ARHIM. EMILIANOS SIMONOPETRITUL POVATUIRE DUHOVNICEASCA, RASPUNSURI LA SCRISORILE MAICILOR

POVĂŢUIRE DUHOVNICEASCĂ RĂSPUNSURI LA SCRISORILE MAICILOR
ARH IM. EMILIANOS SIMONOPETRITUL
TÂLCUIRI ŞI CATEHEZE
ARHIM. EMILIANOS SIMONOPETRITUL
POVĂŢUIRE DUHOVNICEASCĂ RĂSPUNSURI LA SCRISORILE MAICILOR
Traducere din limba greacă de ierom. Agapie Corbu
Traducătorul şi Editura Sfântul Nectarie mulţumesc din inimă PREACUVIOASEI MAICI NlCODIMI, Stareţa Sfintei Mănăstiri Bunavestire din Ormylia Halkidichi, pentru dragostea cu care ne-a încredinţat spre traducere şi tipărire volumul de faţă.
Traducere după: APXIM. AIMIAIANOY EIMONOUETPITOY, nNEYMATIKH XEIPAPQITA. EXOAIA EE EUIETOAEE AAEAOQN, A0HNAI, INAIKTOE, 2023.
© pentru ediţia de faţă Editura Sf. Nectarie, Arad, 2025 © pentru prezenta traducere ierom. Agapie Corbu
Tehnoredactor: Pr. Alin Puiu Ionuş
Corectură: Părinţii Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, Muntele Athos Concepţie grafică: Baroque Books Arts
Imaginea copertei: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul (detaliu), în fundal, Mănăstirea Ormylia (detaliu), grafică Armand Grosu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României EMILIANOS SIMONOPETRITUL, arhimandrit Povăţuire duhovnicească: răspunsuri la scrisorile maicilor Arhim. Emilianos Simonopetritul; trad, din lb. greacă de ierom. Agapie Corbu. arad: Editura Sfântul Nectarie, 2025 Index
ISBN 978-606-8840-43-7
1. Agapie Corbu, ieromonah (trad.)
2
PROLOG
M-am bucurat foarte mult când Arhimandritul Elisei, iubit frate în Hristos şi egumen al Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, mi-a propus să scriu prologul acestei cărţi, Povăţuire duhovnicească, a vrednicului de pomenire Stareţ, Arhimandritul Emilianos, întrucât am socotit o mare binecuvântare şi cinste să prefaţez cartea ce cuprinde cuvinte ale acestui cuvios Stareţ. Totuşi, când am început să citesc textele, bucuria s-a preschimbat în nedumerire şi uimire şi m-a cuprins teama înaintea acestei întreprinderi. Cum voi putea să exprim simţămintele mele şi înţelesurile care mi-au izvorât înlăuntrul minţii ca urmare a meditării acestor cuvinte? De îndată mi-a venit în minte troparul utreniei sărbătorii Sfântului Vasile cel Mare, unde alcătuitorul îşi exprimă neputinţa de a-l lăuda pe sfântul prăznuit, zicând: „Glasul tău trebuia să-l aibă, Vasile, cei care vor să-ţi alcătuiască laude.”1. Dacă Sfântul Ioan Damaschin a avut astfel de simţăminte înaintea măreţiei Sfântului Vasile, cum să fi îndrăznit eu să accept să prefaţez o carte de o asemenea înălţime duhovnicească a unui mare Stareţ şi Părinte al Bisericii
1 Canonul Utreniei, Cântarea 1, troparul 1.
VII
din zilele noastre? Simţindu-mi nimicnicia, mi-a părut rău că am acceptat.
Am citit cu atenţie şi cuviinţă minunatele cuvinte ale pururea-pomenitului Stareţ şi sufletul mi s-a umplut de uimire şi minunare. Câtă subţirime! Cât discernământ! Câtă înţelepciune şi câtă limpezime în aceste cuvinte pline de har, pline de dragoste părintească şi de iubire dumnezeiască! Gheronda Emilianos nu favorizează pe nimeni, nu se împacă cu nepăsarea, nu ascunde adevărul, loveşte direct patimile cu bărbăţie, dar, în acelaşi timp, mângâie părinteşte, „toarnă untdelemn şi vin” (Lc. 10, 34) pe rănile „celui căzut între tâlhari” (demoni) (Lc. 10, 30), ale omului care se luptă. Cuvântul său este „dres cu sare” (Col. 4, 6), îl asculţi cu plăcere şi bucurie, dar este „viu […] şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura dintre suflet şi duh, încheieturi şi măduvă, judecând cugetările şi gândurile inimii” (Evr. 4, 12). Este un cuvânt venit de la Dumnezeu în inima curată a lui Gheronda.
Cineva s-ar putea mira de acrivia conştiinţei sale şi de marea sa compătimire şi nobleţe, pe care le cultiva în acelaşi timp, cu o admirabilă îndemânare, în sufletele monahiilor care îi ascultau cuvintele. Catehezele pe care ni le pune înainte purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru sunt ca un ospăţ mistic de cuvinte dumnezeieşti pline de har, care uimesc prin minunata armonie dintre făptuire şi contemplaţie din vieţuirea monahală cea cu chip îngeresc.
Meditarea acestor cateheze ale Părintelui Emilianos te face să descoperi în ele un echilibru inexprimabil, care dă contur frumuseţii de nespus a virtuţilor monahului care
VIII
duce lupta duhovnicească. Din cuvintele Părintelui răzbat o asprime însoţită de iubire de oameni şi o iubire de oameni nemăsurată, plină de iubire de Dumnezeu şi o aşezare lăuntrică sănătoasă; el, cu răbdarea unui medic, săvârşeşte vindecarea ucenicilor lui care merg pe drumul afierosirii lui Hristos. Nu ascunde adevărul şi nu ezită să taie în adâncime boala, urmare a stării de după cădere; o face însă cu mare atenţie şi cu infinit respect pentru libertatea şi alegerea liberă a fiilor săi. Ca unul care „le-a pătimit şi le-a învăţat” pe cele dumnezeieşti, descrie cu uşurinţă cărările nevăzute, atât pe cele ale harului dumnezeiesc, cât şi pe cele ale înşelării diavoleşti, şi luminează drumul celor care l-au urmat, devenind ucenicii şi monahii lui.
Fericiţi, cu adevărat, sunt cei care ascultă aceste cuvinte ale sale! Mulţumim maicilor Sfintei Chinovii a Buneivestiri a Maicii Domnului de la Ormylia din Halkidiki, metoc al Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, pentru această bogăţie pe care ne-au dăruit-o şi care ne luminează drumul. Recunoştinţa noastră a tuturor faţă de ele este nemăsurată. Calde mulţumiri adresăm Egumenului Sfintei Mănăstiri Simonos Petras din Muntele Athos, Arhimandritul Elisei, vrednic urmaş şi fiu duhovnicesc al pururea-pomenitului Stareţ Emilianos, pentru aleasa cinstire pe care ne-a arătat-o.
încheind acest prolog, îmi vine iarăşi în minte, dintr-odată, cuvântul din Canonul Marelui Vasile de la Cântarea a noua de la Utrenie, care se potriveşte întru totul Cuviosului nostru Părinte, Arhimandritul Emilianos: „Afundându-ţi mintea în adâncurile lui Dumnezeu cele de necuprins şi adunând mărgăritarul cunoştinţei cel de mare
IX
preţ, ai îmbogăţit lumea cu înţelepciunea şi ai învăţat-o să strige: Binecuvântat eşti, Dumnezeul Părinţilor noştri.”2
Fierbinte rugător către Dumnezeu, t Atanasie, Mitropolit de Limassol
2 Canonul Utreniei, Cântarea a 9-a, troparul al 2-lea.
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Volumul de faţă cuprinde cateheze ale pururea-pomenitului nostru Stareţ Emilianos, care se odihneşte acum în sânurile cerescului Părinte, care au fost adresate maicilor de la Sfânta Chinovie Ormylia şi care au fost rostite, în marea lor majoritate, între anii 1979-1983.
Preacuviosul Stareţ răspunde la scrisori de-ale maicilor. Scrisorile cuprind trăiri copilăreşti de-ale maicilor precum el însuşi o spune (p. 162) -, iar surorile sunt vlăstare crude, care încă nu se frământaseră cu durerea şi cu lacrimile. Cu aceste cateheze, Gheronda pune, în obştea nou înfiinţată, temeliile vieţuirii monahale şi a vieţii creştineşti în general.
Luând prilej de la trăirile copilăreşti ale surorilor, urcă la înălţimea trăirii ortodoxe, descoperind în primul rând surorilor, iar apoi tuturor credincioşilor, mijloacele şi căile pe care trebuie să le folosim pentru a atrage harul lui Dumnezeu şi pentru a deveni „părtaşi dumnezeieştii Firi” (2 Ptr. 1,4).
Nădăjduim ca cuvântul lui Gheronda, potolind arşiţa zilei şi topind gheaţa nopţii fiecărui cititor care duce lupta duhovnicească, să i se facă „apă ce curge spre viaţa veşnică” (In. 4, 14).
Sfânta Chinovie Ormylia
POVĂŢUIRE DUHOVNICEASCĂ
RĂSPUNSURI LA SCRISORILE MAICILOR
1
TRĂIRI LEGATE DE VIAŢA MONAHALĂ
Când l-am vizitat pe Papa Efrem la Katunakia, oriunde ţi-ai fi întors privirile, nu vedeai nimic care să îţi aducă vreo mângâiere omenească. Pustia este lipsită de mângâiere, în timp ce chinovia este calea împărătească. În comparaţie cu pustia, chinovia este ca un palat. De aceea, monahul trebuie să facă aici mai multă asceză, ca să păstreze asprimea vieţii. Nu poate fi imaginată o viaţă monahală fără asprime a vieţii. Trebuie să ne încadrăm în tradiţie.
Cândva, un episcop tânăr călătorea împreună cu alţii prin pustie, sub soarele arzător. Erau epuizaţi, transpiraţi, cu picioarele obosite. La un moment dat, au găsit puţină apă, iar episcopul s-a aplecat să-şi spele picioarele. Mama lui, cum l-a văzut, a strigat şi l-a mustrat: „Eşti monah şi episcop şi cauţi odihnă?” Aceasta este tradiţia monahală. Cu cât se odihneşte cineva aici, cu atât pierde cerul.
Nu Dumnezeu cere osteneala, pentru că Dumnezeu nu are nevoie de nimic. Nu cumva avea nevoie de fumul jertfelor sau de mirosul animalelor fripte pe jertfelnicul din Sion? Nu cumva are nevoie Dumnezeu
3
de rugăciunile şi de cererile noastre, de mulţumirile noastre şi de orice altceva de la noi? Toate acestea ne sunt de folos nouă, ca să ne exprimăm pocăinţa sau recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de osteneala şi de asprimea vieţii noastre, însă ne zideşte cu asprimea. De aceea se şi bucură atât de mult de ea ca de nimic altceva, aşa cum un părinte se bucură şi sărbătoreşte atunci când copilul lui ia note bune la şcoală, fiindcă acest lucru rodeşte şi are importanţă pentru viitorul copilului.
Asprimea şi osteneala vieţii aduc în inima noastră rodirea, pentru că ne smeresc, ne fac să nu simţim viaţa aceasta ca fiind proprietatea noastră, ne ajută să ne unim inimile cu cerul.
Evanghelia de azi a vorbit despre cei care vând şi cumpără în Templul Domnului. Domnul s-a mâniat pe ei şi le-a spus: „Casa Mea se va chema casă de rugăciune.” Ca şi cum le-ar fi spus: „Nu îmi plac nici tămâierile voastre, nici darurile voastre, nici animalele, nici turtele voastre pe care mi le faceţi. Ceea ce are importanţă şi vă uneşte cu Mine este legătura voastră cu Tatăl ceresc, cu Dumnezeu.” S-a purtat aspru şi cu schimbătorii de bani, care uitau că Templul este casă de rugăciune. Dar nu le-a spus că sunt hoţi, că încalcă Legea chiar dacă o încălcau, pentru că ceea ce făceau ei era interzis în spaţiul Templului -, ci doar le-a amintit că în acel loc venim numai pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu (cMt. 21, 12-13).
Ieşind din Templu, a văzut pe drum un smochin, pe care l-a blestemat fiindcă nu avea roade, iar acesta s-a
4
uscat îndată (cf. Mt. 21, 18-20). Dacă de la un smochin neînsufleţit, crescut lângă drum, pe care nimeni nu l-a udat, nu i-a dat importanţă şi nu a stat la umbra lui, Domnul a avut pretenţia să aibă smochine, şi încă timpurii, gândiţi-vă câte roade aşteaptă de la noi, care trăim în curţile Lui. Rodirea noastră se realizează prin asprimea vieţii. Ce este asprimea? Aşa cum plantăm adânc rădăcina unui pom şi apoi punem pământ şi îl sprijinim, tot aşa sunt şi asprimea vieţii, lipsurile, adică lipsirea de tihnă, de iubire, de înţelegere, de înlesniri.
Biserica ia măsuri ca viaţa în chinovie să fie uşoară, să nu lipsească nimic şi toţi să-şi găsească odihna, chiar şi cei bolnavi, dar aceasta nu înseamnă că putem să trăim confortabil. Trebuie ca fiecare din noi să găsim propriul mod de viaţă şi calea cea dreaptă spre Dumnezeu. Prin urmare, trebuie ca fiecare, având înlesnirile chinoviei, să poată trăi în lipsuri, fără alinări, fără să guste mângâiere, ca să aibă mângâierea Mângâietorului, a Duhului Sfânt. Când a vorbit Dumnezeu unor oameni odihniţi? Când le-a vorbit celor sătui de somn sau de mâncare? Niciodată. El vorbeşte numai celor pe care asprimea vieţii îi face să nu mai aibă nicio nădejde în această viaţă, ci numai în cealaltă. Aşa aşteptăm împărăţia cerurilor.
O mănăstire nu poate avea alt criteriu decât unul singur: legătura sa cu Dumnezeu. Este mănăstire deoarece fiecare persoană de aici are deplina cunoştinţă a faptului că este un mădular viu al Domnului. Mănăstirea este un cor al sfinţilor, un cor al pururea-feciorelnicilor, o prăznuire împărătească şi măreaţă care îi slujeşte lui Dumnezeu. Marele împărat Solomon, când a terminat
5
Templul şi a vrut să mute acolo chivotul, s-a purtat pe tot drumul cu multă măreţie. În timp ce el mergea în frunte, poporul a junghiat mii de animale, dovedind astfel prezenţa lui Dumnezeu pe acolo pe unde ei treceau (cf. 3 Imp. 8, 1 ş.u.). Tot aşa, şi o mănăstire este o procesiune în care jertfele inimilor sunt neîncetate, întrucât jertfele mărturisesc credinţa în prezenţa lui Dumnezeu şi închinarea adusă Lui.
Tunderea monahală este cea mai frumoasă jertfă, cea mai frumoasă legătură cu jertfelnicul ceresc şi cea mai slăvită şi măreaţă prezenţă a lui Dumnezeu. Aceasta pentru că la o tundere monahală nu este prezent omul, ci Dumnezeu însuşi. Tot ce este în afara rasei monahale este sărac. Tot ce este monahal este ceresc, ca şi cum ar fi coborât direct din cer.
Să vedem câteva scrisori de-ale voastre.
„ Gheronda, în aceste zile am simţit ca şi cum Biserica mi-ar fi spus: Stai aici, în afara lumii, şi roagă-te, ca trupul lui Hristos să primească lumină şi putere. Nu că aş putea eu singură să fac aceasta, ci puţin una, puţin cealaltă, ne sfinţim toate împreună şi împreună cu noi şi lumea, iar atunci Biserica străluceşte. Slavă lui Dumnezeu care m-a scos din însingurare şi pot simţi unitatea mea cu ceilalţi în trupul lui Hristos!”
Este plină de har această însemnare. Când cineva are legătură cu Dumnezeu şi se roagă, când citeşte şi se
6
linişteşte, când se scutură de orice gând, grijă şi interes, atât la lucru, cât mai ales la chilie, atunci primeşte iluminarea Sfântului Duh şi conştientizează uneori o dogmă, alteori un loc din Scriptură, alteori un înţeles dogmatic care are legătură cu sine sau cu viaţa zilnică. Lucruri care pentru ceilalţi sunt de neînţeles sau care pentru el însuşi erau de neînţeles devin în acele clipe de isihie palpabile şi perceptibile, devin posesia sufletului care s-a sfinţit.
Această monahie a simţit că este într-adevăr mădular al trupului lui Hristos. Este minunat să simţi aceasta, deoarece îndată simţi că există Hristos, că Hristos este împreună cu tine. Simţi unitatea ta cu Preasfânta Treime, că nu aparţii acestui veac, nici lumii acesteia, ci trăieşti în cer. Credeţi că e uşor să simtă cineva că e mădular al lui Hristos? toţi ştim asta: voi sunteţi mădulare ale lui Hristos, spune apostolul Pavel (cf. 1 Cor. 12, 27), dar cine înţelege? Cineva care este, de exemplu, trist, poate simţi că este mădular al lui Hristos? Unul care aşteaptă ceva, o reuşită sau o recunoaştere, unul care are în minte orice fel de gând simte oare că este mădular al lui Hristos? Gândiţi-vă o clipă că auziţi că bat clopotele. Cine a venit? Gheronda. Gheronda? Nu, a venit însuşi Hristos! Dacă veţi conştientiza acest lucru, veţi uita până şi faptul că aveţi minte. O să vă apuce pe dată nebunia. O să cădeţi să vă închinaţi aşa cum poporul lui Israel a căzut şi se închinau cu toţii lui Dumnezeu. Nu vă veţi mai aminti de nimic, nici măcar numele vostru.
Dacă atunci când trece Hristos nu ne mai amintim de nimic, cu cât mai mult le uităm pe toate, chiar şi pe noi înşine, când ne gândim că „suntem mădulare ale
7
lui Hristos”, că Hristos suntem noi. E un lucru măreţ! Unde să mai încapă atunci însingurarea, unde să mai aibă loc tristeţea, unde să mai aibă loc melancolia, cum să mă mai gândesc dacă sunt bolnav sau sănătos? întreaga lume este uitată.
Dumnezeu dăruieşte această putinţă atunci când suntem cu adevărat monahi, iar chilia noastră o avem ca pe locul întâlnirii noastre cu Dumnezeu. Această monahie a găsit acest lucru de care se poticnesc atâţia oameni. Îi auzi spunând: „De ce s-a dus şi s-a închis în mănăstire? Nu-i mai bine să meargă să lucreze, să facă misiune sau o lucrare socială, să-i slujească pe săraci, pe bolnavi şi pe orfani?” Cine spune că acestea nu sunt bune? Decât să lucreze cineva pentru sine, e mai bine să lucreze pentru celălalt. Dar acestea îi privesc pe oamenii din lume, pe cei căsătoriţi. Pentru oamenii din lume există milostenia, pentru oamenii din lume este iubirea exterioară. Deasupra acestora însă se află sărăcia de bunăvoie, neagonisirea, isihia, lipsa de griji, vieţuirea monahală, care este tronul împăratului ceresc. Această soră a simţit ca şi cum Hristos însuşi i-ar fi spus să rămână aici şi să se roage, pentru ca trupul lui Hristos să primească lumină şi putere.
Cu adevărat Hristos este un far, un izvor luminos care luminează lumea din jur. Hristos este lumina. Dar cine este Hristos? Noi suntem mădularele Lui. Prin urmare, trebuie să transmitem lumina lui Hristos. La Schimbarea la Faţă, pe care aţi prăznuit-o acum câteva zile, strălucea ca soarele nu numai chipul lui Hristos, ci întregul Său trup era alb ca zăpada (cf. Mt. 17, 2).
8
Adică nu numai ochii sau chipul Său iradiau lumina, ci fiecare mădular al trupului Său. Nu era nimic care să nu iradieze lumina.
Prin urmare, de vreme ce noi suntem mădulare ale trupului lui Hristos, înseamnă că şi noi răspândim lumina Lui în lume. Dar cum o răspândim? Tocmai prin identitatea noastră monahală, prin rugăciunea noastră. Această misiune duhovnicească nu este o lucrare pe care o facem noi, nu ne-am stabilit un anume scop, că trebuie să luminăm lumea, ci este o lucrare firească a existenţei noastre. De vreme ce suntem trupul lui Hristos, suntem şi noi ceea ce este Hristos, suntem lumină şi, ca o urmare firească, strălucim. Această strălucire a noastră luminează şi încălzeşte Biserica şi pe toţi oamenii şi, astfel, Biserica străluceşte.
„Îi mulţumesc lui Dumnezeu care mi-a deschis ochii să simt unitatea mea cu ceilalţi în trupul lui Hristos. ”
Acesta este un lucru foarte serios. Când monahul pleacă, lumea spune: „Unde mergi în singurătate şi în pustie? De ce pleci din sânul societăţii?” Dar mănăstirea este o societate. În lume găseşti însingurarea şi pustia blocurilor şi a asfaltului, a uitării, a păcatului şi a deşertăciunii. Lumea nu te lasă să simţi unitatea ta cu celălalt. Soţul nu simte unitatea lui cu soţia. Copilul îşi cere independenţa. Femeia caută libertatea. Nimeni nu gândeşte prin prisma unităţii. Societatea îi dezbină pe oameni, creând partide, aşa cum face uneori şi Biserica prin diferitele grupări creştine.
9
Ceea ce există cu adevărat şi dovedeşte neîncetata unire întru adunare este mănăstirea. Mănăstirea este o putere care le concentrează pe toate. Este întreaga putere a Bisericii. Aşa cum coloana vertebrală concentrează în ea toată puterea trupului şi dacă loveşti un om în coloana vertebrală şi i-o rupi, el va cădea, tot aşa se întâmplă şi cu vieţuirea monahală. Oare simţim că Dumnezeu ne-a scos din însingurare şi că ne-a făcut oameni ecumenici, veşnici şi universali, că ne-a făcut şi pe noi dumnezei?
„ Ce să spun? Dumnezeu le-a făcut pe toate as fel încât chiar şi un fir de praf care se mişcă în univers să-i împărtăşească omului sfinţenia. Toate cele din mănăstire ne conduc spre sfinţenie. ”
Într-adevăr, ce facem noi în mănăstire şi nu ne împărtăşeşte sfinţenie? Şi, dimpotrivă, ce poate să facă un om în lume ca să câştige sfinţenia? Rutina vieţii şi curgerea lucrurilor, graba, grijile şi serviciul sunt atât de multe încât omul nu apucă nici să-l vadă pe aproapele său. Mama nu apucă să-şi mângâie o clipă copilul. Nimeni nu apucă să vadă cine trece pe lângă el. Nu ştii cine a murit la uşa de alături. Soţul vecinei moare şi nimeni nu ştie.
În mănăstire însă toate conduc la sfinţenie. Tot ce a făcut Dumnezeu a făcut pentru sfinţenie. Întreaga lume, după cum spune Sfânta Scriptură, este bună foarte. „Dumnezeu le-a făcut pe toate bune foarte” (Fc. 1, 31), dar păcatul, răspândirea pe care o produce
10
lumea şi viaţa artificială creată de om în lume fac ca, în cele din urmă, omul să nu mai poată fi pus în lucrare de către Dumnezeu. Dar în mănăstire chiar şi un fir de praf împărtăşeşte sfinţenia. Poţi lua un imbold pentru filozofare de la el, să te sprijini pe el şi să te sfinţeşti. Oriunde ar merge cineva în mănăstire, întâlneşte picioare cuvioase şi mâini feciorelnice, care se ating în fiecare zi de icoane preasfinte. Oriunde te-ai duce, întâlneşti mireasma fiinţării omeneşti care este purtătoare de Dumnezeu. Toate sunt folosite pentru slujirea celor afierosiţi lui Dumnezeu, pentru slujirea lui Dumnezeu însuşi. Aşa cum un aparat care iradiază unde şi face bine sănătăţii unui om, tot aşa în sfânta mănăstire toate iradiază sfinţenie. Putem oare să nu-I mulţumim lui Dumnezeu care ne-a învrednicit să trăim într-o asemenea mănăstire, iar viaţa noastră să fie atât de uşoară?
Tunderea în monahism sfinţeşte, slujba de la biserică sfinţeşte. Munca nu este muncă, este o slujire şi o spălare a picioarelor Domnului. El însuşi a spălat picioarele ucenicilor ca să ne arate că „atunci când va fi luat Mirele”, atunci vom posti (Mt. 9, 15) şi ne vom pleca să îi spălăm picioarele, după pilda Lui. Când Petru a spus „mai bine să mor decât să îmi speli tu picioarele”, Domnul i-a răspuns: „Dacă nu ţi le spăl, nu vei avea parte cu Mine în viaţa veşnică” (cf. In. 13, 8). De ce? Trebuia să aibă o pildă pentru tot ceea ce urma să facă el însuşi în tot restul vieţii sale. Aşa şi noi, orice am face, este ca şi cum am fi plecaţi şi am spăla picioarele Domnului. Iar apa acestei spălări devine o băutură curăţitoare a sufletului şi a inimii noastre.
11
„Gheronda, sunt foarte bine. Niciun gând nu a reuşit să îmi fure pacea inimii, nici să o clintească. ”
Faptul ca cineva să petreacă bine în mănăstire este firesc, în afara situaţiei când inima lui se confruntă şi se dezbină. Biserica a încărcat mănăstirea cu experienţa veacurilor, s-a sprijinit pe principiile Vechiului şi Noului Testament, iar ca model a avut starea cerească şi paradisiacă.
Ierarhia pământească, vieţuirea monahală şi locaşul bisericii sunt în mod corespunzător întipăriri ale ierarhiei cereşti, ale stării împărăteşti şi ale jertfelnicului ceresc. Tocmai de aceea, în Vechiul Testament nu era îngăduit să se schimbe câtuşi de puţin ceva la cortul mărturiei, nici măcar ciucurii sau cârligele de care erau atârnate draperiile, cu atât mai puţin chivotul şi heruvimii de deasupra capacului (cf. Ieş. 25, 8 ş.u.). Toate acestea erau reprezentări ale jertfelnicului ceresc. De aceea, şi ierarhia noastră şi apoi vieţuirea noastră monahală au fost trasate în acest fel, încât nimeni să nu le poată schimba, ci să se sprijine pe tradiţie. Aceste trei elemente, ierarhia, vieţuirea şi jertfelnicul, sunt esenţiale şi cele mai desăvârşite care există în cer.
Prin urmare, vieţuirea monahală este ceva care a coborât din cer. De aceea, nu se poate ca cineva să nu petreacă foarte bine în ea, în afara situaţiei în care sufletul lui este înviforat de voia proprie sau de o neputinţă profundă, adică dacă există o voie proprie sau egoism, o
12
anumită mentalitate sau o trăire pe care omul o iubeşte şi care e diferită de trăirile mănăstirii. În aceste situaţii este cu neputinţă ca cineva să îşi afle odihna.
„Niciun gând nu a reuşit să îmi fure pacea inimii, nici să o clintească.” Dacă mănăstirea este Hristos în mijlocul adunării, iar Hristos este pacea şi izbăvirea noastră (cf. Ef. 2, 14-16), atunci cum ar putea un suflet să nu aibă pace? Doar dacă nu vrea pacea. Nici nu există ceva în mănăstire care ar putea să îl clintească. Iar dacă există unele piedici, care ar putea să pară unui laic a fi nişte probleme, cum ar fi fratele meu, dificultăţile şi ispitele lui, acestea, în esenţă, sunt imbolduri ale unei trăiri mai duhovniceşti şi ale maturizării vieţii duhovniceşti. Nu se poate ca cineva să strălucească în viaţa de sfinţenie dacă nu există aceste lucruri care îl vor face să fie răbdător nu numai pentru un anumit interval de timp, ci în întreaga veşnicie.
Desigur, se poate să ne treacă prin minte gânduri. O soră care vine la mănăstire poate să aibă o viaţă sfântă, dar poate şi să nu fie sfântă. Se poate ca înlăuntrul ei să fi existat dorinţa pentru viaţa monahală, dar se poate să fi existat şi dorinţe care erau în afara vieţii monahale şi nu şi-au găsit împlinirea, sau să aibă alte neputinţe, probleme în familie, influenţe lumeşti, părinţi, rude. Câte şi câte lucruri pot să intre în minte ca gânduri, ca imaginaţii şi ispite! Dar toate acestea sunt mai lipsite de putere şi decât valurile care se sparg de ţărm. De ce atunci să-i fure pacea?
13
„ Când cineva se află într-un loc frumos, idilic, cu cerul albastru, ochiul nu se satură să privească, să se bucure şi să se minuneze. Tot aşa şi ochii mei nu se satură să privească, să se bucure şi să se minuneze de viaţa mănăstirii noastre. Vreau să tac, pentru că în tăcere pot să mă bucur tainic de viaţa mănăstirii noastre şi să o trăiesc mai profund.”
Nu numai sărbătorile de azi sau de ieri ne bucură, ci întreaga viaţă a mănăstirii. Dar oare cât de des conştientizăm lucrul acesta? Când cineva trăieşte ceva, nu-şi dă seama de acel lucru. Trebuie să-l piardă ca să-şi dea seama. Iar când cineva este trist şi îi vede pe toţi ceilalţi că sărbătoresc, poate să înţeleagă ce înseamnă bucuria monahală? Trăim ceva doar atunci când participăm la acel ceva.
Vieţuirea monahală este cea mai frumoasă privelişte pentru îngeri, izbândă şi trăire a monahilor, laudă a laicilor. Întreaga Biserică din lume laudă vieţuirea monahală, pentru că ea este slava Bisericii. Faptul că Hristos ne-a făcut părtaşi acestei vieţi unice, mai presus de care nu există nimic în lume doar în cer există vieţuirea îngerească şi căldura afectuoasă a sfinţilor -, ne îndatorează să spunem mereu un „mulţumesc” lui Dumnezeu, chiar şi când ni se pare că toate ne scapă din mâini. Deoarece chiar şi atunci trăim înlăuntrul acestei lumi preafrumoase a mănăstirii.
14
„Nu pot să vă explic, Gheronda, dar mi se pare că văd cerul atunci când mă aflu în mănăstire. Am încercat să tac. E bine să taci. În tăcere şi în rugăciune simt ca şi cum ar fi cineva lângă mine şi îmi dă să beau nectar. De aceea, nu am nicio dispoziţie să vorbesc. Dacă vorbesc, nu voi mai bea nectar, adică numele Lui. Iar silirea pentru tăcere, care altădată mi se părea dificilă, văd că este foarte simplă. Dumnezeu dă puterea şi toate devin uşoare. Prin tăcere simt că Dumnezeu intră şi iese în inima mea, în plămânii mei, ca şi cum L-aş respira. ”
Foarte frumos şi acest fragment de scrisoare. Sora a surprins în mod minunat adevărul că mănăstirea este cer. Sora noastră priveşte mănăstirea din cel mai înalt punct, de acolo de unde poţi să vezi totul aşa cum este. O priveşte din perspectiva tăcerii, a isihiei şi a rugăciunii. Viaţa monahului începe cu tăcerea, continuă cu rugăciunea şi sfârşeşte cu slujba de la biserică, de la care începe din nou ziua următoare.
înlăuntrul tăcerii poţi înţelege că mănăstirea este cer. Cerul este plin de glasuri, dar auziţi vreo voce de-a lui? înţelegeţi ce glasuri au cerurile cerurilor, stelele care sunt acolo sus? înţelegeţi ce zarvă şi doxologii, ce prăznuiri şi litanii fac sfinţii şi îngerii, ce chimvale, ce ţitere, ce instrumente cântă acolo sus? Noi nu auzim nimic. Tăcerea este cea mai grăitoare vorbire, pentru că se înalţă direct la Dumnezeu.
15
Omul din lume însă, pentru că de obicei este stăpânit, duhovniceşte, de o nestatornicie, întreabă: „Dar cum poţi să taci sau să îţi limitezi discuţiile? Cum poţi să te gândeşti ce să spui sau să îţi dai seama ce va răni pe sora ta? Cum poţi să nu-i răspunzi înapoi cuiva care te supără?” Acestea sunt îndreptăţiri de-ale oamenilor care au ochiul sufletului stricat. Când cineva vrea să tacă şi se hotărăşte să facă aceasta, vine harul lui Dumnezeu şi toate devin uşoare.
„În această perioadă de sărbători simt ca şi cum ar fi intrat ceva în inima mea. Ceva îmi strigă puternic să nu dau importanţă la nimic din cele pământeşti, ci să alerg repede la Dumnezeu. Reuşesc să fac asta doar când mă închid în chilie.”
Când cineva se închide în chilia lui şi tace, descoperă un nou izvor din care izvorăsc râurile veşniciei şi ale prăznuirii. Apostolul Pavel spune că Duhul Sfânt strigă în noi „Avva, Părinte!” (Gal. 4, 6). Duhul Sfânt intră în omul care tace cu adevărat şi puternic, întru cunoştinţă şi cu o dispoziţie teologică, şi i le dăruieşte pe toate. Îl face să nu dea importanţă la nimic pământesc, ci să alerge la Dumnezeu. Alergarea, ca să ajungem la Hristos şi să ne bucurăm de El, este noaptea. Această isihie există ca să-L simţim şi să-L cunoaştem pe Hristos. Când L-ai dobândit pe Hristos, fă ce vrei: muncă, gălăgie, orice. Numai să nu se agaţe inima ta nici măcar pentru o clipă
16
de ceva lumesc, pentru că până şi cel mai mic cârlig lumesc îl scoate pe Hristos din inima ta.
„ Gheronda, trei cuvinte răsună în urechile şi în inima mea: Fii atentă, mi-aţi spus cândva, la ce vreau de la tine: privegherea, slujirea şi comuniunea cu surorile. Pe cât ţine de mine, mă străduiesc să fac ceea ce mi-aţi spus. Mă simt plină de bucurie, de pace şi de linişte, chiar dacă uneori obosesc. Pentru un timp, am pierdut lucrurile acestea. Dar revenind la programul meu, simt că acum începe viaţa mea duhovnicească. Fiecare zi este o zi nouă pentru mine, pe care mi-o dăruieşte Dumnezeu ca să îmi încep viaţa. Este prima oară când simt asta. ”
Această scrisoare descrie simplu şi frumos o minunată experienţă, precum şi elementele care au produs-o: privegherea, slujirea şi viaţa obştească. La mănăstire ai aceste trei lucruri din belşug. Niciunde în lume omul nu poate să privegheze ca la mănăstire. Dacă cineva nu priveghează, nu e nevoie să se facă monah sau monahie. De asemenea, nicăieri omul nu poate să slujească. toţi îşi varsă sudoarea pentru a-şi câştiga pâinea, dar o fac de nevoie; nimeni nu poate să trăiască dacă nu munceşte. În plus, vărsându-şi sudoarea, monahul sau monahia slujeşte şi obştea. De altfel, cei care nu muncesc putrezesc. Trupurile lor se moleşesc şi ajung o duhoare de nesuportat în societate. Mor plini de boli, ca nişte handicapaţi.
17
Oamenii muncesc în lume, în timp ce la mănăstire slujesc. Sigur că poate cineva să considere şi slujirea din mănăstire drept o muncă pe care o iubeşte şi o îmbrăţişează, pe care o apără şi se zbate pentru ea, de dragul căreia poate veni în contradicţie cu învăţăturile Evangheliei, cu vreo poruncă de a duhovnicului, cu conştiinţa Stareţei şi cu surorile, simţind că are „răspundere” pentru această muncă. Vă puteţi da seama că această monahie a trecut de zidurile mănăstirii şi a intrat în hotare străine, a intrat în lume. În lume oamenii muncesc, în mănăstire monahii slujesc, adică slujesc trupul lui Hristos şi obştea. În lume, deşi se vorbeşte despre comuniune-societate, ştim cu toţii că există însingurare. O ascunde cimentul, o acoperă draperiile albe, o înfrumuseţează florile şi becurile; dar inimile o cunosc, gurile o cântă, poeţii şi romancierii o transpun pe hârtie, o trăiesc sufletele oamenilor care se topesc în fiecare zi şi mor.
În mănăstire există o comuniune în singurătate, în priveghere şi în slujire. Oamenii din lume, când vin la mănăstire, o descoperă şi se minunează de ea: „Ceea ce credeam că avem noi, adică viaţa de comuniune, aveţi doar voi” — ne spun. Comuniunea dintre noi este elementul concret al adevăratei comuniuni, a comuniunii cu Hristos. Sora noastră a înţeles lucrul acesta, l-a trăit, s-a bucurat de el şi, după atâţia ani, simte că acum începe viaţa ei monahală.
De-am putea şi noi să spunem că începe în sfârşit viaţa noastră monahală! Aveţi cumva impresia că este printre voi cineva care nu are nevoie să-şi înceapă viaţa monahală? Şi hoţul îşi reîncepe viaţa, şi cel nedrept îşi
18
reîncepe viaţa, nedreptăţind din nou, dar şi omul drept îşi reîncepe viaţa, şi sfântul reîncepe, ca să ajungă mai sfânt şi mai drept, mai desăvârşit şi mai asemenea lui Hristos. Doar neîncetata reîncepere ajută. Bine ar fi să reîncepem viaţa noastră monahală astăzi. „Fiecare zi”, spunea sora, „este o zi nouă pentru mine, pe care mi-o dăruieşte Dumnezeu ca să îmi încep viaţa. Este prima oară când simt asta”. Să avem şi noi astăzi pentru prima oară trăiri mistice!
Pentru ca cineva să devină monah are nevoie de o grijă specială. Duhul Sfânt trebuie să pregătească cu veacuri înainte condiţiile pentru a veni clipa în care să cheme pe cineva la viaţa monahală, adică să-i semene în inimă sămânţa şi să-l conducă la mănăstire. Dar dacă omul acesta merge la mănăstire şi face alte lucruri? Poate, de exemplu, să nu colaboreze cu ceilalţi, ci să stea undeva adunat în el şi să se roage. Dacă îi spui, pe neaşteptate, să meargă la o muncă în comun şi se tulbură, înseamnă că a uitat că rugăciunea este lucrarea Bisericii, că, în mod fundamental, este o lucrare pe care o facem cu toţii împreună şi pe care o continuăm în chilie. Rugăciunea este o lucrare pe care o fac ca un mădular faţă de capul meu, Hristos, şi, prin urmare, nu o pot face separat de ceilalţi. De aceea şi viaţa monahală nu este doar o simplă viaţă, ci este o vieţuire, o comuniune.
Observaţi-le pe surorile care au înclinaţie spre însingurare. Veţi vedea că sunt ciudate şi că le fac pe toate pe dos, că au idioritmiile lor şi sunt neîmplinite. Fiţi atente şi la voi înşivă. Când uneori vă simţiţi neîmplinite şi zdrobite, când simţiţi că nu faceţi nimic, atunci
19
vreţi să mergeţi la isihie. De aceea şi Părinţii Bisericii au stabilit clar ce înseamnă singurătate şi pustie, pustnicie şi chinovie, şi au rânduit vieţuirea monahală, care înseamnă comuniune. Pustia, isihia şi rugăciunea de unul singur sunt o tendinţă sufletească pe care o produce în mod limpede Dumnezeu. Este o chemare pe care o face însăşi comunitatea pentru un scop unic: rugăciunea.
Nu pot să spun că merg să semăn ogorul altuia, nu am dreptul. Pot să merg doar dacă mă cheamă şi îmi spune: „Vino să semeni şi să îţi iei partea”. Tot aşa este şi viaţa isihastă. Cu cât se amestecă cineva în probleme, cu cât are voie proprie şi planuri personale, cu atât doreşte să devină pustnic isihast. Chiar dacă nu are nicio experienţă a vieţii monahale, chiar dacă nu a dus nicio luptă sau nu s-a lepădat niciodată de sine sau nu l-a costat nimic viaţa monahală, ci toate i-au fost date de-a gata, unul ca acesta în mod sigur nu va putea niciodată să meargă la isihie. Mereu va avea tendinţa să plece, să se ducă într-o pustie şi mai adâncă şi va crede că urmează îndeaproape pilda Părinţilor Bisericii. Dar singurătatea nu este o simplă tăcere. Tăcerea este rezultatul multei rugăciuni, iar rugăciunea este ajutată de tăcere şi de isihia pe care o creăm noi.
„E lucru important să fii o plantă a câmpului. Şi dacă te calcă cineva, tu să aştepţi cu răbdare nu să iasă soarele să te încălzească, nici să se deschidă cerurile ca să te roureze, ci o mână care să te taie, mâna lui Gheronda. ”
20
Dacă mănăstirea are unii oameni pe care îi poţi călca în picioare şi îţi faci cu ei treaba, mănăstirea este binecuvântată şi minunată. Aşa trăiesc obştile, putând să se sprijine pe astfel de inimi.
„Aştept o mână care să mă taie, mâna lui Gheronda. Să mă taie, nu pentru Hristos, întru miros de bună mireasmă, pentru că nu sunt vrednică să îi ofer mireasma mea. Eu sunt păcat, sunt putregai, sunt răutate. Nu pot să fiu o floare a câmpului pe care s-o pui la crucea Domnului. Aşadar, să mă taie mâna lui Gheronda, ca, cel puţin, prin această moarte a mea, să-mi arăt iubirea şi recunoştinţa faţă de mâna care m-a tăiat şi faţă de Cel care m-a făcut o floare a câmpului.”
Foarte frumos! Există o povestire despre doi tineri. Tinerei cu care urma să se căsătorească, tânărul i-a spus că îi plac macii. Ea a plecat într-o excursie într-un loc plin de maci şi s-a întors la prietenul ei, dar a uitat să îi aducă un mac. Atunci el s-a întrebat: „Dacă a uitat să îmi aducă cel puţin un mac, cum îşi va aminti de toate ostenelile mele, de nevoile şi munca mea?” Fiecăruia îi place de cineva din jurul lui. Dar când îl uit, cum mai pot să-l port în suflet pe acel om?
Taina căsătoriei la care se referă Apostolul în Epistola către Efeseni (Ef. 5, 31-32) este un simbol al fecioriei. Noi suntem iubitele Domnului. Iar Domnul iubeşte macii, adică vrea să îi dăm ceva care este foarte la îndemână, atât de la îndemână, încât poţi să tai un mac şi să i-l dai iubitului sufletului tău. Dar dacă nu ne
21
amintim de macul pe care îl iubeşte Domnul, atunci cum ni Se poate încredinţa pe Sine şi întreaga obşte? Domnul caută „inima mea” (Pilde 23, 26), adică pomenirea numelui Său în tăcere, în lipsa de griji. Pomenirea numelui Său care a pecetluit inima şi a făcut-o sălaşul Lui. Aceasta este dăruirea inimii noastre către Hristos.
într-adevăr, orice am face pentru Hristos seamănă cu macii şi cu micile bucurii. Cu toate acestea, dacă trăim în tăcere, în isihie şi în lipsa de griji, în lipsa de dorinţe şi nepătimire, neavând înclinaţie şi patimă faţă de nimic, şi îi pomenim numele, atunci îi dăm inima noastră.
Dar viaţa de priveghere şi de rugăciune costă. Este o trăire a morţii, o strivire cu piciorul, o tăiere, la fel cu tăierea unei flori sau a unei plante. Pentru plantă, tăierea înseamnă moartea şi aruncarea în foc. şi noi, când vrem să vieţuim cu Hristos, avem experienţa morţii şi, apoi, a aruncării în foc, în focul iubirii lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu este un foc înfricoşător.
După toate acestea, s-ar putea ca cineva să spună că viaţa monahală este grea. Dar omul din lume poate oare să trăiască dacă nu e ca o plantă gata să fie călcată în picioare? Supravieţuieşte oare în familie dacă nu-şi pleacă fiecare capul ca să i-l strivească soţul sau soţia? Mai ales că acolo nu există un Stareţ sau o Stareţă, un arbitru care să le scape căpăţânile. În căsătorie, trebuie cu adevărat ca omul să se predea morţii, în timp ce noi, care ne predăm morţii, găsim învierea.
O altă soră spunea că pecetluirea reuşitei noastre este slăvirea lui Dumnezeu. S-ar putea ca şi acest lucru să pară dificil. Dar vă întreb: poate cineva să trăiască în
22
lume dacă nu e întotdeauna bucuros, deşi îl aşteaptă toate furtunile? Poate să trăiască dacă nu înfruntă viaţa cu optimism şi simplitatea inimii? Viaţa, de obicei, îi umple pe oameni de socoteli, de diplomaţie şi probleme, iar dacă le aduc pe acestea la mănăstire, nu pot să se mântuiască nici acolo. În realitate, viaţa monahală este un strigăt de bucurie, dar trebuie să-mi îndrept dispoziţia lăuntrică spre Domnul. Trebuie să devin un adevărat monah, adică să hotărăsc să mă taie mâna lui Dumnezeu. Sora simte că este o plantă şi că trăieşte pentru un singur lucru, să o taie mâna lui Gheronda. Aceasta înseamnă: stau aici ca să mor. Acest simbolism îl au şi postul, privegherea şi rugăciunea, mai ales postul cu priveghere sau privegherea cu post.
Să nu uităm că, pentru noi, macul pe care trebuie să i-l dăruim Domnului nostru este însăşi inima noastră. Vi se pare ciudat că tânăra aceea nu i-a adus tânărului ei un mac. Dar de câte ori nu ne găsim şi noi în aceeaşi situaţie! Ne e frică să îi dăm lui Hristos inima noastră, cugetul nostru, mintea noastră, pentru că, de fiecare dată, vrem cumva să le păstrăm. Astfel, existenţa noastră se împarte şi nu mai avem nimic.
Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, şi altcineva peste cel stâng, mai poţi să îţi păstrezi echilibrul? Mai poţi să gândeşti ceva autentic? Mai poţi să iubeşti pe cineva? Mai poţi să urmăreşti ceva? Sigur că nu, pentru că eşti ameţit. Aşa sunt loviţi oamenii de câte o întâmplare sau alta, dar şi noi înşine. Să le lăsăm deci pe toate şi să spunem ca o floare sălbatică: „Doamne, vino
23
şi calcă-mă, vino şi taie-mă!” Să ne luăm în mâini inima şi să i-o dăruim Domnului.
„Nu-mi amintesc, Gheronda, câţi ani au trecut de când am intrat în mănăstire cu o nesiguranţă faţă de orice lucru. Am plecat ca un condamnat alungat din lume, unde nu puteam să mai rezist, dar nici aici nu am simţit încă siguranţă şi ocrotire. Dintr-odată, m-am simţit ca o fiică de împărat în casa lui, unde toate sunt ale ei. Cu adevărat, sunt o fiică duhovnicească, sunt fiica dumneavoastră duhovnicească, fiica lui Dumnezeu. Am şi o mamă şi fraţi şi surori, şi aici, şi în cer. Mă simt deja atât de tihnit, încât nu pot să exprim această stare. În casa părinţilor mei trupeşti nu m-am simţit niciodată aşa. Gheronda, dacă voi ajunge vreodată în casa Părintelui, unde multe locaşuri sunt (In. 14, 2), oare cum mă voi simţi?”
Minunată şi această scrisoare! Se vede că expeditoarea trecea prin clipe grele când a scris-o, pentru că altfel ne amintim de trecut în clipele plăcute, şi altfel în cele dificile. Toate depind de prezent. Trecea prin clipe dificile, dar fiind inundată de harul lui Dumnezeu care o îmbrăţişa şi îi dăruia o inimă roditoare din belşug, a izvorât toate aceste simţăminte şi înţelesuri frumoase. Faptul că simţea o nesiguranţă la intrarea în mănăstire arată cât de greu este ca cineva să prindă înţelesul vieţii monahale. Cu toţii suntem târâţi de câte un pretext. Şi dacă acest pretext rabdă viaţa mănăstirească, e bine. Dacă nu rezistă, vor urma lovituri grele, până când
24
mintea şi inima se vor maturiza. De exemplu, vine o fată la mănăstire pentru că vrea să trăiască viaţa după care tânjea. Se poate ca ea să treacă prin astfel de prigoane, prin astfel de dificultăţi, prin astfel de probleme lăuntrice şi exterioare, încât să se simtă eşuată.
Vine o altă fată, plină de idealuri şi mai ales de dorinţa de a avea trăirile sfinţilor. Dar când citeşte vieţile sfinţilor, nu vede cât de mult s-au ostenit şi s-au luptat şi câţi ani s-au chinuit cu moţăiala până când au învăţat să privegheze, nu se uită câţi ani i-a ispitit Satana, câţi ani au trăit pribegiţi, izgoniţi şi chinuiţi de necazuri, ci se uită numai la rezultate, la binecuvântarea lui Dumnezeu şi la desfătările dumnezeieşti. Nu venim la mănăstire imitând viaţa sfinţilor, ci aducându-ne aminte de roadele Duhului şi, de aceea, eşuăm. Nu facem lucrarea noastră proprie, ci căutăm doar lucrarea lui Hristos. Avem îndoieli, pentru că avem impresia că în câteva luni sau într-un an sau doi, cel mult în trei, vom săvârşi astfel de minuni, vom avea astfel de desfătări, vom dobândi înlăuntrul nostru asemenea puteri, încât până şi cerurile vor tremura şi vor coborî şi stelele dacă le-o vom cere.
„Au trecut anii de când am venit… şi am înţeles dintr-odată că la mănăstire am găsit cele la care nu m-am gândit, şi este adevărat. Dintr-odată, m-am simţit ca o fiică de împărat în casa lui, unde toate sunt ale ei”. Prin urmare, oare ne gândim că la mănăstire ajungem moştenitorii bunătăţilor celor veşnice, moştenitorii darurilor Părinţilor, moştenitorii unei vieţi şi ai unei tradiţii pe care nu o mai găsim altundeva? Ne
25
gândim oare că la mănăstire moştenim ca un împărat, împărăţia Părinţilor noştri, în ciuda dorinţelor noastre, a viselor noastre şi a problemelor noastre prosteşti, despre care credem că sunt vrednice să îi emoţioneze chiar şi pe îngeri? Simte vreuna dintre voi că devine fiică a împăratului ceresc, că dobândeşte un Părinte duhovnicesc, nou din punct de vedere omenesc, o Maică şi o familie, şi că intră în familia celor cu chip îngeresc?
Câţi oameni din lume nu se prăjesc în durere şi în chinuri! Câţi oameni nu se chinuie să împlinească legea lui Dumnezeu, dar nu câştigă nimic din cele pe care le primiţi voi! Iar noi ce am dat? Nimic n-am dat, desigur. Dar nici nu am primit nimic. Am avut păcate şi continuăm să păcătuim şi în mănăstire. Am avut rude şi continuăm legăturile noastre cu rudele. Am avut fraţi şi continuăm să corespondăm cu ei, ceea ce înseamnă că păstrăm legăturile frăţeşti cu ei. Am avut lumea, avem şi aici lumea. Am avut societatea omenească, avem acum societatea monahală. Există vreo societate mai cuprinzătoare şi mai desăvârşită decât cea a monahilor?
Ce am dat? în realitate, nu am dat nimic. Dacă Evanghelia spune că cei care au părăsit atâtea şi atâtea lucruri le vor lua înapoi însutit (cf. Mt. 19, 29), o face pentru a ne da curaj. Nimeni nu a dat nimic niciodată pentru a putea primi împărăţia cerurilor, astfel încât toate sunt de la Dumnezeu. Dar ca să nu deznădăjduim, Evanghelia ne spune: „Oricine a lăsat case sau fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau copii sau ţarine pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt. 19, 29). Dacă ne cercetăm
26
cu adevărat pe noi înşine, vom vedea că nici voi, nici eu nu am dat nimic. Ceea ce ne-a costat şi ne costă este întotdeauna egoismul nostru, care înseamnă că încă nu I l-am dat lui Hristos. Cu toate acestea, Hristos ne dă cu îmbelşugare harul Său.
„Cu adevărat sunt o fiică duhovnicească, sunt fiica dumneavoastră duhovnicească, fiica lui Dumnezeu. Am şi o mamă şi fraţi şi surori, şi aici, şi în cer. Mă simt deja atât de tihnit, încât nu pot să exprim această stare. În casa părinţilor mei trupeşti nu m-am simţit niciodată aşa”.
Într-adevăr, casa părinţilor este o glastră pe care trebuia să o părăsească. Omul care rămâne şi trăieşte în casa părinţilor, de obicei, vegetează, se distruge singur. Nu-şi construieşte propria viaţă şi va avea greutăţi în călătoria duhovnicească.
E firesc ca la mănăstire sora să simtă că are o familie, că are un părinte şi o mamă. În acelaşi timp, făgăduieşte că va muri aici. „Vei rămâne în mănăstirea aceasta până la ultima ta suflare?” se spune în slujba de tundere în monahism. Este singura casă în care făgăduim că vom rămâne până la ultima suflare. Dar care este ultima suflare? Este tocmai clipa în care ne vom desfăta în desăvârşire de moştenirea noastră, pe care am primit-o deja şi am semnat pentru ea la tunderea noastră. Cu gândul la ultima suflare, spune: „Gheronda, dacă voi ajunge vreodată în casa Părintelui, unde multe locaşuri sunt (In. 14, 2), oare cum mă voi simţi?”
27
Să spunem că se va simţi bucuroasă şi împlinită? Să spunem că se va simţi ca un înger sau ca o muceniţă? Cred că nu va simţi nimic deosebit, pentru că acolo vom simţi aşa cum simţim aici. Dacă aici trăim iadul, tot iadul îl vom trăi şi acolo. Dacă aici trăim raiul, tot raiul îl vom trăi şi acolo. „Ce seamănă cineva, aceea va şi secera” (Gal. 6, 7). Ce găteşte, aceea mănâncă. Cum îşi aşterne, aşa doarme. Aşterni paie, fierătanii, aşternut moale? Acolo vei dormi. Ce dobândim aici, luăm cu noi. Nu există o mutare de aici. Aici este ultima noastră suflare. În realitate, ultima suflare nu este cea pe care o dăm în mormânt. Sufletul nostru respiră şi după moarte. Ultima noastră suflare este cea care îl mută pe om în veşnicie, adică clipa celei de a doua Veniri. Aşadar, până la a doua Venire, vom fi aşa cum am fost aici. Până la ultima noastră suflare vom trăi această familiaritate şi abia atunci ne vom desfăta de ea definitiv. Atunci se va pune pecetea şi aminul.
„ Gheronda, mi separe că slujirea se potriveşte mai mult cu firea femeii. Femeia trebuie să înceapă de la slujire şi abia apoi să ajungă la rugăciune. Nu trebuie să îi imite pe bărbaţi, care încep de la rugăciune şi ajung la slujire. Gândesc corect?”
însemnarea aceasta este foarte înţeleaptă. Sigur, nu ştiu dacă bărbaţii încep de la rugăciune şi ajung la slujire. Am o îndoială, pentru că tot neamul celor muritori este la fel. În orice caz, bărbaţii sunt mai înclinaţi spre
28
contemplaţie, pentru că au înlăuntrul lor un element de dominaţie şi de cucerire. Vor să ajungă de îndată la capăt, la victorie, şi încep de la contemplaţie. Însă de cele mai multe ori se poticnesc şi înţeleg că trebuie să urce treaptă cu treaptă, să înceapă de la smerenie şi ascultare, de la lucrare şi făptuire. Făptuirea constă în priveghere, post, rugăciune. Începi de la făptuire, ca să ajungi la contemplaţie. Aici sora înţelege prin cuvântul „rugăciune” viaţa contemplativă.
Femeia, adeseori, când îl vede pe bărbat în această poziţie superioară a lui, uită că îşi găseşte sinele supunându-se şi jertfindu-se. Pierzându-se pe sine însăşi, se găseşte. Dar de fiecare dată când are înlăuntrul ei un fel de feminism duhovnicesc, se hotărăşte să devină un om contemplativ. Corect este să avem dorinţa după desăvârşire, şi nu egoismul însingurării. Însingurarea, pustnicia este o chemare deosebită a lui Dumnezeu. Omul este cultivat de Dumnezeu ca să ajungă mădular al trupului Lui, adică să se împărtăşească de viaţă, să fie zi de zi în sânul obştii. Pustia vine ca o cristalizare şi o chemare a harului.
Viaţa contemplativă este o formă de înălţare, ca înălţarea Domnului. Noi însă vrem să străbatem toate etapele dintr-odată, fără să ostenim prea mult. Aşa ceva nu se poate. Trebuie să vărsăm sânge şi sudoare, să ostenim, inimile noastre să se zdrobească pentru a-L dobândi pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt suferă împreună cu noi cu suspine negrăite (cf. Rm. 8, 26). Dar dacă inima noastră nu suferă dureri, cum e cu putinţă ca Duhul Sfânt, care suferă împreună cu noi, să intre înlăuntrul
29
nostru? Duhul Sfânt dă suspine negrăite doar celor care participă la durerea Lui. Trebuie ca viaţa omului să devină o durere şi o trudă pentru ca să vină singure foişorul Cinei, Crucea, învierea şi înălţarea. Pe acestea ni le va da Dumnezeu însuşi. Nu există o prezenţă mai substanţială şi mai pozitivă a lui Hristos în viaţa noastră decât durerea, boala şi moartea firii noastre. De aceea să spunem: „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului” (In. 12, 13).
„ Cu rugăciunile dumneavoastră, Gheronda, am străbătut ce-a de a doua săptămână a Postului şi nu ştiu cum să-L preaslăvesc (xaradooLoyijaa)) pe Dumnezeu pentru toate darurile din aceste zile. Tot ce pot să fac este să mă bucur, să-L iubesc şi să-L aştept. ”
Este o soră care nu ştiu dacă a mai folosit cuvântul „preaslăvesc”. Cred că nu este primul an în care ţine Postul Mare. Este ortodoxă şi de mică a postit şi a iubit Postul Mare, dar acum îl trăieşte.
„Toate acestea pe care vi le scriu sunt pentru mine o pecetluire a fericirii pe calea pe care am urmat-o şi pentru care vă datorez însăşi iubirea lui Dumnezeu”.
Vedem în această scrisoare că sora nu se preocupă cu amănunte. De obicei, oamenii care se preocupă de amănunte sunt oameni a căror minte lucrează şi se învârte în multe, ca turbina dentiştilor. Dimpotrivă, oamenii care îl trăiesc pe Hristos, îl trăiesc cu simplitate, nu ca nişte personalităţi dezbinate, nu ca suflet şi inimă, ca
30
istorie şi trecut. Dumnezeu este simplu şi tot simplu devine şi sufletul omului care se închină adevăratului Dumnezeu. Contenesc istoria şi trecutul, spaţiul şi timpul. Contenesc toate raţionamentele care ne fărâmiţează existenţa şi avem înaintea noastră un singur lucru: pe de o parte, cele pe care ni le dă Dumnezeu şi ne fac să spunem „slavă Ţie, Dumnezeule!”, iar pe de altă parte, avem ceea ce suntem noi şi ne face să spunem „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
în acest fel ajunge omul la simplitate. De ce Biserica noastră nu îi îndeamnă pe monahi la altă rugăciune decât la aceasta? Pentru că în ea, fără să ne dăm seama, sunt cuprinse toate trăirile, toate simţirile, toate felurile de rugăciune şi, de aceea, nu suntem fărâmiţaţi când o facem. Aşa cum mănânci o mâncare care conţine toate vitaminele şi nu e nevoie să te mai intereseze să mănânci şi altceva sau să iei vitamina C sau D, tot aşa se întâmplă cu rugăciunea lui Iisus.
Viaţa monahală este tocmai strigătul „slavă Ţie, Dumnezeule!” în faţa măreţiei lui Dumnezeu sau, mai bine zis, în faţa realităţii lui Dumnezeu şi a simţirii păcătoşeniei mele. Este foarte corect ceea ce spune sora: „în simţirea celor pe care mi le-a dăruit Dumnezeu găsesc pecetluirea faptului că Dumnezeu nu a dat greş în chemarea pe care mi-a făcut-o.” Când nu suntem bucuroşi şi când nu am simţit că, deşi suntem păcat, totuşi Dumnezeu ni le-a dăruit pe toate, ne-a strâns în braţele Lui, ne-a cocoloşit cu iubirea Lui atât de mult încât am putea spune -, am ajuns în primejdie să ne asfixiem de îmbrăţişarea şi de iubirea Lui, atunci
31
le arătăm oamenilor nereuşita noastră. Prin urmare, un om bucuros este întotdeauna un om duhovnicesc, deoarece dezvăluie că chemarea lui Dumnezeu este o chemare cerească care ni-L dă pe însuşi Dumnezeu.
„ Gheronda, multe aş avea să vă spun, dar prefer să tac, pentru că ceea ce spui, pierzi.”
Lucrul acesta este adevărat. Când cineva nu este atent şi vorbeşte cu uşurinţă despre cele pe care le simte, le va pierde. Pentru că fiecare poate să dea o altă explicaţie trăirilor ei sau să intre la bănuieli din care se va naşte tulburare.
„ Voi tăcea ca să pot să ascult, să îl pipăi şi să îl tâlcuiesc înlăuntrul meu pe Domnul meu.”
Vieţuirea monahală este mai înainte de toate tăcere. Se vede că sora aceasta este dintre cele care au izbândit în tăcere, deoarece au simţit marea filozofie potrivit căreia Hristos se dobândeşte în tăcere. Într-adevăr, copiii mei, Hristos este înţeles şi tâlcuit în tăcere. Acolo Se dezvăluie şi ne învaţă El însuşi.
„Am înţeles în aceste zile că este cu adevărat epuizant pentru suflet să nu ştie să tacă şi încă mai epuizant este să se îndeletnicească cu alţii. Vă mulţumesc că insistaţi asupra acestei probleme. Chiar şi de frica opririi de la
32
Sfânta împărtăşanie, tăcerea va deveni pentru noi o obişnuinţă bună. Cu atât mai mult dacă gustăm din frumuseţea tăcerii şi a rugăciunii. În acest timp mă bucur de tăcerea mea. Nu depun niciun efort deosebit, dar probabil că este şi întregul mediu care mă ajută. Fie ca după canon1 să fim mai bune.”
Frumos şi acest fragment. Sora a prins sensul foarte bine. Se vede că am auzit multe proteste, dar am primit şi câteva laude pentru canonul pe care vi l-am trimis. În general însă, văd că aţi acceptat canonul pe care vi l-am dat. Este adevărat că o monahie nu poate să trăiască atunci când trăncăneşte. Când vrem iubire, ne îndeletnicim cu noi înşine şi când vrem să vorbim, vorbim iarăşi despre noi înşine şi îi lovim pe ceilalţi cu vorba. Îi pomenim pe vii şi pe morţi, pe patriarhi şi pe arhiepiscopi, pe îngeri şi sfinţi, până la cel mai de pe urmă om trupesc. Îi scoatem pe toţi din morminte, îi judecăm, îi osândim.
Numai cine poate să tacă gustă frumuseţea tăcerii şi a rugăciunii. Dacă ne scapă vorbe, nu e cu putinţă ca iubirea, tăcerea şi rugăciunea noastră să fie adevărate. Toate sunt egoiste, demonice, în sensul că facem din noi înşine un demon. Dar merită să facem orice jertfă, oricât ni s-ar părea de dureroasă, ca să câştigăm cândva simţirea frumuseţii pe care o au tăcerea şi rugăciunea. Nu există o veselie mai frumoasă decât tăcerea şi rugăciunea. Dar acum să învăţăm să suferim şi să scoatem
1 Este vorba de epitimia primită sub forma opririi de la Sfânta împărtăşanie.
33
„răşină”, să învăţăm să ne tăiem ca, rănindu-ne, să ajungem cândva vrednice de desfătare. Tăcerea şi rugăciunea sunt adevărata desfătare de Dumnezeu.
„Am venit la mănăstire şi le-am găsit aici pe toate, după ce le-am părăsit pe toate. Dar ce-am lăsat?”
Într-adevăr, ce a lăsat? Nimic. „Lăsând mrejele şi pe tatăl lor”, zice Evanghelia despre ucenici (Mt. 4, 20). Dar ce valoare au mrejele? Cu o sută de euro poţi să cumperi mreje. Dar, în acel moment, ucenicilor li se părea că mrejele erau întreaga lume. Tatăl lor era vârstnic şi urma să moară în curând. Cu toate acestea, au simţit că l-au părăsit pe tatăl lor. Şi noi avem impresia că piere lumea dacă plecăm la mănăstire.
„În afară de cei din familie, în realitate nu am lăsat nimic. Cu emoţie, am părăsit doar câteva paraclise din afara oraşului care erau mângâierea şi bucuria mea înainte să vă cunosc. Aici m-au primit cu multă iubire Gherontisa, maicile şi surorile începătoare şi le-am găsit fără să ostenesc deloc pe toate cele care îmi lipseau. Nu pot să vă explic câtă bucurie am găsit în spatele durerii şi în orice lucru pe care l-am trăit în lume. Această bucurie îmi era necunoscută înainte să cunosc mănăstirea. Ce pot să fac şi cui să îi mulţumesc?”
Acesta este, cred, cel mai frumos bilet pe care l-am primit în această perioadă. Ascunde un lucru măreţ. În plus, este şi un răspuns pentru cei care întreabă care este punctul de întâlnire a lui Dumnezeu cu voinţa şi libertatea omului. Pe cine cheamă Dumnezeu la mănăstire?
34
Cine poate să ajungă monah? De ce depinde? De voinţa mea sau de Dumnezeu? în esenţă, Dumnezeu îi cheamă pe cei care vor, pe cei care prin viaţa lor îşi exprimă voinţa de a îmbrăţişa viaţa de desăvârşire. Dumnezeu nu sileşte niciodată un suflet.
Se poate ca cineva să trăiască în păcat, dar în realitate să-L vrea pe Dumnezeu. Dumnezeu înţelege aceasta şi îl cheamă din adâncurile iadului şi ale păcatului, ale durerii şi ale bolii. Dar trebuie ca şi el să vrea! Spunem că postul exprimă aşteptarea lui Dumnezeu. Când postesc şi priveghez, Dumnezeu mi Se va dărui. Postul în el însuşi, după cum şi privegherea, nu au nicio valoare. Tu, care dormi o oră, şi cealaltă, care doarme 24 de ore, sunteţi la fel. Dar tu, care priveghezi, te faci prilejul coborârii harului lui Dumnezeu, iar harul lui Dumnezeu te face monahie şi om duhovnicesc.
Această soră începătoare a avut un tată şi o mamă, tot felul de interese şi probleme. În realitate, nu a pierdut nimic din această viaţă în afară de câteva bisericuţe care erau mângâierea ei, pentru că nu cunoscuse altceva. Când L-a cunoscut pe Gheronda, nu i-au mai trebuit bisericuţele. A părăsit bisericuţele şi a venit la catolicon2 şi la aceste clădiri bisericeşti frumoase în care Dumnezeu este slăvit neîncetat.
