Jean Bernardi
GRIGORIE DIN NAZIANZ Teologul şi epoca sa
DEISIS
Jean Bernardi
Profesor emerit la Universitatea Paris-Sorbonne
Grigorie din Nazianz
Teologul şi epoca sa (330-390)
Traducere:
Cristian Pop
Cu o selecţie a Poemelor autobiografice în traducerea
diac. Ioan I. Ică jr
Editura DEIS IS
Sibiu
2002
Colecţia filosofia christiana Seria Iniţieri
Traducere după:
JEAN BERNARDI
Saint Gregoire de Nazianze Le Theologien et son temps (330-390) („Initiations aux Peres de 1Eglise”) © Les Editions du Cerf, 1995
© DEISIS, pentru versiunea română
ISBN 973-9344-63-1
Nimic nu mi se părea atât de frumos ca să-ţi încui simţurile, să ajungi afară de trup şi de lume, să te adânceşti în tine însuţi, să nu te atingi de nimic din cele omeneşti decât atât cât e de neapărată trebuinţă, să vorbeşti cu tine însuţi şi cu Dumnezeu, să vieţuieşti mai presus de cele văzute, să porţi în tine însuţi întotdeauna curate întipăririle celor pământeşti şi înşelătoare, să ajungi să fii cu adevărat şi pururea oglindă nepătată a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, să primeşti lumină în locul luminii, Lumina dumnezeiască în locul celei omeneşti, să culegi prin nădejde chiar de pe acum bunătăţile veacului viitor, să petreci împreună cu îngerii, să fii încă pe pământ, dar să părăseşti pământul şi să fii urcat cu Duhul sus în ceruri. Dacă cineva dintre voi a fost stăpânit de această dorinţă, ştie ce spun.
Cuvântarea 2, 7
Dincolo de toate — e îngăduit oare să Te cântăm altceva?
Poemul I, I, 29
Dar, o, Treime a mea, numai cu Tine mă îndeletnicesc; avea-vei oare avocat o limbă învăţată sau măcar liberă şi plină de zel?
Rămâneţi cu bine şi aduceţi-vă aminte de ostenelile mele!
Poemul II, I, 11, v. 1852-1855
Introducere
Această carte e rodul unei familiarităţi îndelung cultivate cu un om în acelaşi timp seducător şi iritant, un episcop care ştia să vorbească şi să scrie, un creştin hrănit deopotrivă cu Scriptura, dar şi cu literatura şi gândirea greacă; un poet şi un contemplativ, un logician riguros şi un suflet excesiv de sensibil, un personaj de o anvergură extraordinară. Să ne oprim aici cu această schiţă, pe care o vor legitima, detalia şi îmbogăţi paginile care urmează, şi să rămânem pentru moment la o simplă fişă de identitate.
Bărbatul ale cărui persoană şi operă vor solicita atenţia cititorului se numeşte Grigorie, ca mulţi creştini din epoca sa. „Vegheaţi”, le spunea Iisus ucenicilor Săi, sfat repetat şi de Sfântul Pavel1: în limba greacă, Grigorie înseamnă veghetorul. Se naşte într-o familie creştină, fapt care la acea dată, în anul 330, nu era încă frecvent. Tatăl său, care se numea el însuşi Grigorie, era un om în vârstă, pentru că la naşterea fiului său atinsese deja cincizeci şi cinci de ani. Era mare proprietar de pământuri. Faptul că s-a convertit la creştinism ar fi făcut din el un creştin obişnuit într-o epocă în care majoritatea creştinilor nu erau creştini din naştere; ceea ce îl singularizează în ochii noştri e faptul că la scurt timp după convertire a ajuns episcop al orăşelului Nazianz din sudul Capadociei. Personaj local notabil, acest episcop era deja căsătorit cu o femeie creştină din naştere, Nonna, originară din regiunea învecinată Iconium, Konya de astăzi. Cuplul avea deja o fiică mai în vârstă, Gorgonia; un al doilea băiat, Cezarie, avea să se nască la puţin timp după Grigorie de care ne ocupăm.
După lungi şi strălucite studii care l-au purtat până la Atena, Grigorie, puternic ispitit de o viaţă monahală care abia se năştea şi
1 Cf. Mt 26, 42; 26, 38; 1 Co 16, 13; Col 4, 2; 1 Tim 5, 6.
3
se afla şi în plină căutare, va fi timp de mai mulţi ani, în ciuda împotrivirilor sale, preot alături de tatăl său, după care, ajuns la rândul lui episcop, va fi o vreme ajutorul său. La moartea bătrânului episcop din Nazianz, a crezut că se va putea retrage pentru totdeauna din lume, dar, episcop fără responsabilităţi pastorale, avea să fie căutat în locul retragerii sale pentru a prelua conducerea micii comunităţi ortodoxe2 din Constantinopol. Devenit mai apoi episcop legitim al capitalei răsăritene a Imperiului roman, prezidează un timp Sinodul II Ecumenic din 381 — sinodul care a completat Crezul de la Niceea — dar în plin Sinod demisionează din toate funcţiile şi se retrage în Capadocia natală.
De-a lungul întregii sale vieţi, dar mai ales în timpul ultimei sale retrageri încheiate în anul 390, Grigorie a scris mult. E cunoscut mai cu seamă drept primul teolog al Sfintei Treimi şi, în această calitate, Biserica răsăriteană i-a conferit supranumele „Teologul” pe care nu-l mai primise înaintea lui decât sfântul Ioan Evanghelistul, iar cuvântările sale au cunoscut o răspândire extraordinară în Evul Mediu, până în Occident, cum atestă numărul excepţional de ridicat de manuscrise care ne-au parvenit. Mai puţin cunoscută până acum, bogata, originala şi în egală măsură diversa sa operă poetică aruncă asupra emoţionantei personalităţi a autorului ei o lumină uneori surprinzătoare, iar asupra principalelor evenimente ale epocii sale oferă o mărturie de primă mână care a fost neglijată3.
Cum bine se ştie, oamenii cinstesc ceea ce odinioară au ars şi dispreţuiesc ceea ce au adorat cândva; iar periodic îşi dezgroapă şi idolii de altădată. Într-o epocă ce iubeşte celebrările şi aniversările, deşi uneori o face excesiv sau cu naivitate, împlinirea a 1600 de ani de la moartea celui proclamat în secolul XIII în Occident „doctor” (învăţător, dascăl) al Bisericii universale a trecut neobservată. Un alt paradox e acela al creştinilor occidentali care, deşi îşi strigă în gura mare grija de a strânge la un loc bucăţile vasului spart odinioară şi laudă sus şi tare virtuţile ecumenismului, uită nu mai puţin decât una din cele mai puternice personalităţi ale Bisericii Răsăritului. E adevărat, Sfântul Grigorie din Nazianz a scris în limba greacă, iar în 1990 Biserica occidentală era prea ocupată cu celebrarea unei personalităţi proprii: Bernard de Clairvaux.
2 Numim ortodocşi pe creştinii fideli învăţăturii trinitare formulate la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, în contrast cu arienii de toate nuanţele.
3 Ca, de exemplu, despre recrutarea episcopilor, despre originile prăpastiei săpate între episcopii din Răsărit şi Apus şi, mai cu seamă, despre desfăşurarea şi dedesubturile Sinodului II Ecumenic.
4
Nu e uşor să te apropii de un personaj la care totul contribuie parcă să-l arunce în penumbră. Antichitatea în întregul ei este prost cunoscută astăzi; cel puţin contururile esenţiale ale lumii clasice nu ni s-au şters cu totul din memorie. Grigorie aparţine sfârşitului Antichităţii a cărui imagine a fost mult timp puternic întunecată de ignoranţă şi prejudecăţi. Abordarea persoanei şi operei sale nu este aşadar cu putinţă fără un demers istoric. Marile reforme de la sfârşitul secolului III şi începutul secolului IV înnoiseră faţa vechiului Imperiu roman. După trei secole, sfârşitul persecuţiilor şi convertirea la creştinism a împăratului proiectaseră în mijlocul scenei nişte Biserici orbite cu totul de noua lumină a zilei. În acest cadru, ale cărui linii mari vom încerca să le facem vizibile, a văzut lumina zilei şi Grigorie.
După ce, într-o primă parte vom fi prezentat epoca şi mediul său şi înainte de a studia aspectele esenţiale ale considerabilei şi diversei sale opere scrise, vom încerca să retrasăm viaţa autorului nostru. În acest fel însă nu ne va fi cu putinţă să evităm cu totul repetiţiile. Grigorie a vorbit mult despre propria sa persoană, astfel încât opera sa e cel mai adeseori unicul şi bogatul izvor al biografiei sale. Abia după ce vom fi exploatat aceste date în contextul lor, se va impune necesitatea studierii acestei opere într-un mod sistematic.
5
1
Renaşterea unui imperiu
Dacă titlul pe care l-am dat acestui prim capitol este unul ambiţios e pentru că se impune să deschidem larg perspectivele în urma personajului de care ne vom ocupa. Luat în litera lui, programul afişat n-ar avea limite în spaţiu sau în timp, pentru că Imperiul roman reprezintă cvasitotalitatea lumii cunoscute a Antichităţii, în timp ce perioada inaugurată de ascensiunea lui Constantin la începutul secolului IV s-a prelungit mulţi ani. E vorba pur şi simplu de a marca astfel faptul că e imposibil să prezinţi figura şi opera unui Grigorie din Nazianz fără a le situa în cadrul lor geografic, istoric, politic, economic, social, intelectual şi religios şi care le-au condiţionat într-o mare măsură. Sfinţii nu sunt nici ei spirite pure.
Imperiul creştin: decadenţă sau renaştere?
Această introducere istorică e cu atât mai necesară cu cât într-o lume de călători fără bagaje Roma în întregul ei e din ce în ce mai puţin cunoscută. Mediile cultivate sunt pe cale să o reducă la câteva drapaje fanteziste sau la sărăcia benzilor desenate. În plus, chiar în epoca în care istoria greco-romană era urzeala oricărei culturi, perioada numită convenţional Imperiul de Jos [le Bas-Empire făcea în general obiectul unui contrasens fundamental.
Se mai întâmplă încă adeseori ca noţiunea de decadenţă să fie asociată cu ingenuitate cu domnia lui Nero. Marele Imperiu roman, auzim spunându-se, şi-ar fi pierdut începând din acest moment vigoarea şi virtuţile sale. E bine însă să observăm, pe de-o parte, că Nero a murit în anul 68 d.Hr. şi că toţi istoricii sunt de acord cu situarea apogeului Imperiului roman în cursul secolului următor. Acesta este legat de domnia unor mari împăraţi precum Traian
13
(98-117), Hadrian (117-138), Antoninius Pius (138-161) şi Marcus Aurelius. Gloria şi prosperitatea Imperiului au durat deci şi au sporit mult după Nero. Urmează oare că îndată după această epocă a venit numaidecât decadenţa? Expresia Imperiul de Jos, aflată mult timp în uz şi care vehiculează prin ea însăşi o judecată în mare măsură negativă, a acreditat şi răspândit această idee. Dar, întrucât secolul IV va fi de fapt o epocă nicidecum de decadenţă ci, dimpotrivă, de renaştere — o renaştere care a urmat, e adevărat, unei grave crize —, nici un istoric nu mai foloseşte astăzi această expresie, ci se vorbeşte mai degrabă despre un Imperiu roman târziu sau despre o Antichitate târzie (Later Roman Empire sau Spâtantike).
Repere cronologice
Vom încerca, aşadar, să degajăm marile trăsături ale acestui Imperiu roman în sânul căruia s-a născut şi a trăit cel pe care-l numim într-un mod curios de inexact Sfântul Grigorie de Nazianz. Grigorie însuşi, viaţa lui agitată, opera lui scrisă, atât de amplă şi diversă, vor reţine cel mai mult atenţia noastră, dar, înainte de toate, se cuvine să completăm scurta fişă de stare civilă pe care am schiţat-o mai sus. Expresia Grigorie de Nazianz este inexactă pentru că în general atunci când este vorba de un episcop din Antichitate îndată după numele său vine numele episcopiei lui. Or, Grigorie al nostru a fost episcop, însă nu al micului oraş Nazianz, unde episcop era tatăl său, ci al Constantinopolului. Vom vedea mai târziu că probabil această eroare de limbaj nu este deloc inocentă.
Născut, pe cât se pare, în 330 şi decedat în 390, Grigorie a văzut lumina zilei la puţin timp după sfârşitul marilor persecuţii survenite în anul 313, an în care se inaugurează şi noua capitală a Imperiului, Constantinopolul. Grigorie se naşte deci creştin într-un Imperiu în mod oficial mai mult sau mai puţin creştin. Un Imperiu al cărui centru de gravitaţie nu mai este în Italia, ci pe malurile Bosforului. Un Imperiu mai puternic şi mai strălucitor decât oricând. Un alt reper cronologic: Grigorie se naşte la puţin timp după Sinodul I Ecumenic al Bisericii reunit în anul 325 la Niceea, sinod care a dat o primă definiţie, parţială încă, a credinţei în Sfânta Treime. În anul 381 Grigorie va fi cel care va prezida Sinodul II Ecumenic, sinod care a repus în vigoare credinţa definită la Niceea cu o jumătate de secol mai devreme, completând Simbolul de credinţă de la Niceea cu proclamarea divinităţii Duhului Sfânt.
14
Odată încheiate aceste preliminarii, să încercăm să detectăm liniile principale a ceea ce s-a numit când Imperiul constantinian, când Imperiul creştin. Pentru aceasta însă va trebui să facem o scurtă întoarcere în timp.
Marea criză din secolul III
în cursul secolului II şi la începutul secolului III, Imperiul roman trăise o perioadă fericită, cum nu mai cunoscuse vreodată înainte. Imensul teritoriu ce se întindea de la hotarele Scoţiei în nord până la cataractele Nilului în sud, şi de la capul Finisterre în vest până în Irakul de astăzi în est se bucura de pace şi prosperitate. Roma a fost guvernată în această perioadă de oameni muncitori, riguroşi şi, în acelaşi timp, relativ umani, devotaţi exerciţiului funcţiei lor, conştienţi de datoriile lor profesionale. Fără îndoială, nimic nu este niciodată idilic şi, deşi multe umbre ar fi de adăugat la acest tablou, pe ansamblu schiţa lui rămâne adevărată. Roma n-a avut niciodată sub arme mai mult de 500.000 de oameni pentru a proteja de orice atentat interior sau exterior teritorii atât de vaste. Semn că dominaţia sa era în ansamblu acceptată de populaţiile asupra cărora se exercita. Imperiul roman adusese peste tot pacea şi prosperitatea. Singura excepţie notabilă o constituia Israelul, care se răsculase de două ori cu vigoare împotriva ocupanţilor1.
Se pare însă că popoarele satisfăcute pe deplin se lenevesc şi se trezesc dezarmate fizic şi moral atunci când se iveşte pe neaşteptate o primejdie scăpată din vedere. Totul se poate prăbuşi atunci dintr-o singură lovitură. E tocmai ceea ce s-a întâmplat la Roma în cursul secolului III. În 235, hoardele germanice trec frontiera Rinului şi se răspândesc în Galia, una din cuceririle cele mai vechi ale Romei. Ele vor reveni în mai multe rânduri. Aceşti invadatori seamănă în jur, cu efecte îndelungate, moartea, frica, sărăcia. Armatele romane se dovedesc incapabile să apere Imperiul. Şi cum armatele învinse au supărătorul obicei de a se revolta fiindcă preferă să se creadă trădate decât să se recunoască incapabile de a-şi îndeplini misiunea, războiului extern i se adaugă curând războiul civil. La aceasta se adaugă faptul că dezastrul generalizat îi va face pe fiecare să caute responsabili. Nemulţumită, opinia publică se întreabă asupra motivelor care fac ca un Imperiu neînvins să nu
1 Primul război a durat din 66 până în 70 şi a luat sfârşit prin ocuparea Ierusalimului de Titus şi prin distrugerea Templului. Cel de-al doilea război s-a desfăşurat între 132 şi 135 şi s-a încheiat cu distrugerea Ierusalimului.
15
mai acumuleze decât eşecuri. La rândul lor, puterile publice sunt ocupate cu deturnarea criticilor asupra altora. Ajunşi numeroşi, creştinii erau cei mai potriviţi pentru rolul de ţapi ispăşitori. Roma nu-i iubise niciodată şi, din când în când, ucidea câte unii, dar în general până acum îi tolerase. De acum înainte însă, îi va hăitui sistematic timp de şaizeci de ani (250-313).
în timpul acestei crize care afecta în mod nemijlocit Occidentul, regiunile răsăritene ale Imperiului, cele în care se vorbea greceşte, se orientează încet dar sigur spre secesiune. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, nemaiplătind impozit, se îmbogăţeau şi mai mult. Va veni momentul în care istoricul nu va mai putea deosebi numele zecilor de împăraţi care se succed la câteva luni sau chiar câteva săptămâni. Câţiva suverani energici vor încerca să iniţieze o redresare. Semn al vremurilor: unul dintre aceştia, Aurelian (270-275), socoteşte necesar să înconjoare Roma cu o centură de fortificaţii aflate în mare parte în picioare până astăzi. Era un semn al vremurilor dat fiind că, până atunci, fălindu-se cu o putere ce o ferea de orice perspectivă de atac, Roma nu avusese fortificaţii. În cursul îndelungatei sale istorii, Roma n-a fost cucerită decât de două ori: prima oară, de către gali (în anul 390 î.Hr., în zorii ascensiunii ei); a doua oară, în anul 410 d.Hr., cu alte cuvinte la douăzeci de ani după moartea autorului nostru, care pe vremea sa nu şi-ar fi putut imagina aşa ceva.
Reformele lui Diocleţian
Dar să revenim la secolul III şi la criza care îl caracterizează. În cursul ultimelor două secole (respectiv în secolul XIX şi acest secol XX ce se sfârşeşte sub ochii noştri), rolul marilor oameni în istorie a fost contestat. Fără îndoială, rolul lor a fost în mare măsură exagerat, istoria fiind redusă uneori la o succesiune de domnii, dar există şi împrejurări în care totul pare a fi gândit, dirijat sau în orice caz marcat de o personalitate excepţională. Acesta este şi cazul unui bărbat căruia nu i s-a făcut dreptatea cuvenită. În ochii unora, calitatea sa de persecutor al Bisericii îi întunecă fără drept de apel toate meritele. Pentru alţii, el are nefericirea de a se situa în pragul unei perioade considerată ca fiind marcată pe ansamblu de decadenţă. Mă refer la împăratul Diocleţian.
La sfârşitul anului 284, acest general de origine iliriană este proclamat împărat de armata lui, după mulţi alţii care, în general, nu au rezistat prea mult. În douăzeci de ani, el va întreprinde o
16
serie de reforme la sfârşitul cărora Imperiul, refăcut în puterea şi prosperitatea sa, se va găsi profund transformat. Asistăm la o refacere totală a instituţiilor şi a întregii societăţi: o întreprindere a cărei relatare sfidează orice narator.
Pe plan politic şi militar, Diocleţian constată că, ţinând cont de mijloacele de comunicare ale epocii, Imperiul e mult prea mare pentru a putea fi apărat de un singur om dintr-un centru unic, mai ales în cazul în care ameninţările se ivesc simultan pe mai multe din frontierele sale. Veştile de la frontiere ajungeau prea târziu la Roma, iar trimiterea unor întăriri cerea prea mult timp. Or acest Imperiu se confrunta de acum înainte aproape mereu cu popoarele germanice pe Rin, cu alţi germanici pe Dunăre, iar între Tigru şi Eufrat cu puternicul Imperiu persan. Aşadar, era necesar ca apărarea să fie descentralizată. Pe de altă parte, Imperiul nu găsise încă un principiu clar pentru a asigura succesiunea puterii, fapt care genera periodic grave tulburări. Se întâmpla adeseori ca în cazul unui tron vacant, titularii marilor comandamente militare să se înfrunte disputându-şi succesiunea cu armele în mâini. Diocleţian a imaginat, aşadar, un sistem menit să rezolve dintr-o singură lovitură aceste două probleme. Împăratului unic el îi substituie un colegiu imperial. El însuşi îşi ia titlul de August şi-şi alege un coleg de acelaşi rang. Fiecare din ei e asistat de un Cezar. Cezarii erau meniţi să succeadă numaidecât Auguştilor în cazul dispariţiei lor. Diocleţian, care şi-a ales pe ceilalţi trei colegi, rămâne şeful colegiului. El va împinge conştiinţa profesională până acolo încât va abdica la capătul a douăzeci de ani de domnie, pentru a face sistemul să funcţioneze chiar sub ochii săi şi, eventual, pentru a reveni din retragerea sa ca să arbitreze un posibil conflict între succesori2. În acelaşi timp, Diocleţian renunţă la Roma ca sediu al puterii imperiale şi alege drept capitale patru oraşe situate mai bine din punct de vedere strategic. Acestea vor fi două oraşe occidentale, Treves, cu misiunea de a acoperi frontiera Rinului, Milanul care proteja Italia, şi încă alte două oraşe orientale: primul, Nicomidia, este situat lângă strâmtori în Asia Mică; al doilea, Antiohia, se află în locul unde coasta Asiei Mici se încovoaie spre sud, în regiunea în care se află astăzi frontiera comună dintre Turcia şi Siria. Nicomidia apără regiunea strâmtorilor şi a Dunării de jos; Antiohia veghează asupra frontierei persane.
2 El se va retrage într-un monumental palat pe coasta dalmată; în numele oraşului actual Split [Croaţia] se regăseşte numele palatului imperial (palatium) construit aici de Diocleţian.
17
Bineînţeles, acest sistem va cunoaşte modificări în cursul anilor de după domnia lui Diocleţian, dar ele nu vor fi esenţiale. În cursul secolului IV se va mai întâmpla ca Imperiul să fie guvernat provizoriu de un singur om, dar aproape întotdeauna Răsăritul şi Occidentul vor avea fiecare un suveran propriu. În mai multe rânduri, Cezarii vor fi un fel de vice-regi. Cea mai importantă schimbare va fi adusă de Constantin: în anul 325 el abandonează Nicomidia şi întemeiază un nou oraş căruia îi dă numele său. Vechiul oraş Bizanţ de pe ţărmul european al Bosforului este considerabil mărit şi transformat din temelii. La capătul a cinci ani de muncă, inaugurarea solemnă are loc pe 11 mai 330. Bizanţul devine Constantinou polis („oraşul lui Constantin”), din care noi am făcut Constantinopol, iar turcii Istanbul. Urmaşii imediaţi ai lui Constantin în Răsărit vor avea reşedinţa la Constantinopol, în cazul în care o necesitate anume nu-i va face să-şi aibă reşedinţa la Antiohia.
Poate că ar trebui să facem mai clare motivele acestor implantări. În armata romană vor exista de acum încolo două tipuri de trupe: mai întâi, o armată de frontieră, pe Rin şi Eufrat sau la marginea deşertului, alcătuită din soldaţi-ţărani, puţin instruiţi şi de obicei legaţi de pământ: aceasta asigura paza pe o linie de fortificaţii uneori continui; iar mai apoi, un corp de luptă masat în zona Constantinopolului, aproape de Constantin. Aici găsim, de exemplu, cavaleria grea cu armuri de fier care va face de acum înainte mândria Imperiului. Drumul care uneşte frontiera Rinului cu a Eufratului trecând prin Pădurea Neagră, valea Dunării, strâmtori şi Anatolia, lega cele patru capitale. Constantinopolul se afla aproape de centrul acestui dispozitiv. Informaţiile venite de la frontiere ajungeau mai repede, trupele comasate aici putând fi dirijate după voie într-o direcţie sau alta. În caz de necesitate era posibil chiar transferul unităţilor de pe un front pe altul. În anul 360, trupele se vor revolta la Lutetia (Parisul de azi) pentru a nu fi trimise pe frontul oriental, în Mesopotamia. Astfel de deplasări se executau pe jos, într-un ritm mediu de treizeci de kilometri pe zi.
Iată deci motivul principal pentru care centrul de gravitate al Imperiului s-a deplasat dinspre Roma antică emigrând pe ţărmurile Bosforului. Să adăugăm la aceasta faptul că vechea superioritate romană se întemeia pe baze aproape exclusiv militare, în timp ce Răsăritul, cucerit de mult timp şi a cărui limbă a rămas pretutindeni greaca, era mai bogat, mai civilizat, mai plin de oraşe adevărate. Cât timp complexul greco-roman va supravieţui, de-a lungul întregului
18
secol IV, Imperiul îşi va păstra o strălucire şi o forţă cu nimic mai prejos faţă de trecutul său cel mai prestigios.
Ca să revenim la reformele lui Diocleţian, şi care sunt de cea mai mare importanţă pentru demersul nostru, pentru prima dată în istoria Romei împăratul, grijuliu să-şi dirijeze mai bine administraţia şi să-şi facă armata mai eficace, a separat ierarhia militară de cea civilă. Guvernatorii de provincie nu mai comandă armata. Cele două cariere sunt separate, fapt care va avea cu timpul drept efect creşterea regulată din rândul cadrelor a numărului imigranţilor goţi, aşa încât înaltul comandament va sfârşi prin a le reveni. Fenomenul nu e străin de prăbuşirea Imperiului de Apus în faţa invadatorilor germani la începutul secolului V.
Pe de altă parte, Diocleţian a mărit numărul provinciilor reducând dimensiunile fiecăreia. Le-a regrupat totodată în ansambluri mai vaste în fruntea cărora a pus un înalt funcţionar cu titlul de vicar. O întreagă birocraţie a fost creată sau dezvoltată pe toate treptele începând de la puterea centrală până la funcţiile guvernatorilor de provincie, în timp ce oraşele cu statut de cetate sunt întotdeauna prea numeroase pentru a putea fi administrate de adunarea proprietarilor. Fiecare oraş are în fruntea sa un consiliu de notabilităţi membre în el cu titlu ereditar. Acestea sunt mândre de funcţia lor, deşi gem sub povara sarcinilor, îndeosebi financiare, ce decurg dintr-o astfel de funcţie. În afara responsabilităţii colective, un mare număr de funcţii sunt exercitate pe rând de cetăţenii bogaţi care nu se pot sustrage de la ele. Ei achitau cheltuielile acestora, suportând în acelaşi timp pentru un anume timp responsabilitatea personală pentru ele.
Diocleţian moştenise o monedă depreciată şi desconsiderată datorită devalorizărilor succesive determinate de împăraţii secolului III. Devalorizarea consta în reducerea cantităţii de aur dintr-o monedă prin modificarea densităţii aliajului, prin ciuntire sau comasare. Diocleţian a luat câteva măsuri pentru a restaura situaţia, dar adevărata reformă monetară va fi opera lui Constantin, care va crea o monedă nouă al cărei nume, dacă nu şi valoare, va străbate veacurile: faimosul solidus, piesă „grea” a epocii (4, 55 g de aur). Urma acestei monede s-a păstrat în limba franceză: „sous”, şi italiană: „soldi”. Această monedă bizantină care va rămâne în uz timp de secole la Constantinopol, până în epoca Comnenilor, va face prosperitatea Bizanţului şi va trezi poftele întregului Occident medieval. Nu e o întâmplare că imaginea monedei bizantine [le besant] figura pe blazoanele celor mai mari familii franceze.
19
Reforma sistemului fiscal avea să aibă consecinţe profunde. De acum înainte impozitul e plătit de toţi, inclusiv de Italia, care până acum era scutită. S-a stabilit un sistem complicat care lua în calcul titularii unui domeniu şi suprafeţele exploatate de ei. Acest impozit e plătit în natură, ceea ce face ca statul să-şi plătească funcţionarii tot astfel, care îşi iau salariile o dată pe an din magaziile publice. Un astfel de sistem creează nevoi speciale de depozitare locală, de transport şi de regrupare pe întreaga provincie a dărilor percepute. Centrele de percepere sunt adevărate staţii rutiere de marfă. Se adaugă şi o închisoare pentru rău platnici şi torţionari care să le bage minţile în cap cu lovituri de bici. La zgomotul continuu al traficului se adaugă strigătele prizonierilor şi ale căruţaşilor. Aproape orice administraţie fiscală funcţionează prin rechiziţionarea de persoane care se controlează şi deci se jenează reciproc, ceea ce duce la incriminări reciproce constante ale interesaţilor şi la multe tentative de a scăpa de aceste corvezi. Numai meşteşugarii plătesc un impozit special, în numerar, dar pentru economia gestiunii acesta nu este perceput decât o dată la patru ani, ceea ce duce periodic la grave dificultăţi pentru nefericiţii şi neprevăzătorii care nu pot face faţă scadenţei. Numai oamenii liberi sunt impozitaţi direct. Cu toate acestea, mulţi ţărani liberi simţeau nevoia să se pună sub protecţia unui mare personaj. Sistemul a mers până acolo încât legea a recunoscut în ei o nouă categorie socială, cea a colonilor, care nu sunt sclavi, dar nu sunt nici oameni liberi cu adevărat. Mai târziu ei vor deveni treptat iobagi. În această epocă, marii proprietari repartizau ei înşişi către colonii lor impozitul pe care îl plăteau în mod global statului.
Solidus-ul constantinian nu este singura instituţie a acestui secol cu viaţă grea. Până nu de mult, unele calendare mai indicau pentru anul în curs o cifră cabalistică definind aşa-numitul indiction. Indictionul este o perioadă de cincisprezece ani în cursul cărora masa impozitelor plătite de locuitorii fiecărui oraş rămâne în principiu neschimbată. Punctul de plecare al primului indiction a fost anul 312, sistemul funcţionând mult timp ca reper cronologic.
Aşadar, aproximativ între 285 şi 330, Imperiul roman a cunoscut un ansamblu de mutaţii care l-au transformat profund. Cel mai mare număr de transformări de acest fel sunt opera lui Diocleţian; iar altele îl au ca autor pe Constantin; altele constituie o moştenire ceva mai veche. Astfel, în cursul secolului III de exemplu, în vechea armată romană constituită aproape în întregime din infanterişti a sporit în mod considerabil rolul unităţilor de cavalerie.
20
A apărut cavaleria grea cu armuri din plăci de fier, pe care am evocat-o mai sus şi care apare chiar şi în romanele acestei epoci3.
Acesta e în linii mari cadrul în care a văzut lumina zilei Grigorie. El se naşte şi moare în Capadocia, în centrul Anatoliei actuale, într-o localitate situată pe marele drum care lega Constantinopolul de Antiohia, două mari oraşe care vor juca un rol de far şi de pol de atracţie în toate domeniile, îndeosebi pentru capadocienii întreprinzători. Aici se formau studenţii, viitoare cadre politice şi religioase ale Imperiului. Aici se elabora cultura şi tot aici se câştigau poziţiile importante.
Cadrele vieţii în Răsăritul secolului IV
E momentul să descriem acum cadrul politic şi social în care evoluau eroul nostru şi contemporanii săi. Cvasitotalitatea populaţiei acestui timp (90% pe puţin) trăia la ţară. În regiunile greceşti însă, oraşele sunt mult mai numeroase decât în Occident iar unele din acestea, fără a egala dimensiunile Romei, nu erau foarte departe de ea.
Alexandria nu era cu mult mai prejos. Întemeiată în secolul IV înainte de Iisus Hristos de către Alexandru Macedon, Alexandria a fost timp de trei secole capitala regilor Lagizi. Provincie romană începând din anul 31 î.Hr., Egiptul s-a bucurat mult timp de un regim aparte4. În epoca noastră, nu mai rămăsese însă decât puţin din acest regim. Egiptul continuă să furnizeze grâul pentru populaţia Romei, iar acum populaţia din Constantinopol se bucură şi ea de aceleaşi privilegii. În fiecare an, la începutul primăverii, navele părăsesc portul Alexandriei pentru a livra Romei şi Constantinopolului proviziile pe care împăratul le distribuia gratuit pentru a-şi asigura bunăvoinţa populară. Alexandria rămâne un port foarte mare, un important oraş negustoresc, placa turnantă a marilor fluxuri de export, o piaţă financiară de prim ordin, şi, în egală măsură, un centru intelectual. Populaţia ei are reputaţia de a fi deosebit de agitată.
Dezvoltat foarte repede, Constantinopolul are mari bulevarde, pieţe largi şi numeroase parcuri private şi e mândru de coloanele ridicate în pieţele lui publice. Planul oraşului are forma unui triunghi cu două laturi, dinspre nord, sud şi est mărginite de mare, în
3 în romanul său ce poartă titlul dublu de Etiopice şi Aventurile lui Theagen şi Haricleea, Heliodor a descris în amănunţime armamentul acestor cavalerişti (IX, 15).
4 Depinde direct de împărat.
21
timp ce a treia latură, dinspre vest, este închisă de un zid de apărare. În secolul următor, oraşul se extinde, iar zidul lui Constantin va fi dublat, mai departe în regiunea agricolă, printr-o formidabilă incintă, vizibilă şi astăzi, realizată sub Teodosie II, fiul mai mic al lui Teodosie cel Mare. Oraşul este traversat dintr-o parte în alta pe mai bine de trei kilometri de o mare arteră centrală, Mesi, „Strada de Mijloc”. Constantinopolul a fost conceput ca o imitaţie a Romei: acelaşi tip de administraţie; acelaşi număr de regiuni şi de coline; ba chiar şi acelaşi regim de favorizare a locuitorilor săi: ca şi cei din Roma, ei erau hrăniţi şi distraţi pe cheltuiala statului. Spectacolul preferat al mulţimilor greceşti erau cursele de cai. În capitală, lumea are vizitii favoriţi pe care pariază, chiar şi, sau mai ales, când n-au bani, iar în cazul unui rezultat contestat ajungeau chiar să se ucidă între ei. Palatul imperial era situat la sud de vârful peninsulei, vizavi de hipodrom, ca şi la Roma.
în cursul secolului IV, Antiohia încă mai disputa Constantinopolului rolul de primă capitală. Uneori, aici locuia un Cezar, cum a fost, pentru câţiva ani, cazul lui Gallus, fratele mijlociu al lui Iulian Apostatul. Adeseori împăratul Răsăritului, sau însuşi unicul suveran al Imperiului îşi stabilea aici reşedinţa pentru mai mult timp. Acest lucrul îl vor face Constans II, ultimul supravieţuitor dintre cei trei fii ai lui Constantin, precum şi vărul şi succesorul lor, Iulian Apostatul. Atât în primul, cât şi în al doilea caz, cauzele unei astfel de prezenţe imperiale, nu întotdeauna apreciată de locuitorii oraşului, au fost dictate de război. Majoritar creştină, populaţia Antiohiei huiduieşte bucuros un creştin renegat ca Iulian5. Creştină sau nu, aceeaşi populaţie va aprecia încă şi mai puţin creşterea costului alimentelor în cursul celui de-al doilea semestru al anului 362, datorată concentrării de către împărat a trupelor în ajunul atacului asupra Persiei.
Graţie săpăturilor americane, începute în 1930, planul oraşului, amintind de cel al Parisului din aceeaşi epocă, e destul de bine cunoscut6. Pe un fluviu (în cazul nostru Oronte) se află o insulă — asemănătoare cu pariziana île de la Cite —, insulă pe care o ocupă în cea mai mare parte palatul regal. La est de Oronte, oraşul se desfăşoară până la poalele unui masiv, muntele Silpios, cu o situare analogă muntelui Sainte-Genevieve. Oraşul avea bulevarde frumoase,
5 Iulian va răspunde acestor critici în Misopogon.
6 Despre oraşul Antiohia, a se vedea GL. DOWNEY, A History of Antioch in Syria, Princeton, 1961, şi Ancient Antioch, Princeton, 1963.
22
mărginite de porticuri, de nişte galerii asemănătoare celor de pe rue de Rivoli. Antiohia număra paisprezece biserici, între care şi o mare bazilică. La câţiva kilometri de aici se afla Dafne, cartierul în care-şi aveau vilele de vară bogaţii. Oronte era pe atunci navigabil şi făcea legătura cu portul Seleuciei din Pieria.
Dacă populaţia era în majoritate creştină, acest lucru nu o împiedica să fie relativ bogată şi să trăiască în lux, şi uneori chiar în dezmăţ.
Vorbind despre Antiohia, ca şi despre Constantinopol, am folosit pentru reşedinţa imperială cuvântul „regal”. Grecii aveau fără îndoială un cuvânt pentru a traduce latinescul imperator (acesta era autokrator şi el va supravieţui până în secolul XV şi va figura încă pe monedele ultimului împărat bizantin), dar împăratul roman e numit de preferinţă basileus, rege, pentru că era socotit moştenitor al regilor elenistici. Acest împărat ştie fără îndoială limba greacă: şi care latin nu o cunoaşte, cu excepţia ţăranilor? Cel mai adeseori însă, acesta este un om de formaţie şi origine occidentală şi, mai cu seamă un militar. La urma urmelor, latina rămâne limba armatei şi a dreptului. În anturajul împăratului din Constantinopol sunt multe persoane de origine occidentală a căror limbă maternă e latina. Juriştii sunt în mod necesar latinofoni, pentru că latina e limba dreptului. Marii funcţionari care trebuie să facă dreptate nu-şi pot permite să ignore latina, fie şi numai pentru a nu fi tributarii specialiştilor în drept care-i înconjurau şi-i sfătuiau. Dar, în Răsărit, este de bon ton să pari a nu şti această latinească lipsită, în ochii grecilor, de graţie. Latina e limba cuceritorilor şi a stăpânilor; e mai cu seamă limba unei culturi socotite inferioare, o limbă săracă şi greoaie în exprimarea noţiunilor filozofice şi teologice7. Curând, în secolul V, ea va trece drept limba unor stăpâni decăzuţi pe cale să revină la barbarie.
Dincolo de funcţiile civile sau militare precise care jalonau o carieră, e bine să aruncăm o privire asupra mediilor păturii conducătoare, asupra structurii şi modurilor lor de recrutare. Evident nu poate fi vorba aici decât de definirea unor fenomene dominante. Înalţii funcţionari se recrutau din rândul foştilor studenţi. În imensa lor majoritate, studenţii provin din familii bogate. Literatură, puţină filozofie, multă practică în ce priveşte vorbirea, iată bagajul unui student mediu. Să mai adăugăm că, în cursul studiilor, studenţii învăţau prin călătorii să cunoască lumea. Nu arareori un student
7 Chiar şi la Roma, limba filozofilor a fost întotdeauna greaca.
23
petrecea câteva săptămâni sau câteva luni, ba chiar câţiva ani la Antiohia, Alexandria şi Atena, sau la Constantinopol şi Nicomidia. Sigur e însă că nici un grec n-avea de gând să meargă la Roma, Milan sau Cartagina. La sfârşitul studiilor, viitorii administratori, graţie îndeosebi relaţiilor lor familiale, se străduiau să găsească o slujbă de debutant, pe cât posibil la curte sau în biroul vreunui guvernator de provincie. Astfel, aveau piciorul pe prima treaptă, înainte de a obţine o slujbă în administraţia financiară, Cezarie, fratele mai mic al lui Grigorie, al cărui parcurs a fost puţin neregulat, se va angaja ca medic pe lângă împăratul Constans. În general, accesul la marile posturi civile sunt garantate de o formaţie literară. Încep să apară însă şi alte filiere: de exemplu, vechii elevi ai şcolii de drept din Beirut ajung o concurenţă serioasă pentru elevii retorilor. Trebuie să insist asupra faptului că, dacă imperiul e bilingv, latina e totuşi singura limbă oficială: legile continuă să fie redactate în latină, actele de procedură la fel, chiar dacă dezbaterile unui proces se fac în greceşte.
Simplii tehnicieni pot şi ei, la rândul lor, să-şi croiască o cale: aceştia sunt specialişti în scripte, notarii, care notează tot ceea ce le dictează deţinătorii puterii. Aproape de marii conducători, aceştia se pot face apreciaţi, investiţi cu misiuni de încredere şi, în cele din urmă, pot face chiar o carieră strălucită. La fel sunt eunucii de la curte: aceşti slujitori privaţi profită de intimitatea pe care o au cu persoana sacră. La sfârşitul secolului, unii dintre ei vor fi mai puternici decât însuşi împăratul. În general, ei sunt detestaţi, dispreţuiţi şi o sfârşesc adeseori rău. Între răsăriteni, puţini sunt cei care-şi aleg o carieră militară, deşi nu lipsesc nici exemplele de acest fel. La mijlocul secolului, tatăl sfântului Ioan Hrisostom este magister militum per Orientem, cu alte cuvinte comandantul infanteriei diecezei răsăritene8. Aşa cum vom vedea, în rândul corespondenţilor lui Grigorie figurează mai mulţi generali, compatrioţi sau vechi condiscipoli. Cel mai celebru general de sorginte greacă este, fără îndoială Ammianus Marcellinus, un grec din Antiohia care a făcut o frumoasă carieră militară şi este cunoscut mai ales ca fiind unul dintre marii istorici ai Romei. Lucru nemaiauzit, acest grec va alege să scrie în latină, probabil pentru că şi-a petrecut viaţa în armată unde se vorbea latina, sau, şi mai probabil, pentru că arhivele pe care le folosea erau redactate în latină.
8 „Dieceza răsăriteană” era ansamblul provinciilor care se întindeau de la Marea Mediterană la vest până la Eufrat, în est, şi de la Munţii Taurus, la nord, până la graniţa Egiptului la sud. Comitele Răsăritului care o guvernează are reşedinţa la Antiohia.
24
înalta societate nu era compusă numai din înalţii funcţionari ai Imperiului. Nici pe departe. Marii proprietari de pământuri administrau domenii de mai multe zeci de mii de hectare. Răsăritul nu pare să fi avut în această perioadă averi atât de uriaşe ca ale înaltei aristocraţii din Roma, unde câteva familii au acumulat în cursul secolelor roadele cuceririi şi exploatării întregului bazin mediteraneean. Când, entuziasmată de sărăcie şi austeritate, o tânără familie creştină de viţă nobilă din Roma va hotărî să-şi elibereze nenumăraţii sclavi şi să-şi vândă toate averile pentru a da banii săracilor, gestul lor va crea căderea preţurilor, panica sclavilor lăsaţi în voia lor şi, în cele din urmă, o adevărată criză economică în Italia9. A trebuit să intervină împăratul… Fără să ajungă la o astfel de amploare, averile provinciale puteau fi totuşi considerabile. Proprietarii lor se împart între casa de la oraş şi domeniile de la ţară. Administrarea oraşelor le aduce multă agitaţie şi onoruri. Astfel, Antiohia se mândreşte cu sistemul său de luminare nocturnă a străzilor, responsabilitatea şi cheltuielile acestuia revenind în fiecare an, pe rând, unui cetăţean bogat. Mai puţin fericiţi sunt însă nobilii când trebuie să răspundă de rechiziţiile imperiale pentru nevoile fiscului, când trebuie să repartizeze impozitele sau să le perceapă pe responsabilitate proprie. Organizarea poştei publice e de asemenea o corvoadă de care s-ar fi lipsit cu dragă inimă10. Timp de un an ei mai trebuiau să asigure pe cheltuială proprie transportul funcţionarilor în misiune, pe o bună parte a itinerarului lor. Cum oamenii cu relaţii obţineau cu destulă uşurinţă un ordin de misiune, sarcina putea deveni oneroasă. Tot din rândurile lor — şi aici îşi depuneau de bunăvoie candidatura — Imperiul îşi recruta guvernatorii de provincie, funcţionarii, pe care, din precauţie, se îngrijea să-i mute de multe ori şi să-i trimită din când în când la vatră. De fiecare mare proprietar depindeau mulţimi de ţărani cu statutul de coloni care tindea spre iobăgie, fără a mai vorbi de sclavii încă numeroşi11, dintre care unii primiseră funcţii domestice, dar majoritatea aveau munci agricole. De soarta acestor sclavi, Biserica nu s-a lăsat deloc înduioşată12.
9 E vorba despre cuplul nobiliar roman alcătuit din Melania cea Tânără şi Pinian, a cărui istorie este relatată în opera anonimă intitulată Viaţa Sfintei Melania, ed. D. Gorce (SC 90), Ed. du Cerf, Paris, 1962 [tr. rom. Maria-Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr în: Cuvioasa Melania Romana Binefăcătoarea sau cum devin bogaţii sfinţi, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 181-236].
10 Plângerile în legătură cu povara impozitelor şi a sarcinilor sunt frecvente în epocă, îndeosebi în ce priveşte poşta publică, cf. Cuvântarea 4, 75: după Grigorie, Iulian ar fi promis uşurarea acestei sarcini.
11 Sfântul Vasile (Scrisoarea 309, 6) socoteşte faptul de a nu avea nici un sclav ca semn al sărăciei extreme.
12 Despre motivele acestei atitudini, cf mai jos p. 222.
25
O menţiune specială merită cei pe care-i numim astăzi intelectuali. Studiul filozofiei şi al retoricii aducea avere şi consideraţie celui care li se consacra. E singura meserie pe care o putea exercita un nobil fără nici o derogare, ba chiar obţinând în acelaşi timp o consideraţie sporită13. Mai e nevoie să amintim că în epoca următoare, nobilimea din Apus de origine militară şi germanică n-a apreciat niciodată activităţile intelectuale?
împăraţii din secolul IV
Pentru a încheia acest tur de orizont, trebuie să luăm în considerare şi persoana centrală, împăratul. Răsăritul a avut parte de mai mulţi suverani care s-au succedat la tron în cursul secolului. La începutul lui a fost Constantin care va marca definitiv Imperiul. El moare în anul 337, când eroul nostru avea în jur de şapte ani. La moartea lui, puterea a fost împărţită între cei trei fii ai săi: Constantin II, Constans II şi Constant. Primul şi ultimul dintre ei au dispărut unul după altul, lăsând toată puterea lui Constans care s-a stabilit la Constantinopol şi nu şi-a făcut intrarea în Roma decât după douăzeci de ani de domnie. Fratele lui Grigorie, Cezarie, a fost medic la curtea acestui Constans. La 3 noiembrie 361, împăratul moare lăsând la putere pe vărul său, Iulian. Acesta era creştin, a fost chiar botezat (ceea ce-l face să fie primul dintre împăraţii botezaţi!). Ajungând pe tron, el s-a lepădat curând de creştinism şi începe chiar să-l combată. Dar Iulian avea să dispară foarte curând. El şi-a dorit organizarea unei mari expediţii militare împotriva perşilor, expediţie care avea să se încheie însă cu un dezastru. Iulian moare în iunie 363, în cursul retragerii armatei sale. Cu el se încheie dinastia celor de-ai doilea Flavieni. Grigorie, care-l văzuse încă pe Iulian la Atena în anul 355, înaintea urcării lui la tron, îl întâlneşte probabil în cursul călătoriei care-l va purta pe tânărul împărat de la Constantinopol la Antiohia. În orice caz, Cezarie, fratele lui Grigorie, a fost invitat de Iulian în persoană să-şi renege credinţa creştină. La moartea lui Iulian, armata în retragere alege drept cap al Imperiului pe unul din ofiţerii acestuia, Iovian, care va muri într-un accident, asfixiat într-o baie de aburi, numai zece luni mai târziu. În 364 ajunge la putere Valentinian, care preferă să se instaleze la Milan şi-l desemnează pentru a guverna Răsăritul pe fratele
13 În acest fel îşi făcea meseria de retor la Neocezareea un aristocrat din Pont: e vorba de tatăl lui Vasile cel Mare şi al lui Grigorie al Nyssei.
26
său Valens. Grigorie a avut ocazia de a-l întâlni pe Valens cel puţin o dată în Cezareea Capadociei şi probabil încă o dată. Valens era botezat, dar era arian şi pe tot parcursul domniei sale va exercita multe presiuni în favoarea arianismului. Moare la 9 august 378 la Adrianopol în dezastrul armatei sale în faţa invaziei goţilor. Îi urmează un spaniol, Teodosie. Aşa cum vom vedea, pe acesta din urmă Grigorie va avea prilejul să-l întâlnească de mai multe ori la Constantinopol.
Dincolo de persoana împăraţilor care se succed, trebuie să surprindem şi aspectele instituţiei în sine. Împăratul acestei epoci e un monarh distant, care adoptă o atitudine hieratică şi maiestuoasă. În prezenţa lui oamenii se prosternează, toate gesturile celor cărora li se îngăduie să se apropie de el fiind legiferate de un protocol riguros. Poporul pare să iubească acest decor. În orice caz, nu va aprecia manifestările de simplitate ale lui Iulian. Cu excepţia lui Iulian, om de cultură greacă, împăraţii secolului IV sunt latini, militari şi organizatori14.
în total, în Răsăritul grec al acestei epoci se poate vorbi deja de o societate feudală, dar cu importante restricţii. Valorile intelectuale şi non-militare sunt cheia de boltă a acestei societăţi. În ciuda structurii rurale, locuitorii oraşelor deţin locul cel mai important. Meşteşugurile şi comerţul sunt în floare. Lăsând deoparte Italia, situaţii similare celei pe care-am încercat s-o descriu pe scurt găsim şi în Occident, de exemplu, în părţile de pe lângă Toulouse şi Bordeaux. În scurt timp însă, vor apare şi diferenţele. Începând cu secolul V, invaziile germanice aruncă Occidentul latin într-un regres care nu va face decât să se amplifice. Numesc regres sărăcia, analfabetismul, grosolănia, cultul forţei brutale care se traduce prin portul cotidian al armelor, practica intensivă a vânătorii şi a războiului cu vecinii. Seniorul medieval occidental, ascuns în spatele şanţurilor cu apă şi a unui zid de piatră de trei metri străpuns de mici ferestre de apărare, între două lupte cu urşii din vecinătate, visa la îndepărtatul Bizanţ, la veşmintele sale de mătase, la securitatea şi bogăţia acestuia, simbolizate de „bezanţi”, moştenitorii îndepărtaţi ai vechiului solidus constantinian. Pe acest Constantin creştinii răsăriteni l-au făcut sfânt. I se spunea isapostolos, „egal cu
14 împăraţii din Occident îşi aveau reşedinţa la Milan, nu la Roma. Puţin după moartea lui Constantin, Occidentul decade în timpul celui mai vârstnic dintre fii săi, Constantin, care va fi înlăturat de cel mai tânăr, Constant. Între 353 şi 361, Constans domnise asupra întregului Imperiu, ca şi Iulian şi apoi efemerul Iovian. Valentinian va exercita puterea la Milan din 364 până în 375, fiind succedat între 375 şi 383 de fiul său, Graţian.
27
apostolii”, pentru că sarcofagul său din porfir era înconjurat de statuile celor doisprezece apostoli, dar, mai cu seamă, pentru că acţiunea sa misionară relansa viguros, la trei secole distanţă, pe cea a apostolilor şi îndeosebi pe cea a Sfântului Pavel. Graţie lui Constantin, Imperiul roman se orientase spre creştinism. Ne rămâne deci să adăugăm tabloului nostru o ultimă tuşă esenţială, care lipseşte încă: culoarea creştinismului.
2
Bisericile răsăritene după persecuţii
Am încercat să schiţez un tablou al societăţii în care a trăit Grigorie din Nazianz şi să descriu o epocă care a fost mult timp şi pe nedrept considerată o perioadă de decadenţă pronunţată. Una dintre motivaţiile inconştiente ale acestei discreditări nemeritate, proprie Franţei, este trecutul său antireligios: nu se putea spune că o civilizaţie strălucitoare ar fi putut fi creştină, pentru că prin definiţie creştinismul era sinonim cu obscurantismul. Aceeaşi motivaţie a dus de altfel la ocultarea totală a Imperiului bizantin propriuzis1. A sosit momentul să adăugăm acestui portret nota esenţială care-i lipsea.
Cotitura constantiniană
Istoria este în mod constant umbrită de imagini care deformează arbitrar personajele şi evenimentele. Printre aceste caricaturi, există una care datează de la sfârşitul secolului XIX şi care pare să aibă o viaţă deosebit de grea. Se întreţine cu pioşenie o viziune asupra istoriei antice a Bisericii pe care o jumătate de secol de studiu ştiinţific a făcut-o caducă. Astfel, a fost acreditată următoarea viziune simplistă: înainte de Constantin, Biserica, săracă şi persecutată, era neatinsă de nici o pată; după Constantin, instalată în argintul şi confortul puterii, se complace în compromisuri de tot felul. Nu totul este fals în acest diptic, dar este teribil de schematic. Natura omenească fiind aşa cum este, umbrele nu lipsesc nici în Biserica din timpul persecuţiilor, iar eroismul sau sfinţenia sunt uşor de reperat şi după legalizarea lor. Să spunem mai ales că legarea de
1 N-am pretenţia că un astfel de demers a fost conştient şi organizat: el provine mai degrabă dintr-un reflex, acela care-i făcea de altfel pe romano-catolici să nu vadă aici un creştinism viu, ci unul schismatic.
29
numele unui om, Constantin, a unei evoluţii lente, care a durat mai bine de o sută de ani, şi a fost opera mai multora dintre urmaşii săi, îndeosebi Teodosie, e o dovadă de uşurătate şi simplism.
Am vorbit despre evoluţie. Acest lucru mă obligă să arunc o privire retrospectivă asupra istoriei Bisericii din primele trei secole2.
O Biserică misionară încă de la origini
Toată lumea ştie că încă de la începuturile ei Biserica s-a străduit prin toate mijloacele să-şi facă cunoscut mesajul; ea urma astfel poruncii întemeietorului ei: „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile”3. Era o orientare originară care situează creştinismul aproape în opoziţie cu iudaismul din care provine. Iudaismul făcea convertiri, dar nu căuta în nici un fel să le provoace. Dimpotrivă, creştinismul se caracterizează printr-un imens şi constant efort de difuzare. Iudaismul e religia unui singur popor; creştinismul voia să atragă lumea întreagă. Vocabularul creştin cel mai vechi ilustrează perfect acest lucru, pentru că primii şefi ai comunităţilor purtau titlul de „apostoli”, care în greacă înseamnă „trimişi”.
De aceea, pentru răspândirea creştinismului în Imperiul roman, ebraica nu mai era de nici un folos. Aramaica deschidea perspective mai largi, dar limitate la zona de est şi în ţinuturile de la nord-est. Cele mai mari servicii în toată lumea mediteraneeană trebuia să le facă limba greacă. Tot astfel, Ierusalimul, închistat în munţii Iudeii, nu era în stare să constituie o bună bază logistică. Numai un mare oraş grec din Orientul Mijlociu înzestrat cu un port putea servi drept bază primilor misionari, fumizându-le colaboratorii necesari şi fondurile indispensabile organizării călătoriilor. Optând pentru Antiohia, portul bază al sfântului Pavel şi, la un moment dat, şi al lui Petru, primii creştini au făcut o alegere bună. Plecând de aici vor fi vizitate în câţiva zeci de ani un mare număr de oraşe orientale, toate de limbă greacă. Într-o a doua perioadă, acestea vor iradia în jurul lor. Rândul satelor va urma abia mai târziu. Fără îndoială, capitala Imperiului, Roma, îi va vedea şi ea foarte curând pe creştini pe străzile ei, dar restul ţărilor latine nu vor fi cucerite decât mult mai târziu şi mai lent. În secolul IV, avansul iniţial al ţărilor de limbă greacă era departe de a fi fost anulat: ajunge să aruncăm o privire pe o harta infiltrărilor creştine
2 Pentru mai multe amănunte, cf. J. BERNARDI, Les premiers siecles de l’Eglise, Ed. du Cerf, Paris, 1988.
3 Acestea sunt ultimele indicaţii ale lui Hristos adresate ucenicilor Săi: cf. Mt 28, 19.
30
în lume pentru a constata că Răsăritul deţinea încă o preponderenţă zdrobitoare în plan numeric. Comunităţile creştine de limbă greacă sunt infinit mai numeroase decât cele din ţările latine, efectivele lor fiind mult mai vaste, iar mijloacele lor materiale şi intelectuale mult mai considerabile. Chiar şi la Roma, Biserica era asociată cu imigranţii răsăriteni: folosirea insistentă a limbii greceşti în cult sau în inscripţiile funerare este o mărturie elocventă. Biserica din Lyon din jurul anului 177, cea a lui Blandina, Pothin şi Irineu, avea cler elenofon4 şi abia în 268 Biserica Romei a putut înlocui limba greacă cu latina.
Faptul că societatea romană a reacţionat împotriva acestei invazii a unui cult venit din exterior şi care se declara incompatibil cu oricare altul nu e chiar atât de surprinzător. Trebuie să înlăturăm însă o greşeală de interpretare care se mai întâlneşte încă. Roma nu era deloc ostilă religiilor străine: dimpotrivă, primise întotdeauna bine cultele străine, chiar şi pe cele orientale, dar această atitudine ospitalieră avea totuşi două limite. Cultele noi erau admise cu condiţia ca acestea să nu-şi revendice exclusivitatea. Or iudeii şi creştinii nu recunoşteau decât un singur Dumnezeu, pe al lor, şi aceasta era de ajuns ca să fie priviţi pieziş şi acuzaţi de ateism. Cum iudeii erau discreţi, în sensul că nu făceau prozelitism, erau mai uşor de tolerat decât mult prea întreprinzătorii creştini. De altfel, iudeii formau un popor, aveau un pământ al lor şi astfel meritau să-şi vadă religia recunoscută şi chiar protejată, în ciuda celor două revolte sângeroase ale lor. Cât despre creştini, mult timp au fost priviţi ca o specie de iudei deosebit de intolerantă şi turbulentă, drept nişte evrei răzvrătiţi faţă de propriile lor autorităţi. În schimb iudeii îi tratau ca pe nişte eretici şi sacrilegi iviţi în rândurile lor şi recurgeau adeseori împotriva lor la braţul secular al statului roman5.
Persecuţiile
Schiţarea istoriei persecuţiilor depăşeşte limitele subiectului nostru. Voi aminti doar că până în anul 112 reacţiile anticreştine sunt sporadice. În 112, împăratul Traian, răspunzând unui raport al
4 De limbă greacă, dar, după părerea mea, de origine iudaică în ce-i priveşte pe Pothin şi Irineu.
5 în fragmentul anonim al martiriului Sfântului Policarp, episcop al Smyrnei, spre sfârşitul secolului II se poate astfel citi: „Deodată, mulţimile, mai ales iudeii, care după obiceiul lor săvârşeau cu dragă inimă astfel de servicii, au început să aducă repede lemne şi vreascuri de prin prăvălii şi de prin băi”. Acest text, reprodus în anexa ediţiei Scrisorilor lui IGNATIE AL ANTIOHIEI, datorată lui Th. Camelot (SC 10, Ed. du Cerf, Paris, p. 260) a fost reluat de EUSEBIUDIN CEZAREEA, Istoria bisericească IV, 15, 29 [PSB 13, 1987, p. 162].
31
guvernatorului Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, dă o lege într-un text care a rămas celebru6. Pliniu tocmai luase în primire provincia încredinţată. Prezenţa în număr mare a creştinilor îi punea o problemă: ce atitudine trebuie să ia în privinţa lor? Să nu uităm că în această perioadă un guvernator roman dispunea de toate puterile civile şi militare: el comanda armata şi pronunţa sentinţe. Statul, hotărăşte împăratul, nu trebuie în nici un caz să ia iniţiativa persecuţiei creştinilor: va aştepta plângeri; totuşi, nu se vor lua în consideraţie denunţurile anonime. Orice acuzat este eliberat imediat dacă dovedeşte că nu este sau nu mai este creştin; în schimb, cel care rămâne pe mai departe creştin va fi aspru pedepsit. Se poate spune că aici este vorba de o politică a ochilor pe jumătate închişi. Aceasta va rămâne în vigoare până la mijlocul secolului III. În schimb, din 250 până în 313, statul va lua în mai multe rânduri iniţiativa organizării unor mari persecuţii sistematice urmărindu-i pretutindeni pe creştini. Îi vom vedea chiar pe unii dintre împăraţi cerând ca fiecare locuitori al Imperiului să prezinte un certificat care să ateste că a jertfit zeilor în faţa unor martori7. Timp de câteva luni, victimele sunt numeroase. Apoi totul se linişteşte un timp, înainte ca lucrurile s-o ia iarăşi de la început.
Motivul acestei schimbări de atitudine e destul de simplu: marea criză din secolul III îi împingea pe unii şi pe alţii să caute responsabili. În mediile populare se estima că zeii se răzbunau datorită impietăţii creştinilor faţă de ei. Atunci când romanii şi-au cinstit zeii, se spunea, aceştia le dădeau victoria întotdeauna şi pretutindeni; dar când au început să-i renege, zeii i-au pedepsit. Cât despre guvernatori, acestora nu le displăcea să abată de la ei spre alţii mânia poporului. Cu această ocazie deci, creştinii joacă rolul clasic al ţapului ispăşitor.
îl vom reîntâlni aici pe Diocleţian şi, în acelaşi timp, vom putea identifica motivele care au dus la condamnarea memoriei lui. După repunerea pe picioare a Imperiului şi a societăţii în toate domeniile, la capătul a douăzeci de ani de eforturi, împăratul a crezut că, pentru a-şi încununa opera de restaurare, trebuie să înceapă eradicarea, o dată pentru totdeauna, a creştinismului. Se va restabili astfel unitatea morală a Imperiului. Persecuţia care-i poartă numele va fi cea mai lungă, mai sistematică şi mai crudă, pentru că ea singură a făcut mai mulţi morţi decât toate celelalte la un loc. Succesorii imediaţi
6 Rescriptul lui Traian figurează în anexa Epistolei 96 a lui Pliniu cel Tânăr.
7 S-au păstrat cam patruzeci de astfel de certificate.
32
ai lui Diocleţian îi vor continua opera până în 313, când eşecul acesteia devine evident, iar complicaţiile dinastice ale momentului vor impune să i se pună capăt pentru totdeauna. Într-un sens, se poate spune că Constantin a reluat ideea de bază a lui Diocleţian aplicând-o într-un alt fel. Unitatea morală a naţiunii nu mai e căutată în lupta împotriva creştinismului, ci, dimpotrivă, în maxima concentrare a unităţii în jurul lui. Să observăm totuşi faptul că mult timp nu va exista o simetrie în comportament. De-a lungul întregului secol, Constantin şi succesorii săi se străduiesc, de exemplu, să ţină un echilibru egal între creştini şi ceilalţi. Această politică se va manifesta în alegerea înalţilor funcţionari: numărul creştinilor şi al păgânilor promovaţi e semnul vizibil al căutării unui echilibru. Până la Teodosie (379-395), împăratul continuă să poarte titlul de mare pontif, care face din el şeful tuturor cultelor tradiţionale, iar Constantin se declară „episcop al celor din afară”, adică al păgânilor. Primele măsuri de constrângere împotriva cultelor păgâne datează din vremea domniei lui Teodosie, cu alte cuvinte de la sfârşitul şi nu de la începutul secolului.
Urmările persecuţiilor
Aşadar, în momentul în care Constantin ajunge la putere, Bisericile ies dintr-o lungă perioadă în care au fost greu puse la încercare. Victimele, plânse — dar mai ales admirate —, sunt numeroase. E normal să li se păstreze amintirea şi să se predice urmarea exemplului lor. Cultul martirilor ia naştere într-un climat de entuziasm. Trebuie spus că acesta va fi foarte curând legat de cultul moaştelor, iar caracterul lui funebru şi macabru avea de ce să indispună. Un om ca Iulian, care ştie ce vorbeşte, îi socotea pe creştini iubitori de cimitire. În mod straniu, persecuţiile au avut un efect contrar celui scontat: creştinii erau din ce în ce mai numeroşi. În plin secol III, Tertulian spusese deja, într-o expresie celebră, că sângele creştinilor este sămânţa creştinilor. Dar în acest tablou lucrurile sunt departe de a fi roze. Ici şi colo, creştinii s-au putut impune public destul de repede. E cazul Antiohiei, de exemplu, unde creştinii deţineau o bazilică magnifică în văzul şi pe cheltuiala tuturora, în plin secol III. În aceeaşi epocă, un episcop din Antiohia, Paul din Samosata, primeşte chiar un tratament princiar, de înalt funcţionar. În 313, odată stabilită pacea Bisericii şi împăratul declarându-se creştin, e oare o surpriză că îndrăgostiţii de putere şi de bani au zburat în ajutorul victoriei? În ciuda pericolului
33
unei eventuale reizbucniri a flăcărilor, episcopatul începe să devină o tentaţie.
O altă consecinţă a persecuţiilor: creştinii din această epocă cred cu tărie că Botezul şterge toate păcatele anterioare, dar sunt mai puţini siguri că Dumnezeu iartă cu adevărat păcatele de după acesta. Or, nu e păcat mai mare decât acela de a-L renega pe Hristos. Şi, cum se temeau să nu ajungă s-o facă sub tortură, apare obiceiul de a amâna Botezul cât mai mult cu putinţă. În particular, acest lucru face să nu mai fie botezaţi copiii. Odată instaurat acest obicei, caracterul său confortabil nu va întârzia să se arate. Va trebui să treacă un întreg secol de la sfârşitul persecuţiilor ca Botezul precoce să reapară. Ca aproape toată lumea din vremea sa, Constantin primeşte Botezul pe patul de moarte, în anul 337. Acesta este şi cazul fiului său, Constans. La data botezului său în anul 380, cincisprezece ani înainte să moară, Teodosie se credea şi el muribund. În decursul secolului IV, nici măcar episcopii, de obicei căsătoriţi şi taţi de familie, nu-şi botează copiii.
O altă consecinţă durabilă a acestei lungi perioade de represiune: ştirile despre unii şi alţii sunt rare şi dificil controlabile. Cine spune represiune spune clandestinitate, cel puţin relativă. E evident că pentru a nu atrage atenţia, atunci când te ascunzi îţi limitezi legăturile de orice natură. Diferitele comunităţi locale au întrerupt orice legătură. La Roma, papii erau convinşi că sunt învestiţi cu o responsabilitate universală, cum atestă încă din anul 90 scrisoarea papei Clement Romanul către Biserica din Corint, însă acest lucru ajunsese să fie doar teoretic. Astfel, în cursul secolului III, mai mulţi papi au murit deportaţi: ce fel de călăuzire sau control puteau să exercite ei?
La venirea păcii, toată lumea deprinsese obiceiul să se descurce singură iar vremurile vechi fuseseră uitate. Noţiunea de Biserică unică şi universală a rămas, dar s-a constatat că, prin forţa lucrurilor, e vorba mai mult de o vedere spirituală decât de o realitate concretă. Situaţia reală a lui Petru în mijlocul celor Doisprezece nu seamănă deloc cu a pontifilor care nu ştiau nici numărul şi nici numele comunităţilor creştine din lumea întreagă. S-ar putea spune mai bine că într-o lume în care împăratul, care dispunea de toate mijloacele materiale posibile atunci, era obligat să renunţe la exerciţiul solitar al puterii, nu se poate concepe ca o persoană particulară să ajungă să conducă de fapt comunităţi îndepărtate şi nenumărate, despre care nu ştie adeseori nimic. Episcopul Romei se mulţumeşte deci să arbitreze litigiile cele mai grave sau cele care i se
34
păreau astfel. Mai trebuia şi să fie informat şi să-şi poată controla informaţiile. Minte frumos cel ce vine de departe, spune proverbul. Roma nu avea încredere, aşadar în cei care veneau de departe când începea primăvara, puţin după redeschiderea circulaţie corăbiilor pe mare8, solicitând un arbitraj sau o intervenţie precisă şi despre care nu se ştia nimic din alte surse. De asemenea, apăruse obiceiul de a-i ţine în oraş timp de săptămâni sau chiar luni, pentru a-i observa şi probabil pentru a culege informaţii. Erau norocoşi dacă se puteau îmbarca la Ostia, portul Romei, înainte de primele zile din noiembrie. Împrejurările au făcut ca în exilul său, Atanasie, episcopul Alexandriei, să petreacă la Roma treisprezece ani. A reuşit să se facă cunoscut şi să câştige încredere. De acum înainte, toate chestiunile privitoare la ţinuturile greceşti vor fi văzute prin ochii lui Atanasie şi, chiar şi după el, prin cei ai succesorilor lui. Vom avea ocazia să-i vedem pe papa Damasus şi pe Sfântul Ambrozie comiţând faţă de Grigorie din Nazianz o gravă greşeală din cauza ignoranţei şi a lipsei de înţelegere faţă de problemele Răsăritului9. Tot astfel, Vasile cel Mare obosise, de-a lungul anilor, solicitând intervenţia episcopilor apuseni pe lângă împăratul Răsăritului; în zadar, fiindcă toate solicitările au avut drept răspuns o neîncredere insurmontabilă.
Structurile bisericeşti din secolul IV
Toate acestea explică faptul că, pentru a înţelege funcţionarea Bisericilor din această epocă, trebuie să o uităm pe cea a Bisericii catolice din epoca modernă şi să începem să o observăm nu dinspre centru, ci dinspre un oraş mediu şi dinspre episcopul acestuia. Fiindcă la acest nivel se situa, concret, pivotul relaţiilor bisericeşti în decursul secolului IV.
Să luăm cazul unui oraş oarecare. Multe nu au încă un episcop şi depind de cel al unui oraş învecinat, de obicei mai important; să luăm însă cazul unui oraş cu episcop propriu. Poate fi, să observăm acest lucru, un oraş foarte mic. mulţi din episcopii acestei epoci ar avea în ochii noştri figura unor preoţi parohi de ţară. Cu un corectiv totuşi: acela că oraşul putea fi minuscul în timp ce satele subordonate puteau fi foarte populate. Dacă nu exista decât o singură
8 Navigaţia în Marea Mediterană era întotdeauna întreruptă între lunile noiembrie şi aprilie. Drumurile terestre care duceau din Răsărit la Roma erau mult mai lungi şi mai costisitoare decât cele maritime.
9 Cf. mai jos p. 151.
35
biserică într-un oraş, cel care celebra era episcopul, împreună cu maxim trei sau patru preoţi. Dacă oraşul era destul de important ca să aibă între zidurile sale şi alte biserici, lucru rar, episcopul era reprezentat tot timpul de un preot, dar în fiecare locaş de cult tronul episcopal rămânea gol în absenţa titularului său. Diaconii administrează temporalul; clerul de jos se ocupă de partea materială. Cea mai înaltă funcţie la acest ultim nivel este cea de citeţ. Descifrarea unui text era o operaţiune delicată în antichitate, cuvintele scrise nefiind separate unele de celelalte. De asemenea, adeseori această funcţie este exercitată de tineri studenţi, şi nu este încredinţată evident decât celor botezaţi.
La ţară, există preoţi asistaţi de diaconi şi de un personal subaltern, dar în Răsărit parohiile rurale sunt regrupate sub autoritatea aşa-numiţilor „horepiscopi”, sau episcopi de ţară. Ei puteau avea sub autoritatea lor zeci de parohi locali. Horepiscopul are sarcina de a propune episcopului candidaţi la diaconie şi preoţie şi de a recruta, cu acordul său10, titulari pentru funcţiile inferioare, cum ar fi aceea de citeţ sau uşier. În legătură cu acest subiect, ni s-au păstrat două circulare adresate horepiscopilor săi, în jurul anului 370, de Sfântul Vasile11. Acestea demonstrează cel puţin două lucruri: mai întâi că horepiscopii primeau cadouri din partea oamenilor care doreau să intre în cler pentru a scăpa de impozit sau de armată; apoi, că autorul unei astfel de circulare dispunea de un puternic secretariat. Un episcop cum era Vasile cel Mare conducea într-adevăr cincizeci de horepiscopi şi, prin urmare, până la cinci sute de parohii. Fiecare din cele două circulare citate trebuia reprodusă în cel puţin cincizeci de exemplare, pentru ca mesagerii să nu fie nevoiţi să facă turul destinatarilor ca să le pună textul sub ochi. În secolul V, Teodoret, episcop al micului oraş Cyr din Siria, spunea despre el însuşi că conducea opt sute de parohii. Adeseori aceste parohii rurale sunt situate pe domeniile unui mare proprietar: parohul lor nu ştia întotdeauna să fie independent faţă de stăpânul locului. De altfel, el făcea adeseori parte din familia sau anturajul acestuia. O scrisoare a lui Grigorie din Nazianz către proprietara unor domenii întinse pare să indice faptul că în unele sate puteau exista chiar şi episcopi12. Uneori această scrisoare a fost folosită ca argument pentru afirmaţia că sclavii aveau posibilitatea să fie promovaţi
10 O condiţie nu întotdeauna respectată, dacă e să-l credem pe Sfântul Vasile.
11 Cf. Scrisorile vasiliene 53 şi 54, care pot fi datate de la intrarea sa în funcţie în anul 370.
12 Cf. Scrisoarea 79.
36
la episcopat. E adevărat că Grigorie foloseşte pentru candidat cuvântul grecesc care înseamnă „sclav”, dar a lua acest termen ad litteram este o dovadă de ignoranţă a obiceiurilor stilistice ale lui Grigorie. În acest context el desemnează ceea ce dreptul roman numeşte „colon”, adică, să ne reamintim, un ţăran liber care s-a pus sub protecţia unui mare proprietar şi astfel a ajuns dependent de acesta13.
Despre preoţii şi diaconii de ţară nu se ştie aproape nimic. Ne-ar plăcea să credem că toţi preoţii ştiau să scrie şi să citească. Am putea da curs tuturor aprehensiunilor despre talentele lor de predicator şi asupra ştiinţei lor teologice. E bine ştiut însă că aici existau factori de difuzare a celor mai grave superstiţii. În ce-i priveşte pe preoţii de oraş, aceştia fac cu uşurinţă figură de colaboratori ai episcopului, fiind situaţi la un rang diferit de al confraţilor lor de la ţară. Ici şi colo vedem chiar câte un preot care apare ca un colaborator imediat al episcopului, detaşându-se de restul clerului. Acesta va fi numit curând „protoprezbiter”, sau primul dintre preoţi. Într-un oraş ca Antiohia, capitala diecezei de Răsărit, preoţii de oraş par să aibă vocaţia de a deveni episcopi ai oraşelor din provinciile învecinate.
Episcopii aceleiaşi provincii se reunesc frecvent, de obicei în primăvara şi toamna fiecărui an, sub preşedinţia arhiepiscopului, adică a episcopului metropolei provinciale14. La fel cum provinciile civile sunt regrupate începând cu Diocleţian în dieceze, tot aşa provinciile bisericeşti tind să se reunească sub sceptrul titularului scaunului cel mai important în curând, episcopul capitalei unei dieceze civile va fi numit patriarh. Dar, în secolul IV, nu există încă nimic sistematic, cu excepţia Egiptului, unde episcopul Alexandriei exercită o autoritate fără legătură cu autoritatea pe care o lasă titularilor celorlalte scaune. El desemnează practic de unul singur episcopii şi arhiepiscopii întregii dieceze egiptene, şi se întâmplă să fie tratat ca un faraon.
Episcopii au mai multe alte ocazii de a se reuni. La moartea unuia dintre ei, colegii din vecinătate se reunesc degrabă sub preşedinţia arhiepiscopului în oraşul care şi-a pierdut păstorul. De obicei, fac deplasarea episcopii provinciei, dar orice episcop poate fi prezent, dacă doreşte şi îndeosebi dacă e informat din timp. Odată reuniţi, episcopii încep o anchetă în rândul clerului local precum şi
13 Despre coloni, cf. mai sus p. 20. Referitor la această problemă, cf. şi mai jos p. 194.
14 Fapt decis de al 5-lea canon al Sinodului I Ecumenic de la Niceea.
37
în rândul laicilor, pentru a se informa despre posibilii candidaţi. Apoi votează singuri. Episcopii n-au fost niciodată aleşi în sensul modern al cuvântului: ei sunt cooptaţi la capătul unor discuţii interminabile. Uneori, împăratul dictează propria sa alegere: în acest fel va ajunge episcop de Constantinopol Sfântul Ioan Hrisostom. Şi în acelaşi mod curtea se va descotorosi de el, când îl va socoti prea stânjenitor. Aceşti episcopi sunt de cele mai multe ori laici căsătoriţi şi taţi de familie; majoritatea sunt proprietari de pământuri, nobili încărcaţi de responsabilităţi. Adeseori, în momentul în care se decide promovarea lor, ei nu sunt încă botezaţi: vor fi botezaţi imediat înainte de primirea consacrării episcopale.
O altă ocazie de reunire a episcopilor era ţinerea unui sinod. E o practică ale cărei origini urcă departe în timp şi care a luat un avânt nou după Constantin. Acesta a luat iniţiativa de a convoca, pentru prima dată, reuniunea episcopilor din lumea întreagă. Acesta a fost primul Sinod Ecumenic al Bisericii, reunit la Niceea în 325. Spre sfârşitul secolului, în 381, Teodosie va reuni la Constantinopol ceea ce numim al doilea Sinod Ecumenic, dar între timp mai avuseseră loc mari reuniuni se episcopi la Rimini şi Constantinopol, de exemplu în 360, care însă au fost şterse din memoria oficială datorită caracterului eretic al deciziilor lor. Toate aceste mari sinoade provin dintr-o iniţiativă imperială şi s-au ţinut toate în Răsărit. De obicei, papii participau şi ei, dar de cele mai multe ori nu personal, probabil pentru a marca faptul că se situau pe un alt plan în comparaţie cu ceilalţi episcopi. În plus, ei îşi rezervau dreptul de a sancţiona prin autoritatea lor deciziile unui sinod şi uneori se întâmplă chiar să le conteste.
Biserica locală
Dar, pentru a sesiza fizionomia comunităţilor locale ale timpului, nimic nu este ca intrarea într-o catedrală atunci când poporul este adunat. Mult timp, numărul redus al a auditorilor şi necesitatea clandestinităţii i-a făcut să se mulţumească cu simple case particulare, sumar amenajate. Se cunoaşte o singură biserică din secolul III, cea de la Dura-Europos, pe Eufrat. Acest oraş-frontieră, abandonat de populaţia romană în preajma anului 256, a fost acoperit de nisipuri din care a fost exhumat în jurul anului 1930. Biserica din Dura-Europos era o casă particulară care a suferit câteva amenajări, în jurul unei curţi centrale erau dispuse patru corpuri de clădire. O sală mare primea întreaga comunitate pentru liturghia Cuvântului,
38
o sală de mese mai mică îi reunea pe cei botezaţi în jurul mesei Euharistice, o cămăruţă era amenajată ca baptisteriu. Toate acestea erau situate la periferia oraşului, într-un cartier depărtat şi liniştit, foarte aproape de zidul cetăţii, desigur, pentru ca, în caz de pericol să se poată scăpa, mai uşor înspre zonele cultivate. Trebuie remarcat un detaliu preţios: intrarea era amenajată în aşa fel încât să nu permită vizitatorilor să vadă din stradă ce se întâmpla în curte. Să nu uităm că toate acestea erau situate într-un orăşel, unde aproape toată lumea se cunoştea.
în secolul IV, numărul auditorilor crescând, trebuia găsită o altă soluţie arhitectonică. Templele păgâne nu puteau servi nicicum de modele, fiindcă erau concepute pentru a fi locuinţa zeului şi nu pentru a adăposti mulţimi. A fost ales deci planul unui edificiu profan cunoscut de mult. Bazilica, aşa cum o arată şi numele, fusese la origine o sală de audienţă regală şi era folosită şi ca sală de judecată. Bazilica cea mai simplă are forma unui dreptunghi şi pe una dintre laturile mici are o construcţie semicirculară unde se afla estrada celui care prezida sesiunea. Lărgimea bazilicii era limitată de lărgimea maximă a grinzilor aflate la dispoziţie. În cazul în care se dorea un câştig de spaţiu, zidurile laterale erau înlocuite de două rânduri de coloane surmontate de un zid străpuns de ferestre, şi astfel se obţineau, de o parte şi de alta, două nave laterale. În marile bazilici creştine, s-a ajuns chiar la un număr de cinci nave. Cel mai adeseori, bazilica era precedată de o construcţie cu rol de anticameră. Era sau o simplă galerie plasată înaintea faţadei (ca la San Pietro) sau o incintă pătrată, mărginită pe cele patru laturi de porticuri (ca la San Paolo fuori Mura). Cine intră în clădire sau ajunge în centrul ei poate vedea în fund un spaţiu semicircular supraînălţat care atrage privirile. De-a lungul acestui zid în formă semicirculară sunt bănci. În centrul lor, sus, un tron de piatră, cel al episcopului care domină astfel toată lumea şi e tot timpul văzut de către toţi. Pe bănci, la picioarele arhiepiscopului sunt aşezaţi preoţii. Diaconii rămân jos în picioare. La baza acestei estrade şi în faţă se află o masă de piatră care e altarul. Tot acest spaţiu e închis de un grilaj dincolo de care nu poate trece decât clerul. Există o singură excepţie de la această excludere a laicilor: împăratul e de obicei admis în ceea ce astăzi numim altar. Dar între laici şi cler există o separare mai radicală decât acest grilaj, şi anume de văluri ridicate la nivelul celui din urmă. În timpul desfăşurării liturghiei Cuvântului, vălurile sunt ridicate pentru ca toţi să poată participa. Când începe liturghia Euharistică, acestea se închid. Procedeul merită o explicaţie. Marea
39
majoritate a celor prezenţi nu erau botezaţi. Prin urmare n-aveau dreptul de a asista la liturghia Euharistică. O lungă perioadă de timp, cei care nu erau botezaţi erau scoşi afară la începerea acesteia. Dar, după ce aceştia au devenit majoritari, a trebuit să se renunţe la acest obicei. Era îndeajuns ca liturghia să continue la adăpost de orice priviri. Consecinţa acestei schimbări a fost că cei botezaţi nu mai erau martorii consacrării euharistice. Mai exact, o singură dată în viaţa lor: în ziua botezului lor, erau admişi înăuntrul acestor văluri. Acestea din urmă vor deveni mai târziu iconostasul din Bisericile răsăritene. Femeile sunt în general separate de bărbaţi în biserică şi s-a ajuns chiar să li se rezerve tribune speciale.
Există cel puţin două alte tipuri de clădiri care joacă un rol important în viaţa Bisericii epocii: baptisteriile şi aşa-numitele martyria. Baptisteriul e o mică clădire octogonală sau circulară (vezi Milano, Ravenna, Riez…), dotată cu apă curgătoare. Simbolistica sa e legată de cea a mormântului: candidatul coboară în groapă pentru a fi îngropat împreună cu Hristos şi pentru a ieşi înviat, îmbrăcat în Hristos pe care-L simbolizează apa. Pe alocuri, cultul martirilor ia un avânt considerabil începând cu sfârşitul persecuţiilor. Pe mormântul martirului se construieşte o capelă funerară, adeseori circulară sau octogonală, uneori în formă de cruce. Trupul martirului este venerat. În fiecare an, la data aniversară a morţii sale, la mormântul său se organizau mari adunări. Ţăranii se adunau de departe şi organizarea în apropiere a unor târguri venea în ajutorul credinţei lor. Invitarea unor episcopi străini furniza un grup de predicatori extraordinari care în general erau apreciaţi. Se ajunge chiar şi la dans, dar episcopul care relatează acest lucru se arată îngrozit.
în secolul IV, bisericile, atât în Răsărit, cât şi în Apus, au formă bazilicală, dar mai târziu acest plan va fi abandonat puţin câte puţin în Răsărit în favoarea planului capelei martirilor, cu plan central şi având deasupra de o cupolă.
O altă categorie de construcţii bisericeşti — reşedinţele episcopale — rămân astăzi mai puţin cunoscute pentru că taberele de săpături au fost amplasate numai în ultimul rând în direcţia unde se credea că vor fi găsite.
Ridicarea tuturor acestor clădiri cerea bani şi resurse. Episcopii sunt primii care le supraveghează şi contribuie cu bunurile lor la aceste cheltuieli. Se pare chiar că credincioşii şi clerul local nu erau insensibili la argumentul averii când era vorba de a alege un nou episcop. Credincioşii bogaţi îşi aduceau de bunăvoie contribuţia la
40
aceste construcţii, la împodobirea bisericilor şi la cheltuielile necesare mobilare. Astfel, episcopii şi credincioşii nu făceau decât să se conformeze obiceiului antic de a atribui celor bogaţi datorii speciale în folosul public.
Atitudinea faţă de Botez
Dacă marea majoritatea credincioşilor nu este botezată, câţiva tineri fervenţi îşi asumă totuşi acest risc, dar mulţi nu primesc botezul decât pe patul morţii. Alţii fac acest lucru la bătrâneţe, astfel încât, uneori copiii şi nepoţii îşi conduceau bunicii la Botez. Mai sunt cei ce au căzut grav bolnavi şi s-au botezat, dar au scăpat de moarte. Acesta a fost cazul împăratului Teodosie cel Mare în ianuarie 380 la Tesalonic. Un botezat face parte cu adevărat din Biserică, iar comportamentul său e supravegheat îndeaproape de episcopul său. Nu este deloc sigur că Teodosie n-a fost jenat în exerciţiul funcţiei sale. E cunoscut incidentul survenit mulţi ani mai târziu în acelaşi oraş Tesalonic15: mulţimea furioasă ucisese un înalt funcţionar vinovat pentru că pedepsise un vizitiu de curse foarte popular. Când a primit vestea la Milan unde se afla atunci, Teodosie a fost apucat de un acces de mânie violentă şi a ordonat ca toată populaţia oraşului să fie adunată pe hipodrom şi masacrată. Un curier a plecat de îndată cu acest ordin. Câteva ore mai târziu, calmat, Teodosie a trimis un contraordin care a ajuns prea târziu pentru a împiedica masacrul iniţial. Duminica următoare, Sfântul Ambrozie l-a aşteptat pe împărat la intrarea în catedrala din Milan şi, tratându-l ca pe un păcătos public oarecare, l-a alungat. S-ar putea face multe comentarii asupra acestui eveniment care nu este unic în ce priveşte raporturile împăratului cu episcopul capitalei sale occidentale. Fără îndoială, el ilustrează faptul că exista o putere superioară celei a suveranului. Nu se cunosc decât doi împăraţi botezaţi înainte de Teodosie, dacă facem abstracţie de Constantin şi fiul său Constans, care nu au primit botezul decât pe patul de moarte. Iulian a fost botezat pe când era încă copil, dar la înscăunarea sa şi-a renegat public credinţa. Iulian Apostatul este, aşadar, primul împărat botezat! După el, Valens a primit botezul arian, ceea ce era un semn de fervoare, dar şi un semn de dependenţă faţă de episcopatul arian16. Regula normală cu privire la Botez era următoarea. În fiecare an, pe 6 ianuarie, cu ocazia praznicului Epifaniei, episcopul
15 Incident datat în anul 390, chiar anul morţii lui Grigorie.
16 Despre arianism, marea erezie a epocii, a se vedea capitolul următor, p. 45 sq.
41
rostea o predică chemându-i pe toţi care nu erau încă botezaţi să se înscrie pentru a putea primi Botezul în noaptea de Paşti. Se aduce chiar la biserică un registru în care aceştia erau invitaţi să-şi scrie numele. Cei ce se lăsau convinşi, primeau în timpul Postului Mare o catehizare anume. Deţinem câteva din aceste cateheze, în special cele rostite de Ioan Hrisostom pe când era preot în Antiohia. În cursul nopţii de Paşti, episcopul îi boteza pe cei interesaţi şi aceştia se alăturau credincioşilor adunaţi în biserică pentru a participa împreună cu ei la Euharistie.
Categorii de credincioşi
Pe lângă credincioşii botezaţi sau nu, apar şi se înmulţesc monahii. De origine egipteană, monahismul a câştigat Palestina şi Siria apoi regiunile situate mai la nord. Monahii n-au fost creaţi de episcopi: ei sunt o creaţie a poporului. În secolul IV, viaţa monahală este încă în faza tatonărilor; de-a lungul acestor ani ea se organizează lent, ezitând de exemplu între eremitism şi viaţa comunitară. Viaţa monastică punea probleme delicate pentru femei într-o societate încă dură, în care nu era posibil ca o femeie să nu se afle sub protecţia unui bărbat. În acest sens trebuie să evocăm o instituţie pe cât de pitorească pe atât de efemeră: asocierea în oraşe sub acelaşi acoperiş a unui monah şi a unei monahii cu scopul de a se sprijini unul pe altul. Episcopii îi vor urmări pe cei interesaţi, în special Ioan Hrisostom care la sfârşitul acestui secol va ridiculiza astfel de cupluri17. În legătură cu monahii, trebuie să remarcăm faptul că aceştia se distingeau printr-un ataşament scrupulos faţă de ortodoxie, ceea ce nu era un lucru confortabil pentru episcopii ortodocşi aflaţi sub o supraveghere atentă şi geloasă, cum vom avea ocazia să vedem.
De cealaltă parte a evantaiului, era categoria păcătoşilor publici. De exemplu, cei sau cele recăsătoriţi după văduvie. Fiecare delict făcea obiectul unei sancţiuni precise în Biserica locală şi episcopii aveau grijă să se informeze despre ce se întâmplă la vecinii lor în materie de sancţiuni bisericeşti. Se ştie că aceste penitenţe erau lungi şi că erau publice. Se ştie mai puţin că, pentru a-şi auzi condamnarea, cei interesaţi apăreau în faţa episcopului în audienţă publică.
17 În 370, Sfântul Vasile îl dă drept exemplu pe un preot în vârstă care-şi concediază servitoarea pentru a o înlocui cu un bărbat (cf. Scrisoarea 55).
42
Desfăşurarea anului liturgic
Anul liturgic normal începea cu marea sărbătoare a Epifaniei sau Arătării Domnului. Curând apare Postul Mare care în Răsărit durează opt săptămâni de cinci zile fiecare18. În tot acest timp nu se lucrează şi trebuie să te mulţumeşti cu o singură masă, seara. Dimineaţa şi seara, au loc la Biserică adunări pentru a asculta o lungă predică care poate dura cincizeci de minute. În esenţă, predica constă de obicei într-o lectură explicată a Scripturii începând cu cartea Facerii. În cursul Postului Mare episcopii fac efortul de a realiza un fel de tur al întregii Revelaţii creştine. Astfel încât această perioadă constituie timpul tare al vieţii liturgice, care culminează cu Paştele, centru anului. Alte sărbători, înălţarea şi Cincizecimea prelungesc timpul pascal. Naşterea Domnului, importată din Occident, apare în Răsărit către mijlocul secolului nostru odată cu episcopii occidentali exilaţi. Postul Mare este în general destul de respectat: postul şi abţinerea de la muncă sunt respectate, dar nu întotdeauna se merge la biserică. Asistenţa pare mai puţin mare în duminicile obişnuite.
De la începuturi, episcopii vegheau îndeosebi asupra categoriilor defavorizate ale populaţiei: văduvele, săracii, străinii în trecere. Ei vor continua să facă acest lucru cu mijloace sporite. Într-adevăr, mulţi credincioşi fac donaţii bisericii. Ştim, de exemplu, că biserica Cezareii Capadociei deţinea, între alte domenii, o mină de fier în munţii Taurus. Se începe prin construirea câtorva clădiri în care biserica stochează proviziile care provin din proprietăţile pe care le deţine sau din daniile credincioşilor bogaţi. Sunt îngrijiţi bolnavii, sunt hrăniţi săracii şi primiţi străinii. Pentru acestea se face bucuros apel la monahi19.
Multe împrejurări duc la înmulţirea comunicaţiilor dintre o Biserică locală şi alta, cel mai adeseori limitate la cele din vecinătate, dar, mai mult chiar decât ne putem imagina, străbătând uneori kilometri şi chiar traversând mări. Episcopii se deplasează ei înşişi frecvent şi bucuros. Fac uneori campanii pe propria lor cheltuială. Sunt invitaţi de episcopi din vecinătate. Călătoriile de trei sute de kilometri nu sunt rare. Or, o etapă zilnică era de obicei de treizeci de kilometri. Şi mai adeseori, episcopii schimbă scrisori care sunt
18 Postul Paştelui se întrerupe sâmbăta, pentru a se demarca de cel iudaic.
19 Exemplul cel mai bine cunoscut e cel al Sfântului Vasile care a construit un ansamblu de clădiri la porţile Cezareii în anul 368, când era doar preot, dar acesta e departe de a fi unicul exemplu.
43
purtate de mesageri de încredere. În jurul unui episcop se constată o activitate de secretariat considerabilă. Scrisorile trebuie dictate şi copiate, dosarele trebuie clasate şi ţinute la zi. Unii dintre aceşti episcopi publică lucrări a căror redactare şi difuzare trebuia asigurată de o echipă de specialişti care nu era întotdeauna la îndemână.
Episcopul
Trebuie să insistăm asupra unui aspect cu totul esenţial al funcţiei episcopale: cel care predică e de obicei episcopul şi în această misiune, esenţială în ochii săi, este destul de rar înlocuit, pentru că vocaţia lui este aceea de învăţătură. Unii episcopi manifestă o activitate devorantă. Atunci când se întâmplă, arareori însă, ca ei să fie monahi, această activitate se desfăşura pe un fond de austeritate ascetică repede epuizantă, în măsura în care, de exemplu, îşi limitau la maximum timpul rezervat somnului. Destul de repede au apărut, desigur, şi episcopi de curte, al căror gen de viaţă era destul de diferit. Ei îşi petreceau de obicei timpul la Constantinopol unde aveau grijă să se facă remarcaţi de împărat, pe care-l însoţeau în călătoriile sale. Mesele lor puteau fi luxoase, iar stilul lor de viaţă era cel al unor înalţi funcţionari. În timpul deplasărilor pe străzile capitalei, servitorii deschideau calea litierei care-i transporta, înlăturându-i pe toţi din cale. În perioada de care ne ocupăm, Imperiul patrona oficial arianismul. În aceste condiţii, episcopii credincioşi credinţei definite la Niceea în 325 n-aveau nimic de aşteptat de la împărat, iar ambiţioşii se fereau să figureze în acest cerc. Lucrurile se vor schimba după 381, după ce Teodosie va elimina arianismul.
Acestea sunt, aşadar, marile trăsături ale Bisericilor Răsăritene din secolul IV aşa cum apar celui ce se ţine aproape de mărturiile timpului. Am lăsat însă deoparte până acum câţiva dintre cei mai importanţi factori ai situaţiei descrise aici într-un mod destul de superficial. Biserica se confrunta, într-adevăr, cu probleme de fond, a căror dimensiune trebuie să o evaluăm acum.
44
3
Tensiuni şi crize
în momentul în care Constantin reuneşte în mâinile sale totalitatea puterii1, Biserica are în urma ei o istorie dificilă şi zbuciumată. În bine ca şi rău, aceste trei secole i-au lăsat o moştenire care condiţionează funcţionarea şi structurile sale. Dar orientarea imprimată de-acum înainte de împărat societăţii aducea cu sine o serie întreagă de probleme noi. Şi cum societăţile omeneşti au o extraordinară înclinaţie de a se iluziona cu privire la ele însele, nu este nici pe departe evident că creştinii epocii erau conştienţi de natura problemelor care li se puneau. Nici una din scrierile contemporane nu dau mărturie despre acest lucru. Astăzi, discernerea lor nu cere geniu, pentru că nu este greu să profetizezi despre lucruri care s-au întâmplat deja, însă este nevoie de prudenţă, fiindcă, între alte riscuri, apare şi cel de a proiecta asupra unei civilizaţii prost cunoscute şi înţelese prejudecăţile şi iluziile din care oamenii se hrănesc de bunăvoie şi în mod inconştient, în materie religioasă sau politică. Să încercăm să schiţăm bilanţul marilor probleme pe care Biserica le întâlnea atunci şi să începem prin a întocmi catalogul moştenirii secolelor anterioare. Să plecăm de la lucrurile cele mai evidente pentru această epocă, dar şi de la cele mai frapante în ochii noştri, în timp ce contemporanii par a fi fost puţin sensibili la ele.
Diviziunile
Când ies din clandestinitatea şi eclipsarea care le-au fost impuse timp de mai multe generaţii, lucrul pe care Bisericile îl ştiu poate
1 în 324, după eliminarea lui Licinius, ultimul dintre competitorii săi, care domnise până atunci peste Răsărit.
45
cel mai bine este faptul că numele pe care şi-l atribuie trebuie folosit la plural. Se vorbeşte mai degrabă despre Biserici decât de Biserică. Există desigur şi noţiunea de Biserică unică şi universală, dar aceasta este mai mult un concept sau o realitate misterioasă decât un fapt aparent şi concret, tangibil. Acest plural, însă care în ochii noştri e susceptibil de a îmbrăca două accepţiuni diferite, nu avea pe atunci decât o singură semnificaţie: el desemna diferitele Biserici locale grupate în jurul episcopilor lor; niciodată corpurile care se înfruntau.
Pe de o parte, există Biserica mare, cea numită „catholică” sau universală pentru că-i adăposteşte pe majoritatea celor care se revendică de la Hristos şi pentru că e răspândită în lumea întreagă. Călătorul care-i aparţine şi care debarcă într-un port străin poate să se întrebe unde se reunesc coreligionarii săi fără teama de a obţine un răspuns negativ sau măcar nesigur. Toată lumea ştie ce se înţelege prin Biserica mare. Dar, alături de ea, există grupări care s-au desprins din ea. Această ruptură poate urca până la o dată foarte veche sau dimpotrivă poate fi foarte recentă. Poate să decurgă din simple conflicte personale care nu afectează substanţa credinţei, dar, mai adeseori, se întemeiază pe motive de fond. Aceste grupuri sunt implantate în mod foarte inegal pe teritoriul Imperiului. Creştinii epocii noastre sunt sau se mărturisesc de bunăvoie şocaţi de diviziunile care-i afectează. Trebuie să ştim că diviziunile au apărut în Biserică în chiar momentul naşterii sale şi n-au dispărut decât pentru a fi înlocuite de altele. Oricum, fără a pretinde că întocmim lista exhaustivă a tuturor sectelor creştine din zorii secolului IV, este bine să le menţionăm pe cele mai importante şi să definim tendinţele lor fundamentale.
La sfârşitul secolului II debutează marcionismul. Fiu de episcop, excomunicat de propriul său tată, Marcion respingea Vechiul Testament şi Dumnezeul său aspru. El epura până şi Noul Testament de tot ce i se părea marcat de iudaism. La rândul lor, discipolii lui Montan, montaniştii, credeau mai mult în profetismul spontan care se manifesta în adunările de rugăciune decât în învăţăturile urmaşilor apostolilor. Ei înfruntau de bunăvoie martiriul şi adeseori îl provocau ei înşişi, în timp ce Biserica mare recomanda pe cât posibil evitarea lui şi a prilejului de a-l face pe altul să comită crime. Gnostici, de toate genurile, asociau creştinismul cu diferite împrumuturi din culturile orientale sau cu secte filozofice. E vorba de tendinţe care reapar la intervale regulate în istorie sub nume diferite şi cu feţe diverse puţin diferite. Putem găsi astăzi fără dificultate
46
moştenitori care se autoignoră ai marcioniţilor, ai montaniştilor sau gnosticilor.
Aceste grupuri constituite în afara marii Biserici vor continua să înflorească în cursul secolului IV, dar epoca aceasta va fi martora apariţiei unor noi fracţiuni ce vor fi chemate să îmbrace o cu totul altă amploare. Ţinând cont de toate felurile de clivaj, nu arareori un oraş vede coexistând între zidurile sale mai multe comunităţi de inspiraţie mai mult sau mai puţin creştină, înzestrate fiecare cu un cler propriu şi conduse de un episcop. La Antiohia existau până la cinci astfel de comunităţi.
Ceea ce-i separă cel mai mult pe creştinii animaţi totuşi de gândul unităţii, e pur şi simplu impactul spaţiului şi timpului asupra comunităţilor lor. Să ne întoarcem puţin la trecutul cel mai îndepărtat: în leagănul ei Biserica se compune din câteva sute de bărbaţi şi femei, cei mai mulţi concentraţi la Ierusalim. În fruntea lor e un grup de doisprezece oameni însufleţiţi de Petru. Acest lucru nu va dura decât puţin timp. Aşa cum Hristos poruncise ucenicilor Săi să propovăduiască mesajul Său lumii întregi, tot aşa şi aceştia întreprind călătorii şi întemeiază Biserici locale. Odată cu anii, acestea cresc în număr, generaţiile se succed şi, după mult timp, nimeni nu-i mai cunoaşte pe întemeietori. Prin forţa lucrurilor, urmaşii lor îndepărtaţi n-au între ei decât legături rare şi în general slabe. Aşa încât se vorbeşte mai degrabă despre Biserici decât despre o Biserică universală. Când ici şi colo apar probleme, altfel spus divergenţe, şi se cer criterii sigure pentru a putea discerne adevărul, se va crede că e necesară apelarea la criteriile Bisericilor locale cu o succesiune apostolică istoric dovedită. Altfel spus, de fiecare dată când o Biserică locală este întemeiată de un apostol şi se cunoaşte lista completă a succesorilor săi, acest lanţ neîntrerupt pare să aducă garanţia că această Biserică locală a putut păstra învăţătura primită de la Hristos însuşi. Dacă două sau mai multe Biserici întrunesc toate aceste condiţii şi împărtăşesc într-o privinţă oarecare aceeaşi învăţătură, acesta este semnul că au o învăţătură ce descinde de la origini. E teza dezvoltată de Irineu al Lyonului la sfârşitul secolului II.
Biserica Romei se mândreşte cu succesiunea sa apostolică neîntreruptă şi clar dovedită. Episcopul ei are conştiinţa că moşteneşte harismele lui Petru. Asupra acestui din urmă punct nu mulţi par a-l urma. Totuşi, preeminenţa îi este acordată fără dificultate, deoarece este episcopul capitalei Imperiului. După ce Roma îşi va pierde prerogativele politice, răsăritenii vor fi din ce în ce mai
47
reticenţi în a recunoaşte episcopului roman o altă autoritate decât simbolică2.
Izolarea Bisericilor locale
Pe scurt, atunci când Bisericile locale, mult timp dedicate izolării şi replierii asupra lor însele, şi-au ridicat capetele şi au putut privi în jur, ele au înţeles dintr-odată Biserica universală ca fiind suma Bisericilor locale, reprezentată fiecare de episcopul său. Este un tip de ecleziologie larg răspândit astăzi, dar care nu se înţelege de la sine.
Se încearcă prin toate mijloacele realipirea acestor bucăţi risipite pe toată suprafaţa pământului, dar înainte de toate trebuie, pe cât posibil, să realizăm dimensiunile acestei împrăştieri. Omul, care gravitează astăzi în spaţiu, este infinit mai legat de pământ decât era un episcop din secolul IV de confraţii săi, cu excepţia vecinilor lui nemijlociţi. Singurătatea episcopului în raport cu alţi episcopi este un lucru despre care astăzi ne este foarte greu să ne facem o idee. Se estimează că în această epocă, dacă se călătorea pe uscat, se făceau în medie treizeci de kilometri pe zi3. Transportul public nu exista sau mai degrabă era rezervat funcţionarilor în misiune şi câtorva privilegiaţi, recomandaţi cum se cuvine. Între cele două jumătăţi de Imperiu există calea terestră, folosită de trupe pentru a trece de la o frontieră la alta, dar ceea ce era posibil în cazul unor soldaţi de elită nu e de conceput în cazul unor oameni simpli. Între Roma şi Răsărit, călătorii alegeau cel mai adeseori calea maritimă a Mediteranei. Călătorul venit din Capadocia, de exemplu, trebuie să meargă pe jos până în portul Antiohiei, străbătând sălbaticii munţi Taurus, apoi pe mare de la Antiohia la Ostia. Cel mai adeseori trebuie să treacă prin Alexandria şi să găsească o navă în drum spre Italia. Toate acestea (ca şi întoarcerea) trebuiau să aibă loc între sfârşitul lunii martie şi începutul lui noiembrie, în caz că mesagerul nu dorea să aştepte în Italia venirea primăverii pentru a se putea întoarce la casa lui. Aşadar, e greu de crezut că un episcop răsăritean se deplasa personal la Roma, indiferent de gravitatea situaţiei ce trebuia soluţionată. Trebuia să renunţe la a o expune el însuşi, mulţumindu-se cu o scrisoare şi serviciile unui mesager de încredere.
2 Depus din scaunul Constantinopolului de un sinod, Ioan Hrisostom face apel la episcopul Romei, adresându-se însă în acelaşi timp şi altor titulari ai marilor scaune răsăritene. Şi mai clar va fi demersul lui Teodoret al Cyrului în 449 (cf. Scrisoarea 113).
3 în ajunul Revoluţiei, vara era nevoie de cinci zile pentru a ajunge de la Paris la Lyon.
48
Adunările episcopilor
Nenumărate reuniuni urmăreau „aşadar, atenuarea însingurării în care trăiau episcopii şi să permită elaborarea în comun a unor soluţii universale. Dar acest mod de a proceda nu este lipsit de inconveniente. Voi evoca doar două dintre ele. Marile adunări favorizează presiunile puterii politice. Îi vom vedea pe episcopi, mai ales în Răsărit, evoluând după bunul plac al voinţei imperiale. Aceste adunări pot fi la originea unor unanimităţi conjuncturale şi fără viitor. Cei care se reuneau şi se găseau în acord se simţeau mai puternici în luarea deciziilor. Odată despărţiţi unii de alţii şi dispărută fiind exaltarea datorată numărului, întorşi fiecare în oraşul său, episcopii se trezeau singuri în faţa presiunilor neschimbate ale anturajului lor obişnuit. Prin urmare, unii ajung să-şi renege semnătura pe care şi-o puseseră cu bucurie atunci când toată lumea din jur era de acord să facă aşa. Şi iată cum problemele pot rămâne în suspensie de la un sinod la altul şi să revină atunci când toată lumea le credea rezolvate o dată pentru totdeauna. În zorii secolului IV, creştinii puteau constata faptul că în realitate comunităţile lor erau divizate şi fragmentate.
Activitatea misionară
Aceasta era o temă pe care creştinii epocii nu par să şi-o mai pună. Fenomenul este cu atât mai surprinzător cu cât priveşte o poruncă explicită a lui Hristos4. În Răsăritul secolului IV, se pare că nu mai exista preocuparea câştigării unor noi popoare la credinţa creştină. Bineînţeles, câteva exemple arată că această grijă nu era cu totul absentă. Preocupări pentru evanghelizarea Armeniei şi a popoarelor goţilor există, iar în primii ani ai secolului V Sfântul Ioan Hrisostom va organiza din exilul său o misiune în Georgia. Dar nu este o preocupare cu adevărat dominantă. Acest lucru se explică în mai multe moduri. Mai întâi, popoarele limitrofe ale Imperiului de Răsărit sunt greu de abordat: ici deşertul, dincolo triburi sălbatice, dincoace Imperiul persan, puternicul duşman care socoteşte creştinismul constantinopolitan drept calul troian al inamicului pe teritoriul său. Pe de altă parte, exista impresia că în interiorul limitelor Imperiului, au fost atinse teritoriile cele mai retrase, că nu mai există nici un loc în care mesajul creştin să fi rămas necunoscut: mai rămâneau să fie convinşi doar adversarii recalcitranţi, dar
4 Cf. mai sus p. 30, n. 3.
49
până şi ei sunt bine informaţi. Mai mult, şi acesta e fenomenul cel mai important în cursul primei jumătăţi a secolului, există o mişcare amplă şi constantă de aderare la creştinism. Aşadar, nu se mai pune problema de a face noi adepţi, pentru că ei apar spontan.
Evanghelizarea satelor
Fără îndoială se punea problema satelor. Timp îndelungat creştinismul a fost un fenomen urban. Mesajul era adresat cu prioritate oraşelor. Demersul era logic. Totuşi, în secolul IV, numărul parohiilor rurale din regiunile greceşti a ajuns atât de mare încât este evident că satele erau deja evanghelizate. În Occident însă acest lucru e departe de a fi fost realizat. Populaţia de la sate punea însă o problemă specifică. Nu seamănă deloc cu cea a oraşelor: nivelul educaţiei colonilor şi sclavilor agricoli ce populau satele pare a fi fost mult inferior în comparaţie cu acela al orăşenilor. Creştinismul s-a lăudat multă vreme că la origine a fost o religie a oamenilor simpli. E o viziune valabilă poate pentru un mare oraş grec sau roman. Ea nu corespunde însă deloc realităţii, pentru că un pescar iudeu de lângă lacul Tiberiadei începutului secolului I nu avea prea multe în comun cu un pescar roman. Iudeul aparţinea unui popor ce ştia să citească de multe secole şi care a învăţat să facă acest lucru pe cărţile sfinte. Orice rabin trebuia să aibă practica unui meşteşug manual, motiv pentru care Sfântul Pavel confecţiona corturi. Ţăranii din Tracia, Pont sau Capadocia secolului IV erau mult mai simpli, pentru că nu dispuneau nici măcar de un minimum de cultură generală şi de formaţie religioasă necesară înţelegerii şi asimilării Evangheliei. Un lucru era să-L prezinţi pe Mesia unui evreu pregătit să înţeleagă acest limbaj folosit de toată Biblia şi de mai mult de un mileniu de istorie religioasă; cu totul altceva era să te adresezi unor analfabeţi lipsiţi de orice instrucţie religioasă pregătitoare. Riscul cel mai mare era acela de a-i vedea cufundându-se în noi superstiţii.
Creştinii şi mediile intelectuale
La polul opus se situa o altă primejdie. Intelectualii de meserie erau depozitarii a tot ce era mai bun în cultura greacă: artă, literatură şi filozofie. Cea mai mare parte dintre ei au rămas legaţi cu fervoare de tradiţia lor dispreţuind pe faţă o religie care se exprima într-un limbaj atât de frust ca cel al Evangheliilor. Mediul universitar
50
a rămas cel mai alergic la creştinism5. La rândul lor, mulţi creştini îşi afirmau profunda lor ostilitate faţă de cultură. Încă din secolul II, Taţian proclamase fără ocolişuri: „Suntem barbari”. Sfântul Iustin a adoptat o poziţie contrară, dar pariul unirii credinţei creştine cu cultura nu era câştigat încă. Încetul cu încetul, mediul intelectual va fi cucerit la rândul său de Biserică dar cu consecinţa insinuării în gândirea creştină a filozofiei greceşti atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. Un exemplu: pentru un filozof din tradiţia lui Platon, sufletul este prizonierul trupului care-i întunecă vederea şi-i paralizează iniţiativele. Reinterpretată în context creştin, această viziune îndeamnă la istovirea totală a trupului pentru a putea dezvolta viaţa sufletului.
Intrarea creştinilor în viaţa publică
Aş vrea să abordez acum o problemă de anvergură despre care contemporanii par să aibă o părere destul de confuză. De trei secole creştinii trăiau nefiind responsabili decât de ei înşişi şi de familiile lor. Din acest motiv, erau scutiţi de o serie întreagă de probleme fundamentale în societate. Nu comandau armate, nu făceau justiţia şi nici legea. Din momentul în care legea este făcută de un împărat creştin, cu consilieri creştini, care numeşte creştini ca guvernatori ai provinciilor care să facă dreptate şi să-i aplice poruncile, din acest moment creştinii îşi asumă noi responsabilităţi, fără a înţelege însă foarte limpede care le sunt datoriile. Un exemplu: avortul e o crimă în ochii întregii Antichităţi, pentru că mamele sunt cele care şi-l fac; în schimb, infanticidul e un lucru la ordinea zilei. Un copil nu există decât după recunoaşterea sa de către tată, dar de multe ori se întâmplă ca acesta să poruncească expunerea, adică abandonarea lui în plin câmp sau pe o grămadă de bălegar. Aceasta era adeseori, cum se ştie, soarta fiicelor. Va interzice oare legiuitorul creştin o practică atât de inveterată? Până ca o astfel de faptă să fie proscrisă drept crimă vor mai trece cincizeci de ani.
în practică, soluţiile erau căutate în Vechiul Testament, cei care le recuzau neavând altă portiţă de scăpare decât viaţa monahală care era în plin avânt6. Deoarece creştinii sunt numeroşi şi viitorul pare să fie de partea creştinismului, precum şi datorită unor motive personale, la începutul secolului împăratul Constantin se raliază
5 Alături de vechea aristocraţie a Romei.
6 în secolul IV credinţa creştină acorda, în general, un loc foarte important Vechiului Testament.
51
creştinismului. Mama sa, Elena, era creştină, iar tatăl său, împăratul Constantius Chlorus, nesocotise aplicarea în diecezele sale a edictului de persecuţie împotriva creştinilor. În 337, după moartea lui Constantin, puterea va fi împărţită între cei trei fii ai săi. Domnia ultimului prinţ al dinastiei constantiniene, Iulian Apostatul, va aduce momentan o întoarcere în forţă a politeismului. Această bruscă inversare a mişcării istoriei va arunca tabăra creştină în confuzie, asigurând în acelaşi timp figurii împăratului o lungă viaţă postumă. Pentru unii, domnia lui Iulian însemna ultima zvâcnire a forţelor răului; pentru duşmanii dintotdeauna ai creştinismului, Iulian a rămas un erou preferat. Dar această domnie a avut durata unui meteor: abia douăzeci de luni7. Îi vor urma numai împăraţi creştini. Pentru crearea unei noi şi puternice atracţii în favoarea creştinismului nu mai era nevoie de nimic. Demersul lui Constantin şi al urmaşilor săi este imitat din aproape în aproape. A fost fără îndoială o reuşită; dar poate şi cea mai gravă dintre problemele cu care s-a putut confrunta noua religie.
O gravă problemă de personal
Pentru a folosi limbajul epocii noastre, prin aceste ralieri masive în secolul IV Biserica e confruntată cu o gravă problemă de personal. Cum să absoarbă toate aceste mase care se revarsă dintr-odată? Deşi n-avem nimic care să semene cu o statistică, e evident că relativ micul număr de creştini scăpaţi din persecuţii s-a văzut destul de brusc chemat să primească în rândurile lor mulţimi numeroase. Se înţelege uşor că în aceste condiţii calitatea noilor recruţi era compromisă din capul locului. De fapt, ea era compromisă mult mai mult decât am putea bănui la prima privire. Să animi câteva sute de persoane, să predici în faţa câtorva zeci de indivizi e un lucru: e un lucru care cere calităţi personale, dar nu neapărat cunoştinţe tehnice deosebite. E ceea ce mai făcea încă episcopul secolului III. Urmaşul său din secolul următor trebuie să se adreseze unor mulţimi. În absenţa unei harisme deosebite, acest lucru nu se inventează: se învaţă; se învăţa de multă vreme în şcolile de retorică, care alcătuiau esenţialul învăţământului superior în Antichitate. Aşadar, apare destul de repede necesitatea ca episcopii să facă studii superioare. Or, acesta e doar cazul unei mici minorităţi de tineri cu avere. În acelaşi timp, e evident că administrarea unor comunităţi
7 Din noiembrie 361 până la sfârşitul lui iunie 363. Episodul a lăsat însă o puternică şi durabilă impresie asupra lui Grigorie.
52
numeroase şi multiple, administrarea unor domenii şi construirea unor mari clădiri presupune talent, dar, în acelaşi timp, şi îndeosebi, o experienţă care se dobândeşte numai cu timpul prin exercitarea unor funcţii profane destul de precise. Profilul episcopului mediu se completează, aşadar, cu câteva trăsături: el şi-a dat deja măsura capacităţilor sale de administrator prin administrarea domeniilor familiale şi exerciţiul responsabilităţilor publice în administraţia oraşelor. Ceea ce ne duce înapoi în acelaşi mediu social, cu precizarea suplimentară că un bun episcop nu poate fi un bărbat prea tânăr. Aceasta nu e totul. În măsura în care are un cuvânt de spus, mulţimea credincioşilor îşi va dori în frunte mai degrabă un om bogat, fiindcă acesta se va simţi obligat să dea un exemplu făcându-şi comunitatea să profite de pe urma averii lui, chiar şi numai construind locaşuri de cult sau înfrumuseţându-le pe cele existente, totul pe cheltuiala sa. Presiunea populară intră în joc aici în acelaşi sens ca şi mai înainte. Încă un aspect: sancţiunile canonice prevăzute împotriva penitenţilor publici sunt dure, aşadar tendinţa va fi aceea de a prefera un om cunoscut pentru indulgenţa temperamentului său, dacă nu chiar pentru slăbiciunea lui. Fără nici o îndoială, există şi excepţii, dar câteva mari figuri nu trebuie să ne ascundă trăsăturile majoritare ale episcopului acestui secol. Episcopul mediu a făcut ceva studii superioare şi e un mare proprietar experimentat în familia sa, în administrarea domeniilor proprii şi în exerciţiul responsabilităţilor municipale. În aceste condiţii, multă vreme nici un episcop nu era botezat. Nu contează: episcopii reuniţi în vederea alegerii unui candidat încep o anchetă pe lângă clerul local şi credincioşi, adică pe lângă personalităţile locale. Odată ce voturile episcopilor reuniţi se opresc la un nume, candidatul este botezat, iar apoi este sfinţit episcop.
Am văzut ce anume ştiau să facă aceşti oameni; rămâne să precizăm ce anume le lipsea. De obicei, ei sunt oameni de ispravă dar puţin instruiţi în religia lor. Nelipsiţi de talent, ei se informează, dar, chiar dacă sunt capabili să vorbească în public, au foarte rar formaţia filozofică necesară pentru a face faţă dificilelor probleme teologice ale momentului. Mai jenantă e lipsa lor de familiaritate cu textele Scripturii pe care trebuie să o comenteze. Şi mai grav poate: sunt obişnuiţi cu un stil de viaţă de mari proprietari, dacă nu chiar de mari seniori, stil la care nu înţeleg să renunţe. De altfel, ei continuă să-şi administreze domeniile, să-şi guverneze vasalii, fermierii, sclavii etc., locuiesc în palate, în fast, şi nu-şi imaginează că s-ar putea deplasa altfel decât în litieră, precedaţi de sclavii care să
53
înlăture mulţimea din calea lor. Toate acestea însă nu şocau masele, care erau foarte departe de a avea cultul egalităţii profesat de moderni. La drept vorbind, toată lumea preferă să aibă ca episcop un mare senior, pentru simplul motiv că acesta e un protector solid pentru toţi cei ai lui. Îi cunoaşte pe judecători şi pe agenţii fiscali; guvernatorii de provincie şi generalii, ba chiar miniştrii îi sunt vechi camarazi de studii, prieteni sau chiar rude ale sale. Pe un astfel de episcop se putea conta pentru o mână de ajutor în caz de nevoie.
Aceşti episcopi împovăraţi de familie aveau tendinţa de a-şi lăsa scaunul moştenire fiilor lor şi să-şi plaseze familia în rândul clerului. Fiicele lor se căsătoresc cu preoţi sau episcopi. Aceasta cu atât mai mult cu cât episcopii şi preoţii sunt scutiţi de impozit, aşa cum era înainte clerul păgân8. Foarte curând se vor constitui adevărate dinastii episcopale. Observatorul modern, pus de mult în gardă împotriva nepotismului, se va scandaliza prompt. Contemporanii însă, obişnuiţi de la Diocleţian încoace să vadă în toate domeniile pe fii urmând taţilor, nu se simţeau deloc ofuscaţi9.
Disputele între persoane
Aşa stând lucrurile, secolul este străbătut de lupte între clanuri religioase care au drept efect faptul că episcopii sunt somaţi în mod constant să ia parte la controverse teologice pe care le stăpânesc prost. Şi cum ajung repede în criză de argumente, le înlocuiesc uşor prin injurii (iar, în secolul următor, chiar prin lovituri10…). În aceste condiţii, discuţiile sunt fără ieşire posibilă şi degenerează cu uşurinţă. Dar care sunt marile dispute care divizează în acest moment lumea creştină?
Mai întâi, disputele personale. Ici şi colo, două persoane revendică titlul de episcop legitim al locului. Fiecare are partizanii săi locali, dar adeseori sprijinul se recrutează şi din alte locuri. Un conflict de acest fel poate să dureze ani, ba chiar să fie moştenit de la o generaţie la alta. Se poate întâmpla însă ca unul din cei doi concurenţi să fie eliminat în mod provizoriu sau definitiv. Ajunge, de exemplu, să obţii de la împărat o sentinţă de exil împotriva lui. Odată episcopul locului îndepărtat, partida adversă se grăbeşte să-l
8 Cât priveşte clerul inferior, numeros la ţară, el scapă de recrutarea forţată în armată.
9 Lunga perioadă de tulburări din secolul III a dus la o profundă dezorganizare a societăţii în Occident: pentru a stabiliza populaţia, a fost decretată ereditatea condiţiei sociale a persoanelor.
10 E cazul sinodului de la Efes din anul 449 care a primit numele de „sinodul tâlhăresc de la Efes” (latrocinium).
54
înlocuiască prin candidatul său. Atanasie cel Mare va fi exilat în afara Egiptului de cinci ori în decursul îndelungatului său episcopat şi timp de mai mulţi ani scaunul său va fi ocupat succesiv de doi episcopi arieni.
Controversele teologice
Totuşi, acest tip de conflict se grefează pe opoziţiile de fond mult mai radicale care angajează întreaga creştinătate. Abia încetaseră persecuţiile în 313, şi Răsăritul începe să se lase sedus de ideile unui preot din Alexandria, pe nume Arie, urmat şi de o mică parte a occidentalilor. Alţii se opun viguros lui Arie, îndeosebi cel care avea să devină în curând Atanasie episcopul Alexandriei. Despre ce este vorba, mai exact? Pentru a fi mai limpezi, vom spune că este vorba despre Sfânta Treime, fiindcă în aceşti termeni a fost formulată dogma după terminarea conflictului. Nu trebuie să ignorăm însă că Arie combate din răsputeri tocmai noţiunea de Treime. „Treimea” e un termen din vocabularul adversarilor săi şi e caracteristic pentru problematica acestora. Nu ştim cu siguranţă ce spunea Arie, pentru că operele sale au dispărut, ca majoritatea operelor condamnate. De altfel, e de ajuns să nu mai fie copiate în cursul secolelor ca ele să dispară cu totul. Aşadar, de la Arie nu ne-au mai rămas decât citatele folosite de cei care-l contrazic. Cunoaştem mai bine arianismul ulterior şi formele sale diferite. E momentul să precizăm însă natura conflictului care constituie urzeala întregii istorii religioase a secolului IV şi implicit a istoriei sale politice.
Arianismul şi Sinodul de la Niceea
Potrivit tradiţiei, Botezul creştin se conferea „în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”. E ceea ce prescriau Evangheliile. În acest sens, noţiunea de Treime (nu şi cuvântul) urca până la originile creştinismului, fără a pune mari probleme. Dar, după ce au intrat în Biserică intelectualii de meserie, filozofii, au căutat să înţeleagă ce anume se ascunde sub fiecare cuvânt al Evangheliei. Cum se poate spune că există un singur Dumnezeu şi, în acelaşi timp, că există trei persoane care să merite acest nume? Toată lumea e de acord cu privire la Tatăl, Unicul Dumnezeu. Acest monoteism este profesat de toţi. Duhul Sfânt nu intră imediat în centrul atenţiei. Toate privirile sunt fixate mai întâi asupra celui pe care-l numim când Fiul, când Cuvântul sau Logosul. Cum îl numim Dumnezeu fără a altera monoteismul? În ce măsură este el Dumnezeu cu adevărat?
