Table of Contents
Notă asupra ediţiei
Nota traducătorului
Abrevieri pentru cărţile biblice
Origen și alegoria (Studiu introductiv)
Omilii la Levitic
Omilia I
Omilia II
Omilia III
Omilia IV
Omilia V
Omilia VI
Omilia VII
Omilia VIII
Omilia IX
Omilia X
Omilia XI
Omilia XII
Omilia XIII
Omilia XIV
Omilia XV
Omilia XVI
Homiliae in Leuiticum
Homilia I
Homilia II
Homilia III
Homilia IV
Homilia V
Homilia VI
Homilia VII
Homilia VIII
Homilia IX
Homilia X
Homilia XI
Homilia XII
Homilia XIII
Homilia XIV
Homilia XV
Homilia XVI
Adnotări la Levitic
Adnotationes in Leuiticum
Bibliografie selectivă
Indice de referinţe biblice în traduceri
Indice de nume proprii în traduceri
Origen
Omilii și adnotări la Levitic
Ediție bilingvă
Studiu introductiv, traducere și note
de Adrian Muraru
POLIROM 2006
© 2006 by Editura POLIROM
Colecție coordonată de
Ioan-Florin Florescu și Adrian Muraru
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iași, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
București, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,
sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15-728
ISBN ePUB: 978-973-46-3986-1
ISBN PDF: 978-973-46-3987-8
ISBN Print: 978-973-46-0460-9
Redactor: Mihai-Silviu Chirilă
Coperta : Radu Răileanu
Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright și este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin internet sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informației, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsesc penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Lectura digitală protejează mediul
Versiune digitală realizată de elefant.ro
Adrian Muraru (n. 1973, Roman) este cadru didactic al Facultății de Filosofie, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iași. Absolvent al Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe”, Roman. Licențiat în Filosofie, Filologie clasică și Filologie românească al Universității „Al.I. Cuza” Iași. Doctor în filosofie (2004) cu o teză de filosofie antică (Libertate și liber arbitru la Origen). Doctorand al Universității Ioannina, Grecia, cu o temă de filosofie greacă veche (Influențe platonice asupra lui Galenus).
Notă asupra ediției
Acest volum își propune să ofere cititorului toate textele origeniene care, prin titlu ori prin aderență la o specie exegetică consacrată, sunt dedicate interpretării celei de-a treia cărți a Scripturii, Leviticul. Textul latin al omiliilor este preluat după ediția Academiei din Berlin (GCS 29, 1920), observându-se și ediția M. Borret (SC 286, 287).
Ca și în cazul adnotărilor la Geneză și la Exod, ultima culegere, cu pretenții de completitudine, a adnotărilor origeniene la Levitic este cea din ediția Migne. Prin urmare, textul grecesc urmat este cel al acestei ediții.
Studiul introductiv al acestui volum se dorește a fi o continuare a exercițiului interpretativ evident în debutul primelor două volume ale colecției „Tradiția creștină” (Origen, Omilii, comentarii și adnotări la Geneză, Origen, Omilii și adnotări la Exod). În consecință, pentru o mai facilă înțelegere a prezentului studiu introductiv, este dezirabilă citirea prealabilă a acestor studii introductive.
Pentru observarea unui context al evoluției lui Origen (și a origenismului, până la jumătatea secolului al VI-lea), cititorul este invitat să consulte tabelul cronologic alcătuit de domnul Dragoș Mârșanu în primul volum al colecției.
Opera origeniană
Cantitativ, opera lui Origen a fost estimată de Epifanie la 6000 de lucrări (Adversus haereses 64,63); Ieronim ne furnizează cifra de 2000 de titluri (Contra Rufinum 2,22).
Calitativ, scrierile origeniene au fost incluse de cercetarea modernă în patru genuri: opere exegetice, apologetice, dogmatice, practice. Acestea se adaugă efortului de critică textuală întreprins de Origen în Hexapla. Ar trebui amintită aici și corespondența origeniană, păstrată lacunar.
Comentarii, omilii, scolii, adnotări
Cele trei specii exegetice origeniene diferă prin conținut, stil, scop, public. Comentariile (Τόμοι, Commentaria) își propun redactarea unei exegeze savante, minuțioase, într-un stil doct, acuzat uneori de inflexiuni baroce, exegeză destinată unui public educat. Cea de-a doua specie este cea a omiliei, Ὁμιλία, Homilia, inițial rostită în fața comunității creștine: astfel, cititorul devine public secund al unei scrieri cu evident scop edificator, cu un conținut „popular”, scriere în care retorica autorului este adesea întrezărită. Cea de-a treia specie exegetică este scolia, Σχόλια, Excerptum: așezată în marginea Scripturii, ea practică laconic explicația erudită, în succesiunea scoliei antice.
Nu există vreo mărturie antică detaliată privitoare la dispunerea exegezei origeniene la Levitic, care să ne încredințeze asupra conținutului acesteia. Astăzi pot fi consultate șaisprezece Omilii la Levitic, în traducerea latină a lui Tyrannius Rufin, precum și câteva Adnotări la Levitic, păstrate în greacă. În privința acestei ultime clasificări, în care termenul „adnotări” este preferat termenului „scolii”, se impun în continuare câteva precizări.
Dispunerea exegezei origeniene în cursul transmiterii ei a fost în mare parte estompată: cel mai bine au supraviețuit, în specia lor, omiliile. Comentariile și scoliile s-au pierdut în mare parte: dacă exceptăm cele câteva cărți, păstrate integral, ale unor comentarii, tot ce se mai poate citi, sub numele lui Origen, din comentariile și scoliile dedicate cărților Scripturii se află în catenele biblice, succesiuni de adnotări exegetice multiauctoriale așezate în marginea paginii Bibliei. Această situație justifică preferința pentru titlul Adnotări, mai potrivit decât cel de Scolii, în edițiile moderne ale operei origeniene.
Regretabil în privința acestor „lanțuri” de adnotări la Scriptură este și faptul că nu se mai poate recunoaște proveniența, după specie și uneori chiar după titlul originar al lucrării excerptate, a exegezei origeniene. Adnotările cuprind uneori și fragmente din omiliile origeniene pierdute sau păstrate într-o imprecisă traducere latină. Îndoiala se poartă chiar mai departe, asupra paternității origeniene a unor fragmente atribuite prin tradiție savantului alexandrin. Pe de altă parte, cercetarea modernă a depistat urme ale operei origeniene la autori posteriori, încercând filtrarea acestor exegeze ulterioare lui Origen pentru obținerea filonului originar.
Nota traducătorului
Traducerile din acest volum cuprind exegeza origeniană la scrierea biblică Leviticul. Având în vedere caracterul scrierii tălmăcite, dar și tipul de autor tradus, principiile ce conduc în mod necesar traducerea sunt exactitatea și fidelitatea față de original (chiar și atunci când acesta este unul latin). Traducerea încearcă să redea în respectul originalului termenii fundamentali ai exegezei, relațiile sintactice ce structurează un anumit înțeles al interpretării, urmărind și situarea adecvată a terminologiei specifice în lexicul general al limbii române. Această din urmă exigență, ca și imperativul aplicării la public, obligă la depășirea limitelor lexicale impuse uneori de arhaicul stil eclesiastic: cantitativ, originalul solicită, cu specializare semantică strictă, mai mulți termeni decât poate oferi lexiconul teologic normativ, iar calitativ expandarea acestui lexicon specializat aduce poate o notă neologică textului. Sintactic, principala diferență față de original este dată de segmentarea perioadei ample, clasice. În cazul unor termeni consacrați, traducerea preia echivalarea standard din aria teologică: acolo unde se impune, o notă predă echivalarea precisă a termenului, însoțită de explicațiile cuvenite. Nu am putut apela totdeauna însă la variantele clasice de traducere, cele evidente în stilul eclesiastic consacrat: dacă traducerea ar fi rămas în cercul vocabularului teologic consacrat, rezultatul ar fi fost un text confuz prin simplificare, deci impropriu. Așadar, exigența clarității determină realocarea de fond lexical.
Traducerea textelor biblice este una fidelă, chiar atunci când ea pare stridentă sau neclară: scopul urmărit de traducător a fost exactitatea. De asemenea, este important de observat că textul Septuagintei, așa cum îl citea Origen în secolul al III-lea, este adesea altul decât cel disponibil prin edițiile moderne ale Septuagintei. Dificultăți suplimentare aduc și traducerile latine ale textelor biblice: un alt motiv pentru diferențele evidente în această ediție.
Exactitatea, asumată ca principiu al traducerii, construiește uneori pagini remarcabile estetic: în măsura posibilului, cititorul calofil se poate regăsi în multe secvențe ale traducerii.
* * *
Acest volum este dator amabilității domnului Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, care a acceptat inițierea colecției „Tradiția creștină”.
Redactorul cărții, Mihai-Silviu Chirilă, a corijat multe din inadvertențele textului inițial, lucru pentru care trebuie să-i mulțumesc; din numeroasele lui observații am preluat unele sugestii care au contribuit la îmbunătățirea volumului. Responsabilitatea pentru forma finală a textelor îmi aparține.
O traducere precum cea de față nu poate fi dedicată vreunei persoane, oricât de apropiată sau de importantă în economia întreprinderii ar fi aceasta. Dacă acest lucru ar fi fost posibil, această tălmăcire ar fi fost dedicată fiului meu, David.
Adrian Muraru
Abrevieri pentru cărțile biblice
Vechiul Testament
Abd. (Abdia); Ag. (Aggeu); Am. (Amos); Av. (Avacum); Bar. (Baruh); Bel (Bel și Dragonul); Ct. (Cântarea Cântărilor); Dan. (Daniel); Dt. (Deuteronomul); Ecl. (Ecleziastul); Ep. (Epistola lui Ieremia); Est. (Ester); Ex. (Exodul); 1Ezr. (1 Ezdra); 2Ezr. (2 Ezdra = Ezra și Nehemia TM*1); Gn. (Geneza); Ier. (Ieremia); Iez. (Iezechiel); Ios. (Iosua / Iisus Nave); Ioel; Iona; Iov; Is. (Isaia); Iud. (Iudit); Înț. (Înțelepciunea lui Solomon); Jd. (Judecătorii); Lv. (Leviticul); 1,2,3,4Mac. (1, 2, 3, 4 Macabei); Mal. (Malahia); Mih. (Mihea); Na. (Naum); Nm. (Numere); Od. (Odele); Os. (Osea); 1,2Par. (1, 2 Paralipomene = 1, 2 Cronici TM); Plâng. (Plângerile lui Ieremia); Prov. (Proverbele / Pildele lui Solomon); Ps. (Psalmii); Ps. Sol. (Psalmii lui Solomon); 1,2Rg. (1, 2 Regi = 1, 2 Samuel TM); 3,4Rg. (3,4 Regi = 1,2 Regi TM); Ruth; Sir. (Înțelepciunea lui Iisus Sirah); Sof. (Sofonia); Suz. (Suzana); Tob. (Tobit); Zah. (Zaharia).
Noul Testament
Ap. (Apocalipsa); Col. (Coloseni); 1,2Cor. (1, 2 Corinteni); Ef. (Efeseni); Evr. (Evrei); Flm. (Filimon); Flp. (Filipeni); Gal. (Galateni); Fp. (Faptele Apostolilor); Iac. (Iacob); In. (Ioan); 1,2,3In. (1, 2, 3 Ioan); Iuda; Lc. (Luca); Mc. (Marcu); Mt. (Matei); 1,2Pt. (1, 2 Petru); Rom. (Romani); 1,2Tes. (1, 2 Tesaloniceni); 1,2Tim. (1, 2 Timotei); Tit.
1* TM = textul masoretic.
Origen și alegoria
Studiu introductiv
Premise
Înțelegerea scrierii revelate, a Bibliei, este pentru Origen fundamentală: întreaga biografie origeniană este consumată de un singur act, acela al interpretării textului inspirat. Aceasta pentru că Scriptura, ca document redactat sub asistență divină, are în fața celui credincios garanția veracității divine. În fapt, textul studiat de Alexandrin este perceput ca unic document ce păstrează cuvintele divinității adresate nouă, este singura scriere ce dă posibilitatea comunicării între divinitate și om: scrierea revelată indică punctul de plecare al dialogului ce își propune descoperirea adevărului. Ceea ce înseamnă că orice enunț cuprins în Biblie trebuie asumat ca adevărat dacă cititorul este convins de auctorialitatea divină a acestuia, asumare adusă prin credința în divinitatea creștină. În consecință, prima lectura a Bibliei va încerca, uneori sub condiția unui efort remarcabil, evidențierea adevărului fiecărui enunț al Scripturii.
Aceasta pentru că adevărul înseamnă, pentru începător, supunerea enunțurilor scrierii revelate la o logică funcțională cotidian2. Răspunsul dat uneori de cititor, marcat de limita limbajului nostru, indică neadecvarea modului nostru de lectură: citită ca și cum ar fi o scriere comună, Scriptura creștină nu poate evita confuzia, contradicția, paralogismul, absurdul. Acesta este indiciu al faptului că grafia divină nu poate fi asimilată, fie și dacă îi observăm autorul, cu scrierea umană: logica noastră, cea comună, nu poate da criterii pentru lectura unor enunțuri ce desfid regulile de compoziție curente. Stranietatea stilistică a Bibliei, observată de foarte mulți cititori educați ai Antichității târzii, este suficientă dovadă pentru inadecvarea canonului comun la scrierea considerată revelată: este necesară observarea Scripturii ca document autonom, autosuficient, singura explicație valabilă a acestei scrieri putând proveni doar din cuprinsul său.
Aceasta va însemna, pentru Origen, instituirea unei „științe” speciale, cea a Scripturii: ca document ce refuză adesea uzul comun al termenilor, ca scriere ce desfidă reguli elementare de compoziție, Scriptura trebuie să dețină o semantică și o sintactică proprii. Origen se va strădui, astfel, să alcătuiască un lexicon al Scrierii revelate, care să semantizeze în conformitate cu uzul Scripturii mulți termeni problematici3. Despre această practică interpretativă origeniană dă mărturie aproape fiecare pagină exegetică.
Un exemplu discutat chiar în acest volum: observând că există mențiuni biblice despre jertfele aduse pentru ștergerea unui păcat, dar și precizări aduse privitor la jertfele pentru iertarea unei greșeli (Homilia in Leuiticum 5,4), Origen își propune să afle dacă cei doi termeni, „păcat” și „greșeală”4, pot fi considerați sinonimi. Iar cercetarea nu se face apelând la literatura greacă, la vreo lucrare lexicografică, ci la Scriptură. Așa că doar scrierea revelată poate spune ceva despre semnificația celor doi termeni biblici: „Se pare că în Scripturile dumnezeiești adesea «păcatul» este numit «greșeală», iar «greșeala» «păcat», fără nici o diferență sau distincție; în acest loc totuși se descoperă că există o diferență. Căci după ce a transmis rânduiala și ordinea sacrificiului pentru păcat, acum poruncește, separat, un sacrificiu pentru greșeală. Și deși toate sunt poruncite în aceeași ordine și cu aceeași regulă, deși adaugă la urmă: «După cum acesta care este pentru păcat, tot așa și acesta care este pentru greșeală: o singură lege va fi a acestora», a vrut totuși să arate că există o diferență între ele, pentru care a poruncit sacrificii distincte”. Așadar, mențiunea biblică este cea care autorizează, pentru Alexandrin, distincția semantică. Și pentru că ea dă indicii despre existența unei diferențe, tot scrierea revelată va fi solicitată în indicarea acestei diferențe: „În această privință, eu consider că greșeala săvârșită este mai puțin gravă, întrucâtva, decât păcatul. Căci găsim că s-a spus, despre păcat, «păcat spre moarte», dar despre greșeală nu citim că s-ar fi spus că este «spre moarte»”.
Am putea crede că Origen, încercând obținerea unei distincții între greșeală și păcat, ignoră dezbaterea filologică în chestiune. Continuarea explicației origeniene ne încredințează însă de contrariu: „Știu bine și acea diferență observată de unii dintre înțelepți: greșeala apare când nu săvârșim cele ce trebuie să le săvârșim, iar păcatul când comitem ceea ce nu trebuie comis. Dar fiindcă nu le descoperim totdeauna sub această distincție în Cărțile dumnezeiești, nu putem afirma aceasta în general”5. Așadar, singurul limbaj ce merită studiat, cel al Scripturii, nu autorizează distincția curentă dintre greșeală și păcat: ocurențele celor doi termeni în cartea revelată sunt suficiente pentru a afirma aceasta. Doar Scriptura poate oferi indicii privitoare la semnificația termenilor cuprinși în ea. Autonomia Bibliei, carte revelată, ne obligă la acest tip de cercetare.
Însă demersul origenian, cel care își propune redactarea unui „lexicon” și a unei „gramatici” a scrierii revelate, nu se încheie aici. Ca orice limbaj parțial, limbajul Scripturii rămâne dator limbajului general: este doar un limbaj specializat, adesea prin resemnificare, al acestuia. Ca parte a limbajului general, ca limbaj construit după reguli similare limbajului comun (deosebind, spre exemplu, între semnificația primă a unui termen și o semnificație secundă, între sens propriu și sens figurat, între normă și abatere sintactică), acest limbaj particular poartă avantajele și neajunsurile limbajului nostru. Oferă claritate, dar nu poate evita indecidabilitatea; „normalizează” abaterea de la sintactica habituală, dar nu poate eluda contradicția logică, fiind „format” ca și limbajul comun, în mod evident deficient pentru Alexandrin6.
Pretenția cercetării curente aplicate scrierii inspirate, de a stipula ca adevărat un enunț sau altul, este ilegitimă: limbajul curent este dovada, prin limitele sale, inadecvării instrumentului (i.e. un anume limbaj) la pretenția de adevăr afirmată. Paradoxurile logice sunt un semn al inconsistenței limbajului (și limbajelor) nostru atunci când scopul propus este enunțarea adevărului. Odată cu această pretenție de adevăr cade și posibilitatea construirii unui discurs științific: în aproximarea dată de limbajul nostru, adevărul nu poate fi decât o pretenție fără suport.
Pentru Origen, pentru exegetul biblic, această concluzie vizează îndeosebi filologia, în segmentul ei „istoric”: o cercetare ce își propune adevărul nu poate considera aspectul narativ al vreunei scrieri ca indicând ceva „adevărat”. Și aceasta pentru că filologia, în secțiunea ei „istorică” (i.e. descriind personaje, acțiuni, circumstanțe), nu poate fi validată ca știință. În consecință, ceea ce se propune prin practicarea analizei filologice a textului revelat nu este adevărul, prezumat de creștinul Origen: este necesară o altă cercetare, o altă metodologie pentru aproprierea adevărului.
Aceeași observație vizează și valoarea enunțurilor normative ale Scripturii, crede Origen: cea mai mare parte din legislația mozaică, citită așa cum ne îndeamnă obișnuința (Adică utilizând referenții cotidieni), este în mod evident inferioară altor legislații. Căci legiuiri mai bune au avut, dacă le comparăm cu cele ale iudeilor, grecii sau romanii. Prin urmare, lectura „literală” nu face decât să producă nedumerire, inducând îndoială asupra valorii legislației mozaice. Origen va considera, în consecință, că o a doua lectură, spirituală, duhovnicească, este singura potrivită demnității autorului scrierilor normative ale Bibliei: „Iar dacă după această înțelegere (i.e spirituală) vom spune că Dumnezeul cel Preaînalt a stabilit legi oamenilor, consider că legislația va apărea demnă de măreția divină. Dacă însă ne vom ține de literă și vom primi cele scrise în Lege fie așa cum li se pare iudeilor, fie așa cum i se pare vulgului, mi-e rușine să spun și să mărturisesc că astfel de legi a dat Dumnezeu. Căci vor arăta mai multă eleganță și mai multă rațiune legile oamenilor, spre exemplu cele ale romanilor, ale atenienilor ori ale lacedemonienilor. Dacă însă legea lui Dumnezeu va fi primită după această înțelegere, pe care Biserica o învață, atunci este evident că depășește toate legile omenești și cu adevărat va fi considerată Legea lui Dumnezeu” (Homilia in Leuiticum 7,5). Doar o lectură secundă va putea identifica semnificantul relevant al Scripturii: îndemnul la aceasta este inevitabil.
Firesc, observația epistemologică, cea care evidențiază insuficiența unui anume limbaj, are corolar ontologic: dacă un enunț nu ne poate preda adevărul, aceasta se întâmplă pentru că, solidar cu o anume realitate, el nu poate deține adevărul. Dacă narațiunea biblică, oricare ar fi aceasta, nu îndeplinește condițiile unei expuneri „științifice”, deficiența vizează înainte de toate lumea descrisă de termenii biblici, așa cum sunt înțeleși de către fiecare.
Dificultatea observată de Origen este complicată de situația noastră, a modernilor ce dorim să-i înțelegem scrierile. Aceasta pentru faptul că Scriptura descrie astăzi, în proiectul comun de lectură, un cosmos omogenizat, în care distincția de grad ontologic este irecognoscibilă. Recunoaștem un timp, adesea ca măsură a acțiunilor noastre, și un spațiu, ca „loc” în care aceste acțiuni se petrec. Aporiile timpului și ale spațiului nu ne mai incită, atunci când ele sunt observate: oboseala filosofică le expediază în aria acatalepticului, a indicibilului, atunci când nu le dăruiește o explicație funcțională, pragmatică. Și aceasta pentru că adevărul nu este decât pretext, adesea ilegitim, al cercetării: orice este acceptabil în omogenitate.
Pentru Alexandrin însă, falsul implicat în expunerea „istorică”7 a Bibliei indică mai puțin inadvertența Scripturii, cât insuficiența unui mod de înțelegere. Limbajul curent, solidar cu realitatea percepută comun, poartă în el inadecvarea. Iar această inadecvare este evidentă, pentru Origen, atunci când încercăm înțelegerea Scripturii, mesajul divinității, fie după norma dată de limbajul curent, fie după norma construită în acest limbaj, perceput ca similar limbajului comun. În consecință, nici norma curentă, nici cea specifică Scripturii nu pot clarifica: semn pentru aceasta este persistența alogismului într-o lucrare redactată de Logos. Ajuns în acest punct al cercetării, cititorul are două posibilități: fie, citind scrierea inspirată, abandonează orice pretenție de adevăr, fie încearcă să observe, în chiar această scriere, indicii despre modul în care ea trebuie interpretată. Origen, asumându-și Scriptura creștină ca document revelat8, a urmat secunda cale.
Alegoria Scripturii
S-a observat deja că resemnificarea Bibliei, consecință a observării autonomiei textului revelat, nu poate satisface, în această speță, nici exigența comunicării9: adresat fiecărui credincios, mesajul Scripturii nu poate interpune între cititor și autor intervalul temporal comun. Receptat personal, așa cum se întâmplă celui ce dorește apropierea de autorul Scripturii, textul revelat nu poate transmite istorisiri despre conflicte militare, despre aventuri extraconjugale, nu poate preda detalii fără semnificație10: nu aspectul narativ evident este important aici. Auctorialitatea divină, asumată de cel credincios, transformă textul inspirat într-o scriere proximă, așa cum proxim este autorul acesteia.
În consecință, insuficiența logică și estetică a Scripturii are pentru cititorul atent o altă noimă decât pentru cititorul grăbit: privit în semnificația sa curentă, după canonul estetic consacrat, textul inspirat ne indică mai degrabă situarea noastră, a lumii noastre, în raport cu scrierea privilegiată. Biblia este incongruă pentru că deficitul, logic sau estetic, este al acestei lumi, al intelectului care o citește. Prin urmare, Scriptura creștină, ca scriere revelată, redactată sub inspirație divină, trebuie să predea și un mod de „citire” care să evite inconveniențele lecturii comune. Acest mod de „citire” nu poate fi inovația cititorului: autorul scrierii inspirate trebuie să ne dezvăluie și modalitatea proprie, specifică, de lectură a acestui mesaj autonom. Așadar, textul autonom ar trebui să cuprindă și lămuriri despre modalitatea în care acesta trebuie citit. Întrebarea secventă logic va fi: există locuri ale scrierii revelate care să ne ofere indicii despre modul în care Biblia ar trebui citită? Ni se predă undeva, în cuprinsul Scripturii, semantica proprie Bibliei?
Principiul explicației endogene fusese deja parțial întrebuințat, atunci când Origen încercase descifrarea limbajului revelat ca autonom. Ca premisă fusese asumată însă funcționalitatea, adecvarea regulilor gramaticale și logice la un text perceput deja ca aparte, ca fiind inspirat de către divinitate11. Or, încercarea origeniană de a explica satisfăcător scrierea revelată prin apel implicit la norma noastră, gramaticală sau logică, a eșuat. Așadar, nu doar caracterul autonom al textului trebuie respectat: trebuie descoperită în scrierea revelată norma, regula de semnificare a acesteia. Iar dacă nu se predă explicit o regulă, aceasta trebuie căutată foarte atent de către cititor: trebuie să existe indicii care să ne sugereze regula.
Încercarea de descoperire a unor norme de interpretare interne, valabile în cazul scrierii revelate, avea antecedente importante în lumea mozaică: fuseseră deja propuse reguli de interpretare derivate din enunțuri ale textului inspirat. Cele șapte reguli ale lui Hillel, expandate de către Ișmael ben Elișa, încercau tocmai decodarea particularităților semantice și sintactice ale scrierii revelate, percepute ca fiind scrise în limbaj comun, cu scopul principal de a oferi legislație religioasă secundară. Akiba ben Iosef, asumându-și limbajul Scripturii ca diferit de cel curent, predase un alt stil de interpretare, ce miza pe semnificația alogismelor, repetițiilor, într-o scriere cu un alt statut decât cel comun.
Origen trebuie să fi cunoscut aceste tendințe în interpretare, însă miza lui era diferită: insatisfacția produsă de interpretările curente ale Scripturii îl îndemnau să afle în scrierea revelată indicii metodologice de interpretare. Dar Scriptura însemna pentru creștinul Origen și Noul Testament, cel care indica proximitatea divinului. În consecință, prioritar în înțelegerea textului inspirat va fi Noul Testament: aici vor fi căutate regulile de interpretare a scrierii revelate. Astfel, primordiale se vor arăta secvențele în care pasaje ale Vechiului Testament sunt explicit interpretate de către autorii Noului Testament: prioritară va fi, în explicitarea Legământului vechi, regula hermeneutică evidentă în noul Legământ.
Observând scrierile nou-testamentare, Origen va constata că există, într-adevăr, pasaje vetero-testamentare comentate, uneori abundent: în aceste comentarii este evidentă încercarea de a resemnifica Vechiul Testament, din perspectiva revelației aduse de Iisus Hristos. Exemplare pentru această încercare sunt scrierile apostolului Pavel: cele mai multe exegeze nou-testamentare ale Vechiului Legământ, explicitate ca atare, pot fi citite în epistolele pauline. Același apostol Pavel utilizează termeni ce pot clarifica procedura interpretativă legitim nou-testamentară. Mai mult, el indică și numele procedurii: alegoria.
Așadar, Cartea revelată, urmând indicației interne, trebuie să fie citită alegoric. Primordiul regulii interpretative desemnate de Scriptura însăși, regulă explicitată prin Pavel, trebuie logic acceptat ca valid. Iar aici Origen poate exulta: doar această scriere, Biblia, asumată ca revelată, își poate lua ca procedeu legitim de interpretare alegoria.
Desigur, precedența procedeului alegoriei în istoria culturală greacă este legitimă istoric, dar nu și logic: nici una dintre scrierile venerabile tratate alegoric în literatura și filosofia greacă, scrieri asumate ca inspirate, nu conține explicit îndemnul la interpretare alegorică. Mai mult, ele nu conțin nici termenul care indică procedura de interpretare atât de uzitată: nici Homer, nici Hesiod, nici Platon nu utilizează în scrierile lor termenul „alegorie”, cu atât mai puțin într-o secvență cu pretenție de explicație metodologică. Nici oracolele antice, predispuse prin forma lor unei interpretări „non-literale”, nici măcar scrierile orfice nu conțin acest termen. Prin urmare, prezumează Origen, dacă aceste scrieri trebuie citite urmând intenției evidente a autorilor, ele nu pot suporta alegoria.
Prezența, în Biblia creștină, a unui termen ce indică procedeul alegoriei ca metodă de lectură adecvată a revelației scrise legitimează, din perspectivă origeniană, interpretarea alegorică. Absența, din celelalte scrieri antice asumate ca inspirate (sau cu un statut oracular), a vreunui termen care indică procedura alegoriei desființează pretenția interpreților de a le citi în registru alegoric. Aceasta pentru că interpretarea acestor scrieri, care sunt de autoritate, inspirate, presupune apelul la intenția autorului, autor cu statut aparte. Or, lipsa termenului „alegorie”, ca indicând modalitatea de lectură proprie, face nelegitimă utilizarea alegoriei în cazul celorlalte scrieri.
Prin urmare, termenul care va da numele procedurii exegetice origeniene, alegoria, se găsește în scrierea revelată. Însă pentru a-l înțelege trebuie redat contextul unicei ocurențe a acestuia. În epistola destinată galatenilor (4,21-26), Apostolul Pavel discută un loc biblic familiar mozaicilor, acela al descendenței avraamice: „Spuneți-mi, cei ce vreți să fiți sub Lege, voi nu auziți Legea? Căci s-a scris că Avraam a avut doi fii, unul de la slujnică, altul de la [femeia] cea liberă. Dar cel care este de la slujnică s-a născut după carne, iar cel din [femeia] cea liberă s-a născut datorită făgăduinței. Acestea sunt spuse în alegorie (ἀλληγορούμενα). Căci ele sunt cele două Testamente, una născând de la muntele Sinai spre robie, care este Agar, iar Agar este muntele Sinai, aflat în Arabia, și corespunde Ierusalimului de acum, căci este în robie cu copiii ei. Iar cea liberă este Ierusalimul de sus12, care este mama noastră”. Folosirea verbului ἀλληγορέω de către Scriptură îi garanta lui Origen caracterul licit al procedurii interpretative: de vreme ce Scriptura desemnează această interpretare folosindu-se de verbul „a alegoriza”, atunci alegoria este perspectiva proprie de lectură a Bibliei.
Însă existența, incontestabilă, a termenului în Scriptură nu clarifica suplimentar asupra semnificației vizate de autorul apostolic. Ce înțeles are acest verb? Ce semnifică el, în fapt? Un prim răspuns la aceste întrebări îl poate da lexiconul limbii grecești: vocabula greacă pare a avea o semnificație clară în perioada redactării epistolelor pauline, așa că acest înțeles ar putea fi funcțional și în cazul pasajului nostru. Alegoria, procedeu literar, retoric, înseamnă, cel mai ades, a spune ceva pentru ca altceva să fie înțeles. Habitual, alegoria își întemeia transferul de la evidența textuală la realitatea vizată pe similaritate13. S-a încercat revelarea premiselor alegoriei pauline prin observarea similarităților între episodul vetero-testamentar și interpretarea apostolică. Rezultatul nu este încurajator: cei mai mulți cercetători se declară dezarmați în fața textului. Alegoria clasică, în notele sale curente, nu poate explica satisfăcător exegeza paulină. Pentru exasperarea cercetării moderne, un titlu poate fi elocvent: D. Gerber a publicat, nu demult, un studiu care se intitulează „Gal 4,21-31 ou l’indéfinissable méthode?”14. Foarte controversată rămâne, în context, relația dintre Agar și muntele Sinai, care ar putea furniza temei pentru interpretarea paulină; s-a încercat identificarea suportului asimilării, fără mult succes însă.
Așadar, această soluție nu putea satisface pe deplin: dacă se încearcă verificarea notelor alegoriei pe textele pauline care oferă explicit rezultatul practicării acesteia, rezultatul este mai degrabă dezamăgitor. Definițiile clasice ale alegoriei, procedeu literar, retoric, nu acoperă practica apostolică. În fapt, apartenența termenului la o scriere ce utilizează un limbaj aparte, inspirat, obligă la o definire „internă” a termenului: exigența autoreferențialității se aplică oricărui cuvânt al scrierii revelate. Prin urmare, este naturală evidențierea semnificației speciale a acestui termen, prezent în scrierea revelată.
Origen este unul dintre exegeții care încearcă această clarificare15. Cum termenul discutat apare o singură dată în Biblie, apelul la alte ocurențe, în speranța clarificării lui, este imposibil. Nu rămâne decât să fie observată exemplificarea oferită procedeului de către autorul biblic. Unul dintre fragmentele origeniene ce discută pasajul paulin merită reprodus aici: analizând într-o omilie la Geneză episodul alungării lui Agar, Alexandrinul va recurge la interpretarea paulină amintită. Așa că exegeza origeniană implică, înainte de toate, autoritatea apostolică: „Nu eu voi spune acum în ce fel ar trebui să fie înțelese acestea. Căci le-a explicat Apostolul: «Spuneți-mi, cei care citiți Legea, voi nu auziți Legea? Căci este scris că Avraam a avut doi fii, unul de la slujnică, altul de la femeie liberă. Dar cel care este de la slujnică s-a născut după carne; cel din femeie liberă s-a născut însă datorită făgăduinței. Acestea sunt alegorice». Cum adică? Isaac nu s-a «născut după carne»? Nu Sarra l-a născut pe el? Nu a fost circumcis? Chiar acest fapt, că se juca cu Ismael, nu arată că se juca în carne? Aceasta este admirabil în înțelegerea Apostolului: le numește «alegorice» pe cele despre care nimeni nu se poate îndoi că s-au întâmplat după carne. Aceasta pentru ca noi să știm cum trebuie procedat în privința altor pasaje, și mai ales în privința celor în care narațiunea istorică nu pare a indica nimic demn de Legea divină”16 (Homilia in Genesim 7,2).
Ce este aparte în exegeza paulină? Chiar Origen ne indică ceea ce este remarcabil în interpretarea apostolică: ceea ce s-a întâmplat, dincolo de orice dubiu, în „istoria” noastră, i.e. a sufletelor aflate în trup, indică și ceea ce se întâmplă în „Ierusalimul de sus”, non-somatic. Așadar, nota aparte a alegoriei pauline stă tocmai în afirmarea simultană a doi referenți: cel „banal”, de nimeni contestat (patriarhul Avraam a avut două soții, care i-au dăruit, fiecare, câte un fiu), și cel spiritual, care trebuie descoperit după o meticuloasă cercetare (secvența vetero-testamentară vorbește despre libertate, a celor ce aparțin Ierusalimului ceresc, și despre sclavie, a celor ce se află în Ierusalimul „de acum”). Cuvântul revelat recapitulează: cele materiale și cele imateriale sunt aduse împreună. Pentru Origen, acest cuvânt este singurul ce poate restabili uniunea originară, cea dintre model și copie, cea dintre divinitate și om.
În consecință, practica biblică a alegoriei acoperă o altă realitate decât cea descrisă de manualele de gramatică sau de retorică: alegoria biblică nu înseamnă a spune altceva decât este evident oricărui cititor, ci a spune și altceva. Această caracteristică a alegoriei creștine a fost observată și de alți exegeți: multă vreme situația aparte a termenului biblic, care desemnează simultan atât evidența unei „istorii” determinate de acest timp și de acest loc, cât și de „istoria” esențială, cea care este a altui „veac”, a fost percepută acurat. De aici și opțiunea unui autor ulterior, Ioan Gură de Aur, care va încerca să explice pasajul paulin amintit (și, în consecință, semnificația alegoriei biblice) utilizând vocabularul consacrat al figurilor de stil.
Aceasta pentru că „alegoria” paulină nu poate fi socotită nicidecum alegorie, în semnificația ei clasică: Ioan Gură de Aur va considera că Scriptura folosește termenul „alegorie” prin catahreză. Discutând pasajul paulin ce amintește acest cuvânt, episcopul va observa: „A numit acest typos «alegorie» prin catahreză. De fapt el spune: «Istoria însăși nu numai că trimite la ceea ce apare [a fi spus], ci și proclamă (ἀναγορεύει) altele, diferite. Pentru aceasta și s-a numit ‘alegorie’, ἀλληγορία». Și ce a proclamat? Nimic altceva decât pe toate cele prezente” (Commentarium in Galatos, ad locum17). Explicația ioaneică este interesantă, vocabularul utilizat este incitant; aici doar o singură observație, ce privește clarificarea termenului biblic „alegorie”. Citită atent, explicația furnizată insistă nu atât pe folosirea abuzivă a termenului „alegorie” în descrierea pasajului Gal. 4,21-31, cât pe situarea acestei alegorii într-un alt rang al figurilor de stil: ceea ce practică apostolul Pavel nu este atât o figură de stil, fie ea alegorie, catahreză, metaforă, enigmă, cât o figură a unei figuri de stil. În consecință, termenul biblic denumește o practică neacoperită de terminologia curentă filologică: ineditul întreprinderii este oarecum atenuat de folosirea unui termen comun în lexicul gramatical, prin care se dorește realizarea unei sugestii metodologice.
Discuția despre locul paulin ce amintește alegoria a fost una intensă în Antichitatea creștină: fiecare tradiție interpretativă se va strădui să înțeleagă locul biblic ce utilizează termenul atât de disputat. Un ultim exemplu: Teodoret al Cirului, și el reprezentant al unei tendințe interpretative biblice diferite, va ajunge la concluzii similare celor amintite până acum. Căci, explicând pasajul paulin, și el va observa: „Dumnezeiescul Apostol a zis «spuse în alegorie» în loc de «sunt înțelese și altfel». Căci nu a anulat istoria, ci ne predă cele prefigurate (προτυπωϑέντα) în istorie” (Interpretatio in XIV Epistulas Sancti Pauli, ad locum).
Interpretarea alegorică a Bibliei: obiecții
Deși apare nominal în Biblie, deși practicată explicit în cărțile revelate ale creștinilor, legitimitatea alegoriei, în proiectul creștin de interpretare a textului inspirat, a fost adesea contestată (Porfir este doar un reprezentant tardiv al acestei tendințe18). Așa că Origen va trebui să răspundă obiecțiilor exogene, cele care opuneau rafinata practică alegorică unei scrieri ce nu părea a suporta eleganța. În dialogul scris pe care îl poartă cu un grec cultivat, Celsus, Alexandrinul va răspunde obiecțiilor aduse legitimității utilizării alegoriei în proiectul creștin de interpretare a scrierii revelate. Și pentru că discută cu o persoană ce nu împărtășește credința creștină, replica Alexandrinului va miza pe valorile recunoscute de oponent, pe exigențele logice ale argumentării îndeosebi.
Grecul cultivat susținea, înainte de toate, că alegoria, procedură de interpretare greacă, nu poate fi utilizată în cazul unei scrieri barbare, cum este Biblia. Răspunsul lui Origen va viza coerența obiecției celsiene19: câtă vreme autorul păgân este de acord ca procedura alegorică să fie utilizată și de către alți barbari (e.g. egiptenii), ce poate sta, logic, împotriva utilizării alegoriei de către creștini, care folosesc și ei scrieri „barbare” (Contra Celsum 1,20; 4,38)?
În alt loc obiecția vizează caracterul primitiv al celor ce împărtășesc, între creștini, alegoria ca procedeu de interpretare. Răspunsul lui Origen mizează iarăși pe consecvența lui Celsus: ce valoare are argumentul celsian câtă vreme același Celsus recunoaște că există printre creștini „și unii bine pregătiți, potriviți pentru a utiliza alegoria” (Contra Celsum 1,27)? Iar dacă se va insista pe nepotrivirea dintre alegorie și conținutul Scripturii, Origen va obiecta iarăși asupra consistenței procedeului în scenariul filosofic al vremii: lipsa de coerență a procedurii alegorice, pentru scrierile grecești venerabile, este evidentă20 (Contra Celsum 3,23). Mai mult, dacă această obiecție ar fi fost întemeiată, atunci un reputat medioplatonic, Numenius, nu s-ar fi străduit să aplice alegoria Scripturilor creștine (Contra Celsum 4,51).
Altminteri, Celsus observă că Biblia este interpretată alegoric doar pentru a atenua scandalul pricinuit de „litera” textului. Dacă această obiecție este valabilă, observă Origen, ce s-ar putea spune despre interpretarea alegorică oferită de Hrisip unui tablou ce înfățișa un contact sexual oral între Hera și Zeus (Contra Celsum 4,48,50)?
Atunci când interpretarea alegorică a Scripturii este acuzată ca neavând temei, Origen va recurge la aceeași scriere revelată pentru a demonstra legitimitatea procedurii: căsătoriile patriarhilor, nașterile de prunci, atât de stranii pentru Celsus, trebuie interpretate alegoric, și aceasta nu pentru că exegetul caută extravaganța, ci pentru că Scriptura indică și recomandă această procedură, amintind-o nominal (Contra Celsum 4,49; 4,43-44).
Desigur, pentru Celsus interpretarea alegorică a Scripturilor creștine contravine intenției autorului lor: scrierile sunt prea simple pentru a putea suporta alegoria, neputând fi considerate inspirate de Zeu (Contra Celsum 4,87; 7,9). Origen observă însă că în cuvintele Scripturii s-a descoperit corijare pentru conduita multor indivizi, s-a descoperit indicare a unor evenimente ulterioare redactării: indicii evidente despre caracterul special al acestei Scrieri. În plus, scrierile revelate indică, pentru orice lector, distincția dintre un limbaj nonfigurat și unul figurat, dovadă elementară a caracterului elaborat al textului (Contra Celsum 7,10). În fapt, Celsus nu reușește să discearnă intenția, βούλημα, autorilor inspirați (Contra Celsum 4,17). Această intenție trebuie respectată atunci când se dorește corecta înțelegere a scrierii revelate: a fost în intenția divinității să utilizeze un limbaj figurat, care să fie util oricărui tip de cititor (Contra Celsum 7,10).
Se poate constata că replica antialegoristă a fost una semnificativă, susținută, dar și foarte diversificată. Nu numai un grec cultivat o putea practica, ci și grupările de tip sectar ce se revendicau de la creștinism. De aici, reacția lui Origen. Într-un comentariu la un pasaj evanghelic, spre exemplu, cel ce refuză interpretarea alegorică (e.g. Marcion) va fi pus adesea în situații stânjenitoare: fie va fi obligat să afirme inautenticitatea unor enunțuri atribuite de Scriptură lui Iisus Hristos, fie va duce în blasfemie sintagmele divine (Commentarium in Matthaeum 15,3).
Iar discuția despre acest tip de limbaj, despre legitimitatea utilizării alegoriei în cazul Bibliei creștine este continuată de către Origen în fața unui alt public, coreligionar, într-o altă lucrare, De principiis: fundamentală este, după acceptarea caracterului revelat al Scripturilor creștine, perceperea unei multiple semnificații a scrierii inspirate. În fapt, pentru afirmarea unei exegeze spirituale, duhovnicești, Origen se va sprijini pe texte nou-testamentare. Este citat exclusiv Apostolul Pavel (De principiis 4,2,6), cu exegeze explicite ale Vechiului Testament și se discută iarăși despre scopul pe care autorul Scripturii l-a avut redactând Biblia: înfățișarea misterelor, tainelor privitoare la realitățile ce îl privesc pe om (De principiis 4,2,7). Al doilea scop al autorului Bibliei a fost să ascundă în cuvinte ce descriu narațiuni, utile adesea moral, tâlcul acestor mistere (De principiis 4,2,8). Iar narațiunile, tocmai pentru că indică altceva decât evidența, cuprind impossibilia în ordine fizică sau logică, enunțuri scandaloase, și aceasta tocmai pentru a atenționa cititorul că interpretarea „literală” nu este suficientă (De principiis 4,2,9). După ce caracterul aparte al Bibliei, al limbajului acesteia, va fi fost perceput, cititorul va fi constrâns să accepte că scrierea revelată a fost redactată ca o alegorie unificatoare, totalizantă (συναλληγορουμένοιϛ), în semnificația ei spirituală, totdeauna prezentă, de vreme ce narațiunea ordonată comun, temporal, care implică somaticul, indică uneori impossibilia21 (De principiis 4,3,5).
Însă mulți dintre credincioșii Bisericii obiectau în fața procedurii alegorice origeniene. Așa că în multe omilii Alexandrinul se vede obligat să replice oponenților, care nu înțelegeau de ce predicatorul insistă să alegorizeze: în opinia multor auditori, arbitrariul alegoriei prejudicia scrierea revelată. Numeroase locuri ale omiliilor origeniene observă rezerva auditorilor, discutând-o cu atenție. Volumul de față, care predă exegeza la tratatul Leviticul, este o bună exemplificare pentru tipul de ripostă origenian.
În consecință, exigența literalității, a univocității Scripturii era evidentă contemporanilor lui Origen: aceeași observație privitoare la devalorizarea scrierii revelate prin actul alegorizării, aceeași obiecție privitoare la arbitrariul alegorezei, rod (îndoielnic) al intelectului unui interpret. Soluția va fi, pentru Origen, apelul la autoritatea apostolică: corifeii apostolilor, Pavel și Petru, sunt prezentați ca practicând același tip de exegeză, Pavel într-o secvență explicit exegetică, iar Petru într-un pasaj din care reiese semnificația alegorică dată unei viziuni. Redau, spre exemplificare, o argumentație origeniană ce utilizează exegeza paulină: „Ascultă, așadar, înainte de toate în ce fel vorbește Pavel despre acestea. «Căci toți au trecut prin mare, și toți întru Moise au fost botezați, în nor și în mare, și toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească și toți au băut aceeași băutură duhovnicească. Căci au băut din piatra duhovnicească ce urma; iar piatra era Hristos»”. Pasajul paulin nu are nevoie de nici un comentariu: este evident că apostolul Pavel transmite aici o altă exegeză decât cea „literală”. Interesantă este continuarea origeniană a exegezei: „Pavel spune acestea, el, «evreu dintre evrei, fariseu după Lege, învățat lângă picioarele lui Gamaliel», care n-ar fi îndrăznit niciodată să spună «mâncare duhovnicească» și «băutură duhovnicească» dacă nu ar fi fost învățat, prin știința doctrinei preaadevărate, transmisă lui, că aceasta este intenția legiuitorului”. Verosimilitatea argumentului este evidentă: exegeza alegorică este practicată tocmai de Pavel, un foarte bun cunoscător al tradițiilor interpretative iudaice22.
În consecință, consideră Origen, apostolul Pavel distinge în exegeza sa între interpretare „literală” și interpretare spirituală, duhovnicească: „De unde adaugă și aceasta, ca încredințat și sigur, despre tâlcul hranei curate sau necurate, că acestea trebuie păzite nu după literă, ci după duh: «Așadar, nimeni să nu vă judece pentru hrană ori pentru băutură sau în chestiunea zilei de sărbătoare ori a sărbătorii lunii noi ori a sabatelor, care sunt umbra celor viitoare». Vezi, așadar, în ce fel toate acestea, pe care Moise le spune despre hrană sau despre băutură, Pavel, care le învățase pe acestea mai bine decât cei care se pretind acum învățători, le numește «umbră a celor viitoare». Și de aceea, după cum spuneam, trebuie să urcăm de la această umbră la adevăr” (Homilia in Leuiticum 7,4). Așadar, relația dintre prima exegeză, cea literală, și exegeza a doua este acoperită de raportul dintre umbră (a adevărului) și adevăr, amintit adesea de Origen. Pentru a susține aceasta, Alexandrinul trebuie să argumenteze, consistent, apelând la aceeași Scriere revelată. Și o va face, aplicând același principiu al explicației intertextuale.
Alegorie și similitudine
Înainte de a discuta despre raportul prototip-copie, din perspectivă origeniană, cred că trebuie reamintit îndemnul Alexandrinului: înțelegerea alegorică a cărții inspirate poate fi asumată doar ca urmare a unei cercetări tenace. Aceasta era premisa origeniană, iar rezultatul cercetării autoriza observarea semnificației secunde a Scripturii: „Înțelegeți că cele scrise în Cărțile sfinte sunt figuri: examinați și cunoașteți cele spuse ca duhovnicești, nu carnale! Căci dacă le veți lua drept carnale, ele vă rănesc, nu vă hrănesc” (Homilia in Leuiticum 7,5). Așadar, prezența, în scrierea revelată, a unor termeni ce acoperă relația prototip-imagine, obiect reflectat-reflectare îl autorizează pe Origen să afirme că primul nivel de lectură a Bibliei este umbră, imagine, reflectare a adevărului evident în lectura spirituală, duhovnicească23.
În consecință, exegeza origeniană este solidară adevărului, resemnificat: limbajul comun, funcțional în non-contradicție, dualism alethic, este propriu acestui „veac”, ce cunoaște somaticul, propune intervalul ca loc al evenimentelor, recunoaște distanța ca valență. Limbajul Scripturii, înțeles adecvat, adică dincolo de dihotomia alethică, dincolo de imperiul non-contradicției, produce orientarea spre non-somatic (spre nivelul psihic sau spre cel spiritual) și perceperea unui alt „veac”. În consecință, nu fuga din acest veac este recomandată, ci orientarea spre celălalt „veac”, unul în care nu mai există timp ca măsură a mișcării, ci în care „timpul” devine interval al faptelor esențiale: nu distanța este privilegiată, prin discriminare, ca preliminar al înțelegerii, ci proximitatea. Alegoria desemnează astfel modalitatea proprie de lectură a cărții revelate.
Privită altfel decât ca umbră, devoalată altfel decât prin semantica obișnuită, Biblia indică, în fiecare secvență a sa, esențialul: modul în care creatura însuflețită, cea spirituală, se raportează la Creatorul ei. În fapt, scrierea revelată acoperă tocmai distanța dintre cititor și autor: este un mediu privilegiat al comunicării. În acest fel, Scriptura, în lectură spirituală, potrivit intenției autorului, descrie în fiecare pasaj al ei relația dintre Dumnezeu și om: narațiunile Scripturii, citite adecvat, vorbesc tocmai despre relația dintre prototip și imagine.
Așa că pentru antic, pentru Origen, timpul și spațiul percepute comun, definind orice narațiune, sunt determinate de nivelul ontologic: ca suflete aflate într-un trup, timpul nostru este cel predat de succesiunea exterioară, din ordinea materiei, iar locul este indicat tot de exterioritatea noastră, de această corporalitate, de trupesc. Timpul și locul receptate comun, prin situația lor ambiguă (observate de suflet, dar determinate material), nu oferă cea mai bună perspectivă de înțelegere a Scripturii, pentru Origen. Dacă există un timp și un spațiu dependente de situația noastră, de suflete așezate în trupuri, iar acestea nu pot clarifica Biblia păstrând exigența adevărului, trebuie dedus că adevărul Scripturii, dacă există, acoperă alte semnificații ale timpului și ale spațiului. Narațiunea Scripturii, dacă are pretenția adevărului, trebuie să se structureze nu după coordonatele spațio-temporale comune, ci după acel „timp” care ne este interior, ce descrie o altă „istorie”, a părții noastre non-materiale, și după acel „loc” ce nu este determinat corporal.
Însă pentru a înțelege aceasta, consideră Origen, este nevoie de pregătire: „Voi însă, dacă sunteți fiii Bisericii, dacă sunteți îmbibați cu tainele evanghelice, dacă «Cuvântul, făcut carne, locuiește în voi», înțelegeți că cele pe care le spunem sunt ale Domnului, ca nu cumva [să vi se aplice enunțul] «cine ignoră să fie ignorat»! Înțelegeți că cele scrise în Cărțile sfinte sunt figuri: examinați și cunoașteți cele spuse ca duhovnicești și nu carnale! Căci dacă le veți lua drept carnale, ele vă rănesc, nu vă hrănesc” (Homilia in Leuiticum 7,5). Scriptura nu le desemnează pe cele carnale, pe cele determinate corporal, și aceasta nu numai în cazul Vechiului Testament, ci și în cazul revelației aduse de Iisus Hristos. Altfel, multe enunțuri ale revelației nou-testamentare riscă să producă „scandal”, așa cum se întâmplă adesea în cazul textelor Vechiului Legământ: „Căci și în Evanghelii există «literă» care «ucide». Nu doar în Vechiul Testament se află «litera» care «ucide», există și în Noul Testament «literă» care îl «ucide» pe cel ce percepe cele spuse într-un mod neduhovnicesc. Căci dacă vei urma după literă chiar această spusă, «Dacă nu veți mânca carnea Mea și nu veți bea sângele Meu…», această «literă ucide». Vrei să-ți înfățișez din Evanghelie și o altă «literă» care «ucide»? «Cine nu are sabie să-și vândă tunica și să-și cumpere sabie.» Iată, și această «literă» este a Evangeliilor, dar «ucide». Dacă însă o vei lua pe ea duhovnicește, nu ucide, ci este în ea «duhul care dă viață». Și de aceea ia-le pe cele spuse fie în Lege, fie în Evanghelii în mod duhovnicesc, fiindcă «cel duhovnicesc pe toate le judecă, dar el nu este judecat de nimeni»” (Homilia in Leuiticum 7,5).
În consecință, «istoria» relatată de Scriptură este alta decât ne așteptăm noi, dacă vom păstra prezumția de adevăr a cărții inspirate: nu «litera» ne poate preda infailibil adevărul, ci «spiritul» ascuns în cuvintele Scripturii. Pentru Origen, revelația adusă de Logos oferă posibilitatea corectei raportări la realitate: accesul la real este posibil datorită întrupării Logosului. Așa că, discutând despre rânduielile privitoare la cortul mărturiei, Alexandrinul va observa: „Iar dacă «a trecut înfățișarea acestei lumi», fără îndoială a trecut și «înfățișarea» literei și rămân cele ce sunt veșnice, care conțin înțelesul duhovnicesc. Așadar, dacă am înțeles mai întâi în ce fel Dumnezeu îi vorbește lui Moise, iar Moise le vorbește fiilor lui Israel, am înțeles apoi rațiunea «candelabrului curat» și a «candelelor» și a uleiului lui, și în al treilea rând «pâinile» punerii înainte, «cele făcute, fiecare, din două zecimi», după voința Duhului, să ne străduim să nu ne facem nedemni de o atât de profundă și de sublimă înțelegere, ci ca mai întâi sufletul nostru să se facă «loc sfânt» și în «loc sfânt» să percepem sfintele taine, prin harul Duhului Sfânt, din Care este sfințit orice lucru care este sfânt” (Homilia in Leuiticum 13,6). Trecerea de la nivelul „literal” la cel non-literal este necesară pentru cel care își asumă Biblia ca mesaj revelat de către divinitate, mesaj care trebuie să-și păstreze, într-o lectură potrivită, pretenția de adevăr. Iar această tranziție se face de la somatic la non-somatic: atât în cazul individului uman, al acestei lumi, cât și în cazul Scripturii (De principiis 4,2,1-2).
În fapt, evidența narațiunii este doar imagine palidă a unei realități superioare, imperceptibile pentru o lume în care diferența ontologică este pierdută. Așa că Origen este legitimat să afirme, tâlcuind Leviticul: „Dar înainte de toate să arătăm în ce fel cele consemnate despre sacrificii sunt numite de Apostol «figuri» și «forme», al căror adevăr se arată în altele, ca nu cumva auditorii să socotească că noi ne hazardăm și că deturnăm Legea lui Dumnezeu, prin violență, spre alt înțeles decât cel în care a fost scrisă, ca și cum nici o autoritate apostolică nu ne-ar preceda în cele pe care le susținem. Așadar, Pavel, scriindu-le evreilor, celor care, desigur, citeau Legea, meditând acestea și cunoscându-le bine, dar aveau nevoie de înțelegere, despre cum trebuie gândit despre sacrificii, spune astfel: «Căci nu în Sfintele făcute de mână, copii ale celor adevărate, a intrat Iisus, ci în cerul însuși, ca să apară acum înaintea feței Domnului pentru noi». Și iarăși spune despre jertfe: «Căci a făcut aceasta o singură dată, oferindu-se pe Sine jertfă». Dar de ce să căutăm una câte una mărturiile? Dacă cineva va parcurge întreaga epistolă scrisă evreilor, și mai cu seamă acel loc unde arhiereul Legii este comparat cu arhiereul noii făgăduințe, despre care s-a scris: «Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec», va descoperi în ce fel Apostolul arată pretutindeni că cele scrise în Lege sunt «copii» și «forme» ale realităților vii și adevărate” (Homilia in Leuiticum 9,2). Pentru Origen, narațiunea Scripturii, cea evidentă tuturor, are o valență suplimentară: aceea de a indica, prin inadecvarea sa, existența unei alte explicații.
Cel ce ne învață aceasta nu este gândul omenesc, ne avertizează Alexandrinul, ci chiar Scriptura. În consecință, cele descrise în Lege nu pot fi decât prefigurare a realității demne de acest nume. Iar realitatea înseamnă, pentru Origen, nu ceea ce elimină corporalul, ci ceea ce îi dă sens: imageria folosită este foarte sugestivă. Tot în acest volum se poate citi o exegeză ce dă posibilitatea unei comparații elocvente: „Noi, cei ce suntem din Biserică, pe drept îl primim pe Moise și citim scrierile lui, gândind despre el că este profet și că a consemnat, Dumnezeu revelându-i, în simboluri, figuri și forme alegorice, ca taine viitoare pe cele împlinite, după cum învățăm, în timpul lui. Cine însă nu primește în această chestiune un asemenea gând, fie vreunul dintre iudei, fie vreunul dintre ai noștri, acela nu poate învăța că el este profet. Căci în ce fel îl va dovedi profet pe cel ale cărui scrieri, afirmă el, sunt comune, care nu știu nimic de vreun eveniment viitor și nu conțin nimic din taina ascunsă? Pe cititorul ce gândește astfel îl blamează cuvântul divin și spune: «Consideri că înțelegi ce citești?»” (Homilia in Leuiticum 10,1). Prin urmare, Moise poate fi citit și înțeles doar dacă este perceput ca descriind altceva decât ne îndeamnă aparența să credem. Și pentru a oferi o sugestie despre modul în care Legea trebuie citită, Origen compară în continuare: „Așadar, Legea și toate cele ce sunt în Lege sunt «puse până la vremea îndreptării» și, așa cum cei al căror meșteșug este să facă efigii din alamă și să ridice statui, înainte de a produce opera veritabilă din alamă, din argint sau din aur, fac mai întâi o formă, o plăsmuire de lut asemănătoare viitoarei imagini – desigur, plăsmuirea este necesară, dar numai până când este încheiată opera principală; după ce a apărut opera pentru care a fost făcută forma, plăsmuirea din lut nu mai este de nici un folos –, tot așa înțelege-le pe acestea, care au fost scrise sau făptuite în Lege și Profeți ca typos și figură a celor viitoare. Căci a venit Însuși meșteșugarul și autorul tuturor și a dus «Legea, care avea umbra bunurilor viitoare», spre «însăși imaginea realităților»” (Homilia in Leuiticum 10,1).
Întregul pasaj se încheie sugestiv, amintind de umbra care era Ierusalimul pământesc, contrapus Ierusalimului ceresc, o comparație prezentă în scrierea revelată: „Nu ți se pare, prin urmare, după figura pe care am utilizat-o mai înainte, că [toate acelea] au fost ca forme anume, plăsmuite din lut, prin care se exprimau imaginile adevărului? În fine, pentru aceasta iconomia dumnezeiască a avut grijă ca și cetatea, și templul, și toate acelea să fie nimicite în același timp, ca nu cumva vreunul, «prunc» încă «și alăptat în credință», văzând că ele există, uimit când de rânduiala sacrificiilor, când de ordinea slujirilor, să fie entuziasmat și să fie răpit de chiar priveliștea diverselor forme. Dar Dumnezeu, prevăzător al lipsei noastre de tărie și vrând ca Biserica Sa să se înmulțească, le-a distrus și le-a nimicit cu totul pe toate acelea: ca să credem fără nici o șovăire, după ce acelea au dispărut, că acestea, pentru care în acelea a precedat typos-ul, sunt adevărate” (Homilia in Leuiticum 10,1). Adevărul nu poate fi aflat în cele materiale: pentru a preveni eroarea, Dumnezeu a acționat, pedagogic, astfel încât Ierusalimul și Templul divin nu pot fi găsite decât printre ruine, observă Origen.
Și iarăși Origen amintește despre modul comun de lectură și despre impedimentele lui, așa cum sunt ele relatate de însăși Scriptura inspirată: „Pentru aceasta, și cel care se numea la evrei «mare preot» intra în sfinte, desigur, dar în cele făcute de mână, construite din pietre: nu urca în cer și nici nu putea sta pe lângă «Tatăl luminilor». Dar fiindcă împlinea umbra și imaginea acelora, de aceea purta, prin umbră și prin imagine, și numele «marelui preot». De aici și iudeii, care ar fi trebuit să fie cei mai aproape de credință, fiindcă la ei a strălucit înainte o anume configurație și imagine a adevărului, considerând typos-urile adevăr, au batjocorit adevărul însuși ca pe o minciună. Noi însă, care Îl primim pe «marele preot», trebuie să înțelegem în ce fel El a fost cu adevărat «mare preot». Este cu adevărat «mare preot» cel care iartă păcatele nu «prin intermediul sângelui de tauri și țapi, ci prin sângele Său»” (Homilia in Leuiticum 12,1).
Însă insistența lui Origen pe „dublarea” realității, pe evidențierea unui areal asomatic, esențial, ne poate reaminti de o veche acuzație adusă Alexandrinului, aceea de „platonizator” al doctrinei creștine. În acest proiect de lectură, Origen nu face altceva decât să transfere un model cosmologic elin unei scrieri barbare, Biblia: iată-ne iarăși în proximitatea lui Porfir, cel care îl acuza pe Origen de această procedură ilicită24. Însă pasajele anterioare tocmai încearcă să îndepărteze ideea acestui tip de contaminare doctrinară: Origen afirmă răspicat, și argumentat, că doctrina expusă de el este de sorginte biblică. Într-adevăr, vocabularul biblic, cel evident în limba greacă, prezintă mai mulți termeni ce indică relația prototip-copie, realitate-umbră, model-imitație. Chiar textele origeniene amintite până acum trimit la câteva exegeze pauline indicând acest raport, de similitudine, care ne ajută să înțelegem Scriptura.
Termeni ca τύποϛ, ἀντίτυπα, σκιά determină, în multe exegeze pauline, incluse în Scriptură, indicații despre modul de lectură adecvat al Scripturii. Amintesc aici doar câteva locuri biblice utilizate frecvent de Origen în argumentarea necesității unei exegeze secunde a Scripturii, alta decât cea comună, întemeiată tocmai pe distincția model-copie: în Epistola către Evrei autorul biblic utilizează, pentru a descrie relația dintre preoția Vechiului Testament și cea a Noului Testament, termenul „copii”, ἀντίτυπα (9,24). Într-o altă epistolă, adresată locuitorilor Corintului, trecerea poporului evreu din Egipt spre pământul promis este asimilată botezului, iar termenul utilizat pentru a indica relația dintre relatarea vetero-testamentară și botezul creștin este cel de τύποι, typoi, „forme”, „figuri”, (I, 10,6). Același termen, τύποϛ, apare și în Septuaginta, el indicând „modelul” pe care Moise l-a primit pe munte, după care trebuie să edifice cortul mărturiei (Ex. 25,40); termenul este reluat în Noul Testament, amintind același pasaj vetero-testamentar (Fap. 7,44; Evr. 8,5). Într-o altă epistolă paulină, aflăm că și Adam a fost τύποϛ (Rom. 5,14). Iată un alt enunț paulin, esențial pentru Origen: „Legea avea umbra, σκιάν, bunurilor viitoare” (Evr. 10,1). Iarăși, legislația mozaică este numită de Pavel „umbra, σκιά, celor viitoare” (Col. 2,17).
Pe lângă acești termeni, care fundamentează dubla interpretare a scrierii revelate, Origen descoperă în aceeași scriere inspirată exegeze ale unor locuri vetero-testamentare: predilecte sunt analizele pauline, explicite, care utilizează adesea termeni sugestivi. Trei exemple elocvente, preluate din interpretarea origeniană: omilia a cincea la Exod valorifică încă de la început exegeza paulină a episodului trecerii Mării Roșii (1Cor. 10,1-10). Descendența lui Avraam este judecată, în a șaptea omilie origeniană la Geneză, din perspectivă paulină (Gal. 4,21-24). În fine, jertfele rânduite în cea de-a treia carte a Scripturii sunt citite, în omiliile origeniene la Levitic, din perspectiva exegezei pauline din Epistola către Evrei (10).
Acuzația de abuz interpretativ, adusă interpretărilor sale, era cunoscută de către Origen, și de fiecare dată replica lui valorifica tocmai exegezele (sau indiciile exegetice) cuprinse în Scriptură: „Dar să vedem de acum și câteva din cele ce au fost citite despre hrana sau însuflețitele curate ori necurate, și după cum în explicația pocalului am urcat de la umbră la adevărul pocalului duhovnicesc, la fel și de la hrană, cea numită prin umbră, să urcăm la cea care este hrană adevărată prin duh. Dar avem nevoie, cercetând aceasta, de mărturiile Scripturii dumnezeiești, încât cineva să nu considere – căci oamenilor le place «să-și ascută limbile lor ca sabia» –, ca nu cumva cineva să considere că violentez sfintele Cărți și că le silesc pe cele relatate despre însuflețite, patrupede, ori despre păsări și pești, curați sau necurați în Lege, că le silesc a le apropia de oameni și că inventez că acestea spuse sunt despre oameni. Căci cineva dintre auditori ar putea zice: «De ce violentezi Scriptura? Se spune ‘însuflețite’, să se înțeleagă ‘însuflețite’!»25. Așadar, ca nu cumva cineva să creadă că acestea sunt pervertite de spiritul uman, trebuie evocată în această chestiune autoritatea apostolică” (Homilia in Leuiticum 7,4). Ceea ce urmează, o exegeză ce poate fi citită în acest volum, valorifică tocmai ascendentul apostolic, indicațiile apostolice despre modul în care trebuie citită Scriptura: atunci când, în scrierea inspirată, este numit un animal, un însuflețit, Pavel sau Petru consideră că este vorba, în fapt, despre om.
Trecerea de la evidența sensibilă la ceea ce Origen propune ca explicație nu se putea face fără scandal: cei simpli nu puteau observa nimic dincolo de „litera” Scripturii, iar cei din afara Bisericii îl acuzau pe Alexandrin de abuz interpretativ26. Și totuși, Origen s-a considerat legitimat, în exegeza sa, tocmai de ceea ce Scriptura învață despre modul în care trebuie înțeleasă Scriptura. Alexandrinul repetă, iarăși și iarăși, că este legitim și necesar să urmăm un alt tip de lectură decât cea comună, dacă Scriptura ni-l indică. Actul de interpretare devine, pentru Origen, act sinergic: „Acestea două sunt faptele arhiereului, fie să învețe de la Dumnezeu, citind Scripturile dumnezeiești și adesea meditând, fie să învețe poporul. Dar să le învețe pe cele învățate de la Dumnezeu, nu pe cele «din propria inimă», sau pe cele din gândul omenesc, ci pe cele pe care Duhul le învață” (Homilia in Leuiticum 6,6).
Așadar, misiunea fiecărui exeget este să descopere cele ascunse în Scriptură: aparența ne poate ușor îndepărta de textul revelat. Stilistica și doctrina, evidente în cărțile revelate, nu ne dau posibilitatea să afirmăm că scrierea a fost redactată pentru cititorul grăbit. Iată-l pe Origen discutând un loc faimos al Leviticului, cel ce vorbește despre hainele arhiereului: nici măcar acest fragment lapidar, aparent coerent, nu este ferit de inadvertențe pentru cel ce studiază atent. Mai întâi este enunțată exigența origeniană, aceea a unei interpretări sinergice: „Așadar, se pune deasupra «raționalului» și «clarificarea», ca să poată răspunde oricui întreabă rațiunea credinței și a adevărului. Se pune însă deasupra acestuia și adevărul, ca să nu le adauge [la «clarificare»] pe cele pe care le poate născoci cu propriul spirit, ci pe cele pe care «adevărul» le deține, ca să nu se depărteze niciodată de adevăr, ca, în orice discurs al lui, totdeauna să rămână «adevărul»”.
Se observă apoi că scrierea revelată numește „haine” două ornamente ale ținutei marelui preot, „clarificarea” și „adevărul”: „Aceasta înseamnă așadar, că «a așezat deasupra raționalului ‘clarificarea’ și ‘adevărul’. Nefericiți sunt cei care, citind acestea, își risipesc toată inteligența lor în privința semnificației hainei trupești! Să ne spună ce fel de haină este haina «clarificării», sau de ce fel este veșmântul «adevărului»! Dacă cineva nu le-a văzut vreodată, dacă cineva a auzit că «clarificarea și adevărul» sunt numite «haine» (cf. Lv. 8,2), să ne spună nouă care sunt femeile ce le țes, în ce țesătorie au fost vreodată confecționate acestea! Dacă însă vrei să auzi adevărul, înțelepciunea este cea care confecționează astfel de veșminte. Ea țese clarificarea celor ascunse, ea țese adevărul tuturor realităților. Să-L rugăm, așadar, pe Domnul să fim vrednici să o primim, și ea ne va înconjura cu astfel de veșminte!” (Homilia in Leuiticum 6,4). Fragmentul se încheie cu același îndemn la un alt tip de exegeză, care valorifică mai degrabă coerența secundă a textului inspirat.
În consecință, ceea ce pare a fi eroare, neglijență în scrierea inspirată este, pentru Origen, indiciu al necesității unui alt tip de lectură: „Observă cât de mare este migala Scripturii dumnezeiești, dacă, desigur, ești atent, dacă privești cu grijă: pe cel care s-a născut din mamă israelită și din tată egiptean nu l-a numit «om», pe când cel care este din ambele părți israelit este numit «om»! Să considerăm că acestea au fost scrise la întâmplare? Să considerăm că din întâmplare aceluia nu i se spune «om», iar acestuia i se spune? Acestea nu sunt întâmplătoare, ci există o rațiune. Căci nimic nu a fost scris, în cuvintele lui Dumnezeu, fără o profundă rațiune. Deoarece acela care era în parte egiptean, în parte israelit încă nu era vrednic să fie numit «om». Acesta însă, care era cu totul israelit, adică îl vedea cu mintea pe Dumnezeu, acesta este numit «om»: acel om lăuntric, care a fost făcut «după chipul lui Dumnezeu» și-L poate «vedea pe Dumnezeu»” (Homilia in Leuiticum 14,3). Așadar, lăuntric, interior este tot ceea ce nu este determinat corporal: omul lăuntric va fi, pentru Origen, sufletul. Sufletului și duhului li se va adresa, prin urmare, exegeza secundă a Scripturii, cea care nu mai privește narațiunile Vechiului Testament ca esențiale, ci ca icoane ale narațiunii esențiale, cele ale apropierii omului lăuntric de Dumnezeu.
Concluzii
Calea exegetică urmată de Origen, cea evidențiată aici, implică limbajul și toate cele de depind de el. Alexandrinul va porni de la banal, de la asimilarea limbajului scrierii considerate revelate cu limbajul comun. Însă insuficiența limbajului nostru este semn de inadaptare la textul care, pentru Origen, conține adevărul. Așa că Origen va încerca construirea unei „științe” a cărții revelate, care să predea semnificațiile autorizate de textul inspirat fiecărui termen amintit în Biblie. Nici această încercare nu-l va mulțumi: scrierea presupus adevărată păstrează și în acest proiect hermeneutic semnele deficienței observate anterior. Vor exista în Scriptură alogisme, contradicții, impossibilia, care se opun prezumției adevărului textului inspirat.
Așadar, exegezele „literale”, cele care utilizează limbajul nostru pentru descifrarea unui mesaj redactat într-un alt limbaj, sunt condamnate inevitabil la eșec: ele transferă în textul revelat insuficiența limbajului nostru. Acest limbaj, corelat condiției noastre actuale, nu poate fi utilizat în lectura adecvată a Scripturii: el nu poate susține, în fapt, pretenția de adevăr a nici unui discurs ce se dorește științific. Lecția sceptică este asimilată de Origen, iar rezervele sale, în privința coerenței, a caracterului științific al unei întreprinderi hermeneutice în registru „literal” datorează mult unui veac ce nu mai crede în historia, ca disciplină ce răspunde pretenției de adevăr a unei științe.
Dacă nu va fi limbajul nostru cel care va putea clarifica Scriptura, păstrându-i totodată pretenția de adevăr, atunci trebuie descoperit, din chiar mesajul de descifrat, care este metoda potrivită de interpretare. Or, în această privință, regula indicată de scrierea revelată trebuie să aibă logic prioritate în fața regulilor propuse de noi. Origen observă regula în scrierile apostolului Pavel, autor ce revine insistent, ca referință, în hermeneutica Alexandrinului. Motivul privilegierii epistolelor pauline este evident: aceste scrieri conțin, statistic, cele mai multe mostre de interpretare a Scripturii, a Vechiului Testament, și au avantajul că dau și un nume acestei proceduri: alegoria.
Origen caută, în fiecare exegeză a scrierii inspirate, să descopere adevărul textului revelat. Însă adevărul își primește, în noul registru de lectură, alegoric, o altă semnificație. Cercetarea ce utilizează limbajul comun poate conveni asupra unui criteriu al adevărului, însă acest criteriu, în cazul limbajului divin, cel cuprins în cărțile revelate, este nerelevant. Adevărul nu acoperă aici relația dintre termenii unui enunț și realitatea semnificată, dintre enunțurile unui text, sau dintre text și utilizatorul lui, ci dintre cititor și autor: „adevărul” Scripturii este afirmat atunci când cititorul îl regăsește, proxim, pe autor. Astfel, Biblia devine semnul privilegiat ce orientează individul uman spre ceea ce este proxim: semnificațiile curente ale adevărului devin astfel inoperabile. Resemnificarea adevărului este necesară, odată abandonat limbajul nostru.
Iar resemnificarea adevărului nu este fără consecințe pentru Origen: un pasaj biblic suportă mai întâi o exegeză „literală”, datoare semnificațiilor de bază ale termenilor. Această explicație, solidară acestui „veac”, este descoperită, mai devreme sau mai târziu, ca insuficientă: adevărul funcțional aici este cel descris de corespondența dintre realitate și enunțuri sau de relația dintre enunțuri, într-un context comun. Or, scrierea inspirată, asumată ca adevărată, nu răspunde acestor criterii ale adevărului. Rămâne ca sarcină pentru interpret revelarea adevărului textului biblic, și aceasta nu se poate face decât prin depășirea limbajului comun: Biblia nu trebuie citită în registrul comun, ci trebuie asumată ca scriere aparte, cu un limbaj aparte.
Așadar, logica practicată cotidian nu mai este utilă în explicarea textului inspirat: dihotomia alethică, principiile logicii clasice se cer depășite. Și pentru că limbajul folosit este unul aparte, deosebit de limbajele noastre, trebuie să ne fie predată și o modalitate de lectură a cărții ce îl conține. Urmând aceleiași scrieri inspirate, Origen consideră că „tehnica interpretativă” adecvată Scripturii este alegoria. Un pasaj origenian este de la sine lămuritor: „Acest cuvânt este al unui creștin [și] către creștini, cărora trebuie să le fie dragă autoritatea spuselor apostolice. Dacă însă cineva, îmbuibat cu aroganță, disprețuiește sau respinge spusele apostolice, el va da seamă! «Pentru mine însă», după cum «îmi este bine să mă alătur Dumnezeului» și Domnului nostru Iisus Hristos, la fel «îmi este bine să mă alătur» și apostolilor Lui și să capăt înțelegere din Cărțile divine urmând tradiția lor” (Homilia in Leuiticum 7,4). Creștinul, după Origen, este dator să se alăture Logosului întrupat, să urmeze tradiția apostolilor, cea evidentă în scrierile revelate. „Istoria” noastră nu poate avea sens: doar „istoria” secundă, cea a faptelor esențiale, descrisă adesea alegoric în scrierea revelată, poate da sens petrecerii noastre prin lume. Logica scrierii revelate trebuie să fie alta decât cea a dihotomiei: unificând „istoria” cu narațiunea esențială a salvării, ea oferă sens.
Desigur, cele observate în aceste rânduri pot convinge cititorul (sau dimpotrivă) despre miza alegoriei origeniene. Poate este evidentă și specificitatea creștină a procedurii alegoriei, urmând explicațiilor origeniene (deși depistarea vreunei intentio auctoris este astăzi sector al arheologiei interpretării). Este manifestă, eventual, și necesitatea utilizării alegoriei într-o lume ca cea a lui Origen, convinsă de insuficiența criteriilor adevărului. Dificultatea majoră în perceperea explicației origeniene nu stă însă în observarea acestor note ale practicii interpretative origeniene: cu adevărat dificil este să creditezi premisa origeniană, pluriformitatea ontologică, într-o lume monocromă. O lume tridimensională, cum era cea a individului uman la Origen, nu poate fi percepută de către o lentilă ce oferă unidimensionalul: „sufletul” și „spiritul” nu sunt pentru modern decât excreții neurologice sau ficțiuni.
De aici și dificultatea noastră de a percepe miza explicației alegorice origeniene: ea descrie, din perspectiva anticului, singura istorie ce merită povestită, cea a sufletului și a spiritului, ca „istorie” a părții esențiale din noi. Această „istorie” secundă, fundamentală pentru Origen (căci doar ea descrie esențialul, i.e. depărtarea și reapropierea de alteritate, de divinitatea creatoare), este pentru noi doar ficțiune. Și pentru că este ficțiune, enunțurile origeniene pot fi generos calificate astăzi drept „metafore”: ce altă calificare primește din partea noastră un enunț care susține că merituos este „cel ce locuiește în acest veac în mod evlavios și se grăbește spre veacul viitor”? Ce semnificație poate avea un alt enunț origenian, care, discutând despre semnificația zilei de odihnă, a sabatului, consideră că aceasta „a fost pusă în cel drept, care distruge faptele lumii, care-L slăvește pe Dumnezeu, care se consacră Lui, nepărăsind locul în care s-a pus, Hristos, neaprinzând foc (prin lipsa păcatului), neridicând greutăți (căci orice păcat este greutate, mai mare decât un munte)”? Pentru Origen, Legea divină este spirituală, duhovnicească: iarăși un enunț paulin îi susține aserțiunea (Rom. 7,14). Iar dacă aceste enunțuri par incomprehensibile, cum vom califica exegeza ulterioară origeniană?
Căci Alexandrinul va îndrăzni să afirme ceva mai mult: cuvintele Scripturii revelate nu sunt doar spirituale, duhovnicești, ci sunt spirit, sunt duh. Raționamentul origenian este evident: „Dacă, așa cum ne încredințează Legea dumnezeiască, «Domnul a zis către Moise» cele citite nouă, consider că cuvintele, ca fiind ale lui Dumnezeu, trebuie înțelese nu după lipsa de capacitate a auditorilor, ci după măreția celui ce vorbește. Căci «Domnul a zis». Ce înseamnă «Domnul»? Apostolul să-ți răspundă: de la el învață că «Domnul este Duhul». Iar dacă nu-ți ajunge enunțul Apostolului, ascultă-l pe Însuși Domnul, care spune în Evanghelii că «Dumnezeu este Duh». Așadar, dacă Domnul, Dumnezeul este «Duh», cele zise de către Duh trebuie auzite duhovnicește. Eu aș spune chiar ceva mai mult: cele pe care Domnul le zice nu sunt doar duhovnicești, ci trebuie crezut că sunt chiar Duh. Nu voi dovedi acestea cu gândul meu, ci din Evanghelii. Auzi ce le spune Domnul și Mântuitorul nostru ucenicilor Săi: «Cuvintele pe care vi le zic sunt duh și viață». Așadar, dacă suntem învățați, prin însuși glasul Mântuitorului, că cuvintele pe care le zice apostolilor sunt «duh și viață», nu trebuie nicidecum să ne îndoim că și cele zise prin Moise trebuie să le credem ca fiind «duh și viață»” (Homilia in Leuiticum 4,1).
Evident, raționamentul origenian, chiar dacă ar fi corect, nu poate fi acceptat în premisele lui: privirea binoculară a anticului nu este nici măcar amintire pentru modernul care și-a programat uitarea. Monoclul modernului, suplinind pierderea privirii binoculare, aduce negreșit avantajul acribiei: vedem poate mai multe, dar vedem mai puțin. Evidența noastră este alta decât a anticului: lectura lui Origen (dar nu numai a lui) ar trebui să înceapă cu un program de educare a privirii. Doar atunci „istoria” relatată de Alexandrin în exegeza aplicată Scripturii va putea fi asumată. Doar atunci istoria spiritului va fi recunoscută de cititor ca proprie istorie: restabilirea privirii este condiția aplicării la text.
Adrian Muraru
2 Pentru o discuție amplă privitoare la această chestiune, a se vedea studiul introductiv la volumul Origen, Omilii, comentarii și adnotări la Geneză, pp. 97-108.
3 Pentru mai multe exemple, a se vedea studiul introductiv la volumul Origen, Omilii și adnotări la Exod, pp. 33-36, cu bune exemple de practică intertextuală.
4 În limba română, cei doi termeni cunosc deja o gradație de intensitate: păcatul, în ordine religioasă, este mai grav decât greșeala. Pentru Origen, termenii ce sunt traduși prin păcat, ἁμαρτία, și greșeală, πλημμέλεια, ambii atestați de scrierea revelată, se situau în aceeași zonă semantică, a greșelii, a erorii (pentru a înțelege dificultatea distincției, cititorul român ar trebui să înțeleagă primul termen ca „greșeală”, iar pe cel de-al doilea ca „eroare”), literatura greacă marcând un uz atic al celui din urmă. De aici și interogația origeniană.
5 O discuție despre semnificația celor doi termeni putem afla și la Atanasie al Alexandriei, Expositio in Psalmum L. Și Teodoret al Cirului oferă două definiții, în Quaestio in Leuiticum 1 (plus o definiție a ceea ce este πλημμέλεια în Quaestio in Numeros 11).
6 Pentru o discuție privitoare la limitele limbajului comun, v. studiul introductiv la volumul Origen, Omilii, comentarii și adnotări la Geneză, pp. 81-93.
7 Registrul istoric al interpretării origeniene a fost discutat în context cultural, în studiul introductiv la volumul Origen, Omilii și adnotări la Exod, pp. 43-46.
8 Despre exigențele unei lecturi profitabile a scrierii inspirate, așa cum pot fi ele observate în cazul Origen, v. studiul introductiv al volumului Origen, Omilii și adnotări la Exod, pp. 12-17.
9 Nu mai amintesc aici și chestiunea, foarte disputată, a asumării Bibliei ebraice, a Vechiului Testament, ca text revelat de către creștini: polemica antignostică solicita un răspuns privitor la obiecțiile sectare. O modalitate de lectură, alta decât cea comună, putea fi soluția propusă în dezbatere.
10 Exigența folosului, a profitului lecturii, este amintită adesea de către Origen. Aici doar un exemplu: „Să vedem acum ce se spune în continuare: «Iar Avraam stătea aproape de ei sub copac». În cazul narațiunilor de acest fel cerem urechi tăiate împrejur. Căci nu trebuie să credem că cea mai mare grijă a Duhului Sfânt a fost să scrie în cărțile Legii unde stătea Avraam. Cu ce mă ajută pe mine, care am venit să ascult ce învață Duhul Sfânt neamul omenesc, dacă voi auzi că «Avraam stătea sub copac»?” (Homilia in Genesim 4,3).
11 Intentio auctoris este privilegiată în cazul Scripturii, asumată ca inspirată de divinitate : observarea diferenței ontologice este condiție a înțelegerii.
12 S-ar mai putea traduce „Iar Ierusalimul de sus este liber”; numele „Ierusalim” este de gen feminin în greacă, așa că enunțul paulin poate fi înțeles și astfel.
13 O definiție poate fi aflată la Trifon, în lucrarea lui despre tropi, s.v. ἀλληγορία. O altă definiție, lapidară, poate fi aflată la Pseudo Plutarh, în De Homero, în lista procedeelor literare: alegoria înseamnă „a înfățișa ceva prin intermediul altcuiva”. Hesyhios, în al său Lexicon, definește alegoria ca „cea care trimite la altceva decât este auzit” (s.v. ἀλληγορία). Pe de altă parte, și Ieronim furnizează o definiție a alegoriei, cea utilizată în filologie: „Alegoria… spune ceva în cuvinte și altceva după înțeles” (Commentarium in Galatos 2,4). Un rezumat al istoriei alegoriei antice poate fi aflat la James A. Coulter, The Literary Microcosm. Theories of Interpretation of the Later Neoplatonists, pp. 25-30, cu o bibliografie clasică a chestiunii (p. 30).
14 Studiu apărut în volumul colectiv Typologie biblique. De quelques figures vives (col. Lectio divina), ed. R. Kuntzmann, 2002, pp. 165-176.
15 Pentru o discuție despre filiația Pavel-Origen, în chestiunea alegoriei, v. Alain Le Boulluec, „De Paul a Origène: continuité ou divergence?”, în volumul colectiv Allégorie des poètes. Allégorie des philosophes, pp. 113-132.
16 Pentru a înțelege diferența de proiect interpretativ, față de propunerea filosofică a alegoriei, este suficient să citim primele trei paragrafe ale tratatului lui Porfir, De atro nimpharum. Astfel, după ce reproduce cele unsprezece rânduri homerice care descriu peștera nimfelor, cea aflată în Itaca (1), Porfir se lasă îndrumat de către Kronios, care observase că peștera descrisă de către Homer nu există în insula Itaca, după mărturia geografilor: „istoria” nu are consistență aici, neexistând vreun referent al descripției Poetului. În continuare, același Kronios observă că nici dispoziția poetică nu ar fi putut plăsmui imaginea redată în cele câteva rânduri de Homer: este imposibil ca acțiunile descrise în versurile homerice să se petreacă într-o peșteră. În consecință, neverosimilul anulează prezumția poetică a textului homeric (2). Concluzia lui Kronios, redată literal de Porfir, vizează necesitatea aplicării alegoriei: „Este mai mult decât evident, nu numai celor cultivați, dar și celor neinstruiți, că prin acestea poetul alegorizează și spune ceva în enigmă” (3). Alegoria este soluția unui impossibile fizic; în lipsa acestuia, procedura alegorică nu are suport.
17 Definiția este reluată de Pseudo Ioan Damaschinul, Commentaria in Epistulas Pauli, ad locum.
18 Pentru înțelegerea atitudinii porfiriene, v. studiul introductiv al volumului Origen, Omilii, comentarii și adnotări la Geneză, pp. 64-74, 94-95.
19 Despre tipul de argumentare utilizat de Origen într-o dispută, v. și studiul introductiv la volumul Origen, Omilii, comentarii și adnotări la Geneză, pp. 90-93.
20 A se vedea, pentru o discuție asupra acestei obiecții, studiul introductiv la volumul Origen, Omilii, comentarii și adnotări la Geneză, pp. 91-93.
21 Pentru o discuție asupra caracterului neștiințific, lipsit de rigoare, al expunerii „literale”, ordonate comun temporal, a se revedea studiul introductiv la volumul Origen, Omilii și adnotări la Exod, pp. 44-49.
22 Peste doar câteva rânduri, parcă întărind aceste opinii, Origen afirmă: „Va veni însă poate un timp potrivit, dacă, desigur, voința lui Dumnezeu va fi aceasta și dacă o va permite calmul – «căci nu știm ce naște ziua ce vine» – ca să le semnalăm din chiar Vechiul Testament, în conformitate cu ceea ce li s-a arătat apostolilor, că înțelegerea hranei curate ori necurate, dar și a însuflețitelor, a păsărilor ori a peștilor, despre care se scrie în Lege, trebuie să privească oamenii. Dar acum, fiindcă nu e timp de o explicație mai extinsă, să ne mulțumim cu martorii, cu cele două lumini ale apostolilor, Pavel și Petru”. Așadar, referentul secund al Scripturii este afirmat, după o cercetare atentă, și de către Vechiul Testament. Însă pentru observarea acestuia este necesară acceptarea luminilor apostolice: revelația Noului Legământ trebuie acceptată de interpret.
23 A se vedea, pentru o cercetare ce insistă pe genetica solidară a alegoriei și a imaginii, studiul semnat de Anca Vasiliu, „Entre Muses et Logos: invention de l’allégorie et naissance de l’icône (Sophistes et Pères à la fin de l’antiquité)”, în volumul colectiv Allégorie des poètes. Allégorie des philosophes, pp. 149-193.
24 Pentru amănunte, a se vedea studiul introductiv la volumul Origen, Omilii, comentarii și adnotări la Geneză, pp. 64-65.
25 Interesantă este atitudinea lui Vasile cel Mare, care, după ce mărturisește că i s-au adus la cunoștință „legile alegoriei”, descoperite de alții cu trudă, declară în final: „Eu, când aud «iarbă», mă gândesc la iarbă, și le primesc pe toate așa cum au fost scrise: plantă, pește, fiară sălbatică, animal de turmă” (Homilia in hexaemeron 9,1). Opțiunea acestui autor poate veni din schimbarea, evidentă, de orizont cultural, din observarea modului în care autorul ei s-a format, din compararea publicului origenian cu cel al secolului al IV-lea.
26 Este interesant de observat cum se distribuie termenii vocabularului imitației în scrierile (păstrate) ale lui Origen: dacă termenul ἰδέα prezintă 11 ocurențe (între care unele sunt justificate de prezența biblică a termenului, cea din Gn. 5,3), termenul τύπος poate fi regăsit de 53 de ori. Prin urmare, raportul este de 1 la 5. Prin comparație, Numenius utilizează primul termen de 10 ori, iar pe cel de-al doilea, niciodată, iar Plotin, congenerul lui Origen, utilizează termenul ἰδέα de 28 de ori, iar termenul τύπος de 7 ori. Analiza ar putea continua, însă o concluzie de etapă ar putea fi formulată: vocabularul origenian nu indică, statistic, vreo tendință platonică.
Omilii la Levitic
Omilia I
1. După cum în cele din urmă zile [Cf. Fp. 2,17]. Cuvântul lui Dumnezeu, îmbrăcat în carne din Maria, a pătruns în această lume, și una era ceea ce se vedea în El, iar alta ceea ce se înțelegea – căci priveliștea cărnii, în cazul Lui, era oferită tuturor, în vreme ce doar câtorva, aleși, li se dăduse cunoașterea divinității – , tot așa [se întâmplă] și când Cuvântul lui Dumnezeu se exprimă, prin Profeți sau prin Legiuitor, oamenilor: se exprimă nu fără veșminte potrivite. Acolo este acoperit cu vălul cărnii, aici cu vălul literei [Cf. 2Cor. 3,14], ca litera să fie privită ca și carne, iar înțelesul duhovnicesc, ascuns lăuntric, să fie înțeles ca divinitate. Așadar, ceva de acest fel descoperim și acum răsfoind cartea Leviticul, în care sunt descrise rânduielile sacrificiilor, distincțiile între jertfe și slujirile preoților. Acestea, după literă, care este ca și carnea Cuvântului lui Dumnezeu și ca veșmântul divinității Lui, sunt privite și ascultate de cei demni, poate, și de cei nedemni. Dar fericiți sunt acei ochi [Cf. Lc. 10,23] care văd Duhul Sfânt, lăuntric, acoperit cu vălul literei, fericiți sunt cei ce aduc urechile curate ale omului lăuntric pentru a auzi acestea! Altfel, ei vor percepe clar în aceste cuvinte litera care ucide [Cf. 2Cor. 3,6].
Căci dacă voi urma, chiar după unii dintre ai noștri, înțelegerea simplă, și voi primi cuvântul legiuitorului fără a recurge – cum obișnuiesc să ne ridiculizeze – la întorsătura cuvântului și la norul alegoriei, eu, om al Bisericii, trăind sub credința lui Hristos și aflat în mijlocul Bisericii, voi fi constrâns de autoritatea preceptului divin să sacrific viței și miei și să ofer făină fină, cu tămâie și ulei. Căci la aceasta ne obligă cei ce ne forțează să fim robi ai istoriei și sclavi ai literei Legii. Dar este ocazia să folosim, împotriva presbiterilor27 nevrednici, cuvintele sfintei Suzana, pe care ei le-au amputat, respingând Istoria Suzanei din lista Cărților Sfinte. Noi însă ni le asumăm și le aruncăm în mod oportun împotriva lor: „Primejdie mi se arată din ambele părți”. Căci dacă voi fi de acord cu voi, urmând litera Legii, „îmi este moarte”; iar dacă nu voi fi de acord, „nu voi scăpa din mâinile voastre. Dar este mai bine pentru mine ca, nefăcând nimic, să cad în mâinile voastre decât să păcătuiesc în privirea Domnului” [Dan. 13,22-23].
Să cădem și noi, așadar, dacă nu se poate altfel, sub defăimările voastre, pentru ca Biserica, întoarsă de acum la Hristos Domnul, să cunoască adevărul cuvântului lui Dumnezeu învăluit cu acoperământul literei. Căci astfel a spus și Apostolul: Dacă cineva se va întoarce spre Domnul, vălul va fi ridicat… căci unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea [2Cor. 3,16-17].
Trebuie, așadar, să-L implorăm pe însuși Domnul, pe însuși Duhul Sfânt să binevoiască să ridice orice nor și orice întunecime care, adunat din mizeriile păcatelor, întunecă vederea inimii noastre, ca să putem percepe înțelegerea duhovnicească și minunată a Legii Lui, după cel ce a spus: „Descoperă ochii mei și voi contempla minunile din legea Ta” [Ps. 118,18].
Să ne restrângem, așadar, atât cât putem, la câteva dintre cele multe, pe scurt, străduindu-ne nu să explicăm fiecare cuvânt – căci aceasta o face cel ce scrie în tihnă –, ci să le menționăm pe cele utile pentru edificarea Bisericii, ca mai degrabă să dăm auditorilor ocazii de înțelegere decât să parcurgem întinderea interpretărilor, urmând ceea ce s-a scris: Dă ocazie înțeleptului, și va fi mai înțelept [Prov. 9,9].
2. Așadar, începutul Leviticului spune că a chemat Domnul pe Moise și i-a zis lui din cortul mărturiei să le facă cunoscute fiilor lui Israel legile sacrificiilor și ale darurilor, și spune: „Dacă un om va oferi dar lui Dumnezeu, va oferi din boi sau din turme, adică din miei sau iezi; iar dacă [oferă] din păsări, turturele sau pui de porumbel” [Cf. Lv. 1,1-2,14].
Iar dacă nu un om, ci un suflet va oferi dar lui Dumnezeu, va oferi pâini din făină fină, azimi, coapte în cuptor, sau cel puțin făină fină, frământată cu ulei, din tigaie, sau amestecată la fel cu ulei, de pe grătar [Cf. Lv. 2,1,4,5] .
Mai apoi suntem învățați că nimic dospit nu trebuie oferit la altarul lui Dumnezeu: niciodată nu trebuie amestecată miere în sacrificii, ci să fie sărat cu sare orice sacrificiu sau dar [Cf. Lv. 2,11,13].
În al doilea rând, a reglementat sacrificiile primițiilor: poruncește să fie oferite Domnului proaspete, prăjite, bine curățate [Cf. Lv. 2,14].
După acestea adaugă în conținutul aceleiași legi, despre sacrificiile mântuitoare, mai întâi din boi, apoi din oi, dintre care este permis să se ofere, ori dintre miei, ori dintre iezi, femele sau masculi [Cf. Lv. 3,1,6,7,12]: nu prescrie nimic altceva, în afara acestor însuflețite, pentru sacrificiile mântuitoare.
Dar să reluăm puțin și să vedem ce spune mai întâi: „Un om dintre voi, de va oferi dar” [Lv. 1,2]. Ca și cum altcineva decât omul ar putea oferi! Fără îndoială ar fi fost suficient să spună: „Dacă cineva dintre voi va oferi dar”. Însă acum spune: „Un om dintre voi, de va oferi dar”. Iar mai departe spune: „Dacă însă un suflet va oferi dar” [Cf. Lv. 2,1]. Apoi, mai încolo, când Domnul vorbește a doua oară cu Moise și poruncește cu privire la sacrificiile ce trebuie oferite pentru păcat, spune așa: „Dacă arhiereul va păcătui, va oferi” [Cf. Lv. 4,3] aceasta și aceasta. Ori, încă, „dacă toată adunarea va păcătui”, ori „dacă o căpetenie va păcătui”, sau „dacă un suflet va păcătui” [Cf. Lv. 4,13,22,27] se poruncește ce se oferă în fiecare caz. Ce înseamnă aceasta? Să considerăm inutilă această distincție între personaje, care poruncește ca un lucru să fie oferit sub numele „om”, un altul sub numele „suflet”, un altul sub cel al „arhiereului”, iar un altul sub cognomenul „adunării”, și un altul sub cel al „căpeteniei” sau al „unui suflet”? Deocamdată eu, din pricina slabei mele înțelegeri, sunt de părere că „omul”, numit și pus cel dintâi dintre toate ca să ofere dar lui Dumnezeu, este întregul neam omenesc28: el este omul care oferă ardere de tot29 un vițel, din boi, fără cusur [Cf. Lv. 1,3-5].
Dar observă acest vițel fără cusur: nu este oare el vițelul cel gras pe care tatăl l-a înjunghiat pentru fiul întors și redat lui, care fusese pierdut și își risipise toată averea30 sa, făcând ospăț mare și veselindu-se așa cum se veselesc îngerii în cer pentru un păcătos care se pocăiește? [Cf. Lc. 15,23 sqq., 10,30,32]
Așadar, acest om, care fusese pierdut și a fost găsit, fiindcă nu a avut nimic să ofere din propria avere – căci pe toate le risipise trăind în excese [Cf. Mt.1,1 sqq.] – a descoperit acest vițel, desigur trimis din cer, dar venind din șirul patriarhilor și din succesiunea generațiilor legate de Avraam: nu a spus numai „vițel”, ca să pară prescris un vițel oarecare, ci vițel din boi, adică venind din generarea patriarhilor.
Și este parte bărbătească fără cusur [Cf. Lv. 1,3]. Este cu adevărat parte bărbătească cel care nu cunoaște păcatul, ce ține de fragilitatea feminină. Așadar, unul singur este cel de parte bărbătească, unul singur este fără cusur, care nu a făcut păcatul și nici înșelăciune nu s-a descoperit în gura lui [Is. 53,9], cel care, primit dinaintea Domnului, este oferit la ușa cortului [Cf. Lv. 1,3]. La ușa cortului nu înseamnă după intrare, ci înaintea ei. Și, într-adevăr, Iisus a fost înaintea ușii: într-ale Sale, proprii, a venit și ai Săi nu L-au primit [In. 1,11]. Așadar, nu a intrat în acel cort spre care venise, ci a fost oferit ardere de tot la ușa lui: a pătimit în afara taberelor [Cf. Lv. 4,12] . Căci și acei argați răi l-au aruncat afară pe cel ce venea, pe fiul stăpânului, în afara viei, și l-au ucis [Cf. Mt. 21,38 sqq.]. Așadar, El este ceea ce se oferă la ușa cortului, primit dinaintea Domnului [Cf. Lv. 1,3] : căci ce este mai primit decât jertfa lui Hristos, Care s-a oferit pe Sine lui Dumnezeu [Cf. Evr. 9,14]?
3. Și totuși: „Își va pune mâna sa pe capul jertfei și vor înjunghia vițelul dinaintea Domnului și fiii lui Aaron, preotul, vor oferi sângele și vor stropi sângele spre altar, în jur, care se află la ușa cortului mărturiei” [Lv. 1,4-5]. Aceasta ar putea fi spus pentru faptul că Anna și Caiafa, precum și toți ceilalți care, ținând sfat împotriva lui Iisus, L-au declarat vinovat de moarte [Cf. Mt. 27,1; In.18,13 sqq.]
, erau dintre fiii lui Aaron: au stropit sângele Lui în jurul bazei altarului cortului mărturiei [Cf. Lv. 4,7; 1,5]
. Și, într-adevăr, sângele Lui a fost stropit acolo unde era altarul și baza lui, după cum însuși Domnul a spus: „Căci nu se poate ca un profet să moară în afara Ierusalimului” [Lc. 13,33]. Așadar, a pus și mâna sa pe capul vițelului [Cf. Lv. 1,4]: adică a așezat pe trupul Său păcatele neamului omenesc. Căci El este capul trupului Bisericii Sale [Cf. Ef. 1,22-23].
Poate nici aceasta nu se întâmplă fără motiv: după ce spusese mai sus „Îl va aduce pe el la ușa cortului mărturiei” [Lv. 1,3], repetă și spune iarăși în cele ce urmează „Spre altarul care este la ușa cortului mărturiei” [Lv. 1,5], ca și cum n-ar fi fost îndeajuns să precizeze, în același episod narativ, o singură dată locul. Decât dacă a vrut, poate, să se înțeleagă că sângele lui Iisus a fost stropit nu numai în Ierusalim, unde erau altarul, baza lui și cortul mărturiei, ci că același sânge a udat, la fel, altarul de sus, care este în ceruri, unde se află și adunarea31 întâilor-născuți [Cf.Evr.12.23], după cum și Apostolul spune: A făcut pace prin sângele crucii Sale atât pentru cele ce sunt în pământ, cât și pentru cele ce sunt în ceruri [Col. 1,20]
Așadar, pe drept numește a doua oară altarul care este la ușa cortului mărturiei [Cf. Lv. 1,5] : jertfa Iisus nu a fost oferită doar pentru cele pământești, ci și pentru cele cerești. Aici, pentru oameni, a răspândit chiar materia trupească a sângelui Său; în cele cerești însă, prin preoții care slujesc – dacă există cumva acolo – a oferit ca jertfă potența vitală32 a trupului Său ca un sacrificiu duhovnicesc.
Vrei să știi că în El a fost o dublă jertfă, potrivită celor pământești și adecvată celor cerești? Apostolul, scriind evreilor, spune: Prin văl, adică [prin] carnea Sa [Evr. 10,20]. Și iarăși vălul dinlăuntru este interpretat cer, pe care Iisus l-a străbătut și stă acum în privirea lui Dumnezeu pentru noi, fiind veșnic viu pentru a mijloci pentru aceștia [Cf. Evr. 9,24] [Evr. 7,25]. Așadar, dacă sunt înțelese două văluri prin care Iisus a intrat ca arhiereu, și sacrificiul trebuie înțeles, în consecință, ca dublu, prin el mântuind atât cele pământești, cât și cele cerești. În fine, și cele ce urmează par mai adecvate sacrificiului ceresc decât celui pământesc.
4. Și jupuind [animalul pentru] ardere de tot, îl vor despărți mădular după mădular; fiii preotului Aaron vor pune foc pe altar și vor îngrămădi lemne în foc; și vor așeza fiii preotului Aaron mădularele despărțite, capul, grăsimile și lemnele, care sunt pe altar. Iar măruntaiele și picioarele le vor spăla cu apă, și preotul le va pune pe toate deasupra altarului: este o jertfă și un sacrificiu, mireasmă suavă Domnului [Lv. 1,6-9]. Este dificil de înțeles în ce fel carnea Cuvântului lui Dumnezeu, care este numit aici vițel, este jupuită și în ce fel este despărțită mădular după mădular de către preoți [Cf. Lv. 1,4].
Eu consider că preotul care smulge pielița vițelului oferit ca ardere de tot și trage pielea acestuia, ce acoperă mădularele lui [Cf. 2Cor. 3,14], este cel care înlătură vălul literei de pe cuvântul lui Dumnezeu și dezvelește cele lăuntrice, care sunt mădularele înțelegerii duhovnicești: pe aceste mădulare ale științei cuvântului lăuntric nu le pune în vreun loc de jos, ci într-un loc înalt și sfânt, adică le așază deasupra altarului, de vreme ce nu oamenilor nedemni și care duc o viață josnică și pământească le dezvăluie tainele dumnezeiești, ci celor care sunt altar al lui Dumnezeu, în care focul dumnezeiesc arde mereu și în care mereu carnea este consumată.
Așadar, pe unii ca aceștia este așezat acest vițel pentru ardere de tot, despărțit mădular după mădular. Căci desparte mădular după mădular vițelul cel ce poate explica în ordine și expune cu distincții potrivite ce progres există de la faptul că a atins marginea hainei lui Hristos [Cf. Mt. 9,20], la cel că a spălat picioarele Lui cu lacrimi și le-a șters cu părul capului [Cf. Lc. 7,44] , dar cât era de preferabil să fi uns capul Lui cu mir [Cf. Lc. 7,46] și ce preeminență are cel ce s-a întins la pieptul Lui [Cf. In. 13,25; 21,20] . A fi despărțit mădular după mădular înseamnă, așadar, a lămuri cauzele fiecăruia dintre acestea și a le potrivi: unele pentru începători, altele pentru cei ce au înaintat deja în credința lui Hristos, și iarăși altele pentru cei ce sunt deja desăvârșiți în știința și iubirea Lui.
Dar și cel ce știe să arate care au fost începuturile Legii, la ce progres s-a ajuns prin Profeți și, în fine, ce împlinire a desăvârșirii se află în Evanghelii, cel care poate învăța cu ce lapte al cuvântului trebuie hrăniți pruncii în Hristos și cu ce legume ale cuvântului trebuie întăriți cei ce sunt lipsiți de tărie în credință și, în plus, care este hrana solidă și tare cu care sunt îngrășați atleții lui Hristos [Cf. Evr. 5,12-14; Rom. 14,1,2], cine știe să le despartă pe toate acestea cu rațiune duhovnicească, un medic33 de acest fel poate fi considerat acel preot care așază pe altar [animalul pentru] ardere de tot, despărțit mădular după mădular [Cf. Lv. 1,6-8] .
Adaugă și lemne altarului, ca focul să se însuflețească și să ardă: acel foc este cuvântul care angajează nu numai potențele trupești ale lui Hristos, ci și divinitatea Lui. Căci divinitatea lui Hristos este de sus: acest foc se grăbește spre acel loc. În mod potrivit, așadar, pe toate acestea care au fost făptuite în trup de către Mântuitorul focul ceresc le-a absorbit și le-a restituit pe toate firii divinității Lui. Totuși, acest foc se aprinde după ce au fost adăugate lemnele. Căci patima, în carne, a lui Hristos a fost până la lemn. Fiind atârnat de lemn, iconomia cărnii a luat sfârșit: căci, ridicându-se din morți, a urcat spre cer: drumul Lui îl arată natura focului. Pentru aceasta și Apostolul spunea: Și dacă L-am cunoscut pe Hristos după carne, de acum nu-L mai cunoaștem [astfel] [2Cor. 5,16]. Căci arderea de tot a cărnii Lui, oferită prin lemnul crucii, a unit cele pământești cu cele cerești și cele omenești cu cele dumnezeiești.
În mod adecvat, textul preceptului poruncește ca măruntaiele, împreună cu picioarele, să fie spălate cu apă [Cf. Lv. 1,9]: anunță taina botezului printr-o prezicere figurată. Căci a spălat măruntaiele cel care își curăță conștiința, iar picioarele le-a spălat cel care și-a asumat împlinirea tainei și știe că cel ce este curat nu are nevoie să-și spele decât picioarele și că nimeni nu poate avea parte cu Iisus decât dacă și-a spălat picioarele [Cf. In. 13,10] [Cf. In. 13,8] .
5. Dacă însă vei dori ca și pe acestea să le îndreptăm spre aria morală, ai și tu vițel, pe care trebuie să-l oferi. Carnea ta este vițelul, vițel arogant34: dacă vrei să o oferi Domnului ca dar, ca să o păzești castă și pudică, adu-o la ușa cortului, adică acolo de unde poți lua auzire din Cărțile sfinte. Darul tău să fie de parte bărbătească: să nu cunoască femeie, să respingă poftirea, să fugă de slăbiciune, să nu caute ceva neglijent sau moale. Pune mâna ta pe jertfa ta, ca să fie primită de Domnul, și înjunghi-o dinaintea Domnului [Cf. Lv. 1,3 sqq.]: impune-i frâul moderației și să nu depărtezi de la ea mâna disciplinei, așa cum și-a așezat mâna asupra cărnii cel ce spunea: Îmi stâlcesc trupul meu și îl aduc în sclavie, ca nu cumva, după ce voi fi predicat altora, eu însumi să mă fac osândit [1Cor. 9,27]. Înjunghie jertfa dinaintea Domnului, mortificând, negreșit, mădularele tale, care sunt pe pământ [Cf. Col. 3,5]. Dar și fiii preotului Aaron să ofere sângele lui [Cf. Lv. 1,6]. Preotul în tine este, la fel și fiii lui: mintea și gândurile care sunt în tine, care pe drept cuvânt sunt numiți preot sau fiii preotului. Căci doar ei îl înțeleg pe Dumnezeu și pot primi știința lui Dumnezeu. Așadar, cuvântul divin vrea să-I oferi lui Dumnezeu carnea ta în castitate, prin gând rațional, urmând ceea ce Apostolul spune: jertfă vie, sfântă, care place lui Dumnezeu, cinstirea voastră rațională [Rom. 12,1] . Se oferă sânge la altar prin preot sau prin fiii preotului atunci când cineva devine cast și cu trupul, și cu duhul.
Căci există și alții care oferă, desigur, carnea lor ca ardere de tot, dar nu prin slujirea preotului35. Pentru că nu oferă după știință, și nici după legea care este în gura preotului: sunt caști după trup, dar după spirit sunt descoperiți incestuoși. Căci ori se pătează cu poftirea slavei omenești, ori se mânjesc cu pofta avariției, ori se murdăresc cu nenorocirea invidiei și a pizmei, ori sunt mâncați de hidoșenia mâniei și a urii demențiale. Așadar, toți care sunt astfel, deși sunt caști după trup, nu oferă totuși arderile lor de tot prin mâinile și slujirea preotului. Căci nu există în ei reflecție și prudență, care îndeplinesc slujirea preoțească pe lângă Dumnezeu, ci sunt dintre cele cinci fecioare proaste care fuseseră cu adevărat fecioare și păziseră castitatea trupului, însă nu au știut să păstreze uleiul iubirii, al păcii și al celorlalte virtuți în vasele lor: de aceea au fost excluse din cămara de nuntă a mirelui [Cf. Mt. 25,1 sqq.] . Căci moderația cărnii, singură, nu poate ajunge la altarul domnesc, dacă este separată de celelalte virtuți și slujiri preoțești.
Și, de aceea, noi, care citim sau auzim acestea, să ne străduim în ambele: să fim caști după trup, drepți cu mintea, curați cu inima, îndreptați după moravuri, înaintând în fapte, veghind în știință, fiind desăvârșiți în credință și în fapte, în lucrări și în gânduri, ca să fim vrednici să fim modelați după asemănarea jertfei Hristos, prin Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, prin care Dumnezeu Tatăl atotputernic, împreună cu Duhul Sfânt, are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin [Cf. 1Pt. 4,11; Ap. 1,6].
27 A fost transliterat termenul latin presbyteros, care redă, la rându-i, elinul πρεσβυτέρους. Semnificațiile curente ale termenului grec sunt „vârstnic, bătrân”, ceea ce poate indica și mozaicul, primul cititor al Legii (v. continuarea explicației origeniene), dar și „preotul”. Rufin a preferat calcul termenului grec, indiciu al dificultății unei traduceri a acestuia în secolul al IV-lea.
28 S-ar mai putea traduce „gen uman”. Am preferat echivalarea tradițională a sintagmei.
29 Traducerea latină păstrează termenul grec, transliterându-l: holocaustum. Am preferat traducerea termenului compus, după echivalarea ce s-a impus în literatura de specialitate.
30 Latinescul substantiam redă grecescul οὐσίαν: ambivalența „substanță” / „avere” este păstrată de traducerea rufiniană, indicând o tonalitate secundă a textului.
31 Rufin preia grecescul ἐκκλησία prin transliterare; traducerea în limba română redă semnificația termenului grecesc.
32 Pentru o discuție despre potența vitală a trupului, v. Ps.-Galenus, Ad Gaurum quomodo animetur fetus 13,4-5.
33 Era de competența medicilor, în Antichitate, observarea stării de sănătate a atleților, inclusiv a gladiatorilor: existau medici stipendiați de către municipii, ei având ca obligație profesională îngrijirea sclavilor gladiatori. Despre experiența unui astfel de medic ne vorbește Galenus, în De compositione medicamentorum per genera 7, In Hippocratis librum de fracturis commentarium 21.
34 Adjectivul superbus indică impulsul cărnii de a-și depăși menirea.
35 Dispoziția ascetică nu este exclusiv creștină: polemica antiplatonică, antignostică îl obligă pe Origen la această afirmație.
Omilia II
Despre rânduiala sacrificiilor, adică despre daruri, sacrificii mântuitoare și [sacrificii] pentru păcate, și în ce fel arhiereul oferă pentru păcatul său și pentru păcatul adunării36 sau pentru un suflet, din poporul pământului, care va păcătui involuntar [Cf. Lv. 4,3,27]
1. Examinarea anterioară, cea despre primele rânduri ale Leviticului, ne-a învățat legea sacrificiilor numite daruri: dacă un om ar oferi dar din cele însuflețite, ar oferi aceasta, adică [un însuflețit] din boi sau oi, sau chiar din capre; iar dacă [ar oferi] din păsări, ar aduce o pereche de turturele sau doi pui de porumbel [Cf. Lv. 1,2,10,14].
Iar dacă un suflet va oferi dar, va oferi făină fină din cuptor, adică pâini, azimi, din făină fină, sau făină fină, frământată cu ulei, din tigaie, sau chiar de pe grătar. Iar dacă va oferi sacrificiu al primițiilor, [din primele rodiri,] făina fină să fie proaspătă, adică nouă [și vrea ca ea să fie prăjită la foc, ruptă la mijloc, pentru ca să nu fie foarte fărâmițată, fiindcă sunt primiții] și să fie bine curățată. Ulei și tămâie să se așeze peste ea, și astfel să fie oferită [Cf. Lv. 2,1,4,5,14,15].
Dar dacă cineva oferă sacrificiu mântuitor, se poruncește să ofere din boi, sau chiar din oi sau capre [Cf. Lv. 3,1,6,12] și, cu excepția acestora, nici un alt gen de sacrificii nu se substituie în jertfele mântuitoare.
Căci pentru păcatele involuntare se poruncește ca sufletul să ofere în general, dar după aceasta se ajunge la diverse și varii persoane și se poruncește, dacă este arhiereu cel ce a greșit și aduce sacrificiu pentru păcat, va oferi un vițel ardere de tot, dar nu după aceeași rânduială prin care a oferit un vițel ca dar. Căci din acesta doar grăsimile, cei doi rinichi, cu grăsimile lor, și grăsimea ce acoperă cele lăuntrice le va pune pe altarul arderilor de tot. Iar din sângele lui, întinzând degetul său, stropește de șapte ori dinaintea Domnului și unge, din el, coarnele altarului tămâiei. Iar celelalte cărnuri, cu pielița, măruntaiele și baliga poruncește să fie arse în foc în afara taberelor, într-un loc curat [Cf. Lv. 4,2-12]. Trebuie observat, desigur, că legiuitorul nu a adăugat, în cazul păcatului arhiereului, că ar fi greșit datorită ignoranței sau involuntar. Căci nu putea să cadă din pricina ignoranței cel care fusese pus în față pentru a-i învăța pe alții.
Iar dacă păcatul va fi al întregii adunări, se poruncește ca ea să ofere, la fel, un vițel ca ardere de tot. Dar, în cazul păcatului adunării, se spune: „Dacă a ignorat și a ascuns cuvântul37 de ochii adunării și a făcut una dintre toate poruncile Domnului, care nu se face” [Cf. Lv. 4,13]. De unde rezultă că și întreaga adunare poate greși din ignoranță. Ceea ce și Domnul confirmă în Evanghelie, atunci când spune „Tată, iartă-le lor, căci nu știu ce fac!” [Lc. 23,34].
Dacă o căpetenie va fi cea care oferă jertfă pentru păcat, se poruncește să ofere un țap din [turmele de] capre, nu ca ardere de tot, ci doar ca din sângele lui să așeze preotul deasupra altarului și toată grăsimea lui să o ofere la altar; restul să rămână preoților ca mâncare, doar sângele fiind răspândit la baza altarului [Cf. Lv. 4,22-26].
Iar dacă un suflet va fi cel ce oferă pentru păcat, va oferi o capră [Cf. Lv. 4,27 sqq.], urmând, desigur, aceeași rânduială prin care am spus mai înainte că țapul a fost adus ca jertfă. Dacă nu-i va da mâna [să ofere] capră sau mielușea, va oferi o pereche de turturele sau doi pui de porumbel [Cf. Lv. 5,7]. Iar dacă nu va găsi nici aceasta, se poruncește să ofere a zecea parte dintr-o efă de făină fină, fără ulei și fără tămâie [Cf. Lv. 5,11] .
Aceste amănunte ne-au fost citite în lectura precedentă, însă explicația lor a fost omisă din pricina lipsei de timp. Nu consider nepotrivit ca acum să le amintim pe acestea, în puține cuvinte, celor studioși și celor care își amintesc lecturile precedente, deși ne grăbim spre cele ce tocmai au fost citite.
2. Mai întâi aș dori să văd care este această diferență: [Scriptura] spune că pe unele le oferă omul, pe altele sufletul, pe altele arhiereul, pe altele adunarea, pe altele un suflet din poporul pământului [Cf. Lv. 1,2; 2,1; 4,3,13,22,27].
Consider că om trebuie înțeles cel care, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu [Cf. Gn. 1,26], trăiește în mod rațional. Așadar, acesta oferă lui Dumnezeu ca dar vițelul când învinge aroganța cărnii; oferă oaie când corijează mișcările iraționale și nesăbuite; oferă ied când învinge lascivitatea. Oferă și perechea de turturele când nu este singur, ci își unește mintea sa cu Cuvântul lui Dumnezeu, ca și cu adevăratul soț, după cum se spune că acest gen de păsări formează un singur și cast cuplu. Oferă și doi pui de porumbel când și el a înțeles taina prin care ochii logodnicei sunt numiți ca porumbițele lângă plinirile apelor [Cf. Lv. 1,5,10,14], iar gâtul ei precum cel al turturelei [Cf. Ct. 5,12; 1,10]. Acestea sunt, așadar, darurile omului, după cum am explicat mai înainte.
Darurile sufletului le descrie ca fiind mult inferioare. Sufletul în discuție nu are nici vițel, nici oaie, nici ied pe care să le ofere lui Dumnezeu, și nu găsește nici măcar o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Are doar făină fină, și din ea oferă pâini, azimi, din cuptor, ceea ce e făcut din ea în tigaie sau pe grătar, amestecat cu ulei [Cf. Lv. 2,4 sqq.]. De unde mi se pare că ceea ce a fost numit aici suflet trebuie înțeles ca fiind acel om pe care Pavel îl numește însuflețit [Cf. 1Cor. 2,14]: acesta, chiar dacă nu se grăbește spre păcate, chiar dacă nu aleargă după vicii, totuși nu are în el ceva duhovnicesc, cum sunt considerate, în mod figurat, cărnurile Cuvântului lui Dumnezeu. Căci însuși apostolul Pavel spune despre el: Omul însuflețit nu percepe cele care sunt ale Duhului lui Dumnezeu. Lui i se par prostie și nu poate înțelege că se judecă în mod duhovnicesc. Cel duhovnicesc le examinează însă pe toate [1Cor. 2,14-15]. Așadar, acesta care se numește suflet nu le poate oferi pe toate fiindcă nu le poate examina pe toate. Oferă doar făină fină și pâini, azimi, adică această viață comună, statornicită în agricultură, spre exemplu, în navigație sau în una dintre ocupațiile vieții comune. Totuși și acesta oferă dar lui Dumnezeu, deși se spune că oferă doar făină fină frământată cu ulei. Căci orice suflet are nevoie de uleiul milostivirii dumnezeiești: nimeni nu poate scăpa de viața prezentă dacă a fost privat de uleiul miluirii cerești.
În al doilea rând este poruncită ofranda primițiilor [Cf. Lv. 2,14] , adică a primelor rodiri. Dacă vă amintiți, Legea poruncește ca aceasta să se facă în ziua Cincizecimii. Acest fapt a fost indicat acelora, în mod evident, ca umbră: adevărul ne-a fost păstrat nouă [Cf. Ex. 23,16; Dt. 16,9 sqq.] . Căci în ziua Cincizecimii, după ce a fost oferit sacrificiul rugăciunilor, Biserica a primit primițiile Duhului Sfânt la venirea Sa [Cf. Evr. 10,1]. Și cu adevărat acestea au fost proaspete, fiindcă era un lucru nou (din această cauză erau și numiți plini de must [Cf. Fp. 2,4]). Prăjite la foc [Cf. Fp. 2,13]: limbile de foc s-au pus asupra fiecăruia. Rupte la mijloc [Cf. Fp. 2,3] : se rupeau la mijloc când litera era despărțită de duh. Și bine curățate [Cf. Lv. 2,14]: prezența Duhului Sfânt curăță toate mizeriile, dând iertarea păcatelor. Peste acest sacrificiu se răspândesc uleiul milostivirii și tămâia dulceții, prin care devenim mireasma bună a lui Hristos [Cf. 2Cor. 2,15].
După acestea, [Scriptura] vorbește despre sacrificiile mântuitoare, care se oferă din însuflețite, adică din boi sau capre și oi [Cf. Lv. 3,1 sqq.]: nimic altceva nu se substituie acestora ca jertfă, nici măcar păsări, care în darurile oferite anterior erau substitute. Căci cel ce oferă jertfe mântuitoare este fără îndoială conștient de mântuirea sa: de aceea, este necesar ca cel ce ajunge la mântuire să ofere cele ce sunt mari și desăvârșite. Căci așa spune și Apostolul: Iar hrana tare este a celor desăvârșiți [Evr. 5,14] .
De aici șirul sacrificiilor se îndreaptă spre victimele ce trebuie oferite pentru păcate, și, pentru a doua oară, se spune: A zis Domnul către Moise, spunând: „Orice suflet care va greși involuntar față de Domnul” [Lv. 4,1-2]. Pe drept îl numește suflet pe cel pe care îl descrie ca păcătuind: căci nu l-ar fi putut numi „duh” pe cel indicat că va păcătui. Și nici „om” nu l-ar fi putut numi pe acesta: în om nu mai rămâne nicidecum chipul lui Dumnezeu [Cf. Gn. 1,26] atunci când intervine păcatul. Așadar, cel ce păcătuiește nu este duh, căci roadele duhului – după cum descrie Apostolul – sunt iubirea, bucuria, pacea, răbdarea [Gal. 5,22] și celelalte asemenea lor, care mai sunt numite și roadele vieții. Apoi spune și în alt loc: Cine seamănă în carne, din carne va culege distrugere, și cine seamănă în duh, din duh va culege viața veșnică [Gal. 6,8] . Așadar, fiindcă unul este cel ce seamănă, și altul în care se seamănă (se seamănă fie în carne, când se păcătuiește, ca să culeagă distrugere, fie în duh, când se trăiește după Dumnezeu, ca să se culeagă viața veșnică), rezultă că sufletul este cel care seamănă fie în carne, fie în duh: el este cel ce se poate arunca în păcat sau întoarce de la păcat. Căci trupul îl urmează spre orice va alege, iar duhul este conducătorul lui spre virtute, dacă sufletul vrea să-l urmeze.
3. Dar acestea au fost spuse în general; iată însă distincțiile după specie. „Dacă arhiereul, care a fost uns, va păcătui, încât va face poporul să păcătuiască, va oferi pentru păcatul lui un vițel din boi, fără cusur, Domnului.” [Lv. 4,3] În legile divine groaza și milostivirea se arată dimpreună. Oare să nu fie nimeni în afara pericolului, nici măcar arhiereul? Și care arhiereu? Cel ce a fost uns, cel care aprinde, cu foc divin, dumnezeieștile altare, cel care sacrifică lui Dumnezeu daruri și jertfe mântuitoare, cel care se interpune între Dumnezeu și oameni, la mijloc, ca cel ce împacă iarăși38, nici măcar acesta, spun, nu rămâne imun de contagiunea păcatului. Observă însă milostivirea lui Dumnezeu și cunoaște-o mai bine văzând ce învață Pavel! Căci el scrie către evrei: Căci orice arhiereu, luat dintre oameni, este pus să ofere jertfe lui Dumnezeu pentru oameni [Evr. 5,1] . Și, puțin mai departe: Legea a pus ca preoți oameni ce aveau slăbiciune [Evr. 7,28], ca, așa cum oferă pentru slăbiciunea lor, să ofere și pentru cea a poporului. Observă, așadar, iconomia dumnezeieștii înțelepciuni! A stabilit ca preoți nu pe cei ce nu pot defel păcătui – altfel n-ar mai fi fost oameni –, ci pe cei ce trebuie să-L imite pe Cel ce nu a făcut păcatul [Cf. 1Pt. 2,22], și să ofere mai întâi jertfe pentru [greșelile] lor, și apoi pentru greșelile poporului [Cf. Evr. 7,27]. Dar ce este de admirat mai ales la un astfel de preot? Nu că nu păcătuiește – căci este imposibil –, ci că își recunoaște și își înțelege păcatul. Căci cel ce consideră că nu a păcătuit nu se corijează niciodată. Și fiindcă, totodată, mai ușor îi poate tolera pe păcătoși cel care poartă conștiința unei anume slăbiciuni personale.
Dar care este ofranda preotului pentru păcat? Un vițel spre ardere de tot [Cf. Lv. 4,3,7] . De două ori descoperim că este oferit de către arhiereu un vițel ca ardere de tot: o dată ca dar și altă dată pentru păcat [Cf. Lv. 1,3,5]. Însă cel oferit ca dar este ars deasupra altarului arderii de tot, pe când cel oferit pentru păcat se poruncește să fie ars în afara taberelor, cu pielița, măruntaiele și baliga, într-un loc curat [Cf. Lv. 4,3,12,11,9], doar rinichii și grăsimile fiind oferite la altar. Deși a le deosebi și discerne pe acestea este dincolo de puterile noastre și de auzul vostru, vom încerca totuși să căutăm și să dăm la iveală câteva ocazii de înțelegere.
Vezi, așadar, dacă nu cumva Iisus, despre care Pavel spune că a făcut pace prin sângele Său nu numai în cele ce sunt pe pământ, dar și în cele ce sunt în ceruri [Cf. Col. 1,20] , este chiar acest vițel, care a fost oferit în ceruri nu pentru păcat, desigur, ci ca dar, dar care pe pământ, unde de la Adam până la Moise a domnit păcatul, a fost oferit pentru păcat [Cf. Rom. 5,14]. Și a pătimit aceasta, fiind în afara taberelor [Cf. Lv. 4,12; Evr. 13,12] , în afara acelor tabere, socotesc, pe care le văzuse Iacob, taberele cerești ale îngerilor lui Dumnezeu, despre care s-a scris în Geneză: Și ridicându-și ochii Iacob a văzut taberele lui Dumnezeu, pregătite, și i-au ieșit înainte îngerii lui Dumnezeu, și a spus Iacob, în timp ce îi vedea: „Taberele Domnului sunt acestea” [Gn. 32,1-2]. Așadar, în afara acelor tabere cerești se află acest loc pământesc, în care locuim noi, în care a pătimit în carne Hristos.
Vezi dacă nu cumva în ceea ce spune, că au fost arse cu balega și măruntaiele [Cf. Lv. 4,11], numește „balegă” acest trup al naturii umane, prin comparație cu trupurile cerești39. Căci pământ este și din pământ a fost luat [Cf. Gn. 3,19]. Dar și coșul cu balegă, care se pune la rădăcinile smochinului ce trebuia tăiat, ce altceva arată decât taina iconomiei asumată în trup? [Cf. Lc. 13,7] Nu se spune că ar lipsi nici măruntaiele. Căci deși a luat forma sărmană a sclavului [Cf. Flp. 2,7], totuși în El locuiește plinătatea dumnezeiri [Col. 2,9]i.
Deși acestea au fost discutate cu îndrăzneală, totuși auzul tuturor credincioșilor trebuie mereu hrănit pentru a ajunge la cele mai importante. Aceleași trebuie primite și despre vițelul adunării [Cf. Lv. 4,13].
4. În arie morală, acest arhiereu poate fi considerat gândul pietății și al religiei, care îndeplinește în noi un soi de preoție, prin rugăciunile și rugile aduse lui Dumnezeu [Cf. Lv. 4,3]. Dacă acesta va greși în ceva, el face să păcătuiască imediat tot poporul faptelor bune, care este în noi. Căci nu facem vreo faptă dreaptă când conducătorul, gândul faptelor bune, s-a abătut spre răutate: de aceea pentru corijarea lui nu se cere orice fel de jertfă, ci tocmai vițelul cel gras [Cf. Lc. 15,23]. La fel, și în cazul vinovăției adunării, adică a tuturor care sunt în noi, corijarea potențelor nu se realizează altfel decât din mortificarea lui Hristos.
Iar dacă va păcătui o căpetenie, va oferi un țap, din [turmele de] capre [Cf. Lv. 4,22-23]. Această căpetenie poate fi considerată puterea rațiunii, care este în noi. Dacă aceasta va păcătui în noi și vom săvârși ceva prostesc, trebuie să ne cutremure sentența Mântuitorului: „Voi sunteți sarea pământului. Dacă însă sarea și-a pierdut gustul, la nimic nu mai este bună, decât să se arunce afară și să fie călcată în picioare de oameni” [Mt. 5,13]. Așadar, și acesta are jertfa sa.
Dar și un suflet, de a păcătuit, va oferi, la fel, o capră [Lv. 4,27-28], urmând acea substituție a jertfelor pe care am amintit-o mai sus.
Dar poate vor zice auditorii Bisericii: „Cu mult mai bine le era celor de odinioară decât nouă, când dezlegarea venea celor păcătoși prin intermediul sacrificiilor oferite după rânduieli diverse. La noi nu există decât un mod de dezlegare a păcatelor, care se dă la început prin harul băii40. După aceasta, nici o milostivire pentru păcătos, nici o dezlegare nu este acceptată”. Desigur, se cuvine ca disciplina creștinului să fie mai riguroasă: pentru el a murit Hristos [Cf. Rom. 14,15]. Pentru cei de odinioară se înjunghiau oi, țapi, boi și păsări și era frământată făina fină: pentru tine a fost înjunghiat Fiul lui Dumnezeu, și pe tine iarăși te umple de plăcere fapta păcătoasă? Și totuși, ca acestea să nu arunce spiritele în deznădejde, în loc să le ridice spre virtute, ascultă acum câte iertări ale păcatelor există în Evanghelii, după ce ai ascultat câte sacrificii sunt în Lege pentru păcate.
Prima este aceasta, prin care suntem botezați spre iertarea păcatelor [Cf. Mc. 1,4]. A doua iertare este prin pătimirea martiriului. Cea de-a treia este cea care se dă prin miluire; căci zice Mântuitorul: „Dați, încă, cele pe care le aveți și, iată, toate vă sunt curate” [Lc. 11,41]. Ni se face o a patra iertare a păcatelor prin aceea că și noi iertăm păcatele fraților noștri. Căci așa spune Însuși Domnul și Mântuitorul: „Dacă veți ierta fraților voștri din inimă păcatele lor, și vouă vă va ierta Tatăl vostru păcatele voastre. Iar dacă nu veți ierta fraților voștri din inimă, nici vouă nu vă va ierta Tatăl vostru” [Mt. 6,14-15], după cum ne-a învățat pe noi să spunem în rugăciune: „Ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri” [Mt. 6,12]. Cea de-a cincea iertare a păcatelor are loc când cineva întoarce un păcătos de la greșeala căii sale. Căci așa spune dumnezeiasca Scriptură: Cel ce va întoarce un păcătos de la greșeala căii sale, izbăvește sufletul de moarte și-și va acoperi mulțime de păcate [Iac. 5,20]. Cea de-a șasea iertare se face prin prisos de iubire, după cum și Însuși Domnul spune: „Amin îți spun, i se iartă multele ei păcate, pentru că mult a iubit” [Lc. 7,47]. Și Apostolul spune: Fiindcă iubirea acoperă mulțime de păcate [1Pt. 4,8]. Mai există și o a șaptea iertare, dură și încordată, prin pocăință41, când păcătosul își spală așternutul său în lacrimi [Cf. Ps. 6,7], iar lacrimile i se fac pâini, ziua și noaptea [Cf. Ps. 41,4], când nu roșește a arăta preotului Domnului păcatul și a cere leac. Aceasta urmându-l pe cel ce zice: Am spus: „Voi rosti împotriva mea nedreptatea mea Domnului”, și Tu ai iertat necuviința inimii mele [Ps. 31,5]. În aceasta se împlinește și ceea ce spune apostolul Iacob: Dacă cineva este lipsit de tărie, să cheme presbiterii42 Bisericii și să pună mâinile deasupra lui, ungându-l cu ulei în numele Domnului. Și rugăciunea credinței îl va mântui pe cel lipsit de tărie, și dacă a fost în păcate, i se vor ierta lui43 [Iac. 5,14-15].
Prin urmare și tu, când vii la harul botezului, ai oferit vițel, fiindcă ești botezat întru moartea lui Hristos [Cf. Rom. 6,3]. Iar când ești dus spre martiriu, ai oferit un țap, fiindcă l-ai înjunghiat pe diavol, autorul păcatului. Când ai făcut miluire și ai arătat, față de cei lipsiți, afectul milostivirii, după cuviința cerută, tu ai încărcat altarul cu iezi grași. Căci dacă vei ierta din inimă fratelui tău păcatul [Cf. Mt. 18,35] și vei readuce în tine spiritul blândeții și al simplității, părăsind turbarea mâniei, fii sigur că ai adus jertfă un berbec sau ai oferit ca sacrificiu un miel [Cf. Is. 38,14]. Mai departe, dacă, instruit în dumnezeieștile lecturi, meditând ca o porumbiță și veghind zi și noapte întru Legea Domnului [Cf. Ps. 1,2], vei întoarce un păcătos de la eroarea sa chemându-l pe el la simplitatea porumbiței, după ce nelegiuirea a fost părăsită [Cf. Rom. 12,9], și îl vei face pe el, lipindu-l de sfinți, să imite întovărășirea turturelei, ai oferit Domnului o pereche de turturele sau doi pui de porumbel [Cf. 1Cor. 13,13]. Iar dacă cea care este mai mare decât nădejdea și credința, dragostea, va prisosi în inima ta, așa încât să-l iubești pe aproapele tău nu numai ca pe tine însuți [Cf. Mt. 19,19], ci și așa cum arată Cel ce spunea: „Nimeni nu are o dragoste mai mare decât cel care își pune sufletul său pentru prietenii săi” [In. 15,13], cunoaște că ai oferit pâini din făină fină amestecate cu uleiul iubirii [Cf. Lv. 2,4] , fără vreo drojdie a răutății și a nelegiuirii, în azimile curăției și ale adevărului [Cf. 1Cor. 5,8]. Iar dacă vei fi în amarul plângerii tale, topit de jale, lacrimi și regret, dacă îți vei stâlci carnea și o vei usca cu postiri și cu multă înfrânare, dacă vei spune „oasele mele ca o tingire au fost arse” [Cf. Ps. 101,4], atunci ai adus ca sacrificiu făină fină din tigaie sau de pe grătar [Cf. Lv. 2,4] . Și, în acest fel, vei fi descoperit că, mai autentic și mai desăvârșit, oferi după Evanghelie sacrificiile pe care Israelul nu le mai poate oferi după Lege.
5. Să vedem însă ce trebuie înțeles și despre cele ce tocmai ne-au fost citite: Iar dacă va păcătui un suflet fără voie, din poporul pământului, făcând una din toate poruncile Domnului, care nu se face, și va greși, și i se va face cunoscut păcatul pe care l-a păcătuit și va aduce darul său: o capră din [turmele de] iezi, fără cusur, pentru păcatul în care a păcătuit [Lv. 4,27-28]. Și după aceasta [Scriptura] a narat întreaga rânduială a sacrificiului, așa cum am prezentat-o mai înainte.
Am explicat anterior, atât cât am putut, în ce fel trebuie gândit despre sufletul căruia i se spune să ofere ca urmare a păcatului. Ceea ce s-a adăugat însă în acest loc, dacă va păcătui un suflet din poporul pământului, nu mi se pare superfluu. Căci cine se va îndoi că cele spuse de Lege, despre suflete sau despre popor, sunt spuse despre cele de pe pământ? Așadar, de ce a fost necesar ca să adauge la enunțul „Un suflet, de va păcătui” și această sintagmă, „din poporul pământului”? [Cf. In. 3,31]
Trebuie observat dacă nu cumva, spre a fi deosebit de celălalt popor, care nu este din pământ, este numit acest suflet, care a păcătuit, din poporul pământului. Căci această expresie nu se poate potrivi celui care spunea: Iar locuirea noastră este în ceruri, de unde îl așteptăm și pe Mântuitorul, pe Domnul Iisus [Flp. 3,20]. În ce fel, așadar, aș putea numi pe drept acest suflet ca fiind din poporul pământului, de vreme ce nu are nimic comun cu pământul, ci este în întregime în ceruri, locuind acolo unde este Hristos șezând de-a dreapta lui Dumnezeu [Cf. Col. 3,1], spre care el dorește să se întoarcă și să fie cu Hristos, căci este cu mult mai bine, însă a rămâne în carne este necesar pentru noi? [Flp. 1,24-25]
Așadar, acest suflet, care păcătuiește, este din poporul pământului, făcând una din toate poruncile Domnului, care nu se face. Multă vreme o adâncă uimire m-a stăpânit în privința acestui pasaj. Căci nu văd coerența secvenței va păcătui un suflet și va face una din poruncile Domnului, care nu se face. Dacă este poruncă a Domnului, cum de nu a trebuit să o facă, de vreme ce tocmai pentru aceasta se dau poruncile Domnului, ca să fie făcute? Și cum de se spune aici că sufletul care a făcut una din poruncile Domnului, care nu se face, a păcătuit? Poate unora li se va părea o eroare de exprimare făcută de traducători; cercetând însă mai atent, mi s-a relevat că toți traducătorii au tălmăcit în mod similar. Prin urmare, nu este o eroare de exprimare, ci este solicitat gândul unei înțelegeri mai profunde.
Așadar, atât cât ne poate apărea, soluția mi se pare aceasta. Unele porunci ale Domnului au fost date ca să fie făcute, iar altele ca să nu fie făcute. Dar cele care ar trebui să fie făcute sunt intercalate, necesitatea umană o cere, printre cele ce nu ar trebui să fie făcute. Spre exemplu – și luăm un exemplu chiar dintre acele sacrificii pe care le discutăm acum –, se poruncește ca un miel să fie adus jertfă la Paște [Cf. Ex. 12,3] , nu pentru că Dumnezeu ar cere cu adevărat în fiecare an jertfa mielului, ci ca să indice că trebuie adus jertfă acel miel care ridică păcatul lumii [In.1,29] . Așadar, a vrut să se facă aceasta, nu însă și aceea. Căci și prin Isaia spune astfel: „Ce să fac Eu cu mulțimea sacrificiilor voastre?”, spune Domnul. „Sunt plin; nu vreau arderi de tot de berbeci, grăsimea mieilor, sângele taurilor și al țapilor.” [Is.1,11] Ai înțeles că nu mai vrea jertfa berbecilor, și nici grăsimea mieilor? Totuși, a dat poruncă, [care spune] cum ar trebui să se ofere jertfa, fie a taurilor, fie a mieilor. Dar cine înțelege Legea duhovnicește, caută să le ofere pe acestea duhovnicește. Dacă însă cineva va oferi după înfățișarea poruncii carnale, acesta este un suflet din poporul pământului, care a păcătuit fără voie, făcând una din toate poruncile Domnului, care nu se face, și a greșit [Lv. 4,27]. Și, de aceea, se adaugă în continuare: Și după ce i se va face cunoscut păcatul pe care l-a păcătuit, va aduce darul său înaintea Domnului [Lv. 4,28]. Căci trebuie ca sufletul să ofere dar când i s-a adus la cunoștință că Dumnezeu nu cere sacrificiu carnal, fiindcă sacrificiu pentru Dumnezeu este duhul zdrobit [Ps. 50,19]. Așadar, i se face cunoscut păcatul lui când a învățat de la Domnul, Care spune: „Prefer milostivirea în locul sacrificiului” [Os. 6,6], și când a recunoscut că aduce sacrificiul laudei în Biserică [Cf. Ps. 49,14] și întoarce voturile44 sale Celui Preaînalt prin Hristos, Domnul nostru, Care are lauda și slava în vecii vecilor. Amin! [Cf. Rom. 16,27]
36 Traducerea latină păstrează termenul grecesc synagogae. Referentul este „adunarea”, „sinagoga” evreilor: de aici, echivalarea din traducerea românească.
37 Termenul latin preia fidel grecescul ῥῆμα, ce redă polisemanticul ebraic dabar: „cuvânt”, „lucru”.
38 Termenul latin repropitiator indică agentul acțiunii prin care cineva este făcut din nou favorabil, propitius, față de altcineva (sau altceva). De aceeași familie lexicală ține și verbalul (re)propitiare, care înseamnă „a face (iarăși) favorabil”. Lipsa unei echivalări comode („a [re]favorabiliza” ar fi un bun candidat pentru traducerea verbului latin, însă termenul nu este recunoscut în dicționarele limbii române) obligă la utilizarea perifrazei. Datorită perifrazei complicate, care produce dificultăți semantice semnificative în traducere, acest verb a fost tradus în continuare „a (re)împăca”, sugerându-se doar parțial semantica verbului latin.
39 O doctrină a vehicolului sufletului, ὄχημα τῆς ψυχῆς, care îi este „înveliș” acestuia, este evidentă în filosofia vremii (v. Proclus, In Platonis Timaeum commentarium ad 41d-e, Theologia Platonica 3,6, In Platonis rem publicam commentarii 2,167; (Ps.) Simplicius, In Aristotelis libros de anima commentaria ad 403a8 et 411a9; Damascius, In Parmenidem, incipit). Sunt indicate, eventual, și corpurile cerești.
40 Indicare a „băii” botezului.
41 Termenul latin paenitentia este tradus „pocăință”. Alte echivalări: „penitență”, „regret”. Am preferat prima variantă, larg răspândită în literatura de profil.
42 Preiau, ca și traducerea latină, termenul „presbiteri” (v. nota 1 pentru explicații suplimentare).
43 Interesantă discuție asupra acestui loc biblic: el fundează, în dogmatica receptă, un alt ritual, al tainei ungerii, maslului, al extremei uncțiuni. Or, aici Origen pare a-l corela, modificându-l minimal, tainei mărturisirii.
44 Grecescul εὐχα… este tradus în latină cu vota, care desemnează habitual votul dedicat unei divinități.
Omilia III
Despre ceea ce s-a scris: „Iar dacă un suflet va păcătui și va auzi glasul jurământului, și acesta este martor, ori va vedea, ori va fi aflat, dacă nu va arăta [ce știe], și el va primi păcatul lui. Și orice suflet care va atinge vreun lucru necurat, sau mortăciune, sau prins de sălbăticiune” etc. [Lv. 5,1-2]
1. Pasajul este despre sacrificiile care se oferă de către cei ce vor păcătui din ignoranță sau involuntar. Din această cauză, am observat anterior, pe când vorbeam despre sacrificiul arhiereului, că despre el nu s-a scris că „va ignora”. Dar dacă cineva își amintește bine cele ce au fost spuse, ne poate spune: „Am stabilit că sacrificiul despre care am spus că arhiereul l-a adus pentru păcat [Cf. Lv. 4,3] îl indică, figurat, pe Hristos”. Nu va părea potrivit să se spună că Hristos, care nu cunoaște păcatul [2Cor. 5,21], a oferit sacrificiu pentru păcat, deși lucrul se înfățișează prin taină, el stând și ca arhiereu, dar și ca jertfă. Vezi, așadar, dacă nu putem replica astfel: Hristos nu a făcut, desigur, păcat, dar totuși S-a făcut pentru noi păcat [Cf. Pt. 2,22; 2Cor. 5,21]. Atunci în forma lui Dumnezeu fiind, a binevoit să fie în forma sclavului; fiind nemuritor, moare; pătimește fără a putea avea patimă; este văzut fiind de nevăzut. Și fiindcă au fost preluate din condiția păcatului, pentru noi toți, moartea și restul fragilității în carne, El, care S-a făcut în asemănarea oamenilor și la înfățișare a fost aflat ca om [Cf. Flp. 2,6-7], fără îndoială pentru păcat, pe care și-L primise din noi [Cf. 1Pt. 2,24], fiindcă păcatele noastre a purtat [Cf. Ef. 5,2], a oferit jertfă lui Dumnezeu vițel fără pată [Lv. 4,3], adică a oferit carne nespurcată.
Dar ce facem cu ceea ce se adaugă în continuare? Căci unde spune: „Iar dacă arhiereul, care a fost uns, va păcătui”, acolo adaugă: „Încât a făcut poporul să păcătuiască, va oferi pentru păcatul său” [Lv. 4,3]. În ce fel se potrivește, așadar, că prin carnea pe care Iisus a luat-o din noi, făcându-se păcat, a făcut poporul să păcătuiască? Ia seama și la aceasta, dacă putem răspunde, cumva, cu oarece coerență. Patima lui Hristos aduce credincioșilor viața, iar celor ce nu cred, moartea. Căci deși este mântuire și îndreptare gentililor prin crucea Sa, totuși pentru iudei este moarte și condamnare. Căci așa s-a scris și în Evanghelii: Iată, acesta S-a născut spre prăbușirea și ridicarea multora [Lc. 2,34]. În acest fel, prin păcatul Său, adică prin carnea pusă pe cruce, în care primise păcatele noastre, ne-a eliberat pe noi, cei ce credem, de păcat [Cf. Rom. 10,21], iar pe poporul ce nu crede l-a făcut să păcătuiască, căci acestora la răul necredinței li s-a adăugat necuviința sacrilegiului. Și astfel, acest arhiereu a făcut poporul să păcătuiască prin păcatul său, câtă vreme, pus în carne, a putut fi arestat și ucis. Să presupunem, spre exemplu, că Domnul măreției [Cf. Ps. 28,3] nu ar fi venit în carne, că nu i-ar fi certat pe iudei, că nu le-ar fi fost neplăcut chiar și la vedere și că nu ar fi putut fi arestat și dus la moarte: atunci nu ar fi venit, fără îndoială, sângele Lui asupra lor și asupra fiilor lor [Cf. Mt. 27,25] . De aceea se spune că a făcut poporul să păcătuiască, El, care a făcut ca acesta să poată păcătui împotriva Lui: fiindcă a venit în carne, și S-a făcut pentru noi păcat, și a putut pătimi acestea [Cf. 2Cor. 5,21].
2. Dar să vedem de acum ce face și acest suflet care aude glasul jurământului și este martor, ori care vede ceva și îl știe și nu îl arată: de aici rezultă că cel ce a făcut ceva nedrept sau a jurat nedrept a primit, fără îndoială, păcatul lui [Lv. 5,1] .
Aceasta chiar și după istorie ne edifică și ne învață: să nu ne murdărim niciodată conștiințele noastre cu păcatele altuia, să nu oferim asentimentul nostru celor ce fac rău. Numesc „asentiment” nu numai participarea la faptă, ci și ascunderea celor făptuite într-o manieră nepermisă. Vrei să vezi că acestea sunt în acord și cu preceptele evanghelice? Chiar Domnul spune: „Dacă îl vei vedea pe fratele tău păcătuind, ceartă-l doar între tine și el. Dacă te va auzi, l-ai câștigat pe fratele tău. Iar dacă nu te va auzi, ia cu tine alți doi sau trei. Iar dacă nici pe ei nu-i va auzi, spune-l Bisericii. Dacă nici Biserica nu o va auzi, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” [Mt. 18,15-17]. Dar în această chestiune preceptul evanghelic a fost dat într-un mod mai desăvârșit, fiindcă a hotărât disciplina și modul în care păcatul este arătat. Căci nu vrea ca tu, dacă cumva vei vedea păcatul fratelui tău, să apari imediat în public și să proclami și să divulgi peste tot păcate străine: aceasta îi este propriu nu celui ce îndreaptă, ci celui ce defăimează. Singur, între tine și el blamează-l! [Cf. Mt. 18,15]. Căci, când cel ce păcătuiește va vedea că i se păstrează taina, va păstra și el rușinea corijării. Dacă însă va vedea că este defăimat, pe loc se va întoarce spre nerușinarea negării: nu numai că nu îi vei corija păcatul, ci îl vei și dubla. Așadar, învață ordinea din Evanghelii! Mai întâi, spune Scriptura, singur între tine și el. Apoi ia cu tine alți doi sau trei. De ce doi sau trei? Căci, spune Scrierea, în gura a doi sau trei martori va sta orice cuvânt [Mt. 18,16]. Fiindcă poruncea ca în al treilea rând corijarea să fie încredințată Bisericii, vrea ca în al doilea rând să fie luați doi sau trei martori. Dacă, admonestat în prezența lor, nu vrea să se corijeze, după ce păcatul lui va fi înfățișat Bisericii, va putea fi redus la tăcere de către martorii luați anterior. Căci adesea se întâmplă ca vreunul, dorind să împlinească porunca evanghelică, să pară calomniator, dacă greșeala este înfățișată Bisericii și este lipsit de martori. Așadar, pentru ca aceasta să nu se întâmple, poruncește să fie luați doi sau trei martori la a doua întâlnire. Și de vreme ce o astfel de poruncă aparține Evangheliei, iar Legea stabilește că dacă va tăcea, va primi păcatul lui, trebuie știut că dacă cineva nu le arată pe cele văzute în greșeala aproapelui său, sau nu le arată urmând regula dată mai sus, sau, chemat la mărturie, nu va spune cele ce sunt adevărate, atunci păcatul pe care l-a săvârșit acela, păcat pe care îl ascunde, chiar el îl va lua, și pedeapsa pentru fapta săvârșită se va întoarce asupra celui ce știa. Așadar, textul istoriei ne-a edificat suficient în acest capitol.
Consider totuși că și acel suflet care citește ce s-a scris în Legea lui Dumnezeu, că Domnul S-a jurat și nu Se va pocăi [Ps. 109,4], : „Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” ,aude glasul jurământului [Cf. Lv. 5,1], cum fac scribii și fariseii, meditând la acestea mereu, tăcând însă și nevoind să-l vestească poporului, ca să nu mărturisească venirea lui Hristos. De aceea, așadar, ei vor primi păcatul prin care, nevestind poporului cele adevărate, îl fac pe Israel să păcătuiască.