„Nu pot să vă explic câtă bucurie am găsit în spatele durerii pe care o trăiam în lume.”
2 Biserica principală a mănăstirii sau a unor chilii grupate într-un schit (n. tr.).
35
Venind la mănăstire, a simţit o bucurie, o reuşită, o putere care străbat viaţa. Aici se ascunde o taină. În spatele fiecărei dureri pe care o trăim în lume se află o bucurie de care ne lipsim, pentru că rămânem în lume. În schimb, în spatele fiecărei dureri pe care o simţim la mănăstire se află o bucurie pe care nu o cunoaştem sau de care ne lipsim pentru că rămânem la această durere şi o iubim. Trebuie fie şi numai cu titlu de comparaţie să părăseşti bisericuţele şi dorurile tale şi tot ceea ce reprezintă mângâiere şi bucurie în viaţa ta, ca să cunoşti bucuria necunoscută ascunsă într-o mănăstire. Cine vine la mănăstire găseşte această bucurie încă de când e soră începătoare, şi chiar mai intens şi mai simţit decât ceea ce simt monahiile, pentru că la un începător harul lui Dumnezeu este uneori mai bogat şi împărtăşeşte mai multe trăiri. Dumnezeu face aceasta ca să îl întărească pe cel nou venit în mănăstire sau la creştinism.
Noi însă trebuie să ştim că la mănăstire găsim o bucurie necunoscută, pentru care trebuie să fim recunoscători. Câte dintre aceste surori începătoare şi dintre monahii îşi întreabă conştiinţa, inima şi pe Dumnezeul lor: „Ce pot să fac pentru toate câte am găsit şi cui să îi mulţumesc?” Cu adevărat, atât de multe bunătăţi am găsit la mănăstire! Şi, întâi de toate, pâinea zilnică.
Vă mâncaţi pâinea încep de la elementul cel mai material în mod mult mai odihnitor decât oamenii din lume şi aveţi cele mai mari desfătări duhovniceşti. Să vorbim despre pace, despre iubire, despre comuniune, despre iconomie, adică despre faptul că în realitate
36
în fiecare zi ni se fac pogorăminte? Să vorbim despre Hristos, despre priveghere?
Să nu uităm însă că uneori cu cât trece timpul, cu atât ne influenţează cel viclean şi vedem numai probleme şi dificultăţi. Aceasta se întâmplă pentru că patimile noastre şi egoul sporesc şi ne descoperim pe noi înşine, în loc să îl descoperim pe Dumnezeu. În loc de asta, să îl întrebăm pe Dumnezeu ce putem face pentru El şi cui să îi mulţumim. Dumnezeu nu are nevoie nici de noi, nici de mulţumirea noastră. La fel, nici Gheronda, nici Gherontisa, nici sfinţii care sunt aici în mănăstire. Dimpotrivă, ne umplu în fiecare zi cu binecuvântări şi bucurii. Suntem însă datori cu recunoştinţă faţă de cei care ostenesc şi priveghează pentru noi, oameni ştiuţi şi neştiuţi de noi, monahi şi mireni, bărbaţi şi femei, episcopi şi simpli clerici, oameni din popor. Chiar şi pietrele din mănăstire şi dalele călcate în picioare ne amintesc de recunoştinţa pe care le-o datorăm acestor binefăcători ai noştri.
Să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru moaştele pe care le avem, pentru icoanele noastre, pentru sfinţii care probabil că au trăit şi au murit în acest loc? Să mulţumim îngerilor, Maicii Domnului, Preasfintei Treimi? Cui să îi mulţumim mai întâi?
Dacă un copil se obişnuieşte cu confortul şi cu tihna, nu poate simţi recunoştinţă şi va avea nevoie de mulţi ani ca să se poată echilibra în viaţa sa duhovnicească. Dar cine s-a obişnuit din lume cu lipsurile şi cu durerea, cine s-a obişnuit să se izbească de refuzul celorlalţi şi, cu toate acestea, să se simtă liniştit, cine a învăţat să se supună
37
patronului, profesorului, prietenului mai vârstnic, pentru acest copil mănăstirea este foarte tihnită. Dar copilul care nu a avut unde să-şi plece capul şi care a vrut întotdeauna să fie primul, cum va putea acum să-şi găsească echilibrul la mănăstire? Va avea dificultăţi.
Oamenii vremii noastre au o mare problemă pentru că nu învaţă să se supună. Copiii îşi fac sindicate şi se ceartă cu profesorii, îi târăsc în boxa acuzaţilor şi, de aceea, vor avea dificultăţi în a-şi găsi echilibrul la mănăstire. Le vor vedea pe toate ciudate şi fără rost.
Copiii mei, sunteţi cu adevărat o grădină în care te poţi mişca cu uşurinţă. Sunteţi un cuib călduros, o familie caldă. Numărul mare de vieţuitoare nu împiedică cu nimic. Duhul de familie există, căldura există în inimi şi în mănăstire, dar există şi ispitele războiului nevăzut în mănăstirea voastră şi are loc această apărare reciprocă şi legătură între voi. Această legătură lăuntrică a iubirii există, pentru că un monahism fără iubire duhovnicească nu este monahism.
Cineva călătorea şi l-a văzut pe prietenul său. I-a lăsat pe toţi ceilalţi şi a alergat la prietenul lui. Şi voi aţi lăsat căpeteniile şi vârfurile patimilor şi ale problemelor voastre, ale scăderilor şi păcatelor voastre, şi îl vedeţi pe Hristos însuşi, pe care doriţi să îl îmbrăţişaţi cu o iubire demnă. Există aici toate aceste elemente care vă fac vrednice de laudă şi, în acelaşi timp, fericite.
Sunteţi vrednice de laudă tocmai pentru că sunteţi fericite. Pe cel care nu este un om împlinit, nici nu-l fericim, nici nu-l lăudăm, ci doar ne e milă de el. Ni se frânge inima când îi vedem tristeţea şi ne întrebăm
38
ce să facem ca să îl ajutăm. Dar când îl vezi pe celălalt bucuros şi împlinit, îl lauzi, îl fericeşti, îl doreşti, vrei să îl ai întotdeauna aproape ca să te simţi şi tu tihnit şi bine şi ca să ştii că poţi să împlineşti tot ceea ce va avea nevoie. aşa este mănăstirea voastră. Candelele sunt aprinse, şiragul de metanii e în mâna voastră şi cum ar putea cineva să nu prăznuiască!?
2
LEGĂTURILE STAREŢULUI CU FIII SĂI DUHOVNICEŞTI
Anul care a trecut ne scapă printre degete şi ajungem la Anul Nou. Ne vom întâlni ca să ne amintim de zilele de la început. Iudeii se adunau în fiecare seară în jurul vetrei şi istoriseau vieţile strămoşilor lor. Strămoşii noştri sunt Maica Domnului, Marele Vasile, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Grigorie Teologul, toţi sfinţii.
Să vedem câteva dintre scrisorile voastre.
„ Gheronda, mă rog şi simt în inima mea că Dumnezeu mă aude. Acelaşi lucru îl simt şi în legătură cu dumneavoastră şi nimeni nu va putea să mă convingă că atunci când îl chem în rugăciune pe Gheronda sau pe Gherontisa nu mă aude — frumoasă şi adevărată este această trăire. Şi totuşi, mă preocupă ceva şi vreau să vi-l spun. Uneori, întâmpin momente dificile sau mă apasă ceva pe inimă, iar dumneavoastră sunteţi departe sau veniţi o dată la două-trei sau chiar patru luni. Vreau să-i spun Gherontisei, dar nu o găsesc, înţeleg însă că ceea ce mă apasă este de fapt un fleac.”
40
Dacă ne cercetăm problemele, frământările şi interesele noastre, toate câte ne apasă şi ne obosesc, pe care le aşteptăm şi care ne întristează, vom vedea că, prin prisma lui Dumnezeu şi a veşniciei, sunt nu numai fleacuri, ci şi inexistente. Nu au nici viaţa şi valoarea unei plante care dimineaţa înfloreşte şi seara moare. Ni se par mari pentru că au legătură cu propria noastră existenţă.
„Când vreau ceva de la dumneavoastră sau de la Gherontisa, o spun în minte şi sunt sigură că mă auziţi, pentru că problema dispare şi inima mi se umple de bucurie.”
Sora nu mă întreabă dacă ceea ce simte pentru Gheronda şi Gherontisa este adevărat. Crede şi înţelege că este adevărat şi, într-adevăr, aşa şi este. Nu comunicăm în mod principal atunci când ni se întâlnesc privirile sau când discutăm şi vă arăt înţelegere, iubire şi recunoaştere aşa cum vreţi. De obicei, când celălalt ne înţelege şi ne recunoaşte, simţim că ne iubeşte şi că am comunicat cu el. Toate acestea sunt în mod clar nişte fenomene sufleteşti.
Adevărata noastră întâlnire cu Gheronda şi cu Gherontisa se petrece însă în mod inteligibil (voEQg), la fel ca şi
41
cu Dumnezeu. Există o corespondenţă între cel care gândeşte şi cel gândit (voonvTog xal vooni8vou). Dumnezeu este gândit (voEVtou) şi eu îl gândesc (vofî)) pe Dumnezeu. Prin activitatea minţii (ăv rfj vofG8i) comunicăm şi intrăm în comuniune (xoivo)voiJi8) cu Dumnezeu, adică prin pomenirea Lui care se adânceşte
42
în inimă, iar atunci Dumnezeu devine propriul nostru Dumnezeu. Putem să comunicăm în mod inteligibil şi cu Gheronda şi cu Gherontisa, să le explicăm şi să le spunem totul. Cum? Mai cu seamă prin nearătarea sinelui nostru în timpul nopţii, dar şi al zilei, prin „consumarea” fiinţei noastre ca să fim cu Hristos şi să trăim pentru El (cf. Flp. 1, 23).
Ori de câte ori veniţi să îmi explicaţi ceva, iar eu vă înţeleg şi vă dau dreptate, după aceea sunteţi foarte bucuroase, dar rezultatele sunt întotdeauna superficiale. Cu cât mai mult vă arată Stareţul iubire, cu atât îl pierdeţi pe Dumnezeu. Rostul Stareţului nu este să-L acopere pe Dumnezeu, ci să povăţuiască la Hristos, întreaga Lege şi prorocii au fost povăţuitori către Hristos (cf. Gal. 3, 24). Avraam, Isaac, Iacov, Enoh, Moise, Isaia, Ieremia au fost de folos pentru un singur lucru: L-au dezvăluit cu adevărat pe Dumnezeu în sufletele oamenilor. Tot aşa şi Stareţul. În măsura în care este un povăţuitor spre Hristos, el este adevărat. Cu cât îşi satisface omeneşte fiul, cu atât se dovedeşte fals, şi nu o strălucire a Domnului.
Aceasta nu înseamnă că Stareţul nu-şi va asculta copiii şi că nu-i va înţelege. Se poate ca pe unul să-l vadă o dată la opt luni, iar pe altul de opt ori într-o zi, pentru că aşa are nevoie. Dar trebuie să ştim că discuţia cu Stareţul se îndreptăţeşte când există cu adevărat o nevoie obiectivă, adevărată şi neprogramată. Astfel de trebuinţe neprogramate sunt însă foarte rare.
Pentru noi, trebuinţele neprogramate serioase sunt cele despre care Sfânta Scriptură ne spune să îi întrebăm
43
pe preoţii Bisericii, şi ei ne vor spune ce să facem şi ni le vor explica pe toate (cf. Deut. 32, 7). Adică nu trebuie să-ţi spun ceea ce îţi convine, chiar dacă asta aştepţi în adâncul sufletului tău, ci să-ţi spun ceea ce spune Sfânta Scriptură, ceea ce vrea Dumnezeu. Sigur, dacă îţi spun un lucru pe care îl vrea Dumnezeu, dar tu nu îl vrei, se poate ca atunci să te silesc să o faci. Dar după puţin timp, vei începe să-ţi strici legăturile cu mine, vei începe să fi strâmtorat lăuntric, să plângi, să suferi, se va cutremura podeaua sub picioarele tale şi ţi se va părea că va cădea cerul pe pământ. Aşa ţi se va părea, dar nu este aşa. Număraţi să vedeţi de câte ori îl vrem pe Gheronda pentru ceva obiectiv.
În al doilea rând, Stareţul se întâlneşte cu fiul său când îi face un pogorământ. Să spunem adevărul: de cele mai multe ori, facem pogorământ la neputinţe. Dar cum poate ajunge cineva să păşească în cer dacă îi faci pogorăminte neputinţelor lui? Sfântul Ioan Gură de Aur a spus despre Apostolul Pavel că era o inimă care cuprindea lumea întreagă1. Apostolul nu ceruse ca lumea întreagă să-l încapă pe el. Dar noi vrem ca toată lumea să ne încapă pe noi, mai ales inima noastră. Ajungem inimi apostolice când noi îi cuprindem şi pe ceilalţi, şi nu când ceilalţi ne cuprind pe noi. Duhul Sfânt se bucură să dea har inimilor apostolice şi martirice, nu celor nenorocite, care vor să le încălzeşti, să le iubeşti, să le asculţi. Nu este un soldat al lui Hristos cel de care se preocupă ceilalţi,
1 Sfântul IOAN GURA DE AUR, Tâlcuire la Epistola a 2-a către Corinteni, Omilia 13, PG 61, 491.
44
ci cel care se preocupă de Hristos, cel a cărui privire este eroică şi priveşte sus, nu jos.
Chestiunea este foarte simplă, repet, nu uitaţi asta. Nu ajungem la cer cu pogorăminte, ci prin a face noi pogorăminte celorlalţi. Prin urmare, ajungem la cer jertfindu-ne, nu jertfind. Nu îl înjunghiem pe celălalt, ci ne înjunghiem pe noi înşine. Nu oferim o colivă străină, ci coliva noastră, inima noastră, pe care o mortificăm. Un mort nu cere nimic altceva decât rugăciunile celor vii, pentru că în iad mortul nu se mai poate spovedi lui Dumnezeu, după cum zice Psalmistul (cPs. 6, 5; 87, 11; 113, 25).
Singurul lucru pe care îl putem cere de la ceilalţi sunt rugăciunile lor, chiar şi numai incluzându-ne în acel pronume „mă” — Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul -, care arată că suntem trupul lui Hristos. Să simţim siguranţă când cei din jurul nostru spun rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Aceasta este cea mai frumoasă îmbrăţişare a lor. Aşadar, voi să îl căutaţi pe Gheronda în trebuinţe neprogramate, iar el, oriunde ar fi, chiar şi la marginile pământului, va veni, vă va fi alături şi vă va da bucuria şi pacea lui Dumnezeu. Iar dacă nu va veni trupeşte, va veni în vis, în vedenie, într-un înţeles al minţii. Va veni în nenumărate feluri. Însuşi Hristos se va înfăţişa ca să vă înalţe mai sus, pentru că Dumnezeu nu-l părăseşte şi nu-l uită pe cel care strigă cu adevărat.
Există încă un fel de comuniune între Stareţ şi fiu, prin iubirea părintească. Îl vreau pe Stareţul meu pentru că îl iubesc. Îl vreau pe fiul meu pentru că îl iubesc.
45
Pentru că suntem suflet şi trup, duh şi carne, dar nu o persoană dezbinată, iubirea cere atât iubirea inteligibilă, cât şi pe cea palpabilă. Ce înseamnă aceasta? înseamnă că Hristos se află în Trup şi în Sânge. Trupul îl mâncăm ca pâine, iar sângele îl bem ca vin. Fiecare element îşi păstrează însuşirile naturale. Dar Hristos însuşi se împărtăşeşte şi prin rugăciunea minţii, care este o comuniune la nivelul minţii cu Dumnezeu, adevărată şi, am putea spune, neîncetată. Ceea ce avem în principal în fiecare zi este primirea lui Dumnezeu la nivelul minţii şi amestecarea cu El.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Stareţul. Pe de o parte, ca oameni, îl căutăm şi îl vrem pe Stareţul nostru, dar să îl iubim decent, nu cu sentimentalisme şi romantisme. Ne găsim odihna în aceeaşi măsură în comuniunea duhului şi în comuniunea firii, a privirii omeneşti, ca să zic aşa. Omul care nu poate să se liniştească şi să gândească aşa, este un om tulburat şi suferă întotdeauna. Desigur că facem pogorământ neputinţelor. Dar neputinţa trebuie să îşi câştige un baston pe care apoi să îl arunce ca să devină putere, fiindcă omul „toate le poate în Hristos care îl întăreşte” (Flp. 4, 13). Dumnezeu ne face bărbaţi plini de bărbăţie.
Când stai la rugăciune îl vezi pe celălalt unde este şi cum este. Încerci să îl întâlneşti. Când are gânduri, pofte, neorânduieli, te străduieşti să-l pui între tine şi Dumnezeu şi îl vezi aplecat cu totul spre cele pământeşti. Nu poţi să îi vezi privirea. Se poate să strige, se poate să implore, se poate să scrie, dar în rugăciune nu-l poţi întâlni.
46
îl vezi pe celălalt care e liniştit şi senin, care se lasă în voia lui Dumnezeu şi, îndată ce începi să te rogi, iată-l înaintea ta. Te priveşte cu ochii lui luminoşi şi strălucitori, care nu numai că răspândesc raze luminoase, ci îi deschid inima şi ea se vede în întregime. Ochii lui sunt ca un telescop care luminează şi vezi foarte clar ce se petrece în sufletul lui.
Nu vă puteţi imagina ce sărbătoare are un părinte când îşi întâlneşte copii la rugăciune. Vă daţi seama atunci cât de mare este întristarea lui când nu poate să-l pună pe fiul său între el şi Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă întotdeauna o stagnare. Anii trec, facem păcate, greşeli, dar există şi pocăinţă. Un an care a trecut înseamnă amintirea pocăinţei după pilda Părinţilor Bisericii. Un an care a trecut arată numeroasele lucruri care nu s-au făcut, dar şi pe cele multe care s-au săvârşit.
Vin la mănăstirea voastră şi, adeseori, îmi spuneţi să facem sinaxă. Sinaxele hrănesc sufletele, dar hrana nu se asimilează dacă nu se săvârşeşte lucrarea lăuntrică. Dacă rugăciunea nu a devenit o obişnuinţă, dacă nu există răbdare, dacă nu există libertate faţă de orice se mişcă înlăuntrul nostru, atunci sinaxele nu sunt numai o sabie cu două tăişuri, ci cele mai puternice arme de foc care îi fac pe oameni să greşească.
După frumoasa cuvântare a Domnului despre pâinea care se coboară din cer, cei mai mulţi dintre ucenicii lui au plecat, precum şi cea mai mare parte din mulţime. Domnul a fost atunci silit să le spună şi celorlalţi: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?” (In. 6, 67). După fiecare confruntare duhovnicească cu realitatea se poate
47
vedea potrivirea cu sau împotrivirea sufletului faţă de cele auzite. Se poate vedea acordul sau dezacordul. Te poţi încredinţa de acestea chiar în clipa în care un monah sau o monahie, un începător sau o începătoare, un om din lume începe să-şi schimbe viaţa într-o direcţie sau în cealaltă. În cele mai multe cazuri, acest lucru se petrece în clipele de studiu duhovnicesc, de rugăciune sau ale comuniunii de la sinaxă.
Ştiu cât de mulţi s-au hotărât să plece din mănăstire tocmai în timpul sinaxei şi, mai ales, ştiu în care moment al sinaxei. Viaţa este un ceas care merge. Ceasornicarul este Hristos, şi El trage întotdeauna ceasul. Nu lasă ca tic-tacul vieţii noastre să se oprească. Dar poţi tu să opreşti acest tic-tac. Scoţi bateria şi ceasul se opreşte. Eu, fie că vă văd de aproape, fie că nu vă văd, fie că vă vorbesc, fie că nu vă vorbesc, mă bucur de comuniunea cu voi, mă bucur de surorile care înaintează şi nutresc speranţe pentru cele care nu înaintează. Tot aşa este şi legătura voastră cu mine. Pe cât este de mare dorinţa voastră, pe atât este şi comuniunea voastră şi câştigul vostru.
Gheronda, vreau să vă mulţumesc fierbinte pentru toate cele pe care le faceţi pentru mine. Ştiind că asta nu e de ajuns, cer rugăciunile dumneavoastră părinteşti, pentru ca Dumnezeu să mă învrednicească neîncetat să mă conformez cu ceea ce este desăvârşit.
în ziua în care am primit această scrisoare, s-a întâmplat ca multe dintre voi să îmi ceară să facem sinaxă. Şi
48
sora noastră ar fi vrut să facem sinaxă, dar înlăuntrul ei nu s-a gândit la ce este în avantajul ei să se facă, ci la ceea ce trebuie ea să aibă înlăuntrul ei. Prin urmare, şi-a umplut inima de mulţumire. Este o soră pentru care nu trebuie niciodată să mă ostenesc, nici să fac mult efort, pentru că se dăruieşte lui Dumnezeu şi toate se fac uşor. Şi pentru că se dă pe ea însăşi şi toate sunt uşoare, aduce mulţumire. Dar niciuna dintre surorile pentru care Gheronda oboseşte mult nu va spune mulţumesc.
Cu cât celălalt oboseşte mai mult pentru mine, cu atât eu devin mai pretenţios. Cu cât celălalt se jertfeşte pentru mine, cu atât eu vreau să se jertfească mai mult. Este un lucru obişnuit să primeşti întotdeauna amărăciune şi nemulţumire pentru aceia pentru care te osteneşti. La cei care îi mulţumesc lui Dumnezeu şi Ţie găseşti întotdeauna drumul deschis către Dumnezeu, ca şi cum ar fi o rachetă care se îndreaptă direct spre ţintă.
Pentru că această soră are simţiri nobile şi în loc să spună: „Faceţi-ne o sinaxă”, sau să spună orice altceva, ea spune: „Vreau să vă mulţumesc fierbinte pentru toate pe care le faceţi pentru mine. Ştiind că asta nu e de ajuns, cer rugăciunile dumneavoastră părinteşti.” Dacă presupunem că eu aş uita-o sau că nu aş lua-o în seamă, că nu aş înţelege-o, că nu aş vrea să ştiu de ea sau că aş fi luat cele mai rele hotărâri în legătură cu ea, să ştiţi că numai pentru faptul că a invocat rugăciunile părinteşti, le va primi de la Dumnezeu. Şi cu cât ar găsi închise mâinile oamenilor, cu atât vor fi deschise pentru ea mâinile dumnezeieşti.
49
Cu această nobleţe şi subţirime, cu această comuniune lăuntrică între noi şi Gheronda şi Gherontisa şi, prin intermediul lor, cu sfântul pe care îl prăznuim în fiecare zi şi cu îngerii care ne înconjoară, să avem şi noi comuniunea noastră cu sfinţii Bisericii. Cine ştie câţi martiri a dat locul acesta şi cât sânge vor fi vărsat, câţi cuvioşi se vor fi nevoit aici şi câţi sfinţi, nu ca năluci, ci ca duhuri, ca suflări ale lui Dumnezeu vor fi petrecut pe aici! Cine ştie câţi sfinţi pe care îi chemăm în rugăciunile şi privegherile noastre, prin culcarea noastră pe jos, prin aspiraţiile noastre duhovniceşti şi prin metaniile noastre, vin şi coboară şi se înalţă pentru noi! Cu toţi aceştia putem avea comuniune. Această creştere în comuniune doresc să se împlinească în noul an.
Mi s-a oferit astăzi ocazia să vă scriu la munte, în faţa gardului chiliei dumneavoastră. Simt că stau la picioarele dumneavoastră şi că vă vorbesc. Toate cele din jur mărturisesc prezenţa lui Dumnezeu şi pronia Lui. Toate laudă neîncetat măreţia Lui.
Sora nu se referă la nimic omenesc. Cu toate acestea, felul în care Gheronda şi Gherontisa pătrund în tovărăşia noastră cu Dumnezeu este ceva uimitor şi de netâlcuit. Dar am putea spune că este şi ceva foarte omenesc. Cineva lipsit de experienţă, care studiază viaţa duhovnicească şcolăreşte, dar fără să o trăiască, poate să spună că aceasta este o decădere a duhovniciei. Dar cine îl trăieşte prin experiere pe Dumnezeu ştie că nu
50
poţi separa vizibilul de inteligibil, pe cel care întipăreşte, de întipărite, pentru că se împletesc. În această scrisoare vedem adevărata iubire. O iubire care nu e destrămată de sentimentalisme ieftine şi meschinării, de egoism şi de mici amăgiri. Sora aceasta, deşi simte că stă la picioarele Stareţului ei, totuşi înlăuntrul ei nu există nimic pentru Gheronda. Întreaga ei fiinţă se află sus în cer. Acolo sus îl întâlneşte oarecum şi pe Gheronda şi face din întregul spaţiu lumesc un spaţiu ceresc. Vorbeşte cu multă bucurie şi veselie despre prezenţa, pronia şi măreţia lui Dumnezeu. Simte că toate îl laudă pe Dumnezeu. Într-adevăr, când inima noastră îl laudă pe Dumnezeu, atunci simţim că toate îl laudă.
Gheronda, m-am gândit la primii noştri ani, când Dumnezeu ne-a pus în mâinile dumneavoastră, pe noi, nişte copile, şi ne-aţi preluat aşa cum Iosifa luat-o în grijă pe Maria. Câte nu aţi făcut pentru noi, până când ne-aţi crescut! Câte aţi mai auzit şi câte aţi mai tras pentru noi! Numai dumneavoastră şi Dumnezeu ştiţi. Eu vă sunt recunoscătoare.
Este adevărat că a fost nevoie de lupte, dar voi nu v-aţi dat seama. Câte rugăciuni au trebuit, câte lacrimi, câte privegheri de toată noaptea, câte jertfe, câte părăsiri! Pruncul trăieşte cel mai mult cu laptele mamei. Dacă mama nu are lapte, se ofileşte şi viaţa pruncului. Dacă pruncul creşte bând lapte praf, atunci pruncul acesta va trăi, dar nu va avea nicio legătură cu mama
51
lui, cu Gherontisa şi, în consecinţă, nici cu Gheronda. Trebuie să bea lapte din sânii materni şi părinteşti. Ştiţi că mama are dureri când pruncul suge lapte pentru că nu e doar o asimilare de lapte, ci de sânge. Există o concepţie foarte frumoasă, potrivit căreia laptele femeii este sângele ei transformat în lapte. Când embrionul începe să crească şi după ce mama îl naşte, sânii ei se umflă şi produc lapte. Copilul îl suge, iar mama este epuizată şi se ofileşte. În esenţă, copilul suge sângele mamei. Nu cunosc cu precizie componentele laptelui, dar această concepţie care a existat şi încă mai există exprimă foarte frumos faptul că pruncul nu trăieşte decât cu sângele mamei şi al tatălui. Fără vărsare de sânge nu are loc nici naşterea, nici creşterea pruncului. Dacă trupeşte nu se produc acestea, cu atât mai mult nu se întâmplă în cele duhovniceşti.
Acest lucru l-a simţit şi acest suflet care, după cum se vede, s-a înfăţişat foarte simplu şi smerit înaintea lui Hristos şi I-a spus din inimă: „Doamne, păzeşte-mă şi pe mine până la sfârşit ca pe acea copilă Maria”. Acum nu are importanţă câte a făcut Stareţul vostru, dar are importanţă că omul se mântuie prin sânge. Domnul a spus că nu veţi putea trăi dacă nu veţi bea sângele Fiului Omului, al lui Hristos (cf. In. 6, 53). De aceea „trebuia să se verse sângele Domnului”.
Acest lucru se continuă în Biserica noastră prin Dumnezeiasca Euharistie, prin legătura părintească dintre fiu şi Părintele său duhovnicesc şi prin toate închipuirile şi realităţile prin care Duhul Sfânt este absorbit în mod bisericesc. De aceea şi laptele este considerat de
52
cele mai multe ori un simbol al Sfântului Duh şi al jertfei aduse de Hristos2. Adică Hristos se jertfeşte, Hristos îşi varsă sângele ca să vină Duhul Sfânt. „Vă este de folos să mă duc, pentru ca să vă trimit alt Mângâietor, Duhul adevărului”, care vă va călăuzi la adevăr şi la mântuire, spune Evanghelistul Ioan (In. 16, 7).
Să ne amintim că omul care începe cumva să trăiască o viaţă duhovnicească, cel care începe să se înstrăineze de el însuşi, de ideile lui, de elementele sale omeneşti, şi să le dobândească pe cele dumnezeieşti, omul acesta înţelege că se hrăneşte cu sânge. De fapt, sângele este Iisusi Hristos.
Martirii l-au trăit pe Hristos prin martiriul lor. Noi, care vrem să ne aducem pe noi înşine ca jertfă şi să îi imităm, trebuie să-l trăim deja pe Hristos. Există martiri şi dintre călăi. Îi vedeau pe martiri şi spuneau: „Şi eu vreau să mărturisesc”. Cel de-al patruzecilea martir dintre cei patruzeci a văzut cununa care a rămas în aer şi a spus: „Merg să o iau”, deşi el era călău3. El s-a înstrăinat de sine însuşi şi s-a dus să ia locul celui care s-a lepădat. Noi facem acest lucru prin lupta noastră, ca să-L trăim pe Hristos.
2 Cf. Arhimandrit EMILIANOS SIMONOPETRITUL, Despre rugăciunea minţii. Tâlcuire la Sfântul Grigorie Sinaitul, trad, de Ierom. Agapie Corbu, Ed. Sfântul Nectarie, Arad, 2023, pp. 319-320.
3 Cf. Viaţa Sfinţilor patruzeci de mucenici, în Ieromonah MACARIE SIMONOPETRITUL, Noul Sinaxar, vol. 7, Ed. Indiktos, Atena, 2005, pp. 92 ş.u.
53
Gheronda, am venit cu multă bucurie să vă văd, dar purtarea dumneavoastră mi-a tăiat elanul.
Lucrul acesta nu este adevărat. Eu vă ascult cu răbdare, dar vreau ca discuţia să fie între Dumnezeu şi om. Dacă am puţin timp, vom tăia cu mulţumire vasilopita4, vom râde, vom face glume. Dar nu acestea sunt viaţa noastră. Viaţa este bătaia inimii, când îţi pui inima la ureche şi auzi: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Nu se poate ca legăturile voastre cu Gheronda să fie altfel. Uneori, excludeţi posibilitatea legăturii cu Gheronda. Ştiţi când?
întâi, când sunteţi aprinse de mânie. Mânia înseamnă o închidere de bunăvoie în noi înşine, o respingere. Ceva nu s-a petrecut aşa cum voiam şi de aceea sunt mânioasă. Ce înseamnă nervoasă? înaintea lui Dumnezeu, înaintea cerului şi a sfinţilor există maici nervoase? Când cineva este naiv şi e stăpânit de lucrul la care s-a gândit şi L-a vrut, de lucrul pe care l-a plănuit şi l-a dorit, dar nu s-a realizat, poate fi omul acesta satisfăcut de mine? Pot să am frumuseţea lui Dumnezeu, strălucirea îngerilor, duhovnicia sfinţilor, dar oare voi putea să satisfac un suflet nervos? Cu neputinţă. Şi chiar dacă Hristos s-ar răstigni iarăşi şi iarăşi, un suflet nervos n-o să-şi dea seama de asta. Eu sunt întotdeauna la dispoziţia voastră, dar nu-mi pierd timpul cu maicile nervoase.
4 Cozonac grecesc tradiţional pregătit anume pentru prăznuirea Sfântului Vasile cel Mare (n. tr.).
54
în al doilea rând, atunci când vă împotriviţi, excludeţi posibilitatea legăturii cu Gheronda. Împotrivirea este ca satârul cu care se taie carnea. Te tai pe tine însuţi de ceilalţi şi de Hristos. Omul suferă mai puţin când îi iese sufletul decât atunci când se împotriveşte. Dar când cineva suferă mai poate ceva să-l mulţumească? Singurul lucru de care are nevoie este să nu mai continui discuţia cu el.
Un om care se împotriveşte nu poate merge la Stareţ şi să găsească înţelegere, căldură, bucurie, să afle voia lui Dumnezeu. Nu eu sunt nepăsător, ci tu vii atât de mânioasă şi plină cu împotrivirile tale, încât nu mai pot să spun nimic. Atunci sunt silit să încerc să încep o discuţie deschizând un alt subiect: „Ce se întâmplă, copilul meu? Mai e ceva? Doar atât, copilul meu? Hai, copilul meu, mergi cu bine şi cheam-o pe cutare.” încerc ca prin cuvintele „cheam-o pe cutare” să te fac să-mi spui: „Stai puţin, Gheronda, am ceva să vă spun, parcă mi se deschide inima, parcă îl vrea pe Dumnezeu. Am şi eu un suflet nemuritor, există şi pentru mine Sfântul Duh, Dumnezeu, Sfânta Treime”. Dar nu faceţi aşa, şi toate strădaniile mele se risipesc. Fiecare femeie poate fi aşa pentru că vrea iubirea celuilalt.
în al treilea rând, când veniţi cu pretenţii. Ce pretenţii putem avea? Să găsim înţelegere, îngăduinţă, explicaţii la problemele noastre, să găsim o modalitate pentru ca lucrurile pe care le vrem şi despre care înţelegem că nu sunt corecte să le facem să pară corecte şi, dacă s-ar putea, să le unim cu viaţa duhovnicească. Dar chiar dacă aş ajunge un fachir şi un vrăjitor şi dacă
55
aş putea să dezleg orice cuvinte încrucişate, tot nu voi putea să fac această unire. Dumnezeu poate să le unească pe cele de neunit? Dumnezeu are un sân, un singur piept. Eu nu pot avea două piepturi şi să îmbrăţişez două lucruri incompatibile. Am un singur piept.
De asemenea, nu putem să discutăm despre diferitele întâmplări. Uneori, după ce nu ne-am văzut una-două luni, veniţi cu bucurie să mă vedeţi. Când o soră vrea să mă vadă, eu ştiu ce se întâmplă, ce îmi va spune şi de ce are nevoie. Pot, aşadar, să o las să aştepte două-trei zile. Uneori, o pot lăsa să aştepte doar o oră, şi în acea oră în care ea va merge să bea apă, una dintre voi să îi spună ceva, să o facă să se mânie şi apoi să vină la mine şi să îmi spună întâmplarea. Nu accept poveşti!
Când mergem la Gheronda ne aflăm înaintea Dumnezeului celui veşnic şi neschimbător. Legătura dintre Părintele duhovnicesc şi fiul său duhovnicesc este legătura cu ceea ce este veşnic şi ceresc. Ceea ce este ceresc este neschimbător, nu este o întâmplare care se petrece astăzi. În cer nu există nici dimineaţă, nici seară, nici zâmbet, nici plâns, nici schimbare, nici discuţii. Există numai vederea lui Dumnezeu. Toate trăirile paradisiace constau în vederea lui Dumnezeu, ceva neîntrerupt şi întotdeauna la fel. Este Hristos, Tatăl şi Duhul Sfânt, „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine” (Apoc. 1,4), Care este neschimbat, „pururea fiind şi acelaşi fiind”5.
5 Sfântul IOAN GURA DE AUR, Sfânta Liturghie, Rugăciunea Anaforalei.
56
Dar pentru că sora ta a cârtit împotriva ta sau pentru că ţi-a luat ceva, pentru că nu te-a băgat în seamă sau pentru că s-a mâniat pe tine, pentru că Gherontisa nu te-a ascultat sau nu te-a chemat, pentru că ţi-au căzut rufele în apă sau pentru că te-a trezit tropăitul pantofilor surorii de pe coridor cu toate aceste fleacuri şi întâmplări vrei să-mi pierd eu timpul? Dacă accept aşa ceva, îmi bat joc de tine. Este ca şi cum nu aş crede că sunteţi mirese alese ale lui Hristos, ci nişte fetiţcane pe care aş vrea să le exploatez în felul acesta atât de urât şi înfricoşător. Este ca şi cum ţi-aş da o bucurie mincinoasă şi trecătoare, o clipă de bucurie măruntă, ca să te înşel, ca să te fac să crezi că mergi bine. Nu! Fie vei trăi cu veşnicia, fie nu vei trăi nimic. Întâmplările sunt ceva fără legătură cu credinţa şi cu Dumnezeu. Poţi să începi de la întâmplări şi, printr-o lucrare lăuntrică puternică, să înaintezi spre ceea ce este veşnic şi neschimbat. Nu poţi să-l faci vinovat împreună cu tine pe Stareţul tău, amestecându-l în lucruri mincinoase.
Aşadar, când una dintre voi este preocupată de vreo întâmplare, ce mai poate ea să-i spună Stareţului ei? Că „te iubesc şi că mă iubeşti”? Aşa ceva este vrednic de râs şi de plâns. Ce importanţă are dacă te iubesc şi dacă mă iubeşti?
De asemenea, nu putem vorbi lucrurile pe care le discutaţi între voi. Nu putem discuta decât desfătările voastre tăcute. De cele mai multe ori, discuţiile oamenilor pentru voi, fiindcă sunteţi monahii, nu toate, dar majoritatea — sunt deşertăciuni, grăiri în deşert, lipsire de Hristos şi de lucrarea dumnezeiască, însingurare de
57
Dumnezeu şi de oameni. Adeseori, veniţi influenţate de discuţiile avute, de discuţiile în care probabil că v-aţi contrazis, v-aţi întristat sau poate v-aţi bucurat. Dar discuţiile sunt nişte umbre şi nişte năluciri. Discuţiile sunt o împotrivire faţă de Dumnezeu. De aceea, ce pot să spun despre discuţiile dintre voi?
De asemenea, nu putem să discutăm cu Gheronda despre preocupările inimii voastre. Există doar o singură preocupare: Hristos. Dacă aveţi să îmi spuneţi ceva despre Hristos, vă ascult. Atunci, vrând-nevrând, ochii voştri şi ochii mei vor vărsa lacrimi, iar inima voastră şi inima mea se vor deschide, iar înţelesurile despre Dumnezeu vor fi nesfârşite în spusele noastre. Dar când preocuparea voastră nu este Hristos, atunci celelalte preocupări sunt neroditoare şi deşarte. Atunci despre ce să discutăm? Care Dumnezeu ne va lumina ca să putem vorbi? Care Dumnezeu va umple inima noastră cu simţiri, cu înţelegere şi iubire, ca să putem vorbi în acele momente?
Putem să discutăm despre slujiri, dar nu în acelaşi fel cu cele despre care am amintit înainte. Îmi puteţi spune: „Gheronda, slujirea mea mă ajută. Vă sunt recunoscătoare. Dacă se poate, aş păstra-o”. Sau: „Gheronda, slujirea mea îmi produce următoarele probleme. Oare n-ar trebui să o schimbăm? Sunt la dispoziţia dumneavoastră”. Sau: „Gheronda, am această problemă: cutare soră se ceartă cu mine şi nu ştiu ce să fac. Oare să îmi schimb atitudinea?” Putem discuta şi aceste lucruri dacă nu le-aţi discutat cu alte surori, dacă
58
nu v-aţi enervat şi nu v-aţi împotrivit, dacă acestea nu au devenit preocuparea inimii voastre.
De asemenea, putem să discutăm despre rugăciunea pe care o faceţi, despre trăirile pe care le aveţi la o priveghere frumoasă. Când oare aţi venit la mine să discutăm astfel şi aţi plecat nemulţumite? Să ştiţi că întotdeauna noi înşine determinăm atitudinea celuilalt. Zâmbetul sau amărăciunea, binecuvântarea sau blestemul celuilalt sunt determinate de noi. În ceea ce-l priveşte însă pe Gheronda, el nu poate fi decât purtătorul cuvântului dumnezeiesc. Dacă nu vă spune nimic, înseamnă că inima voastră nu caută cuvântul lui Dumnezeu, nu îl caută pe Dumnezeu. Gheronda răspunde rugăciunii voastre, canonului şi studiului vostru duhovnicesc, ascezei şi postului vostru. Pe acestea trebuie să i le încredinţaţi lui. Gheronda trebuie să fie oglinda în care se văd toate. Cât de mult mă bucur şi cât de mult prăznuiesc când faceţi aceasta prin scrisori sau prin cuvinte! Sunt printre cele mai frumoase clipe trăite alături de voi.
În plus, puteţi să îmi vorbiţi şi despre tristeţile sau bucuria voastră. Nu despre bucurii, pentru că bucuriile sunt întotdeauna mincinoase, ci despre acea bucurie unică pe care o dă viaţa lăuntrică. Sau despre desfătările voastre care erau omeneşti sau despre pacea care probabil a provenit de la ceva omenesc, dar acestea v-au ajutat să vă ridicaţi mai sus către Dumnezeu şi să-L iubiţi mai mult. O singură bucurie este adevărată: iubirea lui Hristos.
59
Dar când spun „întristări”, nu înţeleg prin asta că sora mea mi-a spus asta şi asta sau că am răcit sau că mă doare stomacul sau că m-a udat ploaia. Ţi-e frică de durerea de stomac sau de răceală sau de umezeală? Cel mult vei muri. „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar sufletul nu-l pot ucide”, zice Domnul (Mt. 10, 28). Prin „întristări” le înţeleg pe cele care nu provin din egoismul nostru, din ciocnirile noastre cu oamenii, ci provin din păzirea cu credincioşie a legăturilor noastre cu oamenii, din răbdarea şi din iubirea noastră adevărată. Întristări care privesc rugăciunea noastră, dorul nostru dumnezeiesc, pe care îl războiesc Satana, lumea sau patimile noastre, păcatele şi uitările noastre, amăgirile noastre demonice sau inteligibile. Sunt întristări care nu decurg din egoul nostru, ci ies din împotrivirea puterilor întunericului sau a celor care urăsc viaţa noastră duhovnicească. Putem, de asemenea, să vorbim şi despre Dumnezeu pe care L-aţi simţit, pe care L-aţi iubit -, atunci când Dumnezeu ocupă un anume loc în inima voastră.
Care dintre voi a venit astfel la Gheronda şi nu a plecat pe deplin mulţumită? De aceea, amintiţi-vă că trebuie să fiţi înţelepte în toate legăturile voastre, mai ales în legăturile cu duhovnicul vostru, atunci când aveţi şansa ca el să fie un om sincer şi cinstit şi nu vrea să vă batjocorească.
„ Gheronda, vă simt ca pe un adevărat părinte. Cum am primit un asemenea dar de la Dumnezeu, încât să vă am ca povăţuitor şi mântuitor al meu! Simt o bucurie deosebită din acest motiv.
60
S-a emoţionat pentru că are un tată. Cine este bucuros când nu are părinte trupesc? Sau, mai bine zis, cine nu este bucuros când are părinte trupesc? Cu atât mai mult, cine nu este bucuros când are un părinte duhovnicesc? Sora aceasta spune că sunt povăţuitor, mântuitor. Într-adevăr, sunt, dar nu pentru că aş fi eu ceva. În realitate, eu sunt un vierme al pământului şi poate cel mai rău dintre toţi duhovnicii. Sunt un păcătos, poate mai păcătos chiar şi decât copiii mei, dar ce importanţă are lucrul acesta? Sora vorbeşte cu Părintele ei, aşa cum îl simte în istoria Bisericii noastre. De aceea spune că este un mare „dar de la Dumnezeu, încât să mă aibă ca povăţuitor şi mântuitor al ei”. Ca să găsim un Stareţ, e nevoie de harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu nu răspunde doar rugăciunilor noastre, ci şi neliniştii noastre, îngrijorărilor noastre, hotărârii noastre şi predării inimii noastre.
Biserica ne asigură că Stareţul este un povăţuitor, un mântuitor. Dar unul singur este Mântuitorul, Hristos. Dar Hristos spune să nu numim pe nimeni părinte, fiindcă numai El este Părinte şi învăţător (Mt. 23, 9-10). Da, dar ceea ce îi aparţine numai Lui îi dă Stareţului. Stareţul nu este cel pe care îl vedem, cel care trăieşte aici şi acum, cel care se vede, cel care este auzit, care mă aude, mă ascultă, care mă iubeşte, care mă primeşte două ore şi apoi îmi spune: „Poţi să pleci, copilul meu, cu bine. Cheam-o pe cutare soră.” Dumnezeu este cel care se ascunde în inima şi în gura Stareţului. Trăim cu cele ascunse, cu cele inteligibile, şi nu cu cele văzute. Când un
61
suflet merge la Stareţ cu o astfel de concepţie şi simţire duhovnicească, este cu putinţă să nu fie bucuros?
Gheronda, într-o noapte m-aţi vizitat cu mânie şi foc, spunându-mi că o să-mi daţi un pumn în faţă.
Bileţelul acesta arată că sora păstrează încă legătura ei cu Părintele duhovnicesc, chiar şi când ea nu merge bine, când înţelege că ceva nu este corect şi are împunsături ale conştiinţei. Faptul că i-am spus că o să-i dau un pumn arată că avea împunsături ale conştiinţei, că a înţeles că cele cu care se îndeletniceşte nu sunt corecte.
Ce trăiri frumoase şi fireşti care arată legătura cu Părintele duhovnicesc, încredere, credinţă şi iubire pentru Dumnezeu! Această iubire o face să aştepte şi îngăduinţa. Pe de o parte, se teme să nu o cert cine ştie de câte ori oi fi mustrat-o şi în câte feluri! — iar pe de altă parte, aşteaptă bucuria, îngăduinţa şi pogorământul, aşteaptă mângâierea. Ce legătură firească, ce familiaritate firească există într-o mănăstire! Nu ştiu dacă poate să existe o legătură mai frumoasă, mai firească şi mai umană decât cea care există între surori, precum şi între surori şi Gherontisa şi Gheronda.
Gheronda, cu toţii în mănăstire suntem bine, aşteptând să avem, cu voia lui Dumnezeu, bucuria să fiţi alături de noi, ca să trăim Naşterea Domnului cu binecuvântările dumneavoastră.
62
Când sunt aici, vă aflaţi în cea mai mare parte a timpului într-o stare de agitaţie. Foarte rău! Lăsaţi rugăciunea şi studiul duhovnicesc şi vă interesează numai clipa în care vă voi chema, când vom face sinaxă, când vă voi zâmbi, când vă voi vizita. Naivităţi! Aveţi neîncetat dorinţe, dar „poftiţi şi nu aveţi” (Iac. 4, 2). Când lipsesc, doriţi să vin. În orice caz, este frumoasă şi această naturaleţe.
Şi continuă: „De această dată, când aţi plecat, v-am simţit lipsa mai mult decât în alte dăţi.”
Este foarte firesc şi omenesc să simţim bucurie în prezenţa lui Gheronda şi să îi simţim lipsa. Aşa cum pământul are munţi, dealuri, câmpii, tot aşa este şi viaţa omului. Astăzi suntem mai bucuroşi, mâine mai puţin, astăzi mai plini de Dumnezeu, mâine mai puţin. Astăzi trăim prezenţa lui Gheronda, mâine mai puţin. Ce înseamnă aceasta? Gheronda este o realitate. Ceea ce este adevărat şi important este că am un Gheronda. Desigur, ca oameni, dorim întotdeauna ca Gheronda să fie alături de noi. Dar lucrul acesta nu are atâta importanţă, cât are faptul că am un Stareţ. Pentru că pe Dumnezeu îl dă existenţa lui Gheronda, şi nu prezenţa lui. Ca oameni, ne bucurăm cu siguranţă de Gheronda şi de sinaxele noastre.
Adevărul este că cel mai mult îl are pe Gheronda cel care este prezent la adunarea de slujbă. În al doilea rând, la adunarea duhovnicească (sinaxa) şi, în al treilea rând, când discută cu Gheronda. Cu toate acestea, faptul că discutăm şi că îmi spui durerea şi bucuria ta e un element al zilei de azi, pe care îl facem ca să te
63
maturizezi şi ca să înţelegi. Faptul că discutăm înseamnă că încă eşti prunc, că încă ai nevoie de lapte. Aceasta nu e încă desăvârşirea.
Legătura noastră desăvârşită are loc, în primul rând, la biserică. Acolo ne bucurăm de Gheronda, la fel ca la sinaxe, care sunt cu adevărat prezenţa lui Dumnezeu însuşi. La sinaxe vă mustru, vă laud, vă arăt iubirea mea adevărată şi cinstită, vi-L arăt pe Dumnezeu, dar şi voi veţi vedea ce lipsuri aveţi şi unde greşiţi. Nu puteţi să vă daţi seama de lipsurile şi de greşelile voastre când, în clipele de neputinţă, căutaţi să vă găsiţi patimile şi când vă concentraţi pe voi înşivă. Toate sunt folositoare, dar e nevoie ca fundament de cele amintite mai înainte. Slujba noastră de la biserică şi sinaxele au sens când urmează să facem privegherea de noapte. Fără priveghere de noapte nimic nu este autentic.
Gheronda, am să vă spun un lucru înveselitor. De când aţi plecat, înţelegerea pe care am făcut-o cu dumneavoastră în legătură cu privegherea mea merge foarte bine. Este singura dată când fac ceea ce mi-aţi spus, independent de diferitele situaţii. Iar aceasta îmi dă o tihnă nemaicunoscută până acum şi bucurie.
Foarte frumos se exprimă şi această soră a noastră. Vedeţi că primim bucurie de la Gheronda nu numai când este prezent trupeşte, ci şi când lipseşte. Sunt sigur că sora noastră, atunci când eram aici, avea întristări, ispite şi pretenţii. Când am plecat, a făcut ceea ce
64
aşteptam ca ea să facă şi atunci s-a simţit tihnită, bine şi bucuroasă. Când ne simţim prost în lipsa Stareţului nostru înseamnă că nu mergem pe urmele inimii lui, ale dorinţelor lui, ale pretenţiilor lui, care sunt poruncile lui Dumnezeu.
Cine ştie să îi vorbească lui Dumnezeu ştie să vorbească şi cu Gheronda. Cine nu L-a cunoscut pe Dumnezeu nu poate să vorbească nici cu Gheronda, pentru că Gheronda este o „icoană” a lui Hristos. Nu mergem la Gheronda ca şi cum ne-am duce să discutăm cu un cunoscut de-al nostru. Pentru noi, Gheronda este oarecum însuşi Dumnezeu. Dacă nu ar fi Dumnezeu, atunci ce sens ar avea să ne deschidem inima înaintea lui, să avem încredere în el şi să ne bucurăm de prezenţa lui? Ori de câte ori veniţi la mine, aşteptaţi să vă dau puţină bucurie, ca un Părinte ce vă sunt, dar eu vă cert, iar voi primiţi certarea cu multă bucurie. Veniţi ca să vă odihnesc, dar eu vă mustru, iar voi vă bucuraţi şi vă veseliţi. Vă spun părerea mea, vouă vi se pare greu de împlinit, dar o faceţi cu bucurie. De ce? Pentru că am spus-o eu, iar voi simţiţi că a spus-o Dumnezeu. Această identificare mistică şi bisericească a Stareţului cu Hristos dă măreţie legăturilor unei monahii cu duhovnicul şi cu Stareţa ei. De aceea, cine poate să vorbească cu Gheronda, este unit cu Hristos.
Nimic nu îndreptăţeşte iubirea mea pentru voi în afară de trăirile voastre. Mărturisesc lucrul acesta şi înaintea voastră, şi înaintea tuturor. Dacă vreuna dintre voi simte că nu are astfel de trăiri sau altele mai frumoase, să nu uite că asta nu are nicio importanţă, fiindcă toţi
65
trebuie să punem început. toţi trebuie să ne plecăm capetele înaintea lui Dumnezeu, ca să devenim cândva prunci, începând din noaptea aceasta, când răsare Noul An. Eu aşa vin la mănăstirea voastră, aşa o îndreptăţesc înaintea lui Dumnezeu şi aşa vă afierosesc timpul meu preţios, fie că vedeţi, fie că nu vedeţi, fie că ştiţi, fie că nu ştiţi. Iar dacă mă bucur de Dumnezeu, mă bucur tocmai pentru că timpul pe care vi-l afierosesc este un timp de desfătare de trăirile voastre, adică al urmăririi urmelor harului dumnezeiesc în voi. Când mă ocup de voi, în realitate este ca şi cum nu m-aş uita la voi, ci ca şi cum aş vedea urmele paşilor lui Dumnezeu în mijlocul vostru. În mijlocul vostru şi al nostru este exact acelaşi lucru. Iar dacă faceţi uneori greşeli, în realitate mă vedeţi ca pe un Părinte purtat de acest duh.
Dar nu vin numai eu ca Părinte al vostru la mănăstire. Oare nu vine şi preotul slujitor al mănăstirii, iconomul, nu este şi el Părinte? Pentru cine priveghează şi el în fiecare zi? Pentru cine liturghiseşte în fiecare zi? Ce este Liturghia? Nu este o slujire sfântă a Părintelui pentru fiii săi? Nu este o dăruire a trupului, a limbii şi a mâinilor pentru cei pentru care se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie? Nu este slujitorul nostru un iniţiat în taina împărăţiei cereşti? Nu este şi el un Părinte? Nu este şi preotul un Hristos pentru viaţa mea pământească? Oare nu orice monah, mai cu seamă hirotonit, care vine aici la mănăstire, nu este şi el o binecuvântare şi o prezenţă a lui Dumnezeu?
Alaltăieri v-au vizitat doi clerici deosebiţi. Sunt monahi, sunt părinţi, sunt slujitori de cele sfinte. Câte
66
lucruri vor pomeni despre voi în rugăciunile lor de noapte, şi când se vede, şi când nu se vede! Aceşti doi părinţi au cutremurat un întreg continent, Australia. Dacă nu ştiţi ce înseamnă să fii preot, atunci probabil că nu înţelegeţi cine au fost cei care au trecut pe la mănăstirea voastră, ce rugăciuni au făcut, ce au slujit şi ce aţi pierdut când au plecat. Se poate ca acolo, în Australia, atât de multă lume să primească harul lor, dar voi să nu primiţi nimic, pentru că n-aţi înţeles că înaintea voastră L-aţi avut pe Hristos, pe Hristos al vieţii voastre.
Desigur, nu am nicio obiecţie că Stareţul este Stareţul vieţii mele, al vieţii pe care o trăiesc acum. Dumnezeu ştie ce vom trăi mâine sau poimâine. Pe cât de unită este viaţa noastră, pe atât de intensă trebuie să fie şi simţirea noastră că Gheronda este cel care curăţă piedicile dinaintea trăirilor noastre şi că el ni le rânduieşte.
Dacă îi privim pe Gheronda, pe Gherontisa, rasa pe care o purtăm, pe noi înşine fără niciun element omenesc, atunci spuneţi-mi dacă este cu putinţă să nu avem desfătări cereşti şi omeneşti?
67
3
SPOVEDANIE, POCĂINŢĂ
Gheronda, din cele pe care ni le-aţi spus despre pocăinţă, simt ce virtute importantă este ea. Dacă omul se pocăieşte, viaţa lui este deja în cer. Ne-aţi vorbit şi despre diferite fapte din viaţa noastră care sunt păcate. Prin urmare, trebuie să le spovedesc. Dar cum să vă spun că am făcut cutare păcat, dacă eu nu îl simt ca pe un păcat?
Citesc că aproape toţi sfinţii îşi băteau pieptul sau plângeau zi şi noapte ca să-i miluiască Domnul. Ce să fac eu dacă nu am o as fel de zdrobire a inimii? Eu, pe de o parte, vreau să mă spovedesc. Pe de altă parte, nu am pocăinţa şi lacrimile adevărate, aşa cum le vedem la toţi sfinţii. N-o să mă spovedesc niciodată? Voi aştepta zdrobirea inimii? Când îmi voi simţi păcatul?
întrebările acestea îi preocupă pe toţi oamenii. Evanghelia spune: „Fericiţi cei ce plâng” (Mt. 5, 4). Veţi fi fericiţi când vă veţi simţi păcatul, când veţi simţi că voi şi firea omenească, dintr-o stare împărătească, a ajuns sclavă şi dobitocească. Prin urmare, e uşor să dobândim această simţire?
69
Problema noastră este cum să ne simţim păcatul, cum să ne zdrobim inima şi cum să ne pocăim. Zdrobirea şi pocăinţa sunt cele mai adevărate virtuţi. Prin acestea monahul şi fiecare credincios „se mută de la moarte la viaţă” (In. 5, 24). Când omul îşi cunoaşte haosul şi propria moarte şi va înceta să mai fie un mort, devine „om nou” (Ef. 4, 24), îşi schimbă mintea, gândirea, simţirea, felul în care îl vede pe Dumnezeu şi pe sine însuşi.
Dar ca să ajung la pocăinţă e nevoie de spovedanie. Spovedania nu înseamnă să spun ce mi se întâmplă. Trebuie să le separ pe cele care sunt pentru spovedanie de cele care mi se întâmplă. Altceva este relatarea, şi altceva spovedania.
Mergi, de exemplu, la Tesalonic pentru o problemă. Stai acolo o săptămână, intri în conflict cu una sau cu alta, şi se întâmplă multe. Separat vei spune întâmplările ca să-l înştiinţezi pe Gheronda, şi separat păcatele. Este nevoie să ne spovedim păcatele, pentru ca Dumnezeu, cândva, să ne dăruiască pocăinţa. Cu pocăinţa se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu rugăciunea. Te rogi, priveghezi, dar nu înţelegi ce spui. Ca să înţelegi, trebuie să te rogi ore în şir pe întuneric, fără să înţelegi ce spui şi fără să simţi ceva. Atunci Dumnezeu îţi va dărui cunoştinţa, te va ajuta ca mintea să intre în inimă şi să înţelegi sensul cel mai adânc al cuvintelor rugăciunii. Aşadar, îi voi spune lui Gheronda păcatele mele, în afară de cazul în care el îmi va spune: „Lasă asta, copilul meu, nu-mi mai spune”. Dar nu le voi spune împreună cu toate celelalte. După ce voi termina cu toate celelalte, atunci îi voi spune lui Gheronda că vreau să mă spovedesc.
70
Să luăm încă un exemplu. Vine sora responsabilă cu instalaţiile electrice să repare un cablu şi, pe drum, o altă soră îi cere să o ajute. Ea îi răspunde: „Nu pot, am treabă, lasă-mă.” Corect ar fi fost să-i spună: „Soră, doar o clipă şi vin”. „Nu” este de la diavolul. După aceea vine responsabila cu cele tehnice şi îmi spune: „Gheronda, m-am dus la o lucrare şi o soră mi-a cerut să o ajut, dar eu i-am zis Lasă-mă”. Corect ar fi fost să îmi spună: „Am dreptul să-i spun surorii mele nu?” Prin urmare, la spovedanie spunem cele pe care le-am conştientizat că sunt păcatele noastre şi nu cele pentru care am suferit sau ne-am amărât, am plâns, ne-am strâmtorat sau am fost făcuţi de ruşine. Nici nu spunem păcatele altora, le spunem doar pe ale noastre. Trebuie să le spunem pe toate câte le-am făcut şi le simţim că sunt păcate, aşa încât, datorită multelor spovedanii, lui Dumnezeu să i se facă milă de noi şi să ne dăruiască pocăinţa.
Capitolul despre pocăinţă al Sfântului Ioan Scărarul îi descrie pe cei care se pocăiesc, închisoarea şi lacrimile lor, lipsurile în care vieţuiau şi lanţurile cu care se legau1. Erau ca morţi, ca să fie vii întru Domnul (cf. Rom. 14,8). Noi, văzând viaţa sfinţilor, adeseori spunem că nu avem pocăinţă, dar le cerem pe acelea pe care le aveau sfinţii sau ne gândim să plângem şi noi ca sfinţii sau să ne
1 Sfântul IOAN SCĂRARUL, Scara, PG 88, 764 ş.u.; trad. rom. În Filocalia, vol. 9, Cuvântul V, Despre pocăinţa cea făcută cu grijă şi deplin arătată, în care se vorbeşte şi despre viaţa sfinţilor osândiţi, şi despre închisoare, trad, din greceşte, introd. şi note de pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 128 ş.u.
71
batem pieptul ca ei. Pe de o parte, trăim cu păcatul nostru, iar pe de altă parte, cerem să avem ce aveau sfinţii. Aceasta nu este nici smerenie, nici pocăinţă; este un sentiment mincinos, este mândrie.
Mai bine să nu cerem harisme de la Dumnezeu, ci să aşteptăm ce ne va da El încet-încet. Sfinţii au primit harismele în mod foarte firesc. Dumnezeu le-a dăruit harismele, acestea erau mediul lor firesc. Noi, de cele mai multe ori, trăim propria mizerie, propria micime şi egoismul nostru şi, dacă vom vrea să avem izbânzile sfinţilor, aceasta nu este pocăinţă, ci ipocrizie şi o formă a celui mai înalt egoism: dorim să simţim că ne-am pocăit. Lovirea pieptului şi plânsul pentru păcate vin de sus. Dacă eu încă sunt ca un câine şi mănânc vărsătura patimilor mele, nu pot să le cer de la Dumnezeu pe cele pe care le au sfinţii. Eu, în starea în care mă aflu, trebuie să-mi fac mulţi ani rugăciunile mele seci şi spovedaniile mele, doar-doar mă voi curăţa şi Dumnezeu îmi va da, încet-încet, în clipa în care nu mă aştept, ceva din cele pe care le dă sfinţilor. Adeseori, în dorinţa noastră de a avea ceva din cele pe care le au sfinţii se ascund cel mai înalt egoism şi slavă deşartă. Nu vrem ca Dumnezeu să se slăvească, ci vrem ca noi să ajungem la măsurile sfinţilor.
Fiţi atenţi, copiii mei, la lucrul acesta, la rugăciune, la post, la priveghere, la spovedanie şi la pocăinţă. Să ne apropiem de Dumnezeu ca nişte nevrednici, ca nişte neputincioşi, ca nişte păcătoşi. Să simţim că nu suntem vrednici să avem nici cel mai mic dar pe care îl aveau sfinţii. Când cerem cele ale sfinţilor, cădem dintre cei sfinţi, pentru că Dumnezeu „celor mândri
72
le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac. 4, 6). Spune Scriptura: „Spre cine voi privi? Oare nu spre cel smerit şi liniştit, care tremură la cuvintele Mele” (Is. 66, 2)? Să tremurăm la cuvântul lui Dumnezeu şi să ne cunoaştem păcatul nostru. Când ne smerim astfel, atunci Dumnezeu ne va da harul Lui.
Noi să stăm liniştiţi în chilia noastră, senini, cu pace, cu acest simţământ al păcătoşeniei noastre, şi Dumnezeu ne va da harul Său, îşi va arunca privirea asupra noastră. Să-i lăsăm pe sfinţi, să ne uităm ce au făcut păcătoşii ca să se întoarcă la Dumnezeu. Să ne uităm cum au trăit păcătoşii în pocăinţă, ca să putem şi noi, încet-încet, să ne regăsim pe noi înşine printre păcătoşi. În acest fel vom ajunge cândva la zdrobirea inimii, inimile noastre învârtoşate şi stâncile conştiinţei noastre se vor sfărâma, iar Dumnezeu ne va da şi nouă harul de a-I vedea faţa.
Aşadar, să ne spovedim chiar dacă încă nu ne-am pocăit. Dar să spovedim cele de care ne dăm seama că sunt păcat. Noi, de obicei, le amestecăm pe toate, deşi nu poţi să spui că cinci grăunţe şi trei boabe de fasole fac împreună patru kilograme de macaroane. Nu aşa, ci trebuie să adunăm şi să scădem lucruri de acelaşi fel. Noi însă la spovedanie le adunăm şi le scădem pe toate împreună. Nu. Trebuie să le spunem pe cele albe cu cele albe şi pe cele negre cu cele negre. Ouălor să le spunem ouă şi coşurilor să le spunem coşuri.
Să nu credem că, dacă am spus ceva la spovedanie, am şi făcut o adevărată spovedanie. Trebuie să avem simţirea că prin acestea „am păcătuit faţă de Domnul”,
73
ca David (2 Împ. 12, 12), că acel lucru îl simt că este păcat, pe celălalt nu-l simt. O a treia faptă o simt că este păcat, dar nu-mi produce zdrobire a inimii. Nu înseamnă că ne-am spovedit dacă am spus o întreagă poveste. Altceva este relatarea, care trebuie făcută către Gherontisa, şi altceva spovedania păcatelor care se face către Gheronda. Îi puteţi relata câte ceva şi lui Gheronda dacă e nevoie şi dacă este ceva pe care trebuie să-l ştie sau ceva pe care v-a spus Gherontisa să i-l comunicaţi, dar nu să i-o spuneţi ca pe o spovedanie.
Şi sora continuă: „Gheronda, mi se derulează întreaga viaţă în minte, dar nu îmi simt păcătoşenia.”
Copiii mei, faptul de a vă simţi cu putere şi cu adevărat păcătoşenia şi de a vă pocăi este o harismă a lui Dumnezeu. De fiecare dată când simţiţi pocăinţă în inimă, să vă amintiţi că v-a cercetat Dumnezeu. Dar să presupunem că vii şi îmi spui ceva pentru care crezi că te pocăieşti. De exemplu, îmi spui: „Gheronda, iarăşi am gânduri.” Aceasta nu este spovedanie. Ca să te pocăieşti cu adevărat, trebuie să urăşti răul şi acele gânduri, să-i spui gândului: „Mergi înapoia mea, Satano” (Mt. 4, 10), ca să te pocăieşti cu adevărat. Altfel, orice mi-ai spune, o faci dintr-o convenienţă şi conştiinţă socială. Aşa cum spunem „Bună dimineaţa” sau „Bună seara”, tot aşa, ceea ce îmi spui este o convenienţă.
M-am pocăit cu adevărat, în primul rând, atunci când m-am dezgustat de păcatul meu. În al doilea rând, când iau hotărârea să nu-l mai fac, chiar dacă ceilalţi nu observă păcatul. În al treilea rând, când simt că păcatul este „urâciune înaintea Domnului” (Lc. 16, 15).
74
Aşa cum idolii erau urâciunile neamurilor înaintea Domnului (cf. Deut. 7, 25), să simt că sunt nişte urâciuni şi gândurile şi poftele şi voile mele proprii şi faptele mele. Atunci pocăinţa mea este adevărată. Dacă m-am pocăit cu adevărat, atunci nu voi mai face ceea ce spovedesc, nici nu voi mai reveni din obişnuinţă la aceleaşi lucruri.