55
Tot raţionamentul lui Arie se bazează pe ideea că Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu e o creatură, o creatură excepţională, o creatură cu totul eminentă şi unică în genul său, o creatură prin intermediul căreia Dumnezeu a creat toate, dar, totuşi, doar o creatură. Şi dacă poate fi numit Dumnezeu, aceasta numai printr-un fel de adopţiune. Prin urmare, deşi Cuvântul întrupat, Iisus Hristos, se situează cu mult deasupra profeţilor, nu este totuşi Dumnezeu adevărat.
La început, este o simplă problemă poliţienească pe care Constantin o întâlneşte în 324, când devine stăpânul Răsăritului. În multe localităţi, exista un conflict între doi pretendenţi la episcopie. Unul se reclama de la învăţătura tradiţională, în timp ce altul apăra poziţia lui Arie. Conflictul duce la proces, proces ce sfârşeşte în faţa tribunalelor: fiecare din părţile în cauză se proclama moştenitoarea bunurilor Bisericii, începând cu clădirile de cult. Judecătorii, adică guvernatorii de provincie, nu ştiu cum să tranşeze aceste conflicte, dat fiind că nici un text de lege nu permite distingerea unui episcop legitim de un intrus. Constantin ar fi putut legifera situaţia el însuşi; dar, sfătuit de episcopul Ossius de Cordoba, se fereşte de aceasta şi decide convocarea tuturor episcopilor Imperiului. Le cere să se pună de acord pentru a redacta un text care să primească mai apoi, prin voinţa imperială, forţa unei legi. În caz de conflict, episcopul legitim este cel care-şi va fi pus semnătura sub textul comun. Pentru a uşura lucrurile, împăratul permite episcopilor să folosească poşta publică pentru a călători. În aceste condiţii se reuneşte în anul 325 la Niceea, în apropierea rezidenţei imperiale de la Nicomidia, primul Sinod Ecumenic al Bisericii. Simbolul de la Niceea, completat ulterior, e în vigoare până astăzi. E bine să precizăm că textul său original a fost scris în limba greacă11.
Episcopii de la Sinodul de la Niceea vor încerca să definească Logosul sau Cuvântul într-o manieră care să afirme divinitatea Lui conservând în acelaşi timp noţiunea de Dumnezeu unic. Ei îl declară deci homoousios, adică „consubstanţial” sau „de-o fiinţă” cu Tatăl12. La capătul dezbaterilor, numai trei episcopi au refuzat această definiţie. Aceştia au fost imediat depuşi. După care, episcopii
11 Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan e singurul universal: aşa-zisul „Simbol al Apostolilor” provine din Galia meridională a secolului VII Adoptat mai târziu de Roma, a rămas cu totul necunoscut creştinilor de limbă greacă.
12 Substanţa sau fiinţa poate fi definită drept ceea ce este unic şi diferit faţă de orice altceva într-o realitate. Spre deosebire de natură, împărtăşită împreună cu alţii, substanţa este prin definiţie incomunicabilă. Prin urmare, folosirea unui termen precum „consubstanţial”, înseamnă a enunţa într-o singură rostire două afirmaţii contradictorii şi a desemna caracterul incomprehensibil al lui Dumnezeu.
56
se despart. În principiu, împăratul obţinuse ceea ce voise: o definiţie care beneficia de un larg acord şi care era susceptibilă să primească caracter de lege. În realitate însă, odată reîntorşi acasă, sub presiunea anturajului lor, mulţi episcopi din Sinod vor lăsa cu timpul deoparte textul adoptat la Niceea. Pentru împărat, totul trebuia reluat de la capăt. Constantin nu era teolog13, nici măcar intelectual: era militar şi administrator. El avea nevoie de un text susţinut de majoritate. El însuşi mai întâi, apoi urmaşii săi vor căuta aşadar să unească lumea în jurul unei alte definiţii.
Odată cu anii, controversa se complică. Unii, ortodocşii, se ţin de formula de la Niceea: e cazul unui mic număr de răsăriteni şi al cvasi-totalităţii latinilor. La extrema cealaltă, arienii radicali considerau că Fiul e total diferit de Tatăl14. Între cele două poziţii, masa răsăritenilor, împinsă de împăraţii care se succed, optează pentru un termen ambiguu: ei vor spune că Logosul sau Cuvântul este asemănător Tatălui15. Atât pe unii, cât şi pe ceilalţi, ortodocşii îi consideră arieni. Problema va fi dezbătută timp de cincizeci de ani. Cincizeci de ani de controverse, predici virulente, presiuni imperiale, depuneri de episcopi şi exilări… Şi cum grecii sunt subtili, unii vor încerca o formulă de compromis. Ei vor spune că Cuvântul e „de o fiinţă asemănătoare Tatălui”16… Termenul „fiinţă” era în măsură să-i seducă pe unii, în vreme ce alţii agreau termenul „asemănător”. Se va spune cu încă şi mai multă subtilitate homoiousios „de o fiinţă asemănătoare”: pe cum se vede, un singur iota distinge acest cuvânt de definiţia sinodală (homoousios). Era suficient ca un episcop să aibă vederea mai slabă pentru a-şi pune semnătura sub un text de acest gen fără să-şi dea seama. Ipoteza nu e gratuită, aşa cum vom avea ocazia să vedem în legătură cu tatăl lui Grigorie din Nazianz17.
Problema Sfântului Duh
Odată cu trecerea anilor, problema se va complica: se grefează pe ea chestiunea Sfântului Duh. Este sau nu este Acesta Dumnezeu? Bineînţeles, arienii sau arianizanţii de toate genurile sunt pentru
13 Cum va fi în secolul VI împăratul Iustinian.
14 în limba greacă anomoios, „neasemănător”.
15 în limba greacă homoios.
16 în limba greacă homoios kat ousian.
17 Cf. mai jos p. 104 sq. Oare nu acesta va fi şi cazul bătrânului episcop Ossius de Cordoba care va accepta să semneze un document arian pe care probabil nu-l descifrase cum trebuie, dar care refuza energic să condamne memoria lui Atanasie?
57
un răspuns negativ la această întrebare, dar în acest punct ortodocşii se împart şi ei, şi astfel tabăra lor slăbeşte. Soluţia vine de la un laic, originar din Occident. E vorba de împăratul Teodosie care, la intrarea sa în Constantinopol la sfârşitul anului 380, va convoca aici un alt mare sinod. Reunit în 381, acesta restabileşte Simbolul de la Niceea. De această dată definitiv. Sinodul din 381 va completa Simbolul de la Niceea adăugându-i un paragraf referitor la Sfântul Duh.
Problema hristologică
Problema trinitară nu este încă rezolvată, când apare deja problema hristologică. Cum poate fi explicat faptul că Hristos este în acelaşi timp Dumnezeu şi om? Secolul V va fi plin de controversa hristologică. Şi aici va fi nevoie de două mari Sinoade Ecumenice pentru a rezolva disputele: Efes, în 431 şi Chalcedon, douăzeci de ani mai târziu, în 451. Există însă o mare diferenţă între cele două probleme. Soluţia problemei trinitare va sfârşi la capătul mai multor secole prin a fi acceptată de toţi. După secolul VIII, aşadar la capătul a patru sute de ani, nu vor mai exista arieni. Ultimii adepţi ai arianismului vor fi vizigoţii stabiliţi în Spania18. În schimb, definiţiile Sinodului de la Chalcedon (451) vor fi respinse de Bisericile numite până azi nechalcedoniene, armeană, coptă, siriană. Aceasta e schimbarea cea mai veche care divizează până astăzi lumea creştină. E corect să mai adăugăm că se bazează mai puţin pe neînţelegerea iniţială din 451, cât pe povara unei obişnuinţe mulţiseculare. Problema hristologică a fost ridicată pentru întâia oară de Apolinarie, episcopul Laodiceii, iar Grigorie din Nazianz a fost unul din primii care au combătut învăţătura acestuia.
Disputa antiohiană
Un caz concret ilustrează bine turnura pe care o puteau lua astfel de lupte sau confruntări doctrinare în care rivalităţile personale şi susceptibilităţile naţionale se împletesc strâns. În 358, scaunul foarte important al Antiohiei rămâne vacant prin moartea titularului său. Prelaţii arieni credeau că fac o afacere bună transferând aici un episcop armean pe nume Meletie, pe care-l socoteau câştigat de partea ideilor lor. Foarte curând, ei vor fi nevoiţi să-şi reducă pretenţiile.
18 Germanii fuseseră evanghelizaţi în secolul IV de misionarii arieni, pe când se aflau încă în Răsărit.
58
Se părea că Meletie profesa atunci termenul homoiousios şi era deja foarte aproape de asimilarea acestuia formulei niceniene, homoousios. De aceea, arienii l-au combătut şi el a fost nevoit să plece rapid în exil. Dar în 362 un episcop din Sardinia, Lucifer de Cagliari, a socotit că poate sfinţi singur şi într-o regiune în care n-avea ce căuta un nou episcop cu o ortodoxie sigură în ochii săi. Acest lucru va da naştere unui conflict interminabil şi va ridica întregul episcopat răsăritean împotriva amestecului latinilor. Întreaga susceptibilitate a răsăritenilor se va manifesta în cursul Sinodului II Ecumenic, reunit în 381 la Constantinopol, cum atestă mărturia lui Grigorie. Ruptura între ortodocşii greci şi catolicii latini, definitivată în 1054, apare pentru prima oară acum. E cazul să ne întrebăm mai bine asupra naturii şi originilor sale. Că acest antagonism a apărut într-un mediu bisericesc nu pare să constituie o trăsătură esenţială a fenomenului. Am putea crede mai degrabă că modul de funcţionare propriu acestui mediu a permis unui antagonism, de altminteri latent, să se exprime şi să se reveleze ochilor noştri. Grecii suportau cu greu stăpânirea seculară a latinilor, dar nu prea aveau ocazia să-şi manifeste sentimentele. Existenţa adunărilor sinodale dădea, din contră, membrilor acestora posibilitatea de a se exprima, şi le oferea şi o tribună. Aceşti episcopi aparţineau în general clasei curiale19: obişnuiţi să dezbată între oameni de acelaşi mediu probleme de administrare a oraşelor, nu le era greu să-şi adapteze manierele şi limbajul la problemele bisericeşti. Privită îndeaproape, alegerea unui episcop al unui oraş intra încă parţial în categoria problemelor administraţiei locale. Faptul că vedeau un străin, care mai e şi descendent al cuceritorilor, amestecându-se Într-o astfel de alegere şi pretinzând că o rezolvă singur împotriva tuturor, că vedeau apoi episcopi străini, moştenitori şi ei ai aceloraşi cuceritori, solidarizându-se cu intrusul şi impunând soluţiile şi oamenii lor, toate acestea erau în măsură să le inspire mânia şi să le trezească ranchiuna. La ranchiună şi mânie se adăuga un alt sentiment: dispreţul reprezentanţilor unei civilizaţii rafinate faţă de nişte oameni pe care-i socoteau nişte neciopliţi.
La capătul acestei expuneri nu este sigur că am făcut un tur complet al problemelor care se puneau creştinilor secolului IV. Aşa cum am putut vedea, multe dintre acestea erau grave, multe tulburaseră lumea creştină şi o divizaseră foarte grav. Nu vom vorbi despre problemele specifice occidentalilor care, de altfel, în această
19 Aşa se numeau membrii ereditari ai adunărilor care administrau oraşele.
59
epocă vor fi mai puţin solicitante decât în secolul V. Problema cea mai importantă era evident cea trinitară. Ea diviza profund întreg Răsăritul. Cu toate acestea, occidentalii erau foarte puţin afectaţi de discuţiile care agitau lumea greacă. Ei abia înţelegeau aceste controverse pe care vocabularul latin nu le putea nici măcar formula. Cât despre răsăriteni, ei aveau tendinţa de a-şi bate joc de simplitatea unor neciopliţi care nu vedeau miza discuţiilor deschise, care nu aveau în limba lor nici măcar cuvintele abstracte de care are nevoie pentru a se exprima orice gândire demnă de acest nume. Fără îndoială, dispreţul crescând al unora nu era egalat decât de neîncrederea profundă a celorlalţi. Vom vedea că neîncrederea occidentalilor faţă de greci se va manifesta din plin în cursul sinodului din 381 prezidat de Grigorie.
4
Pământul natal
Oraşul natal al lui Grigorie al nostru era un foarte mic orăşel din sudul Capadociei. Aici a văzut lumina zilei şi tot aici a murit. Aici s-a desfăşurat cea mai mare parte a vieţii sale, cu excepţia a trei importante perioade intermediare care au totalizat cincisprezece ani. De douăzeci sau treizeci de ani încoace, diverse agenţii de turism popularizează Capadocia. Curioşii pot vizita în circuit o reţea de grote care au servit drept biserici sau sihăstrii în epoca bizantină. Pot fi admirate picturile care împodobesc pereţii acestor locuinţe rupestre1. Până astăzi, nu s-au găsit urme de ocupări ale lor anterioare secolului IX, dar este posibil ca începând cu secolul IV monahii să fi ocupat o parte din această zonă. Grigorie din Nazianz ne spune, într-adevăr, că la un moment dat a ocupat „o crăpătură în stâncă sumar amenajată”, situată probabil în valea Peristrema2. Oricum, Capadocia turistică nu reprezintă decât un mic sector din provincia romană despre care va fi vorba aici3.
Platoul capadocian
Capadocia se află în inima platoului central al Turciei de astăzi. Este o regiune cu climat continental afectată de mari fluctuaţii de temperatură, altitudinea ei medie situându-se între 1000 şi 2000 de metri. Katpatuka este, se spune, o expresie iraniană care înseamnă
1 Cf. G. DE JERPHANION, Les Eglises rupestres de Cappadoce (4 vol., Paris, 1925-1942) şi mai recent lucrările lui N. THIERRY, îndeosebi Nouvelles Eglises rupestres de Cappadoce, Paris, 1963.
2 Astăzi Belisirma, aproape de Gelveri. „Frecventând fiarele şi stâncile, singur, departe de alţii am locuit într-o sărmană crăpătură în stâncă, sumar amenajată [lupren rhogada kai whedion]” (Poemul II, I, 45, v. 142-143).
3 Despre Capadocia, a se vedea cartea lui B. GAIN, L’Eglise de Cappadoce au IV-e siecle d’apres la correspondance de Basile de Cesaree (330-379), Roma, 1985.
61
„ţara cailor”. Faptul ne oferă o dublă informaţie: pe de o parte, regiunea a făcut parte din Imperiul persan până la cucerirea acestuia de către Alexandru Macedon; pe de altă parte, specificul ei era creşterea cailor. Potrivit lui Herodot, ea furniza în fiecare an regelui persan un contingent important de cai de rasă4. În epoca lui Grigorie crescătorii de cai constituiau încă pătura superioară a aristocraţiei locale. Este un ţinut de latifundia ai căror proprietari aveau reşedinţe fortificate, dar care, în general, preferau să trăiască în oraş.
Iată esenţialul istoriei acestor ţinuturi. La moartea lui Alexandru cel Mare, în 323 î.Hr., imperiul său s-a fărâmiţat. Alături de marile regate ale Egiptului, Macedoniei şi Greciei, de marea Sirie de atunci şi Pergam, s-au constituit şi unele principate mai puţin importante. Ca, de exemplu, pe ţărmul sudic al Mării Negre, regatul Pontului, al cărui suveran, marele Mithridate, îi face la un moment dat să tremure chiar şi pe romani. Imediat la sud de Pont se afla regatul Capadociei. Ni se relatează că, în cursul unei întrevederi diplomatice, Mithridate îl înjunghie cu mâna sa pe tânărul rege al Capadociei, propriul său nepot. Ultimul dintre regii Capadociei, Archelaus, care se căsătorise cu fiica lui Irod cel Mare, va fi înlăturat de Tiberiu în ziua în care acesta va crede de cuviinţă să reducă acest principat vasal la statutul de provincie romană. Regele a fost pur şi simplu executat la marginea drumului de un detaşament militar. Din acest moment, Capadocia începe să aibă în sânul Imperiului destinul fără strălucire al unei frontiere îndepărtate. Această obscuritate va dura trei sute de ani. Abia reformele lui Diocleţian şi Constantin vor smulge din uitare această provincie.
Alegerea Constantinopolului şi Antiohiei drept capitale ale Imperiului face nu doar ca provincia să nu mai fie îndepărtată ca înainte, ci, mai mult, o face să fie situată pe artera centrală a întregului Răsărit, care unea între ele cele două capitale. Tot prin Capadocia se ajunge în Armenia situată imediat la est. În sfârşit, din nord, de pe litoralul mării Negre, până în sud, în Antiohia, toate drumurile trec prin Capadocia.
Un pământ îmbelşugat, traversat de mari rute de comunicaţie, e tot ce-i trebuie unei regiuni ca să se îmbogăţească, să se deschidă comerţului, informaţiilor, ideilor din afară şi culturii. Pe de altă parte, vecinătatea celor două mari oraşe ale lumii, a şcolilor şi administraţiilor pe care aceste oraşe la adăposteau, oferea tinerilor
4 HERODOT, Istorii III, 90.
62
posibilităţi de carieră de neconceput înainte. Trecând prin Constantinopol sau prin Antiohia, şi făcându-şi aici în particular o parte a studiilor sale, un tânăr capadocian putea înnoda legături care-i puteau aduce numirea la conducerea unei provincii îndepărtate sau a unei armate. În secolul IV, vom vedea, aşadar, mai mulţi capadocieni ocupând cele mai înalte posturi civile şi militare. Ei comandă armate, guvernează provincii şi furnizează chiar prefecţi Constantinopolului5. Oraşe îndepărtate primesc din Capadocia un episcop pe care nu şi-l doreau întotdeauna. De exemplu, Auxenţiu, predecesorul arian al Sfântului Ambrozie pe scaunul episcopal al Milanului, era capadocian. Alungat de două ori din Alexandria sa, Sfântul Atanasie va fi nevoit să-şi lase locul să fie ocupat de doi capadocieni arieni sau arianizanţi: primul se numea Grigorie, iar al doilea, Gheorghe. Eunomie, teologul cu cea mai radicală tendinţă ariană, pentru scurt timp episcop al Cyzicului, era şi el capadocian. Dar tot Capadocia va alimenta glorii bisericeşti de cea mai aleasă calitate. Sfântul Vasile cel Mare, prietenul apropiat al lui Grigorie al nostru, era pe linie maternă capadocian şi a fost timp de opt ani episcop al Cezareii, capitala provinciei. Sfântul Grigorie al Nyssei, fratele lui Vasile, e unul dintre cei mai faimoşi teologi ai Antichităţii. La sfârşitul secolului, el a fost timp de mai mulţi ani un influent consilier bisericesc al împăratului Teodosie. Amfilohie din Iconium, arhiepiscopul provinciei limitrofe a Lycaoniei, avea rădăcini capadociene, fiind văr de gradul 1 al lui Grigorie al nostru. În sfârşit, capitala provinciei, Cezareea, devenise un focar intelectual notabil: Grigorie şi prietenul său Vasile îşi fac aici o parte din studii, iar Grigorie, exigent în această privinţă, laudă şcolile sale.
Pe scurt, în zorii secolului IV Capadocia iese brusc din obscuritate şi străluceşte foarte repede cu toate luminile ei. Ceea ce nu-i va împiedica pe locuitorii Constantinopolului să-i batjocorească cu orice ocazie pe aceşti provinciali neciopliţi care pronunţă rău limba greacă şi confundă, după spusele lor, vocalele lungi cu cele scurte… Probabil că intelectualul strălucit care era Grigorie din Nazianz nu era expus la acest gen de batjocuri, însă cu toate acestea, la Constantinopol unii îl socotesc nu doar străin, ceea ce este adevărat, dar mai mult chiar, drept un ţăran, pentru simplul motiv că venea dintr-o regiune pe care se obişnuiseră să o socotească foarte înapoiată.
5 A se vedea lista corespondenţilor lui Grigorie din capitolul 11, care nu diferă cu nimic de mediul pe care-l reflectă corespondenţa lui Vasile.
63
Dieceza Pontului şi împrejurimile ei
Provincia Capadocia făcea parte dintr-un vast ansamblu administrativ, dieceza Pontului6. Bineînţeles, în cursul istoriei organizarea administrativă a Imperiului a cunoscut remanieri. Pentru o estimare, avem la îndemână două documente, unul anterior epocii lui Grigorie, iar celălalt posterior. Documentul numit „lista de la Verona” împărţea Imperiul în douăsprezece dieceze. Dieceza Pontului cuprindea atunci şapte provincii. Un alt document celebru, de dată mai târzie, aşa-numitul Notitia dignitatum, adică lista demnităţilor, cunoaşte paisprezece dieceze (şase occidentale şi opt orientale), fiecare dieceză regrupând între zece şi douăsprezece provincii. După Notitia dignitatum, dieceza Pontului cuprindea unsprezece provincii: Bitinia, Paflagonia, Honorias, Galatia, Galatia salutară, Helenopont, Pontul Polemoniac, Capadocia I şi II, Armenia I şi II. Împărţirea Capadociei în două provincii distincte datează din anul 372 şi despre acest eveniment, care a avut un impact deosebit asupra destinului eroului nostru, vom mai vorbi. Unele din aceste provincii erau îndepărtate de Capadocia şi nu întreţineau legături deosebite cu ea, altele erau foarte apropiate, sau chiar învecinate şi aveau în mod necesar legături frecvente cu locuitorii săi.
Acesta a fost dintotdeauna cazul celor două provincii de pe litoralul Mării Negre care constituiau vechiul regat al Pontului. Sfântul Vasile era fiul unui nobil din Pont care preda retorica la Neocezareea, capitala Pontului. În cursul ultimelor persecuţii, bunicii săi pe linie paternă intraseră în clandestinitate şi au trăit în munţi timp de şapte ani. Acest cuvânt, „clandestinitate” împrumutat de la Grigorie din Nazianz, poate induce în eroare. Deţinând vaste domenii într-o regiune foarte retrasă, se pare că aceştia s-au retras pur şi simplu, înconjuraţi de servitori şi de gardieni înarmaţi. Grigorie va relata aceste fapte, înfrumuseţându-le puţin, în cuvântarea funebră pe care o va consacra memoriei prietenului său7.
Cu Armenia, situată la est, capadocienii aveau relaţii strânse. Armenii care voiau să ajungă într-o regiune oarecare a Imperiului trebuiau neapărat să treacă prin Capadocia şi, dacă e să-l credem pe Grigorie din Nazianz, lipsa lor de sinceritate nu era deloc apreciată8. Studenţii armeni frecventau probabil şcolile din Cezareea, şi
6 Cuvântul „dieceză”, care odată cu Diocleţian desemna un grup stabil de provincii, nu avea nici o conotaţie religioasă (cf. mai sus p. 24, n. 8; p. 37).
7 Vezi Cuvântarea 43, 6-8.
8 Vezi Cuvântarea 43, 17.
64
erau probabil şi printre elevii tatălui Sfântului Vasile în Neocezareea Pontului. Aici însă trebuie să facem o distincţie politică importantă. Nu trebuie să confundăm provincia romană Armenia cu regatul cu acelaşi nume. Mica Armenie sau Armenia Minor, învecinată cu Capadocia, avea capitala la Melitene, oraşul unde se desfăşoară intriga din piesa Polyeucte al lui Corneille9. Situat mai la nord, regatul Armeniei era teoretic independent, dar era imobilizat între două mari puteri rivale, Imperiul roman şi Imperiul persan. Regii armeni se străduiau să-şi asigure o relativă independenţă menţinând în echilibru cele două puteri vecine. În realitate însă, nu prea reuşeau şi era nevoit să-l mulţumească pe cel mai puternic la un moment dat. Potrivit tradiţiei, episcopul Cezareei exercita un fel de protectorat asupra creştinilor din Armenia. Acesta a fost şi cazul cu totul special al Sfântului Vasile, a cărui familie avea domenii în această provincie. Cel puţin într-o anumită împrejurare, împăratul Valens, care, în calitatea sa de arian militant, îi prigonea pe episcopii ortodocşi, l-a menajat, pe cât se pare, pe Vasile cu singurul scop de a beneficia de influenţa sa politică în Armenia.
La sud, Capadocia comunică cu Antiohia şi Siria, dar numai trecând de bariera impozantă a munţilor Taurus, printr-o singură strâmtoare numită Porţile ciliciene; aceasta înainte de a se revărsa spre câmpia de coastă a Ciliciei şi spre capitala acestei provincii, care nu era alta decât Tarsul, oraşul natal al Sfântului Pavel. Dar aici se ieşea din dieceza Pontului, fiindcă Cilicia era legată de dieceza Răsăritului, cu capitala la Antiohia.
La nord-vest, Capadocia avea o frontieră comună cu Galatia, a cărei capitală era Ancyra, actuala Ankara. Călătorul din Constantinopol, care se îndrepta spre Antiohia, intra în Capadocia dinspre Galatia, şi îndreptându-se spre sud-est, trecea în mod necesar prin Nazianz, unde-şi putea schimba caii10. E ruta aleasă de obicei de curtea imperială atunci când împăratul călătorea la Antiohia sau când se întorcea la Constantinopol. E ruta pe care o frecventau toţi cei care călătoreau de la o capitală la alta. E ruta urmată de trupele trimise la frontiera Eufratului şi cea pe care se întorc de aici. Astfel, în iulie 362, împăratul Iulian Apostatul, care pregătea o mare
9 Să remarcăm doar că purtarea lui Polyeuct, care are iniţiativa de a distruge statuile zeilor, corespunde unei practici montaniste. Regula Bisericii interzicea formal orice provocare şi prescria, pe cât posibil, chiar fuga de persecuţii.
10 Mergând la Antiohia pe uscat în 373 sau 374, Ieronim a traversat şi Capadocia. Calea directă trece prin Nazianz, unde ar fi putut să-l întâlnească pentru prima oară pe Grigorie, pe care-l va reîntâlni mai târziu la Constantinopol.
65
expediţie militară împotriva perşilor, se va stabili la Antiohia şi va concentra aici numeroase trupe pentru mai multe luni. Din această expediţie care se încheie în primăvara anului 363 cu un dezastru, împăratul nu se mai întoarce în viaţă, corpul său fiind depus de trupele în retragere în Tars. Când oficialii care călătoreau între Constantinopol şi Antiohia treceau prin Nazianz, mulţi dintre ei erau găzduiţi fără îndoială de personalităţile oraşului, între care se număra evident şi episcopul locului. Cu astfel de ocazii se puteau înnoda multe legături.
La vest de Capadocia se află provincia Lycaonia. Capitala sa are un nume celebru în istoria creştinismului, pentru că Biserica din Iconium a fost întemeiată de Pavel însuşi. Se pare că, pe linie maternă, familia lui Grigorie din Nazianz era din Iconium. Vărul său primar, Amfilohie, a devenit aici episcop în jurul anului 373. Sora sa mai mare, Gorgonia, era căsătorită cu el. Grigorie va avea de la ei nepoate, căsătorite la rândul lor, şi un nepoţel de ale cărui studii se va ocupa îndeaproape mai târziu.
Cezareea Capadociei, centru politic şi intelectual
În afară de funcţionarii în misiune, militari sau comercianţi, între călătorii ce străbăteau drumurile Imperiului mai exista o categorie de persoane mult mai stabile în lumea modernă, cel puţin pe timpul şcolii: studenţii. Obiceiul lor era de a se deplasa dintr-un centru de studii în altul rămânând succesiv câteva săptămâni sau câteva luni în oraşele în care-i atrăgea celebritatea unui dascăl. Aceşti studenţi turişti proveneau în cea mai mare parte din familii foarte bogate, ceea ce explică acest mod de viaţă a cărui dispariţie e regretată astăzi într-un mod puţin naiv. Mai înainte capitala Capadociei se numea Mazaca, dar, asemeni multor oraşe din Imperiu, ea purta şi numele de Cezareea, pe care i l-a dat ultimul rege, Arhelaus, pentru a-l cuceri pe împăratul roman. Cezareea Capadociei era situată în estul provinciei. Capadocienii se mândreau cu şcolile lor. Se înţelege că aici puteau fi urmate cursurile gramaticienilor şi putea fi abordat studiul retoricii; şcoala de gramatică era aproximativ corespondentul a ceea ce numim astăzi învăţământ secundar, în timp ce retorica reprezenta învăţământul superior al epocii. La Cezareea exista deci o populaţie şcolară şi studenţească, dar nu trebuie să ne imaginăm efectivele ei în raport cu cele ale sfârşitului de secol XX. Numai fiii familiilor importante făceau studii. Ei sunt relativ puţini în oraş, dar originea lor socială şi viitorul strălucitor
66
care le era asigurat celor mai mulţi dintre ei îi menţinea în lumina reflectoarelor. Faptele şi gesturile lor erau comentate frecvent; cu atât mai mult suma banilor cheltuiţi, inclusiv pentru plăcerile lor culinare. Oricum, studenţii, fie străluciţi, fie doar ambiţioşi, nu se mulţumeau în materie de cultură înaltă cu ceea ce le oferea Cezareea. La sfârşitul studiilor, două drumuri li se deschideau tinerilor capadocieni. Ei puteau fie să plece către nord-vest: caz în care se puteau opri la Nicomidia sau chiar să ajungă la Constantinopol. În aceste două oraşe existau dascăli prestigioşi. Aici a predat un timp ilustrul Libanius. Dacă alegeau să o ia spre sud, ei ajungeau, după traversarea defileului munţilor Taurus şi a Ciliciei, la Antiohia, unde predau mari dascăli, între care, începând din 354, mai ales acelaşi Libanius. Libanius nu prea iubea creştinismul, chiar dacă printre elevii săi şi chiar în familia sa existau şi unii creştini, dar era faimos şi căutat. Astfel, un episcop precum Sfântul Vasile nu ezită să-i scrie ca să-i recomande studenţi. După un sejur la Antiohia, studentul creştin o putea lua mai departe spre sud găsind motive pentru a se opri la Cezareea Palestinei, unde se continua tradiţia marelui exeget care a fost, cu un secol înainte, Origen. Mai mult, puteau consulta fosta lui bibliotecă. Nu e inutil ca în această privinţă să ne amintim cât de rare şi scumpe erau cărţile. Împăratul însuşi, atunci când se îndeletniceşte, precum Iulian, cu lectura, întâmpină dificultăţi în procurarea cărţilor dorite. La moartea episcopului Gheorghe din Capadocia la Alexandria, Iulian îl va însărcina pe guvernatorul Egiptului să recupereze cu grijă o bibliotecă a cărei bogăţie îi era cunoscută încă din copilărie11.
Studentul nostru, care se deplasează cu câteva cărţi preţioase şi CU aurul destinat acoperirii cheltuielilor, nu călătoreşte singur: el este însoţit de un mentor, pedagog, ales de tatăl său, şi de unul sau mai mulţi sclavi de încredere. „De încredere” în cazul în care tatăl nu se înşela. Altfel, se putea teme de ce-i mai rău, pentru că aceşti tineri care puteau fi subiectul patimilor celor mai diverse, erau chemaţi să fie stăpânii de mâine şi de aceea sclavii casnici aveau tot interesul să le servească cât mai bine dorinţele. Pentru ei, aceasta eni un fel de investiţie.
Dar să-l însoţim mai departe pe ipoteticul nostru călător pe drumurile din sud. Dacă e creştin, va face un ocol pe la Ierusalim pentru a vedea magnifica bazilică ridicată de Constantin peste
11 Cf. IULIAN, Scrisoarea 107. Orfan şi exilat în copilăria sa de către Constans pe un domeniu imperial situat la Macellum în Capadocia, Iulian îl numărase pe acest Gheorghe, preot pe-atunci, printre dascălii săi.
67
Sfântul Mormânt şi pentru a se închina la mormântul lui Hristos. Moda pelerinajelor e tocmai pe cale să se instaleze şi mulţi credincioşi, bărbaţi şi femei, încep să traverseze Mediterana pentru a ajunge la Ierusalim12. Monahii şi monahiile îşi doreau mult acest lucru, iar Sfântul Grigorie al Nyssei se va strădui să explice unei comunităţi religioase din Capadocia faptul că în călătoria la Locurile Sfinte există mult mai multe inconveniente morale decât acte de credinţă13. Poate că ar trebui să reamintim în această privinţă că în Antichitate hanurile în care trebuiau să poposească pelerinii se deosebeau cu greu de locurile rău famate. De unde interesul episcopilor de a organiza structuri de primire a pelerinilor.
înaintând tot spre sud, intrăm în Egipt şi ne aflăm în cel mai mare oraş al lumii după Roma: Alexandria. Oraş bogat în diferite tradiţii, oraş cosmopolit, intelectual, orientat cu precădere spre filozofie, ştiinţe şi medicină, şi mai ales oraşul cu comerţ intens şi un important centru bancar. În mod cu totul excepţional, el va înainta şi mai mult, dar, desigur, nu în Occident. Limba latină are reputaţia de a fi simplistă şi barbară, iar gândirea romană era socotită inexistentă. Aceşti tineri învăţau puţină latină, limba administraţiei, dar în general ei declară că nu o ştiu, ca şi cum s-ar fi ruşinat să fie interesaţi de ea. Sanctuarul vieţii intelectuale greceşti fusese dintotdeauna Atena. Totuşi, capadocienii nu sunt prea atraşi de Atena14. Atica este mult prea îndepărtată de pământul lor natal şi unor familii nu le place să-şi trimită fiii atât de departe. În mediul creştin în orice caz, se crede că există toate motivele de a fugi de un oraş care rămâne mama politeismului, locul de origine al unei literaturi socotite imorale şi unde învăţământul este predat în întregime de dascăli păgâni cu excepţia unuia singur15. Un întreg sector al opiniei creştine continuă să privească cu ochi răi cultura greacă în ansamblul ei. Aceasta nu-l va împiedica pe Grigorie al nostru ca, după periplul său de la Cezareea la Alexandria, să-şi petreacă aici opt ani din viaţă. Va fi urmat, la puţin timp, de cel care avea să fie Sfântul Vasile, care şi-a ales la plecarea din Cezareea ruta nordică. Studiul la Atena constituia deci o culme pentru creştinii despre care vorbim.
12 Cf. EGERIE, Journal de voyage, ed. P. Maraval (SC 296), Ed. du Cerf, Paris, 1982.
13 Scrisoarea 2, în GREGOIRE DE NYSSE, Lettres, ed. P. Maraval (SC 363), Ed. du Cerf, Paris, 1990.
14 Retorul Himerios, care era unul dintre cei mai strălucitori profesori din Atena, ne-a lăsat textul unei alocuţiuni pe care o adresase la sfârşitul studiilor „primului său elev capadocian”: e dovada că de fapt capadocienii nu se prea îmbulzeau în acest oraş (cf mai jos p. 92, n. 27).
15 Acesta se numea Proheresios şi era de origine armeană.
68
Acestea erau originile provinciei şi acestea sunt perspectivele pe care le deschidea locuitorilor săi.
Să ne întoarcem acum la capitala Capadociei, la această Cezaree al cărei arhiepiscop a fost, din 370 până în 379, Vasile, prietenul apropiat al lui Grigorie. Ca orice aglomerare umană cu statut de oraş, ea era administrată de un consiliu, de un boule cum se spune în greceşte, compus dintr-un anumit număr de mari proprietari (mai multe zeci pe puţin) cu funcţii ereditare. Oraşul îl găzduieşte pe guvernatorul provinciei şi birourile lui. Imperiul este atent să nu ţină prea mult un guvernator în funcţie. Dacă este vrednic, va fi trimis, la capătul a doi sau trei ani, într-o altă provincie. Principala activitate a guvernatorului e aceea de a administra justiţia. O face în oraş, dar şi deplasându-se în restul provinciei. Prezenţa tribunalului o implică desigur şi pe cea a avocaţilor. Mai sunt însă şi alte activităţi notabile în oraş. Imperiul târziu a creat fabrici de stat. La Cezareea existau o armurărie şi ateliere de ţesătorie ai căror muncitori şi muncitoare puteau produce agitaţie. Ceea ce vor şi face într-o zi când vicarul diecezei îl va cita pe episcop la tribunal cu Intenţia de a-l implica într-un scandal de moravuri. Toţi lucrătorii şi lucrătoarele vor descinde în stradă cu arme, ameninţând cu incendierea tribunalului, în caz că episcopul nu era achitat.
Episcopii capadocieni
Dacă însă călătoriile formează o tinereţe robustă şi sănătoasă, vârsta matură are mai puţină uşurinţă în deplasări. În perioada activă, episcopii epocii duc o viaţă extenuantă. În mod normal, la responsabilitatea episcopală se accedea după vârsta de patruzeci de ani. Patruzeci de ani la capătul cărora, se pare, pe vremea aceea erai la fel de îmbătrânit şi uzat ca azi la şaizeci de ani. Ceea ce nu-i împiedica însă defel pe unii episcopi să fie în permanenţă pe drumuri. Un episcop grijuliu cu datoriile sale trebuie să cutreiere regiunile rurale pe tot parcursul sezonului frumos. Într-adevăr, majoritatea păstoriţilor săi locuiesc la ţară. Un om ca Sfântul Vasile, arhiepiscopul Capadociei, se deplasează de obicei într-o litieră. La câţiva ani după moartea lui, când amintirea sa era din ce în ce mai onorată, iar partida pe care o reprezenta era de acum la mare cinste16, aceeaşi episcopi capadocieni care în timpul vieţii lui i-au
16 Fratele lui Vasile, Grigorie al Nyssei, va deveni unul dintre consilierii bisericeşti ai împăratului Teodosie, iar o decizie sinodală l-a însărcinat cu un fel de misiune de inspecţie a episcopilor.
69
fost mai mult sau mai puţin binevoitori, se vor socoti datori să-l imite până într-acolo încât să adopte modul său obişnuit de a călători şi felul în care-şi lăsa barba… Folosirea unei litiere face ca lipsa totală a puterilor să fie abia simţită. În lipsa acesteia, erau folosite care trase de catâri. În munţi trebuia să ai la dispoziţie un cal. Drumurile romane duceau aproape oriunde; aveau reputaţia binemeritată de a fi indestructibile, dar erau acoperite cu dale brăzdate în lung de nenumărate gropi adânci care te zgâlţâiau într-una.
Deplasarea în mediul local nu era de ajuns însă. Episcopii aveau nenumărate motive de a călători în afara diecezei lor. În provincia Capadocia, ei se reuneau de două ori pe an în jurul arhiepiscopului lor, în principiu la Cezareea, primăvara şi toamna. La porţile oraşului aveau loc în fiecare vară diferite prăznuiri ale unor martiri cu ocazia cărora episcopii se invitau reciproc pentru a da mai multă strălucire ceremoniilor. Fiecare invitat ţinea o cuvântare. Unii veneau chiar şi din provinciile vecine. Aceste sărbători sunt cu atât mai numeroase cu cât episcopii dădeau o mare amploare cultului martirilor cu scopul de a face din fiecare astfel de sărbătoare mari adunări care să-i unească în jurul lor pe aceşti ţărani pe care au foarte rar ocazia de a-i întâlni. Ele erau cu atât mai frecvente, cu cât constituiau pentru ţărani prilejul unor târguri în care-şi puteau vinde mai uşor produsele.
Un episcop întreprinzător ca Vasile cel Mare călătorea frecvent în Pont sau în Armenia. Prietenul său, Eusebiu, venea de mai multe ori la Cezarea din îndepărtata Samosata, situată pe Eufratul Superior. Când împăratul trecea prin Cezareea, Vasile trebuia să meargă la el nu atât pentru a-l onora cu prezenţa sa, cât pentru a asista moral şi cu sfaturi pe un arhiepiscop supus presiunilor puterii precum şi pentru a participa la discuţiile organizate cu episcopii arieni din cortegiul imperial. În fine, suspendând orice activitate, el trebuia să meargă în toate oraşele în care se anunţa moartea episcopului. Miza era mare: de majoritatea reunită cu această ocazie depindea culoarea teologică a învăţăturii noului episcop. Fapt şi mai important, cooptările anilor următori vor depinde mult timp de alegerile făcute într-un loc şi timp anume.
Drumurile Capadociei erau aşadar pline de episcopi călători. În anul 370, Grigorie primeşte de la prietenul său Vasile, pe atunci preot la Cezareea, o scrisoare în care îi destăinuia o boală a sa grea şi îi cerea să alerge la căpătâiul său. Grigorie va pomi la drum numaidecât dar, pe cale, întâlneşte un aflux neobişnuit de episcopi. Nu-i va trebui mult timp să înţeleagă despre ce era vorba: episcopul
70
Cezareii tocmai murise, iar Vasile, primul informat despre deces, îşi convocase prietenul pentru a-l folosi în campania sa electorală.
în călătoriile sale, un episcop e însoţit cel puţin de un diacon, dar nu arareori este escortat de un grup de servitori. La drept vorbind, pe aceste drumuri întâlnirile nu sunt întotdeauna agreabile. Lepra făcea ravagii şi nu se găsise o altă metodă pentru a scăpa de ea decât excluderea din oraşe. Aşa încât nefericiţii leproşi se îngrămădeau la marginea drumurilor implorând mila trecătorilor. În predicile lor, episcopii îşi invitau credincioşii să nu-i dea uitării şi să le vină în ajutor. Cuvântului le alăturau şi fapta şi aşa construiau la porţile cetăţilor clădiri pentru îngrijirea leproşilor. Mult mai periculoşi pentru călători erau tâlharii la drumul mare, dispăruţi cu totul în ţările civilizate abia în secolul XIX.
Cunoaştem destul de prost numărul şi chiar numele oraşelor de provincie. Şi chiar cunoscând numele unui oraş, se întâmplă să nu-l putem localiza. Ziua în care pământul Turciei are să fie ţinta unor săpături sistematice n-a venit încă. În lipsa săpăturilor arheologice, avem la îndemână, în ce priveşte Capadocia secolului IV, numeroasele scrisori ale lui Vasile, Grigorie din Nazianz şi Grigorie al Nyssei.
în afară de Cezareea, cel mai important oraş provincial era situat la sud şi se numea Tyana. În 372 îl vedem pe împăratul Valens tăind Capadocia în două provincii şi făcând din Tyana capitala noii provincii. Nyssa poartă numele unei vechi regine a Capadociei; localizarea ei nu este cunoscută, probabil undeva în vest. Podanda şi Mocissos nu sunt pentru noi decât nume, cu excepţia unui scurt moment când împăratul a retras Cezareei, în semn de pedeapsă, titlul de capitală, desemnând în locul ei localitatea Podanda. Archellis era un oraş învecinat cu Nazianzul, situat ca şi acesta pe marele drum care traversa provincia. Despre Nazianz şi despre târguşorul Sasima, vom mai vorbi în legătură cu biografia lui Grigorie.
Pentru ilustrarea celor pe care le voi spune, aş dori să evoc o istorie destul de pitorească al cărei narator nu este altul decât unul dintre cei doi Grigorie, Grigorie al nostru sau Grigorie al Nyssei, dacă nu cumva un alt omonim17. Respectivul narator participa la
17 Scrisoarea care relatează acest eveniment poartă numărul 1 în corespondenţa lui Grigorie al Nyssei. Cel mai recent editor al corespondenţei lui Grigorie din Nazianz, care o atribuie celui din urmă, o face să figureze la sfârşitul lucrării sub numărul 249. Totuşi P. MARAVal şi A. HANRIOT („Lauthenticite de la lettre 1 de Gregoire de Nysse”, Analecta bollandiana 102 [1984], p. 61-70) au restituit paternitatea acestei scrisori în favoarea fratelui lui Vasile. Cf. ediţia scrisorilor lui Grigorie al Nyssei datorată lui P. MARAVAL.
71
Sebasta în Armenia, la ceremonia aniversări morţii unui episcop, şi, tot în acest oraş, la sărbătoarea celor patruzeci de mucenici. Era încă pe drumul de întoarcere când a fost anunţat că Helladios, episcopul Cezareii, era în vizită într-un oraş din munţi unde celebra şi el un praznic al martirilor18. Povestitorul nostru aflase cu puţin înainte că Helladios se plângea cu privire la el. Ce să facă? La început a ezitat socotind că, pentru a cere explicaţii, este mai decent să aştepte întoarcerea lui Helladios în cetatea sa episcopală. Dar i se spune că Helladios se îmbolnăvise în oraşul în care se afla. Această veste pune capăt ezitărilor episcopului nostru. Şi cum trebuia să ajungă într-un oraş din zona montană înaltă, lipsit de drumuri, îşi abandonează trăsura şi urcă voiniceşte pe un cal. Să remarcăm în trecere că deprinderea călăritului era privilegiul aristocraţiei. Călătorind o parte din drum ziua şi o parte noaptea, uneori călare alteori pe jos, ajunge într-un sat din Armenia pe la ora şase dimineaţa. Evident, episcopul nostru nu călătorea singur, şi grupul său soseşte într-un punct de deasupra oraşului de unde vede tot ce se întâmplă. Ei zăresc atunci în piaţa publică trei episcopi, printre care Helladios, înconjuraţi de o mulţime de credincioşi. Grupul coboară pe jos, cu caii de căpăstru. În timp ce ei coborau, Helladios pune capăt adunării în văzul tuturor şi se întoarce la locul unde era găzduit ca şi cum n-ar fi remarcat nimic. Ajungând în sat, naratorul trimite pe unul dintre însoţitori să-şi anunţe stăpânul la Helladios. Acum intervine diaconul personal al lui Helladios: naratorul se prezintă şi-i arată acestuia intenţia de a se întâlni cu episcopul Cezareii. Diaconul pleacă să transmită mesajul său, iar călătorul nostru rămâne în aşteptare în piaţa publică, fără ca nimeni să se ocupe de el. Soarele loveşte din ce în ce mai tare; grupul e deja obosit datorită cavalcadei sale nocturne. Trecătorii îi arată cu degetul. Era evident un afront deliberat din partea lui Helladios. Aşteptarea durează până în jurul amiezii, timp în care omul nostru începe să se înfurie şi să regrete că a venit. În cele din urmă, este căutat şi condus la biserică unde-l aşteaptă Helladios. Este admis numai episcopul narator şi diaconul său. Detaliul este preţios dat fiind că, cu cât cineva era mai important, cu atât mai numeroasă trebuia să-i fie escorta, aşa încât aici este din nou ofensat. A primi pe cineva singur sau aproape singur însemna a-l trata ca pe un individ neînsemnat. Helladios stătea pe tronul episcopal din fundul bisericii. Naratorul îl salută. Helladios nu răspunde şi nici măcar nu-l invită să ia loc. Scenă
18 Helladios îi urmase lui Vasile, care murise pe 1 ianuarie 379.
72
mută în care se devoră din ochi. Bărbatul nostru bate puţin în retragere şi se aşază pe o bancă în navă. Helladios rămâne tăcut. Naratorul îl întreabă atunci pe Helladios dacă se simte rău şi dacă trebuie să se retragă. Helladie răspunde că nu este bolnav. Grigorie (să-l numim aşa) încearcă să-l îmbuneze. Celălalt intervine furios, îi taie vorba şi-l concediază. E trecut de amiază şi este ora de baie şi odihnă. Grupul trebuie să plece pe nemâncate; pe cale îi prinde furtuna şi nu mai dau de drumul mare şi de restul cortegiului episcopal decât la căderea nopţii. Episcopul nostru e evident înfuriat şi-i cere corespondentului său, un confrate numit Flavian, să intervină pentru a obţine explicaţii din partea celui responsabil pentru acest afront.
Acest Helladios era un nobil laic din Cezareea care fusese ales drept succesor al lui Vasile. Oricare ar fi identitatea naratorului, Heladios era o persoană foarte apropiată de predecesorul său, fratele sau prietenul său intim. Vasile fusese un episcop de mare clasă regretat de toată lumea. Probabil, Helladios era înfuriat de comparaţiile care se făceau, în dezavantajul său, între el şi marele Vasile.
Din această istorioară se pot trage multe lecţii. Oricum, ea prezintă avantajul de a ilustra ceea ce s-a spus cu privire la ocupaţiile episcopilor pe drumurile Capadociei şi Armeniei, despre întâlnirile lor, despre micile lor neînţelegeri şi pregătirea în vederea exercitării funcţiilor lor. Naratorul se miră pe bună dreptate că a fost tratat astfel de un om chemat să formeze ucenici ai lui Hristos. Îi scapă totuşi o remarcă curioasă: se pare că într-adevăr tratamentul insultător pe care l-a îndurat ar fi fost justificat dacă ar fi fost mai puţin nobil decât Helladios, ceea ce, în ochii săi, nu era cazul…
O provincie legată de Ortodoxie
Am vorbit puţin până acum despre Capadocia creştină. Pe ansamblu, era o provincie în cea mai mare parte creştinată, o provincie care a rămas foarte fidelă ortodoxiei definite la Niceea în 325, şi aceasta în ciuda presiunilor exercitate de împăratul Valens timp de aproape cincisprezece ani. Faptul că împăratul s-a deplasat personal cel puţin în trei rânduri la Cezareea, pentru a se folosi de tot Ascendentul său asupra arhiepiscopului, demonstrează importanţa care o avea pentru el această regiune. Aici trebuie remarcat că, dacă drumul din Constantinopol spre Antiohia trece prin Capadocia, trebuia făcut un ocol serios ca să ajungi la Cezareea. Lucrul cel mai surprinzător este că Valens, care nu se stingherea cu precauţii
73
inutile pentru a-şi face respectată voinţa, a bătut până la urmă în retragere în faţa rezistenţei deschise a lui Vasile. Scopul împăratului era simplu: să obţină mai întâi de la Vasile, şi mai apoi şi de la ceilalţi episcopi din provincie, semnătura pe crezul arian definit în 360 la Rimini şi Constantinopol. Nu era vorba deci decât de o simplă semnătură în josul unui document. Mai întâi împăratul foloseşte ameninţările, făcându-l pe Vasile să apară în Cezareea chiar în faţa prefectului pretoriului (o funcţie similară celei a primului ministru de astăzi). Prefectul Modestus l-a luat foarte de sus, dar a trebuit să renunţe la a mai obţine ceva. În zilele următoare împăratul şi-a schimbat tactica. De Epifania anului 371, el e văzut cu stupefacţie intrând în biserică cu mare escortă, ca şi cum n-ar fi fost eretic în ochii întregii mulţimi şi ca şi cum el însuşi n-ar fi socotit eretică mulţimea credincioşilor căreia i se alăturase. Stupefiat, clerul l-a privit ridicându-se să aducă darurile cu propriile sale mâini, dar, în absenţa unui semn de aprobare din partea episcopului, diaconii n-au îndrăznit să le primească. Vasile însă a făcut semnul, împăratul s-a întors şi a vorbit cu Vasile. Cu această ocazie probabil, Valens şi-a negociat indulgenţa cu o acţiune diplomatică a lui Vasile în Armenia. Cu altă ocazie însă, revenit la Cezareea, împăratul va semna împotriva episcopului un decret de exil deja pregătit în momentul în care fiul său cade grav bolnav. Disperat, face apel la rugăciunile celui pe care-l socotea sfânt şi va renunţa pentru totdeauna să-i mai creeze probleme. Ceva mai târziu, un înalt funcţionar va crede că a găsit o bună ocazie să-l discrediteze pe acest episcop recalcitrant. Vicarul diecezei civile, un oarecare Demostene, dorea să constrângă o tânără văduvă bogată să se recăsătorească. Ea refuza spunând că vrea să trăiască mai departe pentru Dumnezeu. În faţa insistenţei guvernatorului, Vasile o ascunde. Furios, vicarul face percheziţie în dormitorul episcopului şi-l arestează. Am evocat mai sus răzmeriţa care a urmat în oraş şi care l-a silit pe guvernator să bată public în retragere. Aceste două episoade ne permit aprecierea limitelor unei puteri care în principiu nu cunoştea nici o limită.
Capadocia era o citadelă a Ortodoxiei. Cele câteva figuri ariene pe care le-a produs au fost nevoite să-şi exercite talentele altundeva19. Dacă Capadocia a rezistat arianismului, ea datora acest lucru în mare parte acţiunii monahilor săi. Monahismul se născuse în Egipt la mijlocul secolului anterior şi se propagase înspre nord în
19 Cf. mai sus p. 63 sq.
74
Palestina, apoi în Siria înainte de a ajunge în Capadocia în prima jumătate a secolului, dar Sfântul Vasile îl va organiza şi structura după 358.
Cu privire la Capadocia secolului IV trebuie să reţinem câteva caracteristici. Regiunea iese dintr-o lungă izolare şi începe să se distingă. Mulţii capadocieni ocupă funcţii înalte. E o ţară cu domenii foarte mari, a cărei suprafaţă se numără în zeci de mii de hectare, dominate de crescătorii de cai. În ţara aceasta nu există decât două oraşe de o oarecare importanţă: Cezareea şi Tyana. Dar pe tot teritoriul ei sunt împrăştiate mari târguri. Ultima trăsătură remarcabilă: aşa cum atestă numărul mare de locaşuri de cult şi mărturia expresă a Sfântului Grigorie al Nyssei20, era un ţinut în mare măsură creştinat. Putem calcula că cei cincizeci de horepiscopi care depindeau direct de Vasile încadrau aproximativ cinci sute de deservenţi locali21. În Răsărit aşa ceva nu era un caz excepţional.
20 în Scrisoarea 2.
21 Despre horepiscopi, cf. mai sus p. 35 sq.
75
5
Educaţia unui fiu de arhiepiscop
Există vieţi care se desfăşoară lin, chiar dacă nu întotdeauna Armonios; există altele aflate într-o agitaţie continuă; sunt apoi unele care o iau, pe neaşteptate, într-o direcţie cu totul nouă pe care nimic nu o anticipa. Viaţa celui pe care-l numim Sfântul Grigorie din Nazianz s-ar fi putut sfârşi în anul 378. Ajunsese la o vârstă — patruzeci şi opt de ani — la care mulţi oameni îşi încheiau existenţa. De altfel, prietenul şi contemporanul său, Sfântul Vasile din Cezareea avea să moară la 1 ianuarie 379 1. În acest caz, ar fi lăsat amintirea unui intelectual strălucitor, devenit preot şi chiar episcop În ciuda împotrivirii sale, şi care la un moment dat a abandonat orice activitate pastorală pentru a se închide într-o mănăstire îndepărtată. S-ar mai fi adăugat că a lăsat în urmă câteva opere importante. Nu e întocmai ceea ce se poate spune prezentând prima parte a dipticului pe care-l constituie biografia sa, pentru că a doua parte a sa va proiecta asupra perioadei anterioare o lumină cu neputinţă de ignorat. E motivul pentru care aceşti ani, oricât de lungi ar fi, trebuie socotiţi drept o perioadă de pregătire.
Un mic oraş de provincie
Grigorie s-a născut la Nazianz şi tot aici a şi murit. Puţine lucruri se pot spune despre acest loc, care astăzi figurează pe hărţile
1 Această dată tradiţională a fost contestată de P. MARAVAL („La date de la mort de Basile de Cesaree”, Revue des etudes augustiniennes 34 [1988], p. 25-38) care propune ca dată aproximativă septembrie 377. Preferinţa lui J.-R. POUCHET este pentru toamna lui 378 (Basile le Grand et son univers d’amis d’apres sa correspondance. Une strategie de comMunion [Studia ephemeridis „Augustinianum” 36], Roma, 1992, p. 694-695) şi îndeosebi la date de lelection episcopale de saint Basile et celle de sa mort”, Revue d’histoire ecclesiastique 87 (1992), p. 5-33. Vezi aici p. 118.
79
Turciei sub numele, uşor de recunoscut, de Nenizi. Era un orăşel foarte mic, mărturiseşte autorul nostru. N-avea fortificaţii, nici hipodrom, şi aceasta într-o regiune a cărei specialitate a fost dintotdeauna creşterea cailor; n-avea nici măcar băi publice. Toate acestea denotă o localitate neînsemnată, despre al cărei episcop, dacă n-ar fi un mare proprietar şi dacă n-ar trebui să luăm în considerare şi regiunile care depindeau de acest oraş, s-ar putea spune că e mai degrabă un preot de ţară decât cleric înalt. Nu trebuie să uităm că în lumea antică repartiţia între populaţia urbană şi cea de la ţară oferă o imagine inversă faţă de cea cu care este obişnuită lumea occidentală de astăzi. Fapt cu atât mai adevărat într-o ţară de latifundia cum era Capadocia. În absenţa oricăror date precise, e dificil să avansăm o cifră. Dar, dacă de arhiepiscopul din Cezareea depindeau cincizeci de horepiscopi, o mică episcopie precum Nazianzul putea număra zece. Având în vedere că fiecare horepiscop coordona în jur de zece parohi locali, în episcopia Nazianzului existau probabil în jur de o sută de lăcaşuri de cult, cele mai multe dintre ele fiind instalate pe domeniile marilor proprietari.
Oricât de mic ar fi fost, oraşul avea oricum statutul juridic al unei cetăţi, în sensul că era administrat de un consiliu de notabilităţi. Între acestea se afla şi tatăl lui Grigorie; el exercitase diferite funcţii publice, dar, mai apoi, funcţia sa episcopală l-a scutit de ele2. Oraşul avea chiar şi un nume oficial, Diocezareea. Despre proprietăţile familiale de aici nu ştim mare lucru, cu excepţia a două nume. Se pare că Arianz era numele unui oraş, iar Karbala cel al unei proprietăţi. Cel din urmă este până azi numele unui oraş irakian, ceea ce deschide perspective cu privire la originea îndepărtată a celor două localităţi. Într-o perioadă îndepărtată în Capadocia au existat într-adevăr unele implementări asiriene.
Dacă ar fi să ne încredem în scrisorile adresate de Vasile prietenului său Grigorie, regiunea era cât se poate de ploioasă şi noroioasă, dar aceste acuzaţii apar într-un schimb de scrisori în care cei doi prieteni se amuzau descriindu-şi locurile în care trăiau. Nazianzul era situat pe şoseaua care lega Constantinopolul de Antiohia, drum folosit de trupe în deplasările lor periodice spre frontiera răsăriteană a Imperiului, unde se afla punctul de contact cu duşmanul cel mai puternic al Romei, Imperiul persan. Drumul era folosit frecvent de curtea imperială din Constantinopol, de fiecare dată
2 Să ne amintim că, botezat la cincizeci de ani, în 325, Grigorie cel Bătrân avea să devină episcop la mai puţin de cinci ani după convertire.
80
când împăraţii care se succed, de la Constans până la Valens, inclusiv Iulian şi efemerul Iovian, se deplasau de la Constantinopol la Antiohia sau la întoarcere în capitală. Curierii oficiali îl parcurgeau într-un ritm rapid, dar maiestatea imperială impunea etape scurte şi numeroase. Prin urmare, Nazianzul este obişnuit să vadă îndeaproape purpura imperială.
Fiul lui Grigorie şi al Nonei
Prenumele pe care părinţii le dau copiilor lor depind întotdeauna de mode, de mediul familial şi social ca şi de momentul respectiv. Astăzi, ca şi odinioară, în acest domeniu, există adeseori şi diverse feluri de snobism. Astfel, numele Sfântului Vasile şi al fratelui său Naucratios atestă originile şi deprinderile aristocratice ale familiei lor, primul semnificând împărat, iar al doilea, stăpânul mărilor. Ştim de la Grigorie că familia prietenului său avea rădăcini regale îndepărtate. În zilele noastre, puţini mai iau în seamă semnificaţia unui prenume. Aceasta deoarece cuvintele latine, greceşti sau ebraice care stau la originea celor mai multe dintre prenumele noastre sunt atât de şterse încât semnificaţia lor e pierdută pentru toţi. Cine mai ştie, bunăoară, că Ioan înseamnă „Dumnezeu S-a milostivit” de poporul său? Nu acelaşi lucru se întâmpla la greci şi la evrei. În această epocă, numele Grigorie era o adevărată flamură creştină şi numele celor care-l poartă era atât de mare încât abundenţa lor îl stânjeneşte pe istoric, derutat uneori printre atâţia omonimi. La frontiera nordică a Capadociei, Pontul fusese evanghelizat în secolul III de către Sfântul Grigorie Taumaturgul; la nord-est şi la est, Armenia fusese creştinată de Sfântul Grigorie Luminătorul, iar unul din fraţii Sfântului Vasile se numea şi el Grigorie cunoscut în istorie drept Sfântul Grigorie al Nyssei. Din Răsărit, numele Grigorie va trece în Occident şi va fi purtat de un lung şir de papi, începând cu Grigorie cel Mare. Această scurtă listă e departe de a fi exhaustivă. Sigur este că nimănui în afara unor creştini nu le putea trece prin minte să dea fiilor un astfel de nume. Numele Grigorie desemnează un „veghetor”, un om care trăieşte într-o aşteptare lucidă şi concentrată a unui Dumnezeu care vine ca un fur3. Prin urmare, Grigorie al nostru s-a născut din pălinţi creştini. Trebuie să precizăm că în anul 330, la abia cincisprezece ani de la sfârşitul persecuţiilor, era încă un lucru rar să te naşti dintr-o familie deja creştină.
3 Cf. mai sus p. 7.
81
Ca rezultat al unei alte mode, Grigorie este fiul unui tată numit el însuşi Grigorie. Mult timp, cel mai vârstnic dintre copii primea de obicei numele bunicului din partea tatălui, dar în secolul IV copiilor li se dădea deja bucuros numele tatălui lor. Astfel, Grigorie e fiul unui Grigorie, la fel cum Sfântul Vasile e fiul unui alt Vasile. În acest caz nu mai e vorba de un nume primit la naştere, dat fiind că acela pe care-l vom numi, pentru a-l deosebi de ilustrul său fiu, Grigorie cel Bătrân, nu era creştin din naştere. El nu putuse primi un nume atât de marcat de credinţa creştină decât după convertirea lui la creştinism. Cunoaştem numele mai multor membri ai familiei mamei lui Grigorie, care era creştină, dar despre familia tatălui său, care a rămas la păgânism, el nu ne spune nimic. Aşadar primul Grigorie, născut pe la anul 275, locuia în Nazianz, în sudul Capadociei. Fiul său ne spune multe despre el4. De la un text la altul, portretul său păstrează o remarcabilă coerenţă. Este portretul unui om foarte în vârstă. Fiii au întotdeauna o astfel de imagine a tatălui, dar Grigorie avea motive deosebite să-şi vadă tatăl în această lumină, dat fiind că, la naşterea fiului său, bătrânul Grigorie avea cincizeci şi cinci de ani şi va muri, în 374, la o vârstă aproape centenară. Acest paterfamilias era şi episcopul fiului său aşadar nu trebuie să ne mire faptul că cineva obişnuit cu Scriptura va folosi frecvent în ce-l priveşte imaginea unui Moise sau a unui Aaron. El făcuse anterior parte dintr-o sectă prost cunoscută, ai cărei membri erau numiţi hipsistarieni, adică adoratori ai Celui Preaînalt (în greceşte Hypsistos). Hypsistarienii erau monoteişti. Ei venerau focul ca fiind sacru şi ţineau sabatul. Această sectă, care întrunea unele aspecte iraniene cu împrumuturi iudaice, este reprezentată în inscripţiile funerare din secolul III de la Palmyra. Înfuriată de convertirea fiului său la creştinism, mama acestui Grigorie îl dezmoşteneşte. Nu era un lucru rar ca un episcop din generaţia sa să provină din păgânism, dar, spre sfârşitul secolului IV, acest lucru devenise mai puţin frecvent. Aşadar, nu trebuie să ne mire menţionarea de către fiu a calităţii de convertit a tatălui său, de fiecare dată când vorbeşte despre el. Grigorie evocă întotdeauna simplitatea tatălui său: e un cuvânt pe care trebuie să-l luăm în toată ambiguitatea sa, fiindcă nu o dată Grigorie cel Bătrân s-a lăsat manipulat.
4 Pe scurt, în cuvântarea funebră a lui Cezar (Cuvântarea 7, 3) şi mai pe larg în cea a Gorgoniei (Cuvântarea 8, 4-5), dar mai ales discursul 18, care e discursul funebru pentru tatăl său. Trebuie să adăugăm la aceste mărturii pe acelea din două poeme cu caracter autobiografic: Poemul II, I, 1: Peri ton kath eauton (De rebus suis), cf. 124—132; Poemul II, I, 11: Peri ton heautou bion (De vita sua), cf. 51-57 şi passim.
82
Un alt aspect al personalităţii sale era blândeţea, o blândeţe care totuşi nu-l va împiedica, aşa cum vom vedea, să exercite în viaţa fiului său presiunea unei autorităţi inflexibile. Se pare că aderarea bărbatului nostru la creştinism vine odată cu căsătoria sa cu Nonna, o creştină din zona Iconium. Având în vedere uzanţele matrimoniale ale Antichităţii, căsătoria aceasta trebuie situată în preajma anului 305, când mirele avea în jur de treizeci de ani, iar soţia lui cel puţin cu zece ani mai puţin. Transpare aici o informaţie foarte semnificativă: momentul în care acest bărbat se face creştin e momentul izbucnirii celei mai cumplite şi mai lungi persecuţii, cea a lui Diocleţian, care va fi continuată de urmaşii săi până în anul 313.
Toate pasajele în care Grigorie vorbeşte despre tatăl său sunt imediat urmate de o expunere dedicată mamei sale. În mai multe rânduri, el vorbeşte şi despre cuplul în sine. La fel va face şi în privinţa părinţilor prietenului său, Vasile. Elogiul unei femei, al unui femei căsătorite, nu era un lucru care să vină de la sine; cu atât mai puţin evocarea noţiunii de cuplu. Acest candidat la singurătate şi la viaţa contemplativă avea prin urmare o idee foarte înaltă despre căsătorie. Nonna era creştină din naştere: repetăm, acest lucru nu era frecvent la sfârşitul secolului III. E adevărat că provenea din Iconium, un oraş a cărui evanghelizare avea drept protagonist pe Sfântul Pavel în persoană5. Grigorie avea o adâncă veneraţie pentru această mamă în care vedea o femeie energică, de o credinţă scrupuloasă. Din unele detalii deducem că ducea viaţa retrasă şi ferită proprie unei femei şi îndeosebi unei mari doamne6. Despre viaţa anterioară a cuplului nu ştim decât foarte puţine lucruri. Grigorie era un mare proprietar. Fiul său ne spune că deţinea o „avere considerabilă”7 (ktesin symmetron), ceea ce în limbajul moşierilor trebuie înţeles ca o litotă. El recuperase probabil moştenirea mamei sale; aceasta se alătura desigur, celei pe care o deţinea în calitate decap al femeii sale; moştenise fără îndoială şi averea tatălui său. Aceasta consta în principal din pământuri muncite de coloni şi Sclavi. Fiul său ne spune că-şi exercita autoritatea cu foarte mare blândeţe: când ameninţa cu biciuirea sau cu închisoarea pe cineva care greşise, se mulţumea până la urmă să-l pălmuiască. Fără
5 Iconium e menţionat de cinci ori în Faptele Apostolilor şi o dată de Pavel însuşi (2 Tim MI).
6 Cf. Scrisoarea 2.
7 Această idee se află în cuvântarea funebră pe care a rostit-o în cinstea tatălui său (Cuvântarea 18, 20).
83
îndoială, această figură episcopală nu este lipsită de pitoresc. Ne putem face o idee despre suprafaţa totală a acestor proprietăţi şi, deci, despre mărimea averii episcopului din Nazianz? Vorbind despre averea familială a prietenului său Vasile, Grigorie pare a o socoti mai mare decât aceea a părinţilor săi. În acelaşi timp, va spune că familia lui Vasile avea domenii în trei provincii (Pont, Capadocia şi Armenia) şi că era nevoie de trei zile pentru a face turul lor. Fără a uita că aici cifra 3 are doar o valoare simbolică şi având în vedere că o zi de mers era apreciată de obicei ca fiind 30 de kilometri, rezultă că raza pământurilor vasiliene era de ordinul a 14 kilometri, deci că suprafaţa lor se ridica aproximativ la 60.000 hectare. Presupunând că bunurile familiale gregoriene erau jumătate din cele vasiliene rămânem totuşi în categoria acelor latifundia caracteristice Capadociei. Să nu uităm însă că o mare parte din aceste domenii cuprindeau landuri şi pârloage, ba chiar zone montane. Prin aceste aspecte şi în alte câteva, viaţa marilor domenii ruseşti descrisă de romancierii secolului XIX nu e lipsită de asemănare cu aceea în care a crescut episcopul nostru.
Grigorie avea o soră mai mare, pe nume Gorgonia. După toate aparenţele e vorba de o soră mult mai în vârstă, poate chiar căsătorită înainte de naşterea lui. Nonna păstrase legătura cu zona Iconium: îşi va căsători fiica cu un oarecare Alypios. Pe această linie, Grigorie va avea trei nepoate căsătorite şi cel puţin un strănepot, numit ca şi tatăl său, Nicobul, nepot pe care l-am întâlnit deja şi pe care-l vom mai întâlni8. Ne vom întâlni şi cu alte ramuri mai îndepărtate ale familiei instalate în Lycaonia. Pentru moment să rămânem în cadrul restrâns al familiei: tatăl, mama şi cei trei copii. În 325, Grigorie cel Bătrân avea cincizeci de ani. Era vârsta la care mulţi creştini se hotărau să primească botezul. Deşi era un oraş foarte mic, Nazianzul se bucura totuşi de privilegiul de a avea în frunte un episcop. Dacă ascensiunea în fruntea episcopiei unui oraş prestigios era însoţită adeseori de dispute, Nazianzul era scutit de această şansă sau neşansă. În mai multe rânduri, el a rămas un timp fără episcop. Acest lucru s-a întâmplat în 325, când, în drum spre Sinodul Ecumenic de la Niceea, episcopii provinciei fac un ocol pentru a alege şi a consacra un episcop al Nazianzului. Cu acelaşi prilej, ei botează în acest mic oraş, ocazie cu care e botezat şi
8 Aceste nepoate ale lui Grigorie sunt Alypiana, Eugenia şi Nonna. Alypiana, fiica lui Alypios şi Gorgonia, se căsătoreşte cu Nicobul: fiul acestui cuplu, numit şi el Nicobul, se va bucura de purtarea de grijă a bătrânului său unchi.
84
Grigorie cel Bătrân. Câţiva ani mai târziu, scaunul episcopal e din nou vacant şi va fi ocupat de omul nostru. Mai mulţi factori îl recomandau atenţiei: calitatea sa de botezat, semn de fervoare, pentru că de obicei botezul era amânat până pe patul de moarte, notorietatea, vârsta şi blândeţea, fără a lăsa deoparte averea şi experienţa în afacerile publice. Era deja episcop când i se nasc unul după altul doi fii, mai întâi Grigorie al nostru, în 330, apoi Cezarie. Astfel, cei doi fii se nasc fii de episcop. Istoria lui Cezarie ne va arăta cât de stânjenitor putea fi uneori pentru un episcop să aibă copii. Cât despre episcopul Grigorie, viaţa şi cariera sa aveau să aibă o durată neobişnuită, pentru că el moare abia în 374 în ajunul împlinirii a o sută de ani.
Prima copilărie
Nonna era o mare doamnă, o doamnă de provincie, trebuie precizat, ba chiar mai mult, de la ţară. Nu este relativ uşor să ne-o imaginăm pe femeia foarte credincioasă al cărei fiu ne preocupă aici, dar ea era şi soţie de episcop, iar acesta e un aspect pentru care imaginaţiei noastre îi lipseşte orice punct de sprijin. Să nu uităm totuşi că ea a ajuns în această ipostază mai târziu, pe la patruzeci şi cinci de ani. Neavând decât o fiică, îşi dorea cu pasiune un fiu şi de aceea se ruga la Dumnezeu să i-l dea, astfel încât mai târziu, în versurile sale, Grigorie se va vedea de multe ori ca un nou Samuel, dobândit de la Dumnezeu de rugăciunile insistente ale mamei şi consacrat ca şi el slujirii templului9. Când a început să înveţe să citească şi să scrie, probabil pe la şase ani, mama sa i-a pus în mâini Biblia. Încă de acum trebuie să fi început lectura ei asiduă. () ştia pe de rost, o cita constant şi putea asocia direct în memorie pasajele cele mai diverse detectând cele mai tainice corespondenţe. Acest teolog era în mod fundamental un biblist. Din copilăria sa, Grigorie păstrează câteva amintiri. De exemplu, frecventarea bisericii unde oficia tatăl său îl aduce mai aproape de altar şi îl familiarizează cu slujirea sa. De altfel, ştia că cea mai dragă nădejde a mamei sale era să-l vadă dedicându-se acestui altar. Aceasta era şi dorinţa tatălui său, fiindcă la fel ca toate familiile romane de la
9 în astfel de identificări cu personaje sau situaţii similare intră în joc în mare parte convenţia literară. Astfel, de exemplu, Grigorie al Nyssei va prezenta ultimele clipe ale surorii sale sub trăsăturile analoge ale morţii lui Socrate; cf. A.-J. FESTUGIERE, „Vraisemblance psychologique et forme litteraire chez Ies Anciens”, Philologus 102 (1958), p. 21-42, studiu reluat în Etudes de religion grecque et hellenistique, Paris, 1972, p. 249-270.
85
Diocleţian încoace şi familia lui trăia într-o lume în care ereditatea condiţiei sociale devenise o regulă10. Astfel se constituiau rapid şi aproape firesc adevărate dinastii de preoţi şi de episcopi. Mai târziu Grigorie va avea cuvinte extrem de aspre la adresa clerului; şi nu va avea nici o reverenţă faţă de nepotismul pe care toată lumea-l socotea pe atunci firesc.
Elev al şcolii de gramatică din Cezareea
Desigur, cititul şi scrisul puteau fi deprinse fără a ieşi din Nazianz şi, de altfel, este mai mult decât probabil că tânărul Grigorie a primit aceste prime noţiuni fără a fi părăsit cadrul familial. Mediul căruia îi aparţinea îşi încredinţa fiii şi fiicele unui preceptor. Anii tinereţii sale au fost vegheaţi de un oarecare Carterios. Dar, pentru continuarea studiilor, trebuia să meargă la Cezareea, capitala provinciei, situată la mai mult de o sută de kilometri distanţă. Aici puteau fi urmate cursurile unuia sau mai multor profesori de gramatică pentru a descoperi sub călăuzirea lor frumuseţile limbii şi literaturii greceşti. Era posibilă chiar şi iniţierea în retorică. Ceea ce înseamnă că, probabil în preajma vârstei de doisprezece ani, copilul va fi fost instalat la Cezareea fie într-o casă a familiei, fie va fi ţinut în gazdă de părinţi timp de mai mulţi ani. Bineînţeles, rămâne în continuare sub călăuzirea şi supravegherea permanentă a pedagogului său, acest Carterios căruia îi va păstra o amintire plină de recunoştinţă. Cezareea era un oraş mult mai important decât Nazianzul. Capitală a provinciei, ea adăpostea reşedinţa guvernatorului şi birourile sale. Aici aveau loc multe procese, fapt care determina prezenţa oamenilor legii. Mai mult, în oraş existau manufacturi imperiale de arme şi textile al căror personal se putea răscula11. Fără îndoială, tot în această perioadă Grigorie cunoaşte la Cezareea câţiva condiscipoli pe care-i va reîntâlni şi mai târziu, dar, cu excepţia lui Vasile, nu mai numeşte pe nimeni. Oricum, în această perioadă a vieţii sale Vasile n-a fost pentru el decât un coleg printre alţii, însă unul pe care-l admira deja mult pentru calităţile sale morale şi anvergura sa intelectuală.
10 Într-o mare parte a Imperiului, tulburările prelungite ale secolului III creaseră o mare instabilitate socială. Caracterul ereditar al statutului social al persoanelor contribuia la stabilitatea populaţiei.
11 Într-una din zile ei vor coborî în stradă pentru a cere vicarului diecezei eliberarea lui Vasile, devenit episcopul lor.
86
Un periplu de la Cezareea la Atena
Când anume părăseşte Cezareea? Nu ştim data exactă a plecării sale care trebuie să se fi situat în preajma vârstei de optsprezece ani sau ceva mai târziu. După traversarea dificilei trecători a munţilor Taurus şi trecerea obligatorie prin Tars, oraşul natal al Sfântului Pavel, e posibil să fi stat o vreme la Antiohia. Era pentru prima oară când intra într-un oraş atât de mare. N-a putut urma cursurile celebrului retor Libanius, cum va face mai târziu Ioan Hrisostom, fiindcă Libanius se stabileşte în oraşul său natal abia în 354. După aceea, Grigorie va merge la Cezareea Palestinei, cu siguranţă va ajunge la Ierusalim12, şi desigur şi la Alexandria, al doilea mare oraş ca mărime al lumii antice. Aici ajunge în octombrie 350. Era perioada din an când se reluau cursurile. De ce a preferat să meargă la Atena în loc să rămână la Alexandria? La această întrebare el nu ne dă un răspuns, dar există câteva indicii care autorizează unele Ipoteze. Învăţământul alexandrin nu era lipsit de merite, dar probabil era îndreptat mai mult spre ştiinţe decât spre litere. La Alexandria îşi va face studiile de medicină Cezarie. E posibil chiar ca imensul oraş să-l fi tulburat pe acest tânăr puţin timid, venit de la ţară şi obişnuit cu calmul micilor oraşe de provincie. Agitaţia oraşului şi activitatea comercială nu puteau fi pe placul unui intelectual care detesta zgomotul. În cele din urmă, Grigorie îşi va arăta mai târziu lipsa de simpatie pentru populaţia acestui oraş pe care-l judecă în general agitat şi pus pe răzmeriţe13. Rezumând, faptul că un intelectual preferă să trăiască mai degrabă la Oxford decât la Londra nu are nimic surprinzător. O astfel de schimbare de program nu putea fi decisă însă fără aprobarea părinţilor. Aici merită să ne oprim puţin. Aşa cum am spus, Atena avea în mediul creştin o reputaţie detestabilă. Era nevoie de o mare pasiune pentru literatură şi în general pentru cultură pentru ca o familie ferventă să consimtă trimiterea acolo a unui tânăr creştin. Acest lucru îl va face totuşi un bătrân episcop dintr-un colţ de provincie care a cedat probabil în faţa entuziasmului tânărului său fiu, şi care a ştiut să-i diagnosticheze darurile intelectuale şi să aibă o încredere deplină în
12 Deşi fiu de episcop, Grigorie nu era încă botezat. Pentru a primi Botezul, unii mergeau până la Ierusalim: nu acesta e şi cazul lui. Despre această trecere prin Ierusalim, foarte probabilă, el nu ne spune nimic. Dacă e să credem judecata pesimistă a lui Grigorie al Nyssei (din Scrisoarea 2) cu privire la criminalitatea (sau terorismul?) care domnea la Ierusalim, această tăcere poate reflecta foarte bine tocmai această stânjeneală.
13 ( Poemul II, I, 11: Despre viaţa sa, v. 577. Grigorie recunoaşte în mod explicit că a Urmat câteva cursuri la Alexandria; cf. ibid., v. 129.
87
forţa credinţei lui. Probabil că Grigorie a ştiut să pună în valoare, în faţa tatălui său, argumentul pe care-l evoca mai târziu: este absolută nevoie să „se dea cuvintelor adevărului [a se citi aici: enunţării credinţei creştine] tot sprijinul cuvântului bastard [adică moştenirea literară şi filozofică a Greciei]”14. Cu alte cuvinte, acest tânăr creştin dorea să pună cultura greacă în serviciul misiunii evanghelice, dar mărturiseşte şi că era aprins de o adevărată pasiune pentru această cultură15. Ajuns la cincizeci de ani el scrie: „Aveam o singură iubire: slava literelor adunate de Orient şi Occident, ca şi de Atena, mândria Greciei”16. Sunt reflecţiile unui bărbat în vârstă, dacă-l judecăm nu în funcţie de mentalitatea noastră, ci de cea a Antichităţii; dar acest tânăr pasionat a înţeles în mod instinctiv că pentru a converti o intelighenţia mai mult decât reticentă, trebuie să i te adresezi folosindu-te de propriile ei arme. Într-o controversă (care priveşte fie tocmai acest public, fie ereticii arieni) trebuia să ştii să explici un text şi să mânuieşti toate subtilităţile argumentării şi logicii, trebuia să cunoşti toate învăţăturile predate de filozofii Greciei. Pentru a-i seduce pe tinerii studenţi, trebuia să fie capabil să mânuiască la perfecţie toate genurile literare predate. Pentru a convinge mulţimile, predicatorul trebuia să fie un orator care să stăpânească toate tehnicile meseriei. Toate acestea se învăţau în universităţi, şi mai bine decât oriunde altundeva la Atena. E adevărat că adeseori climatul din şcolile de retorică avea şi aspecte negative: de multe ori exista aici o adevărată gargară de cuvinte şi de formule meşteşugite; în plus, literatura şi retorica vehiculau politeismul şi imoralitatea, dar toate acestea trebuiau suportate pentru a-ţi atinge scopul. A te arunca în gura lupului, mergând la Atena, era un pariu riscant pentru un băiat creştin. Să observăm însă că Grigorie n-a fost singurul care şi-a asumat acest risc: în acelaşi moment şi fără legătură cu el, este şi cazul lui Vasile şi al altor studenţi creştini anonimi care vor trăi în cercul celor doi tineri creştini.
Pe la mijlocul lunii noiembrie 350 deci, tânărul nostru se îmbarcă la Alexandria pentru Atena, pe o corabie care-şi avea baza la Egina şi care era în întârziere. Imprudenţii care se aventurează pe mare după 11 noiembrie nu mai sunt acoperiţi de asigurări; în Antichitate se spunea că marea este închisă; şi rămânea astfel până la începutul lui aprilie. Grigorie a povestit în două rânduri această traversare
14 Poemul II, I, 11, v. 113-114.
15 El nu ezită să întrebuinţeze în acest sens cuvântul eros, ibid., v. 112-113.
16 Poemul II, I, 11, v. 96-97.
88
zbuciumată17. După o călătorie spre nord, de-a lungul coastei feniciene, şi în preajma ţărmurilor insulei Cipru, nava este prinsă de o furtună care a durat trei săptămâni. Vasul îşi pierde până şi proviziile de apă potabilă18, dar au norocul de a fi ajutaţi de o ambarcaţiune feniciană, ceea ce înseamnă că starea mării mai permitea încă aprovizionarea. Grigorie e disperat temându-se că ar putea muri nebotezat. În mijlocul furtunii, ne spune, se hotărăşte să se consacre lui Dumnezeu, întărind astfel promisiunea făcută de mama sa înainte de naşterea sa19. Avea douăzeci de ani. După trei Săptămâni se face senin şi, în cele din urmă, nava a putut trece de Rodos. În cele din urmă Grigorie al nostru coboară la Egina, de unde o barcă îl duce până la Pireu. Va rămâne la Atena până în toamna anului 358.
Atena, adevărată comoară
Opt ani dedicaţi studiilor superioare, era mult mai mult decât dedica studiilor înalte un student obişnuit. Să spunem lucrurilor pe nume: Grigorie primise în acest fel formaţia necesară pentru a putea profesa, la rândul lui, în învăţământul superior. La sfârşitul unei perioade atât de îndelungate era chiar obligatoriu să rămâi la Atena în calitate de profesor. I se făcuseră, ne spune, promisiuni care nu s-au concretizat şi, în aceste condiţii, este nevoit să se supună poruncilor unui tată care cerea întoarcerea lui şi era pe punctul de a-i tăia veniturile. Grigorie nu ne spune cum anume negociase, an de an, prelungirea sejururilor sale succesive. Trebuie să vedem aici, fără îndoială, rezultatul temperamentului fundamental îngăduitor pe care ne spune că-l avea tatăl său.
Despre această perioadă ateniană a vieţii sale, Grigorie se exprimă pe larg în cuvântul funebru pentru Vasile cel Mare20. Despre Atena păstrează o amintire emoţionantă, plină de recunoştinţă şi admiraţie. Aici leagă cu Vasile o mare prietenie, care va dura toată Viaţa lor, în ciuda câtorva perioade agitate. Sub conducerea lui Vasile se constituie un grup de studenţi creştini care se remarcau în această cetate care unea cultura, frumuseţea şi politeismul, în mijlocul
17 în fiecare din cele două lungi poeme autobiografice pe care le-a compus la mai mult de zece ani distanţă (Poemele II, I, 1 şi II, I, 11).
18 Marele butoi care conţinea proviziile de apă dulce de pe o navă era instalat şi fixat pe punte fiind deci expus în cazul în care marea era agitată.
19 Poemul II, 11, v. 194-199.
20 „[…]oraşul Atena a însemnat, pentru mine mai mult decât pentru oricine altcineva, o comoară şi un izvor de binefaceri” (Cuvântarea 43, 14).
89
studenţilor cu o conduită adeseori uşuratică. Dar ceea ce atrăgea şi mai mult atenţia era acest cuplu de băieţi care erau atât de nedespărţiţi încât evocau în ochii celor care-i remarcau pe Oreste şi Pilade21. Cei doi tineri urmează cursurile tuturor profesorilor din Atena şi nici o disciplină nu le rămâne străină. Fără îndoială, ei au ştiut să profite de bibliotecile ateniene. Grigorie citează abundent şi frecvent mulţi autori clasici, îndeosebi tragici, pe care trebuie să-i fi citit la Atena. Probabil că tot de aici şi-a procurat unele cărţi rare sau de negăsit altundeva. Amintim că manuscrisele cărţilor costau o avere: s-a calculat că pentru transcrierea Iliadei sau Odiseii era nevoie de aproximativ douăzeci şi cinci de piei de animale. În plus, copierea manuală a unei cărţi lua un timp considerabil. În colofonul unui manuscris al cuvântărilor lui Grigorie, care cuprinde în jur de şase sute de pagini de-ale noastre, cei doi scribi care s-au succedat în cursul secolului X la Reggio, în Calabria, în munca de copiere a lui, spun că le-a trebuit un an întreg pentru a-şi duce la bun sfârşit sarcina22. Avem datorită lui Grigorie descrieri pitoreşti ale unui aspect sau altul al vieţii studenţeşti. Noii veniţi, spune el, erau urmăriţi până în porturi şi pe drumurile Aticii de adevărate comandouri de studenţi, dornici să pună mâna pe ei pentru a asigura acea clientelă nouă propriul lor dascăl, şi nu concurenţei. Ei făceau acest lucru din mândrie, dar în egală măsură din interes. Întrucât dascălii erau remuneraţi direct de elevii lor, aceştia din urmă sperau că în urma creşterii numărului de auditori vor scădea sumele pe care le aveau de plătit. Mai mult, aceşti dascăli, care întreţineau un climat de concurenţă comercială dură, ştiau să-şi recompenseze recrutorii. Neofitul era găzduit mai întâi de un părinte, prieten sau compatriot, dar curând urma o şedinţă de iniţiere, rit a cărui paternitate, nu şi monopol însă, pare să o fi deţinut Atena. Naratorul nu ne ascunde că nefericitul nou venit era înconjurat brusc de colegii care-şi băteau joc de el în cor şi în nişte termeni care puteau fi extrem de neplăcuţi. Ceremonia de iniţiere se încheia cu un cortegiu care-l însoţea pe respectivul până la băile publice, traversând piaţa oraşului23. Grigorie mărturiseşte că a intervenit personal pentru ca Vasile să fie scutit de acest fel de iniţiere
21 în oraşele universitare, studenţii constituiau o populaţie destul de puţin numeroasă aşa încât erau uşor de remarcat, şi îndeajuns de bogaţi şi de plini de promisiuni pentru viitor pentru a fi observaţi cu atenţie. „Eram un cuplu care nu trecea neobservat în Grecia” (Poemul II, I, II, v. 227).
22 Codex Patmiacus 33, scris în anul 941.
23 Acest cortegiu reprezenta simbolic aparatul care-i înconjura pe titularii acestor mari posturi la care orice student visa să ajungă în cursul carierei sale.
90
pe care o suportase probabil el însuşi câteva luni mai devreme24. Cât despre programul de studii urmat în decursul celor opt ani de studiu, ceea ce ne spune despre Vasile e valabil şi pentru el însuşi pentru că ei doi erau nedespărţiţi. Împărţind acelaşi acoperiş şi aceeaşi masă25, ei se ocupau cu studiul filozofiei şi retoricii. Indiferent de preferinţele lor personale, ei trăiau într-un mediu în care antrenamentul în exerciţiul cuvântului era constant. Studiul retoricii presupunea deprinderea modului de construcţie a unui discurs ordonat, adaptând planul şi stilul la genul literar adoptat, dar mai însemna şi antrenamentul în conducerea unei discuţii cu un adversar, aşa încât să ai întotdeauna ultimul cuvânt. Mereu obligaţi la confruntări publice discursive, tinerii obţineau un registru de deprinderi care deveneau cu uşurinţă o a doua natură. Astfel, Grigorie relatează modul în care un grup de studenţi armeni au întins o capcană noului venit Vasile. Agasaţi de regimul de favoare al noului venit, fiul fostului lor dascăl din Neocezareea, ei l-au înconjurat şi l-au antrenat într-o discuţie al cărei singur scop era să-l facă pe acesta să piardă. Naiv, Grigorie se alăturase mai întâi grupului, dar mai apoi, pricepând că scopul nu era căutarea adevărului, ci numai îngenuncherea lui Vasile, a trecut în timpul discuţiei în tabăra cealaltă şi l-a ajutat pe Vasile să se regăsească26. Episodul are meritul de a arunca o rază de lumină asupra climatului de şicană în care trăiau aceşti studenţi pe care studiile îi pregătea pentru genul de viaţă pe care mulţi aveau să o ducă. Grigorie subliniază că în cursul celor opt ani nu le-a rămas străină nici una din disciplinele predate la Atena şi că au urmat cursurile tuturor dascălilor, ceea ce însemna, între altele, că au fost şi elevii unicului profesor creştin care preda atunci la Atena, Prohaeresius. El adaugă, fără a da totuşi nici cel mai mic detaliu concret, că grupul de studenţi creştini animat de Vasile frecventa biserica şi nu erau mai puţin asidui în însuşirea lecţiilor primite de la păstorii lor.
întoarcerea în pământul natal
La sfârşitul verii anului 358, Grigorie se resemnează şi se întoarce în Capadocia, puţin timp după Vasile care luase această
24 Cf. J. BERNARDI, „Un regard sur la vie etudiante â Athenes au milieu du IVe siecles d’apres Jesus-Christ”, Revue des Etudes Grecques, 1990, p. 79-94.
25 Grigorie nu spune aproape nimic despre condiţiile materiale ale acestei lungi şederi, dar nu (rebuie să ne îndoim că un tânăr de condiţia sa nu călătorea singur şi că era înconjurat de unul sau mai mulţi slujitori.
26 Cf Cuvântarea 43, 17-18.
91
decizie ceva mai repede. Cei doi tineri (aveau amândoi în jur de douăzeci şi opt de ani) încheiaseră un pact: vor părăsi Atena împreună. Odată venit momentul ales, Grigorie era plin de entuziasm. I se făceau propuneri măgulitoare în învăţământ şi era probabil ademenit cu perspectiva de a ocupa o catedră plătită de cetate, ceea ce i-ar fi asigurat un venit fix, fără a pune la socoteală comisioanele. Ispitit de aceste oferte, Grigorie întârzie în oraş. Vasile nu renunţă însă la proiectul său şi părăseşte Atena la data prevăzută. Ni s-a păstrat un document care pare să aibă legătură cu şedinţa de adio, care se organizase potrivit obiceiului în jurul lui. Este un fragment din discursul unui păgân, Himerius, care preda retorica la Atena27. Sensibilul Grigorie este rănit de plecarea de unul singur a lui Vasile, pe care o va socoti totdeauna ca o trădare din partea prietenului său. Dar ce s-a întâmplat cu Grigorie însuşi? Detaliile nu sunt clare. Studenţii făceau un contract cu un profesor pe care se angajau să-l plătească, şi probabil câţiva tineri creştini îi promiseseră şi lui acelaşi lucru. Multe motive puteau inspira un atare gest: calităţile sale tehnice, credinţa comună şi tarifele avantajoase pe care le puteau spera din partea unui profesor debutant. În realitate însă, promisiunile făcute n-au fost onorate. Şi aici credem că întrezărim motivul principal al acestei răsturnări totale: având în vedere concurenţa feroce din acest mediu, nu sunt excluse manevrele vechilor săi profesori împotriva noului rival. Oricum, Grigorie ia la rândul său calea Capadociei28. De altfel, cum putem bănui paterfamilias ajunsese la capătul răbdării şi cerea întoarcerea moştenitorului său.
Proiecte de viaţă ascetică
Ce putea face un adult cu viaţa sa? Aşa cum făcuse şi Vasile la Cezareea sau Neocezareea, Grigorie va face câteva sacrificii uzanţelor epocii, ţinând câteva conferinţe ca mostre ale ştiinţei acumulate departe. „Am dansat pentru prietenii mei”, scrie el, dar pune
27 Este vorba de Discursul 18, cf. A. COLONNA, Himerii declamationes et orationes, Roma, 1959, p. 106. Discursul e dedicat „primului său auditoriu venit din Capadocia”. Himerius îşi exprimă admiraţia pentru aceşti flăcăi mândri şi care-şi poartă capul sus: sunt trăsături de distincţie aristocratică şi, probabil, rezultatul practicii echitaţiei, pe care trebuie să o presupunem atât în cazul lui Grigorie, cât şi a prietenului său.
28 În mod normal, studenţii creştini erau cei mai în măsură să se adreseze lui Grigorie. Singurul profesor creştin, Prohaeresius, era aşadar în principiu cel care ar fi avut cel mai mult de pierdut. Prohaeresius era armean, or Grigorie suspecta loialitatea armenilor (Cuvântarea 43, 17). Totuşi, el dedică un epitaf memoriei lui Prohaeresius (PG 38, 13).
92
cruce pentru totdeauna învăţământului29. Cei doi tineri plănuiseră la Atena să se consacre cu totul lui Dumnezeu; mai exact, în termenii lor, ei înţelegeau astfel să se consacre „filozofiei”. De-a lungul întregii Antichităţi, cuvântul „filozofie” nu avea nicidecum semnificaţia pe care i-o asociem noi astăzi. Toţi studenţii primeau o iniţiere în filozofie, în sensul că erau iniţiaţi în doctrinele profesate de mari maeştri ai trecutului — Platon, Aristotel, Zenon. Mai rari erau cei care mergeau mai departe, fiindcă aceasta cerea un fel de convertire şi schimbare a vieţii observabilă până şi în costumaţie. Un filozof era un om care se străduia să înţeleagă semnificaţia ascunsă a lumii cu scopul de a-şi conforma viaţa acesteia. „Filozofia” era, în mod fundamental, o artă de a trăi. Pentru un intelectual creştin, viaţa filozofică corespundea vieţii unui monah. Trebuie să aducem însă un uşor corectiv la cele spuse, fiindcă viaţa monahală era pe-atunci ceva destul de imprecis. Era încă la începuturi şi se afla încă în căutare. În momentul în care cei doi studenţi ai noştri îşi făceau planurile la Atena, nu ştiau cu exactitate ce anume se înţelege prin aceasta: însemna fără îndoială, refuzul căsătoriei şi îmbrăţişarea unei oarecare sărăcii, ignorarea modului de viaţă al oamenilor din mediul lor, renunţarea la orice carieră în lume, vieţuirea ascetică, studiu şi rugăciune, dar toate acestea nu neapărat împreună cu alţii, afară doar dacă este vorba de tineri cu studii asemănătoare şi cu aceeaşi evlavie. Când Grigorie va evoca amintirea acestui moment al existenţei sale şi va trece în revistă diferitele genuri de viaţă care i se ofereau alegerii, primul care-i vine în minte este cel al pustnicilor30. Totuşi, dorinţa de a se dedica studiului cuvântului lui Dumnezeu, pe care-l socotea incompatibil cu modul de vieţuire al pustnicilor, îl va determina să urmeze „o cale de mijloc între cea a pustnicilor şi a celor care se amestecă cu lumea”31. În orice caz, cu siguranţă a trăi numai pentru Dumnezeu nu însemna pentru el exercitarea unor funcţii pastorale ca preot sau episcop. Acest proiect de viaţă ascetică îl va pune în aplicare Vasile. Întors în pământul natal, el o va regăsi pe mama sa, văduvă
29 Cf. Poemul II, 1, 11, v. 265-274.
30 Cf Poemul II, 1, 1, v. 292-295.
31 Cf ibid., v. 310. Studiul Scripturii presupunea condiţii de viaţă pe care nu le puteai găsi într-o peşteră. Pentru a putea citi, trebuia să nu-ţi fie foame sau sete; trebuia să ai cu ce să faci lumină, cu ce să scrii cărţi. Trebuia de asemenea să rămâi în circuitul oamenilor dedicaţi aceleiaşi activităţi şi care descopereau fiecare câte ceva într-o carte greu de interpretat, Grigorie este un intelectual care pornea în căutarea lui Dumnezeu prin reflecţie şi exercitând-o în scris. Acest intelectual cu sănătate fragilă încearcă însă la un moment dat să trăiască într-o peşteră: cf. Poemul II, 1,45, v. 139 sq.
93
de mult timp, şi mai ales pe sora sa mai mare, Macrina, o femeie energică. Macrina organizase pe proprietatea familiei din Pont o mănăstire de maici. La sfaturile Macrinei, Vasile face o călătorie de studii în Palestina şi până în Egipt pentru a cunoaşte mănăstirile care existau aici, după care se instalează în vecinătatea surorii sale pe o proprietate a familiei şi începe să adune în jurul lui câţiva amatori de viaţă ascetică. Îl invită să i se alăture şi pe prietenul său, Grigorie. Acesta şi-ar fi dorit să trăiască alături de Vasile, fie în Pont, fie pe domeniul propriei sale familii. Va obţine de la tatăl său permisiunea de a rămâne un timp în Pont alături de Vasile, dar niciodată de a se stabili şi de a rămâne aici.
Aici se pune iarăşi problema intenţiilor adânci ale celor doi tineri atunci când se hotărâseră să-şi prelungească atât de mult studiile. Viaţa monahală, indiferent de forma ei, nu cerea studii atât de îndelungate ca acelea pe care şi le impuseră fiecare dintre ei. Dimpotrivă, lungimea lor neobişnuită corespundea foarte bine intenţiilor cuiva care şi-ar fi dorit cariera de profesor. Ezitările lui Grigorie la capătul şederii sale la Atena demonstrează că nu se hotărâse încă. În schimb, putem crede că Vasile, care-şi dorise ştiinţa cea mai întinsă cu putinţă pentru a preda studiul Scripturii şi a ceea ce numim astăzi teologie, socotea că Atena nu era nicidecum cadrul adecvat unei astfel de întreprinderi. Sora lui îl va ajuta probabil să-şi consolideze ideile, ceea ce va duce la strângerea în Pont a câtorva ucenici şi la organizarea vieţii pe care urmau s-o ducă.
Preot de ţară?
în fapt, episcopul Grigorie cel Bătrân avea în minte un proiect destul de precis. El dorea să-şi vadă fiul urmându-i într-o zi pe scaunul episcopal de la Nazianz. Până atunci însă, voia să facă din el colaboratorul său cel mai apropiat. În 358, episcopul de Nazianz avea 83 de ani. Dificilele controverse dogmatice îl depăşeau. Curând de altfel, şi desigur fără să-şi dea seama, el va semna un simbol de credinţă eretic. Mai mult, predicile, pe care le implica funcţia sa, erau pentru el o povară. De ce fiul acesta, care studiase mai mult decât era necesar pentru a fi preot, să nu-şi ajute tatăl? Grigorie socotea de datoria lui să rămână lângă părinţii lui bătrâni, dar nu înţelegea să meargă mai departe în ajutorarea lor; cu atât mai puţin să se lege definitiv de exerciţiul unei funcţii pastorale. El se va bate ca un leu împotriva presiunii morale exercitate de tatăl său, dar va sfârşi prin a ceda şi va accepta în cele din urmă să primească
94
hirotonia din mâinile tatălui său, fapt care făcea din el un om de acţiune32. Lucrul acesta se întâmpla probabil în anul 361. Să observăm că Grigorie, care nu este zgârcit în ce priveşte detaliile autobiografice, nu ne spune nimic despre data şi împrejurările Botezului său33.
Tânărul preot care devenise fiul episcopului de Nazianz nu va avea viaţa celor mai mulţi confraţi ai săi. Mai târziu, Vasile va avea ca episcop al Cezareii sub autoritatea sa directă, cincizeci de horepiscopi, ceea ce corespunde unui total de circa cinci sute de preoţi la ţară. Am văzut că episcopul din Nazianz trebuia să se mulţumească cu un cler mult mai puţin numeros34. Dar, ca pretutindeni de altfel, şi la Nazianz episcopul avea nevoie să aibă alături un mic număr de preoţi care să-l asiste permanent în administrarea episcopiei sale şi care prezidau împreună cu el liturghiile în viaţa cetăţii episcopale. E ceea ce face de acum înainte Grigorie, care pare să fi fost pus de tatăl său în fruntea a ceea ce am putea numi astăzi o parohie înzestrată de bătrânul episcop cu o biserică construită în cea mai mare parte pe cheltuială proprie.
Astfel, acest intelectual strălucit, acest maestru al cuvântului, va juca rolul de deservent al unei mici capele dintr-un sat mai mare, cu singura diferenţă că trăia alături de un tată şi o mamă foarte bătrâni. Mama lui trăia retrasă, neieşind decât pentru a merge la biserică. Tatăl se achita cum putea de funcţiunile sale de păstor, administrându-şi în acelaşi timp domeniile. Celălalt fiu, Cezarie, trăia la curtea imperială unde spera la o frumoasă carieră. Mica familie episcopală va auzi curând vorbindu-se de el mai mult decât ar fi vrut.
32 El va vorbi întotdeauna, în această privinţă de „tiranie”. Cf. Poemul II, I, 1, v. 345; i cântarea I, I, 5; Cuvântarea II, 6, 15.
33 Oricare ar fi data Botezului, acesta a avut loc după vârsta de douăzeci de ani. Un om care îndemna viguros la restaurarea vechiului obicei al Botezului copiilor (cf. Cuvântarea 40) nu putea lăsa să nu se vadă că nu era un exemplu în acest sens.
34 Cf mai sus p. 80.
95
6
„M-am supus tiraniei”
Grigorie era un om sensibil şi temător. De îndată ce a înţeles că s-a lăsat prins în capcană de tatăl său, fuge din Nazianz. „Ca vitele înţepate de tăuni, am fugit în Pont”1. Potrivit propriei mărturii, el se va refugia la Vasile. Nu va reveni să-şi intre în funcţie decât la Paştele anului 362 2, după nenumărate mesaje ale tatălui său care-l chemau în sânul familiei3. Din această zi de Paşti datează şi prima sa cuvântare4.
Viaţa la Annesi alături de Vasile
Corespondenţa dintre Grigorie şi prietenul său ne permite să ne facem o idee despre condiţiile de viaţă de pe domeniul în care şi-a ales domiciliul Vasile, unde începuse să adune în jurul său ucenici şi unde, pentru moment, se refugiase şi Grigorie. Vasile îi făcuse lui Grigorie un tablou ademenitor5 pe care acesta se grăbeşte să-l completeze şi să-l corecteze6. În mijlocul unei trecători, pe o înălţime,
1 La Annesi, vezi Poemul II, I, 1: Despre viaţa sa, v. 350.
2 Este singura dată sigură în această chestiune. „Am primit ungerea tainei şi am arătat o oarecare fugă din faţa tainei, luându-mi timp pentru a mă examina şi revin acum cu taina” [Cuvântarea I, 2). P. GALLAY (Vie, p. 73, n. 3) crede că poate extrage din această frază o cronologie precisă. Cuvântul „taină” desemnează cele trei sărbători succesive ale Naşterii domnului 361, ziua hirotonirii, ale Epifaniei anului 362, care ar fi data fugii lui Grigorie, şi a paştelui aceluiaşi an, data întoarcerii sale. În fapt, dacă expresia „am primit ungerea” se referea la hirotonire, cuvântul „taină” desemnează aici preoţia, iar nu o sărbătoare liturgică, Grigorie spune pur şi simplu că, după ce a fost hirotonit, s-a retras pentru un timp din faţa exerciţiului noii sale responsabilităţi. Pentru a încheia, el revine pentru a fi achitat.
3 Poemul II, I, 1, v. 357-359.
4 Cf ediţia pe care am dat-o acestor trei cuvântări în colecţia „Sources chretiennes”, III 247: Discours 1-3, Ed. du Cerf, Paris, 1978.
5 Scrisoarea 14.
6 Cf Scrisoarea 4.
97
se ridica deasupra crestelor abrupte o locuinţă care avea mai degrabă rolul unei fortăreţe decât al unei vile. De jur-împrejur, stânci aproape verticale, precum şi o pădure de nepătruns. Zgomotul asurzitor al unui torent foarte apropiat oferea meditaţiei un fundal. Jos, o câmpie fertilă, datorită aluviunilor râului Halys care o înconjura. Fluviul şi crestele închideau toată această câmpie şi o izolau de lume, lăsând doar o singură cale de acces, aflată în stăpânirea familiei lui Vasile. Peste tot, turme de cerbi, de capre sălbatice şi de iepuri. La rândul său, Grigorie îşi aminteşte mai ales de ceea ce numeşte o „văgăună”, un „colţ pierdut”, „o gaură de marmotă” strânsă într-atât între creste încât lumina răzbătea „ca printr-un coş de sobă”, îşi aminteşte de stânci, de râpe şi mărăcini, de curenţi de aer violenţi, de torentul de munte care căra mai multe pietre decât peşti, de un fluviu furios şi uneori periculos pentru locuinţele din vecinătatea lui.
În lunga sa Scrisoare cu numărul 2 Vasile trasează un întreg program de viaţă pentru prietenul său şi pentru toţi cei care ar fi vrut să se inspire din acesta. Având în vedere caracterul său autoritar, viaţa la Annesi trebuie să se fi inspirat îndeaproape din el. Totul trebuia să fie subordonat căutării a ceea ce el, ca şi mulţi alţii, numeşte hesychia, cu alte cuvinte calmul exterior şi seninătatea lăuntrică ce urmează detaşării7. Pentru aceasta trebuie să ieşi din lume atât spiritual cât şi fizic, să rupi toate legăturile. Ziua de muncă trebuia să înceapă cu o slujbă făcută din rugăciuni şi cântări. Studiul şi meditaţia Scripturii împletite cu rugăciunea trebuia să ţină mintea ocupată. Îmbrăcăminte, hrană şi somn, toate erau prevăzute în amănunt de Vasile8.
Altă dată9, Grigorie va evoca cu umor câteva aspecte concrete ale unui sejur la Annesi în anul 362 sau puţin mai înainte. Grupul, redus probabil la doi oameni, şi-a ales domiciliul în vecinătatea castelului familiei, probabil într-o peşteră cu pereţii umezi. Aceşti tineri intelectuali nu erau mulţumiţi de încercările lor culinare şi Grigorie nu va uita bucăţile de pâine prăjită care pluteau în supă şi pe care dinţii alunecau înainte de a se afunda fără să-i mai poţi
7 Despre originile noţiunii hesychia, a se vedea scurtul „status questionis” din M. FORLIN PATRUCCO, Basilio di Cesarea. Le Lett ere, I, Torino, 1983, p. 260-261. „Trebuie să ne străduim să ne ţinem spiritul în repaus”, scrie Vasile unui prieten (Scrisoarea 2, 2).
8 Scrisoarea 2 a lui Vasile e de fapt constituită din două elemente distincte: o scrisoare de expediţie precede şi însoţeşte un document care constituie prima schiţă a unei reguli monahale [PSB 12, 1988, p. 117-123].
9 Scrisoarea 5.
98
scoate. N-a uitat nici că însăşi stăpâna locurilor le sărise în ajutor; cu atât mai puţin încercările lor de muncă manuală şi spectacolul comic pe care-l ofereau amândoi, înhămaţi la un car umplut cu pământ destinat acoperirii unei gropi10. Scurta Scrisoare cu numărul 6 va îndulci ceea ce era caustic în scrisoarea precedentă evocând cu căldură atmosfera de rugăciune care domnea la Annesi, viaţa frăţească pe care au dus-o împreună şi sârguinţa comună spre studiu.
începuturile unui predicator
Aşadar, noul preot se întoarce la Nazianz şi-şi inaugurează slujirea în ziua de Paşti a anului 362. Această primă Cuvântare a fost şi una din cele mai scurte, pentru că textul ei n-ajunge la o sută de rânduri. Două subiecte diferite, bucuria pascală şi întoarcerea preotului fugar, sunt legate cu abilitate de tema jertfei. Preambulul expune pe scurt motivele bucuriei care-i face în dimineaţa învierii pe toţi creştinii să se îmbrăţişeze şi să se împace. Împăcarea între păstorul reîntors şi turmă se întâmplă firesc în acest cadru, şi cele câteva rânduri care evocă faptele12 o fac cu discreţia oratorului care ştie SĂ nu insiste prea mult în mod public asupra unor amintiri penibile pentru toţi. Grigorie nu spune mai multe despre aceste evenimente, ci reia neîntârziat tema pascală. Paştele este eliberarea de robie şi moarte. Aşadar, ce trebuie să-I dăruim lui Dumnezeu în această zi pentru a-I mulţumi pentru darul libertăţii? Dat fiind că S-a dăruit pe Sine însuşi omenirii făcându-Se om, şi noi trebuie să I ne dăruim făcându-ne asemănători Lui. Dar în această zi Dumnezeu mai face creştinilor din Nazianz un dar: un preot. Jertfa într-un anume fel simetrică pe care credincioşii o aduc lui Dumnezeu, e crearea unei turme supuse păstorului ei, neclintită în Ortodoxia trinitară şi profund unită.
Grigorie posedă el însuşi calităţile conciziei şi sobrietăţii pe care, în amurgul vieţii sale, le va recomanda micului său nepot, Nicobul, ca fiind primele de urmat în arta epistolară, dar arta cuvântării se supune unor cu totul alte legi. Astfel, concizia acestei piese este puţin reprezentativă pentru cuvântul lui care adeseori va întârzia descriind lungi meandre. Totuşi, încă de acum se manifestă
10 Despre această scenă, vezi J. BERNARDI, „Gregoire de Nazianze et le poete comique Mexlins” Pallas 31 (1984), p. 157-161.
11 Eis to hagion Pascha kai eis ten bradyteta; PG 35, 396-402.
12 Presiunea exercitată asupra lui pentru a-l face să accepte preoţia şi plecarea sa îndată după hirotonire.
99
un aspect esenţial al predicii lui Grigorie; şi anume caracterul cu totul personal al elocinţei sale. Predicatorul, s-ar putea spune adeseori despre el, predică bucuros şi chiar cu o anumită complezenţă despre propria persoană şi împrejurările vieţii personale. Acesta va fi şi cazul Cuvântării 3 13, care pare să fi fost rostită în duminica următoare. Cu aceeaşi concizie, oratorul va reproşa credincioşilor că n-au venit să-i asculte predica anterioară şi că le lipseşte zelul.
Pledoarie personală sau reflecţie asupra preoţiei?
În aceeaşi perioadă, el compune o lucrare mult mai stufoasă decât aceste două alocuţiuni, care are ceva din aspectele unei cuvântări, dar care de fapt constituie un tratat despre preoţie14. Titlul şi aparenţele sunt ale unei pledoarii personale, pentru că autorul încearcă să explice şi să legitimeze recentul său refuz al preoţiei şi fuga în pustie care a urmat unei hirotoniri acceptate sub o constrângere morală. Stilul însuşi caută să dea lucrării tonul unei cuvântări. Totuşi, lungimea textului ne face să ne îndoim că ar fi vorba de o operă oratorică. Numai cuvântul funebru al lui Vasile o va depăşi în amploare, majoritatea celorlalte opere de-abia atingând jumătate din dimensiunile ei. De altfel, ne este greu să ne închipuim unde, când şi cum ar fi putut un tânăr preot începător să prezinte o apărare personală atât de lungă. Adevărul e că, sfâşiat între iubirea pentru litere şi zelul religios, Grigorie încearcă prin cuvântările pe care le scrie şi le publică să dea curs atât uneia, cât şi celuilalt. Aici, genul literar tradiţional al pledoariei vehiculează embrionul unui tratat despre preoţie. Curând, îndată după persecuţia lui Iulian, genul invectivei va adăposti un puternic îndemn la unitate adresat poporului creştin.
Să nu ne aşteptăm să citim un tratat de teologie cu privire la preoţie15: nu vom găsi nimic care să semene cu aşa ceva într-un discurs care face procesul clerului contemporan lui. Dacă Grigorie şovăise să îmbrăţişeze preoţia, ne spune, e pentru că spectacolul oferit de prea mulţi preoţi nu-l îndemna să intre în rândurile lor. „Mi-a fost ruşine să fiu alături de ceilalţi preoţi care, cu nimic mai buni decât gloata — mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi —,
13 Pros tous kalesantas kai me apantesanta; PG 35, 517-525.
14 Apologetikos, ti to tes hierosynes epangelma; PG 35, 408-513 [trad. rom. pr. D. Fecioru: SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL GRIGORIE DIN NAZIANZ ŞI SFÂNTUL EFREM SirUL, Despre preoţie, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 157-222].
15 O preoţie implicit legată de exerciţiul învăţăturii şi autorităţii.
100
intră în locurile cele preasfinte cu mâini nespălate, cum s-a spus16, şi cu suflete cu totul neiniţiate17, care pretind să intre în sanctuar mai18 înainte de a deveni demni să se apropie de cele sfinte, care se înghesuie şi se împing în jurul sfintei mese, ca şi cum preoţia ar fi nu pildă de virtute, ci mijloc de trai, nu slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri. Ei sunt la număr aproape mai mulţi decât cei pe care-i păstoresc. Slabi în credinţă, ticăloşi, cu toată strălucirea lor, încât, după părerea mea, odată cu trecerea timpului şi cu creşterea răului n-au să mai aibă peste cine păstori, Căci toţi au să fie învăţători în loc să fie învăţaţi de Dumnezeu”19. A dat astfel tonul unei critici a clerului care va rămâne una din temele majore ale lui Grigorie de-a lungul întregii sale vieţi20, o critică însoţită aici de apelul la un nou Petru sau Pavel pentru reforma abuzurilor socotite în mod explicit caracteristice epocii.
Ascensiunea lui Iulian Apostatul şi prima afacere Cezarie
Aşadar, timp de opt ani Grigorie îl va asista pe tatăl său ca preot În Nazianz, fapt care-l va obliga să ia adeseori cuvântul. În cursul acestei perioade, viaţa familiei sale va fi tulburată de două ori de luptele şi gesturile fratelui său mai mic, Cezarie. Prima dată, la sfârşitul anului 361 sau în primele zile ale anului 362.
Grigorie accede la responsabilităţile pastorale în chiar momentul în care, speriaţi, creştinii descopereau dintr-odată că istoria nu mergea în sensul pe care-l aşteptau. Pe 3 noiembrie 361 moare în Cilicia împăratul Constans II, fiul lui Constantin21. Pe patul de moarte, el îl numeşte succesor pe vărul său, Iulian. Ca toţi membri familiei sale, Iulian era creştin. O mare parte din copilărie şi-o petrecuse pe un domeniu imperial, în Macellum, la porţile Cezareii, şi prin urmare, nu era un necunoscut pentru capadocieni. Se ştie că în Copilărie fusese un creştin îndeajuns de fervent încât să ceară Botezul şi să fie citeţ. I se datorau chiar unele construcţii ridicate în cinstea unor martiri locali. Dar mai cu seamă, Grigorie îl întâlnise
16 Expresie homerică (Iliada VI, 266).
17 Este vorba de cei nebotezaţi care sunt ridicaţi direct la preoţie sau la episcopat şi care nu primesc Botezul decât cu această ocazie.
18 Astfel era numită partea din interiorul bisericii rezervată clerului.
19 Cuvântarea 2, 8.
20 Nefiiind decât un simplu preot, nu-şi permitea încă să critice episcopii.
21 Cortegiul funerar către Constantinopol trebuie să fi trecut prin Nazianz, calea maritimă fiind exclusă la acea dată.
101
la începutul toamnei anului 355 la Atena când, rudă a împăratului ţinută încă la distanţă, tânărul venise să viziteze şcolile Atenei22. Pe atunci Iulian era creştin, cel puţin în aparenţă, lucru care însă nu-l împiedică pe Grigorie, văzându-l zguduit de ticuri, să aibă în privinţa lui un pronostic sumbru. Sau, cel puţin aşa va scrie după ieşirea acestuia din scenă23.
La începutul anului, Iulian e încă văzut în biserică de ziua marelui praznic al Epifaniei. Or, iată că, odată ajuns la putere, renegă creştinismul şi iniţiază o politică hotărât anticreştină. El începe prin epurarea curţii de la Constantinopol şi expulzarea funcţionarilor care înţelegeau să rămână creştini şi oferă în mod ostentativ avantaje şi recompense celor care acceptă să se lepede public de Hristos. Or Cezarie era medic la curtea lui Constans.
Populaţia creştină din Nazianz se arăta deja şocată văzând un fiu de episcop care încerca să facă carieră. Ştirile circulau repede de la Constantinopol la Nazianz. Micul oraş află cu consternare vestea că fiul episcopului a rămas alături de Apostat pentru a-şi păstra şansele de a face carieră. Oraşul este în fierbere şi toată lumea bârfea. Bătrânul episcop are de ce să fie mâhnit. Temerilor care-l mistuiau în privinţa comportamentului fiului său li se adăugă pierderea creditului şi subminarea autorităţii sale morale în oraş. Cât despre mama lui, au reuşit s-o facă să nu ştie nimic din ceea ce se petrecea, pentru a o cruţa. Scrisoarea lui Grigorie prin care-l chema la ordine pe fratele său ni s-a păstrat24. Curând el va avea satisfacţia de a-l vedea pe Cezarie rezistând avansurilor publice ale împăratului şi, pe cât se pare, alăturându-se familiei în aşteptarea unor zile mai bune.
Grigorie nu terminase însă cu Iulian. Încercând să meargă pe urmele lui Alexandru Macedon, tânărul împărat plănuia o mare expediţie împotriva puternicului regat al Persiei. Baza logistică a unei astfel de întreprinderi era obligatoriu Antiohia. În iulie 362, împăratul vine deci în acest oraş pentru a-şi aduna trupele şi a-şi stoca proviziile. Drumul său trecea prin Nazianz. Cu această ocazie, Grigorie rosteşte un elogiu public al celor şapte fraţi Macabei şi al mamei lor, martirizaţi odinioară de regele Antioh Epifanes, persecutorul evreilor25. Intenţia predicatorului era limpede: profitând de
22 îndată după această călătorie, Constans îl proclamase cezar la Milan (6 noiembrie 355), înainte de a-l trimite în campanie în Galia, unde avea să se remarce.
23 Cf. mai jos p. 212.
24 Scrisoarea 7. Textul ei este tradus mai jos, la paginile 202-203.
25 Cuvântarea 15: Eis tous Makkabaious, PG 35, 912-933. Cf. 2 Mac 6, 18 7, 42.
102
prilejul sărbătorii Macabeilor, el îi dă drept exemplu ascultătorilor săi. În spatele regelui care poruncea mutilări şi-i condamna la rug pe închinătorii adevăratului Dumnezeu, se profilează imaginea noului persecutor. Frenezia limbajului eroilor lui Grigorie faţă de rege dobândeşte un relief cu totul deosebit întrucât nu mai era vorba de un exerciţiu de şcoală, ci de ultimele sfaturi adresate de un preot credincioşilor săi înainte de sosirea împăratului persecutor. Grigorie identifică actorii dramei care riscă să se joace la Nazianz cu personajele biblice, adăugând toate tuşele necesare pentru a sugera apropierea dorită. Bătrânul Eleazar devine părinte şi preot aşa cum era şi Grigorie Bătrânul, iar cei şapte fraţi prezentaţi ca ucenicii săi joacă rolul creştinilor din Nazianz, în timp ce Grigorie însuşi se identifică cu fratele mai mare, iar mama lor o reprezintă pe Nonna. În împrejurările în care a fost rostită această cuvântare, ea devine un autentic îndemn la martiriu, adresat de un predicator adunării credincioşilor dintr-un mic orăşel.
Cariera lui Iulian avea să se încheie curând cu un dezastru militar. Intrat în campanie în primăvara anului 363, Iulian ajunge la porţile capitalei persane, dar este nevoit să bată în retragere. La 26 iunie dispare ucis într-o luptă de ariergardă şi armata romană nu scapă de la distrugere decât prin cedarea a cinci provincii. Astfel, Dumnezeu face dreptate răzbunându-se asupra persecutorului. Trebuia făcută o dare de seamă a evenimentelor. Grigorie se pune pe treabă l compune două cuvântări, cunoscute în general sub titlul de Invective împotriva lui Iulian Apostatul26. Este o operă mai complexă decât pare la prima vedere. Avem de-a face, evident, cu opera unui polemist care, dincolo de persoana şi întreprinderea efemeră a lin Iulian27 se înscrie în tradiţia apologeţilor, critici ai concepţiilor religioase tradiţionale ale Greciei; dar, în interiorul acestui cadru, este vorba şi, sau mai cu seamă, de lecţia care trebuie trasă din evenimentele care-i derutaseră pe creştini. Persecutorul nu era decât un instrument al unui Dumnezeu Care dă astfel o lecţie creştinilor divizaţi de certuri, corupţi şi orbiţi de succes. Dincolo de lecţia destinată creştinilor, detectăm un mesaj politic: a trecut vremea când se putea imagina eradicarea creştinismului, ca pe vremea lui Diocleţian. „Acest om atât de pătrunzător, acest desăvârşit om de litere n-a ajuns până acolo încât să înţeleagă că persecuţiile anterioare
26 Cuvântările 4-5: Kata ioulianou basileos stelitentikos protos kai deuteros; PG 36, M4; 664-720.
27 Aceasta n-a durat decât douăzeci de luni.
103
nu creaseră multe necazuri şi confuzie, pentru că învăţătura noastră nu cucerise încă mulţimile, pentru că adevărul nu intrase încă decât într-un mic număr de suflete şi n-avea strălucire, dar acum, când cuvântul mântuirii s-a răspândit şi când are o mare putere la noi, încercarea de a elimina şi de a înlocui religia creştină ar însemna răsturnarea Imperiului roman şi punerea în primejdie a întregului stat”28.