3. După acestea este stabilită o altă lege. „Orice suflet va atinge vreun lucru necurat, sau mortăciune de vită necurată și-i va rămâne ascuns și a fost întinat, sau dacă va atinge de la necurățiile omului, de la orice necurăție, din care se întinează” etc [Lv. 5,2-3]. Desigur, această lege este respectată de către iudei, în mod nepotrivit și fără folos. De ce să fie necurat cel care va atinge un însuflețit mort, spre exemplu, sau trupul unui om decedat? Și dacă trupul este al unui profet? Sau al unui patriarh, sau chiar trupul lui Avraam însuși? Iar dacă îi va atinge oasele va fi necurat? Dacă atinge oasele lui Elisei, care îl ridică pe cel mort? Va fi necurat acela care atinge, iar oasele profetului îl fac necurat până și pe cel ridicat din morți? [Cf. 4Rg. 13,21]. Observă cât de nepotrivită este înțelegerea iudaică!
Dar noi să vedem, mai întâi, ce înseamnă a atinge, care este atingerea care face necurat și care este atingerea ce face curat. Apostolul spune: Bine îi este omului să nu atingă femeie [1Cor. 7,1]. Această atingere este necurată; ea este ceea ce Domnul a spus în Evanghelie: „Dacă cineva va vedea femeie spre poftire, a săvârșit deja adulter cu ea în inima lui” [Mt. 5,28]. Căci inima lui a atins viciul poftirii, iar sufletul lui a devenit necurat. Așadar, dacă cineva atinge vreun lucru în acest fel, adică fie prin poftire de femeie, sau prin poftă de bani, sau printr-o altă dorire a păcatului, a atins necurăție și s-a întinat. Prin urmare, trebuie ca tu să știi, dacă vei avea vreun contact de acest fel, cum să oferi sacrificiu, urmându-le pe cele amintite mai înainte, ca să poți deveni curat. Vrei să-ți arăt care este sufletul care a atins necurăție [Cf. Lv. 5,2] și a devenit necurat, și, iarăși, a atins curăție și s-a făcut curat? Cea care suferea de o scurgere de sânge și cheltuise toată averea45 ei cu doctorii și nu s-a putut folosi de nimic a fost aruncată în această stare prin necurăția păcatului. Căci atinsese păcatul, și de aceea primise biciuirea cărnii. După ce a atins însă, cu deplină credință, marginea hainei lui Iisus, s-a oprit scurgerea sângelui ei [Cf. Mc. 5,25 sqq.; Lc. 8,43 sqq.] și pe loc a devenit curată, ea, cea necurată pentru atâta vreme. Și așa cum, după ce l-a atins pe Domnul și Mântuitorul, Acesta a spus: „Cine M-a atins? Căci am simțit că o putere a ieșit din Mine” [Lc. 8,45-46] (desigur acea [putere] care o însănătoșise pe femeie și o făcuse pe ea curată), tot așa trebuie înțeles că, dacă cineva a atins păcatul, iese chiar din păcat o putere răufăcătoare, care îl face necurat pe cel ce o atinge: aceasta înseamnă cu adevărat „a atinge necurăția”. Despre mortăciunea omului sau despre mortăciunea turmei [Cf. Lv. 5,2-3], curată sau necurată, trebuie vorbit după același temei. Căci atinge o mortăciune de om cel care urmează sau imită vreun mort în păcatele lui. Dacă sunt însă cerute deosebirile dintre ele, să le enumerăm individual.
Putem numi mortăciune de om, după cum am spus mai înainte, ceea ce Apostolul le spune corintenilor: V-am scris vouă în scrisoare să nu vă amestecați cu desfrânații, nicidecum cu desfrânații acestei lumi, sau cu avarii, sau cu răpitorii, sau cu cei ce slujesc idolilor, dar [astfel voi] ar fi trebuit să fi ieșit din lume. Acum însă v-am scris să nu vă amestecați dacă vreun frate a fost numit desfrânat, sau avar, sau slujitor al idolilor, sau rostitor de blesteme, sau bețiv, sau răpitor, și nici să nu luați hrană împreună cu [unul] de acest fel [1Cor. 5,9-11]. Așadar, a atinge mortăciune de om înseamnă a încuviința fie și a-l lua ca părtaș la masă pe cel care, devenit om întru Hristos, a murit iarăși în păcate. Căci și văduva despre care Apostolul spune că, petrecând în desfătări, a murit trăind [1Tim. 5,6], poate fi numită mortăciune de om.
Trebuie însă cercetat, la fel, și care sunt mortăciunile însuflețite în Biserică. Dacă cineva îi urmează sau îi atinge, cu acea atingere pe care am explicat-o mai sus, pe cei mai simpli46, când nu făptuiesc nimic prudent și se rostogolesc în mizeriile păcatelor, acela a atins mortăciune a celor însuflețite. Că Biserica include și însuflețite, ascultă în ce fel se spune în Psalmi: Vei mântui pe oameni și turmele, Doamne! [Ps. 35,7]. Așadar, cei ce petrec în studiul cuvântului lui Dumnezeu și al învățăturii raționale sunt numiți „oameni”; cei ce trăiesc fără studii de acest fel și nu cer exercițiile științei, și totuși sunt credincioși, sunt numiți „însuflețite”, curate însă. Căci după cum unii sunt oamenii lui Dumnezeu, alții sunt oile lui Dumnezeu. Căci s-a scris că Moise nu era oaia lui Dumnezeu, ci omul lui Dumnezeu [Cf. Dt. 33,1]. Nici Ilie nu era oaia lui Dumnezeu, ci omul lui Dumnezeu. Căci chiar el spune: „Dacă sunt eu omul lui Dumnezeu, să coboare foc din cer și să te ardă pe tine și pe cei cincizeci ai tăi” [4Rg. 1,10]. Vrei însă să auzi despre oile lui Dumnezeu? Se spune prin profet: „Oile mele sunt oi sfinte” , spune Domnul [Cf. Iez. 34,31] . Și iarăși, Mântuitorul spune în Evanghelie: „Oile mele aud glasul Meu” [In. 10,27]. Și nu consider că ar fi spus despre oameni, că oamenii „aud glasul Meu”. Să asculte, dar, cine are urechi de auzit [Cf. Mt. 11,15], în ce fel oile aud glasul, iar oamenii cuvântul Lui. Așadar, acestea sunt însuflețite curate din cauza lui Hristos, însă mortăciuni din cauza păcatului. Dacă cineva le va atinge, adică dacă cineva le va urma în păcat, va fi necurat. Iar dacă cineva va atinge mortăciunea unui om de acest fel, adică a celui care, trăind mai întâi după rațiune și exersându-se în cuvântul lui Dumnezeu, cade apoi în păcat, dacă cineva îl va urma și îl va imita pe acesta, va atinge mortăciune de om și va fi necurat.
Dar și dacă vei fi în contact cu ceva prins de sălbăticiune vei fi necurat [Cf. Lv. 5,2]. Care este sălbăticiunea? Este leul sau lupul, care răpește oameni ori turme? Cred că sălbăticiunea este cea despre care Apostolul Petru vorbește: Potrivnicul vostru este diavolul, ca un leu care, răcnind, ne împresoară, căutând pe cine să înghită. Opuneți-vă lui tari în credință! [1Pt. 5,8-9] Și iarăși, despre care spune Apostolul Pavel: Căci după plecarea Mea vor intra lupi răpitori, care nu vor cruța turma [Fp. 20,29]. Dacă vei vedea, așadar, pe vreunul prins de sălbăticiuni, să nu-l urmezi, să nu-l atingi, ca să nu devii și tu necurat.
În plus, există și alte însuflețite necurate, de a căror mortăciune este interzis să te atingi. Însuflețitele necurate sunt oamenii care se află în afara lui Hristos, în care nu este nici temei, nici vreo religie [Cf. Lv. 5,2]. Așadar, mortăciunea tuturor acestora, adică dacă le vezi păcatele, legiuitorul îți spune să nu o atingi, să nu pui mâna pe ea, să nu o tragi cu mâna. Și acestea sunt necurății care pe drept trebuie evitate. A refuza însă atingerea unui om sau a unui trup mort, căruia îi trebuie mai degrabă acordat îngropare religioasă, acestea sunt povești iudaice și fără folos, având desigur înfățișarea cuviinței, dar negând puterea acesteia [Cf. Tit 1,14].
Așadar, a fost dată prima lege despre necurății, dacă cineva a fost martor al jurământului sau greșelii altcuiva [2Tim. 3,5] și nu a arătat, [Cf. Lv. 5,1] și prin aceasta a devenit și el, într-un oarecare fel, necurat, prin asociere la păcat. Cea de-a doua lege interzice ca ceva necurat și vreo mortăciune [Cf. Lv. 5,2]să fie atinse.
4. Acum cea de-a treia lege este astfel stabilită: „Și sufletul care va jura, rostind cu buzele sale să facă rău sau să facă bine în privința tuturor pe care le va spune omului cu jurământ, și-i va rămâne ascuns [ce a jurat], și el va afla [apoi], și va păcătui vreuna din acestea, va rosti păcatul pe care l-a păcătuit, și va aduce pentru acestea pe care le-a greșit Domnului pentru păcatul de care a păcătuit, o femelă din oi” etc [Lv. 5,4-6].
Desigur, nu este dificil de arătat că dacă voi rosti cu buzele mele sau voi jura să fac bine, și nu voi face, sunt vinovat de păcat. În ce fel însă aș păcătui dacă jur sau rostesc să fac rău, și nu voi face, este dificil de explicat literal. Căci pare absurd, dacă voi spune, din pricina mâniei, că voi omorî un om, spre exemplu, și nu o voi face, să fiu constrâns să împlinesc fapta pe care am făgăduit-o într-o clipită, într-o manieră nepermisă, pentru a nu părea că jur fals sau mint. Să căutăm, așadar, pentru ca adevărul preceptului să poată persista în mod rațional, care este acel lucru în privința căruia păcătuim promițând ca noi să facem rău, dar nu îl facem; dacă însă îl vom face, să fim absolviți de păcat.
Atât cât pare a se înțelege în acest loc, a face rău înseamnă a te opune cuiva și a nu-i îngădui să facă ce vrea. Și noi, așadar, cînd venim spre Dumnezeu și dăm vot să-I slujim în castitate, rostim cu buzele noastre și jurăm să pedepsim carnea noastră, sau să-i facem rău, și să o readucem în sclavie [Cf. 1Cor. 9,27]ca să putem mântui duhul. Căci astfel a jurat și cel ce spune: „Am jurat și am hotărât să păzesc toate preceptele Tale” [Ps. 118,106]. Așadar, fiindcă glasul cărnii spune: „Căci nu fac ce vreau, ci fac ceea ce urăsc” [Rom. 7,15] , ea a fost chinuită și constrânsă de către duh: Căci [carnea] rezistă și se opune duhului [Cf. Gal. 5,17]. Și, dacă nu i s-ar face rău, încât să fie chinuită și lipsită de tărie, duhul n-ar putea spune: Când sunt lipsit de tărie, atunci sunt puternic [2Cor. 12,10]. Așadar, dacă cineva va jura și va rosti că îi va face rău acestei cărni, ce rezistă și se opune duhului, chinuind-o și stâlcind-o, și nu va face, acela este vinovat de păcat: a jurat să-și tortureze carnea sa și să o supună sclaviei și nu a făcut [ceea ce a jurat]. Iar prin același jurământ se decide ca duhului să i se facă bine. Căci în măsura în care face rău cărnii, în aceeași măsură face bine duhului. Prin urmare, dacă cineva va jura aceasta și nu o va face, se va face vinovat de păcat. Dar vrei să știi că nu-i poți face bine unuia dintre aceștia decât dacă îi vei face rău celuilalt? Ascultă-L pe Domnul: „Eu ucid și Eu fac să trăiască”. Ce ucide Dumnezeu? Carnea, desigur. Și ce face să trăiască? Fără îndoială, duhul. Și iarăși spune în continuare: „Eu voi lovi și Eu voi însănătoși” [Dt. 32,39]. Ce lovește? Carnea. Ce însănătoșește? Duhul. Spre ce duc acestea? Să te facă pe tine mortificat după carne, viu după duh [Cf. 1Pt. 3,18], ca nu cumva și tu să slujești cu mintea Legii lui Dumnezeu, iar cu carnea, dacă nu a fost mortificată, legii păcatului [Cf. Rom. 7,25].
Așadar, dacă tu vei făgădui această rânduială și nu vei fi capabil să o urmezi, ascultă ce rânduială a Legii este enunțată: „Dacă va păcătui vreuna din acestea, să rostească păcatul pe care l-a păcătuit” [Lv. 5,4-5].
În faptul că poruncește să rostească păcatul există un secret admirabil. Într-adevăr, trebuie rostite și anunțate în fața publicului toate cele pe care le săvârșim, de orice fel. Dacă săvârșim ceva în ascuns [Cf. In. 7,4], de comitem ceva doar în cuvânt sau în tainițele cugetului, trebuie ca pe toate să le facem publice, ca pe toate să le anunțăm: să fie anunțate de cel ce este atât acuzatorul păcatului, cât și instigatorul lui. Căci el ne instigă acum pe noi să păcătuim, și tot el ne acuză, când păcătuim. Prin urmare, dacă în această viață noi i-o luăm înainte și noi înșine ne suntem acuzatorii, vom scăpa de răutatea diavolului, vrăjmașul și acuzatorul nostru. Căci astfel spune într-un loc profetul: Spune tu nelegiuirile tale mai înainte, ca să te îndrepți [Is. 43,26]. Oare nu este evident că indică taina despre care vorbim când spune Spune tu mai întâi, ca să-ți indice că trebuie să i-o iei înainte lui, care s-a pregătit de acuzare? Prin urmare, spune tu mai întâi ca să nu ți-o ia înainte acela, fiindcă, dacă vei spune mai întâi și vei oferi sacrificiul pocăinței, așa cum am spus mai sus că trebuie oferit, dacă vei preda carnea ta spre nimicire, ca duhul să fie mântuit în ziua Domnului [1Cor. 5,5], și ție ți se va spune: „Tu ai primit în viața ta nenorocirile tale, iar acum odinște-te aici” [Cf. Lc. 16,25]. Dar și David spune, în același spirit, în Psalmi: Am făcut cunoscută nelegiuirea mea și păcatul meu nu l-am acoperit. Am spus: „Voi rosti împotriva mea nedreptatea mea” și tu ai iertat necuviința inimii mele [Ps. 31,5]. Vezi, așadar, că a rosti păcatul aduce iertarea lui. Căci diavolul, luat pe dinainte în acuzare, nu va mai putea să ne acuze: dacă noi înșine suntem acuzatorii noștri, ne este de folos spre mântuire [Prov. 18,17]. Dacă însă vom aștepta să fim acuzați de diavol, acea acuzație ni se va întoarce în pedeapsă, căci în gheenă el îi va avea tovarăși pe cei pe care îi va dovedi tovarăși de crime.
5. Ar fi prea mult să fie urmată acum diversitatea jertfelor, riturile și deosebirile sacrificiilor: de bună seamă acesta este specific unui alt tip de lucrare decât acest cuvânt pe care mulțimea îl primește în auditoriul comun. Însă ni se pare (Atingem câteva în fugă) că aproape orice jertfă oferită are ceva din forma și imaginea lui Hristos. Căci în El se recapitulează orice jerfă, așa încât, după ce El s-a oferit [Cf. Evr. 9,14], au încetat toate jertfele, care Îl precedaseră în typos și în umbra [Cf. Evr. 10,1]. Despre acestea am arătat mai sus, atât cât am putut, în ce fel vițelul oferit de arhiereu, fie în dar, fie pentru păcat, are forma lui. Iar grăsimile, care se oferă în dar, cele care acoperă cele lăuntrice [Cf. Lv. 3,3] și sunt lipite de rinichi, pot fi înțelese ca sfântul Lui suflet, care învăluia cele lăuntrice, adică ascunsul dumnezeirii Lui, și se lipea de rinichi, adică de materia trupească ce din noi fusese luată în mod cast. Aceasta, aflată la mijloc între carne și Dumnezeu, ce trebuia sfințită în altarele sfinte, luminată de focurile dumnezeiești și păstrată cu El, așază natura cărnii în ceruri47. Și cine stă la îndoială că rinichii predați flăcărilor indică faptul că în Hristos nu a existat nici o pulsiune sexuală? Iar faptul că se amintește că preotul stropește de șapte ori înaintea Domnului din sângele jertfei [Cf. Lv. 4,6,17] indică în taină, în mod evident, puterea înșeptitului har al Duhului Sfânt. Cele patru coarne ale altarului [Cf. Ap. 1,4], care se ung cu sânge, indică faptul că patima lui Hristos este relatată în patru Evanghelii. Se oferă excrescența ficatului: ura este înjunghiată în ficat, iar excrescența indică iuțimea și potența provocatoare a furiei. Iar restul de sânge, care se răspândește la baza altarului [Cf. Lv. 4,7,18] , consider că desemnează forma acelui har prin care în cele din urmă zile, după ce plenitudinea gentililor va fi intrat, oricine va fi rămas din Israel [Cf. 2Tim. 3,1], pus la urmă ca la baza altarului, va primi și el răspândirea sângelui lui Hristos [Cf. Rom. 11,25-26]. Iar despre miei și iezi, despre turturele și porumbei, despre făina fină frământată în ulei sau coaptă în pâini azime48 [Cf. Lv. 2,4-5] s-a vorbit mai înainte, atât cât lucrul a permis-o.
6. Să vedem acum ce lege se propune în privința jertfelor ce trebuie oferite pentru păcat [Cf. Lv. 5,6]. Și a zis Domnul către Moise, spunând: „Un suflet, de-i va rămâne ascuns [păcatul] și va păcătui fără voie de la sfintele Domnului, va oferi pentru greșeala sa Domnului un berbec fără cusur, din [turmele de] oi, cu preț de un siclu sfânt de argint, pentru ceea ce a greșit. Și, fiindcă a păcătuit de la sfinte, va întoarce și va adăuga la aceea o cincime, și va da aceasta preotului, și preotul va implora pentru el întru berbecul greșelii, și i se va ierta lui” [Lv. 5,14-16].
În legile anterioare, care se refereau la sacrificiile pentru necurăție, de fiecare dată când a spus că trebuie oferită o oaie, spre exemplu, sau un ied, a adăugat: „Dacă nu-i va da mâna [să ofere] capră sau miel, să ofere o pereche de turturele sau doi pui de porumbei. Și iarăși: Dacă nu-i va da mâna nici la aceasta, va oferi făină fină” [Lv. 5,7-11]. În această lege însă, unde se discută despre păcatul care se săvârșește împotriva celor sfinte, nu este indicată nici o substituție, a vreunei jertfe inferioare, secunde sau terțe: a hotărât că trebuie oferit doar berbecul. Nu se arată că poate fi dezlegat în alt fel păcatul ce se săvârșește împotriva celor sfinte, decât dacă se va înjunghia un berbec. Și nu un simplu berbec, ci un berbec cumpărat cu preț, și cu un preț fix: un siclu sfânt [Cf. Lv. 5,15]. Cum adică? Dacă cineva va fi sărac și nu va avea un siclu sfânt, ca să poată cumpăra berbecul, păcatul lui nu va fi dezlegat? Așadar, este necesar ca fiecare să caute bogăția, pentru ca păcatul lui să fie iertat. Dacă însă va binevoi Domnul să deschidă fie ochii inimii noastre spre vedere, fie urechile inimii voastre spre auzire, vom căuta ce intenționează [a indica] gândul, acoperit de taine, al legiuitorului.
Mai întâi să vedem ce semnifică, după literă, cele citite. Pare a spune despre cei în mâinile cărora au fost încredințate cele sfinte, adică cele oferite ca daruri ale Domnului, spre exemplu voturile și darurile care se oferă în bisericile lui Dumnezeu spre uzul sfinților și folosința preoților, sau cele care se oferă pentru nevoile celor săraci de către mințile devotate și religioase. Dacă cineva va sustrage, cu multă cutezanță, dintre acestea, legea hotărăște: dacă își va aminti că a păcătuit și va primi străpungere a inimii din voință proprie – căci pentru cel care nu regretă din voință proprie, ci este convins de un altul, care îl acuză, remediul este mai dificil –, acesta așadar, care își va fi amintit de păcatul lui, va întoarce tocmai ceea ce sustrăsese și va adăuga la aceasta o cincime și va oferi un berbec pentru păcat, cumpărat la prețul unui siclu sfânt. Cei mai simpli consideră că expresia „Va adăuga la aceasta o cincime” este spusă în așa fel încât, spre exemplu, dacă au fost sustrase cinci monede, să se adauge una, ca în loc de cinci să arate că a întors șase. Dar cei cunoscători în știința numerelor calculează cu totul altfel numărul indicat de acest cuvânt. Căci în greacă nu este scris πέμπτον („o cincime”), ci ἐπίπεμπτον, ceea ce noi am putea numi „supracincime”49 : s-ar spune că acest cuvânt este pus, după ei, pentru un anume număr special, prin care se indică faptul că pentru cinci trebuie dați alți cinci, și încă unul, astfel încât să se înțeleagă că cel ce a furat cinci monede, spre exemplu, le dă înapoi pe acestea și alte cinci, și în plus încă una. Totuși, nu trebuie să se înțeleagă cele de aici ca fiind spuse tocmai pentru furturi sau fraude, ci printr-o lege de acest fel este constrâns chiar și cel care a luat bani din cele sfinte pentru trebuințe constrângătoare și a întârziat să-i restituie. Această lege trebuie să edifice ascultătorii chiar și după literă. Căci respectarea ei este foarte folositoare și necesară, în special pentru cei ce sunt în fruntea administrației bisericești: să știe prin acestea că trebuie privite mai atent și mai scrupulos cele dăruite spre folosul sfinților.
7. Dar să vedem din ce perspectivă enunțul legii ne edifică pe noi, care nu suntem implicați poate în acestea. Și mie astăzi, deși sunt păcătos, totuși mi se pare că mi-au fost încredințate sfintele lui Dumnezeu: mi s-a încredințat administrarea cuvântului domnesc [Cf. Mt. 25,27]. Și nu este acum pentru întâia oară, ci adesea și de multă vreme am exersat această administrare în fața voastră. Așadar, dacă cineva dintre voi a ridicat de la mine banul domnesc și, cum se întâmplă de obicei, ieșit din biserică, prins în diversele preocupări ale veacului, a dat uitării cele pe care le auzise, și nici nu a împlinit vreo lucrare din cuvântul pe care l-a primit, acela este cel ce nu a întors banul luat din sfinte. Să-și amintească, cel puțin, auzind acestea, că le-a neglijat pe cele ce i-au fost încredințate odinioară în cuvântul lui Dumnezeu. Să întoarcă, așadar, și ceea ce a primit, și să adauge la aceasta „cincimea” în acel mod pe care l-am prezentat mai înainte, să fie adică de două ori încincite și unul să fie adăugat în plus.
Să vedem, prin urmare, în ce fel sunt întorși aceștia cinci. Adesea numărul cinci, aproape totdeauna, indică cele cinci simțuri. Trebuie să știm, așadar, în ce fel trebuie restituiți sfintelor aceștia cinci, ca, dacă am îndrăznit să le folosim, eventual, în faptele veacului și le-am cheltuit în folosul celor ce nu au fost făptuite după Dumnezeu, să le restituim acum și pe cele cinci faptelor și slujirilor religioase, și să adăugăm acestora altele cinci, simțurile omului lăuntric, prin care fie Îl vedem pe Dumnezeu [Cf. Mt. 5,8], deveniți curați cu inima, fie avem urechi spre auzirea [Cf. Mt. 11,15]celor pe care le învață Iisus, fie percepem acea mireasmă pe care o numește Apostolul (Fiindcă suntem mireasma bună a lui Hristos) [2Cor. 2,15], fie luăm acel gust despre care profetul spune: Gustați și vedeți că suav este Domnul [Ps. 33,9], fie avem acea pipăire pe care o indică Ioan: Am văzut cu ochii noștri și am contemplat, și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții [1In. 1,1] . Acestora toate să le adăugăm în plus unul, ca pe toate acestea să le raportăm la Dumnezeu cel unul. Fie spuse acestea despre cele ce trebuie restituite, care printr-o vină oarecare au fost luate din sfinte.
8. Ce să spunem însă despre sacrificiul berbecului, cumpărat cu preț, și cu preț de un siclu sfânt [Cf. Lv. 5,15], care se poruncește a fi oferit pentru ispășirea păcatului? Va trebui să fie bogat cel ce va putea șterge greșelile cu prețul unui berbec. Să cercetăm care sunt aceste bogății. Preaînțeleptul Solomon ne învață: Răscumpărarea sufletului unui bărbat, propriile lui bogății [Prov. 13,8] . Auzi cuvintele Înțelepciunii, în ce fel indică puterea fiecărui termen prin proprietăți similare! Numește bogățiile potrivite pentru răscumpărarea sufletului: nu bogățiile străine, și nici comune, ci bogățiile proprii. Prin aceasta indică faptul că unele sunt bogății proprii, iar altele nu sunt proprii. Aceasta declară mai clar Domnul în Evanghelii: „Dacă în ceea ce este străin nu ați fost credincioși, cine vă va da ceea ce este al vostru?” [Lc. 16,12]. Arată că bogățiile veacului de față nu sunt ale noastre, proprii, ci străine. Căci ele trec și se duc ca umbra [Cf. Ps. 143,4].
Iar proprii sunt acele bogății despre care profetul spune: Și spre tine voi aduna bogățiile neamurilor [Zah. 14,14]. Din aceste bogății, poate, a devenit Avraam foarte bogat în aur, argint, turme [Gn. 13,2]
și în orice vas. Vrei să-ți arăt din ce comori provin aceste bogății? Ascultă-l pe Apostolul Pavel, care spune despre Domnul Iisus Hristos: În Care sunt, ascunse, toate comorile înțelepciunii și ale științei [Col. 2,3] . Dar și Domnul spune în Evanghelii că scribul bogat scoate noi și vechi din comorile lui [Mt. 13,52]. Despre acestea Apostolul Pavel spune: În toate ați fost făcuți bogați în Acela, în orice cuvânt și în orice știință [1Cor. 1,5]. Din aceste bogății, așadar, care sunt scoase din comorile înțelepciunii și ale științei [Cf. Col. 2,3], trebuie să ne cumpărăm acest berbec, ce trebuie oferit pentru păcate, pentru acele păcate, desigur, care au fost săvârșite împotriva celor sfinte, și trebuie să-l cumpărăm cu plata unui siclu sfânt [Cf. Lv. 5,15]. Am spus mai înainte deja că orice jertfă poartă typos-ul și imaginea lui Hristos: cu atât mai mult berbecul, care, pus odinioară de către Dumnezeu în locul lui Isaac, trebuie să fie adus jertfă [Cf. Gn. 22,13]. Așadar, noi trebuie să-L comparăm pe Hristos, care topește păcatele noastre, cu siclul sfânt. Căci siclul sfânt indică, formal, credința noastră. Căci dacă vei oferi credința ca preț, vei primi de la Hristos, ca de la un berbec fără pată dat ca jertfă, iertarea păcatelor.
Simt, explicând, că mărimea tainelor depășește puterile noastre. Dar, deși nu avem tăria să le explicăm pe toate, simțim totuși că toate sunt pline de taine. Să fie de ajuns, de aceea, că au fost puse indicii celor studioși, prin care, ațâțați, să ajungă la cele înalte și profunde și să înțeleagă din care cirezi trebuie căutat vițel spre jertfă, din care oi trebuie procurat berbecul [Cf. Lv. 1,5; 5,15]. Iisus spune: „Căci am și alte oi, care nu sunt din această turmă; trebuie ca Eu să le conduc și pe acelea, ca să se facă o turmă și un păstor” [In.10,16].
Să știe, în plus, cei studioși unde trebuie căutate turturelele, și unde porumbițele [Cf. Lv. 5,7]. Căci spune: Ochii tăi ca porumbițele deasupra plinirii de ape [Ct. 5,12] (Așadar spre plinirea de ape trebuie să se grăbească, căci în ea se înfățișează frumusețea logodnicei!), și gâtul tău ca al turturelei [Cf. Ct. 1,10]. Ochii sunt numiți în legătură cu porumbeii. S-a spus ca porumbițele deasupra plinirii de ape [Cf. Ct. 5,12] fiindcă acest soi de pasăre, când ajunge la ape, fiindcă acolo suferă de obicei atacul răpitorului, scapă de vrăjmașul care vine după ce umbra zburătorului a fost văzută în ape: se liberează din viclenia atacului iminent grație privirii pătrunzătoare a ochilor. Dacă și tu vei putea privi cu atenție capcanele diavolului, păzindu-te de ele, și tu vei oferi sacrificiu lui Dumnezeu porumbițe.
Dar cei ce poartă grija unora ca acestea să caute și acele ogoare din care trebuie oferită făină fină [Cf. Lv. 2,5]. Eu sunt de părere că din recoltele acelui pământ care face rod, unul însutit, altul de șaizeci de ori, iar altul de treizeci de ori [Cf. Mt. 13,23]. Să caute, în plus, dacă nu li se pare prea indiscret, cu ce pietre de moară se pregătește această făină fină pentru sacrificii. Să nu le rămână ascuns că sunt două care macină, dintre care una va fi luată, iar cealaltă va fi lăsată [Cf. Mt. 24,41]. Așadar, din moara aceluia va trebui oferită făină fină, ce trebuie asumată.
Dar vezi de unde și în ce fel trebuie achiziționat siclul sfânt [Cf. Lv. 5,15], menționat ca fiind necesar pentru plata berbecului. Siclul este nume al banului domnesc, iar banul domnesc este amintit în multe locuri ale Scripturilor, fiind indicat prin diverse nume [Cf. Ps. 11,7; Ier. 6,30]. Și câteodată este numit încercat, iar altădată neîncercat. Încercat era acel ban pe care stăpânul casei, fiind pe punctul de a pleca departe, după ce sclavii lui au fost chemați, le-a dat fiecăruia după puterea lui [Cf. Mt. 25,14-15]. Încercat era și acel ban care se numește dinar, cu care s-au plătit zilierii și care a fost dat de la cei din urmă [chemați] până la cei dintâi [Cf. Mt. 20,8-9]. Prin urmare, trebuie să știi că există și un alt ban, neîncercat. Ascultă-l pe profet: Argintul vostru este neîncercat [Ier. 6,30]. Prin urmare, pentru că există un ban încercat, dar și unul neîncercat, Apostolul le spune ca unor bancheri încercați: Încercându-le pe toate, păstrând ce este bun [Cf. 1Tes. 5,21]. Căci doar Domnul nostru Iisus Hristos te poate învăța tehnica prin care să știi să deosebești banul ce poartă chipul regelui de banul calp, cum se spune în popor, lucrat în afara monetăriei, care are, desigur, numele regelui, dar nu poartă adevărul efigiei regelui. Căci mulți sunt cei ce au numele lui Hristos, dar nu au adevărul Lui. De aceea și spune Apostolul: Căci trebuie să existe și erezii, astfel încât cei încercați să se arate între voi [1Cor. 11,19].
Pentru aceasta, așadar, și în prezenta citire legiuitorul, cu totul dedicat sensului tainic și duhovnicesc, a adăugat că acest berbec, care este cumpărat pentru ca să poată dezlega de păcat, este cumpărat nu cu un siclu oarecare, adică nu cu un ban oarecare, ci cu un siclu sfânt [Cf. Lv. 5,15]. Căci dacă nu ar fi trimis la taină, care ar fi fost rațiunea ca berbecul oferit ca jertfă să fie cumpărat, și cu un anume preț încă? Și nu ajunge că a numit tipul de ban, siclul, dar a și adăugat: un siclu sfânt. Dar ce se va întâmpla dacă cineva va avea în turmele sale berbeci buni și potriviți pentru sacrificii divine? Sau ce se va întâmpla dacă cineva ar fi atât de sărac, încât să nu poată avea un siclu sfânt? Aceasta să fie cumpănirea legiuitorului: dacă cineva nu va avea o anume sumă de bani, păcatul lui să nu poată fi dezlegat? Ceea ce apare în mod evident ca absurd după literă este rațional după înțelegerea duhovnicească: nimeni nu primește iertarea păcatelor decât dacă va înfățișa o credință întreagă, încercată și sfântă, prin care să poată procura un berbec, a cărui natură este astfel, încât poate șterge păcatele celui ce crede. Acesta este siclul sfânt, așa cum am spus, credința încercată și curată, care să nu fie amestecată adică cu nici o înșelătorie a necredinței, cu nici o perversiune a șireteniei eretice, încât, oferind credință curată, să fim spălați cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unei jertfe fără pată [Cf. 1Pt. 1,19], prin care Dumnezeu Tatăl, Atotputernicul, împreună cu Duhul Sfânt, are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin [Cf. 1Pt. 4,11; Ap. 1,6].
45 Latinescul substantiam redă elinul βίον. Am tradus „avere” fiind consecvent terminologiei latine (v. nota 4).
46 Sunt vizați de cuvântul predicatorului „cei simpli”, οἱ ἁπλού-στεροι, în continuu acuzați de Origen pentru indiferența lor spirituală: ceea ce îi remarcă este lectura literală a Scripturii.
47 Traducerea depinde de înțelegerea subiectului propoziției: două feminine, anima și materia, candidează la această poziție. Opțiunea valorifică alte locuri origeniene.
48 Grecescul ἄρτους ἀζύμους semnifică „pâinile fără drojdie”. De aici, latinescul panibus azymus, tradus în română cu „pâini azime”.
49 Notă utilă a traducătorului latin, ce introduce exegeza, foarte atentă, a lui Origen. Filologii au echivalat adesea „supracincimea” cu „cincimea” (v. Harpocration, Lexicon in decem oratores Atticos, s.v. ἐπιδέκατον, ἐπίπεμπτον, Suida, s.v. ἐπιδέκατον, ἐπί-πεμπτον), pe când matematicienii consideră că „supracincimea” desemnează un tip special de număr: 6 este „supracincimea” lui 5 (Theon, De utilitate mathematicae 22; Asclepius, Commentaria in Nicomachi Geraseni Pythagorei introductionem arithmeticam 1,125; v. și opinia, identică, a lui Olympiodorus, In Platonis Gorgiam commentarium ad 508a1), pe când 12 este „supracincimea” lui 10 (Scholium in Euclidis Elementa 6,6), iar 30 este „supracincimea” lui 25 (Scholium in Euclidis Elementa 10,246).
Omilia IV
Despre ceea ce s-a scris: „Dacă va păcătui un suflet și, încălcând, va încălca preceptele Domnului, și va minți pe aproapele său asupra unui gaj sau a unei comuniuni” etc. [Lv. 5,20]
1. Dacă, așa cum ne încredințează Legea dumnezeiască, Domnul a zis către Moise cele citite nouă [Lv. 5,20], consider că enunțurile, ca fiind ale lui Dumnezeu, trebuie înțelese nu după lipsa de capacitate a auditorilor, ci după măreția celui ce vorbește. Căci Domnul a zis. Ce înseamnă Domnul? Apostolul să-ți răspundă: de la el învață că Domnul este Duhul [2Cor. 3,17] . Iar dacă nu-ți ajunge enunțul Apostolului, ascultă-L pe Însuși Domnul, care spune în Evanghelii că Dumnezeu este Duh [In. 4,24]. Așadar, dacă Domnul, Dumnezeul este Duh, cele zise de către Duh trebuie auzite duhovnicește. Eu aș spune chiar ceva mai mult: cele pe care Domnul le zice nu sunt doar duhovnicești, ci trebuie crezut că sunt chiar Duh. Nu voi dovedi acestea cu gândul meu, ci din Evanghelii. Auzi ce le spune Domnul și Mântuitorul nostru ucenicilor Săi: „Cuvintele pe care vi le zic sunt duh și viață” [In. 6,63]. Așadar, dacă suntem învățați, prin însuși glasul Mântuitorului, că cuvintele pe care le zice apostolilor sunt duh și viață, nu trebuie nicidecum să ne îndoim că și cele zise prin Moise trebuie să le credem ca fiind duh și viață.
2. Dar să vedem care sunt cele despre care acum trebuie să spunem, atât cât putem, câte ceva. Și a zis Domnul către Moise spunând: „Orice suflet va păcătui și, încălcând, va încălca preceptele Domnului, și va minți pe aproapele său asupra unui gaj sau a unei comuniuni, sau a unei răpiri, sau a vătămat cu ceva pe aproapele, sau a găsit pierzare și va minți despre ea, și va jura nedrept despre una dintre toate câte le va face omul ca să păcătuiască în acestea; și va fi, pentru că a păcătuit și a greșit, și va întoarce răpirea pe care a răpit-o, sau nedreptatea cu care a vătămat, sau gajul care i s-a încredințat lui, sau pierzarea pe care a găsit-o, de la orice lucru pentru care a jurat pe nedrept și va restitui capul50, și va mări pe deasupra o cincime; și a cui este, aceluia îi va întoarce în ziua în care va fi dovedit” [Lv. 5,20-24]. Până aici sunt expuse speciile păcatului; în continuare se ordonă curățirea lui prin jertfe [Lv. 5,25].
Dacă unii sunt lipsiți de tărie și nu pot primi taina mai profundă, să se edifice din literă: să știe că, dacă cineva încălcând, va încălca preceptele Domnului, și va minți pe aproapele său asupra unui gaj sau a unei comuniuni sau a unei răpiri [Lv. 5,21], acela este vinovat de un păcat uriaș. Să lipsească aceasta din Biserica lui Dumnezeu, ca eu să cred că există cineva, în această ceată a sfinților, care se comportă atât de mârșav încât să nege gajul aproapelui său, sau să infecteze cu o fraudă comuniunea sau să-și însușească cele străine sau să le primească pe cele răpite de alții și să jure pentru ele împotriva conștiinței, dacă i se cer. Să lipsească, spun, ca eu să cred acestea despre unul dintre credincioși! Căci spun despre voi, încredințat, că voi nu L-ați învățat astfel pe Hristos, și nici n-ați fost învățați astfel [Ef. 4,20-21]. Și nici Legea însăși nu stabilește acestea pentru sfinți și pentru credincioși. Vrei să știi că acestea nu sunt spuse către sfinți și către drepți? Ascultă distincția Apostolului: Legea nu este pusă pentru cel drept, ci pentru cei nedrepți și nesupuși, pentru criminali și spurcați, pentru ucigașii de tată și pentru ucigașii de mamă și pentru cei asemenea lor [1Tim. 1,9-10]. Așadar, fiindcă Apostolul arată Legea ca fiind impusă pentru oameni de acest fel, Biserica lui Dumnezeu – să lipsească să fie pătată cu astfel de fapte rele! – să se edifice, într-un mod mai dumnezeiesc, de la duh, lăsând litera pentru alții.
3. Astfel, să vedem acum care este gajul pe care îl primește fiecare credincios [Cf. Lv. 5,23]. Eu consider că și sufletul nostru, și trupul nostru le primim gaj de la Dumnezeu. Vrei să vezi un alt gaj, mai mare, pe care l-ai primit de la Dumnezeu? Dumnezeu a încredințat chiar sufletului tău chipul Său și asemănarea [Cf. Gn. 1,26-27]. Așadar, acest gaj trebuie să-l restitui la fel de integru pe cât l-ai primit. Căci dacă vei fi milostiv, așa cum Tatăl tău în ceruri este milostiv [Cf. Lc. 6,36], chipul lui Dumnezeu va fi în tine și vei păzi neatins gajul [Cf. 2Tim. 1,14]. Dacă ești desăvârșit, așa cum Tatăl tău în ceruri este desăvârșit [Mt. 5,48], gajul chipului lui Dumnezeu rămâne în tine. La fel și toate celelalte: dacă ești pios, drept, sfânt, curat cu inima [Cf. Mt. 5,8], dacă toate cele ce sunt în Dumnezeu prin natură subzistă în tine prin imitare, gajul chipului51 divin este în siguranță la tine. Dacă însă vei acționa dimpotrivă și te vei face fără milă, pe când ar trebui să fii milostiv, lipsit de pietate, pe când ar trebui să fii pios, violent, pe când ar trebui să fii blând, instigator, pe când ar trebui să fii liniștit, răpitor, pe când ar trebui să fii generos, ai primit în tine chipul diavolului, după ce chipul lui Dumnezeu a fost părăsit: vei nega gajul cel bun, încredințat ție în mod dumnezeiesc. Oare nu aceasta era ceea ce Apostolul îi poruncea, în taină, ucenicului ales: O, Timotei, păstrează bunul gaj!? [1Tim. 6,20]
Eu mai adaug că L-am primit ca gaj pe Hristos Domnul, și Îl avem și pe Duhul Sfânt ca gaj. Trebuie să veghem, așadar, ca să nu ne folosim de acest gaj sfânt într-un mod lipsit de sfințenie și, când păcatele ne solicită consimțământul, să jurăm că n-am primit gajul. Și dacă îl avem în noi, nu putem consimți păcatului.
Dar și acel gând rațional care se află în mine mi-a fost încredințat, ca să mă folosesc de el spre înțelegerea celor dumnezeiești: capacitatea de a gândi, memoria, judecata, rațiunea și toate activitățile ce sunt în mine mi se arată a fi încredințate de Dumnezeu, ca să mă folosesc de ele în cele pe care le stabilește legea divină. Dacă însă capacitatea de a gândi, ingenioasă și ascuțită, se întoarce spre activități mârșave, și abuzăm de lucrurile lui Dumnezeu în cele pe care Dumnezeu nu le vrea, aceasta înseamnă că negăm gajul și transformăm favorurile în lipsă de credință.
4. Să vedem acum ce trebuie înțeles prin comuniune [Cf. Lv. 5,21]. Ce crezi, există cineva care trebuie avertizat, după literă, ca nu cumva să înșele prin fraudă în vreo afacere financiară sau în oricare alt soi de comuniune cu asociați? Este în adâncă mizerie acel suflet ce mai poate practica acest gen de fraudă. Și totuși, pentru că în om există multă fragilitate, să avertizăm și despre acestea, fiindcă nici Apostolul nu a socotit inutil să poruncească acestea: Să nu-l amăgești în afaceri pe fratele tău, fiindcă Dumnezeu este răzbunător despre toate acestea [1Tes. 4,6].
Să căutăm însă acum care este comuniunea Duhului. Ascultă ce spune Apostolul chiar despre această sintagmă: Dacă există vreo consolare a iubirii, vreo comuniune a Duhului, măruntaie ale milei, pliniți bucuria mea! [Flp. 2,1-2]. Observi în ce fel a înțeles Apostolul Pavel legea comuniunii. Ascultă-l și pe Ioan, în ce fel proclamă, prin unul și același Duh: Și avem comuniune cu Tatăl și cu Fiul Lui, Iisus Hristos [Cf. 1In. 1,3]. În același fel spune și Petru: V-ați făcut părtași ai firii dumnezeiești [2Pt. 1,4], ceea ce îi este propriu unui asociat. Și iarăși spune Apostolul Pavel: Căci ce comuniune este între lumină și întuneric [2Cor. 6,14]? Dacă nu este nici o comuniune între lumină și întuneric, atunci lumina poate avea comuniune cu lumina. Așadar, dacă ni s-a dat comuniunea cu Tatăl și Fiul și cu Duhul Sfânt, trebuie să veghem ca să nu negăm, păcătuind, această comuniune sfântă și dumnezeiască. Căci dacă vom săvârși faptele întunericului, este sigur că tăgăduim comuniunea luminii [Cf. Rom. 13,12].
Nu este de mirare că Apostolul spune că suntem în comuniunea sfinților. Căci dacă ni se spune că comuniunea este cu Tatăl și Fiul, cum să nu fim și cu sfinții, nu numai cu cei ce sunt pe pământ, dar și cu cei ce sunt în ceruri? Fiindcă și Hristos a împăcat prin sângele Său cele pământești și cele cerești [Cf. Col. 1,12], ca pe cele pământești să le asocieze celor cerești [Col. 1,20]. Indică aceasta în mod evident acolo unde spune că există bucurie în ceruri pentru un păcătos care face pocăință [Cf. Lc. 15,10], și iarăși când spune că cei care se ridică din morți vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer [Mt. 22,30], și când promite oamenilor, din nou, împărățiile cerurilor [Cf. Mt. 13,11]. Oricine se separă de uniunea cu acestea, prin fapte rele și prin rele gânduri, rupe și neagă această comuniune [Cf. Lv. 5,21].
După acestea se spune despre răpire: există răpitori răi, dar și răpitori buni. Buni sunt cei despre care Mântuitorul spune că pradă împărăția cerurilor [Cf. Mt. 11,12]. Există însă și răpitori răi, despre care profetul spune: Și răpirea de la cei săraci este în casele voastre [Is. 3,14]. Iar Apostolul spune aspru: Nu vă înșelați, fiindcă nici adulterii, nici molatecii, nici cei ce își împart patul cu bărbații, nici hoții, nici răpitorii nu vor stăpâni împărăția lui Dumnezeu [1Cor. 6,9-10].
Există totuși ceva ce poate fi răpit în mod vinovat și după înțelegerea duhovnicească, după cum aceia pradă, în mod lăudabil, împărățiile cerurilor. Să spunem un exemplu: dacă un om necurățat încă de vicii, nedespărțit încă de fapte rele și murdare, vrea să se strecoare pe ascuns în ceata celor sfinți și desăvârșiți și să audă discursul în care sunt tratate cele desăvârșite și tainice, un astfel de om nu a răpit în mod potrivit știința celor secrete și desăvârșite. Căci trebuia să-și amintească preceptul Mântuitorului: „Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel și burdufurile se vor rupe, și vinul se va pierde” [Mt. 9,17]. El arată aici că unui suflet care încă nu s-a înnoit, ci rămâne în vechimea răutății nu trebuie să i se încredințeze secretele noilor taine, pe care lumea le-a cunoscut prin Hristos.
5. La acestea legiuitorul adaugă: „Ori dacă cineva și-a vătămat aproapele, sau dacă a găsit pierzare” [Cf. Lv. 5,21-22]. Legea literei pare a porunci aceasta: dacă cineva găsește ceea ce altul a pierdut și îi va fi cerut, să întoarcă aceasta, ca să nu piară pentru el. Și această edificare este utilă auditorilor. Căci mulți consideră că sunt fără păcat dacă păstrează ceea ce au găsit, spunând: „Dumnezeu mi l-a dat, cui am a-l întoarce?”. Să învețe, așadar, că acest păcat este asemănător răpirii, dacă cineva nu întoarce cele găsite.
Și totuși, dacă legiuitorul ar fi vrut să înțelegi doar atât, ar fi putut spune „dacă a găsit ceea ce pierduse” sau „dacă a găsit ceea ce cineva pierduse” [Cf. Lv. 5,22]. Când însă spune „a găsit pierzare” a vrut ca noi să înțelegem ceva mai mult. Cei care păcătuiesc peste măsură sunt numiți în Scripturi pierzare, după cum citim în profetul Iezechiel: Te-ai făcut pierzare și nu vei exista în veac [Iez. 27,36]. Există, așadar, și cazul în care, căutând mult, a găsit pierzare: spre exemplu ereticii cercetează și discută mult în legătură cu Scripturile dumnezeiești, pentru a-și construi și apăra opiniile ca să găsească pierzare. Căci când se străduiesc să caute mărturii prin care să sprijine considerațiile lor perverse trebuie spus că și-au găsit pierzare. Dar dacă eventual unul dintre ei, ascultând în Biserică o expunere ortodoxă52 a cuvântului lui Dumnezeu, își va veni în fire și va înțelege că ceea ce găsise este pierzare, acela va întoarce ceea ce a găsit.
Și cel ce a găsit pierzare, și cel ce a găsit răpire, și cel ce a negat gajul, și oricine care a adus vătămare sufletului aproapelui, în vreun fel, și a jurat nedrept va restitui capul și va adăuga în plus o cincime și o va întoarce celui căruia îi aparține [Lv. 5,22-24]. așa cum tocmai am expus când am vorbit mai înainte de cincimile care trebuie adăugate [Lv. 5,24].
„Și va oferi Domnului un berbec din [turma de] oi, fără cusur, cu preț ca ceea ce a greșit; și preotul se va ruga pentru el dinaintea Domnului, și i se vor ierta lui pentru una dintre toate pe care le-a făcut și le-a greșit în aceasta.” [Lv. 5,25-26]
Am spus mai înainte ce înseamnă a oferi un berbec, un berbec cumpărat cu preț de un siclu sfânt [Cf. Lv. 5,15]. Mai rămâne acum să explicăm această diferență: acolo a fost pus preț de un siclu sfânt, pe când aici spune doar preț, neindicând nici mărimea prețului, nici tipul de ban. Căci mai înainte, când se dădea lege pentru păcatul ce fusese săvârșit împotriva celor sfinte, am spus că a fost indicat un siclu sfânt, iar siclu este nume de ban, așa cum în alte locuri se spune obol, drahmă, mină, talant, bănuț de bronz sau dinar. Aici, așadar, nu se numește nimic de felul acesta, ci se spune doar berbec ce trebuie oferit cu preț. Căci există o diferență între a păcătui împotriva celor sfinte și a păcătui afară de cele sfinte. Vrei să vezi și în altă parte aceeași diferență? Ascultă ce spune, în cărțile Regilor, preotul Eli fiilor săi: „Căci dacă va păcătui cineva împotriva unui om, preotul va implora pentru el; dacă însă va păcătui împotriva lui Dumnezeu, cine va implora pentru el?” [1Rg. 2,25]. La fel spune și apostolul Ioan: Există păcat spre moarte; nu pentru acela spun să se roage [1In. 5,16]. Așadar fiindcă există o diversitate a păcatelor, trebuie să învățăm din legea duhovnicească pentru care păcate trebuie doar cumpărat un berbec și pentru care trebuie achiziționat un berbec de un siclu sfânt. Să cercetăm, în plus, cine sunt cei ce vând berbeci.
Eu sunt de părere că cei ce împart berbeci sunt aceiași cu cei care vând ulei pentru candelele fecioarelor. Despre ei cele prudente spuneau celor proaste: „Mergeți la vânzători și cumpărați-vă!” [Mt. 25,9]. Așadar, cine alții vând fie ulei pentru lămpi, fie berbeci pentru sacrificii dacă nu sfinții profeți și apostoli, care îmi arată și îmi dau sfat, mie, celui ce voi păcătui, cum trebuie să-mi îndrept greșelile și să-mi corectez păcatele? Isaia îmi vinde berbec pentru a-l sacrifica pentru păcat când îmi spune ca din partea lui Dumnezeu: „Nu vreau arderile de tot ale berbecilor, grăsimea mieilor și sângele taurilor și al țapilor” [Is. 1,11]. Și puțin mai departe adaugă: „Depărtați răutatea de sufletele voastre, de privirea ochilor voștri; învățați să faceți binele, scăpați-l pe cel ce primește nedreptate, faceți dreptate orfanului și dați dreptate văduvei și veniți să ne socotim”, spune Domnul. „Și dacă păcatele voastre vor fi ca purpura, ca zăpada le voi albi, iar dacă vor fi ca violetul, le voi face ca lâna dalbă.” [Is. 1,16-18]
Și Daniel îmi vinde mie berbec când spune: Nu există loc pentru a sacrifica în privirea Ta, ca să putem găsi milostivire. Să fim, dar, primiți cu inima zdrobită și cu duhul umilinței, ca o mulțime de miei grași, așa să se facă sacrificiul nostru în privirea Ta astăzi [Dan. 3,38-40]. Și David ne vinde nouă berbec pentru sacrificiu, atunci când spune: Sacrificiu pentru Dumnezeu este duhul zdrobit, Dumnezeu nu disprețuiește inima spulberată și umilită [Ps. 50,19]. Prin urmare, de vreme ce fiecare profet și apostol le dă sfat celor ce greșesc, sfat prin care își pot îndrepta sau corecta păcatul, pe drept cuvânt se vor arăta că au vândut acestora berbeci pentru sacrificiu. Ce preț ridică însă de la cumpărători? Acesta, consider: studiul celor citite, vegherile folosite pentru ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu, și mai presus de toate cel mai demn preț, supunerea, despre care Domnul spune: Prefer supunerea în loc de sacrificiu și auzirea celor spuse în loc de arderi de tot [1Rg. 15,22].
6. După acestea se continuă: Și a zis Domnul către Moise spunând: „Poruncește lui Aaron și fiilor lui spunând: «Aceasta este legea arderii de tot. Această ardere de tot va fi deasupra altarului, în arderea sa, toată noaptea, până dimineața, și focul altarului va arde deasupra lui și nu se va stinge. Și preotul se va îmbrăca cu tunica de in moale, și va îmbrăca în jurul trupului său nădragi de in moale, și va ridica jertfa, pe care focul o va fi ars, arderea de tot de pe altar, și o va pune lângă altar. Și se va dezbrăca de straiul lui, și se va îmbrăca cu alt strai, și va arunca jertfa, care a fost arsă, în afara taberelor, în loc curat. Și foc va arde deasupra altarului și nu se va stinge, și preotul va arde deasupra lui lemne dimineața, și va îngrămădi peste acesta arderea de tot și va așeza deasupra lui grăsimea [jertfei] de mântuire; și va arde mereu foc deasupra altarului și nu se va stinge»” [Lv. 6,1-6].
Auzi? Mereu trebuie să ai și tu foc deasupra altarului, dacă vrei să fii preot al lui Dumnezeu, după cum s-a scris: Căci voi toți veți fi preoți ai Domnului [Is. 61,6]. Căci și despre tine se spune: Neam ales, preoție împărătească, popor agonisit [1Pt. 2,9]. Prin urmare, dacă vrei să lucrezi preoția sufletului tău, niciodată focul să nu se depărteze de altarul tău! Ceea ce înseamnă, după cum și Domnul poruncește în Evanghelii, ca șalele voastre să fie încinse, și candelele voastre aprinse [Lc. 12,35]. Așadar, mereu să-ți fie aprinse focul credinței și candela științei!
Expresia șalele voastre încinse, spusă de Domnul în Evanghelie, indică ceea ce poruncește acum și legiuitorul, ca preotul să se încingă cu nădragi de in moale, și astfel, după ce vechea cenușă a fost aruncată, să înnoiască focurile sfinte. Căci trebuie ca și noi să spunem: „Iată, cele vechi au trecut, și toate s-au făcut noi!” [2Cor. 5,17]. Se înconjoară cu nădragi de in moale, sau, cum se spune în alt loc, folosește acoperitoare cel ce a încins cu cingătoarea castității excesul poftei fluide. Căci preotul care stă în fața dumnezeieștilor altare trebuie să se încingă, înainte de toate, cu castitatea: fără a se îmbrăca cu in moale nu va putea defel să le curețe pe cele vechi și să le stabilească pe cele noi. Despre cele din in moale53 am discutat odinioară, pe larg, când s-a făcut vorbire despre veșmintele preoțești, spunând că acest soi indică, formal, castitatea, fiindcă obârșia inului este din pământ, încât nu derivă din nici un amestec.
Trebuie totuși observat că preotul folosește unele veșminte câtă vreme este în slujirea sacrificiilor și altele când se îndreaptă spre popor. La fel făcea și Pavel, cel mai savant dintre arhierei și cel mai iscusit dintre preoți [Cf. Ex. 30,29]. Acesta, când era în ceata celor desăvârșiți, așezat ca în sfintele sfintelor și îmbrăcat în straiele desăvârșirii, spunea: Rostim înțelepciunea între desăvârșiți, însă nu înțelepciunea acestei lumi, nici a căpeteniilor acestei lumi, care sunt nimicite, ci rostim înțelepciunea lui Dumnezeu, cea ascunsă în taină, pe care nici una dintre căpeteniile acestui veac nu a cunoscut-o. Căci dacă ar fi cunoscut-o, niciodată nu L-ar fi răstignit pe Domnul măreției [1Cor. 2,6-8]. După acestea însă, ca ieșind spre popor [Cf. Nm. 11,24], își schimbă straiul și îmbracă un altul, cu mult inferior. Și ce spune? Nimic altceva nu am judecat să știu între voi decât pe Iisus Hristos, și pe acesta răstignit [1Cor. 2,2]. Observă-l, așadar, pe cel mai învățat preot: când este înlăuntru, între cei desăvârșiți, ca în sfintele sfintelor, folosește un strai ale învățăturii. Când însă iese spre cei ce nu pot primi, schimbă straiul cuvântului și expune cele inferioare [Cf. 1Cor. 3,1-2]. Unora le dă să bea lapte, ca pruncilor, pe alții îi hrănește cu legume, ca lipsiți de tărie [Cf. Rom. 14,2], iar altora, celor puternici, le pregătește hrană tare, celor ce au, desigur, simțuri exersate, în conformitate cu posibilitatea de a primi, spre deosebirea binelui de rău [Evr. 5,14]. Așa știa Pavel să-și schimbe straiele și să le folosească pe unele pentru popor, iar pe altele în slujirea sfinților.
Căci însuși arhiereul arhiereilor și preotul preoților, Domnul și Mântuitorul nostru, despre care Apostolul spune că este arhiereu al bunurilor viitoare [Evr. 9,11], a făcut aceasta cel dintâi și le-a lăsat ucenicilor săi să le imite. În ce fel? Evanghelia se referă la aceasta și spune că vorbea în parabole mulțimilor, și fără parabole nu le vorbea lor, însă le dezlega aparte acestea ucenicilor [Mt. 13,34; Mc. 4,34]. Tu vezi cum Însuși a învățat că arhiereul trebuie să folosească veșminte diferite, unele cînd înaintează spre mulțimi, altele când le slujește celor învățați și desăvârșiți în cele sfinte [Cf. 1Cor. 2,6]. De aceea trebuie ca și noi să alegem și să acționăm ca să nu ne găsească Iisus atât de nepregătiți și de legați de grijile veacului, încât să ne vorbească în parabole, ca văzând să nu vedem și auzind să nu auzim [Mt. 13,11], ci să fim mai degrabă vrednici să ne găsească între cei cărora le spune: „Vouă vi s-a dat să știți tainele împărăției lui Dumnezeu” [Cf. Mt. 13,11].
7. După acestea spune: „Aceasta este legea sacrificiului, pe care îl vor oferi fiii preotului Aaron înaintea altarului dinaintea Domnului. Să ridice de la el o mână plină de făină fină a sacrificiului, cu uleiul ei și cu toată tămâia ei, care sunt pentru sacrificiu, și va așeza deasupra altarului jertfa, mireasmă suavă, memorial al ei pentru Domnul. Iar ceea ce va fi de prisos din ea vor mânca Aaron și fiii lui. Azima se va mânca în loc sfânt, înlăuntrul curții cortului mărturiei o vor mânca. Nu va fi coaptă dospită, căci aceasta este partea pe care le-am dat-o din jertfele Domnului; sunt sfintele sfintelor, după cum și [jertfa] pentru păcat și pentru greșeală. Toți cei de parte bărbătească dintre preoți o vor mânca; legiuire veșnică pentru descendenții voștri din jertfele Domnului. Oricine se va atinge de ele va fi sfințit” [Lv. 6,7-11].
În cele prezentate se dau preoților regula sacrificiului și practicile prin care se arată că Dumnezeu este cinstit, că poporul este curățat, prin care, în plus, se hotăra, pentru preoți și slujitori, în privința celor necesare subzistenței. Căci s-a fixat măsura făinii fine ce trebuie oferită în sacrificiu, care este numită a zecea parte dintr-o efă, stropită cu ulei și presărată cu tămâie [Cf. Lv. 6,13]. Dar când va ajunge la altar, preotul va lua o mână plină din ea, ca în această mână plină să fie prins și uleiul care a pătruns în ea, și tămâia care a fost presărată, ca aceasta să fie vărsare și sacrificiu pentru Dumnezeu în mireasmă suavă. Celelalte părți le rămân preoților ca să se hrănească, dar Legea a transmis că ele trebuie mâncate în loc sfânt, în curtea cortului, astfel încât să nu dospească nimic din ele. „Căci am dat această parte preoților și ele sunt sfintele sfintelor.” Dar a voit ca și această regulă să se respecte: doar cei de parte bărbătească să mănânce din ea, ca nimeni de parte femeiască să nu o atingă. Adaugă și aceasta: „Cine se va atinge de ele va fi sfințit” [Cf. Lv. 6,8 sqq.].
Dacă am vrea, despre fiecare din cele expuse, să cerem acum, de la cei ce sunt pe față iudei, [să ni se explice] datorită cărei rațiuni această [rânduială] a fost expusă în acest fel, iar cealaltă în alt fel, ne vor satisface folosind acest răspuns suficient: „Așa i s-a părut potrivit celui ce dă Legea; nimeni nu îl dispută pe Stăpânul său”. Și astfel, cedând lor în celelalte, le vom cere să ne spună, despre acest enunț ultim: în ce fel oricine care va atinge din sacrificiul sfinților va fi sfințit? Dacă va atinge un ucigaș, un necredincios, un adulter, un incestuos, va fi el sfințit? Căci nu a exceptat pe nimeni, ci a spus: „Oricine care se va atinge de ele va fi sfințit” [Cf. Lv. 6,11]. Să presupunem că faimosul templu există și acum, neatins, că se oferă jertfe, că se aduc sacrificii. Cineva, un criminal, vreunul nedrept, necurat, a intrat în templu și a găsit cărnurile ce provin din sacrificii, și le-a atins: va fi numit pe loc sfințit? Nu este nici o îndoială că nici natura lucrurilor, nici adevărul religiei nu acceptă aceasta, în nici un fel. Trebuie să ne întoarcem la explicațiile evanghelice și apostolice ca legea să poată fi înțeleasă [Cf. 2Cor. 3,14]. Căci dacă Evanghelia nu va îndepărta vălul de pe fața lui Moise, privirea lui nu va putea fi văzută, și nici semnificațiile ei nu vor putea fi înțelese. Observă, așadar, în ce fel, în Biserică, ucenicii apostolilor și le asumă pe cele scrise de Moise, și le păzesc, fiindcă pot fi împlinite și au fost scrise în mod rațional. Învățații iudeilor, urmând litera, le fac pe acestea și imposibile, și iraționale54.
8. Așadar, sacrificiul, în vederea căruia toate aceste sacrificii au precedat în typos și în figură, sacrificiul unic și desăvârșit, Hristos, a fost adus jertfă [Cf. 1Cor. 5,7]. Dacă cineva va atinge carnea acestui sacrificiu, va fi pe loc sfințit dacă este necurat, va fi însănătoșit dacă este bolnav. Așa a înțeles, în fine, și cea amintită puțin mai înainte, care pătimea de o curgere de sânge: El era carnea sacrificiului, carne sfântă a sfintelor. Și fiindcă a înțeles cu adevărat care era carnea sfântă a sfintelor, de aceea s-a și apropiat. Desigur, nu îndrăznește să atingă carnea sfântă – căci încă nu fusese făcută curată și nici nu înțelesese cele desăvârșite –, ci a atins marginea hainei cu care sfânta carne era acoperită: cu o atingere credincioasă face să iasă din carne o putere care o și sfințește, din necurată, și o și însănătoșește de boala de care suferea [Cf. Mc. 5,25 sqq.]. Nu ți se pare că mai degrabă în această ordine se pot menține spusele lui Moise: „Oricine care va atinge din cărnurile sfinte va fi sfințit”? [Cf. Lv. 6,11]
Căci aceste cărnuri, pe care noi le expunem, le-au atins toți cei care au crezut dintre gentili [Cf. Fp. 15,19]. Pe acelea le-a atins și cel care spunea: Căci și noi eram odinioară proști, neîncrezători, rătăcind, slujind diverselor doriri și desfătări, acționând cu răutate și invidie, demni de ură, urându-ne reciproc. Dar după ce bunătatea și iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu a strălucit, ne-a mântuit pe noi prin baia renașterii și a reînnoirii Duhului Sfânt [Tit 3,3-5]. Și în alt loc spune: Și acestea ați fost, dar ați fost sfințiți, dar ați fost făcuți drepți în numele Domnului nostru Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru [1Cor. 6,11]. Căci dacă, după cum am spus, cineva atinge carnea lui Iisus în acel fel pe care l-am explicat mai sus, cu întreagă credință, cu toată supunerea, acela se apropie de Iisus ca de Cuvântul făcut carne, acela a atins carnea sacrificiului și a fost sfințit [Cf. In. 1,14].
Dar atinge cărnurile Cuvântului și cel despre care Apostolul spune: Iar hrana celor desăvârșiți este tare, a celor ce au simțuri exersate, în conformitate cu posibilitatea de a primi, spre deosebirea binelui și a răului [Evr. 5,14]. Așadar, atinge carnea Cuvântului lui Dumnezeu și cel care desparte cele lăuntrice lui și poate explica tainele ascunse. Și despre noi, dacă vom avea o asemenea înțelegere, încât să putem să le deosebim pe fiecare din cele scrise în Lege, cu o interpretare duhovnicească, și să ducem la lumina unei științe superioare taina acoperită a fiecărui cuvânt, dacă vom putea învăța Biserica astfel încât nimic din cele citite să nu rămână ambiguu, nimic să nu fie lăsat obscur, poate și despre noi se va putea spune că am atins cărnurile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu și am fost sfințiți.
Astfel primesc și ceea ce s-a scris, că toți cei de parte bărbătească dintre preoți o vor mânca [Lv. 6,11]. Căci nimeni de parte femeiască, nici un suflet înapoiat și neatent nu va putea mânca sfintele cărnuri ale Cuvântului lui Dumnezeu. Se cere cineva de parte bărbătească care să le mănânce. Apoi, cei de parte bărbătească sunt cei socotiți la număr: niciodată nu sunt numărate femeile, niciodată pruncii [Cf. Nm. 1,2]. Pentru aceasta și Apostolul spunea: Când însă m-am făcut bărbat, am renunțat le cele ce erau ale pruncului [1Cor. 13,11]. Așadar, o astfel de parte bărbătească, un astfel de bărbat se caută, care să poată să mănânce cărnurile sfinte, și să le mănânce nu în orice loc, ci în loc sfânt, înlăuntrul curții cortului [Cf. Lv. 6,9]. Să audă acestea cei care divizează Bisericile și consideră, introducând învățături străine și rele, că ei pot să mănânce cărnurile sfinte în afara templului lui Dumnezeu și în afara curții domnești55! Nimic sfânt nu au sacrificiile lor, săvârșite împotriva legii poruncii. Se poruncește să fie mâncate în loc sfânt, înlăuntrul curții cortului mărturiei. Curtea cortului mărturiei este ceea ce zidul credinței înconjoară, ceea ce stâlpii nădejdii susțin, ceea ce lărgimea iubirii cuprinde. Unde acestea nu există, ei nu pot nici să afle, nici să mănânce cărnurile sfinte.
9. În mod potrivit și cele care sunt oferite din sacrificiul făinii fine sunt oferite cu mâna plină, cu ulei și tămâie, în mireasmă suavă pentru Domnul [Lv. 6,8]. Acest loc a fost explicat pe scurt de apostolul Pavel, care spune filipenilor: Sunt împlinit primind de la Epafrodit cele ce au fost trimise de voi, mireasmă suavă, jertfă primită, plăcută lui Dumnezeu [Flp. 4,18]. În aceasta arată că milostivirea față de săraci răspândește ulei în sacrificiul lui Dumnezeu, iar slujirea adusă sfinților presară tămâie suavă. Dar se poruncește că aceasta trebuie să se facă cu mâna plină. Căci astfel spune același Apostol: Cine seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va și culege, iar cine seamănă cu generozitate, cu generozitate va și culege [2Cor. 9,6].
Există însă ceva, chiar în sacrificiu, care se numește memorial, care este indicat ca oferit Domnului. Dacă eu aș fi putut medita ziua și noaptea întru legea Domnului [Cf. Lv. 6,8] și reține în memorie toate Scripturile, aș fi oferit Domnului memorialul sacrificiului meu [Lv. 6,9]. Desigur, dacă nu le putem încredința memoriei pe toate, să le încredințăm măcar pe cele care se învață acum în Biserică, care se citesc, astfel încât, ieșind din biserică, lucrând faptele milostivirii și împlinind dumnezeieștile precepte, să oferim sacrificiu cu tămâie și ulei ca amintire pentru Domnul. Prin urmare, sunteți învățați din acestea ca pe cele auzite în Biserică să le rechemați în amintire, ca și însuflețitele curate ce rumegă, și să le comparați pe cele spuse cu inima voastră.
Dacă ceva este de prisos amintirii voastre și depășește înțelegerea voastră, faceți ceea ce hotărăște autoritatea poruncii prezente: „Iar dacă ceva din ele va fi de prisos, o vor mânca Aaron și fiii lui”! [Lv. 6,9]
Dacă ceva va depăși și va lăsa în urmă înțelegerea ori memoria ta, păstrează-l pentru Aaron, adică rezervă-l preotului, rezervă-l învățătorului, ca el să le mănânce pe acestea, însuși să le despartă, însuși să le expună, după cum același Moise spune în alt loc: „Întreabă-i pe părinții tăi și te vor informa, pe presbiterii56 tăi, și îți vor spune!”. Căci ei știu cum trebuie mâncată această azimă și cum trebuie expusă în azimile curăției și ale adevărului [Cf. 1Cor. 5,8].
10. Se adaugă în continuare: Și a zis Domnul către Moise spunând: „Acesta este darul lui Aaron și al fiilor lui, pe care îl vor oferi Domnului în ziua în care îl va unge pe el, a zecea parte dintr-o efă de făină fină în sacrificiu mereu, jumătate din el dimineața și jumătate din el după-amiaza. Va fi făcută în tigaie, din ulei, o va oferi frământată, delicată, sacrificiu din frânturi, sacrificiu în mireasmă suavă pentru Domnul. Preotul care va fi uns în locul lui dintre fiii lui să facă acestea; este lege veșnică; toate vor fi consumate. Și orice sacrificiu al preotului va fi ardere de tot și nu va fi mâncat” [Lv. 6,12-16].
În cazul celorlalte precepte, arhiereul își îndeplinește slujirea oferind sacrificii pentru popor; în cazul acestei porunci însă, el se ocupă de cele proprii și împlinește ceea ce-l privește. Căci se poruncește ca din ziua în care a fost uns, mereu și în continuu să ofere făină fină frământată cu ulei, delicată, din tigaie. Pe același îl mai numește sacrificiu din frânturi, în mireasmă suavă, și poruncește ca aceasta să rămână și să fie transmisă către urmași ca lege veșnică. Adaugă în mod potrivit că trebuie vegheat ca nici un sacrificiu al preotului, adică ceea ce oferă pentru el, să nu fie mâncat de cineva, ci să se facă ardere de tot, adică să fie distrus prin foc57. Preceptul este clar după literă; aș dori însă să văd ce typos și ce figură sunt indicate în aceasta [Cf. 1Cor. 10,11].
Vrea ca jumătate din acest sacrificiu să fie oferit dimineața, iar jumătate seara: o anume măsură de fină făină, frământată cu ulei, delicată, din tigaie [Cf. Rom. 7,14]. Vezi dacă nu cumva, așa cum bănuiesc, sacrificiul preotului este însăși Legea, care a fost stabilită prin Moise, din care jumătate se poruncește a fi oferită dimineața, iar jumătate spre seară. Hotărăște ca Legea să fie despărțită în două părți, adică în literă și în duh. Iar jumătate, adică litera, se poruncește a fi oferită dimineața, adică în prima perioadă a Legii, când li s-a adus o lumină nouă și o zi nouă celor cărora le-a fost dată atunci după literă. Iar jumătate din ea a poruncit să fie oferită pe seară, căci pe seară ni s-a dat sosirea Mântuitorului, în care acea jumătate, adică semnificația sau duhul Legii, după care legea este duhovnicească, este oferită frământată cu ulei, delicată. Uleiul evocă milostivirea, care trebuie să prisosească în preoți. Adjectivul delicată vizează înțelegerea subtilă și pură. Se spune și din tigaie: consider că vrea ca preotul să fie sever, uscat și ars de multa moderație, în el nimic nu se mai dedică exceselor, în el nimic nu se poate scurge spre poftă.
Iar prin faptul că a precizat că sacrificiul din frânturi este în mireasmă suavă consider că vrea să se înțeleagă că frânturile sunt ale preoților: litera Legii este frântă prin ei și este extrasă hrana duhovnicească, lăuntrică, ce se află în ea. Aceasta pentru ca auditorii mulțimii să fie refăcuți, așa cum se relatează în Evanghelii că și Domnul a făcut atunci când a binecuvântat pâinile și le-a dat ucenicilor, iar aceștia, frângându-le, le-au pus înaintea mulțimilor. Și după ce toți s-au săturat, au prisosit douăsprezece coșuri de frânturi [Cf. Mt. 14,15 sqq.]. Așadar, acesta este sacrificiul din frânturi: mărunțim cele sfinte ale Legii ca să căpătăm din ele hrană duhovnicească și pură.
Mai spune: aceasta este lege veșnică. Apostolul Ioan spune în Apocalipsă că există o Evanghelie veșnică. Găsim și aici că s-a scris lege veșnică [Cf .Ap. 14,6]. Aș dori să-mi spună acum cei ce vor ca legea să fie urmată după literă: în ce fel legea acestui sacrificiu poate fi veșnică, de vreme ce, templul fiind distrus, iar altarul răsturnat, și toate cele numite sfinte profanate, ritualul acesta al sacrificiilor nu s-a putut menține? În ce fel vor numi veșnic ceea ce se constată că a încetat de mult și că s-a sfârșit? Rămâne ca această lege să fie numită veșnică după acea parte prin care noi spunem că legea este duhovnicească [Cf. Rom. 7,14]: prin intermediul ei pot fi oferite sacrificii duhovnicești, care nu pot fi vreodată întrerupte sau încetate. Căci ele nu sunt în locul care se prăbușește sau în timpul care se schimbă, ci în credința credinciosului și în inima celui ce sacrifică58.
În mod potrivit spune: „Nu se va mânca din sacrificiul preotului, ci va fi ardere de tot” [Cf. Lv. 6,16]. Este sigur că se referă la persoana Domnului și Mântuitorului nostru. Căci din sacrificiul lui nu se va mânca, ci va fi ardere de tot. În acest loc, sacrificiul trebuie considerat însuși cuvântul și învățătura din care nimeni nu va mânca, adică nimeni nu o dispută, nimeni nu o revizuiește, ci este ardere de tot. Căci orice a spus, orice a stabilit, persistă printr-o veșnică consacrare: nu se găsește nimeni atât de bolnav sau profan încât să poată revizui cuvintele Lui. Pe acestea trebuie să le avem ca pe o ardere de tot, sacrificiu oferit lui Dumnezeu în toată cinstirea și adorarea, fiindcă cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Lui nu vor trece [Mt. 24,35], ci vor rămâne mereu, așa cum și El rămâne mereu. Prin El Dumnezeu Tatăl, împreună cu Duhul Sfânt, are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin [Cf. 1Pt. 4,11; Ap. 1,6].
50 Latinescul caput poate fi echivalat: „cap”, „capital”. Am preferat traducerea ce valorifică semnificația de bază a termenului, urmând exegeza origeniană (v. secvența a cincea a acestei omilii). La fel, termenul societas, prezent în această secvență biblică, semnifică atât „comunitatea [de afaceri]”, cât și „comuniunea” (v. secvența a patra a acestei omilii).
51 Datorită presiunii lexicului consacrat, și acest volum păstrează echivalarea imago – „chip”, în instanțele în care textul trimite la episodul creației omului (Gn. 1,26-27). Și acest context, ca și altele, face regretabilă lipsa unei traduceri adecvate: imago ar trebui tradus „imagine”, pentru a reda inteligibil și exact semnificația termenului latin (pentru o discuție mai amplă, v. nota 37. din volumul Origen, Omilii, comentarii și adnotări la Geneză).
52 Latinescul catholice a fost tradus „ortodox” pentru că adverbul insistă aici asupra ortodoxiei doctrinare: trebuie evitat anacronismul denominărilor moderne.
53 V. Origen, Homiliae in Exodum 9,3; 13,1-3.
54 Un scurt rezumat, păstrat în traducerea rufiniană, al tehnicii interpretative origeniene: cele imposibile și iraționale, cuprinse în Scriptură, obligă la un alt tip de lectură.
55 V. Origen, Adnotationes in Exodum 8,9, pentru un îndemn similar.
56 V. nota 1.
57 Rufin simte nevoia să tâlcuiască cititorului ce semnifică holocaustum, termen ce redă grecescul ὁλόκαυτος.
58 Renunțarea la „litera” Scripturii înseamnă renunțare la acest timp și la acest loc: ceea ce este determinat somatic nu poate avea pretenție de consistență.
Omilia V
Despre ceea ce s-a scris: „Aceasta este legea păcatului: în locul în care se înjunghie arderile de tot, vor ucide și aceasta, care este pentru păcat” etc [Cf. Lv. 6,25].
1. Și a zis Domnul către Moise, spunând: „Zi către Aaron și către fiii lui, spunând: «Aceasta este legea păcatului: în locul în care se înjunghie arderile de tot, vor ucide și aceasta, care este pentru păcat dinaintea Domnului; sunt sfintele sfintelor. Preotul care îl va oferi îl va mânca, în loc sfânt va fi mâncat, în curtea cortului mărturiei. Oricine care se atinge de cărnurile lui va fi sfințit, și oricui i se va stropi din sângele lui pe haină, orice va fi stropit, va fi spălat acesta în loc sfânt. Și vasul de lut în care a fost copt va fi frânt, dacă însă a fost copt în vas de aramă, îl va freca și îl va spăla cu apă. Oricine de parte bărbătească dintre preoți va mânca acestea; sfintele sfintelor sunt pentru Domnul. Și toate care sunt pentru păcat, din care se va purta, din sângele lor, în cortul mărturiei, spre a cere iertare în loc sfânt, nu vor fi mâncate, ci vor fi arse cu foc»” [Lv. 6,17-23].
Toate acestea, dacă nu le vom primi, când se citesc în biserică, cu o altă semnificație decât cea pe care o arată textul literei, după cum adesea am spus deja, vor servi mai degrabă ca piedică și ruină religiei creștine decât încurajării și zidirii. Dacă însă sunt analizate și se descoperă cu ce semnificație au fost spuse acestea, dacă sunt percepute într-un mod demn de Dumnezeu, indicat ca autor al lor, cel ce aude acestea va deveni iudeu, dar nu acela care este după înfățișare iudeu, ci cel care este iudeu în ascuns, urmând acea distincție a iudeului pe care o observă Apostolul: Căci nu este [iudeu] cel ce este iudeu după înfățișare, și nici circumcizie cea care este înfățișată în carne, ci cel ce este iudeu în ascuns, prin circumcizia inimii, care este după duh, nu după literă, a cărui laudă nu este de la oameni, ci de la Dumnezeu [Rom. 2,28-29].
Ereticii59 lipsiți de cuviință, neînțelegând această diferență dintre iudeul vizibil și cel invizibil, s-au îndepărtat nu numai de Scripturi, ci de însuși Dumnezeu, Care a dat oamenilor această Lege și Scripturile dumnezeiești, și și-au plăsmuit un alt Zeu, altul decât Cel ce a zidit cerul și pământul [Cf. Gn. 1,1], cu toate că adevărul credinței afirmă un unic și același Dumnezeu al Legii și al Evangheliilor, creatorul celor văzute și nevăzute [Cf. 2Cor. 4,18]: fiindcă și cele vizibile păstrează o înrudire strânsă cu cele invizibile, astfel încât Apostolul spune că cele invizibile ale lui Dumnezeu sunt privite [ca] inteligibile de la zidirea lumii prin cele ce au fost făcute [Rom. 1,20]. Așadar, după cum cele vizibile și cele invizibile comportă o înrudire reciprocă, iar această lume constă din pământ și cer, suflet și carne, trup și duh, precum și din reunirile lor, trebuie crezut, la fel, că Sfânta Scriptură constă din cele vizibile și din cele invizibile, ca dintr-un trup care se vede, al literei, desigur, și un suflet, înțelesul, care se observă înlăuntrul acesteia, și un duh, după aceea că ține în sine unele cerești, cum a spus Apostolul: Ei slujesc unei copii și unei umbre [Evr. 8,5].
Fiindcă acestea se înfățișează astfel, invocându-L pe Dumnezeu, Cel care a făcut sufletul, trupul și duhul Scripturii, trupul pentru cei ce au fost înaintea noastră, sufletul pentru noi, iar duhul pentru cei care vor obține în viitor moștenirea vieții veșnice [Cf. Lc. 18,18,30], prin care ajung la împărățiile cerești, să căutăm acum ceea ce am numit suflet al Legii, atât cât este posibil în prezent. Căci nu știu dacă putem urca chiar până la duhul ei în cele ce ne-au fost citite despre sacrificii. Căci așa cum am arătat că cel pe care l-am numit iudeu în ascuns [Cf. Rom. 2,29] este circumcis nu în carne, ci la inimă, tot așa trebuie să arătăm că el sacrifică nu în carne, ci în inimă, și că mănâncă din sacrificii nu în carne, ci în duh.
2. Dar să vedem acum care sunt cele expuse în lege: Și a zis Domnul către Moise, spunând: „Zi către Aaron și către fiii lui, spunând: «Aceasta este legea păcatului»” [Lv. 6,17-18] și celelalte care au fost citite în prezent. Și îmi amintesc că am spus deja că legea nu se dă mereu acelorași: una este spusă fiilor lui Israel, alta fiilor lui Aaron, iar alta, după cum am văzut ceva vreme în urmă, lui Moise și lui Aaron. Există și lege care se dă doar lui Moise, astfel încât nici Aaron să nu se facă părtaș acelei legi. Dar cine a fost luminat cu darul științei de Dumnezeu astfel încât să poată explica în întregime și deschis fiecare diferență și deosebire a acestora? Căci descoperim în cele următoare un precept al Domnului dat și poruncit doar lui Moise, ca pieptișorul berbecului desăvârșirii să-i fie dat lui Moise, după cum a hotărât Domnul pentru Moise [Lv. 8,29]. La această porție nici Aaron, nici fiii lui nu devin părtași. Și se descoperă că legea care privește berbecul desăvârșirii nu poate ajunge nici până la Aaron, nici până la fiii lui, și cu atât mai puțin până la restul fiilor lui Israel, ci doar până la Moise, care era prietenul lui Dumnezeu [Cf. Înț. 7,27]. Însă de ce e nevoie să anticipez cele ce trebuie citite mai târziu? Căci acum a fost citită o lege, care se stabilește pentru Aaron și fiii lui, legea păcatului, adică a jertfei care se oferă pentru păcat: „În locul în care se înjunghie arderile de tot, acolo vor ucide și aceasta, care este pentru păcat în privirea Domnului; sunt sfintele sfintelor” [Cf. Lv. 6,18]. Deja multe au fost spuse mai înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, despre rânduiala sacrificiilor urmând înțelegerii duhovnicești: și acum însă, dacă harul Domnului va binevoi să ne viziteze și dacă voi vă siliți cu rugăciunile, să le adăugăm pe cele pe care Domnul le va da.
Unele jertfe sunt doar ale lui Dumnezeu, astfel încât nici un om nu are parte de ele [Lv. 1,1 sqq.]. Altele sunt ale lui Aaron și ale fiilor lui, iar altele sunt ale lui Aaron, ale fiilor și ale fiicelor lui [Lv. 2,3] , astfel încât îi este permis să mănânce din acestea chiar și soției preotului [Lv. 10,14]. Altele sunt ale preoților, ale fiilor lor și ale fiicelor lor, dar se permite ca din acestea să mănânce chiar și fiii lui Israel [Lv. 7,19]. Iar la acele jertfe pe care este permis să le mănânce fiii lui Israel au participare, fără îndoială, și preoții, și fiii preoților. Totuși, fiilor lui Israel nu li se permite să mănânce din orice jertfă pe care preotul o mănâncă. Așadar, de vreme ce acestea sunt deosebirile dintre jertfe, aceea despre care am spus că este doar a lui Dumnezeu, la care nici lui Moise, nici lui Aaron, nici fiilor lui nu li se îngăduie să ia parte, descoperim că este numită uneori holocaustomata [i.e. arderi de tot]60 [Cf. Lv. 1,3], iar alteori nu holocaustomata, ci holocarpoma [Cf. Lv. 5,10], ca și cum am spune că ceea ce se oferă lui Dumnezeu este rod întreg61. Prin urmare, există o primă legiuire despre sacrificii, dacă, desigur, ați ascultat și ați reținut cu grijă cele ce au fost citite și explicate și nu au trecut prin urechile voastre în zadar cele spuse de noi sau citite din volumele dumnezeiești. Așadar, prima jertfă sunt holocaustomata: căci nu trebuia ca vreo altă jertfă să fie numită înainte de cea care se oferea Atotputernicului Dumnezeu. A doua jertfă este cea cedată preoților spre a fi mâncată. Cea de-a treia se îngăduie a fi atinsă ori mâncată chiar și de către fiii lui Israel, de aceia care oferă, desigur. Dar nu de către toți fiii lui Israel, ci doar de către cei ce sunt curați [Cf. Lv. 7,19]: căci doar celor curați li se poruncește să mănânce din sacrificii [Cf. Rom. 2,29].
Însă nu vreau ca tu, care ești în ascuns iudeu, să cauți toate aceste jertfe, care trebuie oferite lui Dumnezeu, în însuflețitele vizibile ori să crezi că le descoperi în turmele mute. Caută aceste jertfe înlăuntrul tău și le vei găsi în sufletul tău! Înțelege că ai înlăuntrul tău cirezi de boi, acelea care sunt binecuvântate în cazul lui Avraam! Înțelege că ai și turme de oi, și turme de capre, în care au fost binecuvântați și înmulțiți patriarhii! Înțelege că în tine sunt și păsările cerului! Să nu te miri că spunem că acestea sunt înlăuntrul tău: înțelege că tu ești o altă lume, în mic, și înlăuntrul tău sunt soarele, luna și stelele. Căci dacă n-ar fi așa, niciodată Domnul nu i-ar fi spus lui Avraam: „Privește spre cer și vezi stelele, dacă pot fi numărate, din cauza mulțimii; astfel va fi urmașul tău!” [Gn. 15,5]. Să nu te miri, zic, dacă i se spune lui Avraam că: „Astfel va fi urmașul tău, cum sunt stelele cerului” [Cf. Rom. 3,26]: vorbește, desigur, despre cei ce, născuți din credința lui, trăiesc în mod rațional și păzesc legile și preceptele dumnezeiești. Mai mult, ascultă ce spune Mântuitorul către ucenici: „Voi sunteți lumina lumii” [Mt. 5,14]. Oare te îndoiești că înlăuntrul tău sunt soarele și luna, când se și spune că tu ești lumina lumii?
Vrei să auzi ceva mai mult, în această chestiune, despre tine însuți, ca nu cumva, gândindu-te la tine ca la ceva neînsemnat și josnic, să-ți neglijezi viața, ca fiind fără mare preț? Această lume are administratorul ei, îl are pe Cel ce o stăpânește și locuiește în ea, pe Atotputernicul Dumnezeu, după cum Însuși spune prin profet: „Oare nu umplu Eu cerul și pământul?”, spune Domnul [Ier. 23,24]. Ascultă, așadar, ce spune despre tine, adică despre oameni, chiar Atotputernicul Dumnezeu: „Voi locui în ei și voi umbla întru ei” [Cf. 2Cor. 6,16]. El adaugă în plus ceva, ce privește persoana ta: „Și voi fi lor ca Tată, și ei îmi vor fi Mie ca fii și fiice”, spune Domnul [2Cor. 6,18] . Această lume îl are pe Fiul lui Dumnezeu, îl are pe Duhul Sfânt, urmând ceea ce profetul spune: Prin Cuvântul Domnului au fost întărite cerurile, și prin Duhul gurii Lui toată puterea lor [Ps. 32,6]; și la fel în alt loc: Căci Duhul Domnului a umplut rotundul pământului [Înț.1,7]. Auzi ce-ți spune și Hristos: „Și, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la împlinirea veacului” [Mt. 28,20] . Și despre Duhul Sfânt se spune: „Și voi răspândi din Duhul Meu deasupra întregii cărni, și vor profeți” [Ioel 2,28]. Când vezi, prin urmare, că tu le ai pe toate pe care lumea le are, nu trebuie să te îndoiești că și pe însuflețitele care sunt oferite ca jertfe le ai înlăuntrul tău și că din ele trebuie să oferi jertfe în mod duhovnicesc62.
3. Dar despre acestea am explicat mai înainte, atât cât am putut; să adăugăm însă enunțul „în locul în care se înjunghie arderile de tot, acolo [vor ucide] și jertfele pentru păcat” [Lv. 6,18]. Vezi cât de mare este milostivirea și bunătatea lui Dumnezeu: acolo unde este înjunghiată acea ardere de tot care se oferă doar lui Dumnezeu, tot acolo se poruncește să fie adusă jertfa pentru păcat [Cf. 1Tes. 1,9] ! De aici se înțelege că cel care a păcătuit și se pocăiește, întors spre Dumnezeu, înjunghie jertfa duhului zdrobit, [Cf. Ps. 50,19] stând în loc de acum sfânt și asociindu-se celor potrivite lui Dumnezeu. Așadar, jertfa pentru păcat se aduce acolo unde este și ardere de tot: în privirea Domnului [Cf. Lv. 6,18]. Poate există sacrificiu oferit în privirea Domnului și sacrificiu oferit, dar nu în privirea Domnului. Așadar, cine este cel ce oferă în privirea Domnului? Acela, socotesc, care nu a ieșit de la privirea Domnului, cum a făcut Cain, devenind temător și înfiorat [Cf. Gn. 4,14-16]. Așadar, dacă cineva are tăria să stea în privirea Domnului, și nu fuge de la fața Lui, iar conștiința păcatului nu îi coboară privirea, acesta oferă sacrificiu în privirea Domnului. Această jertfă, care se oferă pentru păcate, [Scriptura] spune că este sfântă a sfintelor [Cf. Lv. 6,18].
Discursul vrea să îndrăznească chiar mai mult, dacă, desigur, și auzul vostru îl urmează. Care este jertfa care se oferă pentru păcate și este sfântă a sfintelor, dacă nu Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu [Cf. In. 3,18], Domnul meu Iisus Hristos? Doar El este jertfă pentru păcate, și El este jertfa sfântă a sfintelor. Dar ceea ce a adăugat, „Preotul care îl oferă îl va mânca” [Lv. 6,19], se pare că este dificil de înțeles. Căci acela indicat că trebuie mâncat pare a se referi la păcat, așa cum și în alt loc profetul spune despre preoți: „Păcatele poporului Meu le vor mânca” [Os. 4,8] . De unde se arată că și aici preotul trebuie să mănânce păcatul celui ce-l oferă. Adesea am arătat, din Scripturile sfinte, că Hristos este și jertfa care se oferă pentru păcatul lumii, și preotul care oferă jertfa, ceea ce apostolul explică într-un cuvânt: Care S-a oferit pe Sine lui Dumnezeu [Evr. 9,14]. Așadar, El este preotul care mănâncă și consumă păcatele poporului, El, despre care s-a spus: Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec [Ps. 109,4] . Prin urmare, Mântuitorul și Domnul meu mănâncă păcatele poporului. Cum le mănâncă? Ascultă ce s-a scris: Dumnezeul nostru este foc care consumă [Dt. 4,24]. Ce consumă Dumnezeul [care este] foc? Oare să fim atât de nerozi încât să considerăm că Dumnezeul [care este] foc [Cf. 1Cor. 3,12] consumă lemne, paie ori fân? Dumnezeul [care este] foc consumă păcatele omenești, pe ele le mănâncă, pe ele le devorează, pe ele le mistuie, după cum spune și în alt loc: „Și te voi mistui în foc, pentru [a te face] pur” [Is. 1,25]. Aceasta înseamnă a mânca păcatul celui ce oferă sacrificiu pentru păcat. Căci El a ridicat păcatele noastre [Cf. Mt. 8,17], și în Sine Însuși, ca focul, le-a mâncat și le-a distrus. Astfel, în cele din urmă, se spune că, dimpotrivă, moartea i-a înghițit pe cei care rămân în păcate, după cum s-a scris: Moartea biruitoare [îi] va înghiți [Cf. Ps. 48,15]. Consider că aceasta spunea și Mântuitorul în Evanghelie: „Am venit să arunc un foc pe pământ, și cât vreau ca el să fie aprins!” [Lc. 12,49]. O, de s-ar aprinde și pământul meu de focul dumnezeiesc, ca să nu mai ofere spini și mărăcini [Cf. Gn. 3,18]! Așa trebuie să înțelegi și ceea ce s-a scris: „Foc a fost aprins de mânia Mea, el va mânca pământul și generările lui” [Dt. 32,22].
Așadar, legea spune: „Preotul care îl va oferi îl va mânca în loc sfânt, în curtea cortului mărturiei” [Lv. 6,19]. Este coerent: după chipul Celui ce a dat preoția Bisericii, și slujitorii, și preoții Bisericii să primească păcatele poporului și, imitându-și Învățătorul, să dăruiască iertare de păcate poporului. Prin urmare, și preoții Bisericii trebuie să fie atât de desăvârșiți și instruiți în privința îndatoririlor preoțești, încât ei, fără a păcătui, să consume păcatele poporului în loc sfânt, înlăuntrul curților cortului mărturiei.
Dar ce semnifică faptul că mănâncă păcatul în loc sfânt [Cf. Os. 4,8]? Sfânt era locul în care ajunsese Moise, urmând ceea ce i s-a spus: „Căci locul în care stai este pământ sfânt” [Ex. 3,5]. Așadar, la fel și în Biserica lui Dumnezeu: locul sfânt este credința desăvârșită și iubirea din inimă pură și din conștiință bună [Cf. 1Tim. 1,5]. Cine în acestea stă în Biserică, să afle că stă în loc sfânt! Căci locul sfânt nu trebuie căutat pe pământ, despre care a fost dată, odată pentru totdeauna, sentința de către Dumnezeu: „Blestemat [să fie] pământul în lucrările tale!” [Gn. 3,17]. Prin urmare, credința întreagă și locuirea sfântă sunt locul sfânt.
Astfel, pus în acest loc, preotul Bisericii consumă păcatele poporului [Cf. 1Tim. 1,10]: înjunghiind jertfa cuvântului lui Dumnezeu și oferind victimele învățăturii sănătoase, el curăță de păcate conștiințele auditorilor. Prin urmare, va mânca preotul cărnurile sacrificiilor înlăuntrul curții cortului mărturiei [Cf. Lv. 6,19]când va putea înțelege care este rațiunea, care sunt tainele descrise despre curțile cortului mărturiei. Căci nimeni nu ajunge până la aceste curți secrete și ascunse, nimănui nu i se deschid, decât numai preoților; dacă, desigur, le vor putea deschide, dacă vor putea pătrunde în secretele lor cu știința lor și cu înțelegerea tainică.
Dar știu că există și alte dogme63 în Biserică, mai secrete, la care nu le e permis să ajungă nici măcar preoților. Vorbesc de acelea unde este ascunsă arca, unde se află vasul cu mană și tablele legământului [Cf. Evr. 9,4]. Nici măcar preoților nu li s-a dat acces până acolo, ci doar unicului arhiereu, și acestuia doar o dată în an [Cf. Evr. 9,7]i se îngăduie să pătrundă secretul, după unele purificări stricte și tainice.
Sunt și alte dogme ale Bisericii, la care pot ajunge și leviții, dar ele sunt inferioare față de cele la care s-a îngăduit preoților să ajungă.
Știu că există și altele, până la care pot ajunge și fiii lui Israel, adică laicii, dar nu și străinii, decât dacă au fost deja înscriși în Biserica Domnului: Căci un egiptean va intra în Biserica lui Dumnezeu la a treia generație [Cf. Dt. 23,8]. Cred că credința Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt, în care crede oricine se alătură Bisericii lui Dumnezeu, a fost numită tainic „a treia generație”.
Trebuie totuși știut că dintre jertfele care se oferă, deși li se îngăduie preoților să mănânce, totuși nu li se îngăduie să le mănânce pe toate: o anume parte dintre acestea se oferă lui Dumnezeu și se predă focurilor altarului, ca să știm și noi că, deși ni se îngăduie să percepem și să cunoaștem câteva din Scripturile divine, sunt totuși unele care trebuie rezervate lui Dumnezeu. Pe acestea, ce depășesc înțelegerea noastră, iar înțelesul lor este deasupra noastră, ca nu cumva să fie înfățișate de către noi altfel decât adevărul o cere, este mai bine să le destinăm focului. De aceea, chiar și în privința acestui loc, le-am consumat, atât cât am putut, înlăuntrul cortului Domnului pe cele ce au fost îngăduite oamenilor ca mâncare; dacă unele sunt însă de prisos și ne depășesc, vouă auzul, iar nouă graiul, să le destinăm focului altarului ca pe acea parte care se poruncește a fi oferită pentru păcat deasupra altarului Domnului.
4. „Și aceasta este legea berbecului, care este pentru greșeală; sfintele sfintelor. În locul în care se înjunghie arderile de tot va fi înjunghiat și berbecul, care este pentru greșeală, dinaintea Domnului” etc [Lv. 7,1].
Se pare că în Scripturile dumnezeiești adesea „păcatul” este numit „greșeală”, iar „greșeala” „păcat”, fără nici o diferență sau distincție; în acest loc totuși se descoperă că există o diferență. Căci după ce a transmis rânduiala și ordinea sacrificiului pentru păcat, acum poruncește, separat, un sacrificiu pentru greșeală [Cf. Lv. 6,17 sqq.]. Și deși toate sunt poruncite în aceeași ordine și cu aceeași regulă, deși adaugă la urmă: „După cum acesta care este pentru păcat, tot așa și acesta care este pentru greșeală: o singură lege va fi a acestora” [Lv. 7,7], a vrut totuși să arate că există o diferență între ele, pentru care a și poruncit sacrificii distincte. În această privință, eu consider că greșeala săvârșită este mai puțin gravă, întrucâtva, decât păcatul [Cf. 1In. 5,16-17]. Căci găsim că s-a spus, despre păcat, păcat spre moarte, dar despre greșeală nu citim că s-ar fi spus că este „spre moarte”. Știu bine și acea diferență observată de unii dintre înțelepți: greșeala apare când nu săvârșim cele pe care trebuie să le săvârșim, iar păcatul când comitem ceea ce nu trebuie comis. Dar fiindcă nu le descoperim totdeauna sub această distincție în Cărțile dumnezeiești, nu putem afirma aceasta în general. Așadar, despre sacrificiul oferit pentru greșeală trebuie explicat în același fel și după aceeași predanie după care am expus mai înainte despre sacrificiul pentru păcat.
Căci la fel se poruncește: Aceste grăsimi ale berbecului, cele care sunt în jurul rinichilor și cele care acoperă cele lăuntrice [Cf. Lv. 7,3], să fie puse pe altar, ca și tu, care asculți acestea, să știi că trebuie să oferi focului altarului tot ceea ce este înlăuntrul tău mai gras și acoperă cele lăuntrice ale tale, ca toate cele lăuntrice ale tale să fie curățate și să spui și tu cum spunea și David: „Binecuvântează, sufletul meu, pe Domnul, și toate cele lăuntrice ale mele numele sfânt al Lui!” [Ps. 102,1]. Căci dacă nu a fost dată la o parte acea grăsime care acoperă cele lăuntrice ale tale, ele nu vor putea cuprinde înțelesul subtil și duhovnicesc, nici nu vor putea cuprinde înțelegerea înțelepciunii, și de aceea nu-l vor putea lăuda pe Domnul. Iar dacă a fost dat la o parte tot ceea ce este gras de pe rinichi și de pe toate organele tale interne, atunci, cu adevărat curățat de orice viciu al poftei, ai înjunghiat jertfă pentru greșeală și ai oferit sacrificiu lui Dumnezeu în mireasmă suavă [Cf. Ef. 5,2].
„A preotului care oferă aceea și va face reîmpăcare pentru greșeală, a lui va fi!” [Lv. 7,5,7-8]. Să învețe preoții Domnului, care stau înaintea Bisericii, că le-a fost dată parte cu cei pentru ale căror greșeli vor face reîmpăcare! Dar ce înseamnă a face reîmpăcare pentru greșeală? Dacă vei lua un păcătos și, prin sfat, prin îndemn, învățându-l, instruindu-l, îl vei aduce la pocăință, dacă îl vei readuce din eroare, îl vei elibera de vicii și îl vei face astfel încât Dumnezeu i se va face lui, celui întors, favorabil, atunci se va spune despre tine că ai făcut reîmpăcare pentru greșeală64. Dacă, așadar, un astfel de preot vei fi, și astfel vor fi învățătura ta și cuvântul tău, ți se va da partea celor pe care i-ai readus: meritul lor va fi plata ta, iar mântuirea lor, slava ta. Oare nu le arată pe acestea și Apostolul: Ceea ce va zidi deasupra cineva, [aceea] va primi plată? [Cf. 1Cor. 3,14]. Să înțeleagă, așadar, preoții Domnului unde li s-a dat porție: de ea să se preocupe și pentru aceștia să se străduiască! Să nu se implice în fapte zadarnice și inutile, ci să știe că nu vor avea parte lângă Dumnezeu, de nimic altceva decât de aceea că oferă pentru păcate, adică întorc pe păcătoși din calea păcatului. Trebuie reținut și că cele oferite ca ardere de tot sunt cele lăuntrice, iar ceea ce este exterior nu este oferit Domnului. Pielea nu se oferă Domnului, și nici nu este dată spre ardere de tot. Astfel a fost și acel fiu al lui Iuda, cel numit Her, care se tâlcuiește „piele”. De aceea și era foarte rău și l-a ucis pe el Dumnezeu [Cf. Gn. 38,7], fiindcă cei de acest fel nu sunt oferiți Domnului.
5. „Și orice sacrificiu care se va face în cuptor, și orice [sacrificiu] care se va face pe grătar sau în tigaie va fi al preotului care îl oferă, al lui [va fi]!” [Lv. 7,9] Ce vom spune? Să considerăm că Atotputernicul Dumnezeu, care dădea spuse din cer lui Moise, a hotărât despre cuptor și despre grătar și despre tigaie, ca poporul să învețe prin Moise că Dumnezeu li se va face favorabil dacă unele vor fi fripte în tigaie, altele vor fi coapte în cuptor, pe când altele vor fi rumenite pe grătar [Cf. Ef. 4,20 sqq.]? Însă nu astfel l-au învățat copiii Bisericii pe Hristos, nu astfel au fost instruiți întru El prin Apostoli, ca despre Domnul măreției să socotească ceva așa de josnic și așa de ordinar [Cf. Ps. 28,3]. De ce să nu vedem mai degrabă după înțelesul duhovnicesc, pe care Duhul l-a dăruit Bisericii, care este acest sacrificiu care se coace în cuptor, ori ce trebuie înțeles prin acest cuptor?
Dar unde voi găsi, pe loc, o Scriptură dumnezeiască să mă învețe ce este un cuptor? Trebuie să-L invoc pe Domnul meu Iisus, ca să mă facă pe mine, cel ce caut, să găsesc și să-mi deschidă mie, celui ce bat, ca să găsesc în Scripturi un cuptor unde să pot coace sacrificiul meu, ca Dumnezeu să-l primească [Cf. Lc. 11,10]. Consider, dar, că eu l-am găsit în profetul Osea, unde spune: Toți adulterii ca un cuptor încins spre ardere [Os. 7,4]; și iarăși: Au fost pârjolite ca un cuptor inimile lor [Os. 7,6]. Așadar inima omului este cuptorul. Iar această inimă, dacă viciile o vor ațâța ori dacă o va umfla diavolul, nu va coace, ci va arde. Dacă însă o ațâță cel ce a spus: „Am venit să arunc foc pe pământ” [Lc. 12,49], nu voi arde spre pierzare, ci voi coace spre sacrificiu pâinile dumnezeieștilor Scripturi și ale cuvintelor lui Dumnezeu, pe care le primesc în inimă. Și poate cele indicate a fi coapte în cuptor sunt cele lăuntrice și ascunse și nu pot fi înfățișate ușor vulgului. Căci în Scripturile divine sunt multe de acest fel, cum este în Iezechiel, când se descrie despre heruvimi și despre Dumnezeu și despre acea arătare măreață [Cf. Iez.1,1 sqq.; 10,1 sqq.]. Dacă acestea nu sunt coapte în cuptor, nu pot fi mâncate, pentru că sunt crude. Căci nu trebuie crezut că există vreun însuflețit, pus în forma leului, sau un altul, cu formă de vițel sau de vultur, ce L-ar transporta pe Dumnezeu. Prin urmare, acestea, dacă sunt de acest fel, nu trebuie înfățișate crude, ci trebuie coapte în cuptorul inimii.
Astfel, trei sunt cele în care spune că trebuie pregătite sacrificiile: în cuptor, în tigaie, pe grătar. Consider că cuptorul, urmând forma lui, le semnifică pe cele mai adânci și pe cele de nespus din Scripturile divine, tigaia le semnifică pe cele care, dacă sunt întoarse adesea și de multe ori, pot fi înțelese și explicate, iar grătarul pe cele ce sunt fățișe și pot fi văzute fără vreun obstacol. Căci adesea, am spus-o deja, în Scrierile divine se găsește un întreit mod al înțelegerii: istoric, moral și mistic, de unde am înțeles că se află în ea și trup, și suflet, și duh. Această triplă dispoziție a înțelegerii indică tripla formă a sacrificiilor.
Dar și în alt loc descoperim, în privința acestora amintite despre sacrificii, că se spune un coș sfânt al desăvârșirii [Cf. Lv. 8,26] , în care se poruncește să se afle trei pâini. Vezi armonia dintre formele tuturor tainelor? Ce altceva trebuie să înțelegem prin coșul desăvârșirii, în care se poruncește să fie puse trei pâini, decât Scripturile divine, care pun înaintea auditorilor hrană în întreit fel? Vrei să-ți înfățișăm exemple ale unei taine asemănătoare și din Evanghelii? Să chemăm în minte vorbele Domnului, când spune că unul vine la miezul nopții la prietenul său, bătând la ușă, și spune: „Prietene, pregătește-mi trei pâini, fiindcă mi-a sosit un prieten de pe cale și nu am ce să-i pun în față!” [Lc. 11,5]. Aici, narez pe scurt, noaptea este această vreme a vieții, iar cele trei pâini sunt una din cuptor, alta din tigaie și, a treia, cea coaptă pe grătar.
6. După acestea spune: „Și întregul sacrificiu făcut în ulei sau nefăcut [în ulei] va fi pentru toți fiii lui Aaron, pentru fiecare în mod egal!” [Lv. 7,10]. Care sacrificiu este făcut în ulei și care este cel nefăcut în ulei? Se poruncește ca sacrificiul mântuitor să se facă în ulei, după cum am spus deja mai sus. Iar sacrificiul pentru păcat nu se face în ulei. Căci spune: „Nu îi vor adăuga ulei, fiindcă este pentru păcat” [Lv. 5,11]. Așadar, ceea ce este pentru păcat nu are adaos al uleiului veseliei [Cf. Ps. 44,8], și nici tămâie suavă, căci spune Apostolul despre păcătoși: Și să-i plâng pe cei care înainte au păcătuit și nu au făcut pocăință [2Cor. 12,21]. Și nu este în el nici mireasmă suavă [Cf.Lv 2,9], căci s-a spus din partea păcătosului: „Au putrezit și s-au stricat cicatricile mele” [Ps. 37,6]
Acestea au fost succint observate despre capitolul anterior, unde este scrisă legea sacrificiului pentru greșeală [Cf. Lv. 7,1]. Însă nu mă îndoiesc că sunt multe care rămân ascunse și depășesc gândul nostru. Căci nu avem meritul celui ce spunea Iar noi avem gândul lui Hristos [1Cor. 2,16]: doar acesta este gândul care le deschide pe toate cele care, în legile sacrificiilor, conțin mister înlăuntrul literei. Căci dacă aș fi vrednic să mi se dea gândul lui Hristos, și eu aș spune despre acestea: Ca să știm cele ce ne-au fost dăruite de Dumnezeu; pe care le și rostim [1Cor. 2,12]. Acum însă, constrânși de micimea gândului nostru, să vedem începutul celui de-al doilea capitol.
7. „Aceasta este legea sacrificiului de mântuire, pe care îl vor oferi Domnului. Dacă cineva îl va oferi pentru laudă, va și adăuga la sacrificiu pâinile laudei, făcute din făină fină în ulei, și prăjituri, azime, unse cu ulei, și făină fină frământată în ulei. Deasupra pâinilor dospite va oferi darurile lui, fiindcă este sacrificiul laudei, al mântuirii lui. Și va oferi de la el unul din toate darurile lui, separare pentru Domnul; preotul care răspândește sângele de mântuire și cărnurile sacrificiului de laudă, de mântuire, le va avea; și în care zi se oferă dăruire vor mânca și nu vor lăsa din ea până dimineața.” [Lv. 7,11-15]
Acest sacrificiu, care se numește mântuitor, a fost divizat în două părți: pe una o numește de laudă, iar pe alta a votului, deși ambele sunt numite sacrificiu mântuitor [Cf. Lv. 7,16]. Fiindcă însă noi nu avem a instaura sacrificii după literă, să căutăm în noi: cine este atât de mare și atât de important încât să-I ofere lui Dumnezeu sacrificiul mântuitor și sacrificiul laudei? [Cf. Ps. 49,23] Eu sunt de părere că este acela care, în toate faptele lui, face ca Dumnezeu să fie lăudat, împlinindu-se prin el ceea ce Domnul și Mântuitorul nostru spune: „Ca să vadă oamenii faptele voastre bune și să-L mărească pe Tatăl vostru, Care este în ceruri” [Mt. 5,16]. Așadar, a oferit sacrificiul laudei acela care, pentru faptele lui, pentru învățătura lui, pentru cuvântul, moravurile și disciplina lui, face ca Dumnezeu să fie lăudat și binecuvântat, după cum opuși sunt cei despre care se spune: „Prin voi numele Meu este blestemat între neamuri” [Rom. 2,24; Is. 52,5]. Observă totuși și în ce fel se pun pâinile făcute din făină fină în ulei și prăjiturile, azime, unse cu ulei și făina fină frământată în ulei [Cf. Lv. 7,13], oferindu-se din nou jertfă de mântuire într-un triplu sacrament, și cum se spune la sfârșit: „Preotul care răspândește sângele de mântuire îl va avea!” [Lv. 7,14]. Mai înainte a spus: „Preotul care va face reîmpăcare îl va avea!” [Lv. 7,7]; aici zice: „Preotul care răspândește sângele sacrificiului de mântuire îl va avea!” [Lv. 7,14]. Se folosește ordinea potrivită: căci mai întâi trebuie căutată reîmpăcarea, și după aceasta trebuie oferit sacrificiul de mântuire. Căci nimeni nu poate obține mântuirea dacă nu și L-a făcut favorabil mai înainte pe Domnul.
„Dar și cărnurile sacrificiului de laudă, de mântuire, le va avea!” [Lv. 7,15].Adesea am spus că termenul „cărnuri”, în Scripturi, indică hrana tare și învățătura desăvârșită [Cf. Evr. 5,14]. Căci știu, urmând Scripturile, că există o hrană a sufletului, laptele, o altă hrană a sufletului, legumele, și o alta, carnea, după cum însuși Apostolul spune despre unele: V-am dat să beți lapte, nu mâncare. Căci încă nu puteați, dar nici acum nu puteți [1Cor. 3,2-3]. Căci încă sunteți carnali; și iarăși spune în altă parte: Unul crede [că poate] mânca de toate; cine este însă lipsit de tărie, acela să mănânce legume [Rom. 14,2], și iarăși în alt loc: Iar hrana tare este a celor desăvârșiți [Evr. 5,14] etc. Așadar, aici se poruncește să fie ale preotului însuși cărnurile sacrificiului de mântuire, care se oferă pentru laudă.
Din făina fină oferită în triplu mod, cum am spus mai sus, doar una anume este atribuită preotului, celelalte sunt ale laicului care oferă, și totuși în așa fel încât să fie mâncate ziua și să nu rămână din ele ceva până dimineața [Cf. Lv. 7,15]. Cărnurile, așadar, în care se află hrana tare [Cf. Evr. 5,14] și știința desăvârșită, sunt atribuite preoților, fiindcă ei trebuie să fie desăvârșiți în toate, în învățătură, în virtuți, în moravuri. Căci dacă nu vor avea aceasta [i.e. desăvârșirea] în ei, nu vor mânca din cărnurile sacrificiilor. Iar prin acea parte unică, ce este separată, ca mai aleasă, din cele trei poruncite din făină fină, sunt de părere că este desemnată acea parte a științei despre care am vorbit mai înainte, ce indică învățătura desăvârșită și profundă.
Dar poate vei întreba: dacă mai sus drojdia a fost total exclusă dintre sacrificii, cum de poruncește acum ca sacrificiul să fie deasupra pâinilor dospite [Cf. Lv. 7,13]? Privește mai atent: pâinea dospită nu este luată pentru sacrificiu, ci pentru îndeplinirea sacrificiului. Ei bine, să vedem ce înseamnă aceasta. Domnul numește drojdie, în Evanghelii, învățătura omenească a fariseilor, care transmiteau tradiții, precepte ale oamenilor [Cf. Mc. 7,3,7], când spune ucenicilor: „Feriți-vă de drojdia fariseilor!” [Mt. 16,6]. La fel, așadar, este învățătura omenească, gramatica, spre exemplu, retorica ori dialectica. Din această învățătură nu trebuie luat nimic pentru sacrificiu, adică în cele ce trebuie gândite despre Dumnezeu; se poruncește, așa cum se cuvine, ca discursul clar, strălucirea elocinței și tehnica disputei să fie admise pentru slujirea cuvântului lui Dumnezeu. Oare nu pe această drojdie avea pus sacrificiul cuvântului lui Dumnezeu cel ce spunea „Proastele însoțiri strică moravurile bune”65 [1Cor. 15,33] și „Cretani veșnic mincinoși, bestii groaznice, pântece leneșe”66 [Tit 1,12] și altele asemenea acestora, luate din drojdia grecilor?
8. În privința enunțului „În aceeași zi se va mânca, și nu va rămâne din el până dimineața!” [Lv. 7,15], să-l comparăm cu celelalte sacrificii și să vedem pentru ce rațiune poruncește că, în cazul sacrificiului mântuitor, trebuie să fie mâncate în aceeași zi în care sunt oferite, pe când în alt sacrificiu se îngăduie să fie păstrate până a doua zi, și chiar până în a treia, iar în a treia zi să fie predate focului cele ce vor prisosi, ca să nu-l întineze pe cel ce oferă [Cf. Lv. 19,6 sqq.]. Să vedem ce semnifică această diferență. Dar avem cu adevărat nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, care să binevoiască să îndepărteze toate grăsimile ce acoperă cele lăuntrice [Cf. Lv. 4,8]ale noastre și să ridice vălul oricărui înțeles grosier, ca să le putem observa pe acestea urmând ceea ce s-a spus că este poruncit de Dumnezeu.
Să comparăm, așadar, Scriptura cu sine și să urmăm acea cărare a soluției pe care ea ne-o va deschide. Găsim și în legătură cu sacrificiul Paștelui, care se poruncește să fie adus jertfă spre seară, că se dă poruncă la fel, ca nimic să nu rămână din cărnuri până dimineața [Cf. Ex. 12,6,10]. Nu fără motiv vrea cuvântul divin să nu existe hrănire cu cărnurile de ieri, ci totdeauna cu cele proaspete și noi, îndeosebi în cazul celor ce i se aduc jertfă lui Dumnezeu ca sacrificiu de Paște sau ca sacrificiu de laudă [Cf. Ps. 49,23]; poruncește ca aceste cărnuri să fie mâncate noi și proaspete, în aceeași zi, interzicându-le pe cele de ieri. Îmi amintesc că ceva asemănător spune și profetul Iezechiel, după ce Domnul i-a poruncit să-și coacă pâini în excrement omenesc [Cf. Iez. 4,12]. Căci răspunde Domnului: „O, Doamne, niciodată sufletul meu nu s-a spurcat și mortăciune sau necurăție nu a intrat în gura mea! Și niciodată nu a intrat în gura mea carne de ieri!” [Iez. 4,14]. Despre acest răspuns adesea mă întrebam: ce desfătare găsea în a spune înaintea lui Dumnezeu, ca un lucru mare, „Niciodată nu am mâncat carne de ieri”? Ca să văd că, instruit de aici și îmbibat de aceste taine, profetul zicea Domnului: „Nu am fost un preot atât de decăzut și degenerat, încât să mănânc cărnurile de ieri”, adică pe cele vechi.
Ascultați acestea, toți preoții Domnului, și înțelegeți mai pătrunzător cele spuse! Carnea, cea atribuită preoților din sacrificii, este cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl învață în Biserică. Pentru aceasta, așadar, sunt sfătuiți, sub figuri tainice: când vor începe să spună către popor cuvântul, să nu le spună pe cele de ieri, să nu le rostească pe cele vechi, care sunt după literă, ci să le spună, prin harul lui Dumnezeu, totdeauna pe cele noi și totdeauna să le descopere pe cele duhovnicești. Căci dacă le-ai spus azi în Biserică pe cele pe care ieri le-ai învățat de la iudei, atunci aceasta înseamnă că ai mâncat carnea de ieri a sacrificiului. Dacă vă amintiți, legiuitorul a folosit aceeași sintagmă în privința ofrandei primițiilor: să fie noi, proaspete [Cf. Lv. 2,14]! Observă că pretutindeni cele privitoare la laudele lui Dumnezeu – căci acesta este sacrificiu de laudă [Cf. Ps. 49,23] –, trebuie să fie noi și proaspete, ca nu cumva, spunându-le pe cele vechi în Biserică, buzele tale să rostească, iar mintea ta să fie fără rod. Dar ascultă ce spune Apostolul: Dacă aș grăi în limbi, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Așadar, ce înseamnă aceasta? Mă voi ruga cu duhul, mă voi ruga și cu mintea, voi spune psalm cu duhul, voi spune psalm și cu mintea [1Cor. 14,14-15]. Așadar, la fel și tu: dacă nu vei oferi cuvânt prezent și proaspăt spre laudele lui Dumnezeu din cultivare duhovnicească, din învățătura harului lui Dumnezeu, gura ta oferă, desigur, sacrificiul laudei, dar mintea ta este acuzată pentru uscăciunea cărnii de ieri. Căci și Domnul, când le dădea ucenicilor pâine spunându-le: „Luați și mâncați!” [Mt. 26,26], nu a menționat și nu a poruncit să fie păstrată pe a doua zi. Poate ceva tainic este cuprins și în aceea că poruncește să nu fie luată pâine pe cale, [Cf. Lc. 9,3] ca întotdeauna să înfățișezi pâini proaspete ale cuvântului lui Dumnezeu, pe care le porți înlăuntrul tău. Apoi, vestiții gabaoniți sunt condamnați și devin tăietori de lemne ori purtători de apă [Cf. Iis. Nav. 9,21-23]pentru că au adus pâini vechi israeliților, cărora legea duhovnicească le poruncea ca totdeauna să folosească cele proaspete și noi. Desigur, o altă figură a sacramentelor este cea care poruncește să fie mâncat chiar și ceea ce a prisosit pe a doua zi [Cf. Lv. 19,6], însă nimic să nu fie păstrat pentru cea de-a treia zi; despre aceasta vom vedea la locul ei.
Dar să nu ne rămână ascuns că există un anume răstimp în care este o binecuvântare să fie mâncate cele vechi. Căci se spune despre cel de-al șaptelea an, care este numit anul iertării [Cf. Dt. 15,1-2], sau sabatic: „Le vei mânca pe cele vechi și pe cele vechi ale vechilor!” [Lv. 26,10]. Atunci, sub taina celui de-al șaptelea an, cum spuneam, este o binecuvântare a le mânca pe cele vechi; acum însă este interzis. Dar am făcut o mare digresiune amintind toate acestea și ne-am depărtat prea mult amintind aceste mărturii, de vreme ce acum ne-am asumat explicarea sacrificiilor.
9. Se spune, așadar, în continuare: „Dacă va fi vot ori dacă va sacrifica darul său voluntar, în orice zi va oferi sacrificiul său va fi mâncat și a doua zi. Și ceea ce va prisosi din cărnurile sacrificiului până în ziua a treia se va arde în foc. Iar dacă mâncând va mânca din cărnuri în ziua a treia, nu îi va fi primit, celui ce oferă, nu i se va socoti lui, este întinăciune. Iar un suflet, de va mânca din el, va primi păcat” [Lv. 7,16-18].
Aceasta este ceea ce declară, desigur, David în Psalmi: „Să se facă rugăciunea lui spre păcat” [Ps. 108,7], când nu numai că nu rezultă vreun merit din sacrificii, ci apare o vină gravă. Căci îl auzi pe legiuitor: hotărăște că, dacă cineva va mânca din ceea ce va prisosi în a treia zi, va primi păcat. De aici trebuie cunoscut ce mare dezastru amenință condiția umană a păcătoșilor: păcatul se ivește chiar și de acolo de unde este oferită jertfa de împăcare! Considerându-le pe acestea, cred, fericitul David spunea în Psalmi: Cine înțelege păcatele? [Ps. 18,13]Așadar, se permite ca sacrificiul votului sau al voinței să fie mâncat și în a doua zi, însă este interzis cu desăvârșire [să fie mâncat] în cea de-a treia zi. Dar dă remediu celor neglijenți: dacă vei fi neputincios și nu vei putea termina în cea de-a doua zi toate cărnurile sacrificiului, să nu mănânci nimic din ele în cea de-a treia zi, ci predă focului ceea ce prisosește. Căci dacă vei vrea să mănânci din sacrificiu după două zile, vei primi păcat.
Eu, atât cât gândul meu poate cuprinde, consider că aceste două zile pot fi înțelese ca fiind cele două Testamente, în care se permite ca orice cuvânt privitor la Dumnezeu – căci acesta este sacrificiul – să fie cercetat și despicat și primită din acestea toată știința lucrurilor; iar dacă ceva va prisosi, pe care Scriptura divină nu l-a stabilit, nu trebuie să iei nici o altă a treia scriptură ca autoritate a științei, fiindcă aceasta este numită ziua a treia, ci să dăm focului ceea ce prisosește, adică să o rezervăm lui Dumnezeu. Căci nici Dumnezeu nu a vrut ca noi să știm tot în prezenta viață, observând îndeosebi ceea ce și Apostolul spune: În parte știm și în parte profețim; când va veni însă ceea ce este desăvârșit, vor fi distruse acelea care sunt în parte [1Cor. 13,9-10]. Așadar, acesta este focul căruia trebuie să-i încredințăm cele ce vor prisosi în a treia zi [Cf. Lv. 7,17]: nu trebuie, printr-o temeritate nesăbuită, să ne atribuim știința tuturor, ca pe merit să ni se spună de către același Apostol: Neștiindu-le nici pe cele pe care le zic, nici pe cele pe care le susțin ca adevărate [1Tim. 1,7]. Așadar, ca nu cumva sacrificiul nostru să fie refuzat și dorința noastră, de a căpăta știința din Cărțile dumnezeiești, să ni se întoarcă nouă în păcat, să păzim acele măsuri pe care le enunță pentru noi, prin legiuitor, legea duhovnicească.
10. „Și orice cărnuri care vor fi atinse de către orice necurat nu vor fi mâncate, se vor arde în foc. Orice curat va mânca cărnurile; și orice suflet [care] va mânca cărnurile sacrificiului de mântuire, care este pentru Domnul, și necurăția lui va fi în el, va pieri acel suflet din poporul său. Și orice suflet [care] se va atinge de orice lucru necurat, sau de necurăția omului sau a patrupedelor necurate sau de orice spurcăciune necurată, și va mânca din cărnurile sacrificiului de mântuire, care este al Domnului, va pieri acel suflet din poporul său.” [Lv. 7,19-21]
Aici legiuitorul a expus întreitele cauze ale necurăției. Prima: cărnurile sacrificiilor să nu atingă vreo necurăție. A doua: cel care mănâncă cărnurile sacrificiului să nu fie necurat și să nu fie în el necurăția lui. Cea de-a treia: chiar dacă sunt curate cărnurile și cel ce mănâncă este curat, totuși să nu atingă ceva necurat, ori dintre turme, ori dintre păsări, ori dintre toate care au fost declarate necurate. Iată voința legii ce sancționează [prescripții] despre rânduiala sacrificiilor trupești.
Iar după ordinea expunerii noastre, unde cărnurile sfinte sunt înțelese a fi cuvintele dumnezeiești, trebuie urmată o astfel de regulă: adesea se întâmplă să fie atinse cărnurile curate de ceva necurat. Un exemplu: cineva alcătuiește un discurs curat și pur despre Dumnezeu Tatăl și despre Unul-Născut al Lui și Duhul Sfânt, despre taina demnă a dumnezeirii, și la fel și despre toate creaturile raționale, ca făcute de Dumnezeu pentru a-L primi și înțelege pe El, însă nu adaugă tainei ce urmează și învierea cărnii [Cf. Evr. 5,14]. Primul discurs, desigur, fiindcă a expus desăvârșit și sfânt, este hrană tare; însă ceea ce adaugă acestora, negând învierea cărnii, fiind străin de credință, dar conectat cuvintelor desăvârșite și credincioase, a spurcat și a întinat sfintele cărnuri ale cuvântului. De aceea, așadar, a hotărât legiuitorul să nu fie mâncate cărnurile de acest fel, cărora li se adaugă necurăția vreunei necredințe. De aceea și Apostolul spune: Și astfel să serbăm ziua de sărbătoare, nu în drojdie veche, și nici în drojdia răutății și a răului, ci în azimile curăției și ale adevărului [1Cor. 5,8].
Al doilea gen al necurăției: cel care mănâncă cărnurile să nu fie necurat și necurăția lui să nu fie în el [Cf. Lv. 7,20]. Aceasta se poate astfel înțelege, spre exemplu: dacă cineva are o fire efervescentă și cu un spirit ardent, nu se va arăta apt a primi imediat tainele Cuvântului lui Dumnezeu, ci se caută ca mai întâi să fie despărțit de actele profane și de faptele necurate, și doar astfel să devină primitor al instrucției, după ce va fi fost mai înainte primitor al sfințeniei. Citim ceva asemănător în Numere67, unde Domnul a dat din cer cărnuri fiilor lui Israel și spune: „Să vă sfințiți pentru mâine, ca să mâncați cărnurile!” [Nm. 11,18]. Aceasta arată că dacă nu se vor fi sfințit mai înainte și dacă nu vor fi devenit curați, Dumnezeu nu le va da cărnurile. În mod potrivit legiuitorul arată îndurarea Domnului: nu a spus: „Să nu mănânce cărnuri cel în care a fost necurăția!”, ci zice: „Să nu mănânce cărnuri cel în care necurăția lui este în el!” [Cf. Lv. 7,20]. Într-adevăr, aproape nimeni nu este găsit în care să nu fi fost necurăție. Dar poate fi descoperit unul în care să fi fost, dar în care, după ce Legea lui Dumnezeu a fost auzită, să nu mai fie de acum înainte. Iar dacă necurăția lui va rămâne în el și nu vrea să se întoarcă și să se îndrepte după ce acestea au fost auzite, va pieri acel suflet din poporul său [Lv. 7,21].
Al treilea gen de necurăție: cel prin care cineva, care este curat, atinge ceva necurat [Cf. Lv. 7,21] și este întinat nu atât prin păcatul său, cât prin atingere a ceva străin. Exemplu: dacă cineva leagă prietenie și întovărășire cu un om invidios sau mânios sau adulter. Acesta nu se implică prin fapte proprii în crimele lui, dar nici nu iese din întovărășirea cu el [Cf. 1In. 3,15], deși vede și înțelege că acela își urăște fratele și este ucigaș de oameni, sau că întinde capcane unei femei străine și este adulter, sau că violează alte legi. Acesta este cel ce a atins necurăție [Cf. Lv. 7,21] ori însuflețit, ori pasăre, ori mortăciune [Cf. Lv. 5,2] și a fost întinat de necurăție străină: cel ce nu renunță la însoțirea cu un criminal, deși îi cunoaște crimele. Iar despre deosebirile dintre necurate am vorbit mai înainte, atât cât ne-au putut apărea. Oare nu hotărăște și Apostolul după una și aceeași formă când spune: Acum însă vă scriu în scrisoare să nu vă amestecați [cu] vreun frate dacă este numit desfrânat, sau avar, sau slujitor al idolilor, sau bețiv, sau răpitor, nici să nu luați hrană împreună cu [unul] de acest fel [1Cor. 5,9-11]? În toate acestea ce altceva se hotărăște decât să ne ferim de întinarea cu păcate străine și necurate?
11. Și a zis Domnul către Moise spunând: „Zi-le fiilor lui Israel, spunând: «Nu veți mânca nici o grăsime a boilor, a oilor și a caprelor! Nici grăsimea mortăciunilor, nici ceea ce este prins de sălbăticiune nu va fi de nici un folos, și nu se vor mânca între bucate! Oricine care va mânca grăsimea din turme, din care oferiți de la ele jertfă pentru Domnul, va pieri acel suflet din poporul său. Și nu veți mânca nici un sânge, în vreun sălaș al vostru, de la turme și de la zburătoare! Orice suflet care va mânca sânge, va pieri acel suflet din poporul său!»” [Lv. 7,22-27].
Legiuitorul oprește să fie mâncate sau folosite grăsimile acelor însuflețite care se oferă în sacrificii sau ale altora, și interzice să fie mâncat sângele oricărei cărni. Discutând în aria tainică mai sus, acolo unde se dădea vițel în ardere de tot pentru păcat și grăsimile erau așezate pe altar, sângele, din care în parte erau unse coarnele altarului [Cf. Lv. 4,3-8], iar restul era răspândit la baza altarului, a fost considerat că figurează ceea ce se numește restul lui Israel, care nădăjduiește mântuirea în cele din urmă, după ce plenitudinea gentililor va fi intrat [Cf. Is. 10,20]. Am numit grăsimile sufletul lui Hristos, care este Biserica68 prietenilor Săi, pentru care își pune sufletul Lui [Cf. In. 15,13]. Așadar, s-ar putea întâmpla, și în acest loc, ca ce este poruncit, să nu mănânce cineva grăsimile din cele oferite Domnului, să fie ceea ce și Domnul spune: „Să nu scandalizeze pe unul dintre aceștia preamicuți, care cred în Mine!” [Mt. 18,6]. Iar faptul că se poruncește ca sângele nici unui însuflețit să nu fie mâncat este poate ceea ce Apostolul spune despre israeliți: Spui așadar: „Dacă ramurile au fost frânte a fost pentru ca eu să fiu altoit”. Bine, din cauza necredinței au fost rupte. Tu însă stai tare în credință! Nu te considera superior, ci teme-te! [Rom. 11,19-20]; și iarăși: Să nu te slăvești împotriva ramurilor! [Rom. 11,18], adică nimeni să nu insulte căderea lor, ca nu cumva, după cum același Apostol spune, și tu să fii tăiat, iar aceia, dacă nu vor rămâne în necredință, să fie altoiți [Rom. 11,22-23]. Consider că sângele indică în mod potrivit acel popor. Căci ei coboară nu din credința sau din duhul lui Avraam, ci doar din sângele lui.
12. Și a zis Domnul către Moise spunând: „Și fiilor lui Israel zi-le, spunând: «Cel ce oferă sacrificiu de mântuire a sa pentru Domnul va oferi darul său Domnului în sacrificiul de mântuire a sa. Mâinile lui vor oferi jertfă Domnului grăsimea care este deasupra pieptișorului și excrescența ficatului, le va oferi pe ele astfel încât să fie puse dar dinaintea Domnului. Și preotul va așeza grăsimea care este pe pieptișor deasupra altarului, și pieptișorul va fi pentru Aaron și pentru fiii lui. Și șoldul drept îl veți da separare preotului din sacrificiile voastre mântuitoare. Cine oferă sângele de mântuire și grăsimea, dintre fiii lui Aaron, al lui va fi ca parte șoldul drept. Căci pieptișorul așezării și șoldul luării le-am primit de la fiii lui Israel, din sacrificiile voastre mântuitoare, și le-am dat preotului Aaron și fiilor lui, legiuire veșnică de la fiii lui Israel»” [Lv. 7,28-34].
Există un sacrificiu care se numește mântuitor69. Acest sacrificiu nu-l oferă nimeni dacă nu este sănătos70 și, conștient de sănătatea lui, dacă nu aduce mulțumire. Prin urmare, nimeni care este bolnav cu spiritul și neputincios cu fapta nu poate oferi sacrificiu mântuitor. Vrei să vezi că nici un bolnav și nici un neputincios nu pot oferi acest sacrificiu? Acel lepros, descris în Evanghelie ca însănătoșit de Domnul, nu a putut oferi jertfă câtă vreme era cuprins de boala leprei; după ce însă s-a apropiat de Iisus și a fost curățat, atunci se poruncește de către Domnul să ofere la altar daruri: „Ce a hotărât Moise ca mărturie pentru ei” [Mt. 8,3-4]. Ai auzit cine este cel ce trebuie să ofere jertfa de mântuire; ascultă acum în ce fel trebuie să ofere.
Mâinile lui vor oferi jertfă Domnului [Lv. 7,30]. Oare nu spune clar legiuitorul că cel ce oferă jertfa nu este omul, ci mâinile lui, adică faptele lui? Căci faptele sunt cele ce încredințează lui Dumnezeu jertfa: dacă mâna ta este strânsă la dat și deschisă la luat, lepra ta este încă înlăuntrul tău și nu poți oferi jertfa de mântuire. Prin urmare, mâinile lui vor oferi sacrificiul de mântuire și mâinile lui vor oferi cele ce trebuie oferite Domnului, adică grăsimea care este deasupra pieptișorului și excrescența ficatului [Cf. Lv. 7,29 sqq.]. În acest loc, unde noi avem: Mâinile lui vor oferi jertfă Domnului [Lv. 7,30], în versiunile grecești în loc de „jertfă” apare ὁλοκαρπώματα, ceea ce înseamnă „întregul rod”71. Prin aceasta arată că nu poate oferi Domnului întregul rod acela ce este neroditor, care nu aduce rodul dreptății, rodul milostivirii ori chiar roadele Duhului [Cf. Iac. 3,18] pe care Apostolul le enumeră: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, înțelegerea [Cf. Gal. 5,22]și celelalte asemenea lor. De unde și profetul spune, în alt loc: Și arderea de tot a ta să se facă grasă! [Ps. 19,4]
Oferă, așadar, grăsimile care sunt deasupra pieptișorului și excrescența ficatului [Cf. Lv. 7,30], care se pun deasupra altarului. Despre grăsimi am vorbit adesea până acum. Din expresia grăsimile care sunt deasupra pieptișorului, trebuie să înțelegi că pieptișorul tău este inima ta, din care tu trebuie să îndepărtezi toate cugetările rele [Cf. Mc. 7,21] – căci de acolo provin –, care trebuie predate focului altarului, pentru ca inima ta, devenită curată, să-L poată vedea pe Dumnezeu [Cf. Mt. 5,8]. Dar hotărăște că trebuie oferită și excrescența ficatului [Cf. Lv. 7,30]. Am spus și mai înainte că această parte a ficatului este indicată ca sediu al mâniei sau al poftei. Oferă, așadar, excrescența ficatului cel care taie de la sine orice viciu al mâniei sau al furiei.
Prin urmare, grăsimile care sunt deasupra pieptișorului sunt așezate pe altar, însă pieptișorul însuși este pentru Aaron și fiii lui. Dar hotărăște ca și șoldul drept să fie separat și ca acesta să fie pentru ei ca dar din sacrificiul mântuitor [Cf. Lv. 7,30 sqq.]. Observă prin câte daruri este onorat preotul! Primește pieptișorul și șoldul, dar șoldul drept. Să credem că nu există vreun temei ca din toate mădularele însuflețitelor care se înjunghie în sacrificii să fi fost alese tocmai acestea? Eu consider că dacă cineva spune că este preot al lui Dumnezeu și nu are pieptul ales, dintre toate mădularele, acela nu este preot, iar dacă nu are șoldul drept nu poate urca la altarul Domnului și nici preot nu poate fi numit. Așadar, care este, și de ce fel, pieptul preotului? Eu consider că este astfel: încărcat de înțelepciune, încărcat de știință, încărcat de orice înțelegere dumnezeiască. Dar ce spun eu, încărcat de înțelegere? Mai degrabă încărcat de Dumnezeu; de acest fel este și șoldul preotului, pe care fiii lui Israel îl oferă lui pentru sănătatea lor, prin care sunt însănătoșiți [Cf. Lv. 7,32].
Fiecare dintre cele scrise în Lege este formă a celor ce trebuie să se petreacă în Biserică. Altfel, n-ar fi fost necesar ca ele să fie citite în Biserică dacă nu ar rezulta din ele edificare. Așadar, dacă preotul Bisericii va putea, prin cuvinte, învățătură și multă insistență, și prin efortul vegherilor, să întoarcă un păcătos și să-l învețe să urmeze o cale a vieții mai bună, să se întoarcă la frica de Dumnezeu, să gândească la nădejdea viitoare, să renunțe la fapte rele și să se întoarcă la cele bune, dacă, zic, va face o asemenea faptă, este logic ca cel care a fost mântuit prin efortul aceluia să aducă mulțumire lui Dumnezeu și să ofere jertfa de mântuire pentru că a ajuns la mântuire72.
În această jertfă partea preotului se fac pieptișorul și șoldul drept [Cf. Lv. 7,28 sqq.]: indiciu că pieptul și inima lui, care înainte cugetau rele, primesc, întoarse de efortul preotului, cugetările bune, și astfel a fost curățit, încât îl poate vedea chiar pe Dumnezeu [Cf. Mt. 5,8]. Și în șold, la fel, este acel indiciu: faptele lui rele și stângace, care sunt desigur depravate și nebune, le întoarce spre dreapta, ca să fie după Dumnezeu. Acesta este șoldul drept, în care se spune că este partea preotului. Vă rugăm și pe voi, care auziți acestea, să dați pieptișorii, să oferiți piepții voștri preoților lui Dumnezeu, ca să îndepărteze de ei tot ceea ce este gras, ca să o facă parte preoțească! Dați-ne nouă și șoldurile, dar noi vi le cerem pe cele drepte; căci nu voim nimic stângaci, cerem cele drepte de la voi.
Dar și faptul că adaugă, spunând pieptișorul punerii înainte și șoldul luării, nu mi se pare a fi spus fără motiv. Și de aceea aș vrea să caut ce trebuie adăugat pieptișorului, ca el să fie pieptișor al punerii înainte. După ce a fost îndepărtat din inima ta tot ceea ce este gras, și a fost curățată de orice înveliș, care trebuie predat focului, rămâne să i se pună înainte harul Duhului Sfânt, și atunci să devină pieptișor al punerii înainte, dar și șold al separării sau al luării. În ce fel va fi și șold al separării [Cf. Lv. 7,34]? Dacă știi și înțelegi să deosebești faptele luminii de faptele întunericului [Cf. Rom. 13,12], dacă separi faptele tale de întuneric, ca faptele tale să fie în lumină, șoldul tău devine șold al separării: când te vei separa de orice frate ce umblă în dezordine [Cf. 2Tes. 3,11], și, desigur, când, după profet, cei ce poartă vasele Domnului se separă și ies din mijlocul păcătoșilor [Cf. Is. 52,11]. În fine, este o habitudine specifică Scripturii a numi comun ceea ce este necurat, după cum și vocea din cer îi spune lui Petru: „Ceea ce Dumnezeu a făcut curat, tu să nu numești comun” [Fp. 10,15]. În mod logic, așadar, dacă ceea ce este necurat se numește comun, ceea ce este sfânt se numește separat.
Mai adăugăm ceva. Dacă cineva este sclav doar al lui Dumnezeu, el nu poate fi numit „comun”73. Căci dacă cineva este comun, fără îndoială că este al mai multora, și de aceea se numește comun. Mare este taina și în acest cuvânt: Israel, cel după carne, îl are în uz, dar nu are înțelegerea [Cf. Fp. 10,28]. Căci și ei îl numesc comun pe omul necurat, dar de ce îl numesc comun ei nu știu. Să învețe, prin urmare, de la Biserica lui Dumnezeu că cine este sfânt este doar al lui Dumnezeu și nu îi este comun nimănui altcuiva. Iar cine este păcătos și necurat este al multora. Căci mulți demoni îl stăpânesc și de aceea el se numește „comun”. În fine, cel însănătoșit de Domnul în Evanghelii, după ce a fost întrebat: „Care-ți este numele?”, a spus „Legiune, căci suntem mulți” [Mc. 5,9].
Acestea, deși în digresiune, par necesare a fi adăugate ca să învățăm de ce s-a scris taina pieptișorului așezării și a șoldului separării [Cf. Lv. 7,34]: aceasta este partea veșnică dată preoților. Să binevoiască să ne facă pe noi demni de aceasta, ca pentru curăția inimii și cinstea faptelor să fim vrednici a avea parte în sacrificiul divin, prin veșnicul arhiereu, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Care Dumnezeu Tatăl, împreună cu Duhul Sfânt, are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11; Ap. 1,6]
59 Filocalia a conservat în originalul grec 20 de rânduri din această omilie, începând cu acest cuvânt: traducerea rufiniană pare a fi suficient de fidelă. Din rațiuni ce țin de uniformitatea textului omiliilor, este reprodusă în continuare traducerea latină.
60 Aici este urmat strict textul latin, pentru a evidenția distincția originară dintre cele două tipuri de jertfe, holocaustomata și holocarpoma.
61 Explicație rufiniană, utilă și cititorului român, despre un alt tip de jertfă prezent în Levitic, holocarpoma.
62 Exegeza origeniană vine în continuarea unui topos clasic, de dignitate hominis: rămâne ca cititorul să îi conceadă Alexandrinului sau altei perspective, datoare unei comparații superioare.
63 Latinescul dogmata preia servil elinul δόγματα. Ezitarea în privința semanticii este inteligibilă: Origen pare a sugera mai degrabă semnificația clasică a termenului, cea de „opinie doctrinară”, pe când Rufin se adresează cititorului ce începe să asimileze semnificația eclesiastică a termenului, cea de „dogmă, decizie doctrinară”. De aici și ezitarea traducătorului.
64 Acțiunea prin care Dumnezeu este făcut favorabil, propitiare, și atitudinea favorabilă, propitius, a Acestuia sunt desemnate prin termeni ce aparțin aceleiași familii de cuvinte (Aici, dar și în alte locuri). Traducerea românească nu poate reda fidel, în această privință, originalul latin (pentru explicații, v. nota 12).
65 Citatul biblic apare mai întâi la Menandru, Thais fr. 75, de unde a fost preluat apoi de înțelepciunea comună a proverbelor.
66 Enunț al lui Calimah, ce deschide Hymnum 1; tradiția îi atribuie lui Epimenide Cretanul paternitatea secvenței.
67 Numele tratatului biblic îndeobște cunoscut sub forma Numerii (lat. Numeri).
68 Latinescul Ecclesia, păstrat prin calc de Rufin, ar putea fi tradus prin „adunare”. Am preferat o altă echivalare, care sugerează doctrina psihologică origeniană.
69 În traducere latină textul origenian pierde din potența persuasivă. Ceea ce Rufin indică aici ca fiind „sacrificiu mântuitor”, „sacrificiu de mântuire”, sacrificium salutare, redă grecescul biblic ϑυσία σωτηρίου, ceea ce se poate traduce ca „sacrificiu al celui mântuit, însănătoșit”. Această din urmă traducere face mai transparentă exegeza origeniană secventă.
70 Textul latin mizează pe apartenența la aceeași familie lexicală a termenilor salutaris, „mântuitor”, și salus, „sănătos”, preluând situația din greacă, unde σωτήριον, „mântuitor, sigur, izbăvitor”, este dator semantic lui σῶς, „sigur, sănătos”. Limba română prezintă o specializare semantică: „mântuitor” rămâne marcă pentru aria teologică a izbăvirii, iar neologicul „sănătos” indică izbăvirea în aria medicală. Un bun mediator, pentru limba română, ar fi adjectivul „izbăvitor”, însă el nu este marcat teologic suficient. De aici, lipsa de transparență a traducerii în română.
71 Explicația rufiniană trădează o antică habitudine a recenzorilor (și a traducătorilor), simplificarea textului tradus, indicând o formă a textului biblic ce nu poate fi regăsită astăzi în textele recepte ale Septuagintei: acestea au, în locul indicat de către Rufin, doar καρπώματα.
72 Din păcate, specializarea semantică a termenilor „mântuire” și „însănătoșire”, ce traduc un singur termen grecesc (v. nota 44) face aproape imperceptibilă cursivitatea exegezei origeniene.
73 Posibilă aluzie la doctrina celor „comune”: exemplul sclavului comun este utilizat și de Boethius pentru a exemplifica una dintre cele patru semnificații ale termenului.
Omilia VI
Despre veșmintele arhiereului și ale preoților
1. Motivul pentru care cele citite nouă pot fi înțelese sau nu este arătat lapidar de Apostol: Celui ce se va întoarce spre Domnul i se poate îndepărta de pe ochi vălul Vechiului Testament [Cf. 2Cor. 3,14,16]. A vrut să se știe astfel că, cu cât ne sunt mai neclare acestea, cu atât mai neînsemnată este întoarcerea noastră spre Dumnezeu. Și de aceea trebuie să ne străduim din toate puterile ca, liberi de preocupările veacului și de fapte pământești, părăsind, dacă e posibil, poveștile inutile ale amicilor, să ne dedicăm cuvântului lui Dumnezeu și să medităm întru Legea Lui ziua și noaptea [Cf. Ps. 1,2], ca, întorși cu toată inima, să putem privi fața descoperită și dezvelită a lui Moise [Cf.2Cor. 3,7]. Și aceasta îndeosebi în cele ce ne-au fost citite acum, atât despre veșmintele preoțești, cât și despre consacrarea arhiereului, în care sunt spuse unele ce exclud cu desăvârșire chiar și pe acel Israel carnal de la înțelegerea istorică. De aceea trebuie să ne străduim, explicându-le pe acestea, să folosim nu atât puterile spiritului omenesc, cât rugăciuni și rugi revărsate în fața lui Dumnezeu. Pentru aceasta avem nevoie și de ajutorul vostru, ca Dumnezeu, Tatăl Cuvântului, să ne dea cuvânt în deschiderea gurii noastre [Cf. Ef. 6,19]ca să putem privi minunățiile din Legea Sa.
2. Începutul celor citite astăzi este în aceste cuvinte: Aceasta este ungerea lui Aaron și ungerea fiilor lui de la jertfele Domnului, în ziua în care i-a hărăzit să sacrifice Domnului, după cum a hotărât Domnul să le dea lor, în ziua în care i-a uns pe ei din fiii lui Israel, legiuire veșnică pentru descendenții lor. Aceasta este legea arderilor de tot și pentru păcat, și pentru greșeală, a împlinirii și a sacrificiului de mântuire, după cum a poruncit Domnul lui Moise în muntele Sinai, în ziua în care a dat precept fiilor lui Israel să ofere darurile lor în fața Domnului în deșertul Sinai [Lv. 7,35-38] .
Când legiuitorul a spus: „Aceasta este ungerea lui Aaron și ungerea fiilor lui” [Lv. 7,35], nu a adăugat care sau de ce fel este ungerea; el face aceasta în cele ce urmează, dar acum, după ce a spus: „Aceasta este ungerea lui Aaron și a fiilor lui”, nu a adăugat nimic despre ungere. Aceasta pentru a arăta, desigur, că cele ce le spusese mai sus, adică pieptișorul așezării și șoldul separării [Cf. Lv. 7,34], au fost ungerea lui Aaron și a fiilor lui, ca să nu considerăm că acelea au fost spuse despre cărnuri, ci ca să învețe ce este ascuns în sacramentul ungerii. Mai apoi, în cele ce urmează, le repetă pe cele expuse mai sus, și spune: „Aceasta este legea arderilor de tot și a sacrificiului și pentru păcat” [Lv. 7,37]. Aceasta, adică cele expuse anterior, par a fi ἀνακεφαλαίωσιϛ74, adică recapitulare, a sacramentelor care fuseseră explicate pe larg mai sus.
După acestea adaugă: Și a zis Domnul către Moise spunând: „Ia-l pe Aaron și pe fiii lui, straiele, uleiul ungerii și vițelul care este pentru păcat, și doi berbeci și un coș cu azime; și convoacă toată adunarea75 la intrarea cortului mărturiei!”. Și a făcut Moise după cum îi dăduse precept Domnul, și a convocat adunarea la intrarea cortului mărturiei. Și a spus Moise către adunare: „Acesta este cuvântul pe care Domnul a poruncit a-l face”. Și i-a hărăzit Moise pe Aaron, fratele său, și pe fiii lui, și i-a spălat cu apă și l-a îmbrăcat cu tunică și l-a încins cu cingătoare, și l-a îmbrăcat cu tunica lăuntrică și a pus pe el humeral, și l-a încins după facerea humeralului și l-a strâns cu el, și a pus deasupra lui logion, și a pus deasupra logion-ului clarificarea și adevărul; și a pus deasupra capului său mitră, și a pus deasupra mitrei, în fața lui, o foiță de aur sfințită, sfântă, după cum dăduse Domnul precept lui Moise [Lv. 8,1-9].
Ascultați cu urechi atente și cu inimă veghetoare consacrarea arhiereului și a preotului, fiindcă și voi sunteți, după făgăduințele lui Dumnezeu, preoți ai Domnului: Căci sunteți neam sfânt și preoție [1Pt. 2,9]. Moise îi ia, după preceptul Domnului, pe Aaron și pe fiii lui și mai întâi îi spală, și abia apoi îi îmbracă. Observați cu mare grijă ordinea celor spuse: mai întâi spală, și după aceea îmbracă. Căci nu poți fi îmbrăcat dacă nu vei fi fost spălat înainte. Prin urmare, Spălați-vă și fiți curați, și depărtați răutatea voastră de sufletele voastre [Is. 1,16]. Căci dacă nu vei fi fost spălat în acest fel, nu îl vei putea îmbrăca pe Domnul Iisus Hristos, după cum spune Apostolul: Îmbrăcați-vă cu Domnul Iisus Hristos și grija cărnii să nu o faceți spre poftiri [Rom. 13,14 . Să te spele, așadar, Moise, el să te spele și el să te îmbrace!