Să luăm un exemplu. Vine una dintre voi şi îmi spune: „Gheronda, am gânduri că cutare fată nu trebuie să vină la mănăstirea noastră.” îi răspund că asta este treaba mea şi ea să stea liniştită. În ziua următoare, vine o scrisoare despre acea fată, iar sora aceasta începe din nou să se preocupe de ea. O face pentru mănăstire. Faptul că se preocupă din nou de acea fată arată că încă nu s-a pocăit. A venit la mine, mi-a spus că „am păcătuit, fiindcă am primit gânduri despre acea fată”, dar de fapt mi-a mâncat timpul, m-a batjocorit, m-a considerat un muritor de rând, iar apoi a plecat şi a urmărit să vadă ce face acea fată. Vede noaptea lumină la fereastra chiliei ei şi se întreabă: „Priveghează sau doarme cu lumina aprinsă?” Toată atitudinea ei arată ipocrizie, pentru că nu trebuie să ne mai îndeletnicim cu cele pe care le-am spovedit. Altceva este dacă vrăjmaşul ne seamănă gânduri. Noi nu trebuie să ne vârâm de bunăvoie în ispită. Ne aruncăm pe noi înşine în ispită atunci când toate cele la care ne-am gândit sunt mincinoase.
în al patrulea rând, ne-am pocăit cu adevărat când nu ne mai îndeletnicim cu viaţa celorlalţi, şi nici nu mai dăm vina pe alţii. Suntem plini de pace, senini, cu simţământul că Dumnezeu ne vede, iar atunci nu
75
acuzăm pe nimeni, nici nu îl jignim pe celălalt, nici nu ne băgăm în viaţa lui, ci privim numai la păcatul nostru. Cum să mă îndeletnicesc eu, păcătosul, cu celălalt? Cum eu, care sunt un mort, să merg să-l mântui pe celălalt? Ce mă priveşte pe mine ce face celălalt de vreme ce eu sunt orb, după cum spune Apocalipsa? Eu am nevoie de colir, ca să mi se cureţe ochii şi să-mi văd inima, păcatul meu (cf. Apoc. 3, 17-18). Omul care vrea să se pocăiască nu se uită niciodată la ce face celălalt, nici nu îl deranjează, nu bârfeşte, nu judecă şi nu spune că celălalt e de vină. Simte că doar el greşeşte şi trăieşte liniştit cu el însuşi. Atunci există o nădejde că cele pe care le spune decurg din pocăinţă în înţelesul depărtării de păcat, pentru că pocăinţa este ceva foarte profund, un dar al lui Dumnezeu.
În al cincilea rând, pentru a ne putea pocăi cu adevărat, copiii mei, trebuie să ştim că pocăinţa nu se găseşte pe drumuri. Nu la băcănie se păstrează diamantele. Sfintele Vase nu sunt ţinute în locuri nepotrivite, ci acolo unde se păstrează lucrurile sfinte. Tot aşa şi împărăţia cerurilor nu se găseşte pe ici pe colo, în discuţii şi preocupări omeneşti, pe la casele noastre, la vecini sau în chilia de lângă noi, ci se dobândeşte şi se câştigă în propria noastră chilie.
Ca să găseşti împărăţia şi să o câştigi trebuie să osteneşti, să-ţi verşi sângele, să vinzi toate câte le ai, chiar şi mărgăritarele tale. Să vinzi tot ce ai mai ales, mai iubit, mai dorit, mai frumos, ca să câştigi mărgăritarul de mult preţ (cf. Mt. 13, 45-46), pe Domnul, care este cucerit prin pocăinţă. Trebuie să treci prin lupta de
76
noapte, prin tăcere şi ascultare. Să nu credeţi că acestea sunt „cuvinte înaripate”2. Vrei să fii nepătimaş şi vei găsi în tine patimi. Vrei să priveghezi şi vei moţăi. Îl vrei pe Dumnezeu şi vine diavolul. Toate acestea sunt fireşti, dar prin ele îţi arăţi lupta şi răbdarea.
În plus, trebuie să ştim bine că nu suntem capabili să facem nici cel mai mic lucru pentru Dumnezeu în această viaţă. În această situaţie Dumnezeu ne dă har, ni le dă pe toate. Prin urmare, trebuie să trecem prin această luptă, prin această strâmtorare, prin această furtună: să ne doară mijlocul, să ne doară capul sau stomacul, să ne chinuim, şi abia atunci le va lua Dumnezeu pe toate asupra Lui. Atunci Dumnezeu ne cercetează foarte grabnic, arareori cu întârziere aceasta din cauza egoismului nostru şi ne scoate din propriul sine. Adică inima noastră se roagă neîncetat, având trăirea bucuriei lui Dumnezeu, iar viaţa noastră devine o căutare a milei Lui.
Şi sora continuă: „Din cauza numeroaselor slujiri, am lăsat puţin citirea. Dar încet-încet o reiau.”
Suferim schimbări şi căderi. Încet-încet însă revenim la programul nostru. Când ajungem în punctul în care ne depăşim problemele, să ne bucurăm şi să ne luptăm, ducând neîncetata luptă a rugăciunii, iar când inima noastră începe să-i vorbească lui Dumnezeu şi să simtă veselie, atunci intrăm, încet-încet, pe calea pocăinţei. Aşa cum sângele mamei se face lapte şi îl hrăneşte pe prunc, tot aşa şi bucuria omului care se luptă devine
2 Homer, Iliada 3, 155 ş.u.
77
lacrimi, adică lapte pentru suflet, şi udă pomul evlaviei, adică cinstirea lui Dumnezeu şi, încet-încet, urcăm scara pocăinţei.
În concluzie, ca să ajungem la pocăinţă, trebuie în primul rând să îi spunem lui Gheronda păcatele noastre. „Spune tu mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi”, zice Domnul (Is. 43, 26). Când amestecăm păcatele cu alte lucruri, nu am spus nimic. Am venit păcătoşi şi am plecat mai demonizaţi decât demonii. În al doilea rând, e nevoie de lupta de noapte ca să îi învingem pe Dumnezeu şi trupul nostru, adică pofta, voia proprie şi părerea personală. În continuare, urcăm încet-încet la înălţimea bucuriei, a veseliei şi a simţirii prezenţei lui Dumnezeu. Începând de acolo încep lacrimile să curgă din ochii noştri, iar apoi urmează zdrobirea inimii şi răspunsul mângâierii lui Dumnezeu.
Prin urmare, lui Gheronda îi spunem handicapul nostru, durerea şi păcatele noastre, lupta pe care o ducem fără să câştigăm nimic, îi spunem durerea sufletului nostru. Îi spunem, de asemenea, şi desfătarea pe care ne-o dă Dumnezeu sau întristarea pe care am simţit-o lângă El, pentru că Dumnezeu se ascunde şi ne lasă să răcim. Le spunem şi pe cele bune, şi pe cele rele.
Gheronda, ce să vă spun despre viaţa mea? Să vă vorbesc despre pacea mea, despre bucuria mea, despre veselia mea, despre neîncetata doxologie a numelui lui Hristos din timpul nopţii? Aşa cum cineva zăreşte în mijlocul mulţimii persoana pe care o iubeşte, îi dă la o parte pe
78
toţi, străbate mulţimea şi se grăbeşte să-l întâlnească pe acela, tot aşa este şi sufletul meu. În mijlocul mulţimii patimilor, neputinţelor, păcatelor, privesc la Unul singur şi doar cu El mi se îndeletniceşte sufletul: cu Domnul, pe care L-a iubit sufletul meu.
„În mijlocul mulţimii patimilor, neputinţelor, păcatelor.” Cine poate spune că nu are o mulţime de păcate şi de gânduri, de patimi şi de neputinţe? Dar sufletul omului nu trebuie să se îndeletnicească cu ele. Doar dacă este învăţat cu mizeria şi cu depresia va fi devorat de acestea. Omul nenorocit se întreabă neîncetat: „De ce se întâmplă aceasta? De ce cealaltă? De ce moţăi? De ce nu pot să dorm? De ce ieri am uitat să fac cutare lucru?” Cine îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu lasă deoparte „pepenii putrezi”, toate aceste patimi, neputinţele, gândurile, problemele, şi îl caută pe Domnul său şi Dumnezeul său. Aceasta se regăseşte şi în alte scrisori de-ale voastre. Fiecare dintre ele conţine şi câte un „pepene putred”, adică o dificultate, o problemă a firii omeneşti, de care avem totuşi nevoie ca să primim cunună.
Azi-noapte, Gheronda, am visat că m-aţi chemat ca să vorbim. Printre altele, v-am cerut să vă spun şi păcatele mele. După ce am spus câteva, m-aţi oprit şi mi-aţi spus: Păcatele pentru care te-ai pocăit sunt iertate. Ceea ce vreau de la tine, copilul meu, este să priveghezi. M-am trezit plină de bucurie şi mi-am început privegherea.
79
Una dintre preocupările maicilor sunt visele şi, mai ales, aşteptarea duhovnicului sau a Stareţei. Sora mi-a cerut în vis să îmi spună păcatele. Ce frumos! Dar câţi oameni ştiu să se spovedească? Două persoane mi-au scris păcatele lor, unul vreo zece păcate, dintre care doar unul era spovedanie. Restul le scrisese pe baza teoriei, nu erau o spovedanie, nici nu dovedeau cunoştinţa păcatului. Cealaltă persoană mi-a scris în jur de treisprezece păcate, dintre care niciunul nu era spovedanie. De exemplu, îmi scrii: „Gheronda, am grăit în deşert.” Este aceasta o spovedanie? Ai căzut în genunchi plină de bucurie şi spunându-i cu lacrimi lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, nu voi mai vorbi”, ca să nu te părăsească? Dacă continui să grăieşti în deşert, de ce îmi spui mie asta? Crezi că nu ştiu că grăieşti în deşert? Sau îmi scrii: „Gheronda, am o răutate înlăuntrul meu, urăsc”. Ce înseamnă asta? Ai şi vei continua s-o ai. De ce mi-o spui? Te-ai pocăit? Ai plâns? Te-ai ostenit? Ai vărsat lacrimi?
Cele mai multe spovedanii sunt rezultatul iubirii de noi înşine. Ne spovedim pentru că vrem să ne avem bine cu Dumnezeu, să avem îndrăzneală înaintea Lui. Dar adevărata pocăinţă este una dintre cele mai dureroase fapte. Întreaga fiinţă a omului se cutremură şi suferă. Spovedanie înseamnă să mă înjosesc pe mine însumi, aşa cum a făcut femeia cu scurgere de sânge care şi-a mărturisit boala în public, adică înaintea mulţimilor (cf. Lc. 8, 43). Pe câţi dintre noi spovedania ne costă ceva? De câte ori spovedania noastră este dispoziţia de a ne dezvălui propria urâciune, găunoşenia noastră, goliciunea noastră? Spovedania este o pătrundere a cerului
80
înlăuntrul nostru, o coborâre a puterii lui Dumnezeu, înţelegem de ce avem nevoie? Ca să tragi de un cârlig îţi trebuie putere. Îţi dai seama de ce luptă e nevoie ca să atragi puterea din cer, aşa încât să ţi se ierte păcatele? Acesta este elementul pe care îl dăm la o parte, pentru că nu vrem să ne pocăim cu adevărat.
De cele mai multe ori, spovedaniile noastre sunt o mângâiere a sinelui nostru, ca să fim mai bine cu Dumnezeu, poate chiar şi cu oamenii. Este o uşurare. Plătim un fel de rată, adică creăm simţământul că suntem bine, că putem în continuare să păcătuim în linişte, să continuăm viaţa noastră mincinoasă.
De exemplu, se poate oare să existe pocăinţă, dar să mai continue obiceiul trăncănelii? Poate să existe pocăinţă şi să continue judecarea altora? E cu putinţă să mă fi pocăit şi să mai continui să mă mânii, să mă enervez, să răstălmăcesc, să răspund înapoi, să îl osândesc pe celălalt? Este aceasta o spovedanie? După ce m-am pocăit, mai este cu putinţă ca astăzi să te iubesc şi mâine să te urăsc, astăzi să te ascult şi mâine să nu te ascult, astăzi să te slujesc şi mâine să te acuz? Din păcate, spovedaniile noastre sunt o căldurică pe care o oferim sinelui nostru ca să rezistăm în viaţă sau sunt satisfacerea unei nevoi psihologice.
Dar Dumnezeu nu satisface nevoi psihologice. Dumnezeu este „Dumnezeul duhurilor”, Cel care a rânduit mântuirea şi crucea. Dar de cele mai multe ori spovedania noastră este aşa: ne spunem durerile ca să ne tămăduim, ne spunem problema ca să prindem curaj, ne spunem gândurile ca să fim îndreptăţiţi şi să auzim:
81
„Da, copilul meu, aşa este.” Cât de încâlcit este omul! De multe ori ne spovedim ca să punem la încercare iubirea lui Gheronda pentru noi. Înfricoşător! Aşa cum învăţătorul de lege s-a dus şi L-a ispitit pe Domnul, întrebându-L ce să facă pentru a moşteni viaţa de veci (cf. Lc. 10, 25), aşa şi noi punem la încercare iubirea lui Dumnezeu şi mergem la spovedanie oameni şi revenim de acolo demoni. Nu ne interesează ce spune Gheronda, ne interesează să ne spună: „Da, copilul meu, ai dreptate. Te-au pedepsit pe nedrept. Dar ce mai putem să facem?”
Se poate ca uneori duhovnicul să facă aşa cu cineva care vine să se spovedească pentru prima dată. Vin oameni care se spovedesc câte una, două sau chiar cinci ore, iar noi duhovnicii stăm cu ochii deschişi şi îi privim nemişcaţi, pentru că dacă ne mişcăm puţin, ei vor crede că nu îi mai urmărim. Dacă nu stăm aşa, vor începe să plângă neîntrerupt, şi atunci ne vom întreba ce a păţit, dacă într-adevăr s-a pocăit? Nu, ci plânge ca să ne atragă atenţia, să ne atragă inima, să ne facă să-l compătimim, să-l simţim şi să-l iubim. Există, de asemenea, situaţiile unor boli foarte grave, de stomac, ale capului, paralizii, psihopatii, care au fost vindecate prin răbdarea de multe ore a duhovnicului la spovedanie.
De cele mai multe ori, bolile sunt o reflectare a afirmării bolnave a sinelui nostru. Durerile noastre, luptele şi cele mai multe dintre patimile noastre sufleteşti şi trupeşti vin din dispoziţia noastră de a ne afirma înaintea celorlalţi oameni, adică vin din egoismul nostru bolnav. toţi avem egoism. Când cineva te întreabă şi nu
82
aşteaptă să îi răspunzi, sau când începi să îi răspunzi şi el îţi taie vorba şi continuă cu altceva, când îi dai dreptate sau înţelegi ce vrea şi îi răspunzi, din momentul acela ai găsit butonul pentru dezlegarea tuturor problemelor lui. Ajunge să vezi ce vrea acest om, pentru ce ţi le-a spus pe toate vreme de patru ceasuri, adică ce vrea să izbutească. Este de folos să îl ajuţi.
Prin urmare, de cele mai multe ori, când întrebăm de Dumnezeu, cel mai frumos răspuns este: „să priveghezi”, pentru că atunci când priveghezi cu adevărat, ziua tăcând şi noaptea priveghind, atunci nimic nu va mai rămâne fără răspuns. Aşadar, închide-ţi gura. Dacă faci asta, Dumnezeu îţi va descoperi „cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii” Lui (Ps. 50, 8). Vei vedea că şi cuvântul şi semnul lui Gheronda au atâta profunzime şi atâta înălţime încât te vei uimi. N-o să mai rămână nicio nedumerire în sufletul tău, pentru că şi nedumeririle noastre vin din profunzimile fiinţei noastre. Vai şi amar de deşertăciunea ce se ascunde în nedumeririle noastre.
Le va spulbera vântul într-o bună zi.
Şi sora continuă: „Inima mea vă aşteaptă să veniţi cât mai repede.”
Ştiu că mă iubiţi, dar trebuie să vă simţiţi depline când vă vorbesc la sinaxe. Sinaxele sunt, în primul rând, cea mai mare afirmare a prezenţei fiinţei noastre şi, în al doilea rând, expresia comuniunii noastre şi a iubirii noastre autentice, a prezenţei lui Dumnezeu – „Dumnezeu va sta în adunarea dumnezeilor” (Ps. 81,1) şi a autenticităţii noastre. Dacă nu îl întâlniţi pe
83
Gheronda la sinaxe, să fiţi sigure că nu-l veţi întâlni nici la discuţia personală cu el.
Gheronda, de multă vreme am vrut să vă spovedesc nişte păcate, dar am tot amânat, pentru că îmi spuneam: Dacă nu te opreşti să le mai faci, cum i le vei spune lui Gheronda? Altfel, în fiecare zi le vei repeta, te vei spovedi, dar nu va ieşi nimic. Acum însă vi le voi spune. Nu pentru că m-am oprit cu totul de la ele, ci sunt atentă pe cât pot să nu le mai fac.
Această scrisoare m-a impresionat. Este una dintre multele scrisori pe care le primesc şi mă fac să mă gândesc că mă recunoaşteţi ca Gheronda al vostru. Motivul este faptul că ele se referă la viaţa voastră duhovnicească şi la păcatele voastre. Îmi scrieţi ca să îmi puneţi înainte, pe de o parte, păcatele, aşa încât să le ştergem înaintea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, ca să-mi înfăţişaţi reuşitele voastre duhovniceşti, noile voastre trăiri sau noile probleme întâlnite în lupta voastră de zi cu zi, aşa încât eu să hotărăsc dacă veţi continua, dacă veţi opri sau dacă veţi schimba o anumită lucrare. Aceste scrisori sunt întotdeauna printre cele mai frumoase, pentru că sunt adevărate.
Cu siguranţă, orice aş primi de la voi este plin de iubire şi drag. Dar altceva este să primesc o scrisoare plină de mizerii şi de nemulţumiri, de lucruri pământeşti, de ţărână adică ce v-au făcut şi ce v-au spus -, şi altceva
84
este să primesc scrisori care sunt adevărate spovedanii şi sunt potrivite pentru Gheronda.
Prin urmare, era cu neputinţă să nu răspund acestei surori, ca să o înştiinţez că îi iert păcatele. Pe cât stă cineva înaintea lui Dumnezeu, pe atâta se gândeşte la păcatele lui. Pe cât priveghează, pe atât ochii i se umplu de lacrimi. Cu cât mai puţine păcate găseşte pentru a le spovedi sau cu cât mai puţin se spovedeşte, cu atât mai mult se depărtează de Dumnezeu şi pe atât inima lui se înstrăinează de inima lui Gheronda. Simţirea păcatelor noastre şi înfăţişarea luptei noastre de noapte înaintea lui Gheronda ne unesc cu el şi, atunci, simţim că înaintăm continuu în comuniune şi că suntem părinte şi fiu.
Multe lucruri ne taie cheful să-i scriem lui Gheronda, aşa cum e ceea ce mărturiseşte sora aceasta, adică dacă nu încetăm păcatele, nu i le vom spune lui Gheronda. Săraca de ea, a aşteptat să nu le mai facă. Dar poate cineva să fie sigur că a încetat să mai păcătuiască? Unii abia când se îneacă în probleme şi zbucium şi după ce s-au zdrobit se apucă să-mi scrie. Dar ce le pot face când deja s-au zdrobit? Răul s-a produs. Înainte să ajungem la capăt, când simţim că vine otrava urât-mirositoare să ne întineze inima, trebuie să i-o luăm înainte şi să îi scriem lui Gheronda.
Gheronda este Hristos pe pământul vieţii noastre, spun Părinţii Bisericii. Dar oare pentru ce avem nevoie de Hristos şi ce înseamnă numele Lui? Cuvântul „Hristos” pe care l-a folosit mult Sfântul Grigorie Teologul nu este ceva întâmplător. El foloseşte acest cuvânt şi nu cuvintele „Iisus” sau „Dumnezeu” pentru că înseamnă
85
„Cel Uns”, Mesia. Înseamnă că este Arhiereul, jertfitorul. Datorită acestei vrednicii, Hristos stă ca un Mijlocitor între mine şi Tatăl ceresc ca Arhiereu veşnic, ca Arhiereul fără succesiune. De vreme ce nu există o succesiune a marelui Arhiereu, nici noi, Stareţii, nu putem să fim un alt Hristos, un simplu „urmaş” al lui Hristos, ci Hristos pe pământul vieţii fiecărui fiu.
Prin urmare, ceea ce pot să fac eu, Gheronda, pentru tine, fiul meu, este să mă rog lui Dumnezeu şi să îţi iert păcatele, dacă, desigur, te-ai pregătit pentru această iertare. Dacă însă nu te-ai pregătit, dacă viaţa ta de zi cu zi strigă altceva, atunci trebuie să fac celălalt lucru, să te leg. Porunca Domnului este limpede: „Oricâte veţi lega […] vor fi legate […] şi oricâte veţi dezlega, vor fi dezlegate” (Mt. 18, 18). Aşa cum un om nu poate să umble într-un picior, tot aşa nici Părintele duhovnicesc nu poate să nu lege. Dacă doar ar dezlega, fiul său ar fi în totală nesiguranţă, pentru că mântuirea pe care Gheronda i-o vesteşte ar fi îndoielnică.
în realitate, Gheronda este cel care poate şi care vrea. Puterea lui vine de la Dumnezeu, voinţa de la el însuşi. Gheronda trebuie să fie cel ce poate şi cel ce vrea să ia asupra lui păcatele fiilor săi, pentru că tocmai aceasta a fost şi lucrarea Domnului. De aceea a venit Domnul pe pământ, şi lucrul acesta îl mărturiseşte întreaga Sfântă Liturghie, pe care o săvârşim în fiecare zi. Este singurul lucru care într-adevăr ne despovărează. Dacă există vreo uşurare, vreo odihnă, vreo satisfacţie, ceva care ne pune în legătură cu el, aceasta este tocmai uşurarea păcatelor noastre.
86
Dar ca să fii Părinte duhovnicesc, este o lucrare foarte împovărătoare, nu există ceva mai greu. Prin urmare, este foarte greu să găseşti un adevărat Părinte duhovnicesc. Dacă îl găseşti, înseamnă că acest om a hotărât să fie un sclav, un legat, un om care nu va avea în viaţă nicio altă bucurie şi desfătare decât să-ţi ierte Ţie păcatele şi să-ţi urmărească înaintarea. Gheronda este cel care vrea şi care poate să ostenească împreună cu tine pentru iertarea păcatelor tale, dar aceasta nu este o lucrare uşoară. Suntem atât de legaţi de păcatele noastre şi atât de învârtoşaţi din cauza lor, încât ele ne plac, chiar şi atunci când le spovedim, chiar şi atunci când ne chinuim şi trăim iadul.
Trec câte cinci, zece, douăzeci de ani şi nici nu părăsim păcatele, nici nu hotărâm să le schimbăm, dar nici nu înţelegem de ce facem cutare păcat sau avem cutare patimă. Ne este frică să părăsim păcatul nostru. De aceea, în realitate, povara greşelilor şi a păcatelor noastre o ridică însuşi Gheronda. Dar cea mai mare
povară este nesimţirea şi împietrirea fiilor săi. Dacă ei nu duc noaptea o viaţă foarte aspră de tăcere, de luptă şi de aşteptare a lui Dumnezeu ca să câştige curăţia şi nepătimirea, atunci pe cât trec anii, pe atât devin mai împietriţi. Ne zbatem pentru multe, ne facem probleme pentru multe, ne cheltuim mintea şi inima pentru multe, dar nu pentru păcatele noastre.
Aşadar, m-am bucurat de această scrisoare pentru că sora a înţeles ce sunt eu pentru ea şi ce este ea pentru mine. Când primesc astfel de scrisori îi mulţumesc în chip
87
deosebit lui Dumnezeu, pentru că noi oamenii nu suntem obişnuiţi să dorim şi să trăim iertarea păcatelor noastre.
„Acum însă vi le voi spune. Încă nu m-am oprit cu totul de la ele, dar sunt atentă pe cât pot să nu le mai fac.” Această hotărâre este foarte importantă. Altceva este să mă opresc de la păcate, şi altceva să mă hotărăsc să încerc să nu le mai fac. A nu le mai face ţine de Dumnezeu, a hotărî să nu le mai fac ţine de mine. Când voi vrea să nu mai fac un păcat, oricât m-aş strădui, tot nu voi putea şi, de aceea, voi cădea în dezamăgire. Doar harul lui Dumnezeu poate să mă oprească de la păcat.
Strădania de a nu mai face păcatul este importantă, pentru că voi vedea că nu păcatul este cel pe care trebuie să-l lovesc, ci alte lucruri. De exemplu, nu pot să mă hotărăsc să nu mai mint. Trebuie să hotărăsc să nu mai vorbesc despre ceea ce Dumnezeu nu îmi îngăduie, să hotărăsc să nu iau parte la discuţiile care nu se fac cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Dar să hotărăsc aşa ceva e foarte greu. Cu toţii ne vom întreba de îndată: „Şi ce vom vorbi la discuţiile noastre”? Însă în timpul discuţiilor vin toate păcatele, printre care şi minciuna. Trebuie să tai pricinile, să lepăd orice îmi clatină viaţa mea zilnică, adică să le tai pe cele pe care nu hotărăsc niciodată să le tai. De aceea are importanţă faptul că sora noastră s-a hotărât să nu mai facă păcatul.
Scrisorile voastre au legătură cu caracterul nemijlocit al vieţii zilnice, cu ce trăim în fiecare zi în lupta noastră şi în viaţa noastră de obşte. Dacă mă bucur şi vă iubesc, dacă vin şi revin aici, dacă tac sau dacă vorbesc, dacă
88
mustru sau binecuvântez, fac acestea pentru că mă bucur, cinstesc şi laud aceste trăiri ale voastre şi binecuvântările pe care Dumnezeu le dă în viaţa voastră zilnică.
Dacă nu ar fi existat trăirile voastre, care dovedesc binecuvântarea Domnului, nu aş fi putut să am legătură cu voi. Inima mea s-ar fi amărât atât de mult încât m-aţi fi aruncat ca pe o lămâie mucegăită. V-aş fi fost nefolositor. Dar trăirile voastre îmi îndulcesc inima şi am curajul şi îndrăzneala să păstrez legătura cu voi. Altfel, m-aţi fi silit să vă spun că nu pot uita că sunt un pustnic şi n-aş mai avea nicio legătură cu voi. Mă bucur şi mă desfătez de veselia inimilor voastre, pe care o văd în scrisorile voastre, dar şi în legăturile noastre personale, când ne întâlnim la spovedanie.
Trec la altă scrisoare. şi această soră îşi descrie căderile, dă câteva detalii, dar şi câteva hotărâri legate de viaţa ei. Era, prin urmare, normal să-mi atragă atenţia şi să mă bucur de ea. Am iertat-o din inimă şi pe această soră şi sunt sigur că o va binecuvânta Dumnezeu, fiindcă înaintea Domnului astfel de spovedanii sunt o tămâie bine mirositoare.
Gheronda, vreau să vă spovedesc faptul că o dată am intrat într-o chilie fără să bat la uşă şi fără să mi se răspundă dinăuntru. Înainte, nu dădeam importanţă la lucrul acesta, dar acum am înţeles că fiecare cuvânt al duhovnicului sau al Stareţei sunt lege.
89
Nu se poate ca cineva să intre într-o chilie fără să bată la uşă, decât dacă este un suflet grosolan, dacă e nesimţit lăuntric şi fără nobleţe, fără milă şi dacă are o înclinaţie spre scandaluri. Când deschid uşa unei chilii fără să aştept să mi se răspundă dinăuntru, dovedesc că intru fără reţinere şi fără frică, că nu simt că intru în „cămara” unei monahii. Dacă deschid uşa unei chilii şi intru înseamnă că nu am conştiinţă de monahie şi că în acea chilie locuieşte o mireasă a lui Hristos care stă înaintea Mirelui ei.
Monahia este mireasa lui Hristos. În fiecare zi, prin cântarea”Aliluia” ea îşi reconstruieşte şi îşi reînnoieşte nunta. Nunta Mielului cu mireasa din Apocalipsă (cf. Apoc. 19, 5-8) este un fapt zilnic, se înnoieşte în fiecare zi. Prin urmare, o monahie este din nou mireasă în fiecare zi. Atunci cum să deschid eu uşa fără să cinstesc
legăturile monahiei cu Mirele ei, cu Hristos? Poate că stă înaintea Lui, citind duhovniceşte şi meditând. Poate că stă în genunchi şi se roagă. Poate că îşi pregăteşte spovedania. Poate că se odihneşte, ca să se poată trezi să-I vorbească cu cuvinte mai pline de bucurie şi de tihnă.
Eu însă, pentru că am nevoie de ceva, merg şi bat la uşă — se poate însă şi să nu bat, nesimţirea nu are niciodată limite — şi intru. Când cineva îşi pierde bunul simţ, când le nivelează pe toate, când conştiinţa lui este un buldozer care trece peste orice, aşa încât nimic nu mai pare important sau măreţ, atunci cum mai e cu putinţă ca un astfel de om să priceapă asemenea lucruri? Sora care a scris biletul a înţeles aceasta, iar acum inima ei plânge şi se spovedeşte duhovnicului ei.
90
Omul care îl iubeşte pe Dumnezeu simte că fiecare cuvânt al lui Gheronda sau al Gherontisei este lege. Nu poate să facă distincţia între un cuvânt mic şi unul important, nu înţelege că „asta ne-a spus-o doar ca să ne atragă atenţia, celălalt este important”. Altfel, pătrunde elementul subiectiv în relaţiile dintre noi şi nu mai avem trăinicie ca mănăstire. Dacă ascult cu teamă orice cuvânt îmi spun ei, atunci pot să spun că sunt consecvent înaintea lui Dumnezeu.
Am văzut că scrisorile de până aici se refereau la trăirea pocăinţei, la ce înseamnă Gheronda şi ce trebuie să îi aduc la cunoştinţă. Ultima scrisoare exprima trăirea că nu există greşeli mici sau mari, ci că toate sunt mari şi trebuie să le spun lui Gheronda fără să fiu târât de îndreptăţiri. Amândouă sunt o înaintare spre pocăinţă, un progres. Astfel de înaintări sunt cea mai frumoasă intrare în Noul An. Să nu uităm că sensul adevărat al Anului Nou este pocăinţa, nu bucuria. Este faptul că îi aducem jertfă lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, ca să primim binecuvântarea Lui.
91
4
PRIVEGHEREA PERSONALĂ ŞI RUGĂCIUNEA LUI IISUS
În viaţa de priveghere îl aflăm pe Hristos, pacea, bucuria, bogăţia duhovnicească, pe toate. Prezentul, viitorul şi fiinţa unei mănăstiri depind cu siguranţă de viaţa de priveghere de noapte. Chiar şi problemele economice, cele legate de construcţii, de averile mănăstirii, până şi cele mai materiale şi mai schimbătoare probleme depind de ea şi, cu atât mai mult, depind chestiunile duhovniceşti.
O soră mi-a scris: „Gheronda, am făcut canonul pe care mi-aţi spus să-l fac”.
Felul în care sora scrie „Canonul pe care mi-aţi spus să-l fac”, arată că şi-a făcut canonul fără să se îndoiască şi să îşi pună întrebări. Canonul nu înseamnă doar să facem atâtea metanii şi atâtea rugăciuni cu şiragul de metanii. Canonul vine de la un Părinte care îşi cunoaşte fiii. De aici decurge şi caracterul personal, calitativ şi cantitativ al canonului. Într-un fel are canon o soră, în alt fel alta, canonul ajutându-ne să avem neclintit cadrul general în care se desfăşoară viaţa chinoviei. Canonul ne leagă de Părintele pământesc şi de Dumnezeul cel ceresc. Când nu îl facem din inimă, ni se pare foarte greu.
93
La mănăstire, cu toţii putem să ne trezim ca să ne facem canonul. Doar cei care din nedesăvârşirea inimii lor întârzie dimineaţa să se scoale, închizându-şi deşteptătorul, nu vor putea să se trezească pentru un timp. Dar şi ei pot să se schimbe dacă vor. Dacă cei mai lumeşti oameni din lume şi cei mai obosiţi de zdroaba vieţii pot să se trezească la miezul nopţii pentru muncă, atunci noi, la mănăstire, unde viaţa este atât de tihnită, nu putem să ne trezim? Pare ciudat pentru cineva care aude că ne trezim noaptea sau că facem privegheri. Dar dacă vine la mănăstire, va vedea că privegherea sau că trezirea noaptea este o jucărie. Toate sunt rânduite în aşa fel încât privegherea este cea care îi înlesneşte monahului viaţa şi devine tronul său confortabil.
La priveghere, legăturile cu Dumnezeu şi cu sfinţii ne deschid inima, ochii şi simţurile şi ne tâlcuiesc tainele. toţi cei care se roagă au trăiri mai mici sau mai mari. Desigur, micile noastre trăiri, în comparaţie cu cele ale marilor sfinţi ai Bisericii, sunt lipsite de importanţă. Ce sunt trăirile noastre faţă de Apocalipsa lui Ioan, de vedeniile lui Pavel, ale lui Anania, ale dreptului Iosif, de arătarea lui Dumnezeu fie prin El însuşi, fie prin sfinţi şi prin îngeri? Nimic.
Se vede că surorii acesteia îi place mai mult Noul Legământ. Lucrul acesta are importanţă deoarece nu întotdeauna ne plac toate. Astăzi îmi place aceasta, mâine acel lucru, poimâine altceva, iar aceasta este un dar al lui Dumnezeu. De fiecare dată ne dă şi ceva care ne place. Aceasta devine pentru noi un izvor de bucurie, de mângâiere şi de îndemn spre lupta duhovnicească şi, astfel, ne menţinem legaţi de priveghere şi de Dumnezeu.
94
Imaginaţi-vă că nu îmi place nimic! Desigur, dacă nu îmi place nimic, cu siguranţă eu sunt de vină. Rămân închisă în mine însămi, nu vreau să mă las în mâinile lui Dumnezeu, ale lui Gheronda, ale obştii. Dar Dumnezeu le face pe toate în aşa fel încât chiar şi în cele mai dificile momente ale vieţii noastre ceva să ne placă. Astăzi îmi place Sfântul Vasile, mâine Noul Legământ. Descopăr pentru prima oară, după douăzeci de ani de când sunt monahie, că Noul Legământ este o comoară. Îi citesc, mă veselesc, trece un timp şi prind putere. Când voi prinde puteri, îmi va place şi altceva, de exemplu Sfântul Isaac sirul, pe care l-am tâlcuit acum cincisprezece ani, sau un fragment din Evanghelie sau dintr-un Sfânt Părinte. Dar acest fragment mă va umple cu atâta simţire încât mă va cutremura şi îmi va susţine fiinţa pentru încă unul, doi, cinci sau douăzeci de ani. Studiul duhovnicesc este ceva viu, este o luptă. Uneori mă odihnesc aici, alteori acolo. Acolo este un pin, un izvor, mai încolo o bancă. Toate acestea îmi dau îndrăzneală şi curaj să înaintez în viaţă.
Gheronda, nu vă puteţi imagina câtă bucurie am şi câtă dorinţă pentru privegherea de noapte. În fiecare noapte mă trezesc la ora 6 1, indiferent dacă sunt obosită sau nu.
1 Potrivit orei bizantine, aceasta este 23.00-24.00, pe timp de iarnă şi 1.00-2.00, pe timp de vară.
95
Cel mai leneş, cel mai pătimaş, cel mai exteriorizat, cel mai nedreptăţit sau mai îndreptăţit de către fire, cel mai sărac sau cel mai bogat, cel mai naiv sau cel mai isteţ îşi găseşte în mănăstire bucuria şi dorinţa pentru privegherea de noapte.
„Nu vă puteţi imagina.” Nu ştiu dacă este vreuna care să creadă că nu o înţeleg. Femeile suferă uneori de lucrul acesta. Dar în mod sigur pot să spun că voi nu înţelegeţi cât de uşor este să aveţi poftă pentru privegherea de noapte. Privegherea de noapte este o chestiune foarte importantă, este un car duhovnicesc de luptă, „carele lui Dumnezeu sunt mii de mii” (Ps. 67, 18), un car înaripat care te înalţă la cer.
„În fiecare noapte mă trezesc la ora 6, indiferent dacă sunt obosită sau nu.” Foarte înţelept, pentru că de fiecare dată Satana aruncă şi el cu câte ceva. Aşa cum la pustnici le arunca fie câte un disc de aur, fie se transforma el însuşi în scorpion sau într-un leu ca să-i tulbure, tot aşa aruncă şi în noi cu câte ceva. Uneori ne produce oboseală, alteori ne dă dureri de picioare, alteori ne aduce aminte de păcatele şi de patimile noastre, alteori ne stârneşte patimile. De exemplu, îmi pregătesc de cu seară privegherea, mă rog ca Dumnezeu să mă ajute să mă scol plină de bucurie. Cu toate acestea, mă trezeşte un vis înfricoşător.
Mă scol, iar înlăuntrul meu fierb demonic patimile şi mânia, egoismul şi împotrivirea care îmi taie aripile şi ajung să cred că nu mai pot face nimic.
De fiecare dată poate să apară ceva. Aceste lucruri nu vor dispărea dacă nu îmi fac rugăciunea şi canonul, dacă nu îmi îndeplinesc datoriile şi porunca lui
96
Dumnezeu, indiferent dacă sunt obosită sau odihnită, păcătoasă sau îndreptată, dacă sunt iubită sau nu, dacă sunt bine sau dacă nu sunt bine. Privegherea este o chestiune care ţine de Dumnezeu, dar Dumnezeu este dincolo de toate aceste dificultăţi personale ale noastre, care ţin de ziua de azi sau, dacă vreţi, de clipă; sunt nişte norişori trecători. Hristos este realitatea veşnică. Cum pot să măsor veşnicia, infinitatea, ceea ce este definitiv prin ceva de o clipă, care trece în acel moment? Asta nu are nicio importanţă.
„Când sună ceasul, mă ridic fără întârziere.” Lucrul acesta este foarte corect, pentru că dacă de două-trei ori nu mă voi ridica de îndată, ci voi spune „ce bine că m-am trezit, să mai stau o clipă şi mă ridic” sau „a sunat cu cinci minute mai repede, ia să mă mai odihnesc cinci minute şi apoi mă ridic”, atunci problema s-a terminat şi voi fi apoi chinuit un an de zile. Dar merită să lupt nu numai un an, ci chiar douăzeci de ani ca să depăşesc această problemă şi să ajung un ochi care nu se închide niciodată.
Fac câteva metanii, în jur de cincizeci. Nu prea mă împac cu ele, mă obosesc mult, iar apoi vreau să mă odihnesc şi mă prinde somnul. Fac atâtea câte am nevoie pentru a mă trezi bine.
Foarte frumos spune. Vedeţi că viaţa monahală este o viaţă firească? Câtă vreme avem un trecut, un trup şi o inimă, nervi, minte şi imaginaţie, ceva tot o să ne târască: uneori sensibilitatea noastră, alteori naivitatea
97
noastră, lipsa noastră de minte, alteori influenţa nefastă pe care am suferit-o în lume şi, prin urmare, nu ne vom împăca cu ceva. Dar asta înseamnă că trebuie să ne oprim? Nu. Vom stărui. Când tot trupul tău este bine, dar ceva te doare, chiar şi un dinte, te vei duce la stomatolog ca să-şi vindeci durerea. Acordăm toată atenţia aspectului care nu merge bine.
„Fac câteva metanii.” Foarte înţelept! Dacă faci multe ca să te depăşeşti pe tine însăţi, vei obosi, vei cădea în dezamăgire şi vei abandona metaniile. Dacă abandonezi metaniile, vei abandona şi rugăciunea lui Iisus săvârşită cu şiragul de metanii, şi studiul duhovnicesc, şi privegherea, şi rugăciunea, şi îndeletnicirea duhovnicească, şi ascultarea, şi toate. De aceea, fă mai puţine metanii. Fă cincizeci, fă treizeci sau douăsprezece. O sută de metanii reprezintă numărul deplin, cincizeci jumătate din el, treizeci sunt pentru anii lui Hristos, douăsprezece, pentru cei doisprezece apostoli. Nu poţi să faci atâtea? Fă şase metanii, care sunt pentru serafimii cei cu câte şase aripi, sau fă şapte pentru cele şapte Taine sau fă trei pentru Sfânta Treime sau chiar şi numai o metanie pentru Ipostasul unic al lui Hristos. Fă ce vrei, dar fă, nu te opri! Vei vedea că lucrul cu care nu te împaci acum va deveni cel mai bun prieten al tău.
„Mă obosesc mult, iar apoi vreau să mă odihnesc”. De aceea este nevoie de discernământ. Lipsa de discernământ, în loc să ne apropie de Dumnezeu, ne duce tocmai pe trotuarul celălalt. Rugăciunea are nevoie de „un zâmbet”. „De zâmbet” au nevoie şi metaniile, şi studiul duhovnicesc, adică de o modalitate isteaţă de
98
împlinire a lor, ca să ne iubească şi ca să le iubim. Dacă nu suntem atenţi, le vom pierde.
„Fac atâtea câte am nevoie pentru a mă trezi bine.” Foarte frumoasă şi această observaţie. Acum face metanii ca să se trezească bine, iar apoi va face ca să se închine lui Hristos, iar apoi va face de două ori mai multe pentru păcatele ei. Mai târziu, va face ca să-şi exprime recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate câte i le-a dăruit. Apoi va face metanii pentru alţii, pentru Gheronda şi, încet-încet, metaniile vor spori. Ne sileşte cineva? Nimeni. Este suficient să fim pe cale, să fim împreună cu Dumnezeu.
Sunt încredinţată că privegherea de noapte este cu adevărat pentru mine elementul tonic al vieţii mele. De aceea, sunt foarte atentă în timpul zilei şi încerc să spun rugăciunea cât de mult se poate.
Fiţi sigure că nu există un plămân care să-l poată înlocui pe acesta care este privegherea de noapte. Nu există Hristos dacă nu există priveghere. Mă bucur că sora a înţeles acest lucru, m-aş bucura să înţelegeţi şi voi toate.
După rugăciunea cu şiragul de metanii, citesc trei catisme din Psaltire. Ca să nu moţăi, le citesc în picioare.
Psaltirea este cea mai frumoasă carte de rugăciuni. Are cele mai frumoase înţelesuri, dă conţinut minţii şi inimii, este diversă şi odihnitoare, ni le dă pe toate. Faptul că sora citeşte Psaltirea în picioare este foarte
99
corect. Facem orice fel de meşteşugiri ca să nu ne ia somnul. Chiar dacă moţăi, dacă sufăr, dacă murmur din cauza egoismului şi a împotrivirii, tot îl voi zdrobi într-un final pe Satana. Moţăi? Nu mă voi culca. Nici nu voi spune „sunt slăbită şi netrebnică, de aceea Dumnezeu nu mă iubeşte şi nu mă aude”. Nu. Voi face ceea ce îmi stă în putinţă.
Când mă las înşelată, Gheronda, şi mă aşez puţin pe scăunel, ca să mă odihnesc cât de cât, atunci mă ia un somn dulce pentru destulă vreme. Când văd că mă ia somnul, mă apuc de rucodelie şipriveghez din nou. Înving sau sunt învinsă de gânduri. Prin rugăciune este ca şi cum i-aş spune lui Dumnezeu: „Doamne, ia-mi somnul!” Gheronda, este oare vreo rugăciune pe care mi-o puteţi citi?
La privegherea noastră ne luptăm ca să nu dormim. Biruinţa sau înfrângerea în lupta cu somnul depinde de biruirea sau de înfrângerea gândurilor. Omul care doarme, când vrea să privegheze, doarme, pentru că a fost învins altundeva. Să luăm un exemplu. Este ora 2 şi trebuie să priveghez până la 7, dar sunt obosită. Gândul îţi spune: „Dacă te vei odihni un sfert de oră, privegherea va fi mai frumoasă”. Ce frumos vine gândul din dreapta! Mă hotărăsc să mă odihnesc. Pun ceasul să sune şi pentru ca nu cumva să nu-l aud, mai pun şi ceasul cel mare să sune. Cu toate acestea, nu numai că nu mă voi trezi, dar va trebui să mă trezească dimineaţa monahia care are această slujire. Nu e nicio îndoială în privinţa aceasta.
100
Cu cât cineva îşi pune mai multe ceasuri să-l trezească, cu atât doarme mai mult. Asta e sigur.
„Gheronda, este oare vreo rugăciune pe care mi-o puteţi citi?” Există multe rugăciuni, dar de ce să nu facem ceva simplu? Să nu dăm ascultare gândurilor şi veţi vedea că în foarte scurt timp vom putea să priveghem în chip minunat întreaga noapte. Ajunge să începem în mod firesc. Vezi o monahie că abia ce a venit la mănăstire, deşi eu îi spun să se trezească la ora 7, ea vrea să se trezească la ora 3. Eu cedez dorinţei ei.
După cinci ani, se va trezi la ora 5 în loc de ora 3. După 10 ani se va trezi la ora 6, iar după 15 ani la ora 7. Apoi, după 35 sau 40 de ani o vor trezi maicile şi va fi un hoit, săraca de ea. Dacă însă va începe în mod firesc, adică dacă va dormi la început 8 ore, apoi 7, apoi 6 şi jumătate, 6 ore, 5 ore şi jumătate, va ajunge la cinci ore. La fel este şi cu mâncarea şi cu toate celălalte forme de asceză. Gândul însă ne ţine în robie. Noi credem că suntem diferiţi de ceilalţi oameni, că avem o altă putere, puterea egoului şi, de aceea, începem pe dos şi eşuăm.
Să ne smerim. Să ne recunoaştem patimile, aversiunile şi neputinţele noastre şi să începem în mod firesc. Să-l slujim pe fratele nostru, să învăţăm să trăim în tăcere, în isihie şi în rugăciune, în obşte şi în singurătate, să învăţăm să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule!” şi în durere, şi în bucurie. Să învăţăm să mâncăm şi să nu mâncăm, să fim lipsiţi şi să avem din belşug (cf. 1 Cor. 8, 8), şi veţi vedea atunci cum somnul va dispărea. Doar în unele cazuri de ispită ne va mai prinde. În general, somnul este înfrânt foarte uşor. Cu cât cineva se roagă
■101
mai mult, tace şi posteşte, cu atât priveghează mai uşor. Dar e nevoie de smerenie. Când începem să construim de sus în jos, nu iese nimic. Prin urmare, o altă problemă de-a noastră este lupta cu somnul. Dacă lupta cu somnul durează ani în şir, înseamnă că drumul pe care am apucat e strâmb, chiar dacă trăim în mănăstire.
Am înţeles că, din nefericire, nu am posibilitatea să priveghez toată noaptea. Pot să priveghez între patru şi şase ore, oricât de obosită, de postită şi de nedormită aş fi.
Aproape toate scrisorile voastre sunt la fel. Pentru că viaţa voastră este una, viaţa celor care vieţuiesc într-un singur fel, a fecioarelor. Viaţa monahală este unică. Nu are multe gânduri, multe păreri şi multe trăiri. Mirenii se îndeletnicesc cu multe. Umblând însă după diversitate, după alergătură, după schimbarea locului şi a tovărăşiei, viaţa lor se ofileşte. Reuşesc să-şi golească întreaga existenţă, izbutesc o deplină golire lăuntrică. Se aseamănă cu un vas plin de mir pe care îl varsă încolo şi încoace şi se pierde tot.
Această soră a noastră, după ce a încercat să ostenească întreaga zi şi apoi să privegheze întreaga noapte, şi-a amintit că şi ea este om şi că are nevoie de odihnă. De aceea continuă: „Am şi eu nevoie de trei-patru ore de somn, ca să mă odihnesc.”
Oameni suntem, şi aici se află şi măreţia noastră. Cu toate că purtăm trup, imităm vieţuirea mai desăvârşită a îngerilor. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să dormiţi
102
deloc. Asta o fac demonii, care sunt hoarde nenumărate. Pe noi ne interesează slăvirea lui Dumnezeu şi, pentru a se realiza în trupul nostru, avem nevoie de odihnă. Când îl imităm pe celălalt şi nu ne mulţumim să rămânem între hotarele firii noastre, ne demonizăm, pentru că intră în joc egoismul. Nu toţi oamenii suntem la fel. Organismul meu are nevoie de 5 ore de somn. Dacă dorm 4 ore şi jumătate, cedează. Un altul are nevoie de 4 ore, iar altcineva de 7. Dar înaintea lui Dumnezeu suntem cu toţii aceiaşi, deoarece rodirea „nu este nici de la cel ce voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte” (Rom. 9, 16). Rodirea mea, care dorm 6 ore, şi a ta, care dormi 2 ore, nu depinde de asceza şi de privegherea noastră, ci de Dumnezeu care miluieşte.
Prin urmare, importanţă are să dau în întregime ceea ce pot da. Se poate ca eu să dorm 3 ore, iar tu 6 ore, şi eu să-I dau mai puţin lui Dumnezeu, pentru că eu aş putea să dorm şi numai 2 ore. De aceea, privegherea şi întreaga noastră asceză trebuie să se facă pe bază de încercări, să nu fie mândră şi egoistă, ostenitoare şi epuizantă. Să cercetăm toate aspectele, sănătatea noastră, rezistenţa noastră, mâncarea noastră, ce ne-a dat Dumnezeu şi ce îi aparţine. Când fac ceva mai mult, sunt netrebnicit şi nu mai ajung un instrument al lui Dumnezeu.
în după-amiaza aceasta nu pot să înţeleg de ce sunt atât de bucuroasă. Probabil pentru că mai înainte am avut câteva zile grele, când toate mi-au ieşit pe dos.
103
Nu există om căruia să nu-i iasă lucrurile pe dos. Când vrei să-ţi iasă lucrurile bine, cazi întotdeauna în ispite. Vrei ca responsabila slujirii tale să fie o maică bună; vei cădea în ispite. Vrei ca Gherontisa să te înţeleagă; vei cădea în ispite. Vrei să fie vreme bună, ca să mergi la cules de măsline; vei cădea în ispite. Vrei să fii sănătoasă, ca să te rogi mai mult şi să priveghezi mai bine; vei cădea în ispite. Doar omul care ştie să tacă şi să le rabde pe cele dureroase devine bucuros şi fericit cu o simplă privire a lui Dumnezeu şi cu atât mai mult cu cercetările mai adânci şi mai duhovniceşti ale lui Dumnezeu în inima lui.
Acesta este un lucru foarte serios. Nu există posibilitatea unei reuşite duhovniceşti dacă ne răzvrătim, dacă ne neliniştim şi dacă suntem presaţi de ceva pe care îl întâlnim în drumul nostru. Sunt bolnav, am 39 de grade şi cer un termometru de la cabinetul medical. Sora responsabilă cu cabinetul, fie pentru că n-a înţeles ce i-am spus, fie pentru că e obosită, îmi spune: „Acum este târziu, vino mâine după trapeză.” Cum să aştept până mâine după trapeză! Dar dacă nu o pot răbda pe sora aceasta, care e asistentă medicală, şi nici febra mea de 39 de grade de vreme ce mi-am făcut datoria şi am spus că sunt bolnavă -, nu e cu putinţă să rabd ispitele duhovniceşti, e cu neputinţă să nu cad în gânduri, în imaginaţii şi în chinuri şi martiriuri care însă nu-mi vor aduce cununa slavei lui Hristos. Doar cel care rabdă, omul tihnit, care acceptă tot ce i se întâmplă, poate să-L trăiască pe Hristos, să se roage şi să ajungă la desăvârşire.
104
Poţi să citeşti toate cele 24 de ore, să te rogi neîncetat, să-ţi usuci trupul cu privegherea şi cu postul, dar dacă nu accepţi dificultăţile, nu numai că nu vei ajunge sfânt, dar nici om, vei ajunge un demon. „Răbdând L-am aşteptat pe Domnul”, zice Psalmistul (Ps. 39, 1). Răbdând (firtopivcov), cineva îl aşteaptă (jtQOOp8V8i) pe Domnul. Domnul merge la cel care rabdă, pentru că el este cel care îl aşteaptă şi îl cheamă pe Hristos.
Oamenii sceptici şi cu probleme, oamenii care suferă şi nu se liniştesc faţă de ceea ce se întâmplă în jurul lor, oamenii care se tem şi se frământă, îl vor izgoni pe Dumnezeu chiar dacă ar veni la ei de mii de ori, aşa cum au făcut gadarenii (cf. Lc. 8, 26-37), şi îi vor spune: „Pleacă, am problemele mele şi vreau să le rezolv.” Gadarenii aveau problema lor: nu ştiau ce să facă cu porcii care se înecaseră în mare şi, prin urmare, L-au alungat pe Hristos. Tot aşa îl alungăm şi noi pe Hristos cu toate aceste lucruri care ne chinuie.
Venind în legătură cu lumea, îl pierd pe Dumnezeu. Recent mi-am spus: chiar dacă se întâmplă aceasta, eu totuşi voi citi şi voi priveghea. Citesc şi mă bucur mai mult decât oricând de privegherile mele.
Bieţii mireni nu au nici cinci minute pentru ei înşişi. Dacă le găsesc, spun „slavă Ţie, Dumnezeule!” Noi, dacă mănăstirea ne trimite la vreo treabă în afara mănăstirii, ne simţim deranjaţi. Mirenii sunt obligaţi să trăiască de la crăpatul zorilor până noaptea târziu într-o lume adâncită
105
în păcat. Poate femeia să refuze să meargă la teatru dacă aşa vrea bărbatul ei? O va alunga. Poate bărbatul să nu meargă la dans dacă aşa vrea soţia lui? I-o va lua altul. Poate soţia să nu găzduiască nepoata soţului ei care a venit să-şi dea examenele sau care s-a îmbolnăvit şi trebuie să meargă la medic? Bieţii mireni! Casa lor se întoarce de fiecare dată pe dos. Şi totuşi, ei trăiesc şi împărăţesc şi iubesc lumea, care trăieşte în păcat.
Lumea cunoaşte că viaţa este o luptă. Călugărul se obişnuieşte mai întâi în viaţa confortabilă şi, după aceea, toate i se par dificile. Ia o soră care are o slujire liniştită şi pune-o la curăţat livada de măslini. Va fi terminată! în schimb, o femeie din lume poate să ostenească toată ziua la muncă, să primească doar 300 euro pe lună, care nu-i ajung nici măcar de o cafea pentru fiecare membru al familiei ei şi, totuşi, spune „slavă Ţie, Dumnezeule!”. Desigur, slujirile produc uneori o împrăştiere, dar dacă acceptăm această stare şi ne mulţumim cu ceea ce avem acum, fără să murmurăm dorind, chipurile, un lucru ceva mai desăvârşit -, atunci putem să citim şi să priveghem şi să fim bucuroase, iar privegherile noastre să fie o sărbătoare.
Într-adevăr, cine nu este mulţumit cu un posmag, nu se va sătura nici cu o pâine proaspătă. Iar cine îşi iubeşte posmagul, nu are nevoie de pâine proaspătă, pentru că o găseşte în posmagul lui. Este un adevăr faptul că începutul catastrofei este când nu suntem mulţumiţi cu ceea ce avem sau cu ceea ce ni se dă sau cu ceea ce ni se promite. Însă faptul de a fi mulţumiţi cu puţin ne face bogaţi şi stăpâni peste toate.
106
Gheronda, mi se întâmplă adeseori la priveghere să citesc şi să-mi vină rugăciunea pe buze, iar atunci nu mai înţeleg multe din cele pe care le citesc. Ce să fac când mi-am stabilit un anumit moment pentru citire, dar atunci eu vreau să continui cu rugăciunea? Dacă continui, cred că rareori îmi va mai rămâne timp şi pentru citire.
Cu ce problemă minunată se confruntă! Bine ar fi să avem cu toţii aceeaşi problemă şi să murim cu ea. Este una dintre cele mai frumoase dileme care pot intra într-un suflet şi arată o inimă smerită şi devotament.
Gheronda, este cu putinţă ca omul să spună rugăciunea ore în şir? Inima i se umple atât de mult de măreţia şi de slava lui Dumnezeu încât aproape că plesneşte. Pentru că slujirea mea oferă condiţii pentru rostirea rugăciunii, am încercat şi eu pentru puţin timp, dar simt că nu pot să o duc. Atunci îmi las mintea să se gândească la Maica Domnului, la îngeri, la sfinţi, la cer. Cuget la iconomia lui Dumnezeu. Fac bine?
Sigur că omul poate să spună rugăciunea multe ore. O poate spune ore în şir. Sunt sfinţi a căror minte a fost răpită pentru două, patru sau chiar şase zile.
întrebarea este puţin diferită, dar asemănătoare cu cea de dinainte. Această soră a avut experienţa rostirii rugăciunii timp de multe ore, a văzut că i se îndulceşte
107
inima, dar i-a venit o întrebare omenească: „Nu cumva este periculos? Nu cumva omul poate să înnebunească? Nu cumva e greşit? Poate rezista cineva la aceasta?”
Toate sunteţi încă nişte vlăstare fragede ca mlădiţele verzi ale viţei de vie pe care le îndoi puţin şi se rup. Aveţi o maturitate care este lauda şi podoaba voastră, dar încă sunteţi nişte vlăstare tinere. Vreţi o dovadă clară? Cât de greu colaboraţi între voi şi cât de uşor cădeţi în discuţii deşarte. Fără să vă daţi seama, îl puteţi răni pe celălalt sau să-l judecaţi, să-l înţepaţi sau să-i ţineţi predici. Cât de des, când se întâmplă ceva, vi se pare că celălalt e de vină. Dar, dacă te încredinţezi chiar şi o singură dată că celălalt a greşit într-o privinţă oarecare, trebuie să înţelegi de aici că încă eşti un om trupesc. Chiar şi când te deranjează anumite situaţii şi te răzvrăteşti – „of, focul ăsta; of, curentul; of, câinii care latră; of, mulţimea asta de vizitatori care a venit; of, bunica asta, care mi-a telefonat; of, Gherontisa asta, care nu m-a înţeles; of, slujirea asta sau sora asta care stă lângă mine şi tot face gălăgie de mă trezeşte” înseamnă că încă nu ai înţeles că toate iadurile sunt înlăuntrul tău şi că de acolo iese mucegaiul şi duhoarea, de acolo ies toate.
Omul care nu este pe deplin colaborant, aşa încât ceilalţi să-l iubească şi să-l ceară, încă nu şi-a început viaţa duhovnicească. La fel şi omul căruia îi scapă discuţii deşarte. De aceea începem privegherea cu studiul duhovnicesc. Mare importanţă o are şi postul. Chiar şi foamea, dacă vă permite sănătatea. Dar pentru asta e nevoie mai înainte de binecuvântare. Chiar dacă învii un mort, chiar dacă vorbeşti cu îngerii, minunea şi
108
vedenia fără binecuvântare sunt o anatemă şi un blestem pentru întreaga ta viaţă. Nu poate avea legătură cu Dumnezeu ceva care nu începe cu binecuvântare. Pe cât de măreaţă şi de duhovnicească pare această ispravă, pe atât este o groapă acoperită cu frunze frumoase, care te ademeneşte să te întinzi, dar în care vei cădea. „Groapă a săpat”, zice Psalmistul (Ps. 7, 15), dar nu duşmanii tăi vor cădea în ea, ci tu, care ţi-ai săpat-o singur.
Mai bine să păcătuieşti, aşa încât să existe nădejdea că te vei pocăi, decât să faci ceva bun şi frumos fără binecuvântare. Cu atât mai puţin să faci orice altceva fără binecuvântare. Orice virtute lucrată fără binecuvântare este murdărie şi duhoare, pentru că în ea se ascunde un cameleon viclean. Tot aşa sunt chiar şi rugăciunea şi metaniile şi asceza, şi răpirea de către îngeri sau de către Maica Domnului la cer, ca să-ţi arate toate frumuseţile raiului.
Prin urmare, începem privegherea cu binecuvântare. Postul are importanţă, dar rolul cel mai important îl joacă studiul nostru duhovnicesc, pentru că slăbiciunea noastră omenească primeşte puteri. Studiul duhovnicesc este ciomagul nostru. Ne luminează şi ne pregăteşte terenul, ca să dobândim înţelepciunea scoasă din trăirile Părinţilor Bisericii sau ale Sfinţilor Apostoli. Având înţelepciune, vom putea face faţă gândurilor şi ispitelor. Tot ce s-a scris de către Părinţii, cuvioşii sau sfinţii Bisericii noastre este insuflat de Dumnezeu. Din scrierile lor se răspândesc razele lui Dumnezeu. Evlavia este în primul rând o cunoaştere. Aşadar, dobândim această cunoaştere obiectivă, ajungem să fim învăţaţi de Părinţi şi de cuvioşi,
109
de către Biserica noastră, şi apoi devenim capabili să fim învăţaţi şi de Dumnezeu (cf. In. 6, 45).
După studiul duhovnicesc urmează rugăciunea. Citim ne rugăm, citim ne rugăm, aşa încât să nu obosim, ci să putem depăşi dificultăţile şi moţăiala. Când vom înainta, reducem studiul duhovnicesc şi ne rugăm continuu, fără întreruperi. De exemplu, priveghez şase ore. La început, citesc cinci ore şi mă rog o oră. Apoi citesc patru ore şi mă rog două ore. După aceea citesc trei ore şi mă rog trei ore. Apoi citesc două ore şi mă rog patru ore. Dacă mă rog 15 minute acum şi 15 după citire, le voi aduna şi fac împreună o jumătate de oră. Apoi o oră, două ore, trei ore de rugăciune fără pauză. Pot, cel mult, să schimb felul în care spun rugăciunea, în cazul în care mă ia somnul sau obosesc.
Adică uneori mă rog cu gura, alteori cu mintea, alteori cu şiragul de metanii, alteori cu ceasul, alteori aşezat, alteori în picioare. Dar mă străduiesc să existe o unitate cât mai mare cu putinţă în timp, aşa încât să pot depăşi clipele dificile care mi se par apăsătoare, când mă apucă melancolia sau depresia, o durere sau o strânsoare, când mi se pare că inima suferă sau că stomacul va suferi o hemoragie, că nu voi mai putea să merg şi la slujba de la biserică. Gândurile vin ca gloanţele: „Nu uita că doctorul ţi-a spus că tu nu ai rezistenţă şi putere.” în timpul rugăciunii, cele mai dificile clipe sunt cele de uscăciune şi de monotonie.
Putem împărţi studiul duhovnicesc şi rugăciunea în intervale de timp, dar cel mai bine este să înfruntăm tete-ă-tete dificultăţile. Imaginează-ţi că te deprinzi să
110
te rogi două ore, trei ore, patru ore. Cu trecerea anilor, încet-încet, se reduce studiul duhovnicesc şi sporeşte rugăciunea. Să ne învrednicească Domnul ca rugăciunea noastră să dureze toată noaptea, iar ziua să furăm puţin timp pentru studiul duhovnicesc. Nu uitaţi că studiul duhovnicesc este din lumea aceasta. Când vedem că avem înclinaţie spre studiu, mai ales spre un studiu divers, atunci ne asemănăm cu oamenii lumii, ne continuăm obiceiurile noastre lumeşti. Aşa cum citeai şi te bucurai pe când erai în lume membră în asociaţii, în grupuri de cateheză sau chiar şi soră începătoare, tot aşa continui să citeşti şi acum. Aceasta este o lucrare lumească. Studiul duhovnicesc nu este acelaşi lucru cu viaţa duhovnicească. Ajută să ajungi la viaţa duhovnicească, dar ceea ce alcătuieşte viaţa duhovnicească şi este instrumentul ei este rugăciunea.
Când noaptea noastră este împărţită între studiul duhovnicesc şi rugăciune, aşezăm studiul în timpul în care începe să ne ia somnul şi atunci când sunt cele mai dificile momente. Când suntem treji, ne rugăm. Asta doar în afara situaţiei în care hotărâm ca nişte lei să ne luptăm cu cel viclean zicând: „Te calc în picioare, demone, ce-mi vei face?”, şi spunem „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” întreaga noapte ca nişte luptători, uneori în picioare, alteori aşezaţi. În cinci-zece zile sau în scurt timp veţi vedea că somnul este o minciună, o înşelare. Somnul ne înşală, spunându-ne că ar fi ceva necesar.
Trupul nostru este ca un câine pe care îl înveţi să latre şi să nu muşte. Trupul este cel mai bun şi cel mai supus rob al nostru, pentru că se obişnuieşte cu
111
stăpânul lui duhul şi i se supune. Dar trebuie să nu te laşi strâmtorat şi să nu te nelinişteşti, să nu te crispezi şi să nu te răneşti sufleteşte, să nu fii sensibil şi să nu te frămânţi, să nu măsori cât timp ai moţăit şi cât timp nu ai moţăit, nici să te intereseze cât timp a trecut, pentru că toate acestea ascund egoul care le strică pe toate. Egoul este ca şi cum ai arunca o picătură de otravă în mâncare şi o netrebniceşte. Tot aşa şi egoul netrebniceşte întreaga noapte.
Prin urmare, începem să sporim durata rugăciunii, pentru că ea este osteneala fundamentală a nopţii. Când lucrăm este iarăşi un bun prilej să ne rugăm. De ce să nu străbatem timpul în care lucrăm doar cu un picior şi să nu le folosim pe amândouă, adică şi duhul nostru şi mâinile noastre? Duhul să se roage, iar mâinile să lucreze. Să nu credeţi că rugăciunea poate fi înlocuită de ceva. Dar dacă obosim şi vrem puţină destindere sau vrem puţin să ne îndulcim, atunci putem să ne rugăm Maicii Domnului, îngerilor şi sfinţilor, să medităm la iconomia lui Dumnezeu, la faptul că Hristos s-a răstignit pentru mine şi că îmi ridică păcatele, deşi eu încă sunt păcătoasă, că a înviat şi că mă va lua cu El. Sau putem să ne rugăm aşa: „Hristoase, ajută-i pe bolnavi, pe suferinzi, pe cei întristaţi.” Toate acestea sunt o odihnă minunată, o plimbare, dar plimbările ne aruncă în melancolie, în timp ce rugăciunea lui Iisus este lupta cea mai dură pe care o putem face.