Cea de-a doua afacere Cezarie şi revolta monahilor din Nazianz
Grigorie va lua în curând cuvântul în împrejurări dificile pentru el însuşi şi pentru tatăl său. În aceste timpuri de controverse neîncetate, diferitele partide creştine îşi supravegheau cu gelozie păstorii, atenţi la fiecare semn de deviaţie. Atunci apăreau sciziuni care trebuiau depăşite prin negociere. În cel mai bun caz, intervenea o reconciliere confirmată printr-o ceremonie însoţită de o cuvântare. Bătrânul episcop din Nazianz îşi pusese semnătura sub un simbol de credinţă pe care un grup de monahi îl socotea eretic mergând până la a se separa de el. S-a spus că ar fi aderat la simbolul de credinţă arian de la Rimini-Constantinopol, ceea ce e cu totul improbabil. Acest simbol era vechi, pentru că data din 360. Caracterul său eretic era cu siguranţă foarte bine cunoscut de un partizan al învăţăturii de la Niceea şi care mai era şi tatăl adversarului celui mai hotărât al arianismului. Nici o surpriză nu putea apare în acest caz. Textul era probabil rezultatul unei reuniuni de episcopi organizată în octombrie 363 la Antiohia de către Iovian, succesorul imediat al lui Iulian. Iovian intenţiona să unească bisericile în jurul unui text diferit atât de simbolul de la Niceea cât şi de cel de la Rimini-Constantinopol. Totul se învârtea în jurul unui cuvânt: la Niceea se adoptase homoousios, pe care îl traducem prin „consubstanţial” în timp ce arianismul curent spunea homoios, adică asemănător. O cale intermediară părea că se deschide prin adoptarea termenului homoiousios, care poate fi tradus „de substanţă asemănătoare”. Interesant este că în limba greacă un simplu iota, cea mai mică literă a alfabetului, separa definiţia de la Niceea de cea care avea toate şansele să inducă în eroare un om de optzeci de ani care cu siguranţă nu mai avea o vedere prea bună. Pentru explicarea
28 Cuvântarea 4, 74. Cf. p. 211 sq. Pentru o analiză mai detaliată a discursurilor Contra lui Iulian, trimit la introducerea ediţiei lor pe care am publicat-o în colecţia „Sources chretiennes”, nr. 309: Discours 4-5: Contre Julien, Ed. du Cerf, Paris, 1983.
104
celor întâmplate vom risca o ipoteză. După moartea lui Iulian şi înlocuirea sa de un creştin, Cezarie nu putea decât să încerce să-şi recupereze cât mai repede poziţia pierdută. Totul pare să conducă spre ideea că s-a dus înaintea noului împărat care, odată încheiată retragerea armatei învinse de perşi, se repliase la Antiohia. Exista oare pentru un fiu de episcop un mijloc mai bun de a reintra în graţii decât acela de a obţine acordul tatălui său la un text pe placul împăratului? Acest text nu putea fi acceptat de ortodocşi, de unde şi revolta şi secesiunea monahilor din Nazianz29. Au trebuit să intervină probabil Vasile, care avea o mare influenţă asupra monahilor din provincie, şi Grigorie însuşi pentru a se ajunge la o reconciliere. Cu această ocazie, în cursul anului 364, a fost rostită Cuvântarea 6 30. Caracterul delicat al situaţiei explică de ce nu găsim aici decât generalităţi cu privire la binefacerile unităţii şi nici cel mai mic detaliu despre evenimentele penibile care se derulaseră.
Multe alte cuvântări figurează printre cele mai bune mărturii cu privire la această perioadă a vieţii lui Grigorie.
Iubirea de săraci
Cuvântarea 14, despre iubirea de săraci, ar putea fi situată în cursul anilor următori. Predicatorul vrea să trezească la ascultătorii lui bogaţi o atitudine generală de compasiune faţă de nenorociţi şi bolnavi, îndeosebi faţă de leproşi. E o temă şi o preocupare pe care o împărtăşea cu prietenul său Vasile şi cu Grigorie al Nyssei. El enumeră toate categoriile celor ce au dreptul la milă: văduve, orfani, exilaţi, cei care suferă din cauza cruzimii unui stăpân, a durităţii magistraţilor, a neomeniei agenţilor fiscului, a ferocităţii tâlharilor, a lăcomiei hoţilor, cei ale căror bunuri au fost confiscate sau care au avut neşansa să naufragieze. Dar cei mai nenorociţi dintre toţi sunt, în ochii săi, leproşii, respinşi cu totul de familiile şi prietenii lor, scoşi din orice locuinţe, victime uneori ale unei adevărate vânători de oameni. Cum acest discurs nu urmăreşte să sprijine o întreprindere precisă, putem crede că el este anterior concepţiei şi primei întreprinderi a lui Vasile, care a ridicat la porţile Cezareii, începând cu 368, un ansamblu de construcţii destinate spitalizării bolnavilor şi nenorociţilor, ca şi adăpostirii călătorilor31.
29 în orice caz, Grigorie nu şi-ar fi lăsat niciodată tatăl să-şi dea acordul într-o astfel de chestiune dacă ar fi fost la Nazianz. Probabil că se afla la Annesi, alături de Vasile.
30 Periphiloptochias; PG 35, 721-752.
31 Acestea vor fi numite vasiliade.
105
Moartea Gorgoniei şi a lui Cezarie: două cuvântări funebre
Grigorie era încă preot când a avut ocazia să rostească, succesiv, cuvântările funebre pentru fratele său, Cezarie, şi sora sa mai vârstnică, Gorgonia32. După ce a supravieţuit cutremurului de pământ care a distrus Niceea la 11 octombrie 368, Cezarie moare curând în urma unei boli, după ce primise Botezul33. Rostit cu ocazia funeraliilor de la Nazianz, acest elogiu al unui frate compromis nu era uşor de făcut34. Astfel, el nu iese din sfera unor idei generale. Puţin mai târziu, vine rândul Gorgoniei, al cărei elogiu pare să fi fost rostit cu ocazia aniversării morţii sale. Portretul pe care i-l schiţează fratele ei lasă să se întrevadă una din marile doamne căreia mărimea proprietăţilor, averea şi poziţia soţului îi confereau o influenţă şi notorietate locală. Binefăcătoare a Bisericii şi clerului, ea îşi dăduse ultima suflare în mâinile lui Faustin, episcopul din Iconium. A face elogiul public al unei femei şi, mai mult, al unei femei măritate şi mamă a trei fii, chiar dacă această femeie se distingea prin credinţă şi austeritate şi prin refuzul de a se machia, era deja foarte mult.
A treia afacere Cezarie: o succesiune încurcată
Moartea lui Cezarie trebuie să fi aruncat la scurt timp pe Grigorie şi familia sa în nenumărate dificultăţi. Încep să se arate creditorii. Familia plăteşte. Apar alte datorii, adevărate sau doar pretinse. Familia refuză să mai plătească. De aici, procese peste procese… Episcopul de Nazianz avea în jur de nouăzeci şi patru de ani, şi toate problemele cădeau asupra fiului său. Grigorie al nostru a trebuit să treacă prin tribunale, fără a mai vorbi despre administraţia proprietăţilor familiale care cădeau în întregime asupra lui, fără a mai vorbi de prostul efect produs de aceste acţiuni judiciare şi de refuzul de a plăti, pe care unii îl socoteau suspect. Familia episcopului refuză să achite datoriile lăsate de un fiu dubios: iată ce se şuşotea în Nazianz. A fost nevoit să scrie şi să pună pe alţii să
32 Este vorba de Cuvântările 7 şi 8: Eis Kaisarion ton heautou adelphon epitaphios; PG 35, 756-788 şi Eis ten adelphen autou Gorgonian epitaphios; PG 35, 789-817.
33 Reintrat în graţie după moartea lui Iulian, Cezarie a avut câteva funcţii în administraţia finanţelor la Niceea.
34 Scrisoarea 7 arată că opinia publică la Nazianz a fost scandalizată să vadă după înscăunarea lui Iulian un fiu de episcop făcând carieră în serviciul statului.
106
scrie35 la cele mai înalte instanţe ale oraşului imperial pentru a opri acţiunile judiciare. Către 371, Grigorie este deci aproape disperat, fiind obligat să ducă o viaţă activă şi chiar agitată, total opusă aspiraţiilor sale meditative şi contemplative. Îşi încredinţează atunci mâhnirile unui lung poem autobiografic36.
Afacerea Sasima şi episcopatul
Dar ce era mai grav nu sosise încă. Anul următor, în 372, împăratul Valens hotărăşte să taie Capadocia în două provincii. Era un gen de măsură pe care administraţia imperială o lua în mod regulat pentru a încadra mai bine provinciile şi pentru a spori cu această ocazie impozitele fără ca acest lucru să fie foarte vizibil. E foarte posibil ca acţionând în acest fel împăratul să fi urmărit un obiectiv ce ţinea de politica sa religioasă. Într-adevăr, el urmărea cu obstinaţie ralierea tuturor episcopilor răsăriteni la simbolul de credinţă arian. Or, sub conducerea lui Vasile, Capadocia era o fortăreaţă a Ortodoxiei. De două ori împăratul s-a dus personal la Cezareea cu intenţia de a-l face pe Vasile să se înduplece37. Zadarnic însă; impresionat de sfinţenia lui, respectându-i originile aristocratice, subjugat de personalitatea sa şi interesat probabil de influenţa politică a familiei sale în Armenia, el renunţă chiar să-l exileze. Tăierea în două a provinciei însemna însă şi reducerea impactului lui Vasile ca arhiepiscop, pentru că episcopii noii provincii nu-i mai erau aliaţi. Vasile va inventa curând o contramăsură. El pretinde că acest nou decupaj nu afecta organizarea Bisericilor şi în curând va crea noi scaune episcopale. În acest fel îşi asigura pentru mult timp majoritatea în noua provincie. Pentru aceasta îi era suficient să hirotonească câţiva episcopi ferm ataşaţi Ortodoxiei. În anturajul său, Vasile avea două astfel de persoane: fratele său şi prietenul său, amândoi purtând numele de Grigorie. În acest fel, primul dintre ei ajunge episcop al Nyssei. Cât despre Grigorie al nostru, el s-a apărat cum a putut mai bine, dar a sfârşit prin a se lăsa convins SĂ devină episcop al unui mic orăşel numit Sasima, foarte aproape
35 Vasile a intervenit în favoarea familiei prietenului său, dar Grigorie a avut o perioadă ÎN CARE s-a crezut abandonat de toţi, aşa cum arată primul din poemele sale autobiografice (Vezi nota următoare).
36 Poemul II, I, 1: Peri ton katheauton (Despre cele ale sale (PG 37, 969-1017), care conţine nu mai puţin de 634 hexametri.
37 Potrivit fragmentului lui Grigorie din Cuvântul său funebru la Vasile cel Mare, se pare că Grigorie călătorise la Cezareea pentru a-l sprijini pe prietenul său şi că a asistat la o întrevedere care a avut loc în biserică între împăratul arian şi episcopul ortodox.
107
de Nazianz probabil, de al cărui episcop ţinuse până acum din punct de vedere bisericesc38. Cu această ocazie, Sasima urma să fie ridicată la rangul de episcopie. Grigorie ne-a lăsat o descriere umoristică a Sasimei. Era vorba de o localitate cu statutul juridic al unui oraş, dar, în rest, neavând nimic atrăgător. Era un nod de comunicaţii, un nod rutier în care se respira doar pulberea carelor şi în care domnea un zgomot asurzitor, după cum ne spune el. Era mai ales un centru de plată a impozitelor în natură pentru proprietarii de pământuri. Unii veneau să-şi livreze produsele datorate fiscului, alţii, adică funcţionarii, percepeau din acestea partea la care aveau dreptul în fiecare an şi care constituia plata lor. Cum nu există impozite fără rău platnici, exista şi o închisoare a datornicilor şi torţionari care să-i facă cu lovituri de bici să le vină minţile la cap. Strigătele, zgomotul carelor, praful, câteva persoane dubioase, e tot ce-şi aduce aminte Grigorie despre Sasima.
Înfruntându-şi nenorocul cu inimă bună, Grigorie al nostru se lasă sfinţit episcop, după care încearcă să ajungă la noua sa reşedinţă. Episcopul Antim din Tyana care ajunsese arhiepiscopul noii provincii se face că nu pricepe. Socotind că Sasima ţine numai de jurisdicţia sa şi nu de a lui Vasile, el a instalat pe drum un cordon de ţărani înarmaţi cu ciomege. Grigorie ar fi putut forţa acest baraj, l-ar fi putut evita luând-o pe alt drum, ar fi putut chiar să amâne totul şi să revină mai târziu. Pentru a doua oară însă, el fuge şi se întoarce în pustie, probabil într-una din regiunile capadociene frecventate astăzi de turişti39. Într-adevăr este evident că nu se putea refugia de această dată lângă Vasile care era furios din pricina laşităţii lui. Mai mult, Grigorie însuşi nu mai voia să audă vorbindu-se de Vasile, pe care-l acuza că l-a atras într-o cursă. Nu va consimţi să-i părăsească pe monahii care-l primiseră decât în faţa plângerilor şi ameninţărilor bătrânului său tată. Prin urmare, va refuza pentru totdeauna să acţioneze ca episcop al Sasimei, dar va accepta să se întoarcă lângă tatăl său, la Nazianz. Pentru ceva mai mult de doi ani îşi reia funcţiile anterioare, dar, de data aceasta ca episcop.
Afacerea consacrării sale episcopale e la originea a patru cuvântări, cele care poartă numerele 9, 10, 11 şi 12 40. Prima cronologic
38 Dacă Sasima ar fi fost desprinsă din teritoriul unui alt episcop, titularul acestuia n-ar fi ezitat să protesteze. Grigorie Bătrânul era singurul care n-avea motive de a se răscula. După renunţarea lui Grigorie, Sasima nu va avea alt episcop, ceea ce ne face să credem că acest mic târg a recăzut sub autoritatea lui Grigorie cel Bătrân.
39 Cf. mai sus p. 61, n. 2.
40 PG 35, 820-849.
108
din această serie e Cuvântarea 10 41, rostită la Nazianz în prezenţa lui Vasile şi a lui Grigorie cel Bătrân chiar înaintea consacrării episcopale. Vasile mai asistă şi la Cuvântarea 9 42, rostită îndată după ceremonie. Regretul pentru consimţământul smuls e deja limpede. Prăznuirea unor martiri îi mai dă lui Grigorie prilejul de a rosti Cuvântarea 11 43 în Nazianzul pe care nu-l părăsise încă. Vasile plecase, dar este de faţă Grigorie al Nyssei, prezent în parte pentru a sublinia importanţa sărbătorii prin prezenţa sa, şi în parte pentru a-l face pe Grigorie să nu mai întârzie luarea în posesie a scaunului din Sasima. Abia după această vizită va face noul episcop tentativa lipsită de succes pe care am văzut-o deja. Cât despre Cuvântarea 12 44, aceasta inaugura noile funcţii ale autorului. În fapt, primele două cuvântări din această serie trec peste capetele ascultătorilor pentru a se adresa numai celor doi episcopi prezenţi, Vasile şi bătrânul Grigorie. Lor le dă socoteală pentru purtarea sa şi pentru motivele care l-au făcut să refuze episcopatul, ca apoi să se plece în faţa ascendentului prietenului său şi autorităţii tatălui său. Şi de data asta şi poate chiar mai mult decât altădată, Grigorie nu ezită să-şi facă publicul martor nu doar al propriilor sale sentimente, al scrupulului său în faţa amplorii responsabilităţilor şi al gustului său pentru singurătatea contemplativă, dar şi al rezistenţei sale şi al constrângerii la care fusese supus. „Nu, n-am fost convins, strigă el, am fost silit”45. Ascultarea pe care o proclamă, elogiul pe care-l face puterii prieteniei nu reuşesc deloc să ascundă amărăciunea de care, orice ar zice, îi rămâne plină inima. Acest preot şi acest episcop rămâne un om chinuit care se vrea cu totul transparent pentru cei din jurul său. Adeseori, mărturisirile iau la Grigorie o turnură care-l poate face să fie taxat drept romantic, şi, între altele sau mai mult decât altele, aceste două cuvântări ar justifica această judecată dacă scurtimea mărturisirii, alături de eleganţă şi o foarte mare uşurinţă în mânuirea tuturor rafinamentelor stilului, nu le-ar conferi tonul inimitabil al unei simplităţi suverane. Această francheţe n-are nimic ostentativ, virtuozitatea sa nu are nimic căutat.
41 Eis heauton kai eis pateran kai megan Basileion meta ten epanodon ek phyges; III 15,828-832.
42 Apologetikos eis ton heautou pateron Gregorian symparontos auto Basileiou, henika hkopos echeiro tonethe Sasimon; PG 35, 820—825.
43 Eis Gregorian Nysses, ton tou megalou Basileiou adelphon, epistanta meta cheriPG 35, 832-841.
44 Eis ton patera heautou, henik epetrepsen auton phrontizein tes Nazianzou Ekklesias; II 5. 844-849.
44 Cuvântarea 9, 5.
109
În modul său de a se exprima în împrejurări solemne, care de obicei sunt dintre cele mai convenţionale, există o extraordinară calitate sufletească: simplitatea şi libertatea. Acelaşi accent se regăseşte în Cuvântarea 11, sau cel puţin în prima ei parte, a cărei temă este salutarea prezenţei lui Grigorie al Nyssei. Cea de-a doua parte, propune credincioşilor exemplul martirilor prăznuiţi, dar predicatorul pare preocupat în special de evitarea degenerării acestui praznic în plăceri grosolane şi tranzacţii comerciale.
Cel dintâi episcop auxiliar din istorie
O structură similară vom găsi în Cuvântarea 12. Prima ei parte se adresează bătrânului Grigorie, iar cea de-a doua credincioşilor din Nazianz. Oratorul dă socoteală atât unora cât şi celorlalţi pentru comportarea sa în momentul inaugurării noilor sale funcţii. După ce mai aminteşte o dată tot ce s-a întâmplat, el anunţă caracterul cu totul provizoriu, în ce-l priveşte, al funcţiilor asumate: „Accept să împart acum până la capăt această sarcină cu excepţionalul meu tată […] dar, după aceea, voi lăsa Duhul să sufle unde va voi […] şi nimeni nu va putea să mă silească şi nici să mă împingă altundeva”46.
Scurta perioadă care i se deschide lui Grigorie ca episcop colaborator al tatălui său e jalonată de patru cuvântări. Fiecare ilustrează un aspect particular al exerciţiului responsabilităţilor episcopale. Un episcop putea să instaleze în funcţie un confrate. E ceea ce face Grigorie la Doara la puţin timp după propria sa sfinţire, moment care-i oferă prilejul să rostească scurta alocuţiune care este Cuvântarea 13 47. Pe lângă aluziile la propriile sale aventuri, el îl invită explicit pe noul episcop să înfrunte ca pe un lucru normal toate încercările care-l aşteaptă. Să mai observăm că tot cu acest prilej se pare că a ţinut să proclame, ca şi în Cuvântarea 12, credinţa sa în divinitatea Duhului Sfânt. Lucrul acesta nu se înţelegea de la sine: Vasile, care credea în divinitatea Duhului Sfânt, socotea că e mai prudent să fie discret în public cu privire la acest subiect, pentru a nu diviza slabele puteri ale partidei ortodoxe antiariene.
în 373 sau la începutul anului 374, Grigorie ia cuvântul la Nazianz în prezenţa guvernatorului provinciei, în trecere prin oraş48. Această cuvântare începe ca o omilie exegetică, se prelungeşte sub
46 Cuvântarea 12, 5.
47 Eis ten cheirotonian Doaron homilia ekdotheisa Eulalio episkopo; PG 35, 825-856.
48 Cuvântarea 17: Pros tous politeuomenous Nazianzou agoniontas kai ton archonta orgizomenon; PG 35, 964-981.
110
forma unui îndemn moral adresat locuitorilor din Nazianz pentru A-i invita să primească încercarea care-i ameninţa, spre a se dezlănţui la adresa guvernatorului. În fapt, Grigorie nu comentează un text din Scriptură, ci un grup de pasaje care au drept trăsătură comună faptul că exprimă spaima sufletului în faţa încercărilor şi încrederea pe care şi-o pune numai în Dumnezeu. Începând de aici tonul se schimbă. Grigorie se îndreaptă către auditoriul său pentru a-l învăţa legile potrivit cărora Providenţa dumnezeiască guvernează lumea. Toată lumea este supusă schimbării, afară de Dumnezeu singur, Care foloseşte schimbările care afectează în mod continuu condiţia umană pentru a-i educa pe oameni. Nenorocirile le dau Acestora prilejul să înveţe. În această stare de spirit trebuie să întâmpine locuitorii Nazianzului încercarea pe care Dumnezeu le-o trimite prin intermediul autorităţii civile. Această a doua parte a cuvântării a fost prezentată într-o altă zi faţă de precedenta. Oratorul nu se mai înfăţişează ca un exeget, ci ca un filozof care explică resorturile ascunse ale lumii, şi ca un moralist care-i învaţă pe oameni cum trebuie să se poarte. Dar, atât într-un caz, cât şi în celălalt, Grigorie are conştiinţa, pe care o mărturiseşte fără ocolişuri, că Acţionează ca un păstor, adică cu autoritatea învăţătorului care predA adevărul şi a conducătorului care prescrie comportamentul ce trebuie adoptat într-o situaţie anume. Spunând acestea, el se întoarce spre guvernatorul provinciei prezent în asistenţă şi înconjurat de mai mulţi subordonaţi. Faptul că episcopul se adresează reprezentantului împăratului cu aceeaşi autoritate pe care o arată faţă de tot restul turmei sale, e cu totul remarcabil. Acestui magistrat creştin pe care-l cunoştea bine, fiindcă era originar din Nazianz, socoteşte că nu e necesar să-i vorbească mult ca să-i indice calea datoriei. Îl invită pur şi simplu să imite îndurarea lui Dumnezeu, Cel care i-a dat puterea de care dispune. Dar lecţia depăşeşte cu mult un simplu apel la indulgenţă; într-adevăr, Grigorie îi cere magistratului să-l imite pe Dumnezeu în aşa măsură încât să se identifice cu El: „nu LĂSA să treacă această ocazie de îndumnezeire”49. Dacă această înaltă lecţie este cea dintâi pe care o oferă, oratorul va şti să recurgă şi LA argumente mai comune. Clemenţa locuieşte în sufletele mari, spune el, şi Dumnezeu o va recompensa atât în această lume, cât şi În veşnicie. Totuşi, dacă privim mai cu atenţie, episcopul nu uită să adreseze acestuia şi unele avertismente. În prima parte a discursului, reia elogiul generozităţii dumnezeieşti şi declara: „Nimic nu se
49 Cuvântarea 17, 9.
111
interpune între cerere şi momentul în care aceasta este înălţată: nu aur, nu argint, nu pietre preţioase ca apa limpede, nimic din ceea ce-i înclină pe oameni spre plăcere”50. E greu să nu vezi în acest limbaj o aluzie la venalitatea magistraţilor şi o discretă punere în gardă.
Motivul vizitei guvernatorului la Nazianz şi al temerii locuitorilor săi nu ne este cunoscut. Tot ce se poate spune e că miza trebuie să fi fost destul de gravă pentru ca episcopul să fi fost însărcinat cu rolul de mijlocitor. Este poate cel mai vechi exemplu al unei astfel de intervenţii a unui episcop de care dispunem.
Cuvântarea funebră la Grigorie cel Bătrân
Grigorie rostise cuvântul funebru al fratelui său şi al surorii sale: i-a mai rămas să facă elogiul tatălui său care moare în primăvara anului 374 51. În multe privinţe, această cuvântare e plină de interes. Mai amplă decât elogiile lui Cezar şi Gorgonia, ea ne oferă un exemplu mai semnificativ cu privire la modul în care autorul concepea şi practica oratoria funebră. Ea constituie şi o importantă sursă de informaţii biografice. Personalitatea lui Grigorie cel Bătrân a apăsat puternic asupra celei a fiului său. E o cuvântare rostită la o aniversare a morţii, aşadar după primăvara anului 375, dar textul pe care-l avem poartă urmele unei remanieri în urma cărei au rămas unele contradicţii52. Oricum ar sta lucrurile, la origine acest exemplu de elocvenţă are drept cadru o ceremonie pentru care se deplasase şi Vasile53. La Nonna, al cărei elogiu este alăturat de cel al soţului ei54, regăsim semnele unei pietăţi pe care Grigorie o semnalase deja la sora sa, Gorgonia: postul, privegherile în rugăciune, cântarea de psalmi noaptea şi în timpul zilei, respectul faţă de cler. Nu-i frecventa în nici un fel pe necredincioşi, lucru din care Grigorie îi face un merit; acest lucru n-a împiedicat-o însă să se căsătorească cu unul din aceştia, cu toate că era creştină încă de la naştere55.
50 Cuvântarea 17, 3.
51 Cuvântarea 18: Epitaphios eispatera, parontos Basileiou; PG 35, 985-1044.
52 Grigorie vorbeşte despre Nonna când ca despre o persoană în viaţă, când (şi aceasta cel mai frecvent) ca despre o persoană decedată. Pe de altă parte, e puţin probabil ca un orator să-şi fi putut permite să critice în public pe împăratul aflat la putere aşa cum o face Grigorie când evocă „impietatea imperială”. Aşa ceva nu putea fi scris decât după dispariţia lui Valens, în 378. Această cuvântare, ca şi altele, a fost aşadar remaniată de Grigorie după retragerea sa din 381.
53 Probabil că Vasile însuşi a luat cuvântul, fiindcă, în trei rânduri, Grigorie se exprimă ca şi cum lucrul trebuia să se producă.
54 Memoriei mamei sale, Grigorie îi dedică mai multe din epitafurile sale, dar ea este singurul membru al familiei căruia nu i-a făcut un elogiu funebru, ceea ce ne face să credem că murise puţin după Grigorie cel Bătrân şi că Grigorie părăsise Nazianzul pentru a se retrage la Seleucia, înainte de data primei aniversări a morţii sale.
112
Este inutil să reluăm aici toate datele biografice ale lui Grigorie cel Bătrân, în care abundă acest discurs, pentru că au fost amplu folosite mai sus56.
Pe Ieronim, Grigorie îl va cunoaşte mai târziu57, dar pentru prima oară îl întâlneşte probabil la Nazianz în iunie sau iulie 374. Într-adevăr, se ştie că în august 374, venind din Italia şi îndreptându-se spre Antiohia, Ieronim, după ce traversase Tracia, Pontul, Bitinia şi Capadocia se afla în Cilicia. Drumul său trecea în mod obligatoriu prin Nazianz unde a trebuit să poposească58.
înainte de a se retrage, Grigorie a trebuit să mai ia, pentru ultima dată, cuvântul la Nazianz59. Cu ocazia unei prăznuiri a unor martiri care nu sunt desemnaţi altfel, se adunase în oraş o mulţime de credincioşi veniţi din satele dimprejur împreună cu clerul lor. Nemulţumit, Grigorie, care nu se gândea decât la cum să-şi rezilieze funcţiile, se hotărăşte să ia cu această ocazie cuvântul. El se simţea obligat să acţioneze în calitate de păstor cu atât mai mult cu cât în oraş SE revizuiau registrele de impozit, iar Iulian, repartizatorul desemnat, era de faţă60. Grigorie îi scrisese acestuia de trei ori pentru a-l face să practice o repartiţie echitabilă şi obţinuse promisiunea indulgenţei, cu o singură condiţie: Grigorie va trebui să cuvânteze în prezenţa lui. Promisiune de care se achită rostind cuvântarea noastră.
55 Nu este sigur că rezerva din care Grigorie face către 375 un merit al mamei sale, şi pe care aceasta a practicat-o, cel puţin după ce soţul ei ajunsese episcop, corespunde moravurilor în curs la începutul acelui secol. Ne putem întreba, într-adevăr, dacă replierea creştinilor asupra lor înşişi nu este o atitudine care tindea să reapară după o eclipsare de o oarecare perioadă şi din motive opuse celor care au dus la practicarea ei iniţială. Era cu totul firesc ca un grup minoritar şi persecutat să încerce să supravieţuiască. Convertirea lui Constantin şi a URMAŞILOR săi au contribuit probabil la estomparea frontierelor pentru un timp. Mai târziu, succesul creştinismului a dat naştere unei comunităţi cu atât mai înclinată să se închidă cu cât devenise mai numeroasă şi putea crede că nu lasă în afara ei decât adversari ireductibili, Grigorie nu ezită să declare totuşi în această cuvântare că printre necreştini există şi unii păgâni care nu ştiu că sunt creştini.
56 Să adăugăm însă faptul că defunctul episcop construise în mare parte pe cheltuiala sa o biserică pe care Grigorie o socoteşte foarte frumoasă. Era, ne spune el, o clădire octogonală, ornată cu colonade pe două etaje şi acoperită de o cupolă. Era înconjurată de coridoare simetrice în formă de pătrat. Construit în opus quadratum, edificiul avea un portal frumos, Precedat de porţi de mari proporţii. Baza şi capitelurile erau în marmură, restul în piatră. De la bază până la vârf, zidurile aveau bande cu încrustaţii variate.
57 Cf mai jos p. 142, n. 17 şi p. 210.
58 Cf mai sus p. 65.
59 Cuvântarea 19: Eis tous logous kai eis ton exisoten ioulianon; PG 35, 1044-1064, datată foarte precis de către P. GALLAY (La Vie de saint Gregoire de Nazianze, Lyon-Paris, p. 128) într-o sărbătoare a martirilor posterioară Crăciunului din 374. Cf La Predication des peres cappadociens. Lepredicateur et son auditeur. Paris, 1968, p. 132-133.
60 De fapt, Iulian era un condiscipol al lui Grigorie, probabil la Atena. Acest capadocian cultivat era un creştin din naştere şi Grigorie îl numeşte „părinte al unor copii mai sfinţi” de altfel. Cf Cuvântarea 19, 16.
113
în ziua unei mari adunări ca aceasta, episcopul dă fiecăruia hrana spirituală potrivită nevoilor sale. La început, el afirmă diversitatea vocaţiilor. Cei care au primit avere trebuie să se îngrijească de cei în golătate, iar cei din urmă trebuie să accepte purtarea lor de grijă. Acestei prime antiteze îi adaugă o alta, care opune oamenilor făcuţi pentru acţiune şi cuvânt pe cei înzestraţi pentru tăcere şi contemplaţie. O a treia dezvoltare distinge, pe de o parte, pe cei care au misiunea de a învăţa, care-şi păstrează fecioria, practică postul şi rugăciunea vocală, iar de cealaltă parte pe cei care au sarcina să primească învăţătura care le este dată, să trăiască în căsătorie, să folosească bunurile pământeşti şi să poarte de grijă celor aflaţi în lipsuri. De fapt, aceste trei cupluri de opoziţii nu fac în opinia lui Grigorie decât una. Săracii de care vorbeşte sunt înainte de toate sărmanii de bunăvoie, adică monahii. De cealaltă parte sunt laicii caracterizaţi de posesiunea de bani şi datoria de a se îngriji de cei dintâi. Foarte probabil intenţia ascunsă a lui Grigorie trebuie citită printre rânduri, iar cheia trebuie căutată în corespondenţa pe care o întreţinuse cu repartizatorul de impozite. Subzistenţa monahilor era asigurată de veniturile de pe pământurile afectate în acest scop de proprietarii lor. În măsura în care aceştia erau loviţi de impozite, monahii erau afectaţi direct, lucru pe care Grigorie vrea să-l evite.
Situaţia era de aşa natură încât folosirea banilor era pe primul loc între preocupările zilei, dar acest lucru nu-l împiedică pe episcop să profite de adunare pentru a defini şi alte orientări. O lungă expunere insistă asupra datoriei pe care o au credincioşii, mai ales în ce priveşte învăţătura, de a fi cu totul supuşi păstorilor lor. În ce priveşte supunerea faţă de episcop, atitudinea lui Grigorie se dovedeşte a fi una din cele mai ferme, dar un detaliu arată limitele acestei exigenţe. Pentru a-şi manifesta bunăvoinţa, Iulian îi propune lui Grigorie să supravegheze el însuşi recensământul contribuabililor. Putem vedea aici spiritul de supunere al magistratului faţă de episcopul său, care risca să facă din acesta un veritabil şef al administraţiei. Semnificativ este faptul că, invocând boala ca singură scuză pentru abţinerea sa şi promiţând să facă acest lucru cât mai curând posibil, Grigorie nu-l refuză cu adevărat. A fost în cele din urmă repartiţia impozitelor supervizată de episcop? Nu ştim, dar această incertitudine spune deja multe despre evoluţia moravurilor61.
61 Discursul cere repartizatorului de impozite să respecte justiţia, ceea ce însemna în primul rând scutirea clerului. Corespondenţa adresată acestuia se ocupă îndeosebi de menţinerea privilegiilor fiscale ale clerului. Asupra acestui subiect, vezi Scrisoarea 104 a Sfântului Vasile adresată prefectului pretoriului [PSB 12, 1987, p. 284-285] (cf. studiul nostru despre Lettre 104 de saint Basile, le prefet du pretoire Domitius Modestus et le statut de cleres”, Recherches et tradition. Melanges Henri Crouzel, Paris, 1992, p. 7-19).
114
E imposibil să părăsim acest discurs fără a cita un cuvânt care n-are nevoie de comentarii. Invitându-i pe credincioşi la asceză, episcopul găseşte pentru definirea ei această formulă lapidară: asceza este „ieşirea sufletului din trup”62.
Lectura acestei cuvântări lasă o oarecare indispoziţie, care nu e decât reflexul celei de care autorul este vizibil încercat atunci când o rosteşte. Se simte că inima sa nu ia parte. Grigorie se simţea constrâns moral să acţioneze în calitate de păstor datorită, pe de o parte, praznicului religios al zilei şi prezenţei neîndoielnice a mulţimii, iar, în al doilea rând, datorită prezenţei unui repartizator care SE ţinea scai de el şi pe care trebuia să-l câştige pentru nişte interese aparent legitime. Mai târziu, Grigorie va deplânge foarte tare rolul atribuit episcopilor, care-i obliga să fie în primul rând tutorii intereselor materiale ale Bisericii. Ne putem întreba dacă intervenţiile sale pe lângă Iulian au fost cu totul spontane: nu cumva ele au fost obiectul solicitărilor presante ale anturajului, mai exact ale clerului său? Odată acceptată această sarcină, Grigorie se achită de ea foarte bine, dar prologul ca şi peroraţia lasă să se vadă descurajarea şi mâhnirea care-l cuprind. Gândul îi este aiurea: e frapant însă că entuziasmul îi revine în inimă atunci când, spre final, evocă viaţa generoşilor atleţi „pe care nici o legătură nu-i mai ţine aici jos, care nu au decât trupurile lor pe care nici nu le au cu adevărat; care nu dau nimic pentru Cezar şi dau totul lui Dumnezeu: imnuri, rugăciuni, vegheri, lacrimi, bunuri care nu sunt supuse nici unei puteri: moartea pentru lume, viaţa pentru Hristos, nimicirea trupului, ieşirea sufletului din trup”63. Aceste cuvinte sunt ecoul prologului unde Grigorie se împotrivea deja cererilor credincioşilor cărora voia să le pună pentru totdeauna la inimă voinţa sa nestrămutată „de a muri faţă de viaţă, de a trăi viaţa tainică în Hristos, şi de a fi asemenea negustorului care şi-a vândut totul pentru a-şi cumpăra un mărgăritar de preţ”64.
Mai târziu, el îşi va regăsi gustul cuvântărilor şi plăcerea de a scrie. Pentru moment însă, nu mai aspiră decât la singurătate. O va Căuta la Seleucia Isauriei. În momentul în care mulţimile din Constantinopol
62 Cuvântarea 19, 16. O astfel de filozofie se înrădăcinează în tradiţia neo-platonică şi chiar În Biblie. Synesios (Scrisoarea 139, 36) atribuie lui Plotin o formulă asemănătoare.
63 Ibid.
64 Cuvântarea 19, 1.
115
îl vor asculta, ele vor avea în faţă un om transformat şi înnoit de experienţa prelungită a contemplaţiei.
Retragerea la Seleucia Isauriei
Se ştie că Grigorie a aşteptat moartea bătrânilor săi părinţi pentru a-şi relua libertatea de a se consacra unei vieţi contemplative. La moartea lui Grigorie cel Bătrân, episcopii provinciei n-au socotit necesar să numească un succesor. Mai mult, Nonna îşi urmase şi ea soţul în moarte. Socotindu-se de acum eliberat de datoria filială, Grigorie se retrage pentru a treia oară, forţându-i pe episcopi să numească un succesor în locul tatălui său. De această dată, el merge foarte departe, probabil pentru a scăpa de orice fel de presiuni şi îndeosebi de cea a lui Vasile, care avea o mare autoritate asupra tuturor grupărilor monahale din provincie. El va ajunge la Seleucia Isauriei, Seleucia de azi, pe malul Mediteranei, la şase sute de kilometri distanţă faţă de Cezareea. Credea că aici îşi va sfârşi zilele; va rămâne însă înjur de patru ani.
Seleucia nu era un loc banal. Ea avea să devină în curând celebră bucurându-se de o frecventare şi de o faimă asemănătoare Lourdes-ului de astăzi. Aici era venerată amintirea unui personaj mai mult sau mai puţin legendar, pe nume Tecla. Această femeie purta un nume astăzi obscur, dar care pe atunci fusese făcut celebru de o apocrifa numită Faptele lui Pavel şi ale Teclei. Tecla, se spune, era o tânără din Iconium care se convertise printr-o întâmplare auzindu-l de la fereastra sa pe Pavel predicând într-o casă vecină. Convertită de cuvintele lui Pavel, Tecla voia să se facă creştină şi să se consacre fecioriei. Prin urmare, ea îl părăseşte pe logodnicul ei păgân. Urmărită de acesta şi de proprii ei părinţi, ea îndură multe chinuri până când, încercând să scape de urmăritorii ei care voiau să o violeze, s-a refugiat într-o grotă din Seleucia. Pereţii grotei, se spune, s-au deschis atunci miraculos pentru a o adăposti. De atunci, Seleucia îi venera amintirea, ea era invocată şi făcea adeseori minuni65.
Nu ştim nimic despre condiţiile în care a locuit Grigorie la Seleucia. Nu ştim dacă trăia singur sau într-o comunitate. Singurul lucru sigur este că, scăpând de zbuciumul vieţii active, s-a dedicat tăcerii şi rugăciunii. Iată deci un episcop cu totul deosebit, care,
65 Despre Tecla, a se vedea cartea lui G. D’AGRON, Vie et miracles de sainte Thecle (Subsidia hagiographica 62), Bruxelles, 1978.
116
într-o vreme în care episcopatul devine lumesc, abandonează îndatoririle pastorale şi lumea pentru a se închide într-o chilie. Secolul IV e epoca în care iau naştere marile pelerinaje. Cele la Sfântul Mormânt începuseră deja, dar era frecventat în mod constant şi Tarsul, oraşul natal al Sfântului Pavel. Acesta era capitala Ciliciei, mărginită la est de Isauria, cu capitala la Seleucia. În zilele noastre auzim mereu şi mereu că civilizaţia iudeo-creştină este vinovată de tot felul de orori faţă de sexul feminin. Iată aici, în orice caz, un exemplu izbitor de tratament cu totul opus. Regiunea Tarsului nu s-a bucurat niciodată de o mare notorietate. În schimb, memoria unei femei atrăgea la Seleucia mulţimi din ce în ce mai numeroase. În secolul IV, mulţimile se îngrămădeau deja spre Seleucia, unde se construiesc biserici tot mai mari şi mai bogat ornamentate. În secolul următor, vor veni din ce în ce mai mulţi să-i ceară Teclei o minune, iar sanctuarul va oferi pelerinilor relatări ale celor mai importante minuni ale ei. Când Grigorie se refugiase în umbra ei, n-avea încă de ce să se teamă de vacarmul marilor pelerinaje. Să-şi fi găsit probabil episcopul refugiul pe lângă vreo mănăstire de maici? Ar fi creat în felul acesta un precedent şi n-ar fi nimic uimitor ca unele monahii să-şi fi ales ca loc al retragerii mai degrabă această regiune decât alta. Dar aceasta nu e decât o ipoteză.
Chemarea venită de la Constantinopol
Singuraticul nostru îşi realiza aşadar, în sfârşit, dorinţele cele mai dragi şi zilele îi treceau în pace, când, pe neaşteptate, se face auzit un tunet. De mai multe luni goţii trecuseră Dunărea şi pustiau fracia. Împăratul Valens pornise în întâmpinarea lor. Or, iată că în 9 august 378 la Adrianopol armata romană este zdrobită. Bătând în retragere, împăratul este ajuns din urmă de duşmani. Pentru a rezista atacului, se refugiază într-o casă. Atacatorii dau foc la casă. Armata rămâne fără şef. Imperiul de Răsărit rămâne fără conducător. Graţian, tânărul care domneşte la Milan, se simte neputincios şi prea departe pentru a lua el însuşi în mâini această situaţie. Pentru a face acest lucru îl desemnează pe un spaniol, Teodosie, şi, aproape imediat, îi conferă purpura şi îi încredinţează întregul Răsărit. Teodosie e latin. În această calitate, el este adeptul învăţăturii ortodoxe definite în 325 la Niceea, exact la antipodul lui Valens care făcuse tot posibilul pentru a favoriza arianismul. La Constantiinopol, cineva sesizează imediat consecinţele evenimentului. În toate epocile, cea mai mare parte a analiştilor şi comentatorilor sunt
117
miopi şi lenţi când vine vorba de a înţelege ceva cu adevărat nou. Probabil ca o femeie să fi făcut aici, prima, o analiză corectă. E vorba despre o verişoară a lui Grigorie din partea mamei, Teodosia. Ea era sora lui Amfilohie, arhiepiscop de Iconium după 374, dar în primul rând membră, în urma căsătoriei, a uneia din cele mai mari familii din capitala răsăriteană a Imperiului. Ea se căsătorise cu mezinul lui Avlavios, unul din ultimii prefecţi ai pretoriului lui Constantin66. Familiile din apropierea puterii sunt mai repede informate decât alţii şi cunoaşterea practică pe care o au cu privire la aceste chestiuni le face în stare să le înţeleagă mai clar şi mai repede decât oricine altcineva. Desigur, pentru a acţiona nu e de ajuns să fii lucid, trebuie să ai şi energia necesară.
De patruzeci de ani biserica din Constantinopol era în mâinile episcopilor arieni. Ortodocşii n-aveau nici măcar dreptul de a se aduna în interiorul oraşului. Înţelegând că aceştia puteau să conteze de acum înainte pe sprijinul împăratului, cu condiţia de a lua iniţiativa, Teodosia căuta o personalitate de mare anvergură care să poată veni la Constantinopol pentru a se pune în fruntea micului grup ortodox. Nu e nevoie să caute mult o astfel de personalitate pentru a o găsi. Vărul ei, Grigorie, era episcop şi, lucru nemaiauzit, liber de orice însărcinare pastorală. Ea îl ştia ataşat cu pasiune de învăţătura definită la Niceea. Mai mult, era un om foarte cultivat şi care ştia să vorbească admirabil, lucru mult mai important în capitală decât într-un capăt de ţară capadociană.
Prin urmare, la începutul toamnei anului 378, Grigorie primeşte în locul retragerii sale o delegaţie din Constantinopol care-l chema aici. Nu putea să nu-şi dea seama că aceasta însemna să se arunce singur în gura lupului. Şi totuşi, acest iubitor frenetic al „liniştii” nu stă pe gânduri. Urmează numaidecât sfatul prietenului său Vasile, care avea să moară la 1 ianuarie 379, şi iată-l în drum spre capitală. Cum s-au întâmplat lucrurile în amănunt? Delegaţia venită din Constantinopol sosise probabil pe mare şi tot aşa se întoarce în portul de origine. E Grigorie împreună cu ei? Nu, fiindcă ne spune că, înainte de a pleca, a cerut aprobarea lui Vasile, care trăia la Cezareea67. Grigorie a fost nevoit să părăsească Seleucia pentru a merge la Cezareea trecând prin Nazianz. La întoarcere trebuie să fi trecut din nou prin Nazianz. Era încă aici când află de moartea lui Vasile. Atunci îi scrie lui Grigorie al Nyssei scuzându-se că nu
66 Despre familia soţului Teodosiei, cf. mai jos p. 138 sq.
67 Cuvântarea 43, 2.
118
poate veni să sărute rămăşiţele defunctului68. După care ia drumul Constantinopolului. Trebuie să fi ajuns aici în ianuarie sau februarie.
La Constantinopol se vor întâlni şi îşi vor reuni eforturile doi bărbaţi: unul, episcop din Răsărit, celălalt împărat, din Apusul cel mai îndepărtat. Acţiunile lor conjugate vor avea curând drept rezultat Sinodul II Ecumenic.
68 Scrisoarea 76.
119
7
Oraşul lumină
Aşadar, Grigorie soseşte la porţile Constantinopolului în cursul iernii anului 379, în ianuarie sau februarie, după ce traversase în trăsură o mare parte din platoul anatolian. Beneficiase cumva de aşa-numitul evectio, adică ordinul de misiune care permitea beneficiarului să folosească vehiculele poştei publice? Posibil, pentru că mulţi nobili profitau ilegal de el, dar nu este un lucru sigur. Dacă evoc porţile oraşului acesta nu e decât un mod de a vorbi. Constantinopolul n-avea pe uscat porţi adevărate decât cele dinspre vest. Călătorul venit din Asia sosea pe ţărmul asiatic al Bosforului, pe care trebuia să-l traverseze pentru a debarca într-unul din porturile oraşului la marea Marmara de astăzi. Trebuie să încercăm aşadar să evocăm faţa pe care o avea pe-atunci noua capitală a Imperiului roman1.
Aşezarea oraşului
Vechiul Bizanţ exista încă din secolul VII î.Hr. Mai întâi, a fost o aşezare tracă (numele Bizanţ e de origine tracică), unde grecii din Megara au întemeiat o colonie. În secolul III d.Hr., împăratul Septimius Severus mărise şi înfrumuseţase oraşul, dar marile lucrări comandate de Constantin între 324 şi 330 tocmai îi dăduseră o fizionomie încă şi mai impozantă.
Oraşul a fost aşezat într-un loc ce avea o formă clasică în Antichitate, şi pe care arheologii o descriu ca pe un pinten. Să spunem că era construit pe o peninsulă triunghiulară cu vârful spre est. Un astfel de amplasament fusese ales evident din motive strategice. Un
1 Despre istoria şi geografia Constantinopolului, a se vedea pe larg G. D’AGRON, Histoire d’une capitale, ed. II, Paris, 1984.
121
exemplu foarte vechi avem în Franţa: e vorba de planul Marsiliei greceşti. El poate fi descris drept un pinten în sensul că două din laturile triunghiului pe care-l forma oraşul erau scăldate de mare, iar cea de-a treia, deschisă spre vest şi uscat, era închisă de un zid fortificat străpuns de porţi. Construcţiile erau răspândite pe şapte coline şi grupate în două şiruri paralele cu cele două ţărmuri, altitudinea lor cea mai mare nedepăşind şaizeci de metri. E vorba de coline care se ridică la marginea apei, ceea ce le conferă un aspect abrupt. În partea dinspre Răsărit a oraşului e Bosforul; la nord se întinde un fel de golf lung şi strâmt în formă de deget de mănuşă: Cornul de Aur, lung de aproximativ unsprezece kilometri şi lat de patru sute de metri. În Evul Mediu, Cornul de Aur va fi închis cu un lanţ greu, şi va juca un rol deosebit în cucerirea Constantinopolului de turci în 1453, fiindcă sultanul îşi va transporta ambarcaţiunile pe uscat, pe o cale ocolită până la capătul acestui braţ de mare, şi astfel flota turcă va ataca oraşul pe la spate. În epoca bizantină, Constantinopolul se va întinde şi pe celălalt mal al Cornului de Aur, unde se găseau cartierele Galata şi Pera, preferate în special de italieni, genovezi şi pisani. Mult mai târziu, el va trece chiar şi dincolo de Bosfor. Pe moment însă, el se cantona în limitele indicate.
Trecerea dintre Marea Neagră şi Marea Egee este numită convenţional Strâmtori, pentru că aceste două mări succesive sunt separate printr-o mare intermediară. Folosind termenii geografiei moderne, de la nord la sud se află, în ordine, Bosforul, Marea Marmara şi Dardanelele. Dacă Bosforul îşi mai păstrează numele, Marea Neagră se numea în Antichitate Pontul Euxin; Marea Marmara se numea Propontida, iar Dardanele Helespont. Situat pe ţărmul european al Bosforului, oraşul Constantinopol controla accesul navelor care se îndreptau dinspre Marea Egee înspre Marea Neagră. Dacă Dardanelele au 70 kilometri lungime, Bosforul n-are decât 31, lărgimea sa variind între 550 şi 3200 de metri. Asemenea Dardanelelor, Bosforul este străbătut în permanenţă de un curent violent dinspre Marea Neagră care face din el un adevărat fluviu marin, astfel încât, pe tot parcursul Antichităţii, trecerea din Marea Egee în Marea Neagră era adeseori o problemă dificilă pentru marinari. Dacă sufla vântul de nord, forţa acestuia împreună cu cea a curentului puteau ţintui în loc ambarcaţiunile pentru câteva săptămâni sau chiar luni, la intrarea de sud a Dardanelelor. Helespontul era departe de oraş. În schimb, Cornul de Aur şi Bosforul erau orizontul său imediat. De cealaltă parte a Bosforului, era oraşul Chalcedon,
122
unde în anul 451 se va reuni Sinodul IV Ecumenic. În anul 404, împăratul Arcadius, fiul lui Teodosie, încercase să se debaraseze de episcopul său, pe care-l socotea supărător din cauza criticii pe care o făcea în public luxului curţii şi îndeosebi împărătesei Eudoxia. Astfel, Ioan Gură de Aur a fost luat şi a dus pe ţărmul asiatic al Bosforului. Aici, un grup de episcopi complezenţi, apostaţi cu acte în regulă, l-au judecat şi l-au depus. Nu s-a ţinut seama însă de mulţimea din capitală şi de popularitatea episcopului. Au izbucnit răzmeriţe, clădirile publice au fost incendiate iar curtea a fost nevoită să-l recheme urgent pe episcop. Se spune că Ioan a traversat Bosforul în plină noapte într-o barcă. O mulţime de ambarcaţiuni luminate, venite din oraş, au pornit în întâmpinarea lui, aşa încât întoarcerea sa triumfală a fost prilejul unei retrageri cu torţe pe ape.
întemeierea Constantinopolului şi dezvoltarea sa
în momentul în care Grigorie soseşte la Constantinopol, oraşul Imperial era o creaţie recentă, datând abia de o jumătate de secol. Lucrările comandate de Constantin începuseră pe 8 noiembrie 324, lui inaugurarea solemnă a noului oraş de către împărat a avut loc pe 11 mai 330. După modelul Romei, oraşul va fi împărţit în şapte coline şi paisprezece regiuni. Ca şi Roma, va avea curând privilegiul de a fi guvernat de un prefect, care era unul din cei mai înalţi Hincţionari ai Imperiului. Privilegiile membrilor senatului său le vor egala cu timpul pe cele ale senatorilor romani. Populaţia noii capitale se bucura îndeosebi de statutul cu care Roma era gratificată de mai multe secole. Împăratul distribuia locuitorilor în mod gratuit provizii furnizate de provincia Egiptului. Era un puternic factor de atracţie pe care împăratul conta pentru a-şi popula oraşul. Această generozitate decurgea, ca şi la Roma, mai ales dintr-o precauţie politică. Pentru menţinerea ordinii, armata era antrenată şi disciplinată, dar armamentul nu era decât o superioritate relativă. Mulţimea avea de partea ei numărul: pentru siguranţa sediului puterii era deci important ca aceasta să rămână calmă. Bine cunoscuta formulă panem et circenses [pâine şi circ] era la fel de valabilă la Constantinopol ca şi la Roma.
Sub impulsul prezenţei curţii imperiale şi administraţiei centrale oraşul a crescut repede. La porţile sale era şi tabăra armatei auxiliare a Imperiului, alcătuită din trupe de elită. Totuşi, în epoca lui Grigorie se pare că numărul locuitorilor Constantinopolului nu-l ega lase pe cel din Antiohia, dacă ar fi să ne încredem în mărturia
123
lui Ioan Hrisostom, care va ajunge la sfârşitul secolului episcopul său, venind de la Antiohia. În anul 400, el scria că între zidurile capitalei existau o sută de mii de creştini2. Având în vedere că esenţialmente Constantinopolul era un oraş creştin, numărul locuitorilor săi păgâni şi iudei poate fi estimat la aproximativ douăzeci de mii. Cifra totală a populaţiei s-ar fi putut ridica, aşadar, la o sută douăzeci de mii de locuitori. În aceeaşi epocă, acelaşi autor estimează la aproximativ două sute de mii numărul locuitorilor din Antiohia, deşi cu douăzeci şi cinci de ani mai devreme Libanius îl evaluase la o sută cincizeci de mii. Dau aceste cifre cu toate rezervele posibile, fiindcă astăzi există tendinţa de a le reduce sensibil. Populaţia Constantinopolului la sfârşitul domniei lui Constantin a fost evaluată la înjur de 87.000 de locuitori, şi la 188.000 în anul 450, la sfârşitul domniei lui Teodosie II3.
Populaţia oraşului
Aşadar, în momentul în care Grigorie vine să se instaleze la Constantinopol, acesta este, la scara epocii respective, în mod sigur un oraş mare, dar încă mai mic decât Antiohia şi Alexandria, ca să nu mai vorbim de Roma. Suprafaţa sa totală este de aproximativ 700 hectare. Cifra avansată (120.000 de locuitori pentru o suprafaţă de 700 hectare) ne lasă să estimăm densitatea populaţiei la aproximativ douăzeci şi şapte de mii de locuitori pe kilometru pătrat, număr inferior Parisului şi comparabil cu Monaco de astăzi. Populaţia crescuse rapid însă nu era încă înghesuită în limitele trasate de Constantin. Constantinopolul era un oraş care creştea văzând cu ochii, în care banii curgeau gârlă, unde se alerga de pretutindeni pentru a face avere; unde oamenii care plecaseră de la nimic ajungeau adeseori pe culmi pentru simplul motiv că nu existau moştenitori care să bareze calea noilor veniţi. E o populaţie exuberantă, cu spirit de frondă, dominată de arivişti şi aventurieri. Aceştia pot fi întâlniţi şi în domeniul bisericesc. Grigorie, de exemplu, va fi expus la un moment dat manevrelor unui escroc venit din Egipt4.
Mutarea sediului puterii şi instalarea lui într-un oraş practic fără trecut deschisese brusc orizonturi nelimitate tuturor răsăritenilor care acum nu mai erau nevoiţi să meargă până la Roma pentru a-şi
2 Cf PG 60, 97.
3 G. D’AGRON (p. 525, n. 3) dă un tablou al diverselor estimări propuse.
4 încă din secolul III, Lucian din Samosata râdea de naivitatea creştinilor care se lasă exploataţi de escroci; cf Moartea lui Peregrinus.
124
încerca norocul şi nu mai erau nevoiţi să-şi croiască drumul într-o societate în care locurile mai importante erau ocupate de secole. De acum înainte, norocul le este aproape şi, pentru mult timp, de partea lor. Cum să profiţi la maximum de el? Drumurile care se deschid ambiţioşilor în capitală sunt numeroase.
Unul dintre acestea este filiera militară. Nu aceasta însă îi atrage cel mai mult pe greci. Ea convenea îndeosebi imigranţilor, goţii pe atunci. Angajaţi ca simpli soldaţi, ei puteau urca până la cele mai înalte grade. Curând, generalii lor vor face statul să tremure.
Mult mai puţin numeroşi decât militarii sunt juriştii. Ei provin din şcoala de drept din Beirut, unde studiaseră dreptul roman. În munca lor exclusivitatea o avea latina. În Răsărit, aceasta era o carieră de tehnician. Ei sunt chemaţi să-i asiste în exerciţiul justiţiei pe miniştri, pe prefectul oraşului şi îndeosebi pe guvernatorii provinciilor. Încetul cu încetul, aceşti tehnicieni vor urca în posturile cele mai importante. Profesorii universitari se plâng de această concurenţă făcută studenţilor lor şi ponegresc cu orice prilej incultura lor.
Există apoi şi alţi tehnicieni, mai mici în rang, secretarii, sau aşa-numiţii notari. Specialitatea lor era scrisul, rapid sau îngrijit. Aceasta era o filieră pentru tinerii de origine obscură. Dar sunt şi excepţii, pentru că e o carieră care poate duce departe, fiindcă secretarul trebuie să fie neapărat aproape de cel care l-a angajat.
Nu vom putea trece sub tăcere nici categoria cu totul specială de indivizi influenţi care sunt eunucii de curte. Slujitori particulari ai riveranului, de condiţie umilă dar admişi în intimitatea familiei imperiale, ei erau temuţi şi în acelaşi timp dispreţuiţi. Unii dintre ei vor ajunge foarte sus în stat.
Cariera dominantă rămâne cea a retoricii şi a unei culturi literare generale care-ţi îngăduie să cunoşti oamenii şi resorturile prin care pot fi manipulaţi, şi care-ţi permite, mai ales, să construieşti un discurs şi să conduci cu succes o dezbatere. Ea deschide accesul la cele mai înalte funcţii civile. Cursurile normale de studii implică o formaţie pur literară, bazată pe frecventarea clasicilor, urmată de o iniţiere în filozofie şi, îndeosebi, de un antrenament intens în practica elocvenţei. În Constantinopol existau studenţi care aspirau LA o carieră frumoasă şi care se maturizau în preajma puterii.
Mai era însă şi ceea ce Stendhal va numi „negru” şi care pe atunci era violet. Mă refer la episcopii de curte, care stăteau cel mai adeseori în oraş şi mai aproape de palat decât de locul lor de reşedinţă. Ei îl însoţesc pe împărat în turneele sale copleşindu-l cu sfaturile
125
lor. Intimitatea lor cu puterea şi favorurile de care se bucurau le permitea să intervină în multe domenii în administraţie şi să facă servicii importante protejaţilor lor. Cum aceşti episcopi sunt în general căsătoriţi, având copii, părinţi şi compatrioţi de cazat, era mai bine pentru ei să se conformeze politicii religioase a împăratului şi chiar să devină campioni ai acesteia. La sfârşitul anului 378, dispariţia lui Valens, un arian convins, va pune pentru un timp pe nisip toată această lume frumoasă care se va întreba asupra urmării lucrurilor.
Constantin îşi înzestrase capitala cu o incintă care rezistase mult timp (în 867 mai era încă semnalată), al cărei traseu a fost reperat cu precizie, dar creşterea accentuată a oraşului va face curând necesară o împingere înainte a limitelor sale. Teodosie II, mezinul lui Teodosie, va împinge limitele capitalei sale mult spre vest, până la o milă distanţă şi o va înzestra cu un nou şi formidabil zid fortificat, parţial în picioare şi astăzi. Acesta măsura nu mai puţin de 5632 de metri lungime. Această incintă — pe jumătate părăsită de locuitori — a fost cucerită de turci în 1453. De-a lungul coastei se aflau mai multe fortificaţii şi numeroase porturi civile şi militare.
Oraşul avea pieţe publice şi grădini private; precum şi magnifice monumente publice, începând cu palatul imperial şi continuând cu cele ale marilor familii. Constantin încercase să atragă vechea aristocraţie a oraşelor răsăritene creând treptat senatori egali cu cei romani. Ideologia dominantă poate fi rezumată într-o formulă care apare acum şi care, mai târziu, va face să curgă multă cerneală: Constantinopolul este, se spune, „Noua Romă”. Sinodul din 381 va hotărî, din acest motiv, că rangul episcopului său trebuie să vină imediat după cel al Romei. Papa va refuza să admită această clauză. Nu vom insista asupra a ce anume datora Constantinopolul direct sau indirect prezenţei imperiale, curţii, gărzii, administraţiei superioare, înaltului comandament: e destul de uşor să ne imaginăm, dar, în acest moment, era o podoabă care pălea. Aceasta pentru că personalul încă în funcţie fusese numit de Valens şi pentru că, în 378, toată lumea presimţea că Teodosie nu-l va păstra. În cele din urmă, capitala era privată încă de suveranul ei, fiindcă în momentul intrării lui Grigorie în oraş noul împărat era încă în armată. Vara, el vizitează frontul trupelor operative; peste iarnă îşi stabileşte cartierul general la Tesalonic, oraşul cel mai apropiat de teatrul operaţiunilor militare. Suntem, să ne amintim, la începutul anului 379: proclamat August de către Graţian la 19 ianuarie 379, Teodosie nu va apărea la Constantinopol decât la sfârşitul anului 380.
126
înscăunarea lui Teodosie
Este momentul să spunem câteva cuvinte despre personajul care nu va apărea în toată măreţia sa considerabilă — va fi numit Teodosie cel Mare — decât mai târziu. Teodosie se născuse în anul 347 în Spania, într-o familie creştină. Tatăl său era un general de prim rang căzut în dizgraţie. În 376, Teodosie se căsătoreşte cu Aelia llaccilla. Primul lor fiu, Arcadius, se naşte în 377. Mai târziu se va naşte Honorius5. În 395, la moartea lui Teodosie, cei doi fii ai săi îşi vor împărţi imperiul6. Văduv din 385, Teodosie se recăsătoreşte cu Galla Placidia I, fiica lui Valentinian; va fi şi o Galla Placidia II7.
Situaţia din Constantinopol la începutul anului 379
La sosirea lui Grigorie în oraş, vechiul aparat politic era încă intact, fiindcă împăratul era reţinut de operaţiuni militare. De fapt, toată lumea era acum în expectativă, fiindcă nu se ştia care va fi sfârşitul războiului: nu era exclus ca şi Teodosie să aibă soarta lui Valens. Pe de altă parte, cunoscând orientarea sa religioasă favorabilă învăţăturii de la Niceea, mediile politice se socoteau autorizate să creadă că noul împărat va înţelege repede dimensiunea realităţii. Cea mai mare parte a supuşilor săi era mai mult sau mai puţin ariană şi, în toate epocile, şefii avizaţi crezuseră de cuviinţă să-şi urmeze trupele… Prin urmare, episcopul de provincie care intra în capitală arborând flamura Treimii nu impresiona prea tare. Prefectul oraşului îşi permite chiar să-l admonesteze. Totuşi, aceasta nu-l va îngrijora prea mult. Nu numai că se ştia că putea conta pe sprijinul lui Teodosie, dar mai era şi protejatul unei mari familii care trebuia menajată.
Bineînţeles, palatul episcopal îi era închis: era încă ocupat de episcopul arian Demofil. Acelaşi lucru era valabil cu toate bisericile capitalei şi această situaţie va dura aproape doi ani. De fapt, problema cazării nu se punea: Grigorie va locui la verişoara lui. Ocazional va merge chiar să se odihnească la ţară, fie la Teodosia, fie la o altă mare doamnă. În rândul populaţiei existau multe capete înfierbântate care ar fi făcut frecvent greutăţi acestui episcop „eretic”,
5 în 384.
6 După moartea lui Teodosie (395), niciodată cele două jumătăţi ale Imperiului roman nu vor mai avea un singur suveran şi în curând (în 476) Imperiul din Apus se va prăbuşi sub loviturile invadatorilor barbari.
7 Mausoleul Gallei Placidia II, care a fost la începutul secolului V regenta Imperiului din Apus, se vede până astăzi la Ravena.
127
dar prudenţa îi sfătuia pe aceştia să nu se pună cu o familie mare care dispunea de numeroşi servitori şi probabil de pază armată. Totuşi, nu era uşor să-i aduni pe acei locuitori ai oraşului cărora le repugna să meargă la slujbele oficiate de arieni. În principiu, regula era că ereticii nu-şi puteau celebra cultul în interiorul oraşului, iar în Constantinopol partizanii crezului de la Niceea trec încă drept eretici. De fapt, prefectul oraşului nu putea decât să închidă ochii asupra unei derogări de la această regulă pe care o ştia caducă. Pentru Grigorie, problema era aşadar mai ales aceea de a găsi o clădire suficient de mare ca să cuprindă o adunare liturgică. Mai trebuia ca această clădire să fie cât mai ferită de eventualele atacuri. O răzmeriţă izbucnea atât de repede… Încă o dată, soluţia vine din partea Teodosiei. Palatele marilor familii dispuneau de o sală de audienţe care puteau atinge dimensiuni relativ impozante şi al cărei plan semăna cu acela al bisericilor8. Timp de aproape doi ani, Grigorie va locui la Teodosia, în imediata apropiere a clădirii care-i slujea drept biserică şi care iniţial a fost probabil sala în care Avlavios, prefect răsăritean al pretoriului din 329 până în 337, dădea audienţe şi judeca.
în oraş erau multe palate de acest gen, dar existau şi altele mult mai modeste. Nici unul însă nu se ridica pe verticală ca la Roma, unde cu timpul se înmulţiseră imobilele de câte nouă etaje. De-a lungul celei mai mari străzi din Constantinopol, Mesi sau Strada de Mijloc, casele cele mai înalte nu aveau decât un etaj deasupra parterului.
De-a lungul secolelor, oraşul a cunoscut multe distrugeri, adăugiri şi mai ales remanieri care nu facilitează cunoaşterea fizionomiei sale originale. Să evocăm câteva din monumentele sale9.
Vechea piaţă centrală, datorată lui Septimius Severus, a fost înnoită şi mai ales mărită de Constantin; ea a primit numele Augusteion. Era mărginită de patru porticuri, adică de galerii acoperite. În partea de nord-vest a pieţei se afla, după modelul Romei, aşa-numitul Milion, punctul de începere al tuturor drumurilor din Imperiu şi semnul că ele converg şi la Constantinopol ca la Roma. De la Milion pornea Mesi, artera centrală a oraşului, care unea între ele marile pieţe şi se despărţea în două în apropierea principalelor porţi
8 Despre această biserică pe care Grigorie o va numi Anastasia, cf. mai jos p. 143 sq.
9 Despre topografia Constantinopolului, lucrarea fundamentală este cea a lui R. JANIN, La Geographie ecclesiastique de l’empire byzantin, I, „Le siege de Constantinople et le patriarcat oecumenique”, 3, „Les eglises et les monasteres”, Paris, Publications de l’Institut francais d’etudes byzantines, 1953.
128
ale oraşului. Tot în acelaşi loc se ridicau pe atunci statuia Elenei şi a lui Constantin situate deasupra a două coloane. Mai târziu, vor fi ridicate aici încă trei coloane. La est se mai vedea şi clădirea care adăpostea senatul oraşului. Acest senat număra la început trei sute de membri. Constans a ridicat acest număr la o mie. Statutul de membru al senatului era ereditar, aşa încât era o mare cinste să fii numit în el.
Cunoaştem şi o altă piaţă publică de formă circulară sau mai degrabă eliptică, situată mai la vest. Aceasta era forumul propriu-zis al oraşului, aşa-numitul For al lui Constantin. În centrul acestei pieţe se ridica o coloană foarte înaltă de porfir care susţinea statuia lui Constantin. Parţial, această coloană mai e încă în picioare. La început, avea 50 de metri în înălţime, iar trunchiul său era făcut din nouă tamburi. Astăzi au mai rămas şase, ajungând la o înălţime de 33 metri. Coloana era situată pe o platformă pătrată cu latura de opt metri, înconjurată cu balustrade. În vârful ei, statuia lui Constantin, asimilat soarelui, ţinând într-o mână un sceptru sau o lance iar în cealaltă un glob pe care se afla o cruce. O astfel de statuie, în acelaşi timp creştină şi păgână prin simbolismul ei, atesta ambiguitatea politicii religioase a lui Constantin. Ea a fost răsturnată de vânt în 1105.
Ca şi la Roma, în apropierea palatului se ridica un mare hipodrom. Acesta fusese început de Septimius Severus; cel care l-a terminat a fost Constantin, în anul 330. Legată de palat, loja imperială domina circul, ca şi la Roma. Toată lumea se pasiona de cursele de cai, dar, spre deosebire de Roma, la Constantinopol nu existau lupta cu gladiatori. Lumea greacă nu era afectată de gustul sângelui caracteristic romanilor. Se ţineau şi spectacole cu mimi şi spectacole cu animale sălbatice. La început existau patru facţiuni ale circului, Albaştrii şi Verzii, şi Roşii şi Albii. Curând nu vor mai rămâne decât primele două, ca urmare a asocierii câte două a celor patru grupări. Atingem aici un aspect fundamental al vieţii sociale şi politice a Imperiului bizantin. Aşadar, ce este o facţiune? La origine, însemna o societate cu mai multe sute de aderenţi, al căror scop era întreţinerea cailor, a carelor, a călăreţilor şi organizarea curselor. Erau întreprinderi particulare de divertisment cu scop lucrativ. Încetul cu încetul, ele vor juca rolul unor grupări politice, cu membri constanţi care-şi alegeau căpeteniile şi cu o mulţime de simpatizanţi care la hipodrom ocupa băncile rezervate taberei lor. Aceasta ne poate trimite cu gândul la un fel de hibrid între un partid politic şi un club de fotbal. Foarte curând, se pare, recrutarea
129
acestor facţiuni se va conforma unor criterii geografice şi sociale: cartierele verzi sunt la nord de Mesi, cartierele albaştrilor la sud, îndeosebi cele portuare. Avem nenumărate mărturii sigure care datează din secolele următoare, dar trebuie să evităm punerea lor în legătură cu situaţia din perioada începuturilor10. E puţin probabil ca Grigorie să se fi arătat vreodată în hipodrom11. Totuşi, el nu ignora uzanţele şi ştia că mulţimea era într-atât de pasionată de curse, încât până şi cei mai săraci dintre ei pariau şi-şi pierdeau aici ultimele resurse. La Constantinopol, ca în toate oraşele răsăritene care se respectă, publicul avea vizitii favoriţi pe care-i idolatriza. Foarte curând, arestarea unuia dintre ei pentru o chestiune de drept comun va dezlănţui la Tesalonic o răzmeriţă12. Informat în legătură cu aceasta la Milan, unde se afla, Teodosie a fost apucat de o criză de mânie. El ordonă adunarea mulţimii pe hipodrom şi masacrarea ei. Expediat câteva ore mai târziu, contraordinul n-a mai putut împiedica o mulţime de execuţii. Se ştie că pentru aceasta Sfântul Ambrozie i-a impus împăratului o penitenţă publică. O astfel de umilire a maiestăţii imperiale în faţa unui om era un lucru nemaiauzit. Datorită pasiunii mulţimii pentru jocuri, istoria dificilelor raporturi dintre puterea politică şi cea spirituală intrase într-o nouă fază. În Occident, fărâmiţarea şi slăbirea puterii politice datorate invaziilor germanice vor contribui la întărirea autorităţii singurei instanţe care a rămas în Roma imperială, papalitatea. În Răsărit, unitatea puterii şi continuitatea imperială, înaltul nivel al culturii suveranilor, inclusiv în materie teologică, toate acestea vor contribui la menţinerea patriarhului pe o poziţie de dependenţă în raport cu împăratul.
Universitatea, pentru care statul plătea doisprezece profesori, ocupa o clădire octogonală. Ea va funcţiona în aceste condiţii din 312 până în 726. Profesorii titulari ai unei catedre de stat beneficiau de un regim confortabil, ceea ce nu-i împiedica totuşi pe unii să primească o retribuţie şi din partea studenţilor. Alţii se mulţumeau cu venitul obţinut de la clientela lor. Între ei domnea un climat de concurenţă comercială acerbă, dublată de o rivalitate intelectuală. Aceşti profesori aveau o situaţie de invidiat din toate punctele de vedere. Semnalez totuşi cazul unuia dintre ei, care se socotea nefericit pentru că n-avea studenţi şi era silit să se mulţumească cu salariul imperial. E vorba de scriitorul Lactanţiu, de la
10 în orice caz, hipodromul era locul de manifestare al unor mulţimi constante şi variate, împăratul, miniştri şi generalii săi erau cu toţii sub controlul mulţimilor.
11 Mulţi episcopi nu se lipseau de acest spectacol, dar Grigorie trăia ca un monah.
12 Evenimentul e datat în anul 390, anul morţii lui Grigorie.
130
începutul secolului, dar trebuie precizat că acesta preda retorica latină: dimensiunile reduse ale clientelei sale arată puţinul interes al grecilor pentru latină.
Oraşul era împodobit şi de multe alte clădiri publice. Existau terme, porticuri acoperite, pieţe şi porturi, şi o bibliotecă. Un detaliu privitor la aceasta: o lege din 8 mai 372 semnată de Valens numea în vederea păstrării manuscriselor patru funcţionari pentru cărţile greceşti şi trei pentru cele latine. Mai trebuie să spunem că Constantin organizase în căutare de opere de artă o imensă razie în tot Răsăritul pentru a împodobi oraşul. În fapt, fără a o şti prea bine, Constantin dăruia, odată cu Constantinopolul, o capitală elenismului.
bisericile oraşului
O atenţie deosebită trebuie acordată bisericilor oraşului. Existau multe al căror număr şi nume nu le mai cunoaştem. Antiohia avea nu mai puţin de paisprezece biserici, numărul celor din Constantinopol trebuie să fi fost apropiat de cel al capitalei diecezei răsăritene. Între acestea se remarcă două mari edificii. Devenită muzeu, după ce mai întâi, odată cu cucerirea turcă, fusese transformată în moschee şi înzestrată cu cinci minarete, actuala Sfânta Sofia a fost construită în secolul VI de împăratul Iustinian; dar construcţia lui Iustinian înlocuia o mare biserică cu acelaşi nume. În secolul IV însă, se pare că nu avea alt nume în afară de cel de „Biserica Mare” (în secolul V, i s-a dat hramul înţelepciunii divine). Construirea primei bazilici a fost începută probabil de Constantin însuşi, dar cel care o inaugurează la 15 februarie 360, după douăzeci de ani de lucrări, este fiul său, Constans. Ea va adăposti curând şedinţele Sinodului II Ecumenic. În cursul sinodului, arienii i-au dat foc, prilej cu care a ars o parte a acoperişului. Tâmplăria acoperişului constituia, într-adevăr, partea cea mai inflamabilă a bazilicilor. Ea va arde în 404, va fi restaurată în 415 şi va arde în întregime în 15 ianuarie 532. Ultimul incendiu îl va împinge pe Iustinian să înlocuiască acest edificiu cu un monument magnific. Despre biserica lui Constans se ştie numai că avea un plan bazilical, că era acoperită de o cupolă din lemn iar coloanele sale erau socotite remarcabile. La începutul secolului V, ea fusese teatrul unui episod care a rămas celebru. Bisericile creştine moşteniseră de la templele păgâne dreptul de a da azil criminalilor. Acest drept n-a fost întotdeauna pe gustul guvernanţilor. Ioan Hrisostom a trebuit să-l apere cu ardoare
131
împotriva lui Eutropius, principalul ministru al împăratului Arcadius, care refuza să-l recunoască. La câtva timp de la aceasta, soldaţii vor cere de la împărat capul lui Eutropius. Acesta nu mai are timp decât pentru a se refugia în Sfânta Sofia. Episcopul îl primeşte, închide porţile bisericii şi-i înfruntă pe soldaţi. Duminica următoare, biserica era neagră de atâta lume. Se cerea capul unui ministru ieri atotputernic şi detestat, azi tremurând şi chircit la picioarele altarului. Ioan improvizează cu acest prilej o alocuţiune atât de celebră încât devine o piesă antologică, care are ca temă versetul din Ecleziast: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune”13.
Sfânta Sofia era foarte aproape de palatul imperial, dar înainte de Iustinian nu ea era catedrala oraşului. Rolul acesta era rezervat încă bisericii Sfinţilor Apostoli, în apropierea zidului fortificat al lui Constantin. Constituită tot după un plan bazilical, biserica Sfinţilor Apostoli era situată în centrul unei vaste platforme înconjurate de patru lungi porticuri. În acest perimetru se ridica mausoleul construit de Constantin pentru sine şi pentru membrii familiei sale, dar şi un palat imperial. Elena, mama împăratului, va fi cea dintâi înhumată aici. Rămăşiţele lui Constantin au fost puse într-un mare sarcofag de porfir. Până şi plafonul bisericii era în întregime din lemn aurit. Zidurile foarte înalte, erau acoperite cu plăci de marmură, iar acoperişul era acoperit cu bronz. Se pare că Iustinian a reconstruit şi Sfinţii Apostoli. Turcii vor demola această biserică pentru a construi în locul ei moscheea Fethi Geami.
Construcţia celor două mari bazilici din Constantinopol se înscria într-un mare program imperial care cuprinde în egală măsură alte trei biserici la Roma, una la Antiohia şi una la Ierusalim. La Roma, este vorba de bazilica Laterana, catedrala Romei, de bazilica San Pietro din Vatican şi bazilica San Paolo Fuori Mura, pe via Appia. În Vatican, bazilica lui Constantin a fost demolată în secolul XVI pentru a face loc clădirii actuale. Cât despre bazilica San Paolo Fuori Mura, aceasta, restaurată, este încă în picioare, în ciuda unui mare incendiu survenit în 1823.
Peste toate bisericile din Constantinopol domnea din 370 un episcop arian, pe nume Demofil. Înaintea lui, biserica locală fusese condusă din 360 până în 370 de un alt adept al arianismului, Eudoxius. Urcând mai sus în timp, aflăm numele Macedonius. De fapt, lista episcopilor de la Constantinopol este scurtă. Ea nu urcă mai sus de începutul secolului IV când episcopul său depindea încă
13Ecc 1, 1.
132
de arhiepiscopul din Heracleea. Începuturile creştinismului bizantin se situează la sfârşitul secolului II sau la începutul secolului III. Modestia şi obscuritatea acestor începuturi pot fi explicate cu uşurinţă prin faptul că, înainte de Constantin, Bizanţul era unul din oraşele cele mai modeste.
Alte monumente
Mai sunt şi alte monumente profane cărora merită să le facem loc în această descriere. Astfel, în 372-373, Valens construise un apeduct folosind piatra din zidul Chalcedonului distrus în semn de pedeapsă pentru că oraşul fusese de partea revoltei lui Procopius. Acest apeduct mai este în picioare şi astăzi: s-au conservat pe 625 metri şi are o înălţime de 18, 50 metri. Mai trebuie menţionată o construcţie din afara oraşului: este vorba de Hebdomon, numit astfel pentru că se afla la 7 mile (zece kilometri) pe via Egnatia, şoseaua către Occident. Hebdomon era locul de concentrare şi exerciţii al trupelor. Curtea venea aici adeseori pentru a asista la paradele militare, îndeosebi pentru primirea împăratului de pe front. Aici exista un palat imperial care data probabil de pe vremea lui Constantin. Se pare însă că aici curtea venea mai mult în timpul verii pentru a se bucura de aerul curat. În orice caz, Valens ridică aici câteva construcţii.
Când debarcă la Constantinopol, Grigorie găseşte aici o populaţie încă sub stare de şoc. Nu în fiecare zi murea un împărat în luptă14. Duşmanii, victorioşi până acum, ameninţau direct capitala, pustiind deja Tracia. Printre locuitorii oraşului existau probabil proprietari îngrijoraţi pentru domeniile lor şi de faptul că refugiaţii se repliaseră între zidurile capitalei. Împăratul Graţian, instanţa ultimă, era foarte departe. Instalat în mod obişnuit la Milan, el înaintase până la Sirmium15 pentru a se informa despre situaţia răsăriteană, dar nu avansase până la ţărmurile Bosforului ci se mulţumise să-l desemneze pe Teodosie ca să guverneze Răsăritul. După care, acest tânăr care domnea din 375, dar care n-avea nici douăzeci de ani, fiind născut în 359, s-a reîntors în Occident. Pe scurt, Graţian, care fusese crescut ca prinţ moştenitor, n-avea, pe cât se pare, aptitudini de conducător.
14 Cazul nu este totuşi izolat: în secolul III, Valerian avusese o soartă mai rea, pentru că În 260 acesta căzuse în mâinile perşilor care l-au expus în semn de batjocură. Mai aproape, Iulian moare în luptă cu perşii în 363.
15 Sremska Mitroviţa, nu departe de Belgrad.
133
Populaţia Constantinopolului nu-l cunoştea pe Teodosie, noul suveran, şi de aceea trebuia să se mulţumească cu zvonurile care circulau pe seama lui. Că era vorba de un latin nu miră pe nimeni: era de altfel cazul tuturor împăraţilor anteriori, cu excepţia lui Iulian, care nu era grec decât după mamă şi al cărui filoelenism era o excepţie în familia lui Constantin. De altfel, împăratul roman era perceput înainte de toate ca şef al armatei, iar grecii se îngrijeau încă puţin de apărarea comună lăsând-o pe seama latinilor şi barbarilor încorporaţi. În capitala răsăriteană a Imperiului, unde nu trăiau decât puţini latini şi unde limba latină era puţin folosită, oamenii mai mult se numeau decât se simţeau romani. În greceşte locuitorii Constantinopolului îşi spun romaioi, ceea ce înseamnă „romani” şi vor continua să facă aceasta în mod firesc. De aici va proveni mai târziu expresia levantină de „rumi”. La fel, latinescul imperator tradus prin grecescul autokrator, dar este vorba de un termen oficial, înlocuit în viaţa curentă prin basileus, adică „rege”16. Între ţăranii neciopliţi din Latium, care cu multe secole înainte cuceriseră toate zonele accesibile pornind de la Mediterana, şi locuitorii Romei secolului IV, existau multe diferenţe. Ele erau şi mai profunde şi mai numeroase între aceşti cuceritori şi mulţimile de pe străzile Constantinopolului. Administraţia şi îndeosebi armata menţin legăturile acestui enorm ansamblu traversat de tensiuni care era Imperiul. Paradoxal, Occidentul se va prăbuşi curând sub loviturile barbarilor, iar Răsăritul grec al lui Iustinian va începe să recucerească în secolul VI provinciile occidentale pierdute. Armata Constantinopolului va smulge pentru o vreme din mâinile barbarilor Italia, Africa de Nord şi o parte din Spania.
Până atunci, oraşul se abandonează pasiunii pentru cai şi vizitiii lor; participă de asemenea cu patimă la disputele teologice. Nu este sigur că înainte de sinod aceste dispute erau aprinse, chiar dacă erau vechi. Probabil că lunga dominaţie a arianismului în oraş — patruzeci de ani — era în măsură să le atenueze, dar dispariţia lui Valens şi numirea lui Teodosie erau în măsură se le relanseze. Curând, reuniunea între zidurile oraşului a unui sinod menit să pună lucrurile la punct avea să le exacerbeze. Se apropia timpul în care Grigorie al Nyssei se va plânge cu umor că Sfânta Treime face frecvent obiectul discuţiilor prin pieţe. Aceleaşi avertismente apar în mai multe rânduri la Grigorie din Nazianz care precizează chiar că familii întregi erau dezbinate din pricina acestui subiect. Teologia
16 Cf. mai sus p. 23.
134
furniza aşadar subiecte de conversaţie în toate mediile şi suscita pasiuni. E adevărat că Arie însuşi făcuse totul pentru aceasta, fiindcă pentru a-şi populariza ideile scrisese cântece adaptate diferitelor meserii. Momentan, creştinii din capitală rămaşi fideli doctrinei de la Niceea din 325 nu mai erau decât o mână de oameni. Cea mai mare parte a populaţiei era ariană sau arianizantă. Dar în Constantinopol erau şi novaţieni şi, foarte recent, începuse să-şi facă apariţia apolinarismul.
în acest oraş în culori vii, pestriţ, în plin avânt, care-i este în principiu ostil, debarcă Grigorie la începutul anului 379. Acest orator are totuşi enormul avantaj de a şti să seducă mulţimile. Acest intelectual va şti să fie pe placul studenţilor. Sejurul său la Constantinopol va fi scurt, pentru că se va întoarce la Nazianz la mijlocul lui 381. Va lăsa atunci în urmă o situaţie religioasă transformată în întregime nu numai în oraş, ci în întregul Răsărit, în parte prin acţiunea cuvântului său. El nu pare însă conştient de reuşita sa. Îndrăgostit de absolut şi de perfecţiune, Grigorie, nu va mai vedea din locul însingurării sale decât umbrele foarte reale care persistau pe tabloul unei creştinătăţi deja dezbinate între Orient şi Occident. Cât despre propria lui viaţă, el o socoteşte marcată de eşec. Într-adevăr, s-a înţeles foarte prost cu episcopii din sinod. În schimb, îşi exprimă de mai multe ori admiraţia pentru grandoarea şi frumuseţea oraşului, ca şi afecţiunea pe care o păstra în sufletul său celor cărora le fusese păstor.
135
8
O întreprindere riscantă
La începutul anului 379, străbătând drumurile înzăpezite ale Anatoliei pentru a ajunge la Constantinopol, Grigorie era încă sub efectul uneia dintre cele mai mari încercări morale din viaţa sa. Pe lângă aceasta, abia scăpase de boală. Aşa cum aflăm din Scrisoarea 76 adresată lui Grigorie al Nyssei, tocmai îl pierduse pe Vasile, care murise pe 1 ianuarie. E vorba aici de o scrisoare de condoleanţe în care autorul se declară incapabil din punct de vedere fizic să ajungă la înmormântarea lui Vasile.
Plecarea spre Constantinopol
Evenimentele anterioare ar putea fi reconstituite după cum urmează. Am văzut că după moartea lui Valens, o delegaţie se deplasase la Seleucia cu scopul de a-i cere lui Grigorie să vină să preia conducerea micii comunităţi ortodoxe din capitală. Această Vizită poate fi situată în cursul lunii octombrie. Într-adevăr, presupunând că decizia de a face apel la Grigorie a fost luată imediat după vestea morţii lui Valens1, realizarea acestui demers şi desemnarea emisarilor cerea timp. Dacă mai presupunem şi că mesagerii capitalei au găsit imediat o navă pe punct de plecare spre Seleucia isauriei, traversarea luase şi ea ceva timp. În sfârşit, e puţin probabil că misiunea lor a fost rezolvată într-o singură întrevedere, fiindcă atât Grigorie, cât şi interlocutorii săi nu puteau evita o examinare completă a situaţiei de la Constantinopol. Pe de altă parte, Condiţiile generale ale navigaţiei impuneau călătorilor să se întoarcă În capitală până cel târziu în primele zile din noiembrie.
1 Amintim că aceasta se întâmplase pe 9 august 378.
Pentru Grigorie, o astfel de hotărâre nu era uşor de luat şi cerea reflexie. Atât pentru a aduna păreri autorizate, îndeosebi cea a lui Vasile, cât şi pentru a da dispoziţiile materiale necesare organizării unei lungi şederi la Constantinopol, el o ia mai întâi spre Capadocia. Pe drum i-a putut consulta pe episcopii prieteni din Licaonia sau Pisidia, îndeosebi pe vărul său Amfilohie, arhiepiscop în Iconium, şi să adune aprobările şi obiecţiile lor. Va spune că primise numeroase încurajări din partea unor episcopi al căror aviz nu putea fi acordat decât în împrejurările pe care tocmai le-am indicat2. Ajungând la Cezareea, el vorbeşte cu Vasile despre proiectul său şi obţine un sprijin care nouă ni se pare de la sine înţeles3. Poate că Vasile avea unele rezerve în privinţa capacităţilor practice ale prietenului său şi aptitudinii sale de a primi lovituri dure, dar trebuie să se fi gândit că recucerirea capitalei pentru Ortodoxie merita toate sacrificiile şi legitima orice risc. Ne putem imagina că, revenit la Nazianz, Grigorie va rămâne un timp să-şi ia măsurile necesare organizării călătoriei sale. Trebuia să strângă fonduri asigurându-le în acelaşi timp înnoirea, şi să aleagă câteva persoane de încredere care să-l însoţească4. Tocmai acum cade bolnav şi puţin după 1 ianuarie află de moartea neaşteptată a lui Vasile. În acest moment renunţă la călătoria în Cezareea şi se justifică în faţa fratelui lui Vasile adresându-i condoleanţe5.
Instalarea la Teodosia
Odată restabilit, se aşterne pe drum. Se îndreaptă către o regiune mai favorabilă decât Capadocia natală. În această perioadă nu este sigur că soarele străluceşte deasupra Bosforului, dar iarna este de obicei mai mult muşcătoare decât rece. Tocmai îşi pierduse prietenul de o viaţă şi era desigur întristat. Trebuie să se fi simţit foarte singur pornind împotriva unui mare oraş ostil, cu corectivul important, totuşi, că-l aştepta o casă prietenească. Trăgând la verişoara
2 Vezi Poemul II, I, 11: Despre viaţa sa, v. 596. Episcopii din aceste două provincii vor participa în număr mare la sinodul din 381.
3 „Suntem expatriaţi […] nu fără aprobarea acestui generos campion al adevărului”, spune el la începutul cuvântării funebre a lui Vasile (Cuvântarea 43, 2).
4 Printre cei pe care i-a luat cu sine figurează şi Evagrie Ponticul, pe care-l va hirotoni diacon la Constantinopol.
5 Data de 1 ianuarie 379 este admisă ca dată unică a morţii lui Vasile. P. MARAVAL a crezut că poate să o mute în septembrie 377 („La date de la mort de saint Basile et celle de sa mort”, Revue des etudes augustiniennes, 1988, p. 25-38). Din motive întemeiate J.-R. POUCHET rămâne la toamna anului 378 („La date de l’election episcopale de saint Basile et celle de sa mort”, Revue d’histoire ecclesiastique, 1992, p. 5-33).
138
lui, Teodosia, urma să găsească la Constantinopol un climat amical şi tot confortul şi delectările unei case mari. În plus, austeritatea pioasă a verişoarei sale era de natură să-i placă. Am încercat altundeva să conturez mai bine personajul Teodosiei; mă voi mărgini să reiau concluziile acestui studiu6. Soră a lui Amfilohie din Iconium şi nepoata Nonnei, mama lui Grigorie7, Teodosia să căsătorise cu mezinul prefectului pretoriului lui Constantin, Avlavius8. Probabil că Avlavius, soţul Teodosiei avea acelaşi nume ca şi bunicul său9. Cuplul format din acest Avlavius şi Teodosia avea un fiu, Seleucos, care va ajunge prefect al pretoriului Africii între 412-415. În afară de Teodosia, mai aveau şi o fată despre care vom vorbi mai târziu, e vorba de faimoasa Olimpiada10. În calitate de soţie a fratelui mai mare al unei Olimpiade orfane, Teodosia şi-a asumat sarcina educaţiei surorii mai mici a soţului ei. Mai târziu Olimpiada se vă căsători cu Nebridius11, prefectul Constantinopolului, dar, devenită curând văduvă, ea refuză să se recăsătorească; împăratul Teodosie însuşi va cunoaşte problema, fiindcă pe atunci puterea se interesa îndeaproape de soarta marilor averi. Olimpiada va fi însă mai cunoscută în calitate de fiică duhovnicească a lui Ioan Hrisostom, devenit la rândul lui episcop al Constantinopolului, şi în calitate de corespondentă fidelă a acestuia în ultimii săi ani petrecuţi în exil12. Teodosia şi Olimpiada se numără între marile doamne creştine ale Antichităţii care merită în multe privinţe tot interesul nostru. Oricum, trebuie reţinut că Teodosia intrase prin căsătorie într-una din cele mai de vază familii din Constantinopol13. Aşa se explică probabil exploatarea rapidă de către ea a dispariţiei
6 Cf. J. BERNARDI, „Nouvelles perspectives sur la familie de Gregoire de Nazianze”, Viliae christianae 38 (1984), p. 352-359.
7 Nonna avea un frate, amintit deja, Amfilohie, care a fost tatăl episcopului de Iconium cu acelaşi nume şi al Teodosiei.
8 Avlavius, de origine cretană, a fost vicarul Asiei începând cu 324-326. Consul în 331, el exercita funcţia de prefect al pretoriului de Răsărit din 329-337.
9 Tatăl său, Seleucos, care purta titlul relativ modest de ex comitibus, pare să fi murit destul de devreme.
10 Născută în 351, Olimpiada avea în 379 douăzeci şi opt de ani (vezi mărturiile adunate ♦le A. I I.M. JONES ETAL., A Prosopography of the Later Roman Empire, I, s.v.).
11 Cel mai târziu în 386.
12 Ne-au rămas şaptesprezece scrisori ale lui Ioan Hrisostom către Olimpiada. Cf. ed. A -M. MALINGREY, Lettres ă Olympias (SC 13 bis), Ed. du Cerf, Paris, 1968. Înainte, Grigorie îi dedicase poemul II, II, 6 (PG 37, 1542-1550) [tr. rom. pr. D. Fecioru în: SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR — CUVIOASA OLIMPIADA DIACONIŢA, O viaţă — o prietenie — o Corespondenţă, ed. Îngrijită de diac. Ioan I. Icăjr, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 100-185].
13 Pentru a completa acest tablou, nu este inutil să adăugăm că în familie mai era o Olimpiada, fiica prefectului pretoriului, Avlavius, căsătorită cu Constans, ultimul fiu al lui Constantin. Moartea lui Constantin şi eliminarea lui Avlavius de către Constans au pus capăt acestui proiect de căsătorie. Totuşi, o compensaţie strălucitoare a fost acordată acesteia, pentru că ea se căsătoreşte în 354 cu regele Armeniei, Arsacius III. Nimic nu-i anticipa otrăvirea de către soţul ei.
139
lui Valens şi recursul la persoana şi serviciile unui episcop ortodox, ruda sa apropiată, care era liber de orice sarcină pastorală şi foarte bun orator. Aşa se explică îndeosebi ospitalitatea şi protecţia făţişă de care se bucura un episcop pe care poziţia sa dogmatică îl făcea mai puţin popular. Pentru a putea provoca puterea locală şi opinia publică a unui oraş, trebuia să dispui de o suprafaţă socială asigurată.
Deşi scurtă, această nouă fază a vieţii lui Grigorie care se desfăşoară la Constantinopol e complexă şi plină de evenimente. Pentru claritatea expunerii, trebuie să precizăm marile articulaţii ale cronologiei sale. Această perioadă poate fi uşor împărţită în două faze distincte. Prima fază acoperă anii 379 şi 380 până pe 27 noiembrie. Episcopul ortodox Grigorie e acum la conducerea unei comunităţi creştine marginale, abia tolerate numai datorită presupusei favorizări de către un suveran încă fragil şi îndepărtat. În tot acest timp, Demofil, episcopul arian al oraşului, rămâne singurul stăpân al bisericilor14, iar marea majoritate a credincioşilor rămâne sub ascultarea sa. Totuşi, fiecare din cei doi ani, 379 şi 380 îşi are amprenta sa proprie. În cursul anului 379, abia instalat, Grigorie nu adună prea multă lume în jurul său. În 380 însă, privirile converg asupra lui şi audienţa lui creşte. Mai târziu, începând cu sfârşitul lui noiembrie 380, va conduce Biserica Constantinopolului şi va prezida Sinodul II Ecumenic. Dar să ne întoarcem la anul 379.
Anul 379
După câtva timp, prezenţa acestui episcop care făcea figura unui şef de sectă eretică începe să fie suficient cunoscută pentru a declanşa reacţii ostile ori de câte ori se ivea prilejul. Celebra pentru prima oară liturghia din noaptea de Paşti a acestui an, când mica sa biserică fu invadată de manifestanţi, monahi şi mai ales femei, veniţi să arunce cu pietre în el15. Motivele acestei operaţiuni sunt uşor de înţeles. Sărbătoarea Paştelui era cea mai importantă sărbătoare a anului. Grigorie o celebra desigur cu toată pompa pe care o putea etala. În cursul nopţii de Paşti episcopul conferea catehumenilor Botezul. Exista temerea că Grigorie va face şi el acest lucru, acţionând
14 La fel ca şi peste mormintele martirilor, palatul episcopal şi toate bunurile bisericii.
15 Paştele cădeau în acest an pe 21 aprilie.
140
prin urmare ca episcop al Constantinopolului. Nu e de mirare că unii au încercat să-l împiedice. Privind mai îndeaproape însă, trebuie să înţelegem că diferenţele dintre arieni şi ortodocşi se manifestau în modul cel mai izbitor la celebrarea Botezului. Într-adevăr, fiecare candidat era invitat de celebrant să rostească cu voce tare şi răspicat simbolul care rezuma esenţa credinţei creştine, sau să-l ratifice. Acolo unde majoritatea arienilor foloseau cuvântul homoios, spunând astfel că Fiul este numai „asemănător” Tatălui, bărbaţii şi femeile pe care-i boteza Grigorie îl proclamau „de-o-fiinţă”, homoousios, făcându-l astfel egal cu Tatăl16. Pentru un arian, acesta era un sacrilegiu intolerabil înrudit cu politeismul.
Probabil în urma acestor evenimente, Grigorie a fost nevoit să Apară în faţa prefectului oraşului. Nu cunoaştem numele acestuia, dar, din moment ce-şi datora lui Valens numirea sa în funcţie, totul ne îndeamnă să credem că până acum el fusese mai mult sau mai puţin favorabil arianismului. Desemnarea unui nou împărat îl punea într-o situaţie delicată: cum să ghicească gândurile tainice ale unui stăpânitor aflat încă departe şi a cărui putere nu era încă asigurată? Se ştia că în acel moment orientarea lui Teodosie era ortodoxă, dar, odată ajuns în fruntea unor supuşi în majoritate arieni, va mai rămâne oare pe această cale? La data respectivă, Teodosie nu se botezase încă şi, în aceste condiţii, putea trece încă foarte uşor în tabăra cealaltă. Până acum prefectul se ferise să intervină împotriva lui Grigorie, chiar dacă şi-ar fi dorit să o poată face. Incidentul din noaptea de Paşti era un prilej care nu trebuia ratat: pentru deschiderea unei anchete era îndeajuns să dai impresia că nu ştii cine sunt vinovaţii. Simpla deschidere a unei astfel de anchete permitea expunerea publică a lui Grigorie şi considerarea lui drept suspect, chiar dacă nu şi vinovat. Desigur, nu se punea problema condamnării lui: acţionând astfel, se realiza doar neliniştirea celor ispitiţi să se ralieze acestui episcop marginal şi frânarea unei mişcări previzibile în direcţia sa. Folosirea justiţiei şi poliţiei de azi în scopuri politice nu diferă foarte mult de aceasta. Se deschide cu mult zgomot o acţiune judiciară la adresa unei persoane cu singurul scop de A o discredita. Ancheta va fi treptat înăbuşită şi, nu mult după ACeea, uitată în indiferenţa generală. Concentrarea puterii civile şi judiciare în mâinile prefectului oraşului făcea aceste presiuni mai vizibile, dar de asemenea mult mai uşor de realizat.
16 Despre arianismul radical, pentru care Fiul nu este nici măcar asemănător Tatălui, ci diferit de el, cf. mai jos p. 235.
141
Un nou predicator
în cursul acestui prim an al şederii lui Grigorie la Constantinopol, nu există un alt fapt notabil în afară de luările sale de cuvânt asidue în biserica sa improvizată, luări de cuvânt ce se bucură deja de un oarecare succes. Mai multe predici ale sale din această epocă au fost păstrate şi publicate de el. Există un cuvânt celebru al lui Ieronim despre Grigorie în care salută pe dascălul său în exegeză. „Lecţiile sale — spune el — mi-au explicat Scriptura [quo explain ante Scripturam didici]”17. Venind din partea unui mare maestru al exegezei, elogiul este impresionant. Acelaşi Ieronim ne relatează că într-o zi îl consultase pe Grigorie cu privire la un pasaj obscur din evanghelia după Luca fiind trimis, nu fără umor, să-i asculte viitoarea predică18. Nu ştim dacă Ieronim a ajuns la Constantinopol în 379 sau dacă a venit abia mai târziu, dar cu privire la acest punct mărturia sa poate fi invocată încă de la această dată. Grigorie explica, fără îndoială, Scriptura credincioşilor care veneau să-l asculte: acest lucru făcea parte din datoriile unui episcop. De altfel, explicaţia literală a Scripturii era scopul imediat al predicii. Uneori, preoţii sau episcopii ţineau, în afara cadrului liturgic şi poate într-o sală publică de conferinţe, adevărate cursuri de explicare a Scripturii. Probabil că şi Grigorie a procedat astfel, fapt care îl apropia de mediile intelectuale şi îndeosebi de studenţi, de care pare să fi fost preocupat cu precădere în cursul vieţii sale. El pare să se fi interesat dintotdeauna şi îndeaproape de studenţi fiindcă fusese el însuşi mult timp student, fiindcă puţin i-a lipsit să ajungă profesor şi pentru că avea simţul importanţei culturii pentru credinţa creştină, astfel încât acest orator strălucit avea cu ce să-i seducă pe cei din Constantinopol. Nici Vasile nu avea o orientare spirituală diferită, el fiind autorul unui celebru opuscul despre utilizarea culturii greceşti de către creştini, dedicat tocmai unui grup de studenţi19.
Din predicile lui Grigorie, nu ne-a mai rămas decât o mică parte, cele pe care autorul s-a gândit într-un moment sau altul al existenţei
17 De viris inlustribus 117. Durata şederii lui Ieronim la Constantinopol nu se cunoaşte, nici rolul pe care-l va juca şi motivele care l-au adus în oraş, dar el ne spune că aici a compus primul său comentariu la Isaia (In Isaiam III). Se afla încă aici la data Sinodului II Ecumenic (De viris ilustribus 128). Despre o primă întâlnire dintre Ieronim şi Grigorie din Nazianz în 374, cf. mai sus p. 113.
18 Scrisoarea 52 către Nepotian. Este vorba de textul „occidental” de la Lc 6, 1. Cu privire la problema pusă de textul evanghelic, cf. J. BERNARDI, „Des chiffres et des lettres: le texte de Lc 6, 1”, Revue biblique 1 (1994), p. 62-66.
19 SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Către tineri cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor elini PSB 17, 1987, p. 566-582].
142
sale să le publice. Anul 376 nu este reprezentat decât de cinci predici. E posibil ca, în calitate de păstor, Grigorie să nu se fi limitat în predica sa la problema trinitară, dar, pentru că aceasta din urmă era motivul prezenţei sale la Constantinopol şi pentru că până şi în interiorul partidei ortodoxe el avea o poziţie originală, Grigorie a păstrat pentru publicare mai cu seamă acele predici care tratau această problemă. Nu este încă momentul să examinăm în detaliu condiţiile concrete în care problema trinitară se va pune pentru el în curând, în cursul Sinodului II Ecumenic. Aş dori însă să-i invit pe cititori să lase deoparte o ispită uşor de înţeles: aceea de a socoti fără prea mare importanţă problemele de vocabular care divizau lumea creştină. E adevărat că unii foloseau cuvintele într-un sens foarte flexibil: din această perspectivă divergenţele lor de vocabular nu semnifică mare lucru. Alţii, dimpotrivă, le dădeau o semnificaţie extrem de precisă. În acest ultim caz, a spune că Fiul este asemănător Tatălui, cum predica episcopul Demofîl în catedrala Sfinţilor Apostoli sau în „Biserica Mare”, care va fi numită curând Sfânta Sofia, era totuna cu a-I refuza divinitatea.
De fapt, scopul lui Grigorie era dublu. Împotriva arienilor care deţineau Constantinopolul de paisprezece ani, el trebuia să predice doctrina trinitară definită la Sinodul de la Niceea în 325, dar, în acelaşi timp, trebuia şi să asigure, mai general, formarea creştină a Auditoriului său. Învăţătura sa, ca şi a tuturor episcopilor epocii, se Situa în cadrul Liturghiei Cuvântului. În duminicile obişnuite afluenţa era relativ modestă. Dar în perioada Postului Mare şi îndeosebi în zilele de mare sărbătoare, era mult mai mare. Cât despre locurile de desfăşurare a predicii, acestea erau cele la care el, asemenea tuturor capilor comunităţilor marginale, nu avea acces: capelele funerare ale martirilor controlate de Demofil. Aşadar, în aceşti doi ani, Grigorie a putut predica numai în cadrul modest al Anastasiei.
Anastasia
Această biserică improvizată Grigorie o numeşte Anastasia, adică învierea. Expresia este inspirată fără îndoială de învierea lui Hristos, dar voia să evoce şi renaşterea credinţei ortodoxe la Constantinopol.
La origine, Anastasia era probabil sala privată de audienţe pe care o folosise Avlavios cu o jumătate de secol mai înainte. Teodosia, văduvă probabil, nu o folosea. Transformarea unei astfel de
143
clădiri pentru nevoile cultului era uşor de făcut. Ajungea să instalezi o masă de altar, precum şi un grilaj care să-i ţină la distanţă pe credincioşi şi să o dotezi cu draperii care să poată fi închise în momentul consacrării Pâinii şi Vinului. Exista însă un detaliu care ridica probleme. Într-unul din poemele sale, Grigorie ne spune că a revăzut în vis prima sa biserică din Constantinopol şi publicul fervent care o frecventa20. Descriind în detaliu acest public, categorie după categorie, el evocă atitudinea femeilor grupate toate la etaj într-o galerie. La prima vedere, nimic surprinzător, fiindcă acesta era un obicei răspândit. Totuşi, faptul că este vorba aici în mod explicit despre un vis cu un puternic caracter optimist21 nu ne garantează deloc că Anastasia ar fi avut cu adevărat un etaj. Dacă admitem acest lucru, putem trage două genuri de concluzii. Locaşul a putut fi transformat cu ocazia venirii lui Grigorie şi în acest caz avem de-a face în mod necesar cu lucrări sumare făcute în pripă. O galerie realizată în aceste condiţii avea toate şansele să fie făcută din lemn. Dar, în acelaşi timp, ne putem întreba dacă nu cumva acest locaş servise deja cultului ortodox. În acest caz, lucrările de o mai mare anvergură au putut fi executate chiar înainte de sosirea lui Grigorie în oraş, şi nimic nu mai împiedica folosirea pietrei. Personal, ultima soluţie mi se pare exclusă: numai dispariţia lui Valens îi putea încuraja pe niceeni să se reunească în interiorul oraşului. Oricât de impozantă ar fi fost, o sală de audienţe n-avea suficient spaţiu pentru a reuni o adunare liturgică, iar soluţia cea mai simplă era adăugarea unei galerii la etaj pentru femei şi copii22.
E tot ceea ce ştim sau putem deduce cu privire la Anastasia din indicaţiile date de Grigorie însuşi. Putem afla însă mai multe utilizând mărturii mai târzii. Istoricii secolului V ne informează că era vorba de o casă de rugăciune instalată într-o casă particulară. Ştim de asemenea că această primă biserică a fost reconstruită la o scară mai mare şi a fost împodobită mai târziu chiar de Nectarie, succesorul imediat al lui Grigorie ca episcop al Constantinopolului. În sfârşit, cronicarii bizantini o localizează destul de precis în oraş: se ridica în vecinătatea răspântiei formate de Mesi şi Marele Portic al lui Morianos, care cobora de aici în direcţia Cornului de Aur. Dar semnificaţia numelui dat de Grigorie bisericii sale s-a pierdut destul de repede ajungându-se să se creadă că a fost dedicată unei martire
20 Poemul II, I, 16, cu titlul Vis despre biserica Anastasia.
21 întreg oraşul ar fi alergat la mica biserică pentru a-l auzi pe Grigorie.
22 Cum vom vedea mai departe, auditoriul trebuie să fi sporit mult în cursul anului 380: este posibil ca lucrările de care vorbim să fi fost realizate acum.
144
cu acelaşi nume. Şi mai târziu, va veni ziua când aici va fi adus trupul muceniţei Anastasia, martirizate în Macedonia în timpul lui Diocleţian, al cărei mormânt fusese descoperit.
Cele cinci cuvântări păstrate din anul 379
Din 379 ne-au parvenit cinci cuvântări. N-avem aici o mostră de la primul contact al lui Grigorie cu noul său public. Cea mai veche cuvântare care ni s-a păstrat din acest an este ulterioară incidentului din noaptea de Paşti, iar textul ei iniţial a fost remaniat23. În starea în care se află, acesta nu ne oferă nici o mărturie cu privire la ce anume fusese la început predica autorului ei. Tema acestei cuvântări este pacea, nu atât pacea armelor, despre care se vorbeşte în continuare în Tracia apropiată, ci aceea care să ducă la dispariţia dezbinării creştinilor. Cu un an înainte Tracia fusese lovită de invazia goţilor, iar armata romană suferise o gravă înfrângere la Adrianopol. Mai mult, luptele continuă. Conştient de nenorocirile populaţiei invadate, Grigorie nu zăboveşte asupra acestui subiect. (cea ce-l interesează pe predicator este să facă o dare de seamă a evenimentelor: or, pentru aceasta are o explicaţie gata la îndemână. Dat fiind că învinşii din 378 sunt cuceritorii lumii, înfrângerea are o altă cauză decât incapacitatea militară a trupelor romane: e pedeapsa lui Dumnezeu datorită progreselor impietăţii ariene24. În orice caz, este sigur că Grigorie nu credea că războiul atinsese forţa romană sau că statul slăbise. Dimpotrivă, el subliniază contrastul dintre dezbinarea creştinilor şi ordinea care domnea pretutindeni în rest, în domeniul politic, şi concordia din mediile intelectuale. „Când se ducea război împotriva noastră, persecuţiile ne întăreau şi ne uneau, dar unirea noastră a dus la surparea noastră”25. Între creştini şi chiar între ortodocşi, conflictele au izbucnit imediat, iar dezbaterile dogmatice ascundeau motive nemărturisite: iubirea de putere sau de arginţi, gelozia, ura, aroganţa. „Când suntem atacaţi, facem pe credincioşii şi pe ortodocşii, şi minţim căutând în adevăr o scăpare, pretextând că ne certăm pentru apărarea credinţei”26.
Există o categorie de creştini îndrăgiţi de Grigorie, şi el deplânge faptul că sfinţenia vieţii lor nu-i pune la adăpost de critici: este
23 Cuvântarea 22: Eirenikos protos lechteis en Konstantinoupolei epi te genomene to ho fihlloneikeiaperi episkopon tinon dienechtentonpros allelous; PG 35, 1132-1152.
24 Tracia, singura regiune care suferea din pricina războiului, era una din cele în care creştinismul progresase cel mai mult.
25 Cuvântarea 22, 3.
26 Cuvântarea 22, 5.
145
vorba de câţiva monahi a căror siluetă o schiţează. Ei poartă aceeaşi centură şi acelaşi veşmânt mohorât pe care le arată statutul lor; chipul le este palid, vocea dulce, cuvintele măsurate şi mersul grav. Contextul arată că criticile deplânse de predicator provin din interiorul comunităţii ortodoxe, însă nu se sugerează nimic cu privire la obiectul lor. Ne putem gândi fie la divergenţe de ordin hristologic, unii sau alţii înclinând spre ideile lui Apolinarie, fie la certuri personale, caz în care ochii se îndreaptă spre Antiohia. În acest ultim caz, răsăritenii făcând front comun în jurul persoanei lui Meletie, iar partizanii lui Paulin fiind recrutaţi numai dintre occidentali, trebuie să presupunem că monahi latini veniţi la Constantinopol odată cu Teodosie îl susţineau pe Paulin27.
Grigorie deplânge mai ales faptul că străvechea disciplina arcana se relaxase într-atât încât disputele trinitare au loc în piaţa publică şi că duşmanii creştinismului îşi găsesc aici argumentele. Autorul schiţează cu o sumbră ardoare tabloul acestor dezbinări. Tragedia în care se zbat inconştient creştinii trezeşte râsul duşmanilor lor şi poate că expresia: „am dat teme teatrelor”28, trebuie înţeleasă la propriu. Ce reproşează Grigorie locuitorilor din Constantinopol este gustul deosebit de dezvoltat pentru ironie, care-i conduce să-şi bată joc de toate, inclusiv de cele dumnezeieşti. În acest climat general, ortodocşii erau obiect al deriziunii, pentru că ei n-aveau nici bani, nici biserici şi însuşi păstorul lor era ţinta batjocurilor ariene. Aşa stând lucrurile, Grigorie admite că aceste critici la adresa creştinilor nu sunt lipsite de fundament din cauza spectacolului puţin edificator pe care-l oferă o parte din episcopi.
Aproape de începuturile lui Grigorie la Constantinopol este Cuvântarea 32 29 care are aspectul unui discurs-program. Grigorie ia cuvântul în faţa unei asistenţe relativ numeroase, afluenţa fiind datorată unei prăznuiri a unor mucenici. Se ştie că împăratul Constantin luase iniţiativa de a aduce moaşte chiar în interiorul oraşului şi îndeosebi în biserica Sfinţilor Apostoli. Toate aceste relicve erau în paza clerului arian şi ortodocşii erau, deci, ţinuţi la distanţă. Această situaţie jenantă şi puţin umilitoare explică probabil faptul că nu
27 La drept vorbind, această ipoteză ar fi mai plauzibilă dacă discursul ar fi posterior intrării lui Teodosie în capitală sau dacă a fost rescris după această dată. Un astfel de pasaj conferă disputei antiohiene o acuitate pe care nu pare s-o fi avut decât după moartea lui Meletie. Ca atunci când Grigorie evocă explicit perspectiva înlăturării sale din acest motiv (Cuvântarea 22, 14).
28 Cuvântarea 22, 8.
29 Peri tes en dialexesin eutaxias kai hoţi ou pantos antrhropou oute pantos kairou to peri Theou dialegesthai; PG 36, 173-212.
146
ni se spune nimic despre aceşti martiri. Frământat de îngrijorarea produsă de certurile care-i opuneau pe creştini unii altora, Grigorie reia acest subiect. Nu fără precauţii însă, fiindcă ştia că are de a face cu nişte oameni emotivi, fervenţi şi care-l cunoşteau. Prin urmare, el se fereşte să incrimineze această fervoare, pentru care n-are decât elogii, rezervându-şi săgeţile pentru ignoranţa care o însoţeşte şi o corupe. Dezbinările pe care le deplânge i se par generale, universale. Nu numai că lovesc întreaga lume creştină, dar se insinuează până şi în sânul familiilor. Exemplele date îi privesc pe apolinarişti şi pe adversarii divinităţii Duhului Sfânt: sunt cele care-i ating pe propriii săi credincioşi. Având de a face cu o comunitate creştină excesiv dezbinată de discuţii teologice în care capacităţile reale erau depăşite de ardoarea şi de pretenţiile atât intelectuale, cât şi duhovniceşti, era normal să insiste asupra preeminenţei absolute a păstorilor în materie de învăţătură. Credincioşilor li se cere să-şi mărturisească public credinţa numai în două împrejurări: la Botez şi în faţa martiriului. A vorbi despre fiinţa însăşi a lui Dumnezeu, în afara acestor împrejurări cu totul deosebite, este treaba clerului, şi îndeosebi a episcopului. Cât despre cercetarea teologică, ea este rezervată acelor episcopi sau preoţi care au practica contemplaţiei şi sunt în posesia cunoaşterii. Şi Grigorie va insista asupra acestui ultim punct, detaliind cunoştinţele filozofice indispensabile teologului. Amploarea catalogului astfel desfăşurat face ca semnificaţia sa profundă să fie evidentă: episcopul înţelege să-i descurajeze pe teologii amatori făcându-i conştienţi de nepregătirea lor. Nu este exclus nici faptul că nu era mulţumit să impresioneze un public blazat, dificil şi mândru de cultura lui. E oare credinţa rezervată intelectualilor de mare calibru? Dimpotrivă, Grigorie afirmă cu vigoare că mântuirea nu poate fi rezervată docţilor, ci fiecare trebuie să se ţină de ceea ce i se cere. Cel care ocupă un scaun episcopal e de fapt într-o situaţie periculoasă fiindcă datoria care-l obligă să vorbească îl expune tuturor primejdiilor.
Altfel, caracteristică pentru orientarea dată de Grigorie învăţăturii sale la Constantinopol, este cuvântarea funebră a Sfântului Atanasie cel Mare care datează din 2 mai30. Celebrând memoria celui care fusese timp de jumătate de secol liderul energic al partidei ortodoxe, Grigorie afişa aceeaşi culoare, dar, punându-şi în slujba cauzei bune toate prestigiile elocvenţei sale, voia să atragă publicul
30 Cuvântarea 21: Eis ton Megan Athanasion episkopon Alexandreias; PG 35, 1081— UM.
147
cultivat, şi îndeosebi pe studenţi. O lună mai târziu, la 9 iunie, va celebra Cincizecimea prin Cuvântarea 41 31, riscând afirmarea publică a divinităţii Duhului Sfânt, cu riscul de a pierde o parte din firavul său auditoriu. Brusc, la începutul lunii octombrie, Grigorie iniţiază prăznuirea memoriei Sfântului Ciprian (Cuvântarea 24)32 şi, prost informat, îl confundă pe bătrânul episcop al Cartaginei cu un omonim venerat în Antiohia. Aceste cinci predici din 379, ca şi cele din 380, au putut fi audiate în aceeaşi clădire.
Botezul lui Teodosie şi urmările lui
La începutul anului 380 se produce un eveniment decisiv. Împăratul Teodosie, care îşi avea cartierul de iarnă la Tesalonic, cade grav bolnav şi primeşte Botezul din mâinile episcopului Ascholius, pe care-l vom mai întâlni în itinerarul nostru. Îşi revine însă şi nu avea să moară decât cincisprezece ani mai târziu. Nu era un caz ieşit din comun ca un creştin să se boteze în momentul în care credea că-şi trăieşte ultimul ceas şi apoi să-şi revină. Evenimentul e capital, pentru că, înainte de a fi botezat, Teodosie a fost nevoit să recite Crezul în faţa episcopului. Evident, el şi-a exprimat adeziunea faţă de Crezul de la Niceea. De această dată, nu mai e posibilă nici o incertitudine: împăratul este definitiv ancorat în ortodoxie33. Urmările evenimentului nu puteau scăpa nimănui: nu numai că împăratul şi-a ales definitiv calea, dar, mai mult, el cădea şi mai mult sub autoritatea unui episcop devenit de drept cenzorul legal al conduitei sale. Era o grea ipotecă asupra puterii imperiale, ale cărei efecte Teodosie însuşi le va resimţi mai târziu la Milan în faţa Sfântului Ambrozie. În 28 februarie 380 el face public un edict prin care cere poporului să adere la credinţa lui Damasus al Romei şi al lui Petru al Alexandriei, recunoscând „Sfânta Treime a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt”. Cu alte cuvinte, episcopii care primiseră cauţiunea lui Petru vor fi singurii consideraţi episcopi legitimi de putere. Prin urmare, arianismul nu mai avea nici un viitor în Răsărit. Acest fapt, la care trebuie să adăugăm lucrarea stăruitoare al lui Grigorie, va face ca turma cea mică a Anastasiei să înceapă să crească. Curând Grigorie va primi o scrisoare însoţită de cadoul
31 Eis ten Pentekosten; PG 36, 428-452.
32 Eis ton hagion hieromartyrion Kyprianon; PG 35, 1169-1193.
33 Primul împărat botezat a fost Iulian Apostatul, dar botezul său n-a fost în măsură să-l stingherească. E mai puţin cunoscut faptul că Valens primise botezul din mâinile unui episcop arian, ceea ce poate explica nu orientarea politicii sale religioase, ci caracterul riguros al acesteia.
148
unor însemne episcopale de la importantul episcop alexandrin, semn al unei recunoaşteri oficiale în calitate de episcop al Constantinopolului.
A facerea Maxim
în plan imediat nimic nu se schimbase la Constantinopol, cu excepţia transformării perspectivelor. Cine nu vedea acum că zilele episcopului arian sunt numărate şi că învăţătura definită cu cincizeci de ani înainte la Niceea era pe cale de a înlătura arianismul? Şi care vor fi fost motivele profunde, anul 380 va fi martorul unei inişcări de raliere în jurul slujitorului de la Anastasia. Faptul îi priveşte pe credincioşi, dar şi pe cei conştienţi că după înlăturarea arienilor în Biserică vor apărea locuri libere. Acest lucru privea direct Biserica Constantinopolului, dar ambiţioşii sperau să poată vâna în capitală şi vreun scaun provincial. În aceste condiţii, Grigorie va deveni victima unui escroc venit din Egipt: filozoful cinic Maxim. La Constantinopol el se recomandă drept victima persecuţiilor ariene: spune că a fost biciuit şi exilat în Oaza Mare datorită ataşamentului său faţă de credinţa niceeană. Grigorie îl crede şi-l admite fără greutate în anturajul său. În realitate, Maxim, care era un răufăcător pedepsit de justiţie, îşi dăduse seama că ascensiunea la putere a lui Teodosie era promiţătoare pentru adepţii credinţei de la Niceea. Un mare număr de posturi ocupate de arieni aveau să devină vacante. Pentru a urca în rang, cel mai bine era să câştigi capitala. Trebuie să reamintim în această privinţă faptul că precaritatea mijloacelor de comunicare din epocă34 şi bunăvoinţa puţin naivă a creştinilor facilitau multe escrocherii de acest fel. În mica sa lucrare Moartea lui Peregrinos, Lucian luase deja în derâdere această caracteristică specifică creştinilor de a se lăsa păcăliţi. E ceea ce I SE întâmplase şi lui Grigorie: el îl admite pe Maxim în intimitatea lui Fără îndoială, Maxim a înţeles destul de repede că Grigorie nu ESTE omul care să facă o carieră şi că era atât de fragil şi dezinteresat încât era posibil chiar să-i ia locul. Şi iată că Maxim îi propune lui Grigorie să plece din nou în Egiptul natal pentru a sluji drept intermediar între episcopul cu o situaţie încă instabilă şi neclară care era Grigorie şi faraonul Alexandriei, căpetenia necontestată şi atotputernică al tuturor creştinilor din Egipt, episcopul Petru.
34 Despre neîncrederea cu care erau întâmpinaţi la Roma mesagerii Bisericilor din răsărit şi despre obiceiul de a apela cu privire la afacerile răsăritene la judecata Alexandriei, cf. MAI SUS p. 35.