În ce fel te poate spăla Moise adesea ai auzit. Căci adesea am spus că Moise este pus, în sfintele Cărți, în locul Legii, după cum s-a spus în Evanghelie: „Îi au pe Moise și pe Profeți; să-i asculte pe aceia!” [Lc. 16,29]. Așadar, Legea lui Dumnezeu este cea care te spală, ea dizolvă mizeriile tale, ea, dacă o asculți, șterge petele păcatelor tale. Moise însuși, adică Legea, consacră preoții: nu poate fi preot cel pe care Legea nu l-a stabilit preot. Căci mulți sunt preoții pe care însă Legea nu îi spală, pe care cuvântul lui Dumnezeu nu i-a redat puri, pe care discursul divin nu i-a spălat de mizeriile păcatelor.
Dar și voi, care doriți a primi sfântul botez și a merita harul Duhului76, trebuie să fiți mai întâi curățați de Lege, trebuie să curmați mai întâi, după ce cuvântul lui Dumnezeu a fost auzit, viciile înnăscute și să înăbușiți moravurile barbare și sălbatice, ca, după ce blândețea și umilința au fost asumate, să puteți primi și harul Duhului Sfânt. Căci așa spune Domnul prin profet: „Deasupra cui Mă voi odihni, dacă nu deasupra celui umil, celui liniștit, care tremură de cuvintele Mele?” [Is. 66,1-2]. Dacă nu vei fi umil și liniștit, harul Duhului Sfânt nu va putea locui în tine, dacă nu vei primi cu tremur cuvintele divine. Căci de sufletul semeț, insolent și închipuit fuge Duhul Sfânt. Prin urmare, trebuie mai întâi să meditezi Legea lui Dumnezeu, ca, dacă cumva faptele îți sunt nedomolite, iar moravurile neîmblânzite, Legea lui Dumnezeu să te corijeze și să te îndrepte. Vrei să vezi că Moise este totdeauna cu Iisus, adică Legea este cu Evangheliile? Să te învețe Evanghelia că, atunci când Iisus s-a preschimbat în slavă, Moise însuși și Ilie [Cf. Mc. 9,2 sqq.] , împreună cu el, au apărut în slavă, ca să știi că Legea, Profeții și Evanghelia vin totdeauna dimpreună și rămân într-o singură slavă. Pe urmă și lui Petru, când voia să facă pentru ei trei corturi, i se taxează nepriceperea, ca neștiind ce spune. Căci cortul Legii, al Profeților și al Evangheliei este unul, Biserica lui Dumnezeu, nu sunt trei.
Așadar, mai întâi Moise îl spală pe preotul Domnului și, după ce l-a spălat și l-a redat curat de mizeriile viciilor, după acestea îl îmbracă. Să vedem însă care sunt aceste veșminte cu care Moise l-a îmbrăcat pe fratele lui, Aaron, primul arhiereu, dacă nu cumva este posibil să te îmbrace și pe tine cu aceleași veșminte și să fii arhiereu. Căci există, desigur, un singur mare arhiereu, Domnul nostru Iisus Hristos, dar El nu este arhiereul preoților, ci arhiereul arhiereilor, nici căpetenia preoților, ci căpetenia căpeteniilor preoților, după cum nu este numit rege al mulțimii, ci rege al regilor, și nu Domn al sclavilor, ci Domn al Domnilor [Cf. 1Tim. 6,15]. Așadar, și tu te poți face [astfel], dacă și tu ai fost spălat prin Moise și ai fost atât de curățat ca și cel pe care ilustrul și mărețul Moise l-a spălat: și tu poți ajunge până la acele veșminte pe care le prezintă Moise, și la aceste straie cu care îi îmbracă pe Aaron, fratele său, și pe fiii lui. Dar nu este nevoie numai de veșminte spre a îndeplini cele preoțești, ci și de cingători.
Mai înainte însă de a începe să vorbim despre acest soi de veșminte, aș vrea să compar acele nefericite veșminte cu care a fost îmbrăcat primul om după ce a păcătuit, cu aceste veșminte sfinte și credincioase. Desigur, se spune că Dumnezeu le-a făcut pe acelea: Căci a făcut Dumnezeu tunici de piele și i-a îmbrăcat pe Adam și pe femeia lui [Gn. 3,12]. Așadar, acele tunici din piei erau luate de la însuflețite77. Căci cu astfel de tunici trebuia să fie îmbrăcat păcătosul, cu tunici de piele, care erau indiciu al condiției muritoare, pe care-o primise pentru păcat, și al fragilității lui, care venea din stricăciunea cărnii. Căci dacă ai fost spălat și curățat de acestea prin Legea Domnului, Moise te va îmbrăca cu haina nestricăciunii [Cf. Ex. 20,26], astfel încât niciodată să nu apară rușinea ta, astfel încât ceea ce este muritor să fie absorbit de viață [Cf. 2Cor. 5,4].
3. Să vedem, așadar, în ce ordine este instituit arhiereul: A convocat Moise adunarea și a spus către ei: „Acesta este cuvântul pe care Domnul l-a poruncit” [Lv. 8,4-5]. Așadar, deși Domnul dăduse precept despre cum trebuie instituit arhiereul și deși Domnul îl alesese, totuși este convocată și adunarea. Căci este cerută, atunci când se rânduiește un preot, și prezența poporului, ca toți să știe și să fie siguri că cine este mai remarcabil din tot poporul, cine este mai învățat, mai sfânt, mai distins în orice virtute, acela este ales pentru preoție, și aceasta în fața poporului, ca să nu existe mai apoi vreo părere de rău, vreo îndoială78. Aceasta hotărăște și Apostolul în privința rânduirii unui preot: Căci trebuie să aibă bună mărturie de la cei ce sunt afară [1Tim. 3,7].
Eu văd totuși ceva mai mult în aceste enunț, a convocat Moise întreaga adunare [Cf. Lv. 8,4-5], și consider că a convoca adunarea semnifică a strânge și a aduna laolaltă toate potențele spiritului: atunci când se tratează despre sacramentele preoțești, să vegheze și să fie încordate toate potențele spiritului, să nu lipsească, în acestea, deloc înțelepciunea, deloc știința, deloc zelul, ci să fie de față toată mulțimea gândurilor, să fie de față toată obștea sfintelor cugetări, ca să poată observa, privind înlăuntrul naosului inimii lui, care este arhiereul, care este ungerea, care sunt veșmintele lui.
L-a spălat, așadar, și l-a îmbrăcat. Cu ce veșmânt? Cu tunică și l-a încins cu cingătoare și iarăși l-a îmbrăcat cu tunică până la gleznă [Lv. 8,7], sau, cum se spune altminteri, cu tunică lăuntrică. După cum văd, arhiereul este îmbrăcat de Moise cu două tunici. Dar ce vom face, că Iisus a interzis ca preoții Lui, apostolii noștri, să folosească două tunici [Cf. Lc. 3,11]? Și mai spuneam că Moise și Iisus, adică Legea și Evangheliile, sunt în acord. Cineva ar putea spune, eventual, că preceptul lui Iisus de a nu avea două tunici nu este contrariu Legii, ci desăvârșire a Legii, după cum Legea interzice uciderea unui om, iar Iisus curmă mania [Cf. Mt. 5,21-22] , Legea interzice adulterul, iar Iisus stârpește poftirea inimii [Cf. Mt. 5,27-28]. Așadar, în acest fel se va putea înțelege că acolo arhiereul a îmbrăcat două tunici, iar aici apostolii au îmbrăcat numai una. Fie aceasta semnificația probabilă, dacă se dorește; eu totuși nu închid sacramentele arhierești înlăuntrul îngustimii acestei înțelegeri!
Mi se pare că se arată ceva mai mult din această formă: arhiereul este cel ce deține știința Legii și înțelege rațiunile fiecărei taine, el fiind, ca să explic pe scurt, cel ce știe Legea și după duh, și după literă. Așadar, acel arhiereu, pe care Moise îl rânduia atunci, știa că există o circumcizie duhovnicească, dar păzea și circumcizia cărnii, fiindcă un netăiat-împrejur nu putea fi arhiereu. Prin urmare, el avea două tunici: una a slujirii carnale și o alta, a înțelegerii duhovnicești. Știa că și sacrificii duhovnicești trebuie oferite lui Dumnezeu, dar le oferea și pe cele carnale. Căci nu putea fi arhiereul lor, al celor ce erau atunci, dacă nu ar fi adus jertfe. Astfel, așadar, este spus în mod potrivit că acel arhiereu fusese îmbrăcat cu două tunici. Apostolii însă, care urmau să spună: Dacă vă veți tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic [Gal. 5,2], care urmau să spună: Nimeni să nu vă judece pentru mâncare ori pentru băutură sau în chestiunea zilei de sărbătoare ori pentru sărbătoarea lunii noi ori pentru sabat, care sunt umbra celor viitoare [Col. 2,16], aceștia, așadar, pentru că respingeau în totalitate respectarea în acest fel, după litera Legii, și nu predau ucenicilor povești iudaice [Cf. Tit 1,14], nici nu așezau deasupra lor jugul pe care nici ei, nici părinții lor nu putuseră să-l poarte [Fp. 15,10], pe drept cuvânt sunt opriți să aibă două tunici: lor le este de ajuns una singură, și aceea lăuntrică. Căci pe aceasta, care se poartă pe dinafară și care se vede din afară, tunica Legii, o refuză: Iisus le permite să aibă doar una, și aceea lăuntrică [Cf. Lv. 8,7].
Totuși Moise așază pe arhiereu și un humeral [Cf. Lv. 8,7], care este un strai împodobit ce înconjoară umerii. Umerii sunt indiciu al efortului și al faptelor. Așadar, vrea ca arhiereul să fie împodobit și în fapte: nu ajunge doar știința, fiindcă cel care va face și va învăța, acesta „mare” se va chema în împărăția cerurilor [Mt. 5,19].
4. Spune apoi: Și l-a încins după facerea humeralului [Lv. 8,7]. Spusese deja mai înainte că l-a încins pe el cu cingătoare peste tunică, și acum iarăși este încins după facerea humeralului [Cf. Lv. 8,7]. Ce semnifică această dublă cingătoare, prin care vrea ca arhiereul să fie strâns de jur împrejur? Să fie strâns la vorbă, strâns în faptă, grabnic în toate, să nu aibă nimic relaxat, nimic neglijent. Să fie încins cu virtuțile spiritului, să fie restrâns de la viciile trupești, să nu se teamă de nici o alunecare a sufletului, de nici o alunecare a trupului, să poarte mereu ambele cingători, ca să fie cast și cu trupul, și cu duhul [Cf. 1Cor. 7,34]. Este încins, și aceasta în mod adecvat, și după facerea humeralului. Căci după cele făcute de el și după faptele lui va purta cingătoarea virtuții.
Și după acestea spune: A pus deasupra lui logion – care înseamnă rațional –, și a pus deasupra logion-ului clarificarea și adevărul; și a pus deasupra capului său mitră [Lv. 8,8-9]. Dar să vedem ce semnifică logion-ul, care înseamnă rațional. După ce goliciunea a fost acoperită și rușinea ascunsă cu veșminte, după ce a fost consolidat cu fapte și întărit cu ambele cingători, după toate acestea i se transmite logion-ul, adică raționalul. Logion-ul este indiciul înțelepciunii, fiindcă înțelepciunea se întemeiază în rațiune. Dar arată și care este potența acestei înțelepciuni și rațiuni.
Căci pune deasupra raționalului clarificarea și adevărul [Cf. Lv. 8,8]. De bună seamă, arhiereului nu îi este suficient să aibă înțelepciune și să cunoască orice rațiune dacă nu poate să-i clarifice și poporului ceea ce știe. Așadar, se pune deasupra raționalului și clarificarea, ca să poată răspunde oricui îl întreabă despre rațiunea credinței și a adevărului. Se pune însă deasupra acestuia și adevărul, ca să le adauge [la clarificare] nu pe cele pe care le poate născoci cu propriul spirit, ci pe cele pe care adevărul le deține, ca să nu se depărteze niciodată de adevăr, ca în orice discurs al lui totdeauna să rămână adevărul. Aceasta înseamnă, așadar, că a așezat deasupra raționalului clarificarea și adevărul. Nefericiți sunt cei care, citind acestea, își risipesc toată inteligența lor în privința semnificației hainei trupești! Să ne spună ce fel de haină este haina clarificării sau de ce fel este veșmântul adevărului! Dacă cineva nu le-a văzut vreodată, dacă cineva a auzit că clarificarea și adevărul [Cf. Lv. 8,1] sunt numite „haine”, să ne spună nouă care sunt femeile ce le țes, în ce țesătorie au fost vreodată confecționate acestea! Dacă însă vrei să auzi adevărul, înțelepciunea este cea care confecționează astfel de veșminte. Ea țese clarificarea celor ascunse, ea țese adevărul tuturor realităților. Să-L rugăm, așadar, pe Domnul să fim vrednici să o primim, și ea ne va înconjura cu astfel de veșminte.
Dar observă cât de sfântă și de minunată este și ordinea lucrurilor! Nu trebuie să aibă mai întâi logion și apoi humeral, fiindcă înțelepciunea nu este înaintea faptelor: mai întâi trebuie să se arate faptele, și după aceea trebuie cerută înțelepciunea. Apoi, clarificarea nu este înaintea raționalului: nu trebuie să-i învățăm pe alții înainte ca noi să fim instruiți și raționali. Deasupra acestora se adaugă adevărul: adevărul este suprema înțelepciune. Apoi și profetul respectă aceeași ordine când spune: Semănați-vă spre dreptate, și culegeți rodul vieții, luminați-vă cu lumina științei. [Os. 10,12] Observă că nu spune mai întâi: Luminați-vă cu lumina științei, ci mai întâi semănați-vă spre dreptate. Și nu este suficient să semene, ci spune: Culegeți rodul vieții, ca după acestea să puteți împlini ce urmează: Luminați-vă cu lumina științei. Astfel, așadar, și aici se pune humeral împodobit, dar nu este suficient: se strânge și cu cingătoare. Dar nici acest lucru nu e suficient: se încinge pentru a doua oară, ca astfel să poată fi pus de acum rațional, ca după acestea să urmeze clarificarea și adevărul [Cf. Lv. 8,7-8] . Astfel de veșminte folosește arhiereul, cu o asemenea podoabă trebuie îmbrăcat cel care săvârșește preoția.
5. Dar tot nu a terminat: altă podoabă trebuie adăugată de acum. Este necesar să primească și cunună. Pentru aceasta primește mai întâi cidaris79, care este atât acoperământ, cât și podoabă a capului. Și după acestea se așază deasupra ei mitra [Cf. Lv. 8,9] . În față, adică în fața arhiereului, o foiță de aur sfințită [Cf. Ex. 28,32,36]pe care se spune că este înscris numele [lui] Dumnezeu. Însă această podoabă a capului, unde se spune că este pus numele lui Dumnezeu, este adăugată după toate podoabele mădularelor inferioare ale trupului. În aceasta mi se pare a se arăta că deasupra tuturor celor ce pot fi înțelese sau gândite despre lume ori despre celelalte creaturi se află, mai presus, știința lui Dumnezeu, ca cea a autorului tuturor. Și fiindcă El este capul tuturor, de aceea și această podoabă a capului se pune deasupra tuturor [Cf. 1Cor. 11,3]. Căci după acestea nu se mai adaugă nimic capului arhiereului. Și de aceea sunt nefericiți cei despre care Apostolul spune că nu-și țin capul, din care crește fiecare încheietură, unită și legată întru înălțarea lui Dumnezeu în Duh [Col. 2,19].
Dar dacă noi am înțeles care este podoaba preotului sau care este, deasupra tuturor, cinstirea capului lui, mirându-ne de adâncimile tainelor divine, să dorim nu doar a le ști și auzi, ci și a le împlini și a le face, fiindcă nu auditorii Legii vor fi făcuți drepți în fața lui Dumnezeu, ci făcătorii [ei] [Rom. 2,13]. Căci și tu poți, cum am spus deja, dacă îți vei pregăti veșminte de acest fel prin studiile și vegherile tale, dacă discursul Legii te va spăla și te va face curat, dacă ungerea hrismei și harul botezului vor rămâne în tine neatinse, dacă vei fi îmbrăcat cu veșminte duble, ale literei și ale duhului, și dacă te vei încinge de două ori, ca să fii cast în carne și în spirit, dacă vei purta humeralul faptelor și raționalul înțelepciunii [Lv. 8,7 sqq.], și dacă mitra și tăblița de aur, plinirea științei lui Dumnezeu, îți vor încorona capul, să știi că, chiar ascuns între oameni și ignorat, în fața lui Dumnezeu tu împlinești arhieria înlăuntrul templului sufletului tău. Căci voi sunteți templul Dumnezeului viu, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi [Cf. 2Cor. 6,16; 1Cor. 3,16]. În afară de acestea, cele spuse despre consacrarea și ungerea lui au fost explicate de noi ici și colo, adesea.
6. Și i-a hărăzit Moise pe fiii lui Aaron și i-a îmbrăcat pe ei cu tunici și i-a încins cu cingători și le-a pus lor cidares, după cum dăduse Domnul precept lui Moise [Lv. 8,13]. Trebuie observată diferența dintre preoții inferiori și preoțiile superioare. Nu li se dau nici veșminte duble, nici humeral, nici rațional, nici podoaba capului, ci doar podoaba cidaris și cingătorile care strâng tunica [Cf. Lv. 8,7 sqq.]. Și aceștia primesc, așadar, harul preoției, și aceștia împlinesc slujirea, dar nu ca acela ce a fost împodobit cu humeral și cu rațional, care strălucește de clarificare și adevăr, care este gătit cu podoaba foiței de aur. De unde sunt de părere că una este, pentru preoți, să-și împlinească slujirea, și alta să fie instruiți și împodobiți în toate. Oricine poate împlini slujirea solemnă pentru popor, însă puțini sunt [cei] împodobiți în moravuri, instruiți în învățătură, cultivați în înțelepciune, prea potriviți în a clarifica adevărul lucrurilor, care comunică știința credinței fără a neglija podoaba înțelesurilor și strălucirea enunțurilor, ceea ce se desemnează prin podoaba foiței de aur așezată pe cap. Așadar același este numele preoției, dar nu aceeași demnitatea, fie pentru vrednicia vieții, fie pentru virtuțile spiritului. Și de aceea fiecare dintre preoți trebuie să se privească în cele descrise de legea divină ca în oglindă și să recunoască de acolo măsura vredniciei sale, dacă se vede îmbrăcat cu toate aceste podoabe arhierești pe care le-am expus mai înainte; dacă se va încredința că este remarcabil atât în știință, cât și în fapte și în învățătură, să știe că el deține suprema preoție nu numai cu numele, ci și după vrednicie. Dacă nu, va ști că s-a pus într-un rang inferior, deși a primit numele primului [rang].
Nu trebuie să trecem, desigur, peste ceea ce poate fi arătat de un cititor atent, lucru în care am ezitat și eu adesea. Căci citind în Exod locul unde se poruncește în privința veșmintelor preoțești [Cf. Ex. 28,2 sqq.], descopăr că sunt opt specii pregătite pentru arhiereu; aici însă sunt enumerate doar șapte. Caut ceea ce s-a omis. Acolo cea de-a opta specie este pusă ca fiind nădragii sau, cum citim altminteri, acoperitoarele de in moale [Cf. Ex. 28,42], despre care aici se păstrează tăcerea când sunt amintite veșmintele. Ce vom spune? Să acuzăm uitarea în cuvintele Duhului Sfânt: atunci când le-a enumerat pe toate celelalte a doua oară, să fi uitat o specie enunțată mai sus? Nu îndrăznesc a crede acestea despre cuvintele dumnezeiești. Să vedem dacă nu cumva, fiindcă mai înainte spuneam că acest gen de veșmânt se arată a fi indiciul castității, prin care se arată a fi acoperite șoldurile sau încinși rărunchii și șalele, să vedem, zic, dacă nu cumva spune că aceste părți nu erau totdeauna încinse la cei ce erau atunci preoți, căci li se îngăduia câteodată [să se descingă], pentru descendența neamului și succesiunea urmașilor. Dar eu nu aș vrea să propun o asemenea înțelegere pentru preoții Bisericii. Căci văd că un alt lucru apare în sacrament.
Căci și în Biserică preoții și învățătorii pot genera, la fel ca și cel ce spunea: Fiii mei, pe care vă nasc din nou, până ce Hristos se va forma în voi [Gal. 4,19]. Și iarăși spune în alt loc: Căci deși aveți multe mii de pedagogi în Hristos, nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut în Hristos Iisus prin Evanghelie [1Cor. 4,15]. Așadar, acești învățători ai Bisericii au câteodată șoldurile strânse în generările de acest fel, ale procreării, și se abțin de la a genera când găsesc auditori din care știu că nu pot avea rod. Apoi, și în Faptele Apostolilor se relatează despre unii cărora nu le-am putut grăi în Asia cuvântul lui Dumnezeu [Cf. Fp. 16,6], adică au avut șoldurile acoperite și s-au abținut să genereze fii, fiindcă, de bună seamă, auditorii erau astfel încât în ei sămânța ar fi pierit și nu ar fi putut avea descendență. Astfel, așadar, să-și pună preoții Bisericii nădragi, când vor vedea urechi neprimitoare ori când vor observa auditori prefăcuți și ipocriți, să folosească acoperitoare, ca să nu piară sămânța cuvântului lui Dumnezeu, fiindcă și Domnul poruncește: „Să nu aruncați [ceva] sfânt câinilor și nici mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorși, să vă rupă pe voi!” [Mt. 7,6].
Pentru aceasta, așadar, dacă cineva vrea să fie arhiereu nu atât cu cuvântul, cât prin vrednicie, să-l imite pe Moise, să-l imite pe Aaron! Ce se spune despre ei? Că nu se depărtează de cortul Domnului [Cf. Lv. 10,7]. Așadar, Moise era în continuu în cortul Domnului. Și care era ocupația lui? Ori ca să învețe ceva de la Dumnezeu, ori ca el să învețe poporul. Acestea două sunt faptele arhiereului, fie să învețe de la Dumnezeu, citind Scripturile dumnezeiești și adesea meditând, fie să învețe poporul. Dar să le învețe pe cele învățate de la Dumnezeu, nu pe cele din propria inimă [Cf. Iez. 13,2], sau pe cele din gândul omenesc, ci pe cele pe care Duhul le învață.
Și mai este o faptă pe care Moise o face. Nu merge la războaie, nu luptă împotriva vrăjmașilor. Ce face, dar? Se roagă, și cât timp el se roagă, poporul lui învinge. Dacă a coborât și a lăsat jos mâinile [Cf. Ex. 17,11], poporul lui este învins și fugărit. Să se roage așadar și preotul Bisericii, în continuu, ca poporul care este sub el să învingă oștile nevăzute ale amaleciților, demonii adică, care îi asaltează pe cei ce vor a trăi cuviincios în Hristos.
De aceea și noi, meditând întru acestea și aducându-ni-le în memorie ziua și noaptea [Cf. Ps.1,2], stând în rugăciune și veghind în ele, să-L rugăm pe Domnul ca Însuși să binevoiască a ne revela și a ne arăta știința celor pe care le citim, în ce fel să urmăm Legea duhovnicească nu numai în înțelegere, ci și în fapte, ca să fim vrednici, luminați prin Legea Duhului Sfânt, să atingem și harul duhovnicesc în Hristos Iisus, Domnul nostru, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin [Cf. 1Pt. 4,11; Ap. 1,6].
74 Termen grecesc în textul latin, urmat de traducerea rufiniană a acestuia.
75 Latinescul synagogam transliterează elinul συναγωγή. Am preferat traducerea termenul grecesc, utilizând sensul său de bază.
76 Indiciu privitor la publicul omiliilor origeniene, dar și semn despre momentul predicării.
77 Vezi o altă exegeză origeniană a locului biblic discutat aici în Adnotatio in Genesim 11.
78 Indiciu despre ritualul hirotonirii în secolul al III-lea d.Hr.
79 Termen grecesc transliterat de Rufin.
Omilia VII
Despre aceea că s-a poruncit lui Aaron și fiilor lui să nu bea vin și sicheră80 când intră în cortul mărturiei și când se apropie de altar [Cf. Lv. 10,9,14 sqq.]ș, și despre pieptișorul punerii înainte și despre șoldul separării [Cf. Lv. 11,1 sqq.]și despre însuflețitele ori hrana curate și necurate
1. În lectura precedentă au fost citite mai multe, dar constrânși de scurtimea timpului am explicat doar foarte puține. Căci acum nu îndeplinim slujirea explicării Scripturilor, ci aceea a edificării Bisericii, chiar dacă și din cele tratate de noi mai înainte fiecare auditor atent poate descoperi cărări limpezi pentru înțelegere. Și, de aceea, chiar și din cele tocmai citite vom culege câteva, ca floricele ale câmpului plin, pe care l-a binecuvântat Domnul [Cf. Gn. 27,27], care să edifice auditorii, fiindcă nu le putem culege pe toate.
Să vedem, așadar, ce ni s-a citit. Și a zis Domnul către Aaron spunând: „Tu și fiii tăi cu tine nu veți bea vin și sicheră când veți intra în cortul mărturiei, sau când vă veți apropia de altar și nu veți muri. Legiuire veșnică pentru descendenții voștri, [ca să] fie deosebire între cele sfinte și cele spurcate, între cele necurate și cele curate și ca fiii lui Israel să învețe toate legiuirile pe care Domnul le-a zis către ei prin mâna lui Moise” [Lv. 10,8-11].
O lege limpede se dă și preoților și căpeteniei preoților, ca, atunci când se apropie de altar, să se abțină de la vin și de le orice băutură care poate îmbăta, ceea ce Scriptura dumnezeiască obișnuiește să numească în mod comun „sicheră”. Așadar, enunțul divin vrea ca preoții lui Dumnezeu să fie sobri81 în toate, având în vedere că cei ce se apropie de altarul lui Dumnezeu pentru a se ruga pentru popor [Cf. Lv. 9,7] trebuie să intermedieze și pentru greșeli străine: vrea ca ei să nu aibă porție pe pământ, ca însuși Domnul să le fie porție. Căci așa spune despre ei Scriptura: „Fiilor lui Levi nu le veți da parte în mijlocul fraților lor, fiindcă Eu, Domnul Dumnezeul lor, sunt porția lor” [Nm. 18,20]. Vrea, așadar, ca aceștia, cărora Domnul le este parte, să fie sobri, abstinenți, veghind în orice vreme, dar îndeosebi atunci când sunt în fața altarelor pentru a-L ruga și a-I sacrifica Domnului în privirea Lui.
Aceste porunci își păstrează puterea și trebuie păzite cu toată grija: și Apostolul le întărește prin legile Noului Testament [Cf. 1Tim. 5,23]. Acolo, la fel, punând el reguli de viață preoților sau căpeteniilor preoților, spune că ei nu trebuie să slujească vinului mult, ci să fie sobri [Cf. Tit 1,7-8; 2,2-3]. Căci sobrietatea este maica tuturor virtuților, după cum, invers, beția este maica tuturor viciilor. Căci și pe față spune Apostolul: Vinul, în care este excesul [Ef. 5,18], ca să arate că din beție este generat, ca prim fiu, excesul.
În afară de aceasta, și Mântuitorul, cu autoritatea stăpânului și a regelui, dă legi și decizii, atât preoților, cât și poporului: „Luați seama ca nu cumva să se îngreuneze inimile voastre în îmbătare, în beție și în grijile veacului și să vină peste voi pe loc sfârșitul” [Lc. 21,34]. Ați auzit edictul regelui veșnic și ați învățat sfârșitul jalnic al îmbătării ori al beției. Dacă vreun medic priceput și înțelept v-ar sfătui și v-ar spune aceleași cuvinte: „Luați seama să nu bea cineva dintre voi prea mult suc din acele ierburi, spre exemplu, sau din celelalte, căci dacă va face astfel, pe loc îi va veni sfârșitul!”, nu mă îndoiesc că fiecare, din grijă pentru sănătate, ar păzi preceptele medicului care avertizează. Acum însă medicul și, totodată, stăpânul sufletelor și al trupurilor, Domnul, poruncește că iarba îmbătării și a beției trebuie evitată și că trebuie să ne păzim de grijile veacului ca de niște licori ucigașe. Și nu știu dacă nu cumva vreunul dintre noi nu se refugiază tocmai în acestea, ca să nu spun că „este mort”82.
Așadar, îmbătarea cu vin este distrugătoare în toate: ea este singura care face slabe deopotrivă trupul și sufletul. Căci în celelalte se poate întâmpla, după Apostol, ca trupul să fie lipsit de tărie, iar atunci, cu atât mai mult [Cf. 2Cor. 12,10], duhul să fie puternic: Acest om ce este afară este distrus, iar cel ce este înlăuntru se reînnoiește [Cf. 2Cor. 4,16]. Căci în boala îmbătării trupul împreună cu sufletul sunt distruse, duhul este păgubit la fel precum carnea. Toate mădularele sunt slabe, mâinile, picioarele, limba este slobodă, întunericul învăluie ochii, uitarea acoperă mintea, așa încât omul nici nu știe, nici nu simte. Îmbătarea aduce, mai întâi, această înjosire a trupului.
Iar dacă examinăm în câte feluri se îmbată mintea omenească, vom descoperi că sunt îmbătați chiar și cei ce se consideră sobri. Mânia îmbată sufletul, furia îl face mai ceva ca îmbătarea, dacă poate exista ceva mai mare decât îmbătarea. Pofta și avariția îl fac pe om nu numai beat, dar și turbat. Și poftirile obscene îmbată sufletul, după cum, dimpotrivă, și sfintele poftiri îl îmbată, dar de o beție sfântă, despre care unul dintre sfinți spunea: Și pocalul tău îmbătător, cât este de strălucitor [Ps. 22,5]! Dar vom vedea mai apoi despre acest fel deosebit al beției; deocamdată observă câte sunt cele ce îmbată sufletul! Și frica îl îmbată, și bănuiala zadarnică, iar invidia și pizma îl macină mai mult decât orice beție. Dar nu pot fi enumerate toate cele ce afectează un suflet nenorocit de viciul îmbătării.
Acum deocamdată să vedem cazul preoților care se apropie de altar, cărora legea le poruncește să se abțină de la vin. Desigur, cât privește preceptul istoric, cele spuse pot fi suficiente. Cât privește însă înțelegerea tainică, există mai sus mărturia că, după autoritatea Apostolului Pavel, Domnul și Mântuitorul nostru este numit arhiereul bunurilor viitoare [Cf. Evr. 9,11]. Așadar, El este Aaron, iar apostolii Lui sunt fiii acestuia, cărora El le spunea: „Fiii [Mei], pentru puțin mai sunt cu voi” [In. 13,33]. Să vedem, așadar, în ce fel putem potrivi acest fapt, că Legea dă precept lui Aaron și fiilor lui să nu bea vin și sicheră când se apropie de altar [Cf. Lv. 10,9], arhiereului Iisus Hristos, Domnul nostru, și preoților și fiilor Lui, apostolii noștri.
Mai întâi trebuie sesizat în ce fel, mai înainte de a se apropia de altar, acest adevărat arhiereu bea vin, împreună cu preoții Lui. Când începe însă să se apropie de altar și să intre în cortul mărturiei, se abține de la vin. Consideri că putem descoperi ceva de acest fel săvârșit de El? Consideri că putem potrivi formele Vechiului Instrument cu faptele și enunțurile Noului Testament? Putem, dacă Însuși Cuvântul lui Dumnezeu va binevoi să ne ajute și să ne inspire. Să căutăm, așadar, în ce fel Domnul și Mântuitorul nostru, care este adevăratul arhiereu, bea vin, împreună cu ucenicii Săi, care sunt adevărații preoți, înainte de a se apropia de altarul lui Dumnezeu, iar după ce începe să se apropie, nu bea.
Mântuitorul venise în această lume ca Să ofere carnea Sa jertfă lui Dumnezeu pentru păcatele noastre [Cf. Ef. 5,2; Gal. 1,4]. Înainte de a o oferi, între răgazurile iconomiilor, a băut vin. Și astfel era numit om lacom și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor [Cf. Mt. 11,19]. Când însă a sosit vremea crucii Sale și urma să se apropie de altarul unde să aducă jertfă carnea Sa, luând pocalul a binecuvântat și l-a dat ucenicilor lui, spunând, „Luați și beți din acesta!” [Mt. 26,27]. Spune: „Beți voi, fiindcă nu sunteți acum aproape de altar”. El însă, ca apropiat de altar, spune despre Sine: „Amin spun vouă, că nu voi bea din zămislirea acestei vițe până când nu voi bea acel [vin] nou cu voi în împărăția Tatălui Meu” [Mt. 26,29].
Dacă cineva dintre voi se apropie cu urechi curățate, spre auzire, să privească misterul tainei de nespus! Ce semnifică enunțul „Că nu voi bea din zămislirea acestei vițe până când nu voi bea acel [vin] nou cu voi în împărăția Tatălui Meu”? Aminteam mai înainte făgăduința dată sfinților, cea a acestei beții bune: Și pocalul tău îmbătător, cât este de strălucitor! [Ps. 22,5] Dar și în alte multe locuri ale Scripturii citim unele similare, ca acolo: Au fost îmbătați de belșugul casei Tale și le vei da lor băutură torentul desfătării Tale [Ps. 35,9]. Iar în Ieremia spune Domnul: „Și voi îmbăta poporul Meu” [Cf. Ier. 38,14]. Și [în] Isaia spune: „Iată, cei ce Îmi slujesc Mie vor bea, iar voi veți înseta” [Is. 65,13]. Și vei descoperi că în Scrierile divine sunt amintite multe despre îmbătarea de acest fel. Care îmbătare, fără îndoială, se consideră bucuria sufletului și veselia minții, așa cum și în altă parte îmi amintesc că am distins între a fi îmbătat noaptea și a fi îmbătat ziua [Cf. 1Tes. 5,7].
2. Dacă am înțeles, așadar, care este îmbătarea celor sfinți și în ce fel se dă ea în făgăduințe pentru veselie, să vedem acum în ce fel Mântuitorul nostru nu bea vin până nu va bea acel [vin] nou, cu sfinții, în împărăția lui Dumnezeu [Cf. Mt. 26,29].
Mântuitorul meu tânguiește și acum păcatele mele. Mântuitorul meu nu se poate veseli câtă vreme eu rămân în nelegiuire. De ce nu poate? Fiindcă El este avocat pentru păcatele noastre pe lângă Tatăl, după cum spune Ioan, împreună-inițiatul83 lui: Dacă cineva va păcătui, avem avocat pe lângă Tatăl, pe Iisus Hristos, cel drept, și El este cel ce ne împacă iarăși pentru păcatele noastre [1In. 2,1-2]. Așadar, cum ar putea El, care este avocat pentru păcatele mele, să bea vinul veseliei câtă vreme eu Îl întristez păcătuind? În ce fel ar putea El, care se apropie de altar [Cf. Lv. 10,9]ca să mă împace iarăși pe mine, păcătosul, să fie vesel când jalea păcatelor mele urcă mereu spre El? Spune: „Voi bea cu voi acel [vin] în împărăția Tatălui Meu” [Cf. Mt. 26,29]. Atâta vreme cât noi nu acționăm astfel încât să urcăm spre împărăție, El nu poate bea singur vinul pe care a promis să-l bea cu noi. El este în jale atâta vreme cât noi persistăm în eroare [Cf. 2Cor. 12,21]. Căci dacă Apostolul Lui îi tânguiește pe unii, care au păcătuit înainte și nu și-au făcut pocăință pentru cele înfăptuite [Cf. Col. 1,13], ce voi spune despre El Însuși, Cel numit Fiul iubirii, care pe Sine Însuși S-a deșertat [Cf. Flp. 2,7], din cauza iubirii pe care o avea față de noi, și nu a căutat cele ce sunt ale Sale, de vreme ce era egal cu Dumnezeu [Cf. 1Cor. 13,5], ci a căutat cele ce sunt ale noastre, și pentru aceasta S-a golit [Cf. Flp. 2,6-7]? Așadar, de vreme ce le-a căutat pe cele ce sunt ale noastre, cum să nu ne mai caute, cum să nu mai cugete la cele ce sunt ale noastre, cum să nu jelească greșelile noastre, cum să nu deplângă pierderea și măcinarea noastră, El, Care a plâns asupra Ierusalimului și i-a spus: „De câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi, cum își adună o găină puii ei, și nu ai vrut” [Mt. 23,37]? Cine a luat, așadar, rănile noastre și a suferit pentru noi, ca un medic al sufletelor și al trupurilor, poate neglija mai apoi putreziciunea rănilor noastre? Căci, cum spune profetul, au putrezit și s-au stricat cicatricile mele de la fața nesăbuinței mele [Ps. 37,5].
Pentru acestea toate, așadar, stă acum în fața privirii lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi [Cf. Evr. 9,24; 7,25], stă în fața altarului ca să ofere lui Dumnezeu [jertfă de] reîmpăcare pentru noi. Și de aceea spunea, ca apropiindu-se de acest altar, „că nu voi mai bea din zămislirea acestei vițe până când nu voi bea acel [vin] nou cu voi” [Cf. Mt. 26,29]. Așteaptă, așadar, să ne întoarcem, să-I imităm exemplul, să pășim pe urmele Lui ca să se bucure cu noi și să bea vin cu noi în împărăția Tatălui Său [Cf. Ps. 102,8]. Acum milostiv și miluitor este Domnul: cu un afect mai mare decât Apostolul Său, El plânge cu cei ce plâng și dorește să se veselească cu cei ce se veselesc [Cf. Rom. 12,15]. Și cu mult mai mult El îi tânguiește pe cei care au păcătuit înainte și nu au făcut pocăință [Cf. 2Cor. 12,21]. Căci nu trebuie considerat că Pavel se tânguiește pentru păcătoși și plânge pentru cei ce greșesc, iar Domnul meu Iisus se abține de la plâns când se apropie de Tatăl, când stă în fața altarului și oferă [jertfă de] reîmpăcare pentru noi. Aceasta înseamnă că cel ce se apropie de altar nu bea vinul veseliei: el pătimește încă amărăciunile păcatelor noastre. Așadar, nu vrea să bea singur vinul în împărăția lui Dumnezeu: ne așteaptă pe noi. Căci așa a spus: „Până ce voi bea acel [vin] cu voi” [Cf. Mt. 26,29]. Prin urmare noi suntem cei care, neglijându-ne viața, Îi întârziem veselia.
Ne așteaptă pe noi ca să bea din zămislirea acestei vițe. A cărei vițe? A Celei căreia îi era figură: „Eu sunt vița, voi mlădițele” [In. 15,5]. De unde și spune că „sângele Meu este cu adevărat băutură, iar carnea Mea este cu adevărat hrană” [In. 6,55]. Căci cu adevărat în sângele strugurelui Și-a spălat straiul Său [Cf. Gn. 49,11]. Ce înseamnă aceasta? Așteaptă veselia. Până când așteaptă? „Până cînd voi împlini lucrarea ta.” [Cf. In.17,4]. Când împlinește această lucrare? Când pe mine, care sunt cel din urmă și mai nelegiuit decât toți păcătoșii, mă va face împlinit și desăvârșit: atunci își împlinește lucrarea Lui. Căci lucrarea Lui este încă nedesăvârșită câtă vreme eu rămân nedesăvârșit. În fine, câtă vreme eu nu sunt supus Tatălui, nici despre El nu se spune că este supus Tatălui [Cf. 1Cor. 15,28]. Nu pentru aceea că i-ar lipsi supunerea față de Tatăl, ci pentru mine, în care nu și-a împlinit încă lucrarea, se spune că El nu este supus, căci astfel citim: suntem trupul lui Hristos și mădulare în parte [Cf. 1Cor. 12,27].
Să vedem însă ce înseamnă sintagma în parte. Spre exemplu, eu sunt acum supus lui Dumnezeu după duh, adică prin intenție și prin voință, dar atât cât în mine carnea poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva cărnii [Gal. 5,17], atât cât încă nu am putut să supun carnea duhului, sunt, desigur, supus lui Dumnezeu, dar nu în întregime, ci în parte. Dacă însă voi putea să-mi târăsc și carnea mea, și toate mădularele mele în armonie cu duhul, atunci mă voi arăta cu desăvârșire supus.
Dacă ai înțeles ce înseamnă a fi supus în parte și a fi supus în întregime, întoarce-te acum la ceea ce am explicat despre supunerea Domnului, și observă că, de vreme ce noi toți suntem numiți trupul și mădularele Lui, câtă vreme există unii dintre noi care încă nu s-au supus cu desăvârșită supunere, se spune că El nu este supus. Când însă își va împlini lucrarea Lui [Cf. 1Cor. 15,28] și va aduce întreaga Sa creatură la cea mai înaltă desăvârșire, atunci El va fi numit supus în cei pe care i-a pus sub Tatăl și în care s-a împlinit lucrarea, pe care Tatăl i-o dăduse, ca Dumnezeu să fie toate în toți [Cf. In.17,4; 1Cor. 15,28] .
Dar spre ce tind toate acestea? Ca să înțelegem ceea ce am tratat mai sus, în ce fel nu bea vin și în ce fel îl bea: îl bea înainte să intre în cort, înainte de a se apropia de altar [Cf. Lv. 10,9], dar nu îl bea acum, fiindcă stă în fața altarului și jelește păcatele mele. Și iarăși va bea după aceasta, când toate îi vor fi fost supuse [Cf. 1Cor. 15,26-28; Rom. 6,6], după ce toți vor fi mântuiți, iar moartea adusă de păcat va fi nimicită, când nu va mai fi necesar să ofere jertfe pentru păcat [Cf. Lv. 6,30]. Căci atunci va fi bucurie și veselie, atunci vor sălta oasele umilite [Ps. 50,10], atunci se va împlini ceea ce s-a scris: A fugit durerea și tristețea și geamătul” [Is. 35,10].
Dar să nu omitem faptul că nu se spune numai despre Aaron să nu bea vin, ci și despre fiii lui, când intră în sfinte [Cf. Lv. 10,9]. Căci încă nu au primit veselia lor nici apostolii: și ei așteaptă ca și eu să mă fac părtaș al veseliei lor. Nici plecând de aici sfinții nu-și capătă pe loc premiile depline ale meritelor lor: ne așteaptă și pe noi, deși întârziem, deși trândăvim. Căci veselia nu le este desăvârșită câtă vreme jelesc și plâng pentru păcatele noastre. Poate nu ai încredere în mine, cel ce vorbesc: cine sunt eu de îndrăznesc să susțin enunțul unei asemenea dogme? Dar aduc în față un martor al acestora, de care nu te poți îndoi, căci este învățătorul neamurilor în credință și adevăr [Cf. 1Tim. 2,7], Apostolul Pavel. Acesta, așadar, scriindu-le evreilor, după ce i-a enumerat pe toți Părinții sfinți care au fost făcuți drepți prin credință, adaugă după toate acestea: Dar aceștia toți, având mărturie prin credință, nu își dobândesc încă făgăduința, Dumnezeu prevăzând pentru noi ceva mai bun, ca să nu-și capete fără noi desăvârșirea [Evr. 11,39-40]. Vezi, așadar, că Avraam așteaptă încă pentru a căpăta cele ce sunt desăvârșite. Așteaptă și Isaac, și Iacob așteaptă, și toți profeții ne așteaptă pe noi, ca să primească cu noi fericirea desăvârșită.
Pentru aceasta, așadar, este păzită acea taină a judecății diferite în ultima zi. Căci există un [singur] trup care se așteaptă să fie făcut drept, un [singur] trup [Cf. Rom. 12,5]care, se spune, înviază la judecată. Căci deși sunt multe mădulare, există un [singur] trup; ochiul nu poate zice mâinii: „Nu-mi ești de folos” [1Cor. 12,20-21]. Chiar dacă ochiul este sănătos și nu este tulburat, în privința văzului, dacă celelalte mădulare lipsesc, care va fi, pentru ochi, veselia? Sau ce desăvârșire se va arăta dacă nu are mâini, dacă-i lipsesc picioarele ori dacă celelalte mădulare nu-i sunt de față? Iar dacă ochiul are o slavă aparte, o are fie prin faptul că este conducătorul trupului, fie prin faptul că nu face inutile funcțiile celorlalte mădulare. Consider că aceasta ne învață pe noi și acea arătare a profetului Iezechiel, când spune că trebuie să fie adunat os lângă os, încheietură lângă încheietură, și nervi, și vine, și piele [Cf. Iez. 37,7-8]și că fiecare trebuie restabilit la locul lui. Vezi, apoi, ce adaugă profetul: Oasele acestea (nu a spus „toți oamenii sunt”, ci oasele acestea) sunt casa lui Israel [Iez. 37,11]. Așadar, vei avea veselie ieșind din această viață dacă vei fi sfânt. Dar veselia ta va fi deplină când nici un mădular al trupului nu-ți va lipsi. Căci și tu îi vei aștepta pe alții, după cum și tu ai fost așteptat84.
Iar dacă ție, care ești un mădular, nu ți se va arăta veselia desăvârșită, în cazul în care un alt mădular lipsește, cu cât mai mult nu va exista veselie desăvârșită pentru Domnul și Mântuitorul nostru, care este capul și autorul întregului trup [Cf. Ef. 4,15-16], câtă vreme vede că vreunul dintre mădularele trupului Său lipsește! Și poate pentru aceasta vărsa rugăciune către Tatăl, spunând: „Tată sfinte, slăvește-Mă cu acea slavă pe care am avut-o de la Tine mai înainte ca lumea să fie!” [In. 17,5]. Așadar, nu vrea să primească slava Sa desăvârșită fără tine, adică fără poporul Său, care este trupul Lui, care sunt mădularele Lui. Căci vrea să locuiască în acest trup al Bisericii Sale și în aceste mădulare ale poporului Său ca sufletul, ca să aibă toate mișcările și toate faptele după voința Lui, încât cu adevărat să se împlinească în noi acea spusă a profetului: „Voi locui în ei și voi preumbla”85 [Cf. 2Cor. 6,16].
Acum însă, cât încă nu suntem toți desăvârșiți, cât încă suntem în păcate [Cf. Flp. 3,15; Rom. 5,8], El este în noi în parte, și de aceea în parte știm și în parte profețim [1Cor. 13,9], până când cineva va fi vrednic să ajungă la măsura spusă de Apostol: De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine [Gal. 2,20]. Așadar, în parte, cum spune Apostolul, suntem acum mădularele Lui și în parte suntem oasele Lui [Cf. 1Cor. 12,27].
Când însă vor fi adunate oase lângă oase și încheieturi lângă încheieturi [Cf. Iez. 37,7-8], așa cum am spus mai înainte, atunci și El va spune acel [cuvânt] profetic despre noi: „Toate oasele Mele vor spune: «Doamne, cine este asemenea Ție?»” [Ps. 34,10]. Deoarece toate aceste oase grăiesc și rostesc imn și aduc mulțumire lui Dumnezeu. Căci își amintesc facerea Lui de bine, și de aceea „Toate oasele Mele vor spune: «Doamne, cine este asemenea Ție, Cel ce smulgi săracul din mâna celui mai puternic decât el?»”. Despre aceste oase, cât încă erau împrăștiate, înainte să vină Cel ce le strânge [Cf. In. 11,52]
și le adună în unul, s-a spus și acel enunț profetic: Împrăștiate au fost oasele noastre lângă iad [Ps. 140,7]. Așadar, fiindcă erau împrăștiate, de aceea spune prin alt profet: Să se adune os lângă os, încheietură lângă încheietură, și nervi, și vine, și piei [Cf. Iez. 37,7-8]. Iar după ce se va face astfel, atunci toate acestea vor spune: „Doamne, cine este asemenea Ție, Cel ce smulgi pe cel slab din mâna celui mai puternic decât el?”. Căci fiecare os din aceste oase era slab, era rupt de mâna celui mai puternic. Căci nu avea încheietura iubirii, nici nervii răbdării, nici vinele spiritului vieții și nici vigoarea credinței. Dar când vine cel ce putea să le strângă pe cele împrăștiate și să le adune pe cele despărțite, punând os lângă os și încheietură lângă încheietură, începe să edifice trupul sfânt al Bisericii86.
Acestea sunt oarecum în afara subiectului, dar era necesar să fie explicate, ca să fie mai evidentă intrarea în sfinte a arhiereului meu, a celui ce nu bea vin, cât timp împlinește preoția. După aceasta bea vin totuși, dar vin nou: vin nou în cer nou și pe pământ nou și în om nou, cu oameni noi [Cf. Mt. 9,17; 2Pt. 3,13; Ef.2,15; Ap. 5,9] și cu cei ce Îi cântă cântare nouă. Vezi, așadar, că este imposibil să bea pocal nou din viță nouă cel care este încă îmbrăcat cu omul vechi, împreună cu faptele lui. Căci nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi. Prin urmare, dacă și tu vrei să bei din acest vin nou, înnoiește-te și spune: „Chiar dacă omul nostru din afară este distrus, cel ce este înlăuntru se înnoiește din zi în zi” [Col. 3,9; Mt. 9,17; 2Cor. 4,16]. Dar despre acestea s-a spus suficient.
3. Multe altele au fost citite. Dar fiindcă nu le putem rosti pe toate, trebuie ales despre care ar trebui să vorbim. Și pentru că am spus, după putere, ce ar însemna a bea vin și a nu bea vin, să vedem acum și ce înseamnă a mânca pieptișorul separării și șoldul luării. Iar după aceasta vom discuta, atât cât va da Domnul și cât timp va mai fi, despre hrana ori însuflețitele curate și necurate.
Așadar, Scriptura spune: „Vei mânca pieptișorul deosebirii și șoldul luării în loc sfânt, tu și fiii tăi și casa ta cu tine; căci a fost dată legiuire ție și legiuire fiilor tăi, din sacrificiile mântuitoare ale fiilor lui Israel, șoldul luării și pieptișorul deosebirii” [Cf. Lv. 10,14-15]. Nu orice pieptișor este al deosebirii, după cum nu orice șold este șold al luării sau al separării. Dar fiindcă am atribuit rolul arhiereului Domnului meu Iisus, iar pe cel al fiilor lui l-am atribuit sfinților apostoli, să vedem în ce fel mănâncă El și fiii Lui pieptișorul deosebirii, pe când ceilalți nu pot mânca pieptișorul deosebirii.
Așadar, ce este deosebit de toate lucrurile și nu este comun cu celelalte, dacă nu doar substanța Treimii? Prin urmare, dacă voi înțelege rațiunea lumii, dar nu voi putea să înțeleg despre Dumnezeu, așa cum se cuvine, și nici nu mi-a fost revelată știința lui Dumnezeu, mănânc bineînțeles pieptișor, dar nu pieptișorul deosebirii. Și chiar dacă voi putea spune: „Căci El mi-a dat știința adevărată a tuturor celor ce sunt, ca să știu rațiunea lumii și potența elementelor, începutul și sfârșitul și mijlocul perioadelor, alternanța schimbărilor și revenirea perioadelor, ciclurile anului și pozițiile astrelor” [Înț. 7,17-19], fiindcă știința tuturor acestora este rațională, ea este hrană a pieptișorului, dar nu a pieptișorului deosebirii. Dacă însă voi putea percepe cât de mari, cât de sfinte, cât de adevărate și de secrete sunt cele despre Dumnezeu, atunci voi mânca pieptișorul deosebirii: voi recunoaște ceea ce depășește și se deosebește de toată creatura. Prin urmare, primul care a mâncat acest pieptișor este adevăratul arhiereu al meu. În ce fel l-a mâncat? Spune: „Nimeni nu-L știe pe Tatăl, decât numai Fiul”. În al doilea rând îl mănâncă și fiii lui [Cf. Lv. 10,14]. „Căci nimeni nu-L știe pe Tatăl, decât numai Fiul, și cel căruia Fiul va vrea să-i reveleze” [Mt. 11,27]. Cui le revelează, dacă nu apostolilor Lui?
Dar și șoldul separării sau al luării, după cum am spus și mai înainte, semnifică acțiunile și faptele ce le depășesc pe celelalte: și pe acestea Mântuitorul și Domnul meu le-a împlinit primul. În ce fel le-a împlinit? Spune: „Hrana Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să duc la capăt lucrarea Lui” [In. 4,34]. Așadar, când face voia Celui ce L-a trimis, El mănâncă nu pieptișor, ci șoldul separării. Și la fel și apostolii Lui: când fac lucrare de evanghelist și devin zilieri ce nu pot fi încurcați, bine lucrând cuvântul adevărului ei mănâncă șoldul separării – sau al luării [Cf. 2Tim. 2,15]. Vrei să vezi mai limpede cum mănâncă Mântuitorul șoldul separării? Ascultă ce le spune iudeilor: „Dacă am făcut în voi fapte pe care nici un altul nu le-a făcut, pentru care dintre ele vreți să mă ucideți?” [Cf. In. 10,32]. Observă în ce fel El mănâncă cu adevărat șoldul separării, El, care a făcut fapte atât de deosebite și atât de sublime, pe care nici un altul nu le-a făcut.
4. Dar să vedem de acum și câteva dintre cele ce au fost citite despre hrana sau însuflețitele curate ori necurate, și după cum în explicația pocalului am urcat de la umbră la adevărul pocalului duhovnicesc, la fel și de la hrană, cea numită prin umbră, să urcăm la cea care este hrană adevărată prin duh. Dar avem nevoie, cercetând aceasta, de mărturiile Scripturii dumnezeiești, încât cineva să nu considere – căci oamenilor le place să-și ascută limbile lor ca sabia [Cf. Ps. 63,4]–, ca nu cumva cineva să considere că violentez sfintele Cărți și că le silesc pe cele relatate despre însuflețite, patrupede, ori despre păsări și pești, curați sau necurați în Lege, că le silesc a le apropia de oameni și că inventez că acestea spuse sunt despre oameni. Căci cineva dintre auditori ar putea zice: „De ce violentezi Scriptura? Se spune «însuflețite», să se înțeleagă «însuflețite»!”. Așadar, ca nu cumva cineva să creadă că acestea sunt pervertite de spiritul uman, trebuie evocată în această chestiune autoritatea apostolică87.
Ascultă, așadar, înainte de toate în ce fel vorbește Pavel despre acestea. Căci toți au trecut prin mare, și toți întru Moise au fost botezați, în nor și în mare, și toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească și toți au băut aceeași băutură duhovnicească. Căci au băut din piatra duhovnicească care urma; iar piatra era Hristos [1Cor. 10,1-4] . Pavel spune acestea, el, evreu din evrei, fariseu după Lege, învățat lângă picioarele lui Gamaliel [Flp. 3,5]care n-ar fi îndrăznit niciodată să spună mâncare duhovnicească și băutură duhovnicească [Cf. Fp. 22,3]dacă nu ar fi fost învățat, prin știința doctrinei preaadevărate, transmisă lui, că aceasta este intenția legiuitorului. De unde adaugă și aceasta, ca încredințat și sigur, despre tâlcul hranei curate sau necurate, că acestea trebuie păzite nu după literă, ci după duh: Așadar, nimeni să nu vă judece pentru hrană ori pentru băutură ori în chestiunea zilei de sărbătoare ori a sărbătorii lunii noi ori a sabatelor, care sunt umbra celor viitoare [Col. 2,16 sqq.]. Vezi, așadar, în ce fel toate acestea, pe care Moise le spune despre hrană sau despre băutură, Pavel, care le învățase mai bine decât cei care se pretind acum învățători, le numește umbră a celor viitoare [Cf. Col. 2,17]. Și de aceea, după cum spuneam, trebuie să urcăm de la această umbră la adevăr. Acest cuvânt este al unui creștin [și] către creștini, cărora trebuie să le fie dragă autoritatea spuselor apostolice. Dacă însă cineva, îmbuibat cu aroganță, disprețuiește sau respinge spusele apostolice, el va da seamă! Pentru mine însă, după cum îmi este bine să mă alătur Dumnezeului și Domnului nostru Iisus Hristos [Cf. Ps. 72,28], la fel îmi este bine să mă alătur și apostolilor Lui și să capăt înțelegere din Cărțile divine urmând tradiția lor.
Va veni însă poate un timp potrivit, dacă, desigur, voința lui Dumnezeu va fi aceasta și dacă o va permite calmul – căci nu știm ce naște ziua ce vine [Prov. 27,1] – ca să le semnalăm din chiar Vechiul Testament, în conformitate cu ceea ce li s-a arătat apostolilor, că înțelegerea hranei curate ori necurate, dar și a însuflețitelor, a păsărilor ori a peștilor, despre care se scrie în Lege, trebuie să privească oamenii. Dar acum, fiindcă nu e timp de o explicație mai extinsă, să ne mulțumim cu martorii, cu cele două lumini ale apostolilor, Pavel și Petru. Desigur, tocmai am expus ceea ce a gândit Pavel.
Iar apostolul Petru, când era în Ioppe și voia să se roage, a urcat pe cele de sus [Cf. Fp. 10,9 sqq.]. Eu consider că nici acest lucru, că nu a voit să se roage în cele de jos, ci a urcat pe cele de sus, nu a fost spus inutil. Căci nici hotărârea unui atât de mare apostol, care a ales cele se sus pentru a se ruga, nu este superfluă: atât cât pot eu înțelege, se arată că Petru, fiindcă murise împreună cu Hristos, căuta cele ce sunt deasupra, unde Hristos este șezând de-a dreapta lui Dumnezeu, și nu cele ce sunt pe pământ [Cf. Rom. 6,8; Col. 3,1-2]. Urca într-acolo, spre acele acoperișuri, spre acele terase despre care și Domnul spune: „Cine este pe acoperiș, să nu coboare să-și ia ceva din casă!” [Mt. 24,17]. În fine, ca să cunoști că nu spunem acest lucru, că s-a ridicat spre cele de sus, într-un mod care ar putea naște suspiciuni, urmarea te va convinge: A urcat spre cele de sus ca să se roage, și a văzut cerul deschis [Fp. 10,9-11]. Tot nu îți este evident că Petru a urcat spre cele de sus nu numai cu trupul, ci și cu mintea și cu duhul? A văzut cerul deschis și un vas ca o țesătură fină era pus pe pământ, în care erau toate patrupedele, târâtoarele și zburătoarele cerului. Și a auzit un glas spunându-i: „Ridică-te, Petre, ucide și mănâncă!” [Fp. 10,11-13], poruncind, fără îndoială, în legătură cu patrupedele, șerpii și zburătoarele ce trebuiau mâncate, care, puse pe țesătura fină, i-au fost coborâte din cer. Și el răspunde: „Doamne, tu știi că niciodată nu a intrat în gura mea [ceva] comun sau necurat”. Și glasul i-a spus apoi: „Ceea ce Dumnezeu a curățat, tu nu vei numi «comun»!”. Și acest lucru s-a făcut de trei ori. Și după aceasta țesătura fină a fost luată înapoi în ceruri [Fp. 10,14-16].
Aici tâlcul este despre însuflețitele curate și necurate: despre acestea este învățat din cer Apostolul știința lucrurilor. Și fiindcă nu exista ceva mai înalt și mai mare pe pământ, este învățat nu cu un singur glas, și nici cu o singură arătare, ci acestea sunt întreite. Eu bănuiesc că nici acest lucru, că acestea sunt rostite a treia oară, nu este inutil [Fp. 10,16]. Și a treia oară i se spune, și prin el ni se spune și nouă, tuturor: „Ceea ce Dumnezeu a curățat, tu nu vei numi «comun»!” [Fp. 10,15]. Căci cele ce sunt făcute curate nu se fac astfel printr-un singur enunț, nici prin al doilea enunț: nimeni nu este făcut curat dacă enunțul nu se pronunță și a treia oară. Căci dacă nu vei fi făcut curat întru Tatăl și întru Fiul și întru Duhul Sfânt, nu vei putea fi curat. De aceea, așadar, cele ce erau arătate pentru curățare nu se arată doar o dată, nici doar de două ori, ci sunt arătate și a treia oară și se dă precept și a treia oară [Cf. Fp. 10,16]. Prin urmare, toate erau în acea țesătură fină, patrupede, târâtoare și păsările cerului [Fp. 10,12].
Și după aceasta spune: S-a gândit în sine însuși Petru ce să fie aceasta. Și pe când se gândea el, au ajuns cei ce fuseseră trimiși de centurionul Corneliu [Cf. Fp. 10,17] din acea cetate, din Cezareea, la Ioppe. Căci acolo se afla Petru și era găzduit la unul Simon, tăbăcar [Cf. Fp. 10,6]. În mod potrivit Petru stă la un tăbăcar, poate chiar la acela despre care Iov spune că „m-ai îmbrăcat cu piele și carne” [Cf. Iov 10,11]. Dar aceasta este o paranteză. Între timp au ajuns cei ce fuseseră trimiși de Corneliu [Cf. Fp. 10,21]la Petru; primindu-i, aude de la ei ce îi cerea Corneliu.
Și coborând din cele de sus, vine până la Corneliu. Coboară: căci până atunci Corneliu era jos și stătea în cele de jos. Vine, așadar, în Cezareea, găsește acolo pe mulți adunați la Corneliu și, după multe, le spune: „Și mi-a arătat Dumnezeu să nu numesc pe nimeni «comun» sau [să numesc pe vreun] om «necurat»” [Fp. 10,27-28]. Oare nu ți se pare că Apostolul a făcut o transpoziție clară a tuturor patrupedelor, târâtoarelor și zburătoarelor la om și a înțeles ca oameni toate cele ce-i fuseseră arătate în țesătura fină coborâtă din cer?
5. Dar poate vreunul va spune: „Ai prezentat temeiul pentru care trebuie să înțelegem cele despre patrupede, târâtoare și păsări în legătură cu oamenii; dă-mi temei și pentru cele care sunt în ape!” [Cf. Lv. 11,9]. Desigur, fiindcă Legea le desemnează și pe acestea ca fiind, unele, curate, și altele necurate, nu solicit nimănui să se încreadă în vorbele mele, dacă nu voi înfățișa martori de încredere. Vi-l voi înfățișa ca martor și autor al acestora pe Însuși Domnul și Mântuitorul nostru: veți vedea cum îi numește pe oameni „pești”. El spune: „Împărăția cerurilor este asemenea unui năvod aruncat în mare, care culege din tot soiul de pești, și când va fi umplut, șezând pe mal, cei buni sunt strânși în vase, iar cei răi sunt aruncați afară” [Mt. 13,47-48]. I-a învățat pe ei în mod clar că cei numiți pești prinși în năvod sunt fie oamenii buni, fie oamenii răi. Prin urmare, aceștia sunt cei numiți după Moise pești curați sau necurați.
Să vedem, așadar, după ce le-am dovedit pe acestea prin autoritatea apostolică și evanghelică, în ce fel fiecare om poate fi arătat fie curat, fie necurat. Orice om are în el o hrană anume, pe care i-o oferă aproapelui când se apropie. Căci nu se poate întâmpla ca atunci când noi, oamenii, ne apropiem reciproc și conversăm, să nu căpătăm sau să oferim, între noi, un anume gust, când răspundem ori când întrebăm, ori când facem un anume gest. Iar dacă omul din care căpătăm gust este curat și cumpănit, luăm hrană curată; dacă însă este necurat cel pe care îl atingem, luăm hrană necurată, urmând celor spuse mai înainte. Și pentru aceasta, consider, apostolul Pavel spune despre unele ca acestea ca despre însuflețite necurate: Să nu luați hrană împreună cu [unul] de acest fel [1Cor. 5,9-11].
Însă ca cele spuse să devină și mai clare intelectului tău, să luăm exemplu, ca plecând de la cele de sus, să coborâm, puțin câte puțin, până vom ajunge la cele de jos. Domnul și Mântuitorul nostru spune: „Dacă nu veți mânca carnea Mea și nu veți bea sângele Meu, nu veți avea viață în voi înșivă. Căci carnea Mea este cu adevărat hrană, iar sângele Meu este cu adevărat băutură” [In. 6,53,55]. Prin urmare, în cazul lui Iisus, fiindcă este în întregime curat, întreaga Lui carne este hrană și întregul Lui sânge este băutură: toată lucrarea Lui este sfântă și orice cuvânt al Lui este adevărat. Pentru aceasta, așadar, carnea Lui este hrană adevărată, iar sângele Lui este băutură adevărată. Căci din cărnurile și din sângele cuvântului Său, ca din hrană curată și băutură curată, El dă băutură și reface întregul neam omenesc.
În al doilea rând, după carnea Lui, hrană curată sunt Petru, Pavel și toți apostolii; în al treilea rând, ucenicii Lui sunt hrană curată. Și astfel, fiecare, după cantitatea meritelor sau curăția gândurilor se face hrană curată aproapelui său. Cine nu știe să le asculte pe acestea, dă îndărăt poate și își întoarce auzul, la fel cu cei ce spuneau: „Cum ne va da Acesta să mâncăm carnea Lui? Cine Îl poate asculta pe Acesta?”. Și s-au depărtat de El [In. 5,52,60,66]. Voi însă, dacă sunteți fiii Bisericii, dacă sunteți îmbibați cu tainele evanghelice, dacă Cuvântul, făcut carne, locuiește în voi [In. 1,14], înțelegeți că cele pe care le spunem sunt ale Domnului, ca nu cumva [să vi se aplice enunțul] cine ignoră să fie ignorat [Cf. 1Cor. 14,38]! Înțelegeți că cele scrise în Cărțile sfinte sunt figuri: examinați și cunoașteți cele spuse ca duhovnicești și nu carnale! Căci dacă le veți lua drept carnale, ele vă rănesc, nu vă hrănesc.
Căci și în Evanghelii există literă care ucide [Cf. 2Cor. 3,6]. Nu doar în Vechiul Testament se află litera care ucide, există și în Noul Testament literă care îl ucide pe cel ce percepe cele spuse într-un mod neduhovnicesc. Căci dacă vei urma după literă chiar această spusă, „Dacă nu veți mânca carnea Mea și nu veți bea sângele Meu…” [In. 6,53], această literă ucide. Vrei să-ți înfățișez din Evanghelie și o altă literă care ucide? „Cine nu are sabie să-și vândă tunica și să-și cumpere sabie.” [Lc. 22,36] Iată, și această literă este a Evangheliilor, dar ucide. Dacă însă o vei lua pe ea duhovnicește, nu ucide, ci este în ea duhul care dă viață [Cf. 2Cor. 3,6]. Și de aceea ia-le pe cele spuse fie în Lege, fie în Evanghelii în mod duhovnicesc, fiindcă cel duhovnicesc pe toate le judecă, dar el nu este judecat de nimeni [1Cor. 2,15].
Cum spuneam, așadar, orice om are în el o hrană anume, din care cel ce va lua, dacă, desigur, acela e bun și scoate bune din comoara bună a inimii lui, va oferi hrană curată aproapelui său [Cf. Lc. 6,45]. Dacă însă este rău și scoate rele, oferă aproapelui său hrană necurată. Căci cineva nevinovat și drept la inimă poate fi privit ca o oaie, însuflețit curat, și poate oferi celui ce-l ascultă hrană curată, ca din oaie, care este însuflețit curat. Și la fel și în celelalte. Și, de aceea, orice om, cum spuneam, când vorbește aproapelui său îi devine însuflețit curat sau necurat, după cum îi este de folos sau îl vatămă prin cuvintele sale: este dat precept că trebuie folosite cele curate și trebuie evitate cele necurate.
Iar dacă după această înțelegere vom spune că Dumnezeul cel Preaînalt a stabilit legi oamenilor, consider că legislația va apărea demnă de măreția divină. Dacă însă ne vom ține de literă și vom primi cele scrise în Lege fie așa cum li se pare iudeilor, fie așa cum i se pare vulgului, mi-e rușine să spun și să mărturisesc că astfel de legi a dat Dumnezeu. Căci vor arăta mai multă eleganță și mai multă rațiune legile oamenilor, spre exemplu cele ale romanilor, ale atenienilor ori ale lacedemonienilor. Dacă însă legea lui Dumnezeu va fi primită după această înțelegere, pe care Biserica o învață, atunci este evident că depășește toate legile omenești și cu adevărat va fi considerată Legea lui Dumnezeu. Astfel, după ce au fost expuse cele preliminare cu înțelegere duhovnicească, readucându-le în minte, să tratăm pe scurt câteva chestiuni despre însuflețitele curate și necurate.
6. „Orice [animal de] turmă, care își desparte copita, și are copite, și care duce înapoi rumegarea, în turme, pe acestea le veți mânca! În afară de acestea nu veți mânca din cele care își duc rumegarea înapoi și nu își despart copitele și au copite. Cămila, căci ea își duce rumegarea înapoi și nu își desparte copita, [lucru] necurat să vă fie! Și iepurele, căci duce înapoi rumegarea, și nu își desparte unghia, necurat să vă fie; și ariciul, căci el își duce rumegarea înapoi și nu își desparte unghia, necurat să vă fie; și porcii” etc [Lv. 11,3-7]. Se decretează, așadar, să nu se mănânce însuflețitele de acest fel, care se arată a fi în parte curate și în parte necurate, după cum cămila, prin aceea că rumegă, se arată curată, dar prin aceea că nu are copitele despărțite, este numită necurată. După aceasta numește și iepurele și ariciul: spune că și ei rumegă, dar nu își despart unghiile. Face însă și o altă listă, a celor care, dimpotrivă, își despart copita, dar nu rumegă.
Să vedem mai întâi cine sunt cei ce rumegă și își despart unghia, pe care îi numește „curați”. Eu sunt de părere că „rumegă” cel ce se dedică științei și meditează întru Legea Domnului ziua și noaptea [Cf. Ps. 1,2]. Dar ascultă în ce fel este spus: „Care își desparte unghia și cheamă înapoi rumegarea” [Lv. 11,3]. Așadar, cheamă înapoi rumegarea cel care le recheamă pe cele citite după literă spre semnificația duhovnicească și urcă de la cele neînsemnate și vizibile la cele invizibile și înalte. Dar dacă vei medita la Legea dumnezeiască, iar pe cele pe care le citești le vei chema înapoi, spre înțeles fin și duhovnicesc, dar viața ta și faptele tale nu vor fi astfel încât să conțină deosebire între viața prezentă și cea viitoare, a acestui veac și a veacului ce va veni [Cf. Ef. 2,7], dacă nu le vei distinge și diferenția printr-un temei potrivit, ești cămilă sinuoasă: după ce ai primit înțelegere din meditația Legii dumnezeiești, nu deosebești și nu desparți cele prezente și cele viitoare, și nici nu discerni calea îngustă de calea cea largă [Cf. Mt. 7,13-14].
Dar să explicăm mai clar ceea ce am spus până acum. Sunt unii care își asumă testamentul lui Dumnezeu prin gura lor și, în timp ce au în gură Legea lui Dumnezeu, viața și faptele lor sunt în dezacord flagrant cu discursurile și cuvintele lor: Căci spun și nu fac [Mt. 23,3]. Despre aceștia și profetul spune: Iar Dumnezeu îi spune păcătosului: „De ce tu explici îndreptările Mele și iei testamentul Meu prin gura ta?” [Ps. 49,16]. Vezi, așadar, în ce fel rumegă cel care are testamentul lui Dumnezeu în gura lui. Dar ce i se spune în continuare? „Tu însă ai urât disciplina, și ai aruncat cuvintele Mele în spatele tău.” [Ps. 49,17]. În aceasta se arată, în mod evident, că acesta este rumegător, dar nu-și desparte unghia: de aceea este necurat oricine este astfel.
Și iarăși, există alții, ori dintre cei ce sunt în afara religiei noastre, ori dintre cei care sunt cu noi, care își despart unghia și astfel merg pe căile lor, încât își orientează faptele lor spre veacul viitor. Căci și mulți filosofi gândesc astfel și cred că există o judecată viitoare. Ei opinează că sufletul este nemuritor și mărturisesc că celor buni li s-a rezervat răsplată. Pe acestea le săvârșesc și unii eretici și, în măsura în care așteaptă, arată teamă față de judecata viitoare și își cumpănesc faptele cu grijă, ca cercetate cu balanța divină. Dar nici unul dintre aceștia nu rumegă și nu cheamă înapoi rumegarea.
Căci, auzindu-le pe cele ce au fost scrise în Legea dumnezeiască, nu meditează și nici nu le cheamă înapoi spre înțelegere fină și duhovnicească, ci, când aude ceva, îndată le neglijează sau le disprețuiesc, necercetându-le: nu caută înțelesul prețios ascuns în vorbe ieftine. Și se depărtează aceștia, despărțindu-și unghia, dar nechemând înapoi rumegarea. Tu însă, dacă vrei să fii curat, să-ți faci viață potrivită și în armonie cu știința, iar faptele în armonie cu înțelegerea, ca să fii în ambele curat, ca și tu să chemi înapoi rumegarea și să-ți desparți unghia, dar și ca să înfățișezi sau să arunci unghiile [Ps. 68,32].
Să căutăm și mărturia acelui lucru, în ce fel înfățișăm sau, după cum citim în alt loc, aruncăm unghiile. Este scris în Deuteronom: „Dacă vei ieși la război împotriva vrăjmașilor tăi, și vei vedea acolo o femeie cu înfățișare aleasă, și o vei pofti, o vei lua și îi vei tăia tot părul capului ei și unghiile ei și o vei îmbrăca cu haine de doliu; și va ședea în casă jelindu-și tatăl ei, mama ei și casa ei părintească, și după treizeci de zile îți va fi soție!” [Dt. 21,10-13]. Dar acum nu ne-am propus să explicăm cele care au fost chemate ca mărturie: le-am spus fiindcă și aici s-a făcut mențiune despre unghii.
Însă și eu am ieșit adesea la război împotriva vrăjmașilor mei și am văzut acolo, în pradă, o femeie cu înfățișare aleasă [Cf. Dt. 21,10-11]. Căci orice găsim bine și rațional spus la vrăjmașii noștri, dacă citim la ei vreun enunț scris cu înțelepciune și cu știință, trebuie ca noi să-l facem curat: trebuie luat de la știința care se află la ei și tăiat de orice lucru mort și inutil – aceștia sunt toți perii capului și unghiile femeii luate dintre prăzile vrăjmașilor – și doar astfel să ne-o facem soție, când nu va mai avea nimic din cele care sunt numite moarte din pricina necredinței: nu va avea nimic mort pe cap, și nici pe mâini, astfel încât să nu săvârșească ceva necurat sau mort nici cu gândul, nici cu fapta. Căci femeile vrăjmașilor noștri nu au nimic curat: nu există la ei înțelepciune care să nu fie amestecată cu vreo necurăție.
Aș vrea totuși să-mi spună iudeii: în ce fel sunt păzite acestea la ei? Care este cauza, care este rațiunea pentru care femeia este tunsă, iar unghiile ei îndepărtate? Să presupunem, spre exemplu, că el, cel indicat că o va găsi, a aflat-o fără peri sau fără unghii: ce ar trebui să-i taie, după Lege? Noi însă, cei a căror luptă este duhovnicească și ale căror arme nu sunt carnale, ci puternice în fața lui Dumnezeu, spre distrugerea planurilor [2Cor. 10,4], dacă o femeie aleasă și o disciplină rațională va fi găsită la vrăjmași, o vom purifica în acel fel pe care l-am expus mai înainte. Așadar, cel curat nu trebuie doar să-și despartă unghia și să deosebească faptele și acțiunile veacului prezent de cele ale celui viitor, ci și să înfățișeze unghii [Cf. Dt. 21,12], sau, cum citim altminteri, să arunce unghiile, ca să rămânem în viață, curățindu-ne de faptele moarte [Cf. Evr. 9,14].
7. Fie acestea spuse despre însuflețite, în general; despre cele ce sunt în ape se spune că dacă au aripi și solzi sunt curate [Cf. Lv. 11,9 sqq.], iar dacă nu au, sunt necurate și nu trebuie mâncate. Prin acestea se înțelege că dacă cineva este în aceste ape și în marea acestei vieți, aflat în valurile veacului, trebuie totuși să acționeze suficient pentru a nu zace în adâncul apelor, după cum sunt acei pești despre care se spune că nu au aripi și nici solzi. Căci această natură a lor le destinează ca mereu să zăbovească în adâncime și în jurul mâlului; astfel sunt țiparii și cei asemenea lor, care nu pot urca la suprafața apei și nici nu pot ajunge până la cele de sus ale acesteia. Acei pești care se ajută însă de aripioare și sunt apărați de solzi urcă degrabă spre cele de sus și devin mai apropiați acestui aer, ca și cum ar căuta libertatea suflării88. Prin urmare, astfel este orice sfânt, care, prins în năvodul credinței, este numit pește bun de către Mântuitorul și este pus în vas, ca având aripi și solzi [Cf. Mt. 13,47-48] . Căci dacă nu ar fi avut aripi nu s-ar fi ridicat din mâlul neîncrederii și nici nu ar fi ajuns la năvodul credinței. Și ce altceva semnifică indicația că are și solzi, dacă nu faptul că el este ca și pregătit să se dezbrace de vechile veșminte [Cf. Ef. 4,22]? Căci cei ce nu au solzi sunt ca dintr-un întreg carne și sunt în întregime carnali: ei nu se pot dezbrăca de nimic. Prin urmare, dacă cineva are aripi, prin care urcă spre cele de sus, acela este curat; cine însă nu are aripi, ci rămâne în cele de jos și se rostogolește neîncetat în mâl, este necurat.
La fel și despre păsări. Spune: „Nu le vei mânca pe acestea, fiindcă sunt necurate: vulturul, vultanul” [Cf. Lv. 11,13] și celelalte asemenea lor. Și, într-adevăr, aceste păsări au totdeauna ca hrană trupurile moarte și trăiesc din leșuri moarte. Prin urmare, toți cei ce trăiesc o viață de acest fel trebuie priviți ca necurați. Eu consider că între aceștia se numără și cei ce urmăresc moartea altora și substituie meșteșugit, prin fraudă, testamentele. Căci oamenii de acest fel vor fi numiți pe drept cuvânt „vulturi” și „vultani”, ca privind lung după leșurile celor morți. Știu și alte zburătoare, care trăiesc din răpiri. Acestea sunt sufletele care, prin faptul că sunt raționale și îmbibate de științe liberale sau de discipline raționale, se arată zburătoare: citesc și cercetează despre rațiunea cerului sau în ce mod lumea este guvernată de providența lui Dumnezeu. Așadar, în urmarea acestora sunt numite „zburătoare”. Dacă însă oamenii de acest fel acționează nedrept, făptuiesc împotriva legii, își jefuiesc aproapele și, părând a fi în vorbe mierea învățăturii, în fapte lucrează cele carnale și muritoare, pe drept cuvânt sunt numiți „vulturi” sau „vultani”, aruncându-se de sus asupra cărnurilor moarte și urât mirositoare. Spre aceasta trebuie apropiată și rapacitatea șoimului și a tuturor celorlalte: unele dintre ele sunt zburătoare dedicate rapacității, pe când altele nu sunt atât rapace cât iubitoare de beznă și întuneric. Căci oricine făptuiește răul urăște lumina și nu vine la lumină [In. 3,20], cum sunt bufnițele și liliecii, pe care Legea îi declară necurați [Cf. Lv. 11,17,19].
Păzindu-ne cu veghere duhovnicească de toate acestea și poftind hrană din însuflețitele curate, să devenim și noi puri și curați, prin Hristos, Domnul nostru, prin care Dumnezeu Tatăl, împreună cu Duhul Sfânt, are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin [Cf. 1Pt. 4,11; Ap. 1,6].
80 Termenul „sicheră” traduce latinescul sicera, ce urmează un calc al limbii grecești după ebraicul șekhar (v. pentru lămuriri suplimentare nota 10,9 a Leviticului, în Septuaginta, vol. 1). Semnificatul „sicherei” este lămurit imediat de către Origen, în cel de-al treilea paragraf al omiliei.
81 Termenul „sobrietate” (și familia lui lexicală) desemnează starea de luciditate, de trezie, de trezvie. S-a optat pentru această echivalare și pentru disponibilitatea lexicală a radicalului românesc, ce întemeiază această familie de cuvinte.
82 Indiciu despre publicul omiliilor origeniene, variat.
83 Am preferat să traduc un calc rufinian, symmista: „cel împreună inițiat, părtașul la misterii”. Alte semnificații: „prieten”, „camarad”. Terminologia misteriilor antice pare a însoți explicația origeniană: Rufin observă aceasta și dorește păstrarea, fie și minimală, a aluziilor textului grecesc. De aici opțiunea transliterării.
84 Exegeză origeniană limpede, ce susține restaurarea tuturor într-un unic trup ce va învia la Judecata finală. Altminteri precaut, Rufin traduce integral pasajul: retorica acestuia îl va fi impresionat covârșitor.
85 Acest lung pasaj explicativ dezvoltă eclesiologia origeniană. Pretinsa elipsă a doctrinei eclesiastice la Origen este doar rezultatul unei neînțelegeri: în scrierile Alexandrinului pot fi descoperite doar cu mare dificultate notele eclesiologiei seculare. Ceea ce, desigur, nu descurajează cercetarea.
86 Doctrinele eclesială, hristologică și cea a restabilirii sunt imposibil de distins în acest lung pasaj de exegeză a revelației: scrierea origeniană nu suportă, decât mutilată, sistematica modernă.
87 Obiecție a bibliografiei actuale origeniene: alegoria este considerată ca fiind „arbitrară”. Întâmpinarea este mai veche, și Origen încearcă să răspundă spiritelor care citesc doar „însuflețite”.
88 Sintagma libertatem spiritus este ambivalentă, descriind atât ținta animalului acvatic, posibilitatea de a ajunge la suflarea de aer proximă apei, cât și scopul individului uman, libertatea duhului (v. continuarea exegezei).
Omilia VIII
Despre ceea ce s-a scris: Orice femeie care va primi sămânța și va naște parte bărbătească va fi necurată șapte zile [Lv. 12,2] și despre varietățile leprei și despre purificările celui lepros [Lv. 13; 14]
1. Medic este numit Domnul nostru Iisus Hristos în Scripturile divine și suntem învățați despre aceasta prin enunțul Domnului Însuși, după cum spune în Evanghelii: „Nu cei sănătoși au nevoie de medic, ci cei care suferă. Căci nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” [Mt. 9,12-13].
Iar orice medic își compune medicamentele ce vor fi utile trupurilor din sucurile ierburilor sau ale copacilor, ori chiar din vinele metalelor sau din organele animatelor. Dacă însă cineva, înainte eventual de a fi combinate după rațiunea artei, zărește aceste ierburi, pe câmp sau în munți, le culcă la pământ și trece peste ele ca peste verdeață fără valoare. Dacă le va vedea însă înlăuntrul sălii medicului așezate în ordine, chiar dacă emană o mireasmă foarte grea și neplăcută, va bănui totuși că ele conțin ceva curativ sau vindecător, chiar dacă încă nu înțelege care sau ce fel de potență igienică și tămăduitoare este în ele. Pe acestea le-am spus despre medicii comuni.
Vino acum la Iisus, medicul ceresc, intră în acest salon medical al Lui, Biserica, vezi, întinsă acolo, mulțimea bolnavilor [Mc. 5,25; Lv. 12,2 sqq.]! Vine femeia care s-a făcut necurată din pricina nașterii, vine leprosul care a fost separat în afara taberelor pentru necurăția leprei: cer un remediu de la medic, [întreabă] în ce fel să se însănătoșească, în ce fel să fie curățați [Cf. Mc. 1,40; Lv. 13,46]. Și fiindcă acest Iisus, Care este medic, este și Cuvântul lui Dumnezeu, El le adună medicamente suferinzilor Lui nu din sucuri de ierburi, ci din sacramentele cuvintelor. Aceste medicamente ale cuvintelor, dacă cineva mai incult le va vedea împrăștiate prin cărți ca pe câmpuri, ignorând potența fiecăruia dintre ele, va trece peste ele ca fără valoare și neavând nici o grijă pentru eleganță. Cine însă va învăța, fie și în parte, că medicina sufletelor este pe lângă Hristos, acela va înțelege, cu siguranță, că fiecare trebuie să-și ia din aceste cărți, care se citesc în Biserică, puterea potrivită a cuvintelor ca pe ierburi vindecătoare din câmpuri și munți. Aceasta pentru ca, dacă este suferind cu inima, să fie însănătoșit nu atât de acoperământul și învelișul exterior, cât de potența extrasă a sucului lăuntric. Să vedem, așadar, ce diversitate și ce varietate de medicamente purificatoare pregătește această citire împotriva necurăției nașterii și a infecției cu lepră.
2. Și a zis Domnul către Moise spunând: „Zi-le fiilor lui Israel și spune către ei: «Orice femeie care va primi sămânța89 și va naște [prunc de] parte bărbătească va fi necurată șapte zile»” [Lv. 12,1-2]. Să vedem mai întâi după istorie, dacă nu apare ceva inutil adăugat: femeia care va primi sămânța și va naște [prunc de] parte bărbătească. Ca și cum ar putea naște altfel un prunc de parte bărbătească, fără să fi primit sămânță! Și totuși adaosul nu este inutil.
Căci legiuitorul a adăugat acest enunț spre distincția celei ce a zămislit și a născut fără sămânță, prin comparație cu celelalte femei: nu o desemnează ca necurată pe orice femeie care a născut, ci pe aceea care a născut după ce sămânța a fost primită. Se poate adăuga încă: legea aceasta, care este scrisă despre necurăție, privește femeile. Despre Maria se spune însă: Fecioara a zămislit și a născut [Cf. Mt. 1,23]. Așadar, femeile să poarte poverile legii, iar fecioarele să fie scutite!
Iar dacă ni se va opune vreunul scormonitor și va spune că și Maria este numită femeie în Scripturi – căci astfel spune Apostolul: Când însă a venit plinirea vremurilor, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, făcut din femeie, făcut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei ce erau sub Lege [Gal. 4,4-5]–, îi vom răspunde lui că Apostolul nu a numit-o aici „femeie” din pricina stricăciunii, ci pentru a indica sexul; la fel, când spunea Dumnezeu Fiul [a fost] trimis, el spune și că a venit în această lume prin intrarea comună tuturor.
Apoi, acest cuvânt indică și vârsta celei care, de sex feminin, iese din anii pubertății și trece la aceea în care este se arată potrivită bărbatului. După cum, respectiv, este numit „bărbat” cel care a ieșit din perioada adolescenței, chiar dacă nu are încă femeie față de care să se numească „bărbat”. Cu acest nume se obișnuiește a fi numiți chiar și cei pe care nu i-a atins vreo pată a amestecăturii feminine. Așadar, dacă este numit pe drept „bărbat” doar pentru vârsta bărbătească, chiar și cel ce nu a cunoscut amestecătura vreunei femei, de ce să nu fie numită, urmând aceluiași raționament, și fecioara care a rămas în nestricăciune „femeie”, doar din pricina maturității? Căci și [în cazul lui] Avraam90, când și-a trimis sluga în Mesopotamia, la casa lui Bathuel, ca de acolo să-i ia lui Isaac, fiul său, soție, iar sluga, foarte grijulie, îi zice: „Iar dacă femeia nu va vrea să mă urmeze îl voi duce înapoi pe fiul tău în acel loc?” [Cf. Gn. 24,4-5], sluga nu a spus: „Dacă fecioara nu va vrea să mă urmeze”91.
Acestea să ne fie spuse, așadar, despre faptul că am observat că nu inutil a adăugat legiuitorul enunțul femeia, dacă va primi sămânța și va naște fiu [Lv. 12,2] și că există o excepție tainică, ce o separă de celelalte femei doar pe Maria, a cărei naștere a fost nu din primirea seminței, ci din prezența Sfântului Duh și din puterea celui Preaînalt [Lc. 1,35].
3. Acum să căutăm, așadar, cauza pentru care femeia, care îndeplinește slujirea pentru cei ce se nasc în această lume, nu s-a făcut necurată numai când a luat sămânța, ci și când a născut [Cf. Lv. 12,2]. De unde se și poruncește ca, pentru purificarea ei, să ofere pui de porumbel sau turturele pentru păcat la intrarea cortului mărturiei, ca preotul să facă reîmpăcare pentru ea [Cf. Lv. 12,6], ca și când ea ar avea nevoie de reîmpăcare și de purificare pentru că a îndeplinit slujire pentru omul născut în această lume. Căci astfel s-a scris: „Și preotul va face reîmpăcare pentru ea, și va fi făcută curată” [Cf. Lv. 12,7]. Eu, în unele ca acestea, nu îndrăznesc a spune nimic92; gândesc totuși că sunt cuprinse în ele unele taine acoperite și că există un mister ascuns pentru care se spune și că femeia care va zămisli din sămânță și va naște se va numi necurată, și că se poruncește să ofere, ca vinovată de păcat, jertfă pentru păcat, și astfel să fie purificată. [Cf. Lv. 12,7]
Dar chiar și despre cel care se naște, fie de sex masculin, fie de sex feminin, se pronunță Scriptura: nu este curat de murdărie, chiar dacă viața lui ar fi de o zi [Iov 14,4-5]. Și ca să știi că există în aceasta ceva important, nu știu ce și de ce fel, care nu apare, după enunț, în cazul nici unui sfânt, nici unul dintre sfinți nu este descoperit că a făcut zi de sărbătoare sau petrecere mare în ziua lui de naștere, nici unul nu este găsit veselindu-se în ziua nașterii fiului sau fiicei sale: doar păcătoșii se bucură de nașterea de acest fel. Căci găsim, în Vechiul Testament, că faraonul, regele Egiptului, își serbează ziua de naștere cu o sărbătoare, iar în Noul Testament Irod face același lucru93 [Cf. Mc 6, 21]. Totuși, amândoi și-au însângerat chiar sărbătoarea nașterii lor prin vărsare de sânge omenesc. Căci primul l-a decapitat pe șeful brutarilor [Cf. Gn. 40,20]., iar cel de-al doilea pe sfântul profet Ioan, în închisoare [Cf. Mc. 6,27]. Iar sfinții nu numai că nu petrec solemn în ziua nașterii lor, dar, umpluți de Duh Sfânt, chiar blestemă această zi.
Căci un atât de mare profet – mă refer la Ieremia, care a fost sfințit în pântecele mamei și consacrat profet pentru neamuri [Cf. Ier. 1,5]– nu ar fi scris ceva inutil în cărțile ce vor rămâne în veac dacă nu ar fi cuprins ceva secret și plin de taine uriașe: Blestemată ziua în care m-am născut și noaptea în care au spus: „Iată parte bărbătească!”. Blestemat e cel ce i-a anunțat tatălui meu, spunând: „Ți s-a născut parte bărbătească”. Acel om să se veselească precum cetățile pe care Domnul le-a distrus în furie și nu s-a pocăit! [Cf. Ier. 20,14-16; Iov 3.3] Ți se pare că profetul ar fi putut folosi imprecații atât de grave și atât de grele dacă nu ar fi știut că există ceva în această naștere trupească ce pare a fi demn de blesteme de acest fel și pentru care legiuitorul acuză de atâtea necurății, cărora le impune, în consecință, purificări echivalente? Însă ar trebui multă vreme, și o altă vreme, să explicăm mărturiile luate din profet, căci acum ne-am propus să lămurim citirea din Levitic, nu din Ieremia.
Dar și Iov, vorbind nu fără Duh Sfânt, își blestema ziua nașterii lui spunând: Blestemată ziua în care m-am născut și noaptea în care au spus: „Iată parte bărbătească!” [Iov 3,1-2]. Acea noapte să fie întuneric și să nu o ceară Domnul din nou, și nici să vină ca zi a anului, și nici să fie numărată între zilele lunii [Iov 3,3,4,6]! Dacă nu ți se va părea că Iov a zis acestea prin Duhul divin și profetic, privește-le pe cele ce urmează: Dar să o blesteme pe ea cine a blestemat acea zi în care va fi nimicită balena cea mare [Iov 3,8]. Vezi, așadar, în ce fel a prezis, în Duhul Sfânt, despre balena cea mare, pe care Domnul o va ucide, al cărei typos era faimoasa balenă a lui Iona. De unde și Domnul, care urma să ucidă această balenă, diavolul, spune: „După cum Iona a fost trei zile și trei nopți în pântecele balenei, astfel trebuie ca și Fiul omului să fie trei zile și trei nopți în inima pământului” [Mt. 12,40].
Dacă vreți să știți ce au gândit și alți sfinți despre această naștere, ascultă-l pe David: În nelegiuiri am fost zămislit și în păcate m-a născut mama mea [Ps. 50,7], arătând că orice suflet care se naște în carne este întinat de murdăria nelegiuirii și a păcatului. De aceea s-a spus ceea ce aminteam mai sus: nimeni nu este curat de murdărie, nici dacă viața lui ar fi de o zi [Iov 4,4-5]. Se poate adăuga la aceasta că se cere aflată cauza pentru care, botezul fiind dat Bisericii pentru iertarea păcatelor, este dat ca regulă și pruncilor. Desigur, dacă în prunci nu ar fi nimic care să trebuiască a obține iertarea și clemența, harul botezului ar părea inutil.
Așadar, orice femeie care va primi sămânța și va naște [prunc de] parte bărbătească va fi necurată șapte zile [Cf. Lv. 12,2; Nm. 12,15], ca și aceea care este separată după ziua curățirii sale șapte zile de orice lucru curat. Fiindcă face șapte zile în sânge necurat, iar în sânge curat petrece treizeci și trei de zile [Cf. Lv. 12,4]. Aceasta la nașterea unui prunc de parte bărbătească; la nașterea unui prunc de parte femeiască zilele sunt dublate [Cf. Lv. 12,2-5]. Începe, așadar, a fi în sânge curat dintr-a opta zi și este în sânge curat treizeci și trei de zile, adică trei decade și trei monade. Și când începe a fi în sânge curat cea care a născut, atunci circumcide copilașul: „Căci în a opta zi vei circumcide carnea prepuțului său!” [Lv. 12,3].
Aceasta este Legea literei, dar tu caută ce circumcizie predică Apostolul, pe care el poruncește ca noi și să o primim, și să o avem: Căci noi suntem circumcizia, cei care Îi slujim lui Dumnezeu în duh [Flp. 3,3]. Dar observă și ceea ce spune în Psalm: Păcătoșii au fost înstrăinați din pântece [Ps. 57,4]: nu spune oare aceasta despre cei ce iau acea circumcizie de la care ne oprește Apostolul? Atunci sunt înstrăinați păcătoșii din pântece, când sunt tăiați împrejur nu în duh, ci în carne. Fiindcă cei ce sunt circumciși în lege, au fost depărtați de la har [Cf. Gal. 5,2-4] .
Așadar, se spune că devine necurată femeia care a născut [prunc de] parte bărbătească după ce sămânța a fost primită; iar cea care va naște [prunc de] parte femeiască, nu numai că va fi necurată, ci de două ori necurată. Căci este scris că rămâne de două ori câte șapte zile în necurăție [Cf. Lv. 12,2,5].
4. Dar deocamdată despre cea care a născut [prunc de] parte bărbătească: în cea de-a opta zi și cel născut este circumcis, și aceea devine curată. Este lucru suficient de laborios să discutăm aceasta într-atâta scurtime de timp. Totuși, ca să spunem câteva în trecere, această săptămână poate fi văzută ca timpul prezentei vieți, căci lumea a fost desăvârșită într-o săptămână. În care, câtă vreme suntem puși în carne, nu putem fi de o puritate transparentă dacă nu va veni ziua a opta, adică dacă nu va sosi timpul veacului viitor. Totuși, cine este de parte bărbătească în această zi și s-a purtat bărbătește, este curățat pe loc chiar la venirea veacului viitor, și pe loc este făcută curată mama care l-a născut, căci va primi din înviere o carne curățată de vicii. Dacă însă în el nu se află nimic bărbătesc împotriva păcatului, ci a fost moale și efeminat în faptele lui, păcatul lui este de așa fel că nu i se iartă nici în veacul prezent, nici în cel viitor [Cf. Mt. 12,32]: el petrece și prima, și a doua săptămână în necurăția sa, și doar în zorile celei de-a treia săptămâni răsare curățarea de necurăție pe care a contractat-o femeia născând.
Iar jertfele poruncite a fi aduse pentru necurăția de acest fel se împart în două. Mai întâi se poruncește să fie oferit un miel de un an, fără cusur, ca ardere de tot, și un pui de porumbel sau de turturică pentru păcat [Cf. Lv. 12,6]. Se poruncește însă o a doua jertfă: Dacă nu-i va da mâna [să aibă] de ajuns pentru miel, va lua două turturele sau doi pui de porumbel, unul spre ardere de tot și celălalt pentru păcat [Lv. 12,8].
De unde și este de mirare că ofranda Mariei nu a avut prima jertfă, adică un miel de un an, ci a doua, ca și cum nu i-ar fi dat mâna [să aibă] de ajuns pentru prima [Cf. Lv. 5,7]. Căci așa s-a scris despre ea: au venit părinții ei ca să ofere jertfă pentru el, după ceea ce s-a scris în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel [Lc. 2,23-24] . Și în acest loc se arată că este adevărat ceea ce s-a scris: Hristos Iisus, din bogat ce era, S-a făcut sărac [Cf. 2Cor. 8,9]. De aceea, așadar, și-a ales o mamă săracă din care să se nască și o patrie săracă, despre care se spune: Și tu, Betleem, ești cel mai mic între miile lui Iuda etc [Mih. 5,2]. Însă ne-am străduit să le parcurgem repede pe acestea și să nu analizăm fiecare cuvânt, fiindcă ne grăbim să tratăm ceva și despre legile leprei, care au fost citite.
5. Găsim propuse șase specii de lepră a oamenilor; ele sunt descrise în acest fel. Ori se face o cicatrice pe pielea corpului și se face un semn albicios în pielea trupului său, infecție de lepră [Cf. Lv. 13,2]. Ori lepra, înflorind, va înflori și va acoperi toată pielea, infecție de la cap până la picioare [Cf. Lv. 13,12]. Fie, a treia specie, în pielea cărnii se face o ulcerație și se însănătoșește, și se face în chiar locul ulcerației o cicatrice albă [Cf. Lv. 13,18-19]. Ori în pielea cărnii se face o inflamație de foc, și după aceasta, inflamația, însănătoșită, va fi albă strălucitoare sau dalbă cu roșeață [Cf. Lv. 13,24]. A cincea specie când bărbatului sau femeii i se face pe cap sau în barbă infecție de lepră [Cf. Lv. 13,29]. Iar ultima specie este scrisă când se face în chelie sau în chelia din față infecție de lepră roșie, care este lepra ce înflorește în chelie sau în chelia din față [Cf. Lv. 13,42].
Acestea, ca să folosim un rezumat al expunerii (fiindcă acum ne-am propus să reamintim auditorilor pe scurt cele citite, și nu este timp să le analizăm până la capăt pe fiecare dintre acestea), mi se par a se referi la fiecare specie a păcatului: în acestea trebuie văzute petele sufletului, care îi apar din păcatele lui. Prin urmare, trebuie spus mai întâi că prin ele sunt desemnate păcatele pe care le comitem aflați în această viață: dintre ele, de unele putem fi vindecați acum, de altele, nu. Dar trebuie înțeles, în al doilea rând, că cele ce ne însoțesc pe noi după această viață semnifică faptul că există, și între acestea, unele atât de înrădăcinate, încât nu pot fi anihilate. Există însă și altele, care pot primi curățire după examinarea și judecata acelui arhiereu căruia nu-i pot scăpa cele ascunse și care va împărți după cum va vedea, în fiecare suflet, petele leprei, în cele care pot fi ispășite sau care nu pot fi ispășite.
Dar acest discurs improvizat nu suportă, cum am spus mai înainte, adunarea diferențelor, provocatoare, ale acestui lucru din prezenta citire și examinarea atentă a fiecăruia, după indicația acestei Scripturi. Căci cu greu ar putea fi ele puse în ordine, în multe volume, de către cei cărora Domnul le-a luat vălul de pe citirea Vechiului Testament [Cf. 2Cor. 3,16]. Noi însă, după puterile noastre, în măsura în care se potrivește a înfățișa, vom urma calea înțelegerii pe care Apostolul ne-o deschide spunând că legea are umbra bunurilor viitoare, nu însăși imaginea lucrurilor [Cf. Evr. 10,1], și după indicația că cele scrise în Lege despre boi nu trebuie înțelese ca fiind despre boi, a căror grijă Dumnezeu nu o are, [Cf. 1Cor. 9,9] ci despre apostoli. În care, prin consecvență logică, suntem învățați că și cele scrise despre lepră sunt umbră, având în altele imaginea adevărului. Să ne ținem, mai întâi, de umbră, de umbra Scripturii, dacă doriți, și apoi să-i căutăm adevărul.
În cazul rănilor trupești, după vindecare, rămâne câteodată semnul rănii, care se numește „cicatrice”. Căci este dificil să se vindece cineva astfel încât să nu se poată vedea nici un semn rămas după rana primită. Treci acum de la această umbră a Legii spre adevărul ei și observă în ce fel sufletul, care a primit rana păcatului, chiar dacă s-a vindecat, are totuși o cicatrice care stă în locul rănii. [Cf. Lv. 13,19] Această cicatrice nu e văzută doar de Dumnezeu, ci și de cei care au primit de la El harul prin care pot observa suferințele sufletului și pot distinge sufletul care este atât de vindecat, încât a respins orice gen de urmă a rănii provocate, de sufletul care este vindecat, dar care poartă încă indiciile vechii boli în chiar urma cicatricii.
Iar Isaia ne învață ce înseamnă rănile sufletului: De la picioare până la cap nu este rană, nici vânătaie, nici plagă cu febră [Is. 1,6]: vorbește, negreșit, despre greșelile poporului, fiindcă există unii cărora li se poate aplica încă medicamentul unguentului. Alții însă sunt atât de păcătoși, încât nu li se poate aduce nici o îngrijire. Aceasta este astfel indicat de profet: Nu se poate aplica unguent, nici ulei, nici pansamente. [Is. 1,6]
Iar Ieremia ne învață că zdrobirea și plaga durerii prin mustrare se aplică sufletului pentru vindecare: Așa a spus Domnul: „Am ridicat zdrobire, plaga ta cu durere, nu este cine să judece judecata ta, tu ai fost vindecat cu durere, nu este nici un folos în tine. Toți prietenii tăi te-au uitat, și nici nu vor mai întreba de acum de tine, fiindcă te-am lovit cu plaga celui vrăjmaș, mustrare tare pentru orice nelegiuire a ta, fiindcă păcatele tale s-au înmulțit. De ce ridici glas din cauza zdrobirii tale? Violentă este durerea ta, păcatele tale au biruit din cauza mulțimii nelegiuirilor tale și ți-au făcut ție acestea. Pentru aceasta toți care te devorează vor fi devorați, și toți vrăjmașii tăi își vor devora cărnurile lor; și vor fi în întristare cei ce te întristează, și pe toți care te-au jefuit îi voi da spre prăduire; fiindcă voi chema înapoi sănătatea ta și te voi chema înapoi de la durerea rănii tale”, a spus Domnul. [Ier. 37,12-17] Amintește-ți cu mare grijă ce ai auzit că se spune de către profet despre răni, cicatrici și umflături. Căci acestea ne vor fi necesare în expunerea cicatricilor, a rănilor sau a altora de acest fel, care sunt amintite în examinările leprei.
Să adăugăm, încă, ceea ce același Ieremia, în alt loc, amintește despre rănile și tratamentul sufletului în care totuși au rămas urmele rănilor, după ce cicatricea a fost închisă: „Iată, Eu voi aduce cicatricea lui, și în același timp îi voi trata și le voi arăta pacea și credința, și voi întoarce robia lui Iuda și robia Ierusalimului”. [Ier. 40,6-7] Așadar, dacă am învățat îndeajuns de la profet despre rănile și cicatricile sufletelor și despre îngrijirile și tratamentele lor, care sunt aduse de medicul Dumnezeu, privește acum acel suflet, despre care Dumnezeu spune: „Eu am adus cicatricea lui”. Fără îndoială, după răni aduce cicatrice și tratament. Și i-am tratat și le voi arăta pacea și credința. [Ier. 33,6] Așadar, dacă după cunoașterea și medicina lui Dumnezeu, dacă după arătarea păcii și a credinței, pe care am primit-o prin Hristos, iarăși se ivește în această cicatrice vreun indiciu al păcatului dinainte sau se înnoiește vreun semn al vechii greșeli, atunci se face în pielea trupului nostru infecție de lepră, [Cf. Lv. 13,2] care trebuie inspectată de către arhiereu, după cele pe care legiuitorul le-a expus.
6. Cea de-a doua specie de lepră este aceea: Dacă va înflori în piele, astfel încât să acopere toată pielea trupului, de la cap până la picioare, preotul va privi peste tot. [Cf. Lv. 13,12] Așadar, când [lepra] va acoperi toată pielea trupului, atunci preotul îl va declara curat [Cf. Lv. 13,13] de infecție. Dar în orice zi va apărea pe el o culoare vie, iarăși este judecat necurat, [Cf. Lv. 13,14] pentru aceea că o culoare vie, pe care nu o avusese mai înainte, a apărut pe el.
Chiar și înaintea mea au spus despre aceasta: culoarea vie indică rațiunea vieții care se află în om. Cât încă nu a fost pusă în suflet, dacă va săvârși ceva păcătos, nu i se va socoti, pentru aceea că se arată că cel ce a greșit nu a primit încă rațiune. Când însă rațiunea a găsit în el loc și timp, dacă mai săvârșește ceva împotriva rațiunii, el va fi socotit culpabil după lege. Noi însă, privind mai atent cele scrise, suntem de părere că acestea trebuie înțelese ca fiind mai degrabă despre cei care au gândirea ocupată sau prigonită de delir, de nebunie ori de orice altceva de acest fel și acționează împotriva rațiunii. Așadar, aceștia sunt curați de lepră, adică sunt numiți scutiți de păcat, fiindcă acțiunile sau mișcările lor sunt lipsite de gândire. Dacă cumva va apărea pe el o culoare vie a trupului, adică dacă sănătatea gândirii lui a fost restabilită în el și săvârșește după aceasta ceva împotriva rațiunii dreptului, justului, se spune că i se socotește păcat din aceea că o culoare vie, adică gândul rațiunii vii, a apărut în el.
7. A treia lege despre leproși: în pielea trupului se face o ulcerație și se descoperă în locul ulcerației o cicatrice albă cu roșeață. [Cf. Lv. 13,18-19]
Cauza ulcerației: în trup abundă o umoare fetidă și vătămătoare. Astfel, așadar, în suflet sunt înțelese ca ulcerații cele care mustesc de pofte necurate și de cugetări murdare. Dacă acestea, eventual, prin harul credinței și iertarea păcatelor, au fost tratate, iar sufletul a devenit sănătos, rămâne totuși o cicatrice, dar această cicatrice nu are o culoare similară trupului, ci este mai albă, se declară că este lepră. [Cf. Lv. 13,20] Căci atât de evidentă și de vădită este dorința, încât indiciile păcatului, ce se află în el, li se arată chiar și celor ce îl văd de departe, și poate este [indiciu] că astfel este păcatul, încât este spre moarte. [Cf. 1In. 5,16] De aceea cicatricea nu este descrisă ca fiind doar albă, ci și roșie. [Cf. Lv. 13,19] Spune că cicatricea este văzută mai jos: este sigur că pata unui păcat de acest fel face sufletul josnic și căzut. [Cf. Lv. 13,20]
8. A patra lege: dacă în piele se face o inflamație de foc, și după aceasta, după ce inflamația a fost însănătoșită, va fi albă strălucitoare ori dalbă cu roșeață sau cel puțin albicioasă, și vederea ei este mai jos decât restul pielii. Și [despre] aceasta se spune că este lepră, care a înflorit în inflamație. [Cf. Lv. 13,24-25]
Vezi, așadar, dacă nu apare inflamație în orice suflet care primește săgețile aprinse ale celui rău, [Cf. Ef. 6,16] ori dacă nu e ars de foc oricine care arde cuprins de iubire carnală. Acestea sunt, așadar, inflamațiile și urmările focului. Dar pătimește inflamație și cel ars de pofta slavei omenești, și cel aprins de văpăile mâniei și ale furiei. Dacă sufletul este, eventual, vindecat de aceste răni prin credință, și, după însănătoșire, disprețuindu-L pe Cel ce a spus: „Iată, ai fost făcut sănătos, să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău!”, [In. 5,14] începe să dea la iveală roadele vechiului viciu din cicatricea închisă, iar cicatricea nu stă la același nivel cu restul pielii, ci este mai jos și reține încă acea culoare pe care a avut-o la vreme de lepră, lepra lui a reînflorit în inflamație, și de aceea este judecat necurat de către preot. [Cf. Lv. 13,25]
9. A cincea specie de lepră: când se face infecție pe cap sau în barba bărbatului sau a femeii, astfel încât vederea infecției este mai joasă94 decât pielea trupului; și aceasta este lepra capului sau a bărbii. [Cf. Lv. 13,29-30]
Vezi, așadar, de se poate, că lepra capului este atribuită celui ce nu îl are cap pe Hristos, [Cf. 1Cor. 11,3] ci pe altcineva, spre exemplu pe Epicur, cel ce predică desfătarea drept supremul bine: nu ți se vor părea și ție necurate barba și capul unui asemenea om? Dar și cel care ar trebui să fie bărbat și să acționeze ca unul desăvârșit, dacă este cumva învins de păcat, ca un copil, trebuie declarat că are lepra bărbii [Cf. 1Cor. 13,11]: deși ar trebui să-l învingă pe cel rău și să înainteze în demnitate preoțească, indicată prin barbă, el suportă lepra bărbii, încercuit de viciile adolescenței. Iar prin femeie s-a spus adesea că este indicat, în Scripturi, acel suflet care poate primi mai degrabă sămânța cuvântului decât să o scoată în afară. Ea este declarată că are lepră pe cap dacă va avea de bărbat, care este capul femeii, [Cf. 1Cor. 11,3] vreun învățător întinat și necurat, urmându-l pe Marcion, ori pe Valentin, ori pe altul de acest fel.
10. În fine, cea de-a șasea și ultima specie de lepră este stabilită cea care se face în chelie sau în chelia din față; [Cf. Lv. 13,42] acestea, în ele însele, sunt curate. Căci așa spune și legea: Dacă vor cădea perii capului cuiva, va fi chel, este curat. Dacă însă vor cădea [perii] din față ai lui, este chel în față, este curat. [Lv. 13,40]
Și acestea se referă în mod potrivit la suflet: când el renunță și lasă jos cele ce sunt moarte prin natura lor, se spune că este curat. Dar dacă, după aceasta, cele ce au fost purificate mai înainte par a reapărea mai murdare și mai josnice decât le-o cere demnitatea purității, ele vor face din nou sufletul necurat și lepros.
De acum, în mod general, despre orice lepros în care va fi infecție de lepră, iar ea va fi văzută mai jos decât restul pielii [Cf. Lv. 13,30] – căci orice viciu al sufletului este mai jos decât restul virtuților lui – legea, care este duhovnicească, [Cf. Rom. 7,14] stabilește unele ca acestea: „Hainele lui să fie descusute, iar capul lui descoperit și gura lui acoperită”. [Lv. 13,45]
Prin acestea indică: cel care este lepros în suflet, adică bătucit de păcate, nu trebuie să-și coasă acoperămintele și să-și acopere rușinile păcatelor. Căci așa cum cel ale cărui haine au fost descusute își poartă goală și descoperită rușinea trupului, la fel de necesar este ca și cel ce a fost împresurat de anume păcate, neasumându-și cu nici un cuvânt relele și nenorocirile lui, să nu se acopere cu nici un văl de scuze, ca să nu devină mormânt văruit, care apare pe dinafară oamenilor ales, iar pe dinăuntru este plin de oase ale morților și de toată necurăția. [Cf. Mt. 23,27]
Așadar, legea divină vrea ca păcătosul nu numai să nu-și coase hainele, dar nici capul să nu și-l acopere: dacă există vreo greșeală capitală, adică dacă a fost săvârșit ceva împotriva lui Dumnezeu, dacă păcatul este în credință, să nu le țină acoperite, ci să le facă publice în fața tuturor, ca prin mijlocirea și mustrarea tuturor să se îndrepte și să fie vrednic de dezlegare.
Totuși se poruncește ca acest lepros să își acopere doar gura [Cf. Lv. 13,45]: ce înseamnă faptul că se hotărăște ca să aibă toate părțile trupului goale, și doar gura acoperită? Oare nu este evident și clar că celui care este în lepra păcatului i se ia cuvântul, i se închide gura, încât credibilitatea discursului și autoritatea de a învăța să-i fie oprite? Căci păcătosului i-a spus Dumnezeu: „De ce tu explici îndreptările Mele și iei testamentul Meu prin gura ta? [Ps. 49,16]”. Așadar, cel păcătos să aibă gura închisă, fiindcă cel ce nu s-a învățat pe sine nu-i poate învăța pe alții. [Cf. Rom. 2,21] De aceea se poruncește să-și acopere gura cel care, făcând rău, și-a pierdut libertatea de a vorbi.
„Necurat va fi și separat va ședea în afară, în afara taberelor va fi locuirea lui!” [Lv. 13,46] Este clar că orice necurat este îndepărtat din adunarea celor buni și este separat de ceata și de taberele sfinților: de aceea spune că „în afara taberelor va fi locuirea lui”. Iar dacă, eventual, va fi făcut curat, nu vine la preot din proprie inițiativă și de la sine, ci se oferă [jertfă], spune Scriptura, de către altul, și nici nu intră în tabere. [Cf. Lv. 14,4] Căci nici nu era potrivit ca în aceeași zi în care era făcut curat, [Cf. Lv. 14,2] înainte de a se face pentru el cele cerute, să intre în tabere. [Cf. Lv. 14,8]
Pentru care și spune: „Preotul va ieși la el în afară, în afara taberelor”. [Lv. 14,3] Căci totdeauna spre cel ce nu poate încă intra în tabere iese cel care poate ieși din tabere, cel ce spune: „Eu de la Dumnezeu am ieșit și am venit în această lume”. [In. 16,28] Deci preotul iese la el și examinează dacă și-a recuperat sănătatea, dacă s-a curățit de infecția leprei. Iar după ce preotul îl va vedea, dă precept să fie luate două păsări95 vii, pentru cel ce a fost făcut curat, și lemn de cedru, și purpuriu tors și isop. [Lv. 14,4]
Aceste două păsări mi se par a avea o similitudine cu cei doi țapi, dintre care unul este oferit Domnului, iar celălalt este trimis în deșert [Cf. Lv. 16,10]: și aici, la fel, una dintre cele două păsări este adusă jertfă, iar cealaltă este dată afară, în câmp. [Cf. Lv. 14,7] Așadar, și aici cel ce este curățit de lepră dă o parte care este îndepărtată în pustie, iar cealaltă parte se oferă Domnului pentru el. Totuși, aici cel curățat de lepră, oferind păsări, nu o oferă, încă, pe cea care se oferă Domnului pentru el, la altar, ca turturelele și porumbeii. [Cf. Lv. 14,22] Căci încă nu s-a făcut demn de altarul dumnezeiesc, în aceeași zi în care a fost curățit de lepră. Pentru aceasta legiuitorul poruncește ca în aceeași zi în care este curățat, să fie luate două păsări pentru purificarea lui. [Cf. Lv. 14,2,4] Însă consider că și aici semnificația acelei păsări prin care se face purificarea păcătosului, despre care s-a scris: „De câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi, așa cum pasărea își adună puii sub aripile ei, și nu ai vrut!”, este înfățișată în mod ascuns. [Mt. 23,37]
Dar cel ce este purificat are nevoie să fie purificat și prin lemn de cedru. [Cf. Lv. 14,4] Căci este imposibil să poată fi curățată lepra păcatului fără lemnul crucii, dacă nu este adus și lemnul în care Mântuitorul, după cum spune Apostolul Pavel, despuiază conducerile și puterile, triumfând asupra lor în lemn. [Cf. Col. 2,14-15]
Se adaugă totuși pentru curățarea leprei lui și purpuriu tors, se pune și isop. [Cf. Lv. 14,4] Purpuriul tors conține figura sfântului sânge care a șiroit din coasta Lui prin rana lăncii. Și isop. [Cf. In. 19,34] Medicii evidențiază acest gen de plantă: natura isopului spală și elimină mizeriile care s-au fixat în pieptul oamenilor din cauza distrugerii provocate de o umoare nocivă. De unde și folosirea inevitabilă a unei asemenea plante ca figură în curățirea păcatelor. Descoperim că purpuriul a fost considerat, în sfintele Cărți, ca însoțitor al sănătății, așa cum, când a născut Tamara, unul și-a întins primul mâna. Iar moașa, luând purpuriu, a legat mâna lui, spunând: „Acesta a ieșit primul”. [Gn. 38,28] Dar și prostituata Raab, după ce i-a primit pe spioni, când primea de la ei pactul salvării, a auzit de la ei: „Și vei pune semn o sfoară purpurie, și o vei lega la această fereastră, prin care ne-ai coborât pe noi”. [Iis. Nav. 2,18]
Observă totuși și că se spune că nu preotul însuși aduce jertfă pasărea, căci cel ce a fost lepros nu este încă demn ca însuși preotul să aducă jertfă pentru el. Pentru aceasta nici nu se oferă sângele păsării la altar, ci spune că „pasărea va fi ucisă într-un vas mic de lut, în care vas să fie pusă apă vie”, [Cf. Lv. 14,5] ca și apa să se adauge la purificare și să se împlinească plenitudinea tainei în apă și sânge, care au ieșit, se spune, din coasta Mântuitorului [Cf. In. 19,34] și care, nu mai puțin, sunt puse de Ioan în epistola sa, spunând că purificarea se face în apă și în sânge și în Duh. [Cf. 1In. 5,6,8] De aici observ că toate acestea au fost împlinite. Căci duhul este al acestei păsări, care este ucisă, apa vie este cea din vas, iar sângele este cel ce s-a stropit peste ea. Nu că am gândi că prin acestea trebuie înnoit harul botezului: gândim însă că orice purificare de păcate, chiar și aceasta care se caută prin penitență, are nevoie de ajutorul Celui din a cărui coastă a ieșit apă și sânge. Observă, așadar, în ce fel și pasărea vie, lemnul de cedru, purpuriul tors și isopul se înmoaie în sângele puiului și în apa vie [Cf. Lv. 14,6]: din aceasta stropit și purificat din apă și din sânge, în care a fost înmuiată și acea pasăre care este trimisă în câmp, și stropit de șapte ori dinaintea Domnului, [Cf. Lv. 14,7,16] cel ce este purificat se face curat de orice necurăție, de care fusese ținut prin infecția leprei.
11. Observă însă și în ce fel, după ce s-a spus mai înainte: „Aceasta este legea leprosului: în care zi va fi curat”, [Lv. 14,2] acum adaugă acestora și spune: „Și va fi curat”. [Lv. 14,7] Căci dacă, odată îndepărtată lepra, a fost curat, în ce fel trebuie înțeles că de acum va fi curat? Observă dar că, chiar dacă cineva este făcut curat de păcat și nu se mai află în lucrarea păcatului, totuși chiar urmele crimei comise au nevoie de purificare, atât cele pe care le-am expus, cât și altele, care sunt expuse în continuare. Căci am observat, în această privință, că după ce s-a scris „în care zi va fi curat”, [Lv. 14,2] după acestea, între altele care se poruncesc, se spune de trei ori „și va fi curat”, și iarăși este scris la sfârșit „și va fi făcut curat”. [Cf. Lv. 14,7,8,9] De aici mi se pare că există și în purificare unele deosebiri [Cf. Lv. 14,20] și, ca să zic așa, unele progrese în curățire. Căci se poate spune despre cel ce s-a tăiat de la păcat „și va fi curat”, dar nu se va arăta pe loc într-atât de curat, [Cf. Lv. 14,7] încât să fi ajuns la culmea purității.
În fine, la ceea ce zisese, „în oricare zi va fi curat”, adaugă „și pasărea vie va fi trimisă în câmp, [Lv. 14,2] și își va spăla hainele lui cel ce este purificat”; [Lv. 14,7-8] după aceasta, adaugă „își va rade tot părul”, și adaugă „și se va spăla în apă”, și după acestea se adaugă „și va fi curat”. [Lv. 14,8-9] Căci nu era suficient să spună la stropire „va fi curat” [Cf. Lv. 14,7] dacă nu le-ar fi adăugat și pe acestea.
Așadar, cel ce este purificat de lepră a avut haine murdare până acum, chiar și după stropire: acum se poruncește să le spele. [Cf. Lv. 14,8] Totuși, aceste haine nu mi se par a fi fost dintr-o țesătură proastă; dacă ar fi fost așa, i s-ar fi poruncit mai degrabă să le arunce decât să le spele. Prin aceasta se arată că locuirea lui nu fusese în toate destrămată, desprinsă de Dumnezeu, dar nici păzită în Domnul în mod pur și pe deplin. Căci nu și-ar spăla hainele dacă n-ar fi murdare, și nici nu le-ar mai folosi, spălate, dacă ar fi dintr-o țesătură cu totul destrămată.
Poruncește ca orice păr să fie ras [Cf. Lv. 14,9]: poruncește să fie aruncat orice este mort, care a ieșit din sufletul aflat în păcate – aceasta se numește acum „peri”. Căci este preferabil pentru păcătos, dacă vrea cu adevărat să fie purificat, să radă și să arunce tot ce i se ivește în gând, ori în cuvânt, ori în faptă; el nu suportă ca să rămână ceva. Sfântul însă trebuie să-și păstreze tot părul și, dacă e posibil, fierul nu trebuie să urce pe capul lui, ca să nu poată tăia ceva din cugetările lui înțelepte sau din spusele lui sau din faptele lui. În fine, de aici se spune că fierul nu a urcat pe capul lui Samuel [1Rg. 1,11]; dar și în privința tuturor nazareilor, [Cf. Nm. 6,5] care sunt drepți, căci dreptul, după cum s-a scris, toate pe care le va face vor prospera și frunzele lui nu vor cădea. [Cf. Ps. 1,3] Pentru aceasta se și spune că perii capului, în cazul ucenicilor Domnului, sunt numărați [Cf. Mt. 10,30]: toate faptele, toate replicile, toate cugetările lor sunt păstrate lângă Dumnezeu, fiindcă sunt drepte, sunt sfinte. Dimpotrivă, orice faptă, orice cuvânt, orice cugetare a păcătoșilor trebuie tăiată. Aceasta semnifică ceea ce Scriptura spune: „Ca tot părul trupului lui să fie ras și atunci va fi curat”. [Cf. Lv. 14,9]
Observă și aceasta: nu-i este de ajuns, după purificare, că și-a spălat hainele sau că și-a ras tot părul dacă nu se va spăla în apă. [Cf. Lv. 14,9] Căci este necesar ca el să arunce toate murdăriile, toată necurăția, nu numai de pe haine, ci și din propriul trup, ca să nu rămână în el vreo pată a leprei dispărute.
Așadar, purificat pentru a treia oară, el se face în sfârșit demn de a intra în taberele Domnului; totuși nu i se permite să intre pe loc în casa lui, ci se spune să rămână în afara casei lui șapte zile și să-și radă de tot părul capului, al bărbii și al sprâncenelor; [Cf. Lv. 14,8-9] ca și cum nu ar fi fost de ajuns că mai înainte și-a ras tot părul, [Cf. Lv. 14,8] acum se adaugă să-și radă tot părul capului, al bărbii și al sprâncenelor. [Lv. 14,8-9] Căci pare că s-a spus același lucru mai înainte: „Orice păr trebuie să fie ras”. Mie însă nu mi se pare neglijabilă această repetiție. Căci [Scriptura] vrea ca păcătosul, după ce a fost făcut curat, după ce a primit iertarea păcatelor prin penitență, să treacă la curățirea capului, a bărbii și a sprâncenelor, ca și cum i-ar spune: „Iată, de acum te-am făcut sănătos”, [In. 5,14] vezi să nu mai contractezi vinovăția capului. Căci păcatul capului [Cf. 1In. 5,16] înseamnă a gândi despre dogmele dumnezeiești altfel decât credința Bisericii. Iar barba și-o rade ca să-și amintească că el a părăsit păcatele vârstei bărbătești și, întors, se face ca un copilaș. Și sprâncenele și le rade: respinge aroganța și înclină spre umilința lui Hristos sprânceana rău sumețită96. Așadar, în acest fel este ras a doua oară orice păr al trupului. Și astfel, se dublează acestea, încât nu e suficient să-și fi spălat hainele o singură dată, [Cf. Lv. 14,8] la prima purificare, ci se dă precept ca să-și spele pentru a doua oară hainele lui și trupul lui cu apă, și atunci se adaugă pentru a patra oară: „Și va fi curat”. [Lv. 14,9]
Iar acestea se fac după ce el a fost pus înlăuntrul taberelor, deși este încă în afara casei sale. [Cf. Lv. 14,9] Căci spune după șapte zile: „În ziua a opta își va lua doi miei”. De acum nu mai ia un altul, ci el își ia. Spune: „Doi miei fără cusur, și o oaie de un an fără cusur, și trei zecimi de făină fină frământată în ulei, și un pahar97 cu ulei”, [Lv. 14,10] ca, după acestea, printr-o a cincea purificare, să fie pe deplin purificat.
Așadar, din acești doi miei unul este oferit jertfă și este numit pentru greșeală: „În locul în care se înjunghie pentru păcat și unde se fac arderile de tot, în loc sfânt”. [Lv. 14,13] Iată că de acum s-a făcut demn să ofere sacrificiu cel ce a putut ajunge la a cincea purificare, iar jertfa lui se face sfântă a sfintelor. [Cf. Lv. 14,13] Iar celălalt miel se face ardere de tot, în care se spune că preotul face împăcare pentru el, ca să fie curățat. [Cf. Lv. 14,19-20] Prin urmare, primul miel, care este pentru greșeală mi se pare a indica, formal, virtutea lui, prin care cel ce era în păcate, luând-o, a putut îndepărta de la sine dispoziția păcătoasă și a putut săvârși pocăință pentru relele din vechime. Cel de-al doilea miel indică, figurat, virtutea redobândită a aceluia prin care toate viciile au fost aruncate și alungate departe: el s-a oferit total și cu totul lui Dumnezeu și stă demn în fața dumnezeieștilor altare.
Iar oaia, [Cf. Lv. 14,10] care se ia după miei, atât cât putem presupune în atât de dificile locuri, consider că desemnează rodnicia celui care s-a întors de la păcat și s-a oferit cu totul lui Dumnezeu, rodnicie prin care dă viață, după toate acestea, faptelor bune și prisosește în roadele nevinovăției.
Așadar, rațiunea acestei purificări, adică a întoarcerii de la păcat, se divide în trei. Prima este jertfa prin care se șterg păcatele; a doua jertfă este cea prin care sufletul se întoarce spre Dumnezeu; cea de-a treia este a rodirii și a roadelor, pe care cel ce se numește „întors” le arată în faptele pietății. Și fiindcă trei sunt aceste jertfe, de aceea adaugă că trebuie luate și trei măsuri de o zecime de făină fină, [Cf. Lv. 14,10] ca să înțelegem că purificarea nu se poate face nicidecum fără taina Treimii.
Observă însă că aici, în a cincea purificare, nu se ia făină: cel care este purificat de păcate are de acum făină fină. I se prescrie făină fină, de unde să aibă de acum pâine curată, și aceasta este frământată cu ulei. Dar și uleiul lui se împarte pentru două folosințe: una, cu care este frământată făina, și cealaltă, prin care preotul primește o măsură întreagă a paharului, [Cf. Lv. 14,10] după cum spune. Prin aceasta, mă gândesc, și pâinea lui se face grasă prin milostivire și uleiul, prin care se aprinde adevărata lumină și focul științei, este pus pe capul lui prin mâna preotului. [Cf. Lv. 14,18]
Căci astfel spune: „Preotul care îl face curat îl va așeza în privirea Domnului, la ușa cortului mărturiei”. [Lv. 14,11] Observă că este propriu preotului să-l așeze pe el, care se întoarce de la păcat, ca să poată fi stabil și să nu mai unduiască și să fie mișcat de orice vânt al învățăturii. [Cf. Ef. 4,14] Așadar, îl așază pe el nu numai în interiorul taberelor, ci chiar la intrarea cortului mărturiei, înaintea Domnului. Și după ce sunt oferite jertfe pentru purificare, așa cum s-a spus mai înainte, el ia paharul cu ulei [Cf. Lv. 4,10-11] și îl pune deoparte înaintea Domnului. „Și va primi preotul din sânge, și va pune pe lobul urechii lui drepte, pe vârful mâinii lui drepte și pe vârful piciorului drept al lui.” [Lv. 14,14] Și după acestea preotul va primi nu chiar paharul de ulei, ci va primi din el, și va turna în mâna sa stângă, și preotul va întinge degetul lui în uleiul care este în mâna sa stângă și va stropi de șapte ori înaintea Domnului. [Lv. 14,15-16] Și iarăși: „Din acela care a prisosit în mâna lui stângă, va pune pe urechea lui dreaptă, [a celui] care este purificat, pe vârful mâinii lui drepte și pe vârful piciorului drept al lui”. [Lv. 14,17] Și după acestea: „Ceea ce va fi rămas din ulei, preotul va pune din mâna sa pe capul lui, al celui ce este purificat”. [Lv. 14,18]
Tu observi că este specific ultimei și celei mai înalte purificări ca urechea să fie purificată, ca auzul să fie păzit pur și curat, ca și mâna dreaptă să fie purificată, pentru ca faptele noastre să fie curate și să nu se amestece în ele ceva necurat și murdar. Dar și picioarele trebuie purificate, ca să se îndrepte doar spre fapte bune și să nu i se mai întâmple vreo căzătură a tinereții.
De șapte ori stropește preotul dinaintea Domnului din ulei. [Cf. Lv. 14,16] Într-adevăr, după toate cele săvârșite pentru cel purificat, după ce s-a întors și s-a împăcat iarăși cu Dumnezeu, după jertfele aduse, ordinea cerea să cheme asupra lui și virtutea înșeptită a Sfântului Duh, urmându-l pe cel ce spusese: „Întoarce-mi veselia mântuirii Tale și cu duh de căpetenie mă întărește”. [Ps. 50,14] Sau, desigur, fiindcă Domnul mărturisește că inimile păcătoșilor sunt asediate de șapte demoni, [Lc. 11,26] în mod potrivit de șapte ori stropește preotul înaintea Domnului spre purificare, ca alungarea celor șapte duhuri rele din inima purificată să fie evidentă prin uleiul aruncat cu degetul de șapte ori.
Așadar, dacă prin toate cele spuse mai înainte se dă celor întorși de la păcat purificare, darul harului Duhului este indicat prin imaginea uleiului: cel care se întoarce de la păcat poate nu doar să urmeze curățirea, ci și să se umple de Duh Sfânt, prin care poate să-și primească straiul de dinainte și inelul, [Cf. Lc. 15,22] și, împăcat iarăși în toate cu Tatăl, să fie restabilit în locul său de fiu, prin însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11; Ap. 1,6]
89 Sintagma conceperit semen a fost tradusă, în respectul semanticii, prin „va primi sămânța”. În continuare, acolo unde apare doar primul termen al sintagmei, fără complinire, el a fost tradus ca derivat de la un alt verb, „a zămisli”. Opțiunea este dictată de regimul verbului „a primi”, care solicită, în aria discutată, complement direct.
90 Această omilie l-a influențat evident pe Procopiu (Commentarium in Leuiticum 12,2): autenticitatea origeniană a fragmentelor din comentariul procopian nu poate fi certificată.
91 Exemplul ales de Origen sugerează tipul de polemică la care face aluzie discuția legată de semnificația substantivului „femeie”: personajele folosite în exemplificare, patriarhii, erau considerate, după Lege, ca sfinte.
92 Discuția, de bună seamă, ar trebui purtată în jurul semnificației nașterii, a apariției în această lume a unui suflet nou. Ceea ce Origen refuză să facă, mărginindu-se la a preda mai departe indicii despre propriile convingeri.
93 V. Adnotatio in Genesim 95 pentru o observație similară.
94 Comparativul humilior desemnează ceea ce se află „mai jos”, „mai adânc” în piele.
95 Textul elin al Septuagintei are ὄρνις, iar Vetus Latina, cea utilizată de către Rufin, are gallina. Acest din urmă termen desemnează pasărea domestică, cel mai adesea găina. Am preferat o traducere a genului, și nu a speciei zburătoare, pe temeiul originalului grec.
96 O exegeză similară poate fi citită și în Adnotatio in Leuiticum 19.
97 Latinescul cyathum (care echivalează grecescul κοτύλη; pentru acest din urmă termen v. explicațiile oferite în nota 14,10 a Leviticului, în volumul Septuaginta 1) desemnează atât un recipient, cât și o unitate de măsură, așa cum se vede din comentariul ulterior al lui Origen.
Omilia IX
Despre sacrificiile reîmpăcării și despre cei doi țapi, dintre care unul este sorțul Domnului98, iar celălalt al trimiterii afară99, care este alungat în deșert, și despre intrarea arhiereului în sfintele sfintelor [Cf. Lv. 16,8 sqq.]
1. Toți cei ce au păcătuit au nevoie de o zi a împăcării, și de aceea între ceremoniile Legii, care conțin figurile tainelor cerești, se află o ceremonie care se numește „ziua împăcării”. Așadar, cele ce ne-au fost citite acum sunt legiuirea ceremoniei înseși, care a fost proclamată, cum spuneam, drept zi a împăcării. Dar să vedem mai întâi ce ar vrea [să ne arate] coaja literei, ca, prin rugăciunile voastre – dacă, desigur, astfel veți aduce rugăciune, încât să fiți vrednici să fiți auziți –, să putem primi harul Duhului, prin care să fim în stare a explica tainele cuprinse în Lege.
S-au sfârșit cei doi fii ai lui Aaron, Nadab și Abiud, în timp ce ofereau foc străin la altarul Domnului. [Cf. Lv. 16,1] Era necesar ca Aaron să fie instruit printr-o învățătură cerească cum trebuie să se apropie de altar și prin care rânduială a rugăciunii să-L facă favorabil pe Dumnezeu, ca nu cumva și lui să i se întâmple cele ce s-au întâmplat fiilor lui, care s-au apropiat neglijent și necuviincios de altarul lui Dumnezeu, oferind un foc străin și nu pe acela care fusese dat în mod dumnezeiesc. De aceea, așadar, legea a fost introdusă astfel: Și a zis Domnul către Moise, după ce s-au sfârșit cei doi fii ai lui Aaron, pe când ofereau un foc străin înaintea Domnului și s-au sfârșit. Și a spus Domnul către Moise: „Zi către Aaron, fratele tău, să nu intre în orice ceas în sfintele lăuntrice, care se află în interiorul vălului înaintea vederii [capacului] de împăcare, care este deasupra chivotului mărturiei și nu va muri”. [Lv. 16,1-2]
Din aceasta se arată că dacă va intra în orice ceas în sfinte, fără a fi pregătit, fără a fi îmbrăcat în veșmintele arhierești, fără ca jertfele care sunt hotărâte să fie pregătite și fără să-l facă mai înainte favorabil pe Dumnezeu, va muri. Și aceasta pe drept, desigur, ca unul ce nu a făcut cele ce se cuvin a fi făcute înainte de a se apropia de altarul lui Dumnezeu. Pe noi toți ne interesează acest cuvânt, pe noi toți ne privește: se dă precept despre modul în care trebuie să ne apropiem de altarul lui Dumnezeu. Căci există un altar deasupra căruia oferim rugăciunile noastre lui Dumnezeu: [este necesar] să știm în ce mod trebuie să oferim, adică să dăm jos hainele murdare, [Cf. Zah. 3,4] care sunt necurăția cărnii, viciile moravurilor, gunoiul poftelor. Ori ignori că și ție, adică întregii Biserici a lui Dumnezeu și poporului celor ce cred, ți s-a dat preoție? Auzi în ce fel vorbește Petru despre credincioși: Seminție aleasă, împărătească, preoțească, neam sfânt, popor agonisit. [1Pt. 2,9] Prin urmare, ai preoție, fiindcă ești neam preoțesc, și de aceea trebuie să oferi lui Dumnezeu jertfa laudei, [Cf. Evr. 13,15] jertfa rugăciunilor, jertfa milostivirii, jertfa pudiciției, jertfa dreptății, jertfa sfințeniei. Dar ca să le oferi pe acestea cum se cuvine, ai trebuință de haine curate și separate de hainele comune ale celorlalți oameni, trebuie să ai un foc divin, nu vreunul străin de Dumnezeu, ci pe acela care este dat oamenilor de către Dumnezeu, despre care Fiul lui Dumnezeu spune: „Am venit să arunc un foc pe pământ, și cât vreau ca el să fie aprins!”. [Lc. 12,49] Căci dacă nu îl folosim pe acesta, ci un altul, potrivnic acestuia, acela care se preschimbă ca înger al luminii, [Cf. 2Cor. 11,14] vom pătimi ceea ce și Nadab și Abiud au pătimit. Prin urmare, porunca divină hotărăște ca Aaron să fie instruit, ca să nu intre în orice ceas în sfinte, [Cf. Lv. 16,2] lângă altar, ci după ce va fi făcut mai înainte cele poruncite a fi făcute, ca nu cumva să moară.
2. Dar înainte de toate să arătăm în ce fel cele consemnate despre sacrificii sunt numite de Apostol figuri și forme, [Cf. 1Cor. 10,6] al căror adevăr se arată în altele, ca nu cumva auditorii să considere că noi ne hazardăm și că deturnăm Legea lui Dumnezeu, prin violență, spre alt înțeles decât cel în care a fost scrisă, ca și cum nici o autoritate apostolică nu ne-ar preceda în cele pe care le susținem. Așadar, Pavel, scriindu-le evreilor, celor care, desigur, citeau Legea, meditând acestea și cunoscându-le bine, dar aveau nevoie de înțelegere, despre cum trebuie gândit despre sacrificii, spune astfel: Căci nu în Sfintele făcute de mână, copii ale celor adevărate, a intrat Iisus, ci în cerul însuși, ca să apară acum înaintea feței Domnului pentru noi. [Evr. 9,24] Și iarăși spune despre jertfe: Căci a făcut aceasta o singură dată, oferindu-Se pe Sine jertfă. [Evr. 7,27] Dar de ce să căutăm una câte una mărturiile? Dacă cineva va parcurge întreaga epistolă scrisă evreilor, și mai cu seamă acel loc unde arhiereul Legii este comparat cu arhiereul noii făgăduințe, despre care s-a scris: „Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”, [Evr. 5,6] va descoperi în ce fel Apostolul arată pretutindeni că cele scrise în Lege sunt copii și forme ale realităților vii și adevărate.
Și noi trebuie, așadar, să căutăm arhiereul care o singură dată în an, [Cf. Lv. 16,34] adică în intervalul întreg al acestui veac, a adus sacrificiu lui Dumnezeu, îmbrăcat cu o haină a cărei calitate o vom arăta, cu ajutorul Domnului.
Scriptura spune: „Va îmbrăca o tunică sfințită de in moale”. [Lv. 16,4] Inul se ivește din pământ, prin urmare tunică sfințită de in moale îmbracă adevăratul arhiereu, Hristos, când ia natura trupului pământesc. Căci despre trup se spune că pământ este și în pământ va merge. [Cf. Gn. 3,19] Vrând, așadar, Domnul și Mântuitorul meu să înalțe înapoi ceea ce mergea în pământ, a luat trup pământesc, ca pe acesta, ridicat de la pământ, să-l poarte spre cer. Ceea ce este scris în Lege, că arhiereul se îmbracă cu tunică de in moale, indică, figurat, taina acestuia. Iar ceea ce a adăugat, „sfințită”, nu trebuie primit ca inutil. Căci sfințită a fost tunica cărnii lui Hristos: nu era zămislită din sămânța bărbatului, ci generată din Duhul Sfânt.
„Și acoperitoare de in moale să fie pe trupul lui.” [Cf. Lv. 16,4] Acoperitoarele sunt un veșmânt cu care se obișnuiește să se acopere și să se strângă cele rușinoase ale trupului. Prin urmare, dacă vei observa că Mântuitorul nostru a luat, desigur, trup și a săvârșit, aflat în trup, acte omenești, adică a mâncat, a băut și altele asemenea, observând că doar această singură faptă nu a săvârșit-o, care privește cele rușinoase ale trupului, iar carnea Lui nu s-a deschis nici nuntirii, nici procreării de fii, vei descoperi în ce fel a avut acoperitoare de in moale sfințite, încât despre El să se spună cu adevărat că cele lipsite de cinste ale noastre au mai multă cinste. [1Cor. 12,23] Privește totuși și ținuta însăși a arhiereului: ceea ce se arată prin natură mai puțin de cinste în el, după ce au fost îmbrăcate acoperitoarele de in moale și au fost strânse cu cingătoare, se potrivește chiar și după literă a fi spus despre El că cele lipsite de cinste ale noastre au mai multă integritate. Astfel, așadar, Îl imită pe Hristos și oricine trăiește în castitate, necunoscând doar acest act dintre cele omenești: și el s-a îmbrăcat cu acoperitoare sfințite de in moale și și-a înconjurat cu mai multă integritate cele lipsite de cinste ale lui.
Așadar, se îmbracă cu tunica sfințită de in moale și pe trupul lui se află acoperitoare de in moale. Dar, ca nu cumva aceste acoperitoare, prin care se acoperă cele rușinoase, să cadă, nefiind strânse, și să descopere și să dezvelească rușinea – Căci nu vei face pași spre altar, ca nu cumva să se descopere prin aceștia rușinea ta [Ex. 20,26] –, așadar, ca nu cumva rușinea să fie descoperită de acoperitoarele ce cad, spune: „Acoperitoarele să fie strânse cu cingătoare”. Mai demult, sesizând aceasta despre Ioan Botezătorul și altădată despre Ieremia (se spune că Ieremia a avut cingătoare, iar Ioan, cingătoare de piele în jurul șalelor), am arătat îndeajuns în ce fel se proclamă prin aceste indicii că acea parte a trupului, la bărbați de acest fel, este într-atât de moartă, încât nu trebuie să se creadă că în șalele lor ar fi fost Levi100 sau vreun altul, [Cf. Evr. 7,5,10] ci doar fecioria și pura pudicitate.
Așadar, arhiereul se încinge cu cingătoare de in moale și își pune cidaris de in moale pe capul lui [Cf. Lv. 16,4]: toate sunt de in moale. Se numește cidaris o anume podoabă care se pune deasupra capului, pe care arhiereul sau ceilalți preoți o folosesc în oferirea jertfelor. Dar și fiecare dintre noi trebuie să-și împodobească capul său cu podoabe preoțești. Într-adevăr, deoarece capul oricărui bărbat este Hristos, [Cf. 1Cor. 11,3] oricine acționează astfel încât din faptele lui să-I aducă slavă lui Hristos, acela și-a împodobit capul său, care este Hristos. [Cf. Ef. 4,15] Se poate înțelege și în alt fel podoaba capului în noi. Fiindcă ceea ce este în noi prim, cel mai important și cap al tuturor, este mintea: va împodobi capul lui pentru demnitatea arhierească cel care își va înfrumuseța mintea cu disciplinele înțelepciunii. Acestea sunt, așadar, cele poruncite arhiereului pentru îmbrăcare: doar astfel să intre de acum în sfinte, [Cf. Lv. 16,3] ca să nu moară în lipsa lor.
3. De acum însă se poruncește în legătură cu jertfele: unele trebuie să fie ale arhiereului însuși, iar altele trebuie primite de popor. [Cf. Lv. 16,3,5] Al preotului este numit vițelul, care este, între însuflețite, cel mai de preț și mai rezistent; al doilea însuflețit este un berbec, care este cel mai de preț în turme. Iar poporului i se poruncește să ofere daruri: un berbec de către căpetenii și doi țapi de către popor. Unul dintre ei, care este alungat în deșert, este numit și apopompaeus, iar celălalt este oferit Domnului. [Cf. Lv. 16,8 sqq.]
Dacă tot poporul lui Dumnezeu ar fi sfânt și toți ar fi fericiți, nu s-ar trage doi sorți deasupra țapilor, încât unul să fie sortit alungării în deșert, iar altul să fie sortit ca jertfă Domnului: ar fi un sorț și o jertfă singurului Domn. Acum însă, fiindcă în mulțimea celor care se apropie de Domnul, unii sunt ai Domnului, dar alții trebuie să fie trimiși în deșert, adică merită să fie respinși și separați de jertfa Domnului, de aceea o parte a jertfei care se oferă de popor, adică un singur țap, este jertfită Domnului, iar celălalt țap este respins și alungat în deșert, fiind numit apopompaeus [i.e. „trimis afară”]. Totuși sorțul cade pe fiecare dintre cei doi, și se spune că cel trimis în deșert ia asupra lui păcatele fiilor lui Israel, nedreptățile lor și nelegiuirile lor. [Cf. Lv. 16,21-22] Căci se spune că nu acel țap ce se face sorțul Domnului le ia pe acestea asupra lui, [Cf. Lv. 16,8-10] ci cel al cărui sorț este să fie alungat în deșert, după ceea ce, cred eu, s-a scris: „Am dat Egiptul în schimbul tău, Etiopia și Soene pentru tine, din care tu te-ai făcut mai de cinste în fața Mea”. [Is. 43,3]
Așadar, păcatele celor ce au făcut pocăință și ale celor care au părăsit răutatea le primesc pe capetele lor cei care au căzut în sorțul celui ce este alungat în deșert, în sorțul celor care s-au făcut pe ei înșiși demni de o asemenea slujire sau de un astfel de sorț. Se va potrivi acestora, deși dimpotrivă, și enunțul: „Celui care are i se va da”. [Mt. 13,12] Căci după cum celui ce are fapte drepte i se vor adăuga [altele bune], tot așa, celui ce are atâtea păcate încât va fi aflat în sorțul celui trimis afară, care este trimis în deșert, i se vor adăuga cele ce sunt șterse de către sfinți, ca și în ei să se împlinească ceea ce s-a scris: „Iar de la cel ce nu are se va lua de la el și ceea ce are”, ca să i se adauge celui ce are multe mine ale păcatelor. [Lc. 19,24-26]
Fiindcă însă cel ce este în sorțul Domnului poartă nădejde nu în veacul de față, ci în cel viitor, și el, cel al cărui sorț este Domnul, moare zi de zi [Cf. 1Cor. 15,31]: cel asupra căruia a căzut sorțul Domnului este înjunghiat și moare pentru ca, prin sângele său, să purifice poporul lui Dumnezeu. Cel asupra căruia a căzut sorțul contrar nu este demn să moară, fiindcă cel ce este în sorțul Domnului nu este din această lume, pe când celălalt este din această lume, iar lumea iubește ce este al ei. [Cf. In. 15,19] De aceea nu este ucis, și nici nu este demn de a fi înjunghiat la altarul lui Dumnezeu, și nici sângele lui nu este vrednic să fie răspândit la baza altarului. [Cf. Lv. 1,15]
4. Dar să vedem cine este cel care îl ia pe cel care s-a făcut sorțul celui trimis în afară, ca să-l alunge în deșert: Un om pregătit va lua țapul, care a venit în sorțul lui, căruia i-a căzut sorțul celui „trimis afară” și îl va conduce pe el în deșert. [Cf. Lv. 16,10,21] Sfârșitul acestui sorț este deșertul, adică locul pustiu, pustiu de virtuți, pustiu de Dumnezeu, pustiu de dreptate, pustiu de Hristos, pustiu de orice bun.
Și nouă ne rămâne, așadar, unul singur dintre cei doi sorți. Căci ori suntem sorțul Domnului, acționând bine, ori sorțul nostru ne duce în deșert, acționând rău. Vrei să-ți arăt, limpede, în ce fel acești doi sorți veșnic lucrează și fiecare dintre noi se face fie sorțul Domnului, fie sorțul celui „trimis afară”, adică al deșertului? Privește-l, în Evanghelii, pe acel bogat ce trăiește în strălucire și în excese, dar și pe Lazăr, zăcând la poarta lui, plin de ulcerații și dorind să se sature din fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului, [Cf. Lc. 16,19-21] și vezi ce sfârșit este indicat pentru fiecare: A murit Lazăr și a fost condus de îngeri în sânurile lui Avraam. Și bogatul la fel, și a fost condus la locul de tortură. [Lc. 16,22-23] Tu observi fără dificultate deosebirile locurilor fiecăruia dintre cei doi.
Vezi și care sunt cei ce conduc: îngerii, care sunt întotdeauna pregătiți să conducă. Căci aceștia sunt slujitori ai lui Dumnezeu destinați tocmai acestui lucru: ei duc la împlinire sorțul pe care ți-l vei fi pregătit. Căci dacă vei trăi onest, dacă vei frânge celui flămând pâinea ta, din inimă, [Cf. Is. 58,7,10] dacă îl vei îmbrăca pe cel gol, dacă vei judeca cu dreaptă judecată, [Cf. In. 7,24] dacă vei rezista celui nelegiuit, împotriva nelegiuirii lui, [Cf. Ps. 93,16] iar sfatul tău nu va fi cu cei ce pregătesc capcane celor nevinovați, atunci îl vei face pe Domnul sorțul tău. [Cf. Ps. 56,7] Dacă însă slujești poftei, dacă ești mai degrabă iubitor al desfătării decât al lui Dumnezeu, dacă iubești veacul, [Cf. 2Tim. 3,4; 4,10] dacă nu urăști răutatea, atunci te-ai făcut sorț al celui „trimis afară” [Cf. Ps. 44,8]: vei fi condus în deșert de mâna slujitorului lui Dumnezeu, care a fost însărcinat cu aceasta de Dumnezeu. Este numit egal pregătit101 fiindcă nu roșește în fața nimănui, bogat, potentat, rege, preot.
Vrei să afli că pe noi ne privesc cele spuse? Aceste însuflețite, pe care cad acești sorți, nu sunt necurate ori străine de altarele lui Dumnezeu, ci curate și oferite de obicei în sacrificii: ca să știi că ele nu îi figurează pe cei ce sunt în afara credinței, ci pe cei ce sunt în credință (țapul este un însuflețit curat și dedicat dumnezeieștilor altare). Și tu ai fost consacrat, așadar, prin harul botezului, altarelor lui Dumnezeu, și tu ai fost făcut însuflețit curat. Dacă însă nu păzești acea poruncă a Domnului, care a spus: „Iată, ai fost făcut sănătos, să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău!”, [In. 5,14] ci, în vreme ce erai curat, iarăși te-ai murdărit cu întinăciunea păcatului, căzând din virtute în plăcere, din puritate în necurăție, te-ai predat, prin viciul tău, sorțului celui „trimis afară” și deșertului, tu, însuflețit ce erai curat.
