Psalmul 39,11.
352 într-adevăr, acest pasaj nu se găseşte literalmente în Vechiul Testament, dar poate fi pus în legătură cu multe locuri ce redau aceeaşi idee teologică: Isaia 12, 3; Iezechiel 47, 1-12; Ioil 4,18; Zaharia 13,1 şi 14, 8.
353 Soluţia găsită de Sfântul Ioan e una ingenioasă; sintagma „precum a zis Scriptura” ar trebui citită nu ca o propoziţie incidentă, ci ca o circumstanţială de mod: „Cel care crede în Mine în maniera în care Scriptura îl îndeamnă să creadă”. Alţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, mai alegorizanţi, nu au avut o problemă în a înţelege fraza ca atare şi a-i găsi un corespondent alegoric în Vechiul Testament (IPOLIT ROMANUL, în Comentariu la Daniel, 18, 10, leagă Ioan 7, 38 de Facerea 2, 10; o discuţie pe larg, în Hugo RAHNER, „Flumina de ventre Christi. Die patristische Auslegung von Joh 7, 37.38”, în: Biblica, 22, 4 (1941), pp. 367-403).
354 Ioan 7, 41.
355 Ioan 7, 31.
356 Ioan 7, 42.
357 Ioan 5, 39.
358 Ioan 6, 45.
359 Ioan 5, 45.
360 Ioan 4,14.
91
loc zice: „Viaţă veşnică”, iar aici: „Apă vie”. Viu se numeşte ceea ce lucrează mereu. Căci harul Duhului, când pătrunde în minte şi se aşază acolo, se revarsă mai mult decât orice izvor şi nu îşi întrerupe cursul, nici nu se goleşte, nici nu se opreşte. Pentru a arăta în acelaşi timp dăruirea neîntreruptă şi lucrarea negrăită, l-a numit „izvor” şi „râuri”; nu un singur râu, ci râuri nenumărate. Acolo a arătat revărsarea lui prin faptul că este curgător361. Şi oricine poate înţelege limpede cele spuse dacă se gândeşte la înţelepciunea lui Ştefan, la limba lui Petru, la tăria lui Pavel, cum pe ei nimic nu-i întorcea, nimic nu-i oprea: nici mânia popoarelor, nici asuprirea tiranilor, nici uneltirile demonilor, nici morţile cele zilnice, ci, ca nişte râuri ce curg cu vuiet mare, aşa au curs, trecând peste toate.
„Acestea le spunea despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei care cred. Căci încă nu era [dat] Duhul Sfânt.”362 Atunci cum au prorocit prorocii şi au făcut nenumărate minuni? Apostolii nu scoteau [demonii] cu Duhul, ci cu puterea de la Hristos, după cum spune El însuşi: „Dacă Eu cu Beelzebul scot demonii, fiii voştri cu cine îi scot?”363 Spunea aceasta pentru a arăta că toţi cei care scoteau demoni, mai înainte de răstignirea Lui, nu prin Duhul, ci prin puterea Lui [făceau aceasta]. Când urma să-i trimită, zicea: „Luaţi Duh Sfânt”364 şi iar: „A venit asupra lor Duhul Sfânt şi atunci făceau minuni”365.
2. Iar când i-a trimis [mai înainte], nu a zis: „Le-a dat Duh Sfânt”, ci „le-a dat putere”, zicând: „Curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i, pe cei morţi înviaţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi”366. În cazul prorocilor, toţi mărturisesc că fusese dat Duhul Sfânt, dar acest har a fost luat şi îndepărtat şi lipsea de pe pământ din ziua aceea în care s-a zis: „Se lasă casa voastră pustie”367. Şi încă dinainte de ziua aceea începuse [să fie resimţită] această lipsă. Căci nu mai exista proroc între ei, nici harul nu mai cerceta cele sfinte ale lor. Aşadar, atunci a fost luat Duhul Sfânt şi mai apoi avea să se
361 Cf. Ioan 4,14.
362 Ioan 7, 39.
363 Luca 11,19.
364 Ioan 20, 22.
365 Faptele 19, 6.
366 Matei 10,1, 8.
367 Matei 23, 38.
92
reverse cu îmbelşugare. După Răstignire, a început să fie împărţit Duhul nu doar îmbelşugat, ci şi prin mai mari harisme. (Căci darul era încă şi mai minunat, ca atunci când spunea: „Nu ştiţi ai Cărui Duh sunteţi”368 şi iar: „Căci nu aţi primit un duh al robiei, ci Duhul înfierii”369. Şi cei din vechime aveau Duhul, dar altora nu îl dădeau. Apostolii însă au umplut [de Duh] nenumăraţi oameni.) Deci, de vreme ce urma ca ei să primească acest har, dar nu era încă dat, de aceea a zis: „încă nu era [dat] Duhul Sfânt”370. Deci, vorbind despre acest har, evanghelistul spunea: „Căci încă nu era Duhul Sfânt”, adică nu era dat „pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit”371, numind aici Răstignirea „slavă”.
De vreme ce erau vrăjmaşi şi păcătoşi, lipsiţi de darul lui Dumnezeu şi urâţi de Dumnezeu, harul a fost o dovadă a împăcării [cu Dumnezeu], căci un dar nu se dă vrăjmaşilor, nici celor care sunt urâţi, ci prietenilor şi celor bine-plăcuţi. Trebuia deci ca mai întâi să fie adusă jertfa pentru noi şi să fie desfiinţată vrăjmăşia prin trup şi să ne facem prieteni ai lui Dumnezeu şi apoi să primim darul. Dacă s-a întâmplat aceasta în cazul făgăduinţei făcute lui Avraam372, cu atât mai mult în cazul harului. Şi Pavel arată aceasta, zicând: „Dacă sunt moştenitori din Lege, atunci credinţa este zadarnică, căci Legea pricinuieşte mânie”373. Ceea ce vrea să spună este: „Dumnezeu a făgăduit să-i dea pământul lui Avraam şi seminţiei lui, dar urmaşii nu au fost vrednici de făgăduinţă şi nu puteau să se facă bine-plăcuţi prin propriile osteneli. De aceea a venit credinţa, un lucru uşor, care să atragă harul şi astfel să nu se piardă făgăduinţele”. Şi zice: „De aceea este [moştenirea] din credinţă, ca să fie prin har şi făgăduinţa să fie sigură”374. De aceea a fost „prin har”, pentru că prin propriile sudori nu au reuşit.
Dar de ce, când a zis: „După Scripturi”, nu a adăugat şi mărturia? Pentru că era stricată gândirea lor. Unii spuneau: „Acesta este Prorocul”375, alţii spuneau că „amăgeşte mulţimea”376, iar alţii spuneau:
368 Luca 9, 55.
369 Romani 8,15.
370 Ioan 7, 39.
371 Ioan 7, 39.
372 Cf. Facerea 15, 6.
373 Romani 4,14-15.
374 Romani 4,16.
375 Ioan 7, 40.
376 Ioan 7,12.
93
„Nu din Galileea va veni Hristos, ci din cetatea Betleem”377. Alţii spuneau: „Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este”378. Şi părerile lor erau diferite, ca într-o mulţime fără rânduială. Pentru că nici nu luau aminte cu toată atenţia la cele ce le spunea El, nici nu urmăreau să înveţe.
Tocmai de aceea nu le-a răspuns nimic atunci când spuneau: „Oare din Galileea va să vină Hristos?” în vreme ce pe Natanael, care a vorbit mai direct şi mai aspru: „Din Nazaret poate fi ceva bun?”379, l-a lăudat ca pe un adevărat israelit. Aceştia şi cei care îi spuneau lui Nicodim: „Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc”380 nu vorbeau aşa pentru că ar fi căutat să înveţe, ci doar pentru a nărui slava lui Hristos. Natanael spunea aceasta pentru că era iubitor de adevăr şi cunoştea în amănunt toată Legea veche, dar ei un singur lucru urmăreau: să înlăture părerea că El era Hristosul. De aceea nu le-a dezvăluit nimic. De vreme ce şi pe ei înşişi se contraziceau, căci odată ziceau: „Nimeni nu ştie de unde vine”, iar altădată: „Din Betleem”, e limpede că, şi dacă ar fi aflat, tot s-ar fi împotrivit. Fie nu ştiau locul, că este din Betleem, pentru că El locuia în Nazaret (deşi nici pentru aceasta nu aveau scuză, pentru că nu acolo Se născuse); dar oare nici neamul Lui nu-l ştiau, că era din casa şi seminţia lui David? Deci cum spuneau: „Nu din seminţia lui David va să vină Hristos?” Voiau ca astfel să ascundă şi acest lucru, pentru că toate le spuneau cu rea intenţie.
Dar de ce aceia care au venit la El nu i-au zis: „în vreme ce noi ne minunăm de toate celelalte, Tu ne ceri să-Ţi dăm crezare, potrivit mărturiilor din Scripturi. Spune-ne deci cum Scripturile zic că Hristos trebuie să vină din Betleem, iar Tu vii din Galileea?” Dar nimic de acest fel nu au zis, ci toate le spuneau cu viclenie. Ei nu căutau, nici nu voiau să înveţe. De aceea evanghelistul a adăugat imediat: „Unii voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe El”381. Chiar dacă nicio altă dovadă nu ar fi existat, aceasta singură era de ajuns ca să-i facă să se căiască. Dar nu s-au căit, după cum spune prorocul: „Risipiţi au fost şi nu s-au căit”382.
377 Cf. Ioan 7, 41-42.
378 Ioan 7, 27.
379 Ioan 1, 46.
380 Ioan 7, 52.
381 Ioan 7, 44.
382 Psalmul 34,14.
94
3. Căci aşa este viclenia: de la nimic nu se dă înapoi, ci un singur lucru caută, să-l distrugă pe cel împotriva căruia unelteşte. Dar ce spune Scriptura? „Cel care sapă groapa altuia cade el în ea.”383 Ceea ce s-a şi întâmplat. Ei voiau să-L omoare, cu gândul să stingă propovăduirea, dar s-a întâmplat contrariul. Căci propovăduirea Lui înfloreşte prin harul lui Hristos, iar ale lor toate s-au stins şi au pierit; au pierdut şi ţara şi libertatea şi siguranţa şi cultul, au fost lipsiţi de toată bunăstarea şi au devenit robi şi prizonieri384.
Ştiind, dar, acestea, niciodată să nu uneltim împotriva celorlalţi, de vreme ce ştim că împotriva noastră ascuţim sabia şi mai mult ne rănim pe noi înşine. Dar te-a supărat cineva şi vrei să te răzbuni? Nu te răzbuna şi tocmai aşa vei putea să te răzbuni! Dacă te răzbuni, de fapt nu te răzbuni. Şi să nu crezi că ceea ce am spus e o ghicitoare, ci este un cuvânt adevărat. Cum şi în ce fel? Pentru că, dacă tu nu te răzbuni, îl faci pe Dumnezeu vrăjmaş al aceluia, iar dacă te răzbuni, nu mai este aşa. Căci „a Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”385. Dacă avem slujitori care, atunci când au neînţelegeri între ei, nu ne lasă pe noi să facem dreptate şi să pedepsim, ci fac aceasta singuri, şi de mii de ori de-ar veni la noi, nu numai că nu îi vom răzbuna, dar vom fi şi indignaţi şi le vom spune: „Fugarule şi ticălosule, trebuia să laşi totul în seama mea! Acum, de vreme ce ai luat-o înainte şi ţi-ai făcut dreptate singur, nu mă mai deranja pe mine”. Cu atât mai mult Dumnezeu, Care a poruncit să lăsăm toate în seama Lui, va spune aceasta. Nu este absurd oare că cerem de la slugile noastre această înţelepciune şi supunere, iar Stăpânului nu-I încredinţăm cele pe care vrem să ni le încredinţeze nouă slujitorii noştri? Acestea le spun pentru că sunteţi atât de dornici să vă pedepsiţi unii pe alţii. Dar cel care este cu adevărat înţelept nu trebuie să facă aceasta, ci să ierte şi să treacă cu vederea greşelile, chiar dacă nu ar fi existat acea mare răsplată, care este iertarea primită în schimb.
Dar, spune-mi, dacă îl osândeşti pe cel care a greşit, de ce greşeşti şi tu şi cazi în aceleaşi păcate? Te-a jignit? Nu-l jigni şi tu, căci altminteri pe tine te jigneşti. Te-a lovit? Nu-l lovi şi tu, pentru că faci acelaşi lucru. Te-a supărat? Nu-l supăra şi tu, pentru că
383 Pildele 26, 27.
384 Aceeaşi idee apare dezvoltată mai pe larg în Omilia 64, 3.
385 Romani 12,19.
95
nu ai niciun folos, ci te faci asemenea lui386. Aşa poţi să-l ruşinezi: dacă rabzi cu blândeţe şi îngăduinţă. Astfel îl faci de ruşine, astfel ii retezi mânia.
Nimeni nu vindecă răul cu rău, ci răul cu bine. Aceasta o spun unii filosofi dintre păgâni387. Să ne fie ruşine, dar, dacă la păgânii cei fără de minte se poate găsi o astfel de filosofie, iar noi ne arătăm mai prejos. Mulţi au fost nedreptăţiţi şi au răbdat. Mulţi au fost clevetiţi şi nu s-au răzbunat; s-a uneltit împotriva lor, iar ei au făcut bine. Nu mică mi-e teama ca nu cumva unii dintre ei să fie aflaţi mai presus decât noi prin vieţuirea lor, făcând astfel ca pedeapsa noastră să fie mai aspră. Când noi, care ne-am împărtăşit de Duhul, care aşteptăm împărăţia, care avem înţelepciunea cea mai presus de ceruri, care nu ne temem de gheena, care suntem chemaţi să devenim îngeri, care ne bucurăm de Taine, nici măcar până la virtutea acelora nu ajungem, ce iertare vom avea? Dacă pe iudei trebuie să-i depăşim (căci, „dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”388), cu atât mai mult pe păgâni! Dacă pe farisei, cu atât mai mult pe cei necredincioşi! Dacă ne este închisă împărăţia în cazul în care nu îi depăşim pe aceia prin modul de vieţuire, atunci, dacă ne arătăm mai răi şi decât păgânii, cum vom putea să o dobândim?
Deci să lepădăm toată iuţimea, mânia şi furia. „A spune aceleaşi lucruri pentru mine nu e anevoie, iar pentru voi e de folos.”389 Şi doctorii folosesc de mai multe ori acelaşi medicament. Deci nici noi nu vom înceta ca aceleaşi lucruri să le strigăm, să le amintim, să le învăţăm, să le îndemnăm. Căci grijile vieţii acesteia sunt multe şi ne aduc uitarea şi avem nevoie de învăţătură necontenită. Deci, ca să nu culegem aici în zadar şi fără folos, să dăm dovadă prin fapte, ca şi de bunătăţile viitoare să ne bucurăm, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
386 Traducerea a urmat conjectura propusă de editor: „asemenea lui”, în locul lecţiunii din manuscrise: „asemenea lor” (PG 59, 286, n. e).
387 Cf. CLAUDIUS GALENUS, In Hippocratis Epidemiarum, I, 6, 3, 31: „Raţiunea interzice să tratezi suferinţa cu suferinţă, adică rana cu rană şi răul cu rău” (eds E. Wenkebach, F. Pfaff, în coll. Corpus Medicorum Graecorum, V, 10, 1, Teubner, Leipzig, 1934, p. 100). Cf. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Cuvântarea a V-a: Despre bogăţie şi sărăcie, 5: „Nimeni nu îngrijeşte lovitura prin lovitură, nici nu vindecă răul cu rău” (PG 32,1173C).
388 Matei 5, 20.
389 Filipeni 3,1.
Omilia 52
„Deci slugile au venit la arhierei şi farisei şi le-au zis aceia: «De ce nu L-aţi adus? Şi slugile au răspuns: «Niciodată n-a vorbit un om ca Acest Om.” (Ioan 7, 45-46)
1. Nimic nu este mai sigur decât adevărul, nimic mai simplu, dacă nu facem rele, după cum nimic nu este mai neplăcut decât cei care fac rele. Căci iată fariseii şi cărturarii, care, chipurile, păreau a fi mai înţelepţi, care erau mereu lângă Hristos ca să uneltească împotriva Lui, care au şi văzut minuni, care şi citeau Scripturile, niciun câştig nu au avut, ci s-au şi vătămat. Slugile însă, nimic din acestea neputând spune, după o singură predică de-a Lui au fost cuceriţi şi, deşi plecaseră să-L lege, s-au întors ei înşişi legaţi de minunea [pe care au văzut-o]. Ei nu au cerut semne, ci au fost cuceriţi doar de învăţătura Lui. Căci nu au zis: „Niciodată nu a făcut vreun om asemenea minuni”. Dar ce? „Niciodată nu a vorbit un om astfel.” Deci nu numai înţelepciunea lor este de admirat, ci şi îndrăzneala, căci spuneau acestea către cei care i-au trimis, către farisei, către cei care luptau împotriva Lui şi făceau totul cu acest scop. „Au venit”, zice, „slugile şi le-au zis fariseii: «De ce nu L-aţi adus?”390 Iar faptul că s-au întors înseamnă mai mult decât dacă ar fi rămas [lângă El]. Căci, dacă ar fi rămas, ar fi scăpat de ura acelora, dar acum s-au făcut vestitori ai înţelepciunii lui Hristos şi au arătat o îndrăzneală şi mai mare. Şi nu au zis: „Nu am putut datorită mulţimii, pentru că îl ascultau ca pe un proroc”. Dar ce? „Niciodată nu a vorbit aşa vreun om.” Deşi puteau aduce acea scuză, şi-au dezvăluit adevărata lor părere.
Această părere era nu numai a celor care îl admirau, ci şi a celor care îl învinuiau că i-au trimis să-L lege pe Cel pe care ar fi trebuit să-L asculte. Şi nici măcar nu au ascultat o cuvântare lungă, ci una scurtă. Căci, atunci când mintea este nepărtinitoare, nu are nevoie de cuvântări lungi. Aşa este adevărul.
390 Ioan 7, 45.
97
Deci fariseii ce au făcut? Ar fi trebuit să se căiască, dar au făcut contrariul; i-au învinuit pe aceia, zicând: „Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi?”391 încă îi linguşeau şi nu le vorbeau aspru, temându-se să nu se despartă de ei cu totul. Şi-au arătat mânia, dar vorbeau cu prudenţă. Ar fi trebuit să întrebe ce a vorbit şi să admire cele spuse, dar nu au făcut asta, căci ştiau că aveau să fie şi ei cuceriţi. Au tras o concluzie pornind de la un argument prostesc. „De ce”, au întrebat, „nimeni dintre căpetenii nu a crezut în El?”392 Spune-mi, această învinuire i-o aduci lui Hristos, în loc să o aduci celor care nu au crezut?
„Dar mulţimea”, au zis, „care nu cunoaşte Legea, este blestemată”393. Aceasta vă învinuieşte şi mai mult pe voi, pentru că mulţimea a crezut, iar voi nu aţi crezut. Într-adevăr, aceia făceau fapte potrivite unora care cunoşteau Legea. Deci cum sunt blestemaţi? Voi sunteţi blestemaţi, care nu păziţi Legea, nu aceia, care se supun Legii. Nu trebuia să fie învinuit Cel în care ei nu au crezut din cauza celor care nu au crezut. Căci nu este corect aşa. Deci nici voi nu aţi crezut în Dumnezeu, după cum a zis Pavel: „Ce dacă unii nu au crezut? Oare necredinţa lor va nimici credinţa în Dumnezeu? Să nu fie!”394
Şi prorocii îi învinuiau mereu, zicând: „Ascultaţi, mai-mari ai Sodomei”395 şi: „Mai-marii tăi nu cred”396. Şi iar: „Nu este datoria voastră să cunoaşteţi dreptatea?”397 Şi peste tot îi mustră foarte aspru. Ce, dar? Şi pe Dumnezeu o să-L învinuiască cineva pentru aceasta? Să nu fie! Căci vina este a lor. Ce altă dovadă ar putea da cineva că voi nu cunoaşteţi Legea decât faptul că nu vă supuneţi ei?
De vreme ce au zis: „Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii?” şi: „Cei care nu cunosc Legea”, pentru aceasta Nicodim i-a mustrat, spunând astfel: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om dacă nu-l ascultă mai întâi?”398 A arătat, aşadar, că ei nici nu cunosc Legea, nici nu o împlinesc. Dacă Legea le poruncea să nu omoare niciun om dacă nu-l ascultă mai întâi, iar ei s-au grăbit spre aceasta mai înainte de a-L asculta, atunci sunt călcători ai Legii.
391 Ioan 7, 47.
392 Cf. Ioan 7, 48.
393 Ioan 7, 49.
394 Romani 3, 3-4.
395 Isaia 1,10.
396 Isaia 1, 23.
397 Miheia 3,1.
398 Ioan 7, 51.
98
Şi, de vreme ce au zis: „Nimeni dintre căpetenii nu a crezut în El”, pentru aceasta evanghelistul a subliniat că [Nicodim] era „unul dintre ei”399, arătând astfel că erau şi căpetenii care au crezut în El. Încă nu aveau îndrăzneala necesară, dar erau apropiaţi de Hristos. Vezi cum rosteşte mustrarea cu sfială? Căci nu a zis: „Voi vreţi să-L omorâţi şi îl învinuiţi pe Acest Om că este amăgitor”. Nu a zis aşa, ci mai reţinut, pentru a opri astfel pornirea lor nespusă, ascunsă şi ucigaşă. De aceea a adus vorba despre Lege, zicând: „Dacă nu-l ascultă bine şi cunoaşte ce a făcut”400. Deci este nevoie să-l asculte nu oricum, ci cu luare-aminte. Căci aceasta înseamnă: „Şi să cunoască ce a făcut”, anume: ce vrea, de ce şi cu ce scop, dacă face aceasta ca să înlăture ocârmuirea ţării, ca un duşman. Fiind deci nedumeriţi, de vreme ce spuseseră: „Nimeni dintre căpetenii nu a crezut în El”, nu i-au răspuns nici foarte aspru, dar nici cu sfială.
2. Dar, spune-mi, ce legătură au cuvintele lui: „Legea noastră nu judecă pe nimeni” cu cele spuse de ei: „Nu cumva şi tu eşti din Galileea?” Pentru că voiau să arate că nu fără judecată i-au trimis să-L acuze sau că nu trebuiau să-i dea lui socoteală, i-au dat un răspuns mai necioplit şi mai furios: „Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc”401.
Dar omul ce a zis? Că este proroc? A spus că nu trebuie să fie omorât fără a fi judecat. Iar ei, cu ocară, de parcă nu ştiau nimic despre Scripturi, au adăugat acestea. Ca şi când ar zice cineva: „Mergi şi învaţă”, căci aceasta înseamnă: „Cercetează şi vezi”.
Iar Hristos ce a făcut? De vreme ce tot pomeneau mereu de Galileea şi de proroc, pentru a-i slobozi pe toţi de această bănuială absurdă şi pentru a le arăta că El nu este unul dintre proroci, ci Stăpânul lumii, a zis: „Eu sunt Lumina lumii”402. Nu a Galileei, nici a Palestinei, nici a iudeei403.
399 Ioan 7, 50.
400 Cf. Ioan 7, 51.
401 Ioan 7, 52.
402 Ioan 8,12.
403 Lipseşte din exegeză episodul cu femeia adulterină (Ioan 8, 1-11), indiciu că autorul urmărea un text dintr-o familie de manuscrise ce omitea complet acest episod. Fragmentul este ignorat nu doar de Sfântul Ioan, ci şi de majoritatea Părinţilor şi scriitorilor greci şi orientali din primul mileniu. Îl cunosc însă şi îl comentează Părinţii occidentali Ambrozie, Ieronim şi Augustin. Critica modernă e de părere în unanimitate că pasajul Ioan 8,1-11 nu făcea parte din textul iniţial al evangheliei, ci constituie o interpolare mai târzie, de unde şi localizarea lui fluctuantă în manuscrisele care îl atestă (cel mai vechi dintre ele, de secol V, Bezae, Cambridge): fie după Ioan 7, 35, fie după 7, 52, fie după 21, 25, fie chiar în Luca, după 21, 38 sau 24, 53 (R. FABRIS, Evanghelia după Sfântul Ioan…, pp. 374″375î Noul Testament. Evanghelia după Ioan, ediţie bilingvă, trad. C. Bădiliţă, Ed. Vremea, Bucureşti, 2015, pp. 260-261).
99
Şi iudeii ce au zis? „Tu mărturiseşti despre Tine însuţi. Mărturia Ta nu este adevărată.”404 O, ce neghiobie! I-a trimis mereu la Scripturi şi ei zic: „Tu mărturiseşti despre Tine însuţi”. Ce a mărturisit?
„Eu sunt Lumina lumii.” Mare cuvânt, cu adevărat mare! Dar pe ei nu i-a surprins foarte mult, pentru că încă nu spusese că este egal cu Tatăl, nici că este Fiul Lui, nici că este Dumnezeu, ci doar lumină. Dar ei voiau să conteste şi acest lucru, pentru că această afirmaţie era ceva mult mai mare decât a zice: „Cel care îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric”405, vorbind despre lumină şi întuneric în sens inteligibil, adică: „Nu rămâne în rătăcire”.
Aici şi pe Nicodim îl trage şi îl pune înainte ca pe unul care avea multă îndrăzneală, şi el laudă slugile care au făcut asta. Căci a striga este lucrarea cuiva care vrea să-i facă pe ceilalţi să asculte. Dar dă de înţeles şi despre aceia care împleteau vicleşuguri în ascuns, în întuneric şi în rătăcire că nu vor birui lumina. Totodată, îi aminteşte lui Nicodim de acele cuvinte pe care i le spusese mai înainte: „Oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, ca să nu se vădească faptele lui”406. Pentru că spuneau că nimeni dintre căpetenii nu a crezut în El, de aceea a zis: „Cel care face rele nu vine la Lumină”, ca să arate că, dacă nu vin, nu este pentru că ar fi Lumina neputincioasă, ci pentru că ei aveau gândirea stricată.
Au răspuns şi i-au zis: „Tu mărturiseşti despre Tine însuţi”. Iar El ce a spus? „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea este adevărată, pentru că ştiu de unde vin şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi de unde vin.”407 Ceea ce a zis El mai devreme408 ei pun înainte ca pe ceva spus anume. Şi Hristos ce a răspuns? Respingând această părere şi arătând că acelea le-a spus pentru ei şi ca un răspuns la bănuiala lor căci credeau că este un simplu om -, le-a zis: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi,
404 Ioan 8,13.
405 Ioan 8,12.
406 Ioan 3, 20.
407 Ioan 8,14.
408 Cf Ioan 5, 31.
100
mărturia Mea este adevărată, pentru că ştiu de unde vin”. Ce înseamnă aceasta? „De la Dumnezeu sunt şi sunt Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu însuşi este martor vrednic de crezare pentru Sine însuşi. Dar voi nu ştiţi. Faceţi rău de bunăvoie şi, deşi ştiţi, vă faceţi că nu ştiţi. Dar toate le spuneţi potrivit cu gândirea omenească, pentru că nu vreţi să gândiţi dincolo de ceea ce se vede. «Voi judecaţi după trup409. După cum a trăi după trup înseamnă a trăi urât, tot aşa a judeca după trup înseamnă a judeca nedrept. «Eu nu judec pe nimeni şi, chiar dacă judec, judecata Mea este dreaptă.410” Ceea ce vrea să spună este: „Judecaţi nedrept”.
„Şi, dacă judecăm nedrept”, zic ei, „de ce nu ne acuzi? De ce nu ne osândeşti? De ce nu ne învinuieşti?” „Fiindcă nu pentru asta am venit”, zice. Căci aceasta înseamnă: „Eu nu judec pe nimeni”. „Şi, dacă judec Eu”, zice, „judecata Mea este adevărată. Căci, dacă aş fi vrut să judec, voi aţi fi fost între cei condamnaţi. Dar nu ca să judec spun acestea. Dar [cuvintele]: „Nu ca să judec spun acestea” le-am zis nu pentru că nu aş fi încrezător că, dacă v-aş fi judecat, v-aş fi condamnat (într-adevăr, dacă v-aş fi judecat, pe drept v-aş fi osândit), ci pentru că nu este acum vremea judecăţii”.
S-a referit la Judecata viitoare când a zis: „Pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl, Care M-a trimis”411. Aici a vrut să spună că nu doar El îi osândeşte, ci şi Tatăl. Apoi a lăsat în umbră acest lucru, începând să vorbească despre mărturia Lui. „Şi în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată.”412
3. Ce ar zice aici ereticii? „Ce are El mai presus decât oamenii, dacă am lua cele spuse aşa, după literă? Pentru oameni s-a stabilit aceasta, fiindcă nimeni nu este vrednic de crezare prin sine însuşi. Dar în cazul lui Dumnezeu cum să aibă sens aceasta? Cum a spus: «Doi? Oare pentru că sunt doi sau pentru că sunt oameni? Dacă a spus aşa pentru că sunt doi, de ce nu a recurs la Ioan, nici nu a zis: «Mărturisesc Eu despre Mine însumi şi mărturiseşte despre Mine Ioan? De ce [nu a recurs] la înger? De ce [nu a recurs] la proroci? într-adevăr, ar fi găsit şi alte nenumărate mărturii.”
409 Ioan 8,15.
410 Ioan 8,15-16.
411 Cf. Ioan 8,16.
412 Ioan 8,17.
101
Dar nu numai aceasta vrea să arate, că sunt doi, ci şi că au aceeaşi fiinţă. „îi ziceau: «Cine este Tatăl Tău?”413 Iar El a răspuns: „Nici pe Mine nu Mă ştiţi, nici pe Tatăl Meu”414. De vreme ce, deşi ştiau, vorbeau ca unii care nu ştiau şi voiau să-L ispitească, nu au fost vrednici să primească răspuns. Pentru că răstignirea era aproape, spune acum toate mai clar şi cu mai multă îndrăzneală, luând mărturie din minuni şi de la cei care I-au urmărit învăţătura. „Ştiu de unde vin”, zice. Această afirmaţie nu i-a surprins foarte mult, dar ceea ce a adăugat: „Şi unde Mă duc”415 i-a înspăimântat, pentru că nu avea să rămână în moarte.
Dar de ce nu a zis: „Ştiu că sunt Dumnezeu”, ci: „Ştiu de unde vin”? Mereu amestecă cele smerite cu cele înalte şi le acoperă pe acestea cu acelea. Căci, după ce a zis: „Eu mărturisesc despre Mine însumi” şi a arătat aceasta, a trecut la vorbe mai smerite, ca şi când ar fi zis: „Ştiu de Cine sunt trimis şi la Cine merg”. Aşa ei nu ar fi avut nimic de spus împotrivă, pentru că au auzit că de Acela a fost trimis şi la Acela merge. „Nu am zis vreo minciună”, spune, „pentru că de acolo vin şi acolo merg la adevăratul Dumnezeu. Dar voi nu-L cunoaşteţi pe Dumnezeu. De aceea judecaţi după trup. Voi, care aţi auzit atâtea dovezi şi argumente, tot mai spuneţi: «Nu este adevărat. Pe Moise îl consideraţi vrednic de crezare, şi în cele pe care le spune despre alţii, şi în cele pe care le spune despre sine, dar pe Hristos nu. Aceasta înseamnă «a judeca după trup”.
„Eu nu judec pe nimeni.” Cu adevărat, a zis: „Tatăl nu judecă pe nimeni”416. Deci cum spune acum: „Şi, chiar dacă judec, judecata Mea este dreaptă, pentru că nu sunt singur”? Iar vorbeşte adresându-Se bănuielii acelora. Adică: „Judecata Mea este a Tatălui. Tatăl nu ar judeca altfel decât Mine şi Eu nu aş judeca altfel decât Tatăl”. Dar de ce a pomenit şi de Tatăl? Pentru că ei nu-L socoteau pe Fiul vrednic de crezare dacă nu ar fi primit mărturia Tatălui. Pe de altă parte, afirmaţia nu era adevărată. În cazul oamenilor, când doi aduc mărturie despre altul, atunci mărturia este adevărată. Căci aceasta înseamnă că doi mărturisesc. Dar, dacă cineva mărturiseşte despre sine, nu mai sunt doi.
413 Ioan 8,19.
414 Ioan 8,19.
415 Ioan 8,14.
416 Ioan 5, 22.
102
Vezi că nu pentru alt motiv a spus asta, decât ca să arate că El este deofiinţă [cu Tatăl] şi, de asemenea, ca să arate că nu are nevoie de altă mărturie şi că nu este cu nimic mai prejos decât Tatăl? Observă, dar, puterea Lui deplină! „Eu sunt Cel care mărturisesc despre Mine însumi şi mărturiseşte despre Mine Tatăl, Care M-a trimis”417. Dacă ar fi fost mai prejos în privinţa fiinţei, nu ar fi spus aceasta. Acum însă, ca să nu crezi că din cauza numărului a pomenit [de Tatăl], iată că puterea Lui nu are nimic diferit. Un om mărturiseşte când este prin sine vrednic de crezare. Şi mărturiseşte cu privire la altul, nu atunci când are el nevoie de mărturie. Dar cu privire la sine, când are nevoie de mărturie de la altul, nu mai este vrednic de crezare. Dar aici totul este contrar. Cel care mărturiseşte despre Sine şi spune că este mărturisit de altul spune că este vrednic de crezare, arătând întru totul puterea Sa deplină.
De ce, după ce a zis: „Nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl, Care M-a trimis” şi: „Mărturia a doi oameni este adevărată”, nu a tăcut, ci a adăugat: „Eu sunt Cel care mărturisesc despre Mine”? Este limpede că a spus aşa pentru a arăta puterea Sa deplină. Şi S-a pus pe Sine pe primul loc: „Eu sunt Cel care mărturisesc despre Mine”. Arată aici că este de o cinste [cu Tatăl] şi că ei nu au niciun folos dacă spun că îl cunosc pe Dumnezeu-Tatăl, dar pe El nu-L ştiu. Şi a spus că pricina este faptul că nu vor să-L cunoască. Spune deci că nu este cu putinţă să-L ştie pe Tatăl fără El, pentru ca măcar aşa să-i facă să-L cunoască. Devreme ce, lăsându-L pe El la o parte, căutau mereu să-L cunoască pe Tatăl, le zice: „Nu puteţi să-L cunoaşteţi pe Tatăl fără Mine”418. Deci, dacă îl hulesc pe Fiul, nu numai pe El îl hulesc, ci şi pe Cel care L-a născut.
4. De acestea noi să fugim şi să-L slăvim pe Fiul. Într-adevăr, dacă nu aveau aceeaşi fire, nu ar fi zis aşa. Dacă era doar unul care învăţa şi avea altă fire [decât Tatăl], atunci putea să-L cunoască pe Tatăl şi cel care nu-L ştia pe EL De asemenea, se putea ca cineva care îl cunoştea deplin să nu-L cunoască pe Tatăl. Căci nici cel care ştie un om nu înseamnă că ştie un înger. „Dar”, zici tu, „cel care cunoaşte creaţia îl cunoaşte pe Dumnezeu”. Nicidecum. Căci sunt
417 Ioan 8,18.
418 Cf. Ioan 8,19.
103
mulţi care cunosc creaţia, ba chiar toţi oamenii, căci o văd, dar pe Dumnezeu nu-L ştiu419.
Să-L slăvim, dar, pe Fiul lui Dumnezeu, nu numai cu slava aceasta [prin cuvinte], ci şi cu cea prin fapte. Căci aceasta fără aceea nu este nimic. „Iată tu”, zice, „te numeşti iudeu şi te rezemi pe Lege şi te lauzi cu Dumnezeu. Deci tu, care îl înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care te lauzi cu Legea, îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea Legii?”420 Vezi ca nu cumva şi noi, care ne lăudăm cu credinţa dreaptă, să-L necinstim pe Dumnezeu prin faptul că nu arătăm o viaţă în acord cu credinţa, făcând ca El să fie hulit. El îl vrea pe creştin să fie şi învăţător al lumii, şi aluat, şi lumină, şi sare.
Ce este lumina? Viaţă care străluceşte, fără a avea ceva întunecat. Lumina nu este folositoare pentru ea însăşi, nici sarea, nici aluatul, ci faţă de alţii îşi arată folosul. Astfel nu numai folosul nostru îl căutăm, ci şi pe-al celorlalţi. Căci sarea, dacă nu sărează, nu este sare. În plus, arată şi altceva, că, dacă noi înşine vom trăi în virtute, o vor face cu siguranţă şi alţii. Dar, dacă noi nu trăim în virtute, nici pe alţii nu îi vom putea ajuta.
Să nu existe din partea noastră nimic prostesc, nimic uşuratic. Căci aşa sunt lucrurile omeneşti. Aşa sunt grijile lumeşti. De aceea fecioarele acelea au fost numite „proaste”421, pentru că se ocupau cu lucruri prosteşti, lumeşti. Au adunat aici, dar acolo unde trebuia nu au pus deoparte.
Să ne temem, dar, ca nu cumva şi noi să păţim aşa. Să ne temem ca nu cumva şi noi să plecăm îmbrăcaţi în haine murdare acolo unde toţi au veşminte strălucitoare şi alese. Căci nimic nu este mai murdar decât păcatul, nimic mai întinat. De aceea prorocul, vorbind despre firea păcatului, striga: „împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele”422. Şi, dacă vrei să cunoşti duhoarea păcatului, gândeşte-te la el după ce l-ai făcut, când te-ai eliberat de poftă, când nu te mai arde focul, şi atunci vei vedea ce este păcatul. Gândeşte-te la mânie când ai pace; gândeşte-te la lăcomie când eşti în afara patimii. Nimic nu este mai ruşinos, nimic mai întinat decât răpirea şi lăcomia. Acestea le spunem mereu, nu
419 Acelaşi tip de argumentare şi în Omilia 74,1.
420 Romani 2,17, 21, 23.
421 Matei 25, 2.
422 Psalmul 37, 5.
104
pentru că vrem să vă sâcâim, ci pentru că vrem să câştigaţi ceva mare şi minunat. Căci cel care nu a reuşit de prima oară poate că, auzind a doua oară, o va face. Iar cel care a trecut şi peste a doua [ocazie] a treia oară [auzind] se va îndrepta.
Fie ca noi toţi, eliberaţi de toate cele rele, să avem mireasma lui Hristos, căci Lui [se cuvine] slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia 53
„Cuvintele acestea le-a grăit Iisus în vistierie, pe când învăţa în templu. Şi nimeni nu L-a prins, căci încă nu venise ceasul Lui.” (Ioan 8, 20)
1. O, prostie a iudeilor! Deşi mai înainte de Paşti îl căutau, iar apoi L-au avut în mijlocul lor şi de multe ori au încercat să-L prindă, şi ei înşişi, şi prin intermediul altora, dar nu au putut, totuşi nici aşa nu s-au mirat de puterea Lui, ci au sporit răutatea şi nu s-au dat înapoi. Pentru că încercau mereu să facă aceasta, (evanghelistul] zice: „Acestea le-a grăit în vistierie, pe când învăţa în templu, şi nimeni nu L-a prins”. Vorbea în templu, ca învăţător, lucru care era de ajuns ca să-i stârnească şi mai mult. Şi grăia cuvinte care îi muşcau, iar ei îl învinuiau că Se făcea pe Sine deopotrivă cu Tatăl. Iar cuvintele: „Mărturia a doi oameni este adevărată” aceasta înseamnă. Dar „acestea le grăia în templu”, ca învăţător, „şi nimeni nu L-a prins, pentru că încă nu venise ceasul Lui”423, adică nu era încă vremea potrivită când voia să fie răstignit. Dar nici atunci nu a fost o lucrare făcută prin puterea acelora, ci prin iconomia Lui. Ei şi mai înainte au vrut, dar nu au putut. Deci nici atunci, când s-a întâmplat, nu ar fi reuşit dacă El nu ar fi îngăduit.
„Le-a zis deci iar Iisus: «Eu Mă duc şi Mă veţi căuta.”424 De ce spune asta mereu? Pentru a le cutremura şi înspăimânta sufletele. Şi iată câtă frică le-a pricinuit aceasta! Căci, deşi voiau să-L omoare ca să scape de El, întrebau unde merge. Atât de mari lucruri îşi închipuiau despre acest lucru. Şi mai voia să-i înveţe şi altceva: că acest lucru nu se va întâmpla prin forţa lor, ci l-a arătat mai dinainte şi a prevestit deja învierea prin acele cuvinte.
423 Ioan 8, 20.
424 Ioan 8, 21.
106
„Ziceau deci: «Nu cumva îşi va ridica singur viaţa?”425 Deci Hristos ce a zis? Pentru a înlătura bănuiala lor şi a arăta că acest lucru este păcat, a zis: „Voi sunteţi din cele de jos”426. Ceea ce vrea să spună este: „Nu e de mirare că aveţi astfel de gânduri voi, care sunteţi oameni trupeşti şi nu gândiţi nimic duhovnicesc. Dar Eu nu voi face nimic de acest fel, căci Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta”. Aici se referă iar la gândurile lumeşti şi trupeşti. De aici se vede că şi cuvintele: „Eu nu sunt din lumea aceasta”427 nu arată că nu a luat trup asupra Sa, ci că era departe de viclenia lor. Căci şi despre ucenici a spus că nu sunt din lume428; şi totuşi ei aveau trup. Aşa cum Pavel, atunci când a zis: „Nu sunteţi în trup”429, nu a spus că ei sunt netrupeşti, tot aşa, atunci când [Hristos] spune că ucenicii nu sunt din lumea aceasta, nu mărturiseşte nimic altceva decât filosofia430 lor.
„V-am spus deci vouă că, dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.”431 Dacă pentru aceasta a venit, ca să ridice păcatul lumii, care nu este cu putinţă să fie înlăturat altfel decât prin baia [botezului], atunci cu necesitate cel care nu crede are [înăuntrul lui] pe „omul cel vechi”432. Căci cel care nu vrea să-l omoare prin credinţă şi să-l îngroape va muri împreună cu el şi va pleca acolo să dea socoteală pentru păcatele de dinainte. De aceea spunea: „Iar cel care nu crede deja a fost judecat”433. Nu numai pentru că nu crede, ci şi pentru că pleacă având păcatele de dinainte.
„Deci îi ziceau: «Cine eşti Tu?”434 O, ce prostie! După atâta vreme, după minuni şi învăţături, să întrebe: „Cine eşti Tu?” Şi Hristos ce a zis? „Ceea ce v-am spus de la început.”435 Ceea ce vrea să spună este ceva de acest fel: „Sunteţi îndeobşte nevrednici să auziţi vreun cuvânt de la Mine, cu atât mai puţin să aflaţi cine sunt Eu. Voi toate le spuneţi ca să ispitiţi şi nu luaţi aminte la
425 Ioan 8, 22.
426 Ioan 8, 23.
427 Ioan 8, 23.
428 Cf. Ioan 15, 9.
429 Romani 8, 9.
430 Adică „viaţa înţeleaptă”, „conduita virtuoasă”.
431 Ioan 8, 24.
432 Cf. Efeseni 4, 22.
433 Ioan 3,18.
434 Ioan 8, 25.
435 Ioan 8, 25.
107
niciun cuvânt de-al Meu. Puteam să vă învinuiesc pentru toate acestea acum”. (Căci asta înseamnă cuvintele: „Multe am de spus şi de judecat”436.) „Şi nu numai să învinuiesc, ci şi să pedepsesc. Dar Cel care M-a trimis, adică Tatăl, nu vrea aceasta. Căci nu am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea. Căci nu L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Lui să judece lumea, ci să mântuiască lumea. Deci, dacă pentru aceasta M-a trimis şi dacă El este adevărat, atunci este firesc ca Eu să nu judec pe nimeni acum. Dar spun acestea spre mântuire, nu spre învinuire.” A spus acestea ca să nu creadă ei că, deşi a auzit atâtea, din neputinţă nu Se împotriveşte sau că nu ştie gândurile şi batjocurile lor.
„Dar nu au înţeles că le vorbea despre Tatăl.”437 O, ce prostie! Nu înceta să le vorbească despre El, iar ei nu înţelegeau. Apoi, de vreme ce a făcut multe minuni şi i-a învăţat, le vorbeşte de acum despre răstignire, zicând: „Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că de la Mine însumi nu vorbesc şi că Cel care M-a trimis este cu Mine şi că Tatăl nu M-a lăsat singur”438. Le arată că după dreptate le spunea: „Ceea ce v-am spus de la început”439.
2. Atât de puţin luau aminte la cele spuse de El! „Oare nu aşteptaţi voi ca, atunci când veţi înălţa pe Fiul Omului, să scăpaţi de Mine şi să Mă daţi la o parte? Eu vă spun că tocmai atunci veţi şti că Eu sunt, datorită minunilor, a învierii şi a cuceririi [Ierusalimului].” Toate acestea erau de ajuns pentru a le arăta puterea Lui. Şi nu a zis: „Atunci veţi şti cine sunt”. Ci a zis: „Când veţi vedea că nimic nu voi suferi de pe urma morţii, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt”, adică Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care pe toate le face şi nu este potrivnic Tatălui. Desigur, de aceea a adăugat: „Şi de la Mine nu spun nimic”. „Amândouă le veţi cunoaşte: şi puterea Mea, şi faptul că sunt deopotrivă cu Tatăl.” Căci cuvintele: „De la Mine nu spun nimic” arată şi că Ei sunt de aceeaşi fiinţă, şi că El nu spunea nimic străin de gândurile Tatălui.
„Atunci când veţi pierde cultul vostru, când nu vi se va mai îngădui să-I slujiţi, ca înainte, atunci să ştiţi că spre apărarea Mea face acestea şi pornit spre mânie de cei care nu M-au ascultat.”
436 Ioan 8, 26.
437 Ioan 8, 27.
438 Ioan 8, 28-29.
439 Ioan 8, 25.
108
Ca şi când ar fi zis: „Dacă aş fi fost potrivnic şi străin de El, nu S-ar fi pornit cu atâta mânie împotriva voastră”. Aceasta şi Isaia o spune: „îi va da pe cei răi pentru îngroparea Lui”440. Iar David zice: „Atunci va grăi către ei întru mânia Lui”441. Şi El însuşi spune: „Iată, se lasă casa voastră pustie”442. Şi în pilde acelaşi lucru îl arată când spune: „Ce va face lucrătorilor acelora stăpânul viei? Pe cei răi cu rău îi va pierde”443. Vezi că mereu vorbeşte astfel pentru că ei încă nu credeau? Dar, dacă îi va pierde, după cum a şi făcut, căci zice: „Aduceţi-i aici pe cei care nu au vrut să domnesc peste ei şi junghiaţi-i”444, de ce spune că nu este lucrarea Lui, ci a Tatălui? Din cauza neputinţei lor vorbeşte aşa. De asemenea, şi pentru a-L cinsti pe Cel din care S-a născut. De aceea nu a spus: „Voi lăsa casa voastră pustie”, ci: „Se lasă”, folosind forma impersonală. Spunând: „De câte ori am vrut să adun pe fiii voştri, şi nu aţi vrut!”445 şi adăugând apoi: „Se lasă”, arată că El face această pustiire.
„De vreme ce”, zice, „nu aţi vrut să înţelegeţi, deşi aţi avut parte de faceri de bine şi de vindecări, prin pedeapsă veţi cunoaşte cine sunt Eu. Şi Tatăl este împreună cu Mine”. Şi, ca să nu creadă ei că aceste cuvinte: „Cel care M-a trimis” arată o inferioritate, spune: „Este cu Mine”446. Prima afirmaţie arată iconomia, iar a doua dumnezeirea. „Şi nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui”447. Iar a coborât cuvântarea la un nivel mai umil. Pentru a arăta că Se împotriveşte mereu celor pe care le spuneau ei: că nu este de la Tatăl şi că nu păzeşte sâmbăta, de aceea a zis: „Eu fac pururea cele plăcute Lui”, arătând că şi dezlegarea sâmbetei este ceva plăcut Lui. A vorbit astfel şi înainte de răstignire: „Credeţi că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu?”448 Şi zicându-le doar: „Pe cine căutaţi?”449 i-a trântit la pământ. Dar de ce nu a zis: „Credeţi că nu pot să vă nimicesc?”, de vreme ce a dovedit aceasta prin faptă? S-a coborât până la neputinţa lor. Mult Se străduia
440 Cf. Isaia 53, 9.
441 Psalmul 2, 5.
442 Matei 23, 38.
443 Matei 21, 40-41.
444 Luca 19, 27.
445 Matei 23, 37.
446 Ioan 8, 29.
447 Ioan 8, 29.
448 Matei 26, 53.
449 Ioan 18, 4.
109
Să arate că nu face nimic potrivnic Tatălui. Deci şi aici vorbeşte într-un fel mai omenesc. Aşa cum a spus: „Nu M-a lăsat singur”, tot aşa a spus şi: „Eu fac pururea cele plăcute Lui”.
„Spunând El acestea, mulţi au crezut în El.”450 Când a coborât cuvântarea la un nivel mai umil, atunci mulţi au crezut. Încă mai întrebi de ce vorbeşte smerit? Evanghelistul a arătat aceasta lămurit, zicând: „Spunând El acestea, mulţi au crezut în El”, ca şi când ar fi strigat: „Nu te tulbura, ascultătorule, dacă auzi ceva smerit! Căci cei care, după ce au primit atâta învăţătură, tot nu au fost convinşi că este de la Tatăl pe bună dreptate auzeau cuvinte mai smerite, ca să creadă”. Şi aceasta este o îndreptăţire pentru cei care aveau să vorbească smerit [despre El].
Au crezut deci nu aşa cum trebuia, ci la întâmplare, aşa cum s-a nimerit, ca unii care au aflat plăcere şi odihnă în smerenia cuvintelor Lui. Că nu aveau credinţă desăvârşită, o arată evanghelistul din cuvintele care au urmat apoi, prin care aceia iar îl ocărau. Şi că era vorba despre aceiaşi [care au crezut], a arătat zicând: „Zicea deci Iisus către iudeii care crezuseră în El: «Dacă voi veţi crede în cuvântul Meu”451. A dovedit astfel că încă nu primiseră învăţătura, ci doar erau atenţi la cuvintele Lui. De aceea le-a vorbit mai categoric. Atunci le-a zis doar: „Mă veţi căuta”452, iar acum a adăugat ceva mai mult: „Veţi muri în păcatele voastre”453. Şi a arătat şi în ce fel: „Venind acolo, nu veţi mai putea să Mă chemaţi”.
„Acestea le grăiesc în lume.”454 Prin aceste cuvinte a arătat că va merge la neamuri. Dar, de vreme ce „nu au înţeles că le vorbea despre Tatăl”455 mai înainte, le spune iar despre EL Şi evanghelistul a arătat pricina pentru care a folosit cuvinte smerite.
3. Deci, dacă vrem să cercetăm Scripturile astfel, în amănunt, şi nu la întâmplare, ne vom putea câştiga mântuirea. Dacă ne vom ocupa cu ele mereu, vom cunoaşte şi dogmele drepte, şi vieţuirea corectă. Chiar dacă cineva este foarte îndărătnic, aspru şi uşuratic, dacă în restul timpului nu câştigă nimic, cel puţin va culege roade
450 Ioan 8, 30.
451 Ioan 8, 31.
452 Ioan 7, 34, 36.
453 Ioan 8, 21.
454 Ioan 8, 26.
455 Ioan 8, 27.
110
în răstimpul acesta şi va avea un folos; chiar dacă nu atât de mare, încât să aibă o percepere deplină a lui, dar totuşi va avea. Dacă cineva intră într-un atelier de parfumuri sau stă lângă astfel de locuri, chiar şi fără să vrea se umple de mireasmă. Cu atât mai mult cel care iese din biserică. După cum din nelucrare se naşte nelucrarea, tot aşa din lucrare se naşte râvna. Chiar de ai fi plin de mii de rele, chiar de ai fi necurat, nu evita a petrece timpul aici.
„Şi dacă ascult, dar nu fac?”, întrebi. Nu puţin câştig vei avea dacă te plângi pe tine însuţi. Căci această frică nu este fără folos, această teamă nu este inutilă. Fie şi numai dacă suspini fiindcă asculţi, dar nu faci, cândva vei ajunge să şi faci. Căci nu se poate ca cel care îi vorbeşte lui Dumnezeu şi îl aude pe Dumnezeu vorbind să nu aibă folos.
Când vrem să luăm cartea în mâini, de îndată ne reculegem şi ne spălăm pe mâini456. Vezi câtă evlavie avem încă mai înainte de a începe să citim? Dacă şi după aceea vom continua cu acribie, mult folos vom avea. Dacă aceasta nu ar aduce evlavie în suflet, nu ne-am spăla pe mâini. O femeie, dacă este cu capul descoperit, îşi pune imediat broboada, arătând astfel evlavia care este înlăuntrul ei. Iar un bărbat, dacă are capul acoperit, îşi descoperă capul. Vezi cum înfăţişarea exterioară se face vestitor al evlaviei dinăuntru? Apoi, stând să asculte, adesea a suspinat şi s-a căit pentru viaţa pe care o duce.
Să fim deci cu luare aminte la Scripturi şi, dacă nu altceva, atunci măcar Evangheliile să le studiem şi să ne folosim de ele457. Căci, de îndată ce vei deschide cartea, vei vedea acolo numele lui Hristos şi îl vei auzi pe [evanghelist] zicând: „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, Mama Lui, fiind logodită cu Iosif, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”458. Cel care aude acestea va dori fecioria numaidecât, se va minuna de această naştere, se va dezlipi de pământ. Şi nici cele ce urmează nu sunt neînsemnate, când vezi că Fecioara s-a învrednicit de Duhul şi că îngerul a
456 Un detaliu preţios despre respectul şi grija oamenilor din Antichitatea târzie în mânuirea cărţilor (la sfârşit de secol IV, cartea ca obiect se prezenta, în general, sub forma codicelui cu file de pergament). De remarcat că, în contextul dat, spălarea mâinilor înaintea atingerii Evangheliei depăşeşte sfera igienei, căpătând conotaţii de ritual sacru.
457 îndemnul la studierea asiduă a Evangheliilor apare şi în Omiliile la Matei, 4, 5; 85, 1;
87,1.
458 Matei 1,18.
111
vorbit cu ea. Şi acestea la o primă vedere. Dar, dacă vei stărui, parcurgând [cartea] până la sfârşit, imediat vei dispreţui toate cele lumeşti, vei lua în râs toate cele de aici. Dacă eşti bogat, ca pe un nimic vei socoti bogăţia, când vei auzi că aceea care a fost logodnica unui tâmplar şi a locuit într-o casă umilă a devenit Maica Stăpânului tău. Dacă eşti sărac, nu te vei ruşina de sărăcie, odată ce vei afla că Făcătorul lumii nu S-a ruşinat de casa aceea atât de neînsemnată. Înţelegând acestea, nu vei fura, nu te vei lăcomi, nu vei lua cele ale altora, ci vei fi mai degrabă iubitor al sărăciei şi bogăţia o vei trece cu vederea. Dacă se va întâmpla aceasta, toate relele le vei lepăda. De asemenea, când îl vezi pe El aşezat în iesle, nu vei căuta să-i pui copilului tău podoabe de aur, nici soţiei tale nu-i vei face pat de argint. Iar dacă nu te vei sili pentru acestea, nu vei lucra nici lăcomia şi răpirea care se nasc din ele.
Şi încă multe altele vei câştiga, pe care nu putem acum să le spunem pe fiecare în parte. Cei care le-au încercat vor afla. De aceea vă rog să vă procuraţi aceste cărţi459 şi, dimpreună cu cărţile, să primiţi şi înţelesurile şi să vi le întipăriţi în minte. Iudeilor, pentru că nu luau aminte la ele, li se poruncea să ţină cărţile atârnate de mâini460. Noi însă nu le ţinem în mâini, ci în casă. Ar trebui însă să le întipărim în inimă461.
Astfel, curăţindu-ne viaţa de acum, vom dobândi bunătăţile viitoare, pe care fie ca toţi să le dobândim cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
459 La data respectivă, cărţile erau mult mai costisitoare decât în prezent. Foile de manuscris erau confecţionate din piei de animale (de obicei oi sau capre); pentru producerea unui singur codice putea fi sacrificată o turmă întreagă.
460 Evreii, în special fariseii (cf. Matei 23, 5), îşi legau prin cureluşe (ebr. tephilim, gr. ()uAaKTT]pia), de mâini sau şi de frunte, cărţulii conţinând porunci biblice, interpretând astfel literal prescripţia din Deuteronomul 6, 8.
461 Cf. debutul ex abrupto al Omiliilor la Matei, 1, 1, în: PSB 23 (serie veche), p. 15: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată, încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi, după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt” (subLn.). De altfel, ideea fusese enunţată anterior de Sf. Ap. Pavel: „Arătându-vă că sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (2 Corinteni 3, 3); cf. Ieremia 31, 33: „Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor”.
Omilia 54
„Zicea deci Iisus către iudeii care crezuseră în El: «Dacă voi rămâneţi în cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenicii Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8, 31-32)
1. De multă răbdare este nevoie în treburile noastre, iubiţilor! Iar răbdarea se dobândeşte atunci când dogmele sunt adânc înrădăcinate. Aşa cum stejarul care are rădăcinile adânc înfipte şi este bine împrejmuit niciun vânt ce suflă asupra lui nu va putea să-l smulgă, tot aşa şi sufletul ţintuit de frica lui Dumnezeu nimeni nu va putea să-l clintească. Căci a fi ţintuit mai mult este decât a fi înrădăcinat. Pentru aceasta se roagă şi prorocul, zicând: „Ţintuieşte cu frica Ta cărnurile mele”462. Aşa şi tu ţintuieşte-le şi lipeşte-le ca şi cu un piron înfipt. După cum unii ca aceştia sunt greu de biruit, tot aşa cei care nu sunt aşa sunt uşor de biruit şi lesne sunt surpaţi. Aceasta au păţit-o şi iudeii atunci. După ce au auzit şi au crezut, iar au dat înapoi. Voind deci Hristos să adâncească credinţa lor, ca să nu mai fie uşuratică, le pătrunde sufletul prin cuvinte mai clare. Căci, dacă ar fi crezut, ar fi putut răbda şi mustrările, dar ei numaidecât s-au înfuriat.
Şi cum face aceasta? Mai întâi îndeamnă: „Dacă voi rămâneţi în cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenicii Mei şi adevărul vă va face liberi”. Ca şi când ar fi zis: „Voi tăia adânc, dar nu vă tulburaţi”. Tocmai prin aceste cuvinte a înlăturat trufia din mintea lor. Dar, spune-mi, de ce anume îi va elibera? De păcate. Iar îngâmfaţii aceia ce au zis? „Sămânţa lui Avraam suntem şi nimănui niciodată n-am fost robi.”463 Mintea lor s-a plecat imediat în jos, iar aceasta s-a întâmplat pentru că tânjeau după cele lumeşti. Afirmaţia: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu” este a Celui care arăta cele din inima lor şi ştia că au crezut, dar nu au rămas [în credinţă]. Şi un lucru
462 Psalmul 118,120.
463 Ioan 8, 33.
113
mare le vesteşte: că aceia vor fi ucenici ai Lui. De vreme ce, mai înainte, unii plecaseră [de lângă El], făcând aluzie la ei, a zis: „Dacă rămâneţi”. Căci şi aceia au auzit şi au crezut, dar au plecat, pentru că nu au stăruit în credinţă. „Căci mulţi dintre ucenicii Lui s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El pe faţă.”464
„Veţi cunoaşte adevărul, adică pe Mine, căci Eu sunt adevărul. Toate cele ale iudeilor erau o reprezentare, dar adevărul de la Mine îl veţi afla şi vă va elibera de păcate.” Aşa cum le spunea acelora: „Veţi muri în păcatele voastre”, aşa şi acestora le zicea: „Vă va face liberi”. Şi nu a zis: „Vă voi slobozi de robie”, ci i-a lăsat să înţeleagă aceasta.
Iar aceia ce au zis? „Sămânţa lui Avraam suntem şi nimănui niciodată nu am fost robi.” Ei ar fi trebuit să se revolte, căci era firesc ca, de la început, când a spus: „Veţi cunoaşte adevărul”, să zică: „Ce? Acum nu cunoaştem adevărul? Deci Legea e mincinoasă şi cunoaşterea noastră asemenea?” Dar de nimic dintre acestea nu le păsa lor, ci erau supăraţi pentru lucruri lumeşti şi se gândeau la robie în legătură cu acestea. Căci sunt, într-adevăr sunt şi acum mulţi care se ruşinează de lucruri fără importanţă şi de acest fel de robie, dar de robia păcatului nicidecum, şi ar alege mai degrabă să fie numiţi de mii de ori robi ai acestuia decât o singură dată ai acelora. Aşa erau şi ei, care nici nu cunoşteau altă robie, şi ziceau: „I-ai numit robi pe cei din neamul lui Avraam, pe cei care, fiind de bun neam, nu se cade să fie numiţi robi? Căci niciodată nu am fost robi”. Căci cu astfel de lucruri se lăudau iudeii: „Suntem sămânţa lui Avraam, suntem israeliţi”. Dar nicidecum nu pomeneau fapte bune de-ale lor. De aceea Ioan le striga: „Să nu credeţi că puteţi zice: «Părinte avem pe Avraam.”465 Dar de ce nu i-a contrazis Hristos? Căci de multe ori au fost robi şi ai egiptenilor, şi ai babilonienilor, şi ai multor altora. Pentru că vorbea nu căutând a Sa cinstire, ci spre mântuirea lor şi spre facerea de bine către ei. Spre acestea Se sârguia. Ar fi putut spune de cei patru sute de ani466, ar fi putut spune de cei şaptezeci467, de perioada Judecătorilor, de cei douăzeci de ani468,
464 Ioan 6, 66.
465 Matei 3, 9.
466 De robie egipteană (cf. Facerea 15,13; IOSIF FLAVIU, Antichităţi iudaice, II, 9).
467 De robie babiloniană (cf. Ieremia 25, 11-12; Zaharia 1, 12; IOSIF FLAVIU, Antichităţi iudaice, XI, 1).
468 De robie canaanită (cf. IOSIF FLAVIU, Antichităţi iudaice, V, 5).
114
de cei doi469, de cei şapte470; ar fi putut spune cum niciodată nu au încetat să fie robi. Dar nu aceasta căuta să le arate, că erau robi ai oamenilor, ci că erau robi ai păcatului, care este şi cea mai grea robie, din care numai Dumnezeu poate elibera. Căci nimeni altcineva nu poate ierta păcatele, ceea ce şi ei mărturiseau471. De vreme ce ei mărturiseau că aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, îi duce cu gândul acolo, zicând: „Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului”472. Le arată că de această eliberare vorbeşte, cea din această robie.
„Iar robul nu rămâne în casă, dar fiul rămâne în veac.”473 încet, prin aceste cuvinte, dă la o parte cele ale Legii, dând de înţeles despre anii de demult. Dar, ca să nu se grăbească să zică: „Avem jertfele despre care a poruncit Moise; acelea ne pot elibera”, de aceea a adăugat cuvintele acestea. Altfel ce legătură ar avea cu cele dinainte?
„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar cu harul Lui”474, chiar şi preoţii. De aceea şi Pavel spune despre preot: „Dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să aducă jertfă, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune”475. Şi aceasta o arată zicând: „Robul nu rămâne în casă”. Aici indică şi faptul că El este de o cinste cu Tatăl, şi deosebirea dintre rob şi liber. Căci comparaţia aceasta urmăreşte să arate că robul nu are putere, pentru că asta înseamnă: „Nu rămâne”.
2. Dar de ce a pomenit de casă când a vorbit despre păcate? Pentru a arăta că, aşa cum este stăpânul în casă, aşa şi El stăpâneşte peste toate. Iar „nu rămâne” înseamnă că nu are puterea de a face daruri, pentru că nu este stăpân al casei. Dar fiul este stăpân al casei. Deci aceasta înseamnă cuvintele „rămâne în veac” din comparaţia cu cele omeneşti, ca să nu zică ei: „Tu cine eşti?” „Ale mele sunt toate, căci sunt Fiu şi locuiesc în casa Tatălui.” Aici numeşte „casă” autoritatea. Şi în altă parte numeşte stăpânirea
469 Referire posibilă la cei doi ani suplimentari de pribegie, în continuarea celor patruzeci petrecuţi în pustiul Egiptului (cf. Iosua Navi 5, 6).
470 De robie madianită (cf Judecătorii 6,1; IOSIF FLAVIU, Antichităţi iudaice, V, 6).
471 Cf Marcu 2, 7.
472 Ioan 8, 34.
473 Ioan 8, 35.
474 Romani 3, 23-24.
475 Evrei 5, 3, 2.
115
„casă a Tatălui”: „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”476. De vreme ce vorbea de libertate şi robie, era firesc să folosească această metaforă şi să spună că ei nu aveau putere să ierte [păcatele].
„Deci, dacă Fiul vă va face liberi.”477 Ai văzut că este deofiinţă cu Tatăl şi cum arată că are aceeaşi putere ca şi El? Dacă Fiul vă va face liberi, nimeni nu se va opune, ci veţi avea libertate statornică. „Dumnezeu este Cel care judecă. Cine este cel care osândeşte?”478 Aici arată şi că El este lipsit de păcat şi, totodată, dă de înţeles şi despre cea care doar este numită „libertate”, [dar nu este]. Căci pe aceasta şi oamenii o dau, dar pe aceea numai Dumnezeu. De aceea îi îndemna să nu se ruşineze de robia aceasta, ci de robia păcatului. Şi, voind să arate că, deşi nu erau robi, de fapt mai mult s-au făcut robi prin aceea că au nesocotit această libertate, a adăugat imediat: „Liberi veţi fi cu adevărat”479. Prin această adăugire arată şi că aceea nu era adevărata libertate. Apoi, ca să nu zică: „Nu avem păcat” căci era probabil să spună aşa -, iată cum le-a adus această învinuire! Lăsând la o parte toate celelalte care aduceau mustrare vieţii lor, pomeneşte doar ceea ce era în mâna lor, ceea ce voiau chiar atunci să facă, şi zice: „Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi”480. Încet şi treptat îi desparte de rudenia aceea, învăţându-i să nu se mândrească cu ea. După cum libertatea şi robia din fapte [se arată], tot aşa şi înrudirea. Şi nu le-a spus direct: „Nu sunteţi ai lui Avraam, voi, care sunteţi ucigaşi ai Celui drept”, ci chiar îi aprobă pentru moment şi zice: „Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam”481. Dar nu aceasta căuta să arate, ci, de acum, foloseşte o vorbire mai aspră. Aici, ca şi în multe alte locuri, trebuie observat că, atunci când era vorba să săvârşească o faptă mare, după ce o săvârşea vorbea cu mai multă îndrăzneală, pentru ca mărturia din fapte să le închidă gurile.
„Dar căutaţi să Mă omorâţi.”482 „Şi ce dacă”, ar fi zis ei, „dacă o facem după dreptate?” Dar nu era aşa şi de aceea adaugă şi pricina: „întrucât cuvântul Meu nu încape în voi”483.
476 Ioan 14, 2.
477 Ioan 8, 36.
478 Romani 8, 33-34.
479 Ioan 8, 36.
480 Ioan 8, 37.
481 Ioan 8, 37.
482 Ioan 8, 37.
483 Ioan 8, 37.
116
Cum spune deci că ei credeau în El? După cum am spus, şi-au schimbat părerea. De aceea îi mustra cu tărie. „Dacă vă mândriţi cu înrudirea cu acela, trebuie să arătaţi că aveţi şi viaţa ca a lui.” Şi nu a zis: „Nu faceţi loc cuvântului”, ci: „Cuvântul Meu nu încape în voi”, arătând înălţimea învăţăturilor Lui. Dar nu trebuiau să-L omoare din pricina aceasta, ci mai degrabă să-L cinstească şi să-I slujească, pentru a învăţa [de la El].
„Şi ce dacă”, întrebi tu, „dacă spui acestea de la Tine însuţi?” De aceea a adăugat: „Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceţi ceea ce aţi auzit de la tatăl vostru”484. „După cum Eu”, zice, „şi prin fapte, şi prin adeverire îl arăt pe Tatăl, aşa şi voi îl arătaţi din fapte [pe tatăl vostru]. Căci nu am doar aceeaşi fiinţă, ci şi acelaşi adevăr cu Tatăl”.
„Ei i-au zis: «Noi îl avem tată pe Avraam. Iisus le-a zis: «Dacă l-aţi avea tată pe Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi.”485 Aici mereu face referire la intenţia lor de a-L ucide şi pomeneşte de Avraam. Făcea aceasta pentru că voia să-i îndepărteze de mândria exagerată ce o aveau pentru această înrudire şi pentru a-i convinge să nu-şi mai pună în el nădejdea mântuirii, nici în înrudirea după fire, ci în cea după voinţă. Căci aceasta era ceea ce îi oprea să vină la Hristos: faptul că socoteau că acea înrudire le era de ajuns pentru mântuire.
La ce adevăr se referă? La faptul că este egal cu Tatăl. Căci pentru aceasta căutau iudeii să-L omoare. Şi zice: „Căutaţi să Mă ucideţi pentru că v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Tatăl Meu”486. Pentru a arăta că cele spuse nu sunt potrivnice Tatălui, iar Se întoarce la El.
„I-au zis ei: «Noi nu ne-am născut din desfrânare. Un tată avem: pe Dumnezeu.”487 Ce spui? Voi îl aveţi Tată pe Dumnezeu şi pe Hristos îl învinuiţi că spune aceasta? Vezi că în mod special spunea că Dumnezeu este Tatăl Lui?
3. Deci, de vreme ce le-a îndepărtat [gândurile] de la înrudirea cu Avraam, pentru că nu mai aveau ce să spună, au arătat o şi mai mare îndrăzneală, alergând la Dumnezeu. Dar şi această cinste
484 Ioan 8, 38.
485 Ioan 8, 39-40.
486 Ioan 8, 40.
487 Ioan 8, 41.
117
le-o ia, spunând: „Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci Eu de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Şi nu am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. Acela de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale”488.
Le-a îndepărtat [gândurile] de la înrudirea cu Avraam şi, de vreme ce au îndrăznit şi mai mult, i-a rănit din nou zicându-le nu numai că nu sunt fiii lui Avraam, dar şi că sunt ai diavolului, dându-le o lovitură pe măsura neruşinării lor. Şi nu a lăsat aceasta fără mărturie, ci a însoţit-o cu dovezi. „A ucide”, zicea El, „e o faptă proprie răutăţii aceluia”. Şi nu a spus pur şi simplu: „Faptele”, ci: „Poftele lui le faceţi”, pentru a arăta că şi acela, şi ei căutau cu toată osârdia să ucidă şi că pricina era pizma. Nici pe Adam nu avea pentru ce să-l învinuiască, ci doar din pizmă l-a nimicit. Aceasta o dă de înţeles şi aici. „Şi nu a stat întru adevăr”, adică întru vieţuirea dreaptă. Pentru că îl învinuiau mereu spunând că nu este de la Dumnezeu, le spune că şi această [învinuire] vine de acolo, [de la diavol]. Căci acela cel dintâi a născut minciuna, când a zis: „în ziua în care veţi mânca, se vor deschide ochii voştri”489. Deci el cel dintâi s-a folosit de minciună. Oamenii se folosesc de ea nu ca de ceva al lor propriu, ci ca de ceva străin, dar el o foloseşte ca pe ceva propriu.
„Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi.”490 Ce legătură are afirmaţia aceasta cu cele dinainte? „Deşi nu aveţi pentru ce să Mă învinuiţi, vreţi să Mă ucideţi. Fiindcă sunteţi duşmani ai adevărului, de aceea Mă prigoniţi. Dacă nu este acesta motivul, atunci spuneţi ce învinuire [îmi aduceţi]?” De aceea a adăugat: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?”491
Apoi ei au zis: „Noi nu ne-am născut din desfrânare”492. De fapt mulţi erau născuţi din desfrânare, căci aveau legături neîngăduite. Dar El nu a vădit aceasta, ci Se opreşte la altceva. După ce a dovedit că nu sunt de la Dumnezeu, ci de la diavol, din toate aceste
488 Ioan 8, 42-44.
489 Facerea 3, 5.
490 Ioan 8, 45.
491 Ioan 8, 46.
492 Ioan 8, 41.
118
[argumente] din faptul că şi uciderea, şi minciuna sunt de la diavol şi „voi le faceţi pe amândouă” le arată că a iubi este semnul că cineva este de la Dumnezeu.
„De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea?”493 De vreme ce mereu se mirau şi ziceau: „Ce este ceea ce spune: «Unde merg Eu, voi nu puteţi veni?”494, zice: „Nu înţelegeţi vorbirea Mea pentru că nu aveţi cuvântul lui Dumnezeu. Iar aceasta se întâmplă pentru că mintea voastră este alipită de pământ şi pentru că [vorbele] Mele sunt mai presus de voi cu mult”. „Dar ce [vină aveau] dacă nu puteau înţelege?” Aici „a nu putea” înseamnă „a nu voi”, pentru că „v-aţi învăţat să fiţi umili şi să nu gândiţi nimic măreţ”. De vreme ce spuneau că ÎI prigonesc ca unii care au râvnă pentru Dumnezeu, de aceea mereu Se străduia să arate că a-L prigoni pe El este fapta unora care îl urăsc pe Dumnezeu. Şi, dimpotrivă, a-L iubi este fapta celor care îl cunosc pe Dumnezeu.
Ei spuneau: „Un tată avem: pe Dumnezeu”495. Cu aceasta se mândreau, cu cinstea, nu cu faptele bune. „Aşadar, faptul că voi nu credeţi nu este o dovadă că Eu sunt străin [de Tatăl], ci necredinţa voastră este semnul că voi nu-L cunoaşteţi pe Dumnezeu. Iar pricina este faptul că vreţi să minţiţi şi faceţi cele ale diavolului.” Aceasta arată josnicia sufletului, după cum spune Apostolul: „Câtă vreme este între voi ceartă şi pizmă, nu sunteţi oare trupeşti?”496 „De ce nu puteţi? Pentru că vreţi să faceţi poftele tatălui vostru şi [pentru aceasta] vă străduiţi, vă siliţi.” Vezi că prin „nu puteţi” vrea să spună „nu vreţi”497? „Avraam n-a făcut aceasta.”498 „Dar care sunt faptele lui? Calmul, blândeţea, supunerea. Iar voi, dimpotrivă, sunteţi neînduplecaţi şi cruzi.”
Dar de unde le-a venit ideea să caute scăpare la Dumnezeu? A arătat că erau nevrednici de Avraam. Iar ei, voind să scape de aceasta, s-au ridicat la ceva mai mare. De vreme ce i-a învinuit de ucidere, au spus aceasta ca o justificare, ca şi când L-ar fi răzbunat pe Dumnezeu. Le-a arătat deci că acest lucru este al celor potrivnici lui Dumnezeu.
493 Ioan 8, 43.
494 Ioan 7, 36.
495 Ioan 8, 41.
496 1 Corinteni 3, 3.
497 Aceeaşi echivalare între „a putea” şi „a vrea” e dezvoltată pe larg în Omilia 68, 2.
498 Ioan 8, 40.
119
Iar cuvintele „am ieşit”499 arată că de acolo era. Spune „am ieşit” referindu-Se la venirea Sa la noi. De vreme ce era probabil ca ei să zică: „Spui lucruri străine şi noi”, le spune că a venit de la Dumnezeu. „Este firesc să nu ascultaţi acestea”, zice, „de vreme ce sunteţi ai diavolului. Pentru ce [vreţi să] Mă ucideţi? Ce motiv aveţi să Mă învinuiţi? Dacă nu aveţi niciunul, de ce nu credeţi în Mine?” Astfel, după ce a arătat că ei, prin minciună şi ucidere, erau de la diavol, a arătat că erau, de asemenea, străini de Avraam şi de Dumnezeu, prin faptul că îl urau pe Cel care nu le făcuse nicio nedreptate şi prin faptul că nu ascultau cuvântul Lui. Şi le-a arătat de fiecare dată că nu era potrivnic [Tatălui] şi deci nu pentru aceasta nu credeau, ci fiindcă erau străini de Dumnezeu. Dacă Cel care nu a săvârşit niciun păcat, Care spunea că a venit de la Dumnezeu şi de acolo a fost trimis, Care grăia adevărul, şi astfel îl grăia încât toţi puteau fi chemaţi să dovedească [adevărul spuselor Lui], totuşi nu a fost crezut, este limpede că nu au crezut în El din pricină că erau trupeşti. Păcatele pot, într-adevăr, pot să facă sufletul josnic. De aceea zice: „V-aţi făcut greoi la auz”500. Când cineva nu poate dispreţui cele de pe pământ, cum va putea vreodată să vorbească în favoarea celor din ceruri?
4. De aceea vă rog ca toate să le facem spre a ne îndrepta viaţa, spre a ne curăţi mintea, încât nimic întinat să nu ne fie piedică. Aprindeţi în voi lumina cunoaşterii şi nu semănaţi în spini! Cel care nu ştie că a fi lacom este ceva rău cum va înţelege ceea ce este mai înalt? Cel care nu se abţine de la acestea cum se va alipi de acelea [de sus]? Bine este a răpi, dar nu cele pieritoare, ci împărăţia cerurilor. Căci zice: „Cei care se silesc o răpesc”501. Deci nu prin nepăsare se poate dobândi, ci prin străduinţă. Ce înseamnă: „Cei ce se silesc”? Este nevoie de multă silinţă, căci calea este strâmtă, şi este nevoie şi de un suflet tineresc şi viteaz. Cei care răpesc vor să o ia înaintea tuturor. Nu se uită la nimic: nici la acuzaţii, nici la învinuiri, nici la pedeapsă. Un singur lucru îi interesează: să le ia pe cele pe care vor să le răpească şi să scape de toţi cei care le stau în cale.
499 Ioan 8, 42.
500 Evrei 3,11.
501 Matei 11,12.
120
Să răpim deci împărăţia cerurilor! Căci în acest caz nu este păcat să răpeşti, ci este faptă de laudă, iar păcat este să nu răpeşti, în acest caz bogăţia noastră nu este spre paguba altuia. Să ne sârguim deci să o răpim! Dacă ne împunge mânia, dacă ne împunge pofta, să ne silim firea. Să fim mai calmi, să ne ostenim puţin, ca să ne odihnim veşnic! Nu răpi aur, ci răpeşte bogăţia care arată aurul ca pe noroi.
Căci, spune-mi, dacă ţi s-ar pune în faţă plumb şi aur, pe care l-ai lua? Nu e limpede că aurul? Oare atunci când cel care răpeşte o face spre osândă cinsteşti ceea ce este mai presus, iar atunci când cel care răpeşte are parte de cinste dai la o parte ceea ce este mai presus? Chiar dacă în amândouă cazurile ar exista osândă, nu ai alege mai degrabă cazul acesta din urmă? Dar în cazul [răpirii împărăţiei cereşti] nu urmează nimic de acest fel, ci doar fericire.
„Şi cum o poţi răpi?”, întrebi tu. Aruncă ceea ce ai în mâini. Câtă vreme ţii acestea, nu poţi răpi acelea. Gândeşte-te la un om care are mâinile pline de argint. Oare va putea să ia aur cât timp ţine argintul în mâini şi nu-l aruncă, spre a-şi elibera mâinile? Cel care răpeşte trebuie să fie slobod, ca să nu-l reţină nimic. Căci sunt şi acum puteri potrivnice care ne urmăresc ca să ne nimicească. Dar să fugim de ele, să fugim fără să lăsăm ceva de care să ne poată apuca. Să tăiem frânghiile, să ne dezbrăcăm de cele lumeşti. Ce nevoie este de straie de mătase? Până când vom pierde timpul cu ceea ce este de râs? Până când vom îngropa în pământ aurul?
Aş vrea să încetez a spune acestea mereu. Dar voi nu mă lăsaţi, căci mereu îmi daţi pricini şi ocazii. Dar măcar acum să încetăm, pentru ca, învăţându-i şi pe alţii prin pilda vieţii noastre, să dobândim bunurile făgăduite, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia 55
„Au răspuns deci iudeii şi I-au zis: «Nu zicem noi bine că Tu eşti samaritean şi ai demon? A răspuns Iisus: «Eu nu am demon, ci II cinstesc pe Tatăl.” (Ioan 8, 48-49)
1. Lucru neruşinat şi obraznic este răutatea şi, tocmai atunci când trebuie să se retragă, se sălbăticeşte mai mult. Aceasta s-a întâmplat şi cu iudeii. Ar fi trebuit să fie mişcaţi de cuvintele Lui, să admire îndrăzneala şi logica celor spuse, iar ei L-au jignit, numindu-l „samaritean” şi spunând că are demon; căci ziceau: „Nu bine spuneam că Tu eşti samaritean şi că ai demon?”502 Când spunea ceva înalt, lor, care erau cu totul lipsiţi de înţelegere, li se părea o nerozie. Deşi evanghelistul nu a mai spus nicăieri că L-au numit „samaritean”, din cele spuse aici se vede că este probabil să fi fost numit adesea aşa de către ei. „Ai demon”, ziceau. Oare cine era cel care avea demon? Cel care îl cinstea pe Dumnezeu, sau cel care îl jignea pe Cel care îl cinstea [pe Dumnezeu]?
Deci ce a răspuns Hristos, El Care este blândeţea şi îngăduinţa? „Eu nu am demon, ci îl cinstesc pe Tatăl, Care M-a trimis”503. Când ar fi trebuit să îi înveţe, să stingă multa lor îngâmfare şi să le arate să nu se mândrească cu Avraam, a fost aspru. Acum însă, când trebuia să suporte jignirile, a arătat multă blândeţe. Când spuneau: „îl avem Tată pe Dumnezeu, precum şi pe Avraam”, i-a mustrat aspru. Dar, când L-au numit demonizat, le-a vorbit cu îngăduinţă, ca să ne înveţe pe noi ca cele ce se fac împotriva lui Dumnezeu să le răzbunăm, iar cele ce se fac împotriva noastră să le trecem cu vederea.
„Eu nu caut slava Mea.”504 „Acestea le-am spus”, zicea, „pentru a arăta că nu se cuvine ca voi, care sunteţi ucigaşi de oameni, să-L numiţi pe Dumnezeu «Tată. Deci am grăit acestea pentru cinstea
502 Ioan 8, 48.
503 Ioan 8, 49.
504 Ioan 8, 50.
122
Lui; pentru El aud acestea şi pentru El Mă necinstiţi. Dar nu-Mi pasă nicidecum de jignirea aceasta, căci Lui sunteţi datori a-I da socoteală pentru cele spuse, Lui, pentru Care aud Eu acestea acum. «Eu nu caut slava Mea. De aceea, încetând a vă mai osândi, Mă întorc la laude şi vă sfătuiesc să faceţi cele prin care nu numai că veţi scăpa de osândă, dar şi viaţa veşnică o veţi dobândi”.
„Amin, amin, zic vouă: dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac.”505 Aici vorbeşte nu numai despre credinţă, ci şi despre viaţa curată. Mai înainte spunea: „Va avea viaţă veşnică”506, iar aici zice: „Nu va vedea moartea”. De asemenea, le dă de înţeles că nu îi puteau face nimic. Căci, dacă cel care păzeşte cuvântul Lui nu moare, cu atât mai mult El. Înţelegând şi ei aceasta, au zis: „Acum am cunoscut că ai demon. Avraam a murit, de asemenea şi prorocii au murit”507. Adică: „Cei care au ascultat cuvântul lui Dumnezeu au murit şi cei care ascultă cuvântul Tău nu vor muri?” „Nu cumva eşti Tu mai mare decât tatăl nostru Avraam?”508
O, ce slavă deşartă! Iar recurg la înrudirea cu Avraam. Era logic să spună: „Nu cumva eşti Tu mai mare decât Dumnezeu? Sau cei care ascultă de Tine sunt mai mari decât Avraam?” Totuşi nu au spus aceasta, căci considerau că El este mai prejos şi decât Avraam. Mai întâi a arătat că sunt ucigaşi şi astfel i-a îndepărtat de înrudirea cu acela. Iar când ei au insistat, a folosit altă metodă, arătându-le că în zadar se străduiesc. Despre moarte nu le-a spus, nici nu le-a descoperit nimic, nici nu a zis despre ce moarte e vorba. Deocamdată i-a încredinţat că El este mai presus de Avraam, pentru ca şi prin aceasta să-i ruşineze.
„Dar, chiar dacă eram un om oarecare”, zice, „nu trebuia să mor, de vreme ce nu am făcut nicio nedreptate”. Dar, câtă vreme spun adevărul şi nu am niciun păcat şi sunt trimis de la Dumnezeu şi sunt mai presus de Avraam, oare nu sunteţi nebuni şi vă osteniţi în zadar când încercaţi să Mă ucideţi?” Iar ei ce au zis? „Acum am cunoscut că ai demon.” Dar samariteanca nu a zis aşa. Nu i-a spus: „Ai demon”, ci doar: „Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov?”509 Ei au fost jignitori şi răzbunători, în vreme ce ea
505 Ioan 8, 51.
506 Ioan 6, 47.
507 Ioan 8, 52.
508 Ioan 8, 53.
509 Ioan 4,12.
123
voia să înveţe. De aceea a fost nedumerită şi I-a răspuns cu reţinerea cuvenită, numindu-L „Domn”. Pe Cel care făgăduia lucruri mult mai mari şi era vrednic de crezare nu trebuiau să-L jignească, ci să-L admire chiar, iar ei L-au numit „demonizat”. Cuvintele samaritencei arătau nedumerirea ei, dar acestea [ale lor] arată că erau necredincioşi şi rătăciţi.
„Nu cumva eşti Tu mai mare decât tatăl nostru Avraam?”510 Deci acest lucru511 îl face a fi mai mare decât Avraam. Deci, când îl veţi vedea înălţat [pe Cruce], veţi mărturisi că este mai mare. De aceea zicea: „Când Mă veţi înălţa, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt”512. Şi ia seama la înţelepciunea Lui! După ce mai întâi îi desparte de înrudire, arată că El este mai mare decât acela, pentru a se vedea că este mai mare cu mult şi decât prorocii. De vreme ce îl numeau mereu proroc, de aceea spunea: „Cuvântul Meu nu încape în voi”513. Atunci spunea că îi înviază pe cei morţi, iar acum: „Cel care crede nu va vedea moartea”514, ceea ce era ceva mult mai mare decât a nu îngădui să fie ţinuţi de moarte. De aceea şi mai mult se sălbăticeau. Şi ce au spus? „Cine Te faci a fi?”515 Aceasta a fost o jignire, căci voiau să spună: „Tu Te lauzi pe Tine”. La aceasta Hristos a răspuns: „Dacă Mă slăvesc Eu pe Mine însumi, slava Mea nimic nu este”516.
2. Ce spun aici ereticii? „A auzit: «Nu cumva eşti Tu mai mare decât Tatăl nostru Avraam? şi nu a îndrăznit să le spună: «Da, ci a vorbit în chip ascuns. Ce, dar? într-adevăr nu era nimic slava Lui?” Pentru aceia nu era nimic. Ca atunci când a spus: „Mărturia Mea nu este adevărată”517, zicând aşa potrivit cu bănuielile lor, tot aşa şi aici spune: „Este Cel care Mă slăveşte”518. Dar de ce nu a zis: „Tatăl Care M-a trimis”, aşa cum spunea mai înainte, ci: „Despre Care voi spuneţi că este Dumnezeul vostru şi pe Care nu-L ştiţi”519? Voia să arate că nu numai ca Tată nu-L cunoşteau,
510 Ioan 8, 53.
511 Faptul de a nu vedea moartea în veac.
512 Ioan 8, 28.
513 Ioan 8, 37.
514 Ioan 8, 51.
515 Ioan 8, 53.
516 Ioan 8, 54.
517 Ioan 5, 31.
518 Ioan 8, 54.
519 Ioan 8, 54-55.
124
dar nici ca Dumnezeu. „Dar Eu îl ştiu. Nu este semn de mândrie a spune: «Eu îl ştiu, dar a spune că nu-L ştiu este minciună. Voi însă când spuneţi că îl ştiţi, minţiţi. Deci, după cum voi minţiţi dacă spuneţi că îl ştiţi, tot aşa şi Eu dacă spun că nu îl ştiu.”
„Dacă Mă slăvesc Eu pe Mine însumi.”520 De vreme ce spuneau: „Cine Te faci a fi?”521, El le-a zis: „Dacă Eu [Mă] fac [pe Mine a fi cineva], slava Mea nimic nu este. După cum Eu îl ştiu pe deplin, tot aşa voi nu îl ştiţi”. Aşa cum, cu privire la Avraam, nu le-a luat totul, ci le-a zis: „Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam”522, ca să arate şi mai mare vina lor, aşa şi aici nu le-a luat totul. Dar ce a zis? „Despre Care ziceţi voi.” Aducându-le laude prin cuvinte, a făcut ca vina lor să fie şi mai mare. Cum de nu îl ştiţi? Pentru că pe Cel care toate pentru Tatăl le face şi le spune, pentru ca El să fie slăvit, îl insultaţi, deşi de Acela a fost trimis. Deşi aceste cuvinte nu au fost dovedite, ceea ce urmează le vădeşte: „Şi cuvântul Lui îl păzesc”523. Dacă aveau ceva de spus, puteau să-L contrazică acum, căci era o dovadă foarte puternică a faptului că a fost trimis de El.
„Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat.”524 Iar arată că sunt străini de Avraam, de vreme ce ei se întristează de cele pentru care acela s-a bucurat. Iar ziua de care vorbeşte aici eu cred că este ziua Răstignirii, care a fost preînchipuită prin jertfirea berbecului şi a lui Isaac525. Iar ei ce au zis? „încă nu ai patruzeci526 de ani şi l-ai văzut pe Avraam?”527 Deci Hristos avea până în patruzeci de ani528. „Şi le-a zis: «Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Deci au luat pietre ca să arunce asupra
520 Ioan 8, 54.
521 Ioan 8, 53.
522 Ioan 8, 37.
523 Ioan 8, 55.
524 Ioan 8, 56.
525 Cf. Facerea 22,1-14.
526 în majoritatea manuscriselor (şi în Biblia sinodală) citim „cincizeci”, număr rotund, simbolic, indicând la evrei vârsta maturităţii depline (cf. Numerii 4, 3, 39).
527 Ioan 8, 57.
528 Această remarcă, ce tinde să apropie Ioan 8, 57 de Luca 3, 23 („Iisus însuşi era ca de treizeci de ani când a început să propovăduiască”), semnalează faptul că în epocă persistau neclarităţi despre vârsta Mântuitorului. Deja Sfântul Irineu de Lyon (împotriva ereziilor, 2, 22, 4-6) relatase o tradiţie a „presbiterilor din Asia”, potrivit căreia Iisus îşi desfăşurase propovăduirea la o vârstă cuprinsă între patruzeci şi cincizeci de ani (împotriva ereziilor. Combatere şi răsturnare a gnozei cu nume mincinos, cartea a II-a, trad. Petru Molodeţ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2017, p. 187).
125
Lui”529. Vezi cum a dovedit că era mai mare decât Avraam? Căci cel care s-a bucurat să vadă ziua [aceea] şi a socotit-o ceva mult dorit e limpede că a socotit-o a fi o zi aducătoare de binefacere şi aparţinând Unuia mai mare. De vreme ce îi spuneau: „Fiul teslarului”530 şi nimic mai mult nu îşi închipuiau [despre El], îi conduce treptat către o gândire mai înaltă. Când au auzit: „Nu-L cunoaşteţi pe Dumnezeu”, nu s-au indignat, dar, când au auzit cuvintele: „Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam”, prin care li se părea că micşorează provenienţa lor nobilă, s-au înfuriat şi aruncau cu pietre asupra Lui.
„A văzut ziua Mea şi s-a bucurat.”531 Le arată că nu fără voia Lui mergea spre Pătimire, de vreme ce îl lăuda pe acela care s-a bucurat de [vederea] Răstignirii. Căci aceasta a însemnat mântuirea întregii lumi. „Dar ei au luat pietre”532, aşa de porniţi erau să-L omoare. Şi făceau acestea după mintea lor, fără să cerceteze nimic. Dar de ce nu a zis: „Eu eram mai înainte de a fi fost Avraam”, ci: „Eu sunt”? După cum Tatăl Lui foloseşte acest cuvânt: „Sunt”533, tot aşa şi El. Aceasta arată că El este pururea, fiind liber de orice limitare temporală. De aceea li se părea lor că este hulă acest cuvânt. Dacă nici comparaţia cu Avraam, care era una mică, nu o suportau, oare puteau să nu arunce cu pietre când spunea mereu despre Sine că e egal cu Tatăl?
Apoi a fugit iar, ca un om, şi S-a ascuns. După ce i-a învăţat îndeajuns şi a împlinit cele ale Sale, a ieşit din templu şi a mers să-l vindece pe orb, ca să-i încredinţeze prin fapte că El este mai înainte de Avraam.
529 Ioan 8, 58-59.
530 Matei 13, 55.
531 Ioan 8, 56.
532 Ioan 8, 59.
533 Cf. Ieşirea 3, 14. Sfântul Ioan ne lasă de înţeles că, în Vechiul Testament, Cel care S-a revelat a fost Tatăl. Părinţii apologeţi al căror interes teologic fusese cel de a argumenta dumnezeirea Fiului -, îl vedeau în teofaniile vechi-testamentare pe Fiul: „Deci, nici Avraam, nici Isaac, nici Iacov, nici vreun altul dintre oameni nu a văzut pe Tatăl […], ci numai pe Acela care, prin voinţa Lui, este de asemenea Dumnezeu, Fiu al Lui şi înger […]. Acesta, care odinioară a fost şi foc, în vorbirea cu Moise din rug, a voit să Se nască şi om, prin Fecioara” (SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Dialogul cu iudeul Trifon, 127, trad. Pr. Olimp Căciulă, în Apologeţi de limbă greacă, în coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 2, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, pp. 242-243). Pentru Sfântul Irineu, Cel care străbate întreaga iconomie a Vechiului Testament este de asemenea Iisus Hristos (împotriva ereziilor, III, 16, 6).
126
Dar poate că cineva va spune: „De ce nu a risipit puterea lor? Căci astfel ei ar fi crezut”. L-a vindecat pe paralitic şi nu au crezut. Nenumărate alte minuni a făcut şi, chiar în vremea Pătimirii Lui, i-a aruncat la pământ şi le-a întunecat vederea, şi tot nu au crezut. Deci cum ar fi crezut dacă ar fi risipit puterea lor? Căci nimic nu este mai rău decât un suflet îndărătnic. Chiar de vede semne, chiar de vede minuni, stăruie în aceeaşi neruşinare. Şi Faraon, deşi a primit atâtea plăgi, numai când era pedepsit se înţelepţea şi până în ultima zi a rămas astfel, prigonindu-i pe cei pe care îi elibera.
De aceea Pavel spune mereu: „Nimeni dintre voi să nu se învârtoşeze cu înşelăciunea păcatului”534. După cum stâlpii trupului nu mai au nicio simţire când mor, tot aşa şi sufletul, atunci când este cuprins de multe patimi, devine mort faţă de virtute. Şi, orice i-ai oferi, nu înţelege lucrul acela. Şi cu pedeapsa şi cu orice altceva dacă îl ameninţi, rămâne nesimţitor.
3. De aceea, vă rog, câtă vreme mai avem nădejde de mântuire, câtă vreme putem să ne schimbăm, să facem tot ce ne stă în putinţă. Căci, precum cârmacii deznădăjduiţi, care lasă corabia în voia vântului, nu mai fac nimic din ceea ce ţine de ei, tot aşa fac până la urmă şi cei învârtoşaţi. Cel invidios spre un singur lucru priveşte: să-şi împlinească pofta sa. Chiar dacă urmează să fie pedepsit, sau chiar ucis, numai patima lui îl interesează. La fel şi cel neînfrânat şi cel iubitor de bani.
Dacă stăpânirea patimilor e atât de mare, cu mult mai mult este cea a virtuţii. Dacă pentru acelea dispreţuim moartea, cu atât mai mult pentru aceasta. Dacă aceia trec cu vederea propriul lor suflet, cu atât mai mult trebuie să facem aceasta pentru mântuirea sufletului nostru. Ce cuvânt vom da dacă cei pierduţi atât de mult se sârguiesc pentru pierzarea lor, iar noi pentru mântuirea noastră nici măcar aceeaşi sârguinţă nu o arătăm, ci rămânem mereu mistuiţi de pizmă? Nimic nu este mai rău decât invidia. Ca să piardă pe altul, se dă şi pe sine pierzării. Ochiul celui invidios se topeşte de întristare, trăieşte o moarte continuă, pe toţi îi consideră duşmani, chiar dacă nu i-au făcut nicio nedreptate. Îl doare că Dumnezeu este slăvit, se bucură de cele pentru care diavolul se bucură. Cutare este cinstit de oameni? Dar aceasta nu este cinste, nu ai de ce să-l
534 Evrei 3,13.
127
invidiezi. Este cinstit de Dumnezeu? Ia-te la întrecere cu el ca să fii asemenea lui. Nu vrei? Dar de ce te distrugi şi pe tine? De ce lepezi şi ceea ce ai? Nu poţi să devii asemenea aceluia, nici să câştigi ceva bun? Dar de ce adaugi şi ceva rău? Trebuie să te bucuri pentru acela, pentru ca, deşi nu poţi să fi părtaş la ostenelile lui, să ai un câştig măcar din faptul că te bucuri împreună cu el.
Adesea este de ajuns şi intenţia pentru a face un mare bine, Iezechiel spune că pentru aceasta au fost pedepsiţi moabitenii, pentru că s-au bucurat de necazul israeliţilor, iar alţii au scăpat fiindcă suspinau pentru necazurile celorlalţi535. Dacă cei care suspină pentru necazurile altora au parte de o mângâiere, cu atât mai mult cei care se bucură de cinstirile de care au parte alţii. Îi dezaproba pe moabiteni pentru că se bucurau de necazul israeliţilor, chiar dacă Dumnezeu a fost Cel care i-a pedepsit. Dar Dumnezeu, nici atunci când El pedepseşte, nu vrea să ne bucurăm de [necazul] celor pedepsiţi. Căci nici El nu vrea ca aceia să fie pedepsiţi.
Dacă trebuie să suferim împreună cu cei pedepsiţi, cu atât mai mult trebuie să nu-i pizmuim pe cei care au parte de cinstire. Aşa au pierit Core şi Datan şi cei care erau cu ei536, care i-au făcut mai vestiţi pe cei pe care i-au pizmuit, iar pe ei înşişi s-au predat osândei. Căci pizma este o fiară veninoasă, o fiară necurată şi un rău făcut cu intenţie, care nu are parte de iertare, o viclenie lipsită de îndreptăţire, pricina şi maica tuturor relelor.
De aceea să o smulgem din rădăcină, pentru ca şi de relele de acum să ne izbăvim, şi bunătăţile viitoare să le dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
535 Cf. Iezechiel 25, 8-11.
536 Cf Numerii 16,1-35.
Omilia 56
„Şi, trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: «învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii Lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9,1-2)
1. „Şi, trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.”537 Fiind plin de iubire de oameni şi de grijă pentru mântuirea noastră şi voind să astupe gurile celor răuvoitori, nu lăsa la o parte nimic din cele ce ţineau de El, chiar dacă nimeni nu lua aminte la aceasta. Şi prorocul, cunoscând acest lucru, spunea: „Ca să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi să biruieşti când vei judeca Tu”538.
De aceea şi aici de vreme ce nu primeau cuvintele Lui înalte, ba chiar îl numeau demonizat şi căutau să-L omoare -, atunci când a ieşit din templu, vindecă un orb [pentru următoarele motive:] şi pentru a domoli furia lor prin plecarea Lui, şi pentru a îmblânzi [inima] lor aspră şi neîndurătoare prin săvârşirea minunii, şi pentru a dovedi cele spuse. Şi nu a făcut orice fel de minune, ci una care atunci s-a săvârşit pentru prima oară. „Din veac”, a zis [orbul], „nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”539. Poate că ochii unui orb i-a deschis cineva, dar ai unui orb din naştere încă nimeni.
Şi faptul că a ieşit din templu anume pentru a face această lucrare se vede din faptul că El l-a văzut pe orb, iar nu orbul a venit la El; şi atât de atent S-a uitat la el, încât şi ucenicii au băgat de seamă. De aceea au venit să-L întrebe. Pentru că L-au văzut că îl privea cu atenţie, au întrebat: „Cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui?”540 Greşită întrebare! Cum ar fi putut să păcătuiască mai înainte de a se naşte? Şi, dacă părinţii ar fi fost cei care au păcătuit, cum ar fi fost pedepsit el?
537 Ioan 9,1.
538 Psalmul 50, 5.
539 Ioan 9, 32.
540 Ioan 9, 2.
129
Deci cum au ajuns să întrebe aceasta? Mai înainte, când l-a vindecat pe paralitic, [Iisus] zicea: „Iată, te-ai făcut sănătos. Să nu mai păcătuieşti!”541 Deci, înţelegând că acela din pricina păcatelor paralizase, au zis: „Fie, acela a paralizat din cauza păcatelor, dar despre acesta ce ai de zis? A păcătuit el? Dar nu se poate spune aceasta, căci este orb din naştere. Atunci părinţii lui? Dar nici aceasta [nu se poate spune], căci nu plăteşte copilul pentru tatăl lui”. Ca şi când am vedea un copil suferind şi am zice: „Ce s-ar putea spune despre acesta? Ce a făcut copilul?” nu ca o întrebare, ci ca o mirare. Tot aşa şi ucenicii nu atât pentru a întreba spuneau aceasta, ci pentru că erau miraţi.
Şi Hristos ce a zis? „Nici el nu a păcătuit, nici părinţii lui.”542 Aceasta nu a spus-o ca să-i absolve de păcate (căci nu a zis doar: „Nici el nu a păcătuit, nici părinţii lui”, ci a adăugat: „De s-a născut orb”543), ci „ca să fie slăvit Fiul lui Dumnezeu”. Căci păcătuiseră şi el, şi părinţii lui, dar nu de aici îi venise beteşugul.
Acestea le spunea nu ca să arate că acesta544 nu [a orbit pentru păcatele părinţilor], dar alţii da, au orbit din această pricină, pentru păcatele părinţilor. Căci nu este cu putinţă ca unul să păcătuiască şi un altul să fie pedepsit. Fiindcă, dacă acceptăm aceasta, acceptăm şi faptul că a păcătuit mai înainte de naştere. După cum, atunci când a zis: „Nici acesta nu a păcătuit”, nu a vrut să spună că este posibil ca cineva să păcătuiască mai înainte de naştere şi să fie pedepsit pentru aceasta, tot aşa, când a zis: „Nici părinţii lui”, nu a vrut să spună că e posibil ca cineva să fie pedepsit pentru părinţi. Şi prin cuvintele lui Iezechiel înlătură această bănuială: „După cum Eu sunt viu”, zice Domnul, „tot aşa nu va mai fi zisă pilda aceasta: părinţii au mâncat aguridă şi dinţii copiilor s-au sterpezit”545. Şi Moise zice: „Să nu fie pedepsit cu moartea tatăl pentru fiu”546. Spune şi despre un rege547 că nu a făcut aceasta tocmai pentru a respecta Legea lui Moise. Iar dacă cineva va zice: „Atunci cum s-a
541 Ioan 5,14.
542 Ioan 9, 3.
543 Acest adaos nu aparţine propriu-zis Mântuitorului, ci face parte din întrebarea ucenicilor (Ioan 9, 2). Şi în alte locuri (Omilia 74,1), autorul procedează asemănător, din raţiuni retorice.
544 Orbul.
545 Iezechiel 18, 3, 2.
546 Deuteronomul 24,16.
547 Cf. 4 Regi 14, 6.
130
spus: «Care îi pedepsesc pe copii pentru păcatele părinţilor până la al treilea şi la al patrulea neam548?”, îi vom spune că nu este o sentinţă generală, ci s-a spus doar despre cei care ieşiseră din Egipt. Ceva de felul acesta vrea să spună: „Cei care ieşiseră din Egipt, deşi văzuseră [atâtea] semne şi minuni, au devenit mai răi decât strămoşii lor, care nimic de acest fel nu au văzut. Vor păţi şi aceştia precum aceia, căci aceleaşi [păcate] au îndrăznit a le face”. Şi cel care va cerceta mai în amănunt pasajul va înţelege că despre aceia era vorba.
Aşadar, de ce s-a născut acela orb? „Ca să se arate slava lui Dumnezeu”, a zis. Iată altă nedumerire: fără pedepsirea acestuia nu era cu putinţă să se arate slava lui Dumnezeu? Sigur că nu a vrut să spună că nu era cu putinţă. Era cu putinţă, dar a vrut să spună: „Ca şi prin aceasta să se arate”. „Cum aşa”, întrebi tu, „i s-a făcut o nedreptate pentru slava lui Dumnezeu?” Spune-mi, ce fel de nedreptate? Dar dacă nu ar fi vrut să-l creeze deloc? Eu însă îţi spun că i-a făcut chiar un bine prin acel beteşug, căci i-a deschis ochii lăuntrici. Iudeii ce folos au avut de pe urma vederii? De mai mare pedeapsă au avut parte, pentru că de fapt nu vedeau. Iar acesta ce pagubă a avut de pe urma beteşugului? De fapt prin acest [beteşug] el a dobândit vederea [spirituală]. După cum cele rele cu adevărat nu sunt relele din această viaţă, aşa nici cele bune [de aici] nu sunt bune. Păcatul este singurul rău, în vreme ce beteşugul nu este rău. Cel care aduce [creatura] de la non-existenţă la existenţă avea puterea şi să-l lase aşa cum era.
Dar spun unii că această propoziţie nu este finală, ci consecutivă, ca atunci când a zis: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă şi cei care văd să fie orbi”549. Şi, într-adevăr, nu pentru aceasta a venit ca cei care văd să fie orbi. De asemenea, Pavel spune: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este arătat între ei, ca ei să fie fără cuvânt de apărare”550. Desigur, nu pentru aceasta le-a arătat, ca să fie lipsiţi de îndreptăţire, ci ca să aibă parte de îndreptăţire. Iar în alt loc spune: „Legea a intrat ca să înmulţească greşeala”551. Dar nu pentru aceasta a intrat, ci ca să fie înlăturat păcatul.
548 Deuteronomul 5, 9.
549 Ioan 9, 39.
550 Romani 1,19-20.
551 Romani 5, 20.
131
2. Vezi că în toate cazurile propoziţiile sunt consecutive? Aşa cum un constructor iscusit zideşte o parte a casei şi pe alta o lasă neterminată, pentru ca, înaintea celor neîncrezători, să se poată justifica cu privire la întreg, prin ceea ce a rămas, tot aşa şi Dumnezeu repară şi întregeşte trupul nostru, ca pe o casă şubredă, atunci când vindecă mâna uscată, întăreşte mădularele paralizate, tămăduieşte pe cei ciungi, îi curăţeşte pe leproşi, ridică pe cei bolnavi, îi îndreaptă pe ologi, îi cheamă pe morţi la viaţă, ochii orbi îi deschide, iar pe cei care nu existau îi adaugă. Vindecând toate acestea, care erau beteşuguri provenite din boli fireşti, îşi arăta puterea.
Iar când a spus: „Ca să se arate slava lui Dumnezeu”, a vorbit despre Sine, nu despre Tatăl. Căci slava Tatălui era vădită. Pentru că ei au auzit că Dumnezeu l-a făcut pe om luând ţărână din pământ, de aceea şi El a făcut aşa. Iar dacă ar fi zis: „Eu sunt Cel care am luat ţărână din pământ şi l-am făcut pe om”, celor care ascultau li s-ar fi părut ceva ostil; dar, dacă ar fi arătat aceasta prin faptă, ei nu ar mai fi ripostat. De aceea şi El, luând ţărână şi amestecând-o cu scuipat, a arătat astfel slava Lui ascunsă. Căci nu era mică slava aceasta, anume a fi considerat Creatorul firii. Din aceasta se înţelegeau şi celelalte, din ceea ce era în parte se dădea crezare întregului. Căci credinţa cu privire la ceva mai mare confirma şi ceea ce era mai mic. Omul este mai de preţ decât toată zidirea şi ochiul este mai de preţ decât toate mădularele noastre. De aceea nu oricum, ci în felul acela a creat ochii [orbului].
Chiar dacă acest organ este, ca măsură, mic, totuşi este mai important decât tot trupul. Aceasta a arătat-o şi Pavel spunând: „Dacă urechea ar zice: «Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup? din cauza aceasta nu este din trup?”552 Toate care sunt în noi sunt dovada înţelepciunii lui Dumnezeu, cu atât mai mult ochiul. Într-adevăr, acesta ocârmuieşte tot trupul, acesta îl înfrumuseţează, acesta îi împodobeşte înfăţişarea, acesta este făclia tuturor mădularelor. Ceea ce este soarele în lume, aceasta este ochiul în trup. Dacă stingi lumina soarelui, toate le dai pieirii şi le amesteci. Dacă stingi lumina ochilor, şi picioarele, şi mâinile, şi sufletul devin nefolositoare. Dacă aceştia sunt vătămaţi, se năruie şi cunoaşterea, căci prin aceştia îl cunoaştem pe Dumnezeu. „Căci cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi.”553 Deci
552 1 Corinteni 12,16.
553 Romani 1, 20.
132
ochiul nu este făclie numai pentru trup, ci şi pentru suflet, mai mult decât pentru trup. De aceea a fost aşezat ca pe un tron împărătesc, primind locul de sus, mai presus de celelalte organe de simţ.
Deci pe acesta l-a plăsmuit. Apoi, ca să nu crezi că avea nevoie de materie pentru a face ceva şi ca să înţelegi că nici la început nu a avut nevoie de tină (căci Cel care a creat fiinţe mai mari din nimic cu atât mai mult a făcut aceasta fără materie), deci ca să înţelegi că nu de nevoie a făcut aceasta, ci pentru a-i învăţa că El este Creatorul de la început, ungându-l cu tină, i-a zis: „«Mergi şi spală-te!554, ca să vezi că nu am nevoie de tină ca să fac ochi, ci ca să se arate prin aceasta slava Mea”. Şi, ca să se vadă că despre Sine a vorbit când a zis: „Ca să se arate slava lui Dumnezeu”, a adăugat: „Trebuie să fac lucrările Celui care M-a trimis”555, adică: „Trebuie să Mă arăt şi să le fac pe cele ce pot dovedi că Eu fac aceleaşi lucrări pe care le face şi Tatăl; nu asemănătoare, ci aceleaşi”. Aceste cuvinte arată mai bine identitatea [dintre Fiul şi Tatăl] şi faptul că nu Se deosebesc câtuşi de puţin. Deci cine ar putea să I se mai împotrivească, odată ce a văzut că El poate face aceleaşi lucrări ca şi Tatăl? Căci nu a plăsmuit doar ochii şi i-a deschis, ci i-a dăruit şi vederea. Aceasta este dovadă că tot El i-a dat suflare de viaţă. Căci, dacă nu ar fi lucrat aceea556, nu ar fi văzut vreodată ceva, chiar dacă ochii erau sănătoşi. Aşadar, şi lucrarea suflării de viaţă i-a dăruit-o, şi ochiului i-a dat toate: şi artere, şi nervi, şi vene, şi sânge, şi toate celelalte din care este alcătuit trupul nostru.
„Trebuie să lucrez până este ziuă.”557 Ce vrea să spună prin aceste cuvinte? Ce implicaţie au? Una foarte importantă. Ceea ce vrea să spună este ceva de acest fel: „Până este ziuă, până ce este cu putinţă oamenilor să creadă în Mine, câtă vreme durează această viaţă, trebuie să lucrez. Vine noaptea, adică vremea viitoare, când nimeni nu poate să lucreze.” Nu a spus: „Când Eu nu pot să lucrez”, ci: „Când nimeni nu poate să lucreze”, adică atunci când nu mai există credinţă, nici osteneli, nici pocăinţă.
Ca să arate că numeşte credinţa „faptă”, atunci când L-au întrebat: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?”, le-a spus: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în
554 Ioan 9, 7.
555 Ioan 9, 4.
556 Anume, dacă nu i-ar fi dat suflarea de viaţă.
557 Ioan 9, 4.
133
Acela pe Care El L-a trimis”558. Şi de ce atunci nu va mai putea nimeni să săvârşească această faptă? Pentru că atunci nu va mai fi credinţă, ci vrând-nevrând toţi se vor supune. Şi, ca să nu spună cineva că El face aceasta din iubire de cinstire, arată că toate le lucrează din grijă pentru ei, cărora numai aici le era în putere să creadă, în vreme ce acolo nu mai puteau culege niciun rod. De aceea a făcut ceea ce a făcut, chiar şi fără să vină orbul la El. Căci acela era într-adevăr vrednic să fie vindecat; şi, dacă ar fi văzut, ar fi crezut şi ar fi venit la El şi, dacă ar fi auzit de la cineva că [Iisus] e de faţă, nu ar fi rămas aşa, nepăsător, după cum se vede din cele ce au urmat, din curajul şi credinţa lui. Era posibil ca el să se fi gândit şi să fi spus: „Ce mai e şi asta? A făcut tină cu care mi-a uns ochii şi mi-a zis: «Mergi şi te spală! Oare nu a putut să mă vindece şi de aceea m-a trimis la Siloam? De multe ori m-am spălat acolo împreună cu mulţi alţii şi nu am avut parte de vreun bine. Dacă ar fi avut vreo putere, m-ar fi vindecat fiind de faţă”.
Asemenea şi Neeman îi vorbea lui Elisei. Şi el, când i s-a poruncit să meargă să se scalde în Iordan, a fost neîncrezător, deşi Elisei avea o faimă atât de mare559. Dar orbul nu a fost neîncrezător, nici nu s-a împotrivit, nici nu şi-a spus în sinea lui: „Ce mai e şi asta? Era nevoie să pună tină? Asta mai degrabă mă va vătăma. Cine şi-a recăpătat vreodată vederea în acest fel?” Nimic din acestea nu a gândit. Ai văzut ce puternice erau credinţa şi bună-vrerea lui?
„Vine noaptea.”560 Arată prin aceasta că şi după Răstignire Se va îngriji ca dintre necredincioşi pe mulţi să-i aducă la El, căci încă va mai fi zi. Dar, când va veni sfârşitul, îi va da la o parte. Şi, pentru a arăta aceasta, zicea: „Atât cât sunt în lume, lumină a lumii sunt”561. Şi altora le spunea: „Credeţi, câtă vreme lumina este cu voi”562.
3. Dar de ce Pavel a numit viaţa aceasta „noapte”, iar El „ziuă”? Nu L-a contrazis pe Hristos, ci acelaşi lucru a spus, nu cu aceleaşi cuvinte, dar cu acelaşi înţeles. Căci zice: „Noaptea e pe sfârşite, ziua este aproape”563. Numeşte „noapte” vremea de acum datorită celor
558 Ioan 6, 28-29.
559 Cf. 4 Regi 5,10-12.
560 Ioan 9, 4.
561 Ioan 9, 5.
562 Ioan 12, 36.
563 Romani 13,12.
134
care se aflau în întuneric sau pentru că o compară cu ziua aceea. Hristos însă numeşte „noapte” vremea viitoare, pentru că atunci nu se vor mai săvârşi păcate. Pavel numeşte „noapte” viaţa aceasta pentru că cei care umblă întru răutate şi necredinţă sunt în întuneric. Deci le spunea credincioşilor astfel: „Noaptea e pe sfârşite, ziua este aproape”, ca unora care aveau să se bucure de lumina aceea. Iar viaţa dinainte o numeşte „noapte”. „Să lepădăm, dar”, zice, „lucrurile întunericului”564. Vezi că le spunea că este noapte? De aceea zicea: „Să umblăm cuviincios, ca ziua, ca să ne bucurăm de lumina aceea”565.
Dacă lumina de aici este atât de frumoasă, gândeşte-te cum va fi aceea! Pe cât este lumina soarelui mai puternică decât cea a opaiţului, pe atâta, ba chiar mai mult, va fi aceea mai presus de aceasta. Şi, pentru a arăta aceasta, zicea: „Soarele se va întuneca”566, adică din cauza acelei străluciri covârşitoare nici el nu se va mai vedea. Dacă acum cheltuim bani cu miile ca să avem case luminoase şi aerisite şi ne ostenim să le zidim, gândeşte-te cum trebuie să ne „cheltuim” trupurile ca să ni se zidească case strălucitoare în ceruri, acolo unde este lumina aceea negrăită! Aici sunt lupte şi certuri pentru hotare şi ziduri; acolo nu este nimic de acest fel: nici pizmă, nici invidie, nici vreunul care să se certe cu noi pentru hotare. În plus, casa aceasta va trebui să o părăsim cu totul, dar aceea rămâne pentru totdeauna. Aceasta cu timpul se surpă şi are parte de multe stricăciuni, dar aceea rămâne mereu întreagă. Apoi, pe aceasta cel sărac nu o poate construi, dar aceea poate fi clădită şi cu doi bănuţi, aşa cum a făcut văduva567.
De aceea simt că mă sufoc, pentru că, deşi ne stau înainte atâtea bunătăţi, noi ne lenevim şi suntem nepăsători. Facem totul ca să avem aici case impunătoare, iar ca să dobândim în ceruri fie şi un mic locaş nu ne îngrijim, nu ne dăm silinţa. Spune-mi, unde ai vrea să ai casă aici? Oare în deşert sau în unul dintre oraşele mici? Eu unul cred că nu. Ci în marile oraşe împărăteşti, acolo unde este mai mult comerţ, acolo unde faima este mai mare.
Eu însă te duc într-un oraş al cărui Creator şi Făcător este Dumnezeu. Acolo te îndemn să zideşti şi să clădeşti, cu mai puţini
564 Romani 13,12.
565 Romani 13,13.
566 Matei 24, 29.
567 Cf. Marcu 12, 41-44.
135
bani, cu mai puţină osteneală. Acea casă o clădesc mâinile săracilor şi aceea este adevărată clădire, în vreme ce acestea de acum sunt semn al celei mai mari nechibzuinţe. Dacă te-ar duce cineva în ţinutul Persiei, ca să vezi cele de acolo şi apoi să te întorci, şi după aceea ţi-ar cere să clădeşti case [acolo], oare nu l-ai învinui de cea mai mare neghiobie, ca unul care îţi cere să cheltuieşti fără rost? Deci cum faci aceasta pe pământ, pe care peste puţin timp îl vei părăsi?
„Dar le voi lăsa copiilor”, spui tu. Totuşi, şi aceia la puţin timp după tine le vor părăsi, sau poate chiar înaintea ta, şi cei de după ei asemenea. Şi este pentru tine pricină de întristare şi aici să nu îi vezi pe moştenitorii tăi că o stăpânesc. Acolo însă nimic de acest fel nu poate fi bănuit, ci bunul rămâne neînstrăinat, şi pentru tine, şi pentru fiii tăi, şi pentru nepoţii tăi, dacă vor urma aceeaşi virtute. Acea clădire Hristos o stăpâneşte. Cel care o zideşte nu are nevoie să pună supraveghetori, nici să se preocupe şi să se îngrijească. De vreme ce Dumnezeu Se ocupă de această lucrare, de ce să ne îngrijim? El aduce toate şi clădeşte casa. Şi nu numai acest lucru este minunat, ci şi faptul că o zideşte în aşa fel încât să-ţi fie ţie pe plac, sau, mai bine zis, mai presus de ceea ce îţi este plăcut şi voieşti tu. Căci este cel mai iscusit Creator şi din plin Se îngrijeşte de cele ce sunt spre folosul tău.
Chiar dacă eşti sărac, de vrei să zideşti casa aceasta, nu îţi va aduce pizmă acest lucru, nici nu va naşte invidie. Căci nimeni dintre cei care te-ar putea pizmui nu o vede, ci doar îngerii sunt de faţă şi se bucură de bunurile tale. Nimeni nu va putea să încalce hotarele tale, căci nimeni dintre cei cuprinşi de această boală nu va locui în preajma casei tale. Acolo îi ai vecini pe sfinţi, pe Petru, pe Pavel şi pe cei împreună cu ei, pe toţi prorocii, pe mucenici, adunarea îngerilor şi a arhanghelilor.
Deci, pentru toate aceste pricini, să dăm averile săracilor ca să dobândim lăcaşurile acelea, de care fie ca toţi să avem parte, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Omilia 57
„Acestea zicând Iisus, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului şi a zis: «Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului.” (Ioan 9, 6-7)
1. Cei care vor să culeagă rod din cele citite nu trebuie să treacă cu vederea nici cel mai mic amănunt din cele spuse. De aceea ni s-a poruncit să cercetăm Scripturile568, pentru că multe, deşi par uşoare la prima vedere, au ascuns în adâncul lor un înţeles însemnat. Iată, de pildă, textul de faţă: „Acestea zicând, a scuipat jos.”569 Care acestea? „Ca să se arate slava lui Dumnezeu”570 şi: „Trebuie să fac lucrările Celui care M-a trimis”571. Evanghelistul nu a amintit pur şi simplu cele spuse de El şi apoi a adăugat: „A scuipat”, ci a arătat că El a dovedit prin fapte cuvântul.
Dar de ce nu a folosit apă, ci scuipat, ca să facă tină? Avea să-l trimită la Siloam. Deci, ca să nu dai importanţă izvorului, ci să înţelegi că puterea ieşită din gura Lui este cea care i-a plăsmuit şi a deschis ochii, de aceea a scuipat jos. Aceasta şi evanghelistul a arătat-o, zicând: „Şi a făcut tină din scuipat”572. Apoi, ca să nu crezi că vindecarea s-a datorat pământului, i-a poruncit să se spele.
Şi de ce nu a făcut aceasta imediat, ci l-a trimis la Siloam? Ca să cunoşti credinţa orbului şi ca să pună frâu trufiei iudeilor. Probabil că toţi l-au văzut plecând cu ochii unşi cu tină. Prin acest fapt neobişnuit, a atras privirile tuturor, şi ale celor care îl ştiau, şi ale celor care nu-l cunoşteau şi cu luare-aminte îl priveau. De vreme ce nu este lesne de acceptat că un orb şi-a recăpătat vederea, a făcut ca mulţi să fie martori pentru că drumul era lung şi spectatorii atenţi la acea neobişnuită privelişte pentru ca, fiind mai
568 Cf. Ioan 5, 39.
569 Ioan 9, 6.
570 Ioan 9, 3.
571 Ioan 9, 4.
572 Ioan 9, 6.
137
cu luare-aminte, să nu poată spune: „El este. Ba nu este el”. În plus, l-a trimis la Siloam pentru a arăta că El nu este străin de Lege şi de Vechiul [Legământ].
Nici nu se putea bănui că Siloamul va avea parte de slavă [pentru această vindecare], căci mulţi se spălaseră pe ochi acolo şi nu au avut niciun folos din asta. Şi acolo era puterea lui Hristos, care pe toate le lucrează. De aceea evanghelistul ne oferă şi tâlcuirea, căci, după ce a zis: „în Siloam”, a adăugat: „Care se tâlcuieşte «trimis”, ca să înţelegi că şi acolo tot Hristos l-a vindecat, după cum spune şi Pavel: „Căci beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos”573. Deci, aşa cum Hristos era piatra duhovnicească, tot aşa El era şi Siloam duhovnicesc. Eu cred că şi faptul că dintr-odată a pomenit apa închipuie o taină negrăită. Care este aceasta? Manifestarea Lui neaşteptată şi dincolo de orice nădejde.
Dar iată că voinţa orbului a fost întru totul supusă. Căci nu a zis: „Până la urmă, dacă tina sau scuipatul este cel care mi-a dat vederea, ce nevoie mai am de Siloam? Iar dacă e nevoie de Siloam, ce nevoie mai este de tină? De ce m-a uns? De ce mi-a poruncit să mă spăl?” Dar nimic din acestea nu a gândit, ci de un singur lucru s-a îngrijit, anume să se încreadă deplin în Cel care îi poruncea. Şi nimic din cele întâmplate nu l-a smintit.
Dacă cineva ar întreba: „Cum şi-a recăpătat vederea după ce s-a spălat de tină?”, nimic altceva nu va auzi de la noi decât că nu ştim în ce fel. Şi ce e de mirare că noi nu ştim? Căci nici evanghelistul nu ştia, nici chiar cel vindecat. A ştiut ce s-a întâmplat, dar nu putea înţelege în ce fel. Aceasta a spus-o şi când a fost întrebat: „Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd”574. Nu putea spune cum s-a întâmplat aceasta, chiar de ar fi fost întrebat de mii de ori.
„Vecinii şi cei care-l văzuseră că era cerşetor spuneau: «Nu este acesta cel care şedea şi cerşea? Unii ziceau: «El este.”575 Caracterul neobişnuit al faptei i-a făcut să nu creadă, deşi atâtea fuseseră pregătite, tocmai ca să nu fie neîncrezători.
„Unii spuneau: «Nu este acesta cel care şedea şi cerşea?” O, iubire de oameni a lui Dumnezeu! Până unde Se cobora, vindecând cu multă milostivire pe cerşetori! Astfel a închis gura iudeilor, căci
573 1 Corinteni 10, 4.
574 Ioan 9,15.
575 Ioan 9, 8.
138
nu numai pe cei străluciţi, pe cei vestiţi, pe conducători, ci şi pe cei neînsemnaţi îi învrednicea de aceeaşi purtare de grijă. Căci pentru mântuirea tuturor a venit. Şi ceea ce s-a întâmplat cu paraliticul s-a întâmplat şi cu acesta. Căci nici acela nu ştia cine era Cel care l-a vindecat, nici acesta. Aceasta s-a petrecut din cauza plecării lui Hristos, pentru că Iisus mereu Se îndepărta după ce vindeca, ca să înlăture orice bănuială cu privire la minunile făcute. Căci cum ar fi putut cei care nu ştiau Cine este să-I mulţumească şi să facă cunoscute cele întâmplate? Deci acesta nu era dintre cei dimprejurul Lui, ci dintre cei care şedeau la uşa templului. Şi, când toţi se sfădeau în legătură cu acest lucru, ce a zis acela? „Eu sunt.”576 Nu s-a ruşinat de beteşugul pe care îl avusese înainte, nici nu s-a temut de mânia poporului, nici nu a evitat să se arate spre a-L vesti pe Binefăcător.
„Ziceau ei: «Cum ţi s-au deschis ochii? Şi le-a spus: «Omul Care Se numeşte Iisus.”577 Ce spui? Un om săvârşeşte asemenea lucruri? Dar încă nimic măreţ nu ştia despre EL
2. „Omul Care Se numeşte Iisus a făcut tina şi a uns [ochii mei].”578 Iată cât de sincer este! Nu a zis din ce a făcut [tina], ci ceea ce nu ştia nu a spus. Căci nu a văzut că a scuipat jos, ci doar a ştiut prin simţul pipăitului că I-a uns. „Şi mi-a zis: «Mergi şi te spală în scăldătoarea Siloam.”579 Aceasta a mărturisit-o auzul. Şi cum I-a recunoscut vocea? Din convorbirea cu ucenicii. A spus toate acestea şi a luat mărturie din fapte, dar nu putea spune felul în care s-a făcut. Dacă este nevoie de credinţă în privinţa celor simţite şi pipăite, cu atât mai mult în privinţa celor nevăzute. „I-au zis: «Unde este Acela?. Şi le-a zis: «Nu ştiu.”580 întrebau: „Unde este Acela?” pentru că deja voiau să-L omoare.
Priveşte însă cât de străin era Hristos de trufie, cum pleca de lângă cei tămăduiţi! Căci nu voia să culeagă slavă, nici să atragă mulţimile, nici să Se arate pe Sine. Vezi, de asemenea, cu câtă sinceritate răspundea orbul!
Voiau să-L găsească pe Hristos ca să-L ducă la preoţi şi, de vreme ce nu reuşeau, l-au dus pe orb la farisei ca să-l întrebe mai
576 Ioan 9, 9.
577 Ioan 9,10-11.
578 Ioan 9,11.
579 Ioan 9,11.
580 Ioan 9,12.
139
amănunţit. De aceea menţionează şi evanghelistul că era sâmbătă, ca să arate intenţia lor vicleană şi pricina pentru care îl căutau, ca unii care găsiseră un pretext prin care puteau să defăimeze minunea, fiindcă o socoteau a fi încălcare a Legii. Şi aceasta se vede din faptul că, de îndată ce l-au văzut [pe orb], nimic altceva nu i-au spus decât: „Cum ţi-a deschis ochii?” Şi iată cum i-au zis! Nu au spus: „Cum de ai căpătat vederea?”, ci: „Cum ţi-a deschis ochii?” dându-i prilej să-L acuze pentru că a lucrat [sâmbăta]. Dar el a vorbit mai pe scurt, ca unora care auziseră deja. Căci nici nu a menţionat numele Lui, nici nu a zis: „Mi-a spus: «Mergi de te spală”, ci a zis direct: „Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd”581. Se stârnise deja multă ceartă şi aceia spuneau: „Iată ce lucruri săvârşeşte Iisus sâmbăta: unge cu tină”.