149
în primăvara anului 380, îndată ce navigaţia a fost din nou posibilă, Maxim s-a îmbarcat pentru Alexandria cu binecuvântarea publică a lui Grigorie, care l-a făcut mandatarul său pe lângă Petru. Ajuns la Alexandria, Maxim îşi trădează fără şovăire stăpânul prezentându-l lui Petru ca pe un om obosit din cauza vârstei, bolnav şi moale. Principalul reproş era că nu a ştiut să profite de noul regim. Că a rămas liniştit la Constantinopol în loc să se ducă la cartierul general al împăratului pentru a cere o epurare rapidă şi severă a personalului de la conducere. Ar fi trebuit să grăbească eliminarea arienilor şi chiar să se răzbune pe ajutoarele păgâne ale lui Iulian Apostatul de acum douăzeci de ani sau pe moştenitorii lor spirituali. Ar fi trebuit să se teamă pentru a evita revenirea la situaţii asemănătoare35. La urma urmelor, înlăturarea lui Grigorie nu era greu de realizat, pentru că nici o hotărâre episcopală nu-l aşezase în fruntea Bisericii din Constantinopol. Mai mult, Grigorie fusese sfinţit cu aproape zece ani în urmă episcop al Sasimei: or, Sinodul de la Niceea interzicea transferarea unui episcop dintr-un scaun în altul. Petru îi promite lui Maxim scaunul lui Grigorie. Ca urmare, la Alexandria se îmbarcă un comando de episcopi egipteni cu destinaţia Constantinopol şi cu scopul de a-l înscăuna pe Maxim. Pe vas, au întâlnit un preot din Thasos, care deţinea o mare sumă de bani destinată cumpărării unei cantităţi de marmură de la Proconeze. Acesta s-a lăsat convins să deturneze suma în alte scopuri. S-au asigurat astfel în schimbul banilor de sprijinul marinarilor din flota egipteană care se afla în rada Constantinopolului36. Toată această mulţime intră în Anastasia în plină noapte şi-l consacră pe Maxim episcop. În timpul tunderii se va observa că frumosul său păr roşcat era de fapt vopsit. Dar această operaţiune nu va trece neobservată. Populaţia din vecinătate se pune în mişcare şi aleargă de departe chiar, silindu-l să se refugieze pentru continuarea ceremoniei în coliba unui flautist.
Evenimentul a produs un şoc profund asupra unui temperament atât de sensibil ca acela al lui Grigorie. Se lăsase tras pe sfoară de Maxim; descoperă în urmaşul Sfântului Atanasie un om fără credinţă şi fără prea multe scrupule. Cât despre episcopii egipteni
35 Grigorie n-a asistat la convorbirile lui Petru al Alexandriei cu Maxim şi nici o altă mărturie nu ne informează despre ele, dar acesta era raţionamentul unui întreg sector al opiniei ortodoxe, îndeosebi printre episcopi. Pe această bază a fost luată la Alexandria decizia înlocuirii lui Grigorie cu un episcop cu mână forte.
36 Se conta pe aceştia nu numai pentru asigurarea ordinii necesare, dar şi pentru ca să joace rolul poporului, indispensabil pentru legalitatea alegerii.
150
aceştia s-au arătat gata de orice. Zguduirea sa nervoasă va fi profundă şi de lungă durată. De acum, Grigorie se va declara în mai multe rânduri bolnav, fără să mai adauge ceva: avem impresia că era vorba de adevărate momente de depresie37. Dar repercusiunile acestei afaceri erau departe de a se atenua. Din acest moment, Maxim se va considera episcopul legitim al Constantinopolului şi va căuta să-şi facă recunoscute drepturile. Merge mai întâi la Tesalonic pentru a cere sprijinul lui Teodosie. Respins, se întoarce la Alexandria şi-l somează pe Petru să-i atribuie un alt scaun episcopal în schimbul celui constantinopolitan. Petru sfârşeşte prin a se descotorosi de el expulzându-l din teritoriul său cu ajutorul prefectului Egiptului. Maxim nu se descurajează; pleacă în Italia şi solicită sprijinul episcopilor italieni reuniţi la Aquileea, în septembrie 381. Sfântul Ambrozie îi scrie împăratului Teodosie chiar o scrisoare în favoarea sa. De altfel, papa Damasius intervenise în cursul Sinodului împotriva prezenţei lui Grigorie la Constantinopol. Îl vom reîntâlni pe Damasius curând38.
Cele unsprezece cuvântări din anul 380
în ciuda acestei proastei aventuri şi a şocului nervos pe care i-a produs-o, în cursul anului 380 Grigorie desfăşoară o activitate intensă: unsprezece cuvântări, şi nu mici, care ni s-au păstrat, provin din această perioadă. Cum era de aşteptat, afacerea Maxim stă la baza multor cuvântări, însă inima preocupărilor episcopului rămâne teologia Sfintei Treimi şi tocmai pentru a-şi răspândi ideile trinitare în parte originale ia el cuvântul şi pana.
Cuvântarea 33 39, un veritabil apel la unire, este o consecinţă a edictului imperial din 28 februarie. Ea n-a fost compusă pentru a fi rostită, ci pentru a fi răspândită în rândurile credincioşilor lui Demofil şi ale clerului său. Adresarea acestui cler care, în cazul în care Grigorie ar fi intrat în posesia bisericilor din oraş, şi-ar fi putut aprecia situaţia personală ca fiind fără ieşire şi care, de altfel, constituia în mod necesar structura de rezistenţă la învăţătura niceeană, era o politică bună. Se vede că acestui contemplativ nu-i lipsea simţul practic. Putem adăuga, cunoscând rectitudinea gândirii sale, că, dacă avea de gând să primească în propriul său cler nişte preoţi supuşi până atunci unui episcop arian, e pentru că socotea că aceştia
37 Despre acest subiect, a se vedea mai jos capitolul 15: „Schiţă pentru un portret”.
38 A se vedea capitolul următor.
39 Pros Areianous kai eis heauton; PG 36, 212-237.
151
nu fuseseră afectaţi adânc de această eroare. Fără îndoială, vedea în ei capete puţin înzestrate pentru teologie.
Cuvântarea 25 40 este cuvântul de adio rostit în cinstea lui Maxim înaintea îmbarcării acestuia spre Alexandria. Cuvântarea 26 41 va fi strigătul din inimă după trădarea acestuia. Cât despre Cuvântarea 34 42, aceasta pecetluieşte reconcilierea cu episcopii egipteni. Cuvântarea 23 43 se referă la aceeaşi afacere fiind legată de o altă reconciliere, cu un preot din clerul său rămas anonim, şi care-şi trădase episcopul în favoarea lui Maxim.
Dar în această epocă trebuie situată şi opera de căpătâi a lui Grigorie în materie de teologie trinitară. În starea în care ne-a parvenit după remaniere, ansamblul celor cinci mari Cuvântări teologice se prezintă ca un tratat despre Treime, dar nu e greu să ne dăm seama că iniţial au fost cinci lucrări independente pe care mai târziu autorul le-a reunit într-un întreg coerent, fără să mai aibă timp să şteargă urmele sudurii45.
Se vede că anul 380, un an deosebit de agitat în viaţa unui om care avea aversiune faţă de agitaţie, chiar dacă n-a fost un an al acţiunii, a fost o perioadă de intensă productivitate a gânditorului şi scriitorului.
Intrarea lui Teodosie în Constantinopol:
Grigorie instalat în scaunul episcopal
Aşa stăteau lucrurile în momentul în care, în sfârşit, apare acest împărat ortodox aşteptat de peste doi ani, dar pe care necesităţile militare îl reţinuseră până atunci sub arme. Pe neaşteptate, Teodosie îşi face intrarea în capitală marţi 24 noiembrie 380. În aceeaşi zi, îl convoacă pe Grigorie şi-i împărtăşeşte intenţia de a-l instala în biserica Sfinţilor Apostoli în locul lui Demofil. În ziua următoare, împăratul îl invită pe Demofil să adere la simbolul niceean. Grigorie va stigmatiza de multe ori fluctuaţiile doctrinare ale episcopilor, care, pentru a-şi păstra scaunul, erau în stare să semneze orice le-ar
40 Eis ton Herona tonphilosophon; PG 35, 1197-1225.
41 Eis heauton ex agrou epanekonta meta ta kata Maximou; PG 35, 1228-1252.
42 Eis tous Aigyptou epidemesentas; PG 36, 241-256.
43 Eirenikos deuteros epiten symbasin hen meta ten systasin epoiesametha hoi orthodoxoi; PG 35, 1152-1168.
44 Cuvântările 27-31; PG 36, 12-172; ed. P. Gallay, SC 250.
45 Cf. mai jos p. 234 sq. Operă compozită, făcută în mare parte din pasaje împrumutate din Cuvântările 2, 27, 28 şi 29, Cuvântarea 20: Peri theologias kai katastaseos episkopon (PG 35, 1065-1080) pare a data şi ea din această perioadă.
152
fi cerut puterea. E nevoit să recunoască că în cazul lui Demofil n-a fost aşa: acesta a refuzat să-şi dea semnătura împăratului. Ca atare, joi 26 noiembrie, clerul arian a fost expulzat din toate bisericile capitalei. Potrivit moravurilor epocii, aceasta însemna că partida socotită drept eretică de putere nu se mai putea aduna decât dincolo de zidurile oraşului. În dimineaţa zilei de 27 noiembrie, Teodosie purcede el însuşi la instalarea lui Grigorie în biserica Sfinţilor Apostoli. Acesta descrie într-un mod destul de pitoresc desfăşurarea trupelor în oraş, marşul cortegiului în mijlocul unei mulţimi ostile, silueta episcopului în rugăciune alături de purpura regală şi gărzii, sosirea lor într-o bazilică înconjurată de credincioşi prea puţini angajaţi pentru ca soldaţii să fie nevoiţi să-i păzească cu sabia în mâini. Însuşi împăratul îl conduce pe Grigorie către scaunul episcopal şi-l invită să se aşeze. Un scrupul îl opreşte totuşi pe Grigorie: nefiind investit regulamentar episcop de Constantinopol, el nu vrea să ocupe un scaun pe care numai un episcop legitim îl putea ocupa. Aşadar, el se aşază pe una din băncile rezervate preoţilor, imediat la dreapta şi sub scaunul episcopal rămas gol. În momentul în care rugăciunea comună începe, soarele, până atunci Acoperit de nori, luminează biserica: n-a fost nevoie de mai mult pentru ca ostilitatea mulţimii să se transforme în entuziasm. „Grigorie episcop!”, se strigă şi este invitat să ia loc pe scaunul episcopal pe care nu voise să-l ocupe. Pe moment persistă în rezerva sa, dar curând va trebui să facă gestul aşteptat de la el. Nu spune nimic despre motivele care l-au împins să acţioneze astfel, dar ni le putem închipui. Sarcina începută în 379 era departe de a fi încheiată, iar condiţiile necesare înzestrării Constantinopolului cu un episcop ortodox legitim nu erau încă îndeplinite. Pe de altă parte, afacerea Maxim tocmai demonstrase că natura are oroare de vid. E ceea ce gândea şi Grigorie; în schimb, Teodosie şi consilierii săi trebuiau să vegheze.
Pe 27 noiembrie 380 începe o fază nouă a vieţii lui Grigorie. Aceasta va fi pe cât de scurtă pe atât de plină, chiar dacă va lăsa în inima efemerului păstor al oraşului imperial cea mai amară şi mai crudă dintre amintiri.
153
9
Grigorie al Constantinopolului
Adus-am, Doamne, Treimea în noua Romă.
Poemul II, I, 93, v. 9
Iată-l, aşadar, pe acest obscur episcop de provincie instalat pe Cel de-al doilea scaun episcopal al creştinătăţii, păstorul unui oraş a Cărui putere, dacă nu şi strălucire, era pe cale să o eclipseze pe a străvechii Rome. El se bucură de sprijinul fără rezerve al monarhului. Sunt atuuri considerabile de care adversarii săi îi vor reproşa că n-a ştiut să profite1.
Puterile şi slăbiciunile noului episcop
în fapt, situaţia noului episcop de Constantinopol nu era atât de strălucită pe cât părea. Şi trebuie să recunoaştem că aceasta datorită lui însuşi, deşi nu întotdeauna din vina sa. Starea sănătăţii lui n-a fost niciodată prea bună şi în curând se va agrava: în 31 mai 381 va fi atât de bolnav încât îşi va redacta testamentul2, dar chiar şi în mod normal, e constrâns adeseori să se odihnească, ba chiar să stea În pat. Pare istovit, obosit, puţin activ. Fizic, era foarte aproape de Un împărat pe care botezul îl pusese din punct de vedere moral sub autoritatea sa, pentru că reşedinţa episcopului de Constantinopol se învecina cu palatul imperial. Dar acest păstor şi-a făcut un punct de onoare din nefrecventarea curţii3. Nu vom şti niciodată până unde a mers rezerva cu care se laudă şi ce rol va juca, de exemplu, în convocarea sinodului din 381. E greu de crezut că Teodosie n-a cerut,
1 Cuvântarea 42, 23.
2 Textul ni s-a păstrat: cf. PG 37, 389-396.
3 Cuvântarea 42, 19.
155
într-un fel sau altul, sfatul episcopului său înainte de a lansa invitaţiile. Într-adevăr, Grigorie nu ne spune nimic, dar această tăcere este cu atât mai semnificativă cu cât Sinodul i-a lăsat o amintire execrabilă şi l-a socotit drept un eşec personal: nu era cazul să se laude cu o întreprindere ratată şi nu-i plăcea să-şi aducă aminte de aceasta.
Pe de altă parte, în Răsărit domnea o stare de spirit difuză încă, dar a cărei cristalizare, în lipsa unui spirit războinic, avea să-l pună pe episcopul capitalei într-o situaţie instabilă. Pe plan politic, Răsăritul începea să se emancipeze de sub vechea tutelă romană: cum să nu fi fost ispitiţi şi episcopii să facă acelaşi lucru? Pe plan religios, în vizorul lor se afla mai puţin Roma cât ansamblul episcopilor occidentali. Exemple de atitudini care erau mai mult decât o simplă agasare, sunt numeroase. Grigorie însuşi s-a plâns de acţiunile episcopilor occidentali exilaţi în dieceza sa. Dacă împărtăşea cu ei credinţa pentru care fuseseră destituiţi, nu aproba însă amestecul lor în chestiunile locale, reproşându-le energic excesul de zel. Ce să spunem de schisma instalată de mulţi ani la Antiohia în urma greşelii unui episcop occidental care se amestecase în ce nu-l privea, consacrându-l pe Paulin pentru a lua locul lui Meletie socotit de el suspect? Or Meletie, de origine armeană, era prieten şi vecin al capadocienilor4. Întreg episcopatul Răsăritului suporta foarte prost sprijinul constant dat în Occident şi în Egipt lui Paulin împotriva lui Meletie. Aşadar, aceşti episcopi aşteptau de la cel pe care geografia politică îl desemna drept şeful lor, să ia conducerea luptei. Şi în această privinţă Grigorie îi va dezamăgi foarte repede. În domeniul dogmatic, lucrurile sunt puţin mai clare, în sensul că pe ansamblu episcopii erau gata să respecte voinţa imperială, cu condiţia ca ea să fie clar exprimată. Aşadar, Simbolul de la Niceea va fi repus la loc de cinste şi divinitatea Duhului Sfânt va fi recunoscută, dar, în plan imediat, Grigorie nu poate ignora faptul că majoritatea episcopilor vecini, cei din Helespont, nu voiau să audă vorbindu-se de această recunoaştere5. În sfârşit, între zidurile Constantinopolului forţele arianismului erau considerabile încă: de exemplu, puternicul mediu al eunucilor de la curte rămăsese foarte ataşat acestuia. Aşadar, în jurul noului episcop al capitalei domnea un climat deloc confortabil.
4 Vasile i-a adresat nu mai puţin de şase scrisori (57, 68, 89, 120, 129, 216) şi în corespondenţa sa îi pledează adeseori cauza, în special pe lângă Atanasie (Scrisorile 67 şi 69). Grigorie al Nyssei îi va rosti cuvântarea funebră la Constantinopol.
5 Amintim că este vorba de regiunea Dardanelelor.
156
O tentativă de asasinat
De altfel, el va avea curând prilejul să vadă că nu toate opoziţiile împotriva persoanei sale fuseseră dezamorsate şi că ura putea ajunge până la crimă. Obosit, Grigorie se odihnea, ne spune el, într-o cameră. Palatul episcopal în care locuia acum, era probabil destul de dezorganizat prin plecarea multora din vechii servitori. Noul episcop n-a avut timpul şi probabil nici gustul de a restabili ordinea interioară. Aşadar, încă se mai intra aici ca într-o moară. Dintr-odată, un grup de oameni din popor dă buzna în cămăruţa în care moţăia Grigorie; aceştia se retrag însă numaidecât după ce introduc un tânăr palid îmbrăcat în întregime în negru. Episcopul tresare şi începe să se ridice din pat, întrebându-l despre scopul vizitei sale. Credea că are de a face cu un solicitant. Întrebările sale rămân fără răspuns, dar dintr-odată tânărul cade la picioarele sale, În lacrimi. Va înţelege că venise să-l asasineze pe acest episcop nou, care în ochii lui era eretic, dar n-avuse curajul de a merge până la capăt. Acţionase singur? Cei care-l introduseseră făceau parte dintr-un complot? Nu se ştie. Grigorie îl va ierta pe acest duşman pocăit, dar şocul nervos a fost adânc6.
Predica episcopului Constantinopolului
în lunile care au urmat, activitatea pastorală a noului episcop a fost intensă. Ceea ce înseamnă că a predicat foarte frecvent, atât în catedrala Sfinţilor Apostoli cât şi în „Biserica Mare”. În ceea ce priveşte celelalte biserici ale oraşului, mărturiseşte că n-a putut să le viziteze7. Dar, la drept vorbind, cuvântările care ni s-au păstrat din această perioadă nu sunt foarte numeroase. Nu sunt mai mult de şase8. Primele patru datează din ultimele săptămâni ale anului 380 şi din primele zile ale lui ianuarie 381. Cuvântarea 37 este foarte apropiată în timp de cele precedente. Cât despre Cuvântarea 42, prezentată drept demisia lui Grigorie din funcţia de episcop al Constantinopolului, aceasta va fi rostită, dacă a fost într-adevăr rostită, În sfârşitul lunii iunie sau iulie9.
După 27 noiembrie, ciclul liturgic cuprindea, de câţiva ani deja, sărbătoarea Naşterii Domnului, o creaţie occidentală importată în
6 Cf fragmentul din Poemul autobiografic II, I, 11: Despre viaţa sa, v. 1442-1474.
7 Spune explicit că sănătatea nu i-a permis să oficieze în alte biserici decât Anastasia, sfinţii Apostoli şi Sfânta Sofia (Cuvântarea 42, 26).
8 în ordine cronologică probabilă sunt Cuvântările 36, 38, 39 şi 40, 37 şi 42.
9 Despre acest text, cf. mai jos p. 211.
157
Răsărit de episcopii exilaţi. Dar inima acestui ciclu se întindea de la 6 ianuarie, data Epifaniei sau Arătării Domnului, până la Paşti cu cele opt săptămâni de post ale sale şi cu cele două predici pe zi ale lor. În tot acest răstimp, Grigorie acţionează în calitate de episcop al Constantinopolului fără să fi fost învestit regulamentar în această funcţie. Lucru pe care-l va face sinodul.
Biserica Sfinţilor Apostoli
De acum înainte, activitatea pastorală a episcopului Grigorie se desfăşoară cu precădere în biserica Sfinţilor Apostoli. Aceasta era situată în cartierele din nordul oraşului, nu departe de incinta ridicată de Constantin10. Grigorie ne spune că biserica avea formă de cruce asemeni marilor biserici construite de Constantin la Roma şi la Ierusalim. Înăuntru, locul femeilor era în tribune. Diferite construcţii formau o anexă: curând, Aelia Flaccilla, prima soţie a lui Teodosie, va ridica alături un palat. Dar cea mai importantă clădire a ansamblului era, pe lângă biserică, mausoleul imperial de formă circulară care susţinea o cupolă, mausoleu care fusese construit de Constantin pentru el însuşi şi pentru succesorii săi. În interiorul absidei bisericii, în faţa publicului şi deasupra altarului, a navei şi a treptelor preoţilor situate în jurul lui de o parte şi de alta, se înălţa, ca în orice biserică, tronul episcopului. De aici prezida Grigorie ceremoniile liturgice, de aici, în picioare sau aşezat îi învăţa pe credincioşii capitalei, folosindu-şi fără ezitare atât farmecul personal cât şi tehnicile cuvântului. O mare parte a publicului se lăsa sedusă cu atât mai mult cu cât elocvenţa episcopului era un spectacol gratuit11. Dar a existat cel puţin un arţăgos (foarte probabil un episcop) care să se indigneze că un orator religios îndrăznea să recurgă la seducţie, şi să numească aceasta prostituţie12.
Preluarea funcţiilor: Cuvântarea 36
A predica în capitala unui suveran pios însemna pentru un episcop ca Grigorie prilejul de a vorbi frecvent în prezenţa acestuia. 27 noiembrie, ziua instalării lui Grigorie, era în acel an o zi de vineri. Probabil că duminică 29 noiembrie Grigorie a rostit Cuvântarea
10 Cf. mai sus p. 132.
11 Era un public avid de elocvenţă, dar, cuvântările episcopale erau aproape singurele gratuite.
12 Cuvântarea 42, 12.
158
36 13, care are toate şansele să corespundă inaugurării oficiale a funcţiilor sale. Oricum, el mărturiseşte ce anume se întâmplase în zilele de după instalarea sa. În multe privinţe, această cuvântare, rostită în prezenţa împăratului, este o cuvântare de mulţumire, dar trădează încă o anume stinghereală, oratorul fiind pe deplin conştient de ilegalitatea numirii lui şi de criticile pe care nu putea să nu le suscite. „Afecţiunea voastră, se adresează el publicului, v-a făcut să comiteţi o inovaţie”14: se ştie cât de mult dezaproba întreaga Antichitate o asemenea noţiune. Mai întâi, episcopul regăseşte tonul direct, acest mod care n-a încetat să-l caracterizeze de a stabili o relaţie personală cu auditoriul. Are cu toate acestea conştiinţa piedicilor care se ridică în calea sa. Când ne spune că glasul său „sună străin”, trebuie să deducem poate că nu scăpase încă cu totul de Accentul capadocian, căruia literaţii îi reproşau că face confuzie între vocalele lungi şi scurte ale limbii greceşti. E conştient în acelaşi timp şi de noul obstacol care era slăbiciunea vocii sale: fără îndoială, predica pentru prima dată în viaţă într-o biserică mare15.
Inaugurându-şi episcopatul la Constantinopol, Grigorie intenţiona să se situeze în acelaşi timp în continuitate cu îndepărtatul său predecesor ortodox, care fusese cu patruzeci de ani mai înainte episcopul Alexandru, dar şi, mai cu seamă, în opoziţie cu un tip de episcop mult prea răspândit, după părerea sa: acela al prelaţilor care caută să placă mulţimii atât prin limbaj, cât şi supunându-se tuturor dorinţelor ei. Trebuie să subliniem aici ca pe o trăsătură semnificativă a moravurilor că atitudinea demagogică reproşată acestor episcopi constă, potrivit criticului lor, într-o imitare a moravurilor politice ale epocii. În ce-l priveşte, înşişi partizanii săi admiteau cu greu faptul că refuzase orice concesie faţă de voinţa populară neacceptând să ia loc pe tronul episcopal. În final, episcopul se va adresa mai direct unei categorii sau alteia din auditoriul său. O lecţie foarte generală e destinată împăratului: dat fiind că Dumnezeu i-a încredinţat lumea, el trebuie să se comporte faţă de supuşii săi asemenea lui Dumnezeu şi să-şi pună în El singur toată puterea sa. Înalţii funcţionari sunt invitaţi să rămână credincioşi lui Dumnezeu şi împăratului fără a se mândri cu puterea lor. Urmează nobilii, intelectualii, filozofii şi retorii, care — trebuie să remarcăm — vin, în această ordine ierarhică, înaintea bogaţilor. Ultimele cuvinte sunt
13 Eis heauton kai pros tous legontas epitymein auton tes kathedras Konstantinoupoleos, kill eis ten tou laou prothymian he epedeixanto eis auton; PG 36, 265-280.
14 Cuvântarea 36, 268 B.
15 Cuvântarea 36, 265 A.
159
adresate întregului oraş. Reluând pe cont propriu pretenţia Constantinopolului la egalitatea cu Roma, el cere oraşului să ocupe locul întâi şi în domeniul virtuţii, lepădând patima curselor de cai, a teatrului, a arenelor şi spectacolelor cinegetice.
Ciclul liturgic: Naşterea, Arătarea şi Botezul
La câteva zile distanţă, noul episcop va lua din nou în public cuvântul în cadrul ciclului liturgic. Sărbătoarea Naşterii de pe 25 decembrie îi oferă prima ocazie solemnă; în ajunul zilei de 6 ianuarie va celebra Arătarea, iar în dimineaţa următoare va vorbi pe larg despre Botez în faţa unui public deosebit de numeros, cum era normal în această zi de mare sărbătoare16.
Se ştie că instituirea sărbătorii Naşterii, veche în Occident, era relativ recentă în regiunile răsăritene ale Imperiului. Nu se cunoaşte data exactă a introducerii sale în Constantinopol. Modul în care o descrie Grigorie17 presupune că era în vigoare deja de o bună perioadă de timp şi că ea constituia prilejul pentru tot felul de festivităţi pe care predicatorul nu le vede cu ochi buni, fără ca să insiste prea mult asupra lor. În schimb introduce deja tema trinitară. Peste câteva zile, cu prilejul Arătării care pe atunci era, alături de Paşti, una din cele două sărbători majore ale anului, el merge mult mai departe. Luând cuvântul18 într-o biserică luminată, el se foloseşte de acest prilej pentru a dezvolta ideea că adevărata luminare stă în arătarea lui Dumnezeu. A vorbi altora despre Dumnezeu, a-i lumina, presupune posedarea luminii în deplinătatea ei de către noi înşine. Pentru a dobândi această lumină şi pentru a o aduce şi altora, trebuie să ne pregătim cu sârg, întrucât Cuvântul nu vine decât în sufletele pregătite să-l primească. Această pregătire, care începe cu frica de Dumnezeu, constă în alungarea „duhului necurat şi material”19, şi apoi în învăţătură practicând în acelaşi timp virtutea. Abia mai apoi îl vom putea primi pe Dumnezeu în noi înşine şi-L vom putea face cunoscut. Astfel, orice predică, orice învăţătură apar drept urmări ale vieţii contemplative, dar episcopul înţelege să arate că discuţiile teologice care alimentează curiozitatea mulţimilor şi vorbăria lor nu se pot sustrage acestei reguli. Această exigenţă se adresa unei populaţii căreia nu-i lipsea atracţia
16 Sunt Cuvântările cu numerele 38, 39 şi 40.
17 Cuvântarea 38: Eis Theophanian eitoun Genethlia tou Soteros; PG 36, 313-338.
18 Cuvântarea 39: Eis ta hagia Phota; PG 36, 336-360.
19 344 D.
160
pentru chestiunile religioase, dar care arăta mai mult curiozitate decât pietate, mai mult gustul disputei decât simţul sacrului, mai mult prezumţie decât respect pentru divinitate, şi care, pe scurt, confunda interesul religios cu entuziasmul curselor de cai sau cu pasiunea pe care alţii, în alte timpuri, o vor avea pentru politică. Această declaraţie de principii va fi urmată de o lungă dezvoltare dogmatică trinitară care face apel mai puţin la Scriptură, chiar dacă aceasta rămâne peste tot în substratul gândirii sale şi uneori este chiar citată explicit, cât la experienţa personală a lui Dumnezeu de către cel care vorbea. Nici un apel la autoritatea Sinodului de la Niceea. De patruzeci de ani, cele două tabere erau în dispută aruncându-şi una alteia texte scripturistice, în timp ce învăţătura de la Niceea, respinsă şi viu criticată de predecesorii lui Grigorie, nu se bucura desigur de nici o greutate în faţa auditoriului său. Episcopul era redus astfel la ceea ce constituia forţa şi originalitatea sa: viaţa ascetică şi experienţa contemplativă.
După toate acestea şi după multe alte meandre, predicatorul îşi aduce aminte că Epifania, comemorarea Botezării lui Hristos în Iordan şi a arătării Sale în lume, este şi sărbătoarea Botezului. Şi atunci declanşează o reflecţie asupra acestui subiect pe care o va relua şi dezvolta în ziua următoare.
Predica despre Botez a lui Grigorie din Nazianz20 este una din cele mai lungi şi mai detaliate cuvântări ale sale. Ea se insera Într-un cadru deosebit. Creştinii acelei epoci, trebuie insistat, aveau deplină încredere în efectele Botezului: ştergerea tuturor păcatelor anterioare era pentru ei o certitudine. În schimb, erau mult mai puţini siguri că mărturisirea păcatelor comise de cei botezaţi aduce cu necesitate pocăinţei lor iertarea lui Dumnezeu. Din acest motiv probabil se afirma tendinţa de a amâna Botezul, la care însă trebuie Adăugat factorul capital care a fost începând cu mijlocul secolului III dezvoltarea marilor persecuţii sistematice21. Începând din această perioadă, fiecare ştie că poate fi silit într-o zi să se lepede de Hristos din frică sau din slăbiciune, cu alte cuvinte să comită cea mai gravă şi poate cea mai iremediabilă greşeală. În aceste condiţii, era inevitabil ca marea majoritate a credincioşilor să ia obiceiul de a-şi amâna cât mai târziu Botezul, fără a mai vorbi de copiii pe care doreau încă şi mai puţin să-i expună la această încercare. Obişnuinţele
20 Cuvântarea 40: Eis ton hagion Baptismal PG 36, 360—425.
21 Din 250 şi până în 313, statul ia periodic iniţiativa unor campanii sistematice de persecuţie, ceea ce nu făcuse înainte.
161
acumulate de un corp social au viaţă lungă. La cincizeci de ani după sfârşitul persecuţiilor, ele mai subzistau cu atât mai mult cu cât convertirile care au avut loc pe urmele lui Constantin nu erau fără lipsuri. Aşadar, cea mai mare parte a credincioşilor nu primea Botezul decât cu ocazia unei boli grave sau la bătrâneţe. Odată venită ziua Epifaniei, episcopii depuneau toate eforturile pentru a-şi convinge auditoriul să se înscrie în registrul celor care doreau să urmeze, în timpul Postului Mare care se apropia, o cateheză specială pentru a fi botezaţi în cursul nopţii de Paşti. În acest cadru şi-a rostit Grigorie Cuvântarea 40. Vasile şi Grigorie al Nyssei făcuseră şi ei la fel22. Atât unul, cât şi ceilalţi aveau drept principală preocupare răsturnarea obiceiurilor şi convingerea auditoriului să nu-şi amâne Botezul. Insistenţa extremă a lui Grigorie e un semn foarte limpede că răul pe care-l combătea era foarte răspândit şi că erau foarte rari cei care nu-şi amânau primirea Botezului cât mai mult cu putinţă, adeseori până pe patul morţii. Adeseori preotul boteza nişte muribunzi inconştienţi sau, în orice caz, bolnavi care nu puteau să-l cheme ei înşişi şi care erau la bunul plac al celor din jur, riscând să moară nebotezaţi23.
Prin urmare, episcopul trece în revistă diferite categorii de credincioşi, dezvoltând pentru fiecare argumente adaptate propriului caz. Tinerii, spune el, sunt chemaţi, ca şi bătrânii şi copiii, dar mamelor îndeosebi le cere să-şi boteze copiii. Care este momentul potrivit pentru aceasta? Cel în care copilul, nemaifiind prunc (adică spre trei ani şi jumătate), dobândeşte un minimum de înţelegere necesar pentru a putea răspunde la întrebările episcopului.
Dacă până şi copii trebuie să se boteze, cu atât mai mult adulţii trebuie să nu aştepte mult timp. E evident cazul celor care duc în celibat o viaţă de castitate, dar şi cel al bărbaţilor şi femeilor căsătoriţi. Ceea ce îi oferă ocazia câtorva cuvinte destul de vagi despre căsătorie şi castitatea pe care soţii sunt invitaţi să o păstreze în timpul prescris rugăciunii; dar, precizează episcopul, este vorba de un simplu sfat. Oameni liberi şi sclavi, săraci şi bogaţi, cei veseli şi cei închistaţi găsesc cu toţii un ajutor în botez, dar există şi o categorie pe care episcopul o va examina mai îndelung: este vorba de cei însărcinaţi cu îndatoriri publice care-i expun întinărilor, mai ales cei care pronunţă pedeapsa cu moartea sau comandă armate.
22 Omilia 13 a lui Vasile datează din 6 ianuarie 371 (PG 31, 424-444 [PSB 17, 1986, p, 488-499]). În acelaşi an 381, Grigorie al Nyssei se adresează şi el „celor care amână botezul” (PG 46,416—432).
23 PG 36, 372 C.
162
Chestiunea are o importanţă extremă pentru că e vorba de a determina în ce măsură o viaţă creştină autentică, cea a unui botezat, e compatibilă cu exerciţiul responsabilităţilor politice. Răspunsul lui Grigorie este fără echivoc. „Fugi!” este strigătul din inimă pe care-l repetă de trei ori la distanţă de numai câteva rânduri. „Dacă este cu putinţă, fugi de funcţiile publice şi de frumoasele lor cortegii, desfă-ţi aripile ca un vultur, sau, ca să vorbesc într-un mod mai propriu, ca o porumbiţă, fiindcă ce ai tu în comun cu Cezarul sau cu lucrurile lui?”24. Episcopul poate admite că un creştin poate exercita funcţii publice dacă se dovedeşte că-i este cu neputinţă să scape de ele, dar ceea ce reţine auditoriul din cuvintele sale e că de preferat e ca el să se ţină departe de afacerile de stat. Oricum ar sta lucrurile, şi creştinii care exercită în continuare funcţii înalte sunt invitaţi să primească Botezul ca şi ceilalţi, fără întârziere: dacă li se va întâmpla să păcătuiască în timpul exercitării funcţiilor lor, vor trebui să se încredinţeze dreptăţii şi bunătăţii lui Dumnezeu. Asemeni desfrânatei Rahab, vor fi judecaţi pentru ce ar fi putut face25. O lecţie de umilinţă publică pentru toţi creştinii care deţineau o autoritate în stat, începând cu împăratul.
Căsătoria
Ceva mai târziu, Grigorie va rosti singura omilie exegetică care ni s-a păstrat sub numele lui26. Comentând în prezenţa împăratului verset după verset capitolul 19 de la Matei, iată-l aventurându-se să vorbească despre căsătorie sugerând modificări ale legii romane în această privinţă. Aceasta pedepsea adulterul femeii fără să amintească deloc adulterul soţului: episcopul cere ca soarta acestuia din urmă să fie aliniată la cea a femeii. O altă cerere vizează stabilirea egalităţii mamei şi a tatălui în privinţa autorităţii asupra copiilor. Se pare că oratorul dorea interzicerea celei de-a treia căsătorii. El mai dorea ca repudierea să nu intervină decât numai în cazul adulterului, dar, în această privinţă nu-şi face prea multe iluzii şi contează mai puţin pe lege decât pe evoluţia mentalităţilor. Păstorul riscă chiar şi să dea soţilor sfaturi foarte concrete cu privire la conduita pe care vor trebui să o adopte faţă de soţiile lor27, dar,
24 384 A.
25 384 C. Cf. 1051.
26 Cuvântarea 37; PG 36, 281-309.
27 Dacă o femeie abuza de machiat, soţul va trebui să înlăture fardul de pe chipul ei; dacă ea vorbeşte prea mult, va trebui să o tempereze (cum? episcopul nu precizează); dacă râde într-un fel nepotrivit, îi va induce seriozitatea; dacă vrea prea multe sau dacă cheltuieşte excesiv, îi va impune restricţii; dacă iese prea mult, îi va impune limite; dacă privirile ei sunt arogante, o va pedepsi. În toate cazurile se va folosi de „filozofie”. Cf. 292 C.
163
lucru surprinzător, în acest comentariu al unei pagini evanghelice dedicată căsătoriei, el deviază destul de repede şi foarte mult într-o cu totul altă direcţie. De fapt, la soţi se referă în mai puţin de un sfert din acest text. Ceea ce predicatorul are în minte e cu totul altceva decât căsătoria. Noţiunea de castitate îl face să se gândească la cei care s-au făcut de bunăvoie „fameni”, „eunuci” potrivit cuvântului Evangheliei, şi acest termen lasă la rândul lui să se întrevadă chipul eunucilor din palat, care, fideli arianismului de pe vremea lui Valens şi Demofil, erau recalcitranţi faţă de cuvântul episcopului lor. A fi famen potrivit spuselor lui Hristos înseamnă, le-o spune el fără ocolişuri, a mărturisi învăţătura despre Sfânta Treime definită la Niceea. Episcopul îl invită pe împărat să pună capăt predicii ariene pretutindeni şi nu numai la Constantinopol. La drept vorbind, el zbura în ajutorul victoriei, pentru că o lege a lui Teodosie din 10 ianuarie 381 interzicea deja arienilor să ţină adunări în interiorul oraşului28.
Dacă Grigorie a luat sau nu cuvântul în public la Constantinopol şi cu alte ocazii, nu ne-a rămas nici o urmă. Curând, reuniunile Sinodului convocat de Teodosie îi vor da mai mult decât o singură dată prilejul să se exprime în faţa confraţilor săi. Nu ni s-a păstrat nici o urmă a acestor intervenţii. Doar Cuvântarea 42 29 se va prezenta ca o alocuţiune rostită de Grigorie în faţa episcopilor Sinodului Ecumenic pentru a le prezenta demisia. Vom vedea mai încolo ce trebuie să credem despre acest text important. Pe moment, trebuie să aruncăm o privire asupra acestei adunări.
Sinodul II Ecumenic
Bisericile din Răsărit se confruntau mai mult decât oricând cu marea problemă a unităţii lor doctrinare şi a ortodoxiei lor. Era aceeaşi problemă cu care se confruntase odinioară, în 324, Constantin: el o rezolvase sau credea că a rezolvat-o prin convocarea, pentru prima oară, a unei adunări a tuturor episcopilor din Imperiu. Primul Sinod Ecumenic, reunit la Niceea în 325, s-a pus astfel de acord asupra unui text. Marea majoritate a occidentalilor au rămas fideli acestui text; se ştie că după această epocă Răsăritul a oscilat mereu. Constans, fiul şi urmaşul imediat al lui Constantin în Răsărit, se
28 Pentru o analiză detaliată a acestui text, cf. mai jos p. 216 sq.
29 Syntakterios eis ten ton rn episkoponparousian; PG 36, 457-492.
164
orienta deja treptat spre un arianism moderat. În ultima perioadă30, împăratul Valens înmulţise presiunile în favoarea unei formule de tip arian. Reunind primul sinod ecumenic, Constantin urma sfatul episcopului Osius de Cordoba. Nu se ştie dacă Teodosie a urmat sfatul celui care devenise episcopul său. Grigorie afirmă cu tărie că n-a frecventat curtea în timpul acestor câteva luni. În orice caz, împăratul va convoca şi el o mare reuniune a episcopilor cu intenţia de a-i face să decreteze solemn întoarcerea la vechiul text de la Niceea. Această adunare poartă numele de Sinodul II Ecumenic. Acesta s-a întrunit la Constantinopol în „Biserica Mare”, cu alte cuvinte Sfânta Sofia; început cu mai 381, el pare să se fi terminat În iulie. Episcopii au participat într-un număr mai mic decât la Niceea31, fiindcă nici un latin n-a luat parte. Episcopii egipteni şi cei din dieceza Macedoniei n-au fost nici măcar convocaţi la sinod decât într-o a doua fază. Aceste regiuni din urmă ţineau de Milan şi nu de Constantinopol32. Actele Sinodului nu s-au păstrat şi principalele lucruri pe care le ştim despre el provin din citatele Sinodului de la Efes din 431, din mărturia lui Grigorie însuşi sau din fragmente ale unor istorici bisericeşti din secolul V, precum Socrate şi Sozomen.
Să încercăm să refacem lucrările acestui sinod. Ca de obicei, episcopii sosesc pe rând. Ca de obicei, ei pornesc la lucru fără a-i aştepta pe întârziaţi, fapt care-i face pe aceştia să conteste toate hotărârile luate în absenţa lor. În mod normal, şedinţele ar fi trebuit prezidate de episcopul locului, aşadar de Grigorie. Dar el nu fusese investit regulamentar în funcţia de episcop al Constantinopolului. În aceste condiţii, preşedinţia cade în seama celui mai bătrân cu funcţia cea mai înaltă. Acesta era Meletie al Antiohiei. Curând după aceasta, sinodul va reglementa fără dificultate problema scaunului din Constantinopol, numindu-l pe Grigorie în modul cel mai oficial posibil.
Dar abia după câteva zile Meletie moare. Sinodul va proceda la funeralii solemne. Cu această ocazie, Grigorie al Nyssei, fratele lui Vasile, rosteşte elogiul funebru al defunctului, care ni s-a păstrat33.
30 Din 365 până în 378.
31 Dacă Niceea va fi cunoscut drept Sinodul celor 318 părinţi-episcopi, aluzie la cei trei sute optsprezece slujitori ai lui Avraam, Sinodului de la Constantinopol tradiţia îi va da numele de Sinodul celor 150 părinţi-episcopi.
32 Probabil că Teodosie şi Graţian voiau să întărească numărul partizanilor Ortodoxiei în rândul participanţilor la sinod.
33 Gregorii Nysseni Opera, IX, p. 475 sq.
165
De acum, preşedinte al sinodului este Grigorie. Ca regulă generală, preşedintele unei astfel de adunări nu se bucură neapărat de o mare autoritate, dar joacă un rol considerabil de animator şi e bine situat pentru a orienta deciziile şi pentru a găsi soluţiile de compromis atunci când se simţea nevoia.
Succesiunea lui Meletie şi schisma antiohiană
Sinodul avea un obiectiv esenţial care făcea şi obiectul convocării sale: reproclamarea caracterului fundamental al Simbolului de la Niceea. E ceea ce dorea Teodosie, iar preşedintele sinodului nu avea nici el altceva în gând. Dar moartea neaşteptată a lui Meletie aduce în prim-plan o veche problemă de persoane. Trebuia reglată succesiunea acestuia prin numirea unui nou episcop al Antiohiei. Or, problema Antiohiei era de mult timp o problemă spinoasă în care se confruntau două tabere. De o parte, marea majoritate a episcopilor răsăriteni vedeau în Meletie, transferat în 358 la Antiohia din Sevasta Armeniei, singurul episcop legitim al Antiohiei. De cealaltă parte, erau latinii şi egiptenii. Aceştia nu credeau în ortodoxia trinitară a lui Meletie34. Mai mult, cu douăzeci de ani mai înainte35, Lucifer de Cagliari, un episcop exaltat din Sardinia, sfinţise de unul singur un alt episcop, pe nume Paulin. Astfel, Antiohia avea de mulţi ani deja doi episcopi antagonişti: răsăritenii nu-l cunoşteau decât pe Meletie; occidentalii şi egiptenii nu aveau ochi decât pentru Paulin. Să adăugăm că majoritatea populaţiei locale era legată de Meletie. Oricum, moartea lui Meletie crease o situaţie nouă. Fie se punea capăt acestei dualităţi recunoscând pe Paulin ca urmaş al lui Meletie, fie se desemna o altă persoană. Grigorie propune colegilor săi prima soluţie, dar nu este ascultat. În fapt, mai mult decât majoritari în această adunare, răsăritenii nu voiau să cedeze nimic occidentalilor. Prin urmare, l-au ales în scaunul lui Meletie pe preotul Flavian36. Schisma din Antiohia se va prelungi astfel mulţi ani37. Cât despre preşedintele sinodului, acesta va fi dezavuat de ai săi. Pentru Grigorie, lucrurile porniseră prost. Decepţionat şi bolnav, se va afla curând în opoziţie cu colegii săi pentru motive mult mai grave, unele bine cunoscute, altele prost înţelese până acum.
34 în plus, Meletie, era un episcop transferat şi, cum se va vedea în legătură cu Grigorie însuşi, răsăritenii nu admiteau transferurile în funcţii, în principiu interzise de canonul 15 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea.
35 în 362.
36 Mai târziu, Flavian îl va hirotoni preot pe viitorul Sfânt Ioan Hrisostom.
37 Despre istoria ei, cf. F. CAVALLERA, Le Schisme dAntioche, IV2siecle, Paris, 1905.
166
O numire contestată
Totuşi, acest sinod, ca multe altele, avea alte probleme de rezolvat. A proclama, cum va face acest sinod, că episcopul Constantinopolului, în calitate de episcop al Noii Rome, trebuie să vină în rang îndată după cel al Romei nu era o măsură inocentă. Afacerea succesiunii lui Meletie tocmai demonstrase că problemele de persoane nu erau mai puţin importante între cele cu care trebuiau să se confrunte marile adunări. Dar iată că pe această situaţie conflictualA se grefează o nouă problemă de persoane. Episcopii egipteni, responsabili sau complici ai mascaradei lui Maxim din urmă cu un an, întârziaseră. Raporturile lor cu Grigorie n-aveau cum să fie excelente. Faţă de aceştia el va avea mai târziu şi în mai multe rânduri cuvinte foarte aspre. Aceşti egipteni contestau validitatea numirii lui Grigorie pe scaunul Constantinopolului, reproşându-le episcopilor răsăriteni că nu i-au aşteptat înainte de a lua această decizie. E adevărat că astfel de declaraţii erau publice şi că în culise se avea grijă ca persoana în cauză să fie liniştită pe motiv că M-ar urmări doar să se dea o lecţie Răsăritenilor. Situaţia era însă mult mai gravă. Ascholios, episcopul Tesalonicului, era grec, dar provincia sa, Macedonia, ţinea din punct de vedere administrativ de Imperiul de Răsărit. De aceea, papa Damasus îl însărcinase să fie reprezentantul său la sinod. Convins de argumentele lui Maxim, Damassus credea că Grigorie, sfinţit altădată episcop al Sasimei, nu putea fi transferat într-un alt scaun. Damasus se sprijinea pe interzicerea de Sinodul de la Niceea a transferurilor în funcţii38. Acestor argumente Grigorie le-ar fi putut opune două lucruri: în primul rând, el nu se instalase niciodată la Sasima, acest pretins scaun episcopal neavând titular nici înainte, nici după el. Nu avea cum părăsi ceva ce nu exista de fapt. Pe de altă parte, canonul disciplinar invocat de Damasus, cunoscut şi respectat pe atunci în Occident, era literă moartă în Răsărit.
Bineînţeles, argumentele Occidentului nu erau de natură să fie acceptate de majoritatea răsăriteană a Sinodului. Totuşi, eşecul şi contestarea l-au afectat pe Grigorie. Şi l-au afectat cu atât mai mult cu cât era atât de bolnav încât începuse să-şi redacteze testamentul, începe prin a se distanţa faţă de sinod debarasându-se de el. Până acum locuise în palatul episcopal, în apropiere de Sfânta Sofia. Plecând de aici, s-a întors probabil la Teodosia. E evident că în
38 Cf. mai sus p. 166, n. 34.
167
ochii tuturor acest gest era un semn că preşedintele sinodului se îndepărtase de sala de şedinţe pentru că dezaproba cursul pe care-l luaseră acestea. Grigorie are în mai multe rânduri judecăţi foarte aspre în privinţa confraţilor săi. Înainte de a ne întreba cu privire la motivaţia lor profundă, trebuie să le evaluăm cât mai exact.
Judecata asupra sinodului
Nu este nici o îndoială, cuvântările şi poemele conţin judecăţi aspre la adresa episcopilor39. Nu în fiecare zi se întâmplă ca un episcop hărăzit titlului de dascăl al Bisericii universale să-şi trateze confraţii drept „savanţi improvizaţi” sau teologi „făcuţi prin alegeri”, aşa cum face Grigorie în primele rânduri ale Cuvântării 20, sau să-i acuze că „vomită pe altar banii săracilor”40. Nu trebuie să ne aşteptăm de la un scriitor din această epocă să schiţeze portrete individuale, nici chiar să citeze nume. Meletie al Antiohiei şi Petru al Alexandriei sunt singurii episcopi desemnaţi individual, şi ei abia apar. Zugrăvit în tuşe atât de groase şi brutale e profilul general al episcopatului. Ar fi multe de spus asupra unui subiect faţă de care causticitatea autorului nostru nu are limite. Episcopatul răsăritean a cărui revelaţie brutală a avut-o Grigorie la Constantinopol i se pare alcătuit din notabilităţi, cu calităţi omeneşti desigur (având experienţa afacerilor şi a conducerii), dar care au ajuns să aibă responsabilităţi ecleziale fără a avea nici cea mai mică pregătire spirituală sau formaţie religioasă. Aceşti înalţi clerici respiră duhul veacului: autoritari şi orgolioşi, ei sunt nobili care şi-au păstrat în privinţa decorului şi fastului deprinderile anterioare. Ici şi colo, apare şi un alt tip de episcop: de această dată este vorba de parveniţi, avizi de bani şi putere, bădărani şi lipsiţi de cultură. Abia scăpaţi de plug şi potcoave, aceştia poartă încă pe trupuri semnele infamante ale sclaviei; bogăţia şi-au dobândit-o pe căi necinstite. Nu te poţi aştepta la nimic bun nici de la unii nici de la ceilalţi. Şi pentru că sinodul fusese convocat de împăratul Teodosie pentru a defini credinţa Bisericii, trebuie să ştim că astfel de episcopi nu aveau altă convingere decât cea pe care le-o insufla puterea. Erau gata să urmeze cuvântul de ordine al momentului, oricare ar fi fost acesta, şi să-l schimbe fără nici o greutate, în caz că vântul şi-ar fi schimbat
39 Este vorba, îndeosebi, de Poemul autobiografic II, I, 11: Despre viaţa sa, precum şi Poemele II, I, 12: Către sine însuşi şi despre episcopi şi 13: Către episcopi, care depăşesc ele singure o mie de versuri.
40 Cuvântarea 42, 24.
168
direcţia. Aristocraţi sau parveniţi, membrii Sinodului II Ecumenic sunt, în ochii efemerului lor preşedinte, simple marionete.
E nevoie de dovezi ca să-l credem? Nu avem decât greutatea alegerii.
Dacă Maxim e invidios, el seamănă de fapt cu majoritatea episcopilor:
„în acelaşi timp, el a dobândit una din bolile celor care stau în tribune, o sechelă a bolii dintâi, care este o gelozie fără limite […]”41.
Grigorie nu ezită să vorbească despre episcopii egipteni, cei care-l creditau pe Maxim, în următorii termeni:
„Apoi, puţin mai târziu, vin cei pe care-i trimiseseră demni generali ai acestei falange, SAU poate, ca să mă exprim mai potrivit pentru aceşti câini care au ajuns păstori”42.
Despre membri sinodului în curs, va spune fără ocolişuri:
„Aceştia urlau fiecare din locul său;
era o adunare a unui popor de gaiţe împopoţonate, un fel de circ de copii, o gaşcă de un soi nou, un vârtej care trăgea în urma lui praful ridicat de vânturi, oameni cărora nimeni crescut în frica lui Dumnezeu n-ar fi vrut să le dea cuvântul, căci bâzâie încoace şi încolo în neorânduială, sau pur şi simplu îţi sar de-a dreptul în faţă ca viespile”43.
Sau:
„Cei care conduc poporul şi-l învaţă, distribuitorii Duhului, care din înălţimea tronurilor lor rostesc cuvântul mântuirii, care vestesc neîncetat pacea tuturor cu gurile larg deschise în biserici, se dezlănţuie unii împotriva altora cu atâta răutate, încât scoţând strigăte puternice, recrutându-şi aliaţi, fiind acuzaţi şi deopotrivă acuzatori, şi risipindu-şi generozităţile şi divagând în mijlocul salturilor lor,
41 Poemul II, I, 11: Despre viaţa sa, v. 815-817.
42 Ibid., v. 854-847.
43 Ibid.,v. 1680-1687.
169
sfâşiind cu dinţii pe cel pe care şi-a pus mai întâi mâna cu mânia poftei lor de putere şi de putere personală — cum să strigi aceste lucruri, cu ce cuvinte? —, stricat-au lumea întreagă […]”44.
în cele din urmă, Grigorie se mărturiseşte depăşit de anarhia şedinţelor lor:
„Dar tu, spune-mi, n-ai aprobat şi tu acestea mai-nainte?
Cine avea autoritate asupra acestor şedinţe?
— Ele depindeau de cine puteau
(şovăi să repet ceea ce-mi face ruşine), de toată lumea sau mai bine zis de nimeni, fiindcă autoritatea mulţimii e anarhie”45.
Şi, mai grav:
„Această uriaşă adunătură de traficanţi de Hristos, o voi lăsa să se apropie doar atunci
când cineva va ştii să lege buna mireasmă a unui parfum imaculat de cea a unui smârc […]”46.
Aceste condamnări nu sunt rodul unui moment de iritare datorat unei experienţe nefericite, fiindcă şi alte poeme sunt pline de aceeaşi vehemenţă:
„întoarce-te, rogu-te, de la un singur lucru: de la episcopii cei răi, care nu tremură de frică din pricina demnităţii tronului lor.
Cu toţii au dobândit înălţimea, dar nici unul harul.
Dă la o Parte pielea şi vei vedea lupul”47.
Va mai spune: „excelenţii mei confraţi, păstorii… crapă de invidie… bădărănia lor nu poate suporta cultura…”48.
„între ei, unii sunt urmaşi de contabili ai fiscului, fără alt orizont decât acela al făuririi de înscrisuri mincinoase;
alţii sunt luaţi direct de la tejgheaua lor […] alţii, care au părăsit plugul, sunt arşi de soare, alţii şi-au lePădat prăşitoarea şi sapa, iar alţii? au lăsat vâsla sau armata,
44 Ibid.,v. 1546-1558.
45 ibid., v. 1739-1744.
46 ibid., v. 1756-1758.
47 poemul II, I, 12: Către sine însuşi şi despre episcopi, N. 35-38.
48 Ibid. v. 136-138.
170
lasă în urmă un miros de hazna şi sunt brăzdaţi de cicatrice:…] alţii nu şi-au curăţat încă în întregime pielea de sudoarea meseriei focului.
Aceşti înşelători cu biciul şi piatra de moară..] se fălesc şi, înşelând lumea, prin convingere sau prin constrângere roiesc spre înălţimi ca gândacii spre ceruri. Calea pe care merg e cea a fumului şi capul lor nu se mai întoarce în urmă ca înainte, îşi închipuie că sunt învăţători ai lucrurilor înalte, dar rostesc numai nerozii şi nu sunt în stare nici să-şi numere mâinile şi picioarele.
Nu-s toate astea urâte şi nedemne de-un episcop?”49.
„Unul se laudă cu nobleţea sa, altul cu elocinţa sa; pentru unul bogăţia contează, pentru altul familia. (ei care n-au nimic ca să facă o figură bună Se fac cunoscuţi prin viciile lor”50.
„De unde până unde, atunci când procurarea de pietre preţioase nu e uşoară şi nu toate ţinuturile produc aromate, şi piaţa e plină de cai de pripas, În timp ce sunt crescute animale de rasă în casele bogaţilor de unde până unde e atunci uşor să afli un episcop făcut fără să-şi dea osteneala şi încropit în demnitatea sa?”51.
„Dar tu, viteazule, care ai fost perceptor sau în slujbă de funcţionar, spune-mi, de unde până unde tu, care erai sărac, i-ai întrecut mai apoi în avere pe Cirus Medeul, pe Cresus sau Midas făcându-te stăpânul acestei case acoperite de lacrimi, ai ajuns la tribună şi şezi pe tron ca un stăpân şi păstrezi tot ce ai dobândit prin forţă
şi în cele din urmă, îţi întinzi stăpânirea până şi la tainele lui Dumnezeu?”52.
în Poemul II, I, 13, de exemplu, intitulat Către episcopi, citim53:
49 Ibid., v. 154-176. Despre aceste figuri de parveniţi, cf. mai jos p. 256, n. 36.
50 Ibid., N. 345-348.
11 Ibid., v. 389-394.
52 Ibid., N. 432439.
53 V. 75-82, 89.
171
„Veniţi, toţi care călăriţi răutatea, lepădături ale neamului omenesc, voi umflaţilor, neobrăzaţilor, trufaşilor,
beţivilor, vagabonzilor, petrecăreţilor şi muieraticilor, mincinoşilor şi aroganţilor, gata la sperjur,
vampiri ai sângelui poporului, care vă întindeţi mâinile temute asupra bunurilor altuia,
invidioşilor, făţarnicilor şi perfizilor, linguşitori laşi ai puterii, lei faţă de cai umili, indivizi îndoielnici, slujitori ai oportunităţilor schimbătoare. […] Veniţi aici cu încredere: un tron mare e gata pentru voi!”
Desigur, ar fi multe de spus despre aceste accente profetice şi răzbunătoare. Ele arată cel puţin un lucru: acela că despre cei mai mulţi dintre colegii săi preşedintele Sinodului II Ecumenic nu avea o idee prea înaltă.
Dar, dincolo de carenţele personalului Bisericii pe care le stigmatizează în acest fel, ce reproşează el lucrărilor sinodului? Grigorie a arătat întotdeauna un mare respect pentru lucrările Sinodului de la Niceea, dar putem spune că pe ansamblu adunările episcopale nu-i inspiră nici o simpatie. În cursul verii anului 382, îi va scrie lui Procopie: „Iată care sunt dispoziţiile mele, dacă e să-ţi scriu adevărul: fugi de orice adunare de episcopi fiindcă n-am văzut nici un sinod din care să fi ieşit ceva bun şi care să pună capăt relelor în loc să le sporească”54.
Cauza pare, aşadar, sigură: certurile personale care au agitat Sinodul revelaseră mediocritatea celor mai mulţi dintre participanţi şi Grigorie a preferat să se retragă din joc demisionând. O făcea cu atât mai bucuros, adăugăm noi, cu cât putea socoti că în esenţă îşi îndeplinise cu bine esenţialul sarcinii lui, pentru că sinodul îşi însuşise învăţătura trinitară atât de dragă preşedintelui său, Grigorie.
Problema Duhului Sfânt
Obiectivul Sinodului a fost restabilirea credinţei de la Niceea, lucru care s-a realizat fără dificultate, fie şi numai pentru că aceasta era voinţa împăratului. În această privinţă Grigorie n-avea de ce să fie recunoscător colegilor săi, de o docilitate care nu i se părea de bună calitate. Dar, în cei cincizeci de ani scurşi de la Niceea, mai apăruse o problemă dogmatică. Sinodul de la Niceea nu spunea nimic despre divinitatea Duhului Sfânt, or, după această epocă, partizanii
54 Scrisoarea 130. Aceeaşi judecată şi în Poemul I, I, 17, v. 91-94.
172
învăţăturii de la Niceea se divizaseră în această privinţă, unii afirmând divinitatea Duhului Sfânt, alţii respingând-o. Sinodul de la Constantinopol va cădea de acord în privinţa dezvoltării articolului din simbolul de la Niceea privitor la Sfântul Duh şi vor fi depuşi toţi episcopii care au refuzat pe faţă contrasemnarea textului astfel completat. Aceştia erau treizeci şi cinci de episcopi, veniţi la Constantinopol aproape toţi din Helespont, adică din regiunea Dardanelelor, foarte apropiată de capitală. În aparenţă, era un succes pentru Grigorie care era de mult timp partizanul cel mai aprins al acestei învăţături, deşi este evident că el nu era nicidecum satisfăcut de ceea ce realizase.
Dacă în plan dogmatic Grigorie avea conştiinţa reuşitei, de ce, omul acesta, care-şi înmulţeşte confidenţele şi confesiunile în nenumăratele sale poeme, nu recunoaşte niciodată acest lucru, nici măcar în modul cel mai discret? De ce, după sinod, continuă să judece situaţia ca fiind dezastruoasă şi în această privinţă55? Îl vedem vorbind bucuros despre eşecurile sale, ca şi cum deciziile sinodului ar fi fost luate împotriva voinţei lui. El face totul pentru a înşela cu privire la natura eşecurilor sale: fie că fardează realitatea în ochii cititorilor, fie că se străduieşte să o disimuleze în proprii săi ochi. În orice caz, el îi acuză pe episcopi, pe colegii săi, însă, aşa cum am văzut, ceea ce le reproşează sunt ambiţiile lor generatoare de certuri personale şi în general defectele lor de tot felul. Unii, precum egiptenii, îi întinseseră în 380 cursa lui Maxim. Alţii, adică majoritatea răsăritenilor, refuzaseră orice împăcare în afacerea antiohiană. Acestea sunt motivele, spune el, care l-au împins să bată în retragere. La drept vorbind, atât Cuvântarea 42, cât şi Autobiografia56 lasă să se întrevadă alte motive ale îndepărtării sale: autorul lor nu are nici o încredere în sinceritatea credinţei trinitare a colegilor săi, socotindu-i aflaţi la remorca puterii şi gata să semneze orice pentru a-şi păstra favorurile. Arieni pe vremea lui Valens, ei trecuseră acum fără dificultate la învăţătura de la Niceea, pentru că aceasta aştepta Teodosie de la ei. Mâine vor fi gata la oricare altă schimbare solicitată de putere, şi aceasta cu atât mai uşor cu cât nu erau conştienţi de semnificaţia formulelor prezentate spre a fi contrasemnate. Iată cuvintele pe care Grigorie le pune în gura lor:
Suntem supuşi împrejurărilor şi dorinţelor mulţimii, punând întotdeauna barca noastră în direcţia vântului care suflă
55 Cf. Poemul II, I, 11, v. 20: kekmeke panta.
56 Poemul II, I, 11.
173
şi arătându-ne întotdeauna în mii de culori precum cameleonii sau sepiile.
Dar la tine57, aflăm lipsa de supleţe a unei nicovale.
Cât orgoliu! Ca şi cum credinţa ar fi fost tot timpul una, strângi învăţătura adevărului în margini strâmte urmând în orice împrejurare calea simplistă a cuvintelor tale”58.
Tema reapare în clipa când memorialistul face o cronică a sinodului:
„Dar care era cealaltă chestiune? Dulcele şi frumosul izvor al credinţei străvechi, cea care a adus la unitate augusta natură a Treimii, al cărei loc de elaborare a fost Niceea de odinioară, îl vedeam tulburat lamentabil de afluenţii sălcii ai celor care nu aveau opinia formată, ai celor ce profesează idei pe placul puterii care rămân între cele două tabere (am fi mulţumiţi dacă ar rămâne aşa şi nu s-ar da pe faţă cu partida opusă).
Episcopi, abia acum îl învaţă pe Dumnezeu; ieri erau dascăli, azi sunt elevi, iniţiază pe alţii şi abia apoi sunt iniţiaţi ei înşişi […]”59.
De fapt, motivul cel mai grav al demisiei preşedintelui Sinodului II Ecumenic nu era de ordin personal, ci foarte simplu dogmatic. Mai exact, care era punctul precis al unei astfel de divergenţe? Reticenţa, ca să nu spunem mai mult, nu putea privi decât formula reţinută pentru definirea divinităţii Duhului Sfânt: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul, de-viaţă-făcătorul, Care din Tatăl purcede (ekporeuomenon). Cel ce împreună cu Tatăl este închinat şi mărit, Care a grăit prin proroci”. Garanta această formulare în mod absolut interpretarea care s-a impus de fapt? Ne putem îndoi de aceasta. Sinodul se oprise la o expresie scripturistică pentru a scăpa de criticile îndreptate de mult timp împotriva termenului homoousios, căruia i se reproşa că nu figurează în Scriptură. Prin preluarea expresiei „de la Tatăl purcede” din textul Evangheliei după Ioan 15, 26, se evita acest reproş, dar cu preţul unei mari ambiguităţi, pentru că această formulă se aplică mai bine trimiterii Duhului Sfânt în lume decât statutului Său ontologic. La rândul ei, expresia „Care este
57 Adică la Grigorie.
58 Poemul II, I, 11: Despre viaţa sa, v. 708-715.
59 Ibid., v. 1703-1714.
174
închinat şi mărit împreună cu Tatăl” nu impunea neapărat interpretarea maximalistă care a prevalat. De fapt, în ochii unui teolog exigent al Treimii, cum era Grigorie, definiţia pe care sinodul prezidat de el se pregătea s-o adopte nu era o garanţie suficientă a adeziunii În divinitatea deplină şi totală a Duhului Sfânt: dimpotrivă, ea putea fi interpretată într-un mod care-i rezerva acestuia un statut destul de asemănător celui pe care arienii îl rezervaseră Logosului sau Cuvântului. Grigorie nu putea nicidecum accepta o asemenea formulare. El s-a luptat pentru înlăturarea ei, dar în felul acesta n-a reuşit altceva decât să se înstrăineze până şi de prietenii săi. E ceea ce mărturiseşte în termenii următori60:
„în ce mă priveşte, dacă alţii vorbesc despre luptele pe care le-am dus într-o cetate străină, când am dat tot sprijinul limbii mele unei învăţături nelimpezi, ÎI voi felicita. Mulţi vorbesc despre asta, străini ca şi prieteni ai augustei mele credinţe, fiindcă nimic nu zguduise vreodată atât întreg pământul ca sinceritatea cu care era proclamată dumnezeirea Duhului Sfânt. Astfel stârnit-am opoziţia prietenilor, ştiu bine, şi, Ţie, Doamne, îţi aduc cea mai mare recunoştinţă pentru această nobilă infamie”61.
Să încercăm să detectăm mai exact motivul conflictului care-l opunea pe Grigorie celor pe care-i numeşte prietenii săi. Un pasaj din Autobiografia sa ridică deja un colţ al vălului62. I se aruncase reproşul, deosebit de grav, de a fi introdus inovaţii dogmatice şi a fost tratat drept kainodoxos, adică inovator. Din acel moment, drumurile lor s-au despărţit precum ale lui Avraam şi Lot. Acesta este momentul, ne spune, când a început să se îndepărteze de Sinod, mergând până la a-l părăsi. Cum altfel să fi dat de înţeles mai bine că motivele plecării sale din Constantinopol nu se limitau la problema succesiunii lui Meletie din Antiohia şi nici la contestările legitimităţii sale ca episcop al Constantinopolului, ci ţineau de un dezacord propriu-zis teologic? Chestiunea antiohiană fusese deja reglată; cât despre obiecţiile legate de transferul său pe scaunul constantinopolitan, ele nu vor apărea decât după sosirea egiptenilor şi macedonenilor, evocată ceva mai încolo63. Aşadar, care era propunerea
60 La începutul monologului din Poemul II, I, 30.
61 V. 3-10.
62 Poemul II, I, 11: Despre viaţa sa, v. 1760—1765.
63 începând cu v. 1797.
175
lui Grigorie pe care majoritatea refuzase s-o adopte? Grigorie considera această problemă ca fiind de o gravitate extremă, fiindcă eforturile depuse pentru a-l face să cedeze l-au făcut să meargă până acolo încât să spună că nu era cazul să renunţe astfel la propria mântuire64.
Cuvântarea 31, ultima din seria celor cinci Cuvântări teologice, va da limpede cheia problemei, pentru că Grigorie defineşte divinitatea Duhului Sfânt aplicându-i calificativul de homoousios.
„Deci ce? Duhul este Dumnezeu? — Cu siguranţă. — Aşadar ce? Este deofiinţă? Da, pentru că este Dumnezeu”65. Afirmaţia din acest pasaj, suficientă pentru a defini poziţia autorului său, este susţinută de o lungă demonstraţie care urmăreşte stabilirea lui homoousios ca unicul termen în stare să conoteze divinitatea. În această cuvântare termenul poate fi astfel întâlnit de nu mai puţin de paisprezece ori. Aşadar, nu mai surprinde faptul că ultimul gând al Autobiografiei exprimă o profundă îngrijorare. În ciuda hotărârilor din 381, dar şi din 382 şi 383, Grigorie nu crede că Ortodoxia a căpătat cea mai mică garanţie de stabilitate. Formula pe care o adoptase sinodul a rămas echivocă, iar episcopii însărcinaţi să o propovăduiască nu sunt de încredere:
„Numai de Tine, Treimea mea, mă îngrijesc: avea-vei apărătoare o gură învăţată, sau măcar liberă şi plină de râvnă?
Adio, şi amintiţi-vă ostenelile mele”66.
Din ce cauză, am putea fi ispitiţi să întrebăm, nici Cuvântarea 42 şi nici Autobiografia nu enunţă limpede rezerve atât de grave? Pentru că Grigorie era prins între două stânci: ratificarea definiţiei sinodale ar fi însemnat că sprijină echivocul, dar critica şi dezaprobarea ei pe faţă ar fi însemnat sporirea confuziei şi închiderea porţii faţă de o interpretare satisfăcătoare a formulării ei care tocmai se impusese. În aceste condiţii, cel mai bine era ca el să plece înainte de adoptarea textului în discuţie şi în acest fel să se lase conflictul în penumbră.
în concluzie, să reţinem că demisia şi plecarea lui Grigorie din Constantinopol au fost provocate de mai multe cauze, dar de departe cea mai importantă a fost nu tocmai respingerea formulei adoptate
64 Ibid., v. 1774-1776.
65 Cuvântarea 31, 10, 1-2.
66 Poemul I, 11, v. 1852-1855.
176
de sinod, ci omiterea cuvântului „deofiinţă”, care i se părea indispensabil pentru definirea fără ambiguitate a divinităţii Duhului Sfânt. Consecinţele ultime ale acestui eveniment pot fi ghicite foarte uşor67.
Grigorie a recurs în două rânduri la fugă în cursul vieţii sale după câte un eveniment penibil de natură să-l facă să renunţe la orice acţiune pastorală pentru a se retrage în pustiu. El socoteşte acum că misiunea sa în Constantinopol se încheiase: Treimea fusese recunoscută, chiar dacă numai din vârful buzelor. De acum prezenţa sa era inutilă, iar nevoia de singurătate pune din nou stăpânire pe el. Fiind contestat, propune în şedinţă retragerea sa. Nimeni nu se înghesuie să-l oprească68. Iată-l, aşadar, mergând la împărat şi primind autorizaţia de a pleca. Astfel, în luna iulie 381, o apucă pe drumul de întoarcere spre Nazianz. Mai rămâne ca Sinodul să-i numească un succesor. E ceea ce face în persoana unui nobil din Tars, Nectarie, senator de Constantinopol. În 397, la moartea sa, Nectarie avea să fie înlocuit, aceasta la iniţiativa curţii imperiale, care de altfel se va căi curând pentru această alegere, de Ioan Hrisostom.
Cuvântarea 42 se prezintă sub aparenţele unei cuvântări de demisie rostite în faţa sinodului. În realitate, Grigorie plecase fără să spună nimic în public colegilor săi şi în orice caz fără a le adresa filipica antiepiscopală care este această cuvântare scrisă cu vitriol. La urma urmelor, o analiză atentă a detaliilor acestui text demonstrează că redactarea ei a rămas incompletă69. Relatarea evenimentelor pe care o conţine Autobiografia autorului său nu face loc nici unei alocuţiuni înrudite cu Cuvântarea 42. Ceea ce reiese din acest pasaj este faptul că Grigorie propusese în şedinţă retragerea sa pentru a pune capăt certurilor. Şi pentru că nimeni nu arătase nici cea mai mică însufleţire pentru a-l reţine, s-a dus la palat pentru a-i cere lui Teodosie autorizaţia de a se retrage. Aceasta fiind obţinută, s-a silit să calmeze mânia şi îngrijorarea prietenilor şi partizanilor săi, dar n-a mai reapărut în faţa sinodului70.
Astfel, mijlocul anului 381 vede întorcându-se o pagină importantă din viaţa eroului nostru.
67 Despre aceasta, cf. mai jos p. 232 sq.
68 „S-a trecut dincolo de ceea ce se cuvenea, făcându-mi-se numaidecât cinstea unui consimţământ uşor obţinut” (Poemul II, I, 11, v. 1868-1869).
69 Pentru mai multe detalii, trimitem la ediţia noastră din colecţia „Sources chretiennes”, III, 84: Discours 42-43, Ed. du Cerf, Paris, 1992.
70 Cf. Poemul II, I, 11: Despre viaţa sa, v. 1818-1918.
177
10
O retragere activă
Ne vom mira poate văzându-l pe acest om dărâmat din cauza eşecului, însetat de atâta timp de singurătate şi contemplaţie, întorcându-se în casa familială din Nazianz în loc să se îngroape în vreo mănăstire sau în singurătate totală, cum făcuse câţiva ani înainte. „Caut ca să locuiesc într-un loc în care să nu mai existe ticăloşi”, scrie el la sfârşitul marelui său poem autobiografic1. Nu este evident că Grigorie şi-ar fi putut găsi uşor un refugiu pe lângă un grup de monahi. În orice epocă, un episcop constituie o personalitate stingheritoare pentru o comunitate. Ce să spunem atunci despre episcopul demisionar al celui de-al doilea scaun al creştinătăţii? Mai târziu, vor exista la Constantinopol la îndemână mari mănăstiri cu un asemenea rol de refugiu; în secolul IV însă, în Capadocia nu exista nici una. Astfel, el se va întoarce mai întâi pe pământurile familiei sale în satul Arianz, dar nu avea să-şi găsească numaidecât liniştea şi pacea2. O pace propice reflecţiei şi contemplaţiei, şi o reflecţie destinată comunicării printr-o muncă încrâncenată de scriere şi rescriere. Într-un anume sens, acest capitol ar putea fi pus sub Semnul viitoarei devize a fraţilor predicatori: contemplata aliis tradere, „să transmiţi altora roadele contemplaţiei”.
slujire interimară
Grigorie părăsise Constantinopolul fiind un om bolnav. Astfel, el va începe prin a se odihni şi tocmai când credea că îşi revenise îndeajuns pentru a putea reîncepe o anume activitate3, boala a revenit
1 Poemul I, I, 11, v. 1940.
2 Scrisorile 93 şi 94, adresate prietenilor, atestă acest scurt răgaz.
3 Cf. Scrisoarea 91.
179
îndeajuns de puternic ca să fie nevoit să urmeze o cură termală4. Ştim, şi trebuie să spunem din nou, că Grigorie nu era deloc înclinat să-şi exercite responsabilităţile pastorale. Acceptase să meargă la Constantinopol din datorie, în împrejurări cu totul excepţionale, violentându-şi temperamentul. Totuşi, curând îndatoririle funcţiei îl vor ocupa iarăşi pentru o vreme. Biserica din Nazianz, care nu stârnea deloc lăcomia cuiva, era fără episcop, şi de aceea în cursul anului 382 Grigorie acceptă această funcţie pentru câteva luni, până în clipa în care se va găsi un candidat care să fie recunoscut5. În împrejurări extraordinare el este invitat, ici şi colo, să ia cuvântul. Astfel, la Cezareea, el va rosti elogiul funebru al prietenului său Vasile. Era probabil 1 ianuarie 382, ziua aniversară a morţii lui Vasile. Cu un an în urmă, Grigorie al Nyssei fusese cel însărcinat să rostească o astfel de cuvântare. După fratele defunctului, era normal să fie pus la treabă prietenul său intim, dar nu este sigur că Helladios, succesorul lui Vasile la Cezareea, aprecia prea mult astfel de elogii care-l ignorau şi prin comparaţie ar fi putut umbri propria sa figură. Textul care ne-a parvenit face ca această cuvântare să fie cea mai lungă dintre lucrările autorului6. Lucru suficient pentru a pune la îndoială faptul că reflectă îndeaproape textul care a fost rostit de fapt. Dar şi alte consideraţii militează în acelaşi sens7. Fără îndoială că textul care ne-a parvenit constituie o versiune revizuită, corectată şi mult amplificată, a cuvântării funebre din 1 ianuarie 382.
Cuvântarea funebră la Vasile cel Mare
Cuvântarea 43 formează împreună cu Cuvântarea 42 un diptic. Cea din urmă constituie în mare parte o punere sub acuzaţie a unor episcopi mediocri şi improvizaţi. Aici, Grigorie propune spre imitare exemplul unui foarte mare episcop. Prin aceasta, cuvântarea funebră e mai mult decât un elogiu impus de prietenie sau pur şi simplu de respectul uzanţelor, ea formulează o lecţie pentru întreaga Biserică. Punctul cel mai drag lui Grigorie este pregătirea episcopului pentru sarcina sa. El critică aspru obiceiul care permitea urcarea pe tronul episcopal, cum spune el, a unor oameni pe care
4 Cf. Scrisoarea 125.
5 P. GALLAY (La Vie de saint Gregoire de Nazianze, Lyon-Paris, 1943, p. 227, n. 5) plasează instalarea unui nou episcop, Eulalios, înainte de sfârşitul anului 383.
6 Cuvântarea 43: Eis ton megan Basileion episkopon Kaisareias Kappadokias epitaphios; PG 36, 493-605.
7 Despre aceasta, cf. mai jos p. 213 sq.
180
nimic nu-i pregătea pentru aceasta afară de naşterea lor, care le dădea un minimum de cultură şi de experienţă câştigată din deprinderea de a face afaceri şi a conduce, fără a mai vorbi de relaţiile şi averea lor, utile atât unele cât şi cealaltă exerciţiului puterii. Acest tip de episcop i se părea mult prea răspândit între membri sinodului. De fapt, portretul pe care i-l face Grigorie lui Vasile coincide În parte cu acela al tuturor acestor episcopi atât de puţin apreciaţi de autor. Ca şi ei, era de origine nobilă, cu tot ce implica acest lucru: avere moştenită, vaste proprietăţi întinse pe trei provincii şi competenţă în mânuirea afacerilor. Pe de altă parte însă, Vasile reprezenta un tip de episcop radical diferit: cel care se pregătise să-i stăpânească pe alţii stăpânindu-se pe el însuşi prin exerciţiul vieţii monahale, adică practicând castitatea şi o anume formă de sărăcie. Mai mult, înainte de a ajunge episcop, acceptase să fie un simplu preot şi chiar citeţ. Mai există un aspect al formaţiei preliminare pe care Grigorie o cere din partea candidatului la episcopat. În momentul în care vorbeşte despre educaţia lui Vasile, aşa cum cereau regulile acestui gen literar, el dedică o expunere destul de lungă apărării şi justificării culturii pe care mulţi creştini o respingeau încă. În ochii săi, cultura e la fel ca cerul, aerul sau stelele, un bun creat de Dumnezeu: totul depinde de modul în care este folosită. Nu se mulţumeşte însă cu această pledoarie, ci lansează un puternic contraatac împotriva acestor oameni „ignoranţi şi inculţi” care „vor ca toţi să le semene”. Merge până acolo încât îi socoteşte chiori pe cei care se mulţumesc cu o formaţie morală. Dacă Grigorie insistă atât asupra anilor de studiu ai lui Vasile la Atena, asupra succeselor cuvântului său, nu este oare pentru că socoteşte necesar ca episcopul să aibă o cultură solidă şi vastă şi să fie în stare să înveţe pe alţii cu strălucire?
Vedem că, dacă discursul de adio prezintă un tablou foarte critic al episcopilor contemporani, cuvântarea funebră propune imitaţiei un model înzestrat cu toate calităţile care lipseau atâtor episcopi. Avem însă de-a face cu un portret lipsit de umbre? Desigur, nu. Am văzut că afacerea Sasimei i-a rămas lui Grigorie pe inimă şi el nu ezită să o reamintească aici, dar o amintire încă şi mai veche îi oferise deja autorului prilejul de a arunca asupra eroului său puţină umbră. Îşi promiseseră unul altuia, spune el, că vor părăsi Atena împreună. Or, Vasile plecase fără să mai aştepte un Grigorie şovăitor încă.
Aceste critici şi reticenţe nu-l împiedică însă pe Grigorie să-şi proclame admiraţia şi afecţiunea faţă de prietenul dispărut. Ele îi
181
dau chiar ocazia de a-i decerna lui Vasile un brevet de ascultare desăvârşită faţă de voia lui Dumnezeu, socotind nulă orice altă consideraţie, fie ea şi cea a celei mai puternice prietenii.
Ultimele două cuvântări ajunse până la noi
Pe 9 aprilie 383 Grigorie va celebra Paştele la Nazianz vorbind din nou despre această sărbătoare8. Cu acest prilej, el reia două lungi expuneri anterioare din Cuvântarea 38 9. În mod sigur, auditoriul din Nazianz nu cunoştea predica aceasta, care fusese rostită în 380 la Constantinopol. Obosit şi îmbătrânit înainte de vreme, achitându-se deocamdată de o funcţie pe care era hotărât să n-o păstreze mai mult de câteva luni, socotindu-se însărcinat cu un simplu interimat, Grigorie nu ezită să se folosească din plin de nişte notiţe mai vechi pentru a pregăti o predică de Paşti. Dacă lăsăm deoparte ideile astfel reutilizate, ne aflăm în prezenţa unui comentariu minuţios al ritualului Paştelui iudaic, întemeiat pe metoda alegorică sau, mai exact, pe tipologie. Faptul că învierea, care conferă Paştelui creştinesc întreaga lui semnificaţie, este, aşa-zicând, împinsă în ultimul plan, poate să ne mire. Faptul se explică mai bine dacă luăm în considerare că această predică a fost rostită în duminica Paştelui şi că urma unei predici nocturne, după cum afirmă explicit însuşi autorul ei. Putem crede, aşadar, că tema predicii slujbei de noapte o constituise învierea10.
La scurtă vreme, Grigorie va lua cuvântul pentru o a treia şi ultima oară11. Pe câte se pare, în duminica următoare, pe 16 aprilie 383. E vorba de ceea ce pe atunci se numea duminica nouă12, adică sărbătoarea Sfântului Mamas, care anul acela cădea tocmai în acea zi13. Despre Mamas nu spune mare lucru, mărginindu-se să ilustreze tema noului început legând sărbătoarea de o serie de şapte exemple de inaugurare, aproape toate preluate din Vechiul Testament. Predicatorul adresează fiecăruia un stăruitor apel la o transformare.
8 Cuvântarea 45: Eis to hagion Pascha; PG 36, 624-664.
9 Este vorba de pasajul care începe în capitolul 2 (625B) şi se încheie la capătul 9 (636A) cu o prelungire a 10 (636B) şi de un ansamblu alcătuit din 26 şi cea mai mare parte a 27.
10 Ea a fost rostită de Grigorie însuşi sau încredinţată unui alt predicator.
11 Cuvântarea 44: Eis ten kainen Kyriaken; PG 36, 608-621. Ultima dată, ţinând cont de textele care ni s-au păstrat; dar, nimic nu ne opreşte să credem că acest episcop retras accepta să ia cuvântul cu un prilej sau altul.
12 Numită aşa pentru că marca începutul noului ciclu liturgic după Paşte.
13 Mamas era un martir capadocian al cărui mormânt era la Cezareea şi despre care avem un elogiu pe care-l datorăm penei lui Vasile cel Mare (Omilia 23 [PSB 17, 1986, p. 583-588]).
182
Trebuie să ne lepădăm de vechile obiceiuri, să renunţăm la frecventarea spectacolelor, la debitarea de injurii, la practica sfidării şi la pasiunea petrecerilor şi a băuturii, la tolănitul în paturi de fildeş, la parfum, la bufonerii şi la eleganţă. Aroganţa şi lăudăroşenia trebuie respinse, ca şi tavanele aurite şi ţinuta sfidătoare a capului. Acest catalog ne pune în prezenţa siluetelor unor personaje pe care bogăţia le făcuse să se deprindă cu luxul şi insolenţa. Desigur, nu aceştia constituiau majoritatea credincioşilor prezenţi în biserică în această zi, dar cei care se aflau acolo şi semănau puţin cu tipul incriminat se trezesc admonestaţi de episcop în faţa unui mare public compus din inferiori şi subalterni. Aceşti oameni sunt invitaţi nu la o anumită ameliorare a comportamentului lor, ci la o schimbare radicală a conduitei. Ceea ce li se propune este să iubească contemplaţia, blândeţea, înţelepciunea, deprinderea de a bea apă, de a priveghea şi de a dormi pe pământ, meditaţia, îmbrăcarea unor haine rele, sărăcia şi, în fine, să locuiască într-o chilie cu tavan jos. Glumeţul şi petrecăreţul se trezesc dintr-odată cu propunerea de a se transforma în călugări. Aceasta este ultima lecţie pe care o avem din gura Sfântului Grigorie din Nazianz. Chiar dacă a mai avut ocazia de-a predica în public, nu ni s-a mai păstrat nimic din ceea ce ar fi putut rosti.
Ultimii ani
în 383, Grigorie va intra, în sfârşit, într-o retragere totală care va dura şase sau şapte ani. Era un om obişnuit de mult cu asceza, întrucât cel puţin pentru o vreme, el se culcase pe paie, îmbrăcându-se în sac şi mulţumindu-se cu hrana cea mai frugală14. În ultima perioadă a vieţii, va merge până la a-şi impune o tăcere totală pe tot timpul Postului Mare15. Totuşi, viaţa sa va rămâne până la sfârşit extraordinar de activă. Se consacră mult timp rugăciunii, dar mai mult ca oricând capacitatea sa de acţiune se întoarce cu precădere spre scris. În aproape toate perioadele vieţii sale el cuvântase şi scrisese. În cursul ultimilor săi ani îşi aminteşte că odinioară nu reuşise în cariera de sofist, adică de profesor în învăţământul supeiior. Îşi reînnoadă pentru un moment această vocaţie pedagogică uitată interesându-se îndeaproape de studiile nepotului său, Nicobul. Îi dă sfaturi despre arta scrisului în proză şi versuri şi-i furnizează modele. Scrisoarea 51, de exemplu, este un mic tratat de artă
14 Cf. Poemele II, I, 45, v. 121-146; şi II, I, 1, v. 73-75.
15 Cf Scrisorile 119, 107 şi 129, precum şi Poemele II, I, 34-38.
183
epistolară adresat acestui tânăr şi servind ca un fel de preambul la o antologie de scrisori ale lui Vasile şi ale lui însuşi. Grigorie nu va ezita să intervină între tânăr şi tatăl său împrumutând pe rând pana sa unuia şi celuilalt şi făcându-i să poarte un dialog în versuri16. Petrece mult timp scriind, chiar dacă, aşa cum vom vedea, numai pentru o bogată corespondenţă. Sinodul din 381 nu rezolvase suficient toate problemele, aşa încât în 382 şi în 383 episcopii se reunesc din nou la Constantinopol. Convocat regulamentar, Grigorie se abţine să participe. Scrie chiar că n-a văzut niciodată ieşind ceva bun dintr-un sinod17. Ceea ce nu-l împiedică să scrie unor laici influenţi din rândul prietenilor săi invitându-i să supravegheze faptele şi gesturile colegilor săi de la Constantinopol. Bănuindu-i probabil de o interpretare minimalizantă a formulei adoptate de sinodul din 381 cu privire la Duhul Sfânt şi temându-se mai cu seamă ca nu cumva hristologia lui Apolinarie din Laodiceea să fie primită prea favorabil. Acest păstor retras din afaceri rămâne atent, aşadar, mai mult decât oricând, la marile probleme teologice ale momentului. Într-adevăr, nici nu fusese încă rezolvată definitiv problema trinitară, că iată, un bărbat ca episcopul Apolinarie a şi început să pună problema hristologică, care, în prima jumătate a secolului V, va mobiliza toate forţele; Grigorie e unul din primii care au sesizat gravitatea ei şi l-a combătut în scris atrăgând atenţia asupra gravităţii problemei îndeosebi succesorului său de la Constantinopol. Din locul retragerii sale provinciale, Grigorie intervine viguros scriind trei mici tratate cărora le dă o formă epistolară. Sunt cele trei Scrisori teologice, adresate preotului Cledonius şi lui Nectarie al Constantinopolului18.
Din această epocă a vieţii sale provin mai cu seamă poemele sale. El îşi revede de exemplu întreg filmul existenţei sale retrasându-i istoria şi trăgând învăţăminte într-un lung poem de aproape două mii de versuri19. Se va ţine de această activitate până aproape în ultimul moment, aşa cum ne arată două scurte pasaje din poeme. Din primul, care figurează în Autobiografie2, aflăm că, pentru a ne informa cu privire la ce se întâmplase la Constantinopol în momentul
16 Poemul II, II, 4 este presupus a fi adresat de Nicobul tatălui său, iar poemul următor (II, II, 5) se prezintă ca fiind răspunsul tatălui către fiul său, totul ajungând până la aproape cinci sute de versuri.
17 Cf. judecata abruptă citată mai sus la p. 172.
18 Acestea sunt Scrisorile 101, 102 şi 202, editate de P. GALLAY (SC 208, Ed. du Cerf, Paris, 1974) cu o introducere de M. Jourjon.
19 Poemul II, I, 11 în clasificarea benedictină: Peri ton heautou bion (Despre viaţa sa).
20 Poemul II, I, 11, v. 1129-1136.
184
afacerii Maxim, ne-am putea adresa „puterii care domneşte acum în Italia”. Or între octombrie 388 şi aprilie 391 Teodosie s-a aflat în Italia, cel mai adeseori la Milan. Un alt poem prezintă familia imperială ca avându-şi reşedinţa la Roma21 fapt neverificat decât între 13 iunie şi 30 august 389. Pe lângă aceasta, el îşi remaniază şi completează operele dintr-o epocă anterioară. Examinate îndeaproape, una sau alta din cuvântările sale poartă urmele unei munci de corectare care a rămas nedesăvârşită22. E semn că moartea l-a întrerupt din munca sa. Acest lucru s-a întâmplat în 390 23.
Un examen de ansamblu al operei care ni s-a păstrat ne va ajuta să evaluăm dimensiunile activităţii multilaterale a acestui contemplativ care a fost în acelaşi timp orator şi scriitor, autor de epistole, poet bântuit de vise, dar şi gânditor riguros.
21 Poemul 12, v. 125-130.
22 E cazul celor cinci Cuvântări teologice (27-31) şi al aşa-zisei cuvântări de demisie adresate sinodului (Cuvântarea 42), precum şi cel al cuvântării funebre la tatăl său (Cuvântarea 18); cf. p. 112, n. 52.
23 Cf. P. NAUTIN, „La date du De viris inlustribus de Jerome, de la mort de Cyrille de jerusalem et celle de Gregoire de Nazianze”, Revue d’histoire ecclesiastique 56 (1961), I, p 33-35.
185
11
Un om al relaţiilor epistolare
Grigorie a consacrat mult timp şi multe eforturi scrisului. E departe de a fi singurul episcop din epoca sa care să fi făcut astfel. În afară de câţiva profesori păgâni cum ar fi Libanius şi Themistius, scriitorii din acest secol sunt în general episcopi. Mulţi păstori cărora le revenea misiunea de a anunţa peste tot şi tuturor Vestea cea Bună au înţeles că acolo unde nu ajunge cuvântul, pătrunde cartea. Începând din momentul în care clasele cultivate — cele care în toate timpurile au deprinderea de a citi şi de a reflecta asupra lecturilor lor — au ocupat un loc important în societatea creştină, a fost nevoie să se ofere o materie reflecţiei lor. Lucru cu atât mai necesar cu cât asupra lor se exercitau, atât din interior, cât şi din exterior, influenţe în stare să le pună credinţa creştină în pericol sau să o devieze. Acest ultim fenomen nu era nou, el urcă, dimpotrivă, până în primii ani ai istoriei creştine. Cu mult înainte de secolul IV, exista aşadar o literatură creştină care era ilustrată, între mulţi alţii, de nume precum Ignatie al Antiohiei, Iustin, Clement Alexandrinul sau Origen. Dar, din mai multe motive, în secolul IV asistăm la o adevărată explozie a acestei literaturi. Tot mai mult preocuparea nu este numai de a scrie, ci de a scrie bine, pentru că s-a înţeles că aceasta este condiţia necesară pentru a atrage şi a menţine atenţia cititorului. Aşadar, după multe lupte şi împotriviri, preocuparea estetică s-a impus şi creştinilor. Pentru a putea convinge trebuie să ştii să placi. La urma urmelor, chiar necesităţile unei predici, care acum trebuia să se adreseze mulţimilor, vor face ca, odată promovaţi episcopi, vechii elevi ai retorilor să aplice reţetele cuvântului şi scrisului învăţate de la dascălii lor.
189
Creştinism şi cultură
O problemă precisă se punea de altfel lumii creştine. Un număr tot mai mare de tineri îşi continuau studiile dincolo de ciclul primar. La şcoala de gramatică erau adăpaţi cu literatură clasică, de la Homer până la poeţii tragici. Retorii îi învăţau să compună, să vorbească şi să scrie aplicând reguli eficace, dar scoţând exemple, argumente şi modele din întregul arsenal al mitologiei politeiste, inspirându-se din moralişti adeseori stimabili, dar cu totul străini de valorile Evangheliei. Ajunge să citim cuvântarea de la ceremonia de adio a lui Himerius la plecarea din Atena a lui Vasile şi Grigorie, pentru ca să evaluăm dimensiunile hiatusului dintre imaginarul politeist al corpului didactic şi sensibilitatea creştină a studenţilor1. Problema care se punea era aşadar cea a constituirii unui învăţământ creştin. Această problemă îmbrăca un dublu aspect: a dascălilor şi a manualelor. Problemei dascălilor nu i se putea găsi o rezolvare decât cu timpul. Lumea universitară era în cea mai mare parte dominată de păgânism, iar profesorii creştini erau foarte rari. Mai erau creştini care scoteau de aici un argument pentru a refuza orice cultură şi care-şi făceau un titlu de glorie din condiţia de barbari. Aceasta este atitudinea de care-şi legase numele, încă de la mijlocul secolului II, Taţian Sirianul, iniţial ucenic al Sfântului Iustin. Dar pe cale de a se impune era soluţia contrară. Pentru a putea învăţa să scrie şi să vorbească bine, tinerii creştini frecventau fără probleme majore şcoli unde auzeau neîncetat vorbindu-se de Zeus sau de Afrodita şi de nebuniile lor. Aşa se face că un fiu de episcop a putut merge până în sanctuarul păgânismului, la Atena, ca să culeagă moştenirea culturală a Greciei, ba chiar a putut să-şi pună în gând la un moment dat să devină unul din primii mari profesori creştini. În lipsa unui exerciţiu zilnic al meseriei, nu va renunţa să scrie spre folosul şcolilor.
Fiecare gen literar făcuse cu timpul obiectul unor reguli precise transmise cu mici diferenţe de la un dascăl la altul şi de la o generaţie la alta. Acesta era, de exemplu, cazul pledoariei sau cuvântului de rămas-bun, ca să nu mai vorbim de discursul funebru. Dar teoria care fixa regulile avea nevoie şi de modele. Modele care să nu mai fie incomodate de credinţe păgâne, periculoase dar în acelaşi timp perimate, sau de scene imorale. Una din preocupările de căpetenie ale lui Grigorie ca scriitor a fost aceea de a ilustra regulile
1 Cf. mai sus p. 92, n. 27.
190
formale ale literaturii prin intermediul unor exemple hrănite de credinţa şi morala creştină.
Genul literar epistolar
Or, învăţământul epocii era preocupat să dea statut literar unui gen mult timp neglijat, şi anume genului epistolar. Un contemporan păgân al lui Grigorie precum Libanius, care era profesor de meserie şi încă unul foarte mare, va lăsa peste o mie cinci sute de scrisori adresate celor mai diferiţi corespondenţi conformându-se regulilor de stil şi compoziţie pe care le preda studenţilor săi. De la Sfântul Vasile ne-au rămas aproape tot atâtea scrisori câte zile sunt într-un an, iar Grigorie al Nyssei a lăsat la rândul lui o importantă corespondenţă, deşi mai puţin numeroasă2. Ca şi Vasile, Grigorie învăţase să redacteze o scrisoare la Atena. La bătrâneţe, când Grigorie se va ocupa de studiile micului său nepot Nicobul, el va compune pentru acesta o antologie a scrisorilor sale şi ale lui Vasile pentru a oferi ucenicului său modele în sprijinul scrisorii-program de care am vorbit mai sus3.
Compunerea, transmiterea şi difuzarea scrisorilor pun o serie de probleme care trebuie clarificate. În principiu, o scrisoare nu era scrisă pentru a fi publicată, dar e vorba de un principiu care trebuie nuanţat. Nisipurile Egiptului continuă să ne ofere multe scrisori pe papirus provenind dintr-o activitate epistolară cu totul banală. Autorii lor n-aveau nici o pretenţie de eleganţă şi nu priveau dincolo de eficacitatea imediată a documentului destinat unui anume corespondent. Nu tot aşa stăteau lucrurile cu foştii studenţi ai universităţilor care învăţaseră regulile de compoziţie şi stil şi cărora li se sădise un anumit tip de estetică. În măsura în care corespondenţii lor împărtăşeau aceleaşi concepţii şi aceeaşi estetică, ei erau ispitiţi să-şi valorifice talentele în ochii acestora. A redacta bine o scrisoare era o dovadă de înaltă cultură. Astfel, atunci când Grigorie sau Vasile se întâmplă să adreseze o scrisoare unui sofist, adică unui specialist al stilului frumos, ei fac în mod vizibil un efort cu totul deosebit să scrie bine. Atunci când aveau de a face cu un om de artă, aproape întotdeauna necreştin, aceşti creştini, care se revendică bucuros de la pescarii Galileei şi care nu au o reputaţie de oameni de cultură, se străduiau să facă dovada contrariului.
2 Fără a face un recensământ al corespondenţei tuturor autorilor creştini, pentru secolul V trebuie să cităm numele lui Ioan Hrisostom, Teodoret al Cirului, Sinesius din Cirene şi Isidor Pelusiotul.
3 Cf. mai sus p. 182-183.
191
în principiu, redactarea unei scrisori scăpa constrângerilor care apăsau asupra celui ce redacta o scriere destinată publicării. Nu era necesar să ai la dispoziţie un tahigraf care să scrie textul după dictare şi de un caligraf care să-i dea un aspect frumos. Putea lua singur pana. Totuşi, puteau interveni multe consideraţii care îl supuneau pe autorul scrisorii aceloraşi îndatoriri ca pe orice alt autor. Mai întâi, se întâmplă ca o scrisoare, adresată în aparenţă unui destinatar precis, să fie în realitate un scurt tratat. Numele înscris în capul scrierii e atunci mai mult cel al unei persoane căreia îi este dedicat acesta decât cel al unui simplu corespondent. E vorba atunci de o lucrare destinată difuzării. Menit să fie reprodus într-un număr destul de mare de exemplare, textul e dictat şi corectat de autor, iar apoi reprodus de un caligraf. Este cazul celor trei Scrisori teologice ale lui Grigorie4. Un alt caz: un episcop putea să aibă de redactat instrucţiuni de ordin general. Astfel, Vasile, iniţiind puţin după înscăunarea sa reformarea Bisericii Cezareii, fusese nevoit să trimită câteva circulare celor cincizeci de horepiscopi ai săi5.
în multe cazuri, autorul unei scrisori dorea să păstreze o copie a ceea ce scrisese: puteau să-i sugereze acest lucru motivele cele mai diverse şi lesne de imaginat. Prin urmare, cel mai adeseori scrisoarea era dictată, ca orice alt text, unui secretar, după care era caligrafiată cel puţin pentru uzul destinatarului. În arhivele autorului se păstra fie stenografia iniţială, fie un exemplar caligrafiat.
O scrisoare trebuia apoi trimisă. În absenţa unui serviciu de curier trebuia recurs fie la un mesager special, fie la serviciile unor călători contând pe bunăvoinţa şi punctualitatea lor6. Aşadar, o scrisoare putea pune mult la încercare răbdarea destinatarului; pe drum, aceasta putea fi chiar citită de multe persoane care aveau ocazia să o aibă în mâinile lor. Astfel de intermediari erau amatori ai stilului frumos şi mergeau până acolo încât făceau pe drum copii de care să profite prietenii lor. Grigorie, am mai spus, alcătuise pentru educaţia lui Nicobul un florilegiu din scrisorile proprii şi cele ale lui Vasile. Aceasta e dovada că păstrase ca pe un lucru
4 Lettres theologiques, introduction, texte critique, traduction et notes de P. GALLAY, (SC 208), Ed. du Cerf, Paris, 1974.
5 Acestea sunt Scrisorile 53 şi 54 [PSB 12, 1987, p. 219-222]. Probabil că Vasile s-a mulţumit să pună textul său sub ochii destinatarilor, fără a rezerva fiecăruia un exemplar individual, dar şi în acest caz nu putea evita realizarea mai multor exemplare.
6 Nu există mărturii în acest sens, dar pare logic ca funcţionarii responsabili pentru poşta publică să fi fost însărcinaţi ocazional cu transportul curierului, ba chiar a numerarului. Dădeau o mână de ajutor la aceasta notabilităţile investite cu asemenea sarcini. Una din rudele apropiate ale lui Grigorie exercitase aceste funcţii.
192
scump epistolele lui Vasile şi copiile propriilor lui scrisori. Un alt exemplu: avem două scrisori adresate de Grigorie fratelui său Cezarie. Cezarie murise pe 11 octombrie 368 la Niceea în urma unui cutremur de pământ care i-a distrus casa. Scrisoarea 7 a lui Grigorie, care-i era adresată, datează de la sfârşitul anului 361. E foarte puţin probabil ca Cezarie să fi păstrat acest text cu atât mai mult cu cât tonul ei era extrem de neplăcut pentru el. Suntem nevoiţi, aşadar, să credem că Grigorie a păstrat o copie.
De regulă, moştenitorii unei persoane marcante se îngrijeau să-i publice scrisorile. Respectul sau admiraţia pentru defunct inspirau acest gest. Cel sau cei care luau iniţiativa publicării unei corespondenţe se puteau adresa destinatarilor scrisorilor respective sau moştenitorilor lor, pentru a obţine o copie. Ei puteau folosi de asemenea arhivele defunctului. În acest caz, se pot produce erori de atribuire. La câţiva ani după moartea autorului, în dosarele sale se puteau găsi, de exemplu, piese care să fie atribuite în mod eronat autorului corespondenţei publicate care era astfel creditat ca autor al unor scrisori pe care în realitate le primise de la altcineva sau care pur şi simplu făcuseră obiectul unei comunicări7.
Cronologia scrisorilor
Foarte devreme, pe câte se pare, stilul scrisorilor lui Grigorie a servit drept model în şcolile bizantine. Veneraţia care înconjura memoria autorului lor a făcut restul. Autorul ediţiei critice a acestei corespondenţe, P. Gallay a reţinut drept autentice 243 de scrisori, cărora li se adaugă una a cărei atribuire lui Grigorie este foarte discutabilă. Din totalul de 243, 37 de scrisori8 nu pot fi datate, nici măcar aproximativ. În general, acestea sunt scurte bilete, puţin instructive. Numai şase scrisori datează dinainte de preoţie. Din perioada preoţiei şi a episcopatului la Nazianz datează aproximativ 47 de scrisori9. Aşa cum ne putem aştepta, perioada retragerii la Seleucia este reprezentată doar de 10 scrisori: un om care vrea să se rupă de lume nu mai e preocupat să scrie prietenilor. Din perioada constantinopolitană nu s-au păstrat decât 12 scrisori10:
7 Cf. J.-R. POUCHET, „L’enigme des lettres 8 et 50 dans la correspondance de saint Basile. Un dossier inaugural sur Amphiloque dIconium?”, Orientalia Christiana Periodica 54 (1988), p. 9-46, şi „Une lettre spirituelle de Gregoire de Nysse identifice: lEpistula 124 du corpus basilien”, Vigiliae christianae 42 (1988), p. 28-46.
8 Aproximativ 15 dintre ele.
9 Adică 19.
10 Adică 4 şi 5.
193
cufundat într-o activitate care-i absorbea tot timpul şi energia, Grigorie n-avea răgazul să ia pana. Aşadar, cea mai mare parte a scrisorilor autorului nostru datează din ultimii săi ani, şi sunt, prin urmare, ulterioare întoarcerii sale la Nazianz. E vorba de 121 de scrisori, adică jumătate din ansamblul celor care ni s-au păstrat. Faptul că un om eliberat de orice obligaţie îşi consacra mai mult timp corespondenţei nu trebuie să surprindă. Cum nu trebuie să surprindă nici faptul că acest solitar încercase nevoia de a înnoda sau de a reînnoda legături epistolare. De altfel, stabilitatea acestor ultimi ani oferea mai multe şanse de supravieţuire documentelor din această perioadă. Pe lângă aceasta, trebuie să mai adăugăm faptul că membrii anturajului său, care la moartea lui Grigorie, operaseră oricum o triere a documentelor, erau înclinaţi să se intereseze mai degrabă de actualitatea recentă decât de textele vechi care puteau să le apară de un interes mai mic.
Corespondenţii. Câteva femei
Din totalul de 93 de corespondenţi ai lui Grigorie doar 5 sunt femei.
Vasilissa era o femeie bogată care se îndreptase către viaţa monahală: corespondentul ei îi oferă sfaturile ascetice pe care aceasta le solicitase11. Simplicia era o proprietară de terenuri creştină căreia cei doi Grigorie, tatăl şi fiul, îi hirotoniseră episcop, sau mai degrabă horepiscop un om care depindea de ea12. Ea primise foarte prost această promovare făcută fără consimţământul ei, dar pe moment nu se manifestase în nici un fel. După moartea bătrânului episcop de Nazianz însă, ea începe să protesteze13. Grigorie se scuză
11 Scrisoarea 244.
12 Noul păstor fusese menit unui teritoriu (chorion) nu unei cetăţi, fiind până acum „abandonat, lipsit de păstor şi fără cap spiritual” (Scrisoarea 79, 6-7).
13 Scrisoarea 79. Pentru că Grigorie foloseşte în două rânduri (Scrisoarea 79, 11) cuvântul grecesc ce înseamnă sclav (doulos) pentru a-l desemna pe acest om, se poate crede că era vorba despre un sclav care fusese promovat episcop şi de aici s-au tras concluzii de ordin general asupra accesului sclavilor la episcopat. În fapt, limba curentă a epocii foloseşte cu uşurinţă acest cuvânt pentru a desemna clasa socială a colonilor, oameni liberi încă, dar care puţin câte puţin îşi pierd cea mai mare parte a libertăţilor şi ajung să depindă de un patron. Cuvântul andrapodon relativ puţin frecvent, desemnează propriu-zis sclavii (cf. VASILE, Scrisorile 37, 20-23; 299, 19; 309, 6), în timp ce termenul doulos îi desemnează pe sclavi şi pe coloni. E adevărat că în această scrisoare Grigorie foloseşte o dată andrapodon, dar pentru a sublinia ce este excesiv în ochii săi în reclamaţia Simpliciei: ea revendică pe acest colon ca şi cum ar fi vorba de un sclav personal şi nu de un simplu vasal: ei men gar os andrapodou metapoiei idiou tou sympoimenos… (Scrisoarea 79, 3). Ripostând, Grigorie îl socoteşte pe respectivul drept colegul său, folosind termenul sympoimenos.
194
pentru gestul său şi o invită pe reclamantă să accepte cu inimă bună faptul împlinit. Trei corespondente poartă numele Tecla. Una dintre ele era o soţie de preot care tocmai îşi pierduse soţul: ea primeşte o primă scrisoare de condoleanţe urmată de o vizită, apoi de o a doua scrisoare14. Cele două omonime ale ei primesc fiecare un scurt bilet15. Una din ele este o bogată proprietară de teren căreia episcopul îi cere vin ca să-şi înzdrăvenească muncitorii care construiau un zid în jurul bisericii sale din Nazianz.
în total, din 243 de scrisori, 6 sunt adresate de Grigorie acestor 5 femei. Faptul s-ar putea dispensa de un comentariu. El atestă rezerva unui om care s-a simţit întotdeauna mai mult monah decât preot, deşi comparaţia uşor de făcut între modul de a acţiona al lui Grigorie şi al lui Vasile nu dă rezultate sensibil diferite, pentru că nici Vasile n-a adresat unor femei decât 16 scrisori din 366 16. Totul se întâmplă ca şi cum iluştrii capadocieni s-ar ţine departe de femeile socotite ca purtătoare de ispite şi ameninţări17.
Vasile
în fruntea tuturor corespondenţilor stă Vasile, care a primit nu mai puţin de 20 de scrisori din partea prietenului său, la care trebuie să le adăugăm şi pe cele care s-au pierdut, dar despre care ştim sigur că au fost trimise18. Cele mai multe se referă la tratativele celor doi prieteni atunci când, întorşi de la Atena, voiau să-şi pună împreună în practică proiectul unei vieţi monahale în comun. Vasile întemeiază o mănăstire în Pont şi vrea să-l atragă aici şi pe Grigorie. Acesta ia uşor în râs iniţiativele lui Vasile şi-i propune să vină la el19.
14 Scrisorile 222-223.
15 Scrisorile 56-57.
16 Un procentaj de mai bine de 4% în ce-l priveşte pe Vasile, contra a mai puţin de 2,5% pentru Grigorie.
17 S-au spus multe prostii despre cea ce se numeşte azi bucuros atitudinea iudeo-creştină faţă de sexul feminin. Să spunem, pe scurt, că tradiţia iudaică nu are nimic de a face aici. Cât despre neîncrederea creştină, care e reală, este vorba de o moştenire de la filozofii greci, pentru care sexul apasă greu asupra lucidităţii necesare reflecţiei. Ei aveau tendinţa să dea sexul focului. Formaţi de ei, Părinţii Bisericii se vor orienta spre abstinenţa totală.
18 Despre corespondenţa lui Vasile şi Grigorie, a se vedea importanta teză a lui R. POUCHET, Basile le Grand et son univers d’amis d’apres sa correspondence. Une strategie de communion (Studia Ephemeridis Augustinianum 36), Roma, 1992, passim, mai ales p. 93-100.
19 Scrisorile 1-2, 4-6, 8, 19, 40, 45-50, 58-60, 245-246, 248.
195
Un grup de înalţi funcţionari
Până în 382, Olympios s-a bucurat de nu mai puţin de 13 scrisori20. Acesta e guvernatorul Capadociei reunificată momentan de Teodosie. Grigorie îi recomandă mai multe persoane, printre care un nepot pentru care cerea să fie eliberat de responsabilitatea poştei. Îl invită să-i pedepsească pe ereticii apolinarişti care îndrăzniseră să sfinţească ilegal un episcop. Intervine mai ales ca să înlăture de deasupra oraşului Nazianz o pedeapsă nedefinită, probabil pierderea statutului de cetate, ca urmare a unei răzmeriţe. Cele 13 scrisori ilustrează bine unul din aspectele funcţiei episcopale: episcopul era protectorul firesc al celor aflaţi în jurisdicţia lui şi, în această calitate, el intervine adeseori pe lângă puterile publice atât în favoarea indivizilor cât şi a colectivităţilor. Dat fiind că orice episcop era nevoit să redacteze un număr oarecare de scrisori de recomandare, aceasta era o consideraţie care nu putea fi ocolită în momentul în care Biserica locală avea de ales un nou păstor dintre mai mulţi candidaţi. Cel care, dintr-un motiv sau altul, avea cel mai mult prestigiu, se bucura prin însuşi acest fapt de un avantaj asupra concurenţilor săi. De altfel, scrisori de recomandare atât de bine întocmite încât puteau servi drept model, cum au fost cele ale lui Grigorie din Nazianz sau Vasile, vor fi menite unei largi difuzări în secolele următoare dat fiind că, adeseori, utilizarea pedagogică a textelor vechi servea drept criteriu al difuzării lor21.
Filagrios a primit 10 scrisori22. El era un vechi condiscipol de la Alexandria al lui Cezarie, pe care nu trebuie să-l confundăm cu un foarte înalt personaj cu acelaşi nume pe care Grigorie îl citează într-una din cuvântările sale23. Nici una din scrisorile pe care i le-a adresat episcopul n-avea motive profesionale. Ele reflectă relaţiile amicale dintre cei doi şi stima autorului faţă de corespondentul său şi pentru cultura şi forţa sa sufletească, pentru „filozofia” sa.
În cazul lui Sofronios, care a primit 7 scrisori24, avem de a face cu un înalt şi foarte important funcţionar. Originar din Cezareea, prieten din copilărie cu Vasile şi amicul lui Cezarie, mai întâi notar
20 Scrisorile 104-106, 125, 126, 131, 140-144, 146, 154.
21 Ca regulă generală, se ştie că operele cele mai adeseori recopiate (era cazul celor care erau propuse spre imitare elevilor sau pur şi simplu admiraţiei lor) sunt cele care aveau cea mai mare şansă de supravieţuire.
22 Scrisorile 30-36, 80, 87, 92.
23 Cuvântarea 21, 28. Acest Filagrios, care aparţinea generaţiei anterioare, a fost prefectul Egiptului, comite şi vicar al Pontului.
24 Scrisorile 21, 22, 29, 37, 39, 93, 135.
196
imperial, el devine maestru de ceremonii, iar apoi prefect de Constantinopol25. Grigorie îi recomandă pe nepotul său Nicobul, pe vărul său Amfilohie, încă avocat, şi pe un oarecare Amazonius, fiu de retor. Îl roagă să-l ajute în procesul ridicat de succesiunea lui Cezarie, concomitent cu Vasile care intervine, la rândul lui, pe lângă acelaşi Sofronios, în favoarea familiei lui Grigorie26.
Aburgios, care avea şi el relaţii epistolare cu Vasile, n-a primit decât o singură scrisoare din partea lui Grigorie27. Acest cetăţean al Cezareii care devenise în 378 prefectul pretoriului în Imperiul de Răsărit era şi el un mare personaj. Biletul care ni s-a păstrat reflectă relaţiile călduroase dintre cei doi oameni. Câţiva ani mai devreme, cu ocazia succesiunii încurcate a lui Cezarie, Vasile se adresase şi acestui Aburgios în favoarea familiei prietenului său28.
Sub numele de Paladios se ascund probabil mai multe persoane diferite. Unul dintre acestea a fost Comitele vistieriei sacre, cu alte cuvinte ministru de finanţe, apoi maestru de ceremonii. Din locul retragerii sale, Grigorie i-l trimite cu un cuvânt de recomandare pe unul din preoţii săi29.
Originalitatea carierei lui Eutropius, care primise în preajma anului 375 două scrisori30, merită privită mai îndeaproape. Acesta era de origine occidentală. Născut la Bordeaux, el fusese sofist în Italia. Sub Constans fusese magister epistularum, iar sub Valens magister memoriae, titluri care se suprapun destul de bine cu directorii din ministere de astăzi. Va deveni succesiv proconsul al Asiei, prefect al pretoriului, având în sarcină Iliria, şi chiar consul după 387 31. Era, fără îndoială, păgân. A scris o scurtă istorie a Romei de până la moartea lui Iovian (364).
Postumianus era şi el occidental32. El însuşi sau fiul său deţinea un domeniu în Lucania sau în Brutium. După câteva funcţii importante neprecizate, în 383 el ajunge prefect al pretoriului de Răsărit, era un creştin a cărui dublă cultură, latină şi greacă, era apreciată de Grigorie. Deoarece Grigorie i-a scris acestuia că se socoteşte
25 Maestrul de ceremonii era şeful serviciilor palatului. Prefectul de Constantinopol prezida senatul capitalei şi administra oraşul, împreună cu prefectul pretoriului reprezenta cele mai înalte funcţii în stat.
26 VASILE, Scrisoarea 32.
27 Scrisoarea 241.
28 VASILE, Scrisoarea 33.
29 Scrisoarea 170.
30 Epistolele 70-71.
31 Consulatul, pur onorific şi foarte costisitor, încorona o carieră strălucitoare.
32 Scrisoarea 173.
197
incompetent la latină, s-a crezut pe nedrept că el nu cunoştea latina. Altundeva însă, el afirmă explicit contrariul33. De fapt, există multe moduri de cunoaştere sau necunoaştere a unei limbi străine: dar adresându-se cuiva care o cunoaşte la perfecţie, era normal să se autodeclare ignorant.
Destinatarul Scrisorii 96, Flavius Hypatius, este un alt personaj de mare calibru. În 381 când vine la Constantinopol împreună cu Teodosie şi face cunoştinţă cu episcopul său, acest grec din Tesalonic era prefect al Romei. Întors în Occident, el ajunge prefect al pretoriului Italiei şi Iliriei, şi, cinste supremă, la rândul lui consul.
Să mai cităm două sau trei personaje mai puţin însemnate cu numele Procopie. Unul dintre ei a fost probabil vicar al Pontului. Altul, senator de Constantinopol probabil, era tutorele Olimpiadei. A-i enumera pe toţi cei aproape zece magistraţi de rang mai mic, guvernatori de provincii (mai ales din Capadocia) sau simpli asesori, care figurează printre corespondenţii lui Grigorie, ar fi însă plictisitor.
Generalii
Până acum am întâlnit înalţi funcţionari civili. În cazul lui Flavius Saturninus avem de a face cu un militar34. Ofiţer, el devenise general de cavalerie, apoi de infanterie, înainte de a accede la consulat. Era creştin. E vorba de un alt general decât Victor care fusese magister equitum, adică general de cavalerie, şi care luptase alături de Valens la Adrianopol, în 378 35. Şi acesta fusese consul. Deşi ofiţer al lui Valens, era ortodox. Modarius e un general de origine gotă care repurtase o victorie zdrobitoare împotriva invadatorilor36. Acestor trei generali, Grigorie le cere să vegheze îndeaproape sinodul care avea să se reunească în cursul anului 382, în prelungirea celui din 381. Astfel, retras din Constantinopol, episcopul care păstrase o amintire dureroasă despre cele întâmplate la marele sinod pe care-l prezidase şi care refuzase invitaţia de a participa la sinodul aflat în pregătire nu omite să intervină în culisele desfăşurării acestuia. A te adresa în acest scop generalilor însemna să contezi, pentru supravegherea dezbaterilor, pe poliţie. Nu cred că Grigorie
33 „Aveam o singură dragoste: gloria literelor adunate de Răsărit ca şi de Occident…” (Poemul II, I, 1, v. 96-97).
34 Cf. Scrisorile 132, 181.
35 Cf Scrisorile 133-134.
36 Cf Scrisorile 136-137.
198
urmărea intervenţia trupelor în sala de şedinţe. E vorba de un tip de măsuri care vor deveni inevitabile în secolul V şi vor dura mult timp, în cel mai rău caz, se putea ca, de exemplu, unul sau altul dintre episcopii stânjenitori să fie trimişi acasă. Bineînţeles, în scrisorile sale Grigorie nu sugerează nimic asemănător şi de fapt nimic precis, dar putea oare să ignore instrumentele puterii aflate în mâinile unor astfel de corespondenţi?
Cât despre Helebichos, acest comandant al armatei din Răsărit se vede rugat să intervină în favoarea unui fiu de soldat care intrase în monahism şi risca din acest motiv să fie judecat ca dezertor37.
Aşadar, înalţii funcţionari şi oameni de stat ocupă astfel un loc important în rândul corespondenţilor episcopului nostru. Ţinând cont de marja de incertitudine care înconjură identitatea unor corespondenţi, cifre ca acestea rămân aproximative. Se poate spune însă că, totuşi, cel puţin doisprezece dintre corespondenţii lui Grigorie aparţineau factorilor de conducere ai Imperiului: erau bărbaţi care exercitau responsabilităţi superioare celor ale guvernatorilor de provincie. 12 din 93, înseamnă aproape 13%. Dacă comparaţia se face nu cu numărul corespondenţilor, ci cu acela al scrisorilor, proporţia urcă la peste 18% 38. Fără îndoială, episcopul nostru monah se mişca cu uşurinţă în mediile cele mai apropiate de maiestatea imperială.
Episcopi, preoţi şi monahi
Alte categorii sociale ocupă un loc important în rândul interlocutorilor săi. Nu ne miră să vedem figurând în rândul acestora episcopi şi alţi membri ai clerului, dar tot un loc important ocupă profesorii de învăţământ superior. Între episcopi, figurează vărul său primar, Amfilochias din Iconium39, Bosphorios al Coloniei, din Capadocia40, Eusebios al Samosatei de pe Eufratul de Sus41, Eusebios al Cezareii, predecesorul lui Vasile42, şi Helladios, succesorul aceluiaşi Vasile43, şi, de asemenea, Grigorie al Nyssei44, fratele lui
37 Cf. Scrisoarea 225.
38 Adică 45 de scrisori din 243.
39 Nouă Scrisori: 9, 13, 25-28, 62, 171, 184.
40 Trei Scrisori: 89, 138, 153.
41 Cinci Scrisori: 42, 44, 64-66.
42 Trei Scrisori: 16-18.
43 Şase Scrisori: 120, 127, 167, 172, 219, 220.
44 Opt Scrisori: 11, 72-74, 76, 81, 182, 197.
199
Vasile45. Ne surprinde puţin absenţa unui alt episcop, fratele lui Vasile, Petru al Sebastiei. Ceea ce ar putea fi un indiciu cu privire la participarea lui Petru la reunirea acestei corespondenţe în vederea publicării. Nectarie, succesorul lui Grigorie la Constantinopol, a primit de la el cinci scrisori46, fără a mai număra o scrisoare teologică, de fapt un tratat. Un oarecare Teodor e destinatarul unei singure scrisori47, dar Teodor al Tyanei, arhiepiscopul Capadociei II şi, în această calitate, vecinul lui Grigorie, a primit nu mai puţin de 13 scrisori48. În anexa acestei liste figurează preoţi şi diaconi, şi de asemenea monahi: să-l cităm aici pe Cledonios, preot din Nazianz (3 epistole49, mai mult, două dintre ele tratate teologice) şi Sacerdos (5 scrisori50), fără a-l uita pe Gheorghe, diaconul din Nazianz51. Eudocius, Eulalius, Gigantius, Glycerius şi Homophronius sunt monahi. Aceştia cinci au primit în total 9 scrisori52. În total, partea preoţilor şi monahilor este reprezentată de 71 de scrisori; în procente, obţinem cifra de 29%. Nu e nimic anormal sau surprinzător.
Profesori şi studenţi
Mult diferit este mediul profesorilor de retorică, în număr de şase. Era vorba mai cu seamă de recomandarea unui tânăr sau altul care doreau să fie admişi la cursurile lor. Marele Libanius primeşte un bilet de două rânduri foarte bine întocmit53. Ilustrul Themistius, care preda la Constantinopol, primeşte două scrisori54. Un oarecare Avlavius nu primeşte decât una, Stagirius, care preda la Cezareea, primeşte patru, iar Eustochius trei55. Locul întâi îi revine lui Eudoxius, destinatarul a opt scrisori56. 20 de scrisori adresate specialiştilor vorbirii frumoase de către un episcop monah, e mult pentru un ascet retras din lume.