Criteriul adevăratei privegheri este desfătarea pe care o trăieşte în adâncul său sufletul, este dulceaţa, simţirea lui Dumnezeu şi, în general, rodirea. Dar în aceeaşi
112
măsură are importanţă şi putinţa călătoriei duhovniceşti a sufletului împreună cu obştea. Roadele noastre se vădesc în legăturile cu oamenii. Este cu putinţă ca o soră să se ataşeze de ceva care o odihneşte sau să neglijeze făgăduinţele ei faţă de trupul obştii sau, din cauza oboselii, să se îndepărteze de celălalte surori, să se enerveze, să ajungă iritabilă şi neputincioasă. Dacă nu se odihneşte, nimeni nu rezistă mult în legăturile cu oamenii, pentru că toţi oamenii ne rănesc şi ne refuză. toţi oamenii sunt nişte diamante care ne pun la încercare caracterul. Trebuie să reuşim în legăturile noastre cu Dumnezeu, adică în durerea izbânzilor noastre, şi în legăturile noastre cu oamenii, adică în viaţa noastră de obşte.
Când analizăm înaintea lui Gheronda roadele noastre şi starea noastră înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, vedem dacă avem nevoie de o sporire a ostenelilor sau de o scădere a lor. Firesc este să începem de la puţin şi să înaintăm spre mai mult şi tot mai mult. Criteriul pentru aceasta este în mod fundamental legătura noastră cu oamenii. Temelia şi criteriul sunt întotdeauna aproapele2. Un alt semn sunt bucuria şi desfătarea pe care le avem la priveghere. Prin bucurie şi desfătare ne rânduim pe noi înşine într-o anumită treaptă, iar Gheronda hotărăşte dacă vom face mai multă sau mai puţină asceză. Trebuie să existe autenticitate. De
2 Pateric, Avva Ioan cel Pitic 39, PG 65, 215A. În româneşte, Pateric, Ed. a 4-a, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 110 sau Patericul Mare XVII, 16, trad, de Pr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2016, p. 800.
113
asemenea, mai au importanţă cunoştinţa şi experienţa noastră. Adică de ce fac asceză? De ce vreau mai mult? De ce vreau să priveghez? De ce vreau să mănânc mai mult sau mai puţin? Toate acestea au o mare importanţă. A face un lucru sau altul ţine de mulţi factori, care pretind discernământ. Dacă cineva nu este atent, va naufragia în jurul credinţei şi în jurul vieţii. Desigur, nu pentru noi trebuie să căutăm multa osteneală şi o asceză mai aspră, ci pentru Dumnezeu, pentru voia Lui.
Datorită culesului de măsline am fost silită să-mi schimb programul. Seara mă culc la ora unu şi mă trezesc la şapte3. Important este că pot să-mi continui privegherea şi, mai ales, metaniile. Văd că mă ajută mult. Astfel, privegherea mea a ajuns mult mai plăcută şi mai iubită. Metaniile îmi uşurează trupul, rugăciunea dă aripi duhului, iar studiul duhovnicesc îmi îndulceşte inima. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul Lui şi dumneavoastră pentru neîncetata mea înfăţişare înaintea Domnului.
Se poate ca cineva să nu-şi schimbe programul, dar, din cauza caracterului său sau a muncii, să trebuiască să-l schimbe. Muncile de obşte ne sunt de folos atunci când există echilibru între muncă şi rugăciune. Sora aceasta a unit în privegherea ei metaniile, care uşurează trupul, cu rugăciunea, care dă aripi duhului, şi cu
3 Potrivit orei bizantine, acestea corespund orelor 19, respectiv 1,00.
114
studiul duhovnicesc, care îndulceşte inima. A adunat la un loc trei lucruri foarte importante.
Când oamenii se gândesc la priveghere li se pare că este o povară şi o nenorocire. Pustnicii privegheau câte cincisprezece ore pe noapte, nu aveau slujbe, aveau numai rugăciunea lui Iisus. Când cineva lucrează împreună cu Dumnezeu, simte că acele ore trec repede. Văd asta şi la voi. Vă bucuraţi de noapte şi lucrul acesta mă aduce la voi. Oricât v-aş iubi, n-aş putea fi atât de aproape de voi dacă n-aţi fi femei cu cuget bărbătesc, adevărate monahii care priveghează. Dumnezeu înţelege privegherea. Vedeţi în ce măsură poate fi încadrată şi munca în viaţa voastră duhovnicească şi să o ajute. Când cineva reuşeşte să aibă o priveghere plăcută şi iubită, poate să spună că toate îi merg foarte bine. Chiar dacă are patimi şi neputinţe, durere şi bucurie, toate îşi ocupă locul lor, pentru că privegherea este ca un salon foarte frumos într-un vehicul de transport. intri în vehicul tren, avion şi el porneşte, merge şi, dintr-odată, fără să-ţi dai seama, te găseşti acolo unde ai vrut să mergi. Durerea, dificultatea, problema apar întotdeauna la început. „Dar eu moţăi, obosesc”, s-ar putea să spună cineva. Oricât ai moţăi, oricât ai obosi, oricât te-ar durea, acestea sunt treaba lui Dumnezeu, Dumnezeu le vede. Când va veni timpul, El le va rândui pe toate.
Gheronda, v-am mai scris şi în altă scrisoare că acum încep să trăiesc mănăstirea.
115
Aşa cum adeseori apostolii spuneau că acum începem să credem (cf. In. 16, 30-31)4, tot aşa şi noi spunem că acum începem să trăim mănăstirea. Este foarte frumos când, după trei-patru sau şapte ani, zice că acum începe să trăiască mănăstirea. Aceasta nu înseamnă că până acum nu a trăit-o, ci că acum o trăieşte mult mai diferit, cu atâta suflare a Duhului şi bucurie, ca şi cum ar începe în acea clipă viaţa sa monahală. „Mai bine mai târziu decât niciodată.”
Oriunde m-aş afla, sunt cuprinsă de nedumerire şi de uimire, neputându-mi tâlcui viaţa noastră. Să încep de la privegherile de noapte? Nu-mi amintesc să fi simţit momente mai dulci vreodată şi nici nu cred să existe. Simţi că tot cerul coboară acolo unde priveghezi tu. Sufletul ţi se umple de o linişte de nespus. Dar aceste ceasuri nu sunt întotdeauna dulci şi frumoase, uneori sunt şi dureroase. Cred că sunt momentele în care omul se confruntă mai direct cu sine însuşi şi vede adâncul găunoşeniei sale şi îl apucă ameţeala. Vede că este un vas de lut care capătă valoare când îl umple Dumnezeu.
Minunată această scrisoare! Cântă bucuria şi fericirea din timpul nopţii. Trăieşte noaptea frumos şi neîmprăştiat. În acelaşi timp, a surprins şi un mare adevăr: că nopţile sunt şi dureroase, de exemplu când moţăi sau ai dureri, când vezi că încă mai ai nevoie să lupţi. Dar
4 Citat după ediţia critică Nestle-Aland, diferită de textul bizantin, mult mai tardiv şi armonizat prin intervenţia copiştilor.
116
mai ales atunci te apucă ameţeala, când observi abisul găunoşeniei tale.
Acesta este un element al luptei noastre despre care trebuie să vorbim de multe ori. În viaţa liniştită şi în privegherea de noapte te întâlneşti cu adevăratul tău sine. Îl cauţi pe Dumnezeu, dar în Dumnezeu îţi întâlneşti şi sinele. De cele mai multe ori, când facem cercetarea sinelui nostru ce am făcut, ce am greşit, ce trebuia să fac şi nu am făcut nu iese nimic. Dar la privegherea ta nu trebuie să cocoloşeşti aşa ceva. La priveghere lupţi. Lupţi cu somnul pentru Dumnezeu. Lupţi, pentru Dumnezeu, cu trupul care a obosit. Lupţi, pentru Dumnezeu, cu genunchii care te dor. Lupţi, pentru Dumnezeu, cu foamea şi cu stomacul care a început să te doară. Lupţi mai ales la orele de la miezul nopţii în care te apucă moţăiala şi ochii ţi se închid. Pe altul îl apucă moţăiala la ora trei sau la patru, pe altul la şase sau la şapte, în funcţie de ora la care şi-a început privegherea. Acele momente sunt înfricoşătoare, dar le depăşeşti şi pe acestea. Toate le faci pentru Dumnezeu.
Pentru că la privegherea noastră trăim ceva din razele frumuseţii sfinţeniei şi slavei lui Dumnezeu, ne descoperim găunoşenia proprie. Aici este marea problemă: oare vom recunoaşte că suntem atât de găunoşi şi de păcătoşi, sau asta ne va costa şi vom vrea să ne sprijinim pe ceva? Când suntem în primejdie să cădem, ne prindem de ceva. Vom căuta şi noi vreo proptea pentru ca omul nostru vechi să stea în picioare? Aceste momente critice reprezintă o cotitură în viaţa noastră.
117
Sora noastră vorbeşte foarte frumos despre clipele dureroase în care îşi descoperă abisul găunoşeniei ei şi nu suportă să-şi vadă sinele atât de gol. Dar când stăruie, depăşeşte această egopatie a ei şi înţelege că valoarea şi sfinţenia ei, nădejdea şi darul ei către Dumnezeu sunt un nimic. Mai mult decât nimic nu poate primi. Dar vasul ei capătă valoare numai când se umple de Dumnezeu. Minunată această însemnare! Spuneţi-mi: nu e oare normal ca cineva să se bucure în preajma voastră când citeşte astfel de scrisori?
Gheronda, vreau să vă întreb ceva. La priveghere şi în postire este Dumnezeu? Pot să vă spun că nu este. Este în trăirea puternică a lepădării de sine, în trăirea negrăitei libertăţi lăuntrice a inimii faţă de toate.
întrebarea ei exprimă o anumită frământare, aşa că acum intrăm în problemele vieţii monahale. Mirenii spun că monahismul este greu. Se spune că un întemniţat a văzut nişte oameni că vin să-l viziteze. În acel moment ploua, iar el se mira: „Cum trăiesc oamenii! Cum pot umbla prin ploaie?” Tot aşa şi mirenii spun că monahismul este greu. Nu există naivitate mai mare decât aceasta, pentru că viaţa monahală este o viaţă frumoasă, de odihnă, un sabat veşnic. Este veşnicul sabat, odihna veşnică şi pregustarea tuturor bunătăţilor viitoare.
Are viaţa monahală probleme? Haideţi să vedem una dintre problemele ei şi dacă o au şi mirenii.
118
Se vede că sora aceasta a luptat şi nu L-a găsit pe Dumnezeu în priveghere şi în postire. Postul exprimă dorinţa după Dumnezeu şi pândirea lui Dumnezeu, adică aşteptarea lui Dumnezeu. Privegherea este locul potrivit şi pentru noi, şi pentru Dumnezeu, ca să ne putem întâlni. Viaţa monahală este numită vieţuire îngerească, e ca un ochi care priveşte tot timpul. Prin urmare, unde şi cum poate cineva fi un înger dacă nu la priveghere? Acolo se vede adevăratul monah, mai cu seamă noaptea, dar şi în timpul zilei. De aceea Părinţii se îngrijeau să lucreze ziua, iar noaptea să ostenească în priveghere.
Dumnezeu, spune sora, nu este în priveghere, nici în postire. Cu siguranţă că este acolo, dar ea exprimă un gând foarte frumos: „Este în trăirea puternică a lepădării de sine.” Dacă a rămas ceva înlăuntrul nostru, chiar şi cel mai mic lucru de care nu ne-am lepădat, nu-L vom putea găsi pe Dumnezeu. Trăirea puternică a lepădării de sine şi a libertăţii negrăite faţă de toate ni-L dă pe Dumnezeu. Desigur că nu există libertate fără post, rugăciune şi priveghere. Dar şi această trăire a lepădării şi a libertăţii sunt o premisă pentru Dumnezeu, pentru că dacă cineva nu vrea să se elibereze de toate patimile lui, atunci privegherea şi postul lui nu sunt expresia pândirii lui Dumnezeu, ci a ceea ce el pofteşte.
Să presupunem că mă rog, citesc şi priveghez. Dacă inima şi mintea, pofta şi trăirea mea mi s-au oprit la ceva, atunci eu mă învârt în jurul acelui lucru. Din acea clipă soarta mea şi sfârşitul meu sunt necazul şi durerea, tristeţea şi capul plecat, inima îndurerată şi sufletul sfâşiat, trupul încovoiat şi o existenţă
119
năpăstuită. Din acea clipă încep marile filozofii, teorii şi hotărâri: să părăsesc lumea, să plec într-o peşteră sau să fac misiune. Căutăm alte idealuri sau izvoare ca să acoperim golul şi lipsa de har a sufletului nostru. Dar când nu avem ceva de care să ne sprijinim, atunci antenele noastre se îndreaptă liber şi se sprijină în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu umple totul. Dar totul se pierde din ochii noştri atunci când există şi cel mai mic lucru care ne acaparează interesul.
Alt exemplu. Să presupunem că alaltăieri am căutat-o pe Gherontisa, iar Gherontisa încă nu m-a chemat, deşi eu sunt de părere că ar fi trebuit să mă vadă. De alaltăieri şi până când mă va vedea nu poate fi vorba să-mi găsesc liniştea. Dar când nu există părerea că Gherontisa trebuie să mă vadă, atunci antena mea va ajunge la Dumnezeu şi, acolo, reflectarea ei va întâlni persoana Gherontisei. Atunci, în loc să o aştept de alaltăieri pe Gherontisa, ea, în acea strălucire comună, poate că va fi insuflată să plece din chilia ei şi va veni singură să mă întâlnească! Astfel, toate se întâlnesc în Hristos. Aşadar, are dreptate când spune că adevăratul Dumnezeu se găseşte în trăirea libertăţii inimii faţă de toate, care se trăieşte ca o înfricoşătoare lepădare de propria existenţă.
Gheronda, acum mi-am dat seama de imaturitatea sufletului meu în ceea ce priveşte rugăciunea. La munca de obşte, m-am încredinţat că nu-mi pot ţine mintea la rugăciune.
120
Sora s-a dus la munca de obşte şi acolo şi-a amintit că trebuie să spună rugăciunea lui Iisus. A început să spună „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” şi voia să-şi ţină mintea la rugăciune. Dar a înţeles că nu putea să aibă o stare de rugăciune. Dacă nu semeni, cum vei secera (cf. Gal. 6, 7)? Dacă nu ai câştigat rugăciunea, cum vrei acum ca mintea ta să urmărească cuvintele rugăciunii? Ca să-ţi ţii mintea la rugăciune, ca să reuşeşti ceva, mai ales la muncile în comun, unde sunt mulţi alţii, trebuie să fi lucrat asupra inimii tale. Trebuie să fi lucrat la tăierea voii şi a părerilor tale. Altfel, toate acestea sunt un vuiet, iar mintea ta va merge acolo, iar tu vei crede că te rogi. Şi, aşa cum se întâmplă de obicei, surorii i s-a părut că erau de vină munca în comun, gălăgia, oboseala şi discuţiile.
Cu siguranţă, e foarte urât dacă la o muncă de obşte nu există rânduială. De aceea numim întotdeauna pe cineva care răspunde de acea activitate. Când mi se cere binecuvântarea pentru o muncă în comun, o dau întotdeauna, păstrând un echilibru între zile şi durata muncii. Dar întreb cine va fi sora care răspunde de acea muncă, pentru a putea să ţin în frâu gurile surorilor, supunerea şi toate celălalte aspecte. Dacă nu există o responsabilă, fiecare o va apuca pe drumul ei.
Nu e însă cu putinţă să învăţăm rugăciunea la munca în comun, la biserică sau când conducem maşina, pentru că vom face accident. Nici când pictăm icoane sau când facem vreo altă slujire. Rugăciunea se învaţă mergând cu amândouă picioarele. Un picior este strădania de a spune rugăciunea şi de a o învăţa, adică să
121
îmi echilibrez mintea într-un anumit interval de timp, pe care de obicei îl numim canon. Canonul constă din studiul duhovnicesc şi din alte fapte introductive, pedagogice şi povăţuitoare spre rugăciune, precum şi din miezul privegherii, rugăciunea. Când citesc, nu o fac ca să învăţ sau ca să mă folosesc, ca să trag concluzii sau pentru că trebuie să citesc. Citesc pentru că studiul duhovnicesc îmi va deschide orizontul rugăciunii.
În restul timpului zilei, mă silesc să spun liber rugăciunea cu bucurie şi liniştit, fără ca celălalt să-şi dea seama ce fac. Acesta este cel de-al doilea picior. Când merg sau lucrez, când discut sau mă pregătesc de culcare, oricând îmi amintesc, spun rugăciunea. În continuare, învăţ să îmi aduc aminte tot timpul de rugăciune. Rugăciunea devine o lucrare a fiinţei mele lăuntrice, însăşi mintea mea se roagă, însăşi inima bate în ritmul rugăciunii. Prin urmare, rugăciunea devine obişnuinţă şi o fac şi la biserică, şi la muncile în comun, oriunde.
Nu pot să învăţ rugăciunea la biserică, nici la munca în comun sau la slujiri sau în altă parte, pentru că aceasta ne deprimă şi ne dezamăgeşte, ne încurcă. Întotdeauna premerge scopul fiecărui moment. Când sunt la slujbă, sunt atent la slujbă. Când merg la cules de măsline, scopul este să adun cât mai multe măsline pot. Nu te duci acolo să spui rugăciunea, nici ca să înveţi să o spui. Dar dacă ai învăţat să o spui sau dacă te-ai străduit şi, în acelaşi timp, aduni repede şi măsline, atunci vei putea să faci şi rugăciunea. Dar când nu aduni repede măslinele, înseamnă că eşti un om leneş şi, atunci, îţi este de folos să nu zici deloc rugăciunea, pentru că la munca în
122
comun rugăciunea o să-ţi producă un rău şi mai mare decât faptul de a nu o rosti.
Prin urmare, sora a înţeles că este imatură în privinţa rugăciunii. Mintea ei a surprins un adevăr, pe care bine ar fi să o învrednicească Dumnezeu să îl valorifice.
Iar sora continuă: „După toate trăirile mele, am ajuns la concluzia că rugăciunea lui Iisus nu este o urmărire a unui scop.”
Rugăciunea lui Iisus este un scop, trebuie să o vânezi. Vei prinde iepurele dacă nu îl vânezi? Vei vârî numele lui Hristos în inima ta dacă nu îl vânezi? Sora nu vrea să spună aşa ceva, ci că rugăciunea nu este un scop în sine. Rugăciunea nu este nici asceză, este o stare, un loc larg la care duc asceza şi urmărirea scopului. Este urmărirea unui scop în sensul că trebuie să-mi bag bine în cap faptul că acesta este scopul meu. Iar asceza constă în diferitele modalităţi pe care le folosesc ca să pot ajunge la cea mai curată rugăciune cu putinţă, care devine o stare. Omul poate să ajungă la măsura de a se ruga zi şi noapte fără să-şi dea seama de aceasta.
Prin urmare, când vreţi să vă rugaţi la anumite ore peste care se întâmplă să se suprapună vreo muncă sau vreo slujbă la biserică, să ştiţi că sunteţi în afara adevăratei căi a unui monah care se roagă. Lucrarea rugăciunii lui Iisus se săvârşeşte noaptea, iar deprinderea cu ea se dobândeşte ziua, în timpul diferitelor noastre ascultări, dacă, bineînţeles, suntem dispuşi să ne lepădăm de noi înşine.
Când cineva învaţă să se roage, această lucrare lăuntrică nu îl împrăştie, iar atunci continuă în mod firesc şi la muncă, şi atunci avem o slujire foarte frumoasă şi
123
desăvârşită. Este un lucru foarte frumos ca cineva să înveţe să unească rugăciunea lui Iisus cu munca. Când lucraţi, nu vă este de niciun folos să vă înţepaţi una pe alta, să faceţi glume, să spuneţi bancuri. Nu vă este de niciun folos să vă petreceţi timpul în chip mincinos. Astfel, rugăciunea voastră este împiedicată şi îi împiedicaţi şi pe alţii de la rugăciune.
În aspiraţia noastră după rugăciunea lui Iisus trebuie să fim atenţi şi la aceasta: nu învăţăm rugăciunea zdrobindu-ne sufletul şi spunându-ne: „O să stai aici şi vei zice Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” întristarea şi strâmtorarea sinelui nostru duc la refuzul rugăciunii. toţi cei care se apasă pe ei înşişi, toţi cei care sunt pretenţioşi sau vor o singurătate deplină, toţi cei care refuză munca pentru că îi împrăştie sau pentru că ceilalţi şi condiţiile sunt de vină, toţi aceştia de obicei ajung în viaţă nişte epave.
Rugăciunea este lucrarea noastră fundamentală. Este dăruită de Dumnezeu când noi ne lepădăm sinele şi ne lăsăm în voia lucrurilor aşa cum se petrec: când avem muncă în comun, atunci iau parte la munca în comun, când e slujbă la biserică, merg la biserică. Cu cât introducem logica, cu atât ne încurcăm. Cu cât refuzăm ceva de care ne lovim, cu atât se înrăutăţeşte şi rugăciunea noastră. De exemplu, mă doare inima şi mă întristez. Mă întreb ce-oi fi având şi mă grăbesc să merg la doctor. Din acel moment, rugăciunea se opreşte. Sau dau de o greutate; vreau să merg, de exemplu, la atelierul de lumânări, unde am slujirea, şi se strică maşinăria de făcut lumânări. Trebuie să chem mecanicul.
124
Mecanicul lipseşte. Alergăm la sora care-i responsabilă, dar ea este cu zidarii şi nu poate veni. Se produce o răzvrătire lăuntrică. Ce arată aceasta? Că între noi nu există Hristos, că nu există posibilitatea să înaintăm la ceva mai duhovnicesc, pentru că am refuzat ceea ce s-a întâmplat, adică stricarea maşinăriei.
Când refuzăm boala, părerea celuilalt, ceea ce ni se rânduieşte să facem sau orice altceva, acest refuz ne ajută să înţelegem prin experienţă cuvântul „căile Mele nu sunt precum căile voastre” (Is. 55, 8), să înţelegem că drumul nostru se desparte de drumul lui Dumnezeu. Altfel vorbeşte Dumnezeu, altfel noi. Când vedem că ne întristăm şi suntem dezamăgiţi, că suntem strâmtoraţi lăuntric şi că ceva ne costă, când sunt de vină ceilalţi sau lucrurile şi situaţiile, când nu suntem bucuroşi şi plini de pace, atunci să vă amintiţi că drumul nostru nu este calea Domnului. Calea Domnului nu poate fi alta decât bucuria.
Gheronda, îmi place foarte mult această perioadă în care adunăm măslinele. Mă simtfoarte bine. Mi se umplu plămânii de oxigen. Vrei, nu vrei, gura sau mintea spun rugăciunea. Nu ai gânduri, le ia pe toate vântul puternic. Mi separe că, de data aceasta, stiloul meu este neputincios să vă prezinte cu precizie ceea ce simt după munca în comun. Dar mi-aţi spus că dumneavoastră mă înţelegeţi şi dacă sunteţi departe. Prin urmare, înţelegeţi şi restul, în seara aceasta sunt foarte bucuroasă, poate pentru că mai înainte am avut câteva dificultăţi şi le vedeam pe
125
toate anapoda. De obicei, după câte o dificultate, primesc putere şi bucurie, devin un alt om.
Această scrisoare este insuflată de ogoare, de locul unde omul păşeşte şi ştie că pământul acela primeşte ploaia lui Dumnezeu, aşa cum primeşte şi seceta, şi nu face nimic altceva decât să se pună la dispoziţia paşilor omului care îl închipuie pe Dumnezeu.
„Mă simt foarte bine. Mi se umplu plămânii de oxigen.” Cine se poate îndoi că aceasta este cea mai firească şi mai sănătoasă viaţă!? Când faci munci agricole sau cu animalele, nu faci voia ta. Cultivi ogorul sau creşti animalele potrivit cu un anumit program. Faci şi tu ceea ce au făcut cei care ţi l-au predat. Nu trebuie să îţi vâri sinele tău, să te amesteci. Prin urmare, rugăciunea lui Iisus pe care ai spus-o înainte de a merge la câmp continuă să se spună şi acum. Nu te încurci. În plus, simţi că acolo vântul puternic mătură gândurile şi ele pleacă. Într-adevăr, oamenii care duc o viaţă firească au mai puţine gânduri. Cu cât mai complicată este munca noastră, cu atât mai multe gânduri avem.
Şi sora continuă:
„Am citit că un monah, când vedea că vine fiara, adică gândul, se urca în copac ca să scape, adică spunea rugăciunea lui Iisus. Am neîncetat această imagine în mintea mea. Când cobor din copac şi văd că vine un gând rău, îmi spun: Urcă-te repede în copac, şi reîncep rugăciunea. Am înţeles că Satana face cele mai multe rele
126
aducându-le mai întâi în minte ca un gând, iar apoi, văzând reacţia noastră, acţionează ca atare. ”
Sora aceasta descrie o imagine minunată. Aşa sunt şi privegherea şi rugăciunea lui Iisus. Cât despre gândul fiară, face foarte bine că zice rugăciunea. Gândul însă cu siguranţă că nu va pleca dacă îi dăm importanţă şi dacă ne temem de el, dacă ne apucă angoasa sau strâmtorarea, pentru că acestea arată slavă deşartă. Câtă vreme recunoaştem că suntem pierduţi şi lipsiţi de minte şi că suntem vrednici să ne vină numai gânduri nebuneşti şi păcătoase, atunci nu le băgăm în seamă şi ele pleacă. Dar şi felul în care sora înfruntă gândul este foarte frumos.
Eu mă bucur să vă văd urcându-vă în copacul privegherii şi al rugăciunii lui Iisus. Aşa cum un act al mănăstirii lipsit de semnătura şi parafa Gherontisei este nul şi oamenii vor râde de mănăstirea care l-a trimis, dar îndată ce ea îşi pune semnătura şi parafa actul devine valabil, tot aşa şi toate lucrările noastre au nevoie de o semnătură şi de o parafă care sunt noaptea, privegherea şi rugăciunea lui Iisus. În acest fel, toate sunt puse înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu devine comeseanul nostru şi purtătorul nostru de grijă, devine întru totul al nostru. Copacul nostru, refugiul nostru, apropierea noastră de cer sunt această aşezare duhovnicească a noastră înaintea lui Dumnezeu. Poate mănăstirea voastră să împlinească această apostolie? Suferiţi dureri, zbateţi-vă, luptaţi-vă cu Satana, cu patimile, cu egoismul, cu ce vreţi; să fiţi sigure că veţi învinge! Iar
127
mănăstirea voastră va deveni cea mai mare mamă, nu pentru că va primi străini, ci pentru că va naşte sfinţi. Bine ar fi să poată scoate astfel de sfinţi!
Pregătirea prin cele patruzeci de zile de post pentru întâmpinarea Cuvântului întrupat nu are alt rost decât să ne facă să înaintăm şi să ne exersăm mai mult în priveghere şi rugăciune. Dar oare nu există şi neputinţe? Sigur că există. Se poate ca cineva să progreseze la muncă, dar nu şi în rugăciune. Cu toate acestea, începeţi să încercaţi să vă rugaţi încet-încet. Un prunc nu ştie să se urce în copac. Se urcă pe bordură, apoi pe prima treaptă, apoi pe a doua treaptă, apoi pe a treia şi, în cele din urmă se urcă în copac. Acelaşi lucru îl putem face şi noi în viaţa noastră duhovnicească. În orice caz, eu asta aştept de la voi. Nu v-aş simţi copiii mei dacă nu aţi avea aceste trăiri. Acestea sunt cele care mă aduc la voi şi mă înrobesc. Pe celelalte le consider mofturi femeieşti.
În orice caz, cu cât mai greu, mai încet şi mai dureros se înalţă cineva la o stare duhovnicească, cu atât mai greu o pierde. Cu cât mai uşor o câştigă, cu atât mai uşor o pierde. De aceea, să iubim osteneala şi timpul, să nu spunem „ce am făcut atâţia ani?” Mai bine lasă-l pe Dumnezeu să-ţi dea El starea duhovnicească. Este mai sigur să treacă timpul şi să te maturizezi prin diferitele cercetări dumnezeieşti şi prin necazuri. Atunci starea duhovnicească pe care ţi-o va dărui Dumnezeu va fi unită cu existenţa ta.
Aşa cum soldaţii care s-au obişnuit să stea în ploaie, în grindină, în umezeală şi în uscăciune sunt de folos, în timp ce un om obişnuit cu confortul e netrebnic
128
pentru orice, tot aşa trebuie şi noi să ne deprindem şi cu prezenţa caldă a lui Dumnezeu şi cu absenţa Lui, şi cu bucuriile, şi cu durerile, şi cu iluminările, şi cu întunecimile. Dumnezeu ne smereşte în diferite feluri. Ne întoarce viaţa pe dos, ca ea să devină autentică şi să nu ne mai mire nimic. Cel fără experienţă se întreabă tot timpul: „Gheronda, de ce s-a întâmplat aceasta? De ce cealaltă?” Ceea ce înseamnă că încă este un prunc. Luptătorul însă înaintează, nu-l interesează nimic, nu urmăreşte timpurile, vremurile şi semnele de care vorbeşte Noul Legământ (cf. Lc. 17, 20). Îl lasă pe Dumnezeu să îşi scrie istoria.
Gheronda, la priveghere fac rugăciunea lui Iisus cu şiragul de metanii o oră şi văd că uneori am poftă de rugăciune, iar alteori sunt împovărată.
Acest lucru este firesc. Uneori suntem împovăraţi, alteori nu ne va plăcea rugăciunea, alteori suntem ameţiţi sau ne va durea inima, alteori şiragul de metanii ni se va părea plictisitor sau ne va aduce întuneric, alteori ne va cuprinde melancolia sau plictisul, iar alteori ne va da nădejdi.
Dar nu mă opresc. În acel moment, toate câte mă preocupă în timpul zilei îmi trec prin minte ca un film.
Şi lucrul acesta este corect. Cum le rezolvăm noi pe toate atunci când ne facem lucrul nostru! Dacă vrem
129
să avem o noapte frumoasă, atunci în timpul zilei nu trebuie să ne preocupe nimic şi să facem ceea ce spune celălalt. Dacă îţi va spune: „Să dărâmăm zidul acesta?” Tu să-i răspunzi: „Binecuvintează, sunt de acord.” „Să-l construim?” „Da, binecuvintează!” Dacă ai vreun gând, spune-i Gherontisei: „Să-mi spun gândul, Gherontisa, şi după aceea să-l dărâmăm? La aceasta mă gândesc. Să vă ajut acum la dărâmarea zidului?” Tot ce dărâmi se construieşte iarăşi, dar dacă-L pierzi pe Hristos nu ştiu dacă îl vei mai găsi, pentru că există un hotar, anume „până când putem spune astăzi” (Evr. 3, 13).
Duhul Sfânt nu ne ajută întotdeauna. Ne ajută astăzi. Pentru mâine sau poimâine se poate să ne încredinţeze Gheronda. De aceea, astăzi trebuie să lupt, astăzi să mă pocăiesc, astăzi să plâng, astăzi să-L slăvesc pe Dumnezeu, astăzi să mă smeresc, astăzi să mă închin, astăzi să le fac pe toate. Dar să fiu atent să nu mă preocupe nimic în timpul zilei. Voi fi credincioasă până la moarte (cf. Apoc. 2, 10) la slujirea mea, credincioasă până la ultimul amănunt în poruncile pe care mi le vor da, dar fără ca inima mea să se frământe. Voi face aceasta pentru Hristos, şi nu pentru că mi se potriveşte.
încerc să-mi concentrez mintea, dar încă sunt foarte mică pentru a reuşi aşa ceva.
Niciuna dintre voi nu este mică pentru a reuşi acest lucru. Chiar şi un copil de trei ani poate să-şi adune mintea. Răul de care suferim noi, oamenii de astăzi, este că nu credem în adunarea minţii, credem în
130
gândurile noastre şi, de aceea, nu ne putem aduna mintea. Adunarea minţii este o asceză foarte uşoară. Marele Vasile spune să primim la mănăstire copii începând de la vârsta de trei ani şi de la acea vârstă să-i învăţăm adunarea minţii şi închiderea gurii5.
Nu reuşesc întotdeauna să-mi ţin mintea curată la rugăciune.
E normal. Nu putem să pretindem de la o soră începătoare sau de la o monahie să aibă întotdeauna mintea curată. Există neputinţe şi egoismul care ne vor vâna până când vom intra în rai şi uşa se va închide în spatele nostru. Dacă îngerul nu apucă să închidă uşa după noi, s-ar putea să ieşim din rai. Atât de egoişti suntem noi oamenii. Dar pentru că există neputinţe şi patimi, egoism şi Satana, lumea şi cugetul trupesc, care ne stăpâneşte şi care este un etern duşman viclean, nu e cu putinţă ca mintea unei surori începătoare să fie întotdeauna curată.
Desigur, omul lui Dumnezeu trebuie să urmărească deplina curăţie a minţii, dar faptul că mintea nu e întotdeauna curată nu reprezintă o problemă. Ar fi fost o problemă dacă sora credea că va putea atât de repede să dobândească o inimă şi o minte curate. Curăţia are nevoie
5 Sfântul VASILE CEL MARE, Regulile mari 15, PG 31, 952B, 953D-956AB. În româneşte în Sfântul VASILE CEL MARE, Scrieri, partea a II-a, (PSB 18), traducere, introducere, indici şi note de Prof. Iorgu D. Ivan, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, pp. 244-246.
131
de o mare luptă, şi nici atunci nu e sigur că o câştigăm! De obicei, egoul, gândirea şi ideile noastre ne netrebnicesc lupta. Deplina curăţie o vom avea în cealaltă viaţă. Acum e nevoie să lucrăm pentru Hristos şi să nu ne intereseze nimic. Chiar şi în noroi dacă am fi, să spunem aşa cum spunea cineva: „Chiar şi în iad dacă aş fi, Hristoase, tot Te voi iubi.”6 Să trăim în iadul patimilor şi al păcatelor noastre, al problemelor şi al durerilor noastre trupeşti, sufleteşti şi duhovniceşti, dar să fim împreună cu Hristos.
Când spun rugăciunea şi mă opresc puţin, simt ca şi cum s-ar fi stins dintr-odată lumina şi s-a făcut întuneric.
Cine poate să spună că sufletul lui nu este întuneric atunci când rugăciunea lui Iisus nu îi luminează fiinţa şi nu o ţine legată de Hristos?
Iar sora continuă:
În timpul slujbei, fără să urmăresc sau să înţeleg aceasta, am sesizat că spun rugăciunea.
Când văd că rugăciunea nu se rosteşte singură înlăuntrul meu, ci trebuie să depun un efort, să mă hotărăsc şi să-mi impun să o spun chiar dacă este un lucru foarte frumos să fac asta -, înseamnă că încă nu am dobândit viaţa duhovnicească. Sunt foarte departe!
6 Ieromonah ISAAC AGHIORITUL, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Sfântul Munte, 2004, p. 50 (ediţia greacă).
132
Uneori însă, deşi nu avem o stare duhovnicească, dacă ne impunem şi urmărim pocăinţa pentru viaţa noastră anterioară sau dacă luăm hotărârea să ne schimbăm viaţa în esenţă, este acelaşi lucru, dar aşa o trăim noi -, adică dacă hotărâm ca până la moarte să ne schimbăm şi să fim aşa cum ne vrea Hristos, atunci Domnul, pentru a ne întări, ne dă o rugăciune care curge şi bucurie, îndemn lăuntric şi dispoziţie să mergem la Gheronda sau la Gherontisa, să vrem să le scriem, să îi vedem şi să îi auzim. Atunci vom simţi altfel cuvintele lor sau legătura noastră cu ei.
Prin urmare, când facem paşi serioşi pe calea pocăinţei şi ne plângem cu sinceritate păcatele, Dumnezeu ne dăruieşte rugăciunea neîncetată, dacă nu am dobândit-o mai înainte. Pocăinţa este cea mai frumoasă virtute a vieţii noastre, Dumnezeu o iubeşte în mod deosebit. În realitate, nu avem nimic altceva de făcut în viaţă decât să ne pocăim. Noi însă nu ne hotărâm să-I aducem Domnului ca jertfă sinele nostru şi, de aceea, nu reuşim în viaţă. Greu este Domnul pentru noi, spune Vechiul Legământ (cf. Înţel. Sol. 2, 14). Ni se pare greu să ne pocăim, pentru că ne costă. Simţim ca şi cum ni s-ar tăia capul, ca şi cum nu am mai avea apoi niciun drept în viaţa aceasta.
În afară de o rugăciune care curge, se poate ca Dumnezeu să ne dea şi tâlcuiri frumoase şi descoperiri, să ne dăruiască trăiri duhovniceşti, vederi minunate, vise şi înştiinţări. De obicei însă dă rugăciunea care te face să-ţi simţi inima, să o auzi şi să te bucuri, să-ţi vină să o sfâşii ca să vezi ce se petrece în ea. Te întrebi ce ai
133
păţit, ce se întâmplă cu tine. Uneori te temi ca nu cumva să fi păţit ceva, nu cumva să ţi se întâmple ceva, nu cumva ceva nu merge bine înlăuntrul tău. În general, o rugăciune care curge arată omul care se pocăieşte. Când nu există rugăciune, înseamnă că pocăinţa noastră încă nu este autentică.
Inima mea se roagă neîncetat noaptea şi întreaga mea fiinţă se află înaintea tronului lui Dumnezeu, cerându-I mila. Din cauza multelor şi diferitelor lucrări din această perioadă, am lăsat deoparte puţin citirea şi privegherea. Dar încet-încet îmi revin. Bucuria nu a lipsit nicio clipă din viaţa mea. A devenit proprietatea mea permanentă.
Trebuie să vă mărturisesc, copiii mei, că nu numai inima acestei surori, ci şi ale multor altora se roagă în adânc şi că viaţa voastră este cu adevărat înaintea tronului lui Dumnezeu. aţi reuşit foarte multe lucruri. Pentru multe dintre voi m-aş fi aşteptat să le izbândiţi după mulţi ani. Dar îndată ce aţi spus: „Mă voi ruga!”, Dumnezeu v-a auzit. alţii au aşteptat ani de zile pe scăunel, iar voi aţi reuşit aceasta atât de uşor.
Adevărata rugăciune începe din clipa în care părăsim voia noastră, dorinţele noastre şi, în general, sinele nostru. După această mortificare, rugăciunea este o rugăciune către Dumnezeu, în Dumnezeu şi în inima noastră, pentru că Duhul Sfânt care grăieşte în noi, Se roagă pentru noi (cf. Mt. 10, 20; Gal. 4, 6). Aceasta este adevărata rugăciune, şi nu când îl batjocorim pe
134
Dumnezeu, când ne revoltăm îndată ce ne înţeapă puţin, îndată ce ni se spune ceva contrar celor pe care le aşteptăm, îndată ce nu ni se împlineşte vreo dorinţă.
„Bucuria nu a lipsit nicio clipă din viaţa mea. A devenit proprietatea mea permanentă.” Omul care nu are o bucurie permanentă în inima lui trebuie mai întâi să fie bucuros, să înveţe să se roage şi să aibă săltarea lui Dumnezeu înlăuntrul lui. Atunci poate să spună: „Astăzi am stat înaintea lui Hristos, a Domnului meu şi împăratului meu.”
Vă mărturisesc cu multă emoţie şi bucurie, cu iubire şi mândrie că mă bucur împreună cu voi atunci când văd că rugăciunea voastră e minunată. Multe dintre voi sunteţi uimitoare la rugăciune. Stând înaintea lui Dumnezeu, vorbiţi cu Dumnezeu, vă aude Dumnezeu şi fiecare apropiere a voastră de Dumnezeu arată că luptaţi.
135
5
PARTICIPAREA LA VIAŢA LITURGICĂ
Gheronda, ce frumoasă a fost astăzi Liturghia! Sunteţi fericit, pentru că la fiecare Liturghie deveniţi în întregime un dumnezeu, că îi vedeţi pe Duhul Sfânt şi pe sfinţii lui Dumnezeu săvârşind lucruri minunate.
Nu ştiu dacă mă credeţi, dar aşa este. Dar nu numai preotul devine în întregime un dumnezeu şi îi are înaintea ochilor săi pe Duhul Sfânt şi pe sfinţii îngeri, ci şi voi, care participaţi la Sfânta Liturghie. Dacă m-aş ruga „pentru cei ce sunt de faţă la Liturghie”, ar fi greşit, pentru că toţi suntem slujitori. Învăţătura Bisericii este clară. Desigur, ca să fie săvârşită taina aceasta înfricoşătoare, mâinile preotului devin mâinile slujitoare ale lui Dumnezeu. Liturghia însă se săvârşeşte prin preot şi nu de către preot.
La Dumnezeiasca Liturghie cu toţii suntem împreună-slujitori, cu toţii suntem slujitori ai Celui Preaînalt. toţi suntem „preoţie împărătească” (1 Ptr. 2, 9), suntem preoţi, adică suntem odrasle ale preoţiei, alcătuim împreună preoţia, iar jertfelnicul nostru este sus, la tronul împărătesc al lui Hristos. Suntem şi noi slujitori
137
ai împăratului ceresc. Cu toţii devenim mădulare ale trupului lui Hristos, toţi suntem înaintea Sfântului Duh, toţi suntem slujiţi de către îngeri şi slujim împreună cu îngerii. Ieşim şi intrăm împreună cu îngerii la vohoduri, săvârşim împreună cu ei cererile şi mulţumirile, coborârea Sfântului Duh şi prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Mai apoi, împreună îl trimitem pe Duhul în întreaga lume. Toate le facem împreună.
Dar dacă noi nu îl vedem pe Sfântul Duh? Dacă nu înţelegem? Dacă îngerii nu sunt văzuţi de noi? Vă întreb: ce importanţă are aceasta? Ar fi o bucurie pentru noi să-i vedem la Liturghie pe îngeri şi pe Dumnezeu. Dar chiar dacă nu i-am văzut, înseamnă că Dumnezeu nu este prezent, că Duhul Sfânt nu a venit şi că nu a săvârşit prefacerea? înseamnă că îngerii nu ne slujesc? Vai nouă dacă ar fi adevărat doar ceea ce vedem. Putem să spunem că cel mai adevărat lucru este cel pe care nu-l vedem (cf. 2 Cor. 4, 18) şi, dacă vreţi, şi ceea ce nu înţelegem şi, adeseori, şi ceea ce nu credem. Acestea sunt cele mai adevărate lucruri, şi nu cele pe care le credem şi le înţelegem, pe care le vedem şi le cuprindem. Cele pe care le cuprindem sunt umbrele celor pe care nu le cuprindem. Prin urmare, nu are nicio importanţă dacă vedem. Cu toţii însă devenim dumnezei şi plini de Duhul Sfânt. Ochii tuturor sunt înfricoşători în faţa demonilor, aruncând flăcări, ochi de lei, după cum spun Părinţii. Toate acestea sunt adevărate.
Cât de frumos a tămâiat preotul! Ce frumos rostea! într-adevăr, te uimeşti de măreţia lui Dumnezeu, după
138
cum spune Evanghelia: „A certat duhul cel necurat şi l-a vindecat pe copil. […] Iar toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu” (Lc. 9, 42-43).
Oare, demonii nu sunt certaţi şi la slujba noastră? Nu pleacă? Nu sunt îngroziţi? Copiii nu se vindecă în fiecare zi? Ochii noştri nu se tămăduiesc? Inimile
noastre necurate, rătăcite şi împrăştiate pentru că le cheltuim în fiecare zi în mii de lucruri în loc să le cheltuim numai pentru unicul Mire —, oare nu se vindecă de fiecare dată? Iar dacă se îmbolnăvesc din nou, nu le primeşte Domnul ca să le vindece iarăşi? Fiii şi fiicele Bisericii se vindecă şi, din lume, devenim cer. Nu se uimesc îngerii, lumea şi noi înşine de măreţia lui Dumnezeu de fiecare dată când inima noastră înţelege şi simte cât de puţin? Tot aşa se uimeşte şi această soră a noastră, tot aşa se uimeşte întregul univers. Dar chiar şi dacă nu ne uimim, pentru că avem inima şi mintea învârtoşate şi grosolane, înseamnă oare aceasta că Hristos îşi pierde măreţia?
Gheronda, în această perioadă înţelesurile slujbelor, mai ales ale marilor sărbători, mi-au adus o plinătate în inimă, dar m-am oprit acolo.
Aici vedem de unde primeşte sora noastră plinătatea vieţii duhovniceşti. O primeşte din slujbe şi din înţelesurile marilor sărbători. Uneori facem o greşeală: nu ne mulţumim să gustăm înţelesurile foarte frumoase
139
dogmatice şi morale, liturgice şi muceniceşti, de străpungere şi de doxologie din slujbele noastre, ci ne întunecăm atmosfera sufletului, vrând să tragem concluzii, să luăm hotărâri şi să ne judecăm pe noi înşine pe baza vieţii unui sfânt. Astfel, nu ne oprim acolo, ci dăm naştere la o nelinişte şi la o frământare în sufletul nostru.
Când cineva merge să facă baie în mare, se aruncă în apă şi se bucură. Nu se uită câţi metri are apa, ci se bucură de frumuseţea ei şi de vederea ei. La fel se întâmplă şi cu înţelesurile Sfintei Scripturi şi ale slujbelor din sărbători: au o plinătate în care cu cât te afunzi, cu atât îţi speli duhul. E de ajuns să nu introduci elementul omenesc şi să începi să spui: „Iar eu ce fac? Nu sunt bună de nimic. Vezi ce au făcut sfinţii? Eu stau şi mănânc pe nedrept pâinea aici în mănăstire, nu citesc, nu mă rog, nu fac studiu duhovnicesc.” Aşa ni se întinează inima cu întunecimile melancoliei şi ale depresiei, ale comparaţiei cu alţii şi cu nenumărate alte rele.
Pentru ca înţelesurile slujbelor şi ale marilor sărbători să aducă în inima noastră o plinătate, trebuie ca atunci când mergem la biserică să nu plecăm înainte de a se termina slujba şi să nu ne aşezăm în timpul slujbei. Cine şede trebuie să-şi măsoare mai întâi temperatura inimii şi după aceea să se aşeze. Nu ştiu dacă vă puteţi ruga atunci când şedeţi în strană. Puteţi să vă aşezaţi doar în caz de trebuinţă neaşteptată, când există un motiv medical. În unele situaţii, sănătatea este de aşa fel încât trebuie să stai, altfel va fi mai rău. Dacă vedeţi că inima voastră prinde aripi atunci când şedeţi, atunci să şedeţi. Dar când vedeţi că inima voastră nu prinde aripi, atunci
140
să nu şedeţi. Odihniţi-vă foarte bine noaptea, dar să nu şedeţi la biserică. Nu uitaţi, trebuie ca inimile voastre să fie nişte făclii aprinse, iar ca inimile voastre să fie făclii, trebuie ca trupul să aibă forma unei făclii.
Când şedeţi sau când ieşiţi din biserică în timpul slujbelor cred că se datorează lipsei de tonus duhovnicesc şi oboselii sufleteşti. Dar nu cumva e şi din cauza egoismului? Din cauza unei iubiri bolnave? Din cauza unei purtări ciudate? Din cauza depresiei sufleteşti? Din alte cauze?
Astăzi am intrat în Noul An. Primul lucru pe care vi-l cer este să trăiţi aşa cum au trăit Părinţii. Lucrul acesta să mi-l daţi în locul oricărui alt ban de aur. Urez aceasta fiecărui suflet care a sărbătorit Tăierea împrejur a lui Iisus Hristos şi pe Marele Vasile.
Revelion au oamenii din lume, noi avem doar începutul lunii ianuarie, începutul unei noi luni. Îi sărbătorim pe Marele Vasile şi Tăierea împrejur a lui Iisus Hristos. Tăiere împrejur înseamnă pentru noi îndepărtarea oricărui element negativ, a oricărui element care aminteşte de o mulţumire omenească. Tai orice îmi poate produce mulţumire în viaţă şi ajung tăiat împrejur, adică un om dăruit lui Dumnezeu.
Ca să înţelegem mai bine Tăierea împrejur a Domnului, să luăm un exemplu. Să presupunem că mă iubeşti de mic copil. Vii împreună cu mine, vrei să te odihnesc şi să te iubesc, să te fac monahie, adică împărăteasă a cerului. Nu te gândeşti la nimic altceva.
141
Părăseşti tată, mamă, fraţi, surori, voia proprie, inima ta, pe toate, şi vii la mine. Eu nu mă port cu tine aşa cum te aşteptai, iar tu nu pleci, continui să mă iubeşti, continui să vii. Vrei să fii copilul meu. Într-o bună zi vii la mănăstire şi mă chemi „Părintele meu”. Eu îţi spun: „Cine eşti? Nu-mi amintesc de tine.” Cum te vei simţi? Tu ai trăit cu dorurile inimii tale, ai trăit iubirea ta pentru mine. Eu însă nu-mi amintesc de tine, pe atunci erai un copil. „Spune-mi, îţi zic, cine eşti, ca să-mi aduc aminte de tine.” E justificat să nu-mi aduc aminte de tine. Dar cât de mult te răneşte aceasta! ţi-ai dorit ca să-mi aduc aminte de tine şi să te am mereu în inima mea, pentru că tu aşa m-ai simţit.
Ceva asemănător se întâmplă şi cu Tăierea împrejur a Domnului. Tăierea împrejur a iudeilor era începutul unei legături cu Dumnezeu. Ceva care era străin de Dumnezeu, care aparţinea lumii şi nu avea legătură cu Dumnezeu devenea, prin tăierea împrejur, proprietatea lui Dumnezeu. Din clipa în care pruncul era tăiat împrejur, el aparţinea lui Dumnezeu şi era numărat împreună cu poporul lui Dumnezeu, devenind fiu al lui Dumnezeu prin credinţa pe care au arătat-o Avraam, Isaac, Iacob şi alţii. Tăierea împrejur era semnul că s-a produs înfierea. Când un prunc de opt zile sau bărbaţii lui Avraam se tăiau împrejur, ei voiau să încheie un legământ cu Dumnezeu ca să aparţină lui Dumnezeu.
însă nu a existat un timp în care Hristos să nu fi fost împreună cu Tatăl. Hristos s-a aflat dintru început în sânul părintesc, pentru că în Dumnezeu împreună se află şi Hristos. Tatăl ceresc nu ar fi fost niciodată
142
Tată dacă Hristos, Cuvântul, nu ar fi fost întotdeauna Fiu. Aşadar, nu a existat niciodată un timp în care Iisus, Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, nu era Hristos, nu era Dumnezeu. Iar acest Hristos, care era întotdeauna în sânurile Tatălui ca Fiu al Tatălui, acest Fiu al lui Dumnezeu care, când a venit în lume nu L-a părăsit pe Tatăl nici măcar pentru o clipă, nici nu a lipsit vreo clipă din cer, acest Hristos trebuie acum să săvârşească o faptă care înseamnă: „Acum devin Fiul lui Dumnezeu, acum închei o alianţă cu Tatăl ceresc.”
Gândiţi-vă cum S-a simţit Hristos când Tatăl Său l-a părăsit în grădina Ghetsimani sau când spunea cuvintele: „Eli, Eli lama sabahtani, adică Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Mt. 27, 46). Eu sunt împreună cu Tine pe tronul Tău, şi Tu M-ai părăsit şi sufăr din partea puterilor satanice? El spunea aceasta ca om. Un astfel de moment de încercare era şi tăierea împrejur. Tăindu-se împrejur, era ca şi cum ar fi spus: „Nu sunt eu Fiul lui Dumnezeu care M-am întrupat ca să-i mântuiesc pe cei păcătoşi, ca să-i unesc pe oameni cu Dumnezeu, iar acum am nevoie să Mă îndreptăţesc, să fiu tăiat împrejur?” De aceea troparul spune: „Nu S-a scârbit de tăierea împrejur a trupului”1, adică a acceptat tăierea împrejur. Prin tăierea împrejur a luat asupra Sa întreaga înstrăinare a oamenilor de Tatăl Său şi a devenit familiar cu noi, păcătoşii, cei netăiaţi împrejur la inimă, care niciodată nu suntem mişcaţi de Hristos, chiar dacă ne pocăim şi ne spovedim, chiar
1 Vecernia Tăierii împrejur, Doamne strigat-am, stihira 1.
143
dacă strigăm şi iarăşi strigăm către El. Hristos S-a tăiat împrejur ca să Se îmbrace cu noi aşa cum era întotdeauna îmbrăcat cu Dumnezeu.
Să simţim această smerenie a lui Dumnezeu şi să trăim zi de zi ca marele Vasile împreună cu cele cereşti şi să petrecem împreună cu ele2. Să trăim ziua şi noaptea cu mintea şi cu inima împreună cu cetele cereşti. În esenţă, să nu trăim nici cu Gheronda, nici cu Gherontisa, nici cu oamenii, să ştim că Gheronda al meu, Gherontisa mea, sora mea sunt ceata cea cerească.
Mănăstirea noastră este o închipuire şi o întipărire a realităţilor cereşti, a acestor cete cereşti. Noi monahii am ales tot ceea ce poate fi mai frumos, L-am ales pe însuşi Dumnezeu. Vieţuirea monahală se deosebeşte atât de mult de vieţuirea lumească, încât atunci când cineva devine monah îl alege în mod exclusiv pe Hristos. De aceea marele Vasile „a ales mai presus de toate împreuna-vieţuire cu Dumnezeu”3, s-a dus şi a devenit monah, s-a ostenit în pustie, a pătimit, a suferit, a ajuns aproape paralitic şi şi-a pierdut sănătatea, a ajuns un tuberculos pentru tot restul vieţii. Obrajii i se adânciseră, iar oamenii aproape că nu-l mai puteau recunoaşte. Ţi-era teamă să nu-l fi doborât dacă suflai
2 Cf. Vecernia Sfântului Vasile cel Mare, Doamne strigat-am, Stihira a 3-a.
3 Vecernia Sfântului Vasile, Doamne strigat-am, Slava.
144
spre el4. Toate acestea, pentru că a ales împreuna-vieţuire cu Dumnezeu.
Acest lucru l-am ales şi noi. Dumnezeu m-a legat de voi. Bucuria mea faţă de copiii mei este să-L am pe Dumnezeul meu şi să petrec în mod personal împreună cu sfinţii şi cu cetele îngereşti. Şi voi mă veţi bucura atunci când această alegere a împreună-vieţuirii cu Dumnezeu va fi adevărată. Atunci Hristos nu va trebui să simtă că îl taie împrejur atunci când îşi va arunca privirile spre noi. Va simţi că a fost tăiat împrejur o singură dată. Tăindu-Se împrejur, a îndepărtat ceva de la El, dar acum a redobândit acea bucăţică punând în loc pe tine, pe noi şi mănăstirea noastră.
Marele Vasile era foarte îngăduitor pentru epoca lui, în care viaţa oamenilor era extrem de aspră. Canoanele lui epitimiile pentru diferite păcate sunt considerate astăzi printre cele mai aspre. Şi totuşi, pentru epoca aceea, îngăduinţa lui era nemăsurată. Nimeni nu a accentuat atât de mult ca Marele Vasile iconomia în Biserică5. Din cauza acestei poziţii, el a fost de multe
4 Cf. Sfântul VASILE CEL MARE, Epistole 137 şi 193, PG 32, 577A; 705B. În româneşte în Sfântul VASILE CEL MARE, Epistole, traducere din limba greacă, introducere, note de Pr. Teodor Bodogae, ediţie revizuită de Tudor Teoteoi, Basilica, Bucureşti, 2010, pp. 223 şi 290.
5 Pidalion, Canonul 1, Ed. Astir, Atena, 19707, p. 587. În româneşte în Canoanele Bisericii Ortodoxe, Canoanele Sfinţilor Părinţi, Canoanele întregitoare şi Prescripţii canonice, introducere,
note şi traducere Pr. Răzvan Perşa, (vol. III), ediţie bilingvă, ediţia
a II-a revizuită, Basilica, Bucureşti, 2022, pp. 96-97.
145
ori victima răstălmăcirilor. El nu voia să strice podurile pe care ereticii le-ar fi putut folosi pentru revenirea la Biserică. Era un gigant!
Moştenirea pe care o transmitem celorlalţi este foarte mare. Să nu intrăm în Noul An cu gânduri omeneşti, nici cu sentimentalisme, ci cu simţirea acestei poveri. Marele Vasile ne-a dezlegat problemele, le-a pus pe toate în ordine. Cu toate acestea, noi avem probleme despre care el vorbeşte foarte clar -, deşi i-am citit cărţile, le-am tâlcuit şi îi cunoaştem viaţa. Viaţa lui arată caracterul diferit al experienţelor, al teoriilor şi al părerilor noastre. Cu toate acestea, nu ne putem separa de Părinţii noştri. Noul An trebuie să ne facă să ne recunoaştem răspunderea faţă de moştenirea pe care am primit-o.
Sfântul nu a cerut niciodată ceva pentru el însuşi, în afară de faptul că l-a obligat, pentru Biserică, pe Sfântul Grigorie să devină episcop şi i-a dat câteva sfaturi bisericeşti, pentru că vremurile erau dintre cele mai tulburi. O viaţă mai lipsită de pretenţii nu ar fi putut avea, cu toate că era tuberculos, motiv pentru care a şi murit relativ tânăr.
Viaţa lui este dintre cele mai strălucitoare. Era un adevărat înger, foarte profund în viaţa sa personală. Nu se amesteca cu îndrăzneală în problemele vremii lui. Ioan Gură de Aur, de exemplu, i-a înfuriat pe toţi, n-a lăsat pe nimeni care să nu se înfurie împotriva lui. Ioan Gură de Aur nu avea prieteni, dar poporul murea pentru el, mii de oameni au murit pentru el, fiindcă era un
146
părinte iubitor6. Fiecare părinte are un alt har. Grigorie Teologul nu a rezistat în mijlocul luptelor bisericeşti. A scris mult după aceea, avea un condei strălucit, dar era tipul omului liniştit; avea o voce adâncă şi, ca să-l auzi, trebuia să-ţi ascuţi bine urechile. Când îl vedeai pe Vasile, te înfricoşai. Avea o purtare împărătească, mai ales la Liturghie, încât nu puteai şti dacă trăia sau dacă murise.
Gheronda, astăzi, de praznicul Bunavestire, inima mea a dănţuit înaintea lui Dumnezeu în timpul slujbei. Nu mi-am dat seama când s-a terminat. Simt că aş putea să trăiesc de multe ori aşa, dar nu m-am lăsat să-mi iau zborul, să mă bucur şi să prăznuiesc cu Dumnezeu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi dumneavoastră, care mă ajutaţi să trăiesc într-un mod mai viu ceea ce sunt.
însemnarea aceasta vine dintr-o experienţă, din trăirea unui foc şi din rezultatul arderii acestei lupte. Sufletul a ars în durere şi lacrimi şi a înţeles că noi singuri ne creăm durerea şi bucuria. Singuri cădem în iad şi în ispită. Singuri cădem şi în braţele lui Dumnezeu şi în veselia desfătării de Tatăl ceresc.
6 Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, în Noul Sinaxar, vol. 3, pp. 155-157. În româneşte vezi Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor bisericeşti: Paladie, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen şi Fericitul Teodoret al Cirului, ediţia a II-a, Basilica, Bucureşti, 2016.
147
Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi dumneavoastră, care mă ajutaţi să trăiesc într-un mod mai viu ceea ce sunt
Fiecare dintre voi este diferită. Niciuna nu este la fel cu celălalte. Dumnezeu ne-a făcut diferit pe fiecare dintre noi. Dacă nici degetele mele nu sunt toate la fel, cu atât mai puţin viaţa fiecăruia nu va fi aceeaşi cu a celuilalt. Dumnezeu ne-a făcut pe toţi asemenea Lui, dar şi diferiţi între noi, aşa încât să existe identitate într-un singur trup, dar şi diversitate între diferitele făpturi. Când cineva va voi să îl imite pe celălalt, va da greş. Când va vrea să aibă ceea ce are celălalt, va suferi. Când va vrea să câştige ceea ce a câştigat celălalt, va fi nefericit. Dar când va vrea să dobândească ceea ce i-a hărăzit Dumnezeu, atunci reuşita lui este foarte mare.
Nu înţelegem că abisurile şi măreţiile iubirii lui Dumnezeu ajung la noi zi şi noapte şi ne aduc prezenţa, mireasma şi gustul cerului. Câte şi câte nu ne mai spun cerurile în fiecare zi! Dar, copiii mei, noi rămânem adeseori nişte handicapaţi în sărăcia noastră şi în dorinţele noastre omeneşti. De câte ori ne surprindem că suntem pământeşti, că suntem nişte gunoaie, tocmai în clipa în care Dumnezeu ne priveşte şi ne aşteaptă. În loc să-L aşteptăm noi, ne aşteaptă El. În loc să ne micşorăm noi, se micşorează El, ca să intre înlăuntrul nostru.
Cum vom reuşi să ajungem un cor şi fiecare seară să fie pentru noi o zi şi fiecare zi să devină o fărâmă de veşnicie? Aici se află marea problemă, la care, dacă vom fi atenţi, nu vom ajunge în punctul în care să spunem că
148
aş fi putut să trăiesc „atât de frumos” şi înainte, dar eu nu mi-am îngăduit mie însumi să-L am pe Dumnezeu.
După cum vedeţi din acest bilet, mulţimea darurilor dumnezeieşti depinde de noi: creând o anumită stare, putem să facem ca darurile dumnezeieşti să fie nesfârşite şi să ne bucurăm întotdeauna de Dumnezeu. Inimile voastre merită, copiii mei, o astfel de veşnicie plină de bucuria şi de iubirea lui Dumnezeu. Sărăcia are valoare, pentru că introduce în bogăţia harului dumnezeiesc. De aceea Hristos i-a făcut pe apostoli săraci. De aceea, toţi cei care-L iubesc pe Dumnezeu trăiesc în sărăcie şi în mari lipsuri. Dar şi noi trebuie să vedem prezentul nostru ca o introducere în marea bogăţie a iubirii şi a desfătării dumnezeieşti. Inimile voastre merită astfel de trăiri, astfel de experienţe.
Astfel, astăzi prăznuim Bunavestire a Născătoarei de Dumnezeu. Nu am apucat să ne bucurăm de Naşterea Domnului, că a venit Anul Nou, a început Triodul, în curând ajungem la Paşti şi vom spune „Hristos a înviat” fără să ne dăm seama când a trecut tot acest timp. Aşa trec toate, dar înlăuntrul tuturor acestora rămâne ceva: rămâne lucrarea, întipărirea din sufletul nostru. Toate aceste sărbători, dacă le înţelegem, sunt arătări şi cercetări ale lui Dumnezeu.
În această bogăţie a cercetărilor şi a arătărilor lui Dumnezeu, aş vrea să vedem ce ne spune Domnul, întâmplările prin care am trecut sunt atât de multe încât nu ştii de ce să te minunezi şi ce să spui. Ceea ce ştim este că, de fiecare dată când avem un praznic, aşa cum este astăzi Bunavestire sau un eveniment sau o sinaxă în
149
mănăstirea noastră, în realitate vine Dumnezeu însuşi, ia cuvântul (cf. Mt. 18, 23) ca să discute şi să ceară socoteală de la fiii Săi. Cine se îndoieşte că această sărbătoare nu este o cercetare a lui Dumnezeu? Cine se îndoieşte că Dumnezeu a venit astăzi şi S-a sălăşluit întru noi ca odinioară în pântecele Născătoarei de Dumnezeu şi caută să găsească un răspuns, cel pe care l-au născut inimile noastre şi mănăstirea noastră?
Chiar şi în această sinaxă a noastră Domnul caută să vadă ce am făcut. Tăcerea voastră şi această sinaxă din puterea nopţii îmi amintesc de vizitele Domnului din timpul nopţii, exprimate în parabole şi profeţii: unii reuşesc să intre înainte să se închidă uşa, iar alţii constată că ea s-a închis. Acestea îmi mai amintesc şi de pildele care vorbesc despre privegherea duhului (Mt. 24, 42; 25, 13; 1 Tes. 5, 2; 2 Ptr. 3, 10). Îmi amintesc şi de cuvântul „opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Ps. 45, 10). Liniştiţi-vă, ascultaţi cu atenţie, opriţi-vă din muncă şi din orice lucrare, ca să puteţi fi cu adevărat ai Mei, zice Domnul. Nimeni nu-L poate auzi pe Dumnezeu, nu-L poate cunoaşte, nu poate deveni ucenicul Lui, şi nici Dumnezeu nu poate să i se descopere dacă omul nu se opreşte din orice lucrare şi dacă nu se înfăţişează tăcut şi plin de minunare înaintea Lui. Şi acum este o clipă de astfel de tăcere, astfel de oprire din munca noastră, chiar şi din somnul nostru şi din lucrările noastre, ca să vedem ce avem să-I spunem lui Dumnezeu şi ce ne spune nouă Dumnezeu.
Cred că mănăstirea noastră se luptă, priveghează şi munceşte cu adevărat. Prin urmare, astăzi trăieşte, îl
150
slăveşte pe Dumnezeu şi înfăţişează înaintea Lui întreaga Biserică, chiar şi pe cei care sunt mădulare moarte
şi păcătoase, mădulare care îl uită pe Dumnezeu şi îl leapădă. Mănăstirea noastră este o jertfă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, este o înălţare, care este şi o coborâre şi o aplecare a lui Dumnezeu asupra noastră şi asupra întregii Biserici.
Eu aşa vă simt şi conştientizez că această mănăstire este o silire a împărăţiei cerurilor, o cucerire a zidurilor cerurilor, o creaţie a unor turnuri peste care şi în care vine pacea şi belşugul. Psalmistul spune: Să fie pace şi ।
îmbelşugare în turnurile Ierusalimului (cf. Ps. 121, 7).
Turnurile sunt inimile noastre, sunt chiliile noastre, peste care Dumnezeu îşi coboară pacea şi îmbelşugarea Sa, adică îndestularea de Dumnezeirea Lui. Un astfel de lucru este mănăstirea noastră, care se înalţă prin rugăciune şi prin alte izbânzi. Trăind astfel, mănăstirea noastră dovedeşte că este o obşte, adică are slujire. A fi în comuniune înseamnă a trăi împreună cu celălalt şi a lucra pentru celălalt, a mă supune celuilalt, a activa pentru celălalt, a-l sluji pe celălalt.
Gheronda, astăzi este Ziua învierii şi toate inimile se bucură şi se veselesc.
Dacă cineva dintr-o mănăstire nu trăieşte învierea Domnului, nu este cu putinţă să înţeleagă ce este slava lui Hristos. În lume este greu să o înţeleagă. Întreaga Biserică îmbracă această slavă, o învăluie şi o vesteşte
151
lumii. Este foarte frumos ca sufletele oamenilor să mărturisească în felul lor, cu simţămintele şi trăirile lor, ce gândeşte şi ce a făcut Hristos, adică trupul lui, Biserica, propria noastră sinaxă, pentru că Biserica este şi sinaxa noastră. Ceea ce a săvârşit Hristos nu a săvârşit o singură dată, ci se săvârşeşte neîncetat. De aceea, nu trebuie să se întrerupă bucuria noastră şi părtăşia noastră la patimile, la dorurile şi la triumful lui Hristos.