Tu însă ia seama că orbul nu s-a tulburat! Când l-au întrebat şi vorbea fără să fie în primejdie, nu e lucru mare că spunea adevărul. De mirare este că acum, deşi ar fi trebuit să se teamă mai mult, nici nu tăgăduieşte, nici nu zice ceva contrar celor [spuse] înainte. Şi fariseii ce [au zis]? Şi chiar şi ceilalţi? L-au adus, gândindu-se că o să tăgăduiască, dar au primit contrariul, căci ceea ce nu voiau, aceea au aflat mai limpede. De fapt, asta li se întâmpla mereu când era vorba de minuni. Vom arăta aceasta mai limpede în cele ce urmează.
Deci ce au zis fariseii? Spuneau unii, nu toţi, ci doar cei mai sfruntaţi: „Acest om nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta”. Alţii ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni?”582 Vezi că de minuni erau stârniţi? Ascultă, dar, ce spun acum unii, dar nu toţi, anume cei care au trimis mai înainte ca să-L aducă. De vreme ce erau căpetenii, cădeau în necredinţă din cauza ambiţiei. „Dar şi dintre căpetenii mulţi au crezut în El, dar nu mărturiseau.”583 Mulţi din popor erau lesne de trecut cu vederea, ca unii care nu formau o parte însemnată din sinagoga lor, dar ocârmuitorii, pentru că erau priviţi de toţi, mai greu vorbeau pe faţă. Pe aceştia îi ţinea iubirea de putere, iar pe ceilalţi laşitatea şi frica de mulţime. De aceea El le zicea: „Cum puteţi să credeţi când primiţi slavă de la oameni?”584 Cei care căutau să-L
581 Ioan 9,15.
582 Ioan 9,16.
583 Ioan 12, 42,
584 Ioan 5, 44.
140
omoare pe nedrept spuneau că sunt ai lui Dumnezeu, dar despre Cel care vindeca orbi spuneau că nu poate fi de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta.
La acestea unii au răspuns că un păcătos nu poate face asemenea minuni585. Alţii însă, din răutate, treceau sub tăcere fapta şi dădeau la iveală ceea ce li se părea a fi călcare de lege. Căci nu spuneau că vindeca sâmbăta, ci că nu ţinea sâmbăta. Aceia însă au fost iar slabi, căci ar fi trebuit să arate că nu desfiinţa sâmbăta, dar ei aduceau doar minunile drept dovadă. Şi era firesc să fie aşa, căci încă socoteau că El este om. Dacă nu era aşa, puteau să aducă şi altfel de apărare, fiindcă El era Domn al sâmbetei şi El a făcut-o. Dar ei nu aveau încă această părere. Deci nimeni dintre ei nu cuteza să spună ceea ce voia pe faţă, nici cu hotărâre, ci cu reţinere; unii, pentru că nu îndrăzneau să vorbească deschis, alţii, din iubirea de stăpânire. „Deci era dezbinare între ei.”586 Această dezbinare s-a ivit mai întâi în popor, iar apoi şi între căpetenii. „Şi unii ziceau: «Este bun, iar alţii ziceau: «Nu, ci amăgeşte mulţimea.”587
Vezi că ocârmuitorii aveau mai puţină minte decât mulţimea, pentru că s-au dezbinat mai târziu? Dar, după ce s-au dezbinat, tot nu au dat dovadă de curaj, pentru că îi vedeau pe farisei că se împotriveau. Dacă s-ar fi despărţit de ei cu totul, degrabă ar fi cunoscut adevărul. Căci se poate ca o dezbinare să fie spre bine. De aceea şi El spunea: „Nu am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie”588.
Există şi concordie rea, există şi discordie bună. Cei care au construit turnul s-au înţeles între ei în vederea unui lucru care le era spre rău. Şi aceiaşi apoi, fără voia lor, au fost dezbinaţi, spre folosul lor589. La fel Core şi cei care erau cu el s-au înţeles în vederea unui lucru rău şi de aceea spre bine au fost daţi la o parte590. Şi Iuda tot spre rău s-a înţeles cu iudeii. Deci există concordie rea, există şi discordie bună. De aceea zice: „Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l; dacă piciorul tău te sminteşte, taie-l”591. Deci, dacă un mădular care este unit [cu trupul] spre rău trebuie înlăturat, oare nu cu mult mai
585 Cf. Ioan 9,16.
586 Ioan 9,16.
587 Ioan 7,12.
588 Matei 10, 34.
589 Cf. Facerea 11,1-9.
590 Cf. Numerii 16,1-33.
591 Matei 5, 29; 18, 8.
141
mult prietenii care ni se alătură spre rău? Prin urmare nu întotdeauna concordia este ceva bun, după cum nici discordia nu este întotdeauna ceva rău.
3. Spun acestea ca să fugim de cei răi şi să-i urmăm pe cei buni. Dacă, în cazul mădularelor, tăiem ceea ce e putred şi incurabil, de teamă ca nu cumva şi restul trupului să primească tumoarea şi facem aceasta nu pentru că îl dispreţuim, ci pentru că voim să protejăm restul trupului -, cu cât mai mult e necesar să facem aceasta cu tovărăşiile cele rele? Dacă putem ca şi pe aceia să-i îndreptăm, şi noi să rămânem nevătămaţi, trebuie să facem tot posibilul. Dacă însă aceia rămân neîndreptaţi şi, pe deasupra, ne vatămă şi pe noi, trebuie să-i tăiem şi să-i aruncăm. Căci adesea în felul acesta au mai degrabă de câştigat.
De aceea şi Pavel ne îndeamnă astfel: „Scoateţi dintre voi pe cel rău”592 şi: „Ca să fie scos din mijlocul vostru cel care a săvârşit această faptă”593. Căci cumplit, cumplit lucru este tovărăşia celor răi! Nici molima nu se alipeşte aşa de repede de cei cuprinşi de această boală, nici râia nu-i distruge pe cei infectaţi aşa de repede precum o face răutatea oamenilor vicleni. „Căci tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.”594 Iar prorocul spune: „ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi!”595 Aşadar, nimeni să nu aibă ca prieten vreun om rău. Dacă, atunci când avem fii răi, îi alungăm, fără să ne sfiim de [înrudirea] după fire, nici de legile ei, nici de constrângerile ei, cu atât mai mult trebuie să fugim de obiceiurile şi cunoştinţele rele. Chiar de nu am avea parte de nicio vătămare din partea lor, nu vom putea însă să scăpăm de răul renume. Căci cei din afară596 nu cercetează viaţa noastră, ci ne judecă după cei care petrec împreună cu noi. La aceasta le îndemn şi pe femei, şi pe fecioare. Căci zice: „Purtaţi grijă de cele bune”, nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi „înaintea oamenilor”597. Deci toate să le facem în aşa fel încât să nu smintim pe aproapele. Chiar dacă viaţa noastră este foarte dreaptă, totul se năruie dacă dăm
592 1 Corinteni 5,13.
593 1 Corinteni 3, 2.
594 1 Corinteni 15, 33.
595 Ieremia 51, 45; 2 Corinteni 6,17.
596 Cei din afara creştinismului, păgânii.
597 Romani 12,17.
142
celorlalţi pricină de sminteală.
Şi cum este posibil ca o viaţă dreaptă să smintească? Atunci când tovărăşia celor care nu sunt drepţi o înconjoară cu un renume rău. Căci, atunci când, încrezându-ne în noi înşine, ne alăturăm celor răi, chiar dacă noi înşine nu suntem vătămaţi, totuşi îi smintim pe alţii.
Acestea le spun şi bărbaţilor, şi femeilor, şi celor feciorelnici, lăsând în seama conştiinţei lor a vedea bine câte rele se nasc de aici. Eu unul nu bănuiesc nimic rău şi poate nici vreun altul dintre cei desăvârşiţi, dar fratele mai simplu este vătămat de desăvârşirea ta. Trebuie să avem grijă şi de neputinţa lui. Şi, chiar dacă el nu se vatămă, elinul se vatămă foarte mult. Pavel ne-a poruncit „să nu fim piatră de poticneală nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu”598. Eu nu bănuiesc nimic rău despre fecioare, căci iubesc fecioria şi „dragostea nu gândeşte răul”599; eu sunt un mare iubitor al acestei vieţuiri şi nu pot nici măcar să gândesc ceva rău despre ea. Dar pe cei din afară cum îi vom convinge? Căci şi de ei trebuie să ne îngrijim. Aşadar, astfel să rânduim cele ale noastre, încât nici între necredincioşi să nu fie cineva care să poată afla vreo pricină îndreptăţită împotriva noastră. Aşa cum cei care dau pildă de dreaptă vieţuire îl slăvesc pe Dumnezeu, tot aşa cei care vieţuiesc potrivnic fac ca El să fie hulit.
Dar fie ca printre noi să nu existe unii ca aceştia, ci astfel să strălucească faptele noastre, încât să fie slăvit Tatăl nostru Cel din ceruri600, iar noi să ne bucurăm de slavă din partea Lui. Pe aceasta fie ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
598 1 Corinteni 10, 32.
599 1 Corinteni 13, 5.
600 Cf. Matei 5,16.
Omilia 58
„Au zis orbului iarăşi: «Tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis: «Proroc este. Dar iudeii nu au crezut.” (Ioan 9, 17-18)
1. Scripturile nu trebuie parcurse oricum şi ca ceva secundar, ci cu cea mai mare grijă, ca să nu ne poticnim. Căci şi acum s-ar putea ca cineva să se întrebe, cu privire la acest pasaj: „Cum aceia care au zis: «Acesta nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta îi spun orbului: «Tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii?”601 Nu au zis: „Tu ce zici despre El, că a încălcat sâmbăta?”, ci acum dau glas apărării, în locul acuzaţiei.
Deci ce trebuie spus? Aceştia nu sunt cei care au zis: „Acesta nu este de la Dumnezeu”602, ci cei care s-au separat de ei, cei care au zis şi: „Un om păcătos nu poate să facă asemenea minuni”603. Voind, dar, să le închidă gura acelora şi mai mult, ca să nu pară că îl apără pe Hristos, l-au adus de faţă pe cel care cunoscuse prin cercare puterea Lui şi i-au pus întrebări. Vezi acum înţelepciunea săracului! El a vorbit mai chibzuit decât toţi aceştia. Mai întâi a zis: „Proroc este” şi nu s-a plecat judecăţii acestor iudei cu mintea strâmbă, care se împotriveau şi ziceau: „Cum poate acesta să fie de la Dumnezeu, devreme ce nu ţine sâmbăta?” El însă zicea: „Proroc este”.
„Şi nu au crezut că era orb şi a văzut, până ce nu i-au chemat pe părinţii lui.”604 Vezi în câte feluri încercau să umbrească minunea şi să o înăbuşe! Dar astfel este natura adevărului încât tocmai prin acelea prin care pare să fie defăimat de oameni devine mai puternic şi străluceşte tocmai prin acelea prin care [ei încearcă] să îl umbrească. Căci, dacă nu s-ar fi întâmplat acestea, mulţi ar fi
601 Ioan 9,16-17.
602 Ioan 9,16.
603 Ioan 9,16.
604 Ioan 9,18.
144
tăgăduit minunea. Acum însă, ca unii care se străduiau să afle adevărul, făceau toate astfel şi, dacă ar fi făcut totul în apărarea lui Hristos, nu le-ar fi făcut altfel.
în acest fel încercau să-L defăimeze, zicând: „Cum ţi-a deschis ochii?”, adică: „Nu cumva prin vreo vrăjitorie?” Şi altădată, neavând ce să reclame, încercau să defăimeze modul în care a vindecat, zicând: „Nu scoate demonii decât cu Beelzebul”605. Şi acum iarăşi, pentru că nu aveau ce să spună, căutau scăpare în referirea la timp şi zicând: „Dezleagă sâmbăta” şi: „Este păcătos”.
De vreme ce eraţi pizmuitori şi gata să atacaţi faptele Lui, v-a întrebat anume: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?”606 Şi nimeni nu a răspuns, nici nu a zis: „Huleşti, de vreme ce spui că eşti fără păcat”. Dacă ar fi avut ce să spună, nu ar fi tăcut. Ei au aruncat cu pietre în El şi I-au spus că nu este de la Dumnezeu când L-au auzit zicând că este mai înainte de Avraam; ei, care erau ucigaşi de oameni, se lăudau că sunt de la Dumnezeu, iar despre Cel care făcea asemenea minuni au spus că nu este de la Dumnezeu pentru că atunci când a vindecat nu a ţinut sâmbăta. Unii ca aceştia, dacă ar fi avut fie şi numai o umbră de învinuire de adus împotriva Lui, nu ar fi trecut-o cu vederea.
Dacă pentru aceasta, pentru că li se părea că dezleagă sâmbăta, îl numeau păcătos, atunci şi această învinuire era neîntemeiată, căci cei care erau cu ei au condamnat multa lor răceală şi răutate. Fiind deci împiedicaţi din toate părţile, au recurs la alt [pretext] mai neruşinat şi mai obraznic. Care este aceasta? „Nu au crezut”, zice, „că era orb şi şi-a recăpătat vederea”607. Deci cum îl învinuiau că nu ţine sâmbăta dacă declarau că nu cred? Şi cum de nu aţi luat seama la mulţimea poporului? La vecinii care îl cunoşteau [pe orb]?
Dar, după cum spuneam608, întotdeauna minciuna se surpă pe sine tocmai prin cele prin care pare să vatăme adevărul, iar adevărul şi mai limpede se arată. Întocmai aşa s-a întâmplat şi acum. Ca să nu zică cineva că vecinii şi cei care l-au văzut nu au spus ceva lămurit, ci îl confundau cu altul, i-au adus de faţă pe părinţi,
605 Matei 12, 24.
606 Ioan 8, 46.
607 Ioan 9,18.
608 La începutul acestei omilii, p. 143. Cf. Omilia 29, 1, în: SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol 1, p. 268.
145
prin care, chiar fără voia lor, făceau ca fapta să fie adeverită. Căci părinţii îl cunoşteau pe fiul lor mai bine decât oricine. De vreme ce pe orb nu au reuşit să-l sperie, -ci îl vedeau cum îl propovăduia cu toată libertatea pe Binefăcătorul său, [iudeii] se aşteptau ca părinţii să tăgăduiască minunea. Şi iată cu câtă răutate au întrebat! Ce au spus? I-au aşezat în mijloc, ca să-i sperie, şi cu multă asprime şi mânie le-au pus întrebarea: „Acesta este fiul vostru?” Şi nu au zis: „Cel care era orb”. Dar cum? „Despre care voi spuneţi că s-a născut orb”609. Ca şi când aceia ar fi fost nişte răufăcători care susţineau cele săvârşite de Hristos. O, mârşavilor şi preamârşavilor! Ce părinte ar alege să spună asemenea minciuni despre fiul lui? Ca şi când ar fi spus: „Despre care voi aţi pretins că e orb. Şi nu numai atât, ci aţi şi răspândit peste tot zvonul. Deci cum vede el acum? O, ce prostie! Este scorneala şi intriga voastră!” încercau să-i facă să tăgăduiască prin acestea două: prin afirmaţia: „Despre care voi ziceţi” şi prin afirmaţia: „Deci cum vede acum?”
2. Aşadar, trei întrebări s-au pus: dacă era fiul lor, dacă era orb şi cum şi-a recăpătat vederea. La primele două părinţii au răspuns afirmativ, iar la a treia nu au dat răspuns. Şi aceasta s-a întâmplat pentru adevăr, pentru ca nimeni altul să nu mărturisească acestea, afară de cel vindecat, ca unul care era vrednic de crezare. Cum ar fi putut părinţii să vorbească în favoarea [lui Hristos], de vreme ce chiar şi unele lucruri pe care le ştiau le-au trecut sub tăcere de frica iudeilor? Deci ce au zis? „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb, dar cum vede acum sau cine i-a deschis ochii noi nu ştim. Este în vârstă, va vorbi singur despre sine.”610 L-au arătat pe el vrednic de crezare şi astfel s-au retras. „Nu este copil”, ziceau, „nici imatur, ci e în măsură să mărturisească despre sine”.
„Acestea le-au spus din teamă faţă de iudei.”611 Iată cum evanghelistul face iar referire la părerea şi opinia lor! Eu afirm acestea luând în considerare acel cuvânt pe care l-au zis mai înainte: „Se face pe Sine egal cu Dumnezeu”612. Dacă acea afirmaţie era potrivit cu părerea iudeilor, iar nu după judecata lui Hristos, [evanghelistul] ar fi adăugat că era părerea iudeilor.
609 Ioan 9,19.
610 Ioan 9, 20-21.
611 Ioan 9, 22.
612 Ioan 5,18.
146
Deci, de vreme ce părinţii i-au trimis la cel vindecat, [iudeii] l-au chemat a doua oară. Dar nu au spus pe faţă şi fără sfială: „Tăgăduieşte că Hristos te-a vindecat!”, ci au vrut să uneltească aceasta printr-o prefăcută evlavie. „Dă slavă lui Dumnezeu!”613, au zis. Să fi spus părinţilor: „Tăgăduiţi că este fiul vostru şi că s-a născut orb” ar fi părut cu totul de râs, iar să-i fi spus lui aceasta ar fi fost de-a dreptul neruşinare. De aceea nu i-au spus [aşa], ci au recurs la altă metodă, zicând: „Dă slavă lui Dumnezeu!”, adică: „Mărturiseşte că Acela nu a făcut nimic. Noi ştim că Omul Acesta este păcătos”614. Atunci cum nu L-aţi vădit când a zis: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?”615 De unde ştiţi că este păcătos?
Deşi orbul nu a zis nimic când ei i-au spus: „Dă slavă lui Dumnezeu!”, Hristos totuşi l-a lăudat atunci când l-a întâlnit şi nu l-a mustrat, căci nu i-a zis: „De ce nu ai dat slavă lui Dumnezeu?” Dar ce a zis? „Crezi în Fiul lui Dumnezeu?”616 Ca să înţelegi că aceasta înseamnă a da slavă lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost de o cinste cu Tatăl, aceasta nu ar fi fost [dare de] slavă. Dar era firesc să nu îl certe pe orb, pentru că acela care îl cinsteşte pe Fiul îl cinsteşte şi pe Tatăl.
Atunci când se aşteptau ca părinţii să dea din cap şi să tăgăduiască, nu i-au spus nimic. Dar, când au văzut că nu pot obţine nimic de la ei, au mers iarăşi la el şi i-au zis: „Acesta este păcătos”. Iar el a răspuns: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un singur lucru ştiu: Că eram orb şi acum văd”617. Oare nu s-a temut orbul? Să nu fie! Şi cum se face că cel care a zis: „Proroc este”618 spune acum: „Dacă este păcătos, nu ştiu”? Nu pentru că i-ar fi fost frică, nici pentru că ar fi crezut că e păcătos, ci pentru că voia ca prin mărturia faptelor, iar nu prin afirmaţia lui, Hristos să fie eliberat de învinuirile lor şi să facă vrednică de crezare apărarea Lui, căci însăşi binefacerea făcută de El aducea mărturie împotriva lor. Printre multe altele, a zis: „Dacă nu era Acesta cinstitor de Dumnezeu, nu ar fi putut face asemenea minuni”619. Atunci iudeii s-au mâniat într-atât încât au
613 Ioan 9, 24.
614 Ioan 9, 24.
615 Ioan 8, 46.
616 Ioan 9, 35.
617 Ioan 9, 25.
618 Ioan 9,17.
619 Ioan 9, 33.
147
zis: „în păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?”620 Deci, dacă el ar fi spus aceasta de la început, ce nu ar fi făcut ei? Ce nu ar fi zis?
„Dacă este păcătos, nu ştiu.”621 Ca şi când ar fi zis: „Nu spun acum nimic în apărarea Lui, nici nu afirm nimic deocamdată. Doar aceasta o ştiu bine şi o susţin: că nu ar fi făcut unele ca acestea dacă ar fi fost păcătos”. În acest fel s-a făcut şi pe sine liber de orice bănuială, şi mărturia [a făcut-o] nepărtinitoare, nu ca unul care căuta să facă o favoare, ci ca unul care aducea drept mărturie faptele înseşi.
Deci, de vreme ce nu au putut să schimbe, nici să înlăture minunea, s-au întors iar la întrebările de la început despre modul vindecării, ca unii care pândesc din toate părţile o fiară ce le stă înainte fără grijă şi aleargă de colo colo împrejurul ei. Au revenit la afirmaţiile dinainte, ca să le arate slabe, întrebând mereu: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?”622 Iar el ce a făcut? După ce i-a biruit şi i-a surpat, a încetat a mai vorbi ocolit. Câtă vreme trebuia ca fapta să fie cercetată şi verificată, a adus dovezi prin vorbe reţinute. Dar, după ce a obţinut o victorie strălucită, a prins curaj şi i-a înfruntat. Şi ce a zis? „V-am spus o dată şi nu aţi auzit. De ce voiţi să auziţi iarăşi?”623 Ai văzut ce îndrăzneală a avut un cerşetor înaintea cărturarilor şi a fariseilor? Aşa de puternic este adevărul, aşa de neputincioasă este minciuna! Adevărul îi arată strălucitori pe cei pe care îi stăpâneşte, chiar dacă sunt oameni simpli. Minciuna însă, chiar dacă le e alături celor puternici, îi arată slabi. Deci ceea ce a vrut să spună este: „Nu sunteţi atenţi la cele spuse. De aceea nu vă mai spun, nici nu vă voi mai răspunde într-una, de vreme ce în zadar mă întrebaţi şi nu voiţi să auziţi ca să învăţaţi, ci ca să defăimaţi cele spuse”.
„Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?”624 Acum se înscrie pe sine în rândul ucenicilor, căci cuvintele „şi voi” arată că el îi era deja ucenic. Apoi i-a luat în râs şi i-a mustrat din destul.
3. Le-a spus aceste cuvinte care îi răneau foarte mult anume pentru că voia să-i mustre peste măsură. Aceasta arată sufletul lui îndrăzneţ, întraripat, care trecea cu vederea furia lor şi arăta
620 Ioan 9, 34.
621 Ioan 9, 25.
622 Ioan 9, 26.
623 Ioan 9, 27.
624 Ioan 9, 27.
148
că aceasta625 era o mare vrednicie. De aceea vorbea cu mult curaj, arătând că, în vreme ce ei îl jigneau pe Acela care era vrednic de admirat, el nu se simţea jignit, ci primea ca pe o cinstire ceea ce ei o aduceau ca jignire.
„Tu eşti ucenic al Aceluia”, au zis, „iar noi suntem ucenici ai lui Moise.”626 Dar afirmaţia voastră nu are sens, pentru că voi nu sunteţi nici ai lui Moise, nici ai Acestuia. Dacă aţi fi fost ai lui Moise, aţi fi fost şi ai Acestuia. De aceea Hristos le spunea mai înainte: „Dacă aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi în Mine, căci despre Mine a scris acela”627, pentru că ei căutau mereu scăpare în aceste cuvinte.
„Noi ştim că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise.”628 Cine v-a spus? Cine v-a vestit? „Strămoşii noştri”, au răspuns ei. „Dar”, a zis orbul, „nu este oare mai vrednic de crezare decât strămoşii voştri Cel care dovedeşte prin minuni că a venit de la Dumnezeu şi vorbeşte cele de sus?” Şi nu au spus: „Noi am auzit că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise” ci: „Ştim”. Voi, iudeilor, susţineţi cele pe care le-aţi aflat din auzite ca şi când le-aţi şti, iar cele pe care le-aţi aflat prin vedere le consideraţi mai prejos decât cele aflate prin auz? Şi, într-adevăr, nu le-aţi văzut pe acelea, ci le-aţi auzit, iar pe acestea nu le-aţi auzit, dar le-aţi văzut.
Şi orbul ce a zis? „Tocmai în aceasta stă minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El face asemenea minuni629; că un om care, după părerea voastră, nu este dintre cei însemnaţi, nici dintre cei vestiţi, nici dintre cei slăviţi, poate face unele ca acestea. Deci este cu totul limpede că este Dumnezeu, căci nu are nevoie de niciun ajutor omenesc.”
„Ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi.”630 De vreme ce mai înainte au spus: „Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni?”631, a luat în considerare şi părerea lor, amintindu-le propriile lor cuvinte. „Această părere”, a zis el, „este şi a mea, şi a voastră. Deci rămâneţi fideli ei!”
Iată câtă înţelepciune avea! Mereu pomeneşte de minune, pentru că pe aceasta nu puteau să o dea la o parte, şi trage
625 A fi ucenic al Lui.
626 Ioan 9, 28.
627 Ioan 5, 46.
628 Ioan 9, 29.
629 Cf. Ioan 9, 30.
630 Ioan 9, 31.
631 Ioan 9,16.
149
concluziile pornind de la ea. Vezi că şi ceea ce zicea la început: „Dacă este păcătos, nu ştiu”632, nu a spus pentru că se îndoia să nu fie! -, ci ştia bine că nu este păcătos? Iar apoi, când a avut ocazia, iată cum s-a apărat: „Ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, ci doar dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui”633. Aici L-a arătat nu numai slobod de păcate, ci şi cu totul bineplăcut lui Dumnezeu şi făcând toate ale Lui. De vreme ce aceia se numeau pe sine cinstitori de Dumnezeu, a adăugat: „Şi face voia Lui”. „Căci nu ajunge”, zicea el, „să-L cunoşti pe Dumnezeu, ci trebuie să faci şi voia Lui”. Apoi a lăudat minunea, spunând: „«Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere634. Deci, dacă mărturisiţi că pe păcătoşi nu-i ascultă [Dumnezeu], iar Acesta a făcut o minune, şi o astfel de minune cum niciun om nu a făcut, atunci e limpede că toate le-a biruit prin virtute, iar puterea Lui este mai mare decât cea a oamenilor”.
Iar aceia ce au răspuns? „în păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?”635 Câtă vreme aşteptau ca el să tăgăduiască şi îl considerau vrednic de crezare, l-au chemat nu o dată, ci de două ori. Dar i-aş întreba: „Dacă nu-l consideraţi vrednic de crezare, atunci de ce l-aţi chemat şi l-aţi întrebat a doua oară?” Tocmai atunci când trebuiau să-l admire, l-au învinuit, pentru că spunea adevărul fără sfială. Dar ce înseamnă: „în păcate te-ai născut tot”? Aici îl învinuiesc fără milă chiar şi pentru orbirea lui. Ca şi când ar fi zis: „Tu eşti în păcate din fragedă vârstă”, voiau să spună că pentru aceasta era orb, ceea ce nu avea nicio noimă. În această privinţă Hristos l-a mângâiat, spunându-i: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi”636.
„în păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?” Şi ce a spus omul? Oare şi-a arătat propria părere? Oare nu a luat în considerare părerea pe care o împărtăşeau toţi când a zis: „Ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi”? Nu a dat glas celor spuse de voi?
„Şi l-au dat afară.”637 Ai văzut cum propovăduitorul adevărului nu s-a împiedicat de faptul că nu era învăţat? Vezi câte a auzit încă
632 Ioan 9, 25.
633 Ioan 9, 31.
634 Ioan 9, 32.
635 Ioan 9, 34.
636 Ioan 9, 39.
637 Ioan 9, 34.
150
de la început şi câte a pătimit? Şi cum a mărturisit şi prin cuvinte, şi prin fapte?
4. Acestea au fost scrise pentru ca şi noi să le urmăm. Cerşetorul, orbul, el care nici măcar nu L-a văzut, a arătat de îndată atâta îndrăzneală chiar mai înainte de a-l chema Hristos. A stat înaintea întregii mulţimi îndrăcite şi furioase, gata să îl ucidă, care voia să-L acuze pe Hristos prin cuvintele lui, şi nu a cedat, nici nu a dat înapoi, ci, cu toată îndrăzneala, i-a făcut să tacă, şi a ales ca, mai degrabă, să fie dat afară decât să trădeze adevărul. Deci cu cât mai mult noi, care atâta vreme am trăit în credinţă, care am văzut nenumărate minuni prin credinţă, care am primit binefaceri mai mari decât acela, care am văzut cu ochii dinăuntru taine negrăite, care am fost chemaţi la o asemenea cinste, trebuie să arătăm toată îndrăzneala, luându-I apărarea înaintea celor care încearcă să aducă învinuiri împotriva creştinilor, să vorbească împotriva lor şi să-i facă să tacă şi nu le arată nicio îngăduinţă!
Vom putea face aceasta dacă vom avea îndrăzneală, dacă vom lua seama la Scripturi şi nu le vom asculta fără luare-aminte. Dacă cineva vine aici cu râvnă şi e atent la cele ce se spun aici, chiar dacă acasă nu citeşte, este de ajuns şi un singur an ca să dobândească multă experienţă638. Pentru că nu citim azi aceste Scripturi, iar mâine altele, ci mereu aceleaşi, neîntrerupt.
Totuşi mulţi sunt într-o stare atât de nefericită, încât, după ce s-a citit atâta, nici măcar numele cărţilor nu le ştiu. Şi nu se ruşinează, nici nu se înfricoşează, ci vin să asculte dumnezeieştile cuvinte doar de curiozitate. Dar, dacă un kithared639 sau un
638 E posibil şi ca exegeza întregii Evanghelii să se fi desfăşurat între limitele unui singur an (probabil 391, după cronologia din John N.D. KELLY, Golden Mouth. The story of John Chrysostom ascetic, Preacher, Bishop, Corneli University Press, Ithaca, New York, 1995, p. 91). Din Omilia 25, 1 aflăm că Sfântul Ioan rostea omiliile în frecvenţă bihebdomadară; dacă exegeza a avut un parcurs neîntrerupt (şi nu avem motive să credem altfel), atunci ea s-a întins pe durata unui an fără o lună (88 de omilii rostite în 11 luni). Ni se pare improbabilă ipoteza că exegeza ar fi durat doi sau trei ani, susţinută în prefaţa ediţiei neogreceşti: „Hrisostom predica atunci de două ori pe săptămână, dar nu e posibil ca acest lucru să se fi întâmplat neîntrerupt şi de aceea presupunem că ele au acoperit doi sau chiar trei ani” (în: IQANNOY XPYZOZTOMOY, AnavTa Ta Epya, vol 12, în coll. EAArVEq naTEpEg TT; EKKArioiag (EnE), t. 39, rprjyopiog o flaAapag (FlaTEpiKEţ EKSOOEI), Salonic, 1979, p. 416).
639 Kithara era un instrument muzical în Grecia antică, înrudit cu lira, prevăzut de regulă cu şapte coarde. Referiri la alte tipuri de instrumente şi de muzicanţi se găsesc în Omilia 1,1-2.
151
dansator sau vreun altul dintre cei de pe scenă cheamă oraşul, toţi răspund chemării lui, aleargă cu osârdie şi cheltuiesc jumătate de zi doar luând aminte la acela. Iar când Dumnezeu ne vorbeşte prin proroci şi apostoli, căscăm, ne scărpinăm, ameţim. Vara ni se pare că este arşiţă mare şi luăm cu asalt pieţele. Iarna însă ne împiedică ploaia şi noroiul, aşa că rămânem acasă. Dar la cursele de cai, unde nu avem deasupra acoperiş care să ne apere de ploaie, cei mai mulţi stau, ca nişte nebuni, fără să le pese de ploaia torenţială, de vântul care le aruncă în faţă apa, de frig, de ploaie, de noroi, de lungimea drumului şi nimic nu-i ţine acasă, nici nu-i opreşte să meargă acolo640. Aici însă, unde au şi acoperiş deasupra capului şi căldură plăcută, dau înapoi şi nu vor să vină, deşi aceasta ar fi spre folosul sufletului lor.
Spune-mi: este de îngăduit aşa ceva? De aceea suntem mai experimentaţi decât toţi în acelea, iar în cele necesare suntem mai puţin învăţaţi şi decât copiii. Dar, dacă te-ar numi cineva „conducător de car” sau „dansator”, ai spune că te jigneşte şi ai face orice ca să respingi această insultă. Dacă însă te trage să mergi la spectacol, nu dai înapoi. Şi acea artă al cărei nume îl eviţi o urmăreşti cu toată osârdia. Aici însă, unde şi de pe urma lucrului, şi de pe urma numelui ai folos, adică şi din a fi, şi din a te numi „creştin”, nu ştii ce înseamnă acest lucru. Ce poate fi mai rău decât această nechibzuinţă?
Aş vrea să vă spun aceasta necontenit, dar mă tem ca nu cumva să mă fac urât de voi în zadar, fără niciun folos. Căci văd nu numai tineri, ci şi bătrâni care se poartă ca nişte nebuni. Mai ales pentru aceştia îmi e ruşine, când văd un bărbat demn de respect pentru părul lui alb, care face de ruşine cărunteţea lui, trăgând după sine pe fiul său. Ce este mai vrednic de râs decât aceasta? Ce este mai ruşinos decât această faptă? Fiul este învăţat chiar de tatăl lui să facă lucruri de ruşine.
5. Te ustură cuvintele mele? Tocmai aceasta o vreau şi eu: să vă trezească durerea pricinuită de cuvintele mele, ca să vă lepădaţi de aceste fapte de ruşine. Sunt unii mult mai reci decât aceştia care nici nu se ruşinează de cele spuse, ci chiar ţin discursuri prelungi în favoarea acestei purtări. Dacă îi întrebi cine este Amos sau
640 Entuziasmul pentru cursele de cai era foarte răspândit în Imperiul Roman din această epocă. În special Constantinopolul şi Antiohia erau renumite pentru acest tip de spectacol; vezi Omilia 11, 1.
152
Avdie sau câţi sunt la număr prorocii sau apostolii, nu pot nici să deschidă gura. Dar, când e vorba de cai şi conducători de care, vorbesc în apărarea lor mai iscusit decât sofiştii şi retorii. Şi după toate acestea spun: „Ce vătămare aduce? Ce pagubă?”
De aceea suspin, pentru că nici măcar nu ştiţi că acest lucru este spre pagubă, nici măcar nu conştientizaţi răul. Dumnezeu ţi-a dat un răstimp al vieţii ca să-I slujeşti Lui, iar tu îl risipeşti în zadar, degeaba şi fără folos. Şi mai şi întrebi care este paguba? Dacă cheltuieşti puţin argint, numeşti aceasta pagubă, dar, când cheltuieşti zile întregi cu spectacole satanice, socoteşti că nu faci nimic rău?
Ar trebui să-ţi petreci întreaga viaţă în rugăciuni şi slujbe, iar tu ţi-o risipeşti degeaba şi spre paguba ta în strigăte şi în zgomot, în cuvinte de ruşine, în certuri şi desfătări nepotrivite şi fapte săvârşite prin vrăjitorii. Şi după toate acestea întrebi: „Care este paguba?” Nu ştii că nimic altceva nu trebuie să preţuieşti mai mult decât timpul? Dacă cheltuieşti aur, poţi să-l câştigi din nou, dar, dacă pierzi timpul, greu îl mai recuperezi. Puţin timp ne-a fost încredinţat pentru viaţa aceasta. Dacă nu-l folosim aşa cum trebuie, ce vom spune când vom merge acolo?
Spune-mi: dacă ai cerut unuia dintre fiii tăi să înveţe o artă, iar el a rămas în continuare acasă sau a umblat prin alte locuri, oare dascălul nu l-ar respinge? Nu ţi-ar spune: „Ai făcut o înţelegere cu mine şi ai stabilit o perioadă de timp. Dacă copilul nu vine în acest răstimp la noi, ci pierde timpul în altă parte, cum ţi-l vom înfăţişa ca elev?” Acestea trebuie să le spunem şi noi. Căci şi Dumnezeu ne va spune: „V-am dat timp ca să învăţaţi această artă a evlaviei. De ce aţi risipit timpul acesta degeaba şi în zadar? De ce nu aţi urmat mereu dascălului, nici nu aţi luat seama la cuvintele lui?”
Şi, ca să înţelegi că evlavia este o artă, ascultă ce spune prorocul: „Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine! Frica Domnului vă voi învăţa pe voi”641. Şi iar: „Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi din legea Ta îl vei învăţa pe el”642. Deci, când risipeşti timpul în zadar, ce scuză vei avea?
„Dar”, spui tu, „de ce ni s-a încredinţat doar puţin timp?” O, ce nesimţire şi nerecunoştinţă! Tocmai pentru acel lucru pentru care
641 Psalmul 33,11.
642 Psalmul 93,12.
153
ar trebui să mulţumeşti, adică pentru că ţi-a scurtat suferinţa, a făcut să înceteze osteneala ta şi ţi-a pregătit odihnă îndelungată, şi chiar fără sfârşit, pentru acestea îl învinuieşti şi cârteşti?
Dar nu ştiu cum am ajuns aici cu discursul şi l-am lungit atât. Deci trebuie să încheiem. Şi aceasta din cauza ostenelii noastre, căci aici, dacă se lungeşte cuvântarea, toţi ne plictisim, dar acolo ei merg în miezul zilei şi pleacă seara, la lumina lămpilor şi a torţelor. Totuşi, ca să nu aducem mereu învinuiri, vă rugăm şi vă cerem: faceţi această favoare şi mie, şi vouă înşivă! Să ne eliberăm de toate celelalte şi să ne alipim doar de acestea [duhovniceşti]! Astfel vom dobândi şi noi bucurie şi veselie din partea voastră, ne vom mândri cu voi şi vom lua şi răsplată pentru aceasta, dar plata toată o veţi culege voi, pentru că, deşi mai înainte v-aţi alipit nebuneşte de spectacolele dansatorilor, acum, din frica de Dumnezeu şi de pe urma chemării noastre, v-aţi lepădat de boala aceea, aţi zdrobit lanţurile şi aţi alergat către Dumnezeu. Şi nu numai acolo veţi primi plată, ci şi aici veţi avea parte de adevărată desfătare. Căci astfel este virtutea. Pe lângă cununile de acolo, ne oferă şi aici o viaţă fericită.
Să ne supunem, dar, celor spuse, ca să dobândim şi bunătăţile de aici, şi cele de acolo, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Omilia 59
„Şi l-au dat afară. Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: «Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: «Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?” (Ioan 9, 34-36)
1. Cei care pătimesc ceva rău şi sunt ocărâţi pentru adevăr şi pentru mărturisirea lui Hristos, aceştia sunt de fapt cei care au parte de cinste. Aşa cum cineva care pierde nişte bani pentru El de fapt îi găseşte, iar cel care îşi urăşte sufletul său643 tocmai acesta este cel care îl iubeşte, tot aşa şi cel ocărât este de fapt cel care este cinstit. Aşa a fost şi în cazul orbului. L-au scos iudeii din templu şi l-a găsit Stăpânul templului. A scăpat de sinedriul vătămător şi a dobândit izvorul mântuitor. A fost necinstit de cei care îl necinsteau pe Hristos şi a fost cinstit de Stăpânul îngerilor. Astfel sunt răsplăţile adevărului. Tot aşa şi noi, dacă lăsăm aici banii, vom afla dincolo îndrăzneală; dacă dăm aici celor necăjiţi, ne vom odihni în ceruri. Dacă suntem ocărâţi pentru Dumnezeu, vom avea parte de cinste şi aici, şi acolo.
Şi, când l-au scos din templu, l-a găsit Iisus. Evanghelistul arată că pentru aceasta a venit, ca să-l întâlnească. Şi iată cu ce îi răsplăteşte: cu cel mai mare bine. Căci S-a făcut cunoscut celui care mai înainte nu-L cunoştea şi l-a aşezat în rândul ucenicilor Lui. Ia aminte cu câtă exactitate povesteşte [evanghelistul]! Căci, atunci când El l-a întrebat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, orbul i-a spus: „Doamne, şi cine este?” încă nu-L cunoştea, deşi fusese tămăduit de El, pentru că era orb mai înainte de a veni la Binefăcătorul, iar după vindecare a fost împresurat de câinii aceia. [Hristos] l-a primit aşa cum supraveghetorul întrecerilor primeşte un atlet care mult s-a ostenit şi a fost încununat.
Şi de ce i-a zis: „Crezi în Fiul lui Dumnezeu?” Ce e asta? După atâtea contraziceri cu iudeii, după atâtea discuţii, îl întreabă:
643 Cf. Ioan 12, 25.
155
„Crezi?” Nu pentru că nu ştia [a întrebat], ci pentru că voia ca orbul să-L cunoască şi pentru a arăta că cinstea mult credinţa lui. „M-a jignit atâta mulţime”, zicea, „dar pentru Mine nu înseamnă nimic vorbele lor. Un singur lucru Mă interesează: ca tu să crezi. Căci mai bun este unul singur care face voia Domnului decât mii de nelegiuiţi”.
„Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Deşi era de faţă şi primea cuvintele Lui, l-a întrebat astfel pentru a-l face ca să-L dorească mai înainte. Nu a zis dintr-odată: „Crezi!”, ci l-a întrebat. Iar orbul ce a spus? „Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?”644 Acestea sunt cuvintele unui suflet care are multă dorire şi care caută. Nu L-a cunoscut pe Cel în apărarea Căruia a vorbit atâta, tocmai ca să vezi iubirea lui de adevăr. Căci încă nu-L văzuse.
„I-a zis: «L-ai şi văzut. Şi Cel care vorbeşte cu tine, Acela este.”645 Nu a zis: „Eu sunt”, ci era încă măsurat şi reţinut. „L-ai şi văzut.” Această afirmaţie era încă neclară. De aceea a spus apoi mai limpede: „Cel care vorbeşte cu tine, Acela este”. „Iar el a zis: «Cred, Doamne! Şi s-a închinat Lui”646 numaidecât.
Nu i-a zis: „Eu sunt Cel care te-a vindecat, Cel care ţi-a zis: «Mergi de te spală în Siloam!”, ci a trecut sub tăcere toate acelea şi a zis: „Crezi în Fiul lui Dumnezeu?” Apoi orbul, arătând multa sa bunăvoinţă, I s-a închinat numaidecât, ceea ce au făcut puţini dintre cei vindecaţi [de El], precum leproşii şi poate şi vreun altul. Prin aceasta el a arătat puterea Lui dumnezeiască. Ca să nu creadă cineva că doar a spus aceasta, a adăugat şi fapta.
După ce I s-a închinat orbul, Hristos a zis: „Spre judecată am venit Eu în lume, pentru ca cei care nu văd să vadă şi cei care văd să fie orbi”647. Aceasta a spus-o şi Pavel: „Ce vom zice deci? Că neamurile care nu căutau dreptatea au dobândit dreptatea, însă dreptatea din credinţa în Iisus; iar Israel, urmărind legea dreptăţii, n-a ajuns la legea dreptăţii”648. Spunând: „Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta”, l-a întărit pe orb în credinţă şi, în acelaşi timp, i-a trezit pe cei care îl urmau; căci îl urmau fariseii. Prin cuvintele: „Spre judecată”, vrea să spună: „Spre mai mare osândă”, arătând că,
644 Ioan 9, 36.
645 Ioan 9, 37.
646 Ioan 9, 38.
647 Ioan 9, 39.
648 Romani 9, 30-31.
156
cei care îl învinuiau, tocmai ei erau de fapt de învinuit şi tocmai cei care îl acuzau ca pe un păcătos erau de acuzat. Aici vorbeşte de două feluri de vedere şi două feluri de orbire: una a simţurilor şi una a minţii. Unii dintre cei care îl urmau i-au zis: „Oare şi noi suntem orbi?”649 Aşa cum şi în altă parte spuneau: „Nimănui niciodată nu am fost robi”650, „nu ne-am născut din desfrânare”651, aşa şi acum au vorbit numai de cele simţite şi numai de acest beteşug s-au ruşinat.
Apoi, arătându-le că este mai bine să fie orbi decât să vadă, le-a zis: „Dacă eraţi orbi, nu aţi fi avut păcat”652. De vreme ce considerau că acest defect este un lucru de ruşine, El l-a întors asupra capului lor, zicând: „Aceasta v-ar fi adus o pedeapsă mai uşoară”. Mereu înlătura cugetările omeneşti şi îi ducea către un sens măreţ şi minunat. „Dar acum ziceţi: «Noi vedem.”653 Aşa cum spunea altădată: „Cel despre care ziceţi voi că este Dumnezeul vostru”654, aşa a spus şi aici. „Dar acum ziceţi că vedeţi pentru că nu vedeţi.” Le arată acum că ceea ce considerau ei că este o mare laudă le aduce osândă. Pe orbul din naştere l-a consolat cu privire la beteşugul de mai înainte, iar iudeilor le-a vorbit despre orbirea lor. Vorbea mereu despre aceasta pentru ca ei să nu zică: „Nu din cauza orbirii noastre nu venim [la Tine], ci refuzăm aceasta pentru că fugim de Tine ca de un înşelător”.
2. Nu degeaba a menţionat evanghelistul că unii dintre fariseii care erau împreună cu El au auzit acestea şi au zis: „Oare şi noi suntem orbi?”655, ci ca să-ţi amintească că ei erau cei care mai înainte s-au depărtat de El şi care mai apoi au vrut să arunce cu pietre656. Căci erau unii care doar la arătare îl urmau şi uşor treceau la o atitudine contrară.
Şi cum a dovedit că nu este amăgitor, ci Păstor? Le-a pus înainte însuşirile fiecăruia: şi ale păstorului, şi ale amăgitorului şi răufăcătorului şi, pornind de la acestea, i-a lăsat să cerceteze adevărul lucrurilor. Mai întâi le-a arătat care este înşelătorul şi furul,
649 Ioan 9, 40.
650 Ioan 8, 33.
651 Ioan 8, 41.
652 Ioan 9, 41.
653 Ioan 9, 41.
654 Ioan 8, 54.
655 Ioan 9, 40.
656 Cf. Ioan 8, 59.
157
dându-i aceste nume cu privire la Scripturi şi zicând: „Amin, amin, vă spun vouă, cel care nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar”657. Iată deci însemnele tâlharului: mai întâi faptul că nu intră pe faţă, apoi că nu este în acord cu Scripturile. Căci aceasta înseamnă: „Nu pe uşă”. Aici se referă şi la cei dinaintea Lui, şi la cei care vor fi după El, la Antihrist şi la prorocii mincinoşi, la Iuda şi Teudas658 şi la alţii asemenea lor.
Pe bună dreptate a numit Scripturile „uşă”, căci acestea ne duc la Dumnezeu şi ne deschid cunoaşterea lui Dumnezeu; acestea ne fac [să fim] oile Lui, ne păzesc şi nu lasă lupii să intre. Precum o uşă păzită, aşa [Scriptura] interzice ereticilor intrarea, ţinându-ne în siguranţă cu privire la toate pe care le-am voi, şi nu ne lasă să rătăcim. Câtă vreme nu vom da la o parte uşa aceasta, nu vom putea fi stăpâniţi de vrăjmaşi. Prin aceasta îi vom cunoaşte pe toţi, şi pe păstori, şi pe cei care nu sunt păstori.
Dar ce înseamnă: „în staul”? Se referă la oi, la purtarea de grijă faţă de ele. Căci cel care nu foloseşte Scripturile, ci sare pe aiurea, adică îşi croieşte alt drum, care nu este legiuit, acela este fur. Vezi că şi aici este în acord cu Tatăl, prin faptul că pune înainte Scripturile? De aceea şi iudeilor le spunea: „Cercetaţi Scripturile!”659 şi l-a pus înainte pe Moise şi îl chema ca martor pe el şi pe toţi prorocii. Căci zicea: „Toţi cei care i-au ascultat pe proroci vor veni la Mine” şi: „Dacă aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut în Mine”660. Aici spune acelaşi lucru în chip metaforic. Când a spus: „Sare pe aiurea”, S-a referit şi la cărturari, pentru că învăţau porunci şi învăţături ale oamenilor661 şi încălcau Legea, după cum spunea El învinuindu-i: „Nimeni dintre voi nu împlineşte Legea”662. Şi bine a zis: „Sare”, şi nu: „Intră”, căci este propriu furului să vrea să sară gardul şi toate să le facă punându-se în primejdie.
Ai văzut cum l-a descris pe tâlhar? Iată acum şi însuşirile păstorului. Cine este acesta? „Cel care intră pe uşă, acela este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui şi pe ale sale le cheamă pe nume; şi, când le mână, merge înaintea lor.”663
657 Ioan 10,1.
658 Cf. Faptele 5, 36.
659 Ioan 5, 39.
660 Ioan 5, 46.
661 Cf. Matei 15, 9.
662 Ioan 7,19.
663 Ioan 10, 2-4.
158
A înfăţişat şi însuşirile păstorului, şi ale răufăcătorului. Să vedem şi cum se leagă acestea de următoarele afirmaţii: „Acestuia portarul îi deschide”664. Continuă să vorbească metaforic ca să facă cuvântarea mai grăitoare. Dacă vrei să cercetezi parabola după literă, nimeni nu te opreşte să-l consideri aici pe Moise portar, căci acela este cel căruia i s-au încredinţat cuvintele lui Dumnezeu.
„Oile ascultă de glasul lui şi pe ale sale le cheamă pe nume.”665 Ei spuneau mereu că El este amăgitor şi întăreau această părere prin necredinţa lor, zicând: „Cine dintre căpetenii a crezut în El?”666 De aceea le-a arătat că nu pe El trebuiau să-L numească, datorită necredinţei lor, „răufăcător” şi „amăgitor”, ci pe ei înşişi, pentru că nu îl ascultau şi, prin urmare, aveau să fie alungaţi curând din staulul oilor.
Dacă este propriu păstorului să intre pe uşa legiuită, iar El a intrat pe ea, atunci toţi cei care L-au urmat ar fi putut să fie oi, dar unii s-au răzvrătit. Aceştia nu pe Păstor îl atacau, ci se lepădau ei înşişi de înrudirea cu oile.
Nu trebuie să fim nedumeriţi dacă spunea mai înainte că El este uşa. S-a numit pe Sine şi „păstor”, şi „oaie” pentru că în felurite chipuri numeşte cele ce ţin de iconomia Lui. Când ne duce la Tatăl, Se numeşte pe Sine „uşă”, iar când ne poartă de grijă, Se numeşte „păstor”. Se numeşte pe Sine şi „păstor” ca să nu crezi că lucrarea Lui este doar să-i aducă la Tatăl.
„Şi oile ascultă de glasul lui şi oile sale le cheamă şi le mână afară şi el merge înaintea lor.”667 De fapt, păstorii fac contrariul, adică merg în urma oilor. Dar El, pentru a arăta că pe toţi îi călăuzeşte spre adevăr, face contrariul, ca atunci când trimitea oile nu departe de lupi, ci în mijlocul lupilor668. Căci această păstorire este cu mult diferită de cea pe care o cunoaştem noi, este ceva neobişnuit.
3. Eu cred că se referă aici şi la orb. Căci şi pe el l-a scos, chemându-l din mijlocul iudeilor, iar el a auzit glasul Lui şi L-a recunoscut. „Iar după un străin nu vor merge, pentru că nu cunosc glasul străinilor.”669 Vorbeşte aici de Teudas şi Iuda
664 Ioan 10, 3.
665 Ioan 10, 3.
666 Ioan 7, 48.
667 Ioan 10, 3-4.
668 Cf. Matei 10,16.
669 Ioan 10, 5.
159
Galileeanul]670 căci zice: „Toţi cei care au crezut în ei au fost risipiţi”671 sau despre hristoşii mincinoşi care aveau să amăgească mai apoi. Deci, ca să nu spună ei că El este unul dintre aceştia, S-a deosebit de ei prin multe diferenţe.
Prima diferenţă pe care o pune înainte este referitoare la învăţătura din Scripturi. El prin acestea îi aducea la Sine, dar ei nu de la ele porneau pentru a-i atrage pe oameni. A doua diferenţă se referă la supunerea oilor. Toţi au crezut în El, nu numai cât a fost în viaţă, ci şi după moartea Lui, în vreme ce pe aceia imediat i-au părăsit. Trebuie să spunem, împreună cu acestea, şi a treia diferenţă, care nu este neînsemnată. Aceia făceau toate cu răzvrătire, ca nişte tirani, iar El atât de departe S-a ţinut de o astfel de bănuială, încât a fugit de cei care voiau să-L facă rege672, iar când L-au întrebat dacă se cuvine să se dea dajdie cezarului, a poruncit să se dea673 şi El însuşi a plătit darea674. În plus, El a venit pentru mântuirea oilor, „ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug”675, iar aceia şi de viaţa aceasta le-au lipsit. Ei i-au trădat pe cei care s-au încredinţat lor şi au fugit, dar El atâta nobleţe a arătat, încât şi viaţa Şi-a dat-o [pentru ei]. Aceia au pătimit ce au pătimit fără voie, fiind siliţi şi fugind de ele, iar El de voie şi potrivit cu alegerea Sa a îndurat toate.
„Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înţeles ce însemnau cele pe care le spunea lor.”676 Dar de ce le-a vorbit în chip ascuns? Pentru că voia să-i facă mai atenţi. Deci, după ce i-a pregătit astfel, a lămurit ceea ce era neclar, zicând aşa: „Eu sunt uşa.
670 Nume de conspiratori contra romanilor, menţionaţi şi de IOSIF FLAVIU, Antichităţi iudaice, XX, 5. Transformarea iudeei în provincie romană în anul 6 d.Hr. generase contestări vehemente din partea mişcării politice a zeloţilor (al cărei partizan fusese şi Simon Zelotul, viitorul apostol, cf. Matei 10, 4). Dintre ei, cei mai energici opozanţi formau tabăra sicarilor (lat. sicarii – „asasini”, de la lat. sica – „pumnal”), care instrumentează de-a lungul timpului mai multe răscoale, înăbuşite de romani. Se crede că din această grupare insurgenţă au făcut parte atât Baraba (cf. Matei 27, 16), cât şi cei doi „tâlhari” răstigniţi de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului (termenul „tâlhar”, ĂrjOTqg, apare la Iosif Flaviu cu înţelesul de „revoluţionar”; detalii în Robert EISENMAN, James the Brother ofjesus, Penguin, NYC, 1997, p. 315). Despre Iuda şi Teudas, vezi şi în SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol 1, p. 272, n. 825.
671 Faptele 5, 36-37.
672 Cf. Ioan 6,15.
673 Cf. Matei 22, 21.
674 Cf. Matei 22, 24-27.
675 Ioan 10,10.
676 Ioan 10, 6.
160
De va intra cineva prin Mine, va intra şi va ieşi şi păşune va afla”677, adică va fi în siguranţă şi fără grijă. „Păşune” numeşte aici hrana şi păstorirea oilor, precum şi stăpânirea şi autoritatea asupra lor, adică înăuntru va rămâne şi nimeni nu-l va scoate afară. Aceasta s-a întâmplat şi cu apostolii care în voie intrau şi ieşeau, ca unii care erau stăpâni ai întregii lumi şi nimeni nu putea să-i dea afară.
„Toţi câţi au venit sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat.”678 Nu despre proroci vorbeşte aici, aşa cum pretind ereticii căci pe aceia i-au ascultat oile şi prin ei au crezut toţi cei care au crezut şi în Hristos -, ci despre Teudas şi Iuda şi alţi răzvrătiţi. Pe de altă parte, cuvintele: „Oile nu i-au ascultat” le-a spus ca o laudă şi nicăieri nu se poate vedea că îi laudă pe cei care nu ascultă de proroci, ci, dimpotrivă, îi ceartă şi îi acuză cu tărie. De aici se vede că aceste cuvinte: „Nu au ascultat” s-au spus despre răzvrătiţii aceia. „Furul nu vine decât să fure, să junghie şi să piardă.”679 Aceasta s-a şi întâmplat atunci, căci toţi au fost junghiaţi şi omorâţi. „Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug.”680 Spune-mi: ce înseamnă „viaţă din belşug”? împărăţia cerurilor. Dar încă nu spune aceasta, ci foloseşte mereu cuvântul „viaţă”, care le era lor cunoscut.
„Eu sunt păstorul cel bun.”681 Aici vorbeşte despre Pătimirea Sa, arătând că aceasta se face pentru mântuirea lumii şi nu fără voie vine spre ea. Apoi arată iar însuşirile păstorului şi ale celui plătit. „Păstorul îşi pune sufletul [pentru oi], iar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi vine lupul şi le răpeşte.”682 Aici Se arată pe Sine de o putere cu Tatăl, de vreme ce este păstor şi oile sunt ale Lui.
Vezi cum în parabole, acolo unde înţelesul este ascuns, vorbeşte mai înalt, aşa încât nu dă ascultătorilor pricină vădită [să-L contrazică]? Deci ce face cel plătit? „Vede lupul venind şi lasă oile; şi vine lupul şi le răpeşte.” Asta au făcut şi ei. Dar El a făcut contrariul, căci, atunci când L-au prins, a zis: „Lăsaţi-i pe aceştia să se ducă”, ca să se împlinească cuvântul: „Niciunul dintre ei nu a pierit”683.
677 Ioan 10, 9.
678 Ioan 10, 8.
679 Ioan 10,10.
680 Ioan 10,10.
681 Ioan 10,11.
682 Ioan 10,11-12.
683 Cf. Ioan 18, 8-9.
161
Aici trebuie să ne gândim şi la lupul spiritual. Căci nici pe acela nu l-a lăsat să vină să răpească oile. Acela nu este numai lup, ci şi leu, căci zice: „Potrivnicul nostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu”684. Acela este şi şarpe, şi balaur: „Veţi călca peste şerpi şi peste scorpii”685.
4. De aceea vă rog să rămânem în grija Păstorului! Şi vom rămâne dacă vom asculta de glasul Lui, dacă ne vom supune Lui, dacă nu vom urma pe un altul. Dar care este glasul Lui? „Fericiţi cei săraci cu duhul; fericiţi cei curaţi cu inima; fericiţi cei milostivi.”686 Dacă vom face acestea, vom rămâne în grija Păstorului şi lupul nu va putea să intre [în staul]. Şi, chiar de va intra, o va face spre paguba lui. Căci avem Păstor Care atât de mult ne iubeşte, încât şi sufletul Şi-l dă pentru noi. Deci, câtă vreme El este puternic şi ne iubeşte, ce ne împiedică să ne mântuim? Nimic, doar dacă nu cumva noi înşine ne vom depărta de EL Cum ne vom depărta? Ascultă ce spune El: „Nu puteţi sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi lui mamona”687. Deci, dacă îi slujim Lui, nu vom îndura tirania celuilalt.
Şi mai amară decât orice tiranie este pofta după bani. Nu aduce nicio plăcere, ci numai griji, pizmă, uneltiri, ură, clevetiri şi nenumărate piedici în calea virtuţii: nepăsare, destrăbălare, lăcomie, beţie. Acestea şi pe cei liberi îi fac robi mai nenorociţi decât sclavi cumpăraţi cu bani, şi robi nu ai oamenilor, ci ai celei mai grele dintre toate patimile şi bolile sufletului. Unul ca acesta îndrăzneşte să facă multe lucruri care nu sunt plăcute nici lui Dumnezeu, nici oamenilor, pentru că se teme ca nu cumva cineva să-l scoată de sub această stăpânire. O, amară robie şi diavolească stăpânire! Şi mai rău decât toate este că, deşi suntem ţinuţi de atâtea rele, ne îndulcim de ele, îmbrăţişăm lanţurile şi, deşi ne aflăm într-o închisoare plină de întuneric, nu vrem să ieşim la lumină, ci adunăm rele împrejurul nostru şi ne îndulcim de boală.
De aceea nici nu ne putem elibera, ci suntem într-o stare mai rea decât cei care lucrează în mine, care rabdă durere şi chinuri, fără a se bucura de roade. Şi, într-adevăr, mai rău decât toate este că, de ar voi cineva să ne elibereze din această amară robie, nu
684 1 Petru 5, 8.
685 Luca 10,19.
686 Matei 5, 3, 8, 7.
687 Matei 6, 24.
162
suportăm aceasta, ba chiar ne supărăm şi ne indignăm, nefiind astfel cu nimic mai presus decât nebunii, ba chiar cu mult mai nenorociţi decât aceia, prin faptul că nici nu voim să ne eliberăm de nebunie.
Oare pentru asta ai fost adus pe lumea aceasta, omule? Pentru aceasta ai fost făcut om, ca să trudeşti în această mină şi să culegi aur? Nu pentru aceasta te-a creat [Dumnezeu] după chipul Său, ci ca să-I placi Lui, ca să dobândeşti [bunătăţile] viitoare, ca să dănţuieşti împreună cu îngerii. De ce, dar, te lepezi de o astfel de înrudire şi te sileşti către cea mai de pe urmă necinste şi josnicie? Cel care s-a născut din dureri ca şi tine mă refer la durerile duhovniceşti se topeşte de foame, în vreme ce tu crăpi de îmbuibare. Fratele tău umblă cu trupul dezbrăcat, iar tu şi hainele ţi le acoperi cu podoabe, pregătind viermilor un astfel de veşmânt. Cu cât mai bine ar fi fost să îmbraci cu ele trupurile săracilor! Aşa [hainele] rămâneau nestricate şi voi vă eliberaţi de orice grijă şi dobândeaţi viaţa ce va să fie. Dacă nu vrei ca acestea să devină mâncare pentru molii, dă-le săracilor! Ei sunt cei care ştiu să scuture bine hainele acestea. Pentru că trupul lui Hristos este mai de preţ şi mai sigur decât orice cufăr. Nu numai că păzeşte hainele şi le păstrează întregi, ci le face şi mai strălucitoare. Cufărul de multe ori poate fi luat împreună cu hainele din el şi îţi pricinuieşte astfel cea mai mare pagubă, dar această vistierie nici moartea nu o poate distruge. Aici nu avem nevoie nici de uşi, nici de zăvoare, nici de paznici care veghează, nici de altă strajă de acest fel. Căci cele pregătite în cer sunt ferite de orice uneltire şi sunt păzite, aşa cum este firesc. În acel loc niciun rău nu poate intra.
Dar, deşi noi nu încetăm a spune acestea, voi, care le auziţi, nu le daţi crezare. Pricina este că avem suflet netrebnic care tinde spre ţărână şi se târăşte pe pământ. Totuşi, nu se cuvine să vă învinuiesc pe toţi de răutate, ca şi când aţi suferi toţi de o boală fără leac. Dacă cei care sunt beţi după avere îşi astupă urechile ca să nu audă cele pe care le spunem, atunci măcar cei care trăiesc în sărăcie pot lua aminte la cuvintele noastre. „Şi de ce spui acestea celor săraci?”, întrebi. „Ei nu au aur, nici atâtea haine.” Da, dar au pâine şi apă rece, au doi bănuţi şi picioare ca să meargă să-i cerceteze pe bolnavi; au limbă şi cuvânt ca să mângâie pe cel necăjit; au casă şi acoperiş ca să găzduiască pe cel străin. Desigur, nu cerem atâţia şi atâţia talanţi de aur de la săraci, ci de la cei bogaţi. Dacă cineva este
163
sărac şi vine la uşa altui [sărac], Stăpânul nostru688 nu Se ruşinează nici dacă ia un bănuţ, ci chiar va spune că a luat de la el mai mult decât de la cei care au averi.
Câţi dintre cei de acum nu îşi doresc să fi trăit în vremea aceea când Hristos întrupat umbla pe pământ, ca să locuiască şi să mănânce împreună cu El? Iată, şi acum se poate aceasta, putem să-L chemăm la masă şi să mâncăm cu El. Şi spre mai mare folos, căci mulţi dintre cei care au mâncat atunci împreună cu El au mers la pierzare, aşa cum a fost Iuda şi alţii asemenea lui. Dar acum tot cel care îl cheamă în casa lui şi împarte cu El masa şi casa se bucură de mare binecuvântare.
„Veniţi”, zice, „binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la începutul lumii! Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”689. Aşadar, ca să auzim aceste cuvinte, să-l îmbrăcăm pe cel gol, să-l primim pe cel străin, să-l hrănim pe cel flămând, să dăm de băut celui însetat, să-l cercetăm pe cel bolnav, să mergem să vedem pe cel din închisoare, aşa încât să ne bucurăm de îndrăzneală, să primim iertare de păcate şi să ne împărtăşim de bunătăţile acelea mai presus de minte şi de cuvânt690. Pe acestea fie să le dobândim toţi, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.
688 Care Se află ascuns în cel sărac care cere; cf. Matei 25, 40: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”.
689 Matei 25, 34-36.
690 Cf. 1 Corinteni 2, 9.
Omilia 60
„Eu sunt păstorul cel bun şi le cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi Eu îl cunosc pe Tatăl şi îmi pun sufletul Meu pentru oi.” (Ioan 10, 14-15)
1. Mare, iubiţilor, mare lucru este calitatea de întâistătător al Bisericii şi are nevoie de multă înţelepciune şi de atâta curaj, încât, aşa cum a spus Hristos, să-ţi pui viaţa pentru oi. Şi aceasta în aşa fel încât niciodată să nu le laşi singure şi lipsite de apărare, ci să stai cu nobilă vitejie împotriva lupului. Prin aceasta se deosebeşte păstorul de cel plătit. Cel de-al doilea urmăreşte mereu propria izbăvire şi nu-i pasă de oi, iar cel dintâi caută mereu izbăvirea oilor, iar pe a sa o trece cu vederea.
După ce a arătat însuşirile păstorului, înfăţişează două feluri de răufăcători: unul este furul care junghie şi răpeşte, al doilea este cel care nu face nimic de acest fel, dar, atunci când se întâmplă astfel de rele, nu se împotriveşte, nici nu le împiedică. Când vorbeşte de primii, se referă la Teudas691 şi la cei care erau cu el, iar când vorbeşte de ceilalţi, trimite la învăţătorii iudeilor, care nu se preocupau, nici nu se îngrijeau de oile încredinţate lor. Aceasta şi Iezechiel o spunea mai demult, acuzându-i: „Vai de păstorii lui Israel! Oare păstorii se păstoresc pe ei înşişi? Păstorii nu păstoresc oare oile?”692 Dar aceia făceau contrariul, ceea ce este cel mai mare rău şi pricină a tuturor celorlalte rele. De aceea prorocul zice: „[Oaia] rătăcită nu o întorceau, pe cea pierdută nu o căutau, pe cea rănită nu o bandajau, pe cea bolnavă nu o vindecau”693, pentru că nu păşteau oile, ci pe ei înşişi. Şi Pavel arată aceasta, cu alte cuvinte, zicând: „Căci toţi caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos”694.
691 Cf. Faptele 5, 36.
692 Iezechiel 34, 2.
693 Iezechiel 34, 4.
694 Filipeni 2, 21.
165
Şi iar: „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui”695. Dar Hristos Se separă şi de unii, şi de alţii: de cei care aduc vătămare Se separă zicând: „Pentru aceasta am venit, ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă”696, iar de cei care trec cu vederea oile când sunt răpite de lupi, prin faptul că nu le-a părăsit, ci chiar Şi-a pus sufletul pentru ele, pentru ca oile să nu moară. Când voiau să-L omoare, nici învăţătura nu Şi-a schimbat-o, nici pe cei care credeau nu i-a trădat, ci a rămas statornic şi a ales să moară. De aceea spunea mereu: „Eu sunt păstorul cel bun”.
Apoi, fiindcă cele spuse de El păreau neîntemeiate (pentru că afirmaţia: „Sufletul Meu îl pun” nu după mult timp avea să se adeverească, dar afirmaţia: „Ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” avea să se adeverească în veacul viitor, după plecarea lor de aici), ce a făcut? Folosind un cuvânt pentru altul, prin expresia „a da sufletul” lasă să se înţeleagă că îşi dă şi viaţa. Aceasta o spunea şi Pavel: „Dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Lui, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui”697. Şi iar, în alt loc: „Care pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii pentru noi toţi, cum nu ne va da toate împreună cu El?”698
Dar de ce nu L-au învinuit acum ca mai înainte, zicând: „Tu mărturiseşti despre Tine însuţi; mărturia Ta nu este adevărată”699? Pentru că de multe ori i-a făcut să tacă şi, prin minunile săvârşite, S-a arătat lor şi mai demn de crezare.
Apoi, pentru că a spus mai înainte: „Şi oile ascultă de glasul Lui şi merg după El”700, ca să nu zică cineva: „Dar cei care n-au crezut?”, ascultă ce a adăugat: „Şi cunosc pe ale Mele şi ale mele Mă cunosc pe Mine”701. Aceasta a arătat-o şi Pavel: „Nu a lepădat Dumnezeu poporul Său, pe care mai înainte l-a cunoscut”702. Şi Moise a spus: „Cunoscut-a Dumnezeu pe cei care sunt ai Săi”703. „La aceia Mă refer”, zice El, „pe care mai înainte i-am cunoscut”.
695 1 Corinteni 10, 24.
696 Ioan 10,10.
697 Romani 5,10.
698 Romani 8, 32.
699 Ioan 8,13.
700 Ioan 10, 3-4.
701 Ioan 10,14.
702 Romani 11, 2.
703 2 Timotei 2,19.
166
Apoi, ca să nu crezi că este vorba de aceeaşi măsură a cunoaşterii704, ascultă cum înlătură această bănuială! După ce spune: „Cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine”, arată că nu este egală cunoaşterea. „Dar unde este egală?” „între Tatăl şi Mine. Căci în acest caz, «precum Mă cunoaşte Tatăl, şi Eu cunosc pe Tatăl705.” Dacă nu ar fi vrut să demonstreze aceasta, de ce ar fi adăugat aceste cuvinte? Pentru că de multe ori Se punea pe Sine în rândul mulţimii, ca să nu creadă cineva că îl cunoştea [pe Tatăl] ca un om, a adăugat: „«Precum Mă cunoaşte Tatăl, şi Eu cunosc pe Tatăl. Îl ştiu întocmai aşa cum El Mă ştie pe Mine”. De aceea spunea: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, şi nici pe Tatăl, decât numai Fiul”706, vorbind despre o cunoaştere deosebită şi aşa cum nimeni altul nu o poate avea.
„Eu îmi pun sufletul Meu.”707 Spune mereu aceasta pentru a arăta că nu este amăgitor. Şi apostolul, când voia să dovedească că este adevărat învăţător şi vorbea împotriva apostolilor mincinoşi, se apăra pe sine pornind de la primejdiile de moarte [prin care a trecut]: „în bătăi peste măsură, la moarte adeseori”708. Cuvintele: „Lumină sunt” şi: „Viaţă sunt” ar fi putut părea semn de îngâmfare în ochii celor fără minte, dar cuvintele: „Voiesc să mor” nu dădeau nicio pricină de invidie sau pizmă. De aceea nici nu i-au spus: „Tu mărturiseşti despre Tine însuţi; mărturia Ta nu este adevărată”709, pentru că afirmaţia Lui arăta multă purtare de grijă, de vreme ce voia să Se dea morţii pentru cei care voiau să-L omoare cu pietre.
2. De aceea într-un moment potrivit aduce vorba despre neamuri. „Am şi alte oi”, zice, „care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc”710. Iată că iarăşi foloseşte verbul „trebuie”, care nu arată aici necesitatea, ci faptul că aceasta se va întâmpla cu siguranţă. Ca şi când ar fi zis: „Vă miraţi că aceştia îmi vor urma Mie şi că oile vor asculta glasul Meu? Când veţi vedea că şi altele îmi urmează şi ascultă glasul Meu, atunci şi mai mult vă veţi mira”.
704 Măsura în care oile cunosc Păstorul nu este aceeaşi cu măsura în care Păstorul cunoaşte oile.
705 Ioan 10,15.
706 Matei 11, 27.
707 Ioan 10,15.
708 2 Corinteni 11, 23.
709 Ioan 8,13.
710 Ioan 10,16.
167
Iar dacă spune: „Care nu sunt din staulul acesta” să nu te tulburi! Căci diferenţa este doar cu privire la Lege, după cum şi Pavel spune: „Tăierea împrejur nu este nimic şi nici netăierea împrejur”711. „Şi pe acelea trebuie să le aduc.” Arată că şi unii, şi alţii sunt risipiţi şi amestecaţi şi nu au păstor, fiindcă nu venise încă Păstorul cel bun. Apoi prevesteşte viitoarea lor unire, zicând: „Va fi o singură turmă”712. Aceasta iarăşi a arătat-o Pavel, zicând: „Ca pe cei doi să-i zidească întru Sine într-un singur om nou”713.
„Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau.”714 Ce ar putea fi mai smerit decât acest cuvânt, de vreme ce Stăpânul nostru pentru noi va fi iubit, pentru că va muri pentru noi? Spune-mi, ce înseamnă aceasta? Mai înainte nu era iubit, ci abia acum a început Tatăl să-L iubească şi noi ne-am făcut pricină a iubirii Lui? Vezi cum Se foloseşte de pogorământ? Deci ce vrea să facă aici? De vreme ce spuneau că este străin de Tatăl şi amăgitor şi a venit spre vătămare şi pierzare, spune: „Şi, dacă nu altceva, atunci aceasta cel puţin M-a înduplecat să vă iubesc, anume faptul că sunteţi iubiţi de Tatăl aşa cum sunt şi Eu; şi de aceea sunt iubit de El, pentru că voi muri pentru voi”. În plus, vrea să arate şi aceasta, că nu fără voie merge spre Pătimire (dacă o făcea fără voie cum ar mai fi fost fapta Lui dovadă de iubire?) şi că aceasta este pe deplin şi după voia Tatălui. Şi să nu te miri că o spune ca un om! De multe ori am spus care este pricina pentru aceasta şi este de prisos şi plictisitor să spunem iar aceleaşi lucruri.
„Eu îmi pun sufletul ca iarăşi să îl iau şi nimeni nu-l ia de la Mine. Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am să pun sufletul Meu şi putere am să îl iau.”715 Pentru că de multe ori au vrut să-L omoare, le spune: „Dacă n-aş voi Eu, osteneala voastră ar fi zadarnică”. Prin cea dintâi afirmaţie o pregăteşte pe a doua, cea referitoare la învierea de după moarte. Căci acesta este faptul minunat şi neobişnuit. De fapt, amândouă faptele s-au săvârşit ca ceva nou şi mai presus de cele obişnuite. Să luăm bine seama la cele spuse: „Putere am să îmi pun sufletul”. Şi cine nu are puterea de a-şi pune sufletul său? Căci oricine, dacă voieşte, poate să se omoare pe sine. Totuşi nu în
711 1 Corinteni 7,19.
712 Ioan 10,16.
713 Efeseni 2,15.
714 Ioan 10,17.
715 Ioan 10,17-18.
168
acest fel a vorbit. Dar cum? „O astfel de putere am să îl pun încât nimeni nu poate să facă aceasta fără voia Mea, ceea ce la oameni nu este cu putinţă”. Noi nu avem puterea să ne punem sufletul altfel decât omorându-ne pe noi înşine. Dacă se întâmplă ca unii să uneltească împotriva noastră şi să aibă putere să ne omoare, atunci nu mai stă în puterea noastră să ne punem sufletul sau nu, ci, chiar şi fără voia noastră, aceia ne ucid.
în cazul Lui însă nu era aşa, ci, chiar dacă alţii unelteau împotriva Lui, El avea putere să nu-Şi pună sufletul. Deci, după ce a spus: „Nimeni nu-l ia de la Mine”, a adăugat: „Putere am să îmi pun sufletul”, adică: „Doar Mie îmi stă în putinţă să îl pun”, ceea ce voi însă nu puteţi, pentru că mulţi alţii au puterea de a ne lua viaţa. Dar nu a spus aceasta de la început, căci atunci nu ar fi fost crezute cuvintele Lui, ci, atunci când a avut dovada din fapte pentru că aceia nu au putut să-L prindă, ci a scăpat din mâinile lor de multe ori, deşi adesea au uneltit împotriva Lui -, atunci a zis: „Nimeni nu-l ia de la Mine”. Dacă această afirmaţie este adevărată, de aici decurge şi faptul că de bunăvoie merge [spre Pătimire]. Iar dacă şi această a doua afirmaţie este adevărată pe care, de altfel, prima o susţine -, atunci El putea să-Şi ia sufletul înapoi oricând ar fi vrut. Dacă moartea Lui este mai presus de cea a oricărui om, atunci nu te îndoi nici de restul. Iar că doar Lui îi stă în putere să-Şi dea sufletul arată că prin aceeaşi putere poate şi să îl ia înapoi. Vezi cum, pornind de la prima afirmaţie, a dovedit-o pe a doua şi, pornind de la moarte, a arătat şi învierea ca pe ceva de netăgăduit?
„Această poruncă am primit-o de la Tatăl.”716 Care este aceas ta? A muri pentru lume. Aşadar, aştepta ca mai întâi să audă această poruncă şi abia apoi a ales aceasta? Şi avea nevoie să o afle? Dar ce om cu mintea întreagă ar putea spune asta? Nu, ci aşa cum mai înainte, când a spus: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl”717, a arătat pornirea Sa cea de bunăvoie şi a înlăturat bănuiala cum că El ar fi împotriva [Tatălui], aşa şi aici, când spune că a primit poruncă de la Tatăl, nimic altceva nu arată decât aceasta: „Ceea ce Eu fac este după voia Aceluia”. Aceasta pentru ca, atunci când aveau să-L omoare, să nu creadă că a fost părăsit şi trădat de Tatăl şi să-I aducă ocările pe care I le-au adus: „Pe alţii i-a mântuit, dar pe Sine
716 Ioan 10, 18.
717 Ioan 10,17.
169
nu poate să Se mântuiască”718 şi: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!”719 Şi, într-adevăr, tocmai de aceea nu S-a coborât, pentru că este Fiul lui Dumnezeu.
3. Apoi, ca să nu crezi că fapta Sa este străină de El atunci când auzi: „Poruncă am primit de la Tatăl”, a prevenit aceasta zicând: „Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oi”720, arătând prin aceste cuvinte că oile sunt ale Lui şi că ceea ce avea să se întâmple era lucrarea Sa şi nu avea nevoie de poruncă. Dacă ar fi avut nevoie de poruncă, atunci cum ar fi spus: „De la Mine însumi îl pun”721? Cel care de la sine îşi pune sufletul nu are nevoie de poruncă.
Şi arată şi pricina pentru care face acest lucru. Care este aceasta? Faptul că El este păstor, şi chiar un păstor bun. Iar un păstor bun nu are nevoie de un altul care să-l îmboldească spre această [jertfă]. Dacă la oameni se întâmplă aceasta, cu atât mai mult la Dumnezeu. De aceea şi Pavel spunea: „S-a deşertat pe Sine”722. Deci porunca despre care se vorbeşte aici la nimic altceva nu se referă decât la acordul cu Tatăl. Iar dacă vorbeşte atât de smerit, ca un om, pricina este neputinţa ascultătorilor.
„Deci s-a făcut dezbinare între iudei. Şi unii ziceau: «Are demon şi este nebun. De ce îl ascultaţi? Iar alţii ziceau: «Cuvintele acestea nu sunt ale unui demonizat. Oare poate un demon să deschidă ochii orbilor?”723 De vreme ce spusele Lui erau mai presus de cele ale oamenilor şi neobişnuite, ei spuneau că este demonizat, afirmaţie pe care o făceau deja a patra oară, căci şi mai înainte spuneau: „Ai demon. Cine caută să te ucidă?”724; şi: „Nu ziceam noi bine că Tu eşti samaritean şi că ai demon?”725; şi aici: „Are demon şi este nebun. De ce îl ascultaţi?” Dar, mai degrabă, nu de patru726, ci de multe ori a auzit aceasta. Căci cuvintele: „Nu ziceam noi bine că
718 Matei 19, 42.
719 Matei 27, 40.
720 Ioan 10,11.
721 Ioan 10,18.
722 Filipeni 2, 7.
723 Ioan 10,19-21.
724 Ioan 7, 20.
725 Ioan 8, 48.
726 Deşi locurile citate sunt doar trei, autorul totuşi include la numărătoare şi versetul Ioan 8, 52: „Iudeii i-au zis: «Acum am cunoscut că ai demon”, nemenţionându-l explicit fie din raţiuni de concizie, fie din cauza vecinătăţii cu Ioan 8, 48, citat deja.
170
Tu eşti samaritean şi că ai demon?” sunt semn că nu de două sau de trei ori, ci de multe ori s-a spus aceasta.
„Iar alţii ziceau: «Cuvintele acestea nu sunt ale unui demonizat. Oare poate un demon să deschidă ochii orbilor?”727 De vreme ce nu puteau, pornind de la cuvinte, să-i facă să tacă, au luat dovadă din fapte: „Desigur, nici cuvintele nu sunt ale unui demonizat. Dar, dacă nu sunteţi convinşi de cuvinte, veţi fi înduplecaţi de fapte. Deci, dacă spusele Lui nu sunt ale unui demonizat şi, pe de altă parte, sunt mai presus de cele omeneşti, atunci e limpede că sunt ale unuia cu putere dumnezeiască”. Ai văzut raţionamentul? Că spusele Lui sunt mai presus de cele omeneşti se vede din cuvintele: „Are demon”, iar faptul că nu avea demon se vede din cele ce a făcut.
Şi Hristos ce a făcut? Nu a răspuns nimic la acestea. Mai înainte răspunsese: „Eu nu am demon”728, dar acum nu a răspuns. De vreme ce le oferea dovada faptelor, a tăcut. Dar nici nu erau vrednici să li se răspundă cei care îl numeau „demonizat” din pricina unor fapte pentru care ar fi trebuit să-L admire şi să-L considere Dumnezeu. Şi ce nevoie aveau de mustrările Lui ei care se împotriveau unii altora şi se mustrau unii pe alţii? De aceea El tăcea şi răbda toate cu blândeţe. Şi nu numai pentru aceasta, ci şi ca să ne înveţe pe noi deplina îngăduinţă şi îndelungă-răbdare.
4. Pe Acesta, dar, să-L imităm! Căci nu a rămas doar în tăcere, ci li S-a împotrivit iar şi, atunci când a fost întrebat, a răspuns şi a arătat cele ce ţin de pronia Lui. Deşi a fost numit „demonizat” şi „nebun” de către oamenii cărora le-a făcut nenumărate binefaceri, şi nu o dată sau de două ori, ci de multe ori, nu numai că nu S-a apărat, dar a şi continuat să le facă bine. Şi ce spun eu că le-a făcut bine? Ba chiar şi viaţa Şi-a dat-o pentru ei şi, când a fost răstignit, a vorbit Tatălui în apărarea lor729.
Deci şi noi să imităm acestea. Căci aceasta înseamnă a fi ucenic al lui Hristos: a fi blând şi îngăduitor. Cum vom dobândi noi această blândeţe? Dacă ne vom gândi mereu la păcatele noastre, dacă ne vom tângui, dacă vom lăcrima. Căci sufletul care are tovarăşă o aşa de mare durere nu poate să se înfurie şi să se mânie.
727 Ioan 10, 21.
728 Ioan 8, 49.
729 Cf. Luca 23, 34.
171
Acolo unde este tânguire nu poate fi şi mânie; de acolo unde este întristare toată mânia este alungată; acolo unde este zdrobirea cugetului nu este niciun pic de iuţime, căci mintea care este chinuită de întristare nici nu are răgaz să se răzvrătească, ci suspină cu amar şi plânge încă şi mai amar.
Ştiu că mulţi râd când aud acestea, dar eu nu încetez a mă tângui pentru cei care râd. Căci vremea de acum este a plânsului, a tânguirii şi a jeluirii, pentru că mult păcătuim şi prin cuvinte, şi prin fapte. Iar pe cei care fac asemenea greşeli îi vor primi gheena şi râul de foc ce fierbe cu vuiet şi lipsirea de împărăţie, care este mai grea decât toate. Câtă vreme eşti ameninţat de acestea, spune-mi, oare vei râde şi te vei destrăbăla? Şi, când Stăpânul tău Se mânie şi ameninţă, rămâi nepăsător? Nu te temi că astfel îţi aprinzi ţie însuţi cuptorul cel de foc? Nu auzi ce îţi strigă în fiecare zi? „M-aţi văzut flămând şi nu M-aţi hrănit, însetat şi nu Mi-aţi dat să beau. Duceţi-vă în focul cel gătit diavolilor şi îngerilor lui!”730 Cu acestea ameninţă în fiecare zi. „Dar L-am hrănit”, zici. Când şi câte zile? Zece sau douăzeci? Dar nu voieşte doar atâta timp, ci tot timpul pe care îl petreci pe pământ. Căci şi fecioarele aveau ulei, dar nu îndeajuns pentru mântuirea lor. Şi ele au aprins candelele, dar li s-a închis uşa cămării de nuntă. Şi pe bună dreptate, căci li s-au stins candelele mai înainte de venirea Mirelui731.
Deci avem nevoie de mult ulei şi de îmbelşugată iubire de oameni. Ascultă ce spune prorocul: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta!”732 Aşadar, şi noi trebuie să-l miluim pe aproapele nostru astfel: după marea milă pe care o primim. După cum ne purtăm cu cei care sunt robi ca şi noi, astfel ne va fi şi Stăpânul. Şi care este mila cea mare? Atunci când nu din prisosul, ci din puţinul nostru dăm. Şi, dacă nici din prisosul nostru nu dăm, ce nădejde vom avea? Cum vom scăpa de nenorocirile acelea? Unde vom putea fugi şi afla mântuire? Dacă fecioarele, după atât de multe şi îndelungate osteneli, n-au avut parte de nicăieri de nicio mângâiere, cine ne va aj uta nouă când vom auzi acele înfricoşătoare cuvinte ale Judecătorului însuşi, Care ne va mustra zicând: „Când am flămânzit, nu M-aţi hrănit. Întrucât nu aţi făcut unuia dintre
730 Matei 25, 42, 41.
731 Cf. Matei 25,10.
732 Psalmul 50,1.
172
aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut”733. Nu doar la ucenici Se referă aici, nici doar la cei care au ales viaţa monahilor, ci la orice om credincios. Căci unul ca acesta, chiar dacă este rob, chiar dacă este dintre cei care cerşesc în piaţa publică, de crede în Dumnezeu, după dreptate este să se bucure de toată bunăvoinţa. Dacă vom trece cu vederea pe unul ca acesta, gol şi flămând, vom auzi aceste cuvinte. Şi pe bună dreptate, căci ce lucru greu sau anevoios a cerut de la noi? Oare nu [a cerut], dimpotrivă, ceva foarte uşor şi lesne? Căci nu a zis: „Bolnav am fost şi nu M-aţi vindecat”, ci: „Nu M-aţi cercetat”. Nici nu a zis: „în temniţă am fost şi nu M-aţi scos”, ci: „Nu aţi venit la Mine”.
Deci, pe cât sunt de uşoare poruncile, pe atât de mare va fi pedeapsa pentru cei care nu le împlinesc. Căci, spune-mi, ce este mai uşor decât a merge şi a intra în închisoare? Şi ce este mai plăcut? îi vei vedea pe cei legaţi, pe cei nespălaţi, cu părul netăiat, îmbrăcaţi în zdrenţe, topiţi de foame, care, ca nişte câini, aleargă la picioarele tale. Sau pe alţii cu coastele rupte, întorcându-se acum legaţi din piaţă, unde au cerşit toată ziua şi nici măcar hrana necesară nu au adunat-o, iar seara li se cere de către paznici ceea ce au dobândit cu greu şi cu cazne. Şi de piatră de ar fi cineva, tot ar deveni apoi mai milostiv. Chiar de ar trăi o viaţă de lux şi destrăbălări, tot ar fi mai înţelept, pentru că ar vedea în nenorocirile altora condiţia umană. Şi deci s-ar gândi mereu la ziua aceea înfricoşată şi la pedepsele de multe feluri.
La acestea gândindu-te mereu, vei lepăda cu totul şi mânia, şi plăcerea, şi dragostea pentru lucrurile lumeşti şi vei face ca sufletul tău să fie mai liniştit decât cel mai liniştit liman. Şi vei cugeta la Judecata aceea, înţelegând că, dacă la oameni există atâta grijă şi rânduială şi frică şi ameninţări, cu atât mai mult la Dumnezeu. „Căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu.”734 Deci Cel care îngăduie ocârmuitorilor să rânduiască acestea cu atât mai mult El însuşi o va face.
5. Dacă nu ar exista această frică, toate s-ar pierde, de vreme ce, chiar şi aşa, când sunt rânduite atâtea pedepse, mulţi fac răul de bunăvoie. La acestea cugetând, şi către milostenie vei fi mai cu
733 Matei 25, 42, 45.
734 Romani 13,1.
173
osârdie, şi multă dulceaţă vei culege, mult mai mare decât a celor care se întorc de la teatru. Aceia se ridică de acolo încinşi, arşi de pofte. După ce văd pe scenă femeile acelea înflăcărate şi primesc de acolo nenumărate răni, nu sunt cu nimic mai presus decât o mare învolburată, căci au în faţa ochilor imaginea chipului, a hainelor, a cuvintelor, a mersului şi a tuturor celorlalte însuşiri care le pârjolesc sufletul.
Dar cei care ies din temniţă nu vor păţi nimic de acest fel, ci vor culege multă pace şi netulburare, căci străpungerea care se naşte din vederea celor legaţi stinge tot acel foc. Aceluia care iese din temniţă, chiar de i-ar ieşi în cale o femeie desfrânată şi neruşinată, nimic rău nu-i va putea pricinui. De vreme ce a devenit de neatins, nu este prins în mrejele acelei privelişti, căci, în locul chipului desfrânatei, el are atunci înaintea ochilor frica de Judecată. De aceea şi cel care a gustat toate felurile de desfătare spunea: „Mai bine este a merge în casa celui care plânge decât a merge în casa celui care râde”735. Acesta şi aici va da dovadă de mare înţelepciune, şi acolo va auzi cuvinte vrednice de nenumărate fericiri.
Deci să nu fim nepăsători faţă de o asemenea faptă şi lucrare. Chiar dacă nu putem să le ducem mâncare, nici să le dăm bani, vom putea totuşi să-i mângâiem prin cuvânt, să ridicăm sufletul care zace jos şi în multe alte feluri să-i ajutăm, şi stând de vorbă cu cei legaţi, şi făcându-i mai îngăduitori pe paznici, şi astfel sigur vom avea parte de câştig, fie el mare sau mic.
Iar dacă spui că oamenii aceia nu sunt stimabili, nici folositori, nici cinstiţi, ci ucigaşi, jefuitori de morminte, hoţi de buzunare, adulteri, desfrânaţi şi plini de multe rele, îmi arăţi tocmai un motiv necesar pentru a merge acolo. Căci nu ni s-a poruncit să-i miluim pe cei buni şi să-i osândim pe cei răi, ci să arătăm faţă de toţi aceeaşi iubire de oameni. „Fiţi, dar”, zice, „precum Tatăl vostru din ceruri, căci El face să răsară soarele Lui şi peste cei răi, şi peste cei buni şi să plouă şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi”736.
Deci nu învinui aspru faptele altora, nici nu fi judecător crud, ci paşnic şi iubitor de oameni. Şi noi, deşi nu suntem nici adulteri, nici jefuitori de morminte, nici hoţi de buzunare, avem
735 Cf. Ecclesiastul 7, 2.
736 Matei 5, 45.
174
totuşi alte greşeli vrednice de nenumărate pedepse. Căci şi pe fratele nostru adesea l-am numit „prost”, ceea ce ne duce în gheena, şi femei am privit cu ochi neruşinaţi, ceea ce este adevărat adulter737. Şi, ceea ce este mai rău decât toate, nu ne împărtăşim cu Tainele după vrednicie, ceea ce ne face vinovaţi de Trupul şi Sângele lui Hristos738. Deci să nu fim judecători aspri ai celorlalţi, ci să ne gândim la păcatele noastre, şi astfel să punem capăt lipsei de omenie şi cruzimii.
Pe lângă acestea trebuie să spunem şi că vom găsi acolo şi mulţi oameni cinstiţi şi de multe ori mai vrednici decât toată cetatea. Şi în temniţa aceea unde era Iosif se aflau mulţi oameni răi, dar dreptul acela avea grijă de toţi şi se ascundea de ceilalţi, tăinuind cine este. El era mai vrednic decât tot Egiptul, dar locuia în temniţă şi nimeni dintre cei închişi nu ştia739.
Se poate deci ca şi acum să fie acolo mulţi oameni buni şi cinstiţi, chiar dacă nu sunt vădiţi tuturor. Bunăvoinţa arătată unora ca aceştia îţi aduce o răsplată ca şi când te-ai îngriji de toţi. Dar, chiar şi de nu ar fi niciunul de acest fel, şi în acest caz vei avea parte de mare răsplată.
Nici Stăpânul tău nu vorbea doar cu cei drepţi şi fugea de cei necuraţi, ci şi pe canaaneancă a primit-o cu multă bunăvoinţă740, şi pe samariteanca blestemată şi necurată741, şi pe cealaltă desfrânată, pentru care îl ocărau iudeii, a primit-o şi a vindecat-o şi a primit să-I fie spălate picioarele cu lacrimile celei necurate742, ca să ne înveţe pe noi să primim a sta la masă cu cei păcătoşi. Aceasta înseamnă iubire de oameni.
Ce spui? în temniţă locuiesc tâlhari şi jefuitori de morminte? Dar, spune-mi, cei care locuiesc în oraş sunt toţi drepţi? Oare nu sunt mulţi chiar mai răi decât aceştia, jefuind cu şi mai multă neruşinare? Cei dintâi cel puţin merg în locuri pustii şi întunecoase şi fac acestea în ascuns, dar aceştia îşi aruncă masca şi, fiind siluitori, hoţi şi lacomi, săvârşesc cele rele cu faţa descoperită. Greu este să găseşti un om curat de nedreptate!
737 Cf. Matei 5, 22, 28.
738 Cf. 1 Corinteni 11, 27.
739 Cf. Facerea 39, 20.
740 Cf. Marcu 7, 24-30.
741 Cf. Ioan 4,1-26.
742 Cf. Luca 7, 36-50.
175
6. Chiar dacă nu furăm aur, nici atâtea şi atâtea iugăre de pământ, totuşi facem acelaşi lucru fie şi numai puţin, atât cât putem, printr-o oarecare înşelăciune sau furtişag. Atunci când încheiem o înţelegere sau când trebuie să cumpărăm sau să vindem ceva şi ne certăm şi ne străduim să micşorăm preţul, şi toate le facem cu acest scop, oare acest lucru nu este tâlhărie? Nu este furt şi lăcomie?
Şi să nu-mi spui: „Eu nu am furat de la nimeni case sau sclavi”. Pentru că nedreptatea nu se judecă după măsura celor furate, ci după intenţia celor care fură. Căci dreptatea şi nedreptatea au aceeaşi putere şi în cele mari, şi în cele mici. Eu unul îl numesc deopotrivă „hoţ de buzunare” şi pe cel care taie un buzunar şi ia aur, şi pe cel care, voind să cumpere de la un negustor, caută să coboare preţul sub valoarea adevărată. De asemenea, nu numesc „jefuitor de case” numai pe cel care sparge uşa şi ia ceva dinăuntru, ci şi pe cel care, printr-o nedreptate, ia ceva de la aproapele lui. Deci să nu trecem cu vederea [păcatele] noastre şi să ne facem judecători ai celor străine! Nici să nu iscodim cu viclenie, atunci când este vreme pentru iubire de oameni, ci, gândindu-ne cum eram şi noi mai demult, să devenim blânzi şi milostivi.
Şi cum eram? Ascultă ce spune Pavel: „Căci şi noi eram altădată neascultători, fără minte, rătăciţi, robi ai poftelor şi ai plăcerilor de tot felul, urâţi fiind şi urându-ne unii pe alţii”743; şi iar: „Căci eram din fire fii ai mâniei”744. Dar Dumnezeu, ca şi când ne-ar fi văzut închişi în temniţă, legaţi cu lanţuri grele, mult mai grele decât cele de fier, nu S-a ruşinat, ci a venit înăuntru să ne cerceteze, a scos de acolo pe cei care erau vrednici de nenumărate pedepse, i-a dus în împărăţie şi i-a făcut mai strălucitori decât ceruî, pentru ca şi noi să facem la fel după puterea noastră. Şi, atunci când a spus ucenicilor: „Dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat vouă pildă ca, aşa cum am făcut Eu, să faceţi şi voi”745, nu s-a scris aceasta doar cu privire la spălarea picioarelor, ci şi cu privire la toate celelalte pe care ni le-a arătat.
Este ucigaş de oameni cel care locuieşte în temniţă? Noi însă să nu pregetăm a face binele! Este jefuitor de morminte şi adulter?
743 Tit 3, 3.
744 Efeseni 2, 3.
745 Ioan 13,14-15.
176
Dar nu răutatea, ci necazul lor să-l miluim! Aşa cum spuneam, adesea se va găsi acolo şi unul mai vrednic decât mulţi alţii. Dacă mergi mereu la cei legaţi, sigur vei găsi şi o astfel de „pradă”. Aşa cum Avraam, pe lângă cei pe care obişnuia să-i găzduiască, a primit la un moment dat şi îngeri746, aşa şi noi vom găsi şi oameni de seamă dacă vom face această lucrare.
Iar dacă e nevoie să spunem şi ceva de mirare, nu este vrednic de laude atât cel care primeşte pe cineva de seamă, cât cel care primeşte pe cel amărât şi necăjit. Căci acela care este de seamă are propriul trai ca pricină, nu mică, pentru a o duce bine, dar cel lepădat şi dat la o parte de toţi are drept singur loc de scăpare mila celui care îi face bine. Deci aceasta este cu adevărat iubire de oameni. Apoi, cel care îi slujeşte celui admirat şi vestit face aceasta adesea ca să fie văzut de oameni, dar cel care face aceasta cu cel lepădat şi dat la o parte o face numai pentru porunca lui Dumnezeu. De aceea ni se porunceşte ca, atunci când facem cină, să-i primim pe şchiopi şi pe ciungi747, iar dacă facem milostenie, să-i miluim pe cei mai mici şi neînsemnaţi. Căci zice: „întrucât aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, Mie Mi-aţi făcut”748.
Deci, de vreme ce ştim ce comoară se află în temniţe, să mergem mereu acolo şi să lucrăm, iar dorinţa pentru spectacolele de la teatru să o îndreptăm într-acolo. Chiar dacă nu ai nimic de dus, du alinare prin cuvinte. Într-adevăr, nu numai pe cel care hrăneşte, ci şi pe cel care doar merge acolo îl răsplăteşte Dumnezeu. Atunci când mergi şi ridici un suflet care tremură şi se teme, mângâindu-l, ajutându-l, făgăduindu-i să-l aperi, învăţându-l să gândească înţelept, nu puţină plată vei lua şi din aceasta.
Dacă vei spune acestea celor din afara temniţei, mulţi vor râde, pentru că sunt sătui de multele desfătări, dar cei care sunt în necazuri, fiind strâmtoraţi, cu multă îngăduinţă vor lua seama la cuvintele tale, le vor lăuda şi vor deveni mai buni. Şi de Pavel râdeau iudeii adesea atunci când vorbea, în vreme ce întemniţaţii îl ascultau în mare linişte. Nimic nu face sufletul mai apt pentru filosofie ca necazul, ispita şi mâhnirea ce vin asupra lui.
746 Cf. Facerea 18,1 ş.u.
747 Cf. Luca 14,13.
748 Matei 25, 40.
177
Cugetând la acestea toate, şi la binele pe care îl facem celor închişi, şi la binele pe care îl facem faţă de noi înşine, dacă petrecem adesea împreună cu ei, să cheltuim acolo timpul, în loc să umblăm prin pieţe şi să ne ocupăm cu lucruri fără rost. Astfel pe aceia îi vom câştiga şi noi înşine ne vom bucura şi pe Dumnezeu îl vom face să fie slăvit şi vom dobândi bunătăţile veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Omilia 61
„Şi era atunci la Ierusalim sărbătoarea înnoirii templului şi era iarnă. Iar Iisus umbla prin templu, în pridvorul lui Solomon. Deci L-au împresurat iudeii şi îi ziceau: «Până când ne scoţi sufletul?” (Ioan 10, 22-24)
1. Orice virtute este bună, dar mai ales îngăduinţa şi blândeţea. Acestea ne arată oameni, acestea ne deosebesc de animale, acestea ne fac să ne întrecem cu îngerii. De aceea şi Hristos vorbea mereu, în multe din cuvântările Sale, despre aceste virtuţi, îndemnându-ne să fim blânzi şi îngăduitori749. Şi nu numai prin cuvântări, ci şi prin fapte a învăţat El aceasta: şi când a fost pălmuit şi a răbdat, şi când a fost batjocorit şi s-au pus la cale intrigi împotriva Lui, şi acum, când a stat înaintea celor care unelteau. Căci ei, care îl numeau „demonizat” şi „samaritean” şi de multe ori au voit să-L omoare şi au aruncat în El cu pietre, tot ei L-au împresurat şi îl întrebau: „Tu eşti Hristosul?” Şi nici aşa, după atât de multe şi de mari uneltiri ale lor, nu le-a arătat asprime, ci le-a răspuns cu multă îngăduinţă.
Dar mai bine să luăm tot fragmentul de la început să-l cercetăm. „Era atunci”, zice, „la Ierusalim sărbătoarea înnoirii templului şi era iarnă”750. Era mare sărbătoarea aceasta pentru tot neamul751, fiindcă prăznuiau cu mare râvnă ziua în care s-a zidit templul, după ce s-au întors din îndelungata robie din Persia752. La această sărbătoare era de faţă şi Hristos. De atunci mergea des în Iudeea pentru că vremea Pătimirii Sale era aproape. „Deci L-au împresurat753
749 Cf. Matei 11, 29.
750 Ioan 10, 22.
751 Sărbătoarea „înnoirii” (ebr. Hanukkah, gr. âyKaivia) fusese instituită în anul 165 î.Hr. de Iuda Macabeul şi celebra evenimentul purificării templului, consemnat în 1 Macabei 4, 41-59. Sărbătoarea începea în ziua 25 a lunii Chislev (noiembrie-decembrie) şi dura opt zile (cf. R. FABRIS, Evanghelia după Sfântul Ioan…, p. 467). Pentru Mântuitorul era ultima iarnă înainte de Răstignire.
752 „Persia”, un hiperonim pentru Asiria şi Babilon.
753 Cf. Psalmul 21,17; 117,10-12.
179
iudeii şi îi ziceau: «Până când ne scoţi sufletul? Dacă eşti Tu Hristosul, spune-ne-o pe faţă!”754 Şi n-a zis: „Ce cereţi de la Mine? De multe ori M-aţi numit «demonizat şi «nebun şi «samaritean şi M-aţi socotit potrivnic lui Dumnezeu şi amăgitor. Şi de curând îmi spuneaţi: «Tu mărturiseşti despre Tine însuţi. Mărturia Ta nu este adevărată755. Cum, dar, îmi puneţi întrebări şi vreţi să aflaţi de la Mine, Cel a cărui mărturie aţi respins-o?” Nimic de acest fel n-a spus, deşi ştia că întrebau cu intenţie vicleană. Faptul că L-au împresurat şi i-au spus: „Până când ne scoţi sufletul?” ar putea da de înţeles că aveau oarecare interes şi dorinţă de-a cunoaşte. În realitate însă, intenţia cu care întrebau era strâmbă şi vicleană. De vreme ce faptele Lui nu le ofereau un prilej de clevetire şi uneltire, le rămânea să se raporteze la cuvintele Lui, pe care, din dorinţa lor de a-L face să tacă, le cercetau altfel decât fuseseră spuse. De aceea îi puneau mereu întrebări şi, pentru că nu puteau să-I aducă vreo învinuire pornind de la fapte, voiau să găsească un pretext pornind de la vorbe. De aceea ziceau: „Spune-ne!”, deşi de multe ori le-a spus, şi samaritencei: „Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine”756, şi orbului: „L-ai şi văzut! Şi Cel care vorbeşte cu tine, Acela este”757. Chiar şi lor le-a zis, deşi nu în acest fel, ci cu alte cuvinte. Deci, dacă aveau minte şi voiau să cerceteze drept, trebuiau să-L mărturisească pornind de la cuvinte, pentru că din fapte le-a dovedit-o de multe ori.
Acum ia seama la [gândirea] lor strâmbă şi doritoare de ceartă. Atunci când le vorbea şi îi învăţa prin cuvinte, îi spuneau: „Ce semn ne arăţi?”758, iar când le aducea dovezi prin fapte, îi ziceau: „Dacă Tu eşti Hristosul, spune-ne-o pe faţă!” Atunci când faptele strigau, cereau cuvinte, şi când vorbele îi învăţau, căutau scăpare în fapte, fiind astfel mereu împotrivă. Iar că ei întrebau nu de dragul învăţării, o arată sfârşitul. Căci, deşi îl considerau vrednic de crezare, aşa încât să primească chiar mărturia Lui despre Sine, atunci când a spus câteva vorbe, numaidecât au aruncat cu pietre asupra Lui. Deci şi faptul că L-au împresurat şi L-au constrâns tot cu viclenie s-a făcut.
Dar şi felul în care au întrebat era plin de duşmănie: „Spune-ne pe faţă: eşti Tu Hristosul?”759 deşi mereu spunea toate pe faţă atunci
754 Ioan 10, 24.
755 Ioan 8,13.
756 Ioan 4, 26.
757 Ioan 9, 37.
758 Cf. Ioan 6, 30.
759 Ioan 10, 24; cf. Matei 26, 63; Marcu 14, 61; Luca 22, 67.
180
când venea la praznice şi nimic nu spunea în ascuns. Îi adresau cuvinte linguşitoare: „Până când ne scoţi sufletul?”760, ca să-L provoace şi să găsească din nou un pretext. Iar faptul că de fiecare dată întrebau nu ca să înveţe, ci ca să-L învinuiască pentru cele spuse, se vede nu numai de aici, ci şi din multe alte locuri. Fiindcă, şi atunci când au venit să-L întrebe: „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?”761, şi când vorbeau despre lăsarea femeii762, şi când întrebau cu privire la cea despre care spuneau că avusese şapte bărbaţi763, au fost vădiţi că îi puneau întrebări nu pentru că voiau să înveţe, ci dintr-o intenţie vicleană. Atunci îi mustra, zicând: „De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?”764, pentru a arăta că ştie şi cele negrăite de ei, dar aici n-a spus nimic de acest fel, ca să ne înveţe pe noi că nu trebuie să-i mustrăm mereu pe cei care uneltesc, ci multe să le răbdăm cu îngăduinţă şi blândeţe.
întrucât era o prostie ca, în timp ce faptele îl propovăduiau, ei să ceară mărturia cuvintelor, ascultă cum le răspunde pe de o parte, pentru a le da de înţeles că întrebau în zadar şi nu pentru a învăţa, iar pe de alta, pentru a arăta că le-a dat un răspuns mai clar decât cel prin cuvinte, anume acela prin fapte: „De multe ori v-am spus şi nu credeţi. Lucrările pe care Eu le fac în numele Tatălui Meu, acelea sunt care mărturisesc despre Mine”765. Aceasta o spuneau mereu unii către alţii chiar şi cei care erau mai înţelegători dintre ei: „Nu poate un om păcătos să facă asemenea minuni”766; şi din nou: „Nu poate un demon să deschidă ochii orbilor”767; şi: „Nimeni nu poate face asemenea minuni dacă nu este Dumnezeu cu el”768. Şi, văzând minunile pe care le făcea, spuneau: „Oare nu este Acesta Hristos?”769, iar alţii ziceau: „Hristos, când va veni, oare va face mai multe minuni decât a făcut Acesta?”770 şi tocmai aceştia de faţă voiau să creadă din fapte, întrucât îl întrebau: „Ce minune ne arăţi ca să vedem şi să credem în Tine?”771
760 Ioan 10, 24.
761 Matei 22,17.
762 Cf. Matei 19, 3 ş.u.
763 Cf. Luca 20, 27 ş.u.
764 Matei 22,18.
765 Ioan 10, 25.
766 Cf. Ioan 9,16.
767 Cf. Ioan 10, 21.
768 Cf. Ioan 3, 2.
769 Ioan 4, 29.
770 Ioan 7, 31.
771 Ioan 6, 30; cf. 2,18.
181
2. Aşadar, fiindcă pretindeau atunci că ar putea fi convinşi de o simplă vorbă, deşi nu s-au lăsat convinşi de atât de mari fapte, îi mustră pentru viclenia lor zicând: „Dacă nu credeţi faptelor, cum veţi crede vorbelor?” Aşa că întrebarea lor era de prisos. „Dar v-am spus vouă şi nu credeţi în Mine”, zice, „«pentru că nu sunteţi dintre oile Mele772. Fiindcă Eu am plinit toate cele ce ţineau de Mine, pe care păstorul e dator să le săvârşească. Iar dacă nu îmi urmaţi Mie, este nu din cauză că nu aş fi păstor, ci din cauză că voi nu sunteţi oile Mele. «Căci oile Mele”, zice, „«ascultă de glasul Meu şi îmi urmează Mie. Şi le dau lor viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac; şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Mea. Pentru că Tatăl, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem773”.
Ia seama cum, prin respingerea lor, îi îndeamnă spre a-L urma: „Voi nu ascultaţi de Mine”, zice, „căci nu sunteţi oi. Dar cei care îmi urmează, aceştia sunt ai turmei”. Iar acestea le spunea ca ei să râvnească să devină oi. Apoi, menţionându-le pe cele pe care le vor dobândi, îi provoacă cu scopul de a-i trezi şi de a-i face să le dorească. „Dar ce? Dacă prin puterea Tatălui nimeni nu le răpeşte, oare Tu n-ai putere, ci eşti incapabil să le păzeşti?” Nicidecum! Şi, ca să afli că [spusa]: „Tatăl, Care Mi le-a dat” s-a zis pentru ei, ca să nu-L mai numească iarăşi774 „potrivnic al lui Dumnezeu”775, după ce-a zis: „Nimeni nu le răpeşte din mâna Mea”, continuând, i-a lămurit că mâna Lui şi a Tatălui sunt una. Pentru că, dacă n-ar fi fost aşa, ar fi urmat să zică: „Tatăl, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Mea”. Dar n-a zis astfel, ci: „Din mâna Tatălui Meu”.
Apoi, ca să nu crezi că El este slab şi că oile sunt în siguranţă mulţumită puterii Tatălui, a adăugat: „Eu şi Tatăl una suntem”. Ca şi când ar fi spus: „Nu de aceea am zis că mulţumită Tatălui nimeni nu le răpeşte, ca şi cum Eu însumi aş fi slab să păzesc oile. «Căci Eu şi Tatăl una suntem”. Vorbeşte aici cu referire la putere, căci chiar despre aceasta trata cuvântarea Sa, luată în întregime. Iar dacă puterea este aceeaşi, e limpede că şi fiinţa. Într-adevăr, de vreme ce
772 Ioan 10, 26.
773 Ioan 10, 27-30.
774 Cf. Ioan 10, 33.
775 în original: OVTIOEOC;, înţeles şi cu sensul: „înlocuitor al lui Dumnezeu”.
182
iudeii ticluiau mii şi mii de lucruri, uneltind şi făcând expulzări din sinagogă, le zice că toate meşteşugirile lor au fost deşarte şi zadarnice; fiindcă „oile sunt în mâna Tatălui Meu”, precum zice prorocul: „în mâna Mea am zugrăvit zidurile tale”776. Apoi, ca să arate că mâna este una singură, uneori afirmă că este a Lui, alteori că este a Tatălui. Iar când auzi „mână”, să nu socoteşti ceva perceptibil prin simţuri, ci puterea şi autoritatea.
Iar dacă de aceea nimeni nu le-ar fi putut răpi, anume pentru faptul că [Tatăl] L-a întărit, atunci ar fi fost de prisos să zică în continuare: „Eu şi Tatăl una suntem”. Căci, dacă ar fi fost inferior [Tatălui], această afirmaţie ar fi însemnat o mare îndrăzneală, fiindcă nu arată nimic altceva decât egalitatea de putere; lucru pe care şi iudeii l-au conştientizat şi au aruncat cu pietre asupra Lui777. Totuşi nici aşa778 El n-a înlăturat părerea şi suspiciunea lor.
776 Cf. Isaia 49, 16. Citare din memorie, adaptată exegezei de faţă. Versetul in extenso: „Iată te-am zugrăvit în palmele Mele; zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei” (Isaia 49, 16) conţine în context veterotestamentar o făgăduinţă adresată Sionului, ale cărui ziduri Dumnezeu le păzeşte cu o grijă mai mare decât cea arătată de mamă pentru pruncul ei (cf. Isaia 49, 15). De remarcat că Isaia 49, 16 face parte dintr-un fragment mai larg (Isaia 49, 8-20) în care regăsim inclusiv metafora paşterii oilor cu referire la poporul mântuit de „Sluga Domnului”: „Ei vor paşte oriunde pe calea lor şi pe toate povârnişurile va fi păşunea lor” (Isaia 49, 9). Putem presupune că acest fapt a fost un argument în plus pentru Sfântul Ioan să coreleze cele două locuri biblice: Ioan 10, 29 şi Isaia 49,16.
în dorinţa de a explica corelările exegetice uneori inexacte din opera Sfântului Ioan, unii cercetători au afirmat judicios că „erudiţia sa biblică imensă rămâne incontestabilă”, dar că, „întâi de toate, Ioan Hrisostom a fost un predicator cu un strălucit zel apostolic”, a cărui „primă întrebare la textul Vechiului Testament nu a fost: «Care este sensus litteralis?, ci: «Cum poate poporul lui Dumnezeu să fie edificat de aceste cuvinte?” (Sten HIDAL, „Exegesis of the Old Testament in the Antiochene School with its Prevalent Literal and Historical Method”, în: Magne SĂEBO (ed.), Hebrew Bible Old Testament The History of Its Interpretation, vol. I: From the Beginnings to the Middle Ages (Until 1300), VandenhoeckRuprecht, Gottingen, 1996, p. 562).
777 Cf. Omilia 54, 3: „Pentru ce Mă ucideţi?”; 55, 2: „…aruncau cu pietre asupra Lui”; 58,1: „…au aruncat cu pietre în El”; 61,1: „…au aruncat în El cu pietre”; 70, 1: „au aruncat şi cu pietre asupra Lui”. Cineva s-ar putea întreba de ce Sfântul Ioan menţionează în mod repetat că iudeii au aruncat cu pietre asupra Mântuitorului, deşi textul evanghelic precizează doar intenţia iudeilor de lapidare (Ioan 10,31), nu şi realizarea ei. Un răspuns ar putea veni din Omilia 55, 3, unde Sfântul Ioan afirmă că, pentru a înfăptui un lucru, „adesea este de ajuns şi intenţia”. În contextul de faţă, aşadar, intenţia criminală este deja o ucidere în sine (sens confirmat în context: Ioan 10, 32-33; cf. Matei 5, 22), care aşteaptă doar momentul prielnic pentru a fi pusă în fapt, aşa cum poftirea femeii este deja adulter (Matei 5, 27-28) (cf. Omilii la Matei, 16, 5-6, şi 17,1-2, în: PSB 23 (serie veche), pp. 204-206, 218-221).
778 Anume în ciuda faptului că ei se pregăteau să-L omoare.
183
Şi, desigur, dacă aceia L-ar fi suspectat în mod greşit779, El ar fi trebuit să îi îndrepte şi să le zică: „De ce faceţi aceste lucruri? Eu am zis acestea nu ca să mărturisesc că puterea Mea este egală cu a Tatălui”. Dar acum El face tocmai contrariul, le întemeiază suspiciunea şi le-o întăreşte; şi [face] aceasta în vreme ce ei se sălbăticeau.
într-adevăr, El nu Se scuză pentru cele zise, cum că ar fi fost greşit spuse, ci îi dojeneşte pentru faptul că n-au o părere cuvenită despre El. Căci, de vreme ce ziceau: „Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă şi pentru că, om fiind, Te faci pe Tine însuţi Dumnezeu”780, ascultă ce le spune: „Dacă Scriptura i-a numit dumnezei pe cei cărora le-a fost adresat cuvântul lui Dumnezeu, cum ziceţi voi că Eu hulesc pentru că am zis: «Sunt Fiul lui Dumnezeu?”781 Spune ceva de felul acesta: „Dacă cei care au primit în dar această [numire] nu sunt învinuiţi că se numesc pe ei înşişi dumnezei, cum ar fi drept să fie mustrat Cel care o deţine după fire?” Dar n-a zis aşa, ci le-a dovedit aceasta mai pe urmă, după ce mai întâi a domolit şi a coborât cuvântarea, zicând: „Despre Cel pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis”782.
Şi, după ce le-a potolit mânia, atunci le aduce înainte mărturisirea clară. Căci deocamdată, ca să fie primit cuvântul, l-a expus într-un mod mai smerit, dar după aceea l-a ridicat la o mai mare [înălţime], zicând astfel: „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine. Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în lucrările Mele”783. Vezi cum dovedeşte ceea ce-am spus, anume că întru nimic nu-i inferior Lui, ci egal în toate? Căci, de vreme ce era imposibil ca fiinţa Lui să fie văzută, din egalitatea şi identitatea lucrărilor oferă dovada nedeosebirii [de Tatăl] în privinţa puterii.
3. „Şi, spune-ne, ce vom crede?”784 „«Că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine.785 Că Eu nu sunt nimic altceva decât ceea ce este Tatăl, rămânând Fiu. Şi Acela nu este nimic altceva decât ceea ce sunt Eu, rămânând Tată. Şi, dacă cineva Mă cunoaşte pe Mine, L-a
779 Că El are o putere egală cu a Tatălui.
780 Ioan 10, 33.
781 Ioan 10, 35-36.
782 Ioan 10, 36.
783 Ioan 10, 37-38.
784 întrebarea este adresată lui Hristos de către iudeii îndărătnici.
785 Cf. Ioan 10, 38.
184
cunoscut pe Tatăl şi L-a aflat pe Fiul.” Dacă cele ale puterii ar fi fost inferioare [în cazul Fiului], atunci şi cele ale cunoaşterii ar fi fost false. Pentru că nici fiinţa, nici puterea nu pot fi aflate printr-un intermediar.
„Aşadar, au vrut să îl prindă şi a scăpat din mâna lor şi a plecat dincolo de Iordan, acolo unde Ioan boteza la început, şi mulţi au venit la El şi ziceau: «Ioan nu a făcut nicio minune, dar toate câte a zis Ioan despre Acesta sunt adevărate.”786 într-adevăr, după ce rostea ceva măreţ şi înalt, pleca în grabă, retrăgându-Se din faţa mâniei lor, ca, prin absenţa Lui, să le potolească şi să le contenească patima. Acest lucru l-a făcut şi atunci.
Dar din ce pricină evanghelistul menţionează locul? Ca să afli că El a mers într-acolo pentru a le aminti de cele zise şi făcute acolo de Ioan, precum şi de mărturia aceluia. Aşadar, mergând ei acolo, îndată şi-au amintit de Ioan. De aceea şi zic: „Ioan nu a făcut nicio minune”. Altminteri, ce sens ar fi avut să adauge aceasta? Dar, fiindcă locul le-a adus aminte de Botezătorul, au ajuns să-şi amintească de mărturia lui. Totuşi, ia seama cum împletesc silogisme incontestabile: „«Ioan n-a făcut nicio minune. Acesta însă face”, zice. „Astfel, şi din aceasta se arată superioritatea Lui. Aşadar, dacă am crezut în cel care n-a făcut nicio minune, cu atât mai mult în Acesta”. Apoi, de vreme ce [Ioan] era cel care a mărturisit [despre Hristos], ca nu cumva nefacerea de minuni să pară că îl vădeşte pe Ioan nevrednic de mărturie, au adăugat: „Chiar dacă n-a făcut nicio minune, totuşi a dovedit adevărate toate cele despre El”, şi nu L-au mai vădit vrednic de crezare pe Acesta cu ajutorul aceluia, ci pe acela pe temeiul celor săvârşite de Acesta.
Astfel că „mulţi au crezut în El”787. Fiindcă multe erau cele care îi atrăgeau. Căci şi-au amintit de cuvintele pe care [Ioan] le spunea [despre El], numindu-L „mai puternic decât el” şi „lumină” şi „viaţă” şi „adevăr” şi toate celelalte; de asemenea, de glasul venit de sus, de Duhul Care S-a arătat atunci în chip de porumbel şi Care L-a vădit pe El tuturor; şi, împreună cu acestea, de dovada adusă de minuni, către care privind, se întăreau de-acum788. „Căci, dacă
786 Ioan 10, 39-41.
787 Ioan 10, 42.
788 „De-acum” sau „pentru viitor” (AOLTTOV). Pe de o parte, pentru un viitor apropiat, având drept punct-terminus Pătimirile Domnului, care îi vor estompa sau ascunde (cf. Filipeni 2, 7-8) temporar dumnezeirea dovedită până acum de mulţimea minunilor (bibliştii vorbesc de aproximativ jumătate de an scursă între momentul în care Mântuitorul rosteşte pilda Păstorului bun, adică octombrienoiembrie 32, şi Răstignirea Sa, la început de aprilie 33; detalii despre cronologia vieţii lui Iisus, în Andreas J. KOSTENBERGER, Encountering John: The Gospel in Historical, Literary, and Theological Perspective, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2011, p. 63). Pe de altă parte, pentru un viitor mai îndepărtat, când ucenicii, în plină activitate misionară, vor fi permanent însufleţiţi şi stimulaţi de amintirea minunilor Domnului (vezi cazul Apostolului Toma, tratat în Omilia 62, 2).
185
eram datori să credem în Ioan, cu atât mai mult în Acesta. Dacă [trebuia] să credem în acela fără minuni, atunci cu atât mai mult în Acesta, Care, pe lângă mărturia aceluia, are şi dovada minunilor.” Vezi cât de mult folos au avut pentru că au rămas în acel loc şi au scăpat de oamenii vicleni? De aceea El neîncetat îi conduce afară şi îi duce departe de compania acelora; lucru care se vede că l-a făcut şi în Vechiul [Testament], când, în pustiu, departe de egipteni, îi modela pe iudei şi îi orânduia în toate.
Acest lucru ne îndeamnă şi pe noi să-l facem, poruncindu-ne să fugim de pieţe şi de tulburări şi de neorânduieli, şi să ne rugăm în linişte în cămară789. Căci şi o corabie, după ce-a scăpat din furtună, pluteşte cu un vânt prielnic; şi sufletul, când se află departe de treburile lumeşti, stă la liman. De aceea, femeile ar trebui să fie mai înţelepte decât bărbaţii, ca unele care sunt ţintuite mai mult timp de treburile casei. Şi Iacov, de pildă, aşa a ajuns să fie un om neprefăcut, pentru că îşi petrecea timpul acasă şi era izbăvit de tumultul din mijlocul [cetăţii]. Fiindcă nu fără motiv Scriptura a menţionat aceasta, zicând: „Locuind în casă”790.
„Dar”, spui, „şi în casă e multă tulburare”. Pentru că tu vrei şi te înconjori singură cu o mulţime de griji. Căci bărbatul, petrecând zilnic în mijlocul pieţelor şi al tribunalelor, se îneacă sub tulburările din afară ca sub nişte valuri. Femeia însă, şezând acasă ca-ntr-o şcoală de filosofie şi adunându-şi mintea-n sine, va putea să-şi îndrepte atenţia spre rugăciuni şi citiri şi spre cealaltă filosofie. Şi, aşa cum cei care locuiesc în pustiuri n-au parte de nimic care să-i supere, tot astfel şi ea, aflându-se mereu înăuntru, poate să se bucure necontenit de linişte791.
Iar dacă la un moment dat ar fi necesar să iasă, nici atunci nu ar fi o pricină de tulburări. Căci ieşirile necesare femeilor sunt fie pentru a fi prezente aici792, fie când trupul are nevoie să fie îngrijit
789 Cf. Matei 6, 6.
790 Cf. Facerea 25, 27.
791 în original: yaAqvr, „calmul mării”, „liniştea apei”, continuă metafora corăbiei.
792 Adică în biserică.
186
la baie. Dar în majoritatea timpului ea stă înăuntru şi poate să practice filosofia şi, primindu-l pe bărbat, să-l calmeze când e tulburat, să-l pună în rânduială, să taie de la el gândurile prisositoare şi sălbatice, şi astfel să-l trimită iarăşi afară, după ce el a îndepărtat de la sine toate răutăţile atrase din piaţă şi după ce s-a încărcat cu toate cele bune învăţate acasă.
Nimic, într-adevăr, nimic nu-i mai puternic decât o femeie evlavioasă şi înţeleaptă în a-l pune în rânduială pe bărbat şi a-i modela sufletul în cele câte ar voi. Pentru că nici pe prieteni, nici pe profesori, nici pe conducători nu îi va îngădui, precum pe soţia lui, să-l îndemne şi să-l sfătuiască. Fiindcă îndemnul ei are şi o anumită plăcere, pentru că cea care îl sfătuieşte este foarte iubită. Şi v-aş putea pomeni mulţi bărbaţi îndărătnici şi nesupuşi care s-au înmuiat în acest fel. Căci cea care împărtăşeşte cu el şi masa, şi patul, şi facerea de copii, şi discuţiile, şi secretele, şi intrările, şi ieşirile793 şi multe altele de acest fel şi care este legată de el în toate şi unită cu el cum fireşte e unit trupul cu capul794, dacă se întâmplă să fie pricepută şi chibzuită, pe toţi îi va depăşi şi îi va birui în îngrijirea soţului ei.
4. De aceea, o îndemn să pună în lucrare aceasta şi să dea sfaturile cele de trebuinţă. Pentru că, pe cât este de mare puterea ei [de influenţă] către virtute, la fel este de mare şi către viciu. Ea l-a pierdut pe Abesalom795, ea pe Amnon796, ea era cât pe ce [să-l piardă] pe Iov797. [Dar tot] ea l-a smuls pe Nabal de la
793 între lucrurile pe care soţia le împărtăşea cu soţul ei se numără şi „intrările şi ieşirile” lui în şi din casă. De ştiut că în lumea antică primejdiile care îi pândeau pe oameni la intrarea sau ieşirea în şi din casă erau mai mari decât în zilele noastre; de aceea, rugăciuni vechi precum cea a plecării capetelor din Constituţiile Apostolice (VIII, xv, 8, scriere contemporană autorului) invocă paza divină la „intrările şi ieşirile” credincioşilor: „…străjuieşte intrările şi ieşirile lor” (în Diac. I. IcĂ jr, Canonul Ortodoxiei, vol. I: Canonul apostolic al primelor secole, Deisis-Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 755). De altfel, găsim aceeaşi expresie cu sensul de intrare şi ieşire în şi din casă în câteva locuri din Sfânta Scriptură: Deuteronomul 28, 6,19; Psalmul 120, 8; cf. Ioan 10, 9. În zilele noastre, expresia „intrări şi ieşiri” este păstrată într-o rugăciune din slujba Cununiei: „Doamne, Dumnezeul nostru, […] binecuvintează intrările şi ieşirile lor; înmulţeşte cu bunătăţi viaţa lor. Primeşte cununile lor în împărăţia Ta” (Molitfelnicul, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2013, pp. 101-102).
794 Cf. Efeseni 5, 23, 28-30.
795 Cf 2 Regi 13, 32-34.
796 Cf. 2 Regi 13,10-12, 28, 32.
797 Cf. Iov 2, 9-10.
187
junghiere798, ea a izbăvit un popor întreg. Căci şi Debora799, şi Iudita800 au arătat izbânzi proprii unor comandanţi de oaste; şi alte nenumărate femei. Pentru aceasta şi Pavel zice: „Căci ce ştii, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul?”801 Şi le ştim din acele vremuri pe Persida, pe Maria şi pe Priscila802, care au fost părtaşe la întrecerile803 apostolilor. Cu acestea şi voi trebuie să vă luaţi la întrecere şi să îi puneţi în rânduială pe soţii voştri nu doar cu vorba, ci şi cu fapta.
„Dar cum îl vom învăţa noi prin fapte?” Când te va şti că nu eşti vicleană, nici cheltuitoare şi iubitoare de podoabe, nici una care să ceară câştiguri de bani peste trebuinţă, ci una care se mulţumeşte cu averea ei, atunci, într-adevăr, atunci îţi va permite şi să-i dai sfaturi. Dacă însă eşti înţeleaptă cu vorba, iar cu fapta săvârşeşti cele contrare, va condamna multa ta flecăreală. Dar, când îi oferi, împreună cu vorbele, şi învăţătura din fapte, atunci te va şi accepta, şi mai mult se va supune. De pildă, când nu cauţi aur, nici perle, nici haine costisitoare, ci, în locul acestora, decenţa, cumpătarea, bunătatea, atunci le şi înfăţişezi pe acestea din partea ta, le şi ceri din partea lui.
Căci, dacă trebuie să faci ceva pentru a fi pe plac soţului tău, atunci trebuie sufletul, iar nu trupul să ţi-l împodobeşti şi să-l strici. Pentru că aurul atârnat împrejurul tău nu i te va face într-atât de iubită şi de dorită pe cât te vor face cumpătarea şi bunătatea faţă de el, precum şi [promptitudinea] de-a muri pentru soţul tău. Acestea mai ales îi supun pe bărbaţi. Căci acea podoabă îl şi supără, pentru că îi strâmtorează banii şi îi aduce cheltuială şi grijă multă, pe când cele pomenite îl vor pironi pe bărbat de soţia sa. Într-adevăr, bunătatea, prietenia şi iubirea nu-i aduc nici griji, nu-i produc nici cheltuială, ba chiar contrariul. Iar podoaba
798 Cf. 1 Regi 25, 23-27.
799 Cf. Judecătorii 4, 4 ş.u.
800 Cf. Iudita 13, 7-10.
801 1 Corinteni 7,16.