45 La această listă de episcopi trebuie să mai adăugăm un nume. P. MARAVAL a arătat că destinatarul Scrisorilor 228 şi 229, un oarecare Pansophios, era episcop de Ibora în provincia Helenopont. Acest Pansophios a participat la sinodul de la Constantinopol (cf. „Un correspondant de Gregoire de Nazianz identific: Pansophios dIbora”, Vigiliae christianae, 42, 1988, p. 24-27.)
46 Scrisorile 88, 91, 151, 185, 186.
47 Scrisoarea 183.
48 Scrisorile 115, 121-124, 139, 152, 157, 159-163.
49 Scrisorile 107-109.
50 Scrisorile 99, 212-215.
51 Scrisoarea 149.
52 Respectiv Scrisorile 216-218; 116, 117, 158; 100; 247; 221.
53 Scrisoarea 236.
54 Scrisorile 24, 38. Amintim că Themistius va deveni prefectul Constantinopolului în 384.
55 Adică Scrisorile 233; 165, 166, 188, 192; 189-191.
56 Scrisorile 174-180, 187.
200
Vom încheia această trecere în revistă neexhaustivă evocând două tipuri distincte de corespondenţă. Două scrisori sunt adresate unor împrumutători de cărţi. E un lucru deloc banal, dat fiind că pe atunci cărţile erau inimaginabil de rare şi de scumpe. Alţi corespondenţi sunt studenţii: aceştia sunt trei şi în total au primit zece scrisori. E adevărat că cinci dintre ele au fost destinate aceluiaşi Nicobul. Dacă e să dăm crezare cifrelor, Grigorie acordă aceeaşi atenţie tineretului studios ca şi celor mai înalte personaje ale Imperiului.
Un tratat de artă epistolară: Scrisoarea 51
în loc de concluzie aş vrea să ofer trei mostre ale talentului epistolar al lui Grigorie din Nazianz.
Prima este un text cu caracter teoretic. În consecinţă, ne vom mulţumi să-l rezumăm. Într-o epocă în care estetica în materie de artă epistolară necesita o concizie extremă oricare ar fi fost subiectul, Grigorie prescrie respectarea înainte de toate a proporţiilor şi a măsurii care au fost dintotdeauna sinonimul aticismului. O scrisoare, spune el, nu trebuie să fie prea lungă, dar mai ales nu trebuie să fie prea scurtă, în ciuda modei. Într-o vreme în care se agrea într-o scrisoare risipa de aluzii sibiline care puteau să împingă sagacitatea cititorului până la disperare, Grigorie pretinde, dimpotrivă, claritatea. Cât despre stil, îl doreşte simplu, apropiat de stilul conversaţiei şi departe de emfaza oratorică, dar în acelaşi timp agreabil. În estetica acestui capadocian al antichităţii târzii există ceva profund atic.
O viguroasă chemare la ordine: Scrisoarea 7
Dar iată două texte caracteristice pentru stilul autorului nostru. Primul datează cu aproximaţie de pe când avea 30 de ani. Iulian tocmai urmase împăratului Constans, vărul său care murise pe neaşteptate pe 3 noiembrie 361. Se ştie că Iulian, născut creştin, botezat de tânăr şi chiar hirotonit citeţ, s-a lepădat de creştinism şi a întreprins reluarea vechii politici represive. Foarte curând, Iulian începe să epureze curtea Constantinopolului invitându-i pe membrii acesteia să părăsească credinţa creştină. Cezarie, fratele mai mic al lui Grigorie, fusese până atunci medic la curtea lui Constans. El nu se distanţează imediat de noul împărat. Iată chemarea la ordine pe care a primit-o atunci57:
57 Scrisoarea 7.
201
„Am roşit îndeajuns pentru tine. Cât despre supărarea care ne-a cuprins, mai este nevoie să scriu celui care o ştie mai bine decât oricine pe lumea aceasta?
Trecând peste ceea ce ţine de noi şi peste întristarea în care ne-a aruncat zvonul stârnit pe seama ta (dă-ne voie să vorbim şi de teamă), aş vrea, dacă e cu putinţă, să fii martorul clevetelilor întreţinute de alţii (de cunoscuţi ca şi de străini, de cei care într-un fel sau altul fac parte dintre cunoştinţele noastre, cu condiţia ca aceştia să fie creştini), bârfa pe care o întreţin pe seama ta şi a noastră fără ca vreunul să tacă în timp ce altul vorbeşte: cu toţii se exprimă astfel, unii după alţii şi împreună, pentru că lumea înclină să vorbească mai mult despre problemele altora decât ale sale. Declaraţii care, iată, sunt pentru ei ca un nou subiect de exerciţiu oratoric. Tocmai acum când focul arde şi oamenii trec printr-o încercare a cărei miză este sufletul lor, tocmai acum un fiu de episcop şi-a găsit să intre în serviciul statului, tocmai acum el aspiră la puterea din afară58 şi la slavă, tocmai acum banii îi sunt scop: nu mai socoteşte drept unica slavă, siguranţă şi avere ridicarea împotriva împrejurărilor şi ţinerea cât mai departe de orice întinare şi pângărire. Cum ar putea acest episcop să-l îndemne pe un altul, să-l cheme să nu se lase dus de valul clipei şi să nu se amestece cu idolii? Cum ar putea să-i certe pe cei care comit o greşeală, oricare ar fi aceasta, când n-are el însuşi, în propriul său cămin o garanţie deplină?
Ce crezi că simţim auzind în fiecare zi astfel de cuvinte, şi altele mai multe şi mai penibile din partea unor oameni care vorbesc poate cu afecţiune, în timp ce alţii se dedau unor atacuri dictate de rea-voinţă? şi care este, după tine, starea de spirit a celor care au ales să slujească lui Dumnezeu şi care judecă binele numai în legătură cu aceste speranţe viitoare?
Cât despre domnul, tatăl nostru, care îndură cu multă greutate cele ce se spun şi care se leapădă şi de viaţă, îl mângâi cum pot şi-l liniştesc punându-mă chezaş pentru sentimentele tale şi convingându-l că n-ai putea să ne faci şi mai multă durere. Cât despre doamna, mama noastră, fiind o femeie slabă cu duhul şi mai ales datorită scrupulozităţii sale religioase
58 Puterea profană.
202
care o face să nu aibă măsură în această privinţă, dacă ea ar afla despre tine (până acum am ţinut-o, cu preţul a mii de stratageme, în neştiinţă), apoi să ştii c-ar fi cu totul nemângâiată.
Aşadar, dacă ţii cât de puţin la tine însuţi şi la noi, alege partea mai bună şi mai sigură. Oricum, ceea ce avem este îndeajuns pentru o viaţă onorabilă, cel puţin dacă nu eşti prea exigent şi nici fără măsură în pofte şi, de altfel, nu văd ce alt moment am putea alege ca să-ţi facem o situaţie dacă nu împrejurarea de faţă.
Dar, dacă rămâi în aceeaşi stare şi totul ţi se pare nimic faţă de aspiraţiile tale, nu vreau să mai adaug nici un cuvânt neplăcut, dar te previn numai de aceasta, pentru care dau mărturie: din două una, fie, rămânând un creştin adevărat, vei obţine un rang, care e cu totul neînsemnat, şi soarta îţi va fi nedemnă de tine şi de speranţele tale, fie, în pofta ta de slavă, vei suferi în faptele tale vii fiind atins de fum, dacă nu chiar de foc.”
Refuzul de a se supune: Scrisoarea 40
Scrisoarea care urmează, adresată de Grigorie prietenului Vasile în 370, cu aproape zece ani mai târziu, deschide o fereastră asupra procesului de desemnare a episcopilor. Cei doi bărbaţi ajunseseră la patruzeci de ani. Amândoi erau preoţi, dar Grigorie era mâna dreaptă II episcopului unui mic târg, în timp ce Vasile era al arhiepiscopului capitalei provinciale. Grigorie tocmai primise o chemare de ajutor din partea prietenului său care se socotea grav bolnav. Scrisoarea 40 îi răspunde cu o inflexibilitate pe care o vom comenta:
„Nu fi surprins auzindu-mă spunând ceva neaşteptat, ce nu ţi-am mai spus. Mi se pare că ai reputaţia unui om ferm, sigur şi tare în duh, dar că în multe din deciziile şi faptele tale arăţi mai multă naivitate decât tărie.”
Tonul acestei intrări în temă este sec. Ce anume se întâmplase care să justifice aceste proteste?
„Cel fără răutate este şi zăbavnic în a-l bănui pe altul: într-un fel e ceea ce se întâmplă acum. Ne chemi în metropolă în clipa în care se fac pregătiri pentru alegerea unui episcop. Şi cum fantezia era frumoasă, ea a ajuns demnă de a fi crezută! Te-ai prefăcut că eşti bolnav, că-ţi dai ultima suflare, că vrei
203
să ne vezi şi să-ţi iei adio de la noi. Nu ştiu cu ce scop şi cum ar putea contribui prezenţa noastră la realizarea unui astfel de lucru.”
Iată cum această scrisoare ne permite să reconstituim continuarea evenimentelor. Episcopul Cezareii, Eusebios, tocmai murise. Vasile, cel mai apropiat colaborator al său, a fost informat cel dintâi despre moartea lui. El tăinuieşte această veste şi-i scrie lui Grigorie pentru a-l determina să vină la Cezareea, dar ascunde prietenului său vestea morţii lui Eusebios şi lansarea campaniei electorale. El preferă să simuleze o boală gravă pentru a-l determina şi mai sigur să vină. Această manevră şi grabă sunt uşor explicabile: pe eşichierul politicii religioase, scaunul metropolitan al Cezareii era o miză capitală. Pentru ocuparea lui trebuiau devansate manevrele ariene. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm nici o clipă că nu exista nici un secret al corespondenţei. Scrisoarea putea să cadă în alte mâini decât ale destinatarului.
„M-am grăbit foarte îngrozit de acest lucru: într-adevăr, ce e mai important pentru mine decât viaţa ta? sau ce ar fi mai trist decât plecarea ta? Am vărsat şiroaie de lacrimi, am suspinat şi, pentru prima dată, m-am aflat într-o stare care nu mai era cea a unui filozof. Şi care e datoria funerară pe care n-am împlinit-o?”
Cunoscând ataşamentul care-l lega de Vasile, faptul că perspectiva pierderii prietenului său l-a afectat atât de adânc nu este surprinzător. Dar poate că aici exagerează tabloul pentru a sublinia gravitatea capcanei pe care scenariul lui Vasile o întinsese sensibilităţii sale.
„Dar, când mi-am dat seama că în oraş era un concurs de episcopi, mi-am pus frâu elanului şi m-am minunat. Mai întâi, să nu ţii cont de convenienţe şi să nu iei în seamă limbile de acest fel, care se grăbesc să-i calomnieze pe cei mai integri oameni. Apoi să nu socoteşti că nu ni se potriveşte aceeaşi soartă ţie şi nouă, care avem în comun gândul, viaţa şi tot restul, Dumnezeu armonizându-ne astfel de la început unul cu altul. În al treilea rând — dă-mi voie să-ţi spun —, ai crezut că promovările de acest fel sunt pentru cei mai credincioşi şi nu pentru cei mai puternici şi mai pe gustul mulţimilor.”
204
A doua parte a tabloului. Între Nazianz şi Cezareea sunt mai bine de o sută de kilometri. Pe parcurs există popasuri şi drumuri laterale sau căi care se adaugă arterei principale. Făcând un popas pentru a se odihni sau pentru a schimba caii, Grigorie întâlneşte mai mulţi episcopi care-l informează despre motivul deplasării lor: episcopul Cezareii murise şi acum se îndreptau cu toţii înspre oraşul defunctului. Acum, Grigorie înţelege dintr-odată adevăratul motiv al chemării lui Vasile: el era candidatul pentru succesiunea rămasă liberă şi conta pe el pentru a-l ajuta în campania sa electorală. Atunci sângele i-a îngheţat în vine.
De ce acest şoc? El enumeră trei motive.
în primul rând, prezenţa sa la Cezareea era într-o oarecare măsură indecentă. Se temea fie să nu treacă drept agentul electoral al lui Vasile, fie să nu fie luat drept unul venit ca să câştige el însuşi rangul. Al doilea motiv al surprizei sale a fost acela de a-l vedea pe Vasile adoptând o altă regulă de conduită decât cele pe care şi le fixase el însuşi. El era simplu preot şi nu aspira să fie înălţat în funcţie. Mai mult, el aspiră să fie scăpat de orice responsabilitate pastorală. Faptul că Vasile avea alte vederi e perceput de el ca un fel de trădare a prieteniei lor. Al treilea motiv al surprinderii sale: Grigorie n-are o idee foarte înaltă despre personalul episcopal şi nici despre motivele care-i incită pe credincioşi să susţină un candidat sau altul. Ajuns la rândul lui episcop, va vorbi mult despre aceasta. Pe moment, se mărgineşte să constate că episcopii se recrutau dintre oamenii influenţi, cu rang şi avere şi care, în plus, erau populari. Cei care au drept de vot sunt episcopii, şi numai episcopii, dar ei trebuie să aibă sprijinul străzii.
„Pe mine aceste motive m-au determinat să fac cale întoarsă şi să revin acasă. Cât despre tine, dacă vrei, ia şi tu decizia de a scăpa de zarva de acum şi de bănuielile rele. Voi merge să văd evlavia ta în ziua când situaţia va fi reglementată şi la momentul potrivit. Şi-ţi voi face multe alte reproşuri şi mai grave.”
„Aceste motive m-au determinat să fac cale întoarsă”, e un trecut; „mă întorc”, e un prezent. Ce semnifică această schimbare de timpuri? Pe cât se pare aceasta: atunci când călătorul a înţeles că i s-a întins o capcană, a întors carul. Pe drum, şi-a cumpănit supărările şi s-a decis să le aştearnă în scris. Într-o căruţă fără suspensie care trecea pe dalele unui drum roman nu se putea scrie. Mi se pare posibil ca Grigorie să se fi oprit la un han pentru a-şi scrie scrisoarea
205
şi să o fi încredinţat unui călător care mergea la Cezareea. De ce nu chiar unui episcop?
Epilogul istoriei este că Vasile sfârşeşte prin a fi ales, nu însă fără dificultate59. Grigorie, care n-avea drept de vot, dar care ar fi putut, dacă ne e îngăduit a spune, să acţioneze în culisele sinodului provincial, n-a mai venit niciodată să ofere sprijinul său puternic prietenului său, o va face în schimb tatăl său, bătrânul episcop de Nazianz. La 95 de ani, aflând că lucrurile tărăgănau (mai lipsea o voce pentru a constitui majoritatea) s-a hotărât să urce în litieră şi să apuce pe drumul Cezareii. Fiul său ne relatează că plecase muribund, dar că s-a întors plin de sănătate60.
59 Dacă e să dăm crezare Cuvântării 43, odată ales, Vasile s-a străduit mult să se împace cu episcopii provinciilor vecine. Ne gândim îndeosebi la Eusebios al Samosatei. Nu există decât 5 scrisori ale lui Grigorie către Eusebios, dar nu mai puţin de 20 ale lui Vasile, dintre care 3 sunt anterioare accederii lui Vasile la episcopat. Despre raporturile epistolare ale lui Vasile cu episcopul Samosatei cf. J.-R. POUCHET, „Eusebe de Samosate, pere spirituel de Basile le Grand”, Bulletin de litterature ecclesiastique 85 (1984), p. 179-195.
60 Cuvântările 18, 36; 43, 37.
206
12
Cuvântările
Difuzarea operelor în Antichitate
Odată cu operele în proză ale lui Grigorie din Nazianz, cuvântări şi tratate, abordăm aspectele esenţiale ale gândirii sale, în orice caz cele care i-au asigurat o faimă mondială precoce. Încă de la sfârşitul secolului IV, nouă din cuvântările sale au fost traduse în latină de Rufin din Aquileea, într-o traducere care a ajuns până la noi1. Latinii pândeau cele mai recente publicaţii greceşti şi nu ezitau uneori chiar să le compileze în predicile lor. E ceea ce a făcut Sfântul Ambrozie, al cărui comentariu la textul Facerii se inspiră copios din Hexaemeron-ul Sfântului Vasile2. Mai mult, aceste opere vor face curând obiectul traducerilor în cele mai diverse limbi orientale: siriacă, armeană, coptă, georgiană, arabă3. În greacă, ele vor cunoaşte o difuziune extraordinară, fiindcă numărul manuscriselor care ne-au rămas depăşeşte cifra de 2000. S-a făcut remarca îndreptăţită că o astfel de cifră situează aceste opere într-o categorie restrânsă în care nu mai găsim decât Biblia, Coranul sau poemele
1 în ordinea urmată de traducător, acestea sunt Cuvântările 2, 38, 39, 41, 26, 17, 6, 16 şi 27. Cf. ENGELBRECHT, Tyranii Rufini orationum Gregorii Nazianzeni novem interpretatio (CSELM), Viena, 1910.
2 Cf. Înrudirile semnalate în notele ediţiei operei lui Vasile datorate lui ST. GlET: BASILE DE CESAREE, Homelie sur l’hexaemeron (SC 26), Ed. du Cerf, Paris, 1950.
3 Manuscrisele versiunilor răsăritene ale cuvântării au făcut obiectul multor studii: cf. M. GEERARD, Clavis Patrum Graecorum (II, nr. 3010, Turnhout, 1974), de completat prin diferitele lucrări apărute după această dată în revista Le Museon sub semnătura lui J. GRANDHENRI (pentru versiunea arabă), A. DE HALLEUX (pentru cea siriacă), G. LAFONTAINE (pentru cea armeană). Trebuie să adăugăm contribuţiile lui TH. BREGADZE, J. GRANDHENRI, A. DE HALLEUX în Corpus Christianorum, Series Graeca (20, Corpus Nazianzenum, I, Turnhout, 1988) ca şi G. LAFONTAINE şi B. COULIE, La Version manuscrite des discours de Gregoire de Nazianze. Tradition manuscrite et histoire du texte (Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium, 446, subs. 67), Louvain, 1983.
207
lui Homer. Multe din manuscrisele repertoriate urcă până la sfârşitul secolului VIII, fenomen relativ rar. Într-adevăr, cum bine se ştie, cea mai mare parte a operelor Antichităţii nu sunt cunoscute decât în copii executate cu multe secole după redactarea originalului, verigile intermediare dispărând. Un exemplu între multe altele: Xenofon a scris la începutul secolului IV î.Hr., dar cele mai vechi manuscrise ale operelor sale care ni s-au păstrat nu merg dincolo de secolul XII d.Hr. Gândirea lui Grigorie face obiectul unui deosebit interes în Italia de Sud în care s-a vorbit mult timp limba greacă. Aceste opere îl vor face pe un papă din secolul XIII să-i confere Sfântului Grigorie din Nazianz titlul rar de dascăl (doctor) al Bisericii universale4.
Ediţiile Cuvântărilor
Singura ediţie completă a cuvântărilor care există astăzi a fost stabilită de benedictinii francezi în secolul XVIII5. Aceasta a fost reimprimată în Patrologia greacă publicată de abatele J.-P. Migne în secolul trecut tot la Paris6. Însoţită de o traducere latină, ea nu mai este accesibilă astăzi decât în biblioteci7. O ediţie critică bilingvă este în curs de apariţie în colecţia „Sources chretiennes”8. Suntem astfel în posesia unui ansamblu de 44 de cuvântări9. Termenul „cuvântare” este folosit pentru că fiecare din aceste opere prezintă mai mult sau mai puţin un aspect oratoric. Unele au putut fi rostite sub forma scrisă pe care o cunoaştem. În mod evident, altele n-au decât numele şi aspectul unei cuvântări, ele nefiind ascultate vreodată de un public. Altele au fost rostite într-o anume formă, dar se vede limpede că au fost ulterior remaniate în vederea publicării. După părerea mea una dintre ele, Cuvântarea 42, n-a fost niciodată rostită şi nici măcar difuzată în timpul vieţii autorului ei.
Vom încerca mai întâi să situăm mai bine câteva din aceste opere în cursul vieţii şi activităţii autorului lor. În al doilea rând, vom
4 Acesta a fost atribuit doar la patru Părinţi latini şi tot atâtor Părinţi greci (Atanasie, Vasile, Grigorie din Nazianz şi Ioan Hrisostom).
5 Primul volum, care cuprinde cea mai mare parte a cuvântărilor, a apărut în 1778; al doilea volum era pregătit să apară la Revoluţie: manuscrisele pierdute vor fi regăsite şi volumul publicat în 1840.
6 Ediţia completă a operelor lui Grigorie ocupă în Patrologia Graeca (PG) patru volume (vol. 35-38), Cuvântările figurând în primele două volume.
7 Patrologia graeca e reimprimată astăzi de editura belgiană Brepols.
8 Au fost publicate în această colecţie aproape toate Cuvântările (a se vedea mai jos „Bibliografia”, p. 275-278).
9 45, dacă luăm în considerare un fragment cu autenticitate discutabilă care poartă în ediţii numărul 35.
208
încerca să distingem principalele tipuri de cuvântări. În sfârşit, ne vom întreba cu privire la semnificaţia subiectelor alese şi a unor omisiuni care pot pune probleme cititorului modern surprins să nu regăsească la acest preot eminent urma cutărei sau cutărei preocupări actuale.
Episcopul învăţător
Să nu uităm că pe atunci predica era una din îndatoririle esenţiale ale unui episcop. Afară de cazuri excepţionale, episcopul nu era înlocuit decât atunci când prezenţa sa era imposibilă. De regulă, el predica în propria sa biserică catedrală, în timp ce în celelalte biserici ale oraşului, dacă existau, şi la ţară era reprezentat de preoţi. Atunci când nu-l ocupa el însuşi, amvonul (sau tronul său, cum i se spunea) rămânea gol în fiecare din bisericile de sub jurisdicţia sa. Dar episcopii se străduiau să fie prezenţi şi în alte biserici. Despre predica la ţară nu ştim absolut nimic. Nu este sigur nici că ea a existat pretutindeni şi întotdeauna, fiindcă într-o lume în care populaţia de la oraş putea fi estimată la 10% din total, putem avea îndoieli îndeosebi cu privire la nivelul intelectual al preoţilor de ţară, de departe cei mai numeroşi. Operele oratorice ale acestor predicatori care au ajuns până la noi sunt cele pe care autorul lor se îngrijise să le răspândească şi să le difuzeze. Uneori, deşi arareori, auditoriul se îngrijea să stenografieze o predică sau alta şi se putea întâmpla chiar să deţină două versiuni ale aceluiaşi text, cea pe care o difuzase autorul însuşi şi cea care deriva din textul prins din zbor de cineva din asistenţă. Dar aşa ceva nu pare să se fi întâmplat în ce priveşte predica lui Grigorie.
Uneori însă, un episcop încredinţa sarcina de a vorbi în prezenţa sa unui preot. Predecesorul Sfântului Vasile la Cezareea procedase astfel, dar suportase cu greu succesul subordonatului său… A rezultat o vrajbă de moment între cei doi, pe care va reuşi să o înlăture Grigorie10. Tatăl lui Grigorie al nostru avea motive întemeiate să pună grija predicii pe umerii fiului său. Când acesta din urmă va ajunge, prin grija sa, preot şi va putea lua cuvântul în biserică, el avea optzeci şi şase de ani. În predică trebuiau abordate multe probleme
10 Vasile, fiind preot la Cezareea şi principalul colaborator al episcopului până în acel moment, se retrăsese în sihăstria sa din Pont. Avertizat cu privire la o apropiată sosire a împăratului Valens, episcopul Eusebios a recurs la arbitrajul lui Grigorie pentru a-l determina pe Vasile să vină în sprijinul său. Cf. Scrisoarea 19 a lui Grigorie către Vasile pentru a-l determina să revină la Cezareea şi să se împace cu episcopul său.
209
dogmatice dificile. Bătrânul episcop credea, pe bună dreptate, că cei opt ani petrecuţi la Atena de cel mai vârstnic dintre fiii săi trebuiau exploataţi cumva.
Cronologia Cuvântărilor
Deţinem astfel un anumit număr de cuvântări ale lui Grigorie din Nazianz, care datează fie din anii preoţiei sale, din 361 până în 372, fie din perioada în care a exercitat, la Nazianz, funcţiile de episcop auxiliar al tatălui său, ori, după moartea acestuia, de suplinitor al său11. Se poate admite, cu o mică marjă de eroare, că 19 texte pot fi atribuite primei perioade a activităţii pastorale de preot sau episcop la Nazianz, 21 provin din perioada episcopatului de la Constantinopol şi abia 4 datează din ultimii ani. A existat, aşadar, o perioadă de activitate intensă care corespunde celor treizeci de luni petrecute la Constantinopol, pentru că aproape jumătate din această operă datează din epoca respectivă. Mai trebuie să amintim mărturia deja invocată a lui Ieronim12: la Constantinopol, şi nicăieri altundeva, a putut vedea Ieronim în Grigorie un mare comentator al Scripturii; or, din această activitate n-a supravieţuit nimic în afară de Cuvântarea 31 despre care vom vorbi mai târziu.
Texte remaniate între anii 381—390
în ciuda numărului mic de cuvântări din perioada 381-390 13, nu trebuie să credem că în această ultimă perioadă activitatea sa a scăzut. Dimpotrivă. E adevărat că în cursul acestor ani, nemaiavând responsabilităţi pastorale, Grigorie a avut de puţine ori ocazia să ia cuvântul în public, dar, cu toate acestea, a fost o epocă extrem de fecundă. Nu numai că, aşa cum vom vedea mai târziu, din aceşti ani datează cea mai mare parte a activităţii sale poetice dar, mai mult, un studiu detaliat demonstrează că multe texte au fost remaniate tocmai în această perioadă a vieţii sale. Voi da două exemple semnificative. Cele cinci Cuvântări teologice au în chip vădit o existenţă independentă una faţă de alta şi existau probabil din anul
11 Despre cronologia cuvântărilor, cf. P. GALLAY, La vie de saint Gregoire de Nazianze, Lyon-Paris, 1943, passim; J.M. SZYMUSIAK, „Pour une chronologie des discours de saint Gregoire de Nazianze”, Vigiliae christianae 20 (1966), p. 183-189 şi J. BERNARDI, La Predication des Peres cappadociens. Le predicateur et son auditoire, Paris, 1968, cap. I-IV.
12 Cf. mai sus p. 142, n. 17.
13 Numai patru Cuvântări: 43, 44 şi 45, ca şi 42, care nu este decât un adio fictiv de la Sinodul din 381.
14 Cuvântările 27-31; PG 36, 12-172.
210
380, dar Grigorie a întreprins remanierea lor pentru a alcătui un tratat despre Treime. În acest scop a corectat introducerile unora dintre cuvântări pentru a le putea lega de cele anterioare. Această muncă de refacere a rămas nedesăvârşită pentru că rămân vizibile unele incoerenţe15. Probabil ea a fost întreruptă de moartea autorului. Alt exemplu. Cuvântarea 42 se prezintă ca o cuvântare de adio adresată Sinodului din 381 pentru a notifica demisia autorului şi plecarea lui. În realitate, nu numai că în acest text putem descoperi urme de neîncheiere, dar trebuie să admitem şi că Grigorie n-a ţinut niciodată colegilor săi vreo predică în care să-şi prezinte demisia. O astfel de adunare n-ar fi acceptat niciodată cuvintele extrem de dure care îi sunt adresate fără a reacţiona puternic. Suntem aici din nou în faţa unui text scris în perioada retragerii sale, care a rămas neterminat şi există multe şanse ca el să nu fi fost niciodată divulgat în timpul vieţii autorului său16.
Cele trei „Scrisori teologice ”
Lista operelor din ultima perioadă trebuie completată cu trei lungi Scrisori teologice privitoare la hristologie, care sunt de fapt scurte tratate scrise ca reacţie împotriva învăţăturii lui Apolinarie17.
Din toate acestea, trebuie să conchidem că activitatea lui Grigorie ca orator şi-a atins apogeul la Constantinopol, dar că munca sa de scriitor va culmina în cursul ultimilor ani ai vieţii sale, în retragerea sa la Nazianz.
Diferite tipuri de cuvântări. Pledoarii şi invective
Acestea fiind zise, să încercăm clasarea acestor opere. Dacă unele dintre ele n-au nimic dintr-o cuvântare în afară de aspectul afectat al stilului, aceasta se întâmplă pentru că orice scriere avea tendinţa de a lua forma unuia sau altuia din tipurile de cuvântare repertoriate şi codificate de sofişti. Astfel, Cuvântarea 2 are aspectul a ceea ce pe-atunci se numea apologia, adică pledoarie. Autorul, care mai întâi refuzase să se lase hirotonit, iar după această hirotonie se retrăsese mai multe luni în pustie, prezintă o serie de
15 Cf. În această privinţă ediţia Cuvântărilor 27-31 datorată lui P. GALLAY (SC 250): Discours theologiques, Ed. du Cerf, Paris, 1978.
16 Cf. ediţia noastră a Cuvântărilor 42 şi 43 (SC 384): Discours 42-43, 1992, p. 17-25.
17 Cf. GREGOIRE DE NAZIANZE, Lettres theologiques (SC 208), ed. P. GALLAY, Ed. du Cerf, Paris, 1974.
211
argumente pentru a-şi justifica comportamentul, ca şi cum şi-ar pleda cauza în faţa unui tribunal. Un astfel de tribunal este pur imaginar şi nu cunoaştem locul sau contextul în care ar fi putut rosti o astfel de cuvântare. La urma urmelor, noul preot profită de ocazie pentru a spune tot răul pe care-l gândeşte despre unele vocaţii sacerdotale interesate. Ca preot, Grigorie nu gândeşte multe lucruri bune despre confraţii săi; ajuns episcop va fi inepuizabil când va fi vorba de defectele episcopilor.
Ceva mai târziu, scurta expediţie a lui Iulian Apostatul de după apostazia sa şi declanşarea persecuţiei creştinismului, care se soldase cu un sfârşit dezastruos şi pierderea unor teritorii importante de către Imperiu, îi vor sugera să tragă o lecţie din aceste evenimente care i-au derutat profund pe creştini. Această întoarcere în forţă a păgânismului le-a dat sentimentul că istoria lua brusc sub ochii lor o altă întorsătură. Prin urmare, Grigorie îl prezintă pe Iulian sub aspectele biblice ale persecutorului trimis de Dumnezeu pentru a le aminti calea dreaptă creştinilor aflaţi în plină decadenţă morală. Aşadar, el compune Cuvântările 4 şi 5. E limpede că aceste două filipice nu avuseseră nici auditoriul şi nici locul care să le primească. Totuşi, autorul lor le îmbracă într-un veştmânt retoric cunoscut, cel al invectivei publice. Respectarea regulilor de şcoală nu-l împiedică însă să facă apel la amintirile sale personale. Aflăm astfel că Iulian, pe când nu era încă decât ruda săracă a împăratului la putere, apăruse în toamna anului 355 printre studenţii de la Atena. Grigorie ne spune că a avut impresia că se afla în faţa unui caracter măcinat de ticuri şi care putea deveni periculos, chiar aşa creştin cum era pe atunci. „Ceilalţi au făcut această experienţă după ce puterea i-a deschis cale liberă; eu însă l-am văzut aşa de mult, încă din momentul în care l-am întâlnit la Atena. […] Am conştiinţa că nu m-am înşelat atunci în previziunile pe care le-am avut cu privire la el […]. Ce a făcut din mine un profet a fost labilitatea caracterului său şi o abrutizare extraordinară […]. Nu anticipam nimic bun din partea acestui gât clătinător, a acestor umeri fremătători şi tresăltători, a acestor ochi neliniştiţi care căutau în toate direcţiile, a acestei priviri exaltate şi a acestor picioare nesigure care nu puteau sta locului, din partea acestor nări care respirau insolenţă şi dispreţ, a acestei grimase ridicole care exprima aceleaşi sentimente, a acestor izbucniri în râs convulsive şi fără măsură, a acestor semne de aprobare sau de negare care n-aveau nici rimă, nici raţiune, a acestor cuvinte întrerupte de respiraţie al căror debit se oprea dintr-odată, a acestor întrebări incoerente şi neinteligibile,
212
a acestor răspunsuri care nu erau cu nimic mai bune, care se încălecau unele pe altele fără regularitate în ciuda regulilor de şcoală”18.
Cuvântările funebre
Un alt gen literar: cuvântarea funebră. Grigorie a compus mai multe astfel de discursuri: în ordine cronologică pe cel al fratelui său, Cezarie, pe cel al surorii sale Gorgonia, pe cel al tatălui său şi în sfârşit, pe cel al lui Vasile19. E vorba aici de un gen tradiţional care se impunea unui autor care resimţea acut nevoia de a da creştinismului opere literare de o mare nobleţe. Alegerea subiecţilor — membrii familiei sale şi prietenul său intim — era dictată de împrejurări şi se înscria în rândul obligaţiilor morale şi sociale, dar genul deschidea de asemenea largi perspective pentru un preot, pentru că-i îngăduiau, într-un alt cadru decât cel al bisericii, să arunce o lumină creştină asupra tipurilor umane, şi aceasta în faţa unui auditoriu care nu număra în rândurile sale decât creştini. În ce priveşte primele trei texte, ne aflăm probabil în prezenţa unor cuvântări adevărate, rostite la mormântul defuncţilor cu ocazia comemorării morţii lor. Textul cuvântării funebre a Sfântului Vasile care a fost publicat nu prezintă însă, desigur, decât o vagă asemănare cu o cuvântare publică. În primul rând, acest text, care e de departe opera cea mai lungă a autorului nostru, n-ar fi putut fi impus unui auditoriu oricât de răbdător. Pe de altă parte, în cuvântările funebre nu se obişnuia să se vorbească despre o altă persoană decât cea comemorată, decât dacă făcea parte din familie. Or, nu numai că Grigorie se introduce cu satisfacţie în scenă alături de Vasile în mai multe rânduri, în special atunci când evocă istoria anilor de studii comune la Atena, dar, mai mult, proclamându-şi cu tărie afecţiunea şi admiraţia, el exprimă în acelaşi timp mai multe critici cu privire la defunct. Îi reproşează că în 358, la plecarea din Atena, se descotorosise de el, şi că, mai târziu, a observat la el o rezervă în afirmarea publică a divinităţii Duhului Sfânt. Nu se poate opri să nu insiste îndelung şi îndeosebi asupra constrângerii morale pe care Vasile o exercitase asupra lui determinându-l să accepte, în 372, episcopatul. Se pare că pe 1 ianuarie 382 Grigorie rostise într-adevăr elogiul funebru al lui Vasile de Cezareea, după Grigorie al Nyssei, oratorul de anul anterior, dar bineînţeles, critica lui Vasile nu figura în această alocuţiune. Nu figurau aici nici lungile pagini
18 Cuvântările 5, 23.
19 Cuvântările 7, 8, 18 şi 43.
213
în care evocă istoria anilor trăiţi împreună la Atena. Aceste pasaje nu sunt lipsite de interes, dimpotrivă, dar ele nu-şi aveau locul în textul unei cuvântări oficiale. Ele ne comunică multe lucruri pe care nu le-am cunoaşte în absenţa acestei cuvântări funebre. De exemplu, faptul că studenţii nou veniţi la Atena erau obiectul unui fel de extorcări, cu scopul de a fi atraşi drept clientelă. Sau că erau trecuţi printr-o adevărată ceremonie de „iniţiere”, pe care autorul se răsfaţă povestind-o. Mai aflăm că, flancat de Grigorie, Vasile era în fruntea unui grup de studenţi creştini aflaţi la Atena, că cei doi voiseră să urmeze cursurile tuturor profesorilor din oraş şi că n-au lăsat deoparte nici o disciplină din cele predate. Dar lucrul cel mai interesant în această cuvântare e acela că propune în persoana lui Vasile, neidealizându-l, un model de carieră bisericească. Am văzut mai sus care era pe atunci modul obişnuit de selecţie a episcopilor20, şi nu e nevoie să revenim asupra lui. Când propune drept model cariera lui Vasile, Grigorie sugerează un sistem de recrutare a preoţilor din rândul monahilor cultivaţi şi apoi al episcopilor dintre preoţii recrutaţi în acest mod. În concepţia autorului, un tânăr nu poate avea pretenţii la exercitarea responsabilităţilor pastorale. El trebuie să se întoarcă spre Dumnezeu şi să trăiască numai pentru El. Dacă într-o zi un episcop va avea nevoie de el, el va lua decizia de a-l hirotoni diacon sau preot. Cu timpul, o parte din aceste vederi vor sfârşi prin a se impune, cel puţin în privinţa episcopatului21.
Elogiile martirilor
Apropiat de cuvântarea funebră propriu-zisă este panegiricul unui sfânt sau martir. Grigorie a compus panegiricele fraţilor Macabei, al Sfântului Atanasie şi al Sfântului Ciprian22. Exaltarea amintirii martirilor Vechiului Testament care rezistaseră unui tiran grec ce voia să le impună iudeilor cultul idolilor era totuna cu instigarea mulţimii creştine la apropierea lui Iulian, care, în primăvara lui 362, îndreptându-se spre Antiohia unde avea să-şi pregătească marea sa expediţie împotriva perşilor, trebuia să treacă prin Nazianz. Iar prezentarea pe 2 mai 379 la Constantinopol a elogiului Sfântului Atanasie, care murise pe 2 mai 373, însemna resuscitarea figurii celui care fusese, timp de o jumătate de secol şi cu preţul a cinci exiluri succesive, liderul ortodoxiei trinitare. Era desigur tot
20 Cf mai sus p. 37 sq.
21 Cu privire la această importantă cuvântare, cf. mai sus şi p. 180 sq.
22 Respectiv Cuvântările 15, 21, 24.
214
una cu afişarea unui program. Nu e imposibil să fi fost aici şi un gest adresat succesorului lui Atanasie la Alexandria pentru a-şi asigura bunăvoinţa lui. Cât despre elogiul Sfântului Ciprian, chiar dacă e greu să înţelegem, dincolo de constrângerea impusă de un calendar local23, motivul care-l inspiră, acesta este o cuvântare ce are particularitatea de a fi fost improvizată. Nu numai că oratorul mărturiseşte că uitase de celebrarea acestei sărbători şi că revenise în grabă de la ţară pentru a o face, ci, mai mult, el confundă doi Ciprieni cu totul diferiţi24. De fapt, nu caracterul improvizat al acestei cuvântări explică confuzia pe care autorul nu s-a mai gândit să o îndrepte. Această eroare demonstrează necunoaşterea lumii latine în provinciile de limbă greacă.
Ciclul liturgic: Naştere, Arătare, Paşti, Cincizecime
Aşa cum ne-am fi putut aştepta, mai multe cuvântări sunt legate de una sau alta din sărbătorile ciclului liturgic: de Paşte în două rânduri, de Arătare, Naştere şi Cincizecime25. De praznicul Arătării se leagă şi o mare cuvântare despre botez26 care-i invită pe eternii catehumeni, care erau majoritatea creştinilor epocii, să se înscrie în registrul adus cu acest prilej în biserică. Cei care se hotărau să ceară primirea botezului în cursul următoarei nopţi de Paşte erau chemaţi să-şi înscrie numele în acest registru. În tot timpul Postului Mare şi în timpul Săptămânii Luminate de după Paşte pentru aceştia se organiza o serie de lecţii speciale.
Ceremoniile de împăcare
Alte cuvântări par să fi fost publicate cu scopul de a servi drept modele pentru ce anume trebuiau să facă şi să spună preoţii întruna din împrejurările care se repetă frecvent în viaţa Bisericilor locale. Frecvent aveau loc rupturi, un grup de creştini, adeseori monahi, separându-se brusc de episcopul lor dintr-un motiv sau altul; în general, pentru că se credea că acesta căzuse în erezie. Rupturile sau schismele durau câteva săptămâni sau câteva luni şi, prin negocieri, intervenţii exterioare, arbitraje şi concesii, ele sfârşeau
23 Dacă nu trebuie să vedem în aceasta un gest în direcţia episcopatului latin.
24 Episcopul Cartaginei în secolul III şi un magician din Antiohia cu acelaşi nume devenit, după convertirea sa, martir.
25 Paştile constituie contextul Cuvântărilor 1 şi 45; Arătarea pentru Cuvântarea 39; Naşterea pentru Cuvântarea 38 şi Cincizecimea pentru Cuvântarea 41.
26 Cuvântarea 40. Cf. mai sus p. 161 sq.
215
prin a fi suprimate. În acest caz, episcopul redevenit păstorul tuturor sau cei care arbitraseră între părţi erau nevoiţi să celebreze reconcilierea printr-o cuvântare. Ceea ce nu era uşor de făcut. Publicând trei exemple diferite ale unei astfel de elocinţe27, Grigorie uşura sarcina viitorului orator schiţându-i o conduită dominată de indulgenţă, contrar comportamentelor dominate de irascibilitate care par să fi fost la mare cinste în episcopatul epocii.
O cuvântare de adio
Plecările care aveau un caracter solemn erau însoţite de obicei de un adevărat ceremonial. Una sau mai multe persoane adresau celui care pleca o cuvântare publică, acesta din urmă răspunzându-le imediat. Am văzut că acesta a fost cazul plecării din Atena în 358, care i-a oferit lui Himerios prilejul de a rosti o alocuţiune care s-a păstrat cel puţin parţial28. Când, în primăvara lui 380, Grigorie îi acordă patronajul său lui Maxim Cinicul, care pleca la Alexandria în principal pentru a negocia în numele său, îi va însoţi plecarea cu o cuvântare în care îi făcea elogiul public29. Din contră, Cuvântarea 42 nu are decât aparenţa exterioară a unei cuvântări de adio.
Alte modele de alocuţiune
Şi alte împrejurări extraordinare puteau motiva o intervenţie publică a episcopului. Astfel, o calamitate agricolă, cum e o cădere de grindină30, sau primirea unui reprezentant al autorităţii31. O dată a trebuit să-l primească pe un arhiepiscop sau pe un episcop important aflat în trecere32, iar cu altă ocazie, pe un nobil însărcinat de stat să revizuiască lista impozitelor33.
Comentariul unei pagini evanghelice despre căsătorie
După cum se vede, textele publicate de Grigorie nu prea seamănă cu ceea ce era predica obişnuită. Aceasta consta în principal din
27 Cuvântările 6, 22, 23.
28 Cf. mai sus p. 91 sq.
29 Cuvântarea 25, în care numele Maxim a fost înlocuit cu cel de Heron. Despre problemele ridicate de această substituţie, a se vedea ediţia Cuvântărilor 24 şi 26 (SC 284) realizată de P. GALLAY, p. 136-141.
30 Cf. Cuvântarea 16.
31 Cf Cuvântarea 17.
32 Cf. Cuvântarea 11.
33 Cf. Cuvântarea 19.
216
comentarea cuvânt de cuvânt a unui text din Scriptură. E ceea ce se practica duminica şi de două ori pe zi de-a lungul celor opt săptămâni ale Postului Mare. O singură predică a lui Grigorie e înrudită cu acest gen de activitate, cu toate că datorită prezenţei împăratului această împrejurare îmbrăca un caracter cu totul deosebit. În ianuarie 381, la Constantinopol, Grigorie întreprinde în cursul Liturghiei comentariul capitolului 19 din Evanghelia după Matei, versetele 1-12. E vorba de cuvintele lui Hristos împotriva divorţului34. Mi se pare necesar să reiau şi să aprofundez analiza acestui text important pe care-am început-o mai sus35. Ceea ce împăratul Teodosie a auzit în public la începutul domniei sale despre divorţ din gura episcopului său e foarte important pentru noi pentru că legislaţia Imperiului era pusă astfel în cauză în mod public. În loc să încercăm o analiză a tuturor predicilor Sfântului Grigorie din Nazianz, în mod inevitabil superficială, e mai bine să îndreptăm proiectorul asupra unui text semnificativ în multe privinţe.
O scurtă introducere iniţiază rapid comentariul primului verset al pasajului evanghelic respectiv. După care, fiecare din cele douăsprezece versete care compun pericopa fac obiectul unui comentariu. Surprinzător, concluzia se îndepărtează de subiectul tratat, formulând mai întâi, în onoarea lui Teodosie, o invitaţie clară de a pune capăt cu forţa predicii eretice, aceasta se încheie prin urarea de a vedea toată asistenţa îmbrăţişând din toată inima ortodoxia. În fapt, lectura zilei îl constrânsese pe episcop să o abordeze, dar el nu s-a putut împiedica să vorbească şi despre ceea ce-i era mai drag. Nu-şi poate face prea multe iluzii despre ortodoxia trinitară a masei de credincioşi prezenţi: aceştia nu erau decât de şase săptămâni în responsabilitatea lui şi timp de patruzeci de ani auziseră cu totul altceva. În privinţa ultimului punct abordat, episcopul va obţine curând un câştig de cauză, pentru că un edict al lui Teodosie datând din 10 ianuarie 381 va da ortodocşilor toate bisericile Imperiului, nu doar pe cele din capitală, şi va interzice arienilor să se reunească în interiorul oraşelor. 10 ianuarie căzuse în acel an duminica şi nu e exclus ca această omilie să fi fost rostită în chiar ziua semnării unui edict de care episcopul ştia desigur că era în pregătire36. În acest caz, predicatorul zbura în ajutorul victoriei.
Dar să-l urmăm pas cu pas pe episcop în exegeza sa. Şi a fost că după ce Iisus a sfârşit cuvintele acestea, a plecat din Galileea şi a
34 Cuvântarea 37; PG 36, 281-309.
35 Cf. mai sus p. 163.
36 Dacă nu l-a şi inspirat.
217
venit în hotarele Iudeii, dincolo de Iordan. Pentru Grigorie, acest prim verset pune în lumină umanitatea lui Hristos, fapt care determină să fac o întreagă teorie despre unirea celor două firi. Este limpede că predicatorul era preocupat de apolinarismul care începea să se dezvolte şi care, insistând pe divinitatea lui Hristos, se îndoia de umanitatea Sa desăvârşită. Vedem, aşadar, că actualitatea cea mai apropiată îl deturnează puţin de la subiectul său. Şi mergeau după El mulţimi multe şi îi vindeca acolo. Rolul vindecător al lui Hristos, care ocupă un loc considerabil în evanghelii şi care pare esenţial în acest verset, nu face decât obiectul unei scurte aluzii. Lungul comentariu al lui Grigorie este orientat într-un cu totul alt sens. Pentru el, acest verset permite punerea în valoare a unui aspect esenţial al întrupării divinităţii, întrupare care a făcut accesibil unui mare număr de oameni un Dumnezeu Care se lăsase până atunci întrezărit doar de câţiva privilegiaţi, precum Moise. Cealaltă grijă a predicatorului e de a elimina orice interpretare mai mult sau mai puţin arianizantă, insistând prea mult pe umanitatea lui Hristos, şi de a sublinia dimpotrivă prezenţa unei divinităţi pe care umanitatea o ascunde. Mai departe, în textul de la Matei citim că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele maicii lor. Întorcându-se atunci către eunucii în sensul propriu al termenului, care nu pierdeau ocazia de a-l asculta şi care aveau funcţii influente la curte, comentatorul riscă traducerea pe uzul lor a exigenţei castităţii formulate de Hristos. Pentru aceasta operează o transpunere radicală a sensului cuvântului „castitate”. Castitatea sufletului, spune el, este ortodoxia credinţei, atât în privinţa Sfântului Duh cât şi a Fiului. În cele din urmă, aproape o treime din acest comentariu se îndepărtează foarte mult de sensul evident al textului evanghelic, îndepărtare care provine dintr-un fel de obsesie a actualităţii, dar care nu-l va împiedica totuşi pe episcop să trateze acest subiect. Şi au venit la El fariseii, ispitindu-l şi zicând: „Se cuvine oare ca omul să-şi lase femeia dintr-o pricină oarecare? ” Pentru comentatorul nostru, acest verset evocă imaginea unui Hristos înconjurat de feluriţi adversari (saduchei, legalişti, irodieni, şi încă mulţi alţii pe care nu-i numeşte, şi în fine farisei) care se înverşunau să-i pună întrebări perfide. Situaţia în care se afla Hristos îl face pe episcop să facă aproape numaidecât o analogie cu propria sa situaţie de apărător al Treimii în faţa obiecţiilor unora şi altora. Ca şi Hristos, el distinge două categorii de întrebători: cei care expun o dificultate de care simt nevoia reală de a scăpa, şi cei care n-au alt scop decât de a întinde o capcană. Celor dintâi, Hristos le dă un răspuns; celorlalţi se mulţumeşte să le
218
închidă gura. „Aşa că — conchide Grigorie — şi noi, imitându-l pe Hristos, vom putea să închidem uneori gura celor care ne întind cuvinte indiscrete şi să punem capăt întrebărilor lor nepotrivite prin întrebări şi mai nepotrivite.”
Această intruziune a actualităţii nu falsifică sensul textului: ne putem întreba totuşi dacă amploarea expunerii care-i este consacrată nu-l face cu necesitate pe acest predicator al cărui timp era măsurat să lase în penumbră versetele mai importante ale pericopei, cele privitoare la căsătorie şi celibat. În textul lui Matei, învăţătura lui Hristos despre căsătorie ocupă şase versete din douăsprezece. Dacă comentariul ar fi fost proporţional cu textul, aproximativ jumătate din omilie ar fi fost consacrată căsătoriei. De fapt, mai puţin de un sfert din textul lui Grigorie se ocupă de acest subiect căruia episcopul îi acordă probabil o importanţă secundară. Mai multe versete vor fi chiar ignorate în întregime sau parţial. Totuşi, dacă episcopul lasă deoparte versetele cu privire la legislaţia mozaică în care se autoriza divorţul, el face acest lucru pentru a critica şi mai liber o altă legislaţie, cea a Imperiului roman.
Episcopul e desigur conştient de faptul că, vorbind în prezenţa celui care deţinea puterea legislativă, cuvintele sale capătă o greutate deosebită. Teodosie se botezase abia de un an. E probabil prima oară în istorie când un episcop are ocazia să vorbească despre căsătorie unui împărat botezat şi supus astfel autorităţii sale episcopale37. Poziţia pe care o ia va fi clară: „Nu accept această legislaţie, nu aprob acest obicei”. Invitaţia de a modifica legea e aşadar limpede. Am văzut mai sus38 în ce sens episcopul Constantinopolului încerca să influenţeze legislaţia Imperiului. Adulterul soţului şi al soţiei, spune el, trebuie pedepsite în acelaşi fel. Trebuie stabilită de asemenea egalitatea între cei doi părinţi în privinţa autorităţii parentale. Cu privire la aceasta din urmă, episcopul nu sugerează nici o dispoziţie legală; se mărgineşte să arate împăratului că legislaţia, al cărei singur responsabil şi stăpân era acesta, trebuie adecvată cu voinţa lui Dumnezeu. Pe scurt, se mulţumeşte să sugereze suveranului orientarea politicii sale, dar nu poate fi ignorat sau minimalizat faptul că el acţionează în modul cel mai public. În această împrejurare, cuvântul episcopului joacă rolul unei contra-puteri care nu exista altminteri în Imperiu.
37 Valens, care primise botezul arian, se afla într-o poziţie similară, dar în afară de tema trinitară nu ştim nimic despre predica ariană.
38 Cf. mai sus p. 163.
219
Sugestiile nu se vor opri însă aici, deoarece comentariul la versetul 6: nu mai sunt doi, ci un singur trup, determină o apropiere de Efeseni 5, 32: Taina aceasta mare este; iar eu vorbesc despre Hristos şi despre Biserică. Grigorie trage din acest text o singură concluzie: „Pentru că nu există decât un singur Hristos, un singur Cap al Bisericii, nu există, de asemenea, decât un singur trup”. Prin urmare, nunţile trebuie să fie unice. O a doua căsătorie poate fi admisă ca o concesie; dincolo de aceasta, căsătoria devine o nelegiuire. În contextul în care se situează, această afirmaţie constituie o invitaţie de a interzice în legislaţia civilă căsătoria a treia. Ca să încheiem, aceeaşi invitaţie apare în privinţa motivelor admise pentru divorţ. „Legea, spune el, permite divorţul din orice motiv, dar Hristos nu-l admite, El îngăduie numai despărţirea de adulteră”. Prin urmare, explicaţia acestei toleranţe este clar formulată: „Femeia cu viaţă rea strică familia”. Episcopul Constantinopolului nu va merge mai departe cu sugestiile de reformă legislativă şi, de altfel, pentru limitarea divorţului el nu se bazează atât pe lege cât pe înţelepciunea soţilor. Am putea crede că viaţa retrasă a lui Grigorie nu-l prea ajuta să fie un bun observator al moravurilor conjugale, îndeosebi în această capitală în care, ajuns de puţin timp, a continuat să trăiască la marginea lumii. Să subliniem totuşi, ca tot atâtea indicii asupra moravurilor, lista de motive avansate în general pentru justificarea unui divorţ. Acestea sunt, ni se spune, abuzul de machiaj, iubirea de flecăreală, râsul impudic, excesul de cheltuieli sau de băutură, ieşirile necontrolate, sfidarea. Sfaturile date soţilor care se plâng de aceste defecte ale soţiilor lor sunt destul de revelatoare în ce priveşte tipul de relaţii pe care şi-l imaginează între soţi. Am văzut mai sus lista de sfaturi pe care episcopul le dă soţilor care se lovesc de astfel de defecte ale soţiile lor39. Toate aceste sfaturi au două aspecte comune: presupun răbdarea soţului, dar şi recursul la autoritate şi chiar la constrângere. Ele sunt puţin compatibile cu egalitatea sexelor pe care predicatorul o invocase bucuros puţin mai înainte.
în textul Evangheliei după Matei, exigenţa indisolubilităţii căsătoriei provocase, după cum se ştie, o mişcare de recul la ucenici. Ei ajung la concluzia că e mai bine să nu se căsătorească decât să o facă în aceste condiţii. Prin urmare, problema nu mai este divorţul, ci căsătoria însăşi. Ea rămâne legitimă în ochii lui Grigorie cu dubla condiţie de a fi o uniune şi de a se baza pe dorinţa de a avea
39 Cf. mai sus p. 163, n. 27.
220
copii, „căci căsătoria sporeşte numărul celor care plac lui Dumnezeu”. Totuşi, predicatorul nostru rămâne în definitiv mult mai sensibil la inconvenientele căsătoriei decât la avantajele ei, şi împrumută lista acestora de la moraliştii stoici. Constrâns de litera Evangheliei să recunoască măreţia căsătoriei, episcopul nostru se supune acesteia din vârful buzelor şi nu vede decât un unic temei al acestei afirmaţii scripturistice: căsătoria e necesară pentru a furniza persoane dedicate stării de feciorie. Şi predica s-ar fi încheiat cu o apologie a celibatului, dacă la sfârşit cuvântul „eunuc” nu l-ar fi adus la eunucii de la curte. Punerea publică în cauză, şi încă în prezenţa lui Teodosie, a autenticităţii credinţei creştine a unui personal din apropierea familiei imperiale şi care se bucura de o mare influenţă în stat nu este un aspect mai puţin important al unui discurs care constituie, fără îndoială, un gest politic din partea episcopului capitalei răsăritene a Imperiului.
După cum se vede, acest comentariu dă realităţilor căsătoriei partea care li se cuvine. Nu le ignoră pentru că episcopul a trasat o cale. El vrea ca şi adulterul bărbaţilor să fie pedepsit de lege; doreşte ca legislaţia să dea mamei un loc egal cu cel al tatălui. Acestea îl priveau îndeosebi pe Teodosie. Căsătoria a treia e în ochii săi o adevărată fărădelege. Repudierea soţiei nu trebuie să apară decât în caz de adulter: aceasta probabil o lecţie mai mult pentru soţi decât o cerere adresată puterii. Cât despre căsătoria însăşi, ea este lăudabilă în măsura în care este utilă pentru naşterea unor fiinţe care vor îmbrăţişa celibatul. În această perspectivă, castitatea totală pare destinată să devină condiţia comună a creştinului: se vor căsători numai cei indispensabili pentru perpetuarea neamului omenesc. Să reţinem îndeosebi faptul că nunta şi căsătoria nu figurează pe primul rang între preocupările episcopului în această zi în care întreprinde explicarea Evangheliei după Matei. Cum marea grijă a zilei este ortodoxia credinţei, nu este atât de surprinzător ca el să găsească mijlocul de a vorbi din belşug despre ea într-o omilie în care în general n-aveau ce căuta astfel de consideraţii. Obsesia episcopului, legitimă de altfel, în faţa evoluţiei ereziei îl împiedică să tragă din text întreaga lecţie pe care aceasta o cuprinde. Totul se petrece ca şi cum înflorirea ereziei ariene ar fi blocat reflexia asupra semnificaţiei creştine a căsătoriei. Mai trebuie să subliniem şi această trăsătură specifică: şi anume apelul la braţul secular al statului. Desigur, Grigorie nu este primul care a făcut astfel, cum nu va fi nici ultimul. După ştiinţa noastră, el este primul episcop care interpelează în public un împărat cu adevărat creştin, adică botezat.
221
Prin urmare, această omilie reprezintă o etapă semnificativă în istoria relaţiilor dintre Biserică şi statul roman40.
Subiecte trecute sub tăcere
Contemporanii noştri vor fi miraţi de lipsa atât la Grigorie, cât şi la toţi emulii săi a câtorva teme pe care secolul XX, dimpotrivă, le privilegiază. Astfel, nu găsim nicăieri intenţia extinderii difuziunii mesajului creştin. Cu toate acestea, creştinismul continua să se răspândească cu rapiditate. În aceste condiţii, problema majoră nu era de a cuceri noi adeziuni, ci de a asimila masele convertite doar superficial. Vor fi miraţi poate să constate că condiţia sclavilor nu-l interesează deloc pe acest preot. Aceasta pentru că Grigorie se adresează unui auditoriu urban. Or, condiţia servitorilor din casele oraşelor nu prea stârnea mila. Nu doar sclavii domestici nu erau de plâns, fiindcă se bucurau mai mult sau mai puţin de confortul stăpânilor lor, dar, ca şi alţi sclavi şi poate mai mult decât alţii, beneficiau de solicitudinea pe care stăpânii o arătau în mod necesar întreţinerii capitalului lor. Mai mult, sclavii domestici puteau să fie socotiţi în mai multe cazuri drept agenţi pervertitori ai copiilor şi stăpânilor lor. Cât despre sclavii agricoli, ei beneficiau în realitate de o mare independenţă, întrucât cel mai adeseori trăiau foarte departe de stăpânii pe care puteau chiar să nu-i întâlnească niciodată. Trebuie să insistăm asupra acestui punct capital: condiţia sclavilor era cu siguranţă mai puţin deplorabilă decât cea a oamenilor liberi reduşi dintr-un motiv sau altul la sărăcie. Sclavul constituia un capital preţios pentru proprietarul său. E foarte adevărat că în aceeaşi epocă vedem sclavi eliberaţi de proprietari creştini indignându-se din cauza a ceea ce socoteau a fi un abandon41.
Critica clerului
în definitiv, cuvântările Sfântului Grigorie din Nazianz ne prezintă o adevărată paletă: cea a tipurilor de intervenţie pe care orice orator al Bisericii era chemat să le practice în cursul carierei sale, într-un anume sens, este vorba de o culegere de modele, de un fel de carte de măiestrie a predicatorului. Cel puţin într-un punct Grigorie se îndepărtează mult de această linie. El este singurul care a
40 Textele Părinţilor greci şi latini din primele trei secole cu privire la căsătorie au fost reunite de CH. MUNIER, Mariage et virginite dans lEglise ancienne. Berna, 1987.
41 Cf. mai sus p. 43 sq.
222
abordat tema foarte delicată pe care o constituiau problemele puse de recrutarea şi conduita clerului. În cuvântări precum Cuvântările 2 şi 42, dar şi în poemele sale, el a tratat această temă cu un realism lucid şi cu o rigoare vecină uneori cu cruzimea.
Am lăsat deoparte până acum un aspect esenţial al operei în proză a Sfântului Grigorie din Nazianz: în multe ocazii şi în nenumărate rânduri, el abordează tema, cu totul fundamentală în ochii săi, a teologiei trinitare. E un subiect pe care-l vom aborda în următorul capitol, dar îl vom regăsi până şi în opera poetică.
13
Teologul
Sfântul Grigorie Teologul: acesta este titlul atribuit eroului nostru de Bisericile răsăritene şi calificativul care figurează în fruntea acestei cărţi. Abordarea noţiunii de sfinţenie rezervă încă multe surprize, iar a vorbi despre teologie însemna până în urmă cu câţiva ani o aventură. Din fericire, celebra „furie a teologilor” a dispărut din orizontul nostru, dar termenul de teologie ascunde încă multe ambiguităţi în Occident. Mai mult, ajustarea acestor două noţiuni pe personalitatea atât de complexă a lui Grigorie din Nazianz e o întreprindere dificilă. Aşadar, ce este un sfânt? Şi prin ce anume este sfânt Grigorie al nostru?
Sfinţii şi sfinţenia
în decursul secolelor, noţiunea de sfinţenie a acumulat multiple nuanţe până acolo încât, cu timpul, esenţialul riscă să dispară sub accidental. În tradiţia Bisericii Catolice ca şi a celei Ortodoxe, Sfântul este un personaj care apare în viaţa credincioşilor în forma unei statui sau sub trăsăturile unei icoane. Existenţa sa fiind socotită exemplară, el este propus spre imitare. Apropierea de Dumnezeu îl face să primească un fel de delegaţie de putere, astfel încât este rugat să mijlocească şi i se atribuie frecvent minuni. Portretele sale îi acordă o aureolă şi persoana sa se dizolvă adeseori în simplificările şi norii legendei. Toate acestea contribuie la ascunderea esenţialului.
Să urcăm spre rădăcinile iudaice ale creştinismului. Ceea ce se numeşte sfinţenie este aici privilegiul lui Dumnezeu însuşi. Numai Dumnezeu este Sfânt. În Templul din Ierusalim se numea „loc al sfinţeniei” (maqdm ha qddesh) camera sobră şi goală în care intra numai Marele Preot, cu cutremur, o singură dată pe an, de ziua
225
Ispăşirii, pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. Sfinţenia e un alt nume al lui Dumnezeu şi a-L numi sfânt este un fel de a spune că este cu totul altfel şi neapropiat. Prin extensiune, poate fi numit sfânt şi tot ceea ce este transfigurat de prezenţa lui Dumnezeu. Noul Testament nu va ezita, aşadar, să califice drept adunare a sfinţilor totalitatea celor botezaţi, pentru că Botezul îi îmbracă, ca să spunem aşa, în persoana lui Dumnezeu1. A boteza pe cineva înseamnă a-l cufunda în Nume. Ceea ce se spune despre cei vii poate fi spus în mai mare măsură despre cei care au murit în prietenie cu Dumnezeu. Tot astfel, la început nu se spunea Sfântul Grigorie sau Sfântul Vasile, ci „cel întru sfinţi părintele nostru, Grigorie”.
Timp de aproape trei secole, persecuţiile sporiseră aproape pretutindeni victimele. Biserica le va păstra amintirea şi le va da drept exemplu de credinţă şi de generozitate. Era normal ca persecuţiile odată dispărute în istoria îndepărtată şi morţile sângeroase transformate în amintiri slăvite, veneraţia să se întoarcă şi spre bărbaţii şi femeile care n-au avut ocazia să-şi verse sângele, pentru că nimeni nu le-o ceruse, dar care, dintr-un motiv sau altul, aveau figura unor modele de imitat. Occidentul va spori numărul statuilor, în timp ce Răsăritul îşi va încredinţa marile figuri paletei meditative a zugravilor de icoane. Ruptura din 1054 dintre catolici şi ortodocşi va avea drept rezultat scăderea numărului sfinţilor veneraţi atât într-o Biserică, cât şi în alta. Acesta e şi cazul Sfântului Grigorie din Nazianz care figurează în calendarul ambelor Biserici. Icoana celor „Trei Ierarhi”, care pune chipul său alături de cel al lui Vasile şi al lui Ioan Hrisostom, a răspândit şi popularizat chipul său. Dacă imaginea lui e arareori reprezentată în Biserica romană, Grigorie face însă parte din cercul foarte restrictiv al celor patru dascăli greci care sunt propuşi veneraţiei în Biserica universală şi a căror învăţătură este prezentată ca fiind îndeosebi normativă. Denumirea de „dascăl” ne lansează o invitaţie precisă, pentru că pune accentul pe aspectul esenţial al acestei personalităţi: ea îl priveşte pe teolog şi la el se referă şi capitolul de faţă. Pentru început însă, ar fi mai bine poate să confruntăm ceea ce ştim despre Grigorie cu concepţia curentă, chiar populară, de sfinţenie.
„Un sfânt care comite păcate? ”
Dacă sfântul trebuie definit ca o fiinţă desăvârşită din toate punctele de vedere, este evident că Grigorie nu corespunde acestei
1 Cf. 1 Co 14, 33.
226
definiţii. N-am putea spune dacă face parte dintre acei sfinţi care comit păcate, evocaţi de Peguy într-o formulă celebră, dar nu este greu să arătăm cu degetul cutare sau cutare lacună sau slăbiciune. Am spus destule despre viaţa sa şi el însuşi a stăruit îndeajuns asupra diferitelor sale sentimente şi asupra unora dintre faptele sale, pentru ca să ne putem dispensa de a mai evoca incontestabilele umbre ale acestui tablou. Poate că tocmai defectele sale şi mai cu seamă omenescul lui sunt în măsură să reconcilieze spiritul modern cu noţiunea de sfinţenie.
Un reformator
în personalitatea sa mai distingem însă şi unele trăsături care-l înrudesc cu una sau alta din tipurile clasice de sfinţi aflaţi în nomenclator. Mă gândesc la categoria reformatorilor, a celor care, într-o epocă sau alta, într-un mediu sau altul, au atacat defectele dominante şi au încercat să le înlăture. De la începuturile slujirii sale la Nazianz şi mai cu seamă la Constantinopol, Grigorie a avut conştiinţa acută a tarelor episcopatului contemporan. Am văzut cum necesităţile încadrării credincioşilor deveniţi pe zi ce trece tot mai numeroşi au dus la recrutarea episcopilor din rândul notabilităţilor puţin pregătite spiritual pentru sarcinile lor. Mai multe poeme şi cuvântări abundă în formule percutante şi caustice la adresa celor pe care-i numeşte bucuros „teologi improvizaţi”, „protectori puternici” sau chiar „casieri”… Va merge până la a le reproşa că vomită pe altare mâncarea plătită cu banii săracilor2. Acestea sunt accentele unui reformator. Dar ceea ce-l caracterizează pe reformator este grija de a oferi remedii pentru relele denunţate. Cuvântarea funebră a lui Vasile nu este numai elogiul unui prieten dispărut, întrucât cariera defunctului este ridicată la rangul de model. Aristocratul şi intelectualul care era Vasile se bucura din plin de toate calităţile omeneşti pe care oricine şi le dorea de la un episcop. Prin aceasta, Grigorie relua pe cont propriu nevoile resimţite de contemporanii săi, dar se separa de ei prin aceea că dorea ca preoţii să fie aleşi de acum înainte din rândul monahilor, iar episcopii din rândul preoţilor. În timp, acest program se va realiza în parte.
Se ştie că Biserica s-a îngrijit să dea fiecărei corporaţii un sfânt patron, protector recunoscut şi model de urmat în virtutea profesională respectivă. În afara faptului că a fost ridicat la rangul de dascăl
2 Cf. mai sus p. 168.
227
universal, adică model pentru teologi, fie ei preoţi sau profesori, Grigorie nu pare să fi fost însărcinat în mod special cu misiunea corespunzătoare acestui titlu. Totuşi, acest episcop care ştia să capteze mulţimile cu cuvântul şi pe intelectuali cu pana sa, şi care, mai mult, era în stare să raţioneze, ar merita astăzi mai mult decât oricând să fie luat ca sursă de inspiraţie de către păstori.
Eroismul
Printre trăsăturile care permit Bisericii să recunoască sfinţi printre membri ei figurează o noţiune mai degrabă discreditată în zilele noastre: şi anume eroismul. Mai exact, ea califică într-o anume împrejurare drept eroică conduita celui care, crezând că discerne voinţa lui Dumnezeu, face totul pentru a o împlini triumfând prin voinţă asupra rezistenţelor sale cele mai subtile. Ei se ridică brusc, dintr-o singură bătaie de aripă, mult deasupra lipsurilor şi neputinţelor proprii.
în octombrie 378, Grigorie se bucura de aproximativ patru ani de pacea meditativă la care aspirase timp de douăzeci de ani. E îndeajuns totuşi să i se ceară să-şi împrumute glasul şi capacitatea sa de raţionare Dumnezeului Treime pentru a accepta să intre în cuptorul Constantinopolului.
Acesta e faptul cel mai remarcabil, dar el revine în mod constant în comportamentul lui. El visează (iertat îmi fie anacronismul) la o chilie şi refuză hotărât să-şi asume orice responsabilităţi pastorale, dar, de fiecare dată când apare această posibilitate, se lasă convins să facă acest lucru îngrijindu-se să-şi împlinească datoria. E adevărat, cum vom vedea, că versurile sale au adus până la noi urmele şi dovezile chinurilor şi supărărilor îndurate, dar astfel de confidenţe sunt rezervate câtorva prieteni intimi, presupunând că ele au fost într-adevăr comunicate încă din timpul vieţii autorului lor.
Grigorie din Nazianz
Numindu-l Grigorie de Nazianz, ceea ce, dacă ne gândim bine, este un mod ciudat de a proceda, mă conformez uzului occidental. Cu foarte rare excepţii, toponimul care urmează numelui unui Părinte al Bisericii desemnează scaunul episcopal pe care l-a ocupat3,
3 Când numele unui episcop este urmat nu de cel al scaunului său episcopal, ci de locul său de origine, această procedură desemnează de obicei un episcop socotit drept intrus: de exemplu, Grigorie şi Gheorghe din Capadocia pe scaunul lui Atanasie la Alexandria.
228
deşi, exprimându-ne astfel, lăsăm să se înţeleagă c-ar fi fost episcop de Nazianz. Or, el n-a fost niciodată aşa ceva, ci s-a mulţumit doar să gireze de două ori pentru câteva luni un scaun vacant. Pentru a ne conforma obiceiului, ar trebui să-l numim Grigorie al Constantinopolului, lucru pe care nimeni nu l-a făcut niciodată. Merită să ne întrebăm de ce anume această răsturnare a regulii.
Să facem lumină asupra desfăşurării evenimentelor. Într-o primă fază, ştiind că Grigorie avusese calitatea de episcop înainte de a se instala la Constantinopol, papa Damasus refuzase validarea acestui transfer şi-l însărcinase pe Ascholius al Tesalonicului să înştiinţeze sinodul despre acest lucru. Nu ştim cu certitudine dacă-l socotea drept episcopul neînscăunat al Sasimei sau drept fostul episcop de Nazianz, dar această probabilitate există. Orice pelerin occidental care vizitase Seleucia, la mormântul Sfintei Tecla, putea relata la Roma că episcopul Grigorie s-a stabilit aici după ce şi-a părăsit scaunul. Episodul obscurei Sasima fusese îndeajuns de scurt ca să nu fie cunoscut la Seleucia. Se ştia însă că episcopul aflat aici în retragere venise din Nazianz şi că guvernase Biserica. Damasus îl confunda probabil pe Grigorie cu bătrânul episcop de Nazianz. Într-o a doua etapă, afacerea Sasima ar fi putut fi cunoscută la Roma, fie şi numai prin grija lui Maxim Cinicul. Intervine aici rolul decisiv în această afacere al lui Ieronim, care leagă de numele lui Grigorie pe acela de Nazianz şi nu pe acela de Sasima. Explicaţia cea mai probabilă este că Ieronim, care-l văzuse pe Grigorie la conducerea bisericii din Nazianz începând cu 374 4 şi care după şederea sa la Constantinopol devenise un apropiat al lui Damasus, îl confundase întotdeauna pe Grigorie cu bătrânul episcop de Nazianz. Aşadar, Ieronim stă la originea viziunii romane asupra lucrurilor.
Oricum, Biserica Occidentală n-a admis niciodată înscăunarea lui Grigorie la Constantinopol. Relaţiile dintre scaunul roman şi cel din Constantinopol tensionându-se, e foarte probabil că Roma nu dorea să fie nevoită să-şi amintească mereu că acest scaun fusese ilustrat de un sfânt dascăl al Bisericii. La fel se va proceda şi cu Ioan de Constantinopol, al doilea succesor al lui Grigorie, căruia i se va spune de toată lumea Ioan Hrisostom. Răsăritenilor le revine meritul de a-i fi atribuit lui Grigorie al nostru un titlu rar şi prestigios pe care-l împarte numai cu Sfântul Ioan Evanghelistul. Până astăzi i se mai spune Grigorie Teologul.
Treimea
Acest titlu de teolog cere câteva explicaţii, întrucât folosirea sa seculară în Occident i-a lărgit limitele. Cuvântul „teologie” a primit aici o extensie considerabilă. S-a publicat aici, de exemplu, o „teologie a istoriei” sau chiar o „teologie a muncii”, ca să nu mai spunem nimic de celebra „teologie a eliberării”. Fără îndoială, pentru un gânditor creştin intenţia de a analiza o realitate complexă confruntând-o cu ceea ce se consideră a fi planul lui Dumnezeu nu e nelegitimă dar, în epoca lui Grigorie, cuvântul „teologie” avea un sens mult mai restrâns, sens păstrat în Răsărit. Se numeşte „teologie” reflecţia asupra înseşi fiinţei lui Dumnezeu. Lucrării lui Dumnezeu în lume îi va fi rezervat numele de „iconomie”. A spune că Grigorie a fost „teolog” înseamnă, aşadar, că acesta a vorbit cum se cuvine despre însăşi fiinţa lui Dumnezeu, asemeni lui Ioan.
Oamenii care reflectă în epoca noastră îşi pun uneori întrebări cu privire la Dumnezeu. În general, ei se mulţumesc să se întrebe despre existenţa Sa. Oricărei confesiuni i-ar aparţine, creştinii de astăzi sunt ispitiţi uneori să subordoneze concepţia pe care şi-o fac despre divinitate aspiraţiilor lor omeneşti. Dacă dorim să situăm corect gândirea lui Grigorie, trebuie să sesizăm bine problematica secolului IV cu privire la Dumnezeu. Ateismul a fost aproape necunoscut în antichitate. Contemporanii necreştini ai lui Grigorie credeau cel mai adeseori în mai multe divinităţi: acesta era, în general, cazul mediilor populare; dar, în afara lumii creştine, mediile cultivate credeau mai degrabă într-un Dumnezeu unic sau într-un Dumnezeu suprem. Înainte de convertirea sa la creştinism, tatăl lui Grigorie n-a fost politeist: el aderase la secta monoteistă a hipsistarienilor, adoratori ai Celui Preaînalt. Cât despre creştini, de bine de rău ei conciliaseră întotdeauna două afirmaţii aparent contradictorii. Din Vechiul Testament ei moştenesc afirmarea unui Dumnezeu unic; dar, în cuprinsul Evangheliilor, Hristos le vorbeşte despre trei fiinţe, numite Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Botezul se face întotdeauna „în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Oamenii simpli puteau să nu-şi pună întrebări în această privinţă, dar intelectualii care primiseră o formaţie filozofică nu puteau ocoli această chestiune. Prin urmare, ei au căutat să concilieze aceste două afirmaţii. Începând cu secolul III, apar unele tentative de explicare. Pentru salvarea unităţii Divinităţii, se ajunsese la formulări care par să reducă Treimea la simple modalităţi, la aspecte, dacă putem să le numim astfel, ale unei fiinţe unice. În primii ani ai secolului IV,
230
la Alexandria, se dezvoltă învăţătura preotului Arie. Nu e lipsit de folos să revenim asupra acestui subiect, ţinând cont de extrema sa dificultate şi de locul capital pe care îl ocupă Grigorie în rezolvarea unui conflict a cărui fază acută a durat mai bine de o jumătate de secol. Unul din aspectele dificultăţii actuale a accesului la el constă în faptul că teologia dispune acum de un vocabular tehnic şi de formule care atunci însă tocmai erau elaborate încercându-se realizarea unui acord general în jurul lor. În mediu creştin se obişnuia aşadar să se afirme că există Un singur Dumnezeu în Trei Persoane. În fapt, a fost nevoie de mai mult de cincizeci de ani ca să fie acceptat cuvântul „persoană” (prosopon)5. Ceea ce ne interesează este evaluarea rolului lui Grigorie în elaborarea teologiei trinitare. La începutul secolului, Arie învăţa că Fiul este diferit de Tatăl, că El nu este cu adevărat Dumnezeu, ci cea dintâi dintre creaturi, o creatură atât de superioară celorlalte încât, în mâinile Tatălui atotputernic, El este instrumentul creaţiei lor. Sinodul de la Niceea din anul 325 a reacţionat condamnând această învăţătură şi afirmând că Fiul este pe deplin Dumnezeu. Cuvântul-cheie al simbolului de la Niceea este grecescul homoousios, în traducere „deofiinţă” sau consubstanţial. În realitate, Sinodul n-a reuşit să realizeze unitatea creştinilor în jurul deciziilor sale, pentru că, odată întorşi în oraşele lor, mai mulţi episcopi semnatari ai textului de la Niceea şi-au schimbat poziţia iar conflictele au reizbucnit cu şi mai multă tărie. Atunci, Constantin însuşi şi succesorii săi au căutat un acord în jurul unei formule diferite, mai clară în aparenţă, în realitate însă mai vagă şi aşadar mai susceptibilă de a fi înţeleasă de unii într-un fel şi de alţii în alt fel. Aşadar, potrivit hotărârilor sinoadelor de la Rimini şi Constantinopol, de la sfârşitul domniei lui Constans, ei se vor mulţumi cu afirmaţia că Fiul este „asemănător” Tatălui. După paranteza domniei lui Iulian, împăratul Valens se va strădui din 365 până în 378 să impună această formulă tuturor episcopilor din Răsărit. Grigorie aparţinea taberei celor care rămăseseră fideli întru totul formulei de la Niceea, formulă pe care o găsise, într-un fel, în faşă. Această teologie o dezvoltă de multe ori în fragmente relativ scurte care apar brusc în cursul unei cuvântări al cărei subiect nu pare să le implice6. Preocuparea sa devine obsesivă; în acelaşi timp, o parte din publicul credincioşilor îşi supraveghea
5 Cuvântarea 42, 16 afirmă echivalenţa acestui termen cu cel de „ipostază”, dar nu-l vom întâlni decât de două ori în Cuvântările teologice.
6 De exemplu, Cuvântarea 42 care cuprinde o lungă tiradă trinitară ( 15-18).
231
bănuitoare preoţii, atentă la cel mai mic semn de deviere sau de indiferenţă. În aceste condiţii, episcopii erau nevoiţi să fie garanţii a ceea ce păstoriţii lor socoteau drept ortodoxie. De aici provin expunerile trinitare care apar brusc în inima unei predici unde s-ar părea că n-au ce căuta.
Dar Grigorie îşi dezvoltă pe deplin concepţia în ansamblul celor cinci Cuvântări teologice7. Este vorba, reamintesc, de opere iniţial autonome pe care autorul lor şi-a propus să le adune într-un întreg coerent, nemaiapucând să ducă această operaţie la bun sfârşit. Cuvântarea 27, prima din această serie, critică arianismul propriuzis, mai exact învăţătura corifeului sectei epocii lui Grigorie, episcopul Eunomie. A doua cuvântare8 abordează problema trinitară în ansamblu; Cuvântările 29 şi 30, tratează problema centrală, cea a Fiului care rămăsese timp îndelungat unica problemă. Nici Arie, nici Sinodul de la Niceea nu s-au ocupat de problema Tatălui, a Cărui divinitate deplină n-a fost contestată de nimeni. Mult timp nu s-a preocupat nimeni nici de Duhul Sfânt. Un bărbat ca Sfântul Vasile, convins de divinitatea Duhului Sfânt, ezita să recunoască public acest lucru de teamă să nu dezbine forţele niceenilor pierzând sprijinul celor care acceptau divinitatea Fiului, dar nu şi pe cea a Duhului Sfânt9.
Divinitatea Duhului Sfânt
Cuvântarea 31 abordează făţiş această problemă şi afirmă cu tărie divinitatea Duhului Sfânt. Aceasta este contribuţia cea mai originală a lui Grigorie la teologia trinitară. În ochii observatorului modern, opera Sinodului din 381 pare să fi fost fructul unei situaţii pe care am putea-o califica drept providenţială. Un episcop disponibil venit din Răsărit afirmă şi demonstrează, bazându-se pe texte, divinitatea Duhului Sfânt. Un împărat venit din extremul Occident dă acestei învăţături sprijinul autorităţii sale atotputernice. De aici a rezultat formularea definitivă a unei dogme fundamentale care s-a înrădăcinat în toate cugetele. Putea fi concepută o mai mare reuşită? Or, în retragerea sa, Grigorie va considera în curând că a
7 Cuvântările 27-31; PG 36, 12-172 [tr. rom. pr. prof. D. Stăniloae: Ale celui între Sfinţi Părintelui nostru Grigorie de Nazianz Cele 5 Cuvântări teologice, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.
8 Cuvântarea 28.
9 Scrisoarea 58 adresată lui Vasile are ca temă critica provocată de rezerva episcopului Cezareii.
232
eşuat: el spune acest lucru cu cuvintele sale10. De ce acest sentiment care descumpăneşte? Pentru că formula adoptată de Sinod pentru definirea divinităţii Duhului Sfânt i se pare ambiguă şi intenţionat ambiguă11. Ultima dintre Cuvântările teologice expune învăţătura cea mai originală a autorului lor în această privinţă. Ea este simplă şi se cuprinde într-un singur cuvânt: el vrea ca termenul „deofiinţă”, prin intermediul căruia sinodul de la Niceea definise divinitatea Fiului, să fie aplicat şi Duhului Sfânt.
Ceea ce ne face să credem că dacă acest Sinod Ecumenic compus numai din episcopi răsăriteni şi-ar fi ascultat preşedintele, disputa lui Filioque, care mai opune încă şi astăzi pe catolici şi ortodocşi, n-ar mai fi avut ocazia să apară. Dacă Duhul Sfânt este, asemenea Fiului, deofiinţă cu Tatăl, este într-adevăr evident că e în acelaşi timp deofiinţă cu Fiul şi în felul acesta n-ar mai fi apărut nevoia unei precizări suplimentare. Dar, fără îndoială, aceasta ar fi dovada unui optimism excesiv.
Deofiinţă
Grigorie susţine, aşadar, cu tărie că Fiul şi Duhul Sfânt sunt deofiinţă sau consubstanţiali cu Tatăl. Trebuie deci să lămurim pe cât posibil noţiunea filozofică de fiinţă sau substanţă. Filozofia modernă nu o foloseşte, iar evoluţia limbii riscă să o facă în zilele noastre în mod special opacă pentru că acest cuvânt, „substanţă”, evocă îndeosebi un produs de laborator. Să spunem că acest cuvânt încerca să definească şi să izoleze ceea ce, într-o realitate oarecare, o face originală şi ireductibilă la orice altceva. Spre deosebire de o natură, o substanţă este prin definiţie unică în genul său. Conceptul de natură umană, putem spune, se extinde la n + 1 oameni. Substanţa lui Dumnezeu este unică. Substanţa se defineşte în raport cu „accidentele” sale, care sunt contingente în sensul de accesorii. Prin urmare, a spune, cum a făcut Sinodul de la Niceea, că Tatăl se confundă cu substanţa divină, dar că Fiul participă la aceeaşi substanţă, înseamnă a lega două afirmaţii contradictorii, înseamnă a împinge până la maximum capacităţile logicii omeneşti de a explica însăşi fiinţa lui Dumnezeu şi, în cele din urmă, a recunoaşte şi chiar a proclama că Dumnezeu este neînţeles pentru că este definit printr-un cuvânt care asociază intim două elemente perfect contradictorii.
10 Marele poem autobiografic (II, I, 11: De vita sua) se încheie practic cu acest cuvânt (v. 1924).
11 Cf. mai sus p. 174 sq.
233
Bazele generale ale problemei fiind puse, se cuvine să analizăm în linii mari fiecare dintre cele cinci cuvântări.
Analiza celor cinci „Cuvântări teologice”
Cuvântarea 27 12 — prima cuvântare teologică — stabileşte principiul de bază că nu toată lumea poate vorbi despre Dumnezeu. Nu este o problemă de inteligenţă sau de cultură, ci de curăţie morală. Activitatea intelectului nu poate fi desfăşurată decât într-un trup şi într-un suflet curăţite. Acestea fiind spuse, trebuie să ne gândim la Dumnezeu tot aşa cum respirăm şi acest gând se va preface în rugăciune şi contemplaţie. Ceea ce poate duce uneori la descoperirea unui aspect sau altul al Fiinţei dumnezeieşti. Cât despre discuţia privitoare la problema lui Dumnezeu, aceasta e de obicei nefastă. Trebuie lăsată celor care au misiunea de a o face, adică păstorilor. Dar chiar şi aceştia trebuie să-şi impună în prealabil un demers contemplativ.
Dar aceeaşi cuvântare îngăduie auditorilor episcopului să se ocupe de probleme care ţin de teologie, cuvânt luat aici într-un sens mai larg. El defineşte astfel opt chestiuni care-i preocupau pe contemporanii săi şi a căror discuţie le este îngăduită: pluralitatea lumilor, definirea materiei, natura sufletului, duhurile bune şi rele, învierea, judecata, răsplata, patimile lui Iisus.
A doua cuvântare teologică13 se referă la teologie în sensul cel mai restrâns. Problema care se pune este cea a cunoaşterii pe care o putem avea despre Dumnezeu. Sunt expuse cinci idei privitoare la acest subiect: în primul rând, nu există cunoaştere de Dumnezeu decât prin intermediul creaturilor Sale; în al doilea rând, dacă poate fi înţeles că Dumnezeu există, nu poate fi înţeles ce anume este El: El nu este definibil; în al treilea rând, nici un cuvânt nu poate defini cu adevărat natura lui Dumnezeu; în al patrulea rând, ordinea naturală ne îngăduie să descoperim raţional, prin intermediul lucrurilor văzute, pe Autorul a toate; în al cincilea rând, raţiunea, care vine de la Dumnezeu, ne ridică la El, dar o face prin intermediul lucrurilor sensibile. Cuvântarea se încheie aşadar cu un fel de contemplaţie admirativă a creaţiei.
A treia cuvântare teologică14 abordează problema Fiului şi este divizată în două părţi, expunerea doctrinei fiind urmată de răspunsuri
12 Kata Eunomianous prodialexis; PG 36, 12-25.
13 Cuvântarea 28: Peri theologias; PG 36, 25-72.
14 Cuvântarea 29: PeriHyou a; PG 36, 73-104.
234
la obiecţiile arienilor. E greu să rezumi un text foarte dificil fără a-l trăda. Ideea centrală este că, atunci când le aplicăm lui Dumnezeu, cuvintele pe care le avem la dispoziţie sunt în mod necesar neadecvate, chiar şi numai pentru că nu putem să ne debarasăm de cadrul temporal. Or, Dumnezeu este în afara timpului. Prin urmare, dacă spunem că Fiul este născut din Tatăl, aceasta vrea să însemne, pur şi simplu, că vine de la El, dar Tatăl este Tată din veşnicie la fel ca Fiul. N-a existat nici un moment în care Dumnezeu să devină Tată sau Fiu, nefiind aşa ceva mai înainte. Numele Tată şi Fiu definesc o relaţie. Teologia ariană se sprijinea pe un număr de texte scripturistice. De exemplu, „Tatăl este mai mare decât Mine”15. Grigorie va răspunde că există texte care vorbesc despre Cuvântul veşnic, altele despre Cuvântul întrupat şi că trebuie să ştim să le deosebim pe unele de altele.
A patra cuvântare teologică16 continuă studiul chestiunii Fiului. Ea reia lista pasajelor din Scriptură invocate de arieni şi o completează, după care analizează unul după altul zece astfel de texte. A doua parte examinează, pentru a desprinde toate implicaţiile, diferitele nume date Fiului ici şi colo în Scriptură, precum Cuvânt, înţelepciune, Chip, Adevăr, Viaţă, Om, Fiul Omului, Hristos etc. E o modalitate de lucru care vorbeşte despre metoda de lucru a teologului.
Cuvântarea 31 17 e a cincea şi ultima din seria Cuvântărilor teologice. În întregime consacrată Duhului Sfânt, ea începe prin afirmarea credinţei ortodoxe: Sfântul Duh este Dumnezeu şi deofiinţă cu Tatăl. Vine apoi lista obiecţiilor celor numiţi pnevmatomahi sau adversari ai Duhului Sfânt. Aceştia nu erau arieni; ei pornesc, dimpotrivă, de la divinitatea Fiului. Aceasta n-are sens, credeau ei, decât dacă inventăm un al doilea născut al Tatălui, un fel de geamăn sau fiu mai mic. Nu mai putem spune nici că Duhul este nenăscut, fiindcă aceasta ar însemna să vorbim de doi Taţi. Prin urmare, Duhul nu este Dumnezeu. Grigorie le răspunde amintind caracterul neapărat metaforic al limbajului omenesc cu privire la Dumnezeu. Duhul nu este creat. El nu este născut, pentru că nu este Fiul. Situându-se ca un termen intermediar între Tatăl şi Fiul, El este aşadar Dumnezeu.
Aceste cinci Cuvântări teologice pun o serie de probleme dificile: de exemplu, în ce împrejurare şi pentru ce public a fost
15 In 14, 2. cf. Prov. 22.
16 Cuvântarea 30: Peri Hyou b PG 36, 104-133.
17 Peri Hagiou Pneumatos; PG 36, 133-172.
235
compusă fiecare din ele? Divinitatea pe care o enunţă este în linii mari, dar numai în linii mari, cea pe care a făcut-o să triumfe Sinodul II Ecumenic. Totuşi, pentru a înţelege importanţa istorică a gândirii lui Grigorie, trebuie să operăm o distincţie. În ce priveşte divinitatea Fiului, se poate spune că Grigorie n-a făcut decât să avanseze argumente pentru a confirma învăţătura definită odinioară la Niceea. În schimb, chestiunea Duhului Sfânt este în întregime nouă. Dacă Sinodul n-a reluat la rândul lui termenul „deofiinţă”, avansat de Grigorie în mod expres pentru Acesta, a reţinut totuşi teza divinităţii Duhului. Sau cel puţin, aşa a fost interpretată definiţia pe care o elaborase. Numai Sfântul Vasile înaintase în această direcţie în 375 prin tratatul său Despre Duhul Sfânt, dar Vasile, care acţiona în legătură permanentă cu prietenul său Grigorie, n-a mers niciodată în această privinţă atât de departe ca el18.
Aş vrea să fac o ultimă observaţie cu privire la această controversă. Ea se referă la conţinutul termenului „arian”. Învăţătura pe care Grigorie o atacă constant este cea a discipolilor lui Eunomie sau anomoienilor sau, altfel spus, a arienilor radicali. Pentru ei Fiul este „neasemănător” (anomoios) faţă de Tatăl. Era un grup intelectual activ, dar foarte marginal din punct de vedere social. Arianismul epocii se exprima în termeni mult mai vagi. Acesta era homoian. Homoianismul era protejat de Valens şi era profesat de episcopul Demofil. Cum se face aşadar că Grigorie atacă o învăţătură marginală abătându-şi privirea de la cea care a avut, de ani de zile, cea mai mare trecere19? La această întrebare se poate replica, cred, că succesul homoianismului se datora propriei sale inconsistenţe. Caracterul vag al cuvântului homoios, „asemănător”, îi permitea să primească interpretări diferite. Aşadar, el putea ignora această magmă intelectuală şi să-şi îndrepte toate eforturile împotriva singurei teologii cu adevărat potrivnice învăţăturii de la Niceea. Cât despre partizanii homoianismului, ei puteau fi trataţi cu dispreţ: aceştia fie urmau mişcării fără să gândească, aşa cum o făcuseră şi înainte, fie aderau în secret la învăţătura de la Niceea, raliindu-se la învăţătura oficială din slăbiciune sau frică; fie, în sfârşit, erau adevăraţi arieni, mai mult sau mai puţin disimulaţi, şi
18 Cuvântul „deofiinţă” nu figurează nicăieri în acest tratat. Cu privire la Duhul Sfânt, a se vedea CL. MORESCHINI, „Aspetti della pneumatologia În Gregorio Nazianzeno e Basilio”, Atti del Congresso internazionale su „Basilio di Cesarea: la sua etă e il Basilianesimo În Sicilia”, Mesina, 1983, p. 567-578.
19 Vasile şi Grigorie al Nyssei au scris şi ei, fiecare, lucrări voluminoase Contra lui Eunomie.
236
atunci respingerea anomoianismului îi descumpănea. Se crede că anomoianismul făcea ravagii în mediile intelectuale din Constantinopol şi Nicomidia.
Apolinarie şi problema hristologică
A vorbi şi a scrie împotriva arianismului sau adversarilor Duhului Sfânt era totuna cu a pune punct conflictelor din ajun. Probabil că Grigorie se socotea constrâns de numele pe care-l purta — Veghetorul — la o obligaţie cu totul specială de a fi lucid. Sigur e faptul că a fost unul dintre cei dintâi care s-a împotrivit învăţăturii lui Apolinarie al Laodiceei. Acesta din urmă pregătea marea controversă care avea să se dezlănţuie în secolul V şi să se încheie cu Sinoadele de la Efes (431) şi Chalcedon (451). După problema trinitară, începe să fie pusă problema hristologică. Cum să explici prezenţa în persoana lui Iisus din Nazaret a unei fiinţe omeneşti şi în acelaşi timp a Fiului lui Dumnezeu? Pornind de la antropologia lui Platon, Apolinarie era de părere că în Iisus existau, ca în oricare om, trei componente: trup, suflet şi intelect. Pentru Apolinarie era suficient, pentru a rezolva problema, să se spună că în Iisus trupul şi sufletul erau omeneşti, dar intelectul era constituit de Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu. Imediat după 381, cele trei Scrisori teologice vor respinge o teorie care făcea din Iisus un om incomplet. Astfel, Grigorie care refuzase să participe la sinoadele reunite la Constantinopol în 382 şi 383 continua să vegheze din locul retragerii sale provinciale asupra actualităţii teologice.
Toate aceste detalii pot părea dificile şi inactuale. Aş vrea astfel să subliniez ceea ce mi se pare esenţial la teologul care a fost Grigorie.
Un teolog este un om care reflectează şi care „caută să înţeleagă”, potrivit celebrei definiţii pe care o datorăm lui Anselm din Canterbury20. Această reflexie se exercită asupra unui ansamblu de date bine precizate: mulţimea textelor biblice. Pentru teolog, Dumnezeu a vorbit oamenilor prin intermediul Bibliei: e important aşadar să fim atenţi şi la cel mai mic detaliu al textului biblic. Trebuie să avem prezent în minte întregul acestor texte, să le comparăm şi să le apropiem unele de altele cum se face cu piesele unui puzzle. Un teolog e în primul rând un biblist. Dar aceasta nu este totul. El poartă aceste cuvinte în inima sa şi meditează la ele neîncetat. Un
20 Fides quaerens intellectum.
237
teolog este un om de rugăciune care-I cere lui Dumnezeu să-i dea înţelegerea Cuvântului Său. Mai există şi un al treilea element al activităţii teologului: raţionamentul care compară, clasează, triază, asociază, distinge şi argumentează. Aici teologul este tributar nu Cuvântului lui Dumnezeu, ci culturii oamenilor. Logica lui Aristotel este instrumentul său preferat. Cu alte cuvinte, teologul parcurge întreaga Scriptură culegând şi cel mai mic cuvânt ce poate fi încorporat în dosarul pe care-l construieşte. Prin urmare, el caută să interpreteze aceste texte folosind metodele de raţionament şi conceptele puse la punct de filozofi. În Grigorie, teologul este un biblist desăvârşit dublat de un logician nemilos, dar şi de un om de rugăciune care ascultă neîncetat ce îi spune Dumnezeu în adâncul inimii.
„Imn lui Dumnezeu”
împrejurările istorice l-au determinat pe Grigorie să abordeze problema lui Dumnezeu prin intermediul controverselor trinitare. Pentru el, Dumnezeu se situează mult dincolo de orice sistem de noţiuni: este vorba de o fiinţă tainică ce nu se lasă abordată decât prin mijlocirea a nenumărate precauţii, o fiinţă de o strălucire negrăită care descumpăneşte şi în acelaşi timp linişteşte. Aş vrea să citez în această privinţă un foarte scurt poem intitulat Imn lui Dumnezeu21. Acesta e deopotrivă celebru şi discutat. Autenticitatea lui a fost pusă la îndoială recent şi în Germania22 în numele unor argumente care mi se par contestabile. Cel avansat de cele mai multe ori spune că în rândurile acestui poem domneşte o filozofie neoplatonică care stă rău unui Părinte al Bisericii precum Grigorie. Acestui argument îi răspund că întreaga operă a lui Grigorie e marcată de această filozofie şi într-un mod încă şi mai radical decât aici. La urma urmelor, toţi Părinţii greci au fost marcaţi de curentul filozofic care pleacă de la Platon. Mai serios ar fi argumentul care se întemeiază pe absenţa oricărei note trinitare la un autor care se referă în mod constant la Treime; el ar fi valabil dacă n-ar exista şi multe pasaje în care Grigorie vorbeşte de Dumnezeu fără a-I asocia noţiunea de Treime. Speculaţia teologică nu era la locul ei într-un text cu caracter liric.
21 Poemul I, I, 29.
22 Cf. M. SlCHERL, „Ein neuplatonischer Hymnus unter den Gedichten Gregors von Nazianz”, GONIMOS. Neoplatonic and Bizantyne Studies Presented to Leendert G. Westerink at 75, Buffalo-New York, 1988, p. 61-83.
238
în schimb, n-a fost înţeles faptul că acest poem ascunde o aluzie hristologică suficientă pentru a interzice atribuirea sa unui filozof neoplatonic târziu. În versul 9, adresându-se lui Dumnezeu, autorul declară: „Ţie, tot cel ce înţelege ce uneşti întru Tine îţi înalţă un imn fără glas”. Expresia „ce uneşti întru tine” traduce aici grecescul synthema son, altfel spus „compusul pe care-l formezi”. Acest cuvânt grec n-apare nicăieri altundeva în toată literatura greacă cu o semnificaţie compatibilă cu a textului de faţă23, dar aparţine unei familii care ne îngăduie să-i degajăm semnificaţia. Literal, el desemnează în general îmbinarea a două realităţi în modul cel mai concret. Ceea ce a lăsat să se creadă că autorul ar fi înţeles să desemneze prin acest cuvânt creaţia, fapt care ridică însă o problemă: aceea că ar face atunci din Dumnezeu nu un Creator ex nihilo, ci un simplu organizator. În fapt, cuvântul synthema desemnează aici unirea în Persoana lui Hristos a două naturi, divină şi umană, aşa cum demonstrează mai multe apariţii ale unor cuvinte din aceeaşi familie la Grigorie însuşi, la Vasile şi la Grigorie al Nyssei24. Prin urmare, este vorba de o formulă antiapolinaristă, în linia gândirii lui Grigorie. Aş mai adăuga doar că există în acest poem mai multe cuvinte rare, pe care le regăsim peste tot în opera sa poetică25, fără a mai vorbi de unii termeni foarte comuni, cunoscuţi ca fiind preferaţi de el26. În sfârşit, dacă e adevărat că manuscrisele care conţin acest poem sunt rare şi târzii, totuşi, aceleaşi manuscrise ne dau lecţiuni bune în privinţa multor pasaje din Poemul II, 1,11.
Dar să trecem mai departe şi să citim acest scurt poem (II, I, 29) care n-are mai mult de şaisprezece versuri.
„Dincolo de toate — este îngăduit oare să Te cântăm altceva?, Cum Te va prăznui cuvântul, când nici un cuvânt nu Te exprimă? Cum Te va cuprinde mintea, când nici o minte nu Te poate cuprinde? Tu, Cel Singur inexprimabil, fiindcă tot ceea ce este exprimat iese
din Tine,
Tu, Cel Singur de necunoscut, fiindcă tot ceea ce poate fi conceput iese din Tine?
23 E ceea ce demonstrează confruntarea cu Thesaurus linguae graecae.
24 Cf. mai ales Cuvântările 29, 18, 1, 23-24; 19, 1, 1-2; Poemul I, I, 10, v. 37-42. Acest ultim poem este îndreptat în mod explicit împotriva apolinarismului.
25 Cuvinte precum melpein, hymnein, rheton sau aphrastos, apar, între altele, în mai multe zeci de locuri în opera poetică a lui Grigorie.
26 E cazul lui athrein şi îndeosebi pothos (dorinţă).
239
Pe Tine Te proclamă toate fiinţele, cele cuvântătoare şi cele lipsite de cuvânt,
Pe Tine Te cinstesc toate fiinţele, cele gânditoare şi cele lipsite de gândire.
Spre Tine tinde dorinţa tuturor, spre Tine gestaţia universală.
Ţie îţi înalţă rugăciune tot ceea ce există, Ţie, îţi înalţă un imn fără glas toţi cei care înţeleg ce uneşti în Tine.
Pentru Tine şi numai pentru Tine subzistă toate, către Tine se avântă ca o singură fiinţă toate.
Tu eşti sfârşitul tuturor fiinţelor, eşti unic, eşti totul şi nimeni.
Nu eşti Unul şi nu eşti Totul. Tu, Care ai toate numele, cum Te voi numi
pe Tine, Cel Singur cu neputinţă de numit? Vălurile care sunt mai presus de nori,
care minte cerească le va pătrunde? Fie-ţi milă,
Dincolo de toate — e îngăduit oare să Te cântăm altceva?”
14
Un poet creştin
Dacă cuvântările şi tratatele Sfântului Grigorie din Nazianz şi îndeosebi opera sa teologică i-au asigurat o notorietate imediată şi durabilă atât în Răsărit cât şi în Occidentul latin, acesta din urmă a fost mai puţin familiarizat cu opera sa poetică considerabilă, a cărei difuzare pare să fi fost limitată la teritoriul Imperiului bizantin. Acest lucru se datorează probabil regresului cunoaşterii limbii greceşti în Occident şi dificultăţii vocabularului poetic grec, atât de diferit de cel al prozei1. Singura ediţie completă rămâne şi aici cea pregătită de benedictinii francezi în secolul XVIII. Reimprimat în secolul trecut de către J.-P. Migne2, acest text este însoţit de o traducere latină. Câteva poeme rare au făcut în ultimii ani obiectul unei ediţii critice însoţite de o traducere şi un comentariu în limba germană3. Examinarea şi clasificarea sistematică a manuscriselor sunt în curs în Germania, aşa încât în Franţa putem spera să vedem începută în câţiva ani publicarea unei ediţii bilingve4.
Opere autentice şi opere cu autenticitate discutabilă
Această operă poetică are o amploare considerabilă, pentru că ea cuprinde în jur de 20.000 de versuri. Trebuie să utilizăm adverbul „în jur de” pentru că autenticitatea mai multor poeme5 este
1 E semnificativ faptul că mai multe dintre manuscrisele poemelor vor fi însoţite, pentru a facilita înţelegerea, de o parafrază în proză.
2 Poemele se află editate în volumele 37 şi 38 din Patrologia graeca.
3 Cf în această privinţă bibliografia de la sfârşitul acestui volum.
4 Ediţie pregătită de J. BERNARDI şi A. TUILIER.
5 Cf. F. LEFHERZ, Studieri zu Gregor von Nazianz, Bonn, 1958, p. 79-85; H.M. WERHAHN (Dubia und Spuria unter den Gedichten Gregors von Nazianz [Studia Patristica 7, TU 92], 1966, p. 337-348) consideră neautentic un ansamblu de 17 Poeme (I, I, 29; I, I, 31-35, 37-38; I, II, 3, 18-21, 23, 32 şi 39-40, ca şi II, I, 99).
241
afectată de o marjă de incertitudine. Pentru a nu cita decât cazurile cele mai marcante, un text fără mare calitate poetică, dar de o importanţă capitală în materie de exegeză, e atribuit acum cu certitudine nu lui Grigorie, ci vărului său, episcopul Amfilohie din Iconium. E vorba de un canon al Scripturii, adică de lista de cărţi ale Vechiului şi Noului Testament prezentată ca având, la sfârşitul secolului IV, o valoare oficială în Biserică6. Aşa cum am văzut la sfârşitul capitolului precedent discutabilă rămâne şi autenticitatea Imnului închinat lui Dumnezeu. La fel avem, tot sub numele lui Grigorie, o tragedie intitulată Pătimirea lui Hristos, atribuire cu care nu este de acord toată lumea. Dar să lăsăm un timp deoparte aceste elemente de detaliu şi să încercăm să facem o prezentare de ansamblu a acestei opere poetice.
Clasificarea tematică a poemelor
Numai un mic număr de poeme au putut fi datate, cel puţin aproximativ7, mai ales de P. Gallay. Cea mai bună metodă de a începe o clasare e încă aceea de a-i urma pe benedictini şi de a folosi clasificarea tematică stabilită de ei în ultimii ani dinaintea revoluţiei franceze. Cea mai mare parte a poemelor a fost repartizată de aceştia în două cărţi distincte, divizată fiecare în două secţiuni. Ei distingeau mai întâi poemele teologice, dintre care unele sunt calificate drept dogmatice, iar altele drept morale, şi care sunt grupate într-o primă carte8. Pentru cea de-a doua carte benedictinii i-au dat în latină un titlu parcă anume făcut pentru a naşte contrasensuri. Într-adevăr, ei au vorbit de Poemata historica. Această expresie ambiguă i-a făcut pe unii autori prea grăbiţi să spună că Grigorie este autorul unor opere istorice. Or, în realitate este vorba de opere narative sau lirice. În centrul celor mai multe din aceste poeme stă însăşi persoana autorului. Acestea constituie prima secţiune a cărţii a doua. A doua secţiune, mult mai scurtă, are un caracter mult mai puţin personal9.
6 Cf. E. OBERG, Amphilochii Iconiensis Iambi ad Seleucum, Berlin, 1969. Este Poemul II, II, 8 din ediţia benedictină.
7 Cf. tabelul recapitulativ care figurează la sfârşitul volumului său Vie de saint Gregoire de Nazianze, Lyon-Paris, 1943, p. 235. Acesta nu ia în calcul decât 36 de poeme dintr-un total de 185, cărora li se adaugă câteva epitafuri.
8 Prima secţiune a cărţii I (Poeme „teologice”) cuprinde 38 de poeme calificate drept „dogmatice”; a doua secţiune (Poeme „morale”) cuprinde 40 de poeme.
9 Prima secţiune a cărţii II, compusă din poeme „despre sine însuşi”, este cea mai voluminoasă (99 de poeme, dintre care, cele mai multe, foarte lungi); a doua secţiune, care grupează poeme „despre alţii”, nu cuprinde decât 8 piese.
242
Datorită caracterului lor special, alte opere poetice scapă însă acestei clasificări. E vorba de „epigrame” şi „epitafuri”10. Epitaful se defineşte cu uşurinţă: e un text foarte scurt, a cărui destinaţie era, în primul rând, de a fi gravat pe un mormânt. Cu timpul însă, acesta a devenit un gen literar răspândit. Grigorie a compus un număr de epitafuri în memoria membrilor familiei sale sau prietenilor săi. Nu de puţine ori se întâmplă ca una şi aceeaşi persoană să inspire mai multe mici poeme de acest gen, ceea ce demonstrează, dacă mai era nevoie, că destinaţia lor nu era în mod necesar aceea de a fi într-adevăr gravate pe un mormânt. Cât despre cuvântul „epigramă”, acesta n-avea semnificaţia pe care o are deja de mult timp în zilele noastre. Epigrama n-avea nimic critic: era pur şi simplu un poem foarte scurt, destinat, în principiu, să ofere textul unei inscripţii. Dacă în epoca noastră inscripţiile sunt rare, ele erau extrem de frecvente pe străzile şi pe clădirile lumii greco-romane, unde constituiau un fel de arhive. Descifrarea lor face obiectul acelei ştiinţe auxiliare a istoriei numită epigrafie. Şi aici este uşor de înţeles că inscripţia a putut deveni un gen literar. Iată un exemplu de epigramă. Ea este inspirată de spectacolul, frecvent în epocă, al mormintelor deopotrivă magnifice şi antice căzute victimă raidurilor jefuitorilor de morminte.
„Era o vreme când eram un mormânt indestructibil, o masă de piatră stâncoasă
care întrecea culmile munţilor şi se vedea de foarte departe. Acum, o fiară sălbatică dintre noi m-a distrus ca să ia aurul. Iată cum am fost ruinat de mâinile vecinului”11.
între numeroasele epitafuri dedicate lui Vasile de prietenul său n-avem decât greutatea alegerii. Iată unul:
„Aici m-au pus cezareeni, pe mine Vasile,
fiul lui Vasile, căpetenie între preoţi şi prietenul lui Grigorie
pe care l-am iubit din toată inima. Dumnezeu să-i dea între toate fericirile
pe-aceea de a ajunge curând la viaţa noastră: la ce bun să întârzii pe pământ
şi să te mistui aici când gândul nostru este la o prietenie în ceruri?”12.
10 în general foarte scurte, aceste poeme se găsesc în Patrologia graeca 38.
11 Antologia palatină 178.
12 Ibid. 6.
243
Epigramele şi epitafurile ne dau prilejul de a aduce un uşor corectiv la ceea ce s-a spus mai sus despre raritatea traducerilor poemelor lui Grigorie. Mai multe epigrame şi epitafuri au fost adunate într-o antologie antică de opere de acest gen luate de la diferiţi autori. Cartea VIII din această antologie intitulată Antologie palatină este compusă în întregime din opere ale lui Grigorie. Ea face obiectul unei ediţii bilingve13. Dar scurtele scrieri ale lui Grigorie sunt departe de a figura toate aici.
Pentru că am început această expunere cu operele marginale, să spun câteva cuvinte despre tragedia cu titlul Patima lui Hristos sau, mai literar, Hristos pătimind. În Grecia, ea este jucată de câţiva ani. Este calchiată pe modelul tragediilor clasice şi îndeosebi ale lui Euripide. Titlul însuşi, compus dintr-un nume propriu şi un epitet, aminteşte de unele titluri clasice precum Hipolit încununat sau Heracle furios. Mai mult, un număr considerabil de versuri sau de hemistihuri constituie un fel de materie reutilizabilă. Aşa cum, în acea vreme, se construiau biserici refolosind coloanele templelor, sau asemeni lui Constantin care împodobise cu decoraţiuni luate de pe monumente mai vechi un arc de triumf pe care-l înălţase în forumul roman, tot astfel autorul Pătimirii lui Hristos şi-a construit opera din citate luate din tragici şi îndeosebi din Euripide. Patima lui Hristos e ceea ce se numeşte un „centon”, sau un colaj.
începutul şi desfăşurarea Patimii sunt văzute prin ochii Fecioarei Maria pe care o înconjoară un cor compus din fiicele Ierusalimului. E ultima din tragediile greceşti şi primul dintre misterii. Autenticitatea tragediei a fost mult timp puternic contestată. A. Tuilier a demonstrat în ediţia sa că este vorba totuşi de o operă a lui Grigorie, şi nu de o compoziţie din epoca bizantină14. În ce mă priveşte, sunt sensibil la faptul că într-un poem cu totul autentic15 Grigorie se explică cu privire la motivele care l-au împins să scrie poeme: el spune explicit că i se întâmplă să împrumute secţiuni din opere poetice anterioare. „Operele mele te vor învăţa, dacă vrei”, spune el, şi adaugă:
„O parte sunt de la mine, o alta vine din afară fie că e vorba de elogiul binelui, de condamnarea răului,
13 Ibid, (cartea VIII), t. VI, ed. P. WALTZ, CUF, Paris, 1960 (ed. II). Cartea VIII din Antologia palatină cuprinde şi câteva poeme care nu fac parte din categoria epigramelor sau epitafurilor.
14 La Passion du Christ (SC 149), Ed. du Cerf, Paris, 1969.
15 Poemul II, I, 39.
244
de învăţătură, de o sentinţă sau de fragmente alese care prind memoria în legăturile literei”16.
E o formulare în foarte puţine cuvinte a teoriei centonului. Acestea fiind spuse, chiar dacă acest fragment nu ajunge pentru a face din Grigorie un mare poet, el atestă cunoaşterea intimă a tragediei de către autorul lui şi, prin urmare, o foarte viguroasă cultură clasică. E ceea ce revelează şi frecventarea operei poetice a lui Grigorie în întregul ei.
De ce scria versuri acest episcop?
Ce l-a determinat pe acest episcop să compună poeme? E o întrebare pe care, aflându-ne în faţă unui caz atât de singular17, nu o putem eluda. Am putea vedea în Grigorie un om hipersensibil şi solitar. E firesc ca o afectivitate frustrată să caute o compensare în scris, care oferă mijlocul de a te încredinţa altuia fără să fii rănit în acest contact. Când ai crescut între cărţi şi ai învăţat să te exprimi în limbajul lor, vei fi tentat să vorbeşti şi să-ţi pui paşii în urmele paşilor marilor predecesori împrumutându-le cuvintele şi ritmurile. Grigorie a scris versuri antice făcându-le să exprime însă sentimente cu totul noi. Lăsând cu totul deoparte aspectele tehnice ale acestei poezii, să amintim numai că în limba greacă poezia folosea dintotdeauna un vocabular aproape în întregime specific. A scrie în secolul IV d.Hr. cu cuvintele lui Homer, ale poeţilor tragici şi lirici, însemna, desigur, a te adresa unui public de literaţi. Cu toate acestea, ne-am face o idee falsă despre vocabularul poemelor lui Grigorie dacă ni l-am imagina realizat în întregime din împrumuturi. Din contră, Grigorie e un extraordinar creator de cuvinte. Cât despre ritmurile alese, puţinii sunt metrii, ilustraţi în epopee, tragedie sau lirică, pe care să nu-i fi folosit la rândul lui. La el însă, dincolo de exprimarea sentimentelor personale, poetul este animat de o intenţie pedagogică. El scrie adeseori pentru studenţii creştini cu scopul
16 Ibid., v. 63-67. „Fragmente alese” traduce expresia greacă tomai logon.
17 El nu este unic. Potrivit mărturiei lui SOZOMEN (Istoria bisericească 3, 16), Apolinarie din Laodiceea a compus opere poetice din care nu ne-a mai rămas nimic. Se ştie că la începutul secolului V, Synesios din Cirene a compus zece imnuri (ed. N. TERZAGHI, Roma, 1939; ed. CHR. LACOMBRADE, CUF, Paris, 1978). Totuşi anterioritatea aparţine unui poem de 343 de hexametri, datorat unui oarecare Dorotheos, situat la sfârşitul secolului III sau începutul secolului IV. Cf. ediţia princeps, La Vision de Dorotheos, Papyrus Bodmer, XXIX, Geneva, 1954. Acest papirus cuprinde şi alte poeme de inspiraţie creştină care nu sunt încă publicate.
245
de a-i familiariza cu tehnicile poetice tradiţionale, insuflându-le alte valori şi alte sentimente decât cele care erau vehiculate de tradiţia clasică. Dar a vedea în Grigorie doar un pedagog creştin care compunea în stilul lui Euripide pentru a-i dispensa pe tineri să citească Euripidele autentic, ar fi dovada unei miopii. Intenţiile sale sunt altele. Considerând că veşmântul poetic are ceva care place tinerilor şi că astfel poate contribui la a le insufla ideile şi sentimentele atât de bine prezentate, Grigorie credea că e un lucru bun să înzestrezi credinţa şi morala creştină cu această podoabă. El s-a explicat foarte bine într-un poem, consacrat tocmai unei reflecţii asupra ansamblului operei sale poetice18, în prologul tragediei sale despre Patima lui Hristos.
În opera unui scriitor foarte fecund există întotdeauna şi rebuturi. Fapt valabil cu atât mai mult în cazul operei poetice a lui Grigorie în care o parte deloc neglijabilă a acestei opere este inspirată de intenţiile pedagogice deja amintite. În acest sens, nu s-a greşit când s-a vorbit de un catehism versificat. Lista titlurilor poemelor aşa-zis dogmatice este edificatoare. Acestea sunt, de exemplu, Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, Lumea, Providenţa, întruparea, Patriarhii, fiii lui lacob, Minunile lui Hristos (catalogate după fiecare evanghelist), Parabolele… În cea mai mare parte aceste piese sunt foarte scurte şi punerea lor în cadenţă serveşte unei simple operaţii mnemotehnice. Se ştie că pedagogia cerea în Antichitate multă memorie; mai puţin se ştie că Antichitatea era preocupată să vină în ajutor memoriei prin diferite mijloace: unul din ele este ritmul. Aşa se face că astfel de creaţii nu sunt atât mărturii ale talentului poetic al lui Grigorie, cât mai degrabă eşantioane ale realizărilor sale pedagogice. Nu este exclus ca astfel de scrieri să fi fost utilizate în clase pentru recitări colective şi, la limită, să fi fost însoţite de o melodie.
Cât despre poemele morale, ele exaltă pe toate tonurile fecioria şi castitatea şi laudă virtutea. Ele critică pe cei bogaţi şi pe femeile care se preocupă de podoabe. Sărăcia ocupă un loc cu totul marginal. Iar ascultarea e în întregime absentă aici, ca de altfel în întreaga operă a lui Grigorie. Preocuparea de a ajuta memoria este mai puţin evidentă în aceste poeme cu teme morale, dar ele sunt întotdeauna inspirate de o preocupare pedagogică: sădirea în cei tineri a unor principii sănătoase.
18 Poemul II, I, 39, citat mai sus, al cărui titlu este Despre versurile mele.
246
Un suflet chinuit
Aş vrea totuşi să citez cât mai mult cu putinţă dintr-un poem din cartea întâi.
Sub titlul Despre natura umană19 avem o meditaţie filozofică şi deopotrivă lirică cu accente pascaliene avant la lettre. Într-un cadru încântător care datorează câte ceva idilelor lui Teocrit, poetul meditează asupra condiţiei omului şi a propriului destin.
„Ieri, zdrobit de trudă, singur, departe de alţii, mă aflam într-o pădure umbroasă, devorându-mi inima. Fiindcă iubesc mult acest leac al suferinţelor mele de a vorbi singur cu inima mea în tăcere.
Adierea brizei îngâna concerte cu păsările cântătoare răspândind din înaltul ramului o toropeală, numai bună pentru o inimă întristată. De după copaci, greieri cu piept de cântăreţi, greierii cu cânt limpede, prieteni ai soarelui,
umplu flecari pădurea întreagă cu sunetele lor. Aproape, o apă proaspătă îmi scaldă picioarele curgând încet prin pădurea jilavă”20.
Nu vom mai întâlni acest cadru liniştitor decât la sfârşitul poemului. Între timp, poetul a avut cu el însuşi un dialog agitat.
„Eu totuşi îmi purtam cum puteam durerea.
Nu dădeam atenţie la nimic, fiindcă atunci când este învăluită de supărare, mintea nu vrea să se bucure.
Pentru mine însumi, deci, în vârtejurile inimii mele învolburate, duceam această dispută în cuvinte împotrivitoare: cine am fost, cine sunt şi ce voi fi? Nu ştiu nimic, şi nu ştie mai mult nici cel care mă întrece în înţelepciune: învăluit de nor, rătăcesc de ici până colo, fără să am nici măcar în vis ceea ce doresc, fiindcă sunt cu toţii legaţi de pământ şi rătăcesc toţi, cei asupra cărora apasă norul întunecos şi gros al cărnii, şi acela este mai înţelept decât mine care, mai mult decât alţii, a ştiut să dejoace minciuna prolixă a inimii sale.
19 Poemul I, II, 14. Redactarea multor titluri ale acestor poeme exclude posibilitatea ca ele să fie ale autorului.
20 V. 1-11.
247
Eu sunt. Spune-mi ce este. O parte din mine mi-a scăpat, sunt altceva acum. Un altul voi fi, dacă voi mai fi încă. Nimic nu e la fel: sunt curgerea unui râu tulbure, care merge mereu înainte şi nu se opreşte niciodată.
Din toate acestea, îmi vei spune ce sunt? Sau mai degrabă ce sunt pentru tine? Învaţă-mă.
Mai rămân aici, dar ia aminte să nu-ţi scap.
Nu vei mai trece înapoi râul pe care l-ai trecut şi nici nu-l vei mai visa pe omul ce-a fost”21.
Ideea pe care o exprimă ultimele versuri citate provine de la un bine-cunoscut filozof presocratic, Heraclit. Dar meditaţia va continua pe un ton din ce în ce mai crispat şi amar.
„Mai întâi, am fost în carnea tatălui meu şi apoi m-a primit a mea mamă:
eram legat atât de unul cât şi de celălalt. Şi mai apoi, de carne: Indistinctă, fără trăsături omeneşti, o urâţenie fără forme, fără cuvânt, fără spirit, mamă îi era mormântul.
De două ori îngropat; o existenţă sub stăpânirea stricăciunii. Fiindcă în această viaţă
a cărei cale o urmez, văd că mulţimea de ani a aruncat asupră-mi o bătrâneţe nedorită. Şi dacă aici jos, trebuie să mă primească o existenţă neveştejită, cum se spune, păzeşte-te ca viaţa să nu-ţi fie spre moarte, iar moartea să nu vină asupră-ţi ca viaţa, invers cum gândeşti.
M-am născut fără realitate: de ce sunt copleşit de rău ca şi cum aş fi înrădăcinat în el?
Numai pe acesta îl au neschimbabil, de la naştere, indestructibil şi nepieritor fiinţele efemere. De când alunecând din sânul mamei am vărsat prima mea lacrimă, multe şi felurite au fost suferinţele pe care a trebuit să le îndur făcându-mi lacrimile să curgă înainte de a bâjbâi prin viaţă!
Ni se spune c-ar exista o ţară fără fiare sălbatice, ca odinioară Creta, şi că ar mai fi una care nu cunoaşte îngheţul şi chiciura, dar niciodată vreun muritor nu s-a lăudat că a părăsit lumea asta fără să se fi încovoiat sub urâtele chinuri ale acestei vieţi.
Neputinţă, sărăcie, naştere, moarte, ură, criminali, monştri din ape şi de pe pământ, dureri: toate acestea sunt viaţa.
21 V. 11-32.
248
Am înţeles că suferinţa şi stările lipsite de orice bucurie sunt fără de număr,
dar nimic din ce e bun nu e cu totul lipsit de durere de când au pus asupră-mi aspră pedeapsă gustarea fatală şi pizma vrăjmaşului.