5. Dar poate că este posibil să înțelegem și în alt fel: omul pregătit și curat, care îl conduce pe cel al cărui sorț i-a venit în deșert, [Cf. Lv. 16,10,21] și despre care, prin faptul că l-a dus pe el, ca și cum ar fi atins ceva necurat, se spune că își spală hainele lui [Cf. Lv. 16,26] spre seară și că este curat, este chiar Domnul și Mântuitorul nostru. El a luat hainele naturii noastre, adică cele ale cărnii și sângelui, pe care le-a spălat spre seară. [Cf. Lv. 11,25] Pentru aceasta și profetul spunea odinioară despre El: Și L-am văzut pe Iisus, marele preot, îmbrăcat cu haine murdare, și pe diavol stând la dreapta Lui, ca să I se opună. [Zah. 3,1,3] Își spală, așadar, în vin – adică în sângele Său – straiul lui spre seară: s-a făcut curat. [Cf. Gn. 49,11] Și de aici era poate ce îi spunea, după înviere, Mariei, care voia să-I cuprindă picioarele: „Nu Mă atinge!”. [In. 20,17]
Vrei să vezi încă o formă a celor doi sorți? Privește-i pe cei doi tâlhari, care atârnau, unul la dreapta Lui, și celălalt la stânga; [Cf. Lc. 23,33] observă că cel care Îl mărturisea pe Domnul s-a făcut sorțul Domnului și a fost condus fără întârziere în rai, pe când celălalt, blasfemiind, s-a făcut sorțul celui „trimis afară”, [Cf. Lc. 23,39-43] fiind condus în deșertul iadului. Dar și prin faptul că a pus pe cruce conducerile și puterile potrivnice și le-a purtat în triumf [Cf. Col. 2,14-15] a împlinit în ei sorțul celui „trimis afară” și, ca un om pregătit, i-a condus în deșert. Apoi și Domnul spune în Evanghelie: „Fiindcă după ce duhul necurat a ieșit de la om, el umblă prin locuri pustii, căutând odihnă și nu o găsește”. [Mt. 12,43] Prin urmare, astfel poate fi înțeles și Mântuitorul nostru ca om pregătit, care a făcut sorțul Domnului Biserica Sa și a consacrat-o altarului dumnezeiesc, iar pe puterile potrivnice, pe duhurile nelegiuirii și pe cei ce stăpânesc peste această lume a acestui întuneric [Cf. Ef. 6,12] i-a făcut sorțul celui „trimis afară”, și, după cum spune Apostolul, cu putere i-a tras, purtându-i în triumf în El Însuși. I-a tras. [Cf. Col. 2,15] Încotro i-a tras, dacă nu spre deșert, spre locurile pustii?
Căci după cum celui ce a mărturisit i-a deschis ușile raiului, spunând: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”, [Lc. 23,43] și prin aceasta le-a dat tuturor credincioșilor și celor ce se încred în El acces la intrarea pe care Adam o închisese mai înainte păcătuind – căci cine altul putea să dea la o parte sabia de foc ce se învârtea, care fusese pusă să păzească lemnul vieții [Cf. Gn. 3,24] și porțile raiului? Ce altă sentinelă avea puterea să-i îndepărteze de heruvimi de la garda lor continuă, dacă nu Cel căruia I s-a dat toată puterea în cer și pe pământ? [Cf. Mt. 28,18] –, încât nimeni altcineva, în afară de El, nu a putut face acestea, astfel încât nimeni altcineva decât El, Care a spus: „Aveți încredere, Eu am biruit lumea”, [In. 16,33] nu a putut să poarte în triumf și să conducă în deșertul iadului conducerile și puterile și pe cei ce stăpânesc peste lume, [Cf. Col. 2,15; Ef. 6,12] pe care îi enumeră Apostolul.
Pentru aceasta, așadar a fost necesar ca Domnul și Mântuitorul meu nu numai să se nască om între oameni, ci și să coboare la iad, ca să ducă în deșertul iadului, ca om pregătit, sorțul celui „trimis afară” și, întors de acolo, după împlinirea lucrării, să urce la Tatăl și acolo să Se purifice pe deplin, lângă acel altar ceresc, astfel încât garanția cărnii noastre, pe care o adusese cu Sine, să o facă dar în puritate veșnică. Prin urmare, aceasta este adevărata zi a împăcării, când Dumnezeu a fost făcut favorabil oamenilor, după cum spune și Apostolul: Fiindcă Dumnezeu era în Hristos, reîmpăcând lumea cu Sine, [2Cor. 5,19] și iarăși spune despre Hristos: Făcând pace prin sângele crucii Lui fie în cele care sunt în cer, fie în cele care sunt pe pământ. [Col. 1,20]
Se poruncește, așadar, în Lege ca în ziua reîmpăcării tot poporul să-și umilească sufletul lui. [Cf. Lv. 16,29] În ce fel își umilește poporul sufletul lui Însuși spune: „Vor veni zile când li se va lua mirele, și atunci vor posti, în acele zile”. [Mt. 9,15] Așadar, după Lege se țin mai multe zile de sărbătoare. [Cf. Ex. 12,3,18] Există o zi de sărbătoare în prima lună, și o alta în a doua. Dar există în prima lună o sărbătoare, a Paștelui, [Cf. Nm. 9,11] și o alta, a azimelor, deși sărbătoarea Paștelui pare legată de cea a azimelor, căci începutul sărbătorii azimelor coincide cu sfârșitul Paștelui. [Cf. Ex. 12,15,18] Paște este numită doar acea zi în care se ucide mielul, iar celelalte se numesc „zilele azimelor”. [Cf. Ex. 12,6] Căci așa spune: „Vei face sărbătoare a azimilor șapte zile”. [Cf. Ex. 23,15] Așadar, aceasta este prima sărbătoare.
După acestea spune: „După ce vei recolta recolta ta și vei aduna zămislirile din câmpul tău, vei face zi de sărbătoare despre începuturile roadelor tale”. [Ex. 23,16] Această zi este la șapte săptămâni de la Paște, adică Cincizecimea, când se poruncește să li se spună: „Și vei face curate sfintele din casa Mea”. [Cf. Ex. 29,36]
După acestea le sunt date alte sărbători, în a șaptea lună. În prima zi a lunii, [Cf. Nm. 29,1] luna nouă a trompetelor, după cum spune în Psalm: Cântați din trompete la începutul lunii! [Ps. 80,4] Iar în ziua a zecea a lunii a șaptea [Cf. Lv. 16,29] este această sărbătoare a reîmpăcării. Doar în această zi arhiereul se îmbracă cu toate veșmintele arhierești, atunci îmbracă clarificarea și adevărul, [Cf. Ex. 28,30] atunci intră în cele inaccesibile, în care este permis să se ajungă doar o singură dată în an, [Cf. Ex. 30,10] adică în sfintele sfintelor. Căci doar o singură dată în an arhiereul, părăsind poporul, intră în acel loc unde se află [capacul] împăcării, și, deasupra acestuia, heruvimi, unde este și chivotul mărturiei și altarul pentru tămâie, [Cf. Ex. 25,18-21; 27,1; 29,37] unde nimănui nu-i este îngăduit să intre, decât numai arhiereului. [Cf. Evr. 9,7]
Prin urmare, dacă Îl voi privi pe adevăratul meu arhiereu, [Cf. Evr. 4,14] Domnul Iisus Hristos, în ce fel, aflat în carne, era cu poporul întregul an, acel an despre care El spune: „M-a trimis să binevestesc celor săraci și să proclam anul de primire al Domnului și ziua iertării”, [Is. 61,1-2] observ în ce fel, o singură dată în acest an, în ziua reîmpăcării, intră în sfintele sfintelor, [Cf. Ex. 30,10] adică atunci când, iconomia fiind împlinită, străbate cerurile [Evr. 4,14] și intră la Tatăl, ca să-L facă favorabil neamului omenesc și să-L conjure pentru toți cei ce cred în El. Apostolul Ioan, cunoscând această reîmpăcare a Lui, prin care L-a făcut pe Tatăl din nou favorabil oamenilor, spune: Acestea le spun, fiilor, ca să nu păcătuim. Că și dacă vom păcătui, avem avocat pe lângă Tatăl, pe Iisus Hristos, cel drept, și El este reîmpăcare din nou pentru păcatele noastre. [1In. 2,1-2] Dar și Pavel amintește în mod asemănător de această reîmpăcare, când spune despre Hristos: Pe care Dumnezeu L-a pus de împăcare în sângele Lui prin credință. [Rom. 3,25]
Așadar, ziua împăcării rămâne pentru noi până când soarele apune, adică până când lumea ia sfârșit. [Cf. Lv. 11,25] Căci noi stăm înaintea ușilor, [Cf. Iac. 5,9] așteptându-L pe arhiereul nostru, care zăbovește înlăuntrul sfintei sfintelor, adică pe lângă Tatăl, [Cf. 1In. 2,1-2] și Îl conjură pentru păcatele celor care Îl așteaptă [Cf. Evr. 9,28]: nu Îl conjură pentru păcatele tuturor. Căci nu conjură pentru cei care ajung în sorțul acelui țap ce este trimis în pustie. [Cf .Lv. 16,9-10] Se roagă doar pentru cei ce sunt sorțul Domnului, care Îl așteaptă înaintea ușilor, care nu părăsesc templul, îndeletnicindu-se cu postirile și cu rugăciunile. [Cf. Lc. 2,37] Sau tu consideri, tu, cel care cu greu vii la Biserică, în zile de sărbătoare, care nu ești atent pentru a auzi cuvintele dumnezeiești, care nu te dedici împlinirii poruncilor, crezi tu că sorțul Domnului poate veni asupra ta? Noi am dori totuși să vă dedicați celor auzite: nu numai să ascultați în Biserică cuvintele lui Dumnezeu, dar să le și exersați în casele voastre și să meditați întru Legea Domnului ziua și noaptea. [Cf. Ps. 1,2] Căci și acolo este Hristos, și este pretutindeni de față pentru cei ce Îl caută. Căci pentru aceasta se poruncește în Lege ca să medităm la ea și când mergem pe cale, și când ședem acasă, și când ne întindem în pat, și când ne ridicăm: aceasta înseamnă cu adevărat a-L aștepta înaintea ușilor pe arhiereul ce întârzie înlăuntrul sfintei sfintelor și se face în sorțul Domnului.
6. Ceea ce spunem însă despre sorț să nu fie astfel primit de auditor: că s-ar vorbi de vreun sorț care se obișnuiește a fi aruncat între oameni, la întâmplare și fără judecată. Sorțul Domnului trebuie înțeles ca și cum s-ar spune „alegerea Domnului” sau „partea Domnului”. Invers, sorțul celui care este trimis în deșert trebuie înțeles ca acea parte care, din pricina lipsei ei de demnitate, este îndepărtată și alungată de Domnul. Căci chiar acest termen, apopompaeus [i.e. „trimis afară”], conține mai degrabă semnificația alungării și a respingerii. Din aceasta putem înțelege și altceva: în inima ta urcă, spre exemplu, o cugetare rea, vreo poftire după femeie străină sau după vreo proprietate vecină. Înțelege pe loc că aceasta este din sorțul celui „trimis afară”: alung-o iute și dă-o afară din inima ta! În ce fel îl alungi? Dacă ai cu tine sprijinul omului pregătit, [Cf. Lv. 16,21] adică dacă textul dumnezeiesc este în mâinile tale și preceptele lui Dumnezeu se află în fața ochilor [tăi], atunci cu adevărat vei fi găsit pregătit să le alungi și să le respingi pe cele ce sunt ale sorțului străin. Dar și dacă ura urcă în inima ta, dacă gelozia, dacă invidia, dacă răutatea urcă în inima ta spre a pune piedică fratelui, fii pregătit să le alungi, să le dai afară și să le trimiți în deșert. [Cf. Os. 12,3] Dacă însă urcă în inima ta să cugeți la cele care sunt ale lui Dumnezeu, despre milostivire, despre dreptate, despre cuviință, despre pace, acestea sunt din sorțul Domnului, [Cf. 1Cor. 7,34] acestea se oferă la altar, pe acestea arhiereul le ia și prin ele îl împacă iarăși pe Dumnezeu cu tine.
Pentru aceasta, așadar, și cel care îl alungă pe cel în care se află sorțul celui „trimis afară”, [Cf. Lv. 16,10] adică relele cugetări, relele poftiri, nu este om leneș sau ocupat cu afacerile veacului, ci este pregătit, prompt și veghetor: chiar dacă pare a se murdări (căci atinge necurăția), pe loc își va spăla hainele lui și va fi curat. [Cf. Lv. 16,26; 13,21]
Putem înțelege că, atât cât ne privește pe fiecare dintre noi, după aria morală102, omul pregătit [Cf. Lv. 16,21] este rațiunea însăși, care este în noi, prin care există deosebire a binelui și a răului [Cf. 3Rg. 3,9]: ea, deși pare a se murdări când le analizează și le investighează pe cele ce sunt rele, dacă desigur le alungă și le dă afară din inimă, punându-le pe fugă departe, atunci, ca purificată și spălată de cugetări mai bune, mintea rațională se va arăta curată.
Nu te miră, sunt sigur, că l-am dus pe cel ce alungă țapul și îl dă afară în deșert spre persoana Mântuitorului: se spune că își spală hainele lui și se face curat pentru aceea că citim în profet enunțul despre Domnul, după cum spuneam mai înainte, Și l-am văzut pe Iisus, marele preot, îmbrăcat cu haine murdare. [Cf. Zah. 3,1,3] Desigur, dacă se înțelege în mod pios că aceasta s-a spus despre asumarea cărnii, și aici, în chestiunea hainelor ce trebuie să fie spălate, poate fi urmată aceeași figură.
7. Să vedem după aceasta care sunt cele pe care le face arhiereul: „Și va lua cădelnița plină de cărbuni de foc din altarul care este dinaintea Domnului”. [Lv. 16,12]
Citim și în Isaia că profetul este curățat prin intermediul focului de către unul dintre serafimi, care a fost trimis la el, când a primit cu un clește un cărbune dintre cei ce erau deasupra altarului și a atins buzele profetului și a spus: „Iată, ți-am luat nelegiuirile tale”. [Is. 6,6-7] Mi se pare că acestea sunt tainice: fiecăruia, dacă va fi demn de a fi purificat, i se pun cărbuni pe mădularele lui în concordanță cu ceea ce păcătuiește. Fiindcă profetul spune aici: „Am buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor ce are buze necurate”, [Is. 6,5] de aceea un cărbune luat cu cleștele de către serafim îi curăță buzele, mărturisind că doar în privința lor nu este curat. De aici se arată că păcatul lui fusese descoperit doar până la cuvânt: nu păcătuise în nici o faptă sau lucrare. Altfel ar fi spus: „Am trup necurat” ori „Am ochi necurați”, dacă ar fi păcătuit poftind cele străine, ori ar fi spus: „Am mâini necurate” dacă și le-ar fi întinat cu fapte nedrepte. Acum însă, fiindcă era poate conștient că doar în cuvânt era greșeala lui, despre care Domnul spune: „Că până și de vorba inutilă veți da socoteală în ziua judecății”, [Cf. Mt. 12,36] fiind dificil chiar și celor desăvârșiți să evite greșeala în cuvânt, de aceea chiar și profetul avea nevoie de o singură curățire, a buzelor.
Noi însă, dacă fiecare se va întoarce spre conștiința sa, nu știu dacă putem scuza vreun mădular al trupului, ca să nu aibă nevoie de foc. Profetul a fost vrednic ca unul dintre serafimi, care să-i curețe doar buzele, să fie trimis la el fiindcă era curat în toate. [Cf. Is. 6,6] Mă tem însă că noi suntem vrednici de foc nu în câte un mădular, ci în întreg trupul. Căci când ochii ne joacă, ori în poftiri nepermise, ori în spectacole diabolice, ce altceva își adună, dacă nu foc? Când urechile nu se întorc de la auzul zadarnic și de la bârfirea aproapelui, când mâinile nu se opresc o clipă de la ucidere, de la răpiri, de la prăduiri, când picioarele sunt grabnice spre vărsare de sânge, [Cf. Ps. 13,3] când ne dăm trupul nu Domnului, ci curviei, ce altceva facem decât să ne dăm întregul trup în gheenă? [Cf. Mt. 5,29]
Dar când se spun acestea, se găsesc care să le disprețuiască. De ce? Fiindcă lipsește credința. Altfel, dacă ți s-ar spune astăzi că un judecător al veacului vrea să te ardă mâine de viu, și, după ce ai auzi acestea, ți-ar mai rămâne ca răgaz o singură zi, câte nu ai face! Cum și pe la câți ai alerga! Ce umil, ce plângător, ce jalnic ai mai rătăci! Oare nu ai împrăștia tot banul tău celor prin a căror mijlocire tu crezi că poți scăpa? Oare nu le-ai da pe toate pe care le stăpânești ca răscumpărare pentru sufletul tău? Iar dacă cineva ar încerca să te întârzie sau să te oprească, oare nu i-ai spune: „De-ar fi să piară toate pentru salvarea mea, să nu mai rămână nimic, doar să fiu viu!”? De ce ai face aceasta? Fiindcă de acelea nu te îndoiești: te îndoiești de acestea. Și de aceea în mod potrivit spune Domnul: „Consideri că Fiul omului, venind, va găsi credință deasupra pământului?”. [Lc. 18,8] Dar ce spun eu despre pericolele sigure și neîndoielnice? De-ar fi vorba și de o pledoarie pe lângă un judecător pământesc, una care pare a contraveni legilor, oare nu va sta treaz în fiece noapte, oare nu va pregăti daruri pentru avocatul pledant, chiar dacă pericolul ar fi îndoit, fie frica de simpla mustrare, fie proporția amenzii?
Și noi de ce nu credem că vom sta în fața tribunalului lui Hristos, ca fiecare să-și primească cele proprii trupului, pe care le-a făcut mai înainte, fie bune, fie rele? [2Cor. 5,10] Dacă le-am crede pe acestea pe deplin, ne-ar fi nouă după cum s-a scris: Răscumpărarea sufletului unui bărbat, bogățiile lui. [Prov. 13,8] Dar cum le-am putea auzi sau crede sau înțelege pe acestea dacă nici măcar nu ne adunăm să le auzim? Căci cine dintre voi, când sunt citite Scripturile, își folosește auzul? Dumnezeu amenință prin profet, cu mânie mare: „Voi trimite foame peste pământ, nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvântului lui Dumnezeu”. [Am. 8,11] Acum însă Dumnezeu nu a trimis foame peste Biserica Sa, și nici sete de auzire a cuvântului lui Dumnezeu. [Cf. In. 6,41] Căci avem pâinea vie, care a coborât din cer, avem apa vie care saltă spre viața veșnică. [Cf. In. 4,10,14] De ce chiar noi, la vreme de belșug, ne ucidem prin foame și sete? Este specific sufletului leneș și delăsător să pătimească lipsă în belșug de toate.
Nu ați auzit din Scripturile dumnezeiești că, printre oameni, există o luptă, a cărnii împotriva duhului, și a duhului împotriva cărnii? [Cf. Gal. 5,17] Și nu știți că dacă hrăniți doar carnea și o săturați cu deasă moliciune și cu însoțitoarea curgere a desfătărilor, ea se ridică în mod necesar împotriva duhului și se face mai puternică decât el? [Cf. Mc. 3,27,29] Iar dacă aceasta se întâmplă, îl constrânge, negreșit, sub puterea ei adus, să asculte legilor și viciilor ei. Dacă vii însă adesea la biserică, dacă apropii urechea de literele divine, dacă primești explicarea poruncilor cerești, atunci duhul, așa cum carnea câștigă putere prin hrană și desfătări, tot așa își va lua putere din cuvintele și semnificațiile divine și, întărit, își va constrânge carnea să-l asculte și să se supună legilor lui. Așadar, alimentele spiritului sunt lectura divină, rugăciunile neîncetate, cuvântul învățăturii. Cu această hrană crește, cu această hrană se întărește, cu această hrană se face biruitor. Cum voi nu faceți aceasta, să nu vă plângeți de neputința cărnii, să nu spuneți: „Vrem, dar nu putem: vrem să trăim în moderație, dar suntem înșelați de slăbiciunea cărnii și suntem asaltați de ațâțările ei”! Tu îți ațâți carnea, tu o înarmezi împotriva duhului tău și o faci puternică când o saturi cu cărnuri, când o cufunzi în potop de vin, când o mângâi cu tot ce e molatec, când o hrănești spre a fi incitată. Ori nu știți că acest edificiu al Bisericii nu poate fi construit cu pietre depravate? Ascultă ce spune Apostolul: „Puțină drojdie strică tot aluatul. Curățați-vă, așadar, de vechea drojdie, ca să fiți frământătură nouă”. [1Cor. 5,6-7] Dar să ne întoarcem la subiect.
8. „Și va primi cădelnița plină cu cărbuni.” [Lv. 16,12] Nu toți sunt curățiți de acel foc care este luat de la altar. [Cf. Lv. 16,12] Aaron este curățat de acel foc, Isaia este curățat, și cei asemenea lor. Alții însă, care nu sunt astfel, printre care mă număr și pe mine, vom fi curățați de alt foc; mă tem să nu fie acela despre care s-a scris: Un fluviu de foc curgea înaintea lui. [Dan. 7,19] Acest foc nu este de la altar. Focul care este de la altar este al Domnului; cel care este din afara altarului nu este al Domnului, ci e propriu fiecăruia dintre păcătoși, despre care se spune: „Viermele lor nu va muri și focul lor nu se va stinge”. [Is. 66,24] Așadar, acest foc este al celor care l-au aprins, după cum s-a scris în alt loc: „Umblați în focul vostru și în flacăra pe care v-ați aprins-o!”. [Is. 50,11] Lui Isaia însă nu i se aduce focul său, ci focul altarului, care va curăța de jur împrejur buzele lui; [Cf. Is. 6,7] la fel și celui despre care s-a scris: „Și va lua cădelnița plină de cărbuni de foc din altarul care este dinaintea Domnului, și își va umple mâinile sale cu tămâie fină a compunerii103”. [Lv. 16,12] Ceea ce Domnul nostru a făcut pe deplin. Căci Și-a umplut mâinile Lui de tămâie fină, despre care s-a scris: Să se îndrepte rugăciunea mea ca tămâia în fața Ta! [Ps. 140,2] Așadar, Și-a umplut mâinile sale cu fapte sfinte, pe care le-a făcut pentru neamul omenesc.
De ce se spune însă tămâia compunerii? Fiindcă nu există o unică specie a faptelor, ci din dreptate și din pietate, din moderație, din înțelepciune și din toate virtuțile de acest fel se compune ceea ce Îi place lui Dumnezeu. [Cf. Lv. 16,12] Și faptul că a adăugat fină nu îl înțelegem ca inutil. Căci nu vrea ca cel ce tinde spre desăvârșire să înțeleagă cuvântul lui Dumnezeu în mod grosier și carnal, ci să caute în acestea înțelesul fin și subtil, ca, dacă va auzi cumva că s-a scris: „Nu vei astupa gura boului care treieră!”, el să nu îl înțeleagă ca spus despre boi – căci nu de boi are grijă Dumnezeu [1Cor. 9,9] –, ci ca spus despre apostoli. Dar și despre cel ce poate înfățișa rațiunea, foarte fină și foarte subtilă, în legătură cu pronia lui Dumnezeu se spune că și-a umplut mâna sa cu tămâie fină. Cine dintre noi, așadar, este atât de prompt și de pregătit încât să-i ofere arhiereului ce va intra în sfintele sfintelor tămâia fină a compunerii? Căci este necesar ca fiecare dintre noi să ofere ceva cortului lui Dumnezeu, ceva și pentru veșmintele arhierești, dar și ceva care, prin mâinile arhiereului, să urce la Însuși Dumnezeu în mireasmă suavă. [Cf. Lv. 2,9] Prin urmare, arhiereul nostru, Domnul și Mântuitorul, își deschide mâinile Sale și vrea să primească de la fiecare dintre noi tămâia fină a compunerii: trebuie să căutăm speciile de tămâie.
Trebuie căutat libanus104, [Cf. Sir. 39,14] și nu orice fel de libanus, ci strălucitor. Arhiereul nu vrea să primească de la tine ceva întunecat sau murdar, cere ceva strălucitor. Dar și galbanum105 cere de la tine: el are o astfel de natură, încât tăria miresmei lui pune pe fugă șerpii vătămători. Solicită și stacte106: el vrea să ne filtrăm și să ne limpezim atât cuvintele, cât și faptele noastre. Solicită și onyx107, [Cf. Ex. 30,34] de care însuflețitul care îl posedă se acoperă ca și cu un scut și rămâne fără rană: astfel te vrea apărat de scutul credinței, în care să stingi toate săgețile aprinse ale celui rău. [Ef. 6,16] Vrea totuși ca acestea să fie rânduite de tine: nu vrea nimic dezordonat, nimic tulburat, nimic nepotrivit, ci vrea ca toate ale noastre să se facă în rânduială și după cuviință. [Cf. 1Cor. 14,40]
Și acum, așadar, stă arhiereul cel adevărat, al nostru Hristos, și vrea să-și umple mâinile Sale cu tămâia fină a compunerii [Cf. Lv. 16,12] și privește ce i se oferă de către fiecare Biserică ce este sub cer: cât de împlinit și cât de îngrijit compune tămâia sa, cât de fină o face, adică în ce fel fiecare dintre noi își rânduiește faptele și în ce fel analizează înțelesul și cuvintele Scripturii prin explicație duhovnicească. Nici slujirile îngerilor nu lipsesc de la îndatoririle de acest fel: Căci îngerii lui Dumnezeu urcă și coboară spre Fiul omului. [In. 1,51] Ei examinează și caută atent ce găsesc în fiecare dintre noi, și oferă aceasta lui Dumnezeu. [Cf. Mt. 13,41] Ei văd și scrutează mintea fiecăruia dintre noi: dacă are ceva de acest fel, dacă cugetă ceva atât de sfânt, încât să fie vrednic a fi oferit lui Dumnezeu. Ei privesc și observă dacă cineva dintre noi își străpunge inima cu cele ce se spun în biserică și își întoarce spiritul spre pocăință, dacă, după ce le-a auzit, cugetă să-și îndrepte căile lui, [Cf. Ps. 118,9; Prov. 21,29] să le uite pe cele trecute și să se pregătească de cele viitoare, [Flp. 3,13] urmându-l măcar pe acel Ahab, foarte necuviincios, despre care Domnul spune: „Ai văzut cum a fost străpunsă inima lui Ahab?”. [Cf. 3Rg. 20,29]
Dar ce să spun despre cei ce nici cu urechile nu aud toate acestea, nici cu inima nu le primesc? Ce nădejde de străpungere, ce speranță de întoarcere, ce cale a îndreptării? Căci dacă ne îndoim și de cei ce aud, ce să nădăjduim de la aceștia, care nici măcar nu aud? Dar să folosim cuvintele Domnului și să spunem: „Care au urechi de auzit să audă!”, [Cf. Mt. 11,15] iar cei ce aud să știe că s-a scris că atunci când, întors, vei geme, te vei mântui și vei ști unde ai fost. [Cf. Is. 45,22] Și „dacă vei spune tu mai întâi păcatele tale, [Cf. Is. 43,26] Eu te voi auzi ca pe un popor sfânt”. Ai auzit în ce fel, chiar dacă ai fost păcătos, doar de te-ai întors și ai renunțat la păcat, ești de acum chemat „sfânt”? Așadar, cu nimic nu trebuie să dispere cei ce se străpung și se întorc spre Domnul: căci răutatea greșelilor nu covârșește bunătatea lui Dumnezeu.
9. Așadar, arhiereul „ia cădelnița plină de cărbuni de foc din altarul care este dinaintea Domnului, și își umple mâna sa din tămâia fină a compunerii și o duce în cele lăuntrice ale vălului”. [Lv. 16,12] Să înțelegem mai întâi ce indică istoria și apoi să căutăm ce înțeles duhovnicesc are.
Un dublu sanctuar există în cortul mărturiei sau în templul Domnului. Primul este cel în care se află altarul arderilor de tot, [Cf. Ex. 29,25] care este întreținut de focuri continue, în care sanctuar li se permite doar preoților să stea și să săvârșească slujirile și riturile: nici leviților și nici altora nu le este permis accesul. Cel de-al doilea sanctuar este lăuntric și despărțit de primul doar de acest văl. După acest văl au fost puse chivotul mărturiei și [capacul] de împăcare, deasupra căruia au fost puși doi heruvimi, și altarul pentru tămâie. [Cf. Ex. 26,33-34; 25,18; 30,6] În acest sanctuar, o singură dată în an, oricine era arhiereu, după ce erau mai întâi oferite jertfele de împăcare despre care am vorbit mai înainte, [Cf. Ex. 30,10; Lv. 16,34] intra având fiecare mână plină, una cu cădelniță de cărbuni, iar cealaltă cu tămâie a compunerii, [Cf. Lv. 16,12] ca, după ce a intrat, pe loc, după ce tămâia a fost pusă pe cărbuni, fumul să se ridice și să umple întregul sanctuar, pentru ca vederea sfintelor, pe care intrarea arhiereului o descoperise, să fie învăluită de norii de tămâie. [Cf. Lv. 16,13]
Dacă ți s-a arătat obiceiul vechi al sacrificiilor, să vedem ce conțin acestea și după rațiunea tainică. Ai auzit că există două sanctuare, unul ca văzut și deschis preoților, iar altul ca nevăzut și nepătruns: cu excepția, unică, a arhiereului, ceilalți sunt afară. Consider că primul sanctuar poate fi înțeles ca fiind acesta, Biserica în care noi suntem acum puși în carne, în care preoții slujesc la altarul arderilor de tot, [Cf. Ex. 29,25] după ce a fost ațâțat acel foc despre care Iisus a spus: „Am venit să arunc un foc pe pământ, și cât vreau ca el să fie aprins!”. [Lc. 12,49] Și nu vreau să te miri că acest sanctuar este deschis doar preoților. Căci toți cei ce au fost unși cu ungerea sfintei hrisme108 au devenit preoți, după cum și Petru spune întregii Biserici: Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt. [1Pt. 2,9] Sunteți, prin urmare, seminție preoțească și de aceea vă apropiați de sfinte.
Dar și fiecare dintre noi are în el arderea sa de tot și fiecare ațâță focul la altarul arderii sale de tot, ca întotdeauna să ardă. Eu, dacă renunț la toate pe care le stăpânesc și iau crucea mea și Îl urmez pe Hristos, [Cf. Lc. 14,33] am oferit ardere de tot la altarul lui Dumnezeu. [Cf. Mc. 8,34] Ori dacă am dat trupul meu, ca să ardă, având iubire, și am obținut slava martiriului, [Cf. 1Cor. 13,3] m-am oferit pe mine însumi la altarul lui Dumnezeu. Dacă îi voi iubi pe frații mei, astfel încât sufletul meu să-l pun pentru frații mei, [Cf. 1In. 3,16] dacă voi lupta până la moarte pentru dreptate, pentru adevăr, [Sir. 4,28] am oferit ardere de tot la altarul lui Dumnezeu. Dacă voi mortifica mădularele mele [Cf. Col. 3,5] de orice poftă a cărnii, dacă lumea s-a răstignit pentru mine și eu pentru lume, [Cf. Gal. 6,14] am oferit ardere de tot la altarul lui Dumnezeu și devin eu însumi preot al jertfei mele.
Așadar, astfel se săvârșește preoția în primul sanctuar, astfel se oferă jertfele, astfel iese arhiereul, îmbrăcat în veșminte sfințite, din acest sanctuar și intră în cele lăuntrice ale vălului, după cum am expus mai sus cuvintele lui Pavel: Nu prin Sfintele făcute în mână, ci prin însuși cerul a străbătut Iisus și a apărut privirii lui Dumnezeu pentru noi. [Evr. 9,24] Așadar, prin figura și imaginea sanctuarului lăuntric se desemnează locul cerului și tronul însuși al lui Dumnezeu.
Observă însă ordinea de admirat a sacramentelor! Arhiereul, intrând în sfânta sfintelor, poartă cu sine foc din acest altar și ia tămâie din acest sanctuar. Și hainele pe care le îmbracă le-a luat din acest loc. Consideri că Domnul meu, adevăratul arhiereu, va binevoi să ia și de la mine o parte anume din tămâia fină a compunerii, pe care să o ducă cu Sine la Tatăl? Consideri că găsește în mine vreun foc, cât de mic, și arderea mea de tot arzând, ca să binevoiască să-și umple din acela cădelnița Sa cu cărbuni și să ofere cu ajutorul lor mireasmă suavă [Cf. Lv. 17,6] lui Dumnezeu Tatăl? Fericit acela căruia îi va găsi cărbunii atât de vii și atât de înflăcărați, încât să-i socotească potriviți, punându-i pe altarul pentru tămâie! [Cf. Lv. 4,7] Fericit acela în a cărui inimă va găsi înțeles atât de subtil, atât de fin și atât de duhovnicesc, și astfel compus în suavă diversitate a virtuților, încât să binevoiască să-și umple din el mâinile Sale și să-i ofere lui Dumnezeu și Tatălui mireasma suavă a înțelegerii lui! Dimpotrivă, nefericit este sufletul în care focul credinței se stinge, iar căldura iubirii se răcește. Când va veni la el arhiereul nostru, căutând la el cărbuni înflăcărați și aprinși, pe care să ofere Tatălui tămâie, va găsi în el cenușă seacă și scântei stinse. Astfel sunt toți cei ce se sustrag și se îndepărtează de cuvântul lui Dumnezeu, temându-se să nu se aprindă de credință, să nu se învăpăieze spre iubire, să nu ardă spre dreptate ascultând discursurile dumnezeiești.
Vrei să-ți arăt în ce fel iese foc din cuvintele Duhului Sfânt și aprinde inimile celor ce cred? Ascultă ce spune David în psalm: Spusa Domnului l-a înflăcărat. [Cf. Ps. 118,140] Și iarăși s-a scris în Evanghelie, după ce Domnul a grăit lui Cleopa: „Oare inima noastră nu ardea înlăuntrul nostru când ne deschidea nouă Scripturile?”. [Lc. 24,18,32] Dar tu de unde vei arde? Unde se vor găsi cărbuni de foc în tine, care niciodată nu ai fost ars de spusa Domnului, care niciodată nu ai fost înflăcărat de cuvintele Sfântului Duh? Ascultă ce spune în alt loc același David: Inima mea s-a încălzit în mine și foc a ars în meditația mea. [Ps. 38,4] De unde te încălzești tu? De unde este ațâțat foc în tine, care niciodată nu meditezi spusele dumnezeiești, ba dimpotrivă (caz mai nefericit), te încălzești în spectacole de circ, te încălzești în curse de cai, te încălzești în concursurile atleților? Acest foc nu este de la altarul Domnului: el este cel numit foc străin. Ai auzit puțin mai înainte că cei ce au oferit foc străin înaintea Domnului s-au stins. [Cf. Lv. 16,1] Te încălzești și atunci când te-a umplut mânia, și atunci când furia te-a înflăcărat, când, între timp, ești ars de iubirea carnală și te expui incendiilor celei mai rușinoase pofte. Dar tot acest foc este străin și potrivnic lui Dumnezeu: cine îl aprinde va avea, negreșit, sorțul lui Nadab și Abiud. [Cf. Lv. 10,1-2]
10. Spusa divină zice așadar: „Și va pune tămâia pe foc în privirea Domnului, și fumul tămâiei va acoperi [capacul] de împăcare, care este deasupra mărturiilor, și nu va muri. Și va lua din sângele vițelului și va stropi cu degetul lui deasupra [capacului] de împăcare, dinaintea răsăritului”. [Lv. 16,13-14] S-a predat în ce fel era săvârșită rânduiala împăcării ce se făcea în fața lui Dumnezeu, pentru oameni, la cei vechi. Tu însă, care ai venit la Hristos, adevăratul arhiereu, Care ți l-a făcut favorabil pe Dumnezeu prin sângele Său și te-a împăcat din nou cu Tatăl, [Cf. Rom. 5,11] nu te ține în sângele cărnii, ci învață mai degrabă sângele Cuvântului, și ascultă ce îți spune: „Acesta este sângele Meu, care se varsă pentru voi spre iertarea păcatelor”. [Mt. 26,28] Cine este îmbibat de taine cunoaște și carnea, și sângele Cuvântului lui Dumnezeu. Să nu zăbovim, așadar, în cele care sunt cunoscute de cei ce știu și care nu pot fi deschise ignoranților.
Să nu consideri fără noimă faptul că stropește dinaintea răsăritului. [Cf. Lv. 16,14] De la răsărit îți vine împăcarea, căci de acolo este bărbatul al cărui nume este Răsăritul, [Cf. Zah. 6,12] care s-a făcut mijlocitor între Dumnezeu și oameni. [Cf. 1Tim. 2,5] Prin urmare, ești invitat prin aceasta să privești mereu spre răsărit, de unde îți răsare Soarele dreptății, [Cf. Bar. 4,36] de unde ți se ivește lumina, ca niciodată să nu umbli în întuneric [Cf. Mal. 3,20] și nici să nu te cuprindă întunericul în acea din urmă zi, ca să nu te fure noaptea și întunecimea ignoranței [Cf. In. 12,35]: mereu să te întorci spre lumina științei, mereu să fii în ziua credinței, mereu să păstrezi lumina iubirii și a păcii.
11. Scriptura adaugă după aceasta: „Și nu va fi om, când arhiereul va intra, înlăuntrul vălului lăuntric în cortul mărturiei”. [Cf. Lv. 16,17] În ce sens nu va fi om? Eu înțeleg așa: cine va putea să-L urmeze pe Hristos și să pătrundă cu El înlăuntrul cortului, cine va putea urca în cele mai de sus ale cerurilor, nu va mai fi om, ci, după cuvântul Aceluiași, va fi ca îngerul lui Dumnezeu. [Cf. Mt. 22,30] Ori poate se va împlini în el acel cuvânt pe care Domnul l-a spus: „Eu am spus: «Dumnezei sunteți și toți [sunteți] fiii celui Preaînalt»”. [Ps. 81,6] Prin urmare, fie, devenit duhovnicesc, se face un duh cu Domnul, fie trece, prin slava învierii, în ordinul îngerilor, pe drept nu mai este om. Dar fiecare este responsabil pentru sine: fie depășește numele de „om”, fie este socotit în condiția acestui cuvânt.
Căci dacă, făcut om de la început, [Cf. Mc. 10,6] ar fi păzit ceea ce Scriptura îi spune: „Iată, am pus înaintea ochilor tăi moartea și viața, alege viața!”, [Cf. Dt. 30,15] dacă ar fi făcut aceasta, niciodată, cu siguranță, condiția muritoare nu ar fi slăbit neamul omenesc. Dar fiindcă, părăsind viața, a urmat moartea, s-a făcut om, și nu doar om, ci și pământ, pentru care se spune că se întoarce în pământ. [Cf. Gn. 3,19] Cercetez totuși care este moartea despre care spune: „Înaintea ochilor tăi am pus-o”. [Cf. Dt. 30,15] Căci despre viață nu este îndoială că Dumnezeu Se indică pe Sine, El spunând „Eu sunt adevărul și viața”. [In. 14,6] Care este, așadar, această moarte, opusă vieții, pe care Dumnezeu a pus-o înaintea ochilor noștri? Consider că se vorbește despre cel numit de Pavel: Cel din urmă vrăjmaș va fi distrus, moartea. [1Cor. 15,26] Prin urmare, acesta este vrăjmașul, diavolul, care a fost pus înaintea ochilor mai întâi, dar va fi distrus cel din urmă. Căci fusese pus înaintea ochilor nu ca să-l urmăm, ci ca să-l evităm. De unde sunt de părere că sufletul omenesc nu poate fi numit în sine muritor ori nemuritor. Dacă însă se va lipi de viață, va deveni nemuritor prin părtășie la viață (căci moartea nu e cuprinsă în viață). Dacă însă, îndepărtându-se de viață, va provoca părtășia morții, el se face pe sine muritor. Și de aceea spune profetul: Sufletul care păcătuiește moare [Iez. 18,4]: nu gândim totuși că moartea lui merge până la distrugerea substanței, ci că moartea lui trebuie crezută ca înstrăinare și depărtare de Dumnezeu, care este adevărata viață.
Prin urmare, nu există nici o comuniune a dreptății cu nelegiuirea, nici o tovărășie a luminii cu întunericul, nici o concordanță între Hristos și Belial. [2Cor. 6,14-15] Dacă alegem viața, suntem mereu vii, moartea nu ne va stăpâni [Cf. Rom. 6,9] și se va împlini în noi cuvântul Domnului, Care a spus: „Cine crede în Mine, chiar de a murit, va fi viu”. [In. 11,25] Să alegem, așadar, viața, să alegem lumina, ca să umblăm cinstit în zi, [Cf. Rom. 13,13] ca și noi, urmându-L pe Iisus înlăuntrul vălului cortului lăuntric, să nu mai fim ca oamenii muritori, ci ca îngerii nemuritori, [Cf. 1Cor. 15,26] când cel din urmă vrăjmaș, moartea, va fi distrus de Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, [Cf. In. 14,6] Care este calea, adevărul și viața, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11; Ap. 1,6]
98 Sintagma latină sors Domini, ce redă grecescul κλῆρον τῷ κυρίῳ, este tradusă „sorțul Domnului”.
99 Textul latin al omiliei origeniene utilizează predilect transliterarea pentru adjectivul din sintagma septuagintală κλῆρος τοῦ ἀποπομπαίου: sors apopompaei. Am preferat traducerea termenului grecesc, oferind echivalarea „sorțul trimiterii afară” pentru a facilita lectura (v. și explicația rufiniană din debutul celei de-a treia secvențe a acestei omilii).
100 Am folosit cu majusculă, în traducere, termenul leuis pentru a face mai transparentă referința biblică, dar și pentru regularizarea formală a termenului latin.
101 Joc de cuvinte în textul latin: paratus derivă fie de la paro, „pregătesc”, fie de la paro, „consider egal”; în greacă, posibil joc între ἑτοίμου (v. Lv. 16,21), și ἐτίμουν, imperfect de la τιμάω (proximitate fonetică).
102 Interesantă explicație a ceea ce înseamnă, la Origen, nivelul moral al înțelegerii: fiind cel dedicat actelor fiecăruia, el discută despre fiecare dintre noi, nu despre ceea ce ne este exterior (nivel „literal”) sau despre ceea ce ne este „comun” (nivel „mistic”).
103 Latinescul compositionis a fost tradus, sub presiunea explicației origeniene următoare, „a compunerii”. Însă alte exegeze origeniene obligă la o altă echivalare, „rânduită” (de aici insuficiența traducerii încetățenite, „amestec”, care neglijează aspectul ordonat, riguros al „compunerii”).
104 Latinescul libanum transliterează grecescul λίβανος, ce numește generic tămâia.
105 Latinescul galbanum traduce, se pare, grecescul χαλβάνη, ce desemnează, la fel, o specie de tămâie obținută prin crestarea unui arbore.
106 Latinescul stacte transliterează grecescul στακτή, o altă specie de rășină.
107 Latinescul onychem transliterează grecescul ὄνυξ, ce desemnează, printre multe altele, și o substanță aromatică.
108 Latinescul chrismatis este tradus „hrisme”, pentru a desemna caracterul special al acestei „ungeri” și pentru a evita o repetiție ce ar părea obositoare: aici este urmată soluția rufiniană.
Omilia X
Despre postul care se face în ziua împăcării și despre țapul care este alungat în deșert [Cf. Lv. 16,10]
1. Noi, cei ce suntem din Biserică, pe drept îl primim pe Moise și citim scrierile lui, gândind despre el că este profet și că a consemnat, Dumnezeu revelându-i, în simboluri, figuri și forme alegorice, ca taine viitoare pe cele împlinite, după cum învățăm, în timpul lui. Cine însă nu primește în această chestiune un asemenea gând, fie vreunul dintre iudei, fie vreunul dintre ai noștri, acela nu poate învăța că el este profet. Căci în ce fel îl va dovedi profet pe cel ale cărui scrieri, afirmă el, sunt comune, care nu știu nimic de vreun eveniment viitor și care nu conțin nimic din taina ascunsă? Pe cititorul ce astfel gândește îl blamează cuvântul divin și spune: Consideri că înțelegi ce citești? [Fp. 8,30]
Așadar, Legea și toate cele ce sunt în Lege sunt puse până la vremea îndreptării [Cf. Evr. 9,10] și, așa cum cei al căror meșteșug este să facă efigii din alamă și să ridice statui, înainte de a produce opera veritabilă din alamă, din argint sau din aur, fac mai întâi o formă, o plăsmuire de lut asemănătoare viitoarei imagini – desigur, plăsmuirea este necesară, dar numai până când este încheiată opera principală; după ce a apărut opera pentru care a fost făcută forma, plăsmuirea din lut nu mai este de nici un folos –, tot așa înțelege-le pe acestea, care au fost scrise sau făptuite în Lege și Profeți [Cf. 1Cor. 10,11] ca typos și figură a celor viitoare. Căci a venit Însuși meșteșugarul și autorul tuturor și a dus Legea, care avea umbra bunurilor viitoare, spre însăși imaginea realităților. [Cf. Evr. 10,1] Dar, ca nu cumva să ți se pară dificil de dovedit cele pe care le spunem, recunoaște-le una câte una!
A existat mai întâi Ierusalimul, acel mare oraș împărătesc, unde fusese ridicat lui Dumnezeu preafaimosul templu. Apoi însă a venit Cel care era adevăratul templu al lui Dumnezeu și spunea despre templul trupului Său: „Distrugeți acest templu!” [In. 2,19]: El a început să descopere tainele Ierusalimului ceresc. [Cf. Evr. 12,22] Cel pământesc, în care cel ceresc a apărut, a fost dărâmat; din acel templu nu a mai rămas piatră peste piatră [Cf. Mt. 24,2]: adevăratul templu al lui Dumnezeu s-a făcut carnea lui Hristos. A existat mai întâi arhiereul care purifica poporul cu sânge de tauri și de țapi [Cf. Evr. 10,4]: a venit însă adevăratul arhiereu, care îi sfințește prin sângele Său pe cei ce cred. [Cf. Evr. 13,12] Niciunde nu mai există acel prim arhiereu, nici un loc nu i-a fost lăsat. A existat mai întâi un altar și se săvârșeau sacrificii: când a venit adevăratul Miel, care S-a oferit pe Sine jertfă lui Dumnezeu, [Cf. Ef. 5,2] toate acelea, ca stabilite temporar, au încetat.
Nu ți se pare, prin urmare, după figura pe care am utilizat-o mai înainte, că [toate acelea] au fost ca forme anume, plăsmuite din lut, prin care se exprimau imaginile adevărului? În fine, pentru aceasta iconomia dumnezeiască a avut grijă ca și cetatea, și templul, și toate acelea să fie nimicite în același timp, ca nu cumva vreunul, prunc încă și alăptat în credință, [Cf. Evr. 5,13; Rom. 14,1] văzând că ele există, uimit când de rânduiala sacrificiilor, când de ordinea slujirilor, să fie entuziasmat și să fie răpit de chiar priveliștea diverselor forme. Dar Dumnezeu, prevăzător al lipsei noastre de tărie și vrând ca Biserica Sa să se înmulțească, le-a distrus și le-a nimicit cu totul pe toate acelea: ca să credem fără nici o șovăire, după ce acelea au dispărut, că acestea, pentru care în cele dinainte a precedat typos-ul, sunt adevărate.
2. Din această pricină și acum trebuie să spunem câteva și celor care consideră, din pricina poruncii Legii, că și ei trebuie să postească postul iudeilor. Înainte de toate, m-aș folosi de cuvintele lui Pavel, care spune că dacă cineva vrea să păzească ceva anume din Lege, este ținut să facă toată Legea. [Cf. Gal. 5,3] Așadar, cine ține aceste posturi să urce și de trei ori pe an în Ierusalim, ca să apară înaintea templului Domnului, [Cf. Ex. 23,17] ca să se arate preotului! Să caute altarul, care s-a făcut pulbere, să ofere jertfe acolo unde nu este de față nici un arhiereu! Căci s-a scris că poporul, postind, oferă doi țapi în sacrificiu, [Cf. Lv. 16,5] deasupra cărora trebuie aruncați sorți, ca unul dintre ei să fie sorțul Domnului [Cf. Lv. 16,9] și să fie oferit jertfă Domnului, iar celălalt să se facă sorțul celuilalt, ca să fie alungat viu în deșert [Cf. Lv. 16,10]; acesta din urmă are în sine și păcatele poporului. Acestea toate, în mod logic, trebuie împlinite de tine, care vrei să ții post după preceptul Legii; despre acestea s-a discutat de către noi, în expunerea anterioară, atât cât am putut.
Totuși, cum cuvântul lui Dumnezeu este îmbelșugat și, după sentența lui Solomon, trebuie scris în inimile noastre nu o dată, ci de două și de trei ori, [Cf. Prov. 22,18,20] să încercăm și acum să adăugăm câteva la cele spuse mai înainte, după puterile noastre, ca să arătăm în ce fel, ca typos al celor viitoare, [Cf. 1Cor. 10,11; Evr. 10,1] și acest țap a fost oferit Domnului ca jertfă, și celălalt a fost alungat viu. Ascultă-l pe Pilat, care spune în Evanghelii preoților și poporului iudeilor: „Pe care vreți să vi-l las vouă, pe Iisus care se numește Hristos, sau pe Baraba?”. [Mt. 27,17] Atunci tot poporul a strigat ca să-l lase pe Baraba, iar pe Iisus L-a dat morții. [Cf. Mt. 27,21 sqq.] Iată, așadar, ai țapul care e lăsat viu în deșert, purtând cu el păcatele poporului ce strigă și spune: „Răstignește, răstignește!”. [Lc. 23,21] Prin urmare, un țap este lăsat viu în deșert, iar un țap a fost oferit Domnului jertfă pentru a reîmpăca pentru păcate și a făcut adevărata împăcare în Sine pentru popoarele ce cred. Căci dacă vei căuta cine este cel care îl duce pe acest țap în deșert, ca să se dovedească că acela s-a spălat și s-a făcut curat, Pilat însuși poate fi considerat omul pregătit. [Cf. Lv. 16,21-22] În fapt, el era judecătorul neamului însuși, care pe el, prin sentința sa, l-a trimis în deșert. Ascultă în ce mod s-a spălat și s-a făcut curat! În vreme ce spunea poporului: „Vreți să vi-l las pe Iisus, care se numește Hristos?” [Cf. Mc. 15,9; Mt. 27,17] și după ce tot poporul a strigat: „Dacă îl lași pe el, nu ești prieten al Cezarului”, [In. 19,12] atunci Pilat a cerut apă și și-a spălat mâinile lui în fața poporului, spunând: „Curat sunt eu de sângele Lui; voi veți vedea”. [Mt. 27,24] Astfel, prin urmare, se va arăta că s-a făcut curat, după ce și-a spălat mâinile.
Așadar, aceasta este ziua împăcării noastre, a celor care nu mai slujim umbrei și copiei, [Cf. Evr. 8,5] ci adevărului, aceasta este ziua împăcării, în care ne-a fost dată iertarea păcatelor, când Paștele nostru, Hristos, a fost adus jertfă. [1Cor. 5,7] Prin urmare, în ce fel, după ce adevărul a fost cunoscut, ne vom întoarce iarăși la elementele neputincioase și slabe ale acestei lumi, cărora vreți să le slujiți din nou de la capăt, ținând zile, luni, perioade și ani? [Gal. 4,9-10] Auzi cum respinge și profetul postul de acest fel: „Nu am ales acest post”, spune Domnul, „și nici ziua pentru ca omul să-și umilească sufletul lui”. [Cf. Is. 58,5] Dacă tu vrei să postești după Hristos și să-ți umilești sufletul tău, tot răstimpul întregului an îți este deschis; ba mai degrabă ziua întregii tale vieți să-ți fie prilej de umilire a sufletului tău, dacă, desigur, ai învățat de la Domnul, Mântuitorul nostru, că este blând și umil cu inima. [Mt. 11,29] Prin urmare, când nu vei avea zi de umilință, tu, care îl urmezi pe Hristos, Cel umil cu inima și învățător al umilinței?
Dacă tu vrei să postești astfel, postește după preceptul Evangheliei și ține în postiri legile evanghelice, în care Mântuitorul astfel poruncește despre post: „Tu însă, dacă postești, unge capul tău și spală fața ta!”. [Mt. 6,17] Iar dacă cercetezi în ce fel să speli fața ta, Apostolul Pavel te învață: când vei contempla cu fața descoperită slava Domnului, transformat după aceeași imagine, din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului. Unge-ți și capul tău, [2Cor. 3,18] dar vezi să nu fie cu uleiul păcatului: căci uleiul păcătosului să nu îngrașe capul tău. Unge-ți capul, [Ps. 140,5] așadar, cu uleiul săltării, cu uleiul veseliei, [Cf. Ps. 44,8] cu uleiul milostivirii, așa încât, după porunca Înțelepciunii, milostivirea și credința să nu te părăsească! [Prov. 3,3] Căci pentru aceasta și apostolul Pavel, vrând să ne sustragă de la cele vizibile și pământești și să ridice spiritele și gândurile noastre la cele cerești, strigă: Dacă v-ați ridicat iarăși cu Hristos, căutați-le pe cele ce sunt sus, nu pe cele ce sunt pe pământ. [Col. 3,1-2] Oare nu îți spune pe față: „Să nu cauți pe pământ Ierusalimul și nici obligațiile Legii, nici postul iudeilor, ci postul lui Hristos! Căci postind trebuie să te apropii de arhiereul tău, Hristos, care nu trebuie căutat, desigur, pe pământ, ci în ceruri, și prin El trebuie să oferi jertfă lui Dumnezeu”?
Vrei încă să-ți arăt ce fel de post trebuie să ții? Postește de la orice păcat, nu lua vreo hrană a răutății, nu participa la banchetele desfătării, nu te încălzi cu nici un vin al excesului! Postește de fapte rele, oprește-te de la cuvintele rele, abține-te de la cugetările mârșave! Nu atinge pâinile furate ale învățăturii perverse! Să nu poftești hrana înșelătoare a filosofiei, care te seduce de la adevăr! Un astfel de post place lui Dumnezeu. A te abține însă de la hrana pe care Dumnezeu a creat-o credincioșilor pentru a fi luată cu mulțumire [1Tim. 4,3] și a face aceasta cu cei care L-au răstignit pe Hristos nu poate fi acceptat de Dumnezeu. Odinioară și fariseii s-au indignat de Domnul: de ce nu posteau ucenicii Lui? El le-a răspuns: „Fiii mirelui nu pot posti câtă vreme mirele este cu ei”. [Cf. Mt. 9,15] Așadar, cei ce l-au pierdut pe mire postesc; noi, avându-l cu noi pe mire, nu putem posti.
Nu spunem totuși aceasta pentru a slăbi frâiele abstinenței creștine: căci avem patruzeci de zile consacrate postirilor, avem zilele a patra și a șasea a săptămânii, în care postim solemn109. Pentru creștin există, desigur, libertatea să postească tot timpul: nu dintr-o atenție excesivă arătată obligațiilor, ci în virtutea moderației. Căci în ce fel este păzită castitatea intactă de către ei dacă nu susținută de strâmtorile protectoare ale moderației? În ce fel se dedică Scripturilor, în ce fel se atașează de știință și de înțelepciune? Oare nu prin moderația pântecului și a gâtului? În ce fel se castrează cineva pe sine pentru împărăția cerurilor [Cf. Mt. 19,12] dacă nu taie afluența hranei, dacă nu se folosește de slujitoare, de abstinență? Aceasta este, prin urmare, rațiunea postului pentru creștini. Dar mai există încă una, religioasă, a cărei laudă este proclamată de scrierile unor apostoli. Căci găsim într-o cărticică de la apostoli: Fericit cel care postește și pentru aceasta, ca să-l crească pe cel sărac! Postul acestuia este foarte plăcut la Dumnezeu, și pe merit foarte vrednic: căci îl imită pe Cel Care și-a pus sufletul său pentru frații săi. [Cf. 1In. 3,16] Așadar, de ce să amestecăm vechile zdrențe cu veșmintele noi? De ce să punem vin nou în burdufuri vechi? [Cf. Mt. 9,16] Cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi prin Hristos, [2Cor. 5,17] Domnul nostru, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11; Ap. 1,6]
109 Indicație importantă pentru programul liturgic al Bisericii din Răsărit, în secolul al III-lea d.Hr.
Omilia XI
Despre ceea ce s-a scris: „Fiți sfinți, fiindcă și Eu sunt sfânt”, spune Domnul. [Cf. Lv. 20,7]
1. Tocmai s-a citit, în urechile Bisericii, enunțul lui Dumnezeu: „Fiți sfinți, fiindcă și Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”. [Lv. 20,7] Trebuie cercetat cu grijă ce vrea să semnifice în sine acest termen, „sfânt”, ce semnificație are în Scrierile divine: învățând puterea acestui cuvânt, să putem împlini și lucrarea lui.
Să adunăm, așadar, din Scripturile divine realitățile despre care găsim că s-a spus sfânt [Cf. Ex. 13,2]: aflăm astfel că nu numai oamenii, ci și însuflețitele mute au fost numite sfinte, găsim și vase ale slujirii chemate sfinte, [Cf. Ex. 40,9] și [unele] haine sunt numite sfinte, [Cf. Ex. 28,2] la fel și locurile, aflate în orașe sau în proximitatea orașelor, atribuite preoților. [Cf. Nm. 35,1 sqq.] Se poruncește și se spune că, dintre însuflețitele mute, întâii-născuți ai boilor sau ai turmelor sunt sfințiți prin Lege Domnului [Cf. Ex. 13,2; Dt. 15,19]: „Să nu faci cu ei vreo lucrare, fiindcă au fost sfințiți pentru Domnul!”. Iar în privința vaselor [se spune că sunt sfinte] atunci când sunt numite vase sfinte vasele slujirii din cortul mărturiei, [Cf. Ex. 25,28; 40,9] tămâierele și recipientele. [Cf. Lv. 16,32,4] Despre straie [se spune că sunt sfinte] când sunt desemnate sfinte straiele arhiereului Aaron, tunica de in moale și celelalte haine de acest fel.
Așadar, dacă percepem în ce sens au fost numite sfinte toate acestea, să observăm în ce fel trebuie să ne străduim ca să putem fi sfinți. Mi se naște un întâi-născut, un bou: nu mi se permite să-l pun la vreo lucrare comună, căci este dedicat Domnului și, de aceea, se numește „sfânt”. Prin urmare, înțelegem din cazul acestui însuflețit mut că Legea poruncește ca ceea ce vrea să fie sfânt să nu-i slujească nimănui, decât numai Domnului. Iarăși, cupele sau recipientele pe care le numește „sfinte” sunt cele despre care se poruncește ca niciodată să nu părăsească templul, ci mereu să fie în sfinte, neslujind vreodată vreunei folosințe omenești. La fel și hainele, care sunt numite „sfinte”: nu se poruncește a sluji folosului arhiereului în casă, ci se află în templu și de acolo nu sunt scoase niciodată, nicidecum. Ele au fost dedicate doar pentru aceasta: arhiereul ce-I slujește lui Dumnezeu să se îmbrace cu ele și să fie mereu în templu, iar pentru celelalte folosințe comune se folosesc veșminte comune. La fel, nu este permis să fie folosite în vreo folosință comună și omenească cupele și recipientele care se numesc „sfinte”, ci doar la slujiri divine.
Dacă ai înțeles în ce fel un însuflețit, ori un vas, ori o haină este numită „sfântă”, înțelege, în mod logic, că urmând aceste obligații și legi și un om este chemat „sfânt”. Căci dacă cineva s-a dedicat lui Dumnezeu, dacă cineva nu se implică în nici o afacere a veacului, ca să-i placă celui ce îl încearcă, [Cf. 2Tim. 2,4] dacă cineva s-a separat și despărțit de ceilalți oameni, ce trăiesc carnal și sunt constrânși de afaceri lumești, dacă cineva nu le caută pe cele ce sunt pe pământ, ci pe cele care sunt în cer, [Cf. Col. 3,1-2] acesta pe merit va fi chemat „sfânt”. Căci atâta vreme cât este amestecat cu gloata [Cf. Mt. 13,34] și, frământat în mulțimea celor șovăielnici, nu se dedică doar lui Dumnezeu, separat de vulg, el nu poate fi sfânt. Ce să mai spun despre cei ce se grăbesc spre spectacole împreună cu mulțimile gentililor, spurcându-și vederea și auzul cu fapte și cuvinte nerușinate? Nu ni s-a dat nouă să ne pronunțăm despre cei de acest fel. Căci ei singuri pot percepe și vedea partea pe care și-au ales-o.
Tu, așadar, cel ce auzi acestea, căruia i se citește legea dumnezeiască, căruia i se adresează enunțul lui Dumnezeu: „Fiți sfinți, fiindcă și Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”, [Lv. 20,7] înțelege în mod înțelept cele spuse, ca să fii fericit făcându-le pe acestea. Căci aceasta înseamnă ceea ce ți se spune: „Separă-te nu numai de orice om, ci chiar și de fratele ce umblă în dezordine și nu după tradițiile” apostolice. [Cf. 2Tes. 3,6] „Separați-vă, voi, cei ce purtați vasele Domnului și ieșiți din mijlocul lor!”, spune Domnul. [Cf. Is. 52,11; Ap. 18,4] Separă-te de faptele pământești, separă-te de poftirea lumii: Căci, după Apostol, orice este în lume este poftire a cărnii și poftire a ochilor, care nu este de la Dumnezeu. [Cf. 1In. 2,16] Așadar, odată separat de toate acestea, dedică-te lui Dumnezeu ca un vițel întâi-născut: păcatul să nu lucreze prin tine, și nici răutatea să nu te pună sub jug. Așază-te deoparte și te deosebește, consacrat fiind doar folosințelor preoțești, ca un însuflețit întâi-născut! Deosebește-te și pune-te deoparte, fiind disponibil doar folosințelor templului și slujirii lui Dumnezeu, ca recipientele sfinte și ca sfintele cădelnițe! [Cf. Ex. 25,29] Separă-te și așază-te deoparte de orice întinare a păcatului; fii așezat deoparte și deosebit înlăuntrul templului lui Dumnezeu, ca sfintele veșminte ale arhiereului! Căci în templul lui Dumnezeu este deosebit și separat cel ce meditează întru Legea Domnului ziua și noaptea [Cf. Ps. 1,2] și care râvnește în poruncile lui. [Cf. Ps. 111,1] Prin urmare, „Fiți sfinți”, spune Domnul, „fiindcă și Eu sunt sfânt”. [Lv. 20,7] Ce înseamnă „fiindcă și Eu sunt sfânt”? Spune: „Așa cum Eu sunt deosebit și separat foarte de toate cele ce sunt venerate sau cinstite fie pe pământ, fie în cer, așa cum Eu depășesc toată creatura și mă deosebesc de toate cele făcute de Mine, tot așa deosebiți-vă și voi de toate cele ce nu sunt sfinte sau închinate lui Dumnezeu!”.
Însă spunem să se separe nu în sens local, ci în privința faptelor, nu în sens spațial, ci prin locuire. Căci chiar cuvântul ἅγιοϛ, din limba greacă, semnifică faptul că este în afara pământului110. Căci oricine se va dedica lui Dumnezeu, pe merit se va arăta a fi în afara pământului și în afara lumii. Căci și el poate zice: „Umblând pe pământ, avem locuire în ceruri”. [Cf. Flp. 3,20] Și Solomon spune în Proverbe: Capcană este pentru bărbatul puternic a sfinți la repezeală ceva din ale sale, căci după ce a dedicat, se întâmplă să se pocăiască. [Prov. 20,25] Enunțul acesta înseamnă: cineva, după ce își adună roadele din arie sau vinul din teascuri [Cf. Dt. 16,13 ] și spune: „Vreau numai să ofer Bisericii, să fie numai spre folosul săracilor sau spre cel al călătorilor”. Dacă după aceea ia spre folos propriu ceva din cele dedicate, nu a mai luat din roadele sale, ci a profanat sfintele lui Dumnezeu. Și de aceea capcană este pentru cel puternic să sfințească, adică să dedice lui Dumnezeu, ceva, iar după aceasta, mânat de regret, să rețină spre folos propriu cele pe care le dedicase.
Dar chiar dacă ne dedicăm și ne oferim pe noi înșine lui Dumnezeu sau dacă-i consacrăm pe alții, să ne păzim de această capcană, ca nu cumva, după ce ne-am consacrat lui Dumnezeu, să cădem iarăși în jugul folosințelor sau faptelor omenești. Însă fiecare se consacră pe sine, spre exemplu cum făceau nazireii, care se consacrau în templu de trei ori, de patru ori sau de câte ori doreau pe an, ca să se dedice acolo mereu, îndeplinind cele scrise despre nazirei: lăsau să crească pleata capului, fierul nu urca pe capul acestora în tot timpul votului lor, nu atingeau vin și nici altceva din viță și toate celelalte câte sunt cuprinse în declarația votului. [Cf. Nm. 6,4-5] Dar cineva îl poate dedica pe un altul lui Dumnezeu, așa cum a făcut Ana cu Samuel. Căci, înainte de a-l naște, l-a oferit lui Dumnezeu, spunând: „Și îl voi da pe el Domnului ca dat pentru toate zilele vieții lui”. [1Rg. 1,11] Din toate acestea este clar în ce fel fiecare dintre noi, care vrea să fie sfânt, trebuie să se consacre lui Dumnezeu și să nu se mai ocupe cu alte afaceri sau fapte care nu au nici o legătură cu Dumnezeu.
2. După acestea s-a scris: „Păziți preceptele Mele și le faceți, Eu [sunt] Domnul”, [Lv. 20,8] și a adăugat acestora: „Om, om dacă va blestema pe tatăl sau pe mama sa, să moară!”. [Lv. 20,9] Și după ce dă mai multe precepte prin care se stabilesc pedepsele încălcării, adaugă în concluzie: „Și să păziți toate preceptele Mele și îndreptările Mele și judecățile Mele!”. [Cf. Lv. 20,22] În consecință, mi se pare că se cere ce se indică prin fiecare din acestea.
Într-adevăr, din câte am putut observa, precept sau poruncă este ceea ce se spune, spre exemplu, în Decalog: „Nu vei ucide! Nu vei săvârși adulter!”. [Dt. 5,17-18] Căci se hotărăsc doar acestea: nu se adaugă pedeapsa pentru fapta comisă. Acum însă se reiau aceleași, dar se adaugă pedepsele. Căci spune: „Om, om oricare va săvârși adulter cu soția unui bărbat și cu soția aproapelui său, de moarte să moară acesta care săvârșește adulter și cea cu care s-a săvârșit adulter. Și dacă cineva va dormi cu soția tatălui său, a dezvelit rușinea tatălui său, de moarte să moară, amândoi sunt vinovați”. [Lv. 20,10-11] Despre acestea fuseseră deja date precepte, mai înainte, dar nu se adăugase pedeapsa rezervată celui ce nu le respectă. Așadar, acum aceleași sunt repetate și se stabilește pedeapsa pentru fiecare păcat: de aceea pe drept acestea se numesc îndreptări și judecăți: prin ele se judecă ce este drept să primească cel ce păcătuiește111.
Observă însă ordinea dumnezeieștii înțelepciuni: nu a fixat de îndată pedepsele, odată cu primele precepte. Căci vrea ca nu de frica pedepsei, ci de dragostea de cuviință să respecți preceptele Tatălui. Dacă le vei disprețui, pedeapsa este poruncită nu atât pentru om, cât pentru cel ce disprețuiește. Așadar, mai întâi te invită cu bunătate, ca pe un fiu: „Căci Eu am spus: «Dumnezei sunteți și toți [sunteți] fiii Celui Preaînalt»”. [Ps. 81,6] Dacă nu vrei să fii un fiu ascultător, disprețuind, vei fi lovit ca sclav. Spune după acestea: „Dacă cineva va dormi cu nora sa, amândoi de moarte să moară, au făcut necuviință, sunt vinovați”. [Lv. 20,12] Și aceste legi sau aceste precepte le dăduse mai înainte fără pedepse, căci spusese: „Rușinea nurorii tale nu o vei dezgoli, fiindcă este soția fiului tău, nu vei descoperi rușinea ei!” [Lv. 18,15] și toate câte urmează. Și acest pasaj a fost scris în același fel: acolo fără sancțiuni, aici a adăugat însă diverse genuri de pedepse.
În privința acestui loc, îmi amintesc acel cuvânt pe care fericitul apostol Pavel l-a spus evreilor: Cine face fără valoare Legea lui Moise, cu doi sau trei martori, moare fără nici o milă: de ce pedepse, cât de mari, va fi considerat demn cel ce L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a întinat sângele testamentului în care a fost sfințit și a insultat Duhul harului? [Evr. 10,28-29] Ascultă din ce cauză am menționat această Scriptură! După Lege, adulterul și adultera de moarte mureau [Cf. Lv. 20,10] și nu puteau spune: „Cerem pocăință, implorăm dezlegare”. Nu era loc pentru lacrimi, nici nu se acorda vreo posibilitate de corijare, ci era necesar, fără preget, să fie pedepsiți cei ce au greșit împotriva Legii. Iar această [regulă] era păzită în orice crimă în care se adăuga pedeapsa cu moartea. La creștini însă, dacă a fost comis un adulter, nu există precept ca adulterul și adultera să fie pedepsiți cu moartea trupească, și nici nu a fost dată putere episcopului Bisericii să-l condamne pe adulter la moartea prezentă, așa cum se făcea atunci, după Lege, de către presbiterii poporului. Ce vom spune? Că Legea lui Moise este crudă, poruncind ca adulterul și adultera să fie pedepsiți, iar Evanghelia lui Hristos îi duce la mai rău pe auditori, prin indulgență? Nu este așa. Pentru aceasta am pus mai înainte cuvântul lui Pavel: De ce pedepse, cât de mari, va fi considerat demn cel ce L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu etc. [Evr. 10,29] Ascultă, așadar, în ce fel nici atunci Legea nu era crudă, nici acum Evanghelia nu este anulată din pricina generoasei dezlegări, ci în fiecare dintre ele bunătatea lui Dumnezeu este păstrată într-o iconomie diferită.
După Lege, adulterul și adultera, spre exemplu, erau pedepsiți cu moartea prezentă. Dar prin acest fapt, că a primit pedeapsa pentru păcatul său, că a suportat sancțiuni potrivite pentru crima comisă, ce se va întâmpla după aceasta, ce pedeapsă amenință sufletele lor, dacă nu au greșit cu nimic altceva, dacă nu mai există un alt păcat care să-i condamne, ci doar pe aceasta l-au săvârșit și doar atunci când au fost pedepsiți și au primit această sancțiune a Legii? Domnul nu va pedepsi de două ori pentru același lucru [Naum 1,9]: au primit păcatul lor și pedeapsa crimei a fost împlinită. De aceea se descoperă că acest gen de precept nu este crud, așa cum afirmă ereticii, acuzând Legea lui Dumnezeu și negând că ea ar conține ceva uman: este plină de milostivire prin aceea că mai degrabă curăță poporul de păcate, decât îl condamnă.
Acum însă nu se introduce pedeapsă pentru trup, iar curățirea de păcat nu constă în sancțiune trupească, ci în pocăință. Ia seama cine o săvârșește în mod adecvat, astfel încât să poată fi vrednic, pentru ea, de dezlegare! Căci mulți sunt cei ce nici nu înclină spre aceasta, nici nu caută refugiu în pocăință, ci, odată căzuți, nu vor să se ridice: simt desfătare rostogolindu-se în mâlul în care s-au prins. Totuși, noi să nu uităm preceptul celui ce spune: „Cu măsura cu care veți măsura, cu aceea vi se va măsura iarăși și vouă”. [Mt. 7,2] Căci spunem către Dumnezeu: „Ne-ai dat pâinea lacrimilor, și ne-ai dat să bem în lacrimi, cu măsură”. [Ps.79,6] Există așadar aceste păcate care se numesc spre moarte. [Cf. 1In. 5,16] De unde rezultă că, ori de câte ori, cineva va săvârși un asemenea păcat, tot de atâtea ori va muri. Căci și apostolul Pavel indică faptul că există multe morți ale păcatului: Care ne-a smuls și ne va smulge pe noi din atâtea morți; din care nădăjduim că ne va mai smulge. [2Cor. 1,10] Prin urmare, de care „morți”, multiple, amintește, dacă nu de cele aduse de păcate? Căci dacă nu ar fi vorbit despre morțile păcătoșilor, ar rezulta că Pavel, după sentența sa, trebuia să rămână nemuritor, scutit fiind de moartea comună, el, care spune: Ne-a smuls și ne va smulge pe noi din atâtea morți, din care nădăjduim că ne va mai smulge. Căci dacă l-a smuls și îl va smulge, nicicând nu va muri cel pe care Domnul mereu îl va smulge.
Și de aceea, urmând cele analizate, trebuie văzut dacă nu cumva este ceva mai grav pentru noi, care nu suntem pedepsiți pentru păcat cu această moarte comună, decât pentru cei pe care hotărârea Legii îi condamna trupește. Căci pedeapsa este transferată, pentru noi, în viitor, pe când lor li se ierta după ce sancțiunile pentru fapta săvârșită erau administrate. Iar dacă există cineva care a fost surprins în astfel de păcate, sfătuit acum de cuvântul lui Dumnezeu, să se refugieze spre remediul pocăinței, încât, dacă o dată a încuviințat, a doua oară să nu mai facă, ori dacă a fost surprins deja pentru a doua sau a treia oară, să nu mai adauge în plus. Căci există, la dreptul judecător, cumpănire a pedepsei, observându-se nu numai calitatea, ci și cantitatea.
3. Prin urmare, între celelalte păcate care se pedepsesc cu moartea, Legea dumnezeiască relatează că și cel ce va blestema pe tată sau pe mamă, de moarte să moară. [Lv. 20,9] Numele tatălui este o mare taină, iar numele mamei este un mister respectat: tată îți este, după duh, Dumnezeu; mama este Ierusalimul ceresc112. [Cf. Gal. 4,26; Evr. 12,22] Învață acestea din mărturiile profetice și apostolice! Același Moise scrie în cântare: „Oare nu [este] chiar acesta Tatăl tău, Care te-a agonisit și Care te are în stăpânire?”. [Dt. 32,6] Iar Apostolul spune despre Ierusalimul ceresc că este liber; aceasta este mama noastră, a tuturor. [Gal. 4,26] Așadar, mai întâi tată îți este Dumnezeu, care a născut duhul tău, care și spune: „Am născut fii și am săltat”. [Is. 1,2] Dar și Apostolul Pavel spune: Să ne supunem Tatălui duhurilor și vom fi vii! [Evr. 12,9]
Apoi, îți este tată tatăl cărnii, prin a cărui slujire te-ai născut în carne și ai venit în această lume, care te-a purtat în șale, după cum se spune despre Levi: Era deja în șalele lui Avraam când Melchisedec i-a ieșit în întâmpinare, [Cf. Evr. 7,10] când el se întorcea de la măcelul regilor, și l-a binecuvântat și a primit zeciuială de la el. [Cf. Gn. 14,17 sqq.] Așadar, fiindcă numele tatălui este atât de sfințit și atât de venerabil, de aceea cel ce va blestema pe tată sau pe mamă de moarte va muri. [Lv. 20,9] Și despre mamă trebuie socotit la fel: te-ai născut și ai fost hrănit prin efortul ei, prin grija ei, prin slujirea ei. Și tu trebuie, după Apostol, să întorci părinților o mulțumire echivalentă. [Cf. Rom. 1,30] Căci dacă îl vei dezonora pe tatăl carnal, insulta adusă lui se întoarce la Tatăl duhurilor, [Cf. Evr. 12,9] iar dacă vei aduce jignire mamei carnale, jignirea se întoarce asupra acelei mame, Ierusalimul ceresc. [Cf. Gal. 4,26] La fel și sclavul: dacă este lipsit de respect față de stăpân, el aruncă insulta, prin acest stăpân trupesc, asupra Stăpânului măreției. [Cf. Ps. 28,3] Căci El a dat numele său acestui stăpân trupesc.
Și de aceea nu trebuie purtată vreo dispută sau încercată vreo contestare, de orice fel, fie și în cuvânt, împotriva tatălui sau a mamei. El este tatăl, ea este mama: acționează, fac, zic după cum consideră, ei știu. Și oricât de mare va fi supunerea pe care le-o arătăm, tot nu le-am întors o mulțumire corespunzătoare pentru faptul că am fost născuți, am fost purtați, că am fost aduși la lumină, că am fost hrăniți, ba poate și educați și instruiți în disciplinele nobile. Și poate prin aceiași autori L-am înțeles pe Dumnezeu, am venit spre Biserica lui Dumnezeu și am ascultat cuvântul Legii dumnezeiești. Pentru toate acestea, așadar, oricine va blestema pe tată sau pe mamă, de moarte va muri. [Lv. 20,9] Iar dacă acestea sunt decretate în privința părinților trupești, ce vor face aceia care Îl irită, cu glasuri blasfemiatoare, pe Dumnezeu Tatăl, care neagă că El este Ziditorul lumii, care reduc Ierusalimul ceresc, care este mama noastră, a tuturor, [Cf. Gal. 4,26; Evr. 12,22] la condiția unui oarecare oraș pământesc, înțelegând spusele profetice folosind gânduri nedemne?
Prin urmare, bine este a lua aminte: să nu ne venerăm vreodată cu onoruri mai puțin demne pe tatăl carnal ori pe cel ceresc! Bine este să păzim orice poruncă, care ne conduce la pudicitate și castitate, ca nici în prezenta viață să nu fim pasibili de moarte, după Lege, și nici să nu ne rămână, după Legea duhovnicească, pedeapsa viitoare a focului veșnic. Din aceasta să ne îngăduie, nouă tuturor, să scăpăm și să ieșim Domnul nostru Iisus Hristos, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11; Ap. 1,6]
110 Exegeza origeniană se sprijină pe omofonia târzie a termenilor ἅγιος, „sfânt”, și ἄγειος, „lipsit de pământ”.
111 Despre semnificația poruncii, a preceptului, a îndreptării, v. și Origen, Adnotatio in Exodum 18.
112 În greacă, Ierusalimul este substantiv de gen feminin: ἥ Ιερουσαλήμ. De aici, posibilitatea echivalării origeniene. Această exegeză poate sugera comentariul origenian, pierdut, la comandamentul corespondent din Decalog.
Omilia XII
Despre marele preot
1. Oricine este, între oameni, preot, este mic și neînsemnat, comparat cu acel preot despre care Dumnezeu a spus: „Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”. [Ps. 109,4] Căci mare preot [Cf. Lv. 21,10] este cel care poate străbate cerurile, [Cf. Evr. 4,14] care poate depăși toată creatura și urca la Cel care locuiește în lumina inaccesibilă, la Dumnezeu și Tatăl universului. [1Tim. 6,16] Pentru aceasta și cel care se numea la evrei mare preot intra în sfinte, [Cf. Lv. 21,10] desigur, dar în cele făcute de mână, construite din pietre [Cf. Ps. 105,7]: nu urca în cer și nici nu putea sta pe lângă Tatăl luminilor. [Cf. Col. 2,17; Evr. 10,1] Dar fiindcă împlinea umbra și imaginea acelora, de aceea purta, prin umbră și prin imagine, și numele marelui preot. De aici și iudeii, care ar fi trebuit să fie cei mai aproape de credință, fiindcă la ei a strălucit înainte o anume configurație și imagine a adevărului, considerând typos-urile adevăr, au batjocorit adevărul însuși ca pe o minciună. Noi însă, care Îl primim pe marele preot, trebuie să înțelegem în ce fel El a fost cu adevărat mare preot. Este cu adevărat mare preot cel care iartă păcatele nu prin intermediul sângelui de tauri și țapi, ci prin sângele Său. [Cf. Evr. 9,12; 10,4] Așadar, fiindcă noi am cunoscut care este marele preot și mărturisim că cele scrise în Lege au fost scrise despre marele preot, adică despre Mântuitorul, pe care expunerea anterioară L-a arătat că este cu adevărat marele preot, să vedem acum ce s-a scris despre el în Lege, în duh profetic.
2. „Și preotul cel mare dintre frații lui, căruia i s-a turnat deasupra capului uleiul hrismei113 și care are mâini desăvârșite ca să îmbrace sfintele haine, nu își va da jos de pe cap cidaris-ul, nu își va sfâșia hainele și nu va intra la nici un suflet mort; întru tatăl său sau întru mama sa nu va fi spurcat, și nu va ieși din sfinte și nu va întina numele care este sfințire a lui Dumnezeu deasupra sa, fiindcă uleiul sfânt al hrismei Dumnezeului lui este în el; Eu [sunt] Domnul. El va lua ca soție o fecioară din neamul lui. Iar pe văduvă, pe cea alungată, pe cea întinată, pe prostituată, pe acestea nu le va lua, ci fecioară din neamul lui va lua ca soție; și nu va păta sămânța sa în poporul său; Eu [sunt] Domnul, Care îl sfințesc.” [Lv. 21,10-15]
Desigur, a existat și la evrei imaginea acestei reguli, iar cele stabilite de Lege au fost păzite de către arhiereii iudeilor, dar chiar dacă toate ar fi fost urmate cu grijă, chiar dacă toate câte sunt date ca precept de Lege ar fi fost împlinite, nici în acest caz respectarea tuturor acestor reguli nu ar fi putut face „mare” un preot. Căci cum poate fi numit mare un preot care poate păcătui? Iar că toți au fost sub păcat, chiar și marii preoți, aceasta aflăm ușor chiar din faptul că Legea dă precept ca preotul să ofere mai întâi jertfă pentru ale sale, și apoi pentru păcatele poporului. [Cf. Evr. 7,27] Așadar, cum este mare, câtă vreme este aflat sub păcat? Marele meu preot, Iisus, este mare pentru că nu a făcut păcatul, și nici nu s-a găsit înșelăciune în gura Lui, [Is. 53,9] pentru că a venit la El căpetenia acestei lumi și nu a găsit nimic în El. [Cf. In. 14,30] De aceea, și arhanghelul Gabriel spune, atunci când anunță nașterea Lui: „Acesta va fi mare și va fi chemat «Fiul celui Preaînalt»”. [Lc. 1,32]
Păcatul îl face pe om mic și neînsemnat, virtutea îl evidențiază ca ales și mare. Căci după cum boala trupului face trupul omului slab și neînsemnat, iar sănătatea îi reface bunăstarea și tăria, tot așa trebuie să înțelegi că și boala păcatului face sufletul umil și mic, pe când sănătatea omului lăuntric și faptele virtuții îl fac mare și ales, și, cu cât crește în virtuți, cu atât arată mai impunătoare mărimea lui. Căci așa înțeleg ceea ce s-a scris despre Iisus: Înainta în înțelepciune, în vârstă și în har în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. [Lc. 2,52] Căci cine dintre oameni nu înaintează în vârstă în copilărie, așa încât aceasta să fi fost scrisă ca ceva aparte despre Iisus? Ție îți spun eu aceasta, ție, care auzi trupește că Iisus înainta în vârstă! Înțelege, prin urmare, că înainta în vârsta sufletului, iar sufletul Lui se făcea mare din pricina faptelor nespus de mari pe care le făcea. Și Apostolul, apoi, cunoscând că această vârstă trebuie înțeleasă în privința omului lăuntric, scrie astfel: Până ce vom ajunge la bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei plenitudinii lui Hristos. [Ef. 4,13]
Căci a crește și a deveni mari după trup nu stă în puterea noastră: trupul ia din începutul său generativ materia cantității, prin care se face ori mare, ori mic. Sufletul, pentru a fi ori mare, ori mic, are însă în noi cauze ce stau în puterea noastră și libertate de alegere. Așadar, dacă sufletul este preamicuț și slab, el poate fi scandalizat, căci așa s-a scris în Evanghelie: „Mai folositor îi este să se arunce în adâncul mării decât să-l scandalizeze pe unul din acești preamicuți”. [Lc. 17,2] Nu este scandalizat cel care este mare, ci cel care este preamicuț. Cine este mare, orice va vedea, orice va suferi, nu se va abate de la credință. Cine însă este preamicuț cu spiritul și slab caută prilejuri de scandal, de a se arăta lovit în credință. Din această pricină, apoi, trebuie ca noi să veghem cu mare grijă asupra celor ce sunt mici în credință: nu trebuie să cheltuim atâta grijă față de cei mari și puternici, cât trebuie să arătăm față de prunci și față de cei ce sunt la început. Căci cel puternic le îndură pe toate, le suferă pe toate și niciodată nu cade. [Cf. 1Cor. 13,7-8] Trebuie să veghem însă ca pruncii și cei lipsiți de tărie în credință [Cf. Evr. 5,13; Rom. 14,1] să nu fie loviți, dându-le noi prilej să se întoarcă de la credință și să se desprindă de mântuire.
Ori arată-mi din Scripturi, unde a fost numit mare vreun păcătos sau vreun om nevrednic. Niciodată, socotesc, nu vei găsi! Ascultă însă care sunt numiți mari. Despre Isaac se spune că înainta foarte, până s-a făcut mare, foarte mare. [Cf. Gn. 26,13] Moise a fost numit mare, ca și Ioan Botezătorul. [Cf. Ex. 11,3] Iar acum Iisus este numit mare: după El nimeni nu a mai fost numit mare. [Cf. Lc. 1,15] Căci, mai înainte ca Cel ce este cu adevărat mare să fie prezent, sfinții, [Cf. Lc. 1,32] care tocmai au fost menționați, au fost numiți mari în comparație cu restul oamenilor. Când însă vine cel care este cu adevărat mare, nu prin comparație cu ceilalți, ci datorită mărimii sale, despre care s-a scris că a săltat ca uriașul pentru a-și parcurge calea, [Ps. 18,6] de acum nici unul nu mai este numit mare. Prin urmare, acesta este despre care se scrie: Marele preot dintre frații lui. Dintre care frați? [Lv. 21,10] Dintre cei despre care a spus, după ce s-a ridicat din morți, „Mergi la frații mei și spune-le: «Urc la Tatăl Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru»”. [In. 20,17] Iar dacă vrei să afli și din scrierile vechi care sunt frații lui Iisus, citește cel de-al douăzeci și unulea psalm, unde se spune din partea Domnului: „Voi povesti numele Tău fraților Mei, în mijlocul adunării114 Te voi lăuda”. [Ps. 21,23] Așadar, dintre frații Săi este mare Iisus, dintre cei ce fuseseră numiți mari mai înainte. [Cf. Evr. 4,14] Și după cum este păstorul păstorilor și arhiereul arhiereilor, și domn al celor ce domnesc, și rege al regilor, [Cf. Evr. 4,14] la fel este și „marele celor mari”115 : de aceea a adăugat cel mare dintre frații tăi. [Cf. 1Tim. 6,15]
3. Iar după aceasta spune: „Căruia i s-a turnat uleiul hrismei116 deasupra capului”. [Cf. Lv. 21,10] Nu căuta pe pământ acest ulei care se toarnă deasupra capului marelui preot, ca să se facă Hristos! Află, dacă vrei, de la profetul David acest ulei, de ce fel este: Ai iubit dreptatea și ai urât nelegiuirea: de aceea te-a uns Dumnezeu, Dumnezeul tău, cu uleiul veseliei înaintea părtașilor tăi. [Ps. 44,8] Acesta este, prin urmare, uleiul veseliei care, turnat pe capul Lui, L-a făcut pe El Hristos.
Dar adaugă încă la laudele lui: „Care are mâini împlinite”. [Cf. Lv. 21,10] Întreb: cărui om i se potrivește să i se spună aceasta? La care dintre muritori putem descoperi mâini desăvârșite? Chiar dacă Aaron ar fi cel despre care pare a se face mențiune, în ce fel se va considera că a avut mâini împlinite, cele prin care a făcut vițelul, [Cf. Ex. 32,4] cele prin care a plăsmuit idol? Chiar dacă îl propui pe însuși Moise, în ce fel se va arăta ca a avut mâini împlinite el, care nu L-a slăvit pe Domnul la apa contestării? [Cf. Nm. 20,24; 27,13 sqq.] Pentru care greșeală i se și poruncește să părăsească viața. Iar dacă vei vrea să amintești pe vreun alt sfânt, ți se va arăta cuvântul Scripturii: Nu există om pe pământ care să facă binele și să nu păcătuiască. [Eccl. 7,20] Așadar, pe merit doar Iisus are mâini împlinite, El, singurul care nu a făcut păcatul, [Cf. 1Pt. 2,22] care are, adică, fapte desăvârșite și împlinite ale mâinilor.
Și de aceea se spune pe drept despre El: care are mâini împlinite, ca să fie îmbrăcat cu sfintele. [Cf. Lv. 21,10] Căci El a fost îmbrăcat cu adevărat cu cele sfinte, nu cu cele ce erau în typos, ci cu cele ce sunt cu adevărat sfinte. [Cf. 1Cor. 10,11] Dacă vrei să asculți despre veșmintele preaînalte ale Lui, primește cuvintele profetice: Acoperit cu lumina ca și cu o haină, abisul ca o haină acoperitoare a lui. [Ps. 103,2,6] Aceasta este ținuta marelui meu preot, prin care se indică faptul că este îmbrăcat cu profunzimea științei și cu lumina înțelepciunii, care sunt cu adevărat haine sfinte.
Spune apoi: „Nu își va da jos de pe cap cidaris-ul”. [Lv. 21,10] Tocmai am spus mai înainte că cidaris este un gen de acoperământ care, pus pe capul arhiereului, indică podoaba. Așadar, acest mare arhiereu al meu niciodată nu-și dă jos podoaba de pe sfântul cap. Iar care este capul lui Hristos învață de la Apostol, care spune: Iar capul lui Hristos este Dumnezeu. [1Cor. 11,3] Prin urmare, pe merit niciodată nu dă jos această podoabă a capului Său, care este Dumnezeu, fiindcă veșnic Tatăl este în Fiul, după cum Fiul este veșnic în Tatăl.
„Și nu își va sfâșia hainele.” [Lv. 21,10] Cu adevărat El este cel ce nu își va sfâșia hainele, ci le va păzi mereu curate, mereu întregi, mereu caste.
„Și nu va intra la nici un suflet sfârșit.” [Lv. 21,10] Care este sufletul sfârșit? Cel ce este mort; spune profetul: Sufletul care păcătuiește moare. [Iez. 18,4] Hristos nu vine, așadar, asupra acestui suflet mort, fiindcă este înțelepciune, [1Cor. 1,24] iar înțelepciunea nu intră la sufletul răuvoitor. Căci sufletul în care locuiește răutatea, în care locuiește și păcatul, este mort. Iar păcatul, după ce va fi fost împlinit, generează moarte. [Iac. 1,15] Și pentru aceasta Iisus nu intră la sufletul mort. [Cf. In. 11,25] Dacă însă sufletul este viu, adică dacă nu are în el vreun păcat de moarte, atunci Hristos, care este viața, vine la sufletul care este viu: fiindcă așa cum lumina nu poate fi cu întunericul, iar dreptatea cu nelegiuirea, [2Cor. 6,14] tot așa nici viața nu poate fi împreună cu moartea. Și de aceea, dacă cineva este conștient că are înlăuntrul lui un păcat de moarte, și nu îl alungă de la el prin pocăința unei reparații depline, acela să nu spere că Hristos va intra la sufletul lui, El, care nu intră la nici un suflet sfârșit, fiindcă este mare preot. [Cf. Lv. 21,10]
4. „Întru tatăl său și întru mama sa nu va fi spurcat.” [Lv. 21,11] Acest loc al Scripturii este extrem de dificil de explicat, dar dacă Îl veți implora, cu rugăciunile voastre, pe Dumnezeu, Tatăl Cuvântului, astfel încât să binevoiască a ne lumina, locul va putea fi explicat, grație darului Său. Se spune că oricine intră în această lume intră într-o anume spurcăciune. De aceea, și Scriptura spune: Nimeni nu este curat de murdărie, chiar dacă viața lui ar fi de o zi. [Cf. Iov 14,4-5] Chiar și prin acest fapt, că este pus în pântecele mamei și că ia materia trupului din obârșia seminței tatălui, [Cf. Iov 3,11] se poate spune că este spurcat întru tată și întru mamă. [Cf. Lv. 21,11] Oare nu știi că, după ce copilul de sex masculin a făcut patruzeci de zile, este oferit la altar, ca acolo să fie purificat, [Cf. Lv. 12,2 sqq.] ca și cum ar fi fost întinat prin chiar faptul zămislirii, fie al seminței tatălui, fie al pântecelui mamei? Prin urmare, orice om a fost întinat întru tată și întru mamă: doar Iisus, Domnul Meu, a intrat în această generare curat, nu a fost întinat întru mamă. Căci a intrat într-un trup nespurcat. Căci El era Cel ce spusese odinioară prin Solomon: „Mai degrabă însă, cum eram bun, am venit spre un trup nespurcat din ambele părți”. [Înț. 8,20] Așadar, nu este spurcat întru mamă117, dar nici întru tată, desigur. Căci Iosif nu a înfățișat în generarea lui nimic altceva decât slujire și afect: pentru aceasta, pentru slujirea credincioasă, Scriptura îi acordă numele de „tată”. Căci așa spune chiar Maria în Evanghelie: „Iată, eu și tatăl tău te căutam, neliniștiți”. [Lc. 2,48] Așadar, astfel, preot mare este doar cel care nici întru tată nu a fost întinat, nici întru mamă.
Să vedem însă dacă nu mai putem găsi ceva mai sublim și potrivit unui arhiereu atât de mare. Adevăratul tată al tuturor se numește Dumnezeu. Iar Apostolul spune că Ierusalimul ceresc este mamă. [Cf. Gal. 4,26; Evr. 12,22] Prin urmare, toți cei care păcătuiesc se spurcă întru Tatăl, de care au fost creați. Căci fie am săvârșit ceva necuviincios, fie am zis, fie am cugetat împotrivă, atât cât nu am crezut în Dumnezeu, ne-am spurcat întru Tatăl. O, de s-ar petrece aceasta doar în vremea necredinței, de-ar înceta după ce am crezut! Astfel, așadar, ne spurcăm și întru mamă, dacă, crezând în Dumnezeu, fie insultăm Biserica, fie strâmtăm libertatea mamei cerești cu nedemna sclavie a păcatului. Însă doar Domnul nostru Iisus Hristos, care nu știe păcatul, nu s-a spurcat nici întru Tatăl, nici întru mamă și din sfinte nu a ieșit. [Cf. 2Cor. 5,21]
Au fost deja câteva întrebări care trebuiau puse iudeilor, mai înainte, la care nu ar putea răspunde, dar lăsându-le deoparte pe acelea, ce ne spun ei chiar acum, în privința acestui enunț, ei sau cei ce vor să înțeleagă Legea după gândul lor: dacă acestea nu se referă la arhiereul și Mântuitorul nostru, în ce fel se va dovedi, după literă, că marele preot nu a ieșit din sfinte, [Cf. Lv. 21,12] el, care și-a luat soție, după cum s-a spus mai înainte, o fecioară din neamul său? [Cf. Lv. 21,14] Dacă nu iese din sfinte, dacă nu merge nicăieri, în ce fel sau cu ce folos i se poruncește să-și ia soție? Căci nu trebuie considerat că ar fi putut rămâne cu soția înlăuntrul sfintelor. Pe acestea să le creadă cei cărora le plac poveștile iudaice! [Cf. Tit 1,14]
Noi însă avem un mare preot după rânduiala lui Melchisedec, [Cf. Ps. 109,4] pe Hristos Iisus, Care nu iese niciodată din sfinte, căci totdeauna este în sfinte și rămâne totdeauna sfânt în cuvintele Lui, sfânt în faptele Lui, sfânt în toate voirile Lui: El este singurul care niciodată nu se află în afara sfintelor. Căci cine păcătuiește iese din sfinte: de câte ori păcătuiește cineva, tot de atâtea ori se pune în afara sfintelor. Hristos însă, care niciodată nu a păcătuit, nu a ieșit niciodată din sfinte.
Dar și tu, care îl urmezi pe Hristos și ești imitatorul Lui, dacă rămâi în cuvântul lui Dumnezeu, dacă meditezi întru Legea Lui ziua și noaptea, [Cf. Ps.1,2] dacă te vei exersa în poruncile Lui, ești mereu în sfinte și niciodată nu te îndepărtezi de acolo. Căci cele sfinte nu trebuie căutate în vreun loc, ci în fapte, în viață și în moravuri. Dacă acestea sunt după Dumnezeu și conforme preceptului lui Dumnezeu, chiar dacă ești în casă, chiar dacă ești în for – ce spun eu, „în for”? –, chiar dacă te vei găsi în teatru slujind cuvântului lui Dumnezeu, să nu te îndoiești că ești în sfinte. Ori nu ți se pare că Pavel, când a intrat în teatru sau când a intrat în Areopag și L-a predicat atenienilor pe Hristos, [Cf. Fp. 17,19] a fost în sfinte? Dar și când se plimba printre altarele și idolii atenienilor, acolo unde a găsit scris „Zeului necunoscut”, și din această sintagmă a luat exordiul predicii lui Hristos, chiar observând acolo altarele gentililor, [Cf. Fp. 17,23] el se afla în sfinte, deoarece cugeta cele sfinte. Dar și oricine se păzește, după ce a primit harul lui Dumnezeu, să cadă în ucidere de om, în adulter, în furt, în falsă mărturie [Cf. Mt. 15,19] și în altele asemenea acestora, rămânând curat de orice infecție a păcatului, acela nu a ieșit din sfinte și nu a spurcat sfințirea Dumnezeului său, care este în el însuși, [Cf. Ex. 29,7 sqq.] fiindcă sfântul ulei al hrismei Dumnezeului lui este pe el.
Acel ulei, despre care s-a scris în Exod, cum ar putea fi numit în mod propriu, după literă, ulei al lui Dumnezeu, de vreme ce a fost făcut, urmând arta aromaticelor, de către parfumier? Dacă însă vrei să vezi uleiul lui Dumnezeu, ascultă [despre] cine spune profetul că a fost uns cu uleiul lui Dumnezeu, Cel despre care spune, fără îndoială: „De aceea te-a uns Dumnezeu, Dumnezeul tău, cu uleiul veseliei înaintea părtașilor tăi”. [Ps. 44,8] Așadar, mare preot este doar cel care a fost uns cu uleiul lui Dumnezeu și în care rămâne veșnic uleiul sfânt al hrismei dumnezeiești.
5. Dar ce se adaugă după acestea? „Acesta va lua ca soție o fecioară din neamul lui; iar pe văduvă, pe cea alungată, pe prostituată nu le va lua, ci fecioară din neamul lui va lua; și nu va spurca sămânța sa în poporul său; Eu sunt Domnul, Care îl sfințesc.” [Lv. 21,13-15] Așadar, fiindcă ordinea întregii expuneri a condus la adevăratul mare arhiereu, Hristos, să vedem acum ce trebuie înțeles și despre nuntirile lui.
Apostolul Pavel spune: Vreau să vă prezint pe voi toți ca pe o fecioară castă unui singur bărbat, Hristos. Însă mă tem ca, după cum șarpele a sedus-o pe Eva prin șiretenia lui, gândurile voastre să nu se strice din pricina simplității care este în Hristos. [2Cor. 11,2-3] Așadar, Pavel vrea ca pe toți corintenii să-i prezinte ca pe o fecioară castă lui Hristos, ceea ce niciodată nu și-ar fi dorit dacă nu ar fi văzut că aceasta este posibil. De unde poate se va isca mirare: în ce fel cei ce, stricați de diverse păcate, au venit la credința lui Hristos, cu toții împreună sunt numiți fecioară castă, fecioară atât de sfântă, atât de castă, încât să fie vrednică să se unească în nuntire cu Hristos? Fiindcă însă acestea nu le putem raporta la neprihănirea cărnii, este sigur că vizează neprihănirea sufletului, a cărui simplitate a credinței, care este în Hristos, [Cf. 2Cor. 11,3] după expresia lui Pavel însuși, a fost numită „fecioria” lui; și prin aceasta, fiindcă au încetat sofismele filosofilor și superstițiile iudaice, Hristos și-a asumat în credință simplă Biserica Sa, Și-a luat ca soție o fecioară din neamul Său. [Cf. Lv. 21,13] Căci nici gândul filosofic, nici zelul circumciziei nu pervertesc credința ei, ci rămâne în simplitatea mărturisirii ca în inocență feciorească. Căci astfel a și promis odinioară prin profet: „Mă voi logodi cu tine în credință”. [Os. 2,22]
Așadar, după Apostol, oricine este în Hristos este creatură nouă. [2Cor. 5,17] Și după cum același Apostol spune: Ca să-și înfățișeze Sieși Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură sau altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și fără pată. [Ef. 5,27] În ce fel, așadar, o face pe ea, care este zbârcită, fără zbârcitură, dacă nu înnoind-o după cum s-a scris: Căci chiar dacă omul nostru care este afară se distruge, cel care este înlăuntru se înnoiește din zi în zi? [2Cor. 4,16]
În mod potrivit, pe văduvă, pe cea alungată, pe prostituată nu le ia Hristos [Cf. Lv. 21,14]: un asemenea suflet nu intră în cămara de nuntă a mirelui. Căci cine va intra acolo neavând veșminte de nuntă va păți ceea ce știți că s-a scris în Evanghelie. [Cf. Mt. 22,12-13] Fecioară va lua, așadar, nu va lua văduvă, nici prostituată, nici alungată, nici spurcată. De ce Hristos nu ia în căsătorie sufletul prostituat și alungat și spurcat nu este greu de explicat; de ce nu o primește pe văduvă trebuie cercetat mai atent. Apostolul Pavel, scriindu-le romanilor, spune că Legea este bărbatul sufletului, iar el, după ce bărbatul i-a murit, este declarat de Lege dezlegat de bărbat, ca să nu mai fie adulter dacă se va nunti cu Hristos118. [Cf. Rom. 7,1-3] Dacă aceasta se va întâmpla, ca Legea să moară pentru suflet, adică să se depărteze sufletul de Lege, fără ca el să fie constrâns de regulile unei căsătorii mai caste și, depărtându-se de Lege, nu face casă cu dogma evanghelică, acest suflet nu poate nunti cu Hristos: el a căutat neastâmpărul libertății, nu cucernicia credinței simple și feciorești.
Prin urmare, acest mare preot va lua ca soție o fecioară din neamul lui. [Cf. Lv. 21,13] Se poate considera că s-a spus aceasta, din neamul lui, fiindcă sufletul lui Hristos a fost din spița și din substanța tuturor sufletelor omenești. E posibil să spună aceasta și pentru faptul că îi numește „frați” pe cei ce cred în El: este numit suflet din neamul Lui cel care i se asociază în credință ca în nuntire. Nu vreau totuși să ne rămână ascuns faptul că evreii neagă că au scrisă [sintagma] găsită după Septuaginta, din neamul lui. Și pe drept aceia nu o au scrisă. Căci proximitatea lui Dumnezeu le-a fost luată, luată le-a fost și adoptarea ca fii și transferată Bisericii lui Hristos119. Așadar, aceia nu au scris că sunt din neamul lui Hristos: nici nu sunt vrednici de aceasta. Noi însă, care avem scris și citim, să ne bucurăm de favoarea lui Dumnezeu, veghind însă atent și cu grijă ca viața noastră, faptele și moravurile să nu ne facă într-o zi degenerați și depărtați de neamul120 nostru și ca aceasta să nu ne ducă la condamnare: neamul lui Hristos fiind, [Cf. Fp. 17,29] să slujim faptelor nedemne, rușinoase, diabolice. Prin urmare, cine are mireasă este mire. [In. 3,29] Tu înțelegi: mire este numit Hristos, iar mireasă este numit sufletul tău care este dovedit feciorelnic și necorupt, prin simplitatea credinței și puritatea faptelor. Căci spune Domnul prin profetul Ieremia: „Oare nu M-ai chemat pe Mine Domn și Părinte și căpetenie a fecioriei tale?”. [Ier. 3,4]
6. „Iar pe văduvă, pe cea alungată și pe cea spurcată nu le va lua.” [Lv. 21,14] Dacă cineva dintre noi a păcătuit, a fost depărtat; și chiar dacă nu a fost depărtat de către episcop (ori fiindcă a ascuns ceva, ori fiindcă adesea este judecat spre iertare), a fost totuși alungat de însăși conștiința păcatului. De nici un folos nu-i este iertarea omului când Hristos nu primește în căsătorie un suflet de acest fel, ca depărtat. Așadar, nici văduvă, după cum spuneam mai înainte, nu va lua, nici alungată, nici întinată. Întinat se numește cel care, deși nu a fost înghițit în întregime de păcat, prin chiar faptul că a cugetat, că a vrut, că a dorit, chiar dacă nu a acceptat, a fost întinat și nu este ales de marele arhiereu. Căci el cere un suflet foarte pur, foarte curat și neprihănit, pe care să și-L alipească: cine s-a alipit de Domnul este un [singur] duh. [1Cor. 6,17] De unde se arată și diferențele dintre păcate: cine a păcătuit un păcat spre moarte a fost depărtat; [Cf. 1In. 5,16] cine însă nu păcătuiește spre moarte, ci ceva mai puțin, este întinat. Iar mireasa lui Hristos nu poate fi nici depărtată, nici întinată, ci fecioară nespurcată, nestricată, curată. Căci amintește-ți cuvântul Apostolului, pe care l-am înfățișat mai înainte: Ca să-și înfățișeze Sieși Biserica slăvită, neavând pată sau zbârcitură sau altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și fără pată. [Ef. 5,27]
7. Dar nici prostituată nu va lua. [Lv. 21,14] Care este sufletul prostituat? Care își primește amanții despre care profetul spune: Te-ai prostituat după amanții tăi. [Cf. Iez. 16,33,28] Cine sunt acești amanți, care intră la sufletul prostituat, dacă nu puterile potrivnice și demonii, ce prind dorire de frumusețea lui? Căci sufletul a fost creat de Dumnezeu frumos și foarte împodobit. Ascultă cum Însuși Dumnezeu spune: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră!”. [Gn. 1,26] Observă ce aparte este podoaba sufletului, frumusețea lui: are chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Această frumusețe o poftesc puterile potrivnice, adică diavolul și îngerii lui, [Cf. Ap. 12,9] când o privesc, și fiindcă nu se pot face mirii lui, doresc să se desfrâneze cu el. Așadar, dacă ai primit, omule, în cămara sufletului tău, pe diavolul adulter, sufletul tău s-a desfrânat cu diavolul. Dacă i-ai primit pe îngerii lui, deosebitele duhuri care te sfătuiesc să păcătuiești, sufletul tău s-a prostituat cu aceștia; dacă duhul mâniei, ori al invidiei, ori al trufiei, ori al lascivității agață sufletul tău, iar tu îl primești, și ești de acord cu el când îți vorbește, și te-ai desfătat de cele pe care ți le aduce, după mintea lui, te-ai prostituat cu el.
Așadar, marele preot nu va lua prostituată și nu își va spurca sămânța lui în poporul lui. [Cf. Lv. 21,14] Care este această sămânță pe care nu vrea să o spurce? În Evanghelii s-a scris: Cine seamănă, seamănă cuvânt. [Mc. 4,14] Așadar, nu vrea să fie spurcat cuvântul lui Dumnezeu de cei care seamănă. Dar care sunt cei ce seamănă? Cei care înfățișează cuvântul lui Dumnezeu în Biserică. Să audă, așadar, învățătorii, ca nu cumva să încredințeze cuvintele lui Dumnezeu unui suflet spurcat, unui suflet prostituat, unui suflet necredincios, ca nu cumva să arunce ce este sfânt câinilor și mărgăritarele înaintea porcilor, [Cf. Mt. 7,6] ci să aleagă sufletele curate, fecioare în simplitatea credinței, care este în Hristos [Cf. 2Cor. 11,3]: lor să le încredințeze tainele secrete, lor să le spună cuvântul lui Dumnezeu și misterele credinței, ca în ei să se formeze, prin credință, Hristos. Ori nu știi că din această sămânță a cuvântului lui Dumnezeu se naște Hristos în inima ascultătorilor? Căci aceasta spune și Apostolul: Până ce Hristos se va forma în noi. [Cf. Gal. 4,19] Prin urmare, sufletul zămislește din această sămânță a cuvântului și dă formă zămislirii, Cuvântul, în sine, până ce naște duhul fricii de Dumnezeu. Căci astfel spun, prin profet, sufletele sfinților: „Din frica Ta, Doamne, am zămislit în pântece, am fost în durerile nașterii și am născut; am făcut duhul mântuirii Tale deasupra pământului”. [Is. 26,18] Aceasta este nașterea sufletelor sfinte, aceasta este zămislirea lor, acestea sunt sfintele căsătorii, care se potrivesc și corespund marelui arhiereu, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin! [Cf. 1Pt. 4,11; Ap. 1,6]
113 Traducerea rufiniană păstrează, prin calc, termenul grecesc: chrismatis, semnificând „ungerea” specific sacerdotală; traducerea românească urmează opțiunea lui Rufin (v. și nota 83).
114 Rufin transliterează grecescul ἐκκλησία în traducerea sa, pentru a da sugestia originalului latin.
115 Formulă intensivă ce sugerează superlativul situării.
116 Este preluat termenul chrismatis, după varianta latină, ce transliterează un termen grecesc (v. și notele 83 și 88). De această dată argumentul transliterării este altul: numele Hristos este derivat de la χρίω, „ung”, semnalând ungerea mesianică: explicația secventă a lui Origen este lămuritoare.
117 Notă mariologică interesantă: chestiunea vredniciei Mariei era deja subiect de dispută.
118 Și aici diferența de gen, pierdută prin traducere, face aproape ininteligibilă asimilarea origeniană, dar și secvența biblică finală: dacă la începutul paragrafului Hristos Mirele se însoțea cu sufletul mireasă (ἡ ψυχή, în traducere latină anima, ambele de gen feminin), citatul biblic tocmai încheiat contrapune Legea, ὁ νόμος, un substantiv masculin în greacă, sufletului, un feminin, așa cum s-a observat.
119 Interesantă observație origeniană, ce pare confirmată de grija cu care Alexandrinul a dispus pronumele demonstrative în textele sale: cel al depărtării se aplică, habitual, celui depărtat de Dumnezeu, iar cel al apropierii este utilizat pentru cel ce caută proximitatea lui Dumnezeu. Iarăși, interesantă este propunerea unei similarități între stil și nootropie: un nou lapsus, incident ades.
120 Am tradus perifrastic adjectivul degeneres, luând seama la context: ne putem depărta, devenind degenerați, degeneres, noi, care suntem neamul, genus, lui Hristos.
Omilia XIII
Despre zile de sărbătoare, despre candelă, candelabru, uleiul pentru lumină, despre masa și pâinile punerii înainte
1. Cine este desăvârșit [Cf. Mt. 19,21] este învățat de însuși Dumnezeu despre rațiunea sărbătorilor și nu folosește un om ca magistru spre a învăța acestea: este învățat de Dumnezeu, dacă poate percepe glasul lui Dumnezeu. Iar cine nu este astfel, ci inferior, învață de la cel care a fost învățat de Dumnezeu. Așadar, există o dublă metodă de învățare, în cazul sărbătorilor. Una, prin care mintea profetică, luminată prin Duh, este învățată mai degrabă prin intermediul vederii minții, ca să spun așa, decât prin sunetul glasului [Cf. Evr. 10,1]: astfel este cunoscut adevărul însuși, nu umbra și imaginea adevărului. Iar cei ce nu pot percepe însăși strălucirea lui Dumnezeu și nu pot contempla cu ascuțișul minții străfulgerarea adevărului, aud despre sărbători în al doilea rând, de la cei care au învățat mai întâi; pe când celor dintâi însăși capacitatea privirii lăuntrice le-a atribuit adevărul realităților, în cazul celor din urmă singur auzul le aduce umbra adevărului. Cunoscând această taină, Apostolul spunea despre iudei că slujesc umbrei și copiei celor cerești. [Evr. 8,5] Căci se relatează că Moise le-a văzut pe cele cerești, dar a transmis poporului doar typos-urile și imaginile celor pe care le văzuse. Căci aceasta îi spune cuvântul divin: „Vezi să le faci pe toate după forma care ți s-a arătat pe munte”. [Ex. 25,40; Evr. 8,5] La fel se întâmplă, așadar, și cu ceea ce s-a citit în acest loc: Domnul i-a vorbit lui Moise despre sărbători. [Cf. Lv. 23,1 sqq.] Și după acestea: Și a rostit Moise zilele de sărbătoare ale Domnului Dumnezeu fiilor lui Israel121. [Lv. 23,44]
Lăsând însă deoparte cuvântul despre acestea, să vedem ce este învățat Moise după ele. Mai întâi despre candelă, candelabru și uleiul ce i se toarnă; [Cf. Lv. 24,1 sqq.] apoi despre masă și pâinile punerii înainte, despre numărul lor și despre cei ce trebuie să le folosească. [Cf. Lv. 24,5 sqq.] Să ne încordăm mai atent, așadar, spiritul asupra celor scrise și să ne rugăm să ni se dea nouă harul Domnului pentru a le cunoaște, ca să recunoaștem care este intenția Duhului Sfânt în cuvintele pe care le citim. Spune: „Dă precept fiilor lui Israel și să-ți aducă ulei curat, din măsline stors, pentru lumină, ca să ardă mereu candela în afara vălului în cortul mărturiei, și o vor aprinde Aaron și fiii lui de seara până dimineața, fără încetare, dinaintea Domnului, legiuire veșnică pentru descendenții voștri. Pe candelabrul curat veți păstra aprinse candelele dinaintea Domnului până dimineața”.
Numește candelabrul curat; [Lv. 24,1-4] poruncește ca prin intermediul arhiereului să fie păstrate aprinse candelele și dă precept ca lumina lor să fie întreținută din uleiul care este dat de către popor. Astfel, dacă poporul nu va da ulei, candela se va stinge, fără îndoială, și nu va fi lumină în sfinte. Așadar, după literă aceasta este logica: poporul aducea ulei curat, stors din măsline, ca lumina candelei să se slujească de el, și Aaron aprindea candelele de seara până dimineața, [Cf. Lv. 24,3] furnizând, prin intermediul uleiului pe care îl adusese poporul, tain pentru foc.
2. Însă fiindcă legea este duhovnicească, [Cf. Rom. 7,14] să cerem Domnului – dacă, desigur, ne-am întors spre Domnul – să ne ia vălul de pe citirea Vechiului Testament, [Cf. 2Cor. 3,14-16] ca să putem privi care este rațiunea candelabrului și a candelelor lui după înțelegerea duhovnicească. Înainte de venirea Domnului meu Iisus Hristos, soare nu a răsărit poporului lui Israel: se folosea lumina candelei. Căci candelă închisă între pereți strâmți era la ei cuvântul Legii și cuvântul profetic: lumina nu se putea răspândi pe rotundul pământului. Știința lui Dumnezeu era închisă înlăuntrul Iudeei, după cum spune profetul: Dumnezeu [a fost] cunoscut în Iudeea. [Ps. 75,1] După ce însă s-a ridicat Soarele dreptății, [Cf. Mal. 3,20] Domnul și Mântuitorul nostru, și S-a născut bărbatul despre care s-a scris: „Iată bărbatul, Răsăritul este numele lui”, [Cf. Zah. 6,12] lumina științei lui Dumnezeu s-a răspândit în întregul univers. Așadar, cuvântul Legii și cuvântul profetic erau candelă ce ardea, dar ardea înlăuntrul sanctuarului și nu-și putea trimite în afară strălucirea sa.
Că discursul Legii și al profeților se numește candelă Însuși Domnul ne-a învățat, spunând despre Ioan Botezătorul: „Acela era candelă ce ardea și lumina, și voi ați vrut să vă bucurați o vreme în lumina lui”. [In. 5,35] Și în alt loc spune: „Legea și Profeții până la Ioan”. [Lc. 16,16] Astfel, candelă ce arde este Ioan, în care se împlinesc Legea și Profeții. Așadar, câtă vreme acel popor a avut ulei, pe care să-l aducă pentru lumină, candela nu a fost stinsă. Când însă lipsește în ei uleiul milostivirii, uleiul faptelor bune și nu s-a mai găsit la ei puritate – căci pentru lumină se cere ulei pur –, candela s-a stins, în mod necesar. Dar ce spunem, că acestea li s-au întâmplat lor, iar nouă ne sunt străine? Mai degrabă creștinul are o mai mare grijă să caute ulei. Căci observă în ce fel Domnul le numește în Evanghelii, prin parabolă, fecioare proaste pe cele ce nu poartă ulei în vasele lor mici, și într-atât de proaste, încât, fiindcă le lipsise uleiul ca să-și păstreze aprinse lampele lor, au fost date afară din cămările nuntirilor, iar mirele poruncește nici să nu li se deschidă celor care uitaseră de grija pentru ulei. [Cf. Mt. 25,1 sqq.]
Mi-am amintit totuși că odinioară, pe când explicam acel rând din al o sută optsprezecelea psalm, în care s-a scris: Candelă pentru picioarele mele este Legea Ta, Doamne, și lumină pentru cărările mele, [Ps. 118,105] am arătat, după putere, deosebirea dintre candelă și lumină. Căci spuneam că a repartizat candela picioarelor, adică părților inferioare ale trupului, iar lumina a dat-o cărărilor, care cărări sunt numite în alt loc cărări veșnice. [Cf. Iov 22,15] Așadar, fiindcă după o anume rațiune mistică, părțile inferioare ale creaturii semnifică această lume, de aceea se amintește că candela Legii este aprinsă celor care sunt în această lume, ca picioare ale întregii creaturi. Lumina veșnică va fi însă pentru acele cărări pe care fiecare va merge, după vrednicie, în veacul viitor. Dar despre acestea s-a vorbit suficient la locul respectiv, după puterile noastre.
Acum, așadar, fiindcă este seară și noapte până la împlinirea veacului [Cf. Mt. 28,20] și până când va străluci ziua nouă a veacului viitor și a luminii noi, pentru fiecare dintre noi arde această candelă și înfățișează atâta strălucire a luminii cât belșug de ulei a fost întreținut prin prisosul faptelor. Și Iov, apoi, adaugă într-un loc, când explică despre bunurile faptelor sale: În vreme ce candela strălucea deasupra capului meu. [Iov 29,3] Așadar, candela strălucește pentru fiecare dintre noi atât cât a fost păstrată aprinsă prin uleiul faptelor bune. Dacă însă facem răul și faptele noastre sunt rele, nu numai că nu o păstrăm aprinsă, dar ne și stingem această candelă, împlinindu-se în privința noastră ceea ce Scriptura spune: Cel care face răul, umblă în întuneric, iar care îl urăște pe fratele său, umblă în întuneric. [Cf. 1In. 2,11] Căci a stins candela iubirii: de aceea umblă în întuneric. Ori nu ți se pare că a stins candela cel care a stins lumina iubirii? Care însă își iubește fratele [Cf. 1In. 4,21] rămâne în lumina iubirii și poate spune cu încredere: Eu însă ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu [Ps. 51,10] și Fiii lui ca mlădițele de măslin împrejurul mesei lui. [Ps. 127,3]
Așadar, se poruncește să se ofere ulei de către popor, dar nu orice fel de ulei, ci curat, [Cf. Ps. 24,2] și nu din oricare semințe, cum este obiceiul să se facă în varii zone, ci stors din măsline: în acestea este indiciul păcii. Căci faptele tale nu pot fi primite de Dumnezeu dacă nu sunt săvârșite în pace, după cum și apostolul Iacob spune: Iar rodul dreptății se seamănă în pace. [Iac. 3,18] De aceea, cred, și Domnul le-a transmis ucenicilor Săi un gaj de încredere atunci când spune: „Pacea Mea v-o dau, pacea Mea v-o las”. [In. 14,27] Așadar, din acest măslin să extragem uleiul faptelor noastre, din care să poată fi aprinsă candela pentru Domnul, ca să nu umblăm în întuneric. [Cf. 1In. 2,11] Acestea fie-ne spuse cât privește candela candelabrului și uleiul ei. [Cf. Lv. 24,1 sqq.]
3. Să vedem însă acum ce s-a scris în continuare despre pâinile punerii înainte: „Și veți lua făină fină și veți face din ea douăsprezece pâini, o pâine va fi din două zecimi, și le veți așeza pe ele în două poziții, șase pâini o poziție, deasupra mesei curate, dinaintea Domnului. Și veți pune deasupra poziției tămâie curată și sare, și vor fi pâinile puse în amintire pentru Domnul; în ziua sabatelor vor fi puse înainte, dinaintea Domnului, mereu de către fiii lui Israel, testament veșnic. Și va fi doar a lui Aaron și a fiilor lui, și le vor mânca în loc sfânt; căci sunt sfintele sfintelor. Aceasta va fi pentru ei din cele ce se oferă Domnului, legiuire veșnică”. [Lv. 24,5-9]
Urmând celor scrise, se arată că se face amintire de cele douăsprezece triburi ale lui Israel înaintea Domnului, prin douăsprezece pâini și se dă precept ca aceste douăsprezece pâini să fie puse înainte, în privirea Domnului, fără încetare, aceasta ca și amintirea celor douăsprezece triburi să fie mereu la El, astfel încât să pară că prin acestea se face pentru fiecare o rugă și o implorare. Dar foarte neînsemnată și slabă este mijlocirea de acest fel. Căci cât folosește reîmpăcării când rodul fiecărui trib trebuie socotit în pâine, iar faptele trebuie socotite prin roade?
Dacă însă acestea se raportează la mărimea tainei, vei descoperi că această amintire are un efect de reîmpăcare uriaș. Dacă te întorci la acea pâine care a coborât din cer și dă viață acestei lumi, [Cf. In. 6,33] acea pâine a punerii înainte, pe care Dumnezeu a pus-o înainte ca împăcare prin credință în sângele Lui, [Cf. Rom. 3,25] și dacă privești acea amintire despre care Domnul spune: „Aceasta să o faceți în amintirea Mea!”, [1Cor. 11,25] vei descoperi că doar această amintire îl face pe Dumnezeu favorabil oamenilor. [Cf. Lv. 24,7] Prin urmare, dacă îți vei aminti mai grijuliu tainele bisericești, vei descoperi în cele scrise de Lege imaginea formată dinainte a adevărului viitor. [Cf. Evr. 10,1] Dar despre acestea nu trebuie explicat mai mult, fiindcă singură reamintirea ajunge spre înțelegere.
Dar putem spune și altfel. Orice cuvânt al lui Dumnezeu este pâine, dar există diferențe între pâini. Căci există cuvânt care poate fi spus celui comun, care poate învăța plebea despre faptele milosteniei și ale oricărei binefaceri: și aceasta e pâine care se arată comună. Există însă alta, care cuprinde secrete și tratează despre credința în Dumnezeu sau despre știința realităților. Această pâine este curată și făcută din făină fină. Aceasta trebuie pusă în privirea Domnului mereu și pusă înainte pe masa curată. [Cf. Lv. 24,5,6,8] Ea este rezervată doar preoților și fiilor lui Aaron, fiindu-le dată ca dar veșnic. Ca să nu crezi însă că spusele mele povestesc cele cugetate cu propriile gânduri și nu le-au urmat pe cele din sfintele volume, îți voi înfățișa din Scripturi în ce fel deosebirea pâinii a urmat, la diverși bărbați, meritul fiecăruia. Se relatează în Geneză că patriarhul Avraam a primit în ospeție îngeri, ca și Lot. Avraam însă, care îl depășea în merite, le-a pus înainte pâini din făină fină, [Cf. Gn. 18,1 sqq.; 19,1 sqq] se spune, pe care Scriptura le numește și ἐγκρυφίαϛ, adică „ascunse” și „acoperite”. [Cf. Gn. 18,6] Lot însă, care nu avea făină fină, le pune înainte oaspeților pâini din făină simplă; [Cf. Gn. 19,3] nu că ar fi fost atât de sărac, încât să nu aibă făină fină, el, care este arătat cu nimic inferior în bogăție unchiului său, [Cf. Gn. 13,5 sqq.] ci prin aceste indicii se desemnează deosebirea dintre meritele fiecăruia. Unul, căruia trebuiau să-i fie revelate tainele de către Domnul și căruia i se spunea: „Nu voi ascunde de sluga mea, Avraam, ce voi face”, [Gn. 18,17] care trebuia să fie îmbibat și învățat cu cele ascunse și secrete ale lui Dumnezeu, acela, este scris, a avut pâini din făină fină. Despre celălalt însă, căruia nu i se aducea nimic sacramental, ci doar planul izbăvirii prezente și al vieții, se scrie că a avut făcute pâini comune din simplă făină. [Cf. Gn. 18,6; 19,3] Și tu, așadar, dacă ai știința secretelor, dacă poți explica cu știință și cu grijă despre credința în Dumnezeu, despre taina lui Hristos, despre unitatea Duhului Sfânt, oferi Domnului pâini din făină fină. Dacă însă folosești sfaturi comune pentru popor și știi să tratezi doar aria morală, care îi privește pe toți, află că ai oferit pâine comună.
4. Dar să vedem de acum înainte cum se fac aceste pâini ale punerii înainte, care se poruncește a fi puse mereu înaintea Domnului. „O pâine să fie din două zecimi!” [Cf. Lv. 24,8,5] A spus două zecimi, dar nu explică ale cărei măsuri sunt aceste zecimi. Dacă ar fi vrut să fie pe deplin logic, dacă voia să se cunoască despre cantitatea făinii fine, ar fi numit acea măsură din care poruncea să se ia două zecimi. Care este, așadar, această realitate a cărei măsură și al cărei fel nu au putut fi indicate sau explicate? Zece este descoperit pretutindeni ca număr desăvârșit, căci din el este izvorul și temeiul oricărui număr. Prin urmare, în mod potrivit, autorul și izvorul tuturor, Dumnezeu, se arată a fi indicat sub acest număr. Dar dacă în Biserică vorbesc doar de Tatăl, dacă doar Lui îi aduc laudă, am făcut o pâine de o zecime. Ori dacă voi alcătui discurs doar despre Hristos, și voi istorisi patima Lui și voi predica învierea Lui, am oferit pâine de o zecime. Dacă însă voi spune că Tatăl este totdeauna cu Fiul și El face lucrările Lui, sau dacă voi spune, mai mult, că Tatăl este în Fiul, iar Fiul în Tatăl, [Cf. In. 14,10] și că cine vede pe Fiul, Îl vede și pe Tatăl, [Cf. In. 14,9] și că Tatăl și Fiul unul sunt, am oferit o pâine din două zecimi de făină fină curată, [Cf. In. 10,30] pâine adevărată, care dă viață acestei lumi. [Cf. In. 6,33]
Ereticii nu fac o pâine din două zecimi [Cf. Lv. 24,5]: neagă că Dumnezeu Creatorul este Tatăl lui Hristos, că Vechiul și Noul Testament alcătuiesc o pâine, că un Duh este mărturisit în fiecare document. Noi însă spunem că în Lege și în Evanghelii se află unul și același Duh Sfânt, și chiar în acest fel oferim o pâine a punerii înainte din două zecimi. Așadar, ereticii, care îl separă pe Hristos de Dumnezeu Creatorul, Tatăl Său, și iudeii, care îl primesc doar pe Tatăl, iar pe Cuvântul și Înțelepciunea Lui, pe Hristos, nu Îl primesc, aceștia nu fac o pâine din două zecimi.
Noi însă nu putem explica sau descoperi rațiunea sau numele acelei măsuri, adică a substanței; mărturisind totuși că Tatăl și Fiul sunt unul, facem pâine din două zecimi. Nu se face o pâine dintr-o zecime, și o alta din cealaltă zecime, încât să fie două zecimi separate, ci se face ca aceste două zecimi să fie un aluat și o pâine. În ce fel două zecimi se fac un aluat? Pentru că nu separ pe Fiul de Tatăl, și nici pe Tatăl de Fiul: Căci cine Mă vede, Îl vede și pe Tatăl. [In. 14,9]
Așadar, fiecare pâine se face din două zecimi și se pune înainte în două poziții, [Cf. Lv. 24,5 sqq.] adică în două șiruri. Căci dacă ar fi o singură poziție, discursul despre Tatăl și despre Fiul ar fi confuz și amestecat. Acum însă este o pâine – căci este o singură voință și o singură substanță –, dar sunt două poziții, adică proprietățile a două persoane. Căci îl numim Tată pe Cel ce nu este Fiu, și Fiu pe cel ce nu este Tată122. Și astfel păstrăm două zecimi într-o pâine și mărturisim două poziții înaintea Domnului. Dar, desigur, este specific unui brutar important și foarte priceput, ca să spun așa, să păzească aceste măsuri cu grijă, și astfel să echilibreze discursul despre Tatăl și despre Fiul, când trebuie să le unească și când se cere să le despartă, astfel încât nici să nu lipsească vreodată cele două măsuri, dar nici să nu se arate vreodată pâinea ca nefiind una.
Poruncește așadar, să se facă douăsprezece pâini din această făină fină după numărul triburilor care alcătuiau atunci Israelul trupesc. În aceasta mi se pare a fi cuprinsă forma întregii naturi raționale. Căci se consideră că există douăsprezece ordine generale ale creaturii raționale, a căror figură era în acele douăsprezece triburi. În care exista și un ordin regal, care se numește Iuda. Altul era ordinul sacerdotal: el era chemat Levi. Exista și un alt ordin, vecin lui Iuda, care se numește Beniamin, în care ordin a fost așezat și templul lui Dumnezeu, și altarul. Alt ordin este Isahar, altele sunt Zabulon și Efraim, pe care Scriptura dumnezeiască le desemnează nominal [Cf. Gn. 35,23 sqq.]: nu este acum timpul să explicăm rațiunea lor. Există însă o pâine a fiecărui trib sau ordin înaintea Domnului. Și, deși există un trib care coboară nu dintr-o femeie liberă, ci dintr-o concubină a lui Israel, și este în parte liber, în parte sclav, [Cf. Gn. 30,5 sqq.] totuși pentru toate se pune înaintea Domnului pâine din două zecimi, și în toate există două zecimi de făină fină.
Se poruncește însă să fie puse înainte pe o masă curată. [Cf. Lv. 24,6] Cine dintre noi are o masă atât de curată, încât să ofere pe ea pâini Domnului? Solomon spune: Dacă te-ai așezat să cinezi la masa unui puternic, înțelege în mod inteligent cele ce ți se pun înainte. [Prov. 23,1] Care este, așadar, masa celui puternic, dacă nu mintea celui ce spunea: Pe toate le pot în Acela care mă întărește, Hristos, [Flp. 4,13] și: Când sunt lipsit de tărie, atunci sunt tare? [2Cor. 12,10] Așadar, pe această masă curată a celui puternic, adică pe inima acestuia, pe mintea acestuia se oferă pâine Domnului. La masa acestui puternic Apostol dacă șezi ca să iei cină, înțelege în mod inteligent cele ce ți se pun înainte, adică observă în mod duhovnicesc cele spuse de el, ca și tu să poți face ceea ce se adaugă. Căci el zice: Știind că unele de asemenea fel trebuie să pregătești. [Prov. 23,2]
5. Să vedem însă în ce fel se pun înainte aceste douăsprezece pâini: „Două poziții, într-o poziție șase pâini”. [Cf. Lv. 24,6] Consideri că este inutilă această diviziune? Ce semnifică faptul că numărul doisprezece este divizat de două ori în șase? Căci acest număr, șase, are o anume înrudire cu această lume: căci în șase zile s-a făcut această lume vizibilă. Prin urmare, în această lume se află două ordine, adică două popoare, care păzesc credința în Tatăl și în Fiul într-o singură Biserică, ca pe o singură masă curată.
„Și se va pune deasupra poziției tămâie curată.” [Lv. 24,7] Specia tămâiei închipuie rugăciunile. Așadar, trebuie ca pâinilor credinței să le adauge vegherea și puritatea rugăciunilor. Iar rugăciunea pură este cea indicată de Apostol: Ridicând mâini pure fără ură și deliberare. [1Tim. 2,8] În același timp, mireasma suavă face să se împlinească ceea ce s-a scris: Să se îndrepte rugăciunea mea ca tămâia în privirea Ta! [Ps. 140,2] Prin urmare, dacă cineva îi oferă lui Dumnezeu rugăciuni, dar nu are totuși conștiința curată de fapte rele, acesta se arată a pune tămâie peste pâini, dar ea nu este defel curată. Căci dacă toată tămâia ar fi curată, Scriptura n-ar mai fi adăugat că trebuie pusă înaintea Domnului tămâie curată deasupra pâinilor punerii înainte. Să nu consideri că Atotputernicul Dumnezeu poruncește aceasta și sancționează aceasta prin Lege: să-i fie adusă tămâie din Arabia123! Tămâia pe care Dumnezeu o solicită spre a-I fi oferită de oameni este cea din care percepe mireasmă suavă [Cf. Ex. 29,41]: rugăciunile din inimă pură și din conștiință bună, în care Dumnezeu află cu adevărat parfum suav.
Spune: „Și vor fi puse în amintire înaintea Domnului; în ziua sabatelor le veți pune înainte”. [Lv. 24,7-8] Dacă încă nu îți este clar că aceste pâini sunt cuvântul lui Dumnezeu, acum ai confirmare din aceste cuvinte. Căci ce ni se face nouă amintire a lui Dumnezeu? Ce ne aduce în amintire dreptatea și orice bine, dacă nu cuvântul lui Dumnezeu? De aceea, așadar, spune că vor fi puse în amintire înaintea Domnului. [Cf. Lv. 24,7] Adaugă și în ziua sabatelor [Lv. 24,8]: adică în odihna sufletelor. Căci ce odihnă mai mare există pentru un suflet credincios decât amintirea lui Dumnezeu, decât să se întoarcă în privirea Domnului, decât să rămână în credința Tatălui și a Fiului, decât să ofere, ca mireasmă suavă, rugăciuni Domnului?
Spune: „Testament veșnic va fi pentru Aaron și pentru fiii lui, și le vor mânca în loc sfânt”. [Lv. 24,8-9] Lui Aaron și fiilor lui: neamului ales, neamului preoțesc [Cf. 1Pt. 2,9] le dă Dumnezeu această porție a sfintelor, adică nouă tuturor, care credem în Hristos. [Cf. 1Pt. 2,25] Iar eu nu caut locul sfânt pe pământ, ci în inimă. Căci loc sfânt este numit sufletul rațional, pentru care și Apostolul spune: Să nu dați loc diavolului! [Ef. 4,27; Iac. 4,7] Prin urmare, sufletul meu este loc: al diavolului, dacă fac rău, al lui Dumnezeu, dacă fac bine. Apoi și duhul necurat, după ce a ieșit de la om și a umblat prin locuri uscate, și nu a găsit odihnă, spune atunci: „Mă voi întoarce la locul meu, de unde am ieșit!”. [Mt. 12,43-44] Așadar, locul sfânt este inima pură.
În acest loc ni se poruncește să mâncăm hrana cuvântului lui Dumnezeu. Căci nu se potrivește ca un suflet ce nu este sfânt să ia cuvintele sfinte: după ce s-a purificat de orice întinare a cărnii și a moravurilor, atunci, devenit loc sfânt, ia hrana pâinii Celui ce a coborât din cer. [Cf. In. 6,41] Oare nu se înțelege astfel mai adecvat locul sfânt decât să considerăm că o construcție din pietre lipsite de simțire este numită loc sfânt? De unde, într-un mod asemănător, și ție Legea îți pune înainte acestea: când primești pâinea tainică, să o mănânci în loc curat, adică să nu atingi de suflet spurcat și întinat de păcate sacramentele trupului domnesc. Căci oricine va mânca pâinea și va bea potirul Domnului în mod nedemn, este vinovat față de trupul și sângele Domnului. Fiecare să se încerce pe sine și atunci să mănânce din pâine și să bea din potir. [1Cor. 11,27]
6. „Căci sunt sfintele sfintelor.” [Lv. 24,9] Observă că nu a spus doar „sfintele”, ci sfintele sfintelor, ca și cum ar fi spus: „Această hrană sfântă nu este comună tuturor, și nici vreunuia nedemn de ea, ci este a celor sfinți”. Cu cât mai mult spunem aceasta, pe drept și pe merit, și despre cuvântul lui Dumnezeu: acest discurs nu este al tuturor, nu oricine poate auzi taina acestui cuvânt, ci este doar al sfinților, care s-au purificat la minte, care sunt curați cu inima, [Cf. Mt. 5,8] care sunt simpli în spirit, [Cf. Gn. 20,6] care au o viață ireproșabilă, care sunt liberi în conștiință. Este specific doar lor să audă discursul despre aceasta, doar lor li se pot explica aceste taine. Căci vouă vi s-a dat să știți tainele împărăției lui Dumnezeu, iar acelora, [Mt. 13,11] adică celor ce nu sunt vrednici, care nu sunt astfel încât să fie vrednici, și nici nu pot primi înțelegerea secretelor, acelora nu li se poate da această pâine preoțească, adică discursul secret și tainic, [Cf. Mt. 13,13] ci [li se vorbește] în parabole, care este pâinea comună a vulgului.
„Aceasta va fi legiuire veșnică.” [Lv. 24,9] Căci legiuire veșnică este orice lucru tainic. Deoarece acestea prezente, pretutindeni vizibile, sunt temporale și repede iau sfârșit: Căci a trecut înfățișarea acestei lumi. [1Cor. 7,31] Iar dacă a trecut înfățișarea acestei lumi, fără îndoială a trecut și înfățișarea literei și rămân cele ce sunt veșnice, care conțin înțelesul duhovnicesc124. Așadar, dacă am înțeles mai întâi în ce fel Dumnezeu îi vorbește lui Moise, iar Moise le vorbește fiilor lui Israel, am înțeles apoi rațiunea candelabrului curat și a candelelor [Cf. Lv. 24,1] și a uleiului lui, și în al treilea rând pâinile punerii înainte, [Cf. Lv. 24,4] cele făcute, fiecare, din două zecimi, [Cf. Lv. 24,5] după voința Duhului, să ne străduim să nu ne facem nedemni de o atât de profundă și de sublimă înțelegere, ci ca mai întâi sufletul nostru să se facă loc sfânt, și în loc sfânt să primim sfintele taine, prin harul Duhului Sfânt, din Care este sfințit orice lucru care este sfânt. Lui slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin! [Cf. 1Pt. 4,11; Ap. 1,6]
121 Interesantă reflecție despre vedere și auzire: auzirea este intermediarul exclusiv pentru cei ce nu au vederea bună.
122 Aluzie la categoria relativului, mult utilizată ulterior pentru explicarea teologiei trinitare.
123 Cea mai bună tămâie era considerată a fi cea provenită din Arabia (în fapt dintr-o mică parte a Arabiei, din Yemenul de astăzi).
124 Solidaritatea dintre aparența acestei lumi și aparența literei Scripturii este axiomă pentru exegeza origeniană.
Omilia XIV
Despre fiul unei femei israelite și al unui tată egiptean, care, numind numele, a blestemat [Cf. Lv. 24,11] și despre sentința lui Dumnezeu dată lui
1. O istorie ne-a fost citită, a cărei narațiune, deși pare clară, dacă totuși nu-i urmăm atent conținutul ei, cel după literă, atunci semnificația lăuntrică nu ni se va deschide foarte ușor. Textul Scripturii, despre care trebuie discutat, este acesta: Și a ieșit un fiu al unei femei israelite, și acesta era fiu al unui egiptean între fiii lui Israel; și au fost în dispută în tabere, acela care era din israelită și omul israelit. Și numind fiul femeii israelite numele a blestemat, și l-au adus pe el la Moise; și numele mamei lui era Salomith, fiica lui Dabri, din tribul lui Dan. Și l-au pus în temniță, ca să-l judece pentru aceasta prin preceptul Domnului. Și a zis Domnul către Moise spunând: „Scoate-l pe cel ce a blestemat în afara taberelor, și toți care au auzit să-și pună mâinile lor pe capul lui, și îl vor omorî cu pietre toată adunarea125”. [Lv. 24,10-14]
Să vedem, așadar, mai întâi, ce vrea [să spună] istoria propusă; deși ea se arată clară, să încercăm de acum să ne-o punem sub un ochi mai atent. Să presupunem, așadar, că unul se bucură de noblețea numelui israelit atât prin tată, cât și prin mamă, și un altul doar prin mamă, nu și prin tată, ca nobil în parte, dar nu din partea tatălui, care pare desigur mai importantă, ci a mamei, care este inferioară. Căci dacă tatăl ar fi fost israelit, iar mama egipteancă, condiția lui ar fi fost ceva mai bună, căci așa fuseseră Manase și Efraim. [Cf. Lv. 41,50] Acum însă s-a scris că este fiul unei femei israelite și al unui tată egiptean. Prin urmare, dacă i-ai urmat cu atenție pe acești doi bărbați, unul în întregime nobil, celălalt în parte, privește-i acum pe ei în dispută unul cu altul; în această ceartă cel ce se arată născut din tată egiptean și doar din mamă israelită, numind, a blestemat și pentru aceasta a fost dus cel ce blestemase la Moise, iar Moise, neîndrăznind nici să-l absolve, nici să-l condamne fără Dumnezeu, l-a pus sub pază până ce a primit răspuns de la Dumnezeu, ce vrea El să se facă cu acesta. [Cf. Lv. 24,10 sqq.] Acesta este conținutul istoriei; să vedem de acum care este în acestea rațiunea duhovnicească care trebuie să edifice Biserica.
2. Înainte de toate, spune că a ieșit un fiu al unei femei israelite [Cf. Lv. 24,10] și al unui tată egiptean: de unde a ieșit și încotro nu se relatează. Căci amândoi se găseau în tabere, după cum indică enunțul Domnului, care spune: „Scoate-l pe omul care a blestemat în afara taberelor!”. [Lv. 24,14] Așadar, dacă a fost scos din tabere, fusese, în mod necesar, în tabere. Prin urmare, ce semnifică faptul că, pe când încă nu ieșise din tabere, spune despre el Scriptura dumnezeiască: Și a ieșit un fiu al unei femei israelite? Eu consider că enunțul divin vrea să ne învețe că cel ce păcătuiește este indicat că a ieșit îndoit. Căci iese mai întâi din intenția bună și din opinia dreaptă, iese din calea dreptății, iese din Legea lui Dumnezeu. Mai apoi însă, după ce a fost dovedit de păcat, iese și din ceata și din adunarea sfinților. Cum am spune, de exemplu: unul dintre credincioși a păcătuit; el, chiar dacă încă nu a fost izgonit prin sentința episcopului, totuși s-a scos afară de pe acum prin însuși păcatul pe care l-a acceptat; deși intră în Biserică, totuși s-a scos afară și este afară, separat de comuniunea și acordul credincioșilor.
A ieșit, așadar, un fiu al unui tată egiptean și al unei mame israelite. Cine este cu totul în afara credinței este pe deplin egiptean. Cine însă este între noi și păcătuiește se va arăta în parte de origine israelită, crezând în Dumnezeu, pe de altă parte, păcătuind, își trage neamul din egiptean. Prin urmare, Scriptura propune doi care sunt în dispută: unul pe deplin israelit, care a fost în dispută, dar nu a păcătuit, și pe acesta, al cărui păcat îl numește, indicat ca amestecat în mare parte cu neamul egiptean. Împotriva lui dispută israelitul, și dispută poate după dreptate și rațional. Căci și în Exod un israelit și un egiptean sunt în dispută, acolo unde israelitul biruie și egipteanul cade. [Cf. Ex. 2,11]
Prin urmare, și astăzi, dacă eu apăr adevărul, dacă am dispută, pentru credința bisericească, împotriva celui care crede, în parte, lui Hristos și primește Scripturile, dar nu primește pe deplin și încredințat sensul lor, am dispută împotriva celui care este din mamă israelită, [Cf. Tit 3,10 sqq.] dar din tată egiptean. Prin urmare, dacă cineva este creștin și ortodox126 atât prin încrederea dată credinței, cât și prin mărturisirea numelui, acesta este israelit din ambele părți. Dacă însă cineva este creștin prin mărturisire, dar eretic și pervertit în înțelegerea credinței, acesta are mamă israelită, dar tată egiptean. În ce fel se întâmplă aceasta? Careva citește Scripturile și urmează, desigur, litera, însă respinge înțelesul duhovnicesc: acesta are mamă israelită, litera adică, dar, fiindcă nu urmează înțelesul duhovnicesc, ci carnal, are tată egiptean. De aceea este în dispută împotriva celui din Biserică, împotriva ortodoxului, împotriva celui care este israelit din ambele părți, care este israelit și după literă, și după duh: acela este după literă israelit, dar după duh egiptean. Așadar, la ce ajung cei doi care dispută? În mod necesar cel care urmează înțelesul carnal, ca provenind din egiptean, numește numele și blestemă. [Cf. Lv. 24,11] Căci numește numele Domnului și îl numește cu blestem: neagă că El este creatorul lumii, neagă că El este Tatăl lui Hristos. Noi însă, care suntem prin ambele spițe israeliți, apărând litera și duhul în Scripturile sfinte, și suntem în dispută împotriva celor care se arată pe jumătate israeliți, noi spunem că nici nu trebuie să se blesteme după literă, nici nu trebuie să se blasfemieze după înțelegerea duhovnicească.
Căci este exclus din împărăția lui Dumnezeu nu numai cel ce blestemă împotriva lui Dumnezeu, ci și cel ce blestemă împotriva aproapelui, după enunțul Apostolului Pavel: Nu vă înșelați, fiindcă nici curvarii, nici adulterii, nici molatecii, nici cei ce își împart patul cu bărbații, nici hoții, nici avarii, nici cei ce blestemă nu vor stăpâni împărăția cerurilor. [1Cor. 6,9-10] Observă între ce crime i-a pus pe cei ce blestemă: între adulteri, între cei ce își împart patul cu bărbații, între avari, pe care îi numește în alt loc slujitori ai idolilor, [Cf. Ef. 5,5] și, la fel ca și pe aceștia, i-a exclus din împărăția lui Dumnezeu. Să ia seama, așadar, dacă există unii ce s-au obișnuit cu acest viciu printr-o practică aproape zilnică, ce primejdie îi păzește! Căci, considerând că acest păcat este ușor și banal, ei nu se păzesc deloc: să ia aminte că Apostolul îl exclude pe cel ce blestemă din împărăția lui Dumnezeu și că Dumnezeu poruncește prin Moise să fie pedepsit cel ce blestemă.
Din această pricină eu m-am minunat foarte că în acest loc, pe care îl discutăm, Scriptura nu a indicat clar că acesta, care își trage neamul din egiptean, L-a blestemat pe Dumnezeu, ci doar atât a notat numind a blestemat, lăsând să ne gândim dacă este vorba despre Dumnezeu sau despre om. De unde mi se pare că nu a vrut să spună clar că este vorba de Dumnezeu pentru a nu se părea că a îngăduit aceasta în privința oamenilor. De aceea a păstrat tăcerea, și asupra lui Dumnezeu, și asupra omului: de ambele să se păzească fiecare.
3. Fiindcă însă am folosit enunțul Apostolului, în care spune că cei ce blestemă trebuie excluși din împărăția lui Dumnezeu, acest cuvânt cere puțină consolare, ca să nu ni se pară că am provocat o cumplită deznădejde celor care sunt cuprinși de obișnuința, aproape zilnică, de a blestema, neglijând a pune strajă și poartă gurii lor. [Cf. Ps. 140,3] Tipul făgăduinței viitoare nu este unul singur, și nici nu are o simplă specie, ci, după cum Însuși Domnul a învățat în Evanghelie, îi numește fericiți pe cei săraci cu duhul, spunând că a lor este împărăția cerurilor, [Cf. Mt. 5,3] numindu-i iarăși fericiți pe cei blânzi, făgăduindu-le însă nu împărățiile cerurilor, ci moștenirea pământului. Îi numește fericiți și pe făcătorii de pace, [Cf. Mt. 5,4] dar nici lor nu le-a dat împărăția cerurilor: și totuși afirmă că ei sunt fiii lui Dumnezeu. [Cf. Mt. 5,9] Promițând lucruri diferite celor diferiți, îi numește fericiți pe toți cei care au ajuns la cele făgăduite: totuși nu le acordă tuturor împărățiile cerurilor. Se poate întâmpla, așadar, ca cineva să fie îndreptat și desăvârșit, poate, în celelalte fapte și acte, și să cadă totuși în viciul gurii și în greșeala cuvântului. Deși acestuia îi sunt negate împărățiile cerurilor, după cuvântul Apostolului, nu i se refuză, cu toate acestea, locul unei alte fericiri. Și totuși, cu cât cineva este desăvârșit în celelalte, cu atât mai mult trebuie să se străduiască și în această privință, ca nu cumva, furându-l viciul proastei obișnuințe, să-i răpească împărățiile cerurilor, [Cf. Mt. 5,3] care sunt culmea tuturor fericirilor. Aceasta deși Domnul a spus: „În casa Tatălui Meu multe lăcașuri sunt”. [In. 14,2]
Mai putem adăuga ceva: natura păcatului este similară materiei care este consumată de foc. Apostolul Pavel spune că ea este material de construcție pentru păcătoși, care clădesc deasupra temeliei lui Hristos lemne, fân, paie. [Cf. 1Cor. 3,12] Prin aceasta se arată clar că unele păcate sunt atât de ușoare, încât sunt comparate cu paiele, în care focul, dacă este pus, nu poate întârzia. Altele sunt similare fânului: nici acestea nu sunt consumate cu dificultate de foc, dar el durează puțin mai mult decât în paie. Altele sunt însă asimilate lemnelor: cele în care focul găsește nutreț îndelung și mult, după felul crimelor. Astfel, așadar, fiecare păcat suferă până la capăt ceea ce se potrivește pedepsei, după calitatea și cantitatea păcatului. Dar ce nevoie au credincioșii și cei ce L-au cunoscut pe Dumnezeu să cugete la felurile de pedepse? Ce nevoie este să punem deasupra temeliei lui Hristos lemne, fân, paie? De ce să nu punem deasupra prețioasei temelii mai degrabă aur, ori argint, ori pietre prețioase, [Cf. 1Cor. 3,12] ca focul, atunci când se va apropia, să nu găsească nimic de consumat? Căci dacă se va apropia de pai, va face paiul scântei și cenușă; dacă însă se va apropia de aur, îl va face aur mai curat. Să fie spuse de către noi acestea pentru cei ce neglijează să taie obișnuința gurii ce blestemă, pentru cei care, deși nu blestemă din inimă, deși nu dau la iveală cu râvnă, din spirit nelegiuit, blestemele, cad în necurăția buzelor, [Cf. Is. 6,5] după spusa lui Isaia, și în întinarea gurii.