802 Cf. Romani 16, 3, 6,12.
803!n original: OKdiiaTa, „întreceri atletice”, „probe în arenă”. Metafora atletului creştin, angrenat în cursa vieţii pământeşti cu scopul câştigării premiului suprem, împărăţia cerurilor, este comună în Noul Testament (1 Corinteni 9, 24-27; Galateni 5, 7; Filipeni 3, 12-14; 2 Timotei 4, 7; Iacov 1,12; 1 Petru 5, 4) şi fusese anterior îndrăgită şi de un alt vestit episcop al Antiohiei, Sfântul Ignatie Teoforul (Către filadelfieni, 2, 2; Către Policarp, 1, 2; 6,1; 7, 2).
188
aceea devine plictisitoare prin obişnuinţă, pe când cea sufletească înfloreşte pe zi ce trece şi aprinde mai mult flacăra [dragostei].
Astfel că, dacă vrei să placi bărbatului, atunci împodobeşte-ţi sufletul cu cumpătare, cu evlavie, cu grija casei. Acestea mai mult îl cuceresc şi nu încetează niciodată. Nici bătrâneţea nu distruge această podoabă, nici boala nu o nimiceşte. Căci timpul îndelungat a stricat podoaba trupului, iar boala şi multe altele au degradat-o, pe când cele sufleteşti sunt mai presus de toate acestea. În plus, podoaba aceea are parte şi de invidie şi aprinde pizmuirea; aceasta însă este curăţită de boală şi izbăvită de toată slava deşartă.
Astfel, şi cele ale casei vor fi mai lesne [de îndeplinit] şi venitul va fi mai apărat atunci când aurul nu îţi va sta atârnat împrejurul trupului, nici nu îţi va încătuşa mâinile, ci se va lăsa pentru necesităţile imediate, cum ar fi pentru hrănirea slujitorilor, pentru îngrijirea necesară copiilor şi pentru celelalte pricini folositoare. Iar dacă nu se întâmplă aşa, dacă acestea îi acoperă înfăţişarea ei, iar inima [soţului] este strâmtorată, care e câştigul? Care e folosul? [Inima lui] întristată nu îl lasă să-i admire frumuseţea. Ştiţi, de fapt, ştiţi că, de-ar vedea-o chiar şi pe cea mai chipeşă dintre femei, n-ar putea să simtă desfătare dacă sufletul îi este îndurerat. Căci cel care urmează să simtă desfătare trebuie mai întâi să fie bucuros şi vesel. Dar, când tot aurul său e grămădit pentru împodobirea trupului femeii şi când în casa lui este strâmtoare, atunci soţul nu mai are nicio desfătare.
Aşa că, de vrem să plăcem bărbaţilor, atunci să le pricinuim plăcere; şi le vom pricinui plăcere dacă vom lepăda podoaba şi înfrumuseţările. Într-adevăr, toate acestea par să îi producă o oarecare desfătare la vremea nunţii, dar mai apoi ele se veştejesc cu timpul. Fiindcă, dacă din pricina obişnuinţei nu mai admirăm la fel de mult nici cerul, care e atât de frumos, nici soarele, care e atât de strălucitor, încât n-ai putea să-l compari cu niciun trup, cum vom admira [pentru mult timp] un trup înfrumuseţat? Zic acestea pentru că vreau să vă înfrumuseţaţi cu podoaba cea sănătoasă, pe care Pavel a poruncit-o: „Nu cu aur sau cu perle sau cu veşmânt de mult preţ, ci cu ceea ce se cade unor femei care au făgăduit cinstire de Dumnezeu prin fapte bune”804.
804 1 Timotei 2, 9-10.
189
Dar oare vrei să placi păgânilor şi să fii lăudată de ei? Atunci cu siguranţă această dorinţă nu este a unei femei cumpătate. Totuşi, dacă vrei aceasta, atunci şi pe [păgâni] îi vei avea astfel tare iubitori şi lăudători ai cumpătării. Căci pe cea [împodobită pe din afară] nimeni chibzuit şi măsurat nu o va lăuda, ci doar cei necuviincioşi şi desfrânaţi. Dar mai degrabă nici aceştia nu o vor lăuda, ba chiar o vor vorbi de rău, după ce se vor aţâţa cu privirea la destrăbălarea dimprejurul ei. Dar pe aceasta805 şi unii, şi alţii, cu toţii o vor încuviinţa, pentru faptul că nu s-au ales cu nimic dăunător din partea ei, ba chiar cu învăţătura unei filosofii [cereşti]. Şi mare va fi lauda ei la oameni, mare va fi şi răsplata la Dumnezeu.
Această podoabă, dar, să o râvnim, ca şi aici să trăim fără teamă, şi bunătăţile cele viitoare să le dobândim, de care fie ca toţi să avem parte, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.
805 Pe femeia cumpătată.
Omilia 62
„Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul mariei şi al Martei, sora ei. Iar Maria era cea care a uns cu mir pe Domnul.” (Ioan 11,1-2)
1. Mulţi se smintesc când văd că unii oameni bineplăcuţi lui Dumnezeu suferă ceva cumplit, de pildă când cad în boală sau în sărăcie sau în altceva de-acest fel, fără să ştie că mai ales celor iubiţi806 de Dumnezeu le este dat să pătimească acestea; fiindcă şi Lazăr807 era dintre cei iubiţi de Hristos şi se îmbolnăvise. Cel puţin aşa spuneau chiar cei care au trimis veste: „Iată cel pe care îl iubeşti este bolnav”808. Dar să vedem pericopa de la început.
„Era bolnav”, zice, „un oarecare Lazăr din Betania809.”810 Nu oricum, nici la întâmplare a menţionat de unde era Lazăr, ci pentru o pricină pe care o va pomeni mai târziu. Deocamdată să rămânem la fragmentul de faţă. [Evanghelistul] ne învaţă în chip folositor şi [cine erau] surorile lui, şi, mai mult, ce-avea Maria în plus faţă de Marta, când continuă şi zice: „Iar Maria era cea care a uns cu mir pe
806 Sau „prieteni” (ţ( A01). Am redat termenul prin perifrază („cei iubiţi”) pentru a menţine în traducere un joc de cuvinte căutat de autor şi condus cu multă măiestrie în această primă jumătate de capitol: „cel iubit” (Lazăr), „cei iubiţi” (creştinii încercaţi de boli), „a iubi” (în text: „cel pe care îl iubeşti”, „surorile îl iubeau”, subLn.) şi „iubirea-de-oameni” (()iAav0p(nTT(a) dumnezeiască.
807 Formă abreviată a unui apelativ ebraic teoforic Eleazar, „cel pe care îl ajută Dumnezeu” (R. FABRIS, Evanghelia după Sfântul Ioan…, p. 491). Numele Eleazar desemnează în Biblie personaje de neam levitic, de exemplu: Eleazar, fiul şi succesorul lui Aaron (cf. Ieşirea 6, 23), sau Eleazar, fiul lui Matatia, fratele lui Iuda Macabeul (cf. 1 Macabei 2, 5).
808 Ioan 11, 3.
809 Numele Beth-anya (tradus domus afflictionis în Lexiconul Fericitului Ieronim, PL 23, 1214) însemna „casa sărăciei” sau „casa săracilor”, ceea ce indică rolul Betaniei de azil pentru nevoiaşii din Ierusalim (detalii despre alte posibile înţelesuri ale toponimului, în James H. CHARLESWORTH (ed.), Jesus and Archaeology, William Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 2006, p. 497).
810 Ioan 11,1.
191
Domnul”811. Aici, unii, nedumerindu-se, întreabă: „Cum a îngăduit Hristos unei femei să facă aceasta?” întâi deci trebuie să înţelegem acel lucru, anume că ea nu este desfrânata cea de la Matei812, nici cea de la Luca813, ci o alta. Într-adevăr, acelea erau nişte desfrânate şi pline de multe rele, pe când aceasta era şi cinstită, şi sârguitoare. Căci se sârguia să-L primească pe Hristos.
Dar evanghelistul arată că şi surorile îl iubeau, cu toate că a îngăduit ca Lazăr să moară. „Şi de ce nu l-au lăsat pe fratele lor bolnav şi n-au venit la El, cum au făcut sutaşul814 şi căpetenia împărătească815, ci i-au trimis veste?” Pentru că erau foarte încrezătoare în Hristos şi se simţeau foarte familiare cu El. Pe de altă parte, erau femei slabe şi cuprinse de durere; într-adevăr, faptul că au procedat astfel nu cu scopul de-a-L dispreţui, l-au arătat limpede mai târziu.
Aşadar, e clar că această [marie] nu era aceea816. „Dar de ce-a primit-o Hristos şi pe aceea?”, zice. Ca să-i dezlege răutatea; ca să îşi arate iubirea de oameni; ca să afli că nu există boală care să-I biruiască bunătatea. Aşadar, nu te uita doar la acest fapt, anume că a primit-o, ci cercetează-l şi pe celălalt, anume cum a schimbat-o.
Dar de ce ne aminteşte evanghelistul această relatare817? Şi, mai degrabă, ce vrea să ne înveţe, zicând: „Şi o iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr”818? Ca niciodată să nu ne mâniem, nici să ne supărăm dacă vreo boală i-ar cuprinde pe bărbaţii râvnitori şi iubiţi de Dumnezeu. „Iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav.” Voiau să-L facă pe Hristos să Se milostivească, căci încă se uitau la El ca la un om. Şi e limpede din cuvintele lor: „Dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit”819, precum şi din faptul că nu zic: „Iată, Lazăr este bolnav”, ci: „Iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav”. Însă ce zice Hristos? „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca prin ea să Se slăvească Fiul lui Dumnezeu.”820 Iată cum afirmă din nou că slava Tatălui şi a Fiului sunt una! Căci,
811 Ioan 11, 2.
812 Cf. Matei 26, 7.
813 Cf. Luca 7, 37.
814 Cf. Matei 8, 5-13; Luca 7,1-10.
815 Cf. Ioan 4, 46-53.
816 Desfrânata de la Matei sau de la Luca, cum a explicat mai sus.
817 Relatarea învierii lui Lazăr.
818 Ioan 11, 5.
819 Ioan 11, 21, 32.
820 Ioan 11, 4.
192
după ce zice: „A lui Dumnezeu”, a adăugat: „Ca să Se slăvească Fiul lui Dumnezeu”.
„Această boală nu este spre moarte.” într-adevăr, întrucât El urma să zăbovească două zile în locul în care era, deocamdată îi trimite pe vestitori să le anunţe surorilor această făgăduinţă. De aceea, trebuie să le şi admirăm pe surorile lui, care, cum au auzit că „nu este spre moarte”, chiar dacă îl vedeau că moare, nu s-au smintit, deşi s-a întâmplat contrariul. Ba chiar şi aşa au venit [la El] şi n-au socotit că El le-ar fi amăgit. Iar „ca să” din acest verset nu indică o cauză821, ci o consecinţă. Căci boala survenise din altă pricină, iar El S-a folosit de ea spre slava lui Dumnezeu.
Şi, acestea zicând, „a rămas două zile”822. De ce-a rămas? Ca [Lazăr] să îşi dea ultima suflare şi să fie îngropat, astfel încât nimeni să nu poată zice că l-a sculat când încă nu murise, că era în somn greu, că era în letargie, că era în stare de leşin, dar nu în moarte. De aceea El şi zăboveşte atâta vreme, ca şi putrezirea să aibă loc, iar ei să zică: „Deja miroase”823. „Apoi zice ucenicilor: «Să mergem în Iudeea.”824 De ce în alte dăţi n-a anunţat în niciun fel [destinaţia], iar acum le spune dinainte? Se înfricoşaseră foarte şi, pentru că se aflau în această stare, le spune dinainte, ca nu cumva [plecarea] neaşteptată să îi tulbure şi mai mult.
Şi ce [zic] ucenicii? „Acum iudeii căutau să arunce în Tine cu pietre şi din nou Te duci acolo?”825 Aşadar, se înfricoşaseră şi pentru El; dar cu mult mai mult pentru ei înşişi, căci nu erau încă desăvârşiţi. De aceea Toma chiar zice cutremurat de frică: „Să mergem, ca să murim şi noi”826. Căci era mai slab decât ceilalţi şi mai necredincios. Dar iată cum Iisus îi încurajează prin ceea ce le spune: „Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi?”827 Aşadar, vrea să le zică fie: „Cel care nu se ştie pe sine cu nimic viclean nu va suferi nimic înspăimântător, pe când cel care săvârşeşte lucruri rele va avea de suferit (astfel că nu trebuie să ne înfricoşăm, căci n-am
821 Pentru o tratare a sensurilor cauzal şi consecutiv ale conjuncţiei iva în limba greacă, vezi Andrei PLEŞU, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, pp. 39-40.
822 Ioan 11, 6.
823 Ioan 11, 39.
824 Ioan 11, 7.
825 Ioan 11, 8.
826 Ioan 11,16.
827 Ioan 11, 9.
193
săvârşit nimic vrednic de moarte)”, fie: „«Cel care vede lumina acestei lumi828 este în siguranţă; iar dacă «cel care vede lumina acestei lumi [este în siguranţă], cu atât mai mult cel care este cu Mine, dacă nu se va despărţi singur de Mine”. Prin acestea încurajându-i, adaugă şi motivul care-L silea să plece acolo; şi, arătându-le că vor merge nu la Ierusalim, ci în Betania, zice: „Lazăr, prietenul [nostru], a adormit şi Mă duc să îl trezesc”829. Adică: „Nu pentru aceleaşi [pricini] Mă duc, ca iarăşi să stau de vorbă şi să Mă cert cu iudeii, ci ca să-l trezesc pe prietenul nostru”. „Iar ucenicii spun: «Doamne, dacă a adormit se va însănătoşi.”830 Iar aceasta au zis-o nu oricum, ci dorind să-L împiedice să meargă acolo. „Spui că doarme”, zice, „atunci nu-i urgentă plecarea”. Totuşi pentru aceasta a adăugat: „Prietenul nostru”, ca să arate că era necesară venirea Lui.
2. Aşadar, când ei se arătau din ce în ce mai şovăitori, atunci le zice: „A murit”831. Prima oară deci le vorbea dorind să le arate modestia Sa; apoi, de vreme ce n-au priceput, adaugă: „A murit. Şi Mă bucur pentru voi”832. De ce „pentru voi”? „Pentru că v-am vestit dinainte [moartea lui], nefiind acolo, şi pentru că, atunci când îl voi învia, nu va exista nicio suspiciune.” Vezi cum ucenicii aveau o stare încă nedesăvârşită şi nu ştiau puterea Lui cum se cuvenea? Dar această [stare] o produceau fricile de până atunci, care tulburau şi nelinişteau sufletele lor.
Şi, când le-a zis: „Aadormit”, le-a spus [explicit]: „Merg să-l trezesc”. Dar, când a zis: „A murit”, n-a mai adăugat: „Merg să-l înviez”. Fiindcă n-a dorit să vestească dinainte prin vorbe ceea ce urma să adeverească prin fapte, învăţându-ne cu orice prilej să fim lipsiţi de slava deşartă şi să nu facem făgăduinţe fără rost. Iar dacă El a făcut aceasta în cazul sutaşului, atunci când a fost rugat (căci i-a zis: „Eu, venind, îl voi vindeca”833), a zis aceasta ca să arate credinţa aceluia.
Iar dacă cineva ar spune: „De unde au înţeles ucenicii somnul şi n-au priceput din aceasta că era vorba de moarte?” mă refer la spusa: „Mă duc să-l trezesc” (într-adevăr, ar fi fost un semn chiar
828 Ioan 11, 9.
829 Ioan 11,11.
830 Ioan 11,12.
831 Ioan 11,14.
832 Ioan 11,14-15.
833 Matei 8, 7.
194
de nerozie dacă ei s-ar fi aşteptat ca El să meargă cincisprezece stadii834 ca să-l trezească din somn) i-am zice acel lucru, anume că ei socoteau aceasta a fi o taină, căci multe le vorbea astfel.
Aşadar, toţi se înfricoşaseră că vor fi atacaţi de iudei, dar Toma mai presus decât ceilalţi. De aceea şi zicea: „Să mergem, ca şi noi să murim împreună cu El”835. Şi unii zic că el însuşi dorea să moară; dar nu-i [adevărat], căci vorba lui arată mai degrabă temerea. Dar El nu l-a mustrat; căci El încă îi răbda slăbiciunea; totuşi mai târziu [Toma] a devenit mai puternic decât toţi şi de neînvins, într-adevăr, lăudabil este acest fapt, anume că pe cel atât de slab înainte de Răstignire îl vedem că devine mai înflăcărat decât toţi după Răstignire şi credinţa în înviere. Atât de mare este puterea lui Hristos! Cel care nu îndrăznea să meargă cu Hristos în Betania, acelaşi, fără să-L mai vadă pe Hristos, a străbătut aproape întreaga lume şi a petrecut în mijlocul unor popoare ucigătoare şi dornice să-l omoare.
Dar, dacă Betania era la „cincisprezece stadii” care înseamnă două mile836 -, cum de Lazăr era mort „de patru zile”837? El a rămas două zile; iar înainte de acestea două a venit vestitorul zi în care [Lazăr] a şi murit -, apoi în a patra zi El a sosit. De aceea El a şi aşteptat să fie chemat şi n-a venit neinvitat, ca nu cumva cineva să fie suspicios cu privire la ceea ce s-a întâmplat. Şi nici [surorile] cele iubite n-au venit ele însele la El, ci îi trimit pe alţii.
„Iar Betania era ca la cincisprezece stadii.”838 De-aici ni se arată că probabil mulţi din Ierusalim erau de faţă. De fapt, [evanghelistul] a adăugat îndată că mulţi iudei le mângâiau839. Cum le mângâiau ei pe cele iubite de Hristos, deşi „hotărâseră dimpreună ca, dacă cineva va mărturisi pe Hristos, să fie dat afară din sinagogă”840? Fie erau siliţi de nenorocire, fie pentru că le cinsteau ca pe unele de neam mai bun, fie pentru că veniseră aceia [dintre iudei] care nu erau vicleni; într-adevăr, chiar şi dintre ei mulţi
834 „Stadiul” (crraSiov), românizat şi ca „stadie” (cf. neol. „stadion”), era o unitate de măsură a distanţei, echivalent a cca. 200 în (18 dintr-o milă romană).
835 Ioan 11,16.
836 „Mila” romană (p(Aia) măsura aprox. 1,5 km.
837 Ioan 11,17.
838 Ioan 11,18.
839 Cf. Ioan 11,19.
840 Ioan 9, 22.
195
au crezut841. Iar acestea evanghelistul le zice ca să încredinţeze că Lazăr murise.
Dar de ce [Marta], când a mers să-L întâmpine pe Hristos, n-a luat-o cu sine pe sora ei? Pentru că a vrut să-L întâmpine separat şi să-I vestească ce se întâmplase. Iar după ce El a condus-o către nădejdi bune, atunci ea a plecat şi a chemat-o pe Maria, care L-a întâlnit când suferinţa ei se afla încă la culme. Vezi cât de clocotitoare era iubirea mariei? Ea este cea despre care El zicea: „Iar Maria partea cea bună şi-a ales”842. „Atunci”, întrebi, „cum se arăta [Marta] mai înflăcărată?” Nu era aceasta mai înflăcărată, numai că aceea nu auzise. De fapt, aceasta843 era mai slabă. Fiindcă, deşi a auzit [de la Hristos] lucruri atât de mari, totuşi ea spune din nou: „Deja miroase, căci este a patra zi”. Pe când aceea844, deşi nu auzise nimic [de la Hristos], totuşi n-a rostit nimic de-acest fel, ci, îndată crezând, zice: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”845.
3. Vedeţi cât de mare este filosofia femeilor, chiar dacă e slabă înţelegerea lor? Fiindcă, atunci când îl văd pe Hristos, nu cad îndată în tânguiri, nici în vaiete, nici în hohote de jale, ceea ce păţim noi când vedem pe unii dintre cunoscuţi venind să ne fie alături la durere; ele, din contră, îndată îl admiră pe învăţător. Aşadar, amândouă credeau în Hristos, dar nu cum se cuvenea. Căci ele încă nu ştiau cu exactitate nici că era Dumnezeu, nici că face aceste [minuni] cu propria Lui putere şi autoritate; dar despre amândouă aceste lucruri El le-a învăţat pe surori. Iar că ele nu le ştiau e limpede, pe de o parte, din spusa: „Dacă ai fi fost aici, fratele nostru n-ar fi murit”, iar pe de alta, din ceea ce-au adăugat: „Oricâte vei cere de la Dumnezeu, îţi va da”846, ca şi cum vorbeau despre un om virtuos şi bineplăcut [lui Dumnezeu].
Dar ia seama şi ce zice Hristos: „Fratele tău va învia”847! Deocamdată El respinge acea [spusă]: „Oricâte vei cere…” Căci nu i-a zis: „Eu cer”. Dar ce? „Fratele tău va învia.” Deci, dacă ar fi spus:
841 Cf. Ioan 10, 42.
842 Luca 10, 42.
843 Marta.
844 Maria.
845 Ioan 11, 21.
846 Ioan 11, 22. Această replică e rostită doar de Marta, nu şi de Maria.
847 Ioan 11, 23.
196
„O, femeie, încă priveşti în jos? N-am nevoie de un alt ajutor, pe toate le fac de la Mine însumi”, i-ar fi fost femeii foarte împovărător şi ar fi contrariat-o. Acum însă, zicând că „va învia”, a făcut ca vorbirea Lui să fie una moderată, aşa cum se cădea, iar prin cele care au urmat El a lăsat de înţeles ceea ce am spus848. Căci, atunci când [Marta] I-a zis: „Ştiu că va învia în ziua cea de apoi”849, ca să vădească mai limpede autoritatea Lui, îi spune: „Eu sunt învierea şi viaţa”850, arătându-i că n-are nevoie de ajutorul altuia, câtă vreme El este viaţa. Iar dacă ar avea nevoie de vreun altul, cum ar putea El să fie învierea şi viaţa? Totuşi n-a spus atât de lămurit, ci a lăsat-o de înţeles. Dar, când ea a zis din nou: „Oricâte vei cere”, El iarăşi îi spune: „Cel care crede în mine, chiar de va muri, va trăi”851, arătând că El este dătătorul bunătăţilor şi că de la El trebuie să le cerem852.
„Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.”853 Ia seama cum înalţă mintea ei! Căci El nu doar aceasta căuta, anume să-l învieze pe Lazăr, ci trebuia ca şi pe ea, şi pe cei prezenţi împreună cu ea să îi înveţe învierea. De aceea, înainte de înviere filosofează prin cuvinte. Iar dacă El este învierea şi viaţa, atunci nu-i circumscris în vreun loc, din contră, fiind prezent pretutindeni, poate să vindece [de pretutindeni]854. Aşadar, dacă ele ar fi spus ca sutaşul: „Zi numai prin cuvânt şi se va vindeca sluga mea”855, El poate ar fi făcut aceasta. Dar, întrucât L-au chemat la ele şi au socotit vrednic ca El să vină, pentru acest motiv El Se coboară [la ele], ca să le ridice din părerea umilă pe care o aveau despre El, şi merge în acel loc. Totuşi chiar prin coborâre arată şi asta: că poate vindeca
848 Adică: „N-am nevoie de ajutorul nimănui” ş.u.
849 Ioan 11, 24.
850 Ioan 11, 25.
851 Ioan 11, 25.
852 Exprimare cu rezonanţe liturgice; de corelat cu finalul repetitiv din ectenia cererilor: „…de la Domnul să cerem!” (atestat în Constituţiile Apostolice, VIII, xxxv), 2, trad. cit., p. 764). Rezonanţe liturgice prezintă şi sintagma vecină: „Dătătorul bunătăţilor” (de comparat cu cunoscuta rugăciune împărate ceresc: „…Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă…” cu referire la Sfântul Duh, iar nu la Fiul, ca în contextul de faţă), atestată şi în alte locuri din Omiliile la Evanghelia după Ioan (de exemplu, Omilia 10, 2, în: PSB 15, serie nouă, p. 111).
853 Ioan 11, 26.
854 Sfântul Ioan construieşte acest pasaj ca răspuns la regretul surorilor: „Doamne, dacă ai fi fost aici (subl.n.), fratele meu n-ar fi murit” (Ioan 11, 21, 32).
855 Matei 8, 8.
197
inclusiv în absenţă; tocmai de aceea şi întârzie. Căci nu s-ar fi vădit harul împărtăşit îndată dacă mirosul greu nu s-ar fi răspândit.
Dar de unde ştia femeia că urma să aibă loc o înviere? îl auzise pe Hristos vorbind multe lucruri despre înviere, dar cu toate acestea ea dorea acum să o vadă. Dar iat-o cum petrece încă în cele de jos! Fiindcă, atunci când a auzit: „Eu sunt învierea şi viaţa”, n-a zis aşa: „înviază-l”. Dar ce? „Cred că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu.”856 Atunci ce îi [zice] Hristos? „Cel care crede în mine, chiar de va muri” (vorbind despre moartea aceasta857), „va trăi”; şi: „Tot cel care trăieşte şi crede în Mine nu va muri”, arătând moartea aceea858. „Aşadar, întrucât Eu sunt învierea, nu fi tulburată, chiar dacă el e deja mort, ci crede! Căci aceasta nu este moarte.” Deocamdată a mângâiat-o pentru ce i s-a întâmplat şi i-a dat speranţe, atât prin cuvintele: „Va învia” şi: „Eu sunt învierea”, cât şi zicându-i că [Lazăr], odată înviat, chiar dacă va muri din nou, nimic nu va mai suferi; astfel încât nu trebuie să se mai înfricoşeze de această moarte. Zice ceva de felul acesta: „Nici el nu a murit, nici voi nu veţi muri”.
„Crezi aceasta?”859 Iar ea îi spune: „Cred că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care vine în lume”860. Îmi pare că femeia n-a priceput cele spuse. Era conştientă că era ceva însemnat; dar n-a înţeles pe deplin întreaga [semnificaţie]. De aceea, ceva este întrebată şi altceva răspunde. Totuşi pentru moment a avut parte de acel câştig, anume că i s-a mai uşurat durerea. Căci atât de mare este puterea cuvintelor lui Hristos! De aceea, ea a şi ieşit în întâmpinarea Lui861, iar [Maria] i-a urmat862. Fiindcă iubirea863 pentru învăţătorul nu le lăsa să simtă din plin [durerea] prezentă. Astfel încât, cu ajutorul harului, şi gândirea acestor femei a fost înţeleaptă864.
856 Ioan 11, 27.
857 Biologică.
858 Spirituală.
859 Ioan 11, 26.
860 Ioan 11, 27.
861 Cf. Ioan 11, 20.
862 Cf. Ioan 11, 28-29.
863 Lit. „gândul bun” (EUVOIO), „bunăvoinţa” (prin extensie, „afecţiune”, „iubire”), adică deschiderea iubitoare faţă de celălalt. Ei i se opune „reaua-voinţă” (KaKdvoia), echivalentă inimii împietrite, care face zadarnică orice tentativă de apropiere (cf. Matei 12, 31).
864 Lit. „filosoafă”, „iubitoare de înţelepciune” (lĂdaoog). De remarcat în acest paragraf prezenţa insistentă şi în poziţii cheie (la început, în centru şi la final) a termenilor ţ)iAooo(Ha („vedeţi cât de mare este filosofia femeilor”), ()iAoao()EÎ („înainte de înviere filosofează prin cuvinte”) şi 4iAbooog („gândirea acestor femei le-a fost înţeleaptă”, subl.n.). Şi în omilia precedentă (61, 3-4, şase ocurenţe), Sfântul Ioan a specificat înţelepciunea femeilor prin aceiaşi termeni care în mentalul colectiv deja nu mai indicau o activitate exclusiv masculină. Încă de la sfârşitul Greciei clasice, epicureismul şi stoicismul democratizează „filosofia”, înţeleasă în special ca mod de viaţă adresat „tuturor oamenilor, bogaţi sau săraci, bărbaţi sau femei (subl.n.), liberi sau sclavi” (P. HADOT, Ce este filozofia antică?, p. 135). Pentru relaţia dintre filosofia păgână şi cea creştină în gândirea Sfântului Ioan, vezi Stylianos PAPADOPOULOS, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, trad. S. Preda, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2013, pp. 9-16.
198
4. Dar astăzi, împreună cu alte vicii, şi această boală le stăpâneşte pe femei. Căci fac o manifestare publică din tânguirile şi vaietele lor, dezvelindu-şi braţele, smulgându-şi părul, zgâriindu-şi obrajii. Iar aceasta unele o fac din pricina durerii, altele doar de ochii lumii şi din iubire de slavă, iar altele din destrăbălare; şi îşi dezvelesc braţele, iar aceasta sub privirile bărbaţilor. Ce faci, o, femeie? Spune-mi, te dezbraci cu indecenţă în mijlocul pieţei, tu care eşti mădular al lui Hristos, cu bărbaţi de faţă în piaţă? Şi îţi smulgi părul şi îţi sfâşii veşmintele şi plângi în hohote mari şi te alături în această horă şi faci să dăinuie imaginea femeilor menade865 şi nu socoteşti că te împotriveşti lui Dumnezeu? Cât de mare e nebunia aceasta? Elinii oare nu vor râde? Oare nu vor crede că [dogmele] noastre sunt basme? Căci vor zice: „Nu există înviere, ci [învăţăturile] creştinilor sunt o glumă, o înşelăciune şi o născocire. Căci aşa se jelesc femeile lor, ca şi cum n-ar mai fi nimic după această viaţă; nu dau nicio importanţă cuvintelor scrise în cărţile lor. Nişte plăsmuiri sunt toate acelea, chiar ele o vădesc. Căci, dacă ar fi crezut că cel care a murit nu-i mort, ci s-a mutat la o viaţă mai bună, nu s-ar fi tânguit pentru el ca şi cum n-ar mai fi, nici nu s-ar fi bătut astfel în piept, nici n-ar fi dat glas unor vorbe pline de necredinţă ca acestea: «N-am să te mai văd vreodată, n-am să te mai recapăt vreodată. Nişte basme sunt toate ale lor. Iar dacă ele sunt atât de necredincioase faţă de căpetenia bunătăţilor lor866, cu cât mai mult faţă de celelalte [învăţături] însemnate ale lor”.
865 Menadele (lit. „nebunele”, „posedatele”, în mitologia latină, bacantele) erau nimfele care îl crescuseră pe Dionysos, zeul vegetaţiei, al vinului, al extazului şi al fertilităţii. Menadele făceau parte din cortegiul zeului, îmbrăcate în voaluri uşoare, încununate cu iederă şi manifestându-se ca posedate de o furie mistică (de regulă foarte sălbatică, vezi sfâşierea lui Penteu, regele Tebei, în: EURIPIDE, Bacantele, 1125-1136; detalii în Pierre GRIMAL, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2001, p. 327).
866 le. Învăţătura despre învierea morţilor.
199
Elinii nu se comportă atât de femeiesc. Mulţi de-ai lor s-au purtat cu înţelepciune. Şi o femeie elină, auzind că fiul ei a căzut în război, îndată a întrebat: „Dar treburile statului în ce stare sunt?”867 Şi un alt înţelept, pe când purta cunună868, când a auzit că fiul său a căzut pentru patrie, dând cununa la o parte şi întrebând: „Care dintre cei doi?”, după ce-a aflat care căzuse, îndată şi-a aşezat din nou cununa pe cap869. Dar mulţi chiar şi-au dat şi fii, şi fiice spre junghiere, astfel aducând cinstire diavolilor870. Iar femeile spartane chiar îşi îndeamnă copiii ori să îşi salveze scutul din război, ori să fie aduşi morţi pe el. De aceea mă ruşinez că elinii, prin acestea, practică filosofia, pe când noi ne purtăm cu necuviinţă. Cei care nu cunosc nimic despre înviere săvârşesc cele ale cunoscătorilor; iar cei cunoscători săvârşesc cele ale necunoscătorilor.
Mulţi, adesea, ceea ce nu fac pentru Dumnezeu fac din ruşine de oameni. Căci femeile lor de neam mai nobil nu îşi smulg părul, nu îşi dezvelesc braţele, ceea ce-ar însemna chiar cea mai mare osândă, nu pentru că nu [obişnuiesc să] şi le dezvelească, ci pentru că se abţin de la aceasta nu din evlavie, ci pentru a nu părea că se dezonorează singure. Oare ruşinea stăpâneşte durerea, iar frica de Dumnezeu nu o stăpâneşte? Şi cum să nu fie acest lucru vrednic de cea mai mare osândă? Aşadar, ceea ce fac femeile bogate de dragul bogăţiei trebuia să facă cele sărace pentru frica de Dumnezeu. Dar în zilele noastre toate sunt contrare: pe de o parte, acelea se comportă cu înţelepciune pentru slava deşartă, pe de alta, acestea se comportă cu indecenţă din pricina micimii de suflet. Ce este mai rău decât acest dezechilibru? Toate le facem pentru oameni, toate pentru cele de-aici!
în plus, [unii] zic vorbe pline de nebunie şi de mult râs. [E drept că] şi Domnul spune: „Fericiţi cei care plâng”871, referindu-Se însă la cei care-şi plâng păcatele. Dar nimeni nu plânge cu acea plângere, nimeni nu se îngrijeşte de pierderea sufletului, din contră, ceea ce nu
867 PLUTARH, Ziceri ale femeilor spartane (Lacaenarum Apophthegmata), VI, 7.
868 Cunoscută mai ales ca simbol al unor merite speciale (victorii la jocurile publice, servicii în folosul patriei pe timp de pace sau de război etc.), cununa avea şi rolul de a individualiza persoana aflată în timpul unui sacrificiu religios (este cazul de faţă).
869 DIOGENES LAERTIOS, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, trad. C.I. Balmuş, studiu introductiv şi comentariu de A.M. Frenkian, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, II, 6, 54, p. 106.
870 Aluzie la legenda Ifigeniei, care a fost sacrificată de propriul ei tată, Agamemnon, în Aulida (vezi P. GRIMAL, Dicţionar de mitologie…, p. 268).
871 Matei 5, 4.
200
ni s-a poruncit să facem, aceea facem. „Dar ce”, spui, „e posibil, om fiind, să nu verşi lacrimi?” Dar eu nu te opresc de la asta, ci te opresc să te mai loveşti singur, să faci aceasta fără măsură. Nu sunt nici sălbatic, nici insensibil! Ştiu că firea e pusă la încercare [de moartea celor dragi] şi caută obişnuinţa şi compania lor zilnică. Nu-i posibil să nu fii întristat. Aceasta şi Hristos a arătat-o, căci „a lăcrimat”872 pentru Lazăr. Aceasta fă-o şi tu! Lăcrimează, dar cu discreţie, cu decenţă, cu frică de Dumnezeu. Dacă lăcrimezi astfel, nu o face ca unul care nu crezi în înviere, ci ca unul care nu suporţi despărţirea.
5. Căci şi pentru cei care pleacă în altă ţară şi se duc departe plângem, dar nu facem aceasta ca şi cum am deznădăjdui. Aşa şi tu să lăcrimezi, ca şi cum l-ai petrece pe cel care pleacă în altă ţară. Zic acestea nu dând poruncă, ci prin pogorământ. Căci, dacă cel care a murit a fost păcătos şi I s-a împotrivit prin multe lui Dumnezeu, atunci trebuie să plângem; ba mai degrabă nu doar să plângem (căci aceasta nu-i aduce niciun folos), ci să facem lucrurile care pot să-i aducă o oarecare mângâiere, adică milostenii şi daruri. Ba trebuie şi să ne bucurăm pentru aceasta, anume că s-a tăiat de la el răutatea lui. Iar dacă a fost drept, cu atât mai mult să ne veselim, pentru că [bunurile] lui sunt aşezate la loc sigur şi au scăpat de incertitudinea viitorului; de-a fost tânăr, că a scăpat repede din mijlocul răutăţilor; de-a fost bătrân, că a plecat după ce-a primit cu îndestulare ceea ce pare vrednic de dorit873.
Dar tu, lăsând deoparte cugetarea la acestea, îţi îndemni slujnicele să se bată în piept, cu gândul că prin asta, chipurile, îi aduci cinstire celui plecat ceea ce reprezintă, de fapt, culmea necinstei. Fiindcă cinstea pentru cel mort nu constă în tânguiri şi vaiete, ci în imnuri şi cântări de psalmi şi într-o viaţă ireproşabilă. Într-adevăr, cel [drept], odată plecat, va merge împreună cu îngerii, chiar dacă nimeni nu s-ar întâmpla să fie lângă rămăşiţele lui. Iar cel stricat, chiar dacă cetatea l-ar petrece, nu va avea niciun rod. Vrei să-l cinsteşti pe cel plecat? Cinsteşte-l altfel, făcând milostenii, binefaceri şi servicii obşteşti. Ce folos ar avea din multele jelanii?
Dar eu am auzit încă şi altceva supărător: că multe îşi atrag chiar iubiţi prin tânguirile lor, pregătindu-şi prin fierbinţeala
872 Ioan 11, 35.
873 Adică o viaţă îndelungată.
201
lamentaţiilor faima de soţii iubitoare. O, invenţie drăcească! O, născocire satanică! Până când suntem pământ şi cenuşă, până când sânge şi cărnuri? Să ridicăm privirile spre ceruri, să dobândim gândul celor duhovniceşti! Cum vom fi în stare să-i mustrăm pe elini? Cum vom putea să le dăm îndemnuri, câtă vreme facem unele ca acestea? Cum le vom vorbi despre înviere? Cum despre cealaltă filosofie? Cum vom trăi noi înşine fără teamă? Oare nu ştii că din întristare vine moartea? Căci [întristarea], întunecând partea limpede-văzătoare a sufletului, nu doar o împiedică să mai vadă ceva din cele necesare, ci îi şi pricinuieşte multă vătămare. Aşadar, în acel fel ne şi împotrivim lui Dumnezeu, şi nici nu obţinem vreun folos nouă înşine sau celui plecat. În acest fel însă şi lui Dumnezeu îi suntem bineplăcuţi, şi de oameni suntem cinstiţi. Căci, dacă noi înşine nu cădem [în deznădejde], îndată El ia de la noi rămăşiţa tristeţii; dar, dacă ne răzvrătim, ne lasă să devenim pradă întristării. Dacă vom fi mulţumitori, nu ne vom întrista.
„Şi cum e posibil”, spui, „să nu se întristeze cel care îşi pierde fiul sau fiica sau soţia?” Nu spun să nu se întristeze, ci să nu facă aceasta fără măsură. Căci, dacă ne gândim că Dumnezeu l-a luat şi că am avut un soţ sau un fiu muritor, pe dată vom primi mângâiere. Căci faptul de-a te răzvrăti este propriu celor care caută ceva peste fire. Te-ai născut om şi eşti muritor. De ce deci eşti îndurerat că ceea ce era firesc s-a întâmplat? Te îndurerezi oare că mâncând creşti? Cauţi oare să trăieşti fără aceasta? Fă la fel şi cu privire la moarte şi, muritor fiind, nu căuta deocamdată nemurirea. Această [moarte] s-a rânduit o singură dată. Aşadar, nu te îndurera, nu-ţi bate pieptul, ci acceptă cele legiuite tuturor în comun; îndurerează-te însă pentru păcate! Căci aceasta este plângerea bună, aceasta este cea mai mare filosofie! Pentru acest lucru, dar, să plângem neîncetat, ca să dobândim bucuria cea de-acolo, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.
Omilia 63
„Şi Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde îl întâmpinase Marta. Iar iudeii care erau cu ea…”ş.u. (Ioan 11, 30-31)
1. Un bun măreţ este filosofia! Dar mă refer la filosofia noastră. Căci cele ale păgânilor sunt numai vorbe şi mituri; şi nici miturile însele nu conţin ceva înţelept. Fiindcă toate la ei se fac pentru faimă. Un bun măreţ este deci filosofia şi tocmai din aceasta primim răsplăţile. Căci celui care dispreţuieşte banii îi rodeşte deja din aceasta un folos, ca unul care a scăpat de grijile de prisos şi fără niciun câştig. Iar cel care calcă în picioare faima dobândeşte deja din aceasta plata lui, ca unul care nu-i rob nimănui, ci este liber potrivit adevăratei libertăţi. Iar cel care tânjeşte după cele cereşti îşi capătă din aceasta recompensa, ca unul care socoteşte lucrurile de faţă ca pe nişte nimicuri şi se face mai lesne stăpân peste orice întristare.
Iată de pildă şi această femeie874 cum, practicând filosofia, a dobândit din aceasta răsplata ei. Căci, pe când toţi şedeau lângă ea îndoliată şi îndurerată, n-a aşteptat ca învăţătorul să vină la ea, nici n-a ţinut la reputaţia ei875, nici nu s-a lăsat stăpânită de întristare. Într-adevăr, pe lângă cealaltă nenorocire, cele îndoliate au şi această boală, anume că vor să primească laude de la cei prezenţi. Ea însă nu a suferit nimic din acestea, ci, de cum a auzit, îndată a şi mers către EI876. „Şi Iisus nu venise încă în sat.”877 Căci El mergea mai încet, ca să nu pară că Se repede să facă minunea, ci [că o face]
874 Mar ia.
875 Plecând să-L întâmpine pe Domnul, Marta îşi risca bunul renume, întrucât ar fi putut fi suspectată că nu e afectată cu adevărat de pierderea fratelui ei, iar pe de altă parte, pentru că alerga tocmai la Cel despre care iudeii răuvoitori nutreau cele mai rele bănuieli. Puţin mai departe, în acelaşi capitol, Sfântul Ioan menţionează explicit: „Ea nu s-a ruşinat nici de mulţime, nici de suspiciunea pe care o aveau despre El”.
876 Cf. Ioan 11, 29.
877 Ioan 11, 30.
203
fiind rugat de ele. Sau cel puţin asta vrea să lase de înţeles evanghelistul când zice: „[Maria] se scoală degrabă”878; sau arată că ea a alergat astfel ca să întâmpine venirea Lui. Dar nu vine singură, ci îi trage după sine şi pe iudeii care erau în casă. De aceea, sora ei a şi chemat-o, foarte înţelept, în ascuns, ca să nu-i tulbure pe cei care se adunaseră; şi nici n-a spus pricina chemării; căci mulţi chiar ar fi plecat. Acum însă toţi o urmau ca pe una care ieşise să plângă. Şi poate şi prin acestea se dovedeşte o dată în plus că Lazăr murise.
„Şi a căzut la picioarele Lui.”879 Aceasta era mai înflăcărată880 decât sora ei. Ea nu s-a ruşinat nici de mulţime, nici de suspiciunea pe care o aveau despre EL (Căci erau de faţă şi mulţi dintre duşmanii Săi, care chiar ziceau: „Nu putea oare Acesta care a deschis ochii orbului să facă în aşa fel încât nici acesta să nu moară?”881) Dar ea a înlăturat toate cele omeneşti în prezenţa învăţătorului şi s-a îngrijit de un singur lucru, anume cinstirea învăţătorului. Şi ce spune? „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.”882
Şi ce [face] Hristos? Deocamdată nu stă de vorbă cu ea, nici nu-i spune ceea ce-i [zisese] surorii ei (căci mulţime mare era de faţă şi nu era un moment potrivit pentru acele cuvinte). Ci doar Se poartă măsurat şi Se coboară883 [la suferinţa ei]; şi, dovedindu-Şi firea omenească, lăcrimează în tăcere şi amână pentru moment minunea884. Într-adevăr, de vreme ce minunea era mare atât de
878 Ioan 11, 31.
879 Ioan 11, 32.
880 Aici, cu sensul de „mai avântată spre exteriorizarea sentimentelor” decât Maria (vezi caracterele celor două surori în Luca 10, 38-42). Altminteri, în Omilia 62, 2, vorbind despre credinţa diferită a celor două, Sfântul Ioan precizează: „Nu era aceasta (Le. Marta) mai înflăcărată, numai că aceea (Le. Maria) nu auzise. De fapt, aceasta era mai slabă”.
881 Ioan 11, 37.
882 Ioan 11, 32.
883 „Coborârea” (sau „pogorârea”, ouyKOTapaivEiv) şi „pogorământul” („condescendenţa”, ouyKaTdpaoH;) sunt termeni teologici îndrăgiţi de Sfântul Ioan; îi găsim de peste patruzeci de ori doar în Omiliile la Ioan. Autorul construieşte în jurul lor o viziune potrivit căreia totul în univers şi în Scriptură este un pogorământ al lui Dumnezeu, o coborâre iubitoare a Sa către noi, începând cu creaţia şi primele teofanii, continuând cu întreaga istorie a mântuirii şi culminând cu întruparea Cuvântului; în cazul lui Hristos, fiecare cuvânt şi gest reprezintă un pogorământ, o autoadaptare la limitele impuse de creatură. Pentru atenţia cu care tratează acest subiect, Sfântul Ioan a şi fost supranumit „învăţătorul pogorământului” („le docteur de la condescendance”, în Henry PINARD, „Les infîltrations paiennes dans lAncienne Loi, d’apres les Peres de lEglise”, în: Recherches des Sciences Religieuses, 9 (1919), p. 209).
884 Lit. „semnul” (oqpEÎov), explicitat în propoziţia imediat următoare prin unul din termenii clasici ai „minunii”: 0aupa. Termenul „semn” e preluat de Sfântul Ioan din Evanghelia a patra, unde e folosit cu consecvenţă pentru denumirea minunilor lui Iisus; în contextul tensiunilor dintre Mântuitorul şi facţiunea iudaică ce-L respingea, minunile Domnului sunt înţelese drept „semne”, „indicii” sau „dovezi” extraordinare ale mesianităţii Sale, deci elemente decisive într-un rechizitoriu imaginar contra necredinţei iudeilor.
204
mare încât rareori o săvârşise885 şi mulţi aveau să creadă prin ea, ca nu cumva faptul de-a o săvârşi în absenţa lor să devină poticneală mulţimilor şi ele să nu dobândească niciun câştig de pe urma măreţiei ei, ca să nu piardă vânatul îşi atrage mulţi martori prin pogorârea Sa şi arată ceea ce era propriu firii Sale omeneşti: căci „lăcrimează şi Se tulbură”886. De bună seamă, suferinţa e capabilă să stârnească plânsul.
Dar mai apoi, controlându-Şi suferinţa (căci asta înseamnă „a suspinat cu duhul”887), S-a făcut stăpân peste tulburare şi în aşa fel întreabă: „Unde l-aţi pus?”888 încât întrebarea să nu-I fie însoţită de tânguire. Dar de ce întreabă? Pentru că nu vrea să Se repeadă [să facă minunea], ci [vrea] să afle toate de la ei şi să acţioneze la rugămintea lor, astfel încât să elibereze minunea de orice suspiciune. „Ei îi spun: «Vino şi vezi.”889
„A lăcrimat Iisus.”890 Vezi că nu le arată încă niciun semn că-l va învia, nici nu merge ca să-l învieze, ci ca să-l plângă? într-adevăr, faptul că El le-a părut că merge să-l jelească, iar nu să-l învieze, îl arată iudeii, care şi ziceau: „Iată cât îl iubea!”891 „Iar unii dintre ei au zis: «Nu putea oare Acesta care a deschis ochii orbului să facă în aşa fel încât nici acesta să nu moară?”892 Nici în nenorociri nu renunţau la viclenia lor. Totuşi ceea ce El urma să facă era cu mult mai minunat. Căci a alunga moartea după ce aceasta a venit şi a biruit este cu mult mai mare decât a o opri când se apropie. Aşadar, ei îl clevetesc chiar din aceste [pricini] pentru care ar fi trebuit să îi admire puterea. Pentru moment, recunosc că a deschis ochii orbului; totuşi, când trebuie să îl admire pentru aceea, plecând de la aceasta, şi pe aceea o defăimează, ca şi când nici n-ar fi avut loc. Şi nu doar din aceasta se vădesc cu toţii a fi stricaţi, ci şi din faptul
885 Evangheliile relatează doar trei învieri din morţi: a fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-16), a fiicei lui Iair (Matei 9,18-25; Marcu 5, 22-42; Luca 8, 41-56) şi a lui Lazăr.
886 Cf. Ioan 11, 33.
887 Ioan 11, 33.
888 Ioan 11, 34.
889 Ioan 11, 34.
890 Ioan 11, 35.
891 Ioan 11, 36.
892 Ioan 11, 37.
205
că, încă nefiind El de faţă şi până să le arate vreun semn, ei apucă înainte cu învinuirile, neaşteptând deznodământul faptei. Ai văzut cât de stricată era judecata lor?
2. Aşadar, El vine la mormânt şi din nou îşi reţine suferinţa. Şi de ce oare evanghelistul menţionează cu insistenţă peste tot faptul că „a lăcrimat” şi „a suspinat”893? Ca să afli că într-adevăr S-a îmbrăcat cu firea noastră. Căci, de vreme ce în mod clar acesta894, mai mult decât ceilalţi, relatează lucruri măreţe despre El, şi în cazul de faţă, în privinţa celor trupeşti ale Lui, vorbeşte într-un mod cu mult mai smerit. Într-adevăr, cu privire la moartea Lui, n-a zis nimic de felul celor zise de ceilalţi, anume că „S-a întristat de moarte”895 şi S-a aflat în agonie896; dimpotrivă, chiar contrariul, anume că El i-a aruncat la pământ897.
Prin urmare, ceea ce-a omis acolo a împlinit aici, pomenind despre plâns. Căci, când Domnul vorbeşte [la Ioan] despre propria-I moarte, zice: „Putere am să-Mi pun sufletul”898 şi nu rosteşte acolo nimic smerit. De aceea, [ceilalţi evanghelişti,] în privinţa Pătimirii, îi atribuie mai mult ceea ce-i omenesc, din aceasta arătând că cele ale iconomiei899 Sale au fost reale; Matei adevereşte [asta] prin agonie şi chin şi sudorile morţii; acesta900, în schimb, prin plâns. Altminteri, dacă n-ar fi avut firea noastră, plânsul nu L-ar fi cuprins nici prima, nici a doua oară. Şi ce [face] Iisus? în faţa învinuirilor lor nu Se apără în niciun fel. Căci ce nevoie mai era să le închidă gura prin cuvinte celor care urmau îndată să sufere acest lucru prin faptele Sale, ceea ce era mai lesne de purtat şi cu mult mai potrivit spre a-i face de ruşine?
893 Ioan 11, 38.
894 Evanghelistul Ioan.
895 Matei 26, 38; Marcu 14, 34.
896 Sau „S-a aflat în culmea chinurilor” (Evaywviog, neatestat în Noul Testament).
897 Cf. Ioan 18, 6.
898 Ioan 10,18. Expresia „a-şi pune sufletul” e o metaforă specifică Evangheliei a patra (Ioan 10, 15,17; 13, 37, 38; 15, 13) şi trimite la ideea de jertfă, la „punerea” pe altar a victimei. În cadrul expresiei, sufletul are sensul general de „viaţă”, larg răspândit în limbajul biblic (derivat din sensul prim de „suflare”, „respiraţie”, cf. 3 Regi 17, 21; Iov 41, 21); de remarcat că, în Scriptură, „sufletul” poate însemna şi „fiinţa vie, persoana” (cf. Facerea 17, 14; Leviticul 7, 20), precum şi „dorinţa fierbinte” (cf. Ieşirea 15, 9).
899 „Iconomia” se referă în sens restrâns la „întrupare”.
900 Evanghelistul Ioan.
206
„Iar El zice: «Ridicaţi piatra.”901 De ce oare nu l-a chemat şi nu l-a adus înaintea lor fără ca El să fie de faţă? Sau mai degrabă de ce nu l-a făcut să învieze când piatra era aşezată? Căci Cel ce avea putere prin glasul Lui să mişte un trup mort şi să-l arate din nou însufleţit putea cu atât mai mult, prin acelaşi glas, să mişte o piatră; iar Cel care, prin glas, l-a făcut să meargă pe cel legat cu feşe de pânză şi împiedicat de ele cu atât mai mult ar fi putut mişca o piatră. Ce zic? Chiar nefiind de faţă ar fi putut face aceasta. De ce, dar, n-a făcut-o? Ca să-i facă pe ei martori ai minunii; ca ei să nu mai spună ceea ce ziseseră şi în privinţa orbului: „El este”, „Nu este el”902. Căci propriile lor mâini903 şi însăşi prezenţa lor la mormânt le mărturiseau că el904 este. Astfel că, dacă n-ar fi fost prezenţi, ar fi socotit că era o nălucă sau altcineva în locul lui.
Acum însă prezenţa lor în [acel] loc, ridicarea pietrei, porunca de a-l dezlega de legături pe mortul înfăşurat, faptul că prietenii care l-au scos din mormânt recunoşteau după feşe că el este, faptul că surorile n-au fost lăsate în urmă, faptul că una dintre ele a zis: „Deja miroase, căci este a patra zi”905 toate acestea erau acum potrivite pentru a închide gura celor răuvoitori, ca unele care erau mărturii ale minunii.
De aceea le porunceşte să ridice piatra de la mormânt, ca să le arate că El l-a sculat. În acelaşi scop îi şi întreabă: „Unde l-aţi pus?” pentru ca cei care îi ziseseră: „Vino şi vezi” şi care îl conduseseră [la mormânt] să nu poată zice că a sculat pe altul; pentru ca şi glasul lui, Şi mâinile să le dea mărturie (glasul zicând: „Vino şi vezi”, iar mâinile ridicând piatra, dezlegând pânzele); [să mărturisească] şi auzul, şi vederea lor (acela auzind glasul lui Lazăr, aceasta văzând pe cel care ieşea); [să mărturisească] şi mirosul lor, simţind putrejunea, căci zice: „Deja miroase, căci este a patra zi”.
Aşadar, am avut dreptate să afirm că femeia nu pricepe nimic din cele zise de Hristos: „Chiar de va muri, va trăi”906. Ia seama, dar, ce spune aici, ca şi cum lucrul ar fi imposibil din cauza timpului. Într-adevăr, străin lucru era să învieze un mort de patru zile şi stricat.
901 Ioan 11, 39.
902 Ioan 9, 9.
903 Cu care vor ridica piatra mormântului la porunca Domnului (cf Ioan 11 41).
904 Lazăr.
905 Ioan 11, 39.
906 Ioan 11, 25.
207
Iar ucenicilor le zisese: „Ca să Se slăvească Fiul lui Dumnezeu907, vorbind limpede despre Sine însuşi; în schimb, femeii [i-a zis]. „Vei vedea slava lui Dumnezeu”908, referindu-Se la Tatăl. Vezi că slăbiciunea ascultătorilor este pricină pentru deosebirea cuvintelor? El îi aminteşte cele despre care vorbise cu ea, aproape mustrând-o ca pe una ce nu le ţinuse minte. Sau, fiindcă nu dorea deocamdată să îi uluiască pe cei de faţă, zice cu delicateţe: „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?”909
3. Aşadar, un bun măreţ este credinţa, măreţ şi pricinuitor de multe bunătăţi, încât oamenii să poată făptui cele ce sunt cu putinţă la Dumnezeu, în numele Lui! Căci spune: „Dacă veţi crede, veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te! şi se va muta910; şi din nou. „Cel care crede în Mine lucrările pe care Eu le fac le va face, şi încă mai mari decât acestea va face”911. Care sunt acestea „mai mari? Cele pe care îi vedem pe ucenici că le fac mai târziu. Într-adevăr, chiar şi umbra lui Petru a sculat un mort912. Şi în acest fel mai mult se propovăduia puterea lui Hristos. Fiindcă nu era atât de minunat ca El, în viaţă fiind, să lucreze minuni, pe cât era ca, după moartea Lui, alţii să fie în stare să lucreze în numele Lui minuni mai mari decât ale Sale. Căci aceasta era o dovadă a învierii de netăgăduit; căci, nici de-ar fi fost văzută de toţi, [învierea] n-ar fi fost crezută la fel de mult. Pentru că aceia ar fi putut să zică: „A fost o nălucă”. Dar cel care a văzut că doar cu ajutorul numelui Său se fac minuni mult mai mari decât atunci când El însuşi petrecea între oameni, unul ca acesta n-ar putea fi necredincios numai dacă n-ar fi foarte nesimţitor.
Un bun măreţ este deci credinţa, când se naşte dintr-un cuget înflăcărat, dintr-o mare iubire913 şi dintr-un suflet clocotitor. Ea ne arată pe noi filosofi, ea ne descoperă nimicnicia omenească şi, raţionamentele lăsându-le jos, ne predă filosofia lucrurilor cereşti.
907 Ioan 11, 4.
908 Ioan 11, 40.
909 Ioan 11, 40.
910 Cf. Matei 17, 20.
911 Ioan 14,12.
912 Cf. Faptele 5,15.
913 Sfântul Ioan variază şi aici vocabularul iubirii, întrebuinţând termenul metaforic ţiAtpov (neatestat în Noul Testament, derivat al lui iXfw), care originar desemna un filtru de iubire (ex. poţiune magică, veşmânt magic ş.a.).
208
Dar mai mult, ceea ce înţelepciunea oamenilor nu o poate descoperi, ea o deţine cu prisosinţă şi o pune în practică. De ea, dar, să ne ţinem şi să nu le încredinţăm raţionamentelor pe cele ale noastre.
Căci, spune-mi, de ce elinii n-au fost în stare să descopere nimic? Oare nu cunoşteau ei toată înţelepciunea păgână? De ce deci n-au putut să îi depăşească pe pescari, pe făcătorii de corturi şi pe cei neînţelepţi914? Oare nu pentru că aceia au încredinţat totul raţionamentelor, pe când aceştia credinţei? De aceea ei i-au depăşit pe Platon şi pe Pitagora şi, pe scurt, pe toţi rătăciţii. Şi i-au întrecut pe cei care s-au ostenit cu astrologia şi cu matematica şi cu geometria şi cu aritmetica, precum şi pe cei care-au fost instruiţi în toată învăţătura, şi s-au făcut atât de superiori lor, pe cât sunt filosofii reali şi veritabili faţă de cei nebuni prin fire şi ieşiţi din minţi. Iată deci aceştia au afirmat că sufletul este nemuritor, ba mai mult, nu doar au afirmat, ci şi au dovedit. Aceia însă, la-nceput, nici nu ştiau ce anume este sufletul; apoi, după ce-au aflat şi l-au deosebit de trup915, au păţit acelaşi lucru iarăşi, adică unii au afirmat că este netrupesc916, alţii că este trup şi că se descompune deodată cu trupul însuşi917. Despre cer iarăşi, unii au zis că este însufleţit şi că ar fi un zeu918, pe când pescarii au învăţat şi, totodată, au dovedit că este o lucrare a lui Dumnezeu şi o meşteşugire a Lui.
Dar faptul că elinii se folosesc de raţionamente nu-i deloc de mirare; vrednic de plâns este însă aceasta, anume că cei care păreau a fi credincioşi sunt descoperiţi a fi oameni fireşti919. De aceea, ei s-au şi rătăcit, căci unii ziceau că îl cunosc pe Dumnezeu aşa cum Se cunoaşte El însuşi920, ceea ce nimeni nici chiar dintre păgâni n-a îndrăznit să afirme; iar alţii ziceau că Dumnezeu nu poate să nască în mod nepătimitor, neîngăduindu-I să aibă ceva superior
914 Cf. 1 Corinteni 1, 26-27.
915 Thales din Milet ar fi primul filosof care susţine nemurirea sufletului (cf. DIOGENES LAERTIOS, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, 1,1, 24, în trad. cit., p. 69).
916 Aristotel ar fi primul filosof care susţine imaterialitatea sufletului (cf. DIOGENES LAERTIOS, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, V, 1, 32, în trad. cit., p. 176).
917 Epicur susţinea că sufletul este un compus material de atomi care, în clipa morţii, se descompune odată cu trupul (EPICUR, Epistula ad Herodotum, 63, 3-4; cf. DIOGENES LAERTIOS, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, X, 65, în trad. cit., p. 327).
918 Despre Uranos, zeul cerului în mitologia greacă, vezi HESIOD, Theogonia, v. 126 ş.u.; APOLLODOR, Bibliotheca, 1,1,1.
919 Cf. 1 Corinteni 2,14.
920 Eunomie şi adepţii săi susţineau că omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu în esenţa Lui. Vezi o critică la adresa lor şi în Omilia 16, 4.
209
oamenilor921; în fine, alţii afirmau că nici o viaţă dreaptă, nici o comportare riguroasă nu foloseşte la nimic. Dar nu-i acum momentul să combatem toate acestea.
4. Într-adevăr, faptul că la nimic nu foloseşte o credinţă dreaptă dacă viaţa este stricată îl arată şi Hristos, şi Pavel, care s-au îngrijit mai ales de acest aspect; Hristos, când învaţă: „Nu tot cel ce-Mi zice: «Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor”922 şi din nou: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, oare nu în numele Tău am prorocit? Iar atunci le voi mărturisi: «Niciodată nu v-am cunoscut pe voi! Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!”923 căci cei care nu iau seama la ei înşişi uşor alunecă în viclenie, chiar dacă ar avea o credinţă dreaptă; iar Pavel, când, scriindu-le evreilor, le spune şi îi îndeamnă astfel: „Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”924 – „sfinţenie” numind castitatea, încât fiecare să fie dator să se mulţumească cu femeia lui şi să nu aibă de-a face cu alta.
într-adevăr, cel care nu se mulţumeşte [cu femeia lui] e cu neputinţă să se mântuiască, ci în mod necesar va pieri cu totul, chiar de-ar avea mii şi mii de fapte bune! Căci cu desfrâul nu poţi intra în împărăţia cerurilor; dar, mai mult, ăsta nu-i desfrâu de-acum, ci adulter. Fiindcă, aşa cum cea legată de un bărbat, dacă se împreunează cu un altul, săvârşeşte adulter, tot astfel cel legat de o femeie, dacă are pe alta, a comis adulter. Iar unul ca acesta nu va moşteni împărăţia, ci va cădea în gheenă. Ascultă ce zice Hristos despre aceştia: „Viermele lor nu va muri şi focul nu se va stinge”925. Căci de nicio iertare n-are parte cel care, după ce [s-a legat de] o femeie şi [s-a bucurat de] o asemenea mângâiere, se poartă cu neruşinare cu o alta; căci aceasta-i de-acum o neînfrânare.
Iar dacă mulţi se ţin departe de soţie la vreme de post sau de rugăciune926, cel care nu se mulţumeşte cu a lui, ci se împreunează cu alta, ce mare foc nu-şi grămădeşte sieşi? Iar dacă celui care s-a
921 în general arienii şi în special eunomienii negau posibilitatea naşterii Fiului din Tatăl şi consubstanţialitatea Lor, pe motiv că naşterea ar degrada principiul simplităţii fiinţei divine.
922 Matei 7, 21.
923 Matei 7, 22-23.
924 Evrei 12,14.
925 Cf. Marcu 9, 44.
926 Cf. 1 Corinteni 7, 5.
210
dezlegat de-a lui şi a alungat-o nu îi este îngăduit să se unească cu alta căci aceasta este adulter -, cât de mare e răul săvârşit de cel care, cu [femeia lui] în casă, îşi aduce o alta?
Aşadar, nimeni să nu îngăduie ca o asemenea boală să-i zăbovească în suflet, ci să o smulgă de la rădăcină. Căci nu atât pe femeia lui o nedreptăţeşte, cât pe sine însuşi. Fiindcă atât de grav şi de neiertat este acest păcat, că pe femeia care s-ar despărţi de bărbatul idolatru, fără permisiunea lui, Dumnezeu o pedepseşte, dar pe cea care s-ar despărţi de un desfrânat nu. Vezi cât de mare este răul acesta? Căci zice: „O credincioasă, dacă are bărbat necredincios şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-l părăsească”927. Nu la fel spune despre desfrânată. Dar ce? „Dacă cineva îşi va lăsa femeia, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter.”928 într-adevăr, dacă împreunarea face un singur trup929, cel care se împreunează cu o desfrânată devine în mod necesar un trup [cu ea]930.
Aşadar, o [femeie] cumpătată, care este mădular al lui Hristos, cum îl va primi pe unul ca acesta? Sau cum va atinge ea însăşi mădularul desfrânatei? Şi ia seama cum [desfrânarea] depăşeşte [idolatria]: cea care locuieşte cu cel necredincios nu-i necurată (căci zice: „Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie”931). Nu la fel [spune] despre desfrânată. Dar ce? „Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădulare ale unei desfrânate?”932 Aşadar, în primul caz, chiar dacă ea locuieşte cu acela933, sfinţenia rămâne şi nu-i înlăturată; în celălalt caz, ea se îndepărtează.
într-adevăr, cumplit lucru este desfrânarea, cumplit şi pricinuitor de pedeapsă nemuritoare! Dar şi aici934 atrage mii şi mii de rele. Căci unul ca acesta este silit să trăiască o viaţă chinuitoare şi mizerabilă şi are o existenţă cu nimic mai bună decât cea a pedepsiţilor, ca unul care intră pe furiş în casă străină, cu frică şi cu mult tremur, şi care priveşte cu suspiciune pe toţi deopotrivă, şi sclavi, şi liberi. De aceea vă îndemn, daţi-vă toată sârguinţa să scăpaţi de această boală! Iar dacă nu vă supuneţi, nici măcar în pridvoarele bisericilor
927 1 Corinteni 7,13.
928 Matei 5, 32.
929 Cf. Marcu 10, 8.
930 Cf. 1 Corinteni 6,16.
931 1 Corinteni 7,14.
932 1 Corinteni 6,15.
933 Cu bărbatul idolatru.
934 în viaţa pământească.
211
să nu călcaţi! Că nici oile pline de râie şi de boală nu trebuie să se amestece cu cele sănătoase, ci [trebuie] să fie îndepărtate de turmă, până când scapă de boală. Căci am devenit mădulare ale lui Hristos. Să nu ne facem, dar, mădulare de desfrânată! Aici nu-i lupanar, ci biserică! Iar dacă ai mădularele unei desfrânate, atunci nu sta în biserică, ca să nu necinsteşti locul.
Căci, chiar dacă n-ar exista gheena, chiar dacă n-ar exista pedeapsa, totuşi după legămintele acelea şi după [procesiunea cu] torţele de nuntă, după patul legitim, după facerea de copii, după traiul în comun, cum ai putea îndura să te lipeşti de-o alta? Cum nu te ruşinezi, nici roşeşti? Nu ştii că cei care, după moartea [soţiei] lor, îşi aduc în casă pe alta sunt osândiţi de mulţi, cu toate că fapta lor n-are parte de pedeapsă? Tu însă, încă trăind ea, aduci înăuntru pe alta! Şi câtă destrăbălare arată aceasta? Află ce s-a zis despre unii ca aceştia: „Viermele lor”, zice, „nu va muri şi focul nu se va stinge”935, îngrozeşte-te de ameninţare, înfricoşează-te de pedeapsă! Nu este aici plăcerea la fel de mare pe cât va fi dincolo chinul.
Dar fie ca nimeni să nu dea socoteală prin acea pedeapsă, ci, practicând sfinţenia, să-L vedem pe Hristos şi să dobândim bunătăţile cele făgăduite, de care fie ca noi toţi să ne bucurăm, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui fie slava, împreună şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
935 Cf. Marcu 10, 44.
Omilia 64
„Iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: «Părinte, îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis” ş.u. (Ioan 11, 41-42)
1. Ceea ce adesea am spus voi repeta şi acum, anume că Hristos are în vedere nu atât demnitatea Lui, cât mântuirea noastră; nici nu rosteşte ceva care să fie măreţ, ci ceva care să ne poată atrage. De aceea, [cuvintele] Sale înalte şi măreţe sunt puţine, ba chiar şi acestea învăluite; dar cele umile şi neînsemnate sunt multe şi se revarsă din abundenţă în cuvântările Sale. Căci, de vreme ce mai degrabă prin acestea ei se lăsau conduşi, El şi stăruie în ele; şi nici pe acestea nu le rosteşte mereu, ca nu cumva cei de mai târziu să fie vătămaţi, dar nici nu le ţine sub tăcere, ca nu cumva cei de atunci să se smintească.
într-adevăr, unii, depăşind [înţelegerea] umilă, chiar dintr-o singură învăţătură înaltă vor fi capabili să vadă totul; în schimb, cei mereu umili [la înţelegere], dacă n-ar fi auzit deseori aceste [vorbe simple], nu S-ar fi apropiat de El nicicum. De fapt, ei nici după unele ca acestea nu-I rămân [alături], ci chiar îl lapidează şi îl prigonesc şi încearcă să-I ia viaţa şi îl numesc hulitor; iar când Se face pe Sine egal cu Dumnezeu, spun astfel: „Acesta huleşte”936. Şi când zice: „Iertate sunt păcatele tale”937, ei îl numesc încă şi demonizat938; precum şi când [zice] că cel care ascultă cuvintele Lui este mai puternic decât moartea939 sau când afirmă: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine”940, ei îl părăsesc; şi din nou se smintesc când spune că S-a coborât din cer941. Aşadar, dacă acestea, pe
936 Matei 9, 3.
937 Matei 9, 2.
938 Cf. Matei 9, 34.
939 Cf. Ioan 8, 51.
940 Ioan 14,10; cf. Ioan 10, 38.
941 Cf. Ioan 6, 33-35, 66.
213
care El rareori le zicea, ei nu le răbdau, cu atât mai greu ar fi luat aminte la El dacă discursul Său ar fi fost întotdeauna înalt şi astfel alcătuit.
Bunăoară, când zice: „Precum Mi-a poruncit Tatăl, aşa grăiesc”942 şi: „N-am venit de la Mine însumi”943, atunci ei îl cred. Iar că atunci [îl cred] e limpede din faptul că evanghelistul a subliniat aceasta şi a spus: „Grăind El acestea, mulţi au crezut în El”944. Aşadar, dacă rostirea celor umile îi trăgea la credinţă, iar [rostirea] celor înalte îi speria, cum nu-i culmea neroziei să nu consideri că întreaga explicaţie pentru cele umile ale Lui este aceasta, anume că pentru ascultători au fost rostite945? Fiindcă şi în altă parte, când El a vrut să zică ceva măreţ, totuşi a tăcut, adăugând această cauză şi zicând: „Dar, ca să nu-i smintim, aruncă undiţa în mare”946 lucru pe care îl face şi aici. Căci, după ce a zis: „Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi”, a adăugat: „Dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă”947. Sunt oare vorbele noastre? Oare este o presupunere omenească? Aşadar, dacă cineva nu se va lăsa convins din cele scrise că ei se sminteau din cauza celor înalte, când îl aude pe Hristos afirmând că pentru aceasta a rostit lucruri umile, anume ca să nu-i smintească, cum va mai suspecta de-acum că vorbele neînsemnate ţineau de fire, iar nu de pogorământ? La fel şi în alt loc, când un glas se auzise din cer, El zicea: „Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi”948.
Deşi Celui înalt îi este îngăduit să zică multe lucruri umile despre Sine, totuşi cel umil nu are voie să rostească ceva măreţ şi înalt despre el însuşi. Căci, pe de o parte, aceea se face din pogorământ şi are ca motiv slăbiciunea celor pe care El îi învăţa; dar mai degrabă
942 Cf. Ioan 14, 31.
943 Ioan 7, 28.
944 Ioan 8, 30.
945 Cf. Omilii la Matei, 16, 1, şi Omilii împotriva anomeilor, 8, 4. Domnul Hristos folosea (a) exprimări de inferioritate faţă de Tatăl, pentru a Se face pe Sine mai uşor crezut; (b) cuvinte smerite despre Sine, pentru a ne învăţa smerenia; (c) expresii ale dependenţei de Tatăl, pentru a-i ajuta pe ascultători să nu identifice ipostasul Lui cu cel al Tatălui; (d) cuvinte sublime, pentru a ne învăţa înălţimea dogmelor (cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, trad. S. Preda, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2013, pp. 83-85).
946 Matei 17, 27.
947 Ioan 11, 42.
948 Ioan 12, 30.
214
[are ca motive]: faptul de a-i îndruma949 spre cugetarea smerită, faptul că S-a îmbrăcat în trup, faptul de a-i învăţa pe ascultători să nu grăiască nimic măreţ despre ei înşişi, faptul că era considerat potrivnic al lui Dumnezeu, faptul că ei n-au crezut că venea de la Dumnezeu, faptul că ei îl suspectau că desfiinţează Legea, faptul că ascultătorii îl priveau cu ochi vicleni şi cu o dispoziţie rea împotriva Lui, din cauză că zicea despre Sine că este egal cu Dumnezeu. De cealaltă parte, faptul ca cineva, umil fiind, să zică despre sine însuşi ceva înalt n-are nicio motivaţie, nici raţională, nici iraţională, ci ar fi doar o nebunie, o neruşinare şi o îndrăzneală de neiertat.
Aşadar, pentru ce motiv El rosteşte cele umile, deşi are acea fiinţă de negrăit şi măreaţă? Pentru [motivele] deja menţionate şi ca nu cumva să fie socotit drept nenăscut950. Căci şi Pavel se arată temător de una ca aceasta; de aceea şi zicea: „Afară de Cel care I-a supus Lui toate”951. Căci este un sacrilegiu şi să cugeţi aceasta952.
Dacă – [presupunând] că El ar fi fost mai mic decât Cel care L-a născut şi de o fiinţă diferită el ar fi fost considerat de ei egal cu Tatăl, oare n-ar fi făcut orice ca să nu fie considerat astfel953? Acum
949 Lit. „faptul ca ei să vadă (opav) că El îi îndrumă”. În traducere, am urmat propunerea editorului Henry Savile de a omite aici verbul „să vadă” (vezi PG 355, n. b).
950 însuşirea de a fi nenăscut aparţine exclusiv Tatălui. Aşadar, cuvintele umile fac evidentă calitatea lui Hristos de Fiu Născut din Tatăl şi, implicit, dumnezeirea Sa, pe temeiul comuniunii de fiinţă cu Tatăl. Până în acest loc, explicarea cuvintelor umile ale Domnului s-a derulat în cheie „iconomică”, adică a vizat relaţia dintre Dumnezeu şi lume, în termenii coborârii Sale (ouyKaTdpaoi) îndumnezeitoare la noi. În continuare, Sfântul Ioan trece de la „iconomie” la „teologie”, restul paragrafului 2 având ca fundal al discuţiei relaţia dintre Tatăl şi Fiul în intimitatea Sfintei Treimi. Mai precis, Sfântul Ioan subliniază calitatea lui Hristos de Fiu Născut (yEvvrjTdc;) din Tatăl, părtaş cu El la aceeaşi fiinţă dumnezeiască. În această calitate, Hristos Se supune Tatălui ca expresie a iubirii reciproce dintre Persoanele Treimice, în baza căreia Fiecare respectă voinţa Celeilalte (vezi mai departe replicile atribuite Mântuitorului: „Ca să arăt că lucrarea pe care am făcut-o a fost după voia Ta”, „ca să îi conving că Tu şi Eu avem o singură voire”) şi caută să O promoveze pe Cealaltă în locul propriei Sale Persoane, fără ca aceasta să implice vreo inferioritate între Ele (cf. Pr. Dumitru STĂNILOAE, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 43 ş.u.). Calitatea de Fiu Născut din Tatăl şi relaţia dintre Ei sunt tratate mai restrâns şi în Omilia 5, 2; cf. Omilia 3, 3 (în trad. cit., p. 81; cf. p. 55).
951 1 Corinteni 15, 27. Versetul întreg se referă la relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul: „«Căci toate le-a supus sub picioarele Lui. Dar, când zice: «Că toate I-au fost supuse Lui, învederat este că afară de Cel care I-a supus Lui toate”.
952 Anume că Tatăl ar fi supus Fiului aşa cum creaturile sunt supuse Fiului.
953 Pornind de la presupunerea (falsă) că Hristos ar fi fost inferior Tatălui, atunci ne zice Sfântul Ioan el ar fi trebuit să evite cu orice preţ ca iudeii să-L socotească „egal cu Tatăl” şi, prin aceasta, să evite acuzaţia că Se făcea pe Sine potrivnic lui Dumnezeu (Ioan 10, 33).
215
însă El face chiar contrariul, zicând: „Dacă nu fac lucrările Celui care M-a trimis, să nu credeţi în Mine”954. Şi afirmaţia: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine”955 ne dă de înţeles egalitatea. De-ar fi fost inferior, ar fi trebuit să răstoarne foarte vehement această [credinţă] şi absolut sub niciun chip să nu zică: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine”, sau: „Una suntem”956, sau: „Cel care M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”957.
într-adevăr, când cuvântarea Lui era despre putere, afirma: „Eu şi Tatăl una suntem”. Şi, totodată, când cuvântarea Lui era despre autoritate, iarăşi afirma: „Căci, după cum Tatăl îi scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul le dă viaţă celor cărora El voieşte”958 ceea ce i-ar fi fost imposibil să facă dacă El ar fi fost de o fiinţă diferită. Şi, chiar de i-ar fi fost posibil, n-ar fi trebuit să zică asta, ca nu cumva ei să-şi închipuie că fiinţa era una şi aceeaşi. De bună seamă, dacă El rostea adesea cuvinte care nu I se cădeau, ca să nu-L suspecteze că este potrivnic lui Dumnezeu, cu atât mai mult ar fi trebuit [să facă asta] acum. În realitate însă, cuvintele: „Ca să-L cinstească pe Fiul precum îl cinstesc pe Tatăl”959 şi: „Lucrările pe care Acela le face, şi Eu le fac asemenea”960 şi afirmaţia că El însuşi este „învierea şi viaţa”961 şi „Lumina lumii”962 sunt ale Unuia care Se făcea pe Sine egal cu Cel care L-a născut, şi Care întărea suspiciunea pe care ei o aveau despre EL Ai văzut cum, [privitor la faptul] că nu distruge Legea, spune atâtea lucruri şi Se apără, pe când părerea despre egalitatea cu Tatăl nu doar că nu o distruge, ci o şi întăreşte? La fel şi când ei zic: „Huleşti, pentru că Te faci pe Tine Dumnezeu”963, El, pornind de la egalitatea lucrărilor, a confirmat acest lucru.
954 Ioan 10, 37. Hristos procedează contrar în sensul că declară egalitatea cu Tatăl, pe temeiul comuniunii de lucrări.
955 Ioan 14,10.
956 Ioan 10, 30.
957 Ioan 14, 9.
958 Ioan 5, 21. Acelaşi verset este invocat şi în demonstraţia paralelă din Omilia 5, 2.
959 Ioan 5, 23.
960 Cf. Ioan 5,19.
961 Ioan 11, 25.
962 Ioan 8,12.
963 Cf. Ioan 10, 33.
216
2. Şi de ce zic că Fiul a făcut aceasta, când şi Tatăl, Care n-a luat un trup, face acelaşi lucru? Căci şi El a îndurat să fie spuse despre Sine964 multe lucruri umile, pentru mântuirea ascultătorilor. Într-adevăr, „Adame, unde eşti?”965 şi: „Ca să cunosc dacă ei [aşa] săvârşesc, după cum se vesteşte despre ei”966 şi: „Acum am cunoscut că te temi de Dumnezeu”967 şi: „Doar-doar vor asculta”968 şi: „Doar-doar vor pricepe”969 şi: „Cine va da ca inima poporului acestuia să fie aşa?”970 şi: „Nu este asemenea Ţie între dumnezei, Doamne”971 şi multe altele de felul acesta din Vechiul [Testament], dacă cineva le-ar selecta, le-ar găsi că sunt nevrednice de demnitatea lui Dumnezeu; şi despre Ahab s-a zis: „Cine Mi-l va ademeni pe Ahab?”972; încă şi faptul că prin comparaţie cu dumnezeii elini Se pune mai presus pe Sine toate sunt nedemne de Dumnezeu.
Totuşi, [înţelese] altfel, ele devin demne. Căci El este atât de iubitor de oameni, încât, pentru mântuirea noastră, să treacă cu vederea chiar acele vorbe care s-ar cuveni demnităţii Lui. Într-adevăr, însuşi faptul că S-a făcut om, faptul că a luat chip de rob şi că a rostit vorbe umile şi că S-a îmbrăcat umil sunt nedemne, dacă cineva s-ar uita la acea demnitate a Lui; dar sunt demne dacă ar considera bogăţia negrăită a iubirii Sale de oameni.
Dar mai este şi un alt motiv al umilinţei vorbelor Sale. Care-i acesta? Faptul că ei îl cunoşteau şi, totodată, îl mărturiseau pe Tatăl, dar pe El nu îl ştiau. De aceea, neîncetat aleargă la Acesta ca la Cineva pe Care ei îl mărturiseau, pentru că El însuşi nu era încă vrednic de crezare. Dar nu din cauza vreunei inferiorităţi proprii
964 De remarcat utilizarea diatezei pasive. Pentru Sfântul Ioan, replicile atribuite lui Dumnezeu în Vechiul Testament, în special cele care denotă o oarecare slăbiciune, nu sunt literalmente cuvintele Lui, ci sunt replici pe care El le-a îngăduit să fie puse pe seama Lui; totodată, ele atestă modul aparte în care oamenii din vechime au perceput şi redat în limbaj omenesc relaţia lor cu Dumnezeu, care, în esenţă, rămâne una supra-lingvistică indiferent de epocă.
965 Facerea 3, 9.
966 Cf. Facerea 18, 21.
967 Facerea 22,12.
968 Iezechiel 3,11.
969 Cf. Iezechiel 3,11 (Sfântul Ioan separă structura binară originală: „Ori te-or asculta, ori nu te-or asculta” şi schimbă înţelesul alternativei în aşa fel încât să se integreze sensului general al celorlalte citate din serie).
970 Cf. Deuteronomul 5, 29.
971 Psalmul 85, 7.
972 2 Paralipomena 18,19.
217
Lui, ci din cauza neroziei şi a slăbiciunii ascultătorilor. De aceea Se şi roagă şi spune: „Părinte, îţi mulţumesc că M-ai ascultat”973. Căci, dacă El le dă viaţă celor cărora voieşte şi, precum Tatăl, aşa şi El dă viaţă974, pentru ce îl mai roagă?
Dar de-acum e timpul să pătrundem în [exegeza] fragmentului însuşi975. „Au ridicat deci piatra” unde fusese aşezat mortul. „Iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: «Părinte, îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis.”976 Aşadar, să-l întrebăm pe eretic: „Oare din rugăciune Şi-a luat ajutor ca să-l învieze pe cel mort?” Atunci cum le făcea pe celelalte fără rugăciune, zicând: „Ţie îţi zic, demone, ieşi din el!”977 şi: „Voiesc, fii curăţit!”978 şi: „Ridică-ţi patul tău!”979 şi: „Iertate să-ţi fie păcatele tale”980, iar mării: „Taci, încetează!”981 De fapt, ce ar avea El mai mult decât apostolii dacă şi El ar lucra dependent de rugăciune? Dar mai degrabă nici aceia nu lucrau toate prin rugăciune, ci adesea chiar fără rugăciune, doar invocând numele lui Iisus. Iar dacă numele Lui avea o atât de mare tărie, cum să fi avut El nevoie de rugăciune? Ar fi avut nevoie de rugăciune dacă numele Lui n-ar fi avut putere. În fapt însă, când l-a creat pe om, ce fel de rugăciune I-a trebuit? Oare nu este acolo o mare egalitate de cinstire? Căci zice: „Să facem om!”982 Şi ce slăbiciune ar fi fost mai mare decât nevoia de rugăciune?
Dar să vedem şi care este rugăciunea: „Părinte, îţi mulţumesc că M-ai ascultat”. Cine deci s-a rugat vreodată astfel? Căci, înainte de a spune ceva, El zice: „îţi mulţumesc”, arătând că n-are nevoie de rugăciune: „Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi”. A zis aceasta nu pentru că ar fi neputincios, ci [ca să arate] că este o singură voinţă983. Dar de ce a ales să vorbească sub forma unei rugăciuni?
973 Ioan 11, 41.
974 Cf. Ioan 5, 21.
975 Lit. „să păşim în pasajul însuşi”. E vorba de pasajul Ioan 11, 41-42, motto-ul Omiliei 64.
976 Ioan 11, 41-42.
977 Marcu 9, 25.
978 Marcu 1, 41.
979 Ioan 5, 8.
980 Matei 9, 2.
981 Marcu 4, 39.
982 Facerea 1, 26.
983 O singură voinţă a Lui şi a Tatălui.
218
Nu pe mine, ci pe El ascultă-L zicând: „Pentru mulţimea care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis”. N-a zis: „Ca să creadă că sunt inferior Ţie”, „că am nevoie de ajutor de sus”, „că fără rugăciune nu pot să lucrez”, ci: „Că Tu M-ai trimis”. De bună seamă, [cuvântul] „rugăciune” le-ar indica pe toate acestea, dacă l-am interpreta în mod simplu. [Totuşi] El n-a zis: „M-ai trimis pe Mine, Care sunt slab, Care Mi-am recunoscut robia, Care nu fac nimic de la Mine însumi”; ci pe toate acestea lăsându-le, ca tu să nu suspectezi nimic din acestea, El afirmă cauza adevărată a rugăciunii: „Ca să nu Mă socotească un potrivnic al lui Dumnezeu”, „ca să nu zică: «Nu este de la Dumnezeu” „ca să arăt că lucrarea pe care am făcut-o a fost după voia Ta”. Numai că nu zice: „Dacă aş fi fost potrivnic lui Dumnezeu, nu s-ar fi putut îndeplini ceea ce s-a făcut”. Iar [cuvintele:] „M-ai ascultat” se zic în cazuî prietenilor şi, totodată, al celor de aceeaşi cinste. „Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi”, adică: „N-am nevoie de rugăciune ca să se facă voia Mea, ci ca să îi conving că Tu şi Eu avem o singură voire”. „Aşadar, de ce Te rogi?” „Pentru cei care sunt slabi şi mai greoi984.”
„Şi, zicând acestea, a strigat cu glas mare.”985 într-adevăr, de ce n-a zis: „în numele Tatălui Meu vino afară!”, de ce n-a zis: „înviază-l, Părinte!”, ci, lăsând toate acestea şi, după ce luase chip de rugător, arată prin fapte propria Sa autoritate? Pentru că şi aceasta ţine de înţelepciunea Sa, anume că ni se arată prin cuvinte pogorământul, iar prin fapte autoritatea. Într-adevăr, pentru că n-aveau nimic altceva cu care să-L învinuiască, decât cu faptul că n-ar fi de la Dumnezeu, şi astfel îi amăgeau pe mulţi, pentru aceasta El dovedeşte cu asupra de măsură însuşi acest fapt986 prin ceea ce zice şi în felul cerut de slăbiciunea lor. Căci ar fi putut să arate şi în alte feluri armonia [cu Tatăl], împreună cu demnitatea Lui proprie, dar mulţimea n-ar fi fost în stare să se-nalţe atât de mult. Şi zice: „Lazăre, vino afară!”987 Aceasta este [împlinirea a] ceea ce zicea: „Vine ceasul când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi care
984 Sau „grosieri”. De remarcat figura de stil bazată pe antinomie: „slabi” în credinţă şi „greoi” la minte.
985 Ioan 11, 43.
986 Că El, Hristos, este de la Dumnezeu.
987 Ioan 11, 43. Cf. Ioan 5, 25: „Morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu” şi Ioan 5, 28: „Toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui” (subl.n.).
219
vor auzi vor învia”988. Într-adevăr, ca să nu socoteşti că a primit de la altul puterea, te-a învăţat aceasta de mai-nainte şi a dovedit-o prin fapte. Şi n-a zis: „înviază!”, ci: „Vino afară!”, adresându-Se mortului ca unui viu.
3. Ce-ar putea fi egal cu această autoritate? Iar dacă nu lucrează aceasta cu puterea Lui proprie, atunci ce-ar avea El în plus faţă de apostolii care zic: „De ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble?”989 într-adevăr, dacă El, nefăcând [minunea] cu puterea Lui proprie, nu adăuga [cuvintele] pe care apostolii le spuneau despre ei înşişi, aceia ar fi oarecum mai înţelepţi, prin faptul că dădeau la o parte faima. Iar în altă parte [zic]: „Bărbaţilor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi”990. Apoi, apostolii, întrucât nu făptuiau nimic de la ei înşişi, vorbeau astfel pentru a-i convinge despre aceasta991; dar El, dacă o astfel de opinie s-ar fi creat despre Sine, oare n-ar fi înlăturat suspiciunea, dacă într-adevăr nu lucra cu autoritatea Sa proprie? Totuşi cine ar putea spune asta? Dimpotrivă, Hristos face chiar contrariul, zicând: „Pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca ei să creadă”. Astfel că, dacă ei ar fi crezut, nu ar mai fi fost nevoie de rugăciune.
Dar, dacă a se ruga nu era un lucru demn de El, de ce pune pricina pe seama acelora? De ce n-a zis: „Ca să creadă că nu sunt egal cu Tine”? Fiindcă, din cauza suspiciunii lor, El ar fi trebuit să ajungă la aceste [cuvinte]. De pildă, când era suspectat că strică Legea, S-a exprimat prin aceste cuvinte, fără ca aceia să fi zis ceva: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea”992; în schimb, aici El le întăreşte suspiciunea. Şi, în definitiv, de ce era nevoie de atâta divagare şi de enigme? Căci era de-ajuns să declare: „Nu sunt egal” şi să scape. „Dar ce?”, întrebi. „Oare n-a spus: «Nu fac voia Mea993?” Dar şi aceasta [a zis-o] umbrit, potrivit cu slăbiciunea acelora şi din aceeaşi pricină pentru care făcuse şi rugăciunea.
988 Ioan 5, 25.
989 Faptele 3,12.
990 Faptele 14,15.
991 Că nu făptuiau nimic cu puterea lor.
992 Matei 5,17.
993 Cf. Ioan 5, 30.
220
Dar ce înseamnă: „Că M-ai ascultat”? înseamnă: „Nimic al Meu nu e contrar Ţie”. Aşadar, după cum [spusa]: „M-ai ascultat” nu arată aceasta, anume că El nu avea putere (căci, dacă ar fi aşa, atunci nu va fi doar neputinţă, ci şi neştiinţă, dacă înainte de-a Se ruga n-ar fi ştiut că Dumnezeu urmează să încuviinţeze; iar dacă nu ştia, cum spunea: „Mă duc să-l trezesc”, în loc să zică: „Mă duc să Mă rog Tatălui să-l trezească”?), deci, după cum aceasta994 este [un semn] nu al neputinţei, ci al identităţii de voinţă, la fel este şi [spusa]: „întotdeauna Mă asculţi”. Aşadar, trebuie să afirmăm fie aceasta, fie că a vorbit [ca răspuns] la suspiciunea lor. Iar dacă El nu era nici necunoscător, nici slab, e limpede că pentru aceasta rosteşte vorbele umile, ca, din excesul lor, să fii convins şi silit să mărturiseşti că ele sunt [un semn] nu al demnităţii, ci al pogorământului.
Atunci ce zic duşmanii adevărului? „Nu din pricina slăbiciunii ascultătorilor a zis El: «M-ai ascultat, ci ca să arate superioritatea [Tatălui].” Dar a zis aceasta nu ca să arate superioritatea [Tatălui], ci ca să Se smerească pe Sine însuşi foarte mult şi să vădească că nu are nimic mai presus de un om995. Căci faptul de-a se ruga nu este potrivit lui Dumnezeu, nici Celui care împarte tronul cu EL Vezi că din nicio altă cauză nu a ajuns la aceasta, decât din cauza necredinţei lor?
Ia seama, dar, şi la faptul că minunea îi mărturiseşte autoritatea: L-a chemat şi „mortul a ieşit legat”996. Apoi, pentru ca întâmplarea să nu pară o nălucire (căci faptul de-a ieşi din mormânt legat nu părea să fie mai puţin minunat decât faptul de-a învia), a poruncit să-l dezlege, ca ei, şi atingându-l, şi fiind aproape de el, să vadă că în realitate acela este. Şi zice: „Lăsaţi-l să meargă”997. Ai văzut lipsa de îngâmfare? Nici nu-l aduce la Sine, nici nu-i porunceşte să meargă cu El, ca să nu pară că Se pune în evidenţă înaintea lor; atât de măsurat ştia să Se poarte.
Odată săvârşită minunea, unii s-au mirat, iar alţii, ducându-se, vesteau fariseilor998. Atunci ce [fac] aceia? Când trebuiau să fie uluiţi şi să se minuneze, ei pun la cale să-L ucidă pe Cel care l-a înviat pe mort. O, nebunie! Gândeau să-L dea morţii pe Cel
994 Spusa: „Că M-ai ascultat”.
995 în privinţa firii omeneşti, Mântuitorul nu Se deosebea cu nimic de un om obişnuit, exceptând păcatul.
996 Ioan 11, 44.
997 Ioan 11, 44.
998 Cf. Ioan 11, 46.
221
ce-a biruit moartea în trupurile altora. Şi zic: „Ce facem, pentru că Omul Acesta lucrează multe minuni?”999 Ei îl numesc încă om, deşi primiseră o atât de mare dovadă a dumnezeirii Sale. „Ce facem?” Se cădea ca ei să creadă în El şi să-I slujească şi să I se închine şi să nu-L mai socotească drept simplu om.
„Dacă-L lăsăm aşa, vin romanii şi ne vor lua şi neamul, şi cetatea.”1000 Şi ce se sfătuiesc să facă? Vor de-acum să agite poporul, pe motiv că vor fi în pericol, fiind suspecţi de răzvrătire. „Căci”, zice, „dacă romanii vor afla că Acesta este conducător al mulţimilor, ne vor suspecta şi vor veni şi ne vor nimici cetatea”. Dar, spune-mi, din ce pricină? A învăţat El răscoala? N-a îngăduit să daţi dajdie Cezarului? N-aţi vrut să-L faceţi rege şi El a fugit? Oare n-a vădit un trai modest şi simplu, neavând nici casă, nici altceva de-acest fel? Ei spuneau deci aceste lucruri nu pentru că se aşteptau1001, ci din răutate. Dar s-a şi înfăptuit ceea ce nu se aşteptau, căci [romanii] au luat şi neamul, şi cetatea, după ce ei L-au ucis.
Şi, într-adevăr, faptele Lui erau departe de orice suspiciune. Căci Cel care îi vindeca pe bolnavi, care învăţa cel mai bun mod de viaţă, care poruncea supunerea faţă de conducători, nu pregătea o răzvrătire; din contră, o desfiinţa. „Dar”, zice, „presupunem din [exemplele] anterioare [de instigatori]”. Totuşi aceia învăţau la răscoală, Acesta dimpotrivă. Vezi că vorbele lor erau doar o ipocrizie? Căci ce lucru de felul acesta le-a arătat El? A atras la Sine gărzi pompoase? Avea în urma Lui care? N-a căutat El oare pustiurile? Dar, ca să nu pară că ei vorbeau din propria lor patimă, declară că toată cetatea se află în pericol şi că se unelteşte împotriva orânduirii publice şi că ei se tem de cele mai de pe urmă [nenorociri]! „Dar nu acestea au fost pricina robirii voastre1002, ci cele contrare, fie că [vorbim] de aceasta1003, fie de cea din Babilon1004, fie de cea ulterioară, din vremea lui Antioh1005. Nu faptul că se aflau între voi
999 Ioan 11, 47.
1000 Ioan 11,48.
1001 Ca romanii să atace Ierusalimul.
1002 Sfântul Ioan se adresează fariseilor.
1003 Robia romană, după cucerirea Ierusalimului de către romani în anul 70 d.Hr.
1004 Din anul 587 î.Hr. (în timpul lui Nabucodonosor), până în anul 538 î.Hr. (în timpul lui Cirus cel Mare) (cf. 4 Regi 25,1 ş.u.).
1005 Antioh al IV-lea Epiphanes declanşează în 168 îHr. o persecuţie împotriva iudeilor din Iudeea şi Samaria (în urma unei revolte în Ierusalim) şi decide înăsprirea dominaţiei sale în zonă (cf. 1 Macabei 1,11 ş.u.).
222
slujitori [ai lui Dumnezeu], ci faptul că se aflau între voi făcători de rele şi cei care-L mâniau pe Dumnezeu, aceasta v-a făcut robi.”
Dar aşa este invidia, din clipa în care a orbit sufletul, nu-l lasă să mai vadă nimic din cele necesare. Nu i-a învăţat El oare să fie blânzi, să întoarcă şi celălalt [obraz] când sunt loviţi peste cel drept, să rabde atunci când li se face o nedreptate1006? Oare nu i-a îndemnat să arate o dorinţă de a suferi răul mai mare decât au ceilalţi în a-l făptui? Spune-mi, dar, sunt oare acestea [semne] ale celui care pregăteşte o răzvrătire, nu ale celui ce-o desfiinţează?
4. Dar, cum am mai zis, cumplit lucru e invidia şi plin de ipocrizie! Aceasta a umplut întreaga lume de mii şi mii de răutăţi. Din cauza acestei boli tribunalele sunt ticsite de împricinaţi, din ea [vine] pofta de slavă şi de bani, din ea iubirea de stăpânire şi dispreţul; din cauza ei drumurile au tâlhari violenţi, iar marea piraţi. Din cauza ei în toată lumea sunt ucideri, din cauza ei neamul omenesc se destramă. Orice rău vei întâlni, vei vedea că [se naşte] din ea.
Ea a dat buzna şi în biserici; ea a lucrat în ele de la început mii şi mii de nenorociri. Ea a născut iubirea de arginţi, această boală a întors totul cu susul în jos şi a corupt dreptatea. („Căci darurile”, zice, „orbesc ochii înţelepţilor şi, ca zăbala în gură, abat mustrările”1007.) Aceasta face robi în loc de liberi, despre ea vorbim în toate [zilele] şi nimic mai bun nu se întâmplă. Ne facem mai răi decât fiarele, răpim de la orfani, dezbrăcăm pe văduve, nedreptăţim pe săraci, adăugăm vai după vai. „Vai mie, că a pierit cel cucernic de pe pământ!”1008 De-acum, a noastră este plângerea [aceasta]; dar mai mult, aceasta trebuie să o repetăm în toate zilele! Nimic nu dobândim prin rugăciuni, nimic prin sfaturi şi prin îndemnuri, de aceea ne rămâne să plângem.
Aceasta şi Hristos a făcut-o; după ce le-a dat multe îndemnuri celor din Ierusalim, întrucât ei n-au câştigat nimic, a plâns din cauza împietririi lor1009. Aceasta şi prorocii o fac1010. Aceasta
1006 Cf. Matei 11, 29; 5, 39; 1 Corinteni 6, 7.
1007 înţelepciunea lui Isus Sirah 20, 30.
1008 Cf. Miheia 7, 2.
1009 Cf Matei 23,13-29.
1010 Cf. Isaia 1, 4; 5, 8-23; 22, 4, 12; Ieremia 4, 8, 28; Plângerile lui Ieremia 1, 16; Iezechiel
24,16-17.
223
să-o facem şi noi acum! De-acum e vremea plângerii şi a lacrimilor şi a jelirii. Acum e vreme potrivită să spunem şi noi: „Chemaţi bocitoare şi trimiteţi la cele mai pricepute, iar ele să dea glas!”1011 Poate astfel vom putea să izgonim boala celor care îşi construiesc case strălucitoare, care se înconjoară cu pământuri obţinute prin răpire.
E vreme potrivită pentru plângere. Dar şi voi să luaţi parte cu mine la tânguiri, voi cei ce-aţi fost dezbrăcaţi şi nedreptăţiţi! Iar prin tânguirile voastre faceţi să curgă lacrimile mele! Dar, când plângeţi, nu pe voi să vă plângeţi, ci pe ei; nu pe voi v-au nedreptăţit, ci pe ei înşişi s-au pierdut. Fiindcă voi aveţi împărăţia cerurilor în schimbul nedreptăţii, aceia însă gheena în schimbul câştigului. De aceea, mai bine-i să fii nedreptăţit şi să nu nedreptăţeşti.
Să-i jelim cu jale, dar nu cu cea omenească, ci cu cea din dumnezeieştile Scripturi, cu cea cu care au jelit şi prorocii. Să plângem amarnic cu Isaia şi să zicem: „Vai celor care adaugă casă lângă casă şi care apropie ţarină [lângă ţarină], ca să ia ceva al vecinului! Oare veţi locui numai voi pe pământ? Case mari şi frumoase, şi vor lipsi cei care să locuiască în ele!”1012 Să plângem cu Naum şi să spunem împreună cu el: „Vai celui ce-şi zideşte casa lui la înălţime!”1013 Dar mai degrabă să-i plângem cum şi Hristos [i-a plâns] pe cei de odinioară, zicând: „Vai vouă, bogaţilor, că primiţi plata voastră şi mângâierea voastră!”1014
Aşa, rogu-vă, să nu încetăm nici noi jelirea. Şi, dacă nu e necuviincios, să ne batem şi pieptul pentru trândăvia fraţilor. Să nu-l plângem pe cel deja mort, ci să-l plângem pe cel răpitor, pe cel lacom, pe cel iubitor de arginţi, pe cel nesătul. La ce bun să-i plângem pe cei morţi, pentru care de-acum nu mai putem face nimic? Să-i plângem însă pe aceştia care mai pot încă să se schimbe. Dar, în timp ce noi plângem, poate că ei râd. Însă chiar lucrul acesta-i vrednic de plâns, anume că râd de cele pentru care ar fi trebuit să plângă. Căci, dacă ar fi fost mişcaţi în vreun fel de jelaniile noastre, ar fi trebuit să ne oprim din jelire, în speranţa că urmează să se îndrepte. Dar, fiindcă zac în nesimţire, să continuăm să-i
1011 Cf. Ieremia 9,17.
1012 Isaia 3, 8-9.
1013 Citat neidentificat. Cf. Ieremia 22,13.
1014 Cf. Luca 6, 24.
224
plângem, nu orişicum1015 pe cei bogaţi, ci pe iubitorii de arginţi, pe cei lacomi, pe cei răpitori.
Nu-i un rău bogăţia (căci ea poate fi folosită şi spre ce trebuie, când o cheltuim pentru cei nevoiaşi), ci un rău este lăcomia, care pricinuieşte pedepse nemuritoare. Aşadar, să-i plângem! Căci poate vom vedea din partea lor vreo îndreptare; sau chiar dacă cei căzuţi în această nenorocire nu se izbăvesc, măcar ceilalţi nu vor cădea în ea, ci se vor feri. Dar fie ca şi aceia să scape de boală şi nimeni dintre noi să nu cadă vreodată în ea, încât cu toţii, în comun, să dobândim bunătăţile cele făgăduite, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.
1015 Lit. „în mod simplu”, „nediferenţiat” (ârrAcog).
Omilia 65
„Iar unul dintre ei, Caiafa, care era arhiereu în anul acela, le-a zis: «Voi nu ştiţi nimic, nici nu gândiţi că vă este de folos să moară un om pentru popor…” ş.u. (Ioan 11, 49-50)
1. „ Afundatu-s-au neamurile în stricăciunea pe care-au făcut-o; în laţul acesta pe care l-au ascuns s-a prins piciorul lor.”1016 Iudeilor li s-a întâmplat aceasta. Căci ei ziceau să-L omoare pe Iisus, ca să nu vină romanii şi să le ia neamul şi cetatea. Şi, după ce L-au omorât, [tocmai] aceste lucruri le-au suferit; iar ceea ce au făptuit ca să scape, de aceasta, după ce-au făptuit-o, n-au scăpat. Dar Cel ucis este viu în ceruri; ucigătorii însă moştenesc gheena; totuşi n-au luat în seamă acest lucru. Dar ce? „Voiau”, zice, „să-L omoare din ziua aceea”1017. Căci au spus: „Vor veni romanii şi ne vor lua neamul”1018.
„Iar unul dintre ei, Caiafa, care era arhiereu în anul acela”, fiind mai neruşinat decât toţi ceilalţi, „a zis: «Voi nu ştiţi nimic”1019. Lucrul pentru care ei pregetau şi pe care îl propuneau spre deliberare (căci spuneau: „Ce facem?”), pe acesta el cu neruşinare îl strigă, fără ascunziş şi cu cinism1020. Căci ce spune? „«Voi nu ştiţi nimic, nici nu gândiţi că de folos este să moară un om, iar nu tot neamul să piară. Iar aceasta n-a zis-o de la sine, ci a prorocit, pentru că era arhiereu.”1021
Vezi cât de mare este puterea autorităţii arhiereşti? într-adevăr, fiindcă s-a învrednicit de arhierie deşi era nevrednic de acest lucru -, a prorocit, neştiind ce zicea; şi harul doar s-a folosit de gura lui, dar de inima lui murdară nu s-a atins. De fapt, şi mulţi alţii au vorbit cele viitoare, deşi erau nevrednici: Nabucodonosor1022,
1016 Psalmul 9,15.
1017 Ioan 11, 53.
1018 Ioan 11, 48.
1019 Ioan 11, 49.
1020 Lit. „cu capul descoperit” (yupvrj Tr[ K£()aĂr[), cu sensul: „pe faţă”, „fără mască”
1021 Ioan 11, 49-51.
1022 Cf. Daniel 2,1 ş.u.
226
Faraon1023, Valaam1024; şi este clară cauza tuturor. Iar ceea ce spune este ceva de acest fel: „Voi şedeţi [la judecată], încă cercetaţi fapta cu mai mare şovăire, şi nu ştiţi să dispreţuiţi izbăvirea unui singur om pentru binele comun”. Vezi cât de mare e puterea Duhului? Dintr-o cugetare vicleană a putut să aducă înainte cuvinte pline de minunată prorocire. De asemenea, evanghelistul numeşte neamurile „copii ai lui Dumnezeu”1025 pe baza a ceea ce urmau să devină; aşa cum şi El zice: „Am şi alte oi”1026, El însuşi numindu-le astfel pe baza a ceea ce urmau [să devină].
Şi ce înseamnă: „Care era arhiereu în anul acela”? Pe lângă altele, şi arhieria se stricase. Căci [arhiereii] nu mai slujeau pe toată durata vieţii, ci câte-un an1027, de când demnităţile ajunseseră de vânzare. Dar, chiar şi-aşa, Duhul era încă prezent. Totuşi, când şi-au ridicat mâinile împotriva lui Hristos, în clipa aceea El i-a părăsit şi a trecut la apostoli. Iar aceasta o arăta catapeteasma sfâşiată, precum şi glasul lui Hristos, care zicea: „Iată, casa voastră vi se lasă pustie”1028. Dar şi Iosif, care a trăit puţin mai târziu, a zis că nişte îngeri încă mai rămăseseră [cu ei]1029, dar, întrucât aceia n-au voit să se schimbe, i-au părăsit. Într-adevăr, câtă vreme via rezista, toate erau [în stare bună]. Dar, când L-au ucis pe Moştenitor, n-a mai fost [aşa], ci au pierit1030; iar Dumnezeu, luând [via] de la iudei, ca pe o haină strălucitoare de pe un copil netrebnic, a dat-o robilor binevoitori dintre neamuri, lăsându-i pe aceia pustii şi goi.
Şi nu mic lucru a fost faptul că tocmai un vrăjmaş a prorocit acestea. Lucrul acesta a putut să-i atragă şi pe alţii. Căci s-a petrecut contrar cu dorinţa arhiereului. Într-adevăr, după ce El a murit, prin moartea Lui cei credincioşi s-au izbăvit de pedeapsa viitoare.
1023 Cf. Facerea 41,1 ş.u.
1024 Cf. Numerii 22,12.
1025 Cf. Ioan 1,12; 1 Ioan 3, 2.
1026 Ioan 10,16.
1027 Prefectul Iudeii, Valerius Gratus, schimbase trei arhierei (Ismael, Eleazar, Simon), în trei ani consecutivi, înaintea lui Caiafa (vezi IOSIF FLAVIU, Antichităţi iudaice, XVIII, 2, 2). Dar această practică nu era o regulă; Caiafa însuşi a deţinut funcţia de arhiereu din 18 d.Hr. până în 36 d.Hr. (Emil SCHURER, The History of the Jewish People in the age ofjesus Christ, vol. 2, G. Vermes, F. Miliar, M. Black (eds), Bloomsbury TT Clark, London-New York, 2014, p. 230).
1028 Matei 23, 38.
1029 FLAVIUS IOSEPHUS, Istoria Războiului iudeilor împotriva romanilor, trad. G. Wolf, I. Acsan, Ed. Hasefer, II, XVI, 4, Bucureşti, 1997, p. 199.
1030 Cf. Matei 21, 33-41.
227
Şi ce înseamnă: „Ca să îi adune laolaltă”1031 „pe cei de aproape şi pe cei de departe”1032? înseamnă că i-a făcut un singur trup. Cel stabilit la Roma îi consideră pe cei din Indii ca mădular al său. Ce poate fi egal cu această aducere-laolaltă1033? Iar capul tuturor este Hristos1034.
„Din ziua aceea s-au hotărât iudeii să-L ucidă.”1035 E drept că şi mai înainte îl căutau. Căci zice: „De aceea, iudeii căutau să-L ucidă”1036 şi: „De ce căutaţi să Mă ucideţi?”1037 Dar atunci căutau, acum au confirmat intenţia şi au făcut din fapta [ucigaşă] misiunea lor. „Iar Iisus nu mai umbla pe faţă în Iudeea.”1038 încă o dată Se salvează pe Sine în chip omenesc şi neîncetat face aceasta.
2. Iar motivul pentru care adesea a plecat şi S-a depărtat de ei l-am arătat1039. Şi, de această dată, petrece aproape de pustie, în Efrata1040, „şi acolo a rămas cu ucenicii Săi”1041. Gândeşte-te cum se tulburau ucenicii când îl vedeau că Se salvează în chip de om simplu! De-atunci, nimeni1042 nu L-a mai urmat. Apropiindu-se deci sărbătoarea [Paştilor]1043, toţi alergau la Ierusalim. Dar, pe când toţi se bucurau şi sărbătoreau, ei atunci se ascundeau, atunci se aflau în primejdii. Cu toate acestea, i-au rămas alături. Căci se ascundeau şi în Galileea, de Paşti1044 şi la sărbătoarea Corturilor1045. Şi din nou, după acestea, la sărbătoarea [Paştilor], ei singuri, dintre toţi ceilalţi,
1031 Ioan 11, 52.
1032 Cf. Ieremia 25, 26.
1033 Lit. „sinagogă” (auvaywyq) este creionată aici opoziţia dintre Sinagoga iudaică şi „Sinagoga” creştină. Întreg pasajul este comentat din punct de vedere eclesiologic în S. PAPADOPOULOS, Gândirea teologică…, pp. 41, 255-256.
1034 Cf. Efeseni 5, 23; Coloseni 1,18; Galateni 3, 28.
1035 Ioan 11, 53. Odată cu hotărârea lor se presupune că a fost emis şi „un ordin sau un edict de denunţ, ca în cazul instigatorilor periculoşi care conduc poporul spre idolatrie (Dt 13, 1-6; 17, 2-7)” (R. FABRIS, Evanghelia Sfântului Ioan…, p. 528).
1036 Ioan 5,18.
1037 Ioan 7,19.
1038 Ioan 11, 54.
1039 Vezi Omilia 61, 3.
1040 Oraşul Efraim sau Efrata (formă toponimică atestată şi în profeţia din Miheia 5,1) este identificat cu actualul Et-tajjbe, la cca 20 km nord-est de Ierusalim, la graniţa cu deşertul lui Iuda (R. FABRIS, Evanghelia Sfântului Ioan…, p. 505, n. 341).
1041 Ioan 11, 54.
1042 Din cercul larg de ucenici.
1043 Cf. Ioan 11, 55.
1044 Cf. Ioan 2,13, 23.
1045 Cf. Ioan 7,1-2.
228
fugeau şi se ascundeau împreună cu învăţătorul1046, arătându-şi bunăvoirea [lor pentru El], Din care cauză, Luca menţionează că El le-a zis: „Eu am rămas alături de voi în încercări”1047. Şi a zis acestea ca să le arate că ei erau întăriţi de ajutorul Lui.
„Şi mulţi din ţară urcau să se curăţească.”1048 „Iar arhiereii şi fariseii au dat porunci să-L prindă”1049. Minunată curăţire, cu intenţie criminală, cu gând de omucidere, cu mâini mânjite de sânge! Şi ziceau: „Credeţi că nu va veni la sărbătoare?”1050 Cu ocazia Paştilor unelteau şi făceau din prilejul sărbătorii prilej de junghiere. [Cuvintele lor] înseamnă: „Trebuie să vină aici, căci îl cheamă prilejul sărbătorii”. O, ce lipsă de evlavie! Când trebuiau [să aibă] mai multă evlavie şi să-i elibereze pe cei prinşi pentru cele mai de pe urmă fapte, atunci ei încearcă să-L vâneze pe Cel care n-a comis nicio nedreptate. Totuşi, chiar de-au făcut aceasta, nu doar că n-au câştigat nimic, ci s-au învrednicit şi de tot râsul. De aceea, de fiecare dată când Se află [între ei], El scapă şi pe cei care doresc să-L ucidă îi ţine sub control şi îi pune în dificultate, dorind să-i străpungă cu dovedirea puterii Sale; pentru ca, atunci când îl vor prinde, să afle că fapta nu se datora puterii lor, ci îngăduinţei Sale. Căci nici atunci n-au putut să-L prindă, deşi Betania era aproape. Iar când L-au prins, El i-a azvârlit la pământ1051.
„Cu şase zile înainte de Paşti a venit în Betania, unde era Lazăr, şi mânca la ei. Şi Marta îi slujea, iar Lazăr şedea la masă”1052. Iar aceasta era un semn al autenticităţii învierii lui Lazăr, anume faptul că, după multe zile, era viu şi şedea la masă. De unde e limpede că prânzul1053 a avut loc în casa ei1054, căci îl primesc pe Iisus ca nişte prieteni ai Lui şi iubiţi de EL Unii susţin însă că [prânzul] s-a petrecut într-o casă diferită.
Iar Maria nu îi slujea, pentru că era ucenică. Iarăşi aici aceasta este mai duhovnicească. Căci nu slujeşte, ca una chemată [să facă asta], nici nu se ocupă cu servirea comună, ci îşi îndreaptă cinstirea
1046 Cf. Ioan 12, 36; 18,1.
1047 Cf. Luca 22, 28: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele”.
1048 Ioan 11, 55.
1049 Ioan 11, 57.
1050 Ioan 11, 56.
1051 Cf. Ioan 18, 6.
1052 Cf. Ioan 12,1-2.
1053 Textul biblic vorbeşte despre o cină (SELTTVOV) (Ioan 12, 2).
1054 A Martei.
229
doar către El; şi se apropie de El nu ca de un om, ci ca de Dumnezeu. Căci de aceea a vărsat mirul [pe picioarele Lui] şi le-a şters cu părul capului, fapte ale cuiva care nu avea despre El o opinie asemănătoare cu a mulţimii.
Dar Iuda a certat-o, chipurile, sub pretextul evlaviei. Ce [zice], dar, Hristos? „Lucru bun a făcut pentru îngroparea Mea.”1055 Dar de ce nu l-a mustrat pe ucenic cu privire la femeie, nici nu i-a zis ceea ce evanghelistul a menţionat, anume că „o certa pe femeie din cauza propriei sale [patimi] de hoţie”1056? Din multa Sa îndelungă răbdare, voia să-l întoarcă. Într-adevăr, pentru că ştia că era trădător, mai înainte l-a mustrat deseori, zicând: „Nu toţi cred”1057 şi: „Unul dintre voi este diavol”1058. A arătat deci că îl ştia drept trădător, dar nu l-a mustrat pe faţă, ci l-a răbdat, voind să-l cheme înapoi.
Atunci de ce alt [evanghelist] spune că ucenicii au rostit cu toţii acea [replică]1059? Şi toţi [au rostit-o], şi acela, dar ceilalţi nu cu aceeaşi intenţie. Iar dacă cineva ar cerceta de ce a încredinţat punga pentru săraci unui hoţ şi l-a pus pe un iubitor de arginţi să o administreze, i-am zice acel lucru, anume că [doar] Dumnezeu ştie raţiunea Sa de negrăit; iar dacă ar trebui, noi înşine judecând, să zicem ceva, [atunci afirmăm]: ca să taie [de la Iuda] orice scuză. Căci nu putea să spună că din iubire de bani a făcut aceasta (căci şi din pungă avea destulă mângâiere pentru pofta lui), ci din cauza multei viclenii, pe care Hristos voia să o domolească, folosindu-Se de multa Sa pogorâre la el. De aceea, nici nu-l acuza că e hoţ, deşi ştia, ca să oprească pofta lui vicleană şi să înlăture orice apărare.
„Lăsaţi-o”, zice, „căci pentru ziua îngropării Mele a făcut aceasta”1060. Iarăşi a atras atenţia trădătorului, menţionând îngroparea. Dar mustrarea nu-l atinge, nici cuvântul Lui nu-l înmoaie, deşi era de ajuns să-l arunce în milostivire. Ca şi cum i-ar fi zis: „îţi sunt incomod şi împovărător, dar aşteaptă încă puţin şi voi pleca”. Căci acelaşi lucru îl arăta şi prin cuvintele: „Pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”1061. Dar nimic din acestea nu l-a înduplecat pe cel
1055 Cf. Matei 26,10,12; Ioan 12, 7.
1056 Cf. Ioan 12, 6.
1057 Cf. Ioan 13,10.
1058 Ioan 6, 70.
1059 Matei 26, 8-9.
1060 Ioan 12, 7.
1061 Ioan 12, 8.
230
sălbatic şi ieşit din minţi, deşi El a şi zis, a şi făcut lucruri chiar cu mult mai mari decât acestea: i-a spălat picioarele chiar în noaptea aceea, l-a făcut părtaş la masă şi la sare1062, faptă care poate să domolească până şi sufletele unor tâlhari (a rostit şi alte vorbe de ajuns să înmoaie chiar şi o piatră); iar acestea [s-au întâmplat] nu cu mult timp înainte, ci chiar în ziua aceea, ca nu cumva timpul să le arunce în uitare. Dar în faţa tuturor el a stat neclintit.
3. Cumplit lucru este iubirea de arginţi, cumplit cu adevărat! Ea vatămă şi ochii, şi urechile, îi face [pe oameni] mai cruzi decât o fiară. Nu le îngăduie să cugete la conştiinţă, la prietenie, la comuniune, la mântuirea propriului lor suflet, ci, întorcându-i deodată de la toate, îi face robi pe cei pe care i-a cucerit, ca o tirană crudă. Iar ceea ce e cumplit într-o robie atât de amarnică este faptul că îi convinge să-i arate chiar recunoştinţă; şi, cu cât i se înrobesc acesteia mai mult, cu atât le sporeşte plăcerea. Iar mai ales prin aceasta boala devine incurabilă, prin aceasta fiara devine greu de prins.
Aceasta1063 l-a făcut pe Ghiezi lepros în loc de ucenic şi proroc1064; aceasta i-a dus la pieire pe cei din preajma lui Anania1065; aceasta l-a făcut pe Iuda trădător; aceasta i-a corupt pe conducătorii iudeilor, primind daruri şi făcându-se părtaşi cu hoţii. Aceasta a produs mii şi mii de războaie, umplând străzile de sânge şi cetăţile de tânguiri şi vaiete. Ea a făcut ca ospeţele să devină necurate, iar mesele blestemate, şi a umplut mâncărurile de călcări ale legii. De aceea Pavel a numit-o idolatrie1066; dar nici aşa nu i-a înfricoşat. Şi pentru ce o numeşte idolatrie? Pentru că mulţi au bani şi nu îndrăznesc să se folosească de ei, ci îi ţin ca pe ceva sfânt, transmiţându-i neatinşi nepoţilor şi urmaşilor acestora, necutezând să se atingă de ei ca de nişte daruri consacrate. Iar dacă cândva sunt chiar siliţi [să-i folosească], aşa se simt de parcă ar face un lucru nelegiuit. Şi, pe lângă aceasta, după cum elinul poartă multă grijă de chipul
1062 Cf. diferite expresii de ospitalitate la vechii greci, care conţin termenul „sare”: „a mânca împreună o medimnă de sare până la fund” (Comica Adespota, v. 176), cu sensul „a avea o prietenie veche”; „cei care-şi împart sarea şi bobul” (PLUTARH, Quaestiones conviviales, 684c), despre prieteni; „a consuma sarea împreună” (ARISTOTEL, Etica nicomahică, 1156b), cu sensul de „a avea legături de ospitalitate”.
1063 Iubirea de arginţi.
1064 Cf. 4 Regi 5, 27.
1065 Cf. Faptele 5, 5,10.
1066 Cf. Coloseni 3, 5.
231
cioplit, la fel tu îţi încredinţezi aurul uşilor şi zăvoarelor, pregătindu-i cufărul în loc de templu şi depozitându-l în vase argintate.
Dar nu te închini lui, precum acela înaintea statuii? Totuşi vădeşti o întreagă slujire pentru el. Iarăşi, acela ar renunţa cu plăcere la ochii şi la viaţa sa decât la chipul cioplit. Aceasta [o fac] şi iubitorii aurului. „Totuşi nu mă închin aurului”, zici. „Dar nici acela”, zici, „nu se închină idolului, ci demonului care locuieşte în el”. La fel şi tu, nu te închini aurului, ci demonului care năvăleşte în sufletul tău din vederea aurului şi din pofta lui. Căci pofta iubirii de arginţi este mai cumplită decât un demon şi mulţi i se supun ei mai mult decât ceilalţi idolilor. Într-adevăr, aceia în multe lucruri nu li se supun, dar aici [iubitorii de arginţi] în toate cedează şi, orice lucru le-ar zice [patima] să facă, ei i se supun. Ce le zice? „Fii duşmănos”, zice, „şi vrăjmaş cu toţi, ignoră firea, dispreţuieşte-L pe Dumnezeu, jertfeşte-mi-te pe tine însuţi!” şi ei se supun în toate. Iar [păgânii] jertfesc chipurilor cioplite boi şi oi, pe când iubirea de arginţi zice: „Jertfeşte-mi sufletul tău însuţi!”, şi ei se supun. Vezi ce fel de altare are, ce fel de jertfe primeşte? „împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni cei lacomi”1067, dar nici aşa ei nu se înspăimântă.
Totuşi această poftă este mai slabă decât toate. Căci nu-i înnăscută, nici firească; de-ar fi fost, ar fi fost pusă [în om] de la început. De fapt însă, aurul nu a existat de la început, nici cineva care să iubească aurul. Dar, dacă vreţi, vă spun de unde a intrat răul. Fiecare, luându-se la întrecere cu cel dinaintea lui, a sporit boala, iar cel ce-a apucat-o înainte îl stârneşte pe cel ce nu dorea, într-adevăr, când [unii] văd [la alţii] case strălucitoare şi mulţime de ogoare şi cete de sclavi şi vase argintate şi grămadă mare de haine, fac orice ca să-i depăşească; astfel că cei dintâi se fac pricini pentru cei de-al doilea, iar aceia, pentru cei de după ei. Dacă însă ar fi vrut să fie chibzuiţi, nu s-ar fi făcut învăţători ai celorlalţi, dar e drept că nici aceştia din urmă nu au apărare. Fiindcă sunt şi alţii care dispreţuiesc banii.
„Şi cine”, zici, „îi dispreţuieşte?” într-adevăr, cumplit lucru că, din cauza multei răutăţi, pare cu neputinţă să se întâmple [asta] şi nimeni nu mai e crezut că reuşeşte. Aşadar, să-i menţionez pe cei mulţi de la oraşe şi de la munţi. Şi care-i folosul? Căci nu veţi fi mai buni din [menţionarea] lor. Pe lângă aceasta, cuvântarea
1067 1 Corinteni 6,10.
232
noastră nu-i acum despre aceasta, ca să vă deşertaţi averile voastre, deşi mi-aş dori; dar, fiindcă pentru voi ar fi o povară mai grea, nu vă silesc. Ci vă îndemn să nu tânjiţi după [bunuri] străine, să împărţiţi din averile voastre. Vom găsi pe mulţi de felul acesta, care se mulţumesc cu cele proprii lor, se îngrijesc de ale lor şi trăiesc din munci drepte. De ce nu ne luăm la întrecere cu aceştia şi nu-i imităm?
Să ne gândim la cei dinaintea noastră. Oare n-au rezistat proprietăţile lor, păstrându-se doar numele lor: baia cutăruia, [proprietatea] suburbană şi conacul cutăruia? Oare nu suspinăm îndată ce privim la ele, gândindu-ne câtă trudă a îndurat acela şi câte rapturi a răpit, iar el nu se mai vede nicăieri, în schimb cu [bunurile] aceluia se desfată alţii, pe care nici nu i-a bănuit şi care poate i-au fost chiar duşmani, timp în care acela suferă cele mai de pe urmă pedepse.
Acestea ne aşteaptă şi pe noi! Căci fără-ndoială şi noi vom muri, fără-ndoială ne vom supune aceluiaşi sfârşit. Câtă mânie, spune-mi, câtă cheltuială, câtă ură au suportat ei? Şi care-i câştigul? Pedeapsa nemuritoare şi faptul de a nu dobândi vreo mângâiere, precum şi faptul că nu doar în timpul vieţii, ci şi după moarte sunt acuzaţi de toţi. Ce, dar? Când vedem portretele multora atârnate prin case, oare nu ne tânguim mai mult? Cu adevărat, bine a zis prorocul: „Totuşi, în zadar se tulbură tot omul cât e în viaţă”1068. Căci tulburare cu adevărat este sârguinţa pentru unele ca acestea; tulburare şi zbucium de prisos.
Dar în locaşurile cele veşnice1069 nu este aşa, nici în corturile acelea. Aici, într-adevăr, unul s-a ostenit, iar altul se veseleşte; acolo însă fiecare va fi stăpânul ostenelilor sale proprii şi va primi răsplată cu mult mai mare. Spre acea agonisire, dar, să ne grăbim, acolo să ne pregătim casele noastre, ca să ne odihnim în Hristos Iisus, Domnul nostru, cu Care Tatălui fie slava, împreună şi Duhului Sfânt, în veci. Amin.
1068 Psalmul 38,15.
1069 Cf. Ioan 14, 2.
Omilia 66
„Deci mulţime mare de iudei a aflat că este acolo; şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să-l vadă şi pe Lazăr, pe care-l sculase din morţi.” (Ioan 12, 9)
1. După cum bogăţia are obiceiul de a-i ruina pe cei ce sunt fără luare-aminte, la fel face şi conducerea [lumească]. Căci aceea îi duce în lăcomie, iar aceasta în aroganţă. Iată, de pildă, că mulţimea condusă a iudeilor era sănătoasă, dar conducătorii1070 lor erau stricaţi. Într-adevăr, faptul că aceştia credeau în El ni-l zic neîncetat evangheliştii: „Mulţi din mulţime au crezut în El”1071. Dar şi dintre conducători credeau. Chiar ei întreabă, nu mulţimea: „Nu cumva cineva dintre conducători a crezut în El?”1072 Dar ce zice? „Mulţimea, cei care nu-L ştiu pe Dumnezeu, este blestemată”1073. Pe cei care credeau îi numeau blestemaţi, iar pe sine înşişi, care îl ucideau, înţelepţi. Şi în acea împrejurare1074, mulţi, după ce văzuseră minunea, credeau; conducătorii însă nu se mulţumeau doar cu relele lor proprii, ci încercau să-l ucidă şi pe Lazăr. „Fie1075, pe Hristos [căutaţi să-L ucideţi] pentru că desfiinţa sâmbăta, pentru că Se făcea pe Sine egal cu Tatăl şi din cauza romanilor de care pomeniţi1076; dar ce învinuire aveţi să-i aduceţi lui Lazăr, de încercaţi să-l omorâţi? Nu cumva faptul că a păţit un bine reprezintă învinuirea?”
Vezi cât de ucigaşă era voinţa lor? Totuşi El a lucrat multe minuni, dar nimic nu i-a sălbăticit într-atât, nici paraliticul, nici orbul. Fiindcă aceasta era prin fire mai minunată şi avusese loc
1070 De remarcat jocul de cuvinte, pe acelaşi radical lexical, dintre conducere (dpxrj), mulţimea condusă (ctpxdpEvog) şi conducători (ctpxovTEg).
1071 Ioan 7, 31; cf. 46-49.
1072 Ioan 7, 48.
1073 Ioan 7, 49.
1074 A învierii lui Lazăr.
1075 Sfântul Ioan se adresează căpeteniilor iudeilor.
1076 Cf. Ioan 11, 48.
234
după multe altele şi era neobişnuit să vezi un mort de patru zile că merge şi vorbeşte. Dar frumos lucru (nu-i aşa?), în celebrările de sărbătoare, să amesteci prăznuirea cu ucideri!
Pe lângă aceasta, acolo credeau că îl învinuiesc cu privire la sabat şi că prin asta opresc mulţimile. Dar aici, fiindcă nu aveau nimic de imputat, îşi îndreaptă atacul împotriva celui vindecat, într-adevăr, aici nu puteau să spună nici că Se împotriveşte Tatălui. Căci rugăciunea Lui le închidea gura1077. Aşadar, întrucât chiar lucrul cu care ei mereu îl învinuiau era înlăturat, iar minunea era strălucită, se năpustesc la ucidere.