Ţie-ţi spun toate acestea, carne osândită, blând duşman şi război care nu se sfârşeşte vreodată, fiară cu mângâieri aspre şi, minune, foc care îngheaţă. Minune nemaivăzută dacă într-o zi vei fi blândă cu mine! Atunci voi spune despre tine, suflete, cele potrivite ţie. Cine eşti, de unde vii sau ce eşti tu? Cine a făcut din tine un purtător de stârv şi te-a legat de urâtele legături ale vieţii aplecate mereu spre pământ? Cum ai fost amestecat, tu, care eşti spirit, cu grosimea, tu care eşti inteligenţă cu carnea, şi tu, care eşti uşor, cu ceea ce este greu?
Chip al lui Dumnezeu sunt; fiu al ruşinii m-am făcut.
Mi-e ruşine de o mamă dezmăţată.
Un flux mi-a dat rădăcini; muritorul de astăzi s-a sfârşit de acum sunt mai mult decât muritor, dar din cenuşă: ultime speranţe.
Dar dacă tu eşti ceresc, cine eşti, de unde vii? Învaţă-i dorinţa. Dacă Dumnezeu ţi-a dat suflare şi stare cum gândeşti, respinge aberaţia şi te voi crede căci nu există curăţie pe care să o scoată la iveală, câtuşi de puţin, necurăţia. Întunecimea nu ţine de soare
Nici duhul rău n-a scos la iveală vreo odraslă strălucită.
De ce te laşi atât de mişcat de imboldurile funestului Beliar, tu, cel amestecat cu spiritul celest?
Atât de înzestrat cu un asemenea ajutor, te întorci spre pământ, ah, răul funest din tine e fără măsură!
Dar, dacă nu te-am primit de la Dumnezeu, care este natura ta? Cât de mare îmi este spaima
de a nu mă umfla de renume mincinos.
Creaţia lui Dumnezeu, paradisul Edenului, slava, nădejdea, porunca, ploaia care a nimicit lumea, ploaia de foc: şi apoi legea, leacul scris. Şi mai apoi
Hristos Care a amestecat forma Sa cu a noastră, pentru ca un Dumnezeu pătimitor să mă sprijine în suferinţele mele şi să facă din mine prin chipul Său muritor un dumnezeu.
Şi totuşi, există în mine o forţă neîmblânzită: spre fier
249
ne împinge ca pe nişte mistreţi o nebunie sinucigaşă.
Ce e bun în viaţă? Lumina lui Dumnezeu? De ea mă desparte o întunecime geloasă şi odioasă”22.
Poemul se încheie după puţin cu o revenire relativă la calmul interior, dar această nouă seninătate nu datorează mare lucru raţiunii, căci este rodul credinţei:
„Unde mă duci în nebunia ta, mâhnire?
Opreşte-te! Dumnezeu este deasupra tuturor. Cedează în faţa raţiunii.
Nu degeaba m-a fucut Dumnezeu. Pe dos îmi reiau cântul: ce spuneam e rodul slăbiciunii spiritului nostru.
Acum e întuneric, dar va veni şi cuvântul şi vei înţelege totul fie văzându-L pe Dumnezeu, fie sub muşcătura focului.
Când duhul mi-a şoptit această incantaţie, durerea a trecut.
Târziu, am părăsit pădurea cea umbroasă ca să mă întorc la mine, când râzând că am avut aceste gânduri, când dimpotrivă cu inima mistuită de durere în lupta duhului”23.
Acest amestec de speranţă creştină şi pesimism omenesc, de raţionament lucid şi chin în faţa tragicului condiţiei omeneşti nu este opera unui tânăr, ci a unui bătrân, pentru că autorul evocă părul său alb. Să remarcăm doar că acest gen de reflecţii nasc sub pana sa încă de la patruzeci de ani.
Cele două poeme autobiografice
Grigorie a întreprins de două ori relatarea vieţii sale şi a ales să facă acest lucru în versuri. Biografia e un gen literar care urcă până la Plutarh, în secolul I d.Hr.: aşadar, ea avea drept de cetate, autobiografia însă avea origini mult mai recente24. Grigorie e primul autor creştin care şi-a povestit viaţa, dar el fusese precedat cu de-abia câţiva ani de păgânul Libanius, care a scris-o în proză, aşa cum o va face, după Grigorie, Sfântul Augustin în Confesiunile sale în limba latină25.
22 V. 33-67; 71-96.
23 V. 123-132.
24 Cf, în volumul editat de M.-F. BASLEZ, PH. HOFFMANN şi L. PERNOT sub titlul L Invention de l’autobiographie dHesiode ă saint Augustin (Paris, 1993), studiul nostru intitulat „Trois autobiographies de saint Gregoire de Nazianze”, p. 155-165.
25 Cf. LIBANIUS, Discours, 1.1, Autobiographie (Discours I), text stabilit de J. MARTIN şi tradus de P. PETIT, CUF, Paris, 1979. După P. Petit, Bios-ul lui Libanius, redactat în 374 şi nepublicat, a făcut ulterior obiectul unor adăugiri în mai multe rânduri până în 393. Publicarea sa a avut loc, aşadar, după moartea lui Grigorie.
250
Aşadar, Grigorie şi-a povestit de două ori viaţa, dar în moduri destul de diferite. Prima dată, în jurul anului 371. Tocmai trecuse de patruzeci de ani şi se zbătea într-o criză morală care dura de aproape zece ani, şi pe care evenimente familiale recente o duseseră la paroxism. Poemul e o lungă rugăciune de 634 de hexametri pe care poetul o adresează lui Dumnezeu în mâhnirea sa, mărturisindu-I durerea şi cerându-I ajutorul. Este vorba de încercări care căzuseră pe rând asupra capului autorului lăsându-l descumpănit. Zadarnic am căuta însă o ordine cronologică în această expunere. Totul se petrece ca şi cum ultimul şoc pe care-l primise declanşase o întoarcere în trecut readucându-i, unul după altul, toate momentele grele prin care trecuse. E strigătul unui om care are conştiinţa de a fi consimţit la grele sacrificii în cursul vieţii sale şi care nu vede altă lumină la orizont decât cea a veşniciei regăsite. Angoasa se transformă într-o invocare patetică a ajutorului dumnezeiesc.
Grigorie este stăpânit de două vocaţii contradictorii. Mai întâi de o vocaţie intelectuală, ba chiar universitară. Această carieră a sacrificat-o în folosul unei vocaţii pe care o socotea mai înaltă, vocaţia filozofiei, cum spune el: filozofia unui creştin dedicat tăcerii, rugăciunii şi contemplaţiei tot atât pe cât şi studiului. Or, această vocaţie a fost contrariată de propriul său tată, episcopul Grigorie din Nazianz, care l-a constrâns să-i rămână alături pentru a fi mâna dreaptă în toate chestiunile. Acest intelectual, acest contemplativ era aşadar dedicat de zece ani unei vieţi active pe care o detesta. Se plânge că trebuie să dirijeze sclavi, să regleze afaceri fiscale şi să frecventeze tribunale. Or, iată că tocmai acum moare Cezarie, fratele său, şi complicata lui moştenire îi aruncă familia în procese şi o expune criticii opiniei publice. Disperarea lui Grigorie are un dublu temei: nu numai că nu suporta activitatea care-i era impusă, dar tolera încă şi mai greu petele care afectaseră cu această ocazie reputaţia familiei sale şi pe el însuşi. „Voi scoate la lumina zilei în faţa tuturor nenorocirea mea”, strigă el26.
Sau, mai mult:
„O mulţime de necazuri penibile,
care nu dau pace inimii şi mâinilor mele ziua şi noaptea, mă fac să cobor din cer pe pământ […].
Mai întâi, conducerea sclavilor […].
Oameni care-şi detestă stăpânii când sunt aspri
26 Poemul II, I, 1: Despre cele ale sale, v. 104.
251
dar care-i înşală fără ruşine când sunt sfinţi; nici binevoitori faţă de cei răi,
nici ascultători faţă de cei buni, ei aruncă unul asupra altuia înţepăturile toanelor lor dincolo de orice înţelegere. Apoi administrarea domeniilor, purtarea în spate a poverii lui Cezarie şi îndurarea vociferărilor vehemente ale perceptorului,
fiindcă impozitul n-are nimic de-a face cu libertatea, se lipeşte de proprietate şi ne pune căluşul în gură.
Apoi mişcarea în zarva unei pieţe publice plină de lumea din jurul înaltelor scaune,
grijile pentru judecata muritorilor, îndurarea vacarmului pledoariilor contrarii şi a durerilor, prins în iţele încurcate ale legilor”27.
Anii care trec îşi adaugă povara lor la cea a încercărilor: „Capul mi-a albit şi încheieturile mi s-au chircit, şi am început să înclin spre amurgul unei vieţi de durere”28, scrie acest bărbat de patruzeci de ani. Starea depresivă în care se afla poetul îl determină să evoce una după alta situaţiile dificile sau chiar tragice pe care le-a trăit în trecut: lunga furtună şi naufragiul din noiembrie 350, când, tânăr student, venea de la Alexandria la Atena, abcesul de la gât, accidentul care i-a afectat ochii, sau ameninţarea cu pieirea într-un mare cutremur de pământ care răvăşise în 358 diecezele Macedoniei29. Grigorie se plânge că noile sale încercări a trebuit să le înfrunte de unul singur, ceea ce, după părerea mea, înseamnă că la data la care a fost compus poemul, ajutorul prietenului său dintotdeauna, Vasile, devenit începând cu 370 arhiepiscop al Cezareii, îi lipsea. E vorba de o operă autobiografică, în sensul că autorul trece în revistă principalele etape ale vieţii sale; dar, dacă acest bărbat se apleacă asupra trecutului plecând de la încercările sale recente, o face fără mare preocupare narativă şi fără a intenţiona să spună totul.
Cele 634 de versuri ale acestui poem vehiculează lunga tânguire a unui om zdrobit de nefericire. Dincolo de o angoasă cu anevoie depăşită, ele exprimă totuşi încredere în Dumnezeu. Dacă însă caracterul lor narativ rămâne accidental, nu aşa se va întâmpla zece
27 Ibid., v. 140-155.
28 Ibid., v. 305-306.
29 Grecia, în care se afla Grigorie la acea dată făcea parte administrativ din dieceza Macedoniei.
252
sau doisprezece ani mai târziu când Grigorie va începe compunerea marelui său poem autobiografic, citat de comentatorii săi cel mai adeseori sub titlul De vita sua.
Că redactarea acestui ultim poem e, în ansamblu, apropiată de evenimentele din 381, reiese din numeroase pasaje. Există însă cel puţin un indiciu care sugerează că, totuşi, compunerea lui a continuat până după 388, cu doi ani înainte de moartea autorului. Evocând activitatea pe care o desfăşurase la Constantinopol în cursul anului 380, el scrie într-adevăr următoarele:
„Unii informaţi-vă de la cei care sunt la curent,
alţii, povestiţi celor care nu ştiu,
dacă unii sunt în această privinţă departe de voi,
sau de puterea care domneşte acum în Italia,
pentru ca aceste evenimente să fie şi ele relatate posterităţii […]”31.
Aşadar, cine avea nevoie să fie informat despre evenimentele din 380? Aceştia pot fi clasaţi în două categorii: prima este desemnată drept cei „departe de voi”, pronumele „voi” referindu-se la locuitorii Constantinopolului; a doua este constituită din cei care sunt departe de „puterea care domneşte acum în Italia”. Să traducem: cu cât eşti mai aproape de Constantinopol, cu atât ştii mai multe despre cele întâmplate în 380; cu cât eşti mai aproape de împărat, care în acea vreme era în Occident, cu atât poţi să fii mai informat despre aceste evenimente. Teodosie se stabilise la Milan abia în 389: aşadar, oricine se găsea la acea dată aproape de Milan, de Teodosie însuşi şi de anturajul răsăritean care i-a urmat, se putea informa cu uşurinţă despre cele întâmplate la Constantinopol în 380. Redactarea acestui pasaj arată că, numai cu un an înainte de moartea autorului, compunerea acestui poem nu era terminată.
Ritmul acestui poem, care nu mai e alcătuit din hexametri, ci din trimetri iambici, este mai alert, intenţia autobiografică mult mai evidentă şi însăşi amploarea acestei opere care se apropie de 2000 de versuri lărgeşte orizonturile. Bărbatul care a compus acest poem avea, în momentul în care începea lucrul, în jur de 52 de
30 Poemul II, I, 11: Peri ton heautou bion (Despre viaţa sa), în PG 37, 1029—1166, dar se preferă ediţia critică însoţită de o traducere germană şi de un comentariu detaliat datorate lui CHRISTOPH JUNCK, Gregor von Nazianz, De vita sua, Heidelberg, 1974.
31 Poemul II, I, 11, v. 1129-1133. Cf. mai sus p. 169 sq., mai multe pasaje caracteristice pentru acest poem.
253
ani32. Retrăindu-şi trecutul, el revine asupra unor fapte pe care le povestise deja în primul poem, dar multe alte evenimente tocmai se adăugaseră partiturii pe care o descifra şi transformaseră cursul existenţei sale. În treizeci de luni, de la sfârşitul anului 378 până la mijlocul anului 381, acest contemplativ care fugea de orice acţiune faţă de care avea oroare, ajunsese în fruntea micii comunităţi ortodoxe din Constantinopol, apoi episcopul oraşului imperial şi preşedintele celui de-al doilea sinod ecumenic. Smuls din chilia provincială unde se refugiase după moartea părinţilor pentru a fi aruncat în cuptorul capitalei, ajuns în culmea onorurilor şi apoi obiect al unor atacuri la persoană, el demisionase brusc întorcându-se ca să se îngroape în obscura şi minuscula sa patrie capadociană ca să nu fie silit să contrasemneze textul privitor la Duhul Sfânt adoptat de Sinod. Acum îşi revede întreaga viaţă, de la începuturi şi până în prezent.
în această expunere, care urmăreşte cu fidelitate firul cronologiei, apar două teme care se întrepătrund şi dau originalitate poemului: apologia, pledoaria personală, şi critica episcopatului.
Primul poem se adresa lui Dumnezeu; noul poem ia drept martor populaţia Constantinopolului. Sau, cel puţin, multiplică termenii meniţi să acrediteze ficţiunea unei cuvântări adresate locuitorilor capitalei de către cineva care fusese dintotdeauna printre ei. Ieri, Grigorie era păstorul oraşului. L-a părăsit brusc, fără nici o explicaţie, aproape într-o clipită. Trebuia să dea socoteală şi o face cu atât mai bucuros cu cât acest sentimental îi iubea şi regreta pe cei pe care îi abandonase.
Totuşi, dacă există un grup de oameni cu care nu regretă că a rupt legăturile, acesta este tocmai mediul episcopal. Fiu de episcop, Grigorie provenea din acest mediu despre care n-a avut probabil niciodată o părere bună, dar dubla sa aventură de la Constantinopol era în măsură să rănească şi o sensibilitate mai puţin acută decât a sa. Din 1949 de versuri, afacerea Maxim ocupă aproximativ 300. Or, aceasta consta în principal din maşinaţiunile episcopilor egipteni care căutau să-l înlăture pe Grigorie. Nu voi relata încă o dată
32 Autorul ştie că Maxim, competitorul său la scaunul episcopal al Constantinopolului în 380, s-a dus la Teodosie la Tesalonic pentru a-şi cere drepturile (înainte de mijlocul lui iulie), după care s-a dus la Alexandria ca să-l someze pe episcopul Petru să-şi onoreze promisiunea de a-l face episcop, dar, temându-se de o nouă iniţiativă a acestuia, pare să nu ştie că acesta s-a dus iarăşi în Italia pentru a obţine sprijinul episcopilor occidentali reuniţi la sinodul de la Aquileea (3 septembrie 381). Poemul poate să dateze, aşadar, din anul 382; de altfel este scris sub impactul viei emoţii provocate de dificultăţile încercate de Grigorie în cursul Sinodului II Ecumenic din 381, dificultăţi care au dus la demisia sa.
254
evenimentele care au culminat cu demisia şi cu plecarea sa din Constantinopol. Poemul De vita sua a fost scris sub efectul emoţiilor pe care le provocaseră acestea. Autorul se adresează posterităţii, dar face acest lucru prin intermediul părţii cultivate a opiniei publice din Constantinopol deschizându-i culisele sinodului. Din ceea ce e absolut necesar pentru a-l înţelege pe autor nu toate sunt spuse în mod explicit. El scrie pentru un public parţial informat deja, dezvăluind dedesubturile afacerii, cu scopul de a se explica, de a-şi apăra nemurirea şi de a-şi justifica comportamentul public; de asemenea, pentru că nu ţine să scoată în evidenţă dezacordul său dogmatic cu sinodul. Această autobiografie e aşadar, într-un fel, o dare de seamă asupra mandatului său redactată însă pe un ton din cele mai virulente.
Am insistat asupra istoriei anilor 378-381, pentru că ea singură ocupă o jumătate din poem, dar trebuie să menţionăm că această relatare vine după ce autorul vorbeşte despre părinţii lui, despre naşterea, educaţia şi studiile sale la Atena, despre vocaţia sa monahală contrariată şi despre funcţiile sale sacerdotale, despre sfinţirea sa fără urmări, ca episcop al Sasimei, despre retragerea sa la moartea părinţilor.
Imprecatorul
Dacă în cuvântările autorului nostru l-am putut vedea deloc tandru faţă de cler şi mai ales faţă de episcopi, această atitudine devine virulentă în poeme, atât prin numărul celor care n-au altă temă, cât şi prin amploarea multora şi prin varietatea acuzaţiilor pe care le vehiculează. Pentru a ilustra acest lucru n-avem decât dificultatea alegerii. Există episcopi răi, cum o recunoaşte un pasaj citat mai sus33. Dar, cel mai adeseori, Grigorie nu se sinchiseşte de diferenţe şi-i confundă repede pe toţi confraţii săi în una şi aceeaşi dezaprobare34.
Există în Poemul II, I, 12, mai multe pasaje care merită atenţia35. Am greşi dacă am vedea aici doar manifestarea iritării unui nobil de viţă veche în faţa promovării masive a parveniţilor. Fără îndoială că la Constantinopol Grigorie cunoscuse un fenomen probabil mai puţin răspândit în provincie: dacă în toate epocile ambiţioşii pândesc ocaziile de a face carieră, e evident că la acest
33 Cf. mai sus p. 170, n. 47.
34 Ibid., n. 48.
35 Cf. mai sus p. 171 sq., n. 49-51.
255
sfârşit de secol IV episcopatul ajunsese o nesperată cale de promovare socială. Unele portrete de parveniţi seamănă prea mult cu portretul lui Maxim pentru a nu sugera că aici este vorba de episcopii egipteni36. Totuşi, tabloul de ansamblu nu-i cruţă nici pe nobili şi nici pe intelectuali37.
La drept vorbind, ceea ce-l interesează pe autor este diagnosticul asupra originii răului38. Ceea ce pune în cauză sunt poate mai puţin viciile celor vizaţi cât uşurinţa cu care corpul episcopal cooptează astfel de indivizi39. Oricum, imprecaţia împotriva lor scânteiază în multiple feluri, iar atunci când este vorba de confraţii săi, virulenţa poetului nu cunoaşte practic limite.
Cel dintâi romantic?
Multe alte aspecte ale operei poetice a acestui episcop ar merita să fie puse în lumină. În ciuda faptului că termenul de romantism are ceva vag şi convenţional, el ne dă ideea cea mai justă şi mai completă despre această poezie, cu excepţia faptului că acest romantic nu a cunoscut altă iubire decât pentru mama sa. Aş vrea să închei evocând o ipoteză aventuroasă dar incitantă pentru spirit. Se întâmplă uneori să detectăm la unul sau altul dintre scriitorii moderni urme precise ale influenţei Părinţilor Bisericii. Că Bossuet a împrumutat mult de la aceştia nu e nici o mirare, dar e o mare surpriză ca o tiradă a lui Orgon din Tartuffe-ul lui Moliere să se inspire dintr-o pagină scrisă de Sfântul Vasile40. Desluşim aici mâna preoţilor profesori care preluaseră de la Părinţi un astfel de subiect impus ca exerciţiu elevilor lor. A suferit oare în acest fel generaţia romanticilor influenţa lui Grigorie? E o ipoteză care merită examinată. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, atunci bătrânul episcop retras la ţară din cauză că orice contact cu lumea îl rănea a avut peste secole ecoul cel mai paradoxal cu putinţă.
36 Cf. Poemul II, I, 12: Către sine însuşi şi despre episcopi, v. 154-176, citat mai sus, p. 170-171. Regăsim însă aceleaşi accente la Vasile cu privire la mai mulţi episcopi arieni instalaţi în locul ortodocşilor în Capadocia (Scrisoarea 239, 1).
37 Cf. mai sus p. 171, n. 49.
38 Ibid., n. 50.
39 Cf. Poemul II, I, 13 (Către episcopi), v. 75-92, citat mai sus, p. 172.
40 Demascat de Orgon şi tratat drept ipocrit, Tartuffe începe să se umilească în termeni care urmează îndeaproape sfaturile pe care le dă Vasile în Omilia 10 împotriva celor care se mânie [PSB 17, 1986, p. 448-457].
256
15
Schiţă pentru un portret
Când sunt slab atunci sunt tare.
2 Co 12, 10
Mărturiile externe cu privire la viaţa şi persoana lui Grigorie sunt rare, firave şi în general tardive. Viaţa atribuită unui preot numit şi el Grigorie nu ne spune nimic nou, pe care să nu-l fi aflat deja din lectura operei sale1. Informaţiile oferite de Ieronim sunt preţioase, dar punctuale şi scurte. Mai lămuritoare sunt numeroasele scrisori pe care i le-a adresat Vasile, numai că mai mult ne spune Grigorie despre Vasile, decât ne revelează Vasile despre Grigorie. Atunci când, în ultimele rânduri ale elogiului funebru al lui Vasile, se neliniştea de amintirea care va rămâne despre propria sa persoană, Grigorie presimţea, se pare, că pentru a vorbi de propria persoană nu trebuie să conteze decât pe sine însuşi. Cum el este asiduu în încercarea de a se face cunoscut de noi, opera sa trebuie interogată atunci când vrem să degajăm trăsăturile personalităţii sale2.
O personalitate greu de surprins
în ciuda abundenţei şi varietăţii confidenţelor, nu este sigur că paginile anterioare sunt foarte în măsură să ofere o idee clară despre figura eroului nostru. Cu cât ne străduim mai mult să descifrăm personajul citind printre rândurile operei sale, cu atât mai mult descoperim o bogăţie şi o complexitate făcute în mare parte din contradicţii. Niciodată nu vom obţine ceva care să semene cu o statuie ecvestră a acestui cavaler. Trebuie să ne limităm la un portret în manieră impresionistă, dacă nu chiar poantilistă. Văzute de
1 PG 35, 243-304.
2 Importante lămuriri complementare le datorăm scrisorilor adresate lui Grigorie de prietenul său Vasile.
257
departe, tuşele par să se ordoneze, iar volumele şi culorile să degajeze; dar, pe măsură ce ne apropiem, detaliile care se ivesc şi se impun încurcă privirea. Putem spera, poate, că, dincolo de această etapă în care suntem inevitabil afectaţi de o anume miopie, vom face din nou un pas înapoi pentru a recupera o viziune de ansamblu îmbogăţită, dacă nu simplificată.
Semnele apartenenţei sociale
în general, când privim pe cineva de departe, primele trăsături care se disting sunt cele mai puţin personale, cele care ţin de familie şi de mediu. Grigorie a trăit într-o epocă de mare stabilitate socială, cu un important corectiv pe care-l constituia o puternică mişcare de ascensiune care afecta în deosebi personalul bisericesc, în general, fiii îşi urmează senini şi mândri părinţii în sarcinile şi funcţiile lor. Departe de a se gândi să li se opună, ei se ambiţionează să-i egaleze şi se tem mai ales că nu se vor putea ridica la nivelul marilor strămoşi pe care-i admira toată lumea. Modernii trăiesc, ingenuu uneori, cu mitul unui progres general; Antichitatea se hrănea din mitul unei vârste de aur situată întotdeauna în trecut, în ochii noştri, istoria se confundă cu o înaintare perpetuă; pentru antici, ea înregistra palierele succesive ale unei inexorabile decadenţe. Dacă pe copii îi neliniştea gândul de a nu fi la nivelul strămoşilor, la rândul lor părinţii iubitori sperau ca într-o zi să fie egalaţi în virtute de copiii lor3. Acesta e şi cazul tatălui eroului nostru. Am văzut în ce măsură se distingea acesta din urmă de contemporanii săi, punându-şi altundeva speranţele sale. În acest punct, ca şi în altele, el pare apropiat de epoca modernă. Totuşi, el rămâne reprezentativ pentru epoca sa prin supunerea faţă de voinţa tatălui său, pe care a arătat-o în cele din urmă.
Un aristocrat
Grigorie s-a născut într-o familie aristocratică. E o noţiune foarte greu de precizat în zilele noastre. În afara ecranelor televizoarelor noastre, aristocraţii sunt rari şi pot fi uşor confundaţi cu burghezii, care sunt cu totul altceva, sau cu oamenii de afaceri. Literatura clasică şi istoria ne pot lumina în acest sens, dar vechea aristocraţie franceză are origini războinice, ceea ce nu era cazul aristocraţiei Imperiului Roman târziu. Viaţa intelectuală n-a trecut niciodată
3 Cf. B. SCHOULER, „Depasser le pere”, Revue des etudes grecques 93 (1980), p. 1-24.
258
drept o trăsătură dominantă a nobilimii Franţei; dimpotrivă, ea era o caracteristică a nobilimii secolului IV. În ansamblu, nobilimea rusă din secolul XIX, cu marile sale domenii, este cea mai potrivită pentru a ne da o vagă idee despre ceea ce a putut fi mediul lui Grigorie. Cu diferenţa că, învăţându-i pe copiii ţăranilor să citească, contele Tolstoi scăzuse în ochii celor de-acelaşi rang cu el, pe când Vasile crescuse în ochii alor săi învăţându-i retorica pe tinerii ce aparţineau aceleiaşi clase. Aşadar, ce trebuie să reţinem despre aceste începuturi aristocratice? Pentru un om din secolul IV, a se naşte într-o astfel de familie însemna să trăiască pe domenii foarte întinse, să fie înconjurat de o mulţime de slujitori, şi, pe lângă anturajul imediat, de tot felul de vasali care exploatau terenurile familiale în semi-libertate; mai îndepărtaţi social — sau mai aproape fizic —, se afla mulţimea muncitorilor agricoli aserviţi şi mulţimea slugilor de casă. O parte din an aristocraţii trăiau la oraş. Restul timpului şi-l petreceau la ţară. Adeseori făceau vizite părinţilor care locuiau mai departe; şi mai adeseori, găzduiau călători, mai ales într-un oraş situat, asemenea Nazianzului pe o rută importantă. Micul Grigorie trebuie să fi avut o copilărie nu foarte deosebită de cea descrisă în romanele contesei de Segur. Aristocrat, şi în plus capadocian, acest tânăr învăţase desigur să călărească. Din această experienţă şi din uzanţele clasei sale, a păstrat o ţinută dreaptă, cu capul sus şi mândru4. Totuşi, acest tânăr creştin se distingea mult de tovarăşii săi, pentru că sprâncenele sale nu se înălţau, ca ale lor, în semn de orgoliu şi vanitate satisfăcută. Învăţase probabil să vâneze. Amintesc în această privinţă că, în această epocă, vânătoarea nu semăna deloc cu ceea ce a devenit astăzi, fiind adeseori un exerciţiu periculos în care, corp la corp cu lupii, mistreţii şi urşii, îţi riscai viaţa. Totuşi, nu este o preocupare care să fi ocupat vreun loc în viaţa sa. Echitaţia, sporturile şi vânătoarea figurează la coada preocupărilor sale: lucru valabil şi în privinţa familiei şi a mediului său. Acest copil studios trebuie să fi trăit în mijlocul cărţilor, acest pios fiu de episcop crescuse la umbra altarului.
O familie originală
La drept vorbind, familia lui Grigorie a pus asupra vieţii lui o amprentă mult mai originală decât cea care venea din mediul său. Grigorie e copilul unor părinţi bătrâni. Cunoaştem cu precizie vârsta
4 Cf. mai sus p. 92, n. 27.
259
tatălui său: în 325 avea cincizeci de ani. Prin urmare, la aceeaşi dată mama lui trebuie să se fi apropiat de patruzeci de ani, pentru că uzanţele cereau ca un bărbat de treizeci de ani să ia în căsătorie o tânără de cel mult douăzeci de ani. Pierduse probabil mai mulţi copii la o vârstă fragedă, dar pe-atunci lucrul acesta era atât de banal încât nu se vorbea de el. îşi dorise cu înfocare un băiat. Am văzut că pietatea lui Grigorie se datora mamei sale, dar nu s-a reflectat niciodată îndeajuns la influenţa exercitată asupra condiţiei acestui fiu de episcop, fiu al unui om care avea vârsta necesară pentru a-i fi bunic şi care întrunea în persoana sa triplul ascendent al autorităţii paternale, al vârstei şi al episcopatului. Cum avem de-a face cu o civilizaţie care nu sacraliza revolta, cum se întâmplă cu a noastră, şi care nici măcar nu concepea aşa ceva, în care, dimpotrivă, respectul era reflexul cel mai bine consolidat, ne putem aventura imaginându-ne că privirea paternă avea pentru un tânăr ceva paralizant. Nu trebuie sa ne încredem în aceste impresii fiindcă acest tip de raporturi n-a durat. Pe atunci copiii zburau destul de repede din cuib. Cu siguranţă, între zece sau doisprezece ani, Grigorie a părăsit casa părintească împreună cu fratele său, pentru a trăi de cele mai multe ori la Cezareea, cu alte cuvinte, la mai bine de trei zile de călătorie distanţă de casa familiei. Era singura modalitate de a face ceea ce numim studii secundare. Trăind cea mai mare parte a anului înconjurat de slujitorii de încredere, el nu-şi revedea părinţii decât în timpul vacanţelor de vară. Supravegherea muncilor agricole cerea prezenţa tatălui de familie pe care, în această perioadă, ciclul liturgic îl lăsa relativ liber. Grigorie a păstrat amintirea unui tată care-i mustra pe sclavii vinovaţi, care-i ameninţa repede cu închisoarea sau cu biciul, care sfârşea prin a se mulţumi să le dea o palmă. Să recunoaştem că această figură episcopală nu e lipsită de pitoresc.
Copilăria tânărului Grigorie se desfăşoară într-un univers aproape în exclusivitate masculin. Sora sa mai vârstnică, Gorgonia, se căsătorise departe şi părăsise casa familială probabil înainte de naşterea fraţilor săi. Copilul fusese încredinţat, potrivit obiceiului, unui bărbat. Grigorie va păstra o amintire vie şi plină de recunoştinţă pedagogului său, Carterios. Cât despre mediul şcolar şi mai târziu universitar, acesta era cu desăvârşire masculin. E puţin probabil ca femeile să fi jucat vreun rol în imediata lui apropiere. La Atena, va trăi timp de opt ani între bărbaţi, mai exact, cot la cot cu tineri credincioşi ca Vasile. Astfel, sexul feminin lipseşte aproape cu totul din lumea copilăriei lui Grigorie. Tânărul ştia, desigur, despre
260
profesionistele amorului din Cezareea şi Atena interesate de clientela studenţească, ca să nu mai vorbim de femeile căsătorite în căutare de aventuri. Nu le cunoştea decât de la distanţă, dar nu-i plăceau şi se străduieşte să-şi atenţioneze cititorii tineri cu privire la ele. Grigorie este un bărbat care a crescut departe de femei. Ceea ce-l face să aibă şi mai multă afecţiune şi veneraţie faţă de mama lui.
Intelectualul. Şcoala şi cărţile
Patria sa a fost mai puţin Capadocia cât Atena şi tradiţia culturală al cărei simbol şi moştenitoare privilegiată a rămas. Până la vârsta de douăzeci şi opt de ani a trăit aproape cu desăvârşire în mediul şcolar şi universitar, între dascălii şi condiscipolii săi, ocupaţi întru totul de ceea ce este greu să numeşti altfel decât cultură. Într-adevăr, a spune că trăise între cărţi ar însemna a amputa cel puţin jumătate din peisajul său cultural, pentru că în epoca sa scrisul nu era deloc separat de cuvânt. Bineînţeles, cărţile ocupau o bună parte din zi. Bilanţul lecturilor sale rămâne de făcut, dat fiind că el presupune o infinitate de colaţionări între fiecare pasaj al operei sale şi sursele scrise pe care le-a putut folosi. Totuşi, unele sunt evidente, iar în rândul lor figurează pe primul loc poeţii. Nu vom fi surprinşi să-l vedem citând frecvent Iliada şi Odiseea, fiindcă poemele homerice erau temelia oricărei culturi oneste, dar preferinţele l-au dus spre poeţii tragici, Eschil şi Sofocle, şi îndeosebi Euripide. Poeţii alexandrini, precum Teocrit şi Calimah, îi sunt familiari şi ei. Bineînţeles, filozofii n-au nici un secret pentru el. Între lecturile sale în acest domeniu, pe primul plan se află Platon, din care se hrăneşte gândirea sa, dar Aristotel şi Plutarh nu-i sunt deloc necunoscuţi, ca să nu mai vorbim de un presocratic ca Heraclit. În decursul lungilor săi ani de studiu, la Cezareea şi apoi la Atena, a citit şi a memorat mult, pentru că în această epocă cele citite se învăţau adeseori pe de rost. Pe ansamblu, bilanţul lecturilor sale nu diferă deloc de cel al unui Clement din Alexandria: lecturile sale sunt cele ale unui mare profesor5.
Şcoala şi cuvântul
Toate acestea constituiau un fel de capital, o rezervă pe care un om ca el o păstrează la dispoziţia sa, gata pentru a o putea mobiliza
5 Nu găsim însă la Grigorie semnele unor lecturi ştiinţifice şi îndeosebi medicale, care pot fi remarcate la Clement. El însuşi subliniază această diferenţă atunci când îl creditează pe Vasile cu o solidă formaţie medicală teoretică (Cuvântarea 43, 23).
261
spontan în caz de nevoie, adică în momentul alcătuirii unei cuvântări. Orice s-ar crede, civilizaţia noastră este încă o civilizaţie a scrisului. Copiii noştri învaţă să citească şi să scrie nu să alcătuiască o cuvântare. Condiscipolii lui Grigorie învăţau în special să vorbească. Ceea ce publicau, dacă li se întâmpla să facă acest lucru, era rezultatul aşternerii în scris a ceea ce începuseră să rostească în faţa unui auditoriu. Şi dacă li se întâmpla să scrie direct pentru cititor, se exprimau întotdeauna ca şi cum ar fi avut de a face cu un auditoriu. Elevii noştri învaţă să scrie dizertaţii; pe atunci învăţau să cuvânteze şi să argumenteze. Timp de opt ani, pe puţin, Grigorie ascultase încercările condiscipolilor săi, citise şi studiase cuvântările marilor antici, ale unui Demostene sau Isocrate, ca şi pe cele, mai pe gustul zilei, ale unor dascăli direcţi, cum ar fi Prohaeresios sau Himerios. El a deprins regulile retoricii, care învăţau cum să construieşti un plan adaptat subiectului tratat, cum să-ţi adaptezi vocabularul climatului pe care îl doreai, sau să-ţi acompaniezi cuvântul cu gesturi potrivite. În primul rând, a dat el însuşi o mână de ajutor tratând în faţa dascălilor şi camarazilor săi tot felul de subiecte şi supunându-se criticilor lor. A vorbi în public însemna a ţine o cuvântare, dar acesta nu este decât un aspect al elocvenţei, chiar dacă cel mai important. Retorica nu era separată de aşanumita, cu un cuvânt al cărui sens a evoluat mult de atunci, dialectică. Retorica e arta de a convinge un auditoriu; dialectica era arta de a dialoga, mai exact de a discuta cu un adversar şi a conduce discuţia în aşa fel încât să ai ultimul cuvânt. Această şcoală îi pregătea pentru viaţă pe cei meniţi să aibă un rol în lume, pentru că în adunările notabilităţilor care guvernau oraşele şi în ceremoniile publice, dar şi, de câtva timp, în predică şi în controversele teologice măiestria cuvântului era indispensabilă. Învăţământul superior grecesc era constituit în acest fel de aproape un mileniu, dar, în ceea ce-l priveşte pe Grigorie, nu ajunge să amintim că a fost produsul acestei şcoli: el a făcut tot ceea ce era necesar pentru a fi unul din marii dascăli ai acestui tip de învăţământ. Exerciţiul cuvântului devenise pentru el o a doua natură.
Scrisul
Mai întâi, Grigorie a citit, apoi a vorbit şi, în sfârşit, a scris. Ca toate formulele, şi aceasta ar avea ceva caricatural dacă am avea pretenţia să fie luată literal. Pe ansamblu însă, ea însoţeşte evoluţia carierei eroului nostru. Devenit preot, apoi episcop, el a fost nevoit
262
adeseori să ia cuvântul. Câteva din cuvântările rostite astfel vor deveni mai apoi cărţi. Retras mai târziu la Nazianz, după 381, el nu va mai vorbi deloc, dar va scrie, şi aceasta într-un ritm care avea ceva frenetic, dacă comparăm numărul de pagini publicate cu acela al zilelor şi anilor din această perioadă a vieţii sale.
Ar mai trebui să ne întrebăm şi cu privire la sensul exact al cuvântului „a publica”. Autorii acestei epoci nu se adresau unui editor. Ei trimiteau un exemplar al operei lor câtorva prieteni, care, la rândul lor, aveau sarcina morală de a copia şi difuza opera respectivă prietenilor lor6. Se înţelege că pentru un autor, respectiv pentru cineva care voia să-şi facă publică gândirea, era important să păstreze relaţiile cu mediul şi cu persoanele în stare să aibă rolul unei cutii de rezonanţă. Aşadar, un om înfometat de singurătate cum era Grigorie păstra şi el numeroase legături, după cum ne-a demonstrat studiul corespondenţei sale, dar e evident că această sociabilitate a unui solitar are multe alte motive, mult mai serioase decât cel tocmai evocat.
Pentru a fi practic şi pentru a evoca cât mai exact cu putinţă condiţiile de viaţă ale eroului nostru, trebuie să luăm act de faptul că un autor nu putea lucra de unul singur. El avea nevoie de colaboratori specializaţi. În general, un scriitor dicta manuscrisul său unui specialist în scrierea rapidă. Aceşti oameni erau numiţi tahigrafi. Apoi, unul sau mai mulţi caligrafi îşi luau răgazul de a recopia încet, cu scris frumos, textul prins din zbor. Ar fi multe lucruri de spus asupra acestor condiţii de muncă. Să notăm doar că aceşti specialişti erau rari şi căutaţi şi că la un moment dat un om ca Sfântul Vasile se coborâse să facă el însuşi această muncă. Evident că în însingurarea sa la Nazianz Grigorie avea în serviciul său colaboratorii necesari, dar nu trebuia să întreţină o cancelarie episcopală.
Sentimental sau pasionat?
Până acum am făcut caz de ceea ce retorii antici numeau bunurile exterioare ale unui individ, cele care ţineau de familie, mediu sau formaţia primită. Să încercăm acum să pătrundem în straturile mai profunde ale personalităţii sale. Dacă îi aplicăm lui Grigorie criteriile degajate de specialiştii caracterologici, vom ezita puţin în încadrarea lui. Fără îndoială, era foarte emotiv: până şi un nimic îl
6 Cf. H.-L MARROU, „La technique de l’edition â l’epoque patristique”, Vigiliae christianae, 1949, p. 208-224, reluat în Patristique et humanisme, Paris, 1976, p. 239-252.
263
tulbura. O serioasă îndoială subzistă însă în privinţa aptitudinilor sale de acţiune. El se teme de aceasta şi îşi mărturiseşte neîncetat neliniştea faţă de ea. A ştiut totuşi să depăşească în mod exemplar această situaţie aruncându-se în 379 în cuptorul Constantinopolului şi apoi intervenind constant cu pana sa în dezbaterea publică. Se ştie că cel de-al treilea mare criteriu în caracterologie corespunde rezonanţei mai mici sau mai mari a evenimentelor în conştiinţa subiectului. Astfel, vom numi primar caracterul celui pe care un eveniment îl afectează imediat, dar pentru o perioadă scurtă. Vom folosi cuvântul secundar pentru a-l defini pe individul la care aceeaşi rezonanţă se prelungeşte în timp, uneori cu preţul unui oarecare decalaj. Evident, Grigorie era un secundar, fiindcă îl vedem reacţionând de mai multe ori cu întârziere, dar şi, sau îndeosebi, pentru foarte mult timp. Un emotiv neactiv, secundar, e ceea ce numim în mod obişnuit un sentimental. Fără îndoială Grigorie merită acest calificativ. Dar un emotiv activ, secundar, este un pasionat şi tocmai în această direcţie îl purtau eforturile sale. Un sentimental al cărui supraeu a încercat, pentru a sluji lui Dumnezeu, să integreze acţiunea — iată o formulă care, până aici, mi se pare că defineşte bine acest caracter.
Dar lucrurile sunt mult mai complicate.
O sensibilitate romantică
La drept vorbind, Grigorie din Nazianz aduce mult cu un romantic rătăcit în plin secol IV. Trăsăturile care acreditează această judecată sunt nenumărate. Ne vom mulţumi cu câteva exemple luate dintr-un singur poem, cel pe care în ultima perioadă a vieţii sale l-a consacrat unei lungi autobiografii7. Autorul se prezintă el însuşi (citez) drept „fiinţa cea mai străină minciunii” (v. 17); „un vârtej cumplit, spune el, îmi cuprindea spiritul” (v. 280); „o groaznică furtună se abate asupra mea” (v. 337); „de ce, inimă, această nelinişte” (v. 414); „Unde voi fugi? fiarelor sălbatice, nu mă veţi prinde?” (v. 484); „ca să revin la necazurile mele” (v. 552); „dacă o fiinţă omenească a îndurat încercări, acesta sunt din capul locului eu însumi” (v. 1038-1039); „iată-mă ca un cadavru viu” (v. 1919); „caut să locuiesc în pustie departe de oameni răi” (v. 1940)… În tot poemul pe care tocmai l-am citat există nu mai puţin de trei sute de ocurenţe ale cuvintelor „eu” sau „al meu”, în ceva mai puţin de
7 Poemul II, I, 11: Despre viaţa sa.
264
două mii de versuri. Lacrimile joacă de asemenea un rol important. Nu trebuie să le judecăm cu sensibilitatea noastră modernă, fiindcă toţi oamenii antichităţii se lăsau năpădiţi de lacrimi mult mai firesc decât noi, dar, dacă e să ne luăm după frecvenţa cuvintelor, constatăm repede că ele sunt o trăsătură majoră a sensibilităţii sale. Hipertrofiere a sinelui, sentimentul exacerbat că este o victimă a sorţii, deplângerea propriei persoane, sunt trăsături bine cunoscute ale romantismului. „Superstiţia diferenţei”, pentru a vorbi ca unul din ei, cu alte cuvinte certitudinea că nu eşti făcut ca alţii, e încă o trăsătură caracteristică a autorului nostru. Iată ce scrie în ultimii ani ai vieţii sale: „îndur o reacţie care e cam aceasta: în cele mai multe cazuri nu sunt în acord cu majoritatea şi nu suport să urmez aceeaşi cale cu ea. Aceasta înseamnă poate sălbăticie şi ignoranţă din partea mea, dar aşa sunt eu. Ceea ce altora le face plăcere pentru mine este un chin şi ceea ce lor le este neplăcut, mie îmi face plăcere.
Poemele sale poartă urma unei nelinişti profunde care se exprimă prin ceea ce apare aproape ca un gust al nefericirii. Ar fi oţios să continuăm demonstraţia înrudirii sale cu romanticii. Ea este evidentă într-o întreagă parte a operei sale. Aş evoca totuşi o trăsătură esenţială pe care o revelează vocabularul său: Grigorie este un om al dorinţei. Este o noţiune care revine constant sub pana lui, cel mai adeseori sub forma lui pothos şi a cuvintelor din aceeaşi familie, dar şi a lui eros.
Mai important însă este să subliniem ceea ce-l separă radical de toţi romanticii: Grigorie n-a crezut niciodată că femeia este viitorul bărbatului şi întreaga sa dorinţă tindea către Dumnezeu.
Tradiţia platonică
Aici întâlnim alte aspecte profunde ale personalităţii sale. Hrănit din copilărie cu Biblia, o scrutează constant ca pe unica revelaţie adresată de Dumnezeu oamenilor. Dar o citeşte prin prisma culturii pe care o primise odată cu toată generaţia sa. Până aici am vorbit îndeosebi de cultura propriu-zis literară; acum trebuie să vorbim de filozofie. Grigorie s-a hrănit dintr-o tradiţie platonică de care, în Evul Mediu, gândirea creştină din Occident s-a îndepărtat parţial pentru a se întoarce spre Aristotel9. Aşadar, ce spun Platon
8 Cuvântarea 42, 22.
9 Despre platonismul creştin, a se vedea E. VON IVANKA, Plato christianus (Einsiedeln, 1964; trad, fr., Paris, 1990, ed. II) şi CL. MORESCHINI, „Il platonismo cristiano di Gregorio Nazianzeno” (Annali della Scuola Normale Superiore di Pisa, Pisa, 1974, p. 1347-1392).
265
şi continuatorii săi? În esenţă, că sufletul este prizonierul trupului şi că trebuie eliberat de legăturile care-l împiedică să zboare către Dumnezeu sau chiar să-l contemple cu o privire curată. În această perspectivă, un creştin precum Grigorie va judeca cu pesimism căderea sufletului într-un trup de tină şi se va întoarce cu pasiune spre moarte ca singura eliberare din captivitate. Alţii vor merge până la a încerca să-şi istovească prin toate mijloacele trupul, ajungând până la a-i refuza somnul şi hrana. Aşa se explică obsesia castităţii, caracteristică pentru această epocă (neegalată decât de cea a sexului, atât de caracteristică pentru secolul nostru).
Am vorbit despre contradicţiile lui. Astfel, acest om întors în întregime către Dumnezeu, acest bărbat însetat de singurătate şi de tăcere până la a-şi impune tăcerea absolută pe parcursul unui Post Mare, îşi mărturiseşte de asemenea nevoia de a avea în faţă un auditoriu vrăjit de magnetismul cuvântului său, iar regretul de a-l fi pierdut îl urmăreşte până în visele sale. El este posedat de două vocaţii contradictorii. În primul rând o vocaţie intelectuală, şi chiar universitară.
O vocaţie de profesor
„Aveam o singură iubire”, scrie el la patruzeci de ani, „gloria literelor acumulate de Răsărit şi de Occident, ca şi de Atena, slava Greciei. Pentru ele am îndurat timp îndelungat atâtea […]”10. E eronat, spuneam, să credem că Grigorie nu cunoştea latina. Scriind într-o zi unui înalt funcţionar latin, el se declară ignorant cu privire la această limbă, dar acest mod de a vorbi îi era impus de o obligatorie modestie. Greşim însă dacă ne lăsăm impresionaţi de simetria unei astfel de formule. Cultura latină a autorului său nu era, desigur, la înălţimea cunoaşterii şi iubirii pe care o avea faţă de literele greceşti.
Ne place în general să transmitem altora ceea ce avem la inimă. Dacă nu e cazul tuturor oamenilor, e în orice caz dispoziţia sufletească care stă la originea vocaţiilor pedagogice. Dacă Grigorie a petrecut opt ani la Atena, a fost pentru a dobândi formaţia necesară predării retoricii. Circumstanţele l-au condus mai apoi spre o altă orientare, dar atracţia învăţământului a rămas pentru el vie. Grija pe care a purtat-o la bătrâneţe studiilor nepotului său Nicobul e suficientă pentru a demonstra acest lucru. Dar această vocaţie
10 Poemul II, I, 1: Despre cele ale sale, v. 96—98. Cf. mai sus p. 88.
266
pedagogică s-a manifestat cel mai deplin în însuşi modul său de a exercita preoţia şi episcopatul. Faţă de episcopii care privilegiau exerciţiul conducerii, al administraţiei sau diplomaţiei, el ne-a lăsat imaginea unui dascăl preocupat să înveţe adevărul teologic, dar şi să se facă ascultat de public şi să-l seducă. Asemenea marilor profesori din epoca sa, Grigorie a vrut să scrie şi să lase unor elevi necunoscuţi modelele cele mai diverse ale unei scriituri în acelaşi timp greceşti şi creştine.
Un temperament contemplativ
Din 350 până în 358, opt ani de studii strălucite la Atena îl pregătiseră să predea alături de Himerios sau Prohaeresios. El a sacrificat această carieră în folosul unei vocaţii pe care o socotea mai înaltă, cea a filozofiei, cum spune el şi cum se spunea pe-atunci: filozofia unui creştin dedicat tăcerii, rugăciunii şi contemplaţiei şi, în egală măsură, studiului. În gura sau sub pana unui creştin, expresia „a practica filozofia” era echivalentă, în sens propriu, cu îmbrăţişarea vieţii monahale11. Or, acestei vocaţii i s-a opus propriul său tată, episcopul Grigorie din Nazianz, care l-a constrâns să se pună în serviciul său la conducerea Bisericii din Nazianz mai întâi ca preot, dar însărcinat deopotrivă cu administrarea patrimoniului familial cu tot ce presupunea acesta. Acest intelectual, acest contemplativ se va dedica, timp de cincisprezece ani, unei vieţi active care-i repugnă. Şi iată că moartea fratelui său Cezarie şi moştenirea lui încurcată îi aruncă familia în procese şi o expune criticii opiniei publice. Deznădejdea lui Grigorie are un dublu temei: nu numai că nu suportă activitatea care-i fusese impusă, fiindcă toată această afacere a căzut asupra lui (tatăl său avea pe atunci nouăzeci şi cinci de ani), dar suportă şi mai greu petele care i-au atins cu acest prilej familia şi pe el însuşi. În această chestiune nu e vorba de o contradicţie interioară, ci de o tensiune între aspiraţiile omului şi existenţa care-i era impusă de împrejurări.
Având voinţa fermă cu privire la ceea ce voia să facă cu viaţa sa, Grigorie a trebuit ani îndelungaţi să se resemneze să facă voinţa altora: a tatălui său în 361, a lui Vasile, sprijinit de tatăl său în 372. Totul se întâmplă ca şi cum aceste încercări l-ar fi deprins în renunţarea la voia proprie, astfel încât, în 379, nimic altceva decât o chemare
11 Cf. A.-M. MALINGREY, „Philosophia ”. Etude d’un groupe de mots dans la litterature grecque des Presocratiques au IVe siecle apres J.-C., Paris, 1951.
267
dumnezeiască îl obligă să meargă la Constantinopol. Nimic pe lume nu putea fi mai contrar celor mai profunde şi mai ferme aspiraţii ale sale. „Greu e să dai cu piciorul în ţepuşă”, îi spune Hristos Sfântului Pavel pe drumul Damascului (FA 26, 14). Printre modelele din care Grigorie a vrut să se inspire în cursul vieţii sale, Sfântul Pavel ocupa un loc eminent, mai presus de patriarhii Vechiului Testament, mai presus de Moise şi de profeţi. În urma unei continue lupte împotriva lui însuşi, începută şi dusă pe urmele lui Pavel, acest sentimental devenise un pasionat.
Având în faţa ochilor, pe de o parte, o astfel de galerie de eroi iar, pe de altă parte, o realitate contemporană infinit mai puţin entuziasmantă, nu e de mirare că Grigorie nu-i aprecia deloc pe confraţii săi. Aproape că am putea spune că Sfântul Grigorie din Nazianz este, cronologic vorbind, primul autor anticlerical, cu condiţia ca acest adjectiv să fie luat în litera lui. Dacă are numeroase cuvinte de admiraţie şi afecţiune pentru monahi, în schimb nu apreciază nicidecum clerul; iar dacă există vreun grup uman de care să nu regrete că a rupt, retrăgându-se, orice legătură, acesta este tocmai mediul episcopal. Fiu de episcop, Grigorie provenea din mediul despre care probabil nu a gândit niciodată prea multe lucruri bune, dar aventura din Constantinopol a fost de aşa natură încât ar fi putut irita şi o fire mai puţin sensibilă ca a sa. Nu mă refer numai la manevrele din partea egiptenilor şi occidentalilor reuniţi, a căror victimă a fost, sau la părăsirea sa de către răsăriteni în chestiunea Antiohiei. Mă refer la spectacolul pe care-l ofereau în Constantinopol episcopii mai preocupaţi de fast sau de mâncarea bună decât de spiritualitate, mai grijulii să se adapteze dorinţelor succesive ale puterii decât adevărului, dar poate şi mai mult la refuzul, chiar şi de către prietenii lui Grigorie, de a accepta deofiinţimea Duhului Sfânt. Această dezamăgire cu privire la episcopi, veche probabil (Cuvântarea 2 atestă acest lucru încă din 362), izbucneşte după 381 şi se manifestă cu o virulenţă deosebită. Întâlnirea cu în jur de 150 de episcopi din toate provinciile răsăritene12 a fost o experienţă mult mai concludentă decât frecventarea cu regularitate a unei duzini de episcopi de ţară, mai mult sau mai puţin prieteni sau rude. Această atitudine foarte critică a episcopului nostru n-a rămas însă la acest
12 Cifra de 150 de participanţi la sinod este cea în general admisă. Lista nominală păstrată este cu siguranţă lacunară, fiindcă nu menţionează decât doi episcopi egipteni. E cu neputinţă însă ca o convocare imperială să fi avut un rezultat atât de slab. În aceste condiţii trebuie să admitem că Grigorie a trebuit să ţină piept în timpul sinodului la destui dintre actorii afacerii Maxim.
268
stadiu negativ. El ştie în egală măsură cum anume poate ieşi Biserica din această fază proastă: recrutându-şi preoţii şi episcopii altfel de cum o făcea. Acest contemplativ avea un suflet de reformator.
Un caracter depresiv
Aş vrea să termin această schiţă evocând, paradoxal, un aspect al personalităţii lui Grigorie foarte nimerit şi grăitor pentru modernii care suntem. Aş numi bucuros acest aspect buna folosire a depresiilor. E cu totul de prisos să mai spun în ce măsură epoca noastră are de a face cu acest fenomen. Aş fi ispitit să-l explic prin decalajul brusc perceput la un moment dat de către individ, între ideea mai mult sau mai puţin flatantă pe care şi-o făcea despre sine însuşi şi realitatea mult mai puţin entuziasmantă. Într-un context de hedonism generalizat şi de vanitate prometeică, într-un mediu în care toţi s-au obişnuit să se socotească pe ei înşişi drepţi, această conştientizare brutală face ca personalitatea să se sfarme dintr-o lovitură. N-am desigur, pretenţia de a formula o teorie generală despre depresie, dar mi se pare că în felul acesta pot fi descrise şi explicate o parte din fenomenele observabile.
în mai multe rânduri, brusca percepere şi conştientizare a profundului decalaj între aspiraţiile sale şi realitate l-au aruncat pe Grigorie într-o depresie mai mult sau mai puţin îndelungată. El se autoexplică într-un mod destul de limpede. Cel puţin după 379 (se apropia de cincizeci de ani), el este adeseori bolnav, acesta fiind de fapt unul din reproşurile adversarilor săi. E considerat prea bolnav ca să mai aibă, în mod util, responsabilităţi înalte. El nu pare să ne fi spus ceva cu privire la natura bolilor sale. Ne-am putea imagina, prin urmare, că soarta sa nu era lipsită de legătură cu aceea a prietenului său Vasile, aceleaşi cauze producând aceleaşi efecte. În ultimii săi ani, excesul de privare ascetică de somn şi de hrană îl afectaseră de multe ori pe Vasile. Ceea ce nu l-a împiedicat să desfăşoare o activitate mistuitoare, aflându-se tot timpul pretutindeni. Dimpotrivă, Grigorie trebuia să depună eforturi penibile ca să se smulgă din izolare şi prostraţie. Există un cuvânt grecesc care i-a făcut pe istoricii spiritualităţii să verse multă cerneală. Este un cuvânt atât de greu de înţeles şi de tradus încât cel mai adeseori se obişnuieşte să fie transliterat pur şi simplu prin „akedie”. Aşadar, ce este akedia? Termenul desemnează o stare în care subiectul încearcă sentimentul că tot ce-l înconjoară, persoane şi lucruri, şi-a pierdut orice semnificaţie şi atracţie. Nu mai are chef de nimic şi
269
totul i se pare fără interes şi lipsit de culoare. La limită, individul este el însuşi înglobat în această dezvrăjire universală. Relativa imprecizie a cuvântului grecesc corespunde destul de bine cu a cuvântului modern „depresie” pentru ca să-l putem traduce astfel. Or, Grigorie ne spune explicit că a trecut frecvent prin astfel de momente:
„Comoara mea e Dumnezeu; frica de Dumnezeu şi nădejdea îmi uşurează aceste depresii13 care de-atâtea ori şi atât de puternic şi neaşteptat m-au atins cu muşcătura lor
Totul ne determină să credem că aceasta era starea maladivă care-l făcea să fie socotit nepotrivit pentru exercitarea funcţiilor episcopale la Constantinopol. E inutil probabil să căutăm cauzele acesteia, care puteau fi pur fizice. Climatul din Constantinopol i-a dat ocazia să se manifeste şi să se desfăşoare. A fi brusc aruncat, după cinci ani de însingurare, într-un oraş mare şi ostil, în plină fierbere, a fi singur sau aproape singur în el i-au produs o zguduire. Atacul manifestanţilor în plină noapte de Paşte şi primirea cu pietre constituise un prim şoc. Afacerea Maxim a produs un altul, şi mai grav. Această trădare a unui membru din anturajul său i-a demonstrat că se lăsase păcălit de un om pe care-l primise cu naivitate în intimitatea sa, pe care l-a admirat şi îndrăgit; dar lovitura de forţă iniţiată împotriva sa de un grup de episcopi egipteni trimişi de însuşi episcopul Alexandriei trecea mult dincolo de aceasta. Împrejurările concrete ale afacerii — trezirea în plină noapte şi brusca revelaţie a amplorii dezastrului — erau de natură să declanşeze o traumă. Nu oricui îi este dat să descopere că este îndeajuns de urât pentru a fi ţinta unei tentative de asasinat. În fine, mareea de episcopi adunaţi la Constantinopol pentru sinod, descoperirea mediocrităţii majorităţii acestora, lipsa de demnitate a unora şi aversiunea altora, toate acestea aveau cu ce să zguduie un suflet sensibil. Să adăugăm la acestea şi ostilitatea reciprocă a episcopilor occidentali şi răsăriteni, şi, dincolo de toate, sentimentul mai mult sau mai puţin întemeiat de a fi eşuat în a face recunoscută de sinod divinitatea
13 Traducem prin „depresii” grecescul tas akedias. În fapt, noţiunea de „akedia” acoperă stări destul de diferite una de alta. Există pe această temă o bibliografie abundentă. A se vedea G. BUNGE, Akedia. La doctrine spirituelle dEvagre le Pontique sur l’acedie (Spiritualite Orientale 52), Abbaye de Bellefontaine, 1991 [tr. rom. diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1991, 20012]. Evagrie, originar din Ibora, l-a urmat la Constantinopol pe Grigorie, care l-a hirotonit diacon.
14 Poemul I, 5, v. 5-8.
270
Sfântului Duh. Am spus eşec: cuvântul îi aparţine lui Grigorie însuşi, care-şi interpelează de la distanţă adversarii de ieri în aceşti termeni:
„înjuraţi-mă, fiţi bucuroşi, bateţi din picioare, înţelepţilor: cântaţi eşecurile mele (dyspraxias)
în adunările voastre, în beţiile şi de la tribunele voastre!”15.
Din toate aceste încercări, el a ieşit în sus folosind aceste două mijloace conjugate, radical distincte unul de altul, care sunt scrisul şi rugăciunea. Aristotel îl învăţase că arta duce la purificarea patimilor, iar Teocrit, pe care-l citise, împrumutase aceeaşi idee Cyclopului său îndrăgostit. O întreagă parte a poeziei lui Grigorie a fost dictată de efortul eliberării prin scris de tot ceea ce apăsa asupra inimii sale înăbuşind-o. O alta ţine mai simplu şi prozaic de o intenţie pedagogică clar exprimată: întipărirea mai uşoară în spiritul tinerilor creştini a unor cunoştinţe elementare precum numărul şi natura minunilor lui Hristos sau îndemnuri la practicarea unor virtuţi precum fecioria. În sfârşit, o alta încerca să transpună în ritm şi imagini eforturile sufletului său de a se ridica până la întâlnirea cu Dumnezeu.
15 Poemul II, I, 11, v. 1923-1925. Există în aceste versuri o alăturare de cuvinte deosebit de violente, pentru că cuvântul „tribună” desemnează aici locul rezervat în biserici clerului.
271
Concluzie
Depărtarea în timp ne invită întotdeauna să ne relativizăm propriul nostru mediu. Astfel, Grigorie ne întinde o oglindă în care să ne privim pe noi înşine. Am întâlnit în el o personalitate cu atât mai semnificativă cu cât se situează în contratimp cu calităţile şi defectele epocii noastre. Uneori foarte aproape de noi, alteori opus nouă, el ne dă când sentimentul că ar avea ceva împotriva noastră, când că e târât asemenea nouă, dar în sens contrar, de prejudecăţile şi modele timpului său. Aparţinem unui secol care-l împinge pe fiecare să-i coboare panta. Grigorie şi contemporanii săi ne invită fără încetare să o urcăm din nou. Există astăzi oameni, şi chiar creştini, care au un cult al omului şi care nu sunt departe de a-L reduce pe Dumnezeul în care cred la o funcţie sau simbol reprezentativ al umanităţii. Ispitele secolului IV — şi cele ale lui Grigorie împreună cu epoca sa — îi fac dimpotrivă să devalorizeze creaţia privită drept un simplu pământ de exil şi să exalte castitatea până la a întoarce spatele întrupării. Măreţia autentică a secolului IV în general, şi a lui Grigorie în particular, ne poate ajuta a contrario să conştientizăm eventual propriile noastre erori dominante, precum şi autenticitatea aspiraţiilor noastre.
Grigorie Teologul ne-a făcut să evocăm o epocă şi o lume care au jucat un rol determinant în istoria noastră. Credinţa ivită din Israel, ordinea romană şi gândirea greacă au dat naştere unui mare imperiu şi unei civilizaţii ale căror amprente le purtăm încă în ciuda atacurilor barbare. În secolul V, invazia triburilor germanice a aruncat pentru secole Occidentul latin în regres şi analfabetism; în secolul XV, alţi barbari vor asasina Răsăritul grecesc şi creştin. Intelectualii secolului XX au căutat uneori motivele lor de viaţă la
273
triburi rămase la nivelul epocii de piatră. Politologi şi sociologi gândesc până la saţietate asupra modurilor de funcţionare a societăţilor ignorând cu seninătate lecţiile pe care le oferă naşterea, dezvoltarea şi declinul unui mare Imperiu care într-o mie de ani de istorie a creat leagănul nostru. Lecţia lui Montesquieu a fost uitată cu vanitate. Nenumărate popoare nu au dat încă nimic civilizaţiei. Credem bucuros că nu este aici decât o parte încredinţată, dar alţii, ai căror moştenitori suntem, au ţinut pe genunchi această civilizaţie. Grigorie din Nazianz ne-a făcut să retrăim unul din aspectele ultimelor mari momente ale civilizaţiei greco-romane, cel în care cultura greacă şi forţa romană s-au unit cu credinţa creştină dând lumii un nou elan. La numai douăzeci de ani după moartea sa, Roma va fi prădată de soldaţii lui Alaric şi femeile ei vor fi violate. Occidentul se va cufunda pentru multe secole în barbarie şi sălbăticie.
În centrul acestei lumi greco-romane în care se impregna creştinismul, am văzut ivindu-se un grec format la Atena şi de către Atena în cultul frumuseţii cuvintelor şi în rigoarea raţionamentului, un creştin hrănit cu Biblia din fragedă pruncie, un moştenitor al tradiţiilor gândiri greceşti. Rugăciunea acestui contemplativ datorează aproape tot atât de mult lecţiilor lui Platon şi Plotin, cât şi Evangheliei. Acest om neiscusit în ce priveşte acţiunea a făcut mai mult decât oricare altul în Biserică pentru a-i aduce învăţătura pe linia de plutire. Acest poet a fost primul care a evaluat amploarea şi gravitatea crizei care lovea personalul acesteia. A fost cel dintâi care a încercat să reducă tensiunea care-i făcea să se înfrunte pe creştinii din Răsărit şi din Occident. Confraţii săi din Răsărit nu l-au ascultat, iar cei din Occident nu l-au înţeles. În faţa învăţăturii unui Apolinarie el a înţeles cel dintâi pericolele unei linii de gândire care avea să hrănească marile confruntări ale secolului V. Singur între toţi va propune o formulare a dogmei trinitare care excludea orice eroare de interpretare şi care în cel mai bun caz ar fi putut bara drumul unei dispute care ameninţa mereu. Acest solitar avusese o luciditate care n-a fost deloc împărtăşită.
Dincolo de toate acestea, am întrezărit o personalitate bogată şi complexă, în acelaşi timp afirmată şi fugară, luminoasă şi chinuită, o inteligenţă puternică şi o sensibilitate exacerbată, un psihism fragil şi o voinţă neîmblânzită. Acest om mistuit de absolutul lui Dumnezeu căuta să scape de lume. La Constantinopol, îngerul l-a doborât.
274
Bibliografie
Geografie şi iconografie
D’AGRON, G., Naissance d’une capitale. Paris, 1984.
GAIN, B., LEglise de Cappadoce au IVe siecle, d’apres la correspondance de Basile de Cesaree (330-379) (Orientalia Christiana Analecta 225), Roma, 1985.
JANIN, R., Constantinople byzantine, Paris, 1950.
ID., La Geographic ecclesiastique de Iempire byzantin, I, „Le siege de Constantinople et le patriarcat oecumenique”, 3, „Les eglises et les monasteres”, Publications de 1Institut francai s d’etudes byzantines, Paris, 1953.
VAN DER MEER, F., şi MORHMANN, CHR., Atlas de IAntiquite chretienne, Paris, Bruxelles, 1960.
Istorie generală
JONES, A.H.M., The Later Roman Empire (284-602), Oxford, 1973.
JONES, A.H.M., MARTINDALE, J.R. şi MORRIS, J., The Prosopography of the Later Roman Empire, I: A.D. 260-395, Cambridge, 1971.
PlGANlOL, A., L Empire chretien, edition revue par A. CHASTAGNOL, Paris, 1972.
STEIN, E., Histoire du Bas-Empire, trad, franceză şi aducere la zi de J.-R. PALANQUE, vol. I: De lEtat romain ă IEtat byzantin (284-476), Amsterdam, 1968.
Istorie religioasă
BERNARDI, J., Les Premiers Siecles de IEglise, Paris, 1987.
DANIELOU, J. şi MARROU, H., Nouvelle Histoire de IEglise, vol. I: Des origines ă saint Gregoire le Grand, Paris, 1963.
LAVRIOLLE, P. DE, BARDY, G. şi PALANQUE, J.-R., De la paix constantinienne a la mort de Theodose (vol. III de FLICHE şi MARTIN, Histoire de IEglise), Paris, 1936.
Istorie literară
QUASTEN, J., Initiation aux Peres de IEglise, Paris, 1955-1987.
275
Problemele teologice
KELLY, J.N.D., Initiation ă la doctrine des Peres de lEglise, Paris, 1968.
Ediţii complete ale operelor lui Grigorie din Nazianz
Ediţia princeps a fost publicată la Basel, 1550; ea a fost urmată de ed. C. MOREL, Paris, 1609, reluată în 1630 cu traducerea latină a lui Billius. Ediţia integrală benedictină a fost pregătită de Du FRISCHE, LOUVARD şi MORAN şi a apărut astfel:
GREGORII THEOLOGI, Opera omnia, I, ed. CLEMENCET, Paris, 1778.
GREGORII THEOLOGI, Opera omnia, II, ed. CAILLAU, Paris, 1840; ediţie standard reprodusă de
MIGNE, J.-P., Patrologia Graeca, vol. 35-38, Paris, 1886.
Ediţii bilingve ale Cuvântărilor
Ediţia completă a Cuvântărilor în textul original grec şi traducere franceză este în curs de apariţie în colecţia „Sources chretiennes”. Volumele deja apărute:
Discours 1-3 (SC 247), ed. J. BERNARDI, Paris, 1978.
Discours 4-5, Contre Julien (SC 309), ed. J. BERNARDI, Paris, 1983.
Discours 6-12 (SC 405), ed. M.-A. CALVET-SEBASTI, Paris, 1995.
Discours 20-23 (SC 270), ed. J. MOSSAY, Paris, 1980.
Discours 24-26 (SC 284), ed. J. MOSSAY, Paris, 1981.
Discours 27-31, Discours theologiques (SC 250), ed. P. GALLAY, Paris, 1978.
Discours 32-37 (SC 318), ed. CL. MORESCHINI şi P. GALLAY, Paris, 1985.
Discours 38-41 (SC 358), ed. CL. MORESCHINI şi P. GALLAY, Paris, 1990.
Discours 42-43 (SC 384), ed. J. BERNARDI, Paris, 1992.
GREGORIO DI NAZIANZO, Tutte le Orazioni a cura di Cl. Moreschini [text grec şi traducere italiană de Chiara Sani şi Maria Vincelli], Milano, 2000.
Ediţii bilingve ale Scrisorilor
Lettres, ed. P. GALLAY, col. „Universites de France”, vol. I-II, Paris, 1964, 1967.
Lettres theologiques (SC 208), ed. P. GALLAY, Paris, 1974.
Ediţii bilingve ale câtorva opere poetice
Anthologiepalatine (Livre VIII), vol. VI, ed. P. WALTZ, Paris, col. „Universites de France”, I9602.
BACCI, L., Gregorie di Nazianzo, Ad Olimpiade (II, 2, 6), Pisa, 1997.
BENIN, R., Une autobiographie romantique au IVe siecle: le poeme II, I, 1, de Gregoire de Nazianze, Montpellier, 1988 [teză dactilografiată].
BEUCKMANN, V., Gregor von Nazianz, Gegen die Habsucht (I, 2, 28), Paderborn, 1988.
CRIMI, C. KERTSCH, M., Gregorio di Nazianzo, Sulla virtu (I, 2, 10), Pisa, 1995.
DOMITER, K., Gregor von Nazianz, De humana natura (I, 2, 24), Frankfurt a. M., 1999.
JUNCK, CHR., Gregor von Nazianz. De uita sua, Heidelberg, 1974.
276
KNECHT, A., Gregor von Nazianz, Gegen die Putzsucht der Frauen (I, 2, 29), Heidelberg, 1972.
MEIER, B., Gregor von Nazianz, Uber die Bischofe (I, 1, 2), Paderborn, 1989.
MORESCHINI, CL. SYKES, D., Gregory of Nazianzus: Poemata arcana, Oxford, 1996.
OBERHAUS, M., Gregor von Nazianz, Gegen den Zorn (I, 2, 25), Paderborn, 1991.
PALLA, R. I KERTSCH, M., Gregor von Nazianz, Carmina de virtute IaIb (Grazer theologische Studien 10), Graz, 1985.
SANDERMANN, K., Gregor von Nazianz, Der Rangstreit zwischen Ehe und Jungfriinlichkeit (I, 2, 1), Paderborn, 1981.
TUILIER, A., Gregoire de Nazianze. La Passion du Christ (SC 149), Paris, 1969.
WERHAHN,N., Gregorii Nazianzeni Synkrisis bion, Wiesbaden, 1953.
WHITE, C., Gregory of Nazianzus: Autobiographical Poems, Cambridge, 1996.
ZEHLER, F., Gregor von Nazianz, Mahnungen an die Jungfrau (I, 2, 2), Diss., Munster, 1987.
Monografiile principale
ALFEEV, ILARION IGUMEN, Zizn i ucenie sv Grigorija Bogoslova, Sk. Peterburg, 2001.
ALTHAUS, H., Die Heilslehre des hl. Gregor von Nazianz (Miinsterische Beitrâge zur Theologie 34), Munster, 1972.
BERNARDI, J., La predication des Peres Cappadociens. Le predicateur et son auditoire, Paris, 1968.
BONIS, K., Gregorios ho theologos, patriarches Konstantinoupoleos: bios kai erga, syngrammata kai didaskalia, Atena, 1982.
COMAN, I.G., Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz, Bucureşti, 1937.
ID., Sf. Grigorie de Nazianz despre împăratul Iulian. Lucrare asupra Discursurilor IVşi V, vol. 1, Bucureşti, 1938 [teză de doctorat în teologie].
ID., Tristeţea poeziei lirice a Sf. Grigorie de Nazianz, Bucureşti, 1938.
ID., „Poezia Sfântului Grigorie de Nazianz”, Studii teologice 10 (1958), p. 68-92.
COULIE, B., Les richesses dans Ioeuvre de Saint Gregoire de Nazianze: etude litteraire et historique, Louvain-la-Neuve, 1985.
ELVERSON, A., The Dual Nature of Man: A Study În the Theological Anthropology of Gregory Nazianzen, Stockholm, 1981.
GALLAY, P., La vie de Saint Gregoire de Nazianze, Lyon-Paris, 1943.
GREGG, R., Consolation Philosophy: Greek and Christian Paideia În Basil and the two Gregorians, Cambridge Mass., 1975.
Gregorio di Nazianzo teologo e scrittore (a cura di Cl. Moreschini e G. Menestrina), Bologna, 1992.
GuiGNET, M., St. Gregoire de Nazianze et la rhetorique, Paris, 1911.
HAUSER-MEURY, M.-M., Prosopographie zu den Schriften Gregors von Nazianz, Bonn, 1960.
HOLL, K., Amphilochius von Ikonium În seinem Verhăltnis zu den grossen Kappadokiern, Tiibingen-Leipzig, 1904.
KERTSCH, M., Bildersprache bei Gregor von Nazianz. Ein Beitrag zur spătantike Rhetorik un Popularphilosophie (Grazer theologische Studien 2), Graz, 1978.
KLEIN, R., Die Haltung der kappadokischen Bischofe Basilius von Caesarea, Gregor von Nazianz und Gregor von Nyssa zur Sklaverei, Stuttgart, 2000.
277
KURMANN, A., Gregor von Nazianz, Oratio 4 gegen Julian. Ein Kommentar
(Schweizerische Beitrăge zur Altertumswissenschaft 19), Basel, 1988.
LEFHERZ, F., Studien zu Gregor von Nazianz: Mythologie, Uberlieferung, Scholiasten, Bonn, 1958.
MATHIEU, J.-M., Structure et methode de L oeuvre doctrinale de Gregoire de Nazianze [teză dactilografiată la Paris-Sorbonne, 1979].
MEGUCKIN, J.A., St. Gregory of Nazianzus. An Intellectual Biography, Crestwood, New York, 2001.
MEREDITH, A., The Cappadocians, Crestwood New York, 1995.
MORESCHINI, CL., Filosofia e letteratura În Gregoria di Nazianzo (Platonismo e filosofia patristica 12), Milano, 1997.
MOSSAY, J., La mort et lau-delă dans Saint Gregoire de Nazianze, Louvain, 1966.
PELEGRINO, M., Lapoesia di San Gregorio Nazianzeno, Milano, 1932.
PINAULT, H., Le Platonisme de S. Gregoire de Nazianze: Essai sur les relations du Christianisme et de Hellenisme dans son oeuvre theologique, La Rochesur-Yon, 1925.
PLAIGNEAUX, J., Gregoire de Nazianze theologien (Etudes de science religieuse 7), Paris, 1952.
POUCHET, R., Basile le Grand et son univers d’amis d’apres sa correspondance. Une strategie de communion (Studia Ephemeridis „Augustinianum” 36), Roma, 1992.
RUETHER, R., Gregory of Nazianzus: Bishop and Rhetor, Oxford, 1969.
SAJDAK, J., Historia critica scholiastarum et commentatorum Gregorii Nazianzeni, Cracovia, 1914.
SNEE, R.E., Gregory Nazianzens Constantinopolitan Career, AD 379—381 [teză dactilografiată la Universitatea Catolică din Washington, 1981].
SOMMERS, V., Histoire des collections completes des Discours de Gregoire de Nazianze, Louvain-la-Neuve, 1997.
Studia Nazianzenica (ed. B. COULIE), Turnhout, 2000.
II Symposium Nazianzenum. Louvain-la-Neuve, 25-28 aout 1981 [ed. J. MOSSAY], Paderborn, 1983.
SZYMUSIAK, J. Elements de theologie de Ihomme selon S. Gregoire de Nazianze, Roma, 1963 [teză la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma).
SPIDLIK, TH., Gregoire de Nazianze. Introduction ă Ietude de sa doctrine spirituelle (Orientalia Christiana Analecta 189), Roma, 1971.
TRISOGLIO, F., „San Gregorio di Nazianzo În un quarantennio di studi (1925— 1965)”, Rivista lasalliana 40 (1973), p. 1-462.
ID., Gregorio di Nazianzo: il teologo (Studia Patristica Mediolanensia 20), Milano, 1996.
TSAMIS, D., He dialektike physis tes didaskalias Gregoriou tou Theologou (Analekta Vlatadon 1), Thessaloniki, 1969.
WINSLOW, D., The Dynamics of Salvation: A Study În Gregory of Nazianz, Philadelphia, 1979.
Wyss, B., Gregor von Nazianz. Ein griechisch-christlicher Dichter des vierten Jahrhunderts, Darmstadt, 1962.
278
Sfântul Grigorie din Nazianz
Poeme autobiografice
Despre cele ale sale
II, i, 1 1
Hristoase, împărate, Care odinioară prin curatele palme ale slujitorului tău Moise ridicate pe munte în chipul crucii ai plecat puterea nimicitoare a lui Amalec [Iş 17, 8 sq.]; Care prin mâinile întinse de Daniel în groapă ai legat gurile cele cumplite şi ghearele înfricoşătoare ale leilor [Dn 6, 17 sq.]; Care l-ai scos pe Iona din balenă atunci când şi-a întins mâinile rugându-se şi cerând milă [Iona 2, 2 sq.]; Care atunci când cei trei curajoşi tineri şi-au întins mâinile în cuptorul asirian i-ai învăluit într-un nor răcoritor [Dn 3, 20 sq.]; Care umblând odinioară cu piciorul pe marea care fierbea ai domolit valurile şi forţa vânturilor ca să-i smulgi din ape pe ucenicii aruncaţi încoace şi încolo de vijelie [Mt 18, 18 sq.]; Care ai izbăvit din boli sufletele şi trupurile multora ca un Dumnezeu Care Te-ai făcut muritor şi Te-ai amestecat cu cei muritori, al căror Dumnezeu erai dintru început, dar cărora li Te-ai arătat mai pe urmă, ca să mă faci pe mine dumnezeu, pentru că Tu însuţi ai venit să Te faci muritor, vino, Fericite, şi aici la mine care Te chem ca un Dumnezeu milostiv, vino ca un Dumnezeu milostiv întinzându-Ţi mâna ca să mă mântuieşti pe mine cel istovit în război şi între fiare, în cuptor şi în furtună, şi îmi îndrept ochiul numai spre cer; căci într-adevăr fiare sălbatice, valuri furioase ale mării, luptă feroce şi năvală a unui foc aprins sunt bărbaţii răi, distrugători ai
1 Peri ton katheauton (De rebus suis); PG 37, 969-1017. Este unul din primele poeme scrise de Grigorie din Nazianz între moartea fratelui său Cezarie la sfârşitul lui 368 şi începutul lui 369 şi moartea surorii sale Gorgonia între 369 şi 374, cel mai probabil în jurul anului 370. Poemul îi presupune încă vii pe bătrânii părinţi ai lui Grigorie, deci a fost scris înainte de primăvara lui 374, când moare Grigorie cel Bătrân. Cel mai probabil acest prim poem biografic al lui Grigorie din Nazianz a fost deci scris în jurul anului 370.
281
vieţii, care detestă cel mai mult pe cei ce iubesc pe Dumnezeu, care nu tremură de judecata care-i aşteaptă, nici nu-i suferă pe muritorii care se îngrozesc de rău. De aceştia depărtează-mă, Hristoase, şi păzeşte-mă cu purtare de grijă sub adăpostul aripilor Tale; alungă de la slujitorul Tău, împărate, grijile nenorocite, şi să nu-mi împartă mintea frământările împovărătoare pe care lumea aceasta şi stăpânul lumii acesteia [satana] le ridică împotriva muritorilor nefericiţi mâncând ca rugina pe dinăuntru chipul lui Dumnezeu şi făcând partea mai bună [din om, sufletul] conaturală cu ţărâna [cf. Fc 2, 7], pentru ca sufletul să nu poată trage în sus partea care apasă la pământ, ci ţărâna să arunce la pământ sufletul întraripat şi nenorocit devenit trup prin lucruri noroioase.
Căci două sunt pentru muritori porţile spre urâta moarte2. Unii nasc dinăuntrul morţii un izvor tulbure al răutăţii şi se îngrijesc pururea de fapte nebuneşti şi de trup, de săturare în exces şi de intrigi ticăloase, se îndeamnă spre tot felul de excese, se desfată în fărădelegi şi-şi iubesc pierzania. Alţii însă privesc la Dumnezeu cu ochii curăţiţi ai minţii, urăsc excesul, odrasla neruşinării lumii; departe de această viaţă întristătoare trăiesc în trup ca într-o umbră şi calcă pe pământ cu paşi uşori, urmând uşori lui Dumnezeu şi Duhului Care-i cheamă, iniţiaţi ai vieţii ascunse a lui Hristos împăratul, ca atunci când Aceasta va lumina să poată apoi străluci în ea şi ei. Dar necesitatea inexorabilă a vieţii îi constrânge la încercări prin spinii răutăţilor, iar din afară demonul turbat, lucrătorul celor rele, născoceşte zeci de mii de ace de moarte — o, muritori nenorociţi! —, şi atunci când se retrage din lupta pe faţă îşi ascunde adeseori pierzania funestă într-o înfăţişare nobilă; căci el ţese oamenilor o nenorocire care seamănă cu acul ascuns în momeală când aduce moarte peştilor care, dorind să trăiască, trag în măruntaie pierzania neaşteptată şi-şi înghit propria lor moarte. Aşa s-a întâmplat şi cu mine: fiindcă-l ştiu că e întuneric, înşelătorul s-a îmbrăcat într-o piele frumoasă şi a venit la mine ca o lumină, pentru ca eu, dorind virtutea, să dau de răutate, mintea-mi uşoară fiindu-mi furată spre pierzanie.
Nu m-a legat căsătoria, curgerea vieţii, marele lanţ pe care-l aruncă peste oameni materia şi început al greutăţilor, nu m-au atras frumoasele veşminte de mătase, nici n-am fost fermecat de mesele grase, păscându-mi pântecele nesăţios, mama ticăloasă a poftelor lascive; nu mi-a plăcut să locuiesc în case măreţe şi strălucitoare, nu mi-am făcut înfloritor sufletul cu delicate acorduri muzicale,
2 Cf. Iliada 8, 15; Odiseea 14, 562; Didahia şi Grigorie însuşi, Cuvântarea 25, 4.
282
nici nu m-au străbătut vapori efeminaţi ai parfumurilor; aurul şi argintul este al altora, al celor cărora le place să fie înconjuraţi de avuţii nenumărate care le aduc puţină desfătare şi multă osteneală. Mie-mi place pâinea de orz şi drept dulceaţă sarea, îmi place să am o masă sobră iar drept băutură trează apa; aceasta e pentru mine bogăţia cea mai bună şi Hristos Care înalţă pururea mintea mea: nu ogoare de pământ roditor, nici dumbrăvi frumoase, nici turme de boi şi de oi grase, nici slujitori prieteni din neamul meu [al oamenilor], pe care vechea tiranie i-a sfâşiat şi a pus un dublu nume: de nobili şi sclavi, celor născuţi dintr-o unică ţărână sau, mai bine zis, din ţărână şi din Dumnezeu, şi aşa a urmat o lege ticăloasă. N-am nevoie de cinstire omenească, suflare ce curge repede, nici de glorie pieritoare. Nu e mare lucru a avea un loc de onoare la curtea împărătească, nici n-am fost mânat cândva de dorinţa după un scaun de judecător, pe care şezând cu slavă să-mi dau aere înălţândumi trufaş sprâncenele. Nu e mare lucru nici a avea o mare putere în cetăţi şi între cetăţeni desfătându-te de vise mincinoase şi nestatornice, care altă dată te duc în altă parte şi zboară: e asemenea prinderii în palme a unui râu repede, ţinerii în mâini a unei umbre sau atingerii unei năluci. Căci aşa e neamul muritorilor, aşa e şi fericirea lor, fericire asemenea urmelor foarte slabe pe mare ale unei corăbii, care lasă în urma ei o dâră care piere însă de îndată.
îmi plăcea numai gloria literelor pe care le-au strâns Răsăritul şi Apusul, şi slava Eladei: Atena. Am ostenit multă vreme în ele, dar şi pe ele le-am pus la picioarele lui Hristos cedând în faţa marelui Cuvânt al lui Dumnezeu Care acoperă orice cuvânt cu multe forme şi întorsături al minţii muritoare.
Dar, dacă de acestea am scăpat, n-am putut fugi în schimb de duşmănia lipsită de credinţă a vrăjmaşului răuvoitor care aşterne curse sub un chip binevoitor. Voi spune deschis tuturor nenorocirea mea, ca aşa măcar cineva să scape de gândurile întortocheate ale acelei fiare. Credeam, Hristoase împărate, că stând alături de cei ce m-au născut şi care erau mistuiţi de urâta bătrâneţe3 şi de doliu4, şi cărora dintre copiii născuţi le-am rămas eu singur: slabă nădejde, mică strălucire dintr-o lampă mare care nu mai este, credeam deci că aşa făceam ceva plăcut legilor Tale şi Ţie, Fericite, Care ai dat
3 Grigorie cel Bătrân se născuse în jurul anului 280, deci avea în 370 nouăzeci de ani, iar Nonna era şi ea foarte bătrână. Grigorie din Nazianz îi asemănă adeseori patriarhului Avraam şi femeii lui, Sara.
4 între sfârşitul lui 368 şi 370 muriseră fratele mai mic al lui Grigorie: Cezarie, şi sora lui: Gorgonia (cărora le-a dedicat două cuvântări funebre: 7 şi 8).
283
muritorilor să aibă fii drept sprijin puternic şi să-şi rezeme de ei ca de un toiag mădularele tremurătoare. Căci aceştia5 se îngrijesc de evlavie mai presus decât toţi cei ce Te cinstesc, fug de relele vieţi netrebnice şi-şi leagă funiile [navei vieţii] lor de aşezămintele Tale preacurate; căci Tu eşti pentru ei sfârşit şi început.
Mama mea care aducea de la părinţii ei [creştini] o credinţă plăcută lui Dumnezeu, şi-a încins copiii cu un lanţ de aur [al virtuţii] având un suflet bărbătesc în chip femeiesc, atingându-se de pământ şi vorbind cu lumea doar atât cât să împingă întreaga viaţă de aici spre viaţa cerească şi să-şi ridice uşoară pasul spre înălţimile eterice.
Tatăl meu fusese odinioară un măslin sălbatic vieţuind printre idoli, dar mai apoi s-a altoit pe trunchiul măslinului bun [cf. Rm 11, 17. 24]6 şi din acea nobilă rădăcină a crescut atât de mult încât a acoperit alţi pomi şi i-a săturat pe mulţi cu roade dulci ca mierea, cărunt şi la minte, cărunt şi la păr, dulce şi plăcut la vorbă, un nou Moise sau Aaron, stând mijlocitor între oameni şi Dumnezeul Cel Ceresc şi aducând7 prin celebrări curate şi sacrificiile noastre pe care mintea neprihănită le jertfeşte înăuntrul nostru, pe muritori la unitate cu Dumnezeul Cel Nemuritor şi Mare.
Dintr-un asemenea tată şi asemenea mamă sunt eu; nu e legiuit a rivaliza cu ei, dar voi şovăi să-i fac să rivalizeze între ei. Îngrijindu-i şi ocrotindu-le suferinţele îmi încălzeam mintea cu speranţa că săvârşesc cea mai importantă datorie adusă asupra noastră de fire. Dar, dacă e adevărat că pentru cei ticăloşi calea e plină de prăpăstii8, tot aşa e adevărat că mie din bine mi-a venit rău. Căci griji strânse şi cumplite îmi mănâncă sufletul şi mădularele ziua şi noaptea şi mă coboară din cer pe pământul mamă. Mai întâi faptul de a porunci sclavilor, ce năvod al pierzaniei! Căci pe stăpânii aspri aceştia îi urăsc pururea, iar pe cei sfinţi îi calcă în picioare neruşinaţi, nefiind nici blânzi cu cei răi, nici ascultători cu cei buni, ci suflând mai presus de înţelegere asupra amândurora acele ranchiunei. Apoi administrarea proprietăţilor, faptul de a avea mereu pe umeri povara lui Cezarie şi a suporta ţipetele tari ale preceptorului9
5 Părinţii lui Grigorie, vii la data redactării poemului.
6 Un rol decisiv în convertirea la creştinism în 325 a lui Grigorie cel Bătrân l-a jucat Nonna.
7 Ca episcop al Nazianzului începând din 329; cf. Cuvântarea 18, discursul funebru în cinstea tatălui său.
8 Iliada 5, 14. 361.
9 Plecarea lui Cezarie ca medic la curtea imperială din Constantinopol, iar apoi ca funcţionar de fisc în Bithynia aruncase asupra lui Grigorie răspunderea administrării casei şi a proprietăţilor familiale.
284
— căci dările, urmare a proprietăţii, distrug oamenilor ziua liberă şi le aşază stavilă pe buze —, faptul de a fi prins în zarva agorei pline de oameni şi printre scaunele înalte [ale magistraţilor], de a mă îngriji de procese muribunde, de a suporta tiradele şi a replica atacurilor, de a pătimi între firele sucite ale legilor, unde e încleştare şi chin, iar cei răi au mai mult câştig de cauză decât cei buni şi înşişi stăpânii legilor pot fi cumpăraţi de ambele părţi, şi orice ticălos care dă mai mult, acela e cel mai bun! Cine, departe de Dumnezeu şi împreună cu astfel de oameni, ar putea scăpa de multe minciuni şi înşelăciuni încâlcite? Fiindcă e necesar fie să fugi grabnic lăsând celor răi toate, fie să-ţi înnegreşti inima cu ticăloşii, căci cel ce se apropie de reaua suflare a unui foc puternic acela poartă semnele triste fie ale focului, fie ale fumului.
Acestea însă erau suportabile. O rană încă şi mai dureroasă însă e pentru mine câte am pătimit şi câte mă aştept încă să pătimesc — căci cei ce intră în rele neaşteptate nu se aşteaptă la lucruri mai bune — de când fratele meu a lăsat această viaţă10. Căci până când a trăit, am avut faima de a fi departe de ceilalţi, căci nici bogăţia, nici oricare putere nu-mi atrăgeau mintea. Dar de când a murit, eu singur am primit durere şi suspin. Banii pe care-i strânse, o parte i-a înghiţit pământul când Niceea s-a prăbuşit la cutremur, iar cealaltă demonul a pus-o în mâinile pungaşe ale unor ticăloşi. El însuşi fiind ascuns a scăpat de moarte, mâna lui Dumnezeu întinzându-se peste acoperişul casei în care era. O, Cezarie al meu! Ai strălucit odinioară ca un luceafăr de dimineaţă în palatul imperial, numele tău era respectat; ajuns pe culmea înţelepciunii şi a purtării blânde, te mândreai cu mulţi prieteni dragi şi puternici. Multor trupuri le-ai găsit [ca medic] leacul unor boli grele, şi multora le-ai dat [ca funcţionar de fisc] izbăvire de sărăcie acţionând cu înţelepciune. Acum însă murind, ai săturat mulţi câini, care mă latră din toate părţile stând împrejurul meu şi nici una din rude nu mă ajută respingându-i. Unii sunt prieteni, dar asemenea unor duşmani. Înainte de a lua ceva te respectă, dar o dată ce au luat te urăsc. Aşa cum atunci când un stejar cade lovit de vânturi puternice şi oamenii îl înconjoară din toate părţile prădându-i ramurile, unul ia una, altul alta; sau când se rupe zidul împrejmuitor al unei vii, trecătorii o pradă fără milă alergând din toate părţile, iar mistreţul ieşind din pădure o devastează
10 în octombrie 368 Niceea a fost devastată de un puternic cutremur; scăpat miraculos cu viaţă, Cezarie se va îmbolnăvi şi va muri curând după aceea, la sfârşitul lui 368 sau începutul lui 369.
285
cu colţii. Suferinţa îmi este plină de suspine, iar mâna mea n-are puterea nici să-i sature, nici să-i ţină la distanţă pe toţi11.
Căci de când pentru întâia oară mi-am smuls sufletul de lumea aceasta şi l-am unit cu gândurile luminoase şi cereşti, iar mintea purtându-mă în sus m-a pus departe de trup, m-a aşezat acolo şi m-a ascuns înăuntrul cortului ceresc, iar lumina Treimii a strălucit ochilor mei, mai luminoasă decât orice am cunoscut, pe un tron înalt şi revărsând o strălucire comună [celor Trei Persoane] şi inexprimabilă, care e obârşie pentru toate cele pe care timpul le separă de cer, de atunci am murit pentru lume şi lumea pentru mine: sunt un mort care respiră, iar puterea mea e ca un vis; viaţa mea e altundeva şi gem sub trupul cel gros, pe care înţelepţii îl numesc întuneric al minţii. Iar când sunt desfăcut de această viaţă şi vedenia aceasta e întunecată de cei ce umblă pe pământ înşelând şi fiind înşelaţi, atunci tânjesc să văd încă mai curat cele stabile, nu amestecate ca mai înainte cu imagini nedesluşite, care înşală până şi privirile minţii celei mai agere, ci privind cu ochiul minţii curate adevărul însuşi. Acestea însă vor veni mai târziu, iar cele de aici sunt fum lipsit de cinste sau cenuşă pentru cei care au schimbat viaţa aceasta cu Viaţa cea mare, cele pământeşti cu cele înalte, cele pieritoare cu cele stabile. De aceea toti mă asaltează şi nu vor să-mi dea drumul, grăbindu-se să se arunce asupra unei prăzi foarte uşoare.
Vai, vai, tristă ţărână a lui Cezarie, care ţinea departe de mine toată această gloată şi mi-a dat prilejul să scap de orice povară şi mâhnire cinstindu-mă cum nici un frate n-a mai cinstit un altul, şi respectându-mă aşa cum iubeşte cineva plin de afecţiune propriul său tată. Pe mine nu mă îndurerează atât averea lui risipită — doar am dorit să o am în comun cu săracii, întrucât eu însumi sunt aici un trecător rătăcitor privind spre mâna dătătoare de daruri a Celui Preaînalt —, nici ultrajul adus tuturor celor muritori care-l umple foarte repede de mânie până şi pe omul cel mai blând, nici fraţii mei morţi înainte de vreme pe care mi i-a acoperit mormântul, şi care au smuls admiraţia tuturor celor de pe pământ, cât îmi plâng propriul meu suflet ca şi cum aş vedea un împărat bun şi mare, născut din spiţă nobilă de împăraţi, suferind în lanţuri strânse, şi pe care duşmanii l-au luat între suliţe şi l-au dus în grea robie, iar el îşi reazemă trist privirea de pământ. Aşa ceva am pătimit. Aceasta e
11 Aluzii la dificultăţile ivite după moartea lui Cezarie din partea unor „prieteni” care au pretins că împrumutaseră sume mari de bani defunctului ca să pună mâna pe averea lui. Situaţia nu era clarificată încă la data scrierii poemului. A fost nevoie de intervenţia lui Vasile cel Mare pe lângă Sofronie, prefectul Constantinopolului, pentru a stinge penibilul conflict.
286
rana pe care o am în inimă. O zicere din vechime spune12 că atunci când un şarpe amarnic îşi înfige colţii răufăcători într-un om acela vrea să mărturisească rana sa infectată numai celor cărora tristul şarpe le-a făcut o rană asemănătoare vărsându-şi şi în ei veninul înfocat; căci numai aceia cunosc reaua mea suferinţă, aşa că şi eu le voi mărturisi chinul meu doar acelora care au o dragoste comună, un rău comun cu mine şi o suferinţă asemănătoare cu mine. Căci numai ei ar putea primi cu prietenie cuvântul meu şi cunoaşte cel mai bine tainele unei inimi ce suspină, ei care, dorind să ridice pe umeri povara crucii şi avându-şi partea în curţile marelui împărat, îndrăgesc calea cea bună şi se îndură de cei căzuţi. Altora însă dacă le-aş povesti îngrijorările şi neliniştile mele le-aş fi ridicol, credinţa lor uşoară de-abia dacă scrijeleşte vârful inimii şi în măruntaiele lor n-a intrat o iubire acută de împăratul, şi de aceea trăiesc aici gândindu-se numai la cele trecătoare. Dar să piară, pentru că-şi întrarmează limba, săgeată gata de a fi azvârlită, în acelaşi fel împotriva tuturor, fie buni, fie răi. Eu însă nu voi înceta să suspin până ce nu voi fi scăpat de-a binelea de răutatea ce smulge suspine şi nu voi fi pus sub cheie patimile nebune ale minţii cărora amarnicul Satan le-a deschis acum toate uşile; mai înainte, când mâna lui Dumnezeu mă ocrotea, acestea erau închise şi răutatea n-avea nici un prilej să se apropie, ea care se aprinde degrabă, ca atunci când de un foc puternic se apropie o trestie şi flacăra împinsă de vânt se înalţă în văzduh.
S-ar fi cuvenit ca înainte de acestea să-mi fi ascuns trupul în râpe, în munţi şi în stânci; fugind de toată această viaţă şi de grijile existenţei şi trupului, l-aş fi purtat în minte pe Hristos întreg, locuind departe de ceilalţi şi înălţându-mi mintea curată numai către Dumnezeu până ce-mi voi fi atins scopul cu nădejdi uşoare. S-ar fi cuvenit. Dar mă opreşte dorul de părinţii iubiţi care mă trage la pământ cu greutatea unui talant13; şi nu atât dorul, cât mila, cea mai afectuoasă dintre toate patimile, care mistuie măduva şi toate măruntaiele, milă faţă de cărunteţea lor cu înfăţişare dumnezeiască [deiformă], milă faţă de lucrarea lor, milă faţă de pierderea copiilor, dar milă şi pentru copilul lor14, pentru care tremură având pururea un dor dulce, şi care e ochiul vieţii lor chiar şi atunci când e răvăşit de suferinţe. Mai înainte grija lui erau cărţile pe care Duhul
12 Cf TEOCRIT, Idile 11,15.
13 37, 11 kg.
14 Grigorie însuşi.
287
le-a gravat prin limbile sfinţilor şi înăuntrul literei cărora străluceşte harul bunului Duh iar folosul ascuns se arată numai oamenilor curaţi; îi erau dragi rugăciunile cu suspine şi nopţile fără somn, corurile îngereşti care, stând în picioare, se roagă lui Dumnezeu în psalmi şi trimit prin imne sufletele spre Dumnezeu, făcând să răsune din multe guri o singură voce; dragi îi erau şi chinuirea pântecelui, începutul răului, şi măsura râsului, nemişcarea limbii şi a ochiului şi frâiele puse mâniei nebune. Raţiunea strângea mintea care vagabondează în toate părţile şi o întorcea spre Hristos cu nădejdi cereşti. Raţiunea era peste toate ducând chipul [lui Dumnezeu din suflet] spre împăratul, iar Dumnezeu se desfăta de acest avânt eroic. În locul averilor şi al zgomotelor stridente care mă aţâţau cu rele vise nocturne — căci nălucirile nopţii sunt asemănătoare grijilor zilei —, aveam în faţa ochilor strălucirea lui Dumnezeu, corul atotstrălucitor şi gloria sufletelor evlavioase. Acum însă toate aceste comori au pierit de la sufletul meu care odinioară convorbea cu toate lucrurile cele mai bune, iar înăuntrul meu a rămas doar un dor şi o suferinţă lipsită de nădejde. De aceea gem. Nu ştiu limpede dacă mâine Dumnezeu mă va duce înapoi la deprinderile mele de dinainte dezlegându-mă de mâhniri şi scuturând de pe mine toate poverile, sau dacă de aici mă va împinge în mijlocul suferinţelor, înainte de a vedea seninul, înainte de a pune un leac pe răni, pe mine nenorocitul care doresc lumina care vine după noaptea adâncă, când în zadar încearcă cineva să dea ajutor celor îndureraţi. Aici este vindecarea pentru muritori; cele de pe urmă vor fi toate legate în lanţuri. Cărunt mi-e deja creştetul şi mădularele-mi sucite s-au înclinat spre amurgul unei existenţe pline de durere15.
N-am pătimit însă până acum o asemenea durere, nici măcar atunci când, zdruncinat de vânturi furioase, străbăteam marea de la Far[ul din Alexandria] spre Ahaia pe când răsărea constelaţia Taurului din iarnă, de care le e groază navigatorilor, şi puţini dezleagă funiile şi ancora. Douăzeci de zile şi de nopţi am zăcut eu la pupa navei chemând cu implorări pe Dumnezeu Cel din înălţime. Valurile spumegau asupra navei ridicându-se din loc în loc ca nişte munţi sau stânci, iar multe din ele cădeau înăuntru. Toate pânzele erau năprasnic bătute de vântul năvalnic care şuiera ascuţit printre funii. Văzduhul era negru de nori şi strălucea de fulgere, şi răsuna din toate părţile de glasuri puternice. Atunci m-am predat pe mine însumi
15 Bătrâneţea lui Grigorie e aici mai degrabă de ordin psihologic; la data compunerii poemului el avea doar înjur de patruzeci de ani.
288
lui Dumnezeu şi am scăpat de marea sălbatică domolită de făgăduinţe sacre. Nici atunci când toată Elada s-a zguduit din temelii16 şi nu s-a arătat ajutor care să scape de la rău, iar eu tremuram fiindcă sufletul nu-mi fusese încă iniţiat în darul ceresc pe care-l atrage oamenilor prin baie [Botez] harul şi strălucirea Duhului17. Nici atunci când boala mi-a umplut gura cu o curgere violentă şi a comprimat căile respiratorii şi cărările vieţii. Nici atunci când jucându-mă nebuneşte cu un beţigaş mi l-am înfipt fără voie ca un spin în pleoapă şi am făcut ochiul să sângereze. Lumina ochilor îmi pierea, ca aceea a unui ucigaş, şi un mare plâns a urmat amarei greşeli. Nu mi-am mai putut înălţa cu mâinile lui Dumnezeu jertfa Duhului18 înainte de a fi spălat cu lacrimi nenorocirea; căci pentru cel ce nu e curat e rău să se atingă de ceva curat, precum şi a înălţa spre soarele aprins un ochi bolnav. Dar am pătimit şi multe altele, şi cine ar putea povesti cele prin care m-a chemat Dumnezeu, când istovindu-mă, când fiindu-mi binevoitor? Dar n-am întâlnit încă rele ca acelea peste care a dat în ultimul timp nenorocitul meu suflet. El doreşte să vadă o zi liberă după ce s-a dezbrăcat de toate, pentru ca, gol, să scape de fălcile şi apucăturile puternice ale acestei lumi şi de gura noroioasă a şarpelui care doreşte să înghită între fălcile lui pe oricine ar prinde, căci mintea nu e hrană a lui Beliar. Cine va da capului sau pleoapelor mele curgerea unui izvor, ca să curăţ cu râurile lacrimilor toate întinăciunile plângându-mi cum se cuvine păcatele — căci ce leac mai bun este pentru muritori şi sufletele negre decât lacrima, cenuşa arsă şi sacul aruncat simplu pe pământ? — ca cine mă vede să tremure şi să se facă mai bun, fugind din câmpia neagră a Egiptului [cf. Iş 11-12] şi de faptele amare ale regelui Faraon şi să-şi îndrepte calea spre patria dumnezeiască şi să nu rămână prizonier în câmpiile stâncoase ale Babilonului şezând cu lacrimi pe malul râului şi rezemându-şi aici neatinse instrumentele de cântat [cf. Ps 136, 1], ci să se grăbească spre hotarele pământului sfânt19 fugind de jugul de rob al Asiriei, care l-a istovit mai înainte, şi să pună cu mâna lui temeliile marelui templu? De când eu, atotnenorocitul, am lăsat acest pământ, n-am încetat nicicând să-l doresc. O rea pătimire s-a vărsat peste mine la
16 Aluzie la cutremurul din 24 august 358.
17 La data călătoriei Grigorie nu era încă botezat. De altfel, potrivit unui obicei răspândit în epocă, fratele său Cezarie şi sora sa Gorgonia se vor boteza şi ei doar înainte de moarte. Grigorie se va boteza abia în 358-359, la întoarcerea după studii în Capadocia.
18 Evident, episodul a avut loc după hirotonirea lui Grigorie ca preot la sfârşitul lui 361 sau începutul lui 362.
19 Palestina, aici simbol al ascezei şi vieţii duhovniceşti.
289
bătrâneţe şi mă înconvoi la pământ sporind în mintea-mi doliul, venerându-i pe cei morţi şi pe împăratul Cel Nemuritor, negru la haine şi la inimă, tăcut, atrăgând cu mizeria mea mila împăratului Care, binevoitor cu cei umili, dispreţuieşte pe cei mândri.
Ca negustorul care cobora din sfântul Ierusalim spre faimoasa cetate Ierihon, cum se spune [Lc 10, 30 sq.]: tâlhari răi, aşternând cu viclenie o cursă drumeţului, l-au tăiat cu răni bătându-l, l-au dezbrăcat de hainele care-l acopereau şi l-au lăsat cu suflet crud să-şi dea sufletul. Curând au trecut pe acolo drumeţi, un levit şi un preot, lăsându-l însă acolo cu suflet crud. A venit apoi un samarinean căruia i s-a făcut milă. Ducându-l l-a legat, i-a uns rănile cu leacuri şi a plătit pe cineva să-l îngrijească. Minune mare! cum un samarinean văzându-l i s-a făcut milă de cel de care nu li s-a făcut milă celor mai aleşi! Nu ştiu limpede ce se ascunde în această icoană, ce taine acoperă în înţelepciunea lui Dumnezeu. El mi-a fost milostiv. Căci peste asemenea nenorociri am dat şi eu: şi pe mine care coboram din slăvita cetate20 m-a bătut tâlharul acestei vieţi [demonul] care, invidios pe suflete, m-a dezbrăcat de harul lui Hristos şi m-a lăsat gol, cum a făcut odinioară cu Adam, începutul ţărânii şi căderii, pe care gustarea [Fc 3, 1] l-a doborât la pământ, cu care era înrudit. Dar Ţie, împărate, fie-Ţi milă de mine şi izbăveşte-mă din moarte pe mine pe care, după ce au înţeles că sunt la greu, preoţii m-au abandonat. Leagă bine rănile mele, ducându-mă la o casă atotprimitoare, de unde trimite-mă iarăşi sănătos şi nevătămat în sfânta cetate — şi fie să rămân aici pentru totdeauna! — şi ţine-i departe de mine pe tâlharii ticăloşi, calea primejdioasă, rănile, drumeţii cu suflet crud care se laudă cu evlavia lor!
Ştiu că doi oameni s-au urcat la templu [Lc 18, 10 sq.]: un fariseu care se dădea mare ca şi cum ar fi fost cel mai plăcut lui Dumnezeu dintre toţi, şi un vameş a cărui inimă era apăsată înăuntrul lui din pricina unor câştiguri necuvioase. Unul vestea în gura mare fiecare postire şi zeciuială a Legii a sa, se măsura cu bărbaţii din vechime şi dispreţuia în cuvinte pe vameş; acesta însă, lăcrimând şi lovindu-se cu mâna în piept, nici măcar nu se uita spre largul cer, tronul marelui Dumnezeu, ci aţintindu-şi spre pământ priviri de rob, stând departe se ruga strigând: „Milostiv fii, milostiv fii cu sluga Ta împovărată de rele! Nici legea, nici zeciuielile, nici faptele bune nu mă vor mântui şi cine aruncă spre mine ocări nu e mincinos. Mi-e ruşine şi să ating cu picioare necuvioase templul Tău. Harul
20 Ierusalimul, aici simbol al ascezei şi vieţii duhovniceşti.
290
Tău şi mila Ta să picure peste mine, cel necurat, speranţa, nădejdea pe care singură o dai, împărate, marilor ticăloşi!” Aşa au grăit. Dumnezeu i-a ascultat pe amândoi şi S-a milostivit de cel pe care l-a văzut fiindu-i greu, iar pe cel mândru l-a lepădat. Felul în care Te-ai uitat şi ai judecat, Dumnezeule, mi-a dat îndrăzneală. Eu sunt acel atotrău vameş şi nădăjduiesc într-un ajutor pe măsura greului meu suspin. Te implor: dacă tatăl meu şi draga mea mamă Te-au cinstit cu lacrimi, suspinuri şi rugăciuni, Ţi-au rezervat o mică parte din averile lor sau Te-au venerat cu jertfe curate şi sfinte — căci eu n-am făcut niciodată ceva vrednic de Tine —, adu-Ţi aminte de aceasta şi ocroteşte-mă! Depărtează de la mine grijile rele, ca să nu mă înăbuşe spinii cu mlădiţele lor ţepoase nici să mă tragă înapoi pe mine, care merg pe calea dumnezeiască, ci Tu, Ajutorul meu, trimite-mă înapoi sănătos şi nevătămat. Căci sunt adoratorul Tău, iar Tu partea sortită mie. Tu eşti de la început Dumnezeul meu.
Mama mea m-a închinat Ţie încă de pe când mă purta în pântec, în ziua în care, dorind să pună pe genunchii ei un băiat, a imitat glasul sfintei Ana: „Să văd un băiat, iar Tu, Hristoase împărate, să ţii înăuntrul curţii Tale rodul ce va înflori din durerile naşterii mele [cf 1 Rg 1, 11]!” Aşa a spus, iar Dumnezeu a consimţit şi a urmat acel vis dumnezeiesc care i-a adus mamei numele [meu]21, după care i-ai dat un băiat. Şi ea m-a închinat lăcaşului Tău cel sfânt ca pe un nou Samuel, dacă am fost vreodată. Acum însă mă număr între fiii necuraţi şi nebuni ai slăvitului Tău slujitor Eli, care s-au folosit nebuneşte de jertfele curate atingându-se cu mâini lacome de căldările sfinte, şi de aceea au dat peste un sfârşit cumplit al vieţii lor [1 Rg 2-4]. Dar ea Ţi-a dat cu cele mai bune nădejdi o parte a celor născuţi de ea, a sfinţit mâinile mele cu cărţile dumnezeieşti [ale Scripturii] şi cu iubire mi-a adresat acest cuvânt: „A fost odată cineva care a adus la altar, s-a grăbit să aducă drept jertfa sfântă ce avea el mai bun, pe fiul său iubit, dăruit de Dumnezeu, odrasla târziu născută a Sarei, rădăcina stirpei lui, pe care-l plămădiseră speranţa şi făgăduinţa lui Dumnezeu. Preotul era Avraam, iar miel era slăvitul Isaac [Fc 22, 1 sq.]. Şi eu te dăruiesc lui Dumnezeu, cum am făgăduit, jertfă vie. Iar tu împlineşte speranţa mamei tale care te-a născut rugându-se şi îmi doresc să fii cel mai bun. Aceasta este bogăţia nobilă pe care eu ţi-o dăruiesc, copilul meu, acum şi mai apoi. Iar cele de pe urmă vor fi mult mai bune”.
21 Grigorie, în limba greacă, înseamnă „cel ce priveghează”.
291
Dorinţa mamei era aceasta. Iar eu m-am supus ei. Fiind copil, sufletul fraged a primit forma nouă a dreptei-credinţe, dar pecetea [Botezului] a fost rezervată semnelor de încuviinţare ale lui Hristos. Acesta a vorbit deschis cu slujitorul Său şi m-a legat cu castitatea Lui dragă, a înlănţuit trupul şi a insuflat o dragoste fierbinte de înţelepciunea dumnezeiască şi de viaţa monahală, care e pârga vieţii viitoare; aceasta [viaţa singuratică] nu doreşte o coastă [femeie; Fc 2, 21] care să-i iubească trupul, iar cu cuvinte seducătoare să-l ducă la gustarea amară [Fc 3, 6], ci înalţă lui Dumnezeu un dar curat şi nu împarte între femeie şi Hristos pe cel ce S-a născut întreg fiu al lui Dumnezeu; pe o cale strâmtă şi primejdioasă ea duce cu o călăuză mai bună spre o poartă îngustă care nu e accesibilă multora şi mă duce de pe pământ la Dumnezeu Cel necreat, pe mine cel făcut dumnezeu şi nemuritor din muritor, atrăgând împreună cu chipul marelui Dumnezeu şi trupul care-i este ajutor, aşa cum magnetul atrage fierul scânteietor.
Vai mie! O, suflet care pătimeşti lucruri triste şi care cer ispăşire! O, muritori lăudăroşi! Cât de adevărat este că aceia care ne naştem semănăm unor adieri subţiri sau ne întoarcem pe pământ umflându-ne zadarnic asemenea mişcărilor mereu schimbătoare ale apelor de la Evrip22. Nimic la oameni nu este asemănător la sfârşit: nici rău, nici bine; căile acestora sunt extrem de apropiate. Nici cel rău nu ştie unde va sfârşi soarta lui, nici virtutea la cei buni nu rămâne stabilă, ci diminuează după cum frica micşorează răutatea şi invidia virtutea. Hristos a poruncit ca neamul muritorilor să se încovoaie prin amândouă acestea, ca să căutăm în sus, privind la puterea Lui. Cel mai bun e cel care o apucă pe calea cea dreaptă şi nu se întoarce la cenuşa pustie a Sodomei mistuită de un foc minunat din pricina dezmăţului ei, ci fuge grăbit spre munte, şi-şi uită patria, ca să nu rămână în urmă de poveste şi stâlp de sare [Fc 19, 24-26].
Martor al răutăţii muritorilor sunt eu cu pătimirile mele. Pe când eram copil, când înţelegerea din piept era mică, urmând doar umbrei raţiunii şi purtărilor nobile, înaintam spre tronul care străluceşte sus mergând cu pas sigur pe calea împărătească. Iar acum, când am strâns multă învăţătură şi mă apropii de sfârşitul vieţii, umblu strâmb eu, nenorocitul, cu paşi rătăcitori de beţiv. Mă apasă lupta cu şarpele şerpuitor care-mi fură şi pe ascuns şi pe faţă minţile
22 Evripul e segmentul cel mai strâmt al canalului care desparte insula Eubeea de Grecia continentală, canal bântuit de violenţi curenţi schimbători; imagine a caracterului schimbător al vieţii omeneşti; cf. ARISTOTEL, Etica Nicomahică 1167b.
292
când gândesc cele nobile. Şi uneori îmi întind mintea spre Dumnezeu, alteori sunt atras în confuzia rea a lumii, iar lumea nesfârşită vatămă nu o mică parte a sufletului meu. Eu însă, chiar dacă răul cel negru m-a acoperit şi vrăjmaşul meu şi-a vărsat mai înainte în mine veninul întunecos, ca o sepie ce vomită în apă, totuşi pe cât văd şi observ, pe atât ştiu foarte bine cine sunt, unde doresc să mă înalţ şi unde zac nefericit, alunecat atât la pământ, cât şi sub pământ în abisuri largi. Nu mă încălzesc mângâierile, nici nu mă las furat de cuvinte care vin în ajutor patimilor, nici nu mă bucură măsura răutăţilor altora, ca şi cum eu aş fi cel mai bun. Căci ce mulţumire pot avea cei ce sunt torturaţi şi tăiaţi cu fierul când îi văd pe alţii tăiaţi suferind o durere mai grea decât ei? Sau ce folos au cei răi din ticăloşiile celor mai răi decât ei? Un om nobil se bucură de cineva mai bun decât el; la fel şi unul rău. Căci cineva care vede e de folos pentru cei orbi, dar a te bucura de cei răi e semnul unei răutăţi desăvârşite. E însă o mâhnire şi o durere ascunsă în piept pentru mine dacă cineva foarte rău e socotit foarte bun. E mai bine ca acela care e bun să pară rău decât ca acela care este foarte rău să aibă faima de om bun şi să rămână pentru oameni un mormânt mincinos, care înăuntru pute de duhoarea trupurilor ce putrezesc, iar în afară strălucesc de var şi de culori plăcute [Mt 23, 27].
Să tremurăm de marele Ochi care vede şi cele de sub pământ şi marele adânc al mării şi câte ascunde mintea muritorilor. Timpul nu taie nimic, ci pentru Dumnezeu toate sunt prezente. Cum şi-ar putea ascunde cineva răul său? În ziua de pe urmă unde ne vom ascunde? sau cine ne va veni în ajutor? cum vom scăpa de ochiul lui Dumnezeu atunci când focul curăţitor care se hrăneşte din firea uşoară şi uscată a răului va judeca faptele tuturor? De această zi tremur şi mă înspăimânt ziua şi noaptea, văzând sufletul care cade din Dumnezeu la pământ şi merge spre ţărâna de care tânjea să scape. Aşa cum sau un pin sau un paltin semeţ aflat pe malul unui râu umflat iarna e smuls din rădăcini şi doborât de torentul care curge în vecinătatea lui şi care, mai întâi, îi spală tot pământul aflat sub el şi lasă să atârne pe marginea prăpastiei, după care îl smulge şi din cele câteva rădăcini care-l mai ţin şi-l aruncă în prăpastie în mijlocul vâltorii şi cu zgomot mare îl dă de stânci, unde ploaia şi apele abătându-se inevitabil asupra lui îl macină şi-l fac să zacă pe malul râului un biet trunchi lipsit de cinste; tot aşa şi asaltul năvalnic al nemilosului vrăjmaş a aruncat la pământ sufletul meu care înflorea pentru împăratul Hristos, cea mai mare parte din el a pierit, iar o mică rămăşiţă a lui rătăceşte din loc în loc. Ridicarea lui
293
iarăşi stă în puterea lui Dumnezeu Care a înfiinţat cele ce nu erau şi, după aceea, pe noi cei destrămaţi ne va reînfiinţa şi izbăvi într-o altă viaţă, în care vom da fie peste foc, fie peste Dumnezeu Cel purtător de lumină; dar dacă la sfârşit toţi vor fi ai lui Dumnezeu, rămâne de discutat pe altă dată.
Hristoase împărate, chiar dacă duşmanii mă numesc mort şi neputincios, mă batjocoresc în ascuns şi iau în râs nenorocirile mele dând din cap, Tu nu mă lăsa să cad în mâinile celor răi, ci mai întâi sprijină-mă iarăşi cu nădejdi cereşti, picură asupra opaiţului meu stins o mică picătură de untdelemn, ca să vină în ajutorul luminii însetatei mele candele pentru ca, iscându-se iarăşi focul, lumina să se întoarcă înfloritoare şi eu să dobândesc o viaţă luminoasă. În al doilea rând, alungă de la mine dându-le vânturilor furtunii — iar mie dă-mi o suflare uşoară — toate mâhnirile cu care ai istovit îndeajuns inima mea: fie că mă pedepseşti pentru răutatea mea amară, fie că mă îmblânzeşti prin suferinţe ca pe un mânz pe tot felul de drumuri greu de umblat; fie că ţii în frâu vreun orgoliu al minţii, care se sădeşte foarte repede în cei evlavioşi dar uşori la minte care chiar din bunul Dumnezeu scot o îngâmfare rea; fie că Tu, Mântuitorule Cuvinte, vrei să ne educi cu relele noastre pe noi, muritorii, ca să urâm răutatea vieţii — ca una nestatornică şi aducătoare de nenorociri tuturor, buni şi răi —, şi să ne duci spre o altă viaţă, stabilă, neclintită şi mai bună pentru cei cucernici. Pedagogiile pe care le aduc muritorilor lucrurile bune şi cele rele ale acestei vieţi sucite zac în adâncurile cele mari ale înţelepciunii, cu Cuvântul însă toate sunt foarte bune, chiar dacă cele mai multe scapă grosimii minţii noastre. Tu ţii cu înţelepciune cârma lumii când se poartă încoace şi încolo, de care fiind conduşi străbatem marele adânc plin de recifuri rele ale acestei vieţi nedemne de crezare.