Totuși, acesta care, deși din mamă israelită, s-a născut din tată egiptean, a ieșit și numind numele a blestemat. [Cf. Lv. 24,10-11] Despre acesta eu consider că, dacă nu ar fi ieșit, dacă nu ar fi fost în dispută împotriva adevăratului israelit, atunci nici nu ar fi blestemat, numind. Căci a ieșit de la adevăr, a ieșit de la frica de Dumnezeu, de la credință, de la iubire, după cum spuneam mai înainte că iese cineva, prin acestea, din taberele Bisericii, chiar dacă n-a fost izgonit prin glasul episcopului. După cum, dimpotrivă, se întâmplă câteodată să fie alungat cineva și pus afară printr-o judecată nedreaptă a celor ce stau în fața Bisericii. Dar dacă acela nu a ieșit mai înainte, adică nu a făptuit încât să fie vrednic să iasă, cu nimic nu este vătămat când se vede trimis afară de către oameni, după o judecată nedreaptă. Și așa se întâmplă ca adesea cel ce e trimis afară să fie înlăuntru, iar cel ce se arată a fi reținut înlăuntru să fie afară127.
Vrei să ți-l arăt pe celălalt, care, nealungat de nimeni, se spune că a ieșit? S-a scris despre Cain: A ieșit de la fața lui Dumnezeu. [Gn. 4.16] Încotro a ieșit de la fața lui Dumnezeu? Căci unde nu se afla fața lui Dumnezeu? Se spune că a ieșit pentru că s-a depărtat de la legea naturii și, primul, a aruncat sânge de frate în pământul neștiutor de o asemenea crimă.
Există totuși și unii care ies cu bine și sunt fericiți că ies. Îți voi arăta și aceasta din Scripturi. În Exod s-a scris: Toți care caută numele Domnului vor ieși afară, la Moise, în afara taberelor. [Ex. 33,7] Aceștia au ieșit spre bine în afara taberelor, fiindcă îl urmau pe Moise, adică Legea Domnului. Și despre alții se spune: „Ieșiți, poporul Meu, din mijlocul lor, și să nu atingeți ce este necurat!”. [Is. 52,11]
A ieșit, așadar, un fiu al unei femei israelite, și acesta era fiu al unui egiptean între fiii lui Israel; și au fost în dispută în tabere, acela care era din femeie israelită și omul israelit. [Lv. 24,10] Observă cât de mare este migala Scripturii dumnezeiești, dacă, desigur, ești atent, dacă privești cu grijă: pe cel care s-a născut din mamă israelită și din tată egiptean nu l-a numit om, pe când cel care este din ambele părți israelit este numit om! Să considerăm că acestea au fost scrise la întâmplare? Să considerăm că din întâmplare aceluia nu i se spune om, iar acestuia i se spune? Acestea nu sunt întâmplătoare, ci există o rațiune. Căci nimic nu a fost scris, în cuvintele lui Dumnezeu, fără o profundă rațiune128. Deoarece acela care era în parte egiptean, în parte israelit încă nu era vrednic să fie numit om. Acesta însă, care era cu totul israelit, adică îl vedea cu mintea pe Dumnezeu, acesta este numit om [Cf. Gn. 1,27]: acel om lăuntric, care a fost făcut după chipul lui Dumnezeu și-L poate vedea pe Dumnezeu. [Cf. Mt. 5,8]
4. De acum, cele relatate în continuare nu pot evita o anume problemă, pusă de mulți, dar de puțini lămurită. Dar dacă mă veți ajuta cu rugăciunile voastre, vom încerca și noi să dăm la iveală cele pe care Domnul le va da. Spune Scriptura: Om, om dacă va blestema pe Dumnezeu va primi păcat; cine însă numește numele Domnului, de moarte să moară. [Lv. 24,15; Mt. 15,4] Ce să însemne aceasta? Va fi pedepsit cu moartea nu cel care-L va blestema pe Dumnezeu, ci acela care va numi numele Domnului? Oare nu este cu mult mai grav să-L blestemi pe Dumnezeu decât să-L numești, chiar dacă s-ar spune că a fost numit în van? Și cum primește doar păcatul cel care blestemă, iar cel care numește este condamnat la moarte? Acestea sunt, așadar, cele ce ridică de obicei probleme: celor ce ignoră înțelesul Scripturilor li se par spuse incoerent și fără noimă. Căci ei consideră că cel ce blestemă numele lui Dumnezeu trebuie să fie pe loc pedepsit, iar celui ce a numit numele Domnului, adică l-a numit fără folos și în van, îi este de ajuns că și-a primit păcatul.
Noi vom încerca însă să descoperim coerența enunțului printr-un gând asemenea. Nu ne putem îndoi că mai mare este păcatul în blestemarea lui Dumnezeu decât în numirea Lui. Rămâne să arătăm că este cu mult mai grav a primi păcat și a-l avea cu sine decât a fi condamnat la moarte. Moartea care vine ca pedeapsă pentru păcat este curățirea păcatului însuși, pentru care se poruncește a fi adusă. Așadar, păcatul este absolvit prin pedeapsa morții: nu mai rămâne nimic pe care ziua judecății și pedeapsa focului veșnic să-l găsească pentru această crimă. Însă cel care primește păcatul, avându-l cu el, rămâne cu el, iar pedeapsa, care nu este anulată prin vreo sancțiune, trece și după moarte, însoțindu-l: fiindcă nu a suferit aici sancțiuni temporale, acolo îl așteaptă sancțiuni veșnice. Vezi, așadar, cu cât mai grav este a primi păcatul decât a fi condamnat la moarte. [Cf. 2Tim. 4,8] Căci această moarte se dă ca răzbunare, iar la dreptul judecător, la Domnul, nu se răzbună de două ori pentru același lucru, [Cf. Naum 1,9] după cum a spus profetul. Când însă răzbunarea nu este asumată, păcatul rămâne să fie stins prin acele focuri veșnice.
Îți pot prezenta martori, din sfintele volume, că acestea se înfățișează astfel, pe Ruben și pe Iuda, patriarhi ce vorbesc tatălui lor, Iacob, pe când voiau să-l ia cu ei pe Beniamin și să-l ducă în Egipt din cauza angajamentelor luate față de fratele Iosif. [Cf. Gn. 42,20] Acolo, așadar, Ruben îi spune astfel tatălui: „Ucide-i pe amândoi fiii mei, dacă nu-l voi aduce înapoi la tine pe Beniamin!”. [Cf. Gn. 42,37] Iuda însă zice: „Voi fi păcătos față de tine, dacă nu ți-l voi aduce înapoi!”. [Gn. 43,9] Prin urmare, Iacob, tatăl acestora, știind că este cu mult mai grav ce făgăduise Iuda, care spusese: „Voi fi păcătos față de tine”, decât ceea ce spusese celălalt: „Ucide-i pe fiii mei”, [Cf. Gn. 42,38] nu și-a încredințat fiul lui Ruben, ca celui ce și-a ales o pedeapsă mai ușoară, ci i l-a dat lui Iuda, știind că este mai grav ce alesese acesta. [Cf. Gn. 43,13] În acest fel, așadar, Scriptura dumnezeiască le-a potrivit în mod adecvat: cel care L-a blestemat pe Dumnezeu să-și ia păcatul, iar cel care a greșit mai puțin de moarte să moară129. [Cf. Lv. 24,15 sqq.]
Vrei însă să cunoști și din Evanghelii că cel ce și-a primit în această viață cele rele ale lui, acolo nu le mai primește, iar celui care aici nu și le-a primit, i s-au rezervat acolo toate? Ne învață pe noi exemplul săracului Lazăr și al acelui bogat căruia i se spune în iad de către patriarhul Avraam: „Amintește-ți, fiule, că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta, și la fel Lazăr cele rele. Acum însă tu ești chinuit, iar acesta se odihnește”. [Cf. Lc. 16,20-25]
Și mai îndrăznesc oamenii necunoscători ai judecăților lui Dumnezeu, care sunt abis preaadânc, [Cf. Ps. 35,7] să se plângă fără încetare și să spună împotriva lui Dumnezeu: „De ce oamenii nelegiuiți și răpitorii nedrepți, cei lipsiți de cuviință, criminalii nu pățesc nimic rău în această viață, ci toate lucrurile, onorurile, bogățiile, puterea, sănătatea, bucurându-se și de o excelentă condiție fizică, toate li se întâmplă spre reușite nemaipomenite? Dimpotrivă, cei nevinovați, cei cuviincioși, cei ce-L cinstesc pe Dumnezeu, sunt loviți de nenorociri fără număr: trăiesc alungați, umiliți, disprețuiți, sub biciul celor puternici, ba adesea năuciți de loviturile sălbatice ale vreunei boli trupești”. De acestea se plâng, cum spuneam, cei ce ignoră ordinea în judecățile dumnezeiești. Căci cu cât vor mai aprins să fie pedepsiți cei din pricina cărora gem, sub puterea și sub loviturile lor, cu atât mai necesar este ca pedepsele să fie diferite: dacă nu ar fi diferite, ar fi desigur temporale și ușoare, fiindcă ar lua sfârșit odată cu moartea. Acum însă, pentru că sunt diferite, este sigur că vor fi veșnice și se vor întinde cu veacurile. Dimpotrivă, așadar, dacă ei ar vrea să le întoarcă celor drepți și nevinovați cele bune în acest veac, aceste bunuri ar fi temporale și destinate unui sfârșit rapid: cu cât de mult sunt diferite în veacul viitor, cu atât vor fi nepieritoare și nu vor cunoaște sfârșit.
Iată ce ne-a învățat acest pasaj al Scripturii, în puține cuvinte: să știm că este cu mult mai grav a primi păcatul și a-l avea cu sine și a-l purta în iad decât a suferi în prezent pedepsele păcatului comis. De aceea, apostolul Pavel, știind că acestea sunt preferabile pentru credincioși, spune despre cel ce păcătuise: Pe care l-am predat Satanei spre nimicirea cărnii, adică l-a condamnat la moarte. Și arată care este rodul morții acestuia, în continuare: Ca duhul să fie mântuit în ziua Domnului nostru Iisus Hristos. [1Cor. 5,5] Observă, așadar, cum a explicat pe față Apostolul folosul morții acestuia. Spune: L-am predat spre nimicirea cărnii, adică spre chinuirea trupului, care se obișnuiește a fi suferită de către cei ce se pocăiesc. A numit aceasta „nimicire a cărnii”: nimicirea cărnii aduce totuși viață duhului. De unde și acum, dacă cineva dintre noi are, eventual, în el însuși conștiința vreunui păcat, dacă se știe vinovat de vreo greșeală, să alerge spre pocăință și să-și asume nimicirea voluntară a cărnii, pentru ca duhul, curățat în această viață, să se îndrepte curat și pur spre Hristos, Domnul nostru, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin! [Cf. 1Pt. 4,11; Ap. 1,6]
125 Textul latin păstrează, prin calc, termenul original, synagoga. Am preferat traducerea acestui termen.
126 În latină: catholicus. Nedesemnând confesiunea, ci caracterul ortodox al doctrinei împărtășite, termenul a fost tradus adecvat.
127 Interesantă sugestie, întărită și de experiența personală a autorului: disciplina eclesiastică, cea corect administrată, răspunde situării subiectului.
128 Încă o referire la stilul Scripturii, foarte contestat în Antichitate: logica textului, pare a spune Origen, este alta, iar „stilul” Scripturii este dat de această logică. Paragraful următor al acestei omilii cuprinde tocmai o probă, curentă, de ilogism.
129 Explicația acestui loc foarte complicat este oferită contextual: Origen argumentează că enunțul disputat trebuie raportat la conținutul revelației, nu la imperativul logicii comune.
Omilia XV
Despre vânzările și răscumpărările caselor
1. Vedem că au fost date prin Moise trei legi diferite, în Levitic, despre vânzarea și răscumpărarea caselor: mai întâi să le tratăm conținutul lor după istorie, ca după aceasta să putem ajunge și la înțelesul duhovnicesc.
Unele case se află în orașe înconjurate de zid, altele în sate sau pe câmpuri, neavând ziduri. [Cf. Lv. 25,29,31] Spune, așadar: „Dacă în cetatea înconjurată de zid cineva își va vinde casa, un an întreg să aibă drept de răscumpărare, iar după un an nu se acordă nici o putere de recuperare. Casa aceluia va fi posesiune sigură a cumpărătorului dacă cel ce a înstrăinat-o nu și-a putut-o elibera într-un an”. [Lv. 25,29-30]
Cea de-a doua lege: „Dacă casa care a fost înstrăinată va fi în sat, care nu are zid, cărui sat i se învecinează un câmp, să-i fie îngăduit vânzătorului, chiar și după un an și oricând va putea, să restituie prețul și să-și recupereze casa pe care o înstrăinase”. [Lv. 25,31]
Cea de-a treia lege: „Dacă eventual casa este a unui levit sau a unui preot, oriunde va fi o asemenea casă, ori în cetate înconjurată de zid, ori în sat, care nu are zid, să-i fie îngăduit mereu și oricând ca, atunci când levitul sau preotul va putea, să-și răscumpere casa lui”. [Lv. 25,32] Dumnezeieștile decizii nu permit ca proprietatea preoțească sau levitică să fie garanție pentru un altul care nu este din același ordin.
Acestea sunt, așadar, legile de care se folosea poporul de mai înainte: chiar după ce se desemnează prin istorie, se reglementa într-un mod foarte religios și cuviincios pentru ordinele preoțești și levitice.
2. Dar să le aducem mai degrabă spre noi, cărora legea lui Hristos, dacă o urmăm, nu ne permite să avem posesiuni pe pământ, și nici case în orașe. Dar ce spun eu, „case”? Ea nu permite să deținem nici mai multe tunici, nici mulți bani [Cf. Mc. 6,9]: Căci să fim mulțumiți când avem ce mânca și ce îmbrăca. [1Tim. 6,8] Așadar, cum vom respecta noi legile date despre case, cele aflate fie în oraș înconjurat de zid, fie în sate, care nu au ziduri?
Descoperim și în alte locuri ale Scripturii că dumnezeiescul cuvânt numește „casa” printr-un sacrament mai mare, când spune despre Iacob, punând ca spre lauda sa, „Căci era Iacob om simplu, locuind o casă”. [Gn. 25,27] Și iarăși găsesc scris despre moașele evreilor: Și fiindcă moașele se temeau de Dumnezeu, și-au făcut case. [Ex. 1,21] Vedem, așadar, că pricina pentru care s-au făcut case, în cazul moașelor, a fost frica de Dumnezeu, iar pentru Iacob simplitatea și nevinovăția au fost pricină ca să locuiască o casă. Despre Esau, apoi, fiindcă a fost rău, nu s-a scris despre el că locuia o casă, și nu este scris despre nici unul care nu a avut frică de Dumnezeu că și-ar fi clădit casă.
Prin urmare, Apostolul explică mai clar care este această casă și ce fel de clădire este: Avem casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri. [2Cor. 5,1] Așadar, aceasta este casa pe care nimeni nu o poate edifica dacă nu se teme de Dumnezeu. Aceasta este casa pe care nimeni nu o poate ridica sau locui decât în simplitatea minții și în puritatea inimii. Dar fiindcă se obișnuiește să se întâmple ca și cel care a clădit bine și și-a edificat casă acționând bine, trăind bine, crezând drept, să se îndatoreze cu vreun păcat și să fie constrâns de un creditor nemilos să și-o vândă și să-și transfere ostenelile lui în altceva, cuviința și îndurarea legiuitorului intervin, astfel încât să o poată răscumpăra într-un interval de timp.
Dacă mâna ta va găsi totuși prețul, pe care să-l restitui. [Cf. Lv. 25,26; 2Cor. 6,2] Ce fel de preț? Cel strâns, fără îndoială cu lacrimile pocăinței și procurat cu mâinile, adică prin lucrarea faptei bune. Iar acest an poate fi înțeles ca acela pe care Domnul a venit să-l numească an de primire, în care îi iartă pe cei frânți în căință și se dăruiește mântuire celor ce mărturisesc greșelile lor.
Iar faptul că spune: Casă în cetate înconjurată de ziduri [Cf. Lv. 25,30] indică, pe drept, după opinia mea, aceasta: casa care se spune că este în ceruri [Cf. 2Cor. 5,1] se înțelege a fi în cetate înconjurată de zid. Căci casele de acest fel au zid însăși tăria cerului. Dar rari sunt cei ce pot avea o astfel de casă, poate aceia care, umblând pe pământ, [Flp. 3,20] au locuire în ceruri și despre care Apostolul spune: Sunteți zidirea lui Dumnezeu. [1Cor. 3,9]
Ceilalți însă au case în sate, care nu au zid, și totuși li se învecinează câmpul fertil: poate sunt cei ce își pregătesc o încăpere în pământul celor vii [Cf. Ps. 26,13] și în acel pământ pe care Domnul l-a promis celor blânzi: „Fericiți cei blânzi, că ei vor stăpâni pământul în moștenire! [Mt. 5,5]”. Așadar, aceste case, dacă i se întâmplă eventual cuiva să cadă, așa cum am explicat mai înainte, pot fi recuperate mereu. [Cf. Lv. 25,31] Spre exemplu, dacă vreo vină [de moarte] se abate asupra noastră, care nu constă în vreo crimă de moarte, în vreo blasfemie a credinței, care este înconjurată de zidul bisericesc și apostolic al dogmei130, ci ori în vreun viciu al cuvântului, ori în vreun viciu al moravurilor: aceasta înseamnă că a vândut o casă care se află în câmp ori în sat, care nu are zid. Prin urmare, această vânzare și vina de acest fel pot fi mereu remediate: nu-ți este nicicând interzis să te pocăiești de păcatele astfel comise. Căci în privința crimelor mai grave doar o dată se dă loc pentru pocăință; în privința celor comune însă, care se întâmplă adesea, mereu primesc pocăința și sunt răscumpărate fără răgaz.
3. „Dacă această casă va fi preoțească sau levitică, oriunde va fi, ori în cetate, ori în câmp, mereu are răscumpărare.” [Lv. 25,32] În acest loc cer gând preoțesc și înțelegere levitică. Căci auditorul acestora nu trebuie să fie, dacă se poate, inferior celui căruia i s-au scris și fixat acestea. Ce înseamnă, așadar, că preotul și levitul au mereu răscumpărare a casei lor, oriunde vor fi? După înțelegerea duhovnicească, „preot” este numită mintea consacrată lui Dumnezeu; „levit” este numit cel ce stă fără încetare în prezența lui Dumnezeu și slujește voinței Lui. Prin urmare, desăvârșirea în intelect și faptă, în credință și acțiuni trebuie considerată preot și levit. Așadar, această minte desăvârșită, dacă i se întâmplă vreodată să-și vândă casa pe care o are nefăcută de mână, veșnică în ceruri, [2Cor. 5,1] și s-o dea pe mâna altuia, după cum i s-a întâmplat o dată marelui patriarh David, când a privit de pe a sa terasă [Cf. 2Rg. 12,13] pe femeia lui Urie Heteul, pe loc o răscumpără, pe loc o recuperează, căci pe loc spune: „Am păcătuit”. [2Rg. 12,13]
Mai mult însă, de acum trebuie să observăm ceva mai sublim în acest înțeles, în ce fel casele preoților și ale leviților, adică greșelile minților desăvârșite, se răscumpără mereu și se curăță mereu. Dacă, atunci când citim Scripturile divine, observăm în ele unele greșeli ale părinților sfinți, dacă spunem, urmând enunțul apostolului Pavel, că toate acestea li se întâmplau acelora în figură, fiind însă scrise pentru avertizarea noastră, în acest fel se răscumpără mereu casele lor [1Cor. 10,11]: mereu pentru vina lor li se adaugă curățire și satisfacție de către învățători, arătând, din Cărțile sfinte, că acestea au fost forme și imagini ale realităților viitoare, [fiind scrise] nu cu scopul de a denunța greșelile sfinților, [Cf. Evr. 10,1] ci de a le arăta păcătoșilor și celor lipsiți de cuviință că sunt primiți la moștenirea și în tovărășia sfinților.
Așadar, niciodată posesiunea preoțească nu este separată de preot, deși a fost luată pentru un timp, deși a fost înstrăinată: mereu se răscumpără, mereu este recuperată, ca și cum ar spune că dragostea, care este desăvârșită, pe toate le suferă, pe toate le nădăjduiește, pe toate le rabdă, dragostea niciodată nu cade. [Cf. 1Cor. 13,7-8] Așadar, la fel nici posesia și casa sfinților niciodată nu cad, niciodată nu se iau, niciodată nu sunt despărțite de dreptul lor. Căci în ce fel poate fi despărțită de preoți casa care s-a edificat pe temelia apostolilor și a profeților, în care Hristos Iisus este chiar piatra unghiulară? [Cf. Ef. 2,20] Că această casă poate fi înstrăinată uneori, că păcatul se poate întâmpla unei zidiri de acest fel, ascultă-l pe apostolul Pavel cum spune despre cele de acest fel: Ca un arhitect înțelept am pus temelie, altul va zidi deasupra, însă fiecare să vadă în ce fel zidește deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât aceasta care a fost pusă, care este Hristos Iisus. Iar dacă cineva, pe această temelie, zidește aur, argint, pietre prețioase, lemn, fân, pai. [1Cor. 3,10-12] Observă, așadar, că poate zidi deasupra temeliei lui Hristos lemne, fân, pai, adică faptele păcatului. Cine zidește acestea și-a vândut, fără îndoială, casa sa prearăului cumpărător, diavolului, de la care fiecare dintre păcătoși obține ca preț al păcatului satisfacerea dorinței lui. Dacă cumva i se întâmplă aceasta cuiva (să nu fie aceasta!), să o răscumpere repede, repede să o recupereze, cât este vreme pentru recuperare, cât este loc pentru pocăință! Să ne rugăm în comun să nu rămânem fără locuirea casei veșnice, ci să fim găsiți demni de a fi primiți în corturile veșnice, [Cf. Lc. 16,9] prin Hristos, Domnul nostru, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin! [Cf. 1Pt. 4,11; Ap. 1,6]
130 Latinescul dogmatis preia grecescul δόγματος: ezitarea traducătorului este inteligibilă, având în vedere variația de semnificație a termenului în Antichitatea târzie.
Omilia XVI
Despre binecuvântările Leviticului
1. În luptele trupești se obișnuiește să se respecte treptele și diferențele ordinelor de care fiecare ține, ca fiecare să fie răsplătit cu premiul victoriei după tipul de confruntare. Spre exemplu, dacă cineva luptă între copii, între tineri, între bărbați, trebuie să se observe pentru fiecare categorie ce este permis să se facă și ce nu este permis, care reguli ale confruntării trebuie respectate și, după acestea, de ce tip de răsplată este vrednică cununa învingătorului: acestea sunt fixate, la fel, prin legile luptei.
La fel și acum: Atotputernicul Dumnezeu, stabilind pentru muritori lupta respectării Legii Sale în această lume, după ce a transmis un mare număr de reguli, scriind apoi ce trebuie să se întâmple și ce nu trebuie să se întâmple, adaugă în mod potrivit, tocmai la sfârșitul cărții Levitic, în care a stabilit reguli pentru fiecare dintre acestea, ce dar primește cel ce le-a împlinit și ce pedeapsă suferă cel ce nu le-a respectat.
Dacă însă Legea, după cum vor iudeii și cei ce consideră că Scripturile trebuie înțelese după gândul lor, nu este duhovnicească, ci carnală, este în afara îndoielii că regulile potrivite cărnii le aduc celor ce le respectă binecuvântări carnale. Dacă însă, după cum i se pare apostolului Pavel, legea este duhovnicească, [Cf. Rom. 7,14] fără îndoială că acestea trebuie respectate și în mod duhovnicesc, răsplata binecuvântărilor trebuind a fi nădăjduită ca duhovnicească din acestea. Căci este de o logică desăvârșită ca legea duhovnicească să dea binecuvântări duhovnicești, după cum, nu mai puțin, este de o logică riguroasă ca blestemele și condamnările legii duhovnicești să nu fie trupești. Dar ca ceea ce spunem să spulbere îndoiala, să folosim mărturia lui Pavel, a apostolului însuși, care le vorbește efesenilor în acest mod despre binecuvântările duhovnicești: „Binecuvântat [este] Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care ne-a binecuvântat pe noi cu întreaga binecuvântare duhovnicească în cele cerești, în Hristos”. [Cf. Nm. 24,1 sqq.] Fiindcă știa, desigur, că unii, citind despre binecuvântări, pot luneca până la a le judeca trupești și pământești, a vrut să le descopere mai clar care este natura binecuvântărilor dumnezeiești și unde trebuie căutate. Căci de aceea zice: Care ne-a binecuvântat pe noi cu întreagă binecuvântare duhovnicească în cele cerești, în Hristos.
Dar și ceea ce a adăugat, cu întreagă binecuvântare, nu este inutil, ci plin de vehemență apostolică. Căci știind că multe care sunt poruncite în Lege trebuie împlinite, și că pentru fiecare poruncă există lupte specifice, în care cel ce învinge este vrednic, pentru fiecare, de binecuvântare, de aceea a spus: Care ne-a binecuvântat pe noi cu întreagă binecuvântare duhovnicească: să arate că binecuvântările sunt mai multe și duhovnicești. Însă în privința acestei sintagme, cu întreagă binecuvântare duhovnicească, se poate înțelege și altceva: spre exemplu, fiecare drept și desăvârșit dobândește binecuvântările Leviticului, despre care este acum vorba, și le primește și pe cele care au fost scrise în cartea Numere, [Cf. Nm. 24,1 sqq.] dar și pe cele cuprinse în cartea Genezei, binecuvântările lui Noe pentru Sem și Iafet, [Cf. Gn. 9,26 sqq.] binecuvântările lui Isaac pentru Iacob, [Cf. Gn. 28,1] și, iarăși, binecuvântările lui Iacob pentru Iosif și pentru Efraim și Manasse, [Cf. Gn. 48,15-20] și după acestea pentru cei doisprezece patriarhi. Așadar, fiindcă multe sunt binecuvântările puse în Cărțile dumnezeiești, [Cf. Gn. 49,28 sqq.] cele ce se arată adresate, desigur, fiecăruia dintre sfinți, spre exemplu lui Sem sau lui Iafet sau lui Iosif, pentru ca totuși să nu pară că sunt adresate doar acestora, încât altul să nu poată avea parte de ele, de aceea Apostolul le-a numit duhovnicești [Cf. Ef. 1,3]: pentru ca fiecare să se poată face, în putere și duh, Sem, spre exemplu, sau Iafet, sau Iosif, sau Isaac, sau Iacob. Și, așa cum și Ioan a fost în duhul și puterea lui Ilie, [Cf. Lc. 1,17] fiecare să se poată face și el părtaș la binecuvântările celui ale cărui putere și duh le poartă.
2. Să vedem însă acum care este exordiul binecuvântărilor în Levitic: „Dacă veți umbla în preceptele Mele, și veți păzi poruncile Mele și le veți face”. [Lv. 26,3] Trei sunt cele pe care le spune: trebuie umblat în precepte, trebuie păzite poruncile și trebuie făcute cele poruncite. De unde mi se pare că avem de-a face cu un precept când se poruncește, spre exemplu, ca acela ce nu a ținut sabatul să fie omorât cu pietre de către întreaga adunare131, [Cf. Nm. 15,35] ori [când se poruncește ca] cel care L-a blestemat pe Dumnezeu să fie spulberat cu pietre [Cf. Lv. 24,15] și câte de acest fel se poruncesc. Iar porunci sunt cele în care se dispune, spre exemplu, ca o zecime să fie oferită leviților, [Cf. Nm. 18,21] ori ca de trei ori pe an să se arate Domnului, ori ca să nu apară gol în fața Domnului132. [Cf. Ex. 23,17] Așadar, a păzi porunca înseamnă a înțelege sau a lua seama la cele poruncite; [Cf. Ex. 23,15] a face porunca însă înseamnă a împlini ceea ce este poruncit. Prin urmare, consider că astfel trebuie înțeles ceea ce a spus: „Dacă veți umbla în preceptele Mele, și veți păzi poruncile Mele și le veți face”. [Lv. 26,3]
Să vedem însă care este prima binecuvântare pentru cei care vor împlini cele poruncite. „Vă voi da ploaie la vremea sa”. [Lv. 26,4] Așadar, mai întâi să le spunem iudeilor și celor care cred că acestea trebuie înțelese simplu și trupesc: dacă această ploaie se dă ca răsplată pentru cei ce păzesc poruncile, cum de se dă una și aceeași ploaie la timpul ei și celor ce nu urmează poruncile, astfel încât întreaga lume are folos de pe urma ploilor date de Dumnezeu? Căci plouă peste drepți și nedrepți. [Mt. 5,45] Iar dacă ploaia se dă celor drepți și celor nedrepți, nu va exista o răsplată aparte pentru cei ce păzesc poruncile. Ia seama, așadar: chiar dacă iudeii nu aprobă cuvintele lui Iisus, ale Domnului nostru, tu totuși, care ești socotit în numele Lui și te numești creștin, trebuie să te încrezi Lui când spune că Tatăl Său ceresc plouă această ploaie comună peste drepți și nedrepți! Nu trebuie să crezi că a rezervat celor drepți aparte această parte pe care a pus-o comună și celor nedrepți.
Să căutăm, prin urmare, în Scripturi care este ploaia care se dă doar sfinților și în privința căreia se poruncește norilor să nu plouă această ploaie deasupra celor nedrepți. [Cf. Is. 5,6] Chiar Moise, legiuitorul acestora, să ne învețe care este această ploaie. Căci el spune în Deuteronom: „Ia seama, cerule, și voi zice, și pământul să audă cuvintele din gura mea; spusa mea să fie așteptată ca ploaie!”. [Cf. Dt. 32,1-2] Oare ale mele sunt aceste cuvinte? Oare strâmb eu înțelesul Legii dumnezeiești cu argumente retorice, cu forța?133 Oare nu Moise spune că ceea ce el zice este ploaie? El spune: „Spusa mea să fie așteptată ca ploaie, iar cuvintele mele să coboare ca rouă, ca ropotul [de ploaie] pe iarbă și ca neaua pe fân”. [Dt. 32,2] Ia seama cu grijă, ascultătorule, să nu consideri că noi facem silnicie Scripturii divine când spunem, învățând Biserica, că apele, ropotul sau altele care par a fi spuse trupește, trebuie înțelese duhovnicește! Ascultă-l pe Moise: el numește cuvântul Legii acum ploaie, acum rouă, acum ropot, acum nea!
Și după cum Moise declară [prin expresii] diverse și variate, ca declarând prin harul înțelepciunii multiforme a lui Dumnezeu, la fel și Isaia: „Ascultă, cerule, ia în urechi, pământule, fiindcă Domnul a zis!”. [Is. 1,2] Dar și fiecare dintre profeți, când a deschis gura, a adus ropot deasupra feței pământului, adică asupra urechilor și inimilor auditorilor. [Cf. Iez. 34,26; Gn. 8,8]
Știind aceasta, și apostolul Pavel spunea: Căci pământul ce bea ropotul ce adesea vine asupra sa și care generează iarba potrivită celor ce îl cultivă primește binecuvântările de la Dumnezeu. Cel ce dă la iveală însă spini și mărăcini a fost osândit, aproape de a fi blestemat, sfârșitul lui fiind în ardere. [Evr. 6,7-8] Oare Apostolul despre acest pământ a spus acestea? Dar pământul nu primește binecuvântările de la Dumnezeu când a băut ropotul și a produs rod, și nici nu este consecință a blestemelor de la Dumnezeu dacă dă la iveală spini și mărăcini.
Pământul nostru însă, adică inima noastră, dacă primește ades ploaia învățăturii Legii ce vine asupra sa, oferă rodul faptelor: primește binecuvântări. Dacă are însă nu faptă duhovnicească, ci spini și mărăcini, adică grijile veacului ori poftele bogăției, a fost osândit, aproape de a fi blestemat, sfârșitul lui va fi în ardere. Pentru aceasta fiecare auditor, când se adună spre a asculta, primește ropotul cuvântului lui Dumnezeu: dacă, desigur, oferă rodul faptei bune, urmează binecuvântarea. Dacă însă va disprețui cuvântul primit al lui Dumnezeu și adesea va neglija cele auzite, supunându-se grijii celor seculare și tânjirii, ca și cum ar fi sufocat cuvântul cu spini, va dobândi blestem în locul binecuvântării și își va găsi sfârșitul în ardere, în locul sfârșitului în fericire.
Spune, așadar: „Vă voi da ploaie la timp”. [Lv. 26,4] A fost necesar să adauge la timp. Căci după cum acest ropot pământesc, dacă vine la timp nepotrivit, adică atunci când se culeg recoltele, când se bat grânele la arie, se arată mai degrabă a dăuna decât a folosi, la fel și aceștia, cărora le-a fost încredințată administrarea ploii cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să respecte ce spune Scriptura: să le ofere la timp, adică să nu i le lase bețivului și celui îmbătat, și nici vreunui spirit ocupat cu altele, care, neputând fi atent, ori fiind gâtuit de suferința vreunui viciu, nu își apleacă urechea lăuntrică la doctor, ci [și-o dedică] bolii proprii. Să o arunce, așadar, cu prudență, acolo unde mintea este disponibilă, acolo unde auditorul este treaz, veghetor, atent, și acolo să administreze ploaia la timp; căci astfel i se poruncește, în Evanghelie, și sclavului credincios și prudent să dea la timp măsura de grâu celorlalți sclavi. [Cf. Lc. 12,42]
Dar putem înțelege aceasta, că se poruncește că ropotul trebuie să fie dat la timp, și în alt fel. Copil este unul, și prunc în credință [Cf. Rom. 14,1; 1Cor. 3,2]: are nevoie de ploaie, dar ploaie de lapte. [1Cor. 3,2] Căci așa spune cel ce știa să distribuie ploile la timp: V-am dat lapte, nu hrană tare; căci încă nu puteați. După aceasta el a crescut în credință, a înaintat în vârstă și în înțelepciune. [Cf. Lc. 2,52] Negreșit s-a făcut potrivit să ia hrană mai tare. [Cf. Evr. 5,14] Iată, cineva e slab și nu poate cuprinde cele ce sunt solide, și aceasta nu din pricina circumstanțelor, ci a lipsei de tărie. Spre exemplu, nu poate cuprinde cu totul cuvântul despre castitate: trebuie arătată înțelegere și măsurată învățătura, după felul puterilor, și încuviințate nuntirile unora ca aceștia. Aceasta înseamnă a-i da de mâncare celui lipsit de tărie legume [Cf. Rom. 14,2] și a adapta la măsurile unui suflet de acest fel ploaia cuvântului, ce se face slabă și ca roua. Există însă alt pământ care poate primi ropot des, care poate purta chiar și fluvii [Cf. In. 7,38] ale cuvântului lui Dumnezeu și poate suporta torente repezi. Despre cei de acest fel spune profetul în Psalmi: Și le vei da lor ca băutură torentul desfătării Tale. [Ps. 35,9]
3. Spune așadar: „Vă voi da ploaie la timpul ei, și pământul va da zămislirile lui”. [Lv. 26,4] După prima binecuvântare, a ploii, aceasta este a doua: pământul, după ce a primit ploaie, dă zămislirile sale. Găsim că și Isaac, binecuvântându-l pe Iacob, spune: „Să-ți dea Domnul din roua cerului și din belșugul pământului plinătate de grâne și vin”. [Gn. 27,28] Consideri oare că Isaac îi dădea fiului său Iacob, în binecuvântare, acel fel de grâne pe care îl au și oamenii păcătoși, de care este plin și faraonul cel lipsit de cuviință? Oare aceasta să fi fost binecuvântarea unui atât de însemnat patriarh? Vrei, încă, să-ți arăt că și alți nedrepți au mulțime de grâne? Privește-l, în Evanghelie, pe cel căruia câmpul i-a adus multe roade, pe cel ce spune: „Voi dărâma hambarele mele și le voi reclădi mai mari și voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăți, păstrate pentru mulți ani: mănâncă, bea și fii vesel!»”. [Lc. 12,16,18-19] Prin urmare, să credem că la fel sunt bunurile care se transmiteau, prin dumnezeiești binecuvântări, fiecăruia dintre sfinți și dintre credincioși?
Eu percep alte roade ale pământului, eu privesc altfel mulțimea zămislirii. Căci dacă pământul meu aduce rod, dacă produce, din binecuvântarea Domnului, zămislirile lui, gândul meu înțelege și poate explica de ce fel și care este acest pământ care, după ce a primit ploaia celui ceresc, dă la iveală zămislirile rodirilor raționale. Ia mărturie din Evanghelii: A ieșit cel ce seamănă să semene, și o parte a căzut lângă cale, alta pe piatră, alta pe spini, iar alta pe pământ bun. Așadar, dacă acelea ce au căzut pe pământ bun au adus rod, pământul a dat rodul său și zămislirile sale: a produs însutit, de șaizeci de ori și de treizeci de ori. [Mt. 13,3 sqq.]
4. „Dar și copacii câmpurilor vor da rodul lor.” [Cf. Lv. 26,4] Avem în noi înșine și acești copaci ai câmpurilor, care produc rodul lor. Care sunt acești copaci ai câmpurilor, care produc rodul lor? Auditorul va spune poate: „Ce face iarăși acest născocitor de explicații134? Ce mai adună de peste tot cuvinte ca să scape de explicarea textului? Cum ne va învăța că arborii și copacii sunt înlăuntrul nostru?”. Dacă nu te opui fără chibzuință, ascultă de acum că Arborele bun nu poate face rod rău, iar arborele rău nu poate face rod bun135. [Mt. 7,18] Așadar, avem arbori înlăuntrul nostru, fie buni, fie răi: cei buni nu pot da roade rele, după cum cei răi nu pot da roade bune. Vrei să-ți prezint și numele și denumirile arborilor care sunt înlăuntrul nostru? Nu există smochin, și nici măr, nici viță: un arbore se numește dreptate, un altul prudență, un altul tărie, un altul moderație136. Dacă vrei, află că există încă o mulțime mai mare de arbori: cu aceștia se va considera poate potrivit să fie plantată și grădina lui Dumnezeu. Căci există acolo arborele pietății, există și un altul al înțelepciunii, un altul al disciplinei, un altul al științei binelui și a răului. Însă deasupra tuturor este arborele vieții. [Cf. Gn. 2,9] Nu ți se pare mai potrivit ca Tatăl, agricultorul ceresc, [Cf. In. 15,1] să cultive arbori de acest fel în sufletul tău și să stabilească o astfel de pepinieră în mintea ta?
Așadar, astfel spune Mântuitorul: „Arborele rău nu poate face roade bune, iar [arborele] bun nu poate face roade rele”. [Mt. 7,18] El învață aceasta: arborele pudicității este bun, nu poate oferi roadele lipsei de pudicitate, arborele dreptății este bun și nu poate oferi roadele nedreptății. La fel și dimpotrivă: dacă ai rădăcina arborelui rău plantată în mintea ta, nu poți întoarce roade bune. Căci dacă rădăcina răutății este în tine, ea nu va da roade bune; dacă înlăuntrul inimii tale se află răsadul prostiei, niciodată nu va da la iveală floarea înțelepciunii; dacă se află arborele nedreptății, al nelegiuirii, nicicând copacii de acest fel nu se vor putea bucura de bune roade. Prin urmare, dacă urmăm poruncile lui Dumnezeu, după ce a fost primită ploaia cuvântului lui Dumnezeu despre care am vorbit mai înainte, și arborii care au fost plantați în câmpiile sufletului nostru și în lățimea inimii noastre vor da rod bogat și înmiresmat.
Vrei să-ți arăt din Scripturi că virtuțile pe care le-am amintit mai sus sunt chemate, fiecare în parte, arbori sau copaci? Îl prezint ca martor pe preaînțeleptul Solomon, care spune despre înțelepciune: Este copacul vieții pentru toți care o îmbrățișează. [Prov. 3,18] Dacă, așadar, înțelepciunea este copacul vieții, negreșit există și un copac al prudenței, un altul al științei, un altul al dreptății. Căci nu este logic ca, dintre toate virtuțile, doar înțelepciunea să fi meritat să fie numită copac al vieții, iar celelalte virtuți să nu primească deloc denumiri de un soi asemănător. Așadar, copacii câmpului vor da rodul lor. [Lv. 26,4] Cred că aceasta spunea despre sine și fericitul David: Eu însă ca măslinul roditor în casa lui Dumnezeu. [Ps. 51,10] Din acest enunț se arată clar că omul drept și sfânt este numit lemn de măslin.
5. „Iar treieratul vă va prinde [până la] culesul strugurilor.” [Lv. 26,5] Dacă a fost semănată în sufletul meu sămânța bună, iar ploaia primită de la Dumnezeu a crescut-o și a ajuns la spic, în mod necesar urmează secerișul. Iar dacă este seceriș, urmează și treieratul, în care grânele sunt curățate. Căci și sufletul, care germinează din cuvântul lui Dumnezeu și este udat de ploaia cerească, produce spre seceriș: este necesar ca și secerișul, pe care îl dă la iveală, să fie curățat în arie, este necesar, adică, ca gândurile pe care sufletul le-a născut să le pună în față și să le compare fie cu ceilalți învățători, fie cu dumnezeieștile volume pe care le-a gândit. Aceasta pentru ca, dacă este ceva slab și inutil în gânduri, dacă va fi ceva asemenea plevei sau târnului, să se separe, suflând în el duhul deosebirii: să rețină grâna curată, [Cf. Evr. 5,14] căci doar ea va permite hrănirea celorlalți sclavi și distribuirea la timp a măsurii de grâu. [Cf. Lc. 12,42]
„Și treieratul vă va fi continuat cu culesul strugurilor.” [Lv. 26,5] Fiindcă pâinea, după cum spune Scriptura, întărește inima omului, iar vinul o veselește, [Cf. Ps. 103,15] toate care sunt spuse despre moderație, despre regulile și păzirea poruncilor, pot fi văzute ca grână din care se face pâine și întărește inimile auditorilor. Iar cele care privesc știința și veselesc mințile auditorilor prin explicarea celor ascunse vor trebui, se pare, asimilate vinului și culegerii strugurilor. Căci inimii i se aduce veselie atunci când sunt explicate cele ascunse și întunecate.
„Și culesul strugurilor va prinde însămânțarea.” [Lv. 26,5] Ca și cum am spune: „Mai întâi am semănat cele ce sunt ale Legii, iar după ce am semănat m-am rugat să dea Domnul ploaie la timp; [Cf. Lv. 26,4] s-a făcut seceriș. După aceasta nu rămân trândav: semăn iarăși, primesc Scriere profetică și din ea semăn pământurile și țarinile auditorilor. După acestea semăn și altele, din discursurile evanghelice”. Diverse sunt cele semănate: putem semăna de-a lungul întregului an. Căci putem semăna multe semințe și din scrierile apostolice. Mereu este ceva de semănat: în viața noastră nu este vreme de răgaz. Cât timp respirăm, să semănăm: atât doar, ca în duh să semănăm, ca din duh să secerăm viața veșnică. [Cf. Gal. 6,8]
„Și veți mânca pâinea voastră până la îndestulare.” [Lv. 26,5] Nici pe aceasta eu nu o înțeleg ca fiind binecuvântare trupească: că cel ce păzește Legea lui Dumnezeu primește, în mod necesar, această pâine comună din belșug. Cum adică? Oare cei lipsiți de cuviință și criminalii nu mănâncă pâine, și nu numai din belșug, ci și în desfătări? Mai degrabă să privim, așadar, spre Cel ce a spus: „Eu sunt pâinea cea vie, care a coborât din cer; și cine va mânca această pâine va trăi în veac”, [In. 6,51] să luăm aminte că Cel ce spunea acestea era Cuvântul [Cf. In. 1,1] din care sufletele se hrănesc, ca să înțelegem despre care pâine s-a spus în binecuvântările date de Dumnezeu: „Și veți mânca pâinea voastră până la îndestulare”. [Lv. 26,5] Și Solomon spune în Proverbe unele asemănătoare despre cel drept: Dreptul, mâncând, își va umple sufletul său, iar sufletele celor lipsiți de cuviință vor fi în lipsă. [Prov. 13,25] Dacă vei primi acest ultim enunț după literă se va arăta ca fals. Căci mai degrabă sufletele celor lipsiți de cuviință își iau pâinea cu aviditate și se îndeletnicesc cu îndestularea: drepții ajung câteodată să sufere foame. Apoi, Pavel era drept și spunea: Până la această vreme și de foame suferim, și suntem însetați, și goi suntem, și bătăi suferim. [1Cor. 4,11] Și iarăși spune: În foame și sete, în multe postiri. [2Cor. 11,27] Atunci cum de spune Solomon că: Dreptul, mâncând, își satură sufletul său? Dacă vei privi însă în ce fel dreptul mănâncă mereu și fără încetare din pâinea cea vie și își umple sufletul său, îndestulându-l cu hrana cerească care este Cuvântul lui Dumnezeu și Înțelepciunea Lui, vei descoperi în ce fel, din binecuvântarea lui Dumnezeu, cel drept mănâncă pâinea lui până la îndestulare.
„Și veți locui în siguranță pe pământul vostru.” [Lv. 26,5] Niciodată cel nedrept nu este în siguranță: mereu este mișcat și purtat și înconjurat de orice vânt al învățăturii în înșelătoria oamenilor spre a fi înșelat de greșeală. [Cf. Ef. 4,14] Cel drept însă, cel care păzește Legea lui Dumnezeu, locuiește în siguranță pe pământul său. Căci are gând stabil cel ce spune lui Dumnezeu: Întărește-mă, Doamne, în cuvintele Tale. [Ps. 118,28] Întărit, așadar și în siguranță, înrădăcinat locuiește pe pământ, întemeiat în credință, [Cf. Ef. 3,17; Col. 1,23] fiindcă zidirea lui nu este așezată pe nisip, și nici rădăcina lui nu este pe piatră, ci casa lui a fost întemeiată [Cf. Mt. 7,25 sqq.] pe pământ, iar răsadul lui a fost înrădăcinat în adâncul pământului, adică înlăuntrul sufletului lui. [Cf. Mt. 13,5,21] Așadar pe drept se spune unui astfel de suflet în binecuvântări: „Și veți locui în siguranță pe pământul vostru și voi da pace asupra pământului vostru”. [Lv. 26,5-6]
Ce pace dă Dumnezeu? Pe aceasta pe care o are lumea? Hristos neagă că o dă pe aceasta. Căci spune: „Pacea Mea v-o dau, pacea Mea v-o las; nu așa cum această lume dă pace v-o dau și Eu”. [In. 14,27] Neagă, așadar, că El dă ucenicilor lui pacea lumii, fiindcă și în altă parte spune: „De ce credeți că am venit să aduc pace pe pământ? Nu am venit să aduc pace, ci sabie”. [Lc. 12,51] Vrei așadar să vezi ce pace dă Dumnezeu asupra pământului nostru? Dacă un pământ este bun, el, care aduce rod însutit, ori de șaizeci de ori, ori de treizeci de ori, [Cf. Mt. 13,8] va primi de la Dumnezeu acea pace despre care Apostolul spune: Iar pacea lui Dumnezeu, care depășește toată mintea, va păzi inimile voastre și gândurile voastre. [Flp. 4,7] Aceasta este, așadar, pacea pe care Dumnezeu o dă pe pământul nostru.
6. „Și veți dormi și nu va fi cine să vă îngrozească.” [Lv. 26,6] Și Solomon a spus în Proverbe: Căci dacă vei ședea, fără teamă vei fi, și dacă vei dormi, vei avea somn plăcut, și nu te vei teme de groaza ce vine asupra ta, și nici ce atacurile ce vin asupra ta, ale celor lipsiți de cuviință. [Prov. 3,24-25] El a spus acestea despre bărbatul drept și înțelept; iar acestea, veți dormi și nu va fi cine să vă îngrozească, se spun în binecuvântare. Căci dacă am devenit drept, nimeni nu mă poate îngrozi; nu mă tem de nimic altceva dacă mă tem de Dumnezeu. Căci dreptul se încrede ca un leu, [Prov. 28,1] și de aceea nu se teme de leul care este diavolul, nici de șarpe, Satana, nici de îngerii lui, [Cf. Ap. 12,7] ci spune după David: Nu mă voi teme de teama de noapte, de săgeata ce zboară în zi și de lucrul ce străbate prin întuneric, de ruină și demonul de amiază. [Ps. 90,5-6] Adaugă și aceasta: Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa? [Ps. 26,1] Și iarăși: De se vor aduna împotriva mea tabere, inima mea nu se va teme. [Ps. 26,3] Tu observi statornicia și puterea sufletului ce păzește poruncile lui Dumnezeu și are încredințarea libertății nenăscute.
Spune după aceasta: „Și voi nimici fiarele rele din pământul vostru”. [Lv. 26,6] Aceste fiare trupești nu sunt nici rele, nici bune, ci sunt lucru indiferent: căci sunt însuflețite fără grai. Așa că acele fiare rele sunt duhovnicești: Apostolul le numește duhuri ale răutății în cele cerești. [Cf. Ef. 6,12] Fiară rea este și cea despre care Scriptura spune: Iar șarpele era mai iscusit decât toate fiarele ce sunt pe pământ. [Cf. Ef. 6,12] Așadar, fiară rea este și cea pe care Dumnezeu promite că o va nimici din pământul nostru, dacă vom păzi poruncile Lui. Vrei să vezi o altă fiară rea? Spune Scriptura: potrivnicul vostru este diavolul, ca un leu care, răcnind, ne împresoară, căutând pe cine să înghită; opuneți-vă lui tari în credință! [1Pt. 5,8-9]
Iar dacă tu încă vrei să cunoști fiare, mai multe, te va învăța Isaia profetul, care în arătare, în cea pe care a intitulat-o a patrupedelor în pustiu, spune unele asemănătoare despre fiare, în duh profetic: În strâmtorare și primejdie leu și pui de leu; de unde și cei născuți ai viperelor zburătoare, care purtau deasupra măgarilor și cămilelor bogățiile lor către un neam, căruia nu îi vor fi de nici un folos. [Is. 30,6] Oare pot părea acestea ca fiind spuse, în vreun fel oarecare, despre fiarele ce au trup, chiar și celor care sunt prieteni buni ai literei? În ce fel leul și puiul de leu, ori viperele zburătoare își pot purta bogățiile lor deasupra cămilelor și măgarilor? Dar este evident că profetul, plin de Duh Sfânt, enumeră puterile potrivnice, ale celor mai răi demoni, și arată că ele își așază bogățiile înșelăciunilor lor deasupra sufletelor proaste și perverse, pe care le compară, prin figură, cu cămilele și măgarii. Și ca sufletul să nu se dea acestor fiare, se ruga, temându-se de Dumnezeu: Să nu dai fiarelor sufletul ce se încredințează Ție! [Ps. 73,19]
„Și voi nimici fiarele rele din pământul vostru, și luptă nu va trece prin pământul vostru.” [Lv. 26,6] Multe sunt luptele care trec prin pământul nostru, dacă nu păzim Legea lui Dumnezeu și dacă nu urmăm preceptele Lui. Să se întoarcă fiecare în sufletul lui și, prin amintire lăuntrică, să se analizeze și să vadă în ce fel pământul nostru, adică carnea noastră, este presat când de duhul curviei, când de cel al mâniei și al furiei, când este agitat de săgețile zgârceniei, când lovit de sulița invidiei, când cutremurat de lancea tânjirii: mereu se agită în lupte lăuntrice, în toate cele în care carnea poftește împotriva duhului și duhul împotriva cărnii. [Gal. 5,17] Ce să mai spun de luptele cugetărilor pe care vrăjmașul le strecoară în inima noastră ca să ne lipsească de credința lui Hristos și de nădejdea chemării noastre? Căci după ce a ridicat asupra noastră chinurile ispitelor și ale tulburărilor veacului, de acum înainte ne strecoară în cuget că este inutil și nepotrivit să le răbdăm pe acestea pentru Hristos: este cu mult mai bine să ducem o viață liniștită și fără persecuții. Știind aceasta, și apostolul Pavel spunea: Distrugând cugetările și orice înălțime care se ridică împotriva științei lui Hristos. [2Cor. 10,5] Așadar, cine a urmat preceptele dumnezeiești și a păzit poruncile Lui și le-a făcut [Cf. Lv. 26,3] nu suferă această luptă și aceste războaie: Dumnezeu le-a îndepărtat din pământul lui și nu le permite să treacă prin sufletul celui drept.
„Și îi veți urmări pe vrăjmașii voștri.” [Lv. 26,7] Pe care vrăjmași, dacă nu pe însuși diavolul și pe îngerii lui, [Cf. Ap. 12,7] pe duhurile rele și pe demonii necurați? [Cf. Lc. 4,33] Îi vom urmări: nu numai ca să-i alungăm de la noi înșine, ci și de la alții pe care ei îi atacă, dacă urmăm preceptele dumnezeiești. „Îi veți urmări pe vrăjmașii voștri și vor cădea în privirea voastră de moarte.” [Lv. 26,7] Dacă Dumnezeu zdrobește grabnic pe Satana sub picioarele noastre, vrăjmașii vor cădea în privirea noastră de moarte. [Cf. Rom. 16,20] A cui moarte? [Cf. Lv. 26,7] Eu sunt de părere că a noastră: Dacă noi vom mortifica mădularele noastre care sunt pe pământ, curvia, necurăția, [Col. 3,5] dacă vom lua această moarte în mădularele noastre, aceia vor cădea în privirea noastră. Cum vor cădea în privirea noastră? Dacă tu ești drept, nedreptatea a căzut în privirea ta; dacă ești cast, a căzut pofta, dacă ești cuviincios, necuviința s-a aruncat înaintea ta.
7. „Și cinci dintre voi vor urmări o sută, iar o sută dintre voi vor urmări multe mii.” [Lv. 26,8] Cine sunt acești cinci care pot urmări o sută? Cinci este un număr care se pune și în cele de laudă, și în cele blamabile. Există cinci fecioare înțelepte și cinci neînțelepte. [Cf. Mt. 25,2] Așadar, și numărul o sută poate fi luat în ambele părți. Astfel, dacă noi suntem dintre cele cinci de lăudat, adică dintre cele cinci înțelepte, vom urmări o sută de neînțelepți. Căci dacă vom lupta înțelept și cu statornicie pentru cuvântul lui Dumnezeu, dacă vom explica prudent despre Legea Domnului, vom învinge și vom pune pe fugă mulțime de necredincioși. Căci după cum numărul cinci indică atât pe cei înțelepți, cât și pe cei neînțelepți, la fel și numărul o sută îi indică atât pe credincioși, cât și pe necredincioși. Căci la o sută de ani, după număr, Avraam i s-a încredințat lui Dumnezeu și se scrie că a fost făcut drept, [Cf. Gn. 21] iar păcătosul care moare la o sută de ani va fi blestemat. [Is. 65,20] Și aici o sută de necredincioși sunt puși pe fugă de cinci înțelepți, și, iarăși, o sută de credincioși, desemnați nu atât ca număr, cât ca desăvârșire, vor urmări multe mii de necredincioși. Căci învățătorii credincioși pun pe fugă nenumărați demoni, ca să nu înșele sufletele credincioșilor prin vechiul vicleșug.
„Și vor cădea vrăjmașii voștri în privirea voastră de sabie.” [Cf. Lv. 26,8] Care sunt vrăjmașii am spus mai înainte; să cercetăm cu ce sabie se spune că vor cădea. Apostolul Pavel ne învață care este această sabie când spune: Căci viu este cuvântul lui Dumnezeu, și lucrător, mai pătrunzător decât orice sabie cu două tăișuri, pătrunzând până la încheietura sufletului și a duhului, a mădularelor și a măduvei; și este deosebitor al cugetărilor și al pornirilor inimii. Aceasta este sabia sub al cărei ascuțiș vor cădea vrăjmașii noștri. Căci este cuvântul lui Dumnezeu, care așterne la pământ pe toți vrăjmașii și îi pune sub picioarele Lui, [Cf. 1Cor. 15,25] pentru ca lumea întreagă să se facă supusă lui Dumnezeu. [Evr. 4,12] Vrei încă să înveți, dintr-o altă epistolă a lui Pavel, că sabia este cuvântul lui Dumnezeu? Ascultă-l când pregătește armele pentru soldații lui Hristos: Ia și coiful mântuirii, și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune întreagă și rugă. [Ef. 6,17-18] Este mai mult decât evident și prin aceasta că el declară că prin cuvântul lui Dumnezeu, [Cf. Evr. 4,12] care este sabie ascuțită cu două tăișuri, vor cădea vrăjmașii noștri în privirea noastră. [Lv. 26,8]
„Și voi privi asupra voastră și vă voi face să creșteți.” [Lv. 26,9] Preaplin al fericirii este și acesta, dacă Dumnezeu privește asupra cuiva. Vrei să vezi cât de mare este salvarea adusă de privirea Domnului asupra unui om? Odinioară Petru aproape pierise și fusese smuls din consacrarea rangului apostolic prin gura slujnicei arhiereului, [Cf. Lc. 22,56; Mc.14,66] după ce diavolul îi insuflase. Când însă Iisus a privit spre el, doar atât, când și-a întors spre el chipul cu blândă privire, pe loc s-a întors în sine și, trăgându-și piciorul ce aluneca, din impetuozitate, a plâns cu mare amar [Lc. 22,62]: astfel, privit iarăși de Dumnezeu, și-a recăpătat plângând locul lui, pe care și-l pierduse negând.
Spune așadar: „Voi privi asupra voastră și vă voi face să creșteți”. [Lv. 26,9] Dacă soarele privește recolta, ea aduce rod – dacă nu ar fi privit-o, negreșit ar fi rămas fără rod: în același fel Dumnezeu, privind recolta inimii noastre și luminându-ne cu razele Cuvântului Său ne face să ne creștem și ne înmulțește, ca de acum să nu mai fim prunci, [Cf. Evr. 5,13] ci să ne facem mari, așa cum Isaac s-a făcut mare, [Cf. Gn. 26,13] așa cum Moise s-a făcut mare, așa cum Ioan s-a făcut mare. [Ex. 11,3]
„Și voi stabili alianța137 Mea cu voi.” [Cf. Lc. 1,15] Observă cât de mari sunt binecuvântările făgăduite, dacă vom urma poruncile! [Lv. 26,9] Spune: „Voi stabili alianța Mea cu voi! Și veți mânca vechi și cele vechi ale vechilor, și le veți arunca pe cele vechi la privirea celor noi!”. [Lv. 26,9] Cum le aruncăm pe cele vechi la privirea celor noi? Vechi avem Legea și Profeții, iar vechi ale vechilor [Cf. Lc. 16,29] cele ce fuseseră înainte de Lege, la început, când s-a făcut lumea. Au venit Evangheliile noi, au venit și apostolii. La privirea lor le aruncăm pe cele vechi. În ce fel le aruncăm? Aruncăm legea după literă ca să stabilim legea după duh.
Putem spune și astfel: înainte de a veni om din cer, înainte de a se naște omul ceresc, eram cu toții pământești și purtam chipul celui pământesc. [1Cor. 15,47 sqq.] Când însă a venit omul nou, care a fost creat după Dumnezeu, [Cf. Ef. 4,24] le-am aruncat pe cele vechi la privirea Lui [Ef. 4,22 sqq.]: Dezbrăcându-ne de omul vechi și îmbrăcându-l pe cel nou, care se înnoiește, urmând omului lăuntric, din zi în zi. [Cf. 2Cor. 4,16]
„Și voi pune cortul Meu în voi.” Dacă le avem în noi pe cele spuse mai înainte, dacă, după ce omul vechi a fost izgonit, inima noastră s-a înnoit, Dumnezeu vine la noi și locuiește în noi, El, care a spus: „Și voi pune cortul Meu în voi și sufletul Meu nu se va spurca de voi!”. [Lv. 26,11] Sufletul lui Dumnezeu nu se va spurca de noi dacă le vom respecta pe cele scrise. Aș vrea totuși că cercetez ce semnifică sintagma sufletul lui Dumnezeu. Vom considera, oare, că Dumnezeu are suflet, ca și omul? Este absurd să socotești aceasta despre Dumnezeu. Eu însă îndrăznesc și spun că sufletul lui Dumnezeu este Hristos. Căci după cum Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu [Cf. In.1,1] și Înțelepciunea lui Dumnezeu și puterea lui Dumnezeu, la fel este și sufletul lui Dumnezeu. Și în acest fel se spune: „Nu se va spurca de voi Sufletul Meu”, [1Cor. 1,24] adică Fiul Meu, ci „voi umbla între138 voi”. [Lv. 26,12] Nu mi se pare că Dumnezeu promite că va umbla în pământul iudeilor, ci că, dacă cineva va fi vrednic să aibă o inimă atât de pură, încât să-L poată primi pe Dumnezeu, Dumnezeu spune că umblă în el.
„Și voi Îmi veți fi Mie popor. Eu [sunt] Domnul Dumnezeul vostru, care v-am scos din pământul Egiptului, pe când erați sclavi, și am strivit jugul lanțului vostru!” [Cf. Ex. 13,14] Cu adevărat ne-a scos pe noi din casa sclaviei, căci eram sclavi ai păcatului: Oricine păcătuiește este sclav păcatului. [Cf. In. 8,34] Și a zdrobit lanțul jugului nostru, al jugului pe care îl pusese pe grumazul nostru cel care ne dusese în robie [Cf. 2Cor. 10,5] și îl prinsese cu lanțurile păcatului. A zdrobit, așadar, lanțul păcatului și a scuturat jugul robiei noastre Domnul nostru Iisus Hristos și ne-a așezat sub jugul Său blând, [Cf. Mt. 11,30] al credinței, al dragostei, al nădejdii și al întregii sfințenii. Lui fie slava în veșnicele veacuri ale veacurilor! Amin! [Cf. Rom. 11,36]
131 Rufin păstrează și aici grecismul: termenul synagoga este transliterat datorită semnificației speciale a termenului în Vechiul Testament, dar și în tradiția mozaică.
132 Distincția dintre precept și poruncă este expusă de Origen și în Adnotatio in Exodum 18. Vezi totuși și explicațiile din Homilia in Leuiticum 11,2.
133 Încă o mențiune ce lasă transparentă acuza de arbitrar, adusă adesea exegezei origeniene: autorul era conștient de aceasta, susținând că Scriptura, document revelat, învață în fapt alegoria.
134 Aceeași obiecție, provenită adesea din partea publicului: Origen se predă arbitrariului, inventând explicații ad hoc pentru fiecare sintagmă biblică. De aici opțiunea lui Rufin pentru transliterarea adjectivului grecesc: euresilogus îl desemnează pe născocitorul de argumente.
135 Pentru a înțelege explicația origeniană este necesară citirea contextului biblic în care acest verset se plasează (Mt. 7,15-20).
136 Origen începe enumerarea cu virtuțile cardinale ale moralei antice: ele stau ca început și pentru cititor.
137 În rândurile ce urmează, exegeza origeniană se întemeiază pe polisemantismul termenului grecesc διαϑήκη: „testament”, „depozit”, „înțelegere”, „alianță”.
138 Septuaginta greacă are prepoziția ἐν; Vetus Latina a tradus cu inter. În varianta latină, exegeza origeniană este atenuată.
Homiliae in Leuiticum
Homilia I
1. Sicut in nouissimis diebus Verbum Dei ex Maria carne uestitum processit in hunc mundum et aliud quidem erat, quod uidebatur in eo, aliud, quod intelligebatur – carnis namque adspectus in eo patebat omnibus, paucis uero et electis dabatur diuinitatis agnitio –, ita et cum per prophetas uel legislatorem Verbum Dei profertur ad homines, non absque competentibus profertur indumentis. Nam sicut ibi carnis, ita hic litterae uelamine tegitur, ut littera quidem adspiciatur tamquam caro, latens uero intrinsecus spiritalis sensus tamquam diuinitas sentiatur. Tale ergo est quod et nunc inuenimus librum Leuitici reuoluentes, in quo sacrificiorum ritus et hostiarum diuersitas ac sacerdotum ministeria describuntur. Sed haec secundum litteram, quae tamquam caro Verbi Dei est et indumentum diuinitatis eius, digni fortassis uel adspiciant, uel audiant et indigni. Sed beati sunt illi oculi, qui uelamine litterae obtectum intrinsecus diuinum Spiritum uident; et beati sunt, qui ad haec audienda mundas aures interioris hominis deferunt. Alioquin aperte in his sermonibus occidentem litteram sentient.
Si enim secundum quosdam etiam nostrorum intellectum simplicem sequar et absque ulla – ut ipsi ridere nos solent – stropha uerbi et allegoriae nubilo uocem legislatoris excipiam, ego ecclesiasticus sub fide Christi uiuens et in medio Ecclesiae positus ad sacrificandum uitulos et agnos et ad offerendam similam cum ture et oleo diuini praecepti auctoritate compellor. Hoc enim agunt, qui deseruire nos historiae et seruare legis litteram cogunt. Sed tempus est nos aduersum improbos presbyteros uti sanctae Susannae uocibus, quas illi quidem repudiantes historiam Susannae de catalogo diuinorum uoluminum desecarunt, nos autem et suscipimus et opportune contra ipsos proferimus dicentes: Angustiae mihi undique. Si enim consensero uobis, ut legis litteram sequar, mors mihi erit; si autem non consensero, non effugiam manus uestras. Sed melius est me nullo gestu incidere in manus uestras quam peccare in conspectu Domini.
Incidamus ergo et nos, si ita necesse est, in obtrectationes uestras, tantum ut ueritatem uerbi Dei sub litterae tegmine coopertam ad Christum iam Dominum conuersa cognoscat Ecclesia; sic enim dixit et Apostolus quia: Si conuersus quis fuerit ad Dominum, auferetur uelamen; ubi enim Spiritus Domini, ibi libertas. Ipse igitur nobis Dominus, ipse sanctus Spiritus deprecandus est, ut omnem nebulam omnemque caliginem, quae peccatorum sordibus concreta uisum nostri cordis obscurat, auferre dignetur, ut possimus legis eius intelligentiam spiritalem et mirabilem contueri, secundum eum qui dixit: Reuela oculos meos, et considerabo mirabilia de lege tua.
Igitur quam possumus breuiter pauca perstringamus ex multis, non tam singulorum uerborum explanationi studentes – hoc enim facere per otium scribentis est – sed quae ad aedificationem Ecclesiae pertinent, proferentes; ut occasiones potius intelligentiae auditoribus demus quam expositionum latitudinem persequamur, secundum illum, quod scriptum est: Da occasionem sapienti, et sapientior erit.
2. Principium ergo Leuitici dicit quia uocauit Dominus Moysen et locutus est illi de tabernaculo testimonii, ut promulgaret filiis Istrahel sacrificiorum leges et munerum, et ait: Si homo munus offeret Deo, offeret ex bobus uel pecudibus, id est, agnis uel haedis; si uero ex auibus, turtures uel pullos columbarum.
Si uero non homo, sed anima offerat munus Deo, ex simila inquit offerat panes azymos coctos in clibano, uel certe similam ex sartagine in oleo conspersam aut ex craticula in oleo nihilominus subactam.
Tum deinde edocemur quia fermentatum nihil omnino oportet offerri ad altare Dei neque mel usquam sacrificiis admisceri, sed sale saliri omne sacrificium uel munus.
Secundo in loco de primitiarum praecepit sacrificiis, quae recentia, tosta, bene purgata offerri Domino iubet.
Post haec sub eadem legis continentia de sacrificiis salutaribus iungitur, primo ex bobus, secundo ex ouibus, in quibus tamen liceat siue in agnis, siue in haedis uel feminas offerre uel mares, et nihil praeter haec animalia decernit in sacrificiis salutaribus offerendum.
Sed repetamus paululum et uideamus primo omnium quid est quod dicit: Homo ex uobis si offerat munus, quasi uero possit alius aliquis offerre quam homo. Et utique suffecisset dicere: si qui ex uobis offerat munus, sed nunc dicit: Homo ex uobis si offerat munus; in consequentibus uero dicit: Si autem anima offerat munus. In posterioribus porro, cum secundo iam loquitur Dominus ad Moysen et mandat de sacrificiis pro peccato offerendis, ita dicit: Si pontifex peccauerit, offeret illud et illud. Vel si omnis synagoga peccauerit uel si princeps peccauerit uel si anima una peccauerit, mandatur singulis quibusque, quid offerant. Quid ergo? Inanem putamus esse istam personarum distinctionem, ut aliud quidem offerendum sub hominis appellatione, aliud sub animae, aliud sub pontificis, aliud uero sub synagogae, aliud etiam sub principis uel unius animae cognominatione mandetur? Ego interim pro exiguitate sensus mei hoc in loco hominem, quem appellauit et primum in omnibus posuit ad offerendum munus Deo, intelligendum esse omne humanum arbitror genus et ipsum dici hominem, qui holocaustum offerat uitulum ex bobus sine macula.
Iste autem uitulus sine macula uide, si non ille saginatus est uitulus, quem pater pro regresso ac restituto sibi illo, qui perierat, filio, quique omnem eius substantiam dilapidauerat, iugulauit et fecit conuiuium magnum et laetitiam habuit, ita ut laetarentur angeli in caelo super uno peccatore paenitentiam agente. Homo ergo iste, qui perierat et inuentus est, quoniam nihil habuit propriae substantiae, quod offeret – cuncta namque dilapidauerat uiuens luxuriose – inuenit istum uitulum caelitus quidem missum, sed ex patriarcharum ordine et connexis ex Abraham generationum successionibus uenientem, et idcirco non dixit uitulum et siluit, ut uideatur uitulus quicumque mandatus, sed uitulum ex bubus, id est ex patriarcharum generatione uenientem.
Est autem masculus sine macula. Masculus uere est, qui peccatum, quod est femineae fragilitatis, ignorat. Solus ergo ille masculus, solus sine macula est, qui peccatum non fecit, nec dolus inuentus est in ore eius, et qui acceptus contra Dominum offertur ad ostium tabernaculi. Ad ostium tabernaculi non est intra ostium, sed extra ostium. Extra ostium etenim fuit Iesus, quia in sua propria uenit, et sui eum non receperunt. Non est ergo ingressus tabernaculum illud, ad quod uenerat, sed ad ostium eius oblatus est holocaustum, quia extra castra passus est. Nam et illi mali coloni uenientem filium patrisfamilias eiecerunt foras extra uineam et occiderunt. Hoc est ergo quod offertur ad ostium tabernaculi acceptum contra Dominum, et quid tam acceptum quam hostia Christi, qui se ipsum obtulit Deo?
3. Et tamen: Imponet manum suam inquit super caput hostiae et iugulabunt uitulum contra Dominum, et offerent filii Aaron sacerdotis sanguinem, et effundent sanguinem ad altare in circuitu, quod est ad ostium tabernaculi testimonii. Potest quidem uideri ob hoc dictum, quod de filiis Aaron erant Annas et Caiphas et ceteri omnes qui consilium agentes aduersum Iesum pronuntiauerunt eum reum mortis et effuderunt sanguinem eius circa basim altaris tabernaculi testimonii. Ibi etenim effunditur sanguis, ubi erat altare et basis eius, sicut et ipse Dominus dixit: Quia non capit perire prophetam extra Hierusalem. Posuit ergo et manum suam super caput uituli, hoc est peccata generis humani imposuit super corpus suum; ipse est enim caput corporis Ecclesiae suae.
Sed et hoc fortasse non sine causa fit quod, cum superius dixisset: Applicabit eum ad ostium tabernaculi testimonii, in posterioribus repetit et iterum dicit: Ad altare, quod est ad ostium tabernaculi testimonii, quasi non eundem locum sub eadem narratione semel designasse suffecerit. Nisi quia forte hoc intelligi uoluit quod sanguis Iesu non solum in Hierusalem effusus est, ubi erat altare et basis eius et tabernaculum testimonii, sed et quod supernum altare, quod est in caelis, ubi et ecclesia primitiuorum est, idem ipse sanguis adsperserit, sicut et Apostolus dicit quia: Pacificauit per sanguinem crucis suae siue quae in terra sunt, siue quae in caelis. Recte ergo secundo nominat altare, quod est ad ostium tabernaculi testimonii, quia non solum pro terrestribus, sed etiam pro caelestibus oblatus est hostia Iesus, et hic quidem pro hominibus ipsam corporalem materiam sanguinis sui fudit, in caelestibus uero, ministrantibus – si qui illi inibi sunt – sacerdotibus, uitalem corporis sui uirtutem uelut spiritale quoddam sacrificium immolauit.
Vis autem scire quia duplex hostia in eo fuit, conueniens terrestribus et apta caelestibus? Apostolus ad Hebraeos scribens dicens: Per uelamen, id est carnem suam. Et iterum interius uelamen interpretatur caelum, quod penetrauerit Iesus, et adsistat nunc uultui Dei pro nobis, semper inquit uiuens ad interpellandum pro his. Si ergo duo intelliguntur uelamina, quae uelut pontifex ingressus est Iesus, consequenter et sacrificium, duplex intelligendum est, per quod et terrestria saluauerit et caelestia. Denique et ea, quae sequuntur, plus caelesti sacrificio quam terreno uidentur aptanda.
4. Et decoriantes inquit holocaustum diuident illud membratim, et imponent filii Aaron sacerdotis ignem super altare, et constipabunt ligna in ignem; et imponent filii Aaron sacerdotis diuisa membra et caput et adipes et ligna, quae sunt super altare. Interanea uero et pedes lauabunt aqua, et imponet sacerdos omnia super altare; hostia est et sacrificium odor suauitatis Domino. Quomodo decorietur caro uerbi Dei, quod hic uitulus nominatur et quomodo membratim diuidatur a sacerdotibus, operae pretium est aduertere.
Ego puto quod ille sacerdos detrahit corium uituli oblati in holocaustum et deducit pellem, qua membra eius conteguntur, qui de uerbo Dei abstrahit uelamen litterae et interna eius, quae sunt spiritalis intelligentiae membra, denudat et haec membra uerbi interioris scientiae non in humili aliquo loco ponit, sed in alto et sancto, id est super altare collocat, cum non indignis hominibus et humilem uitam ac terrenam ducentibus pandit diuina mysteria, sed illis, qui altare Dei sunt, in quibus semper ardet diuinus ignis et semper consumitur caro.
Super hos ergo tales membratim diuisus iste holocausti uitulus collocatur. Diuidit namque membratim uitulum, qui explanare per ordinem potest et competenti distinctione disserere, qui sit profectus, Christi fimbriam contigisse, qui uero pedes eius lauisse lacrimis et capillis capitis extersisse, quanto autem his potius sit caput eius unxisse myrro; sed et in pectore eius recubuisse quid habeat eminentiae. Horum ergo singulorum causas disserere et alia quidem incipientibus, alia uero his, qui iam proficiunt in fide Christi, alia autem illis, qui iam perfecti sunt in scientia et caritate eius, aptare, hoc est membratim uitulum diuisisse.
Sed et qui nouit ostendere, quae fuerint legis principia, qui etiam in prophetis profectus accesserit, quae uero in Euangeliis plenitudo perfectionis habeatur; uel qui docere potest, quo uerbi lacte alendi sint paruuli in Christo et quo uerbi olere refouendi sint, qui infirmantur in fide, quis etiam sit cibus solidus et fortis, quo impinguandi sint athletae Christi; qui haec singula nouit spiritali ratione diuidere, potest huiusmodi doctor ille sacerdos uideri, qui imponit super altare holocaustum per membra diuisum.
Addit et ligna altari, quo ignis animetur et ardeat, is, a quo non solum de corporalibus uirtutibus Christi, sed etiam de diuinitate eius sermo miscetur. Desursum enim est diuinitas Christi, quo ignis iste festinat. Conuenienter ergo omnia haec, quae in corpore a Saluatore gesta sunt, caelestis ignis absumpsit et ad diuinitatis eius naturam cuncta restituit. Lignis tamen adhibitis ignis iste succenditur; usque ad lignum enim in carne passio fuit Christi. Vbi autem suspensus in ligno est, dispensatio carnis finita est; resurgens enim a mortuis adscendit ad caelum, quo iter eius natura ignis ostendit. Vnde et Apostolus dicebat quia: Et si cognouimus Christum secundum carnem, sed nunc iam non nouimus. Holocaustum namque carnis eius per lignum crucis oblatum terrena caelestibus et diuinis humana sociauit.
Interanea sane cum pedibus aqua dilui iubet sermo praecepti sacramentum baptismi sub figurali praedicatione denuntians. Nam interanea diluit, qui conscientiam purgat; pedes abluit, qui consummationem suscipit sacramenti et scit quia qui mundus est, non indiget nisi ut pedes lauet et quia partem quis habere non potest cum Iesu, nisi lauerit pedes eius.
5. Verum si haec etiam ad moralem locum inclinare uelis, habes et tu uitulum, quem offerre debeas. Vitulus est et quidem ualde superbus caro tua; quam si uis munus Domino offerre, ut eam castam pudicamque custodias, adduc eam ad ostium tabernaculi, id est ubi diuinorum librorum suscipere possit auditum. Masculinum sit munus tuum, feminam nesciat, concupiscentiam respuat, fragilitatem refugiat, nihil dissolutum requirat aut molle. Impone etiam manum tuam super hostiam tuam, ut sit accepta Domino, et iugula illam contra Dominum, hoc est impone ei continentiae frenum et manum disciplinae ne auferas ab ea, sicut imposuit manum carni suae ille, qui dicebat: Macero corpus meum et seruituti subicio, ne forte, cum aliis praedicauero, ipse reprobus efficiar. Et iugula eam contra Dominum, mortificans sine dubio membra tua, quae sunt super terram. Sed et filii Aaron sacerdotis offerant sanguinem eius. Sacerdos in te est et filii eius mens quae in te est et sensus eius, qui merito sacerdos uel filii sacerdotis appellantur; soli enim sunt, qui intelligant Deum et capaces sint scientiae Dei. Vult ergo sermo diuinus, ut rationabili sensu carnem tuam in castitate offeras Deo, secundum quod Apostolus dicit: Hostiam uiuam, sanctam, placentem Deo, rationabile obsequium uestrum. Et hoc est per sacerdotem uel filios sacerdotis offerre sanguinem ad altare, cum et corpore et spiritu quis castus efficitur.
Sunt enim et alii, qui offerunt quidem holocaustum carnem suam, sed non per ministerium sacerdotis. Non enim scienter nec secundum legem quae in ore sacerdotis est, offerunt, sed sunt quidem casti corpore, animo autem inueniuntur incesti. Aut enim gloriae humanae concupiscentia maculantur aut cupiditate auaritiae polluuntur aut inuidiae ac liuoris infelicitate sordescunt uel furentis odii et irae immanitate uexantur. Quicumque ergo tales sunt, licet corpore casti sint, tamen non offerunt holocausta sua per manus et ministerium sacerdotis. Non est enim in iis consilium et prudentia, quae sacerdotio fungitur apud Deum, sed sunt ex illis quinque uirginibus stultis, quae uirgines quidem fuerunt et castitatem corporis seruauerunt, oleum autem caritatis et pacis et reliquarum uirtutum in uasis suis condere nescierunt et idcirco exclusae sunt a thalamo sponsi; quoniam sola carnis continentia ad altare dominicum non potest peruenire, si reliquis uirtutibus et sacerdotalibus ministeriis deseratur.
Et ideo qui haec legimus uel audimus, in utramque partem operam demus casti esse corpore, recti mente, mundi corde, moribus emendati, proficere in operibus, uigilare in scientia, fide et actibus, gestis et intellectibus esse perfecti, ut ad similitudinem hostiae Christi conformari mereamur per ipsum Dominum nostrum Iesum Christum, per quem Deo Patri omnipotenti cum Spiritu sancto est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.
Homilia II
De sacrificiorum ritu, hoc est de muneribus et sacrificiis salutaribus et pro peccatis; et quomodo offert pontifex pro peccato suo et pro peccato Synagogae uel pro anima, quae ex populo terrae peccauerit non uoluntate.
1. Superior quidem de principiis Leuitici disputatio edocuit nos legem sacrificiorum, quae munera appellantur, ut si homo munus offerret ex animalibus id offerret, id est ex bobus uel ouibus, uel etiam capris; si uero ex auibus, turturum par aut duos pullos columbinos adhiberet.
Si uero anima offeret munus, similam offeret ex clibano, id est panes ex simila azymos aut similam oleo conspersam ex sartagine uel etiam a craticula. Si autem sacrificium offerat primitiarum,
At uero si quis offerat sacrificium salutare, ex bobus iubetur offerre, uel etiam ex ouibus siue capris et exceptis his nullum aliud sacrificii genus substituitur in salutaribus hostiis.
Nam pro peccatis non uoluntariis generaliter quidem anima iubetur offerre, sed post haec per diuersas itur uariasque personas; et iubetur, si quidem pontifex sit, qui deliquit et offert sacrificium pro peccato, ut uitulum holocaustum offerat, sed non eo ritu quo illum pro munere obtulit. De hoc enim tantum adipes et duos renes cum adipidibus suis et adipem, qui tegit interiora, imponet super altare holocaustorum. De sanguine quoque eius intingens digitum suum respergit septiens contra Dominum, et linit ex eo cornua altaris incensi. Ceteras autem carnes cum corio et interaneis et stercore extra castra igni cremari iubet in loco mundo. Obseruandum sane est quod in peccato pontificis non addidit legislator quia per ignorantiam aut non uoluntate peccauerit. Neque enim cadere ignorantia poterat in eum, qui, ut ceteros doceret, prouectus est.
Si autem totius synagogae peccatum fuerit, uitulum nihilominus holocaustum synagoga iubetur offerre. Sed in peccato synagogae dicitur: Si ignorauerit et latuerit uerbum ab oculis synagogae, et fecerit unum ab omnibus mandatis Domini, quod non fiet; unde apparet etiam omnem synagogam posse delinquere per ignorantiam. Quod et Dominus confirmat in Euangeliis, cum dicit: Pater, remitte illis; non enim sciunt, quid faciunt.
Quod si princeps fuerit, qui offert hostiam pro peccato, hircum ex capris iubetur offerre, non holocaustum, sed tantum ut de sanguine eius imponat sacerdos super altare et omnem adipem eius offerat in altari, reliquum autem sacerdotibus remaneat ad edendum, sanguine tantum ad basin altaris effuso.
Si uero anima fuerit inquit una quae offert pro peccato, capram feminam offerat, ritu scilicet eodem, quo hircum superius diximus immolatum. Quod si non ualuerit inquit manus eius ad capram uel ad agnam, par turturum offeret aut duos pullos columbarum. Quod si nec hoc inueniet, decimam partem ephi similaginis sine oleo et sine ture mandatur offerre.
Haec quidem nobis singula priori lectione recitata sunt, uerum explanatio eorum, quoniam tempore excludebamur, omissa est; de qua nunc paucis commonere studiosos quosque et eos, qui etiam praeteritarum meminerint lectionum, absurdum non puto, quamquam ad ea, quae nuper recitata sunt, urgeamur.
2. Et primo uelim uidere, quae sit ista differentia, quod alia quidem hominem dicit offerre, alia animam, alia pontificem, alia synagogam, alia unam animam ex populo terrae.
Et puto quidem hominem illum debere intelligi, qui ad imaginem et similitudinem Dei factus rationabiliter uiuit. Hic ergo munus offert Deo uitulum, cum carnis superbiam uicerit; ouem, cum irrationabiles motus insipientesque correxerit; haedum, cum lasciuiam superauerit. Offert etiam par turturum, cum non fuerit solus, sed mentem suam Verbo Dei uelut uero coniugi sociauerit, sicut hoc genus auium unum dicitur et castum seruare coniugium. Offert etiam duos pullos columbarum, cum et ipse intellexerit mysterium, quo oculi sponsae sicut columbae dicuntur ad plenitudines aquarum et collum eius sicut turturis. Haec ergo sunt hominis, secundum quod supra exposuimus, munera.
Animae autem munera longe inferiora describit. Anima haec neque uitulum habet neque ouem neque haedum, quem offerat Deo; sed ne par quidem turturum aut duos pullos inuenit columbarum. Similam tantum, ex ipsa panes azymos offert a clibano, ex ipsa in sartagine opus factum uel in craticula oleo permixtum. Vnde uidetur mihi hic anima quae appellata est, homo ille, quem Paulus animalem hominem nominat, intelligendus; qui etiam si peccatis non urgeatur nec sit praeceps ad uitia, non tamen habet aliquid in se spiritale et quod figuraliter carnes Verbi Dei reputentur. Sic enim ipse de eo Paulus Apostolus dicit quia: Animalis homo non percipit, quae sunt Spiritus Dei. Stultitia enim est illi, et non potest intelligere quia spiritaliter diiudicatur. Spiritalis autem examinat omnia. Iste ergo, qui anima nominatur, non potest offerre omnia, quia examinare non potest omnia; sed offert solam similam et panes azymos, id est communem hanc uitam, uerbi gratia, in agricultura aut nauigando aut in aliquibus communis uitae usibus positam; offert tamen etiam ipse munus Deo, licet solam similam dicatur offerre oleo tantum conspersam. Omnis enim anima eget oleo diuinae misericordiae nec praesentem uitam euadere quispiam potest, nisi ei oleum caelestis miserationis adfuerit.
Secundo in loco primitiarum, id est de initiis frugum mandatur oblatio. Quod, si bene meministis, in die Pentecostes fieri lex iubet. In quo illis plane umbra data est, nobis autem ueritas reseruata est. In die enim Pentecostes oblato orationum sacrificio primitias aduenientis sancti Spiritus Apostolorum suscepit Ecclesia. Et uere haec fuerunt recentia, quia erat nouum; unde et musto repleti dicebantur. Igni tosta. Igneae namque linguae supra singulos consederunt. Et medio fracta. Frangebantur enim media, cum littera separabatur ab spiritu. Et bene purgata. Purgat namque omnes sordes praesentia sancti Spiritus remissionem tribuens peccatorum. Oleum quoque misericordiae huic sacrificio infunditur et tus suauitatis, per quod Christi bonus odor efficimur.
Post haec de sacrificiis salutaribus dicit, quae ex animalibus, id est bobus uel capris atque ouibus, offeruntur, et nihil his ultra substituitur ad immolandum, sed ne aues quidem, quae superius in offerendis muneribus fuerant substitutae. Iste enim, qui salutares hostias offert, sine dubio iam suae salutis est conscius; et ideo qui ad salutem peruenit, necesse est, ut quae magna et perfecta sunt offerat. Sic enim et Apostolus dicit: Perfectorum autem est cibus solidus.
Dehinc ad offerendas pro peccatis uictimas sacrificiorum ordo dirigitur, in quo et secundo dicitur: Locutus est Dominus ad Moysen dicens: anima quaecumque peccauerit coram Domino non uoluntate. Recte animam dicit, quam peccare describit; non enim spiritum uocasset, quem diceret peccaturum; sed ne hominem quidem hunc diceret, in quo nequaquam imago Dei peccato interueniente constaret. Non est ergo spiritus ille, qui peccat; Fructus enim Spiritus – ut describit Apostolus – caritas est, gaudium, pax, patientia, et cetera his similia, qui etiam fructus uitae appellantur. Denique et alibi dicit: Qui seminat in carne, de carne metet corruptionem; et qui seminat in spiritu, de spiritu metet uitam aeternam. Quoniam ergo alius est, qui seminat et alius est, in quo seminatur, seminatur autem uel in carne, cum peccatur, ut metatur corruptio, uel in spiritu, cum secundum Deum uiuitur, ut metatur uita aeterna, constat animam esse, quae uel in carne uel in spiritu seminat, et illam esse, quae uel in peccatum ruere possit uel conuerti a peccato. Nam corpus sequela eius ad quodcumque delegerit; et spiritus dux eius est ad uirtutem, si eum sequi uelit.
3. Sed haec generaliter dicta sunt; nunc uero per species diuiduntur. Si pontifex inquit, qui unctus est, peccauerit, ut populum faceret peccare, offeret pro peccato suo uitulum de bobus sine macula Domino. Terror simul et misericordia in diuinis legibus ostentatur. Itane tandem nihil tutum est, ne pontifex quidem? et qui pontifex? Ipse, qui unctus est, ipse, qui sacris ignibus diuina succendit altaria, qui Deo munera et salutares hostias immolat; qui inter Deum et homines medius quidam repropitiator interuenit, ne iste, inquam, ipse immunis manet a contagione peccati. Sed uide misericordiam Dei et plenius eam Paulo docente cognosce. Ipse enim ad Hebraeos scribens dicit: Omnis namque pontifex ab hominibus adsumptus pro hominibus constituitur ad offerendas hostias Deo, et paulo post: Lex inquit homines constituit sacerdotes infirmitatem habentes, ut possint sicut pro sua, ita etiam pro populi infirmitate offerre. Vides ergo dispensationem diuinae sapientiae. Sacerdotes statuit, non eos, qui omni modo peccare non possent – alioquin non essent homines –, sed eos, qui imitari quidem debeant illum, qui peccatum non fecit, offerre autem hostias primo pro suis, post etiam pro populi delictis. Sed quid praecipue in huiusmodi sacerdote mirandum est? Non, ut non peccet – quod fieri non potest – sed ut agnoscat et intelligat peccatum suum. Numquam enim emendat, qui peccasse se non putat. Simul quia et facilius potest indulgere peccantibus is, qui alicuius infirmitatis suae conscientia remordetur.
Quae est autem oblatio sacerdotis pro peccato? Vitulus inquit ad holocaustum. Secundo inuenimus offerri a pontifice uitulum in holocaustum semel pro munere, semel pro peccato. Sed ille, qui offertur in munere, super holocausti altare consumitur. Qui uero pro peccato, extra castra cum corio et interaneis ac stercore in loco mundo iubetur exuri adipibus solis in altari oblatis et renibus. Quae singula diuidere ac discernere quamuis et supra nostras uires sit et supra auditum uestrum, tamen aliquas uobis ad intelligendum occasiones conquirere atque in medium proferre temptabimus.
Vide ergo ne forte Iesus, quem Paulus dicit pacificasse per sanguinem suum non solum quae in terris, sed et quae in caelis sunt, idem ipse sit uitulus, qui in caelis quidem non pro peccato, sed pro munere oblatus est, in terris autem, ubi ab Adam usque ad Moysen regnauit peccatum, oblatus sit pro peccato. Et hoc est passum esse extra castra, extra illa, opinor, castra, quae uiderat Iacob, angelorum Dei castra caelestia, de quibus scriptum est in Genesi: Et suspiciens Iacob uidit castra Dei in apparatu, et occurrerunt illi angeli Dei, et dixit Iacob, cum uideret eos: castra Dei sunt haec. Extra illa ergo castra caelestia est omnis, in quo habitamus nos, locus iste terrenus, in quo in carne passus est Christus.
Quod uero dicit quia cum stercore exuritur et interaneis, uide, ne forte ad comparationem caelestium corporum corpus istud humanae naturae stercus figuraliter appelletur. Terra enim est et de terra sumptum. Sed et cophinus ille stercoris, qui ad radices succidendae ficulneae mittitur, quid aliud quam mysterium susceptae in corpore dispensationis ostendit? Nec tamen ei interanea deesse dicuntur. Quamuis enim uilem serui gesserit formam, plenitudo tamen in eo diuinitatis habitabat.
Haec quamuis audacter discussa sint, tamen fidelium quorumque nutriri semper ad maiora debet auditus. Eadem quoque etiam de synagogae uitulo accipienda sunt.
4. In morali autem loco potest pontifex iste sensus pietatis et religionis uideri, qui in nobis per orationes et obsecrationes, quas Deo fundimus, uelut quodam sacerdotio fungitur. Hic si in aliquo deliquerit, omnem continuo, qui intra nos est, bonorum actuum peccare populum facit. Neque enim recti operis aliquid gerimus, cum in prauum declinauerit dux bonorum operum sensus, et ideo ad huius emendationem non qualiscumque hostia, sed ipsius saginati uituli requiritur sacrificium. Similiter et synagogae culpa, hoc est omnium, quae intra nos sunt, uirtutum emendatio non aliter quam ex Christi mortificatione reparatur.
Si uero princeps inquit peccauerit, hircum offeret ex capris. Princeps iste potest uideri uis rationis, quae intra nos est. Quae si peccet in nobis et stultum aliquid agamus, pertimescenda nobis est illa sententia Saluatoris, quae dicit: Vos estis sal terrae. Si autem sal infatuatum fuerit, ad nihilum ualet, nisi ut proiciatur foras et conculcetur ab hominibus. Habet ergo et iste hostiam suam.
Sed et anima inquit una, si peccauerit, capram feminam similiter offeret, secundum illam substitutionem hostiarum, quam superius memorauimus.
Sed fortasse dicant auditores Ecclesiae: melius fere agebatur cum antiquis quam nobiscum, ubi oblatis diuerso ritu sacrificiis peccantibus uenia praestabatur. Apud nos una tantummodo est uenia peccatorum, quae per lauacri gratiam in initiis datur; nulla post haec peccanti misericordia nec uenia ulla conceditur. Decet quidem districtioris esse disciplinae Christianum, pro quo Christus mortuus est. Pro illis oues, hirci, boues iugulabantur et aues et simila conspergebatur; pro te Dei Filius iugulatus est et iterum te peccare delectat? Et tamen, ne tibi haec non tam erigant animos pro uirtute quam pro desperatione deiciant, audisti, quanta sint in lege sacrificia pro peccatis; audi nunc, quantae sint remissiones peccatorum in Euangeliis.
Est ista prima, qua baptizamur in remissionem peccatorum. Secunda remissio est in passione martyrii. Tertia est, quae per eleemosynam datur; dicit enim Saluator: Verum tamen date quae habetis et ecce, omnia munda sunt uobis. Quarta nobis fit remissio peccatorum per hoc, quod et nos remittimus peccata fratribus nostris; sic enim dicit ipse Dominus et Saluator quia: Si remiseritis fratribus uestris ex corde peccata ipsorum, et uobis remittet Pater uester peccata uestra. Quod si non remiseritis fratribus uestris ex corde, nec uobis remittet Pater uester, et sicut in oratione nos dicere docuit: Remitte nobis debita nostra, sicut et nos remittimus debitoribus nostris. Quinta peccatorum remissio est, cum conuerterit quis peccatorem ab errore uiae suae. Ita enim dicit Scriptura diuina quia qui conuerti fecerit peccatorem ab errore uiae suae, saluat animam a morte, et cooperit multitudinem peccatorum. Sexta quoque fit remissio per abundantiam caritatis, sicut et ipse Dominus dicit: Amen, dico tibi, remittuntur ei peccata sua multa, quoniam dilexit multum, et Apostolus dicit: Quoniam caritas cooperit multitudinem peccatorum. Est adhuc et septima, licet dura et laboriosa, per paenitentiam remissio peccatorum, cum lauat peccator in lacrimis stratum suum et fiunt ei lacrimae suae panes die ac nocte, cum non erubescit sacerdoti Domini indicare peccatum et quaerere medicinam, secundum eum, qui ait: Dixi: pronuntiabo aduersum me iniustitiam meam Domino, et tu remisisti impietatem cordis mei. In quo impletur et illud, quod Iacobus Apostolus dicit: Si qui autem infirmatur, uocet presbyteros Ecclesiae, et imponant ei manus ungentes eum oleo in nomine Domini. Et oratio fidei saluabit infirmum, et si in peccatis fuerit, remittentur ei.
Et tu ergo cum uenis ad gratiam baptismi, uitulum obtulisti, quia in mortem Christi baptizaris. Cum uero ad martyrium duceris, hircum obtulisti, quia auctorem peccati diabolum iugulasti. Cum autem eleemosynam feceris et erga indigentes affectum misericordiae sollicita pietate dependeris, altare sacrum haedis pinguibus onerasti. Nam si ex corde remiseris peccatum fratri tuo et iracundiae tumore deposito mitem intra te et simplicem recollegeris animum, immolasse te arietem uel agnum in sacrificium obtulisse confide. Porro autem si diuinis lectionibus instructus meditando sicut columba et in lege Domini uigilando die ac nocte ab errore suo conuerteris peccatorem et abiecta nequitia ad simplicitatem eum columbae reuocaueris atque adhaerendo sanctis feceris eum societatem turturis imitari, par turturum aut duos pullos columbarum Domino obtulisti. Quod si illa, quae spe et fide maior est, caritas abundauerit in corde tuo, ita ut diligas proximum tuum non solum sicut te ipsum, sed sicut ostendit ille, qui dicebat: Maiorem hac caritatem nemo habet quam ut animam suam ponat pro amicis suis, panes similacios in caritatis oleo subactos, sine ullo fermento malitiae et nequitiae in azymis sinceritatis et ueritatis, te obtulisse cognosce. Si autem in amaritudine fletus tui fueris luctu, lacrimis et lamentatione confectus, si carnem tuam maceraueris et ieiuniis ac multa abstinentia aridam feceris et dixeris quia sicut frixorium confrixa sunt ossa mea, tunc sacrificium similam a sartagine uel a craticula obtuleris; et hoc modo inuenieris tu uerius et perfectius secundum Euangelium offerre sacrificia, quae secundum legem iam offerre non potest Istrahel.
5. Sed uideamus, quid etiam de his, quae nuper recitata sunt, sentiendum sit: Si autem inquit anima una peccauerit nolens ex populo terrae faciendo unum ab omnibus mandatis Domini, quod non fiet, et deliquerit, et notum factum fuerit illi peccatum quod peccauit, et adducet donum suum: capram de haedis feminam sine macula adducet pro peccato, quo peccauit. Et omnem post haec sacrificii ritum, secundum quod supra exposuimus, enarrauit.
De anima, quam sub peccato factam dicit offerre, qualiter sentiendum sit, in superioribus, prout potuimus, explanauimus; quod uero in hoc loco addidit, anima dicens si peccauerit ex populo terrae, non mihi uidetur otiosum. Quis enim dubitaret quod ea, quae dicit lex, ad animas uel ad populum, qui sunt in terra, dicerentur? Quid ergo necessarium fuit, ut ad hoc, quod dixit: Anima una si peccauerit adderet: ex populo terrae? Sed uidendum est, ne forte ad distinctionem alterius populi, qui non est de terra, haec anima, quae peccauerit, de populo terrae esse dicatur. Neque enim conuenire dictum hoc potest illi, qui dicebat: Nostra autem conuersatio in caelis est, unde et Saluatorem exspectamus Dominum Iesum. Quomodo ergo istam animam merito dixerim de populo terrae, quae nihil habet commune cum terra, sed tota in caelis est et ibi conuersatur, ubi Christus est in dextera Dei sedens, quo et redire desiderat et esse cum Christo: multo enim melius; sed permanere in carne necessarium ducit propter nos?
Haec ergo anima, quae peccat, de populo terrae est faciens unum ab omnibus mandatis Domini, quod non fiet. Diu me in hoc sermone quidam stupor attonitum tenuit; non enim consequenter dictum uideo quod peccauerit anima et fecerit unum ex mandatis Domini, quod non fiet. Si enim mandatum Domini est, quomodo fieri non debuit, cum utique ad hoc dentur mandata Domini, ut fiant? Et quomodo hic dicitur peccasse anima, quae fecit unum de mandatis Domini, quod non fiet? Et fortassis aliquibus uidebitur error elocutionis per interpretes factus; sed mihi curiosius inquirenti compertum est omnes interpretes similiter protulisse, et ideo non elocutionis error, sed profundioris intelligentiae requirendus est sensus.
In quantum ergo nobis occurrere potest, haec mihi uidetur absolutio. Mandata Domini quaedam data sunt, ut fiant, quaedam, ut non fiant. Sed ea, quae fieri debent, necessitas poposcit humana, ut inserta illis proferrentur, quae fieri non deberent. Verbi gratia – ut de his ipsis, quae nunc habemus in manibus, sacrificiis proferamus exemplum – agnus immolari iubetur in Pascha, non quo uere agni hostiam per singulos annos requireret Deus, sed quod designaret immolari debere illum agnum, qui tollit peccatum mundi. Hoc ergo fieri uoluit, illud noluit. Sic enim per Esaiam dicit: Quo mihi multitudinem sacrificiorum uestrorum? dicit Dominus. Plenus sum, holocausta arietum et adipem agnorum et sanguinem taurorum et hircorum nolo. Audisti, quomodo non uult hostiam arietum nec adipes agnorum? Dedit tamen mandatum, quomodo uel taurorum uel agnorum hostia deberet offerri. Sed qui legem spiritaliter intelligit, spiritaliter haec quaerit offerre. Si uero qui secundum speciem mandati carnalis obtulerit, haec est anima una ex populo terrae, quae peccauit nolens faciendo unum ab omnibus mandatis Domini, quod non fiet, et deliquit, et ideo adiungit in subsequentibus: et cum notum factum fuerit illi peccatum, quod peccauit, adducet munus suum ante Dominum. Debet enim munus offerre anima, cum ei innotuerit quia Deus non quaerit carnale sacrificium, quia sacrificium Deo est spiritus contribulatus. Notum fit ergo ei peccatum suum, cum didicerit a Domino dicente: Misericordiam malo quam sacrificium, et cum agnouerit immolare sacrificium laudis in Ecclesia et reddere Altissimo uota sua, per Christum Dominum nostrum, cui laus et gloria in saecula saeculorum. Amen!
Homilia III
De eo quod scriptum est: Si autem anima peccauerit et audierit uocem iuramenti, et hic testis sit aut uiderit aut conscius fuerit, si non indicauerit, et ipsa accipiet peccatum eius. Et anima quaecumque tetigerit omnem rem immundam aut morticinum aut a fera captum et cetera.
1. De sacrificiis, quae offeruntur ab his, qui per ignorantiam uel qui non uoluntate peccauerint, sermo est. Vnde et in superioribus, cum de pontificis sacrificio diceremus, obseruauimus non esse scriptum de eo quia ignorauerit. Sed si quis bene meminit eorum, quae dicta sunt, potest nobis dicere quia sacrificium, quod pontificem pro peccato diximus obtulisse, figuram Christi tenere posuimus. Et conueniens non uidebitur, ut Christus, qui peccatum nescit, pro peccato dicatur obtulisse sacrificium, licet per mysterium res agatur et idem ipse pontifex, idem ponatur et hostia. Vide ergo, si et ad hoc possumus hoc modo occurrere, quia Christus peccatum quidem non fecit, peccatum tamen pro nobis factus est; dum, qui erat in forma Dei, in forma serui esse dignatur; dum, qui immortalis est, moritur et impassibilis patitur et inuisibilis uidetur, et, quia nobis omnibus uel mors uel reliqua omnis fragilitas in carne ex peccati conditione superducta est, etiam ipse, qui in similitudinem hominum factus est et habitu repertus ut homo est, sine dubio pro peccato, quod ex nobis susceperat, quia peccata nostra portauit uitulum immaculatum, hoc est carnem incontaminatam obtulit hostiam Deo.
Sed quid facimus de eo, quod in sequentibus iungitur? Ubi enim dicit: Si quidem pontifex, qui unctus est, peccauerit, ibi additur: ut populum faceret peccare, offeret pro peccato suo. Quomodo ergo conueniet quia per carnem, quam suscepit ex nobis Iesus, ipse peccatum factus peccare fecerit populum? Ausculta et de hoc, si forte cum aliqua consequentia possumus respondere. Passio Christi credentibus quidem uitam, mortem uero non credentibus confert. Quamuis enim salus gentibus sit per crucem eius et iustificatio, Iudaeis tamen interitus est et condemnatio. Sic enim et scriptum est in Euangeliis: Ecce, hic natus est ad ruinam et resurrectionem multorum. Et hoc modo per peccatum suum, hoc est per carnem in crucem actam, in qua nostra peccata susceperat, nos quidem credentes liberauit a peccato, populum uero non credentem peccare fecit, quibus ad incredulitatis malum etiam sacrilegii accessit impietas. Et hoc modo pontifex iste per suum peccatum peccare populum fecit, dum in carne positus et teneri potuit et occidi. Nam ponamus, uerbi gratia, si Dominus maiestatis non uenisset in carne, non arguisset Iudaeos, non iis fuisset grauis etiam ad uidendum, non utique teneri potuisset nec ad mortem tradi; numquam sine dubio uenisset sanguis eius super ipsos et filios eorum. Sed quia uenit in carne et pro nobis peccatum factus est et haec pati potuit, idcirco ipse dicitur peccare populum fecisse, qui fecit eum in se posse peccare.
2. Sed uideamus iam quid agit et ista anima, quae audit uocem iuramenti et testis est, uel quae uidet aliquid et conscia est et non indicat, ex quo accepit etiam ipsa peccatum eius sine dubio, qui inique aut egit aliquid aut iurauit.
Hoc etiam secundum historiam nos aedificat et docet, ne umquam in peccatis alterius polluamus conscientias nostras, ne consensum male agentibus praebeamus. Consensum autem dico non solum pariter agendo, sed etiam, quae illicite gesta sunt, reticendo. Vis autem scire quia consentiant haec etiam euangelicis praeceptis? Ipse Dominus dicit: Si uideris fratrem tuum peccare argue eum inter te et ipsum solum. Si te audierit, lucratus es fratrem tuum. Quod si te non audierit, adhibe tecum alios duos uel tres. Quod si nec ipsos audierit, dic Ecclesiae. Si uero nec Ecclesiam audierit, sit tibi sicut ethnicus et publicanus. Sed euangelicum praeceptum in eo perfectius datum est, quod indicandi peccati modum disciplinamque constituit. Non uult enim te, si forte peccatum uideris fratris tui, continuo euolare ad publicum et proclamare passim ac diuulgare aliena peccata; quod esset utique non corrigentis, sed potius infamantis. Solus inquit inter te et ipsum corripe eum. Vbi enim seruari sibi mysterium uiderit ille, qui peccat, seruabit et ipse emendationis pudorem; si uero diffamari se uideat, ilico ad denegandi impudentiam conuertetur; et non solum non emendaueris peccatum, sed et duplicaueris. Disce ergo ex Euangeliis ordinem. Primo, inquit, solus inter te et ipsum. Secundo adhibe tecum alios duos uel tres. Quare duos uel tres? In ore enim inquit duorum uel trium testium stabit omne uerbum. Quoniam quidem tertio correptionem mandabat ad Ecclesiam deferendam, in secundo uult duos uel tres testes adhiberi. Quibus praesentibus correptus si emendare se non uult, cum ad Ecclesiam delatum fuerit eius peccatum, possit dudum adhibitis testibus confutari; frequenter enim accidit, ut uolens quis euangelicum implere mandatum calumniator uideatur, si crimen deferat ad Ecclesiam et deficiat testibus. Ne ergo hoc accidat, idcirco duos uel tres testes in secunda conuentione iussit adhiberi. Cum ergo et Euangelii tale mandatum sit et lex praecipiat quia, si tacuerit, accipiet peccatum eius, sciendum est quod, si quis ea, quae uidet in delicto proximi sui, uel non indicat secundum regulam superius datam uel in testimonium uocatus non, quae uera sunt, dixerit, peccatum, quod commisit ille, quem celat, ipse suscipiet et poena commissi reuoluetur ad conscium. Sufficienter ergo in hoc capite ipse nos aedificauit textus historiae.
Puto tamen quod et illa anima, quae legit scriptum in lege Dei quia: Iurauit Dominus nec eum paenitebit; tu es sacerdos in aeternum, secundum ordinem Melchisedec, audit uocem iuramenti, ut faciunt scribae et Pharisaei semper haec meditantes, sed tacent et enuntiare ad populum nolunt, ne Christi testentur aduentum. Propterea ergo ipsi accipient peccatum, in quo non enuntiantes ad populum, quae uera sunt, peccare faciunt Istrahel.
3. Post haec alia lex promulgatur. Anima inquit quaecumque tetigerit omnem rem immundam aut morticinum iumentorum immundorum, et latuerit eum, et inquinatus est, aut si tetigerit ab immunditia hominis, ab omni immunditia, ex qua inquinetur, et cetera. Haec quidem apud Iudaeos indecenter satis et inutiliter obseruantur. Vt quid enim immundus habeatur, qui contigerit, uerbi causa, animal mortuum aut corpus hominis defuncti? Quid si prophetae corpus sit? quid si patriarchae uel etiam ipsius Abrahae corpus? Quid si et ossa contigerit, immundus erit? Quid si Helisaei ossa contingat, quae mortuum suscitant? Immundus erit ille, qui contingit, et immundum faciunt ossa prophetae etiam illum ipsum, quem a mortuis suscitant? Vide quam inconueniens sit iudaica intelligentia.
Sed nos uideamus primo, quid sit tangere et quid sit tactus, qui faciat immundum, qui uero sit tactus, qui faciat mundum. Apostolus dicit: Bonum est homini mulierem non tangere. Hic tactus immundus est; hoc est enim illud, quod Dominus in Euangelio dixit: Si quis uiderit mulierem ad concupiscendum, iam moechatus est eam in corde suo. Tetigit enim cor eius concupiscentiae uitium et immunda facta est anima eius. Si qui ergo hoc modo tangit aliquam rem, id est uel per mulieris concupiscentiam uel per pecuniae cupiditatem uel alio quolibet peccati desiderio, immundum tetigit et inquinatus est. Oportet ergo te, si quid tale contigeris, scire, quomodo offeras sacrificium, secundum ea, quae in superioribus memorauimus, ut mundus effici possis. Vis tibi ostendam, quae est anima, quae tetigit immundum et immunda facta est, et rursum tetigit mundum et facta est munda? Illa, quae profluuium sanguinis passa est et erogauit omnem substantiam suam in medicos nec aliquid proficere potuit, per immunditiam peccati in hoc deuoluta est. Tetigerat enim peccatum et idcirco flagellum carnis acceperat. Sed posteaquam fide plena tetigit fimbriam Iesu, stetit fluxus sanguinis eius et repente facta est munda, quae ante per tantum tempus uixit immunda. Et quemadmodum, cum tetigisset Dominum et Saluatorem, dixit ipse: Quis me tetigit? Ego enim sensi uirtutem exisse de me – illam sine dubio uirtutem, quae mulierem sanauerat et fecerat eam mundam –, sic intelligendum est quia, si qui contigerit peccatum, exeat ex ipso peccato uirtus quaedam maligna, quae eum, qui se contigit, faciat immundum; et hoc est uere contigisse immundum. Simili ratione etiam de morticino hominis uel de morticino pecoris mundi aut immundi dicendum est. Morticinum namque hominis contingit is, qui in peccatis suis mortuum quempiam uel sequitur uel imitatur. Sed si singulorum differentiae requirendae sunt, singula recenseamus.
Hominis morticinum, sicut supra diximus, illud possumus dicere, quod Apostolus ad Corinthios dicit: Scripsi inquit uobis in epistola, ut non commisceamini fornicariis; non utique fornicariis huius mundi aut auaris aut rapacibus aut idolis seruientibus; alioquin debueratis de hoc mundo exisse. Nunc autem scripsi uobis, ut non commisceamini, si quis frater nominatur fornicator aut auarus aut idolis seruiens aut maledicus aut ebriosus aut rapax, cum huiusmodi nec cibum sumere. Istud est ergo hominis morticinum contingere, qui ei se socium saltem in cibo praebuerit, qui in Christo homo effectus rursum in peccatis est mortuus. Nam et illa uidua, de qua dicit Apostolus, quae in deliciis agens, uiuens mortua est, morticinum hominis dici potest.
Sed et animalia morticina nihilominus quae sint in Ecclesia, requirenda sunt. Si simpliciores quique ad hoc, quod nihil prudentiae egerunt, etiam in peccatorum sordibus uolutentur, hos si qui sequatur uel tangat eo tactu, quo supra exposuimus, morticinum animalium tetigit. Quod autem Ecclesia habeat et animalia, audi quomodo dicit in Psalmis: Homines et iumenta saluos facies, Domine. Hi ergo, qui uerbi Dei et rationabilis instituti studium gerunt, homines appellantur; qui uero absque huiusmodi studiis uiuunt et scientiae exercitia non requirunt, fideles tamen sunt, animalia quidem, sed munda dicuntur. Sicut enim sunt quidam homines Dei, ita sunt quidam et oues Dei. Scriptum est enim quia Moyses non erat ouis Dei, sed homo Dei. Et Helias non erat ouis Dei, sed homo Dei; sic enim ipse dicit: Si homo Dei sum ego, descendat ignis de caelo et consumat te et quinquaginta tuos. Vis autem audire de ouibus Dei? Dicitur per prophetam: Oues meae, oues sanctae sunt, dicit Dominus. Et iterum Saluator dicit in Euangelio: Oues meae uocem meam audiunt. Et non puto quia dixisset de hominibus quia uocem meam audiunt homines. Sed haec, qui habet aures audiendi, audiat, quomodo uocem audiunt oues, homines autem uerbum eius audiunt. Ista ergo sunt animalia munda quidem propter Christum, morticina autem propter peccatum. Quae si qui tetigerit, hoc est si secutus fuerit quis in peccato, immundus erit. Et si qui huiusmodi hominis morticinum contigerit, id est eius, qui secundum rationem uiuens primo et in uerbo Dei semet ipsum exercens postmodum decidit in peccatum, si quis eum sequatur aut imitetur, hominis contingit morticinum et erit immundus.
Sed et a fera captum si contigeris, immundus eris. Quae est fera? Leo est an lupus, quae rapit homines uel iumenta? Illa, credo, fera est, de qua dicit Petrus Apostolus quia aduersarius uester diabolus sicut leo rugiens circuit quaerens quem transuoret. Cui resistite fortes in fide. Et rursum de quibus dicit Apostolus Paulus: Intrabunt enim post discessum meum lupi rapaces non parcentes gregi. Ab istis ergo feris captum si uideris, noli eum sequi, noli contingere, ne et tu efficiaris immundus.
Sunt praeterea et alia immunda animalia quorum morticinum uetat contingi. Immunda animalia sunt homines, qui extra Christum sunt, in quibus neque ratio neque religio ulla est. Horum ergo omnium morticina, id est peccata si uideas, dicit tibi legislator, ne contigeris, ne adtaminaueris, ne adtrectaueris. Et istae sunt immunditiae, quae merito fugiendae sunt. Hominis autem tactum refugere uel mortui corporis, cui magis sepultura religiosa deferenda est, iudaicae haec sunt et inutiles fabulae, speciem quidem pietatis habentes, uirtutem uero ipsius denegantes.
Prima ergo lex de immunditiis data est, si qui iuramenti alicuius uel delicti testis fuit et non indicauit et per hoc immundus quodammodo effectus est etiam ipse societate peccati. Secunda lex, qua contingere immundum aliquid ac morticinum uetatur.
4. Tertia nunc lex promulgatur huiusmodi: Et anima inquit quae iurauerit pronuntians labiis suis malefacere aut benefacere secundum omnia, quaecumque dixerit homini cum iuramento, et latuerit eum, et hic cognouerit, et peccauerit unum aliquid de istis, pronuntiet peccatum quod peccauit, et afferet pro his, quae deliquit, Domino pro peccato, quo peccauit, feminam de ouibus et cetera.
Quomodo quidem, si pronuntiauero labiis meis uel iurauero benefacere et non faciam, peccati reus sim, difficultas non est ostendere; quomodo autem si iurem uel pronuntiem malefacere et non fecero, peccauerim, uerbo adsignare difficile est. Absurdum enim uidetur, uerbi gratia, ut si per iracundiam dixero me hominem occisurum et non fecero, ne perierare aut fallere uidear, cogi ad explendum opus, quod temere et illicite promisi. Quaeramus ergo, quae sit res, in qua, si promittimus nos malefacere et non fecerimus, peccamus; si uero fecerimus, excusemur a peccato, ut rationabiliter stare praecepti ueritas possit.
Quantum in hoc loco intelligendum uidetur, malefacere aduersari alicui est et non indulgere ei, ut faciat quod uult. Et nos ergo cum uenimus ad Deum et uouemus nos ei in castitate seruire, pronuntiamus labiis nostris et iuramus nos castigare carnem nostram uel male ei facere atque in seruitutem eam redigere, ut spiritum saluum facere possimus. Sic enim et ille iurasse se dixit, qui ait: Iuraui, et statui seruare omnia praecepta tua. Quia ergo carnis uox est, quae dicit: Non enim quod uolo ago, sed, quod odi, illud facio, afflicta sine dubio ab spiritu et coartata est; resistit enim et repugnat aduersum spiritum, et, nisi male ei fiat, ut affligatur et infirmetur, non potest dicere spiritus: Cum infirmor, tunc potens sum. Huic ergo carni resistenti et repugnanti aduersum spiritum si quis iurauerit et pronuntiauerit malefacere et affligere ac macerare eam et non fecerit, peccati reus est, in quo iurauit cruciare se carnem suam et seruituti subicere et non fecit. Eodem autem iuramento et spiritui decernit benefacere. In quo enim carni malefacit, spiritui benefacit. Si qui ergo hoc iurauerit et non fecerit, peccati efficitur reus. Vis autem scire quia nec potest uni horum benefieri, nisi alii malefeceris? Audi etiam Dominum ipsum dicentem: Ego occidam et uiuere faciam. Quid occidit Deus? Carnem utique. Et quid uiuere facit? Spiritum sine dubio. Et rursum in sequentibus dicit: Percutiam, et ego sanabo. Quid percutit? Carnem. Quid sanat? Spiritum. Quorsum ista proficiant? Ut faciat te mortificatum carne, uiuificatum spiritu; ne forte et tu mente seruias legi Dei, carne autem, si mortificata non fuerit, legi peccati.
Si ergo istum ordinem promiseris et seruare non quiueris, audi quid legis ordo praecipiat: Si peccauerit inquit unum aliquid de istis, pronuntiet peccatum, quod peccauit.
Est aliquid in hoc mirabile secretum, quod iubet pronuntiare peccatum. Etenim omni genere pronuntianda sunt et in publicum proferenda cuncta quae gerimus. Si quid in occulto gerimus, si quid in sermone solo uel etiam intra cogitationum secreta commisimus, cuncta necesse est publicari, cuncta proferri; proferri autem ab illo, qui et accusator peccati est et incentor. Ipse enim nunc nos ut peccemus, instigat, ipse etiam, cum peccauerimus, accusat. Si ergo in hac uita praeueniamus eum et ipsi nostri accusatores simus, nequitiam diaboli inimici nostri et accusatoris effugimus. Sic enim et alibi propheta dicit: Dic tu inquit iniquitates tuas prior, ut iustificeris. Nonne euidenter mysterium, de quo tractamus, ostendit, cum dicit: dic tu prior? ut ostendat tibi quia praeuenire illum debeas, qui paratus est ad accusandum. Tu ergo, inquit, dic prior, ne te ille praeueniat; quia, si prior dixeris et sacrificium paenitentiae obtuleris secundum ea, quae in superioribus diximus offerenda, et tradideris carnem tuam in interitum, ut spiritus saluus fiat in die Domini, dicetur et tibi quia percepisti tu in uita tua mala tua, nunc uero hic requiesce. Sed et Dauid eodem spiritu loquitur in Psalmis et dicit: Iniquitatem meam notam feci, et peccatum meum non cooperui. Dixi: pronuntiabo aduersum me iniustitiam meam, et tu remisisti impietatem cordis mei. Vides ergo quia pronuntiare peccatum remissionem peccati meretur. Praeuentus enim diabolus in accusatione ultra nos accusare non poterit, et, si ipsi nostri accusatores simus, proficit nobis ad salutem; si uero exspectemus, ut a diabolo accusemur, accusatio illa cedit nobis ad poenam; habebit enim socios in gehenna, quos conuicerit criminum socios.
5. Multum erit nunc hostiarum diuersitates et sacrificiorum ritus ac uarietates exsequi et longe alterius operis quam eius uerbi, quod in communi auditorio uulgus excipiat. Verum ut aliqua in transcursu perstringere uideamur, omnis quidem paene hostia, quae offertur, habet aliquid formae et imaginis Christi. In ipsum namque omnis hostia recapitulatur, in tantum ut, postquam ipse oblatus est, omnes hostiae cessauerint, quae eum in typo et umbra praecesserant; de quibus, prout potuimus, in superioribus, quomodo uitulus a pontifice oblatus siue in munere siue pro peccato, formam eius haberet, ostendimus. Adipes uero, qui offeruntur in munere, operientes interiora et renibus cohaerentes potest sancta illa eius anima intelligi, quae interiora quidem, id est diuinitatis eius secreta uelabat, renibus autem, hoc est corporali materiae, quae ex nobis caste sumpta fuerat, cohaerebat; et media inter carnem Deumque posita sanctificandam sacris altaribus et diuinis ignibus illustrandam, conseruandam secum ad caelos naturam carnis imponit. Renunculi autem ignibus traditi quis dubitet quod nullos in Christo fuisse indicent genitalium partium motus? Quod uero de sanguine hostiae septiens ante Dominum sacerdos respergere memoratur, euidenter sancti Spiritus uirtus septemplicis gratiae sub mysterio designatur. Quattuor cornua altaris, quae sanguine liniuntur, Christi passionem referri quattuor Euangeliis indicant. Penna iecoris quod offertur, in iecore ira iugulatur, in penna uelox et concita uis furoris ostenditur. Reliquus autem sanguis, qui ad basim altaris effunditur, puto quod illius gratiae formam designet, qua in nouissimis diebus, posteaquam plenitudo gentium subintroierit, omnis qui reliquus fuerit Istrahel, ad ultimum uelut ad basim altaris positus effusionem Christi sanguinis etiam ipse suscipiet. De agnis uero et haedis, turturibus et columbis, sed et simila conspersa in oleo aut in panibus azymis cocta, quantum res pati potuit, supra dictum est.
6. Videamus nunc, quae lex proponitur in offerendis hostiis pro peccato. Et locutus est inquit Dominus ad Moysen dicens: anima si qua latuerit et peccauerit non uolens a sanctis Domini, offeret pro delicto suo Domino arietem immaculatum de ouibus, pretio argenti siclo sancto in eo, quod deliquit. Et quod peccauit a sanctis, reddet, et quintas adiciet ad illud, et dabit illud sacerdoti, et sacerdos exorabit pro eo in ariete delicti, et remittetur ei.
In superioribus legibus, quae de immunditiae sacrificiis referebantur, sicubi dixit offerendum, uerbi causa, ouem aut haedum, addidit: Quod si non sufficiet manus eius ad haedum aut agnum, offerat par turturum aut duos pullos columbinos, et iterum: quod si nec ad hoc sufficiet, offeret similaginem. In hac uero lege, ubi de peccato, quod in sanctis committitur, disserit, nullam substitutionem inferioris hostiae secundae uel tertiae subrogauit, sed statuit solum arietem offerendum; nec aliter ostendit solui posse peccatum, quod in sancta committitur, nisi arietem iugulauerit; et non simpliciter arietem, sed arietem pretio emptum et certo pretio: siclo inquit sancto. Quid igitur? si quis pauper fuerit et non habuerit siclum sanctum, unde mercari possit arietem, peccatum eius non soluetur? Quaerendae sunt ergo unicuique et diuitiae, ut peccatum eius possit absolui. Verum si dignetur Dominus uel nobis oculos ad uidendum uel uobis ad audiendum aures cordis aperire, quid sibi uelit legislatoris sensus opertus mysteriis, requiremus.
Et primo quidem uideamus hoc ipsum, quod recitatum est, secundum litteram quale sit. Videtur de his dicere, in quorum manibus sancta commissa sunt, id est quae in Domini donis oblata sunt; uerbi gratia, uota et munera, quae in Ecclesiis Dei ad usum sanctorum et ministerium sacerdotum uel quae ob necessitatem pauperum a deuotis et religiosis mentibus offeruntur. De his si qui qualibet praesumptione subtraxerit, decernit lex, ut, si rememoratus fuerit peccasse se et sponte compunctionem cordis acceperit – de eo enim, qui non sponte compungitur, sed alio arguente conuincitur, difficilius remedium est – hic ergo, qui sponte recordatus fuerit peccatum suum, reddet, inquit, illud ipsum, quod subtraxerat, et addet ad illud quintas et offeret arietem pro peccato emptum pretio siclo sancto. Quod dicit: Addet ad illud quintas, simpliciores quique aestimant ita dictum, ut, uerbi causa, si quinque nummi subtracti sunt, unus addatur, ut pro quinque sex reddere uideatur. Sed qui in disciplina numerorum peritiam gerunt, longe aliter istius uocabuli numerum supputant. Nam et in Graeco non habet πέμπτον,quod simpliciter quintas facit, sed habet ἐπίπεμπτον, quod nos quidem possumus dicere ‘super quintas’, nisi diceretur istud specialis cuiusdam numeri apud illos esse uocabulum, quo indicetur pro quinque alios quinque dandos et unum super; ut uerbi gratia intelligatur, qui furatus sit quinque nummos, ipsos quidem quinque restituere et alios quinque uno superaddito. Nec tamen haec continuo pro furtis aut fraudibus intelligenda sunt, sed quod etiam si qui pro usibus necessariis sibi de sanctis pecuniam sumpsit et moras attulit in restituendo, huiusmodi lege constringitur. Quae lex etiam secundum litteram aedificare debet audientes, valde enim utilis et necessaria est obseruatio, his praecipue, qui ecclesiasticis dispensationibus praesunt, ut sciant sibi ab his, quae in usum sanctorum oblata sunt, cautius et diligentius obseruandum.
7. Sed et nos, quibus ista forte non accidunt, uideamus, qua ex parte sermo legis aedificet. Et ego hodie, licet peccator sim, tamen quia dispensatio mihi uerbi dominici credita est, sancta Dei uideor habere commissa. Neque nunc primum, sed saepe iam et olim dispensatione hac erga uos utimur. Si qui ergo ex uobis suscepit a me dominicam pecuniam et, ut fieri solet, egressus Ecclesiam et diuersis occupationibus saeculi raptus obliuioni, quae audierat, dedit nec opus aliquod ex uerbo, quo suscepit, impleuit, iste est, qui pecuniam de sanctis susceptam non reddidit. Vnde uel his auditis in memoriam reuocet quod ea, quae dudum sibi fuerant in uerbo Dei commissa, neglexit. Reddat ergo et hoc, quod accepit, et addat ad id quintas eo modo, quo ante iam diximus, id est, ut bis quina sint et unus superaddatur.
Videamus ergo, quomodo quinque isti reddantur. Quinque numerus frequenter, immo paene semper pro quinque sensibus accipitur. Scire ergo debemus hoc modo istos quinque sanctis posse restitui, ut, si forte praesumpsimus abuti iis in saecularibus actibus et impendimus usum eorum in his, quae non secundum Deum gessimus, restituamus nunc et ipsos quinque sanctis actibus religiosisque ministeriis et alios eis quinque addamus, qui sunt interioris hominis sensus; per quos uel mundi corde effecti Deum uidemus uel aures habemus ad audienda ea, quae docet Iesus, uel odorem capimus illum, quem dicit Apostolus: quia Christi bonus odor sumus, uel etiam gustum sumimus illum, de quo dicit propheta: Gustate et uidete, quoniam suauis est Dominus, uel tactum illum, quem dicit Iohannes, quia oculis nostris inspeximus et manus nostrae palpauerunt de Verbo uitae. His autem omnibus unum superaddimus, ut ad unum Deum haec cuncta referamus. Et haec quidem de restituendis his, quae qualibet culpa ex sanctis ablata fuerant, dicta sint.
8. Quid uero dicemus de sacrificio arietis pretio empti et pretio sicli sancti, qui pro peccati expiatione iubetur offerri? Diues futurus est, qui pretio arietis possit delicta purgare. Quae sunt istae diuitiae, requiramus. Docet nos sapientissimus Solomon dicens: Redemptio animae uiri propriae diuitiae eius. Audis uerba Sapientiae, quomodo necessariis cum proprietatibus uim uniuscuiusque sermonis enuntiat? Diuitias dicit aptas ad animae redemptionem et diuitias non alienas neque communes, sed diuitias proprias. Per quod ostendit esse quasdam diuitias proprias, quasdam uero non proprias. Sed hoc euidentius Dominus in Euangeliis declarauit, cum dicit: Quod si in alieno fideles non fuistis, quod uestrum est, quis dabit uobis? ostendens praesentis saeculi diuitias non esse nostras proprias, sed alienas. Transeunt enim et sicut umbra praetereunt.
Propriae uero sunt illae diuitiae, de quibus propheta dicit: Et ad te congregabo diuitias gentium. Ex his fortasse diuitiis et Abraham diues factus est ualde in auro et argento et pecoribus atque omni supellectili. Vis tibi ostendam, ex quibus thesauris descendant istae diuitiae? Audi Apostolum Paulum dicentem de Domino Iesu Christo: In quo sunt inquit omnes thesauri sapientiae et scientiae absconditi. Sed et in Euangeliis Dominus dicit quia: Scriba diues profert de thesauris suis noua et uetera. De his et Apostolus Paulus dicit quia: In omnibus diuites facti estis in illo, in omni uerbo et in omni scientia. Ex his ergo diuitiis, quae de thesauris sapientiae et scientiae proferuntur, mercandus nobis est aries iste, qui offerri debeat pro peccatis, illis scilicet, quae in sancta commissa sunt, et sicli sancti adnumeratione mercandus. Iam superius diximus quod omnis hostia typum ferat et imaginem Christi, multo magis aries, qui et pro Isaac quondam a Deo substitutus est immolandus. Siclo igitur sancto comparandus est nobis Christus, qui peccata nostra dissoluat. Siclus sanctus fidei nostrae formam tenet. Si enim fidem obtuleris tamquam pretium, a Christo uelut ariete immaculato in hostiam dato remissionem accipies peccatorum.
Sentio quod in explanando uires nostras mysteriorum superat magnitudo. Sed quamuis non ualeamus cuncta disserere, tamen sentimus cuncta repleta esse mysteriis. Et ideo studiosis quibusque indicia posuisse sufficiat, quibus excitati ad altiora horum et profundiora perueniant et intelligant, ex quibus iis gregibus uitulus quaeratur ad hostiam, ex quibus ouibus aries prouidendus sit. Habeo enim inquit Iesus et alias oues, quae non sunt de hoc ouili; et illas oportet me adducere, ut fiat unus grex et unus pastor.
Sciant etiam, ubi turtures, ubi columbae requirendae sunt. Oculi inquit tui sicut columbae super plenitudines aquarum Ἁd aquarum ergo plenitudines properandum est, in his enim sponsae describitur pulchritudo), et collum inquit tuum sicut turturis. In columbis oculi praedicantur. Quod enim dixit: Columbae super plenitudines aquarum, ferunt hoc genus auis, cum ad aquas uenerit, quia ibi solet accipitris insidias pati, uenientem desuper inimicum uolitantis umbra in aquis inspecta deprehendere et oculorum perspicacia fraudem periculi imminentis euadere. Quod et si tu ita prospicere potueris insidias diaboli et cauere, sacrificium Deo columbas obtuleris.
Sed et quibus talia curae sunt, etiam illud requirant, ex quibus iis agris simila debet offerri. Ego arbitror quod ex illius terrae segetibus, quae facit alium centesimum, alium sexagesimum, alium tricesimum fructum. Requirant etiam, nisi plus quam debet, curiosum uidetur, quibus molentibus simila ista ad sacrificia praeparetur. Nec eos lateat duas esse, quae molunt, quarum una adsumetur et alia relinquetur. Ex illius ergo mola, quae adsumenda est, similam oportebit offerre.
Sed et siclus sanctus, qui ad arietis pretium necessarius dicitur, uide unde et quomodo perquirendus sit. Siclus pecuniae dominicae nomen est, et in multis Scripturarum locis diuersis appellationum nominibus pecunia dominica memoratur. Sed quaedam proba, quaedam uero reproba dicitur. Proba erat illa pecunia, quam paterfamilias peregre profecturus uocatis seruis suis dedit unicuique secundum uirtutem suam. Proba erat et illa pecunia, quae denarius nominatur, qui cum mercenariis placitus est et a nouissimis datus est usque ad primos. Scire ergo te oportet quia est et alia pecunia reproba. Audi prophetam dicentem: Argentum uestrum reprobum. Quia ergo est quaedam proba, quaedam uero reproba, propterea Apostolus uelut ad probabiles trapezitas dicit: Probantes inquit omnia, quod bonum est obtinentes. Solus enim est Dominus noster Iesus Christus, qui te huiusmodi artem possit edocere, per quam scias discernere, quae sit pecunia, quae ueri regis imaginem tenet; quae uero sit adulterina et, ut uulgo dicitur, extra monetam formata, quae nomen quidem habeat regis, ueritatem autem regiae figurae non teneat. Multi namque sunt, qui nomen Christi habent, sed ueritatem non habent Christi. Et propter hoc dicit Apostolus: Oportet enim et haereses esse, ut probati manifesti fiant inter uos.
Idcirco igitur et in praesenti lectione legislator totus ad mysticum et spiritalem respiciens sensum addidit, ut aries iste, qui ob hoc comparatur, ut peccatum possit absoluere, non qualicumque siclo, hoc est non qualicumque pecunia, sed siclo sancto comparetur. Quod si non respiciebat ad mysterium, quid rationis esse uidebatur, ut aries emptus offerretur ad hostiam et certo pretio? et non sufficit nomen pecuniae siclo nominasse, sed addidit et sancto siclo? Quid, si haberet aliquis in gregibus suis arietes optimos et diuinis sacrificiis dignos? Aut quid, si aliquis ita pauper esset, ut siclum sanctum habere non posset? Haec est legislatoris moderatio, ut, nisi quis habeat certum pecuniae modum, peccatum eius non possit absolui? Quod aperte secundum litteram quidem uidetur absurdum, secundum spiritalem uero intelligentiam certum est quod remissionem peccatorum nullus accipiat, nisi detulerit integram, probam et sanctam fidem, per quam mercari possit arietem; cuius natura haec est, ut peccata credentis abstergat. Et hic est siclus sanctus, probata, ut diximus, et sincera fides, id est ubi nullus perfidiae dolus, nulla haereticae calliditatis peruersitas admiscetur, ut sinceram fidem offerentes pretioso Christi sanguine, tamquam immaculatae hostiae, diluamur; per quem est Deo Patri omnipotenti cum Spiritu sancto gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen!
Homilia IV
De eo, quod scriptum est: Si peccauerit anima et praeteriens praeterierit praecepta Domini, et mentietur proximo super deposito aut societate et cetera.
1. Si secundum diuinae legis fidem haec, quae leguntur nobis, Dominus locutus est ad Moysen, puto quod tamquam Dei uerba non debeant secundum incapacitatem audientium, sed secundum maiestatem loquentis intelligi. Dominus inquit locutus est. Quid est Dominus? Apostolus tibi respondeat et ab ipso disce quia Dominus Spiritus est. Quod si tibi Apostoli sermo non sufficit, audi ipsum Dominum in Euangeliis dicentem quia Deus Spiritus est. Si ergo et Dominus et Deus Spiritus est, quae Spiritus loquitur, spiritaliter debemus audire. Ego adhuc et amplius aliquid dico, quia, quae Dominus loquitur, non spiritalia tantum, sed et spiritus esse credenda sunt. Non meo sensu haec, sed de Euangeliis approbabo; audi Dominum et Saluatorem nostrum ad discipulos suos dicentem: Verba quae locutus sum uobis, spiritus et uita est. Si ergo ipsius Saluatoris uoce didicimus quia uerba, quae locutus est Apostolis, spiritus et uita est, nequaquam dubitare debemus quod etiam quae per Moysen locutus est, spiritus et uita credenda sint.
2. Sed uideamus quae sunt, de quibus nunc, prout possumus, aliqua dicere debeamus. Et locutus est inquit Dominus ad Moysen dicens: anima quaecumque peccauerit et praeteriens praeterierit praecepta Domini, et mentietur proximo super deposito aut societate aut rapina, aut nocuit aliquid proximo, aut inuenit perditionem et mentietur de ea, et iurauerit inique de uno ab omnibus, quaecumque fecerit homo, uti peccet in his; et erit cum peccauerit et deliquerit, et reddet rapinam, quam rapuit, aut iniuriam, quam nocuit, aut depositum, quod commendatum est ei, aut perditionem, quam inuenit, ab omni re, pro qua iurauit iniuste, et restituet ipsum caput, et quintas insuper augebit; et cuius est, ei reddet, qua die conuictus fuerit. Hucusque interim peccati species exponuntur, postea uero purgatio eius per hostias imperatur.
Si qui infirmi sunt et incapaces profundioris mysterii, aedificentur ex littera, et sciant quia, si quis praeteriens praeterierit praecepta Domini et mentitus fuerit proximo super deposito aut societate aut rapina, peccati ingentis statuitur reus. Sed absit hoc ab Ecclesia Dei, ut ego credam esse aliquem in coetu isto sanctorum, qui se tam infeliciter agat, ut depositum proximi sui neget aut societatem fraude contaminet aut uel ipse aliena diripiat aut ab aliis rapta suscipiat et pro his, si ab eo requirantur, contra conscientiam iuret. Absit, inquam, ut haec ego de aliquo fidelium sentiam. Confidenter enim dico de uobis quia uos non ita didicistis Christum, neque ita edocti estis. Sed neque lex ipsa haec sanctis et fidelibus praecipit. Vis scire quia non ad sanctos et iustos ista dicantur? Audi Apostolum distinguentem: Iusto inquit lex non est posita, sed iniustis et non subditis, scelestis et contaminatis, patricidis, matricidis et horum similibus. Quia ergo huiusmodi hominibus Apostolus legem dicit impositam, Ecclesia Dei, quam absit in huiusmodi facinoribus maculari, relicta aliis littera sanctius aedificetur ab spiritu.
3. Videamus itaque nunc, quod est depositum, quod fidelium unusquisque suscepit. Ego puto quod et ipsam animam nostram et corpus depositum accepimus a Deo. Et uis uidere maius aliud depositum, quod accepisti a Deo? Ipsi animae tuae Deus imaginem suam et similitudinem commendauit. Istud ergo depositum tam integrum tibi restituendum est quam a te constat esse susceptum. Si enim sis misericors, sicut pater tuus in caelis misericors est, imago Dei in te est et integrum depositum seruas. Si perfectus es, sicut et Pater tuus in caelis perfectus est, imaginis Dei in te depositum manet. Similiter et cetera omnia, si pius, si iustus es, si sanctus, si mundus corde, et omnia quae in Deo praesto sunt per naturam si tibi per imitationem subsistant, depositum apud te diuinae imaginis saluum est. Si uero e contrario agas et pro misericorde crudelis, pro pio impius, pro benigno uiolentus, pro quieto turbulentus, pro liberali raptor exsistas, abiecta imagine Dei diaboli in te imaginem suscepisti et bonum depositum commendatum tibi diuinitus abnegasti. Aut non hoc erat, quod sub mysterio Apostolus electo discipulo mandabat Timotheo, dicens: O Timothee, bonum depositum custodi?
Ego etiam illud addo quod et Christum Dominum depositum suscepimus et sanctum Spiritum depositum habemus. Videndum ergo nobis est ne hoc sancto deposito non sancte utamur et, cum nos in consensum sui peccata sollicitant, iuremus nos non suscepisse depositum. Quod utique si habeamus in nobis, peccato consentire non possumus.
Sed et ipse sensus rationabilis, qui in me est, commendatus mihi est, ut eo utar ad intelligentiam diuinorum: ingenium, memoria, iudicium, ratio et omnes, qui intra me sunt motus, commendati mihi uidentur a Deo, ut iis utar in his, quae praecepit lex diuina. Si uero ad malas artes sollers et perspicax uertatur ingenium et rebus Dei abutamur in his, quae non uult Deus, hoc est abiurare depositum et beneficia uertere in perfidiam.
4. Videamus nunc, quid etiam societas intelligenda sit. Putas, est aliquis, qui secundum litteram commoneri debeat, ne forte in ratione pecuniae uel qualibet alia specie societatis socium fraude decipiat? Ultimae miseriae est illa anima, in quam cadere adhuc fraudis hoc genus potest. Verum tamen quoniam multa est in homine fragilitas, etiam de his commoneamus, quia nec Apostolum piguit ista mandare. Dicit enim: Ne qui circumscribat in negotio fratrem suum, quoniam uindex est de his omnibus Deus.
Nunc uero requiramus, quae sit etiam societas Spiritus. Audi de his ipsis uerbis Apostolum dicentem: Si quod solatium caritatis, si qua societas Spiritus, si qua uiscera miserationis, implete gaudium meum. Vides societatis legem quomodo intellexit Apostolus Paulus. Audi et Iohannem, quomodo uno eodemque spiritu proloquatur. Et societatem inquit habemus cum Patre et cum Filio eius Iesu Christo. Et item Petrus dicit: Consortes inquit facti estis diuinae naturae, quod est socii. Et iterum dicit Apostolus Paulus: Quae enim societas luci ad tenebras? Quod si luci ad tenebras societas nulla est, potest ergo societatem lux habere cum luce. Igitur si nobis cum Patre et Filio et cum Spiritu sancto societas data est, uidendum nobis est, ne sanctam istam diuinamque societatem peccando abnegemus; si enim agamus opera tenebrarum, certum est quia societatem negauimus lucis.
Sed et sanctorum socios nos dicit Apostolus, nec mirum; si enim cum Patre et Filio dicitur nobis esse societas, quomodo non et cum sanctis, non solum qui in terra sunt, sed et qui in caelis? quia et Christus per sanguinem suum pacificauit terrestria et caelestia, ut caelestibus terrena sociaret. Quod euidenter indicat, ubi dicit gaudium esse in caelis super uno peccatore paenitentiam agente, et rursum cum dicit eos, qui resurgunt a mortuis, futuros esse sicut angelos Dei in caelo, et cum ex integro hominibus caelorum regna promittit. Hanc ergo societatem disrumpit et abnegat, quicumque malis actibus suis malisque sensibus ab horum coniunctione separatur.
Post haec de rapina dicitur; raptores sunt mali, sunt et boni; et boni quidem illi, de quibus dicit Saluator quia regnum caelorum diripiunt. Sunt autem et mali raptores, de quibus dicit propheta: Et rapina pauperum in domibus uestris est. Apostolus uero abrupte pronuntiat dicens: Nolite errare, quia neque adulteri neque molles neque masculorum concubitores neque fures neque rapaces regnum Dei possidebunt.
Est tamen aliquid et secundum spiritalem intelligentiam culpabiliter rapere, sicut illi laudabiliter rapiunt regna caelorum. Vt uerbi causa dicamus: si homo nondum purgatus a uitiis, nondum segregatus a profanis et sordidis actibus uelit se coetui sanctorum et perfectorum latenter ingerere et sermonem, quo perfecta et mystica tractantur, audire: huiusmodi homo secretorum et perfectorum scientiam non bene rapuit. Meminisse enim oportet praecepti Saluatoris, quo dicit quia: Nemo mittit uinum nouum in utres ueteres; alioquin et utres rumpentur et uinum peribit, ostendens quod animae nondum renouatae, sed in uetustate malitiae perduranti non oporteat nouorum mysteriorum, quae per Christum mundus agnouit, secreta committi.
5. Addit dehinc legislator: Aut si quid nocuit proximo, uel si inuenit perditionem. Lex litterae hoc uidetur mandare, ut, si quis inuenit quod alius perdidit et requisitum fuerit, reddat nec perieret pro eo. Est et haec utilis audientibus aedificatio. Multi enim sine peccato putant esse, si alienum quod inuenerint, teneant, et dicunt: Deus mihi dedit, cui habeo reddere? Discant ergo peccatum hoc esse simile rapinae, si quis inuenta non reddat.
Verum tamen si hoc tantum, quod secundum litteram putatur, legislator uoluisset intelligi, potuerat dicere: si inuenit, quod perierat, uel quod aliquis perdiderat. Nunc autem cum dicit: inuenit perditionem, amplius nos aliquid intelligere uoluit. Qui nimis peccant, in Scripturis perditio appellantur, sicut in Ezechiel propheta legimus dictum: Perditio inquit factus es, et non subsistes in aeternum tempus. Est ergo, qui multum quaerendo inuenit perditionem, ut, uerbi gratia, dicamus: haeretici ad construenda et defendenda dogmata sua multum perquirunt et discutiunt in Scripturis diuinis, ut inueniant perditionem. Cum enim multum quaesierint testimonia, quibus adstruant quae praue sentiunt, perditionem sibi inuenisse dicendi sunt. Sed si forte aliquis horum audiens in Ecclesia uerbum Dei catholice tractari, resipiscat et intelligat quia, quod inuenerat, perditio est, reddet, inquit, quod inuenit.
Et iste, qui perditionem inuenit, et ille, qui rapinam, sed et ille, qui depositum abnegauit, et omnis, quicumque aliqua ex parte animae nocuit proximi et iurauit iniuste: Restituet inquit ipsum caput et quintas superaugebit, et ei, cuius est, reddet, secundum eam dumtaxat expositionem, quam de quintis addendis ante iam diximus.
Et offeret inquit Domino arietem de ouibus sine macula, pretio in id, quod deliquit; et orabit pro eo sacerdos contra Dominum, et remittetur ei pro uno ab omnibus, quae fecit et deliquit in eo.
Diximus in superioribus, quid est offerre arietem, et hunc pretio sicli sancti emptum. Nunc superest, ut differentiam illam dicamus, quod ibi pretium posuit sicli sancti, hic tantummodo pretium dicit nec quantitatem pretii nec nomen pecuniae designauit. In superioribus enim, ubi pro peccato, quod in sancta commissum fuerat, lex dabatur, siclum sanctum diximus nominatum et siclum nomen esse pecuniae, ut alibi obolus, alibi drachma, alibi mna uel talentum uel minutum aes uel denarius dicitur. Hic ergo nihil horum nominatur, sed tantum pretio offerendus aries dicitur. Interest enim peccare in sanctis et peccare extra sancta. Vis et alibi uidere hanc ipsam distinctionem? Audi, quomodo in Regnorum libris dicit Heli sacerdos ad filios suos: Si enim peccauerit quis in hominem, et exorabit pro eo sacerdos; si autem in Deum peccauerit, quis exorabit pro eo? Similiter et Iohannes Apostolus dicit: Est peccatum ad mortem; non pro illo dico, ut oretur. Quia ergo diuersitas peccatorum est, discere ex spiritali lege debemus, in quibus peccatis tantummodo emendus sit aries, in quibus uero siclo sancto mercandus; qui etiam sint isti, qui uendant arietes, requiramus.
Ego arbitror ipsos esse istos, qui arietes ad sacrificium distrahunt, qui sunt et illi, qui oleum ad lampadas uirginum uendunt, de quibus dicebant illae prudentes stultis uirginibus: Ite ad uendentes et emite uobis. Vendunt ergo uel oleum luminibus uel arietes sacrificiis qui alii, nisi prophetae sancti et Apostoli, qui mihi, cum peccauero, ostendunt et consilium dant, quomodo debeam corrigere errores meos et emendare peccata? Vendit mihi Esaias arietem ad sacrificandum pro peccato, cum mihi dicit tamquam ex Dei persona: Holocausta arietum et adipem agnorum et sanguinem taurorum et hircorum nolo. Et paulo post subiungit: Auferte nequitias ab animis uestris a conspectu oculorum uestrorum; discite bonum facere, eripite iniuriam accipientem, iudicate pupillo et iustificate uiduam; et uenite disputemus, dicit Dominus. Et si fuerint peccata uestra ut phoenicium, ut niuem dealbabo; si autem ut coccinum, ut lanam candidam efficiam. Vendit mihi arietem et Daniel, cum dicit quia: Non est locus ad sacrificandum in conspectu tuo, ut possimus inuenire misericordiam. Sed in anima contribulata et spiritu humilitatis suscipiamur, uelut in multitudine agnorum pinguium; sic fiat sacrificium nostrum in conspectu tuo hodie. Vendit nobis et Dauid arietem sacrificii, cum dicit: Sacrificium Deo spiritus contribulatus, cor contritum et humiliatum Deus non spernit. Cum ergo singuli prophetarum uel etiam Apostolorum consilium his, qui delinquunt, dederint, quo possint corrigere uel emendare peccatum, merito his uendidisse arietes ad sacrificium uidebuntur. Quid autem pretii a comparantibus sumant? Illud opinor, legendi studium, uigilias audiendi uerba Dei, et super omnia dignissimum pretium oboedientiam puto, de qua dicit Dominus: Oboedientiam malo quam sacrificium, et dicto audientiam magis quam holocausta.
6. Post haec subsequitur: Et locutus est inquit Dominus ad Moysen dicens: praecipe Aaron et filiis eius dicens: haec est lex holocausti. Hoc holocaustum in concrematione sua erit super altare tota nocte usque in mane, et ignis altaris ardebit super illud nec exstinguetur. Et induet se sacerdos tunicam lineam, et campestre lineum induet circa corpus suum et auferet hostiam, quam consumpserit ignis, holocaustum de altari, et ponet illud secus altare. Et despoliabit se stola sua et induetur stola alia, et eiciet hostiam, quae cremata est, extra castra in locum mundum. Et ignis super altare ardebit nec exstinguetur; et comburet super illud sacerdos ligna mane, et constipabit in illud holocaustum, et imponet super illud adipem salutaris; et ignis semper ardebit super altare nec exstinguetur.
Audi semper debere esse ignem super altare et tu, si uis esse sacerdos Dei, sicut scriptum est: Omnes enim uos sacerdotes Domini eritis; et ad te enim dicitur: Gens electa, regale sacerdotium, populus in acquisitionem. Si ergo uis sacerdotium agere animae tuae, numquam recedat ignis de altari tuo. Hoc est, quod et Dominus in Euangeliis praecepit, ut sint lumbi uestri praecincti, et lucernae uestrae ardentes. Semper ergo tibi ignis fidei et lucerna scientiae accensa sit.
Sed et quod dixit: Lumbi uestri praecincti Dominus in Euangelio, hoc idem est, quod et nunc legislator praecepit, ut campestri lineo praecingatur sacerdos et ita ueteri cinere deposito innouet sacros ignes. Oportet enim etiam nos dicere: Ecce, uetera transierunt, et facta sunt omnia noua. Campestri enim lineo cingitur uel, sicut alibi dicitur, femoralibus utitur, qui luxuriam fluxae libidinis cingulo restrinxerit castitatis. Ante omnia enim sacerdos, qui diuinis assistit altaribus, castitate debet accingi, nec aliter purgare uetera et instaurare poterit noua, nisi lineis induatur. De lineis saepe iam dictum est, et tunc maxime, cum de indumentis sacerdotalibus dicebamus quod species ista formam teneat castitatis, quia origo lini ita de terra editur, ut ex nulla admixtione concepta sit.