Astfel că ei ar fi făcut aceasta şi în cazul orbului, dacă n-ar fi putut să-L învinuiască cu privire la sabat. În plus, acela1078 era neînsemnat şi l-au izgonit din templu, dar acesta era însemnat; şi e limpede din faptul că mulţi veniseră să le mângâie pe surori; iar minunea s-a petrecut în văzul tuturor şi a produs multă uimire. Pentru aceasta, mulţi alergau să o vadă. Aşadar, acest lucru îi muşca, anume că, deşi avea loc sărbătoarea, toţi, lăsând-o, veneau în Betania. Au încercat deci să-L ucidă şi nu socoteau că sunt cutezători, atât erau de ucigaşi. Şi de aceea Legea, la început, cu aceasta debutează: „Să nu ucizi!”1079, iar prorocul îi învinuieşte de acest lucru: „Mâinile lor sunt pline de sânge”1080.
Cum, dar, după ce nu mai umbla pe faţă în Iudeea şi după ce S-a retras în pustie, El intră iarăşi pe faţă? Pentru că, stingându-le furia prin retragerea Sa, apare înaintea lor după ce s-au domolit. Pe lângă aceasta, mulţimea care mergea înaintea Lui şi cea care venea după El era de ajuns să îi arunce în nelinişte. Căci nicio minune nu i-a atras atât de mult ca aceea a lui Lazăr. Iar alt evanghelist spune: „Aşterneau hainele la picioarele Lui”1081 şi: „Toată cetatea s-a cutremurat”1082; cu o atât de mare cinste intra El [în Ierusalim]! Şi făcea aceasta prefigurând o prorocie şi împlinind o alta; iar acelaşi lucru a fost şi începutul uneia, şi sfârşitul alteia. De bună seamă, [cuvintele]: „Bucură-te, că împăratul tău vine la tine blând”1083
1077 Cf. Ioan 11, 41-42; Omilia 64, 2.
1078 Orbul.
1079 Ieşirea 20,13.
1080 Isaia 1,15.
1081 Cf. Matei 21, 8.
1082 Matei 21,10.
1083 Zaharia 9, 9.
235
împlineau prorocia; iar şederea pe asină1084 prefigura un lucru viitor, anume că El urma să aibă sub mâna Sa stirpea necurată a neamurilor. Dar cum spun ceilalţi [evanghelişti] că i-a trimis pe ucenici şi le-a zis: „Dezlegaţi asina şi mânzul”1085, când acesta nu afirmă nimic de acest fel, ci: „Găsind un măgăruş, a şezut pe el”1086? Probabil s-au întâmplat amândouă lucrurile, adică chiar după ce au dezlegat asina, pe când ucenicii o aduceau, El, găsind [un măgăruş], a şezut pe el.
Iar ei au luat ramuri de palmier şi de măslin şi îşi aşterneau hainele, arătând că de-acum aveau despre El o părere mai mare decât despre un proroc, şi ziceau: „Osana, binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului!”1087 Vezi că acest lucru mai ales îi sugruma [pe vrăjmaşii Lui], anume că toţi se convinseseră că nu era un potrivnic al lui Dumnezeu? Şi mai ales aceasta împărţea poporul, anume faptul că zicea că El vine de la Tatăl.
Dar ce înseamnă: „Bucură-te foarte, fiică a Sionului”1088? De vreme ce toţi regii lor fuseseră în mare parte nişte oameni nedrepţi şi lacomi, şi îi predaseră duşmanilor şi dezmembraseră mulţimea şi îi făcuseră supuşi vrăjmaşilor, [prorocul] zice: „îndrăzneşte, Acesta nu-i de acest fel, ci este blând şi bun”, şi e vădit [că este astfel] de asină. Căci n-a intrat trăgând cu Sine o armată, ci având doar o asină.
„Şi ucenicii Lui nu ştiau”, zice, „că acest lucru fusese scris despre EI”1089. Vezi că ei nu cunoşteau mai multe, pentru că El încă nu le descoperise? Căci, şi când a zis: „Distrugeţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”1090, nici atunci ucenicii nu ştiau. Iar alt evanghelist spune că „discursul [Său despre înviere] era ascuns pentru ei”1091 şi „nu ştiau1092 că El trebuie să învieze din
1084 Cf. Zaharia 9, 9.
1085 Cf. Matei 21, 2.
1086 Ioan 12,14.
1087 Ioan 12,13.
1088 Zaharia 9, 9.
1089 Cf Ioan 12,16.
1090 Ioan 2,19.
1091 Cf. Luca 18, 34.
1092 „Nu ştiau”, adică „nu înţelegeau” (acelaşi sens, în Ioan 13,12) sau „nu ştiau în profunzime”, „nu înţelegeau în cheie mesianică” (vezi mai jos explicaţia din debutul capitolului 2: „Faptul că acele lucruri s-au scris îl ştiau; dar că au fost scrise despre El (subLn.) nu ştiau”). Altminteri, aflăm din Evangheliile sinoptice că Iisus le-a prevestit ucenicilor de câteva ori că va învia: Matei 17, 23; 20,19; Marcu 9, 9,31; 10,34; Luca 18, 33, de asemenea că îngerii le-au mustrat pe mironosiţe pentru necredinţa lor în prevestirile despre înviere: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit” (Luca 24, 5-6; cf. 25-26).
236
morţi”1093. Dar pe bună dreptate acest lucru le era ascuns. De aceea, şi alt evanghelist afirmă că, ori de câte ori ei auzeau [despre Pătimirea, Moartea şi învierea Lui], erau îndureraţi şi în întristare1094; iar aceasta, pentru că nu ştiau învăţătura despre învierea Lui. Dar aceasta El a ţinut-o ascunsă de ei pe bună dreptate, întrucât era mai mare decât putinţa lor [de pricepere]. Totuşi de ce nici [înţelesul] asinei nu le-a fost descoperit? Pentru că şi acesta era unul măreţ.
2. Ia seama la înţelepciunea evanghelistului, cum nu se ruşinează să înfăţişeze ignoranţa anterioară a ucenicilor! Aşadar, faptul că acele lucruri1095 s-au scris îl ştiau; dar că au fost scrise despre El nu ştiau. De bună seamă, i-ar fi scandalizat dacă El, împărat fiind, urma să sufere unele ca acestea şi să fie trădat în acest fel. În plus, ei n-ar fi ajuns pe dată la cunoaşterea împărăţiei despre care El vorbea1096. Într-adevăr, şi un alt evanghelist menţionează că ei credeau că vorbea despre împărăţia aceasta1097.
„«Iar mulţimea dădea mărturie că l-a înviat pe Lazăr.1098 De bună seamă”, zice [evanghelistul], „atât de mulţi nu s-ar fi schimbat imediat dacă n-ar fi crezut în minune. «Iar fariseii au spus între ei: Vedeţi că nu aveţi niciun folos! Iată, lumea se duce după El.”1099 După părerea mea, această [replică] aparţine acelora [dintre căpetenii] care aveau o gândire sănătoasă, dar care nu îndrăzneau să vorbească pe faţă, care, atunci, pornind de la [acea] întâmplare, căutau să-i mai domolească pe aceştia1100, ca unii care încercau imposibilul.
Iar aici prin „lume” se referă iarăşi la mulţime. Într-adevăr, Scriptura poate să numească „lume” atât creaţia, cât şi pe cei care trăiesc în viclenie. Şi la una se referă când zice: „Cel ce scoate la iveală creaţia Lui, după numărul ei”1101, iar la ceilalţi, când spune:
1093 Cf. Ioan 20, 9.
1094 Cf. Matei 17, 23.
1095 Profeţiile despre intrarea triumfală a lui Mesia în Ierusalim; cf. Ioan 12,16.
1096 Cf. Ioan 18, 36-37.
1097 Cf. Matei 20, 21.
1098 Ioan 12,17.
1099 Ioan 12,19.
1100 pe fariseii ostili lui Hristos.
1101 Isaia 40, 26.
237
„Nu pe voi vă urăşte lumea, ci pe Mine”1102. Trebuie să cunoaştem cu exactitate acestea, ca nu cumva [confundând] înţelesurile numelor să oferim prilej ereticilor.
„Şi erau unii dintre elini care se suiseră să se închine la sărbătoare.”1103 Pentru că atunci era aproape [clipa] să devină prozeliţi, se găseau la sărbătoare. Deci, când zvonul a ajuns la ei, au zis: „Vrem să-L vedem pe Iisus”1104. Iar Filip îl lasă pe Andrei, pentru că era înaintea lui1105, şi îi comunică acestuia cererea1106. Dar acesta nu acţionează cu autoritate orişicum; căci auzise: „în calea neamurilor să nu mergeţi”1107. De aceea, după ce-a comunicat cu celălalt ucenic, îi prezintă învăţătorului cererea. Căci amândoi i-au spus Lui1108. Iar El ce zice? „A venit ceasul să fie preaslăvit Fiul Omului1109. Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu moare, rămâne singur”1110. Ce înseamnă: „A venit ceasul”? [Odinioară] El zicea: „în calea neamurilor să nu mergeţi”1111, ca să taie de la iudei orice pretext de ignoranţă1112, şi îi reţinea [pe ucenici să meargă la neamuri]. Dar, întrucât ei1113 stăruiau în neascultare, iar aceia1114 îşi doreau să se apropie, zice: „De-acum este vreme potrivită să merg la Pătimire, pentru că toate s-au împlinit. Căci, dacă ar fi să ne ocupăm cu stăruinţă de aceştia1115, care sunt şi neascultători, şi să nu-i lăsăm a se apropia pe cei care chiar îşi doresc, acest lucru ar fi nevrednic de-a Noastră purtare de grijă”. Aşadar, întrucât după Răstignire urma să-i lase pe ucenici să meargă în cele din urmă
1102 Cf. Ioan 7, 7.
1103 Ioan 12, 20.
1104 Ioan 12, 21.
1105 Andrei se bucura de o oarecare precedenţă între ucenici, pentru că fusese primul chemat la apostolat (cf. Ioan 1, 40). Filip primise chemarea la o zi după Andrei (cf. Ioan 1.43-44)-
1106 Un hysteron-proteron; de înţeles că întâi Filip îi comunică lui Andrei cererea, apoi îl lasă pe el să acţioneze.
1107 Matei 10, 5.
1108 Cf. Ioan 12, 22.
1109 Pentru titulatura „Fiul Omului”, vezi SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. 1, p. 199, n. 568.
1110 Ioan 12, 23-24.
1111 Matei 10, 5.
1112 Pretextul ar fi putut fi: „Nu am ştiut că Tu eşti Mesia, pentru că ai propovăduit mai mult neamurilor decât nouă”.
1113 Iudeii.
1114 Păgânii.
1115 De iudei.
238
la neamuri [şi întrucât] îi vede deja [pe păgâni] cum pornesc în grabă, zice: „E vremea să merg la Răstignire”.
într-adevăr, nu i-a lăsat [pe ucenici] mai devreme, pentru ca [Răstignirea Lui] să le fie lor spre mărturie. Căci, până când [iudeii] nu s-au lepădat de El prin faptele lor, până când nu L-au răstignit, El n-a zis: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”1116, ci: „în calea neamurilor să nu mergeţi” şi: „Nu am fost trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel”1117 şi: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o dai câinilor”1118. Fiindcă îl urau şi într-atât îl urau, încât [voiau] să-L ucidă -, era de prisos să Se mai ocupe de ei, de vreme ce s-au lepădat de EL Căci L-au refuzat pe faţă când au zis: „N-avem împărat decât pe Cezar”1119. Atunci, în cele din urmă, El i-a părăsit, când ei înşişi L-au părăsit. De aceea zice: „De câte ori am vrut să-i adun pe copiii voştri, şi n-aţi voit”1120.
Dar ce înseamnă: „Grăuntele de grâu, când cade în pământ, dacă nu moare…”? Le vorbeşte despre Răstignire. Într-adevăr, ca nu cumva ei să se tulbure, gândindu-se că El a fost omorât [tocmai] atunci când şi elinii s-au apropiat de El, le spune: „Aşadar, însăşi aceasta îi face mai mult să se apropie şi va spori propovăduirea despre Mine”. Apoi, de vreme ce nu-i convingea atât de mult prin cuvinte, îşi conduce [demonstraţia] plecând de la experienţa lucrurilor [din natură], zicându-le: „Fiindcă şi cu grăuntele se întâmplă aceasta: el aduce rod mai mult atunci când moare. Iar dacă acest lucru se întâmplă în cazul seminţelor, cu mult mai mult în cazul Meu”. Dar ucenicii nu ştiau [ce înseamnă] cele zise. Iar acest lucru evanghelistul îl afirmă neîncetat, ca să-i scuze pentru fuga lor de mai târziu. Acelaşi argument l-a invocat1121 şi Pavel când discuta despre înviere1122.
3. Prin urmare, ce fel de apărare vor avea cei care nu cred în înviere, când acest [fenomen] se exercită în fiecare zi în seminţe, în plante, chiar la naşterea noastră? într-adevăr, sămânţa trebuie mai
1116 Matei 28,19.
1117 Matei 15, 24.
1118 Matei 15, 26.
1119 Ioan 19,15.
1120 Matei 23, 37.
1121 Lit. „l-a pus în mişcare” (EKivrpEv).
1122 Cf. 1 Corinteni 15, 37 ş.u.
239
întâi să se strice, şi abia atunci are loc naşterea. Totuşi, în general, când Dumnezeu lucrează ceva, nu e nevoie de raţionamente. Căci cum ne-a făcut pe noi „din cele ce nu sunt”1123? Acestea le spun către creştini, care afirmă credinţa în Scripturi. Dar voi spune şi altceva, plecând de la raţionamentele omeneşti. Dintre oameni, unii petrec în viciu, alţii în virtute. Dar mulţi dintre cei care-au petrecut în viciu au ajuns la adânci bătrâneţi, trăind în bunăstare; în schimb, dintre cei virtuoşi, [unii] au răbdat cele contrare. Când deci va primi fiecare cele după vrednicie? Cu ce prilej?
„Bine”, zic ei1124, „dar nu există înviere a trupurilor1125”. Oare ei nu-l ascultă pe Pavel, care spune: „Trebuie ca acest [trup] stricăcios să se îmbrace în nestricăciune”1126? Nu se referă la suflet (pentru că sufletul nici nu se strică); în plus, „înviere” se zice despre [ceva] care a căzut jos1127; iar [cel ce] a căzut e trupul. Dar de ce nu vrei să fie o înviere a trupului? Oare acest lucru nu-i cu putinţă la Dumnezeu? Dar a afirma aceasta e [semnul] unei prostii fără margini.
Dar nu e potrivit? De ce nu e potrivit ca cel stricăcios şi părtaş al chinului şi al morţii să se facă părtaş şi al cununilor? Căci, dacă n-ar fi fost potrivit, n-ar fi existat de la început, nici El n-ar fi asumat un trup. Dar că l-a şi asumat, l-a şi înviat, ascultă ce zice: „Adu degetele tale”1128 şi „vezi că un duh nu are oase şi
1123 2 Macabei 7, 28; Romani 4,17.
1124 Gnosticii de diferite ramuri (marcioniţi, basilidieni, valentinieni, vezi TERTULIAN, De resurrectione carnis, 2, 3) respingeau categoric învierea trupurilor, considerând că învierea este posibilă doar pentru suflete; cf. 1 Corinteni 15,12.
1125 De înţeles aici şi în întreg contextul: „trup carnal”, lit. „carne” (odp).
1126 1 Corinteni 15, 53.
1127 în contextul de faţă, autorul dezvoltă sensul etimologic de „ridicare”, „sculare”, „trezire” al termenului dvdoTaau; ( verbul îoTqpi, „a sta în picioare”, precedat de preverbul dvd, care poate indica, între altele, fie orientarea ascendentă, fie reversibilitatea; cf Jean DANIELOU, Etudes d’exegese judeo-chretienne, Beauchesne, Paris, 1966, pp. 99-107). Trebuie spus că, în literatura greacă precreştină, dvdoTaau; nu a avut decât foarte rar sensul metaforic de „revenire la viaţă”, înţeles în general ca un fapt imposibil (Walter BAUER, A Greek-English Lexicon of the New Testament, trad. W.F. Arndt, F.W. Gingrich, University of Chicago Press, Chicago-London, 1957, s.v. dvdoTaau;). În Vechiul Testament, forme ale familiei lexicale dviOTrpi dvdoTaau; cu sensul de „înviere” apar sporadic (3 Regi 17, 22; Sofonie 3, 8; cf. Psalmul 65,1 titlu) şi fără a avea o precedenţă faţă de alţi termeni sinonimi, de ex. Eyeipu) eyEpoig sau dvaŞioa) dvapicDcng (2 Macabei 7, 9; cf. dvadco avdţqou;, Luca 15, 24). Scrierile Noului Testament sunt cele care fixează şi consfinţesc sensul de „înviere” al lui dvdoTaoi. Pentru o tratare a termenilor concurenţi ai lui dvdoTaau; în literatura păgână şi creştină, vezi J. DUNCAN, M. DERRETT, Studies in the New Testament, vol. 4: Midrash, the Composition ofGospels, and Discipline, Brill, Leiden, 1986, p. 140 ş.u.
1128 Ioan 20, 27.
240
tendoane”1129. Şi de ce l-a înviat pe Lazăr, dacă era mai bine să-l învieze fără trup? De ce o pune pe aceasta în rândul minunilor şi binefacerilor Sale? Şi, în fapt, de ce ne-a dat mâncărurile?
Aşadar, să nu fiţi înşelaţi de eretici, iubiţilor! Căci este şi înviere, este şi judecată. Pe acestea le înlătură toţi câţi nu vor să dea socoteală pentru faptele lor. De bună seamă, trebuie să fie şi pentru noi o înviere de acelaşi fel cu cea a lui Hristos. Căci „Acela este pârga şi întâiul-născut dintre morţi”1130.
Dar, dacă învierea înseamnă aceasta, anume „curăţirea sufletului şi izbăvirea de păcate”1131, iar dacă Hristos n-a păcătuit, cum a înviat? Iar dacă cumva şi El a păcătuit, cum noi ne-am izbăvit de blestem1132? Dar cum zice: „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi nu are nimic în Mine”1133. Căci acestea vădesc nepăcătuirea. Prin urmare, potrivit acestor [eretici], fie El n-a înviat, fie, ca să învieze, a păcătuit înainte de înviere. Dar a şi înviat, şi nici păcat n-a săvârşit. Fără îndoială, a înviat cu trupul; iar aceste doctrine viclene nu sunt nimic altceva decât odrasle ale slavei deşarte.
Să fugim, dar, de această boală! Căci zice: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”1134. Acestea nu sunt învăţăturile apostolilor! Marcion şi Valentin sunt cei care le-au inaugurat. Aşadar, să fugim de ele, iubiţilor! Căci nu-i niciun folos dacă viaţa-i curată, dar învăţăturile-s stricate; precum nici contrariul, [degeaba] învăţăturile-s sănătoase dacă viaţa-i stricată. Pe acestea le-au născut elinii, pe acestea le-au sporit acei [eretici], preluându-le de la filosofii păgâni şi zicând că materia este negenerată1135 şi multe altele. Deci, precum au afirmat că n-ar fi un Demiurg dacă n-ar exista ca substrat o materie negenerată, tot astfel au negat şi
1129 Luca 24, 39.
1130 Coloseni 1,18.
1131 Aşa cum susţineau, se pare, maniheii: „Ce zic aici cei bolnavi de [doctrinele] maniheilor […]? […] că învierea este izbăvirea de păcate” (Omilii la 1 Corinteni, 38, 3, în: PG 61, 324). Disputa cu maniheii pe tema învierii este analizată în Chris L. DE WET, „Chrysostoms Exegesis on the Resurrection in 1 Corinthians 15”, în: Neotestamentica, 45.1 (2011), p. 97 ş.u.
1132 Cf. Galateni 3,13.
1133 Ioan 14, 30.
1134 1 Corinteni 15, 33.
1135 Cf. SFÂNTUL IRINEU DE LYON, Fragmenta deperditorum operum, 32 (34) în: PG yli, 1248A: „întrucât unii, mişcaţi de nu ştiu ce raţiune, au tăiat pe jumătate puterea creatoare a lui Dumnezeu, zicând despre El că este cauză a unei singure calităţi privitoare la materie şi afirmând că materia însăşi este negenerată…”
241
învierea. Dar să nu le dăm atenţie, ştiind că puterea lui Dumnezeu este atotsuficientă.
Să nu luăm seama la ei! Către voi zic asta. Pentru că noi nu vom refuza lupta cu ei. Dar un om neînarmat şi gol, chiar dacă ar cădea între nişte adversari slabi, chiar dacă ar fi mai puternic, totuşi va fi prins cu uşurinţă. De bună seamă, dacă aţi fi luat aminte la Scripturi şi dacă în fiecare zi v-aţi fi ascuţit pe voi înşivă, nu v-aş fi îndemnat să evitaţi lupta cu ei, ci v-aş fi sfătuit să vă luaţi la trântă cu ei. Căci puternic este adevărul! Dar, de vreme ce nu ştiţi să folosiţi [Scripturile], m-am temut de încleştare, ca nu cumva, prinzându-vă neînarmaţi, să vă trântească de pământ. Nimic, cu adevărat nimic nu este mai slab decât ei, căci sunt lipsiţi de ajutorul Duhului!
Iar dacă se folosesc de filosofia cea din afară, nu trebuie să îi admirăm, ci să râdem de ei, pentru că se folosesc de nişte învăţători proşti. Căci aceia n-au fost în stare să descopere ceva sănătos nici despre Dumnezeu, nici despre creaţie; din contră, cele pe care la noi o văduvă le cunoaşte prea bine, Pitagora nu le ştia încă; ba afirmau că sufletul este un arbust şi un peşte şi devine un câine1136. Deci, spune-mi, la unii ca aceştia trebuie să luăm aminte? Dar cum ar putea fi rezonabil? Ei sunt măreţi pe la sate, îşi lasă bucle frumoase şi îşi aruncă pe ei mantii ponosite. Până aici merge filosofia lor. Dacă însă priveşti cele dinăuntrul lor, găseşti praf şi cenuşă şi nimic sănătos, ci „mormânt deschis este gâtlejul lor”1137, având toate pline de necurăţie şi de puroi şi toate doctrinele lor [colcăind] de viermi. Primul dintre ei, bunăoară, a afirmat că apa este Dumnezeu, iar succesorul aceluia că focul, altul că aerul1138, şi toţi au fost înclinaţi spre corpuri. Deci pe aceştia, spune-mi, trebuie să-i admirăm, care nu şi-au format nicio idee despre un Dumnezeu necorporal? Iar dacă vreodată, chiar şi mai târziu, au conceput-o, a fost după ce au intrat în contact cu ai noştri în Egipt1139.
1136 Cf. EMPEDOCLE, Fragmenta, 117D: „Căci deja, cândva, am fost şi un tânăr, şi o tânără, şi un arbust, şi o pasăre, şi un peşte mut sărind din mare”. Problema metempsihozei a fost tratată pe larg în Omilia 2, 2 (SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. 1, p. 38 şi n. 36).
1137 Psalmul 5, 9.
1138 Autorul se referă la: Thales (apa), Heraclit (focul) şi Anaximene (aer) (vezi DIOGENES LAERTIOS, Vieţile şi doctrinele filozofilor, 1,1, 27; IX, 1, 7; II, 2,3, în trad. cit., p. 70, 287, 94).
1139 Filon din Alexandria afirma deja în sec. I d.Hr. că unii filosofi greci au plagiat Tora şi îl acuza pe Heraclit că a furat „ca un hoţ” (furtim dempta) Legea şi doctrinele lui Moise (Quaestiones et Solutiones in Genesin et Exodum, IV, 152). O discuţie despre posibilele contacte dintre filosofia greacă şi iudaism, şi la Harry Austryn WOLFSON, Philo: Foundations of Religious Philosophy In Judaism Christianity and Islam, vol. I, Harvard University Press, Cambridge-Massachusetts, 1962, pp. 141-142.
242
Dar, ca să nu aducem asupra voastră multă tulburare, să încheiem aici cuvântarea. Căci, de vom începe să vă prezentăm doctrinele lor şi ce au afirmat despre Dumnezeu, ce anume despre materie, ce anume despre suflet, ce anume despre corpuri, atunci mult râs ar urma. Şi nici nu vor avea nevoie de acuzaţii din partea noastră, pentru că ei înşişi s-au aruncat unii asupra altora. De pildă, cel care a scris împotriva noastră discursul despre materie s-a combătut pe sine însuşi1140. De aceea, ca să nu vă ocupăm timpul în zadar şi nici să întindem1141 un labirint de cuvinte, lăsându-le pe acestea de-o parte, vom spune acel lucru: că trebuie să stăruim în ascultarea dumnezeieştilor Scripturi, şi nu să ne certăm pe cuvinte pentru nimic; ceea ce şi Pavel îl îndeamnă pe Timotei1142, deşi era plin de multă înţelepciune şi avea puterea minunilor. Să ne supunem, dar, şi noi aceluia şi, lăsând de-o parte flecărelile, să ne ţinem de fapte, mă refer la iubirea de fraţi şi de străini. Şi să ţinem cont mai cu seamă de milostenie, ca să dobândim bunătăţile făgăduite, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.
1140 Filosof păgân neidentificat. Filosofi în Antiohia ştiuţi cu numele şi contemporani cu autorul (pe care Sfântul Ioan i-a şi audiat în tinereţe) au fost Themistius, care nu a scris un tratat special despre materie, şi Andragathius, a cărui operă nu s-a păstrat. O critică mai elaborată a contradicţiilor interne ale filosofiei păgâne se regăseşte în Omilia 2, 2.
1141 Lit. „să derulăm” (dvEĂioocj), termen tehnic pentru desfacerea papirusului.
1142 Cf 2 Timotei 2,14.
Omilia 67
„Cel care îşi iubeşte sufletul îl va pierde, iar cel care îşi urăşte sufletul în această lume îl va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze.” (Ioan 12, 25-26)
1. Dulce este viaţa prezentă şi plină de multă desfătare; dar nu pentru toţi, ci pentru cei ţintuiţi de ea. Dacă însă cineva ar privi stăruitor spre cer şi ar vedea frumuseţile de acolo, numaidecât o va dispreţui pe aceasta şi nu-i va mai da nicio atenţie. Fiindcă şi frumuseţea trupurilor este admirată până când nu se arată altceva mai strălucitor; dar, când se arată ceea ce e mai bun, prima este dispreţuită. Dacă deci vom vrea şi noi să ne uităm înspre acea frumuseţe şi să observăm îndeaproape strălucirea împărăţiei de acolo, îndată ne vom dezlega pe noi înşine de lanţurile prezente. Căci un lanţ este ataşamentul faţă de cele prezente. Şi, ca să ne conducă spre această [concluzie], ascultă ce zice Hristos: „Cel care îşi iubeşte sufletul îl va pierde, iar cel care îşi urăşte sufletul în această lume îl va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi, unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu”1143. Cele spuse par a semăna cu o enigmă. Dar nu-i [aşa], ci sunt pline de multă înţelepciune.
Şi cum „cel care îşi iubeşte sufletul îl va pierde”? Cel care-şi face poftele nefireşti, cel care şi-l mulţumeşte peste trebuinţă. De aceea, cineva ne îndeamnă zicând: „Nu umbla după poftele sufletului tău!”1144 într-adevăr, îl vei pierde în felul acesta (pentru că îl depărtezi de la calea ce duce la virtute); dar la fel este contrariul: „Cel care îşi urăşte sufletul în această lume îl va mântui”. Cine este „cel care îl urăşte”? Cel care nu i se supune atunci când îi porunceşte cele vătămătoare. Şi n-a spus: „Cel care nu i se supune”, ci: „Cel care îl urăşte”. Căci, după cum nu răbdăm nici să auzim vocea celor
1143 Ioan 12, 25-26.
1144 Cf. Înţelepciunea lui Isus Sirah 18, 30.
244
care ne urăsc, nici să privim la chipul lor cu plăcere, tot astfel şi cu sufletul: atunci când porunceşte lucruri contrare celor plăcute lui Dumnezeu, trebuie să ne întoarcem cu vehemenţă dinaintea lui. Într-adevăr, fiindcă El urma de-acum să le vorbească despre moarte, despre propria Lui moarte, şi vedea de mai înainte că ei se vor întrista şi vor cădea, a mers atât de departe încât să zică: „Ce zic, dacă voi nu veţi suporta cu nobleţe moartea Mea? într-adevăr, de nu veţi muri voi înşivă, nu veţi avea niciun câştig”.
Şi ia seama cum înmoaie cuvântarea! Căci era foarte apăsător şi împovărător [pentru ei] să audă că omul care-şi iubeşte sufletul trebuie să moară. Şi ce zic despre [cei] de odinioară? Fiindcă şi în zilele noastre vom găsi pe mulţi care s-au învăţat să le rabde pe toate cu plăcere, ca să se bucure de roadele vieţii prezente, chiar şi după ce-au fost convinşi de lucrurile viitoare1145. Ei, când văd construcţii, opere de artă şi maşinării, lăcrimează zicând: „Câte lucruri nu meşteşugeşte omul şi [tot] ţărână ajunge!” Atât de mare este dorinţa lor după viaţa prezentă! Ca să dezlege, dar, aceste lanţuri, Hristos zice: „Cel care îşi urăşte sufletul în această lume îl va păstra pentru viaţa veşnică”.
într-adevăr, [ca să înţelegi] că le vorbea ca să-i încurajeze şi să le slăbească frica, ascultă ce spune în continuare: „Cel care îmi slujeşte să Mă urmeze”, referindu-Se la moartea Lui şi cerându-le urmarea Lui prin fapte. Căci slujitorul trebuie negreşit să-L urmeze pe Cel slujit. Şi cercetează în ce moment discută cu ei acestea: nu când erau prigoniţi, ci când erau încrezători, când socoteau că sunt în siguranţă mulţumită cinstei şi slujirii primite din partea multora -, când puteau să se ridice şi să audă: „Să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze”1146, adică: „Fii mereu pregătit”, zice, „de pericole, de moarte, de plecarea de-aici”. Apoi, fiindcă le-a zis pe cele împovărătoare, adaugă şi premiul. Dar care era acesta? Faptul de-a-L urma şi de-a fi acolo unde este El, arătând că după moarte va urma învierea. „Căci, unde sunt Eu”, zice, „acolo va fi şi slujitorul Meu”. Şi unde este Hristos? în ceruri. Aşadar, chiar înainte de înviere să ne mutăm acolo cu sufletul şi cu mintea!
1145 Chiar şi creştinii resimt tentaţia unui trai cât mai comod pe pământ, pentru care sunt dispuşi să depună toate eforturile lor, deşi ştiu bine efemeritatea şi neînsemnătatea vieţii prezente (vezi replica lor imediat următoare în text) în comparaţie cu cea viitoare.
1146 Matei 16, 24.
245
„Dacă cineva îmi slujeşte, Tatăl îl va iubi.”1147 De ce nu a zis: „Eu [îl voi iubi]”? Fiindcă ucenicii încă nu aveau o părere cuvenită despre El, ci aveau una mai mare despre Tatăl. Într-adevăr, ei, care nu ştiau1148 nici că Hristos trebuia să învieze, cum şi-ar fi închipuit lucruri măreţe despre El? De aceea le şi spune fiilor lui Zevedeu: „Nu este al Meu a da, ci [se va da] celor cărora li s-a pregătit de către Tatăl Meu”1149, deşi El însuşi este Cel care judecă1150. Dar în acest loc El stabileşte şi calitatea Lui de [Fiu] adevărat. Căci ca pe nişte slujitori ai Copilului [Său] adevărat, aşa îi va primi Tatăl.
„Acum sufletul Meu e tulburat. Şi ce voi zice: «Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta?”1151 „Dar, fără îndoială, această [spusă] nu îi mai îndemna să meargă la moarte.”1152 Din contră, mai ales [aceasta] îi îndemna. Într-adevăr, ca nu cumva ei să spună: „El, fiind în afara durerilor omeneşti, filosofează cu uşurinţă despre moarte şi ne îndeamnă din [postura] celui neprimejduit”, le arată că, deşi Se afla în agonie, totuşi datorită folosului1153 nu Se dă înapoi. Dar acestea ţin de iconomia Lui, nu de dumnezeirea Lui. De aceea spune: „Acum sufletul Meu este tulburat”. (Fiindcă, de nu ar fi aşa, ce legătură ar fi între ceea ce zice şi spusa: „Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta”?) Şi era atât de tulburat, încât căuta izbăvire de moarte, dacă îi era cu putinţă să scape.
2. Aceste slăbiciuni ţineau de firea Lui omenească. „Dar n-am ce să zic”, spune, „când cer izbăvire. Căci pentru aceasta am venit în ceasul acesta”. Ca şi când ar fi spus: „Chiar dacă suntem tulburaţi, chiar dacă suntem zbuciumaţi, totuşi să nu fugim de moarte! Fiindcă şi Eu acum sunt zbuciumat, dar nu zic ca să scap; căci trebuie să
1147 Cf. Ioan 12, 26; cf. 14, 23.
1148 La fel ca în Omiliile 66, 1-2 şi 75, 4, „nu ştiau” trebuie citit „nu ştiau în mod autentic”. Ucenicii nu aveau încă certitudinea învierii asumată în interiorul fiinţei lor prin lucrarea harului, ci aveau despre înviere doar o cunoaştere exterioară, supusă îndoielii, uitării, impreciziei. După Răstignirea şi învierea Mântuitorului şi, odată cu apariţiile Sale post-pascale, ucenicii vor dobândi o cunoaştere a învierii de neclintit şi o înţelegere clară şi plenară a întregii istorii a mântuirii, „pentru că atunci ei L-au văzut înviat şi fiind prezent cu ei; atunci au aflat credinţa cea adevărată” (Omilia 75, 2).
1149 Matei 20, 23; cf. Marcu 10, 40.
1150 Cf. Ioan 5, 22.
1151 Ioan 12, 27.
1152 Replica aparţine unui conlocutor imaginar.
1153 Folosul fiind, desigur, nu al Lui, ci al nostru: mântuirea întregii lumi, prin moartea Sa răscumpărătoare.
246
rabd ceea ce urmează. Nu spun: «Izbăveşte-Mă din ceasul acesta! Dar ce? «Părinte, preaslăveşte numele Tău!1154 Deşi tulburarea Mă sileşte să zic aceasta, totuşi Eu zic contrariul: «Preaslăveşte numele Tău!, adică: «Du-Mă de-acum spre Răstignire”, ceea ce vădeşte mult omenitatea Lui şi firea care nu dorea să moară, ci se ţinea cu tărie de viaţa prezentă, arătând că nu Se afla în afara simţămintelor omeneşti. Căci, precum nu-i o vină a înfometa, nici a dormi, la fel nici a dori viaţa prezentă. Iar Hristos avea un trup curat de păcate, dar nu eliberat de necesităţile fireşti; altminteri, n-ar fi fost trup. Dar prin aceste [cuvinte] ne-a învăţat şi un alt lucru. Care e acesta? Ca, dacă vreodată am ajunge în agonie şi în spaimă, să nu dăm astfel înapoi de la cele care ne stau înainte.
„Părinte, preaslăveşte numele Tău!” Arată că moare pentru adevăr, numind moartea Sa „slăvire închinată lui Dumnezeu”. Aceasta s-a şi întâmplat după Răstignire. Căci întreaga lume avea să se întoarcă şi să cunoască numele lui Dumnezeu şi să îl slujească; şi nu doar numele Tatălui, ci şi pe-al Fiului; totuşi acest lucru îl trece sub tăcere.
„Atunci a venit glas din ceruri: «L-am şi preaslăvit şi iarăşi îl voi preaslăvi.”1155 Cum l-a preaslăvit? Prin cele ce s-au întâmplat înainte de acestea. „Şi iarăşi îl voi preaslăvi” după Răstignire. Atunci ce [spune] Hristos? „Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi.”1156 Ei au crezut că a fost un tunet sau că un înger I-a vorbit1157. Şi din ce cauză au crezut asta? Oare glasul n-a fost clar şi distinct? [Ba da,] dar imediat a zburat de la ei, pentru că erau mai grei la minte, carnali şi frivoli. Iar unii [doar] au perceput sunetul, alţii însă ştiau că glasul a fost articulat, dar nu şi ce însemna.
Ce [spune], dar, Hristos? „Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi”. De ce a zis acest lucru? Pentru a sta împotriva a ceea ce spuneau mereu, că El n-ar fi de la Dumnezeu. Într-adevăr, Cum oare Cel preaslăvit de Dumnezeu nu este de la Dumnezeu, al Cărui nume se preaslăveşte prin El? Că pentru aceasta s-a şi făcut auzit glasul. De aceea chiar El spune: „Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Nu ca să aflu Eu prin el ceva ce nu ştiam (căci le ştiu pe toate ale Tatălui Meu), ci pentru voi”. Căci, de vreme
1154 Ioan 12, 28.
1155 Ioan 12, 28.
1156 Ioan 12, 30.
1157 Cf. Ioan 12, 29.
247
ce ei ziceau: „Un înger I-a vorbit” sau: „A fost un tunet” şi pentru că nu erau atenţi, El le spune: „Pentru voi a fost, încât chiar în felul acesta să fiţi conduşi spre a pune întrebarea: «Ce s-a zis?”. Iar ei, deşi au fost stârniţi, nici aşa n-au căutat să afle, chiar dacă auziseră că pentru ei s-a săvârşit acest lucru. Pe bună dreptate, glasul nu părea limpede unuia care nu ştia nici măcar către cine a fost rostit. „Pentru voi s-a auzit glasul.” Vezi că aceste lucruri umile se întâmplă pentru ei, iar nu pentru că Fiul ar avea nevoie de ajutor?
„Acum este judecata lumii acesteia. Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat jos.”158 Ce legătură este între această [spusă] şi: „L-am preaslăvit şi îl voi preaslăvi”? Una strânsă şi foarte armonioasă. Căci, de vreme ce a zis: „îl voi preaslăvi”, arată şi modul preaslăvirii. Şi care este modul? „[Diavolul] va fi aruncat jos”, zice. Şi ce înseamnă: „Este judecata lumii acesteia”? Ca şi când ar fi zis: „Va fi tribunal şi răzbunare”. Cum şi în ce mod?
„[Diavolul]”1159 l-a ucis pe omul cel dintâi, luându-l drept vinovat de păcat («căci prin păcat a intrat moartea1160), dar în Mine n-a găsit acest lucru. Atunci, de ce s-a năpustit asupra Mea şi M-a dat morţii? De ce s-a repezit în sufletul lui Iuda ca să Mă ucidă? Să nu-Mi spui acum că a fost iconomia lui Dumnezeu, că acest lucru nu a ţinut de diavol, ci de înţelepciunea Lui. Deocamdată, să cercetăm intenţia celui viclean. Aşadar, cum «este judecată lumea în Mine? Ca şi cum, fiind aşezat un tribunal, i s-ar zice celui viclean: «Fie, pe toţi i-ai ucis, pentru că i-ai găsit vinovaţi de păcat. Pe Hristos de ce L-ai ucis? Nu-i limpede că [ai făcut-o] pe nedrept? în consecinţă, prin El va fi răzbunată lumea întreagă”.
Dar, ca să fie şi mai limpede, voi clarifica aceasta şi printr-un exemplu. Să presupunem un tiran crud, care îi împresoară cu mii şi mii de rele pe toţi cei care-i cad [în robie]. Dacă el, năpustindu-se asupra unui împărat sau a unui fiu de împărat, îl va ucide pe nedrept, moartea aceluia va putea să-i răzbune şi pe ceilalţi. Să presupunem pe cineva, care cere datoria de la datornicii săi şi îi loveşte şi îi aruncă în închisoare; apoi, din nebunia aceasta, duce în aceeaşi temniţă pe unul care nu-i datora nimic. Acesta va fi pedepsit şi pentru cele făcute celorlalţi; căci acela [nedatornic] îl va nimici.
1158 Ioan 12, 31.
1159 întreg paragraful reprezintă o amplă explicaţie oferită de Mântuitorul însuşi.
1160 Romani 5,12.
248
3. La fel s-a întâmplat şi cu Fiul. Căci, pentru cele pe care le-a îndrăznit împotriva lui Hristos, diavolului i se va cere pedeapsă pentru tot ce a făcut împotriva noastră. Şi că El dă de înţeles asta, ascultă ce zice: „Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat jos, prin moartea Mea. Şi Eu, dacă Mă voi înălţa, pe toţi îi voi trage la Mine1161”; adică şi pe cei dintre neamuri. Şi, ca să nu spună cineva: „Cum va fi aruncat jos dacă Te învinge şi pe Tine?” zice: „Nu Mă învinge; căci cum [să-L învingă] pe Cel care trage la Sine şi pe ceilalţi?” Şi nu se referă la înviere, ci la ceva mai mult decât învierea: „Pe toţi îi voi trage la Mine”. Căci, dacă ar fi zis: „Voi învia”, nu era încă limpede că ei vor şi crede; dar, prin spusa: „Vor crede” amândouă sunt vădite deopotrivă, şi că va învia, [şi că vor crede]. Căci, dacă ar fi rămas mort şi dacă ar fi fost un simplu om, nimeni n-ar fi crezut.
„Pe toţi îi voi trage la Mine.” Aşadar, cum spune: „Tatăl îi trage”1162? Pentru că, atunci când Fiul îi trage, şi Tatăl îi trage. „îi voi trage”, zice, „ca pe unii stăpâniţi de un tiran şi care, doar prin ei înşişi, nu pot să se apropie [de Mine], nici să scape din mâinile aceluia, fiindcă opune rezistenţă”. Iar în altă parte numeşte acest lucru „jefuire”: „Nimeni nu poate să jefuiască bunurile celui puternic dacă nu va lega întâi pe cel puternic şi pe urmă să-i răpească bunurile”1163. Acestea le zicea ca să arate forţa Lui. Aşadar, ceea ce acolo [a numit] „jefuire”, aici a numit „tragere”.
Acestea deci ştiindu-le, să ne trezim, să-L slăvim pe Dumnezeu, nu doar prin credinţă, ci şi prin viaţă; altminteri, nu mai e slăvire, ci hulă! Căci Dumnezeu nu e hulit atât de mult dacă un elin e întinat, ci dacă un creştin e stricat. De aceea, vă rog să faceţi totul ca Dumnezeu să fie slăvit1164. Căci zice: „Vai de robul acela prin care numele lui Dumnezeu este hulit!”1165 (iar când e „vai”, numaidecât urmează toată pedeapsa şi răzbunarea), dar: „Fericit cel prin care numele Lui se slăveşte”1166.
Aşadar, să nu stăm ca într-o beznă, ci să fugim de toate păcatele, dar mai ales de cele care merg1167 spre vătămarea comună, fiindcă
1161 Cf. Ioan 12, 32.
1162 Ioan 6, 44.
1163 Matei 12, 29.
1164 Cf. 1 Corinteni 10, 31.
1165 Cf. Romani 2, 24.
1166 Cf. Matei 5,16.
1167 Lit. „traversează” (SiaŞaivw), trec dincolo de limitele spaţiului personal.
249
mai ales prin acestea este hulit Dumnezeu. Căci ce dezvinovăţire vom avea când, poruncindu-ni-se să dăm celorlalţi, noi răpim bunurile altora? Ce nădejde de mântuire va fi pentru noi? Dacă n-ai hrănit pe cel flămând, eşti pedepsit1168. Dacă însă chiar ai dezbrăcat pe cel gol, ce iertare vei dobândi? Nu vom înceta să zicem continuu aceste lucruri! Căci cei care astăzi nu ascultă mâine poate vor asculta. Iar cei care mâine nu vor lua aminte poimâine poate se vor lăsa înduplecaţi. Iar dacă unii ar zăcea chiar pentru totdeauna în nesupunere, totuşi fără vină ne va fi judecata1169; căci am împlinit ce a ţinut de noi.
Fie ca nici noi să nu fim ruşinaţi pentru cele zise, nici voi să nu vă acoperiţi feţele, ci cu toţii să putem sta cu îndrăzneală la tribunalul lui Hristos, ca să putem şi să ne lăudăm cu [îndeplinirea datoriei] noastre, şi să luăm buna voastră reputaţie ca pe o mângâiere faţă de păcatele noastre, în Hristos Iisus, Domnul nostru, cu Care Tatălui fie slava, împreună şi Sfântului Duh, în veci. Amin.
1168 Cf. Matei 25, 41-42.
1169 O hipalagă; de înţeles: „La judecată vom fi găsiţi nevinovaţi”.
Omilia 68
„I-a răspuns mulţimea: «Noi am auzit din Lege că Hristos rămâne în veac; şi cum zici Tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat? Cine este Fiul Omului?” (Ioan 12, 34)
1. Înşelăciunea este uşor de descoperit şi neputincioasă, chiar de-ar fi unsă pe din afară cu mii şi mii de culori. Şi, după cum cei care lipesc cu ipsos crăpăturile zidurilor nu pot să le îndrepte cu ajutorul unsorii, tot astfel şi mincinoşii sunt combătuţi cu uşurinţă; lucru pe care şi aici l-au păţit iudeii. Căci, atunci când Hristos a zis către ei: „Când Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine”1170, ei au spus: „Noi am auzit din Lege că Hristos rămâne în veac; şi cum zici Tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat? Cine este Acesta, Fiul Omului?” Deci ştiau că Hristos este cineva nemuritor şi are o viaţă fără de hotar. Prin urmare, şi aceia ştiau ceea ce El spunea. Căci, deseori, Scripturile aşază împreună Pătimirea şi învierea. Într-adevăr, şi Isaia le pune laolaltă, zicând: „Ca o oaie la junghiere S-a adus”1171 şi toate celelalte. Iar David, în Psalmul al II-lea, precum şi în multe alte locuri, le uneşte pe amândouă. De asemenea, patriarhul [Iacov], zicând: „Întinzându-Se, S-a culcat ca un leu”, a adăugat: „Şi ca un pui de leu. Cine-L va trezi?”1172; indică deopotrivă şi Pătimirea, şi învierea. Aceştia însă, crezând că-I vor închide gura şi că vor dovedi prin aceasta că El nu este Hristos, mărturisesc că „Hristos rămâne în veac”.
Dar ia seama cum [vorbeau] cu vicleşug! Căci n-au zis: „Noi am auzit că Hristos nu pătimeşte nimic, nici nu este răstignit”, ci: „Rămâne în veac”. Totuşi nici ceea ce au zis nu era contrar Lui, fiindcă Pătimirea n-a fost o piedică pentru nemurirea Sa. Din acestea se poate vedea că ei pricepuseră multe dintre cele îndoielnice
1170 Ioan 12, 32.
1171 Isa ia 53, 7.
1172 Facerea 49, 9.
251
şi că lucrau răul în mod voluntar. Într-adevăr, de vreme ce, în convorbirile de mai înainte, El vorbise despre moartea Sa, ei, când au auzit aici: „Se va înălţa”, au bănuit aceasta1173. Apoi spun: „Cine este Acesta, Fiul Omului?” Chiar şi aceasta a fost cu vicleşug. Căci zic: „Să nu crezi că despre Tine spunem aceasta, nici să zici că din ură ne opunem Ţie. Fiindcă, iată, nu ştim despre cine vorbeşti şi, cu toate acestea, dăm pe faţă gândurile noastre”.
Ce [face] atunci Hristos? Pentru a le închide gura şi pentru a le arăta că Pătimirea Sa nu este nicio piedică pentru dăinuirea Lui veşnică, afirmă: „încă puţină vreme lumina este cu voi”1174, arătând că moartea Lui este o strămutare. Căci nici lumina soarelui nu piere, ci, retrăgându-se pentru puţin, iarăşi străluceşte. „Umblaţi cât aveţi lumina!”1175 La ce vreme Se referă aici? Oare la întreaga viaţă prezentă sau la timpul de dinaintea Răstignirii? Eu unul cred că la amândouă. Căci, prin nespusa Lui iubire de oameni, mulţi au crezut şi după Răstignire. Şi zice acestea ca să-i împingă la credinţă, lucru pe care l-a făcut şi mai înainte, spunând aşa: „încă puţin timp mai sunt cu voi”176.
„Cel care umblă în întuneric nu ştie unde merge.”1177 Câte lucruri, de pildă, fac acum iudeii şi nu ştiu ce fac! Ci ca într-un întuneric, aşa umblând, cred că merg pe calea1178 cea dreaptă, dar umblă pe cea opusă, ţinând sabatul şi păzind Legea şi prescripţiile despre mâncăruri; şi nu ştiu unde umblă. De aceea, El zicea: „Umblaţi în Lumină, ca să deveniţi fii ai Luminii”1179, adică „fii ai Mei”. Totuşi, în prolog, evanghelistul spune: „Nu din sânge, nici din voia cărnii, ci de la Dumnezeu s-au născut”1180, adică „de la Tatăl”; dar aici se zice despre El însuşi că i-a născut, ca să afli că este o singură lucrare a Tatălui şi a Fiului.
„Acestea zicând Iisus şi plecând de la ei, S-a ascuns.”1181 Acum de ce Se ascunde? Căci nici n-au ridicat pietre împotriva Lui, nici nu L-au hulit cu ceva de felul celor de mai înainte. Aşadar, de ce
1173 Anume că Se referea la moartea Lui.
1174 Ioan 12, 35.
1175 Ioan 12, 35.
1176 Ioan 7, 33.
1177 Ioan 12, 35.
1178 Lit., o figură etimologică: „Călătorescpe cale” (OSEUELV 68OV).
1179 Cf. Ioan 12, 36.
1180 Ioan 1,13.
1181 Ioan 12, 36.
252
S-a ascuns? Ştia că, păşind în inimile lor1182, furia lor se sălbăticea, chiar dacă ei nu scoteau o vorbă; ştia că [furia lor] era clocotitoare şi ucigaşă şi n-a mai zăbovit ca s-o pună la lucru, ci S-a ascuns, îmblânzindu-le invidia. Priveşte, de pildă, cum evanghelistul sugerează aceasta. Căci numaidecât a adăugat: „Deşi a făcut atâtea minuni, ei tot nu credeau în El”1183. Care sunt acestea? Cele multe, pe care evanghelistul nu le-a mai menţionat1184.
Iar acest lucru1185 e limpede din ceea ce a urmat. Căci, după ce a renunţat şi S-a retras1186 şi după ce a revenit iarăşi, discută cu ei pe un ton calm, zicându-le aşa: „Cel care crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel care M-a trimis”1187. Ia seama ce face: porneşte de la [cuvinte] umile şi modeste şi face apel la Tatăl; apoi iarăşi înalţă cuvântarea. Iar când îi vede sălbăticindu-se, Se retrage; apoi iarăşi vine în faţa lor şi din nou îşi începe cuvântarea plecând de la [cuvinte] umile. Şi unde a făcut aceasta?
Dar unde n-a făcut? Vezi, de pildă, ce spune la început: „Precum aud, judec”1188; apoi, mai înalt: „Căci, după cum Tatăl îi scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot astfel şi Fiul dă viaţă celor cărora voieşte”1189; iarăşi: „Eu nu vă judec, altul este cel care judecă”1190; după care iarăşi Se retrage; apoi, revenind în Galileea, spune: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare”1191. Şi, după ce
1182 Aceeaşi metaforă e folosită şi în Omilia 74, 2, şi ar putea fi pusă în legătură cu Facerea 3, 8: „Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai (subl.n.), în răcoarea serii, s-au ascuns”. Ioan Scot Eriugena (sec. al IX-lea), comentând exegeza la acest verset a Sfântului Ambrozie de Mediolanum (în Despre rai, XIV, 68, în PL 14, 308D-309B), afirmă că raiul în care Dumnezeu umbla în răcoarea serii este, din punct de vedere alegoric, „firea omenească, pe care a zidit-o după chipul Său, pe care niciodată nu a părăsit-o, nici nu a îngăduit ca ea să piară, în care mereu umblă în chip tainic şi duhovnicesc, căutând la inimile şi la rărunchii fiecăruia în parte, întrebând cu glas înţelegător despre pricinile călcării de lege, mustrând şi îndreptând mai degrabă cu milostivire, decât răzbunând cu dreptate” (în Periphyseon (De divisione naturae), IV, 21, în PL 122, 840B, şi în Corpus Christianorum Continuatio Mediaevalis 164, ed. E. Jeauneau, Brepols, Turnhout, 2000, p. 140).
1183 Ioan 12, 37.
1184 Cf. Ioan 20, 30.
1185 Anume că Hristos S-a ascuns pentru a le domoli furia.
1186 Lit. un hysteron-proteron: „După ce S-a retras şi a renunţat”.
1187 Ioan 12, 44.
1188 Ioan 5, 30.
1189 Ioan 5, 21.
1190 Cf. Ioan 12, 47.
1191 Ioan 6, 27.
253
a zis lucruri măreţe despre El, că S-a coborât din cer1192, că oferă viaţă veşnică1193, Se retrage din nou. Şi, când iarăşi vine înaintea lor la sărbătoarea Corturilor, face acelaşi lucru.
2. Oricine ar putea vedea neîncetat că El îşi diversifică învăţătura în acest fel: prin prezenţa Sa, prin absenţa Sa, prin cuvinte umile, prin [cuvinte] înalte. Lucru pe care l-a făcut şi aici. „Deşi a făcut atâtea minuni, ei tot nu credeau în El”, zice, „ca să se împlinească cuvântul lui Isaia pe care l-a zis: «Doamne, cine a crezut vestirii noastre? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit?”1194 Şi spune din nou: „Nu puteau să creadă, fiindcă a zis Isaia: «Cu auzul veţi auzi, şi nu veţi pricepe! Iar acestea le-a zis când a văzut slava Lui şi a grăit despre EI”1195.
Ia seama din nou că [termenii] „fiindcă” şi „a zis” se referă nu la cauză, ci la consecinţă. Căci nu pentru că Isaia a zis ei nu credeau, ci pentru că ei urmau să nu creadă, de aceea a zis Isaia. Atunci de ce evanghelistul nu spune aşa, ci afirmă că necredinţa [vine] din prorocie, iar nu prorocia din necredinţă? Şi, continuând, afirmă acelaşi lucru cu mai mare tărie, zicând aşa: „De aceea nu puteau să creadă, pentru că a zis Isaia”1196. Din acestea vrea să înfăţişeze, pe temeiul multor [dovezi], adevărul Scripturii şi faptul că cele prorocite s-au întâmplat nu altfel, ci aşa cum le-a zis [Scriptura]. Într-adevăr, ca nu cumva să spună cineva: „Şi pentru ce a mai venit Hristos? Nu ştia că ei urmau să nu ia aminte la El?”, de aceea aduce şi [mărturia] prorocilor, care ştiau aceasta1197.
El însă a venit ca ei să nu aibă niciun pretext pentru păcatul lor. Căci, cele pe care prorocul le-a prevestit, le-a prevestit ca pe nişte [evenimente] ce se vor întâmpla negreşit. Fiindcă, dacă nu urmau să se întâmple negreşit, nu le-ar fi prevestit; dimpotrivă, urmau să se întâmple fără doar şi poate, întrucât aceia erau incurabili. Şi, dacă este pus „nu puteau”, este pus în loc de „nu voiau”. Şi să nu te miri! Pentru că şi în alte locuri spune: „Cel care poate înţelege să înţeleagă!”1198 Astfel, în multe locuri „alegerea” este numită „putere”.
1192 Cf. Ioan 6, 41.
1193 Cf. Ioan 6, 47, 54.
1194 Ioan 12, 37-38.
1195 Cf. Ioan 12, 39-41.
1196 Ioan 12, 39.
1197 Anume că iudeii nu vor crede în El.
1198 Matei 19,12.
254
Şi din nou: „Nu poate lumea să vă urască pe voi, ci pe Mine Mă urăşte”1199.
Iar cineva ar putea vedea că acest [fel de exprimare] este respectat şi în obiceiul comun. Ca atunci când cineva zice: „Nu pot să-l iubesc pe cutare”, numind forţa voinţei drept „putinţă”. Şi din nou: „Nu poate cutare să fie bun”. Şi ce spune prorocul? „Dacă îşi va schimba etiopianul pielea sa şi leopardul petele sale, atunci şi poporul acesta, deprins cu cele rele, va putea să facă binele”1200. Nu spune acest lucru pentru că le-ar fi fost imposibilă practicarea virtuţii; ci pentru că nu vor, de aceea nu pot. Iar ceea ce zice evanghelistul înseamnă aceasta, anume că nu era cu putinţă ca prorocul să mintă. Totuşi nu pentru aceea era imposibil ca ei să creadă. Căci era posibil şi ei să creadă, şi prorocia să rămână nemincinoasă. Dar prorocul n-ar fi prezis aceste lucruri dacă ei ar fi urmat să creadă. „Atunci de ce”, întrebi, „n-a spus aşa?” Pentru că Scriptura are asemenea [forme de exprimare] particulare şi trebuie să ne supunem regulilor ei.
„Acestea le-a zis când a văzut slava Sa.”1201 A cui? A Tatălui. Atunci cum oare Ioan vorbeşte despre Fiul1202, iar Pavel despre Duhul1203? Ei fac astfel nu pentru că ar confunda ipostasurile, ci ca să arate vrednicia Lor unică. Fiindcă şi cele ale Tatălui sunt ale Fiului, şi cele ale Fiului sunt ale Tatălui1204. Deşi multe lucruri El le-a zis prin îngeri, totuşi nimeni nu spune: „Precum a zis îngerul”. Dar ce? „Precum a zis Dumnezeu”. Căci cele zise de Dumnezeu prin mijlocirea îngerilor sunt ale lui Dumnezeu; dar cele ale lui Dumnezeu nu sunt şi ale îngerilor. Iar aici1205 spune că vorbele sunt ale Duhului.
„Şi a grăit despre El.”1206 Ce a grăit? „L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt”1207 şi celelalte. Deci „slavă” numeşte aici:
1199 Ioan 7, 7.
1200 Ieremia 13, 23.
1201 Ioan 12, 41.
1202 Cf. Ioan 1,14 ş.a.
1203 Cf. 2 Corinteni 3, 3, 5.
1204 Majoritatea manuscriselor continuă fraza cu adaosul: „Şi cele ale Fiului sunt ale Duhului” („Kai TOI TOU Yiou, TOU nvEuţiaTog EOTI”, PG 59, 376 n. a), considerat neautentic de editori.
1205 1 Corinteni 3, 3, 5; cf. Isaia 42,1; 59, 21.
1206 Ioan 12, 41.
1207 Isaia 6,1.
255
vederea aceea, fumul, auzirea tainelor de negrăit, vederea serafimilor, fulgerul izbucnind din tron, spre care1208 acele Puteri nu puteau să privească. „Şi a grăit despre El.” Ce a grăit? Că a auzit „un glas zicând: «Pe cine voi trimite şi cineva merge? Şi am răspuns: «Iată, sunt eu, trimite-mă pe mine! Şi El a zis: «Cu auzul veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi privind veţi privi, dar nu veţi vedea. Căci au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca nu cândva să vadă cu ochii şi să înţeleagă cu inima”1209.
Iată iarăşi un alt subiect de dispută; dar nu-i [aşa], dacă îl cercetăm corect. Căci, precum soarele loveşte ochii celor bolnavi nu potrivit cu firea-i proprie, tot astfel se întâmplă şi cu cei care nu iau aminte la cuvintele lui Dumnezeu. În acest sens se zice că El a învârtoşat şi inima lui Faraon1210; aşa li se întâmplă şi celor care caută ceartă din cuvintele lui Dumnezeu. Fiindcă şi aceasta este o [expresie] particulară a Scripturii, cum sunt şi: „I-a predat unei minţi vrednice de osândă”1211 şi: „I-a împărţit între neamuri”1212, adică: „A îngăduit”, „a permis”. Căci [prorocul] nu ni-L înfăţişează aici ca pe unul ce lucrează [acestea], ci arată că ele s-au întâmplat din cauza vicleniei celorlalţi. Într-adevăr, când suntem abandonaţi de Dumnezeu, suntem predaţi diavolului; şi, fiind predaţi diavolului, suferim mii şi mii de lucruri cumplite.
Aşadar, ca să-l înfricoşeze pe ascultător, [prorocul] zice: „A împietrit” şi „i-a predat”. Iar [ca să ştii] că El nu doar nu ne predă, dar nici nu ne abandonează, dacă noi nu ne dorim, ascultă ce spune: „Nicidecum, [ci] păcatele voastre pun despărţire între Mine şi voi”1213 şi din nou: „Cei care se depărtează de Tine vor pieri”1214, iar Osea spune: „Ai uitat legea Dumnezeului tău, te voi uita şi Eu”1215; şi El însuşi în evanghelii [zice]: „De câte ori am vrut să-i adun laolaltă pe copiii voştri şi nu aţi voit”1216; şi Isaia din nou: „Am venit şi nu era vreun om; am chemat şi nu era cine să asculte”1217. Acestea le spune
1208 Spre fulger.
1209 Isaia 6, 8-10.
1210 Cf. Ieşirea 7, 3.
1211 Romani 1, 28.
1212 Iezechiel 36,19.
1213 Isaia 59, 2.
1214 Psalmul 72, 26.
1215 Cf. Osea 4, 6.
1216 Luca 13, 34.
1217 Isaia 50, 2.
256
pentru a arăta că noi devenim iniţiatorii abandonului şi cauzatorii distrugerii noastre. Căci Dumnezeu nu doar că nu vrea să ne abandoneze, nici să ne pedepsească, ci, chiar când ne pedepseşte, o face fără să o voiască. „Căci nu voiesc”, zice, „moartea păcătosului, pe cât [voiesc] să se întoarcă şi să fie viu”1218. Iar Hristos lăcrimează chiar pentru nimicirea Ierusalimului; lucru pe care şi noi îl facem pentru prieteni.
3. Acestea deci ştiindu-le, să facem totul ca să nu fim părăsiţi de Dumnezeu, ci să stăruim în grija pentru suflet şi în iubirea unora faţă de ceilalţi, şi să nu ne sfâşiem mădularele noastre (căci aceasta este [o faptă] a celor nebuni şi ieşiţi din fire). Dimpotrivă, cu cât le vedem aflate într-o stare mai rea, mai mult să le îngrijim. Căci adesea vedem pe mulţi care au şi în trupurile lor boli greu de purtat şi incurabile şi nu încetăm să le administrăm doctorii. Ce e mai rău decât guta la picioare1219? Ce [e mai rău decât] guta la mâini? Deci oare să tăiem membrele? Nicidecum! Ci facem totul ca să le bucurăm de o oarecare mângâiere, atât timp cât nu putem să stârpim boala.
Aceasta să o facem şi cu fraţii noştri; şi, chiar de-ar avea boli incurabile, să stăruim în îngrijirea lor şi „să purtăm sarcinile unii altora”1220. Căci „astfel vom împlini şi legea lui Hristos”1221 şi vom dobândi bunătăţile făgăduite, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui fie slava, împreună şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
1218 Cf. Iezechiel 18, 32.
1219 De remarcat că Sfântul Ioan alege pentru demonstraţia sa un exemplu de boală specifică oamenilor bogaţi. Atât de-aici, cât şi din alte pasaje putem deduce că audienţa Sfântului Ioan era formată în mod constant (şi) din pătura înaltă a societăţii antiohiene. Insistenţa cu care autorul corijează patima lăcomiei, a acumulării neobosite şi prin orice mijloace de bunuri mobile şi imobile, nu ar fi avut niciun rost dacă în public nu se găseau nobilii cetăţii şi oamenii înstăriţi.
1220 Cf. Galateni 6, 2.
1221 Galateni 6, 2.
Omilia 69
„Totuşi şi dintre căpetenii mulţi au crezut în El, dar nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din sinagogă. Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu.” (Ioan 12, 42-43)
1. Trebuie să fugim de toate patimile stricătoare de suflet laolaltă, dar cu mult mai mult de acelea care nasc chiar din ele mulţime de păcate; mă refer, de pildă, la iubirea de arginţi. Boala [aceasta] este în sine cumplită, dar devine cu mult mai insuportabilă prin aceea că e rădăcina şi maica tuturor răutăţilor. La fel este şi slava deşartă.
Iată, bunăoară, şi aceste [căpetenii] s-au rupt de credinţă din pricina iubirii de slavă. „Căci mulţi”, zice, „şi dintre căpetenii au crezut în El, dar nu mărturiseau din pricina iudeilor, ca să nu fie izgoniţi din sinagogă”. Chiar El le spunea lor acest lucru mai înainte: „Cum puteţi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”1222 Aşadar, nu erau căpetenii, ci robi potrivit celei mai de pe urmă robii. Totuşi şi această frică1223 a fost mai târziu desfiinţată. Căci nicăieri în vremea apostolilor nu-i vedem stăpâniţi de acest simţământ. Pentru că în vremea acelora au crezut şi căpeteniile, şi preoţii. Căci, venind harul Duhului, pe toţi i-a făcut mai tari ca diamantul.
Prin urmare, de vreme ce aceasta era ceea ce îi împiedica atunci să creadă, ascultă ce zice: „Cel care crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel care M-a trimis pe Mine”1224. Ca şi când ar fi zis: „De ce vă este teamă să credeţi în Mine? Credinţa trece prin Mine la Tatăl, la fel ca şi necredinţa”. Iată cum cu orice prilej le arată identitatea fiinţei! Şi n-a zis: „Cel care Mă crede”, ca să nu spună
1222 Ioan 5, 44.
1223 Frica de a-L mărturisi pe Hristos în faţa fariseilor.
1224 Ioan 12, 44.
258
cineva că Se referea la [credinţa în] vorbele Lui, ceea ce se putea spune şi în cazul unor oameni. Căci cel care îi crede pe apostoli nu îi crede pe ei, ci pe Dumnezeu. Dar, ca să afli că vorbeşte despre credinţa în fiinţa Lui, El n-a zis: „Cel care crede cuvintele Mele”, ci: „Cel care crede în Mine”.
„Şi de ce”, spui, „nicăieri n-a zis invers: «Cel care crede în Tatăl nu crede în Tatăl, ci în Mine?” Pentru că ei ar fi zis: „Iată, noi credem în Tatăl, dar în Tine nu credem”. Şi, într-adevăr, ei încă se găseau într-o condiţie mai slabă. Vorbind, bunăoară, cu ucenicii, le-a zis aşa: „Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine”1225. Pe cei de faţă însă, văzându-i mai slabi pentru a asculta astfel de cuvinte, îi conduce altfel. Le arată deci că nu-i cu putinţă să crezi Tatălui fără a crede în EL Şi, ca să nu socoteşti că [vorbele] au fost rostite ca despre un om, adaugă: „Cel care Mă vede pe Mine vede pe Cel care M-a trimis pe Mine”1226.
Dar ce? Dumnezeu este trup? Nicidecum. Căci aici Se referă la vederea cu mintea, din aceasta arătând şi consubstanţialitatea1227. Şi ce înseamnă: „Cel care crede în Mine”? E ca şi cum ar zice cineva: „Cel care ia apă dintr-un râu nu o ia din râu, ci din izvor”. Totuşi, chiar şi această imagine este mai degrabă prea slabă faţă de ceea ce ni se pune înainte.
„Eu lumină am venit în lume.”1228 într-adevăr, de vreme ce Tatăl este numit prin acest nume pretutindeni în Vechiul şi în Noul [Testament], şi El S-a folosit de acelaşi. Pentru aceasta şi Pavel, învăţându-se de-aici, îl numeşte „strălucire”1229. El vădeşte în acest loc şi multa Sa înrudire cu Tatăl, precum şi faptul că nu există nimic interpus [între Ei], din moment ce afirmă că credinţa în El nu [rămâne] la El, ci trece la Acela. Şi S-a numit pe Sine „lumină”, pentru că ne-a scăpat de rătăcire şi ne-a dezlegat de întunericul inteligibil.
„Dacă cineva nu ascultă de Mine, nu Eu îl judec. Căci n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea.”1230 într-adevăr, ca ei să nu creadă că din slăbiciune i-a omis pe cei care-L dispreţuiau, de aceea a zis: „Nu am venit să judec lumea”.
1225 Ioan 14,1.
1226 Ioan 12, 45.
1227 în text, opoouaioc;. Termenul mai apare şi în Omilia 52, 3; 54, 2; 74,1, 2.
1228 Ioan 12, 46.
1229 Evrei.
1230 Ioan 12, 47.
259
2. Apoi, ca nu cumva prin aceasta să devină mai delăsători, după ce-au aflat că „cel care crede este mântuit, iar cel care nu crede este osândit”1231, ia aminte cum le-a înfăţişat şi tribunalul înfricoşător, continuând şi zicând: „Cel care Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are pe Cel care îl judecă”1232. „Dacă Tatăl nu judecă pe nimeni, iar Tu nu ai venit să judeci lumea, cine îl judecă?” „Cuvântul pe care l-am grăit, acela îl va judeca.”1233 într-adevăr, de vreme ce ei ziceau că El nu este de la Dumnezeu, de aceea El a vorbit astfel, ca să arate că nu vor putea atunci să spună acestea, ci „cuvintele pe care le-am grăit acum vor sta în loc de judecător, combătându-i şi tăind de la ei orice apărare”.
„Şi cuvântul pe care l-am grăit.” Care cuvânt? „Că nu am venit de la Mine, că Tatăl, Care M-a trimis, Acela Mi-a dat poruncă ce să zic şi să grăiesc”1234 şi altele de felul acesta. Pe acestea, de bună seamă, le-a zis astfel pentru ei, ca să nu aibă niciun pretext de apărare. Fiindcă, dacă n-ar fi aşa, ce-ar avea El mai mult decât Isaia? Că şi acela zice acelaşi lucru: „Domnul îmi dă limbă de învăţătură, ca să ştiu când trebuie să rostesc cuvânt”1235. Ce [ar avea mai mult] decât Ieremia? Că şi acela, când era trimis, primea insuflare1236. Ce [ar avea mai mult] decât Iezechiel? Că şi el, după ce a mâncat sulul de papir, a vorbit la fel1237.
Pe de altă parte, ei, care urmau să asculte ceea ce El zicea, vor fi găsiţi drept cauzatori de cunoaştere pentru El. Căci, dacă, în momentul trimiterii Sale, a primit poruncă ce să vorbească, atunci vei zice că, înainte de a fi trimis, El nu ştia. Şi ce este mai lipsit de pietate decât aceste vorbe, dacă cineva ar primi în acest fel [cuvintele Sale] şi n-ar pricepe cauza umilinţei lor? Dar Pavel spune că şi el însuşi ştia, şi cei deveniţi ucenici, „care este voinţa lui Dumnezeu cea bună, ce este bineplăcut şi desăvârşit”1238; Fiul însă a fost oare neştiutor până să primească porunca? Şi cum ar putea să aibă sens aceasta? Vezi că de aceea duce cuvintele Sale la o umilinţă peste măsură, ca şi pe aceia să-i atragă, şi pe cei de după ei să-i reducă la
1231 Marcu 16,16.
1232 Ioan 12, 48.
1233 Ioan 12, 48.
1234 Cf. Ioan 12, 49.
1235 Isaia 50, 4.
1236 Cf. Ieremia 1, 9.
1237 Cf. Iezechiel 3,1.
1238 Romani 12, 2.
260
tăcere? Pentru aceasta deci rosteşte cuvinte omeneşti, pentru ca, chiar şi în felul acesta, să ne silească să fugim de simplitatea1239 spuselor Sale, fiind conştienţi că [aceste] cuvinte ţin nu de natura Sa, ci de slăbiciunea ascultătorilor.
„Şi ştiu că porunca Lui este viaţă veşnică. Aşadar, ceea ce grăiesc, precum Mi-a poruncit Mie Tatăl Meu, aşa grăiesc.”1240 Vezi umilinţa cuvintelor Sale? Căci cel care a primit o poruncă nu este stăpân al său. Totuşi El însuşi spune [în alt loc]: „Căci, precum Tatăl îi scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, aşa şi Fiul le dă viaţă celor cărora El voieşte”1241. Atunci, El are autoritate să-i scoale pe cei pe care îi voieşte, dar oare nu are [autoritate] să zică ce doreşte? De fapt, ce vrea să zică prin aceste cuvinte este aceasta: „E o faptă contrară naturii ca Acela să zică ceva, iar Eu să rostesc altceva”.
„Şi ştiu că porunca Lui este viaţă veşnică.” Aceasta a spus-o pentru cei care afirmau că El e un înşelător şi că a venit să-i rănească. Iar când zice: „Eu nu judec”, arată că nu El este cauza pieirii unora ca aceştia. Într-adevăr, prin acestea aproape că le mărturiseşte că urmează să fie luat de la ei şi nu va mai fi cu ei, că „Eu v-am vorbit vouă fără să rostesc nimic ca al Meu propriu, ci toate ca de la Tatăl”. Şi de aceea Şi-a încheiat cuvântarea către ei pe un [ton] umil, ca să poată zice: „Până la sfârşit le-am vorbit lor cu acest ultim glas”.
Care a fost acesta? „«Precum Mi-a vorbit Tatăl, aşa grăiesc1242. Dacă aş fi fost potrivnic lui Dumnezeu, aş fi afirmat contrariul, anume că nu spun nimic din cele plăcute lui Dumnezeu, ca să aduc slava asupra Mea. Acum însă aşa de mult le-am pus pe toate pe seama Lui, încât să nu numesc nimic drept «al Meu. Aşadar, de ce nu Mă credeţi când vă zic că «am luat poruncă şi când înlătur cu atâta tărie suspiciunea voastră vicleană privitoare la revoltă? Căci, precum este imposibil ca cei care-au primit poruncă să facă sau să zică altceva decât cele câte le voiesc cei care i-au trimis, câtă vreme împlinesc porunca şi nu o falsifică, tot astfel şi pentru Mine este cu neputinţă să zic sau să fac alte lucruri decât ce vrea Tatăl. Într-adevăr, ceea ce Eu fac Acela face, pentru că Tatăl este cu Mine şi «nu M-a lăsat singur1243.”
1239 Lit. „nimicnicie”, „preţ ieftin” (EUTEAEIQ).
1240 Ioan 12, 50.
1241 Ioan 5, 21.
1242 Ioan 12, 50.
1243 Ioan 8, 29.
261
Vezi cum pretutindeni arată că este unit cu Cel care L-a născut şi nu-i nimic interpus [între Ei]? Căci, şi când zice: „Nu de la Mine însumi am venit”1244, o spune nu privându-Se de autoritate, ci anulând orice diferenţă şi potrivnicie. Iar dacă oamenii sunt stăpâni pe ei înşişi, cu atât mai mult Fiul cel Unul-Născut1245. Şi că acest lucru e adevărat, ascultă ce spune Pavel: „S-a golit pe Sine”1246 şi: „S-a dat pentru noi”1247. Dar ceea ce ziceam -, cumplit lucru e slava deşartă, cumplit! Căci ea i-a făcut pe aceia să nu creadă, iar pe alţii totodată să creadă greşit şi să interpreteze spre impietate ceea ce s-a zis de dragul acelora şi din iubire de oameni.
3. Să fugim, dar, în orice chip de această fiară! Căci ia înfăţişări multe şi felurite şi pretutindeni seamănă veninul ei specific: şi în bani, şi în desfătări, şi în frumuseţea trupească. Din cauza ei încălcăm pretutindeni limitele necesarului; din cauza ei există excesul în haine şi roiul imens de slujitori; pentru aceasta strictul necesar este dispreţuit pretutindeni: şi în case, şi în haine, şi la masă; în schimb, domneşte excesul. Vrei să te bucuri de slavă? Lucrează milostenia! Atunci te vor lăuda îngerii, atunci te va primi Dumnezeu! Dar acum admiraţia ta se întinde până la aurari şi la ţesători; iar tu pleci [din viaţă] neîncununată1248, văzându-te pe tine însăţi cum primeşti blesteme deseori.
Dacă însă nu ţi-ai înconjura trupul cu acestea, ci le-ai deşerta în pântecele săracilor, multe aplauze vei primi din toate părţile, multă laudă. Atunci le vei poseda pe acestea, când le vei dărui celorlalţi; dar, câtă vreme singură le ţii, nu le deţii1249. Căci casa este un tezaur nedemn de încredere; tezaur sigur sunt mâinile
1244 Ioan 8, 42.
1245 Pentru sintagma „Unul-Născut”, vezi SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol 1, pp. 77-78, n. 150.
1246 Filipeni 2, 7.
1247 Efeseni 5, 2.
1248 Ca şi în Omiliile 61, 3-4, şi 62, 4-5, Sfântul Ioan adresează întreaga secţiune morală femeilor, ca unele care pot fi mai predispuse exceselor condamnate aici de Sfântul Ioan: lăcomia, traiul în desfătări, grija exagerată pentru trup, luxul în case şi în vestimentaţie.
1249 în greacă, un abil joc de cuvinte aşezat în rimă, care ne reaminteşte că Sfântul Ioan era un stilist remarcabil: „EOX; 8 dv pdvq KOTEXIK OUK EX£i”. În original, un accent important cade pe KOTExqţ, intensificat de preverbul KOTd pentru a indica lipirea pătimaşă a sufletului de bunurile materiale.
262
săracilor. De ce îţi înfrumuseţezi trupul, când îţi neglijezi sufletul şi îl laşi cuprins de necurăţie? De ce nu acorzi sufletului o purtare de grijă la fel de mare ca cea pentru trup? Deşi ar trebui una mai mare. Cu toate acestea, iubiţilor, ar trebui să-i acordăm măcar o purtare de grijă egală! Căci, spune-mi, dacă cineva te-ar întreba: „Ce doreşti: trupul tău să fie viguros şi în bună stare şi să biruiască prin frumuseţe naturală, dar să poarte haine ieftine, sau să fie mutilat şi plin de boli şi să poarte mult aur şi să fie înfrumuseţat?” Oare n-ai prefera cu mult mai mult să deţii frumuseţea în natura trupului decât în înfăşurarea cu haine? Aşadar, pentru trup vei prefera aceasta, dar pentru suflet contrariul, ţinându-l şi ruşinos, şi sluţit, şi negru; crezi că vei avea vreun rod din podoabele de aur? Şi cât de mare e nebunia aceasta?
întoarce podoaba ta înăuntru, iar cu aceste coliere înconjoară-ţi sufletul! Căci toate cele atârnate de trup nu ajută nici la sănătatea lui, nici la frumuseţea lui; fiindcă nu vor face nici din negru alb, nici din urât, frumos sau chipeş. Dacă însă le vei pune împrejurul sufletului, îndată din negru îl vor face alb, din ruşinos şi sluţit îl vor face frumos şi chipeş. Şi nu al meu este cuvântul, ci al Domnului însuşi, Care aşa zice: „Dacă vor fi păcatele voastre ca purpura, ca zăpada le voi albi”1250 şi: „Daţi milostenie şi toate ale voastre vor fi curate!”1251
Astfel făcând1252, nu doar pe tine însăţi, ci şi pe bărbatul tău îl vei face frumos. Căci, dacă [soţii voştri] vor vedea că lepădaţi această podoabă, nu vor mai fi nevoiţi să facă cheltuieli mari; şi, nefăcându-le, vor renunţa la tot luxul şi vor deveni mai aplecaţi spre a face milostenie, iar voi veţi putea să îi sfătuiţi cu îndrăzneală cele necesare. Acum însă sunteţi lipsite de orice asemenea autoritate. Căci cu ce gură le veţi vorbi despre aceste lucruri? Cu ce ochi îi veţi privi pe bărbaţii voştri cerându-le [să facă] milostenie, când cheltuiţi mai mult pe îmbrăcarea trupului? Atunci vei putea să-i vorbeşti cu îndrăzneală bărbatului tău despre milostenie, când vei lepăda podoabele de aur. Şi, chiar de n-ai reuşi deloc [să-l îndupleci], totuşi ai plinit tot ce-a ţinut de tine. Dar mai degrabă e imposibil să nu-l câştigi dacă îi vorbeşti
1250 Isaia 1,18.
1251 Luca 11, 41.
1252 Lit. „având această stare de spirit” (ouTug SiaK£ii£vr]).
263
prin faptele înseşi. „Căci ce ştii, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul?”1253
Deci acum, precum vei da socoteală şi pentru tine, şi pentru el, [tot astfel], dacă vei dezbrăca toată această nălucire1254, vei avea îndoită cunună, fiind încununată împreună cu bărbatul tău şi păşind triumfător în acei veci nesfârşiţi şi bucurându-te de bunătăţile veşnice; de care fie ca noi toţi să avem parte, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.
1253 1 Corinteni 7,16.
1254 în text: avTCtcna, adică „iluzia” sau „amăgirea” pe care o întreţine cineva despre sine printr-o vestimentaţie extravagantă, bijuterii, farduri etc. Îi cad pradă acestei fa ntezii nu doar cei din jur, cât şi persoana în cauză, care, instrumentând astfel un joc al aparenţelor egolatru, se depărtează din ce în ce mai mult de sinele autentic.
Omilia 70
„Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit.” (Ioan 13,1)
1. „Fiţi imitatori ai mei”, spune Pavel, „precum şi eu sunt al lui Hristos”1255. Căci de aceea a şi luat carne din frământătura noastră1256, ca prin aceasta să ne înveţe pe noi virtutea. „Căci prin asemănarea cu carnea păcatului”, zice, „şi din pricina păcatului, a osândit păcatul în carnea Sa”1257. Şi însuşi Hristos [zice]: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit la inimă”1258. Iar acestea le-a învăţat nu doar prin vorbe, ci şi prin fapte. Într-adevăr, ei L-au numit şi samaritean, şi demonizat, şi înşelător, au aruncat şi cu pietre asupra Lui. Iar acum fariseii trimiteau slujitori ca să-L prindă, acum puneau1259 pe alţii să îi întindă curse. Dar şi ei înşişi de multe ori continuau să-L ocărască, deşi nu aveau niciun [motiv] să-I aducă aceste învinuiri, ci primeau chiar binefaceri din partea Lui neîncetat. Şi, după atât de multe [rele], El totuşi nu încetează să le facă binele, şi prin vorbe, şi prin fapte. Iar când un oarecare slujitor L-a pălmuit, El zice: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte răul; iar dacă [am vorbit] bine, de ce Mă loveşti?”1260
Dar pe acelea [le-a făcut] faţă de duşmanii şi uneltitorii Lui. Acum însă să vedem ce face şi faţă de ucenici, şi mai cu seamă [să vedem purtarea] pe care o vădeşte faţă de trădătorul Său. Într-adevăr, pe cel pe care mai mult decât pe toţi trebuia să-l urască întrucât, ucenic fiind şi părtaş cu El la masă şi sare, şi văzând
1255 1 Corinteni 11,1.
1256 Termen îndrăgit de Sfântul Apostol Pavel: Romani 9, 21; 11, 6; 1 Corinteni 5, 6-7; Galateni 5, 9.
1257 Romani 8, 3.
1258 Matei 11, 29.
1259 Lit. „expediau” (KaO(rpi), în pereche sinonimică cu „trimiteau”.
1260 Ioan 18, 23.
265
minunile şi fiind învrednicit de atâtea lucruri, totuşi a comis [o faptă] mai gravă decât toate, nu aruncând cu pietre, nici insultându-L, ci trădându-L şi predându-L -, pe acesta ia seama cum îl primeşte cu bunătate, spălându-i picioarele1261. Căci chiar prin aceasta voia să-l oprească de la acea viclenie. Deşi El, dacă voia, putea să-l usuce întocmai ca pe smochin1262, să-l taie pe din două aşa cum a despicat pietrele1263 sau să-l sfâşie ca pe catapeteasmă1264. Totuşi n-a vrut să-l abată prin constrângere, ci prin alegerea voinţei sale. De aceea îi şi spală picioarele. Totuşi, acel nenorocit şi ticălos nu s-a ruşinat de aceasta.
„înainte de sărbătoarea Paştilor”, zice, „ştiind Iisus că a venit ceasul Lui”1265. „Ştiind” nu atunci, ci [vrea să] spună că a făcut ceea ce a făcut ştiind dinainte. „Ca să treacă.” Evanghelistul, printr-o exprimare înaltă, numeşte moartea Lui „trecere”1266. „iubindu-i pe ai Săi, până la sfârşit i-a iubit”. Ai văzut cum, urmând să-i părăsească, le arată o iubire mai puternică? Căci [cuvintele]: „iubindu-i, până la sfârşit i-a iubit” indică aceasta, anume că El n-a lăsat neîmplinit nimic din cele care se cuvin a fi săvârşite de cel care iubeşte cu tărie.
Dar de ce El n-a arătat aceasta de la început? Pe cele mai mari le înfăptuieşte mai târziu, ca să sporească mai mult dragostea lor şi ca să le pună de-o parte, de mai înainte, o mare mângâiere pentru necazurile care urmau să vină. Iar [evanghelistul] îi numeşte „ai Săi” din pricina dragostei; fiindcă şi pe alţii îi numeşte „ai Săi”, [dar] pentru că sunt creaţia Lui, ca atunci când zice: „Dar ai Săi nu L-au primit”1267. Şi ce înseamnă „cei din lume”? Pentru că „ai Săi” erau şi cei morţi, precum cei din preajma lui Avraam, Isaac şi Iacov şi alţii ca ei; dar aceia nu erau din lume. Vezi că El este Dumnezeu şi al Vechiului şi al Noului [Testament]?
Şi ce înseamnă „până la sfârşit i-a iubit”? Este în loc de: „A continuat să-i iubească neîncetat”1268, iar [evanghelistul] zice
1261 Cf. Ioan 13, 5.
1262 Cf. Matei 21,19.
1263 Cf. Matei 17, 51.
1264 Cf. Matei 27, 51.
1265 Ioan 13,1.
1266 „Trecerea” (peTdpaoiq) putea să trimită implicit şi la semnificaţia sărbătorii Paştilor (ebr. Pesah, „trecere”).
1267 Ioan 1,11.
1268 Sintagma £ig TEĂog are o semnificaţie atât temporală („până la sfârşit”), cât şi calitativă („până în cel mai înalt grad”). Acelaşi radical lexical este reluat sub forma verbală în momentul culminant al morţii lui Iisus: „După aceasta, văzând Iisus că toate s-au împlinit” (TETEAEOTOI, Ioan 19, 28); „Iisus a zis: «S-a împlinit!” (TETEĂEOTOI, Ioan 19, 30).
266
aceasta ca pe o dovadă a marii Lui iubiri. Totuşi în altă parte a menţionat o alta, când spune că Şi-a pus sufletul pentru prietenii Săi1269; dar încă nu se întâmplase acest lucru. Şi de ce acum le-a arătat aceasta1270? Pentru că era [un lucru] cu mult mai minunat, după ce El S-a arătat mai strălucitor înaintea tuturor1271; şi [pentru că] El, Care urma să Se depărteze de ei, le-a lăsat o alinare nu mică. Într-adevăr, de vreme ce urmau să fie foarte îndureraţi, ca o compensaţie, El le aduce prin acestea o mângâiere.
„Şi, făcându-se cină, diavolul punând în inima lui Iuda [gândul] să-L vândă.”1272 Evanghelistul a zis aceasta uimit, arătând că El l-a spălat pe cel care deja alesese să-L trădeze. [Evanghelistul] vădeşte multa viclenie a acestuia, pentru că nu l-a domolit nici părtăşia la masă mai ales aceasta poate să domolească viclenia -, nici faptul că până în ultima zi învăţătorul a continuat să-l rabde.
„Ştiind Iisus că Tatăl I-a dat Lui toate în mână şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu Se duce.”1273 Aici [evanghelistul], din nou minunându-se, zice: „Cineva de o asemenea măreţie şi însemnătate, Care a venit de la Dumnezeu şi la El pleacă, Care stăpâneşte toate, a săvârşit aceasta şi n-a socotit astfel nevrednic să accepte o asemenea faptă”. Iar „predarea”1274, după cum mi se pare, numeşte aici mântuirea credincioşilor. Căci, şi când spune: „Toate mi-au fost predate de Tatăl Meu”1275, Se referă la această „predare”; cum afirmă şi în alt loc: „Ai Tăi erau şi Mi i-ai dat Mie”1276; şi din nou: „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl”1277 şi: „Decât dacă i s-a dat lui din cer”1278. Aşadar, [evanghelistul] se referă fie la aceasta, fie la faptul că El urma să nu Se micşoreze întru
1269 Cf. Ioan 15,13.
1270 Iubirea Sa, manifestată prin spălarea picioarelor ucenicilor.
1271 Cu referire la intrarea triumfală în Ierusalim (cf Ioan 12,12-13).
1272 Ioan 13, 2.
1273 Ioan 13, 3.
1274 Sau „transmiterea”, „darea în primire” (TrapdSoou;). Termenul trimite la expresia de mai sus: „I-a dat Lui toate în mână” (Ioan 13, 3).
1275 Matei 11, 27.
1276 Ioan 17, 6.
1277 Ioan 6, 44.
1278 Ioan 3, 27.
267
nimic din [cauza] aceasta, de vreme ce de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge şi le deţine pe toate.
Când auzi „predare”, nu te gândi la nimic omenesc, pentru că indică cinstirea Sa faţă de Tatăl şi unitatea de cuget cu El. Căci, precum Tatăl îi predă Lui, la fel şi El Tatălui. Şi Pavel arată, zicând: „Când El îi va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui”1279. Dar aici [evanghelistul] a zis aceasta într-un mod mai omenesc, arătând grija Lui cea multă faţă de ei şi vădind nespusa Lui iubire pentru ei, căci de-acum El le purta de grijă ca „alor Săi”, învăţându-i smerita cugetare, maica bunătăţilor, despre care El a zis că este şi începutul şi capătul virtuţii. Nu orişicum e adăugat: „De la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge”, ci ca să învăţăm că El săvârşea cele vrednice de Cel care a venit de acolo şi a plecat într-acolo, călcând în picioare toată trufia. „Şi sculându-Se de la cină şi dezbrăcându-Se de haine…”1280.
2. Ia seama cum nu doar prin spălare, ci şi în alt fel le arată smerenia. Căci nu înainte de a se aşeza ei la masă, ci după ce toţi au şezut, atunci S-a ridicat1281. Apoi, nu i-a spălat pur şi simplu, ci S-a dezbrăcat de haine. Şi nu S-a oprit la acestea, ci „S-a încins cu un ştergar”1282. Şi nu S-a mulţumit cu asta, ci El însuşi a şi umplut [vasul] şi nu a poruncit altuia să-l umple, ci însuşi înfăptuieşte toate acestea, arătând prin toate că, atunci când facem binele, trebuie să săvârşim unele ca acestea nu formal, ci cu toată sârguinţa.
Dar mi se pare că El a spălat mai întâi picioarele trădătorului, din cuvintele: „A început să spele picioarele ucenicilor”1283 şi din continuarea: „Vine la Simon-Petru, iar acela îi zice: «Oare Tu să îmi speli mie picioarele?”1284 „Oare cu aceste mâini”, zice, „cu care ai deschis ochii şi i-ai curăţit pe leproşi şi i-ai înviat pe morţi?” într-adevăr, [întrebarea lui Petru] este foarte accentuată, pentru că n-avea nevoie să zică altceva mai mult decât „Tu?” Căci aceasta în sine era de ajuns să exprime întregul. Dar cineva ar putea pe
1279 1 Corinteni 15, 24.
1280 Ioan 13, 4.
1281 în mod normal, spălarea picioarelor comesenilor se întâmpla înainte de aşezarea la masă. Faptul că Iisus Se ridică după ce toţi s-au aşezat arată că El urmărea ceva mai mult decât împlinirea unui simplu ritual (cf. R. FABRIS, Evanghelia după Sfântul Ioan…, p. 574).
1282 Ioan 13, 4.
1283 Ioan 13, 5.
1284 Ioan 13, 6.
268
bună dreptate să cerceteze de ce nimeni dintre ceilalţi ucenici nu L-a oprit, ci doar Petru, ceea ce era un semn nu mic al iubirii şi respectului său. Care este deci motivul? Mie îmi pare că mai întâi l-a spălat pe trădător, apoi a venit la Petru şi, mai departe, ceilalţi au fost învăţaţi din [exemplul] lui.
Aşadar, faptul că El a spălat pe altcineva înaintea lui e limpede din cuvintele: „Iar când a venit la Petru”. Dar evanghelistul nu este un acuzator vehement, ci dă de înţeles aceasta prin: „A început”1285. Dar, chiar dacă Petru ar fi fost primul, totuşi e posibil ca trădătorul, nerăbdător fiind, să se fi aplecat chiar înaintea corifeului. Într-adevăr, şi din alt loc se arată nerăbdarea lui, când a întins [mâna în blid] odată cu învăţătorul1286 şi, mustrat fiind, n-a simţit nicio străpungere. În schimb, Petru, fiind certat o singură dată în trecut, şi pentru acele cuvinte pe care le-a zis din iubire, într-atât s-a micşorat, încât [mai târziu], deşi era înfricoşat şi tremura, totuşi a rugat pe altul să întrebe1287. Acesta1288 însă, deşi era mustrat neîncetat, era nesimţitor.
Deci, când a venit la Petru, „acela îi zice: «Doamne, oare Tu să îmi speli mie picioarele?” Iar El îi zice: „Ceea ce fac Eu tu nu ştii acum, dar vei cunoaşte după acestea”1289. Adică: „[Vei cunoaşte] cât de mare este câştigul din aceasta şi folosul învăţăturii, şi cum e potrivit spre a ne conduce la toată smerita cugetare”. Atunci ce [face] Petru? încă îl opreşte şi zice: „Nu-mi vei spăla picioarele în veac”. Ce faci, Petre? Nu îţi aminteşti de cuvintele anterioare? Oare n-ai zis: „Fie-Ţi milă de Tine!” şi ai auzit: „Mergi înapoia Mea, Satano!”1290? Şi nici aşa nu te înţelepţeşti, ci eşti în continuare vehement? „Da”, zice, „fiindcă ceea ce se întâmplă este măreţ şi plin de uimire”.
Deci, întrucât el a făcut aceasta din multa lui iubire, din aceeaşi [iubire] şi Hristos îl supune din nou; aşadar, precum şi acolo l-a certat cu asprime şi i-a zis: „Sminteală îmi eşti!”1291, la fel şi aici îi spune: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine”1292. Atunci,
1285 Ioan 13, 5.
1286 Cf. Matei 26, 23.
1287 Cf. Ioan 13, 24.
1288 Iuda.
1289 Ioan 13, 7.
1290 Matei 16, 22-23.
1291 Matei 16, 23.
1292 Ioan 13, 8.
269
ce [răspunde] cel fierbinte şi înflăcărat? „Doamne, nu doar picioarele, ci şi mâinile şi capul!”1293 Vehement în refuz, devine mai vehement în consimţământ; iar amândouă erau din iubire.
Pentru ce, dar, El n-a zis de ce făcea asta, ci a adăugat o ameninţare? Fiindcă acela nu s-ar fi supus. Căci, dacă El ar fi zis: „Lasă-Mă, căci prin aceasta vă voi convinge să aveţi smerita cugetare”, el ar fi făgăduit de mii de ori acest lucru1294, pentru ca Stăpânul să nu săvârşească aceasta. Dar acum El ce spune? Ceea ce mai ales îl înspăimânta şi îl cutremura, anume faptul de a fi separat de El. Căci acesta e cel care îl întreba necontenit: „Unde Te duci?”1295 De aceea, îi şi spunea: „Chiar sufletul meu”, zice, „îl voi pune pentru Tine”1296.
într-adevăr, dacă nici după ce a auzit: „Ceea ce fac Eu nu ştii, dar vei cunoaşte după acestea”, nici aşa n-a renunţat, cu atât mai mult dacă ar fi aflat. Căci de aceea El a zis: „Vei cunoaşte după acestea”, ştiind că, dacă ar fi aflat acum, el I s-ar fi împotrivit în continuare. Şi el n-a zis: „Atunci învaţă-mă, ca să Te las”, ci ceea ce era de o vehemenţă cu mult mai mare nici n-a răbdat să afle, ci iarăşi I-a stat împotrivă, zicând: „Nu-mi vei spăla picioarele!” Dar, după ce l-a ameninţat, îndată a coborât tonul. Dar ce înseamnă: „Vei cunoaşte după acestea?” Când „după acestea”? „Când în numele Meu vei izgoni demoni”1297, zice; „când Mă vei vedea înălţându-Mă la ceruri; când vei învăţa de la Duhul că şed de-a dreapta [Tatălui]1298, atunci vei şti ce se întâmplă acum”.
Atunci ce [spune] Hristos? De vreme ce Petru a zis: „Nu doar picioarele, ci şi mâinile şi capul”, îi zice: „«Cel îmbăiat n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat în întregime. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi. Fiindcă îl ştia pe trădătorul Lui”1299. „Iar dacă sunt curaţi, de ce le speli picioarele?” Ca noi să învăţăm să ne smerim1300. Pentru aceasta El nu a venit la alt membru, ci la cel care
1293 Ioan 13, 9.
1294 Anume că va avea smerita cugetare.
1295 Ioan 13, 36.
1296 Ioan 13, 37.
1297 Marcu 16,17.
1298 Cf. Marcu 16,19.
1299 Ioan 13,10-11.
1300 Lit. „să fim moderaţi”, „să ne cunoaştem măsura” (pEpTictţEiv), sensuri pe care rom. „smerenie” le-a avut la momentul împrumutului din sL cbMtpiCHnie Mpa, „măsură”. Modul în care Sfântul Ioan dezvoltă mai departe simbolismul piciorului („un membru mai necinstit decât altele”) ne dă de înţeles că smerenia (pspTidEtv) şi umilinţa (TOCITE (vw OH;, „starea de înjosire”) erau redate în greacă prin termeni interschimbabili.
270
pare a fi mai necinstit decât altele. Şi ce înseamnă: „Cel îmbăiat”? Este în loc de: „Cel curat”.
Dar oare erau aceştia curaţi? Căci ei nu fuseseră încă izbăviţi de păcate, nici nu fuseseră învredniciţi de Duhul, fiindcă păcatul încă stăpânea, zapisul blestemului încă dăinuia, iar victima nu fusese încă oferită. Cum zice, atunci, că aceştia erau curaţi? Dar ca să nu socoteşti prin acestea că ei erau curaţi ca şi cum ar fi fost izbăviţi de păcate, a adăugat: „Acum voi sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi l-am spus”1301; adică: „Deocamdată sunteţi curaţi în felul acesta: aţi primit deja lumina, v-aţi izbăvit deja de înşelăciunea iudaică”. Căci şi prorocul zice: „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Scoateţi vicleşugurile din sufletele voastre!”1302 Aşa că unul ca acesta este îmbăiat şi curăţit. Deci, întrucât aceia au aruncat din sufletul lor toată viclenia şi îl însoţeau cu mintea nepătată, pentru aceasta El zice, potrivit cu cuvântul prorocesc: „Cel care s-a îmbăiat este deja curăţit”. Căci aici nu Se referă la baia cu apă cea iudaică, ci la curăţirea conştiinţei.
3. Aşadar, şi noi să ne curăţim! „Să învăţăm să facem binele.”1303 Şi care este binele? „«Judecaţi pe orfan, faceţi dreptate văduvei! Şi veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul.”1304 în Scripturi aflăm această mare grijă de văduve şi de orfani, dar noi nu le arătăm nicio grijă1305. Totuşi gândeşte-te cât de mare este răsplata: „Dacă vor fi păcatele voastre”, zice, „ca purpura, ca zăpada le voi albi; iar de vor fi precum cârmâzul, ca lâna le voi albi”1306. Fiindcă văduva-i şi lipsită de apărare, de aceea se arată o mare preocupare pentru ea. Căci ele, deşi ar putea şi să se însoţească cu cineva prin a doua căsătorie, totuşi din frică de Dumnezeu rabdă necazurile văduviei.
Aşadar, cu toţii, şi bărbaţi, şi femei, să le întindem mâna, ca nu cândva să ne aflăm şi noi în necazurile văduviei. Şi, chiar de ne vom afla, să ne punem deoparte multă vistierie de iubire de oameni. Nu mică este puterea lacrimilor văduvei, ci poate chiar cerul însuşi
1301 Ioan 15, 3.
1302 Isaia 1,16.
1303 Cf. Isaia 1,17.
1304 Isaia 1,17-18.
1305 Joc de cuvinte, bazat pe repetiţia termenului „grijă”, în original Adyoţ, aici cu sensul de „preocupare”, „atenţie”, „preţuire”.
1306 Isaia 1,18.
271
să-l deschidă. Aşadar, să nu le călcăm în picioare, nici să le facem nenorocirea mai rea, ci în tot felul să le ajutăm. Dacă aşa vom face, ne vom împrejmui cu o mare siguranţă, şi în veacul de acum, şi în cel viitor. Căci ele ne vor apăra nu doar aici, ci şi acolo, tăind cele mai multe dintre păcatele noastre, pentru binefacerile faţă de ele, şi făcându-ne să ne înfăţişăm cu îndrăzneală la tribunalul lui Hristos, de care1307 fie ca toţi să avem parte, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.
1307 îndrăzneală.
Omilia 71
„Şi Şi-a luat hainele şi, şezând din nou la masă, le-a zis: «înţelegeţi ce am făcut pentru voi?”ş.i. (Ioan 13,12)
1. Cumplit lucru, iubiţilor, cumplit lucru să ajungi în prăpastia răutăţilor! Căci atunci sufletul devine greu de îndreptat. Pentru aceasta trebuie să facem totul ca să nu fim prinşi la început. Căci e mai lesne [pentru cineva] să nu cadă decât, odată ce-a căzut, să se recupereze.
Ia seama, bunăoară, de cât ajutor se bucură Iuda, după ce singur s-a aruncat, şi nici aşa nu se ridică. [Domnul] a zis către el: „Unul dintre voi este diavol”1308; a zis: „Nu toţi sunt credincioşi”1309″; a zis: „Nu vorbesc despre toţi” şi: „Căci Eu ştiu pe cei pe care i-am ales”1310; şi el nu pricepe nimic din acestea. Iar „după ce le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele Sale şi S-a aşezat la masă, le zice: «Cunoaşteţi ce am făcut pentru voi?”1311 Şi nu Se mai adresează doar către Petru, ci şi către toţi. „Voi Mă numiţi «Domnul şi «învăţătorul, şi bine ziceţi, pentru că sunt.”1312
„Voi Mă numiţi…” El acceptă deci judecata lor. Apoi, ca nu cumva să pară că aceste cuvinte s-ar datora bunăvoinţei lor, adaugă: „Pentru că sunt”. Deci, prin introducerea cuvintelor lor, El îndată le face lesne de primit; iar prin faptul că El însuşi întăreşte cele preluate de la ei, [le face] neîndoielnice: „Pentru că sunt”, zice. Vezi cum, atunci când discuta cu ucenicii Săi, vorbea ca să le descopere mai degrabă cele privitoare la Sine? Aşadar, precum zice: „Să nu numiţi pe nimeni învăţător pe pământ, căci Dascălul vostru este Unul”1313, la fel spune: „Să nu numiţi pe nimeni tată pe pământ”1314.
1308 Ioan 6, 70.
1309 Cf. Ioan 6, 64.
1310 Ioan 13,18.
1311 Ioan 13,12.
1312 Ioan 13,13.
1313 Matei 23, 8.
1314 Matei 23, 9.
273
Iar „Unul” şi „Unul”1315 au fost zise nu doar despre Tatăl, ci şi despre El. Căci, dacă zicea ca să Se excludă pe Sine, cum spune: „Ca să fiţi fii ai Luminii”1316? Şi din nou, dacă îl numea „învăţător” doar pe Tatăl, cum zice: „Pentru că sunt” şi din nou: „Unul este Dascălul vostru, Hristos”1317?
„Deci, dacă Eu, Domnul şi învăţătorul”, zice, „v-am spălat vouă picioarele, atunci şi voi sunteţi datori să vă spălaţi unii pe alţii. Că v-am dat vouă această pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, la fel să faceţi şi voi”1318. „Totuşi1319 nu este acelaşi lucru. Căci El e învăţător şi Domn, iar voi sunteţi robi egali unii altora.” Atunci ce înseamnă „la fel”? Cu aceeaşi osârdie. Căci pentru aceasta El ia ca exemple faptele mai mari, ca să le săvârşim măcar pe cele mai mici. Fiindcă şi profesorii le scriu elevilor literele cu multă frumuseţe, ca ei să ajungă să le imite chiar şi mai neîngrijit. Unde sunt acum cei care scuipă asupra celor robi egali cu ei? Unde sunt acum cei care pretind onoruri? Hristos a spălat picioarele trădătorului, ale sacrilegului şi tâlharului, şi, aproape de clipa trădării, l-a făcut părtaş la masă pe cel care era cu neputinţă de vindecat; iar tu te îngâmfezi şi ridici din sprâncene?
„Aşadar, să ne spălăm picioarele unii altora”, zici,,,[şi vom ajunge] atunci [să le spălăm] şi pe-ale slujitorilor!”1320 Şi ce mare lucru dacă [le spălăm] şi pe-ale slujitorilor? Căci aici între „rob” şi „liber” e o deosebire de nume, pe când acolo1321 e adevărul lucrurilor. Aşadar, El era Domn prin fire, iar noi robi, şi cu toate acestea n-a refuzat acum să săvârşească aceasta. În zilele noastre însă, e mulţumitor dacă nu-i tratăm pe liberi ca pe robi şi ca pe nişte sclavi cumpăraţi cu bani.
1315 Autorul are în minte continuarea versetului precedent (Matei 23, 9): „Că Tatăl vostru Unul este, Cel din ceruri.” (subl.n.)
1316 Ioan 12, 36.
1317 Matei 23, 8.
1318 Ioan 13,14-15.
1319 Replica aparţine Sfântului Ioan şi face parte dintr-un dialog imaginar purtat din loc în loc (vezi Omilia 73, 1; Omilia 74, 2 ş.a.) între el şi ucenici. Dezinvoltura cu care Sfântul Ioan construieşte dialoguri atât cu publicul (dreptcredincioşi, eretici, contestatari ai moralei severe ş.a.), cât şi cu diferite personaje biblice (singulare: Hristos, Petru etc. sau colective: ucenicii, adversarii lui Hristos ş.a.) constituie unul dintre motivele pentru care omiliile sale au fost foarte apreciate şi populare din Antichitate până astăzi.
1320 îndemnul, plin de iritare şi indignare, aparţine desigur cuiva din pătura bogată.
1321 în ceruri.
274
Şi ce vom spune atunci, noi care, deşi am primit exemple ale unei asemenea îndelungi-răbdări, totuşi nu le imităm nici măcar puţin, ci stăm împotrivă şi ne semeţim în mod contrar şi nu dăm înapoi ceea ce datorăm? Fiindcă Dumnezeu ne-a rânduit să fim datornici unii altora, El însuşi punând început acestei [îndatoriri] şi [făcându-ne între noi] datornici cu o sumă mai mică. Căci El era Domn, pe când noi facem aceasta dacă o facem! unora care sunt robi egali nouă.
Acelaşi lucru ni l-a lăsat de înţeles prin cuvintele: „Deci, dacă Eu, Domnul şi învăţătorul” şi din nou: „La fel şi voi”. Într-adevăr, urmarea ar fi fost să zică: „Cu cât mai mult voi1322, care sunteţi robi”? Dar a lăsat aceasta în seama conştiinţei ascultătorilor. De ce însă a săvârşit aceasta1323 chiar acum? Ucenicii urmau să se bucure în viitor de cinstire, unii de mai multă, alţii de mai puţină.
2. Deci, ca să nu se înalţe unii împotriva altora şi să nu mai zică ceea ce au zis odinioară: „Cine este mai mare?”1324, nici să-şi mai pricinuiască supărare unii altora, El înlătură cugetările înalte ale tuturor acestora, zicând: „Chiar de-ai fi foarte mare, eşti dator să nu cugeţi nimic semeţ faţă de fratele tău!” Şi n-a zis ceea ce era mai mare, anume: „Dacă Eu am spălat picioarele trădătorului, ce mare lucru dacă voi [faceţi aceasta] unii altora?” ci arătând-o prin fapte, a lăsat-o de-acum la judecata privitorilor. De aceea zicea: „Cel care va face şi va învăţa, acesta mare se va chema”1325. Căci aceasta înseamnă „a învăţa”, anume a învăţa prin fapte. Într-adevăr, ce trufie n-ar putea aceasta să o înlăture? Ce feluri de aroganţă şi înfumurare nu le-ar putea deşerta? Cel care şade pe heruvimi a spălat picioarele trădătorului, iar tu, omule, care eşti pământ şi cenuşă, tăciune şi pulbere, te înalţi pe tine însuţi şi cugeţi semeţ? Şi de câtă gheenă nu eşti vrednic?
Aşadar, dacă îţi doreşti o cugetare cu adevărat măreaţă, vino, îţi voi arăta eu calea; căci nici nu ştii ce este. Deci cel care ia seama
1322 în original, citim „noi” ) în loc de „voi” (upEÎţ), forma aşteptată (cf. traducerea însoţitoare în PG 59, 386: Quanto magis vos servi). Confuzia în scriere a pronumelor ugEÎ şi fpEÎ; (atestată devreme în greaca creştină, inclusiv în tradiţia manuscrisă a Noului Testament) s-a datorat procesului fonetic numit „iotacism” sau „iotacizare”, prin care sunetele u şi rj (precum şi alte vocale şi diftongi) ajung să se pronunţe invariabil [i].
1323 Anume spălarea picioarelor ucenicilor.
1324 Matei 18,1.
1325 Matei 5,19.
275
la cele prezente ca la nişte lucruri măreţe, acesta e mic la suflet. Astfel că nici cugetarea smerită n-ar putea să existe decât alături de un suflet mare, nici îngâmfarea n-ar exista, dacă n-ar [izvorî] din micimea de suflet. Într-adevăr, precum copiii mici sunt aţâţaţi de lucruri mărunte, căscând gura la mingi, cercuri şi zaruri, şi nu sunt în stare să îşi formeze nicio idee din cele măreţe, aşa şi aici cel înţelept va considera drept nimic lucrurile prezente (de aceea, nu va dori nici să le deţină el însuşi, nici să le primească de la altul), iar cel care nu-i de felul acesta va suferi cele contrare, fiind aţâţat către pânze de păianjen şi umbre şi visuri şi lucruri chiar mai ireale decât acestea.
„Adevărat, adevărat vă spun vouă: nu este robul mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel care l-a trimis pe el. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face. Nu zic despre voi toţi, ci ca să se împlinească Scriptura: «Cel care mănâncă cu Mine pâinea a ridicat împotriva Mea călcâiul său.”1326 Ceea ce a zis anterior o zice şi aici, ca să-i ruşineze: „Căci, dacă robul nu e mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel care l-a trimis pe el, iar acestea au fost săvârşite de Mine, atunci cu mult mai mult ele trebuie săvârşite de voi”.
Apoi, ca să nu zică cineva: „De ce spui acestea? Oare nu le ştim deja?”, El a adăugat chiar acest lucru: „Nu pentru că nu le ştiţi vă zic acestea, ci ca prin faptele voastre să se vădească spusele Mele”. Căci cunoaşterea o aveau toţi, dar nu toţi şi făptuirea. Într-adevăr, pentru aceasta a zis: „Fericiţi sunteţi dacă le veţi face”. De aceea, acelaşi lucru neîncetat îl zic şi eu mereu, cu toate că-l ştiţi, ca să vă pun la lucru. Fiindcă şi iudeii ştiu, dar nu sunt fericiţi [de El], întrucât nu le fac.
„Nu zic despre voi toţi”, spune. Vai, ce îndelungă-răbdare! încă nu-l mustră pe trădător, ci îi umbreşte fapta, oferindu-i din aceasta loc de pocăinţă. Îl mustră şi, totodată, nu-l mustră, zicând aşa: „Cel care mănâncă cu Mine pâinea a ridicat împotriva Mea călcâiul”. Mi se pare că şi [cuvintele]: „Nu este sluga mai mare decât stăpânul său” au fost spuse tot spre acest [scop], anume ca, dacă vreodată unii ar avea de suferit vreun rău din partea slujitorilor sau din partea unor
1326 Ioan 13,16-18; cf. Psalmul 40, 9, unde psalmistul vorbeşte despre trădarea lui de către consilierul său Ahitofel, un prototip al trădătorilor în Vechiul Testament (cf. 2 Regi 15,12;
17,23).
276
oarecare inferiori, să nu se smintească, ci să ia seama la exemplul lui Iuda, care, deşi s-a bucurat de mii şi mii de bunătăţi, a răsplătit Binefăcătorului prin cele contrare. De aceea, a şi adăugat: „Cel care mănâncă cu Mine pâinea”; şi, pe toate celelalte lăsându-le de-o parte, a afirmat ceea ce era foarte potrivit pentru a-l reţine de la planul lui şi a-l întoarce: „Cel hrănit de Mine”, zice, „cel părtaş la masa Mea”.
Iar acestea le spunea lor ca să-i înveţe să arate bunătate faţă de cei care le fac rău, chiar dacă aceia ar rămân cu neputinţă de vindecat. Şi, după ce spune: „Nu zic despre voi toţi”, pentru ca frica să nu-i împresoare pe mulţi, îl separă de-acum, zicând aşa: „Cel care mănâncă cu Mine pâinea”. De bună seamă, [cuvintele]: „Nu Mă refer la voi toţi” nu mărgineau deloc discursul la o singură [persoană]; de aceea, a adăugat: „Cel care mănâncă cu Mine pâinea”, arătându-i nenorocitului aceluia că Se lasă prins nu fără ştiinţa Sa, ci ştiind chiar foarte bine; lucru care în sine, mai cu seamă dintre toate, era potrivit să-l oprească. Şi n-a zis: „Mă trădează”, ci: „A ridicat împotriva Mea călcâiul1327” dorind să-i pună înainte vicleşugul, făţărnicia şi secretul complotului.
3. Acestea s-au scris ca să nu ţinem minte răul celor care ne-au nedreptăţit, ci să-i dojenim şi să-i plângem. Căci sunt vrednici de plâns nu cei care suferă răul, ci cei care-l săvârşesc. Într-adevăr, lacomul şi defăimătorul şi cel care lucrează vreun alt rău se nedreptăţesc pe ei înşişi foarte mult, în timp ce pe noi ne ajută foarte mult, dacă nu ne răzbunăm noi înşine. Dau un exemplu: te-a jefuit cutare? Ai mulţumit tu pentru nedreptate şi ai dat slavă lui Dumnezeu? Pentru acea mulţumire, ţi-au rodit mii şi mii de răsplăţi, după cum acela şi-a adunat foc de negrăit.
Dacă cineva ar zice: „Dar ce [merit am], dacă nu m-am putut răzbuna pe cel care m-a nedreptăţit, fiindcă eram mai slab ca el?”, i-aş zice acel lucru: „Ai fi putut să făptuieşti [altceva], anume să
1327 în original, avem de-a face cu o variaţie lexicală subtilă: pentru „călcâi”, Sfântul Ioan schimbă termenul nTEpva din textul evanghelic cu TTTEpvtopdg din versiunea Septuagintei a profeţiei davidice, sugerând şi mai clar legătura dintre acest pasaj evanghelic şi profeţia din Psalmul 40, 9. De remarcat şi faptul că expresia „a ridica călcâiul împotriva cuiva” care trimite la ultima lovitură cu piciorul dată de un luptător adversarului doborât la pământ se încadrează în câmpul semantic al spălării picioarelor. Devine şi mai evident contrastul dintre Iisus, Care spală picioarele lui Iuda, şi Iuda, care ridică călcâiul împotriva Sa.
277
te necăjeşti şi să te înfurii”. Căci acestea stau în puterea noastră: să te rogi împotriva celui care te-a necăjit, să-l blestemi de mii şi mii de ori, să-l defăimezi în faţa tuturor. Aşadar, cel care nu face acestea va primi răsplată pentru nerăzbunare. Căci e limpede că, şi dacă ar fi fost stăpân peste acea [faptă], n-ar fi făcut-o. Într-adevăr, cel nedreptăţit se foloseşte de orice armă întâlneşte, atunci când, fiind mic la suflet, se răzbună pe cel care l-a nedreptăţit, prin blesteme, batjocoriri, uneltiri. Aşadar, tu nu doar că nu vei face acestea, ci te vei şi ruga pentru el; şi, într-adevăr, dacă nu doar te vei abţine de la acestea, ci te vei şi ruga pentru el, te-ai făcut asemănător lui Dumnezeu. Căci zice: „Rugaţi-vă pentru cei care vă defăimează pe voi, ca să fiţi asemenea Tatălui vostru cel din ceruri”1328.
Vezi cum câştigăm foarte mult din defăimarea din partea altora? Căci nimic nu-L bucură pe Dumnezeu mai mult ca nerăsplătirea răului cu rău. Şi ce zic nerăsplătirea răului cu rău? Ni s-a poruncit să răsplătim prin cele contrare, adică prin binefaceri, prin rugăciuni. De aceea şi Hristos i-a răsplătit ucenicului care avea să-L trădeze prin toate cele contrare: îi spăla picioarele, îl dojenea în taină, îl lovea cu cruţare, îl îngrijea, împărţea cu el masa şi sărutarea; iar el nici prin acestea nu s-a făcut mai bun şi, cu toate acestea, El a continuat să facă cele care ţineau de El.
Dar haide să te învăţăm şi din [exemplul] slugilor, şi mai cu seamă ale celor din Vechiul [Testament], ca să ştii că nu avem niciun pretext de apărare atunci când ţinem minte răul. Vrei deci să îţi vorbesc despre Moise, sau să ducem discursul şi mai în trecut? Căci, cu cât sunt indicate exemple mai vechi, cu atât mai mult suntem biruiţi. „Dar de ce?” Pentru că atunci virtutea era mai dificilă, într-adevăr, aceia nu aveau atunci nici precepte scrise, nici exemple de viaţă, ci firea lor se lupta goală, prin propriile-i forţe, şi era nevoită să navigheze instabilă pretutindeni. De aceea, şi când l-a lăudat pe Noe, El nu l-a numit simplu „desăvârşit”, ci a adăugat: „în neamul lui”1329, arătând că [trăise virtuos] în vremea aceea, când existau multe piedici; fiindcă după el au strălucit alţii şi, cu toate acestea, el nu va avea nimic inferior lor. Căci a fost desăvârşit în vremea lui.
1328 Cf. Matei 5, 44-45.
1329 Facerea 6, 9.
278
Aşadar, cine înainte de Moise a fost răbdător? Fericitul şi nobilul Iosif, care, strălucind în cumpătare, nu a strălucit mai puţin în răbdare. Într-adevăr, a fost vândut fără să fi făcut vreo nedreptate, ci slujind, supunându-se şi vădindu-le pe toate cele proprii unor slujitori. De pildă, au adus împotriva lui o învinuire vicleană1330, iar el nu s-a răzbunat, deşi îl avea pe tată de partea sa. Din contră, a şi plecat să le ducă mâncare în pustiu; şi, negăsindu-i, nu a deznădăjduit, nici nu s-a întors1331 (deşi ar fi avut motiv, dacă ar fi vrut), ci a rămas aproape de fiare şi de acei sălbatici, păstrând o afecţiune proprie unui frate adevărat. Iarăşi, când a locuit în închisoare şi a fost întrebat pricina, n-a zis nimic rău despre ei, ci: „N-am făcut nimic” şi: „în urma unei tâlhării, am fost răpit din pământul evreilor”1332. Şi după aceea, iarăşi, ajungând stăpân, i-a şi hrănit1333 şi i-a scăpat din mii şi mii de nenorociri.
într-adevăr, dacă suntem treji, răutatea aproapelui n-are forţă să ne scoată din virtutea noastră. Dar aceia n-au fost de felul acesta, ci l-au şi dezbrăcat, au încercat şi să-l omoare, l-au ocărât şi pentru vis1334, cu toate că şi mâncare primiseră din partea lui1335, şi căutau să-i ia viaţa şi libertatea1336. Iar ei mâncau şi nu le păsa de fratele lor aruncat gol în fântână. Ce-ar putea fi mai rău decât această sălbăticie? Pe câţi ucigaşi nu-i întreceau ei în răutate? Şi, după aceea, trăgându-l afară, l-au predat la mii şi mii de morţi, vânzându-l unor oameni barbari şi cruzi, care urmau să se ducă spre [alţi] barbari. Dar, când el a ajuns împărat, nu doar le-a iertat pedeapsa, ci i-a şi izbăvit de păcat, atât cât ţinea de el, numind cele întâmplate iconomie a lui Dumnezeu, iar nu răutate a acelora. Iar aceste lucruri le-a făcut faţă de ei fără să ţină minte răul; din contră, a disimulat toate acestea de dragul fratelui [Veniamin]1337. Mai apoi, desigur, fiindcă a văzut că ei erau ataşaţi [de Veniamin]1338,
1330 Cf. Facerea 37, 4 ş.u.
1331 Cf. Facerea 37, 14-17.
1332 Facerea 40,15.
1333 Cf. Facerea 42, 25.
1334 Cf. Facerea 37, 18-19, 23.
1335 Cf. Facerea 37, 25.
1336 Lit. „să-l izgonească/respingă (EKPOĂEÎV) din viaţă şi din libertate”. Totodată, de remarcat figura de stil hysteron-proteron: „Din viaţă şi din libertate”, de înţeles: „(Să-i ia) libertatea şi apoi viaţa”.
1337 Cf Facerea 44,15-17 ş.u.
1338 Cf. Facerea 44, 33-34.
279
a aruncat îndată masca şi a plâns în hohote şi i-a îmbrăţişat ca şi cum ar fi primit de la ei cele mai mari binefaceri, el care odinioară fusese nimicit de ei. Şi i-a adus pe toţi în Egipt şi le-a răsplătit cu mii şi mii de binefaceri.
Aşadar, ce apărare vom avea dacă, după Lege şi după har şi după sporirea unei atât de mari filosofii, noi nu ne luăm la întrecere nici măcar cu cel care a trăit înainte de har şi de Lege1339? Cine ne va scăpa de pedeapsă? Nimic, dar nimic nu este mai cumplit decât ţinerea de minte a răului! Iar aceasta a arătat-o şi cel care datora zece mii de talanţi, de la care mai întâi nu i s-a cerut [datoria], iar mai apoi i s-a cerut. Nu i s-a cerut mulţumită iubirii de oameni a lui Dumnezeu; apoi i s-a cerut din cauza răutăţii sale proprii şi pentru ţinerea de minte a răului faţă de cel rob împreună cu el.
Pe acestea toate învăţându-le, să iertăm greşelile semenilor noştri şi să le răsplătim lor cu cele contrare, ca să dobândim de la Dumnezeu iubirea Sa de oameni, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
1339 De remarcat chiasmul: „după Lege, după har […] înainte de har şi de Lege”.
Omilia 72
„Adevărat, adevărat zic vouă: cel care îl primeşte pe cel pe care-l voi trimite pe Mine Mă primeşte; iar cel care Mă primeşte pe Mine îl primeşte pe Cel care M-a trimis.” (Ioan 13, 20)
1. Mare este răsplata pentru cei care-i slujesc pe robii lui Dumnezeu1340 şi din aceasta ni se oferă în schimb roadele. Căci zice: „Cel care vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte. Iar cel care Mă primeşte pe Mine îl primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine”1341. Ce-ar putea fi egal cu primirea lui Hristos şi a Tatălui Său? Totuşi ce legătură este între acest lucru şi cele zise anterior? Ce are în comun spusa: „Dacă faceţi acestea, fericiţi sunteţi”1342 cu ceea ce a adăugat: „Cel care vă primeşte pe voi”? Este [o legătură] strânsă şi foarte armonioasă. Iată cum!
De vreme ce ei urmau să plece în lume şi să sufere multe lucruri cumplite, El îi mângâie în două feluri, printr-unul referindu-se la Sine, prin celălalt la ei. „Căci, dacă veţi practica filosofia”, zice, „păstrându-Mă tot timpul în amintirea voastră şi întorcându-vă la lucrurile pe care le-am pătimit şi la toate câte le-am săvârşit, atunci veţi răbda cu uşurinţă cele cumplite”. Şi [îi mângâia] nu doar în felul acesta, ci şi prin faptul că se vor bucura de multă atenţie din partea tuturor. Iar primul fel l-a arătat zicând: „Dacă faceţi acestea, fericiţi sunteţi”, iar al doilea, spunând: „Cel care vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte”. Într-adevăr, El le-a deschis lor casele tuturor, astfel încât şi din înţelepciunea propriilor purtări şi din râvna celor care-i slujeau ei să aibă îndoită mângâiere.
Apoi, după ce le-a dat aceste rânduieli, ca unora care urmau să alerge de-a lungul şi de-a latul întregii lumi, gândindu-Se că
1340 „Robii lui Dumnezeu”, un hiperonim, îi desemnează aici pe misionarii creştini şi, în general, pe slujitorii cultului.
1341 Ioan 13, 20.
1342 Ioan 13,17.
281
trădătorul va fi lipsit de amândouă aceste lucruri şi nu se va bucura de niciunul dintre ele, nici de răbdarea în chinuri, nici de slujirea din partea primitorilor, S-a tulburat din nou. Iar evanghelistul, ca să indice acest lucru şi să arate că pentru acela S-a tulburat, adaugă: „Acestea zicându-le Iisus, S-a tulburat cu duhul şi a mărturisit şi a zis: «Unul dintre voi Mă va trăda”1343.
Iarăşi spaima îi împresoară pe toţi, pentru că nu îl menţionează pe nume. „Iar ei sunt nedumeriţi”1344 deşi nu se ştiau pe sine vinovaţi de vreo viclenie -, fiindcă socoteau afirmaţia lui Hristos mai vrednică de crezare decât propriile lor raţionamente. De aceea şi „priveau unii către alţii”1345. Deci, prin faptul că atribuia unuia singur totul, le micşora frica, dar, prin adaosul: „Unul dintre voi”, îi tulbura pe toţi.
Atunci ei ce [fac]? „Privesc unii către ceilalţi.” Dar Petru, cel mereu înflăcărat, îi face semn lui Ioan. De bună seamă, şi pentru că mai devreme a fost certat, şi pentru că L-a oprit pe Cel care dorea să-l spele, şi pentru că mereu se vădea împins năvalnic de dragoste, dar [mereu era] mustrat, de aceea se temea; totuşi nici nu a tăcut, nici nu a vorbit, ci a vrut să afle prin mijlocirea lui Ioan.
Dar este vrednic de cercetat acel lucru, anume de ce, când toţi erau neliniştiţi, tremurau, [iar] corifeul era înspăimântat, Ioan se apleacă la sânul lui Iisus, ca şi când s-ar desfăta; şi nu doar se apleacă, ci şi [se reazemă] de pieptul Său. Şi nu doar acest lucru merită cercetat, ci şi următorul. Care este acesta? Faptul că [Ioan] zice despre sine însuşi: „Cel pe care îl iubea Iisus”1346.
De ce nimeni altul nu a zis aceasta despre sine, deşi şi ceilalţi erau iubiţi? Dar el [era iubit] mai mult decât ceilalţi. Iar dacă nimeni altul nu a zis aceasta despre sine, ci doar el despre sine însuşi, nu e un lucru de mirare. Aceasta o face şi Pavel, când prilejul o cere, zicând aşa: „Ştiu un om care acum paisprezece ani…”1347.
Totuşi şi ceilalţi1348 au relatat despre el1349 laude nu neînsemnate. Sau ţi se pare neînsemnat faptul că, atunci când a auzit:
1343 Ioan 13, 21.
1344 Ioan 13, 22.
1345 Ioan 13, 22.
1346 Ioan 13, 23.
1347 2 Corinteni 12, 2.
1348 Lit.: „Celelalte laude, nu neînsemnate, s-au relatat despre el”.
1349 Ioan.
282
„Urmează-Mi!”, îndată a lăsat mrejele şi pe tatăl său şi L-a urmat1350? Şi faptul că l-a luat doar pe el, împreună cu Petru, pe munte1351? Şi faptul că, în altă parte iarăşi, intră în casă1352?
Dar el însuşi a relatat o laudă foarte mare despre Petru şi nu a ascuns-o când a menţionat că Hristos a zis: „Petre, Mă iubeşti mai mult decât aceştia?”1353 Şi pretutindeni îl arată pe acesta1354 înflăcărat şi în mod sincer ataşat de EL De pildă, când zicea: „Iar cu acesta1355 ce [se va întâmpla]?”1356, o spunea din multa lui iubire.
De aceea1357, aşadar, nimeni altcineva nu a zis aceste cuvinte1358 despre sine. Dar nici el însuşi nu ar fi vorbit astfel despre sine dacă contextul nu i-ar fi cerut-o. Într-adevăr, dacă el1359, după ce a menţionat că Petru i-a făcut semn lui Ioan să întrebe, nu ar fi adăugat nimic altceva, ne-ar fi produs multă nedumerire şi ne-ar fi silit să căutăm noi pricina. De aceea, dezlegând această [dificultate], spune: „S-a aplecat la sânul lui Iisus”1360.