Cum să nu se emoţioneze cineva şi să nu strige până la marginile lumii biruinţa Crucii? Sabia de foc nu mai păzeşte poarta Edenului. Zidirea se înnoieşte. Adam se înnoieşte. În faţa acestei măreţii nu te mai poţi gândi la propria ta cruce.
Nu putem separa Postul cel Mare de Săptămâna Mare şi de Săptămâna Luminată, nici de restul perioadei Penticostarului, pentru că fiecare săptămână începe cu învierea lui Hristos. Prin urmare, vinerea avem sărbătoarea Crucii, sâmbăta o pomenim pe Născătoarea de Dumnezeu şi pe cei adormiţi, adică pe toţi cei mântuiţi în Hristos prin Cruce, iar duminica începem din nou cu învierea.
Cum să nu fie mişcat lăuntric cineva când se închină Dumnezeului celui adevărat? Este evident — iar acest lucru se vede la Sfântul Munte în cazul tuturor vizitatorilor că Paştile şi Postul cel Mare, care exista odinioară şi în Bisericile din Apus, sunt extraordinare. Dar mai presus de toate este extraordinară slujba învierii, cea
152
mai veche sărbătoare. În lume aproape că a fost uitată, dar este plină de măreţie. Aşa cum urmăreşti soarele care merge de la răsărit la apus şi înţelegi că apoi merge de la apus la răsărit, tot aşa îl urmăreşti şi pe Hristos răsărind pe pământ, coborând din cer şi înălţându-se iarăşi la cer întru slavă, dar având acum ca pradă firea omenească. Împreună cu Adam se înnoieşte şi întreaga creaţie, Biserica triumfă şi se înveşmântează cu felurimea virtuţilor ei.
Patimile lui Hristos se reiau în fiecare zi în Biserică. Prin urmare, nu se poate ca cineva să salte de bucurie sau să participe la învierea lui Hristos dacă nu suferă, dacă nu are dureri, dacă nu simte că participă la Patimile Lui. Vai nouă dacă nu ridicăm o cruce! Dar să fie cruce aşa cum o vrea Hristos. În realitate, cine poate spune că ridică crucea? Domnul ne dă puterea şi răbdarea, smerenia şi slava să o ridicăm şi tot Domnul ne ia asupra Lui.
Aşa cum preotul se îmbracă cu stiharul, care arată firea omenească, tot aşa şi Hristos ia pe umerii Săi mielul, adică pe noi toţi. Poate mielul să spună că el ridică povara? Hristos ridică povara asupra Lui, nu noi. Şi chiar dacă martiriul ni se pare de nesuportat, să ştim că, în realitate, suferă numai cel care vrea să se despartă pe sine de trupul lui Hristos.
Trupul lui Hristos este cel care s-a înveşnicit, care s-a înălţat la cerurile cerurilor. Hristos îl cinsteşte şi-l îngrijeşte în fiecare zi. Cum putem noi să refuzăm această slavă a noastră? Cum putem să refuzăm veşnicia bucuriei noastre, refuzând să suferim? Vai de monahul
153
care nu trudeşte cu adevărat şi nu îşi varsă sângele pentru Domnul. Osteneala şi durerea, necazul şi sângele se transformă într-o cunună luminoasă. Seminţele se topesc în pământ, dar apoi înfloreşte tot câmpul. Fiecare om este o sămânţă care trebuie să se topească în osteneli şi greutăţi, mai ales în ispite trupeşti, sufleteşti şi duhovniceşti şi în împotrivirile demonice pe care le întâlneşte. Trebuie să se topească datorită neputinţei trupului omenesc. Spre deosebire de duh, care doreşte cele ale Duhului, trupul este slab şi nu poate iubi sărăcia, greutăţile, martiriul. Cum putem atunci să sărbătorim învierea, dacă nu suntem martiri în viaţă?
Să ne bucurăm în fiecare zi, pentru că haina pe care am purtat-o mărturiseşte tocmai această altoire a noastră pe Hristos cel înviat, pe care o săvârşim prin moartea pe care am făgăduit-o la tunderea noastră monahală.
Am sărbătorit, copiii mei iubiţi, atât de strălucit învierea Domnului nostru. Am sărbătorit-o cu bătăi de clopote, cu toaca şi cu desfătarea inimilor noastre. Să nu uităm însă că Paştile nu sunt doar azi. Paştile sunt, din punct de vedere liturgic, astăzi, dar sunt prăznuite în fiecare zi. De aceea avem în fiecare zi Sfânta Liturghie, de aceea ne împărtăşim în fiecare zi şi ni se înfăţişează Hristos şi îl mâncăm şi îl bem în diferite feluri. De ce? Pentru că „trebuie să facem şi astăzi Paştile”7 Trebuie să sărbătorim şi să trăim în fiecare zi Paştile.
7 T. BeQivqg, Arcavxa noufaara, H Aapaaxdg, Atena, 19754, p. 34.
154
M-am bucurat mult când câteva dintre voi mi-au cerut, înainte de Postul Mare, să-şi înăsprească postul şi să postească aşa tot anul. Acum, că este sărbătoarea Paştilor şi mâncăm, trebuie să înţelegem că ceea ce ne înalţă la cer este postul, şi nu mâncarea. Pe cât mănâncă cineva, pe atât se îngraşă, pe atât devine neîncercat pentru rugăciune şi pentru desfătarea lăuntrică de Dumnezeu. Dimpotrivă, pe cât priveghează şi posteşte cineva, pe atât trăieşte desfătările cerului şi primeşte mai înainte-vestirile făgăduinţelor şi ale frumuseţii slavei feţei Lui. Să avem în vedere acest lucru, pentru că Biserica nu ne dă în fiecare an Paştile ca să ne bucurăm, ci ca să ne îndulcim de slăvită Cruce a lui Hristos. La înviere, noi preoţii, când spunem „Hristos a înviat”, ţinem împreună cu lumânarea şi crucea. Această cruce, acest post, această trudă şi toate cele de care ne desfătăm lăuntric şi sunt aduse ca jertfă Domnului reprezintă nu numai nişte înainte-vestiri, ci şi elementele alcătuitoare ale vieţii noastre cereşti.
Când cineva gândeşte aşa, când trăieşte aşa şi se bucură de aceste lucruri, îţi dai seama că este un om ceresc. De el să te bucuri, pe el să-l lauzi. Dimpotrivă, trebuie să plângi pentru cel care râde şi se veseleşte fără roadele unei jertfe intense, pentru că nu va avea roade mature, nu are niciun viitor în viaţa lui. De vreme ce „vieţuirea noastră este în ceruri” (Flp. 3, 20), Dumnezeu ne dă şi felul de vieţuire şi elementele necesare pentru a trăi în această viaţă.
155
Gheronda, iubesc mult duminica. Este o zi unică, o zi de bucurie şi de nădejde.
Numai duminica este o zi frumoasă? Lunea, care este închinată Sfinţilor Arhangheli, nu e şi ea minunată? Să fie cineva în comuniune cu arhanghelii şi cu îngerii nu este un lucru minunat? Marţea, care este închinată Cinstitului Înaintemergător? Ce sfânt mare este Cinstitul înaintemergător şi câte lucruri minunate ne-a dăruit! Este primul monah, ca să spunem aşa, care a unit Vechiul Legământ cu cel Nou. Lunea şi marţea, care sunt, de asemenea, afierosite străpungerii, pocăinţei şi lacrimilor, au oare o importanţă mică? Miercurea şi vinerea, care sunt afierosite Crucii? Joia, care e afierosită sfinţilor apostoli? Care zi nu e unică? Duminica, desigur, este afierosită zilei Domnului, dar este aşa mai ales pentru popor. Pentru noi, fiecare zi este un Paşti, o duminică. Dar duminica îşi păstrează, cu siguranţă, frumuseţea şi strălucirea ei pascală. Dar numai duminica? Ce a fost ziua de azi? Ce a fost ziua de ieri? Cea de alaltăieri? Am sărbătorit Naşterea Domnului, am sărbătorit Paştile, Teofania, pe Sfântul Antonie, pe Sfântul Sava… Fiecare este ceva unic, exclusiv, măreţ.
Toate cele ale duminicii îmi plac. Începe cu minunatele cântări ale învierii de la vecernie. De sâmbătă seara până duminică am un praznic neîntrerupt. Canonul Sfintei Treimi de la miezonoptică mă umple de entuziasm.
156
Probabil că alte surori nu au mers încă la biserică de la începutul miezonopticii şi de aceea au pierdut canonul Treimii. Să ştiţi că în tot restul zilei nu vor simţi că este duminică. Dar fiecare lucru, copiii mei, trebuie să ne impresioneze. Atunci inima noastră va găsi unul din miile de lucruri care există, dar care ne va cutremura şi va deveni un element de legătură al vieţii noastre cu Domnul.
Gheronda, iubesc toate slujbele. Biserica este odihna mea. Iubesc mult cântările psaltice, precum şi citirile.
Care suflet nu-şi găseşte odihna în biserică? Până azi, nu am găsit nici măcar una dintre voi care să îmi spună că nu-şi află odihna în biserică. Ar fi fost nefiresc, pentru că viaţa monahului se desfăşoară toată ziua în biserică. În cazul de faţă, acest suflet a îmbrăţişat toate elementele slujbei. Aşa cum o mamă îşi îmbrăţişează toţi copiii, aşa cum Hristos îmbrăţişează întreaga lume, tot aşa şi acest suflet a îmbrăţişat toate elementele slujbei: psalmodia, citirile, psalmii, totul.
în ultima vreme mă străduiesc să urmăresc slujba şi să spun şi rugăciunea lui Iisus. Este uşor atunci când nu am gânduri, dar şi când am gânduri mă străduiesc să o spun.
157
Rugăciunea lui Iisus şi slujba sunt cea mai potrivită pereche. Prin tropare ceri, slăveşti şi îi lauzi pe Dumnezeu, pe sfinţi şi pe îngeri. Prin rugăciunea lui Iisus inima fiecărui monah şi a fiecărui om îl cheamă tainic pe singurul care poate să o miluiască şi să o facă vrednică de această însoţire. Într-adevăr, slujba este mai frumoasă atunci când spunem rugăciunea lui Iisus, ajunge să ştii cum să le uneşti. Dar mai întâi să învăţăm să iubim Liturghia şi, apoi, să ne străduim să le săvârşim pe amândouă împreună. Întreaga slujbă este o unire cu Hristos. Rugăciunea este o adresare personală către Hristos, este ceva foarte, foarte personal în cadrul vieţii liturgice. Sora le-a înţeles pe acestea în mod minunat şi ni le-a descris atât de frumos.
Gheronda, toată Liturghia noastră este o minune, o măreţiei Ce importanţă are dacă noi, psaltele, nu înţelegem ce spunem?
Mă întristez de psalte când nu înţeleg că în acel moment săvârşesc o slujire, adică liturghisesc, devin îngeri. Lucrarea lor este nepreţuită. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că prin psalmodie „pământul imită cerul”8. În vremea lui, tot poporul din biserică forma un singur cor. Erau şi mulţi citeţi, ipodiaconi, diaconi, diaconiţe, tot clerul inferior care ajuta la adunarea de slujbă
8 Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilie rostită în biserica Sfintei Irina 2, PG 63, 487.
158
a Bisericii şi întregul popor. Toate acestea imită cetele îngereşti. Psalta, diaconiţa, cea care mişcă polieleul, cea care duce lumânarea, tipicara, toate acestea pe care le facem noi oamenii sunt imagini ale modelelor cereşti.
Sora crede că se află în cea mai dificilă situaţie pentru că este psaltă. Va asigur pe voi, psaltele, că este mai dificilă situaţia surorilor care stau nemişcate în strane şi care, de multe ori, trebuie să suporte strigătele şi capriciile voastre. Ele luptă să biruiască somnul, oboseala, pe Satana care le vânează. toţi pot să le biruiască pe acestea, dar sufletele pe care voi, psaltele, le slujiţi, se găsesc într-o situaţie mai grea decât a voastră şi decât a paraclisierelor. De aceea, trebuie să simţiţi răspunderea pe care o aveţi pentru aceste suflete. Hristos vă pune să cântaţi pentru ele.
Am avut nefericirea să aud că sunteţi foarte dispuse să spuneţi „nu” tipicarei atunci când vă pune să citiţi sau să cântaţi. Tipicara are în biserică locul unui înger, locul întâistătătorului, locul celui care porunceşte, ca să dea tonus şi frumuseţe slujbei. Dacă îi spui o dată tipicarei că nu citeşti Psaltirea, este de preferat să mergi să te culci în chilie decât să mai rămâi la slujbă şi să ai îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a sfinţilor, spunând „nu”. Ca să spui „nu” trebuie să i-o spui mai întâi Stareţei, şi ea îi va explica tipicarei că pe cutare soră nu trebuie să o pună la citire, nici pe cealaltă la Psaltire. Iar dacă tipicara va uita şi vei fi silită să spui o dată „nu”, trebuie să simţi acest „nu” ca pe un foc.
159
Gheronda, sfântul de astăzi mă umple de entuziasm şi mă îndeamnă la lupte duhovniceşti. Am auzit scurta lui viaţă în biserică şi îl iubesc mult.
Se întâmplă de multe ori să nu ştim ce sfânt sărbătorim, pe care sfânt îl avem înaintea noastră şi neîncetat îi cerem rugăciunile înaintea Domnului, pentru că Biserica ni l-a pus astăzi pe acest sfânt ca ocrotitor şi conducător al luptei, în timp ce noi, ca o oaste, îl urmăm.
„Sfântul de astăzi mă umple de entuziasm.” Expresia aceasta arată o foarte frumoasă cercetare a harului lui Dumnezeu în sufletul acestei surori. Însuşi faptul că sora a fost atentă la sfântul de astăzi este o mare experienţă duhovnicească pentru noi, care uneori suntem atât de lumeşti, nişte făpturi atât de pierdute încât nu ne dăm seama ce se întâmplă în jurul nostru.
Cât de frumoase sunt toate! Toate ne conduc la Hristos.
Cu adevărat, când ai astfel de trăiri, astfel de prietenii şi întâlniri cu sfinţii şi cu martirii, cu Gheronda, cu reuşitele şi binefacerile pe care ţi le dăruieşte Dumnezeu, nu e oare firesc ca tot ceea ce găseşti înlăuntrul tău să te conducă la Hristos? Spuneţi-mi, ce există în viaţa noastră care să nu fie un semn al cercetării lui Dumnezeu? Oare durerea? Oare bucuria? Oare boala? Oare moartea? Oare lauda? Oare ocara? Toate acestea sunt semne că Dumnezeu ne face bine şi că ne sfinţeşte.
160
Copiii mei, iată care este viaţa voastră. Iată de ce vă iubesc. Iată de ce vă iert greşelile şi păcatele. Iată de ce, cu toate că mă amărâţi de multe ori, totuşi nu pot să nu vin iarăşi la voi, iar voi iarăşi mă trageţi pe sfoară, şi eu iarăşi vin şi revin şi, aşa, mă aveţi ca pe un rob al iubirii voastre. Această frumuseţe, aceste experienţe, aceste tresăltări le are viaţa voastră. Desigur, o mănăstire şi o inimă care scrie astfel de relatări mistice şi duhovniceşti, vă daţi seama că nu poate fi altceva decât tron al lui Hristos.
Gheronda, uitându-mă astăzi la biserică în sinaxar, ca în fiecare zi, m-a cuprins o mare bucurie.
Cred că dacă vom fi atenţi la sinaxar, la condac şi la icos, vom avea în fiecare zi aceeaşi bucurie. Dar, în orice caz, s-o iertăm pe această soră pentru că în acea zi s-a bucurat, fiindcă ne dă acum ocazia să ne bucurăm şi noi de propria ei bucurie.
Când eram copil mic, număram adeseori pe degete membrii familiei noastre, rostind numele lor cu dragoste, îmi plăcea mult să fac asta. Îi puneam în familia noastră şi pe toţi cei pe care îi iubeam, verişori, prieteni, cunoscuţi şi vecini. Ai mei mă ocărau: Nici măcar familia noastră n-o cunoşti! Eu însă le pomeneam numele cu multă bucurie. Aceasta era jucăria mea. Această bucurie am trăit-o astăzi într-un înţeles mai cuprinzător. Mi se păreau foarte dulci numele sfinţilor pe care i-am pomenit! Eram atât de
161
absorbită la auzul lor: „în această zi…, în această zi…, în această zi… Nu voiam să se mai termine. Ce fraţi iubiţi! Acum însă ei se veselesc în ceruri. Dacă îi iubesc atât de mult, oare nu voi fi şi eu împreună cu ei?
Într-adevăr, mănăstirea este maturizarea şi desăvârşirea viselor şi jucăriilor din copilăria noastră. Mănăstirea este desăvârşirea celor mai mici trăiri pe care le-am gustat în lume când eram mici. Aici câştigăm înţelesul lor mai cuprinzător. Această însemnare ne introduce în starea de după ultima noastră suflare şi în descoperirea prezentului. Prezentul este cea mai cuprinzătoare familie a noastră, în care se vor găsi membrii familiei noastre după trup, dacă vrea Dumnezeu, şi mai cu seamă dacă vor ei. Dar adevăraţii membri ai familiei noastre sunt cei pe care îi citim în sinaxare. Aceştia sunt membrii familiei noastre adeveriţi, mărturisiţi şi descoperiţi de către conştiinţa şi recunoaşterea Bisericii.
Sora continuă:
în această zi…, în această zi…, în această zi…. În fiecare zi îmi descopăr fraţii şi verişorii, pe cei de un sânge şi de o rudenie cu mine, pe cei care au acelaşi sânge cu mine, sângele lui Hristos, pe cei care aparţin aceleiaşi case, împărăţia cerurilor. Cu adevărat, în fiecare zi când aud sinaxarul este ca şi cum m-ar vizita ceilalţi membri ai familiei mele. Sunt foarte mulţi, aşa încât aproape că îi uit. Sau, mai degrabă, nici măcar nu-i cunosc şi, de aceea, aproape îi uit.
162
Scrisoarea exprimă o trăire a luptei de zi cu zi, o trăire a uitării şi a depăşirii trecutului şi a intrării în sânurile lui Dumnezeu. Nu vi se pare că cea mai frumoasă trăire este ca cineva să intre în împărăţia lui Dumnezeu?
Trăirile voastre, copiii mei, nu sunt moştenirile acestei surori sau ale celeilalte, ci ale fiecărei surori. Prin tunderea monahală devenim părtaşi ai unei tradiţii, adică părtaşi unor trăiri. Aceasta înseamnă că dobândim însuşirea şi putinţa de a primi toiagul şi de a pipăi cele pe care le-au făcut şi le-au trăit Părinţii. Ele sunt şi ale noastre, ne-au fost dăruite. Pe acestea pot să le scormonesc, să le descopăr şi, de fiecare dată, să îmbrăţişez ceva. Astăzi pe acest sfânt, mâine tâlcuirea unui anumit pasaj din Evanghelie, poimâine o vedenie, răspoimâine un duh de pocăinţă şi tot aşa. De fiecare dată primesc ceea ce ştie bunătatea Domnului că îmi este de folos.
Pentru astfel de trăiri, varsă-ţi sângele. Pentru astfel de trăiri, cheltuieşte-ţi ziua. Pentru astfel de trăiri, mori. Pentru astfel de trăiri, să te considere toţi oamenii nebun, să te uite, să te dispreţuiască, să considere că eşti un ratat. Aceste trăiri arată dacă trăim sau nu în Domnul.
Gheronda, în această săptămână mintea mea este neîncetat la Maica Domnului. Mă gândesc la ea noaptea şi ziua.
Sora aceasta nu trăieşte cu natura şi cu stelele, cu copacii, cu animalele şi cu stâncile, nici nu are o altă îndeletnicire. Tot timpul se îndeletniceşte cu Maica
163
Domnului. De vreme ce Hristos este aici împreună cu noi, e cu putinţă să nu fie şi Maica Domnului?
Îi cânt şi de fiecare dată mă minunez de ea. Slujbele se referă la Maica Domnului. Ce comori sunt slujbele! Fiecare cuvânt al lor este un mărgăritar. Spăimântatu-s-a de aceasta cerul3, zice un tropar. Când aud troparele la biserică, rămân fără grai înaintea profunzimii lor.
De ce „Spăimântatu-s-a de aceasta cerul”? Pentru că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este mai cinstită decât heruvimii. Heruvimii sunt cei care dezvăluie lucrările dumnezeieşti. Sunt minţile care cunosc şi dezvăluie gândirea, voinţa şi iubirea Dumnezeului treimic. Sunt fiinţele care tot mai mult se apropie şi îl înţeleg, îl cunosc şi îl primesc pe Dumnezeu. Şi totuşi, Maica Domnului este mai cinstită chiar şi decât heruvimii. Cu toate acestea, se poate ca cineva să meargă la biserică şi să nu îşi dea seama de aceste lucruri. Poate să şi cânte „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii” şi să nu înţeleagă ce se petrece în acel moment. „Mai cinstită decât heruvimii” înseamnă că ei i se închină heruvimii, serafimii, iar noi se poate să ne revoltăm şi să vrem să se termine odată slujba pentru că ne dor picioarele. Câtă deşertăciune poate exista într-o minte şi o inimă de om! Să nu îţi dai seama ce se petrece în acel moment!
Când se termină slujba, vedem că răsare luna sau soarele şi ne bucurăm. Ce este soarele în faţa acestor
9 Irmosul Cântării a 9-a.
164
lucruri minunate care se întâmplă în trupul nostru! Trupul nostru este Biserica, iar eu fac parte din acest trup. Dacă un parazit se instalează în trupul nostru, vom face imediat analize ca să vedem ce-i cu el. Dar de cele care se petrec în trupul nostru duhovnicesc se poate nici să nu ne dăm seama. Cât de frumos trăieşte acest lucru o monahie care se sfinţeşte pe ea însăşi! E cu putinţă să nu-ţi fie milă de un suflet însetat şi să nu-i dai apă? Este cu putinţă ca sufletului care însetează „după apa săltătoare spre viaţă veşnică” (In. 4, 14) Dumnezeu să nu-i dăruiască această apă?
În afară de aceasta, îi cânt pentru că vreau să mă asemăn cu cuvioşii Părinţi care îi cântau neîncetat Maicii Domnului.
într-adevăr, Maica Domnului a fost persoana pe care Părinţii au cântat-o cel mai mult. Nu există nici canoane, nici sedelne care să nu se termine cu un tropar închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Nu există viaţă duhovnicească fără Maica Domnului. L-am fi avut pe Hristos dacă nu l-ar fi născut Maica Domnului? A trebuit ca lumea întreagă să aştepte atâtea mii de ani după cădere ca să vină acest templu preacurat, Fecioara. Nu ar fi putut Dumnezeu să facă o altă fecioară? Nu, pentru că pe toate le săvârşeşte harul lui Dumnezeu, dar e nevoie şi de voinţa noastră.
Sfânta Scriptură spune: „În mâna ta pun viaţa şi moartea” (Deut. 30, 15). În mâna ta pun alegerea: Dumnezeu sau lumea. Adică te pun să alegi între sfinţenie şi păcat. Fiecare om alege, iar Dumnezeu triază,
165
îi alege pe cei care îl aleg. El nu încalcă niciodată libertatea omului. A trebuit să treacă mii de ani pentru a apărea această copilă preacurată, care la numai trei ani, după cum citim în Evanghelia apocrifa a lui Iacob10, L-a ales pe Dumnezeu şi a pornit în chip mistagogic pe calea către Sfânta Sfintelor.
întreaga lume a trebuit să o aştepte pe Maica Domnului. Ea L-a dat lumii pe Hristos din pântecele ei. Ea a împăcat cerul cu pământul, a readus cerul pe pământ. Ea a sfărâmat zidul din mijloc care îl despărţea pe om de Dumnezeu (cf. Ef. 2, 14). Ea a sfărâmat legăturile prin care omul l-a îmbrăţişat pe diavol. Ea a făcut ca cele de jos să ajungă sus. De atunci, pentru ca cineva să-L poată avea pe Hristos, ca să-L poată primi cu adevărat şi să ducă o viaţă duhovnicească, are nevoie de mijlocirea Maicii Domnului. Prin Maica Domnului vin mângâierea şi sănătatea, prin Maica Domnului vin Hristos şi Sfântul Duh, prin Maica Domnului primim cerul, pe care ea l-a cuprins în pântecele ei.
10 Apocrife sunt cărţile care s-au scris începând cu secolul al II-lea având forma celor 27 de cărţi canonice ale Noului Testament. Ele încearcă să completeze cu informaţii vieţile Domnului şi ale apostolilor. Cuprind şi minuni înfricoşătoare, dar şi anumite tradiţii adevărate din tradiţia orală a Bisericii sau din cărţile pierdute ale Noului Testament. Din Protoevanghelia apocrifă a lui Iacob ştim că părinţii Fecioarei erau Ioachim şi Ana şi că a fost afierosită Domnului la trei ani, rămânând aproximativ doisprezece ani în Templu. Cele mai multe apocrife au fost scrise de eretici pentru a-şi răspândii ideile. Cuprinsul lor este cu mult inferior celui al cărţilor canonice ale Noului Testament şi nu le adaugă nimic esenţial.
166
îndepărtaţi-o pe Maica Domnului, şi ce va mai rămâne în lume? îndepărtaţi soarele de pe cer, ce va mai rămâne? Nici stelele nu le vom mai vedea, nici luna, nici norii, pentru că nu va mai exista viaţă. Ce ne-am face dacă o singură clipă n-ar mai exista Maica Domnului?
Cele trei stele pe care le are pe veşminte simbolizează legătura ei cu Sfânta Treime: fecioria ei dinainte de naştere, din timpul naşterii şi de după naştere. Ele simbolizează legătura ei neîncetată, unitatea ei ontologică cu adevăratul Dumnezeu. Şi noi ne unim cu Dumnezeu numai prin ea. Toate intrările lui Dumnezeu în inima noastră sunt mila Maicii Domnului, din mila pe care ea o primeşte de la Fiul ei.
Pentru câ îi cânt neîncetat Maicii Domnului, unele surori îmi spun să mă mai opresc. Dar cum să mă opresc? Se poate aşa ceva?
Fără îndoială, e cu neputinţă. Când cineva are un dram de minte şi o inimă încăpătoare, poate oare să se oprească să-i cânte Preasfintei Născătoare de Dumnezeu? Noi o subestimăm pe Maica Domnului prin rasa noastră. Ea ne-a dăruit omoforul ei, veşmântul ei înfrumuseţat şi noi participăm la fecioria ei.
Vedeţi ce frumos vorbeşte Dumnezeu în inimile monahilor? Dacă din întâmplare nu vorbeşte într-o inimă, înseamnă că această inimă se îndeletniceşte cu ceva. Aşa cum se poate ca să-ţi bată cineva la uşă şi să nu auzi, pentru că te gândeşti altundeva sau faci altceva,
167
tot aşa e cu putinţă să nu ne dăm seama nici de venirea Maicii Domnului sau a lui Hristos sau a sfinţilor la noi.
Troparele Adormirii Maicii Domnului sunt minunate, mai cu seamă „Slava” de la vecernie. La înălţarea Domnului, cetele îngereşti de jos le strigau celor de deasupra: „Acesta este Cel care a coborât şi care se înalţă.”11 Acum, la Adormirea Maicii Domnului, ei spun: „Iată împărăteasa.” îngerii L-au văzut pe Hristos care S-a înălţat, adică firea omenească urcându-se la ceruri, dar nu şi-au imaginat că atât de repede va urca şi Maica Domnului cu trupul la cer. Prima dată Domnul i-a primit sufletul, dar de îndată i s-a înălţat la cer şi trupul. De aceea, cetele îngereşti s-au minunat, iar cele de jos strigau către cele de sus: „Ridicaţi porţile!” înainte de aceasta, s-a petrecut îmbrăţişarea dumnezeiască mai presus de lume.
Viaţa voastră frumoasă, cuvintele dulci ale inimii voastre care ţâşnesc dinăuntru şi se înalţă la Dumnezeu, precum şi trăirile pe care vi le dăruieşte Domnul în tăcere, în isihie, în singurătate, în căutarea duhovnicească a lui Dumnezeu şi în lepădarea de voi înşivă, să vă facă să simţiţi că şi voi o salutaţi în fiecare zi pe Maica lui Dumnezeu. Iar ea va duce la Fiul ei salutul vostru, rugăciunile şi cererile voastre, pentru că Domnul este grabnic ascultător faţă de Maica Lui. Ea L-a născut şi nu se poate ca Domnul să nu fie grabnic ascultător mai ales faţă de ea. Maica Domnului este maica noastră a tuturor. Este întruparea Bisericii noastre, iar mănăstirea aceasta este cu osebire a ei şi, prin urmare, şi sufletele noastre.
11 Litia înălţării Domnului.
168
Am văzut în minunata „Slavă” de la vecernie că apostolii au venit să-şi ia rămas bun de la Născătoarea de Dumnezeu, că îngerii o primesc, că Hristos îi ţine sufletul în braţe, că Dumnezeu o primeşte pe ea şi pe toţi cei dimpreună cu ea în braţele Lui. Fie ca Domnul să ne aibă sub acoperământul Lui zi de zi şi să ne îndulcească şi când suntem treji, şi când dormim, şi când ne plimbăm, şi când facem orice altceva. Ajunge să ne amintim că ne mişcăm nu oriunde, ci în braţele părinteşti. Aşa cum pruncul se joacă în braţele mamei lui şi umblă ţinând-o de mâini, tot aşa şi noi să ştim că ne găsim în sânurile părinteşti şi că toate mişcările şi gândurile noastre au loc în acestea.
Atunci ce rost are să ne vedem atât de des? Importanţă are faptul că Dumnezeu ne vede, că ne înfăţişăm înaintea Domnului, ca să ne vadă ochii Lui cercetători, atât de curaţi cum nu au fost niciodată cerurile. Ochii Lui văd atât de adânc încât străbat toate abisurile, nu numai propria noastră inimă. Văd în ea şi plânsul, şi dorul nostru, şi fiecare aspiraţie pe care El o face realitate. Pentru că cele pe care noi le-am părăsit pentru El, Cel ce este, capătă fiinţă şi se fac veşnice.
169
6
TRĂSĂTURI ALE STĂRII DUHOVNICEŞTI
Gheronda, uneori sunt foarte bine şi simt multă bucurie. Simt că îi iubesc pe toţi. Vreau mult să priveghez, să mă rog, să lucrez cu multă tragere de inimă la slujirea mea şi, în general, îmi împlinesc programul într-o atmosferă minunată, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru tot ce mi-a dăruit.
Sora noastră face o analiză minunată şi simplă a frumoasei stări pe care o trăieşte. Se referă la câteva trăsături ale vieţii unui om care are o simţire şi o concepţie elementare despre Dumnezeu. Spune că este foarte bine. Când cineva îl are pe Dumnezeu nu poate să nu fie bine. Dacă nu este bine, înseamnă că legătura lui cu Dumnezeu s-a întrerupt, aşa cum se întrerupe curentul electric. Sora mai spune că simte multă bucurie. Bucuria este elementul fundamental al echilibrului legăturilor noastre cu Dumnezeu. Dacă nu există bucurie, înseamnă că ceva şchioapătă. Şi, desigur, cauza, de voie sau fără de voie, este înlăuntrul nostru. Nicio trăire duhovnicească nu este adevărată fără bucurie şi pace. Fără Dumnezeu, bucuria este doar un norişor: îi vezi
171
umbra, mergi să te odihneşti, dar între timp a bătut vântul şi l-a risipit.
Sora continuă: „Simt că îi iubesc pe toţi.” Vedem aici rezultatul comuniunii. Când omul nu-l iubeşte pe celălalt, când se dezgustă de el şi îl detestă, când oboseşte în prezenţa celuilalt sau se împotriveşte, când se răzvrăteşte sau este strâmtorat, înseamnă că nu are o comuniune adevărată. Are egoul, care caută să supravieţuiască. Oamenii care se roagă mai ales cu rugăciunea minţii ajung la o simplitate paradisiacă. Ai impresia că au ajuns ca Adam, care era prieten cu leii şi cu lupii, cu tigrii şi cu panterele, cu şerpii şi cu toate animalele, cu plantele şi cu vieţuitoarele mării. Toate erau ale lui. Era atât de familiar cu ele încât le dăduse şi nume. Adică le chema aşa cum cineva îl cheamă pe nume pe prietenul său şi acesta aleargă de îndată cu iubire şi cu bucurie. Aceasta înseamnă că le-a pus nume. Adam putea să cheme toate făpturile la el, avea o comunicare nemijlocită cu ele, se înţelegeau. Acelaşi lucru se întâmplă cu toţi sfinţii Bisericii noastre care au trăit în pustii, mai ales cu cei care au ajuns la desăvârşita unitate cu Biserica, în desăvârşita pustie a vieţii: pustnicii deplini, cei care trăiesc într-o desăvârşită pustnicie retragere/izolare! în cel mai adânc pustiu poate fi un singur sfânt, însă plin de prezenţa îngerilor şi a sfinţilor Vechiului şi Noului Legământ.
Aceşti oameni simt că iubesc totul. Dacă iubesc totul, cu atât mai mult iubesc orice om. „Simt că îi iubesc pe toţi.” Ar fi trebuit să scrie „şi pe toate”. Dacă simţi că cineva sau ceva îţi greşeşte, să ştii că eşti bolnav, că nu
172
vezi realitatea aflată înaintea ta. În sfârşit, dacă cineva este bolnav, nu-l izgonim, ci îl îngrijim şi îl iubim. Şi Hristos spune că a venit pe pământ ca un doctor al sufletelor şi al trupurilor, pentru cel bolnav şi pentru cel pierdut (cf Lc. 15, 4-5). Prin urmare, pentru noi a venit Hristos, dar asta e altceva. Tema noastră este că trebuie să simţim că ochii noştri au nevoie de colir, după cum spune Apocalipsa (cf. Apoc. 3, 18). Pune, aşadar, colir să-L vezi pe Dumnezeu, să-i vezi pe îngeri, să-i vezi pe sfinţi, să vezi inimile care palpită alături de tine.
Tu, care strigi şi plângi pentru că te doare puţin piciorul din cauza artritei, nu mai vezi durerea celorlalţi care se zbat şi mor în jurul tău. Vezi chinurile lor, luptele lor, rănile lor, şi nu te zăvorî în artrita piciorului tău drept. Tu, care crezi că se prăpădesc lumea, viitorul tău, viaţa ta, uită-te să-i vezi pe cei care mor şi ajung mâncare pentru lei şi spun „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Tu, care crezi că nu există nimic pentru tine, deschide-ţi ochii să vezi ce e înaintea ta, în spatele tău şi în lăuntrul tău. Există un întreg univers care nu te simte ca ceva separat de el, care nu te alungă din viaţa lui. Deci nu ieşi nici tu. Nu ieşi ca un embrion avortat din pântecele mamei, pentru care apoi ea va plânge şi va jeli o viaţă întreagă.
Mama biserica, firea duhovnicească, Preasfânta Treime simte că suferă un avort atunci când vede că fătul ei, bărbatul sau femeia, monahul sau monahia, nu pot să-şi găsească echilibrul în pântecele ei, ci au
1 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea de după „Tatăl nostru”.
173
tendinţa să iasă, să se netrebnicească şi să se arunce ca sarea care cade pe pământ şi este călcată în picioare de oameni, după cum spune Evanghelia (cf. Mt. 5, 13). Mama vrea să trăim uniţi cu Hristos, cu Preasfânta Treime care ne-a adus la viaţă. Nimeni nu vrea să ajungă un avorton şi nimeni nu vrea să fie privit ca o lepădătură a vieţii.
Dacă aţi fi putut să intraţi în Sfântul Munte aţi fi văzut monahi care nu au nicio legătură cu lumea. Există, bineînţeles, şi alţii, care ies adeseori din Sfântul Munte. Aceştia au o mângâiere omenească şi o pierd pe cea dumnezeiască. Primii, aşa cum munţii cei veşnici sunt legaţi cu pământul (cf Ps. 75, 5) şi rămân neclintiţi, rămân şi ei legaţi neclintiţi de casa sau de chilia lor, de locul în care a murit părintele lor duhovnicesc, bunicul lor, strămoşii lor, ctitorii mănăstirii şi ai vieţii lor. Pe cât poţi să dezrădăcinezi muntele cel veşnic, tot atât poţi să-i dezrădăcinezi şi pe aceşti monahi. Şi pentru că ei trăiesc cu rugăciunea minţii, ajung atât de simpli, iubesc atât de mult oamenii şi tot lucrul încât tu, omul „social”, dacă te apropii de ei nu ştii cum să te porţi. Este ca şi cum ai avea înaintea ta un prunc. Îl vizitezi pe acest uriaş al sfinţeniei, pe Sfântul Efrem Katunakiotul, şi vezi un adevărat prunc. Îţi aminteşte de cuvântul „dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii” (Mt. 18, 3). Mergi să-i vorbeşti, mergi să-l săruţi, iar el îţi spune: „Nu, nu”, şi se apleacă să-ţi sărute mâna şi picioarele. „N-o fi păţit ceva?”, te întrebi. Dar îndată ce-l întrebi un lucru serios şi duhovnicesc, vezi imediat bărbatul legat de Dumnezeul cel veşnic,
174
care îţi dă nişte răspunsuri de te uimeşti. Îţi spui: „De unde le-a aflat?” Acestea sunt lucruri care nu vin din înţelepciune omenească. Sunt râurile Duhului Sfânt (cf. In. 7, 38-39). O infimă cantitate „de apă vie, săltătoare spre viaţa veşnică” (In. 4, 14) ajunge şi până la tine în clipa aceea şi ai o simţire şi o percepţie de departe a împărăţiei cerurilor aflate înlăuntrul lui. Cuvintele ies ca nişte râuri din tronul lui Hristos şi tot ca râuri ies şi din inima unui credincios şi îi îmbrăţişează pe toţi oamenii.
„Vreau mult să priveghez.” O altă caracteristică a omului care trăieşte o viaţă duhovnicească este privegherea. De ce? Pentru că punctul de plecare al vieţii lui este Dumnezeu, iar Dumnezeu se dobândeşte în priveghere, acolo este trăit, acolo vorbeşte, acolo este auzit. La priveghere, aşa cum o trăiau Pavel în temniţă (cf. F.A. 16, 25), Daniel în groapa cu lei (cf. Dan. 6, 18), cei trei tineri în cuptorul încins de şapte ori al Babilonului (cf. Dan. 3, 27). Niciodată sfinţii nu s-au oprit din priveghere. La miezul nopţii se trezeau, după cum zice Psalmistul (cf. Ps. 118, 62), ca să-şi continue călătoria sufletului spre Dumnezeu. Cum e cu putinţă ca omul să nu privegheze?
Noi însă ce facem? De exemplu, moţăim şi imediat ne întindem să ne odihnim puţin, nu cumva să ni se „sucească mintea”, cum spun şi sfinţii. Atunci ne amintim de sfinţi! Vine monahul care dă deşteptarea şi ne trezeşte, spunem „da”, însă nu ne trezim. De ce? Pentru că se poate să ne facă ceva sau să ne spună ceva simplu şi ni se strică de îndată dispoziţia şi apoi şi privegherea.
175
Când ne aflăm în această stare, căutăm tovărăşia cuiva, o mângâiere omenească, mâncare şi cuvinte multe. Dar omul care se împărtăşeşte de viaţa dumnezeiască are înclinaţie spre tăcere. În realitate, spre comuniunea cu Dumnezeu, plină de glăsuire în timpul privegherii.
„Vreau să mă rog.” E firesc să vreau să mă rog, pentru că rugăciunea este plinirea privegherii. La privegherea noastră putem să citim vieţi de sfinţi, cărţi ascetice, Părinţi ai Bisericii, Vechiul şi Noul Legământ, tot ce ne ajută la legătura noastră cu Dumnezeu. În mod deosebit ne ajută Psaltirea, pentru că scoate dinlăuntrul nostru toate simţămintele şi cuvintele pe care sufletul nostru vrea să i le spună lui Dumnezeu şi ne dezvăluie ce avem înlăuntrul nostru punându-L în faţa ochilor noştri în chip văzut pe Dumnezeu cel nevăzut.
Cu toate acestea, studiul duhovnicesc este o odihnă de la rugăciune. Citim atâta timp cât ne rămâne de la rugăciune. Iar dacă spunem să citiţi mult, o spunem pentru că nu puteţi să vă rugaţi multă vreme. Dacă nu mă ascultaţi şi vreţi să vă rugaţi mult, vă va lua somnul şi în somn vi se va părea că vă rugaţi şi, mai ales, că aveţi extaze şi vedenii dumnezeieşti. Vă veţi trezi dimineaţa şi-mi veţi spune: „Gheronda, astăzi am avut o vedenie. M-a cercetat Hristos.” Dar nu ne vom putea înţelege, pentru că eu nu voi găsi în cuvântul vostru urmele prezenţei lui Dumnezeu. Prin urmare, este corect ca timpul privegherii să fie petrecut în rugăciune, dar când cineva nu-l poate petrece doar cu rugăciunea, din cauza moţăielii şi a lenei sau din cauza vreunei necesităţi, a lipsei de experienţă şi de cunoaştere, petrece timpul cu ajutorul cărţilor.
176
Altceva este, desigur, dacă cineva ne relatează vedenii. Atunci nici nu-l judecăm, nici nu-l osândim. Ascultăm ce ne spune şi ne bucurăm împreună cu el. Nu judecăm niciodată un suflet. Dacă acest suflet se află în înşelare sau în adevăr este treaba lui şi a Stareţului său. Putem, cel mult, să-i spunem cuvântul evanghelic: „Spune toate acestea şi Stareţului tău, ca să se bucure şi el.” Să nu-i spui „ca să te verifici dacă acestea sunt adevărate”, ci „ca să se bucure şi el”. Şi chiar dacă încă mai ai motive numeroase ca să te îndoieşti de autenticitatea vedeniei, aşa trebuie să-i vorbeşti. Niciodată să nu ne amestecăm în viaţa celuilalt. Acceptăm tot ce ne spun ceilalţi. Noi însă nu ne rânduim viaţa potrivit cu ceea ce ne spune celălalt. Nu intrăm niciodată în sufletul, în inima şi în viitorul celuilalt om. Îl cinstim aşa cum este şi îl preţuim aşa cum este rătăcit, bun, rău -, dar nu trebuie să facem viaţa noastră dependentă de ceilalţi oameni. O facem dependentă numai de legătura noastră personală cu Dumnezeu şi, mai ales, de legătura noastră personală cu Gheronda, care este ceva palpabil.
Prin urmare, pe ceilalţi îi ascultăm, ne bucurăm de ei, nu ne interesează cum sunt, le acceptăm vedeniile, mai ales când se vede că au ceva autentic sau că, cel puţin, par autentice. Când este vorba de o vedenie de-a noastră, primul şi cel mai bun lucru pe care trebuie să-l facem, după cum spune Biserica noastră, este să ascultăm ce va spune Stareţul nostru. Primul care trebuie să o afle este el. Dacă o află întreaga lume şi după aceea mergi şi i-o spui Stareţului este inutil. De vreme ce ai spus-o altora, înseamnă că nu eşti vrednic să-l întrebi pe
177
Stareţul tău, pentru că îl batjocoreşti. După ce ţi-ai făcut treaba ta, după ce ţi-ai exploatat trăirea sau imaginaţia, mergi apoi la Stareţ ca să dai gir celor spuse sau făcute de tine. La Stareţ merg doar atunci când el este primul căruia îi spun. Toate celelalte sunt o batjocură, un abuz faţă de Stareţ, sunt ca şi cum i-aş spune: „Nu contează, este Stareţul meu, este un om bun, săracul de el, fac ce vreau cu el.” Iar dacă Stareţul este şi puţin surd, cu atât mai bine. Aşadar, mai întâi îi spun Stareţului meu, ca să-mi rânduiesc traseul potrivit cu experienţa mea. Tot ce are legătură cu lucrurile mai presus de fire, inteligibile, cu cele duhovniceşti şi mistice e în mod obligatoriu nevoie să îl rânduiesc împreună cu Gheronda.
Chiar şi sfinţii alergau întotdeauna la Gheronda lor. Monahi, asceţi, pustnici şi chinoviţi nu recunoşteau niciodată ca autentic ceva care venea de la ei. Se întrebau: „Nu cumva este o minciună? Nu cumva este un lucru satanic?” Când era al altcuiva, se bucurau, îl lăudau, dar îşi păstrau propria lor poziţie. Dar când era ceva legat de ei înşişi, spuneau că este un lucru satanic. Doar dacă le spunea Gheronda „nu copilul meu, nu este un lucru satanic, este un lucru autentic”, atunci se întrebau cu smerenie: „Cum se poate ca eu să am o vedenie autentică? Eu sunt un păcătos, sunt un curvar. Pe mine m-a găsit harul lui Dumnezeu ca să-mi dăruiască această vedenie?” Niciodată nu credeau că sunt vrednici de trăiri mistice şi duhovniceşti.
Aşadar, primul lucru pe care îl vom face este să-i spunem Stareţului nostru şi de părerea lui să depindă autenticitatea trăirii. Îmi amintesc câtă autenticitate avea
178
fericitul Părinte Dimitrie Gagastatis. El vorbea neîncetat despre vedenii şi minuni. Dar când îi spuneai: „Părinte Dimitrie, asta să n-o mai spui”, discuţia se termina, el se supunea. Pentru unele lucruri care l-au impresionat, se ducea şi la doi-trei oameni, preoţi bătrâni din mitropolie, iar apoi a venit la Meteora şi ne-am cunoscut; mergea şi la Papa Efrem Katunakiotul sau la Părintele Filotei Zervakos şi, astfel, îşi liniştea conştiinţa. Atitudinea lui faţă de acest subiect era foarte frumoasă.
Aceasta este atitudinea unui om autentic. Dincolo de acestea, există cu siguranţă şi alte caracteristici ale autenticităţii cuvântului şi trăirilor unui om. „După roadele lor îi veţi cunoaşte”, spune Domnul (Mt. 7,16). Joacă un rol important pacea omului, smerenia lui, îndeletnicirile lui. Când se îndeletniceşte cu vise şi minuni şi vi le povesteşte, înseamnă că nu sunt adevărate. Dar când viaţa lui este o îndeletnicire ascetică, duhovnicească şi adevărată, atunci de ce să nu fie şi acestea adevărate? Prin urmare, nu-l judecăm pe celălalt, prezentăm înaintea Stareţului vedenia noastră ca pe o ispită, dar cu smerenie, aşa cum fac adevăraţii monahi şi adevăraţii sfinţi.
Dincolo de acestea mai există şi alte caracteristici. Sunt roadele vieţii acestui om, roadele cuvântului său: este tăcut, duhovnicesc şi smerit, îşi armonizează faptele cu cuvântul? în general, este foarte uşor să înţelegi şi să judeci dacă o trăire este duhovnicească. E nevoie însă de discernământ duhovnicesc. Aceste subiecte nu sunt psihologice. O trăire poate să fie duhovnicească, dar poate să fie şi o iluzie. Poate fi un fapt sufletesc, o
179
înşelare satanică sau un rod al dorinţei omului. Poate să fie o autosugestie şi o boală. Bolnavii au nenumărate astfel de experienţe aşa-zis duhovniceşti, după cum li se par lor. Dacă cineva cunoaşte din experienţă aceste probleme, înţelege imediat cine este celălalt.
Noi însă avem, în general, acest principiu: refuzăm autenticitatea propriilor noastre trăiri şi le acceptăm pe ale celorlalţi, aşa cum ni le spun. Nu ne pasă ce fac ei. Viaţa lor este a lor şi viaţa noastră este a noastră. Refuzul autenticităţii proprii noastre trăiri nu este hulă. Părinţii spun: „Când este vorba de tine, nu te teme, ci adoptă, din smerenie, cea mai rea atitudine. Leapădă vedeniile şi trăirile duhovniceşti ca un nevrednic de ele. Aceasta nu este hulă împotriva Duhului Sfânt, ci smerenie, măreţie a sufletului şi siguranţă.” Dacă spunem că este hulă, atunci oricine are o toană, îşi va înălţa „trăirea” într-o trăire duhovnicească şi va spune: „E o hulă să o ascund. Trebuie să o propovăduiesc.”
Când mergi la Gheronda ca să-ţi spună ce este vedenia pe care ai avut-o şi ai aşteptări, iar el o va lepăda, atunci tu te vei gândi că Stareţul tău a căzut în rătăcire, că te invidiază, că nu ştie astfel de lucruri, că nu are încredere în tine. Astfel de trăiri duhovniceşti pline de har au sufletele simple, care nu le aşteaptă şi nici măcar nu îşi imaginează că ar fi ceva mare. Tu, prin simplul fapt că spui „nu cumva este un lucru duhovnicesc şi ar fi o hulă să îl lepăd?” arăţi că mintea ta este foarte îngustă. În schimb, omul simplu o relatează fără să aibă impresia că s-a întâmplat ceva serios. Atât de simplu vede întâmplarea. Aşa sunt
180
femeile din popor, vlahii din munţi. Nu caută vedenii, viaţa lor este condusă, nu o conduc ei.
„Vreau să lucrez cu multă tragere de inimă la slujirea mea” spune sora. Aceasta este o altă caracteristică. Omul care priveghează şi omul care îl are pe Dumnezeu se vede din munca pe care o face. Acolo se vede echilibrul şi reuşita lui, dăruirea, pacea şi liniştea lui, viteza şi îndemânarea lui. Omul care este cu Dumnezeu reuşeşte în toate. Pe cât reuşeşte la priveghere, pe atât reuşeşte şi la slujire, pe atât vrea să se jertfească pentru fraţii săi, să asude, să obosească, să îşi verse sângele la muncă.
Pe cât omul eşuează la priveghere şi viaţa lui e cuprinsă de lene, pe atât spune că nu e nevoie de muncă, că Hristos spune să ne rugăm. El crede că se roagă, dar, în esenţă, se însingurează pe sine însuşi de Hristos. Nu poate să spună nimeni că are o rugăciune puternică dacă ceilalţi nu simt nevoia să-i sărute mâinile pentru munca pe care o face. Este lăudat omul care are o viaţă deplină datorită legăturii sale cu Hristos, cel care are puterile trupeşti, sufleteşti şi duhovniceşti echilibrate.
„Şi, în general, îmi împlinesc programul într-o atmosferă minunată.” Când trăieşti într-un mediu umed, te dor picioarele şi capul. Mergi apoi într-o climă uscată, te lasă durerea de cap, picioarele nu te mai dor, alergi ca o căprioară. De îndată şi se schimbă atmosfera sufletească, şi se schimbă dorinţele, poftele, întreaga ta stare, devii ca un copil sprinten. Această imagine ne-o aduce înainte sora noastră când spune: „Şi, în general, îmi împlinesc programul într-o atmosferă minunată, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru tot ce mi-a dăruit.”
181
Sora a înţeles ce daruri i-a făcut Dumnezeu. Un altul se uită la durerea lui, la problema lui, la dificultatea lui. Îl întrebi: „De ce te doare capul, copilul meu?” Şi-ţi răspunde: „Pentru că Gherontisa nu mă bagă în seamă. M-am dus la ea şi mi-a răspuns continuând să scrie, fără să mă bage în seamă.”
Omul împlinit vede întotdeauna ochii lui Dumnezeu. Ochii lui Dumnezeu sunt mari şi ne privesc. Cel împlinit îi vede şi descoperă toate cele pe care ni le-a dat Dumnezeu: viaţa, credinţa, Botezul, pe El însuşi, moartea şi învierea Lui, întreaga Biserică. Dumnezeu pe toate le-a făcut pentru noi, iar apoi l-a făcut pe om. Omul împlinit le descoperă în viaţa sa personală.
Continuând, sora spune: „Aş vrea însă să vă întreb ceva care mă preocupă.”
Se vede că sora are o anumită problemă, deşi spune că este foarte bine şi că se află într-o stare bună. De obicei, problemele sunt consecinţa egoului. Probleme are omul care are un egou viu, care nu l-a pus în mod liber în mâinile lui Dumnezeu, Care odihneşte sufletele şi inimile oamenilor. Fiecare problemă decurge dintr-o ieşire la suprafaţă a egoului. Acest lucru nu este firesc, pentru că omul este o fiinţă socială, aparţine societăţii şi universalităţii. Omul se simte liniştit, bucuros, paşnic atunci când simte că viaţa lui este împletită armonios cu viaţa tuturor oamenilor. Când se izolează, atunci geme. Omul este făcut să trăiască în mod social. Dacă veţi vedea dintr-odată o mână tăiată aruncată pe drum, veţi simţi groază şi repulsie. Tot aşa simte şi sufletul când se vede pe
182
sine însuşi aruncat undeva şi izolat de firea omenească pe care Hristos a chemat-o şi a luat-o asupra Lui.
Prin urmare, omul este o fiinţă socială. Trăieşte unit sau, mai bine spus, este unit nu pe baza legilor naturii, ci în modul pe care l-a creat Biserica noastră. Potrivit cu învăţătura Bisericii noastre, unirea înseamnă o simplificare a vieţii, aşa încât să devin una cu întreaga lume, creată şi necreată, şi mai ales cu Dumnezeu. Când omul care nu a conştientizat această identitate a sa, pe care o creează energia necreată a lui Dumnezeu venind asupra ।
lui şi îmbrăţişându-l, nu simte unitatea sa cu întreaga zidire, mai ales cu însuşi Dumnezeul treimic, care este unirea arhetipală, deplină, şi simplitate a vieţii, acest om este bătut de valuri în viaţa sa şi geme. Geamătul său este mărturisit de privirea lui, de inima lui, de gesturile lui, de durerea lui, de problemele lui. Când îşi deschide inima, vrei să te apleci asupra lui ca să-l izbăveşti, dar te loveşti de ceva: este o mână aruncată într-un colţ. Unde să găseşti restul trupului de la care a fost tăiată? Trebuie ca el însuşi să simtă că este un mădular al trupului comun al Bisericii.
Din această izolare a noastră de Hristos decurg toate problemele. Printre cele mai importante probleme ale omului izolat sunt depresia şi întrebările interminabile.!
La acestea nu există, desigur, niciun răspuns, pentru că răspunsul se află în comuniunea cu ceilalţi. Îndată ce omul se va uni cu ceilalţi, va vedea că nu i s-a dat niciun răspuns, dar că a dispărut întrebarea. Atunci se întreabă: „Oare până acum am visat?”
183
O altă caracteristică a omului care nu trăieşte această comuniune cu trupul mistic al lui Hristos este stăpânirea de către o altă putere: „Nu fac ceea ce voiesc, ci ceea ce urăsc, aceea fac” (Rom. 7, 15). Îl vezi că nu vrea să mai fumeze şi totuşi fumează. Vrea să nu mai bea şi totuşi bea. Vrea să nu mai strige şi totuşi urlă. Apoi plânge şi strigă „de ce, de ce, de ce…?” Şi în cele din urmă tot nu poate să facă nimic. Cauza acestei stări este păcatul, pentru care oamenii se pocăiesc, suferă şi se întreabă: „De ce, Dumnezeul meu, am păcătuit iarăşi? De ce? De ce?” Nu pot să înţeleagă simplul fapt că atunci când îi închizi luminii uşa te afli în întuneric, că apoi îţi întinzi mâinile să apuci obiectele şi nu le găseşti.
O a treia trăsătură a omului însingurat este secularizarea. Lumea, în comparaţie cu cerul, reprezintă o dezintegrare mult mai rea decât cea pe care o aduce bomba atomică. Făptura mâinilor lui Dumnezeu se dezagreghează în elementele din care a fost alcătuită. Toate făpturile pe care Dumnezeu le-a văzut şi a spus că sunt „bune foarte” (Fc. 1, 31) se fărâmiţează şi se despart. Este ca şi cum s-ar dilata întregul univers, întreaga natură înaintea inimii, a minţii şi a ochiului omului însingurat, care nu-şi mai poate încălzi inima. Spre deosebire de lumea duhovnicească unitară, cerul, lumea pământească este fărâmiţată.
Lume înseamnă fragmentare. Caracteristica lumii este timpul. Ceea ce este unitar noi vedem în mod fragmentar. Spunem că este prima zi a lunii, a doua a lunii, a treizeci şi una zi a lunii. Adică toate călătoresc spre stingere, spre moartea zilei, a lunii, a timpului, a
184
secolului, a întregului univers. În realitate, timpul este o fragmentare a veşniciei, care nu poate fi fragmentată sau, mai bine zis, timpul este o concepţie greşită despre veşnicie. Veşnicia nu are nici timp, nici început, nici sfârşit. Este ceva fără de început, veşnic şi nesfârşit, pentru că începe din sânurile părinteşti ale lui Dumnezeu, Care este veşnic şi nesfârşit, şi sfârşeşte iarăşi în sânurile părinteşti ale lui Dumnezeu. Prin urmare, veşnicia nu poate avea un sfârşit.
Ceea ce primul om nu şi-a putut imagina înainte de cădere a devenit realitate. Din clipa în care a pătruns păcatul, omul trăieşte stricăciunea, schimbarea, nădejdea, transformarea nădejdii în deznădejde, a deznădejdii în deplină dezamăgire, a dezamăgirii într-o moarte zilnică, şi, astfel, omul are întotdeauna aripile lăsate şi trăieşte lumea. Vorbim deja despre un caracter lumesc, ca şi cum nu ar mai exista cerul, ca şi cum nu ar mai exista Dumnezeu, ca şi cum nu ar exista lumea îngerească. Acest om trăieşte singur şi, dacă mergi să-l strângi în braţe ca să simtă bătaia inimii tale, îţi spune: „Ai grijă că mă înăbuşi.” Aşa simte, nu mai suportă nimic în plus, se obişnuieşte cu influenţa constrângătoare a mişcării din lumea secularizată.
Nemişcarea lui Dumnezeu este plină de avânt, este o deplină cucerire a întregului univers. Omul, dimpotrivă, deşi se mişcă neîncetat, rămâne totuşi ca o clipită în universul nemărginit şi trăieşte şi moare ca o clipită, ca o părticică, ca un lucru pe care nimeni nu l-a văzut şi de care, la sfârşit, nimeni nu-şi aminteşte. Şi viaţa i se scurge… De aceea apar şi multe întrebări „de ce?” şi iau
185
naştere problemele. Problemă există acolo unde există o îndepărtare a inimii omului de Dumnezeu. Aceasta o spun şi Părinţii Bisericii, şi Sfânta Scriptura şi experienţa zilnică a vieţii.
Cine are o anumită problemă trebuie să cerceteze cu sinceritate ce fel de problemă este aceasta. Ea este un război care se duce în sufletul său, care îl loveşte şi îl zdrenţuieşte, îl încărunţeşte şi îl îmbătrâneşte, îl gârboveşte şi îl face să nu se mai poată bucura de nimic. Dar este destul să vrea, şi întreaga lume poate să devină a lui şi-L poate îmbrăţişa chiar şi pe Hristos însuşi. Aşa cum preotul ia în mână Trupul lui Hristos şi acolo se află întreaga Dumnezeire, tot aşa poate cineva să-L prindă pe Hristos în chip văzut şi în chip nevăzut. Şi totuşi, omul rămâne în propria lui mizerie şi în problemele lui, existenţa i se clatină şi el însuşi se războieşte pe sine.
Ştim cu toţii cum ne războiesc gândurile. Îţi vine un gând: „Unde-i până la urmă Dumnezeu?” Apoi îţi vine un altul care îţi zice: „Te lepezi de Dumnezeul tatălui tău, al Părinţilor tăi?” Vine al treilea: „Şi cine L-a văzut pe Dumnezeu?” Un altul continuă: „Nu-ţi spun sfântul Simeon, prorocul Moise, evanghelistul Ioan, apostolul Pavel că ei L-au văzut?” Vezi înlăuntrul tău gânduri care te sfârtecă, un întreg război al gândurilor. Dacă te cercetezi pe tine însuţi, vei vedea că pricina războiului este ceva care ţi-a scăpat lăuntric: ţi-a scăpat egoul. O vertebră alunecă de la locul ei şi întreaga coloană vertebrală a omului se deplasează şi vezi ditamai omul că se îndoaie de la mijloc.
186
în continuare, sora scrie care este problema ei: „Viaţa monahală este foarte frumoasă, dar această bucurie sufletească nu ţine mult. Se poate ca peste puţin timp să pierd toată această frumuseţe şi apoi trebuie să mă lupt iarăşi cu mine însămi, cu patimile mele, cu monotonia zilnică. De ce, Gheronda, nu rămâne în mine această stare, de ce nu pot să trăiesc tot timpul într-o astfel de atmosferă în care toate sunt atât de frumoase?”
Dacă citesc „la rece” această întrebare, îi voi răspunde că n-are minte. Dar dacă o citesc în întregimea scrisorii, îmi voi schimba imediat părerea şi îi voi spune că întrebarea nu provine din egoism, ci din lipsa de experienţă. Desigur, egoul încearcă să încolţească puţin, dar nu reuşeşte. De ce încearcă să încolţească? Când îi dai cuiva o dată sau de două ori o mâncare bună, la început îţi va mulţumi şi îţi va fi recunoscător. Dacă a treia oară îi dai o mâncare proastă, îţi va spune: „de ce azi e mâncarea proastă?” A patra oară îţi va spune: „Nu mă mai iubeşti”. A cincea oară îţi va spune: „Acum pe cine iubeşti?” Şi aşa i se va dezvolta gândul. Noi oamenii vrem foarte uşor să le avem pe toate ale noastre. Şi acestei surori i-a plăcut frumuseţea vieţii duhovniceşti şi vrea să o trăiască neîncetat. Nu, pentru că aceasta este primejdios pentru om. Dumnezeu i-a refuzat apostolului Pavel o astfel de viaţă constantă şi i-a dat „un ghimpe în trup” care îl chinuia, ca să nu se trufească (cf. 2 Cor. 12, 7) şi să piardă adevărata odihnă care este Dumnezeu.
Vai şi de trei ori vai nouă dacă Dumnezeu ar fi avut atât de puţină minte şi atât de puţină iubire încât să
187
ne dea definitiv această stare duhovnicească de veselie. Am fi ajuns nişte egoişti şi nişte hedonişti, făpturi pământeşti şi fiinţe josnice. Am fi uitat că Hristos s-a proslăvit sus pe cruce şi că a înveşnicit firea omenească în întunericul mormântului.
Aceleaşi lucruri trebuie să le sufere şi omul. Trebuie să trăiască şi întunecimile vieţii şi problemele ei, necazurile de care vorbeşte apostolul Pavel (cf. 2 Cor. 6, 4; 11, 23; Col. 1, 24), care nu ies din egoul său, ci vin de la Dumnezeu, potrivit cu îngăduinţa şi îndelunga lui răbdare. Dumnezeu trebuie să ne încerce şi în întuneric, şi pe cruce, ca să ne judece, ca să vadă dacă suntem vrednici de împărăţia cerurilor. Trebuie să ne desfătăm în întregime de veşnica veselie a Domnului. Psalmistul spune că Domnul va intra în mormânt, dar că „nu va vedea stricăciune” (Ps. 15, 10). Şi credinciosul va trece prin martiriu, răstigniri, îngropări, va fi părtaş la viaţa lui Hristos, dar nu va vedea stricăciunea, nu va muri, ci va călători pe calea spre lumina învierii şi a veşniciei.
întunecimile şi problemele ne sunt folositoare, ca să devenim imitatori ai vieţii Domnului care „ne-a lăsat pildă, ca să păşim pe urmele Lui” (1 Ptr. 2, 21), a trăit toate aceste pătimiri. Suntem şi noi chemaţi să le trăim în trupul nostru slab, ca să fie înghiţit egoul şi să învieze şi să fie aşezat în noi tronul lui Dumnezeu. Inima omului va fi cercetată de trândăvie, moţăială, poate şi de necazuri ca ale lui Iov, de întunecimi duhovniceşti, de ameţeli, uneori de simţăminte şi de gânduri de necredinţă şi de hulă, precum şi multe altele pe care nu le producem noi. Vom avea impresia că viaţa ni
188
se împleticeşte. În realitate însă, Dumnezeu îngăduie toate acestea şi le rabdă ca să nu pierdem cununa vieţii.
întrebarea „de ce nu pot să trăiesc tot timpul într-o atmosferă de veselie duhovnicească?” arată o necunoaştere a vieţii duhovniceşti. De aceea o punem alături de trăirile înfăţişate mai înainte de această soră. Dar faptul că spune că peste puţin timp poate să piardă toată această frumuseţe şi că va fi nevoită să se lupte din nou cu ea însăşi, cu patimile, cu rutina zilnică, arată că a înţeles care este direcţia vieţii duhovniceşti, că e nevoie, pe de o parte, să luptăm cu noi înşine, pe de altă parte, cu rutina zilnică, pentru că până să aibă loc curăţirea, sinele nostru naşte patimi, ceea ce înseamnă că avem de parcurs un drum lung.
Ce este rutina zilnică? Rutina zilnică este sora care stă în chilia de alături şi, când vreau să mă odihnesc, ea se trezeşte şi face metanii, iar mie îmi vine să-i dau un pumn de să-i zboare dinţii, dar totuşi stau şi tac şi zic: „Doamne Iisuse Hristoase, dă-mi puţin somn ca să mă pot trezi şi să priveghez.” Rutina zilnică este oboseala mea, înţelegerea mea greşită, uneori lupta de zi cu zi care nu rodeşte aşa cum cred eu, în timp ce Dumnezeu ştie ce face. Sunt cazuri în care Dumnezeu a ascultat rugăciunea sfinţilor săi după treizeci, patruzeci, cincizeci, şaptezeci de ani. De ce? Nu pentru că n-ar fi fost alături de ei în toţi aceşti ani, ci pentru că aceasta era dovada marii Lui iubiri.
Hristos nu este acelaşi pentru toţi. Hristos nu este o statuie, al cărei cap dacă-l ating mă face să simt răceala marmurei, iar dacă-mi lipesc de ea urechea nu voi auzi
189
nimic în ea (cf. Ps. 134, 15-17). Hristos are o inimă care ştie şi înţelege, care iubeşte şi îmbrăţişează, care recunoaşte, intuieşte şi simte. Hristos are ochi şi urechi şi, de aceea, răspunde în mod corespunzător cu puterea şi nevoia fiecăruia.