Obseruandum tamen est quod aliis indumentis sacerdos utitur, dum est in sacrificiorum ministerio, et aliis, cum procedit ad populum. Hoc faciebat et Paulus scientissimus pontificum et peritissimus sacerdotum. Qui cum esset in coetu perfectorum, tamquam intra sancta sanctorum positus et stola perfectionis indutus dicebat: Sapientiam loquimur inter perfectos, sapientiam autem non huius mundi neque principum huius mundi, qui destruuntur; sed loquimur Dei sapientiam in mysterio absconditam, quam nemo principum huius saeculi cognouit. Si enim cognouissent, numquam Dominum maiestatis crucifixissent. Sed post haec tamquam ad populum exiens mutat stolam et alia induitur longe inferiore quam illa. Et quid dicit? Nihil aliud inquit iudicaui me scire inter uos nisi Iesum Christum, et hunc crucifixum. Vides ergo istum doctissimum sacerdotem, quomodo, intus cum est inter perfectos, uelut in sanctis sanctorum, alia utitur stola doctrinae: cum uero exit ad eos, qui incapaces sunt, mutat stolam uerbi et inferiora docet et alios lacte potat ut paruulos, alios oleribus nutrit ut infirmos, aliis uero fortes praeparat cibos, his scilicet, qui pro possibilitate sumendi exercitatos habent sensus ad discretionem boni uel mali. Sic sciebat Paulus mutare stolas et alia uti ad populum, alia in ministerio sanctorum.
Ipse autem pontificum pontifex et sacerdotum sacerdos Dominus et Saluator noster, de quo dicit Apostolus quia pontifex sit futurorum bonorum, audi, quomodo primus haec fecerit et ita discipulis suis haec imitanda reliquerit. Euangelium refert de eo et dicit quia: In parabolis loquebatur ad turbas, et sine parabolis non loquebatur iis, seorsum autem soluebat ea discipulis suis. Vides quomodo ipse docuit aliis indumentis uti debere pontificem, cum procedit ad turbas, aliis, cum eruditis et perfectis ministrat in sanctis. Vnde optandum nobis est et agendum, ne tales nos inueniat Iesus, ita imparatos et ita saeculi sollicitudinibus alligatos, ut cum turbis loquatur nobis in parabolis, ut uidentes non uideamus et audientes non audiamus; sed potius inter eos inueniri mereamur, ad quos dicit: Vobis datum est nosse mysteria regni Dei.
7. Post hoc: Haec est inquit lex sacrificii, quod offerent filii Aaron sacerdotis ante altare contra Dominum. Auferet ab eo plenam manum de similagine sacrificii cum oleo eius et cum omni ture eius, quae sunt ad sacrificium, et imponet super altare hostiam odorem suauitatis, memoriale eius Domino. Quod autem superfuerit ex ea, manducabit Aaron et filii eius. Azyma edetur in loco sancto, in atrio tabernaculi testimonii manducabunt eam. Non coquetur fermentata, partem illis hanc dedi ab hostiis Domini; sancta sanctorum sunt, sicut est pro peccato et pro delicto. Omnes masculi sacerdotum edent eam; legitimum aeternum in progenies uestras ab hostiis Domini. Omnis qui tetigerit ea, sanctificabitur.
In his, quae proposita sunt, mos quidem sacrificandi sacerdotibus datur et obseruantiae, quibus coli Deus uel purificari populus uideretur uel etiam in necessariis uictus causa consuleretur sacerdotibus et ministris. Offerendae enim similae in sacrificio mensura posita est, quae decima pars ephi appellatur, huic oleum superfunditur et tus superponitur. Sed cum ad altare peruenerit, sacerdos, inquit, plenam manum ex ea sumet, ita ut intra plenitudinem manus concludat et oleum, quod infusum est, et tus, quod superpositum est, ut sit hoc libamen et sacrificium Deo in odorem suauitatis. Cetera, inquit, maneant sacerdotibus ad edendum, sed edenda ea tradidit lex in loco sancto, in atrio tabernaculi, ita ut nihil fermentetur ex iis. Hanc enim inquit, dedi partem sacerdotibus et haec sunt sancta sanctorum. Sed et illud obseruari uoluit, ut soli masculi edant ex eo, femina nulla contingat. Addit et hoc, quod, qui tetigerit ea, sanctificetur.
Sed si uelimus nunc ab his, qui in manifesto Iudaei sunt, requirere de singulis, qua ratione illud hoc modo dictum sit aut illud alio modo, absoluta nobis responsione satisfacient dicentes: ita uisum est legem danti; nemo discutit Dominum suum. Et ideo cedentes iis in ceteris de hoc nouissimo sermone requiramus, ut dicant, quomodo omnis, qui tetigerit ex sacrificio sanctorum, sanctificetur. Si homicida tetigerit, si profanus, si adulter, si incestus, sanctificatus erit? Non enim excepit aliquem, sed dixit: Omnis qui tetigerit ea, sanctificabitur. Ponamus enim quia etiam nunc integer sit status illius templi, offerantur hostiae, sacrificia consummentur; ingressus est aliquis templum scelestus, iniquus, impurus, inuenit carnes ex sacrificiis propositas, tetigit eas: sanctificatus continuo pronuntiabitur? Enimuero nullo modo uel rei natura uel ueritas religionis hoc recipit; et ideo redeundum nobis est ad expositiones euangelicas atque apostolicas, ut lex possit intelligi. Nisi enim uelamen abstulerit Euangelium de facie Moysi, non potest uideri uultus eius nec sensus eius intelligi. Vide ergo, quomodo in Ecclesia Apostolorum discipuli adsunt his, quae Moyses scripsit, et defendunt ea, quod et impleri queant et rationabiliter scripta sint; Iudaeorum uero doctores et impossibilia haec et irrationabilia sequentes litteram faciant.
8. Igitur sacrificium, pro quo haec omnia sacrificia in typo et figura praecesserant, unum et perfectum, immolatus est Christus. Huius sacrificii carnem si quis tetigerit, continuo sanctificatur, si immundus est, sanatur, si in plaga est. Sic denique intellexit illa, de qua paulo ante memoraui, quae profluuium sanguinis patiebatur, quia ipse esset caro sacrificii et caro sancta sanctorum; et quia uere intellexit, quae esset caro sancta sanctorum, idcirco accessit. Et ipsam quidem carnem sanctam contingere non audet – nondum enim mundata fuerat nec, quae perfecta sunt, apprehenderat –, sed fimbriam tetigit uestimenti, quo sancta caro tegebatur, et fideli tactu uirtutem elicuit ex carne, quae se et ab immunditia sanctificaret et a plaga, quam patiebatur, sanaret. Non tibi uidentur isto magis ordine stare posse dicta Moysi, quibus dicit: Omnis qui tetigerit ex carnibus sanctis, sanctificabitur?
Has enim carnes, quas nos exposuimus, tetigerunt omnes, qui ex gentibus crediderunt. Has tetigit et ille, qui dicebat: Fuimus enim et nos aliquando stulti, et increduli, errantes, seruientes desideriis et uoluptatibus uariis, in malitia et inuidia agentes, odibiles, odientes inuicem. Sed cum benignitas et humanitas illuxit Saluatoris nostri Dei, saluos nos fecit per lauacrum regenerationis et renouationis Spiritus sancti. Et alibi dicit: Et haec inquit quidem fuistis, sed sanctificati estis, sed iustificati estis in nomine Domini nostri Iesu Christi et in Spiritu Dei nostri. Si enim ut diximus, tangat quis carnem Iesu eo modo, quo supra exposuimus, tota fide, omni oboedientia accedat ad Iesum, tamquam ad Verbum carnem factum, iste tetigit carnem sacrificii et sanctificatus est.
Tangit autem carnes Verbi et ille, de quo dicit Apostolus: Perfectorum autem est cibus solidus, eorum, qui pro possibilitate sumendi exercitatos habent sensus ad discretionem boni ac mali. Tangit ergo et ille carnem Verbi Dei, qui interiora eius discutit et occulta potest explanare mysteria. Et nos si haberemus talem intellectum, ut possemus singula, quae scribuntur in lege, spiritali interpretatione discernere et obtectum uniuscuiusque sermonis sacramentum in lucem scientiae subtilioris educere; si ita docere possemus Ecclesiam, ut nihil ex his, quae lecta sunt, remaneret ambiguum, nihil relinqueretur obscurum, fortassis et de nobis dici poterat quia tetigimus carnes sanctas Verbi Dei et sanctificati sumus.
Sic autem accipio et illud, quod dictum est, quia omnes masculi ex sacerdotibus edent eam. Nulla enim femina nec remissa et dissoluta anima poterit edere carnes sanctas Verbi Dei. Masculus quaeritur, qui eas edat. Masculi denique sunt, qui perducuntur ad numerum; nusquam femina, nusquam paruuli numerantur; unde et Apostolus dicebat: Cum autem factus sum uir, deposui quae erant paruuli. Talis ergo iste masculus et talis uir quaeritur, qui carnes sanctas possit comedere et comedere non in quocumque loco, sed in loco sancto intra atrium tabernaculi. Audiant haec qui scindunt Ecclesias et peregrinas ac prauas inducentes doctrinas putant se sacras carnes extra templum Dei et extra aulam dominicam posse comedere. Profana sunt eorum sacrificia, quae contra mandati legem geruntur. In loco sancto edi iubentur, intra atria tabernaculi testimonii. Atria tabernaculi testimonii sunt, quae fidei murus ambit, spei columnae suspendunt, caritatis amplitudo dilatat. Vbi haec non sunt, carnes sanctae nec haberi possunt nec comedi.
9. Bene autem quod et ea, quae ex sacrificio similaginis offeruntur plena manu cum oleo offeruntur et ture, in odorem suauitatis Domino. Istum locum breuiter explanauit Apostolus Paulus ad Philippenses dicens: Repletus sum, accipiens ab Epaphrodito ea, quae a uobis missa sunt, odorem suauitatis, hostiam acceptam, placentem Deo. In quo ostendit quod misericordia quidem erga pauperes oleum infundit in sacrificio Dei, ministerium uero, quod sanctis defertur, suauitatem turis imponit. Sed hoc plena manu fieri debere praecipitur. Sic enim idem Apostolus dicit, quia qui parce seminat, parce et metet; qui autem seminat in benedictione, de benedictione et metet.
Est tamen aliquid in ipso sacrificio, quod memoriale appellatur, quod offerri Domino dicitur. Ego si possem die ac nocte in lege Domini meditari et omnes Scripturas memoria retinere, memoriale sacrificii mei Domino obtulissem. Certe si non omnia possumus, saltem ea, quae nunc docentur in Ecclesia, quae recitantur, memoriae commendemus, ut exeuntes de Ecclesia et agentes opera misericordiae et implentes diuina praecepta sacrificium cum ture et oleo offeramus in memoriam Domino. Ex his ergo edocemini, ut, quae auditis in Ecclesia, tamquam munda animalia, ueluti ruminantes ea reuocetis ad memoriam, et cum corde uestro, quae dicta sunt, conferatis.
Quod si aliqua memoriae superfuerint et intellectum uestrum superauerint, facite quod praesentis mandati auctoritas praecipit, dicens: Quod autem superfuerit ex eis, manducabunt Aaron et filii eius. Si quid superauerit et excesserit intellectum tuum uel memoriam tuam, serua Aaron, hoc est reserua sacerdoti, reserua doctori, ut ipse haec manducet, ipse discutiat, ipse exponat; sicut et alibi idem Moyses dicit: Interroga patres tuos et adnuntiabunt tibi, presbyteros tuos et dicent tibi. Ipsi enim sciunt, quomodo haec azyma debeat manducari et in azymis sinceritatis et ueritatis exponi.
10. Additur in sequentibus: Et locutus est Dominus ad Moysen dicens: hoc munus Aaron et filiorum eius, quod offerent Domino in die, qua unxeris eum, decimam partem ephi similaginis in sacrificio semper, dimidium eius mane, et dimidium eius post meridiem. In sartagine ex oleo fiet, conspersam offeret eam teneram, sacrificium de fragmentis, sacrificium in odorem suauitatis Domino. Sacerdos, qui unctus fuerit pro eo ex filiis eius, faciat ea; lex aeterna; omnia consummabuntur. Et omne sacrificium sacerdotis holocaustum erit, et non edetur.
In ceteris quidem praeceptis pontifex in offerendis sacrificiis populo praebet officium; in hoc uero mandato quae propria sunt curat et quod ad se spectat, exsequitur. Iubetur enim ex die, qua unctus fuerit, semper et in perpetuum offerre similaginem oleo conspersam, teneram ex sartagine. Idque cognominat sacrificium ex fragmentis, in odorem suauitatis, et hoc lege aeterna permanere et transmitti ad posteros iubet. Addit sane obseruandum ne ullum sacrificium sacerdotis, hoc est quod pro se ipso offert, edatur a quoquam, sed holocaustum fiat, quod est igni absumi. Praeceptum quidem secundum litteram clarum est, uelim tamen uidere, qui in hoc typus et quae figura formetur.
Dimidium sacrificii huius mane uult offerri et dimidium uespere, certa mensura similae oleo conspersae tenerae a sartagine. Vide, si non, ut ego suspicor, sacrificium sacerdotis haec ipsa sit lex, quae per Moysen promulgatur, cuius dimidium mane iubetur offerri, dimidium uero ad uesperam. Quam legem in duas partes diuidi praecepit, in litteram uidelicet et spiritum. Et dimidiam quidem partem, quae est littera, offerri iubet mane, primo scilicet legis tempore, quod illis, quibus tunc secundum litteram data est, nouam lucem et nouum protulit diem. Dimidium uero eius offerri iussit in uesperam; in uespera enim nobis datus est Saluatoris aduentus, in quo pars illa dimidia, hoc est sensus uel spiritus legis, secundum quod lex spiritalis est, offeratur oleo conspersa tenera. Oleum ad misericordiam reuocatur, quae debet in sacerdotibus abundare. Tenera ad subtilem et puram intelligentiam pertinet. Quod autem a sartagine dicitur, puto quod districtum et multa continentia aridum et torridum uelit esse sacerdotem, in quo nihil remissum haberi ad luxuriam, nihil fluitans ad libidinem possit.
Quod autem sacrificium ipsum ex fragmentis nominauit in odorem suauitatis, puto quod fragmenta sacerdotum uelit intelligi, cum legis per eos littera frangitur et cibus ex ea latens intrinsecus spiritalis elicitur; ut audientes turbae reficiantur, sicut et Dominus fecisse refertur in Euangeliis, ubi benedixit panes et dedit discipulis et discipuli confringentes apposuerunt turbis; et cum satiati fuissent omnes, superfuerunt inquit fragmentorum cophini duodecim. Istud est ergo sacrificium ex fragmentis, cum minutatim, quae sunt legis sancta, discutimus, ut spiritalem ex his cibum purumque capiamus.
Et haec, inquit, est lex aeterna. Iohannes quidem Apostolus in Apocalypsi dicit esse Euangelium aeternum. Inuenimus et hic scriptum esse legem aeternam, sed isti, qui legem secundum litteram sequi uolunt, uelim mihi nunc dicerent, quomodo lex huius sacrificii esse possit aeterna, cum utique destructo templo, subuerso altari et omnibus, quae dicebantur sancta, profanatis ritus iste sacrificiorum non potuerit permanere. Quomodo ergo aeternum dicent, quod olim cessasse et finitum esse iam constat? Restat ut secundum eam partem lex haec aeterna dicatur, qua nos dicimus legem esse spiritalem et per eam spiritalia offerri posse sacrificia, quae neque irrumpi umquam neque cessare possunt. Non enim in loco sunt, qui subuertitur, aut in tempore, quod mutatur, sed in fide credentis et in corde sacrificantis.
Sane quod ait: Non edetur de sacrificio sacerdotis, sed holocaustum erit, certum est ad Domini et Saluatoris nostri personam referri; de illius enim sacrificio non edetur, sed holocaustum erit. Hoc in loco sacrificium uerbum ipsum accipiendum est et doctrina, de qua nullus edet, hoc est nullus disputat, nullus retractat, sed holocaustum est. Quidquid enim dixit, quidquid statuit, aeterna consecratione perdurat, nec aliquis ita insanus inuenitur aut profanus, qui retractare de eius sermonibus possit; quos tamquam holocaustum, sacrificium Deo oblatum in omni cultu et ueneratione habere debemus; quia caelum et terra transibit, uerba autem eius non transibunt, sed semper manent, sicut et ipse semper manet. Per ipsum Deo Patri cum Spiritu sancto est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen!
Homilia V
De eo quod scriptum est: Haec lex peccati; in loco, quo iugulantur holocausta, occident et id, quod peccati est et cetera.
1. Et locutus est Dominus ad Moysen, dicens: loquere ad Aaron et ad filios eius dicens: haec est lex peccati; in loco, quo iugulantur holocausta, occident et id, quod peccati est contra Dominum; sancta sanctorum sunt. Sacerdos qui offeret illud, edet illud, in loco sancto edetur, in atrio tabernaculi testimonii. Omnis qui tangit de carnibus eius, sanctificabitur; et cuicumque adspersum fuerit ex sanguine eius super uestimentum, quodcumque respersum fuerit, et ipsum lauabitur in loco sancto. Et uas fictile, in quocumque coctum fuerit, confringetur; si autem in uase aereo coctum fuerit, defricabit illud et diluet aqua. Omnis masculus ex sacerdotibus edet ea; sancta sanctorum sunt Domino. Et omnia quae pro peccato sunt, ex quibus illatum fuerit a sanguine eorum in tabernaculo testimonii deprecari in loco sancto, non edentur, sed igni comburentur.
Haec omnia nisi alio sensu accipiamus quam litterae textus ostendit, sicut saepe iam diximus, cum in Ecclesia recitantur, obstaculum magis et subuersionem christianae religioni quam hortationem aedificationemque praestabunt. Si uero discutiatur et inueniatur, quo sensu haec dicta sunt et digne Deo, qui haec dicere scribitur, aduertantur, fiet quidem Iudaeus, qui haec audit, sed non ille, qui in manifesto, sed qui in occulto Iudaeus est, secundum illam differentiam Iudaei, quam distinguit Apostolus, dicens: Non enim, qui in manifesto Iudaeus est, neque quae manifeste in carne est circumcisio, sed qui in occulto Iudaeus est circumcisione cordis, qui spiritu, non littera; cuius laus non ab hominibus, sed ex Deo est.
Quam differentiam Iudaei uisibilis et Iudaei inuisibilis non intelligentes impii haeretici non solum ab his Scripturis refugerunt, sed ab ipso Deo, qui legem hanc et Scripturas diuinas hominibus dedit, atque alium sibi Deum praeter illum, qui caelum ac terram condidit, confinxerunt, cum utique fidei ueritas unum eundemque Deum legis et Euangeliorum teneat, uisibilium et inuisibilium creatorem; quia et cognationem plurimam uisibilia cum inuisibilibus seruant, ita ut Apostolus dicat quia inuisibilia Dei a creatura mundi per ea, quae facta sunt, intellecta conspiciuntur. Sicut ergo cognationem sui ad inuicem gerunt uisibilia et inuisibilia, terra et caelum, anima et caro, corpus et spiritus, et ex horum coniunctionibus constat hic mundus, ita etiam sanctam Scripturam credendum est ex uisibilibus constare et inuisibilibus, ueluti ex corpore quodam, litterae scilicet, quae uidetur, et anima sensus, qui intra ipsam deprehenditur, et spiritu secundum id, quod etiam quaedam in se caelestia teneat, ut Apostolus dixit quia: Exemplari et umbrae deseruiunt caelestium.
Quia ergo haec ita se habent, inuocantes Deum, qui fecit Scripturae animam, et corpus et spiritum, corpus quidem his, qui ante nos fuerunt, animam uero nobis, spiritum autem his, qui in futuro haereditatem uitae aeternae consequentur, per quam perueniant ad regna caelestia, eam nunc, quam diximus legis animam, requiramus, quantum ad praesens interim spectat. Nescio autem, si possumus etiam ad spiritum eius adscendere in his, quae nobis de sacrificiis lecta sunt. Debemus enim eum, quem diximus in occulto Iudaeum, sicut ostendimus quia non carne, sed corde circumciditur, ita ostendere quia et sacrificat non carne, sed corde, et quia edit de sacrificiis non carne, sed spiritu.
2. Sed uideamus iam, quae sunt ipsa, quae referuntur in lege. Et locutus est inquit Dominus ad Moysen dicens: loquere ad Aaron et filios eius dicens: haec lex peccati et cetera quae in praesenti recitata sunt. Et ante iam dixisse nos memini quia lex non semper iisdem datur, sed alia quidem dicitur filiis Istrahel, alia autem filiis Aaron, alia etiam, sicut iam pridem obseruauimus, Moysi et Aaron. Est et alia lex, quae soli Moysi datur, ita ut nec Aaron legis illius particeps fiat. Quarum per singula distinctiones et diuersitates quis ita scientiae dono illuminatus a Deo est, ut possit integre aperteque disserere? Inuenimus enim in consequentibus praeceptum Domini ad solum Moysen dari et iuberi, ut pectusculum arietis perfectionis Moysi detur, sicut praecepit inquit Dominus Moysi. In qua portione neque Aaron neque filii eius participes fiunt. Et inuenitur lex, quae pertinet ad arietem perfectionis, non posse peruenire usque ad Aaron neque ad filios eius, multo magis nec ad reliquos filios Istrahel, sed ad solum Moysen, qui erat amicus Dei. Verum quid opus est, quae postmodum recitanda sunt, praeuenire? Nunc interim lex recitata est, quae ad Aaron et filios eius promulgatur, lex peccati, hoc est hostiae, quae offertur pro peccato: In loco inquit in quo iugulantur holocausta, ibi occident et id, quod pro peccato est, in conspectu Domini; sancta sanctorum sunt. Multa quidem iam Deo iuuante de sacrificiorum ritu secundum spiritalem intelligentiam in superioribus dicta sunt, sed et nunc, si gratia Domini nos uisitare dignetur et uos orationibus adnitamini, addemus quae dederit Dominus.
Hostiarum quaedam quidem sunt Dei solius, ita ut nullus hominum participet ex ipsis. Quaedam sunt Aaron sacerdotis et filiorum eius; quaedam ipsius et filiorum et filiarum eius, ita ut etiam uxorem sacerdotis edere liceat ex his. Quaedam sunt sacerdotum et filiorum ac filiarum eorum, sed de quibus edere liceat etiam filios Istrahel. Et in illis quidem hostiis, de quibus licet edere filios Istrahel, sine dubio habent participium etiam sacerdotes et filii sacerdotum; non tamen ex omni hostia, quam edet sacerdos, etiam filios Istrahel edere ex ea licebit. Igitur cum istae sint hostiarum differentiae, illam, quam diximus solius Dei esse, ex qua neque Moysen neque Aaron neque filios eius participare fas est, aliquando quidem holocaustomata nominari inuenimus, aliquando uero non holocaustomata, sed holocarpoma, ueluti si dicamus quod totum fructus sit, ille scilicet, qui Deo offertur. Est ergo prima legislatio de sacrificiis, si tamen uel obseruastis uel retinetis diligenter, quae lecta sunt ac disserta et non transcurrunt aures uestras in uanum uel quae a nobis dicuntur uel quae ex diuinis uoluminibus recitantur. Prima ergo est hostia holocaustomata; neque enim oportebat aliam primo hostiam nominari, nisi eam, quae omnipotenti Deo offerebatur. Secunda hostia est, quae ad edendum sacerdotibus mancipatur. Tertia, de qua etiam filios Istrahel contingere uel edere, ipsos scilicet, qui offerunt, fas est. Sed filios Istrahel non omnes, nisi illos tantum, qui mundi sunt; soli enim, qui mundi sunt, de sacrificiis edere iubentur.
Verum istas omnes hostias tu, qui in occulto Iudaeus es, nolo in animalibus requiras uisibilibus nec in mutis pecoribus inueniri putes, quod offerri debeat Deo. Istas hostias intra te ipsum require et inuenies eas intra animam tuam. Intellige te habere intra temet ipsum greges boum, illos, qui benedicuntur in Abraham. Intellige habere te et greges ouium et greges caprarum, in quibus benedicti et multiplicati sunt patriarchae. Intellige esse intra te etiam aues caeli. Nec mireris quod haec intra te esse dicimus; intellige te alium mundum esse in paruo et esse intra te solem, esse lunam, esse etiam stellas. Hoc enim si ita non esset, numquam dixisset Dominus ad Abraham: Adspice ad caelum et uide stellas, si dinumerari possunt a multitudine, sic erit semen tuum. Nec mireris, inquam, si dicitur ad Abraham quia: Sic erit semen tuum, sicut stellae sunt caeli; de illis scilicet, qui ex fide eius geniti rationabiliter uiuant ac diuinas leges et praecepta custodiant. Audi amplius aliquid Saluatorem ad discipulos dicentem: Vos estis lux mundi. Dubitasne esse intra te solem et lunam, ad quem dicitur quia lux sis mundi?
Vis adhuc amplius aliquid de te ipso audire, ne forte parua de te et humilia cogitans tamquam uilem negligas uitam tuam? Habet hic mundus gubernatorem suum, habet qui eum regat et habitet in ipso, omnipotentem Deum, sicut ipse per prophetam dicit: Nonne caelum et terram ego repleo, dicit Dominus? Audi ergo, ipse omnipotens Deus quid etiam de te, hoc est quid de hominibus dicat. Habitabo inquit in iis et inter ipsos ambulabo. Plus aliquid adhuc addit erga personam tuam. Et ero inquit iis in Patrem, et ipsi erunt mihi in filios et filias, dicit Dominus. Habet hic mundus Filium Dei, habet Spiritum sanctum, secundum quod dicit propheta: Verbo Domini caeli firmati sunt, et Spiritu oris eius omnis uirtus eorum; et item alibi: Spiritus enim Domini repleuit orbem terrarum. Audi et tibi quid dicit Christus: Et ecce, ego uobiscum sum omnibus diebus usque ad consummationem saeculi. Et de Spiritu sancto dicitur: Et effundam de Spiritu meo super omnem carnem, et prophetabunt. Cum ergo uideas habere te omnia, quae mundus habet, dubitare non debes quod etiam animalia, quae offeruntur in hostiis, habeas intra te et ex ipsis spiritaliter offerre debeas hostias.
3. Sed de his, prout potuimus, in superioribus explanauimus; nunc uero illud addimus, quod dicit quia: In loco, in quo iugulantur holocausta, ibi etiam hostiae pro peccato. Vide quam multa misericordia et benignitas Dei est, ut, ubi holocaustum iugulatur illud, quod soli Deo offertur, ibi etiam hostia, quae pro peccato est, immolari iubeatur; quo scilicet intelligat se, qui peccauit et paenitet conuersus ad Deum et contribulati spiritus hostiam iugulat, in loco iam sancto stare et sociari his, quae pertinent ad Deum. Ibi ergo immolatur hostia pro peccato, ubi et holocaustum: in conspectu inquit Domini. Est fortassis in conspectu Domini offerre sacrificium et offerre non in conspectu Domini. Quis ergo est, qui offert in conspectu Domini? Ille, opinor, qui non exiit a conspectu Domini, sicut Cain, et effectus est timens et tremens. Si qui ergo est, qui habet fiduciam adstare in conspectu Domini et non fugit a facie eius nec adspectum eius peccati conscientia declinat, iste in conspectu Domini offert sacrificium. Hanc ergo hostiam, quae offertur pro peccatis, dicit esse sancta sanctorum.
Maius aliquid audere uult sermo, si tamen et uester sequatur auditus. Quae est hostia, quae pro peccatis offertur et est sancta sanctorum, nisi unigenitus Filius Dei, Dominus meus Iesus Christus? Ipse solus est hostia pro peccatis et ipse est hostia sancta sanctorum. Sed quod addidit: Sacerdos inquit qui offert illud, edet illud, uidetur difficile esse ad intellectum. Illud enim, quod edendum dicit, ad peccatum referri uidetur; sicut et alibi dicit de sacerdotibus propheta quia: Peccata populi mei manducabunt. Vnde et hic ostendit sacerdotem peccatum offerentis comedere debere. Saepe ostendimus ex diuinis Scripturis Christum esse et hostiam, quae pro peccato mundi offertur, et sacerdotem, qui offerat hostiam; quod uno uerbo Apostolus explicat, cum dicit: Qui se ipsum obtulit Deo. Hic ergo est sacerdos, qui peccata populi comedit et consumit, de quo dictum est: Tu es sacerdos in aeternum, secundum ordinem Melchisedech. Saluator ergo et Dominus meus peccata populi edit. Quomodo edit peccata populi? Audi quid scriptum est: Deus inquit noster ignis consumens est. Quid consumit Deus ignis? Numquid tam inepti erimus, ut putemus quod Deus ignis ligna consumat aut stipulam aut fenum? Sed consumit Deus ignis humana peccata, illa absumit, illa deuorat, illa purgat, secundum quod et alibi dicit: Et purgabo te igni ad purum. Hoc est manducare peccatum eius, qui offert sacrificium pro peccato. Ipse enim peccata nostra suscepit et in semet ipso ea tamquam ignis comedit et absumit. Sic denique e contrario eos, qui permanent in peccatis, mors dicitur deglutisse, sicut scriptum est: Deglutiet mors praeualens. Hoc puto esse quod in Euangelio Saluator dicebat: Ignem ueni mittere in terram, et quam uolo ut accendatur. Atque utinam et mea terra accendatur igni diuino, ut ultra non adferat spinas et tribulos. Sic intelligere debes et illud, quod scriptum est: Ignis accensus est ab ira mea, comedet terram et generationes eius.
Dicit ergo lex: Sacerdos qui obtulerit, edet illud in loco sancto, in atrio tabernaculi testimonii. Consequens enim est, ut secundum imaginem eius, qui sacerdotium Ecclesiae dedit, etiam ministri et sacerdotes Ecclesiae peccata populi accipiant et ipsi imitantes magistrum remissionem peccatorum populo tribuant. Debent ergo et ipsi Ecclesiae sacerdotes ita perfecti esse et in officiis sacerdotalibus eruditi, ut peccata populi in loco sancto, in atriis tabernaculi testimonii ipsi non peccando consumant.
Quid autem est in loco sancto manducare peccatum? Locus erat sanctus, in quem peruenerat Moyses, secundum quod dictum est ad eum: Locus enim, in quo tu stas, terra sancta est. Similiter ergo et in Ecclesia Dei locus sanctus est fides perfecta et caritas de corde puro et conscientia bona. Qui in his stat in Ecclesia, in loco sancto se stare cognoscat. Neque enim in terra quaerendus est locus sanctus, in quam semel data sententia est a Deo dicente: Maledicta terra in operibus tuis. Fides ergo integra et sancta conuersatio locus est sanctus.
In hoc itaque loco positus sacerdos Ecclesiae populi peccata consumat, ut hostiam iugulans uerbi Dei et doctrinae sanae uictimas offerens purget a peccatis conscientias auditorum. Edet ergo sacerdos carnes sacrificii in atrio tabernaculi testimonii, cum intelligere potuerit, quae sit ratio in his, quaeue mysteria, quae describuntur de atriis tabernaculi testimonii. Ad haec enim atria secreta et recondita nullus accedit, nulli haec nisi sacerdotibus patent; si tamen pateant, si scientia sua et intellectu mystico potuerint eorum secreta penetrare.
Scio autem esse et alia quaedam in Ecclesia dogmata secretiora, quae adire nec ipsis sacerdotibus liceat. Illa dico, ubi arca reconditur, ubi urna mannae et tabulae testamenti. Illic nec ipsis quidem sacerdotibus datur accessus, sed uni tantum pontifici, et huic semel in anno certis quibusque et mysticis purificationibus conceditur istud intrare secretum.
Sunt et alia Ecclesiae dogmata, ad quae possunt peruenire etiam leuitae, sed inferiora sunt ab his, quae sacerdotibus adire concessum est.
Scio et alia esse, ad quae possunt accedere etiam filii Istrahel, hoc est laici; non tamen alienigenae, nisi si adscripti iam fuerint in Ecclesia Domini: Aegyptius enim tertia generatione intrabit in Ecclesiam Dei. Credo fidem Patris et Filii et Spiritus sancti, in quam credit omnis, qui sociatur Ecclesiae Dei, tertiam generationem mystice dictam.
Verum tamen sciendum est quod ex hostiis, quae offeruntur, licet concedatur sacerdotibus ad edendum, non tamen omnia conceduntur; sed pars ex ipsis aliqua Deo offertur et altaris ignibus traditur, ut sciamus etiam nos quod, etsi conceditur nobis aliqua ex diuinis Scripturis apprehendere et agnoscere, sunt tamen aliqua, quae Deo reseruanda sunt; quae cum intelligentiam nostram superent, sensusque eorum supra nos sit, ne forte aliter a nobis quam se habet ueritas, proferantur, melius igni ista seruamus. Et ideo etiam in hoc loco, quae quidem concessa sunt hominibus ad edendum, prout potuimus, intra tabernaculum Domini consumpsimus; si qua uero supersunt et uel uos in audiendo uel nos superant in dicendo, seruemus igni altaris tamquam eam partem, quae pro peccato super altare Domini iubetur offerri.
4. Et haec est inquit lex arietis, qui pro delicto est; sancta sanctorum. In loco, in quo iugulant holocaustomata, iugulabunt et arietem, qui pro delicto est, contra Dominum et cetera.
Videtur quidem in Scripturis diuinis frequenter peccatum pro delicto et delictum pro peccato indifferenter et absque aliqua distinctione nominari; in hoc tamen loco inuenitur esse discretum. Nam cum superius in hostia pro peccato ritum sacrificii atque ordinem tradidisset, nunc separatim mandat sacrificium pro delicto, et quamuis eodem ordine atque eadem obseruantia cuncta mandentur et addat in nouissimis: Sicut id, quod pro peccato est, ita et id, quod pro delicto est; lex una erit eorum, tamen uoluit ostendere esse aliquid differentiae in his, quibus sacrificia diuisa mandauit. In quo ego puto delictum quidem commissum esse leuius aliquanto quam peccatum. Nam inuenimus de peccato dici quod sit peccatum ad mortem, de delicto non legimus quod esse dicatur ad mortem. Scio tamen et illam differentiam, quae nonnullis sapientium uisa est, quod delictum quidem sit, cum non facimus ea, quae facere debemus; peccatum uero sit, cum committimus ea, quae committere non debemus. Sed haec quoniam non semper in Scripturis diuinis sub ista distinctione inuenimus, idcirco generaliter affirmare non possumus. Igitur eodem modo atque eadem traditione de sacrificio, quod pro delicto offertur accipiendum est, quo et supra exposuimus de eo, quod pro peccato est.
Similiter enim iubentur adipes arietis hi, qui circa renes sunt, et hi, qui interiora operiunt, imponi super altare; ut et tu, qui haec audis, scias, omne quod est intra te crassius et operit interiora tua, debere te offerre igni altaris, ut purgentur omnia interiora tua et dicas et tu, sicut et Dauid dicebat: Benedic anima mea Dominum, et omnia interiora mea nomen sanctum eius. Nisi enim ablata fuerit crassitudo illa, quae tegit interiora tua, non possunt subtilem et spiritalem capere sensum nec possunt intellectum capere sapientiae et ideo Dominum laudare non possunt. Quod si ablatum fuerit omne quod pingue est de renibus et de omnibus interioribus uiscerum, tunc uere purgatus omni uitio libidinis iugulasti hostiam pro delicto et obtulisti sacrificium Deo in odorem suauitatis.
Sacerdotis inquit qui offert illud et repropitiabit pro delicto, ipsius erit. Discant sacerdotes Domini, qui Ecclesiis praesunt, quia pars iis data est cum his, quorum delicta repropitiauerint. Quid autem est repropitiare delictum? Si assumpseris peccatorem et monendo, hortando, docendo, instruendo adduxeris eum ad paenitentiam, ab errore correxeris, a uitiis emendaueris et effeceris eum talem, ut ei conuerso propitius fiat Deus, pro delicto repropitiasse diceris. Si ergo talis fueris sacerdos et talis fuerit doctrina tua et sermo tuus, pars tibi datur eorum, quos correxeris; ut illorum meritum tua merces sit et illorum salus tua gloria. Aut non et Apostolus haec ostendit, ubi dicit quia: Quod superaedificauerit quis, mercedem accipiet? Intelligant igitur sacerdotes Domini, ubi est eis data portio, et in hoc uacent atque his operam dent. Non se inanibus et superfluis actibus implicent, sed sciant se in nullo alio partem habituros apud Deum, nisi in eo quod offerunt pro peccatis, id est quod a uia peccati conuerterint peccatores. Notandum etiam illud est quod, quae offeruntur in holocaustum, interiora sunt; quod uero exterius est, Domino non offertur. Pellis Domino non offertur nec cedit in holocaustomata. Talis fuit et ille filius Iuda, qui dicebatur Her, quod interpretatur pellis. Propterea et pessimus erat et occidit eum Deus, quia isti tales Domino non offeruntur.
5. Et omne sacrificium, quod fiet in clibano, et omne quod fiet in craticula uel in sartagine, sacerdotis, qui offert illud, ipsius erit. Quid dicimus? Putamusne quod omnipotens Deus, qui responsa Moysi caelitus dabat, de clibano et craticula et sartagine praeceperit, ut disceret populus per Moysen quia per haec Deus iis propitius fiet, si quaedam in sartagine frixerint, quaedam in clibano coxerint, quaedam in craticula assauerint? Sed non ita Ecclesiae pueri Christum didicerunt nec ita in eum per Apostolos eruditi sunt, ut de Domino maiestatis aliquid tam humile et tam uile suscipiant. Quin potius secundum spiritalem sensum, quem Spiritus donat Ecclesiae, uideamus, quod sit istud sacrificium, quod coquatur in clibano, uel quis iste clibanus intelligi debeat.
Sed ubi inueniam modo ad subitum Scripturam diuinam, quae me doceat, quid sit clibanus? Dominum meum Iesum inuocare me oportet, ut quaerentem me faciat inuenire et pulsanti aperiat, ut inueniam in Scripturis clibanum, ubi possim coquere sacrificium meum, ut suscipiat illud Deus. Et quidem inuenisse me puto in Osee propheta, ubi dicit: Omnes moechantes, sicut clibanus succensus ad comburendum, et iterum: Incaluerunt inquit sicut clibanus corda eorum. Cor ergo est hominis clibanus. Istud autem cor si uitia succenderint uel diabolus inflammauerit, non coquet, sed exuret. Si uero ille id succenderit, qui dixit: Ignem ueni mittere in terram, panes Scripturarum diuinarum et sermonum Dei, quos in corde suscipio, non exuro ad perditionem, sed coquo ad sacrificium. Et fortassis illa coqui dicuntur in clibano, quae interiora sunt et recondita nec proferri facile ad uulgus possunt; sunt enim multa in Scripturis diuinis huiusmodi, sicut apud Ezechielem, cum uel de Cherubin uel de Deo et de illa magnifica uisione describitur. Haec si in clibano non coquantur, comedi ita, ut sunt cruda, non possunt. Neque enim credendum est quod sit animal quoddam in forma leonis positum, quo uehatur Deus uel aliud in forma uituli aut aquilae. Haec ergo et si qua huiusmodi sunt, non sunt cruda proferenda, sed in cordis clibano sunt coquenda.
Tria itaque sunt haec, in quibus dicit sacrificia debere praeparari, in clibano, in sartagine, in craticula, et puto quod clibanus secundum sui formam profundiora et ea, quae sunt inenarrabilia, significet in Scripturis diuinis; sartago uero ea, quae si frequenter ac saepe uersentur, intelligi et explicari possunt; craticula autem ea, quae palam sunt et absque aliqua obtectione cernuntur. Triplicem namque in Scripturis diuinis intelligentiae inueniri saepe diximus modum: historicum, moralem, mysticum; unde et corpus inesse ei et animam ac spiritum intelleximus. Cuius intelligentiae triplicem formam sacrificiorum triplex hic apparatus ostendit.
Sed et alibi inuenimus, id est in his ipsis, quae de sacrificiis memorantur, dici canistrum sanctum perfectionis, in quo tres panes haberi mandantur. Vides consonare sibi sacramentorum omnium formas? Canistrum perfectionis, in quo tres panes poni iubentur, quid aliud debemus accipere nisi Scripturas diuinas cibos auditoribus tripliciter apponentes? Vis tibi et de Euangeliis similis mysterii proferamus exempla? Recolamus Domini uoces, ubi dicit quia medio noctis uenit quidam ad amicum suum pulsans ostium eius et ait: Amice, commoda mihi tres panes, quoniam amicus mihi superuenit de uia, et non habeo quod adponam ei. In quibus, ut breuiter perstringamus, nox est tempus hoc uitae, et tres panes sunt unus, qui in clibano, alius, qui in sartagine, tertius, qui in craticula coquitur.
6. Post haec: Et omne inquit sacrificium factum in oleo siue non factum omnibus filiis Aaron erit, singulis aequaliter. Quod sacrificium est factum in oleo uel quod est non factum in oleo? Sacrificium salutaris in oleo fieri iubetur, sicut supra iam diximus. Sacrificium uero pro peccato non fit in oleo; dicit enim: Non superponet ei oleum, quoniam pro peccato est. Quod ergo pro peccato est, nec oleum laetitiae ei nec tus suauitatis imponitur; de peccantibus enim dicit Apostolus: Et lugeam eos, qui ante peccauerunt et non egerunt paenitentiam. Nec odor in eo suauitatis est, quia ex persona peccatoris dicitur: Computruerunt et corruptae sunt cicatrices meae.
Haec interim a nobis obseruata sunt de superiori capitulo, ubi lex sacrificii scribitur pro delicto. Non autem dubito multa esse, quae nos lateant et sensum nostrum superent. Non enim sumus illius meriti, ut et nos dicere possimus: Nos autem sensum Christi habemus. Ipse enim solus est sensus, cui pateant uniuersa, quae in legibus sacrificiorum intra litterae continentur arcanum. Si enim mererer, ut daretur mihi sensus Christi, etiam ego in his dicerem: Ut sciamus, quae a Deo donata sunt nobis; quae et loquimur. Sed nunc contenti paruitate sensus nostri, secundi capitis uideamus exordium.
7. Haec est inquit lex sacrificii salutaris, quod offerent Domino. Si quidem pro laudatione offeret illud, et adferet ad sacrificium panes laudationis ex simila factos in oleo, et lagana azyma uncta oleo, et similaginem conspersam in oleo. Super panes fermentatos offeret munera sua, quia sacrificium laudationis salutaris eius est. Et offeret ab eo unum de omnibus muneribus suis separationem Domino; sacerdoti, qui effundit sanguinem salutaris et carnes sacrificii laudationis salutaris, ipsi erunt; et in qua die donum offertur, manducabunt, et non derelinquent ex eo in mane.
Sacrificium hoc, quod salutare appellatur, in duas diuidi partes, et unam quidem laudationis nominat, alteram uoti, utrumque tamen sacrificium salutare nominatur. Verum quoniam non est nobis nunc secundum litteram instaurare sacrificia, requiramus in nobis, quisnam est tantus ac talis, qui sacrificium salutare et sacrificium laudis offerat Deo. Ego illum esse arbitror, qui in omnibus actibus suis facit laudari Deum et impletur per eum illud, quod Dominus et Saluator noster dicit: Ut uideant homines opera uestra bona et magnificent Patrem uestrum, qui in caelis est. Ille ergo obtulit sacrificium laudis, pro cuius actibus, pro cuius doctrina, pro cuius uerbo et moribus et disciplina laudatur et benedicitur Deus, sicut e contrario sunt illi, de quibus dicitur quia: Per uos nomen meum blasphematur inter gentes. Obserua tamen et hic, quomodo panes ex simila facti in oleo et lagana azyma uncta oleo et simila conspersa in oleo ponitur et triplici iterum sacramento hostia salutaris offertur et ad ultimum: Sacerdoti inquit qui effundit sanguinem salutaris, ipsi erit. Superius dixit: Sacerdoti, qui repropitiabit, ipsi erit; hic: Sacerdoti, qui effundit sanguinem sacrificii salutaris, ipsi erit. Digno ordine utitur; prius enim repropitiatio quaerenda est et post haec offerendum sacrificium salutaris. Neque enim salus esse cuiquam potest, nisi prius sibi propitium faciat Dominum.
Sed et carnes inquit sacrificii laudationis salutaris ipsi erunt. Saepe iam diximus quod carnes in Scripturis solidum indicant cibum perfectamque doctrinam. Secundum Scripturas enim scio esse animae cibum quendam lactis et alium cibum animae olerum et alium carnis, sicut ipse Apostolus de quibusdam dicit quia: Lacte uos potaui, non esca. Nondum enim poteratis, sed nec adhuc potestis. Adhuc enim estis carnales; et iterum alibi dicit: Alius quidem credit manducare omnia; qui autem infirmus est, olera manducet; et rursum alibi: Perfectorum autem est cibus solidus et cetera. Hic ergo carnes sacrificii salutaris, quod offertur pro laudatione, ipsius iubentur esse sacerdotis.
Ex simila uero tripliciter oblata, ut supra diximus, unum tantum, quod placuerit, sacerdoti deputatur; cetera offerentis sunt laici, ita tamen ut sub die comedantur nec remaneat ex his aliquid in mane. Carnes ergo, in quibus solidus cibus est et perfecta scientia, sacerdotibus deputantur, quia debent in omnibus esse perfecti, in doctrina, in uirtutibus, in moribus. Si enim hoc in se non habuerint, de sacrificiorum carnibus non edent. Vnum uero illud, quod separatur tamquam praecipuum ex tribus, quae ex simila praecepta sunt, in hoc illam partem scientiae arbitror designari, de qua superius diximus, quae perfectam indicat profundamque doctrinam.
Sed requiras fortasse, cum superius fermentum penitus abiecerit de sacrificiis, quomodo nunc super panes fermentatos sacrificium mandat imponi? Verum diligentius intuere quia non ad sacrificium, sed ad ministerium sacrificii fermentatus panis assumitur. Quid ergo hoc sit, age, uideamus. Dominus in Euangeliis humanam doctrinam Pharisaeorum, qui tradebant traditiones, praecepta hominum, fermentum appellat, cum dicit discipulis: Obseruate a fermento Pharisaeorum. Similiter ergo humana doctrina est, uerbi causa, grammatica ars uel rhetorica uel etiam dialectica. Ex qua doctrina ad sacrificium quidem, hoc est in his, quae a Deo sentienda sunt, nihil suscipiendum est; sermo uero lucidus et eloquentiae splendor ac disputandi ratio ad ministerium uerbi Dei decenter iubetur admitti. Aut non super hoc fermentum habebat uerbi Dei sacrificium positum ille, qui dicebat: Corrumpunt mores bonos colloquia mala et: Cretenses semper mendaces, malae bestiae, uentres pigri et alia his similia ex fermento sumpta Graecorum?
8. Quod autem dicit: Sub die comedetur, nec derelinquetur ab eo usque in mane, conferamus cum ceteris sacrificiis et uideamus, quae sit ratio, quod in hoc quidem sacrificio salutari eadem die, quae offeruntur, praecepit comedenda, in alio uero sacrificio etiam in secundam diem seruari indulget et usque in tertiam, tertia uero iam die igni tradi, quae superfuerint, ne polluant offerentem. Quid ergo habeat ista differentia, uideamus. Sed uere indigemus auxilio Dei, qui omnes adipes contegentes interiora nostra dignetur abscidere et omne crassioris sensus uelamen auferre, ut haec secundum id, quod a Deo mandari dicitur, possimus aduertere.
Conferamus igitur ipsam sibi Scripturam diuinam et quam aperuerit nobis absolutionis semitam subsequamur. Inuenimus enim in sacrificio Paschae, quod in uesperam immolari iubetur, dari mandatum similiter, ut nihil remaneat ex carnibus usque in mane. Non est hoc otiosum quod hesternas carnes uesci non uult nos sermo diuinus, sed recentes semper et nouas, eos maxime, qui sacrificium Paschae uel sacrificium laudis immolant Deo; nouas eos carnes et recentes ipsius diei edere iubet, hesternas prohibet. Recordatus sum simile aliquid et prophetam Ezechielem dicere, cum ei Dominus praecepisset, ut coqueret sibi panes in stercore humano. Respondit enim Domino et dixit: O Domine, numquam contaminata est anima mea, et morticinum aut immundum non introiuit in os meum. Sed neque caro hesterna introiuit in os meum. De quo saepe apud memet ipsum requirebam, quaenam esset ista prophetae exsultatio, qua uelut magnum aliquid ante Deum proferret et diceret quia: Numquam carnem hesternam manducaui. Sed ut uideo, hinc edoctus et ex istis imbutus mysteriis haec propheta loquebatur ad Dominum quia: non ita abiectus et degener sum sacerdos, ut hesternis, id est ueteribus carnibus uescar.
Audite haec omnes Domini sacerdotes et attentius intelligite, quae dicuntur. Caro, quae ex sacrificiis sacerdotibus deputatur, uerbum Dei est, quod in Ecclesia docent. Pro hoc ergo figuris mysticis commonentur, ut, cum proferre ad populum sermonem coeperint, non hesterna proferant, non uetera, quae sunt secundum litteram, proloquantur, sed per gratiam Dei noua semper proferant et spiritalia semper inueniant. Si enim ea, quae didiceris a Iudaeis hesterno, haec hodie in Ecclesia proferas, hoc est hesternam carnem sacrificii edere. Si meministis, etiam in oblatione primitiarum eodem sermone usus est legislator, ut sint, inquit, noua recentia. Vides ubique ea, quae ad laudes Dei pertinent – hoc enim est sacrificium laudis –, noua et recentia esse debere, ne forte, cum uetera profers in Ecclesia, labia tua loquantur et mens tua sine fructu sit. Sed audi quid dicit Apostolus: Si inquit loquar linguis, spiritus meus orat, sed mens mea sine fructu est. Quid igitur est? Orabo inquit spiritu, orabo et mente, psalmum dicam spiritu, psalmum dicam et mente. Ita ergo et tu si non ex eruditione spiritali, ex doctrina gratiae Dei praesentem et recentem protuleris sermonem in laudibus Dei, os quidem tuum offert sacrificium laudis, sed mens tua pro sterilitate hesternae carnis arguitur. Nam et Dominus panem, quem discipulis dabat dicens iis: Accipite et manducate, non distulit nec reseruari iussit in crastinum. Hoc fortasse mysterii continetur etiam in eo, quod panem portari non iubet in uia, ut semper recentes, quos intra te geris, uerbi Dei proferas panes. Denique Gabaonitae illi propterea condemnantur et ligni caesores uel aquae gestatores fiunt, quia panes ueteres ad Istrahelitas detulerunt, quibus lex spiritalis iubebat semper uti recentibus et nouis. Alia sane sacramentorum figura est, quae iubet etiam in altera die, quod superfuerit, edi, nihil uero in tertiam reseruari; de qua suis locis uidebimus.
Sed ne illud quidem nos lateat esse quoddam tempus, in quo benedictio sit ueteribus uesci. Nam de anno septimo, qui remissionis annus uel sabbaticus nominatur, ita dicitur: Manducabis inquit uetera et uetera ueterum. Tunc sub septimi anni mysterio, ut diximus, benedictio est uetera manducare, nunc uero prohibetur. Sed multum est excessus habere per haec singula et ex occasione testimoniorum longius euagari, cum explanatio nunc sacrificiorum habeatur in manibus.
9. Dicitur ergo in sequentibus: Quod si uotum fuerit aut si uoluntarium sacrificauerit munus suum, quacumque die obtulerit sacrificium suum, edetur, et altera die. Et quod superfuerit de carnibus sacrificii usque in diem tertium, igne cremabitur. Si autem manducans manducauerit ex carnibus die tertio, non erit acceptum ei, qui offert illud, non reputabitur ei, coinquinatio est. Anima autem si qua manducauerit ex eo, peccatum accipiet.
Hoc est nimirum quod et Dauid dicit in Psalmis: Fiat oratio eius in peccatum, quando non solum nihil meriti, sed etiam culpae multum ex sacrificiis quaeritur. Audis enim legislatorem decernere quia, si quis manducauerit ex eo, quod superfuerit in tertiam diem, peccatum accipiet. Vnde cognoscendum est, quanta humanae conditioni peccatorum labes immineat, cum oriatur etiam inde peccatum, ubi hostia propitiationis offertur. Haec, credo, considerans beatus Dauid dicebat in Psalmis: Peccata quis intelligit? Voti igitur uel uoluntatis sacrificium est, quod et secunda quidem die uesci fas est, penitus uero abiuratur in tertiam. Sed dat remedium negligentibus: si, inquit, inualidus fueris et non potueris omnes carnes sacrificii secunda die finire, nihil de his in die tertia comedas, sed igni trade quod superest. Si enim uolueris post duos dies manducare de sacrificio, peccatum accipies.
Ego, prout sensus mei capacitas habet, in hoc biduo puto duo Testamenta posse intelligi, in quibus liceat omne uerbum, quod ad Deum pertinet – hoc enim est sacrificium – requiri et discuti atque ex ipsis omnem rerum scientiam capi; si quid autem superfuerit, quod non diuina Scriptura decernat, nullam aliam tertiam scripturam debere ad auctoritatem scientiae suscipi, quia haec dies tertia nominatur, sed igni tradamus, quod superest, id est Deo reseruemus. Neque enim in praesenti uita Deus scire nos omnia uoluit, maxime cum id et Apostolus dicat, quia: Ex parte scimus et ex parte prophetamus; cum uenerit autem quod perfectum est, destruentur illa, quae ex parte sunt. Iste est ergo ignis, cui, quae in tertium diem superfuerint, seruare debemus, et non temeritate praesumpta assumamus nobis cunctorum scientiam, ut merito nobis dicatur ab eodem Apostolo: Nescientes neque quae loquuntur neque de quibus affirmant. Ne forte ergo non fiat acceptum sacrificium nostrum et hoc ipsum, quod ex diuinis Scripturis cupimus scientiam capere, uertatur nobis in peccatum, seruemus eas mensuras, quas nobis per legislatorem lex spiritalis enuntiat.
10. Et carnes quaecumque tactae fuerint ab omni immundo, non manducabuntur, igni cremabuntur. Omnis mundus manducabit carnes; et anima quaecumque manducauerit carnes sacrificii salutaris, quod est Domino, et immunditia eius in eo fuerit, peribit anima illa de populo suo. Et anima quaecumque tetigerit omnem rem immundam uel ab immunditia hominis uel quadrupedum immundorum uel ab omni abominamento immundo, et manducauerit ex carnibus sacrificii salutaris, quod est Domini, peribit anima illa de populo suo.
Triplices immunditiae causas hic legislator exposuit. Vnam, ne carnes sacrificiorum aliqua immunditia contingantur. Aliam, ne is, qui edit carnes sacrificii, immundus sit et immunditia eius in ipso sit. Tertiam, quod, etsi carnes mundae sint et ipse, qui edit, mundus sit, tamen ne contigerit aliquid immundum uel a pecoribus uel ab auibus uel ex omnibus, quae immunda pronuntiata sunt. Et haec quidem uoluntas est legis de ritu sacrificiorum corporalium sancientis.
Secundum nostrae uero expositionis ordinem, ubi carnes sanctae uerba intelliguntur esse diuina, huiusmodi habenda est obseruatio, quia saepe accidit mundas carnes contingi ab aliquo immundo, ut uerbi causa dixerim, si quis de Deo Patre ac de Unigenito eius et Spiritu sancto digno Deitatis mysterio purum faciat sincerumque sermonem, similiter et de omnibus creaturis rationabilibus tamquam a Deo factis ad hoc, ut caperent et intelligerent eum, non autem consequenti mysterio adserat etiam carnis resurrectionem, primus quidem eius sermo, quoniam perfecte et sancte disseruit, solidus cibus est, carnes sanctae sunt, hoc uero, quod his addit resurrectionem carnis negando, quia alienum a fide est, superioribus iunctum perfectis et fidelibus uerbis sanctas carnes contaminauit et polluit. Ideo ergo praecepit legislator, ne manducentur huiusmodi carnes, quibus immunditia infidelitatis alicuius adiungitur. Propterea et Apostolus dicit: Etenim diem festum celebremus non in fermento ueteri neque in fermento malitiae et nequitiae, sed in azymis sinceritatis et ueritatis.
Secundum immunditiae genus est, ne ipse, qui carnes edit, immundus sit, et immunditia eius in ipso sit, quod hoc modo intelligi potest, uerbi gratia, si sit aliquis naturae florentis et ardentis ingenii, non continuo aptus uidebitur ad suscipienda Verbi Dei mysteria, sed quaeritur etiam hoc, ut prius a profanis actibus et immundis operibus separetur et ita demum eruditionis capax fiat, si prius capax fuerit sanctitatis. Simile his in Numeris legimus scriptum, ubi Dominus carnes caelitus dedit filiis Istrahel et dicit: Sanctificamini in crastinum, ut manducetis carnes, hoc ostendens quod, nisi sanctificati essent prius et mundi effecti, carnes iis non daret Deus. Bene autem clementiam Domini legislator ostendit, ut non diceret quia: non manducet carnes, in quo fuit immunditia, sed ait: In quo immunditia eius in ipso est. Nemo etenim fere inuenitur, in quo non fuit immunditia. Inueniri autem potest, in quo fuerit quidem, sed audita lege Dei ultra iam non sit. Quod si permanet in eo immunditia sua et his auditis conuerti non uult et emendari, peribit inquit anima illa de populo suo.
Tertia est immunditiae species, qua is, qui mundus est, aliquid contingit immundum et non tam suo peccato quam aliena contagione polluitur; ut puta, si quis societur amicitiis et consortio hominis liuidi uel iracundi uel adulteri, et ipse quidem propriis actibus non inseratur sceleribus eius, uideat tamen eum et intelligat, quomodo fratrem suum odit et homicida est, uel quomodo insidiatur alienae mulieri et adulter est, uel quomodo in ceteris quibusque sacrilegus est, nec deprehensis his discedat ab eius consortio: iste est, qui contingit immundum uel animal uel auem uel morticinum et aliena immunditia ipse pollutus est. De diuersitatibus autem immundorum, prout occurrere potuit, in superioribus diximus. Aut non et Apostolus secundum hanc eandem praecepit formam, cum dicit: Nunc autem scribo uobis in epistola, ut non commisceamini, si qui frater nominatur fornicator aut auarus aut idolis seruiens aut ebriosus aut rapax, cum huiusmodi nec cibum sumere? In quibus omnibus quid est aliud, quod praecepit, nisi ne alienis peccatis et immunditiis polluamur?
11. Et locutus est inquit Dominus ad Moysen dicens: loquere ad filios Istrahel dicens: omnem adipem boum et ouium et caprarum non edetis. Et adeps morticinorum, et a fera captum non erit ad omne opus, et in esca non edetur. Omnis qui edet adipem ex pecoribus, ex quibus offertis ab iis hostiam Domino, peribit anima illa de populo suo. Et omnem sanguinem non edetis in omni habitatione uestra a pecoribus et a uolatilibus. Omnis anima quaecumque manducauerit sanguinem, peribit anima illa de populo suo.
Adipes quidem eorum animalium, quae in sacrificiis offeruntur et aliorum nonnullorum edi uel in usu haberi abnegat legislator, sanguinem uero omnis carnis comedi uetat. In superioribus locum mysticum petractantes, ubi uitulus in holocaustum dabatur pro peccato et adipes imponebantur altari, sanguinem quidem, quo ex parte aliqua cornua liniebantur, reliquus uero ad basim effundebatur altaris, in eorum accepimus figuram, qui residuus dicitur Istrahel, et postquam plenitudo gentium subintroierit, salutem in nouissimis sperat. Adipes uero animam diximus Christi, quae est Ecclesia amicorum eius, pro quibus animam suam ponit. Potest ergo fieri et in hoc loco, ut, quod mandatur, ne qui adipes edat ex his, quae Domino offeruntur, hoc sit quod et Dominus dicit: Ne qui scandalizet unum ex his minimis, qui credunt in me. Quod autem sanguis nullius animalis edi iubetur, illud fortasse sit, quod de Istrahelitis dicit Apostolus: Dicis ergo: si fracti sunt rami, ut ego insererer. Bene, propter incredulitatem fracti sunt. Tu autem fide stas. Noli altum sapere, sed time; et iterum: Noli gloriari aduersus ramos, quo scilicet casui eorum nullus insultet; ne forte, sicut idem Apostolus dicit, et tu excidaris et illi, si non permanserint in incredulitate, inserantur. Sanguis autem puto quod populus ille competenter intelligatur. Non enim ex fide neque ex spiritu Abraham, sed tantum ex sanguine eius descendunt.
12. Post haec: Et locutus est Dominus ad Moysen dicens: et filiis Istrahel loquere dicens: qui offert sacrificium salutaris sui Domino, offeret munus suum Domino in sacrificio salutaris sui. Manus eius offerent hostiam Domino, adipem, qui super pectusculum est et pinnam iecoris, offeret ea ita, ut ponantur donum contra Dominum. Et imponet sacerdos adipem, qui est super pectusculum, super altare, et erit pectusculum Aaron et filiis eius. Et bracchium dextrum dabitis separationem sacerdoti a sacrificiis salutaribus uestris. Qui offert sanguinem salutaris et adipem ex filiis Aaron, ipsi erit bracchium dextrum in parte. Pectusculum enim impositionis et bracchium demptionis accepi a filiis Istrahel a sacrificiis salutaribus uestris, et dedi ea Aaron sacerdoti et filiis eius, legitimum aeternum a filiis Istrahel.
Est sacrificium, quod dicitur salutare. Quod sacrificium nemo offert Domino, nisi qui sanus est et salutis suae conscius gratias Domino refert. Nemo ergo, qui aeger est animo et languidus in operibus, offerre potest sacrificium salutare. Vis uidere quia nemo aeger et languidus potest istud offerre sacrificium? Leprosus ille, quem in Euangelio Dominus curasse describitur, non poterat offerre hostiam, donec leprae aegritudine tenebatur; cum autem accessit ad Iesum et mundatus est, tunc iubetur a Domino offerre munera ad altare: Quod praecepit inquit Moyses in testimonium illis. Audisti qui sit, qui offerre debeat hostiam salutaris; audi nunc, quomodo debeat offerre.
Manus inquit eius offerent hostiam Domino. Numquid non euidenter clamat legislator quia non homo est, qui offert hostiam, sed manus eius, id est, opera eius? Opera namque sunt, quae commendant hostiam Deo. Si enim attracta sit manus tua ad dandum et expansa ad accipiendum, intra te est adhuc lepra tua et offerre non potes hostiam salutaris. Manus ergo eius offerent sacrificium salutaris et manus eius offerent ea, quae Domino offerenda sunt, id est adipem, qui super pectusculum est et pinnam iecoris. In hoc loco, ubi nos habemus: Manus eius offerent hostiam Domino, in Graecis habetur pro hostia: ὁλοκαρπώ-ματα, quod intelligitur omnem fructum; per quod ostendit non posse Domino offerre omnem fructum eum, qui infructuosus est, qui non affert fructum iustitiae, fructum misericordiae uel etiam fructus Spiritus, quos enumerat Apostolus, caritatem, gaudium, pacem, patientiam, unanimitatem et cetera his similia. Vnde et in alio loco propheta dicit: Et holocaustum tuum pingue fiat.
Offert ergo adipes, qui super pectusculum sunt et pinnam iecoris, quae superponantur altari. De adipibus saepe iam diximus. Quod autem dicit: Adipes, qui super pectusculum sunt, pectusculum tuum intellige esse cor tuum, de quo tibi auferendae sunt omnes malae cogitationes – inde enim procedunt – et altaris igni tradendae sunt, ut possit cor tuum mundum effectum Deum uidere. Sed et pinnam iecoris praecepit offerendam. Diximus et ante iecoris partem loca iracundiae uel cupiditatis exponi; offert ergo pinnam iecoris, qui ex se omne uitium irae et furoris excidit.
Adipes igitur, qui sunt super pectusculum, imponuntur altari, ipsum uero pectusculum Aaron et filiis eius. Sed et bracchium dextrum separari praecepit et esse iis muneris loco ex sacrificio salutari. Vide quibus muneribus honoratur sacerdos. Pectusculum accipit et bracchium, sed bracchium dextrum. Putamus non esse aliquid rationis quod ex omnibus membris animalium, quae iugulantur in sacrificiis, haec potissimum membra delecta sint? Ego puto quod, si qui dicit se esse sacerdotem Dei, nisi habeat pectus ex omnibus membris electum, non est sacerdos; et nisi habeat bracchium dextrum, non potest adscendere ad altare Domini nec sacerdos nominari. Quod ergo est sacerdotis pectus aut quale? Ego tale puto esse, quod plenum sit sapientia, plenum scientia, plenum omni diuina intelligentia. Et quid dico plenum intelligentia? Immo quod plenum sit Deo; quale est et bracchium sacerdotis, quod ei offerunt filii Istrahel pro salute sua, qua saluantur.
Formae sunt singula ista, quae scribuntur in lege, eorum, quae in Ecclesia geri debeant. Alioquin nec fuisset necessarium legi haec in Ecclesia, nisi ex his aedificatio aliqua audientibus praeberetur. Si ergo sacerdos Ecclesiae per uerba et doctrinam et multam sollicitudinem suam et laborem uigiliarum conuertere potuerit peccatorem et docere eum, ut meliorem uiam sequatur, ad timorem Dei redeat, cogitet spem futuram, a malis actibus desinat et conuertatur ad bonos; si, inquam, tale opus fecerit, consequens est eum, qui ipsius labore saluatur, Deo gratias agere et offerre hostiam salutaris pro eo quod salutem consecutus sit.
In qua hostia pars efficitur sacerdotis pectusculum et bracchium dextrum, ut sit indicium, quod pectus eius et cor, quod ante mala cogitabat, sacerdotis labore conuersum recepit cogitationes bonas et ita mundatum est, ut etiam Deum possit uidere. Similiter et in bracchio illud indicium est quod mala eius opera et sinistra, quae sunt utique praua et non bona, conuertit in dextra, ut essent secundum Deum; et hoc est dextrum bracchium, in quo pars esse dicitur sacerdotis. Sed et uos deprecamur, qui haec auditis, detis pectuscula, offeratis pectora uestra sacerdotibus Dei, ut auferant ex his omne quod crassum est, ut sacerdotalem eam faciant portionem. Date nobis etiam bracchia, sed dextra a uobis poscimus bracchia; sinistrum nihil uolumus, dextra a uobis opera requirimus.
Sed et hoc, quod addidit, pectusculum dici appositionis et bracchium demptionis, non mihi sine causa dictum uidetur. Et ideo uelim requirere, quid est quod apponendum est pectusculo, ut fiat pectusculum appositionis. Posteaquam ablatum fuerit a corde tuo omne, quod crassum est, et emundatum fuerit ab omni operimento, quod igni tradendum est, restat, ut apponatur ei gratia Spiritus sancti, et tunc fiet pectusculum appositionis, sed et bracchium separationis siue demptionis. Quomodo erit et bracchium separationis? Si scias et intelligas discernere, quae sint opera lucis et quae sint opera tenebrarum, et separes actus tuos de tenebris, ut sint opera tua in lumine, bracchium tuum efficitur bracchium separationis, uel cum separaueris te ab omni fratre inquiete ambulante, uel certe cum secundum prophetam separant se et exeunt de medio peccatorum, qui portant uasa Domini. Denique uernacula quadam consuetudine Scripturae commune esse dicitur, quod immundum est; sicut et ad Petrum uox de caelo dicit: Quod Deus mundauit, tu commune ne dixeris. Consequenter ergo si id, quod immundum est, commune appellatur, quod sanctum est, nominabitur separatum.
Sed et illud addimus. Si quis Dei solius seruus est, communis non potest dici. Si qui autem communis est, dubium non est quod multorum sit et ideo communis dicatur. Grande est in hoc sermone mysterium, quod Istrahel secundum carnem in usu quidem habet, sed intellectum non habet. Communem dicunt et illi hominem immundum, sed cur communis dicatur, ignorant. Discant ergo ab Ecclesia Dei quia, qui sanctus est, solius Dei est et cum nullo ei communis est. Qui autem peccator est et immundus, multorum est. Multi enim daemones possident eum et ideo communis appellatur. Denique ille, qui in Euangeliis a Domino curatus est, cum interrogatus esset: Quod tibi nomen est? dixit: legio, multi enim sumus.
Haec licet in excessu quodam, necessario tamen addita uidentur, ut mysterium pectusculi impositionis et bracchii separationis quare scriptum sit, disceremus; quae est aeterna portio sacerdotibus data, in qua dignos nos facere dignetur, ut pro cordis puritate et operum probitate in diuino sacrificio habere participium mereamur, per aeternum pontificem Dominum et Saluatorem nostrum Iesum Christum, per quem est Deo Patri cum Spiritu sancto gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.
Homilia VI
De indumentis pontificis et sacerdotum.
1. Causam, qua haec, quae nobis recitantur, intelligi possint aut non intelligi, breuiter ostendit Apostolus dicens ab eius oculis posse Veteris Testamenti uelamen auferri, qui conuersus ad Dominum fuerit; ex quo sciri uoluit quod quanto minus haec nobis plana sunt, tanto minor est ad Deum nostra conuersio. Et ideo omni uirtute nitendum est, ut ab occupationibus saeculi et a mundanis actibus liberi et ipsas etiam, si fieri potest, superfluas sodalium fabulas relinquentes uerbo Dei operam demus et in lege eius meditemur die ac nocte, ut toto corde conuersi reuelatam et apertam Moysi faciem possimus adspicere et maxime in his, quae nunc recitata sunt uel de sacerdotalibus indumentis uel de consecratione pontificis, in quibus talia quaedam dicuntur, ut etiam illum ipsum carnalem Istrahel ab historica intelligentia penitus excludant; et ideo nobis ad haec exponenda non humani ingenii uiribus nitendum est, sed orationibus et precibus ad Deum fusis. In quo etiam uestri adiutorio indigemus, ut Deus, Pater Verbi, det nobis uerbum in apertionem oris nostri, ut possimus considerare mirabilia de lege eius.
2. Est ergo initium eorum, quae hodie recitata sunt, in his uerbis: Haec unctio Aaron et unctio filiorum eius ab hostiis Domini, qua die applicuit eos sacrificare Domino, sicut praecepit Dominus dare illis, qua die unxit eos a filiis Istrahel, legitimum aeternum in progenies eorum. Haec lex holocaustorum et pro peccato et pro delicto, et consummationis et sacrificii salutaris, sicut mandauit Dominus Moysi in monte Sina, qua die praecepit filiis Istrahel offerre munera sua coram Domino in deserto Sina.
Cum proposuerit dicere legislator: Haec unctio Aaron et unctio filiorum eius, non subiunxit, quae esset unctio, nec, qualiter unxisset, exposuit, sed hoc quidem in sequentibus facit, nunc uero posteaquam dixit: Haec unctio Aaron et filiorum eius, nihil de unctione subiunxit. Profecto ut ostenderet quia haec, quae supra dixerat, id est pectusculum impositionis et bracchium separationis, ipsa essent unctio Aaron et filiorum eius, ne putaremus illa pro carnibus dicta, sed ut doceret etiam ipsa sub sacramento unctionis inserta. Denique in sequentibus repetit ea, quae superius exposuerat, et dicit: Haec lex holocaustorum et sacrificii et pro peccato. Haec, id est quae supra exposita est, et uidetur esse ἀνακεφαλαίωσιϛ, id est recapitulatio, sacramentorum, quae in superioribus latius fuerant enarrata.
Post haec uero subiungit: Et locutus est inquit Dominus ad Moysen dicens: sume Aaron et filios eius et stolas et oleum unctionis et uitulum qui est pro peccato, et duos arietes et canistrum azymorum; et omnem synagogam conuoca ad ianuam tabernaculi testimonii. Et fecit Moyses, sicut praecepit ei Dominus, et conuocauit synagogam ad ianuam tabernaculi testimonii. Et dixit Moyses ad synagogam: hoc est uerbum, quod mandauit Dominus facere. Et applicuit Moyses Aaron fratrem suum et filios eius, et lauit eos aqua et uestiuit eum tunicam et praecinxit eum zonam; et uestiuit eum tunicam interiorem et imposuit ei humeralem, et cinxit eum secundum facturam humeralis et constrinxit eum in ipso; et imposuit super eum logium, et imposuit super logium manifestationem et ueritatem; et imposuit mitram super caput eius, et posuit super mitram ante faciem eius laminam auream sanctificatam sanctam, sicut praeceperat Dominus Moysi.
Intentis auribus et uigilanti corde consecrationem pontificis uel sacerdotis audite, quia et uos secundum promissa Dei sacerdotes Domini estis: Gens enim sancta et sacerdotium estis. Accepit, inquit, Moyses secundum praeceptum Domini Aaron et filios eius et primo quidem lauat, postea uero induit eos. Considerate diligentius ordinem dictorum: primo lauat, postea induit. Non enim potes indui, nisi ante lotus fueris. Lauamini ergo et mundi estote, et auferte nequitias uestras ab animis uestris. Nisi enim hoc modo lotus fueris, non poteris induere Dominum Iesum Christum, secundum quod dicit Apostolus: Induite Dominum Iesum Christum, et carnis curam ne feceritis in concupiscentiis. Lauet te igitur Moyses, ipse te lauet et ipse te induat.
Quomodo te lauare potest Moyses, frequenter audisti. Saepe enim diximus quod Moyses in Scripturis sanctis pro lege ponatur, sicut in Euangelio dictum est: Habent Moysen et prophetas; audiant illos. Lex ergo Dei est, quae te lauat, ipsa sordes tuas diluit, ipsa, si audias eam, peccatorum tuorum maculas abstergit; ipse est Moyses, hoc est lex, quae sacerdotes consecrat, nec potest sacerdos esse, quem non lex constituerit sacerdotem. Multi enim sunt sacerdotes, sed quos non lauit lex neque puros reddidit uerbum Dei neque abluit a peccatorum sordibus sermo diuinus.
Sed et uos, qui sacrum baptisma desideratis accipere et gratiam Spiritus promereri, prius debetis ex lege purgari, prius debetis audito uerbo Dei uitia genuina resecare et mores barbaros ferosque componere, ut mansuetudine et humilitate suscepta possitis etiam gratiam sancti Spiritus capere. Sic enim dicit Dominus per prophetam: Super quem requiescam, nisi super humilem et quietum et trementem sermones meos. Si humilis non fueris et quietus, non potest habitare in te gratia Spiritus sancti, si non cum tremore susceperis uerba diuina. Superbam namque et contumacem animam et fictam refugit Spiritus sanctus. Debes ergo prius meditari legem Dei, ut, si forte actus tui intemperati sunt et mores inconditi, lex Dei te emendet et corrigat. Vis uidere quia Moyses semper cum Iesu est, hoc est lex cum Euangeliis? Doceat te Euangelium quia, cum transformatus esset in gloriam Iesus, etiam Moyses et Elias simul cum ipso apparuerunt in gloria, ut scias quia lex et prophetae et Euangelia in unum semper ueniunt et in una gloria permanent. Denique et Petrus, cum uellet iis tria facere tabernacula, imperitiae notatur, tamquam qui nesciret quid diceret. Legi enim et prophetis et Euangelio non tria, sed unum est tabernaculum, quae est Ecclesia Dei.
Lauat ergo primo Moyses sacerdotem Domini et, cum eum lauerit et purgatum reddiderit a sordibus uitiorum, post haec induit eum. Sed consideremus, quae sunt ista indumenta, quibus induit Moyses fratrem suum Aaron pontificem primum; si forte possibile sit etiam tibi indui iisdem indumentis et esse pontificem. Est quidem unus pontifex magnus Dominus noster Iesus Christus; sed ille non sacerdotum est pontifex, sed pontificum pontifex, nec sacerdotum princeps, sed princeps principum sacerdotum, sicut et rex non dicitur plebis, sed regum rex, et Dominus non seruorum, sed Dominus Dominorum. Potest ergo fieri, si et tu lotus fueris per Moysen et fueris ita mundus, quasi quem Moyses lauerit tantus ille ac talis, possis etiam peruenire ad haec indumenta, quae profert Moyses, et stolas istas, quibus induit Aaron fratrem suum et filios eius. Sed non solum indumentis opus est ad sacerdotales infulas, uerum et cingulis.
Sed priusquam de specie ipsa indumentorum dicere incipiamus, uelim conferre illa infelicia indumenta, quibus primus homo, cum peccasset, indutus est, cum his sanctis et fidelibus indumentis. Et quidem illa dicitur Deus fecisse: Fecit enim inquit Deus tunicas pellicias, et induit Adam et mulierem eius. Illae ergo tunicae de pellibus erant ex animalibus sumptae. Talibus enim oportebat indui peccatorem, pelliciis, inquit, tunicis, quae essent mortalitatis, quam pro peccato acceperat, et fragilitatis eius, quae ex carnis corruptione ueniebat, indicium. Si uero iam lotus ab his fueris et purificatus per legem Dei, induet te Moyses indumento incorruptionis, ita ut nusquam appareat turpitudo tua et ut absorbeatur mortale hoc a uita.
3. Videamus ergo, quali ordine pontifex constituitur. Conuocauit inquit Moyses synagogam, et dicit ad eos: hoc est uerbum, quod praecepit Dominus. Licet ergo Dominus de constituendo pontifice praecepisset et Dominus elegisset, tamen conuocatur et synagoga. Requiritur enim in ordinando sacerdote et praesentia populi, ut sciant omnes et certi sint quia qui praestantior est ex omni populo, qui doctior, qui sanctior, qui in omni uirtute eminentior, ille eligitur ad sacerdotium et hoc adstante populo, ne qua postmodum retractatio cuiquam, ne quis scrupulus resideret. Hoc est autem quod et Apostolus praecepit in ordinatione sacerdotis dicens: Oportet autem et testimonium habere bonum ab his, qui foris sunt.
Ego tamen et amplius aliquid uideo in eo, quod dicit: quia conuocauit Moyses omnem synagogam et puto quod conuocare synagogam hoc sit colligere omnes animi et in unum congregare uirtutes, ut, cum sermo de sacerdotalibus sacramentis habetur, uigilent omnes animi uirtutes et intentae sint, nihil in his sapientiae, nihil scientiae, nihil desit industriae, sed adsit omnis multitudo sensuum, adsit omnis congregatio sanctarum cogitationum, ut quid sit pontifex, quid unctio, quid indumenta eius, conferens intra sacrarium cordis sui possit aduertere.
Lauit ergo eum et induit. Quali indumento? Tunica inquit et praecinxit eum zona et iterum uestiuit eum tunicam talarem uel, ut alibi legimus, interiorem. Duabus, ut uideo, tunicis per Moysen induitur pontifex. Sed quid facimus, quod Iesus sacerdotes suos, Apostolos nostros, prohibuit uti duabus tunicis? Et dixeramus quod Moyses et Iesus, id est lex et Euangelia sibi inuicem consonarent. Posset fortasse dicere aliquis quia, quod praecepit Iesus duas tunicas non habendas, non est contrarium legi, sed perfectius lege, sicut et cum lex homicidium uetat, Iesus autem etiam iracundiam resecat, et cum lex prohibet adulterium, Iesus etiam concupiscentiam cordis abscidit. Sic ergo uidebitur et duabus ibi tunicis pontificem, hic una Apostolos induisse. Sit quidem etiam iste sensus probabilis, si uidetur; ego tamen non intra huius intelligentiae angustiam pontificalia sacramenta concludo.
Amplius mihi aliquid ex ista forma uidetur ostendi; pontifex est, qui scientiam legis tenet et uniuscuiusque mysterii intelligit rationes et, ut breuiter explicem, qui legem et secundum spiritum et secundum litteram nouit. Sciebat ergo pontifex ille, quem tunc ordinabat Moyses, quia esset circumcisio spiritalis, seruabat tamen et circumcisionem carnis, quia incircumcisus pontifex esse non poterat. Habebat ergo iste duas tunicas: unam ministerii carnalis et aliam intelligentiae spiritalis. Sciebat quia et sacrificia spiritalia offerri debent Deo, offerebat tamen nihilominus et carnalia. Non enim poterat esse pontifex eorum, qui tunc erant, nisi hostias immolaret. Ita ergo conuenienter ille pontifex duabus indutus tunicis dicitur. Apostoli uero, qui dicturi erant quia: Si circumcidamini, Christus uobis nihil proderit, et qui dicturi erant quia: Nemo uos iudicet in cibo aut in potu, aut in parte diei festi aut neomenia aut sabbato; quae sunt umbra futurorum, isti ergo ut huiusmodi secundum litteram legis obseruantias penitus repudiarent nec occuparent discipulos iudaicis fabulis et imponerent his iugum, quod neque ipsi neque patres eorum portare potuerunt, merito duas tunicas habere prohibentur, sed sufficit iis una et haec interior. Nam istam, quae foris est et quae desuper apparet, legis tunicam nolunt; unam namque iis Iesus et ipsam interiorem habere permittit.
Imponit tamen Moyses pontifici et humeralem, qui est humerorum quidam ex circumductione uestis ornatus. Humeri autem operum tenent ac laboris indicia. Vult ergo pontificem esse etiam in operibus ornatum nec sufficit sola scientia, quia qui fecerit et docuerit, hic magnus uocabitur in regno coelorum.
4. Et cinxit inquit eum secundum facturam humeralis. Iam et superius dixerat quia cinxit eum zonam super tunicam, et modo iterum cingitur secundum facturam humeralis. Quod est istud duplex cingulum, quo constrictum uult esse ex omni parte pontificem? Constrictus sit in uerbo, constrictus in opere, expeditus ad omnia, nihil remissum, nihil habeat dissolutum. Accinctus sit animi uirtutibus, constrictus sit a corporalibus uitiis, nullum animae lapsum, nullum corporis timeat, utroque cingulo semper utatur, ut sit castus corpore et spiritu. Bene autem quod et secundum facturam humeralis cingitur. Secundum facta enim sua et secundum opera sua cingulo uirtutis utetur.
Et post haec inquit imposuit super eum logium – quod est rationale – et imposuit super logium manifestationem et ueritatem; et imposuit mitram super caput eius. Sed uideamus, quid logium, quod est rationale, significet. Posteaquam nuditas tecta est et indumentis turpitudo uelata, posteaquam munitus operibus et cingulo utroque firmatus est, logium ei, id est rationale, tunc traditur. Logium sapientiae indicium est, quia sapientia in ratione consistit. Sed quae sit sapientiae huius et rationis uirtus, ostendit.
Imponit enim super rationale manifestationem et ueritatem. Non enim sufficit pontifici habere sapientiam et scire omnium rationem, nisi possit etiam populo manifestare quae nouit. Ideo ergo imponitur rationali et manifestatio, ut possit respondere omni poscenti se rationem de fide et ueritate. Ponitur autem super illud et ueritas, ut non illa adstruat, quae proprio excogitare quiuit ingenio, sed quae ueritas habet, nec umquam a ueritate discedat, ut in omni sermone eius semper ueritas maneat. Hoc est ergo superposuisse rationali manifestationem et ueritatem. Infelices illos, qui haec legentes omnem intelligentiam suam erga sensum uestimenti corporalis effundunt; dicant nobis, quale est uestimentum manifestationis, aut indumentum quale est ueritatis. Si qui umquam uidit, si quis audiuit manifestationem et ueritatem uestimenta nominari, dicant nobis quae sint mulieres, quae ista texuerint, in quo haec umquam sint confecta textrino. Sed si uerum uultis audire, sapientia est, quae huiusmodi conficit indumenta. Illa occultorum manifestationem, illa texit rerum omnium ueritatem. Hanc ergo oremus a Domino ut accipere mereamur, et ipsa nos talibus circumdabit indumentis.
Sed et ipse ordo rerum quam sanctus sit et quam mirabilis, intuere. Non ante logium et postea humerale, quia non ante sapientia quam opera, sed prius opera haberi debent et postea quaerenda sapientia est. Tum deinde non ante manifestatio quam rationale, quia non ante alios docere quam nos instructi et rationabiles esse debemus. Super haec autem additur ueritas, quia ueritas est summa sapientia. Denique et propheta hunc eundem ordinem seruat, cum dicit: Seminate uobis ad iustitiam, et metite fructum uitae, illuminate uobis lumen scientiae. Vides quomodo non dicit primo: illuminate uobis lumen scientiae, sed primo: seminate uobis ad iustitiam, et non sufficit seminare, sed metite inquit fructum uitae, ut post haec possitis implere quod sequitur: illuminate uobis lumen scientiae. Sic ergo etiam hic imponitur humeralis ornatus et non sufficit, sed et zona constringitur. Sed ne hoc quidem satis est; secundo adhuc cingitur, ut ita demum rationale possit imponi, ut post haec manifestatio subsequatur et ueritas. His indumentis pontifex utitur; tali ornatu debet indui, qui sacerdotium gerit.
5. Sed nondum finiuit et alius adhuc addendus ornatus est: necesse est, ut accipiat etiam coronam. Propterea accipit primo cidarim, quod est uel operimentum quoddam capitis uel ornamentum. Et post haec superponitur ei mitra. Ante faciem, id est a fronte pontificis, lamina aurea sanctificata, in qua sculptum dicitur uocabulum Dei. Verum iste capitis ornatus, ubi nomen Dei impositum dicitur, post illa omnia, quibus inferiora corporis membra fuerant exornata, superponitur. In quo mihi indicari uidetur, quod super omnia, quae uel de mundo uel de ceteris creaturis sentiri aut intelligi possunt, eminentior tamquam auctoris omnium scientia Dei sit. Et quia ipse caput est omnium, ideo et ornatus iste super omnia capiti superponitur; nihil enim post haec adicitur pontificis capiti. Et ideo miseri sunt illi, de quibus dicit Apostolus quia non tenent caput, ex quo omnis iunctura conexa et compaginata crescit in incrementum Dei in Spiritu.
Sed nos si bene intelleximus, qui sit sacerdotis ornatus, quiue super omnia honor capitis eius, mysteriorum diuinorum profunda mirantes non scire tantum haec et audire, sed et implere desideremus et facere, quia non auditores legis iustificabuntur apud Deum, sed factores. Potes enim et tu, ut saepe iam diximus, si studiis et uigiliis tuis huiuscemodi tibi praeparaueris indumenta, si te abluerit et mundum fecerit sermo legis et unctio chrismatis et gratia in te baptismi incontaminata durauerit, si indutus fueris indumentis duplicibus, litterae ac spiritus, si etiam dupliciter accingaris, ut carne et animo castus sis, si humerali operum et sapientiae rationali orneris, si etiam mitra tibi et lamina aurea plenitudo scientiae Dei, caput coronet, scito te, etiamsi apud homines lateas et ignoreris, apud Deum tamen agere pontificatum intra animae tuae templum. Vos enim estis templum Dei uiui, si Spiritus Dei habitat in uobis. Post haec quae de consecratione eius dicuntur et de unctione, sparsim a nobis et saepe disserta sunt.
6. Quod autem dicit: Et applicuit Moyses filios Aaron, et induit eos tunicas et praecinxit eos zonas et imposuit iis cidaras, sicut praecepit Dominus Moysi, attendendum est, quae sit differentia minorum sacerdotum ad maiora sacerdotia. Istis neque bina indumenta traduntur neque humeralis neque rationalis, neque capitis ornatus, nisi tantum cidaris et zonae, quae tunicam stringant. Et isti ergo accipiunt sacerdotii gratiam, et isti funguntur officio, sed non ut ille, qui et humerali et rationali ornatus est, qui manifestatione et ueritate resplendet, qui aureae laminae ornamento decoratur. Vnde arbitror aliud esse in sacerdotibus officio fungi, aliud instructum esse in omnibus et ornatum. Quiuis enim potest sollemni ministerio fungi ad populum; pauci autem sunt
Non nos sane debet praeterire etiam hoc, quod potest ab studioso lectore proferri, in quo et ego saepe mecum ipse haesitaui. In Exodo enim legens, ubi de sacerdotalibus mandatur indumentis, inuenio octo esse species, quae pontifici praeparantur; hic uero septem tantummodo numerantur. Requiro ergo quid sit, quod omissum est. Octaua species ibi ponitur campestre, siue, ut alibi legimus, femoralia linea, de quo hic inter cetera siluit indumenta. Quid ergo dicemus? Obliuionem dabimus in uerbis Spiritus sancti, ut, cum cetera omnia secundo enarrauerit, una eum species superius dicta latuerit? Non audeo haec de sacris sentire sermonibus. Sed uideamus, ne forte, quoniam in superioribus diximus hoc genus indumenti indicium castitatis uideri, quo uel femora operiri uel constringi renes uidentur ac lumbi, ne forte, inquam, non semper in illis, qui tunc erant sacerdotes, has partes dicat esse constrictas; aliquando enim et de posteritate generis et successu subolis indulgetur. Sed ego in sacerdotibus Ecclesiae huiusmodi intelligentiam non introduxerim; aliam namque rem uideo occurrere sacramento.
Possunt enim et in Ecclesia sacerdotes et doctores filios generare, sicut et ille, qui dicebat: Filioli mei, quos iterum parturio, donec formetur Christus in uobis. Et iterum alibi dicit: Tametsi multa milia paedagogorum habeatis in Christo, sed non multos patres. Nam in Christo Iesu per Euangelium ego uos genuit. Isti ergo doctores Ecclesiae in huiusmodi generationibus procreandis aliquando constrictis femoralibus utuntur et abstinent a generando, cum tales inuenerint auditores, in quibus sciant se fructum habere non posse. Denique et in Actibus Apostolorum refertur de quibusdam quod non potuimus inquit in Asia uerbum Dei loqui, hoc est imposita habuisse femoralia et continuisse se, ne filios generarent, quia scilicet tales erant auditores, in quibus et semen periret et non posset haberi successio. Sic ergo Ecclesiae sacerdotes, cum incapaces aures uiderint aut cum simulatos inspexerint et hypocritas auditores, imponant campestre, utantur femoralibus, non pereat semen uerbi Dei, quia et Dominus eadem mandat et dicit: Nolite mittere sanctum canibus neque margaritas uestras ante porcos, ne forte conculcent eas pedibus et conuersi dirumpant uos.
Propterea ergo si qui uult pontifex non tam uocabulo esse quam merito, imitetur Moysen, imitetur Aaron. Quid enim dicitur de iis? Quia non discedunt de tabernaculo Domini. Erat ergo Moyses indesinenter in tabernaculo Domini. Quod autem opus eius erat? Ut aut a Deo aliquid disceret aut ipse populum doceret. Haec duo sunt pontificis opera, ut aut a Deo discat legendo scripturas diuinas et saepius meditando aut populum doceat. Sed illa doceat, quae ipse a Deo didicerit, non ex proprio corde, uel ex humano sensu, sed quae Spiritus docet.
Est et aliud opus, quod facit Moyses. Ad bella non uadit, non pugnat contra inimicos. Sed quid facit? Orat et, donec ille orat, uincit populus eius. Si relaxauerit et dimiserit manus, populus eius uincitur et fugatur. Oret ergo et sacerdos Ecclesiae indesinenter, ut uincat populus, qui sub ipso est, hostes inuisibiles Amalechitas, qui sunt daemones, impugnantes eos, qui uolunt pie uiuere in Christo.
Et ideo nos in his meditantes et haec die ac nocte ad memoriam reuocantes et orationi instantes ac uigilantes in ea deprecemur Dominum, ut nobis ipse horum, quae legimus, scientiam reuelare dignetur et ostendere, quomodo spiritalem legem non solum in intelligentia, sed et in actibus obseruemus, ut et spiritalem gratiam consequi mereamur illuminati per legem Spiritus sancti, in Christo Iesu Domino nostro, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.
Homilia VII
De eo, quod mandatum est Aaron et filiis eius, ut uinum et siceram non bibant, cum ingrediuntur tabernaculum testimonii, uel cum accedunt ad altare, et de pectusculo appositionis et bracchio separationis et de mundis et immundis animalibus uel cibis.
1. Plura quidem superiori lectione fuerant recitata, ex quibus temporis breuitate constricti pauca admodum diximus. Non enim nunc exponendi Scripturas, sed aedificandi Ecclesiam ministerium gerimus, quamuis et ex his, quae a nobis ante tractata sunt, prudens quisque auditor euidentes ad intelligendum possit semitas inuenire. Et ideo ex his quoque, quae nunc lecta sunt, quoniam cuncta non possumus, aliqua tamen, quae aedificent auditores, uelut agri pleni, quem benedixit Dominus, flosculos colligemus.
Quid ergo sit, quod nunc nobis lectum est, uideamus. Et locutus est Dominus ad Aaron dicens: uinum et siceram non bibetis tu et filii tui tecum, cum intrabitis in tabernaculum testimonii, aut cum acceditis ad altare, et non moriemini. Legitimum aeternum in progenies uestras, discernere inter medium sanctorum et contaminatorum et inter medium immundorum et inter medium mundorum et instruere filios Istrahel omnia legitima, quae locutus est Dominus ad eos per manum Moysi.
Lex euidens datur et sacerdotibus et principi sacerdotum, ut, cum accedunt ad altare, uino abstineant, et omni potu, quod inebriare potest, quod Scripturae diuinae appellatione uernacula sicera moris est nominare. Vult ergo sermo diuinus sobrios in omnibus esse Domini sacerdotes, utpote qui accedentes ad altare Dei orare pro populo debeant et pro alienis interuenire delictis, qui portionem in terra non habeant, sed ipse Dominus portio eorum sit. Sic enim dicit de eis Scriptura: Filiis inquit Leui non dabitis partem in medio fratrum suorum, quia ego portio eorum Dominus Deus ipsorum. Vult ergo istos, quibus ipse Dominus portio est, sobrios esse, ieiunos, uigilantes in omni tempore, maxime autem cum ad exorandum Dominum et sacrificandum in conspectu eius altaribus praesto sunt.
Quae mandata in tantum uim sui seruant et omni obseruantia custodienda sunt, ut et Apostolus haec eadem Noui Testamenti legibus firmet. In quo similiter etiam ipse sacerdotibus uel principibus sacerdotum uitae regulas ponens dicit eos non debere esse uino multo seruientes, sed sobrios esse. Sobrietas uero omnium uirtutum mater est, sicut e contrario ebrietas omnium uitiorum. Aperte etenim pronuntiauit Apostolus dicens: Vinum, in quo est luxuria, ut ostenderet ex ebrietate ueluti primogenitam filiam generari luxuriam.
Tum praeterea et Saluator Domini et regis auctoritate sacerdotibus simul et populis leges ac iura constituens: Attendite inquit ne forte grauentur corda uestra in ebrietate et crapula et in sollicitudinibus saeculi, et ueniat super uos subitaneus interitus. Audistis edictum regis aeterni et lamentabilem finem ebrietatis uel crapulae didicistis. Si quis uobis peritus et sapiens medicus his ipsis uerbis praeciperet et diceret: attendite uobis, ne qui, uerbi gratia, de illius uel illius herbae suco auidius sumat; quod si fecerit, subitus ei ueniet interitus: non dubito quod unusquisque propriae salutis intuitu praemonentis medici praecepta seruaret. Nunc uero animarum et corporum medicus simulque Dominus iubet ebrietatis herbam et crapulae uitandam, similiter et sollicitudinum saecularium uelut mortiferos sucos cauendos. Et nescio si quis nostrum non in his consumitur, uti ne dixerim sauciatur.
Est ergo ebrietas uini perniciosa in omnibus; sola namque est, quae simul cum corpore et animam debilem reddat. In ceteris etenim potest fieri, ut secundum Apostolum, cum infirmatur corpus, tunc magis potens sit spiritus, et ubi is, qui deforis est, homo corrumpitur, ille, qui intus est, renouetur. In ebrietatis uero aegritudine corpus simul et anima corrumpitur, spiritus pariter cum carne uitiatur. Omnia membra debilia, pedes manus, lingua resoluta; oculos tenebrae, mentem uelat obliuio, ita ut hominem se nesciat esse nec sentiat. Habet ergo istud primo dedecoris corporalis ebrietas.
Iam uero si discutiamus, quot modis mens inebriatur humana, inueniemus ebrios etiam eos, qui sibi sobrii uidentur. Iracundia inebriat animam, furor uero eam plus quam ebriam facit, si quid tamen esse ebrietate amplius potest. Cupiditas et auaritia non solum ebrium, sed et rabidum hominem reddunt. Et obscenae concupiscentiae inebriant animam, sicut e contrario et sanctae concupiscentiae inebriant eam, sed ebrietate sancta illa, de qua dicebat quidam sanctorum: Et poculum tuum inebrians quam praeclarum est. Sed postmodum de ebrietatis diuersitate uidebimus; nunc interim uide quanta sunt, quae inebriant animam: et formido inebriat eam et uana suspicio; inuidia autem et liuor supra omnem ebrietatem macerant eam. Sed enumerari non possunt, quanta sunt, quae infelicem animam uitio ebrietatis afficiant.
Nunc interim de sacerdotibus uideamus, quos accedentes ad altare uino lex praecipit abstinere. Et quidem quantum ad historicum pertinet praeceptum, sufficiant ista quae dicta sunt. Quantum autem ad intelligentiam mysticam spectat, in superioribus nostra tenetur professio quod secundum auctoritatem Pauli Apostoli Dominus et Saluator noster futurorum bonorum pontifex dicitur. Ipse est ergo Aaron, filii uero eius Apostoli eius sunt, ad quod ipse dicebat: Filioli, adhuc modicum uobiscum sum. Quod ergo praecepit lex Aaron et filiis eius, ut uinum et siceram non bibant cum accedunt ad altare, uideamus, quomodo id uero pontifici Iesu Christo Domino nostro et sacerdotibus eius ac filiis, nostris uero Apostolis, possimus aptare.
Et perspiciendum primo est, quomodo prius quidem quam accedat ad altare uerus hic pontifex cum sacerdotibus suis bibit uinum; cum uero incipit accedere ad altare et ingredi in tabernaculum testimonii, abstinet uino. Putas possumus inuenire tale aliquid ab eo gestum? Putas possumus ueteris instrumenti formas Noui Testamenti gestis et sermonibus coaptare? Possumus, si non ipsum Dei Verbum et iuuare et inspirare dignetur. Quaerimus ergo, quomodo Dominus et Saluator noster, qui est uerus pontifex, cum discipulis suis, qui sunt ueri sacerdotes, antequam accedat ad altare Dei, bibat uinum, cum uero accedere coeperit, non bibat.
Venerat in hunc mundum Saluator, ut pro peccatis nostris carnem suam offerret hostiam Deo. Hanc priusquam offerret, inter dispensationum moras uinum bibebat. Denique dicebatur homo uorax et uini potator, amicus publicanorum et peccatorum. Vbi uero tempus aduenit crucis suae et accessurus erat ad altare, ubi immolaret hostiam carnis suae: Accipiens inquit calicem benedixit et dedit discipulis suis dicens: accipite, et bibite ex hoc. Vos, inquit, bibite, qui modo accessuri non estis ad altare. Ipse autem tamquam accessurus ad altare dicit de se: Amen dico uobis quia non bibam de generatione uitis huius, usquequo bibam illud uobiscum nouum in regno Patris mei.
Si quis uestrum auribus ad audiendum purificatis accedit, ineffabilis mysterii intueatur arcanum. Quid est quod dicit: Quia non bibam ex generatione uitis huius, usquequo bibam illud uobiscum nouum in regno Patris mei? Dicebamus in superioribus promissionem sanctis bonae huius ebrietatis datam, cum dicunt: Et poculum tuum inebrians, quam praeclarum est. Sed et in aliis multis Scripturae locis similia legimus, ut ibi: Inebriabuntur ab ubertate domus tuae, et torrentem uoluptatis tuae potum dabis illis. In Ieremia quoque dicit Dominus: Et inebriabo populum meum. Et Esaias dicit: Ecce, qui seruiunt mihi bibent, uos autem sitietis. Et multa de huiuscemodi ebrietate in Scripturis diuinis inuenies memorari. Quae ebrietas sine dubio pro gaudio animae et laetitia mentis accipitur, sicut et alibi distinxisse nos memini aliud esse nocte inebriari et aliud die inebriari.
2. Si ergo intelleximus, sanctorum quae sit ebrietas, et quomodo haec pro laetitia sanctis in promissionibus datur, uideamus nunc, quomodo Saluator noster non bibit uinum, usquequo bibat illud cum sanctis nouum in regno Dei.
Saluator meus luget etiam nunc peccata mea. Saluator meus laetari non potest, donec ego in iniquitate permaneo. Quare non potest? Quia ipse est aduocatus pro peccatis nostris apud Patrem, sicut Iohannes symmista eius pronuntiat dicens quia et si quis peccauerit, aduocatum habemus apud Patrem Iesum Christum iustum; et ipse est repropitiator pro peccatis nostris. Quomodo ergo potest ille, qui aduocatus est pro peccatis meis, bibere uinum laetitiae, quem ego peccando contristo? Quomodo potest iste, qui accedit ad altare, ut repropitiet me peccatorem, esse in laetitia, ad quem peccatorum meorum maeror semper adscendit? Vobiscum inquit illud bibam in regno Patris mei. Quamdiu nos non ita agimus, ut adscendamus ad regnum, non potest ille uinum bibere solus, quod nobiscum se bibere promisit. Est ergo tamdiu in maerore, quamdiu nos persistimus in errore. Si enim Apostolus ipsius luget quosdam, qui ante peccauerunt et non egerunt paenitentiam in his, quae gesserunt, quid dicam de ipso, qui Filius dicitur caritatis, qui semet ipsum exinaniuit propter caritatem, quam habebat erga nos et non quaesiuit quae sua sunt, cum esset aequalis Deo, sed quaesiuit, quae nostra sunt, et propter hoc euacuauit se? Cum ergo ita, quae nostra sunt, quaesierit, nunc iam nos non quaerit nec quae nostra sunt cogitat nec de erroribus nostris maeret nec perditiones nostras et contritiones deflet, qui fleuit super Ierusalem et dixit ad eam: Quotiens uolui congregare filios tuos, sicut gallina congregat pullos suos, et noluisti? Qui ergo uulnera nostra suscepit et propter nos doluit tamquam animarum et corporum medicus, modo uulnerum nostrorum putredines negligit? Computruerunt enim, ut ait propheta, et corruptae sunt cicatrices nostrae a facie insipientiae nostrae.
Pro his ergo omnibus adsistit nunc uultui Dei interpellans pro nobis, adsistit altari, ut repropitiationem pro nobis offerat Deo; et ideo dicebat tamquam accessurus ad istud altare: Quia iam non bibam de generatione uitis huius, donec bibam illud uobiscum nouum. Exspectat ergo, ut conuertamur, ut ipsius imitemur exemplum, ut sequamur uestigia eius et laetetur nobiscum et bibat uinum nobiscum in regno Patris sui. Nunc enim quia misericors est et miserator Dominus, maiore affectu ipse quam Apostolus suus flet cum flentibus et cupit gaudere cum gaudentibus. Et multo magis ipse luget eos, qui ante peccauerunt et non egerunt paenitentiam. Neque enim putandum est quod Paulus quidem lugeat pro peccatoribus et fleat pro delinquentibus, Dominus autem meus Iesus abstineat fletu, cum accedit ad Patrem, cum adsistit altari et repropitiationem pro nobis offert; et hoc est accedentem ad altare non bibere uinum laetitiae, quia adhuc peccatorum nostrorum amaritudines patitur. Non uult ergo solus in regno Dei bibere uinum; nos exspectat; sic enim dixit: donec bibam illud uobiscum. Nos sumus igitur, qui uitam nostram negligentes laetitiam illius demoramur.
Exspectat nos, ut bibat de generatione uitis huius. Cuius uitis? Illius, cuius ipse erat figura: Ego sum uitis, uos palmites. Vnde et dicit quia: Sanguis meus uere potus est, et caro mea uere cibus est. Vere enim in sanguine uuae lauit stolam suam. Quid ergo est? Exspectat laetitiam. Quando exspectat? Cum consummauero, inquit, opus tuum. Quando consummat hoc opus? Quando me, qui sum ultimus et nequior omnium peccatorum, consummatum fecerit et perfectum, tunc consummat opus eius; nunc enim adhuc imperfectum est opus eius, donec ego maneo imperfectus. Denique donec ego non sum subditus Patri, nec ipse dicitur Patri esse subiectus. Non quo ipse subiectione indigeat apud Patrem, sed pro me, in quo opus suum nondum consummauit, ipse dicitur non esse subiectus; sic enim legimus, quoniam corpus sumus Christi et membra ex parte.
Quid autem est, quod dixit ex parte, uideamus. Ego nunc, uerbi gratia, subiectus sum Deo secundum spiritum, hoc est proposito et uoluntate; sed quandiu in me caro concupiscit aduersus spiritum et spiritus aduersus carnem et nondum potui subicere carnem spiritui, subiectus quidem sum Deo, uerum non ex integro, sed ex parte. Si autem potuero etiam carnem meam et omnia membra mea in consonantiam spiritus trahere, tunc perfecte uidebor esse subiectus.
Si intellexisti, quid sit ex parte et quid sit ex integro esse subiectum, redi nunc et ad id, quod de subiectione Domini proposuimus, et uide quia, cum omnes corpus ipsius et membra esse dicamur, donec sunt aliqui in nobis, qui nondum perfecta subiectione subiecti sunt, ipse dicitur non esse subiectus. Cum uero consummauerit opus suum et uniuersam creaturam suam ad summam perfectionis adduxerit, tunc ipse dicitur subiectus in his, quos subdidit Patri, et in quibus opus, quod ei Pater dederat, consummauit ut sit Deus omnia in omnibus.
Verum haec quorsum spectant? Ut intelligeremus id, quod supra tractauimus, quomodo non bibit uinum uel quomodo bibit; bibit, antequam intraret in tabernaculum, antequam accederet ad altare; non bibit autem nunc, quia adsistit altari et luget peccata mea; et rursum bibet post haec, cum subiecta ei fuerint omnia et saluatis omnibus ac destructa morte peccati ultra iam necessarium non erit offerre hostias pro peccato. Tunc enim erit gaudium et laetitia et tunc exsultabunt ossa humiliata et implebitur illud, quod scriptum est: Aufugit dolor et tristitia et gemitus.
Sed et illud non omittamus, quod non solum de Aaron dicitur, ut non bibat uinum, sed et de filiis eius, cum ingrediuntur ad sancta. Nondum enim receperunt laetitiam suam ne Apostoli quidem, sed et ipsi exspectant, ut et ego laetitiae eorum particeps fiam. Neque enim discedentes hinc sancti continuo integra meritorum suorum praemia consequuntur; sed exspectant etiam nos, licet morantes, licet desides. Non enim est illis perfecta laetitia, donec pro erroribus nostris dolent et lugent nostra peccata. Hoc fortasse mihi dicenti non credas; quis enim ego sum, qui confirmare sententiam tanti dogmatis audeam? Sed adhibeo horum testem, de quo non potes dubitare: Magister enim gentium est in fide et ueritate Apostolus Paulus. Ipse igitur ad Hebraeos scribens, cum enumerasset omnes sanctos patres, qui per fidem iustificati sunt, addit post omnia etiam hoc: Sed isti inquit omnes testimonium habentes per fidem nondum adsecuti sunt repromissionem, Deo pro nobis melius aliquid prouidente, uti ne sine nobis perfectionem consequerentur. Vides ergo quia exspectat adhuc Abraham, ut, quae perfecta sunt, consequatur. Exspectat et Isaac et Iacob et omnes prophetae exspectant nos, ut nobiscum perfectam beatitudinem capiant.
Propter hoc ergo etiam mysterium illud in ultimam diem dilati iudicii custoditur. Vnum enim corpus est, quod iustificari exspectatur; unum corpus est, quod resurgere dicitur in iudicio. Licet enim sint multa membra, sed unum corpus; non potest dicere oculus manui: non es mihi necessaria. Etiam si sanus sit oculus et non sit turbatus, quantum pertinet ad uidendum, si desint et reliqua membra, quae erit oculo laetitia? Aut quae uidebitur esse perfectio, si manus non habeat, si pedes desint aut reliqua membra non adsint? Quia et si est praecellens aliqua oculi gloria, in eo maxime est, ut uel ipse dux sit corporis uel ceterorum membrorum non deseratur officiis. Hoc autem nos et per illam Ezechiel prophetae uisionem doceri puto, cum dicit congregandum esse os ad os, et iuncturam ad iuncturam et neruos et uenas et pellem ac singula locis suis esse reparanda. Denique uide, quid addit propheta: Ossa inquit ista (non dixit: omnes homines sunt, sed dixit: Ossa ista) domus Istrahel sunt. Habebis ergo laetitiam de hac uita discedens, si fueris sanctus. Sed tunc erit plena laetitia, cum nullum tibi membrum corporis deest. Exspectabis enim et tu alios, sicut et ipse exspectatus es.
Quod si tibi, qui membrum es, non uidetur esse perfecta laetitia, si desit aliud membrum, quanto magis Dominus et Saluator noster, qui caput et auctor est totius corporis, non sibi perfectam ducit esse laetitiam, donec aliquid ex membris deesse corpori suo uidet! Et propterea forte orationem fundebat ad Patrem dicens: Pater sancte, glorifica me illa gloria, quam habui apud te, priusquam mundus esset. Non uult ergo sine te recipere perfectam gloriam suam, hoc est sine populo suo, qui est corpus eius et qui sunt membra eius. Vult enim in isto corpore Ecclesiae suae et in istis membris populi sui ipse uelut anima habitare, ut omnes motus atque omnia opera secundum ipsius habeat uoluntatem; ut uere compleatur in nobis illud prophetae dictum: Habitabo in iis et inambulabo.
Nunc autem, donec perfecti non sumus omnes, sed adhuc sumus in peccatis, ex parte in nobis est et ideo ex parte scimus et ex parte prophetamus, donec quis peruenire mereatur ad illam mensuram, quam dicit Apostolus: Viuo autem iam non ego, uiuit uero Christus in me. Ex parte ergo, ut dicit Apostolus, nunc membra eius sumus et ex parte ossa eius sumus.
Cum autem coniuncta fuerint ossa ad ossa et iuncturae ad iuncturas, secundum hoc quod supra diximus, tunc etiam ipse dicet de nobis illud propheticum: Omnia ossa mea dicent: Domine, quis similis tibi? Omnia namque ossa ista loquuntur et hymnum dicunt et gratias agunt Deo. Meminerunt enim beneficii eius et ideo omnia ossa mea dicent: Domine, quis similis tibi? Eripiens pauperem de manu fortioris eius. De istis ossibus, cum adhuc essent dispersa, antequam ueniret, qui ea colligeret et congregaret in unum, dictum est et illud propheticum: Dispersa sunt ossa nostra secus infernum. Quia ergo dispersa erant, propterea dicit per alium prophetam: Congregetur os ad os et iunctura ad iuncturam et nerui et uenae et pelles. Cum enim hoc factum fuerit, tunc omnia ista dicent: Domine, quis similis tibi? Eripiens inopem de manu fortioris eius. Vnumquodque enim os ex istis ossibus inops erat et atterebatur fortioris manu. Non enim habebat iuncturam caritatis, non neruos patientiae, non uenas uitalis animi et fidei uigorem. Vbi uero uenit, qui dispersa colligeret et qui dissipata coniungeret consocians os ad os et iuncturam ad iuncturam, aedificare coepit sanctum corpus Ecclesiae.
Haec inciderunt quidem extrinsecus huic disputationi, sed necessario explanata sunt, ut manifestior fieret pontificis mei ingressus in sancta non bibentis uinum, usquequo sacerdotio fungitur. Post haec tamen bibet uinum, sed uinum nouum; et uinum nouum in caelo nouo et in noua terra et in nouo homine cum hominibus nouis et cum his, qui cantant ei canticum nouum. Vides ergo quia impossibile est de noua uite nouum poculum bibi ab eo, qui adhuc indutus est ueterem hominem cum actibus suis. Nemo enim inquit mittit uinum nouum in utres ueteres. Si uis ergo et tu bibere de hoc nouo uino, innouare et dic quia: Et si exterior homo noster corrumpitur, sed qui intus est, renouatur de die in diem. Et quidem de his sufficienter dictum.
3. Multa sunt et alia, quae recitata sunt. Sed quoniam cuncta non possumus, eligendum est, de quibus dicere debeamus. Et quoniam quid esset bibere et non bibere uinum, pro uiribus diximus, nunc quid sit etiam comedere pectusculum separationis et bracchium ablationis, uideamus. Et post haec de mundis et immundis uel cibis uel animalibus, in quantum Dominus dederit et temporis spatium fuerit, disseremus.
Dicit ergo Scriptura: Pectusculum segregationis et bracchium ablationis manducabis in loco sancto, tu et filii tui et domus tua tecum; legitimum enim tibi et legitimum filiis tuis datum est de sacrificiis salutaribus filiorum Istrahel, bracchium ablationis et pectusculum segregationis. Non omne pectusculum segregationis est pectusculum nec omne bracchium ablationis uel separationis est bracchium. Sed quoniam ad Dominum meum Iesum personam pontificis reuocauimus et ad filios eius sanctos Apostolos, uideamus, quomodo ipse quidem pectusculum segregationis manducat et filii eius, alii autem non omnes possunt segregationis pectusculum manducare.
Quid igitur est, quod a rebus omnibus segregatur nec est commune cum reliquis, nisi sola substantia Trinitatis? Si ergo intelligam quidem rationem mundi, non possim autem etiam de Deo intelligere, sicut dignum est, neque reuelata mihi fuerit scientia Dei, manduco quidem pectusculum, sed non pectusculum segregationis. Etiam si potuero dicere: Ipse enim mihi dedit omnium, quae sunt, scientiam ueram, ut sciam rationem mundi et uirtutem elementorum, initium et finem et medietatem temporum, permutationum uicissitudines et conuersiones temporum, anni circulos et stellarum positiones; horum omnium scientia quia rationabilis est, pectusculi cibus est, sed non pectusculi segregationis. Si autem potuero de Deo sentire quae magna, quae sancta, quae uera sunt et secreta, tunc manducabo pectusculum segregationis, cum id, quod ab omni creatura eminet et segregatur, agnouero. Primus ergo pectusculum istud uerus pontifex meus comedit. Quomodo comedit? Nemo, inquit, nouit Patrem, nisi Filius. Secundo in loco manducant et filii eius. Nemo enim inquit nouit Patrem, nisi Filius, et cui uoluerit Filius reuelare. Quibus autem aliis nisi Apostolis suis reuelat?
Sed et bracchium separationis uel ablationis, sicut et superius diximus, actus sunt et opera eminentioria ceteris, quae utique primus ipse Saluator et Dominus meus impleuit. Quomodo impleuit? Meus inquit, cibus est, ut faciam uoluntatem eius, qui me misit, et perficiam opus eius. Cum ergo facit uoluntatem eius, qui misit eum, in hoc non pectusculum, sed bracchium separationis comedit. Similiter autem et Apostoli eius, cum faciunt opus Euangelistae et efficiuntur operarii inconfusibiles, recte tractantes sermonem ueritatis separationis – uel ablationis – bracchium comedunt. Vis adhuc planius uidere, quomodo Saluator separationis bracchium comedat? Audi quid dicit ad Iudaeos: Si feci inquit in uobis opera, quae nullus alius fecit, pro quo horum uultis me occidere? Vides, quomodo ipse uere manducat bracchium separationis, qui opera tam segregata et tam sublimia fecit quam nullus alius fecit.
4. Sed iam uideamus aliqua etiam ex his, quae de mundis atque immundis uel cibis uel animalibus lecta sunt; et sicut in explanatione poculi de umbra adscendimus ad ueritatem spiritalis poculi, ita etiam de cibis, qui per umbram dicuntur, adscendamus ad eos, qui per spiritum ueri sunt cibi. Sed ad haec inuestiganda Scripturae diuinae testimoniis indigemus, ne qui putet – amant enim homines exacuere linguas suas ut gladium – ne qui, inquam, putet quod ego uim faciam Scripturis diuinis et ea, quae de animalibus, quadrupedibus uel etiam auibus aut piscibus mundis siue immundis in lege referuntur, ad homines traham et de hominibus haec dicta esse confingam. Fortassis enim dicat quis auditorum: cur uim facis Scripturae? Animalia dicuntur, animalia intelligantur. Ne ergo aliquis haec deprauari humano credat ingenio, apostolica in iis auctoritas euocanda est.
Audi ergo primo omnium Paulus de his qualiter dicat. Omnes enim inquit, per mare transierunt, et omnes in Moysen baptizati sunt in nube et in mari, et omnes eandem escam spiritalem manducauerunt, et omnes eundem potum spiritalem biberunt. Bibebant enim de spiritali sequenti petra; petra autem erat Christus. Paulus haec dicit Hebraeus ex Hebraeis, secundum legem Pharisaeus, edoctus secus pedes Gamalielis, qui utique numquam auderet spiritalem escam et spiritalem potum appellare, nisi hunc esse sensum legislatoris per traditam sibi uerissimae doctrinae scientiam didicisset. Vnde et illud addit, tamquam confidens et certus de ciborum ratione mundorum uel immundorum quod non secundum litteram, sed spiritaliter obseruanda sint, et dicit: Ne qui ergo uos iudicet in cibo aut in potu aut in parte diei festi aut neomeniae aut sabbatorum, quae sunt umbra futurorum. Vides ergo, quomodo haec omnia, quae de cibis uel potu loquitur Moyses, Paulus, qui melius ista didicerat quam hi, qui nunc iactant se esse doctores, omnia haec umbram dicit esse futurorum. Et ideo, sicut diximus, ab hac umbra ad ueritatem debemus adscendere. Christiani
Erit autem opportunum fortasse tempus, si tamen Dei uoluntas in hoc fuerit et rerum tranquillitas siuerit – nescimus enim, quid pariat superuentura dies – ut etiam ex Veteri Testamento adsignemus secundum ea, quae Apostolis uisum est, ciborum mundorum uel immundorum, sed et animalium uel auium uel piscium, de quibus in lege scribitur, intelligentiam ad homines referendam. Sed nunc quoniam latiore uti explanatione non est temporis, duobus luminibus Apostolorum, Paulo et Petro, testibus contenti simus. Et quidem Paulus quae senserit, iam protulimus.
Petrus uero Apostolus, cum esset in Ioppe, et orare uellet, adscendit in superiora. Ego statim et hoc ipsum, quod noluit in inferioribus orare, sed adscendit ad superiora, non frustra dici accipio. Neque enim tanti Apostoli consilium ex superfluo superiora delegit ad orandum, sed quantum ego arbitror, ut ostenderetur quod Petrus, quia mortuus erat cum Christo, quae sursum sunt quaerebat, ubi Christus est in dextera Dei sedens, et non quae super terram. Illuc adscendebat, ad illa tecta, ad illa fastigia, de quibus dicit et Dominus: Qui in tecto est, non descendat tollere aliquid de domo. Denique ut scias quia non haec suspiciose de Petro dicimus quia ad superiora conscenderit, ex consequentibus approbabis. Adscendit inquit ad superiora, ut oraret, et uidit caelum apertum. Nondum tibi uidetur Petrus ad superiora non solum corpore, sed et mente ac spiritu conscendisse? Vidit inquit caelum apertum et uas quoddam deponi sicut linteum in terra, in quo erant omnia quadrupedia, reptilia et uolatilia caeli. Et audiuit uocem dicentem sibi: surge, Petre, occide et manduca, de his sine dubio imperans manducandis quadrupedibus et serpentibus et uolatilibus, quae superposita linteo ad eum caelitus sunt delata. At ille: Domine inquit tu scis quia numquam commune aut immundum introiuit in os meum. Et uox inquit ad eum secundo: quod Deus mundauit, tu commune ne dixeris. Et hoc factum est per ter. Et post haec inquit receptum est linteum in caelis.
De mundis hic et immundis animalibus ratio est; de quibus rerum scientiam caelitus docetur Apostolus, quoniam quidem eminentiorem se et maiorem non habebat in terris, et docetur non una uoce nec una uisione, sed trina. Ego nec hoc ipsum, quod tertio haec dicuntur, otiose dictum suscipio. Tertio ei dicitur et per illum omnibus nobis: Quod Deus mundauit, tu commune ne dixeris. Quae enim mundantur, non sub una appellatione mundantur neque sub secunda, sed nisi et tertia appellatio nominetur, nemo mundatur. Nisi enim in Patre et Filio et Spiritu sancto fueris mundatus, mundus esse non poteris. Propterea ergo quae pro emundatione ostendebantur, non semel neque iterum, sed tertio ostenduntur et tertio praecipiuntur. Erant ergo omnia in illo linteo quadrupedia et reptilia et uolucres caeli.
Et post haec cogitabat inquit intra semet ipsum Petrus, quid hoc esset. Et adhuc eo cogitante superuenerunt inquit hi, qui a Cornelio centurione missi fuerant ex hac ciuitate, id est a Caesarea in Ioppen. Ibi namque erat Petrus et hospitabatur apud Simonem quendam coriarium. Bene autem quod Petrus apud coriarium manet, illum fortasse, de quo dicit Iob quia pellem me et carnem induisti. Sed haec in excessu dicta sint. Interim superueniunt, qui missi fuerant a Cornelio ad Petrum; quos ille suscipiens audit ab iis, quae sibi Cornelius mandat.
Et descendens de superioribus uenit huc ad Cornelium. Descendit: adhuc enim deorsum erat Cornelius et in inferioribus manebat. Venit ergo Caesaream, inuenit multos hic apud Cornelium congregatos et ait ad eos post multa: Et mihi inquit ostendit Deus neminem communem aut immundum dicere hominem. Videturne tibi Petrus Apostolus quadrupedia illa omnia et reptilia et uolatilia dilucide ad hominem transtulisse et homines intellexisse ea, quae sibi in linteo caelitus lapso fuerant demonstrata?
5. Sed fortasse dicat aliquis: de quadrupedibus quidem et reptilibus et auibus reddidisti rationem quod homines intelligi debeant; da etiam de his, quae in aquis sunt. Quoniam quidem lex etiam de ipsis munda esse quaedam et alia designat immunda, nihil in his, ut meis uerbis credatur, exposco, nisi testes idoneos dedero. Ipsum uobis Dominum et Saluatorem nostrum Iesum Christum testem horum et auctorem dabo, quomodo pisces homines esse dicantur. Simile est inquit regnum caelorum retiae missae in mare, quae ex omni genere piscium colligit; et cum repleta fuerit, sedentes supra litus condunt eos, qui boni sunt, in uasis; qui autem mali, foras mittuntur. Euidenter edocuit eos, qui retibus colligi dicuntur pisces, uel bonos homines esse uel malos. Isti ergo sunt, qui secundum Moysen pisces uel mundi uel immundi nominantur.
His igitur ex auctoritate apostolica atque euangelica comprobatis uideamus, quomodo unusquisque hominum uel mundus uel immundus possit ostendi. Omnis homo habet aliquem in se cibum, quem accedenti ad se proximo praebeat. Non enim potest fieri, ut, cum accesserimus ad inuicem nos homines et conseruerimus sermonem, non aliquem uel ex responsione uel ex interrogatione uel ex aliquo gestu aut capiamus inter nos gustum aut praebeamus. Et si quidem mundus homo est et bonae mentis is, de quo gustum capimus, mundum sumimus cibum; si uero immundus sit, quem contingimus, immundum cibum secundum ea, quae supra dicta sunt, sumimus. Et propterea, puto, Apostolus Paulus de talibus uelut immundis animalibus dicit: Cum huiusmodi nec cibum sumere.
Verum ut euidentius tibi patescant ad intellectum, quae dicimus, de maioribus sumamus exemplum, ut inde paulatim descendentes usque ad inferiora ueniamus. Dominus et Saluator noster dicit: Nisi manducaueritis carnem meam et biberitis sanguinem meum, non habebitis uitam in uobis ipsis. Caro enim mea uere cibus est, et sanguis meus uere potus est. Iesus ergo quia totus ex toto mundus est, tota eius caro cibus est et totus sanguis eius potus est, quia omne opus eius sanctum est et omnis sermo eius uerus est. Propterea ergo et caro eius uerus est cibus et sanguis eius uerus est potus. Carnibus enim et sanguine uerbi sui tamquam mundo cibo ac potu potat et reficit omne hominum genus.
Secundo in loco post illius carnem mundus cibus est Petrus et Paulus omnesque Apostoli: tertio loco discipuli eorum. Et sic unusquisque pro quantitate meritorum uel sensuum puritate proximo suo mundus efficitur cibus. Haec qui audire nescit, detorqueat fortassis et auertat auditum secundum illos, qui dicebant: Quomodo dabit nobis hic carnem suam manducare? Quis potest audire eum? Et discesserunt ab eo. Sed uos si filii estis Ecclesiae, si euangelicis imbuti mysteriis, si Verbum caro factum habitat in uobis, agnoscite quae dicimus quia Domini sunt, ne forte qui ignorat, ignoretur. Agnoscite quia figurae sunt, quae in diuinis uoluminibus scripta sunt, et ideo tamquam spiritales et non tamquam carnales examinate et intelligite quae dicuntur. Si enim quasi carnales ista suscipitis, laedunt uos et non alunt.
Est enim et in Euangeliis littera, quae occidit. Non solum in Veteri Testamento occidens littera deprehenditur; est et in Nouo Testamento littera, quae occidat eum, qui non spiritaliter, quae dicuntur, aduerterit. Si enim secundum litteram sequaris hoc ipsum quod dictum est: Nisi manducaueritis carnem meam et biberitis sanguinem meum, occidit haec littera. Vis tibi et aliam de Euangelio proferam litteram, quae occidit? Qui non habet inquit gladium, uendat tunicam et emat gladium. Ecce et haec littera Euangelii est, sed occidit. Si uero spiritaliter eam suscipias, non occidit, sed est in ea spiritus uiuificans. Et ideo siue in lege siue in Euangeliis quae dicuntur, spiritaliter suscipe, quia spiritalis diiudicat omnia, ipse uero a nemine diiudicatur.
Vt ergo diximus, omnis homo habet aliquem in se cibum, ex quo qui sumpserit, si quidem bonus est et de bono thesauro cordis sui profert bona, mundum cibum praebet proximo suo. Si uero malus et profert mala, immundum cibum praebet proximo suo. Potest enim quis innocens et rectus corde mundum animal ouis uideri et praebere audienti se cibum mundum tamquam ouis, quae est animal mundum. Similiter et in ceteris. Et ideo omnis homo, ut diximus, cum loquitur proximo suo et siue prodest ei ex sermonibus suis siue nocet, mundum ei aut immundum efficitur animal, ex quibus uel mundis utendum uel immundis praecipitur abstinendum.
Si secundum hanc intelligentiam dicamus Deum summum leges hominibus promulgasse, puto quod digna uidebitur diuina maiestate legislatio. Si uero adsideamus litterae et secundum hoc, uel quod Iudaeis uel uulgo uidetur, accipiamus quae in lege scripta sunt, erubesco dicere et confiteri quia tales leges dederit Deus. Videbuntur enim magis elegantes et rationabiles hominum leges, uerbi gratia, uel Romanorum uel Atheniensium uel Lacedaemoniorum. Si uero secundum hanc intelligentiam, quam docet Ecclesia, accipiatur Dei lex, tunc plane omnes humanas supereminet leges et uere Dei lex esse credetur. Itaque his ita praemissis spiritali, ut commonuimus, intelligentia de mundis et immundis animalibus aliqua perstringamus.
6. Omne inquit pecus, quod ungulam diuidit, et ungulas habet, et reducit ruminationem in pecoribus, haec manducabitis. Praeterea ab his non manducabitis, quae reducunt ruminationem, et non diuidunt ungulas, et habent ungulas. Camelus, quoniam reducit ruminationem, et ungulam non diuidit, immundum hoc uobis. Et lepus, quoniam reducit ruminationem, et ungulam non diuidit, immundum hoc uobis; et erinacius, quia reducit ruminationem hic, et ungulam non diuidit, immundum hoc uobis; et sues et cetera. Decernit ergo, ne manducentur huiusmodi animalia, quae ex parte uidentur esse munda et ex parte immunda; sicut camelus ex eo quod ruminat, mundus uidetur, ex eo autem quod ungulas diuisas non habet, immundus dicitur. Post haec iam nominat et leporem et erinacium, sed et ipsos dicit ruminare quidem, sed ungulas non diuidere. Alium uero ordinem facit eorum, qui e contrario ungulam quidem diuidunt, sed non ruminant.
Primo ergo uideamus, qui sunt isti, qui ruminent et ungulam diuidunt, quos mundos appellat. Ego arbitror illum dici ruminare, qui operam dat scientiae et in lege Domini meditatur die ac nocte. Sed audi, quomodo dictum est: Qui diuidit inquit ungulam, et reuocat ruminationem. Reuocat ergo ruminationem, qui ea, quae secundum litteram legit, reuocat ad sensum spiritalem et ab infimis et uisibilibus ad inuisibilia et altiora conscendit. Sed si mediteris legem diuinam et ea, quae legis, ad subtilem et ad spiritalem intelligentiam reuoces, uita autem tua et actus tui non sint tales, ut habeant discretionem uitae praesentis et futurae, huius saeculi et saeculi superuenturi, si non ista competenti ratione discernas et diuidas, camelus es tortuosus; qui cum intellectum acceperis ex meditatione legis diuinae, non diuidis neque segregas praesentia et futura nec angustam uiam a uia spatiosa secernis.
Sed adhuc manifestius, quod dicitur, explanemus. Sunt qui adsumunt testamentum Dei per os suum et, cum legem Dei in ore habeant, uita et actus sui longe a uerbis, eorum et sermonibus discrepant; Dicunt enim et non faciunt. De quibus et propheta dicit: Peccatori autem dixit Deus: quare tu enarras iustitias meas, et adsumis testamentum meum per os tuum? Vides ergo, quomodo iste ruminat, qui testamentum Dei habet in ore suo. Sed quid in sequentibus ad eum dicitur? Tu autem odisti disciplinam, et abiecisti sermones meos post te. In quo euidenter ostendit istum ruminantem quidem, sed ungulam non diuidentem, et ideo immundus est quicumque est talis.
Et iterum est alius uel ex his, qui extra religionem nostram sunt, uel ex his, qui nobiscum sunt, qui diuidunt quidem ungulam et ita incedunt in uiis suis, ut actus suos ad futurum saeculum praeparent. Multi enim ita et ex philosophis sapiunt et futurum esse iudicium credunt. Immortalem namque animam sentiunt et remunerationem bonis quibusque positam confitentur. Hoc et haereticorum nonnulli faciunt et quantum exspectant, timorem futuri iudicii gerunt et actus suos tamquam in diuino examine requirendos cautius temperant. Sed horum uterque non ruminat nec reuocat ruminationem.
Non enim ea, quae in lege Dei scripta sunt, audiens meditatur ac reuocat ad subtilem et spiritalem intelligentiam; sed statim ut audierit aliquid, aut contemnit aut despicit nec requirit, qui in uilioribus uerbis pretiosus lateat sensus. Et abeunt isti diuidentes quidem ungulam, sed ruminationem non reuocantes. Tu autem, qui uis esse mundus, conuenientem habeto et consonam uitam scientiae et actus intellectui, ut sis in utroque mundus, ut et reuoces ruminationem et ungulam diuidas, sed et ungulas ut producas siue abicias.
Requiramus et huius rei testimonium, quomodo ungulas producimus, uel, ut alibi legitur, abicimus. Scriptum est in Deuteronomio: Si inquit exieris ad bellum aduersum inimicos tuos, et uideris ibi mulierem decora specie, et concupieris eam, adsumes eam, et rades omnem pilum capitis eius et ungulas eius, et indues eam uestimentis lugubribus; et sedebit in domo lugens patrem suum et matrem suam et domum paternam suam; et post triginta dies erit tibi uxor. Sed nunc non est propositum, ut haec, quae in testimonium uocata sunt, explanentur; sed propterea diximus, quia et hic de ungulis mentio facta est.
Verum tamen et ego frequenter exiui ad bellum contra inimicos meos et uidi ibi in praedam mulierem decora specie. Quaecumque enim bene et rationabiliter dicta inuenimus apud inimicos nostros, si quid apud illos sapienter et scienter dictum legimus, oportet nos mundare id et ab scientia, quae apud illos est, auferre et resecare omne quod emortuum et inane est – hoc enim sunt omnes capilli capitis et ungulae mulieris ex inimicorum spoliis adsumptae – et ita demum facere eam nobis uxorem, cum iam nihil ex illis, quae per infidelitatem mortua dicuntur, habuerit, nihil in capite habeat mortuum, nihil in manibus, ut neque sensibus neque actibus immundum aliquid aut mortuum gerat. Nihil enim mundum habent mulieres hostium nostrorum, quia nulla est apud illos sapientia, cui immunditia aliqua non sit admixta.
Velim tamen dicerent mihi Iudaei, quomodo apud eos ista seruentur. Quid causae, quid rationis est decaluari mulierem et ungulas eius demi? Verbi causa, si ponamus quod ita inuenerit eam is, qui dicitur inuenisse, ut neque capillos neque ungulas habeat: quid habuit quod secundum legem demere uideretur? Nos uero, quibus militia spiritalis est et arma non carnalia, sed potentia Deo ad destruenda consilia, decora mulier si repperta fuerit apud hostes et rationabilis aliqua disciplina, hoc modo purificabimus eam, quo superius diximus. Oportet ergo eum, qui mundus est, non solum diuidere ungulam et non solum praesentis et futuri saeculi actus et opera discernere, sed et ungulas producere uel, ut alibi legimus, abicere, ut purificantes nos ab operibus mortuis permaneamus in uita.
7. Haec quidem generaliter dicta sint de animalibus; illa uero, quae in aquis sunt, quia dicuntur, siquidem habeant pinnas et squamas, munda esse, si uero non habeant, immunda nec edi debere: illud in his ostenditur, ut, si quis est in aquis istis et in mari uitae huius atque in fluctibus saeculi positus, tamen debeat satis agere, ut non in profundis iaceat aquarum, sicut sunt isti pisces, qui dicuntur non habere pinnas neque squamas. Haec namque eorum natura perhibetur, ut in imo semper et circa ipsum caenum demorentur; sicut sunt anguillae et huic similia, quae non possunt adscendere ad aquae summitatem neque ad eius superiora peruenire. Illi uero pisces, qui pinnulis iuuantur ac squamis muniuntur, adscendunt magis ad superiora et aeri huic uiciniores fiunt, uelut qui libertatem spiritus quaerant. Talis est ergo sanctus quisque, qui intra retia fidei conclusus bonus piscis a Saluatore nominatur et mittitur in uas, ueluti pinnas habens et squamas. Nisi enim habuisset pinnas, non resurrexisset de caeno incredulitatis nec ad rete fidei peruenisset. Quid autem est quod et squamas habere dicitur, tamquam qui paratus sit uetera indumenta deponere? Hi enim, qui squamas non habent, uelut ex integro carnei sunt et toti carnales, qui deponere nihil possint. Si qui ergo habet pinnas, quibus ad superiora nitatur, mundus est; qui uero non habet pinnas, sed in inferioribus permanet et in caeno semper uersatur, immundus est.
Similiter autem de auibus. Non manducabis inquit haec, quia immunda sunt: aquilam et uulturem et cetera his similia. His etenim auibus semper mortuorum corporum cibus est et ex mortuis cadaueribus uiuunt. Omnes ergo, qui huiusmodi uitam gerunt, immundi habendi sunt. Ego puto et illos in his numerari, qui alienas incubant mortes et arte uel fraude testamenta subiciunt. Huiusmodi enim homines uultures et aquilae merito appellabuntur, uelut mortuorum cadaueribus inhiantes. Scio et alia uolatilia, quae raptu uiuunt. Hae sunt animae, quae secundum hoc quidem, quod rationabiles sunt et imbutae liberalibus institutis uel rationabilibus disciplinis, uolatilia uidentur – legunt enim et requirunt uel de ratione caeli uel quomodo mundus Dei prouidentia gubernetur; secundum haec ergo uolatilia nominantur; si uero huiusmodi homines inique agant, contra legem faciant, diripiant proximos et, cum in uerbis esse uideatur eruditio caelestis, in actibus carnalia et mortua opera gerant, recte uultures uel aquilae dicendi sunt, quae de excelsis ad carnes mortuas ac foetidas delabuntur. Ad hoc referenda est et accipitris rapacitas et ceterorum omnium; ex quibus quaedam quidem sunt uolatilia rapacitati studentia, quaedam uero non tam rapacia quam obscuritatem et tenebras amantia. Omnis enim qui male agit, odit lucem et non uenit ad lucem, ut sunt noctuae et uespertiliones et cetera, quae lex pronuntiauit immunda.
A quibus omnibus spiritali nos obseruantia custodientes et cibum ex mundis animalibus appetentes etiam ipsi puri efficiemur et mundi, per Christum Dominum nostrum, per quem est Deo Patri cum Spiritu sancto gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.
Homilia VIII
De eo, quod scriptum est: Mulier quaecumque conceperit semen et pepererit masculum, immunda erit septem diebus et de diuersitatibus leprae ac purificationibus leprosi
1. Medicum dici in Scripturis diuinis Dominum nostrum Iesum Christum etiam ipsius Domini sententia perdocemur, sicut dicit in Euangeliis: Non indigent sani medico, sed qui male habent. Non enim ueni iustos uocare, sed peccatores in paenitentiam.
Omnis autem medicus ex herbarum sucis uel arborum uel etiam metallorum uenis aut animantium naturis profutura corporibus medicamenta componit. Sed herbas istas si qui forte, antequam pro ratione artis componantur, adspiciat, si quidem in agris aut montibus, uelut fenum uile conculcat et praeterit. Si uero eas intra medici scholam dispositas per ordinem uiderit, licet odorem tristem forte et austerum reddant, tamen suspicabitur eas curae uel remedii aliquid continere, etiamsi nondum, quae uel qualis in eis sit sanitatis ac remedii uirtus, agnouerit. Haec de communibus medicis diximus.
Veni nunc ad Iesum caelestem medicum, intra ad hanc stationem medicinae eius Ecclesiam, uide ibi languentium iacere multitudinem. Venit mulier, quae ex partu immunda effecta est, uenit leprosus, qui extra castra separatus est pro immunditia leprae, quaerunt a medico remedium, quomodo sanentur, quomodo mundentur; et quia Iesus hic, qui medicus est, ipse est et Verbum Dei, aegris suis non herbarum sucis, sed uerborum sacramentis medicamenta conquirit. Quae uerborum medicamenta si qui incultius per libros tamquam per agros uideat esse dispersa, ignorans singulorum dictorum uirtutem ut uilia haec et nullum sermonis cultum habentia praeteribit. Qui uero parte ex aliqua didicerit animarum apud Christum esse medicinam, intelliget profecto ex his libris, qui in Ecclesia recitantur, tamquam ex agris et montibus salutares herbas adsumere unumquemque debere, sermonum dumtaxat uim; ut, si qui ille est in anima languor, non tam exterioris frondis et corticis, quam suci interioris hausta uirtute sanetur. Videamus ergo aduersum immunditiam partus et contagionem leprae praesens haec lectio quam diuersa et quam uaria purificationum medicamenta conficiat.
2. Et locutus est inquit Dominus ad Moysen dicens: loquere filiis Istrahel et dices ad eos: mulier quaecumque conceperit semen et pepererit masculum, immunda erit septem diebus. Primo consideremus secundum historiam, si non uidetur quasi ex superfluo additum: Mulier quae conceperit semen et pepererit masculum, quasi possit aliter masculum parere nisi semine concepto. Sed non ex superfluo additur.
Ad discretionem namque illius, quae sine semine concepit et peperit, istum sermonem pro ceteris mulieribus legislator adiecit, ut non omnem mulierem, quae peperisset, designaret immundam, sed eam, quae concepto semine peperisset. Addi quoque ad hoc etiam illud potest, quod lex ista, quae de immunditia scribitur, ad mulieres pertinet; de Maria autem dicitur quia Virgo concepit et peperit. Ferant ergo legis onera mulieres, uirgines uero ab his habeantur immunes.
Sed si nobis aliquis occurrat argutus et dicat quia et Maria mulier in Scripturis nominatur – sic enim dicit Apostolus: Ubi autem uenit plenitudo temporum, misit Deus Filium suum, factum ex muliere, factum sub lege, ut eos, qui sub lege erant, redimeret –, respondebimus ei quia in hoc Apostolus mulierem non pro corruptela, sed pro sexus indicio nominauit; ut, quia dicebat Filium Deum missum, simul et illud, quod communi omnium ingressu in hunc mundum uenisset, exponeret.
Est porro et aetatis istud uocabulum, eius scilicet, qua feminino sexui de annis pubertatis exceditur et ad id temporis, quo habilis uiro uideatur esse, transitur. Sicut et econtra uir appellatur is, qui adolescentiae tempus excesserit, etiamsi uxorem nondum habeat, cuius uir esse dicatur; quo nomine appellari solent etiam hi, quos femineae admixtionis macula nulla perstrinxit. Si ergo recte dicitur uir pro sola uirili aetate etiam is, qui nullius admixtionem feminae nouerit, quomodo non eadem consequentia etiam uirgo, quae intemerata permansit, pro sola aetatis maturitate mulier nominetur? Denique et Abraham cum puerum mitteret Mesopotamiam in domum Bathuelis, ut inde acciperet Isaac filio suo uxorem et puer curiosius percontaretur, ait ad eum: Quod si noluerit mulier sequi me, reducam filium tuum illuc? et non dixit: quod si noluerit uirgo sequi me.
Haec ergo dicta sint nobis de eo, quod obseruauimus scriptum quia non superfluo addidit legislator: Mulier si conceperit semen et pepererit filium, sed esse exceptionem mysticam, quae solam Mariam a reliquis mulieribus segregaret, cuius partus non ex conceptione seminis, sed ex praesentia sancti Spiritus et uirtute Altissimi fuerit.
3. Nunc ergo requiramus etiam illud, quid causae sit, quod mulier, quae in hoc mundo nascentibus ministerium praebet, non solum, cum semen suscepit, immunda fieri dicitur, sed et cum peperit. Vnde et pro purificatione sua iubetur offerre pullos columbinos aut turtures pro peccato ad ostium tabernaculi testimonii, ut repropitiet pro ipsa sacerdos, quasi quae repropitiationem debeat et purificationem peccati pro eo, quod nascenti in hoc mundo homini ministerium praebuit. Sic enim scriptum est: Et repropitiabit pro ipsa sacerdos, et mundabitur. Ego in talibus nihil audeo dicere, sentio tamen occulta in his quaedam mysteria contineri et esse aliquid latentis arcani, pro quo et mulier, quae conceperit ex semine et pepererit, immunda dicatur et tamquam peccati rea offerre iubeatur hostiam pro peccato et ita purificari.
Sed et ille ipse, qui nascitur, siue uirilis siue feminei sexus sit, pronuntiat de eo Scriptura quia non sit mundus a sorde, etiamsi unius diei sit uita eius. Et ut scias esse in hoc grande nescio quid et tale quod nulli sanctorum ex sententia uenerit, nemo ex omnibus sanctis inuenitur diem festum uel conuiuium magnum egisse in die natalis sui, nemo inuenitur habuisse laetitiam in die natalis filii uel filiae suae; soli peccatores super huiusmodi natiuitate laetantur. Inuenimus etenim in Veteri quidem Testamento Pharaonem, regem Aegypti, diem natalis sui cum festiuitate celebrantem, in Nouo uero Testamento Herodem. Vterque tamen eorum ipsam festiuitatem natalis sui profusione humani sanguinis cruentauit. Ille enim praepositum pistorum, hic sanctum prophetam Iohannem obtruncauit in carcere. Sancti uero non solum non agunt festiuitatem in die natalis sui, sed et Spiritu sancto repleti exsecrantur hunc diem.
Neque enim tantus ac talis propheta – Ieremiam dico, qui in utero matris sanctificatus est et propheta in gentibus consecratus – libris in aeternum mansuris aliquid inaniter condidisset, nisi secretum quid contineret et ingentibus mysteriis plenum, ubi dicit: Maledictus dies, in quo natus sum, et nox, in qua dixerunt: ecce masculus. Maledictus, qui adnuntiauit patri meo dicens: natus est tibi masculus. Laetetur homo ille sicut ciuitates, quas Dominus destruxit in furore, et non paenituit. Videturne tibi haec tam grauia et tam onerosa imprecari propheta potuisse, nisi sciret esse aliquid in ista natiuitate corporea, quod et huiusmodi dignum maledictionibus uideretur et pro quo legislator tot immunditias accusaret, quibus congruas purificationes consequenter imponeret? Longum est autem et alterius temporis, ut testimonia, quae de propheta adsumpsimus, explanemus; quia nunc non Ieremiae, sed Leuitici nobis propositum est disserere lectionem.
Sed et Iob non sine Spiritu sancto loquens maledicebat diem natiuitatis suae dicens: Maledicta dies, in qua natus sum, et nox, in qua dixerunt: ecce, masculus. Nox illa sit tenebrae, et non requirat eam Dominus denuo, neque ueniat in dies anni, nec numeretur inter dies mensuum. Quod si non tibi uidetur haec Iob diuino et prophetico Spiritu loqui, ex his considera, quae sequuntur; addit enim: Sed maledicat eam, qui maledixit illum diem, in quo magnum cetum interempturus est. Vides ergo, quomodo in Spiritu sancto praedixit de magno ceto, quem interfecturus esset Dominus, cuius typus erat cetus ille Ionae. Vnde et Dominus, qui interfecturus erat cetum istum diabolum, dicit: Sicut enim Ionas tres dies et tres noctes fuit in uentre ceti, ita oportet et Filium hominis esse tribus diebus et tribus noctibus in corde terrae.
Quod si placet audire, quid etiam alii sancti de ista natiuitate senserint, audi Dauid dicentem: In iniquitatibus inquit conceptus sum, et in peccatis peperit me mater mea, ostendens quod quaecumque anima in carne nascitur, iniquitatis et peccati sorde polluitur; et propterea dictum esse illud, quod iam superius memorauimus quia: Nemo mundus a sorde, nec si unius diei sit uita eius. Addi his etiam illud potest, ut requiratur, quid causae sit, cum baptisma Ecclesiae pro remissione peccatorum detur, secundum Ecclesiae obseruantiam etiam paruulis baptismum dari; cum utique, si nihil esset in paruulis, quod ad remissionem deberet et indulgentiam pertinere, gratia baptismi superflua uideretur.
Mulier ergo quaecumque conceperit semen et pepererit masculum, immunda erit septem diebus, sicut et illa, quae secundum dies purgationis suae septem diebus segregatur ab omni mundo. Quia in sanguine immundo facit septem dies, in sanguine autem mundo triginta et tres dies. Sed hoc in masculi natiuitate; duplos autem dies facit in natiuitate feminae. Incipit ergo esse in sanguine mundo ab octaua die et est in sanguine mundo diebus triginta tribus, hoc est tribus decadis et tribus monadis. Et cum coeperit esse in sanguine mundo illa, quae peperit, tunc circumcidit infantem: Octaua enim die circumcides inquit carnem praeputii eius.
Haec est lex litterae, sed require tu, quam circumcisionem Apostolus praedicet, quam nos et suscipere et habere iubet. Nos enim inquit sumus circumcisio, qui spiritu Deo seruimus. Sed et quod ait in Psalmo: Alienati sunt peccatores a uulua, considera, si non de illis hoc dicit, qui illam circumcisionem suscipiunt, qua nos circumcidi Apostolus uetat, et tunc est quando alienantur peccatores a uulua, cum non spiritu, sed carne circumciduntur. Quia qui in lege circumciduntur, a gratia exciderunt.
Igitur immunda fieri mulier dicitur, quae concepto semine peperit masculum; quae autem feminam pepererit, non solum immunda erit, sed dupliciter immunda. Bis enim septenis diebus in immunditia scribitur permanere.
4. Sed interim quae peperit masculum, octaua die et qui natus est circumciditur et illa fit munda. Satis operosa res est in hac breuitate temporis ista contingere, tamen ut in transcursu aliqua dicamus, septimana haec praesentis uitae tempus uideri potest; in septimana namque dierum consummatus est mundus. In quo donec sumus in carne positi, ad liquidum puri esse non possumus, nisi octaua uenerit dies, id est nisi futuri saeculi tempus affuerit. In quo tamen die qui masculus est et uiriliter egerit, statim in ipso aduentu futuri saeculi purgatur et statim munda efficitur mater, quae genuit eum; purgatam namque uitiis carnem ex resurrectione recipiet. Si uero nihil in se habuit uirile aduersum peccatum, sed remissus et effeminatus fuit in actibus suis, cuius peccatum tale est, quod non remittatur neque in praesenti saeculo neque in futuro: iste transit et unam et alteram septimanam in immunditia sua et tertia demum incipiente oboriri septimana purgatur ab immunditia, quam feminam pariendo contraxit.
Hostiae uero, quae pro huiusmodi immunditia iubentur adhiberi, dupliciter distinguuntur. Primo iubetur agnus offerri anniculus sine macula in holocaustum et pullus columbinus aut turtur pro peccato. Secunda uero mandatur hostia: Si inquit non inuenerit manus eius quod sufficiat ad agnum, accipiet duas turtures aut duos pullos columbarum, unum ad holocaustum et alium pro peccato.
Unde et mirum uidetur quod oblatio Mariae non habuerit hostiam primam, id est agnum anniculum, sed secundam, tamquam cuius manus non suffecerit ad primam. Sic enim scriptum est de ea: uenerunt, inquit, parentes eius, ut offerrent pro eo hostiam, secundum quod scriptum est in lege Domini, par turturum aut duos pullos columbarum. Sed et in hoc ostenditur uerum esse illud, quod scriptum est quia Christus Iesus cum diues esset, pauper factus est. Ideo ergo et matrem, de qua nasceretur, elegit pauperem et patriam pauperem, de qua dicitur: Et tu, Bethleem, minima es in milibus Iuda et reliqua. Verum haec breuiter transcurrere cogimur nec singula, quae sunt scripta, discutere, quoniam quidem festinamus aliquid etiam de legibus leprae, quae recitata sunt, petractare.