Iar eu aflat la greu şi mistuit de tot felul de nenorociri, îmi plec genunchii înaintea Ta. Trimite-l la mine pe Lazăr care să răcorească cu degetul umezit limba mea uscată de flăcări şi adâncul să nu mă mai ţină, iar Avraam să nu alunge departe din sânul său mare pe cineva care e bogat în pătimiri [Lc 16, 22 sq.]. Trimite mâna Ta puternică, dă vindecare mâhnirilor mele şi arată peste mine toate minunile şi puterea Ta, ca mai înainte. Vorbeşte, şi curgerea de sânge va înceta degrabă [Mt 9, 20]. Vorbeşte, şi duhul rău numit „legiune” să facă să înnebunească turma de porci, să o facă să cadă în mare şi să se depărteze de mine [Lc 8, 50]. Alungă trista lepră [Mt 8, 1]. Fă să vină lumină ochilor care nu văd şi auz urechilor surde [Mt 9, 27. 33]. Întinde mâna mea uscată [Mt 12, 10] şi rupe
294
legăturile limbii [Mc 1, 32]. Fă să stea pe picioare pe cel neputincios [Mt 11, 5]. Satură cu pâine puţină [Mt 14, 13]. Domoleşte marea înfuriată [Mt 8, 18]. Străluceşte mai luminos decât soarele. Fă tari mădularele împovărate [Mt 8, 6] şi învie iarăşi din morţi pe cel ce miroase deja urât [In 11, 1]. Nu mă usca ca pe smochinul oarecând văzându-mă că sunt neroditor [Mt 21, 19]. Oamenii îşi pun încrederea, Hristoase, într-un ajutor sau altul: în sânge, în cenuşă şi în trufia care ţine numai azi, iar alţii doresc un alt ajutor de nimic. Numai eu singur Ţi-am rămas Ţie Singur, împărate, Care stăpâneşti toate şi pentru mine eşti puterea cea mai mare. N-am tovarăşă de pat care să poarte de grijă să-mi risipească mâhnirile incurabile sau să mă încălzească cu mângâieri; nici nu mă bucur de copii iubiţi care să îndrepte bătrâneţea mea şi cu paşii lor tinereşti să o facă să umble iarăşi; nu mă bucur nici de fraţi, nici de tovarăşi, căci pe unii i-a răpit urâta moarte, iar alţii, care iubesc liniştea, tremură la cel mai mic frison al tovarăşilor lor. Singura bucurie pe care am avut-o, ca cerbul însetat la un izvor răcoros [Ps 41, 1], au fost nişte bărbaţi foarte buni, purtători-de-Hristos, care vieţuiesc pe pământ, dar mai presus de trup, prieteni şi adoratori nobili ai Duhului Celui veşnic, neînsuraţi, dispreţuitori ai lumii. Dar şi ei, luptându-se pentru Tine, stau împărţiţi ici şi acolo, iar zelul pentru Dumnezeu a destrămat ilegal legea lui Dumnezeu: armonia iubirii, din care a rămas doar numele23. Ca atunci când cineva scăpând din ghearele unui leu dă de o ursoaică furioasă şi fugind de ea aleargă cu bucurie acasă şi rezemându-şi mâna de un perete dă peste un şarpe care-l muşcă pe neaşteptate, tot aşa şi pentru mine care am intrat în atât de multe pătimiri, nu e nici un leac al ostenelilor mele: orice aş găsi face durerea şi mai mare. După ce am văzut toate şi am suferit greu în toate, de la Tine spre Tine îmi arunc iarăşi privirea, Ajutorul meu, Atotţiitorule, Necreatule, începutule şi Părinte al începutului, al Fiului Celui Nemuritor, Lumină mare a unei Lumini asemănătoare, Care din raţiuni negrăite merge din Unu spre Unu; Fiule al lui Dumnezeu, înţelepciune, Cuvinte şi Adevărule, Icoană a Arhetipului, Fire egală cu a Născătorului, Păstor, Miel şi Jertfă, Dumnezeu, Om şi Arhiereu; Duhule Care eşti din Tatăl, Lumină a minţii noastre, Care vii la cei curaţi şi-l faci pe om dumnezeu, milostiveşte-Te şi când se vor împlini anii, dă-mi ca aici şi după aceea, amestecat cu Dumnezeirea întreagă, să Te cinstesc vesel în imne neîncetate!
23 Aluzie la schisma monahilor din Nazianz cu Grigorie cel Bătrân — care din greşeală semnase o formulă de credinţă semi-ariană —, schismă stinsă graţie eforturilor lui Grigorie, care se bucura de prestigiu în lumea asceţilor.
295
Despre viaţa sa
II, i, 11 24
Intenţia cuvântului meu e aceea de a istorisi calea relelor sau reuşitelor mele, fiindcă unii ar putea vorbi despre unele, alţii despre altele, după cum le este, socot, înclinarea lor. Căci voinţa nu e un criteriu sigur. Dar metrul poetic e un leac al durerii, deopotrivă o educaţie şi o dulceaţă pentru tineri, un îndemn desfătător. Dar cuvântul meu este adresat vouă, celor care o vreme aţi fost ai mei, dar acum sunteţi ai altuia, câţi aveţi acelaşi gând cu mine sau câţi aveţi un gând fals, căci toţi îmi sunteţi dragi mie, celui ce vieţuiesc în tăcere. Bărbaţi, care sunteţi ochiul slăvit al lumii, care locuiţi, cum văd, o a doua lume, îmbrăcaţi fiind cu podoaba pământului şi a mării, nouă Romă, scaun al altor oameni nobili, cetate a lui Constantin şi stâlp al imperiului, ascultaţi, bărbaţi, un bărbat care nu minte
24 Peri ton heautou bion (De vita sua); PG 37, 1029—1166. Ed. critică comentată a lui Christoph Jungck: GREGOR VON NAZIANZ, De vita sua, Heidelberg, 1974, mi-a fost procurată prin amabilitatea dlui Ioan Moga, căruia îi mulţumesc şi pe această cale. Acest mare poem autobiografic şi apologetic în acelaşi timp — unica autobiografie din literatura antică — a fost scris de Grigorie după retragerea sa definitivă la Arianz în etape succesive după 381 şi până în 389. Cele 1949 de versuri se grupează după următorul plan:
1-50 — Prolog
51-551 — I. Epoca dinainte de chemarea la Constantinopol
51-100: origine şi copilărie
101-110: tranziţie
111-210: călătoria la Atena, furtuna
211-236: studiile la Atena
237-276: întoarcerea acasă
277-336: căutarea unei vieţi potrivite
337-385: preoţia şi greutăţile succesive
386-485: episcop al Sasimei
486-525: fugă şi reîntoarcere
526-551: scurtă activitate la Nazianz; retragerea la Seleucia
552-1918 — II. Activitatea la Constantinopol
552-561: tranziţie
562-606: al doilea prolog: situaţia în capitală
607-651: agitaţia apolinaristă
652-727: depăşirea primelor obstacole
728-1112: intrigile lui Maxim cinicul
1113-1272: succes în lupta pentru Ortodoxie
1273-1395: instalarea la biserica Sfinţii Apostoli
1396-1505: activitatea după biruinţa Ortodoxiei
1506-1918: Sinodul de la Constantinopol
1506-1545: deschidere; Grigorie arhiepiscop al Constantinopolului
1546-1702: disputele legate de succesiunea lui Meletie al Antiohiei 1703-1796: retragerea lui Grigorie din Sinod 1797-1918: demisia
1919-1949 —Epilog
296
niciodată şi a suferit multe în multe întorsături ale lucrurilor, din care îi vine şi cunoaşterea sporită!
Toate sfârşesc; chiar şi cele bune şi frumoase cu timpul sfârşesc. Nimic sau puţin rămâne, ca atunci când pământul e spălat de revărsarea unei ploi puternice şi tot ceea ce rămâne în urmă e pietrişul. Nu e un lucru mare dacă spun lucrurile ce se întâmplă cu cei mulţi care nici odinioară nu erau în cinul celor buni, umblând ca nişte oi cu capul plecat în jos. Noi suntem acel torent cumplit şi repede; ordinea noastră e destrămată, o spun plângând cu jale, noi câţi şedem nu frumos pe scaune înalte, prezidând [ca episcopi] poporul, învăţători ai binelui, cărora ne-a fost hărăzit să hrănim sufletele cu hrană dumnezeiască, flămânzim noi înşine. Medici ai patimilor, suntem cadavre fermentând de boli nenumărate, călăuze pe căi abrupte, pe care nici n-am călăuzit pe cineva nici n-am umblat încă. A nu urma lor este structura cea mai concisă a mântuirii şi învăţătura cea mai iscusită în a atinge ţinta; fiindcă altarul e acuzarea purtării lor, grilajul lui despărţind nu vieţile, ci trufiile lor.
Ce anume m-a făcut să dau cuvântului aceste lucruri — căci nu-mi place să ţin multe rapsodii în zadar —, să asculte toţi, şi cei de acum şi cei ce vor veni mai pe urmă. Dar e nevoie să-mi povestesc peripeţiile puţin mai dinainte, chiar dacă ar trebui să lungesc cuvântul, ca să n-aibă putere împotriva noastră cuvintele minciunii. Căci celor răi le place să atribuie cauzele relelor pe care le fac ei înşişi celor ce le suportă, ca să le facă şi mai mult rău cu minciunile lor, iar ei să scape de învinuiri. Acesta să fie dar prologul cuvântului meu.
Am avut un părinte foarte frumos şi bun, bătrân, simplu la purtare, cu viaţă aşezată, un adevărat patriarh, al doilea Avraam, fiind, nu părând, un om excelent, dar nu în felul de acum; fusese mai înainte prietenul rătăcirii25, dar mai apoi s-a făcut prietenul lui Hristos, după care a ajuns păstor şi tăria păstorilor.
Iar mama, ca să fiu scurt, soaţă pe potrivă a unui asemenea bărbat şi de aceeaşi greutate morală, încă dinainte foarte evlavioasă din părinţi evlavioşi, femeie la trup, dar mai mult decât un bărbat prin purtare; amândoi erau pe buzele tuturor prin viaţa lor deopotrivă. Ce anume este evident prin aceasta? Cum îmi voi demonstra cuvântul? Pe ea, de care am vorbit, o voi chema martoră, pe cea care m-a născut, gură a adevărului, obişnuită mai degrabă să ascundă ceva din cele evidente decât să facă publice cele ascunse de
25 Aluzie la faptul că multă vreme Grigorie cel Bătrân a ţinut de erezia ipsistarienilor.
297
dragul slavei; căci o conducea frica, un mare învăţător. Dorind ea să vadă în casă un prunc de parte bărbătească26, lucru drag multora, s-a adresat lui Dumnezeu şi L-a rugat să-i împlinească dorinţa [cf. 1 Rg 1, 10-11]. Iar pentru că avea o fire năvalnică, îl face dar pe cel pe care cerea să-l primească dând din râvnă darul însuşi. Prin urmare, nu păcătuieşte prin rugăciunea ei dragă, ci în chip de preludiu propice îi vine o vedenie care purta în ea umbra celor cerute, căci i se arată limpede chipul şi numele meu; iar harul nopţii s-a făcut faptă. Căci m-am născut lor eu. Iar dacă sunt demn de această rugăciune, acesta e darul lui Dumnezeu Care l-a dat, dar dacă sunt detestabil, atunci e păcatul meu. Deci aşa am venit în această viaţă, amestecat cu lutul — vai mie, nenorocitul! — şi în compunerea de care suntem stăpâniţi sau pe care cu anevoie o stăpânim; am primit totuşi această naştere ca pe o arvună a oricărui lucru foarte bun, căci nu este îngăduit să fim nerecunoscători. Dar de cum am venit, îndată am ajuns şi străin cu înstrăinarea cea bună; căci am fost înfăţişat lui Dumnezeu ca un miel sau un viţel drag, jertfă nobilă şi cinstită cu raţiune, pentru că-mi este greu să spun ca un nou Samuel [1 Rg 1, 28], afară numai dacă m-aş uita la dorinţa celor ce m-au dăruit.
Crescut din faşă în toate cele bune — căci avem de-acasă cele mai bune modele — aveam deja sfiala bătrâneţii şi, puţin câte puţin, mi se strângea ca un nor din nor râvna de cele mai bune. Înaintam având drept tovarăşă de alergare raţiunea, mă bucuram de cărţile care pledau pentru Dumnezeu şi-i frecventam pe bărbaţii cu purtarea cea mai bună.
Acestea sunt deci astfel. Pentru celelalte însă nu ştiu ce cărare să croiesc cuvântului. Să ascund oare lucrurile minunate spre care m-a împins Dumnezeu luând drept cel mai bun început râvna mea — căci aşa ştie El să ne tragă spre mântuire —, sau să mă pun în mijloc grăindu-le cu înflăcărare? Primul lucru înseamnă nerecunoştinţă, al doilea nu e în afară de înfumurare. Mai bine este a tăcea — căci îmi e de ajuns că le ştiu eu —, ca nu cumva cele de acum ale mele, şi care sunt mult lipsite de râvna de odinioară, să nu pară că sunt în luptă cu cuvântul acesta. Voi face deci cunoscut celor mulţi ce este necesar.
Fiind încă imberb, mă poseda o dragoste fierbinte de literatură. Căci căutam să vin în ajutor literaturii neautentice cu o literatură adevărată, ca să nu se înalţe cei ce nu învaţă nimic altceva decât
26 Grigorie cel Bătrân şi Nonna aveau deja o fiică: pe Gorgonia.
298
limbuţia deşartă şi goală ce stă în zgomote făcute din gât, şi să n-am nevoie de sofisme împletite. Nu mi-a venit nicicând în minte să pun ceva înaintea educaţiei mele [creştine]. Dar ceea ce păţeşte veşnic înflăcărarea tinerilor smucită uşor de porniri dezordonate ca un mânz plin de înfocare ce se avântă pe drumuri, acestea am păţit şi eu.
Căci cu totul în afara timpului prielnic, când marea nu mai era blândă — cunoscătorii spun că o anume coadă a [constelaţiei] Taurului27 nu e lipsită de primejdii, şi că a pleca atunci cu corabia pe mare e un lucru cutezător, nu înţelept —, lăsând eu atunci Alexandria — căci şi de acolo îmi strânsesem o parte din educaţia literară —, străbăteam marea drept spre Elada. Trecând pe lângă coastele Ciprului, o dezlănţuire năprasnică de vânturi a izbit nava şi toate: pământ, mare, eter, cerul întunecat, erau o noapte adâncă; tunetele fulgerelor răsunau cu zguduiri; lemnăria trosnea când pânzele erau umflate de vânt, catargul se clătina iar cârma nu mai avea nici o putere, căci mânerele ei erau smulse cu forţa din mâini; cala se umplea de apa ce se ridica mai înaltă ca un zid. Se înălţau strigăte amestecate şi pline de tânguire ale marinarilor, vâslaşilor şi comandanţilor lor, domnilor şi pasagerilor care strigau cu un glas pe Hristos, între care erau şi câţiva care nu-L cunoscuseră mai înainte pe Dumnezeu; căci frica e o învăţătură foarte oportună. Dar răul cel mai cumplit între toate era că nava rămăsese fără apă [de băut], căci îndată ce nava începuse să se clatine, butoaiele s-au spart şi şi-au vărsat în adânc dulcea lor comoară. Foamea, furtuna şi vânturile se întreceau să ne omoare. Dar Dumnezeu a găsit o dezlegare grabnică a acestei situaţii. Căci nişte negustori din Fenicia, apărând pe neaşteptate, măcar că erau înfricoşaţi şi ei, aflând din rugăminţile noastre puterea primejdiei, şi evitând ciocnirile sprijinindu-se de prăjini şi de mâini — căci erau puternici — ne-au salvat din valuri deja morţi ca pe nişte peşti scoşi din mare sau ca un opaiţ care moare nefiind alimentat. Marea însă a continuat să fie sălbatică mugind încă multe zile împotriva noastră, fără ca noi cei care pluteam să ştim unde ne duc multele ei răsuciri, nici să vedem vreo mântuire de la Dumnezeu. Şi deşi toţi se temeau de moartea comună, eu eram în ascuns cel mai înfricoşat dintre ei; căci eram înstrăinat prin apele omorâtoare de străini [ale mării] de apele curăţitoare [ale Botezului] prin care ne îndumnezeim. Aceasta era durerea mea, acesta era necazul meu. De aceea, întinzându-mi mâinile,
27 Luna noiembrie, periculoasă pentru navigaţie prin furtunile ei. Călătoria a avut loc în anul 350.
299
scoteam strigăte care întreceau vuietul tare al valurilor, rupându-mi haina şi zăcând aplecat în faţă nenorocit. Iar lucru care nu e poate credibil, dar e cu totul nemincinos, lăsându-şi necazul lor, toţi îşi uneau cu mine strigătele de rugăciune, plutind evlavioşi în relele comune şi sufereau astfel împreună cu pătimirile mele.
Şi Tu, Hristoase al meu, ai fost atunci Mântuitor mare, Tu Care şi acum mă eliberezi din valurile vieţii28! Căci atunci când nu-mi mai rămânea nici o speranţă bună, nici insulă, nici uscat, nici vârf de munţi, nici foc de semnalizare, nici stele călăuze pentru navigatori, nici ceva mic, nici ceva mare din cele văzute, ce să mai plănuiesc? Ce ieşire să aflu din greutăţile mele? Disperând de toate cele de jos privesc spre Tine: viaţa, răsuflarea, lumina, tăria, mântuirea mea, care înfricoşezi şi loveşti, surâzi blând şi vindeci, împletind pururea în cele contrare şi cele de folos. Îmi aduceam aminte de toate minunile Tale dinainte, prin care cunoaştem mâna Ta cea puternică, când marea s-a despicat şi Israel a trecut prin mijlocul ei [Iş 14, 21 sq.], duşmanii au fost învinşi de înălţarea mâinilor [Iş 17, 10 sq.], egiptenii au fost loviţi de plăgi, împreună cu conducătorii provinciilor lor, creatura a fost robită, zidurile s-au prăbuşit la glasul trâmbiţelor şi la înconjurul poporului [Ios 6, 20], şi, adăugând la cele strigate odinioară, spuneam: „Al Tău am fost înainte şi sunt şi acum. Mă vei primi de două ori, avuţie scumpă Ţie, dar al pământului şi al mării, închinat Ţie atât de făgăduinţa mamei, cât şi de frica mea nemăsurată. Pentru Tine voi trăi, de voi scăpa de acest îndoit pericol29. Dacă mă laşi, vei pierde un adorator. Iată-mă acum ucenic al Tău în furtună. Alungă-mi somnul sau apropie-Te şi opreşte-mi frica!” Acestea le-am spus şi răzmeriţa valurilor a încetat, marea s-a domolit şi nava plutea uşor. Şi acesta a fost un rezultat al făgăduinţei mele; căci întreg echipajul şi pasagerii au plecat crezând în Hristos primind de la Dumnezeu o îndoită mântuire30. Şi depăşind Rodosul, navigând cu vânt favorabil, am ajuns în portul Egina; căci nava era egineză.
După care a venit Atena şi studiile. Alţii să spună aici, şi întâi de toate cei ce cunosc adevărul, cum petreceam în frica lui Dumnezeu; şi cum, fiind în floarea tinereţii şi în năvala îndrăznelii, în vreme ce alţii erau ca înţepaţi de tăun cu tovărăşiile lor, noi duceam astfel o viaţă liniştită — ca un izvor de ape dulci în ape
28 Aluzie la eliberarea lui Grigorie din agitaţiile şi intrigile care au însoţit episcopatul său în Constantinopol între 379-381.
29 De pierderea vieţii în furtună şi de moartea nebotezat.
30 A trupului şi a sufletului.
300
amare, cum se crede31 —, nelăsându-ne târâţi de cei ce duceau spre vătămare, ci trăgându-ne noi înşine prietenii spre cele mai bune. Căci şi în aceasta mi-a făcut bine Dumnezeu, căci m-a unit cu un bărbat prea înţelept, unic prin viaţă şi mai presus de toţi prin cuvânt. Cine e acesta? Dar îl cunoaşteţi foarte bine: era Vasile, marele folos al vieţii de acum. Cu acesta aveam în comun studiul, acoperişul şi gândurile. Iar dacă trebuie să mă laud, eram o pereche nu neînsemnată în Elada, căci toate le aveam comune şi un singur suflet lega două trupuri distincte. Ceea ce ne unea îndeosebi era aceasta: Dumnezeu şi dorul de cele mai bune. Căci de când am ajuns la atâta încredere încât să ne spunem şi adâncurile inimii, eram legaţi unul de altul de un dor şi mai mare; întrucât comunitatea în intenţii era garanţia creşterii în comun. Ce ne mai lipsea? Patria şi modelele de viaţă. Căci petrecusem deja mult timp în studii; aveam deja aproape treizeci de ani. Şi atunci am cunoscut ce dor şi ce părere aveau despre noi colegii noştri. Sosise vremea plecării şi era multă durere. Era nevoie de îmbrăţişări şi de triste cuvinte de adio şi de aprindere a amintiri. De-abia i-am cedat însă [lui Vasile] cu de-a sila, pentru că spunea multe motive pentru plecare. Chiar şi acum mă năpădesc lacrimile când îmi aduc aminte de tulburarea de atunci. Toţi: străini, obişnuiţi, congeneri, învăţători, mă înconjurau cu multă grabă, cu jurăminte şi vorbe îndurerate, amestecând în ele şi o anume violenţă — căci iubirea îi făcea să îndrăznească şi aceasta — şi mă ţineau strâns zicând că, orice s-ar întâmpla, nu-mi vor da drumul să plec — căci nu se cade ca Atena să piardă asemenea lucruri de preţ ca noi — atribuindu-mi prin vot întâietate în elocvenţă; până că aproape m-au înduplecat — căci trebuia să fi un om stejar să rezişti atâtor lamentaţii şi discursuri —, dar nu desăvârşit; căci mă atrăgea patria care prin credinţă era aproape întâia sub soare şi în care se puteau vedea filozofarea lucrurilor frumoase32 şi nişte părinţi osteniţi de bătrâneţe şi de timp.
Deci, după ce am rămas puţin timp în Atena, am plecat ceva mai târziu de aici în ascuns. Am venit acasă, mi-am arătat elocinţa, am împlinit dorinţa celor ce-mi cereau aceasta ca pe o datorie. Căci cuvântul meu nu era făcut din bătăi din palme şi aplauze, nici din linguşeli şi inflexiuni, de care se bucură sofiştii într-o mulţime de tineri. Ci mai întâi mi-am propus să duc o viaţă filozofică, să închin lui Dumnezeu între celelalte şi ostenelile elocinţei, ca aceia care
31 Aluzie la mitul antic al lui Alfeu şi Aretusa.
32 Philosophein ton kalon; asceza şi contemplaţia creştină.
301
şi-au lăsat câmpurile oilor sau şi-au strâns aurul în adâncurile mării. Şi, cum spuneam mai înainte, m-am prins în dans cu prietenii. Acestea erau ca nişte exerciţii pentru întreceri sau ca nişte rituri preliminarii înaintea unor misterii mai mari.
Aveam însă nevoie de sfaturi bărbăteşti. Şi atunci am şezut în tribunalul prietenilor, îndemnători ai gândurilor mele autentice. Un vârtej cumplit domnea în cugetul meu pe când căutam ce e mai bun în cele mai bune. Să arunc în adâncuri cele ale trupului hotărâsem de mult şi îmi plăcea mult. Dar când priveam căile dumnezeieşti nu-mi era uşor să o găsesc pe cea mai bună. Căci altul e binele sau răul pentru alţii, cum se arată peste tot când e vorba de acţiunile ce trebuie făcute. Acest lucru mi se părea a fi asemenea cuiva care se gândeşte să facă o călătorie; scăpasem de navigare şi de chinurile mării, dar eram pe urmele căii cele mai uşor de parcurs. Aveam în minte pe [Ilie] Tesviteanul şi marele Carmel [3 Rg 18], sau hrana lui străină, averea înainte-mergătorului: pustia [Mt 3, 1], şi viaţa simplă a fiilor lui Ionadav [Ir 35, 6-8]. Dar iarăşi mă stăpânea dorul cărţilor dumnezeieşti şi lumina Duhului întru contemplarea Cuvântului — lucru care nu e al pustiei nici al liniştirii —; până ce înclinând adeseori de ambele părţi, în cele din urmă petrec în acest mod în dorurile mele şi rătăcirea minţii s-a oprit oarecum. Căci văzându-i pe cei pe care-i delectează viaţa activă că sunt utili celor în mijlocul cărora trăiesc, dar lor înşişi sunt inutili şi răscoliţi de rele care învolburează obiceiul lin; iar pe cei ce sunt în afara acestora fiind oarecum mai stabili şi privind spre Dumnezeu cu minte liniştită, dar utili numai lor înşişi cu o afecţiune strâmtă şi trăind o viaţă neobişnuită şi aspră, am ajuns la o viaţă de mijloc între pustnici şi căsătoriţi, luând de la unii reflecţia, iar de la alţii utilitatea. La care se adaugă mai mult recunoştinţa faţă de cei scumpi, adică faţă de părinţi, cărora le sunt dator. Am purtat de grijă şi am sprijinit cu toată puterea bătrâneţea lor — căci e lucru foarte evlavios a acorda prima cinstire după Dumnezeu părinţilor, de la care vine şi cunoaşterea lui Dumnezeu —, i-am dus de mână ca să-mi asigur o bătrâneţe primită, veselind o bătrâneţe; căci secerăm ceea ce semănăm. Acest lucru făcea parte din educaţia mea de filozof: nu aparenţa de a suferi viaţa dintâi, ci faptul de a fi, mai degrabă decât a părea, prieten lui Dumnezeu. Deci mi se părea că trebuie să am afecţiune şi faţă de cei activi cărora li s-a hărăzit de la Dumnezeu cinstea de a conduce popoarele în celebrările dumnezeieşti, dar mai mare îmi era dorul de cele monahale, deşi în aparenţă eram împreună cu mulţi; căci mănăstirea stă în modurile de comportare, nu în trupuri.
302
Altarul era venerabil pentru mine, dar stăteam departe de el cum stă lumina soarelui de ochii bolnavi. În multele întorsături ale vieţii mele aş fi sperat totul mai degrabă decât să-l primesc pe acesta. Pe scurt, să nu spui nici un lucru mare, cât eşti om. Invidia doboară pururea înălţările. Nu trebuie să iei pentru aceasta drept exemplu nimic din afară, ci uită-te la mine. Căci celui ce cugetă aşa i se întâmplă o agitaţie cumplită.
Căci tatăl meu, deşi ştia foarte exact opinia mea, mişcat nu ştiu de ce anume, poate de afecţiunea paternă — căci afecţiunea unită cu autoritatea e un lucru formidabil —, ca să mă lege cu lanţurile Duhului şi să mă cinstească cu ce e mai bun, mă împingea cu de-a sila spre treapta a doua a scaunului său episcopal33. Deci atât de mult m-a făcut să sufăr această tiranie — căci nu pot să o numesc altfel, să mă ierte Duhul dumnezeiesc, dar aşa stau lucrurile —, încât lăsând grămadă prieteni, părinţi, patrie, neam, ca boii muşcaţi de tăun am fugit în Pont punându-mi drept leac pe rană pe dumnezeiescul meu prieten. Căci acolo se nevoia împreună cu Dumnezeu învăluit de un nor ca un înţelept din vechime34, Vasile acesta, care acum e între îngeri35. Cu aceasta mi-am muiat întristarea cugetului. Dar pentru că bunul părinte, istovit de bătrâneţe şi de dor, îşi ruga mult copilul să-i dea cinstirea ultimelor sale suflări, iar timpul îmi muiase necazul — cum nu trebuia —, iarăşi am alergat în prăpastie36 temându-mă ca suspinul părintesc să nu prefacă afecţiunea pentru mine în blestem; fiindcă aşa este simplitatea înfuriată.
Dar, după un scurt interval de timp, a venit iarăşi o furtună cum nu se poate spune mai sălbatică. Şi nu e nimic rău a face cunoscute prietenilor toate. Fratele meu deţinea o funcţie publică — fratele meu!, o, răule, cât eşti de puternic! —; aceasta era vistieria publică. Iar în mijlocul exerciţiului funcţiei moare şi o mulţime de câini se ridică asupra banilor şi celor lăsate în urmă de cel mort. Servitori, străini, prieteni au jefuit toate. Căci cine nu taie stejarul atunci când cade? În ce mă priveşte, n-aş fi avut nicicând nevoie de vicisitudinile afacerilor; căci sunt o pasăre care zboară uşor. Era necesar însă să suport împreună cu bunul meu tată toate, şi cele utile şi cele contrare, făcându-mă părtaş al afacerilor, nu al banilor. Dar aşa cum cei ce n-au umblat mai întâi pe teren ferm, o dată ce alunecă,
33 Grigorie cel Bătrân voia să-l facă pe fiul său episcop auxiliar.
34 Moise pe Sinai.
35 Vasile cel Mare murise pe 1 ianuarie 379 în vârstă de 49 de ani. Grigorie din Nazianz îi va rosti doi ani mai târziu un faimos cuvânt funebru.
36 Aşa descrie Grigorie întoarcerea acasă la Nazianz.
303
cad în adâncul prăpastiei, fără a mai fi stăpâni pe ei, aşa şi cu mine, după ce am gustat răul, mi s-a ridicat un lucru cumplit după altul. Odată — trec sub tăcere cele petrecute între timp37, ca să nu pară că rostesc un cuvânt de hulă împotriva bărbatului pe care acum am încetat a-l elogia — a venit la noi Vasile — vai mie, ce cuvinte!, dar le voi spune totuşi —; acesta era pentru mine un alt părinte, mult mai sever; pe acela [Grigorie cel Bătrân] trebuia să-l suport chiar dacă mă tiraniza, pe acesta [Vasile] însă nu era necesar să-l suport de dragul unei prietenii care aducea vătămare, nu eliberare de rele. Nu ştiu dacă trebuie să-mi fac reproşuri mai degrabă mie însumi din pricina păcatelor cele multe care mă înspăimântau de multe ori, sau pe tine, cel mai bun între bărbaţi, din pricina înălţimii pe care ţi-a dat-o scaunul? În celelalte, în studiile din tinereţe, poate nu te-ai socotit superior, şi cu siguranţă odinioară chiar nu te-ai socotit; iar dacă te-ai fi socotit, probabil că un judecător imparţial dintre cei ce ne cunosc pe amândoi te-ar fi reţinut. Ce ai păţit deci? Cum m-ai putut abandona atât de mult încât să piară din viaţă o lege a prieteniei care-i cinsteşte astfel pe prieteni? Ieri eram lei; astăzi eu sunt o maimuţă, iar pentru tine e puţin lucru să fi şi un leu. Dacă — voi spune acum un cuvânt înalt — aşa i-ai privit pe toţi prietenii, nu trebuia să mă fi privit aşa şi pe mine, pe care, înainte de a avea toate sub tine însuţi, umblând dincolo de nori, mă socoteai înaintea tuturor prietenilor. De ce fierbi, suflete? Ţine cu putere în frâu buiestrul! Dar să întoarcem cuvântul iarăşi înapoi la borna de plecare. Deşi în celelalte era cu totul în afara minciunii, acela [Vasile] era pentru mine un mincinos, pentru că mă auzise adeseori spunând că acum voi suporta toate, chiar dacă mi s-ar întâmpla lucruri încă şi mai rele, dar când părinţii mei vor lăsa viaţa aceasta, şi eu voi lăsa toate lucrurile ca să câştig ceva din viaţa fără familie, făcându-mă uşor cetăţean al oricărui loc [de pe lume]; deşi auzise acestea şi-mi lăuda cuvântul, totuşi el mă silea să urc pe scaunul unei episcopii, şi însuşi tatăl meu mi-a jucat a doua oară această festă38. Să nu te tulburi încă, până ce n-ai aflat totul. Dacă neprietenii mei s-ar fi gândit şi mai mult timp cum să mă necinstească n-ar fi găsit, socot, alt mod decât cel de acum. Doreşti să-l asculţi? Nu ţi-l vor spune oare toţi cărora lucrul nu li s-a părut a fi din cele drepte? Cum m-am purtat eu însumi cu prietenul meu ştie
37 Aluzie la alegerea în 370 a lui Vasile ca episcop al Cezareii. O vreme Grigorie şi-a imaginat că Vasile dorise acest scaun din ambiţie lumească (cf. Scrisoarea 48).
38 De Crăciunul anului 361 Grigorie cel Bătrân îl hirotonise cu forţa pe Grigorie preot în Nazianz.
304
tot Pontul, ştie şi cetatea Cezareea şi toţi prietenii comuni. Căci ar fi meschin ca aceste lucruri să-mi facă reproşuri mie. Fiindcă acela care pătimeşte cele bune se cade să-şi aducă aminte de înseşi lucrurile bune pe care le-a pătimit, nicidecum de cel care i le-a făcut. Dar cum s-a purtat el cu mine să o arate convingător înseşi lucrurile.
Există o staţie la jumătatea şoselei ce traversează Capadocia, acolo unde aceasta se rupe în alte trei drumuri, fără apă, fără iarbă, nici măcar liberă, un cătun cumplit de respingător şi strâmt. Peste tot pulbere, zgomote şi case, târguri, suspine, perceptori, instrumente de tortură şi lanţuri, iar poporul ei format doar din oameni străini şi rătăcitori. Aceasta e Biserica sasimenilor mei! Acestora m-a dat cel care cu cei cincizeci de horepiscopi ai săi se simţea strâmtorat — ce suflet bun! — şi aici şi-a făcut un nou scaun [episcopal] în cazul când altul i l-ar răpi pe al său cu forţa. Căci eu îi eram cel dintâi între prietenii cei mai belicoşi, pentru că fusesem viteaz odinioară şi rănile binecuvântate nu erau ceva cumplit pentru mine. Pe lângă celelalte inconveniente enumerate de mine era şi acela că scaunul nu se putea ocupa fără vărsare de sânge, pentru că el era în mijlocul câmpului de luptă între doi episcopi rivali39 şi se dezlănţuise o încleştare cumplită, a cărei cauză era împărţirea patriei [provinciei natale] care organizase în ea două cetăţi metropole, mame de copii mici40. Sufletele erau pretextul, cauza reală era iubirea de stăpânire; căci ezit să spun că au fost bogăţiile şi impozitele care zdruncină în chip nenorocit lumea întreagă. Ce ar fi fost aşadar drept să fac eu, pentru Dumnezeu? Să fiu mulţumit? Să primesc atacurile relelor? Să mă las aruncat într-un lucru prematur? Să mă fi sufocat în noroi? Să nu-mi pot stabili acolo un loc în care să-mi duc bătrâneţea fiind scos mereu cu forţa din adăpost? Să nu am nici măcar pâine care să o rup cu cel străin, hărăzit eu, un sărac, să conduc un popor sărac? Şi aceasta fără să văd nici măcar un simplu lucru pe care să-l realizez, ci numai relele de care sunt pline oraşele. Să văd doar spini, fără să strâng trandafiri, şi culegând drept roade doar lucruri cumplite, goale de cele bune? Cere-mi alt curaj, pe care-l vrei, iar pe acesta propune-l celor mai înţelepţi decât mine! Atena a cunoscut acestea: şi ostenelile comune ale studiilor şi viaţa sub un acelaşi acoperiş şi la aceeaşi
39 Vasile al Cezareei, episcop al Capadociei I, şi Antim al Tyanei, episcop al Capadociei II.
40 în 371, împăratul arian Valens împărţise provincia Capadocia în două, pentru a reduce influenţa ortodoxă a lui Vasile al Cezareei. Gestul său de a-l face pe Grigorie episcop al Sasimei era un semn al voinţei de a apăra independenţa circumscripţiilor bisericeşti faţă de administraţia civilă.
305
masă, o singură minte, nu două, în amândoi — minunea Eladei! — şi gânduri de a arunca lumea cât mai departe de noi, iar noi să ducem o viaţă comună pentru Dumnezeu şi a ne dedica elocvenţa numai Logosului înţelept. Risipite sunt toate, aruncate la pământ, suflările vânturilor poartă vechile speranţe. Unde voi rătăci? Nu mă primiţi la voi, fiarelor sălbatice, căci pe cât mi se pare la voi fidelitatea e mai mare? Aşa stăteau lucrurile, ca să fiu scurt. Dar pentru că mi s-a încovoiat nu cugetul, ci gâtul, ce voi spune? De unde îţi voi putea înfăţişa durerea mea? Şi iarăşi pinteni pentru mine, iarăşi o fugă şi o alergare în munte ca să-mi fur o vieţuire dragă, desfătarea mea. Care-mi e câştigul? Fiindcă, după cum părea, nu era o fugă. Căci ştiind să îndur toate, nu ştiam un singur lucru: să suport mânia unui părinte. Deci mai întâi se luptă cu mine să mă stabilesc în Sasima tatăl meu. Dar cum a fost neputincios, iată cum a făcut a doua navigaţie: m-a rugat să nu rămân jos, ci să-i uşurez ostenelile ostenind împreună cu el — căci era îngreunat deja la trup —, şi întinzându-şi mâinile şi atingându-se de această barbă, s-a folosit de aceste cuvinte spuse către mine: „Un tată te roagă, pe tine, cel mai iubit dintre fii, un tată bătrân pe fiul tânăr, şi stăpânul pe sluga supusă lui atât prin fire, cât şi printr-o dublă lege41. Nu aur cer de la tine, nici pietre preţioase sau argint, nu ogoare şi pământuri, copile, nici cele ce ţin de desfătare. Îţi cer să stai aproape de Aaron şi de Samuel şi să te laşi aşezat slujitor preţios lui Dumnezeu. Cine te-a dăruit te are încă. Nu mă necinsti, copile, ca să dobândeşti mila de la singurul Tată. Bună e cererea mea, iar dacă nu e aşa, e măcar părintească. N-ai măsurat încă atâta viaţa, cât timp am petrecut eu la jertfe [ca episcop]. Fă-mi această favoare, fă-mi-o, sau altul să mă dea mormântului! Aceasta hotărăsc să fie pedeapsa neascultării. Dă aceste scurte zile celor ce-mi mai rămân. Iar cele de după aceasta să-ţi fie pe plac şi cum ţi-e voia!” După ce am auzit acestea şi sufletul mi s-a uşurat puţin de povară ca soarele de nori, ce s-a întâmplat? Cum s-au curmat suferinţele mele? Mă gândeam că nu e nici o pagubă să împlinesc dorinţa tatălui mergând până la a urca pe scaunul episcopal. „Acest lucru nu mă va ţine legat de el fără voia mea, îmi spuneam, dat fiind că nu e în vigoare nici o proclamare publică şi nici o făgăduinţă!” Aşa mă mâna frica care mă biruise.
Dar după ce născătorii mei au ieşit din această viaţă dobândind moştenirea spre care se grăbeau de mult, iar eu am rămas liber dar nu bine, nu m-am alipit deloc de biserica dată mie, nici măcar pentru
41 A Vechiului şi a Noului Testament.
306
a aduce o singură jertfă sau a mă ruga împreună cu poporul ori a-mi pune mâinile peste vreun cleric. Nu voi tăgădui că pentru scurt timp am avut grijă de biserica părintească ca un străin de un lucru străin; căci nu m-au lăsat unii oameni cucernici căzând în genunchi cu jurăminte şi înştiinţându-mă de moartea multor neiniţiaţi [nebotezaţi]. Acelaşi lucru spunându-l şi eu mereu episcopilor, le ceream în dar din adâncul inimii să pună cetăţii un episcop spunând adevărul că, pe de o parte, nu primisem încă nici o biserică prin proclamare publică, iar, pe de altă parte, că hotărâsem de mult să fug şi de prieteni şi de treburile publice. Dar cum nu i-am convins — unii vrând să mă ţină din prea mult dor, iar alţii poate din mărinimie — mai întâi am fugit la Seleucia în mănăstirea fecioarelor copilei de veşnică pomenire Tecla, spunându-mi: „Poate aşa, obosiţi de trecerea timpului, se vor convinge să o dea altuia”. Şi am petrecut acolo nu puţin timp.
Dar întrucât, căzând iarăşi în relele mele n-am găsit nici unul din lucrurile bune pe care le credeam, multă era grămada lucrurilor de care fugeam, tonul cuvântului meu va fi aici intenţionat unul mai de sus. Cele ce le voi grăi le voi spune chiar dacă le ştiţi bine, pentru ca voi, nemaiavându-mă pe mine, să aveţi cuvântul acesta drept leac al mâhnirii voastre, reproş duşmanilor şi mărturie prietenilor de nedreptăţile pe care le-am suferit fără să fi făcut nici o nedreptate.
Aşadar, firea n-a dat doi sori, ci a dat două Rome, luminătoare ale întregii lumi, stăpânire veche şi nouă, pe atât de deosebite între ele, pe cât se deosebeşte soarele ce răsare de cel al înserării, unei frumuseţi opunându-i-se drept pereche o altă frumuseţe. În ce priveşte credinţa lor însă, una [Roma Veche] umblă bine de mult şi până acum adăpând tot Apusul cu cuvântul mântuitor aşa cum cinsteşte scaunul care prezidează toate scaunele şi poartă de grijă de conglăsuirea lui Dumnezeu; cealaltă [Roma Nouă] însă mai înainte fusese ortodoxă, dar acum nu mai era, ci zăcea în adâncul pierzaniei, de când cetatea uşuratică şi plină de toate relele, Alexandria, cu înfierbântare lipsită de minte l-a produs pe Arie, urâciunea pustiirii, care primul a zis: „Treimea nu trebuie venerată!” şi a pus limite de demnitate în unica Fire trăind inegal Fiinţa indivizibilă până ce a secţionat-o cu totul în multe căi. Dar deşi preanefericitul oraş [Constantinopolul] era aşa şi avea doar legea care vine o dată cu trecerea timpului — căci obiceiul care durează mult timp se preface în lege — şi era moartă din pricina nebuniei vrednice de plâns care vine din necredinţă, mai avea totuşi o mică sămânţă de suflare
307
de viaţă, suflete desăvârşite în cuvântul credinţei, un popor puţin numeros dar mult pentru Dumnezeu, Care nu numără mulţimea ci inimile, sădire credincioasă, mlădiţă preacinstită. La aceştia — căci unora li s-a părut că sunt prin viaţă şi cuvânt între cei cunoscuţi, deşi duc mereu o viaţă sălbatică — m-a trimis drept ajutor al poporului şi apărător al cuvântului harul Duhului, pentru că mulţi păstori şi multe oi II chemau, ca să răcoresc cu curgere cucernică suflete neadăpate şi încă vii, pentru ca lumina din opaiţ să fie alimentată cu untdelemn şi pentru ca limbile năvalnice şi împletirile lor cu multe întorsături, prin care se duce simplitatea credinţei, pânze de păianjeni, închisori putrede, care leagă lucrurile uşuratice şi iau în râs cele serioase, să fie rupte şi destrămate prin cuvinte tari, iar cei căzuţi în ele să fugă din cursele lor.
Aşa am venit aici, nu de bunăvoie, ci răpit de bărbaţi silnici, ca un apărător al Cuvântului. Căci se zvonea de o adunare de episcopi care introduceau o nouă erezie42 în Bisericile prietene, un cuvânt care tăind amestecul cu noi al lui Dumnezeu Cuvântul prin care Acesta a primit fără schimbare un om înzestrat cu suflet şi cu minte şi pătimirile trupului, pe Adam întreg cel dinainte, afară de păcat, introducea un Dumnezeu lipsit de minte temându-se ca nu cumva mintea să se lupte cu Dumnezeu — aşa însă ar trebui să mă tem şi de firea trupului fiindcă ea este şi mai departe de Dumnezeu — sau, când celelalte au nevoie de mântuire, dogmatiza că mintea s-a distrus în chip desăvârşit, tocmai ea care mai cu seamă trebuie mântuită de Dumnezeul meu ca una care s-a ruinat în plăsmuirea primului om; căci acela a primit-o, dar i-a dispreţuit legea; iar ceea ce era dispreţuit aceea trebuia asumat. Să nu mă mântuiască deci Cuvântul doar pe jumătate pe mine care am pătimit întreg, nici să mă necinstească Dumnezeu luându-mă nu întreg, ci numai lutul şi un suflet lipsit de minte ca al unui animal necuvântător, adică tocmai ceea ce e mântuit de cuvântul Său. Să înceteze a mai spune unele ca acestea orice drept-credincios. Căci aceştia greşesc diametral opus faţă de cei ce introduc fără minte doi fii: pe cel din Dumnezeu şi pe cel din Fecioară, şi care taie buna armonie [a unirii] de jos, unii răzuind-o, iar alţii dublând-o în chip rău. Căci dacă sunt doi, mă tem de una din două: fie să nu cumva să venerăm doi dumnezei în loc de unul, fie, temându-ne să nu păţim aceasta, să scoatem afară din Dumnezeu compusul [uman]. Căci dacă Dumnezeu n-ar putea pătimi nimic din cele ce le pătimeşte carnea, în schimb
42 Erezia hristologică iniţiată de Apolinarie din Laodiceea.
308
firea omului s-a împărtăşit de Dumnezeu întreg, nu ca un profet sau altcineva inspirat de Dumnezeu şi care s-ar împărtăşi nu de Dumnezeu, ci de cele ale [atributele] lui Dumnezeu, ci fiind înfiinţată [în El] ca un soare în razele lui. Deci aceştia ar curge din mijlocul cuvântului [raţiunii], dacă n-ar cinsti ca pe un singur Om-Dumnezeu pe Cel ce a asumat împreună cu ceea ce a asumat, pe Cel atemporal împreună cu ceea ce e amestecat cu timpul, pe Cel dintr-un singur Tată şi o singură mamă, două firi care converg într-Un singur Hristos.
Dar cum şi în ce fel stau lucrurile mele? Venind aici [în Constantinopol] am căzut în multe rele. Mai întâi oraşul s-a aprins împotriva mea ca şi cum aş fi introdus mai mulţi dumnezei în loc de Unul. Şi nu e de mirare, căci au fost crescuţi astfel încât să ignore cu totul cuvântul dreptei credinţe, cum anume Unirea se treimizează iar Treimea se uneşte din nou atunci când amândouă acestea sunt înţelese în mod dumnezeiesc. Dar poporul atât de numeros şi plin de minte, pentru care a nu birui toate era un blam, e atras de cei ce suferă ca şi de ocrotitorul şi păstorul de atunci care lua drept milă apărarea suferinţei. Voi lăsa deoparte pietrele43, ospăţul meu îmbelşugat, cărora le-aş face un singur reproş: că n-au fost bine ţintite, când s-au întâmplat ele, care urmăreau omorul gol. După care am fost adus ca un ucigaş la autorităţi care au o singură lege: să fie în graţiile poporului, şi care s-au uitat de sus şi cu trufie la mine, cutare, care nu făcusem nici cugetasem vreodată nimic [rău] ca un ucenic al Cuvântului. Dar Avocat Apărător al cuvântului mi-a venit ajutor în sprijinul apărării mele Hristos, El Care ştiuse să scape de lei nişte străini, să facă pentru tineri focul în rouă răcoritoare [Dn 3, 49-50; 6, 17-28] iar din balenă să facă un loc de rugăciune pentru cei drept-credincioşi [Iona 2, 1-10]; El m-a slăvit în tribunalul străin. După care o cumplită invidie îi cuprinde pe ai mei care m-au tras spre un Pavel şi Apolo44 [cf. 1 Co 3, 4, care nici nu s-au întrupat vreodată pentru noi, nici nu şi-au vărsat sângele unei scumpe patimi; după care suntem acum numiţi, nu de la Cel care ne-a mântuit, şi care agită şi zdruncină toate, ca şi cum în celelalte Biserica ar merge bine. Dar cum ar putea sta în picioare vreodată nava, oraşul, armata, plinătatea unui cor sau o casă, dacă au în ele mai mult ceea ce le vatămă decât ceea ce le ţine? Deci
43 Aluzie la violenţele arienilor împotriva lui Grigorie din noaptea de Paşti a anului 379 (21 aprilie).
44 Aluzie la schisma din Antiohia.
309
acest lucru îl pătimea pe atunci poporul lui Hristos; căci înainte de a se fixa şi a dobândi îndrăznire, înainte de a se dezlega din scutecele prunceşti, înainte de a-şi fi pus temelie în chip desăvârşit, era tăiat, rupt, sfâşiat, el odrasla nobilă, sub ochii născătorilor, de lupi înfometaţi de lipsa mea de copii. Căci nu suportau ca un bărbat foarte sărac, zdrenţăros, cu capul plecat mereu în jos şi prost îmbrăcat, pradă muşcăturilor stomacului, mistuit de lacrimi şi de teama de viitor, ca şi de relele altora, nefalos la vedere, străin, rătăcitor, ascuns de întunericul pământului, are mai mult succes decât cei viguroşi şi frumoşi. Căci din partea lor se auzeau poate acestea: „Noi linguşim, tu nu; noi cinstim tronurile, tu evlavia; nouă ne sunt dragi bucatele bine pregătite, ţie ţi-e dragă simplitatea şi, mâncând drept dulceaţă sare, dispreţuieşti saramura aroganţei; noi slujim vremurilor şi poftelor poporului întinzând mereu pânza bărcii spre vântul favorabil care să sufle în ea, punând mereu în cuvintele noastre multe culori asemenea cameleonilor şi polipilor. Tu însă eşti o nicovală lipsită de maleabilitate; ce aroganţă! Ca şi cum credinţa ar fi mereu una, tu ţii tare dogma adevărului, umblând întotdeauna pe cărarea Cuvântului. De unde vine aceea, preabunule, că reuşeşti cu limba ta flecară să atragi poporul şi să-i loveşti bine ţintit pe cei ce gândesc rău în rătăcirea cu multe forme, fiind două lucruri pentru prieteni şi pentru străini: pentru unii magnet, iar pentru alţii praştie!”
Dar dacă acestea nu sunt lucruri rele, cum nici nu sunt, de ce-ţi displac ca şi cum ai suferi ceva nelalocul lui? Iar dacă sunt aşa ceva şi numai ţie ţi se par aşa, judecă drept ca un slujitor al lui Dumnezeu: pedepseşte-mă pe mine, care greşesc, dar lasă poporul care n-a comis nici o altă nedreptate decât că mă iubeşte şi e cucerit de învăţăturile mele. Aceste prime lucruri le puteam însă suporta. Căci chiar dacă noutatea mă înspăimânta puţin, ca un zgomot care loveşte pe neaşteptate urechile cuiva sau ca repeziciunea scânteierii unui fulger pentru ochii neîncercaţi, eram încă neatins şi tare să suport toate, iar speranţa care eliberează de lucruri, de a nu cădea iarăşi în aceeaşi suferinţă, mă convingea să suport uşor necazul. Dar de aici mi-au venit iarăşi alte rele. O, cum aş putea exprima suferinţele mele? O, demon pizmuitor şi aducător al celor rele, cum ai putut împlini un rău atât de mare? Nu sângele, nici broaştele, nici norul de viermi, nici muştele, nici moartea dobitoacelor, nu bubatul negru, nu grindina, nu lăcustele, nici pierzania întâilornăscuţi, răul ultim, m-au lovit, căci acestea au fost faimoasele flagele care i-au lovit pe egiptenii sălbatici, la care voi adăuga şi valul
310
Mării Roşii care a înghiţit poporul. Dar ce m-a prăvălit? Uşurătatea egiptenilor. Merită să spun însă şi cum m-au prăvălit; căci aceasta ar putea fi columna veşnică a relelor mele.
Era pe atunci la noi în oraş un om efeminat, o nălucă egipteană, un câine rău lătrător, un cinic, slugă a cartierelor, un Ares, o nenorocire fără glas, o balenă monstruoasă cu plete blonde şi negre şi păr frizat simplu. — Unele din acestea sunt vechi, altele născocite recent, căci meşteşugul e un al doilea demiurg: a împleti plete aurii în felul filozofilor e lucru al femeilor, dar şi al bărbaţilor; înţelepţii suferă să poarte pe feţe sulimanuri femeieşti; căci de ce frumuseţea neîngrijită să fie propice numai femeilor înţelepte, ea care e chiar şi tăcând un adevărat program al modului de comportare, ca şi cum bărbaţii nu şi-ar avea Maximii lor? Tunsura arăta acest lucru ascuns până atunci. Căci de la înţelepţii de acum ne vin aceste lucruri minunate: şi anume că cineva poate fi dublu prin fire şi înfăţişare făcând parte în chip de trei ori nefericit din amândouă sexele: prin plete din sexul feminin, iar prin toiag din sexul masculin. — Vorbea cu emfază părând oraşului a fi cineva, umbrindu-şi mereu umerii cu buclele-i plăcute, emiţându-şi gândurile printre pletele-i coafate şi purtându-şi întreaga cultură în trup. Acesta, străbătând, precum auzim, căi rele — care sunt ele să se preocupe alţii, căci eu n-am răgaz să cercetez toate, dar cărţile magistraţilor poartă în ele multe —, sfârşeşte prin a se aşeza în acest oraş. Căci având vedere ageră şi miros iscusit, n-avea drept hrană nimic din cele obişnuite; căci urmărea în chip iscusit să mă lovească amarnic şi să mă scoată din scaun pe mine care nu aveam, nici nu eram cinstit cu altă demnitate decât aceea de a păzi şi îndrepta poporul. Şi s-a arătat foarte iscusit, căci ca un născocitor sofistic şi alcătuitor al celor rele a ţesut întreaga piesă nu prin persoane străine, ci prin mine însumi, care eram nedeprins şi străin de orice ţesătură de acest fel şi eram obişnuit să cinstesc o altă iscusinţă extraordinară: şi anume faptul de a spune ceva înţelept, a admira pe cel ce spune aşa ceva şi a-mi culege inima din Cărţile dumnezeieşti. Dar ajungând acum în cele rele, vreau să spun un cuvânt mare: toţi oamenii ar fi trebuit să fie de acelaşi fel: fie neştiutori ai celor rele, fie unşi cu toate unsorile. Căci s-ar vătăma mai puţin dacă purtările lor ar fi opuse sau convergente; acum însă cei mai buni sunt prada celor răi. Ce este această confuzie atât de mare a plămadei noastre? Cât de foarte inegal am fost înjugaţi de Dumnezeu! Cine dintre cei modeşti vede pe cel rău care se ţese cu vicleşug şi se ascunde pururea cu meşteşug sub zeci de mii de întorsături? Căci cel pus uşor în mişcare
311
spre ticăloşie observă toate şi vede toate prilejurile favorabile, dar cel râvnitor de virtute e zăbavnic şi lent prin fire la bănuirea celor mai răi. Şi aşa bunătatea e prinsă şi mâncată uşor. Cum şi cât de felurit — observă — se face aceasta! Vei vedea un alt Proteu. El se face unul dintre cei mai binevoitori şi credincioşi. Căci cine altul decât Maxim acesta a fost pentru mine părtaş al acoperişului, mesei, învăţăturilor şi sfaturilor mele? Nu e nici o mirare, căci era un câine mare care lătra, chipurile, la cel ce cugeta cele rele fiind grabnic lăudător al cuvintelor mele. În acest timp, unul din cei ce şedeau în altar îmbolnăvindu-se de o boală care era rămăşiţa unei boli anterioare — acesta era o invidie nestăvilită, un rău adânc sădit, căci răutatea nu se încovoaie uşor —, fiind arbitru inegal între aceştia de dragul lui însuşi, folosindu-se de doi complici ai amărăciunii, şi unul şi altul omorâtori de oameni, a dat naştere unei vipere: primul era Beliar, odată înger, al doilea un preot al acestui popor, barbar la minte mai mult decât la trup, care, fără să fi fost trecut cu vederea şi să fi suferit ceva nepotrivit, având mereu întâietatea scaunelor şi cinstirii — ascultă, Hristoase, Ochi fără greşeală al dreptăţii, dacă se cuvine a-L invoca aici pe Hristos — a dat naştere unei invidii rele şi răutăcioase. Vai mie! Cum voi plânge? Întuneric e cerul luminos şi răul compus, norul egiptean, a venit la noi de departe. Mai întâi vin iscoade ale slăvitului pământ Israel, dar nu cele pe care le-au trimis odinioară viteazul losua sau Caleb, înţelepţii [Nm 13], ci o ceată insolentă de tineri şi bătrâni: Amon, Apanon, Hipocrate, Stippas, Rodon, Anubis, Hermanubis, zeii Egiptului, cu chip de maimuţă şi demoni câinoşi, marinari ticăloşi şi stricaţi, care pentru un mic câştig ar fi vândut mulţi zei, dacă ar fi fost mai mulţi. Puţin după aceasta vin şi cei ce i-au trimis pe aceştia, generali demni de falanga lor sau, pentru a spune ceva mai potrivit pentru nişte câini, păstorii [episcopii] lor. Mai multe nu voi spune — deşi înăuntru meu sunt frământat de multe cuvinte ca un burduf legat în care fierbe mustul sau ca foalele unui cuptor pline de aer — din respect faţă de cel care i-a trimis45, chiar dacă a fost uşuratic, şi chiar faţă de aceia care merită poate iertare întrucât, amăgiţi din neştiinţă, au fost purtaţi acolo unde-i duceau cei răi pe care ni i-a plăsmuit aici invidia. Înţelepţilor, lămuriţi-mi problema — căci nu-mi este foarte limpede, dacă nu-mi explică unul dintre înţelepţi —, cum însuşi Petru, arbitrul acelor păstori, m-a aşezat mai
45 Arhiepiscopul Petru al Alexandriei care voia să-l impună episcop al Constantinopolului pe Maxim Cinicul.
312
întâi în scaun prin scrisori evident libere de orice duplicitate, după cum ne pot convinge înseşi scrisorile trimise nouă, şi prin semne de cinste pentru aşezarea noastră în el, iar acum vine la noi un cerb în locul unei fecioare46? Aceste lucruri nu sunt clare, acestea au nevoie de o explicaţie. S-a văzut vreodată ceva mai teatral, deşi mulţi şi-au jucat rău rolul? S-a văzut ceva mai ridicol? Vinul, a spus cineva oarecând, stăpâneşte peste toţi, femeia, a zis altul, iar înţeleptul a zis că adevărul [3 Ezra 3, 10-12]; eu însă aş fi spus că putere peste toţi are aurul; cu acesta se pot juca cu uşurinţă toate. Nu e nimic extraordinar dacă la noi cele ale lumii au mai multă putere decât Duhul. Dar de unde a venit aurul câinelui [Cinicului Maxim]? Trebuie cercetat acum. Venise încoace un preot din Thassos ducând aurul Bisericii de acolo ca să cumpere cu el plăci de marmură de Proconez; pe acesta vânându-l şi luându-l complice şi legându-l pe nenorocitul acela de multe speranţe — căci cei răi se amestecă uşor cu cei răi —, a avut aurul slujindu-i la toate: colaborator fidel, adevărat tovarăş de neguţătorie. Dovada e faptul că aceia care mai înainte mă cinsteau, acum mă dispreţuiau cum dispreţuiesc prietenii prietenul care nu mai are bani, şi înclină uşor spre rău ca talgerul unei balanţe.
Era noapte şi eu boleam, iar ei arătându-se deodată ca nişte lupi hoţi înăuntrul staulului, având cu ei tocmiţi mulţi marinari din flotă, şi cu care s-ar putea da foc cu uşurinţă Alexandriei — căci cad pe neaşteptate împreună cu stolul acela — se grăbesc să tundă în scaun pe câinele [Cinicul Maxim] înainte a face cunoscut acest lucru poporului, drepţilor Bisericii şi mie însumi, măcar ca unui câine. Spuneau că aşa li s-a poruncit. Aşa cinsteşte Alexandria ostenelile! Aşa ar putea judeca un altul mai favorabil vouă! Era în zori. Clerul însă, care locuia în apropiere, a luat foc, iar cuvântul mergea din om în om. A izbucnit apoi o flacără foarte strălucitoare. O, câţi nobili, câţi străini şi oameni falşi au curs într-acolo. Nu era cine să nu înnebunească văzând că acestea erau premiile ostenelilor. Dar ce mai lungesc cuvântul? Au plecat de la mine cu furie, suferind că nu şi-au putut atinge scopul. Dar ca să nu fie răi, în zadar, au făcut şi restul finalului scenei. Venerabilii prieteni ai lui Dumnezeu fiind mânaţi în locuinţa tristă a unui flautist de cor şi având drept popor câteva lepădături îl aşează păstor pe cel mai rău dintre câini [Cinicul Maxim], tunzându-l, dar fără să-l lege şi fără
46 Aluzie la Agamemnon care în Aulida a sacrificat un cerb în locul fiicei sale Ifigenia destinată a fi sacrificată pentru ca aheii să poată pleca spre Troia.
313
violenţă, căci câinele era râvnitor de cele mari cu înflăcărare. A venit apoi tăierea buclelor euforbiene47 care a făcut să înceteze fără forţare osteneala mâinilor dându-i acestuia numai cât să se dezgolească taina părului în care zăcea toată puterea lui, cum se spune despre judecătorul Samson din vechime, pe care l-a trădat tăierea părului pe care a făcut-o într-o vară timpurie şi stricată de vânturi o femeie de dragul duşmanilor lui [Jd 16, 19 sq. ]. Fiind primit păstor dintre câini [cinici], s-a arătat apoi iarăşi dintre păstori câine [cinic]; o, ce necinste! Un câine [cinic] singuratic care nu mai purta frumuseţea coamei nici nu mai întorcea turma, ci alerga iarăşi după oasele măcelarilor. Dar ce vei face acum cu frumoasa coamă? O vei îngriji iarăşi cu iubire de osteneală? Sau vei rămâne aşa de râs? Căci amândouă acestea sunt ruşinoase şi nu poate fi găsit nimic de mijloc între acestea două, fără strângere de inimă. Unde vei pune părul, unde-l vei trimite? Recuzitei scenice a teatrelor — spune-mi! — sau fecioarelor? Şi cărora dintre ele? corintencelor tale, împreună cu care te exercitai odinioară în cele dumnezeieşti în chip preaînţelept, singur împreună cu ele singure? În locul acestora te-aş pune mai degrabă câine al cerului. Deci oraşul s-a îndurerat până într-atât de relele întâmplate atunci, încât toţi îşi aduceau obolul; fiecare spunea cuvinte neplăcute care acuzau viaţa lui, mânia făcându-l să spună cele ce le gândea mintea. Unul spunea una, altul alta, compunându-se astfel de pretutindeni simfonia răului desăvârşit. Aşa cum în trupuri suferinţele mici sunt iscate de bolile mari, şi, dacă acestea până atunci lipseau, era din pricina vigorii lor, tot aşa şi acum ultima răzmeriţă a făcut publice toate relele lui dinainte. Dar nu mie îmi revine să vorbesc despre ele. Le ştiu cei ce le spun; eu îmi muşc buzele, mi-e ruşine de cele dinainte, măcar că am fost nedreptăţit. „Dar ce? Oare ieri nu l-ai avut între prieteni şi-l socoteai vrednic de cele mai mari laude?”, mi-ar răspunde poate cineva din cei ce ştiu acestea şi care acuză uşurinţa mea de-atunci, cu care cinsteam şi pe cei mai răi dintre câini. Am fost vinovat de ignoranţă vrednică de ură. Am fost amăgit ca Adam cu gustare rea. Frumos era la vedere pomul amar. M-a înşelat chipul unei credinţe ce se vedea până şi pe faţă şi în vorbe. Căci nimic nu e mai uşor de crezut decât un bărbat îmboldit uşor spre evlavie, fie ea reală, fie aparentă. O, patimă bună! Căci fiecare crede ceea ce vrea să creadă. Ce trebuia oare să fac? Să-mi spună înţelepţii! Ce altceva i se pare cuiva dintre voi că aş fi putut face când Biserica era atât de strâmtorată,
47 Euforb, personaj troian din Iliada, renumit pentru buclele sale cârlionţate.
314
încât strângeam şi paie? Căci vremea strâmtorată nu dă atâta putere cât dă vremea plină de lărgime. Un lucru de cea mai mare importanţă pentru mine era şi acela că acel câine [cinic] mânca la curtea mea cinstind pe Hristos în loc de Heracles. Dar mai era ceva: el se silea să ne convingă că fuga lui pentru motive ruşinoase era pentru că pătimise pentru Dumnezeu. Era demn de biciuire, dar pentru mine era purtător de biruinţă. Dacă acest lucru e îngrozitor, ştiu că de multe ori am păcătuit astfel. Dar iertaţi-mi, bărbaţi judecători, faimosu-mi păcat. Era foarte rău, dar eu îl cinsteam ca pe unul bun. Voi spune însă ceva încă şi mai obraznic. Iată îmi scot afară limba flecară şi inoportună. Şi cine vrea, să o taie fără milă. Dar de ce nu mi-a fost tăiată? Sau ţi se pare că ea, care a tăcut timp îndelungat, va tăcea încă şi mai mult, plătind poate preţul inoportunităţii ei, ca să înveţe astfel să nu fie primitoare cu toţi? Dar care e acel lucru? Căci e de ajuns să adaug doar faptul că răutatea e cu adevărat iraţională. Fiindcă pe omul pe care nu l-a făcut blând bunătatea, ce altceva l-ar putea face vreodată? Căci ce vei spune că e purtarea unuia a cărui cinste atât de mare era de fapt un blam, decât un rău mare? Deci, dacă acestea sunt demne de crezare, nu căuta mai mult, iar dacă nu sunt adevărate, nu le primi nici pe cele dinainte. Dar care lucru ar fi mai cu anevoie de combătut decât acestea? Astfel acel rău a fost dus în chip rău de aici sau, pentru a spune mai bine adevărul, a fost dus în chip bun ca un rău.
Dar fiindcă împăratul avea ca bază de plecare pentru războiul împotriva triburilor barbare Tesalonicul, ce ţese acum atotrăul acela? Luând cu el acel pâlc murdar din Egipt — adică pe cei care-l tunseseră în chip necuviincios — aleargă spre tabăra lui ca să-şi asigure scaunul prin ordinul imperial. Dar alungat şi de acolo ca un câine, cu multă mânie şi jurăminte înfricoşătoare — căci încă nimeni nu-şi pleca în chip rău urechile împotriva mea, ci le aveau sănătoase — se întoarce să strice iarăşi Alexandria, făcând în mod intenţionat şi în chip iscusit aceasta. Căci pe Petru, al cărui condei era cu două peniţe pentru a scrie uşor cele opuse, îl atacă cu o bandă de mercenari străini şi-l strâmtorează pe bătrânul fie cerându-i scaunul pe care-l nădăjduia, fie spunând că nu se va mai muta din cel de acum. Până ce guvernatorul, temându-se ca flacăra iscată să nu se adauge la vechile necazuri, cum era verosimil de altfel, îl alungă afară din oraş. Şi acum mi se pare că e linişte, dar mă tem ca nu cumva norul cumplit şi plin de grindină, împins fiind de un vânt puternic, să nu-şi reverse gheaţa peste cei ce nu vor. Căci ticăloşia nu se linişteşte vreodată, nu se cuminţeşte, chiar dacă acum
315
e ţinută în frâu. Unele ca acestea le filozofează câinii [cinicii] de acum: câini lătrători şi numai în aceasta câini. Ce lucru asemănător are Diogene sau Antistene? Ce are cu voi Crates? El [Maxim Cinicul] scuipă pe însoţitorii lui Platon; stoicii nu sunt nimic. O, Socrate, până acum erai primul. Voi spune însă acum ceva mai demn de crezare decât Pitia: „Maxim e cel mai înţelept dintre toţi bărbaţii!”
Dacă e însă cineva dintre muritori, atunci eu am fost de la început supus suferinţelor, şi încă şi mai mult acum, chinurilor de pe pământ, primejdiilor de pe mare, din care am fost salvat — şi mulţumită multă aduc pentru aceste temeri. Fiindcă acestea m-au predat cu înţelepciune celor de sus ridicându-mă deasupra tuturor celor amăgitoare. Nesuportând totuşi necinstirea de atunci, după ce am aflat că acel om rău a fost tuns, având în jurul meu pe toţi prietenii mei care mă ţineau sub strajă ascunsă observându-mi mişcările, ieşirile şi întoarcerile, iar toţi duşmanii [arienii] care vedeau lupta crezând că această ruptură e destrămarea cuvântului [învăţăturii ortodoxe]; văzând deci eu şi neputând suporta acestea, păţesc — căci nu voi putea nega acest lucru — ceva ce se poate spune mai degrabă despre un om mai simplu decât despre unul mai înţelept. Căci, cum se spune, întorc îndată pupa înapoi, dar nu în chip iscusit, căci atunci nimeni n-ar fi ştiut-o. Acum însă am făcut să ţâşnească un cuvânt de adio pe care l-am rostit cu durerea unei compasiuni părinteşti: „Păziţi Treimea pe care v-am dat-o eu, un părinte foarte bogat în copii doriţi, şi aduceţi-vă aminte, iubiţilor, de ostenelile mele!” Dar când poporul a auzit acest cuvânt, iar unul dintre cei mai neaşezaţi a început să strige, mulţimea s-a sculat numaidecât ca un roi de albine sub suflarea fumului, şi a înnebunit strigând; bărbaţi, femei, fecioare, tineri, copii, bătrâni, nobili, nenobili, demnitari şi unii soldaţi în permisie fierbeau fiecare deopotrivă de mânie şi de dor: de mânie împotriva vrăjmaşilor şi dor faţă de păstorul lor. Dar nu stă în obiceiul meu să-mi plec genunchiul forţei, nici să îmbrăţişez scaunul ocupat ilegal, eu, care n-am putut fi silit să-mi ocup scaunul meu legitim48. Atunci pentru a-şi împlini dorul aceştia o iau pe altă cale. Folosindu-se de multe jurăminte şi implorări, îmi cer să le stau alături şi în ajutor şi să nu las turma pradă lupilor. Cum aş fi putut să-mi ţin lacrimile? O, Anastasia49,
48 Deşi consacrat episcop al Sasimei, Grigorie nu şi-a exercitat niciodată funcţia aici, iar la Nazianz n-a fost decât episcopul auxiliar al tatălui său Grigorie cel Bătrân.
49 Prima capelă ortodoxă din Constantinopolul arian amenajată în casa verişoarei lui Grigorie, Teodosia, ca să fie punct de plecare şi simbol al învierii Ortodoxiei în capitala Imperiului.
316
cel mai cinstit dintre temple, care ai trezit credinţa ce zăcea la pământ, arcă a lui Noe, singura care ai scăpat de potopul revărsat peste lume şi ai purtat în seminţe a doua lume ortodoxă, spre tine curgea mult popor de pretutindeni, ca unul ce stătea în cea mai mare dintre primejdii, şi atunci a cui trebuia să fie biruinţa: a mea sau a dorului? Eram fără glas şi plin de întuneric, fiindcă nu puteam nici stăvili glasurile, nici nu puteam făgădui ceva din cele cerute: primul lucru nu era cu putinţă, iar celălalt era supus fricii. Căldura era apăsătoare, trupurile asudate. De frică femeilor le pierise graiul, mai ales acelora dintre ele care erau mame, copiii plângeau, ziua se sfârşea. Fiecare părea să nu cedeze ostenelilor, chiar dacă i s-ar cere să fie îngropat frumos în biserică, înainte de a-mi fi smuls vreunul din cuvintele dorite. Vai, ce auzire! De ce nu mi s-au astupat atunci urechile? Căci, silit de durere, cineva a spus: „Dacă pleci, duci cu tine Treimea!” Astfel că, temându-mă să nu iasă de aici vreo primejdie, n-am jurat nimic — căci sunt liber de jurământ, ca şi eu să mă laud puţin în Dumnezeu, de Care am fost spălat în Duhul —, ci mi-am dat cuvântul încredinţat de purtarea mea să rămân până ce vor apare unii din episcopi — căci se spera că vor veni atunci —, nădăjduind să mă dezleg atunci de grijile străine. Aşa ne-am despărţit cu greu unii de alţii, biruitori amândoi prin umbra speranţei: ei crezând că mă au, iar eu crezând că mai rămân doar puţin timp.
Acestea au fost aşa. Iar cuvântul dumnezeiesc [al Ortodoxiei] a strălucit iarăşi, partea care suferea fiind degrabă astupată ca un zid sau o falangă de promptitudinea comandantului şi mulţimea lucrătorilor. Căci cei care fuseseră legaţi de dogme şi numai de aceea stăteau cu mine, văzând ce sufeream, m-au îndrăgit mai mult. Căci îi mâna Treimea grăită răspicat, care de multă vreme nu mai era propovăduită — căci este poate lucru greu a spune că era de mult îngropată —, propovăduirea părinţilor şi a prozeliţilor; căci o vreme ea a fost, apoi s-a sfârşit, şi a venit iarăşi, încredinţând astfel învierea din morţi. Aceştia aveau poate câte un cuvânt [discurs] din cuvintele [discursurile] mele; unii însă alergau la mine ca la un atlet tare, alţii le ţineau cu plăcere ca pe lucrul lor însuşi. Voi însă, învăţaţi acestea de la cei ce le ştiu bine, iar alţii povestiţi-le celor ce nu le ştiu — dacă unii sunt atât de departe de voi sau de puterea ce stăpâneşte acum în Italia —, ca acestea să se spună şi celor care vin după, ca pe un altul din relele noi ale vieţii pe care târâtul zadarnic al zilelor le poartă împletind mai răul cu mai binele. Nu vorbesc încă de poporul cel drept în credinţă, odrasla nobilă născută din
317
durerile mele, ci de cei de care — întrucât nici unul dintre ortodocşi n-a apărut alergând la mine când am venit — se poate vorbi ca de nişte însetaţi de undele unor ape aparente [dintr-un miraj], care-şi fac rost de cuvânt pentru a veni în ajutor foamei lor, sau ca unii stăpâniţi de întuneric care aleargă la o mică lumină. Dar ce ar putea spune cineva de cei străini de credinţă de care îmi aduc aminte că se bucurau de cuvântul meu? Foarte multe sunt devierile de la calea nerătăcită şi orânduită, toate ducând în prăpastia pierzaniei, în care stricătorul [demon] a împărţit chipul [lui Dumnezeu] ca intrând pe aici să separe minţile, nu limbile ca odinioară Dumnezeu. De aici vin bolile dogmelor; [păgânii] cei care nu cunosc nimic dumnezeiesc sau numai o mişcare de care e generat şi purtat acest univers, care introduc o mulţime de zei în locul Unuia singur şi cad înaintea celor plăsmuite de ei înşişi, care nu admit o providenţă a celor de jos şi le încredinţează pe toate conjuncţiilor astrelor; [iudeii] cei care fiind poporul ales al lui Dumnezeu L-au răstignit pe Fiul în cinstea Tatălui, câţi sunt evlavioşi în porunci mici, care tăgăduiesc pe îngeri, Duhul şi învierea şi scrierile profeţilor; cei care-L cinstesc pe Hristos în umbrele Legii; [gnosticii] cei care cinstesc Abisul, Tăcerea, naturile veşnice şi eonii masculini-feminini ai lui Simon Magul şi odraslele lor; cei care compun Dumnezeirea din litere, care atribuie Vechiul şi Noul Testament la doi dumnezei: unul sever şi unul bun; care instituie trei naturi nemişcate: a spiritului, a pământului şi cea din mijlocul lor; cei care se bucură de principiul întunericului al lui Mani; cei care cinstesc rău duhul lui Montan sau înălţarea deşartă a mândriei lui Novaţian; cei care contrag Treimea necurgătoare, cei care divid natura indivizibilă, şi, iarăşi, cei care ies cu multe capete ale impietăţii produse de o singură hidră: [arienii] cei care-L aşază numai pe Duhul de partea creaţiei, cei care-L adaugă Duhului şi pe Fiul; cei care introduc un dumnezeu de vârsta Cezarului, cei care introduc în mod absurd trupul aparent; [adopţienii] cei care spun că Fiul de jos e al doilea; [apolinariştii] cei care spun că ceea ce este mântuit nu este desăvârşit, ci e lipsit de minte. Căci acestea sunt, într-un cuvânt, tăierile dreptei credinţe şi mamele celor absurde. Cine dintre aceştia a fost vreodată atât de neclintit, ca să nu-şi plece urechea la cuvintele mele? Pe unii îi prindea forţa dogmelor, iar pe alţii îi îmblânzea modul exprimării. Căci nu-mi rosteam cuvintele cu duşmănie, nici în chip defăimător sau patronal, ci suferind, nu lovind, nici înălţându-mă purtat de o împrejurare prielnică, dar curgătoare şi amăgitoare, ca unii — căci ce are în comun cuvântul cu puterea? —, nici nu făceam
318
caz de îndrăzneală, odrasla lipsei de raţiune — căci aceasta e extrem de iscusită şi seamănă cu o sepie care vomită din adâncul ei negreală, ca să se sustragă de mustrări prin întuneric —, ci în chip blând şi potrivit, ca un avocat al Cuvântului compătimitor şi blând şi Care nu loveşte pe nimeni; de unde urmează că şi biruinţa are o logică, dar ea este mult mai de cinste când cineva e câştigat pentru Dumnezeu de forţa convingerii. Unele ca acestea erau scrise pe tăbliţele mele. Aici era scrisă în chip înţelept şi frumos şi o altă lege a educaţiei mele: a nu recunoaşte o singură cale a drepteicinstiri: limbuţia uşoară şi rea, a nu râde la teatre, în foruri şi la banchete umflaţi de cântece înainte de a fi spălat limba de cuvinte de ruşine, nici a arunca cuvintele tainice în urechi profane şi străine de Hristos amuzându-ne de cele vânate cu osteneală, ci de a fi cât mai cucernici prin păzirea poruncilor, hrănind săraci, găzduind străini, îngrijind bolnavi, stăruind în psalmodii, rugăciuni, suspine, lacrimi, culcări pe jos, presări ale pântecului, sugrumări ale simţurilor, irascibilităţii şi râsului, buna rânduială a buzelor, adormind trupul cu puterea Duhului. Căci multe sunt căile mântuirii, toate ducând la comuniunea cu Dumnezeu, pe care trebuie să mergi, nu numai pe cea în cuvânt. Căci cuvântul ajunge pentru credinţa simplă, cu care Dumnezeu mântuieşte în chip simplu pe cei mai mulţi. Iar dacă credinţa ar cădea numai peste cei înţelepţi, nimic n-ar fi atunci mai sărac la noi decât Dumnezeu. Dacă eşti iubitor de limbă sau plin de râvnă şi te temi ca nu cumva cuvântul să ţi se scurgă — căci e omeneşte, îţi recunosc acest lucru —, vorbeşte, dar cu teamă şi nu întotdeauna, nu toate, nici tuturor, nici peste tot, ci cărora, cât, unde şi când se cuvine. Căci este vreme pentru orice lucru, cum auzi [din Scriptură, Ecc 3, 1 sq.] şi „măsura e lucrul cel mai bun”, cum spune cuvântul unui înţelept50. Separate sunt ţinuturile misilor şi frigienilor, separate sunt şi cuvintele mele de cele ale celor din afară [intelectualilor păgâni]; căci cuvintele acestora sunt pentru ostentaţie în reuniuni de tineri, în situaţii fictive, în care succesul sau insuccesul nu e lucru mare, nu e decât o umbră, şi nimic nu e mai inconsistent decât o umbră. Dar pentru mine — căci scopul meu e să rostesc adevărul — a vorbi aşa sau nu e un lucru ce-mi produce spaimă; căci e o cale străjuită de prăpăstii, din care de cade cineva e limpede că a căzut în porţile iadului. De aceea trebuie să avem pază la cuvinte, pe unele spunându-le, iar pe altele ascultându-le cu înţelepciune; iar uneori trebuie fugit de amândouă
50 Prima maximă a lui Cleobul, unul din cei şapte înţelepţi ai epocii arhaice a Eladei.
319
acestea deopotrivă folosindu-ne ca de o balanţă dreaptă de frică. Căci urechea aduce mai puţină primejdie decât limba, iar încă şi mai puţină primejdie decât auzul are fuga din mijloc[ul auditoriului]; căci ce trebuie să omori minţile atingându-te de un peşte torpilă sau să te apropii la o răsuflare de un câine turbat? Aşa fiind învăţat din Scripturile dumnezeieşti, în care am fost crescut înainte de a-mi fi adunat minţile, şi aşa conducând şi cetăţeni şi străini, eram acum între agricultorii bogaţi, chiar dacă secerişul meu nu era totodată şi adunat. Căci pe unii îi îmblânzeam scoţându-i dintre spini, alţii erau neteziţi, iar în alţii se arunca sămânţa; unii erau în lupte, alţii mai presus de pământ; unii abia încolţeau, alţii erau legaţi spice; unii creşteau, alţii erau albi gata de seceră; pe unii îi avea aria, altora le era prietenă grămada; unii erau întinşi la uscat, alţii în hambare, iar unii erau pâine, capătul agriculturii: pâine care hrăneşte acum nu pe cel ce a ostenit, ci pe cei ce n-au vărsat nici o picătură de sudoare.
Aş fi vrut să opresc cuvântul aici şi să nu mai spun nimic din cele nedemne de cuvânt. Dar continuarea lucrurilor nu mă lasă, dintre care unele au ieşit aşa după dreptate, despre altele însă nu ştiu ce trebuie să spun şi cărei părţi să le atribui şi pe cine să laud. În acest fel stând lucrurile, după ce a oprit norul barbarilor muşcători prin marea lor mulţime şi îndrăzneală, pe neaşteptate vine din Macedonia împăratul [Teodosie]: om nu rău în a stăpâni firile mai simple în credinţa în Dumnezeu şi învins în chip mai presus de fire de Treime — căci acesta este cuvântul milostiv al tuturor celor ce păşesc în siguranţă pe un sol tare —, dar nu atât de mare prin fervoarea duhului ca să egalizeze perfect cele de acum cu cele trecute, tămăduind cu vremea greşelile vremii; era oare egal în fervoare sau nu? ce voi spune? avea curaj ori îndrăzneală? Învăţaţi-mă voi! Dar poate e mai bine să numim aceasta „prudenţă”. Căci cred că atât pentru noi, cât şi pentru cei pe care-i aducem lui Dumnezeu nu e legitimă constrângerea, ci convingerea — fiindcă ceea ce e ţinut fără voie, cu forţa, ca o săgeată în coada arcului şi o piatră în mână, sau curgerea unui râu constrâns din toate părţile să curgă în albie, atunci când se iveşte ocazia dispreţuieşte forţa; Dar ceea ce e de bunăvoie rămâne strâns tot timpul cu legăturile de nedezlegat ale dorinţei — gândind la acestea şi stăvilindu-mi, pe cât mi se pare, frica, aceasta îi atrage pe toţi cu blândeţe propunându-şi voinţa ca o lege nescrisă a convingerii. Deci ce trebuie să mai spun cu ce m-a cinstit de la prima vedere, ce cuvinte mi-a spus şi cu câtă bunăvoinţă m-a ascultat când m-a vizitat bucuros pe mine, cel de trei ori
320
bucuros? Căci ar fi plin de ruşine dacă la vârsta mea aş apărea gândind astfel de lucruri; pentru mine singurul lucru de preţ este numai Dumnezeu. Deci la sfârşit a zis: „Dumnezeu îţi dă prin mine acest templu51 ţie şi ostenelilor tale!”, glăsuire de necrezut înainte de a fi dusă la bun sfârşit. Orăşenii erau atât de porniţi, fierberea era atât de multă şi grozavă, că şi dacă s-ar fi întâmplat ceva din cele neplăcute, ei n-ar fi cedat, ci ar fi menţinut ceea ce ţineau; dacă însă ar fi fost violentată, greaua lor ranchiună ar fi căzut asupra mea, care eram uşor de ţinut în stăpânire. Deci acela [împăratul] a vorbit aşa, iar pe mine m-a cuprins un freamăt de plăcere amestecat cu cutremur. O, Hristoase al meu, Care chemi la pătimire pentru cele ce ai pătimit, Tu ai fost şi atunci Arbitrul ostenelilor mele, fă-Te şi acum Mângâietorul relelor mele! Timpul sosise. Armata cu săbiile în mâini ocupase în ascuns templul dispunându-şi forţele în el. Iar poporul fremătând tot i se opune ca nisipul, norii sau valurile mării, amestecând în el mânia şi implorările: mânia împotriva mea şi implorările la adresa puterii. Pieţele, hipodromul erau pline ochi, rândurile al doilea şi al treilea erau pline de bărbaţi, femei, copii, bătrâni, care priveau în jos: durere, suspin, lacrimi, urlete, imaginea unei cetăţi cucerite cu forţa. Iar eu, viteazul general, deşi într-un trup bolnav şi destrămat, care de-abia mai respira, la jumătatea distanţei între comandantul suprem şi armată, privind în sus, folosindu-mă drept ajutor de speranţă, m-am oprit, nu ştiu cum, în templu. Dar e demn de spus şi aceea că multora acest lucru li s-a părut atunci mai bun decât orice cuvânt, pentru că mai ales în asemenea clipe mari nimic din cele văzute nu era pentru ei ceva simplu. Eu nu pot să nu-i cred pe cei ce o spun, măcar că de este cineva ostil celor străine acela sunt eu. Fiindcă a te opune tuturor e la fel de rău cu a voi să crezi toate cu uşurinţă: una e uşurătate, alta e îndrăzneală. Deci care e minunea? O, carte, vesteşte-o lumii, ca atâta har să nu rămână ascuns celor ce vin după! Era în zori, dar noaptea acoperea încă tot oraşul, în timp ce un nor acoperea discul soarelui, un lucru pe vremea de atunci foarte puţin potrivit, căci nimic nu este atât de iubitoare de senin ca o adunare populară. Acest lucru a produs duşmanilor plăcere, ca şi cum Dumnezeu ar fi fost nesatisfăcut de cele făcute, iar mie o mâhnire ascunsă în suflet. După ce însă eu şi puterea în purpură am fost înăuntrul sanctuarului circular şi s-a înălţat o laudă amestecată a tuturor chemând pe Dumnezeu
51 Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, unde se aflau şi mormintele tuturor împăraţilor romano-bizantini începând cu Constantin cel Mare.
321
cu strigăt şi cu întinderea mâinilor, până într-atât a strălucit lumina soarelui norul fiind rupt de porunca lui Dumnezeu, încât toată casa [biserica], care mai înainte era întunecoasă, s-a făcut numaidecât plină de scânteiere şi toţi au putut avea icoana Cortului din vechime [Vechiului Legământ] pe care La ascuns strălucirea lui Dumnezeu, iar chipul şi sufletul tuturor s-a înseninat. Şi atunci curajul mergând mână în mână cu priveliştea, căutându-mă strigau cu glas puternic, ca şi cum numai de acest lucru ducea lipsă împrejurarea de faţă, că prima şi cea mai mare cinste pentru oraş din partea puterii e să mi se dea scaunul episcopal al oraşului. Aceste lucruri erau strigate de bărbaţii cu funcţii publice şi de cei de jos, toţi având deopotrivă aceeaşi dorinţă, erau strigate de femeile de sus [de la balcon] ca ceva ce venea de dincolo de podoaba lor feminină. Un tunet de necrezut a răsunat până ce au sculat de pe scaun pe un coleg episcop — căci n-aveam putere în voce, strâns şi ţinut fiind de spaimă — şi prin limba altuia am spus aceste cuvinte: „Opriţi strigătul! Opriţi! Acum e vremea potrivită pentru mulţumire, abia mai pe urmă va veni vremea pentru lucruri mai mari”. Iar poporul a primit cele ce am spus, căci tuturor le este dragă modestia, şi însuşi împăratul a plecat dând laude. Aşa s-a sfârşit deci această adunare care m-a înfricoşat atât de mult, întrucât o singură sabie a ieşit din teacă şi iarăşi a fost vârâtă înăuntru şi a fost destul să reteze îndrăzneala poporului înfierbântat.
Nu ştiu însă cum să aduc vorba şi despre cele ce au urmat şi care au o anume pondere în aceste lucruri. Care autor mi-ar putea da sfârşitul cuvântului? Căci mă ruşinez de laudele mele, chiar dacă despre mine ar vorbi bine un altul. Aceasta e legea mea. Voi vorbi însă moderând cât mai tare cuvântul: Eram înăuntru[l bisericii], iar cetatea, punând stăpânire pe templu, şi-a domolit vuietul, dar suspina ca gigantul din vechime despre care se spune că, prăvălit de fulger sub muntele Etna, scotea din adânc fum şi foc. Deci, pentru Dumnezeu!, ce ar fi fost drept să fac? Învăţaţi-vă voi, spune-ţi voi, judecătorii de acum, adunarea de tineri nenorociţi, pentru care blândeţea e socotită slăbiciune, iar nebunia şi răutatea bărbăţie! Să-i fi împins deoparte, să fi scos afară [pe eretici], să fi fost crud şi sălbatic, să fi dat foc, profitând nesăţios de prilej şi de putere? Sau să-i lecuiesc cu leacuri de mântuire? Căci aşa se puteau câştiga două lucruri bune: pe ei îi puteam face moderaţi prin moderaţie, iar eu puteam primi slavă şi afecţiune. Acest lucru era drept şi acest lucru mă voi arăta făcându-l pururea, şi l-am făcut şi atunci, pe cât îmi era cu putinţă. Mai întâi, ca să mă arăt că nu dau
322
mersului vremilor mai multă importanţă decât puterii lui Dumnezeu, ce anume sunt povăţuit de bunul sfătuitor, pe care-l socotesc că are un sfat foarte sigur? Când toţi cinsteau aroganţa magistraţilor, şi între aceştia mai ales pe cei ce stau înăuntru[l palatului] şi care sunt nevolnici în toate celelalte afară de bani, cine ar putea spune cum şi cu câte meşteşuguri, lipindu-se de porţile împărăteşti, acuzând, luând mită, umplându-se rău de evlavie şi, ca să spun scurt, purtându-se neruşinat, eu singur am hotărât să fiu mai degrabă dorit decât urât şi mi-am cumpărat respectul cu raritatea, preferând să mă dedic cel mai mult lui Dumnezeu şi curăţiei şi lăsându-i pe alţii să stea la porţile celor puternici. Văzând apoi că unii erau stingheriţi pentru nedreptăţile pe care ştiau că mi le făcuseră, iar alţii trebuiau, cum era şi de aşteptat, să fie trataţi iarăşi bine, pe unii i-am iertat de frică, iar altora le-am fost de folos în cutare sau cutare nevoie, cum îmi stătea în putere.
Voi povesti drept exemplu un singur lucru dintre toate. Mă linişteam odată în casă din pricina unei boli care sosise să fie tovarăşă ostenelilor mele; acestea erau desfătarea mea, cum li se pare celor invidioşi. Fiind eu aşa, pe neaşteptate unii din popor au pătruns în casă şi împreună cu ei un tânăr palid, pletos şi îmbrăcat de doliu. Iar eu dându-mi jos picioarele din pat, cum fac cei cuprinşi de spaimă, unii au început să spună din belşug, cum le era drag, vorbe de mulţumire lui Dumnezeu şi împăratului care le-au dăruit ziua de faţă şi, lăudându-mă şi pe mine cu aceste cuvinte, au plecat. Acesta însă, îmbrăţişându-mi dintr-o dată picioarele, sta ca un rugător fără glas şi înlemnit. Când l-am întrebat: „Cine eşti, de unde eşti, şi de ce ai nevoie?”, acela nu scotea decât strigăte încă şi mai mari. A început să se jure, să suspine, să-mi strângă şi mai tare mâinile, iar atunci m-au podidit şi pe mine lacrimile. Iar când a fost smuls cu forţa de mine — căci nu putea vorbi —, unul din cei de faţă a spus: „Acesta e asasinul tău. Află că vezi încă lumina zilei din pricina acoperământului lui Dumnezeu. Iată-l stând de faţă de bunăvoie, prizonier al conştiinţei, ucigaş mărturisit, acuzator nobil al lui însuşi, plătind cu lacrimile sale preţul sângelui”. Acestea le-a spus, iar eu am fost izbit de cuvintele lui şi i-am dat aceluia un cuvânt care să-l dezlege de rău: „Dumnezeu să te mântuiască. Nu e lucru mare pentru mine, salvatul, să arăt bunătate junghietorului meu. Îndrăzneala ta te-a făcut al meu. Priveşte cum te-ai făcut cuviincios pentru mine şi pentru Dumnezeu!” Acestea le-am spus. Iar oraşul — căci nici un bine nu rămâne ascuns — îndată s-a muiat ca fierul de la mişcările focului.
323
Atât de marile sume de bani, de care se vorbea, şi pe care cele mai mari temple ale lumii le strângeau dintotdeauna, vasele şi veniturile care curgeau de pretutindeni, le-am preluat fără să găsesc nici o socoteală în registrele întâi-stătătorilor Bisericii de până atunci, nici în vistieriile noi, în care se găsesc lucrurile, dar n-am luat nici un lucru străin, cum mă îndemnau şi aţâţau unii, socotind acest lucru o insultă adusă tainei. Cum ţi se pare? Cineva este răspunzător numai de cele pe care le-a avut, nu de cele pe care ar fi în drept să le primească. Cine e biruit de bani, acela îmi va face reproşuri, dar cine e superior, acela va accepta aceasta. Căci dacă nesăturarea este rea pentru toţi, faptul de a fi nesătul e şi mai rău la oamenii Duhului. Dacă toţi ar gândi aşa despre bani, personalul din biserici nu s-ar afla în această stare, vorbesc — şi nu după mintea mea — de cei ce liturghisesc şi se apropie de Dumnezeu. Dar potrivnicii mi-au mai scos o vorbă: cum că pe când eram în nevoi poporul, care mai înainte era împărţit, nu era de ajuns pentru a umple pridvoarele bisericii. Până într-atât eram de dispreţuit de toţi noi, ale cărora sunt acum templele şi mulţimile templelor. De aceste lucruri mă ocupam cu sârg, ca să nu mai vorbesc de săraci, de monahi, de fecioare, de cei aflaţi în boli, de străini, venetici, închişi, de psalmodii, lacrimi şi privegheri de toată noaptea, de bărbaţi şi de femei care practicau asceza, şi de toate celelalte de care se bucură Dumnezeu când sunt în bună rânduială.
Dar invidia corupătoare nu se liniştea; ea care mănâncă fie pe faţă, fie pe ascuns toate, îmi introduce ca obârşie a relelor mele voinţa de stăpânire. Căci întâi-stătătorii [episcopii] popoarelor câţi erau în Răsărit, afară de Egipt, şi până la a doua Romă [Constantinopol], puşi în mişcare de nu ştiu ce planuri ale lui Dumnezeu din colţurile cele mai dinăuntru ale pământului şi mării, s-au adunat ca să fixeze dreapta credinţă52. Preşedintele lor era un bărbat preacucernic, simplu şi neprefăcut la purtare, plin de Dumnezeu, cu privire senină, care insufla celor ce-l vedeau îndrăzneală amestecată cu respect, cultivator al Duhului. Cine nu-l ştia pe acesta, pe care-l arată cuvântul, întâi-stătătorul [episcopul Meletie al] Antiohiei, care era ceea ce se numea şi se numea ceea ce era? Căci miere [melitos] era şi purtarea şi numele lui. Suferise mult pentru Duhul Cel Dumnezeiesc, chiar dacă pentru puţin timp fusese înşelat de o
52 Aluzie la convocarea în mai 381 de către împăratul Teodosie a ceea ce avea să devină Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol pentru a clarifica problema divinităţii Duhului Sfânt.
324
mână străină53 ispăşind rătăcirea cu strălucite lupte. Aceştia m-au aşezat pe veneratul scaun pe mine care strigam şi suspinam, şi care numai pentru un singur lucru nu m-am opus tare. Tu îmi eşti martorul lui, Cuvinte! De ce? Căci nu este legiuit a ascunde adevărul. Credeam cu închipuiri zadarnice ale inimii — căci viaţa e la îndemâna nădejdii şi toate sunt uşoare pentru înflăcărarea duhului, şi de altminteri eram cu gânduri înalte pentru asemenea lucruri — că dacă aş primi puterea acelui scaun — căci aparenţele înclină şi ele mult balanţa —, atunci ca un dirijor a două coruri care, stând în mijlocul acestora, poate uni pe cei dintr-o parte, i-aş putea aduna după legea corului într-una pe cei divizaţi în chip rău54. Şi cum nu este acest lucru mai rău şi vrednic de bogate lacrimi, de tânguiri şi sfâşieri multe, întrucât în nici o situaţie grea nimeni din cei din vechime şi mai recent nu s-a complăcut în acestea, deşi mulţi au căzut în multe rele: toţi cântă risipirea lui Israel pe care a desfăşurat-o ranchiuna omorâtoare-de-Hristos. Căci episcopii şi învăţătorii poporului, dătătorii Duhului care din înălţimea scaunelor lor rostesc un cuvânt mântuitor, care în biserici predică tuturor cu voci pline pacea, s-au pornit amarnic unii împotriva altora cu atâta nebunie încât, strigând, adunând aliaţi, acuzând şi fiind acuzaţi, sărind în picioare şi ieşind în salturi, furându-i pe cei ce se întâmpla să le iasă în cale, turbaţi de iubirea de stăpânire şi de stăpânire de unul singur [monarhie] — cum voi striga acestea şi cu ce cuvinte? — ruinaseră deja întreaga lume, lucru pe care l-am spus deja mai sus când am început cuvântul. Între partea răsăriteană şi cea occidentală se socotea a fi o separaţie mai mult de învăţătură decât de locuri şi de climă. Căci locurile se unesc între ele, dacă nu în extremităţi, atunci în zonele de mijloc, dar nu este nimic care să-i poată lega pe cei separaţi nu de dreapta-credinţă — căci acest lucru îl născoceşte ranchiuna, gata la minciună —, ci de cearta pentru scaune. Dar de ce spun asta celor doi episcopi? Nu o spun atât episcopilor — căci îi cunosc bine pe amândoi —, cât răilor lor susţinători de ambele părţi, care suflă în flacăra aprinsă şi care în cele ale prietenilor lor îşi văd bine de ale lor, că acest lucru este bine şi mai degrabă rău. De unul din aceste rele am avut parte şi eu. Căci după
53 Meletie fusese chemat episcop al Antiohiei de o facţiune ariană. Dar, o dată instalat, Meletie a proclamat Ortodoxia niceeană.
54 Aluzie la schisma antiohiană. Aceasta a urmat depunerii şi exilării în 330 a episcopului Eustatie, când pe scaunul Antiohiei au fost numiţi doi episcopi ortodocşi rivali: Meletie şi, respectiv, Paulin (susţinut de Roma şi de Alexandria). Grigorie voia ca după moartea lui Meletie succesorul său să devină Paulin. Sinodul l-a numit însă pe Flavian, şi astfel schisma s-a prelungit mai departe până în 482.
325
ce întâi-stătătorul Bisericii Antiohiei, pe care l-am lăudat acum, plin de ani măsuraţi şi nenumăraţi, şi care îndemna mult, precum am auzit, la împăcare cu cuvinte pe care până atunci era auzit rostindu-le prietenilor, s-a mutat de aici spre corul îngerilor, şi cu pompă dumnezeiască şi cu revărsarea oraşului care s-a arătat atunci în număr mare, a fost trimis, cum aud, în eparhia lui ca o frumoasă comoară pentru cei ce l-au cunoscut, atunci ni s-a adus înainte un sfat de nesfătuit pe care l-au făcut cei răzvrătiţi şi răi sârguindu-se să ridice un alt întâi-stătător în locul [lui Paulin] celui care era acum singur în scaun. Multe discursuri s-au ţinut de ambele părţi, fie paşnice, fie ducând spre rău; atunci eu însumi am ţinut următorul discurs, pe care l-am socotit cel mai bun şi izbăvitor de rele:
„Nu mi se pare, prieteni, că voi cunoaşteţi cele pentru care se ţine sfat acum şi veniţi să vorbiţi despre acestea, ci într-o foarte mare măsură greşiţi de la ceea ce se cuvine. Despre un singur lucru trebuie să vorbiţi acum: despre oraş, şi aceasta pentru că acum în el sunt încă şi mai multe lupte — acesta e scopul pentru care trebuie să vă sârguiţi — şi aveţi nevoie de ajutorul mâinii mele. Dar eu vreau să vă vorbesc despre cele mai mari şi mai depline. Priviţi acest mare crug al pământului care e pecetluit de curgerile scumpului sânge al lui Dumnezeu — căci pătimind Dumnezeu S-a dat pe Sine însuşi preţ de răscumpărare pentru om — şi de sângele multor altor victime ulterioare. Această lume, să presupunem, e clătinată de doi îngeri, dar nici aceia — cuvintele mele sunt ale unuia care suferă — nu sunt vrednici de o aşa mare cinste. Din contră, cu cât sunt mai îngeri, cu atât mai mult nu sunt vrednici de luptă şi de cele mai rele, în cazul în care ceea ce e mai bun e vrednic de cele mai bune. Până ce acel dumnezeiesc episcop [Meletie] era în mijlocul nostru, nu era încă limpede cum occidentalii ar fi putut primi bărbatul pe care-l combătuseră cu înverşunare până atunci, dar era scuzabilă cumva şi întristarea moderată a celor ce sunt, cum spun, apărători ai legilor. Căci un bărbat blând e un leac al mâniei [Ecc 6, 16], dar ignoranţa e instrumentul cel mai mare când e vorba de îndrăzneală. Acum însă — fiindcă nu este nici o furtună, întrucât Dumnezeu a dat vreme senină lucrurilor Sale —, ce spun că trebuie? Primiţi-mi cuvântul, un cuvânt prudent, mai înţelept decât al tinerilor. Căci noi, bătrânii, nu vom domoli fierberea, fiindcă aceasta e întotdeauna învinsă de slava deşartă. Să ţină scaunul [Paulin] cel care-l ţine acum. Ce lucru mare este dacă-l vom plânge pe bărbatul acela [Meletie] puţin mai mult timp decât spune Legea veche? După care rezolvarea lucrului o va
326
da bătrâneţea, buna şi necesara fixare dinainte a capătului vieţii, comună întregului neam omenesc. Căci murind şi acesta [Paulin], se va duce unde de mult dorea să meargă dându-şi duhul lui Dumnezeu Care i l-a dat. Iar eu atunci, cu consimţământul întregului popor şi al înţelepţilor episcopi, voi da cu Duhul Sfânt scaunul său altuia. Aceasta ar putea fi singura soluţionare a relelor. Sau, încă şi mai bine, vom primi chiar şi un străin — căci acum e străin, pe cât văd, Occidentul — ori a doua navigaţie, şi vom cuminţi cetatea, un popor obosit de atâta amar de vreme. Să se oprească odată, chiar mai târziu, să se oprească furtuna lumii. Să ne fie milă atât de cei ce sunt acum aproape de această suferinţă, cât şi de cei ce vor fi în ea mai apoi. Să nu vrea nimeni să afle unde se va ajunge dacă lucrurile acestea vor birui pe timp lung. Suntem pe muchie de cuţit şi dogma noastră respectată şi venerabilă poate fi sau salvată, sau să nu mai fie, frântă de răzvrătire. Căci aşa cum reaua stare a culorilor e atribuită pe nedrept pictorului, sau reaua purtare a elevilor e atribuită dascălilor lor, tot aşa dacă iniţiatul e rău, atunci cel ce l-a iniţiat nu va fi cu atât mai mult o insultă la adresa tainei? Să ne lăsăm biruiţi puţin, ca să câştigăm o biruinţă mai mare. Să fim mântuiţi de Dumnezeu şi să mântuim lumea căzută rău în ruină. Căci nu întotdeauna biruinţa poartă în ea şi slava. E mai bine să fi lipsit în chip frumos decât să ai în chip rău. Acestea le ştie Treimea şi predica strălucită a îndrăznelii mele unită cu pietre, şi care m-a făcut să ajung pradă invidiei celor răi. Am spus azi cu simplitate şi dreptate cele ce ştiu că pot contribui la scopurile noastre. Iar dacă cineva dintre cei răi crede că spun aceasta fie pentru a fi pe plac, el însuşi fiind cumpărat — căci există cumpărători ai celor de sus plini de aur, ca şi de ambiţie —, fie pentru că urmăresc ceva propriu, cum este o lege la cei mulţi, el însuşi folosindu-se pe ascuns de meşteşugiri în relele sale, fie crezând că de aici voi câştiga putere, să lase judecata pe seama focului de pe urmă. Iar mie să-mi îngăduie o viaţă fără scaun [episcopal], lipsită de slavă, dar şi de primejdii. Căci voi merge să şed acolo unde lipsesc cei răi. Pentru că acest lucru e mai bun pentru mine decât a fi amestecat cu cei mulţi fără a-i putea atrage pe alţii la voia mea, şi fără a mă putea pune de acord cu alţii, acolo unde nu e nici o logică. Să vină în faţă oricine ştie ce e scaunul [episcopal]; pe mulţi îi va schimba, şi vrednici şi răi. Despre acestea să vă sfătuiţi şi să luaţi o hotărâre. Cuvântul a fost spus.”
Acestea am spus. Iar ei au început să strige de la unul la altul, popor de cornute strânse într-un loc, vacarm asurzitor de tineri,
327
gaşcă nouă, vârtej care ridică praful la răscoala vânturilor, cărora, din frică de Dumnezeu şi de scaun, nimeni din cei cu funcţii n-ar fi socotit vrednic să le dea cuvântul, căci fierbeau dezordonat sau se aruncau pe neaşteptate peste persoane ca nişte viespi, şi în urma cărora veneau venerabilii bătrâni; atât erau de departe de a-i cuminţi pe tineri. Observă acum cât de lăudabil e gândul lor. „Lucrurile, spuneau ei, trebuie să se potrivească cu soarele şi să înceapă de acolo de unde Dumnezeu ne-a strălucit în haină trupească [din răsărit].” Dar ce? Să învăţăm să nu cinstim rotirile astrelor, şi să credem că trupul lui Hristos e pârga întregului neam omenesc. „Dar, ar spune poate degrabă cineva, aceasta a început acolo unde era mai multă şi îndrăzneala, ca acolo să poată fi şi omorât uşor; de unde a venit mai apoi învierea, din care vine mântuirea.” Iar cei ce gândeau acestea nu trebuiau oare să cedeze celor care, precum spuneam, cunoşteau bine situaţia?
De unde se vede bine că erau cu mintea pe sus şi în celelalte. Care anume? Dulcele şi bunul izvor al vechii credinţe, care unea într-una Firea Treimii, a cărei şcoală fusese odinioară Niceea, pe acesta îl vedeam tulburat în chip nefericit de curgerile sărate ale celor cu opinii îndoielnice, care cred cele ce bucură puterea, care sunt oameni de mijloc, şi e foarte bine dacă sunt de mijloc şi nu stau pe faţă de partea adversă; episcopi care acum află de Dumnezeu, ieri învăţători azi învăţăcei, iniţiatori iar acum iniţiaţi a doua oară, care rânduind poporul îşi spun, nu ştiu cum, propriile lor rele, dar le spun fără lacrimi — lucru străin: o spunere a bolilor fără lacrimi! Aşa erau aceştia. Căci toate, se spune, sunt sclavele vremii. Dar ce desfătare e mai mare decât jocul? Cele ce nu se obţin cu osteneală, cum sunt cele mai multe, nici nu pot fi procurate altfel, nici măcar cu bani. Ce am făcut atunci eu, foarte iubitor de oameni? Am pus să se vestească înaintea tribunelor, am strigat tuturor: „Cine vrea, să intre înăuntru, chiar dacă şi-a schimbat de două sau de multe ori credinţa. Scena e deschisă tuturor, târgul la fel: nimeni să nu plece fără să fi cumpărat ceva. Dacă zarul s-a schimbat — căci nimic nu e mai uşor schimbabil decât momentul prielnic —, arată-ţi iscusinţa! Joacă-l din nou! Nu este inteligent să te ţii de o singură credinţă, ci să ştii să-ţi croieşti multe căi în viaţă.” Şi de aici ce s-a făcut? Acea mult împletită imagine din vise: aur, apoi argint, bronz, fier, lut ars la picioare [Dn 2, 31 sq.]. Mă tem ca nu cumva o piatră să spulbere toate. Moabiţilor şi amoniţilor, cărora în vechime nu le era îngăduit [Dt 23, 3 sq.], acum li se dă intrare în Biserică. „Dar n-ai lăudat tu mai înainte acestea? Spune!
328
Cine a avut pe atunci puterea în reuniuni?” Reuniunile erau ale celor ce erau pe atunci — îmi este greu s-o spun iarăşi, căci mi-e ruşine —, erau ale tuturor, ceea ce e acelaşi lucru cu a spune că erau ale nimănui, fiindcă stăpânirea multora este lipsa oricărei stăpâniri [anarhie]. Pe mine mă stăpânea boala care mă ţinea multă vreme şi adeseori în casă cu ochii ţintă spre un singur lucru: ieşirea din această viaţă care are eliberarea de toate relele. Deci ceea ce mi s-a întâmplat, aceasta să fie lege. Erau însă unii [episcopi] care cu forţa sau cu greu veneau, pentru care îndrăzneala de a vorbi era ceva, pentru care ignoranţa era avocatul răului, furaţi de duble învăţături, deşi predica pe care o ţineau în public era drept-cinstitoare [ortodoxă], o odraslă cu totul străină de cei ce o odrăsleau. Acea mare gloată de neguţători ai lui Hristos am tolerat-o chiar şi atunci când cineva amesteca noroi în buna-mireasmă a mirului; căci e mai uşoară participarea la rău decât la bine. Acestora nu le plăcea însă inovatorul — căci aşa-i numesc cei îndrăzneţi pe cei prudenţi —, dar nici prudentului nu-i plăceau aceia. S-a întâmplat atunci ce s-a întâmplat cu tot acela şi cu patriarhul Avraam: unul o apucă pe o cale, altul pe cea opusă pentru a nu fi strâmtoraţi de lărgimea turmelor [Fc 13, 5 sq.]. Ce mai trebuie să spun cu câte şi cu ce fel de discursuri au pus la încercare preaiubiţii aceştia părul meu alb, dându-mi scaunul, dar cerându-mi sinceritate! Cereau — vai! — să aibă un Grigorie sincer, ei care erau sinceri în conspirarea celor rele; iar aceasta pentru a mă avea complice în toate. Cum în toate? Dar cine are o imaginaţie atât de bogată încât să spună că mulţimea, nu Cuvântul lui Dumnezeu, m-a mânat spre ceva? Firea izvoarelor va curge în sus şi focul o va lua în direcţie opusă înainte ca eu să trădez mântuirea mea.
De atunci mi-am scos picioarele din mijlocul lor. Iar acest lucru a fost vădit. Căci mi-am schimbat şi casa trăgându-mă din prăpăstiile Bisericii, departe atât de cuvintele, cât şi de adunările rele. Dar cât suspinau cei apropiaţi, mai ales din popor, ca să nu vorbesc despre toţi, strigând, implorând, ridicând mâinile spre Dumnezeu, jurându-se, plângându-mă deja ca pe un mort — o, ce suferinţă şi ce lacrimi! Cum aş fi putut suporta toate acestea şi cu ce inimă? „Lăsa-vei oare — cum auzeam — spicul tău, cândva firav, iar acum gata de seceriş? Lăsa-vei poporul tău prozelit, care stă la uşile [bisericii] tale, şi căruia trebuie doar să-i deschizi, sau pe cel aflat deja înăuntru, şi vânător de străini? Cui îi vei lăsa? Cine va hrăni odraslele născute de tine? Cinsteşte-ţi ostenelile de care te rupi! Dă-ţi ultima suflare nouă şi lui Dumnezeu! Această biserică
329
să fie locul din care să ieşi din viaţă!” Acestea au fost o frângere pentru mine, dar am rezistat. Puţin timp după aceea Dumnezeu mi-a dat şi soluţia. Căci au venit pe neaşteptate, ca să contribuie la scopul păcii, episcopii egipteni şi macedoneni, lucrători ai legilor şi tainelor lui Dumnezeu, suflând spre mine un vânt aspru dinspre apus55. Dar lor li se împotrivea un popor care gândea ca răsăritenii. Scrâşnindu-şi dinţii feroce ca nişte mistreţi — ca să imit ceva din ale tragediei —, privind lăturiş cu ochii aprinşi, au luat foc. În multe acţiuni puse în mişcare mai mult de irascibilitate decât de raţiune, au analizat cu asprime situaţia episcopatului meu, distorsionând legi îngropate de mult56, de a căror majoritate eram în mod limpede liber; nu atât din duşmănie faţă de mine, nici grăbindu-se să dea scaunul meu altuia, cât pentru a face necaz celor ce mă întronizaseră, ca unii care credeau că aceştia mă convinseseră prin înştiinţări ascunse, spunând că nu pot suporta să ştie ofensa care li se făcuse atât în vechime, cât şi în lucrurile recente. Eu însă, ca un cal legat57, deşi istovit de rele şi de boală, n-am încetat să bat din picioare şi nechezam rob din pricina violenţei legăturilor, dorind păşunile şi singurătatea mea. Iar când am socotit că merită să pun în discuţie cele ce le spusesem înainte, am rupt legăturile şi mi-am răpit prilejul favorabil, căci altfel nu i-aş fi putut convinge nicicând pe iubitorii de stăpânire, lucru evident, dar adevărat. Fiindcă era prilejul favorabil pentru mine. Şi venind în mijlocul lor am spus acestea:
„Bărbaţi, pe care Dumnezeu v-a adunat ca să vă sfătuiţi pentru ceva din cele plăcute lui Dumnezeu, acesta să fie al doilea cuvânt al meu despre mine — căci e de mică importanţă pentru o atât de mare adunare cum stau lucrurile cu mine chiar dacă m-aş înălţa pe mine însumi în zadar —, iar voi înălţaţi-vă minţile spre ceva mai înalt. Deveniţi una; uniţi-vă chiar şi mai târziu. Până când oare ne vom face de râs ca nişte sălbatici ştiind numai un singur lucru: să respirăm aer de luptă? Daţi-vă cu râvnă mâna dreaptă a comuniunii. Iar eu voi deveni prorocul Iona. Mă dau pe mine însumi pentru salvarea navei, deşi nu sunt vinovat de furtună. Luaţi-mă şi aruncaţi-mă prin tragere la sorţi. O balenă din adânc mă va primi ospitalieră. De acum înainte începeţi să vă puneţi de acord gândind
55 Cu alte cuvinte, erau partizani ai lui Paulin susţinuţi de Roma.
56 Grigorie a fost acuzat de încălcarea canonului 15 al Sinodului de la Niceea, abandonându-şi scaunul de la Sasima pentru cel mai prestigios, al Constantinopolului. În realitate, el nu ocupase niciodată scaunul din Sasima, iar la Nazianz fusese doar episcop auxiliar.
57 Cf. Iliada 6, 506.
330
acelaşi lucru; după care porniţi la drum pentru a rezolva toate. Acest loc să se numească locul lărgimii Fc 26, 22]. Aşa va fi gloria mea. Dacă vă opriţi la mine, acest lucru e o necinste. Lege vă pun să nu luptaţi în apărarea scaunului meu. Dacă aşa gândiţi, nimic nu va fi greu. N-am fost înscăunat de plăcere, şi acum plec de bunăvoie. Şi trupul mă convinge de aceasta. Sunt dator cu o singură moarte şi Dumnezeu o are. Dar, o, Treime a mea, numai de Tine mă voi îndeletnici; avea-voi o limbă bine învăţată să fie avocata ta, iar dacă nu, liberă şi plină de zel? Rămâneţi sănătoşi şi aduceţi-vă aminte de ostenelile mele!”
Acestea le-am spus. Iar ei s-au pus în genunchi. Iar eu am ieşit stând la mijloc între bucurie şi mâhnire: plin de bucurie pentru că am primit încetarea ostenelilor mele, şi de întristare pentru că nu ştiam al cui va fi poporul. Căci cine nu va fi sfâşiat ajungând lipsit de copii? Eu aşa sunt, iar ei şi Dumnezeu ştiu asta; în mijlocul lui sunt încă multe lucruri ascunse, pierzanii ale tinerilor, întinăciuni şi curse ale abisului. Dar alţii să spună acestea, eu voi tăcea. Căci n-am răgaz să cunosc relele încâlcite [ale oamenilor], eu care mă nevoiesc în asceza simplităţii inimii de unde vine mântuirea, şi numai despre aceasta va fi cuvântul meu. Ştiu însă acestea; cu acordul lor uşor am fost cinstit mai mult decât bine. Unele ca acestea le dăruie celor dragi patria. Aşa au stat deci acestea. Dar cum au stat lucrurile cu împăratul? M-am plecat? Am căzut în genunchi? I-am prins mâna dreaptă? Am adăugat cuvinte de implorare? Am trimis înainte alţi mijlocitori dintre prietenii în funcţii mari, mai ales din cei foarte dragi? Am vărsat aur, stăpânul cel mare, ca să nu cad din scaun? Acestea să fie ale altora, ale celor foarte schimbători. Eu însă, aşa cum eram înveşmântat, am alergat la purpură [împărat] şi, mulţi fiind de faţă şi privind, am zis:
„Şi eu, împărate, o singură favoare cer puterii tale care face daruri măreţe. Nu cer aur, nu tăbliţe multicolore, nu acoperăminte pentru masa de taină, nu să primesc o înaltă demnitate pentru neamul meu sau să stau aproape de tine, cel preabun. Acestea sunt ale altora, care se sârguiesc pentru lucruri mici. Eu mă socotesc vrednic de lacrimi mai mari. Un singur lucru cer să mi se dea: să stau puţin departe de invidie. Doresc să cinstesc scaunul, dar de departe. Am obosit să fiu urât de toţi, chiar şi de prieteni, pentru că nu pot privi spre altceva, decât spre Dumnezeu. Cere de la aceştia un acord prietenesc, să arunce armele, măcar de dragul tău, dacă nu din frică de Dumnezeu şi de pedeapsa Lui. Ridică trofeul luptei fără sânge, tu care ai oprit îndrăzneala nedomolită a barbarilor.
331
Acestuia — şi aici arăt părul alb şi sudoarea pe care am vărsat-o pentru Dumnezeu — cere-i să-ţi spună cât a suferit pentru lume. Află că fără voie m-au aşezat în scaun.”
La acestea împăratul a aplaudat în public şi au aplaudat şi ceilalţi, iar eu am obţinut favoarea, cu greu, după cum se spune, dar am obţinut-o. La ce urma să mă gândesc acum în răul acesta? Să-i conving pe toţi să primească uşor acestea şi să nu se gândească la nici o încăpăţânare din afecţiune pentru mine şi din ură faţă de rău. Îi mângâiam cu căldură, îi îndemnam, căutam să împac cu relele altarul, pe cei din afară, pe preoţii turmei, atât cea veche, cât şi cea nouă [prozelită], care nu suportau absenţa părintelui lor, şi pe aceia dintre episcopi rămaşi foarte loviţi. Căci mulţi, de cum auziseră ce fusese hotărât, fugeau ca de nişte trăsnete astupându-şi urechile şi lovindu-şi mâinile, ca să nu vadă un altul înălţat în scaunul meu.
Aici sfârşeşte cuvântul meu, iată-mă un mort însufleţit. Un învins — o, minune! — purtător de cunună, care are pe Dumnezeu şi prieteni în Dumnezeu în locul unui scaun şi al grohăitului zadarnic. Veseliţi-vă, săltaţi, înţelepţilor, cântaţi în adunări, la banchete şi în altare, nenorocirile mele. Cântaţi de biruinţă ca nişte cocoşi lovindu-vă coastele cu coatele, drepţi, înălţându-vă capul în mijlocul celor fără minte. Prin voia unuia aţi biruit toţi. „Dacă ar vrea…” Ce invidie! Şi de aceasta mă lipsiţi fălindu-vă ca şi cum aş fi fost îndepărtat; iar dacă n-ar vrea, ruşinaţi-vă de cele rele, voi care ieri m-aţi înscăunat, iar azi m-aţi alungat pe mine care fug de acestea. Voi sta împreună cu îngerii. Nimeni nu va putea vătăma viaţa mea, dar nici nu-mi va putea fi de folos. Mă voi retrage cu Dumnezeu. Limbile să se scurgă pe lângă mine ca nişte brize goale. Sunt sătul de acestea, eu care mult am fost lovit de defăimări, ca şi de laude excepţionale. Cer să-mi locuiesc singurătatea departe de cei răi, unde este Divinul căutat numai cu mintea şi nădejdea uşoară a celor de sus care-i hrăneşte pe bătrâni. Ce voi da Bisericilor? Lacrimile. Căci la acestea m-a adunat Dumnezeu conducând prin multe cotituri viaţa mea. Dar unde va ajunge aceasta? Spune-mi, Cuvinte al lui Dumnezeu! — în sălaşul cel neclintit, aşa mă rog, unde e Treimea mea şi strălucirea amestecată58, de ale cărei umbre sunt înălţat acum în chip nedesluşit?
58 Strălucirea luminii comune între Ele a Persoanelor Treimice.
332
Către sine însuşi şi despre episcopi
II 11259
Dat fiind că am fost format de poruncile Celui ce a pătimit pentru noi, ar fi trebuit poate să suport maltratarea şi, pătimind astfel, să-mi înfrânez şi cuvântul, pentru ca, luptând mai mult, să nădăjduiesc o răsplată încă mai desăvârşită; căci cei a căror osteneală a fost desăvârşită au şi o răsplată mai desăvârşită, dar celor a căror osteneală n-a fost desăvârşită şi premiul le este mai mic. Dar pentru ca să nu creadă cei răi că am biruit toate şi calea le este lină, fiindcă nimeni nu le stă împotrivă, capătul ultim al acestor lucruri îl las pe seama focului de pe urmă, care pune la încercare şi curăţă toate cu dreptate [1 Co 3, 13 sq.], măcar că aici ne ascundem de el cu oarecare vicleşuguri. Eu însă cu un cuvânt mic îi voi lovi pe ucigaşii mei; căci ucigaşii sunt cei ce judecă absurd şi varsă sângele unor suflete nevinovate, ale tuturor celor pe care i-am plămădit şi de care m-am ocupat ca un econom eu. Cele pe care le voi spune le voi grăi fără teama că voi bârfi şi calomnia, lucru care este oprit pentru toţi, iar mie îmi este încă şi mai urât. Îmi voi face cuvintele fără să dau nume, ca să nu se pară că vreau să demasc cele ce trebuie să rămână ascunse. Nu-mi voi aduce însă aminte de toate în mod egal, ca să nu mă ia gura pe dinainte. Căci îi ştiu pe mulţi vrednici de un cuvânt mai bun. Acum însă să fie ţinut şi supus cu forţa cine e între cei răi şi dincolo de cele rele. Sabia cuvântului va tăia partea mai rea. — Care e aceasta? — O voi arăta. Dacă te lupţi cu cuvântul meu, te vei arăta în chip vădit acuzându-te pe tine însuţi.
Aceasta fiind poziţia mea, să arunce în mine oricine; de multă vreme am ajuns să fiu ţintă potrivită pietrelor60. Am curaj în faţa leului. Leopardul face parte dintre animalele blânde. Vipera va fugi poate de tine, care te temi de ea. Un singur lucru mă întoarce din drum: episcopii răi care nu se tem deloc de demnitatea scaunului lor! Toţi au ifosele, dar nu toţi au harul. Dai jos blana şi vezi lupul. — Să nu mă convingi însă cu cuvinte, ci cu fapte! — Urăsc învăţăturile cărora li se opune viaţa. Laud culorile în care e pictat mormântul,
59 Eis heauton kai peri episkopon (De se ipso et de episcopisf, PG 37, 1066-1227). Compus în 381, în atmosfera încărcată a Sinodului de la Constantinopol. Grigorie pare a nu-l cunoaşte pe succesorul său, Nectarie, care va prezida ultima sesiune din 9 iulie, dar face sigur aluzie polemică la el făcând portretul tipului de episcop oficial reprezentat de acesta. Nectarie fusese demnitar imperial şi prefect al capitalei şi la data alegerii sale în scaunul episcopal al Constantinopolului nu era nici măcar botezat.
60 Aluzie la tulburările de Paştele anului 379, în care arienii au aruncat cu pietre în Grigorie (cf. Scrisoarea 77).
333
dar mă îngreţoşez de duhoarea mădularelor ce putrezesc înăuntru [Mt 23, 27]. — Cum şi de ce spui acestea? Cum, tu care întotdeauna pui în mişcare cuvinte alese, nu te exprimi şi acum frumos? — Cine suferă, acela îşi mărturiseşte suferinţa lui Dumnezeu, prietenilor, părinţilor, vecinilor, străinilor; iar dacă nu acestora, măcar celor care vin după el în timp şi viaţă.