Sau crezi că ai aflat un lucru neînsemnat când ai auzit „s-a aplecat” şi că învăţătorul i-a îngăduit lui1361 o îndrăznire atât de mare? De cauţi să afli şi cauza acestui lucru, [ia seama că] fapta1362 se datora iubirii Sale1363. Pentru aceasta spune: „Cel pe care îl iubea Iisus”. Dar eu cred că a făcut aceasta şi dintr-un alt motiv, anume pentru că voia să le arate că el însuşi era străin de acuză1364. De aceea, vorbeşte cu îndrăzneală şi se comportă încrezător.
Apoi, de ce nicăieri în altă parte nu a spus aceasta1365, decât atunci când corifeul i-a făcut semn? într-adevăr, ca să nu consideri
1350 Cf. Matei 4,19-22.
1351 Cf. Matei 17,1.
1352 Cf. Luca 8, 51.
1353 Ioan 21,15.
1354 Petru.
1355 Ioan.
1356 Ioan 21, 21.
1357 Pentru că Ioan era iubit de Hristos „mai mult decât ceilalţi” (vezi precizarea făcută puţin mai sus).
1358 „Cuvintele” sunt cele de la Ioan 13, 23: „Cel pe care îl iubea Iisus”.
1359 Evanghelistul Ioan.
1360 Cf. Ioan 13, 23; 21, 20.
1361 în manuscrise: „Le-a îngăduit lor” (OUTOU;). În traducere, am urmat conjectura „lui” (auTip) propusă de editorul Henry Savile (vezi PG 59, 390, n. g).
1362 Aplecarea lui Ioan la sânul lui Iisus.
1363 Pentru Ioan.
1364 Acuza de trădare.
1365 Anume: „Cel pe care îl iubea Iisus” (Ioan 13, 23).
283
că [Petru] i-a făcut semn ca unuia mai mare decât el, [Ioan] zice că aceasta s-a întâmplat pentru multa iubire1366. Dar de ce şi cade la pieptul Său? Pentru că ei încă nu bănuiau nimic măreţ despre El. Pe de altă parte, în felul acesta El şi alina mâhnirea lor; căci probabil şi faţa lor era atunci întristată. Căci, dacă sufletele lor se tulburaseră, cu atât mai mult feţele lor. Aşadar, liniştindu-i şi prin discursul Său, şi prin întrebarea lui, îi deschide calea şi îi permite să cadă la pieptul Său. Dar ia seama şi la modestia lui! Căci nu şi-a pomenit numele, ci: „Cel pe care îl iubea”, la fel ca şi Pavel, când zicea: „Ştiu un om care acum paisprezece ani…”.
Aşadar, Iisus îl mustră atunci pe Iuda pentru prima dată, dar nici atunci pe nume. Dar cum? „Acela este, căruia Eu, întingând bucăţica de pâine, i-o voi da.”1367 Chiar felul [cum El procedează] era potrivit pentru a-l ruşina; căci el a necinstit masa, deşi s-a împărtăşit din aceeaşi pâine. Fie, părtăşia la ospitalitatea1368 Lui nu l-a ruşinat; dar faptul de a primi bucăţica de pâine chiar din partea Lui pe cine n-ar atrage? Totuşi nu pe acela. De aceea, „a şi intrat atunci Satana în el”1369, batjocorindu-l pentru neruşinarea lui. Într-adevăr, cât timp făcea parte din corul [ucenicilor], [Satana] nu cuteza să năvălească în el, ci îl ataca din afară; dar, după ce Domnul l-a vădit şi l-a separat, de-atunci a năvălit în el fără nicio reţinere. De bună seamă, nu se cădea să mai reţină între ei pe cineva de acest fel şi care stăruia de-atâta vreme neîndreptat. De aceea, El l-a şi alungat în cele din urmă; şi, fiind tăiat [dintre ei], acela îl ia atunci în stăpânire; şi [Iuda], părăsindu-i, a ieşit în noapte1370. „Iar Iisus îi spune: «Prietene, ceea ce faci, fă mai curând! Şi nimeni dintre cei care şedeau la masă nu a înţeles.”1371
2. Vai, câtă nesimţire! Cum nu s-a înmuiat, nici nu s-a ruşinat, ci, făcându-se mai neruşinat, a ieşit afară! Iar [spusa]: „Fă mai curând!” nu poruncea, nici nu sfătuia, ci mustra şi arăta că a vrut
1366 De care Ioan se bucura din partea lui Iisus.
1367 Ioan 13, 26.
1368 Lit. „părtăşia la săruri”. Reamintim că împărţirea sării era la vechii greci un simbol al ospitalităţii.
1369 Cf. Ioan 13, 27, singura ocurenţă a termenului „Satana” în Evanghelia a patra; de altfel, se pare că fraza e preluată din tradiţia lucaniană: Luca 22, 3 (R. FABRIS, Evanghelia după Sfântul Ioan…, p. 583).
1370 Cf. Ioan 13, 30.
1371 Ioan 13, 27-28.
284
să-l îndrepte; dar, întrucât era de neîndreptat, îl părăseşte. „Şi nimeni”, zice, „dintre cei care şedeau la masă nu a înţeles aceasta”. Cineva s-ar putea găsi aici într-o mare nedumerire, fiindcă, după ce ucenicii L-au întrebat: „Cine este?” le zice: „Acela este, căruia Eu, întingând bucăţica de pâine, i-o voi da”, iar ei nici aşa n-au priceput numai dacă nu cumva El vorbise în şoaptă, ca nimeni să nu audă. Căci şi Ioan, căzând la pieptul Lui, de aceea îl întreabă foarte aproape de ureche, ca să nu fie descoperit trădătorul. Iar Hristos a răspuns la fel şi nici atunci nu l-a vădit. Şi, chiar dacă a zis pe faţă: „Prietene, ceea ce faci, fă mai curând!” ceilalţi nici aşa n-au priceput.
Iar aceasta o spunea ca să arate că erau adevărate cele zise de El iudeilor despre moartea Lui. Căci le spusese: „Putere am să-Mi pun sufletul şi putere am să îl iau din nou” şi: „Nimeni nu îl ia de la Mine”1372. De bună seamă, câtă vreme El l-a păstrat, nimeni nu a putut [să îl ia]; dar, când în sfârşit l-a lăsat, atunci fapta a devenit uşor de îndeplinit. Aşadar, pe toate acestea dându-le de înţeles, a zis: „Ceea ce faci, fă mai curând!”; şi nici atunci nu l-a vădit. Căci poate că ei chiar l-ar fi sfâşiat, poate că Petru chiar l-ar fi ucis. De aceea: „Nimeni dintre cei care şedeau la masă nu a înţeles”.
Oare nici Ioan? Nici el; căci nu s-ar fi aşteptat ca un ucenic să ajungă la o asemenea fărădelege. Într-adevăr, întrucât erau departe de o viclenie atât de mare, nu puteau nici să bănuiască unele ca acestea despre ceilalţi. Prin urmare, aşa cum mai înainte le-a zis: „Nu zic despre toţi”1373 şi nu l-a dezvăluit deloc, tot astfel şi aici au crezut că era vorba despre altceva.
„Şi era noapte”, zice, „când a ieşit”1374. „De ce îmi precizezi timpul?” „Ca să afli ardoarea lui, căci nici vremea [târzie] nu i-a ţinut în frâu pornirea.” Totuşi nici aceasta nu l-a vădit. Într-adevăr, aceia, fiind stăpâniţi de frică şi de multă nelinişte, erau atunci tulburaţi şi nu ştiau motivul adevărat al celor spuse; bănuiau însă că El zicea acestea „ca să dea ceva săracilor”1375. Căci El arăta o mare grijă pentru săraci, învăţându-ne şi pe noi să arătăm multă sârguinţă pentru aceasta. Iar ei credeau nu fără motiv, ci pentru că el „ţinea
1372 Ioan 10,18.
1373 Ioan 13,18.
1374 Cf. Ioan 13, 30-31. Sfântul Ioan uneşte cele două versete fie din raţiuni retorice, fie pentru că folosea un manuscris lipsit de semne de punctuaţie.
1375 Ioan 13, 29.
285
punga”1376; cu toate acestea, nu ni se arată că cineva i-ar fi oferit bani; din contră, s-a zis că „uceniţele Lui îl hrăneau din avutul lor”1377; în schimb, acest lucru1378 El nu l-a lăsat de înţeles nicăieri. „Dar cum El, Care le poruncea să nu poarte nici traistă, nici bani, nici toiag1379, purta o pungă pentru slujirea săracilor?” Ca să afli că trebuia ca şi Cel foarte sărac şi răstignit să arate multă purtare de grijă în această privinţă. Într-adevăr, El făcea multe lucruri pentru a le iconomisi spre învăţătura noastră.
Aşadar, ucenicii au socotit că El a spus aceasta, ca Iuda „să dea ceva săracilor”. Dar nici acest lucru nu l-a întors, anume faptul că, până în ultima zi, El nu a voit să-l dea în vileag. Acest lucru trebuie şi noi să-l facem şi să nu destăinuim păcatele apropiaţilor noştri, chiar de-ar fi incurabili. Şi [învăţăm aceasta] şi din faptul că, mai apoi, El a dat sărutare celui care venise să-L predea; şi a primit în schimb o faptă atât de [vicleană]; mai mult, El a înaintat către o faptă cu mult mai curajoasă, şi anume Răstignirea însăşi, moartea cea mai de ocară; şi acolo din nou ne-a arătat iubirea Sa de oameni. Iar aici numeşte Răstignirea „slavă”, învăţându-ne că nimic nu este atât de ruşinos şi de ocară care să nu-l facă mai strălucitor pe cel care-l îndură, când se face potrivit lui Dumnezeu.
într-adevăr, după ce Iuda a ieşit ca să-L trădeze, zice: „Acum a fost preaslăvit Fiul Omului”1380, prin aceasta ridicând cugetele căzute ale ucenicilor şi convingându-i nu doar să nu fie trişti, ci chiar să se bucure. De aceea şi pe Petru l-a mustrat la început1381; căci era o mare slavă ca Cel cuprins de moarte1382 să biruiască moartea. Iar aceasta este ceea ce zicea despre Sine: „Când voi fi înălţat, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt”1383; şi din nou: „Dărâmaţi templul acesta”1384; şi din nou: „Semn nu vi se va da decât semnul lui Iona”1385. Căci cum ar putea să nu fie o mare slavă faptul că El, după moarte, a putut să facă lucruri mai mari decât cele
1376 Ioan 13, 29.
1377 Luca 8, 3.
1378 Anume că El ar fi primit bani.
1379 Cf. Matei 10, 9-10.
1380 Ioan 13, 31.
1381 Cf. Matei 16, 23.
1382 Lit. „Cel aflat în moarte” (EV OavaTio yEvbpEvov).
1383 Ioan 8, 28.
1384 Ioan 2,19.
1385 Cf. Matei 12, 39; Luca 11, 29.
286
anterioare morţii? într-adevăr, ca învierea să fie crezută, ucenicii săvârşeau lucruri mai mari1386. Iar dacă El n-ar fi fost viu şi n-ar fi fost Dumnezeu, cum ar fi lucrat ei unele ca acestea în numele Lui?
„Şi Dumnezeu îl va preaslăvi.”1387 Ce înseamnă: „Şi Dumnezeu îl va preaslăvi în El însuşi”? înseamnă „prin mijlocirea Lui însuşi”, nu prin mijlocirea altuia1388. „Şi îndată îl va preaslăvi”1389, adică „odată cu Răstignirea”. „într-adevăr”, zice, „nu după mult timp, nici nu va aştepta vreme îndelungată după înviere, şi nu [abia] atunci îl va arăta strălucitor, ci îndată, chiar în timpul Răstignirii, se vor arăta lucruri strălucitoare”. De pildă, „soarele s-a întunecat, pietrele s-au despicat, catapeteasma s-a sfâşiat, multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat”1390; mormântul era pecetluit şi lângă el şedeau gărzi, iar o piatră era aşezată deasupra trupului Său, şi cu toate acestea trupul Său a înviat; şi au trecut patruzeci de zile şi darul Duhului a venit şi toţi îndată îl propovăduiau. Aceasta înseamnă: „îl va preaslăvi în El însuşi şi îndată îl va preaslăvi”. Nu prin îngeri şi Arhangheli, nici prin vreo altă Putere, ci prin mijlocirea Lui1391 însuşi. Şi1392 cum L-a slăvit prin mijlocirea Lui? Făcându-le pe toate spre slava Fiului; totuşi pe toate Fiul le-a făcut. Vezi cum atribuie Tatălui lucrurile săvârşite de El?
3. „Copilaşilor, încă puţin mai sunt cu voi. Mă veţi căuta şi, precum le-am spus iudeilor: «Unde Mă duc Eu voi nu puteţi veni, aşa vă spun şi vouă acum.”1393 De-acum, după cină, e începutul celor întristătoare. Căci, când Iuda a ieşit, nu mai era seară, ci noapte, într-adevăr, de vreme ce ei1394 urmau să apară puţin mai târziu, El trebuia să le încredinţeze ucenicilor toate [învăţăturile], ca să le ţină minte; dar mai degrabă Duhul le-a amintit lor toate. Căci era
1386 Ideea fusese prezentată pe larg în Omilia 63, 3 (începutul capitolului).
1387 Ioan 13, 32.
1388 Privitor la sensul prepoziţiei „în” din expresia „în El însuşi”, unii comentatori moderni înclină să vadă aici, împreună cu valoarea instrumentală („prin”, „prin intermediul”, „cu ajutorul”), şi sensul locativ propriu-zis, cu nuanţă de intimitate: „întru El însuşi”, indicând perihoreza (întrepătrunderea sau reciprocitatea) Persoanelor treimice (Noul Testament. Evanghelia după Ioan, p. 338).
1389 Ioan 13, 32.
1390 Matei 26, 51-52.
1391A Tatălui.
1392 Aici începe capitolul 3 în PG 59, 392.
1393 Ioan 13, 33.
1394 Iuda, împreună cu ostaşii şi cu slujitorii arhiereilor şi fariseilor (cf. Ioan 18, 3).
287
de aşteptat ca ei să uite1395 multe, pe care atunci le ascultau pentru prima dată, fiindcă urmau să îndure încercări de acest fel. Căci, ei, care erau doborâţi de somn, cum zice şi un alt evanghelist1396, şi care erau stăpâniţi de mâhnire, aşa cum şi Hristos însuşi zice: „Dar, pentru că v-am grăit acestea, întristarea a umplut inima voastră”1397, cum ar fi putut să reţină cu exactitate toate acestea?
„Atunci, pentru ce le mai zicea?” Nu mic era câştigul lor spre slava lui Hristos, anume faptul că, mai târziu, vor şti cu claritate aceste lucruri, amintindu-şi că le-au auzit odinioară de la Hristos. „Dar din ce cauză le întristează1398 de mai înainte sufletul, zicând: «încă puţin timp mai sunt cu voi?” „Iudeilor li se zicea pe bună dreptate. Dar pe noi1399 de ce ne pui în aceeaşi tagmă cu acei nemulţumitori, fără deosebire?” „Nicidecum [nu fac aceasta]!”1400 Şi din ce pricină a zis: „Precum le-am spus iudeilor”? Le-a amintit că nu le prevesteşte acestea acum din cauza apropierii celor cumplite, ci le preştia de la început, iar martori erau ei înşişi, care au auzit că zicea aceste lucruri chiar iudeilor. De aceea a şi adăugat: „Copilaşilor”, ca, atunci când aud: „Precum am spus iudeilor”, să nu considere că spusa a fost adresată şi lor în acelaşi fel. Aşadar, nu ca să-i întristeze, ci ca să-i mângâie le zice acestea, ca nu cumva cele cumplite, venind pe nepregătite, să îi arunce în mare tulburare.
„Unde Mă duc Eu voi nu puteţi veni.” Arată că moartea Lui este o strămutare şi o schimbare către o stare mai bună, către un loc care nu primeşte trupuri stricăcioase. Iar acestea le zice şi ca să le trezească dorul de El şi să îl facă mai fierbinte. Ştiţi de fapt că, în clipa în care îi vedem plecând pe unii dintre cei foarte dragi nouă, atunci ne aprindem mai mult, şi mai ales când ştim că pleacă într-un loc în care noi nu putem merge. Aşadar, El zicea aceste lucruri, pe de o parte, ca să-i înfricoşeze pe aceia1401, iar pe de alta, ca să înflăcăreze mai mult dorul acestora. „Locul este de aşa fel încât nu doar aceia,
1395 Lit. „să arunce”, „să piardă” (dTTo(3dAAsiv).
1396 Luca 22, 45: „I-a aflat adormiţi de întristare”. Cf. Matei 26, 40, unde cauza adormirii nu este întristarea, ci oboseala.
1397 Ioan 16, 6.
1398 Lit. „aruncă la pământ” (npoKaTCtŞdĂĂEi).
1399 Spre deosebire de replica anterioară („Dar din ce cauză…?”), care aparţinea interlocutorului imaginar al Sfântului Ioan, replica de faţă este pusă pe seama ucenicilor.
1400 Replica e pusă pe seama lui Iisus.
1401 Pe iudei.
288
ci nici voi, cei foarte dragi Mie, nu puteţi veni acolo.” Aici le arată şi demnitatea Lui.
„Vă spun şi vouă acum.” De ce „acum”? „Acelora într-un fel, dar vouă în alt fel”, adică „nu laolaltă cu aceia”. Dar când L-au căutat iudeii? Şi când ucenicii? Ucenicii, când au fugit; iar iudeii, când au suferit cele cumplite [şi] de neîndurat şi care depăşesc orice cuvânt atunci oraşul însuşi a fost cucerit şi mânia lui Dumnezeu s-a îndreptat împotriva lor de peste tot. Aşadar, acelora le zicea atunci din cauza necredinţei lor, iar vouă1402 vă zice acum pentru ca cele cumplite să nu vă ia pe nepregătite.
„Poruncă nouă vă dau vouă.”1403 într-adevăr, de vreme ce era de aşteptat ca ei, auzind acestea, să cadă în tulburare, întrucât urmau să rămână singuri, îi mângâie, punând împrejurul lor rădăcina şi garanţia tuturor bunătăţilor, iubirea; ca şi când le-ar fi zis: „Sunteţi îndureraţi pentru plecarea Mea? Dar, dacă vă iubiţi unul pe altul, veţi fi mai puternici”. Atunci, cum de nu le-a spus aşa? Pentru că a zis ceea ce era mai folositor pentru ei: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”1404. Într-adevăr, prin această [spusă] le-a arătat că ceata lor nu va dispărea, câtă vreme le-a dat şi un semn. Iar aceasta a zis-o după ce trădătorul fusese tăiat de la ei.
Dar cum numeşte această poruncă „nouă”, deşi ea se găseşte şi în Vechiul [Testament]? El însuşi a făcut-o nouă prin felul [iubirii]; într-adevăr, a adăugat: „«Precum v-am iubit Eu.1405 Căci nu v-am achitat o datorie pentru nişte izbânzi ale voastre preexistente, ci Eu însumi am pus început”, zice. „Aşadar, astfel şi voi trebuie să faceţi bine celor foarte dragi vouă, chiar şi când nu le datoraţi nimic.” Şi, lăsând la o parte pomenirea minunilor pe care ei urmau să le săvârşească, îi deosebeşte după iubire. De ce? Pentru că mai ales acesta este semnul care îi arată pe oamenii sfinţi. Într-adevăr, [iubirea] este temelia oricărei virtuţi. Mai ales prin ea ne mântuim cu toţii. „Căci aceasta înseamnă”, zice, „să fii ucenic. Astfel, toţi vă vor lăuda când vă vor vedea că imitaţi iubirea Mea”.
4. „Dar ce? Minunile nu arată aceasta cu mult mai mult?” Nicidecum! Căci: „Mulţi vor zice: «Doamne, oare nu în numele Tău
1402 E vorba de cei care puseseră întrebarea: „De ce «acum?”, adică ucenicii.
1403 Ioan 13, 34.
1404 Ioan 13, 35.
1405 Ioan 13, 34.
289
am scos demoni?”1406 Şi din nou, când ei se bucură că demonii li se supun, zice: „Nu vă bucuraţi că demonii vi se supun, ci că numele voastre sunt scrise în ceruri”1407. Iar aceasta1408 a atras lumea întreagă pentru că aceea1409 era anterioară ei; iar dacă aceea nu exista, nici aceasta nu dăinuia. Acest lucru îndată i-a făcut frumoşi şi buni1410, anume faptul că inima şi sufletul tuturor erau una. Iar dacă s-ar fi dezbinat între ei, toate ar fi pierit. Nu doar către aceia a rostit El aceste [învăţături], ci şi către toţi cei care urmau să creadă în El; fiindcă şi în zilele noastre nimic altceva nu-i sminteşte pe elini decât faptul că nu avem iubire.
„Totuşi”, zice, „ei ne acuză şi pentru faptul că nu se fac minuni”. Nu însă în aceeaşi măsură. „Dar unde şi-au vădit apostolii iubirea lor?” Nu-i vezi oare pe Petru şi pe Ioan că sunt nedespărţiţi unul de altul şi urcă la templu1411? Nu-l vezi oare pe Pavel care are aceeaşi simţire faţă de ei? Şi eşti nedumerit? într-adevăr, dacă ei au câştigat celelalte [virtuţi], cu atât mai mult o aveau pe mama bunătăţilor. Căci aceasta răsare dintr-un suflet virtuos, dar, când viclenia este înăuntru, această plantă se usucă. Fiindcă zice: „Când nedreptatea se va înmulţi, iubirea multora se va răci”1412. Iar pe elini îi atrag nu atât minunile, cât viaţa; şi nimic nu face viaţa să fie atât de [atrăgătoare] ca iubirea. Căci pe cei care săvârşesc minuni adesea ei i-au numit chiar înşelători; o viaţă curată însă [elinii] n-ar putea s-o dobândească.
Aşadar, când propovăduirea nu era încă răspândită, era firesc ca minunile să fie admirate; dar acum admiraţia trebuie acordată pe temeiul vieţii. Într-adevăr, nimic nu îi mişcă pe elini atât de mult ca virtutea; nimic nu-i sminteşte atât de mult ca viciul; şi pe bună dreptate! într-adevăr, când el1413 va vedea un lacom, un răpitor poruncindu-le pe cele contrare şi pe cel căruia i s-a poruncit să îşi iubească chiar duşmanii că îşi tratează [semenii] ca pe nişte fiare,
1406 Matei 7, 22.
1407 Luca 10, 20.
1408 Săvârşirea minunilor.
1409 Iubirea.
1410 Expresia conţine rezonanţe ale vechiului ideal filosofic grecesc al kalokagathiei, prin care se urmărea armonizarea virtuţilor morale cu frumuseţea fizică (cf. dictonul latin mens sana in corpore sano), uniunea indisolubilă dintre etic şi estetic.
1411 Cf. Faptele 3,1.
1412 Matei 24,12.
1413 Elinul.
290
va zice că cele spuse de ei sunt o aiureală. Când îl va vedea tremurând de frică, cum va primi cuvintele despre nemurire? Când ne va vedea iubitori de putere şi înrobiţi de alte patimi, mai tare va rămâne în părerile sale proprii, neînchipuindu-şi nimic măreţ despre noi. Noi, într-adevăr, noi suntem cauza pentru care ei rămân în înşelare. Căci şi-au condamnat demult propriile lor învăţături şi, de asemenea1414, le admiră pe ale noastre, dar sunt ţinuţi departe de ele din pricina vieţii noastre. De bună seamă, să filosofezi din vorbe este uşor (căci mulţi chiar de-ai lor au făcut asta), dar ei caută dovada din fapte.
„Dar să ia aminte la înaintaşii noştri!” Totuşi ei nu le dau deloc crezare, ci caută dovezi de la cei care trăiesc astăzi. Căci zice: „Arată-mi credinţa din faptele tale!”1415 Dar nu le avem; din contră, când ne văd că îi sfâşiem pe apropiaţii noştri mai ceva şi decât nişte fiare sălbatice, ne numesc pe noi pierzania întregii lumi. Aceste lucruri îi reţin pe elini şi nu îi lasă să treacă la noi. Astfel că noi vom da socoteală şi pentru acestea, nu doar pentru cele pe care le săvârşim rău, ci şi pentru cele prin care este hulit numele lui Dumnezeu. Până când ne predăm banilor, desfătării şi altor patimi? Să ne abţinem, dar, de-acum! Ascultă ce zice prorocul despre câţiva lipsiţi de minte: „Să mâncăm şi să bem, căci dimineaţa murim!”1416 Dar despre cei de azi nu putem spune asta; sunt atât de mulţi cei care se înconjoară cu [bunurile] tuturor. Astfel, certându-i chiar pe ei, prorocul zicea: „Oare voi singuri veţi locui pe pământ?”1417
De aceea, mi-e şi frică să nu ni se întâmple ceva cumplit şi să atragem pedeapsa cea multă de la Dumnezeu. Ca să nu se întâmple asta, să ne îngrijim de toată virtutea, ca să dobândim şi bunătăţile viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui fie slava, împreună şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
1414 Adică tot demult.
1415 Cf. Iacov 2,18.
1416 Isaia 22,13.
1417 Isaia 5, 8.
Omilia 73
„Zice Simon-Petru: «Doamne, unde Te duci? I-a răspuns Iisus: «Unde Mă duc Eu nu poţi să-Mi urmezi acum; dar mai târziu îmi vei urma.” (Ioan 13, 36)
1. Mare virtute este iubirea! Este mai tare ca focul şi se înalţă chiar până la cer; şi nu este nicio stavilă care va putea să-i oprească elanul ei impetuos. De pildă, Petru, cel foarte înflăcărat, când a auzit: „Unde Mă duc Eu voi nu puteţi veni”1418, ce zice? „Doamne, unde Te duci?” Iar aceasta a spus-o nu atât pentru că voia să afle locul, cât pentru că râvnea să-L urmeze. Aşadar, nu a îndrăznit deocamdată să spună făţiş: „Vin [cu Tine]”, ci zice: „Unde Te duci?” Iar Hristos a răspuns nu vorbelor, ci gândului său. Într-adevăr, că aceasta era dorinţa lui e limpede din cele spuse de Hristos. Căci ce zice? „Unde Mă duc Eu nu poţi să-Mi urmezi acum”. Vezi că tânjea să-L urmeze şi de aceea îl întreabă? Şi, auzind: „Mai târziu îmi vei urma”, nici aşa nu şi-a potolit dorinţa; şi, chiar dacă a primit nădejdi bune, totuşi e atât de nerăbdător să-L urmeze, încât îi zice: „De ce nu Te pot urma acum? Sufletul mi-l voi pune pentru Tine”.
într-adevăr, fiindcă aruncase de la sine frica de a fi trădătorul şi se vădise a fi şi el dintre cei loiali, pune acum această întrebare, cu îndrăzneală [şi] cu de la sine putere, pe când ceilalţi tăceau. „Ce zici, Petre? El ţi-a spus: «Nu poţi, iar tu zici: «Pot? Atunci vei şti chiar din propria-ţi experienţă că iubirea ta nu este nimic dacă nu are ajutorul de sus.”1419 De unde e limpede că şi căderea aceea1420 a fost îngăduită de El prin a Sa purtare de grijă. Într-adevăr, El de la început a vrut să-l înveţe, dar, întrucât [Petru] a persistat în vehemenţa
1418 Ioan 13, 33.
1419 Dialogul imaginar cu Petru şi explicaţia despre rostul căderii se găsesc într-o formă similară şi în Omilii la Matei, 82, 3 (în trad. cit., pp. 930-931).
1420 Cf. Luca 22, 60-62.
292
sa, nu i-a impus, nici nu l-a silit să nege, ci l-a lăsat singur, ca să-şi cunoască propria-i slăbiciune.
[Domnul] zisese că trebuie să fie trădat, iar el îi răspunde: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie asta!”1421 A fost mustrat, dar nu şi-a învăţat lecţia; ci din nou, când Hristos a vrut să-i spele picioarele, îi zice: „Nu-mi vei spăla picioarele în veac!”1422 Iarăşi, când aude: „Nu poţi să-Mi urmezi acum”, îi răspunde: „Chiar dacă toţi se vor lepăda de Tine, eu nu mă voi lepăda de Tine”. Aşadar, pentru că era probabil ca el să cadă chiar în semeţie, practicând contrazicerea cu El, îl învaţă acum să nu I se mai împotrivească. Cel puţin aceasta o dă de înţeles şi Luca, când spune că El a zis: „Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta”1423, adică: „Să nu pieri pentru totdeauna”, prin toate învăţându-l smerita cugetare şi demonstrându-i că firea omenească, prin ea însăşi, nu este nimic. Într-adevăr, fiindcă dragostea cea multă îl înclinase spre contrazicere, El îl temperează acum, ca să nu sufere aceasta şi mai târziu, când îi va fi încredinţată conducerea întregii lumi1424, ci, amintindu-şi de cele pătimite, să îşi recunoască propria-i [neputinţă]1425.
Şi priveşte tăria căderii! Căci nu a păţit aceasta o singură dată, nici de două ori, ci atât de mult îşi ieşise din fire încât, într-un timp scurt, să rostească de trei ori cuvintele lepădării; ca să înveţe că el nu iubea atât de mult pe cât era iubit. Dar, cu toate acestea, pe cel atât de căzut El iarăşi îl întreabă: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”1426 S-a întâmplat aşa nu din pricina răcirii [dragostei lui Petru], ci din pricină că a fost dezbrăcat de ajutorul de sus1427.
1421 Matei 16, 22.
1422 Ioan 13, 8.
1423 Luca 22, 32.
1424 În original, un joc de cuvinte bazat pe o figură etimologică: „oiKOUiEvr(; oiKovopiav”, în care este dublat radicalul OÎK- („casă”, „gospodărie”).
1425 Sfântul Grigorie cel Mare explică în termeni similari căderea lui Petru: „Trebuie să luăm seama de ce Atotputernicul Dumnezeu a îngăduit ca cel pe care îl rânduise în fruntea întregii Biserici să se înfricoşeze de glasul slujnicei şi să îl tăgăduiască. Fără îndoială ştim că aceasta s-a făcut prin iconomia unei mari iubiri, încât cel care urma să fie păstorul Bisericii să fie nevoit, din greşeala lui, să înveţe mila faţă de alţii. Şi astfel s-a arătat întâi pe sine sieşi, apoi s-a pus înaintea celorlalţi, ca din neputinţa lui să cunoască cu câtă milă trebuie să rabde neputinţele altora” (SFÂNTUL GRIGORIE CEL MARE, Omilii la Evanghelie, 21, 4, în: PL 76,1172A).
1426 Ioan 21,15.
1427 Metafora dezbrăcării de har, semnalată şi într-o notă anterioară, pare a fi una atletică (se găseşte sub o formă mai extinsă în Omilia 67, 3; cf. 61, 4; 75, 5; 81, 3) şi pare a trimite la luptele dintre gimnaşti (etimologic, „goi”, „dezbrăcaţi”) din cadrul concursurilor de atletism antice. Inaugurate potrivit tradiţiei în 776 î.Hr. şi prilejuite de diferite sărbători greceşti păgâne, aceste întreceri sportive au dăinuit până în 393, când au fost organizate pentru ultima dată în mod oficial. Teodosie I cel Mare le-a interzis în 394 (vezi Tony PERROTTET, The Naked Olympics: The True Story oftheAncient Games, Random House Trade Paperbacks, New York, 2004, p. 190).
293
Aşadar, El primeşte dragostea lui Petru, dar taie [înclinaţia spre] contrazicere născută din ea. „Căci1428, dacă îl iubeşti, trebuie să I te supui Celui iubit. El ţi-a zis şi ţie, şi celor împreună cu tine: «Nu poţi. De ce te cerţi? Nu ştii ce înseamnă oare să îi zici «nu lui Dumnezeu? «Dar1429, întrucât nu vrei să înveţi din aceasta că ceea ce Eu zic nu poate să nu se împlinească, atunci vei învăţa acest lucru prin lepădarea ta de Mine, chiar dacă aceasta ţi se părea atunci cu mult mai incredibilă. De bună seamă, acest lucru1430 nu-l ştiai, dar de acel lucru1431 aveai cunoştinţă în sufletul tău; dar, cu toate acestea, s-a întâmplat ceea ce ai crezut că este imposibil1432.”
„Sufletul mi-l voi pune pentru Tine.” într-adevăr, de vreme ce auzise că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are”1433, el s-a repezit îndată asupra ei, căci era nesătul şi dorea să ajungă la măsura ei cea mai mare. Dar Hristos, ca să arate că doar El are autoritatea de a vesti aceasta1434, spune: „Mai înainte de a cânta cocoşul” adică: „Acum”; într-adevăr, răstimpul nu era lung, căci El vorbea cu ei până foarte târziu în noapte şi trecuseră prima şi a doua strajă1435.
„Să nu se tulbure inima voastră!”1436 Le zice aceasta pentru că era de aşteptat ca ei, ascultându-L, să se tulbure. Căci, dacă corifeul şi cel atât de înflăcărat auzise că îl va tăgădui de trei ori mai
1428 Fragmentul următor continuă interpelarea lui Petru de către Sfântul Ioan începută mai sus.
1429 Replica e atribuită Mântuitorului. Sfântul Ioan extinde deci dialogul imaginar la trei participanţi: el însuşi, Petru şi Mântuitorul. E posibil ca autorul să fi preluat modelul acestor dialoguri din dramaturgia greacă, unde personajele (iniţial două, apoi, odată cu Sofocle, trei) schimbă replici în cascadă pentru creşterea tensiunii dramatice. O altă sursă de inspiraţie pentru Sfântul Ioan ar fi putut fi Psalmii în care replicile se schimbă între trei vorbitori (vezi Psalmul 90, 9-16).
1430 Faptul că se va lepăda de Hristos.
1431 Faptul că afirmaţiile Domnului se împlinesc cu necesitate.
1432 Anume întreita lepădare de Hristos.
1433 Ioan 15,13. De remarcat totuşi că, potrivit evanghelistului Ioan, Mântuitorul Hristos a rostit aceste cuvinte mai târziu, la Cina cea de Taină.
1434 Anume că îşi va pune sufletul pentru ei.
1435 Prima şi a doua strajă din ceasul roman de primăvară corespund aprox. orelor 21:00 şi 24:00.
1436 Ioan 14,1.
294
înainte de cântatul cocoşului, ei aşteptau pe bună dreptate să se petreacă o mare împresurare, în stare să clintească şi sufletele tari ca diamantul. Aşadar, întrucât era probabil ca ei, cugetând aceste lucruri, chiar să încremenească [de frică], iată cum îi mângâie, zicându-le: „Să nu se tulbure inima voastră!” Prin această primă [parte a îndemnului] le arată puterea dumnezeirii Sale, de vreme ce El ştie cele pe care le aveau în adâncul sufletului şi le scoate la iveală1437.
„Credeţi în Dumnezeu; credeţi şi în Mine!”1438, adică: „Toate cele cumplite vor trece. Căci credinţa în Mine şi în Cel care M-a născut este mai puternică decât cele ce vin asupra voastră şi nu va lăsa nimic supărător să vă stăpânească”. Apoi adaugă: „în casa Tatălui Meu muîte locaşuri sunt”1439. Precum îl mângâie pe Petru când e tulburat, zicându-i: „Dar mai târziu îmi vei urma”, tot astfel şi lor le dezvăluie această nădejde. Într-adevăr, ca ei să nu creadă că această prevestire a fost făcută doar aceluia, le spune: „în casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Altminteri, oare v-aş mai fi spus: «Mă duc să pregătesc un loc pentru voi?”, adică: „Acel loc, care [îl va primi] pe Petru, vă va primi şi pe voi”. Fiindcă acolo este o mare abundenţă de sălaşuri şi nu se poate spune că este nevoie de pregătire1440. Căci, de vreme ce a zis: „Nu puteţi să-Mi urmaţi acum”, ca ei să nu creadă că sunt respinşi pentru totdeauna, a adăugat: „«Ca, unde sunt Eu, acolo să fiţi şi voi1441. Am o atât de mare râvnă pentru venirea voastră, încât deja M-aş fi ocupat de aceasta dacă [sălaşurile] voastre nu ar fi fost pregătite încă demult”; arătându-le că trebuie să fie foarte curajoşi şi încrezători.
2. Apoi, ca să nu pară că le vorbea cu scopul de a-i înşela, ci să creadă că aşa este, adaugă: „Şi unde Mă duc Eu voi ştiţi, iar calea o ştiţi”1442. Vezi cum le oferă dovada că a spus acestea nu orişicum?
1437 Lit. „le aduce la mijloc”. Expresia este o metaforă străveche, iniţial militară, redând modul deliberării fruntaşilor de armată, care se adunau cu toţii în cerc şi puneau „la mijloc”, adică între ei, în faţa tuturor, chestiunile critice.
1438 Ioan 14,1; ambele verbe sunt la imperativ.
1439 Ioan 14, 2.
1440 pregătire pentru primirea lor. Aşadar, ucenicii nu trebuiau să creadă că nu pot încă să îl urmeze pe Hristos pentru că locul în care El mergea era unul pământesc, care avea nevoie de pregătire suplimentară pentru găzduirea lor. Vezi explicaţia din finalul paragrafului.
1441 Ioan 14, 3.
1442 Ioan 14, 4.
295
El zice aceasta întrucât cunoştea că sufletele lor erau dornice să afle de-acum acest lucru1443. Într-adevăr, Petru zicea ce zicea nu ca să afle, ci ca să-L urmeze. Dar, de vreme ce acela1444 fusese mustrat şi El însuşi îi arătase că ceea ce deocamdată părea cu neputinţă era [de fapt] cu putinţă1445, întrucât ceea ce părea cu neputinţă îi insufla dorinţa de a cunoaşte cu exactitate acest lucru1446, le spune: „Iar calea o ştiţi”. Precum atunci când a zis: „Te vei lepăda de Mine”, deşi niciunul din ei nu a rostit nimic, El, pentru că cerceta inima lor, a zis: „Să nu vă tulburaţi!”, tot astfel şi aici, zicându-le: „Ştiţi”, El vădea dorinţa din cugetul lor şi însuşi le oferea prilej să-L întrebe.
Iar [întrebarea lui Petru]: „Unde Te duci?” [izvora] din multa sa iubire, pe când Toma zice de frică: „«Doamne, nu ştim unde Te duci. Nu ştim locul”, zice,,,«şi calea care duce acolo «cum putem s-o ştim?1447” Şi ia seama cu câtă reţinere [îi vorbeşte]! Căci nu a zis: „Spune-ne locul”, ci: „Nu ştim unde Te duci”. De bună seamă, mai înainte toţi1448 erau neliniştiţi să afle aceasta. Căci, dacă iudeii, ascultându-L, erau nedumeriţi, deşi doreau să scape de El, cu atât mai mult voiau să afle cei care îşi doreau să nu se despartă niciodată de El. Aşadar, deşi se temeau să-L întrebe, totuşi, din pricina multei iubiri şi a neliniştii, îl întreabă.
Ce [zice] atunci Hristos? „Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu poate să vină la Tatăl decât prin Mine.”1449 Aşadar, de ce, întrebat fiind de Petru: „Unde Te duci?”, nu a zis îndată: „Eu merg la Tatăl, dar voi nu puteţi să veniţi acum”, ci a lansat un ocoliş de cuvinte atât de numeroase, alcătuind întrebări şi răspunsuri? într-adevăr, iudeilor pe bună dreptate nu le zicea aceasta, dar ucenicilor de ce? Desigur, El le-a zis atât lor, cât şi iudeilor că de la Dumnezeu a ieşit1450 şi la Dumnezeu Se duce1451, iar acum afirmă acest lucru mai clar ca înainte. De altfel, iudeilor nu le-a zis atât de clar. Căci, dacă le-ar fi spus: „Nu puteţi veni la Tatăl decât prin Mine”, îndată ar fi socotit spusa Lui o înfumurare; dar, acum
1443 Anume unde Se ducea.
1444 petru
1445 Anume ca ucenicii să-L urmeze acolo unde Se ducea.
1446 Anume unde Se ducea.
1447 Ioan 14, 5.
1448 Atât ucenicii, cât şi adversarii lui Hristos.
1449 Ioan 14, 6.
1450 Cf. Ioan 8, 42.
1451 Cf. Ioan 7, 33.
296
ascunzându-le, îi aruncă în nelinişte.
„Şi pentru care pricină”, zice, „i-a vorbit şi lui Petru aşa cum [le-a vorbit] şi ucenicilor?” El ştia multa lui ardoare, precum şi faptul că mai ales din cauza ei va fi predispus să-I facă supărare. Aşadar, ca să-l oprească, îi ascunde [unde Se duce]. Însă, după ce a reuşit ceea ce îşi dorea cu ajutorul neclarităţii şi al discursului ascuns, le dezvăluie din nou aceasta1452. Căci, după ce-a zis: „Unde sunt Eu, nimeni nu poate veni”, a adăugat: „în casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri” şi din nou: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Aşadar, nu dorea să le zică aceasta de la început, ca să nu-i arunce într-o mai mare tristeţe; dar, după ce i-a domolit, atunci le zice. Fiindcă El, prin mustrarea lui Petru, a aruncat asupra lor multă tristeţe, iar ei, căzând în frica de a nu auzi aceleaşi cuvinte, mai mult erau reţinuţi.
„Eu sunt Calea.” Aceasta este dovada că „nimeni nu vine decât prin Mine”. Iar [cuvintele]: „Şi Adevărul şi Viaţa” sunt [semnul] că acestea se vor întâmpla negreşit. „Dacă Eu sunt Adevărul, nimic mincinos nu se găseşte la Mine; iar dacă Eu sunt şi Viaţa, moartea însăşi nu va putea să vă împiedice să veniţi [la Mine]. Pe de altă parte, dacă Eu sunt Calea, nu veţi avea nevoie de călăuzitor; iar dacă Eu sunt şi Adevărul, spusele Mele nu sunt o minciună; iar dacă Eu sunt şi Viaţa, chiar dacă veţi muri, veţi dobândi cele pe care vi le-am pomenit.” Aşadar, faptul că El este Calea l-au şi înţeles, l-au şi încuviinţat, dar pe celelalte nu le cunoşteau, deşi nu îndrăzneau să afirme că nu le cunoşteau. Dar, cu toate acestea, au primit multă mângâiere din faptul că El e „Calea”. „Deci, dacă am puterea”, zice, „de a vă conduce la Tatăl, atunci fără îndoială veţi ajunge acolo. Căci nu e posibil să veniţi pe altă cale”. Zicând mai înainte: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l va trage Tatăl”1453 şi din nou: „Dacă Eu voi fi înălţat de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine”1454 şi acum din nou: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”, arată că El însuşi este egal cu Cel care L-a născut.
Dar cum, după ce a zis: „Unde Mă duc voi ştiţi, iar calea o ştiţi”, a adăugat: „Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, L-aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu; şi de acum îl veţi cunoaşte şi L-aţi văzut”1455? în niciun
1452 Anume unde Se duce.
1453 Ioan 6, 44.
1454 Ioan 12, 32.
1455 Ioan 14, 7.
297
caz nu Se contrazicea pe Sine; într-adevăr, îl ştiau, dar nu aşa cum se cuvenea. Căci îl ştiau ca Dumnezeu, dar ca Tată nu încă, fiindcă abia mai apoi Duhul, venind, le-a oferit lor toată cunoaşterea. Spune ceva de felul acesta: „Dacă aţi fi ştiut fiinţa şi demnitatea Mea, aţi fi ştiut-o şi pe-a Tatălui. «Şi de-acum îl veţi cunoaşte şi L-aţi văzut” (prima ţine de viitor, a doua de prezent), adică: „Prin Mine”. Iar „vedere” numeşte aici cunoaşterea cea potrivită cu înţelegerea. Căci putem şi să-i vedem, şi să nu-i cunoaştem pe cei pe care îi vedem, dar nu putem şi să-i cunoaştem, şi să nu-i ştim pe cei pe care îi cunoaştem1456. De aceea spune: „Şi L-aţi văzut”, aşa cum [Pavel] zice: „A fost văzut şi de îngeri”1457. Deşi nu a fost văzută însăşi fiinţa Lui, totuşi zice: „A fost văzut”, desigur atât cât le-a fost cu putinţă să vadă.
Şi s-a spus aşa ca să afli că cine L-a văzut pe El L-a văzut pe Născătorul Lui. Dar ei L-au privit pe El nu în fiinţa-I dezvelită, ci îmbrăcat în trup. Vezi că şi în alt loc numeşte cunoaşterea „vedere”1458, ca atunci când zice: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceştia îl vor vedea pe Dumnezeu”1459. Iar „curaţi” îi numeşte pe cei izbăviţi nu [doar] de desfrânare, ci de toate păcatele; căci orice păcat aduce în suflet o întinare.
3. Să facem, dar, totul ca să ne curăţim întinăciunea. O curăţeşte întâi baia [botezului]; apoi, sunt şi alte căi, multe şi felurite. Căci Dumnezeu, iubitor de oameni fiind, ne-a oferit, chiar şi după aceea1460, felurite căi de izbăvire. Prima dintre toate este cea prin milostenie. „Căci păcatele sunt curăţite”, zice, „prin milostenii şi [fapte de] credinţă”1461. Nu mă refer la milostenia cea din nedreptate1462, fiindcă aceasta nici nu este milostenie, ci cruzime şi neomenie. Căci la ce foloseşte să-l dezbraci pe unul şi să-l îmbraci pe altul? De bună seamă, fapta trebuie să-şi aibă început din milostivire;
1456 Sfântul Ioan recurge aici la un joc de cuvinte ce trădează calităţi de veritabil dialectician. Încă o dată precizăm că pledoaria sa pentru inutilitatea filosofiei profane (Omilia 2, 2-3; 9,1; 66, 3 ş.a.) se datorează mai degrabă unor intenţii pastorale şi trebuie înţeleasă în contextul vremii, dominat încă de polemica dintre creştinism şi filosofia păgână.
1457 1 Timotei 3,16.
1458 Lit. „numeşte vederea «cunoaştere”.
1459 Matei 5, 8.
1460 După botez.
1461 Lit. „credinţe”, „dovezi de credinţă”; cf. Înţelepciunea lui Isus Sirah 3, 29.
1462 Adică milostenia făcută din bunuri obţinute nedrept.
298
aceasta însă e neomenie! într-adevăr, chiar dacă vom împărţi toate [bunurile răpite] de la alţii, nu vom avea niciun câştig. O arată şi Zaheu, care a spus atunci1463 că îl împacă pe Dumnezeu dând înapoi de patru ori cele furate. În schimb, noi, care facem mii şi mii de răpiri, dând puţine, credem că îl facem milostiv pe Dumnezeu, fără să ştim că mai mult îl mâniem!
într-adevăr, spune-mi, dacă ai aduce la altar un asin mort şi putrezit, pe care l-ai tras de la o răspântie sau de pe străzi, oare nu te-ar nimici toţi ca pe un blestemat şi un pângăritor? Ce, dar, dacă voi dovedi că jertfa cea din răpire este mai pângăritoare decât aceasta, ce fel de apărare vom avea? Căci să presupunem un bun de valoare obţinut prin răpire; oare nu este mai urât mirositor decât un asin mort? Vrei să afli cât de mare este putreziciunea [acestui] păcat? Ascultă-l pe proroc zicând: „S-au împuţit şi au putrezit rănile mele”1464.
Tu însă te aştepţi ca, pentru cuvintele tale [de rugăciune], Dumnezeu să dea uitării relele pe care le faci; dar tu însuţi, prin răpirile şi lăcomiile pe care le faci, chiar îl determini să Şi le amintească pururea, aşezându-ţi păcatul pe altar. Dar acum nu acesta este singurul tău păcat, ci unul şi mai grav decât el, anume faptul că întinezi sufletele sfinţilor1465. Căci aceasta este piatra [altarului] şi e sfinţită, iar acelea1466 îl poartă neîncetat pe însuşi Hristos; şi îndrăzneşti să aduci acolo [bani obţinuţi] dintr-o asemenea necurăţie? „Nu”, zici, „nu aceşti bani, ci alţii”. Dar asta-i ridicol şi absurd! Nu ştii că, de-ar cădea chiar şi o picătură de nedreptate într-o mulţime mare de bani, toţi se întinează? Aşadar, precum dacă cineva, aruncând o murdărie într-un izvor curat, l-a făcut în întregime necurat, tot astfel, dacă în bogăţie pătrunde vreo lăcomie, face ca toată să răspândească de-acolo duhoarea.
Apoi, intrând în biserică, ne spălăm mâinile, dar inima nu o mai [spălăm]? într-adevăr, oare mâinile noastre dau glas? Sufletul
1463 Cf. Luca 19, 8.
1464 Psalmul 37, 5 (6, după Septuaginta).
1465 A căror prezenţă era simbolizată, prin sfintele lor moaşte, în masa de piatră a altarului (vezi canonul 7 de la Sinodul al VII-lea Ecumenic). Amplasarea moaştelor de sfinţi mucenici în masa altarului reprezintă o tradiţie instituită încă din etapa primară a creştinismului. Primii creştini oficiau Liturghia chiar pe locul de suferinţă al mucenicilor sau când acest lucru nu era posibil în catacombe şi alte locuri ascunse păstrătoare ale sfintelor relicve.
1466 Sufletele sfinţilor.
299
produce cuvintele, spre acela caută Dumnezeu. Dacă acela este întinat, curăţia trupului nu trebuie la nimic. Căci ce folos [ai] dacă îţi speli mâinile cele din afară, iar pe cele dinăuntru le ai necurate? într-adevăr, lucrul cumplit şi care le răstoarnă pe toate este acesta, anume că, temându-ne de cele mărunte, le neglijăm pe cele însemnate. Prin urmare, a te ruga cu mâinile nespălate este indiferent, dar a [te ruga] cu mintea nespălată, acesta este culmea tuturor relelor.
Ascultă ce s-a zis şi iudeilor care se preocupau de acest fel de necurăţii: „Spală bine de răutate inima ta! Până când se vor sălăşlui în tine cugetele chinurilor tale?”1467 Să ne spălăm şi noi, nu cu noroi, ci cu apă curată; cu milostenie, iar nu cu lăcomie1468. Întâi eliberează-te de răpire şi atunci arată-ţi milostenia. „întoarce-te de la rău şi fă binele!”1469 Reţine-ţi mâinile de la orice lăcomie şi aşa îndreaptă-le spre milostenie. Dar, dacă prin aceleaşi [mâini] îi despuiem pe unii şi îi îmbrăcăm [pe alţii], chiar dacă nu cu cele furate de la aceia, nici aşa nu scăpăm de pedeapsă. Căci materia ispăşirii devine materia întregii fărădelegi. De bună seamă, este mai bine să nu facem milostenie decât să o facem în acest fel. Fiindcă şi lui Cain i-ar fi fost mai bine să nu aducă jertfă deloc1470.
Iar dacă cel care a adus lucruri mai neînsemnate L-a mâniat pe Dumnezeu, atunci cel care le dă pe cele ale altora cum nu-L mânie? „Eu ţi-am spus”, zice, „«să nu furi!1471, iar tu Mă cinsteşti din acestea? Ce crezi? Că găsesc vreo plăcere în ele?” De aceea, îţi va zice: „Ai cugetat fărădelege, că voi fi asemenea ţie; te voi mustra şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”1472. Totuşi fie ca nimeni să nu audă glasul acesta, ci, lucrând milostenia curată şi având candelele strălucitoare, aşa să intrăm în cămara Mirelui, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!
1467 Ieremia 4,14.
1468 De remarcat figura chiasmului: „Nu cu noroi (a), ci cu apă curată (b); cu milostenie (b), nu cum lăcomie (a)”.
1469 Psalmul 36, 27.
1470 Cf. Facerea 4, 3.
1471 Ieşirea 20,15.
1472 Psalmul 49, 22.
Omilia 74
„Filip îi zice: «Doamne, arată-ni-L nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus îi zice: «De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14, 8-9)
1. Prorocul le zicea iudeilor: „Ai avut înfăţişare de desfrânată, nu te-ai ruşinat în văzul tuturor”1473. După cum se pare, el a zis acestea cu dreptate nu doar acelei cetăţi1474, ci şi celor care privesc în faţă Adevărul cu neruşinare. De bună seamă, când Filip a zis către Hristos: „Arată-ni-L nouă pe Tatăl Tău”, îi spune: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?”; şi, cu toate acestea, sunt unii care, chiar şi după aceste cuvinte, îl separă pe Fiul de Născătorul Lui. Dar ce fel de apropiere cauţi mai mare decât aceasta? într-adevăr, sunt unii care, din cauza acestei spuse, au căzut chiar în boala lui Sabelie1475. Însă, lăsându-i şi pe aceştia, şi pe aceia, ca unii care încalcă legea în sensuri diametral opuse, să vedem [înţelesul] exact al cuvintelor.
„De atâta vreme sunt cu voi”, zice, „şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” „Dar ce? Eşti Tu Părintele pe Care îl caut?” „Nu”, zice. De aceea nu a spus: „Nu L-ai cunoscut”, ci: „Nu M-ai cunoscut”; nimic altceva nu evidenţia decât faptul că Fiul nu este altceva decât ceea ce este Tatăl, rămânând totuşi Fiu. Dar de unde a ajuns Filip la această [rugăminte]? El zicea: „Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, L-aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu”1476, iar aceasta a spus-o adesea
1473 Ieremia 3, 3.
1474 Ierusalimul.
1475 Sabelie (Sabellius, t. cca 215), originar se pare din Nordul Africii, a fost un preot în Roma, în timpul papei Zefirin (Zephyrinus, 198-217). Sabelie învăţa că Dumnezeu este unul în persoană, iar Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt doar moduri sau manifestări succesive în istorie ale unicei persoane divine; Acelaşi Dumnezeu apare ca Tatăl la creaţie, ca Fiu în opera de mântuire şi ca Duh Sfânt în lucrarea sfinţitoare. Erezia s-a numit fie sabelianism, fie monarhianism modalist, fie patripasianism (în Apus).
1476 Ioan 14, 7.
301
şi iudeilor. Aşadar, fiindcă Petru L-a întrebat deseori şi iudeii [la fel]: „Cine este Tatăl?” şi fiindcă L-a întrebat şi Toma şi niciunul nu a aflat ceva lămurit, ci încă nu pricepeau cuvintele Lui, atunci Filip, ca să nu pară supărător, nici să îl deranjeze, cerându-i şi el după iudei: „Arată-ne nouă pe Tatăl”, a adăugat: „«Şi ne este de ajuns1477; nu căutăm nimic mai mult”. Cu toate acestea, Hristos le zicea: „Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, L-aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu” şi prin Sine însuşi îl descoperea pe Tatăl. [Filip] însă a inversat ordinea, zicând: „Arată-L pe Tatăl”, ca şi cum pe Hristos îl ştia cu exactitate.
Totuşi Hristos nu-l mai rabdă, ci îl pune pe calea cea dreaptă, convingându-l să îl afle pe Tatăl prin EL Dar el voia să-L vadă cu aceşti ochi ai trupului, poate pentru că auzea despre proroci că ei L-au văzut pe Dumnezeu. Dar, o, Filipe, acelea erau un pogorământ1478! De aceea, Hristos zicea: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”1479; şi din nou: „Oricine a auzit de la Dumnezeu şi a învăţat vine la Mine”1480; „Nici glasul Lui nu l-aţi auzit, nici chipul Lui nu l-aţi văzut”1481; iar în Vechiul [Testament]: „Nimeni nu va vedea faţa Mea şi va trăi”1482. Deci ce [face] Hristos? îi [zice] foarte mustrător: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?”1483 Şi nu a zis: „Nu M-ai văzut”, ci: „Nu M-ai cunoscut”.
„Oare pe Tine”, zice [Filip], „vreau să Te aflu? Pe Tatăl Tău caut să-L văd acum; iar Tu îmi zici: «Nu M-ai cunoscut. Deci ce legătură are aceasta cu [cererea mea]?” Una multă, desigur. Căci, întrucât El este ceea ce este Tatăl, rămânând totuşi Fiu, pe bună dreptate îl arată în Sine însuşi pe Născătorul Său. Apoi, ca să deosebească ipostasurile, zice: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”1484, ca nu cumva cineva să afirme că Tatăl şi Fiul sunt acelaşi [ipostas]1485. Căci, dacă El însuşi ar fi fost Tatăl, nu ar fi zis: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Acela”.
1477 Ioan 14, 8.
1478 Tema este discutată pe larg în Omilia 15,1 (în SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol 1, p. 150). O discuţie despre termenul „pogorământ” la Sfântul Ioan, în Stylianos PAPADOPOULOS, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, trad. S. Preda, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2013, pp. 83-85.
1479 Ioan 1,18. Cuvintele aparţin de fapt evanghelistului.
1480 Ioan 6, 45.
1481 Ioan 5, 37.
1482 Cf Ieşirea 33, 20.
1483 Ioan 14, 9.
1484 Ioan 14, 9.
1485 Lit. „că acelaşi este Tatăl, acelaşi este Fiul”. Din nou, aluzie la modalismul sabelian.
302
Dar cum nu i-a zis: „Ceri ceva cu neputinţă şi care nu este pe potriva omului, căci aceasta1486 este cu putinţă doar pentru Mine”? De vreme ce Filip a zis: „Şi ne este de ajuns”, ca şi când pe El Îl cunoştea, îi arată că nici pe El nu L-a văzut1487. Căci, cu siguranţă, Filip L-ar fi văzut pe Tatăl dacă ar fi fost în stare [să-L vadă] pe Fiul. Motiv pentru care îi zicea: „«Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Dacă cineva M-a văzut pe Mine îl va vedea şi pe Acela”. Spune ceva de felul acesta: „Nu e cu putinţă să Mă vezi1488 nici pe Mine, nici pe Acela”. Căci Filip căuta cunoaşterea prin vedere. Şi, întrucât credea că L-a văzut pe El şi voia să-L vadă la fel şi pe Tatăl, îi arată că nici pe El nu L-a văzut. Iar dacă cineva ar numi aici cunoaşterea „vedere”, nu-l contrazic. Într-adevăr, [ar fi putut] zice: „Cel care M-a cunoscut pe Mine L-a cunoscut pe Tatăl”1489. Totuşi nu a spus aceasta, ci, dorind să înfăţişeze deofiinţimea, a zis1490: „Cel care ştie fiinţa Mea o ştie şi pe a Tatălui”.
„Şi de ce [a zis] aceasta1491, câtă vreme şi cel care ştie creaţia îl ştie pe Tatăl1492?” Totuşi toţi ştiu şi au văzut creaţia, dar nu toţi îl ştiu pe Dumnezeu1493. Pe de altă parte, să luăm seama ce caută Filip să vadă. Oare înţelepciunea Tatălui? Oare bunătatea Lui1494? Nu, ci chiar ceea ce este Dumnezeu în Sine, însăşi fiinţa Lui. La aceasta deci îi răspunde Hristos: „Cel care M-a văzut pe Mine…”. Iar cel care a văzut creaţia nu a văzut şi fiinţa lui Dumnezeu.
„Dacă cineva M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl Meu”, zice. Dacă El ar fi fost de o altă fiinţă, nu ar fi zis asta. Dar, ca să mă folosesc şi de un argument mai grosier, nimeni care nu cunoaşte aurul
1486 A-L vedea pe Tatăl în fiinţa Sa.
1487 Adică nu a dedus din Persoana lui Iisus fiinţa dumnezeiască comună atât Fiului, cât şi Tatălui.
1488 Adică să percepi cu ochi trupeşti fiinţa dumnezeiască pură.
1489 Cf. Ioan 14, 7.
1490 Desigur, următoarea replică nu a fost rostită propriu-zis de Mântuitorul. Nu este singurul loc în care Sfântul Ioan atribuie Mântuitorului sau altor persoane biblice parafraze menite să lămurească un înţeles sau altul. În cazul de faţă, avem de a face cu o explicitare în sens homoousian a versetului Ioan 14, 9, în care se subliniază, aşadar, nu faptul de a şti fiinţa divină, ci comuniunea de fiinţă a Fiului cu Tatăl. De altfel, cunoaşterea fiinţei divine în sine, în sensul cuprinderii şi definirii ei ca pe un obiect de intelecţie, este imposibilă creaturii, fie ea umană sau angelică, fie în viaţa prezentă sau în cea viitoare (vezi Omilia 2, 4; Omilia 15, 2, în trad. cit., pp. 44,151-152).
1491 Anume parafraza de mai sus: „Cel care ştie fiinţa Mea o ştie şi pe a Tatălui”.
1492 Cf. Romani 1,19-20.
1493 Cf. Romani 1, 21.
1494 însuşiri ale lui Dumnezeu pe care le deducem din contemplarea creaţiei.
303
nu poate să vadă în argint fiinţa aurului; căci firea unui lucru nu se arată printr-un intermediar1495. Pentru aceasta bine l-a şi mustrat, zicându-i: „«De atâta vreme sunt cu voi… Te-ai bucurat de o asemenea învăţătură, ai văzut semne [arătate] cu autoritate şi toate cele ce erau proprii dumnezeirii şi pe care le lucrează doar Tatăl: păcate dezlegate1496, taine scoase la iveală1497, moartea retrăgându-se1498, o creaţie făcută din pământ1499, şi nu M-ai cunoscut?”
2. Într-adevăr, de vreme ce era îmbrăcat în trup, de aceea a zis: „«Nu M-ai cunoscut. L-ai văzut pe Tatăl1500? Nu căuta să vezi mai mult; căci prin Acela M-ai văzut pe Mine. Dacă M-ai văzut pe Mine, nu mai iscodi; căci în Mine L-ai cunoscut şi pe Acela. «Nu crezi că Eu sunt în Tatăl?1501”, adică: „Mă arăt în fiinţa aceea. «Cuvintele pe care Eu le grăiesc nu le grăiesc de la Mine1502”.
Ai văzut apropierea Lor cea peste măsură şi dovada fiinţei unice? „Iar Tatăl, Care rămâne în Mine, El însuşi face [aceste] lucrări.”1503 Cum, începând de la cuvinte, a ajuns la lucrări? Căci continuarea firească ar fi fost să zică: „El însuşi grăieşte aceste cuvinte”. De fapt însă aici Se referă la două lucruri [deodată], la învăţătură şi la minuni; sau [zice astfel] fiindcă şi cuvintele erau lucrări.
Atunci cum le lucrează [Tatăl] însuşi? Din contră, în altă parte chiar zice: „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi!”1504 Deci cum spune aici că Tatăl lucrează? Ca să arate acelaşi lucru, anume că nu este nimic interpus între Tatăl şi Fiul. Ceea ce spune are înţelesul următor: „Nu într-un fel lucrează Tatăl şi în alt fel lucrez Eu”; într-adevăr, în alt loc şi El, şi Tatăl lucrează, când zice: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”1505; acolo arată nedeosebirea lucrărilor, aici identitatea lor. Iar dacă, la prima vedere,
1495 Acelaşi argument, în Omilia 61, 3: „Pentru că nici fiinţa, nici puterea nu pot fi aflate printr-un intermediar”.
1496 Cf. Matei 9, 2, 5-6.
1497 Cf. Matei 11, 25, 27.
1498 Cf. Ioan 11, 43-44.
1499 Cf. Ioan 9, 6, cu referire la aplicarea pe ochii orbului a tinei amestecate cu salivă.
1500 în minunile enumerate mai sus.
1501 Ioan 14,10.
1502 Ioan 14,10.
1503 Ioan 14,10.
1504 Ioan 10, 37.
1505 Ioan 5,17.
304
aceste cuvinte arată umilinţa, să nu te miri. Căci, după ce a zis mai întâi: „Nu crezi”, [abia] atunci a rostit acestea, arătând că Şi-a alcătuit astfel vorbele pentru a-l conduce la credinţă. Fiindcă El pătrundea în inimile lor1506.
„Credeţi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine?”1507 „Trebuia ca voi1508, auzind «Tatăl şi «Fiul, să nu căutaţi nimic altceva pentru a înfăţişa înrudirea Lor după fiinţă. Dacă însă aceasta nu vă este de ajuns pentru a vădi aceeaşi cinste şi aceeaşi fiinţă a Lor, învăţaţi-le totuşi din lucrări. Dacă [vorbele]: «Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl Meu le-ar fi zis cu privire la lucrări, nu ar fi spus apoi: «Iar dacă nu, credeţi-Mă pentru lucrări1509.” Apoi, ca să arate că poate [să lucreze] nu doar acestea, ci şi altele cu mult mai mari decât acestea, afirmă acest lucru cu asupra de măsură. Căci nu spune: „Şi mai mari decât acestea pot să fac”, ci ceva care era cu mult mai minunat: „Pot să dau şi altora”, zice, „să facă şi mai mari decât acestea. «Adevărat, adevărat zic vouă: cel care crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face, pentru că Mă duc la Tatăl1510”. Adică: „De acum înainte, vouă vă aparţine facerea de minuni; căci Eu plec”.
Apoi, după ce a încheiat ceea ce discursul cerea, spune: „Orice veţi cere în numele Meu veţi primi, aceea chiar Eu o voi face, ca Tatăl să fie slăvit în Mine”1511. Vezi din nou cum El însuşi face aceasta? Căci zice: „Eu voi face”. Şi nu a spus: „Cer de la Tatăl”, ci: „Ca Tatăl să fie slăvit în Mine”. Şi e drept că în alt loc zicea: „Dumnezeu îl va preaslăvi în Sine însuşi”1512. Aici însă El însuşi îl va preaslăvi pe Tatăl. Într-adevăr, când Fiul Se va arăta având putere mare, atunci Născătorul Său va fi preaslăvit. Şi ce înseamnă: „în numele Meu”? Ceea ce apostolii spuneau: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă!”1513 Căci toate semnele pe care le făceau El însuşi le lucra, „iar mâna Domnului era cu ei”1514.
1506 Lit. „păşea în inimile lor”, cu sensul: „Cunoştea cu desăvârşire toate gândurile lor”. Aceeaşi metaforă apare şi în Omilia 68,1, explicată în nota aferentă.
1507 Ioan 14,11.
1508 Aici Sfântul Ioan se adresează retoric lui Filip şi celorlalţi ucenici laolaltă.
1509 Ioan 14,11.
1510 Ioan 14,12.
1511 Ioan 14,13.
1512 Ioan 13, 32.
1513 Faptele 3, 6.
1514 Faptele 11, 21.
305
„Eu voi face”1515, zice. Vezi autoritatea Lui? Cele [lucrate] prin alţii El însuşi le face; dar oare nu are putere asupra celor [lucrate] prin El, ci este obiectul acţiunii Tatălui? Şi cine ar putea spune asta? „Dar pentru care motiv afirmă El acest lucru în a doua parte [a enunţului]?1516” Ca să confirme discursul Său şi să arate că [spusele] anterioare se datorau pogorământului. Iar [cuvintele]: „Mă duc la Tatăl” înseamnă aceasta: „Nu voi pieri, ci rămân în demnitatea-Mi proprie şi sunt în ceruri”. Pe toate acestea le zicea ca să-i îmbărbăteze. Într-adevăr, fiindcă era de aşteptat ca ei, încă neştiind învăţătura despre înviere1517, să îşi închipuie ceva trist, le făgăduieşte că le va da lor unele ca acestea, pretutindeni îngrijindu-Se de ei şi arătând că rămâne neîncetat [cu ei]; şi nu doar că rămâne, ci că le va arăta o putere chiar mai mare.
3. Aşadar, să îl urmăm pe El şi să luăm crucea. Într-adevăr, chiar dacă nu e nicio prigoană, e totuşi vreme potrivită pentru o altă moarte. Căci [Pavel] spune: „Să omorâţi mădularele voastre cele pământeşti!”1518 Să stingem deci pofta, să omorâm mânia, să ucidem invidia! Aceasta este „jertfa cea vie”1519. Această jertfă nu se sfârşeşte în cenuşă, nici nu se răspândeşte în fum, nici nu are nevoie de lemne, de foc şi de cuţit. Fiindcă are drept foc şi cuţit pe Duhul Sfânt. Folosindu-te de cuţitul acesta, taie împrejur de la inima ta ceea ce e de prisos şi străin, deschide-ţi urechile astupate! Căci bolile şi poftele viclene opresc de obicei intrarea cuvântului, într-adevăr, şi pofta de bani, stând în faţa [inimii], nu-i permite să audă discursul despre milostenie şi invidia, fiind de faţă, ridică un zid înaintea învăţăturii despre iubire; iar vreo altă boală, căzând iarăşi asupra ei, o face încă mai greoaie la orice.
Să omorâm, dar, poftele viclene! Căci e de ajuns şi să vrei, şi se sting toate. Într-adevăr, să nu privim la aceasta, anume la faptul că iubirea de bani e tiranică, ci la faptul că tirania ei se datorează uşurătăţii noastre. De pildă, mulţi declară că nici nu ştiu ce e argintul. De bună seamă, pofta însăşi nu este firească. Căci cele fireşti au
1515 Ioan 14,14.
1516 Adică de ce Hristos a menţionat întâi că ei vor face lucrări miraculoase (cf. Ioan 14,12), iar abia mai apoi că, de fapt, El însuşi le va face (cf Ioan 14,13-14)?
1517 Acelaşi punct de vedere, şi în Omilia 66,1.
1518 Coloseni 3, 5.
1519 Romani 12,1.
306
fost sădite de mai înainte, chiar de la început; dar aurul şi argintul chiar mult timp nu se cunoşteau ce sunt. Aşadar, de unde a crescut pofta însăşi? Din slava deşartă şi din uşurătatea cea mai de pe urmă.
într-adevăr, dintre pofte, unele ţin de necesitate, altele de fire, altele însă de niciuna din acestea. De pildă, sunt fireşti şi necesare cele câte, dacă se întâmplă să nu fie satisfăcute, distrug viaţa, cum ar fi pofta de mâncare, de băutură şi de somn. Iubirea trupească este firească, nu şi necesară. Căci mulţi au biruit-o şi nu au pierit. Dar pofta de bani nu este nici firească, nici necesară, ci de prisos; iar dacă ne dorim, nu îngăduim stăpânirea din partea ei. De fapt, chiar Hristos, vorbind despre feciorie, spune: „Cine poate primi să primească”1520; dar despre bani nu a zis astfel, ci cum? „Dacă cineva nu-şi leapădă toate averile, nu este vrednic de Mine.”1521 îndeamnă ceea ce era uşor; dar lasă la libera alegere ceea ce îi depăşeşte pe mulţi.
Atunci de ce ne lipsim pe noi înşine de orice apărare? Căci cel care e cucerit de o patimă mai tiranică nu va suferi multă pedeapsă, dar cel care e robit de una slabă s-a lipsit de orice apărare. Fiindcă ce vom răspunde când ne va zice: „M-aţi văzut că flămânzesc şi nu Mi-aţi dat de mâncare”1522. Ce apărare vom avea? Oare în orice caz vom pune înainte sărăcia? Dar nu suntem mai săraci decât văduva aceea, care, aruncând doi oboli1523, i-a întrecut pe toţi1524. Căci Dumnezeu nu cere cantitatea jertfei, ci măsura voinţei; iar aceasta se datorează purtării Sale de grijă.
Minunându-ne, dar, de a Sa iubire de oameni, să jertfim ceea ce stă în puterea noastră, astfel încât şi în viaţa prezentă, şi în cea viitoare, dobândind multa iubire de oameni a lui Dumnezeu, să ne putem bucura de bunătăţile făgăduite, cu harul şi cu iubirea de oameni1525 ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.
1520 Matei 19,12.
1521 Cf. Luca 14, 33.
1522 Matei 25, 42.
1523 Obolul mică subdiviziune monetară, din aramă; servea la mici cumpărături şi la darea restului.
1524 Cf. Marcu 12, 41-44; Luca 21,1-4.
1525 Figura de stil a repetiţiei (sintagma „iubirea de oameni” e repetată de trei ori în aceeaşi frază) era îndrăgită şi des întrebuinţată în poziţii-cheie de Sfântul Ioan (vezi finalul Omiliei 88: „…prin lucrarea bunătăţilor celor veşnice, să dobândim bunătăţile cele veşnice, prin harul şi prin iubirea de oameni…”). Ea avea un rol catehetic important, acela de a fixa în minţile ascultătorilor diferite concepte fundamentale.
Omilia 75
„Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele; iar Eu îl voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt Mângâietor, ca să rămână cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte.” (Ioan 14,15-17)
1. Mai presus de toate ne trebuie lucrări şi fapte, nu demonstraţii prin cuvinte. Căci a vorbi şi a promite este pentru oricine mai lesne, dar a făptui nu este la fel de uşor. Dar de ce am zis aceste lucruri? Pentru că în zilele noastre sunt mulţi care declară că se tem de Dumnezeu şi că-L iubesc, dar care prin faptele lor dovedesc cele contrare. Dumnezeu însă caută iubirea [arătată] prin fapte. De aceea le şi zicea ucenicilor: „Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”. Într-adevăr, după ce le-a spus: „Orice veţi cere, Eu voi face”1526, ca să nu creadă că simpla cerere are putere, a adăugat: „«Dacă Mă iubiţi”, spune, „atunci voi face”. Iar de vreme ce era de aşteptat ca ei chiar auzind: „Eu Mă duc la Tatăl”, să se tulbure, le spune: „Nu aceasta înseamnă a iubi, anume a te tulbura acum, ci a te supune celor zise. V-am dat poruncă să vă iubiţi unii pe alţii1527; ca aşa să faceţi unii altora, precum şi Eu v-am făcut vouă. Aceasta este iubirea, anume a te supune acestor [cuvinte] şi a da ascultare Celui dorit”.
„Şi îl voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt Mângâietor.”1528 Iarăşi discursul se datorează pogorământului. Căci, de vreme ce era de aşteptat ca ei, necunoscându-L încă, să caute foarte mult acea împreună-petrecere cu El, vorbele Lui, prezenţa Lui în trup, şi să nu primească nicio mângâiere în lipsa Lui, ce le spune? „Voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt Mângâietor”, adică: „Altul ca Mine”. Să se ruşineze şi cei care suferă de boala lui Sabelie1529 şi cei care nu au
1526 Ioan 14,13.
1527 Cf. Ioan 15,12.
1528 Ioan 14,16.
1529 Despre Sabelie vezi nota din Omilia 74, 1, şi cea din SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol 1, p. 95, n. 203.
308
părerea cuvenită despre Duhul. Căci minunea din discursul Lui este aceasta, anume că a doborât dintr-o singură lovitură ereziile diametral opuse. Într-adevăr, spunând: „Alt”, arată deosebirea ipostasului Aceluia; spunând însă: „Mângâietor”, [arată] înrudirea de fiinţă. Dar de ce spune: „Voi ruga pe Tatăl”? Pentru că, dacă ar fi zis: „Eu îl voi trimite”, ei nu ar fi crezut în acelaşi fel; dar lucrul de care Se preocupa acum era acesta, anume ca ei să-L creadă. De bună seamă, mai târziu El însuşi spune că îl trimite, zicând: „Luaţi Duh Sfânt”1530; aici însă spune că îl roagă pe Tatăl, ca să facă discursul Său vrednic de crezare pentru ei.
„De vreme ce1531 Ioan spune despre El: «Din plinătatea Lui noi toţi am primit1532, cum primeşte de la Altul ceea ce avea? Şi din nou: «El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc1533. Ce anume avea El mai mult decât apostolii, dacă urma să îl roage pe Tatăl să îl dea altora, când aceia deseori par că fac aceasta chiar fără rugăciune? Şi cum coboară1534 Acesta de la [Fiul] însuşi, dacă este trimis de Tatăl, prin rugăciune? Şi cum este trimis de Altul Cel care pretutindenea este şi «împarte fiecăruia deosebi, după cum voieşte1535 şi zice cu autoritate: «Osebiţi-Mi pe Pavel şi pe Barnaba1536?” Deşi aceşti slujitori îi slujeau lui Dumnezeu, totuşi El i-a chemat cu autoritate la lucrarea Lui proprie nu pentru că îi chema la o lucrare diferită, ci ca să îşi arate puterea.
„Atunci”, zici, „ce înseamnă «îl voi ruga pe Tatăl?” Arată prilejul venirii [Duhului]. Căci, când i-a curăţit prin jertfa Sa, atunci Duhul Sfânt a coborât. Şi de ce nu venea asupra lor atunci când El era cu ei? Pentru că jertfa încă nu fusese adusă, însă, fiindcă de-acum şi păcatul a fost dezlegat şi ucenicii erau trimişi la pericole şi se dezbrăcau pentru lupte, trebuia să vină Cel care-i unge1537. Dar pentru care pricină Duhul nu vine îndată după înviere? Pentru ca, [abia] după ce vor fi cuprinşi de multă dorinţă după El, cu mult har să îl primească. De bună seamă, cât timp Hristos era cu ei, nu erau în necaz. Dar, după ce a plecat,
1530 Ioan 20, 22.
1531 Replica aparţine unui ascultător nedumerit.
1532 Ioan 1,16.
1533 Luca 3,16.
1534 Lit. „coboară în zbor” (EtjHTTTOtTCti).
1535 1 Corinteni 12,11.
1536 Faptele 13, 2.
1537 Ungerea luptătorilor înainte de luptă e o metaforă pentru primirea harului Duhului.
309
văzându-se goi şi fiind cuprinşi de multă frică, cu multă dorire urmau să-L primească.
„Rămâne cu voi.”1538 Aceasta arată că El nici după moarte nu Se depărtează. Ca nu cumva, auzind de „Mângâietorul”, să bănuiască o altă întrupare din nou şi să aştepte să îl vadă cu ochii lor, îndreptându-i le spune: „«Pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede1539. Căci nu va fi împreună cu voi la fel ca Mine; ci va locui în înseşi sufletele voastre”; căci aceasta înseamnă: „în voi va fi”1540. Şi îl numeşte „Duhul Adevărului”, prin aceasta făcând trimitere la prefigurările din Vechiul [Testament].
„Ca să fie cu voi.”1541 Ce înseamnă: „Ca să fie cu voi”? Ceea ce El însuşi spune: „Eu sunt cu voi”1542. În plus, lasă de înţeles şi altceva, anume: „El nu va suferi cele pe care [le sufăr] Eu, nici nu va pleca de la voi. «Pe El lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede”. „Totuşi spune-mi: ce poate fi văzut care să aparţină Celorlalte Persoane?” Nimic. Dar aici [prin „vedere”] numeşte cunoaşterea. Într-adevăr, a adăugat: „Nici nu îl cunoaşte”1543. Căci prin „vedere” poate să Se refere şi la cunoaşterea exactă. De bună seamă, de vreme ce dintre simţuri vederea este mai pătrunzătoare, El înfăţişează prin ea cunoaşterea exactă. Iar prin „lume” îi numeşte aici pe cei vicleni, chiar astfel mângâindu-i pe ucenici prin faptul că le oferă un dar deosebit1544.
Priveşte în câte feluri a înălţat discursul Său cu privire la Duhul! A zis: „El este altul ca Mine”; a zis: „Nu vă las”; a zis: „Vine doar la voi, la fel ca şi Mine”; a zis: „Rămâne în voi”; dar nici aşa nu a alungat de la ei tristeţea. Căci ei încă îl căutau pe El şi tovărăşia Lui; aşadar, îngrijindu-Se de acest lucru, le spune: „«Nici Eu nu vă voi lăsa orfani; vin la voi.1545 Nu vă înfricoşaţi”, spune, „nu pentru aceasta v-am zis că vă trimit alt Mângâietor, ca şi când Eu însumi M-aş despărţi de voi pentru totdeauna; nu de aceea v-am zis: «Rămâne la voi, ca şi când nu vă voi mai vedea. Căci şi Eu
1538 Cf. Ioan 14,16.
1539 Ioan 14,17.
1540 Ioan 14,17.
1541 Ioan 14,16.
1542 Matei 28, 20.
1543 Ioan 14,17.
1544 Acela de a fi singurii care-L pot vedea şi primi pe Duhul Sfânt, spre deosebire de lumea necredincioasă, oarbă şi opacă faţă de prezenţa şi lucrarea Duhului.
1545 Cf. Ioan 14,18.
310
însumi vin la voi. «Nu vă las orfani”. Într-adevăr, fiindcă iniţial li se adresa: „Copilaşi”, de aceea şi aici zice: „Nu vă voi lăsa orfani”.
2. Deci la început zicea: „Veţi veni unde Eu Mă duc”; şi: „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”1546; aici însă, fiindcă vremea aceea era îndelungată, îl dă lor pe Duhul. Întrucât însă, neştiind ei ce însemnau cuvintele Lui, nu aveau o mângâiere potrivită, le zice: „Nu vă voi lăsa orfani”. Căci mai ales acest lucru îl căutau. Dar, întrucât [cuvintele]: „Vin la voi” arătau o prezenţă, ca să nu caute iarăşi aceeaşi prezenţă ca cea anterioară, ia seama cum nu a zis aceasta în chip lămurit, ci l-a lăsat de înţeles. Fiindcă, după ce a spus: „încă puţin şi lumea nu Mă va [mai] vedea”, a adăugat: „Voi însă Mă veţi vedea”1547; ca şi când ar fi zis: „Vin la voi, nu la fel ca mai înainte, când eram mereu împreună cu voi în fiece zi”. Şi, ca ei să nu spună: „Atunci cum le-ai zis iudeilor: «De-acum nu Mă veţi mai vedea?” dezleagă contradicţia zicând: „Doar la voi”, fiindcă şi Duhul este de acelaşi fel [cu El]. „«Pentru că Eu sunt viu, şi voi veţi fi vii.1548 într-adevăr, Răstignirea nu ne desparte pentru totdeauna, ci doar Mă ascunde pentru o scurtă clipă.” Dar mi se pare că Se referă nu doar la viaţa prezentă, ci şi la cea viitoare.
„în ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl şi voi în Mine şi Eu în voi.”1549 Aşadar, expresia privitoare la Tatăl arată fiinţa, iar cea privitoare la ei arată armonia lor cu El şi ajutorul de la Dumnezeu. „Şi cum are sens”, zice, „acest lucru? Spune-mi! Cum are deci sens ceea ce e contrar?” într-adevăr, multă şi foarte nemărginită este deosebirea dintre Hristos şi ucenici. Iar dacă-s puse aceleaşi cuvinte, nu te mira! Căci Scriptura adesea poate să folosească aceleaşi cuvinte atribuite lui Dumnezeu şi oamenilor, dar nu în acelaşi fel. Fiindcă suntem numiţi şi „dumnezei”1550 şi „fii ai lui Dumnezeu”1551, dar aceste cuvinte nu au aceeaşi tărie când sunt atribuite nouă şi când sunt atribuite lui Dumnezeu. Şi Fiul este numit „icoană”1552
1546 Ioan 14, 2.
1547 Ioan 14,19. Ambele verbe în original sunt la timpul prezent („Mă vede”, „Mă vedeţi”). Vederea Mântuitorului de către ucenici este înţeleasă ca un fapt deja împlinit, din perspectiva veşniciei divine, unde nu există viitor sau trecut.
1548 Ioan 14,19.
1549 Ioan 14, 20.
1550 Psalmul 81, 6.
1551 Galateni 3, 26.
1552 Coloseni 1,15.
311
şi „slavă”1553, şi noi; totuşi deosebirea e mare. Şi din nou: „Iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu”1554, dar nu în acelaşi fel Hristos este al lui Dumnezeu şi noi ai lui Hristos.
Dar ce înseamnă ceea ce spune? „Când voi învia”, zice, „veţi şti că nu sunt despărţit de Tatăl, ci am aceeaşi putere, şi [veţi şti] că sunt cu voi neîncetat, atunci când faptele vor propovădui ajutorul venit vouă de la Mine, când vrăjmaşii vor fi înăbuşiţi, când veţi vorbi cu îndrăzneală, când cele cumplite vor fi înlăturate din mijlocul vostru, când propovăduirea voastră va înflori din zi în zi, când toţi vor accepta şi vor face loc discursului vostru despre dreapta credinţă. «Precum M-a trimis pe Mine, şi Eu v-am trimis pe voi1555”. Vezi că nici aici expresia nu are aceeaşi tărie? Căci, dacă vom accepta că este acelaşi lucru, atunci apostolii nu se vor deosebi prin nimic de Hristos. Dar de ce spune: „Atunci veţi cunoaşte”1556? Pentru că atunci ei L-au văzut înviat şi fiind prezent cu ei; atunci au aflat credinţa cea adevărată. Căci mare era puterea Duhului, cea care îi învăţa pe ei toate.
„Cel care are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte.”1557 într-adevăr, nu este suficient doar să le avem, ci ne trebuie şi o păzire a lor riguroasă. Dar de ce le spune deseori acest lucru? De pildă: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”1558 şi: „Cel care are poruncile Mele şi le păzeşte” şi: „Dacă cineva ascultă cuvântul Meu şi îl păzeşte, acela este care Mă iubeşte; cel care nu ascultă cuvintele Mele nu Mă iubeşte1559”. Cred că lasă de înţeles întristarea lor; căci, de vreme ce le filosofa multe lucruri despre moartea Lui, zicând: „Cel care îşi urăşte sufletul lui în lumea aceasta îl va păstra spre viaţă veşnică”1560; şi: „Dacă cineva nu-şi ia crucea sa şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine”1561; şi urmează să le zică şi multe altele, dojenindu-i, le zice: „Socotiţi voi că din iubire suferiţi întristarea? Ei bine, neîntristarea ar fi [un semn] al iubirii”.
1553 2 Corinteni 3,18; Apocalipsa 21, 23.
1554 1 Corinteni 3, 23.
1555 Ioan 20, 21.
1556 Ioan 14, 20.
1557 Ioan 14, 21.
1558 Ioan 14,15.
1559 Cf. Ioan 14, 24.
1560 Ioan 12, 25.
1561 Matei 10, 38.
312
Dar pentru că vrea să statornicească cu desăvârşire acest lucru, a rezumat discursul Său, înaintând [nemijlocit] spre aceasta: „«Căci, dacă M-aţi iubi”, spune,,,«v-aţi bucura că Mă duc la Tatăl Meu1562. Într-adevăr, acum suferiţi aceasta din pricina fricii. A avea această dispoziţie faţă de moarte nu aparţine celor care-şi amintesc de poruncile Mele; căci voi ar trebui să vă răstigniţi, dacă Mă iubiţi cu adevărat. Căci chiar discursul Meu vă îndeamnă să nu vă temeţi de cei care ucid trupul1563. «Pe unii ca aceştia şi Tatăl îi iubeşte, şi Eu. Şi Mă voi arăta pe Mine însumi lor1564”. După care Iuda1565 spune: „Şi ce înseamnă că urmează să ni Te arăţi pe Tine însuţi?”1566
3. Vezi că sufletul lor era copleşit de frică? Căci era învălmăşit şi tulburat şi socotea că, precum îi vedem în vis pe cei morţi, tot astfel şi El urma să fie văzut. Atunci, ca ei să nu presupună acest lucru, ascultă ce le zice: „Eu şi Tatăl vom veni la el şi sălaş la el Ne vom face”1567. Numai că n-a spus: „Precum Tatăl Se arată pe Sine însuşi, la fel şi Eu”. Dar nu doar prin aceasta a înlăturat presupunerea lor, ci şi prin cuvintele: „Sălaş la el Ne vom face”, lucru care nu aparţine viselor.
Dar tu priveşte-mi-l pe ucenicul care era tulburat şi nu îndrăznea să spună cu claritate ceea ce dorea să spună. Căci n-a zis: „Vai nouă, că mori şi urmează să ni Te înfăţişezi asemenea celor morţi!” Nu a zis aşa, ci: „Ce înseamnă că urmează să Te arăţi pe Tine însuţi nouă, iar lumii nu?” Atunci, îi spune: „Pe voi vă primesc, pentru că voi păziţi poruncile Mele”. Într-adevăr, ca nu cumva după aceea, când ei îl vor vedea, să creadă că este o nălucă, de aceea zice aceste lucruri de mai înainte. şi, ca să nu creadă că li Se va arăta aşa cum am menţionat1568, le precizează şi motivul: „Pentru că păziţi poruncile Mele”; le zice că şi Duhul urmează să li Se arate la fel.
Dar, dacă, atâta vreme fiind ei împreună cu El, nu rabdă încă fiinţa aceea, sau mai degrabă ei nici nu o percep, ce ar fi păţit ei dacă li S-ar fi vădit lor de la început1569 în acest fel? Motiv pentru care şi
1562 Ioan 14, 28.
1563 Cf. Matei 10, 28.
1564 Cf. Ioan 14, 21.
1565 Nu Iscarioteanul, ci fratele lui Iacov (v. Iuda 1,1).
1566 Ioan 14, 22.
1567 Cf. Ioan 14, 23.
1568 Ca o fantasmă în vis.
1569 „De la început”, cu referire fie la începutul activităţii Sale misionare, fie la începutul existenţei Sale post-pascale.
313
mânca împreună cu ei1570, ca fapta să nu li se pară o nălucă. Căci, dacă, văzându-L mergând pe ape, au crezut astfel1571, deşi însăşi înfăţişarea Lui era evidentă şi nu Se găsea la o distanţă mare, ce-ar fi putut presupune dacă L-ar fi văzut îndată înviat pe Cel pe care îl văzuseră ţinut [pe braţe] şi înfăşurat [în giulgiu]? Drept aceea le zice necontenit că li Se va arăta şi din ce cauză li Se va arăta şi cum, ca să nu creadă că e o nălucă.
„«Cel care nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele. Şi cuvântul pe care l-aţi auzit nu este al Meu, ci al Celui care M-a trimis pe Mine.1572 Astfel încât cel care nu ascultă cuvintele acestea nu doar pe Mine nu Mă iubeşte, ci nici pe Tatăl. Căci, dacă ascultarea de poruncile Mele este o dovadă a iubirii, iar dacă ele sunt ale Tatălui, cel care le ascultă L-a iubit nu doar pe Fiul, ci şi pe Tatăl”. „Dar cum este al Tău şi, totodată, nu este al Tău?” Vrea să spună: „Nu rostesc nimic în afara Tatălui, nici ceva propriu Mie, diferit de părerea Lui”.
„Acestea vi le-am grăit, fiind lângă voi.”1573 întrucât aceste [cuvinte] nu erau clare şi pe unele nici nu le pricepeau, iar de altele, mai multe, chiar se îndoiau, ca să nu se tulbure iarăşi, nici să zică: „Care porunci?” i-a scăpat de toată această nelinişte, spunând: „«Iar Mângâietorul, pe Care îl va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa.1574 Poate că acum cele zise sunt neclare pentru voi; dar Acela este un învăţător clar1575 al lor”. Iar [cuvintele]: „Rămâne la voi” lăsau de înţeles că El însuşi pleacă. Apoi, ca ei să nu se întristeze, le zice că, atât timp cât El rămâne la ei şi Duhul nu vine, nu vor putea înţelege nimic măreţ sau înalt. Dar le zice aceste lucruri ca să-i pregătească să rabde cu nobleţe plecarea Lui, căci ea va fi pentru ei cauza unor mari bunătăţi. Şi neîncetat îl numeşte „Mângâietor” din pricina necazurilor care mai târziu îi vor strâmtora.
Aşadar, fiindcă, auzind acestea, erau tulburaţi, gândindu-se la greutăţi, la războaie, la plecarea Lui, ia seama cum îi potoleşte, zicându-le iarăşi: „Pace vă las vouă”1576! Numai că nu zice: „De ce
1570 Cf. Luca 24, 36-43; Ioan 21,12-13.
1571 Cf Matei 14, 26.
1572 Ioan 14, 24.
1573 Ioan 14, 25.
1574 Ioan 14, 26.
1575 Un joc de cuvinte, bazat pe hipalagă. „Clar” este nu atât Duhul, cât mai degrabă modul de interpretare pe care Duhul îl va insufla ucenicilor în înţelegerea cuvintelor acum obscure, mai apoi lămurite.
1576 Ioan 14, 27.
314
sunteţi răniţi de tulburarea lumească, câtă vreme sunteţi în pace cu Mine? într-adevăr, această pace nu este la fel [ca cea lumească]. Căci pacea din afară adesea este dăunătoare, nefolositoare şi nu le-a adus niciun câştig celor care o aveau; Eu însă vă dau o astfel de [pace] încât să fiţi în pace unii cu alţii, lucru ce vă face mai puternici”. Dar, de vreme ce a zis iarăşi: „Las”, [cuvânt] care era al Unuia care pleacă şi care era suficient să-i răscolească, de aceea spune iarăşi: „Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze!”1577 Vezi că pătimeau unele [simţăminte] din pricina iubirii, altele din pricina fricii? „Aţi auzit că v-am spus vouă: Mă duc la Tatăl şi vin la voi. Dacă M-aţi iubi, v-aţi bucura că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine”1578. Şi ce fel de bucurie urma să le aducă această [plecare], ce fel de mângâiere?
4. Ce înseamnă deci ceea ce le-a zis? încă nu ştiau [învăţătura] despre înviere, nici nu aveau o părere care se cuvenea despre El (căci cum [să aibă], când nici nu ştiau că El va învia?), dar despre Tatăl credeau că este mare. Atunci le zice: „Chiar dacă sunteţi înfricoşaţi în privinţa Mea, cum că nu pot să Mă apăr, nici nu aveţi încredere că vă voi vedea iarăşi după Răstignire, totuşi, când aţi auzit că plec la Tatăl, ar fi trebuit să vă bucuraţi de-acum, pentru că merg la Cel care e mai mare şi puternic să le nimicească pe toate cele cumplite. «Aţi auzit, căci Eu v-am spus vouă.1579”
De ce a adăugat aceasta? Pentru că „am o atât de mare încredere”, spune, „că [cele pe care le-am prezis] se vor întâmpla, încât le-am şi zis de mai înainte; aşa că nu Mă tem. Acest lucru şi cele de după aceea «vi le-am spus înainte de a se întâmpla, ca, atunci când se vor întâmpla, să credeţi1580, căci Eu sunt”; ca şi când ar fi zis: „Nu le-aţi fi ştiut dacă Eu nu vi le-aş fi zis; şi nu vi le-aş fi zis dacă nu aş fi avut încredere [că se vor întâmpla]”.
Ai văzut că discursul se datora pogorământului? într-adevăr, şi când zice: „Vi se pare că nu pot să-L rog pe Tatăl şi să-Mi trimită douăsprezece legiuni de îngeri?”1581, vorbeşte [ca răspuns] la suspiciunea ascultătorilor. Căci nimeni n-ar putea zice acel lucru, chiar
1577 Ioan 14, 27.
1578 Ioan 14, 28.
1579 Ioan 14, 28.
1580 Ioan 14, 29.
1581 Matei 26, 53.
315
de-ar fi şi foarte ieşit din minţi, anume că El nu putea să Se ajute singur, ci avea nevoie de îngeri; dar, întrucât ei aveau o părere despre El ca despre un om, pentru acest motiv spune: „Douăsprezece legiuni de îngeri”. Totuşi El doar le-a pus o întrebare şi i-a azvârlit înapoi1582.
Iar dacă cineva va zice că Tatăl este „mai mare” pentru faptul că este cauzator al Fiului, nu voi contrazice aceasta. Dar acest lucru nu îl face pe Fiul de o altă fiinţă. Iar ceea ce zice e de felul următor: „Câtă vreme sunt aici, e de înţeles să credeţi că suntem în pericol; însă, dacă plec acolo, aveţi încredere că suntem în siguranţă; căci nimeni nu va putea fi mai puternic decât Acela”. Toate acestea le adresa slăbiciunii ucenicilor. „Căci Eu însumi am încredere şi nu Mă frământ cu privire la moarte.” într-adevăr, de aceea a zis: „Acestea vi le-am zis înainte de a se întâmpla. Dar, de vreme ce”, spune, „voi nu puteţi încă să primiţi discursul despre acestea, vă aduc mângâierea de la Tatăl, pe Care îl numiţi «mare”.
Aşadar, după ce i-a mângâiat, iarăşi le zice pe cele întristătoare: „Nu voi mai vorbi cu voi”. De ce? „Pentru că vine stăpânitorul acestei lumi, iar el nu are nimic în Mine.”1583 Prin „stăpânitorul lumii” îl numeşte pe diavol, chemându-i la fel şi pe oamenii vicleni. Căci el nu stăpâneşte cerul şi pământul, fiindcă ar răsturna şi ar distruge totul, ci îi stăpâneşte pe cei care i se predau lui. Drept pentru care [Pavel] îl şi numeşte „stăpânitorul întunericului acestui veac”1584, iarăşi denumind aici prin „întuneric” faptele cele viclene.
„Dar ce? Diavolul Te ucide pe Tine?” „Nicidecum, «căci nu are nimic în Mine.” „Atunci cum Te ucid ei?” „Pentru că Eu voiesc şi «ca să cunoască lumea că îl iubesc pe Tatăl1585. Într-adevăr, Eu, nefiind vinovat faţă de moarte”, zice, „nici fiindu-i dator, o îndur pentru iubirea faţă de Tatăl”. El spune acest lucru ca să înalţe din nou sufletul lor şi ca ei să afle, pe de o parte, că merge spre moarte nu fără voia Lui, ci de bunăvoie, iar pe de alta, că îl dispreţuieşte pe diavolul.
Căci nu era de ajuns să zică: „Puţină vreme mai sunt cu voi”1586, ci neîncetat le repetă aceste [vorbe] mâhnitoare, cum era şi firesc,
1582 Cf. Ioan 18, 6.
1583 Ioan 14, 30.
1584 Efeseni 6,12.
1585 Ioan 14, 31.
1586 Ioan 7, 33.
316
până când le face acceptabile pentru ei, împletindu-le cu cele mângâietoare. De aceea le zice atunci: „Mă duc şi vin”1587, alteori: „Ca unde sunt Eu să fiţi şi voi”1588, şi: „Nu puteţi să Mă urmaţi acum, dar Mă veţi urma mai târziu”1589, şi: „La Tatăl Mă duc”1590, şi: „Tatăl este mai mare decât Mine”, şi: „Mai înainte de a se întâmpla vi le-am spus vouă”, şi: „Nu din vreo necesitate sufăr acestea, ci din iubire pentru Tatăl”, ca ei să înţeleagă că fapta nu era una pierzătoare sau vătămătoare dacă Cel care îl iubeşte atât de mult şi e iubit de El voieşte astfel.
De aceea, amestecând aceste [cuvinte] mângâietoare, neîncetat le zicea şi pe cele mâhnitoare, pentru a pregăti cugetul lor. Fiindcă şi: „Rămâne la voi”, şi: „Vă este de folos plecarea Mea” îi mângâiau. Căci de aceea, anticipând, a vorbit de nenumărate ori despre Duhul: „Va fi în voi”, „lumea nu poate să-L primească”, „El vă va aminti vouă toate”1591, „Duhul Adevărului”, „Duhul Sfânt”, „Mângâietor”, „vă este de folos”, ca ei să nu se întristeze ca şi când nu ar fi nimeni care să-i apere şi să-i ajute. „Vă este de folos”, zice, arătând că îi va preface în [oameni] duhovniceşti.
5. Acest lucru, desigur, vedem că s-a şi petrecut. Căci cei care tremurau şi se înspăimântau, după ce-au primit Duhul, s-au aruncat în mijlocul pericolelor şi s-au dezbrăcat [gata de luptă], înfruntând şi sabia şi focul şi fiarele sălbatice şi mările şi orice pedeapsă; iar cei care erau neînvăţaţi şi simpli vorbeau cu o atât de mare îndrăzneală încât îi uimeau pe ascultători. Fiindcă Duhul i-a prefăcut din [oameni] de lut în [oameni] de fier, le-a făurit aripi şi nu i-a lăsat să cadă spre nimic omenesc. Într-adevăr, harul acela este atât de puternic încât, dacă găseşte vreo întristare, o nimiceşte, vreo dorinţă vicleană, o risipeşte, vreo frică, o alungă, iar pe cel care s-a împărtăşit de El nu îl lasă să fie mai departe [simplu] om, ci, ca şi când l-ar strămuta chiar în cer, îl face să-şi închipuie toate cele de acolo. Pentru acest motiv „niciunul nu zicea că este al său ceva din bunurile lui”1592, ci stăruiau în
1587 Cf. Ioan 14, 3,12,18.
1588 Ioan 14, 3.
1589 Cf. Ioan 13, 36.
1590 Ioan 16,10,16,17.
1591 Ioan 14, 26.
1592 Faptele 4, 32.
317
rugăciuni, cu bucurie şi cu simplitatea inimii1593. Într-adevăr, Duhul Sfânt cere mai ales acest lucru; căci „roadele Duhului sunt bucuria, pacea, credinţa, blândeţea”1594.
„Dar, cu toate acestea”, zici, „şi cei duhovniceşti se îndurerează deseori”. Însă întristarea lor este mai dulce ca bucuria. Fiindcă şi Cain s-a întristat1595, dar cu o întristare lumească. Şi Pavel s-a întristat1596, dar cu [întristarea] cea după Dumnezeu. Într-adevăr, tot ce-i duhovnicesc aduce foarte mare câştig, la fel cum şi tot ce-i lumesc aduce pedeapsa cea mai de pe urmă. Aşadar, să atragem asupra noastră ajutorul cel nebiruit al Duhului, păzind poruncile, şi nu vom fi cu nimic mai prejos decât îngerii. Căci nici aceia nu sunt atât [de sus] pentru că sunt netrupeşti (într-adevăr, dacă ar fi fost aşa, atunci niciunul dintre cei netrupeşti nu ar fi devenit viclean), ci, în fiecare caz, voinţa este pricina tuturor.
De aceea chiar dintre cei netrupeşti s-au găsit unii mai răi decât oamenii şi decât necuvântătoarele, iar dintre cei care au trupuri, s-au aflat unii mai buni decât cei netrupeşti. Bunăoară, toţi drepţii, deşi locuiau pe pământ şi aveau trupuri, au izbândit ce-au izbândit. Căci locuiau pe pământ ca nişte pribegi şi străini; dar în cer [locuiau] ca nişte cetăţeni. Aşadar, nici tu să nu zici: „Sunt îmbrăcat în carne, nu pot să biruiesc, nici să îmi asum ostenelile pentru virtute”. Nu-L învinui pe Creator! Căci, dacă purtarea cărnii ar face imposibilă virtutea, atunci vina n-ar fi a noastră; dar faptul că nu o face imposibilă l-a arătat ceata sfinţilor. De pildă, firea trupului1597 nu l-a împiedicat pe Pavel să devină atât de mare pe cât a fost, nici pe Petru să primească cheile cerurilor1598. Iar Enoh, deşi a purtat trup, a fost strămutat [la cer] şi n-a mai fost găsit1599. La fel şi Ilie a fost răpit cu trup1600, iar Avraam şi Isaac, împreună cu nepotul lui, deşi aveau trup, totuşi au strălucit; şi Iosif, deşi era [îmbrăcat] cu trup, s-a luptat cu acea femeie desfrânată1601.
1593 Cf. Faptele 2, 46.
1594 Galateni 5, 22-23.
1595 Cf. Facerea 4, 5-7.
1596 Cf. Romani 9,1-5.
1597 Din raţiuni stilistice, aici şi în următoarele şase contexte, am redat acelaşi odp (lit. „carne”) prin „trup”, dar cu sensul de „trup carnal”.
1598 Cf. Matei 16,19.
1599 Cf. Facerea 5, 24.
1600 Cf. 4 Regi 2,11.
1601 Cf. Facerea 39, 7-12.
318
Totuşi de ce vorbesc despre trup? Căci, dacă pui un lanţ împrejurul trupului, acesta nu mai pricinuieşte nicio vătămare. Într-adevăr, „chiar dacă eu sunt legat”, spune Pavel, „totuşi cuvântul lui Dumnezeu nu este legat”1602. Dar ce zic eu cătuşe şi lanţ? Adaugă şi temniţa şi zăvoarele chiar şi aşa, ele nu sunt o piedică în faţa virtuţii. Cel puţin aşa ne-a învăţat Pavel. Căci nu fierul este un lanţ pentru suflet, ci frica şi pofta de bani şi nenumăratele patimi. Acestea ne ţin trupul legat, chiar de-ar fi liber.
„Dar”, zice, „aceste [patimi] se nasc din trup”. Aceste [cuvinte] sunt doar o scuză şi un pretext mincinos. Căci, dacă s-ar fi născut din trup, toţi oamenii le-ar fi răbdat. Într-adevăr, după cum nu putem scăpa de oboseală şi de somn şi de foame şi de sete, întrucât aparţin firii, tot astfel şi acestea, dacă ar fi fost la fel, nu ar fi lăsat pe nimeni în afara tiraniei lor. Însă, dacă mulţi scapă de ele, e limpede că asemenea neajunsuri se datorează sufletului uşuratic. Să retezăm, dar, această [tiranie] şi să nu învinuim trupul, ci să-l supunem sufletului, ca, avându-l ascultător, să dobândim bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.
1602 Cf. 2 Timotei 2, 9.
Omilia 76
„Sculaţi-vă, să plecăm de-aici! Eu sunt viţa cea adevărată; voi sunteţi mlădiţele, iar Tatăl Meu este lucrătorul.” (Ioan 14, 31; 15,1)
1. Neştiinţa face sufletul fricos şi laş, după cum învăţarea dogmelor cereşti îl face măreţ şi înalt; căci, dacă nu se bucură de nicio îngrijire, sufletul este fricos, nu prin fire, ci prin voinţă. Într-adevăr, când văd un bărbat odinioară curajos, iar acum fricos, spun că acest simţământ nu aparţine firii; căci cele ale firii sunt neschimbătoare. Iarăşi, când văd pe unii acum fricoşi deveniţi dintr-odată îndrăzneţi, dau iarăşi acelaşi verdict, punând totul pe seama voinţei.
Fiindcă şi ucenicii erau foarte fricoşi înainte să înveţe cele de trebuinţă şi să se învrednicească de darurile Duhului; totuşi, mai târziu, au devenit mai viteji ca nişte lei. Iar Petru, deşi nu a răbdat ameninţarea unei slujnice1603, totuşi era atârnat cu capul în jos şi era biciuit şi, nenumărate pericole suferind, nu tăcea, ci, îndurând suferinţele ca prin vis, vorbea cu asemenea îndrăzneală; dar nu înainte de Răstignire.
De aceea, Hristos zicea: „Sculaţi-vă, să plecăm de-aici!”1604 „Din ce cauză, spune-mi? Oare nu ştia ceasul în care urma să apară Iuda? Dar oare Se temea ca nu cumva, sosind el acolo, să îi prindă, iar uneltitorii să se ivească înainte ca El să împlinească învăţătura cea mai bună?” Alungă [aceste gânduri]! Ele sunt departe de demnitatea Lui.
„Totuşi, dacă nu Se temea, de ce îi ridică să plece şi, după ce împlineşte [învăţătura], atunci îi conduce în grădina cunoscută lui Iuda? Iar dacă Iuda ar fi şi venit, nu ar fi putut El să le orbească ochii, ceea ce făcuse chiar în absenţă? Aşadar, de ce Se dă înapoi?” El le oferă ucenicilor puţin timp să-şi tragă sufletul. Şi, într-adevăr, fiindcă se aflau într-un loc la vedere, era de aşteptat să tremure şi să
1603 Ioan 18,17.
1604 Ioan 14, 31.
320
fie înfricoşaţi, atât din cauza timpului, cât şi din cauza locului. Căci era noapte foarte adâncă şi nu puteau să ia seama la cuvintele Lui, ci mereu se întorceau împrejur şi şi-i imaginau pe cei care urmau să vină asupra lor; şi mai ales pentru că discursul învăţătorului îi făcea să se aştepte la cele cumplite. Căci le spune: „încă puţin şi nu mai sunt cu voi”1605 şi: „Vine stăpânitorul acestei lumi”1606. Aşadar, întrucât la auzul acestor [cuvinte], şi al unora atât de [înfricoşătoare], ei se tulburau că vor fi prinşi foarte degrabă, îi duce în alt loc, ca, socotindu-se în siguranţă, să-L asculte mai departe fără frică. Şi, într-adevăr, aveau să asculte învăţături măreţe. De aceea le spune: „Sculaţi-vă, să plecăm de-aici!”
Apoi, adăugând, le zice: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”1607. Ce vrea să ne dea de înţeles prin [această] parabolă? Că cel care nu ia aminte la cuvintele Lui nu poate să trăiască şi că minunile viitoare se vor face prin puterea lui Hristos. „Tatăl Meu este lucrătorul.”1608 „Dar ce? Fiul are nevoie de vreo lucrare [a altuia]?” Să nu fie! Această pildă nu arată asta. Ei bine, ia seama cu câtă exactitate dezvoltă parabola. Căci nu spune că rădăcina se bucură de grija Lucrătorului, ci mlădiţele. În fapt, rădăcina nu este menţionată aici deloc, ca ei să înveţe că nimic nu pot lucra fără puterea Lui şi că astfel trebuie să fie uniţi cu El prin credinţă, precum mlădiţa cu viţa.
„Orice mlădiţă care nu aduce rod în Mine Tatăl o taie.”1609 Aici lasă de înţeles felul vieţii, arătând că fără fapte nu putem să fim în El. „Şi orice [mlădiţă] care aduce rod El o curăţeşte”1610, adică o face să se bucure de multă îngrijire. Totuşi [mai degrabă] rădăcina are nevoie de îngrijire decât mlădiţele, anume să fie săpată împrejur, să fie curăţită; dar aici nu spune despre rădăcină nimic, ci tot [discursul] este despre mlădiţe, arătând că El îşi este suficient Sieşi, pe când ucenicii au nevoie de mult ajutor din partea Lucrătorului, chiar de-ar fi foarte virtuoşi. De aceea zice: „Pe cea care aduce rod o curăţeşte”. Într-adevăr, una, fiindcă e neroditoare, nici nu poate să fie în viţă; cealaltă, fiindcă e roditoare, este lucrată ca să fie mai
1605 Ioan 7, 33; cf. 16,16.
1606 Ioan 14, 30.
1607 Ioan 15, 5.
1608 Ioan 15,1.
1609 Ioan 15, 2.
1610 Ioan 15, 2.
321
roditoare. Iar cineva ar putea afirma că aceasta s-a zis şi cu referire la necazurile care urmau atunci să vină asupra lor. Pentru că „o curăţeşte” înseamnă „o taie”, ceea ce face mlădiţa să devină mai roditoare. Fapt ce arată că mai degrabă încercările îi fac mai puternici.
Apoi, ca ei să nu întrebe: „Despre cine spune acestea?” şi ca să nu-i arunce iarăşi în nelinişte, le zice: „Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am grăit vouă”1611. Vezi cum Se prezintă pe Sine ca îngrijitor al mlădiţelor? „Căci Eu v-am curăţit pe voi”, zice. Totuşi mai sus arată că Tatăl face acest lucru; dar nu este nicio deosebire [de lucrare] între Tatăl şi Fiul. „Dar de-acum trebuie să înceapă şi ceea ce ţine de voi1612.”
Apoi, ca să le arate că a făcut aceasta nu pentru că are nevoie de slujirea lor, ci ca ei să crească, adaugă: „Precum mlădiţa nu poate să aducă rod de la sine, tot aşa nici cel care nu rămâne în Mine”1613, într-adevăr, ca să nu se desprindă de El din cauza fricii, leagă strâns de Sine sufletul lor slăbit de teamă şi îl lipeşte de Sine însuşi şi le înfăţişează de-acum nădejdi bune. Fiindcă rădăcina rămâne; dar tăierea şi aruncarea li se întâmplă mlădiţelor. Apoi, îmboldindu-i în ambele feluri, şi prin cele mângâietoare şi prin cele mâhnitoare, cere mai întâi cele care ţin de noi.
„Cel care rămâne în Mine şi Eu în el…”1614 Vezi că Fiul nu contribuie cu nimic mai puţin decât Tatăl la grija faţă de ucenici? într-adevăr, Tatăl le curăţeşte, dar El le ţine în Sine însuşi. Rămânerea în rădăcină, aceasta face mlădiţele să aducă rod. Căci mlădiţa care nu este curăţită, dar rămâne în rădăcină, aduce rod, chiar dacă nu pe cât ar trebui; însă cea care nu rămâne nu aduce deloc. Dar, cu toate acestea, şi curăţirea ni s-a arătat că aparţine Fiului, iar rămânerea în rădăcină, Tatălui, Celui care a şi născut rădăcina.
2. Ai văzut cum toate sunt unite: şi faptul de a curăţi, şi faptul de a beneficia de puterea venită din rădăcină? Aşadar, mare este paguba de a nu putea face nimic1615; dar El nu stabileşte pedeapsa doar în aceasta, ci conduce mai departe discursul. Căci zice: „A fost
1611 Ioan 15, 3.
1612 Adică să rămână în Hristos.
1613 Cf. Ioan 15, 4.
1614 Ioan 15, 5.
1615 Cf. Ioan 15, 5: „Fără Mine nu puteţi face nimic”.
322
aruncată afară”1616, fără să se mai bucure de mâna Lucrătorului. „Şi se usucă”1617, adică: „Dacă ar avea ceva rădăcină, o pierde; iar dacă ar avea ceva har, este dezbrăcat de el şi e lăsat gol de ajutorul şi viaţa de-acolo”. Şi care este deznodământul? „Este aruncată în foc.”1618 Dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu cel care rămâne la El.
Apoi arată ce înseamnă „a rămâne” şi spune: „Dacă cuvintele Mele rămân în voi”1619. Vezi că pe bună dreptate afirmam şi mai înainte că El caută dovada prin fapte? Căci, după ce a zis: „Orice veţi cere voi face”1620, a adăugat: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”1621; iar aici: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, veţi cere ce veţi voi şi se va face vouă”1622. Şi zicea acestea ca să le arate că uneltitorii Lui urmau să fie mistuiţi1623, pe când ei urmau să aducă rod. Aşadar, strămutând frica dinspre ei către aceia şi arătând că ei vor fi de nebiruit, le spune: „Prin aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca voi să deveniţi ucenicii Mei şi să aduceţi rod mult”1624. Din aceasta face cuvântarea Lui vrednică de crezare. Căci, dacă aducerea de rod se îndreaptă spre slava Tatălui, [Tatăl] nu va neglija slava Lui însuşi. „Şi veţi deveni ucenicii Mei.”1625 Vezi cum cel care aduce rod, acela este ucenic? Şi ce înseamnă: „Prin aceasta a fost slăvit Tatăl”? Adică: „El Se bucură când rămâneţi în Mine, când aduceţi rod”.
„Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, şi Eu v-am iubit pe voi.”1626 Aici El vorbeşte de-acum într-un mod mai omenesc; fiindcă aceste [cuvinte], spuse ca faţă de nişte oameni, au o putere a lor proprie, într-adevăr, cât de mare este măsura iubirii pe care ne-a arătat-o Cel care a ales chiar să moară [pentru noi], deşi noi îi eram şi robi, şi duşmani, şi vrăjmaşi, şi ne-a învrednicit de o slavă atât de mare şi ne-a condus în ceruri! „Aşadar, dacă vă iubesc, fiţi încrezători! Dacă aducerea de rod este slava Tatălui, să nu bănuiţi [că vi se va întâmpla] ceva rău!”
1616 Ioan 15, 6.
1617 Ioan 15, 6.
1618 Ioan 15, 6.
1619 Ioan 15, 7.
1620 Ioan 14,13.
1621 Ioan 14,15.
1622 Ioan 15, 7.
1623 Asemenea mlădiţelor neroditoare aruncate în foc.
1624 Ioan 15, 8.
1625 Ioan 15, 8.
1626 Ioan 15, 9.
323
Apoi, ca să nu îi facă leneşi, ia seama cum iarăşi îi strânge cu putere: „«Rămâneţi în iubirea Mea1627; căci peste acest lucru sunteţi stăpâni”. Şi cum vor face aceasta? „Dacă păziţi poruncile Mele”, zice, „după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui”1628. Iarăşi cuvântarea Lui înaintează într-un mod omenesc. Căci, fără îndoială, Legiuitorul nu urma să Se supună poruncilor. Vezi că acest [pogorământ], de care zic mereu, se arată şi aici din cauza slăbiciunii ascultătorilor? într-adevăr, în faţa bănuielii lor El spune multe şi prin toate le arată că sunt în siguranţă şi că vrăjmaşii lor sunt nimiciţi şi că, tot ce au, au de la Fiul şi că, dacă vor dovedi o viaţă curată, nimeni nu-i va birui vreodată.
Dar ia seama că El le vorbeşte cu o autoritate mai mare! Căci nu a zis: „Rămâneţi în iubirea Tatălui”, ci: „în a Mea”. Apoi, ca ei să nu spună: „Acum, când ne-ai scos la război contra tuturor, ne laşi şi Te depărtezi”, le arată că nu îi lasă, ci aşa este lipit de ei, dacă ei voiesc, precum mlădiţa în viţă. Şi din nou, ca nu cumva ei, căpătând încredere, să devină leneşi, nu le zice că binele este neclintit de la ei dacă se vor lenevi. Apoi, ca nu cumva să-Şi atribuie fapta Sieşi şi să îi facă pe ucenici mai degrabă să cadă, le spune: „Prin aceasta a fost slăvit Tatăl”.
într-adevăr, pretutindeni le arată iubirea Sa şi a Tatălui pentru ei. Aşadar, nu cele ale iudeilor erau „slava” [Tatălui], ci acestea pe care urmau să le primească. Apoi, ca nu cumva ei să zică: „Am căzut din cele părinteşti, am fost părăsiţi, am ajuns goi şi pustii de toate”, le zice: „Priviţi la Mine. Sunt iubit de Tatăl, dar, cu toate acestea, rabd aceste [suferinţe] care îmi stau înainte. Aşadar, nu vă părăsesc acum pentru că nu vă iubesc. Într-adevăr, dacă Eu sunt ucis şi nu fac din acest fapt o mărturie că nu sunt iubit de Tatăl, se cade ca nici voi să nu vă tulburaţi. Căci, dacă veţi rămâne în iubirea Mea, aceste lucruri cumplite nu vor putea nicicum să vă rănească pe măsura iubirii voastre”.
3. Aşadar, întrucât iubirea este un lucru măreţ şi cu neputinţă de biruit, iar nu o simplă vorbă, să o vădim din faptele noastre. Căci El S-a împăcat [cu noi], când eram duşmanii Lui; noi, odată ce ne-am făcut prietenii Lui, să-I rămânem [prieteni]; El a început,
1627 Ioan 15, 9.
1628 Ioan 15,10.
324
noi măcar să-L urmăm; El ne iubeşte nu pentru vreun câştig al Său propriu (căci nu are nevoie de nimic), noi [să-L iubim] măcar pentru folosul nostru; El ne-a iubit când îi eram duşmani, noi să-L iubim măcar pentru că ne este prieten. Totuşi acum le facem pe cele contrare. Căci zi de zi Dumnezeu e hulit din pricina noastră, prin răpiri şi prin lăcomii.
Şi poate că vreunul dintre voi îndată va zice: „în fiecare zi ne vorbeşti de lăcomie”. O, chiar şi în fiecare noapte de-aş putea să vă vorbesc despre ea! O, de-aş putea să vă urmăresc chiar şi-n piaţă şi la masă! O, chiar şi soţiile, şi prietenii, şi copiii, şi sclavii, şi agricultorii, şi vecinii, şi chiar podeaua şi pereţii de-ar putea să dea glasul acesta mereu, ca măcar astfel să ne oprim puţin! Căci această molimă a cuprins întreaga lume şi stăpâneşte sufletele tuturor şi mare e tirania lui Mamona. Am fost răscumpăraţi de Hristos şi ne facem robi aurului. Propovăduim stăpânirea Aceluia, dar ne supunem celuilalt; şi, orice ne-ar porunci, îi dăm ascultare cu sârguinţă; şi neam, şi familie, şi fire, şi legi, pe toate le-am uitat pentru el. Nimeni nu ridică ochii spre cer, nimeni nu se gândeşte la cele viitoare.
Dar va fi o vreme când nu va mai fi niciun câştig din aceste cuvinte. Căci „în iad”, zice, „cine seva mărturisi Ţie?”1629 Aurul [ni se pare] de dorit şi ne aduce multă desfătare şi ne face să fim cinstiţi, dar nu la fel precum cerul. Căci celui bogat mulţi îi şi întorc spatele şi îl urăsc, dar pe cel care trăieşte în virtute îl respectă şi îl cinstesc.
„Dar cel sărac e luat în râs, chiar de-ar fi virtuos”, zice. Însă nu de către oameni, ci de către nişte dobitoace; de aceea nu trebuie nici să-i luăm în seamă. Căci, nici dacă măgarii ar rage şi gaiţele ar croncăni împotriva noastră, în schimb toţi cei înţelepţi ne-ar lăuda, noi nu am lăsa la o parte un asemenea public pentru a ne uita la zbieretele acestor necuvântătoare. Căci asemenea gaiţelor şi mai răi decât măgarii sunt cei care admiră [bunurile] prezente.
Apoi, dacă un împărat pământesc ar admira pe cineva, [respectivul] nu s-ar îngriji deloc de [opinia] celor mulţi, chiar dacă toţi l-ar lua în râs; dacă însă Stăpânul tuturor te laudă, mai cauţi cinstiri de la nişte gândaci şi ţânţari? Căci asta sunt ei faţă de Dumnezeu, dar mai degrabă nici atât, ci ceva încă mai neînsemnat decât acestea. Până când ne mai întoarcem în noroi? Până
1629 Psalmul 6, 5.
325
când ni-i facem spectatori pe cei trândavi şi pe cei robiţi pântecelui? Ei pot să-i verifice bine pe jucătorii de zaruri, pe beţivi, pe cei care trăiesc pentru pântece; dar despre virtute şi viciu, ei nici în vis nu pot să îşi imagineze ceva. Apoi, dacă cineva te-ar batjocori pe motiv că nu ştii să tragi brazdele de udare, nu ai socoti aceasta un lucru cumplit, din contră, chiar l-ai lua în râs pe cel care te-ar învinui pentru această lipsă de experienţă; dar tu, care doreşti să practici virtutea, îi vei pune oare judecători ai faptelor tale pe cei care nu ştiu nimic despre ea? De aceea nu sosim niciodată primii în arta aceea. Fiindcă încredinţăm lucrurile noastre nu celor experimentaţi, ci celor neştiutori. Iar aceia nu le verifică după regulile artei, ci după propria lor neştiinţă.
Drept aceea, rogu-vă, să dispreţuim gloata! Dar mai degrabă să nu poftim nici laude, nici bani, nici bogăţie, nici să socotim sărăcia drept ceva rău! Căci sărăcia ne este dascăl şi al chibzuinţei, şi al înfrânării, şi al întregii înţelepciuni. Fiindcă şi Lazăr trăia în sărăcie şi era încununat1630. Şi Iacov dorea să primească doar pâine1631. Iar Iosif ajunsese în cea mai de pe urmă sărăcie, şi nu era doar rob, ci chiar înlănţuit, şi pentru aceasta mai mult îl admirăm; şi îl lăudăm nu atât când împărţea grâul, pe cât când locuia în temniţă; nu când purta diademă, ci când [purta] lanţul; nu când şedea pe tron, ci când se uneltea împotriva lui şi când era vândut1632.
Cugetând, dar, la toate acestea şi la cununile care ni se împletesc în urma acestor lupte, să nu admirăm bogăţia şi cinstea şi desfătările şi stăpânirea, ci sărăcia, lanţul, cătuşele şi înfrânarea cea pentru virtute. Căci sfârşitul acelora e plin de tumult şi de tulburare, iar moştenirea şi-o primesc în viaţa prezentă; pe când rodul acestora este cerul şi bunătăţile cele din ceruri, pe care „nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit”1633; pe care fie ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.
1630 Cf. Luca 16, 20-31.
1631 Cf. Facerea 42, 2.
1632 Cf. Facerea 27-28.
1633 1 Corinteni 2, 9; cf. Isaia 64, 3.
Omilia 77
„Acestea vi le-am grăit, ca bucuria Mea să rămână în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea, să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi.” (Ioan 15,11-12)
1. Toate cele bune atunci îşi au răsplata, când ajung la sfârşitul cuvenit; dacă însă sunt tăiate înainte de vreme, are loc naufragiul. Şi, precum corabia încărcată cu mii şi mii de poveri, dacă n-ar izbuti să sosească la ţărm, ci s-ar afunda în mijlocul mării, nu s-ar bucura de niciun folos din lunga navigare, din contră, ar face nenorocirea chiar mai mare, pe cât ar fi răbdat şi multe chinuri, la fel se întâmplă şi cu sufletele care cad aproape de sfârşitul chinurilor şi se moleşesc la mijlocul luptelor. De aceea şi Pavel spunea că slava şi cinstea şi pacea îi vor întâmpina pe cei care aleargă „cu stăruinţă [în cursa] faptelor bune”1634; [învăţătură] pe care Hristos o pregăteşte acum şi pentru ucenicii Săi.
într-adevăr, întrucât i-a primit la Sine şi se bucurau de El, mai apoi, fiindcă Pătimirea venită asupra Lui şi cuvintele triste urmau să taie de la ei plăcerea, după ce a stat de vorbă cu ei din destul şi i-a mângâiat, le spune: „Acestea vi le-am grăit, ca bucuria Mea să rămână în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină”1635, adică: „Ca voi să nu vă despărţiţi de Mine, ca voi să nu vă întrerupeţi cursa. Vă veseleaţi în Mine, chiar foarte mult vă veseleaţi, dar întristarea a căzut peste voi. Această [întristare] deci o înlătur, ca bucuria să ajungă la sfârşit”, arătându-le că [necazurile] prezente sunt vrednice nu de întristare, ci de plăcere. „Am văzut că v-aţi smintit; dar nu vă dispreţuiesc pentru asta, nu v-am zis: «Pentru ce nu rămâneţi nobili?, ci v-am grăit cele aducătoare de mângâiere. Astfel, voiesc să vă păstraţi mereu în aceeaşi iubire. M-aţi auzit vorbind despre împărăţie;
1634 Cf. Romani 2, 7.
1635 Ioan 15, 2.
327
v-aţi bucurat. Aşadar, «ca bucuria voastră să fie deplină, v-am spus vouă aceste lucruri.”
„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi.”1636 Vezi că iubirea de Dumnezeu e împletită cu cea dintre noi şi legată de ea ca şi cu o funie? De aceea El afirmă uneori că sunt două porunci, alteori că e doar una; fiindcă e imposibil ca cel care a primit-o pe prima să nu o deţină şi pe cealaltă. Căci uneori spune: „De aceasta atârnă Legea şi proorocii”1637; alteori: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, aceleaşi şi voi faceţi-le lor. Fiindcă aceasta este Legea şi proorocii”1638; şi: „Plinirea Legii este iubirea”1639; lucru pe care şi aici îl afirmă. Într-adevăr, dacă rămânerea [în El] vine din iubirea [pentru El] şi dacă iubirea vine din păzirea poruncilor, iar dacă porunca este să ne iubim unul pe altul, atunci rămânerea în Dumnezeu vine din iubirea noastră unul faţă de celălalt1640.
Şi nu Se referă la „iubire” oricum, ci arată şi modul ei: „Precum Eu v-am iubit pe voi”. Iarăşi arată că însăşi plecarea Lui nu vine din ură, ci din iubire; „încât ar trebui să fiu mai degrabă admirat pentru aceasta. Căci pentru voi îmi pun sufletul”. Dar nu zice niciodată aşa, ci, mai înainte, îl descrie lor pe Păstorul cel mai bun, iar aici îi îndeamnă şi le arătă măreţia iubirii Sale, precum şi pe Sine, cine este. Dar de ce pretutindeni laudă iubirea? Pentru că ea este dovada ucenicilor, ea este susţinătoarea virtuţii. De aceea şi Pavel afirmă lucruri atât de mari despre ea, fiindcă era ucenic adevărat al lui Hristos şi făcuse experienţa ei.
„Voi sunteţi prietenii Mei. Nu vă mai numesc robi; căci robul nu ştie ce face stăpânul său. Voi sunteţi prietenii Mei; căci pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.”1641 Aşadar, cum zice: „Am multe să vă spun, dar nu puteţi încă să le purtaţi”1642? Nimic altceva nu arată prin „toate” şi prin „am auzit” decât că nu rosteşte nimic străin, ci doar cele ce sunt ale Tatălui. Şi, întrucât mai cu seamă aceasta pare a fi o dovadă de prietenie,
1636 Ioan 15,12.
1637 Cf. Matei 22, 40.
1638 Matei 7,12.
1639 Romani 13,10.
1640 Mostră de silogism, specific mai ales filosofiei aristotelice şi stoice.
1641 Ioan 15,14-15.
1642 Ioan 16,12.
328
anume faptul de a destăinui secretele, le spune: „Aţi fost socotiţi vrednici de această comuniune”. Iar când zice: „Toate”, se referă la cele câte aveau nevoie să le audă. Apoi le adaugă şi o altă mărturie a prieteniei, nu una oarecare. Care-i aceasta? „Nu voi M-aţi ales pe Mine”, zice, „ci Eu v-am ales pe voi”1643; adică: „Eu M-am grăbit către prietenia voastră”. Şi nu S-a oprit aici, ci spune şi: „V-am rânduit”, adică: „V-am sădit”, „ca voi să mergeţi”, adică: „Să vă extindeţi” (încă Se foloseşte de metafora viţei),,,«şi să aduceţi rod şi rodul vostru să rămână1644. Iar dacă rodul rămâne, cu atât mai mult voi. Căci nu doar v-am iubit pe voi”, zice, „ci v-am făcut şi cele mai mari binefaceri, întinzând mlădiţele voastre pretutindeni în lume”.