Noi nu înţelegem. Noi le vedem pe toate prin egoismul nostru. Dacă ne-ar lăsa liberi, ştiţi ce vom face? Inima noastră nu se va linişti decât dacă va semna şi va pecetlui documentul care certifică dumnezeirea noastră, aşa cum făceau împăraţii Romei. Aşa ajunge omul, să nu vă miraţi. Dar Dumnezeu ştie ce i se potriveşte fiecărui om. Prin urmare, când avem puţină răbdare, descoperim că avem nevoie numai de ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Dar înţelegem acest lucru şi îl descoperim, după cum spunem de obicei, cinci minute mai târziu decât clipa în care îl aşteptam. Adică atunci când omul începe să-şi piardă răbdarea şi i se pare că a eşuat, că viaţa i-a scăpat din mâini, tocmai atunci descoperă tot ceea ce a căutat întreaga viaţă.
Dumnezeu face lucrul acesta ca să vadă când vom cădea în dezamăgire, când şi dacă vom ridica ancora din noi înşine, aşa încât să dăm la o parte sinele nostru. Atunci El ne va dărui descoperirea Sinelui Lui şi frumuseţea chipului Său, strălucirea ochilor Săi şi lărgimea inimii Lui care îi cuprinde pe toţi oamenii. Oare n-o să mă cuprindă şi pe mine?
întrebarea „de ce să nu trăiesc neîncetat frumuseţea vieţii duhovniceşti?” o pun mulţi, dar nu sunt cu toţii la fel de nevinovaţi. De obicei există egoism. Vezi că o soră se roagă, priveghează. O întrebi: „Ce faci, copilul
190
meu?” „Ce să fac, Gheronda? Zilele astea am încercat să mă rog, dar am moţăit tot timpul.” „De ce-mi spui asta? O ştiu. Asta ai venit să-mi spui? Nu te-am văzut de două luni. Am fost la mănăstirea mea, m-am rugat pentru tine, te-am pomenit la proscomidie, în frigul din biserică, când noaptea le cuprinde pe toate (cf înţ. Sol. 18, 14). I-am scris Gherontisei, am vorbit pentru tine cu Dumnezeu. Iar acum când vin să te văd, în loc să-mi spui ceva puternic, tu îmi zici: „Ştiţi, Gheronda, cerul are nori”? Nori va avea şi mâine, şi poimâine, dar norii vor pleca. Aşa este când îmi spui că ai moţăit sau că ai făcut un lucru sau altul.
înţelegeţi ce dezamăgiri sunt toate acestea pentru Gheronda? Dar îmi veţi răspunde: „Să nu vi le mai spunem ca să nu vă întristăm?” Nu sunt chiar atât de sensibil, nu vă îngrijoraţi. Vreau însă de la voi să aveţi un caracter luptător, bărbătesc, nu numai la psalmodie, ci şi în viaţa voastră duhovnicească. Să aveţi răbdare şi în zăpadă, şi în furtuni, în uragane şi în toate bătăile vânturilor, la fel ca munţii cei neclintiţi (cf. Ps. 75, 5). Copacii de pe vârfurile munţilor nu se îndoaie, iar inimile voastre se vor îndoi?
Să nu ne uităm la dificultăţi. Să-L vedem pe „Cel care vine” (Apoc. 1, 4) în curând. Încă nu a venit desigur că întotdeauna este împreună cu noi, dar noi nu îl simţim -, dar El este „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine” (Apoc. 1, 4). El păşeşte în inima noastră, nu păşesc necazul, furtuna, ispita. Vezi un nor care trece. În realitate ştii că deasupra lui şade Dumnezeul dumnezeilor, după cum spune Psalmistul. Norul este
191
carul lui Dumnezeu, roşile Lui sunt fulgerele şi norii (cf. Ps. 76, 19). Tu vezi fulgerele şi norii, dar de fapt este Dumnezeu care păşeşte deasupra lor şi îşi face rondul în întreaga lume într-o clipită de ochi, pentru că este Stăpânul universului. Va uita oare de inima ta? Fiecare pas, fiecare mişcare, fiecare îmbrâncire, fiecare durere, fiecare luptă şi dificultate pe care nu le-am produs noi sunt o dezvăluire a prezenţei şi a paşilor lui Dumnezeu cel sfânt şi preadulce în noi. Însă chiar dacă le-am produce noi, după ce ne vom pocăi, vor fi şi ele o dezvăluire a prezenţei şi a paşilor lui Dumnezeu înlăuntrul nostru.
Mai înainte am tâlcuit starea omului care are caracteristicile vieţii duhovniceşti sau, mai precis, ale prunciei duhovniceşti. E adevărat că viaţa duhovnicească devine o stare, adică devine încet-încet permanentă. Schimbările pe care le suferim nu sunt absolut normale. Sunt normale numai în parte, la început şi în anumite situaţii, când Dumnezeu vrea să ne pună la încercare. Căderile sufleteşti astăzi sunt bucuros, mâine nu; astăzi îmi vorbeşti şi te ascult cu toată inima, mâine n-am chef să te ascult; astăzi mă rog, mâine vreau să ies tot timpul din chilie nu sunt stări, ci mişcări ale sufletului care nu a dobândit o statornicie în bine. Arată o lume care are o legătură greşită cu Dumnezeu.
Dimpotrivă, omul care are o legătură autentică cu Dumnezeu şi stabileşte o legătură cu El simte că Dumnezeu înaintează şi intră înlăuntrul lui. Atunci simte că această legătură devine ceva foarte personal, ceva simţit. Hristos aşezat în inima noastră are o astfel de stare şi ne-o împărtăşeşte şi nouă. Dacă cineva ne
192
va certa, vom simţi o tensiune nervoasă. Dacă ne va zâmbi, vom zâmbi şi noi. Hristos nu obişnuieşte să se schimbe. Are, am putea spune, o legătură duhovnicească permanentă cu omul şi ne transmite şi nouă o stare permanentă. Această stare este o stare de bucurie şi de iubire nu aceea în care astăzi iubesc, iar mâine urăsc o stare de rugăciune care înseamnă că ceva aleargă de la sine înlăuntrul meu.
De obicei, când vreau să mă rog trebuie să mă pregătesc, să iau o anumită poziţie, să cultiv gânduri evlavioase, să citesc Vechiul şi Noul Legământ, să fac tot ce pot ca să creez o atmosferă şi o tensiune duhovnicească înlăuntrul meu în care să pot să spun „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Cât timp voi face asta? O lună, un an, cinci, zece ani? Cât vrea Dumnezeu.
Dar încet-încet, când am dispoziţia necesară, rugăciunea devine o stare. Mintea coboară singură la Hristos atât de mult, încât simt că sunt în Hristos. Mi se pare ciudat când mintea pleacă de la El şi pleacă altundeva. Trăiesc ca şi cum nu m-ar interesa oamenii şi problemele lor, lumea aceasta şi familia mea. Desigur, toate acestea sunt închise înlăuntrul meu, dar mintea mea are o stare, adică se află înaintea lui Hristos. Şi nu numai mintea, ci încet-încet şi inima dobândeşte această stare, starea de aşternut al picioarelor sau al tronului pe care şade Domnul Iisus Hristos. Aşa cum un scaun este robust şi mă susţine, tot aşa devine şi inima mea, iar atunci nu mai am nevoie să mă lupt ca să câştig din nou curgerea rugăciunii sau nepătimirea sau starea
193
bună a minţii. Nu e nevoie să lupt, să ostenesc. Toate se săvârşesc de la sine.
Când pierd această statornicie? O pierd când fac ceva care nu e monahal, care nu se potriveşte unui monah. De exemplu, când ies din mănăstire şi bântui încolo şi încoace, când mă interesez de părinţii mei, de cunoscuţii mei, când am legături omeneşti şi port corespondenţă, când mă interesează să arăt iubire altor oameni, să îi ajut, să-i mântuiesc sau să îi cultiv, când am, chipurile, înclinaţii misionare sau preocupări sociale. Însă aşa cum vântul risipeşte norii plini de apă, tot aşa acestea vor risipi din inimă „apa săltătoare” (In. 4, 14), adică pe Hristos şi pe Duhul Sfânt.
Se poate ca în mănăstire să existe anumite preocupări, dar ele nu inundă fiinţa omului cu un val de interes. Le fac pur şi simplu ca pe o slujire, nu sunt ceva nou care are diversitate şi schimbări, aşa încât de fiecare dată să trebuiască să-mi îndrept atenţia înspre ele. Când cineva vrea să facă o lumânare, execută anumite mişcări. Ceva asemănător se întâmplă cu fiecare îndeletnicire a monahului.
În general, tot ce nu produce împrăştiere, tot ce este pe cât se poate de silenţios şi liniştit, ne păstrează şi starea duhovnicească. Toate celălalte la care ne-am referit îl fac pe monah nemonah, îl scot din duhul mănăstirii. De exemplu, unei monahii mama ei îi va spune: „Fetiţa mea, surioara ta se va căsători. Am un ginere foarte bun, dar este mai scund decât ea. Mai e unul care seamănă cu ea, dar e sărac. Ce să facem?” Ajung cuvintele acestea ca să-i tulbure nervii pentru ani
194
buni, fiindcă este ceva străin de viaţa ei din mănăstire. Dar aşa cum dacă ne intră în ochi un obiect străin sau o
aşchie în mână nu ne mai putem găsi liniştea, tot aşa şi orice lucru care nu e rânduit de Părinţii Bisericii pentru monahi îl schimbă pe monah, îl face imediat lumesc şi încetează orice stare duhovnicească. Aşadar, trebuie ca omul să se aşeze cu adevărat în mănăstire şi acolo, în starea pe care i-o dăruieşte Dumnezeu puţin câte puţin, să se îndeletnicească cu lucrările sale monahale pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor ca pe nişte daruri, ca să se poată înălţa la Părintele şi la Dăruitorul ceresc.
Zilele acestea am simţit înlăuntrul meu o bucurie şi, în acelaşi timp, o recunoştinţă şi o mulţumire îndreptate către Dumnezeu pentru harulpe care mi-l dă în fiecare clipă să mă unesc cu el şi El cu mine. Nu am poftă sau, mai degrabă, aşternutul nu mă mai ţine ca să dorm. Vreau să vă fac şi pe dumneavoastră părtaş la bucuria mea. În timpul slujbei, fără să urmăresc asta, şi fără să îmi dau seama, am observat că spuneam rugăciunea lui Iisus.
O scrisoare atât de simplă care arată zile atât de minunate pe care sora le-a trăit desfătându-se de Dumnezeu. Este foarte frumos să avem astfel de trăiri, chiar dacă sunt adolescentine. Am văzut şi trăiri infantile. Trăsăturile mature ale vieţii duhovniceşti sunt însă altele. Să le vedem acum pe acestea. „În aceste zile am avut înlăuntrul meu o bucurie.” în realitate, aşa cum am spus la început, fiecare zi este la fel cu cealaltă şi,
195
de-a lungul veacurilor, niciuna nu este diferită. Noi spunem că azi este ziua de 30 a lunii. Dar acestea sunt simboluri, ca să putem discuta şi să treacă timpul, să ne înşelăm şi să înfăţişăm elementele lumeşti ca istorie. Toate întâmplările care sunt scrise în cărţile de istorie sunt lipsite de ipostas, nu au legătură cu veşnicia, dar aceste trăiri au legătură cu veşnicia.
Când cineva îşi produce o anumită stare, atunci îşi produce această stare şi în restul zilelor sale, se străduieşte ca zilele lui să fie toate la fel, să nu existe schimbări, transformări şi diversitate. Tendinţa şi dispoziţia spre schimbare sunt un simptom pe care îl iau în considerare medicii, nu este ceva firesc. Omul serios îşi trăieşte viaţa zi de zi în acelaşi fel. Când cineva este mai bolnăvicios vrea o schimbare şi o destindere, să se uite puţin la televizor, să citească vreo poveste sau vrea să schimbe munca pe care o face în mănăstire. Faptul că ceri schimbarea slujirii nu arată echilibrul. Îmi veţi spune: „Gheronda, oare nu Sfinţia Voastră mi-aţi vorbit de schimbare?” Ce să fac? Când ai un om care nu se simte bine, o să-i spui: „Stai acolo cu boala ta”? Nu. Îl vei ajuta şi îi vei spune: „Copilul meu, ce suflet frumos ai! Din iubire pentru Hristos doreşti schimbarea. Vino, spune-mi ce slujire vrei?” Şi îi vei da slujirea pe care o vrea. Arătăm îndelungă răbdare, bunătate, îngăduinţă, ca să nu ajungă un demon.
Când cerem schimbări în viaţa noastră înseamnă că nu suntem bine. Omul trebuie să se bucure de viaţă. Aşa cum când este iarnă încercăm să păstrăm o temperatură
196
constantă în toate încăperile, şi pe hol, şi în chilii, altfel vom răci, tot aşa se întâmplă şi cu viaţa noastră.
Aţi văzut cât de asemănătoare sunt în fiecare an slujbele noastre? Dacă ne uităm la vecernie, la utrenie, la Liturghie, au toate o desfăşurare asemănătoare, o identitate de la început până la sfârşit. Cei 150 de Psalmi, aceste trăiri duhovniceşti, conţin aproape aceleaşi elemente. Cărţile Părinţilor Bisericii şi ale cuvioşilor spun aceleaşi lucruri, nu spun nimic nou. Citeşti mereu aceleaşi lucruri, dar numai când eşti bine, când eşti bucuros şi inima ta este deschisă îl descoperi în cuvintele lor, de fiecare dată, pe Hristos. De exemplu, sora scrie despre desfătarea dumnezeiască, apoi despre meditarea dumnezeiască şi, mai jos, despre îndulcirea dumnezeiască sau vederea dumnezeiască. Toate acestea sunt acelaşi lucru, dar în fiecare din ele descoperi o însuşire, un fel al prezenţei şi al lucrării lui Hristos. Dar când nu eşti bine, simţi că sfântul pe care îl citeşti repetă aceleaşi lucruri: asta a spus-o şi Marele Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Desigur, pentru că viaţa lor este constantă. Nu au urmărit niciodată schimbarea. Programul monahal este acelaşi. Dar nu cumva programul mirenilor este şi el la fel, mai ales monoton?
Noi ne creăm o stare constantă şi în zilele noastre, aşa încât să putem să nimerim în fiecare zi calea, chiar şi orbeşte, ca să zic aşa. Altfel, suntem pierduţi, ne încurcăm. Dar oare nu se poate face nicio schimbare? Şi schimbările sunt binecuvântate, nu există nicio primejdie. Astăzi facem o sinaxă, mâine nu. Astăzi avem slujbă de praznic, iar mâine o slujbă obişnuită. Dar acestea
197
sunt caracterizate de o repetiţie, revin la acelaşi punct şi, astfel, se produce o stare, aşa încât întregul nostru timp şi spaţiu devin una, ca şi cum ar dispărea şi ar deveni însuşi Hristos. Fiecare pas al nostru, fiecare auzire, fiecare zi şi fiecare noapte devin o lucrare sfântă, o ierurgie.
Când omul reuşeşte să găsească frumuseţea lui Hristos în sine însuşi şi în viaţa lui, în privegherea lui şi în slujirea lui, când reuşeşte să le împlinească pe toate la fel, atunci dobândeşte bucuria „pe care nimeni n-o va lua de la noi”, aşa cum spune Domnul (In. 16, 22). Această bucurie n-o pot înlătura nici jignirea, nici dispreţul, nici uitarea, nici invidia, nici moartea. Nimic nu îndepărtează această bucurie, pentru că a venit de la Hristos însuşi.
În această atmosferă Dumnezeu este trăit atât de intens, încât mă împletesc cu El şi El cu mine. El este în mine şi eu în El (In. 15, 5). Apostolul Pavel exprimă faptul acesta prin cuvintele „în Hristos”. Expresia „în Hristos” cuprinde spaţiul şi timpul, voinţa, dispoziţia şi lucrarea mea, ipostasul şi prezenţa lui Hristos. Eu şi El devenim una.
Când omul are această stare echilibrată şi se bucură în acelaşi fel de Hristos, atunci se mai petrece ceva: Hristos se amestecă cu persoana Stareţului, sau a Stareţei în mănăstirea de maici, şi nu pot să trăiesc fără să îi am pe ei în vedere, adică înaintea ochilor mei.
Pe cât cineva îl trăieşte pe Hristos, pe atât, când îl priveşte pe Hristos, îl vede pe Stareţ sau pe Stareţă. Pe cât îl pierde pe Hristos, pe atât îl pierde şi pe Stareţ, îndată ce legătura lui cu Hristos se clatină, se clatină şi legătura lui cu Stareţul sau cu Stareţa. Îndată ce îl simte
198
pe Dumnezeu undeva, într-o carte, într-o citire de la biserică sau de la o slujbă, într-o trăire sau la rugăciune, îndată inima lui începe să bată puternic şi să spună numele Stareţului sau a Stareţei. Ciudat lucru! Ciudat, dar adevărat şi mărturisit de viaţa tuturor sfinţilor şi de viaţa voastră, ori de câte ori aţi avut o trăire duhovnicească.
Prin urmare, viaţa duhovnicească are mai întâi o trăsătură fundamentală, caracterul constant al programului, zi şi noapte. Câştigăm înlăuntrul nostru o anumită stare în locul şi în timpul în care trăim. În al doilea rând, viaţa duhovnicească îl are pe Stareţ, care, în anume fel, este pus acolo unde se află Dumnezeu cel nevăzut. Se amestecă cu noi, cu gândurile noastre, acolo unde se amestecă şi Hristos. Este o iconomie dumnezeiască, o îndelungă răbdare dumnezeiască şi un dar faptul că Biserica ne pune pe Stareţ în locul lui Hristos. Când îl scoatem pe Stareţ din viaţa noastră, când dăm cu piciorul în el şi îl lepădăm din viaţa noastră, îl pierdem pe Hristos. În acest fel, avem un element doveditor nemijlocit al legăturii noastre cu Domnul sau a lipsei acestei legături.
Gheronda, aţi spus că, încet-încet, câştigăm o stare duhovnicească permanentă. Ce legătură au schimbările lăuntrice cu această stare?
Suferim schimbări omeneşti, suferim şi schimbări dumnezeieşti. Cel trândav, care se văicăreşte, nemulţumitul, mortul duhovniceşte nu au schimbări
199
duhovniceşti. Schimbările duhovniceşti sunt ceva permanent. Cine nu se roagă nu are schimbări duhovniceşti, la fel ca mortul care, când putrezeşte, nu se mai schimbă, ci ajunge cenuşă şi rămâne aşa. Aşa ajungem şi noi uneori.
Să staţi cu frică înaintea schimbărilor duhovniceşti, pentru că se poate să fim morţi duhovniceşte, dar să avem un simţământ mincinos că înaintăm duhovniceşte. Unii cred că toate merg bine şi frumos, că am petrecut minunat şi că în anul viitor vom petrece şi mai frumos. Aceasta este un simţământ mincinos (rpEuSaiaOişoig). Dimpotrivă, trebuie să simţim păcatul şi fărădelegea noastră, lipsa iubirii pentru Dumnezeu. Să nu simţim o autosuficienţă mincinoasă, o plăcere de sine şi o satisfacţie de sine, ci să le dorim pe cele mai mari, adică să dorim o mai mare vărsare de sudoare şi de sânge. Să-L încercăm pe Dumnezeu. Să nu spunem: m-am pocăit, nu am nevoie de altă pocăinţă. Nu, e nevoie de o nouă pocăinţă, e nevoie de o neîncetată deschidere a uşii pocăinţei. Prin urmare, un element este acesta.
În al doilea rând, cine nu face paşi, rămâne pe loc. Cine nu înaintează, înseamnă că dă înapoi. Când nu avem un progres al schimbărilor duhovniceşti, să ştim că aceasta nu este o stare constantă, ci moarte şi oprire, o mucegăire a fiinţei noastre şi o golire de Dumnezeu, înseamnă că nu avem veşmânt să ne înveşmântăm. Suntem goi şi nefericiţi, iar noi credem că suntem bine sau ne simţim fericiţi.
Trebuie să avem schimbări la nivelul minţii şi al cugetului. De exemplu, nu am bucurie. Dacă nu ai
200
bucurie, chiar dacă toate vor merge bine, toate sunt înşelătoare. Sau, am bucurie. Nu ajunge. Trebuie ca bucuria să rodească lacrimi. Lacrimile să rodească pocăinţă, pocăinţa să aducă zdrobire a inimii, pocăinţa să aducă o asemenea smerenie încât să cred că sunt cel mai mare păcătos din lume, că nu valorez nici măcar cât un gunoi înaintea lui Dumnezeu, că sunt cu totul lipsit de Dumnezeu. Când vin lacrimile şi zdrobirea, ele îmi vor da o mai mare simţire a lui Dumnezeu, îmi vor deschide orizontul către Dumnezeu. Deschiderea îmi va aduce o împărtăşire simţită de Dumnezeu, îmi va aduce semne ale prezenţei lui Dumnezeu, roadele Sfântului Duh: iubire, credinţă, blândeţe, pace, bucuria Duhului (Gal. 5, 22). Această bucurie este diferită de cea de la început. În continuare, roadele Sfântului Duh îmi vor aduce semne vii ale comuniunii dumnezeieşti: strălucirea feţei şi a inimii mele, stări lăuntrice luminoase şi insuflări. Îmi vor aduce nepătimire, simţire duhovnicească, schimbări ale inimii. Nu merită oare să depunem toată osteneala şi străduinţa, aşa încât viaţa noastră să se umple de neîncetatele schimbări ale dreptei celui Preaînalt?
201
7
SLUJIREA
Viaţa voastră este cu adevărat frumoasă. Oricât de aspru, de dur şi de nedrept judecător ar fi cineva, nu poate să nu mărturisească faptul că viaţa voastră este minunată. Dar trebuie să vă folosiţi judicios timpul, ca să încetaţi să mai fiţi nişte vlăstare fragede, pline de rouă, verzi, şi să deveniţi oameni frământaţi cu lacrimi şi cu durere. Durerea înalţă sus la cer şi conduce la Dumnezeu. Iar toate prevestirile sunt minunate şi pot să spun că viaţa voastră, cu adevărat, este atrăgătoare. Când cel atras este Părintele vostru, Gheronda, este firesc ca el să se bucure şi să aibă această dispoziţie.
într-o mănăstire, lucrarea zilnică este de cele mai multe ori slujirea (6tax6vrpa), munca. O mănăstire vie trăieşte mai cu seamă prin slujirea ei. Slujirea este spaţiul de peste zi dinaintea chivotului luminos, dar nu al celui umbros. Într-o chinovie nu poate exista o monahie care să nu aibă o muncă, deoarece munca este un instrument nemijlocit, zilnic şi folositor, pe care îl găseşte repede cineva şi cu el îl poate prinde pe Dumnezeu. Slujirea noastră este criteriul conştiinţei noastre, al cinstei noastre, pe care îl vede Dumnezeu,
203
dar şi surorile noastre. În mănăstire o lucrare poate fi împlinită doar cu conştiinţă şi cinste. Conştiinţă (onvEtâriaig) care provine de la verbul onvotSa, „a cunoaşte” — înseamnă simţire a lui Dumnezeu. Cinstea înseamnă adevărata iubire pentru Dumnezeu. Dacă monahul are simţirea lui Dumnezeu şi adevărata iubire pentru Dumnezeu, dacă nunta lui duhovnicească cu Dumnezeu este cinstită, dacă merită să-l cinsteşti, să te pleci înaintea lui, să-l preţuieşti, se vede mai întâi din felul în care îşi împlineşte slujirea.
Mai mult, slujirea arată dacă monahul are sau nu are simţământul trupului comun al obştii, întrucât slujirea este o aplecare şi o atingere a unei mâini de cealaltă. La slujire arătăm dacă simţim că suntem un trup, trupul lui Hristos, şi dacă suntem fii ai lui Dumnezeu. Cineva care nu reuşeşte la slujirea lui sau o consideră ca o simplă petrecere a timpului sau ca o obligaţie, pentru că a primit porunca să facă această lucrare, nu are cunoştinţa lui Dumnezeu, nici adevărata iubire pentru Dumnezeu. Prin urmare, nu înţelege că s-a legat de Hristos şi că este una cu ceilalţi.
Doar cine lucrează potrivit cu voinţa şi cu judecata lui Dumnezeu poate spune că simte că este mădular al Bisericii, al trupului lui Hristos, fie că este monah, cleric sau laic. Cu atât mai mult când este monah, întrucât monahul este dincolo de orice cuget lumesc şi s-a atins de mintea Domnului Iisus. Prin urmare, slujirea unui monah este un criteriu şi un mijloc al vieţii duhovniceşti. În viaţa duhovnicească există multe, dar nu le putem avea pe toate cu uşurinţă, aşa cum e munca.
204
Prin urmare, munca este cheia care deschide uşor viaţa duhovnicească şi, în acelaşi timp, este criteriul care arată dacă există viaţă duhovnicească şi de ce fel este ea.
Cum dă mărturie o slujire că are aceste caracteristici? Sau, dacă vreţi, prin ce mijloace îi dăruieşte slujirea astfel de câştiguri preţioase, adică să-l înţelegem pe Dumnezeu, să conştientizăm că fiinţa noastră este bisericească, aşa încât să fim plăcuţi Domnului? Ce este slujirea?
în primul rând, slujirea este o osteneală. Mai cu seamă osteneală a trupului, dar şi a sufletului, a minţii şi a duhului. În timpul muncii toate obosesc, toate se dăruiesc, toate se topesc. Când cineva nu depăşeşte măsurile pe care le-a pus însuşi Domnul, atunci cu cât mai mult osteneşte la muncă, cu atât îi oferă lui Dumnezeu o jertfă mai mare. Slujirea este oboseală, este ridicare a crucii lui Hristos. Este acea mică întristare „uşoară şi trecătoare”, după cum spune Apostolul, care lucrează spre prisosinţa slavei veşnice (cf. 2 Cor. 4, 17). Lucrezi trei, patru, şapte ore pe zi. Aceasta înseamnă că trupul tău, mintea ta, toate ale tale le dai lui Hristos.
Dar ce este această osteneală în comparaţie cu osteneala oamenilor din lume? O nimica toată. Osteneala pe care o depun oamenii lumii este insuportabilă. Mor până şi cei care par să şadă într-un fotoliu, pentru că se vatămă mai mult decât ceilalţi în diferite feluri. Chiar şi aceia care par săraci şi cei care par bogaţi şi cei care par regi şi cei care par lipsiţi, cu toţii îndură dureri de nesuportat ca să trăiască şi să-şi plătească impozitele. Legile societăţii au scutit mănăstirile de impozite şi încă o mai fac de multe ori, întrucât monahul nu face parte
205
din această lume, ci din altă lume, care are alt impozit, impozitul sângelui, jertfa pentru Hristos.
Durerea noastră este foarte mică faţă de durerea oamenilor din lume şi cu mult mai mică faţă de veşnicia pe care o câştigăm, faţă de slava pe care ne-o dă Dumnezeu în schimbul micii noastre jertfe. Domnul spune că dacă dai cuiva un pahar de apă rece în numele lui Dumnezeu (cf. Mt. 10, 42), înseamnă că faci un schimb cu Dumnezeu însuşi. Vedeţi cât de puţin dă omul şi cât de mult primeşte?
Când cineva lucrează, trebuie să se cerceteze: „Mă ostenesc cu adevărat pentru fratele meu, pentru mănăstire, pentru Hristos? Nu cumva încerc să găsesc modalităţi prin care să-mi fac slujirea mai uşoară? Nu cumva mă întristez pentru că ostenesc? Nu cumva, fie şi în subconştientul meu, doresc să se găsească o modalitate prin care oboseala să fie mai mică?” Potrivit cu osteneala, atunci când este însoţită de conştiinţă şi cinste înaintea lui Dumnezeu, este şi răsplata. Freci rufele ca să le speli şi mâinile ţi se însângerează. Poţi să speli rufele şi fără să-ţi însângerezi mâinile şi chiar fără să-ţi prindă miros de clor sau de detergent. Dar lipsa acestui sânge sau a acestui miros va aduce apoi lipsa Sfântului Duh. Fiecare lucru are importanţă. Găsim modalităţi să evităm o dificultate sau alta şi, în acelaşi timp, se săvârşeşte şi munca noastră. Ba putem găsi şi modalităţi să nu mai muncim deloc. Atunci însă nu se mai săvârşeşte munca pe care o vrea Dumnezeu, munca înălţării sufletului nostru la cer.
206
Prin urmare, trebuie să avem grijă pentru ca nu cumva altcineva să se ostenească în locul nostru, pentru că el ne va lua cununa şi slava. Cel care a alergat, cel care s-a silit răpeşte împărăţia cerurilor (cf. Mt. 11, 12). Ne pierdem plata dacă altcineva ne face munca pe care noi nu am vrut-o sau nu am putut să o împlinim. Amintiţi-vă ce le spune apostolul Pavel tesalonicenilor: noaptea şi ziua lucrez în osteneală şi trudă ca să vă dau pildă de adevărat creştin (cf. 2 Tes. 3, 8-9). Acest mare apostol mergea sâmbăta la sinagogă, seara se întâlnea cu credincioşii, iar întreaga zi şi restul nopţii lucra „cu osteneală şi trudă”, numai şi numai ca să fie pildă pentru cei credincioşi. Aceasta înseamnă că nu este cu putinţă ca cineva să-l imite pe Hristos dacă nu se osteneşte mult.
Trebuie să învăţăm să rezistăm. Să reziste ochii noştri, inimile noastre şi trupurile noastre la munca de noapte şi de zi. Să ştim că este ruşine să ni se închidă ochii de oboseală, să ne deranjeze frigul, ziua sau noaptea, să avem dificultăţi sau să obosim în limite rezonabile. Dacă Părinţii se ruşinau să fie văzuţi că mănâncă sau că beau, iar dacă erau văzuţi, plângeau, cu cât mai mult trebuie să ne ruşinăm noi când obosim atât de uşor, când nu rezistăm la privegheri sau la muncă multă. Când ni se închid ochii de oboseală, de ce să nu îi învăţăm să rămână deschişi? De ce ceilalţi, pentru o mică răsplată, rezistă treji zi şi noapte ca să primească, de exemplu, o diplomă sau, pur şi simplu, ca să treacă un examen la universitate, iar noi, care suntem copiii lui Dumnezeu şi lucrătorii împărăţiei cerurilor, să avem dificultăţi? Dumnezeu vrea osteneală. Lui Dumnezeu
207
i se aduce închinare prin osteneală şi trudă. Şi, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul, Dumnezeu nu este slujit prin nimic atât de mult cât este prin truda noastră1. Prin urmare, lucrarea noastră este o adevărată slujire atunci când este însoţită de osteneală. Altfel, este o muncă lumească.
În al doilea rând, slujirea noastră este comuniune. A sluji înseamnă a deveni slujitorul celuilalt. Slujire nu înseamnă să stau la birou şi să fac o treabă comodă. Slujire înseamnă să fiu de folos celorlalţi. Dacă munca la biroul meu îl slujeşte pe celălalt şi înseamnă pentru mine o cultivare a inimii şi o dăruire a ei, atunci este o slujire. Dar dacă nu este slujirea celuilalt, atunci nu este o slujire. Slujirea înseamnă o comuniune prin muncă. Aşa cum plămânii transmit aerul întregului trup, vasele de sânge şi sufletul dau viaţă fiinţei noastre, tot aşa şi slujirea noastră dă viaţă în trupul lui Hristos.
Cu toţii spunem că trebuie să iubim. Cu toţii spunem cuvintele apostolului Pavel: „Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât în a vă iubi unii pe alţii” (Rom. 13, 8), şi că iubirea este prima poruncă. Dar ce înseamnă iubire? Iubire înseamnă îmbrăţişări şi sărutări? Credeţi că iubirea înseamnă interes? Iubirea înseamnă să ne plecăm şi să rezolvăm de îndată problema celuilalt? Iubirea înseamnă să porţi discuţii cu orele cu celălalt, chipurile pentru a-l odihni, ca să-i ascultăm durerea, problema, şi să-l ajutăm? Oare iubirea constă din acţiunile pe
1 Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea teologică 24, 11, PG 35, 1181B.
208
care le facem ca să arătăm că îl iubim pe celălalt, că îl înţelegem, că îl dorim? Nu. Adevărata iubire a celuilalt este slujirea lui. Când îl slujesc cu adevărat, aşa cum a făcut Domnul (cf. Mt. 20, 28), atunci pot să spun că îl iubesc. Prin urmare, dacă vreau să vă iubesc, trebuie să vă slujesc. Cu cât mai mult vă slujesc, cu atât mai mult vă iubesc. Celelalte sunt nişte cuvinte sărace.
Prin urmare, slujirea noastră este şi o cale pentru ca ceilalţi să ne iubească. Pe cine iubim? Pe cel care ne slujeşte, pe cel care este gata să ne ajute. Dacă vreţi, pe cel care se uită pe el însuşi de dragul nostru. Pe cel care îmi face o mâncare gustoasă, pe cel care, cu multă subţirime şi nobleţe, îmi face un serviciu fără să-mi amintească apoi de el neîncetat, pe cel care, fără să mă obosească, fără să-mi facă probleme şi greutăţi, îmi împlineşte dorinţele şi simt că pe aici a trecut acea mână iubitoare şi a păşit acel picior de care spune Scriptura: „Cât de frumoase sunt picioarele celor care binevestesc pacea, ale celor care le binevestesc pe cele bune” (Is. 52, 7). Aici a bătut acea inimă duioasă care a reuşit să aranjeze lucrurile aşa încât eu să am parte de această tihnă sau de această binefacere. Îi iubim pe cei care au grijă de noi. Prin urmare, sunt iubit atunci când am şi eu grijă de ceilalţi.
Cine sunt oamenii care simt însingurare, că nu-i iubeşte nimeni, că nu sunt înţeleşi, că nimeni nu-i doreşte şi că nimeni nu-şi aminteşte de ei? Cei care nu vor şi nu acceptă să-i slujească pe ceilalţi cu sângele lor, cu jertfa lor, cu uitarea de sine. Cine se plânge că nu-i place culoarea gri fiindcă este melancolică, albul pentru
209
că reflectă lumina, cealaltă culoare pentru că acoperă priveliştea? Cei care nu ştiu să uite totul de dragul celuilalt. Cu cât mă uit pe mine, pe cât îmi dăruiesc sinele şi îl îngrop cu slujirea mea, cu atât mai mult celălalt mă iubeşte, are pentru mine un cuvânt mângâietor, are ceva să-mi dea şi să mă ajute în viaţă. Mângâiere înseamnă ajutor.
Monahul este un om tăcut. Când într-o mănăstire sau altundeva vedeţi pe cineva că trăncăneşte ore în şir, puteţi înţelege că în omul acesta nu este urmă de iubire. Când vedeţi că sunt doi oameni împreună şi unul se apleacă şi îl ajută pe celălalt, iar acesta se plânge de una şi de alta, în timp ce primul îl ajută mereu şi îl încurajează, zicându-i: „Vin şi mâine, nu te teme”, credeţi că acestea sunt cuvinte mângâietoare? Nu. Acesta este un mort care plânge şi un nebun care îi face înmormântarea. Cuvântul mângâietor al monahului este jertfa de sine, munca lui, slujirea lui. De aceea şi Domnul spune: „Dacă aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie mi-aţi făcut” (Mt. 25, 40).
Dar care este măsura şi limita slujirii unui om? Care este limita muncii mele, aşa încât să fiu iubit şi să iubesc, adică să am simţământul comuniunii? Limita muncii este moartea. Înainte de ea nu mai există nicio altă limită. Pot să lucrez până mor: cantitatea şi timpul muncii sunt moartea. Hristos l-a iubit pe om până la moarte. A schimbat moartea Lui cu moartea noastră, ca să ne răscumpere din hăul păcatelor noastre şi să ne înalţe la viaţă (cf. Gal. 4, 5). Putem şi noi să facem acest lucru dacă vrem. El a lucrat până la moarte pentru mântuirea
210
noastră. Să lucrăm şi noi până la moarte, tot aşa cum luptăm cu păcatul până la moarte (cf. Evr. 12, 4). Dar moartea mea, când lucrez ca un om al lui Dumnezeu, este învierea mea. Prin urmare, slujirea (âiaKOvrjpa) este o osteneală şi o trudă. În al doilea rând, este o slujire (Suxxovia), adică o comuniune, o dăruire a sinelui meu pentru celălalt. În al treilea rând, pentru ca slujirea să fie autentică, trebuie să fie voia lui Dumnezeu, o întipărire a poruncii lui Dumnezeu. Dumnezeu a cerut, iar eu împlinesc cu fapta. Dumnezeu a poruncit în rai, iar eu îi împlinesc porunca. Slujirea este păzirea grădinii pe care mi-a dat-o Dumnezeu (cf. Fac. 2, 15).
De aceea, când ne împlinim slujirea, trebuie să o facem aşa cum îi place Domnului, aşa cum vrea Biserica, aşa cum a rânduit tradiţia patristică şi monahală. Slujirea trebuie să se facă potrivit cu normele vieţii duhovniceşti. Ea trebuie să se împlinească, deoarece o vrea Dumnezeu. Poate să înceapă de la o nevoie, dintr-o poruncă omenească sau dintr-o trebuinţă a existenţei noastre, dar în mod fundamental trebuie să o fac pentru Domnul sau înaintea Domnului. Oricât ar fi slujirea mea de mică sau lipsită de importanţă, de vreme ce o fac pentru Domnul, ea este mare înaintea Domnului şi îmi aduce împărăţia cerurilor. Slujirea îmi este de folos ca să dobândesc virtuţile, adică razele Duhului lui Dumnezeu şi luminarea Lui. Este elementul cel mai direct şi nemijlocit pe care îl am pentru a-L putea îmbrăţişa pe Dumnezeu în viaţa mea de zi cu zi, chiar şi atunci când slujirea este foarte mică şi neînsemnată. Se spune că un sculptor a sculptat şi statuile care se găseau foarte sus în biserică, acolo unde
211
nu ajungeau privirile oamenilor. Mulţi îi spuneau: „Dar cine le vede acolo?” El răspundea: „Domnul le vede.” Sculpta marmura ca şi cum statuile ar fi urmat să fie mereu în faţa oamenilor, dar probabil că nimeni nu avea să urce acolo sus să le vadă sau să le fotografieze. Le sculpta însă înaintea Domnului.
Prin urmare, munca nu îl slujeşte doar pe aproapele nostru, ci mă înfăţişează şi pe mine însumi înaintea Domnului. Este o modalitate a prezentării mele înaintea Lui. Aşa cum rugăciunea exprimă ceva şi postul lucrează ceva, tot aşa slujirea mea este o modalitate de a mă înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Aşa cum prin zâmbetul meu larg îmi exprim bucuria, iar prin îmbrăţişarea mea, iubirea, aşa cum dacă zâmbesc vei spune că sunt bucuros, iar când sunt abătut vei spune că îmi e inima împovărată, tot aşa şi munca mea este modalitatea înfăţişării mele înaintea Dumnezeului meu în iubire, aşteptare şi credinţă. Cred în Dumnezeu că este prezent şi, de aceea, lucrez.
Prin urmare, munca mea este judecată şi de simţământul pe care îl am faţă de ea, dacă înţeleg ce înseamnă muncă. „înţelegi ceea ce citeşti?”, l-a întrebat apostolul Filip pe famenul Candachiei (F.A. 8, 30). Înţelegem oare şi noi ce facem şi ce pierdem când lucrăm, respectiv când nu ne vărsăm sudoarea şi sângele, nici nu punem inimă în ceea ce facem? înţelegem ce facem când, deşi lucrăm, nu iubim şi nu suntem iubiţi, ceea ce înseamnă că lucrăm rău? înţelegeţi ce facem când nu simţim că împlinim o poruncă a lui Dumnezeu şi că stăm înaintea Domnului? La ce mi-ar folosi dacă m-aş ruga sau dacă
212
m-aş împărtăşi, dar aş considera că acestea sunt numai nişte mijloace tehnice ale vieţii creştine, şi nu o împărtăşire de firea dumnezeiască (cf. 2 Ptr. 1,4)? Astfel, trebuie să ştiu că munca este o comuniune şi un dialog, iar dialogul presupune adunarea a două persoane, presupune un contract care se semnează înaintea Domnului.
Tocmai de aceea o muncă poate să fie: să mut piatra asta de aici acolo şi de acolo să o aduc înapoi şi tot aşa, după cum adeseori făceau sfinţii2. Munca poate să fie cea mai smerită cu putinţă, dar pe care o vrea Dumnezeu sau obştea noastră, mănăstirea noastră. Dar dacă cineva lucrează, însă rău, atunci ce va fi?
Să presupunem că lucrezi, dar că nu lucrezi înaintea lui Dumnezeu sau că nu ştiu dacă ceea ce fac mă uneşte cu Dumnezeu. Ce se va întâmpla cu mine dacă lucrez ca şi cum mi-aş petrece zilele „cu picioarele neudate” (Iis. Nav. 3, 17)? Ce se va întâmpla cu mine dacă lucrez, dar nu am rezultatele care trebuie, pe care le aşteaptă mănăstirea de la mine, adică ele sunt sărace? Ce se va întâmpla dacă lucrez neîngrijit, dacă nu mă interesează ca munca pe care o fac să o fac cu răbdare, cu pricepere, cu îndemânare, cu participarea minţii şi a inimii? Ce să fac dacă lucrez într-un fel care nu mulţumeşte obştea? înţelegeţi că mă înfăţişez ca un nevrednic înaintea lui
2 Cf. Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul, Viaţa şi cuvintele. Sfânta Mănăstire Hrisopeges, Hania, 2003, pp. 54-55. În româneşte vezi Ne vorbeşte părintele Porfirie, Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 36.
213
Dumnezeu, înaintea obştii. Am spus că a munci înseamnă că trăiesc ca să îi slujesc pe fraţii mei, iar atunci ei trăiesc prin mine. Dar când eu nu le dau viaţă fraţilor mei, atunci sunt nevrednic să particip la această obşte, la această sinaxă şi la împărtăşirea de viaţa Domnului Iisus Hristos.
Prin urmare, iconomul cel rău, lucrătorul cel rău, slujitorul rău, leneş, omul neglijent duhovniceşte, omul care nu vrea să lucreze până la cele mai mici detalii aşa cum vrea Stareţul, Stareţa, obştea noastră sau cei care i-au dat porunca, ce face acest om? Dacă munca bună l-ar fi unit cu obştea, înseamnă că ceea ce face acum pur şi simplu îl desparte de obşte.
Primesc, de exemplu, slujirea de arhondar, iar cel care a avut-o înaintea mea îmi spune: „Vino să-ţi spun ce ai de făcut”, la care eu îi răspund: „Ştiu şi eu ce am de făcut.” în acel moment, îmi zdrenţuiesc legătura cu obştea, pentru că am dispreţuit un suflet, deşi trebuia să îl cinstesc şi să îl ascult cu atenţie. L-am dispreţuit şi, prin el, l-am necinstit pe Hristos şi chipul Lui. În acel moment, nu l-am lăsat pe predecesorul meu să mă înveţe ce vrea mănăstirea mea, ce i-a spus Stareţul. Iar ca Stareţul să stea şi să mi le spună mie din nou este un păcat, după cum este păcat şi ca mănăstirea să se chinuie până voi învăţa eu, deşi puteam să învăţ încă de la început. Aşadar, îmi încep slujirea cu superficialitate, cu o conştiinţă molatică, cu încredere în sine, şi chinui mănăstirea în loc să o slujesc.
Desigur că mănăstirea va continua să trăiască, dar eu voi muri, pentru că îmi sfărâm legăturile mele cu
214
obştea, ceea ce înseamnă că ramura se rupe de trunchi. Trunchiul va supravieţui, pentru că este unit cu rădăcina, dar ramura ruptă va muri, se va usca şi va fi aruncată în foc şi-şi va afla moartea. Asta facem când munca noastră nu este ceva autentic. Vedeţi că munca le păzeşte pe cele trei: osteneala, comuniunea şi înălţarea către Dumnezeu.
Să vedem câteva din scrisorile voastre.
„Gheronda, nu vreau să fac ceea ce doresc, ci ceea ce este de folos sufletului meu. Voi accepta orice slujire îmi veţi da, chiar dacă în exterior mă voi răzvrăti. Când mă smeresc, văd că în inima mea stăpâneşte seninătatea. Cât de frumos şi de aproape îl simt pe Hristos după o as fel de smereniei Am trăit foarte puţine clipe de acest fel, dar ele mi-au dat o bucurie de nespus, aşa încât nu mai voiam nici să dorm, nici să mănânc, chiar şi de Dumneavoastră aş fi putut să mă lipsesc. ”
Se pare că această soră a avut o anumită problemă sufletească şi că a dus o luptă între a dori şi a face. De multe ori, dorinţa i-a fost împlinită, dar acum ia hotărârea să facă ceea ce nu doreşte, dar care îi aduce folos sufletesc.
Câte dintre voi nu sunteţi stăpânite la slujirile voastre de egoism şi de voile proprii! intraţi cu mintea în inimă să discutaţi şi, apoi, veţi afla câte slujiri aţi accepta să vi le dea Gherontisa şi pe câte le-aţi refuza. Omul care e liber şi acceptă orice slujire este foarte rar. De obicei,
215
acceptăm ceea ce ne interesează, ceea ce ni se potriveşte sau ne odihneşte, munca în care suntem specializaţi, şi nu ceea ce ne rânduieşte Gherontisa. Dar slujirea nu are acest înţeles. Sora voastră a prins înţelesul slujirii şi, de aceea, spune că va accepta orice slujire i se va da. Dacă cineva primeşte slujirea pe care o vrea, nu va trăi seninătatea în tot timpul în care va avea acea slujire.
Mi-a plăcut această scrisoare pentru că arată un progres şi o trăire nu doar a unei singure monahii, ci a multor altora. În această scrisoare poţi descoperi scopul iniţial al slujirilor, care este maturizarea virtuţii şi a cugetului în inima noastră şi realizarea comuniunii dintre noi.
„În aceste zile, Gheronda, m-am simţit ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un vis, ca şi cum aş fi trăit într-un nou univers. Ca să mă exprim mai bine, văd mănăstirea noastră prin altă prismă, ca într-o altă oglindă. Niciodată până acum nu m-a preocupat subiectul supunerii în mod special, ci numai cel al slujirii. Preocuparea cu supunerea şi cu slujirea mă face să văd mănăstirea în mod diferit. Eram neliniştită că nu voi putea să mă rog sau să priveghez, să postesc şi să trăiesc isihia, dar acum văd că dacă cineva vrea, poate să le împlinească pe acestea. Dar cum îşi tăgăduieşte sinele? Cum iese din sine însuşi? Mi se pare foarte greu să mă uit pe mine. Gândul că trebuie să ajung aşa încât oricine să mă poată folosi mă face să mă împotrivesc şi îmi vine să o iau la fugă. Oricât m-am străduit timp de o săptămână să accept înlăuntrul meu acest lucru, nu am
216
reuşit. Atunci, pentru ce am venit la mănăstire? Mă tot întreb, dar nu găsesc răspunsul. ”
Fragmentul acesta este semnificativ. Sora credea că la mănăstire trebuie să aibă în centrul interesului rugăciunea, privegherea, isihia, postul. Acum însă a înţeles că, adeseori, cei pe care îi interesează aceste lucruri nu se interesează şi de slujiri. Sunt aceia care nu îşi supun voia şi nu îi slujesc pe ceilalţi, ci se furişează şi se prezintă în proprii lor ochi drept personalităţi duhovniceşti, căutând harismele cele mai mari. Aceasta este o experienţă caracteristică şi foarte expresivă a vieţii noastre.
Biserica ştie să le aşeze pe toate la locul lor. Ea spune: Dacă nu ajungi un gunoi, dacă nu devii o scufie călcată în picioare pe pământ, nu poţi să simţi că faci ceva pentru Hristos. Dacă simţi că eşti „pământ şi cenuşă” (Fac. 18, 27), atunci poţi să-L întrebi pe Hristos: Hristoase, acum pot să îndrăznesc să-mi ridic privirea către Tine?
Omul le poate face pe toate când se leapădă de sine. Dar cum să iasă din sine însuşi? La gândul că oricine ne poate folosi ne simţim pierduţi, că pierim. Să luăm un exemplu. Aştept să-mi termin munca ca să merg la plimbare cu o soră. În timp ce mă pregătesc, vine o altă soră şi îmi spune: „Gherontisa a spus să ne ajuţi la măsline.” Cum mă voi simţi? Cel mai probabil că voi suferi. Desigur, durerea mea se poate datora oboselii. Dar cel mai probabil se datorează dorinţei şi voinţei mele de a merge la plimbare. Dacă însă nu mă supun, nu mă tăgăduiesc pe mine însumi şi nu merg să slujesc,
217
atunci pentru ce am venit la mănăstire, de vreme ce îmi slujesc sinele? Dacă refuz ceea ce mi se spune, dacă trăiesc la fel ca oamenii din lume, dacă rugăciunea mea, postul meu, privegherea mea sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu, atunci de ce am mai venit la mănăstire?
Ca să găsesc un răspuns la întrebarea mea, trebuie să văd lucrurile prin prisma supunerii şi a ascultării. Doar când slujesc, când mă supun şi fac ca fiinţa şi voinţa mea să dispară, doar atunci simt că există adevărata viaţă şi recunosc cât de frumoasă este viaţa la mănăstire. Văd că ea este un cer, un rai.
Cel leneş, egoistul, invidiosul, cel care se schimbă cu uşurinţă când dă de probleme, simte că toate sunt greşite şi, de aceea, se plânge de toţi. Dar când se supune – „supuneţi-vă Domnului”, zice Psalmistul (Ps. 36, 7) -, descoperă că viaţa la mănăstire este frumoasă şi că toţi sunt sfinţi în afară de el şi, de aceea, se luptă ca să ajungă şi el sfânt.
Slujirea şi supunerea sunt înfricoşător de dureroase. Îţi verşi sudoarea „ca picăturile de sânge” (Lc. 22, 44). Nimeni nu are dureri atât de mult ca cel care se supune. Dar nimeni nu va trăi plăcerea duhovnicească dacă nu va trece prin această durere. Plăcerea se află în această aplecare a sinelui nostru. Este nevoie să ne îngropăm în pământ, în lacrimile noastre şi în sângele nostru. Plăcerea duhovnicească izvorăşte dintr-o inimă care a fost lovită de săgeţile supunerii şi ale celor care ne atacă, ne refuză, ne războiesc, nu ne înţeleg, nu ne iubesc şi nu ne simt. Eu sufăr, iar sora mea râde. Eu sunt înjunghiat, iar sora mea merge la plimbare. Eu cer
218
ceva foarte firesc, iar ea nu mă înţelege. Crede că vreau asta din alte motive. Copiii mei, din mijlocul acestei dureri iese raiul.
Prin urmare, se poate ca monahul să încerce să scape de durerea supunerii şi a slujirii, ca să nu fie nedreptăţit. Slujirea nu este o muncă oarecare, ci, am spune, este o dispoziţie inepuizabilă a sufletului care se dăruieşte neîncetat. Aşa cum Dumnezeu se apleacă neîncetat asupra sufletului nostru şi lucrează asupra lui, tot aşa şi noi ne plecăm neîncetat asupra lui Dumnezeu şi a oamenilor.
„ Gheronda, un lucru ştiu: oricât aş fi de obosită, de nemâncată şi de nedormită, pot să lucrez toată ziua şi să nu mă gândesc la mine. Îmi place şi mă bucur să fiu cel mic pe care toţi îl pot folosi. ”
Ceea ce spune este adevărat. Explică de ce are tăria să lucreze toată ziua. Cauza este că nu-i pasă de ea însăşi. Dacă într-o zi îi va păsa şi se va strâmtora pe ea însăşi pentru ceva, pentru vreo „rotiţă dinţată” a fiinţei ei, a sufletului sau a trupului ei, îndată mintea ei se va întuneca şi va vrea să doarmă sau să mănânce.
„îmi place să fiu cel mic.” Ce spunem? „Vino, micuţule, du-te acolo, adu-mi lucrul acela…” E frumos să fim ca şi copiii. „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca şi copiii, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu”, spune Domnul (Mt. 18, 3). Copiii intră în împărăţia cerurilor. Se poate să-l foloseşti pe unul chiar şi şapte
219
ore la o muncă. El va merge în cer, pentru că este un copilaş. Un altul s-ar putea să protesteze: „Numai eu să alerg? Eu acum vreau să priveghez, să mă rog.” Priveghează cât vrei. Nu poate fi vorba să reuşeşti ceva, nu vei avea nicio desfătare la privegherea ta. Pentru că nu privegherea ta ţi-L va da pe Dumnezeu şi pe cele măreţe, ci însuşi Dumnezeu. Iar Dumnezeu binevoieşte în sufletele de copil, şi nu în sufletele care caută desfătări aici pe pământ.
„La munca în comun mă urcam în măslini cu atâta bucurie şi tihnă, încât credeam că mă ridică îngerii. Am lucrat neîncetat şi fără oboseală. Mare îmi este bucuria când avem munci în comun, iar dorinţa mea de muncă este nestăvilită. La orice oră arfi nevoie să mă cheme, sunt gata să lucrez cu aceeaşi bucurie. Am adunat măsline şi adeseori am avut rugăciunea în minte, pe buze sau pe limbă. Mâinile mele lucrau, iar buzele spuneau rugăciunea în acelaşi ritm. ”
Este de o mare însemnătate ca cineva să poată lucra cu mâinile, să se caţere în vârful pomilor, să ţină în mână uneltele, să facă pământul să rodească, să scoată tot ce are în sânurile lui. Omului care nu poate lucra cu mâinile de obicei îi lipseşte ceva. toţi câţi am crescut în marile oraşe am fost lipsiţi de educaţia fundamentală a pământului. Munca pământului care te face să ajungi lac de sudoare nu numai că dăruieşte sănătate trupului, dar îl şi echilibrează.
220
Dumnezeu binecuvintează foarte mult munca agricolă şi creşterea animalelor, dar mai ales munca agricolă, pentru că omul îşi foloseşte trupul, îşi varsă sudoarea, iar sudoarea îl sfinţeşte pe om. În plus, munca agricolă se desfăşoară în anotimpuri diferite: toamna este semănatul, vara seceratul. Fiecare lucru se face la vremea lui. Dumnezeu le-a făcut pe toate cu înţelepciune (cf. Ps. 103, 25). Muncile agricole sunt pline de binecuvântare. Sfânta Scriptură este plină de imagini agricole. Când vrea să ne îndemne să ne ocupăm de sufletul nostru şi să îl cultivăm, ea spune: „Cultivă-ţi ogorul tău.” Ţarina pe care o cultivăm este un exemplu pentru munca pe care trebuie să o facem în viaţa noastră duhovnicească.
La mănăstiri muncile agricole erau preţuite în mod deosebit şi viaţa noastră bisericească, în general, avea un caracter agricol. Chiar şi astăzi, când se ctitoresc mănăstiri în Europa şi în America, ele sunt construite în locuri retrase, iar vieţuitorii se îndeletnicesc cu munci agricole şi cu creşterea animalelor. Pământul este ca o mamă, de vreme ce din pământ ne-am născut şi în pământ vom merge (cf. Fc. 3, 19). Într-un anume fel, omul se familiarizează cu ceea ce este şi cu locul în care va merge.
Oamenii care muncesc la birou şi cu cărţi de obicei sunt nefericiţi. Le lipsesc experienţe folositoare de viaţă care i-ar fi ajutat să-L iubească pe Dumnezeu. Să lăsăm deoparte sucirea minţii, a inimii şi a caracterului pe care o produce aşa-zisa educaţie. Cu totul alta era educaţia
221
primită în trecut. Era de ansamblu şi bazată pe practică, învăţau de toate, erau căliţi pentru viaţă.
Munca cu mâinile dă putere duhului omului, iar omul îl iubeşte mai uşor pe Dumnezeu. Dacă cineva nu poate să lucreze trebuie să recunoască că îi lipseşte un dar. Faptul că la mănăstirea voastră puteţi să munciţi cu mâinile şi, în acelaşi timp, să lucraţi şi duhovniceşte la chilie, mai cu seamă noaptea, este un semn deosebit că puteţi să înaintaţi cu adevărat.
„Dintre toate surorile, cele mai norocoase sunt cele care lucrează la ateliere. Au o viaţă liniştită şi lipsita de griji, care îţi dă posibilitatea să-ţi rânduieşti cu uşurinţă viaţa, fără multe schimbări. Te bucuri şi te desfeţi de ea. ”
Toate însemnările provin din viaţa de zi cu zi. M-a impresionat şi această însemnare scurtă şi adevărată. Într-adevăr, este o mare binecuvântare pentru o mănăstire să aibă astfel de slujiri, pentru că surorile nu se îndeletnicesc cu multe lucruri, nu se împrăştie, nu sunt în pericol să umble încolo şi-ncoace şi, aşa, pot să-şi rânduiască cu uşurinţă viaţa, fără schimbări mari.
Surorile care sunt la ateliere trebuie să nutrească recunoştinţă faţă de mănăstire şi să aibă simţământul că Dumnezeu le-a dat un instrument minunat pentru viaţa duhovnicească. Slujirile la ateliere sunt liniştite, iar atunci monahia poate să lucreze rugăciunea şi tăcerea. Desigur, dacă responsabila slujirii are conştiinţă şi discernământ, poate să conducă munca aducând puţină
222
schimbare monotoniei şi să readucă atelierul la linia sa de plutire. În mod sigur, cea mai frumoasă şi desăvârşită legătură este cea dintre muncă şi rugăciune. Începi rugăciunea noaptea, pentru că atunci rugăciunea dobândeşte putere, repeziciune şi tihnă, şi o continui întreaga zi, ca să nu oboseşti în noaptea următoare. În acest fel, eşti păzit de multa vorbire şi de naivităţi, de diferite păcate şi de împrăştierea minţii şi a inimii, iar slujirea devine o modalitate de a aduce închinare lui Dumnezeu.
În Vechiul Legământ, iudeii cădeau cu miile la pământ şi se închinau lui Dumnezeu. Unde sunt acum acele frumoase obiceiuri? Nici în biserici oamenii nu i se mai închină lui Dumnezeu, nici măcar nu mai au simţământul locului în care se găsesc. Dumnezeu a devenit pentru ei atât de transcendent, încât nu pot şti cine este Dumnezeu. Slujirea însă îl ajută pe om să ajungă un închinător al Iui Dumnezeu care stă şi lucrează, pentru că Hristos stă şi se ridică împreună cu noi, ba chiar şi doarme împreună cu noi3. Vine să Se odihnească oarecum şi El împreună cu noi, participă la viaţa noastră şi, înainte de toate, Se scoală împreună cu inima care are trezvie şi este neîncetat trează. La mănăstirea noastră, Simonos Petras, unde nu avem ateliere aşa este natura lucrurilor -, le simţim lipsa. Aşadar, munca voastră în ateliere este un dar al lui Dumnezeu şi un minunat mijloc de a-I aduce închinare. Biserica noastră a preţuit întotdeauna lucrul mâinilor.
3 Slujba schimei îngereşti. Cateheză. i
223
Surorile care lucrează la ateliere au primit cu adevărat un dar şi sunt privilegiate. Trebuie să-şi aducă aminte că Dumnezeu le-a dăruit cea mai mare binecuvântare: să poată să se sfinţească fără multă osteneală. Maicile care au slujiri pline de griji mai ales dacă trebuie să iasă din mănăstire nu au tihna, binecuvântarea, mulţumirea şi uşurinţa pe care o au maicile care lucrează la ateliere. De aceea trebuie să le cinstim. Aşa cum îl cinstim pe Dumnezeu, tot aşa trebuie să le cinstim şi pe ele, pentru că se jertfesc pentru noi. Aşa cum picioarele mele obosesc şi se umplu de praf, ca să pot privi din vârful unui munte un peisaj frumos, tot aşa şi ele obosesc în fiecare zi, se ostenesc şi suferă pentru unitatea trupului obştii. Totdeauna trebuie să le fim recunoscători şi să le purtăm adânc în sufletul nostru.
În esenţă, surorile care lucrează la ateliere sunt slujite, în timp ce restul surorilor ne slujesc pe noi toţi. Cu siguranţă, fiecare slujire are propria ei calitate şi dificultate. Potrivit cu dificultăţile este şi vrednicia slujirii. Dar surorile care slujesc la aceste slujiri dificile, aşa cum sunt epitropii, reprezentanţii, arhondarii, tipicarul, paraclisierii4, nu au tihna necesară să se roage cum au celelalte surori.
4 Epitropul are grijă de bunul mers al slujirilor. Reprezentantul se ocupă de legăturile externe ale mănăstirii. Arhondarul este responsabil cu pelerinii. Tipicarul se îngrijeşte de aplicarea corectă a tipicului la slujbe. Paraclisierul îl ajută pe preot şi se îngrijeşte de buna rânduială a bisericii în timpul slujbelor.
224
Chiar şi psaltele pot să nu izbutească să aibă intensitatea duhovnicească a celorlalte surori, dar au o veselie şi un har de la Dumnezeu, o dulceaţă şi un simţământ înveselitor provenit din cântarea psaltică. Acest lucru poate fi atât de puternic, încât psalmodia să fie considerată o ispită. Se poate ca cineva să cadă prin cele de-a dreapta, se poată să cadă prin cele de-a stânga. Adică să cadă în iubirea de plăcere şi să nu pătrundă în adâncul celor săvârşite la biserică, mai cu seamă în adâncul înţelesurilor, deoarece cultul ortodox este o coborâre a cortului ceresc, o reprezentare limpede, până la cele mai mici detalii, ale lucrurilor pe care le-au văzut şi le-au auzit cuvioşii Părinţi în dumnezeieştile înălţări ale minţii lor, în intrările lor în împărăţia cerurilor. Ce s-a petrecut cu Moise, care s-a suit pe munte şi a primit poruncile în mod detaliat, se petrece şi în cultul ortodox. Într-adevăr, mulţi au pătruns dincolo de nor şi au simţit ce se petrece în cer şi ni le-au reprezentat în cult. De aceea Biserica noastră nu are schimbări şi transformări în cultul ei. Aşa cum se rugau în cea mai veche perioadă, în acelaşi fel se roagă până azi mănăstirile şi parohiile noastre. Inflexibilitatea Bisericii noastre faţă de schimbările în cult se datorează trăirii ei, care este veşnică şi ajunge nu numai până la Iisus Hristos, ci şi înainte de El, în Vechiul Legământ.
Slujirea este un instrument pe care ni-l dă însuşi Iisus Hristos prin mâinile Stareţului sau ale Stareţei şi prin
225
închinarea la cinstita icoană a sfinţilor mănăstirii noastre, a Sfântului Simon şi a Sfintei Maria Magdalena5.
Să nu uităm că locul în care ne desfăşurăm munca este un loc al sfinţirii şi că de acolo nu poate să lipsească rugăciunea neîncetată.
„Am luat grădina la rând şi am început să adunăm pietrele. Pe rândul meu eram patru surori. Lucram toate în tăcere şi adunam repede pietrele. Cu cât mai repede le adunam, cu atâta mai frumos şi mai dulce spuneam rugăciunea. Dintr-o dată am ajuns la capătul rândului. Ne-am uitat înapoi şi celălalte surori nu se vedeau. Am început şi al doilea rând. Gheronda, aşa va fi şi în rai? Unii vor alerga înainte, iar ceilalţi vor veni în urma lor şi nu-i vor putea ajunge?”
Faptul că sora noastră are viteză în muncă se datorează probabil binecuvântării lui Dumnezeu, Care i-a dat o sănătate bună, în timp ce altă soră este neputincioasă trupeşte. Dar probabil că a doua soră consideră că trebuie să meargă încet-încet sau că mintea ei este prinsă cu o anumită problemă. Omul care are o problemă sau pe care îl preocupă ceva sau care are o dorinţă nu poate înainta
5 La începutul noului an se adună toată obştea şi Stareţa împreună cu Gheronda împart monahiilor slujirile pentru noul an, înaintea icoanei Sfântului Simon şi a Sfintei Maria Magdalena. Fiecare monahie, după ce îşi primeşte slujirea, se închină la icoana sfinţilor ctitori şi ia binecuvântarea lui Gheronda şi a Stareţei.
226
în muncă, toate îi ies pe dos. Nu există ceva mai rău care să oprească călătoria trupească, socială şi duhovnicească a unui om decât legarea minţii sau a inimii lui de o dorinţă sau de ceva pe care nu-l vrea. Dacă spun „vreau aceasta”, viaţa mi se opreşte. Dacă spun „nu îmi place aceasta, mă împotrivesc”, viaţa mi se opreşte. Omul trebuie să fie liber ca să poată înainta în viaţă.
În jur de 95 la sută dintre oamenii care nu reuşesc să săvârşească repede şi bine munca sunt oameni cu probleme, oameni a căror minte şi inimă nu se grăbesc la Hristos. Cu siguranţă, cel care are nevoie de ceilalţi din cauza neputinţei trupeşti, nu numai că este iertat, ci este şi binecuvântat. Neputinţa trupească nu este rea, ci, dimpotrivă, sfinţeşte. Când avem o neputinţă, o boală, ceva pe care nu l-am declanşat noi, ci pe care ni l-a dat Dumnezeu, chiar dacă ar fi o suferinţă care ţine până la moarte, aceasta ne sfinţeşte. Chiar dacă ar fi cel mai mare rău, e de ajuns să ni-l dea Dumnezeu sau să ni-l provoace oamenii în călătoria vieţii noastre.
Dacă nu se întâmplă aşa ceva, atunci omul care nu aleargă la slujirea lui este un năpăstuit, un năuc şi unul care se baricadează în ceva al său propriu, care a suferit o scindare în sufletul său. Aşa cum dacă îl loveşti pe cineva în cap ameţeşte şi nu mai înţelege nimic, tot aşa păşeşte şi omul pe care îl preocupă ceva. Doar oamenii liberi pot să se înalţe la Dumnezeu.