5. Inuenimus ergo sex species propositas esse de hominum lepra, quae sex species hoc modo describuntur. Aut enim in cute corporis fit cicatrix et signum exalbidum fit in cute corporis eius contagio leprae. Aut efflorens efflorebit lepra et conteget omnem cutem contagio a capite usque ad pedes eius. Vel tertia species: In carnis cute fit ulcus et sanatur; et fit in loco ipso ulceris cicatrix alba. Aut in carnis cute fit adustio ignis, et post haec sanata adustio erit lucida alba aut cum rubore candida. Quinta species, cum uiro aut mulieri fit in capite aut in barba contagio leprae. Vltima uero scribitur species, cum fit in caluitie uel in recaluatione contagio leprae rubicundae, quae est lepra efflorens in caluitio uel in recaluatione.
Haec, ut compendio expositionis utamur (quoniamquidem nunc propositum nobis est breuiter auditores ex his, quae recitata sunt, admonere nec est temporis ad liquidum singula quaeque discutere), referenda mihi uidentur ad unamquamque speciem peccatorum et in his animae maculae, quae ex peccatis ei accidunt, intuendae. Dicendum igitur primo est designari per haec peccata, quae in hac uita positi committimus; ex quibus aliqua curari nunc possunt, aliqua uero non possunt. Secundo uero et de illis ipsis, quae post hanc uitam nobiscum transeunt, significari intelligendum est, esse et in ipsis quaedam ita animabus infixa, ut nequeant aboleri; alia uero esse, quae purgationem possint recipere secundum inspectionem et iudicium pontificis illius, quem occulta latere non possunt, quique dispensabit animas singulorum secundum hoc, quod in iis maculas leprae aut expiabiles aut inexpiabiles uiderit.
Cuius rei differentias de praesenti lectione colligere et per singula, secundum Scripturae huius indicium, quae possunt nos mouere, rimari extemporaneus, ut iam superius dixi, iste sermo non patitur. Vix enim haec multis possent uoluminibus digesta componi ab his, quibus Dominus de lectione Veteris Testamenti uelamen abstraxit. Nos ergo pro uiribus nostris, quantum proferri in medium conuenit, exsequemur, Apostolo nobis Paulo pandente intelligentiae uiam, qua dicit legem umbram habere futurorum bonorum, non ipsam imaginem rerum, et secundum id, quod ea, quae de bobus in lege uidentur scripta, non de bobus, quorum Deo cura non sit, sed de Apostolis aduertenda pronuntiat. In quo consequenti utique ratione edocemur quod et ea, quae de lepra scribuntur, umbra sit in aliis habens imaginem ueritatis. Igitur adhibeamus primo, si uidetur, ipsam Scripturae umbram et tunc de eius ueritate requiramus.
In uulneribus corporum, posteaquam curata fuerint, remanet interdum ipsius uulneris signum, quod cicatrix appellatur. Vix enim est, qui ita curetur, ut nullum suscepti uulneris residere uideatur indicium. Transi nunc ab ista legis umbra ad ueritatem eius et intuere, quomodo anima, quae peccati uulnus acceperit, etiamsi curetur, tamen habet cicatricem in loco uulneris residentem. Quae cicatrix non solum a Deo uidetur, sed et ab his, qui acceperunt ab eo gratiam, qua peruidere possint animae languores et discernere, quae sit anima ita curata, ut omni genere uestigium illati uulneris abiecerit, et quae curata sit quidem, sed ferat adhuc ueteris morbi in ipso uestigio cicatricis indicia.
Quod autem sint quaedam animae uulnera, Esaias docet dicens: A pedibus usque ad caput non est uulnus neque liuor neque plaga cum feruore, de delictis haec procul dubio populi loquens, quia sint aliqui, quibus possit adhuc medicamentum malagmae imponi. Alii uero quod sint in tantum peccatores, ut iis nec cura possit adhiberi, hoc modo idem propheta designat: Non est inquit malagma imponere neque oleum neque alligaturas.
Quod autem contritio et plaga doloris per correptionem curae causa imponatur animae, Hieremias docet dicens: Sic dixit Dominus: suscitaui contritionem, plaga tua cum dolore, non est qui iudicet iudicium tuum, cum dolore curata es, utilitas non est in te. Omnes amici tui obliti sunt tui, nec iam interrogabunt de te; quia plaga inimici percussi te, correptione ualida, pro omni iniquitate tua, quoniam multiplicata sunt peccata tua. Quid uociferaris super contritione tua? Violentus est dolor tuus, propter multitudinem iniquitatum tuarum praeualuerunt peccata tua et fecerunt tibi haec. Propterea omnes, qui deuorant te, deuorabuntur, et omnes inimici tui carnes suas deuorabunt; et erunt qui te afflixerunt in afflictione, et omnes, qui deuastauerunt te, dabo in depraedationem; quoniam reuocabo sanitatem tuam, et a uulneris tui dolore reuocabo te, dixit Dominus. Memento diligentius quae audieris a propheta de uulneribus et de cicatricibus et de tumoribus dici. Haec enim nobis necessaria erunt ad expositionem cicatricum uel uulnerum uel aliorum huiuscemodi, quae in leprae inspectionibus memorantur.
Addemus tamen adhuc quae et in alio loco idem Hieremias ad animae uulnera et curas, in quibus tamen uestigia uulnerum resederint post obductam cicatricem, his sermonibus memorat: Ecce, ego adducam cicatricem eius, et simul curabo eos et manifestabo iis pacem et fidem; et conuertam captiuitatem Iuda et captiuitatem Hierusalem. Si ergo sufficienter a propheta didicimus de uulneribus et cicatricibus animarum et curis ac sanitatibus, quae Deo medicante inferuntur, intuere nunc illam animam, de qua dicit Deus quia ego adduxi cicatricem eius. Post uulnera sine dubio cicatricem adducit et sanitatem. Et curaui eos, et manifestabo iis pacem et fidem. Si ergo post cognitionem et medicinam Dei, si post manifestationem pacis et fidei, quam per Christum suscepimus, rursum in ista cicatrice adscendat aliquod peccati prioris indicium aut signum aliquod erroris ueteris innouetur, tunc fit in cute corporis nostri contagio leprae inspicienda per pontificem, secundum ea quae legislator exposuit.
6. Secunda uero species est leprae, si effloruerit inquit in cute, ita ut tegat omnem cutem corporis a capite usque ad pedes, per omnia quaecumque sacerdos inspexerit. Cum ergo omnem cutem corporis obtexerit, tunc mundum eum esse sacerdos a contagione pronuntiat. Sed in quacumque die apparuerit in eo color uiuus, rursum iudicatur immundus per hoc, quod color in eo uiuus apparuit, quem ante non habuit.
De hoc quidam etiam ante me dixerunt colorem uiuum indicare rationem uitae, quae in homine est; qua nondum in anima posita si quid illud peccati fiat, non reputatur, pro eo quod uideatur nondum rationis capax esse is, qui delinquit; cum autem ratio in eo locum ac tempus inuenerit, si quid iam contra rationem agat, uideri eum iure culpabilem. Nos autem diligentius, quae scripta sunt, contuentes arbitramur magis haec de illis accipienda, quibus uel phrenesi uel furore uel quocumque ex pacto occupatus uel oppressus est sensus et agunt contra rationem. Mundi ergo isti a lepra, id est immunes appellantur a peccato, quia actus sui uel motus non habent sensum. Quod si forte apparuerit in eo uiuus color corporis, hoc est sensus sui reparata in eo fuerit sanitas et post haec aliquid contra rationem recti iustique gerat, reputari ei peccatum dicitur ex ea parte, qua uiuus color, id est sensus in eo uiuae rationis, apparuit.
7. Tertia lex de leprosis est, cum in cute corporis ulcus efficitur et in loco ulceris cicatrix alba cum rubore inuenitur.
Ulceris autem causa est, cum in corpore humor sordidus abundat et noxius. Ita ergo et in anima ulcera intelliguntur ea, quae ex immundis cupiditatibus uel sordidis cogitationibus efferuescunt. Quae si forte per fidei gratiam et remissionem curata sunt peccatorum et sana facta est anima, residet tamen cicatrix et ipsa cicatrix non habet similem corporis colorem, sed est albidior, lepra esse pronuntiatur. Ita enim lucida est et clara cupiditas, ut etiam porro uidentibus peccati in se residentis ostendat indicia, et fortassis peccati talis, quod ad mortem sit; et ideo non solum alba cicatrix esse, sed et rubicunda describitur. Quod uero humiliorem ipsam cicatricem dicit uideri, certum est quia huiusmodi macula peccati humilem et deiectam animam faciat.
8. Quarta erat lex, ubi dicitur quia si in cute fiat adustio ignis et post haec, cum sanata fuerit adustio, ipsa splendida fiat et alba cum rubore uel certe exalbida, et uisio eius humilior a reliqua cute: et hoc dicit esse lepram, quae in adustione effloruerit.
Vide ergo, si non adustio est in omni anima, quaecumque recipit iacula maligni ignita; aut si non igni aduritur omnis, qui ardet in amore carnali. Istae sunt ergo adustiones et succesiones ignis. Sed et ille adustionem patitur, qui gloriae humanae cupiditate succenditur et qui irae uel furoris aestibus inflammatur. Quod si forte curetur ab his uulneribus anima per fidem et post sanitatem receptam contempto eo, qui dixit: Ecce, iam sanus factus es, noli peccare, ne quid tibi deterius contingat, incipiat ueteris uitii fructus ex obducta cicatrice proferre nec exaequetur cicatrix ad reliqui corporis cutem, sed sit humilior et illum adhuc retineat colorem, quem habuit leprae tempore: lepra eius in adustione refloruit et ideo immundus a sacerdote iudicatur.
9. Quinta species leprae est, cum in capite contagio efficitur aut in barba uiri siue mulieris, ita ut uisio contagionis ipsius humilior sit a cute corporis; et haec est lepra capitis uel barbae.
Vide ergo, si potest fieri, ut lepra capitis putetur in eo, qui non habet caput Christum, sed alium aliquem, uerbi causa, Epicurum uoluptatem summum bonum praedicantem; non tibi et caput et barba talis hominis uidetur immunda? Sed et is, qui cum debeat esse uir et agere tamquam perfectus, si forte facile et tamquam puer uincatur a peccato, etiam ipse lepram barbae habere dicendus est, quia cum uincere deberet malignum et sacerdotali honore, qui in barba designatur, incedere, adolescentiae uitiis impeditus lepram barbae perpetitur. Mulierem autem animam in Scripturis indicari eam, quae non tam proferre semen uerbi quam suscipere potest, saepe dictum est; quae lepram habere designatur in capite, si uirum, qui caput mulieris est, id est doctorem pollutum habeat et immundum, aut Marcionem aut Valentinum aut aliquem eiusmodi sequens.
10. Sexta iam et ultima species leprae ponitur, quae fit in caluitie uel recaluitie; quae res, quantum ex se ipsis, mundae sunt. Sic enim dicit et lex: Si cuius inquit defluxerint capilli capitis, caluus est, mundus est. Si autem a fronte eius defluxerint, recaluus est, mundus est.
Et conuenienter haec referuntur ad animam, ut, cum ea, quae sui natura mortua sunt, abicit ac deponit, munda esse dicatur. Sed post hoc si ea, quae prius purificata fuerant, repullulare sordidius et humilius quam dignitas puritatis expetit, uidebuntur, immundam ac leprosam animam reddent.
Ex hoc iam generaliter de omni leproso, in quo fuerit contagio leprae et humilior uidebitur a reliqua cute – humilius namque est omne animae uitium a reliquis eius uirtutibus – lex, quae spiritalis est, talia quaedam decernit: Vestimenta inquit eius dissuta sint et caput eius reuelatum et os eius adopertum.
Per quae designat eum, qui in anima leprosus est, id est qui peccatis confixus est, non oportere assuere sibi tegumenta et turpitudines operire peccati. Sicut enim is, cuius uestimenta dissuta sunt, nudam atque intectam gerit turpitudinem corporis, ita oportet eum, qui peccatis aliquibus obsaeptus est, mala sua et flagitia nullis uerborum assumentis, nullis excusationum uelaminibus operire; uti ne fiat sepulcrum dealbatum, quod deforis quidem apparet hominibus speciosum, intus autem plenum est ossibus mortuorum et omni immunditia.
Vult ergo lex diuina peccatorem non solum uestimenta non assuere, sed et caput non contegere, ut, si quod est capitis delictum, id est si in Deum aliquid commissum est, si in fide peccatum est, ne haec quidem habeantur obtecta, sed omnibus publicentur, ut interuentu et correptione omnium emendetur et ueniam mereatur.
Verum tamen leprosus iste os tantummodo iubetur obtegere: quid est hoc quod omnes corporis partes nudas habere praecipitur et os solum iubetur operire? Nonne palam est et in aperto positum quod ei, qui in lepra peccati est, clauditur sermo, clauditur ei os, ut fiducia sermonis et docendi auctoritas excludatur? Peccatori enim dixit Deus: quare tu enarras iustitias meas, et adsumis testamentum meum per os tuum. Clausum ergo habeat os peccator, quia, qui se ipsum non docuit, docere alium non potest; et ideo os suum iubetur operire, qui male agendo loquendi perdidit libertatem.
Immundus inquit, erit, et separatus sedebit foris, extra castra erit conuersatio eius. Clarum est quod omnis immundus abiciatur a conuentu bonorum et segregetur a coetu castrique sanctorum; et ideo dicit quia: extra castra erit conuersatio eius. Quod si forte mundatus fuerit, sponte quidem et a semet ipso non uenit ad sacerdotem, sed offertur, inquit, ab alio nec intrat in castra. Neque enim conueniens erat, ut eadem die, qua mundabatur, priusquam fierent pro eo, quae competebant, introiret in castra.
Propter quod sacerdos inquit exibit ad eum foras extra castra. Semper enim ad eum, qui nondum potest introire in castra, exit ille, qui potest exire extra castra, qui dicit: Ego a Deo exiui et ueni in hunc mundum. Exit ergo ad eum sacerdos et considerat, si iam recipit sanitatem, si a leprae contagione purgatur. Cum autem uiderit eum sacerdos, praecipit, ut accipiantur gallinae duae uiuae ei, qui mundatur, et lignum cedrinum et coccum tortum et hyssopum.
Videntur mihi etiam hic duae istae gallinae habere similitudinem quandam duorum hircorum, ex quibus unus Domino offertur, alius in eremum emittitur, ita enim et hic ex duabus gallinis una immolatur et alia in campum dimittitur. Dat ergo et hic, qui purgatur a lepra, aliquam partem, quae abiciatur in eremum; alia autem pars Domino offertur pro eo. Nondum tamen hic, qui purgatur a lepra et offert gallinas, etiam illam ipsam, quae pro eo Domino offertur, ad altare offert, sicut turtures aut columbas. Nondum enim eadem die is, qui purgatur a lepra, diuino altari dignus efficitur. Propter quod mandat legislator, ut eadem die, qua purgatur, accipiantur duae gallinae ad purificationem eius. Puto autem quod et hic illius gallinae intellectus latenter habeatur, per quam purificatio efficitur peccatoris, de qua scriptum est: Quotiens uolui congregare filios tuos, sicut gallina congregat pullos suos sub alis suis, et noluisti!
Indiget tamen, ut et per lignum cedrinum purificetur is, qui purificatur. Impossibile namque est sine ligno crucis peccati lepram posse purgari, nisi adhibeatur et lignum, in quo Saluator, sicut Apostolus Paulus dicit, exuit principatus et potestates, triumphans eos in ligno.
Iungitur tamen ad emundationem leprae huius etiam coccum tortum, sociatur et hyssopum. Coccum tortum figuram sacri sanguinis continet, qui de eius latere per lanceae uulnus extortus est. Et hyssopum. Hoc genus herbae naturam habere medici ferunt, ut diluat et expurget, si quae illae pectori hominum sordes ex corruptione noxii humoris insederint. Vnde et necessario in expurgatione peccatorum huiuscemodi graminis figura suscepta est. Coccum uero quod saepe sumptum sit ad salutis subsidia, in diuinis referri uoluminibus inuenimus, sicut in partu Thamar, cum unus inquit prior protulit manum. Accipiens autem obsetrix coccum alligauit in manu eius dicens: hic exibit prior. Sed et Raab meretrix, cum exploratores suscepisset et pactum ab iis salutis acciperet, et illi: Et pones inquiunt signum resticulam coccineam, et alligabis eam in fenestra ista, per quam deposuisti nos.
Obserua tamen illud, quod non ipse sacerdos immolare gallinam dicitur; nondum enim dignus est hic, qui fuit leprosus, ut ipse sacerdos pro eo immolet. Propter quod nec sanguis gallinae offertur ad altare, sed dicit quia occidetur gallina in uasculo fictili, in quo uase aqua uiua sit missa, ut et aqua adsumatur ad purificationem et compleatur plenitudo mysterii in aqua et sanguine, quod dicitur exisse de latere Saluatoris, et nihilominus, quod Iohannes in epistola sua ponit et dicit purificationem fieri in aqua et sanguine et Spiritu. Vnde et hic uideo omnia ista compleri. Spiritus enim est gallinae istius, quae occiditur, et aqua uiua, quae in uase est, et sanguis, qui super eam diffusus est; non quo per haec iterandam baptismi gratiam sentiamus, sed quod omnis purificatio peccatorum, etiam haec, quae per paenitentiam quaeritur, illius ope indiget, de cuius latere aqua processit et sanguis. Vide ergo, quomodo et uiua gallina et lignum cedrinum et coccum tortum et hyssopum tingitur in sanguine pulli et aqua uiua, ut ex hoc aspersus et purificatus ex aqua et sanguine, in quo tincta est et illa gallina, quae in campum emittitur, et septiens contra Dominum respersus, is, qui purificatur, mundus efficiatur ab omni immunditia, qua fuerat ex leprae contagione possessus.
11. Sed et illud aduerte, quomodo, cum superius dixerit: Haec lex leprosi; in qua die mundatus fuerit, nunc his omnibus addit et dicit: et mundus erit. Si enim semel abiecta lepra mundatus est, quomodo adhuc mundus erit? Sed uide quia, etiamsi mundetur quis a peccato et non sit iam in opere peccati, ipsa tamen uestigia sceleris commissi purificatione indigent, et ea, quam exposuimus, et aliis nihilominus, quae mandantur in consequentibus. Obseruauimus enim ad hoc, quod scriptum est de lepra: in qua die mundatus fuerit, post haec inter cetera, quae mandantur, tertio dictum esse: et mundus erit, et iterum ad ultimum scriptum esse: et mundabitur. Vnde mihi uidetur esse quasdam et in ipsa purificatione differentias et, ut ita dixerim, profectus quosdam purgationum. Potest enim et de illo, qui cessat a peccato, dici: et mundus erit, sed non statim ita mundus uidebitur, ut ad summam puritatis accesserit.
Denique addit his, quae dixerat: In quacumque die mundatus fuerit: Et emittetur inquit uiua gallina in campum, et lauabit uestimenta sua is, qui purificatur; post haec autem omnem inquit pilum radet; et addit: et lauabitur in aqua; et post haec additur: et mundus erit. Neque enim sufficit quod in respersione dixerat: mundus erit, nisi adiecisset etiam haec.
Sordida ergo uestimenta habuit usque adhuc iste, qui purificatur a lepra, etiam post aspersionem et nunc lauare ea iubetur. Quae tamen uestimenta non mihi per omnia malae texturae uidentur fuisse: alioquin abici ea magis quam lauari praeciperet. In quo ostenditur neque per omnia alienam fuisse a Deo conuersationem eius neque pure in Domino et integre custoditam. Non enim lauaret uestimenta, nisi fuissent sordida, nec iterum lotis iis uteretur, si fuissent textrini in omnibus alieni.
Quod autem radi iubetur omnem pilum, puto quod omne quidquid emortui operis animae positae in peccatis exortum est – hoc enim nunc pili nominantur – iubeatur abicere. Peccator enim omne, quod ei siue in consilio natum est siue in uerbo siue in opere, expedit, si uere purificari uult, ut eradat et abiciat nec residere aliquid patiatur. Sanctus autem seruare debet omnem capillum et, si possibile est, nec adscendere debet ferrum super caput eius, ne abscidere aliquid de cogitationibus eius sapientibus aut dictis aut operibus possit. Inde denique est quod et Samueli ferrum dicitur non adscendisse super caput; sed et omnibus Nazareis, qui sunt iusti, quia iustus sicut scriptum est, omnia quaecumque fecerit, prosperabuntur, et folia eius non decident. Hinc et discipulorum Domini etiam capilli capitis dicuntur esse numerati, hoc est omnes actus, omnes sermones, omnes cogitationes eorum seruantur apud Deum, quia iustae, quia sanctae sunt. Peccatorum uero omne opus, omnis sermo, omnis cogitatio debet abscidi. Et hoc est quod dicitur: Ut omnis pilus corporis eius radatur et tunc erit mundus.
Sed et hoc obserua quod non sufficit ei post purificationem uel uestimenta lauisse uel omnem pilum rasisse, nisi et lotus fuerit in aqua. Oportet namque eum abicere omnes sordes, omnem immunditiam non solum de uestimentis, sed et de proprio corpore, ut ne qua in eo macula exstinctae leprae resideat.
Tertio ergo nunc purificatus ita demum dignus efficitur ingredi castra Domini; non tamen continuo permittitur ei introire domum suam, sed dicitur ut extra domum suam maneat septem diebus et radatur omnem pilum capitis et barbae et superciliorum, quasi non suffecerit quod prius omnem pilum raserat, nunc additur ut omnem pilum capitis et barbae et superciliorum radat. Idem namque uidebatur dictum in eo, quod dixerat omnem pilum radendum. Sed non mihi uidetur inanis esse ista repetitio. Vult enim peccatorem, posteaquam fuerit mundatus, posteaquam remissionem per paenitentiam acceperit peccatorum, de purgatione capitis admonere et barbae et superciliorum, uelut si diceret ei: Ecce iam sanus factus es, uide ne ultra capitis contrahas culpam. Capitis enim peccatum est aliter quam fides Ecclesiae continet de diuinis sentire dogmatibus. In barba uero, ut meminerit se uirilis aetatis deposuisse peccata et conuersus fiat sicut infans. In superciliis autem arrogantiam deicit et male elatum ad humilitatem Christi inclinat supercilium. Secundo ergo ad hunc modum omnis pilus corporis raditur. Et sicut haec geminantur, ita et uestimenta semel in prima purificatione lauisse non sufficit, sed secundo praecipitur, ut lauet uestimenta sua et corpus suum aqua, et tunc quarto additur: et mundus erit.
Haec autem fiunt intra castra quidem posito eo, adhuc tamen extra domum suam. Dicit enim post septem dies: In die octaua assumet sibi duos agnos. Iam non alius assumit, sed ipse sibi assumit. Duos inquit agnos immaculatos, et ouem unam anniculam immaculatam, et tres decimas similaginis conspersae in oleo, et cyathum olei unum, ut post haec quinta purificatione purificatus consummetur.
Ex his ergo duobus agnis unus quidem immolatur et dicitur pro delicto: In loco, inquit in quo iugulatur pro peccato, et ubi holocaustomata fiunt, in loco sancto. Ecce iam dignus efficitur, ut offerat sacrificium, qui potuit ad quintam purificationem peruenire, et hostia eius sancta sanctorum fit. Alius autem agnus holocaustum efficitur, in quo et propitiari pro ipso sacerdos dicitur, ut purgetur. Igitur primus agnus, qui pro delicto est, uidetur mihi uirtutis ipsius formam tenere, quam assumpsit is, qui erat in peccatis, per quam potuit propellere a se affectum peccandi et malorum ueterum paenitudinem gerere; secundus uero agnus figuram tenere illius iam recuperatae uirtutis, per quam abiectis et procul fugatis omnibus uitiis integrum se et ex integro obtulit Deo et dignus exstitit diuinis altaribus.
Ouis autem, quae post agnos assumitur, quantum conicere in tam difficilibus locis ualemus, fecunditatem puto quod designet eius, qui conuersus est a peccato et totum se obtulit Deo, qua post omnia in bonorum operum foetibus utitur et innocentiae fructibus pollet.
In tria ergo purificationis huius, id est conuersionis a peccato, ratio diuiditur. Prima est hostia, qua peccata soluuntur; secunda est, qua anima conuertitur ad Deum; tertia est fecunditatis et fructuum, quos in operibus pietatis is, qui dicitur conuersus, ostendit. Et quia tres istae sunt hostiae, idcirco subiungit et tres mensuras decimae similaginis assumendas, ut ubique intelligamus purificationem fieri non posse sine mysterio Trinitatis.
Vide autem quod hic in quinta purificatione non assumitur farina, sed iam similam habet iste, qui purificatur a peccatis; simila ei adscribitur, unde habeat iam panem mundum, et haec oleo conspergitur. Sed et oleum eius ad duos usus diuiditur; unum, quo simila conspergitur, alium, quo sacerdos accipit integram mensuram cyathi, ut ait. In quo, ut ego sentio, et panis eius pinguis efficitur pro misericordia et oleum, quo lux uera et scientiae ignis accenditur, per manus sacerdotis capiti eius imponitur.
Ita enim dicit: Et statuet inquit eum sacerdos, qui mundat eum, in conspectu Domini, ad ostium tabernaculi testimonii. Vide quia sacerdotis est statuere eum, qui conuertitur a peccato, ut stabilis esse possit et ultra non fluctuare nec moueri omni uento doctrinae. Statuit ergo eum non solum intra castra, sed ad ipsum ostium tabernaculi testimonii ante Dominum. Et posteaquam secundum ea, quae superius dicta sunt, offeruntur hostiae pro purificatione, adhibet, inquit, et cyathum olei et separat illud ante Dominum. Et accipiet inquit sacerdos de sanguine, et ponet super extremam auriculam eius dextram et super extremam manum eius dextram et super extremum pedem eius dextrum. Et post haec, inquit, accipiet sacerdos non ipsum cyathum olei, sed ex ipso et diffundet inquit in manum suam sinistram, et intinget digitum suum sacerdos in oleo, quod est in manu eius sinistra, et adsperget septiens ante Dominum; et iterum: Ex eo, quod superest in manu eius sinistra, imponet super auriculam eius, qui purificatur, dextram et super extremam manum eius dextram et super extremum pedem eius dextrum; et post haec: Id quod relictum fuerit ex oleo, imponet inquit sacerdos de manu sua super caput eius, qui purificatur.
Vides quomodo ultimae et summae purificationis est aurem purificari, ut purus et mundus seruetur auditus, et manum dextram, ut munda sint opera nostra nec aliquid immundum his admisceatur et sordidum. Sed et pedes purificandi sunt, ut ad opus bonum tantummodo dirigantur nec ultra lapsus iuuentutis incurrant.
Septiens autem respergit sacerdos contra Dominum ex oleo. Post omnia etenim, quae pro purificato celebrata sunt, postquam conuersus et reconciliatus est Deo, post immolatas hostias ordinis erat, ut et uirtutem super eum septemplicem sancti Spiritus inuitaret, secundum eum, qui dixerat: Redde mihi laetitiam salutaris tuis, et spiritu principali confirma me. Vel certe quoniam peccatorum corda Dominus in Euangelio testatur a septem daemonibus obsideri, competenter septiens ante Dominum sacerdos in purificatione respergit, ut expulsio septem spirituum malignorum de purificati corde septiens excusso digitis oleo declaretur.
Sic ergo conuersis a peccato purificatio quidem per illa omnia datur, quae superius diximus, donum autem gratiae Spiritus per olei imaginem designatur, ut non solum purgationem consequi possit is, qui conuertitur a peccato, sed et Spiritu sancto repleri, quo et recipere priorem stolam et anulum possit et per omnia reconciliatus Patri in locum filii reparari, per ipsum Dominum nostrum Iesum Christum, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.
Homilia IX
De sacrificiis repropitiationis, et de duobus hircis, quorum unus sors est Domini et unus apopompaei, qui dimittitur in eremum, et de ingressu pontificis in sancta sanctorum.
1. Die propitiationis indigent omnes qui peccauerunt, et ideo inter sollemnitates legis, quae figuras continent caelestium mysteriorum, una quaedam sollemnitas habetur, quae dies propitiationis appellatur. Haec ergo, quae nunc recitata sunt, legislatio est sollemnitatis ipsius, quae dies, ut diximus, propitiationis uocitata est. Sed uideamus primo quid sibi uelit litterae ipsius continentia, ut orantibus uobis – si tamen ita Domino supplicetis, ut exaudiri mereamini – possimus accipere gratiam Spiritus, per quam explanare ualeamus mysteria, quae continentur in lege.
Defuncti sunt duo filii Aaron, Nadab et Abiud, cum offerrent ignem alienum ad altare Domini. Necesse erat, ut caelesti doctrina instrueretur Aaron, quomodo eum ad altare oporteret accedere et quo supplicationum ritu propitium faceret Deum, uti ne etiam ipse incurreret haec, quae incurrerant filii sui incaute et inconuenienter accedentes ad altare Dei, alienum ignem et non illum, qui diuinitus datus fuerat, offerentes. Propterea ergo de his hoc modo praefata est lex: Et locutus est Dominus ad Moysen, posteaquam defuncti sunt duo filii Aaron, dum offerrent ignem alienum ante Dominum, et defuncti sunt. Et dixit Dominus ad Moysen: loquere ad Aaron fratrem tuum, ut non intret omni hora in sancta interiora, quod est intra uelum ante conspectum propitiatorii, quod est supra arcam testimonii, et non morietur.
Ex quo ostenditur quod, si omni hora introeat sancta non praeparatus, non indutus pontificalibus indumentis neque hostiis, quae statutae sunt, praeparatis neque propitiato prius Deo, morietur. Et iuste quidem, tamquam qui non fecerit ea, quae conuenit fieri antequam accedatur ad altare Dei. Omnes nos iste sermo contingit, ad omnes pertinet, quod hic loquitur lex; praecepit enim ut sciamus, quomodo accedere debeamus ad altare Dei. Altare est enim, super quod orationes nostras offerimus Deo, ut sciamus, quomodo debeamus offerre, scilicet ut deponamus uestimenta sordida, quae est carnis immunditia, morum uitia, inquinamenta libidinum. Aut ignoras tibi quoque, id est omni Ecclesiae Dei et credentium populo, sacerdotium datum? Audi, quomodo Petrus dicit de fidelibus: Genus inquit electum, regale, sacerdotale, gens sancta, populus in acquisitionem. Habes ergo sacerdotium, quia gens sacerdotalis es, et ideo offerre debes Deo hostiam laudis, hostiam orationum, hostiam misericordiae, hostiam pudicitiae, hostiam iustitiae, hostiam sanctitatis. Sed ut haec digne offeras, indumentis tibi opus est mundis et segregatis a reliquorum hominum communibus indumentis et ignem diuinum necessarium habes, non aliquem alienum a Deo, sed illum, qui a Deo hominibus datur, de quo Filius Dei dicit: Ignem ueni mittere in terram, et quam uolo ut accendatur. Si enim non hoc, sed alio et huic contrario igni utamur, illo, qui se transfigurat sicut angelum lucis, eadem sine dubio patiemur, quae Nadab passus est et Abiud. Praecepit ergo mandatum diuinum, ut instruatur Aaron, ne omni hora intret in sancta ad altare, sed cum fecerit prius ea, quae fieri mandantur, ne forte moriatur.
2. Sed primo omnium ostendamus, quomodo haec, quae de sacrificiis conscribuntur, figuras esse Apostolus dicit et formas, quarum ueritas in aliis ostendatur, ne forte auditores praesumere nos arbitrentur et legem Dei in alium sensum, quam scripta est, uiolenter inflectere, quippe si nulla in his, quae asserimus, apostolica praecedat auctoritas. Paulus ergo ad Hebraeos scribens, eos scilicet, qui legem quidem legerent et haec meditata haberent et bene nota, sed indigerent intellectu, qualiter sentiri de sacrificiis debeat, hoc modo dicit: Non enim in sancta manu facta introiuit Iesus, exemplaria uerorum, sed in ipsum caelum, ut appareat nunc uultui Dei pro nobis. Et iterum dicit de hostiis: Hoc enim fecit semel, se ipsum hostiam offerendo. Sed quid de his singulatim quaerimus testimonia? Omnem epistolam ipsam ad Hebraeos scriptam si qui recenseat et praecipue eum locum, ubi pontificem legis confert pontifici repromissionis, de quo scriptum est: Tu es sacerdos in aeternum secundum ordinem Melchisedech, inueniet, quomodo omnis hic locus Apostoli exemplaria et formas ostendit esse rerum uiuarum et uerarum illa, quae in lege scripta sunt.
Oportet ergo nos quaerere pontificem, qui semel in anno, id est per omne hoc praesens saeculum, sacrificium obtulit Deo indutus ueste, cuius Domino iuuante, quae sit qualitas, ostendemus.
Tunica inquit linea sanctificata induetur. Linum de terra oritur, tunica ergo sanctificata linea induitur uerus pontifex Christus, cum naturam terreni corporis sumit; de corpore enim dicitur quia terra sit et in terram ibit. Volens ergo Dominus et Saluator meus hoc, quod in terram ierat, resuscitare terrenum suscepit corpus, ut id eleuatum de terra portaret ad caelum. Et huius mysterii tenet figuram hoc quod in lege scribitur, ut linea tunica pontifex induatur. Sed quod addidit: sanctificata, non otiose audiendum est. Sanctificata namque fuit tunica carnis Christi; non enim erat ex semine uiri concepta, sed ex sancto Spiritu generata.
Et femoralia inquit linea sint super corpus eius. Femoralia indumentum est, quo pudenda corporis contegi et constringi solent. Si ergo adspicias Saluatorem nostrum suscepisse quidem corpus et in corpore positum egisse humanos actus, id est uescendi et bibendi et cetera similia, hoc autem solum opus non egisse, quod ad pudenda corporis pertinet, carnemque eius neque nuptiis neque filiorum procreationi patuisse, inuenies, qualiter femoralia linea sanctificata habuerit, ut uere de ipso dici debeat quia: Inhonestiora nostra abundantiorem habent honorem. Considera tamen et ipsum pontificis habitum, quia, quod per naturam minus in eo honestum uidetur, indutis femoralibus lineis et zona constrictis etiam secundum litteram de eo conuenit dici quia: Inhonestiora nostra abundantiorem honestatem habent. Ita ergo et omnis, qui in castitate uiuens imitatur Christum, hoc solum de humanis actibus nescientem, etiam ipse lineis femoralibus sanctificatis indutus est et inhonestioribus suis abundantiorem circumdedit honestatem.
Tunica ergo linea sanctificata induitur et femoralia linea super corpus eius sunt. Sed ne forte femoralia haec, quibus pudenda conteguntur, resoluta defluant et turpitudinem reuelent ac retegant – non enim inquit facies gradus ad altare, ne forte reueletur in his turpitudo tua –, ne ergo turpitudo tua defluentibus femoralibus reueletur, zona, inquit, femoralia constringantur. Quodam tempore exponentes Iohannem baptistam et alias Hieremiam, quod Hieremias quidem zonam, Iohannes uero pelliciam zonam circa lumbos habuisse diceretur, sufficienter ostendimus, quomodo per haec declaretur indicia pars illa corporis apud huiusmodi uiros ita emortua, ut neque leuis neque alius quisquam in lumbis eorum fuisse crederetur, sed sola castitas et pura pudicitia.
Zona ergo pontifex linea cingitur et cidarim lineam ponit super caput suum, omnia linea. Cidaris quod dicitur, ornatus quidam est, qui capiti superponitur, quo utitur pontifex in offerendis hostiis uel ceteri sacerdotes. Sed et unusquisque nostrum ornare debet caput suum sacerdotalibus ornamentis. Etenim quoniam omnis uiri caput Christus est, quicumque ita agit, ut ex actibus suis conferat gloriam Christo, caput suum, qui est Christus, ornauit. Potest et alio modo in nobis intelligi capitis ornatus. Quoniam quidem quod est in nobis primum ac summum et caput omnium, mens est, ad dignitatem pontificis excolet caput suum, si qui mentem suam adornauerit sapientiae disciplinis. Ista igitur sunt, quibus indui praecipitur pontifex, et ita demum introire in sancta, ne haec non habens moriatur.
3. Iam uero de hostiis quaedam quidem ipsius mandantur debere esse pontificis, quaedam uero a populo sumendae. Ipsius dicitur uitulus, quod est in animalibus pretiosius et robustius; et secundum animal aries, quod in ouibus sine dubio pretiosius est. A populo uero munera iubentur offerri: aries a principibus et hirci duo a populo; unus, qui dimittatur in eremum, qui et apopompaeus nominatur, et unus, qui Domino efferatur.
Si esset omnis populus Dei sanctus et omnes essent beati, non fierent duae sortes super hircis et unus quidem sortem ferret, ut dimitteretur in eremum, alius uero ut Domino offerretur, sed esset sors una et hostia una Domino soli. Nunc uero quoniam in multitudine eorum, qui accedunt ad Dominum, sunt quidam Domini, alii autem sunt, qui mitti ad eremum debeant, id est qui abici merentur et separari ab hostia Domini: propterea pars hostiae, quae offertur a populo, id est unus solus hircus Domino immolatur, alius autem abicitur et in eremum dimittitur et apopompaeus nominatur. Sors tamen cadit super utrumque, et ille quidem, qui in eremum mittitur, dicitur quod ipse auferat super se peccata filiorum Istrahel et iniustitias eorum et iniquitates ipsorum. Non enim ille hircus, qui Domini sors efficitur, sed ille, cuius sors est, ut in eremum dimittatur, auferre ea dicitur, secundum illud, credo, quod scriptum est: Dedi commutationem tuam Aegyptum, et Aethiopiam, et Soenen pro te, ex quo tu honorabilis factus es in conspectu meo.
Peccata igitur eorum, qui paenitentiam egerunt, et eorum, qui dereliquerunt malitiam, super capita sua suscipiunt hi, qui effecti sunt in sorte eius, qui in eremum dimittitur, qui se ipsos dignos tali ministerio uel huiusmodi sorte fecerunt. Conueniet autem uelut e contrario aptari his et illud, quod dictum est: Qui habet, dabitur ei. Sicut enim qui habet iustitias, additur ei, ita et qui habet peccata in tantum, ut in sorte apopompaei inueniatur illius, qui in eremum emittitur, addentur ei ea, quae abstergentur a sanctis, ut et in ipsis compleatur, quod scriptum est: Ab eo autem, qui non habet, etiam quod habet auferetur ab eo, ut ei addatur, qui habet multas mnas peccatorum.
Verum quoniam is, qui in sorte Domini est, spem gerit non in praesenti saeculo, sed in futuro, et cuius sors Dominus est, cotidie moritur: propterea is quidem, super quem sors Domini ceciderit, iugulatur et moritur, ut sanguine suo purificet populum Dei; ille autem, qui in sortem contrariam ceciderit, non est dignus, ut moriatur, quia qui in sorte Domini est, non est de hoc mundo, ille uero de hoc mundo est et mundus, quod suum est, diligit. Ideo non occiditur, nec dignus est iugulari ad altare Dei nec sanguis eius ad basim altaris meretur effundi.
4. Sed uideamus, quis est hic, qui accipit eum, cuius sors apopompaei facta est, ut eum eiciat in eremum. Homo inquit paratus accipiet hircum, qui uenerit in sortem eius, cui ceciderit sors apopompaei, et abducet eum in eremum. Finis sortis istius eremus est, id est locus desertus, desertus uirtutibus, desertus Deo, desertus iustitia, desertus Christo, desertus omni bono.
Et nos ergo singulos manet sors una e duabus. Aut enim bene agentes sors Domini sumus aut male agentes sors nostra nos ducit ad eremum. Vis tibi euidenter ostendam, quomodo duae istae sortes semper operentur et unusquisque nostrum aut sors Domini aut sors apopompaei uel eremi fiat? Considera in Euangeliis illum diuitem uiuentem splendide et luxuriose et Lazarum ad ianuam eius iacentem ulceribus plenum et cupientem saturari de micis, quae cadebant de mensa diuitis, qui finis designatur utriusque: Mortuus est inquit Lazarus et abductus est ab angelis in sinus Abraham. Similiter autem et diues, et abductus est in locum tormenti. Animaduertis euidenter loca sortis utriusque distincta.
Vide etiam qui sunt, qui abducunt; angeli, inquit, qui semper parati sunt ad abducendum. Ministri enim Dei sunt ad hoc ipsum destinati, qui impleant sortem, quam tibi ipse paraueris. Si enim bene uixeris, si fregeris esurienti panem tuum ex animo, nudum uestieris, rectum iudicium iudicaueris, iniquo aduersum iniquitatem suam restiteris nec posueris consilium tuum cum his, qui laqueos innocentibus parant, sortem tuam facies Dominum. Si uero libidini seruias, uoluptatis amator sis magis quam Dei, saeculum diligas, malitiam non oderis, sortem tuam fecisti apopompaei, ut abducaris in eremum per manus ministri Dei, qui in hoc ipsum ordinatus a Deo est; et ideo paratus appellatur, quia personam nullius erubescit nec diuitis nec potentis nec regis nec sacerdotis.
Vis autem scire quia ad nos pertinent quae dicuntur? Animalia haec, quae sortes istas excipiunt, non sunt immunda nec aliena ab altaribus Dei, sed munda sunt et quae in sacrificiis offerri solent; ut scias haec figuram tenere non eorum, qui extra fidem sunt, sed eorum, qui in fide sunt; hircus enim animal mundum est et diuinis altaribus consecratum. Et tu ergo per gratiam baptismi consecratus es altaribus Dei et animal factus es mundum. Sed si non custodias mandatum illud Domini, quod dixit: Ecce, sanus factus es; iam noli peccare, ne quid tibi deterius contingat, sed, cum esses mundus, rursum te peccati inquinamento maculasti et ex uirtute ad libidinem, ex puritate ad immunditiam declinasti, tuo uitio, cum animal mundum fueris, sorti te apopompaei eremique tradidisti.
5. Potest fortassis et alio modo homo paratus et mundus, qui abducit eum, cuius sors uenit, in eremum, et eo ipso, quo educit eum, quasi qui immundum contigerit, dicitur lauare uestimenta sua ad uesperam et esse mundus, etiam ipse Dominus et Saluator noster intelligi ex ea parte, qua naturae nostrae, id est carnis et sanguinis uestimenta suscepit, quae in uesperam lauerit; propter quod et dudum propheta de eo dixerat: Et uidi Iesum sacerdotem magnum, indutum uestimenta sordida, et diabolum stantem a dextris eius, ut contradiceret ei. Lauit ergo in uino – id est in sanguine suo – stolam suam in uesperam et factus est mundus. Et inde fortassis erat quod post resurrectionem Mariae uolenti pedes eius tenere dicebat: Noli me tangere.
Vis autem adhuc uidere et aliam duarum sortium formam? Considera duos illos, qui tempore crucis eius unus a dextris eius et unus a sinistra, pependerunt latrones; et uide illum, qui confitebatur Dominum, sortem factum esse Domini et abductum esse sine mora ad paradisum, illum uero alium blasphemantem sortem factum esse apopompaei, qui in eremum abduceretur inferni. Sed et in eo, quod dicitur quia affixit cruci suae principatus et potestates contrarias et triumphauit eas, sortem in his apopompaei compleuit et tamquam homo paratus abduxit eas in eremum. Denique et in Euangelio Dominus dicit: Quia cum exierit de homine immundus spiritus, uadit per loca deserta quaerens requiem et non inuenit. Sic ergo potest et Saluator noster homo paratus intelligi, qui sortem quidem Domini Ecclesiam suam fecerit eamque diuino consecrarit altari, sortem uero apopompaei contrarias fecerit potestates, spiritus nequitiae et mundi huius rectores tenebrarum harum, quos, sicut dicit Apostolus, cum potestate traduxit triumphans eos in semet ipso. Traduxit. Quo traduxit, nisi ad eremum, ad loca deserta?
Sicut enim illi, qui confessus est, aperuit paradisi ianuas dicendo: Hodie mecum eris in paradiso et per hoc omnibus credentibus et confitentibus ingrediendi aditum dedit, quem prius Adam peccante concluserat – quis enim alius romphaeam flammeam uersatilem, quae apposita est custodire lignum uitae et fores paradisi, poterat dimouere? Quis alius Cherubim peruigili excubans custodia ualebat inflectere, nisi ipse solus, cui data est omnis potestas in caelo et in terra? – ut, inquam, praeter ipsum nemo alius haec facere potuit, ita principatus ac potestates et rectores mundi, quos enumerat Apostolus, nemo alius poterat triumphare et abducere in eremum inferni nisi ipse solus, qui dixit: Confidite, ego uici mundum.
Idcirco ergo necessarium fuit Dominum et Saluatorem meum non solum inter homines hominem nasci, sed etiam ad inferna descendere, ut sortem apopompaei tamquam homo paratus in eremum inferni deduceret atque inde regressus opere consummato adscenderet ad Patrem ibique plenius apud altare illud caeleste purificaretur, ut carnis nostrae pignus, quod secum euexerat, perpetua puritate donaret. Hic ergo est uerus dies propitiationis, cum propitiatus est Deus hominibus; sicut et Apostolus dicit: Quoniam Deus erat in Christo, mundum reconcilians sibi; et iterum de Christo dicit: Pacificans per sanguinem crucis suae, siue quae in caelo sunt, siue quae in terra.
Mandatur ergo in lege, ut in die repropitiationis omnis populus humiliet animam suam. Quomodo humiliat populus animam suam, ipse dicit: Venient inquit dies, cum auferetur ab iis sponsus, et tunc ieiunabunt in illis diebus. Plures ergo aguntur dies festi secundum legem. Est quidam sollemnis dies in mense primo, est et alius in secundo. Sed et in mense primo alia sollemnitas Paschae, alia azymorum, licet coniuncta uideatur azymis Paschae sollemnitas; principium etenim azymorum ad finem Paschae coniungitur. Pascha autem ille solus dies appellatur, in quo agnus occiditur, reliqui uero azymorum dies appellantur; sic enim dicit: Facies sollemnitatem azymorum septem diebus. Haec ergo est prima sollemnitas.
Post haec cum inquit demessueris messem tuam, et congregaueris natiuitates ex agro tuo, facies diem festum de initiis fructuum tuorum. Qui dies est post septem septimanas Paschae, id est Pentecoste, cum etiam dici iubetur: Et mundabis sancta de domo mea.
Post haec in septimo mense aliae aguntur sollemnitates. Prima die mensis numenia tubarum, sicut dicit in Psalmo: Tuba canite in initio mensis. Decima uero die septimi mensis ista est sollemnitas repropitiationis. In hac sola die pontifex induitur omnibus pontificalibus indumentis, tunc induitur manifestationem et ueritatem, tunc ingreditur ad illa inaccessibilia, quo semel in anno accedi tantummodo licet, id est in sancta sanctorum. Semel enim in anno populum pontifex derelinquens ingreditur ad eum locum, ubi est propitiatorium et super propitiatorium Cherubim, ubi est et arca testimonii et altare incensi, quo nulli introire fas est nisi pontifici soli.
Si ergo considerem uerum pontificem meum Dominum Iesum Christum, quomodo in carne quidem positus per totum annum erat cum populo, annum illum, de quo ipse dicit: Euangelizare pauperibus misit me et uocare annum Domini acceptum et diem remissionis, aduerto quomodo semel in isto anno, in die repropitiationis intrat in sancta sanctorum, hoc est cum impleta dispensatione penetrat caelos et intrat ad Patrem, ut eum propitium humano generi faciat et exoret pro omnibus credentibus in se. Hanc repropitiationem eius, qua hominibus repropitiat Patrem, sciens Iohannes Apostolus dicit: Haec dico, filioli, ut non peccemus. Quod et si peccauerimus, aduocatum habemus apud Patrem Christum Iesum iustum; et ipse est repropitiatio pro peccatis nostris. Sed et Paulus similiter de hac repropitiatione commemorat, cum dicit de Christo: Quem posuit Deus propitiatorium in sanguine ipsius per fidem.
Igitur dies propitiationis manet nobis usque quo occidat sol, id est usque quo finem mundus accipiat. Stamus enim nos pro foribus opperientes pontificem nostrum commorantem intra sancta sanctorum, id est apud Patrem, et exorantem pro peccatis eorum, qui se exspectant, non pro omnium peccatis exorantem. Non enim exorat pro his, qui in sortem ueniunt eius hirci, qui emittitur in desertum. Pro illis exorat tantum, qui sunt sors Domini, qui eum pro foribus exspectant, qui non recedunt de templo, ieiuniis et orationibus uacantes. Aut tu putas, qui uix diebus festis ad Ecclesiam uenis nec intentus es ad audienda uerba diuina nec das operam ad implenda mandata, quod possit sors Domini uenire super te? Optamus tamen ut uel his auditis operam detis non solum in Ecclesia audire uerba Dei, sed et in domibus uestris exerceri et meditari in lege Domini die ac nocte; et ibi enim Christus est et ubique adest quaerentibus se. Propterea namque mandatur in lege ut meditemur eam, cum imus in uia et cum sedemus in domo, et cum iacemus in cubili, et cum exsurgimus; et hoc est uere pro foribus exspectare pontificem morantem intra sancta sanctorum et effici in sortem Domini.
6. Quod autem dicimus de sorte, non sic accipiat auditor, quasi sors talis aliqua dicatur, quae inter homines casu et non iudicio agi solet. Sors Domini ita accipienda est, tamquam si diceretur electio Domini uel pars Domini, et rursum sors eius, qui in eremum mittitur, accipienda est ueluti pars illa, quae pro indignitate sui a Domino spernitur et abicitur. Magis enim et sermo ipse apopompaei abiecti ac refutati significantiam continet. Ex quo possumus etiam illud intelligere, uerbi gratia: adscendit in cor tuum mala cogitatio, concupiscentia mulieris alienae aut uicinae possesionis; intellige statim hanc esse de sorte apopompaei, abice confestim et expelle de corde tuo. Quomodo abicis? Si habeas tecum parati hominis manum, id est si lectio diuina sit in manibus tuis et praecepta Dei ante oculos habeantur, tunc uere inuenieris paratus ad abicienda et repellenda ea, quae sunt sortis alienae. Sed et ira si adscendit in cor tuum; si zelus, si inuidia, si malitia ad supplantandum fratrem, paratus esto, ut abicias ea et expellas et emittas in eremum. Si uero adscendat in cor tuum cogitare quae Dei sunt, de misericordia, de iustitia, de pietate, de pace, haec de sorte sunt Domini, haec offeruntur ad altare, haec pontifex suscipit et in his tibi reconciliat Deum.
Propterea ergo et is, qui eicit eum, in quo sors apopompaei est, hoc est malas cogitationes, malas cupiditates, non est homo piger nec occupatus negotiis saecularibus, sed paratus est et promptus ac uigilans; qui etiamsi sordescere uideatur pro eo quod contigerit immundum, lauabit statim uestimenta sua et erit mundus.
Quod intelligere possumus, quantum ad unumquemque nostrum pertinet, secundum moralem locum esse hominem paratum rationem ipsam, quae intra nos est, per quam discretio nobis boni malique est, quae etiam si uidetur sordescere, dum discutit et pertractat ipsa, quae mala sunt, tamen si ea abiciat et expellat a corde ac procul effuget, tunc melioribus cogitationibus uelut purificata ac diluta munda uidebitur rationabilis mens.
Nec sane mireris quod etiam ad personam Saluatoris traximus hunc, qui eicit hircum et expellit in eremum, quia dicitur lauare uestimenta sua et fieri mundus propter illud, quod legimus in propheta dici de Domino, sicut supra diximus: Et uidi Iesum sacerdotem magnum indutum uestimenta sordida. Quod si utique pro assumptione carnis dici pie intelligitur, etiam hic in lauandis uestimentis potest eadem figura seruari.
7. Videamus post haec, quae sunt, quae pontifex faciat: Et sumet inquit plenum batillum carbonibus ignis de altari, quod est contra Dominum.
Legimus et in Esaia quia igni purgatur propheta per unum ex Seraphim, quod missum est ad eum, cum accepit forcipe carbonem unum ex his, qui erant super altare, et contigit labia prophetae et dixit: Ecce, abstuli iniquitates tuas. Mihi uidentur mystica haec esse et hoc indicare quod unicuique secundum id, quod peccat, si dignum fuerit purificari eum, inferantur carbones membris eius. Nam quoniam dicit propheta hic: Immunda labia habeo, in medio quoque populi immunda labia habentis habito, idcirco carbo forcipe adsumptus a Seraphim labia eius purgat, quibus solis se mundum non esse profitetur. Ex quo ostenditur quod usque ad uerbum tantummodo peccatum eius inueniretur, in facto uero uel opere nullo peccauerit; alioquin dixisset quoniam immundum corpus habeo, uel immundos oculos habeo, si peccasset in concupiscendo aliena, et dixisset: immundas manus habeo, si eas polluisset operibus iniquis. Nunc autem quoniam in solo fortasse sermone conscius sibi erat delicti illius, de quo dicit Dominus: Quia etiam de uerbo otioso reddetis rationem in die iudicii, pro eo quod difficile est etiam perfectis culpam uitare sermonis, idcirco indigebat etiam propheta sola purgatione labiorum.
Nos autem, si redeat unusquisque ad conscientiam suam, nescio si possumus aliquod membrum corporis excusare, quod non igni indigeat. Et propheta quidem quoniam ab omnibus mundus erat, idcirco meruit, ut unus de Seraphim mitteretur ad eum, qui eius sola labia purgaret. Nos uero uereor ne ignem non membris singulis, sed toto corpore mereamur. Cum enim lasciuiunt oculi uel per illicitas concupiscentias uel per spectacula diabolica, quid aliud nisi ignem sibi congregant? Cum aures non auertuntur ab auditu uano ac derogationibus proximorum, cum manus a caede nequaquam et a rapinis ac depraedationibus continentur, cum pedes ueloces sunt ad effundendum sanguinem, cumque corpus non Domino, sed fornicationi tradimus, quid aliud nisi totum corpus tradimus in gehennam?
Sed haec cum dicuntur, contemptui habentur. Quare? Quia fides deest. Alioquin si tibi hodie diceretur quia iudex saeculi uult te crastino uiuum exurere et his auditis si esset tibi unius diei spatium liberum, quanta faceres? quomodo et per quos discurreres? quam humilis, quam lugens et sordidus oberrares? Nonne effunderes omnem pecuniam tuam in eos, quorum intercessione euadere posse te crederes? Nonne omnia, quae possides, redemptionem faceres animae tuae? Quod si etiam aliquis te retardare aut impedire temptaret, nonne diceres: pereant omnia pro salute mea nec quicquam remaneat, tantum ut ego uiuam? Hoc quare faceres? Quia inde non dubitares, hinc dubitas. Et ideo bene Dominus dicit: Putas, ueniens Filius hominis inueniet fidem super terram? Et quid ego dico de certis indubitatisque periculis? Tantummodo si causa dicenda sit apud iudicem terrenum, quae aliquem metum ex legibus habere uideatur, nonne omnibus uigiliis excubatur, aduocati patroni munera praeparantur, etiamsi anceps periculum sit aut etiam solius notae metus uel damni ratio?
Nos quare non credimus quod omnes adstabimus ante tribunal Christi, ut reportet unusquisque propria corporis, prout gessit, siue bona siue mala? Haec si integre crederemus, esset nobis, secundum quod scriptum est, redemptio animae uiri diuitae eius. Sed unde possumus haec uel sentire uel credere uel intelligere, cum ne ad haec ipsa quidem audienda conueniamus? Quis enim uestrum, cum recitantur Scripturae, praebet auditum? Deus per prophetam comminatur et quidem in ira magna: Emittam famem super terram, non famem panis neque sitim aquae, sed famem audiendi uerbum Dei. Sed nunc famem non misit Deus super Ecclesiam suam neque sitim ad audiendum uerbum Dei. Habemus enim panem uiuum, qui de caelo descendit, habemus aquam uiuam salientem in uitam aeternam. Cur nos ipsos fecunditatis tempore fame necamus ac siti? Pigrae est et desidis animae in abundantia omnium penuriam pati.
Non audistis ex diuinis Scripturis quia certamen est inter homines carni aduersum spiritum et spiritui aduersus carnem? Et nescitis quia, si carnem solam nutriatis et ipsam frequenti mollitie ac iugi deliciarum fluxu foueatis, insolescet necessario aduersum spiritum et fortior illo efficitur? Quod si fiat, sine dubio eum in ditionem suam redactum suis coget legibus ac uitiis oboedire. Si uero ad Ecclesiam frequenter uenias, aurem litteris diuinis admoueas, explanationem mandatorum caelestium capias, sicut cibis et deliciis caro, ita spiritus uerbis diuinis conualescet ac sensibus et robustior effectus carnem sibi parere coget ac suis legibus obsequi. Nutrimenta igitur spiritus sunt diuina lectio, orationes assiduae, sermo doctrinae. His alitur cibis, hic conualescit, his uictor efficitur. Quod quia non facitis, nolite conqueri de infirmitate carnis, nolite dicere quia uolumus, sed non possumus; uolumus continenter uiuere, sed carnis fragilitate decipimur et impugnamur stimulis eius. Tu das stimulos carni tuae, tu eam aduersus spiritum tuum armas et potentem facis, cum eam carnibus satias, uino nimio inundas, omni mollitie palpas et ad illecebras nutris. Aut nescitis quia non potest aedificium istud Ecclesiae ex leprosis lapidibus construi? Audi, quid dicit Apostolus: Modicum fermentum totam massam corrumpit. Expurgate ergo uetus fermentum, ut sitis noua conspersio. Sed ad propositum redeamus.
8. Et accipiet inquit batillum plenum carbonibus. Non omnes purgantur eo igni, qui de altari assumitur. Aaron purgatur illo igni et Esaias et si qui sunt similes illis; alii uero, qui non sunt tales, de quibus etiam me ipsum computo, alio igni purgabimur; timeo ne illo, de quo scriptum est: Fluuius ignis currebat ante ipsum. Iste ignis non est de altari. Qui de altari est ignis, ignis est Domini; qui autem extra altare est, non est Domini, sed proprius est uniuscuiusque peccantium, de quo dicitur: Vermis eorum non morietur, et ignis eorum non exstinguetur. Iste ergo ignis ipsorum est, qui eum accenderunt, sicut et alibi scriptum est: Ambulate in igni uestro et in flamma, quam accendistis uobis. Esaiae autem non suus ignis apponitur, sed ignis altaris, qui circumpurgabit labia eius, et huic, de quo dicitur: Et sumet batillum plenum carbonibus ignis de altari, quod est contra Dominum, et implebit manus suas incenso compositionis minuto. Quod quidem plenius Dominus noster fecit. Impleuit enim manus suas incenso minuto, de quo scriptum est: Dirigatur oratio mea sicut incensum in conspectu tuo. Impleuit ergo manus suas sanctis operibus, quae pro humano genere operatus est.
Quare autem compositionis incensum dicitur? Quia non est una species operum, sed ex iustitia et ex pietate, ex continentia, ex prudentia et ex omnibus huiuscemodi uirtutibus componitur hoc quod placetur Deo. Sed et minutum quod addidit, non otiose intelligimus. Non enim uult eum, qui ad perfectionem tendit, uerbum Dei crasse et carnaliter intelligere, sed minutum in his sensum subtilemque perquirere, ut, si forte audiat scriptum esse: Non obturabis os boui trituranti, ille haec non de bobus intelligat – neque enim de bobus cura est Deo – sed de Apostolis dici. Sed et si qui de prouidentia Dei rationem, quae est minutissima et subtilissima, possit exponere, iste minuto incenso manum suam replere dicitur. Quis ergo nostrum ita promptus est et paratus, ut ingressuro pontifici in sancta sanctorum incensum compositionis offerat minutum? Necesse est enim nos singulos aliquid offerre tabernaculo Dei, aliquid etiam pontificalibus indumentis, aliquid uero, quod per pontificis manus ad ipsum Deum per odorem suauitatis adscendat. Pontifex igitur noster Dominus et Saluator aperit manus suas et suscipere uult ab unoquoque nostrum incensum compositionis minutum; necesse est nos quaerere species incensi.
Libanum nobis quaerendum est et non qualecumque libanum, sed dilucidum. Non uult a te suscipere pontifex obscurum aliquid aut sordidum, dilucidum quaerit. Sed et galbanum a te poscit, cuius natura est, ut uehementia odoris sui serpentes noxios fuget. Quaerit et stacten; colata enim et defaecata uult esse uel uerba nostra uel opera. Quaerit et onychem, quo uelut scuto quodam obtegitur animal suum et illaesum permanet. Ita et te uult scuto fidei esse protectum, quo omnia iacula maligni ignita restinguas. Haec tamen omnia uult a te esse composita, nihil inordinatum, nihil inquietum, nihil indecens, sed hoc uult, ut omnia nostra composite et honeste fiant.
Stat ergo etiam nunc uerus pontifex noster Christus et repleri uult manus suas incenso composito minuto, et ab unaquaque Ecclesia, quae sub caelo est, considerat quid offeratur, quam integre incensum suum diligenterque componat, quam minutum id faciat, id est quomodo unusquisque nostrum opera sua ordinet et quomodo sensum ac uerba Scripturarum spiritali explanatione discutiat. Nec angelorum ministeria ab huiuscemodi officiis desunt; Angeli enim Dei adscendunt et descendunt ad Filium hominis, perquirunt et curiose agunt, quid in unoquoque nostrum inueniant, quod offerant Deo. Vident et perscrutantur uniuscuiusque nostrum mentem, si habet aliquid tale, si tam sanctum aliquid cogitet, quod Deo mereatur offerri. Intuentur et considerant, si quis nostrum ex his, quae dicuntur in Ecclesia, corde compungitur et animum conuertit ad paenitentiam, si his auditis corrigere cogitet uias suas et obliuisci praeterita ac praeparare se ad futura, saltem secundum Achab illum impiissimum, de quo dicit Dominus: Vidisti, quomodo compunctum est cor Achab?
Sed in his omnibus quid de illis dicam, qui nec audiunt auribus haec nec corde recipiunt? Quae in illis compunctionis spes, quae conuersionis suspicio, quae emendationis uia? Si enim etiam de his, qui audiunt, dubitamus, quid speramus de his, qui omnino non audiunt? Sed utamur uerbis Domini et dicamus: Qui habent aures audiendi, audiant et qui audiunt, sciant scriptum esse quia cum conuersus ingemueris, tunc saluus eris et scies ubi fueris. Et si dixeris tu peccata tua prior, ego exaudiam te tamquam populum sanctum. Audisti quomodo, etiam si peccator fuisti, tantum si conuersus es et desisti a peccato, iam sanctus appellaris? Nihil ergo desperandum est his, qui compunguntur et conuertuntur ad Dominum; non enim superat bonitatem Dei malitia delictorum.
9. Sumit ergo pontifex batillum plenum carbonibus ignis de altari, quod est contra Dominum, et implet manum suam de incenso compositionis minuto et infert in interiora uelaminis. Intelligamus primo quid designat historia et tunc, quid sensus spiritalis habeat, requiramus.
Duplex aedes est tabernaculi testimonii uel templi Domini. Prima est, in qua altare holocaustorum est, quod perpetuis ignibus excitatur, in qua aede solis licet assistere sacerdotibus et sacrificiorum ritus ac ministeria celebrare et neque leuitis neque alii cuiquam praeterea indulgetur accessus. Secunda uero aedes interior est solo ab hac discreta uelamine. Intra quod uelamen arca testamenti et propitiatorium, super quod Cherubim duo statuta sunt, et altare incensi collocatum est. In hanc aedem semel in anno primus quicumque erat pontifex, oblatis prius hostiis propitiationis, de quibus supra exposuimus, ingrediebatur habens utramque manum repletam, unam batillo carbonum et aliam compositionis incenso, ut, cum fuisset ingressus, statim superposito incenso carbonibus fumus adscenderet totamque aedem repleret, ut adspectum sanctorum, quem ingressus pontificis reuelauerat, nubes uelaret incensi.
Si tibi sacrificiorum mos patuit antiquus, quid haec etiam secundum rationem mysticam contineant, uideamus. Duas audisti aedes, unam quasi uisibilem et patentem sacerdotibus, aliam uelut inuisibilem et inaccessam: excepto uno solo pontifice ceteri foris sunt. Prima aedes ista puto quod intelligi possit haec, in qua nunc sumus in carne positi Ecclesia, in qua sacerdotes ministrant ad altare holocaustorum, succenso illo igni, de quo dixit Iesus: Ignem ueni mittere in terram, et quam uolo ut accendatur. Et nolo mireris quod haec aedes solis sacerdotibus patet. Omnes enim, quicumque unguento sacri chrismatis delibuti sunt, sacerdotes effecti sunt, sicut et Petrus ad omnem dicit Ecclesiam: Vos autem genus electum, regale sacerdotale, gens sancta. Estis ergo genus sacerdotale et ideo acceditis ad sancta.
Sed et unusquisque nostrum habet in se holocaustum suum et holocausti sui ipse succendit altare, ut semper ardeat. Ego si renuntiem omnibus, quae possideo et tollam crucem meam et sequar Christum, holocaustum obtuli ad altare Dei; aut si tradidero corpus meum, ut ardeam, habens caritatem et gloriam martyrii consequar, holocaustum me ipsum obtuli ad altare Dei. Si diligam fratres meos, ita ut animam meam ponam pro fratribus meis, si pro iustitia, pro ueritate usque ad mortem certauero, holocaustum obtuli ad altare Dei. Si membra mea ab omni concupiscentia carnis mortificauero, si mundus mihi crucifixus sit et ego mundo, holocaustum obtuli ad altare Dei et ipse meae hostiae sacerdos efficior.
Hoc ergo modo sacerdotium geritur in prima aede et hostiae offeruntur et ex hac aede sanctificatis indutus uestimentis pontifex proficiscitur et ingreditur in interiora uelaminis, sicut iam superius Pauli uerba posuimus dicentis: Non in manu facta sancta, sed in ipsum caelum penetrauit inquit Iesus et apparet uultui Dei pro nobis. Caeli ergo locus et ipsa Dei sedes per interioris aedis figuram atque imaginem designatur.
Sed mirum contuere ordinem sacramentorum. Ingrediens pontifex in sancta sanctorum ignem secum de hoc altari portat et incensum de hac aede suscipit. Sed et uestimenta, quibus indutus est, de hoc loco sumpsit. Putasne dignabitur Dominus meus uerus pontifex et a me suscipere partem aliquam incensi compositionis minuti, quod secum deferat ad Patrem? Putasne inuenit in me aliquid igniculi et holocaustum meum ardens, ut dignetur ex eo batillum suum implere carbonibus et in ipsis Deo Patri odorem suauitatis offerre? Beatus est, cuius tam uiuos tamque ignitos holocausti sui carbones inuenerit, ut eos aptos iudicet, quos altari superponat incensi. Beatus, in cuius corde inuenerit tam subtilem, tam minutum tamque spiritalem sensum et ita diuersa uirtutum suauitate compositum, ut replere dignetur ex eo manus suas Deoque Patri suauem odorem intelligentiae eius offerre. At contra infelix anima, cuius fidei ignis exstinguitur et refrigescit caritatis calor; ad quam cum uenerit caelestis pontifex noster quaerens ab ea ignitos et ardentes carbones, super quos incensum offerat Patri, inuenit in ea aridos cineres et frigidas fauillas. Tales sunt omnes, qui subtrahunt se et longe faciunt a uerbo Dei, ne audientes sermones diuinos accendantur ad fidem, incalescant ad caritatem, igniantur ad misericordiam.
Vis tibi ostendam, quomodo de uerbis Spiritus sancti ignis exeat et accendat corda credentium? Audi dicentem Dauid in psalmo: Eloquium Domini igniuit eum. Et iterum in Euangelio scriptum est, postquam Dominus locutus est ad Cleophan: Nonne cor nostrum inquit erat ardens intra nos, cum adaperiret nobis Scripturas? Tu ergo unde ardebis? Vnde inuenientur in te carbones ignis, qui numquam Domini igniris eloquio, numquam uerbis sancti Spiritus inflammaris? Audi et alibi ipsum Dauid dicentem: Concaluit cor meum intra me, et in meditatione mea exardescit ignis. Vnde tu concalescis? Vnde in te ignis accenditur, qui numquam in diuinis meditaris eloquiis, immo, quod est infelicius, concalescis in spectaculis circi, concalescis in equorum contentionibus, in certamine athletarum? Atque iste ignis non est de altari Domini, sed hic est, qui dicitur ignis alienus, et audisti paulo superius quia, qui obtulerunt alienum ignem ante Dominum, exstincti sunt. Concalescis et cum te repleuerit iracundia et cum te inflammauerit furor, ureris interdum et amore carnali ac turpissimae libidinis iactaris incendiis. Sed omnis iste ignis alienus est et contrarius Deo; quem qui accenderit, sine dubio Nadab et Abiud perferet sortem.
10. Ait ergo eloquium diuinum: Et imponet incensum super ignem in conspectu Domini, et operiet fumus incensi propitiatorium, quod est super testimonia, et non morietur. Et sumet de sanguine uituli et resperget digito suo super propitiatorium contra orientem. Ritus quidem apud ueteres propitiationis pro hominibus, qui fiebat ad Deum, qualiter celebraretur edocuit; sed tu, qui ad Christum uenisti, pontificem uerum, qui sanguine suo Deum tibi propitium fecit et reconciliauit te Patri, non haereas in sanguine carnis; sed disce potius sanguinem Verbi et audi ipsum tibi dicentem quia: Hic sanguis meus est, qui pro uobis effundetur in remissionem peccatorum. Nouit, qui mysteriis imbutus est, et carnem et sanguinem Verbi Dei. Non ergo immoremur in his, quae et scientibus nota sunt et ignorantibus patere non possunt.
Quod autem contra orientem respergit, non otiose accipias. Ab oriente tibi propitiatio uenit; inde est enim uir, cui Oriens nomen est, qui mediator Dei et hominum factus est. Inuitaris ergo per hoc, ut ad orientem semper adspicias, unde tibi oritur Sol iustitiae, unde tibi lumen nascitur; ut numquam in tenebris ambules neque dies ille nouissimus te in tenebris comprehendat; ne tibi ignorantiae nox et caligo subripiat, sed ut semper in scientiae luce uerseris, semper habeas diem fidei, semper lumen caritatis et pacis obtineas.
11. Addit post haec Scriptura: Et non erit inquit homo, cum ingredietur pontifex, intra uelamen interius in tabernaculo testimonii. Quomodo non erit homo? Ego sic accipio quod, qui potuerit sequi Christum et penetrare cum eo interius tabernaculum et caelorum excelsa conscendere, iam non erit homo, sed secundum uerbum ipsius erit tamquam angelus Dei. Aut forte etiam ille super eum sermo complebitur, quem ipse Dominus dixit: Ego dixi, dii estis et filii Excelsi omnes. Siue ergo spiritalis effectus unus cum Domino spiritus fiat, siue per resurrectionis gloriam in angelorum ordinem transeat, recte iam non erit homo; sed unusquisque ipse sibi hoc praestat, ut uel excedat hominis appellationem uel intra conditionem huius uocabuli censeatur.
Si enim factus homo ab initio seruasset illud, quod ad eum Scriptura dicit: Ecce, posui ante oculos tuos mortem et uitam, elige uitam, si hoc fecisset, numquam profecto humanum genus mortalis conditio tenuisset. Sed quoniam derelinquens uitam mortem secutus est, homo factus est; et non solum homo, sed et terra, propter quod et in terram redire dicitur. Requiro tamen, quae sit ista mors, quam dicit: Ante oculos tuos posui. De uita enim non dubitatur quod semet ipsum indicet Deus, qui dixit: Ego sum ueritas et uita. Quae est ergo ista mors uitae contraria, quam posuit Deus ante oculos nostros? De illo dici puto, de quo Paulus dicit: Nouissimus inimicus destruetur mors. Iste est ergo inimicus diabolus, qui primo quidem ante oculos positus est, sed nouissimus destruetur. Positus autem fuerat ante oculos, non ut sequeremur eum, sed ut uitaremus. Vnde et arbitror quod ipsa per se anima humana neque mortalis neque immortalis dici potest. Sed si contigerit uitam, ex participio uitae erit immortalis (in uitam enim non incidit mors); si uero auertens se a uita participium traxerit mortis, ipsa se facit esse mortalem. Et ideo propheta dicit: Anima quae peccat, ipsa morietur, quamuis mortem eius non ad interitum substantiae sentiamus, sed hoc ipsum, quod aliena et extorris sit a Deo, qui uera uita est, mors ei esse credenda est.
Nulla ergo participatio sit iustitiae cum iniquitate, nulla societas luci ad tenebras, nulla consonantia Christo cum Belial. Si elegimus uitam, semper uiuemus, mors nobis non dominabitur, et complebitur in nobis sermo Domini, qui dixit: Qui credit in me, etiamsi moriatur, uiuet. Eligamus ergo uitam, eligamus lucem, ut in die honeste ambulemus, ut et nos sequentes Iesum intra uelamen tabernaculi interioris iam non simus ut homines mortales, sed ut angeli immortales, cum nouissimum inimicum destruxerit mortem ipse Dominus noster Iesus Christus, qui est uia et ueritas et vita, cui gloria et imperium in saecula saeculorum! Amen.
Homilia X
De ieiunio, quod in die propitiationis fit, et de hirco, qui in eremum dimittitur.
1. Nos quidem, qui de Ecclesia sumus, merito Moysen recipimus et scripta eius legimus sentientes de eo quod propheta sit et Deo sibi reuelante in symbolis et figuris ac formis allegoricis conscripserit futura mysteria, quae in tempore suo docemus impleta. Qui uero huiusmodi in eo non recipit sensum, siue Iudaeorum quis siue etiam nostrorum est, is ne prophetam quidem eum docere potest; quomodo etenim prophetam probabit, cuius litteras asserat esse communes, futuri nullius conscias nec occulti aliquid mysterii continentes? Hunc itaque qui ita sentit, legentem haec arguit sermo diuinus et dicit: Putasne intelligis quae legis?
Est ergo lex et omnia, quae in lege sunt, secundum Apostoli sententiam usque ad tempus correctionis imposita, et, sicut hi, quibus artificium est signa ex aere facere et statuas fundere, antequam uerum opus aeris producant aut argenti uel auri, figmentum prius luti ad similitudinem futurae imaginis formant – quod figmentum necessarium quidem est, sed usquequo opus quod principale est, expleatur; cum autem fuerit effectum opus illud, propter quod figmentum luti fuerat formatum, usus eius ultra non quaeritur –, tale aliquid intellige etiam in his, quae in typo et figura futurorum in lege et prophetis uel scripta uel gesta sunt. Venit enim ipse artifex et auctor omnium et legem, quae umbram habebat futurorum bonorum, transtulit ad ipsam imaginem rerum. Sed ne forte difficile tibi probari posse, quae dicimus, uideantur, recognosce per singula.
Erat prius Ierusalem urbs illa magna regalis, ubi templum famosissimum Deo fuerat exstructum. Postea uero quam uenit ille, qui erat uerum templum Dei et dicebat de templo corporis sui: Soluite templum hoc, et qui caelestis Ierusalem coepit aperire mysteria: deleta est illa terrena, ubi caelestis apparuit, et in templo illo non remansit lapis super lapidem, ex quo uerum templum Dei facta est caro Christi. Erat prius pontifex sanguine taurorum et hircorum purificans populum; sed ex quo uenit uerus pontifex, qui sanguine suo sanctificaret credentes, nusquam est ille pontifex prior nec ullus ei relictus est locus. Altare fuit prius et sacrificia celebrabantur; sed ut uenit uerus agnus, qui se ipsum hostiam obtulit Deo, cuncta illa uelut pro tempore posita cessauerunt.
Non tibi ergo uidetur quod secundum figuram, quam supra posuimus, ueluti formae fuerint quaedam e luto fictae, per quas ueritatis exprimerentur imagines? Propterea denique diuina dispensatio procurauit, ut et ciuitas ipsa et templum et omnia illa pariter subuerterentur; ne qui forte adhuc paruulus et lactans in fide, si uideret illa constare, dum sacrificiorum ritum, dum ministeriorum ordinem attonitus stupet, ipso diuersarum formarum raperetur intuitu. Sed prouidens Deus infirmitati nostrae et uolens multiplicari Ecclesiam suam omnia illa subuerti fecit et penitus auferri, ut sine ulla cunctatione illis cessantibus haec esse uera, pro quibus in illis typus praecesserat, crederemus.
2. Vnde et nunc dicenda nobis sunt aliqua etiam ad eos, qui putant pro mandato legis sibi quoque Iudaeorum ieiunium ieiunandum, et primo omnium sermonibus utar Pauli dicentis quia, si qui uult unum aliquid custodire de obseruationibus legis, obnoxius est uniuersae legis faciendae. Qui ergo obseruat ista ieiunia, adscendat et ter in anno in Ierusalem, ut appareat ante templum Domini, ut offerat se sacerdoti; requirat altare, quod in puluerem uersum est, offerat hostias nulo adstante pontifice. Scriptum est enim, ut duos hircos ieiunans populus offerat in sacrificium, super quos sortes mitti debeant, ut unus ex his fiat Domini sors et hostia Domino offeratur, alterius uero sors fiat, ut dimittatur in eremum uiuus, qui et habeat in se peccata populi. Haec tibi omnia consequenter explenda sunt, qui uis secundum praeceptum legis obseruare ieiunium; de quibus a nobis quidem, prout potuimus, superiori disputatione dissertum est.
Tamen quoniam diues est sermo Dei et secundum sententiam Salomonis non simpliciter, sed et dupliciter et tripliciter describendus in corde est, temptemus etiam nunc addere aliqua ad ea, quae dudum pro uiribus dicta sunt, ut ostendamus, quomodo in typo futurorum etiam hic unus hircus Domino oblatus est hostia et alius uiuus dimissus est. Audi in Euangeliis Pilatum dicentem ad sacerdotes et populum Iudaeorum: Quem uultis ex duobus dimittam uobis, Iesum, qui dicitur Christus, aut Barabban? Tunc clamauit omnis populus, ut Barabban dimitteret, Iesum uero morti traderet. Ecce habes hircum, qui dimissus est uiuus in eremum peccata secum populi ferens clamantis et dicentis: Crucifige, crucifige. Iste est ergo hircus uiuus dimissus in eremum et ille est hircus, qui Domino oblatus est hostia ad repropitianda peccata et ueram propitiationem in se credentibus populis fecit. Quod et si hoc requiras, qui sit, qui hunc hircum perduxit in eremum, ut probetur in eo etiam quod lotus sit et mundus effectus, potest Pilatus ipse accipi homo paratus. Iudex quippe gentis ipsius erat, qui eum per sententiam suam emisit in eremum. Audi autem quomodo lotus sit et mundus effectus. Cum ad populum diceret: Vultis dimittam uobis Iesum, qui dicitur Christus? et acclamasset omnis populus dicens: Si hunc dimittis, non es amicus Caesaris, tunc proposcit inquit Pilatus aquam et lauit manus suas coram populo, dicens: mundus ego a sanguine huius; uos uideritis. Sic ergo uidebitur lotis manibus suis mundus effectus.
Nostra igitur, id est qui non umbrae et exemplari seruimus, sed ueritati, haec est propitiationis dies, in qua data est nobis remissio peccatorum, cum Pascha nostrum immolatus est Christus. Quomodo ergo cognita ueritate conuertimur iterum ad infirma et egena elementa huius mundi, quibus rursus a capite seruire uultis dies obseruantes et menses et tempora et annos? Audi quomodo etiam propheta huiusmodi ieiunium respuit et dicit: Non hoc ieiunium elegi, dicit Dominus, neque diem, ut humiliet homo animam suam. Tu si uis ieiunare secundum Christum et humiliare animam tuam, omne tibi tempus apertum est totius anni; immo totius uitae tuae dies habeto ad humiliandam animam tuam, si tamen didicisti a Domino Saluatore nostro quia mitis est et humilis corde. Quando ergo non est tibi humiliationis dies, qui Christum sequeris, qui est humilis corde et humilitatis magister?
Tu itaque si uis ieiunare, ieiuna secundum praeceptum Euangelii et obserua in ieiuniis euangelicas leges, in quibus hoc modo Saluator de ieiuniis mandat: Tu autem si ieiunas, unge caput tuum et laua faciem tuam. Quod si requiris, quomodo laues faciem tuam, Paulus Apostolus docet, quemadmodum reuelata facie gloriam Domini contempleris, ad eandem imaginem reformatus a gloria in gloriam, tamquam a Domini Spiritu. Vnge etiam caput tuum, sed obserua ne oleo peccati: oleum enim peccatoris non impinguet caput tuum. Sed unge caput oleo exsultationis, oleo laetitiae, oleo misericordiae, ita ut secundum mandatum Sapientiae misericordia et fides non deserant te. Propterea enim et Apostolus Paulus uolens abstrahere nos ab his uisibilibus et terrenis et erigere animos sensusque nostros ad caelestia clamat et dicit: Si resurrexistis cum Christo, quae sursum sunt quaerite, non quae super terram. Nonne aperte tibi dicit: noli quaerere in terris Ierusalem nec obseruantias legis nec ieiunium Iudaeorum, sed ieiunium Christi? Ieiunans enim debes adire pontificem tuum Christum, qui utique non in terris requirendus est, sed in caelis, et per ipsum debes offerre hostiam Deo.
Vis tibi adhuc ostendam, quale te oportet ieiunare ieiunium? Ieiuna ab omni peccato, nullum cibum sumas malitiae, nullas capias epulas uoluptatis, nullo uino luxuriae concalescas. Ieiuna a malis actibus, abstine a malis sermonibus, contine te a cogitationibus pessimis. Noli contingere panes furtiuos peruersae doctrinae. Non concupiscas fallaces philosophiae cibos, qui te a ueritate seducant. Tale ieiunium Deo placet. Abstinere uero a cibis, quos Deus creauit ad percipiendum cum gratiarum actione fidelibus et hoc facere cum his, qui Christum crucifixerunt, acceptum esse non potest Deo. Indignati sunt aliquando et Pharisaei Domino, cur non ieiunarent discipuli eius. Quibus ille respondit quia: Non possunt filii sponsi ieiunare, quamdiu cum ipsis est sponsus. Illi ergo ieiunent, qui perdiderunt sponsum, nos habentes nobiscum sponsum ieiunare non possumus.
Nec hoc tamen ideo dicimus, ut abstinentiae christianae frena laxemus; habemus enim quadragesimae dies ieiuniis consecratos, habemus quartam et sextam septimanae diem, quibus sollemniter ieiunamus. Est certe libertas Christiano per omne tempus ieiunandi, non obseruantiae superstitione, sed uirtute continentiae. Nam quomodo apud eos castitas incorrupta seruatur nisi artioribus continentiae fulta subsidiis? Quomodo Scripturis operam nauant, quomodo scientiae et sapientiae student? Nonne per continentiam uentris et gutturis? Quomodo quis se ipsum castrat propter regnum caelorum, nisi ciborum affluentiam resecet, nisi abstinentia utatur ministra? Haec ergo Christianis ieiunandi ratio est. Sed est et alia adhuc religiosa, cuius laus etiam quorundam Apostolorum litteris praedicatur. Inuenimus enim in quodam libello ab Apostolis dictum: Beatus est, qui etiam ieiunat pro eo, ut alat pauperem. Huius ieiunium ualde acceptum est apud Deum et reuera digne satis; imitatur enim illum, qui animam suam posuit pro fratribus suis. Quid ergo ueteribus pannis noua indumenta miscemus? Quid in utres ueteres mittimus uinum nouum? Vetera transierunt: ecce, facta sunt omnia noua, per Christum Dominum nostrum, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.
Homilia XI
De eo quod scriptum est: Sancti estote, quia et ego sanctus sum, dicit Dominus.
1. Nuper in auribus Ecclesiae recitatus est sermo Dei dicens: Estote sancti, quia et ego sanctus sum Dominus Deus uester. Nomen hoc sanctus quid sibi uelit, quidue significet in Scripturis diuinis, diligentius requirendum est, ut, cum uim uerbi didicerimus, etiam opus eius possimus implere.
Congregemus ergo de Scripturis diuinis, super quibus sanctum dici inuenimus, et deprehendimus non solum homines, sed etiam muta animalia sancta appellata; inuenimus et uasa ministerii sancta uocitata et uestimenta sancta dici et loca nihilominus, quae in urbibus uel suburbibus posita sunt et sacerdotibus deputata. Ex mutis quidem animalibus primogenita boum uel pecorum sanctificari per legem Domino iubentur et dicitur: ne facias, inquit, in iis opus ullum, quoniam Domino sanctificata sunt. Super uasis uero, cum in tabernaculo testimonii uasa ministerii turibula uel phialae uel cetera huiusmodi uasa sancta appellantur. Super uestimentis etiam cum stola pontificis Aaron et tunica linea et cetera huiusmodi uestimenta sancta dicuntur.
Si ergo intueamur, quo sensu haec omnia sancta nominata sunt, aduertemus, quomodo etiam nos dare operam debeamus, ut sancti esse possimus. Natus est mihi primogenitus bos: non mihi licet occupare eum ad opus commune; est enim Domino consecratus et ideo dicitur sanctus. Intelligimus ergo ex hoc muto animali, quomodo lex, quod sanctum uult esse, nulli alii id deseruire iubet nisi Domino soli. Iterum pateras uel phialas quas dicit sanctas, illae sunt, quae numquam iubentur exire de templo, sed esse semper in sanctis nec ullis penitus humanis usibus ministrare. Similiter et uestimenta, quae sancta nominantur, non iubentur intra domum usui deseruire pontificis, sed in templo esse et inde omnino numquam efferri, sed ad hoc tantum consecrata esse, ut iis Deo ministrans pontifex induatur et sint semper in templo, ad ceteros uero usus communes utatur communibus indumentis. Similiter et pateris ac phialis his, quae sancta appellantur, ad humanos et communes usus uti non licet, sed tantum ad diuina ministeria.
Quod si intellexisti, quomodo uel animal uel uas uel uestimentum sanctum appellatur, consequenter intellige quod his obseruationibus et legibus etiam homo sanctus appelletur. Si qui enim se ipsum deuouerit Deo, si qui nullis se negotiis saecularibus implicauerit, ut ei placeat, cui se probauit, si qui separatus est et segregatus a reliquis hominibus carnaliter uiuentibus et mundanis negotiis obligatis non quaerens ea, quae super terram, sed quae in caelis sunt, iste merito sanctus appellatur. Donec enim permixtus est turbis et in multitudine fluctuantium uolutatur nec uacat soli Deo segregatus a uulgo, non potest esse sanctus. Nam de his quid dicemus, qui cum gentilium turbis ad spectacula maturant et conspectus suos atque auditus impudicis et uerbis et actibus foedant? Non est nostrum pronuntiare de talibus. Ipsi enim sentire et uidere possunt, quam sibi delegerint partem.
Tu ergo, qui haec audis, cui lex diuina recitatur, quem ipsius etiam Dei sermo conuenit dicens: Sancti estote, quia et ego sanctus sum Dominus Deus uester, sapienter intellige quae dicuntur, ut sis beatus, cum feceris ea. Hoc est enim, quod dicitur tibi: Separa te ab omni non solum homine, sed et fratre inquiete ambulante et non secundum traditiones apostolicas. Separamini etenim qui portatis inquit uasa Domini, et exite de medio eorum, dicit Dominus. Separa te a terrenis actibus, separa te a concupiscentia mundi: Omne enim quod in mundo est secundum Apostolum concupiscentia carnis est et concupiscentia oculorum, quae non est a Deo. Cum ergo separaueris te ab his omnibus, deuoue te Deo tamquam primogenitum uitulum; non operetur per te peccatum nec iugum tibi imponat malitia, sed esto semotus et segregatus, usibus tantum sacerdotalibus tamquam primogenitum animal mancipatus. Segregare et secernere, tamquam phialae sanctae et sancta turibula solius templi usibus et Dei ministerio uacans. Separa te et semoue ab omni pollutione peccati et esto semotus et segregatus intra templum Dei tamquam sancta indumenta pontificis. In templo namque Dei est segregatus et separatus ille, qui in lege Dei meditatur die ac nocte et qui in mandatis eius cupit nimis. Sancti ergo estote, dicit Dominus, quia et ego sanctus sum. Quid est: quia et ego sanctus sum? Sicut ego, inquit, segregatus sum et longe separatus ab omnibus, quae adorantur uel coluntur siue in terra, siue in caelo; sicut ego excedo omnem creaturam atque ab uniuersis, quae a me facta sunt, segregor: ita et uos segregati estote ab omnibus, qui non sunt sancti nec Deo dicati.
Segregari autem dicimus non locis, sed actibus, nec regionibus, sed conuersationibus. Denique et ipse sermo in graeca lingua, quod dicitur ἅγιοϛ, quasi extra terram esse significat. Quicumque enim se consecrauerit Deo, merito extra terram et extra mundum uidebitur; potest enim et ipse dicere: super terram ambulantes conuersationem in caelis habemus. Solomon quoque in Prouerbiis dicit: Laqueus est uiro forti cito aliquid de suis sanctificare; postea enim quam uouerit euenit paenitere. Et hoc est utique quod dicit, ne quis forte, cum fructus ex area aut uinum ex torcularibus colligit et dixerit: uolo tantum offerre Ecclesiae uel in usum pauperum aut peregrinorum tantum praebere; si postea ex eo modo, quem uouit, aliquid ad usus proprios praesumat, iam non de suis fructibus praesumpsit, sed sancta Dei uiolauit. Et ideo laqueus forti est sanctificare aliquid, hoc est uouere Deo et postmodum paenitentia ductum ad usus proprios ea, quae consecrauerat, reuocare.
Sed et si nos ipsos consecramus et offerimus Deo aut etiam si alios uouemus, obseruemus hunc laqueum, ne forte, posteaquam nos Deo uouimus, iterum humanis usibus uel actibus subiugemur. Vouet autem se unusquisque, uerbi gratia, sicut Nazaraei faciebant tribus aut quattuor aut quot placuisset annis templo se consecrantes Dei, ut ibi semper uacarent obseruantes illa, quae de Nazaraeis scripta sunt; ut comam capitis nutrirent nec adscenderet ferrum super caput eorum toto uoti sui tempore, ut uinum non contingerent neque aliquid ex uite et cetera quaecumque complexa fuisset uoti professio. Sed et alium quis ita uouet Deo, sicut Anna fecit Samuelem; ante enim quam nasceretur, obtulit eum Deo dicens: Et dabo eum Domino datum omnibus diebus uitae suae. Ex quibus omnibus clarum est, quomodo unusquisque nostrum, qui uult esse sanctus, consecrare se debeat Deo et nullis praeterea negotiis uel actibus, qui ad Deum minime pertinent, occupari.
2. Post haec scriptum est: Seruate inquit praecepta mea et facite ea, ego Dominus et his addidit: Homo homo si maledixerit patrem aut matrem suam, moriatur; et post multa, quae praecepit, quibus etiam poenas praeuaricationis adscripsit, addit in clausula: Et seruate omnia praecepta mea et iustificationes meas et iudicia mea. Vnde consequens mihi uidetur requirere, quid in his singulis indicetur.
Equidem secundum quod obseruare potui, praeceptum est siue mandatum illud, quod, uerbi gratia, in decalogo dicitur: Non occides, non adulterabis; hoc enim solum praecipitur et non adscribitur poena commissi. Nunc autem iterantur quidem eadem, sed additis poenis; dicitur enim: Homo homo quicumque adulterauerit uxorem uiri et uxorem proximi sui, morte moriatur is, qui adulterat, et quae adulteratur. Et si quis dormierit cum uxore patris sui, turpitudinem patris sui detexit, morte moriantur, ambo rei sunt. De his autem in prioribus iam data fuerant praecepta, sed non obseruantem quae maneret poena, non fuerat adscriptum. Nunc ergo eadem repetuntur et uniuscuiusque peccati poena decernitur; et ideo recte haec iustificationes et iudicia appellantur, quibus quod iustum est recipere iudicatur ille qui peccat.
Sed intuere ordinem diuinae sapientiae; non continuo poenas cum primis statuit praeceptis. Vult enim, ut non metu poenae, sed amore pietatis Patris praecepta custodias; sed si contempseris, non tam homini iam quam contemptori poena mandatur. Primo ergo benignitate provocaris ut filius: Ego enim dixi: dii estis, et filii Excelsi omnes. Quod si filius esse obediens non uis, contemptor plecteris ut seruus. Post haec dicit: Et si quis dormierit cum nuru sua, morte moriantur ambo, impietatem fecerunt, rei sunt. Et has leges uel haec praecepta absque poenis superius dederat; dixerat enim: Turpitudinem nurus tuae non denudabis, quoniam uxor filii tui est, non reuelabis turpitudinem eius, et omnia quae subsequuntur. Et hunc locum simili modo ibi absque suppliciis, hic uero cum diuersis suppliciorum generibus adscripsit.
Quo in loco recordor sermonis illius, quem beatus Apostolus Paulus ad Hebraeos scribens dicit: Irritam quis faciens legem Moysis sine ulla miseratione duobus aut tribus testibus moritur; quando maioribus suppliciis dignus putabitur, qui Filium Dei conculcauerit et sanguinem testamenti pollutum duxerit, in quo sanctificatus est, et Spiritui gratiae contumeliam fecerit? Sed quam ob causam mentionem fecerim Scripturae huius, ausculta. Secundum legem adulter uel adultera morte moriebantur nec poterant dicere: paenitentiam petimus et ueniam deprecamur. Non erat lacrimis locus nec emendationi ulla concedebatur facultas, sed omnimodis puniri necesse erat, qui incurrisset in legem. Hoc autem seruabatur et in singulis quibusque criminibus, quibus erat poena mortis adscripta. Apud Christianos uero si adulterium fuerit admissum, non est praeceptum, ut adulter uel adultera corporali interitu puniantur, nec potestas data est episcopo Ecclesiae adulterum praesenti morte damnare, sicut tunc secundum legem fiebat a presbyteris populi. Quid igitur? Dicemus quod lex Moysi crudelis est quae iubet puniri adulterum uel adulteram et Euangelium Christi per indulgentiam resoluit auditores in deterius? Non ita est. Propterea enim sermonem Pauli protulimus in superioribus dicentis: Quanto magis deterioribus suppliciis dignus est, qui Filium Dei conculcauerit et cetera. Audi ergo, quomodo neque tunc crudelis fuerit lex neque nunc dissolutum uideatur Euangelium propter ueniae largitatem, sed in utroque Dei benignitas diuersa dispensatione teneatur.
Hoc quod secundum legem, uerbi causa, adulter uel adultera praesenti morte puniebatur: propter hoc ipsum, quod peccati sui pertulit poenam et commissi sceleris exsoluit digna supplicia, quid erit post haec, quod animabus eorum ultionis immineat, si nihil aliud deliquerunt, si aliud peccatum non est, quod condemnet eos, sed hoc solum commiserunt et tunc tantum, cum puniti sunt et legis pro hoc supplicium pertulerunt? Non uindicabit Dominus bis in id ipsum; receperunt enim peccatum suum et consumpta est criminis poena. Et ideo inuenitur hoc genus praecepti non crudele, sicut haeretici asserunt accusantes legem Dei et negantes in ea humanitatis aliquid contineri, sed plenum misericordia, idcirco quod per hoc purgaretur ex peccatis populus magis quam condemnaretur.
Nunc uero non infertur poena corpori nec purgatio peccati per corporale supplicium constat, sed per paenitentiam; quam utrum quis digne gerat, ita ut mereri pro ea ueniam possit, uideto. Multi sunt enim, qui nec ad hoc inclinantur nec paenitentiae refugium quaerunt, sed, cum ceciderint, surgere ultra nolunt; delectantur enim in eo luto, quo haeserint, uolutari. Nos tamen non obliuiscimur praecepti illius, quo dicitur: Qua mensura mensi fueritis, eadem remetietur uobis. Dicimus enim et ad Deum quoniam: Dedisti nobis panem lacrimarum, et potasti nos in lacrimis in mensura. Sunt ergo ista peccata, quae dicuntur ad mortem; unde et consequens est, ut, quotiens commiserit quis tale peccatum, totiens moriatur. Multas enim esse peccati mortes significat etiam Apostolus Paulus, cum dicit: Qui de tantis mortibus eripuit nos et eripiet; in quo speramus quia et adhuc eripiet. Quas ergo hic mortes plures commemorat nisi peccatorum? Si enim haec non diceret de mortibus peccatorum, uidebatur Paulus secundum sententiam suam immortalis esse mansurus ab hac communi morte, qui dicit quia: De tantis mortibus eripuit nos et eripiet; in quo speramus quia et adhuc eripiet. Si enim et eripuit et eripiet, numquam erit quando moriatur, quem Dominus semper eripiet.
Et ideo secundum ea, quae discussimus, uidendum est ne forte aliquanto etiam grauius sit nobis, qui pro peccato communi hac morte minime punimur, quam illis, quos legis sententia corporaliter condemnabat; quia nobis ultio reponitur in futurum, illos absoluebant commissi sui persoluta supplicia. Quod et si aliquis est, qui forte praeuentus est in huiuscemodi peccatis, admonitus nunc uerbo Dei ad auxilium confugiat paenitentiae, ut, si semel admisit, secundo non faciat, aut, si et secundo iam aut etiam tertio praeuentus est, ultra non addat. Est enim apud iudicem iustum poenae moderatio, non solum pro qualitate, uerum etiam pro quantitate.
3. Inter cetera ergo peccata, quae morte puniuntur, refert diuina lex quod et qui maledixerit patri aut matri, morte moriatur. Nomen patris grande mysterium est et nomen matris arcana reuerentia est. Pater tibi secundum spiritum Deum est; mater Hierusalem caelestis est. Propheticis haec et apostolicis testimoniis disce. Hic ipse Moyses scribit in cantico: Nonne hic ipse Pater tuus acquisiuit te et possedit te? Apostolus uero dicit de Hierusalem caelesti quia: libera est, quae est inquit mater omnium nostrum. Primo ergo tibi pater Deus est, qui genuit spiritum tuum, qui et dicit: Filios genui et exaltaui. Sed et Paulus Apostolus dicit: Obtemperemus Patri spirituum et uiuemus.
Secundo tibi pater est carnis pater, cuius ministerio in carne natus es atque in hunc mundum uenisti, qui te portauit in lumbis; sicut dicitur de Leui quia: Adhuc in lumbis erat Abrahae, quando occurrit ei Melchisedech, regresso a caede regum, et benedixit eum, et decimas accepit ab eo. Quia igitur tam sacratum nomen est patris et tam uenerabile, idcirco qui maledixerit patri aut matri, morte morietur. Similia etiam de matre aestimanda sunt, cuius labore, cuius cura, cuius ministerio et natus es et nutritus. Et oportet te secundum Apostolum parem gratiam referre parentibus. Si enim dehonoraueris patrem carnalem, huius contumelia ad Patrem spirituum redit; et si iniuriam feceris matri carnali, ad illam matrem Hierusalem caelestem redundat iniuria. Sic et seruus si domino irreuerens sit, per hunc corporalem dominum in Dominum maiestatis contumeliam iactat; ille enim huic carnali domino suum nomen imposuit.
Et ideo nullo genere aduersum patrem aut matrem, ne uerbo quidem, habendum certamen est aut mouenda contradictio. Pater est, mater est; ut ipsis uidetur, agant, faciant, dicant; ipsi nouerint. Quantumcumque detulerimus obsequii, nondum reddimus uicem gratiae, qua geniti sumus, qua portati, qua hausimus lucem, qua nutriti sumus, fortassis et eruditi et honestis artibus instituti. Et ipsis fortasse auctoribus agnouimus Deum et ad Ecclesiam Dei uenimus et sermonem diuinae legis audiuimus. Propter haec ergo omnia quicumque maledixerit patri aut matri, morte morietur. Quod si haec de corporalibus parentibus decernuntur, quid illi facient, qui Deum Patrem maledicis uocibus lacessunt? qui eum negant conditorem esse mundi aut qui caelestem Hierusalem, quae est mater omnium nostrum, indignis sensibus intelligentes dicta prophetica ad conditionem terrenae alicuius urbis adducunt?
Bonum ergo est obseruare ne quando aut carnalem patrem aut caelestem minus digna honorificentia ueneremur, similiter et matrem; obseruare etiam omne mandatum, quod nobis pudicitiam castitatemque commendat, ut neque in praesenti uita secundum legem obnoxii simus morti neque secundum spiritalem legem futura nos poena maneat ignis aeterni; ex quo effugere et euadere omnibus nobis concedat Dominus noster Iesus Christus, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen!
Homilia XII
De magno sacerdote.
1. Omnis qui inter homines sacerdos est, ad illum sacerdotem, de quo dixit Deus: Tu es sacerdos in aeternum secundum ordinem Melchisedech, paruus est et exiguus. Ille est autem magnus sacerdos, qui potest penetrare caelos et uniuersam supergredi creaturam et adscendere ad eum, qui lucem habitat inaccessibilem, Deum et Patrem uniuersitatis. Propter quod et ille, qui apud Iudaeos magnus dicebatur sacerdos, introibat quidem in sancta, sed manu facta, sed lapidibus exstructa; non adscendebat in caelum nec adstare poterat apud Patrem luminum. Sed quia horum umbram implebat et imaginem, idcirco etiam magni sacerdotis nomen per umbram gerebat et imaginem. Vnde et Iudaei per hoc, quod ad fidem proximi esse debuissent, quia apud ipsos adumbratio quaedam et imago praeluxerat ueritatis, dum typos ueritatem putant, ueritatem ipsam tamquam mendacium respuerunt. Nos autem, qui recipimus magnum sacerdotem, intelligere debemus quomodo uere ipse sit magnus sacerdos. Vere magnus sacerdos est, qui peccata dimittit non per sanguinem taurorum et hircorum, sed per sanguinem suum. Quia ergo cognouimus, qui sit magnus sacerdos, et confitemur ea, quae in lege scripta sunt, de magno sacerdote scripta esse, id est Saluatore, quem uere magnum sacerdotem esse superior tractatus ostendit, uideamus nunc quae sint, quae de eo lex prophetico spiritu scribit.
2. Et sacerdos inquit magnus ex fratribus suis, cui infusum est super caput eius oleum chrismatis et perfectas habet manus suas, ut induat sancta uestimenta, de capite cidarim non deponet, uestimenta sua non disrumpet, et ad omnem animam mortuam non intrabit; in patre suo, uel in matre sua non contaminabitur, et de sanctis non exibit et non coinquinabit nomen quod est sanctificatum Dei super se, quia sanctum oleum chrismatis Dei sui in ipso est; ego Dominus. Hic uxorem uirginem de genere suo accipiet. Viduam autem et eiectam et pollutam et meretricem, has non accipiet; sed uirginem ex genere suo accipiet uxorem; et non maculabit semen suum in populo suo; ego Dominus; qui sanctifico eum.
Fuerit quidem etiam apud Iudaeos imago huius obseruantiae et custodita sint, quae lex statuit, a pontificibus Iudaeorum, sed et si diligenter cuncta seruata sint et si omnia, quae lex praecepit, impleta sint, nec sic quidem omnis haec obseruatio magnum potuit facere sacerdotem. Quomodo etenim magnus dici potest sacerdos, qui peccare potest? Quod autem sub peccato fuerint omnes etiam magni sacerdotes, et ex hoc ipso facile aduertimus quod lex praecipit ut prius pro suis, post etiam pro populi peccatis offerat hostiam sacerdos. Quomodo ergo magnus est sub peccato positus? Meus autem sacerdos magnus Iesus idcirco magnus est, quia peccatum non fecit nec inuentus est dolus in ore eius et quia uenit ad eum princeps huius mundi et non inuenit in eo quicquam. Ideo ergo et Gabriel archangelus natiuitatem eius adnuntians dicit: Hic erit magnus et Filius Altissimi uocabitur.
Peccatum hominem paruum facit et exiguum, uirtus eminentem praestat et magnum. Sicut enim aegritudo corporis exile et exiguum facit corpus hominis, sanitas uero laetum reddit et ualidum, ita intellige quia et animam aegritudo quidem peccati humilem facit et paruam, sanitas uero interioris hominis et uirtutis opera magnam faciunt eam et eminentem et quanto in uirtutibus crescit, tanto prolixiorem reddit magnitudinem sui. Sic ego intelligo illud, quod de Iesu scriptum est quia: Proficiebat sapientia et aetate et gratia apud Deum et homines. Nam quis est hominum, qui non proficiat aetate in pueritia, ut hoc uelut egregium quiddam de Iesu scriberetur? Ad te haec dico, qui corporaliter audis quod Iesus aetate proficeret. Intellige ergo quia aetate animae proficiebat et magna fiebat anima eius propter magna et ingentia opera, quae faciebat. Denique sciens et Apostolus hanc aetatem de interiori homine sentiendam ita scribit: Donec omnes occurramus in uirum perfectum, in mensuram aetatis plenitudinis Christi.
Nam secundum corpus crescere et magnum fieri non est in nobis. Corpus enim ex genitali origine quantitatis materiam sumit, ut uel magnum uel exiguum fiat; anima uero in nobis habet causas et arbitrii libertatem, ut uel magna uel parua sit. Si ergo pusilla et parua sit anima, etiam scandalizari potest; sic enim scriptum est in Euangelio quia: Expedit praecipitari in profundum maris quam scandalizare unum de pusillis istis. Qui magnus est, non scandalizatur, sed qui pusillus est. Qui magnus est, quodcumque uiderit, quodcumque passus fuerit, non declinat a fide. Qui autem pusillus est animo et paruus, occasiones quaerit, quomodo scandalizetur, quomodo in fide uideatur offendi. Propterea denique oportet nos maxime his consulere, qui parui sunt in fide, nec tantam curam circa magnos et fortes, quantam erga paruulos et incipientes debemus impendere. Fortis enim omnia tolerat, omnia suffert et numquam cadit. Paruuli uero et infirmi in fide obseruandum est, ne occasione nostri offendantur et recedant a fide ac decidant a salute.
Aut ostende mihi de Scripturis, ubi aliquis peccator aut parui meriti magnus appellatus sit. Nusquam, opinor, inuenies. Audi uero, qui sunt, qui magni appellantur. De Isaac dicitur quia proficiebat ualde, usquequo factus est magnus, magnus ualde. Moyses magnus dictus est et Iohannes baptista magnus dictus est, nunc autem Iesus magnus dicitur et post hunc iam nullus appellatus est magnus. Prius enim quam adesset, qui uere magnus est, ad comparationem reliquorum hominum magni appellati sunt sancti, quorum superius fecimus mentionem. Vbi uero aduenit ipse, qui non ex comparatione ceterorum, sed sui magnitudine uere magnus erat, de quo etiam scriptum est quia: Exsultauit ut gigas ad currendam uiam, ultra iam magnus nullus appellatus est. Hic est ergo, de quo scribitur: Magnus sacerdos ex fratribus suis. Quibus fratribus? De quibus dixit, cum resurrexisset a mortuis: Vade ad fratres meos et dic iis: adscendo ad Patrem meum et ad Patrem uestrum et ad Deum meum et ad Deum uestrum. Si autem uis et ex antiquis litteris discere fratres Iesu, lege uicesimum primum psalmum, ubi ex persona Christi dicitur: Narrabo nomen tuum fratribus meis, in medio Ecclesiae laudabo te. Ex fratribus ergo suis magnus est Iesus, ex his, qui prius magni fuerant appellati; et sicut pastorum pastor est et pontificum pontifex et dominantium Dominus et regum rex, ita et magnorum magnus est; et ideo addidit: magnus ex fratribus suis.
3. Post haec uero: Cui inquit infusum est oleum chrismatis super caput eius. Istud oleum noli requirere in terris, quod super caput infunditur magni sacerdotis, ut fiat Christus; sed si uidetur, disce a propheta Dauid istud oleum, quale sit: Dilexisti inquit iustitiam et odisti iniquitatem; propterea unxit te Deus Deus tuus oleo laetitiae prae participibus tuis. Istud est ergo oleum laetitiae, quod capiti eius infusum fecit eum Christum.
Sed addit adhuc ad laudes eius: Qui consummatas inquit habet manus. Cuinam, quaeso, hominum hoc conuenit dici? In quo mortalium perfectas inuenire possumus manus? Etiamsi Aaron iste sit, cuius mentio fieri uidetur, quomodo consummatas putabitur habuisse manus, quibus uitulum fabricauit, quibus idolum sculpsit? Etiamsi ipsum Moysen proferas, quomodo consummatas habuisse uidebitur manus, qui non glorificauit Dominum ad aquam contradictionis? Pro quo delicto etiam uita iubetur excedere. Quod si et alium quem sanctorum memorare uelis, occurit tibi sermo Scripturae, qui dicit quia: Non est homo super terram, qui faciat bonum et non peccet. Merito ergo solus Iesus consummatas habet manus, qui solus peccatum non fecit, hoc est qui perfecta et integra opera manuum habet.
Et ideo de ipso recte dicitur: Qui consummatas habet manus, ut induatur sancta. Hic enim est qui uere indutus est sancta, non illa, quae in typo erant, sed ipsa, quae uere sancta sunt. Quod si uis audire de excelsioribus indumentis eius, accipe uerba prophetica: Amictus inquit lumen sicut uestimentum, abyssus sicut amictum uestimentum eius. Hic est mei magni pontificis habitus, quo indicatur profunda scientiae et sapientiae luce uestitus, quae uere sancta sunt indumenta.
Non inquit auferet de capite suo cidarim. Iam et prius diximus cidarim genus esse operimenti, quod capiti superpositum pontifici praestat ornatum. Hic ergo magnus pontifex meus numquam deponit sacri capitis ornatum. Quid sit autem caput Christi, ab Apostolo disce, qui dicit: Caput autem Christi Deus. Merito igitur istum capitis sui, qui Deus est, numquam deponit ornatum, quia semper est Pater in Filio, sicut Filius semper in Patre.
Et uestimenta sua non disrumpet. Vere hic est, qui uestimenta sua non disrumpet, sed semper ea munda, semper integra, semper casta seruabit.
Et ad omnem animam defunctam non intrabit. Quae est anima defuncta? Quae est mortua; propheta dicit: Anima quae peccat, ipsa morietur. Super hanc ergo animam mortuam Christus non superuenit, quia sapientia est et sapientia non intrat ad animam maliuolam. Ipsa est enim mortua, quia, cui inest malitia, inest et peccatum. Peccatum autem cum consummatum inquit fuerit, generat mortem. Et propter hoc Iesus non intrat ad animam mortuam. Si autem uiuat anima, hoc est si non habeat in se mortale peccatum, tunc Christus, qui est uita, uenit ad animam uiuentem; quia sicut lux non potest esse cum tenebris nec cum iniquitate iustitia, ita nec uita potest esse cum morte. Et ideo si quis sibi conscius est quod habeat intra se mortale peccatum neque id a se paenitentiam plenissimae satisfactionis abiecit, non speret quod intret Christus ad animam eius, qui ad omnem animam defunctam non intrat, quia magnus sacerdos est.
4. In patre suo et in matre sua non contaminabitur. Hic Scripturae locus difficillimus est ad explanandum, sed si orationibus uestris Deum Patrem Verbi deprecemini, ut nos illuminare dignetur, ipso donante poterit explanari. Omnis qui ingreditur hunc mundum, in quadam contaminatione effici dicitur. Propter quod et Scriptura dicit: Nemo mundus a sorde, nec si unius diei fuerit uita eius. Hoc ipsum ergo quod in uulua matris est positus et quod materiam corporis ab origine paterni seminis sumit, in patre et matre contaminatus dici potest. Aut nescis quia, cum quadraginta dierum factus fuerit puer masculus, offertur ad altare, ut ibi purificetur, tamquam qui pollutus fuerit in ipsa conceptione uel paterni seminis uel uteri materni? Omnis ergo homo in patre et in matre pollutus est, solus uero Iesus Dominus meus in hanc generationem mundus ingressus est, in matre non est pollutus. Ingressus est enim corpus incontaminatum. Ipse enim erat, qui et dudum per Solomonem dixerat: Magis autem cum essem bonus, ueni ad corpus incoinquinatum. Non est ergo contaminatus in matre, sed ne in patre quidem. Nihil enim Ioseph in generatione eius praeter ministerium praestitit et affectum; unde et pro fideli ministerio patris ei uocabulum Scriptura concessit. Sic enim Maria ipsa dicit in Euangelio: Ecce, ego et pater tuus dolentes quaerebamus te. Sic ergo solus est hic sacerdos magnus, qui neque in patre pollutus sit neque in matre.
Videamus autem, si adhuc possumus aliquid sublimius et pro dignitate tanti pontificis inuenire. Pater omnium uerus dicitur Deus. Matrem autem Apostolus Ierusalem dicit esse caelestem. Omnes ergo qui peccant, contaminantur in patre, a quo creati sunt. Siue enim egimus aliquid impium siue locuti sumus siue cogitauimus contra Deum, cum non credidimus Deo, contaminati sumus in patre. Sed atque utinam tunc solum per incredulitatem factum sit, cessatum sit uero postquam credidimus! Sic ergo etiam in matre contaminamur, si credentes Deo uel Ecclesiam laedimus uel libertatem matris caelestis indigna peccati seruitute foedamus. Solus uero Dominus noster Iesus Christus, qui peccatum nescit, neque in Patre neque in matre contaminatus est et de sanctis non exiuit.
Fuerant quidem nonnulla et in superioribus proponenda Iudaeis, ad quae respondere non possent, sed omissis illis de hoc interim sermone quid nobis dicunt uel ipsi uel qui secundum ipsorum sensum intelligi legem uolunt: si haec ad pontificem nostrum et Saluatorem non referantur, quomodo secundum litteram probabitur quod de sanctis non exiuit magnus sacerdos, qui utique et uxorem accipiebat, sicut inferius dicitur, uirginem de genere suo? Si de sanctis non exit, si nusquam procedit, quomodo aut ad quos usus accipere iubetur uxorem? Neque enim putandum est quod cum uxore intra sancta manere potuerit. Sed haec putent illi, quibus placent iudaicae fabulae.
Nos autem habemus sacerdotem magnum secundum ordinem Melchisedech Christum Iesum numquam de sanctis exeuntem; semper enim in sanctis est et manet semper sanctus in uerbis suis, sanctus in actibus suis, sanctus in omnibus uoluntatibus suis et solus est, qui numquam inueniatur extra sancta. Qui enim peccat, exit de sanctis et quotiensque quis peccat, totiens efficitur extra sancta. Christus autem, qui numquam peccauit, numquam exiit de sanctis.
Sed et tu, qui sequeris Christum et imitator eius es, si permaneas in uerbo Dei, si in lege eius mediteris die ac nocte, si in mandatis eius exercearis, semper in sanctis es nec umquam inde discedis. Neque enim in loco sancta quaerenda sunt, sed in actibus et uita ac moribus. Quae si secundum Deum sint et secundum praeceptum Dei habeantur, etiamsi in domo sis, etiamsi in foro – et quid dico in foro? – etiamsi in theatro inueniaris uerbo Dei deseruiens, in sanctis te esse non dubites. Aut non tibi uidetur Paulus, cum ingressus est theatrum uel cum ingressus est Areum pagum et praedicauit Atheniensibus Christum, in sanctis fuisse? Sed et cum perambularet aras et idola Atheniensium, ubi inuenit scriptum: Ignoto Deo et ex hoc uerbo sumpsit Christi praedicationis exordium, etiam ibi aras gentilium lustrans in sanctis positus erat, quia sancta cogitabat. Sed et quicumque custodit se post acceptam gratiam Dei ne incidat in homicidium, in adulterium, in furtum, in falsum testimonium et alia his similia, sed permanet mundus ab omni contagione peccati, non exiuit iste de sanctis, et non contaminauit sanctificationem Dei sui in semet ipso, quia sanctum oleum chrismatis Dei sui super ipsum est.
Illud oleum, de quo in Exodo scriptum est, quomodo potest secundum litteram proprie oleum Dei dici, quod arte myrepsica confectum est a pigmentario? Sed si uis uidere oleum Dei, audi quem propheta dicat unctum esse oleo Dei, illum sine dubio, de quo dicit: Propterea unxit te Deus Deus tuus oleo laetitiae prae participibus tuis. Hic ergo est magnus sacerdos, qui solus oleo Dei unctus est et in quo semper sanctum permansit diuini chrismatis oleum.
5. Sed quid additur post haec? Hic uxorem uirginem de genere suo accipiet, uiduam autem et eiectam et meretricem non accipiet, sed uirginem de genere suo accipiet; et non contaminabit semen suum in populo suo; ego Dominus, qui sanctifico eum. Quia ergo totius expositionis ordo ad uerum sacerdotem magnum reuocatus est Christum, uideamus nunc et de nuptiis eius intelligi debeat.
Paulus Apostolus dicit: Volo autem uos omnes uni uiro uirginem castam exhibere, Christo. Timeo autem, ne sicut serpens seduxit Euam astutia sua, corrumpantur sensus uestri a simplicitate, quae in Christo est. Vult ergo Paulus omnes Corinthios uirginem castam exhibere Christo; quod utique numquam uellet, nisi id possibile uideret. Vnde et mirum fortasse uideatur, quomodo hi, qui diversis peccatis corrupti ad fidem Christi uenerunt, omnes simul uirgo casta dicantur; quae uirgo tam sancta, tam casta sit, ut mereatur etiam Christi nuptiis copulari. Verum quoniam haec ad carnis integritatem referre non possumus, certum est quod ad integritatem animae spectent, cuius secundum ipsius Pauli sententiam simplicitas fidei, quae in Christo est, uirginitas eius appellata est, et per hoc, quoniam cessantibus uel philosophorum sophismatibus uel superstitionibus iudaicis in fide simplici Christus sibi adsumpsit Ecclesiam, uirginem de genere suo accepit uxorem. Huius namque fidem non corrumpit philosophicus sensus nec circumcisionis ambitio, sed in simplicitate confessionis tamquam in uirginali integritate permansit. Sic enim et dudum promiserat per prophetam dicens: Desponsabo te mihi in fide.
Omnis ergo secundum Apostolum, qui in Christo est, noua creatura est. Et sicut idem Apostolus dicit: Ut exhibeat ipse sibi gloriosam Ecclesiam non habentem maculam aut rugam aut aliquid eiusmodi, sed ut sit sancta et immaculata. Quomodo ergo eam, quae rugosa est, facit esse sine ruga, nisi quia renouat eam secundum quod scriptum est: Nam etsi is, qui deforis est, homo noster corrumpitur, sed qui intus est, renouatur de die in diem?
Viduam sane et meretricem et eiectam non accipit Christus nec intrat talis anima thalamos sponsi. Qui enim ingressus fuerit illuc non habens indumenta nuptialia, perferet illud, quod scriptum esse nostis in Euangelio. Virginem ergo accipiet, uiduam non accipiet neque meretricem neque eiectam aut contaminatam. Meretricem quidem et abiectam animam et pollutam cur non suscipiat Christus in coniugium, non est laboris exponere; uidua uero cur non recipiatur, diligentius intuendum est. Paulus Apostolus ad Romanos scribens uirum animae legem dicit eamque, cum mortuus fuerit uir, solutam esse pronuntiat a lege uiri, ut iam non sit adultera, si nupserit Christo. Quod si eueniat, ut lex quidem animae ipsi moriatur, id est ut anima discedat a lege nec tamen constringat se castioris conubii disciplinis et a lege discedens euangelici dogmatis non suscipiat iugum: haec nubere Christo non poterit, quae libertatis lasciuiam quaesierit, non fidei uirginalis et simplicis cultum.
Hic ergo sacerdos magnus uxorem uirginem accipiet de genere suo. Potest et propter hoc dictum uideri de genere suo, quod anima Christi ex genere et ex substantia fuerit humanarum omnium animarum. Potest et secundum hoc, quod fratres uocat credentes in se, de genere suo dici anima, quae ei in fide tamquam nuptiis sociatur. Illud tamen nolo nos lateat, quod Hebraei negant se scriptum habere, quod nos apud septuaginta interpretes inuenimus: de genere suo. Et recte illi non habent scriptum. Ablata est enim ab illis propinquitas Dei, ablata est adoptio filiorum et translata est ad Ecclesiam Christi. Illi ergo non habent scriptum quia de genere Christi sint, sicut nec esse meruerunt. Nos autem qui hoc scriptum habemus et legimus, gaudeamus quidem de dignatione Dei, sed caute et sollicite curemus, ne nos uita nostra et actus ac mores faciant aliquando degeneres, ne et hoc ipsum nobis ad condemnationem ducatur quod, cum genus simus Christi, indignis et foedis et diabolicis actibus seruiamus. Qui habet ergo sponsam, sponsus est. Audis, quomodo sponsus dicitur Christus, sponsa uero eius anima dicitur, quae fidei simplicitate et actuum puritate incorrupta probatur et uirgo. Dicit enim Dominus et per Hieremiam prophetam: Nonne sicut Dominum me uocasti et patrem et principem uirginitatis tuae?
6. Viduam autem et eiectam et contaminatam non accipiet. Si quis nostrum peccauerit, abiectus est; etiamsi non abiciatur ab episcopo, siue quod lateat siue quod interdum ad gratiam iudicetur, eiectus est tamen ipsa conscientia peccati. Nec prode est hominis gratia, cum Christus huiusmodi animam tamquam abiectam non recipiat in coniugium. Igitur neque uiduam, sicut supra diximus, accipiet neque eiectam neque pollutam. Polluta dicitur, quae, etiamsi non ex integro compleuit peccatum, tamen hoc ipso quod cogitauit, quod uoluit, quod optauit, etiamsi non admisit, polluta est et a magno pontifice non eligitur. Valde enim puram, ualde mundam et sinceram requirit animam, quam sibi iungat, quia qui se iunxerit Domino, unus spiritus est. Vnde etiam hoc ostenditur quod sint differentiae peccatorum et qui peccauerit peccatum ad mortem, abiectus sit, qui autem non peccat ad mortem, sed inferius aliquid, pollutus sit. Sponsa autem Christi neque abiecta neque polluta potest esse, sed uirgo incontaminata, incorrupta, munda. Memento enim sermonis Apostoli, quem paulo ante proposuimus, dicentis: Vt exhibeat ipse sibi gloriosam Ecclesiam, non habentem maculam aut rugam aut aliquid eiusmodi, sed ut sit sancta et immaculata.
7. Sed et meretricem non accipiet. Quae est anima meretrix? Quae ad se recipit amatores, de quibus dicit propheta: Meretricata es post amatores tuos. Qui sunt isti amatores, qui intrant ad animam meretricem, nisi contrariae potestates et daemones, qui desiderium capiunt pulchritudinis eius? Pulchra namque a Deo creata est anima et satis decora. Audi, quomodo ipse Deus dicit: Faciamus hominem ad imaginem et similitudinem nostram. Vide, cuius decoris, cuius pulchritudinis est anima; imaginem habet et similitudinem Dei. Hanc pulchritudinem contrariae potestates cum adspiciunt, id est diabolus et angeli eius, concupiscunt speciem ipsius; et quia non possunt sponsi eius fieri, meretricari cupiunt cum ea. Si ergo susceperis, o homo, in cubili animae tuae adulterum diabolum, meretricata est anima tua cum diabolo. Si receperis angelos eius, si spiritus diuersos, qui peccare te suadeant, meretricata est cum iis anima tua; si spiritus irae, si inuidiae, si superbiae, si impudicitiae ingressus fuerit ad animam tuam et receperis eum, consenseris ei loquenti in corde tuo, delectatus fueris his, quae tibi secundum suam mentem suggerit, meretricatus es cum eo.
Meretricem ergo non accipiet sacerdos magnus et non contaminabit semen suum in populo suo. Quod est istud semen, quod contaminari non uult? In Euangeliis scriptum est quia: Qui seminat, uerbum seminat. Non uult ergo contaminari uerbum Dei ab his, qui seminant. Qui sunt autem qui seminant? Qui uerbum Dei in Ecclesia proferunt. Audiant ergo doctores, ne forte animae contaminatae, animae meretricanti, animae infideli uerba Dei credant, ne forte mittant sanctum canibus et margaritas ante porcos, sed animas mundas, uirgines in simplicitate fidei, quae in Christo est, eligant, ipsis committant secreta mysteria, ipsis uerbum Dei et arcana fidei proloquantur, ut in ipsis Christus formetur per fidem. Aut nescis quia ex isto semine uerbi Dei, quod seminatur, Christus nascitur in corde auditorum? Hoc enim et Apostolus dicit: Donec formetur Christus in nobis. Concipit ergo anima ex hoc uerbi semine et conceptum format in se Verbum, donec pariat spiritum timoris Dei. Sic enim per prophetam dicunt animae sanctorum: A timore tuo, Domine, concepimus in utero et parturiuimus et peperimus; spiritum salutis tuae fecimus super terram. Iste est sanctarum animarum partus, iste conceptus, ista sunt sancta coniugia, quae conueniunt et apta sunt magno pontifici Christo Iesu Domino nostro, cui gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen!
Homilia XIII
De diebus festis et lucerna et candelabro et oleo ad lumen et de mensa et panibus propositionis.
1. Qui perfectus est, ab ipso Deo docetur de sollemnitatum ratione et homine ad haec discenda magistro non utitur, sed a Deo discit, si qui potest capere Dei uocem. Qui autem non est talis, sed inferior, discit ab eo, qui didicerit a Deo. Est haec ergo de sollemnitatibus duplex quaedam ratio doctrinae. Vna, qua illuminata per Spiritum prophetica mens docetur, quae, ut ita dicam, magis intuitu mentis discitur quam sono uocis, per quam ueritas ipsa, non umbra et imago ueritatis agnoscitur. Hi uero, qui ipsam Dei claritatem capere non possunt nec totum fulgorem ueritatis intenta mentis acie conspicari, audiunt de sollemnitatibus secundo loco ab his, qui primo didicerunt; et cum illis ueritatem rerum ipsa inspectionis proprietas dederit, ad istos ueritatis umbram perfert solus auditus. Huius mysterii Apostolus conscius dicebat de Iudaeis quia: Vmbrae et exemplari deseruiunt caelestium. Ipsa enim caelestia Moyses uidisse describitur, typos autem et imagines eorum, quae uiderat, populo tradidisse; sic enim ad eum diuinum dicit eloquium: Vide inquit omnia facito secundum formam, quae ostensa est tibi in monte. Tale ergo est, quod et in hoc loco recitatum est quia Dominus locutus fuerit de sollemnitatibus ad Moysen. Et post haec: Et locutus est Moyses inquit dies sollemnes Domini Dei filiis Istrahel.
Transacto uero de his sermone uideamus quid post haec edocetur Moyses. Primo de lucerna et candelabro et oleo, quod ei infunditur; secundo in loco de mensa et panibus propositionis ac numero eorum et qui iis uti debeant. Intendamus ergo animum diligentius his, quae scripta sunt, et ad haec dinoscenda concedi nobis gratiam Domini deprecemur, ut in his quae legimus litteris, quae sit uoluntas sancti Spiritus, agnoscamus. Praecipe inquit filiis Istrahel, et deferant tibi oleum de oliuis mundum expressum ad lumen, ut ardeat lucerna semper extra uelum in tabernaculo testimonii, et accendent illam Aaron et filii eius a uespera usque in mane contra Dominum indesinenter, legitimum aeternale in progenies uestras. In candelabro mundo accendetis lucernas contra Dominum usque mane.
Candelabrum mundum nominat; lucernas accendi per pontificem iubet et earum lumen ministrari ex oleo, quod datur a populo, praecipit. Itaque nisi dederit oleum populus, sine dubio exstinguetur lucerna et non erit lumen in sanctis. Secundum litteram ergo haec erat consequentia, ut conferret populus oleum mundum de oliuis expressum, ut ex eo ministraretur lumen lucernae; et Aaron accendebat lucernas a uespera usque mane, fomentis olei, quod contulerat populus, lumini pabulum praebens.
2. Verum quoniam lex spiritalis est, petamus a Domino – si tamen conuersi sumus ad Dominum – auferri nobis uelamen de lectione Veteris Testamenti, ut possimus aduertere, quae ratio sit candelabri uel lucernarum eius secundum intelligentiam spiritalem. Ante aduentum Domini mei Iesu Christi sol non oriebatur populo Istrahel, sed lucernae lumine utebatur. Lucerna enim erat apud eos sermo legis et sermo propheticus intra angustos conclusa parietes, quae non poterat in orbem terrae lumen effundere. Intra Iudaeam namque concludebatur scientia Dei, sicut et propheta dicit: Notus in Iudaea Deus. Vbi uero exortus est Sol iustitiae Dominus et Saluator noster et natus est uir, de quo scriptum est: Ecce uir, Oriens nomen est ei, per uniuersum mundum scientiae Dei lumen effusum est. Sermo ergo legis et sermo propheticus erat lucerna ardens, sed ardebat intra aedem nec ultra poterat emittere splendorem suum.
Quod autem sermo legis et prophetarum lucerna dicatur, Dominus ipse nos docuit dicens de Iohanne baptista: Ille erat lucerna ardens et lucens, et uos uoluistis ad horam exsultare in lumine eius. Et alibi dicit quia: Lex et prophetae usque ad Iohannem. Lucerna itaque ardens est Iohannes, in quo lex concluditur et prophetae. Donec ergo populus ille habebat oleum, quod conferret ad lumen, lucerna non est exstincta. Vbi uero defecit in iis oleum misericordiae, oleum operum bonorum nec inuenta est apud eos puritas – purum namque oleum quaerebatur ad lumen –, necessario exstincta lucerna est. Sed quid dicimus quia illis haec euenerunt, a nobis uero aliena sunt? Immo maior cura est Christiano olei conquirendi. Vide enim, quomodo Dominus in Euangeliis per parabolam stultas uirgines nominat, quae oleum non portant in uasculis suis, et in tantum stultas, ut, quoniam defuit iis oleum ad succendendas lampadas suas, thalamis exclusae sint nuptiarum nec pulsantibus, quae olei curam neglexerant, ultra aperiti iusserit sponsus.
Memini tamen dudum nos, cum centesimi octaui decimi psalmi exponeremus illum uersiculum, in quo scriptum est: Lucerna pedibus meis lex tua, Domine, et lumen semitis meis, diuersitatem lucernae et lucis pro uiribus ostendisse. Dicebamus enim quod lucernam quidam pedibus, id est inferioribus corporis partibus deputarit, lucem uero semitis dederit, quae semitae in alio loco semitae aeternae nominantur. Quia ergo secundum quandam mysticam rationem inferiores partes creaturae mundus hic intelligitur, ideo lucerna legis his, qui in hoc mundo tamquam totius creaturae pedes sunt, accensa memoratur. Lux autem aeterna erit illis semitis, per quas in futuro saeculo unusquisque pro meritis incedet. Sed de his in suo loco sufficienter pro nostris uiribus dictum est.
Nunc ergo quoniam uespera est et nox usque ad consummationem saeculi et usque quo nouus dies futuri saeculi et nouae lucis effulgeat, ardet unicuique nostrum lucerna haec in tantum splendorem luminis praebens, quantum olei copia ubertate operum fuerit ministrata. Denique et Iob in quodam loco, cum de bonis operum suorum exponeret, addidit etiam hoc: Cum splenderet inquit lucerna super caput meum. Splendet ergo unicuique nostrum lucerna haec, in quantum oleo bonorum operum fuerit accensa. Si autem male agamus et opera nostra mala sint, non solum non accendimus, sed exstinguimus nobis istam lucernam et completur in nobis illud, quod Scriptura dicit quia: Qui male agit, in tenebris ambulat, et qui odit fratrem suum, in tenebris ambulat. Exstinxit enim lucernam caritatis et ideo in tenebris ambulat. Aut non tibi uidetur exstinxisse lucernam, qui lumen caritatis exstinxit? Qui autem diligit fratrem, in caritatis luce perdurat et cum fiducia potest dicere: Ego autem sicut oliua fructifera in domo Dei et: Filii eius sicut nouella oliuarum in circuitu mensae eius.
Oleum ergo offerri iubetur a populo et oleum non qualecumque, sed mundum, et non ex quibuscumque seminibus, ut fieri diuersis in regionibus mos est, sed de oliuis expressum, in quibus indicium pacis ostenditur. Neque enim accepta possunt esse Deo opera tua, nisi in pace peragantur; sicut et Iacobus Apostolus dicit: Fructus autem iustitiae in pace seminatur. Idcirco, credo, etiam Dominus discipulis suis tradebat fidele depositum dicens: Pacem meam do uobis, pacem meam relinquo uobis. De hac ergo oliua oleum premamus operum nostrorum, ex quo lucerna Domino possit accendi, ut non in tenebris ambulemus. Haec quidem nobis dicta sint, quantum ad lucernam candelabri et oleum eius spectat.
3. Nunc uero uideamus, quid etiam in consequentibus de panibus propositionis scriptum est. Et sumetis inquit similaginem et facietis de ea duodecim panes, de duabus decimis erit unus panis; et imponetis eos duas positiones, sex panes una positio, super mensam mundam contra Dominum. Et imponetis super positionem tus mundum et salem, et erunt panes in commemorationem appositi Domino; die sabbatorum proponentur contra Dominum semper a filiis Istrahel, testamentum aeternum. Et erit Aaron et filiorum eius, et edent ea in loco sancto; sunt enim sancta sanctorum. Hoc erit illis de his, quae offeruntur Domino, legitimum aeternale.
Secundum ea, quae scripta sunt, in duodecim panibus duodecim tribuum Istrahel uidetur commemoratio ante Dominum fieri et praeceptum dari, ut sine cessatione isti duodecim panes in conspectu Domini proponantur; ut et memoria duodecim tribuum apud eum semper habeatur, quo ueluti exoratio quaedam et supplicatio per haec pro singulis fieri uideatur. Sed parua satis et tenuis est huiuscemodi intercessio. Quantum enim proficit ad repropitiandum, ubi uniuscuiusque tribus per panem fructus, per fructus opera consideranda sunt?
Sed si referantur haec ad mysterii magnitudinem, inuenies commemorationem istam habere ingentis repropitiationis effectum. Si redeas ad illum panem, qui de caelo descendit et dat huic mundo uitam, illum panem propositionis, quem proposuit Deus propitiationem per fidem in sanguine eius, et si respicias illam commemorationem, de qua dicit Dominus: Hoc facite in meam commemorationem, inuenies quod ista est commemoratio sola, quae propitium facit hominibus Deum. Si ergo intentius ecclesiastica mysteria recorderis, in his, quae lex scribit, futurae ueritatis inuenies imaginem praeformatam. Sed de his non est plura disserere, quod recordatione sola intelligi sufficit.
Possumus uero et aliter dicere. Omnis sermo Dei panis est, sed est differentia in panibus. Est enim aliqui sermo, qui ad communem proferri possit auditum et edocere plebem de operibus misericordiae ac totius beneficentiae; et iste est panis, qui communis uidebitur. Est uero alius, qui secreta contineat et de fide Dei uel rerum scientia disserat. Iste panis mundus est et ex simila confectus. Iste in conspectu Domini semper ponendus est et super mensam mundam proponendus. Iste solis sacerdotibus sequestratus est et filiis Aaron aeterno munere condonatus. Verum ne putes haec nos propriis sensibus excogitata narrare et non in diuinis obseruasse uoluminibus, proferam tibi de Scripturis, quomodo apud diuersos uiros panis diuersitas pro merito uniuscuiusque seruata est. Refertur in Genesi quod Abraham patriarcha angelos suscepit hospitio, similiter autem et Lot. Sed Abraham, qui meritis praecellebat, panes ex simila apposuisse describitur, quos et ἐγκρυφίαϛ, id est occultos ac reconditos, nominauit. Lot uero, quod non habuit similam, ex farina panes hospitibus apposuit; non quo ita pauper esset, ut non habuerit similam, qui in diuitiis non inferior patruo scribitur, sed utriusque meritorum differentia per haec designatur indicia; quod is quidem, cui erant a Domino mysteria reuelanda et ad quem dicebatur: Non celabo a puero meo Abraham quod facturus sum, qui imbuendus erat et edocendus de occultis et secretis Dei, ille panes ex simila scribitur habuisse; ille uero, ad quem nihil sacramenti deferebatur, sed ratio praesentis salutis et uitae, panes communes ex sola farina scribitur habuisse confectos. Et tu ergo si habes scientiam secretorum, si de fide Dei, de mysterio Christi, de sancti Spiritus unitate potes scienter cauteque disserere, panes ex simila offers Domino; si uero communibus uteris ad populum monitis et moralem scis tantummodo locum tractare, qui ad omnes pertinet, communem te obtulisse noueris panem.
4. Sed uideamus iam, quae sit confectio in istis panibus propositionis, qui ante Dominum poni semper iubentur. De duabus inquit decimis sit panis unus. Duas quidem decimas dixit, sed cuius mensurae sint istae decimae, non comprehendit; cum utique consequens fuisset, si de quantitate similae uolebat agnosci, ipsam, cuius duas decimas sumi iubebat, nominare mensuram. Quae ergo ista res est, cuius mensura et modus nec comprehendi potuit nec nominari? Decem numerus ubique perfectus inuenitur; totius enim numeri ex ipso ratio et origo consurgit. Competenter igitur auctor et origo omnium, Deus, sub hoc numero uidetur ostendi. Sed si in Ecclesia de solo Patre loquar et ipsius solius laudes proferam, unius decimae panem feci. Aut si de Christo solo fecero sermonem et ipsius enumerauero passionem et resurrectionem praedicauero, unius decimae obtuli panem. Si uero dixero quia Pater semper cum Filio est et ipse facit opera sua, uel etiam si dixero quia Pater in Filio est et Filius in Patre et qui uidit Filium, uidit et Patrem, et quia Pater et Filius unum sunt, ex duabus decimis similae mundae obtuli unum panem, panem uerum, qui uitam dat huic mundo.
Haeretici non faciunt de duabus decimis unum panem, negant enim creatorem Deum Patrem Christi esse neque Vetus et Nouum Testamentum unum faciunt panem et unum Spiritum in utroque instrumento profitentur. Nos autem in lege et Euangeliis unum atque eundem inesse sanctum Spiritum dicimus et isto quoque modo ex duabus decimis unum panem propositionis offerimus. Qui ergo separant Christum a creatore Deo Patre suo haeretici et Iudaei, qui solum Patrem recipiunt et Verbum ac Sapientiam eius, Christum non recipiunt, non faciunt ex duabus decimis unum panem.
Nos autem mensurae quidem ipsius, id est substantiae, nomen uel rationem comprehendere aut inuenire non possumus; confitentes tamen Patrem et Filium unum facimus panem ex duabus decimis, non ut panis unus ex una decima fiat et alius ex alia, ut sint ipsae duae decimae separatae, sed ut sint duae istae decimae una massa et unus panis. Quomodo duae decimae una massa fit? Quia non separo Filium a Patre nec Patrem a Filio: Qui enim uidit me inquit uidit et Patrem.
Fiunt ergo panes singuli ex duabus decimis et proponuntur duabus positionibus id est duobus ordinibus. Si enim una positio fieret, confusus et permixtus esset sermo de Patre ac Filio. Nunc autem unus quidem est panis – una enim uoluntas est et una substantia –, sed duae sunt positiones, id est duae personarum proprietates. Illum enim Patrem, qui non sit Filius, et hunc Filium dicimus, qui non sit Pater. Et hoc modo duas decimas in uno pane seruamus et duas positiones ante Dominum profitemur. Sed reuera magni, ut ita dicam, cuiusdam pistoris et ualde artificis est diligenter istas seruare mensuras et ita temperare de Patre et Filio sermonem, coniungere ubi oportet et rursum ubi competit separare, ut neque duae mensurae aliquando desint neque umquam non unus panis appareat.
Duodecim ergo panes ex ista simila fieri mandantur secundum numerum tribuum, quae tunc erant carnalis Istrahel. In quo mihi uidetur forma totius naturae rationabilis contineri; duodecim namque putantur esse generales ordines rationabilis creaturae, quorum figura erat in illis duodecim tribubus. In quibus erat unus quidam ordo regalis, qui Iudas nominatur. Alius erat ordo sacerdotalis et Leui appellatur. Erat et alius ordo Iudae uicinus, qui Beniamin dicitur, in quo ordine et templum Dei et altare collocatum est. Alius ordo Isachar et Zabulon et Ephrem aliique, quos nominatim designat Scriptura diuina, quorum rationem non est nunc temporis explicare. Est tamen uniuscuiusque tribus uel ordinis panis ante Dominum. Et licet sit aliqua tribus, quae non ex libera, sed ex concubina Istrahel descendat et ex parte libera, ex parte seruilis sit, tamen pro omnibus ex duabus decimis panis proponitur ante Dominum et in uniuersis duae decimae similaginis constant.
Proponi autem iubentur supra mensam mundam. Quis est nostrum, qui ita habeat mensam mundam, ut panes super eam Domino offerantur? Si sederis inquit Solomon coenare ad mensam potentis, intelligibiliter intellige, quae apponuntur tibi. Quae est ergo mensa potentis, nisi mens illius, qui dicebat: Omnia possum in eo, qui me confortat, Christo et: Cum infirmor, tunc potens sum? In istius potentis mensa munda, hoc est in istius corde, in istius mente Domino panis offertur. Ad huius potentis Apostoli mensam si sedeas coenaturus, intelligibiliter intellige, quae apponuntur tibi, hoc est spiritaliter aduerte, quae dicuntur ab eo, ut et tu facere possis, quod additur; ait enim: Sciens quia talia te oportet praeparare.
5. Sed uideamus, quomodo hi duodecim panes proponantur: Duae inquit positiones, in una positione sex panes. Putasne, otiosa est ista diuisio? Quid est quod duodecimus numerus iterum partitur in sex? Habet enim propinquitatem quandam cum hoc mundo senarius numerus; in sex enim diebus factus est iste uisibilis mundus. Duo igitur ordines habentur in hoc mundo, id est duo populi, qui fidem Patris ac Filii in una Ecclesia tamquam in una mensa munda custodiunt.
Et superponetur inquit super positionem tus mundum. Turis species formam tenet orationum. Oportet ergo panibus fidei orationum uigilantiam puritatemque coniungere. Pura autem oratio est, sicut Apostolus dicit: Leuantes puras manus sine ira et disceptatione. Simul et odoris suauitas impleri facit illud, quod scriptum est: Dirigatur oratio mea sicut incensum in conspectu tuo. Si qui ergo orationes quidem offerat Deo, non tamen habeat mundam conscientiam ab operibus malis, hic tus quidem uidetur panibus superponere, sed non penitus mundum. Nam si omne tus mundum esset, non utique addidisset Scriptura tus mundum super panes propositionis ponendum ante Dominum. Nec enim putes quod omnipotens Deus hoc mandabat et hoc lege sanciebat, ut tus ei ex Arabia deferretur. Sed hoc est tus quod Deus ab hominibus sibi quaerit offerri, ex quo capit odorem suauitatis, orationes ex corde puro et conscientia bona, in quibus uere Deus suscipit flagrantiam suauitatis.
Et erunt inquit panes in commemorationem propositi ante Dominum. In die sabbatorum proponetis ea. Si nondum tibi manifestum est quia panes isti uerbum Dei est, ex his nunc sermonibus confirmare. Quid est enim quod nobis commemorationem Dei faciat? Quid est quod nos ad memoriam iustitiae et totius boni reuocet nisi uerbum Dei? Ideo ergo dicit quia erunt in commemorationem propositi ante Dominum. Addit et in die sabbatorum, id est in requie animarum. Et quae maior fideli animae requies quam memoria Dei, quam in conspectu Domini uersari, quam in fide Patris ac Filii permanere, quam orationes Domino tamquam odorem suauitatis offerre?
Testamentum inquit aeternum erit Aaron et filiis eius, et manducabunt ea in loco sancto. Aaron et filiis eius genus est electum, genus sacerdotale, quibus haec portio sanctorum donatur a Deo, quod sumus omnes, qui credimus in Christo. Locum autem sanctum ego in terris non requiro positum, sed in corde. Locus enim dicitur sanctus rationabilis anima, propter quod et Apostolus dicit: Nolite locum dare diabolo. Anima ergo mea locus est, si male ago, diaboli, si bene, Dei. Denique et spiritus malignus cum inquit exierit ab homine, et circuierit loca arida, et requiem non inuenerit, tunc dicit: reuertar ad locum meum, unde exiui. Locus ergo sanctus anima est pura.
In quo loco edere nobis mandatur cibum uerbi Dei. Neque enim conuenit, ut sancta uerba anima non sancta suscipiat, sed cum purificauerit se ab omni inquinamento carnis et morum, tunc locus sanctus effecta cibum capiat panis illius, qui de caelo descendit. Nonne melius sic intelligitur locus sanctus quam si putemus structuram lapidum insensibilium locum sanctum nominari? Unde simili modo etiam tibi lex ista proponitur, ut, cum accipis panem mysticum, in loco mundo manduces eum, hoc est ne in anima contaminata et peccatis polluta dominici corporis sacramenta percipias: Quicumque enim manducauerit inquit panem et biberit calicem Domini indigne, reus erit corporis et sanguinis Domini. Probet autem se unusquisque, et tunc de pane manducet et de calice bibat.
6. Sancta enim sanctorum sunt. Vides quomodo non dixit sancta tantummodo, sed sancta sanctorum, ut si diceret: cibus iste sanctus non est communis omnium nec cuiuscumque indigni, sed sanctorum est. Quanto magis hoc et de uerbo Dei recte meritoque dicemus: hic sermo non est omnium; non quilibet uerbi huius potest audire mysterium, sed sanctorum est tantummodo qui purificati sunt mente, qui mundi sunt corde, qui simplices animo, qui uita irreprehensibiles, qui conscientia liberi, ipsorum est de hoc audire sermonem, ipsis possunt explanari ista mysteria. Vobis enim datum est inquit nosse mysteria regni Dei, illis autem, id est qui non merentur, qui non sunt tales ut mereantur nec capaces esse possunt ad intelligentiam secretorum illis non potest dari iste sacerdotalis panis, qui est secretus et mysticus sermo, sed in parabolis, qui communis est uulgi.
Legitimum aeternale hoc erit. Legitimum namque aeternum est omne quod mysticum est. Nam praesentia haec et passim uisibilia temporalia sunt et finem cito accipiunt: Praeterit enim habitus huius mundi. Quod si huius mundi praeterit, sine dubio et litterae habitus praeterit et manent illa, quae aeterna sunt, quae sensus continet spiritalis. Si ergo intelleximus primo quomodo Deus loquatur ad Moysen et Moyses filiis Istrahel, secundo etiam rationem candelabri mundi et lucernarum atque olei eius, tertio quoque panes propositionis ex duabus decimis singulos quosque confectos secundum uoluntatem Spiritus intelleximus: demus operam, quomodo et nos hoc tanto et tam sublimi intellectu non efficiamur indigni, sed ut anima nostra prius fiat locus sanctus et in loco sancto capiamus sancta mysteria per gratiam Spiritus sancti, ex quo sanctificatur omne quod sanctum est. Ipsi gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen!
Homilia XIV
De filio mulieris istrahelitidis et aegyptii patris, qui nominans nomen maledixit et de sententia Dei lata in eum.
1. Historia nobis recitata est, cuius quamuis uideatur aperta narratio, tamen nisi diligentius continentiam eius, quae est secundum litteram, consequamur, interior nobis sensus haud facile patebit. Est ergo sermo Scripturae, de quo disserendum est, hic: Et exiit inquit filius mulieris istrahelitidis, et hic erat filius Aegyptii inter filios Istrahel; et litigauerunt in castris, is, qui erat ex Istrahelitide et homo istrahelita. Et nominans filius mulieris istrahelitidis nomen maledixit; et adduxerunt eum ad Moysen; et nomen matris eius Salomith filia Dabri, ex tribu Dan. Et miserunt eum in carcerem, ut iudicarent de illo per praeceptum Domini. Et locutus est Dominus ad Moysen dicens: eice illum, qui maledixit, extra castra, et imponent omnes, qui audierunt, manus suas super caput eius, et lapidabunt eum omnis synagoga.
Videamus ergo primo quid sibi uelit historia, quam proposuimus, et, quamuis plana uideatur, tamen adhuc euidentius eam temptemus sub oculis ponere. Ponamus ergo unum ex patre et ex matre istrahelitici nominis generositate gaudentem, alium ex matre tantum, non etiam ex patre et uelut ex parte nobilem et ex parte non patris, quae utique melior uideretur, sed matris, quae inferior est. Si enim pater fuisset istrahelita et mater aegyptia, esset aliquid amplius; hoc enim fuerant Manasses et Ephrem. Nunc uero scriptum est quia filius sit mulieris istrahelitidis et aegyptii patris. Si ergo diligenter secutus es duos istos uiros, unum ex integro nobilem, alium ex parte, intuere nunc eos litigantes ad inuicem; in qua lite is, qui patre aegyptio et matre sola istrahelitide genitus uidetur, nominans maledixerit et ob hoc perductus sit is, qui maledixerat, ad Moysen, Moyses uero neque absoluere eum ausus neque condemnare sine Deo tradiderit eum custodiae, usquequo a Deo acciperet responsum, quid uelit fieri eum. Haec est historiae continentia; nunc iam uideamus, quae sit in ea spiritalis ratio, quae aedificare debet Ecclesiam.
2. Primo omnium sermo dicit quia exiit filius mulieris istrahelitidis et aegyptii patris; et unde uel quo exierit, non refert. Inueniuntur enim ambo in castris positi, sicut indicat sermo Domini, qui dicit: Educ hominem, qui maledixit, foras extra castra. Si ergo de castris educitur, necessario in castris erat. Quid ergo est quod, cum nondum exisset de castris, dicit de eo Scriptura diuina: Et exiit filius mulieris istrahelitidis? Ego puto quia docere nos uult sermo diuinus quod, qui peccat, dupliciter exire dicitur. Primo enim exit a proposito bono et recta sententia, exit a uia iustitiae, exit a lege Dei. Postmodum uero cum confutatus fuerit pro peccato, exit etiam de coetu et congregatione sanctorum. Vt si uerbi causa dicamus: peccauit aliquis fidelium, iste etiamsi nondum abiciatur per episcopi sententiam, iam tamen per ipsum peccatum, quod admisit, eiectus est; et quamuis intret Ecclesiam, tamen eiectus est et foris est segregatus a consortio et unanimitate fidelium.
Exiit ergo filius patris aegyptii et matris istrahelitidis. Qui penitus extra fidem est, totus aegyptius est. Qui autem inter nos est et peccat, ex una quidem parte, qua Deo credit, istraheliticae uidetur originis; ex ea uero parte, qua peccat, de Aegyptio genus ducit. Duos ergo Scriptura proposuit litigantes, unum ex integro Istrahelitam, qui litigauit quidem, sed non peccauit; istum uero, cuius peccatum designat, maxima ex parte mixtum esse aegyptio generi indicat, aduersum quem litigat Istrahelita et forte competenter et rationabiliter litigat. Nam et in Exodo Istrahelita et Aegyptius litigant, ubi Istrahelita superat et Aegyptius cadit.