2. Vezi în câte feluri le arată iubirea Sa? Le destăinuie secretele, El cel dintâi Se grăbeşte spre prietenia lor, le dăruieşte mari bunătăţi, suferă pentru ei cele pe care le suferea atunci. Din acestea le arată că şi rămâne neîncetat cu ei, cei care urmau să dea rod; căci era necesar să se bucure de ajutorul Lui şi astfel să rodească. „Ca orice-I veţi cere Tatălui în numele Meu să vă dea.”1645 Totuşi faptul de a face aparţine celui căruia i se cere; iar dacă Tatălui I se cere, cum face Fiul? Ca să afli că Fiul nu este inferior.
„Acestea vi le-am grăit vouă, ca să vă iubiţi unul pe altul”1646, adică: „Nu ca să vă dojenesc vă zic aceste lucruri, anume că îmi pun sufletul, că Eu cel dintâi am alergat la voi, ci ca să vă conduc spre prietenie”. Apoi, fiindcă prigoanele şi ocările din partea multora erau grele şi de nesuferit şi îndeajuns să plece la pământ chiar şi un suflet măreţ, de aceea Hristos, după ce le-a prevestit nenumărate [mângâieri], [abia] atunci a ajuns la aceasta1647. Într-adevăr, după ce mai înainte le-a mângâiat sufletul, aşa vine la acestea, arătându-le că şi aceste [necazuri] sunt cu prisosinţă spre folosul lor, precum a arătat şi despre celelalte. Căci, după cum le-a zis: „Nu trebuie să vă îndureraţi, ci mai degrabă să vă bucuraţi că merg Ia Tatăl” (căci El face asta nu ca să-i părăsească, ci pentru că îi iubea foarte mult), astfel şi aici le arată că trebuie să se bucure, nu să se îndurereze.
1643 Ioan 15,16.
1644 Ioan 15,16.
1645 Ioan 15,16.
1646 Cf. Ioan 15,17.
1647 La subiectul persecuţiilor.
329
Şi ia seama cum face acest lucru! Căci nu a zis: „Ştiu că fapta este grea, dar răbdaţi-o pentru Mine, de vreme ce o şi suferiţi pentru Mine”. Căci acest motiv nu era încă de ajuns ca să-i mângâie. De aceea îl lasă pe acesta şi pune înainte un altul. Care e acesta? Anume că această [suferinţă] a lor va fi o dovadă a virtuţii lor anterioare. „Şi, din contră, ar fi trebuit să vă îndureraţi nu pentru că sunteţi urâţi acum, ci dacă ar fi urmat să fiţi iubiţi [de lume].” într-adevăr, acest lucru îl lasă de înţeles din spusa: „«Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său1648. Astfel încât, dacă sunteţi iubiţi [de ea], e foarte limpede că aţi arătat semn de viclenie”.
Apoi, întrucât acest lucru1649, pe care El l-a prezis, nu l-a dus [încă] la îndeplinire, continuă iarăşi prin cuvintele: „Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”1650. Le-a arătat că ei vor deveni imitatori ai Lui mai ales în această [privinţă]. Căci, cât timp Hristos era în trup, [adversarii Săi] duceau războiul împotriva Lui; dar, după ce S-a strămutat, lupta a venit de această dată împotriva lor. Apoi, fiindcă ei, puţini fiind, erau tulburaţi că urmau să primească război din partea unui popor atât de mare, le înalţă sufletul zicând: „Mai cu seamă acest lucru este [vrednic] de bucurie, anume că sunteţi urâţi de ei; căci astfel vă veţi face părtaşi Pătimirilor Mele. De aceea, nu trebuie să vă tulburaţi; căci voi nu sunteţi mai presus decât Mine; aşadar, după cum v-am zis chiar anticipând, «nu este sluga mai mare decât stăpânul său”.
Apoi [urmează] şi o a treia mângâiere, anume că şi Tatăl este necinstit împreună cu ei. „Căci toate acestea”, zice, „le vor face din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu-L ştiu pe Cel care M-a trimis”1651; adică: „Şi pe El îl necinstesc”. În plus, lipsindu-i pe aceia de iertare şi adăugând încă o altă mângâiere, zice: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea”1652, arătând că ei vor lucra cu nedreptate şi cele împotriva Lui, şi cele împotriva lor. „Aşadar, de ce ne conduci pe noi către rele atât de mari? Oare nu ştiai de mai înainte războaiele şi ura?” De aceea iarăşi spune: „Cel care Mă urăşte pe
1648 Ioan 15,19.
1649 Anume persecuţiile.
1650 Ioan 15, 20.
1651 Ioan 15, 21.
1652 Ioan 15, 22.
330
Mine îl urăşte şi pe Tatăl Meu”1653, şi din aceasta prevestindu-le [vrăjmaşilor Săi] o pedeapsă nu mică.
într-adevăr, întrucât de fiecare dată motivau că îl prigoneau de dragul Tatălui, a zis acestea ca să înlăture de la ei apărarea. „Căci nu au nicio scuză; le-am oferit învăţătura din cuvinte, le-am adăugat-o pe cea din fapte, potrivit Legii lui Moise; acesta poruncise ca toţi să se supună celui care face şi zice astfel de lucruri, atunci când îi conduce spre dreapta credinţă şi când le înfăţişează cele mai mari minuni.” Şi nu a zis simplu: „Semne”, ci: „Cele pe care nimeni altul nu le-a făcut”1654. Martori ai acestor [semne] sunt chiar ei, căci ziceau aşa: „Niciodată nu s-a arătat un asemenea om în Israel”1655 şi: „Nu s-a auzit din veac ca cineva să deschidă ochii unui orb din naştere”1656; şi la fel cu privire la Lazăr; şi toate celelalte de felul acesta, precum şi modul facerii de minuni, erau toate noi şi dincolo de înţelegere.
„Aşadar, de ce”, zice, „Te prigonesc şi pe Tine, şi pe noi?” „Pentru că nu sunteţi din lume. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său.” El le reaminteşte de cuvintele pe care le-a zis şi fraţilor Lui1657; totuşi acolo [le-a vorbit] cu mai multă grijă, ca să nu-i năucească; aici, din contră, le-a dezvăluit totul. „Şi de unde oare e limpede că pentru aceasta1658 suntem urâţi?” „Din cele care Mi se întâmplă Mie. Căci, spune-Mi, care dintre vorbele sau faptele Mele le-ar oferi vreun pretext ca să nu Mă primească?” Apoi, întrucât fapta putea să ne uluiască, a menţionat şi cauza, anume viclenia lor. Şi nu Se opreşte aici, ci aduce şi [mărturia] prorocului, arătând că acesta a vestit de mai înainte şi a zis: „M-au urât pe nedrept”1659. Ceea ce şi Pavel face; căci, când mulţi se minunau cum de iudeii n-au crezut, el aduce [mărturiile] prorocilor, care au prevestit dinainte [necredinţa lor] şi au arătat cauza, anume că viclenia şi nebunia lor au fost cauza necredinţei1660.
„Dar ce? Dacă nu au păzit cuvântul Tău, nici pe al nostru nu îl vor păzi; dacă Te-au prigonit pe Tine, şi pe noi ne vor prigoni; dacă
1653 Ioan 15, 23.
1654 Ioan 15, 24.
1655 Matei 9, 33.
1656 Ioan 9, 32.
1657 Ioan 7, 7.
1658 Anume pentru faptul că ei nu sunt din lume.
1659 Ioan 15, 25; Psalmul 68, 5.
1660 Cf. Evrei 3,12,19.
331
au văzut semne, pe care nimeni altul nu le-a făcut; dacă au auzit cuvinte pe care nimeni altul [nu le-a rostit] şi n-au avut niciun câştig; dacă îl urăsc pe Tatăl Tău, şi pe Tine împreună cu El; atunci”, zice, „de ce ne-ai aruncat [între ei]? Cum vom fi noi de-acum vrednici de crezare? Cine dintre cei de-un neam cu noi va lua seama la noi?”
3. Aşadar, ca nu cumva, cugetând aceste lucruri, să fie tulburaţi, ia seama ce fel de mângâiere le aduce! „Când va veni Mângâietorul, pe Care îl voi trimite Eu, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Dar şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sunteţi cu Mine.”1661 Acela va fi vrednic de crezare, căci este „Duhul Adevărului”1662. De aceea L-a numit nu „Duh Sfânt”, ci „al Adevărului”. Iar [spusa]: „Care de la Tatăl purcede” arată că toate le ştie în mod amănunţit, aşa cum şi El spune despre Sine însuşi: „Ştiu de unde vin şi unde Mă duc”1663, şi acolo vorbind despre adevăr.
„Pe Care îl voi trimite Eu.” Iată, nu mai este doar Tatăl, ci şi Fiul este Cel care îl trimite. „Şi voi veţi fi vrednici de crezare, voi care aţi fost cu Mine, care nu aţi auzit de la alţii.” Acest lucru şi apostolii îl susţin cu tărie, zicând: „Noi, care am mâncat şi am băut împreună cu EI”1664. Iar Duhul dă mărturie pentru cele zise că nu au fost spuse pe placul [cuiva]1665.
„Acestea vi le-am grăit ca să nu vă smintiţi”1666, adică „atunci când îi veţi vedea pe mulţi nesupunându-se vouă şi pe voi înşivă suferind lucruri cumplite”. „Vă vor scoate pe voi din sinagogă.”1667 într-adevăr, ei „deja conveniseră ca, dacă cineva îl va mărturisi pe Hristos, să fie scos afară din sinagogă”1668. „«Dar vine ceasul1669 când tot cel care vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu.1670
1661 Ioan 15, 26-27.
1662 Din exegeza imediat următoare, deducem că Sfântul Ioan înţelege „adevărul” atât ca un nume al lui Hristos, cât şi în sensul comun de „justeţe”, „exactitate”.
1663 Ioan 8,14.
1664 Faptele 10, 41.
1665 Cf. Faptele 10, 44.
1666 Ioan 16,1.
1667 Ioan 16, 2.
1668 Ioan 9, 22.
1669 Pentru sensurile expresiei „a veni ceasul”, vezi SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. 1, p. 210, n. 613.
1670 Ioan 16, 2.
332
Astfel vor urmări uciderea voastră, ca pe o faptă evlavioasă şi bineplăcută lui Dumnezeu.” Apoi aduce iarăşi mângâierea: „«Şi acestea le vor face pentru că nu L-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine1671. Pentru a primi mângâiere, vă este de ajuns să suferiţi acestea pentru Mine şi pentru Tatăl”. Aici le aminteşte din nou de [acea] fericire pe care o zicea la început: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul viclean împotriva voastră, din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, căci răsplata voastră multă este în ceruri”1672.
„«Acestea vi le-am grăit ca, atunci când va veni ceasul, să vă aduceţi aminte de ele1673; astfel încât pe temeiul lor să le socotiţi şi pe celelalte vrednice de crezare. Într-adevăr, nu veţi putea zice că vă spuneam doar cele ce erau pe placul vostru, spre a vă măguli, nici că spusele Mele erau vorbe de înşelare. Căci cel care ar fi urmat să vă înşele nu v-ar fi zis de mai înainte şi aceste lucruri descurajatoare. Aşadar, de aceea vi le-am prevestit, ca nu cumva să vă tulbure, căzând asupra voastră pe neaşteptate; dar şi dintr-o altă cauză, ca să nu ziceţi că Eu nu ştiam dinainte că aceste lucruri se vor întâmpla. Prin urmare, «aduceţi-vă aminte că Eu vi le-am spus.”
Şi, într-adevăr, ei1674 au îmbrăcat mereu prigoana împotriva lor1675 cu o aparenţă vicleană, alungându-i ca pe nişte răufăcători. Dar acest lucru nu i-a tulburat pe ucenici, întrucât auziseră de mai înainte şi ştiau de ce le răbdau. Căci cauza celor întâmplate era de ajuns să-i înalţe. De aceea, El pretutindeni revine mereu la ea, zicând: „Nu M-au cunoscut” şi: „Din pricina Mea vor face” şi: „Din pricina numelui Meu” şi: „Din pricina Tatălui” şi: „Eu cel dintâi am suferit” şi: „Nu dintr-o cauză dreaptă îndrăznesc ei acestea”.
4. Şi noi, în timpul ispitelor, să luăm seama la aceste lucruri, atunci când suferim ceva din partea oamenilor vicleni, „privind către începătorul şi împlinitorul credinţei”1676, şi [să luăm seama] că [suferim] din partea unor oameni netrebnici şi că o facem pentru virtute şi de dragul Lui. Căci, dacă ne gândim la acestea, toate vor
1671 Ioan 16, 3.
1672 Matei 5,11-12.
1673 Ioan 16, 4.
1674 Iudeii anticreştini.
1675 împotriva ucenicilor.
1676 Evrei 12, 2.
333
fi foarte uşoare şi cu putinţă de răbdat. Fiindcă, dacă cineva care suferă pentru cei iubiţi se şi făleşte cu asta, atunci dacă cineva va suferi ceva pentru Dumnezeu oare ce simţământ va dobândi de pe urma celor cumplite? Căci, dacă El însuşi, de dragul nostru, numea lucrul cel mai de ocară, crucea, drept „slavă”, cu atât mai mult noi trebuie să avem o asemenea dispoziţie lăuntrică. Pentru că, dacă astfel de chinuri le putem trece cu vederea, cu atât mai mult banii şi lăcomia.
Aşadar, ce trebuie [să facem]? Când urmează să răbdăm ceva neplăcut, noi să cugetăm nu [doar] la chinuri, ci şi la cununi. Căci, precum negustorii nu se gândesc doar la mări, ci şi la câştiguri, tot astfel şi noi trebuie să ne gândim îndelung şi la cer, şi la îndrăzneala pe care o vom avea înaintea lui Dumnezeu. Chiar dacă ni s-ar părea dulce să ne lăcomim, să cugetăm că Hristos nu doreşte asta şi pe dată ni se va părea un lucru respingător. Iarăşi, dacă ţi-ar fi împovărător să dai săracilor, să nu-ţi opreşti gândul doar la cheltuială, ci îndată mută-ţi cugetul la recolta de pe urma semănatului. Iar când îţi va veni greu să dispreţuieşti iubirea unei femei străine, ia seama la cununa de pe urma ostenelii şi lesne vei purta osteneala. Căci, dacă frica de oameni ne întoarce de la lucruri absurde, cu atât mai mult dorul de Hristos.
Aspră-i virtutea; dar să îi îmbrăcăm înfăţişarea cu măreţia făgăduinţei celor viitoare. Desigur, cei virtuoşi, chiar şi fără acestea, o văd frumoasă în ea însăşi; şi, de aceea, o urmează şi o practică pentru că aşa îi place lui Dumnezeu, nu pentru vreo răsplată; şi socotesc cumpătarea un lucru măreţ, nu pentru a nu fi pedepsiţi, ci fiindcă Dumnezeu a poruncit-o. Dar, dacă cineva e mai slab, să se gândească chiar şi la recompense.
Să facem aşa şi în privinţa milosteniei şi să-i miluim pe cei de-un neam cu noi, să nu-i trecem cu vederea când pier de foame, într-adevăr, cum n-ar fi absurd ca noi să şedem la masă râzând şi desfătându-ne, iar când îi auzim pe alţii trecând pe stradă văitându-se, nici măcar să ne întoarcem către vaietul lor, dimpotrivă, chiar să ne supărăm şi să-i numim „înşelători”? Ce spui, omule? Cineva împleteşte o înşelăciune pentru o pâine? „Da”, zice. Atunci mai ales pentru acest lucru să-l miluim; mai ales pentru asta să-l izbăvim din nevoie.
Iar dacă nu vrei să dai, măcar nu îl ocărî; iar dacă nu vrei să îl scapi din naufragiu, măcar nu-l împinge în prăpastie. Într-adevăr,
334
gândeşte-te, când îl respingi pe săracul care vine la tine, cine vei fi tu când îl vei ruga pe Dumnezeu. Căci „cu măsura cu care măsuraţi”, zice, „vi se va măsura”1677. Gândeşte-te cum pleacă acela zdrobit, cu capul plecat, jelindu-se, primind împreună cu sărăcia şi lovitura din ocara ta. Căci, dacă voi socotiţi cerşitul un blestem, atunci faptul că cerşetorul nu primeşte nimic şi, pe deasupra, pleacă şi ocărât ia seama ce vifor produce. Până când ne asemănăm fiarelor şi ignorăm natura noastră însăşi din cauza lăcomiei?
Mulţi suspină la auzul acestor [cuvinte]. Dar voiesc ca ei să arate această milă nu acum, ci în toată vremea. Gândeşte-mi-te la ziua aceea când vom sta înaintea tribunalului lui Hristos; când ne vom ruga să fim miluiţi, iar Hristos, aducându-i la mijloc pe aceştia, ne va zice: „Pentru o pâine şi un obol, aţi produs în aceste suflete un val atât de mare!” Ce vom spune? Prin ce ne vom apăra? într-adevăr, [ca să ştii] că îi va aduce chiar în mijloc pe aceştia, ascultă ce zice: „întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti preamici, nici Mie nu Mi-aţi făcut”1678. Căci de-acum nu aceia vor zice ceva către noi, ci Dumnezeu ne va mustra în locul lor. Fiindcă şi pe Lazăr l-a văzut bogatul; iar Lazăr nu i-a zis nimic, ci Avraam a luat cuvântul în locul lui1679.
La fel se va întâmpla şi cu săracii care acum sunt dispreţuiţi de noi. Căci îi vom vedea pe ei nu întinzându-şi mâinile, cu o înfăţişare vrednică de milă, ci sălăşluind în odihnă; în schimb, noi vom primi înfăţişarea acelora; şi, o, de-am primi doar înfăţişarea, nu şi ceea ce e cu mult mai cumplit, adică pedeapsa! Căci nici bogatul nu dorea acolo să se sature cu fărâmituri, ci era chinuit şi pedepsit din greu, şi a auzit: „Ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, iar Lazăr pe cele rele”1680. Să nu socotim deci bogăţia ceva măreţ. Căci ea ne va fi pricină de pedeapsă dacă nu suntem cu luare-aminte; la fel cum, dacă suntem cu luare-aminte, chiar sărăcia va deveni pentru noi adaos şi de desfătare şi de odihnă. Pentru că şi păcatele ni le lepădăm dacă o răbdăm cu recunoştinţă, şi multă îndrăzneală câştigăm înaintea lui Dumnezeu.
5. Aşadar, să nu căutăm mereu siguranţa [aici], ca să ne bucurăm de siguranţa de acolo; din contră, să primim ostenelile cele
1677 Matei 7, 2.
1678 Matei 25, 45.
1679 Cf. Luca 16, 25.
1680 Luca 16, 25.
335
pentru virtute, să tăiem de la noi cele prisositoare şi să nu căutăm nimic mai mult, ci să risipim toate bunurile noastre către cei aflaţi în nevoi. Fiindcă ce apărare vom avea când El ne făgăduieşte cerul, iar noi nu-I oferim nici pâine? Când El îţi răsare soarele1681 şi îţi oferă toată slujirea creaţiei, iar tu nu-I dai nici haină, nici nu-L faci să împartă cu tine acelaşi acoperiş? Şi de ce pomenesc de soare şi de creaţie? El ţi-a pus înainte Trupul Lui, ţi-a dat1682 Sângele Lui cel cinstit; tu însă nu împarţi cu El nici măcar un pahar. Dar ai dat o dată? Totuşi aceasta nu este milă; căci, câtă vreme ai ceva ce nu-l împarţi, încă nu ţi-ai îndeplinit întreaga [datorie]. Fiindcă şi fecioarele, care aveau candele, aveau untdelemn, dar nu din belşug1683. Ar fi trebuit deci, chiar dacă ofereai din ale tale, să nu fii atât de econom; acum însă, întrucât dai din cele ale Stăpânului, pentru ce te zgârceşti? Voiţi să vă spun cauza acestei neomenii? Cei care adună bunuri din lăcomie, aceştia sunt şovăitori şi faţă de milostenie; căci cel care astfel a învăţat să câştige nu e capabil să cheltuie.
De bună seamă, cum ar putea cineva, care e gata spre răpiri, să se obişnuiască cu ceea ce-i contrar? Căci cel care ia [bunurile] altora cum va putea să cedeze altuia bunurile sale? Fiindcă şi un câine
1681 Cf. Matei 5, 45.
1682 Dacă exprimarea nu este una mai degrabă poetică, înseamnă că inclusiv adresanţii acestei mustrări, anume cei lacomi şi zgârciţi şi, prin extensie, alte tipuri de păcătoşi, primeau Sfânta Euharistie, în pofida păcătoşeniei sau, mai bine zis, tocmai pentru izbăvirea de ea. În epoca Sfântului Ioan, creştinii se împărtăşeau în general cu regularitate, aşa cum deducem din mai multe locuri din opera sa: „Ştiu că mulţi dintre noi ne apropiem acum de această Sfântă Masă, pentru că este obiceiul ca la această sărbătoare (Botezul Domnului n.n.) să ne împărtăşim. Ar trebui însă, aşa precum v-am spus de multe ori şi mai înainte, să nu ţinem seamă de sărbătoare când avem să ne împărtăşim, ci să ne curăţim cugetul, şi atunci să ne apropiem de Sfânta Jertfă” (Discurs la Botezul Domnului, 4, în PG 49, 369, şi în SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 14 (serie nouă), Ed. Basilica, Bucureşti, 2015, p. 68). În trei situaţii creştinii erau opriţi de la împărtăşire (excomunicaţi): apostazie (abjurarea sau lepădarea publică de Hristos), proferarea de erezii şi comiterea de păcate foarte grave. Altminteri, erau încurajaţi să se împărtăşească cât mai des: „După cum cel care nu se ştie cu niciun păcat pe cuget trebuie să se împărtăşească în fiecare zi cu Sfintele Taine, tot astfel cel încurcat în păcate şi nepocăit nu trebuie să se apropie de Sfânta împărtăşanie nici la sărbătoare. Nu ne izbăvim de păcate dacă ne împărtăşim o singură dată pe an, şi ne împărtăşim cu nevrednicie” (Discursuri împotriva anomeilor, VI: La Sfântul Filogonie, 5, în PG 48, 775, şi în vol. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântări împotriva anomeilor. Cuvânt către iudei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 103).
1683 Cf. Matei 25, 8.
336
care s-a obişnuit să guste din cărnuri nu mai poate păzi turma; de aceea păstorii şi ucid astfel de [câini]. Ca nu cumva şi noi să păţim aceasta, să ne abţinem de la o mâncare ca aceasta. Şi, într-adevăr, chiar gustă din cărnuri cei care aduc moartea prin foame. Nu vezi cum Dumnezeu ni le-a lăsat pe toate în comun? Căci, dacă El a îngăduit ca [unii] să fie săraci în bani, chiar acest lucru este spre mângâierea bogaţilor, ca, prin milostenia faţă de aceia, să se poată dezbrăca de păcate. Tu însă şi în acest lucru ai fost crud şi neomenos. De unde e limpede că, dacă ai fi primit această autoritate şi în lucruri mai mari, ai fi făcut mii şi mii de ucideri şi ai fi stins lumina şi viaţa tuturor1684. Ca să nu se întâmple aceasta, El a tăiat de la tine, în mod necesar, pofta nesătulă din acelea.
Iar dacă sunteţi îndureraţi auzind acestea, cu mult mai mult eu când le văd întâmplându-se. Până când tu vei fi bogat, iar acela sărac? Până seara, nu mai târziu de atât. Căci viaţa este atât de scurtă şi de-acum toate „stau la uşi”1685, încât întreg [timpul rămas] trebuie să fie socotit cât un scurt ceas. La ce îţi trebuie vistieriile pline până la refuz şi mulţimea de slugi şi de administratori? De ce să nu ai mii şi mii de propovăduitori ai milosteniei tale? Căci vistieria ta nu scoate niciun glas, în schimb va atrage şi mulţi hoţi; dar vistieriile săracilor se vor urca până la însuşi Dumnezeu şi îţi vor face viaţa de acum plăcută şi îţi vor dezlega toate păcatele şi îţi vor aduce slavă înaintea lui Dumnezeu şi cinste înaintea oamenilor. Aşadar, de ce te duşmăneşti pe tine însuţi [lipsindu-te] de atâtea bunătăţi? Căci nu acelora, ci ţie însuţi îţi faci un bine mai mare dacă îi ajuţi. Căci lor le vei îndrepta lucrurile prezente, dar ţie însuţi îţi vei pregăti de mai înainte slava viitoare şi îndrăznirea; pe care fie ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.
1684 Lit. o hipalagă: „Toată lumina şi viaţa”. Orice lacom este un potenţial exterminator al semenilor săi, care aşteaptă doar momentul primirii unei poziţii de conducere pentru a-şi dezlănţui pofta nesătulă de acaparare. De aici până la uciderea a milioane de vieţi, prin războaie, crime împotriva umanităţii ş.a. nu rămâne decât un pas. Unora ca aceştia Scriptura le zice: „Oare veţi locui numai voi pe pământ?” (Isaia 5, 8).
1685 Cf. Matei 24, 33.
Omilia 78
„Iar acestea nu vi le-am spus de la început, fiindcă eram cu voi. Dar acum Mă duc la Cel care M-a trimis şi nimeni dintre voi nu Mă întreabă: «Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am grăit acestea, întristarea a umplut inima voastră.” (Ioan 16, 4-6)
1. Mare este tirania tristeţii şi avem nevoie de multă bărbăţie ca să stăm cu nobleţe în faţa acestui simţământ şi, după ce culegem ceea ce-i folositor din el, să lăsăm ce-i de prisos; fiindcă are şi ceva folositor. Într-adevăr, când păcătuim noi sau alţii, doar atunci e bine să ne întristăm; dar, când cădem în necazuri omeneşti, atunci întrebuinţarea tristeţii la nimic nu-i bună. Aşadar, de vreme ce tristeţea i-a doborât şi pe ucenicii cei încă nedesăvârşiţi, iată cum El îi îndreptează printr-o mustrare. Fiindcă ei, care înainte de aceasta îl întrebau mii şi mii de lucruri (căci şi Petru zicea: „Unde Te duci?”1686, şi Toma: „Nu ştim unde Te duci, şi cum putem şti calea?”1687, şi Filip: „Arată-ni-L nouă pe Tatăl Tău”1688), sunt cei care, după ce au auzit acum: „Vă vor scoate din sinagogă”1689 şi: „Vă vor urî”1690 şi: „Cel care vă va ucide pe voi va crede că aduce slujire lui Dumnezeu”1691, într-atât se descurajaseră, încât erau cuprinşi acum de muţenie şi nu mai schimbau nicio vorbă cu El. Acest lucru deci reproşându-l lor, le zicea: „Acestea nu vi le-am spus de la început, fiindcă eram cu voi. Dar acum Mă duc la Cel care M-a trimis şi nimeni dintre voi nu Mă întreabă: «Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am grăit acestea, întristarea a umplut inima voastră”1692. Într-adevăr, cumplită este nemăsura acesteia1693, cumplită şi pregătitoare de
1686 Ioan 13, 36.
1687 Ioan 14, 5.
1688 Cf. Ioan 14, 8.
1689 Ioan 16, 2.
1690 Luca 6, 22.
1691 Ioan 16, 2.
1692 Ioan 16, 4-6.
1693 E vorba, în continuare, de întristare sau deznădejde, lit. „lipsa de spirit” (ct0up(a).
338
moarte. De aceea şi Pavel zicea: „Unul ca acesta să nu fie copleşit de prea multă întristare”1694.
„Acestea nu vi le-am spus de la început”, zice. Pentru ce nu le-a zis de la început? Ca nu cumva să afirme cineva că El le zicea presupunându-le din cele ce se întâmplă adesea. Şi de ce abordează un lucru de o asemenea dificultate? „Eu”, zice, „ştiam acestea de la început şi nu vi le ziceam nu pentru că nu le ştiam, ci «pentru că eram cu voi”. Iar aceasta [o spunea] iarăşi într-un mod omenesc; ca şi când le-ar fi zis: „Pentru că eraţi în siguranţă şi puteaţi să Mă întrebaţi oricând doreaţi şi întreg războiul se înteţea asupra Mea şi era de prisos să vă zic acestea de la început”.
Dar oare nu le-a zis acest lucru? Când i-a chemat pe cei doisprezece, oare nu le zicea: „Veţi fi duşi la dregători şi la regi”1695 şi: „Vă vor bate cu biciul în sinagogile lor”1696? Aşadar, cum afirmă: „Nu vi le-am spus de la început”? într-adevăr, biciuirile şi ducerile [înaintea dregătorilor] le-a vestit de mai înainte, nu însă şi faptul că moartea lor va părea atât de râvnită încât să fie socotită chiar slujire [a lui Dumnezeu]. Căci acest lucru mai mult decât toate era de ajuns să îi năucească, anume faptul că urmau să fie judecaţi ca nişte necredincioşi şi răufăcători. În plus, mai putem invoca şi [explicaţia] următoare, anume că acolo a menţionat cele pe care ucenicii urmau să le sufere din partea neamurilor, pe când aici a adăugat cu o măsură mai covârşitoare chiar cele din partea iudeilor şi i-a învăţat că ele sunt „la uşi”1697.
„Dar acum Mă duc la Cel care M-a trimis şi nimeni dintre voi nu Mă întreabă: «Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am grăit acestea, întristarea a umplut inima voastră.”1698 Nu mică era chiar această mângâiere, anume ca ei să afle că El ştia tristeţea lor covârşitoare. Într-adevăr, ei erau ieşiţi din sine, din pricina neliniştii cauzate de plecarea Lui şi din pricina aşteptării celor cumplite ce urmau să vină (căci nici nu ştiau dacă vor putea să le rabde cu bărbăţie). Aşadar, pentru ce nu le-a zis lor aceste lucruri mai apoi, când au fost învredniciţi de [primirea] Duhului? Ca să afli că erau foarte virtuoşi. Căci, dacă, atunci când încă nu
1694 2 Corinteni 2, 7.
1695 Matei 10,18.
1696 Matei 10,17.
1697 Matei 24, 33.
1698 Ioan 16, 5-6.
339
erau învredniciţi de Duhul, totuşi nu au dat înapoi, deşi erau copleşiţi de întristare, gândeşte-te cât de [puternici] urmau să fie după ce se vor fi bucurat de har! Căci, dacă ei, auzind acestea atunci1699, ar fi răbdat, am fi pus totul pe seama Duhului; acum însă este în întregime rodul cugetului lor şi mărturia limpede a dorului lor pentru Hristos, Care punea la încercare cugetul lor încă neîmbrăcat [cu putere de sus].
„Dar Eu vă zic adevărul.”1700 Iată cum îi mângâie din nou! „Căci nu vă spun lucruri pe plac”, zice, „din contră, chiar dacă vă întristaţi înmiit, trebuie să auziţi ceea ce e spre folosul vostru. Într-adevăr, voinţa voastră este ca Eu să fiu prezent lângă voi, dar de folos vă este contrariul. Este o însuşire a celui grijuliu să nu-i cruţe pe prietenii săi când vine vorba de folosul lor şi să nu îi îndepărteze de la ceea ce le aduce câştig. «Căci, dacă Eu nu Mă voi pleca”, zice, „«Mângâietorul nu va veni”1701.
Ce au de zis aici cei care nu au o opinie cuvenită despre Duhul? „E de folos” oare ca Stăpânul să plece şi să vină un rob? Vezi cât de mare este demnitatea Duhului? „Dar, dacă plec, îl voi trimite la voi.”1702 Şi care este câştigul? „Acela, venind, va vădi lumea”1703, adică: „Nu fără pedeapsă vor face ei acestea dacă El va veni. Într-adevăr, chiar cele deja întâmplate sunt de ajuns pentru a le închide gura; dar, când şi aceste lucruri se vor face prin Acela, când învăţăturile vor fi mai desăvârşite şi semnele mai măreţe, ei vor fi judecaţi cu mult mai mult, întrucât văd că în numele Meu se întâmplă lucruri atât de mari; ceea ce face şi mai clară dovada învierii. Într-adevăr, acum ei pot să zică: «E fiul tâmplarului, îi ştim noi pe tatăl şi pe mama Lui1704; dar, când vor vedea moartea nimicită, răutatea izgonită, şchiopătarea firii îndreptată, demonii alungaţi, negrăita oferire a Duhului şi toate acestea care se făceau la chemarea Mea, ce vor mai zice? Căci despre Mine a dat mărturie şi Tatăl; şi va da mărturie şi Duhul”. Totuşi şi Duhul a dat mărturie de la început1705, dar va face aceasta şi acum.
1699 Adică după primirea Duhului la Cincizecime (Faptele 2,1-4).
1700 Ioan 16, 7.
1701 Ioan 16, 7.
1702 Ioan 16, 7.
1703 Ioan 16, 8.
1704 Cf. Ioan 6, 42.
1705 Cf. Matei 3,16.
340
2. Iar spusa: „O va vădi de păcat”1706, înseamnă: „Va reteza de la ei orice apărare şi va arăta că au greşit fără putinţă de iertare”. „Şi de dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea”1707, ceea ce înseamnă: „Am oferit un mod de viaţă fără cusur. Şi aceasta este mărturia, anume că «Mă duc la Tatăl”. Într-adevăr, întrucât îl învinuiau mereu de aceasta, anume că El nu este de la Dumnezeu, şi în consecinţă îl numeau „păcătos”1708 şi „călcător de Lege”1709, de aceea afirmă că Duhul va lua de la ei şi acest pretext. „Căci, dacă faptul că ei cred despre Mine că nu sunt de la Dumnezeu Mă arată călcător de Lege, când Duhul va vădi că Eu am plecat acolo, şi nu pentru un ceas, ci pentru a rămâne acolo (căci [spusa]: «Nu Mă veţi mai vedea1710 arată acest lucru), ce vor mai spune atunci?” Ia seama că suspiciunea lor vicleană e înlăturată prin aceste două lucruri, într-adevăr, nici facerea de minuni nu aparţine unui păcătos (căci un păcătos nu poate face minuni), nici existenţa continuă lângă Dumnezeu nu aparţine unui păcătos. Astfel că nu mai puteţi zice: „Acesta este păcătos pentru că nu este de la Dumnezeu”.
„Iar de judecată, pentru că stăpânitorul lumii acesteia a fost judecat.”1711 Aici iarăşi învie discursul despre dreptate, spunând că l-a doborât pe pârâşul Său. Dacă ar fi fost păcătos, n-ar fi putut să-l doboare; lucru pe care nu a putut să-l facă niciun drept dintre oameni. „într-adevăr, faptul că din cauza Mea el a fost osândit îl vor şti cei care mai pe urmă îl vor călca în picioare şi care vor cunoaşte limpede învierea Mea, care îl osândeşte. Căci el n-a avut putere să Mă ţină sub stăpânirea lui. Aşadar, de vreme ce ziceau că am demon şi că sunt un înşelător, chiar aceste [învinuiri] vor fi vădite după aceea ca fiind deşarte. Căci n-aş fi putut să-l nimicesc dacă aş fi fost vinovat de păcat; acum însă el este osândit şi aruncat afară.”
„«încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.1712 Aşadar, vă este de folos ca Eu să plec, dacă atunci urmează ca voi să le purtaţi, când Eu voi pleca.” „Şi ce să înţelegem1713? Duhul
1706 Ioan 16, 8.
1707 Ioan 16,10.
1708 Ioan 9, 24.
1709 Cf. Ioan 9,16.
1710 Ioan 16,16.
1711 Ioan 16,11.
1712 Ioan 16,12.
1713 Lit. „Şi ce s-a întâmplat?”
341
este oare mai mare decât Tine, de vreme ce acum nu le purtăm, dar Acela ne va pregăti să le purtăm? Lucrarea Aceluia este mai mare şi mai desăvârşită?” „Nu-i aşa; căci şi Acela va vorbi cele ale Mele.” De aceea spune: „De la Sine nu va grăi nimic, ci câte va auzi va grăi şi cele viitoare va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt”1714.
într-adevăr, fiindcă a zis: „Acela vă va învăţa şi vă va aduce aminte”1715 şi: „în necazuri vă va mângâia”1716, lucru pe care El însuşi nu l-a făcut, şi: „Vă este de folos ca Eu să plec”1717 şi „Acela să vină”1718 şi: „Acum nu puteţi să le purtaţi, dar atunci veţi putea”1719 şi: „Vă va călăuzi la tot adevărul”1720 ca nu cumva, auzind ei acestea, să creadă că Duhul este mai mare şi să cadă în cea mai de pe urmă presupunere necredincioasă, de aceea le spune: „Din al Meu va lua”, adică: „Cele pe care Eu le-am zis, Acela, la rândul Său, le va zice”.
Iar când afirmă: „Nimic nu va grăi de la Sine”, [vrea] să zică: „Nimic contrar, nimic propriu Lui, diferit de cele ale Mele”. Aşadar, precum atunci când, spunând despre Sine: „Nu de la Mine grăiesc”1721, [vrea] să zică aceasta: „Nimic afară de cele ale Tatălui, nimic propriu Lui sau ceva diferit de Acela şi străin”, la fel [afirmă] şi cu privire la Duhul. Iar [spusa]: „Din al Meu” înseamnă: „Din cele pe care Eu le ştiu, din cunoaşterea Mea. Căci una singură este cunoaşterea Mea şi a Duhului”.
„Şi cele viitoare va vesti.” A înălţat cugetul lor; căci neamul omenesc nu este faţă de nimic atât de dornic ca faţă de aflarea celor viitoare. Acest lucru, într-adevăr, îl întrebau neîncetat: „Unde Te duci?”1722, „Care este calea?”1723 Aşadar, ca să-i scape şi de această grijă, le zice: „Pe toate vi le va spune de mai înainte, ca să nu cădeţi în ele pe nepregătite”.
„ Acela Mă va slăvi.” Cum? „în numele Meu va împărtăşi lucrările Sale.” într-adevăr, fiindcă ei urmau să facă semne mai mari
1714 Ioan 16,13-15.
1715 Ioan 14, 26.
1716 Cf. Ioan 14,16.
1717 Ioan 16, 7.
1718 Cf. Ioan 16, 8.
1719 Cf. Ioan 16,12.
1720 Ioan 16,13.
1721 Ioan 14,10.
1722 Ioan 13, 36.
1723 Cf. Ioan 14, 5.
342
odată cu venirea Duhului, de aceea iarăşi aduce [în discuţie] egalitatea de cinstire, zicând: „Acela Mă va slăvi”.
Şi la care „tot adevărul”1724 Se referă? Căci şi acest lucru îl mărturiseşte despre Duhul, anume că El ne va călăuzi la tot adevărul. Într-adevăr, Fiul, şi fiindcă era îmbrăcat în carne, şi fiindcă nu părea că vorbeşte despre Sine, şi fiindcă ei încă nu ştiau limpede despre înviere şi erau nedesăvârşiţi, şi pentru ca iudeii să nu pară că îl pedepsesc ca pe un călcător de Lege, nu rostea nimic măreţ în mod continuu, nici nu Se depărta de Lege în chip lămurit. Dar întrucât ucenicii se despărţiseră de ei, iar aceia erau de-acum chiar în afara [Bisericii], şi de vreme ce mulţi urmau să creadă şi să fie iertaţi de păcate şi întrucât erau alţii1725 care să vorbească despre El, de aceea pe bună dreptate nu rostea încă cele măreţe despre Sine. „Astfel încât”, zice, „faptul că nu vă spun ceea ce trebuia să vă spun nu se datorează neştiinţei Mele, ci slăbiciunii ascultătorilor”.
De aceea, după ce a afirmat: „Vă va călăuzi la tot adevărul”, a adăugat: „Nu de la Sine va vorbi”. Într-adevăr, că Duhul nu are nevoie de învăţătură, ascultă-l pe Pavel zicând: „Astfel şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, în afară de Duhul lui Dumnezeu”1726. Aşadar, precum duhul omului ştie [adâncurile1727 sale] fără să le fi învăţat de la altcineva, la fel şi Duhul Sfânt „din al Meu va lua”, adică: „Va vorbi în armonie cu cele ale Mele”. „«Toate câte are Tatăl ale Mele sunt.1728 Aşadar, întrucât cele [ale Tatălui] sunt ale Mele, iar El va vorbi din cele ale Tatălui, atunci va vorbi din cele ale Mele.”
3. Dar de ce [Duhul] nu venea înainte ca El să plece? Pentru că, atât timp cât blestemul nu fusese încă ridicat, iar păcatul nu fusese încă dezlegat, ci cu toţii eram vinovaţi de pedeapsă, El nu putea veni. „Trebuie deci”, zice, „ca vrăjmăşia să fie dezlegată, iar voi să fiţi împăcaţi cu Dumnezeu1729, şi atunci va fi slăvit darul acela”. De ce zice: „îl voi trimite pe Acela”? Adică: „Vă va pregăti de mai înainte pentru primirea Lui”. Căci cum [ar putea] fi trimis Cel care este pretutindeni? în plus, arată şi deosebirea Ipostasurilor.
1724 Cf. Ioan 16,13.
1725 Sfinţii Apostoli, insuflaţi de Duhul Sfânt.
1726 1 Corinteni 2,11.
1727 Cf. 1 Corinteni 2,10.
1728 Ioan 16,15.
1729 Cf. Efeseni 2,16,18.
343
Pentru aceste două [motive] vorbeşte astfel: pe de o parte, de vreme ce ei cu greu se puteau despărţi de El, îi convinge să se ţină cu tărie de Duhul, iar pe de alta, ca ei să îl cinstească. Într-adevăr, şi Fiul putea să lucreze acestea; totuşi, de aceea îl lasă pe Acela1730 să lucreze minunile, ca ei să afle demnitatea Duhului. Căci, precum Tatăl ar fi putut să creeze existenţele, dar Fiul face aceasta ca să aflăm puterea Lui, tot astfel şi Acela. De aceea S-a şi întrupat, păstrând lucrarea pentru Duhul şi închizând gurile celor care iau argumentul negrăitei Sale iubiri de oameni drept prilej de necredinţă. Căci, atunci când ei vor zice că de aceea Fiul S-a întrupat, pentru că era inferior Tatălui, le vom zice: „Atunci ce aţi mai putea spune despre Duhul? Căci El nu a luat carne şi, desigur, nu veţi zice pentru aceasta că El este mai mare decât Fiul, nici că Fiul este inferior Lui”.
De aceea Treimea este invocată şi la botez. Căci şi Tatăl poate să lucreze totul, şi Fiul, şi Duhul Sfânt. Dar, fiindcă nimeni nu se îndoieşte despre Tatăl, ci îndoiala era despre Fiul şi Duhul Sfânt, Ei sunt invocaţi în taina de iniţiere, ca, prin comuniunea Lor în oferirea acelor bunătăţi negrăite, să învăţăm comuniunea Lor de demnitate. Într-adevăr, faptul că Fiul poate să facă prin Sine acestea, pe care la botez le poate face împreună cu Tatăl, şi că Duhul Sfânt [le poate face de asemenea], ascultă-l zis cu limpezime. Fiindcă iudeilor le spunea: „Căci ca să ştiţi că Fiul Omului are autoritatea de a ierta păcatele pe pământ”1731; şi din nou: „Ca să deveniţi fii ai Luminii”1732 şi: „Eu le dau viaţă veşnică”1733. Apoi, după acestea1734: „Ca ei viaţă”, zice, „să aibă şi din belşug să o aibă”1735.
Dar să-L vedem şi pe Duhul făcând acelaşi lucru. Unde-L putem vedea? „Iar fiecăruia”, zice „i se dă arătarea Duhului spre folos”1736. Atunci, Cel care oferă acestea cu mult mai mult iartă şi păcatele. Şi din nou: „Duhul este Cel care dă viaţă”1737; şi: „El vă va da viaţă prin Duhul Său, Care locuieşte în voi”1738; şi: „Duhul este viaţă,
1730 Duhul Sfânt.
1731 Mar cu 2,10.
1732 Ioan 12, 36.
1733 Ioan 10, 28.
1734 De fapt, mai înainte.
1735 Ioan 10,10.
1736 1 Corinteni 12, 7.
1737 Ioan 6, 63.
1738 Romani 8,11.
344
pentru dreptate”1739; şi din nou: „Iar dacă sunteţi conduşi de Duhul, nu sunteţi sub lege”1740. „Căci nu aţi primit iarăşi un duh de robie spre frică, ci aţi primit Duhul înfierii.”1741 Şi ei lucrau atunci toate minunile pe care le făceau pentru că Duhul era prezent [cu ei]. Iar Pavel, scriindu-le corintenilor, le zicea: „Dar v-aţi spălat, dar aţi fost sfinţiţi în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru”1743.
Aşadar, de vreme ce au auzit multe despre Tatăl, iar pe Fiul L-au văzut lucrând multe, dar despre Duhul nu ştiau încă nimic limpede, de aceea Duhul lucrează minunile şi aduce cunoaşterea desăvârşită. Dar, ca ei să nu presupună de aici că Duhul este mai mare (lucru pe care l-am zis anticipându-l), de aceea le spune: „Câte aude va grăi şi cele viitoare va vesti”1743. Căci, dacă nu e aşa1744, cum nu-i absurd1745, dacă El urma să audă [abia] atunci1746 şi de dragul celor care deveneau ucenici? Căci, după voi, El nici atunci nu urma să ştie, decât numai pentru cei care urmau să audă. Şi ce ar fi mai nelegiuit decât vorba aceasta?
Şi, de altfel, ce urma să audă? Oare nu le-a zis El pe toate acestea prin proroci? Căci, dacă urma să înveţe despre anularea Legii, [aceasta deja] fusese zisă; dacă [urma să înveţe] despre Hristos şi despre dumnezeirea Lui, precum şi despre iconomia Lui, chiar şi acestea fuseseră spuse. Într-adevăr, ce lucru şi mai pătrunzător urma să spună după acestea?
„Şi cele viitoare va vesti.” Aici arată mai cu seamă demnitatea Lui, de vreme ce mai ales aceasta este un atribut al lui Dumnezeu, anume [pre]zicerea celor viitoare. Iar dacă şi aceasta ar afla-o de la alţii, atunci nu va avea nimic superior prorocilor; aici însă arată cunoaşterea Lui în [armonie] exactă cu Dumnezeu, anume că e cu neputinţă ca El să zică altceva.
1739 Romani 8,10.
1740 Galateni 5,18.
1741 Romani 8,15.
1742 1 Corinteni 6,11.
1743 Ioan 16,13.
1744 Anume dacă cuvintele: „Câte aude va grăi…” nu ar fi fost spuse cu scopul ca ucenicii să nu presupună despre Duhul o oarecare superioritate.
1745 Cum nu e absurd să se creadă că Duhul ar fi inferior pe motiv că, pe de o parte, până la înviere Duhul nu ar fi ştiut învăţăturile transmise ulterior ucenicilor, iar pe de alta, că le-ar fi aflat şi El doar din nevoia de a-i instrui pe ucenici?
1746 După înviere.
345
Iar [spusa]: „Din al Meu va lua” înseamnă, de bună seamă: „Din harul care a venit în carnea Mea” sau: „Din cunoaşterea pe care şi Eu o am”, nu ca şi când ar avea nevoie de ea, nici ca şi când ar afla-o de la altcineva, ci ca Unul care este de-o unică şi aceeaşi fiinţă. Şi de ce a spus în felul acesta, şi nu altfel? Pentru că ei încă nu ştiau învăţătura despre Duhul. De aceea îi pregăteşte pentru un singur lucru, ca El să fie crezut şi primit de ei şi să nu se smintească, într-adevăr, de vreme ce le zicea: „Unul este învăţătorul vostru, Hristos”1747, ca ei să nu creadă că nu-L mai ascultă pe El odată ce se supun Aceluia, [le zice]: „Una este învăţătura Mea şi a Aceluia. Din cele pe care Eu urma să vă învăţ, din aceleaşi va vorbi şi El. Să nu socotiţi că [ale Mele] sunt diferite de ale Aceluia, căci şi acelea sunt ale Mele şi susţin slava Mea. Căci una este voinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”. La fel vrea să fim şi noi, zicând: „Ca ei să fie una, precum şi Eu şi Tu una suntem”1748.
4. Într-adevăr, nimic nu este egal cu unitatea în gândire şi în vorbire; căci un singur om devine în felul acesta multiplu. Deoarece, când doi sau zece sunt de acelaşi cuget, cel unu nu mai este unu, ci fiecare în parte devine înzecit, iar în cei zece îl vei găsi pe cel unu şi în cel unu pe cei zece. Şi, chiar de-ar avea ei vreun duşman, acela, năpustindu-se nu asupra unuia singur, ci asupra celor zece, astfel este biruit. Căci nu este lovit de [gura] unui singur om, ci de gurile celor zece. A fost unul în vreo nevoie? Dar nu este în nevoie, căci e înstărit în partea mai mare, adică în cei nouă, iar partea aflată în nevoie, mai mică, este umbrită de cea înstărită, mai mare. Căci fiecare dintre ei are douăzeci de mâini şi douăzeci de ochi şi tot atâtea picioare. Într-adevăr, el nu priveşte doar cu ochii săi proprii, ci şi cu ai celorlalţi, nu poartă [greutatea] doar pe propriile-i picioare, ci şi pe ale celorlalţi, nu lucrează doar cu propriile-i mâini, ci şi cu ale acelora. Are zece suflete, căci nu doar el [se îngrijeşte] de sine, ci şi acelea se îngrijesc de el. Şi, de-ar fi chiar o sută, din nou se va întâmpla acelaşi lucru, iar puterea1749 lor se va extinde.
Ai văzut măsura covârşitoare a iubirii, cum pe cel singur îl face de nebiruit şi atât de numeros? Cum cel singur poate să fie şi în multe locuri? Cum acelaşi este şi în Persia, şi la Roma? Şi [cum],
1747 Matei 23,10.
1748 Ioan 17,11.
1749 Lit. „cele ale puterii”, anume capacităţile ei, amploarea ei etc.
346
ceea ce firea nu poate, iubirea poate? Căci o [parte] din el este aici, dar alta acolo; dar mai degrabă în întregime aici şi în întregime acolo. Aşadar, dacă ar avea o mie de prieteni sau două mii, gândeşte-te iarăşi cât de covârşitoare va fi puterea lor. Vezi cum e spornică iubirea? într-adevăr, acest lucru e de admirat: că din unu face o mie.
Pentru ce, dar, nu ne procurăm această putere şi nu ne aşezăm pe noi înşine în siguranţă? Aceasta este mai puternică decât orice stăpânire şi bogăţie; ea este superioară sănătăţii şi luminii înseşi; ea este temelia bucuriei. Până când îngrădim iubirea doar către unul sau doi? învaţă iubirea şi din opusul ei. Să presupunem că un om nu are prieten pe nimeni ceea ce e [dovada] unei nebunii extreme (căci „cel nebun va zice: Nu am prieten”1750) unul ca acesta ce fel de trai va trăi? Chiar de-ar fi înmiit de bogat, chiar de s-ar găsi în belşug şi în desfătare, chiar de-ar câştiga mii şi mii de bunuri, e deşert şi gol de toate.
Dar în privinţa prietenilor nu-i la fel, ci, chiar de s-ar întâmpla să fie săraci, totuşi sunt mai înstăriţi decât bogaţii; iar cele pe care el însuşi nu se încumetă să le zică pentru sine, pe acelea le va zice prietenul lui; şi, oricâte nu poate să şi le dăruiască sieşi, va putea prin celălalt, şi cu mult mai mult, iar aceasta va fi pentru noi temelia întregii veselii şi siguranţe. Într-adevăr, nu e cu putinţă să sufere vreun rău cel care e apărat de asemenea păzitori. Căci nici gărzile de corp ale împăratului nu sunt la fel de vigilente ca aceştia. Fiindcă primii arată paza lor din obligaţie şi din frică, ceilalţi din bunăvoinţă şi iubire; iar iubirea e mult mai constrângătoare decât frica. Iar acela1751 se teme de paznicii săi, pe când acesta se încrede în prietenii săi mai mult decât în sine şi, mulţumită lor, nu se teme de niciunul dintre uneltitorii săi.
Să negustorim, dar, în acest negoţ, [să negustorească] săracul, ca să aibă mângâiere pentru sărăcia lui; bogatul, ca să ţină bogăţia lui în siguranţă; stăpânul, ca să stăpânească cu siguranţă; supusul, ca să îi aibă binevoitori pe stăpâni. Aceasta este izvorul bunătăţii, aceasta este temelia blândeţii. Fiindcă, şi între animalele sălbatice, mai ales acelea sunt feroce şi neîmblânzite, care nu stau în grupuri. De aceea locuim în cetăţi şi avem pieţe, ca să
1750 înţelepciunea lui Isus Sirah 20,16.
1751 împăratul.
347
convieţuim unii cu alţii. Acest lucru şi Pavel l-a poruncit, zicând: „Fără să părăsim adunarea noastră”1752. Într-adevăr, nimic nu e atât de rău ca singurătatea şi ca lipsirea de comuniunea şi apropierea [celorlalţi]. „Atunci, ce [fac] monahii”, zice, „şi cei care-au ocupat crestele munţilor?” Nici aceia nu sunt lipsiţi de prieteni, ci au fugit de tulburările din piaţă, dar au mulţi [prieteni] de acelaşi cuget şi sunt strâns legaţi unii de alţii; şi s-au retras [tocmai] ca să izbutească acest lucru. Într-adevăr, întrucât rivalitatea pentru cele lumeşti produce multe discordii, de aceea ei, ieşind din mijlocul [tulburărilor], cultivă iubirea cu multă grijă.
„Dar ce”, zice, „dacă cineva e singur, [tot] el are şi prieteni nenumăraţi?” Eu, într-adevăr, voiesc, dacă e cu putinţă, ca ei să poată convieţui unii cu alţii1753; dar deocamdată să rămână [neschimbate condiţiile] prieteniei lor. Fiindcă nu locul îi face pe prieteni. [Monahii], într-adevăr, au mulţi admiratori; dar nu i-ar fi admirat dacă nu i-ar fi iubit. Şi tot ei se roagă pentru întreaga lume, ceea ce e dovada cea mai mare a prieteniei. De aceea ne şi îmbrăţişăm unii pe alţii în timpul Tainelor, ca cei care suntem mulţi să devenim una; facem rugăciuni obşteşti chiar pentru cei neiniţiaţi1754, rugându-ne îndelung pentru cei bolnavi şi pentru roadele lumii şi pentru pământ şi pentru apă1755. Vezi întreaga putere a iubirii? în suflete? în Taine? în îndemnări? Aceasta este pricina tuturor bunătăţilor. Dacă o ţinem cu tărie, vom administra bine şi [bunurile] prezente, vom dobândi şi împărăţia; de care fie ca toţi să avem parte, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui fie slava, împreună şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
1752 Evrei 10, 25.
1753 Monahii împreună cu nemonahii.
1754 Cu sensul „nebotezaţi”.
1755 Cf. formularul ecteniilor din Liturghia clementină (sec. al IV-lea), în Arhid. I. IcĂ jr, Canonul Ortodoxiei, vol. I, pp. 744, 753.
Omilia 79
„Puţin, şi nu Mă veţi mai vedea; şi iarăşi puţin, şi Mă veţi vedea, pentru că Mă duc la Tatăl. Atunci dintre ucenicii Lui au zis unii către alţii: «Ce înseamnă ceea ce zice: Puţin?”ş.u. (Ioan 16,16-17)
1. Nimic nu are obiceiul să doboare atât de mult sufletul îndurerat şi cuprins de tristeţe precum repetarea neîncetată a cuvintelor care îi nasc întristarea. Atunci, de ce Hristos, după ce a zis: „Mă duc”1756 şi: „Nu voi mai vorbi cu voi”1757, revine mereu la aceleaşi [spuse], zicând: „Puţin, şi nu Mă veţi mai vedea”1758 şi: „Mă duc la Cel care M-a trimis”1759? într-adevăr, când [tocmai] i-a înviorat prin cuvintele despre Duhul, atunci iarăşi doboară gândurile lor. Aşadar, pentru ce face asta? Pune la încercare cugetul lor şi îl face mai lămurit şi îi obişnuieşte bine pe ucenici cu auzul celor mâhnitoare, ca să rabde cu nobleţe despărţirea. Căci cei care au reflectat la aceasta prin cuvinte urmau de-acum ca şi prin fapte să o poarte cu uşurinţă. Iar dacă cineva ar cerceta mai riguros, [ar vedea că] este o mângâiere chiar în aceasta, în însăşi spusa: „Plec la Tatăl”. Căci aceasta arăta că nu va pieri, ci că sfârşitul Lui este o strămutare.
Le-a oferit şi o altă mângâiere. Căci nu a zis doar: „Puţin, şi nu Mă veţi mai vedea”, ci a adăugat şi: „Puţin, şi Mă veţi vedea”, arătând şi că Se va întoarce, şi că despărţirea va dura puţin, şi că petrecerea împreună cu ei va fi neîncetată. Acest lucru totuşi ei nu l-au priceput. De unde şi pe bună dreptate cineva s-ar putea mira cum, deşi auzeau deseori aceste lucruri, sunt atât de nedumeriţi, ca şi când nu le-ar fi auzit deloc.
Aşadar, de ce n-au priceput? Fie din cauza întristării, după cum cred cel puţin eu (căci aceasta alunga din cugetul lor cuvintele Lui), fie din cauza neclarităţii spuselor. De aceea El le-a şi părut lor că le
1756 Ioan 14, 28; 16, 5, 7,10,16, 28.
1757 Ioan 14, 30.
1758 Ioan 16,16.
1759 Cf. Ioan 16, 5.
349
pune înainte două lucruri contrare, deşi nu erau contrare. „Căci”, zice, „dacă Te vom vedea, unde Te duci? Iar dacă Te duci, cum Te vom vedea?” De aceea, ei zic: „Nu ştim ce spune”. Faptul că El urma să plece îl ştiau; dar nu cunoşteau că peste puţin va veni la ei. Motiv pentru care îi şi mustră că nu au priceput cuvântul Lui.
într-adevăr, voind să sădească în ei învăţătura despre moartea Lui, ce zice? „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui”, ceea ce ţinea de Moartea şi Răstignirea Lui, „iar lumea seva bucura”1760. Într-adevăr, devreme ce, din cauză că nu doreau [moartea Lui], alergau grabnic la credinţa că nu va muri, apoi, auzind că va muri, erau nedumeriţi, neştiind ce înseamnă „puţin”, le zice: „Veţi plânge şi vă veţi tângui; dar întristarea voastră se va preface în bucurie”1761.
Apoi, ca să le arate că după întristare vine bucuria şi că întristarea naşte bucuria şi că prima este scurtă, pe când plăcerea este fără hotar, a ajuns la un exemplu lumesc. Şi ce spune? „Femeia, când e să nască, se întristează.”1762 Şi S-a folosit de o pildă pe care şi prorocii [o întrebuinţau] mereu când comparau întristările cu cea mai copleşitoare dintre dureri1763. Ceea ce spune este de felul următor: „Vă vor cuprinde durerile naşterii; dar această durere se face pricină de bucurie”, deopotrivă făcând vrednic de credinţă discursul Său despre înviere şi arătând că plecarea Lui de aici este asemănătoare cu plecarea din pântece spre lumina zilei; ca şi când ar fi zis: „Nu vă miraţi că printr-o întristare ca aceasta vă conduc spre cele ce vă sunt de folos; fiindcă şi o mamă, ca să devină mamă, trece prin întristare în mod asemănător”. Dar aici le lasă de înţeles şi ceva tainic, anume că El a dezlegat durerile morţii şi a făcut să se nască un om nou. Şi nu a zis doar că necazul va trece, ci că ea nici nu şi-l mai aminteşte; atât de mare este bucuria care va urma. Aşa li se va întâmpla şi sfinţilor.
Şi, ce-i drept, femeia nu pentru aceasta se bucură, anume că „a venit un om în lume”, ci pentru că i s-a născut un copil. Fiindcă, dacă pentru aceasta s-ar fi bucurat, nimic nu ar fi împiedicat-o, chiar nenăscând, să se bucure pentru o altă femeie care naşte. Totuşi de ce a zis astfel? Pentru că S-a folosit de acest exemplu doar
1760 Ioan 16, 20.
1761 Ioan 16, 20.
1762 Ioan 16, 21.
1763 Cf. Isaia 13, 8; Ieremia 4, 31; Osea 13,13; Miheia 4, 9-10.
350
spre aceasta, anume spre a arăta că întristarea este trecătoare, dar bucuria e continuă; de asemenea, [spre a arăta] că [moartea] este o strămutare către viaţă, precum şi că mare este câştigul de pe urma durerilor. Şi nu a zis: „S-a născut copil”, ci: „Om”. Într-adevăr, aici, după mine, lasă de înţeles învierea Lui şi faptul că urma să Se nască nu întru acea moarte cu durere, ci întru împărăţie. De aceea nu a zis: „S-a născut un copil”, ci: „S-a născut un om în lume”.
„Deci şi voi acum vă veţi întrista. Dar iarăşi vă voi vedea şi întristarea voastră se va preface în bucurie.”1764 Apoi, ca să le arate că El nu va mai muri, le spune: „Şi nimeni nu o va lua de la voi. În ziua aceea nu Mă veţi ruga nimic”1765. Din nou, prin aceste [cuvinte] nu le confirmă nimic altceva decât că El este de la Dumnezeu. „Căci de-atunci înainte le veţi şti pe toate.”
Dar ce înseamnă: „Nu Mă veţi ruga”? „Nu veţi avea nevoie de un mijlocitor, ci va fi de ajuns doar să rostiţi numele Meu ca să primiţi toate. «Adevărat, adevărat vă spun că, oricâte veţi cere de la Tatăl în numele Meu…1766.” Le arată puterea numelui Său, dacă El, fără să fie văzut, nici rugat, ci doar numit, îi face vrednici de admirat chiar înaintea Tatălui. Dar unde s-a întâmplat aceasta? Acolo unde ei zic: „Caută spre ameninţările lor şi dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău pe faţă şi să facă semne în numele Tău. Şi s-a cutremurat locul unde se găseau”1767.
„Până acum nu aţi cerut nimic.”1768 Aici le arată iarăşi că le este de folos ca El să plece, dacă până atunci nu au cerut nimic, iar după aceea li se vor da toate câte vor cere. „într-adevăr, să nu socotiţi că, întrucât de-acum nu mai sunt împreună cu voi, veţi fi părăsiţi; numele Meu vă va da mai mare îndrăzneală.”
2. Aşadar, fiindcă cele spuse erau umbrite, le zice: „«Acestea vi le-am grăit în pilde şi vine ceasul când nu vă voi mai grăi în pilde.1769 Va fi o vreme când toţi veţi şti lămurit”. Se referă la timpul învierii. „Atunci vă voi vesti pe faţă despre Tatăl.” Şi, într-adevăr, patruzeci de zile le-a fost alături şi a stat de vorbă cu ei,
1764 Ioan 16, 22.
1765 Ioan 16, 22-23.
1766 Ioan 16, 23.
1767 Faptele 4, 29-31.
1768 Ioan 16, 24.
1769 Ioan 16, 25.
351
mâncând împreună cu ei şi zicându-le cele despre împărăţia lui Dumnezeu1770. „Căci acum, fiind înfricoşaţi, nu luaţi seama la cele zise; dar, când Mă veţi vedea înviat şi veţi petrece împreună cu Mine, atunci veţi putea să învăţaţi toate pe faţă, căci însuşi Tatăl vă va iubi după ce credinţa voastră în Mine se va fi întărit.”
„«Şi nu îl voi ruga pe Tatăl.1771 Iubirea voastră pentru Mine este de ajuns să îi câştige favoarea. «Pentru că voi M-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că de la Dumnezeu am ieşit. Am ieşit de la Tatăl şi vin în lume. Iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.1772” într-adevăr, fiindcă discursul despre înviere, în mod obişnuit, nu-i mângâia şi, împreună cu el, nici faptul că auzeau: „Am ieşit de la Dumnezeu şi Mă duc acolo”, de aceea Se întoarce mereu la acestea. În primul rând, le garanta că ei cred drept în El; în al doilea, că ei urmează să fie în siguranţă. Aşadar, când le zicea: „Puţin, şi nu Mă veţi mai vedea; şi puţin, şi Mă veţi vedea”1773, ei pe bună dreptate nu îl înţelegeau; dar acum nu mai [era aşa].
Şi ce înseamnă: „Nu Mă veţi ruga”? „Nu-Mi veţi mai zice: «Arată-ni-L nouă pe Tatăl1774 şi: «Unde Te duci?1775, pentru că veţi deţine toată cunoaşterea şi Tatăl va avea aceeaşi dispoziţie faţă de voi ca şi faţă de Mine.” Acest lucru mai ales i-a făcut să respire uşuraţi, anume că vor fi prieteni cu Tatăl. De aceea îi zic: „Acum ştim că Tu ştii toate”1776. Vezi că le-a răspuns potrivit cu ceea ce mocnea în mintea lor? „Şi nu ai nevoie ca cineva să Te roage”, adică: „înainte să auzi, ştii lucrurile care ne smintesc şi ne-ai uşurat prin faptul că ne-ai zis: «Tatăl vă iubeşte pentru că M-aţi iubit pe Mine1777”. După [dovezi] atât de multe şi atât de mari, atunci ei zic: „Acum ştim”. Vezi cât de nedesăvârşiţi erau?
Apoi, fiindcă spun: „Acum ştim”, ca şi când l-ar fi făcut o favoare, le zice: „Aveţi nevoie de multe altele ca să ajungeţi la desăvârşire; încă nu aţi izbutit nimic. Aşadar, acum Mă veţi preda vrăjmaşilor Mei şi vă va stăpâni o frică atât de mare, încât nici nu
1770 Cf. Faptele 1, 3-4.
1771 Ioan 16, 26.
1772 Ioan 16, 27-28.
1773 Ioan 16,16.
1774 Ioan 14, 8.
1775 Ioan 13, 36.
1776 Ioan 16, 30.
1777 Ioan 16, 27.
352
veţi putea să vă retrageţi unul lângă altul1778. Totuşi nimic cumplit nu voi suferi din acestea”. Vezi cum cuvântarea Lui ţine iarăşi de pogorământ? într-adevăr, le şi reproşează aceasta, anume că au nevoie mereu de pogorământ. Căci, după ce îi ziceau: „Iată, acum ne grăieşti pe faţă şi nu ne spui nicio pildă”1779 şi: „De aceea credem Ţie”1780, le arată că acum, când ei cred, încă nu cred, iar El nu le acceptă vorbele. Le zice acestea făcându-le trimitere la cealaltă vreme1781.
Dar pentru ei a adăugat din nou: „Tatăl este cu Mine”; căci în toate împrejurările voia să-i înveţe acest lucru. Apoi, ca să le arate că, zicându-le acestea, nu le preda cunoaşterea adevărată, ci, ca nu cumva cugetul lor să se răzvrătească (căci era de aşteptat ca ei să gândească cele omeneşti şi [să creadă] că nu se vor bucura de niciun ajutor de la El), le spune: „Acestea vi le-am grăit, ca în Mine pace să aveţi”1782, adică: „Ca să nu Mă alungaţi din cugetul vostru, ci să Mă primiţi”.
Aşadar, nimeni să nu tragă cu sila [aceste] cuvinte către o părere [personală]; căci au fost spuse pentru mângâierea noastră şi din iubire. „Căci”, zice, „nici când veţi suferi unele ca acestea, cele cumplite nu se vor opri pentru voi; din contră, cât sunteţi în lume, veţi avea necazuri, nu [doar] acum, când sunt trădat, ci şi după aceea. Dar înălţaţi mintea voastră, fiindcă nu veţi suferi nimic groaznic. Când învăţătorul e mai puternic decât vrăjmaşii Săi, ucenicii nu trebuie să se neliniştească”. „Şi spune-mi: cum ai biruit lumea?” „Ţi-am spus deja că l-am aruncat jos pe stăpânitorul ei1783; dar veţi şti şi mai apoi, când toţi se vor da înapoi şi vă vor face loc.”
3. Dar şi noi putem să biruim, dacă vrem, privind către începătorul credinţei noastre şi păşind pe aceeaşi cale pe care El ne-a deschis-o. În felul acesta nici moartea nu ne învinge. „Dar ce? Oare nu vom muri?”, zice. Într-adevăr, [tocmai] din aceasta e limpede că nu ne învinge. Şi un luptător, desigur, atunci va fi strălucit, nu când nu se ia la trântă cu vrăjmaşul, ci când, luându-se la trântă, nu este reţinut la pământ. Aşadar, nu suntem muritori
1778 Cf. Ioan 16, 32.
1779 Ioan 16, 29.
1780 Cf. Ioan 16, 30.
1781 Cealaltă parte a nopţii, când îl vor părăsi.
1782 Ioan 16, 33.
1783 Cf. Ioan 12, 31; 16,11.
353
din cauza încleştării, ci suntem nemuritori mulţumită biruinţei. Căci atunci am fi muritori, dacă am rămâne pentru totdeauna sub stăpânirea morţii.
Aşadar, după cum nu aş numi nemuritoare cele mai longevive animale, deşi rămân vreme îndelungată în afara morţii, tot astfel nu [l-aş numi] muritor, pentru faptul că e legat prin moarte, pe cel care după moarte urmează să învieze. Căci spune-mi: dacă cineva ar roşi pentru puţin timp, oare astfel îl vom numi roşu neîncetat? Nicidecum; pentru că acest fapt nu este o stare continuă. Dacă cineva ar fi palid, vom zice despre el că e bolnav de icter? Nicidecum; pentru că acest afect este temporar. Aşadar, nu-l vei numi muritor pe cel care pentru puţin timp se află în [stăpânirea] morţii; fiindcă la fel îi vom numi şi pe cei care dorm; căci şi ei au murit, ca să zic aşa, şi sunt inactivi. „Dar [moartea oare nu] strică trupurile?” Şi ce-i cu asta? Căci [le strică] nu ca să rămână în stricăciune, ci ca să devină mai bune.
Să biruim, dar, lumea, să alergăm spre nemurire, să urmăm împăratului, să îi înălţăm trofeu, să dispreţuim plăcerile ei. Şi nu e nevoie de chinuri; să ne întoarcem sufletul spre cer şi lumea toată e biruită. Dacă nu o doreşti, e biruită; dacă râzi de ea, e învinsă. Suntem străini şi pribegi; să nu ne necăjim, dar, pentru nicio greutate. Căci, nici dacă ai fi dintr-o patrie vestită şi din părinţi iluştri şi ai pleca într-o ţară îndepărtată, unde n-ai fi cunoscut de nimeni, nici servitori n-ai avea, nici bogăţie, apoi cineva te-ar batjocori, nu te-ar durea ca atunci când suferi acest lucru acasă. Fiindcă faptul că ştii limpede că te găseşti într-o [ţară] străină şi în pribegie te-ar convinge să le suporţi pe toate cu uşurinţă, şi dispreţul, şi foamea, şi setea, şi orice altă suferinţă. Aceasta să o cugeţi şi acum, că eşti străin şi pribeag, şi nimic să nu te tulbure în această [ţară] străină. Căci ai o cetate al cărei meşter şi ziditor e Dumnezeu; iar pribegia însăşi este scurtă şi pentru puţină [vreme]. Oricine vrea, [e liber] să te lovească, să te batjocorească, să te ocărască. Suntem într-o [ţară] străină şi trăim sărăcăcios.
într-adevăr, cumplit ar fi să suferim aceasta în patria noastră, între concetăţeni; atunci ar fi cea mai mare neruşinare şi pagubă. Din contră, dacă cineva se află într-un loc în care nu este cunoscut de nimeni, le rabdă pe toate cu uşurinţă. Căci batjocura devine şi mai grea din cauza intenţiei celor care comit batjocura. De pildă, dacă cineva batjocoreşte un guvernator, ştiind că este guvernator,
354
atunci batjocura este mai amarnică; dacă însă îl batjocoreşte socotindu-l un om simplu, atunci el nici nu-l poate atinge pe cel care rabdă aceasta.
La fel să cugetăm şi noi! Căci nici batjocoritorii noştri nu ştiu ce suntem, anume că suntem cetăţeni ai cerurilor, înscrişi în Patria de sus şi prinşi în hora Heruvimilor. Să nu ne necăjim, dar, nici să considerăm batjocura lor drept batjocură. Dacă ei ar fi ştiut [cine suntem], nu ne-ar fi batjocorit. Dar ne socotesc săraci şi nevoiaşi? Totuşi nici aceasta noi să n-o socotim o batjocură. Căci spune-mi: dacă un călător, depăşindu-şi slugile, s-ar aşeza puţină vreme într-un han ca să-i aştepte, apoi hangiul sau vreun călător, neştiind cine este, s-ar purta urât cu el şi l-ar ocărî, oare [respectivul] nu va râde de ignoranţa aceluia? Sau nu se va delecta mai degrabă pe seama înşelării aceluia? Oare nu se va desfăta, ca şi cum vreun altul ar fi batjocorit? La fel să facem şi noi! Căci şi noi şedem într-un han, aşteptându-i pe cei care călătoresc cu noi pe acelaşi drum. Când vom fi toţi laolaltă, atunci ei vor şti pe cine batjocoresc. Atunci vor încuviinţa, atunci vor zice: „Acesta este cel pe care noi, cei nebuni, l-am luat în râs”1784.
4. Aşadar, cu acestea două să ne mângâiem pe noi înşine, anume că noi nu suntem batjocoriţi (căci ei nu ştiu cine suntem) şi că, dacă am dori să ni se dea satisfacţie, ei o vor da foarte aprig mai apoi. Dar fie ca nimeni să nu aibă un suflet atât de sălbatic şi de neomenos!
„Dar ce [se întâmplă] dacă suntem batjocoriţi de cei de-un neam cu noi? Căci aceasta este ceva greu de suportat.” Ei bine, acesta este lucrul uşor. „De ce, dar?” Fiindcă pe cei iubiţi care ne batjocoresc nu îi răbdăm în acelaşi fel ca pe cei pe care nu-i ştim. De pildă, pentru a-i consola pe cei batjocoriţi, le zicem deseori cuvintele: „Cel care te-a batjocorit îţi este frate, rabdă cu nobleţe; îţi este tată; îţi este unchi”.
Iar dacă numele de frate şi de tată te stânjenesc, cu mult mai mult dacă ţi-aş menţiona unul mai autentic decât acestea. Căci nu suntem doar fraţi unii cu alţii, ci şi mădulare şi un singur trup. Iar dacă numele de frate te stânjeneşte, cu mult mai mult cel de mădular. N-ai auzit acel proverb spus între păgâni, că prietenii
1784 înţelepciunea lui Solomon 5, 3.
355
trebuie ţinuţi cu tot cu defectele lor? Nu l-ai auzit pe Pavel zicând: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora”1785? Nu-i vezi pe ibovnici? Căci sunt silit, de vreme ce nu putem să avem un exemplu din [faptele] voastre, să-mi conduc discursul către acel subiect. Dar face aceasta şi Pavel, când zice astfel: „Apoi îi aveam pe părinţii noştri după trup, care să ne certe, şi ne sfiam de ei”1786. Dar mai degrabă acel lucru este mai potrivit să-l zic, anume cel pe care îl spune romanilor: „Precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii”1787. Drept aceea şi noi să urmăm încrezători exemplului.
Aşadar, nu-i vezi pe ibovnici, cât de multe lucruri cumplite îndură ei când se aprind după femei desfrânate, când sunt pălmuiţi, loviţi, ridiculizaţi, când rabdă o desfrânată stricată, care îi întoarce spatele, care îl batjocoreşte de mii şi mii de ori? Dar, cu toate acestea, dacă ei văd chiar o singură dată un [semn] de dulceaţă şi de blândeţe, toate sunt pentru ei în bună stare şi toate [necazurile] de mai înainte se risipesc, toate sunt suportate cu bucurie1788, fie sărăcie, fie boală, fie orice altceva ca acestea. Căci propria lor viaţă ei o socotesc jalnică sau fericită, după dispoziţia pe care iubita ar avea-o faţă de ei. Şi ei nu ştiu slava omenească, nici necinstea; ci, chiar dacă cineva i-ar batjocori, ei le suportă pe toate cu uşurinţă, pentru că [primesc] de la ea multă plăcere şi fericire. Ba chiar de i-ar ocărî aceea, chiar de i-ar scuipa în faţă, când păţesc acestea, ei socotesc că aruncă [asupra lor] cu trandafiri. Şi ce-i de mirare, dacă ei au o asemenea dispoziţie faţă de ea? Căci şi casa aceleia ei o socotesc a fi cea mai strălucitoare decât toate, chiar de-ar fi de lut, chiar de-ar sta să cadă. Şi de ce mă refer la pereţii casei? Căci ei şi când văd înseşi locurile unde ele îşi petrec timpul seara sunt îmboldiţi [de dorinţă].
Ajunşi aici, îngăduiţi-mi de-acum să vorbesc ca un apostol. După cum acela zice: „Precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei, tot aşa faceţi mădularele voastre [roabe] dreptăţii”, în acelaşi fel zic şi eu: precum le-am iubit pe acestea, să ne iubim unii pe alţii şi vom socoti că nu suferim nimic cumplit. Şi ce zic „unii pe alţii”? Să-L iubim pe Dumnezeu în acest fel. V-aţi îngrozit când aţi auzit că vă cer o măsură a iubirii pentru Dumnezeu la fel de mare
1785 Galateni 6, 2.
1786 Evrei 12, 9.
1787 Romani 6,19.
1788 Lit. „cu vânt prielnic”, o metaforă nautică.
356
ca cea arătată pentru desfrânată? Dar eu mă îngrozesc că nu arătăm nici atât.
Şi, dacă vreţi, haideţi să ducem la capăt cuvântarea, chiar dacă ceea ce spun este chiar foarte împovărător. Cea iubită nu promite ibovnicilor ei nimic bun, ci necinste şi ruşine şi batjocură. Căci stăruinţa pe lângă o femeie desfrânată face acest lucru ridicol, ruşinos, de necinste. Dar Dumnezeu ne făgăduieşte cerul şi bunătăţile din ceruri, şi ne-a făcut pe noi fii1789 şi fraţi ai Celui Unul-Născut, şi ţi-a oferit mii şi mii [de daruri] cât încă eşti în viaţă şi, după ce mori, înviere, şi făgăduieşte că ne va da atât de multe bunătăţi, câte nici nu e cu putinţă să ni le închipuim, şi ne face cinstiţi şi respectaţi. Şi, din nou, aceea îi sileşte să-şi cheltuiască toate ale lor spre ruinare şi pieire; Dumnezeu însă ne dă poruncă să semănăm cerul şi ne dă [rod] însutit şi viaţă veşnică. Iarăşi, aceea se foloseşte de îndrăgostit ca de un sclav, poruncindu-i mai aspru decât orice tiran; Dumnezeu însă ne spune: „De acum nu vă mai numesc robi, ci prieteni”1790.
5. Aţi văzut măsura covârşitoare a răutăţilor de aici şi a bunătăţilor de acolo? Aşadar, care sunt consecinţele? De dragul ei1791 mulţi chiar priveghează şi se supun cu sârguinţă celor poruncite de ea; şi îşi lasă casa şi pe tată şi pe mamă şi pe prieteni şi bani şi patronaj1792 şi toate ale lor în lipsuri şi pustiite; dar pentru Dumnezeu, sau mai degrabă pentru noi înşine, adesea nu alegem să cheltuim nici a treia parte din averea noastră, ci, când vedem un flămând, îl ignorăm, pe cel gol îl neglijăm1793, nici măcar o vorbă nu-i împărtăşim. Dar, când ibovnicii văd chiar şi o slujnică a aceleia, chiar şi barbară, ei, oprindu-se în mijlocul pieţei, stau de vorbă cu ea, ca şi când s-ar mândri şi s-ar slăvi, despicând firul în patru
1789 Cf. Galateni 3, 26; 4, 7.
1790 Cf. Ioan 15,15.
1791 Al femeii desfrânate.
1792 Patronajul (irpoaToaia, patronatus patrocinium) era o instituţie specifică societăţii romane antice (răspândită în toate provinciile Imperiului) ce definea relaţia dintre patronus („şef”) şi cliens („client”). Relaţia era ierarhică, dar obligaţiile erau reciproce. Patronul deţinea rolul de protector, sponsor şi binefăcător al clientului. Clientul oferea în schimb loialitate, manifestată prin diferite servicii, în funcţie de nevoile patronului: îl însoţea pe patron în război (asemenea vasalului în Evul Mediu), îl răscumpăra pe patron dacă era prizonier, vota pentru patron dacă acesta candida la o funcţie publică.
1793 Lit. „alergăm pe lângă el” (napaTpExopv).
357
în discuţii nesfârşite; şi de dragul ei socotesc că viaţa întreagă nu înseamnă nimic, nici conducătorii, nici împărăţia (şi ştiu [asta] toţi câţi au experimentat boala); şi arată o recunoştinţă mai mare celei care le dă porunci decât altora care le slujesc.
Oare nu pe bună dreptate există gheena? Oare nu pe bună dreptate sunt mii şi mii de pedepse? Să ne trezim, dar, şi să oferim în slujba lui Dumnezeu fie atât de mult, fie şi o jumătate, fie şi a treia parte din ceea ce alţii oferă desfrânatei. Poate că iarăşi vă îngroziţi? Căci şi eu însumi [mă îngrozesc]. Dar nu aş fi vrut să vă îngroziţi doar pentru cuvinte, ci şi pentru fapte. Acum, aici, inima noastră se reculege, dar, odată ce ieşim, le azvârlim pe toate. Atunci, care e câştigul? Căci, dacă e nevoie să cheltuie bani acolo, niciunul nu se plânge de sărăcie, ba, deseori, când [cineva] a fost luat prizonier, a dat chiar împrumutându-se. Aici1794 însă, dacă pomenim de milostenie, ei pun înainte copii şi soţii şi casă şi patronaj şi mii şi mii de pretexte.
„Dar”, zice, „multă e plăcerea acolo”. Într-adevăr, acesta e lucrul pentru care plâng şi mă tânguiesc. Dar ce-i, dacă voi arăta că plăcerea este mai mare aici? Fiindcă acolo ruşinea şi batjocura şi cheltuiala, iar mai apoi războiul şi duşmănia taie nu puţin din plăcere; aici însă nimic de felul acesta. Căci, spune-mi, ce se compară cu această plăcere de a te aşeza aşteptând cerul şi împărăţia de acolo şi strălucirea sfinţilor şi viaţa cea fără de sfârşit?
„însă”, zice, „acestea sunt în aşteptare, dar acelea sunt experimentate”. Prin ce fel de experienţă? Vrei să ţi le zic pe cele de aici experimentate? Gândeşte de câtă libertate te bucuri şi cum nu te temi de nimeni, nici nu tremuri, trăind virtuos, din cauza duşmanului, a uneltitorului, a denunţătorului, a adversarului, a rivalului în dragoste, a invidiosului, a sărăciei, a bolii, a niciunui lucru din cele omeneşti; acolo însă, chiar dacă mii şi mii de lucruri ar fi după voia lor, iar bogăţia ar curge peste ei ca din nişte izvoare, războiul cu rivalii în dragoste şi uneltirile şi atacurile prin surprindere vor face viaţa lor mai jalnică decât toate, ca unii care se ruinează cu acelea. Căci, când acea vrednică de dispreţ este stricată şi desfrânată, sunt siliţi să înteţească războiul pentru a-i fi pe plac. Acest lucru este deci mai cumplit decât mii şi mii de morţi şi mai nesuferit decât orice pedeapsă.
1794 în biserică.
358
Dar aici nu este nimic de acest fel. Fiindcă „roada Duhului”,
zice, „este dragostea, bucuria, pacea”1795. Nicidecum război, nici cheltuială de bani inoportună, nici ocări după cheltuială; de-ai da chiar şi un obol, chiar şi o pâine, chiar şi un pahar de apă rece, El îţi va arăta multă recunoştinţă şi nu-ţi va pricinui nicio muşcătură sau întristare, ci [va face] totul ca să te slăvească şi să te izbăvească de orice ruşine. Aşadar, ce scuză vom avea, ce iertare, dacă le lăsăm pe acestea, ne predăm pe noi înşine celor contrare şi ne aruncăm pe noi înşine, de bunăvoie, în cuptorul cel cu foc arzător?
De aceea, îi rog pe cei care suferă de această boală să se recupereze şi să revină la sănătate şi să nu îngăduie să cadă în deznădejde. Fiindcă şi fiul acela a pătimit mult mai cumplit decât aceştia; dar, de vreme ce s-a întors la casa părintească, a venit şi la cinstea cea dintâi, s-a arătat mai strălucitor şi decât cel care a bineplăcut mereu1796. Aşadar, pe acesta şi noi să-l imităm şi să ne întoarcem la Tatăl, chiar de-ar fi târziu, să renunţăm la acea captivitate şi să ne strămutăm către libertate, ca să ne bucurăm şi de împărăţia cerurilor, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui fie slava, împreună şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
1795 Galateni 5, 22.
1796 Cf. Luca 15, 20-24.
Omilia 80
„Acestea le-a grăit Iisus şi Şi-a ridicat ochii la cer şi a zis: «Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Tepreaslăvească.” (Ioan 17,1)
1. „Cel care va face şi va învăţa”, zice, „acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor”1797; şi foarte îndreptăţit. Căci a filosofa prin cuvinte este uşor; dar dovedirea prin fapte aparţine celui nobil şi măreţ. Pentru aceasta şi Hristos, vorbind despre îndelunga răbdare, Se pune pe Sine la mijloc, poruncindu-ne de-aici să luăm exemplu. De aceea, şi după acest îndemn1798, Se întoarce la rugăciune, învăţându-ne ca în ispite, lăsând toate, să alergăm la Dumnezeu. Într-adevăr, după ce le-a zis: „în lume strâmtorare veţi avea”1799 şi a cutremurat sufletele lor, prin rugăciune le înalţă iarăşi. Căci deocamdată ei luau seama la El ca la un om. Şi de dragul lor face acestea, aşa cum a făcut şi cu Lazăr, când spune cauza: „Pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis”1800.
„Da”, zice, „acestea se întâmplau pe bună dreptate în cazul iudeilor; dar de ce în cazul ucenicilor?” Şi în cazul ucenicilor era pe bună dreptate. Căci ei, care, după lucruri atât de mari, ziceau: „Acum ştim că toate le ştii”1801, aveau nevoie mai mult decât toţi să fie întăriţi. De altfel, evanghelistul nici nu numeşte fapta rugăciune; dar ce zice? „Şi-a ridicat ochii la cer” şi spune că aceasta era mai degrabă o convorbire cu Tatăl. Iar dacă în alt loc pomeneşte de rugăciune şi îl arată uneori plecându-Şi genunchiul, alteori ridicându-Şi ochii la cer, să nu te tulburi. Căci prin acestea suntem învăţaţi stăruinţa în rugăciunile noastre, ca, atunci când stăm [în rugăciune], să privim în sus nu doar cu ochii trupului, ci şi cu cei ai
1797 Matei 5,19.
1798 Cf. Ioan 16, 33.
1799 Ioan 16, 33.
1800 Ioan 11, 42.
1801 Ioan 16, 30.
360
cugetului; şi să ne plecăm genunchii, zdrobind inima noastră. Căci Hristos a venit nu doar ca să Se arate pe Sine, ci şi ca să ne înveţe o negrăită virtute. Iar Cel care educă trebuia să educe nu doar prin vorbe, ci şi prin fapte.
Să ascultăm, dar, ce zice aici: „Părinte, a venit ceasul, preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preaslăvească”1802. Iarăşi ne arată că nu fără voia Lui vine la Răstignire. Într-adevăr, cum ar fi fost [fără voia Lui], dacă Se şi ruga ca aceasta să se întâmple, şi numea fapta slavă, nu doar a Celui răstignit, ci şi a Tatălui? Căci chiar aşa a fost: nu doar Fiul, ci şi Tatăl a fost slăvit. Fiindcă înainte de Răstignire iudeii nu îl ştiau nici pe Tatăl; „căci Israel”, zice, „nu M-a cunoscut”1803; dar, după Răstignire, întreaga lume a alergat la El. Apoi menţionează modul slăvirii şi felul cum El îl va preaslăvi: „Precum i-ai dat Lui stăpânire peste tot trupul”1804, „ca tot cel pe care I l-ai dat Lui să nu piară”1805. Într-adevăr, facerea de bine continuă este slavă adusă lui Dumnezeu.
Dar ce înseamnă: „Precum i-ai dat Lui stăpânire peste tot trupul”? Deocamdată arată că propovăduirea nu este mărginită doar la iudei, ci se extinde peste întreaga lume, şi stabileşte de mai înainte începuturile [chemării] neamurilor. Într-adevăr, întrucât a zis: „în calea neamurilor să nu mergeţi”1806, iar mai apoi urmează să zică: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”1807, arată că şi Tatăl doreşte acest lucru. De bună seamă, aceasta i-a smintit foarte mult pe iudei, dar şi pe ucenici. Căci nici după aceea ei nu răbdau cu uşurinţă să intre în contact cu neamurile, până când au primit învăţătura Duhului; căci şi de-aici nu mică era sminteala pentru iudei. Aşadar, după o dovadă atât de mare din partea Duhului1808, [totuşi] Petru, aflat la Ierusalim, cu greu a putut să scape de învinuiri, când a vorbit despre pânza de lână1809.
Dar ce înseamnă: „i-ai dat Lui stăpânire peste tot trupul”? îi voi întreba pe eretici: „Oare când a primit El această stăpânire? înainte
1802 Ioan 17,1.
1803 Isaia 1, 3.
1804 Ioan 17, 2
1805 Cf. Ioan 6, 39.
1806 Matei 10, 5.
1807 Matei 28,19.
1808 Cf. Faptele 11, 5-10.
1809 Lit. „muselină” sau „tulpan” (OLVSOJV, lat. sindon; Sfântul Ioan foloseşte un termen mai specific decât cel din Faptele 11, 5: dGdvr], „pânză fină”).
361
de a-i plăsmui [pe oameni], sau după ce i-a plăsmuit?” într-adevăr, El însuşi zice că după Răstignire şi înviere. De pildă, zice atunci: „Mi s-a dat toată stăpânirea. Mergând, învăţaţi toate neamurile”1810. Dar ce? Nu avea El stăpânire peste lucrurile Sale, ci i-a creat pe ei, dar nu avea stăpânire asupra lor după ce i-a creat? De bună seamă, Se arată pe Sine făcând El însuşi toate, chiar în vremurile de dinainte, şi pe unii pedepsindu-i ca păcătoşi, iar pe alţii îndreptându-i când se întorceau („căci nu voi ascunde”, zice, „de sluga mea Avraam ceea ce Eu urmează să fac”1811), şi pe alţii chiar cinstindu-i când izbândeau. Şi astfel, atunci avea [stăpânire], iar acum a pierdut-o şi din nou a primit-o? Şi ce fel de demon ar putea rosti aceste lucruri?
Dacă însă stăpânirea este aceeaşi şi atunci, şi acum („După cum Tatăl îi scoală”, zice, „pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui voieşte”1812), ce înseamnă ceea ce s-a zis? Urma să-i trimită la neamuri; aşadar, ca ei să nu creadă că este vorba de o inovaţie, din cauză că zisese: „Nu am fost trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israel”1813, le arată că şi Tatălui îi este bineplăcut acest lucru. Iar dacă El zice aceasta cu multă umilinţă, nu-i de mirare; fiindcă la fel i-a zidit [sufleteşte] şi pe aceia de atunci, şi pe cei de mai apoi; şi ceea ce am spus el întotdeauna îi convingea cu tărie că spusele Lui, prin umilinţa lor covârşitoare, se datorau pogorământului.
2. Dar ce înseamnă: „Peste tot trupul”? Căci e limpede că nu toţi au crezut. Desigur, potrivit cu ceea ce ţinea de El, toţi [ar fi putut] să creadă1814; dar, dacă ei nu luau seama la cuvintele Sale, nu era vina învăţătorului, ci a celor care nu le-au primit.
„Ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat Lui.”1815 Dacă şi aici vorbeşte în chip mai omenesc, să nu te miri! Fiindcă face acest lucru pentru motivele menţionate şi pentru că Se păzea mereu să zică El însuşi ceva măreţ despre Sine, de vreme ce acest lucru îi supăra pe ascultători, pentru că ei nu îşi închipuiau
1810 Cf. Matei 28,18-19.
1811 Facerea 18,17.
1812 Ioan 5, 21.
1813 Matei 15, 24.
1814 Lit. „din partea Lui, toţi au crezut”. Această structură abruptă şi concisă, specifică stilului oral, se încadrează bine în dinamica întregului context, construit ca o veritabilă stihomitie, ce redă în parte atmosfera dezbaterilor dogmatice conduse de Sfântul Ioan în epocă.
1815 Ioan 17, 2.
362
deocamdată nimic măreţ despre EL Ioan, de pildă, când vorbeşte în nume propriu, nu face la fel, ci îşi ridică discursul la o înălţime mai mare, zicând astfel: „Toate prin El s-au făcut şi fără El nu s-a făcut nimic”1816 şi: „El era Viaţa”1817 şi: „El era Lumina”1818 şi: „La ale Sale a venit”1819; [Ioan] nu [zice] că El nu ar fi avut putere dacă nu ar fi primit-o, din contră, că El a dat şi altora „putere să devină copii ai lui Dumnezeu”1820. Şi Pavel de asemenea zice că El este „egal cu Dumnezeu”1821. Totuşi El cere în chip mai omenesc, zicând astfel: „Ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat Lui”.
„Aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.”1822 Zice „singurul Dumnezeu adevărat” prin opoziţie cu cei care nu sunt dumnezei. [Zice asta] şi pentru că urma să îi trimită la neamuri. Iar dacă [ereticii] nu acceptă, ci, din cauza acestui „singurul”, resping că Fiul este Dumnezeu adevărat, mergând mai departe astfel, resping şi faptul că El e Dumnezeu1823. Căci le şi zice: „Slava de la singurul Dumnezeu nu o căutaţi”1824.
Aşadar, ce? Fiul nu va fi Dumnezeu? Iar dacă Fiul este Dumnezeu şi [Fiu] al lui Dumnezeu celui numit „singurul”, e limpede că şi El este [Dumnezeu] adevărat şi [Fiu] al Celui numit „singurul [Dumnezeu] adevărat”. Dar ce? Când Pavel zice: „Sau eu singur şi Barnaba?”1825, oare îl respinge pe Barnaba? Nicidecum; căci „singur” este pus prin opoziţie cu ceilalţi.
Iar dacă nu este Dumnezeu adevărat, cum este El Adevărul1826? Căci adevărul se deosebeşte cu mult de ceea ce e adevărat. Ce vom
1816 Ioan 1, 3.
1817 Cf. Ioan 14, 6.
1818 Cf. Ioan 8,12.
1819 Ioan 1,11.
1820 Ioan 1,12.
1821 Filipeni 2, 6.
1822 Ioan 17, 3.
1823 Bazându-se pe Ioan 17, 3, arienii afirmau că doar Tatăl poate fi numit „Dumnezeu adevărat” şi că Fiul este numit „Dumnezeu” prin har, nu în mod real. De aceea, în art. 2 al Simbolului de credinţă, Părinţii niceeni au inserat expresia „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, pentru a sublinia identitatea ontologică dintre Fiul şi Tatăl (vezi şi Pr. Sorin ŞELARU (coord.), Viorel COMAN, George GHERGA, Hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice, ed. Basilica, Bucureşti, 2018, pp. 40-41).
1824 Ioan 5, 44.
1825 1 Corinteni 9, 6.
1826 Cf. Ioan 14, 6.
363
zice despre cel care nu este om adevărat, spune-mi? Oare nu faptul că nu este om deloc? Astfel, dacă Fiul nu este Dumnezeu adevărat, cum este Dumnezeu? Şi cum ne face pe noi dumnezei şi fii dacă nu este adevărat? Dar despre aceste lucruri am vorbit mai riguros în alte [cuvântări]1827; de aceea să ne ocupăm de cele ce urmează.
„Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ.”1828 Bine a zis: „Pe pământ”; căci în cer El este deja preaslăvit, având slava în firea Lui şi primind închinare de la îngeri. Aşadar, nu vorbeşte despre acea slavă care îi aparţine prin fiinţa Lui (căci acea slavă, chiar dacă nimeni nu L-ar slăvi, El continuă să o deţină în deplinătatea ei), ci Se referă la aceea care e produsă prin slujirea de la oameni. Prin urmare, şi [spusa]: „Preaslăveşte-Mă” are acelaşi [înţeles]. Şi, ca să afli că Se referă la acest fel de slavă, ascultă cele ce urmează: „Lucrarea pe care Mi-ai dat-o să o fac am îndeplinit-o”1829.
Totuşi lucrarea Lui încă era la început, mai degrabă nici măcar la început. Aşadar, cum zice: „Am îndeplinit-o”? Fie [zice]: „Tot ce ţinea de Mine am făcut”; fie Se referă la viitor ca la ceva deja săvârşit; fie ceea ce am putea afirma mai mult decât orice totul era deja săvârşit, prin faptul că fusese sădită rădăcina bunătăţilor, căreia negreşit aveau să-i urmeze în mod necesar roadele; şi că El le va fi alături şi Se va uni cu ei în cele ce urmau să se întâmple mai apoi. De aceea, iarăşi zice prin pogorământ: „[Lucrarea] pe care Mi-ai dat-o”. Căci, dacă El ar fi aşteptat să asculte şi să afle, aceste [fapte] ale slavei Sale ar fi fost cu mult inferioare. Într-adevăr, faptul că El a venit la aceasta din propria-I voinţă e limpede din multe locuri. Ca atunci când zice Pavel: „Aşa ne-a iubit pe noi, încât S-a dat pe Sine pentru noi”1830; şi: „S-a deşertat pe Sine însuşi, chip de rob luând”1831; şi din nou: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, şi Eu v-am iubit pe voi”1832.
„Preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care o aveam la Tine mai înainte ca lumea să fie!”1833 Şi unde este acea
1827 Vezi Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, pp. 107-108 (Discursul al VII-lea contra anomeilor, 2).
1828 Ioan 17, 4.
1829 Ioan 17, 5.
1830 Cf. Efeseni 5, 2.
1831 Filipeni 2, 7.
1832 Ioan 15, 9.
1833 Ioan 17, 5.
364
slavă? într-adevăr, fie [acceptat] că, între oameni, El era pe bună dreptate lipsit de slavă, din cauza hainei cu care Se îmbrăcase1834; cum caută El să fie preaslăvit chiar la Dumnezeu? Aşadar, la ce Se referă aici? Discursul Său era despre iconomie, de vreme ce firea trupească nu fusese încă preaslăvită, nici nu se bucurase de nestricăciune, nici nu se împărtăşise de tronul împărătesc. De aceea nu a zis: „Pe pământ”, ci: „La Tine”.
3. De această slavă ne vom bucura şi noi, după măsura noastră, dacă suntem veghetori. De aceea şi Pavel zice: „Dacă pătimim împreună cu El, să fim şi preaslăviţi împreună cu El”1835. Prin urmare, de mii şi mii de lacrimi sunt vrednici cei care, deşi le este pusă înainte o slavă atât de mare, totuşi uneltesc împotriva lor înşişi prin trândăvie şi dormitare; şi, chiar de n-ar fi gheena, sunt mai jalnici decât toţi, ca unii cărora le stă în putere să împărăţească şi să fie preaslăviţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu, dar se lipsesc pe sine de atât de mari bunătăţi.
De bună seamă, dacă ar trebui să fim tăiaţi în bucăţi, să murim mii şi mii de morţi, să dăm zilnic mii şi mii de suflete şi tot atâtea trupuri, oare nu ar trebui să îndurăm atâtea lucruri pentru o slavă atât de mare? Acum însă nu dispreţuim nici banii, de care mai târziu ne vom despărţi chiar fără voia noastră; nu dispreţuim banii, care ne împresoară cu mii şi mii de răutăţi, care rămân aici, care nu sunt ai noştri. Căci administrăm cele ce nu sunt ale noastre, chiar dacă le avem moştenire părintească. Dar, când vor fi şi gheena, şi viermele nemuritor, şi focul nestins, şi scrâşnirea dinţilor, cum vom răbda acestea, spune-mi?
Până când nu suntem limpede-văzători, ci ne cheltuim totul în lupte zilnice şi în certuri şi în discuţii nefolositoare, hrănindu-ne pământul, îngrăşându-ne trupul, neglijându-ne sufletul, nepunând preţ deloc pe cele necesare, ci având multă grijă de cele de prisos şi nefolositoare? Şi construim morminte strălucitoare şi cumpărăm locuinţe scumpe, tragem după noi cete de slujitori de tot felul, ne preocupăm de fel şi fel de intendenţi, stabilim administratori ai ogoarelor, ai caselor, ai banilor, şi chiar administratori ai administratorilor; dar la sufletul nostru pustiit nu luăm deloc seama.
1834 Trupul de carne asumat la întrupare; cf. Ioan i, 14.
1835 Romani 8,17.
365
Şi careva fi capătul acestor lucruri? Oare nu avem doar un pântece de umplut? Oare nu avem doar un trup de îmbrăcat? Ce este această multă tulburare pentru lucruri [materiale]? Ce [înseamnă aceasta] şi de ce tăiem în bucăţi sufletul pe care l-am primit în dar, de ce-l sfâşiem prin slujirea unora ca acestea, născocind pentru noi înşine o grea robie? Căci cel care are nevoie de multe este rob al multora, chiar de-ar părea că stăpâneşte peste ele. Fiindcă şi stăpânul unei case este un rob al slujitorilor lui şi aduce un alt fel de slujire, mai grea; şi el este rob în alt mod, fără ei neîndrăznind să intre nici în piaţă, nici în baia publică, nici pe ogor; ei însă deseori merg peste tot fără acela. În schimb, cel care aparent e stăpân, dacă robii nu-s de faţă, nu îndrăzneşte să iasă din casă, ci, doar de-ar scoate capul din casă, ar crede despre sine că e ridicol, pentru că e singur.
Poate că unii vor râde de noi că zicem aceste lucruri; dar tocmai pentru aceasta ei ar fi vrednici de mii şi mii de lacrimi. Într-adevăr, [ca să dovedesc] că aceasta este o robie, te-aş întreba cu plăcere: oare ţi-ai dori să ai nevoie de cineva care să-ţi pună bucata de mâncare la gură sau să-ţi aducă paharul la buze? Oare nu ai socoti că această slujire este vrednică de lacrimi? Dar ce, dacă pentru a merge ai avea nevoie mereu de cineva să te sprijine, oare nu te-ai considera pe tine însuţi vrednic de milă şi, prin aceasta, mai jalnic decât toţi? Aşadar, această dispoziţie ar trebui să o aveţi şi acum. Căci cu nimic nu-i diferit dacă cineva suferă această [dependenţă] faţă de necuvântătoare sau faţă de oameni.
Dar, spune-mi, oare îngerii nu se deosebesc de noi chiar prin aceasta, anume că nu au nevoie de câte ne trebuie nouă? Aşadar, pe cât avem nevoie de mai puţine, pe atât călătorim spre ei; iar pe cât ne trebuie mai multe, pe atât cădem către viaţa aceasta stricăcioasă. Şi, ca să afli că aşa stau lucrurile, întreabă-i pe bătrâni care viaţă o fericesc: pe cea în timpul căreia erau stăpâniţi [de felurite patimi] în zadar, sau pe cea de acum, când stăpânesc peste ele? într-adevăr, de aceea i-am invocat pe aceia, pentru că cei îmbătaţi de tinereţe nici nu ştiu măsura covârşitoare a robiei lor. Ce zic cei cuprinşi de febră? Când oare se fericesc pe sine? Atunci când, însetând mult, beau mult şi simt nevoia de multă [apă], sau atunci când, fiind sănătoşi, sunt liberi de poftă? Vezi că, peste tot, nevoia de multe lucruri este vrednică de milă şi departe de filosofie şi o creştere a robiei şi a poftei?
Aşadar, de ce noi înşine sporim de bunăvoie nenorocirea noastră? Căci, spune-mi, dacă ar fi cu putinţă să trăieşti nevătămat fără
366
acoperiş şi ziduri, oare nu ai alege mai degrabă acest lucru? De ce, dar, sporim semnele slăbiciunii tale? Oare nu pentru aceasta îl fericim pe Adam, pentru că nu avea nevoie de nimic, nici de case, nici de haine? „Ba da”, zice, „dar acum suntem puşi în situaţia de a avea nevoie [de ele]”. Atunci de ce amplificăm această nevoie? Căci, dacă mulţi au tăiat de la ei chiar multe dintre nevoile lor (mă refer la sclavi şi case şi bani), ce apărare am avea noi, care depăşim nevoia? Cu cât te înconjori de mai multe, cu atât te-ai făcut mai înrobit. Căci, cu cât ai nevoie de mai multe, cu atât ţi-ai tăiat libertatea. Fiindcă libertatea supremă este să nu ai nevoie de absolut nimic; iar [libertatea] de după ea, să ai nevoie de puţine pe care o au mai ales îngerii şi imitatorii lor.
Dar gândeşte-te de câtă laudă vor avea parte cei care izbutesc acest lucru, chiar rămânând încă într-un trup muritor! Aceasta şi Pavel o spunea, scriindu-le corintenilor: „Eu însă vă cruţ pe voi”1836 şi: „Ca nu cumva unii ca aceştia să aibă suferinţă în trup”1837. De aceea [banii] se numesc „folositori”1838, ca să ne folosim de ei după nevoie, nu ca să îi păstrăm şi să îi îngropăm; căci aceasta nu înseamnă a-i poseda, ci a fi posedat de ei. Într-adevăr, dacă acest lucru l-am urmări, anume cum să îi înmulţim, iar nu cum să ne bucurăm de ei după nevoie, atunci s-ar răsturna ordinea şi aceia ne-ar poseda pe noi, nu noi pe ei.
Să scăpăm, dar, de această robie grea şi să devenim liberi odată [pentru totdeauna]! De ce născocim împotriva noastră înşine lanţuri nenumărate şi felurite? Oare nu îţi sunt de ajuns lanţul firii şi nevoia vieţii şi mulţimea de treburi nenumărate? Din contră, îţi împleteşti şi alte mreje şi îţi înconjori picioarele cu ele? Când vei ajunge oare la cer şi vei putea să stai la înălţimea aceea? Vrednic de dorit, într-adevăr, vrednic de dorit este [pentru cineva] să taie toate aceste legături, ca să poată ajunge la cetatea de sus; mai sunt şi alte piedici, la fel de multe, pe care, ca să le biruim pe toate, [suntem datori] să ne ţinem cu tărie de cumpătare. Căci astfel vom dobândi şi viaţa cea veşnică, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.
1836 1 Corinteni 7, 28.
1837 Cf. 1 Corinteni 7, 28.
1838 Sensul literal al „banilor” (xprjpaTa xpdopat, „a se folosi de”). Acelaşi joc etimologic şi în Omilia 19, 3, în SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. 1, p. 191.
Omilia 81
„Am arătat numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Mi i-ai dat Mie şi cuvântul Tău l-au păzit.” (Ioan 17, 6)
1. „înger de mare sfat”1839 este numit Fiul lui Dumnezeu, atât pentru alte lucruri pe care le-a învăţat, cât şi pentru că L-a vestit pe Tatăl între oameni; aceasta deci şi acum o spune: „Am arătat numele Tău oamenilor”1840. Fiindcă, după ce a zis: „Am împlinit lucrarea Ta”1841, iarăşi a lămurit această [spusă], menţionând felul lucrării. Totuşi numele Lui era clar, fără îndoială. Căci şi Isaia zice: „Vă veţi jura pe Dumnezeul cel adevărat”1842. Dar, ceea ce adesea am zis, aceasta o spun şi acum, anume, chiar dacă era clar, totuşi [era clar doar] iudeilor, şi nici acestora în totalitate; acum însă El vorbeşte cu privire la neamuri. Şi arată nu doar aceasta, ci [şi] faptul că ei L-au cunoscut şi ca Tată. Nu sunt acelaşi lucru a afla că El este Creator şi [a afla] că are un Fiu. A arătat numele Lui şi prin cuvinte, şi prin fapte.
„Cei pe care Mi i-ai dat din lume.”1843 Precum mai înainte spune: „Nimeni nu vine la mine dacă nu i-a fost dat”1844 şi: „Dacă nu-l va trage Tatăl Meu”1845, la fel şi aici: „Cei pe care Mi i-ai dat”. Şi, desigur, spune despre Sine că este „Calea”1846. De unde e limpede că, prin cele spuse, El demonstrează aici două lucruri: pe de o parte, că nu este potrivnic Tatălui, iar pe de alta, că voinţa Lui este ca ei să creadă în Fiul.
1839 Isaia 9, 5.
1840 Ioan 17, 6.
1841 Cf. Ioan 17, 4.
1842 Isaia 65,16.
1843 Ioan 17, 6.
1844 Ioan 6, 65.
1845 Ioan 6, 44.
1846 Ioan 14, 6.
368
„Ai Tăi erau şi Mi i-ai dat Mie.”1847 Aici vrea să ne înveţe că El este iubit foarte mult de Tatăl. Fiindcă faptul că El nu a avut nevoie să îi primească [de la Tatăl] e clar de-aici: El i-a şi creat, El le poartă de grijă neîncetat. Aşadar, cum i-a primit? Dar ceea ce am zis aceasta arată armonia cu Tatăl.
Totuşi, dacă cineva ar vrea să cerceteze acest [pasaj] în chip omenesc şi în sens literal, atunci [cei primiţi de Fiul] nu vor mai fi ai Tatălui. Căci, dacă atunci când Tatăl îi avea, Fiul nu-i avea, e foarte limpede că, şi când i-a dat pe ei Fiului, El1848 i-a îndepărtat de sub stăpânirea Sa; şi [de-aici urmează] ceva iarăşi mai absurd. Căci vor fi descoperiţi că, în timpul cât erau la Tatăl, erau nedesăvârşiţi; iar când au venit la Fiul, atunci au devenit desăvârşiţi. Dar aceste lucruri sunt ridicole şi să le spunem! Atunci ce arată prin această [afirmaţie]? Că şi Lui I s-a părut potrivit ca ei să creadă în Fiul.
„Şi cuvântul Tău l-au păzit şi acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat Mie de la Tine erau.”1849 Cum au păzit cuvântul Tău? „Prin faptul că au crezut în Mine şi nu luau seama la iudei”. Căci zice: „Cel care crede în El a pecetluit că Dumnezeu este adevărat”1850, într-adevăr, unii zic: „Acum am cunoscut1851 că toate câte Mi-ai dat Mie de la Tine sunt”. Dar aceasta nu ar avea sens. Căci cum urma Fiul să nu cunoască cele ale Tatălui? Ci s-a zis cu referire la ucenici. „Căci, de când le-am spus acestea”, zice, „au aflat că toate câte Mi-ai dat Mie de la Tine sunt; nimic nu e străin [Ţie], nimic nu e propriu Mie, diferit de ale Tale”. Într-adevăr, ceea ce e propriu arată multe lucruri ca fiind străine [între ele], „Deci, au cunoscut că toate câte îi voi învăţa sunt învăţăturile şi dogmele Tale.” Şi de unde au aflat? „Din cuvintele Mele. Căci în felul acesta îi şi învăţam. Şi [au aflat] nu doar aceasta, ci şi că «de la Tine am ieşit1852.” într-adevăr, acest lucru S-a îngrijit să-l dovedească pe parcursul întregii Evanghelii.
„Eu pentru aceştia Mă rog.”1853 „Ce spui? îl înveţi pe Tatăl ca pe un necunoscător? I Te adresezi ca unui om care nu ştie?” Aşadar, ce înseamnă această deosebire? Vezi că rugăciunea e făcută pentru
1847 Ioan 17, 6.
1848 Tatăl.
1849 Ioan 17, 6-7.
1850 Cf. Ioan 3, 33.
1851 în loc de „au cunoscut”, varianta corectă, confirmată de editorii moderni.
1852 Ioan 17, 8.
1853 Ioan 17, 9.
369
nicio altă pricină decât ca ei să afle iubirea pe care El o are pentru ei? Căci Cel care oferă nu doar pe cele ale Lui, ci cheamă şi pe Altul [să facă] asta arată o dragoste mai mare.
Aşadar, ce înseamnă: „Pentru aceştia Mă rog”? „Nu pentru întreaga lume”, zice, „ci pentru cei pe care Mi i-ai dat”. Neîncetat afirmă: „Mi i-ai dat”, ca ei să afle că aceasta I se pare potrivit Tatălui. Apoi, de vreme ce zicea neîncetat: „Ai Tăi sunt şi Tu Mi i-ai dat mie”, înlăturând suspiciunea vicleană, ca să nu socotească cineva că e recentă conducerea Lui şi că acum i-a primit, ce zice? „Toate ale Mele sunt ale Tale, iar ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit în ei.”1854
Ai văzut egalitatea de cinstire? într-adevăr, ca nu cumva, auzind: „Mi i-ai dat”, să socoteşti că ei sunt înstrăinaţi de autoritatea Tatălui sau că înainte de aceasta [au fost înstrăinaţi] de cea a Fiului, pe amândouă le-a înlăturat, zicând ce-a zis; ca şi când ar fi spus: „Nu cumva, auzind: «Mi i-ai dat, să consideri că ei sunt străini de Tatăl (căci ale Mele sunt ale Lui); nici, auzind: «Ai Tăi erau, să consideri că ei erau străini de Mine; căci ale Lui sunt ale Mele”. Astfel că [spusa]: „Mi i-ai dat” a fost zisă numai de dragul pogorământului. Fiindcă cele pe care Tatăl le are sunt ale Fiului; iar cele pe care Fiul le are sunt ale Tatălui. Dar aceasta nu se poate zice în cazul unui fiu faţă de un [tată] omenesc, de vreme ce unul este mai mare. Într-adevăr, faptul că ceea ce aparţine celui mai mic aparţine şi celui mai mare e limpede pentru oricine; dar invers, nu mai e. Aici însă [raportul] este inversat, iar inversiunea arată egalitatea.
Aceasta şi în altă parte arătând-o, zicea: „Toate ale Tatălui Meu sunt ale Mele”1855, vorbind despre cunoaştere. Iar [spusa]: „Mi i-ai dat” şi toate câte sunt de felul acesta [s-au zis] ca să arate că nu i-a atras venind ca un străin, ci i-a primit pe ai Săi. Apoi adaugă şi cauza, şi dovada, zicând: „Şi M-am preaslăvit în ei”1856, adică fie: „Am stăpânire asupra lor”, fie: „Ei Mă vor preaslăvi, crezând în Tine şi în Mine, şi Mă vor preaslăvi în mod asemănător”. Iar dacă El nu a fost preaslăvit în ei în mod asemănător1857, cele ale Aceluia nu mai sunt ale Lui. Căci nimeni nu este preaslăvit în lucruri asupra cărora nu are stăpânire.
1854 Ioan 17,10.
1855 Cf. Ioan 16,15.
1856 Ioan 17,10.
1857 în acelaşi mod în care Tatăl a fost preaslăvit în ei.
370
2. Şi cum a fost preaslăvit în mod asemănător? Toţi mor pentru El în acelaşi mod în care [mor] şi pentru Tatăl şi îl propovăduiesc pe El ca şi pe Tatăl; şi, precum spun că în numele Lui se fac toate, tot astfel şi în numele Fiului.
„Şi nu mai sunt în lume, iar ei sunt în lume”1858, adică: „Chiar dacă nu Mă arăt în trup, sunt preaslăvit prin aceştia”. De ce neîncetat le zice: „Nu sunt în lume” şi: „De vreme ce îi las, Ţi-i încredinţez Ţie” şi: „Când eram în lume, Eu i-am păzit”1859? într-adevăr, dacă cineva le-ar primi pe acestea în mod simplu, ar urma multe lucruri absurde. Căci cum ar avea sens faptul că El nu e în lume şi, când pleacă, îi încredinţează altuia? Fiindcă acestea erau cuvinte ca ale unui simplu om care se despărţea de ei pentru totdeauna.
Vezi că cele mai multe lucruri le vorbeşte cu ei în mod omenesc şi potrivit cugetului lor, care socoteau că aveau o mai mare siguranţă din prezenţa Lui? De aceea zice: „Când Eu eram, îi păzeam”. Şi, desigur, le spune: „Vin la voi” şi: „Cu voi sunt până la sfârşit”1860. Cum zice acestea acum, ca şi când urma să se despartă de ei? Dar ceea ce am afirmat – [le zice] potrivit cu presupunerea acelora, ca ei să îşi tragă puţin sufletul, auzindu-L că spune acestea şi că îi încredinţează Tatălui. Fiindcă, deşi auzeau de la El multe mângâieri, totuşi nu se lăsau convinşi, El vorbeşte de-acum cu Tatăl, dovedindu-le iubirea Lui pentru ei; ca şi când ar fi spus: „De vreme ce Mă chemi la Tine însuţi, pune-i pe ei în siguranţă. «Căci Eu vin la Tine1861”. „Ce zici? Chiar nu poţi să-i păzeşti?” „Ba da, pot.” „Atunci, de ce zici acestea?” „Ca ei să aibă bucuria Mea cea deplină”1862, adică: „Ca să nu se tulbure, întrucât sunt mai nedesăvârşiţi”. Şi, zicând acestea, le-a arătat că astfel spunea toate acestea pentru odihna şi bucuria lor, de vreme ce discursul Lui părea că e contrar1863.
„Acum nu sunt în lume, iar ei sunt în lume.” Fiindcă aceasta presupuneau ei; deci deocamdată Se pogoară la [neputinţa] lor. Căci, dacă ar fi zis: „Eu îi păzesc”, ei n-ar fi crezut astfel. De aceea
1858 Ioan 17,11.
1859 Cf. Ioan 17,12.
1860 Matei 28, 20.
1861 Ioan 17,13.
1862 Ioan 17,13.
1863 Contrar scopului de a-i odihni şi bucura pe ucenici.
371
zice: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău!”1864, adică: „Prin ajutorul Tău”.
„Când eram în lume, Eu îi păzeam în numele Tău.”1865 Iarăşi vorbeşte ca un om şi ca un proroc; fiindcă nicăieri El nu Se arată făcând ceva care să nu fie în numele lui Dumnezeu. „Pe cei pe care Mi i-ai dat i-am păzit şi n-a pierit niciunul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.”1866 Şi în altă parte spune: „Ca din tot ce Mi-a dat să nu pierd nimic”1867. Totuşi nu doar acela a pierit, ci şi mulţi mai apoi. Aşadar, cum zice: „Ca să nu pierd”? „Ca să nu pierd, potrivit cu ceea ce ţine de Mine”; lucru pe care şi în altă parte, arătându-l mai clar, îl zicea: „«Nu îl voi scoate afară1868; nu din cauza Mea, căci nici nu-i împing, nici nu-i părăsesc. Iar dacă ei se dau înapoi din voia lor proprie, nu îi trag cu sila”.
„Iar acum vin la Tine.”1869 Vezi vorbirea Lui alcătuită în chip mai omenesc? încât, dacă cineva ar vrea să îl micşoreze pe Fiul din acestea, îl va micşora şi pe Tatăl. Într-adevăr, ia seama la început: El pare, pe de o parte, că îl învaţă şi îi explică, iar pe de alta, că îi porunceşte; pare că îl învaţă când spune: „Nu Mă rog pentru lume”1870; şi pare că îi porunceşte [când spune]: „Eu i-am păzit până acum şi niciunul n-a pierit”1871, „Tu, dar, păzeşte-i”1872, zice; şi din nou: „Ai Tăi erau şi Mi i-ai dat Mie” şi: „Când eram în lume, îi păzeam”. Dar rezolvarea tuturor stă în faptul că cele spuse s-au zis potrivit cu slăbiciunea lor.
Şi, zicând: „Niciunul dintre ei n-a pierit, decât numai fiul pierzării”, a adăugat: „Ca să se împlinească Scriptura.” La care Scriptură se referă? La cea care prevestea multe despre EL Desigur, nu pentru aceasta a pierit, ca să se împlinească Scriptura. Iar despre aceasta am discutat multe şi înainte1873, că acesta este felul
1864 Ioan 17,11.
1865 Ioan 17, 12.
1866 Ioan 17,12.
1867 Ioan 6, 39.
1868 Ioan 6, 37.
1869 Ioan 17,13.
1870 Ioan 17, 9.
1871 Cf. Ioan 17,12.
1872 Cf. Ioan 17,11.
1873 Omilia 68, 2: „Ia seama din nou că [termenii] «fiindcă şi «a zis se referă nu la cauză, ci la consecinţă. Căci nu pentru că Isaia a zis ei nu credeau, ci pentru că ei urmau să nu creadă, de aceea a zis Isaia.” Cf. Omilia 47, 2 şi Omilia 67, 2.
372
aparte al Scripturii de a afirma cele care se întâmplă în consecinţă ca şi când ar arăta cauza. Şi suntem datori să le cercetăm pe toate cu rigurozitate, şi felul celui care vorbeşte, şi subiectul, şi legile Scripturii, dacă nu vrem să ne înşelăm, căci, „fraţilor, nu fiţi copii la minte”1874.
3. Acest [îndemn] trebuie să-l citim cu privire nu doar la înţelegerea Scripturilor, ci şi la sârguinţa pentru modul de viaţă. Fiindcă şi copiii mici nu doresc după lucruri măreţe, ci au obiceiul să se minuneze de lucruri vrednice de nimic. Căci se bucură când privesc şi care, şi cai, şi pe căruţaş, şi roţi, şi toate câte se fac din lut. Dar, dacă l-ar vedea pe împărat şezând într-un car de aur şi catâri albi la jug şi multă podoabă, nici nu se întorc. Şi, din nou, dacă primesc păpuşi făcute din acelaşi material, le înfrumuseţează; dar [pe tinerele] cu adevărat reale şi luminoase nici nu le văd; şi cu privire la multe altele păţesc la fel.
Acest lucru îl rabdă acum mulţi chiar dintre oameni. Într-adevăr, când aud de cele din ceruri, nici nu iau seama; ci sunt îmboldiţi către toate cele de lut, asemenea copiilor, şi se minunează de bogăţia pământească şi cinstesc slava şi desfătarea din viaţa de acum; totuşi acestea sunt copilăreşti la fel ca acelea, pe când celelalte1875 sunt pricina vieţii şi a slavei şi a odihnei. Dar, precum copiii plâng când sunt lipsiţi de acestea, ba nici nu pot să le dorească pe acelea, la fel [fac] şi mulţi dintre cei care par a fi bărbaţi. De aceea zice: „Nu fiţi copii la minte”.
Iubeşti banii, spune-mi, şi nu iubeşti bogăţia cea dăinuitoare, ci jucăriile copilăreşti? Şi, cu toate acestea, dacă ai vedea pe cineva că admiră o monedă de plumb şi se apleacă să o ridice, ai remarca multa lui sărăcie; tu însă, adunând lucruri mai ieftine decât acestea, te numeri pe tine între cei bogaţi? Şi cum ar avea sens aceasta? într-adevăr, vom zice că bogat este cel care dispreţuieşte toate cele prezente. Căci nimeni, nimeni nu va alege să ia în râs aceste lucruri mici, argintul şi aurul şi altă nălucire, dacă nu va avea un dor după cele mai mari, aşa cum [nimeni nu va lua în râs] moneda de plumb dacă nu va poseda monede de aur.
1874 1 Corinteni 14, 20.
1875 Lit. „acelea”, cu referire la cele cereşti.
373
Aşadar, şi tu, când vezi un om care neglijează1876 întreaga lume, socoteşte că face aceasta din nicio altă cauză decât din faptul că priveşte spre o lume mai măreaţă. La fel şi un agricultor dispreţuieşte micile boabe de grâu când se află în aşteptarea unei recolte mai mari. Iar dacă, deşi nădejdea este neclară, totuşi le dispreţuim pe cele prezente, cu mult mai mult trebuie să facem asta în cazul aşteptării sigure. De aceea, vă rog şi vă implor, să nu vă pedepsiţi pe voi înşivă, nici, posedând noroiul, să vă lipsiţi de vistieriile cele de sus, conducând corabia voastră [încărcată doar] cu paie şi pleavă la ţărmuri!
Să zică fiecare ce vrea despre noi, să se indigneze de statornicia îndemnului nostru, să-l numească „flecăreli”, „lucruri plictisitoare”, „agasante”! Nu vom înceta să facem mereu îndemnuri pentru ei şi să vă vestim necontenit vouă tuturor acea [spusă] a prorocului: „Răscumpără păcatele tale prin milostenii şi nedreptăţile tale prin fapte de milă către cei săraci, şi leagă-le de gâtul tău”1877. Să nu faci [aceasta] azi, iar mâine să te opreşti. Căci şi trupul acesta are nevoie de hrană zilnică. La fel şi sufletul, şi cu mult mai mult el; iar dacă nu depune [milostenii]1878, devine mai slab şi mai ruşinos. Să nu-l trecem cu vederea atunci când piere, atunci când e năbuşit. Multe răni capătă el zi de zi, poftind, mâniindu-se, lenevindu-se, ocărând, răzbunându-se, pizmuind. Trebuie, dar, să îi aplicăm şi leacuri.
într-adevăr, nu mic este leacul milosteniei, care poate să fie pus pe toate rănile. Fiindcă zice: „Daţi milostenie şi toate ale voastre vor fi curate”1879. Milostenie, nu răpire! Căci cele din răpire nu dăinuie, chiar dacă le dai celor nevoiaşi. Într-adevăr, milostenia este izbăvitoare de toată nedreptatea; ea le face pe toate curate. Aceasta e mai bună şi decât postul şi decât culcarea pe pământ. Chiar dacă acelea sunt mai dureroase şi mai chinuitoare, totuşi aceasta aduce mai mult câştig: luminează sufletul, îl unge, îl face
1876 Lit. „aleargă pe lângă”; aluzie la metafora alergătorului în arena vieţii pământeşti, cu scopul câştigării premiului suprem: împărăţia cerurilor.
1877 Cf. Daniel 4, 24.
1878 Manuscrisele prezintă aici două lecţiuni posibile: pe de o parte, „depune” (KaTQpdĂi]), cu referire la milostenii, iar pe de alta, „primeşte” (KaTaAdŞi], păstrată într-un singur manuscris), cu referire la hrană. Prima ni se pare mai viabilă în context, deoarece reia şi echilibrează paralelismul dintre trup, întreţinut prin hrană, şi suflet, întreţinut prin darea de milostenii.
1879 Luca 11, 41.
374
frumos şi chipeş. Nu atât de mult îi întăreşte1880 pe atleţi rodul măslinului, pe cât îi înviorează uleiul acesta pe luptătorii dreptei credinţe.
Să ne ungem, dar, mâinile, ca să le putem ridica cu iscusinţă împotriva adversarului. Cel care se îngrijeşte să-l miluiască pe nevoiaş va şi înceta îndată a se lăcomi. Cel care stăruie în a da săracilor va şi înceta îndată mânia şi niciodată nu va mai gândi ceva trufaş. Într-adevăr, după cum un doctor, care îi tratează mereu pe cei răniţi, se supune cu uşurinţă [unui tratament], întrucât observă firea omenească în nenorocirile celorlalţi, la fel şi noi, dacă ne vom angaja împreună în ajutorarea celor săraci, vom practica filosofia cu uşurinţă şi nu vom admira bogăţia, nici nu vom socoti ca pe ceva însemnat [bunurile] de acum, ci le vom dispreţui pe toate; şi, înălţându-ne spre cer, vom dobândi lesne bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui fie slava, împreună şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
1880 Lit. „îi ţine sus” (CCVEXEI), îi ajută să nu fie prinşi şi doborâţi de adversar în timpul luptei. Ungerea cu ulei era o practică opţională în cadrul luptelor greco-romane.
Omilia 82
„Eu le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât, căci ei nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume.” (Ioan 17,14)
1. Când, devenind virtuoşi, suntem prigoniţi de cei vicleni şi, dorind după virtute, suntem luaţi în râs de ei, să nu ne tulburăm, nici să ne supărăm. Căci fapta se întâmplă astfel în mod firesc, iar virtutea obişnuieşte să nască pretutindeni ură din partea celor vicleni. Fiindcă ei, pizmuindu-i pe cei care vor să trăiască după cuviinţă şi crezând că îşi întocmesc loruşi apărare dacă înjosesc slava altora, îi urăsc [pe cei virtuoşi] ca pe unii care urmează cele contrare şi fac totul ca să ruşineze viaţa acelora. Dar să nu ne necăjim, căci acesta-i semn de virtute. De aceea şi Hristos spune: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce e al său”1881; şi în altă parte iarăşi: „Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine!”1882 Pentru aceasta şi aici zice: „Le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât”1883. Din nou afirmă cauza pentru care sunt vrednici să primească multă grijă din partea Tatălui. Căci spune: „Pentru Tine au fost urâţi şi pentru numele Tău, ca să fie îndreptăţiţi să se bucure de toată purtarea Ta de grijă”.