Acolo sus nu o să ni se pară că unul va fi în faţa altuia şi altul înapoi, dar în realitate aşa vom fi. După cum „o stea se deosebeşte de altă stea în slavă” (1 Cor. 15, 41), o stea pare foarte mică, iar alta care este alături pare
227
foarte mare probabil pentru că cea mică este foarte departe sau că lumina ei este foarte slabă sau că este o planetă care primeşte lumina de altundeva -, tot aşa se întâmplă şi în cer. Nu putem să absorbim cu toţii acelaşi cer, pentru că inimile noastre nu sunt la fel de deschise. Pe cât ne lărgim inima pentru durere, pentru iubire şi jertfă, cu atât mai multă lumină primim. Pe cât ne învăţăm inimile să se deschidă aici pe pământ prin asimilarea durerii şi a ostenelii, a iubirii şi a dorului după Hristos, cu atât mai mult Hristos vom absorbi acolo. Toată slava lui Hristos este pentru noi, dar pe cât şi-a deschis cineva inima aici, atât va primi dincolo. Vom fi unul lângă altul, dar nu vom avea aceeaşi lumină. Acolo nu vor exista oglinzi ca să vedem cât de săraci suntem. Acolo îl vom privi pe Hristos şi fiecare dintre noi se va desfăta mult sau puţin de ceea ce şi-a pregătit în această viaţă.
Dacă avem dor şi iubire pentru Dumnezeu, dacă viaţa noastră este cu durere şi îl trăim pe Dumnezeu prin asceza noastră zilnică şi prin răbdare, „care este lucru desăvârşit” (Iac. 1, 4), acolo sus vom fi împreună cu Dumnezeu şi, îndată ce Domnul se va pleca asupra noastră, toate se vor schimba. Dar aşa cum este cu putinţă ca toţi să ne bucurăm, iar una dintre voi să se întristeze pentru ceva, tot aşa şi acolo sus va exista aceeaşi deosebire. Va exista o scară care va începe de la cei mai chinuiţi şi va ajunge până la cei mai slăviţi.
Merită să tânjim şi noi după ceea ce spunea Apostolul, anume că fecioara trebuie să rămână fecioară „ca să stăruie lângă Domnul” (1 Cor. 7, 34), ca să
228
aibă un loc bun înaintea lui Hristos. Apostolul Pavel se chinuia şi murea în fiecare zi (cf 1 Cor. 15? 31), cuvioşii dormeau pe pietre şi îşi zdrobeau pe ele oasele, se topeau în igrasie şi în locuri fără soare, leii îi mâncau în adâncul pustiei, barba le creştea şi corpul li se umplea de peri fiindcă nu aveau nicio haină cu care să se îmbrace, iar Dumnezeu trebuia să-i protejeze de ploaie şi de frig, de căldură şi de arşiţă. Trăiau astfel pentru că voiau să stăruie înaintea lui Hristos.
în aceste zile vom împărţi slujirile pentru anul care începe. Vă dăm o slujire ca să vă dovediţi ascultarea şi să faceţi din ea o cheie a împărăţiei cerurilor. Nu vom lua în socoteală părerea sau judecăţile voastre, contribuţia sau colaborarea voastră, atunci când ele provin din egoul vostru. Mănăstirea nu este nici corporaţie, nici unitate economică. Suntem trupul lui Hristos şi suntem vii când ne sfâşie colţii fiarelor, adică ai necazurilor, ai durerilor şi ai luptelor. Suntem trupul lui Hristos şi trăim viaţa lui Hristos. Nu putem să avem propria noastră viaţă.
Slujirea v-o încredinţăm ca să uitaţi de voi, să vă smeriţi şi să faceţi invers de ceea ce credeţi. Slujirea nu este un lucru pe care îl aleg, care mi se potriveşte sau îl vreau. Dacă mi se potriveşte, dacă o vreau sau o aleg, atunci slujirea este o muncă lumească. Pentru că tot aşa fac şi oamenii din lume. Atunci de ce mai trebuie să stăm în mănăstire şi să ni se pară că am părăsit lumea? Ce am părăsit? Am venit aici şi am
229
găsit toate bunătăţile duhovniceşti, adică tot ceea ce tezaurizează cerul la picioarele noastre, ca să alegem ce vrem? A primi o slujire înseamnă a primi ştafeta şi a alerga înapoia celorlalţi. A sluji pe cineva înseamnă a asculta, a mă uita pe mine însumi.
Slujirea este un instrument care îmi va aduce pacea, bucuria, rugăciunea, comuniunea şi dreptul de a trăi. De aceea apostolul Pavel spune: „Cine nu lucrează nici să nu mănânce” (2 Tes. 3, 10). Şi noi, care suntem muncitori duhovniceşti, trebuie să ostenim de două ori, de trei ori sau patru ori mai mult decât mirenii.
Slujirea ne va învăţa să murim în fiecare zi, ne va conduce la cugetul Părinţilor, în sânurile Părintelui ceresc. Când ea va fi la măsurile noastre şi după calupii noştri, aşa cum simţim şi cum ne satisface şi ni se pare mai uşoară, atunci ea este o închidere în noi înşine, chiar dacă toate surorile au folos de pe urma muncii noastre. De exemplu, eşti bucătăreasă sau ai în grijă depozitul de haine şi toate surorile trec pe la tine. Cu toate acestea, dacă-ţi faci slujirea aşa cum vrei tu, vei fi zăvorâtă în spatele zidurilor de fier ale însingurării. Doar dacă îţi faci slujirea cum vor Sfântul Simon şi Sfânta Magdalena, cărora le pui metanie şi din mâna cărora primeşti slujirea, vei reuşi.
Când ne facem slujirea aşa cum o înţelegem noi, trăim în propria lume şi continuăm să avem mentalitatea noastră lumească. Continuăm să dezvoltăm şi să cultivăm tot ce am construit, ce am crezut, ce am citit, ce am creat înlăuntrul nostru pe când eram în lume. Mănăstirea are alt scop. Trebuie ca noi să ostenim la slujire, nu slujirea
230
să se potrivească cu noi. Trebuie ca noi să îi urmăm pe ceilalţi, şi nu ceilalţi să ne urmeze pe noi. Trebuie să ne plecăm urechile la părerea şi voinţa celuilalt şi să facem slujirea în condiţiile mănăstirii noastre.
Mănăstirea dă întotdeauna înapoi în faţa voinţei oamenilor, „ca să nu se întâmple ceva mai rău” (In. 5, 14), pentru că voinţa este lucrul cel mai de nebiruit. Hristos este învins. Hristos a fost învins iarăşi şi de multe ori de către oameni. Hristos s-a răstignit, a murit, este omorât neîncetat, dar voia omului nu este ucisă. De aceea, fie acceptăm slujirea în condiţiile şi cu pretenţiile pe care le are de la noi mănăstirea, fie suntem departe de orice cale patristică. Atunci e valabil cuvântul: „Căile Mele nu sunt ca ale voastre” (Is. 55, 8). ■
Ziua de mâine în care vom distribui slujirile este foarte importantă. De aceea vă rog să le aşteptaţi nu cu frământare, ci cu rugăciune şi cerându-L pe Sfântul Duh. Aşteptăm slujirea aşa cum apostolii îl aşteptau pe Sfântul Duh în foişorul cel de sus, pentru că slujirea va fi ceea ce ne va da zilnic dreptul să participăm la viaţă. Dacă aveţi alt „crez” înlăuntrul vostru, atunci nu vom avea acelaşi cuget, acelaşi Dumnezeu, acelaşi centru, pentru că acesta este scopul muncii potrivit cu Părinţii Bisericii.
Să nu uitaţi că preţuiesc munca voastră potrivit cu osteneala voastră. Nu are atâta importanţă rezultatul muncii, cât are osteneala, când este o luptă dusă după lege (cf 2 Tim. 2, 5). De exemplu, dacă speli cinci cearşafuri într-o oră şi ţi se însângerează mâinile, lucrul acesta are pentru mine o importanţă mai mare decât dacă vei pune în lighean un kilogram de clor şi mult
231
detergent, ca să speli o sută cincizeci de cearşafuri într-o zi. Aşa face şi lumea. Şi dacă am avea o maşină de spălat, ea ar spăla şi mai multe cearşafuri. Nu că rezultatul nu ar avea importanţă, mai ales când trebuie să ne câştigăm pâinea. Atunci mâinile noastre trebuie să scoată foc, iar inima noastră să aibă rezistenţă, ca să ne putem face treaba repede şi bine. Dar aceasta nu trebuie să se facă niciodată în dauna ostenelii. aşa cum zidarul sparge pietre cu barosul şi îi curge sudoarea în ochi şi îl ustură, tot aşa trebuie să lucrăm şi noi. Amintiţi-vă că suntem o bază militară de oameni duhovniceşti şi că nu trebuie să căutăm tihna. Munca noastră va fi bună şi desăvârşită, dar desăvârşirea va fi cristalizarea ostenelii şi a durerii.
Un nou an se deschide înaintea noastră ca un an al bunătăţii Domnului. Iubirea Domnului poate să ne dea bunătăţile cununilor cereşti atunci când noi le primim în acest fel. Slavă lui Dumnezeu, Care ne-a făcut să ajungem la sfârşitul anului. Este o etapă frumoasă, duhovnicească şi curăţitoare.
232
8
O viaţĂ DE MARTIRIU
„ Gheronda, vreau să vă istorisesc pe scurt un vis. Mă găseam într-un loc necunoscut şi vă căutam, dar nu v-am găsit. Mi-am dat seama că vă ascundeaţi ca să nu vă găsesc şi să mă consolaţi şi, astfel, să pierd mângâierea lui Dumnezeu. Pe drum însă l-am întâlnit pe Papa Efrem Katunakiotul, care m-a privit cu ochii lui mari, cu multă bucurie, cu chipul luminos şi mi-a spus: Ne-ai împlinit aşteptările şi de aceea te voi învrednici să ajungi mucenită. ”
Se ştie că există vise mincinoase şi vise adevărate. Sora a dat o tâlcuire foarte frumoasă la faptul că mă ascundeam. Rolul Stareţului nu este de a mângâia, ci de a-L da pe Mângâietorul. Mângâietorul, „Duhul adevărului” (In. 15, 26), îl descoperă şi îl dă ca mângâiere pe însuşi Dumnezeu. Este singurul Barnaba — „fiul mângâierii” (FA. 4, 36) -, singurul care atinge sufletele. Cred că toţi sfinţii au aşteptări de la noi şi că Dumnezeu are o singură aşteptare: să devenim dumnezei.
Martiriul este o cunună. Nimeni nu poate să ajungă martir, oricâte hotărâri ar lua, decât dacă Dumnezeu îi
233
dă această harismă. Iar El o dă celor care s-au pregătit pe ei înşişi. Trebuie să cuprinzi mult Dumnezeu înlăuntrul tău ca să mărturiseşti nu numai în faţa săbiei sau în faţa leilor, cum crezi tu, ci cu martiriul pe care ţi-l pregăteşte Dumnezeu. Unul este martir prin boala lui, altul prin întristarea care îl încearcă, altul prin patimile care îl chinuie şi nu le poate înlătura, deşi plânge zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu. Un altul este martir când îl roagă pe Dumnezeu să îi dea puţină odihnă sufletească, puţină lumină în inimă. „Lasă-mă să mă odihnesc” (Ps. 38, 18), îi spune lui Dumnezeu, dar El îi răspunde: „Nu! Vreau să fii martir.” Un altul încearcă să înţeleagă cât de puţin din viaţa duhovnicească, dar Dumnezeu nu i-o dă, pentru că mai întâi trebuie să se sature de noapte, să simtă lupta din timpul nopţii, osteneala şi durerea, şi apoi să se bucure de frumuseţe şi sănătate prin simţirea luminii. Prin urmare, există nenumărate feluri de martiriu.
Cu toţii vrem să ajungem martiri. Dar nu acceptăm crucea martiriului pe care ne-o dă Dumnezeu. Fiecare dintre noi îl alungăm pe Dumnezeu, pentru că nu înţelegem felul în care Dumnezeu vine la noi. De exemplu, una dintre voi îi trânteşte o minciună grosolană Stareţei în legătură cu o altă soră, iar pe cea calomniată o apucă durerea de cap. „Vai de mine, zice, ce-o să creadă acum Gherontisa?” N-a înţeles că această calomnie era cea mai frumoasă vizită a lui Dumnezeu. „Când vă vor calomnia, zice Evanghelia, atunci veţi fi fericiţi, atunci să vă bucuraţi şi să vă veseliţi, pentru că v-am vizitat Eu” (cf. Mt. 5, 11-12). Prin atitudinea ei, sora calomniată îl
234
pierde pe Dumnezeu, pierde martiriul şi cununa. Este o absurditate înfricoşătoare să cerem crucea, iar propria cruce să o aruncăm. Când lepădăm ceea ce ni se întâmplă, când alungăm întristarea, acuzaţiile, nepăsarea şi vârâm la mijloc interesele noastre, este ca şi cum i-am spune lui Dumnezeu: „Pleacă de la mine, Dumnezeule!”
De câte ori îl alungăm! Citim că gadarenii i-au spus Domnului: „Te rugăm să pleci din satul nostru” (cf. Mt. 8, 34), şi ne mirăm cum de au putut fi atât de învârtoşaţi. I-a vizitat Hristos, iar lor le păsa mai mult de porcii lor decât de Hristos. De câte ori nu privim şi noi la porcii gândurilor noastre, ai poftelor noastre, ai frământărilor inimii noastre şi-l pierdem pe Dumnezeu şi ajungem şi noi nişte gadareni! Martiriul este cununa pe care ne-o dă Dumnezeu, dar trebuie să înţelegem ce este martiriul şi să nu-l alungăm. Dumnezeu ştie de ce fel de martiriu are nevoie fiecare din noi. Dumnezeu nu ne va da niciodată ceva ce nu putem duce.
Una dintre voi, pe când era mică, voia să ajungă muceniţă, dar cărţile pe care le citea nu prezentau martiriul în lumina credinţei şi a Bisericii. Adică nu spuneau că aici la mănăstire este Rhodosul, că aici este şi saltul; aici este stadionul, tot aici şi Colosseumul nostru; aici sunt Sfintele Locuri, tot aici sunt şi peşterile pustiei. Aici sunt cerurile deschise pentru noi, tot aici este şi Dumnezeu; aici sunt şi gropile cu nisip în care sar atleţii, tot aici sunt şi salturile pe care le facem în adâncurile Dumnezeirii; aici sunt munţii cei înalţi, munţii Domnului, pe care putem să-i urcăm cântând
235
Psalmii treptelor (cf. Ps. 120, 1). Cum să înţeleagă ochii trupeşti toate aceste lucruri?
Sora aceasta credea că martiriul înseamnă să fie mâncată de lei şi toate cele pe care le citea în vieţile sfinţilor. Sărmana de ea se temea de urşi şi spunea: „Hristoase, dacă apare acum un urs, ce mă fac?” Tremura de frică. Tocmai citise viaţa unei sfinte pe care călăii au dus-o la martiriu, iar ea se temea de urşi. Când călăii au deschis beciurile Colosseumului, au ieşit leii şi urşii. Ea nu se temea de lei. Urşii s-au uitat la ea şi s-au întors înapoi. Dumnezeu le-a închis gurile. Oricât i-au aţâţat călăii, urşii nu s-au apropiat de muceniţă. La cer au înălţat-o leii. Dumnezeu ştie. Nimic nu poate să se apropie de noi dacă sufletul sau trupul nostru nu poate să-l îndure. Tot ce ne dă Dumnezeu este la măsurile noastre, este ceea ce a făcut El ca să ne sfinţească.
Iar sora continuă: „Am alergat cu multă bucurie la martiriu şi m-am aşezat singură pe scaun ca să-mi taie mădularele. Judecătorul a hotărât moartea mea pentru motivul că sunt un parazit al vieţii, fiindcă vieţuiesc împreună cu sfinţii.”
Pentru ca cineva să fie condamnat la martiriu, avea loc o judecată. Preşedintele tribunalului se ridica şi spunea: „Cutare este vrednic de moarte pentru că l-a hulit pe împărat sau pe zei.” Martirul asculta cuvântul de condamnare şi avea dreptul să se apere şi să spună: „Nu, aceasta nu am făcut-o, celălalt lucru nu este adevărat.” Niciodată nu îi dădeau pe martiri pe ghearele fiarelor dacă nu le ofereau toate posibilităţile să se apere sau să se salveze, plinindu-şi încet-încet martiriul. Le
236
tăiau o ureche, apoi pe cealaltă, apoi o mână, un picior, aşa încât să le dea posibilitatea să retracteze. Prin făgăduinţe de exemplu, îţi voi da jumătate din împărăţia mea încercau să-i ademenească! Le făceau pe toate ca să-l scape de moarte. Dar moartea pentru martiri era viaţa şi învierea lor, era Dumnezeul lor.
Pentru sora aceasta motivul condamnării era faptul că este un parazit, fiindcă se întovărăşeşte cu sfinţii. Foarte frumos motivul. Vă îndoiţi de faptul că diavolul vânează fiecare suflet care vrea să ajungă monahie fiindcă va locui împreună cu sfinţii? Ce aer respiri, aceea devii! După felul tovărăşiilor tale, devii şi tu. Te însoţeşti cu „tronul pierzătorilor” (Ps. 1, 1), vei ajunge şi tu un pierzător. Te însoţeşti cu „tronul sfinţilor”? Vei ajunge şi tu un sfânt. Este mănăstirea tronul mădularelor lui Hristos? Mădular al lui Hristos vei ajunge şi tu. Într-adevăr, demonul avea dreptate să o considere, prin intermediul judecătorului, pe această soră un parazit. Şi lumea spune că monahii sunt nişte paraziţi, pleacă din lume şi nu mai oferă nimic societăţii. Dar demonul era mai sincer şi spunea adevărul, anume că motivul condamnării este împreuna-petrecerea cu sfinţii.
Este adevărat că cel mai mare atuu al vieţuirii monahale este faptul că alcătuim o societate în care sunt prezenţi Dumnezeu şi sfinţii. „Dumnezeu va sta în adunarea sfinţilor”, spune Psalmistul (Ps. 81, 1). Dumnezeu se află acolo unde sunt sfinţii. Devenim şi noi dumnezei. Monahul aşteaptă moartea ca pe cea mai frumoasă zi din viaţa lui, pentru că atunci moartea va dărâma „peretele din mijloc al despărţituri!” (Ef. 2, 14)
237
şi îl va uni cu Dumnezeu, iar ochii lui duhovniceşti vor vedea Lumina cea adevărată.
„Aveam simţământul că mă găsesc cu adevărat la martiriu şi mă bucuram. Dar atunci m-am trezit şi, pentru că totul era în vis, m-am întristat.”
În vise se exprimă inima noastră, stresul, ipocrizia şi deznădejdea noastră, asfixierea şi înăbuşirea de către pofte şi dificultăţi, năpăstuirea noastră. Visul nu este niciodată întâmplător, ci descoperă ce se află în sufletele noastre. Sora avea martiriul. Sufletul ei trebuie să fie martiric. De altfel, doar aşa viaţa noastră este cu adevărat monahală.
„Cu toate că a fost un vis, totuşi m-a ajutat să nu mă aşez deloc în timpul privegherii. Chiar dacă mă dureau picioarele, îmi spuneam: Tu, care vrei să fii muceniţă, vrei să te aşezi? Nu se poate. Dă-şi în acest fel mădularele tale lui Dumnezeu.”
Sora a făcut această mică jertfă de a nu se aşeza în timpul privegherii. Privegherea este trăirea unei taine cereşti. A petrecut toată privegherea în picioare. A avut propria ei reuşită şi luptă ascetică, chiar dacă o dureau picioarele, pentru că atunci când cineva stă pe scaun, sufletul lui doarme. Este atât de greu, aproape imposibil ca cineva să aibă inima îndreptată către Dumnezeu dacă stă aşezat în biserică.
Părinţii spun nu numai că trebuie să stăm în picioare, ci şi să nu schimbăm greutatea de pe un picior pe altul, fiindcă altfel se împrăştie mintea. Când spui „acum să schimb piciorul, acum să mă aşez”, diavolul reuşeşte să îţi împrăştie atenţia şi, aflându-ne în biserică, nu trăim
238
decât neputinţa trupului nostru. Îmi veţi spune: „Dar dacă slujba este lungă?” Dacă am fi mireni şi ne-am duce la cumpărături, ne-am învârti ore întregi prin magazine. Îmi aduc aminte că mai demult, pe vremea ocupaţiei, când trebuia să cumpărăm puţin zahăr sau puţină pâine pe cartelă, stăteam la coadă. Cozile erau foarte lungi. Stăteam ore întregi ca să cumpărăm puţin zahăr sau puţină pâine sau orice altceva. Iar noi nu putem să stăm în picioare la biserică! Slujba noastră durează două ore şi jumătate şi, totuşi, ni se pare greu să stăm în picioare. Există, desigur, şi momente în care omul se poate aşeza dacă e chiar atât de necesar. Nu înseamnă însă că, fiindcă am dureri sau pentru că sunt obosit, trebuie să mă aşez, pentru că rugăciune înseamnă a sta în picioare. În Europa şi în America toate bisericile au scaune care se pot ridica, iar credincioşii pot să se aşeze când vor şi să se roage fără să obosească. Dar duhul lor nu va striga: „Avva, Părinte” (Rom. 8, 15).
Recunosc că dacă nu avem străni, slujba este mai grea. Strana este o odihnă, pentru că îţi sprijini mâinile în dreapta şi în stânga. La nevoie, poţi să te sprijini puţin şi de scaunul ridicat, aşa încât fără strană slujba este mai aspră. Dar să nu credeţi că scaunul are vreo legătură cu strana. Strana a inventat-o Biserica noastră şi este un element al slujbei, nu însă şi scaunul. Când veţi şedea pe scaun, să fiţi sigure că veţi adormi. Se poate ca ochii voştri să nu doarmă, dar va dormi duhul vostru. Nu se poate să fim treji. Cine, vă rog, ar şedea dacă ar veni Hristos! Spuneţi-mi cum v-aţi simţi stând pe scaun în mijlocul celor cinci mii de oameni care stăteau în
239
picioare înaintea lui Hristos, Care le vorbea ore întregi, până îi apuca foamea. V-aţi aşeza? El i-a pus să se aşeze cete-cete ca să mănânce. Dar cine ascultă cuvântul lui Dumnezeu aşezat?
Nu credem că Hristos este prezent la slujbe şi, de aceea, vrem să şedem. Dar această soră a crezut că statul în picioare este neînsemnat faţă de chinurile martirilor. Când învăţăm să participăm corect la slujbe, ne vom încredinţa că statul în picioare este o desfătare, şi nu un martiriu. Unele dintre voi au luat problema statului în picioare ca pe un canon. Nu este însă un canon, ci ceva firesc. Se presupune că atunci când mergem la biserică suntem treji înaintea lui Dumnezeu, că suntem pline de sfântă cuviinţă şi îngereşti. Când nu suntem aşa, să nu mai spunem că am fost la vecernie sau la Liturghie, nici să dorim să ne împărtăşim.
După cum ştiţi, la Sfântul Munte avem şi câteva lucruri ciudate. De exemplu, se poate să se săvârşească o priveghere într-o biserică mică, iar cei mai mulţi monahi să stea afară pe bănci şi să trăncănească. Cu toate acestea, la Sfântul Munte există o experienţă. Există oameni sfinţi care pun toate acestea în adunarea de slujbă şi pot sta lângă unul care vorbeşte şi în acelaşi timp să privegheze. Amintiţi-vă de Sfântul Grigorie Palama. Când a primit prima descoperire? La biserică, pe când ceilalţi de lângă el vorbeau1.
1 Sfântul FILOTEI KOKKINOS, Cuvânt la Sfântul Grigorie Palama 34; în româneşte în Sfântul GRIGORIE PALAMA, Viaţa-slujba-tomosuri dogmatice, Scrieri I, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2009, pp. 501-502.
240
în fiecare clipă avem posibilitatea să fim martiri. Dar cel mai mare martiriu sau, mai bine zis, cea mai mare mărturie este frumuseţea şi sfinţenia vieţii noastre, singurătatea noastră feciorelnică, care înseamnă că trăiesc pentru Hristos. Nu numai că mărturisesc că Hristos este Dumnezeu, dar mărturisesc că mă identific cu Dumnezeu, Care este aici. De câte ori întrebau oamenii: „Unde este Dumnezeu?” Iar hristoşii mincinoşi spuneau: „aici este Dumnezeu.” Domnul însă spunea: „Când vă vor spune aici este Dumnezeu, să nu credeţi” (Mt. 24, 23). Aceasta este o profeţie, pentru că Dumnezeu este acolo unde se află adevăraţii vestitori ai prezenţei lui Dumnezeu. Aceşti vestitori sunt tocmai sufletele feciorelnice care îl au întreg pe Dumnezeu şi se încredinţează de prezenţa Lui în viaţa omenească.
Vor veni zile în care Dumnezeu va umbla printre oameni, spune prorocul, „şi-mi vor fi Mie fii şi fiice” (cf. Lev. 26, 11-12; 2 Cor. 6, 18). Vedeţi că Dumnezeu ne face fii şi fiice. Şi Evanghelistul Ioan spune: „Şi Mă voi arăta lor” (In. 14,21). Dumnezeu ni se arată pe Sine. Dar toate celelalte trăiri de mai înainte nu sunt oare arătări ale lui Dumnezeu? Arătările lui Hristos către ucenici au fost cele mai de seamă? Timp de patruzeci de zile li S-a arătat nu ca un dar, ci ca să-i încredinţeze mai târziu pe oameni că El este cel care a înviat, că El este învăţătorul lor. Dacă nu li S-ar fi arătat, n-ar fi crezut că a înviat, L-ar fi uitat. Hristos a înviat şi Se arăta apostolilor, iar apoi
241
a plecat, ca să facă adevăratele arătări în Duhul Sfânt. Acestea sunt adevăratele arătări ale Domnului.
„ Gheronda, în această perioadă, citind Sinaxarul, am rămas uimită în faţa oceanului de martiri care există. ”
Martiriul este un dar al lui Dumnezeu făcut oamenilor. Fiecare martir are izbânda întâlnirii dintre voinţa omenească şi harul lui Dumnezeu. Nimeni nu ajunge martir dacă nu lucrează asupra lui tot harul şi Dumnezeu. Unde există un martir, acolo este Dumnezeu întreg prezent, acolo este mireasmă duhovnicească, acolo este frumuseţea Sfintei Treimi şi se face văzut întregul orizont al cerului. Acolo există dovada reuşitelor şi a minunilor lui Dumnezeu. Acolo se găseşte înaintea mea o vedere tainică, dar desăvârşită, fără hotare şi nesfârşită. Este vederea oceanului martirilor.
Această uimire, această schimbare este ceva duhovnicesc şi, îndată ce reuşeşte cineva să vadă această mulţime de martiri, nu mai are nevoie de nimic. Aşa cum cineva care se afundă în mare se udă cu totul, tot aşa şi cineva care se afundă în acest ocean al martirilor devine, prin voinţă şi simţire, prin hotărâre şi dorinţă, martir. Din acea clipă inima lui devine locul în care Dumnezeu lucrează, ia diferitele ei elemente şi le frământă.
„Sinaxarul este plin de martiri.” Mulţi dintre noi citim sinaxarul în fiecare zi şi vedem că este plin de martiri. Cei mai mulţi nori de sfinţi sunt martirii. Sora însă nu ne-a făcut aici un simplu anunţ, ci ne-a dezvăluit înştiinţarea
242
pe care a primit-o sufletul ei. A citit atâtea vieţi de martiri, le-a trăit, a vorbit cu ei, i-a ascultat cu atenţie, i-a pipăit şi, de aceea, i-a rămas această trăire. Sinaxarul este plin de oameni drepţi, de apostoli şi de cuvioşi, dar i-au rămas în minte martirii. Dar oare apostolii nu sunt martiri? Care apostol nu a murit vărsându-şi sângele? Dar oare prorocii nu au fost martiri? Care proroc nu şi-a vărsat sângele din cauza iudeilor?
Aproape toţi sfinţii au trăit într-un mod martiric. Câţi monahi ai Bisericii noastre, sfinţindu-se pe ei înşişi, se simt lipsiţi pentru că încă nu şi-au vărsat sângele şi nu ştiu dacă Dumnezeu îi va învrednici să şi-l verse! Se roagă folosind respiraţia şi inima în aşa fel încât inima se strânge şi varsă sânge. toţi cuvioşii Bisericii noastre au urmat o viaţă de martiriu şi au avut reuşite martirice.
„Ţi se opreşte sângele în vine în faţa înfricoşătoarelor chinuri ale martirilor, în timp ce iubirea lor pentru Dumnezeu se revarsă în afară.”
Citind vieţile martirilor, ai simţământul că înaintea ta nu sunt nişte simple litere, pe care le-a scris un copist sau un tipograf, ci că înaintea ta se află sângele martirilor picurat pe hârtie, sânge care s-a revărsat în mod firesc din iubirea lor pentru Dumnezeu.
„Atât de multă iubire nu poate să încapă în mintea mea mică.” Chiar şi numai această propoziţie arată preocuparea surorii cu martirii, în realitate cu urmele paşilor lui Hristos în inima şi în viaţa unui anumit martir. Prin urmare, această monahie se identifică cu martirii şi merge împreună cu ei pe cale şi devine ea însăşi martir.
243
Dar, de obicei, noi ce facem? Vorbim despre jertfa pentru Hristos, luăm hotărâri, însă, în realitate, toate acestea ascund lenea şi slava noastră deşartă, deşertăciunea noastră şi necunoaşterea lui Dumnezeu, adică lipsa iubirii martirice pentru Domnul. Nu pot să-mi jertfesc viaţa pentru Hristos dacă nu L-am trăit foarte puternic pe Hristos.
Când iudeii jertfeau animale sau aduceau orice alt fel de jertfe, se pregăteau pentru aceasta: se spălau, se curăţau, aduceau şi alte jertfe pentru ei înşişi, îşi puneau veşmântul potrivit — arhiereul pe cel arhieresc, preotul, pe cel preoţesc -, pregăteau obiectul jertfei, de obicei animalul, luând aminte să fie fără prihană, curat şi de un an, potrivit cu ce prevedea legea pentru fiecare jertfa în parte, şi atunci îl junghiau(c Lev. 16,3ş.u.;22,17ş.u.). Trebuia ca în acest animal, cum e, de exemplu, viţelul, să fie preînchipuită întreaga viaţă a lui Hristos, întregul viitor al Bisericii. Nu puteau să jertfească când şi cum doreau. Fiecare amănunt al jertfelor era o preînchipuire a jertfei lui Hristos. Jertfitorul, adică preotul sau omul, care aducea tămâia pentru mântuire, pentru pace sau pentru iertarea păcatelor sale trăia mai dinainte viitorul sinagogii iudaice, adică Biserica. Astfel, şi noi trebuie să trăim cu putere multă Biserica şi pe Dumnezeu în viaţa noastră. Viaţa noastră trebuie să fie întipărită cu semnele lui Hristos, ca să putem să-I spunem: „Ţi-o dăruiesc, Hristoase!”
Dar noi, monahii, ce facem? De cele mai multe ori, trăim o viaţă mincinoasă şi vinovată. Şi cu cât trăim mai vinovat şi mai trândav, cu cât trăim mai confortabil şi
244
mai materialist, cu atât ne înnoim de fiecare dată făgăduinţele noastre şi spunem: „Dumnezeule, îţi dăruiesc sinele meu, îţi dăruiesc ziua, îţi dăruiesc noaptea. De acum încolo, nu voi mânca seara.” Un astfel de om se poate afunda în păcat sau să spună minciuni, poate să vorbească în deşert sau să osândească şi să trăncănească şi, cu cât mai mult păcătuieşte, cu atât îşi măreşte hotărârile şi făgăduinţele date lui Dumnezeu.
Cu cât sporea lăudăroşenia fariseului, cu atât mai plină de măreţie îi devenea rugăciunea (cf. Lc. 18, 10 ş.u.). Dar nu se poate să mă rog astfel. Ca să-I ofer rugăciunea mea lui Dumnezeu, trebuie să-L trăiesc, adică să mărturisească Dumnezeu despre mine că am devenit un martir al Lui, că îi vestesc sfinţenia. Aşa cum glasul Părintelui a mărturisit sfinţenia lui Hristos, tot aşa trebuie să existe şi în mine mărturiile Lui că viaţa mea este asemenea cu viaţa lui Hristos. Atunci pot să mă aduc pe mine însumi jertfă lui Dumnezeu. Până în acel ceas să nu spun: „Hristoase, îţi dăruiesc inima mea, te iubesc, sporeşte şi Tu iubirea Ta care e înlăuntrul meu.” Ce iubire să sporească? Unde ai găsit tu iubirea? Toate acestea camuflează găunoşenia noastră. Încercăm să acoperim golul din sufletul nostru cu aceste expresii frumoase de „iubire” şi de „jertfă” pentru Hristos.
Dacă nu sufăr dureri, dacă gura mea, urechile mele şi toate mădularele mele nu ajung ca ale lui Hristos sau, dacă vreţi, ca ale apostolului Pavel, ale apostolului Petru sau ale altor sfinţi, nu e cu putinţă să devin vreodată jertfo pentru Hristos. Desigur, fiecare jertfo pe care o aduc, de vreme ce o primeşte Biserica, este primită, dar
245
inima mea simte că Hristos nu o primeşte. Trebuie ca în viaţa mea să existe întipăririle vieţii lui Hristos.
„Iar Iisus tăcea”, spune evanghelistul Matei (Mt. 26, 63). Trebuie ca şi eu să fiu tăcut. „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29), spune în alt loc, ceea ce înseamnă: „Fiţi învăţăceii Mei, nu pentru că sunt un învăţător mare, nu pentru că sunt un proroc, nu pentru că sunt Fiul lui Dumnezeu, ci pentru că sunt blând şi smerit, nu mă mânii, nu strig.” Hristos nu a strigat, zice Evanghelia, nu I se auzea vocea sus pe case (cf. Mt. 10, 27). Îl auzea numai omul de lângă El. aşa trebuie să trăiesc şi eu ca să fiu martir.
„Nimănui să nu ziceţi: Bucură-te!” (2 In. 10). Să nu-l salutaţi pe cel care nu aduce în casa voastră învăţătura Domnului, spune evanghelistul Ioan. Ce înseamnă aceasta? Să fiu un om apostolic. Să-L am înaintea mea pe Hristos, „să-L văd pe Dumnezeu înaintea mea” (Ps. 15, 8). Nu pot să am legături şi interese, să cultiv prietenii, să dau telefoane, să dezleg problemele altora şi să spun: „Eu sunt al lui Hristos. Hristos mi-a rânduit să fac lucrul acesta. Timpul şi inima mea i le dăruiesc Lui.” Toate acestea sunt asemenea unui om care cântă frumos pentru a fi lăudat, fără ca ceilalţi să-i cerceteze inima ca să vadă dacă are Duhul lui Hristos.
Toate acestea dezvăluie goliciunea noastră. Să spunem că discut patru ore cu o monahie şi apoi spun: „Ce frumoasă este!” Ce înseamnă asta? Că nu am găsit nimic duhovnicesc în sufletul ei, nu L-am găsit pe Hristos să strige înlăuntrul ei, nu am găsit nici rugăciune, nici lacrimi. Atunci în ce constă frumuseţea ei?
246
Dacă este frumoasă doar în exterior, aceasta arată lipsa conţinutului lăuntric. În acelaşi fel, toate strigătele şi cuvintele noastre despre Hristos sunt poveşti. Aducem o adevărată jertfă când îl trăim lăuntric pe Hristos, când viaţa Lui se poate vedea în viaţa noastră.
„Fără nicio ezitare, fără niciun gând, fără nicio zăbavă martirii se jertfeau pentru Tatăl ceresc. Într-adevăr, toţi martirii sunt nişte sfinţi foarte mari.”
Numai acum a descoperit sora că martirii sunt sfinţi mari? Nu vrea să spună asta, dar în acest moment a descoperit conţinutul sufletului ei, adică faptul că discută cu martirii, că îi vede pe martiri şi că înţelege fericirea sfinţilor. Nu credeţi că în această clipă se simte şi ea că e martir? Iată ceva pe care Dumnezeu îl aruncă în viaţa noastră ca să trăim şi noi ca martirii.
„Eu însă nu fac nimic pentru iubirea lui Dumnezeu. Ce cere Dumnezeu de la mine?”
Este adevărat că atunci când întâlnim slava şi măreţia lui Dumnezeu înţelegem propria noastră păcătoşenie şi micime, inexistenţa noastră în împărăţia cerurilor. Ne-am născut pentru împărăţia lui Dumnezeu, dar de multe ori ne găsim în afara ei. Aşa cum te joci cu mingea pe teren şi, lovind-o, o arunci în afara terenului şi trebuie să alergi să o recuperezi, tot aşa păţim şi noi. Suntem chemaţi la împărăţia cerurilor, dar trăim în afara ei. Nu credeţi că sora noastră a găsit şi a trăit ceea ce cere Dumnezeu de la ea?
247
9
LEGĂTURILE CU PĂRINŢII
„ Gheronda, de multe ori mă preocupă legăturile mele cu părinţii. ”
În mănăstirile din vechime monahii nu aveau nicio legătură cu rudele. Marele Vasile spune că tatăl şi mama sunt părinţi pentru întreaga obşte1, nu doar al propriului lor copil. Să nu credeţi că sunt un lucru fără importanţă un telefon dat părinţilor sau o întâlnire cu ei în care doar le spui: „Bună ziua, ce mai faceţi?”, şi că acestea nu au o influenţă foarte adâncă asupra voastră. Aşa cum dacă ai un aparat electric cu acumulatori şi, după ce îl foloseşti un timp, îl pui la priză o oră să se încarce, tot aşa şi sufletul nostru se umple într-o oră sau chiar şi într-un minut cu un conţinut lumesc. Adică dobândim o conştiinţă omenească, devenim pământeşti şi creăm premise pentru căderea de mâine.
Adevăratul monah este un înstrăinat. Se loveşte de realitatea care îl conduce la lepădarea de sine. Altfel, îşi
1 Sfântul VASILE CEL MARE, Regulile mari, 32, 1, în Asceticele, Scrieri, partea a doua (PSB 18), pp. 268-269.
249
păzeşte punga ca acela la care se referă marele Vasile2 şi se simte în siguranţă. Dar îndată ce îi fură cineva punga, începe să se neliniştească şi nu ştie ce va face dacă se va îmbolnăvi sau dacă va păţi ceva. Acelaşi lucru se întâmplă şi în momentele de ispită. Cel rupt de lume, separat de lucruri şi de părinţi, de înzestrările lui personale şi de dorinţele sale, de rude, de prieteni şi de duşmani, unul ca acesta, atunci când în mănăstire va intra o ispită, va sta şi se va lupta. Mintea lui n-o să bântuie încolo şi încoace, n-o să se învârtă peste tot ca să-l terorizeze.
S-ar putea însă ca un monah să spună: „Voi merge la mama. Mă va primi cu iubire, o să-mi dea camera izolată şi voi trăi în isihie. Ce mă va putea deranja la mine acasă?” De îndată se deschide o fereastră. Există multe astfel de mici ferestre. Sau se poate gândi: „Mama mă va ajuta să merg la altă mănăstire.” Aceasta este o speranţă omenească.
Desigur, nu înseamnă că nu poate exista viaţă monahală fără o deplină lepădare, dar în acest caz monahul nu poate dobândi harismele cele mari ale Sfântului Duh (cf. 1 Cor. 12, 31). Deplina lepădare este doar un mijloc care ne ajută să stăm de vorbă în mod liber cu Dumnezeu. O cauză care ne desparte de Dumnezeu sunt anumite refugii sau anumite legături cu noi înşine şi cu ceilalţi.
E greu cuvântul acesta, dar este legea lui Dumnezeu, pentru că şi în legătură cu căsătoria Dumnezeu pretinde
2 Sfântul VASILE CEL MARE, Constituţiile ascetice 34, 1, în Asceticele, Scrieri, partea a doua (PSB 18), pp. 524 ş.u.
250
separarea de părinţi. Dumnezeu a spus: „Separat părinţii, separat cei căsătoriţi”: „Va părăsi omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia lui” (Mt. 19,5), sau femeia de bărbatul ei. Sunt greu de scos dinţii din rădăcină, uneori fiind nevoie şi de patru injecţii de anestezie. Cu atât mai mult e greu să îşi dezrădăcineze cineva sufletul.
Monahismul este o tradiţie, nu este o dispoziţie lăuntrică. Primeşti ceva gata format. Am moştenit cuvântul „chip”. Fiecare poate să-i dea tâlcuirea pe care vrea, dar cuvântul „chip” are pentru noi sensul pe care i-l dă tradiţia, Biserica, limba greacă. Nu pot să le contrazic. Tot aşa şi monahismul este un cuget, o concepţie clară asupra tuturor temelor care se trăiesc prin lepădarea de toate, în tăcere şi în isihie, care este rezultatul lepădării de toate. Mă lepăd de toate şi aleg isihia. Isihia cultivă în sufletul meu trăsăturile dumnezeieşti, însuşirile şi harismele dumnezeieşti. Dar când înlăuntrul meu se mişcă ceva, o anumită iubire pentru ceva sau cineva, nu mai există isihie. Calea spre desăvârşire nu este dificilă. Este de îndată palpabilă pentru omul care s-a înstrăinat cu adevărat, pentru cel care a fugit de toate. Anul care începe şi anul care a trecut ne spun că trebuie să plecăm din lumea asta. Dacă anul care trece nu îmbătrâneşte şi nu moare, nu va veni cel nou. Aşa este şi cu viaţa cea nouă.
Ca să înţelegem cât de valoros este un lucru, ne uităm să vedem cât costă. Când cumperi ceva, cu cât este mai de calitate, cu atât costă mai mult. Tot aşa, cu cât mai mult ne costă ceva, cu atât are o valoare mai mare ca material de construcţie pentru cer. Noi însă facem tocmai pe dos. Cu cât mai mult ne costă ceva, cu atât
251
găsim modalităţi să-l evităm, ca să construim cu alte materiale, ieftine. Găsim alte metode, dar celelalte metode nu sunt ceea ce ne-a predat Biserica. Ca oameni, toţi suntem copii ai unui tată şi ai unei mame. Biserica însă nu ne-a numit niciodată fii cu acest înţeles. Ne-a caracterizat şi ne-a primit ca fii ai Părinţilor. Naşterea duhovnicească are loc din Tatăl, din Părinţii Bisericii.
Unul dintre aceşti Părinţi e marele Vasile, pe care îl vom prăznui mâine, odată cu Tăierea-împrejur a Domnului. Domnul este părintele Părinţilor, este capul Bisericii (cf. Ef. 5, 23). Şi cu toate că este o sărbătoare împărătească, totuşi are întâietate sărbătoarea Sfântului Vasile. El este primul care a ilustrat cu cele mai reuşite culori vieţuirea monahală şi ne-a dat nu un sistem, ci o trăire uşor de înţeles şi de realizat. Sfântul Vasile analizează totul, până la cel din urmă amănunt.
De mici copii am citit Regulile marelui Vasile şi ne referim la el şi la toţi Părinţii care au vorbit despre viaţa de desăvârşire. Cine nu simte că suntem fiii Părinţilor? Suntem fiii marelui Vasile, ai Sfântului Nicodim, care ne-a hrănit copilăria, ai Sfântului Simeon Noul Teolog, ai Sfântului Isaac, ai celui întru sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, ai Sfântului Grigorie Teologul. Suntem copiii Părinţilor. Ei au dogmatizat, ei au trasat cadrul în care se poate mişca cel care caută calea care duce direct la cer.
Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, stelele şi întregul univers. Dar din întreaga lume, „numai pe părinţii voştri i-a ales Domnul ca să îi iubească” (Dt. 10, 15). Domnul i-a ales pe Părinţii noştri
252
pentru că i-a iubit şi în ei este ascunsă şi viaţa noastră. ।
Nu există nimic mai de preţ decât Părinţii Bisericii.
De aceea şi apostolul Pavel le spune evreilor că,, dintre toate popoarele, Dumnezeu a ales sămânţa lor
(cf. FA. 13, 17-19). Deşi Dumnezeu a făcut toate popoarele, totuşi El a ales sămânţa Părinţilor. Avraam l-a născut pe Isaac, Isaac l-a născut pe Iacov, Iacov a născut cele douăsprezece seminţii şi aşa mai departe, până ajungem la Hristos (cf. Mt. 1, 2 ş.u.). Acea rădăcină unică ajunge până la Domnul. Celelalte popoare rămân afară. Din acea rădăcină au ieşit evreii, iar din evrei, Hristos. Aceasta arată preţuirea faţă de evrei. Şi noi, ca monahi, suntem fiii alegerii lui Dumnezeu din Părinţii noştri. Suntem sămânţa duhovnicească provenită din Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Nu putem gândi altfel. Nu putem să ieftinim vieţuirea noastră monahală sau să o schimbăm faţă de ceea ce au trăit, au alcătuit Sfinţii Părinţi. Tot ce ne-au predat este o chezăşie. Tot ce ridică probleme, tot ce vatămă este ceva nou.
Sfântul Teofil Mărturisitorul avea treisprezece ani când a plecat de acasă şi s-a dus la Stareţul său, cuviosul Ştefan. Acesta s-a mirat când l-a văzut atât de tânăr şi l-a întrebat: „De ce ai venit aici, fiule?” „Pentru că m-ai chemat, părinte.” „Unde? Când te-am chemat?” „Ai venit în ţarina unde lucram şi mi-ai spus: Te-ai lepădat de Hristos, trebuie să vii cu mine. şi iată că am venit.”
În realitate, Hristos însuşi l-a chemat, luând înfăţişarea Stareţului. Nimeni nu devine monah dacă nu este chemat. Dar am fost chemaţi pentru această desăvârşire şi trebuie să îi dăm viaţă, să o ducem la bun sfârşit.
253
„ Gheronda, puteţi să ne vorbiţi mai amănunţit despre cum trebuie să fie legăturile noastre cu rudele şi dacă putem să ne rugăm pentru ele?”
Trebuie să ştim că copilul se predă cu totul lui Dumnezeu când îşi pierde ambii părinţi. La fel şi părinţii, când îşi pierd copiii. Dacă cineva iubeşte un om apropiat, nu poate ajunge la desăvârşire. S-ar putea însă şi să nu-şi iubească acea rudenie, precum un copil care toată viaţa lui nu şi-a băgat în seamă tatăl şi mama, dar când va vrea să se afierosească lui Dumnezeu, mintea lui să se îndrepte direct către părinţi, şi va găsi nenumărate motive ca să se întoarcă la ei. Dar este cu neputinţă ca un om care se împrăştie în societate împreună cu oamenii să guste din desăvârşire.
Monahul trebuie să se îndrepte spre nepătimire şi să caute isihia, tăcerea şi pacea. Trebuie să fie „foarte împătimit” după Hristos, dar nepătimaş faţă de orice altceva. Dacă Părinţii accentuează că multa activitate şi alergătură produc arderi în organism, iar arderile cer mâncare sau dulciuri ca să putem suplini arderile, cu atât mai mult ei nu îngăduie alergăturile noastre la părinţii trupeşti.
Monahia şi monahul, dar mai cu seamă monahia, pentru că ea este mai sensibilă şi inima ei este prinsă mai uşor în undiţă, nu poate să aibă de la început o legătură lăuntrică şi simţită cu rudele. Aceasta nu înseamnă că nu ne vom ruga pentru părinţii noştri. Ne
254
vom ruga cu simţământul că părinţii noştri sunt incluşi în trupul obştii noastre şi în „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Adică se va afla şi numele părinţilor noştri în pomelnicul pe care îl citim la Miezonoptică printre multe alte nume. Dacă însă te rogi pentru mama ta şi te frământă gândurile pentru ea – „biata de ea, ce va face, nu s-a spovedit! Dumnezeule, lumineaz-o să se spovedească! Ce va fi de sufletul ei? Hristoase, aleargă la ea! Vezi cum îl bate pe frăţiorul meu!” atunci dezbracă rasa, du-te la Hristos şi spune icoanei Lui: „Hristoase, iartă-mă, am greşit. Îmi cer iertare, nu sunt bună de monahie.”
Prin urmare, pot să mă rog pentru părinţii mei când nu am o legătură emoţională şi sentimentală cu ei şi, cu atât mai puţin, o legătură personală directă, fiindcă atunci când dau ochii cu ei, senzaţia trupească influenţează şi cultivă simţul sufletesc. La fel se întâmplă şi dacă aflu că mama mea s-a îmbolnăvit, acelaşi lucru este şi să merg acasă şi să o văd pe mama mea că se nelinişteşte, că fraţii mei plâng, că tata nu ştie ce să facă. Inima îmi va îngheţa. Însă durerea pe care o voi simţi este o trădare a lui Hristos.
Ceea ce va simţi soţul meu dacă află că sufăr pentru un alt bărbat care a avut un necaz, aceea va simţi şi Hristos în astfel de cazuri. Iar când va veni ziua să mă înfăţişez înaintea Lui, El va protesta. Dacă acum îi spunem ceva, El ne va răspunde: „îi aveţi pe Moise şi pe proroci”, aşa cum i-a spus Avraam omului bogat care a ajuns în iad şi îi cerea lui Avraam să trimită un proroc la fraţii lui ca să-i sfătuiască şi să nu vină şi ei în iad
255
(cf. Lc. 16, 27-28). Adică îi avem pe apostoli şi pe martiri, pe ei trebuie să îi întrebăm. Dar noi nu vrem să îi întrebăm pe martiri şi pe apostoli. Ne folosim mintea şi facem cum vrem sau ne luăm după alţii.
Când Dumnezeu i-a omorât pe fiii lui Aaron pentru că au adus foc la jertfelnic fără să fi primit poruncă, Moise i-a spus lui Aaron şi celorlalţi doi fii ai săi: „Nu vă veţi ocupa de morţi, nici nu îi veţi plânge. Nu veţi pleca de la Cortul mărturiei ca să nu muriţi. Aveţi pe voi untdelemnul ungerii Domnului” (cf Lev. 10, 1-7; 21, 10-12). Era vorba de preoţie. Aaron era arhiereu, iar fiii lui preoţi. Dacă preotul din Vechiul Legământ, care ducea o viaţă lumească, la fel ca toţi oamenii căsătoriţi, nu trebuia să aibă legătură cu rudele, gândiţi-vă cum trebuie să fim noi, cei afierosiţi lui Hristos!
Ce să mai spunem şi despre apostoli? Când Hristos a mers la casa lui Petru, soacra acestuia era bolnavă. Evanghelia se referă numai la soacră. Probabil că Petru o avea numai pe soacră (cf Mc. 1, 30-31). Dar nu Petru l-a rugat pe Hristos pentru soacra sa. Cu toate că voia ca ea să se facă bine, totuşi nu i-a spus nimic lui Hristos, ceilalţi L-au rugat. Dacă cercetăm învăţătura apostolilor, vedem cât de mult exclud legătura cu părinţii. Noi însă o vârâm în sufletul nostru în mod diferit. Prin urmare, nu putem să avem un interes special şi o strădanie pentru rudele noastre, nici nu putem să ne întristăm pentru ei, fiindcă aceste lucruri ne slăbănogesc, ne lipsesc de nepătimire, de pace, de asimilarea lui Dumnezeu.
256
„Se poate face vreo iconomie în legăturile noastre cu părinţii?”
Da, se poate. Când? Când un suflet este neputincios şi nu poate să facă ceea ce am spus. De exemplu, una dintre voi află că mama ei s-a îmbolnăvit. Gherontisa o vede că stă neatentă în biserică ca şi cum n-ar pricepe ce se întâmplă. Merge la culcare, n-o ia somnul. Îi spune să facă ceva, vede că mintea ei e altundeva. Pe această soră o va ajuta să-şi viziteze mama împreună cu o altă monahie, când va fi mai liniştită. Ea este deja căzută şi nu ştie dacă va putea să-şi stăpânească privirile şi cuvintele. Aşadar, e nevoie să meargă împreună cu o altă monahie care să o sfătuiască. Dar va şti că i se face o iconomie şi îi va mulţumi lui Dumnezeu pentru această iconomie pe care i-a făcut-o Gherontisa, în loc să urmeze acrivia, care ar fi omorât-o. În acelaşi timp, trebuie să fie foarte atentă în vremea rugăciunii. Dacă mintea ei se va îndrepta spre mama ei, trebuie să ceară iertare de la Dumnezeu.
Marele Vasile spune că dacă un monah sau o monahie doreşte să facă o călătorie, poate să meargă3. Aceasta înseamnă cu siguranţă că fortificaţiile lor lăuntrice au căzut. Dar pe cineva care stă să cadă îl prinzi şi nu-l
3 Sfântul VASILE CEL MARE, Regulile mari 44, în Asceticele, Scrieri, partea a doua (PSB 18), p. 288
257
laşi să se prăvălească. Însă cel care cade trebuie să ştie că acest lucru nu este corect, ci este o iconomie.
Să luăm alt exemplu de neputinţă. Este praznicul Naşterii Domnului sau al învierii, iar mănăstirea pregăteşte ajutoare pentru săraci. Una dintre voi spune: „Oare să nu punem ceva şi pentru cumnata mea, căreia i-a murit soţul?” De vreme ce monahia s-a gândit la asta, înseamnă că suferă pentru cumnata ei. Mănăstirea poate trimite ceva, dacă într-adevăr cumnata are nevoie. La fel şi dacă o monahie merge la mama ei bolnavă, mănăstirea o va trimite cu bucurie şi îi va da daruri pentru mama ei. Însă toate acestea arată iubirea din partea mănăstirii, iar monahia trebuie să ştie că dincolo de această iubire mănăstirea încearcă să-i vindece amărăciunea. Păcatul însă este păcat. Nu putem să întreţinem legături cu părinţii. Aceasta este poziţia Părinţilor Bisericii.
Cu atât mai mult dacă moare mama unei monahii, iar monahia are legături cu rudele ei, sufletul i se va împletici mereu cu ei. Dacă s-a dus la înmormântarea mamei, se va gândi să se ducă şi la parastasul de patruzeci de zile; este înfricoşător şi înspăimântător ca o monahie să meargă la înmormântarea unuia dintre părinţi, pentru că arată cât de tragic trăieşte înlăuntrul ei lumea. Iar dacă la patruzeci de zile sau într-o zi de sâmbătă, cum se obişnuieşte la mănăstiri, mănăstirea uită să facă coliva pentru parastasul mamei ei, se poate ca monahia să nu spună nimic, dar înlăuntru să simtă amărăciune, să fie rănită. Această rană este păcat. A jurat înaintea clerului şi a poporului că-şi va părăsi mama, iar acum este rănită şi lăcrimează. În realitate,
258
nu se ceartă cu mănăstirea care nu a pregătit coliva, ci se ceartă cu însuşi Dumnezeu.
Prin urmare, în unele situaţii facem iconomie, recunoaştem neputinţa sufletului. Dacă îi interzicem monahiei sau monahului legăturile cu părinţii când le caută, atunci în loc să susţinem un copăcel care stă să cadă, îl lovim şi îl omorâm. Ne vom face că nu înţelegem şi o vom ajuta pe acea monahie. Toate acestea cu nădejdea că, încet-încet, sufletul ei va înainta, va lucra cele duhovniceşti şi va putea să pună capăt interesului pentru rude.
„Există vreo diferenţă între monahi şi fraţii de mănăstire în ceea ce priveşte legăturile cu părinţii?”
Cea mai mare flexibilitate o arătăm faţă de surorile începătoare, aşa încât să fie ajutaţi părinţii, mai cu seamă mama, câtă vreme nu generează probleme, pentru a se uni organic cu mănăstirea şi să devină „o mamă comună pentru întreaga obşte, atunci când este evlavioasă”, după cum spune Marele Vasile4.
Când o fată pleacă de acasă la mănăstire, întreaga familie, şi mai cu seamă mama, resimt aceasta ca pe o mare lovitură. Acum este chemată şi mama să-L primească pe Dumnezeu, Care a intrat în casa lor şi le-a răpit fata. Dar cum se întâmplă aceasta? Mama are
4 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari 32, 1, în Asceticele, Scrieri, partea a doua (PSB 18), p. 268.
259
nevoie de ajutor ca să poată sta pe picioarele ei şi să adeverească „mântuirea făcută casei acesteia” (Lc. 19, 9) prin fata ei.
Mai există încă un motiv pentru care surorilor începătoare, uneori chiar şi monahiilor, li se îngăduie să aibă unele legături cu părinţii. Părinţii trăiesc înlăuntrul nostru, sunt rădăcina noastră, purtăm moştenirea lor. Oricât am spune că i-am părăsit, îi purtăm vii înlăuntrul nostru. Când spunem că i-am părăsit, o spunem de obicei ca să audă ceilalţi. Aşadar, dacă eşti neputincioasă, mănăstirea dă înapoi, ca să treacă mai uşor criza. Dacă nu înţelegi aceasta, probabil că vei lua apărarea părinţilor tăi, iar atunci răul va fi dublu: patima şi părerea proprie au conlucrat şi s-au întors împotriva lui Dumnezeu.
Tocmai pentru că locul părinţilor este atât de profund în inima noastră, mai avem încă o problemă cu surorile începătoare şi, uneori, chiar şi cu monahiile. Dacă legăturile cu părinţii nu au fost fireşti, atunci această iubire foarte adâncă iese încet-încet la suprafaţă, iar sora începătoare şi monahia caută refacerea legăturilor cu părinţii. Să dăm un exemplu simplu. Când o soră începătoare era copil, tatăl o bătea pe mama, iar fetiţei îi era milă de ea. Îşi îmbrăţişa mama ca să o ocrotească, dar tatăl o lovea. Înlăuntrul ei avea o puternică împotrivire faţă de tatăl ei. Cu cât creştea, cu atât îi era mai greu să-şi arate iubirea faţă de tată sau să-i acorde încredere. Ulterior, tatăl s-a schimbat, a început să aibă remuşcări, a ajuns un om foarte bun, îşi ajută fata, iar ea se bucură. Apoi, fata pleacă la mănăstire.
260
După cinci-zece ani, înlăuntrul ei va începe să se dezvolte tendinţa de a-i arăta iubire tatălui ei, iubire pe care nu i-o arătase în trecut. A murit mama? Trebuie acum să-l ajut pe tata, îşi va spune fata. A fost acuzat tata de ceva? Trebuie să-i arăt iubire tatălui meu. În subconştientul ei, se poate chiar şi să abandoneze mănăstirea, chiar dacă nu şi în mod conştient. Cu justificarea că e nedreptăţită aici în mănăstire sau că s-a îmbolnăvit, va vrea să meargă acasă. În realitate, vrea să meargă să-i arate tatălui ei iubirea pe care nu i-a arătat-o în trecut.
Alt exemplu. O soră începătoare sau o monahie, pe când era mică, nu apuca să-şi vadă tatăl, pentru că el era toată ziua la muncă. La prânz, el nu venea acasă pentru că programul de lucru era continuu. După amiază era obosit şi dorea să mănânce cât mai repede şi să se ducă la cafenea, ca să bea o cafeluţă sau să se întâlnească cu vreun prieten. Se întorcea seara, îşi jignea soţia sau mâncarea pentru că nu e bună şi începeau cu toţii să mănânce. Când terminau, se aşezau în fotolii şi se uitau toţi la televizor. La început, fata nu pricepea nimic. Dar după o lună, sau după cinci ani va spune: „Tatăl meu nu m-a iubit, nu m-a îmbrăţişat, nu m-a sărutat.”
Când această fată va veni la mănăstire, va avea probleme, pretenţii, ideologii, filozofii, care în esenţă nu sunt obiective, ci sunt dictate de universul ei lăuntric. Toate sunt de vină, la toate le va da o culoare dumnezeiască, se va împotrivi, se va răzvrăti. Va crede că le face pe toate acestea pentru Hristos. Va protesta: „De ce nu se face rugăciune în mănăstirea noastră? De ce râdem? De ce cutare soră este aşa? De ce… de ce… de ce?” În
261
esenţă, e de vină un alt lucru, mai profund: toate cele pe care le-a trăit pe când era mică.
În aceste cazuri, mănăstirea face un pogoromânt, detensionează submarinul care există înlăuntrul ei şi, aşa, primejdia se micşorează, acea furtună trece şi probabil că, încet-încet, acest suflet se va maturiza mai mult şi va înţelege că în spatele acelei idei sau fapte ale ei, în spatele acelei filozofii şi ale pretenţiilor ei, în spatele acelei iubiri mari pentru Dumnezeu, care o face să dorească să plece în pustie sau să facă misiune, să ţină predici sau să practice medicina, există o mamă, un tată sau altceva care o fac să se poarte astfel. Prin urmare, există situaţii în care, prin pogorământ, acţionăm diferit.
„Există situaţii în care monahiile sau surorile de mănăstire pot să-şi viziteze rudele?”
Da, desigur. De exemplu, mănăstirea o trimite pe cutare monahie în oraşul ei pentru un lucru. Poate să meargă acasă, dacă înlăuntrul ei nu lucrează patima, dacă nu există poftă şi dorinţă, dacă pentru ea este totuna să meargă sau să nu meargă acasă. Într-un anume fel, merge acasă pentru că trebuie să meargă, nu pentru că vrea aceasta.
Dar dacă înlăuntrul ei vibrează o coardă pentru mama sau pentru tatăl ei, pentru fratele sau pentru sora ei, sau dacă are înlăuntru o anumită stare de confuzie, atunci Gherontisa o va lăsa să meargă acasă, pentru că altfel va fi mai rău, dar această îngăduinţă nu îi este
262
de folos. Monahia trebuie să fie cu totul nepătimaşă faţă de părinţi. Aşadar, poate să meargă acasă dacă nu e nicio problemă şi dacă reuşeşte să rămână foarte puţin timp cu părinţii. Va merge, îi va saluta, va sta puţin cu ei, iar apoi va spune că se grăbeşte pentru că are treabă şi va pleca înainte să înceapă lacrimile şi nemulţumirile.
În general, legăturile noastre cu părinţii trebuie să fie cât mai puţine cu putinţă. Să avem legături atunci când se impune şi când nu există o legătură lăuntrică cu ei. Dacă există o legătură lăuntrică sau un interes pentru ei, mănăstirea nu se împotriveşte copilului şi legăturilor sale cu părinţii, dar aceste legături sunt spre moartea sufletului său.
În ceea ce priveşte surorile începătoare, mănăstirea mai are încă un motiv să le trimită sau să le îngăduie să meargă mai des acasă: să fie puse la încercare în mod deplin. Acest lucru este foarte profund. Mănăstirea trebuie să facă tot ce poate ca să ocrotească viitorul surorilor şi ele să-şi pună corect la încercare chemarea lor monahală. De exemplu, una dintre ele merge la cumpărături în Tesalonic, unde este şi casa ei. Treci şi pe la părinţii tăi îi spunem noi -, ca să vezi ce mai fac. Legătura cu casa părintească desăvârşeşte punerea ei la încercare şi dovedeşte în modul cel mai autentic dacă trebuie să fie făcută monahie sau nu. Dacă vede că încă îşi iubeşte mama, că inima ei încă suferă şi este atrasă de părinţi, atunci avem o problemă: când va deveni monahie, toate acestea vor odrăsli într-o zi din inima ei. Trebuie să-şi părăsească părinţii. Îmi veţi spune: dacă
263
simt pentru mama mea durere, iubire şi bucurie, atunci să nu mă fac monahie?
Dacă încă eşti soră începătoare poţi să nu te mai călugăreşti. Dacă te-ai călugărit şi te gândeşti la părinţi, vei suferi şi vei păcătui faţă de Dumnezeu. Eu, Gheronda, sau Gherontisa, vom da înapoi, îţi vom spune: „Nu contează, copilul meu, e firesc”, pentru ca lucrurile să nu degenereze. Dacă nu-ţi voi vorbi astfel, dorinţa ta şi plânsul tău vor spori, iar plânsul şi întristarea te vor face să-i doreşti şi mai mult pe părinţi. Viaţa ta va fi un martiriu şi nu ştim dacă inima ta se va ridica vreodată să spună: „Am păcătuit faţă de Tine, Doamne.” De aceea, trebuie ca punerea la încercare să fie autentică.
Iubirea pentru mama sau pentru tata poate proveni din neputinţă. Aceasta nu înseamnă că nu-mi pot părăsi părinţii şi să-mi duc crucea întreaga viaţă, adică să-mi duc lupta. Hristos ne spune să-i părăsim pe părinţi, pentru că ei formează cea de-a cincea falangă. Hristos vrea să ne îndepărtăm de casă ca să nu punem gaz pe foc, adică să nu întreţinem iubirea pentru părinţi. Dar, uneori, iubirea noastră pentru părinţi nu este doar o neputinţă sau o patimă. Patima şi neputinţa, dar mai ales patima, le învingem, nu sunt ceva statornic. Greşeala se află în voinţa noastră, în faptul că credem în această legătură şi că o vrem, fără să ne dăm seama. Atunci săvârşim un mare păcat înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu se scârbeşte de noi. Prin urmare, este firesc că nu trebuie să avem legături cu părinţii noştri. În mod concret, legăturile cu părinţii se cultivă din diferite motive.
264
Când inima monahului sau a monahiei rămân cât mai mult cu putinţă nepătimaşe şi nu există nicio primejdie în legăturile cu părinţii, monahul sau monahia pot să aibă o legătură cu ei din diferite motive. Dar să merg Ia mama sau la tata e un lucru care jigneşte monahismul. De aceea, trebuie să merg cu înţelepciune, cu discernământ şi cu atenţie, ca să nu le dau prilejuri să mă compătimească, să nu le arăt durerea mea, suferinţa mea sau lupta mea. Sunt sfinţi care au suferit multă durere din cauza ispitei iubirii pentru părinţi, precum Sfântul Ioan Colibaşul, Sfântul Alexie, Omul lui Dumnezeu, dar ei s-au luptat. Credeţi că putem şi noi să ducem lupta lor? Le vedem neputinţele, dar nu le cunoaştem lupta. Noi, îndată ce se întâmplă ceva, întrebăm: „Pot să merg la mama?” Noi le răspundem: „ Du-te, copilul meu.” Aceia însă nu au făcut aşa. Au petrecut ani de zile în cenuşă, au ajuns batjocura oamenilor, încercând să biruiască iubirea pentru părinţi. Iar când mănăstirea l-a trimis pe acel sfânt la părinţii lui, toţi fraţii plângeau, au făcut Liturghie şi se rugau pentru el. Ce conştiinţă exista! Şi Ioan Colibaşul şi Alexie au ajuns sfinţi pentru că erau foarte smeriţi. Dumnezeu le-a folosit patima pentru ca ei să ajungă sfinţi, aşa cum face adeseori şi cu păcatele noastre. „Toate conlucrează spre bine cu cei care-L iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8, 28). Dumnezeu foloseşte chiar şi păcatele şi patimile noastre ca trepte pentru a ne urca la cer.