Igitur et ego hodie si ueritatem defendam, si pugnem pro ecclesiastica fide aduersum eum, qui ex parte quidem credit Christo et recipit Scripturas, sed non integre sensum earum nec fideliter recipit, litigo aduersum eum, qui ex matre quidem Istrahelita est, ex patre uero Aegyptius. Si qui ergo et fidei credulitate et professione nominis Christianus est et Catholicus, iste ex utraque parte Istrahelita est. Qui uero professione quidem Christianus est, intellectu autem fidei haereticus et peruersus est, iste matrem quidem istrahelitidem, patrem uero aegyptium habet. Quomodo ergo hoc accidit? Cum Scripturas quis legit et litteram quidem sequitur, intellectum autem repudiat spiritalem, hic matrem quidem istraheliticam habet, id est litteram, sensum uero quia spiritalem non sequitur, sed carnalem, isti est aegyptius pater et ideo aduersum ecclesiasticum, aduersum catholicum litigat, eum, qui ex utraque parte Istrahelita est, qui et secundum litteram Istrahelita est et secundum spiritum Istrahelita est, quia ipse secundum litteram quidem Istrahelita est, secundum spiritum uero Aegyptius. Quid ergo est utrisque litigantibus? Necessario ille, qui carnalem sequitur sensum, tamquam de Aegyptio genus ducens nomen nominat et maledicit. Nominat enim nomen Dei et cum maledicto nominat; negat enim eum creatorem esse mundi, negat esse Patrem Christi. Nos uero, qui ex utroque genere Istrahelitae sumus et litteram et spiritum in Scripturis sanctis defendimus et litigamus aduersum eos, qui ex media parte Istrahelitae uidentur, et dicimus quia neque secundum litteram maledici oportet neque secundum spiritalem intelligentiam blasphemari.
Maledicus enim non solum in Deum, sed etiam in proximum Apostoli Pauli sententia a regno Dei excluditur. Vide enim, quomodo dicit Apostolus: Nolite errare: neque fornicarii neque adulteri neque molles neque masculorum concubitores neque fures neque auari neque maledici regnum Dei possidebunt. Vide inter quae crimina, inter adulteros, inter masculorum concubitores, inter auaros, quos alibi dicit idolis seruientes, etiam maledicos posuit et a regno Dei cum illis pariter exclusit. Videant ergo, si qui os suum cotidiana paene consuetudine hoc uitio insuescunt, quid iis periculi immineat. Putantes enim leue et facile hoc esse peccatum non facile cauent, sed considerent Apostolum, quomodo maledicum a regno Dei excludit et Deus per Moysen quomodo maledicum puniri iubet.
Unde et ego ualde admiratus sum quod in hoc loco, quem habemus in manibus, Scriptura non aperte designauit quia iste, qui ex Aegyptio genus ducit, maledixerit Deum, sed tantum posuit quia nominans maledixit, et reliquit in medio uel de Deo uel de homine suspicandum. Vnde mihi uidetur idcirco noluisse aperte de Deo pronuntiare, ne de hominibus uideretur dedisse licentiam et ideo uel de Deo uel de homine siluisse, ut de utroque caueretur.
3. Verum quoniam sententiam Apostoli proposuimus, qua dicit maledicos a regno Dei excludendos, aliquid exposcit iste sermo solacii, ne omnimodis desperationem uideamur indicere his, qui cotidiana paene maledicendi consuetudine rapiuntur et ori suo adhibere custodiam uel ostium negligunt. Promissionis futurae non unus est modus neque simplex species; sed sicut docuit ipse Dominus in Euangelio, cum beatos dicit pauperes spiritu et ipsorum dicit esse regnum caelorum, et iterum beatos dicit mites nec tamen iis caelorum regna, sed terrae haereditatem promittit. Dicit beatos et pacificos, sed ne ipsis quidem caelorum regnum dedit, filios tamen eos Dei esse pronuntiat. Et cum diuersis diuersa repromittat, omnes beatos dicit, qui ad promissa perueniunt, non tamen omnibus caelorum regna concessit. Potest ergo fieri, ut aliquis in ceteris forte operibus et actibus emendatus sit et perfectus, subripiatur ei tamen in oris uitio lapsuque sermonis; huic etiamsi secundum Apostoli sententiam negantur regna caelorum, non tamen alterius beatitudinis absciditur locus. Verumtamen eo magis, si qui in ceteris perfectus est, elaborare etiam in hoc debet, ne ei subripiens prauae consuetudinis uitium caelorum regna, quod est omnium beatitudinum culmen, eripiat, quamuis Dominus dixerit: In domo Patris mei mansiones multae sunt.
Possumus adhuc addere etiam illud, quod natura peccati similis est materiae, quae igni consumitur, quam aedificari Paulus Apostolus a peccatoribus dicit, qui supra fundamentum Christi aedificant ligna, fenum, stipulam. In quo manifeste ostenditur esse quaedam peccata ita leuia, ut stipulae comparentur, cui utique ignis illatus diu non potest immorari; alia uero feno esse similia, quae et ipsa non difficulter ignis absumat, uerum aliquanto tardius quam in stipulis immoretur; alia uero esse, quae lignis conferantur, in quibus pro qualitate criminum diutinum et grande pabulum ignis inueniat. Ita ergo unumquodque peccatum pro qualitate uel quantitate sui poenarum iusta persoluit. Verumtamen quid opus est fidelibus et his, qui cognouerunt Deum, de poenarum qualitatibus cogitare? Quid opus est ligna, quid fenum, quid uel ipsam stipulam fundamento Christi superponere? Cur non aurum magis uel argentum uel pretiosos lapides pretioso superponimus fundamento, ubi, cum ignis accesserit, nihil inueniat, quod absumat? Nam si accesserit ad stipulam, ex stipula fauillas reddet et cineres; si uero accesserit ad aurum, aurum purius reddet. Haec nobis dicta sint pro his, qui negligunt oris maledici consuetudinem resecare; qui etiamsi non ex corde maledicant, etiamsi non uoto et animo iniquo proferant maledicta, tamen immunditiam labiorum secundum Esaiae uerbum et inquinamenta oris incurrunt.
Iste tamen, qui licet matre istrahelitide, aegyptio tamen progenitus est patre, exiit et nominans nomen maledixit. De quo ego puto quod, nisi exisset, nec litigasset aduersum uerum Istrahelitem nec nominans maledixisset. Exiit enim a ueritate, exiit a timore Dei, a fide, a caritate, sicut superius diximus, quomodo per haec quis exeat de castris Ecclesiae, etiamsi per episcopi uocem minime abiciatur. Sicut e contrario interdum fit, ut aliquis non recto iudicio eorum, qui praesunt Ecclesiae, depellatur et foras mittatur. Sed si ipse non ante exiit, hoc est si non ita egit, ut mereretur exire, nihil laeditur in eo, quod non recto iudicio ab hominibus uidetur expulsus. Et ita fit ut interdum ille, qui foras mittitur, intus sit et ille foris sit, qui intus retineri uidetur.
Vis tibi ostendam et alium, qui a nullo eiectus exisse dicitur? Scriptum est de Cain quia: Exiit a facie Dei. Quo exiit a facie Dei? Ubi enim non erat facies Dei? Sed exisse dicitur pro eo quod legem naturae egressus est et ignaram tanti sceleris terram fraterno sanguine primus infecit.
Sunt tamen et qui bene exeunt et beati sunt, quia exeunt. Ostendam etiam hoc de Scripturis. In Exodo scriptum est: Omnes inquit qui quaerebant nomen Domini, exierunt foras ad Moysen extra castra. Isti bene exierunt extra castra, quia sequebantur Moysen, id est legem Dei. Et de aliis dicitur: Exite populus meus de medio eorum, et immundum nolite contingere.
Exiit ergo inquit filius mulieris istrahelitidis, et hic erat filius Aegyptii, inter filios Istrahel; et litigauerunt in castris ille, qui erat ex istrahelitide muliere et homo istrahelita. Vide quanta cautela Scripturae diuinae, si tamen intendas, si diligenter inspicias: illum, qui de istrahelitide matre et de aegyptio patre natus est, non dixit hominem, illum uero, qui ex utroque genere Istrahelita erat, hominem nominauit. Putamus haec fortuitu scripta? Putamus casu adiectum, ut ille non diceretur homo et hic diceretur? Non sunt ista fortuita, ratio est. Nihil enim in uerbis Dei absque profunda ratione conscriptum est. Ille namque, qui ex parte Aegyptius, ex parte Istrahelita erat, nondum merebatur homo nominari; iste uero, qui ex integro Istrahelita erat, hoc est qui mente Deum uidebat, iste homo appellatur, ille homo interior, qui ad imaginem Dei factus est, et potest uidere Deum.
4. Post haec iam quae in posterioribus referuntur, non absque quadam quaestione sunt, de qua multi quaerentes non multi explicare potuerunt. Sed si uestris me orationibus iuueritis, temptabimus etiam nos in medium proferre, quae Dominus dederit. Homo homo inquit si maledixerit Deum, peccatum accipiet; qui autem nominat nomen Domini, morte moriatur. Quid est hoc? Qui maledixerit Deum, non habet poenam mortis, sed qui nominauerit nomen Domini? Nonne multo grauius est maledicere Deum quam nominare, quamuis in uanum nominasse dicatur? Et quomodo qui maledicit, peccatum suscipit tantum, qui autem nominat, morte multatur? Haec ergo sunt, quae in hoc loco solent quaestionem mouere, quae ignorantibus sensum Scripturarum inconsequenter dicta uidentur et incongrue. Putant enim quod ille, qui maledicit nomen Dei, statim puniri debeat; ille uero, qui nominauerit nomen Domini, hoc est superfluo et in uanum nominauerit, sufficiat accepisse peccatum.
Sed nos consequentiam sermonis tali quodam sensu temptemus aperire. Maius esse peccatum, in quo maledicitur Deus, quam in quo nominatur, dubitare non possumus. Restat, ut ostendamus multo esse grauius accipere peccatum et habere secum quam morte multari. Mors, quae poenae causa infertur pro peccato, purgatio est peccati ipsius, pro quo iubetur inferri. Absoluitur ergo peccatum per poenam mortis nec superest aliquid, quod pro hoc crimine iudicii dies et poena aeterni ignis inueniat. Vbi uero quis accipit peccatum et habet illud secum ac permanet cum ipso nec aliquo supplicio poena, quae diluitur, transit, cum ipso est etiam post mortem; et quia temporalia hic non persoluit, ibi expendit aeterna supplicia. Vides ergo quanto grauius sit accipere peccatum quam morte multari. Hic enim mors pro uindicta datur et apud iustum iudicem Dominum non uindicatur bis in id ipsum, sicut propheta dixit; ubi autem non est soluta uindicta, peccatum manet illis aeternis ignibus exstinguendum.
Quia autem haec ita se habeant, possum tibi testes ex diuinis uoluminibus adhibere Ruben et Iudam patriarchas loquentes ad patrem suum Iacob, cum uellent adsumere secum Beniamin et ducere ad Aegyptum propter sponsiones, quas cum Ioseph fratre pepigerant. Ibi ergo Ruben quidem ita dicit ad patrem: Ambos filios meos occide, nisi reduxero ad te Beniamin; Iudas uero ait: Peccator ero in te, nisi reduxero eum tibi. Iacob ergo, pater ipsorum, sciens multo esse grauius, quod promiserat Iudas, qui dixerat: peccator ero in te ab eo, qui dixerat: occide filios meos, Ruben quidem non credidit filium, tamquam qui leuiorem elegerit poenam, Iudae uero tradidit sciens grauius esse quod elegerat. Hoc ergo modo conuenienter aptauit Scriptura diuina et quidem, qui maledixerit Deum, ut peccatum sumat, ei uero, qui leuius deliquit, quod morte moriatur.
Vis autem et de Euangeliis noscere quod qui receperit in hac uita mala sua, ibi iam non recipiat; qui autem hic non receperit, ibi seruentur ei omnia? Docet nos exemplum Lazari pauperis et illius diuitis, ad quem dicitur in infernis a patriarcha Abraham: Memento, fili, quoniam tu recepisti bona tua in uita tua et Lazarus similiter mala. Nunc autem tu quidem cruciaris, hic uero requiescit.
Et solent homines ignorantes iudicia Dei, quae sunt abyssus multa, conqueri aduersum Deum et dicere, cur homines iniqui et iniusti raptores, impii, scelesti in hac uita nihil patiantur aduersi, sed cuncta iis prosperis successibus cedant, honores, diuitiae, potentia, sanitas quoque iis ipsa et corporis habitudo famuletur; econtra innocentibus ac piis et colentibus Deum innumerabiles aerumnae superueniant, abiecti, humiles, contempti et sub colaphis potentium uiuant, nonnumquam etiam saeuius iis morbi quoque ipsi corporis dominentur. Sed haec ut dixi, conqueruntur ignorantes, qui sit ordo in diuinis iudiciis. Quanto enim grauius eos puniri uolunt, de quorum potentia et iniquitatibus ingemiscunt, tanto necessarium est differri poenas, quae si non differrentur, temporales utique et leuiores essent, quia finem cum morte reciperent; nunc uero quia differuntur, certum est quod aeternae erunt et cum saeculis extendentur. Econtra igitur si uelint iustis et innocentibus in praesenti saeculo bona reddi, essent etiam ipse bona temporalia et celeri termino concludenda; quanto autem magis differuntur in futurum, tanto erunt perpetua et nescient finem.
Hoc est ergo quod nos Scripturae huius locus paucis sermonibus comprehensus edocuit, ut sciamus multo esse grauius accipere peccatum et habere ac secum ad inferna deferre quam in praesenti poenas dare commissi. Et ideo haec sciens expedire fidelibus Apostolus Paulus dicit de eo, qui peccauerat: Quem tradidi inquit Satanae in interitum carnis, hoc est morte multasse. Qui autem sit fructus mortis huius, ostendit in sequentibus dicens: ut spiritus saluus fiat in die Domini nostri Iesu Christi. Vides ergo quomodo aperte Apostolus utilitatem mortis huius exposuit. Quod enim dicit: Tradidi in interitum carnis, hoc est in afflictionem corporis, quae solet a paenitentibus expendi, eumque carnis interitum nominauit, qui tamen carnis interitus uitam spiritui conferat. Vnde et nunc si quis forte nostrum recordatur in semet ipso alicuius peccati conscientiam, si qui se obnoxium nouit esse delicto, confugiat ad paenitentiam et spontaneum suspiciat carnis interitum, ut expurgatus in praesenti uita spiritus noster mundus et purus pergat ad Christum Dominum nostrum, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen!
Homilia XV
De uenditionibus domorum et redemptionibus.
1. Tres diuersas leges de domorum uenditionibus et redemptionibus per Moysen in Leuitico datas uidemus, quarum continentiam primo secundum historiam pertractemus, ut post hoc etiam ad spiritalem sensum possimus adscendere.
Domus quaedam sunt in urbibus muratis, quaedam in uicis uel agris non habentibus muros. Ait ergo, ut, si in ciuitate murata uendiderit quis domum, per annum integrum habeat copiam redimendi, post annum uero potestas recuperandi nulla conceditur. Erit enim, inquit domus ipsius emptori certa possessio, si intra annum liberare eam non potuerit, qui distraxit.
Secunda lex est, ut, si domus, quae distracta est, in uico fuerit, qui murum non habet, cui tamen uico ager adiaceat, liceat uenditori et post annum et quandocumque potuerit, restituere pretium et recuperare quam distraxerat domum.
Tertia lex est, ut, si forte domus sit leuitae uel sacerdotis, ubicumque fuerit talis domus, siue in ciuitata murata, siue in uico, cui murus non est, liceat semper et in omni tempore, ut, quandocumque potuerit leuita uel sacerdos, redimat domum suam; nec umquam sacerdotalem uel leuiticam possessionem confirmari in alium, qui non sit eiusdem ordinis, diuina iura permittunt.
Istae sunt ergo leges, quibus utebatur populus ille prior, etiam secundum hoc ipsum, quod per historiam designatur, religiose satis et pie sacerdotalibus uel leuiticis ordinibus consulentes.
2. Sed citius haec referamus ad nos, quibus lex Christi, si eam sequamur, nec possessiones in terra nec in urbibus domos habere permittit. Et quid dico domos? Nec plures tunicas nec multam concedit possidere pecuniam: Habentes enim, inquit uictum et uestitum, hic contenti simus. Quomodo ergo nos datas de domibus, siue intra ciuitatem muratam positis siue in uicis, quibus muri non sunt, obseruabimus leges?
Inuenimus in aliis Scripturae locis quod sermo diuinus maiore quodam sacramento nominet domum, ut cum dicit de Iacob et quasi pro laude eius ponit: Erat enim inquit Iacob homo simplex, habitans domum. Et iterum inuenio de obsetricibus Hebraeorum scriptum: Et quia inquit timebant Deum obsetrices, fecerunt sibi domos. Videmus ergo quod obsetricibus quidem faciendarum domorum causa fuerit timor Dei, Iacob uero simplicitas et innocentia causam dederit, ut habitaret domum. Denique Esau, quia malus fuit, non est scriptum de eo quia habitauerit domum, nec de alio aliquo scriptum est quia aedificauerit sibi domum, qui non habuerit timorem Dei.
Quae est ergo ista domus et quale aedificium est, Paulus Apostolus exponit apertius, cum dicit: Domum habemus non manu factam, aeternam in caelis. Haec ergo est domus, quam aedificare nemo potest nisi timeat Deum. Haec est domus, quam exstruere uel habitare nemo potest nisi in simplicitate mentis et puritate cordis. Sed quoniam accidere solet, ut etiam qui bene aedificauerit et domum sibi caelestem bene agendo et bene uiuendo ac recte credendo construxerit, incurrat alicuius peccati debitum et hanc a crudelissimo feneratore uenumdare cogatur ac labores suos transfundere in alium, pietas et clementia legislatoris occurrit, ut intra certum tempus redimi possit.
Si tamen inuenerit inquit manus tua pretium, quod restituas. Quale pretium? Paenitentiae sine dubio lacrimis congregatum et manibus, id est labore boni operis inuentum. Annus autem iste intelligi potest, quem uenit uocare Dominus annum acceptum, quo dimittat confractos in remissionem et salutem delicta sua confitentibus praebeat.
Quod autem dicit domum in ciuitate murata, recte, ut ego arbitror, domus, quae in caelo esse dicitur, in ciuitate murata intelligitur. Murus est enim huiuscemodi domibus ipsum caeli firmamentum. Sed talem domum rari quique habere possunt, illi fortassis, qui super terram ambulantes conuersationem habent in caelis et de quibus dicit Apostolus: Dei aedificatio estis.
Ceteri autem in uicis habent domos, quibus non est murus, est tamen iis adiacens ager fecundus, illi fortassis, qui sibi habitaculum praeparant in terra uiuentium et in illa terra, quam mansuetis Dominus promittit dicens: Beati mites, quoniam ipsi haereditate possidebunt terram. Istas ergo domos, si forte aliqui, sicut supra exposuimus, lapsus acciderit, semper est recuperandi facultas, ut uerbi gratia dicamus, si nos aliqua culpa
3. Quod si sacerdotalis fuerit inquit ista domus uel leuitica, ubicumque fuerit, siue in ciuitate siue in agro, semper habet redemptionem. In hoc loco sacerdotalem sensum et leuiticam intelligentiam quaero. Non enim inferior esse debet auditor horum, si fieri potest, illo ipso, qui haec scripsit et sanxit. Quid est ergo, quod sacerdos et leuita domus suae semper et ubicumque fuerit, habet redemptionem? Secundum spiritalem intelligentiam sacerdos mens Deo consecrata dicitur et leuita appellatur is, qui indesinenter adsistit Deo et uoluntati eius ministrat. Perfectio ergo in intellectu et opere, in fide et actibus sacerdos et leuita accipiendus est. Huic itaque perfectae menti si acciderit aliquando domum, quam habet non manu factam, aeternam in caelis, uendere et in manus alterius dare, sicut contigit aliquando magno patriarchae Dauid, cum de tecto suo Uriae Cetthaei adspexit uxorem, statim eam redimit, statim reparat; statim enim dicit: Peccaui.
Immo uero aliquid adhuc sublimius in hoc sensu debemus inspicere, quomodo domus sacerdotum et leuitarum, id est perfectarum mentium semper delicta redimantur semperque purgentur. Si quando Scripturas diuinas legimus et sanctorum patrum in his delicta aliqua recensemus, si secundum Apostoli Pauli sententiam dicimus quia: Haec omnia in figura contingebant illis, scripta sunt autem propter commonitionem nostram, hoc modo semper domus eorum redimitur, quia semper pro culpis eorum purgatio et satisfactio a doctoribus adhibetur ostendentibus ex diuinis Scripturis formas fuisse haec et imagines rerum futurarum, non quibus arguerentur delicta sanctorum, sed quibus ostenderetur peccatores et impios in partem sanctorum societatemque conscisci.
Numquam ergo sacerdotalis possessio a sacerdote separatur, etiamsi ad tempus fuerit ablata, etiamsi fuerit distracta, semper redimitur, semper reparatur, uelut si diceret, caritas, quae perfecta est, omnia patitur, omnia sperat, omnia tolerat, caritas numquam cadit. Sic ergo et possessio ac domus sanctorum numquam cadit, numquam aufertur, numquam ab eorum iure separatur. Quomodo enim separari a sacerdotibus potest domus, quae aedificata est supra fundamentum Apostolorum et prophetarum, in qua est ipse angularis lapis Christus Iesus? Quod autem possit aliquando domus ista distrahi, hoc est huiusmodi aedificatio incidere peccatum, audi Apostolus Paulus quomodo de talibus dicit: Ut sapiens architectus fundamentum inquit posui, alius superaedificat, unusquisque autem uideat, quomodo superaedificet. Fundamentum enim aliud nemo potest ponere praeter id, quod positum est, qui est Christus Iesus. Si quis autem supra fundamentum hoc aedificat aurum, argentum, lapides pretiosos, ligna, fenum, stipulam. Vides ergo quia potest supra fundamentum Christi aedificare ligna, fenum, stipula, hoc est opera peccati; quae qui aedificat, sine dubio uendidit domum suam emptori pessimo, diabolo, a quo unusquisque peccantium peccati pretium consequitur, satisfactionem desiderii sui. Hoc si forte incurrerit aliquis, quod absit, cito redimat, cito reparet, dum tempus est reparandi, dum paenitentiae locus est, deprecantes in commune, ne aeternae domus habitatione fraudemur, sed digni habeamur recipi in aeterna tabernacula, per Christum Dominum nostrum, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen!
Homilia XVI
De benedictionibus Leuitici.
1. In agonibus corporalibus gradus quidam et differentiae singulorum quorumque obseruari ordinum solent, ut pro qualitate certaminum praemio remuneretur unusquisque uictoriae. Verbi gratia, si inter pueros quis habeat agonem, si inter iuuenes, si inter uiros, quae per singulos ordines obseruatio haberi debeat, quid fieri liceat quidue non liceat, et quae certaminis regula custodiri, quid etiam post haec remunerationis mereatur palma uincentis, ipsis nihilominus agonicis legibus cautum est.
Ita et nunc omnipotens Deus obseruandae legis suae in hoc mundo agonem mortalibus ponens posteaquam tradidit obseruanda quam plurima et quid fieri, quidue non fieri deberet, adscripsit, conuenienter ad ultimum iam Leuitici librum, in quo de singulis quibusque obseruationibus constitutum est, quid muneris reportet qui impleuerit et quid poenae subeat qui non obseruauerit, enuntiat.
Sed si lex, secundum quod Iudaei uolunt et hi, qui eorum sensu Scripturas intelligendas putant, non est spiritalis, sed carnalis, dubium non est quin obseruata carnaliter benedictiones quoque carnales obseruantibus tribuat. Si uero, ut Paulo uidetur Apostolo, lex spiritalis est, sine dubio et spiritaliter obseruanda est et spiritalis est ex ea benedictionum speranda remuneratio. Totius namque consequentiae est spiritalem legem benedictiones dare spiritales et eiusdem nihilominus consequentiae est etiam maledicta et condemnationes legis spiritalis non esse corporeas. Sed ut indubitatum sit quod dicimus, ipsius Pauli Apostoli uoce utamur, qua ad Ephesios scribens de spiritalibus benedictionibus hoc modo pronuntiat: Benedictus inquit Deus, et Pater Domini nostri Iesu Christi, qui benedixit nos in omni benedictione spiritali in caelestibus in Christo. Quoniam quidem sciebat nonnullos legentes de benedictionibus posse in id prolabi, ut eas corporales putarent et terrenas, uoluit iis euidentius aperire, quae sit diuinarum benedictionum natura uel ubi quaerenda, et ideo ait: Qui benedixit nos inquit in omni benedictione spiritali in caelestibus in Christo.
Sed et hoc quod addidit: in omni benedictione, non est otiosum, sed apostolicae uehementiae plenum. Nam quia sciebat multa esse implenda, quae mandantur in lege, et in unoquoque mandato proprios existere agones, in quibus per singula benedictionem, qui uinceret, mereretur, ideo dixit: qui benedixit nos in omni benedictione spiritali, ut et plures eas ostenderet et spiritales. Potest autem in hoc sermone, quo ait: in omni benedictione spiritali, et illud intelligi, ut, uerbi gratia, iustus quique et perfectus capiat benedictiones Leuitici, de quibus nunc sermo est, capiat et eas, quae in libro Numerorum scriptae sunt, sed et illas, quae in libro Genesis continentur benedictiones Noe ad Sem et Iaphet et benedictiones Isaac ad Iacob et item Iacob benedictiones ad Ioseph et ad Ephrem et Manassen, et post haec ad duodecim patriarchas. Quia ergo multae sunt benedictiones positae in diuinis Scripturis, quae uidentur quidem ad unumquemque sanctorum, uerbi gratia, ad Sem uel Iaphet aut Ioseph dirigi, non tamen, ut quibusdam uidetur, ita in illos solos diriguntur, ut alius ex his participare non possit, idcirco eas spiritales Apostolus nominauit, ut, quicumque effici potuerit in uirtute et spiritu, uerbi gratia, Sem uel Iaphet uel Ioseph aut Isaac aut Iacob, sicut et Iohannes fuit in spiritu et uirtute Heliae, possit etiam ipse benedictionis illius particeps fieri, cuius uirtutem et spiritum gesserit.
2. Sed uideamus nunc in Leuitico benedictionum quod sit exordium. Si inquit in praeceptis meis ambulaueritis, et mandata mea custodieritis et feceritis ea. Tria sunt, quae dicit: in praeceptis ambulandum, mandata custodienda et facienda quae mandata sunt. Vnde uidetur mihi praeceptum esse, uerbi gratia, cum iubetur, ut ille qui sabbatum non seruauit, ab omni synagoga lapidetur, aut qui maledixit Deum, ut lapidibus perimatur, et si qua iubentur huiusmodi. Mandata uero esse, quibus iubetur, uerbi causa, decimas offerri leuitis uel ter in anno apparere Domino uel non apparere uacuum in conspectu Domini. Custodire est ergo mandatum intelligere uel aduertere, quae iubentur; facere autem mandatum implere est, quae iubentur. Sic ergo intelligendum puto, quod dixit: Si in praeceptis meis ambulaueritis, et mandata mea custodieritis et feceritis ea.
Sed uideamus, quae sit prima bendictio his, qui ea, quae mandantur, impleuerint. Dabo inquit pluuiam uobis in tempore suo. Igitur primo ad Iudaeos dicamus et eos, qui simpliciter uel corporaliter haec intelligenda opinantur: si pluuia haec tamquam remuneratio pro laboribus datur his, qui mandata custodiunt, quomodo et his, qui mandata non seruant, una atque eadem datur pluuia temporibus suis et uniuersus mundus communibus utitur pluuiis a Deo datis? Pluit enim super iustos et iniustos. Quod si iustis et iniustis datur pluuia, non erit eximia remuneratio his, qui mandata seruauerint. Vide ergo quia, etiamsi Iudaei non adquiescunt uerbis Iesu Domini nostri, tu tamen, qui nomine eius censeris et Christianus appellaris, debes ei credere dicenti quia Pater suus caelestis communem hanc pluuiam pluit super iustos et iniustos et non debes putare quia iustis eximiam separauerit portionem hanc, quam communem possuit etiam cum iniustis.
Quaeramus ergo in Scripturis quae sit pluuia, quae sanctis tantummodo datur et de qua mandatur nubibus, ne pluant pluuiam istam super iniustos. Quae ergo sit ista pluuia, ipse nos Moyses horum legislator edoceat. Ipse enim dicit in Deuteronomio: Attende, caelum, et loquar, et audiat terra uerba ex ore meo; exspectetur sicut pluuia eloquium meum. Numquid mea uerba sunt ista? Numquid rhetoricis argumentis sensum diuinae legis uiolenter inflectimus? Nonne Moyses est, qui dicit pluuiam esse, quod loquitur? Exspectetur inquit sicut pluuia eloquium meum, et descendant sicut ros uerba mea, sicut imber super gramen, et sicut nix super fenum. Intende diligenter, auditor, ne putes nos uim facere Scripturae diuinae, cum docentes Ecclesiam dicimus uel aquas uel imbres uel alia, quae corporaliter dici uidentur, spiritaliter sentienda. Audi Moysen, quomodo uerbum legis nunc pluuiam nominat, nunc rorem uocat, nunc imbrem, nunc etiam niuem dicit.
Et sicut Moyses uaria et diuersa proloquitur tamquam ex gratia multiformis Dei sapientiae proloquens, ita et Esaias cum dicit: Audi, caelum, et percipe auribus, terra, quoniam Dominus locutus est. Sed et unusquisque prophetarum cum aperuerit os, imbres deducit super faciem terrae, hoc est auribus et cordibus auditorum.
Hoc sciens et Apostolus Paulus dicebat: Terra enim uenientem saepius super se bibens imbrem et generans herbam opportunam his, a quibus colitur, accipit benedictiones a Deo; quae autem protulerit spinas et tribulos, reproba est et maledicto proxima, cuius finis ad exustionem. Numquid haec Apostolus de terra hac dixit? Sed nec accipit terra benedictiones a Deo, cum imbres biberit et fructum produxerit; sed neque si spinas ac tribulos post pluuiam protulerit, consequitur maledictiones a Deo.
Sed nostra terra, id est nostrum cor, si suscipiat frequenter uenientem super se pluuiam doctrinae legis et attulerit fructum operum, accipit benedictiones. Si uero non opus spiritale, sed spinas et tribulos id est sollicitudines saeculi, habeat aut uoluptatum et diuitiarum cupiditates, reproba est et maledicto proxima, cuius finis erit ad exustionem. Propterea unusquisque auditorum cum conuenit ad audiendum, suscipit imbrem uerbi Dei; et si quidem fructum attulerit operis boni, benedictionem consequetur; si uero susceptum Dei uerbum contempserit et frequenter audita neglexerit ac sollicitudini se rerum saecularium libidinique subiecerit, tamquam qui spinis suffocauerit uerbum, maledictionem pro benedictione conquiret et pro beatitudinis fine finem exustionis inueniet.
Dabo ergo, inquit uobis pluuiam in tempore. Necessario addidit et in tempore. Sicut enim imber iste terrenus, si importune ueniat, id est cum messis colligitur, cum frumenta teruntur in areis, obesse magis quam prodesse uidebitur, ita et hi, quibus pluuia uerbi Dei ministranda committitur, obseruare debent hoc, quod dicit Scriptura, ut in tempore praebeant, id est ne crapulato et ebrio uerbum Dei ingerant nec occupato in aliis animo, cum attentus esse non potest uel cum alicuius uitii languore constrictus est et non doctori, sed morbo proprio interior praestatur auditus. Prudenter ergo coniciat, ubi potest uacare mens, ubi sobrius, ubi uigilans, ubi intentus auditor est et ibi pluuiam ministret in tempore; sic et tritici mensuram seruus fidelis et prudens in Euangelio conseruis dare iubetur in tempore.
Sed et alio modo possumus intelligere hoc, quod mandatur imber dandus in tempore. Puer est aliquis et paruulus in fide: indiget pluuiam, sed lactis pluuiam; sic enim dicit ille, qui sciebat pluuias in tempore dispensare: Lac uobis potum dedi, non escam; nondum enim poteratis. Profecit post haec in fide, creuit aetate et sapientia: aptus sine dubio factus est, qui solidiorem percipiat cibum. Infirmatur aliquis et non pro tempore, sed pro infirmitate capere non potest quae robusta sunt; uerbi causa, non potest plene de castitate capere sermonem: oportet compati et metiri doctrinam pro uirium qualitate et concedi talibus nuptias. Hoc est oleribus pascere infirmum et ad huiuscemodi mensuras animae aptare uelut tenuem et rori similem pluuiam uerbi. Est autem alia terra, quae potest suscipere ualidos imbres, ferre etiam flumina uerbi Dei et rapidos portare torrentes. De his enim talibus propheta dicit in Psalmis: Et torrentem uoluptatis tuae potum dabis illis.
3. Dabo ergo, inquit uobis pluuiam in tempore suo, et dabit terra natiuitates suas. Post primam benedictionem pluuiae ista secunda est, qua dicitur terra suscepta pluuia dare natiuitates suas. Inuenimus quia et Isaac benedicens Iacob: Det tibi inquit Dominus a rore caeli et ab ubertate terrae plenitudinem frumenti et uini. Putasne tale frumentum in benedictione dabat Isaac filio suo Iacob, quale habent et peccatores homines et quali abundabat etiam impius Pharao? Haecine erat tanti patriarchae benedictio? Vis tibi adhuc ostendam, quomodo et alii iniqui habeant multitudinem frumenti? Intuere illum in Euangelio, cuius ager multos attulit fructus, qui dicit: Destruam horrea mea et maiora reaedificabo et dicam animae meae: anima, habes multa bona reposita in annos multos; manduca, bibe et laetare. Talia ergo credimus esse bona, quae diuinis benedictionibus sanctis quibusque et fidelibus tradebantur?
Alios ego terrae fructus adspicio et aliter multitudinem natiuitatis intueor. Si enim terra mea afferat fructum, si natiuitates suas ex Domini benedictione producat, intelliget sensus meus et explicare poterit, quae qualisue sit ista terra, quae accepta caelesti pluuia natiuitates proferat rationabilium frugum. Testimonium de Euangeliis sume, quomodo exiit qui seminat seminare et aliud quidem cecidit secus uiam, aliud autem super petram, aliud super spinas, aliud autem super terram bonam. Si ergo ea, quae ceciderunt super terram bonam, attulerint fructum, dedit terra fructum suum et natiuitates suas, produxit centesimum et sexagesimum et tricesimum.
4. Sed et ligna inquit camporum dabunt fructum suum. Habemus intra nosmet ipsos et ligna camporum, quae fructum suum producunt. Quae sunt ista ligna camporum, quae fructum suum producunt? Dicit fortassis auditor: quid iterum hic euresilogus agit? Quid undecumque uerba conquirit, ut explanationem lectionis effugiat? Quomodo intra nos esse ligna docebit et arbores? Si non temere obtrectes, iam nunc audies quia: Non potest arbor bona malum fructum facere, neque arbor mala fructum bonum facere. Habemus ergo arbores intra nos siue bonas siue malas; et quae bonae sunt, fructus malos afferre non possunt, sicut quae malae sunt, fructus non afferunt bonos. Vis tibi et arborum ipsarum, quae intra nos sunt, uocabula et appellationes expediam? Non est ficus nec malum nec uitis, sed una arbor iustitia uocatur, alia prudentia, alia fortitudo, alia temperantia nominatur. Et si uis, maiorem adhuc arborum multitudinem disce, quibus fortassis dignius putabitur consitus etiam paradisus Dei. Est enim ibi arbor pietatis, est et alia arbor sapientiae, est et alia disciplinae, est et alia scientiae boni et mali. Super omnia uero est arbor uitae. Non tibi magis uidetur quod Pater caelestis agricola huiusmodi arbores in anima tua excolat et huiusmodi plantaria in tua mente constituat?
Sic ergo dicit Saluator: Non potest arbor mala bonos fructus facere, neque bona malos fructus facere. Hoc est quod docet: arbor pudicitiae bona est, non potest afferre fructus impudicitiae; arbor iustitiae bona est et afferre fructus iniustitiae non potest. Sic et e contrario si habeas malae arboris radicem in tua mente plantatam, bonos reddere non potest fructus. Si enim sit in te radix malitiae, fructus non dabit bonos; si sit intra cor tuum stultitiae planta, numquam proferet sapientiae florem; si iniustitiae, si iniquitatis arbor sit, numquam huiusmodi ligna gaudere bonis fructibus possunt. Si ergo seruemus mandata Dei, suscepta pluuia uerbi Dei, de qua superius diximus, etiam arbores, quae in campis animae nostrae et cordis nostri latitudine plantatae sunt, laetum et bonae suauitatis afferent fructum.
Vis autem tibi de Scripturis ostendam arbores uel ligna appellari has singulas quasque uirtutes, quas superius memorauimus? Adhibeo testem sapientissimum Solomonem dicentem de sapientia: Lignum uitae est inquit omnibus, qui amplectuntur eam. Si ergo sapientia lignum uitae est, sine dubio et aliud lignum est prudentiae et aliud scientiae et aliud iustitiae. Neque enim consequenter dicitur ex omnibus uirtutibus solam sapientiam meruisse, quae lignum uitae dicatur, ceteras autem uirtutes nequaquam similis sortis suscepisse uocabula. Ligna ergo campi dabunt fructum suum. Hoc, credo, de se sentiebat et beatus Dauid, cum dicebat: Ego autem sicut oliua fructifera in domo Dei. Ex quo manifeste ostendit lignum oliuae iustum et sanctum hominem dici.
5. Et comprehendet uobis trituratio uindemiam. Si seminatum est in anima mea semen bonum et suscepta a Deo pluuia creuit et uenit ad spicam, necessario consequetur et messis; et si messis, consequetur etiam trituratio, in qua frumenta purgentur. Etenim anima quae germinat ex uerbo Dei et caelesti pluuia rigata germen producit ad messem, necesse est, ut ipsa messis, quam profert, purgetur in area, id est ut sensus, quos genuerit anima, in medium proferat et siue cum ceteris doctoribus, siue etiam cum ipsis, quae sentit, diuinis uoluminibus conferat; ut, si quid in iis inane et superfluum, si quid paleae simile fuerit aut aristis, flante in se spiritu discretionis excutiat et purum frumentum, quo solo queat nutrire conseruos et mensuram tritici in tempore dispensare, retineat.
Et consequetur inquit uobis trituratio uindemiam. Quia panis, ut Scriptura dicit, confortat cor hominis et uinum laetificat, quaecumque de continentia, de obseruantiis et custodia mandatorum dicuntur, haec possunt uideri frumentum, ex quo panis efficitur et auditorum corda confortat. Ea uero, quae ad scientiam pertinent et occultorum explanatione mentes laetificant audientium, uino ac uindemiae uidebuntur aptanda. Cordi etenim laetitia tribuitur, cum, quae occulta et obscura sunt, explicantur.
Et uindemia inquit comprehendet sationem. Vt si dicamus: primo seminaui quae legis sunt et, posteaquam seminatum est, oraui, ut daret Dominus pluuiam in tempore: facta est messis. Post hoc non maneo otiosus, sed iterum semino, accipio Scripturam propheticam et ex ea semino terras et noualia auditorum. Post haec semino et alia de euangelicis sermonibus. Diuersa sunt quae seminentur; per totum annum possumus seminare; possumus enim et de apostolicis litteris multa semina iacere. Semper est quod seminetur, in omni uita nostra otii nullum tempus est. Quamdiu respiramus, seminemus; tantum est, ut in spiritu seminemus, ut de spiritu metamus uitam aeternam.
Et manducabitis panem uestrum in satietate. Nec hoc ego corporalis esse benedictionis accipio, quasi qui custodiat legem Dei, panem istum communem in abundantia consequatur. Quid enim? Nonne impii et scelesti panem non solum in abundantia, sed et in deliciis comedunt? Magis ergo si respiciamus ad eum, qui dixit: Ego sum panis uiuus, qui de caelo descendit; et qui manducauerit hunc panem, uiuet in aeternum et aduertamus quia, qui haec dicebat Verbum erat, quo animae pascuntur, intelligimus, de quo pane dictum sit in benedictionibus a Deo: Et manducabitis panem uestrum in satietate. Similia his etiam Solomon in Prouerbiis pronuntiat de iusto dicens: Iustus manducans replebit animam suam; animae autem impiorum in egestate erunt. Hoc si secundum litteram accipias quia: Iustus manducans replebit animam suam, animae uero impiorum in egestate erunt, falsum uidebitur. Magis enim animae impiorum cum auiditate cibum sumunt et satietati student; iusti autem interdum et esuriunt. Denique Paulus iustus erat et dicebat: Usque ad hanc horam et esurimus et sitimus et nudi sumus et colaphis caedimur. Et iterum dicit: in fame et siti, in ieiuniis multis. Et quomodo dicit Solomon quia: Iustus manducans satiet animam suam? Sed si intuearis, quomodo iustus semper et sine intermissione manducet de pane uiuo et repleat animam suam ac satiet eam cibo caelesti, qui est Verbum Dei et Sapientia eius, inuenies, quomodo ex benedictione Dei manducet iustus panem suum in satietate.
Et habitabitis tuti super terram uestram. Iniquus numquam tutus est, sed semper mouetur et fluctuat et circumfertur omni uento doctrinae in fallacia hominum ad deceptionem erroris. Iustus uero, qui legem Dei custodit, tutus habitat super terram suam. Sensus enim eius firmus est dicentis ad Deum: Confirma me, Domine, in uerbis tuis. Confirmatus ergo et tutus et radicatus habitat super terram, fundatus in fide, quia aedificium eius non est super arenam positum neque radix eius super petram est, sed domus quidem eius fundata est super terram, planta uero eius radicata est in profundo terrae, hoc est in interioribus animae eius. Recte ergo ad huiuscemodi animam dicitur in benedictionibus: Et habitabitis tuti super terram uestram; et dabo pacem super terram uestram.
Quam pacem dat Deus? Istam, quam habet mundus? Negat se istam dare Christus. Dicit enim: Meam pacem do uobis, meam pacem relinquo uobis; non sicut hic mundus dat pacem, et ego do uobis. Negat ergo se pacem mundi dare discipulis suis, quia et alibi dicit: Quid putatis quia ueni pacem mittere in terram? Non ueni pacem mittere, sed gladium. Vis ergo uidere, quam pacem dat Deus super terram nostram? Si terra sit bona, illa, quae affert fructum centesimum aut sexagesimum aut tricesimum, illam pacem suscipiet a Deo, quam dicit Apostolus: Pax autem Dei, quae superat omnem mentem, custodiet corda uestra et sensus uestros. Haec est ergo pax, quam dat Deus super terram nostram.
6. Et dormietis et non erit, qui uos exterreat. Et Solomon in Prouerbiis dixit: Si enim sederis, sine timore eris; et si dormieris, libenter somnum capies; et non timebis terrorem superuenientem tibi neque impetus impiorum superuenientes. Haec ille dixit de iusto et sapiente uiro et haec in benedictione dicuntur: dormietis, et non erit, qui uos exterreat. Si enim iustus efficiar, nemo me exterrere potest; nihil timeo aliud, si Deum timeam; Iustus enim, inquit confidit ut leo et ideo non timet leonem diabolum nec draconem Satanam nec angelos eius, sed dicit secundum Dauid: Non timebo a timore nocturno, a iaculo uolante per diem et a negotio perambulante in tenebris, a ruina et daemonio meridiano. Addit et illud: Dominus illuminatio mea et Saluator meus, quem timebo? Dominus defensor uitae meae, a quo trepidabo? Et iterum: Si consistant aduersum me castra, non timebit cor meum. Vides constantiam et uirtutem animae custodientis mandata Dei et habentis fiduciam libertatis ingenitae.
Post haec Et exterminabo inquit bestias malas de terra uestra. Bestiae istae corporales non sunt malae neque bonae, sed medium quiddam; sunt enim muta animalia. Sed illae bestiae malae sunt spiritales, quas Apostolus dicit spiritales nequitias in caelestibus. Et illa est mala bestia, de qua dicit Scriptura: Serpens autem erat sapientior omnium bestiarum, quae sunt super terram. Ipsa ergo est haec mala bestia, quam promittit Deus exterminaturum se de terra nostra, si eius mandata seruemus. Vis uidere et aliam bestiam malam? Aduersarius inquit uester diabolus sicut leo rugiens circuit quaerens quem transuoret; cui resistite fortes in fide.
Quod si adhuc plures bestias uis discere, docebit te Esaias propheta, qui sub uisione, quam attitulauit quadrupedum in deserto, talia quaedam prophetico spiritu de bestiis loquitur: In tribulatione inquit et angustia leo et catulus leonis; inde et nati aspidum uolantium, qui portabant super asinos et camelos diuitias suas ad gentem, quae non proderit iis. Numquid ullo modo uideri possunt haec de corporalibus bestiis dicta etiam his, qui ualde amici sunt litterae? Quomodo enim leo et catulus leonis uel aspides uolantes possunt super camelos et asinos portare diuitias suas? Sed euidenter contrarias potestates daemonum pessimorum propheta Spiritu sancto repletus enumerat eosque collocare diuitias deceptionum suarum super animas stolidas peruersasque, quas camelis et asinis per figuram comparat, designauit. Et his bestiis ne traderetur anima, Deum timens orabat dicens: Non tradas bestiis animam confitentem tibi.
Et exterminabo inquit bestias malignas de terra uestra, et pugna non transibit per terram uestram. Multae sunt pugnae, quae transeunt per terram nostram, si legem Dei non custodimus nec praecepta eius seruamus. Redeat unusquisque ad animam suam et ipse se interna recordatione discutiat et uideat, quomodo terra nostra, id est caro nostra, nunc spiritu fornicationis, nunc irae et furoris urgetur, nunc auaritiae iaculis agitatur nunc telis pulsatur inuidiae, nunc spiculis libidinis terebratur, et in quibuscumque concupiscit caro aduersus spiritum et spiritus aduersus carnem, internis proeliis semper agitatur. Quid autem dicam de cogitationum pugnis, quas cordi nostro suggerit inimicus, ut nos exuat a fide Christi et ab spe uocationis nostrae? Cum enim afflictiones tentationum et molestiarum saeculi suscitauerit nobis, consequenter iam suggerit cogitationi superfluum et ineptum esse haec tolerare pro Christo, multo esse melius securam et sine persecutionibus uitam ducere. Haec sciens et Apostolus Paulus dicebat: Cogitationes destruentes et omnem altitudinem extollentem se aduersum scientiam Christi. Qui ergo diuina praecepta seruauerit et mandata eius custodierit et fecerit ea, hanc pugnam et haec bella non patitur, sed Deus aufert ea de terra eius et non sinit ea transire per animam iusti.
Et persequemini inimicos uestros. Quos inimicos, nisi ipsum diabolum et angelos eius et spiritus malignos et daemonia immunda? Persequemur ea non solum, ut a nobis ipsis effugemus, sed et ab aliis, quos incursant, si diuina praecepta seruemus. Persequemini inquit inimicos uestros, et cadent in conspectu uestro morte. Si conterat Satana sub pedes nostros uelociter Deus, cadent inimici in conspectu nostro morte. Cuius morte? Ego arbitror quod nostra; si enim nos mortificemus membra nostra, quae sunt super terram, fornicationem, immunditiam, si hanc mortem inferamus membris nostris, illi cadent in conspectu nostro. Quomodo cadent in conspectu nostro? Si tu iustus sis, cecidit iniustitia in conspectu tuo; si castus sis, cecidit libido; si pius, impietas corruit ante te.
7. Et persequentur ex uobis quinque centum, et centum ex uobis persequentur multa milia. Qui sunt isti quinque, qui possunt persequi centum? Quinque numerus et in laudabilibus ponitur et in culpabilibus. Quinque sunt sapientes uirgines et quinque insipientes. Sic ergo et centenarius numerus ad utramque partem accipi potest. Si itaque nos simus ex quinque laudabilibus, id est ex quinque sapientibus, persequemur insipientes centum. Si enim sapienter et probabiliter in uerbo Dei, si prudenter de lege Domini disseramus, conuincemus et fugabimus infidelium multitudinem. Sicut enim quinque numerus et sapientes indicat et insipientes, ita et centum numerus et fideles indicat et infideles. Nam sub centenario annorum numero Abraham Deo credidisse et iustificatus esse describitur, et peccator qui moritur centum annorum, maledictus erit. Et hic centum infideles a quinque sapientibus fugantur et rursum centum fideles, non tam numero centum quam perfectione signati, multa milia infidelium persequentur. Fugant enim fideles doctores innumeros daemones, ne animas credentium antiqua fraude decipiant.
Et cadent inimici uestri in conspectu uestro gladio. Qui sint inimici, supra diximus; quo autem gladio dicantur cadere, requiramus. Apostolus Paulus nos docet, qui sit hic gladius, cum dicit: Viuus enim est sermo Dei et efficax et penetrabilior omni gladio utrimque acuto, pertingens quoque usque ad compagem animae ac spiritus, membrorum quoque et medullarum, et est discretor cogitationum et intentionum cordis. Hic est gladius, cuius acie cadent inimici nostri. Sermo namque Dei est, qui prosternit omnes inimicos et ponit eos sub pedibus suis, ut subditus fiat omnis mundus Deo. Vis adhuc et de alia epistola Pauli discere quia gladius sermo Dei sit? Audi eum, cum arma praeparat militibus Christi, quomodo dicit: Et galeam salutaris accipite, et gladium Spiritus, quod est uerbum Dei, per omnem orationem et obsecrationem, euidentissime et per haec pronuntians quia per uerbum Dei, qui est gladius utrimque acutus, cadent inimici nostri in conspectu nostro.
Et respiciam super uos et augebo uos. Plenum beatitudinis est hoc ipsum, si quem respiciat Deus. Vis uidere, si respiciat Dominus ad hominem, quanta sit salus? Petrus aliquando paene perierat et ex consecratione apostolici numeri diabolo per os ancillae pontificis inspirante fuerat ereptus; sed ubi respexit ad eum Iesus tantum, ubi ad eum placidi uultus ora conuertit, statim reuersus in semet ipsum et prolapsum de praecipitio reuocans pedem, fleuit inquit amarissime atque ita respectus a Deo locum suum flendo recepit, quem negando perdiderat.
Respiciam ergo inquit super uos, et augebo uos. Tamquam si sol respiciat segetem et afferat fructus – quam utique si non respexisset, infructuosa mansisset – ita Deus segetem cordis nostri respiciens et radiis nos Verbi sui illuminans auget nos et multiplicat, ut ultra iam non simus paruuli, sed magni efficiamur, sicut magnus factus est Isaac, et magnus factus est Moyses et magnus Iohannes.
Et statuam testamentum meum uobiscum. Vide quantae benedictiones promittantur, si mandata seruemus. Statuam inquit testamentum meum uobiscum. Et manducabitis uetera et uetera ueterum, et eicietis uetera a conspectu nouorum. Quomodo eicimus uetera a conspectu nouorum? Vetera habuimus legem et prophetas, uetera autem ueterum ea, quae ante legem fuerunt ab initio, cum mundus factus est. Venerunt Euangelia noua, uenerunt et Apostoli. A conspectu horum eicimus uetera. Quomodo ea eicimus? Legem secundum litteram eicimus, ut statuamus legem secundum spiritum.
Possumus et hoc modo docere: antequam ueniret homo de caelo et nasceretur homo caelestis, eramus omnes terreni et portabamus imaginem terreni, sed ubi uenit homo nouus, qui secundum Deum creatus est, eiecimus a conspectu eius uetera, deponentes ueterem hominem et induentes nouum, qui secundum interiorem hominem renouatur de die in diem.
Et ponam tabernaculum meum in uobis. Si haec habemus in nobis, quae supra dicta sunt, si abiecto uetere homine innouatum est cor nostrum, uenit ad nos Deus et habitat in nobis, qui dixit: Et ponam tabernaculum meum in uobis, et non uos abominabitur anima mea. Non nos abominabitur anima Dei, si obseruemus ea, quae scripta sunt. Verumtamen uelim requirere quid est anima Dei. Numquidnam putabimus quia Deus habeat animam sicut homo? Absurdum est hoc sentire de Deo. Ego autem audeo et dico quia anima Dei Christus est. Sicut enim Verbum Dei est Christus et Sapientia Dei et uirtus Dei, ita et anima Dei est. Et hoc modo dicitur quia: Non uos abominabitur anima mea, id est Filius meus, sed ambulabo inter uos. Non mihi uidetur quod hoc promittat Deus quia in terra Iudaeorum ambulaturus sit, sed quia, si qui meruerit ita puri esse cordis, ut Dei capax sit, in eo se dicit ambulare Deus.
Et uos eritis mihi populus. Ego Dominus Deus uester, qui eduxi uos de terra Aegypti, cum essetis serui, et contriui iugum uinculi uestri. Vere eduxit nos de domo seruitutis serui enim eramus peccati, quia: Omnis qui peccat, seruus est peccati. Et contriuit uinculum iugi nostri, iugi, quod imposuerat super ceruices nostras ille, qui nos in captiuitatem duxerat et peccatorum uinculis colligarat. Contriuit ergo peccati uinculum et iugum nostrae captiuitatis excussit Dominus noster Iesus Christus et suum nobis suaue iugum fidei et caritatis et spei ac totius sanctitatis imposuit. Ipsi gloria in aeterna saecula saeculorum! Amen.
Adnotări la Levitic
1. Și l-a chemat pe Moise… [Lv. 1,1]
[Cartea] fost numită „Levitic” deoarece cele privitoare la slujirea sfântă, cele privitoare la jertfe și la câte de acest fel a stabilit Dumnezeu sunt cuprinse în acest Levitic139. Desigur, și Exodul cuprinde legiuirea lui Dumnezeu; Leviticul istorisește cum au fost inițiați preoții unși, cum a fost pregătit cortul și cum a luat structură armonioasă și câte altele. Iar dacă cuprinde și altele, nu e de mirare; căci titlul, Leviticul, indică de la sine faptul că acum este cea mai potrivită ocazie [pentru expunere].
[La același loc]
Cei ce disprețuiesc rațiunea jertfelor, necăutând spre ea cum se cuvine, fie consideră legiuirea penibilă și neavând nimic vrednic de Demiurg, fie Îl condamnă, fără cuviință, chiar pe Demiurg ca fiind un penibil legiuitor. Cel care se gândește însă la enunțul lui David și al apostolului, al celui ce spune: „Descoperă-mi ochii și voi pricepe minunile din Legea Ta!”, [Ps. 118,18] al celui ce strigă: „Legea este duhovnicească”, [Rom. 7,4] acela poate întrevedea ca demne de Dumnezeu învățăturile ascunse în acestea.
2. Om dintre voi, de va aduce daruri Domnului… [Lv. 1,2]
Am observat că în multe locuri ale Scripturilor darurile sunt legate de viețuitoare, iar jertfele de cele neînsuflețite140, după enunțul din Geneză: „Și a privit Dumnezeu spre Abel și spre darurile lui, dar nu a luat seamă spre Cain și spre jertfele lui”. [Gn. 5,4-5] Mai trebuie spus și aceasta: despre însuflețite spune: „Om din voi, dacă va aduce daruri”, [Lv. 1,2] iar despre neînsuflețite: „Dacă un suflet”. [Lv. 2,1] Sufletul [oferă] ceva neînsuflețit, ca din irațional să se păstreze doar raționalul, iar din neînsuflețit, după ce a fost învins de foc, să rămână doar însuflețitul.
3. Vor stropi sângele în jurul jertfelnicului. [Lv. 1,5]
Jertfelnicul rodului141 este numit altar, pe care se oferă jertfele arderii de tot. Iar jertfelnicul pentru tămâie este jertfelnicul din afară.
La același loc.
De vreme ce iudeii găseau bucurie în jertfe, fiind obișnuiți cu ele în Egipt, după cum mărturisește facerea vițelului în pustie, Dumnezeu le-a îngăduit să-I fie aduse acestea, înfrânându-le astfel pornirile neașezate spre politeism și [oprindu-i] să jertfească demonilor.
4. Iar de un suflet va păcătui involuntar… [Lv. 4,27]
Involuntar este ceea ce este săvârșit rău de către cineva142. Trebuie semnalat că Scriptura numește „păcat” ignoranța involuntară. Fericitul Pavel și-a amintit de altele, diferite, spunând: Căci Legea a avut umbra celor viitoare. [Evr. 10,1]
La același loc.
Trebuie văzut [da]că enunțul143 „De va păcătui involuntar un suflet și nu va face din toate poruncile Domnului…” este firesc. Căci poate există și unele precepte ale Domnului care nu trebuie făcute, după enunțul: „Le-am dat precepte care nu sunt bune”. [Iez. 20,25] Deci un suflet păcătuiește involuntar când observă interdicția, sub pretextul cuviinței. Și este nevoie de jertfă pentru iertare. Pe când cel ce o face cu scop nu are nevoie de jertfă, ca cel ce s-a făcut iudeu ca pe iudei să-i câștige și l-a tăiat împrejur pe Timotei.
5. Și își va cunoaște păcatul, pe care l-a păcătuit în el, și va aduce o capră dintre țapi, parte femeiască, neprihănită, și va aduce pentru păcatul pe care l-a păcătuit. Și va pune mâna pe capul păcătuirii lui… [Lv. 4,28-29]
Indică, așadar, că păcat este numit și ceea ce se oferă. Astfel trebuie gândit și enunțul: Vor mânca păcatele poporului Meu. [Os. 4,8] Așadar, cel ce păcătuiește pare a jertfi chiar păcatul în schimbarea cugetului144; nu este de folos a cădea în acestea, câtă vreme păcatul se întoarce la viață. Astfel este posibil ca Hristos să fie numit „păcat”, ca Cel jertfit pentru păcatul tuturor.
6. Acel suflet care, de va atinge orice lucru necurat sau mortăciune… [Lv. 5,2]
[Scriptura] numește mortăciune omul care, pentru Dumnezeu, a murit; cu acesta nu trebuie nici să fii părtaș la masă. Căci cel ce îl atinge este necurat. Această necurăție este vânată de către oponentul nostru, diavolul. Turme necurate ar fi cei ce se apropie de Cuvânt ca turma, păcătuind spre moarte și nefăcându-se demni să fie mântuiți chiar și cu turmele, după spusa: „Pe oameni și pe turme le vei mântui, Doamne”. [Ps. 35,7]
7. Tot cel de se va atinge de ele va fi sfințit. [Lv. 6,18]
Unii spun că verbul „va fi sfințit” semnifică [aici] „va fi spurcat”145 : nu din cauza jertfei, consider, ci din cauza îndrăznelii atingerii lor. Căci Aggeu zice: „Care se va atinge, va fi spurcat”. [Ag. 2,13]
La același loc.
Spunem că jertfele aduse de preoți erau mai degrabă premisă a alimentului și umbră a evlaviei. Iar câștigul, în urma jertfirii, este dublu: lui Dumnezeu I se aduce cinstire, iar celor jertfite nimeni nu se va închina și nici nu li se vor părea că sunt Dumnezeu.
8. Și să nu muriți cumva. [Lv. 10,9]
Cuvântul pare a-i amenința cu moartea pe preoții ce beau vin și sicheră când vor intra în cort. Căci trebuie ca supraveghetorii ce se roagă pentru popor să fugă nu numai de beția pricinuită de vin, dar și de beția lucrurilor și a cugetărilor omenești. Iar această interdicție nu este ilogică: știa nestăpânirea israeliților, că de orice se atingeau duceau dincolo de măsură. [Această lege s-a dat] pentru ca, atunci când intră în sfinte, neîmbătat să aibă ascuțișul minții și facilă să aibă amintirea lui Dumnezeu.
9. De ce nu ați mâncat cel [ jertfit] pentru păcat în loc sfânt? [Lv. 10,17]
Arată că dacă preoții nu mănâncă, jertfa este neîmplinită, iar păcatul rămâne. Căci trebuia ca și din sânge să se introducă, iar ei să mănânce.
10. Dacă astăzi au adus deasupra cele pentru păcatele lor. [Lv. 10,19]
Spune [Scriptura]: „De vreme ce s-a întâmplat ca Nadab și Abiud să-L ofenseze pe Dumnezeu, prin faptele lor, murind când era momentul ca ei să mănânce [jertfa] care era pentru păcatul poporului, ca să i se ierte cele pe care le păcătuise, noi, care suntem astăzi dovediți de păcate, cum ne vom procura iertarea mâncând? Căci trebuie ca mai întâi preotul să și-L facă favorabil [pe Dumnezeu]”.
11. Acestea sunt turmele pe care le veți mânca. [Lv. 11,2]
Desigur, fiarele nu sunt nicidecum curate. Căci toate sunt necurate, urmând Legea care spune: Tot cel ce merge pe labele lui, în toate fiarele, vă vor fi necurate. [Lv. 11,27] Iar fiarele ar fi, în general, toți cei care sunt mai cruzi dintre oameni, despre care profetul spune: Pe când se apropiau cei înrăiți ca să mănânce cărnurile mele etc. [Ps. 26,2]
12. Orice turmă care despică unghia… [Lv. 11,3]
Cel ce locuiește în acest veac în mod evlavios și se grăbește spre veacul viitor este „despicat”. Despicarea și tăierea unghiilor: se înlătură cele de prisos și moarte de pe mâini, adică din fapte. Și de pe picioare, adică din pornirea sa. Și, în plus, [își duce] și rumegarea înapoi: nu numai că pune înapoi hrana duhovnicească, dar și-o și amintește și în continuu se îndeletnicește cu ea146.
13. Aceasta este legea despre turme și despre zburătoare și despre tot sufletul. [Lv. 11,46]
Se face multă vorbire despre curat și necurat. Mai întâi, învață că sufletul este sfânt. Căci dacă firea lui ar fi fost făcută necurată după preceptul lui Dumnezeu, cu cât mai mult s-a făcut astfel dintr-o proastă alegere și nu după preceptul lui Dumnezeu? Dacă cineva ar considera că Dumnezeu Făcătorul este necurăție pentru acesta, cu cât mai mult cel ce este potrivnic voinței lui Dumnezeu și care face ceea ce El a interzis?
14. O femeie, de va primi sămânța și va naște parte bărbătească147… [Lv. 12,2]
Pare redundantă expresia de va primi sămânța, pe lângă și va naște parte bărbătească. Mă gândesc însă dacă nu a spus întregul enunț cu scop profetic: Maria, care a născut parte bărbătească fără a primi sămânță, să nu fie considerată că este necurată, ea, care L-a născut pe Mântuitorul. Era însă posibil ca și fără adăugirea de va primi sămânță să se gândească că Maria nu este necurată: căci nu era femeie, în sens principal, ci fecioară.
15. Unui om, de i se va face o cicatrice în pielița pielii148 lui. [Lv. 13,2]
Acestea se referă la unele vătămări ale sufletului. Și după cum în rănile suferite de trup, după însănătoșire, rămâne o urmă a locurilor lovite, numită cicatrice, în același fel sufletul ce ia rana păcatului, chiar dacă își află îngrijire, păstrează câteodată ceva asemănător unei cicatrice. Trebuie să afle și modul în care el este curățat sau nu este curățat de ea.
16. Bărbatului sau femeii, de i se va face lui atingere a leprei. [Lv. 13,29]
Trebuie observat despre care dintre oameni se spune: De i se va face în pielița pielii lui, [Cf. Lv. 13,2] sau Bărbatului sau femeii, de se va face în ei atingere a leprei, și despre care se spune: Carnea, de se va face în pielița ei ulcerație, [Lv. 13,18] sau: Carnea, de se va face în pielița ei inflamație de foc. [Lv. 13,24] Iar acestea sunt rană.
17. Și leprosul, în care este atingere, hainele lui vor fi destrămate și capul lui descoperit. [Lv. 13,45]
Pentru ce poruncește să fie descoperit capul leprosului, iar hainele să fie destrămate? Ca să fie cunoscut, și ca cei ce îi ies în cale să nu ia parte la necurăție. Astfel a spus Apostolul despre păcătoși: Depărtați-vă de orice frate ce umblă în dezordine și nu după tradiția pe care ați primit-o de la noi [2Tes. 3,6] și Dacă vreun frate este numit fie desfrânat, fie avar, fie slujitor al idolilor, fie bețiv, fie înjurător, fie răpitor, cu unul de acest fel să nu mănânci laolaltă. [1Cor. 5,11]
La același loc.
Prin acestea se spune în taină că nu trebuie să ne ascundem păcatele și că cel lepros la suflet nu trebuie să se acopere cu ele. Căci după cum cel ce și-a destrămat hainele lui [nu] și-a mai acoperit rușinea, la fel vrea ca cel ce nu se face mormânt văruit să se deschidă tuturor. Iar astuparea gurii semnifică lipsa îndrăznelii de a deschide gura149. Iar scoaterea în afara taberei înseamnă că nu mai rostește cântare în corurile sfinților150.
18. Și vor înjunghia o pasăre mică în vasul de lut. [Lv. 14,5]
Pasărea mică este jertfită în vasul de lut după ce apa vieții [Cf. Lv. 14,5] a fost mai înainte vărsată în el, astfel încât curățirea să se facă prin apă și prin sânge, care din coasta Mântuitorului au ieșit. Și numește lemnul de cedru lemnul mântuirii noastre. Iar stacojiul răsucit era typos al sângelui de mare preț151 prin care se curăță lumea întreagă. Cred că isopul indică căldura cea prin Duhul, iar firul roșu corespondența152 Cuvântului cu carnea153.
19. Va fi ras capul lui și barba. [Lv. 14,9]
Se rade capul pentru [a elimina] opiniile de căpetenie și principale. Iar barba, care este simbol al bărbatului, și-o rade cel ce renunță la păcatele bărbatului. Iar cel ce își rade sprâncenele renunță la toată părelnicia și, ca să spun așa, la sprânceana sumețită. Spune că acestea sunt simbol al celor ce cresc și înfloresc în suflet, numite peri ai caracterului muritor154.
20. Va lua doi miei neprihăniți de un an. [Lv. 14,10]
Discursul divide cele oferite în trei155. Una este dezlegarea de cele păcătuite mai înainte. Alta este în întregime oferită lui Dumnezeu. Iar o alta este oferită pentru el, curățindu-l de cele făcute de el. Poate și cele trei zecimi de făină fină sunt luate ca una să se aducă împreună cu mielul înjunghiat, a doua cu celălalt miel, iar a treia cu oaia. De acum, așadar, la a cincea curățare nu mai are făină, ci făină fină, care este simbol al materiei pâinii curate: aceasta este frământată cu ulei. Care este luat ca hrană luminii și nu ca materie a focului. Și are, fără uleiul luat spre frământarea făinii, și uleiul ce se oferă de către preot, în măsura unei cotyle156. Și mi se pare că este nevoie de un preot: Și va sta preotul ce curăță omul care este curățit, și acestea înaintea Domnului. [Lv. 14,11]
21. Și va veni cel al căruia este casa și va vesti preotului. [Lv. 14,35]
Nicidecum nu zicem că legiuitorul ar spune: „Cel ce va acuza casa trebuie să meargă la preot”157, ci mai degrabă că [va merge la preot] ca și cum ar solicita de la medic medicament pentru cele întâmplate. Spunem, așadar, că Sinagoga iudeilor s-a îmbolnăvit de lepră. Iar persoana celui ce vestește este corul sfinților profeți. Care și vestesc marelui arhiereu cu iritare patimile nebuniei iudeilor, nu cu ură, nu cu dușmănie, ci cu rușine în fața Binefăcătorului, mărturisind greșelile acelora, dar rugând totuși să fie miluiți.
22. Acestea sunt sărbătorile Domnului. [Lv. 23,2]
Orice zi a veseliei, în care s-a stabilit ca, în [zi] sfântă, să se facă unele anume este numită sărbătoare, deosebită fiind de celelalte zile. Dar nu în fiecare sărbătoare se face adunare de sărbătoare, ci doar atunci când, după nume, se adună într-un loc de pretutindeni. Așa încât orice adunare de sărbătoare este sărbătoare, dar nu orice sărbătoare este adunare de sărbătoare. Spre exemplu, sabatele și lunile noi sunt sărbători, iar Azima, zilele Cincizecimilor și Punerile corturilor nu sunt numai sărbători, ci și adunări de sărbătoare.
23. Și măturătoare158 de finic. [Lv. 23,40]
Se poate înțelege prin acestea că Dumnezeu ne împarte iarăși desfătări în rai, în Hristos. Iar ramurile veșnic verzi de plante semnifică prin ele însele continuitatea harului și nevestejirea nădejdii159.
24. Iar de va răscumpăra casa lui cel ce a sfințit-o, va adăuga la acesta o supracincime160 din argintul prețului, și va fi a lui. [Lv. 27,15]
Dacă nu prețul casei sau al câmpului, ci pe acestea le-a sfințit lui Dumnezeu, va plăti prețul plus o cincime, răscumpărându-le pe acestea și va stăpâni posesiunile. Iar altora nu le va vinde. Iar dacă le va vinde, până la Jubileu le va stăpâni cumpărătorul, iar după acesta vor fi ale lui Dumnezeu.
25. Iar dacă din câmp… [Lv. 27,22]
Cine agonisește câmpul prin cumpărare, nu și-l va lua înapoi. Ci, întorcând lui Dumnezeu, după calcul, rodul, va restabili, în anul Iobel161, câmpul vânzătorului162.
139 Explicarea titlului era necesară: acest tratat biblic își derivă numele de la λευίτης, care îl desemnează pe preotul evreilor. Prin urmare, Λευιτΐκόν [βιβλίον] ar putea fi tradus în română (Așa cum s-a și întâmplat), Carte preoțească. Argument pentru această semnificație a titlului este și explicația origeniană oferită în această adnotare.
140 Încercare de clarificare contextuală a doi termeni prezenți în această carte biblică: „dar”, δῶρον, și „jertfă”, ϑυσία.
141 Sintagma ϑυσιαστήριον καρπώσεως este prezentă în Levitic (v. 4,10), fiind tradusă de obicei cu „altar al prinosului”. Traducerea oferită aici urmează sensul de bază al termenilor ce compun sintagma.
142 Aluzie la definițiile clasice care asociau răul ignoranței; aici răul este corelat ignoranței involuntare. Continuarea textului origenian este edificatoare.
143 Forma complicată a acestui debut de enunț este dată de cele două variante oferite de PG (12,400 și 17,18).
144 Grecescul μετάνοια mai este echivalat în limba română cu „pocăință”, „penitență”, „regret”.
145 Pentru a înțelege această exegeză trebuie reamintit că adjectivul ἅγιος, de la care derivă verbul discutat acum, poartă dualitatea semantică a multor termeni proveniți din fondul indo-european: semnificația de bază este de lucru „consacrat zeilor”, având însă atât conotații pozitive („sfânt”, „sfințit”), cât și conotații negative („blestemat”, „spurcat”).
146 Pentru înțelegerea exegezei origeniene este necesară recitirea pasajului biblic Lv. 11,3-6.
147 Traduc grecescul ἄρσεν cu „parte bărbătească”, sub presiunea lexicului teologic consacrat. Perifraza românească, construită sub influența slavonei, este greoaie și arhaică. Echivalarea cu „mascul”, deși ar solicita resemantizarea termenului românesc, este de dorit pentru conformitatea traducerilor din greacă.
148 Sintagma septuagintală ἐν δέρματι χρωτὸς a fost tradusă literal: ambii termeni desemnează învelișul trupului, pielea. Variante de traducere: „în pielea cărnii”, „în pielea trupului”.
149 Pentru a înțelege comentariul origenian trebuie citită continuarea textului biblic indicat aici parțial (Lv. 13,45).
150 La fel, pentru înțelegerea exegezei origeniene trebuie citită continuarea textului biblic, Lv. 13,46).
151 Expresia „al sângelui de mare preț” traduce o sintagmă elină ce poate fi echivalată și altfel: „al cinstitului sânge”.
152 Termenul grec σύμβασις este utilizat cu această semnificație și de Plotin.
153 Pentru a înțelege ultimele trei enunțuri ale adnotării origeniene este necesară recitirea versetului Lv. 14,4.
154 O exegeză similară există la Origen și în Homilia in Leuiticum 8,11.
155 Pentru a înțelege explicația origeniană trebuie recitit Lv. 14,10.
156 Termenul transliterat aici poate semnifica „pahar mic”, dar și o unitate de măsură a lichidelor (0,27 l.).
157 Pentru a înțelege comentariul origenian este necesară recitirea pasajului Lv. 14,34-55.
158 Termenul grec κάλλυντρα, care are puține ocurențe în limba greacă veche, a fost tradus prin „măturători”, așa cum indică dicționarul. Alte traduceri (contextuale): „ramuri”, „frunze”.
159 Pentru înțelegerea pasajului origenian, a se reciti Lv. 23,40. Interesantă este și exegeza aceluiași autor, păstrată în traducere rufiniană, a finalului omiliei a noua la Exod.
160 O discuție despre termenul ἐπίπεμπτος este evidentă la Origen în Homilia in Leuiticum 3,6.
161 I.e. în anul Jubileului.
162 Pentru înțelegerea pasajului este necesară recitirea Lv. 27,16-25.
Adnotationes in Leuiticum
1. Καὶ ἀνεκάλεσε Μωΰσῆν.
Λευΐτικὸν ὠνόμασται, ἐπειδὴ τὸ τῆϛ ἱερωσύνηϛ καὶ\ τὰ τῶν ϑυσιῶν καὶ ὅσα τοιαῦτα προσέταξεν ὁ Θεὸϛ, ἐν τούτῳ Λευΐτικῷ φέρεται. Ἔχει μὲν οὖν καὶ ἡ Ἔξοδοϛ τοῦ Θεοῦ νομοϑεσίαϛ’ ὅπωϛ δὲ ἐτελέσϑησαν οἱ ἱερεῖϛ χρισϑέντεϛ, καὶ ὅπωϛ κατεσκευάσϑη ἡ σκηνὴ καὶ σύμπηξιν ἔλαβεν ἁρμόνιον, καὶ ἄλλα πλείονα ἱστορεῖ τὸ Λευΐτικόν. Εἰ δὲ καὶ ἕτερά τινα περιέχει, οὐ ϑαυμαστὸν, ἐπιγραφὴ γάρ ἐστι, Λευΐτικὸν, τοῦ ἐν αὐτῷ καιριωτέρου δηλωτικόν.
Τοῦ αὐτοῦ. Τὸν περὶ ϑυσιῶν λόγον οἱ μὴ ὀρϑῶϛ ἐνορῶντεϛ καταφρονοῦσιν ἢ ὡϛ εὐτελοῦϛ νομοϑεσίαϛ, καὶ μηδὲν ἄξιον τοῦ Δημιουργοῦ ἐχούσηϛ, ἢ αὐτοῦ τοῦ Δημιουργοῦ ὡϛ εὐτελῆ νομοϑετοῦντοϛ ἀσεβῶϛ καταψηφί-ζονται. Ὁ δὲ νοήσαϛ τὸ τοῦ Δαυῒδ καὶ τοῦ Ἀποστόλου, τοῦ μὲν λέγοντοϛ’ Ἀποκάλυψον τοὺϛ ὀφϑαλμούϛ μου καὶ κατανοήσω τὰ ϑαυμάσια ἐκ τοῦ νόμου σου’ τοῦ δὲ βοῶντοϛ’ Ὁ νόμοϛ πνευματικόϛ ἐστι, δύναται διαβλέψαι ὡϛ ἄξια Θεοῦ ἐστιν ἀποκεκρυμμένα ἐν τούτοιϛ μαϑήματα.
2. Ἄνϑρωποϛ ἐξ ὑμῶν, ἐὰν προσαγάγῃ δὼρα τῷ Κυρίῳ. Τετηρήκαμεν δὲ πολλαχοῦ τῶν Γραφῶν τὰ μὲν δῶρα ἐπὶ τῶν ζώων λέγεσϑαι, τὰϛ δὲ ϑυσίαϛ ἐπὶ τῶν ἀψύχων κατὰ τὸ ἐν τῇ Γενέσει λεγόμενον’ Καὶ ἐπεῖδεν ὁ Θεὸϛ ἐπὶ Ἄβελ, καὶ ἐπὶ τοῖϛ δώροιϛ αὐτοῦ, ἐπὶ δὲ Κάΐν καὶ ἐπὶ ταῖϛ ϑυσίαιϛ αὐτοῦ οὐ προσέσχεν. Ἔτι δὲ καὶ τοῦτο ῥητέον, ἐπὶ μὲν τῶν ἐμψύχων’ Ἄνϑρωποϛ, φησὶν, ἐξ ὑμῶν, ἐὰν προσαγάγῃ δῶρα’ ἐπὶ δὲ τῶν ἀψύχων, ἐὰν ψυχή. Τὸ ἄψυχον ἡ ψυχή’ ἵνα τοῦ μὲν ἀλόγου τὸ λογικὸν μόνον καταλείπηται, καὶ τοῦ ἀψύχου ὑπὸ τοῦ πυρὸϛ νενικημένου ἀπομείνοι τὸ ἔμψυχον μόνον.
3. Προχεοῦσι τὸ αἷμα ἐπὶ τὸ ϑυσιαστήριον.
Θυσιαστήριον καρπώσεωϛ ὁ βωμὸϛ λέγεται, ἐφ’ οὗ ϑυσίαι ὁλοκαυτώσεωϛ’ ϑυσιαστήριον δὲ ϑυμιάματοϛ, τὸ ἔσω ϑυσιαστήριον.
Τοῦ αὐτοῦ. Ἐπειδὴ ἔχαιρον ταῖϛ ϑυσίαιϛ οἱ Ἰουδαῖοι ἐν Αἰγύπτῳ ταύταιϛ προσεϑίσαντεϛ, ὡϛ καὶ ἡ ἐν τῇ ἐρήμῳ μοσχοποιία μαρτυρεῖ, ἐπέτρεψεν ὁ Θεὸϛ ταύταϛ αὐτῷ προσαγαγεῖν, ταύτῃ χαλινώσαϛ τῆϛ πολυϑεΐαϛ τὰϛ ἀτάκτουϛ ὁρμὰϛ καὶ τοῦ μὴ ϑύειν δαίμοσι.
4. Ἐὰν δὲ ψυχὴ μία ἁμάρτῃ ἀκουσίωϛ…
Ἀκούσιόν ἐστιν ὅπερ ἄν τιϛ ποιῇ κακόν. Σημειωτέον ὅτι τὸ ἀγνόημα τὸ ἀκούσιον, ἁμαρτίαν καλεῖ ἡ Γραφή. Καὶ ἄλλων τινῶν μέμνηται ὁ μακάριοϛ Παῦλοϛ φάσκων’ Σκιὰν γὰρ εἶχεν ὁ νόμοϛ τῶν μελλόντων.
Τοῦ αὐτου. Ψυχὴ ἐὰν ἁμάρτῃ ἀκουσίωϛ, φησὶ, καὶ μὴ ποιήσῃ ἀπὸ πασῶν τῶν ἐντολῶν Κυρίου, [εἰ δὲ] κατὰ φύσιν ἔχει. Ἔστι τάχα τινὰ προστάγματα Κυρίου, ἃ οὐ δεῖ ποιεῖν, κατὰ τό’ Ἔδωξαν αὐτοῖϛ προστάγματα οὐ καλά. Ψυχὴ οὖν ἁμαρτάνει ἀκουσίωϛ, ὅτε προφάσει εὐσεβείαϛ τὸ μὴ δέον τηρεῖ. Καὶ δεῖται ϑυσίαϛ πρὸϛ ἄφεσιν, οὐ δεομένου ϑυσίαϛ τοῦ δρῶντοϛ ἐξεπίτηδεϛ’ ὡϛ ὁ γεγονὼϛ Ἰουδαῖοϛ, ἵνα Ἰουδαί-ουϛ κερδήσῃ, καὶ περιτεμὼν τὸν Τιμόϑεον.
5. Καὶ γνωσϑῇ αὐτῷ ἡ ἁμαρτία ἣν ἥμαρτεν ἐν αὐτῇ καὶ οἴσει χίμαιραν ἐξ αἰγῶν ϑήλειαν ἄμωμον οἴσει περὶ τῆϛ ἁμαρτίαϛ ἧϛ ἥμαρτεν. Καὶ ἐπιϑήσει τὴν χεῖρα ἐπὶ τὴν κεφαλὴν τοῦ ἁμαρτήματοϛ αὐτοῦ …
Σημαίνει οὖν, ὅτι ἁμαρτία καλεῖται καὶ αὐτὸ τὸ προσαγόμενον. Οὕτω νοητέον τό’ Ἁμαρτίαϛ λαοῦ μου φάγονται. Εἰ οὖν ὁ ἁμαρτάνων αὐτὴν δοκεῖ ϑύειν τὴν ἁμαρτίαν ἐν τῷ μετανοεῖν, οὐκ ὀφείλει τοῖϛ αὐτοῖϛ περιπίπτειν, ἐπεὶ ἀναζῇ ἡ ἁμαρτία. Οὕτω δυνατὸν τὸν Χριστὸν καλεῖν ἁμαρτίαν, ὡϛ ὑπὲρ τῆϛ πάντων ἁμαρτίαϛ τυϑέντα.
6. Ἡ ψυχὴ ἐκείνη ἥτιϛ ἐὰν ἅψηται παντὸϛ πράγματοϛ ἀκαϑάρτου, ἢ ϑνησιμαίου.
Θνησιμαῖον δέ φησι τὸν ἀποϑανόντα τῷ Θεῷ ἄνϑρωπον, ᾧ χρὴ μηδὲ συνεσϑίειν’ ὁ γὰρ ἁπτόμενοϛ αὐτοῦ ἀκάϑαρτόϛ ἐστι. Καὶ τοῦτο ἀκάϑαρτόν ἐστι τὸ ϑηρευϑὲν ὑπὸ τοῦ ἀντιδίκου ἡμῶν διαβόλου. Κτήνη ἀκάϑαρτα εἴη ἂν, οἱ προσελϑόντεϛ μὲν τῷ λόγῳ κτηνώδειϛ, πρὸϛ ϑάνατον δὲ ἁμαρτήσαντεϛ, καὶ μὴ γενόμενοι ἄξιοι σωϑῆναι κἂν μετὰ κτηνῶν, κατὰ τὸ λέγον ῥητόν’ Ἀνϑρώπουϛ καὶ κτήνη σώσειϛ, Κύριε.
7. Πᾶϛ ὃϛ ἐὰν ἅψηται αὐτῶν ἁγιασϑήσεται.
Τινὲϛ τὸ ἁγιασϑήσεται, μολυνϑήσεται, φασὶν, οὐ διὰ τὴν ϑυσίαν, οἶμαι, ἀλλὰ διὰ τὸ τολμηρὸν αὐτοῦ ἁπτομένου. Ἀγγαῖοϛ γάρ φησιν’ Ὃϛ ἂν ἅψηται, μιανϑήσεται.
Τοῦ αὐτοῦ. Λέγομεν ὡϛ διατροφῆϛ ἀφορμὴ μᾶλλον τοῖϛ ἱερεῦσιν ἦσαν αἱ ϑυσίαι καὶ σκιὰ τῆϛ εὐσεβείαϛ. Διπλοῦν δέ ἐστι τὸ κέρδοϛ τὸ ἀπὸ τοῦ ϑύειν’ καὶ ὅτι Θεῷ προσάγεται τιμὴ, καὶ ὅτι ἃ ϑύει τιϛ οὐκ ἂν προσκυνήσειεν, οὐδὲ ἂν οἰηϑείη Θεὸν εἶναι.
8. Καὶ οὐ μὴ ἀποϑάνητε.
Θάνατον ὁ λόγοϛ ἔοικεν ἀπειλεῖν ἱερεῦσιν, οἶνον καὶ σίκερα πίνουσιν, ἡνίκα ἂν εἰϛ τὴν σκηνὴν εἰσπορεύωνται. Δεῖ γὰρ τοὺϛ ὑπὲρ τοῦ λαοῦ εὐχομένουϛ ἐπισκόπουϛ ἀποστρέφεσϑαι ἀπὸ μέϑηϛ, οὐ μόνον τῆϛ ἀπὸ οἴνου, ἀλλὰ καὶ τῆϛ τῶν πραγμάτων, καὶ διαλογισμῶν ἀνϑρωπίνων. Οὐχ ὡϛ ἄτοπον δὲ ἀπαγορεύει τοῦτο, ἀλλ’ ὅτι ᾔδει τὸ ἀκρατὲϛ τῶν Ἰσραηλιτῶν, ὅτι ὁπόταν ἅψοιντο, εἰϛ ἀμετρίαν ἐχώρουν. Ἵν’ ὅτε εἰϛ τὰ ἅγια εἰσπορεύονται, νηφάλιον τὸ τῆϛ ψυχῆϛ ἀκριβὲϛ ἔχωσι, καὶ λεπτὸν τοῦ Θεοῦ μνημόσυνον.
9. Διὰ τί οὐκ ἐφάγετε τὸ περὶ τῆϛ ἁμαρτίαϛ ἐν τόπῳ ἁγίῳ;
Δείκνυσι δὲ ὅτι μὴ τῶν ἱερέων ἐσϑιόντων, ἀτέλεστοϛ ἡ ϑυσία, καὶ ἡ ἁμαρτία μένει’ ἐχρῆν γὰρ καὶ ἐκ τοῦ αἵματοϛ εἰσενεχϑῆναι, καὶ αὐτοὺϛ φαγεῖν.
10. Εἰ σήμερον προσαγηόχασι τὰ περὶ τῆϛ ἁμαρτίαϛ αὐτῶν.
Ἐπεὶ συνέβη, φησὶ, τοῖϛ περὶ Ναδὰβ καὶ Ἀβιοὺδ προσκρούσασι τῷ Θεῷ ἀποϑανεῖν, ὅτε καιρὸϛ ἦν φαγεῖν αὐτοὺϛ τὸ περὶ ἁμαρτίαϛ τοῦ λαοῦ τοῦ ἀφεϑῆναι ἃ ἥμαρτε, πῶϛ οἱ ἐν ἁμαρτίαιϛ ἡμεῖϛ σήμερον ἐλεγχϑέντεϛ διὰ τοῦ φαγεῖν τὴν ἄφεσιν προξενήσομεν; Χρὴ γὰρ τὸν ἱερέα πρότερον περὶ αὑτοῦ ἐξιλάσασϑαι.
11. Ταῦτα τὰ κτήνη ἃ φάγεσϑε.
Θηρία μὲν οὖν οὐδαμῶϛ ἐστι καϑαρά’ πάντα γὰρ ἀκάϑαρτα κατὰ τὸν εἰπόντα νόμον’ Πᾶν ὃ ἐὰν πορεύηται ἐπὶ χειρῶν αὐτοῦ ἐν πᾶσι τοῖϛ ϑηρίοιϛ, ἀκάϑαρτα ἔσται ὑμῖν. Εἴη δ’ ἂν γενικῶϛ ϑηρία πάντεϛ οἱ ὠμότατοι τῶν ἀνϑρώπων, περὶ ὧν φησιν ὁ Προφήτηϛ’ Ἐν τῷ ἐγγίζειν ἐπ’ ἐμὲ κακοῦνταϛ τοῦ φαγεῖν τὰϛ σάρκαϛ μου’ καὶ τὰ ἑξῆϛ.
12. Πᾶν κτῆνοϛ δικηλοῦν ὁπλήν.
Δικηλῆ τὸν εὐσεβῶϛ ἐν τῷ αἰῶνι τούτῳ πολιτευόμενον καὶ διὰ τὸν μέλλοντα αἰῶνα ἐπ’ ἐκεῖνον σπεύδοντα’ πρὸϛ δὲ τὸ διχηλεῖν καὶ ὀνυχιστῆραϛ ὀνυχίζειν περιαιρούμενον τὰ περιττὰ καὶ νεκρὰ, ἀπὸ τῶν χειρῶν, τοῦτ’ ἔστι πράξεων’ καὶ ποδῶν, τουτέστι τῆϛ πορείαϛ. Πρὸϛ τούτοιϛ καὶ ἀνὰ μηρυκισμὸν οὐκ ἀποτιϑέμενον μόνον τὴν πνευματικὴν τροφὴν, ἀλλὰ καὶ ἀναμιμνησκόμενον καὶ συνεχῶϛ αὐτὴν μελετῶντα.
13. Οὗτοϛ ὁ νόμοϛ περὶ τῶν κτηνῶν καὶ τῶν πετεινῶν καὶ πάσηϛ ψυχῆϛ.
Πολὺν ποιεῖται λόγον περὶ καϑαροῦ καὶ ἀκαϑάρτου’ πρῶτον ἁγίαν εἶναι τὴν ψυχὴν ἐκπαιδεύει. Εἰ γὰρ τὸ φυσικὸν τοιοῦτον οἷον ἐκ προστάγματοϛ Θεοῦ γέγονεν, ἀκάϑαρτον, πόσῳ μᾶλλον τὸ ἀπὸ μοχϑηρᾶϛ προαιρέσεωϛ, καὶ οὐκ ἐκ προστάγματοϛ Θεοῦ γεγονόϛ; Εἰ τὸ οὗ Θεὸϛ ποιητὴϛ ἀκάϑαρτον εἶναι νομίζοι τιϛ, πόσῳ μᾶλλον τὸ ἐναντίωϛ ἔχον πρὸϛ τὸ τοῦ Θεοῦ βούλημα, καὶ ποιοῦν ὅπερ ἀπηγόρευσεν;
14. Γυνὴ ἥτιϛ ἐὰν σπερματισϑῇ, καὶ τέκῃ ἄρσεν.
Παρέλκειν δόξει τὸ, ἐὰν σπερματισϑῇ, προτασσόμενον τοῦ’ καὶ τέκῃ ἄρσεν. Ἀλλ’ ἐφίστημι μήποτε ἵνα προφητικῶϛ ἡ Μαρία, οὐκ ἐκ τοῦ ἐσπερματίσϑαι τεκοῦσα ἄρσεν, μὴ νομισϑῇ ἀκάϑαρτοϛ εἶναι, γεγεννηκυῖα τὸν Σωτῆρα, εἴρηκεν ὄλον τοῦτο. Ἐδύνατο δὲ καὶ μὴ προκειμένου τοῦ, Ἐὰν σπερματισϑῇ, νοεῖσϑαι μὴ οὖσα ἀκάϑαρτοϛ ἡ Μαρία’ οὐ γὰρ ἁπλῶϛ γυνὴ, ἀλλὰ παρϑένοϛ.
15. Ἀνϑρώπῳ ἐάν τινι γένηται ἐν δέρματι χρωτὸϛ αὐτοῦ οὐλή.
Ἀνάγεται ταῦτα ἐπί τιναϛ μώμουϛ τῆϛ ψυχῆϛ. Καὶ ὥσπερ ἐπὶ τῶν τοῦ σώματοϛ τραυμάτων μετὰ τὴν ϑεραπείαν ἔσϑ’ ὅτε ἴχνοϛ τοῦ πεπονϑέναι τοὺϛ τόπουϛ καταλείπεται ἐν τῇ καλουμένῃ οὐλῇ’ τὸν αὐτὸν τρόπον ἡ λαβοῦσα τραῦμα ἁμαρτίαϛ ψυχὴ, κἂν τύχῃ ϑεραπείαϛ, οἱονεὶ οὐλὴν ἐνίοτε ἔχει καταλειπομένην. Δεῖ δὲ καὶ τὸν τρόπον τοῦ ἀπ’ αὐτῆϛ καϑαρισμοῦ ἢ οὐ καϑαρισμοῦ ἐξεπίστασϑαι.
16. Ἀνδρὶ ἢ γυναικὶ ᾧ ἐὰν γένηται αὐτῷ ἁφὴ λέπραϛ.
Παρατηρητέον ἐφ’ ὧν μὲν λέγεται ἀνϑρώπων’ Ἐάν τινι γένηται ἐν δέρματι χρωτὸϛ αὐτοῦ’ ἤ’ Ἀνδρὶ ἢ γυναικὶ, ᾧ ἐὰν γένηται ἐν αὐτοῖϛ ἁφὴ λέπραϛ’ ἐφ’ ὧν δέ’ Σὰρξ, ἐὰν γένηται ἐν τῷ δέρματι αὐτοῦ ἕλκοϛ’ ἤ’ Σὰρξ ἐὰν γένηται ἐν τῷ δέρματι αὐτοῦ κατάκαυμα πυρόϛ. Ταῦτα δὲ ϑραῦμά ἐστιν.
17. Καὶ ὁ λεπρὸϛ, ἐν ᾧ ἐστιν ἀφὴ, τὰ ἱμάτια αὐτοῦ ἔσται παραλελυμένα, καὶ ἡ κεφαλὴ αὐτοῦ ἀκάλυπτοϛ.
Διατί τοῦ λεπροῦ ἀκάλυπτον εἶναι κελεύει τὴν κεφαλὴν, καὶ τὰ ἱμάτια παραλελυμένα; Ἵνα γνωριστὸϛ ᾖ, καὶ μὴ μεταλαγχάνωσι τῆϛ ἀκαϑαρσίαϛ οἱ προσπελάζοντεϛ. Οὕτωϛ ὁ Ἀπόστολοϛ περὶ τῶν ἁμαρτανόντων ἔφη’ Στέλλεσϑε ὑμᾶϛ ἀπὸ παντὸϛ ἀδελφοῦ ἀτάκτωϛ περιπατοῦντοϛ, καὶ μὴ κατὰ τὴν παράδοσιν, ἣν παρελάβετε παρ’ ἡμῶν’ καὶ Ἐάν τιϛ ἀδελφὸϛ ὀνομαζόμενοϛ, ἢ πόρνοϛ, ἢ πλεονέκτηϛ, ἢ εἰδωλολάτρηϛ, ἢ μέϑυσοϛ, ἢ λοίδοροϛ, ἢ ἅρπαξ’ τῷ τοιούτῳ μὴ συνεσϑίειν.
Τοῦ αὐτοῦ. Διὰ τούτων αἰνίττεται μὴ δεῖν συγκρύπτειν τὰ ἁμαρτήματα, καὶ σκεπάζειν αὐτὰ τὸν τὴν ψυχὴν λελεπρωμένον. Ὥσπερ τοῦ παραλελυμένου τὰ ἱμάτια οὗ [οὐκ] ἐσκέπασται ἡ ἀσχημοσύνη’ οὕτωϛ βούλεται πᾶσιν ἐκκεῖσϑαι μὴ γενόμενον τάφον κεκονιαμένον. Τὸ δέ γε περιβεβλῆσϑαι τὸ στόμα, ἐστὶ τὸ μὴ ἔχειν παῤῥησίαν ἀνοῖξαι τὸ στόμα’ τὸ δὲ τῆϛ παρεμβολῆϛ ἐξοίχεσϑαι, τὸ μηκέτι τοῖϛ τῶν ἁγίων αὑτὸν συναυλίζεσϑαι χοροῖϛ.
18. Καὶ σφάξουσι τὸ ὀρνίϑιον τὸ ἓν εἰϛ ἀγγεῖον ὀστράκινον.
Θύεται τὸ ὀρνίϑιον εἰϛ ἀγγεῖον ὀστράκινον, προεμβληϑέντοϛ εἰϛ αὐτὸ ὕδατοϛ ζῶντοϛ, ἵνα γένηται ὁ καϑαρισμὸϛ ὕδατι καὶ αἵματι, ἅπερ ἐξῆλϑεν ἀπὸ τῆϛ πλευρᾶϛ τοῦ Σωτῆροϛ. Ξύλον δὲ κέδρινόν φησι τὸ τῆϛ σωτηρίαϛ ἡμῶν ξύλον. Τὸ δὲ κεκλωσμένον κόκκινον τύποϛ ἦν τοῦ τιμίου αἵματοϛ, δι’ οὗ καϑαίρεται ὁ κόσμοϛ ὅλοϛ. Οἶμαι δὲ τὸν ὕσσωπον, τὴν διὰ τοῦ πνεύματοϛ ϑερμότητα’ τὸ δὲ σπαρτίον τὸ κόκκινον τὴν πρὸϛ σάρκα σύμβασιν τοῦ Λόγου δηλοῦν.
19. Τὴν κεφαλὴν αὐτοῦ καὶ τὸν πώγωνα ξυρηϑήσεται.
Ξυρᾶται τὴν κεφαλὴν, κατὰ τὰ κεφαλαιωδέστερα καὶ ἀρχικώτερα τῶν δογμάτων’ κατὰ δὲ τὸν πώγωνα, ὅπερ σύμβολόν ἐστι τοῦ ἀνδρὸϛ, ἀποτιϑέμενοϛ τὰ τοῦ ἀνδρὸϛ ἁμαρτήματα’ κατὰ δὲ τὰϛ ὀφρῦϛ, πᾶσαν οἴησιν, καὶ ἵν’ οὕτωϛ ὀνομάσω, ὀφρύωσιν ἀποτιϑέμενοϛ. Σύμβολον δέ φησι ταῦτα προσφύντα καὶ ἐξανϑήσαντα τῇ ψυχῇ, νεκρότητοϛ τρίχεϛ ὀνομαζόμενα.
20. Λήψεται δύο ἀμνοὺϛ ἀμώμουϛ ἐνιαυσιαίουϛ.
Εἰϛ τρία ὁ λόγοϛ διαιρεῖ τὰ ἀναφερόμενα’ ἓν μὲν τὴν λύσιν τῶν προημαρτημένων’ ἓν δὲ, τὸ ὅλον ἀναφέρεσϑαι τῷ Θεῷ’ ἕτερον δὲ, τὸ ἀναφερόμενον ἐπ’ αὐτὸν τὸν καϑαριζόμενον τῶν ὑπ’ αὐτοῦ γινομένων. Τάχα δὲ καὶ τὰ τρία τῆϛ σεμιδάλεωϛ δέκατα παραλαμβάνεται, ἵν’ ἓν μὲν τῶν δεκάτων τῷ σφαζομένῳ ἀμνῷ συναχϑῇ, καὶ τὸ δεύτερον τῷ λοιπῷ, καὶ τὸ τρίτον τῷ προβάτῳ. Ἤδη τοίνυν ἐπὶ τῷ πέμπτῳ καϑαρισμῷ ἔχει οὐχὶ ἄλευρον, ἀλλὰ σεμίδαλιν, ὅπερ σύμβολόν ἐστιν ὕληϛ ἄρτου καϑαροῦ, καὶ ταύτην ἐλαίῳ πεφυραμένην’ ὅπερ ὡϛ τρέφον φῶϛ, φωτὸϛ χρείαν καὶ οὐ πυρὸϛ ἐπιτελοῦν παραλαμβάνεται. Ἔχει δὲ καϑ’ ἑαυτὸ χωρὶϛ τοῦ εἰϛ φύρασιν τῆϛ σεμιδάλεωϛ παραλαμβανομένου ἐλαίου, ἔλαιον ὃ διὰ τοῦ ἱερέωϛ ἀναφέρεται μέτρου κοτύληϛ τυγχάνον. Καὶ πάνυ δοκεῖ μοι ἱερέωϛ δέεσϑαι τό’ Στήσει ὁ ἱερεὺϛ ὁ καϑαρίζων τὸν ἄνϑρωπον τὸν καϑαριζόμενον, καὶ ταῦτα ἔναντι Κυρίου.
21. Καὶ ἥξει τίνοϛ αὐτοῦ ἡ οἰκία, καὶ ἀναγγελεῖ τῷ ἱερεῖ.
Καὶ οὐδέποτέ φαμεν κατηγορήσοντα τῆϛ οἰκίαϛ τῆϛ ἑαυτοῦ δεῖν ἰέναι τινὰ πρὸϛ τὸν ἱερέα, τὸν νομοϑέτην εἰπεῖν’ ἀλλ’ ὥσπερ δὴ μᾶλλον ἐξ ἰατροῦ τῷ συμβεβηκότι φάρμακον ἐξαιτήσοντα. Λελεπρῶσϑαι δὴ οὖν φαμεν τὴν τῶν Ἰουδαίων συναγωγήν. Τὸ δὲ τοῦ ἀναγγέλλοντόϛ ἐστι πρόσωπον, ὁ τῶν ἁγίων προφητῶν χορόϛ’ οἳ καὶ ἐξαγγέλλονται τῷ μεγάλῳ ἀρχιερεῖ, τουτέστι πρὸ τῆϛ ἀγανακτήσεωϛ, τῆϛ ἀπονοίαϛ τῶν Ἰουδαίων τὰ πάϑη, οὐ μίσει, οὐδὲ ἀπεχϑείᾳ, ἀλλ’ αἰδοῖ τῇ περὶ τὸν εὐεργέτην συνομολογοῦντεϛ μὲν τὰ ἐκείνων πλημμελήματα, ἐλεεῖσϑαι δ’ οὖν ὅμωϛ παρακαλοῦντεϛ.
22. Αὗται αἱ ἑορταὶ Κυρίου.
Πᾶσα ἱλαρὰ ἡμέρα, ἐν ᾗ προτέτακται, ὡϛ ἐν ἁγίᾳ τάδε τινὰ ποιεῖν παρὰ τὰϛ λοιπὰϛ ἐξαίρετα, ἑορτὴ καλεῖται. Οὐ πᾶσα δέ ἐστι πανήγυριϛ’ ἀλλὰ κατὰ τοὔνομα, ὅτε ἐπὶ τὸ αὐτὸ συναϑροίζονται πανταχόϑεν. Ὥστε ἡ μὲν πανήγυρίϛ ἐστι καὶ ἑορτή’ οὐκέτι δὲ ἑορτὴ, καὶ πανήγυριϛ’ οἷον’ Σάββατα καὶ Νουμηνίαι, ἑορταί εἰσιν’ Ἄζυμα δὲ, καὶ ἡμέραι τῶν Ἑβδομάδων, καὶ Σκηνοπηγίαι οὐ μόνον ἑορταὶ, ἀλλὰ καὶ πανηγύρειϛ.
23. Καὶ κάλλυντρα φοινίκων.
Πάρεστι διὰ τούτων νοεῖν, καὶ πάλιν ἡμῖν ἐν Χριστῷ τὰϛ ἐν παραδείσῳ τρυφὰϛ ἀπονέμει Θεόϛ. Φυτῶν δὲ τῶν ἀειϑαλῶν οἱ κλάδοι, τὸ διηνεκὲϛ τῆϛ χάριτοϛ καὶ τὸ ἀμάραντον τῆϛ ἐλπίδοϛ ἐφ’ ἑαυτοῖϛ σημαίνουσι.
24. Ἐὰν δὲ ὁ ἁγιάσαϛ αὐτὴν λυτρῶται τὴν οἰκίαν αὐτοῦ, προσϑήσει ἐπ’ αὐτὸ τὸ ἐπίπεμπτον τοῦ ἀργυρίου τῆϛ τιμῆϛ, καὶ ἔσται αὐτῷ.
Εἰ δὲ μὴ τιμὴν οἰκίαϛ, ἢ ἀγροῦ τιϛ, ἀλλ’ αὐτὰ ἁγιάσαι Θεῷ, τὴν τιμὴν καϑήσει μετὰ τοῦ πέμπτου λυτρούμενοϛ αὐτὰ, καὶ καϑέξει τὰϛ κτήσειϛ’ ἑτέροιϛ δὲ οὐκ ἀποδώσεται. Ἀλλὰ κἂν ἀποδῶται, μέχρι τοῦ Ἰωβηλαίου καϑέξει ὁ πριάμενοϛ, καὶ μετὰ τοῦτον ἔσται Θεοῦ.
25. Ἐὰν δὲ ἀπὸ τοῦ ἀγροῦ.
Τὸν δὲ ἐξ ἀγορασίαϛ ἀγρὸν ἀγοράσαϛ, οὐκ ἀνακτήσεται τοῦτον ἑαυτῷ’ ἀλλὰ πρὸϛ λόγον ἀποδοὺϛ τὸν καρπὸν τῷ Θεῷ, ἐν τῷ Ἰωβὴλ ἀποκαταστήσεται τὸν ἀγρὸν τῷ πεπρακότι.
Bibliografie selectivă
I. Ediții ale Bibliei
Septuaginta, edidit Alfred Rahlfs, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1979
Novum Testamentum Graece, ed. Eberhard Nestle, Barbara Aland, Kurt Aland, 27th edition, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1995
Biblia Sacra Vulgata, Würtembergische Bibelanstalt, Stuttgart, 1969
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1988
Septuaginta 1. Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Colegiul Noua Europă – Polirom, Iași, 2004
II. Instrumente de lucru
Greek – English Lexicon, ed. H. G. Liddell, R. Scott, revised by Sir Henry Stuart Jones, ninth edition, Clarendon Press, Oxford, 1996
Oxford Latin Dictionary, ed. P. G. W. Glare, reprinted, OUP, 1996
Suidae Lexicon, 1.1-1.4 (Lexicographi Graeci 1.1-1.4), ed. A. Adler, Leipzig, 1928-1935
Thesaurus Graecae Linguae (TGL), ab Henrico Stephano constructus, vol. I – IX, Didot, Paris, 1831 – 1865
The Encyclopedia of Religion, editor in chief Mircea Eliade, Macmillan, New York, 1987
Realencyclopaedie der classischen Altertumswissenschaft, ed. A. Pauly, G. Wissowa, Stuttgart / Munchen, 1894 – 1972 (Add. supplementbanden)
III. Opere ale autorilor clasici citați în volum
Commentaria in Aristotelem Graeca, vol. XI, ed. M. Hayduck, Reimer, Berlin, 1882
Fragmenta comicorum Graecorum, vol. IV, ed. A. Meineke (repr.), De Gruyter, Berlin, 1970
Scholia in Euclidis Elementa (Euclidis opera omnia 5-2), ed. E. S. Stamatis, Teubner, Leipzig, 1977
Asclepius of Tralles, Commentary to Nicomachus’ introduction to arithmetic (Transactions of the American Philosophical Society 59.4), ed. L. Tarán, American Philosophical Society, Philadelphia, 1969
Athanasius, Expositiones in Psalmos, PG 27, coll. 60-545, 548-589, Paris, 1862
Basile de Césarée, Homélies sur l’Hexaéméron (SC 26 bis), ed. Stanislas Giet, Cerf, Paris, 1950
Calimah, Hymnum 1 (In Iouem), în Callimachus, vol. 2, ed. R. Pfeiffer, Clarendon Press, Oxford, 1953
Damascius, Dubitationes et solutiones (vol. 2), ed. C. E. Ruelle, Klincksieck, Paris, 1899
Galenus, De compositione medicamentorum per genera, în Claudii Galeni opera omnia, vol. XIII, ed. C. G. Kuehn (repr.), Olms, Hildesheim, 1965
Galenus, In Hippocratis librum de fracturis commentarium, în Claudii Galeni opera omnia, vol. XVIII / 2, ed. C. G. Kuehn (repr.), Olms, Hildesheim, 1965
Harpocration, Lexicon in decem oratores Atticos, ed. W. Dindorf, Oxford University Press, Oxford, 1853
Johannes Chrysostomus, Commentarius in Epistulam ad Galatas, PG 61, coll. 611-682, Paris, 1862
Johannes Damascenus, Commentarii in Epistulas Pauli, PG 95, coll. 441-1033, Paris, 1864
Numenius, Fragments, ed. Edouard des Places, Les Belles Lettres, Paris, 1973
Olympiodorus, In Platonis Gorgiam commentarium, ed. L. G. Westerink, Teubner, Leipzig, 1970
Plotin, Ennéades (Avec Porphyre, Vie de Plotin), ed. E. Bréhier, 6 tomes (7 vol), (Budé), Les Belles Lettres, Paris, 1924 (I et II), 1925 (III), 1927 (IV), 1931 (V), 1936-1938 (VI)
Porphyry, The cave of the nymphs in the Odyssey (Arethusa Monographs), Department of Classics, State University of New York, Buffalo, 1969
Proclus, In Platonis Timaeum commentarium (vol. 1), ed. E. Diehl, Hakkert, Amsterdam, 1903
Proclus, Théologie platonicienne (vol. 3), ed. D. Saffrey, L. G. Westerink, Les Belles Lettres, Paris, 1978
Proclus, In Platonis rem publicam commentarii (vol. 2), ed. W. Kroll (repr.), Hakkert, Amsterdam, 1965
Procopius, Commentaria in Octateuchum (PG 87), coll. 21-992, Paris, 1862
Ps.-Galenus, Die neuplatonische, fälschlich dem Galen zugeschriebene Schrift Πρὸϛ Γαῦρον περὶ τοῦ πῶϛ ἐμψυχοῦνται τὰ ἔμβρια (Abhandlungen der königlichen Akademie der Wissenschaften zu Berlin, Philol.-hist. Kl.), Reimer, Berlin, 1895
Theodoretus, Interpretatio in XIV Epistulas sancti Pauli (PG 82), coll. 36-877, Paris, 1863
Theodoretus, Quaestiones in Octateuchum (Textos y Estudios ”Cardenal Cisneros” 17), ed. N. Fernández Marcos, A. Saenz Bádillos, Poliglota Matritense, Madrid, 1979
Theon Smyrnaeus, Expositio rerum mathematicarum ad legendum Platonem utilium, ed. E. Hiller, Teubner, Leipzig, 1878
IV. Ediții critice origeniene163
Origenis in sacras scripturas commentaria, quaecunque Graece reperiri potuerunt. Petrus Daniel Huetius graeca primus maxima ex parte in lucem edidit: quae iam extabant, uarias eorum editiones inter se contulit; Latinas interpretationes partim a se, partim ab aliis elaboratas graecis adiunxit; uniuersa notis et obseruationibus illustrauit, 2 uol., 1668
Origenous Ta Euriskomena panta. Origenis Opera omnia quae graece uel latine tantum exstant et eius nomine circumferuntur, ex uariis editionibus collecta. Opera & studio Caroli Delarue, Extremam imposuit Carolus-Vincentius Delarue, uol. 7, Parisiis, 1733-39
Opera omnia, ed. C. H. E. Lommatzsch, vol. 1-25, Berlin, 1831-48
Origenous Ta euriskomena panta, ex uariis editionibus et codicibus manu exaratis, gallicanis, italicis, germanicis et anglicis collecta atque adnotationibus illustrata, cum copiosi indicibus, uita auctoris et multis dissertationibus. Opera et studio dd. Caroli et Caroli Vincentii Delarue accurante et denuo recognoscente J.-P. Migne, uol. 7, Lutetiae Parisiorum, 1857-1862, în Patrologiae cursus completus omnium ss. patrum, doctorum scriptorumque ecclesiasticorum, siue latinorum siue graecorum, series graeca (PG) 11 – 17, accurante J.-P. Migne, Lutetiae Parisiorum
Origenes Werke I, Contra Celsum I, hg. v. Paul Koetschau (GCS 2), Leipzig, 1899
Origenes Werke II, Contra Celsum II, De oratione, hg. v. Paul Koetschau (GCS 3), Leipzig 1899
Origenes Werke III, Homiliae in Ieremiam, Fragmenta in Lamentationes et al., hg. v. Erich Klostermann (GCS 6), Leipzig 1901
Origenes Werke IV, Commentarius in Iohannem, hg. v. Erwin Preuschen (GCS 10), Leipzig 1903
Origenes Werke V, De principiis, hg. v. Paul Koetschau (GCS 22), Leipzig 1913
Origenes Werke VI, Homilien zum Hexateuch, hg. v. W. A. Baehrens (GCS 29), Leipzig 1920
Origenes Werke VII, Homilien zum Hexateuch, hg. v. W. A. Baehrens (GCS 30), Leipzig 1921
Origenes Werke VIII, Homiliae in Regn., Ez. et al., hg. v. W. A. Baehrens (GCS 33), Leipzig 1925
Origenes Werke IX, Homiliae in Lucam, hg. v. Max Rauer (GCS 35), Leipzig 1931
Origenes Werke X / 2, Commentarius in Matthaeum, hg. v. Erich Klostermann, Ernst Benz (GCS 38), Leipzig 1933.
Origenes Werke X / 1, Commentarius in Matthaeum, hg. v. Erich Klostermann, Ernst Benz (GCS 40), Leipzig 1935
Origenes Werke XI, Commentarius in Matthaeum (GCS 41 / 1), hg. v. Erich Klostermann, Ernst Benz, Leipzig 1941
Origenes Werke XII, Commentarius in Matthaeum, hg. v. Erich Klostermann, Ludwig Früchtel, Berlin 1955
Origenes, Philocalie 21-27: sur le libre arbitre (SC 226), ed. E. Junod, Cerf, Paris, 1976
Origen, Commentarii in Epistula ad Romanos (Fontes Christiani 2 / 1), Liber I, II, ed. Theresia Heither, Herder, Freiburg, 1990
Origenes, Contre Celse (SC 132, 136, 147, 150), 4 vols., ed. M. Borret, Cerf, Paris, 1967-1969
Origenes, Commentaire sur saint Jean (SC 120, 157, 222), ed. C. Blanc, Cerf, Paris, 1966-1975
Origenes, Vier Buecher von den Prinzipien, ed. H. Goergemanns, H. Karpp, Wissenschaftliche Buchgesellshaft, Darmstadt, 1976
Origenes, De pascha (Arbeiten zum spaetantiken und koptischen Aegypten IV), ed. B. Witte, Altenberge, Oros, 1993
Hammond Bammel, Caroline, Der Roemerbriefkommentar des Origenes: kritische Ausgabe der Uebersetzung Rufins, Buch 1-3 (Vetus Latina: Die Reste der altlateinischen Bibel. Aus der Geschichte der lateinischen Bibel, 16), Herder, Freiburg, 1990
Hammond Bammel, Caroline, Der Römerbriefkommentar des Origenes. Kritische Ausgabe der Übersetzung Rufins Buch 4-6 (Vetus Latina. Aus der Geschichte der lateinischen Bibel 33), 1997
Stanjek, H. (Hgg.), Caroline P. Hammond Bammel, Der Römerbriefkommentar des Origenes. Kritische Ausgabe der Übersetzung Rufins Buch 7-10 (Vetus Latina. Aus der Geschichte der lateinischen Bibel 34), 1998
V. Traduceri în limbi moderne ale omiliilor origeniene la Levitic
Origène, Homélies sur le Lévitique (I-VII), tome I (SC 286), ed. M. Borret, Paris, 1981
Origène, Homélies sur le Lévitique (VIII – XVI), tome II (SC 287), ed. M. Borret, Paris, 1982
Origen, Homilies on Leviticus (Fathers of the Church 83), trans. Gary Wayne Barkley, Catholic University of America Press, Washington, 1990
Origene, Omelie sul Levitico, ed. M. I. Danieli, Città Nuova, Roma, 1985
VI. Cărți, articole, studii cu tematică origeniană
Allégorie des poètes. Allégorie des philosophes (Textes et traditions 10), ed. Gilbert Dahan, Richard Goulet, Vrin, Paris, 2005
Origeniana Secunda. Second colloque international des études origéniennes (Bari, 20-23 septembre 1977), Roma, 1980
Origeniana Quarta. Die Referate des vierten internationalen Origenes-Kongresses (Innsbruck 2.-7. September 1985), hr. v. Lothar Lies (Innsbrucker theologische Studien 19), Innsbruck / Wien, 1987
Origene e l’alessandrinismo cappadoce (III-IV secolo). Atti del Convegno del Gruppo italiano di ricerca su «Origene e la tradizione alessandrina» (Bari 20-22 settembre 2000), a cura di M. Girardi e M. Marin, Bari, 2002
Studia patristica (vol. 28), ed. Elisabeth A. Livingstone, Peeters, Leuven, 1993
The Westminster Handbook to Origen, ed. John Anthony McGuckin, Westminster John Knox, Louisville, 2004
Typologie biblique. De quelques figures vives (col. Lectio divina), ed. R. Kuntzmann, Cerf, 2002
Alviar, J. José, Klesis. The Theology of the Christian Vocation according to Origen, Four Courts Press, Dublin 1993
Coulter, James A., The Literary Microcosm. Theories of Interpretation of the Later Neoplatonists, Brill, Leiden, 1976
Dyckhoff, P., Das Kosmische Gebet. Einübung nach Origenes, Kösel, München 1994
Edwards, M.J., Origen Against Plato (Ashgate Studies in Philosophy and Theology in Late Antiquity), Ashgate, 2002
Fédou, Michel, La sagesse et le monde: Essai sur la christologie d’Origène (”Jésus et Jésus-Christ”, 64), Desclée, Paris, 1995
Laporte, Jean, Théologie liturgique de Philon d’Alexandrie et d’Origène (Liturgie, 6), Cerf, Paris, 1995
Louth, Andrew, The origins of the Christian mystical tradition, Oxford University Press, Oxford, 1981
Villey, Lucile, Origène, lecteur de l’Ecriture (Suppl. aux ”Cahiers Évangile”, 96), Editions du Cerf, Paris, 1996
163 Pentru o bibliografie origeniană exhaustivă, v. Bibliographie critique d’Origène (Instrumenta Patristica 8), Brépols, Turnhout, 684 p., 1971, Bibliographie critique d’Origène, Supplément I, Brépols, Turnhout, 337 p., 1982, Bibliographie critique d’Origène, Supplément II, Brépols, Turnhout, 362 p., 1996.
Indice de referințe biblice în traduceri*164
Geneza (Gn.)
1,1 – 169
1,26 – 69, 73, 457
1,26-27 – 133
1,27 – 501
2,9 – 533
3,12 – 233
3,17 – 181
3,18 – 181
3,19 – 77, 355, 397
3,24 – 367
4,14-16 – 177
4,16 – 499
5,4-5 – 559
8,8 – 527
9,26 – 521
13,2 – 121
13,5 – 473
14,17 – 429
15,5 – 175
18,1 – 473
18,6 – 473
18,17 – 473
19,1 – 473
19,3 – 473
20,6 – 483
21 – 547
22,13 – 121
24,4-5 – 307
25,27 – 511
26,13 – 439, 551
27,27 – 253
27,28 – 531
28,1 – 521
30,5 – 477
32,1-2 – 77
35,23 – 477
38,7 – 189
38,28 – 335
40,20 – 309, 311
42,20 – 503
42,37 – 503
42,38 – 503
43,9 – 503
43,13 – 503
48,15-20 – 523
49,11 – 265, 365
49,28 – 523
Exodul (Ex.)
1,21 – 511
2,11 – 491
3,5 – 181
11,3 – 439, 551
12,3 – 87, 369
12,6 – 201, 369
12,10 – 201
12,15 – 369
12,18 – 369
13,2 – 413
13,14 – 553
17,11 – 249
20,26 – 233, 357
23,15 – 369, 523
23,16 – 71, 369
23,17 – 405, 523
25,18 – 389
25,18-21 – 369
25,28 – 413
25,29 – 417
25,40 – 463
26,33-34 – 389
27,1 – 369
28,2 – 247, 413
28,30 – 369
28,32 – 243
28,36 – 243
28,42 – 247
29,7 – 449
29,25 – 389
29,36 – 369
29,37 – 369
29,41 – 481
30,6 – 389
30,10 – 369, 371, 389
30,29 – 147
30,34 – 385
32,4 – 441
33,7 – 499
40,9 – 413
Leviticul (Lv.)
1,1 – 173, 557
1,1-2,14 – 49
1,2 – 49, 65, 69, 557, 559
1,3 – 51, 53, 59, 75, 173
1,3-5 – 51
1,4 – 53, 55
1,4-5 – 53
1,5 – 53, 69, 75, 121, 559
1,6 – 61
1,6-8 – 57
1,6-9 – 55
1,9 – 59
1,10 – 65, 69
1,14 – 65, 69
1,15 – 361
2,1 – 49, 65, 69, 559
2,3 – 173
2,4 – 71, 83
2,4-5 – 49, 65, 113
2,5 – 123
2,9 – 193, 385
2,11 – 49
2,13 – 49
2,14 – 49, 71, 203
2,14-15 – 65
3,1 – 49, 65, 73
3,3 – 111
3,6 – 65
3,6-7 – 49
3,12 – 49, 65
4,1-2 – 73
4,2-12 – 67
4,3 – 49, 65, 69, 75, 77, 79, 91, 93
4,3-8 – 213
4,6 – 111
4,7 – 53, 75, 111, 391
4,8 – 199
4,9 – 77
4,10-11 – 345
4,11 – 77
4,12 – 51, 77
4,13 – 51, 67, 69, 77
4,17 – 111
4,18 – 111
4,22 – 51, 69
4,22-23 – 79
4,22-26 – 67
4,27 – 51, 65, 67, 69, 87, 559
4,27-28 – 79, 85
4,28 – 89
4,28-29 – 561
5,1 – 95, 97, 105
5,1-2 – 91
5,2 – 99, 103, 105, 211, 561
5,2-3 – 97, 101
5,4-5 – 109
5,4-6 – 105
5,6 – 113
5,7 – 69, 121, 317
5,7-11 – 113
5,10 – 173
5,11 – 69, 193
5,14-16 – 113
5,15 – 113, 119, 121, 123, 125, 141
5,15-16 – 115
5,20 – 129
5,20-24 – 131
5,21 – 131, 135, 137
5,21-22 – 139
5,22 – 139
5,22-24 – 141
5,23 – 133
5,24 – 141
5,25 – 131
5,25-26 – 141
6,1-6 – 145
6,7-11 – 151
6,8 – 151, 157, 159
6,9 – 157, 159
6,11 – 153, 155, 157
6,12-16 – 161
6,13 – 151
6,16 – 165
6,17 – 185
6,17-18 – 171
6,17-23 – 167
6,18 – 173, 177, 179, 561
6,19 – 179, 181
6,25 – 167
6,30 – 267
7,1 – 185, 193
7,3 – 187
7,5 – 187
7,7 – 185, 197
7,7-8 – 187
7,9 – 189
7,10 – 193
7,11-15 – 195
7,13 – 195, 199
7,14 – 197
7,15 – 197, 199
7,16 – 195
7,16-18 – 205
7,17 – 207
7,19 – 173, 175
7,19-21 – 207
7,20 – 209, 211
7,21 – 211
7,22-27 – 213
7,28 – 221
7,28-34 – 215
7,29 – 217
7,30 – 217, 219
7,32 – 219
7,34 – 221, 223, 227
7,35 – 227
7,35-38 – 227
7,37 – 227
8,1 – 241
8,1-9 – 229
8,4-5 – 233, 235
8,7 – 235, 237, 239, 243, 245
8,7-8 – 241
8,8 – 239
8,8-9 – 239
8,9 – 243
8,13 – 245
8,26 – 191
8,29 – 171
9,7 – 255
10,1-2 – 395
10,7 – 249
10,8-11 – 253
10,9 – 253, 259, 263, 267, 269, 563
10,14 – 173, 253, 277
10,14-15 – 275
10,17 – 563
10,19 – 563
11,1 – 253
11,2 – 563
11,3 – 293, 565
11,3-7 – 291
11,9 – 285, 297
11,13 – 299
11,17 – 301
11,19 – 301
11,25 – 365, 371
11,27 – 565
11,46 – 565
12,1-2 – 305
12,2 – 303, 305, 309, 313, 315, 445, 565
12,2-5 – 313
12,3 – 313
12,4 – 313
12,5 – 315
12,6 – 309, 317
12,7 – 309
12,8 – 317
13 – 303
13,2 – 317, 323, 567
13,12 – 317, 323
13,13 – 323
13,14 – 325
13,18 – 567
13,18-19 – 317, 325
13,19 – 321, 327
13,20 – 325, 327
13,21 – 375
13,24 – 317, 567
13,24-25 – 327
13,25 – 327
13,29 – 317, 567
13,29-30 – 327
13,30 – 329
13,40 – 329
13,42 – 317, 329
13,45 – 329, 331, 567
13,46 – 305, 331
14 – 303
14,2 – 333, 337
14,3 – 333
14,4 – 333, 335
14,5 – 335, 569
14,6 – 337
14,7 – 333, 337
14,7-8 – 337
14,8 – 333, 339, 341
14,8-9 – 337, 341
14,9 – 337, 339, 341, 569
14,10 – 341, 343, 345, 569
14,11 – 345, 571
14,13 – 343
14,14 – 345
14,15-16 – 345
14,16 – 337, 347
14,17 – 345
14,18 – 345
14,19-20 – 343
14,20 – 337
14,22 – 333
14,35 – 571
16,1 – 349, 393
16,1-2 – 351
16,2 – 353
16,3 – 357, 359
16,4 – 355, 357, 413
16,5 – 359, 405
16,8 – 349, 359
16,8-10 – 359
16,9 – 405
16,9-10 – 371
16,10 – 333, 361, 365, 375, 401, 405
16,12 – 375, 381, 383, 385, 387, 389
16,13 – 389
16,13-14 – 395
16,14 – 395
16,17 – 395
16,21 – 361, 365, 373, 375
16,21-22 – 359, 407
16,26 – 375
16,29 – 367, 369
16,32 – 413
16,34 – 353, 389
17,6 – 391
18,15 – 423
19,6 – 199, 203
20,7 – 413, 417
20,8 – 421
20,9 – 421, 427, 429, 431
20,10 – 423
20,10-11 – 421
20,12 – 423
20,22 – 421
21,10 – 433, 439, 441, 443
21,10-15 – 435
21,11 – 443, 445
21,12 – 447
21,13 – 451, 453
21,13-15 – 449
21,14 – 447, 451, 455, 457
23,1 – 463
23,2 – 571
23,40 – 571
23,44 – 463
24,1 – 463, 469, 485
24,1-4 – 463
24,3 – 463
24,4 – 485
24,5 – 463, 473, 475, 485
24,5-6 – 471
24,5-9 – 469
24,6 – 477, 479
24,7 – 471, 479, 481
24,7-8 – 481
24,8 – 471, 473, 481
24,8-9 – 481
24,9 – 483
24,10 – 489, 499
24,10-11 – 497
24,10-14 – 487
24,11 – 487, 493
24,14 – 489
24,15 – 501, 503, 523
25,26 – 513
25,29 – 509
25,29-30 – 509
25,30 – 513
25,31 – 509, 513
25,32 – 509, 515
26,3 – 523, 545
26,4 – 525, 527, 531, 535, 537
26,5 – 535, 537, 539
26,5-6 – 541
26,6 – 541, 543, 545
26,7 – 545, 547
26,8 – 547, 549
26,9 – 549, 551
26,10 – 205
26,11 – 551
26,12 – 553
27,15 – 573
27,22 – 573
41,50 – 489
Numerii (Nm.)
1,2 – 157
6,4-5 – 419
6,5 – 339
9,11 – 369
11,18 – 211
11,24 – 147
12,15 – 313
15,35 – 523
18,20 – 255
18,21 – 523
20,24 – 441
24,1 – 521
27,13 – 441
29,1 – 369
35,1 – 413
Deuteronomul (Dt.)
4,24 – 179
5,17-18 – 421
15,1-2 – 205
15,19 – 413
16,9 – 71
16,13 – 419
21,10-11 – 295
21,10-13 – 295
21,12 – 297
23,8 – 183
30,15 – 397
32,1-2 – 525
32,2 – 525
32,6 – 429
32,7 – 159
32,22 – 181
32,39 – 107
33,1 – 103
Iisus Nave (Ios.)
2,18 – 335
9,21-23 – 203
1 Regi (1Rg.)
1,11 – 339, 421
2,25 – 141
15,22 – 145
2 Regi (2Rg.)
12,13 – 515
3 Regi (3Rg.)
3,9 – 375
20,29 – 387
4 Regi (4Rg.)
1,10 – 103
13,21 – 99
Iov
3,1-2 – 311
3,3 – 311
3,4 – 311
3,6 – 311
3,8 – 311
3,11 – 445
4,4-5 – 313
10,11 – 285
14,4-5 – 309, 445
22,15 – 467
29,3 – 467
Psalmii (Ps.)
1,2 – 83, 159, 225, 249, 293, 371, 417, 447
1,3 – 339
6,7 – 81
11,7 – 123
13,3 – 377
18,6 – 439
18,13 – 205
19,4 – 217
21,23 – 439
22,5 – 257, 261
24,2 – 469
26,1 – 543
26,2 – 565
26,3 – 543
26,13 – 513
28,3 – 93, 189, 429
31,5 – 81, 109
32,6 – 177
33,9 – 119
34,10 – 273
35,7 – 101, 505, 561
35,9 – 261, 529
37,5 – 263
37,6 – 193
38,4 – 393
41,4 – 81
44,8 – 193, 363, 409, 441, 449
48,15 – 181
49,14 – 89
49,16 – 293, 331
49,17 – 293
49,23 – 195, 201, 203
50,7 – 313
50,10 – 267
50,14 – 347
50,19 – 89, 143, 177
51,10 – 469, 535
56,7 – 363
57,4 – 315
63,4 – 277
68,32 – 295
72,28 – 281
73,19 – 543
75,1 – 465
79,6 – 427
80,4 – 369
81,6 – 397, 423
90,5-6 – 541
93,16 – 363
101,4 – 83
102,1 – 187
102,8 – 265
103,2 – 441
103,6 – 441
103,15 – 537
105,7 – 433
108,7 – 205
109,4 – 97, 179, 433, 447
111,1 – 417
118,9 – 387
118,18 – 47, 557
118,28 – 539
118,105 – 467
118,106 – 107
118,140 – 393
127,3 – 469
140,2 – 383, 479
140,3 – 495
140,5 – 409
140,7 – 273
143,4 – 119
Proverbele lui Solomon (Prov.)
3,3 – 409
3,18 – 535
3,24-25 – 541
9,9 – 47
13,8 – 119, 379
13,25 – 539
18,17 – 109
20,25 – 419
21,29 – 387
22,18 – 405
22,20 – 405
23,1 – 477
23,2 – 479
27,1 – 281
28,1 – 541
Ecleziastul (Ecl.)
7,20 – 441
Cântarea Cântărilor (Ct.)
1,10 – 69, 123
5,12 – 69, 123
Isaia (Is.)
1,2 – 429, 527
1,6 – 321
1,11 – 87, 143
1,16 – 229
1,16-18 – 143
1,25 – 179
3,14 – 137
5,6 – 525
6,5 – 377, 497
6,6 – 377
6,6-7 – 375
6,7 – 383
10,20 – 213
26,18 – 459
30,6 – 543
35,10 – 267
38,14 – 83
43,3 – 359
43,26 – 109, 387
45,22 – 387
50,11 – 383
52,5 – 195
52,11 – 221, 417, 499
53,9 – 51, 435
58,5 – 407
58,7 – 363
58,10 – 363
61,1-2 – 371
61,6 – 145
65,13 – 261
65,20 – 547
66,1-2 – 231
66,24 – 383
Ieremia (Ier.)
1,5 – 311
3,4 – 455
6,30 – 123, 125
20,14-16 – 311
23,24 – 175
33,6 – 323
37,12-17 – 323
38,14 – 261
40,6-7 – 323
Iezechiel (Iez.)
1,1 – 191
4,12 – 201
4,14 – 201
10,1 – 191
13,2 – 249
16,28 – 455
16,33 – 455
18,4 – 399, 443
20,25 – 559
27,36 – 139
34,26 – 527
34,31 – 103
37,7-8 – 271, 273
37,11 – 271
Daniel (Dan.)
3,38-40 – 143
7,19 – 383
13,22-23 – 47
Osea (Os.)
2,22 – 451
4,8 – 179, 181, 561
6,6 – 89
7,4 – 191
7,6 – 191
10,12 – 241
12,3 – 373
Amos (Am.)
8,11 – 379
Miheia (Mih.)
5,2 – 317
Ioel
2,28 – 177
Naum
1,9 – 425, 503
Aggeu (Ag.)
2,13 – 561
Zaharia (Zah.)
3,1 – 365, 375
3,3 – 365, 375
3,4 – 351
5,12 – 465
6,12 – 395
14,14 – 119
Malachia (Mal.)
3,20 – 395, 465
Baruch (Bar.)
4,36 – 395
Înțelepciunea lui Solomon (Înț.)
1,7 – 177
7,17-19 – 275
7,27 – 171
8,20 – 445
Înțelepciunea lui Iisus Sirah (Sir.)
4,28 – 391
39,14 – 385
Matei (Mt.)
1,1 – 51
1,23 – 307
5,3 – 495
5,4 – 495
5,5 – 513
5,8 – 119, 133, 217, 221, 483, 501
5,9 – 495
5,13 – 79
5,14 – 175
5,16 – 195
5,19 – 237
5,21-22 – 235
5,27-28 – 235
5,28 – 99
5,29 – 377
5,45 – 525
5,48 – 133
6,12 – 81
6,14-15 – 81
6,17 – 409
7,2 – 425
7,6 – 249, 457
7,13-14 – 293
7,18 – 533
7,25 – 539
8,3-4 – 217
8,17 – 179
9,12-13 – 303
9,15 – 369, 411
9,16 – 411
9,17 – 139, 273
9,20 – 57
10,30 – 339
11,12 – 137
11,15 – 103, 119, 387
11,19 – 259
11,27 – 277
11,29 – 407
11,30 – 553
12,32 – 315
12,36 – 377
12,40 – 313
12,43 – 365
12,43-44 – 481
13,3 – 531
13,5 – 539
13,8 – 541
13,11 – 137, 149, 483
13,12 – 359
13,13 – 149, 483
13,21 – 539
13,23 – 123
13,34 – 149, 415
13,41 – 385
13,47-48 – 285, 299
13,52 – 121
14,15 – 163
15,4 – 501
15,19 – 449
16,6 – 199
18,6 – 213
18,15 – 95
18,15-17 – 95
18,16 – 95
18,35 – 83
19,12 – 411
19,19 – 83
19,21 – 461
20,8-9 – 123
21,38 – 53
22,12-13 – 453
22,30 – 137, 397
23,3 – 293
23,27 – 331
23,37 – 263, 333
24,2 – 403
24,17 – 281
24,35 – 165
24,41 – 123
25,1 – 61, 467
25,2 – 547
25,9 – 143
25,14-15 – 123
25,27 – 117
26,26 – 203
26,27 – 261
26,28 – 395
26,29 – 261, 263, 265
27,1 – 53
27,17 – 405, 407
27,21 – 405
27,24 – 407
27,25 – 93
28,18 – 367
28,20 – 177, 467
Marcu (Mc.)
1,4 – 81
1,40 – 305
3,27 – 381
3,29 – 381
4,14 – 457
4,34 – 149
5,9 – 223
5,25 – 99, 155, 305
6,9 – 511
6,21 – 311
6,27 – 311
7,3 – 199
7,7 – 199
7,21 – 217
8,34 – 391
9,2 – 231
10,6 – 397
14,66 – 549
15,9 – 407
Luca (Lc.)
1,15 – 439, 551
1,17 – 523
1,32 – 435, 439
1,35 – 309
2,23-24 – 317
2,34 – 93
2,37 – 371
2,48 – 445
2,52 – 437, 529
3,11 – 235
4,33 – 545
6,36 – 133
6,45 – 289
7,44 – 57
7,46 – 57
7,47 – 81
8,43 – 99
8,45-46 – 99
9,3 – 203
10,23 – 45
10,30 – 51
10,32 – 51
11,5 – 193
11,10 – 189
11,26 – 347
11,41 – 81
12,16 – 531
12,18-19 – 531
12,35 – 145
12,42 – 529, 537
12,49 – 181, 191, 353, 389
12,51 – 541
13,7 – 77
13,33 – 53
14,33 – 391
15,10 – 137
15,22 – 347
15,23 – 51, 79
16,9 – 517
16,12 – 119
16,16 – 465
16,19-21 – 363
16,20-25 – 505
16,22-23 – 363
16,25 – 109
16,29 – 229, 551
17,2 – 437
18,8 – 379
18,18 – 171
18,30 – 171
19,24-26 – 361
21,34 – 255
22,36 – 289
22,56 – 549
22,62 – 549
23,21 – 407
23,33 – 365
23,34 – 67
23,39-43 – 365
23,43 – 367
24,18 – 393
24,32 – 393
Ioan (In.)
1,1 – 539, 551
1,11 – 51
1,14 – 155, 289
1,29 – 87
1,51 – 385
2,19 – 403
3,18 – 179
3,20 – 301
3,29 – 455
3,31 – 85
4,10 – 379
4,14 – 379
4,24 – 129
4,34 – 277
5,14 – 327, 341, 363
5,35 – 465
5,52 – 289
5,60 – 289
5,66 – 289
6,33 – 471, 475
6,41 – 379, 483
6,51 – 539
6,53 – 287, 289
6,55 – 265, 287
6,63 – 129
7,4 – 109
7,24 – 363
7,38 – 529
8,34 – 553
10,16 – 121
10,27 – 103
10,30 – 475
10,32 – 277
11,25 – 399, 443
11,52 – 273
12,35 – 395
13,8 – 59
13,10 – 59
13,25 – 57
13,33 – 259
14,2 – 495
14,6 – 397, 399
14,9 – 475
14,10 – 475
14,27 – 469, 541
14,30 – 435
15,1 – 533
15,5 – 265
15,13 – 83, 213
15,19 – 361
16,28 – 333
16,33 – 367
17,4 – 265, 267
17,5 – 271
18,13 – 53
19,12 – 407
19,34 – 335
20,17 – 365, 439
21,20 – 57
Faptele Apostolilor (Fp.)
2,3 – 71
2,4 – 71
2,13 – 71
2,17 – 45
8,30 – 401
10,6 – 283
10,9 – 281
10,9-11 – 281
10,11-13 – 283
10,12 – 283
10,14-16 – 283
10,15 – 221, 283
10,16 – 283
10,17 – 283
10,21 – 285
10,27-28 – 285
10,28 – 223
15,10 – 237
15,19 – 155
16,6 – 249
17,19 – 449
17,23 – 449
17,29 – 453
20,29 – 103
22,3 – 279
Romani (Rom.)
1,20 – 169
1,30 – 429
2,13 – 243
2,21 – 331
2,24 – 195
2,28-29 – 169
2,29 – 171, 175
3,19 – 549
3,25 – 371, 471
3,26 – 175
5,8 – 271
5,11 – 395
5,14 – 77
6,3 – 83
6,6 – 267
6,8 – 281
6,9 – 399
7,1-3 – 453
7,4 – 557
7,14 – 161, 163, 329, 463, 519
7,15 – 107
7,25 – 107
10,21 – 93
11,18 – 215
11,19-20 – 215
11,22-23 – 215
11,25-26 – 113
11,36 – 553
12,1 – 61
12,5 – 269
12,9 – 83
12,15 – 265
13,12 – 137, 221
13,13 – 399
13,14 – 229
14,1 – 403, 439, 529
14,1-2 – 57
14,2 – 149, 197, 529
14,15 – 79
16,20 – 545
16,27 – 89
1 Corinteni (1Cor.)
1,5 – 121
1,24 – 443, 553
2,2 – 147
2,6 – 149
2,6-8 – 147
2,12 – 195
2,14 – 71
2,14-15 – 71
2,15 – 289
2,16 – 193
3,1-2 – 149
3,2 – 529
3,2-3 – 197
3,9 – 513
3,10-12 – 517
3,12 – 179, 497
3,14 – 187
3,16 – 245
4,11 – 539
4,15 – 247
5,5 – 109, 507
5,6-7 – 381
5,7 – 153, 407
5,8 – 83, 159, 209
5,9-11 – 101, 213, 287
5,11 – 567
6,9-10 – 137, 493
6,11 – 155
6,17 – 455
7,1 – 99
7,31 – 483
7,34 – 239, 373
9,9 – 319, 383
9,27 – 61, 107
10,1-4 – 279
10,6 – 353
10,11 – 161, 403, 405, 441, 515
11,3 – 243, 327, 329, 357, 443
11,19 – 125
11,25 – 471
11,27 – 483
12,20-21 – 269
12,23 – 355
12,27 – 267, 271
13,3 – 391
13,5 – 263
13,7-8 – 439, 517
13,9 – 271
13,9-10 – 207
13,11 – 157, 329
13,13 – 83
14,14-15 – 203
14,38 – 289
14,40 – 385
15,25 – 549
15,26 – 397, 399
15,26-28 – 267
15,28 – 265, 267
15,31 – 361
15,33 – 199
15,47 – 551
2 Corinteni (2Cor.)
1,10 – 427
2,15 – 73, 119
3,6 – 45, 289
3,7 – 225
3,14 – 45, 55, 153, 225
3,14-16 – 465
3,16 – 225, 319
3,16-17 – 47
3,17 – 129
3,18 – 409
4,16 – 257, 273, 451, 551
4,18 – 169
5,1 – 511, 513, 515
5,4 – 233
5,10 – 379
5,16 – 59
5,17 – 147, 411, 451
5,19 – 367
5,21 – 91, 93, 447
6,2 – 513
6,14 – 137, 443
6,14-15 – 399
6,16 – 177, 245, 271
6,18 – 177
8,9 – 317
9,6 – 159
10,4 – 297
10,5 – 545, 553
11,2-3 – 451
11,3 – 451, 457
11,14 – 353
11,27 – 539
12,10 – 107, 257, 479
12,21 – 193, 263, 265
Galateni (Gal.)
1,4 – 259
2,20 – 271
4,4-5 – 307
4,9-10 – 407
4,19 – 247, 459
4,26 – 429, 431, 445
5,2 – 237
5,2-4 – 315
5,3 – 405
5,17 – 107, 267, 381, 545
5,22 – 73, 217
6,8 – 73, 537
6,14 – 391
Efeseni (Ef.)
1,3 – 523
1,22-23 – 53
2,7 – 293
2,15 – 273
2,20 – 517
3,17 – 539
4,13 – 437
4,14 – 345, 539
4,15 – 357
4,15-16 – 271
4,20 – 189
4,20-21 – 131
4,22 – 299, 551
4,24 – 551
4,27 – 481
5,2 – 93, 187, 259, 403
5,5 – 493
5,18 – 255
5,27 – 451, 455
6,12 – 365, 367, 543
6,16 – 327, 385
6,17-18 – 549
6,19 – 225
Filipeni (Flp.)
1,24-25 – 85
2,1-2 – 135
2,6-7 – 93, 263
2,7 – 77, 263
3,3 – 313
3,5 – 279
3,13 – 387
3,15 – 271
3,20 – 85, 419, 513
4,7 – 541
4,13 – 479
4,18 – 157
Coloseni (Col.)
1,12 – 137
1,13 – 263
1,20 – 53, 77, 137, 367
1,23 – 539
2,3 – 121
2,9 – 77
2,14-15 – 335, 365
2,15 – 367
2,16 – 237, 279
2,17 – 279, 433
2,19 – 243
3,1 – 85
3,1-2 – 281, 409, 415
3,5 – 61, 391, 547
3,9 – 273
1 Tesaloniceni (1Tes.)
1,9 – 177
4,6 – 135
5,7 – 261
5,21 – 125
2 Tesaloniceni (2Tes.)
3,6 – 417, 567
3,11 – 221
1 Timotei (1Tim.)
1,5 – 181
1,7 – 207
1,9-10 – 133
1,10 – 181
1,14 – 133
2,5 – 395
2,7 – 269
2,8 – 479
3,7 – 235
4,3 – 409
5,6 – 101
5,23 – 255
6,8 – 511
6,15 – 233, 439
6,16 – 433
6,20 – 133
2 Timotei (2Tim.)
2,4 – 415
2,15 – 277
3,1 – 113
3,4 – 363
3,5 – 105
3,12 – 249
4,8 – 503
4,10 – 363
Tit
1,7-8 – 255
1,12 – 199
1,14 – 105, 237, 447
2,2-3 – 255
3,3-5 – 155
3,10 – 491
Evrei (Evr.)
4,12 – 549
4,14 – 369, 371, 433, 439
5,1 – 75
5,6 – 353
5,12-14 – 57
5,13 – 403, 439, 551
5,14 – 73, 149, 155, 197, 209, 529, 537
6,7-8 – 527
7,5 – 357
7,10 – 357, 429
7,25 – 55, 263
7,27 – 75, 353, 435
7,28 – 75
8,5 – 169, 407, 461, 463
9,4 – 183
9,7 – 183, 369
9,10 – 401
9,11 – 149, 259
9,12 – 433
9,14 – 53, 111, 179, 297
9,24 – 55, 263, 353, 391
9,28 – 371
10,1 – 71, 111, 317, 403, 405, 433, 461, 471, 517, 559
10,4 – 403, 433
10,20 – 55
10,28-29 – 423
10,29 – 425
11,39-40 – 269
12,9 – 429
12,22 – 403, 429, 431, 445
12,23 – 53
13,12 – 77, 403
13,15 – 351
Iacob (Iac.)
1,15 – 443
3,18 – 217, 469
4,7 – 481
5,9 – 371
5,14-15 – 83
5,20 – 81
1 Petru (1Pt.)
1,19 – 127
2,9 – 145, 229, 351, 389, 481
2,22 – 75, 91, 441
2,24 – 93
2,25 – 481
3,18 – 107
4,8 – 81
4,11 – 63, 127, 165, 223, 251, 301, 347, 399, 411, 431, 459, 485, 507, 517
5,8-9 – 103, 543
2 Petru (2Pt.)
1,4 – 137
3,13 – 273
1 Ioan (1In.)
1,1 – 119
1,3 – 135
2,1-2 – 263, 371
2,11 – 467, 469
2,16 – 417
3,15 – 211
3,16 – 391, 411
4,21 – 467
5,6 – 335
5,8 – 335
5,16 – 143, 327, 341, 427, 455
5,16-17 – 185
Apocalipsa (Ap.)
1,4 – 111
1,6 – 63, 127, 165, 223, 251, 301, 347, 399, 411, 431, 459, 485, 507, 517
5,9 – 273
12,7 – 541, 545
12,9 – 457
14,6 – 163
18,4 – 417
164* Numărul paginilor se referă la ediția tipărită a cărții și la ediția digitală în format PDF.
Indice de nume proprii în traduceri*165
A
Aaron 55, 61, 145, 149, 159, 167, 171, 173, 193, 215, 219, 227, 229, 231, 233, 245, 249, 253, 259, 267, 349, 351, 353, 381, 413, 441, 463, 469, 471, 481
Abel 559
Abiud 349, 353, 395, 563
Adam 77, 233, 367
Aggeu 561
Ahab 387
Ana (mama lui Samuel) 419
Anna 53
Arabia 481
Areopag 449
Asia 249
Avraam 51, 99, 121, 175, 215, 269, 363, 429, 471, 473, 505, 547
B
Baraba 405
Bathuel 307
Beniamin 477, 503
Betleem 317
C
Caiafa 53
Cain 177, 499, 559
Cezareea 283, 285
Cleopa 393
Corneliu 283, 285
D
Dabri 487
Dan 487
David 109, 143, 187, 205, 313, 393, 441, 515, 535, 541, 557
E
Efraim 477, 489, 523
Egipt 309, 359, 503, 559
Eli (preotul) 141
Elisei 99
Epafrodit 157
Etiopia 359
G
Gabriel (Arhanghelul) 435
Gamaliel 279
H
Her 189
Hristos 47, 53, 57, 59, 63, 73, 77, 79, 83, 85, 89, 91, 93, 97, 101, 103, 105, 111, 113, 119, 121, 125, 127, 131, 133, 135, 137, 139, 147, 153, 155, 177, 179, 189, 193, 213, 223, 229, 231, 237, 247, 249, 251, 259, 263, 267, 271, 279, 281, 301, 303, 305, 317, 323, 327, 341, 347, 355, 357, 361, 367, 369, 371, 379, 385, 391, 395, 397, 399, 403, 405, 407, 409, 411, 423, 431, 437, 441, 443, 447, 449, 451, 453, 455, 457, 459, 465, 473, 475, 479, 481, 491, 493, 497, 507, 511, 517, 521, 541, 545, 549, 551, 553, 561, 571
I
Iacob 77, 81, 269, 469, 503, 511, 521, 523, 531
Iafet 521, 523
Ieremia 261, 311, 321, 323, 357, 455
Ierusalim 53, 263, 323, 403, 405, 409, 429, 431, 445
Iezechiel 139, 191, 201, 269
Ilie 103, 231, 523
Ioan (Botezătorul) 311, 357, 439, 465, 523, 551
Ioan (evanghelistul) 119, 135, 141, 163, 261, 335, 371
Iona 313
Ioppe 281, 283
Iosif 445, 503, 523
Iov 285, 467
Irod 309
Isaac 121, 269, 307, 439, 521, 523, 531, 551
Isahar 477
Isaia 87, 143, 261, 321, 375, 381, 383, 497, 527, 543
Israel 49, 83, 97, 113, 171, 173, 175, 183, 211, 213, 215, 219, 223, 225, 227, 253, 271, 275, 305, 359, 463, 465, 469, 477, 485, 487, 499
Iuda 189, 317, 323, 477, 503
L
Lazăr 361, 363, 357, 429, 477, 505
Levi 255, 357, 477
Lot 473
M
Manasse 489, 523
Maria 45, 307, 309, 445, 565
Melchisedec 97, 179, 353, 429, 433, 447
Mesopotamia 307
Moise 49, 73, 77, 103, 113, 129, 131, 145, 153, 155, 159, 161, 167, 171, 173, 181, 189, 213, 215, 217, 225, 227, 229, 231, 233, 235, 237, 245, 249, 253, 279, 285, 305, 351, 401, 423, 429, 439, 441, 461, 463, 485, 487, 489, 493, 499, 509, 525, 527
N
Nadab 349, 353, 395, 563
Noe 521
P
Pavel 71, 75, 77, 103, 121, 135, 137, 147, 149, 157, 259, 265, 269, 279, 281, 287, 335, 353, 371, 391, 397, 405, 409, 423, 425, 427, 429, 449, 451, 453, 493, 497, 505, 515, 517, 519, 521, 527, 539, 545, 549, 559
Petru 103, 135, 221, 231, 281, 283, 285, 287, 351, 389, 549
Pilat 405, 407
R
Raab 335
Ruben 503
S
Salomith 487
Samuel 339, 419
Sem 241, 521, 523
Simon (tăbăcarul) 283
Sinai (deșertul) 227
Sinai (muntele) 227
Soene 359
Solomon 119, 405, 419, 445, 477, 535, 539, 541
Suzana 47
T
Tamara 335
Timotei 133, 561
U
Urie Heteul 515
Z
Zabulon 477
165* Numărul paginilor se referă la ediția tipărită a cărții și la ediția digitală în format PDF.