„Nu Mă rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel viclean.”1884 Iarăşi lămureşte discursul Său, iarăşi îl face mai clar; aceasta nimic altceva nu arată decât că le poartă multă grijă, prin faptul că Se roagă sârguincios pentru ei. Ei bine, El zicea că Tatăl va face toate câte vor cere1885. Atunci, cum Se roagă aici pentru ei? Ca să nu le arate ceea ce am zis nimic altceva decât iubirea Sa.
1881 Ioan 15,19.
1882 Luca 6, 26.
1883 Ioan 17,14.
1884 Ioan 17,15.
1885 Cf. Ioan 16, 23-24.
376
„Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.”1886 Atunci cum spune în altă parte: „Cei pe care Mi i-ai dat din lume ai Tăi erau”1887? Acolo Se referă la firea lor, aici însă la faptele viclene. Şi alcătuieşte un lung elogiu al [ucenici]lor; întâi, că nu sunt din lume; apoi că El i-a dat şi că au păzit cuvântul Lui şi că pentru aceasta sunt urâţi. Iar dacă zice: „Precum Eu nu sunt din lume”, să nu te tulburi! Căci „precum” în acest loc nu este [un semn] al identităţii exacte. Într-adevăr, după cum, atunci când zice „precum” despre Sine şi despre Tatăl, egalitatea Lor este multă din pricina înrudirii firii, tot astfel, atunci când zice [„precum”] despre noi şi despre Sine, deosebirea este multă, pentru faptul că multă şi fără hotar este deosebirea dintre cele două firi. Într-adevăr, dacă „El nu a făcut păcat, nici s-a aflat vreun vicleşug în gura Lui”1888, cum ar putea apostolii să fie egali cu El?
Atunci ce înseamnă ceea ce spune: „Ei nu sunt din lume”? Ei privesc spre altceva, nu mai au nimic comun cu pământul, ci au devenit cetăţeni ai cerurilor. Şi din acestea le arată iubirea Lui, când îi laudă înaintea Tatălui şi îi încredinţează Născătorului Său. Iar când zice: „Păzeşte-i”, Se referă nu doar la izbăvirea de primejdii, ci şi la stăruinţa lor în credinţă; de aceea a şi adăugat: „Sfinţeşte-i în adevărul Tău”1889; fă-i sfinţi prin oferirea Duhului şi prin dogmele cele drepte. Precum când zice: „Sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi l-am grăit”1890, şi acum acelaşi lucru îl spune: „Instruieşte-i, învaţă-i adevărul”.
Ei bine, zice că Duhul va face aceasta1891. Aşadar, cum cere acum aceasta de la Tatăl? Ca să afli iarăşi egalitatea de cinstire. Căci dogmele drepte spuse despre Dumnezeu sfinţesc sufletul. Iar dacă El vorbeşte despre sfinţirea prin cuvânt, să nu te miri. Şi, [ca să arate] că la dogme Se referă, a adăugat: „Cuvântul Tău este adevărul”, adică: „Nicio minciună nu este în el, iar toate cele zise trebuie negreşit să se îndeplinească”. Şi arată din nou că nu este nimic figurat, nici trupesc; după cum şi Pavel spune despre Biserică: „A
1886 Ioan 17,16.
1887 Ioan 17, 6.
1888 1 Petru 2, 22; cf. Isaia 53, 9.
1889 Ioan 17,17.
1890 Ioan 15, 3.
1891 Cf Ioan 14, 26; 15, 26.
377
sfinţit-o prin cuvânt”1892. Căci chiar cuvântul lui Dumnezeu poate să curăţească.
Dar [spusa] „sfinţeşte-i” mi se pare că arată şi altceva, anume: „Separă-i pentru cuvânt şi pentru propovăduire”. Iar aceasta din nou e limpede din cele care urmează. Căci zice: „Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei”1893; aceasta o spune şi Pavel: „Punând în noi cuvântul împăcării”1894. Într-adevăr, pentru acest [cuvânt de împăcare] Hristos a venit, pentru care şi ei au ajuns până la capătul lumii. Şi, din nou, „precum” e pus aici nu [ca semn] al asemănării dintre El şi apostoli. (Căci cum ar fi putut fi trimişi altfel1895 nişte oameni?) Iar El avea şi obiceiul de a Se referi la viitor ca la ceva trecut.
„Şi pentru ei Mă sfinţesc pe Mine însumi, ca să fie sfinţiţi în adevăr.”1896 Ce înseamnă: „Mă sfinţesc pe Mine însumi”? „îţi aduc jertfă.” Iar toate jertfele sunt numite „sfinte”; şi pe drept cuvânt sunt sfinte cele dedicate lui Dumnezeu. Fiindcă, de vreme ce în Vechiul [Testament] sfinţirea era în preînchipuire prin oaie, dar acum nu este în preînchipuire, ci în adevărul însuşi, de aceea spune: „«Ca să fie sfinţiţi în adevărul Tău. Şi, într-adevăr, îi şi încredinţez Ţie, îi şi aduc ca jertfă”. Zice [aşa] fie deoarece Capul lor devenea o jertfă, fie pentru că şi ei vor fi jertfiţi. Căci spune: „înfăţişaţi mădularele voastre ca pe o jertfă vie, sfântă”1897 şi: „Am fost socotiţi ca nişte oi de junghiere”1898; iar El îi face jertfă şi ofrandă fără ucidere1899.
într-adevăr, faptul că a lăsat de înţeles jertfa Lui când a zis: „[Mă] sfinţesc” e limpede din cele care urmează: „Nu doar pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor”1900. Fiindcă, de vreme ce pentru ei murea (căci a zis: „Pentru ei Mă sfinţesc pe Mine însumi”), ca să nu socotească cineva că doar pentru apostoli făcea acest lucru, a adăugat: „Nu doar pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor”.
1892 pfeseni 5, 26.
1893 Ioan 17,18.
1894 Cf. 2 Corinteni 5,19.
1895 Altfel decât a fost trimis Hristos de către Tatăl; referirea se face la Ioan 17,18.
1896 Ioan 17,19.
1897 Romani 12,1.
1898 Psalmul 43, 24.
1899 Fără o ucidere biologică, dar cu necesitatea uciderii patimilor (cf. Coloseni 3, 5).
1900 Ioan 17, 20.
378
2. Aici iarăşi a înălţat sufletele lor, pentru că le-a arătat că ucenicii Lui vor fi mulţi. Într-adevăr, de vreme ce lucrul pe care ei îl aveau aparte El l-a făcut comun, îi mângâie din nou, arătându-le şi că se vor face pricinuitorii mântuirii celorlalţi. Şi, după ce a vorbit şi despre mântuirea lor, şi despre sfinţirea lor prin credinţă şi jertfă, le vorbeşte de-acum despre armonie şi cu aceasta îşi încheie discursul; de la ea a început şi cu ea a terminat. Căci la început zice: „Poruncă nouă vă dau vouă”1901, iar aici: „Ca ei să fie una, precum Tu, Părinte, în Mine şi Eu în Tine”1902. Din nou, „precum” nu e [semnul] unei egalităţi exacte în cazul lor; căci nici nu era cu putinţă pentru ei un asemenea lucru, ci lor le era cu putinţă [să fie una doar] ca oameni1903. Ca atunci când spune: „Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru”1904.
Şi ce înseamnă „în Noi”? „în credinţa în Noi.” Fiindcă, de vreme ce nimic nu-i sminteşte pe toţi aşa de mult precum dezbinarea, acest lucru îi pregăteşte, anume să fie una. „Dar ce? A reuşit asta?”, zice. A reuşit chiar foarte mult. Căci toţi cei care au crezut prin apostoli una sunt, chiar dacă unii s-au rupt de ei. De bună seamă, nici acest lucru nu I-a fost necunoscut Lui, ci şi pe acesta l-a prevestit şi a arătat că se datorează uşurătăţii oamenilor.
„Ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”1905 Aceasta şi la început o zicea: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii”1906. Şi cum aveau să creadă din aceasta? „Pentru că eşti un Dumnezeu al păcii”, zice. „Aşadar, dacă vor păzi cele pe care le-au învăţat, toţi îl vor cunoaşte pe învăţător ascultându-i pe ucenici; dar, dacă se vor lupta [între ei], nu se va spune
1901 Ioan 13, 34.
1902 Ioan 17, 21.
1903 Cf. SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11,11: „Cere deci legătura iubirii, a unităţii şi a păcii în cuget, legătură care adună în unitate duhovnicească pe cei ce cred, ca să imite trăsăturile unirii prin fire existente între Tatăl şi Fiul, prin consimţirea în toate şi prin conlucrarea în unitatea sufletelor nedespărţite. Dar nu va pretinde ca această legătură a iubirii dintre noi şi puterea unităţii de cuget să fie întocmai cum sunt între Tatăl şi Fiul, în identitatea fiinţei. Căci aceea se înţelege prin fire […], iar aceasta imită forma unităţii adevărate” (trad. Pr. Dumitru Stăniloae, în coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 41, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 1057).
1904 Luca 6, 36.
1905 Ioan 17, 21.
1906 Cf. Ioan 13, 35.
379
că sunt ucenici ai unui Dumnezeu paşnic. Iar dacă Eu nu sunt paşnic, nu se va mărturisi că am fost trimis de la Tine.” Vezi cum până la sfârşit le demonstrează aceasta, anume armonia Lui cu Tatăl?
„«Şi slava pe care Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor1907, cea prin minuni, cea prin învăţături, tocmai ca ei să fie în acelaşi cuget.” Căci aceasta este slava, ca ei să fie una, mai mare chiar decât minunile. „într-adevăr, precum Dumnezeu e admirat tocmai pentru că nu există revoltă, nici luptă în firea aceea1908, iar acest lucru este cea mai mare slavă, la fel şi ei”, zice, „să se facă strălucitori din aceasta”. „Şi cum”, mă întrebi, „îl roagă pe Tatăl să le dea lor aceasta, deşi zicea că El însuşi le-o dă?” într-adevăr, când discursul Său este fie despre minuni, fie despre armonie, fie despre pace, Se arată pe Sine oferindu-le lor aceste lucruri. De unde era limpede că cererea Lui se făcea pentru mângâierea lor.
„Eu în ei şi Tu în Mine.”1909 Şi cum le-a dat slava? Fiind în ei şi avându-L pe Tatăl cu Sine, ca să îi unească. Iar în altă parte nu spune aşa; căci nu prin El vine Tatăl, ci El şi Tatăl vin şi îşi fac sălaş la el1910; acolo înlătură suspiciunea lui Sabelie1911, aici pe cea a lui Arie1912. „Ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, ca lumea să cunoască că Tu M-ai trimis.”1913 Neîncetat zice acelaşi lucru, arătând că pacea poate să atragă mai mult decât [orice] minune. Fiindcă, precum vrajba este dezbinătoare, aşa armonia este unificatoare. „Şi i-am
1907 Ioan 17, 22.
1908 Firea dumnezeiască.
1909 Ioan 17, 23.
1910 Cf. Ioan 14, 23.
1911 Cum am mai precizat, Sabelie nega distincţia dintre ipostasurile Sfintei Treimi şi considera că „Tatăl” şi „Fiul” sunt doar moduri de manifestare ale unei singure Persoane divine. Pentru Sfântul Ioan, pasajul invocat (Ioan 14, 23) nu lăsa loc de nicio interpretare sabeliană, prin faptul că evita expresiile de intermediere („Tatăl prin Fiul” şi viceversa) şi accentua individualitatea Persoanei Tatălui şi a Persoanei Fiului („[Eu şi Tatăl] vom veni la el şi Ne vom face locaş la el”).
1912 Pasajul de faţă (Ioan 17, 23) confirma consubstanţialitatea dintre Fiul şi Tatăl („Tu în Mine”) şi anula opiniile lui Arie cum că Fiul era o creatură a Tatălui prima şi cea mai perfectă dintre creaturi şi că „înainte să fi fost creat, circumscris sau întemeiat, Fiul nu era” (Epistula ad Eusebium Nicomediensem, PG 42, 212b). Arianismul fusese combătut şi condamnat la primul Sinod Ecumenic (325); totuşi a continuat să atragă mulţi creştini de-a lungul secolului al IV-lea (vezi Pr. S. Şelaru (coord.), V. COMAN, G. GHERGA, Hotărârile dogmatice…, pp. 69-70), motiv pentru care, în Omiliile la Evanghelia după Ioan, scrise la mai bine de 60 de ani de la condamnarea lui Arie, Sfântul Ioan reanimă deseori polemica antiariană (Omiliile 13, 3; 27,1; 38, 4; 63, 3).
1913 Ioan 17, 23.
380
iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.”1914 Iarăşi, aici „precum” înseamnă „atât cât un om poate fi iubit”; iar dovada iubirii este faptul că Se dă pe Sine pentru ei.
Aşadar, după ce le-a zis că vor fi în siguranţă, că nu se vor clinti, că vor fi sfinţi, că mulţi vor crede prin ei, că se vor bucura de multă slavă, că nu doar El i-a iubit, ci şi Tatăl, de-acum le vorbeşte şi despre cele [pe care le vor primi] după plecarea lor de-aici, despre răsplăţile şi cununile pregătite lor1915. Căci zice: „Părinte, vreau ca, unde sunt Eu, să fie şi aceştia pe care Mi i-ai dat”1916. Acest lucru, într-adevăr, căutau să-l afle, zicând mereu: „Unde Te duci?”1917
„Ce spui? Primeşti aceasta1918 printr-o cerere şi nu o ai încă? Aşadar, cum le ziceai: «Veţi şedea pe douăsprezece tronuri1919? Cum le-ai vestit altele mai multe şi mai mari?” Vezi că toate le spune de dragul pogorământului? Căci cum ar fi zis: „îmi vei urma mai târziu”1920? Dar Se exprimă aşa pentru o mai multă încredinţare şi dovedire a iubirii Sale. „Ca ei să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o.”1921 Iarăşi acesta este un semn al armoniei Lui cu Tatăl, mai înalt decât cele anterioare (căci zice: „Mai înainte de întemeierea lumii”), având însă şi acesta un oarecare pogorământ, căci zice: „Pe care Mi-ai dat-o”. Iar dacă n-ar fi aşa, le-aş zice cu plăcere celor care mă contrazic: „Dătătorul dă cuiva care există deja. Aşadar, oare întâi L-a născut, mai apoi i-a dat slavă, după ce anterior L-a lăsat să fie fără slavă?” Şi cum ar avea sens? Vezi că „i-a dat” înseamnă „L-a născut”? Dar de ce nu a zis: „Ca ei să se împărtăşească de slava Mea”, ci: „Ca ei să vadă slava Mea”?
3. Aici lasă de înţeles că întreaga lor odihnă este aceasta: să-L contemple pe Fiul lui Dumnezeu. Într-adevăr, acest lucru îi face
1914 Ioan 17, 23.
1915 Cf. SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11, 12: „Se va dărui oamenilor, prin imitare, acelaşi loc ca lui Hristos, adică cinstiri asemănătoare, datorită asemănării noastre cu EL Vom purta chipul slavei Lui şi vom împărăţi împreună cu El” (trad. cit., p. 1065).
1916 Ioan 17, 24.
1917 Ioan 13, 36; 14, 5; 16, 5.
1918 Anume cunoaşterea locului spre care Se îndreaptă. Prin felul cum îi cere Tatălui („Părinte, vreau ca, unde sunt Eu, să fie şi ei”) Hristos pare că nu ar şti El însuşi unde Se va duce.
1919 Matei 19, 28.
1920 Ioan 13, 36.
1921 Ioan 17, 24.
381
să fie şi slăviţi; ceea ce şi Pavel zice: „Privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului”1922. Căci, precum cei care privesc către razele [soarelui] şi se bucură de cel mai subţire aer au parte de desfătare din faptul vederii, la fel şi atunci, şi cu mult mai mult, acest lucru ne va pricinui plăcere. Totodată însă le arată şi că ceea ce vor vedea nu este aceasta1923, ci o fiinţă înspăimântătoare.
„Părinte drepte, lumea nu Te-a cunoscut.”1924 Ce înseamnă acest lucru? Ce legătură are [cu spusa de mai-nainte]? Arată aici că nimeni nu-L ştie pe Dumnezeu, decât numai cei care L-au recunoscut pe Fiul. Iar ce zice e de acest fel: „Voiam ca toţi să fie aşa, dar nu Te-au cunoscut, deşi nu aveau nimic să-Ţi reproşeze”. Căci aceasta înseamnă: „Părinte drepte”. Aici îmi pare că spune acestea chiar indignându-Se că nu au vrut să-L recunoască pe Cel atât de bun şi de drept. Într-adevăr, de vreme ce iudeii ziceau că îl ştiu pe Dumnezeu, dar că El nu-L ştie, la aceasta Se referă când zice: „M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii”, alcătuind o apărare în faţa învinuirilor iudaice. Fiindcă Cel care a primit slavă, Cel care a fost iubit înainte de întemeierea lumii, Cel care voia să îi aibă pe aceştia martori ai slavei aceleia, cum era potrivnic Tatălui? „Aşadar, ceea ce iudeii zic nu este aşa, anume că ei Te cunosc, dar că Eu nu Te cunosc; ci e cu totul contrar, Eu Te ştiu, dar ceilalţi nu Te-au cunoscut. «Şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.” Vezi că Se referă la aceia1925, care ziceau că El nu este de la Dumnezeu, şi că le recapitulează pe toate în această spusă?
„Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi îl voi face cunoscut.”1926 „Ei bine, afirmi că desăvârşita cunoaştere aparţine Duhului.” „Dar cele ale Duhului sunt ale Mele. «Ca iubirea cu care M-ai iubit să rămână în ei, iar Eu în ei.1927 Fiindcă, dacă vor afla cine eşti Tu, atunci vor şti că Eu nu sunt despărţit [de Tine], ci sunt dintre cei foarte iubiţi şi Fiu adevărat şi unit cu Tine. Iar ei, convingându-se de aceasta după cum se cade, vor păzi cu tărie şi credinţa în Mine, şi iubirea. Şi, întrucât ei [Mă] vor iubi cum se cade, Eu voi rămâne în ei.”
1922 2 Corinteni 3,18.
1923 Anume ceva din lucrurile exemplificate mai sus şi care se pot vedea cu ochii trupeşti.
1924 Ioan 17, 25.
1925 La iudeii adversari ai lui Iisus.
1926 Ioan 17, 26.
1927 Ioan 17, 26.
382
Vezi cum, împlinindu-Şi discursul, a ajuns la bun sfârşit, anume la iubire, maica tuturor bunătăţilor? Aşadar, să credem în Dumnezeu şi să-L iubim, ca să nu se zică şi despre noi: „Ei mărturisesc că îl cunosc pe Dumnezeu, dar prin faptele lor îl tăgăduiesc”1928 şi din nou: „S-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios”1929. De bună seamă, când acela1930 îi sprijină şi pe slujitori, şi pe rude, şi pe străini, dar tu nici de cei care îţi aparţin după neam nu te îngrijeşti, ce apărare vei avea de-acum, câtă vreme Dumnezeu e hulit şi e ocărât din cauza ta? într-adevăr, ia seama câte prilejuri de binefacere ne-a dat Dumnezeu! Zice: „Pe unul miluieşte-l ca pe-o rudă, pe altul ca pe-un prieten, pe altul ca pe-un vecin, pe altul ca pe-un concetăţean, pe altul ca pe-un om!” Dar, dacă nimic din acestea nu te reţine, ci rupi toate lanţurile, ascultă-l pe Pavel, [zicând] că „eşti mai rău decât un necredincios”; fiindcă acela, neauzind nimic despre milostenie, nici despre cele din cer, te-a depăşit în iubire de oameni; iar tu, căruia ţi s-a poruncit să-ţi iubeşti vrăjmaşii, îi priveşti pe cei de-aproape ai tăi ca pe nişte vrăjmaşi şi te îngrijeşti de bani mai mult decât de trupuri1931. Totuşi cele cheltuite nu vor suferi nimic cumplit; dar acesta1932, fiind trecut cu vederea, va pieri.
Aşadar, ce nebunie este să te îngrijeşti de bani şi să neglijezi rudele? De unde a dat buzna această dorinţă? De unde neomenia şi cruzimea? Căci să presupunem că cineva aşezat pe o culme, ca într-un teatru, ar observa întreaga lume dar mai degrabă, dacă vreţi, să ne ocupăm deocamdată de o singură cetate.
4. Dacă deci ar putea cineva, aşezat la înălţime, să privească toate cele omeneşti, gândeşte-te câtă nesocotinţă va osândi, câte lacrimi va vărsa, cât râs va râde, câtă ură va urî! Căci săvârşim unele ca acestea încât să fie vrednice şi de râs, şi de [acuza de] prostie, şi de lacrimi, şi de ură. Cutare creşte câini ca să prindă fiare sălbatice, dar el însuşi cade în sălbăticie; altul [creşte] asini şi tauri ca să transporte pietre, dar îi trece cu vederea pe oameni când se topesc
1928 Tit 1,16.
1929 1 Timotei 5, 8.
1930 Necredinciosul.
1931 „Trupuri”, o sinecdocă; de înţeles: „fiinţe vii” „oameni”.
1932 Aproapele, seamănul.
383
de foame. Şi cheltuieşte aur fără hotar ca să cioplească oameni din piatră, dar nu-i bagă în seamă pe oamenii adevăraţi, care ajung de piatră din cauza traiului mizerabil. Altul, strângând cu multă osteneală pietricele aurite, le pune împrejur pe pereţi, dar, când vede pântecele goale ale săracilor, nu este mişcat.
Şi iarăşi, unii născocesc veşminte peste veşmintele lor, dar altul nu are [cu ce] să-şi îmbrace nici trupul gol. Iarăşi, în tribunale unul l-a înghiţit pe-altul. Unul a cheltuit pe desfrânate şi pe paraziţi, altul pe mimi şi pe dansatori1933, altul pe clădiri strălucitoare, pe cumpărarea de ţarini şi de case. Iarăşi, unul îşi numără dobânzile, altul dobânzile dobânzilor, altul compune registre pline de multe ucideri şi nu se bucură nici de odihna din noapte, priveghind la relele altora. Când se face ziuă, unul aleargă la câştig nedrept, altul la cheltuială destrăbălată, altul la jaful din bani publici.
Şi multă este sârguinţa pentru lucruri de prisos şi nepermise, dar pentru cele necesare nu-i nicio preocupare. Iar cei care judecă au nume de judecători, dar lucrare de hoţi şi de ucigaşi. Şi, dacă cineva va cerceta procesele şi deciziile lor, va descoperi şi aici iarăşi mii şi mii de răutăţi, vicleşuguri, jafuri, uneltiri. Şi acestora [li se dedică] întreg răgazul, dar celor duhovniceşti [nu li se arată] nicio grijă. Totuşi cu toţii se îngrămădesc în biserică, însă doar ca s-o vadă. Dar nu asta e ce căutăm, ci ne trebuie fapte şi cuget curat. Iar dacă cheltuieşti toată ziua în lăcomie, apoi intrând [în biserică] zici puţine cuvinte, nu doar că nu L-ai făcut milostiv pe Dumnezeu, ci L-ai şi mâniat mai mult. Căci, dacă vrei să te împaci cu Stăpânul, arată-I fapte: află despre mulţimea nenorocirilor, priveşte la cei goi, la cei săraci, la cei nedreptăţiţi; El ţi-a croit mii şi mii de căi ale iubirii de oameni.
Să nu ne înşelăm, dar, trăind fără rost şi în zadar, nici să fim dispreţuitori [cu alţii] pentru că suntem acum sănătoşi; ci, gândindu-ne că, deseori când am căzut în boală şi am ajuns în cea mai de pe urmă neputinţă, am murit de frică şi de aşteptarea celor viitoare, să ne aşteptăm că în aceleaşi vom cădea din nou şi să câştigăm aceeaşi frică şi să devenim mai buni, întrucât cele de acum sunt vrednice de nenumărate osânde.
1933 Lit., o sinecdocă: „scene”, adică „[dansatori pe] scene”
384
Fiindcă unii în tribunale se aseamănă leilor şi câinilor, iar alţii în pieţe, vulpilor; iar cei care trăiesc o viaţă tihnită nici ei nu se folosesc de tihnă cum se cade, cheltuindu-şi tot răgazul pe teatre şi pe relele de-acolo. Şi nu-i nimeni care să mustre cele întâmplate; din contră, mulţi sunt cei care invidiază şi sunt muşcaţi că nu fac lucruri egale cu acestea, încât şi ei, la rândul lor, sunt pedepsiţi, chiar dacă nu săvârşesc cele viclene. Căci „nu numai că fac acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac”1934. Într-adevăr, chiar cele ale poftei lor sunt la fel de stricate; de unde e limpede că şi pentru intenţie ei trebuie să dea socoteală.
Acestea le spun zi de zi şi nu voi înceta să le zic. Căci, dacă unii vor asculta, va fi un câştig; iar dacă nu-i nimeni care să ia seama, atunci veţi auzi acestea când nu veţi avea niciun câştig şi vă veţi mustra pe voi înşivă, iar noi vom fi izbăviţi de vină. Dar fie ca nu doar noi să avem parte de această apărare, ci şi voi să fiţi lauda noastră la tribunalul lui Hristos, ca să ne bucurăm în comun de bunătăţi, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui fie slava, împreună şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
1934 Romani 1, 32.
Omilia 83
„Zicând acestea, Iisus a ieşit împreună cu ucenicii Lui dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină în care a intrat El şi ucenicii Lui.” (Ioan 18,1)
1. Îngrozitoare este moartea şi plină de multă frică; dar nu pentru cei care ştiu filosofia cea de sus. Căci cel care nu cunoaşte nimic limpede despre cele viitoare, ci socoteşte că moartea este o stricare şi un sfârşit al vieţii, pe bună dreptate se îngrozeşte şi se înfricoşează ca şi cum ar trece în nefiinţă. Dar noi, care cu harul lui Dumnezeu am aflat cele ascunse şi tainice ale înţelepciunii Lui şi care socotim că moartea este o plecare în alt loc, nu s-ar cuveni să tremurăm, ci chiar să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că, lăsând această viaţă stricăcioasă, mergem spre o alta cu mult mai bună şi mai strălucitoare şi fără de sfârşit.
Aceste lucruri deci şi Hristos învăţându-ne prin fapte, merge la Pătimire nu cu sila şi prin constrângere, ci de bunăvoie. „Acestea”, zice, „le-a grăit Iisus şi a plecat dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină în care a intrat El şi ucenicii Lui. Dar şi Iuda trădătorul ştia acest loc, pentru că El deseori S-a adunat acolo cu ucenicii Lui”1935. Călătoreşte la miez de noapte şi străbate un râu şi Se grăbeşte să ajungă la locul cunoscut trădătorului, tăind chinul uneltitorilor şi scăpându-i de toată osteneala, şi le arată ucenicilor că vine la Pătimire de bunăvoie; acest lucru era de ajuns să-i îmbărbăteze cel mai mult; şi Se aşază în grădină ca într-o temniţă1936.
1935 Ioan 18,1-2.
1936 Cf. SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11, 12: „Locul era o grădină, care simboliza Raiul dintru început. Căci în acest loc, ca să zic aşa, era punctul de întâlnire şi de adunare a tuturor spre starea de la început. Căci în Rai s-a petrecut începutul tuturor celor ce ne-au întristat, şi în grădină este începutul patimii lui Hristos, care a adus îndreptarea tuturor celor ce ni s-au întâmplat odinioară” (trad. cit., p. 1072).
386
„Acestea le-a grăit lor.”1937 „Ce spui1938? Desigur, vorbea cu Tatăl şi, desigur, Se ruga. De ce, dar, nu spui că, după ce a încetat rugăciunea, a venit acolo?” Pentru că nu era rugăciune, ci o vorbire făcută de dragul ucenicilor. Iar ucenicii Lui au intrat în grădină. Astfel i-a izbăvit pe ei de teamă, ca de-acum ei să nu se opună, ci să intre chiar în grădină. Dar cum a venit Iuda acolo? Sau de unde aflând a venit acolo? Din aceasta e limpede că El de multe ori petrecea nopţile afară. Căci, dacă El ar fi petrecut în casă, Iuda n-ar fi venit în pustie, ci la casa Lui, aşteptându-se să-L găsească acolo dormind.
Iar ca nu cumva, auzind de grădină, să crezi că Se ascundea, a adăugat: „Iuda ştia locul”; şi nu în mod simplu, ci şi: „Pentru că El deseori S-a adunat acolo cu ucenicii Lui”. Într-adevăr, adesea El era cu ei aparte, vorbind despre cele necesare şi pe care nu era îngăduit ca alţii să le asculte. Iar aceasta o face mai cu seamă pe munţi şi în grădini, căutând mereu un loc ferit de tulburări, încât atenţia lor să nu fie abătută de la ascultare.
„Iar Iuda, luând cohorta şi pe slujitori de la arhierei şi de la farisei, vine acolo.”1939 Totuşi ei deseori şi în alte dăţi au trimis să-L prindă, dar nu au putut. De unde e limpede că atunci El S-a predat de bunăvoie. Şi cum au convins cohorta? Erau soldaţi gata să facă totul pentru bani.
„Iar Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a ieşit şi le-a zis: «Pe cine căutaţi?”1940 Adică nu a aşteptat să afle acestea din venirea lor, ci, fără tulburare, ca unul Care le ştia pe toate, aşa şi vorbea, şi făcea. Dar de ce vin cu arme cei care aveau să-L prindă? Se temeau de cei care-L urmau; de aceea au şi venit în ultimul ceas al nopţii. „Şi, ieşind, le spune: «Pe cine căutaţi? Iar ei zic: «Pe Iisus Nazarineanul.”1941 Ai văzut putere nebiruită, cum, fiind El în mijlocul lor, le-a orbit ochii1942? într-adevăr, faptul că nu întunericul era cauza [nerecunoaşterii Lui de către ei] î-a arătat evanghelistul, zicând că aveau şi făclii. Dar, dacă n-ar fi avut făclii, ar fi trebuit să-L cunoască cel puţin după glas. Şi, chiar dacă
1937 Cf. Ioan 18,1.
1938 Un vorbitor imaginar îl interpelează pe evanghelist.
1939 Cf. Ioan 18, 3.
1940 Ioan 18, 4.
1941 Ioan 18, 4-5.
1942 încât să nu-L recunoască.
387
aceia nu-L ştiau, cum oare nu L-a ştiut Iuda, care era neîncetat cu El? Căci şi el „se afla cu ei”1943 şi nu ştia nimic mai mult [decât ei], ci chiar şi el a căzut la pământ împreună cu ei1944. Iar Iisus a făcut aceasta ca să arate că ei nu pot nu doar să-L prindă, ci nici să-L vadă în mijlocul lor, dacă El nu le-ar îngădui.
„Iarăşi le zice: «Pe cine căutaţi?”1945 O, ce nebunie! Cuvântul Lui i-a aruncat la pământ şi, cu toate că au aflat o putere atât de mare, nici aşa nu s-au întors, ci din nou încearcă aceleaşi lucruri. Aşadar, de vreme ce a împlinit toate câte ţineau de El, atunci Se predă pe Sine în cele din urmă şi „le zice: «V-am spus că Eu sunt”1946.
„Stătea [de faţă] şi Iuda, trădătorul Lui.”1947 Iată nerăutatea evanghelistului, cum nu îl ocărăşte pe trădător, ci relatează ce s-a întâmplat, un singur lucru sârguindu-se să arate: că totul s-a petrecut din încuviinţarea Lui. Apoi ca să nu spună cineva că El i-a condus la aceasta, dându-Se singur pe mâna lor şi vădindu-li-Se -, după ce le-a arătat toate cele care erau suficiente pentru a-i împinge înapoi, întrucât stăruiau în răutate şi nu aveau nicio apărare, atunci S-a dat pe Sine în mâinile lor, zicând: „Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă”1948, până în cel din urmă ceas arătându-Şi iubirea pentru ei. „Dacă de Mine aveţi nevoie”, zice, „să n-aveţi nimic de împărţit cu aceştia. Căci, iată, Mă predau pe Mine însumi”.
„Ca să se împlinească cuvântul pe care l-a spus: «N-am pierdut pe niciunul dintre ei.”1949 Iar aici „pierdere” se referă nu la cea datorată morţii, ci la cea veşnică. Totuşi evanghelistul a admis-o şi cu trimitere la cea de-acum1950.
Iar cineva s-ar putea mira cum nu i-au prins şi pe aceştia1951 împreună cu El şi nu i-au tăiat în bucăţi, mai ales după ce Petru i-a mâniat prin ceea ce i-a făcut servitorului1952. Aşadar, ce îi reţinea?
1943 Ioan 18, 5.
1944 Cf. Ioan 18, 6.
1945 Ioan 18, 7.
1946 Ioan 18, 8.
1947 Cf Ioan 18, 5.
1948 Ioan 18, 8.
1949 Ioan 18, 9.
1950 Adică la moartea trupească. În scurt timp Iuda se va sinucide prin spânzurare (cf Matei 27, 5).
1951 Pe ucenici.
1952 Cf. Ioan 18,10.
388
Nimic altceva decât puterea care i-a azvârlit la pământ. Prin urmare, şi evanghelistul, ca să arate acest lucru, anume că [prinderea] nu se datora voinţei acelora, ci puterii şi hotărârii Celui prins, a adăugat: „Ca să se împlinească cuvântul pe care l-a spus: «Niciunul dintre ei n-a pierit”.
2. Aşadar, Petru, prinzând curaj din pricina cuvintelor Lui1953 şi a celor tocmai întâmplate, se înarmează împotriva celor veniţi asupra lor. „Şi cum”, zice, „cel căruia i s-a poruncit să nu aibă nici traistă, nici două haine1954, are sabie?” Mi se pare că el, temându-se tocmai de acest lucru1955, s-a pregătit din timp. Iar dacă spui: „Cum cel căruia i s-a poruncit să nu dea o palmă1956 se face ucigaş?” fără îndoială i s-a poruncit să nu se răzbune pe sine; dar aici el nu se răzbuna pe sine, ci pe învăţătorul. Iar apoi, nici nu erau încă desăvârşiţi şi împliniţi. Dar tu, de vrei să-l vezi pe Petru practicând filosofia, îl vei vedea mai apoi fiind rănit şi suferind cu blândeţe şi răbdând mii şi mii de lucruri cumplite şi fără să se mânie.
Dar Iisus săvârşeşte şi aici o minune, ca să ne înveţe că trebuie să-i tratăm cu bunătate pe cei care ne fac rău şi, totodată, ca să ne descopere puterea Lui. Aşadar, i-a pus la loc urechea acestuia, iar lui Petru îi zice: „Toţi cei care scot sabia de sabie vor pieri”1957. Aşa cum a făcut şi în cazul spălării, când i-a domolit vehemenţa printr-o ameninţare, la fel [face] şi aici.
Iar evanghelistul adaugă numele servitorului1958, fiindcă ceea ce se întâmpla era foarte măreţ, pe de o parte, pentru că El nu doar a făcut o vindecare, ci [l-a vindecat] chiar pe cel venit împotriva Lui şi care puţin mai târziu avea să-L lovească, iar pe de alta, pentru că opreşte războiul care ar fi urmat de-aici1959 să se dezlănţuie
1953 Lit. o figură de stil dublă, sinecdocă-hipalagă: „Din pricina glasului acesta”.
1954 Cf. Matei 10,10.
1955 De atacul iudeilor.
1956 Cf. Matei 5, 39.
1957 Matei 26, 52.
1958 Numele servitorului, Malhus (MdĂxog), provine din radicalul ebraic mlk, „rege”; Fericitul Augustin a văzut în numele „Malhus” un simbol pentru falsa regalitate, un simbol al robiei, mai precis al robiei faţă de Lege; de aceea, tăierea urechii reprezintă nimicirea jugului Legii (cf Romani 7, 6), iar vindecarea ei de către Domnul simbolizează trezirea intelectuală şi înnoirea duhovnicească, spre dobândirea unei veritabile calităţi de rege, primite din partea împăratului suprem, Hristos (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 112, 5).
1959 Din eventualitatea în care Hristos n-ar fi vindecat urechea tăiată servitorului.
389
împotriva ucenicilor. De aceea evanghelistul a adăugat şi numele, astfel încât cei care citesc să poată căuta şi cerceta dacă cele întâmplate s-au petrecut cu adevărat. Dar nu fără motiv spune şi „urechea dreaptă”, ci mi se pare că doreşte să precizeze impetuozitatea apostolului, anume că a atacat aproape capul însuşi.
Totuşi Hristos nu doar îl reţine pe acesta1960 printr-o ameninţare, ci îi şi îmbărbătează pe ceilalţi, zicând: „Oare nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?”1961, ca să arate că ceea ce se întâmplă nu se datorează puterii acelora, ci încuviinţării Lui, şi să vădească faptul că El nu este vreun potrivnic al lui Dumnezeu, ci este ascultător Tatălui până la moarte.
Atunci, în fine, Iisus este prins „şi L-au legat. Şi L-au dus la Anna”1962. De ce la Anna? De plăcere, făceau paradă de cele întâmplate, ca şi când ar fi înălţat atunci un trofeu. „Iar el era socrul lui Caiafa; şi Caiafa acesta era cel care-i sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om [pentru popor].”1963 De ce evanghelistul ne aminteşte iarăşi prorocia [lui Caiafa]? Ca să arate că acestea se făceau pentru mântuirea noastră. Şi atât de copleşitor este adevărul, încât şi vrăjmaşii vestesc de mai înainte aceste lucruri. Căci, ca nu cumva ascultătorul să se tulbure auzind de lanţurile Sale, el reaminteşte prorocia aceea, anume că moartea Lui însemna mântuirea întregii lumi.
„Iar Petru şi celălalt ucenic L-au urmat.”1964 „Cine este celălalt ucenic?” Este însuşi cel care a scris acestea. „Şi pentru ce nu se numeşte pe sine? într-adevăr, când s-a aşezat la pieptul lui Iisus, pe bună dreptate se ascunde pe sine; dar acum pentru ce face asta?” Din aceeaşi cauză. Fiindcă şi aici relatează o izbândă măreaţă, anume că, atunci când toţi s-au dat înapoi, el îi urma. De aceea se ascunde pe sine şi îl pune pe Petru înaintea lui; totuşi a fost silit să se pomenească pe sine acum, ca să afli că el relatează cele din curte mai riguros decât ceilalţi, fiindcă se afla înăuntru. Şi iată cum taie de la sine autoelogierea. Căci, ca să nu spună cineva: „Cum, când toţi s-au retras, el a intrat şi mai înăuntru
1960 pe petru.
1961 Ioan 18,11.
1962 Ioan 18,12-13.
1963 Ioan 18,13-14.
1964 Cf. Ioan 18,15.
390
decât Simon?” zice şi: „Era cunoscut arhiereului”; ca nimeni să nu se mire că L-a urmat, nici să-l preamărească pentru bărbăţie.
Minunea era din partea lui Petru, că, deşi era atât de înfricoşat, a venit chiar până la curte, pe când ceilalţi s-au retras. Aşadar, faptul că a venit acolo se datora dragostei lui, dar faptul că nu a intrat înăuntru se datora neliniştii şi fricii. Căci de aceea evanghelistul a şi consemnat acestea, ca să deschidă calea pentru scuzarea lepădării. Fiindcă nu afirmă despre sine ca pe ceva însemnat faptul că era cunoscut arhiereului; dar, de vreme ce a zis că doar el a intrat împreună cu Iisus, ca să nu socoteşti că fapta se datora unei voinţe înalte, adaugă şi cauza. Iar faptul că şi Petru ar fi intrat dacă i s-ar fi îngăduit, l-a arătat prin cele ce urmează. Într-adevăr, după ce [Ioan] a intrat şi a poruncit portăresei să-l conducă înăuntru, Petru îndată a intrat. „Dar de ce nu l-a condus el însuşi?” Se ţinea aproape de Hristos şi îl urma. Pentru aceasta a poruncit femeii să-l conducă înăuntru.
Ce [întreabă], dar, femeia? „Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Omului acesta? Iar el îi zice: «Nu sunt.”1965 Ce spui, o Petre? Oare nu ai zis cu puţin înainte: „Dacă va fi nevoie să-mi pun şi sufletul pentru Tine, îl voi pune”1966? Deci ce s-a întâmplat, de nu suferi nici întrebarea unei portăriţe? Căci era oare un soldat care întreba? Era oare unul dintre cei care-L prinseseră? Era o portăriţă neînsemnată şi surghiunită; şi nici întrebarea ei nu era cutezătoare. Fiindcă n-a zis: „Eşti ucenic al celui înşelător şi pierzător?”, ci: „Al Omului acesta?”, ceea ce era [semnul] uneia miloase şi compătimitoare.
Dar Petru nu a răbdat nimic din acestea. Iar [cuvintele]: „Nu cumva eşti şi tu” pentru aceasta s-au spus, fiindcă Ioan era înăuntru; atât de amabil i se adresa femeia. Totuşi el nu percepea nimic din acestea şi nu a înţeles nici prima, nici a doua, dar nici a treia oară, ci atunci când a cântat cocoşul; şi nici aceasta nu l-a condus la înţelegere, până când Hristos nu l-a privit amarnic1967.
Şi el stătea să se încălzească cu slujitorii arhiereului1968. Iar Hristos era ţinut legat înăuntru. Zicem acestea nu ca să-l învinuim pe Petru, ci ca să vădim adevărul celor zise de Hristos.
1965 Ioan 18,17.
1966 Cf. Ioan 13, 37.
1967 Cf. Luca 22, 61.
1968 Cf Ioan 18,18.
391
„Deci arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura [Lui].”1969
3. O, ce viclenie! Deşi neîncetat îl auzea ţinând cuvântări publice în templu şi învăţând pe faţă, acum vrea să afle. Într-adevăr, de vreme ce nu aveau vreo învinuire să-I aducă, întrebau despre ucenici, poate unde sunt şi pentru ce i-a adunat şi ce intenţie are şi din ce pricini [ei îl urmează]. Dar aceasta o zicea întrucât voia să-L învinuiască ca şi când ar fi fost un instigator şi revoluţionar, ca şi când nimeni altcineva nu lua seama la El decât numai aceia1970, ca şi când fapta ar fi fost a unui răufăcător.
Atunci ce [face] Hristos? Ca să răstoarne aceasta, zice: „«Eu am grăit pe faţă lumii, nu ucenicilor aparte; «Eu am învăţat pe faţă în templu1971”. „Dar ce? N-a grăit nimic în ascuns?” A grăit, dar nu cum socoteau ei, temându-Se şi plănuind răscoale, ci pentru că uneori spusele Sale erau mai înalte decât [putinţa de] ascultare a mulţimii.
„De ce Mă întrebi pe Mine? întreabă-i pe cei care-au auzit.”1972 Cuvintele nu aparţin cuiva arogant, ci cuiva încrezător în adevărul celor spuse. Aşadar, ceea ce zicea la început: „Dacă mărturisesc Eu despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată”1973, aceasta o lasă de înţeles şi acum, vrând să facă mărturia vrednică de crezare din plin. Căci, când [arhiereul] a pomenit de ucenici ca de nişte ucenici ai Lui, ce zice? „Pe Mine Mă întrebi despre ai Mei? întreabă-i pe vrăjmaşii Mei, pe uneltitorii Mei, pe cei care M-au legat! Ei să vorbească!” într-adevăr, aceasta este dovada neîndoielnică1974 a adevărului, când cineva cheamă ca martori ai celor spuse pe vrăjmaşii Lui. Atunci, ce [face] arhiereul? Deşi se cuvenea să facă cercetarea în acest fel1975, totuşi el n-a făcut aşa.
„Iar unul din slujitorii care stăteau de faţă I-a dat o palmă”1976 pentru că a zis acestea. Ce-ar putea fi mai obraznic decât aceasta?
1969 Ioan 18,19.
1970 Ucenicii.
1971 Cf. Ioan 18, 20.
1972 Ioan 18, 21.
1973 Ioan 5, 31.
1974 Lit. o hipalagă: „Dovada adevărului neîndoielnic”.
1975 Aşa cum i-a cerut Iisus, anume interogându-i pe duşmanii Săi.
1976 Ioan 18, 22.
392
îngrozeşte-te, cerule, spăimântează-te, pământule, de îndelunga-răbdare a Stăpânului şi de răutatea1977 robilor! Totuşi ce era [greşit în] ce-a zis? Căci nu spunea: „De ce Mă întrebi pe Mine?” ca şi când evita să vorbească, ci pentru că voia să reteze orice pretext de răutate. Şi, fiind pălmuit pentru acestea, deşi putea să le cutremure şi să le distrugă şi să le nimicească pe toate, nu face nimic din acestea; ci rosteşte cuvinte care puteau să domolească orice sălbăticie.
Şi zice: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău”1978, adică: „Dacă poţi să ataci spusele Mele, dovedeşte, dar, dacă nu poţi, «de ce mă loveşti?1979” Vezi că tribunalul e plin de tulburare şi de tumult şi de mânie şi de confuzie? Arhiereul a întrebat cu făţărnicie şi cu vicleşug; Hristos a răspuns direct şi cum se cădea. Ce putea atunci să urmeze? Combaterea sau acceptarea a ceea ce El spusese. Totuşi nu se întâmplă [asta], ci un slujitor îl pălmuieşte.
Astfel, ceea ce se întâmpla nu era un tribunal, ci o conspiraţie şi o tiranie. Apoi, de vreme ce nu descopereau nimic mai mult, „îl trimit legat la Caiafa. Iar Petru stătea şi se încălzea”1980. Vai, de câtă amorţeală era cuprins cel înflăcărat şi furios, când Iisus era dus de lângă el! Şi, după unele ca acestea, nici aşa nu este mişcat, ci încă se încălzeşte, ca să afli cât de mare e slăbiciunea firii când Dumnezeu o părăseşte; şi, din nou fiind întrebat, tăgăduieşte.
„Apoi o rudă a celui căruia Petru îi tăiase urechea, îndurerat de ceea ce se întâmplase, zice: «Nu te-am văzut eu pe tine, în grădină?”1981 Şi nici grădina nu i-a adus aminte de cele întâmplate, nici multa iubire pe care El a arătat-o acolo prin cuvintele acelea, ci pe toate acestea le-a scos [din minte] din cauza neliniştii. Şi de ce evangheliştii au consemnat într-un glas1982 despre el? Nu ca să-l învinuiască pe ucenic, ci vrând să ne înveţe cât de mare este răul de a nu încredinţa totul lui Dumnezeu, ci de a te încrede în tine însuţi. Dar tu admiră purtarea de grijă a Stăpânului, că, fiind chiar ţinut şi legat, arăta multă grijă pentru ucenic, prin căutătura Lui ridicându-l pe cel căzut şi trăgându-l jos spre lacrimi1983!
1977 Lit. „lipsa de înţelegere” (dyvwpoouvri), de unde „duritate” „insensibilitate” dar şi „trufie” „aroganţă”, „răutate”.
1978 Ioan 18, 23.
1979 Cf. Ioan 18, 23.
1980 Ioan 18, 24-25.
1981 Cf. Ioan 18, 26.
1982 Matei 26, 70, 72, 74; Marcu 14, 68, 70-71; Luca 22, 57-58, 60.
1983 Cf. Luca 22, 61-62.
393
Deci, de la Caiafa, îl aduc la Pilat1984. S-a făcut aceasta ca mulţimea de judecători să arate, chiar şi împotriva voinţei lor, adevărul confirmat. „Şi era dimineaţă.”1985 înainte de cântatul cocoşului este dus la Caiafa; dimineaţa [este dus] la Pilat. Prin acestea evanghelistul arată că, deşi El a fost interogat de Caiafa o jumătate de noapte întreagă, nu a fost vădit de nimic; de aceea L-a şi trimis la Pilat. Dar pe acelea lăsându-le celorlalţi să le relateze, el le menţionează pe următoarele.
Ia seama ridicolul iudeilor! Deşi au prins pe Cel nevinovat şi au purtat arme [împotriva Lui], totuşi nu intră în pretoriu, „ca să nu se spurce”1986. Totuşi ce fel de întinare este, spune-mi, a intra într-un tribunal, unde răufăcătorii sunt pedepsiţi? Cei care dădeau zeciuială din mentă şi din mărar1987 nu socoteau că se spurcă atunci când ucideau în mod nedrept; dar credeau că se spurcă intrând tocmai într-un tribunal.
„Şi pentru ce nu L-au ucis, ci L-au dus la Pilat?” Mai ales pentru că de-acum o mare parte din stăpânirea şi autoritatea lor fusese tăiată, după ce afacerile statului trecuseră sub romani. Iar pe lângă aceasta, se temeau ca nu cumva, fiind acuzaţi de el1988, să fie pedepsiţi mai târziu. „Şi ce înseamnă: «Ca să mănânce Paştile1989? El, desigur, făcuse aceasta în prima [zi] a Azimelor.” Fie numeşte „Paşti” întreaga sărbătoare, fie ei săvârşeau atunci Paştile, dar El le predase aceasta înainte de prima [zi], păstrând junghierea Sa pentru vineri, când chiar se serbau Paştile în vechime.
Ei însă, deşi purtau arme ceea ce nu le era îngăduit şi vărsau sânge, sunt scrupuloşi în privinţa locului şi îl scot pe Pilat înaintea lor. Şi, ieşind, le zice: „Ce învinuire aduceţi Omului acesta?”1990
4. Vezi că [Pilat] era liber de iubirea de stăpânire şi de invidia lor? Căci, văzându-L pe El legat şi adus de atâţia, nu a socotit că ei au o dovadă neîndoielnică de învinuire, ci îi ia la întrebări, zicând că e un lucru absurd faptul că ei au răpit pentru sine judecata, iar
1984 Cf. Ioan 18, 28.
1985 Ioan 18, 28.
1986 Ioan 18, 28.
1987 Cf. Matei 23, 23.
1988 De pilat.
1989 Ioan 18, 28.
1990 Ioan 18, 29.
394
lui i-au încredinţat pedepsirea fără judecată. Atunci, ce [zic] ei? „Dacă Acesta n-ar fi fost un răufăcător, nu ţi L-am fi predat ţie.”1991
O, ce nebunie! De ce nu menţionaţi facerea de rău a Lui, ci o ascundeţi? De ce nu vădiţi răul? Vezi că ei pretutindeni evitau învinuirea directă şi nimic nu puteau să zică? Anna acela L-a întrebat despre învăţătura Sa şi, după ce L-a ascultat, L-a trimis la Caiafa; iar acesta, întrebându-L din nou şi negăsind nimic, L-a trimis la Pilat. Pilat le zice: „Ce învinuire aduceţi împotriva Lui?” Şi nici aici nu au ce să spună, ci s-au folosit iarăşi de unele presupuneri. De-aici el, fiind nedumerit, spune: „Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră”1992. Atunci ei i-au zis: „Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni”1993. Iar aceasta o ziceau „ca să se împlinească cuvântul Domnului, pe care îl spusese, însemnând cu ce moarte avea să moară”1994.
„Şi cum [spusa]: «Nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni arăta aceasta1995?” Evanghelistul vrea să spună fie aceasta, anume că urma să fie omorât nu doar de către ei, ci şi de către neamuri, fie că nu era îngăduit ca ei să-L răstignească. Iar dacă ei zic: „Nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni”, se referă la prilejul acela, într-adevăr, faptul că ucideau şi că ucideau în alt fel, îl arată Ştefan, când este lapidat1996. Totuşi îşi doreau să-L răstignească, ca să facă paradă chiar cu felul morţii Lui.
Iar Pilat, vrând să scape de tulburare, nu îl supune unei judecăţi prelungite, ci, „Intrând, îl întreabă pe Iisus şi îi zice: « Eşti Tu împăratul iudeilor? Iar El i-a spus: «De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o?”1997 Pentru ce îl întreabă Iisus acest lucru? Pentru că voia să dezvăluie intenţia vicleană a iudeilor. Desigur, Pilat auzise aceasta de la mulţi; dar, de vreme ce aceia nu au avut nimic de zis, pentru ca cercetarea să nu se lungească, vrea să pună înaintea Lui [zvonul] care circula necontenit. Iar când le-a zis: „Judecaţi-L după legea voastră”, întrucât ei voiau să arate că nu este un păcat iudaic, zic: „Nu ne este îngăduit. Căci nu a păcătuit după
1991 Cf. Ioan 18, 30.
1992 Ioan 18, 31.
1993 Ioan 18, 31.
1994 Cf. Ioan 18, 32.
1995 Anume cu ce moarte avea să moară.
1996 Cf. Faptele 7, 58-59.
1997 Ioan 18, 33-34.
395
legea noastră, ci vina este de drept comun”. Pilat, înţelegând deci aceasta, ca şi cum urma să se primejduiască, zice: „Eşti Tu împăratul iudeilor?”
Atunci Hristos îl întreabă nu din neştiinţă, ci, vrând ca iudeii să fie acuzaţi chiar de el, zice: „Alţii ţi-au spus?” Aşadar, Pilat, ca să evidenţieze aceasta1998, spune: „Oare eu sunt iudeu? Poporul Tău şi arhiereii Te-au predat mie. Ce ai făcut?”1999, vrând aici să se scape pe sine. Apoi, de vreme ce a zis: „Eşti Tu împărat?”, ca să-l mustre, Iisus zice: „într-adevăr, aceasta ai auzit-o de la iudei. Pentru ce nu faci o cercetare riguroasă? Au zis că sunt un răufăcător; întreabă-i ce rău am făcut. Dar nu faci aceasta, ci pur şi simplu pui laolaltă acuzele. «De la tine însuţi zici aceasta, sau din altă parte?”
Apoi acela nu poate să zică numaidecât că auzise2000, ci se raportează simplu la popor, spunând: „«Te-au predat mie. Prin urmare, trebuie să Te întreb ce ai făcut”. Atunci, ce [zice] Hristos? „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.”2001 îl înalţă pe Pilat care nu era foarte viclean, nici pe potriva acelora şi vrea să-i arate că El nu este un simplu om, ci Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Şi ce spune? „Dacă împărăţia Mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor.”2002 Lucrul de care pentru moment Pilat se temuse El l-a risipit, anume suspiciunea de răzvrătire2003.
„Şi totuşi oare împărăţia Lui nu este din lumea aceasta?” Ba da, fără îndoială. „Atunci cum zice: «Nu este?” Nu pentru că nu stăpâneşte şi aici, ci pentru că are conducerea tocmai de sus şi nu este omenească, ci cu mult mai măreaţă decât aceasta şi mai strălucitoare. „Aşadar, dacă e mai mare, cum a fost El prins de ea?” Din voia Lui proprie şi predându-Se pe Sine. Totuşi nu dezvăluie aceasta deocamdată; dar ce spune? „Dacă Eu aş fi fost din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat.” Aici arată slăbiciunea împărăţiei noastre, anume faptul că puterea ei depinde de slujitorii ei; dar cea de sus este suficientă sieşi, neavând nevoie de nimic.
1998 Anume că iudeii („alţii”) i-au comunicat zvonul.
1999 Ioan 18, 35.
2000 De la iudei.
2001 Ioan 18, 36.
2002 Ioan 18, 36.
2003 Lit. „tiranie”.
396
Ereticii2004, luându-şi de-aici pretexte, afirmă că El este diferit de Creator. Atunci ce înseamnă când zice: „întru ale Sale a venit”2005? Dar ce înseamnă când zice: „Ei nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lumea aceasta”2006? Astfel spune şi că împărăţia Lui nu este de aici, nu privând lumea de purtarea de grijă şi de ocrotirea Lui, ci arătând, cum am zis, că ea2007 nu este omenească, nici stricăcioasă.
Ce [zice] atunci Pilat? „«Aşadar, eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: «Tu zici că sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut.”2008 Deci, dacă El este născut împărat, atunci şi toate celelalte [atribute] îi sunt înnăscute şi nu deţine nimic prin adaos. Încât, atunci când auzi: „Precum Tatăl are viaţă în Sine însuşi, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă”2009, să nu socoteşti nimic altceva decât naşterea; iar în cazul celorlalte e la fel. „Şi pentru aceasta am venit, ca să dau mărturie pentru adevăr”2010, adică: „Ca să zic tocmai aceasta2011 şi s-o învăţ şi să-i conving pe toţi”.
5. Dar tu, omule, auzind acestea şi văzându-L pe Stăpânul Tău legat şi condus într-o parte şi în alta, socoteşte că lucrurile de acum sunt nimic! Căci cum nu e absurd, dacă Hristos îndura unele ca acestea pentru tine, tu deseori să nu rabzi nici vorbele? Dar El este scuipat, iar tu te înfrumuseţezi cu veşminte şi cu inele, iar dacă nu obţii un renume bun din ele, consideri că viaţa e insuportabilă. Totuşi El este ocărât, rabdă bătăi de joc, loviri peste obraz umilitoare, iar tu pretutindeni vrei să fii cinstit şi nu rabzi insulta adusă lui Hristos. Nu-l auzi pe Pavel zicând: „Fiţi imitatori ai mei,
2004 Gnosticii, în general. Distincţia dintre un Dumnezeu suprem, imaterial, supranumit „străinul”, pe de-o parte, şi Creatorul lumii, ignorant, părtinitor, abuziv, nedrept, pe de alta, era comună curentelor gnostice. Marcioniţii, de pildă, considerau că Iisus Hristos, manifestarea Dumnezeului bun care a mântuit lumea din exterior, nu are nimic de-a face cu Demiurgul, anume cu cel care a creat lumea dintr-o materie rea şi care era responsabil atât de respingătoarea (pentru ei) procreaţie carnală, cât şi de soarta mizeră a oamenilor şi de sfârşitul lor abominabil (cf. A. VON HARNACK, Marcion: l’evangile du Dieu…, pp. 120-123; Judith M. LIEU, Marcion and the Making of a Heretic. God and Scripture in the Second Century, Cambridge University Press, New York, 2015, p. 329).
2005 Ioan 1,11.
2006 Ioan 17,14,16.
2007 împărăţia cerească.
2008 Ioan 18, 37.
2009 Ioan 5, 26.
2010 Ioan 18, 37.
2011 Anume că El este împărat al unei împărăţii cereşti.
397
precum şi eu sunt al lui Hristos”2012? Aşadar, când cineva te ia în derâdere, aminteşte-ţi de Stăpânul tău, că I se închinau în batjocură, îl ridiculizau şi prin cuvinte, şi prin fapte, şi arătau multă ironie faţă de El. Dar El nu numai că nu S-a răzbunat, ci le-a şi răsplătit prin cele contrare, prin blândeţe şi bunătate.
Pe El deci să-L imităm şi noi! Căci astfel vom putea scăpa şi de toată ocara. Fiindcă nu cel care ocărăşte, ci tocmai cel mic la suflet face dureroase ocările. El2013 e cel care interpretează ocările ca atare şi le face să-l muşte. Căci, dacă nu te-ar durea, atunci nu ai fi ocărât. De bună seamă, faptul de a suferi cele cumplite depinde nu de cei care le fac, ci de cei care le suferă. Într-adevăr, de ce te necăjeşti la urma urmei? Dacă te-a ocărât pe nedrept, mai cu seamă pentru aceasta nu trebuie să te răzvrăteşti, ci să ai milă de acela; iar dacă [te-a ocărât] pe drept, cu mult mai mult trebuie să fii liniştit.
Căci, precum, dacă cineva te numeşte „bogat” deşi eşti sărac, lauda din cuvinte nu înseamnă nimic pentru tine, ci elogiul e mai degrabă o glumă, tot astfel, dacă cineva, ocărându-te, ţi-ar zice lucruri neadevărate, din nou insulta nu înseamnă nimic pentru tine. Iar dacă te mustră conştiinţa pentru cele zise, să nu te îndurerezi pentru cuvinte, ci fă îndreptare din fapte. Şi zic acestea în cazul în care ocările sunt adevărate. Fiindcă, dacă te insultă pentru sărăcie şi pentru neamul rău, iarăşi e de tot râsul. Căci e o insultă nu pentru cel care-aude acestea, ci pentru cel care le zice, întrucât nu ştie să practice filosofia.
„însă, când acestea sunt zise de faţă cu mulţi” spui, „care nu cunosc adevărul, rana e insuportabilă”. Aceasta e mai cu seamă suportabilă atunci când ai de faţă un public format din martori care te laudă, care te încuviinţează, care îl batjocoresc pe acela, care îl iau în râs. Căci cel care nu se răzbună, ci nimic nu zice, acesta este admirat de cei care-au minte. Iar dacă n-ar fi nimeni din cei prezenţi care să aibă minte, mai ales pentru aceasta să râzi de el şi să te desfătezi de publicul ceresc. Fiindcă e de ajuns un singur înger în locul întregii lumi. Şi ce vorbesc de îngeri, când însuşi Stăpânul te va preamări?
Cu aceste cugetări să ne antrenăm pe noi înşine! Căci nu este un defect să taci când eşti ocărât, ci, din contră, să te răzbuni când
2012i Corinteni 11, i.
2013 Cel mic la suflet.
398
eşti ocărât. Fiindcă, dacă ar fi fost un defect să rabzi în tăcere cele zise, Hristos n-ar fi spus: „Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”2014. Deci, dacă el2015 ar zice lucruri neadevărate, tocmai pentru aceasta să avem milă de el, fiindcă atrage asupra lui pedeapsa şi răzbunarea din partea acuzatorilor2016, făcându-se nevrednic chiar de citirea Scripturilor. Căci „Dumnezeu îi spune păcătosului: «Pentru ce povesteşti îndreptările Mele şi porţi legământul Meu în gura Ta? Şezând, împotriva fratelui tău cleveteai”2017.
Iar de zice lucruri adevărate, chiar şi aşa să fii milos. Fiindcă şi fariseul spunea lucruri adevărate; totuşi nici el nu l-a rănit cu nimic pe cel care-l auzea, ci chiar i-a adus folos; dar pe sine s-a lipsit de mii şi mii de bunătăţi, suferind naufragiu din pricina acestei învinuiri2018. Astfel că, din ambele [situaţii], acela este cel nedreptăţit, nu tu. În schimb, tu, dacă eşti treaz, câştigi de două ori2019, îl faci milostiv pe Dumnezeu prin tăcerea ta, te smereşti2020 şi mai mult şi profiţi de ocazie ca, din cele spuse, să-ţi îndrepţi faptele tale şi dispreţuieşti slava omenească.
într-adevăr, noi chiar din aceasta ne-am îndurerat, anume din faptul că mulţi au căscat gura la bănuielile oamenilor. Astfel, dacă vom vrea să practicăm filosofia, vom şti bine că cele omeneşti sunt nimic. Aşadar, să aflăm defectele noastre şi, cercetându-le, să săvârşim cu timpul îndreptarea lor, unul luna
2014 Matei 5, 39.
2015 Calomniatorul.
2016 Sfinţii, îngerii şi însuşi Domnul îl vor învinui la Judecată pentru calomniile proferate.
2017 Psalmul 49,17, 21.
2018 Cf. Luca 18, 9-14.
2019 Sfântul Ioan, invitat de logica binară a frazei, atribuie ambelor situaţii un câştig îndoit. Totuşi, motivat de importanţa subiectului şi prins în fluxul gândirii, dezvoltă în total trei câştiguri: îmbunarea lui Dumnezeu, dobândirea smereniei şi dispreţul slavei lumeşti (derivat din smerenie). De remarcat forţa impetuoasă a verbului său, care revarsă abundent idei şi conexiuni de idei, ca un torent de nestăvilit. Autorul însuşi sugerează că e conştient de talentul său, folosind explicit metafora râului de cuvinte, dar sub o formă a modestiei: „Dacă în gura mea ar fi izvoare de cuvinte şi ar curge aşa cum curg izvoarele cele nesecate, totuşi în faţa unei mulţimi atât de mari, care a alergat să mă asculte, râurile de cuvinte s-ar opri de frică îndată şi revărsările de apă s-ar întoarce înapoi” (Omilia rostită când a fost hirotonit preot, 1 (PG 48, 693), trad. Pr. Dumitru Fecioru, în: SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre Preoţie, Ed. Basilica, Bucureşti, 2015, p. 240).
2020 Lit. „devii măsurat”. Termenul e comentat într-o notă aferentă Omiliei 70, 2.
399
prezentă, altul luna viitoare, şi din nou un altul să-l stabilim pentru [luna] următoare, ca să ne îndreptăm pe noi înşine. Şi astfel, urcând ca pe nişte trepte, să ne grăbim spre cer, pe scara lui Iacov. Căci şi scara aceea mi se pare că, prin acea vedenie, lasă de înţeles tocmai acest lucru, anume urcuşul pas cu pas prin virtute, prin care e cu putinţă să urcăm de pe pământ la cer, nu folosindu-ne de nişte trepte supuse simţurilor, ci prin îmbunătăţirea şi îndreptarea purtărilor.
Să pornim, dar, în această plecare şi în [acest] urcuş, ca, dobândind cerurile, să ne bucurăm şi de toate bunătăţile de-acolo, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.
Omilia 84
„Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (Ioan 18, 37)
1. Minunată este îndelungă-răbdarea şi aşază sufletul ca într-un ţărm liniştit, izbăvindu-l de talazuri şi de duhurile viclene. Iar pe aceasta Hristos pretutindeni ne-a învăţat-o, dar mai ales acum, când este judecat şi adus şi condus de colo-colo. Căci, şi când a fost dus înaintea lui Anna, a răspuns cu multă bunătate, şi către slujitorul care L-a pălmuit a spus toate câte puteau să-i coboare îngâmfarea; iar de-acolo venind la Caiafa, apoi la Pilat, şi cheltuind toată noaptea cu aceste [preumblări], prin toate îşi arată blândeţea; şi când ei ziceau că e răufăcător şi nu puteau totuşi s-o dovedească, El stătea tăcut.
Dar, când a fost întrebat despre împărăţia Lui, atunci a vorbit înaintea lui Pilat, învăţându-l şi ridicându-l la o [înţelegere] mai înaltă. Totuşi de ce Pilat nu face cercetarea de faţă cu ei, ci aparte, intrând în pretoriu? Bănuia ceva măreţ despre El şi voia să afle totul cu de-amănuntul, fără ca iudeii să-l tulbure. Apoi, când a zis: „Ce-ai făcut?”2021, despre aceasta El n-a răspuns nimic; dar despre ceea ce Pilat dorea foarte mult să audă, anume despre împărăţia Lui, despre aceasta El răspunde, zicând: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”2022, adică: „Sunt împărat, dar nu în felul pe care îl bănuieşti, ci cu mult mai strălucitor”; iar prin acestea şi prin cele următoare vădeşte faptul că nimic cumplit nu s-a lucrat de către EL Fiindcă, zicând: „Spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr”2023, îi arată că nimic cumplit nu a fost săvârşit de El.
2021 Ioan 18, 35.
2022 Ioan 18, 36.
2023 Ioan 18, 37.
401
Mai departe, zicând: „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”2024, îl atrage prin acestea şi îl convinge să se facă ascultător al celor spuse. „Căci, dacă cineva”, spune, „este [iubitor] de adevăr şi doreşte aceste lucruri, Mă va asculta negreşit”. Într-adevăr, atât de mult l-a cucerit chiar şi pe el prin scurtele cuvinte, încât a zis: „Ce este adevărul?”2025
Dar [Pilat] deocamdată se opreşte la ceea ce era urgent; căci ştia că această întrebare2026 avea nevoie de timp, iar el voia să-L răpească din năvala iudeilor. De aceea a ieşit. Şi ce spune? „Eu nu găsesc în El nicio vină.”2027 Şi ia seama cât de înţelept [vorbeşte]! Căci n-a zis: „De vreme ce a păcătuit şi e vrednic de moarte, iertaţi-L pentru sărbătoare”, ci, după ce mai întâi L-a scăpat de orice vină, atunci le cere cu asupra de măsură, chiar dacă ei n-ar voi să-L elibereze ca pe un nevinovat, măcar să-L ierte ca pe un vinovat, pentru [acel] prilej. De aceea a şi adăugat: „Este la voi obiceiul ca la Paşti să vă eliberez pe unul”2028. Apoi exortativ: „«Voiţi deci să vă eliberez pe împăratul iudeilor? Atunci au strigat toţi: «Nu pe Acesta, ci pe Baraba!”2029
O, voinţă mârşavă! îi cer pe cei de-aceleaşi purtări cu ei şi îi eliberează pe cei vinovaţi, iar pe Cel nevinovat poruncesc să-L pedepsească; într-adevăr, ei aveau demult acest obicei. Tu însă ia seama la iubirea de oameni a Stăpânului în aceste [împrejurări]! „Pilat L-a biciuit”2030, dorind poate să slăbească şi să domolească zelul iudeilor. Căci, de vreme ce prin [încercările] anterioare nu a putut să-L elibereze, sârguindu-se să oprească fapta cumplită până în acest [punct], L-a şi biciuit, a şi îngăduit să fie făcute cele care s-au făcut, anume să fie îmbrăcat cu hlamida şi cu coroana, ca să potolească mânia lor. Pentru aceasta L-a şi scos încoronat înaintea lor231, ca, văzând ocara ce I s-a făcut, ei să-şi revină puţin din patimă şi să verse veninul.
„Şi cum făceau soldaţii acestea2032, deşi nu era porunca guvernatorului?” Spre mulţumirea iudeilor; pentru că nici la început
2024 Ioan 18, 37.
2025 Ioan 18, 38.
2026 „Ce este adevărul?”
2027 Ioan 18, 38.
2028 Ioan 18, 39.
2029 Ioan 18, 39-40.
2030 Ioan 19,1.
2031 Cf. Ioan 19, 5.
2032 Se referă la batjocurile din Ioan 19, 2-3.
402
nu au intrat noaptea [în grădină] pentru că li s-a poruncit de către acela2033, ci pentru a-i mulţumi pe iudei; cutezau orice pentru bani. Dar, cu toate acestea, deşi s-au întâmplat lucruri atât de multe şi de grave, El stătea tăcut; acest lucru l-a făcut şi în timpul cercetării şi nu a răspuns nimic.
Tu însă nu doar să auzi acestea, ci să le şi păstrezi neîncetat în cugetul tău, şi, văzându-L pe împăratul întregii lumi şi al tuturor îngerilor umilit de soldaţi, prin cuvinte, prin fapte, şi răbdându-le pe toate în tăcere, să-L imiţi prin faptele tale! într-adevăr, întrucât Pilat L-a numit „împăratul iudeilor”, ei de-acum îl îmbracă cu un veşmânt de batjocură.
Apoi, scoţându-L afară, spune: „«Nu găsesc în El nicio vină. Atunci El a ieşit afară, purtând coroana”2034; şi nici aşa nu s-a stins mânia lor, ci strigau: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”2035 Văzând deci Pilat că tot ce se întâmpla era în zadar, spune: „Luaţi-L voi şi răstigniţi-L!”2036 De unde e limpede că şi pe cele de mai înainte le-a îngăduit din cauza nebuniei acelora. „Căci eu”, zice, „nu găsesc în El nicio vină”.
2. Priveşte în câte [feluri] judecătorul îi ia apărarea, neîncetat scăpându-L de învinuiri. Dar pe câini nimic din acestea nu i-a întors. Căci şi [îndemnul]: „Luaţi-L voi şi răstigniţi-L!” aparţinea cuiva care îşi declina responsabilitatea şi care îi împingea spre o faptă neîngăduită lor. Aşadar, ei L-au adus, ca acest lucru2037 să se facă cu verdictul guvernatorului; dar s-a întâmplat contrariul: El era mai degrabă achitat de verdictul guvernatorului. Apoi, fiindcă au fost ruşinaţi, zic: „Noi lege avem şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu”2038.
„Aşadar, cum, atunci când judecătorul a zis: «Luaţi-L şi judecaţi-L după legea voastră, spuneaţi: «Nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni, iar aici alergaţi la lege?” Şi ia seama la învinuire: „S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu”. Este aceasta o acuză,
2033 Pilat.
2034 Ioan 19, 4-5.
2035 Ioan 19, 6.
2036 Ioan 19, 6.
2037 Răstignirea.
2038 Ioan 19, 7.
403
spune-mi, ca Cel care săvârşea cele ale Fiului lui Dumnezeu să Se numească „Fiul lui Dumnezeu”? Ce [face] atunci Hristos? în timp ce ei vorbeau acestea unii către alţii, El tăcea, împlinind prorocia aceea: „Nu Şi-a deschis gura Lui; prin smerenia Sa a fost înlăturată judecata Lui”2039.
Apoi Pilat se teme, auzind de la ei că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, şi îi este frică să nu fie cumva adevărată spusa şi să se arate călcător de lege; dar ei, deşi aflaseră aceasta şi prin cuvintele Lui, şi prin faptele Lui, nu sunt îngroziţi, ci îl omoară din cauza acelor lucruri pentru care ar fi trebuit să I se închine. De aceea, el nu-L mai întreabă: „Ce ai făcut?”, ci, cutremurat de frică, iarăşi ia de la capăt cercetarea, zicând: „Eşti Tu Hristosul?” Dar n-a răspuns; fiindcă cel care a auzit: „Spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit” şi: „împărăţia Mea nu este de-aici” şi care trebuia să li se opună şi să-L elibereze nu a făcut aceasta, ci s-a lăsat mânat de avântul iudeilor.
Mai departe, aceia, deşi din toate părţile li se închidea gura, îşi îndreaptă vorbirea către o învinuire publică, zicând: „Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului”2040. Aşadar, el trebuia să cerceteze aceasta cu de-amănuntul, dacă a aspirat la tiranie şi dacă a încercat să-l izgonească pe Cezar de la împărăţie. Dar nu face cercetarea cu rigurozitate. De aceea El nu i-a răspuns nimic, de vreme ce ştia că întreba toate în van. Şi, pe lângă aceasta, întrucât faptele Lui dădeau mărturie pentru El, nu voia să biruiască prin cuvânt şi să alcătuiască o apărare, arătând că vine de bunăvoie la aceasta2041.
Aşadar, fiindcă El tăcea, Pilat zice: „Nu ştii că am autoritate să Te răstignesc?”2042 Vezi cum se osândea pe sine de mai înainte? „Căci, dacă totul depinde de tine, pentru ce nu-L eliberezi, de vreme ce nu-I găseşti nicio vină?” Deci, fiindcă a pronunţat sentinţa împotriva lui însuşi, atunci zice: „Cel care M-a predat ţie mai mare păcat are”2043, arătând că şi el e vinovat de păcat. Apoi, ca să îi doboare orgoliul şi îngâmfarea, zice: „N-ai avea autoritate
2039 Isaia 53, 7-8.
2040 Ioan 19,12.
2041 La Pătimire.
2042 Ioan 19,10.
2043 Ioan 19,11.
404
dacă nu ţi s-ar fi dat”, vădindu-i că aceasta2044 s-a întâmplat nu oricum şi nu potrivit cu modul de succesiune al celor mulţi, ci s-a săvârşit în chip tainic. Iar ca nu cumva el, auzind: „Dacă nu ţi s-ar fi dat”, să considere că era absolvit de orice vină, de aceea a zis: „Cel care M-a predat ţie mai mare păcat are”.
„Ei bine, dacă i s-a dat, nici el, nici aceia nu sunt răspunzători de învinuiri.” în zadar spui acestea; fiindcă aici „i s-a dat” înseamnă „i s-a îngăduit”; ca şi când ar fi zis: „El2045 [doar] a permis să se întâmple acestea; cu siguranţă, nu pentru aceasta voi sunteţi lipsiţi de viclenie”. L-a îngrozit prin cuvinte şi a oferit o apărare clară; de aceea el şi căuta să-L elibereze. Dar ei iarăşi strigau: „Dacă îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului”2046. Într-adevăr, de vreme ce n-au avut niciun folos când aduceau învinuiri din legea lor, se îndreaptă cu răutate către legile din afară, zicând: „Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului”. Şi unde S-a arătat Acesta tiran? De unde puteţi dovedi aceasta? Pe temeiul mantiei de purpură? Al diademei? Al înfăţişării? Al soldaţilor? Oare nu a umblat El mereu doar alături de cei doisprezece ucenici, vădind în toate umilinţă, şi în privinţa mâncării, şi a îmbrăcămintei, şi a locuinţei?
Dar, o, ce neruşinare şi ce temere inoportună! Căci Pilat, socotind că de-acum se află în pericol dacă trece cu vederea acestea, iese înaintea lor ca şi când ar cerceta fapta (căci „şederea”2047 indica aceasta); dar, nefăcând nicio cercetare, îl predă lor, crezând că îi va descumpăni. Iar [ca să afli] că făcea aceasta în acest scop, ascultă ce zice: „Iată împăratul vostru!”2048 Iar după ce ei au zis: „Răstigneşte-L!”2049, din nou a adăugat, zicând: „Să-L răstignesc pe împăratul vostru?”2050, iar ei strigau: „Nu avem împărat decât pe Cezarul”2051. De bunăvoie s-au supus pedepsei. De aceea şi Dumnezeu i-a predat, când ei cei dintâi s-au îndepărtat de purtarea Lui de grijă şi de
2044 Promovarea lui Pilat în funcţia de guvernator al iudeei (funcţie pe care o deţine din anul 26 până în anul 36).
2045 Dumnezeu-Tatăl.
2046 Ioan 19,12.
2047 Cf. Ioan 19,13.
2048 Ioan 19,14.
2049 Ioan 19,15.
2050 Ioan 19,15.
2051 Ioan 19,15.
405
ocrotirea Sa. Şi, după ce s-au lepădat într-un glas de împărăţia Lui, i-a lăsat să se prăbuşească prin sfaturile lor.
Totuşi cele spuse erau de ajuns să le oprească de-acum mânia. Dar se temeau ca nu cumva, eliberându-L, El iarăşi să adune mulţimile, şi făceau totul pentru [a evita] asta. Într-adevăr, cumplită este iubirea de stăpânire, cumplită şi îndeajuns să piardă sufletul! De aceea niciodată nu L-au ascultat. Pilat, în schimb, pe temeiul a puţine cuvinte, dorea să-L elibereze; ei însă stăruie, zicând: „Răstigneşte-L!”
„Şi de ce încercau să-L omoare în acest fel?” Pentru că această moarte era cea mai de ocară. Temându-se deci ca nu cumva după acestea să se facă vreo amintire despre El, îşi dau silinţa să-L conducă la pedeapsa cea blestemată, neştiind că, prin piedicile lor, adevărul este înălţat. Într-adevăr, [ca să afli] că aceasta era bănuiala lor, ascultă ce zic: „Noi am auzit că amăgitorul Acela a spus: «După trei zile Mă voi scula”2052. Pentru aceasta le agitau pe toate, răsturnându-le cu susul în jos, ca să le ruineze pe toate cele următoare; şi neîncetat strigau: „Răstigneşte-L!”, întrucât poporul dezordonat era stricat de conducătorii lui.
3. Noi însă nu doar să citim aceste lucruri, ci să le şi purtăm în cugetul nostru: coroana de spini, mantia, trestia, bătăile, lovirile peste obraz, scuipările, ocara. Căci acestea, dacă revenim la ele neîncetat, sunt de ajuns să coboare mânia. Chiar dacă suntem batjocoriţi, chiar dacă suferim vreo nedreptate, necontenit să zicem: „Nu este robul mai mare decât stăpânul său”2053; şi să aducem înaintea noastră, în mijlocul nostru, cele spuse de iudei, pe care le-au rostit înfuriindu-se şi zicând: „Ai demon”2054 şi: „Tu eşti samaritean”2055 şi: „Cu Beelzebul îi scoate pe demoni”2056. Căci de aceea El îndura toate acestea, ca noi să păşim pe urmele Lui şi să răbdăm bătăile de joc, cele care dintre [toate] defăimările ne întărâtă cel mai mult. Dar, cu toate acestea, El nu doar răbda aceste lucruri, ci şi făcea totul ca să-i izbăvească şi să-i scape pe cei care
2052 Matei 26, 63.
2053 Ioan 13,16.
2054 Ioan 8, 48.
2055 Ioan 8, 48.
2056 Luca 11,15.
406
săvârşeau acestea de pedeapsa pregătită lor. Căci şi pe apostoli i-a trimis pentru mântuirea lor. Într-adevăr, îi auzi zicând: „Ştim că din neştiinţă le-aţi săvârşit”2057 şi prin acestea trăgându-i la pocăinţă.
Pe acestea şi noi să le imităm! Căci nimic nu-L face pe Dumnezeu atât de milostiv ca iubirea de vrăjmaşi şi binefacerea faţă de ocărâtorii noştri. Când cineva te ocărăşte, nu privi la el, ci la demonul care-l mişcă, şi goleşte toată mânia îndreptată împotriva lui; ba să-ţi fie şi milă de el, care e mişcat de acela. Căci, dacă minciuna este de la diavol, cu mult mai mult mânierea în zadar e de-acolo. Când îl vezi pe cel care te ia în râs, gândeşte-te că diavolul e cel care-l mişcă. Fiindcă bătăile de joc nu sunt [proprii] creştinilor. Într-adevăr, cel căruia i s-a poruncit să se tânguiască şi care aude: „Vai, cei care râdeţi!”2058, apoi insultă şi îşi bate joc şi se aprinde [de mânie], e vrednic nu să fie ocărât de noi, ci să fie tânguit, căci şi Hristos S-a tulburat gândindu-Se la Iuda2059.
Aşadar, pe toate acestea să le practicăm prin fapte. Căci, dacă pe acestea nu le izbutim, degeaba şi zadarnic am venit în lume; ba mai degrabă chiar spre rău. Fiindcă nu este de ajuns credinţa pentru a intra în împărăţie, ci chiar prin aceasta ea poate să îi osândească pe cei care dovedesc o viaţă netrebnică. „Căci cel care ştie voia Domnului său şi nu o face va fi bătut mult”2060; şi din nou: „Dacă n-aş fi venit”, zice, „şi nu le-aş fi grăit, păcat n-ar fi avut”2061.
Deci ce fel de apărare vom avea noi, care, deşi ne aflăm înăuntrul palatului şi am fost învredniciţi să pătrundem în cele de nepătruns şi ne-am făcut părtaşi la tainele izbăvitoare de păcate, totuşi ne facem mai răi decât elinii, care nu s-au împărtăşit de nimic din acestea? Căci, dacă ei au dovedit o atât de mare filosofie de dragul slavei deşarte, noi trebuie cu mult mai mult să urmăm toată virtutea, pentru a bineplăcea lui Dumnezeu. Acum însă nu dispreţuim nici banii; dar aceia deseori au trecut cu vederea chiar viaţa lor şi, în războaie, şi-au dat copiii [ca jertfă] nebuniei
2057 Cf. Faptele 3,17.
2058 Luca 6, 25.
2059 Cf. Ioan 13, 21.
2060 Luca 12, 47.
2061 Ioan 15, 22.
407
demonilor2062 şi au despreţuit firea de dragul demonilor; noi însă [nu dispreţuim] nici argintul de dragul lui Hristos, nici mânia pentru a bineplăcea lui Dumnezeu, ci ne aprindem şi nu suntem într-o stare mai bună decât cei bolnavi de friguri. Şi, precum cei cuprinşi de boală2063 ard pe dinăuntru, aşa şi noi, ca şi când am fi năbuşiţi de-un foc, nu putem deloc să rezistăm poftei, sporind şi mânia, şi iubirea de bani.
Pentru acestea mă ruşinez şi sunt uluit, când îi văd între elini pe cei care trec cu vederea banii, iar între noi pe toţi cei ieşiţi din minţi. Căci, chiar dacă am putea găsi şi dintre aceştia pe unii care dispreţuiesc [banii], totuşi sunt cuprinşi de altele, de furie şi de invidie; şi greu lucru este să găseşti o filosofie curată. Iar motivul este că nu ne sârguim să ne luăm leacurile din Scripturi, nici nu luăm seama la ele cu străpungere şi cu durere şi cu suspinare, ci la întâmplare, dacă avem vreun răgaz. De aceea, când vine grămada multă de griji omeneşti inundă totul şi, dacă rezultase vreun câştig, îl distruge. Într-adevăr, dacă cineva, având o rană, apoi punând peste ea o doctorie, nu ar lega-o cu grijă, ci ar lăsa-o să cadă şi ar expune rana sa apei şi prafului şi zăpuşelii şi altora nenumărate care pot să-o irite, nu i se va întâmpla nimic mai bun; dar nu din cauza slăbiciunii doctoriilor, ci din cauza propriei sale uşurătăţi. Aceasta şi nouă ni se întâmplă de obicei, când luăm seama puţin la dumnezeieştile cuvinte, dar ne expunem în întregime şi neîncetat [grijilor] vieţii. Căci în felul acesta orice sămânţă e înăbuşită2064 şi toate devin neroditoare.
Aşadar, ca să nu se întâmple asta, să privim un pic cu ochii larg deschişi, să ridicăm ochii la cer şi să ne aplecăm spre mormintele şi spre sicriele celor plecaţi. Căci şi pe noi ne aşteaptă acelaşi sfârşit şi însăşi nevoia plecării deseori ni se iveşte înaintea serii. Să ne pregătim, dar, pentru această ieşire. Într-adevăr, ne trebuie şi multe provizii, căci acolo este şi multă arşiţă, multă uscăciune, mult pustiu. Nu-i cu putinţă să ne odihnim într-un han, nu-i cu putinţă să cumpărăm ceva, dacă nu le-am luat pe toate de-aici. Ascultă, de pildă, ce zic fecioarele: „Duceţi-vă la cei
2062 Cf. 4 Regi 3, 27; vezi şi legenda Ifigeniei (pusă în scenă de EURIPIDE, Iphigenia inAulis), sacrificată de propriul ei tată pentru a o îmbuna pe zeiţa Artemis.
2063 Lit. „de starea de rău”.
2064 Cf. Matei 13, 7.
408
care vând”2065; dar, plecând, n-au găsit. Ascultă ce spune Avraam: „între noi şi voi e o prăpastie”2066! Ascultă ce zice Iezechiel despre ziua aceea: „Noe şi Iov şi Daniel nu-i vor scăpa pe fiii lor”2067.
Dar fie ca noi să nu auzim aceste cuvinte, ci, luând de-aici proviziile suficiente pentru viaţa cea veşnică, să privim cu îndrăznire la Domnul nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună şi Sfântului Duh, fie slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
2065 Matei 25, 9.
2066 Luca 16, 26.
2067 Cf. Iezechiel 14,14,16.
Omilia 85
„Deci atunci Pilat L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi L-au luat pe Iisus şi L-au condus. Şi, purtându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă «al Căpăţânii, iar pe evreieşte «Golgota, unde L-au răstignit.” (Ioan 19,16-18)
1. Reuşitele sunt groaznic de puternice în a-i doborî şi a-i induce în eroare pe cei fără luare-aminte. Astfel şi iudeii, care la început se bucurau de ajutorul lui Dumnezeu, căutau legea împărăţiei neamurilor, iar în pustiu după [primirea] manei îşi aminteau de cepe2068. În acelaşi fel şi aici, refuzând împărăţia lui Hristos, o chemau de partea lor pe cea a Cezarului. De aceea El a şi pus peste ei un împărat, potrivit cu hotărârea lor.
Deci, când Pilat a auzit acestea2069, L-a predat lor ca să-L răstignească; foarte nesăbuit! Căci, când el trebuia să întrebe dacă Hristos S-a sârguit să instaureze tirania, a dat sentinţa doar de frica lor. Totuşi, ca el să nu simtă această [frică], Hristos, luând-o înainte, îi zice: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”2070. Dar el, dându-se cu totul [intereselor] prezente, nu a vrut să filosofeze nimic măreţ, deşi visul femeii sale era destul ca să-l înspăimânte2071. Dar prin nimic din acestea nu s-a făcut mai bun, nici nu a privit la cer, ci L-a predat.
Iar ei au pus peste El crucea, ca peste [cineva] de-acum condamnat. Căci priveau chiar lemnul ca pe ceva blestemat şi nu acceptau nici să-l atingă. Tot aşa s-a întâmplat în preînchipuire, căci şi Isaac a purtat lemnele2072. Dar atunci jertfa s-a oprit până la
2068 Cf. Numerii 11, 5.
2069 Cf. Ioan 19,15: „Nu avem împărat decât pe Cezarul”.
2070 Ioan 18, 36.
2071 Cf Matei 27, 19.
2072 Cf. Facerea 22, 6.
410
voinţa tatălui (pentru că era o preînchipuire); acum însă a înaintat şi spre fapte, căci era adevărul [însuşi].
Şi a venit la locul Căpăţânii. Unii spun că aici a murit şi zace Adam; şi că, în locul în care moartea a împărăţit, acolo Iisus a înălţat şi trofeul. Căci El înainta purtând crucea, anume chiar trofeul împotriva tiraniei morţii; şi, precum învingătorii, aşa şi El ducea pe umeri simbolul victoriei. Într-adevăr, ce dacă iudeii rânduiau acestea tocmai cu o intenţie contrară? îl răstignesc şi alături de tâlhari, chiar prin aceasta împlinind fără voia lor prorocia. Căci, cele pe care ei le făceau spre ocara Lui, acestea slujeau adevărului; ca să afli cât de mare este puterea Lui. Căci şi aceasta prorocul a prevestit-o din vechime: „Cu cei fărădelege a fost socotit”2073.
Prin urmare, demonul voia să umbrească ceea ce se întâmpla, dar n-a putut. Într-adevăr, au fost răstigniţi cei trei, dar numai Iisus a strălucit, ca să afli că puterea Lui lucra totul. Totuşi, când cei trei erau pironiţi pe cruce, atunci se petreceau minunile2074; dar, cu toate acestea, nimeni nu a atribuit nimic din cele întâmplate vreunuia dintre aceia, ci doar lui Iisus; astfel, uneltirea diavolului a devenit neputincioasă şi totul s-a întors împotriva capului său. Căci, chiar dintre cei doi, unul s-a mântuit2075. Aşadar, nu doar că nu a insultat slava Celui răstignit, ci a şi contribuit la [sporirea ei] nu puţin; fiindcă nu era mai prejos decât clătinarea pietrelor faptul că El a schimbat un tâlhar pe cruce şi l-a condus în Rai.
„Iar Pilat a scris şi un titlu”2076, deopotrivă răzbunându-se pe iudei şi luând apărarea lui Hristos. Căci, de vreme ce L-au dat ca pe un netrebnic şi încercau să confirme această sentinţă prin asocierea Lui cu tâlharii, ca de-acum să nu mai fie cu putinţă proferarea de acuze viclene şi învinuirea Lui ca un netrebnic şi viclean, închizând gurile lor şi ale tuturor celor care voiau să-L învinuiască şi arătând că s-au ridicat împotriva propriului lor împărat, ca [scrise] pe un trofeu, aşa a aşezat literele care dădeau glas strălucitor şi vădeau biruinţa şi propovăduiau împărăţia, chiar dacă nu în deplinătatea ei. Şi acest lucru l-a făcut vădit nu doar într-o singură limbă, ci în trei graiuri. Fiindcă, de vreme ce mulţi erau
2073 Isaia 53,12.
2074 Cf. Matei 27, 51-52.
2075 Cf. Luca 23, 43.
2076 Ioan 19,19.
411
probabil amestecaţi printre iudei din pricina sărbătorii, ca nimeni să nu fie necunoscător al apărării Lui, a inscripţionat nebunia iudeilor în toate graiurile. Căci îl invidiau chiar şi răstignit.
„Totuşi cu ce vă rănea acest lucru? Cu nimic. Fiindcă, dacă era muritor şi slab şi urma să Se stingă, de ce v-aţi temut de literele care afirmau că este împăratul iudeilor?” Iar ei ce spun? Au zis: „El a zis [asta]2077. Căci acum pare a fi o declaraţie şi o sentinţă generală. Dar, dacă s-ar adăuga: «Acela a zis, s-ar arăta că învinuirea se datora cutezanţei şi înfumurării Lui”. Pilat însă nu s-a răzgândit, ci a păstrat decizia anterioară. Şi chiar din aceasta nu puţin lucru se iconomiseşte, ci totul. Căci, întrucât lemnul crucii a fost îngropat fiindcă nimeni nu se sârguia să-l ridice, şi din cauză că frica îi apăsa, şi din cauză că cei care credeau se grăbeau spre alte lucruri urgente şi întrucât urma ca peste vremi să fie căutat, iar pentru că era probabil ca cele trei cruci să zacă laolaltă, ca cea a Stăpânului să nu fie necunoscută, a fost vădită tuturor, întâi prin faptul că ea zăcea la mijloc, apoi şi din titlu, căci cele ale tâlharilor nu aveau titluri.
Iar soldaţii au împărţit hainele Lui, dar nu şi cămaşa. Ia seama pretutindeni la prorociile împlinite prin cele lucrate în chip viclean! Căci şi aceasta fusese prevestită din vechime. Deşi cei răstigniţi erau trei, totuşi cele ale prorociilor se împlineau în cazul Lui. Căci de ce n-au făcut acest lucru şi în cazul celorlalţi, ci doar în cazul Lui? Iar tu cercetează-mi exactitatea prorociei! Căci prorocul a precizat nu doar ceea ce-au împărţit, ci şi ceea ce n-au împărţit. Aşadar, pe unele şi le-au împărţit, dar cămaşa nu şi-au împărţit-o, ci fapta au încredinţat-o sorţilor. Iar [cuvintele]: „Ţesută de sus”2078 nu sunt puse fără motiv, ci unii spun că prin acestea se indică o alegorie, anume că Cel răstignit nu era om simplu, ci avea şi dumnezeirea de sus.
2. Alţii spun că evanghelistul înfăţişează forma cămăşii2079. Căci, întrucât în Palestina se pun laolaltă două făşii de pânză şi astfel se ţes hainele, Ioan, ca să indice că de felul acesta era cămaşa2080,
2077 Cf. Ioan 19, 21.
2078 Ioan 19, 23.
2079 Lit. un diminutiv: „tunicuţei” sau „tunicii scurte” (XITOVIOKOC;).
2080 O explicaţie care contrazice textul biblic: „Dar cămaşa era fără cusătură” (Ioan 19, 23). Intenţia evanghelistului a fost probabil de a indica tocmai calitatea lui Hristos de Mare Preot, întrucât acest tip de tunică fără cusătură era specific arhiereilor iudei, fapt confirmat de Iosif Flaviu: „Această tunică nu-i întocmită din două bucăţi şi nu are cusături nici la umăr, nici în părţi, fiind un singur veşmânt ţesut pretutindeni din acelaşi fir” (FLAVIUS IOSEPHUS, Antichităţi iudaice, vol. I, traducere de Ion Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, III, 7, 4, p. 150). Cf. Henri LECLERQ, „Tuniques sans coutures”, în DACL 17 (1953), 2820-2824.
Unitatea cămăşii necusute a Mântuitorului a fost tratată în literatura patristică şi ca un simbol al unităţii Bisericii: „Nu poate deţine cămaşa lui Hristos cel care împarte şi divide Biserica lui Hristos” (SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI, De unitate Ecclesiae, 7, în PL 4, 505A) sau al unităţii credinţei: „Căci cămaşa, adică credinţa, nu a putut fi împărţită, pentru că nu e deţinută în parte de fiecare, ci este comună tuturor” (SFÂNTUL AMBROZIE DE MEDIOLANUM, Expositiones evangelii secundum Lucam, 10, 119, în PL 15, 1833C). O discuţie pe larg despre exegeza patristică la Ioan 19, 23 se găseşte la Michel AUBINEAU, „La Tunique sans Couture du Christ: Exegese patristique de Jean 19.23-24”, în: Patrick GRANFIELD, Josef A. JUNGMANN, Kyriakon: Festschrift Johannes Quasten, vol. 1, 1970, pp. 100-127.
412
zice: „Ţesută de sus”; iar mie îmi pare că zice aceasta ca să dea de înţeles sărăcia veşmintelor Lui şi că, precum în toate celelalte, aşa şi în privinţa îmbrăcămintei El urmărea o înfăţişare simplă2081. „Şi soldaţii făceau acestea.”2082
Iar Cel răstignit o încredinţează ucenicului pe Maica Lui, învăţându-ne ca, până la ultima suflare, să arătăm întreaga grijă pentru părinţi. Aşadar, când L-a tulburat la vreme nepotrivită, îi zice: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie?”2083 şi: „Cine este mama Mea?”2084; aici însă dovedeşte multa Lui iubire şi o încredinţează ucenicului pe care îl iubea. Iarăşi Ioan se ascunde, smerindu-se; căci, dacă ar fi vrut să se mândrească, ar fi adăugat şi pricina pentru care era iubit, căci probabil chiar era una mare şi minunată. Dar pentru ce El nu vorbeşte cu Ioan nimic altceva, nici
2081 Pentru Sfântul Chiril al Alexandriei, cămaşa simbolizează înţelepciunea de negrăit a Domnului, „prin care avea să mântuiască cele patru părţi ale lumii. Căci cele patru părţi ale lumii au împărţit sfânta îmbrăcăminte a Cuvântului, adică trupul Lui, care a rămas neîmpărţit. Unul-Născut, împărţit în părţi mici, va sfinţi, prin câte una, sufletul fiecărui om împreună cu trupul, prin Trupul Său […]. Şi nu se va greşi cu nimic, adăugându-se că, dacă cineva a luat cămaşa ţesută de sus ca un întreg nesfâşiat, în înţelesul ei mai înalt se indică Sfântul Trup al lui Hristos, pentru alcătuirea lui unitară, fără unirea şi contribuţia bărbatului şi femeii, fiind ţesut în forma cuvenită prin lucrarea şi puterea de sus a Duhului” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 12, 1, trad. cit., pp. 1123-1124). Pentru Fericitul Augustin, cele patru părţi simbolizează Biserica răspândită pe întinsul pământului, iar cămaşa semnifică iubirea care uneşte toate părţile Bisericii de pretutindeni (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 118,1).
2082 Ioan 19, 24.
2083 Ioan 2, 4.
2084 Matei 12, 48.
413
nu-l mângâie, deşi era îndurerat? Fiindcă nu era vreme potrivită pentru mângâierea prin cuvinte. Iar pe lângă aceasta, nu era puţin lucru pentru el faptul de a fi cinstit cu o cinste ca aceasta şi de a primi răsplata statorniciei sale.
Tu însă cercetează-mi cum, chiar răstignit fiind, El le făcea pe toate fără tulburare, vorbind cu ucenicul despre Maica Lui, împlinind prorociile, înfăţişând tâlharului nădejdi bune. Totuşi, înainte să fie răstignit, Se arată asudând, neliniştindu-Se, temându-Se. Aşadar, ce înseamnă acest lucru? Nimic dificil, nimic neclar. Căci acolo s-a arătat slăbiciunea firii [omeneşti], aici însă se vădea abundenţa puterii Sale. Pe de altă parte, prin acestea amândouă ne învaţă ca, şi dacă ne-am tulbura înaintea celor cumplite, să nu dăm înapoi pentru aceasta din faţa necazurilor; iar, când intrăm în luptă, pe toate să le socotim foarte lesne şi uşoare.
Să nu tremurăm, dar, din pricina morţii! într-adevăr, sufletul are prin fire dragostea de viaţă; dar în final ţine de noi dacă dezlegăm lanţurile lui şi îi slăbim pofta sau dacă le legăm şi o facem mai tiranică. Căci, precum avem pofta împreunării trupeşti, dar, când practicăm filosofia, îi slăbim tirania, aşa se întâmplă şi în privinţa vieţii. Fiindcă, după cum Dumnezeu a aşezat pofta trupească în facerea de copii, pentru a sprijini succesiunea [generaţiilor] noastre, dar neîmpiedicându-ne să călătorim pe calea mai înaltă a înfrânării, aşa a sădit şi dragostea de viaţă, împiedicându-ne să ne sinucidem, dar neoprindu-ne de la dispreţuirea vieţii de acum.
Iar noi, ştiind acestea, trebuie să păstrăm măsurile şi să nu mergem vreodată de la sine la moarte, chiar dacă ne-ar cuprinde mii şi mii de lucruri cumplite; nici, când suntem traşi [la moarte] pentru cele bineplăcute lui Dumnezeu, să nu dăm înapoi şi să şovăim, ci, prinzând curaj, să ne dezbrăcăm [gata de luptă]2085, cinstind viaţa viitoare mai degrabă decât cea prezentă.
„Şi femeile stăteau lângă cruce”2086; genul mai slab s-a arătat atunci mai bărbătesc; astfel, toate erau de-acum preschimbate. Iar El, încredinţând-o [ucenicului] pe Maica Lui, îi zice: „Iată fiul tău”2087. Vai, ce cinste! Cu câtă cinste l-a cinstit pe ucenic! Căci,
2085 Metafora dezbrăcării este una atletică şi trimite la pregătirea luptătorilor înaintea încleştării (dezbrăcarea, ungerea cu ulei ş.a.). „Dezbrăcarea” ca metaforă a intrării în lupta cu moartea apare şi în Omilia 75, 5; cf. Omilia 79, 3.
2086 Cf. Ioan 19, 25.
2087 Ioan 19, 26.
414
întrucât El de-acum pleca, a predat-o ucenicului ca el să-i poarte de grijă. Într-adevăr, de vreme ce era de aşteptat ca ea, fiindcă era mamă, să fie îndurerată şi să caute ocrotire, pe bună dreptate o încredinţează celui iubit. Acestuia îi spune: „Iată mama ta”2088. Şi zicea acestea ca să-i unească pe ei în iubire; ceea ce şi ucenicul înţelegând, a luat-o la sine.
într-adevăr, de ce nu a pomenit de nicio altă femeie, cu toate că şi alta stătea [lângă cruce]2089? Pentru a ne învăţa să acordăm [grijă] mai mare mamelor noastre. Căci, precum atunci când părinţii ni se împotrivesc în cele duhovniceşti, nu trebuie nici să ştim de ei, la fel, când nu ne împiedică, trebuie să le acordăm tot ceea ce li se cuvine şi să îi preferăm înaintea altora, pentru că ne-au născut, pentru că ne-au crescut, pentru că au îndurat mii şi mii de lucruri cumplite. Şi în felul acesta El amuţeşte neruşinarea lui Marcion2090. Căci, dacă El nu S-ar fi născut după trup, nici nu ar fi avut o mamă, pentru ce poartă o grijă atât de mare doar de ea?
„După acestea, ştiind Iisus că toate s-au împlinit…”2091, anume că nimic nu lipseşte iconomiei. Căci pretutindeni S-a sârguit să arate că această moarte este nouă, dacă totul stătea în autoritatea Celui care murea şi moartea venea asupra trupului Său nu mai înainte ca El să o dorească; şi o dorea după ce a împlinit toate. Pentru aceasta şi zicea: „Putere am să îmi pun sufletul şi putere am să-l iau iarăşi”2092. Ştiind deci că toate sunt împlinite, zice: „Mi-e sete”2093, aici iarăşi împlinind o prorocie.
Tu însă gândeşte-mi-te la mârşăvia celor care stăteau de faţă! într-adevăr, chiar de-am avea mii şi mii de vrăjmaşi şi am suferi cele de neîndurat, când îi vedem murind, ne înduplecăm; aceştia însă nici aşa n-au făcut pace cu El, nici n-au fost îmblânziţi de cele văzute, ci se sălbăticeau mai mult şi sporeau batjocura; şi, aducându-I oţet într-un burete, aşa îl adăpau, precum li se dă [de obicei] condamnaţilor; căci de aceea şi trestia de isop era lângă ei.
2088 Ioan 19, 27.
2089 Cf. Ioan 19, 25.
2090 Marcion considera că Hristos nu S-a născut în trup şi nu a avut o familie. De aceea, eliminase din Evanghelia sa toate relatările despre copilăria lui Iisus (cf. A. VON HARNACK, Marcion: l’evangile du Dieu…, pp. 88-89).
2091 Ioan 19, 28.
2092 Ioan 10,18.
2093 Ioan 19, 28.
415
Aşadar, după ce a luat, zice: „S-a împlinit”2094. Ai văzut că pe toate le făcea netulburat şi cu autoritate? Iar ceea ce urmează arată aceasta. Căci, după ce a împlinit totul, „plecându-Şi capul” (căci acesta nu a fost ţintuit), „Şi-a dat duhul”2095, adică Şi-a dat [ultima] suflare. Totuşi expirarea nu se întâmplă după plecarea capului; dar aici e contrar. Căci nu după ce a expirat Şi-a plecat capul, lucru care se întâmplă în cazul nostru, ci, după ce Şi-a plecat capul, atunci a expirat. Prin toate acestea evanghelistul ne-a arătat că El era Domn al tuturor.
3. Dar din nou iudeii, care înghiţeau cămila şi strecurau ţânţarul2096, deşi au săvârşit o îndrăzneală atât de mare, erau riguroşi cu privire la zi. Căci, „de vreme ce era acum vineri, ca să nu rămână trupurile pe cruce, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor”2097. Vezi cât de puternic este adevărul? Prin cele pentru care ei se sârguiesc, prin acestea se îndeplineşte prorocia. Fiindcă, din acestea, însăşi o altă prevestire dobândeşte prin ei împlinirea. Căci, venind soldaţii, au zdrobit fluierele picioarelor celorlalţi, nu însă şi pe-ale lui Hristos. Dar, cu toate acestea, ca să-i mulţumească pe iudei, au împuns coasta Lui cu o suliţă şi necinsteau de-acum trupul cel mort.
O, intenţie mârşavă şi blestemată! Dar nu te tulbura, nici nu te mâhni, iubitule! Căci cele pe care le făceau dintr-o voinţă vicleană, acestea luptau de partea adevărului. Căci era o prorocie care tocmai din această pricină zicea: „Vor privi la Cel pe care L-au împuns”2098. Şi nu doar asta, ci tocmai ceea ce ei au îndrăznit devenea o dovadă în favoarea credinţei pentru cei care vor fi necredincioşi, bunăoară pentru Toma şi cei ca el.
Iar cu aceasta se săvârşea şi o taină de negrăit. Căci „au ieşit sânge şi apă”2099. Nu fără motiv, nici la întâmplare au ieşit aceste izvoare, ci pentru că prin acestea amândouă este întemeiată Biserica. Iar cei iniţiaţi în taine ştiu [asta], fiind renăscuţi prin apă, iar prin sânge
2094 Ioan 19, 30.
2095 Ioan 19, 30.
2096 Cf. Matei 23, 24.
2097 Ioan 19, 31.
2098 Ioan 19, 37; cf. Zaharia 12,10.
2099 Ioan 19, 34.
416
fiind hrăniţi din Sângele şi Trupul Lui2100. De-aici tainele îşi au începutul, ca, atunci când te apropii de potirul cel înspăimântător, ca şi cum ai bea din însăşi coasta Lui, aşa să te apropii.
„Şi cel care a văzut aceasta a mărturisit şi mărturia lui e adevărată”2101, adică: „Nu de la alţii am auzit, ci eu însumi, fiind de faţă, am văzut şi mărturia mea este adevărată”; şi pe bună dreptate! Căci relatează despre o insultă care avea loc; nu relatează ceva măreţ şi minunat, ca să suspectezi istorisirea lui; din contră, el, închizând gurile ereticilor şi prevestind tainele viitoare şi privind îndeaproape la comoara aflată în ele, este foarte riguros cu privire la ce s-a întâmplat.
Dar se împlineşte şi acea prorocie: „Os de-al Lui nu se va zdrobi”2102. Căci, chiar dacă aceasta s-a spus despre mielul iudeilor, totuşi prefigurarea a precedat adevărul şi s-a împlinit mai mult în cazul Lui. De aceea l-a şi pus înainte pe proroc. Căci, de vreme ce, peste tot înfăţişându-se pe sine ca martor2103, nu părea că este vrednic de crezare, îl aduce de faţă pe Moise, zicând că aceasta nu se petrecea orişicum, ci fusese prescrisă din vechime. Şi aceasta înseamnă ceea ce s-a scris: „Os de-al Lui nu seva zdrobi”.
Şi din nou adaugă prorocului mărturia sa proprie: „Iar acestea le-am spus”, zice, „ca să aflaţi că multă este înrudirea prefigurării cu adevărul”. Vezi cât de mult se sârguieşte să facă crezut ceea ce părea a fi de ocară şi ruşinos? Căci faptul că soldatul a necinstit chiar trupul mort era cu mult mai rău decât Răstignirea. „Cu toate acestea însă”, zice, „şi pe acestea le-am spus, le-am spus chiar cu multă sârguinţă, «ca să credeţi2104. Nimeni, dar, să nu fie necredincios, nici, ruşinându-se, să lovească cele ale noastre. Căci mai ales cele care par a fi cele mai de ocară, acestea sunt laudele bunătăţilor noastre”.
2100 Aceeaşi interpretare este dată şi de Sfântul Chiril al Alexandriei: „Dumnezeu ne-a rânduit acest fapt ca pe un chip şi început al Tainei împărtăşaniei şi al Sfântului Botez. Căci Sfântul Botez a fost instituit de Hristos şi puterea Tainei împărtăşaniei a pornit din Sfântul lui Trup” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 12,1, trad. cit., p. 1135).
2101 Ioan 19, 35.
2102 Ioan 19, 36; cf. Ieşirea 12, 46.
2103 Lit. „la mijloc”, „în văzul tuturor”.
2104 Ioan 19, 35.
417
„După acestea, venind Iosif din Arimateea, care era ucenic”2105, nu dintre cei doisprezece, ci poate dintre cei şaptezeci. Căci de-acum, socotind ei2106 că mânia lor se stinsese prin Răstignire, s-au apropiat cu îndrăzneală şi se îngrijeau de îngropare. Deci, venind [Iosif], cere îngăduinţă de la Pilat, iar acela îi dă. Căci de ce nu i-ar fi [dat]? I se alătură şi Nicodim şi face o înmormântare scumpă. Fiindcă încă se raportau la El ca la un simplu om. Şi aduc aceste aromate care pot în special prin natura lor să conserve trupul pentru mult [timp] şi nu îngăduie să-l dea repede putrezirii; faptă care aparţinea unora ce nu-şi închipuiau nimic măreţ despre El; totuşi dovedeau multă iubire.
Dar cum niciunul din cei doisprezece nu a venit, nici Ioan, nici Petru, nici vreun altul dintre cei de seamă? Iar ucenicul2107 nici nu ascunde aceasta. Într-adevăr, dacă cineva ar invoca frica de iudei, şi aceia2108 erau stăpâniţi de aceeaşi frică; „căci şi el”, zice, „era într-ascuns de frica iudeilor”2109. Şi n-ar putea să spună cineva că a făcut aceasta pentru că-i dispreţuia [pe iudei] cu tărie, ci, deşi el însuşi se temea, totuşi s-a apropiat.
Dar Ioan, care era de faţă şi care, totodată, L-a văzut dându-Şi [ultima] suflare, nu a făcut nimic de felul acesta. Ce înseamnă deci? îmi pare că [Iosif] era dintre cei foarte însemnaţi (şi e limpede din cele de îngropare) şi că era cunoscut lui Pilat; din această [cauză] a şi primit favoarea. Şi de-acum îl îngroapă, nu ca pe un osândit, ci după obiceiul iudeilor, cu cheltuială, ca pe cineva măreţ şi minunat.
4. Totuşi, întrucât erau constrânşi de timp (căci moartea Lui s-a petrecut la ceasul al nouălea, apoi, între timp, cât au mers la Pilat şi au coborât trupul, e probabil să-i fi prins seara, când nu era îngăduit să lucreze), îl aşază în mormântul din apropiere. Faptul că este aşezat într-un mormânt nou2110, în care nimeni nu mai fusese
2105 Ioan 19, 38.
2106 Iosif şi Nicodim (cf. Ioan 19, 39).
2107 Evanghelistul.
2108 Iosif şi Nicodim.
2109 Cf. Ioan 19, 38.
2110 Pentru Sfântul Chiril al Alexandriei, mormântul nou, aflat de asemenea într-o grădină (c Ioan 19, 41, în legătură cu Ioan 18,1), trimite din nou la simbolul Raiului, arătându-ne că „moartea lui Hristos s-a făcut pentru noi pricinuitoare şi început al intrării noastre în Rai. Căci El a intrat acolo ca un Înainte-Mergător pentru noi […]. Iar faptul că mormântul era nou înseamnă trecerea neobişnuită şi nouă de la moarte la viaţă şi înnoirea sufletelor noastre, pe care Hristos ne-a adus-o, prin care învingem stricăciunea” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 12,1, trad. cit., p. 1136).
418
pus, se datorează iconomiei Sale, ca să nu se creadă că s-a petrecut învierea altcuiva aşezat cu El; şi ca ucenicii să poată veni cu uşurinţă şi să se facă privitori ai celor întâmplate, întrucât locul era aproape; şi ca nu doar ei să fie martori ai îngropării, ci şi vrăjmaşii Lui. Căci punerea peceţilor pe mormânt şi aşezarea de soldaţi ca paznici acolo mărturiseau îngroparea; într-adevăr, Hristos S-a sârguit ca acest lucru să se mărturisească nu mai puţin decât învierea. De aceea şi ucenicii arată multă râvnă pentru aceasta, anume pentru a arăta că El a murit. Căci întreg timpul scurs mai apoi avea să confirme învierea; dar aceea2111, dacă atunci ar fi fost umbrită şi nu ar fi fost foarte vădită, ar fi urmat să ştirbească relatarea despre înviere. Dar nu doar pentru acestea s-a întâmplat ca El să fie pus aproape, ci şi ca să se arate mincinoasă relatarea despre furt2112.
„Iar în ziua întâi a săptămânii (adică duminica), fiind dimineaţă adâncă, Maria Magdalena vine la mormânt foarte devreme şi vede piatra ridicată de pe mormânt.”2113 De bună seamă, El a înviat când şi piatra, şi peceţile erau aşezate. Dar, de vreme ce trebuia ca şi ceilalţi să fie pe deplin încredinţaţi, mormântul se deschide după înviere şi astfel este crezut ce s-a întâmplat.
Acest lucru2114 deci a mişcat-o şi pe Maria. Căci, având o iubire foarte mare pentru învăţătorul, după ce a trecut sâmbăta, nu a răbdat să se odihnească, ci a venit dimineaţa devreme, vrând să găsească o oarecare alinare de la loc. Când a văzut locul şi piatra ridicată, nu a intrat, nici nu s-a aplecat să privească, ci a alergat la ucenici, din multă iubire. Fiindcă aceasta era ceea ce ea râvnea, anume voia cu multă grabă să afle ce s-a întâmplat cu trupul Lui. Căci şi alergarea ei voia asta, şi cuvintele ei exprimau asta. Într-adevăr, zice: „L-au luat pe Domnul Meu şi nu ştiu unde L-au pus”2115. Vezi cum nu ştia încă ceva limpede despre înviere, ci credea că se petrecuse o mutare a trupului, şi vesteşte totul în mod simplu ucenicilor? Iar evanghelistul nu a lipsit-o pe femeie de un elogiu atât
2111 Moartea Lui.
2112 Cf. Matei 28,13-14.
2113 Ioan 20,1.
2114 Vederea mormântului deschis.
2115 Ioan 20,13.
419
de mare, nici nu a socotit o ruşine faptul că ei au aflat acestea mai întâi de la ea, ca una care priveghease; astfel, din purtările sale, pretutindeni străluceşte dragostea lui de adevăr.
Aşadar, după ce a venit şi le-a zis acestea, auzind ei, cu multă sârguinţă se înfăţişează la mormânt şi privesc giulgiurile zăcând; ceea ce era un semn al învierii. Căci, dacă cineva L-ar fi mutat, nu ar fi făcut aceasta dezbrăcându-I trupul; nici, dacă L-ar fi furat, nu s-ar fi îngrijit de acest lucru, încât să ridice mahrama şi să o înfăşoare şi să o pună într-un loc2116. Dar cum? Ar fi luat trupul aşa cum era. Într-adevăr, pentru aceasta Ioan, luând-o înainte, spune că El a fost îngropat cu multă smirnă, care lipeşte giulgiurile de trup nu mai puţin decât plumbul, pentru ca, atunci când auzi că mahrama2117 zăcea de-o parte, să nu-i rabzi pe cei care zic că a fost furat. Căci hoţul nu ar fi fost atât de lipsit de minte încât să cheltuiască atâta sârguinţă pentru un lucru de prisos. Într-adevăr, pentru ce ar fi lăsat mahrama? Şi cum ar fi scăpat neobservat făcând asta? Fiindcă probabil ar fi cheltuit mult timp şi, întârziind şi zăbovind, ar fi fost prins în fapt. Şi de ce şi giulgiurile zac într-o parte, iar mahrama înfăşurată în altă parte? Ca să afli că fapta, anume punerea şi înfăşurarea acelora într-o parte, iar a acesteia în alta, nu aparţinea unor grăbiţi, nici unor tulburaţi. Din aceasta2118 au crezut în înviere.
De aceea, Hristos Se arată lor mai apoi, ca unora care erau încredinţaţi pe temeiul vederii. Aşadar, observă şi aici lipsa de îngâmfare a evanghelistului, cum mărturiseşte acribia cercetării lui Petru! Căci Ioan, venind înaintea lui Petru şi văzând giulgiurile zăcând, nu iscodeşte nimic mai mult, ci se dă înapoi; acela2119 însă, înflăcăratul, venind mai înăuntru, pe toate le-a privit cu de-amănuntul şi a văzut ceva mai mult, şi atunci acesta2120 a fost chemat la privelişte. Căci, intrând după acela, a văzut cele de îngropare zăcând şi fiind separate. Într-adevăr, faptul de a le separa şi de a le pune unele într-o parte şi altele înfăşurate în altă parte aparţinea cuiva care lucra cu grijă, iar nu cuiva tulburat, [care lucra] la întâmplare.
2116 Cf. Ioan 20, 7.
2117 Lit. la plural: „mahramele” (oouSdpia termen, de altfel, împrumutat din lat. sudarium, care s-a păstrat până odinioară şi în româna veche sub forma „sudar”).
2118 Din modul ordonat în care giulgiurile şi mahrama erau aşezate.
2119 Petru.
2120 Ioan.
420
5. Tu însă, când auzi că Stăpânul a înviat gol, încetează nebunia faţă de înmormântare! Căci ce înseamnă această cheltuială de prisos şi nefolositoare, care aduce multă pagubă celor îndoliaţi şi niciun câştig celui plecat, ci, dacă trebuie să zic ceva, chiar vătămare? Fiindcă multa cheltuială a înmormântării a devenit adesea cauza jefuirii mormintelor şi a făcut ca cel îngropat cu grijă să fie azvârlit gol şi neîngropat.
Dar, o, ce slavă deşartă! Câtă tiranie arată ea chiar şi în durere, câtă nerozie! De pildă, mulţi să nu fie aceasta! -, sfâşiind pânzele acelea fine şi umplându-le cu multe aromate, ca să fie de două ori nefolositoare celor care batjocoresc [mortul], aşa le-au predat pământului. Deci nu aparţin acestea unor nebuni, nu aparţin acestea unor smintiţi? Să-şi arate [cineva] iubirea de cinste şi iarăşi să o nimicească? „Da”, zice, „se meşteşugesc toate acestea, pentru ca ele să zacă în siguranţă lângă mort”. Dar ce? Dacă prădătorii de morminte nu le vor lua, oare nu le vor lua moliile şi viermii? Şi ce? Dacă moliile şi viermii nu le vor lua, oare timpul şi putrejunea nu le vor distruge?
Să presupunem însă că nici prădătorii de morminte, nici moliile, nici viermii, nici timpul, nici nimic altceva nu le distrug pe cele care zac, ci că, pe de o parte, trupul rămâne neatins până la înviere, iar pe de alta, însăşi aceste [pânze] se păstrează noi şi proaspete şi fine; care-i folosul de-aici pentru cei plecaţi, când trupul seva scula gol, iar acestea vor rămâne aici şi nimic nu ne va ajuta în privinţa acelor socoteli2121?
„Aşadar, pentru ce”, zice, „s-au făcut ele2122 în cazul lui Hristos?” Mai presus de toate, nu compara acestea cu cele omeneşti; fiindcă şi desfrânata vărsa mir pe sfintele Lui picioare. Iar dacă trebuie să zicem şi despre acestea, întâi ele se întâmplau pentru că cei care le făceau nu ştiau învăţătura despre înviere. De aceea spune: „Precum iudeii aveau obiceiul”2123. Căci cei care L-au cinstit pe Hristos nu erau dintre cei doisprezece, ci aceia erau cei care îl cinsteau nu cu tărie. Într-adevăr, cei doisprezece îl cinsteau nu în acest fel, ci prin moarte şi junghiere şi prin primejdiile pentru El. Desigur, şi aceea era o cinste, dar cu mult mai mică decât aceasta de care am vorbit.
2121 Pe care le avem de dat la Judecata de apoi.
2122 Cheltuielile şi grija pentru înmormântarea Domnului.
2123 Ioan 19, 40.
421
Dar, pe de altă parte ceea ce am zis -, acum cuvântarea noastră este despre oameni; atunci însă acestea se făceau pentru Stăpânul. Şi, ca să afli că Hristos nu avea nicio grijă faţă de acestea, a zis: „M-aţi văzut flămânzind şi M-aţi hrănit; şi însetând şi Mi-aţi dat să beau; şi gol şi M-aţi îmbrăcat”2124. Şi nicăieri n-a spus: „Şi mort şi M-aţi îngropat”. Iar acestea le zic nu ca să desfiinţez îngroparea să nu fie! -, ci ca să retez destrăbălarea şi iubirea de cinste [ivită] la vreme nepotrivită.
„Totuşi suferinţa”, zice, „şi durerea şi compătimirea faţă de cel plecat ne determină [să facem] acestea”. Acestea nu ţin de compătimirea faţă de cel plecat, ci de slava deşartă. Fiindcă, dacă vrei să te îndurerezi de cel mort, îţi arăt o altă cale a înmormântării şi te învăţ să-l îmbraci cu veşminte care înviază împreună cu el şi îl vădesc strălucitor. Căci aceste veşminte nici nu sunt consumate de molii, nici nu sunt nimicite de timp, nici nu sunt furate de prădătorii de morminte. „Şi în ce fel sunt acestea?” Haina milosteniei, într-adevăr, această îmbrăcăminte înviază împreună cu el; căci pecetea milosteniei este cu el. Pe temeiul acestor veşminte strălucesc cei care aud atunci: „Flămânzind, M-aţi hrănit”. Acestea îi fac însemnaţi, acestea [îi fac] cunoscuţi de toţi, acestea îi aşază în siguranţă; pe când cele de acum nimic altceva nu sunt decât cheltuială pentru molii şi masă pentru viermi.
Iar acestea le zic nu ca să împiedic înmormântarea, ci [ca să vă determin] să o faceţi cu măsură, încât să acoperiţi trupul şi să nu-l predaţi gol pământului. Căci, dacă El le porunceşte celor vii să nu aibă nimic mai mult decât ceva de acoperit2125, cu mult mai mult celor morţi. De bună seamă, trupul celui mort nu are nevoie de veşminte atât de mult precum cel viu şi care respiră. Într-adevăr, cât suntem vii, avem nevoie de acoperirea cu veşminte, atât din cauza frigului, cât şi pentru bunacuviinţă; dar, după ce-am murit, cele de îngropare nu ne trebuie pentru niciuna dintre aceste cauze, ci ca trupul să nu zacă gol; şi, înaintea celor de îngropare, avem pământul drept cel mai frumos văl şi mai potrivit cu o asemenea fire a noastră trupească. Aşadar, dacă acolo unde sunt nevoi atât de multe nu trebuie să căutăm nimic de prisos, cu mult mai mult acolo unde nu este o atât de mare trebuinţă iubirea de cinste este nepotrivită.
2124 Cf. Matei 25, 35-36.
2125 Cf. Matei 6, 25.
422
6. „Dar privitorii vor râde”, zice. Mai cu seamă, dacă ar fi vreunul care râde, nu trebuie să arăţi multă grijă pentru un neghiob atât de mare; dar acum sunt mulţi care mai degrabă ne laudă şi care acceptă filosofia noastră. Căci nu acestea sunt vrednice de râs, ci cele pe care le facem acum, jelindu-ne, tânguindu-ne, îngropându-ne pe noi înşine cu cei plecaţi. Acestea sunt vrednice şi de râs, şi de pedeapsă!
Dar faptul de-a practica filosofia atât prin acestea, cât şi prin [grija] măsurată faţă de veşminte, ne pregăteşte nouă cununi şi laude şi toţi ne vor aplauda şi vor admira puterea lui Hristos şi vor zice: „Vai, cât de mare este tăria Celui răstignit! I-a convins pe cei care mor şi pier că moartea nu este moarte; aşadar, ei nu se poartă ca unii care mor, ci ca unii care se strămută, înaintând [într-un loc] mai bun. I-a convins că trupul acesta stricăcios şi pământesc va îmbrăca un veşmânt cu mult mai strălucitor decât cele de mătase şi de aur, anume nemurirea. De aceea nu arată multă sârguinţă pentru îngropare, ci socotesc că viaţa virtuoasă este un minunat veşmânt de îngropare”. Acestea le vor zice dacă ne vor vedea că practicăm această filosofie; dacă [ne vor vedea] însă aplecaţi [de durere], purtându-ne ca nişte femei, prinzându-ne în corurile bocitoarelor, vor râde şi ne vor batjocori şi ne vor adresa mii şi mii de învinuiri, ridiculizând cheltuiala fără rost, osteneala în zadar. Într-adevăr, îi şi auzim pe toţi că ne acuză de acestea; şi foarte îndreptăţit.
Căci ce apărare vom avea când ne înfrumuseţăm trupul, care este consumat de putrezire şi de viermi, iar pe Hristos îl trecem cu vederea când e însetat, când umblă gol şi străin? Să încetăm, dar, această sârguinţă deşartă! Să îi înmormântăm pe cei plecaţi cum e folositor şi pentru noi, şi pentru aceia, spre slava lui Dumnezeu! Să săvârşim multă milostenie pentru ei, să le trimitem alături de ei proviziile cele mai bune. Căci, dacă amintirea bărbaţilor minunaţi, deşi morţi, i-a apărat pe cei vii (căci zice: „Voi păzi cetatea aceasta, pentru Mine şi pentru David, robul Meu”2126), cu mult mai mult milostenia va lucra aceasta. Căci ea, ea şi pe morţi i-a înviat, când văduvele au stat împrejur arătând toate câte Căprioara le făcea fiind cu ele2127.
2126 4 Regi 19, 34.
2127 Cf. Faptele 9, 39.
423
Aşadar, când cineva urmează să moară, aproapele să-i pregătească mortului cele de îngropare şi să-l convingă pe cel care pleacă să lase ceva celor nevoiaşi. Cu aceste veşminte să-l trimită, să-l convingă şi să-L lase pe Hristos ca moştenitor. Căci, dacă cei care înscriu ca moştenitori ai lor pe împăraţi lasă o înmiită asigurare apropiaţilor lor, gândeşte-te câtă bunăvoinţă atrage şi asupra sa, şi asupra tuturor alor lui cel care îl lasă pe Hristos [moştenitor] alături de copiii săi! Aceste [bunuri] de îngropare sunt frumoase; acestea sunt de folos atât pentru cei care rămân, cât şi pentru cei care pleacă.
Iar dacă vom fi astfel înmormântaţi, vom fi strălucitori la vremea învierii; dacă însă, îngrijindu-ne trupul, vom neglija sufletul, acolo vom suferi multe lucruri cumplite şi vom aduce asupra noastră mult râs. Căci nu este o necuviinţă oarecare faptul de a pleca gol de virtute; nici trupul, chiar de-ar fi azvârlit neîngropat, nu este atât de necinstit precum atunci când sufletul se arată gol de virtute. Cu aceasta să ne acoperim, pe aceasta să o îmbrăcăm, mai cu seamă în toată vremea; iar dacă aici am fost nepăsători, măcar când murim să fim treji şi să îi împuternicim pe apropiaţii noştri să ne ajute prin milostenie după ce vom pleca. Astfel, sprijinindu-ne unii pe alţii, să dobândim multă îndrăznire, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună şi Sfântului Duh, fie slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia 86
„Aşadar, ucenicii s-au dus iarăşi la ai lor. Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând.” (Ioan 20,10-11)
1. Genul femeiesc este cumva plin de afecţiune şi mai înclinat spre milă. Şi aceasta am spus-o ca să nu te miri de ce Maria se tânguia amarnic la mormânt, iar Petru nu a simţit nimic de felul acesta. Căci zice: „Ucenicii s-au dus la ai lor”2128, pe când ea stătea lăcrimând. Căci şi firea ei era mai lesne de descurajat şi nu ştia încă limpede învăţătura despre înviere; la fel ca cei care, după ce au văzut giulgiurile şi au crezut, au plecat uluiţi la ai lor. Şi pentru ce n-au venit degrabă în Galileea, precum li s-a poruncit înainte de Pătimire? Poate că-i aşteptau pe ceilalţi; iar, pe lângă aceasta, se aflau încă în culmea uluirii.