„ Gheronda, când ne întoarcem în mănăstire după ce am fost plecaţi undeva, putem să ne împărtăşim?”
265
Când monahia iese în lume pentru părinţii ei sau pentru alte nevoi ale mănăstirii, ea nu trăieşte ca în mănăstire. Nu are slujba, rugăciunea, privegherea, este în afara atmosferei mănăstirii, în afara apelor ei. Când se întoarce, trebuie să facă un efort ca să revină la starea de dinainte. Să presupunem că trimit o monahie acasă la ea pentru a-şi cere partea de moştenire. Acolo se încurcă cu părinţii, se înfurie, strigă sau ia apărarea fratelui, a surorii, a tatălui, a mamei. Toate acestea sunt un cârnat de fărădelegi. Se întoarce la mănăstire, iar a doua zi se face Liturghie. Dacă se împărtăşeşte, aceste lucru arată lipsă de evlavie, neruşinare şi tupeu.
Tu, monahie, te-ai încurcat cu grijile lumeşti şi vrei de îndată să te şi împărtăşeşti? Tu nu eşti o mireancă. Mirenii se împărtăşesc în mijlocul grijilor, dar se împărtăşesc o singură dată pe săptămână sau pe lună. Tu ai posibilitatea să te împărtăşeşti în fiecare zi. Nu te poţi împărtăşi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. ţi-ai stricat tot modul de viaţă, te-ai amestecat în treburile fratelui tău şi ale surorii tale. Cum poţi acum să te împărtăşeşti? Vei aştepta să ţi se curăţească amintirile, inima, mintea, să dispară toate dinlăuntrul tău şi apoi te vei putea împărtăşi. Te vei spovedi, îi vei spune Gherontisei şi lui Gheronda că te-ai amestecat în diferite probleme, că ai făcut observaţie surorii tale că şi-a trimis copilul la o şcoală privată şi că aruncă banii pe fereastră. Tu, ca monahie, de vreme ce ţi-ai părăsit îndeletnicirea, mănăstirea, şi te-ai amestecat în alte treburi fără rugăciune şi fără Dumnezeu, trebuie să te simţi ca evreii când intrau în templele idoleşti sau în pretoriu. La judecata lui Iisus, pentru că doreau să
266
mănânce Paştile, nu aveau voie să intre în pretoriu, „ca să nu se spurce” (In. 18, 28). Şi tu trebuie să aştepţi să te cureţi pe deplin şi apoi să spui: „Hristoase, vino acum în inima mea.”
Aceasta nu înseamnă, desigur, că toate câte le-ai făcut sunt păcate. Se poate să nu fi făcut niciun păcat, nici cu gândul, nici cu inima. Totuşi, nu poţi să te împărtăşeşti. Ai ieşit din atmosfera frăţiei monahale şi, de aceea, o să mai aştepţi. Acest lucru este valabil nu numai când te duci la părinţi, ci şi când eşti în mănăstire şi ai gânduri legate de rude oare ce mai face sora mea? Oare fratele meu s-a logodit? sau orice alte gânduri lumeşti. Orice lucru lumesc se află înlăuntrul nostru, orice gând de acest fel întinează inima unei fecioare. O monahie este pentru totdeauna fecioară. Monahiile se numesc fecioare. Prin urmare, nu putem să ne pierdem fecioria duhovnicească şi să ne împărtăşim. Ne vom spovedi, vom vorbi cu Gherontisa şi cu Gheronda şi vom spune:”Aştept să-mi spuneţi când mă voi împărtăşi. Aşa voi avea o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu.” Aceasta, în afara cazului în care o monahie, cu binecuvântarea mănăstirii, este obligată să aibă legături dese cu părinţii ei, situaţie în care Gheronda îi va spune dacă se poate împărtăşi sau nu.
„ Cum trebuie să ne purtăm cu rudele când ne vizitează mănăstirea?”
Am spus că nu ne vizităm părinţii, nici nu avem legături cu ei, nici la nivelul dorinţei, al inimii sau al
267
amintirii, pentru că e foarte uşor ca cineva să fie ispitit de cel viclean prin intermediul părinţilor. În conştiinţa noastră, noi camuflăm în nenumărate feluri legătura noastră cu părinţii şi, prin aceasta, păcătuim fără să ştim. Această legătură este o poartă slabă, care are nevoie de multă-multă supraveghere. Orice fel de amestec cu rudele este un păcat. Acest lucru este foarte profund.
Să presupunem că a venit la mănăstire tatăl unei monahii. Vă îndoiţi cumva că monahia s-a bucurat pentru că tatăl ei s-a bucurat? Dar tatăl şi mama unei monahii sunt părinţii comuni ai obştii, mai puţin ai acelei monahii. Să presupunem că monahia nici nu s-a bucurat, nici nu s-a întristat. Dar dacă cumva, din neatenţie, mănăstirea nu a dat cinste tatălui ei aşa cum ar fi vrut el şi acesta va pleca în ziua următoare întristat, iar monahia va simţi în inimă ceva împotriva Gherontisei sau împotriva lui Gheronda ori a monahiilor, iar gândul îi va spune: „Toţi părinţii sunt părinţi ai obştii, doar tatăl meu nu este!” eu vă întreb: a păcătuit monahia faţă de Domnul sau nu a păcătuit? Vedeţi cât de subţire este această problemă? Trebuie să ne păzim inima, pentru că, orice am face, vom fi răniţi de săgeţile iubirii faţă de tata şi de mama. Cel puţin, să ne luăm propriile măsuri de prevedere.
Asta nu înseamnă că le vom ţine lecţii părinţilor, spunându-le că Evanghelia ne învaţă să ne părăsim tatăl şi mama (cf. Mt. 19, 29). Ştim şi noi asta. Dacă îi interesează, n-au decât să citească Evanghelia. Putem să le spunem asta când ne vom întâlni şi se iveşte o ocazie bună.
Corect este să nu ne întâlnim, dar dacă tot se întâmplă aşa ceva, trebuie să fim serioşi, nobili, cuviincioşi şi plini
268
de milă. Cel puţin să ne purtăm cu ei cu nobleţea şi cu cinstea pe care le datorăm tuturor oamenilor.
Ceva asemănător e valabil şi pentru cei căsătoriţi. Când ei sunt aproape de părinţi, se nasc probleme. Când copilul este la mănăstire, părinţii simt că e greu să iasă în lume. În schimb, cei căsătoriţi sunt mereu împreună cu părinţii şi, adeseori, din cauza părinţilor, ajung până la limita divorţului, chiar dacă sunt creştini practicanţi. Îi mai ţine încă frica de Hristos, dar suferă şi au dureri.
în general, mănăstirea are o sensibilitate faţă de problema legăturilor cu părinţii, o subţirime şi o nobleţe. Dar să nu credem că, dacă mănăstirea a îngăduit unei monahii să meargă la părinţi, lucrul acesta este dintre cele îngăduite. Dacă cu toate acestea o monahie merge acasă, nu trebuie să se amestece în nimic, nici să facă observaţii, nici să dea sfaturi, nici să-şi exprime nemulţumirile, nici să arate iubire mai multă decât trebuie. Se va purta ca un om care aparţine unei alte lumi. Mama ei trebuie să ştie că copilul ei aparţine lui Dumnezeu, că este de neatins nu numai de păcate, ci şi de legăturile cu părinţii.
269
10
DARURILE LUI DUMNEZEU
„Sinele meu îmi scapă la cel mai mic pretext şi le vrea pe ale lui. Am descoperit că le doresc şi le urmăresc pe cele absolut contrare faţă de cele care mi se potrivesc şi îmi sunt de folos. ”
într-adevăr, doar puţin dacă nu vă urmăriţi pe voi înşivă, sinele vă scapă şi se repede asupra voastră ca un leu ca să vă sfâşie. Cât de atenţi trebuie să fim! Este adevărat că tot ce vă mişcă sau iubiţi, tot ce exprimaţi ca părere sau dispoziţie a voastră şi tot ce apăraţi decurge din experienţa pierderii propriului vostru folos.
Nu există un duşman mai mare pentru om decât el însuşi, pentru că îl îmboldeşte neîncetat şi le vrea pe cele contrare folosului său. Este „cealaltă lege” (Rom. 7, 23), înclinaţia spre cele de jos, pe care firea umană a dobândit-o după ce omul a păcătuit şi, de aceea, face ceea ce nu vrea (cf Rom. 7, 15). De obicei, ceea ce vrea este tocmai contrarul a ceea ce vrea Dumnezeu. Omul, atât în viaţa sa firească, cât şi în cea sufletească şi duhovnicească, are o tendinţă spre pierzanie şi moarte. Dacă laşi un om să facă ce vrea, aş îndrăzni să spun că va
271
lua un cuţit ca să se înjunghie. Sau, pentru că vede că se îndreaptă în mod firesc spre moartea duhovnicească şi firească, nu se va mai înjunghia. Este uimitor! Folosim patimile noastre, păcatele noastre, disensiunile şi voile noastre, chiar şi căsătoria noastră pentru a da greş în legăturile noastre cu viitorul, cu cerul şi cu Dumnezeu.
În continuare, scrisoarea arată cum este fiecare suflet de om, ca şi cum autorul ar fi fost la un simpozion de psihologie şi ar fi făcut radiografia unui suflet.
„Simt că trăiesc atunci când ceilalţi mă bagă în seamă şi mă acceptă, când îmi vorbesc şi îmi recunosc valoarea, când îmi răspund, când îmi dau importanţă şi mă iubesc. Când nu îmi dau atenţia necesară, când îi întreb şi nu îmi răspund, când insist şi ei tot nu îmi răspund sau, dacă stărui, îmi dau un răspuns care nu se potriveşte cu părerea mea, atunci mă topesc şi sufăr. Doar puţin să mă treacă cu vederea, puţin să-mi arate că nu sunt eu centrul atenţiei lor, mă pierd de îndată şi fac cele mai absurde lucruri tocmai ca să potfi în centrul atenţiei şi al iubirii celorlalţi. Dar, pe cât mă promovez pe mine, pe atât sunt uitat de către ceilalţi.”
Cu siguranţă, aceasta este o simţire a sinelui omului, pentru că cine poate fi satisfăcut de iubirea celorlalţi? Egoul nu se satură. Care idol a spus vreodată: „îmi ajung jertfele voastre”? Cine a spus vreodată: „Ajunge, nu-mi mai da şi altceva”? Nimeni, niciodată. Tot aşa, cine caută iubirea celorlalţi devine, din acel moment, un om de nesăturat şi tiranizat. Niciun Prometeu sau
272
Epimeteu1 nu pot fi tiranizaţi atât de mult cât este omul care vrea ca celălalt să-l bage în seamă, să fie de acord cu el şi să îi dea recunoaştere.
Doar cine este pregătit să primească împotrivirea celorlalţi sau focul aprins de ei este un om cu cunoştinţa vieţii de obşte şi poate să supravieţuiască. Eroul care poate să trăiască singur la fel ca pinii, ca brazii sau ca stejarii sus, în munţi, sau măcar ca trestiile din câmpie, omul care poate trăi singur umblând în înălţimi, sau bătrânul care, deşi îşi pleacă uneori capul din cauza durerii, a zbuciumului şi a frământării, totuşi şi-l înalţă din nou, pentru că ştie că există Dumnezeu doar unii ca aceştia pot fi fericiţi. „Om nenorocit ce sunt” (Rom. 7, 24)! Nimeni nu va putea vreodată să mă izbăvească de această depresie provocată de nevoia ca celălalt să mă iubească. Devin un om deşert, pentru că nimeni, niciodată, nu se satură de iubire.
Ştim că iubirea este comuniune cu un om, dar eu, care îl iubesc pe celălalt şi vreau să intru în viaţa lui, ajung în conflict cu fiinţa lui cea mai adâncă, pentru că celălalt, oricât m-ar iubi, vrea să supravieţuiască şi el cu propria personalitate. De aceea, cu cât va vedea că se iroseşte şi este absorbit de mine, într-o bună zi îmi va spune: „îmi faci viaţa insuportabilă. Tu eşti de vină pentru toate problemele mele, tu îmi nimiceşti existenţa.”
1 Prometeu era, în mitologia greacă, un titan, fiu al lui Lapet şi al Clymenei, frate cu Atlas, Menoetius şi Epimeteu. El a furat focul din cer şi l-a dat oamenilor, fapt pentru care zeii l-au pedepsit legându-l în Caucaz.
273
De aceea, într-o zi mă va ataca şi mă va urî. De aceea, este aproape cu neputinţă ca iubirea omenească să nu sfârşească într-un abis înfricoşător de ură. Doar cineva care are mult discernământ, care este atent şi îşi arată iubirea cu măsură, păstrând o distanţă firească faţă de celălalt, doar acesta poate să trăiască.
Când vin lângă tine şi-mi apropii faţa de a ta, nu te mai văd bine. Văd că parcă ai avea patru ochi, la fel mă vezi şi tu. Nu-ţi pot arăta cine sunt. Cu cât mă apropii de tine, cu atât pierd simţământul personalităţii tale, cu atât te absorb, cu atât îmi simţi respiraţia şi prezenţa, atmosfera mea, trebuinţele şi patimile mele, şi vrei să scapi de mine. Iubirea omenească duce întotdeauna la ură, pentru că omul poate trăi doar când simte că personalitatea lui este deplină. Prin urmare, când vede că personalitatea lui este strivită sau absorbită de celălalt, atunci, într-o bună zi, mai devreme sau mai târziu, se va revolta.
Ştim că iubirea îndatorează. Când iubesc pe cineva îl îndatorez. La fel şi eu, când sunt iubit, sunt îndatorat celuilalt. Prin urmare, o legătură de iubire, de recunoaştere şi de afirmare a existenţei mele de către celălalt este, pe de o parte, o nevoie psihologică, dar generează o serie de obligaţii, care ajung să fie o povară greu de suportat. Fie că dorm, fie că sunt treaz, simt o obligaţie, pentru că nu ştiu ce îmi va cere celălalt. Îl vezi pe celălalt care te iubeşte şi, înainte să îi ceri ceva, înţelege din privirile tale ce vrei. Dar, îndată ce se întâmplă să se îmbolnăvească sau să îi moară cineva sau să sufere o dezamăgire în viaţa lui duhovnicească ori în căutările lui sociale sau să sufere o rănire a egoului său sau orice altceva, vezi că se schimbă.
274
Ce e omul! Niciun pomişor care se clatină nu este atât de nestatornic pe cât este sufletul omenesc, mai ales inima de femeie. Inima de femeie este cel mai nestatornic şi mai schimbător lucru din cele ce există în lume, dar şi cel mai periculos, pentru că poate să te scufunde într-o bună zi şi să te înăbuşe cu îmbrăţişarea ei. Prin urmare, iubirea omenească este o povară greu de purtat.
Dar iubirea este de vină? Iubirea nu este de vină. De vină este îndumnezeirea omului. Pentru că această iubire nu este iubirea pe care o generează existenţa noastră teandrică, comuniunea noastră cu trupul lui Hristos, ci este, oarecum, o legătură conjugală, o înţelegere pe care o facem ca să putem trăi. Este atât de inferioară! Nu provine din fiinţa noastră înţelegătoare, ci din firea noastră muritoare, din voile noastre muritoare şi, de aceea, este muritoare.
Numai crucea lui Hristos este adevărata iubire. Hristos este iubirea descoperită, este nemuritor. Fiind în ceruri, în sânurile părinteşti şi, în acelaşi timp, pe pământ şi în inimile noastre, nu poate suferi „umbră de schimbare” (Iac. 1, 17), adică nicio mişcare spre schimbare. Prin urmare, numai crucea lui Hristos este ceva puternic şi veşnic în viaţa noastră şi singura pentru care ne putem lăuda.
De altfel, de ce vrem iubire? Pentru ca ceilalţi să ne accepte şi să ne ajute. O întreb pe una dintre voi: „Ne iubim?” Iar ea îmi răspunde: „Ne iubim.” „Mă ajuţi?” „Te ajut”. „Mă ajuţi şi tu?” „Te ajut.” Iar dacă nu mă va ajuta, dacă nu va putea, dacă mă va duce spre cele rele, dacă se va schimba, o voi mai iubi? Dacă îl va iubi pe
275
un altul, o voi mai iubi? Când intră în joc individualismul nostru, toate merg strâmb şi ies pe dos.
„Oricât încerc să mă bag în faţă, pe atât ceilalţi mă uită. Nu că mă uită, dar aşa simt eu.”
În cele din urmă, te vor uita şi ceilalţi, pentru că vor şi ei să trăiască. Celălalt nu poate trăi când te are pe tine neîncetat ca sprijin, ca şi cum aţi fi căsătoriţi. Adeseori chiar şi cei căsătoriţi divorţează, pentru că nu mai pot trăi împreună. În continuare, sora face o analiză a lumii sufleteşti a omului contemporan şi spune:
„îmi vedeam greşelile, neputinţele şi patimile mele, mă împotriveam şi mă închideam, m-am închis în mine însămi şi sufeream. ”
Când văd că strădania de a-i face pe ceilalţi părtaşi la viaţa mea nu este bineprimită, când ceilalţi nu devin o tămâie bine mirositoare care arde înaintea mea, când nu mă bagă în seamă, când nu priveghează pentru mine şi nu se gândesc la mine şi se gândesc probabil la alţii sau la ei înşişi, atunci sufletul caută un alt mod de a supravieţui: caută însingurarea.
însingurarea este rodul nereuşitei sociale, este trăsătura sufletului care se salvează aşezându-se foarte sus, adică vrând să trăiască numai el. Egoismul nostru şi dispoziţia noastră ca „eu să fiu” ne fac să ne însingurăm. În realitate, folosim patimile şi neputinţele noastre, poftele şi păcatele noastre, voile noastre ca pe nişte cuţite care
276
ne rănesc egoul şi care, ca nişte ziduri, ne despart de ceilalţi. Şi cu cât ne zăvorâm, cu atât suferim. Şi cu cât suferim, cu atât ne zăvorâm şi mai mult, ne însingurăm şi mai mult şi, atunci, lovim în toate; în loc să ieşim din această temniţă şi să spunem: „Mă lepăd de mine, pe tine te iubesc, la tine privesc, în loc să cer ca tu să priveşti la mine; eu mă jertfesc pentru tine, eu vreau să fiu robul tău, să te slujesc, să fiu încălţămintea pe care o porţi.” Chiar dacă ceilalţi ne-ar arăta iubire, nu vom fi niciodată mulţumiţi.
„Am o tendinţă de a fi centrul preocupărilor şi al interesului celorlalţi.”
O felicit pe această soră. Este un om corect şi cinstit şi, printr-o astfel de introspecţie şi cunoaştere de sine, cred că poate să înainteze spre o adevărată comuniune care, în mod sigur, provine din comuniunea cu Dumnezeu.
Am spus că iubirea, de obicei, este o legătură omenească; chiar înainte să se nască, ea este condamnată la nereuşită. Adevărata iubire este iubirea în Hristos, care înseamnă dispariţia egoului şi punerea celuilalt în locul meu. „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, spune Domnul (Mt. 19, 19). Întrucât celălalt are întotdeauna întâietate, înseamnă că am iubire atunci când existenţa mea este absorbită de umbra crucii, de viaţa lui Dumnezeu şi de neîncetata privire a celuilalt. În acest sens, iubirea înseamnă unire cu Dumnezeu, părtăşia cu firea dumnezeiască (cf. 2 Ptr. 1,4), nu o legătură personală, ci o intrare a persoanei în comuniunea cerească. Adică
277
iubirea decurge dintr-o viaţă isihastă şi nu are o legătură cu convieţuirea. Iubirea decurge din isihie şi din rugăciune, din uitarea a toate şi din plinătatea lui Dumnezeu. În acest fel îl cunosc pe Dumnezeu şi El mi se descoperă, iar această cunoaştere a lui Dumnezeu mă face să mă împărtăşesc de El, adică să-L iubesc. Despre aceasta vorbesc toţi Părinţii: Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Talasie, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi toţi ceilalţi.
Iubirea are consecinţele ei. Uneori, noi considerăm ca iubire consecinţele ei, aşa cum un om căsătorit poate considera că fiul lui este iubirea lui, căsnicia lui. Se poate ca o căsnicie plină de iubire să nu aibă copii pentru că aşa a vrut-o Dumnezeu. Altceva este căsnicia, altceva copilul. Altceva este iubirea, care este comuniune cu Dumnezeu, şi altceva sunt urmările şi rezultatele iubirii. De obicei, noi ne interesăm de rezultatele iubirii, pentru că viaţa noastră este omenească, iar când vorbim despre iubire, nu înţelegem iubirea lui Dumnezeu cea adevărată, ci rezultatele iubirii.
Dacă aş avea simţământul iubirii în Hristos, m-aş topi, mi-aş ieşi din sine, mintea mi-ar fi răpită şi aş vrea „să mă dezleg şi să fiu cu Hristos” (Flp. 1, 23). Dar, chiar dacă vorbesc despre iubirea lui Dumnezeu, se poate totuşi ca după cinci minute să te osândesc, să mă cert cu tine sau să sufăr pentru că nu mi-ai răspuns sau ai întârziat să-mi răspunzi la scrisoarea pe care ţi-am trimis-o. Se poate să păcătuiesc, să trăncănesc sau să bârfesc. Poate avea astfel de semne iubirea întru Hristos? Nu. Această iubire este bolnavă.
278
Să nu uităm că firea noastră s-a îmbolnăvit. Puţin sau mult, cu toţii ne împărtăşim de această neputinţă. Dumnezeu s-a coborât ca să poarte neputinţele noastre (cf. Mt. 8, 17). Ce altceva a ţintuit pe crucea Sa dacă nu bolile noastre? De ce a fost numit „doctorul şi tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor”? Cu toţii suntem afundaţi în necurăţiile şi mizeriile patului în care ne-a întins păcatul. Patul este toată această lume şi, mai ales, voia noastră exprimată. Pentru că suntem bolnavi, Hristos a înălţat boala noastră sus pe cruce.
Dacă am avea iubirea cea întru Hristos am fi invulnerabili. Dar pentru că nu o avem, avem o iubire bolnavă. Adică în inima noastră nu există dorinţa după iubirea cea întru Hristos? Cu siguranţă că există, faptul că vorbim despre iubirea întru Hristos arată că o dorim. Adâncul fiinţei noastre caută adevărata iubire a lui Dumnezeu, dar noi nu reuşim să o dobândim şi rămânem în neputinţa noastră, ca să se vădească iubirea lui Dumnezeu. Rămânem paralizaţi treizeci şi opt de ani (cf. In. 5, 5), ca să se vădească puterea lui Dumnezeu, să vină Dumnezeu şi, într-o clipă, să ne ridice din această necurăţie.
Simţământul nostru că iubim întru Hristos arată dorul nostru după Hristos. Dar, cu toate că spunem că suntem în cer, noi zăcem în fiecare zi întru Cel rău, pentru că „lumea zace întru Cel rău” (1 In. 5, 19). Dumnezeu vede această dorinţă a sufletului nostru şi chiar şi în ultima clipă, dacă suntem luptători, ne va dărui părtăşia cu firea Lui, adevărata iubire. Scrisoarea
279
surorii nu vorbeşte despre o legătură, ci despre înlănţuirea inimii noastre cu unul sau cu mai mulţi oameni. Suntem înlănţuiţi!
Bine ar fi să ne învrednicească Dumnezeu ca, măcar în ultima clipă a vieţii noastre, să dobândim iubirea cea întru Hristos. Credeţi că atunci vom dori să mai trăim fie şi o singură clipă? Atunci mă veţi întreba: nu există oameni care în această viaţă iubesc cu adevărat? Dacă sunt ca apostolul Pavel, da. Dacă sunt ca Apostolul şi Evanghelistul Ioan, da. Dacă sunt ca Sfântul Antonie, da. Dacă sunt ca Părinţii cuvioşi ai Bisericii, da. Să comparăm viaţa noastră şi experienţele noastre zilnice cu experienţele şi viaţa zilnică a sfinţilor, ca să vedem dacă avem iubire.
Care este secretul care face ca iubirea noastră să fie cu lipsuri sau chiar păcătoasă? Secretul este că omul are drept criteriu propria sa existenţă. Iubirea poate să se frângă sau să se împuţineze cu uşurinţă, pentru că egoul nostru vrea să fie slujit, nu să slujească. De aceea Domnul a spus acest cuvânt foarte înalt: „Nu am venit ca să Mi se slujească, ci ca să slujesc” (Mt. 20, 28).
Domnul şi-a aflat odihna în Maria, chiar dacă şi pe Marta a lăudat-o, ca să arate că nu S-a gândit nicio clipă că trebuie să fie slujit de om. Doar cel care îi slujeşte pe ceilalţi poate să ajungă la o anumită măsură de iubire, dar care slujeşte nu dintr-o dispoziţie filantropică, ci dintr-un imbold dumnezeiesc, dintr-o contemplare a lui Dumnezeu şi a omului ca chip al lui Dumnezeu. Se poate ca cineva să fie asistent medical şi să ostenească zi şi noapte la paturile bolnavilor şi să facă o lucrare cu
280
adevărat mare, dar să nu dobândească această iubire a lui Dumnezeu. Se poate ca cineva să fie căsătorit şi să alerge în fiecare zi pentru familie, dar să nu ajungă să dobândească niciodată iubirea lui Dumnezeu.
Se mai poate chiar ca cineva să fie monah şi să ducă o viaţă zilnică de asceză, dar să nu ajungă niciodată la iubirea lui Dumnezeu. Este uimitor faptul că pe cât cineva se închide şi îşi slujeşte egoul prin multă asceză şi încordare, pe atât se îndepărtează de iubirea dumnezeiască, pentru că criteriul lui este el însuşi. Vezi o maică şi îţi spune: „Gheronda, vreau să priveghez mai mult”, sau „cutare slujire mă împrăştie”. Spune aceasta ca să se desfăteze mai mult şi să aibă o mai intensă simţire a lui Dumnezeu, fiindcă se consideră capabilă să dobândească mai mult Dumnezeu. Această fată, dacă nu va ajunge la nebunie sau să lepede rasa, cel puţin va vedea că viaţa i s-a dus ca vântul, ca o umbră şi ca un vis. În ultima clipă a vieţii va vedea că zace în împătimire. Trebuie ca omul să se îngroape sub tălpile celuilalt. Trebuie ca egoul să înceteze să mai aibă drepturi, să nu aibă o judecată şi o simţire omenească. De aceea, chinovia este spaţiul în care individul este îmblânzit prin supunere şi ascultare şi este cultivată vieţuirea unită cu Dumnezeu.
De câte ori nu judecăm în inimile noastre ceea ce ne spune celălalt? Aceasta înseamnă că întreaga noastră iubire pentru Dumnezeu, toate lacrimile noastre, toată dragostea şi asceza noastră sunt mincinoase, bolnave şi muritoare. De câte ori nu ne enervăm pentru că a venit cineva şi ne-a trezit, pentru că ne-au chemat undeva sau pentru că nu ni s-a răspuns! Ce arată aceasta? Că ipostasul
281
nostru nu are o rădăcină puternică, ci una slăbănoagă, are moartea adusă de egoismul ei, otrava egoului.
Câţi putem rezista să ducem o viaţă supusă celuilalt? Dacă nu suportăm părerea Stareţului sau a Stareţei, cum vom putea suporta părerea altuia? De câte ori domneşte în legăturile noastre acel „da, binecuvintează”? O dată dintr-o mie, şi nici aceasta nu e sigur că e autentică. De cele mai multe ori domnesc: „de ce?”, „cum?”, „ bine, dar?”, „chiar aşa?”, adică individualismul care înseamnă însingurare. Iubirea există în unire, nu în însingurare, când îl îndepărtez de îndată pe celălalt.
Astăzi mă bucur şi mâine sunt melancolic. Astăzi prăznuiesc şi cânt, mâine plâng. Astăzi îl iubesc pe Dumnezeu, mâine spun: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai uitat?” Astăzi cânt Domnului, iar mâine spun: „Unde eşti, Domnul meu? Exişti? Mă auzi?”
îmi scrii o scrisoare şi îmi spui cât de bucuroasă eşti, iar eu îţi răspund: „Bravo, copilul meu, îi mulţumesc lui Dumnezeu că, în sfârşit, eşti bine.” Nu apuc să-ţi trimit răspunsul că vine de la tine o altă scrisoare plină de nemulţumiri. Acum trebuie să rup scrisoarea pe care ţi-am scris-o şi să-ţi scriu alta, sau poate s-o ţin şi pe prima cu speranţa că ţi se va schimba iarăşi starea.
Unde ne-a adus păcatul, pe care însă continuăm să îl săvârşim în adâncul fiinţei noastre! Încet-încet, fără tulburare, fără să ne mişcăm mâna, vârâm în existenţa noastră otrava individualismului şi a judecării. Părinţii Bisericii spun că singură patima judecării arată că omul nu este desăvârşit. Câţi dintre noi putem să spunem că nu-l judecăm pe celălalt?
282
Cu ocazia faptului că mănăstirea săvârşeşte astăzi parastasul pentru ctitorii ei2, să vedem scrisoarea unei surori, pe care a scris-o când preotul slujitor lipsea din mănăstire, fiind plecat la Simonos Petras.
„ Gheronda, zilele acestea nu au fost atât de plăcute, pentru că lipsea ceva sau erau mai degrabă ca şi cum nu am avea nimic. Ne lipsea dumnezeiasca Liturghie. Ieri, de sărbătoarea Marelui Antonie, am făcut singure privegherea. Acum înţeleg că suntem o mănăstire de maici. În fiecare an aştept să vină aceste zile, anul acesta şi mai mult. Oricât am cânta, oricâte rugăciuni şi catisme am citi, dacă lipseşte preotul care deschide uşile împărăţiei cerurilor, este ca şi cum nu am face nimic. Rămânem cu totul pe dinafară. Nu contează. Când ceva îţi lipseşte, îl preţuieşti mai mult şi îl aştepţi cu mai mare dor.”
Este o scrisoare foarte frumoasă, plină de trăirea lipsurilor şi de conştientizarea unui adevăr, anume că în zilele acestea ceva a lipsit: a lipsit dumnezeiasca Liturghie, fiindcă a lipsit preotul.
Uităm marea însemnătate a acestor lucruri atunci când suntem bucuroşi, avem de toate, prăznuim, ne
2 Conform tipicului aghiorit, în seara din ziua hramului mănăstirii se săvârşeşte parastasul pentru ctitorii acesteia; în cazul de faţă, în seara de 25 martie, de Bunavestire, întrucât acesteia îi este afierosită mănăstirea de la Ormylia.
283
bucurăm împreună cu toţi, ne desfătăm de roade gata coapte, când alţii ne dau ce le cerem de la prima rugăminte, când primim ceva chiar înainte să-l fi cerut Stareţului, Gherontisei sau lui Dumnezeu. Noi ne absolutizăm sinele, ceea ce avem în sufletul nostru, averile noastre, iar apoi atragem asupra noastră judecata lui Dumnezeu. Dumnezeu simte pentru noi ce a simţit faţă de poporul Israel când i-a dat să mănânce şi să bea, iar el a mâncat şi a băut şi, apoi, L-a părăsit pe Domnul care l-a hrănit şi l-a crescut (cf. Deut. 32, 15).
Copiii mei, e nevoie de multă atenţie. Dacă preotul slujitor care a lipsit zece zile produce astfel de simţăminte, imaginaţi-vă cum ne-am simţi dacă nu ar exista toţi aceia care ne iubesc şi ne hrănesc în fiecare zi, dacă nu ar exista slujbele şi preotul slujitor, aşa cum se întâmplă la multe mănăstiri? Cred că nici unu la sută dintre mănăstiri nu au propriul lor preot slujitor şi, totuşi, voi îl aveţi. Şi nu ştiu câte dintre aceste mănăstiri săvârşesc în fiecare zi dumnezeiasca Liturghie.
Fie ca Liturghia zilnică să vă amintească de toate cele pe care le aveţi şi se lucrează în voi, a tuturor celor pe care le primiţi „cu picioare neudate” în fiecare zi şi în fiecare noapte, începând cu cele materiale şi terminând cu cele mai duhovniceşti. Cel mai important lucru este că punctul nostru de plecare sunt neuitaţii ctitori ai mănăstirii noastre, care vor să ne rugăm pentru ei. Amintiţi-vă istoria ctitorului nostru. A dus o viaţă plină de durere, dar numele lui i-a rămas înscris în dipticele noastre. De
284
fiecare dată când îl pomenim, sufletul lui se veseleşte. A gustat atâta amărăciune şi atâta durere în viaţa lui3.
Dar viaţa cărui om nu se aseamănă cu a celorlalţi? Şi noi suntem păcătoşi, ca toţi oamenii. Şi noi suntem din nimic şi răi ca toţi. Dar suntem şi buni, aşa cum sunt şi ceilalţi, chiar şi cei mai mari păcătoşi. Suntem din aceeaşi frământătură care a fost odinioară în rai şi a căzut la prima lovitură pe care şarpele i-a dat-o lui Adam. Dacă ne întreţinem mănăstirea, nu o facem cu răsuflarea noastră, ci cu răsuflarea pe care ne-o transmit câţiva oameni şi însuşi Dumnezeu. „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi. Lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi”, spune Psalmistul (Ps. 103, 30-31). Dacă Dumnezeu îşi ia Duhul sau suflarea numai pentru o clipă, dacă existenţa noastră duhovnicească se va despărţi numai pentru o clipă de El, îndată totul se va întuneca, ne vom întuneca şi noi, şi chiar nu vom mai fi văzuţi pe pământ.
Trebuie să înţelegem şi să ne amintim că, în definitiv, suntem o mănăstire de maici, iar o mănăstire de maici înseamnă neputinţă şi meticulozitate, naivitate şi uşurinţă în schimbări, patimă şi o pradă uşoară pentru cel viclean, pentru gânduri şi cădere. O mănăstire de maici înseamnă fiinţe care nu pot să trăiască niciodată singure, fără bărbat, fără Dumnezeu, fără hrana zilnică dăruită de Sfântul Duh, pentru că acestea ne deschid împărăţia cerurilor, şi nu alergătura sau frica noastră. Oricât ai alerga sau oricât ai vrea, nu poţi face nimic, spune apostolul Pavel (cf. Rom. 9, 18).
3 Este vorba de voievodul Mihai Viteazul (1558-1601).
285
Vreau să vă amintiţi de aceste daruri ale lui Dumnezeu cu multă smerenie şi sărăcie a duhului, adică cu o adevărată înţelegere, ca nu cumva să-l siliţi pe Dumnezeu să-şi retragă lauda, slava şi mila lui de la voi, pentru că atunci veţi rămâne doar „pământ şi cenuşă” (Fc. 18, 27), la fel ca unele dintre vechile mănăstiri, care supravieţuiesc doar ca monumente, tot aşa şi noi se poate să ajungem doar monumente.
Praznicul Buneivestiri şi parastasul de astăzi al ctitorilor noştri ne amintesc, copiii mei, că mănăstirea noastră a fost construită ca să trăiască în Hristos, ca să supravieţuiască şi să nu moară. Dar pentru ca mănăstirea să nu moară, e nevoie de atâta atenţie şi de o minte înaripată, încât să urmărească unde suflă Duhul Sfânt, ce cere de la noi. Nu ajunge că l-am moştenit pe tatăl nostru, trebuie să şi participăm la această moştenire, cultivând ogorul pe care l-am primit, ca să rămână împrejmuit în vecii vecilor. Aşa cum Vechiul Legământ vorbeşte despre stâlpii ridicaţi spre pomenire, înălţaţi de sfinţii de atunci, tot aşa şi amintirea noastră şi mănăstirea noastră, cu tot ce are, trebuie să fie un astfel de stâlp.
Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că avem un preot slujitor al mănăstirii. Dar numai unul avem? Mănăstirile de maici nu sunt sigure că vor avea un preot de hram. E bine dacă mitropolitul binevoieşte şi poate să le trimită pe cineva. Asta se întâmplă în fiecare zi. Câte mănăstiri au preot în Săptămâna Mare? Câte au în zilele Naşterii Domnului? Câte au în duminici? Aşteaptă câte o sâmbătă sau câte o mică sărbătoare ca să poată face Liturghie.
286
Aţi primit acest preot în dar. Nu numai pe cel de azi sau de dinainte, ci pe toţi preoţii slujitori. Nu ştiu dacă simţiţi acest dar ca pe un dar al Sfântului Duh, ca pe un dar al lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă îi uitaţi sau dacă le mulţumiţi şi le sunteţi recunoscătoare cu cuviinţă, cu nobleţe şi cu putere lăuntrică, dacă îi cinstiţi şi îi vedeţi nu ca pe nişte oameni care vă slujesc şi vă iubesc, care intră şi ies împreună cu voi, ca la intrările dumnezeieştii Liturghii, ci îi vedeţi ca pe un chip al Domnului şi un semn văzut al lui Dumnezeu.
O aveţi şi pe Gherontisa voastră. Chiar dacă a fost mai tânără decât unele dintre voi, totuşi aţi iubit-o de la început cu multă smerenie, aţi primit-o, aţi recunoscut-o, aţi înălţat-o în inimile voastre, aţi făcut din inimile voastre tronul ei. Lucrul acesta este spre marea voastră cinste. Dacă nu aţi fi făcut aşa, probabil că mănăstirea aceasta nu ar fi existat. A luat fiinţă ceva plin de armonie. Ştiţi că tot ce-i spuneţi ei e ca şi cum mi-aţi spune mie. Nici măcar nu vă trece prin minte gândul că, dacă mi-aţi spus mie ceva, nu i-o mai spuneţi şi Stareţei. Aceasta este o harismă a lui Dumnezeu foarte-foarte rară: să existe o legătură foarte firească şi foarte frumoasă între Stareţă şi fiicele ei şi între Gheronda, Gherontisă şi fiice. Asta se întâmplă o dată la mulţi ani.
Gherontisa voastră este la măsurile voastre, în sânul tradiţiei voastre şi al moştenirii voastre. Este mama voastră, capabilă să vă iubească şi să vă uite dacă este capabilă doar de unul dintre aceste lucruri, atunci nu este o adevărată mamă -, capabilă să acţioneze cu pogorământ, dar şi să pretindă acrivie, să vă cuprindă în
287
braţele ei, dar şi să se facă că nu vă vede, ca să lucreze întocmai cum lucrează Dumnezeu însuşi.
Aveţi şi un Gheronda care este ca cineva care a păşit în mijlocul vostru şi a ajuns omul vostru sau, dacă vreţi, la care aţi alergat voi, l-aţi pus în mijloc şi nu-l mai lăsaţi să se depărteze. În realitate, şi el este un semn al darului făcut de har, al zestrei lui Dumnezeu. Dacă părinţii le dau ca zestre copiilor lor mii sau milioane de euro sau ogoare sau apartamente, Dumnezeu v-a dăruit daruri duhovniceşti. Ce înseamnă aceasta? înseamnă că în jurul acestor persoane nu în jurul păcătoşeniei mele -, în jurul preotului de azi sau de mâine, în jurul lui Gheronda, în jurul Gherontisei trebuie să fie bucuria voastră, durerea şi iubirea voastră, plânsul şi râsul vostru, lupta şi privegherile voastre. Să fiţi un cor sfânt împrejurul lor ca împrejurul jertfelnicului. Iar aceasta nu o spunem doar despre noi înşine, ci despre vieţuirea monahală şi despre monahism în general. Amintiţi-vă cum, în Vechiul Legământ, regele David dănţuia înaintea chivotului, cum se schimba lăuntric şi se dezbrăca de slava lui, încât producea râsul celorlalţi, dănţuind kilometri întregi numai şi numai pentru că simţea că stă înaintea lui Dumnezeu (cf. 2 împ. 6, 12-16). Cred că aşa trebuie să trăim Liturghia noastră şi aşa să ne simţim înaintea darurilor duhovniceşti pe care ni le face Dumnezeu. Nu putem să ne pierdem timpul şi să trăim nechibzuit atunci când în mănăstirea noastră îi avem pe Gheronda, pe Gherontisa, pe preotul slujitor, Biserica şi orice alt dar văzut sau duhovnicesc al lui Dumnezeu.
288
Trebuie doar să ne plecăm grumazul în semn de pomenire sau de recunoştinţă faţă de Dumnezeu.
Un dar al lui Dumnezeu sunt şi sinaxele noastre, cu care nu ştiu câte alte lucruri se pot compara în ceea ce priveşte valoarea şi frumuseţea, duhul lor de comuniune şi duhovnicia lor, de vreme ce îl împărtăşesc pe Sfântul Duh. Oare trebuie să lipsească sinaxele, să-l pierdem pe preotul nostru sau pe Gheronda ca să înţelegem ce am pierdut? E greu ca cineva să le poată avea pe toate acestea.
Fiecărei femei i se potriveşte un bărbat şi fiecărui bărbat i se potriveşte o femeie. Într-un anume fel, omul nu aşteaptă nimic altceva de la această viaţă decât soţia pe care i-o va da Dumnezeu. Femeia aşteaptă bărbatul, bărbatul aşteaptă femeia. Bărbatul devine pomenirea lui Dumnezeu şi a darurilor lui şi în jurul lui se ţese întreaga viaţă a femeii. Şi totuşi, aici la mănăstire avem atâtea alte lucruri care nu sunt un bărbat sau o femeie, pe care le-am părăsit şi nu se mai găsesc aici. Aici se află simbolurile puterii şi fiinţării lui Dumnezeu, care, puternic ca un bărbat şi „împodobit cu frumuseţe” (Ps. 44, 3) se arată de fiecare dată în sufletele noastre.
Chiar şi în această zi a hramului nostru, Bunavestire, trebuie să amintim de trăirile pe care le dobândiţi în fiecare zi, privegherile voastre, munca voastră şi toate aşteptările inimii voastre după Dumnezeu. Câte îmi scrieţi, câte simţiţi şi câte sunt cele care vă înalţă mintea, dar pe care nu le pricepe, iar gura nu le poate exprima! Câte sunt cele văzute, cele de neînţeles şi de neperceput, care cad ca o ploaie în sufletele voastre, chiar dacă voi nu vă daţi seama!
289
Când dormiţi, dar şi când sunteţi treze, Dumnezeu vă dă un înger păzitor şi mâna Lui cea nevăzută ca să vă păzească, vă arată sfinţii care vă acoperă şi toate darurile Lui. Şi totuşi, în acele clipe voi nici măcar nu vă daţi seama. Tot aşa, în fiecare zi ne dăruieşte o viaţă mistică, o ploaie mistică, pe care nici nu o cunoaştem şi probabil că nici nu o vom cunoaşte vreodată, aşa cum s-a întâmplat şi cu Petru. Domnul i-a spus: „Simon, Simon, Satana te-a cercetat astăzi, dar Eu am îndepărtat săgeţile lui. Te-ar fi nimicit dacă nu aş fi fost prezent” (cf. Lc. 22, 31-32). Şi totuşi, Petru n-a priceput nimic. Aşa şi noi, nu înţelegem ce luptă se duce în viaţa noastră între Dumnezeu şi demon, între lumină şi întuneric. Oare nu ne amintesc toate acestea, chiar dacă înţelegem puţin, că, pipăindu-le pe cele puţine, trebuie să le recunoaştem şi să le mărturisim pe cele multe? Ce suntem noi? Suntem ceva care astăzi există şi mâine nu
mai există. Un zâmbet este urmat întotdeauna de dispariţia lui şi fiecare răsărit de soare este urmat de apusul care este foarte frumos, dar care aduce întunericul.
Toate tind spre apus, spre pieire, pentru că numai pieirea aduce esenţa vieţii, doar pieirea dă viaţă altei vieţi înnoite. Doar dacă pierdem ce avem câştigăm ceea ce este adevărat (cf. Mt. 10, 39). Toate cele pe care ni le dă Dumnezeu, cândva ni le va lua. Ne va lua chiar şi soarele, care pare veşnic. Ne va lua viaţa şi timpul ca să ne introducă în veşnicie. Va face să înceteze spaţiul şi tot ce am iubit în viaţă, chiar şi simţirea iubirii şi a dorului nostru după Dumnezeu, chiar şi credinţa noastră, chiar şi nădejdea noastră, chiar şi visele noastre, ca să le
290
ia locul contemplaţia dumnezeiască. Dar cine va ajunge la această contemplaţie? Nu credeţi că dispariţia tuturor acestor lucruri, trecerea zilei hramului nostru, care ne aduce aminte de toate acestea, trebuie să ne facă să ne oprim înaintea temei supravieţuirii mănăstirii noastre şi să ne gândim la propriul nostru rol?
Ne bucurăm de tot ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte în fiecare zi. Vai nouă dacă nu ne bucurăm. Aceasta ar fi o lipsă de recunoştinţă. Dar ce este bucuria? Şi ea va înceta într-o bună zi. Bucuria devine întristare. Bucuria zămislirii devine întristarea unui naşteri, iar întristarea naşterii aduce apoi bucuria amestecată cu plânsul pruncului. Toate acestea există împreună în viaţă şi trebuie să se întipărească, să ne impresioneze foarte adânc, ca să ştim că, pe cât avem, pe atât pierdem şi mâine nu vom avea; pe cât nu avem, pe atât dobândim şi primim vestirile vieţii cereşti.
Ceea ce trebuie să facem, ca mănăstire de maici, nu este să şedem pur şi simplu înaintea lui Gheronda şi înaintea Gherontisei sau la Liturghie sau la sinaxă sau altundeva, ci să stăm înaintea ostenelii şi a trudei, ca să generăm acea stare care moşteneşte veşnicia. De câte ori ştiu că nu aşteptaţi nimic altceva decât o sinaxă. Am făcut sinaxa, s-a terminat sinaxa. Ce a rămas? îi aveţi pe Gheronda al vostru. Va trece acest Gheronda. Ce va rămâne? Dacă vreţi, în fiecare zi Dumnezeu adeseori trece înaintea noastră, dar ce rămâne? Nu ne dăm seama de prezenţa Lui nici măcar ca umbră. Dar ce urme lasă în sufletul nostru? Ce pregătire vremelnică se petrece în inima noastră, care să ne pregătească pentru
291
tronul ceresc al lui Dumnezeu? Are importanţă ce fel de stare generăm în viaţa noastră personală. De ea depinde şi atmosfera mănăstirii noastre, aşa încât Dumnezeu să poată binevoi şi să spună: „Aici voi locui, pentru că l-am ales” (Ps. 131, 14).
Copiii mei, ceea ce vreau de la voi lucru care va fi o bună-vestire pentru Biserică şi societate, precum şi o simţire plăcută, veselă şi fericită în inima voastră şi în mănăstirea voastră este să daţi naştere la o viaţă personală puternică şi constantă, care nu suferă schimbări şi modificări, ci, oarecum, depăşeşte neputinţa firii femeieşti şi o imită pe cea bărbătească, pe cea îngerească. Această viaţă este caracterizată de curaj, de eroism şi de entuziasm. Este o stare şi o împărtăşire dumnezeiască. Fiecare dintre voi trebuie să îşi creeze propria ei stare duhovnicească. Aşa cum eu îl am pe iubitul meu, pe Hristos, durerea mea, tot aşa să am şi starea mea, propria mea stare duhovnicească permanentă, aşa încât să nu mă clatin, să nu cad, să nu iubesc şi apoi să urăsc, să nu stau înaintea lui Dumnezeu, iar apoi să îi uit, ci în fiecare tulburare să fiu plină de putere, să nu mă poată încovoia nimic şi să mă arunce.
Astăzi o anume soră este atât de bucuroasă încât eşti mândru de ea. Îi vine un gând, o simţire sau se întâmplă ceva şi o vezi în ziua următoare că plânge sau că murmură. O alta ia hotărâri, iar în ziua următoare, pentru că ceva nu a mers aşa cum îşi programase în subconştientul ei, o vezi că se schimbă şi nu mai poţi vorbi cu ea, devine un nor, o furie, o furtună, nu îndrăzneşti nici să o priveşti. Să fim oameni constanţi.
292
Aşa cum în fiecare zi ştii de unde va răsări soarele şi unde va apune, aşa cum ai această imagine în fiecare zi, tot aşa şi noi, chipuri vii ale lui Dumnezeu, sori care răsărim în fiecare zi de după orizontul harului dumnezeiesc, să-L vedem pe Dumnezeu în acest fel, şi să nu-L facem pe Dumnezeu să nu ştie cum vom fi mâine.
Prorocul priveghează noaptea şi aşteaptă dimineaţa un semn de la Dumnezeu, pentru că dimineaţa ceasul întâi, răsăritul luminii dumnezeieşti este considerat ceasul în care ne cercetează Dumnezeu. De aceea se spune: „Dimineaţa auzi glasul meu” (Ps. 5, 3). Strigăm şi noi noaptea către Dumnezeu, iar Dumnezeu vine dimineaţa ca să ne arate că ne-a auzit rugăciunea, dar vede că noi ne-am schimbat. Vede că nu-L aşteptăm, că nu-L căutăm, că nu-L pândim, că nu-L iubim, că inima noastră a rămas la ceva de ieri seara. Spunem astăzi ceva, iar mâine ne contrazicem. Începem ceva şi ne oprim. Avem un caracter schimbător, o diversitate de stări şi simţiri şi de hotărâri la fel cu pantofii care astăzi sunt frumoşi, mâine sunt plini de praf, iar poimâine se dezlipesc şi trebuie să fim atenţi să nu ne împiedicăm şi să cădem. Tot aşa ajung şi inimile noastre, mintea noastră, dispoziţiile noastre, iar Dumnezeu nu mai ştie ce urmează să facă.
Fiecare dintre voi trebuie să-şi creeze o stare constantă, pe care o va genera în primul rând prin osteneala ei, prin munca ei şi prin rugăciunea ei. Trăind în ascultare şi cu pomenirea vie a iubirii lui Dumnezeu, să creăm starea şi viaţa mănăstirii noastre şi a propriei noastre inimi. Să ştiu ce se potriveşte cu mine personal şi să
293
cultiv acest lucru şi să îl păstrez. Aşa cum păstrez toată ziua în chilia mea soba aprinsă ca să nu se stingă sau aşa cum într-o familie este păstrată o făclie aprinsă atunci când există moştenitori (cf. 2 Împ. 21, 17), tot aşa să păstrăm şi starea care ni se potriveşte.
Eu am, de exemplu, de la Dumnezeu harisma să mă rog aşa, să lucrez aşa, să iubesc aşa, să aştept un anumit lucru. Celălalt lucru însă nu este pentru mine. Să ştiu cum şi cât să priveghez, cum şi cât să postesc, şi aşa să fac întotdeauna. Voi încerca până când îmi voi rândui viaţa, potrivit cu caracterul şi cu pecetea pe care Dumnezeu o pune pe mine. Fie ca noi să rânduim viaţa noastră şi viaţa mănăstirii noastre în aşa fel încât să simţim tihnă şi bucurie. Aşa cum stăm mulţumiţi într-o chilie foarte frumoasă sau într-un fotoliu confortabil, tot aşa să putem să stăm şi să ne bucurăm de Dumnezeu, desfătându-ne de El în această viaţă pe care ne-o creăm singuri.
Să-l lăsăm pe Dumnezeu să Se bucure de noi în osteneală şi la muncă, la rugăciune, în viaţă, în bucurie, dar şi noi să pregustăm veşnicia. Să creăm o stare care moşteneşte veşnicia, deoarece carnea nu moşteneşte viaţa duhovnicească, numai duhul (cf. In. 6, 63). Astfel, şi ceea ce ţine de lumea aceasta, toate mizeriile, toate schimbările caracterului nostru, lenevirile şi înşelările noastre rămân aici şi mor împreună cu trupul nostru. Noi însă să o luăm înainte şi să facem cele de care avem nevoie.
Truda noastră, munca şi rugăciunea noastră corespund celor trei realizări pe care Dumnezeu le vrea şi care sunt: reuşitele noastre, comuniunea şi zborul nostru
294
spre El. Reuşitele sunt substratul. Comuniunea este tovărăşia şi mediul nostru. Zborul este înstrăinarea şi pasul nostru, saltul, înălţarea noastră. Pe toate I le dăm lui Dumnezeu şi le săvârşim înaintea lui Dumnezeu,
arătând că nu suntem din lumea aceasta, ci suntem urmaşii Sfinţilor Părinţi, că suntem fiii lui Dumnezeu însuşi, că suntem „fii şi fiice”, aşa cum ne numeşte Sfântul Duh care locuieşte în noi. „Voi intra în ei şi voi umbla şi ei îmi vor fi fii şi fiice, şi Eu le voi fi lor Tată” (cf. 2 Cor. 6, 16, 18), spune prorocul. Dumnezeu devine Tatăl nostru şi noi devenim copiii Lui. Să trăim ca fiii Lui pentru totdeauna.
Vreau, iubiţii mei copii, să vă gândiţi la acestea întotdeauna, pentru că altfel nu se poate ca mănăstirea noastră să trăiască ani mulţi, nici să ajungă în veşnicie. Cât mai este vreme, vreau să prăznuim marea noastră sărbătoare a Maicii Domnului şi inima noastră să primească bunele vestiri şi zămislirea lui Hristos în Duhul Sfânt. Toate acestea vor continua în neîncetata naştere dumnezeiască din cer, când, prin dumnezeieştile străluciri şi contemplaţii, îl vom naşte neîncetat pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, veşnic, înaintea jertfelnicului ceresc şi a slavei celei mari.
Eu mă bucur de voi, sunt mândru de voi şi prăznuiesc împreună cu voi. Să-i facem şi pe îngeri şi pe sfinţi să simtă pe deplin această bucurie adevărată a noastră. Pentru că ei au mai multă simţire decât noi şi văd mai dinainte şi înţeleg viitorul nostru. Să nu-l facem pe Dumnezeu să sufere şi să se îngrijoreze pentru felul cum vom trăi mâine sau cum va fi mănăstirea noastră.
295
Să fim noi cei care îi dăm siguranţă şi constanţă lui Dumnezeu, aşa încât să nu vrea să plece nici din sufletul nostru, nici din mănăstirea noastră. Atunci tot ce va exista înlăuntrul nostru va fi o evanghelie a bucuriei, o bună-vestire. Iar noi toţi, în mijlocul acestei bune-vestiri, vom şti că această bucurie şi stare a noastră sunt pentru fiecare dintre noi urmarea amestecării Sfântului Duh cu firea omenească, a lucrării cereşti şi a zămislirii de către mine a lui Dumnezeu însuşi, aşa cum s-a petrecut cu Născătoarea de Dumnezeu.
INDICE TEMATIC
Asceză 3, 101, 103, 113, 114, 123, 131, 283
Ascultare 29,77,101, 283, 295
Binecuvântare 66, 108, 109, 221, 222, 224, 299
Biserică 5, 6, 9, 12, 31, 35, 52, 61, 110, 152, 153, 155,
157, 160, 164, 172, 173,
177, 183, 199, 211, 217,
223, 225, 239, 244, 245,
251, 252, 288
Boală 30, 80, 125, 160, 196, 234, 279
Bucurie 17, 23, 34-36, 42, 51, 54-60, 63-65, 79, 80, 87, 90, 94-96, 101, 113, 115,
116, 122, 126, 133, 135,
138, 153, 156, 161, 171,
172, 187, 193, 195, 198,
200, 201, 215, 220, 233,
236, 258, 264, 294-297
Cale 99, 209, 231,243
Canon 33, 93, 122, 240
Chilie 8, 16, 73, 76, 120, 174, 189, 294
Credinţă 6, 57,142, 182, 290 Cuget 115,204, 231,251
Demon 33, 105, 196, 290
Duh 46, 66, 154, 163
Duhovnicesc 26, 29, 32, 35, 48, 52, 56, 59, 61, 62, 63, 86, 87, 95, 96, 98, 108,
109, 110, 111, 114, 115,
122, 125, 140, 141, 165,
174, 176, 179, 180, 242,
246, 288
Egoism 12, 51, 72, 82, 131, 187, 190, 215
Făgăduinţă 113,155, 237, 245
Feciorie 21, 167, 267
Gând 7,12,13, 119,126, 127, 130,186,247, 267,292
Har 6, 44, 73, 77, 120, 147, 180, 225, 288
Harismă 72, 74, 217, 234, 250, 251, 283, 292
Iconomie 36, 107, 112, 145, 199, 257, 258, 259
Iubire 5,33,34,36, 38,42,43, 51, 58, 62, 84, 135, 172, 187, 193, 194, 196, 201, 204, 208, 209, 210, 212, 228, 243, 245, 250, 251, 258, 260, 261, 264, 269, 273-275, 277-281, 297
297
împătimite 281
începători 36, 48
îndreptăţire 16, 81, 91, 96 înşelare 111, 177, 180, 294 întristare 47, 60, 64, 78, 124, 205, 234, 235, 264, 291, 297
Jertfa 206, 209,210, 244
Lene 96, 122, 176, 181, 214, 218, 246, 294
Lepădare (a lumii) 250, 251 (de sine) 118, 119, 120, 168, 249
Libertate 9, 34, 47, 118, 119, 120, 165
Lumină 6, 8, 9, 75, 228, 234, 290
Mamă 51, 52, 194, 249-251, 254, 255, 257-265, 268, 287
Martir 53, 234, 234, 242, 243, 245-247
Mănăstire 5, 10, 144, 151, 162, 213, 229, 230, 231, 258, 263, 298
Mândrie 72, 135
Minte 7, 13, 23, 25, 30, 42, 70, 74, 87, 97, 98, 107, 110, 119-127, 129-131, 139, 144, 163, 164, 167,
175, 180, 187, 193, 204,
204, 215, 219, 220, 226,
227, 238, 243, 250, 254,
256, 257, 266, 278, 286,
287, 289, 293
Mistic 65, 161, 178, 184, 290
Moarte 6, 21, 22, 28, 30, 57, 70, 130, 133, 142, 151,
154, 160, 165, 182, 184, 185, 198, 200, 210, 211, 227, 236, 237, 263, 271, 272, 282, 290, 300
Monah 3, 17, 19, 23, 35, 48, 66, 119, 123, 126, 144, 156, 158, 194, 195, 204, 249, 250, 253, 257, 281
Nădejde 5, 76, 156
Nepătimire 22, 87, 193, 201, 254, 256
Oboseală 121, 159, 189, 206
Obşte 17, 18, 22, 88, 101, 113, 114, 121, 151, 213- 215, 249, 259
Odinnă 5, 13, 46, 118, 157, 280
Osteneală 154, 205
Păcat 21, 31, 35, 69, 73, 74, 76, 87, 88, 106, 165, 214, 245, 258, 264, 267, 268
Pocăinţă 47,69,70,71,72,73, 74, 76,78, 80, 81, 91,163, 200,201
Post 23, 29, 72,119, 128,155
Preotpreotie 67, 137, 224, 256, 284, 286, 287
Priveghere
Program 17, 77, 114, 126, 171, 181, 197, 199, 263
Psalmodiere 157, 158, 191, 225
Pustie 3,9,20,29,144,172,264
Rânduială 121, 224
Rude 13, 26, 162, 249, 250, 254, 256, 258, 259, 262, 267, 268
298
Rugăciunea lui Iisus 112, 115, 121, 123, 124, 126, 127, 129, 132, 157, 158, 195
Sfânta Scriptură 7,43,44, 140, 186
Sfântul Duh 55, 138, 166, 231, 285, 289, 295
Sinaxă 47-49, 63, 149, 150, 152, 197, 214, 291
Slujbă 11, 15, 63, 64, 110, 122-124, 139, 140, 152, 157-159, 164
Slujire 203-232
Smerenie 29, 72, 102, 144, 153, 178, 179, 180, 201, 215
StareţStareţă sau Gheronda Gherontisa 22, 23, 37, 42- 67, 70, 74, 78, 80, 82, 83, 85, 86, 89, 91, 95, 113,
130, 133, 144, 159, 177, 178, 179, 180, 187, 191, 198, 199, 203, 214, 225, 233, 235, 253, 266, 268,
282, 284, 287, 288, 291
Studiu 48, 59, 63, 95,98, 108, 109, 110, 111, 114, 115, 122, 140, 176
Suferinţă 44, 110, 148, 217, 264, 275
Suflet 21, 30, 32, 35, 46, 52, 54, 55, 62, 78, 90, 107, 141, 157, 165, 177, 196, 214, 237, 257, 262, 272
Taină 36, 137
Tăcere 14, 15, 20, 22, 32, 77, 87, 101, 150, 168, 176, 226, 251
Trupul lui Hristos 6, 8, 9, 18, 45, 153, 204, 208, 229, 275
CUPRINS
PROLOG VII
1. TRĂIRI LEGATE DE VIAŢA MONAHALĂ 3
2. LEGĂTURILE STAREŢULUI CU FIII SĂI DUHOVNICEŞTI… 41
3. SPOVEDANIE, POCĂINŢĂ 69
4. PRIVEGHEREA PERSONALĂ ŞI RUGĂCIUNEA LUI IISUS… 93
5. PARTICIPAREA LA VIAŢA LITURGICĂ 137
6. TRĂSĂTURI ALE STĂRII DUHOVNICEŞTI 171
7. SLUJIREA. 203
8. O VIAŢĂ DE MARTIRIU 233
9. LEGĂTURILE CU PĂRINŢII 249
10. DARURILE LUI DUMNEZEU 271
INDICE TEMATIC 297
La Editura Sfântul Nectarie, în seria TÂLCUIRI LA FlLOCALIE au apărut:
ARHIM. EMILIANOS SIMONOPETRITUL
Tâlcuire la Avva Isaia, Cuvinte ascetice (vol. 1) Tâlcuire la Sfântul Isihie, Despre trezvie (vol. 3) Tâlcuire la Sfântul Maxim, Despre dragoste (voi. 5) Tâlcuire la Avva Evagrie, Despre rugăciune (voi. 6) Tâlcuire la Cuviosul Teognost, Dumnezeiescul urcuş (vol. 7)
Tâlcuire la Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre rugăciunea minţii (voi. 8)
MONAH THEOCLIT DIONISIATUL
Tâlcuire la SfântulDiadoh, Capetele despre cunoştinţă (vol. 2)
ARHIM. EVSEVIOS VITTIS
Tâlcuire la Sfântul Nil Ascetul, Despre rugăciune (voi. 4)
în seria
ARHIM. EMILIANOS SIMONOPETRITUL TÂLCUIRI Şl CATEHEZE au apărut:
Tâlcuire la Viaţa Cuviosului Nil Calavritul (vol. 1)
Tâlcuire la Sfintele Slujbe (vol. 2) Tâlcuiri la Psalmi (vol. 3) Cuvânt despre ascultare şi priveghere (voi. 4) Tâlcuire la Canoanele monahale (voi. 5) Cuvântări mistagogice la sărbători (voi. 6) Despre boală, suferinţă şi moarte (vol. 7) Casa lui Dumnezeu, poarta cerului: Despre monahism, Stareţ şi ucenic (voi. 8)
Alte apariţii:
MONAH IOSIF VATOPEDINUL Trăiri ale dumnezeiescului har Mărturie athonită

MONAH DAMASCHIN GRIGORIATUL Părinţi athonişipe care i-am cunoscut Povăţuiri din Sfântul Munte: convorbiri cu Părinţi athonişi contemporani

CHIRIL DE SCHITOPOLIS
Vieţile pustnicilor Palestinei (ediţie bilingvă)
IEROM. AGAPIE CORBU
Sf. Grigorie de Nyssa tâlcuitor al Scripturii: o introducere în exegeza biblică patristică
Scriptura în spiritualitatea monastică. Studii de exegeză biblică patristică însemnări din Postul Mare
SFÂNTUL NECTARIE AL EGHINEI Cum să naş tem şi sa creştem sfinţi. Trei scrieri pedagogice

Protoprezviter EMANUILIANNOULIS Am vorbit cu SfântulNectarie… (Mărturii autentice)

Ucenicii lui Evagrie capete filocalice (ediţie bilingvă)

MONAH SIMEON AGHIORITUL
Trezvia şi lucrarea lăuntrică la Părinţii aghioriţi din sec. XIX-XX
SF. NICODIM AGHIORITUL Eortodromion sau tâlcuire la canoanele sărbătorilor împărăteşti, 2 voi.
în seria PHILOCALICA 5YRIACA au apărut:
AVVA IOSIF HAZZAYA scrieri duhovniceşti SABINO CHIALÂ avva Avraam Şirul RAYMOND LE COZ, Istoria Bisericii Siro-Orientale
SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Cuvinte ascetice, 2 voi., ediţie bilingvă SEBASTIAN BROCK, Universul Părinţilor sirieni. O introducere TOMA DE MARGA, Cartea Stareţilor. Pateric siriac
IEROM. AGAPIE CORBU, (coord.) Dulceaţa Scripturilor şi lumina ochilor.
Părinţii sirieni ca exegeţi biblici
în pregătire:
IŞODENAH DE BASRA, Cartea curăţiei
ROBERT BEULAY, învăţătura duhovnicească a Awei Ioan de Dalyatha DADIŢO QATRAYA, Despre isihie
Cartea treptelor (Liber Graduum)
Dicţionar siriac-român Manual de limba siriacă SF. EFREM ŞIRUL, Comentariu la Diatessaron SF. AFRAAT PERSANUL, Demonstraşii AVVA IOAN DE APAMEA, Despre suflet introducere în teologia siriacă
în seria LECTIO DIVINA au apărut:
IEROM. AGAPIE CORBU
De la citirea Scripturii la rugăciunea inimii. Exegeză patristică şi hermeneutică biblică
Comenzi:
EDITURA SFÂNTUL NECTARIE Arad, str. Lucian Blaga nr. 3 email: secretariat@editurasfnectarie.ro www.editurasfnectarie.ro
sau
S.C. Egumenişa S.R.L.
O.P. 3 C.P. 301 800730 Galaţi tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro
Tiparul executat de Monitorul Oficial R.A.
I
Volumul de faţă cuprinde cateheze ale Stareţului Emilianos Simonopetritul rostite la Sfânta Mănăstire Ormylia între anii 1979-1983. Ineditul volumului de faţă constă în faptul că Părintele Emilianos răspunde în aceste cuvântări la scrisori de-ale maicilor.
Pornind de la trăirile şi viaţa de zi cu zi a surorilor, Gheronda exprimă principiile care stau la baza vieţuirii monahale şi a vieţii creştineşti în general, descoperindu-le atât surorilor, cât şi tuturor credincioşilor mijloacele şi căile pe care trebuie să le folosească pentru a atrage harul lui Dumnezeu şi pentru a deveni „părtaşi dumnezeieştii Firi“.
ISBN 978-606-8840-43-7
9 786068 840437
www.editurasfnectarie.ro