Aşadar, ei au plecat, dar ea stătea lângă loc. Fiindcă lucru pe care l-am zis chiar vederea mormântului avea o mare [putere] de mângâiere. Vezi, de pildă, că ea, ca să se învioreze mai mult, se apleca şi voia să vadă locul unde zăcuse trupul? De aceea, şi pentru această multă râvnă a ei a primit o răsplată nu mică. Căci, ceea ce ucenicii n-au văzut, femeia a văzut cea dintâi, anume îngeri care şedeau, unul la picioare, iar altul la cap, în [veşminte] albe; iar înfăţişarea lor era plină de multă strălucire şi de bucurie. Fiindcă, de vreme ce cugetul femeii nu era înalt, încât să accepte învierea pe temeiul mahramelor, se întâmplă ceva mai mult, anume vede chiar îngeri şezând, cu o înfăţişare strălucitoare, ca din aceasta să o înalţe deocamdată din suferinţă şi să o mângâie.
Dar ei nu-i zic nimic despre înviere; totuşi este condusă binişor spre această dogmă. Ea a văzut chipuri strălucitoare, şi încă unele cu mult ieşite din comun; a văzut înfăţişare luminoasă; a auzit glas compătimitor. Căci ce zice? „Femeie, de ce plângi?”2129
2128 Ioan 20,10.
2129 Ioan 20,13.
425
Prin toate acestea, ca şi cum i se deschidea o uşă, era condusă puţin câte puţin spre învăţătura despre înviere. Iar felul şederii lor o conducea spre întrebare, căci ei indicau tocmai faptul că ştiau ce s-a întâmplat; de aceea nu şed împreună, ci separaţi unul de celălalt. Fiindcă, de vreme ce nu era probabil ca ea să îndrăznească să-i întrebe pur şi simplu, o conduc spre dialog atât prin întrebarea lor, cât şi prin felul şederii.
Atunci, ea ce [face]? Cu căldură şi cu iubire deopotrivă, [zice]: „Au luat pe Domnul Meu şi nu ştiu unde L-au pus”2130. „Ce spui? încă nu ştii nimic despre înviere, ci în continuare îţi închipui că El este pus [în vreun loc]?” Vezi cum încă nu primise dogma cea înaltă? „Şi, zicând acestea, s-a întors înapoi.”2131 Şi ce fel de urmare este aceasta, că ea, vorbind către ei şi neauzind încă nimic de la ei, s-a întors înapoi? îmi pare că, în timp ce ea spunea acestea, Hristos, arătându-Se deodată în spatele ei, i-a înfricoşat pe îngeri, iar ei, când L-au văzut pe Stăpânul, au arătat numaidecât, şi prin înfăţişare, şi prin privire, şi prin mişcare, că L-au privit pe Domnul. Şi acest lucru i-a atras atenţia femeii şi a făcut-o să se întoarcă înapoi.
Aşadar, li S-a arătat lor în felul acesta2132; dar femeii nu în acelaşi fel, ca să nu o înspăimânte de la prima vedere, ci cu o înfăţişare mai neînsemnată şi obişnuită. Şi e limpede din faptul că îl socotea a fi chiar grădinarul. Pe cea atât de umilă trebuia să o conducă la înălţimi nu deodată, ci treptat. Deci la rândul Său o întreabă: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?”2133 Iar acest lucru a vădit faptul că El ştia ce voia să-L întrebe şi a condus-o spre răspuns. Aceasta şi femeia pricepând-o, nu mai menţionează numele lui Iisus, ci, ca şi când Cel care întreba ştia despre Cine căuta ea să afle, spune: „Dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu îl voi ridica”2134. Iarăşi se referă la punere şi ridicare şi la transportare, vorbind ca despre un mort. Iar ceea ce vrea să zică e de felul acesta: „Dacă L-aţi ridicat de-aici de frica iudeilor, spuneţi-mi şi eu Îl voi lua”.
Multă era bunăvoinţa femeii, [la fel] şi iubirea ei; dar în [mintea] ei nu era încă nimic înalt. De aceea, El de-acum îi înfăţişează
2130 Ioan 20,13.
2131 Ioan 20,14.
2132 Anume cu trupul de slavă.
2133 Ioan 20,15.
2134 Ioan 20,15.
426
aceasta2135, nu prin vedere, ci prin glas. Într-adevăr, precum iudeilor uneori le era recunoscut, iar alteori nu le era vădit, deşi Se afla de faţă, tot aşa şi prin vorbire, când El voia, Se făcea pe Sine cunoscut. Căci, şi când le spunea iudeilor: „Pe cine căutaţi?”2136, ei nu i-au recunoscut nici privirea, nici glasul, cât timp El a voit; acest lucru s-a întâmplat şi aici. Şi doar a chemat numele ei, dojenind-o şi mustrând-o că îşi închipuia aceste lucruri despre Cel care era viu.
Dar cum [stă scris]: „întorcându-se ea, zice”2137, dacă El vorbea către ea? îmi pare că, după ce a zis: „Unde L-aţi pus”, s-a întors către îngeri ca să-i întrebe de ce s-au înfricoşat şi că, apoi, Hristos, chemând-o, i-a întors atenţia de la aceia către El şi S-a făcut vădit prin glas. Într-adevăr, când a chemat-o: „Marie” atunci ea L-a recunoscut. Astfel, recunoaşterea se datora nu înfăţişării, ci glasului. Iar dacă [unii] vor zice: „De unde e clar că îngerii s-au înfricoşat şi de aceea femeia s-a întors?”, atunci ei şi aici vor întreba: „De unde e limpede că ea L-a atins şi a căzut înaintea Lui?” Dar, precum acest lucru e evident din zicerea: „Nu te atinge de Mine”2138, la fel şi acel lucru [e limpede] din cuvintele: „S-a întors”.
2. Totuşi pentru ce i-a spus: „Nu te atinge de Mine”? Unii zic că ea îi cere un har duhovnicesc2139, fiindcă îl auzise zicând de faţă cu ucenicii: „Dacă Mă duc la Tatăl”2140, „îl voi ruga şi vă va da alt Mângâietor”2141. Şi2142 cum a auzit ea acestea, dacă [ea însăşi] nu era de faţă cu ucenicii? în plus, o asemenea închipuire este chiar departe de înţelesul acestui [pasaj]. Cum [ar putea] să-I ceară2143, când El încă nu a plecat la Tatăl?
Deci ce [înseamnă aceasta2144]? îmi pare că ea voia să petreacă lângă El ca odinioară şi, de bucurie, nu se gândea Ia nimic măreţ, chiar dacă El devenise trupeşte cu mult superior. Prin urmare, ca s-o îndepărteze de la această cugetare şi [ca s-o împiedice] să-I
2135 Faptul că El nu era grădinarul, ci însuşi Hristos.
2136 Ioan 18, 7.
2137 Ioan 20,16.
2138 Ioan 20,17.
2139 Sau: „o favoare duhovnicească”.
2140 Ioan 14, 3.
2141 Ioan 14,16.
2142 Aici începe paragraful 2 în ediţia PG 59, 469.
2143 Favoarea duhovnicească.
2144 Anume replica Lui: „Nu te atinge de Mine”.
427
vorbească fără multă temere (căci nici ucenicilor nu li Se arată de-acum purtându-Se în chip asemănător), îi înalţă gândul, ca să ia seama la El cu mai multă evlavie.
Aşadar, să-i fi zis: „Nu te apropia de Mine ca şi mai înainte, căci lucrurile nu stau în acelaşi fel, nici nu voi mai petrece de-acum cu voi în chip asemănător”, ar fi fost greu de îndurat şi pompos. Dar zicerea: „încă nu M-am suit la Tatăl Meu”2145, deşi nu era împovărătoare, arăta acelaşi lucru. Căci, prin cuvintele: „încă nu M-am suit”, El îi accentuează că Se grăbeşte şi Se zoreşte acolo şi că ea nu trebuia să-L privească cu aceleaşi gânduri ca şi mai înainte pe Cel care urmează să plece într-acolo şi să nu mai petreacă cu oamenii. Iar faptul că aşa este îl arată continuarea: „Mergi, spune-le fraţilor Mei că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”2146. Totuşi nu avea să facă aceasta numaidecât, ci după patruzeci de zile. Atunci, cum zice aceasta? Vrând să înalţe cugetul ei şi să o convingă că Se duce la ceruri.
Iar [spusa]: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” ţine de iconomie, întrucât şi suirea ţine de trup. Fiindcă El adresează acestea către cea care nu-şi închipuia nimic măreţ. „Aşadar, Tatăl este într-un fel al Lui, iar în alt fel al nostru?” Bineînţeles. Căci, dacă El este în mod diferit Dumnezeu al celor drepţi şi al celorlalţi oameni, cu mult mai mult este [în mod diferit] al Fiului şi al nostru. Într-adevăr, de vreme ce-a zis: „Spune-le fraţilor Mei”, ca nu cumva din aceasta să-şi închipuie vreo egalitate, le arată deosebirea. Căci El urma să şadă pe tronul părintesc, iar ei să stea alături. Încât, chiar dacă potrivit esenţei Sale trupeşti S-a făcut frate al nostru, prin cinstea Lui era deosebit cu mult şi într-o măsură care nici nu poate fi spusă.
„Aşadar, ea se duce să vestească acestea ucenicilor.”2147 Bunuri atât de mari sunt stăruinţa şi răbdarea! Şi cum oare ei nu s-au întristat de-acum pentru că El urma să plece, nici nu au rostit cele câte [i-au zis] mai înainte? Atunci deci au suferit aceasta ca pentru unul care avea să moară; acum însă, odată ce El a înviat, de ce s-ar fi necăjit? Iar ea a vestit atât înfăţişarea
2145 Ioan 20,17.
2146 Ioan 20,17.
2147 Cf. Ioan 20,18.
428
Lui, cât şi cuvintele Lui, care erau de ajuns să-i mângâie. Prin urmare, de vreme ce era probabil ca ucenicii, auzind acestea, fie să nu-i dea crezare femeii, fie, crezând, să se întristeze că El nu i-a socotit vrednici de vedere, deşi le făgăduise să li Se arate în Galileea; aşadar, ca nu cumva ei, revenind [cu mintea] mereu la acestea, să se tulbure, El nu a lăsat să treacă nici măcar o zi, ci, conducându-i spre dorirea Lui prin aflarea faptului că deja S-a sculat şi prin cele auzite de la femeie, când erau însetaţi să-L vadă şi foarte înfricoşaţi (însuşi acest lucru, mai cu seamă, făcea mai mare dorul de El), atunci, la căderea serii, li S-a înfăţişat, şi încă în chip foarte minunat.
Şi de ce S-a arătat seara? Pentru că, probabil, mai ales atunci erau foarte temători. Dar, lucru de mirare, cum nu L-au socotit o nălucă? Căci a intrat şi „când uşile erau încuiate”2148, şi dintr-odată. Chiar femeia, mai cu seamă, luând-o înainte, a lucrat multa lor credinţă; iar pe lângă aceasta, El le-a arătat chipul Său clar şi blând. Şi El nu a venit în timpul zilei, [ci a aşteptat seara,] ca ei să fie strânşi toţi laolaltă.
într-adevăr, multă le era uimirea! Fiindcă nici nu a bătut la uşă, ci dintr-odată a stat în mijloc şi le-a arătat coasta şi mâinile Sale2149. Totodată, prin glasul Său le-a domolit cugetul învolburat, zicând: „Pace vouă!”2150, adică: „Nu vă tulburaţi!”, amintindu-le şi de cuvântul pe care l-a zis către ei înainte de Răstignire: „Pacea Mea v-o las vouă”2151 şi din nou: „în Mine pace aveţi, în lume strâmtorare veţi avea”2152.
„Iar ucenicii s-au bucurat văzându-L pe Domnul.”2153 Vezi cuvintele Lui împlinindu-se prin fapte? Căci ceea ce spunea înainte de Răstignire, anume: „Iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”2154, aceasta a împlinit-o acum cu fapta. Iar toate acestea îi conduceau spre o credinţă mai exactă. Fiindcă, de vreme ce urmau să aibă război necontenit cu iudeii, mereu le zice: „Pace vouă!”, oferind mângâierea Lui drept compensaţie a războiului.
2148 Ioan 20,19.
2149 Cf Ioan 20, 20.
2150 Ioan 20,19.
2151 Ioan 14, 27.
2152 Cf. Ioan 16, 33.
2153 Ioan 20, 20.
2154 Ioan 16, 22.
429
3. Aşadar, acesta e primul cuvânt spus de El după înviere (de aceea şi Pavel pretutindeni zice: „Har vouă şi pace!”2155); iar femeilor le binevesteşte bucurie, pentru că genul acela se afla în întristări şi [de aceea] a primit cel dintâi această bucurie2156. Prin urmare, în mod corespunzător, bărbaţilor le binevesteşte pacea, din cauza războiului, iar femeilor bucuria, din cauza întristării. Şi, risipind toate cele mâhnitoare, menţionează biruinţele Crucii, iar acestea constituiau „pacea”.
Deci, după ce sunt înlăturate toate piedicile, se pune temelia victoriei strălucitoare şi, deopotrivă, toate se izbândesc; apoi, în cele din urmă zice: „«Precum M-a trimis Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi2157. Nu veţi avea nicio greutate, nici din cauza celor deja întâmplate, nici din cauza vredniciei Mele, a Celui care vă trimit”. Aici le înalţă sufletul şi le arată că El este foarte vrednic de crezare, dacă ei vor accepta lucrarea Lui.
Şi El nu mai face o rugăciune către Tatăl, ci le dă putere cu autoritatea Lui. Căci „a suflat şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi, cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”2158. Într-adevăr, precum un împărat, când trimite guvernatori, le dă autoritatea şi de a arunca în închisoare, şi de a elibera, tot astfel şi El, trimiţându-i, îi învesteşte cu această putere.
Atunci, cum zice: „Dacă nu plec, El nu va veni”2159 şi, cu toate acestea, îl dă lor pe Duhul? Unii spun că nu L-a dat lor pe Duhul, ci, prin suflare, i-a făcut potriviţi pentru primirea Lui. Căci, dacă Daniel, când a văzut un înger, s-a înspăimântat, ce ar fi păţit ei, primind acel har de nespus, dacă El nu i-ar fi pregătit pe ucenici de mai înainte? Pentru acesta n-a zis: „Aţi luat Duh Sfânt”, ci: „Luaţi Duh Sfânt”.
Dar cineva n-ar greşi dacă ar zice şi faptul că ei au primit atunci o oarecare putere duhovnicească şi un har; dar nu încât să-i
2155 Romani 1, 7; 1 Corinteni 1, 3; 2 Corinteni 1, 2; Galateni 1, 3; Efeseni 1, 2 ş.a.
2156 Editorii Savile şi Morel propun lecţiunea „acest blestem” (TauTqv âpdv) în loc de „această bucurie” (TQUTTIV apdv), probabil considerând că Sfântul Ioan ar face referire la Facerea 3, 16. Totuşi contextul imediat („le binevesteşte […] femeilor bucuria, din cauza întristării”) confirmă mai degrabă lecţiunea aleasă în traducere. În continuare, autorul menţine tema sensibilităţii naturale a femeilor (cu care şi debutase omilia) şi a predispoziţiei lor spre întristare fără legătură cu tema blestemului postlapsarian.
2157 Ioan 20, 21.
2158 Ioan 20, 22-23.
2159 Ioan 16, 7.
430
învieze pe cei morţi şi să facă minuni, ci să ierte păcatele; fiindcă darurile Duhului sunt diferite. De aceea a adăugat: „Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate”, arătând ce fel de lucrare le dă. Dar acolo2160, după patruzeci de zile, ei au primit [şi] lucrarea minunilor2161. Pentru aceasta zice: „Veţi primi putere, când Sfântul Duh va veni peste voi, şi îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea”2162; iar ei deveneau martori prin mijlocirea minunilor. Căci şi harul Duhului este negrăit şi dăruirea Lui e felurită. Iar aceasta se întâmplă ca să afli că dăruirea şi puterea Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt sunt una. Căci cele care par a fi proprii Tatălui, acestea se arată a fi şi ale Fiului, şi ale Sfântului Duh.
Atunci zici: „Cum «nimeni nu vine la Fiul dacă nu-l va trage Tatăl2163?” Totuşi acest lucru se vădeşte că aparţine [şi] Fiului. Fiindcă zice: „Eu sunt Calea; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”2164. Dar ia seama că aceasta aparţine şi Duhului; căci „nimeni nu poate spune: «Domn este Iisus Hristos, decât prin Duhul Sfânt”2165. Şi din nou vedem că apostolii au fost daţi Bisericii când de Tatăl, când de Fiul, când de Sfântul Duh, şi că împărţirile darurilor erau ale Tatălui şi ale Fiului şi ale Sfântului Duh.
4. Să facem, dar, totul încât să-L putem avea la noi pe Duhul Sfânt şi să-i slujim cu multă cinste pe cei cărora li s-a încredinţat lucrarea Lui. Căci mare este vrednicia preoţilor! „Cărora le veţi ierta păcatele”, zice, „vor fi iertate”. De aceea şi Pavel spunea: „«Ascultaţi pe mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor2166 şi socotiţi-i în cinste cu asupra de măsură”. Căci tu te îngrijeşti de ale tale, iar dacă le rânduieşti bine, nu dai nicio socoteală pentru alţii; dar
2160 La Ierusalim, de Cincizecime (cf. Faptele 2,1-4).
2161 La întrebarea: „Unde şi când au primit ucenicii Mântuitorului nostru harul Duhului?” (care îi frământa de bună seamă şi pe creştinii din Alexandria), Sfântul Chiril îi lămureşte astfel: „Ucenicii primesc împărtăşirea Sfântului Duh când a suflat asupra lor, zicând: «Luaţi Duh Sfânt!; căci Hristos nu putea spune: „Luaţi,” dacă n-ar fi dat. Iar în zilele Cincizecimii, făcând Dumnezeu mai vădită anunţarea harului şi arătarea Sfântului Duh sălăşluit în ei, s-au arătat limbi ca de foc deasupra lor, care nu înfăţişau începutul harului, în inimile lor, ci, mai degrabă, arătând timpul când au fost înzestraţi cu darul limbilor” (Comentariu la Evanghelia după Ioan 12,1, trad. cit., p. 1161).
2162 Faptele 1, 8.
2163 Ioan 6, 44.
2164 Ioan 14, 6.
2165 1 Corinteni 12, 3.
2166 Evrei 13,17.
431
preotul, chiar dacă îşi iconomiseşte bine propria-i viaţă, dacă nu se îngrijeşte cu de-amănuntul de a ta sau de ale tuturor celor din jurul lui, merge cu cei vicleni în gheenă; şi, deseori, nefiind trădat de cele ale lui, piere din cauza alor voastre, chiar dacă le îndeplineşte bine pe toate ce ţin de el. Ştiind deci mărimea primejdiei, împărţiţi-le multă bunăvoinţă; ceea ce şi Pavel a lăsat-o de înţeles, zicând: „Ei priveghează pentru sufletele voastre”; şi nu oricum, ci „ca unii care vor da seamă”2167. De aceea ei trebuie să se bucure de multă slujire.
Dar, dacă şi voi, împreună cu ceilalţi, îi veţi călca în picioare, nici cele ale voastre nu vor fi într-o stare bună. Căci, câtă vreme cârmaciul petrece cu bucurie, şi lucrurile celor îmbarcaţi vor fi în siguranţă. Însă, dacă este necăjit pentru că aceia îl ocărăsc şi se poartă duşmănos cu el, nu poate nici să vegheze la fel, nici să îşi păstreze dibăcia, şi fără să vrea îi aruncă în mii şi mii de nenorociri. Aşa şi preotul, dacă se va bucura de cinste din partea voastră, va putea să le rânduiască bine şi pe-ale voastre; dar, dacă îi aruncaţi în întristare, slăbindu-le voi mâinile, îi veţi face să fie, împreună cu voi, uşor de cucerit de valuri, chiar dacă ar fi foarte curajoşi. Gândeşte-te ce zice Hristos despre iudei: „Cărturarii şi fariseii au şezut pe scaunul lui Moise; deci, toate câte vi le zic să le faceţi, faceţi-le”2168! în zilele noastre putem spune: „Preoţii au şezut” nu „pe scaunul lui Moise”, ci: „Pe cel al lui Hristos”. Căci au moştenit învăţătura Lui. De aceea şi Pavel zice: „în numele lui Hristos ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi”2169.
Nu vezi că, în cazul guvernatorilor păgâni, toţi li se apleacă şi că, adesea, cei care sunt mai buni prin neam şi prin felul de viaţă şi prin inteligenţă [se supun] celor care-i judecă? Şi totuşi nu se gândesc la nimic din acestea, din cauza celui care le-a rânduit lor [un conducător], ci respectă decizia conducătorului, oricine ar fi cel care a primit conducerea. Ei bine, deşi este o atât de mare frică atunci când un om rânduieşte, totuşi când Dumnezeu rânduieşte, noi îl şi dispreţuim pe cel rânduit, îl şi ocărâm, îl şi nimicim prin mii şi mii de mustrări şi, chiar dacă suntem opriţi a-i judeca pe fraţii noştri2170, ne ascuţim limba împotriva preoţilor. Şi cum ar
2167 £vrei Y].
2168 Matei 23, 2-3.
2169 2 Corinteni 5, 20.
2170 Cf. Matei 7,1-2.
432
fi acestea vrednice de apărare, când nu vedem bârna din ochiul nostru, dar ne preocupăm cu ură de paiul celuilalt2171? Nu ştii că şi mai cumplit îţi faci tribunalul dacă judeci astfel?
Iar acestea le zic nu încuviinţându-i pe cei care chivernisesc preoţia cu nevrednicie, ci tocmai fiindu-mi foarte milă de ei şi deplângându-i; dar nu afirm că pentru aceasta e drept ca ei să fie judecaţi de cei conduşi, şi mai ales de cei foarte simpli. Într-adevăr, chiar dacă viaţa lor ar fi foarte reproşabilă, tu, luând seama la tine însuţi, nu vei fi vătămat de nimic în privinţa celor încredinţate lor de Dumnezeu. Căci, dacă El a făcut ca o asină să dea glas2172 şi a dăruit binecuvântări duhovniceşti printr-un ghicitor, lucrând prin gura necuvântătoare şi prin limba necurată a lui Valaam de dragul iudeilor împotrivitori, cu mult mai mult pentru noi, cei binevoitori, chiar dacă preoţii ar fi foarte netrebnici, va lucra toate ale Lui şi îl va trimite pe Duhul Sfânt. Fiindcă nici cel curat nu-L atrage prin curăţenia-i proprie, ci harul este cel care lucrează totul. „Căci toate”, zice, „sunt pentru voi, fie Pavel, fie Apollo, fie Chefa”2173. Într-adevăr, cele încredinţate preotului pot fi dăruite doar de Dumnezeu; şi, oricât de departe ar ajunge filosofia omenească, se va arăta inferioară harului aceluia.
Şi vă zic acestea nu ca să iconomisiţi viaţa voastră cu nepăsare, ci ca nu cumva, dacă unii întâistătători ai voştri ar fi nepăsători, voi, cei conduşi, să vă grămădiţi adesea cele rele. Şi ce zic de preoţi? Nici înger, nici arhanghel nu poate lucra ceva cu privire la cele date de Dumnezeu, ci Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh le iconomisesc pe toate; iar preotul [doar] îşi împrumută limba lui şi oferă mâna lui. Şi, într-adevăr, nici nu ar fi drept ca, pentru răutatea altuia, cei care vin la credinţă să fie vătămaţi, în ce priveşte simbolurile2174 mântuirii noastre.
Aşadar, ştiind toate acestea, să ne temem de Dumnezeu şi, totodată, să-i avem în cinste pe preoţii Lui, împărţindu-le toată onoarea; astfel încât, atât pentru propriile noastre izbânzi, cât şi pentru slujirea faţă de ei, să dobândim multă răsplată de la Dumnezeu, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună şi Sfântului Duh, fie slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
2171 Cf. Matei 7, 3-4.
2172 Cf. Numerii 22, 28-30.
2173 1 Corinteni 3, 21-22.
2174 Cu referire la Tainele Bisericii, administrate de preoţi, fie ei vrednici sau nevrednici.
Omilia 87
„Iar Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci îi ziceau lui ceilalţi ucenici: «L-am văzut pe Domnul. Iar el a spus: «Dacă nu voi vedea, nu voi crede”ş.u. (Ioan 20, 24-25)
1. După cum faptul de-a crede simplu şi la nimereală este [un semn] de uşurătate, la fel faptul de-a cerceta peste măsură şi de-a iscodi este [semnul] unei înţelegeri foarte greoaie. De aceea şi Toma este mustrat. Căci nu le-a dat crezare apostolilor, care au zis: „L-am văzut pe Domnul”2175, nu atât necrezându-i pe ei, cât socotind că fapta era imposibilă, adică învierea Lui din morţi. Într-adevăr, n-a zis: „Nu vă cred”, ci: „Dacă nu voi pune mâna mea, nu voi crede”2176.
Deci cum, atunci când toţi erau adunaţi, el singur lipsea? Probabil, din cauza împrăştierii care deja avusese loc, el încă nu se întorsese nici atunci. Tu însă, când îl vezi pe ucenicul cel neîncrezător, gândeşte-te la iubirea de oameni a Stăpânului, cum şi pentru un singur suflet Se arată pe Sine având rănile şi vine să-l mântuiască şi pe cel unul, chiar dacă era mai greoi decât ceilalţi. De aceea căuta dovada prin simţul cea mai grosier şi nici cu ochii nu credea. Căci nu a zis: „Dacă nu văd”, ci spune: „Dacă nu pipăi”, ca nu cumva ceea ce se vedea să pară o nălucă.
Desigur, ucenicii care vesteau acestea erau atunci vrednici de crezare şi El însuşi le făgăduise [că va învia], dar, cu toate acestea, de vreme ce el a căutat mai mult, Hristos nu l-a lipsit nici de acestea. Şi pentru ce nu i Se arată numaidecât, ci după opt zile? Pentru ca, între timp, fiind el instruit de ucenici şi auzind acelaşi lucru, să se aprindă spre o dorinţă mai mare şi, totodată, să devină mai credincios în viitor.
2175 Ioan 20, 25.
2176 Ioan 20, 25.
434
„Dar de unde ştia şi că a fost împunsă coasta Lui?” Fiindcă a auzit de la ucenici. „Atunci cum a crezut acest lucru, dar pe celălalt2177 nu l-a crezut?” Fiindcă celălalt era foarte neobişnuit şi minunat. Vezi-mi iubirea de adevăr a apostolilor, cum nu ascund scăderile, nici ale lor, nici ale celorlalţi, ci le consemnează cu multă sinceritate!
Iisus Se înfăţişează iarăşi şi nu aşteaptă să i se ceară de către el, nici să audă ceva de felul acesta, ci, fără ca el să-I zică ceva, El însuşi, luând-o înainte, îi împlineşte dorinţa, arătând că, şi când [Toma] rostea acestea către ucenici, El era de faţă. Şi, într-adevăr, S-a folosit de aceleaşi cuvinte2178, totuşi într-un fel foarte dojenitor şi instructiv pentru ce va urma. Căci, după ce-a zis: „Adu degetul tău şi vezi mâinile Mele şi pune mâna ta în coasta Mea”, a adăugat: „Şi nu fi necredincios, ci credincios!”2179 Vezi că îndoiala lui se datora necredinţei? Dar s-a întâmplat înainte de primirea Duhului; după acestea însă nu a mai fost [aşa], ci erau de-acum desăvârşiţi.
însă nu doar prin aceasta l-a mustrat, ci şi prin cele următoare. Căci, după ce el a răsuflat uşurat, fiind pe deplin încredinţat, şi a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”2180, El zice: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut”2181. Fiindcă acest lucru ţine de credinţă: faptul de a accepta cele nevăzute. Căci „credinţa este substanţa lucrurilor nădăjduite, dovedirea celor nevăzute”2182. Iar aici nu-i fericeşte doar pe ucenici, ci şi pe cei de după ei care vor crede.
„Totuşi”, zice, „ucenicii au văzut şi au crezut”. Dar ei n-au căutat nimic de felul acesta, ci au acceptat numaidecât relatarea despre înviere pe temeiul mahramelor şi, înainte să vadă trupul Lui, au vădit toată credinţa. Aşadar, când cineva din zilele noastre zice: „Aş fi vrut să fiu în vremurile acelea şi să îl văd pe Hristos lucrând minunile”, să se gândească la [spusa]: „Fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut”.
Dar se cuvine să fii nedumerit cum un trup nestricăcios arăta semnele cuielor şi era cu putinţă de atins de o mână muritoare.
2177 Anume învierea.
2178 Aceleaşi cuvinte folosite de Toma: „deget”, „mână”, „coastă”.
2179 Ioan 20, 27.
2180 Ioan 20, 28.
2181 Ioan 20, 29.
2182 Evrei 11,1.
435
Totuşi nu te tulbura, căci ceea ce se întâmpla se datora pogorământului. Într-adevăr, ceea ce era atât de subţire şi de uşor încât să intre prin uşile încuiate era lipsit de orice grosime; dar, ca învierea să fie crezută, le arată acest lucru2183, tocmai ca ei să afle că El însuşi era Cel răstignit şi că n-a înviat altcineva în locul Lui. Pentru aceasta El a înviat având semnele Răstignirii şi pentru aceasta mănâncă. De pildă, peste tot apostolii făceau din aceasta un semn al învierii, zicând: „Noi, care am mâncat şi am băut cu El”2184. Aşadar, precum când îl vedem mergând pe valuri, înainte de Răstignire, nu afirmăm că trupul acela avea o fire diferită, ci pe-a noastră, la fel, când îl vedem după înviere având semnele, nu vom spune că El era stricăcios de-acum. Fiindcă El arăta acestea de dragul ucenicului.
„Iar Iisus a făcut semne multe şi diferite.”2185 într-adevăr, de vreme ce evanghelistul a menţionat mai puţine decât ceilalţi, afirmă că nici toţi ceilalţi nu le-au spus pe toate, ci câte erau de ajuns să-i tragă pe ascultători la credinţă. Fiindcă zice: „Dacă s-ar scrie toate, cred că nici lumea [întreagă] nu ar cuprinde cărţile”2186.
2. De aici e limpede că nu pentru iubirea de slavă au menţionat cele pe care le-au scris, ci doar pentru folos[ul cititorilor]. Fiindcă cei care au omis cele mai multe [dintre minunile Lui] cum ar fi scris acestea pentru iubirea de slavă? Aşadar, pentru ce nu le-au relatat pe toate? Mai ales din pricina mulţimii lor; apoi, se gândeau şi la acel lucru, anume că cel care nu va da crezare celor zise nu va lua seama nici la cele mai multe; dar cel care va primi acestea nu va avea nevoie de nimic altceva ca temei al credinţei.
Iar aici îmi pare că deocamdată vorbeşte despre semnele de după înviere. De aceea zice: „înaintea ucenicilor Săi”2187. Căci, precum înainte de înviere trebuia să aibă loc multe [minuni], ca ei să creadă că este Fiul lui Dumnezeu, la fel [trebuia] şi după înviere, ca ei să accepte că El a înviat. Pentru aceasta a şi adăugat: „înaintea ucenicilor Săi”, întrucât El a petrecut doar cu ei după înviere. De aceea şi zicea: „Lumea nu Mă va mai vedea”2188.
2183 Anume trupul Său, însemnat cu urmele Răstignirii.
2184 Faptele 10, 41.
2185 Ioan 20, 30.
2186 Ioan 21, 25.
2187 Ioan 20, 30.
2188 Ioan 14,19.
436
Apoi, ca să afli că doar de dragul ucenicilor se petreceau cele care se petreceau, a adăugat: „Şi, crezând, să aveţi viaţă veşnică în numele Lui”2189, vorbind îndeobşte către firea [omenească] şi arătând că el2190 oferă cele mai mari daruri2191 nu Lui, Căruia I se dă crezare, ci nouă înşine. „în numele Lui”, adică: „Prin El”, căci El este Viaţa2192.
„După acestea, S-a arătat pe Sine ucenicilor la Marea Tiberiadei.”2193 Vezi că nu rămâne cu ei neîncetat, nici la fel ca mai înainte? De pildă, S-a arătat seara şi a dispărut2194; apoi, după opt zile, iarăşi [S-a arătat] o dată, şi din nou a dispărut; apoi, după acestea, [S-a arătat] la mare, şi din nou, în mod foarte înfricoşător. Dar ce înseamnă: „S-a arătat”? Din aceasta e limpede că El nu era văzut decât dacă făcea un pogorământ, dat fiind că trupul Lui era de-acum nestricăcios şi neprihănit. Şi pentru ce a pomenit locul? Ca să arate că El a înlăturat de la ei o parte mai mare din frică, încât ei de-acum să fie gata să iasă din casă şi, totodată, să umble pretutindeni. Într-adevăr, nu mai stăteau închişi în casă, ci mergeau în Galileea, evitând pericolul din partea iudeilor.
Aşadar, Simon vine să pescuiască. Căci, de vreme ce nici El nu petrecea neîncetat cu ei, nici Duhul nu era dat, nici nu li se încredinţase chiar atunci [vreo misiune], neavând ce face, se întorceau la meşteşugul lor. „Şi erau împreună Simon şi Toma şi Natanael”, cel chemat de Filip, „şi fiii lui Zevedeu şi alţi doi”2195. Neavând deci nimic de făcut, mergeau să pescuiască, dar chiar şi acest lucru îl făceau noaptea, pentru că erau foarte temători. Aceasta şi Luca o spune2196, dar nu este aceeaşi [întâmplare], ci o alta. Iar ceilalţi ucenici îl urmau, pentru că de-acum erau legaţi unii de alţii şi, totodată, îşi doreau să vadă pescuirea şi să îşi rânduiască bine răgazul.
Deci, pe când se osteneau şi trudeau, Iisus li Se înfăţişează, dar nu Se arată pe Sine îndată, tocmai ca să ajungă la convorbire2197.
2189 Cf. Ioan 20, 31.
2190 Evanghelistul.
2191 Anume consemnarea în scris a Evangheliei.
2192 Cf. Ioan 14, 6.
2193 Ioan 21,1.
2194 Lit. „a zburat” (diroTrETopai).
2195 Ioan 21, 2.
2196 Cf. Luca 5, 5.
2197 Iisus Se afla pe ţărm, ucenicii erau în barcă pe lacul Tiberiadei; dialogul se purta de la distanţă.
437
Aşadar, le zice: „Nu cumva aveţi ceva de mâncare?”2198 Deocamdată le vorbeşte în chip mai omenesc, ca şi cum avea să cumpere ceva de la ei. Şi, când au dat semn2199 că nu au, El le-a poruncit să arunce [mrejele] de-a dreapta; şi, aruncând, au dobândit vânat.
Iar când L-au recunoscut, ucenicii Petru şi Ioan vădesc din nou caracteristicile propriilor lor temperamente. Căci unul era mai înflăcărat, iar celălalt era mai înalt; şi unul era mai impetuos, iar celălalt era mai limpede-văzător. Pentru aceasta Ioan L-a recunoscut cel dintâi pe Iisus, dar Petru a venit cel dintâi la EL
Şi, într-adevăr, nu erau obişnuite semnele care se întâmplaseră. Dar care erau cele întâmplate? întâi, faptul că au prins mulţi peşti; apoi, faptul că mreaja nu s-a rupt; apoi, faptul că, înainte să sosească [la ţărm], au găsit cărbuni şi peşte pus deasupra şi pâine2200. Căci El nu mai crea dintr-o materie deja existentă, precum făcea, printr-o oarecare iconomie, înainte de Răstignire2201.
Prin urmare, Petru, când L-a recunoscut, a aruncat toate, şi peştii, şi mrejele, şi s-a încins [cu haina]2202. Vezi şi respectul şi dragostea lui? Deşi era departe ca la două sute de coţi2203, totuşi nici aşa nu a răbdat să vină la El cu barca, ci a ajuns înot. Ce [spune] atunci Hristos? „«Veniţi”, zice, „«să prânziţi. Şi nimeni nu îndrăznea să-L întrebe”2204. Căci nu mai aveau aceeaşi îndrăzneală, nici nu erau la fel de încrezători, nici nu se apropiau de El prin convorbire, ci, în tăcere şi cu multă frică şi sfială, şedeau luând aminte la EL
„întrucât ştiau că este Domnul.”2205 Şi pentru aceasta nu-L întrebau: „Cine eşti?”; deşi, văzând chipul Lui mai diferit şi plin de multă spaimă2206, erau foarte uluiţi şi doreau să întrebe ceva despre acesta2207, totuşi din teamă şi pentru faptul că ştiau că nu este altcineva, ci El însuşi, se abţineau să întrebe şi doar mâncau din cele pe
2198 Ioan 21, 5.
2199 Lit. „au dat capul pe spate” în semn de negare (dvavEua)).
2200 Cf Ioan 21, 9.
2201 Cf. Omilia 42, 2: „S-a folosit de creaţia însăşi ca bază pentru minunile Sale, ca să nu se creadă că este străină creaţia de înţelepciunea Lui, aşa cum spuneau acei defăimători care suferă de boala lui Marcion”.
2202 Cf Ioan 21, 7.
2203 Cf Ioan 21, 8; două sute de coţi echivalau cu cca. 130 m. „Cotul” lat. cobitus), veche unitate de măsură pentru lungimi, reprezenta distanţa de la cot până la vârful palmei, cca 0,6 m.
2204 Ioan 21,12.
2205 Ioan 21,12.
2206 Spaimă pentru ucenici, desigur.
2207 Despre chipul Său diferit.
438
care le crease cu o mai multă autoritate. Iar aici nu mai înalţă privirea la cer, nici nu face acele lucruri omeneşti, arătând că şi acelea s-au întâmplat de dragul pogorământului.
Iar [ca să arate] că El nu petrecea cu ei nici neîncetat, nici în acelaşi fel, [evanghelistul] zice: „Aceasta este a treia oară când li S-a arătat lor, după ce S-a sculat din morţi”2208. Şi porunceşte să aducă din peşti, ca să arate că ceea ce se vedea nu era o nălucire. Totuşi aici nu zice că a mâncat cu ei; Luca însă, în altă parte, zice despre El: „Mânca la aceeaşi masă cu ei”2209. Dar modul cum [El mânca] nu este al nostru a zice; căci acestea se întâmplau într-un fel mai ieşit din comun, nu ca şi când firea Lui avea de-acum nevoie de mâncăruri, ci datorită pogorământului, pentru a dovedi că învierea a avut loc.
3. Poate că, auzind acestea, v-aţi înflăcărat şi i-aţi fericit pe cei care erau atunci în compania Lui, precum şi pe cei care vor fi cu El în ziua învierii de obşte. Să facem, dar, totul ca să vedem faţa aceea minunată! Fiindcă, dacă acum, ascultând, ne aprindem atât de mult şi ne dorim să fi trăit în acele zile în care El petrecea pe pământ, şi să fi auzit glasul Lui, şi să fi văzut faţa Lui, şi să ne fi apropiat de El, şi să-L fi atins, şi să-I fi slujit, gândeşte-te ce lucru măreţ este să-L vezi nemaitrăind într-un trup muritor, nici făcând cele omeneşti, ci fiind păzit de îngeri, şi noi înşine petrecând în neprihănire şi privind spre El şi bucurându-ne de o altă fericire, care biruieste orice cuvânt!
De aceea, vă implor, să facem totul ca să nu cădem dintr-o slavă atât de mare. Căci nimic nu e greu, dacă vrem, nimic nu este împovărător, dacă luăm aminte. „Dacă rămânem în El, vom şi împărăţi împreună cu El.”2210 Ce înseamnă deci „[dacă] rămânem”? Dacă răbdăm necazurile, dacă [răbdăm] prigoanele, dacă mergem pe calea cea strâmtă2211. Într-adevăr, [calea] cea strâmtă este prin fire ostenitoare, dar prin voinţa noastră devine uşoară, prin nădejdea în cele viitoare. „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare, neprivind noi la cele care se văd, ci la cele care nu se văd.”2212
2208 Ioan 21,14.
2209 Faptele 1, 4; cf. Luca 24, 43.
2210 2 Timotei 2,12.
2211 Cf Matei 7,13-14.
2212 2 Corinteni 4,17-18.
439
Să ne mutăm, dar, ochii noştri la cer şi mereu pe acelea să ni le închipuim şi să le privim! Fiindcă, dacă vom petrece neîncetat cu acelea, nu vom fi înduplecaţi către cele plăcute de aici, nici nu vom purta cu greutate cele mâhnitoare, ci le vom lua în râs şi pe acestea, şi pe cele asemenea lor, şi nimic nu va putea nici să ne robească, nici să ne stârnească, dacă ne vom întinde dorinţa doar într-acolo, dacă vom privi spre dragostea aceea.
Şi ce zic că nu ne vom necăji pentru necazurile prezente? Fiindcă de-acum nici nu vom părea că le vedem. Căci de felul acesta este iubirea. De pildă, pe cei care nu sunt prezenţi cu noi, ci au plecat, dar sunt iubiţi de noi, ni-i închipuim în fiecare zi. Căci mare este tirania iubirii; ne îndepărtează sufletul nostru de toate şi îl leagă de cel iubit. Dacă astfel îl vom iubi pe Hristos, toate de-aici ni se vor părea umbră şi aparenţă şi vis. Vom zice şi noi: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?”2213 N-a zis: „Banii sau bogăţia sau frumuseţea?” (căci acestea sunt foarte neînsemnate şi de tot râsul), ci le-a menţionat pe cele care par a fi grele, înfometările, prigoanele, morţile. Apoi, el2214 le-a dispreţuit2215 şi pe acestea ca şi când ele n-ar fi nimic; noi însă, de dragul banilor, ne despărţim de Viaţa2216 noastră şi ne separăm de Lumină2217. Iar Pavel nu preferă „nici moartea, nici viaţa, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici vreo altă făptură”2218 în locul iubirii pentru El; noi însă, dacă vedem puţin aur, ne aprindem şi călcăm peste legile Lui.
Iar dacă acestea sunt de nesuferit când sunt zise, acelea cu mult mai mult nu [ar trebui] făcute. Într-adevăr, cumplit lucru este acesta, că, atunci când le auzim, ne îngrozim, dar, când le facem, nu ne îngrozim, ci ne jurăm cu uşurinţă, jurăm strâmb, răpim, cerem dobânzi, neglijăm cumpătarea, am renunţat la rugăciunea foarte riguroasă, încălcăm cele mai multe dintre porunci şi, de dragul banilor, nu dăm nicio atenţie mădularelor noastre.
într-adevăr, cel care iubeşte banii îl va pune pe aproapele său în mii şi mii de nenorociri, şi pe sine împreună cu eL Căci se va mânia pe el cu uşurinţă, îl va ocări, îl va numi „nebun”, se va jura,
2213 Romani 8, 35.
2214 Apostolul Pavel.
2215 Lit. „le-a scuipat” (SIOTITUCO).
2216 Cf Ioan 14, 6.
2217 Cf. Ioan 8,12.
2218 Cf Romani 8, 38.
440
va jura strâmb şi nici măsurile Legii vechi nu le va păzi; fiindcă cel care iubeşte aurul nu-l va iubi pe aproapele său. Totuşi tocmai nouă ni se porunceşte ca, pentru împărăţia Lui, să ne iubim până şi vrăjmaşii. În fapt, dacă noi, împlinind poruncile vechi, nu vom putea intra în împărăţia cerurilor dacă nu va prisosi dreptatea noastră mai mult decât a acelora2219, ce apărare ne vom pregăti dacă le încălcăm chiar şi pe acelea? Cel care iubeşte banii nu doar că nu-i va iubi pe vrăjmaşi, ci îi va trata şi pe prieteni ca pe nişte vrăjmaşi.
4. Şi ce zic de prieteni? Căci iubitorii de bani deseori au ignorat firea însăşi. Unul ca acesta nu ştie de rudenie, nu-şi aminteşte de moravurile comune, nu respectă vârsta, nu are vreun prieten, ci are o dispoziţie duşmănoasă faţă de toţi, dar, înaintea tuturor celorlalţi, faţă de sine însuşi; nu doar prin faptul că-şi pierde propriu-i suflet, ci şi prin faptul că se istoveşte cu mii şi mii de griji şi osteneli şi întristări. Fiindcă va răbda şi călătorii lungi, şi duşmănii, şi primejdii, şi uneltiri, şi orice altceva, doar ca să aibă la sine rădăcina răutăţilor şi să numere mult aur.
Aşadar, ce-ar putea fi mai cumplit decât această boală? într-adevăr, este lipsită şi de desfătare, şi de orice plăcere pentru care oamenii păcătuiesc multe -, şi de slavă, şi de cinste. Căci iubitorul de bani suspectează mii şi mii de lucruri şi are mulţi acuzatori şi invidioşi şi bârfitori şi uneltitori. De bună seamă, cei nedreptăţiţi de el îl urăsc pentru răutatea păţită; cei care n-au păţit-o, temându-se să n-o păţească şi împărtăşind suferinţa celor păţiţi, arată acelaşi război; iar cei mai însemnaţi şi mai puternici, fiind ofensaţi şi indignaţi pentru [cauza] celor mai nenorociţi, încă şi invidiindu-l, îi sunt de asemenea vrăjmaşi şi îi poartă ură. Şi ce zic de oameni? într-adevăr, când cineva îl are pe Dumnezeu războindu-Se cu el, ce nădejde va avea de-acum? Ce fel de mângâiere? Ce înviorare?
Cel care iubeşte banii nu va putea vreodată să se folosească de ei, ci le va fi un rob şi un paznic, nu un stăpân. Căci, întotdeauna râvnind să îi înmulţească, niciodată nu va vrea să-i cheltuie, ci se va zgârci2220 şi va fi într-o stare de sărăcie mai mare decât a tuturor săracilor, întrucât nicăieri nu-şi va opri pofta. Totuşi banii sunt nu ca să-i păzim, ci ca să-i folosim; iar dacă ar urma să-i îngropăm pentru alţii, ce-ar putea fi mai jalnic decât noi, care alergăm de
2219 Anume a celor care respectă Legea veche; cf. Matei 5, 20.
2220 Lit. „seva tăia pe sine însuşi” (ouyKOtpEi EOUTOV).
441
colo-colo râvnind să le strângem pe toate, pentru a le închide înăuntru şi a le tăia de la folosinţa comună?
Este şi o altă boală nu mai prejos decât aceasta. Căci unii îşi îngroapă [banii] în pământ, dar alţii în pântece şi în plăcere şi în beţie, împreună cu nedreptatea adăugându-şi sieşi şi pedeapsa pentru destrăbălare. Şi unii, pe cheltuiala lor, îi slujesc pe paraziţi şi pe linguşitori, alţii zarurile şi pe desfrânate, iar alţii altele de felul acesta, croindu-şi pentru sine căi care duc în gheenă, lăsând [calea] dreaptă şi legiuită, care duce la cer.
Totuşi ea2221 are nu doar câştig [mai mare], ci şi plăcere mai mare decât a celor menţionate. Căci cel care dă desfrânatelor este de tot râsul şi ruşinos şi va avea mulţi duşmani şi o plăcere scurtă; dar mai degrabă nici scurtă, fiindcă oricâte le-ar oferi curtezanelor, ele nu-i vor aduce nicio mulţumire. Căci „casa străină este un butoi străpuns”2222.
Şi, pe lângă acestea, genul acela [de femeie] este obraznic, iar Solomon a comparat iubirea ei cu iadul2223. Şi numai atunci se opreşte, când îl vede pe ibovnic dezbrăcat de toate; mai degrabă nici atunci nu se opreşte, ci mai mult se înfrumuseţează şi calcă peste cel care zace şi stârneşte mult râs împotriva lui şi îi pricinuieşte atât de multe răutăţi, câte nici cu cuvântul nu se poate povesti.
Nu de felul acesta este plăcerea celor care se mântuiesc; căci nimeni nu are aici vreun rival în dragoste, ci toţi se bucură şi se veselesc, atât cei care păţesc binele, cât şi cei care-i văd. Nici mânia, nici întristarea, nici ruşinea, nici ocara nu iau cu asalt sufletul unuia ca acesta, ci, pe de-o parte, multă este bucuria conştiinţei lui, iar pe de alta, multă este nădejdea în cele viitoare; strălucitoare îi este slava şi multă îi este faima, dar mai multă îi este favoarea înaintea lui Dumnezeu, precum şi siguranţa din partea Lui; iar colţ de stâncă nu-i niciunul, nici bănuială, ci ţărm fără valuri şi [mare] liniştită.
Toate acestea, dar, cugetându-le şi comparând între plăcere şi plăcere, să o alegem pe cea mai bună, ca să dobândim şi bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
2221 Calea dreaptă şi legiuită.
2222 Pildele 23, 27 (după Septuaginta). Expresia e atestată şi în literatura greacă, cu referire la „butoiul Danaidelor”, condamnate în Infern să umple un vas găurit.
2223 Cf. Pildele 30,16.
Omilia 88
„Deci, după ce au prânzit, Iisus îi zice lui Simon-Petru: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El îi spune: «Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc.” (Ioan 21,15)
1. Într-adevăr, sunt şi alte multe lucruri care pot să ne dea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu şi să ne arate strălucitori şi bineplăcuţi; dar ceea ce, mai presus de toate, ne oferă bunăvoinţa de sus este grija faţă de apropiaţii noştri; aceasta deci şi Hristos o cere de la Petru. Căci, după ce au sfârşit cele ale mâncatului, „Iisus îi zice lui Simon-Petru: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El îi spune: «Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Îi zice: «Paşte oile Mele”2224.
Şi de ce, trecând de ceilalţi, vorbeşte cu el despre acestea? Era alesul dintre apostoli şi gura ucenicilor şi corifeul cetei; pentru aceasta şi Pavel a mers atunci ca să cerceteze de la el2225, mai degrabă decât de la ceilalţi. Totodată, ca să-i arate că trebuie de-acum să prindă curaj, de vreme ce lepădarea lui trecuse, îi încredinţează conducerea fraţilor. Şi nu aduce înainte lepădarea lui, nici nu-l mustră pentru ce se petrecuse, ci îi zice: „Dacă Mă iubeşti, stai în fruntea fraţilor şi arată-ţi acum iubirea fierbinte pe care totdeauna ai vădit-o şi de care te-ai bucurat, iar sufletul, pe care ziceai că-l vei pune pentru Mine, dă-l pentru oile Mele!”
Aşadar, când a fost întrebat prima şi a doua oară, L-a chemat pe El ca martor care ştie tainele inimii lui; apoi, când a fost întrebat şi a treia oară, [Petru] s-a tulburat, pentru că s-a temut [să nu se repete] ceea ce se petrecuse anterior2226 (căci şi atunci el susţinuse cu tărie [devotamentul său], dar mai apoi a fost biruit); de aceea
2224 Ioan 21,15.
2225 Cf Faptele 15, 2, 7.
2226 Când a afirmat foarte încrezător că îşi va da viaţa pentru Hristos (cf. Ioan 13, 37), dar în final s-a lepădat de El (cf Matei 26, 74).
443
iarăşi caută scăpare la EL Fiindcă zice: „Tu ştii toate”2227, adică cele prezente şi cele viitoare. Vezi cum a devenit mai bun şi mai înţelept, nemaifiind de-acum arogant şi contrazicător? Căci pentru aceasta s-a tulburat: „Nu cumva eu să cred că-L iubesc, dar fără să-L iubesc; ca şi mai înainte, când credeam multe şi eram arogant, dar mai apoi am fost biruit”.
Iar El îl întreabă a treia oară şi îi porunceşte a treia oară aceleaşi lucruri, ca să arate cât de mult cinsteşte conducerea propriilor Sale oi şi că mai ales acesta este semnul iubirii pentru El. Şi, vorbindu-i despre iubirea pentru El, îi vesteşte de mai înainte şi mucenicia pe care avea să o rabde, vădindu-i că nu fiindcă nu-l credea zicea El cele pe care le zicea2228, ci fiindcă îl credea chiar foarte mult; şi, dorind să-i arate semnul iubirii sale pentru El şi să ne înveţe pe noi în ce fel trebuie mai cu seamă să-L iubim, de aceea zice: „Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar, când vei îmbătrâni, alţii te vor încinge şi te vor duce unde nu voieşti”2229. Şi, desigur, el dorea aceasta şi o râvnea, motiv pentru care El i-a şi arătat-o limpede. Căci, de vreme ce peste tot zicea: „Sufletul meu îl voi pune pentru Tine”2230 şi: „Şi de-ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine”2231, i-a acordat ceea ce-şi dorea.
Aşadar, ce înseamnă: „Unde nu voieşti”? Se referă la simţământul firesc şi la necesitatea trupească şi la faptul că sufletul nu se smulge din trup de bunăvoie. Încât, chiar dacă cele ale voinţei ar fi tari, totuşi, chiar şi aşa, firea este pusă la încercare. Căci nimeni nu îşi depune trupul fără să sufere, iar aceasta se datorează lui Dumnezeu ceea ce am spus şi mai înainte2232 -, Care a iconomisit spre folosul nostru ca morţile violente să nu fie multe. Chiar dacă deşi aşa stau lucrurile diavolul a putut să lucreze aceasta şi i-a condus pe zeci de mii în prăpăstii şi adâncuri, totuşi, dacă sufletul nu ar fi avut o atât de mare dorinţă după trup, mulţi, din pricina unei tristeţi întâmplătoare, numaidecât s-ar fi repezit la aceasta2233. Aşadar, [spusa]: „Unde nu voieşti” arată simţământul firesc.
2227 Ioan 21,17.
2228 Cu referire la întreita întrebare: „Mă iubeşti?”
2229 Ioan 21,18.
2230 Ioan 13, 37.
2231 Matei 26, 35.
2232 Cf. Omilia 85, 2.
2233 Anume la sinucidere.
444
Dar cum, după ce-a zis: „Când erai mai tânăr”, iarăşi spune: „Când vei îmbătrâni”? De bună seamă, aceasta arată că atunci nu era tânăr şi, într-adevăr, nu era -, dar nici bătrân, ci bărbat împlinit. Atunci, pentru ce i-a amintit de viaţa lui de mai înainte? Ca să-i arate că unele ca acestea2234 I se datorează Lui. Căci în cele ale vieţii fireşti cel tânăr e folositor, iar cel bătrân e nefolositor; „dar în Mine”, zice, „nu este aşa, ci, când va sosi bătrâneţea, atunci bravura ta va fi mai strălucitoare, atunci vitejia ta va fi mai vădită, nefiind deloc împiedicată de vârstă”.
Iar acestea le zicea nu ca să-l înspăimânte, ci ca să-l îmboldească; căci ştia iubirea lui şi faptul că demult îşi dorea cu tărie binele acesta; totodată, îi arată şi felul morţii. Căci, de vreme ce Petru voia mereu să fie în primejdii pentru El, îi zice: „Ai încredere! Căci atât de mult îţi voi îndeplini dorinţa, încât cele pe care nu le-ai pătimit când erai tânăr, pe acestea trebuie să le pătimeşti când vei fi bătrân”.
Apoi, evanghelistul, ca să înalţe ascultătorul, a adăugat: „Iar acestea le zicea, însemnând cu ce fel de moarte îl va preaslăvi pe Dumnezeu”2235. Căci n-a zis: „Va muri”, ci: „îl va preaslăvi pe Dumnezeu”, ca să afli că pătimirea pentru Hristos este slavă şi cinstire pentru cel care pătimeşte. „Şi, după ce i-a zis acestea, îi spune: «Urmează-Mă!”2236 Aici, din nou, [evanghelistul] lasă de înţeles grija lui [Petru pentru Domnul] şi iubirea lui pentru El2237. Iar dacă cineva ar zice: „Atunci cum se face că Iacov a primit tronul Ierusalimului?”, i-aş răspunde acel lucru, că Petru a fost rânduit învăţător nu al unui tron, ci al întregii lumi. Aşadar, „Petru, întorcându-se, îl vede venind în urmă-i pe ucenicul pe care-l iubea Iisus, cel care la Cină se şi rezemase de pieptul Său, şi-I zice: «Doamne, dar cu el ce va fi?”2238
2. Pentru ce ne-a amintit de aplecarea aceea? Nu degeaba, nici la întâmplare, ci ca să ne arate câtă îndrăzneală a dobândit Petru după lepădare. Căci cel care atunci nu îndrăznea nici să întrebe2239,
2234 Faptele de credinţă şi, mai ales, martiriul, pe care Petru le va dovedi nu la tinereţe, potrivit legilor fireşti, ci la bătrâneţe, vădind puterea lui Hristos lucrătoare în el.
2235 Ioan 21,19.
2236 Ioan 21,19.
2237 Pasajul se poate traduce şi invers: „grija lui [Hristos pentru Petru] şi iubirea Lui pentru el”.
2238 Ioan 21, 20-21.
2239 Cf. Ioan 13, 24.
445
ci îi încredinţa altuia acestea, lui i s-a dat în grijă tocmai conducerea fraţilor. Şi nu doar că nu-i încredinţează altuia cele care ţineau de el, ci de-acum chiar el, în numele altuia, pune o întrebare învăţătorului; şi Ioan tace, iar acela vorbeşte. Iar el2240 îşi arată şi aici iubirea pe care o avea pentru acesta2241; căci Petru îl iubea foarte mult pe Ioan. Iar acest lucru e limpede şi din cele ulterioare; legătura dintre ei e vădită atât în toată Evanghelia, cât şi în Fapte.
Aşadar, fiindcă El i-a spus de mai înainte lucruri măreţe şi i-a încredinţat întreaga lume şi i-a prevestit mucenicia şi a confirmat iubirea lui mai multă decât a celorlalţi, vrând el să-l facă şi pe acesta2242 părtaş, zice: „«Dar cu el ce va fi? Nu va veni pe aceeaşi cale cu noi?” Şi, precum atunci el însuşi neputând să întrebe, îl pune înainte pe acesta, tot astfel şi acum, dându-i răsplata şi socotind că [Ioan] voia să întrebe cele despre sine, dar că nu îndrăznea, el însuşi a luat asupra lui întrebarea.
Ce [zice] atunci Hristos? „Dacă vreau ca acesta să rămână până voi veni, ce te priveşte?”2243 întrucât Petru spunea [acestea] pentru că îi purta foarte multă grijă şi nu voia să fie despărţit de Ioan, Hristos, arătând că, oricât l-ar iubi, nu ar putea depăşi iubirea Lui, zice: „Dacă vreau ca acesta să rămână, ce te priveşte?” Prin acestea ne învaţă să nu ne tulburăm, nici să iscodim ceva dincolo de cele care sunt bineplăcute Lui. Fiindcă, de vreme ce Petru era mereu înflăcărat şi se grăbea spre întrebări ca acestea, El, ca să-i taie din nou înflăcărarea şi să-l înveţe să nu iscodească mai mult, îi spune acest lucru.
„Aşadar, a ieşit cuvântul acesta între fraţi”, adică între ucenici, „că acela nu va muri; dar Iisus nu a spus: «Nu va muri, ci: «Dacă vreau ca acesta să rămână până voi veni, ce te priveşte?”2244 într-adevăr, El zice: „Ca să nu socoteşti că Eu le rânduiesc pe cele ale voastre într-un singur fel”. Iar aceasta o făcea din cauza iubirii inoportune a unora faţă de ceilalţi. Căci, de vreme ce urmau să primească administrarea întregii lumi, nu mai trebuiau de-acum să stea legaţi unii de alţii; căci, negreşit, aceasta ar fi fost o mare pagubă pentru lume. De aceea îi zice: „Ţi s-a încredinţat o lucrare,
2240 peţru
2241 Ioan.
2242 Pe Ioan.
2243 Ioan 21, 22.
2244 Ioan 21, 23.
446
ia seama la ea şi împlineşte-o şi osteneşte-te şi te luptă! într-adevăr, ce este, dacă vreau ca acesta să rămână aici? Tu ia seama la cele ale tale şi le îngrijeşte!” Dar şi aici tu gândeşte-mi-te la lipsa de îngâmfare a evanghelistului. Căci, menţionând părerea ucenicilor, o îndreptează, întrucât n-au priceput ce-a zis. Căci spune: „Iisus n-a zis: «Nu va muri, ci: «Dacă vreau ca acesta să rămână”.
„Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea, şi ştim că mărturia lui e adevărată.”2245 De ce, când nimeni dintre ceilalţi nu face acest lucru, el singur spune acestea şi face pentru a doua oară această mărturisire despre sine? Oare nu pare că-i supără pe ascultători? Care e deci cauza? Se spune că el a asumat cel din urmă [sarcina] scrierii, după ce Dumnezeu l-a mişcat şi l-a trezit spre aceasta; de aceea el arată neîncetat dragostea lui, ca să lase de înţeles cauza pentru care s-a apucat să scrie. Pentru aceasta o şi pomeneşte neîncetat, ca să facă vrednică de crezare relatarea lui şi ca să arate că, mişcat fiind de-aici, a venit la această [lucrare].
„Şi ştiu”, zice, „că sunt adevărate cele pe care le zice; iar dacă cei mulţi nu cred, e cu putinţă să creadă din aceasta”. „Din ce?” Din ceea ce-a spus în continuare; căci zice: „«Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris2246. Din aceasta e limpede că nu aş fi scris pe placul cuiva. Căci, deşi [minunile Lui] erau atât de mari, eu, care nu am relatat atâtea câte [au relatat] ceilalţi, ci le-am omis pe cele mai multe dintre ele, ba am dat pe faţă uneltirile iudeilor, lapidările, ura, ocările, batjocurile şi am arătat cum îl numeau demonizat şi înşelător, e foarte clar că nu aş fi scris pe placul cuiva”.
într-adevăr, trebuia ca cel care scria pe placul cuiva să procedeze contrar, anume să le ascundă pe cele de ocară şi să le pună înainte pe cele strălucitoare. Aşadar, de vreme ce a scris cele pe care le-a scris din multă încredinţare, nu evită să aducă la mijloc mărturia lui însuşi, chemând pe fiecare în parte să cerceteze şi să verifice cele întâmplate. Căci, de obicei, când credem că spunem ceva foarte adevărat, nu refuzăm niciodată [să dăm] mărturia noastră. Iar dacă noi facem aceasta, cu mult mai mult cel care scrie prin
2245 Ioan 21, 24.
2246 Ioan 21, 25.
447
Duhul; lucru pe care şi ceilalţi apostoli, propovăduind, îl afirmau: „Noi suntem martori”, zice, „ai celor pe care le spunem şi Duhul Sfânt, pe Care L-a dat celor care îl ascultă”2247.
Iar el2248 a fost de faţă chiar la toate şi nu L-a părăsit nici când era răstignit şi i-a fost încredinţată mama Lui; acestea toate erau semne ale iubirii sale pentru El şi ale faptului că le ştia pe toate cu exactitate. Şi, dacă a afirmat că au avut loc minuni atât de mari, să nu te miri, ci gândeşte-te la puterea de nespus a Făcătorului, primeşte cu credinţă ceea ce s-a spus! într-adevăr, precum nouă ne este uşor să rostim, tot astfel Aceluia cu mult mai lesne îi era să facă cele pe care le voia. Căci era de ajuns numai ca El să voiască şi toate urmau.
3. Aşadar, să luăm aminte cu stăruinţă la cele spuse şi să nu încetăm să le adâncim şi să le cercetăm; căci din studierea lor neîncetată avem mai mult [câştig]. Astfel vom putea să ne curăţim viaţa noastră, astfel vom putea să retezăm spinii. Fiindcă păcatul şi grija lumească sunt un lucru atât de neroditor şi de dureros! Şi, precum spinul, din orice parte ar fi ţinut, îl înţeapă pe cel care-l ţine, tot astfel şi cele lumeşti, din orice parte le-ai ţine, îl necăjesc pe cel care se apleacă asupra lor şi le întreţine.
Dar cele duhovniceşti nu sunt de felul acesta, ci se aseamănă cu un mărgăritar; din orice parte l-ai întoarce, desfată ochii. Dau un exemplu: un om a făcut o milostenie; e hrănit nu doar cu nădejdea a ceea ce va fi, ci se bucură şi de bunătăţile de aici, pretutindeni fiind încrezător şi făcându-le pe toate cu multă îndrăzneală. A biruit pofta vicleană; chiar înainte de împărăţie a dobândit deja rodul de-aici, fiind lăudat, fiind admirat, înainte de toti ceilalţi, de propria lui conştiinţă.
Şi fiecare faptă bună este de felul acesta; aşa cum pe cele viclene conştiinţa le pedepseşte aici, chiar înainte de gheenă. Şi, după ce păcătuieşti, de te gândeşti la cele viitoare, devii foarte spăimântat şi îngrozit, chiar dacă nimeni nu te pedepseşte; iar [de te gândeşti] la cele prezente, ai mulţi vrăjmaşi şi trăieşti cu bănuială şi nici nu poţi de-acum să-i priveşti în faţă pe cei care te-au nedreptăţit, dar mai degrabă nici pe cei care nu te-au nedreptăţit.
2247 Faptele 5, 32.
2248 Evanghelistul.
448
Fiindcă nu culegem din acestea o plăcere atât de mare pe cât e întristarea atunci când conştiinţa strigă tare, când oamenii din afară ne condamnă, când Dumnezeu e mâniat, când gheena doreşte cu ardoare să ne ia, când gândurile nu se liniştesc.
Greu, într-adevăr, greu şi împovărător este păcatul şi mai apăsător decât orice plumb. Cel care, cel puţin, îl va percepe nu va putea să înalţe privirea nici măcar puţin, chiar dacă ar fi foarte nesimţitor. Astfel şi Ahab, deşi era foarte necredincios, după ce a perceput păcatul, mergea aplecat în jos, zdrobit şi necăjit2249. Pentru aceasta s-a şi îmbrăcat în sac şi vărsa izvoare de lacrimi.
Dacă noi vom face aceasta şi ne vom tângui ca acela, vom dezbrăca învinuirile, asemenea lui Zaheu2250, vom dobândi şi noi iertare. Căci, precum în cazul tumorilor şi al ulceraţiilor, de n-ar opri cineva mai întâi umoarea care se scurge şi care irită rana, oricâte leacuri ar aplica, dacă izvorul răutăţii nu este închis, face totul în zadar, tot astfel şi noi, dacă nu ne oprim mâna de la lăcomie şi nu reţinem această revărsare vicleană, chiar dacă am da milostenie, facem totul în zadar. Fiindcă ceea ce-a fost tratat prin aceasta, lăcomia, venind mai apoi, l-a inundat şi l-a ruinat şi l-a făcut mai cumplit ca înainte.
Să încetăm, dar, să mai răpim şi aşa să facem milostenie! Dar, dacă ne ducem pe noi înşine în prăpăstii, cum vom putea să ne recuperăm? Căci, şi dacă cineva (adică milostenia) l-ar trage de sus pe cel care urmează să cadă, iar altcineva de jos l-ar apuca cu sila, dintr-o asemenea luptă nu va rezulta nimic mai mult decât sfâşierea omului. Aşadar, ca să nu păţim aceasta, nici, în timp ce lăcomia ne trage de jos, milostenia să plece părăsindu-ne, să ne luminăm pe noi înşine şi să zburăm la înălţime, astfel încât, desăvârşindu-ne prin izbăvirea de răutăţi şi prin lucrarea bunătăţilor celor veşnice, să dobândim bunătăţile cele veşnice, prin harul şi prin iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună şi Sfântului Duh, fie slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
2249 Cf 3 Regi 21, 27.
2250 Cf. Luca 19, 8-9.
INDICI şi BIBLIOGRAFIE
Facerea 44, 33-34 p- 278
i, 26 p. 217 49, 9 p. 250
2,10 p. 51, 90
3 5 ” P-117 Ieşirea
3, 8 p. 252 3,14 p. 23,125
3, 9 p. 216 4, 2 p. 13
3,16 p. 429 6, 23 p. 190
4,1-8 p. 66 7-n p. 35
4, 3 p. 299 7, 3 p- 255
4 5-7 p- 317 12, 46 p. 416
5, 24 p. 317 14,19-22 p. 25
6, 9 p. 277 15, 9 p. 205
7, 23 p. 43 16, 2, 7-12 p. 45
11,1-9 p. 140 16, 24 p. 45
15, 6 p. 92 20,13 p. 234
15,13 p. 113 20,15 p. 299
17,14 p. 80, 205 23, 3 p. 80
18,1 p. 176 23,16 p. 67
18,17 p. 361 33, 20 p. 301
18, 21 p. 216
18, 27 p. 71 34, 22 p. 67
19, 23-25 p. 43
22,1-2 p. 14 Leviticul
22,1-14 p. 124
22, 6 p. 409
22,12 p. 216
25,27 p. 185
37, 4 p. 278
37,14-17 p. 278
37,18-19, 23 P- 278
37, 25 p. 278
37, 27-28 p. 325
39, 7-12 p. 317
39, 20 p. 174
40,15 p. 278 7, 20 p. 205
23, 36 p. 89
23, 43 p- 67
Numerii
4, 3, 39 P-124
11, 5 p. 409
16,1-33 p. 140
16,1-35 p. 127
22,12 p. 226
22, 28-30 p. 432
41,1 p. 226 Deuteronomul
42, 2 p. 325
42, 25 p. 278 5, 9 p. 130
44,15-17 p- 278 5, 29 p. 216INDICE SCRIPTURISTIC
452
6, 8 p. m
18,15 p- 45
24,16 p. 129
28, 6,19 p. 186
32, 39 p. 23
Iosua Navi
5, 6 p. 114
Judecătorii
4, 4 p. 187
6,1 p. 114
1 Regi
2, 12 p. 82
18, 8-11 p. 66
25, 23-27 p. 187
2 Regi
13,10-12, 28, 32 p. 186
13, 32-34 p. 186
15, 12 p. 275
17, 23 p. 275
3 Regi
17,13-15 p. 16
17, 21 p. 206
17, 22 p. 239
21, 27 p. 448
4 Regi
2,11 p. 317
3, 27 p. 407
4, 42-44 p. 15
5,10-12 p. 133
5, p. 230
14, 6 p. 129
19, 34 p. 422
25,1 p. 221
2 Paralipomena
18,19 p. 216
Iov
2, 9-10 p. 186
9, 8 p. 25
31, 31 p. 50
41, 21 p. 205
Psalmii
2, 5 p. 108
5, 9 p. 241
6, 5 p- 324
8, 8 p. 36
9,15 p. 225
9, 25 p- 44
10, 7, 5 p. 80
17. 15 p- 36
21, 17 p. 178
33,11 p. 152
34,14 p- 93
36, 27 p. 299
37, 5 p-103, 298
38, 5-6 p. 86
38, 15 p. 232
39,11 p. 90
40, 9 p- 275, 276
43, 24 p. 377
49, 17, 21 p. 398
49, 22 p. 299
50, 1 p. 171
50, 5 p. 128
65,1 (LXX) p. 239
68, 5 p. 330
72, 26 p. 255
81, 6 p. 310
85, 7 p. 216
90, 9-16 p. 293
93,12 p. 152
117,10-12 p. 178
118,120 p. 112
120, 8 p. 186
Pildele lui Solomon
11, 25 (LXX) p. 71
23, 27 (LXX) p. 441
26, 27 p. 94
30, 16 p. 441
453
Ecclesiastul Ieremia
7, 2 p. 173 1, 9 p- 259
3, 3 p. 300
Isaia 4, 8, 28 p. 222
i, 3 p. 82, 360
1, 4 p. 222
1,10 p. 97
1,15 p. 234
1,16 p. 270
1,17 p. 270
1,17-18 p. 270
1,18 p. 262, 270
1, 23 p. 97
5, 8 p. 290, 336
5, 8-9 p. 223
5, 8-23 p. 222
6,1 p. 254
6, 8-10 p. 255
9, 5 p- 367
12, 3 p. 90
13, 8 p. 349
22, 4, 12 p. 222
22, 13 p. 29O
40, 6 p. 19
40, 26 p. 236
42, 1 p. 254
43, 11, 12 p. 23
45, 18, 22 p. 23
46, 4, 9 p. 23
49, 8-20 p. 182
49, 9 p. 182
49,15 p. 182
49,16 p. 182
50, 2 p. 255
50, 4 p. 259
51,12 p. 23
53, 7 p. 250
53, 7-8 p. 403
53, 9 p. 108, 376
53,12 p- 410
54,13 p- 46
59, 2 p. 255
59, 21 p. 254
64, 3 p. 325
65,16 p. 367 4,14 p. 299
4, 31 p- 349
9,17 p. 223
13, 23 p. 254
22,13 p. 223
25,11-12 p. 113
25, 26 p. 227
31, 33 p. 111
51, 45 p. 141
Plângerile lui Ieremia
1,16 p. 222
Iezechiel
3,1 p- 259
3,11 p. 216
14,14,16 p. 408
18, 3, 2 p. 129
18, 32 p. 256
24,16-17 “ P- 222
25, 8-11 p. 127
33,11 p. 59
34, 2 p. 164
34, 4 p. 164
36,19 p. 255
47,1-12 p. 90
Daniel
2,1 p. 225
4, 24 p- 373
Osea
4, 6 p. 255
13,13 p- 349
Miheia
3,1 “ P- 97
4, 9-10 p. 349
5,1 p- 227
7, 2 p. 222
454
Ioil
4,18 p. 90
Sofonie
3, 8 p. 239
Zaharia
1, 12 p. 113
9, 9 p. 18, 234, 235
12, IO p. 415
13, 1 p. 90
14, 8 p. 90
Maleahi
2,1 o p. 77
Iudita
13, 7-10 p. 187
înţelepciunea lui Solomon
2, 24 p. 66
5, 3 p- 354
înţelepciunea lui Isus Sirah
1, 22 (LXX) p. 71
3, 29 p. 297
10, 9 p. 71
18, 30 p. 243
20, 16 p. 346
20, 30 p. 222
33, 32 p. 31
Istoria Susanei
1, 42 p. 14
1 Macabei
1,11 p. 221
2, 5 p. 190
4,41-59 p. 178
2 Macabei
7, 9 p- 239
7, 28 p. 239
Matei
1,18 p. 110
2, 1-2 p. 18
2, 4-6 p. 82
2, 9-10 p. 18
3, 9 ” P-113
3,16 p. 339
4,19-22 p. 282
5 3, 8, 7 p-161
5, 4 p-199
5, 6 p. 89
5, 8 p. 297
5,11-12 p. 332
5,16 p. 142, 248
5,17 p. 77, 219
5,19 p. 274, 359
5, 20 p. 95, 440
5, 22 p. 71,182
5, 22, 28 p. 174
5, 27-28 p. 182
5, 29 p. 140
5, 32 p. 210
5, 39 p. 222, 388, 398
5, 44-45 p. 277
5, 45 p-173, 335
6, 6 p. 185
6, 9-10 p. 26
6, 9-13 p. 26
6,12 p. 26
6, 24 p. 161
6, 25 p. 421
6, 34 p- 29
7,1-2 p. 431
7, 2 p. 334
7, 3-4 p. 432
7,12 p. 327
7,13-14 p. 438
7, 21 p. 209
7, 22 p. 289
7, 22-23 “ P- 2O9
7, 28-29 p. 12
8, 5-13 p. 191
8, 7 p-193
8, 8 p. 196
8, 22 p. 19
455
8, 29 p. 43 16, 23 p. 62, 268, 285
9, 2 p. 212, 217 16, 24 p. 244
9, 2, 5-6 p. 303 17,1 p. 282
9, 3 p. 212 17,1-8 p. 22
9,18-25 p. 204 17, 20 p. 207
9, 33 p- 330 17,23 p. 235,236
9, 34 p. 212 17,24-27 p. 159
10,1, 8 p. 91 17,27 p. 213
10, 4 p. 159 18,1 p. 274
10, 5 p. 237, 360 18, 8 p. 140
10, 8 p. 63 19,12 p. 253, 306
10, 9-10 p. 285 19, 28 p. 380
10,10 p. 388 19, 3 p. 180
10,16 p. 158 20,16 p. 59
10,17 p- 338 20,19 p. 235
10,18 p. 338 20, 21 p. 236
10, 28 p. 39, 44, 312 20, 23 p. 245
10, 34 p. 140 21, 2 p. 13, 235
10, 38 p. 311 21, 8 p. 234
11,12 p. 119 21,10 p. 234
11, 25, 27 p. 303 21,19 p. 265
11, 27 p. 166, 266 21, 33-41 p. 226
11, 29 p. 70,178, 222, 264 21, 40-41 p. 108
12, 24 p. 144 22,13 p. 38
12, 29 p. 248 22,14 p. 59
12, 31 p. 197 22,17 p. 180
12, 39 p. 285 22,18 p. 180
12, 48 p. 412 22, 21 p. 159
13, 7 p- 407 22, 40 p. 327
13,36 p. 48 23, 2-3 p. 431
13, 55 p- 37. 125 23, 5 p. 111
14,13 p. 11 23, 8 p. 272, 273
14,15 p. 12 23, 9 p. 272, 273
14, 22-33 p- 23 23,10 p. 345
14, 26 p. 313 23,13-29 p. 222
14, 28 p. 24 23, 23 p. 393
15, 9 p-157 23, 24 p. 415
15, 24 p. 238, 361 23, 37 p. 108, 238
15, 26 p. 238 23, 38 p. 91,108, 226
15, 37 p-17 24,12 p. 289
16, 9 p. 17 24, 29 p. 134
16,15-16 p. 62 24. 33 p- 336, 338
16,17 p. 39, 61 25, 2 p. IO3
16,19 p- 317 25, 8 p. 335
16, 22 p. 292 25, 9 p. 408
16, 22-23 p- 268 25,10 p. 171
456
25,12 p. 88
25, 34-36 p. 163
25, 34-40 p. 31
25. 35-36 p. 421
25, 40 p. 163,176
25, 41-42 p. 249
25, 42 p. 306
25, 42, 41 p. 171
25, 42, 45 p-172
25,43-45 p. 64
25, 45 p- 334
26, 7 p. 191
26, 8-9 p. 229
26,10,12 p. 229
26, 22 p. 62
26, 23 p. 268
26, 35 p. 443
26, 38 p. 205
26, 40 p. 287
26, 52 p. 388
26, 53 p. 108, 314
26, 63 p. 179
26, 70, 72, 74 p. 392
26, 74 p. 442
27, 5 p- 387
27, 16 p. 159
27.19 p- 409
27, 40 p. 169
27, 42 p. 169
27,51 p. 265
27, 51-52 p. 286, 410
27.63 p. 405
28,13-14 p. 418
28,18-19 p- 361
28,19 p. 238, 360
28, 20 p. 309, 37O
Marcu
1, 41 p. 217
2, 5 p. 26
2, 7 p. 26,114
2,10 p. 343
4, 34 p. 48
4, 39 p. 217
5, 22-42 p. 204
6, 3 p- 37
6, 31 p. 11
6, 35-36 p. 13
7. 24-30 p. 174
9, 1-8 p. 22
9, 9, 31 p. 235
9, 25 p. 217
9, 44 p. 209, 211
10, 8 p. 210
10, 34 p. 235
10, 40 p. 245
12, 41-44 p. 134, 306
14, 34 p. 205
14, 61 p. 179
14, 68, 70-71 p. 392
16,16 p. 259
16,17 p. 269
16,19 p. 269
Luca
2,13-14 p. 18
3,16 p. 308
3, 22 p. 18
3, 23 p. 124
5, 5 p. 436
5, 21-24 p. 77
6, 22 p. 337
6, 24 p. 223
6, 25 p. 406
6, 26 p. 375
6, 36 p. 378
7,1-10 p. 191
7,11-16 p. 204
7,36-50 p. 174
7, 37 p-191
8, 3 p. 285
8, 41-56 p. 204
8, 51 p. 282
9,10 p. 11
9,12 p. 13
9, 28-36 p. 22
9, 55 p. 92
10,19 p. 161
10, 20 p. 289
10, 38-42 p. 203
10, 41-42 p. 29
457
io, 42 p. 195
11,15 p. 405
11,19 p. 91
11, 29 p. 285
11, 41 p. 262, 373
12, 47 p. 406
12, 49 p. 40
13, 34 p. 255
14,13 p. 176
14. 33 p- 306
15, 20-24 p. 358
15,24 p. 239
16, 20-31 p. 325
16, 25 p. 27, 334
16, 26 p. 408
18, 9-14 p. 398
18, 33 p- 235
18, 34 p- 235
19, 27 p. 108
19, 8 p. 298
19, 8-9 p. 448
20, 27 p. 180
21,1-4 p. 306
21, 38 p. 99
22, 3 p. 283
22, 28 p. 228
22, 32 p. 292
22, 45 p. 287
22, 57-58, 60 p. 392
22, 60-62 p. 29I
22, 61 p. 39O
22, 61-62 p. 392
22, 67 p. I79
23, 34 p. 170
23, 43 p- 4io
23,48-49 p. 85
24, 5-6 p. 236
24, 25-26 p. 236
24,36-43 p. 313
24, 39 p. 240
24. 43 p- 438
24, 53 p- 99 1, 12 p. 226, 362
1, 13 p. 25I
1.14 p- 254.364
1,16 p. 308
1,18 p. 301
1, 21 p. 18
1. 36 p. 49
i, 40 p. 237
1, 43-44 p- 237
1. 46 p. 93
1, 50 p. 57
2, 4 p. 412
2, 13 p. 12
2, 13, 23 p. 227
2,18 p. 180
2, 19 p. 49, 235, 285
3, 2 p. 180
3, 4 p- 49
3,11 p- 37
3,13 p- 57
3,18 p. 106
3, 20 p. 99
3, 27 p. 266
3, 32 p. 37
3. 33 p- 3i. 368
4. i 3 p-11
4,1- 26 p. 174
4,10 p. 36
4,12 p. 122
4,14 p- 36,90,91
4, 26 p. 179
4, 29 p. 180
4, 46-53 p- 12, 191
5,1-18 p. 79
5, 59 p-12
5, 8 p. 217
5,14 p. 129
5,17 p- 303
5,18 p. 14,145, 227
5,19 p- 77, 215
5, 21 p. 40, 77, 215, 217, 252, 260, 361
5, 22 p. 101, 245
loan 5, 23 p. 77, 215
5, 25 p. 218, 219
1,3 p. 362
1,11 p. 265, 362, 396 5, 26 p. 55, 396
5, 28 p. 218
458
5 29 p- 39
5, 30 p. 219, 252
5,31 p. 99,123, 391
5, 34 p. 41
5, 37 p. 301
5, 39 p. 38, 90,136,157
5, 41 p. 19, 41
5, 42 p. 70
5, 43 p. 38
5, 44 p. 38, 70,139, 257, 362
5, 45 p. 69, 90
5, 46 p. 148,157
6, 2 p. 12
6, 3-4 p. 67
6, 4 p. 12
6, 5 p. 13
6, 6 p. 14
6, 7 p. 14
6, 8-9 p. 15
6,10- 13 p. 84
6,11- 12 p. 17
6,12- 13 “ Pt7
6,13 p-17
6,14 p. 18, 24
6,14-15 p. 35
6,15 p. 18, 25,159
6,17-18 p. 23
6,19 p. 23
6,19-20 p. 84
6, 20 p. 23
6, 21 p. 23
6, 22-23 ” P- 24
6, 22-24 p- 24
6, 25 p. 24, 28
6, 26 p. 25, 28, 34, 36
6, 27 p. 29, 31, 34, 252
6, 28 p. 34
6, 28-29 p. 133
6, 29-31 p. 35
6, 30 p. 179,180
6, 31 p. 29, 35
6, 32 p- 35, 38
6, 33 p- 56
6, 33-35, 66 p. 212
6, 34 p. 36, 38
6, 35 p- 37
6, 35-36 p. 37
6, 36 p. 38, 59
6, 37 p- 38, 371
6, 37, 44 p. 38
6, 38 p. 40, 57
6, 39 p. 41, 360, 371
6, 39-40 p. 40
6, 40 p. 41, 46
6, 41 p. 253
6, 42 p. 61, 339
6,44 p. 39,46,248,266,296,367,430
6, 45 p. 46, 90, 301
6, 46 p. 46, 47, 83
6, 47 p. 61,122
6, 47, 54 p. 253
6, 47-58 p. 11
6, 49 p. 47
6, 51 p. 4749, 54, 57
6, 52 p- 49, 58
6, 53 ” P- 54
6, 53-56 p. 48
6, 54 p- 54, 56
6, 55 p- 54
6, 56 p- 55
6, 57 p- 55, 57
6, 58 -p. 56
6, 59 p- 56
6, 60 p. 48, 57
6, 61-62 p. 57
6, 63 p. 58, 61, 343
6, 64 p. 59, 62
6, 64-65 p. 59, 272
6, 65 p. 367
6, 66 p. 60,113
6, 67 p. 60
6, 68 p. 49, 61
6, 68-69 p. 60
6, 69 p. 61
6, 70 p. 61, 62, 229, 272
7,1-2 p. 227
7,2 p. 67
7, 3-5 p- 68
7, 4 p. 69
7, 6 p. 69
7,7 p. 69,237,254,330
7, 8 p. 70
459
7, 9-10 p. 73 8,15 p. 100
7 ii p- 73 8,15-16 p. 100
7,12 p. 74, 92,140 8,16 p. 100
7,13 p. 74 8,17 p. 100
7,14 p. 74 8,18 p. 47,102
7.15 p- 75 8,19 p. 82,101,102
7,16 p. 75 8, 20 p. 105
7,17 p- 75 8, 21 p. 105,109
7,18 p. 41, 76 8, 22 p. 106
7,19 p. 77, 78,157, 227 8, 23 p. 106
7, 20 p. 78,169 8, 24 p. 106
7, 21 p. 79 8, 25 p. 106,107
7, 23 p. 79, 80 8, 26 p. 107,109
7, 24 p. 79 8, 27 p. 107,109
7, 25-26 p. 66 8, 28 p. 123, 285
7, 27 p. 82, 83, 93 8, 28-29 p. 107
7, 28 p. 82, 84, 213 8, 29 p. 108, 260
7,29 p. 84 8, 30 p. 109, 213
7, 30 p. 67, 83 8, 31 p. 109
7, 31 p. 84, 90, 233 8, 33 p. 112,156
7, 32 p. 84 8, 34 p. 114
7, 33 p. 85, 251, 295, 315, 320 8, 35 p. 114
7, 34 p. 85, 87 8, 36 p. 115
7, 34, 36 p. 109 8, 37 p. 115,123,124
7, 35 p. 86, 99 8, 38 p. 116
7, 36 p. 118 8, 39-40 p. 116
7, 37 p. 89 8, 40 p. 78,116,118
7, 38 p. 90 8, 41 p. 116-118,156
7, 39 p. 91, 92 8, 42 p. 119, 261, 295
7, 40 p. 92 8, 42-44 p. 117
7, 41 p. 90 8, 43 p. 118
7, 41-42 p. 82, 93 8, 45 pu7
7, 42 p. 90 8, 46 p. 117,144,146
7, 44 p. 93 8, 48 p. 121,169, 405
7, 45 p. 96 8, 49 p. 121,170
7, 46-49 p. 233 8, 50 p. 121
7, 47 p- 97 8, 51 p. 122,123, 212
7, 48 p. 97,158, 233 8, 52 p. 47, 54,122,169
7, 49 p. 97, 233 8, 53 p. 122-124
7, 50 p. 98 8, 54 p. 123,124,156
7, 51 p- 97, 98 8, 54-55 p-123
7, 52 p. 93, 98, 99 8, 55 p-124
8,1-11 p. 98 8, 56 p. 124,125
8,12 p. 98, 99, 215, 362, 439 8, 57 p-124
8,13 p. 99,165,166,179 8, 58 p. 23, 77
8,14 p. 99,101, 331 8, 58-59 ” P-125
460
8, 59 p. 125,156
9 p. 84
9,1 p. 128
9, 2 p. 128, 129
9, 3 p-129 136
9, 4 p. 132,133,136
9 5 p-133
9, 6 p. 136, 303
9, 7 p-132
9, 8 p. 137
9, 9 p. 138, 206
9,1 0-11 p. 138
9,1 1 p. 138
9,1 2 p. 138
9,15 p. 137,138
9,16 p. 138,140,143,148,180, 340
9,16-17 p. 143
9,17 p. 146
9,18 p. 143,144
9,19 p. 145
9, 20-21 p. 145
9, 22 p. 145, 194, 331
9, 24 p. 146, 34O
9,25 p. 146,147,149
9, 26 p. 147
9,27 p. 147
9, 28 p. 148
9, 29 p. 78, 82,148
9, 30 p. 148
9, 31 p. 148,149
9, 32 p. 128,149, 330
9, 33 p. 146
9, 34 p. 147,149
9, 35 p. 146
9, 36 p. 155
9, 37 p-155,179
9, 38 p. 155
9 39 p-130,149,155
9, 40 p. 156
9, 41 p. 156
10 p. 84
10,1 p. 157
10,2 -4 p. 157
10, 3 p. 158
10, 3-4 p. 158,165
10, 5 p. 158
10, 6 p. 159
10, 8 p. 160
10, 9 p. 160,186
10,10 p. 159,160,165, 343
10,11 p. 160,169
10,11 -12 p. 160
10,14 p. 165
10,15 p. 166
10,15,17 p. 205
10,16 p. 166,167, 226
10,17 p. 167,168
10,17-18 p. 167
10,18 p. 168,169, 284, 414
10,19-21 p. 169
10, 21 p. 170,180
10, 22 p. 178
10, 24 p. 179,180
10, 25 p. 180
10, 26 p. 181
10, 27-30 p. 181
10, 28 p. 343
10, 29 p. 182
10, 30 p. 215
10, 31 p. 182
10, 32-33 p. 182
10, 33 p. 181,183, 215
10, 35-36 p. 183
10, 36 p. 183
10, 37 p. 215, 303
10,37-38 p. 183
10, 38 p. 183, 212
10, 39-4I p. 184
10, 42 p. 184, 195
11, 1 p. 190
11, 2 p. 191
11, 3 p. 190
11, 4 p. 191, 207
11, 5 p. 191
11, 6 p. 192
11, 7 p. 192
11, 8 p. 192
11, 9 p. 192,193
11,11 p. 193
11,12 p. 193
11,14 p. 193
11,14-15 p. 193
461
11,16 p. 192,194 12, 7 p. 229
11,17 p. 194 12, 8 p. 229
11,18 p. 194, 205 12,12-13 “ P- 266
11,19 p. 194 12,13 p. 235
11, 20 p. 197 12,14 p. 13, 235
11, 21 p. 195 12,16 p. 235, 236
11, 21, 32 p. 191,196 12,17 p. 236
11, 22 p. 195 12,19 p. 236
11, 23 p. 195 12, 20 p. 237
11, 24 p. 196 12, 21 p. 237
11, 25 p. 196, 206, 215 12, 22 p. 237
11, 26 p. 196,197 12, 23-24 p. 237
11, 27 p. 197 12, 25 p. 154, 311
11, 28-29 “ P- 97 12, 25-26 p. 243
11, 29 p. 202 12, 26 p. 245
11, 30 p. 202 12, 27 p. 245
11, 31 p. 203 12, 28 p. 246
11, 32 p. 203 12, 29 p. 246
11, 33 p. 204 12, 30 p. 213, 246
11, 34 p. 204 12, 31 p. 247, 352
11, 35 p. 200, 204 12, 32 p. 248, 250, 296
11, 36 p. 204 12, 35 p. 251
11, 37 p. 204 12, 36 p. 133, 228, 251, 273, 343
11, 38 p. 205 12, 37 p. 252
11, 39 p. 192, 206 12,37-38 p. 253
11, 40 p. 207 12, 39 p. 253
11, 41 p. 206, 217 12, 39-41 p. 253
11, 41-42 p. 217, 234 12, 41 p. 254
11, 42 p. 213, 359 12, 42 p. 139
11, 43 p. 218 12, 44 p. 252, 257
11, 43-44 p- 303 12, 45 p. 258
11, 44 p. 220 12, 46 p. 258
11, 46 p. 220 12, 47 p. 252, 258
11, 47 p. 221 12, 48 p. 259
11, 48 p. 221, 225, 233 12, 49 p. 259
11, 49 p. 225 12, ŞO p. 260
11, 49-51 p. 225 13, 1 p. 265
11, 52 p. 227 13, 2 p. 266
11, 53 p. 225, 227 13, 3 p. 266
11, 54 p. 227 13, 4 p. 267
11, 55 p. 227, 228 13, 5 p. 265, 267
11, 56 p. 74, 228 13, 6 p. 267
11, 57 p. 228 13, 7 p. 268
12,1-2 p. 228 13, 8 p. 268, 292
12, 2 p. 228 13, 9 p. 269
12, 6 p. 229 13,10 p. 229
462
13,10-11 p. 269
13,12 p. 235, 272
13,13 p. 272
13,14-15 p. 175, 273
13,16 p. 405
13,16-18 p. 275
13,17 p. 280
13,18 p. 272, 284
13, 20 p. 280
13, 21 p. 281, 406
13, 22 p. 281
13, 23 p. 281, 282
13, 24 p. 62, 268, 378, 444
13, 26 p. 283
13,27 p. 283
13, 27-28 p. 283
13, 29 p. 284, 285
13,30 p. 283
13, 30-31 p. 284
13,31 p. 285
13, 32 p. 286, 304
13, 33 p. 286, 291
13, 34 p. 288
B,35 p- 288,378
13, 36 p. 269, 316, 337, 341, 351, 380
13, 37 p- 269, 390, 442, 443
13. 37, 38 p- 205
14,1 p. 258, 293, 294
14, 2 p. IIŞ, 232, 294, 310
14, 3 p. 294, 316, 426
14, 3,12,18 p. 316
14, 4 p. 294
14, 5 p. 295, 337, 341, 380
14, 6 p. 295, 362, 367, 430, 436, 439
14, 7 p. 296, 300, 302
14, 8 p. 13, 301, 337, 351
14, 9 p. 215, 301, 302
14, 10 p. 212, 215, 303, 341
14, 11 p. 304
14, 12 p. 207, 304, 305
14, B p- 34, 307, 322
14, 13-14 p. 305
14, 14 p. 305
14, 15 p. 311, 322
14, 16 p. 307, 309, 341, 426
14, 17 p- 309
14,18 p. 309
14,19 p. 310, 435
14, 20 p. 310, 311
14, 21 p. 311, 312
14, 22 p. 312
14, 23 p. 40, 245, 312, 379
14, 24 p. 311, 313
14, 25 p. 313
14, 26 p. 313, 316, 341, 376
14, 27 p. 313, 314, 428
14, 28 p. 312, 314, 348
14,29 p. 314
14, 30 p. 240, 314, 320, 348
14,31 p. 213,314,319
15,1 p. 320
IŞ, 2 p. 320
15, 3 p- 27O, 321, 376
15, 4 p. 321
15, 5 “ P- 320, 321
15, 6 p. 322
15, 7 p- 322
15, 8 p. 322
15, 9 p. 106, 322, 323, 363
15, 10 p. 323
15, 11 p. 326
15, 12 p. 307, 327
15, 13 p. 205, 266, 293
15, 14-15 p. 327
15, 15 p- 356
15, 16 p. 328
15, 17 p- 328
15,19 p- 328, 375
15, 20 p. 328
15, 21 p. 328
15, 22 p. 328, 406
15, 23 p. 329
15, 24 p- 329
15, 25 p- 330
15, 26 p. 376
15, 26-27 p. 331
16,1 p. 331
16, 2 p. 331, 337
16, 3 p. 332
16, 4 p- 332
16, 4-6 p. 337
16, 5 p. 348, 380
463
16, 5-6 p. 338
16, 5, 7,10,16, 28 p. 348
16, 6 p. 287
16, 7 p- 339, 34i, 429
16, 8 p. 339, 340, 341
16,10 p. 340
16,10,16,17 p. 316
16,11 p. 340, 352
16,12 p. 327, 340, 341
16,13 p. 341, 342, 344
16,13-15 p. 341
16,15 p. 342, 369
16,16 p. 340, 348, 351
16, 20 p. 349
16, 21 p. 349
16, 22 p. 350, 428
16, 22-23 P- 35
16,23 p. 350
16, 23-24 p. 375
16, 24 p. 350
16,25 p. 350
16, 26 p. 351
16,27 p. 351
16, 27-28 p. 351
16, 29 p. 352
16, 30 p. 351, 352, 359
16, 32 p. 352
16, 33 p. 352, 359, 428
17,1 p. 360
17, 2 p. 360, 361
17, 3 p. 362
17, 4 p. 363, 367
17, 4-9 p- 76
17, 5 p. 363
17, 6 p. 266, 367, 368, 376
17, 6-7 p. 368
17, 8 p. 368
17, 9 p. 368, 371
17, 10 p. 76, 369
17, 11 p. 345, 370, 371
17, 12 p. 370, 371
17, 13 p. 370, 371
17, 14 p- 375
17,14,16 p. 396
17, 15 p- 375
17, 16 p. 376
17, 17 p- 376
17, 18 p. 377
17, 19 p- 377
17, 20 p. 377
17, 21 p. 378
17, 22 p. 379
17, 23 p- 379, 380
17, 24 p. 380
17,25 p- 381
17, 26 p. 381
18,1 p. 228, 386, 417
18,1-2 p. 385
18, 3 p. 286, 386
18, 4 p. 108, 386
18, 4-5 p. 386
18, 4-6 p. 66
18, 5 p. 387
18, 6 p. 205, 228, 315, 387
18, 7 p. 387, 426
18, 8 p. 387
18, 8-9 p. 160
18, 9 p. 387
18, 10 p. 387
18, 11 p. 389
18, 12-13 “ P- 389
18, 13-14 p. 389
18, 15 p. 389
18,17 p- 319, 390
18, 18 p. 390
18, 19 p- 391
18, 20 p. 391
18, 21 p. 391
18, 22 p. 391
18, 23 p. 264, 392
18, 24-25 p. 392
18, 26 p. 392
18, 28 p. 393
18, 29 p. 393
18, 30 p. 394
18, 31 p- 394
18, 32 p- 394
18, 33-34 p- 394
18, 35 p- 395, 400
18, 36 p. 18, 395, 400, 409
18, 36-37 p. 236
18, 37 “ P- 396, 400, 401
464
18, 38 P. 401 20, 22 P. 91, 308
18, 39 P. 401 20, 22-23 P. 429
18, 39-40 P. 401 20, 25 P. 433
19,1 P. 401 20, 27 P. 239, 434
19, 2-3 P. 401 20, 28 P. 434
19, 4-5 P. 402 20, 29 P. 434
19, 5 P. 401 20, 30 P. 252, 435
19, 6 P. 402 20, 31 P. 436
19, 7 P. 402 21, 1 P. 436
19,10 P. 403 21, 2 P. 436
19,11 P. 403 21, 5 P- 437
19,12 P. 403, 404 21, 7 ” P- 437
19,13 P. 404 21, 8 P. 437
19,14 P. 404 21, 9 P. 437
19,15 P. 238, 404, 409 21, 1-13 P. 17
19,19 P. 410 21, 12 P. 437
19, 21 P. 411 21, 12-13 P. 313
19, 23 P. 411 21, 14 P. 438
19, 24 P. 412 21, 15 P. 282, 292, 442
19, 25 P. 413, 414 21, 17 P. 443
19, 26 P. 413 21,18 P. 443
19, 27 P. 414 21, 19 P. 444
19, 28 P. 266, 414 21, 20 P. 282
19, 30 P. 266, 415 21, 20-21 P. 444
19, 31 P. 415 21, 21 P. 282
19, 34 P. 415 21, 22 P. 445
19. 35 P- 416 21, 23 P. 445
19, 36 P. 416 21, 24 P. 446
19, 37 P- 415 21, 25 P. 99, 435, 446
19, 38 P. 417
19, 39 P. 417 FAPTELE APOSTOLILOR
19, 40 P. 420
19,41 P. 417 1. 3-4 P- 35I
20, 1 P. 418 1, 4 P. 438
20, 7 P. 419 1, 8 P. 430
20, 9 P. 236 2,1-4 P. 339, 430
20, IO P. 424 2, 46 P. 317
20, 13 P. 418, 424, 425 3,1 P. 289
20, 14 P. 425 3, 6 P. 304
20, 15 P. 425 3,12 P. 219
20,16 P. 426 3,17 P. 406
20, 17 P. 426, 427 4, 29-31 P. 350
20,18 P. 427 4, 32 P. 316
20, 19 P. 428 5, 5,10 P. 230
20, 20 P. 428 5,15 P. 207
20, 21 P. 311, 429 5, 32 P. 447
465
5.36 p. 157,159 8, 29-30 p. 59
5 36-37 p-159 8, 32 p. 165
7, 58-59 p. 394 8, 33-34 p-115
9, 39 p. 422 8, 35 p- 439
10, 41 p. 331, 435 8, 38 p. 439
10, 44 p- 331 9,1-5 p. 317
11, 5 p. 360 9, 21 p. 264
11, 5-10 p. 360 9, 30-31 p. 155
11, 21 p. 304 10, 6-7 p. 61
13, 2 p. 308 11, 2 p. 165
14,15 p. 219 11, 6 p. 264
15, 2, 7 p. 442 12,1 p. 305, 377
17, 28 p. 59 12, 2 p. 259
18, 3 p. 30 12,17 p. 141
19, 6 p. 91 12,19 p. 94
20, 34 p- 30 13,1 p. 172
20, 35 p. 29 13,10 p. 327
13,12 p. 133,134
Romani 13.13 p-134
16, 3, 6,12 p. 187
1, 7 p- 429
1,19-20 p. 130, 302 1 Corinteni
1, 20 p. 131
1, 21 p. 302 1, 3 p. 429
1, 28 p. 255 L 9 p- 39
1, 32 p. 20, 384 1, 26-27 p. 208
2, 7 p. 326 2, 9 p. 163, 325
2,17, 21, 23 p. 103 2, IO p. 342
2, 24 p. 248 2, 11 p. 342
3, 3-4 p- 97 2, 14 p. 208
3, 23-24 p. 114 3, 3 p. 72,118
4,14-15 p. 92 3, 3, 5 p. 254
4,16 p. 92 3, 21-22 p. 432
4,17 p. 16, 239 3 23 p. 311
5,10 p. 165 5, 2 p. 141
5, 12 p. 247 5, 6-7 p. 264
5, 20 p. 130 5,13 p. 141
6,19 p- 355 6, 7 p. 222
7, 6 p. 388 6,10 p. 231
8, 3 p. 264 6,11 p. 344
8, 9 p. 106 6,15 p. 210
8,10 p. 344 6,16 p. 210
8,11 p. 343 7, 5 p. 209
8,15 p- 92, 344 7,13 p. 210
8,17 p- 364 7,14 p. 210
8, 27 p. 14 7,16 p. 187, 263
466
7,19 p. 167
7, 28 p. 366
9, 6 p. 362
9,18 p. 30
9, 24-27 p. 187
10, 4 p. 137
10, 24 p. 165
10, 31 p. 248
10, 32 p. 142
11,1 p. 264, 397
11, 27 p. 174
11, 29 p. 52
12, 3 p. 430
12, 7 p. 343
12,11 p. 308
12,16 p. 131
13, 5 p-142
14, 20 p. 372
14, 22 p. 12
15,12 p. 239
15 24 p- 39 267
15, 27 p- 214
15, 33 p- 14L 240
15. 37 p- 238
15, 53 p- 239 3, 26 p. 310, 356
3, 28 p. 227
4, 7 p- 356
5, 7 p-187
5, 9 p. 264
5,18 p. 344
5, 22 p. 358
5, 22-23 ” P- 317
6, 2 p. 256, 355
Efeseni
1, 2 p. 429
2, 3 ” P-175
2, 15 p. 167
2,16,18 p. 342
4, 22 p. 106
4, 28 p. 30
5, 2 p. 261, 363
5, 23 p. 227
5, 23, 28-30 p. 186
5, 26 p. 377
5, 30 p. 50
6, 12 p. 315
6,16 p. 51
2 Corinteni Filipeni
1, 2 p. 429
2,7 p- 338
3, 3 p. ni
3, 3, 5 p. 254
3,18 p. 311, 381
4,17-18 p. 438
4,18 p. 42
5,10 p. 42 2, 6 p. 362
2, 7 p. 169, 261, 363
2, 7-8 p. 184
2, 21 p. 164
3,1 p- 95
3,12-14 P- 187
3,19 p. 45
Coloseni
5,19 ” P- 377
5, 20 p. 431
6,17 p. 141
11, 23 p. 166
12, 2 p. 281 1,15 p. 310
1,18 p. 43, 227, 240
3, 5 p- 230, 305
1 Tesaloniceni
Galateni 4,10-12 p. 30
1, 3 p. 429
1,19 p. 68
3,13 p. 240 5,2 p. 65
5 3 p- 43
5,19 p. 87
467
1 Timotei 10, 28-29 “ P- 52
2, 4 p- 59
2, 9-10 p. 188
3,16 p. 297
5, 8 p. 382 10, 37 p. 42
11,1 p. 434
12, 2 p. 332
12, 9 p. 335
12,14 p. 209
2 Timotei 13,17 ” P- 430, 431
2, 9 p. 318
2, 12 p. 438
2, 14 p. 242
2, 19 p. 165
4, 7 p-187 Iacov
1,12 p. 187
2,18 p. 290
1 Petru
Tit 2, 22 p. 376
1,16 p. 82, 382
3, 3 p-175 5,4 p-187
5, 8 p. 161
1 Ioan
Evrei 3, 2 p. 226
1,3 p. 258
3, 12, 19 p. 33O
3, 13 p. 126
5, 3, 2 p. 114
5, n p-119
9 p. 51
10, 25 p. 347 Iuda
1,1 p. 312
Apocalipsa
21, 23 p. 311
INDICE ONOMASTIC ŞI TOPONIMIC
A
Aaron, arhiereu p. 45,190
Abel, personaj biblic p. 66
Abesalom, fiul lui David p. 186
Acvila, Sf. Apostol şi Mucenic p. 30
Adam, protopărinte p. 117, 216, 366, 410
Africa p. 300
Agamemnon, erou homeric p. 199
Ahab, rege biblic p. 216, 448
Ahitofel, sfetnicul regelui David
” P- 275
Alexandria p. 430
Ambrozie, episcop de Mediolanum, Sf. p. 98, 252, 412
Amnon, personaj biblic p. 186
Amos, Sf. Proroc p. 151
Anania, însoţitor al apostolilor
p- 230
Anaximene, filosof grec p. 241
Andragathius, filosof grec p. 242
Andrei, Sf. Apostol p. 15, 237
Anna, arhiereu p. 389, 394, 400
Antioh al IV-lea Epiphanes, rege sirian p. 221
Antiohia p. 5, 67,151,187, 242
Apollo, Sf. Apostol p. 432
Apollodor, mitograf grec p. 208
Arie, eretic antitrinitar p. 379
Aristotel, filosof grec p. 208, 230
Artemis, divinitate greacă p. 407
Asiria p. 178
Augustin, Fericitul p. 28, 98, 388, 412
Aulida p. 199
Avdie, Sf. Proroc p. 152
Avraam, patriarh biblic p. 14, 54, 77, 92,112,113,115-119,121-125, 44, 176, 265, 317, 334, 361, 408
B
Babilon p. 178, 221
Baraba, tâlhar p. 159, 401
Barnaba, Sf. Apostol p. 308, 362
Betania, sat p. 190, 193, 194, 228, 234
Betleem p. 82, 93
C
Caiafa, arhiereu p. 225, 226, 389, 392394, 400
Cain, personaj biblic p. 299, 317
Cana (Galileei) p. 11, 68
Capernaum p. 13, 24, 25, 56
Căpăţânii, locul p. 409, 410
Cedrilor, pârâul — p. 385
Chiril, episcop de Alexandria, Sf.
p. 378, 380,385, 412, 416, 417, 430
Ciprian, episcop de Cartagina, Sf.
p. 412
Cirus cel Mare, rege persan p. 221
Claudius Galenus, medic şi filosof „P- 95
Constantinopol p. 151
Core, personaj biblic p. 127,140
D
Danaide, personaje mitologice p. 441
Daniel, Sf. Proroc – 80, 90, 408, 429
Datan, personaj biblic p. 127
David, Sf. Proroc p. 66, 86, 90, 93, 108, 250, 422
Debora, personaj biblic p. 187
Demostene, orator grec p. 21
Diogenes Laertius, doxograf p. 199, 208, 241
Diodor, episcop de Tars p. 81
470
E
Efraim (Efrata, azi Et-tajjbe), cetate p- 227
Egipt p. 35, 45, 51, 67,114,130,174, 241, 279
Eleazar, arhiereu p. 226
Eleazar, fiul lui Aaron p. 190
Eleazar, fiul lui Matatia p. 190
Eli, preot şi judecător în Israel p. 82 Elisei, Sf. Proroc p. 15,133 Empedocle, filosof grec p. 241 Enoh, patriarh biblic p. 317 Epicur, filosof grec p. 208 Eunomie, eretic antitrinitar p. 208 Euripide, tragediograf grec p. 198, 407
F
Filip, Sf. Apostol p. 13-15, 237, 300-302, 304, 337, 436
Filon din Alexandria, filosof iudeu p. 241, 242
Flavian, episcop de Antiohia p. 5
G
Galileea p. 11,12, 66, 73, 82, 93, 98, 227, 252, 424, 428, 436
Ghiezi, personaj biblic p. 230 Grigorie cel Mare, Sf. – 292
H
Heraclit, filosof grec p. 241 Hesiod, poet grec p. 208
I
Iacov, patriarh biblic p. 122, 125, 185, 250, 265, 325, 399
Iacov, Sf. Apostol, ruda Domnului p. 68,159, 312, 444
Iair, personaj biblic p. 204
Ieremia, Sf. Proroc – 259
Ieronim, Fericitul p. 98,190 Ierusalim p. 12, 68, 70, 86,107,178, 190, 193, 194, 221, 222, 227, 234, 236, 256, 300, 360, 430, 444
Iezechiel, Sf. Proroc p. 127, 129, 164, 408
Ifigenia, fiica lui Agamemnon p-199, 407
Ignatie Teoforul, episcop de Antiohia, Sf. p. 187
Ilie, Sf. Proroc p. 317
Ioan Botezătorul, Sf. Proroc p. 11, 100,113,184,185
Ioan Scot Eriugena, teolog şi filosof medieval p. 252
Ioan, Sf. Apostol şi evanghelist p. 23-24, 48, 49, 62, 66, 67, 84, 99, 144, 159, 178, 185, 190, 196, 203, 205, 227, 237, 241, 261, 267, 281-284, 289, 293, 308, 362, 390, 411, 412, 417, 419, 437, 445
Iona, Sf. Proroc p. 285
Iona, tatăl Sf. Apostol Petru p. 39, 442
Iordan, râu p. 133,184
Iosephus Flavius, istoriograf p. 113, 114,159, 226, 412
Iosif, logodnicul Fecioarei Maria p- 45, 4b, 57-59, no
Iosif, patriarh biblic p. 278,317,325
Iov, personaj biblic p. 50, 80, 186, 408
Ipolit Romanul, Sf. p. 90
Irineu, episcop de Lugdunum (Lyon), Sf. p. 124,125, 240
Isaac, patriarh biblic p. 14,124,125, 265, 317, 409
Isaia, Sf. Proroc p. 108, 250, 253, 259, 367, 371
Ismael, arhiereu p. 226
Israel, poporul lui p. 82,155,164, 238, 330, 360, 361
Iuda, deşertul lui p. 227
Iuda, Sf. Apostol, fratele Sf. Apostol Iacov p. 68, 312
Iuda (Galileeanul), fals profet p. 157-160
Iuda Iscarioteanul p. 17, 61-63, 229 230, 247, 266, 272, 276, 283, 285, 286, 319, 385-387, 406
Iuda Macabeul, eliberator al iudeilor p. 178,190
471
Iudeea p. 66, 68, 98, 159, 178,192, 221, 226, 227, 430
Iudita, personaj biblic p. 187
Iustin Martirul şi Filosoful, Sf. p. 125
L
Lacul Tiberiadei p. 11, 25
Lazăr, cel înviat, fratele Martei şi mariei p. 84,190-197, 200, 202-204, 206, 207, 218, 228, 233, 234, 236, 240, 330, 359
Lazăr, săracul, personaj biblic p. 27, 325, 334
Lot, personaj biblic p. 43
Luca, Sf. Apostol şi evanghelist p. 85,191, 228, 292, 436, 438
M
Malhus, personaj biblic p. 388
Marcion, eretic gnostic p. 15, 67, 240,396, 414,437
Marea Galileei, vezi Tiberiada
Marea Roşie p. 25
Maria, Născătoarea de Dumnezeu p. 110,111, 412-414, 447
Maria, personaj biblic, sora Martei p. 29,190,191,195-197, 228
Maria, ucenică a apostolilor p. 187 Maria Magdalena p. 418, 424, 426
Marta, personaj biblic p. 190, 191, 195-197, 202, 203, 228
Matatia, tatăl lui Iuda Macabeul p. 190
Matei, Sf. Apostol şi evanghelist p. 12, 23, 48, 63,110-111,182,191, 205, 213
Maxim Mărturisitorul, Sfântul p. 26 Moise, Sf. Proroc p. 12,13, 25,35,36, 45, 47, 52, 69, 77-80, 82, 90, 101, 114, 129, 148, 157, 158, 165, 242, 277, 278, 330, 416, 431
N
Nabal, personaj biblic p. 186
Nabucodonosor (al II-lea), rege babilonian p. 221, 225
Nain, localitate biblică p. 204
Natanael, Sf. Apostol p. 57, 93, 436
Naum, Sf. Proroc p. 223
Nazaret p. 93
Neeman, căpetenie a armatei siriene p. 133
Nicodim, fariseu p. 49, 57, 93, 97-99, 417
Noe, personaj biblic p. 43, 80, 277, 408
O
Osea, Sf. Proroc p. 255
P
Palestina p. 86, 98, 411
Pavel din Samosata, eretic modalist -p. 67
Pavel, Sf. Apostol p. 16, 20, 39, 42, 43, 45, 51, 52, 61, 68, 82, 91, 92, 97, 106, 111, 114, 126, 130, 131, 133-135, 137,141,142,164,165,167,169,175, 176, 187, 188, 209, 214, 230, 238, 239, 242, 254, 258, 259, 261, 264, 267, 281, 283, 289, 297, 305, 308, 315,317,318, 326,327, 330, 338, 342, 344, 347, 355, 362, 364, 366, 376, 377, 381, 382, 396, 429, 432, 439, 442
Penteu, rege mitic al Tebei p. 198 Persia p. 135,178, 345
Persida, ucenică a apostolilor p. 187 Petru (Simon sau Chefa), Sf. Apostol-p. 15,23,60-62,91,135,267-269, 272, 273, 281-285, 289, 291-296, 301, 317, 319, 337, 360, 387-390, 392, 417, 419, 424, 436, 437, 442, 444, 445
Pilat, prefect al iudeei p. 393-396, 400-405, 409-411, 415, 417
Pitagora, filosof grec p. 208, 241 Platon, filosof grec p. 21, 208 Plutarh, filosof şi biograf grec p. 199, 230
Pont, regiune p. 15
Priscila, Sf. Muceniţă p. 187
472
R
Roma p. 15, 227, 300, 345
S
Sabelie, eretic monarhianist p. 300, 307, 379
Samaria, regiune p. 221
Siloam, scăldătoare p. 133,134,136, 137,155
Simon, arhiereu p. 226
Simon Zelotul, Sf. Apostol p. 159
Sinope, cetate p. 15
Sion, nume alternativ al Ierusalimului p. 235
Sodoma, cetate p. 97
Sofocle, tragediograf grec p. 293
Solomon, rege biblic p. 178, 441
ş
Ştefan, Sf. Arhidiacon p. 91, 394
T
Tars, cetate p. 81
Teba, cetate greacă p. 198
Teodosie I cel Mare, împărat p. 293
Tertulian p. 67, 239
Teudas, fals profet p. 157-160,164
Thales din Milet, filosof grec p. 208, 241
Themistius, filosof grec p. 242
Tiberiada, mare p. 11, 24, 436
Timotei, Sf. Apostol p. 242
Titus, împărat roman p. 86
Toma (Geamănul), Sf. Apostol p. 185,192,194, 295,301,337,415, 433, 434, 436
Trifon, iudeul p. 125
U
Uranos, divinitate greacă p. 208
V
Valaam, ghicitorul p. 226, 432
Valentin, teolog gnostic p. 240
Valerius Gratus, prefect al iudeei p. 226
Vasile cel Mare, Sf. p. 95
Veniamin, patriarh biblic p. 278
Vitezda (Bethesda), scăldătoare P. 79
Z
Zaheu, personaj biblic p. 298
Zefirin, papă p. 300
Zevedeu, tatăl Sf. Apostoli Ioan şi Iacov p. 245, 436
BIBLIOGRAFIE
Surse primare
Apollodor, Bibliotheca, trad. J.G. Frazer, în coll. Loeb Classical Library, vol 121, Harvard University Press, Cambridge MA, 1921
Arie, Epistula ad Eusebium Nicomediensem, în PG 42, 209-213
Aristotel, Etica nicomahică, introd., trad., comentarii şi index de Stella Petecel, Ed. Iri, Bucureşti, 1998
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2008
Canoanele Bisericii Ortodoxe, ediţie bilingvă, trad. Răzvan Perşa, vol. 1: Canoanele Apostolice şi Canoanele Sinoadelor Ecumenice, Ed. Basilica, 2018
Claudius Galenus, In Hippocratis Epidemiarum, ed. F. Pfaff, în coll. Corpus Medicorum Graecorum, V, 10,1, Teubner, Leipzig, 1934
Comica adespota, ed. Ian C. Storey, în coll. Loeb Classical Library, vol. 515, Harvard University Press, Cambridge MA, 2011
Constituţiile Apostolice, în Diac. Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei, vol. I: Canonul apostolic al primelor secole, Deisis-Stavropoleos, Sibiu, 2008
Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, trad. C.I. Balmuş, studiu introductiv şi comentariu de A.M. Frenkian, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
Empedocle, Fragmenta, ed. Laura Gemelli Marciano, în Die Vorsokratiker 2, vol. 2, Akademie Vorlag, Berlin, 2013
Epicur, Epistula ad Herodotum, ed. P. von der Muehll, în voi. Epicuri Epistulae tres et ratae sententiae a Laertio Diogene senate, Teubner, Leipzig, 1922
Euripide, Bacantele, trad. Ştefan Bezdechi, în vol. Euripide, Bacantele, Alceste şi Ciclopul, în coll. Clasicii Antici, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1925
474
Euripide, Iphigenia inAulis, trad. Petre Dulfu, învoi. Euripide, Ifigenia în Aulida, în coll. Biblioteca pentru toţi, Editura Librăriei „Universală”, Bucureşti, 1879
Fericitul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, în PL 35, 1379-1976
Filon din Alexandria, Quaestiones et Solutiones in Genesin et Exodum, trad. Francoise Petit în coll. Les Oeuvres de Philon dAlexandrie, vol. 33, Cerf, Paris, 1978
Flavius Iosephus, Antichităţi iudaice, vol. 1: Cărţile l-X, trad. Ion Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999
Flavius Iosephus, Antichităţi iudaice, vol. 2: Cărţile XI-XX, trad. Ion Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2001
Flavius Iosephus, Istoria Războiului iudeilor împotriva romanilor, trad. G. Wolf, I. Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1997
Hesiod, Theogonia, trad. Dumitru T. Burtea, în vol. Hesiod, Naşterea zeilor (Teogonia). Munci şi zile. Scutul lui Heracles, Ed. Univers, Bucureşti, 1973
Ioan Scot Eriugena, Periphyseon IV, ed. Edouard Jeauneau, în coll. Corpus Christianorum Continuatio Mediaevalis, vol. 164, Brepols, Turnhout, 2000
Iwavvou XpuoooTopou, Airavra Ta Epya, vol. 12, în coll. EAAqveţ HaTEpEţ Tqţ EKKĂriaiag (EHE), t. 39, Tpryopio; o naXotpag (HaTspiKEg EKSOOEH;), Salonic, 1979
Molitfelnicul, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2013
Noul Testament. Evanghelia după Ioan, ediţie bilingvă, trad. C. Bădiliţă, Ed. Vremea, Bucureşti, 2015
Pistis Sophia, eds Cari Schmidt, Violet Macdermot, în coll. Nag Hammadi Studies, vol. 9, Brill, Leiden, 1979
Plutarh, Quaestiones conviviales, trad. P.A. Clement, H.B. Hoffleit, în coll. Loeb Classical Library, vol 424, Harvard University Press, Cambridge MA, 1969
Plutarh, Ziceri ale femeilor spartane, trad. Frank Cole Babbitt, în coll. Loeb Classical Library, vol. 245, Harvard University Press, Cambridge MA, 1931
475
Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Expositiones evangelii secundum Lucam, în PL15,1527-1850
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, în coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 41, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000
Sfântul Ciprian al Cartaginei, De unitate Ecclesiae, în PL 4, 493-520
Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Evanghelie, eds Raymond Etaix, Georges Blanc, Bruno Judic, în coll. Sources Chretiennes, vol. 522, Cerf, Paris, 2008
Sfântul Ignatie Teoforul, Către filadelfieni, Către Policarp, ed. Bart Ehrman, în coll. Loeb Classical Library, vol. 24, Harvard University Press, Cambridge MA, 2003
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor. Cuvânt către iudei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre soartă şi providenţă, în PG 50, 759-770
Sfântul Ioan Gură de Aur, La mucenicii egipteni, 1, în PG 50, 693-698
Sfântul Ioan Gură de Aur, La Sfântul Sfinţit Mucenic Vavila, 11, în PG 50, 533-572
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia rostită când a fost hirotonit preot, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, Ed. Basilica, Bucureşti, 2015
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan, 42-88, eds Bernard de Montfaucon, Theobald Fix, în PG 59, 239-482
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. 1, trad. Maria-Iuliana Rizeanu, introducere şi note de Ierom. Policarp Pîrvuloiu, în coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, serie nouă, vol. 15, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 14 (serie nouă), Ed. Basilica, Bucureşti, 2015
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a III-a. Omilii la Matei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994
476
Sfântul Ipolit Romanul, Comentariu la Daniel, ed. M. Lefevre, în coll. Sources Chretiennes, vol. 14, Cerf, Paris, 1947
Sfântul Irineu de Lyon, Fragmenta deperditorum operum, în PG 72, 1225-1263
Sfântul Irineu de Lyon, împotriva ereziilor. Combatere şi răsturnare a gnozei cu nume mincinos, cartea a Il-a, trad. Petru Molodeţ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2017
Sfântul Irineu de Lyon, împotriva ereziilor. Combatere şi răsturnare a gnozei cu nume mincinos, cartea a III-a, trad. Petru Molodeţ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2018
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, trad. Pr. Olimp Căciulă, în Apologeţi de limbă greacă, în coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010
Sfântul Vasile cel Mare, Cuvântarea a V-a: Despre bogăţie şi sărăcie, în PG 32,1168-1181
Sfîntul Augustin, Confesiuni, ediţie bilingvă, trad. Eugen Munteanu, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000
Surse secundare
Aubineau, Michel, „La Tunique sans Couture du Christ: Exegese patristique de Jean 19.23-24”, în: Patrick Granfield, Josef A. Jungmann, Kyriakon: Festschrift Johannes Quasten, vol. 1, Miinster Westfalen, 1970, pp. 100-127
Bauer, Walter, A Greek-English Lexicon of the New Testament, trad. W.F. Arndt, F.W. Gingrich, University of Chicago Press, Chicago-London, 1957
Bradshaw, David, „St. John Chrysostom on Grace and Free Will”, în: Common Ground Journal, 12 (2015), 2, pp. 31-37
Breck, John, Puterea Cuvântului în Biserica Dreptmăritoare, trad. Monica E. Herghelegiu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999
Charlesworth, James H. (ed.), Jesus and Archaeology, William Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 2006
477
Danielou, Jean, Etudes dexegese judeo-chretienne, Beauchesne, Paris, 1966
Duncan, J., Derrett, M., Studies in the New Testament, vol. 4: Midrash, the Composition ofGospels, and Discipline, Brill, Leiden, 1986
Eisenman, Robert, James the Brother ofjesus, Penguin, NYC, 1997
Fabris, Rinaldo, Evanghelia după Sfântul Ioan. Traducere şi comentariu, trad. Cristian Ungureanu, Ed. Sapientia, Iaşi, 2016
Fauquier, Michel, Villette, Jean-Luc, La vie religieuse dans les cites grecques aux Vie, Ve et IVe siecles, Ophrys, Paris, 2000
Grimal, Pierre, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2001
Hadot, Pierre, Ce este filozofia antică?, trad. G. Bondor, C. Tipuriţă, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
Harnack, Adolfvon, Marcion. L’evangile du Dieu etranger. Une monographie sur l’histoire de lafondation de lEglise catholique, trad. Bernard Lauret et aL, Cerf, Paris, 2003
Hidal, Sten, „Exegesis of the Old Testament in the Antiochene School with its Prevalent Literal and Historical Method”, în: Magne Saebo (ed.), HebrewBible Old Testament The History of Its Interpretation, vol. I: From the Beginnings to the Middle Ages (Until 1300), VandenhoeckRuprecht, Gbttingen, 1996
Ică jr, LI., Diac., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului integrala comentariilor liturgice bizantine (studii şi texte), Ed. Deisis, Sibiu, 2012
Kelly, John N.D., Golden Mouth. The story of John Chrysostom ascetic, Preacher, Bishop, Corneli University Press, Ithaca, New York, 1995
Kostenberger, Andreas J., Encountering John: The Gospel in Historical, Literary, and Theological Perspective, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2011
Leclerq, Henri, „Tuniques sans coutures”, în Dictionnaire darcheologie chretienne et de liturgie, vol. 17 (1953), 2820-2824
Lieu, Judith M., Marcion and the Making of a Heretic. God and Scripture in the Second Century, Cambridge University Press, New York, 2015
Marrou, Henri-Irenee, Istoria educaţiei în Antichitate, vol. 1: Lumea greacă, trad. Stella Petecel, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1997
478
Martin, Luther H., Studies in Hellenistic Religions, Cascade, Oregon, 2018
McKibbens, Thomas R., „The Exegesis of John Chrysostom: Homilies on the Gospels”, în: The Expository Times, 93 (1982), pp. 264-270
Papadopoulos, Stylianos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, trad. S. Preda, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2013
Pinard, Henry, „Les infiltrations paîennes dans lAncienne Loi, d’apres les Peres de lEglise”, în: Recherches des Sciences Religieuses, 9 (1919), pp. 197-221
Perrottet, Tony, The Naked Olympics: The True Story of the Ancient Games, Random House Trade Paperbacks, New York, 2004
Pleşu, Andrei, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012
Rahner, Hugo, „Flumina deventre Christi. Die patristische Auslegung von Joh 7, 37.38”, în: Biblica, 22 (1941), 4, pp. 367-403
Schiirer, Emil, The History of the Jewish People in the age of Jesus Christ, vol. 2, G. Vermes, F. Miliar, M. Black (eds), Bloomsbury TT Clark, London-NewYork, 2014
Smith, Justin Marc, Why Bios? On the Relationship Between Gospel Genre and Implied Audience, Bloomsbury, London-NewYork, 2015
Stăniloae, Dumitru, Pr., Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012
Şelaru, Sorin Pr. (coord.), Coman, Viorel, Gherga, George, Hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018
Wet, Chris L. de, „Chrysostoms Exegesis on the Resurrection in 1 Corinthians 15”, în: Neotestamentica, 45.1 (2011), pp. 92-114
Wolfson, Harry Austryn, Philo: Foundations of Religious Philosophy In Judaism Christianity and Islam, vol. I, Harvard University Press, Cambridge-Massachusetts, 1962
CUPRINS
NOTĂ EDITORIALĂ 5
OMILII LA SFÂNTUL APOSTOL ŞI EVANGHELIST IOAN ALE CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
Omilia 42 11
Omilia 43 22
Omilia 44 28
Omilia 45 34
Omilia 46 45
Omilia 47 54
Omilia 48 66
Omilia 49 73
Omilia 50 81
Omilia 51 89
Omilia 52 96
Omilia 53 105
Omilia 54 112
Omilia 55 121
Omilia 56 128
Omilia 57 136
Omilia 58 143
Omilia 59 154
Omilia 60 164
Omilia 61 178
Omilia 62 190
Omilia 63 202
Omilia 64 212
480
Omilia 65 225
Omilia 66. 233
Omilia 67 243
Omilia 68 250
Omilia 69 257
Omilia 70 264
Omilia 71 272
Omilia 72 280
Omilia 73 291
Omilia 74 300
Omilia 75 307
Omilia 76 319
Omilia 77 326
Omilia 78 337
Omilia 79 348
Omilia 80 359
Omilia 81 367
Omilia 82 375
Omilia 83 385
Omilia 84 400
Omilia 85 409
Omilia 86 424
Omilia 87 433
Omilia 88 442
INDICE SCRIPTURISTIC 451
INDICE ONOMASTIC ŞI TOPONIMIC 469
BIBLIOGRAFIE 473
TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEŞTI Intrarea Miron Cristea nr. 6, 040162, Bucureşti Tel.: 021.335.21.29; 021.335.21.28; Fax: 021.335.19.00 E-mail: contact@librariacartilorbisericesti.ro, tipografia@patriarhia.ro, editura@patriarhia.ro librariacartilorbisericesti.ro