Dar îmi voi deschide cuvântul pornind ceva mai de departe. Nimeni să nu spună vreodată că aceia care ostenesc au mai multe de la viaţa de aici. Glumeşte cine gândeşte acestea. Toate umblă în noapte şi întuneric. Căci pe unii Dumnezeu îi arde cu foc, pe alţii îi învăluie în întuneric până ce focul va lumina toate. Unul şi-a cheltuit o viaţă de osteneli suspinând, nedormind, mistuindu-şi mădularele cu lacrimi, strâmtorându-se cu culcarea pe jos şi hrana puţină, cu mintea ocupată în de-Dumnezeu-insuflatele Scripturi, brăzdându-se pururea pe sine însuşi cu biciuiri interioare — Ce am lăsat deoparte? Ce lucru necuvenit am făcut? — Un altul a cultivat cele plăcute tinerilor, s-a amuzat, a cântat, şi-a făcut boala pântecelui, s-a dedat tuturor plăcerilor, n-a pus stavilă simţurilor; un buiestru fără frâu. Iar apoi peste primul au năpădit nenorocirile, dar ele nu sunt nenorociri — căci nimic din cele de aici nu se atinge de înţelepţi, cum li se pare celor mai mulţi —, fiindcă ele nu-l distrug decât pe cel ce pare înţelept. Celuilalt însă îi merg bine iar atunci când îi merge bine e socotit cel mai tare în virtute. Martor al acestui cuvânt sunt eu, care spun acestea.
Şezând eu mai presus de cele văzute şi amestecându-mi mintea numai cu cele înţelese cu ea, lepădând slavă, avere, speranţe, elocinţă; desfătându-mă ca de un lux de nedesfătarea cu orice fel de lux şi îndulcindu-mi viaţa cu o bucată de pâine, liber de insulte — deşi trebuie să te aştepţi la toate, chiar şi dacă eşti înţelept! —, cineva61 m-a smuls împotriva nădejdilor mele din aceste lucruri bune şi m-a împins în exil. Cine anume a fost nu pot spune. Să fi fost Duhul dumnezeiesc sau păcatele mele, ca să fiu pedepsit pentru înălţarea mea? În aparenţă au fost nişte adunări de păstori şi poporul ortodox, dar nu încă numeros, care de-abia începuse să vadă puţin câteva raze de soare, întrucât învăţăturii ortodoxe îi fusese dată o oarecare libertate de expresie, şi care răsufla puţin în mijlocul relelor limbilor locvace şi rătăcirii cu multe chipuri62 care-l încercuiau
61 Probabil Vasile cel Mare care tot el trebuie să-l fi convins în toamna lui 378 să accepte chemarea de a merge în ajutorul micii comunităţi ortodoxe niceene din Constantinopol.
62 Ale arienilor şi apolinariştilor.
334
şi sub care chinuiau neavând nici un acoperământ: erau ca un trandafir încântător în mijlocul unor tufişuri sau ca un bob negru într-un ciorchine necopt. Aşa deci am venit eu, străinul drept-cinstitor, plecându-mă jurămintelor şi implorărilor celor de multe feluri, cărora a le rezista era propriu celor dispreţuitori. Deci după ce am venit, lăsând pământul Capadociei care apare tuturor drept un bastion al credinţei, dar nu lăsând şi un popor, nici nimic de care să fi fost legat cu necesitate — căci acestea sunt plăsmuirile duşmanilor, cuvinte mincinoase, acoperăminte prost născocite ale invidiei63 —, celelalte vreau să le spuneţi voi, căci sunteţi martori ai ostenelilor mele. Ce lucru grosolan, ostil sau vătămător am spus sau am făcut în aceşti trei ani64? afară de faptul că i-am cruţat pe cei răi, de care am răbdat să fiu lapidat la începutul intrării mele [în Constantinopol]. Căci lucru şi mai cucernic e ca, pătimind cele ale lui Hristos, să-i suport şi eu tot aşa. Vezi ce-I dau lui Dumnezeu cei săraci65! Dar şi acest lucru să ni-l facem, dacă vrei, o învinuire. Cineva a spus că minţile sensibile sunt un cariu al oaselor [Pr 14, 30]. Acest lucru l-am cunoscut prin faptele mele. Odinioară de bronz, trupul meu s-a încovoiat acum sub povara grijilor; iar altceva să dau nu am, deşi am mari datorii, chiar dacă aş aduce cele ale tuturor. Ce altceva ar putea păţi cineva când e înjugat împreună cu un prieten [trupul] intrat în putrefacţie?
Dar trebuie să mă întorc la cuvântul pe care l-am început. Am fost chemat, am fixat [în credinţă] poporul ce se găsea în mijlocul lupilor, am adăpat cu cuvântările mele turma însetată, am semănat credinţa înrădăcinată în Dumnezeu, am făcut să strălucească Treimea celor aflaţi mai înainte în întuneric. Am fost ca un leac pus în lapte lucrând cu forţa convingerii: pe unii îi aveam legaţi de mine, pe alţii îi aveam aproape, iar alţii urmau să vină şi ei. Sufletul mai înainte în fierbere în fiecare s-a plecat şi acum afecţiunea era amestecată cu învăţătura; era speranţă de toate şi un moment prielnic măsurat. Cetatea ferice a Romei [celei Noi] ştie bine aceasta şi mai cu seamă primul ei neam [familia imperială], care m-au socotit vrednic de o anume consideraţie. A avea chiar şi numai o mică reputaţie la aceştia e mai mult decât a avea întâietate în orice cinstire la alţii; căci sunt superiori tuturor. Aceştia m-au avut în stimă şi când eram de faţă, iar acum, când sunt absent, îi acuză pe cei răi. Căci
63 Aluzie la obiecţiile canonice ale adversarilor care-l acuzau pe Grigorie de a fi abandonat scaunul din Sasima pentru cel mai prestigios al capitalei.
64 între 379-381.
65 Cei săraci îi pot da lui Dumnezeu numai trupurile lor.
335
nu puteam face nimic altceva decât aceasta şi nici eu nu le-am cerut nimic. „O, cetate! cetate!”, ca să strig şi ceva în stil tragic66.
Dar bunii mei confraţi întru păstorire, rupţi de invidie — îi ştiţi pe Trasonizi67, căci necioplirea nu suportă cultura —, conlucrând cu boala mea, odraslă a ostenelilor, pe care s-ar fi cuvenit să o respecte cei care s-au ostenit câtuşi de puţin pentru Dumnezeu, precum şi cu faptul că nu îndrăgeam puterea unui scaun68 atât de mare, când lumea era ruptă în două şi eu în lupta lor stăteam la mijloc între tabere69, luând sub impulsul demonului drept pretext acestea, preaiubiţii m-au trimis de acolo cu bucurie, aruncându-mă peste bord ca o povară dintr-o navă îngreunată; căci cu buna mea gândire eram o povară pentru cei răi. După care ridică ca unii curaţi mâinile lor spre Dumnezeu aducând din inimă daruri curăţitoare şi sfinţesc poporul cu cuvinte tainice, tocmai ei care m-au expediat de acolo din răutate, nu însă fără voia mea. Căci mare ruşine era a face parte dintre neguţătorii credinţei. Dintre ei unii erau odrasle de funcţionari la taxe care nu se gândeau la nimic altceva decât la falsificarea înscrisurilor; alţii veneau de la bancă şi de la schimburile de bani de acolo; alţii de la plug, arşi de soare; alţii de la sapa şi hârleţul de toate zilele; alţii lăsaseră navele şi armata puţind a sudoare sau având trupul înfierat, dar acum se arată căpitani şi generali ai poporului şi nu cedează vreodată câtuşi de puţin; iar alţii care nici nu şi-au şters bine de pe trup funinginea meşteşugurilor lor legate de foc, vrednici de bice şi de învârtit pietrele de moară, înainte chiar de a fi plătit stăpânilor lor preţul de eliberare, încetându-şi doar de puţin timp ostenelile lor, se semeţesc şi, furând, fie prin convingere, fie în chip tiranic o parte din popor, aleargă sus spre cer ca nişte scarabei, întorcând mingea [lumii], nu pe cea făcută din gunoi, nici mergând de-a îndărătelea, ca odinioară, cu capul plecat în jos, ci, părându-li-se că au puterea celor de sus, vorbesc îngrozitor neştiind să-şi numere nici măcar picioarele sau mâinile. Dar, iubitule, oare acestea nu sunt foarte rele şi nedemne de episcopat?
Dar să nu gândim atât de primitiv ca să preţuim rău un lucru atât de mare, chiar dacă smerenia e foarte importantă pentru mine; căci episcopatul nu e cel mai rău lucru. Dar episcopul, zic, trebuie să fie negreşit întâiul dintre cei mai buni; iar dacă nu e aceasta, măcar să nu fie cel din urmă. Dacă e ca acest cuvânt al meu să însemne
66 Cf. SOFOCLE, Oedip rege 629.
67 Personaje comice din teatrul antic grec; cf. Misoumenos al lui Menandru.
68 Scaunul episcopal din Constantinopol, capitala Imperiului.
69 Aluzie la conflictul pe tema schismei antiohiene între adepţii lui Meletie şi Paulin.
336
ceva mai ales acum în acest uragan de limbuţie din marile oraşe şi adunări [sinoade], care dacă ar rămâne liniştite, câştigul ar fi mai mare, iar dacă nu rămân aşa, vătămarea va fi mai deplină. De aceea trebuie aleşi cei mai buni, căci cu greu unul mediocru ar putea stăpâni peste cei buni, şi numai dacă luptă foarte tare. Aşa ştie că stau lucrurile un judecător absolut imparţial.
Dar vor veni atunci la mine vameşii şi pescarii, care au fost evanghelizatori [Mt 4, 18. 21; 10, 3] şi, deşi au fost săraci în elocinţă, au pescuit lumea cu un cuvânt umil prinzând înăuntrul mrejelor şi pe cei înţelepţi, ca să fie mai mare minunea cuvântului lor; căci a spune acest lucru e la îndemâna celor mulţi, către care îmi îndrept un cuvânt scurt şi foarte limpede. Dă-mi credinţa unui apostol, lipsa lui de gologani, de pungă şi de toiag, faptul că e pe jumătate gol, că e lipsit de sandale, că trăieşte de pe o zi pe alta [Mt 10, 10], că e bogat numai în nădejdi, că e lipsit de uşurinţă în vorbire — spre slava Cuvântului, ca să nu pară că persuasiunea e mai tare — nici nu se ocupă de cuvinte străine [cultura profană]. De este unul din aceştia, îi voi accepta toate, chiar de-ar fi lipsit de grai, urât, de neam prost şi un bouar; căci modul său de comportare îi acoperă neputinţele. Dacă ai fi unul din aceştia, te-aş pune între corurile îngerilor, chiar de-ai pescui broaşte. Dă-mi numai un singur lucru: nu să surpi demoni, nu să vindeci un lepros, nu să învii un mort din mormânt sau să întăreşti iarăşi mădularele unui paralitic; pune-ţi doar mâna peste un bolnav şi să i se oprească boala! Şi aşa mă vei convinge să dispreţuiesc cultura. Dar atunci când un lucru e compus din două părţi, una lăudabilă şi alta acuzabilă, dacă deliberat ţii seama de una, iar alta o treci cu vederea, atunci să ştii că furi în chip viclean asemănarea cu ei. Matei era vameş [Mt 9, 9], dar e cinstit nu ca vameş, ci ca omul plin de Duhul Sfânt. Petru a fost în fruntea ucenicilor, dar a fost Petru [piatră; Mt 16, 18] nu ca pescar, ci ca unul plin de zel: modul lui de comportare mă convinge să cinstesc şi mreaja. Dar de tine mă feresc chiar dacă porţi ceva din cele respectabile, adică laţul şi capcana. Eşti un pictor care imită formele frumoase numai în pete şi deşirări: fie pictează frumuseţea întreagă, fie lasă totul deoparte! Spune-mi şi aceasta: cum numeşti necultivaţi pe [Apostoli, pe] unii care ne-au lăsat asemenea cuvinte şi scrieri încât chiar şi eu, cel crescut de la început într-o educaţie literară, am dificultăţi să înţeleg chiar puţin din sensul lor ascuns, cuvinte asupra cărora s-a exercitat atât de mult studiu şi o atât de mare osteneală, încât tot pământul e plin de comentariile scrise în orice limbă şi de orice minte preaînvăţată care aduce drept roada
337
înălţimea exegezelor? Dacă n-ar fi avut parte de cuvântulcultura pe care tu nu o admiţi, de unde ar fi convins şi mustrat ei cu îndrăzneală împăraţi, cetăţi şi adunări, înţelepţi, jurişti, păgâni trufaşi care-i acuzau, care-i anchetau cu discursuri în faţa tribunalelor şi în mijlocul teatrelor? Vei spune poate, grăind adevărul, că au făcut-o sub impulsul Duhului. Dar observă ce urmează de aici. Oare tu nu te împărtăşeşti de Duhul? Oare nu gândeşti mai degrabă prin Acesta? Deci cum refuzi din gelozie cuvântulcultura celor ce le caută? Dar atunci sau în zadar atribui firii Duhului insuflarea cuvântului, iar celor drepţi faptul de a fi insuflaţi de El, sau ei s-au arătat într-adevăr înţelepţi. Astfel te legi inevitabil în propriile tale cuvinte, prin aceea că grăieşti pripit un lucru care e mai bine să nu fie grăit, ci să rămână înăuntrul nostru. Ştiu că fără glas e duhul potrivnicilor şi că e mai bine să taci decât să grăieşti rău. O, Cuvinte al lui Dumnezeu, dezleagă limba celor ce grăiesc drept, dar pune o greutate pe cea a celor câţi şuieră un sâsâit de vipere şi varsă dinăuntru venin ucigător de fraţi. Aşadar aşa eşti tu. Ce alt cuvânt putea face un necultivat? Iar acum voi spune pe scurt cum este adevărul şi cum e mai bine a gândi.
Au fost cândva oameni învăţaţi, dar învăţaţi nu în discursuri frumoase. Căci lucrurile stăteau aşa: orice cuvânt al nostru este dublu: constă din expresii şi gândire; primele sunt ca un veşmânt exterior, iar cea de-a doua ca trupul îmbrăcat dinăuntrul acestora. La unii amândouă acestea sunt frumoase sau urâte, la alţii una sau alta din ele, după cum le e învăţătura sau firea. Noi nu vom face mare caz de ce este în afară, de cum va fi aceasta, ci vom face mare caz de ce este înăuntru. Căci mântuirea noastră stă în gândire, e adevărat că într-una exprimată şi manifestată. Ce folos este de la un izvor zăgăzuit? Ce folos e de la razele soarelui acoperite de nori? O gândire înţeleaptă care tace e ca frumuseţea unui trandafir pe care o acoperă un caliciu lipsit de frumuseţe: delectarea lui apare atunci când acesta e rupt de vânturi şi face să se ivească desfăcută priveliştea bobocului născut înăuntrul lui. Dar, dacă frumuseţea ar rămâne mereu acoperită, unde ar mai fi una din graţiile atât de apreciate ale primăverii? Nu cerem nimic mai mult decât ca ei să vorbească cu aceia care apar umili în cuvânt. Iar dacă nu, să-şi etaleze strălucirile. Doresc să primesc chiar şi numai o parte din sclipirea ta. Căci dacă Scripturile nu sunt nimic, la ce am pierdut atâta amar de timp, la ce am mai numărat în zadar nisipul mării unind în osteneli nopţile cu zilele, ca măcar la bătrâneţe să-mi vină din ele o învăţătură? Dar dacă ele [Scripturile] sunt bine scrise, cum şi sunt, atunci
338
nu da păianjenilor ostenelile drepţilor. Utilizează expresii pedestre, exprimă-te rustic, nu am nimic împotrivă! Ştiu să umblu şi pe jos! O masă simplă îmi este de multe ori mai plăcută decât cea pregătită de mâinile bucătarilor. La fel şi haina. Iar frumuseţea împodobită e cea pe care o are firea, nu cea pe care o pictează mâinile. Gândirea să se înalţe şi aceasta ne va fi de-ajuns! Nici o eleganţă! O vom admite doar celor ce o doresc. Nu-mi împleti cele ale lui Sextus sau Pyrrhon! Rămas bun Chrysip! Să stea departe Stagiritul! Nu îndrăgi limba frumoasă a lui Platon! Respinge frumuseţea celor ale căror doctrine le dezaprobi! Filozofează prin simplitatea cuvântului! Ne vei fi plăcut chiar dacă grăieşti necultivat! Învaţă-ne cum vrei, dar învaţă: ce e pentru mine Treimea, cum Dumnezeu Se uneşte şi în acelaşi timp Se împarte, cum e o singură cinstire, o singură fire, Unime şi Treime; care e firea îngerilor, cea a acestei lumi duble şi cea a dreptei Providenţe chiar dacă celor mai mulţi multe nu le apar drepte; care e raţiunea sufletului şi a trupului, a legilor: a primei şi a doua70; ce este întruparea Celui ce întrece cu mult cele înţelese cu mintea, ce e amestecul celor inegale într-o singură slavă, ce e moartea spre înviere, şi iarăşi cerul, de ce are loc învierea şi judecata, sau care e viaţa care-i aşteaptă pe drepţi şi pe păcătoşi; cum curg toate — spune-mi! — şi unde se opresc. Dacă ceva din acestea ţi-au fost lămurite de Duhul — fie totul sau jumătate sau şi mai puţin, cât cuprinde curăţia minţii tale —, să nu mă lipseşti nici pe mine! Dar dacă eşti cu totul orb, de ce călăuzeşti pe alţii fără să vezi? O, întunericul celor ce se folosesc de un învăţător care nu vede, ca să cadă împreună în prăpastia neştiinţei! Aceştia71 sunt aşa. Ei sunt un rău mai mic, căci neştiinţa e un rău, dar un rău mai mic. Dar ce voi spune când îmi aduc aminte de cei răi?
Căci sunt unii mai nenorociţi: produse respingătoare şi nefericite ale jocului cu zaruri al vieţii, ambigui în credinţă, cinstesc legile oportunităţilor, nu cele ale lui Dumnezeu, întorc încoace şi încolo cuvintele învăţăturii ca apele mării la Evrip72 sau ca înclinările ramurilor: linguşitori ai femeilor, veninuri plăcute; lei cu cei mici, câini cu cei puternici, adulmecă orice masă întinsă, păşesc pragurile uşilor celor puternici, nu ale celor înţelepţi [cf. Sir 6, 36], cinstind ceea ce câştigă favorul, nu folosul, ca să-i facă răi şi pe cei aproape de ei. Voi spune acum care e înţelepciunea aceasta. Îngăduiţi?
70 A Vechiului şi Noului Testament.
71 Episcopii lipsiţi de cultură.
72 Cf. mai sus nota 22.
339
Unul se laudă cu nobleţea, altul cu elocinţa sa, altul cu bogăţia, iar altul cu neamul său. Iar cei ce n-au cu ce să se slăvească, se fac cunoscuţi prin răutate. O înţelepciune a lor e şi aceasta: neştiind să vorbească, au legat limba şi celor ce ştiu să vorbească. Iar dacă ar fi o dispută pentru ochi şi mâini, ni le-aţi reteza şi pe acestea, o, înţelepţilor! Oare acestea nu sunt un exces? Nu sunt o vătămare evidentă? Şi cine va suporta acestea? E o taină! Acum când aproape toată lumea locuită a primit de la Dumnezeu mântuire — şi ce mântuire! —, avem parte de conducătorii cei mai nevrednici! Voi striga lucruri nemincinoase, dar neplăcute. Se joacă — vai! — un teatru foarte frumos: acum se văd măştile, abia mai apoi73 feţele! Mi-e ruşine să spun cum stau lucrurile, dar o voi spune totuşi. Fiind rânduiţi să fim învăţători ai binelui, suntem un atelier al tuturor relelor; chiar dacă nu părem a vorbi, strigăm în tăcere: „Răutatea stă în frunte. Nimeni să nu se ostenească! Fiţi răi!” E lucrul cel mai scurt şi uşor. Iar practica devine lege. De-abia se pleacă cineva spre mai bine când e silit de învăţători. Dar dacă are un model rău, dacă este prins, aleargă atunci ca un torent în prăpastie.
Care e cauza? Se spune că vulturul îşi detectează cu înţelepciune puii privindu-i în razele soarelui, prin care cunoaşte care e al său şi care nu; pe unul îl respinge, iar altuia îi este tată74. Noi însă îi aşezăm cu uşurinţă conducători ai poporului pe toţi numai fiindcă vor ei, neprivind cu atenţie nici faptele lor recente sau mai vechi, nici cuvintele, nici însoţirile, nici măcar cât să putem cunoaşte sunetul monedei75, nu pe cei ce au fost arătaţi vrednici de scaune de proba de foc a timpului, ci pe cei ce s-au arătat aşa ei înşişi. Iar dacă ştim bine că de cele mai multe ori puterea îl face mai rău pe cel ales, cine, având minte, ar mai propune pe cineva pe care nu-l cunoaşte? Iar dacă e lucru mare a cârmui şi numai sufletul meu prin valurile învolburate ale vieţii, cum vei putea da oricui frâiele unui popor atât de mare, afară numai dacă nu râvneşti să scufunzi corabia? Dacă pietrele preţioase sunt dificil de procurat, iar nu orice loc de pe pământ produce aromate, dacă mârţoaga rea e în mijlocul oraşului, iar armăsarul de rasă e crescut în casele bogaţilor, atunci cum se face că un episcop care n-a ostenit cu nimic, dar ridicat recent în demnitate, se găseşte aşa de uşor? O, ce rapidă schimbare a modurilor de viaţă! O, ce rostogolire a zarurilor! Cele ale lui
73 La Judecata de Apoi.
74 Cf. ARISTOTEL, Historia Animalium 563a, 620a.
75 Ortodoxia credinţei lui.
340
Dumnezeu stau în jocul zarurilor! Sau mai degrabă o mască comică pusă dintr-o dată pe un personaj din cele mai josnice şi meschine! Iar acesta ni se arată ca un nou binecinstitor [ortodox]! Mare într-adevăr e harul Duhului, dacă şi preaiubitul Saul [1 Rg 10, 11] se află între profeţi! Ieri erai în mijlocul mimilor şi teatrelor — ce se întâmplă afară din teatre să cerceteze un altul —, iar acum eşti pentru noi o privelişte străină! Alaltăieri ai fost un iubitor de cai, iar lui Dumnezeu aşa cum altul îi înalţă rugăciuni sau gânduri cucernice, îi înălţai praful [curselor de cai] — cauza era un vizitiu care a căzut sau un cal care a ajuns doar pe locul doi în cursă, iar când te izbea uşor mirosul cailor, parcă-ţi ieşeai din minţi şi înnebuneai —; iar acum eşti un om aşezat şi priveşti numai sfios, afară numai dacă nu cumva în ascuns alergi la vechea pasiune ca o ramură sucită care, scăpând de mâna care o îndreaptă, aleargă iarăşi în aceeaşi poziţie. Ieri fiind avocat vindeai procesele sucind în sus şi în jos prevederile legilor, prin care îi distrugeai pe cei pe care procesul trebuia să-i salveze pentru că balanţa dreptăţii o făceai să se încline în favoarea celui ce dădea mai mult; iar acum dintr-o dată îmi eşti judecător şi un alt Daniel [Dn 13, 45 sq.]. Ieri judecând cu sabia scoasă din teacă, făceai din tribunal o bandă legală de tâlhari furând şi tiranizând mai ales legile, iar azi cât îmi eşti de blând! Nimeni nu-şi schimbă atât de uşor haina, cum îţi schimbi tu purtarea. Ieri te învârteai între dansatori efeminaţi, erai organizator de baluri de nuntă în mijlocul flautistelor modulând cântece şi rânduindu-te în băute; iar acum eşti conducătorul înţelept al fecioarelor şi femeilor măritate! Cât de suspectă e făcută bunătatea ta de acum de purtarea ta anterioară! Ieri Simon Magul [FA 8, 9 sq.], azi Simon Petru! Vai, ce viteză! Vai, în locul unei vulpi azi apari un leu!
Spune-mi şi tu, preabunule, tu care ieri erai preceptor sau care ai lăsat o funcţie în armată, cum, fiind sărac, i-ai întrecut după aceea în averi pe Cyrus Medul, pe Cresus sau pe Midas76, şi posezi o casă plină de lacrimi, cum ai trecut de aici în sanctuar şi ocupi scaunul [episcopal], cum punând mâna pe toate le ţii cu forţa, tiranizând în cele din armă Tainele lui Dumnezeu spre care cei ce nu s-au pregătit de mult şi foarte bine n-ar trebui poate să îndrăznească nici măcar să-şi arunce privirile? Te-a schimbat baia [Botezul] şi curăţirea? Aşteaptă ca acestea să se arate! De ce ţi-am refuza-o? Al
76 Cresus fusese ultimul rege al Lydiei (560-546 î.Hr.) de o bogăţie legendară, învins de Cyrus (t 529 î.Hr.), marele rege al Persiei. Midas e un personaj mitologic, care primise de la Dionysos puterea de a preface în aur tot ceea ce atingea.
341
meu e câştigul! Dă-mi numai puţin timp! îţi cer o mică amânare a dorinţei. Dacă, curăţit fiind astăzi prin darul lui Dumnezeu, izvorăşti din trândăvie acelaşi noroi, întrucât izvorul care izvorăşte relele anterioare a rămas — căci baia nu e şi o curăţire a purtării, ci a celor odrăslite de purtare —, atunci să ştii limpede aceasta: jalnică e mântuirea ta. Pe cât de mari erau nădejdile înainte, acum nu mai e nici o nădejde: căci unul singur e darul harului [Botezul] Unului Dumnezeu.
Dar să presupunem că nu e rău. Ajunge oare aceasta? Vom primi cu afecţiune o tăbliţă de ceară pe care, şterse fiind întipăririle vechi, sunt înscrise întipăririle bune. Fă-te Zaheu [Lc 19, 8]! Restituie celor pe care i-ai nedreptăţit numai capitalul, nimic mai mult — căci nu poţi purta cele spuse de lege —, iar săracilor dă-le cât vrei, şi atunci vei ospăta cu vrednicie pe Hristos. Dar dacă pieile rămân înăuntru, şi dai şi tu ceva, puţin, săracilor şi te crezi generos, să ştii că l-ai neguţătorit pe Dumnezeu, dacă ne e îngăduit să spunem aşa. E drept oare ca vătămarea mea să fie nesoluţionată, iar tu să ai harul de a nu trebui să plăteşti pentru îndrăznelile tale? Ai harul? Stai departe de cele ale altora. Căci aşa e desăvârşită curăţirea. Chiar dacă ai fi în mijlocul harului, dacă ai cele ce nu sunt ale tale şi nu scapi de toate acestea, mi-e groază de ce urmează, lucruri care, socot, sunt limpezi pentru oricine. Caută harul! căci, chiar dacă scaunul [episcopal] te poată foarte sus, ştiu acum că eşti dator. Fiindcă baia [Botezul] şterge nedreptăţile pe care le-am săvârşit, nu cele în care cădem acum. Aşa că mai întâi curăţă-te desăvârşit pe tine însuţi şi nu te fă acum de râs curăţindu-i pe alţii fiind tu însuţi întinat; afară dacă nu cumva ai primit tu singur de la Dumnezeu ca pe o favoare scrisă de mâna împăratului cinstea de a fi lăudat pentru tirania ta! Iar dacă, aşa cum spuneam, nici măcar Botezul nu-i curăţă desăvârşit pe cei ce au primit harul — şi nimeni să nu încerce să-L înşele cu sofisme pe Dumnezeu Care-i leagă până şi pe cei mai înţelepţi dintre înţelepţi —, cine ar putea curăţa de relele de după ungere77 pe cei ce s-au întinat iarăşi în adâncul noroiului şi au insultat demnitatea chipului de sus [al lui Dumnezeu din noi] cu forme de reptile şi de fiare sălbatice, cărora râvnim să ne facem asemănători? Căci purtarea [tropos] e un alt plăsmuitor al nostru, pe care trebuie să-l smulgem şi aruncăm departe. Căci nu mai există o a doua curăţire [un al doilea Botez]. O dată m-am născut, după care am fost replămădit de Dumnezeu [în Botez] şi poate voi fi plămădit
77 Mirungerea ce urmează Botezului.
342
mai apoi [la înviere] cu o altă plămădire, curăţit fiind de un foc iubitor. Acum însă nu ştiu alt leac decât lacrimile; ele produc o vindecare anevoioasă a rănilor, dar cicatricele rămân să acuze mai departe rănile cele foarte rele de dinainte. Iar dacă este cineva care are mai multă îndrăzneală în Dumnezeu, câştigul e al meu; dar să mă convingă înainte cu argumente.
Va spune poate cineva că punerea mâinilor peste episcopi şi proclamarea în mijlocul bisericii e un fel de har baptismal, invocând şi cuvintele cu care strigăm în public că suntem nevrednici, atribuind curăţirea plecării genunchilor şi Duhului chipurile tiranizat astfel de noi, aceasta cu judecata unor episcopi drepţi şi înţelepţi care, socot, mai repede decât să împartă altora strălucirea lor, primesc ei înşişi o întinăciune; căci împărtăşirea de rău e mai uşoară decât împărtăşirea de bine. Că acest cuvânt e adevărat, o vei cunoaşte din aceasta. Zice Miheia: dacă o carne sfinţită se atinge de o bătătură sau mâncare, ea nu va sfinţi niciodată ceea ce va atinge [Ag 2, 1 sq.], în schimb, ceea ce este curat se va contamina de la cele necurate. Convins de acestea, dumnezeiescul Pavel stabileşte drept lege prin scrisoare lui Timotei să nu-şi pună degrabă mâinile asupra cuiva ca să nu se facă părtaş la purtarea lui [1 Tim 5, 2]; căci ne e de ajuns povara propriilor noastre rele. Dar să presupunem, dacă aşa ţi se pare, că aceasta e un botez. Cine asigură însă, fără ca timpul să arate aceasta, că harul a şters modul de comportare până în adânc, iar nu numai la suprafaţă, ca un fard făcut din culori din ierburi a cărui frumuseţe se şterge în apă? Să admitem însă că această curăţire e desăvârşită. Treapta la care ai urcat te-a schimbat. Văd un înger. Credinciosul şi cel care cinsteşte legile noastre îţi va admite bucuros aceasta fiindcă se încrede în învăţătura [creştină]. Dar cel dinafară [păgânul] nu ştie altă definiţie a credinţei decât buna reputaţie, iar pe cel care nu ţine seama de nimic din ale sale dar se instituie în acuzator amarnic al celor ale tale, cum — spune-mi! — îl vom convinge pe acesta să primească altă opinie decât cea pe care i-am dat-o deja prin viaţa noastră anterioară? Cum şi cu ce cuvinte îi vom putea închide gura? Căci dispreţul nu face parte din legile mele care sculptează pe episcop ca pe o statuie, pentru ca nici o parte a poporului să nu sufere vătămare. Dar îţi voi admite şi faptul că harul e mai tare decât opinia. Toţi sunt muţi de admiraţie în faţa ta şi reproşul nu te atinge. Vii îndată după Ilie din slăvitul cuvânt. Dar cum şezi sus fiind lipsit de experienţă şi neştiutor de cele în care se ostenesc şi pe care le doresc cei mulţi? Mira-m-aş ca ele să fie dorite şi de tine. Căci părerea de sine
343
nu te lasă să afli, convingându-te că ai cu uşurinţă cele ce nu sunt ale tale. Dar nu aşa stau lucrurile. Şi cum vei evita faptul de a apărea în acelaşi timp învăţăcel şi învăţător, ascuţind ascuţitorul ca dinţii porcilor, când trebuie să înveţi pe alţii doar după ce ai învăţat tu însuţi legile? Ce mare confuzie a lucrurilor! Cum de învăţătura noastră a ajuns să fie aşa de uşor vândută? Nu e boxer care să nu fi învăţat înainte să ţină mâinile înainte drept gardă şi să nu fi studiat care e poziţia cea mai potrivită; nici alergător care să nu-şi fi exersat mai înainte picioarele. Cine având minte şi-a cioplit flautul, a exersat şi a intrat în competiţie în aceeaşi zi? Ce pictor s-a auzit vreodată să fi ajuns pe culmile măiestriei fără să fi amestecat mai înainte multe forme de culori? Cine a ajuns vreodată orator sau a vindecat boli înainte de a se fi ocupat îndelung de discursuri şi de boli? Artiştii ar avea un preţ mic dacă pentru dobândirea măiestriei lor ar fi de ajuns să vrea acest lucru. Numai episcopul e de ajuns doar să fie chemat în funcţie ca să fie dintr-o dată bun la toate. Aceasta e ceea ce se spune: „Zis şi făcut”. Hristos porunceşte şi creaţia apare.
Trec sub tăcere şi aceasta: cum tu, văzându-l pe acest slujitor al lui Dumnezeu rămânând jos, te umfli în pene şi îndrăgeşti puterea scaunului, dar nu tremuri aşezat pe el în faţa faptului că mâni de fapt nişte boi mai buni decât bouarul? Observă şi aceasta, dacă ai răgaz să priveşti: acesta se culcă pe pământ şi e mâncat de praf, şi-a istovit trupul în privegheri, psalmodii şi şederi în picioare ziua şi noaptea ridicându-şi mintea spre înălţimi şi ieşind din grosimea trupului — căci ce rost are să băgăm în morminte ţărâna întreagă, ca să fie hrană îmbelşugată pentru viermii pe care-i naşte şi, născându-i, îi hrăneşte? —, şi a şters cu izvoarele lacrimilor întinăciunile, dacă a avut vreuna mică din petele care-l stropesc şi pe înţelept cu lutul vieţii acesteia. E pecetluit cu întipăririle cinstite ale unui trup secătuit de rugăciune şi multele osteneli — cu care m-a istovit vechea gustare [din pomul raiului] întorcându-mă spre pământ: maica noastră cea umilă —, de frig, foame şi zdrenţe strâmte, dorind să primească drept veşmânt nestricăciunea, şi a insultat cu hrană puţină aroganţa pântecelui aducându-şi aminte de moarte în fiecare zi, căci ştie că hrana simplă a îngerilor e Dumnezeu [Ps
25]. Acesta e acum sărac, deşi odinioară a fost foarte bogat, dar a preferat să le arunce peste bord iar acum pluteşte uşor, aruncând povara bogăţiilor nu adâncului, ci săracilor. Acesta fugind de oraşe şi de aplauzele mulţimii şi de furtuna care răsuceşte în vârtejul ei toate cele publice, şi-a potrivit şi unit frumuseţea minţii cu Dumnezeu,
344
intrând în comuniune cu cele dumnezeieşti, singur cu Cel Singur. Acesta şi-a încuiat frumuseţea trupului — căci cum nu va fi frumos trupul celor mai buni? — cu mărgăritare: lanţuri de fier, podoabă ascunsă, înlănţuindu-se pe sine însuşi deşi nu săvârşise nici o nedreptate, ca nu cumva, fiind liber, să ofenseze pe cineva, şi legând de el simţirea amăgitoare. Acestuia Duhul i-a arătat adâncurile literei dezlegându-i cele pecetluite pentru minţile multora.
Şi spune-mi acum care sunt bunurile tale! O casă, o femeie focoasă, copii, averi, servitori, preceptori de taxe, strigăte, procese — toate pline de gânduri şi de griji pentru lucruri şi afaceri —, o masă gemând de cele mai alese şi rafinate mâncăruri şi combinaţii pregătite de bucătari iscusiţi — căci pământul şi marea oferă din belşug roade spre mâncare care fac ca mintea să se cufunde şi să nu mai aibă spaţiu în care să se întindă —, de parfumuri, râsete, cântări din flaut, care cer chimvale şi bătăi ritmice din picior. Iar alţii sunt plini de turbare după plăcerile firii: bolnavi, umflaţi, aprinşi după femei, miri care încă n-au deschis cămara de nuntă, ca să mă exprim moderat, sau care convieţuiesc cu iubirile lor fără a fi căsătoriţi, şi aceasta încă înainte de a fi acoperiţi de podoaba bărbătească a bărbii, de-abia mijindu-le primele tuleie, tineri la trup şi încă şi mai tineri la purtare sau plini de viciile zilelor bătrâneţii. Şi tocmai ei sunt cârmuitori copiilor fără trup pe care-i naşte Duhul străin de trup; ei care au învăţat să cinstească patimile de care pătimesc se fac în relele altora avocaţii lor înşişi acordând tot atâta îngăduinţă pe cât primesc.
Aceştia sunt aşa. Şi poate că ar putea repede deveni mai buni, dar sunt împiedicaţi de la aceasta de scaunele lor [episcopale]; căci puterea îl face mai rău pe cel lipsit de minte. Iar cel înfrânat stă necinstit, cu capul în jos, privind numai la Dumnezeu, iubind rolul de ucenic el, căruia învăţătorul de acum nu e vrednic să-i fie nici măcar învăţăcel! Caz în care puterea se recunoaşte prin poziţia pe care o ocupă deţinătorul ei. Până la aşa putere a ajuns la noi invidiosul [demon]! Când vrea să impresioneze o mulţime sau un oraş, acesta născoceşte astfel de viclenii bine gândite: pe lângă cele cu care ispiteşte pe fiecare, le dă drept lege concentrată a răutăţii pe însuşi conducătorul [episcopul] lor! Bronzul se îmbracă în aur iar cameleonul îşi schimbă culorile! Barbă, morgă sumbră, gât plecat, voce gravă şi stinsă, un credincios prefăcut, pas încet, înţelept de toate afară de minte — primul dintre primele lucruri bune de acum —, venerabilul efod [Iş 28, 6 sq.] sau mantaua lui Samuel [1 Rg 2, 18], un pat umil nici măcar încropit în întregime; el îşi încinge creştetul
345
cu o fâşie de in, podoaba fecioarelor, şi se îmbracă în sac ca să pună înainte semnele exterioare ale rugăciunii.
Cum să nu izbucnesc în cuvinte străine mie? Nu pot să nu spun ceva ca să-mi exprim indignarea, chiar dacă e primejdios acest lucru! Ţine-ţi în frâu fie luxul, fie pletele! De ce cauţi să ai atât cele ce nu sunt ale tale, cât şi cele ale tale? Separate între ele sunt hotarele misilor şi frigilor78; separate între ele sunt apele Merei [Iş 15, 23] şi Siloamului [In 9, 7]: căci primele sunt de nebăut, dar celelalte vindecau boli, după ce mai întâi erau tulburate de un înger [In 5, 2 sq.]. Tu sădeşti două vii, semeni două seminţe; haina ta e ţesută din două bucăţi de stofă, şi pui să tragă sub un singur jug cele ce nu pot fi înjugate împreună. Dar, dacă ştii, această împletire e oprită de lege care-ţi cere să te fereşti de duplicitate: una e podoaba femeilor şi alta cea a bărbaţilor; una e înălţimea la care ajung corbii şi alta cea la care ajung vulturii! Maimuţăreala celor mari de către cei mici e lucru foarte ruşinos, căci e meschin. Să te convingă de aceasta limpede cele ce se spun despre vrăjitorii lui Faraon [Iş 7, 1 sq.]. Dacă râvneşti să fii unul dintre înţelepţi, nu prefă doar toiagul în şarpe [Iş 7, 8 sq.], ci toate: îţi cer să fii marele Aaron. Iar dacă te-ai înrolat între vrăjitorii Egiptului, dacă aici e ceva bun, exercită-l întreg numaidecât — căci nimeni nu-ţi neagă imitaţia bună —, dar dacă e ceva rău, stai afară din el! Cruţă-i pe ai mei! Căci ştii că sunt ai mei, chiar dacă te prefaci minunat. Mă lipseşti şi tu de singura mea oiţă [2 Rg 12, 1 sq.]. Haina e întinată de adulter. Şi care Natan va spune acest lucru? Alergând îţi voi rupe, dacă o voi prinde, haina-ţi întunecată; căci din când în când vă delectaţi cu acestea, ca şi cu mâncăruri rele, când păţiţi ghiftuială de cele scumpe. Rupe şi tu ceva din ale mele, dacă vei putea pune mâna la mine pe ceva moale şi fals! Căci ce e mai drept decât aceasta? Ale lui Laban să fie hainele albe [Fc 30, 32], iar cele pătate ale păstorului care s-a ostenit mult, care a îngheţat nopţile şi a fost ars de soare ziua [Fc 31, 40]. Plăsmuirea unei purtări fictive e, aşadar, lucrul cel mai ruşinos din cele ruşinoase. Supravegheaz-o şi vei avea în mine un lăudător. Dar cum este acum acest lucru şi cui te asemeni? Putem oare glumi puţin cu o fabulă plăcută în mijlocul unor lucruri serioase, amestecând râs în lacrimi? Fabula [lui Esop] aşază o pisică înăuntrul unei cămări de nuntă; îmbrăcată de nuntă, arată ca o mireasă. Daruri de nuntă, aplauze, râsete; era o nuntă strălucitoare. Deodată vede însă un şoarece alergând prin mijloc — era o mireasă,
78 Misia şi Frigia erau două provincii din Asia Mică.
346
dar totuşi o pisică — şi năpustindu-se asupra lui a avut o cină, nu o nuntă. Aşa e şi orice învăţător fals; căci ce stă în fire nu se schimbă uşor. — Dar acesta, pe care nu-l lauzi, e expert în afaceri şi un conducător desăvârşit atât pe cărările vechi, cât şi în curentele noi. Iar acesta e cucernic, dar e de folos doar lui însuşi. — Cine spune acestea? Ce răutăcios! Căci nu este nimeni care să trăiască numai pentru el. Dar aşa cum aerul se face părtaş la bună-mireasmă sau la duhoare, după ceea ce se întâmplă să absoarbă, tot aşa şi noi ne facem foarte repede asemenea vecinilor noştri: puţin însă asemenea celor buni, foarte mult însă asemenea celor răi; căci răutatea e mult mai uşor de imitat. Iar dacă acesta se întâmplă să ne devină episcop, dacă e foarte rău şi plin de viclenie, atunci se întâmplă ca spinul să stăpânească peste pomi [Jd 9, 15]; iar dacă e foarte bun, atunci marele Israel umblă iarăşi condus de un stâlp de foc [Iş 13, 2] spre pământul nădejdii spre care ne grăbim toţi, chiar dacă nu se învârte prin pieţe ca un adevărat Proteu79 expert în furarea de forme ori un Melamp80 ori altul nestatornic gata să se facă uşor tuturor toate spre surparea tuturor. Dar de ce-l numeşti inutil — spune-mi! — pe acesta, spre care privind am putea deveni mai buni? Sau cum numeşti conducător excelent şi priceput pe cel spre care privind îi scuipi pe ai mei? Pentru cei înţelepţi excesul e ostil, iar lucrul cel mai convingător e nobleţea. Fii tu acela, cum îţi spune inima, iar eu voi fi acesta. Sau ţi se pare că pictorul cel mai bun nu e cel ce pictează figuri în mişcare cu culori simple — un Zeuxis sau Policlet sau Eufranor —, ci cel ce produce corpuri fără formă cu pigmenţi strălucitori şi fără umbre — cum au fost, mi se pare, Calimah şi Calais, care pictau cu anevoie imagini ale unor imagini? Aşa este orice om versatil81.
Spre acestea privind ţi-ai dat osteneala să găseşti un păstor! Ce puţin te-ai străduit! îmi ascund faţa de ruşine. Te-ai uitat după un episcop ca după un contabil. Te ocupi de gunoaie, iar cuvântul meu este despre cele mai bune. Unul singur să fie lucrul preotului, şi numai acesta: să cureţe sufletele prin viaţa şi prin cuvântul său înălţându-le prin mişcări dumnezeieşti — senin, elevat, având întipărite în el numai curatele imagini divine ca o oglindă în care se formează
79 Personaj mitologic, celebru prin capacitatea sa de a lua cele mai diferite forme, fugind astfel de cei ce voiau să-l constrângă să le descopere viitorul: cf. Odiseea 4, 365. 417-418.
80 Erou vânător din mitologia greacă capabil să înţeleagă limbajul animalelor; cf. Odiseea 11,287-297; 15, 225-242.
81 Polytropos, apelativul dat cel mai frecvent de Homer lui OdiseuUlise, opus simplităţii lui Ahile.
347
figurile lucrurilor ce se răsfrâng în ea —, şi să aducă ofrande curate pentru copiii săi [duhovniceşti], până când îi va face în stare pe ei înşişi să aducă ofrande. Celelalte să fie lăsate pe seama celor mai iscusiţi în ele. Şi aşa vom avea o viaţă sigură.
Dar pentru că pentru tine lucrul cel mai mare e îndrăzneala în cuvânt, fie! Nici mie nu mi se pare puţin lucru, dacă ne folosim de ea cu raţiune şi măsură. Ascultă însă cum stau lucrurile: tăcerea înţeleptului e mai mare decât limbuţia ta. A ta este îndrăzneala ca neobrăzare, iar ale acestuia sunt nobleţea şi cuvântul concis. Dar dacă se va ivi un prilej de îndrăzneală în cuvânt, îl vei vedea şi pe cel blând luptător şi vei cunoaşte atunci cât de mare e izbânda lui. Vei cunoaşte ce este o maimuţă şi cum rage un leu, atunci când elocinţa ta omenească va fi scuipată fiind aplecată la pământ de conştiinţa ta rea, iar el, cel cu neputinţă de prins, e primit uşor; căci nimic nu e mai convingător decât modul de comportare. Astfel chiar şi aici cel şiret e inferior, şi totuşi şade strălucitor în mijloc culegând roadele de pe masa altuia, dispreţuind ca un parvenit pe toţi ca pe nişte avortoni tot atât de mult pe cât este şi el dispreţuit, şi având drept singur orgoliu: strălucirea oraşului; lucru pentru care vei pieri mai degrabă în chip rău, căci astfel îi faci doar pe cei răi să fie mai mulţi. Ce măgar din oraş ar cere vreodată să fie mai mult decât unul de la ţară? El este aşa cum este chiar dacă locuieşte în oraş. Ce înseamnă acestea? Cum de nu trebuie făcute acestea împreună cu cei răi? Cum de nu sunt acestea o alunecare evidentă pentru cei ce merg bine? Căci şi înţelepţii păţesc ceva din cele ale neînţelepţilor când lucrurile merg uşor pentru cei răi, iar cei cinstiţi au o viaţă întristătoare. Sau poate că acesta e lucrul cel mai bun: într-o furtună care răstoarnă toate, în care se zdruncină toate cele de sus şi de jos, să-ţi asiguri puţinele zile rămase şi să-ţi sfârşeşti bine bătrâneţile.
Ţineţi-vă scaunele şi tiraniile, fiindcă acestea vi se par a fi primele lucruri care contează; bucuraţi-vă, fiţi insolenţi, trageţi la sorţi patriarhiile — lumea mare dă înapoi în faţa voastră —, schimbaţi un loc cu un altul, pe unele aruncaţi-le jos iar pe altele înălţaţi-le sus, dacă vă plac acestea. Daţi-i drumul! Eu însă mă voi întoarce la Dumnezeu, pentru Care trăiesc, respir şi spre Care numai privesc, Căruia cea care m-a născut m-a făgăduit înainte de a mă naşte, şi de Care m-au legat primejdiile [mării] şi harul [visului] nopţii82. Lui Ii voi jertfi mişcările curate ale minţii vorbind, pe cât e cu putinţă,
82 A se vedea pe larg mai sus poemul Despre cele ale sale.
348
singur cu Cel Singur. Acestea sunt apărarea celor buni către voi, cei răi, şi dacă ea va aduce pe cineva spre aceia [cei buni], atunci cuvântul meu a găsit ce căuta. Celelalte, prieteni, vor fi spuse de dincolo [de moarte]. Primiţi-mi, dacă vi se pare potrivit, acest cuvânt de rămas-bun, scurt dar folositor, ca aceia care primesc de la părinţi ultimele cuvinte şi povăţuiri demne de a fi ţinute minte; după care nu se va mai auzi nici un cuvânt, drept pentru care el va trebui să rămână încă şi mai mult în adâncul sufletului. Dacă veţi găsi, prieteni, un alt Grigorie, cruţaţi-l mai mult. Dacă nu, fiţi buni cu aproapele vostru şi cu voi înşivă care, câtă vreme veţi fi stăpâniţi de aceleaşi patimi, veţi avea un cuget. Şi iubiţi mereu pacea pentru care m-am sârguit, lăsând bolile voastre care au tulburat în chip nenorocit societatea. Şi eu voi lăsa cele ale mele fie dacă m-am încrezut mai presus decât alţii, fie dacă mulţii ani m-au făcut aspru şi dificil de cele mai multe ori, fie pentru că, lovit eu singur de beţia minţii, am crezut că şi cei ce n-au băut acest vin sunt răniţi de beţie. Credeţi cum vreţi, dar aduceţi-vă aminte de mine care am pătimit multe de la purtările prietenilor, care am drept conducător raţiunea şi această bătrâneţe care mă desface de rele. Aşa poate se va împăca cu mine şi câte unul dintre prieteni, de vreme ce lupta din care iese invidia a murit.
Către sine însuşi
II, i, 4
Treimea să fie grăită răspicat şi altul, care e vrednic, să desăvârşească cuvântul [învăţăturii ortodoxe]. Eu voi lăsa scaunul. Căci cu Dumnezeu nu voi înceta să grăiesc.
Către poporul bisericii Anastasia
II, i, 5
Te doresc, te doresc, preaiubitule, nu voi tăgădui; te doresc odraslă a cuvintelor născute de mine, poporule al Anastasiei celei dragi mie, a cărei veche credinţă moartă prin cuvinte moarte am înviat-o cu cuvinte noi; de unde ieşind ca o scânteie cuvântul meu umple de lumină toate Bisericile. Cine oare are frumuseţea ta, cine are scaunul meu? Cum sunt lipsit de copii, când copiii-mi trăiesc?
349
Părinte, Ţie fie slava, chiar de-ar fi să se întâmple ceva mai rău! Poate vei pedepsi îndrăznirea mea. Dar cine va striga cu adevărat ce e al Tău, Treime?
Rămas-bun neprietenilor
II, i, 7
Confraţi întru preoţie, invidia aproape m-a omorât. Răsăritul şi Apusul, precum şi invidia de la duşmani şi prieteni vor lua sfârşit. Am plecat. Grăiţi de bine. Tuturor însă le voi spune un rămas-bun. De veţi găsi altul în locul meu, cinstiţi-l! Duhul e venerat de mine; avocatul Lui sunt. Dar acum nu mai sunt în mijloc între taberele aflate în luptă.
Către invidioşi
II, i, 8
Treime, mântuieşte-mă! Şi iarăşi Te chem, Treime! Căci arătându-Te pe Tine mi-am câştigat invidie. Popor, legi, altare, scaune, discursuri în apărarea adevăratelor dogme. Cum şi de ce mi s-au întâmplat acestea? Şi de unde eu, care cu curgerile preaputernicului Duh al Dumnezeului meu hrăneam frumos un popor străin, istovindu-mi trupul în lupte multe, am plecat? Aplaudaţi, privitorilor! Mort sunt eu care adăpam, şi morţi sunt şi cei ce flămânzesc după cuvântCuvânt. Dacă-mi vei da ceva în schimbul acestora, Hristoase, să-mi dai ceva mare; iar dacă nu, şi pentru acestea îţi voi fi recunoscător.
Către aceiaşi
II, i, 9
M-am mutat, am venit, mă duc. Mă cuprinde un amestec de cutremur şi bucurie. Cercetez adâncul meu, ca să nu-ţi rămân dator, Hristoase al meu. Mă duc însă ca un animal prigonit în viaţă mai cu seamă de duşmani, dar şi de prieteni, de colegi întru preoţie şi adversari. E de preferat să cazi în mâinile Tale decât a suferi aici chinurile
350
ce vin de la vicleşugurile invidiei. N-am nici o nădejde să am ceva din cele bune, dar a muri împreună cu cei foarte răi e un mare câştig. Bucuraţi-vă, umpleţi-vă pântecele, făliţi-vă cu vise, căci puţin timp vă veţi bucura. Şi eu am luat parte la rătăcire, dar acum mă duc.
Către episcopii din Constantinopol şi însuşi acest oraş
II, i, 10
O, episcopi, care înălţaţi jertfe fără sânge şi adoraţi marea Unime în Treime! O, regi, o, împăraţi, mândri de evlavia voastră! O, scaun slăvit al marelui Constantin, Romă mai tânără, care pe atât întreci celelalte oraşe pe cât întrece pământul cerul înstelat! Pe voi, cei nobili, vă strig: câte mi-a făcut invidia, aruncându-mă departe de sfinţii mei copii, deşi luptasem îndelung aducând lumina dogmelor cereşti şi făcând să ţâşnească un râu din piatră! Ce dreptate-i aceasta ca eu să am parte de chin şi de teamă, iar cetatea să înceapă să-şi întipărească în ea dreapta-credinţă, şi un altul să se bucure de chinurile mele urcat pe neaşteptate pe un scaun străin pe care m-a ridicat Dumnezeu şi bunii slujitori ai lui Dumnezeu! Acestea le-a adus asupră-mi boala urâtă şi slujitorii lui Dumnezeu care, având o luptă vrednică de suspin între ei înşişi, n-au pentru mine, Hristoase împărate, gânduri de prietenie! Căci nu m-am făcut partizanul îndrăzneţ al nici unei părţi, nici n-am vrut să pun altceva înaintea lui Hristos. Greşeala mea a fost că n-am făcut nici o greşeală asemenea lor, nici nu m-am alăturat ca o barcă mică unei nave de mare transport. Şi aşa sunt detestat de acei uşuratici care au lăsat fără cuviinţă acest altar unor prieteni oportunişti. Dar adâncul uitării să acopere acestea! Iar eu, o dată plecat de aici, mă voi desfăta de o viaţă netulburată fugind bucuros în acelaşi timp de toate: de palat, de oraş şi de preoţi, aşa cum doream de când Dumnezeu m-a chemat cu vise nocturne şi cu spaima sălbatică de marea îngheţată. Pentru aceasta am fugit râzând de invidie şi, scăpat dintr-o mare furtună, am aruncat ancora într-un port sigur, unde ridicându-mi inima prin gânduri curate, voi jertfi şi tăcerea, cum am jertfit odinioară şi cuvântul. Acesta e cuvântul lui Grigorie, pe care l-a crescut pământul Capadociei şi care pentru Hristos s-a dezbrăcat de toate.
351
Rugăciune de dimineaţă
II i, 24
În zori dau Dumnezeului meu mâna mea dreaptă. Nu voi face sau lăuda nimic întunecat, ci-Ţi voi jertfi cât mai mult ziua rămânând neclintit şi stăpân peste patimi. Mi-e ruşine de bătrâneţe, de voi fi rău, şi de masa [euharistică] al cărei slujitor sunt. Acesta mi-e imboldul, Hristoase al meu. Fă-mi Tu calea uşoară!
Tânguire de seară
II, i, 25
Te-am minţit pe Tine, Adevărul, Cuvinte, zicând că-Ţi voi consacra ziua de faţă. Noaptea nu m-a primit cu totul luminos. Desigur m-am rugat şi m-am gândit la aceasta, dar s-a întâmplat că picioarele mi s-au împiedicat, căci a venit o întunecime care pizmuieşte mântuirea. Străluceşte-mi Lumina Ta, Hristoase, şi arată-mi-Te iarăşi!
Rugăciune către Hristos în ziua următoare
II, i, 26
Am pierdut, Hristoase, ziua de ieri. A venit ranchiuna şi m-a furat dintr-o dată. Fie să primesc ziua de azi ca o zi de lumină. Adu-ţi aminte de tine însuţi! Nu înceta a privi spre Dumnezeu! Am jurat: îmi voi aduce aminte de mântuire!
Elegie
II, i, 28
Fericit cine are o viaţă netrupească, nici nu îmbracă în noroi chipul [lui Dumnezeu din el] cel mare. Arareori acesta [noroiul] urmează, şi doar de nevoie, gândurilor cereşti, cel mai adeseori li se opune şi e un întuneric pentru minte. Dacă sunt de neam curgător, de ce mă faci asemenea celor nemuritori? Dacă mi s-a insuflat Duh de la Dumnezeu, de ce suferi, Hristoase, să fiu legat de lut? Bătrâneţea înaintează şi încheieturile sunt slabe, dar carnea turbă încă, răzvrătindu-se pe faţă sau întinzând curse ascunse. Dar dureros e atunci când îl arată necurat pe iniţiatul jertfelor cereşti. Te jur pe
352
puterea mare a lui Dumnezeu, pe ziua neagră a celor ticăloşi, ţine-ţi în frâu nebunia!
Către Hristos
II, i, 33
Vai mie, sunt ostenit, Hristoase al meu, Suflarea celor muritori! Vai mie, ce luptă şi furtună ridică trupul cel înjugat împreună cu mine! Vai mie, ce viaţă şi lungă vecinătate, ce lupte înăuntru şi în afară care strică frumuseţea chipului [lui Dumnezeu]! Ce stejar suportă năprasna unor vânturi atât de mari? Ce navă s-a mai întâlnit cu valuri atât de mari? Sunt istovit de osteneală şi de asalturile lucrurilor. Fără voie am primit să mă îngrijesc de casa părintească. Iar după ce m-am supus, am văzut-o risipită. Prietenii m-au făcut să sufăr, boala m-a istovit. Cu pietre am fost primit ca altul cu flori. Sunt văduvit de poporul peste care m-a aşezat Duhul. Dintre fii, pe unii i-am lăsat, de alţii am fost desfăcut, iar de alţii nu sunt cinstit. Ce părinte nenorocit! Colegii de preoţie îmi sunt mai ostili decât duşmanii şi nu respectă, dacă nu altceva, măcar masa tainică [euharistică] şi ostenelile de până acum, pe care adeseori obişnuiesc să le cinstească şi cei răi; nu vindecă o opinie ofensatoare83, ci aspiră la un singur lucru: la necinstirea mea!
La tăcerea din Postul Mare [al anului 382]
II, i, 34
Ţine-te în frâu, limbă, iar tu, condei, scrie cuvintele tăcerii şi grăieşte ochilor cele ale inimii! Mi-am legat atunci trupul aducând o jertfă tainică Patimilor omeneşti ale lui Dumnezeu, ca să mor vieţii pentru cele patruzeci de zile rânduite de legile împăratului Hristos ca să dea vindecare trupurilor curăţite. Mai întâi mintea îmbrăcată în pâcla mâhnirilor am întărit-o în linişte, departe de toate cele locuite, prinsă toată înăuntru şi nefurată. După care, urmând învăţăturilor unor bărbaţi sfinţi, am pus uşă buzelor. Pricina era ca să învăţ
83 Cum că din mândrie ar fi refuzat Grigorie, întors de la Constantinopol, să se ocupe de biserica din Nazianz.
353
să-mi măsor cuvintele stăpânindu-le pe fiecare. Căci cine ridică lancea împotriva foarte multor oameni, acela va lovi cu uşurinţă mai puţini; şi cine aruncă de departe săgeţi întraripate bine ţintite, de aproape nu va rata niciodată ţinta. Iar nava care a străbătut noianul cel mare al mării e uşor de condus cu îndrăzneală în port. Căci cine stăpâneşte cele mici nu e evident dacă va învinge vreodată cele mari chiar dacă doreşte mult acest lucru, dar cine excelează în cele mari, acela e limpede că, dacă vrea, va stăpâni uşor peste cele mici. Din această pricină am legat cu totul puterea cuvântului. Căci nădăjduiesc ca vorbele să nu mai ţâşnească din gura mea, întrucât nimic nu e mai pierzător pentru muritori decât limba: un cal alergând tot înainte, armă mereu gata de atac. Cine vede toate? Mâinile au la picioare puţine lucruri, iar picioarele nu străbat tot pământul. Ucigaşii sunt chinuiţi de spaime, iar adulterii tremură pentru nebunia lor. Urâtă e tâlharilor ziua, iar bogăţia nu lipsită de greutăţi: pe una o am, pe alta am pierdut-o, câtă apă strâng atâta curge din palmă. Nave, călătorii, piraţi: un altul nesăturat îşi aruncă privirea asupra avuţiilor altora. Acestea îi aşteaptă pe toţi cei iubitori de aur: spaimă pentru cei mai răi, spaimă pentru cei mai buni. Dar nimic nu reţine limba grăbită spre cuvânt: nici om, nici zăpadă, nici curgerea unui râu, nici stâncă. Arcaşul e aproape şi o săgeată amarnică e în arcul lui; coarda descrie un cerc, degetul e pe crestătura săgeţii; mintea dă drumul săgeţilor, iar ele zboară, lovesc toate, cereşti şi pământeşti, vii şi trecuţi din viaţă, pe câţi se aşteaptă şi pe câţi nu se aşteaptă, deopotrivă buni şi răi, duşmani şi prieteni, depărtaţi şi vecini; nici una nu ratează ţinta. Cine vrea să o stăpânească, trebuie să aibă mai întâi înţelepciune. La cei desfrânaţi ea vomită multe lucruri ruşinoase, fiindcă cine e vrednic de râs el însuşi provoacă şi altora hohote de râs, e agitat şi agită şi necinsteşte chipul dumnezeiesc. Varsă în urechi multe lucruri ascunse. De multe ori împrăştie în afară orice insultă, spuma sălbatică a unei ranchiune funeste. Adeseori vorbeşte plăcut şi graţios, deşi sufletul înăuntru e pradă mâniei şi pe buze poartă altceva decât în inimă: minciuni, cuvinte seducătoare şi ucideri. Cine ar putea spune toate lucrurile triste pe care le aduce? Face, dacă vrea, duşmănie între casă şi casă, cetate şi cetate, după care, fără să obosească, între popor şi stăpânul său, între împărat şi supuşii lui, ca o scânteie pe o trestie bătută de vânt. Tovarăşi de corabie, fii, părinţi, fraţi, prieteni, soţi, pe toţi îi înarmează uşor unii împotriva altora. Răul îl face bine, iar binele îl pierde, şi invers. Cine ar putea spune de ce e în stare cuvântul? Mică e limba, dar nimic nu are atâta putere. Ar putea să-i omoare
354
numaidecât pe cei răi! Limba e un rău pentru toţi cei lipsiţi de minte, mai ales pentru cei iniţiaţi în taina jertfei celei cereşti.
Sunt un instrument al lui Dumnezeu şi aduc împăratului de Care tremură toate un imn alcătuit din melodii sonore. Nu cânt Troia, nici ca alţii sprintena navă Argos, nici capul de mistreţ, nici pe marele Heracle, nici cum largul cerc al pământului se uneşte cu apele, nici strălucirile pietrelor, nici alergarea corpurilor cereşti, nu cânt nici nebunia dorinţei şi frumuseţea efebilor pentru care era era lovită moale de corzi la cei dinainte. Cânt pe înaltul şi marele Dumnezeu şi strălucirea Treimii mele Care Se aduna într-Una; cânt marile Imne pe care le fac să răsune alternativ corurile îngereşti, unele stând aproape iar altele în partea opusă; cânt armonia lumii şi lumea mai bună decât cea de faţă pe care o aştept când toate se vor grăbi să se facă una; cânt slava nemuritoare a patimilor lui Hristos prin care m-a îndumnezeit amestecând formă de om cu cea cerească; cânt amestecul meu; căci nu poate fi spus felul în care am fost făcut, felul în care, muritor fiind, am fost împletit cu cele cereşti; cânt oamenilor legea lui Dumnezeu, câte sunt lucrurile şi scopurile lumii şi sfârşitul amândurora, pentru ca pe unele să le ascunzi în mintea ta, iar de altele să fugi departe şi să tremuri de ziua ce are să vină. Pentru asemenea lucruri am drept chitară limba. Fiţi atenţi, preoţilor, să nu scape vreo armonie falsă. Voi păzi curată limba pentru jertfele curate prin care aduc pe Marele împărat într-o unitate cu pământenii; căci nu voi înălţa Celui Curat jertfa purtătoarede-viaţă dintr-o limbă străină şi cu minte întinată. Una şi aceeaşi conductă nu va duce o curgere de apă dulce şi una sărată, dacă noroiul e străin de purpură. Un foc minunat a nimicit oarecând pe copiii preotului care s-au atins necuraţi de jertfe [Lv 10, 1 sq.]. Am auzit că tot pe atunci chivotul sfânt al lui Dumnezeu l-a omorât pe cel ce s-a atins de el când s-a aplecat să cadă [2 Rg 6, 6 sq.]. Tremur de acestea şi mi-e frică nu cumva să păţesc şi eu ceva asemănător atingându-mă necurat de curata Treime. Măcar dacă minteami nebună şi nestatornică mânată din loc în loc de multe porniri deşarte s-ar întoarce ajungând mai aproape de capăt sub frâul care o ţine bine în hăţ; sau dacă s-ar putea păstra în inimă cu totul nefurată ori, şi mai bine, dacă, ajungând aproape de slăvitul Hristos, ar străluci cu scânteierile Luminii celei Mari! Acum însă, rămânând înăuntru, nu face atâta rău, chiar dacă rătăceşte încă departe de Dumnezeu. Căci nici flacăra ascunsă de stânci de nepătruns nu vuieşte cu putere, nici torentul nu distruge un desiş sau o grădină: curge, dar pe jumătate mort, ascuns înăuntru. Dar când cuvântul se
355
revarsă de pe limba răsunătoare, ţâşneşte furios şi nestăvilit şi nu se mai întoarce înapoi. Aşa cum atunci când îndoaie cineva cu palmele o ramură sucită răsucind-o în sens opus, iar aceea când e lăsată, stă dreaptă datorită forţei mâinii şi nu se mai pleacă spre răutatea dinainte, tot aşa şi eu, observând năvala cu care aleargă cuvântul, fără oprire şi regulă — căci o vreme cuvântul a fost viaţa mea —, am găsit un leac foarte bun: l-am ţinut întreg în inima înălţată, ca limba să înveţe să păzească bine câte se pot spune şi câte nu; am primit tăcerea totală şi voi primi vorbirea bună; am lipsit-o de toate, şi nu voi mai necinsti măsura. Această lege se impune celor lipsiţi de măsură. E un mare câştig chiar şi atunci când reţii cuvântul care stă să se nască atunci când inima ţi-e lovită din afară. O dată cu cuvântul îmblânzit se îmblânzesc şi exploziile de mânie; nu uşor, dar le vei îmblânzi totuşi. Căci atunci când, furios fiind, înăbuşi pornirea şi furia sălbatică, ai risipit excesul. Iar pierind generalul, falanga patimilor cedează şi ea, iar tu vei putea răsufla o clipă în agitaţia sălbatică. Toate acestea se fac sub conducerea Marelui împărat Hristos şi, după El, a minţii, cârma noastră. Căci dacă nu o vei avea pe aceasta călăuză, nu-ţi vor fi de nici un folos nici tăcerea, nici altă perseverenţă mai mare. Când se rupe zăgazul ridicat cu mâna la gura unui eleşteu, apa din el se va revărsa puhoi. Dar prealuminosul Cuvânt îţi porunceşte, preabunule, să începi încă de pe acum să pui stavilă relelor.
Acestea sunt, preaiubitule, meditaţiile tăcerii noastre. Voi vorbi [scriind] cu mâna care primeşte gândul. Aceasta e navigaţia mea, tu însă urmează o alta. Căci şi altul mânat de alt vânt poate ajunge în port.
Ascultaţi acum şi un alt cuvânt al tăcerii mele, atât cei ce-mi sunteţi duşmani, cât şi cei ce-mi sunteţi prieteni! Când eram în puterea cea mare a tinereţii şi împăratul Hristos mă ducea asupra potrivnicului — căci aveam în minte o credinţă mai tare decât diamantul şi eram înconjurat din toate părţile de ziduri puternice —, atunci îmi făceam mintea curată cu gânduri dumnezeieşti modelându-mi duhul prin literatura sacră, prin care am scuipat amara saramură a cărţilor de mai înainte: frumuseţe ce străluceşte în culori plăsmuite. Fiindcă tinereţea era în floare, îmi istoveam trupul cu multe şi dese osteneli. Am făcut să înceteze excesul de săturare al pântecului şi turbarea [sexuală] vecină, iar prin pleoape mi-am fixat privirea în castitate. Luptam cu mânia, legam mădularele trupului şi făceam din râs plâns. Toate le-am supus Cuvântului; iar toate
356
cele dinainte au murit. Pământul mi-era pat, ocrotire coastelor mi-au fost nişte veşminte mizerabile, iar leacul privegherii a fost locul lacrimilor mele. Ziua îmi plecam spatele, iar noaptea stăteam în picioare cântând imne, fugind de dulcea pătimire omenească. Acestea au fost mai înainte, căci aprins era trupul, a cărui mare preocupare e să-l oprească pe om de la urcuşul ceresc. Respingeam greaua povară a averilor, ca să mă pot înălţa uşor, risipind pentru Dumnezeu orice apăsare. Acum însă, o boală amară mă ţine şi bătrâneţea mă încovoaie, am ajuns la altă rea pătimire: am o limbă neîmblânzită şi frumos grăitoare care mă predă mereu atâtor nenorociri şi mâinilor invidiosului [demon]. N-am năvălit peste scaunul cuiva, n-am alungat pe cineva din pământul pământesc, nici n-am gândit vicleşug. N-am lansat cu limba insulte, nici n-am făcut ceva în afara legii jertfelor noastre — ştie aceasta Cuvântul. N-am insultat nici un episcop, nici pe altcineva, când m-am indignat împotriva tuturor conducătorilor poporului, gardienii lui, de care sunt pline acum marea şi largile hotare ale pământului spre jalea întunecoasă a inimii mele. Dar cuvântu-mi mândru mi-a făcut rău. Mai înainte n-am crezut-o, dar mi-a făcut totuşi rău: m-a făcut invidiat de toţi prietenii. O, invidie, şi tu vei primi ceva din partea mea. Ţine-te în frâu, limbă dragă; ţine-te în frâu puţin, limbă! Nu te voi împiedica până în sfârşit. Cine urăşte cuvântul nu va primi multe de la mine. Am aflat că un oarecare rege din Samos84, temându-se de bunul mers al sorţii, a născocit un leac ca să oprească invidia. A aruncat în mare inelul părintesc pe care-l îndrăgea. Peştele care l-a înghiţit a fost prins în năvod. Pescarul l-a adus regelui, iar el l-a dat slujitorului său, inelul găsindu-se în măruntaiele peştelui. Stomacul a primit peştele, iar mâna inelul. Minune mare! Nici să fi vrut n-ar fi găsit acela leacul pe care-l căuta. Aşa s-a întâmplat şi cu mine: din pricina cuvântului meu invidia îşi aruncă mereu spre mine ochiul sălbatic; de aceea am îmbrăţişat o tăcere adâncă. Până într-atât sunt şi eu un rege din Samos: nu ştiu limpede dacă mâine sfârşitul va fi rău sau bun.
Ţine în frâu invidia Tu, Care eşti leacul muritorilor, scapă-mă de limbile amare şi du-mă la luminarea Ta. Aici cinstindu-Te împreună cu lucrurile veşnic vii, gura mea îţi va cânta un cânt armonios. Primeşte şi aceste mărturisiri ale mâinii mele ca să ai o aducere-aminte grăitoare a tăcerii mele.
84 Aluzie la un episod din viaţa tiranului Policrat din Samos (secolul VI î.Hr.); după ce a crescut puterea maritimă a insulei, acesta a fost prins de perşi şi răstignit; cf. HERODOT, Istorii III, 40 sq. 122 sq.
357
Alt poem
II, i, 36
Vorbiţi toţi! Daţi frâu liber cuvintelor voastre! împletiţi-vă întorsăturile! Aveţi puterea de a lega cu pânze pe păianjeni cele uşuratice şi amăgitoare! Tunaţi cu trăsnete! Aruncaţi fulgere aprinse! Eu mi-am legat cu totul cuvântul. Săturaţi-vă până la greaţă, voi care mă priviţi, şi tu, invidie! înăuntru voi grăi; înscriind mintea în tainele lui Dumnezeu, curăţind-o de pete şi de simţiri amăgitoare, voi înfăţişa Cuvântului o oglindă care să primească înăuntrul ei asemănări desăvârşite. Acestea sunt literele [scrise ale] tăcerii. Iar dacă nu vrei să vorbesc multora, Minte mare, atunci ce trebuie să fac?
Alt poem
II, i, 37
N-am fost târât de păcat, nici o lege nu m-a desfăcut [duhovniceşti] de copiii şi de ostenelile mele — ştie aceasta Treimea pe Care am vestit-o oraşului, aprinzând scânteia mai înainte ascunsă —, ci invidia şi înţelepţii au legat limba. De ce, deşartule, deşi eşti întunecat de o boală grea, ai trezit atâta faimă? Nu şti oare cât de mare e acum puterea celor necultivaţi, cărora le este conaturală îndrăzneala şi răutatea? Dănţuiţi, alergaţi uşor, toţi cei impioşi! Aruncaţi suliţe şi săgeţi asupra celui neînarmat. Tăcerea e adâncă, Grigorie e foarte departe.
Imn către Hristos după tăcere, în ziua de Paşti
II, i,38
Hristoase împărate, numele Tău îl voi rosti primul după ce am dat iarăşi aerului cuvântul pe care l-am ţinut în piept atât de mult, revărsându-mi din minte acest cuvânt, jertfa curată a unui preot preacurat, dacă-mi este îngăduit să spun aceasta.
Lumină a Tatălui, Cuvinte al Minţii Celei Mari, mai presus de cuvânt, Culme a Luminii din Culmea maximă a Luminii, UnuleNăscut, Chip al Tatălui nemuritor şi Pecete a Celui fără-de-început, Care luminezi împreună cu Marele Duh, Hotarul veacului, Slăvitule,
358
Dătătorule al celor bune, Cel ce şezi pe tronul din înălţime, Cerescule, Atotputernice, Suflare a minţii [omului], Legiuitor al lumii, Dătătorule de viaţă, Ziditorule al celor ce sunt şi al celor ce vor fi — căci Tu ai făcut toate —, Tu ai pus temeliile lumii şi câte sunt atunci când ai vrut, legând mişcările lor de un semn al capului Tău.
Pentru Tine, împărate, acoperă stelele soarele care aleargă în înălţime, dominând cercul de foc precum Tu minţile [îngereşti]. Pentru Tine trăieşte şi piere alternativ ochiul nopţii: luna, revenind din nou cu strălucire deplină. Pentru Tine dansul măsurat al ciclului zodiacal aduce măsuri blânde anotimpurilor amestecate; iar stelele fixe şi planetele cu întoarcerea lor năvalnică sunt un cuvânt al înţelepciunii dumnezeieşti. Lumina ta sunt toate minţile cereşti care cântă slava cereştii Treimi. Dar slava Ta e omul pe care l-ai aşezat aici vestitor şi cântăreţ de imne al strălucirii Tale, Lumină!
Nemuritorule Care Te-ai făcut muritor pentru mine, Născutule din nou, înălţime netrupească Care mai pe urmă ai purtat trup pentru păcatele muritorilor: pentru Tine trăiesc, pentru Tine vorbesc, pentru Tine sunt o jertfă însufleţită, singura avuţie care mi-a mai rămas. Pentru tine mi-am legat limba şi acum mi-am dezlegat cuvântul. Rogu-Te, dă-mi-le cu sfinţenie pe amândouă. Voi grăi cât e îngăduit. Ce nu e îngăduit nici măcar nu voi gândi. Voi face să curgă un cuvânt ca un mărgăritar lepădând noroiul. Voi alege aurul de nisip, trandafirul de spini, grâul de spice lăsând paiul. Această pârgă a ostenelilor sale Ţi-o aduce, Hristoase, limba vărsând înaintea Ta primul ei cuvânt.
Astăzi Marele Hristos învie din morţii cu care S-a amestecat, a risipit acul morţii [cf. 1 Co 15, 55 sq.], a rupt porţile întunecate ale sumbrului iad şi a dat libertate sufletelor.
Astăzi ieşind din mormânt S-a arătat muritorilor pentru care S-a născut, pentru care a murit şi pentru care a înviat din morţi, pentru ca noi, născuţi din nou şi scăpând din moarte, să ne ridicăm de aici împreună cu Tine Care Te înalţi.
Astăzi marele şi strălucitul cor al îngerilor se bucură cântând un imn de biruinţă.
Astăzi am suflat glas, dezlegând buzele cele închise de tăcere, şi ai în mine o chitară cântând imne.
Am jertfit înăuntrul meu mintea Minţii, cuvântul Cuvântului; le voi jertfi, dacă vrei, şi Marelui Duh.
359
Către cei care defaimă pe monahi
II, i, 44
Deunăzi cineva bogat şi cu nasul pe sus, dintre cei lipsiţi de minte şi cu viaţă destrămată, susţinea că duc o viaţă desfătată şi mai zicea multe altele: că sunt bogat pentru că am o grădină şi un mic izvor şi nu fac nimic. Acestuia i-am zis:
— Treci sub tăcere, nefericitule, lacrimile, înfrânarea pântecelui, rănile genunchilor şi privegherile cu care adevăraţii monahi — căci pe cei necultivaţi îi voi azvârli corbilor — îşi omoară trupurile. Ce lucruri credeţi că suferă sufletul care se războieşte cu trupul şi duce bătălii cu lumea? Ascultaţi deci ce spun monahii, iubitorilor de lume, celor plini de mare şi vremelnică trufie!
— Aveţi avuţii, sunteţi bogaţi, aveţi o căsătorie, copii, toate lucrurile desfătate pe care le hrăneşte pământul şi marea sunt ale voastre. Iar noi avem un izvor sau o grădiniţă, ori puţin aer sau umbră de la pomi, avuţii foarte uşoare, şi vorbiţi aici de desfătare. Dar oare creştinii n-au nevoie să respire? Chiar şi acest lucru vi se pare o nedreptate? Există o singură lege, un singur Dumnezeu, o singură chemare. Hristos vrea ca toţi să se mântuiască în chip asemănător dezbrăcând trupul. Voi însă vreţi să ne împingeţi spre desăvârşire, ca şi cum n-am avea nici o datorie faţă de oameni. Dacă o avem faţă de Dumnezeu, El însuşi ştie aceasta; nu tu eşti vrednic să judeci pe cel rău având răni mai rele decât el!
Tânguire
II, i, 52
Am suferit multe lucruri cumplite şi dincolo de cumplite, şi acestea de la cei de care m-aş fi gândit cel mai puţin că am să le sufăr. Dar n-am suferit nimic asemănător celor ce mi-au făcut rău. Căci relele mele se duc, dar cunosc răutatea lucrurilor a căror judecată a fost scrisă în cărţi de fier.
Rugăciune către Hristos
II, i, 62
Să nu Te uit, nici Tu să nu mă uiţi, împărate, Meditare a înţelepţilor şi Lumină triplă, ca nu cumva pe ascuns duşmanul să mă
360
tragă cu el spre iad şi spre porţile amare ale întunericului. Căci e cumplit şi aşterne curse prietenilor Tăi. Voi scăpa de el, ştiu, dacă Tu îţi aduci aminte de mine şi strângi mereu cuvintele şi gândurile mele.
Tânguire
II, i, 65
Dacă amestecul trupului se găseşte într-o stare rea, aş putea găsi un medic. Dacă aş fi sărac, aş veni la un bogat. Dacă aş fi într-o furtună, aş veni într-un port. Dacă aş fi nedreptăţit, m-aş duce la legi şi aş veni în tribunale. Iar un tufiş mă va salva din prăpastie. Dar dacă-mi aşterne curse [demonul], stricătorul chipului [lui Dumnezeu din mine], cine-mi va fi scăpare, afară de Tine, împărate?
Altă tânguire
II, i, 66
Ce lucru nou e acesta, Cuvinte al lui Dumnezeu? Ce lucru nou pătimesc? Adâncul inimii mele e gol de cuvinte şi gânduri înţelepte. Duhul rău s-a dus fugind, dar locul său nu este încă plin de ce e mai bun. Umple-mă de Tine, pentru ca nu cumva invidiosul [demon] să vină iarăşi şi să mă facă mai rău unealta lui!
Către sine însuşi
II, i, 67
M-am înşelat, Hristoase, prin îndrăzneala prea mare în Tine. M-am înălţat şi am fost doborât cu totul. Ci iarăşi mă înalţă, căci am simţit că-mi bat joc de mine însumi. De mă voi înălţa iarăşi, iarăşi să cad cu cădere şi zdrobire. Primeşte-mă, iar dacă nu mă vei primi, sunt mort! Numai pentru mine s-a istovit îndurarea Ta?
Despre sfârşitul vieţii
II, i, 72
Florile au trecut, s-a apropiat secerişul. Alb îmi este părul, iar aria cere spicul. Strugurele verde s-a dus şi tăierea lui e aproape.
361
Teascul relelor mele e înălţat. Vai ce zi rea pentru mine! Unde voi fugi de ea? Şi ce mă voi face? Ce teamă de păcat mă cuprinde? Teama de spinii şi strugurii Gomorei, atunci când Hristos Se va arăta la judecată dând ca un Dumnezeu unor dumnezei cele după vrednicie, un loc de lumină fiecăruia pe cât poate să poarte vederea Lui. O singură speranţă mi-a rămas: să alerg iarăşi în aceste scurte zile la călăuzirea Ta, Fericite!
Către Hristos
II, i, 74
Ce tiranie e aceasta? Am venit în viaţă. Bine. Dar atunci de ce mă răsuceşte cu valurile ei uriaşe? Voi spune un cuvânt îndrăzneţ, dar totuşi îl voi spune: Dacă n-aş fi al Tău, mi s-ar fi făcut o nedreptate. Ne naştem, ne destrămăm, ne împlinim; dorm, stau culcat, priveghez, merg; suntem bolnavi, ne este bine, avem plăceri şi dureri. Avem parte de anotimpurile soarelui, de cele ale pământului, murim şi trupul ne putrezeşte. Acestea sunt proprii şi animalelor, care au faimă proastă, dar n-au nici o vină. Ce am mai mult de ele? Nimic decât Dumnezeu. Dacă n-aş fi al Tău, mi s-ar face o nedreptate, Hristoase al meu!
Tânguire către Hristos
II, i, 75
Vai mie! sunt strâmtorat de viaţă; cea mai mare parte din ea a trecut, ştiu, şi miros deja a mort, dar răutatea nu vrea să se lase zdrobită împreună cu trupul. Sau adaugă ceva timpului, Tu, Suflarea muritorilor, sau smulge-mă de cele rele; căci acesta e un semn de îndurare. Dacă nu vrei aceasta, sunt mort. Dacă nu, mă aşteaptă focul cel iubitor de oameni.
Altă tânguire
II, i, 76
Vai mie! sunt strâmtorat de viaţă şi de sfârşitul ei. Aici păcatul, acolo judecata. Stau în mijlocul fricii de râul de foc. În Tine îndrăznesc,
362
Hristoase, mai mult decât în luptele vieţii. Căci dacă m-aş putea curăţa puţin, ar fi foarte bine. Dar dacă relele devin tot mai multe, e vremea să mă desfac [în pământ] înainte de a mă lua în primire lucruri încă şi mai rele.
Rugăciune către Hristos
II, i, 77
Sunt mort pentru această viaţă nenorocită purtată în sus şi în jos ca marea la Evrip85, nimic nu e sigur, nici măcar pentru azi. Dorinţa mea e să trăiesc acea lungă viaţă care e premiul celor ce se luptă bine. Rămas-bun tuturor celor cărora le sunt dragi cele ale lumii; eu mă voi bucura când îl voi vedea pe Domnul. Îndrăznesc să spun ceva, Fericite: îţi arunc înainte acest trup, plăsmuirea mâinilor Tale: cât de firav, de urât mirositor şi căzut este! Iată, zace înainte, priveşte-l, sunt părăsit. Vino-mi acum în ajutor, dă-mi mâna sau dezleagă-mă de viaţă, înainte să mi se întâmple un sfârşit mai rău. Ce nevoie mai am de rele şi de curăţiri? Am pierit, am pierit din pricina nenorocirilor, dar pier pentru Tine. Căci Tu eşti Dumnezeul meu, Tu destrami întunericul relelor pentru cel care, mirosind deja ca un mort, are încă o viaţă puţină sau tristă.
Către sufletul său
II, i, 78
Ai de lucru şi încă lucru mare, suflete, dacă ai vrea. Cercetează-te pe tine însuţi, ce eşti şi pe unde te întorci, de unde ai venit şi unde se cade să stai; dacă e viaţă ceea ce trăieşti acum, ori există ceva mai mult.
Ai de lucru, suflete: să-ţi cureţi viaţa prin unele ca acestea. Gândeşte-te la Dumnezeu şi la tainele lui Dumnezeu. Ce era înainte de a fi universul şi ce e pentru tine acest univers? de unde vine şi unde merge?
Ai de lucru, suflete: să-ţi cureţi viaţa prin unele ca acestea. Cum guvernează şi mişcă Dumnezeu universul? sau cum unele sunt fixe, iar altele curgătoare? Şi de ce mai ales noi ducem o viaţă schimbătoare?
85 Cf mai jos nota 22.
363
Ai de lucru, suflete: priveşte numai la Dumnezeu. Ce-mi este faima dinainte, ce-mi este insulta de acum? Ce-mi este împletirea [trupului şi sufletului] de acum şi ce este sfârşitul vieţii? La acestea gândeşte-te şi vei opri rătăcirea minţii.
Ai de lucru, suflete: să nu păţeşti ceva din oboseală.
Către sufletul său
II, i, 80
Ai, ai! amăgitorul te fură cu vicleşugurile lui; te fură, te fură vrăjmaşul. Întoarce-te cât mai degrabă la Cuvântul, ca să nu cazi departe. Îmbrăţişează crucea şi opreşte vătămarea!
Către sufletul său
II, i,81
Suflete, priveşte în sus şi uită toate cele pământeşti, ca trupul să nu te biruie spre răutate. Scurtă e viaţa aceasta, bogatul se desfată în ea ca într-un vis şi fiecăruia îi e hărăzită o altă soartă. Numai viaţa curată e pururea stabilă şi îndelungată, şi aceasta e mai bine să fie trăită.
Către sine însuşi
II, i, 82
Unii cinstesc aurul, alţii argintul, iar alţii o masă grasă, jucării ale vieţii acesteia. Alţii frumoasele ţesături de mătase, alţii câmpurile pline de spice, iar alţii staulele cu dobitoace. Pentru mine însă bogăţia mare e Hristos, pe Care fie să-L văd cândva curat cu mintea goală, iar celelalte să le aibă lumea.
Tânguire
II, i, 84
Cel rău să nu se desfete de pătimirile şi durerile mele şi cel bun să nu mâhnească sufletul său uşor. Căci unul socoteşte că e mai
364
bun cel lipsit de rău, dar altul ştie că şi răul poate fi drept ajutor fiind fie un leac pentru cei întinaţi, fie luptă şi glorie pentru cei curaţi. Altora dă-le, împărate, o glorie lipsită de răutate. Mie îmi e plăcut să Te primesc şi prin pătimiri şi dureri.
Povăţuire de întoarcere la Dumnezeu
II, i, 85
Unde te-a purtat demonul îndepărtându-te atât de mult de Hristos, furându-te prin limbă, urechi şi ochi, suflete nenorocite? Unde te duci în afara luminii binevoitoare, zguduit de dorinţe şi griji grele, tremurând de frică şi de o umbră, topit de înşelăciunile episcopilor şi mistuit de asalturile unei mânii clocotitoare? Nu te mai lăsa abătut, suflete, de întorsăturile unei minţi hoinare, nici nu uita de viaţa ta apropriindu-te de trup şi de relele ascunse în umbră sau vădite pe faţă ale trupului. Toate cele de jos sunt zguduite de relele furtuni ale vieţii. Timpul amestecă aici ca un vârtej toate: frumuseţe, faimă, bogăţie, putere şi fericirea necredincioasă. Eu însă, apucat de Hristos, nu voi sfârşi nicicând nădejdea că odată voi vedea strălucirea Treimii care duce la unitate, iar chipul dintâi [al lui Dumnezeu din noi], parte a marelui Dumnezeu, deşi amestecat cu trupul, se va uni cu cele cereşti.
îndemn către sine însuşi
II, i, 86
Câştigă-ţi o lume mare prin lumea de faţă dispreţuind uşor toate cele de aici, care sunt scena unui teatru mai mare. Lasă-te convins de Cuvântul Care pentru tine S-a îngroşat [făcându-Se trup]. Dar ce spune El? „Să mergem de aici, căci am venit aici ca să te pun sus pe tine cel căzut prin păcat.” Dumnezeu ne cheamă. Să ne grăbim întraripându-ne.
Despre dorinţa de Dumnezeu
II, 87
Maica mea, de ce m-ai născut, de ce m-ai născut plin de multe dureri? De ce m-ai dat acestei vieţi purtătoare de spini? Dacă ai fi străbătut-o fără griji, ca unul fără de trup, atunci e mare minune. Iar
365
dacă ai fost supusă lor, atunci nu m-ai născut iubindu-mă. Orice om străbate în viaţă o altă cale: unul taie brazdele câmpului, altul brăzdează marea; unul e vânător, altul ţine în mâna sa lance; unul se pricepe la cântat, altul câştigă premii în arenă. Soarta mea e Dumnezeu, dureri multe şi a fi istovit aici de o boală urâtă. Muşcă-mă, muşcă-mă, necruţătoareo! Cât timp încă? Bucuros te voi lăsa numaidecât împreună cu suferinţele-ţi grele. Maica mea, de ce m-ai născut, dacă nu pot să-L cunosc şi să-L exprim pe Dumnezeu cât doresc? O mică strălucire a Treimii cereşti cu lumină egală mi-a învăluit ochiul minţii, dar cea mai mare parte mi-a scăpat — şi mă doare — ca un fulger care repede zboară înainte de a mă fi putut sătura de lumina lui. Dar dacă aş ajunge acolo, iubită Treime, n-aş mai face reproşuri pântecului maicii mele. Am fost născut pentru bine. Ci mântuieşte-mă, mântuieşte-mă, Cuvinte al lui Dumnezeu, şi smulgându-mă din noroiul amar, du-mă la o altă viaţă, unde mintea curată nemaiascunsă de un nor întunecos, dănţuieşte în jurul Tău Cel plin de strălucire!
Despre natura umană pieritoare
I, II, 12
Lume prietenă, dar nu cu totul prietenă, de ce mă porţi năvalnic ca o roată rostogolitoare pe mine, o mică furnică, întristată de amarnica ei mişcare? Şi deşi sunt aşa, mă porţi în continuare. Ştiu că vii de la Dumnezeu şi eşti slava lui Dumnezeu. Dar şi eu am fost alături de mâna lui Hristos, împletit din amândouă lucrurile: din cele cereşti şi cele pământeşti. Trupul a fost luat de aici, dar sufletul este suflarea Minţii Celei Mari. Dar sunt mânat încoace şi încolo de multe nenorociri care vin fie de la mine, fie de la vrăjmaşul. Sunt ca un delfin care aleargă prin apa mării aruncat pe uscat: aerul mă omoară. Lume, eu mă duc; tu să conduci nevătămat poporul.
Pe aceeaşi temă
I, II, 13
Eu şi timpul suntem ca nişte păsări sau corăbii care ne depăşim întreolaltă, neavând nici o oprire. Dar păcatul meu nu va trece dincolo, ci rămâne aici; acesta e lucrul cel mai nenorocit al vieţii. Nu ştiu ce pot să-mi urez: să mai trăiesc sau să mă desfac. Amândouă
366
mă înspăimântă. Cugetă împreună cu mine. Viaţa-mi este mult nenorocită de păcate. Dar dacă mor — ai, ai! — nu va mai fi nici un leac al patimilor anterioare. Dacă viaţa atât de apăsătoare dă de înţeles că nici desfacerea n-are dezlegare de osteneli, ci e o prăpastie de amândouă părţile, ce vom face? Lucrul cel mai bun, fireşte, e a-mi îndrepta privirile numai spre Tine şi spre blândeţea Ta.
Despre natura umană
I 11, 14
Zdrobit de mâhnirile mele apăsătoare, eram ieri într-o dumbravă umbroasă rozându-mi inima. Căci acesta e leacul ce-mi place în mijlocul pătimirilor: să vorbesc în linişte eu însumi cu inima mea. Adieri mă răcoreau împreună cu păsări cântătoare dăruind de pe ramuri o dulce toropeală inimii mele ostenite. Şi de sub arbori greierii cu piepturi cântătoare, prieteni ai soarelui, făceau să răsune toată dumbrava de murmurul lor. În apa răcoritoare vecină care curgea jilavă prin dumbravă, îmi scăldam picioarele. Eu însumi însă eram puternic ţinut de durerea pe care o aveam. Nu mă preocupam de acestea fiindcă mintea, când este îngroşată de dureri, nu vrea să mai ştie de delectări. Iar eu însumi în vârtejurile minţii ce se întorcea mereu în spirală susţineam o luptă: „Cine am fost? cine sunt? şi cine voi fi?” Nu ştiu limpede. Şi nu ştie nici cel mai plin de înţelepciune decât mine. Ci învăluit de un nor rătăcesc de colo-colo neavând nici măcar în vis ceea ce doresc; căci atraşi spre pământ şi vagabonzi sunt cei asupra cărora atârnă norul întunecat al cărnii groase. Şi mai înţelept decât mine e cel înşelat mai mult decât alţii de minciuna flecară a inimii.
„Sunt.” Spune-mi ce înseamnă aceasta? O parte din mine a trecut în fugă, una sunt acum şi alta voi fi, dacă voi mai fi. Nu sunt nimic stabil: sunt curgerea unui râu noroios, în continuă mişcare neavând nici o oprire. Care din acestea vei spune că sunt? Care din acestea sunt mai mult pentru tine? Învaţă-mă! Şi când rămân aici, fii atent să nu-ţi scap. Nu vei trece de două ori râul pe care l-ai traversat mai înainte, nici nu vei vedea iarăşi omul pe care l-ai văzut mai înainte. Mai întâi am fost în rărunchii tatălui, după care m-a primit mama, comun amândurora. După care am fost o carne indistinctă, neom, o ruşine informă, neavând parte de raţiune, nici de minte, având mama drept mormânt. Aveam două înmormântări, trăind pentru stricăciune. Viaţa a cărei cale o străbat o văd ca pe o
367
cheltuială a anilor care face să se reverse asupră-mi bătrâneţea ruinătoare. Dar dacă acolo mă va primi veacul care, cum se spune, nu piere, spune-mi: oare nu ţi se pare că viaţa are moartea, dar că, invers decât ţi se pare, aceasta din urmă e pentru tine viaţa? Nu sunt nimic. Şi atunci de ce sunt supus relelor, ca şi cum aş fi ceva consistent? Căci acestea sunt pentru muritori unica realitate neschimbabilă, înnăscută, neclintită, neîmbătrânitoare. De când, alunecând din sânul mamei, am vărsat prima lacrimă, câte şi câte nenorociri n-a trebuit să întâlnesc lăcrimând înainte de a atinge de fapt viaţa propriu-zisă! Auzim că există un ţinut fără fiare sălbatice, ca odinioară Creta, şi altul străin de zăpezile îngheţate. Dar nici unul dintre muritori nu s-a putut lăuda că a plecat de aici nesupus greutăţilor întristătoare ale acestei vieţi. Boală, sărăcie, naştere, moarte, duşmănie, ticăloşi, fiare ale mării şi ale pământului, dureri — toate acestea sunt viaţa. Nenorociri am cunoscut multe şi foarte neplăcute, iar din cele bune nimic n-a fost cu totul lipsit de mâhnire de când gustarea funestă şi invidia vrăjmaşului au întipărit asupră-mi amara pedeapsă. Cuvântul e pentru tine, carne atât de incurabilă, duşman binevoitor care nu încetează nicicând războiul, fiară cu amare linguşeli, foc care răceşti — minune! Minune mare, dacă la urmă îmi vei fi cândva binevoitoare [la învierea din morţi].
Suflete, cine-ţi va spune mai apoi câte sunt cuvenite? Cine-ţi va spune cine, ce sau de unde eşti? Cine te-a făcut să porţi un mort şi te-a legat cu lanţuri funeste de viaţă, făcându-te să te pleci mereu la pământ? Cum, fiind duh, te-ai amestecat cu grosimea, fiind minte te-ai amestecat cu trupul şi fiind uşor te-ai amestecat cu povara? Fiindcă acestea se luptă între ele opunându-se ireductibil. Dacă ai veni în viaţă din aceeaşi sămânţă cu trupul, o, ce înjugare funestă! Chip al lui Dumnezeu sunt şi am ajuns fiu al ruşinii! Mi-e ruşine că mamă a cinstirii mele a fost nebunia destrăbălării. Căci o curgere m-a sădit şi ea m-a făcut să pier. Acum sunt muritor. Dar mai apoi nu voi mai fi muritor, ci ţărână: nădejde ultimă! Dar dacă eşti ceresc, atunci cine eşti şi de unde? Învaţă-mă aceasta pe mine care doresc aceasta. Dacă eşti o suflare a lui Dumnezeu şi o parte din El, cum gândeşti, aruncă la pământ trufia şi voi fi convins. Căci nu se cade ca tu, care eşti al Celui Curat, să rămâi întinat, nici măcar puţin. Căci întunericul nu e o parte a soarelui şi din duhul rău nu s-a arătat o odraslă strălucitoare. Cum de te mână atât de tare cu zguduiri funestul Beliar, măcar că eşti amestecat cu Duhul Cel ceresc? Căci dacă având un asemenea ajutător te pleci spre pământ — ai, ai! —, lucrul ţine de propria-ţi răutate nestăpânită! Iar dacă
368
nu eşti de la Dumnezeu, atunci care e firea ta? Mare e spaima să nu mă umflu cu o slavă deşartă. Plăsmuire a lui Dumnezeu e raiul, Edenul, gloria, nădejdea, porunca [Fc 2, 16], ploaia care a nimicit lumea [Fc 7, 10 sq.], ploaia de foc [Fc 19, 24], iar apoi legea, leac scris; dar mai apoi Hristos Care Şi-a amestecat forma Sa cu a noastră, pentru ca Dumnezeu pătimind pătimirile mele să-mi dea ajutor şi să mă facă dumnezeu cu chip de muritor. Am totuşi o putere neîmblânzită: cu o nebunie sinucigaşă ne grăbim spre fier ca porcii. Care e binele vieţii? Lumina lui Dumnezeu. Dar întunericul invidios şi odios mă ţine închis. N-am nimic mai mult. Căci ce au mai mult decât mine cei răi? Măcar de-aş avea deopotrivă cu ei greutăţile! Zac vlăguit. M-a încovoiat o spaimă imensă. Mă zdrobesc zi şi noapte grijile şi gândurile. Cel ce apasă gâtul meu m-a împins înapoi pe spate şi m-a călcat în picioare. Spune-mi tu toate spaimele, tartarul întunecos, focul aprins, biciuirile, demonii: preceptorii de taxe ai sufletelor noastre. Poveşti sunt toate acestea pentru cei răi, singurul lucru cel mai bun pentru ei e ceea ce au la picioarele lor. Răutatea nu se întoarce nici măcar din faţa chinurilor. Mai bine ar fi ca ticăloşii să rămână mai apoi nepedepsiţi decât ca eu să mă neliniştesc de nenorocirile răutăţii lor! Dar de ce să cânt atât de mult durerile muritorilor? Spaima cade asupra tuturor celor din neamul nostru [omenesc]. Pământul nu-mi rămâne neclintit, marea e răvăşită de furtuni. Anotimpurile îşi succed împingându-se între ele. Noaptea face să înceteze ziua, văzduhul îl întunecă vijelia, soarele întunecă frumuseţea stelelor, norul întunecă frumuseţea soarelui, iar luna revine la viaţă şi împreună cu ea cerul pe jumătate luminat de stele. Şi tu, luceafărule, ai fost cândva între corurile îngereşti, invidiosule, dar acum ai căzut din ceruri — ce ruşine!
Milostivă fii mie, Treime, Regină venerată! Nici măcar Tu n-ai scăpat cu totul de limba muritorilor nebuni [ereticilor]. Mai întâi Tatăl, apoi Fiul Cel Mare, apoi Duhul Marelui Dumnezeu au fost loviţi de injuriile aruncate de ei. Unde mă vei opri grijă, tu care mă porţi cu rea nebunie? Opreşte-te! Toate sunt secundare faţă de Dumnezeu. Cedează Cuvântului. Nu în zadar m-a făcut Dumnezeu. Mi-am oprit iarăşi cântul: ţinea de puţinătatea minţii mele. Acum e întunecime, dar apoi e Cuvântul. Vei înţelege toate fie văzând pe Dumnezeu, fie mistuindu-te în foc.
Când mintea prietenă a încetat să cânte acestea, durerea s-a oprit. Seara târziu m-am dus din dumbrava umbroasă acasă, când râzând de nebunia mea, când mistuindu-mi-se inima de mâhnire căci mintea continua să lupte.
369
Despre mizeria omului din afară
I, 11, 15
Cine am fost? Cine sunt? Ce voi fi nu după mult timp? Unde ducând-o vei opri, Nemuritorule, marea Ta plăsmuire — dacă e ceva mare, cum cred. Nefiind nimic, în zadar ridicăm, făpturi de o zi, din sprâncene. Dacă am fi numai aceasta cât apare celor mai mulţi, atunci când piere viaţa, n-aş mai avea nimic.
Juninca deschide pântecul născătoarei şi saltă şi suge ugerul dulce. La trei ani ridică jugul şi trage povara carului adăugând gâtul ei mare unui alt gât puternic. De îndată ce a alunecat din pântec, cerbul cu piele schimbătoare pune de îndată piciorul lângă piciorul mamei şi fuge de câinii mâncători de carne crudă şi de calul sprinten, şi se ascunde în adâncul desişului. Urşilor şi neamului mistreţilor devastatori, leilor, tigrului calm şi leopardului celui puternic numaidecât li se ridică părul de pe spate când văd fierul, freamătă şi se aruncă pe vânătorii cei puternici. Pasărea acum lipsită de pene pe aripi, dar peste puţin timp cu pene frumoase, străbate văzduhul mult deasupra cuibului. Galbena albină lasă peştera şi-şi face casa simetrică pe care o umple cu rodul ei dulce. Toate acestea sunt osteneala unei singure primăveri, iar hrana tuturor se face în mod spontan, căci mâncarea le-o dăruieşte pământul. Nu brăzdează marea crudă, nu ară, nu au nici chelari, nici paharnici. Pasărea o hrăneşte aripa repede şi fiarele le hrănesc văile; puţin se ostenesc, grija lor e de fiecare zi. Iar marele leu, cum am auzit, după ce a gustat din animalul pe care l-a omorât, se îngreţoşează de rămăşiţele prânzului său. În unele zile mănâncă, în alte zile bea86 dând cu putere măsură pântecelui. Atât de lipsită de greutăţi e viaţa lor: stânci şi ramuri, casa lor, sunt mereu la dispoziţia lor; sunt sănătoase, puternice, frumoase. Dacă le mistuie o boală, îşi dau fără plânsete suflarea puternică. Nu sunt plânse cu cântece de jale de unul sau altul care să li se adune de jur-împrejur şi prietenii lor nu le taie [drept amintire] şuviţe de păr. Voi spune mai mult: pier fără teamă; când moare, fiara nu tremură de nici un rău.
Priveşte acum şi neamul fricos al muritorilor: ai putea spune că nimic nu e mai meschin decât oamenii87. Sunt rod al curgerii, iar mama m-a născut cu greu. Am fost crescut cu multe şi grele osteneli. Mama m-a ţinut în braţe, dulce osteneală; după care mistuită
86 Cf. Odiseea
87 Cf Odiseea 18, 130 sq.
370
de durere dorea pământul. După aceea am mers în patru picioare pe podele. După aceea m-am ridicat cu paşi tremurători, ajutându-mă şi cu mâinile. După aceea cu urme de voce nearticulată mi-am luminat mintea. După aceea am plâns cu lacrimi sub cei ce mi-au călăuzit educaţia. La douăzeci de ani mi-am adunat puterile şi am înfruntat ca un atlet multe nenorociri. Unele din ele sunt şi acum cu mine, altele s-au dus, iar de altele voi mai pătimi greu, ştii bine asta, suflete al meu, străbătând viaţa aceasta, târâre în care nu poţi să ai nici o încredere, scurgere sălbatică, val de mare împins încolo şi încoace de amarnice vânturi. Multe zdruncinături mi le-a pricinuit lipsa de minte [nebunia]; altele însă mi le-a adus demonul, adversar al vieţii noastre. Căci dacă pui în cumpănă desfătările şi întristările vieţii şi tragi din mijloc greutatea, talgerul cu rele, mult mai greu, va ajunge la pământ, în timp ce acela cu lucruri bune se va înălţa în sus. Luptă, mare, ogor, greutăţi, tâlhari, averi, conţopişti, preceptori de taxe ţipători, retori, cărţi, judecători, un demnitar ticălos: toate acestea sunt jucăriile unei vieţi mizerabile.
Priveşte acum şi desfătările: ghiftuiala, greutatea, cântecul, râsetele, un mormânt mereu plin de hoituri în putrefacţie, daruri de nuntă, altă nuntă dacă prima se destramă, adultere, asasini ai adulterilor, copii, spaima bănuielii [cu privire la originea lor], frumuseţea — vrajă infidelă, urâţenia rea care nu inspiră frică, grijile dacă ai copii mulţi, durerea lipsei de copii, bogăţie şi sărăcie: un dublu rău, insulta, mâhnirea, o minge aruncată dintr-o parte în alta de mâini de tineri. Văzând acestea mintea mi se mistuie dacă cineva crede este foarte bun ceea ce are în el mai mult rău decât mai bine.
Nu plângi auzind câte dureri au avut şi cei dinainte? Nu ştiu dacă auzind vei lăcrima sau vei râde. Căci amândouă acestea s-au potrivit mai înainte înţelepţilor: unuia plânsul, iar altuia râsul88, aşa cum troienii şi aheii s-au omorât aruncându-se unii asupra altora din pricina unei curviştine89. „Luptatu-s-au cureţii şi etolienii viteji”90 între ei pentru un cap de porc şi părul lui de porc91. Eacizii92, cântaţi într-o mare epopee [Iliada], au murit unul în mijlocul vrăjmaşilor lovit de o mână nebună, altul din desfrâu. Mare e gloria fiului Amfitrionei [Heracles], dar el, atotdistrugătorul, a fost mistuit de o cămaşă care i-a mâncat carnea. De-alde Cyrus93 şi Cresus94
88 Antiteză clasică între Heraclit, filozoful care plânge, şi Democrit, filozoful care râde.
89 Elena din Troia, soţia lui Menelau din Sparta, cauza războiului dintre ahei şi troieni.
90 Cf. Odiseea 9, 529.
91 Cf. Iliada 9, 527. Aluzie la Meleagru şi vânătoarea mistreţului calidonian.
92 Descendenţii lui Eac, miticul fiu al lui Zeus.
93 întemeietorul Imperiului persan şi al dinastiei Ahemenizilor (t 529 î.Hr.).
371
n-au scăpat de moarte rea, nici câţi până mai ieri au fost regii noştri. Iar pe tine, Alexandru, fiul şarpelui95, care ai avut o putere de nestăvilit, te-a distrus vinul atunci când ai străbătut tot pământul. Cine e mai mare între cei morţi? Ţărână şi oase numai sunt Atrid eroul96 şi Iros cerşetorul97, Constantin împăratul98 şi slujitorul meu, săracul şi bogatul; e doar un singur mormânt. Cele de aici sunt aşa, iar cele de dincolo cine va putea spune ce le va aduce celor nedrepţi ziua de pe urmă? Foc mistuitor, întuneric cumplit pentru cei ce sunt departe de Lumină, viermele, aducerea-aminte veşnică de răutatea noastră. Mai bine ar fi fost, răule, să nu fi trecut prin porţile vieţii99, iar dacă ai trecut, să te fi destrămat întreg asemenea fiarelor, decât să ai aici atâtea dureri şi după aceasta o pedeapsă mai rea decât cele pe care le ai aici.
Unde-mi este marea slavă a omului celui întâi-născut [Adam]? A fost nimicită de mâncare [Fc 3, 1 sq.]. Unde e înţeleptul Solomon? A fost biruit de femei [3 Rg 11, 1 sq.]. Unde e Iuda, care a fost numărat împreună cu cei Doisprezece Apostoli? Pentru un mic câştig s-a acoperit de întuneric. Hristoase împărate, rogu-Te, dă slujitorului Tău leacul relelor100 şi învie-l din ele, Fericite! Un singur lucru bun şi stabil este pentru muritori: speranţele cereşti prin care mai respir puţin. De toate celelalte lucruri bune m-am săturat. Toate câte trag la pământ doresc să le las muritorilor: patrie şi pământ străin, scaune şi gloria dispreţuirii lor, vecini şi străini, cucernici şi răi, oameni deschişi şi cei uneltitori în ascuns, cei cu ochi neinvidios şi cei mâncaţi pe dinăuntru de răutatea sinucigaşă. Altora le revin desfătările vieţii; eu voi fugi bucuros de ele. Vai ce viaţă e aceasta, care pare mai lungă din pricina nenorocirilor! Până când voi mai da gunoiului? pentru că orice lucru plăcut al vieţii noastre e o desfătare cu două tăişuri: înseamnă a primi şi a arunca zi de zi după o anume măsură; pentru scurt timp ele sunt în stomac iar pentru totdeauna în latrină.
Iarăşi iarnă, iarăşi vară, una după alta primăvară şi toamnă, zile şi nopţi, năluci cu două feţe ale vieţii. Cer, pământ, mare: nimic nu e nou pentru mine, nici câte stau fixe, nici câte se rotesc de jur-împrejurul
94 Ultimul rege al Lydiei (560-546 î.Hr.), celebru pentru bogăţiile sale.
95 Aluzie Ia o tradiţie antică potrivit cărei Olimpiada, mama lui Alexandru Macedon, ar fi fost fecundată de un zeu care a luat chip de şarpe (cf. PLUTARH, Viaţa lui Alexandru 2, 6; 3,2).
96 Agamemnon, fiul lui Atreus, regele aheilor în războiul troian.
97 Odiseea 18, 1 sq.
98 Constantin cel Mare (285-337).
99 Cf. SOFOCLE, Oedip la Colonos 1124 sq.
100 Cf. Odiseea 22, 481.
372
meu. M-am săturat de ele! Dă-mi Tu altă viaţă şi lume, căci cu greu, dar bucuros, suport toate nenorocirile. Ah, de-aş fi fost mort când m-ai legat de măruntaiele mamei mele! De s-ar fi coborât întunericul peste mine de când am început să plâng101! Ce viaţă e aceasta? Ieşind dintr-un mormânt [pântecul matern] merg spre un mormânt; iar scos din mormânt voi fi îngropat direct în foc. Însuşi timpul cât respir e curgerea unui râu care aleargă repede, care se duce pururea şi vine mereu neavând nici o stabilitate. Totul e praf aruncat în ochii mei, ca să cad departe de Lumina lui Dumnezeu şi, ţinându-mă de ziduri102 şi rătăcind din loc în loc, să-mi întind piciorul în afara Vieţii celei Mari. Voi îndrăzni să spun o vorbă adevărată: omul muritor e o marionetă a lui Dumnezeu103, una din câte se găsesc în oraş. Alta e masca pusă deasupra, pe care a făcut-o mâna; dacă va fi ridicată, mă tem să nu mă arăt dintr-o dată altul. Aşa e viaţa muritorilor laşi, care se îngrijesc de speranţe de vis. Pe aceste le veţi avea după puţin.
Eu însă nu voi înceta să mă agăţ de Hristos dezlegându-mă de legăturile acestei vieţi pământeşti. Căci dublu sunt: trupul e de aici şi de aceea înclină spre pământul care-i e propriu; dar sufletul e suflarea lui Dumnezeu şi doreşte mereu şi cu putere partea mai bună a celor mai presus de ceruri. Cum aleargă curgerea unui izvor, iar focul care arde cunoaşte o singură cale neschimbată: se avântă în sus. Cât de mare e muritorul! E ca un înger dacă avântându-se ca un şarpe din pielea sa multicoloră se înalţă în sus.
Săltaţi episcopi! Eu am murit. Şi voi, vecini ticăloşi, nu veţi mai tremura ca mai înainte. Închideţi-vă veşnic casa cea mare a împăratului Celui Viu. Eu, lăsând toate, am un singur lucru: crucea, stâlp de lumină [cf. Iş 13, 21] al vieţii mele. Iar dacă voi fi ridicat de aici, mă voi atinge şi de jertfele cereşti, de care nu se apropie invidia — un rău pe care oamenii şi-l fac ei înşişi, dacă se poate spune aşa —, atunci când fără invidie mă voi ruga şi pentru invidioşi.
Despre căile vieţii
I, 11, 16
Cine sunt şi de unde am venit în viaţă? Iar după ce pământul mă va avea, cine mă va scula iarăşi din ţărână? Unde mă duce ca să mă
101 Cf Eccl. 11; 10, 18.
102 Argonauticele 2, 199.
103 PLATON, Legile 7, 803c.
373
opresc marele Dumnezeu? Ce anume mă va mântui sculându-mă de aici şi ridicându-mă la un liman liniştit? Multe sunt căile vieţii pline de multe suferinţe, şi fiecare din ele contribuie la alte şi alte nenorociri. La oameni nu e nici un bine care să nu fie amestecat cu răutate. Măcar dacă cele triste n-ar avea o parte mai mare!
Bogăţia nu prezintă încredere, iar scaunul visează trufie. E greu să fii stăpânit de alţii, iar sărăcia e o piedică. Frumuseţea e o graţie scurtă asemenea unui fulger, tinereţea e un timp care fierbe, iar bătrâneţea e desfacerea tristă de viaţă. Cultura e o bătaie din aripi, gloria este aer. Nobilii sunt sânge vechi. Forţă are până şi un porc mistreţ. Săturarea este insolentă. Căsătorie e un lanţ. Copiii sunt o grijă necesară. Lipsa de copii e o boală. Cele ale forului sunt exerciţii de răutate. Singurătatea e neputinţă. Meseriile sunt ale celor de jos. Tare e pâinea străină. Aratul pământului e un chin. Majoritatea navigatorilor sunt în Hades. Pământul părintesc e o groapă, iar cel străin e o ruşine. Toate sunt grele pentru muritori aici. Toate sunt râs, ţărână, umbră, nălucă, rouă, suflu, aripă, vapor, vis, val, curgere, urma unei corăbii, adiere, pulbere, un cerc în continuă mişcare şi care mişcă în cerc în chip asemănător toate, stabil, rostogolindu-se, destrămându-se, fix, prin anotimpuri, zile, nopţi, osteneli, morţi, mâhniri, desfătări, boli, eşecuri şi succese. Iar faptul că toate sunt nestatornice se datorează înţelepciunii Tale, Cuvinte Creator, ca dragostea noastră să o avem de cele statornice.
Am străbătut cu aripile minţii toate câte sunt vechi şi noi şi n-am găsit nimic mai fad decât muritorii104. Un singur lucru este bun şi stabil pentru oameni: să plece de aici luându-şi crucea, lacrimile şi suspinele, mintea preocupată de cele dumnezeieşti, nădejdea şi strălucirea Treimii cereşti care se amestecă cu cei curaţi, destrămarea ţărânii lipsite de minte, nestricăciunea chipului pe care ni l-a hărăzit Dumnezeu; să vieţuim o viaţă străină de viaţa aceasta, schimbând lumea aceasta cu alta, suportând toate întristările apăsătoare.
Fericiri ale diferitelor vieţi
I,II, 17
Fericit cel ce are o viaţă singuratică, neamestecat cu cei de pe pământ, ci şi-a îndumnezeit mintea.
104 Odiseea 18, 130 sq.
374
Fericit cel care, deşi amestecat cu cei mulţi, nu se întoarce spre cei mulţi, ci şi-a înălţat întreaga inimă spre Dumnezeu.
Fericit cel care dând toate averile sale L-a cumpărat pe Hristos şi are drept avuţie numai crucea pe care o ridică sus.
Fericit cel care, gospodărindu-şi averile curate, întinde o mână a lui Dumnezeu celor nevoiaşi.
Fericită viaţa fericiţilor neînjugaţi cu jugul căsătoriei, care sunt aproape de curata Dumnezeire scuturându-se de trup.
Fericit cel care, chiar dacă a cedat pentru puţin legilor căsătoriei, aduce cea mai mare parte a dragostei sale lui Hristos.
Fericit cel care, având putere asupra poporului lui Dumnezeu, cu jertfe sfinte şi mari îl aduce pe Hristos celor pământeşti.
Fericit cel care, fiind fiu al turmei, aduce drept loc cerescului Hristos o făptură desăvârşită.
Fericit cel care cu mari avânturi ale minţii vede strălucirea luminilor cereşti.
Fericit cel care cinsteşte cu mâini harnice pe împăratul şi e o lege pe viaţă pentru cei mulţi.
Toate acestea vor umple teascurile cereşti menite să primească roadele sufletelor noastre, fiecare virtute ducând într-alt loc; căci multe sunt sălaşurile multelor vieţi [In 14, 2].
Fericit cel pe care Duhul Cel Mare l-a arătat sărac de păcate, care are aici o viaţă de plâns, care nu se satură niciodată de hrana cea cerească, care prin milostivire atrage spre el marea milă a lui Dumnezeu, care e prieten al păcii şi curat cu inima, care suportă multe suferinţe pentru mult-slăvitul Hristos şi va primi în schimb slavă mare.
Străbate care cale vrei din acestea. Dacă pe toate, e încă şi mai bine; dacă puţine, e bine; iar dacă una singură, şi aceasta e plăcută. Căci sunt poveri demn de purtat de toţi, atât de cei desăvârşiţi, cât şi de cei mai puţin desăvârşiţi. Şi Rahav n-a avut o viaţă împodobită, dar preaînalta iubire de străini a făcut-o slăvită [Ios 2, 1 sq.]. Prin smerita sa cugetare vameşul a fost mai presus decât fariseul trufaş [Lc 18, 10 sq.]. Mai bună e necăsătoria, da, mai bună; dar dacă se amestecă cu lumea şi e pământească, e mai rea decât o căsătorie cuminte. Înaltă e viaţa celor ce petrec în neagoniseală prin munţi, dar adeseori îngâmfarea îi prăvăleşte jos şi pe ei. Căci nemăsurând virtutea lor cu a altora mai buni, au uneori în inimă o înfumurare lipsită de judecată şi adeseori cu mintea înfierbântată, asemenea unor mânji focoşi, îşi poartă piciorul dincolo de bornele de pe marginea drumului. De aceea, fie ridică-te cu aripi uşoare, fie
375
rămâi jos şi aleargă în siguranţă, ca nu cumva din pricina greutăţii tale aripa să se îndrepte spre pământ şi să cazi, înălţându-te, cu cădere vrednică de milă. O navă mică dar strânsă bine în piroane duce o mai mare încărcătură decât una neîncleiată bine. Strâmtă e calea care duce spre poarta dumnezeiască [Mt 7, 14], dar multe cărări duc spre acea singură cale. Unii, pe care firea îi apleacă spre cele de aici, merg pe una, alţii merg pe alta, ţinându-se numai de cea strâmtă. Nu tuturor le place aceeaşi mâncare, nici creştinilor nu li se potriveşte o singură viaţă. Pentru toţi însă cel mai bun lucru sunt lacrimile, nedormirea şi ostenelile, ţinerea în frâu a turbării patimilor înspăimântătoare, alungarea săturării, punerea sub mâna cea puternică a lui Hristos şi tremurarea de ziua care va să vină. Dacă vei străbate până la capăt calea desăvârşirii, nu vei mai fi muritor, ci ceresc. [Acestea] sunt legile lui Grigorie.
Despre viaţa omenească
I, 11, 18
Ţărână, lut şi iarăşi pulbere. Pământul se uneşte din nou cu pământ, se înfăşează cu o înfăşare de pământ şi iarăşi devine ţărână ca pulberea pe care răsucirea violentă a vânturilor o ridică în înalt şi o comprimă apoi jos. Căci astfel vijeliile duhurilor rele ridică viaţa noastră mult răsucită spre o înălţime şi slavă mincinoasă, după care iarăşi coboară ţărână şi rămâne jos, până ce cuvântul Creatorului potriveşte iarăşi la un loc cele legate odată şi desfăcute printr-o desfacere necesară. Acum însă, ivindu-se ca dintr-un adânc, ţărâna spiritualizată de chipul dumnezeiesc strigă tragediile pământeşti şi plânge viaţa care pare că râde.
Despre aceeaşi
I, 11, 19
Roată fixă în nestatornicia ei e această viaţă mică şi versatilă. Se mişcă în sus şi e trasă jos; căci nu stă, deşi pare că e fixă. Fugind e ţinută pe loc şi rămânând pe loc aleargă. Sare mult, dar nu poate fugi. Prin mişcarea ei atrage mereu stabilitatea. Nimic nu e viaţa, dacă vrem să o descriem, decât fum, vis sau floarea ierbii.
376
I
Despre dorinţă
I, II, 20
Cumplită e orice dorinţă. Dacă e pentru cineva drag e de două ori cumplită. Dacă e pentru o fată tânără, trei sunt împunsăturile acelor ei. Dacă aceasta e plină de frumuseţe, răul e şi mai mare. Iar dacă duce la căsătorie, un foc va mistui înăuntru însăşi inima.
Despre moartea cuiva drag
I, 11, 21
Amar e orice mormânt. Dacă e mormântul unui copil, răul e îndoit. Dacă e pentru cineva foarte bun, nenorocirea va fi foc. Iar dacă e al unui mire tânăr, inima părinţilor se frânge.
Despre prieteni care nu sunt buni
I, II, 22
Cumplită e suferinţa. Dar dacă vine de la prieteni, e cu atât mai rea. Dacă e cu muşcături ascunse, lucrul este insuportabil. Dacă vine de la prieteni credincioşi, e o ruşine. Iar dacă vine de la slujitori ai lui Dumnezeu, unde te-ai putea întoarce? Cum vei fugi de asaltul relelor?
Despre acelaşi lucru
I, II, 23
Cumplită e întristarea. Dar dacă te întristează un prieten e un lucru de sclav. Dacă te muşcă pe ascuns, e un lucru de fiară. Dacă o femeie gureşă, locuieşti împreună cu un demon. Dacă un judecător, e nevoie de fulgere. Iar dacă un preot, ascultă, Hristoase, judecă şi fă dreptate.
Despre moartea lui şi a părinţilor lui
II, i, 90
Primul a murit Cezarie, şi durerea a fost comună. Apoi Gorgonia. După care iubitul tată şi nu după mult timp şi mama. O, mână
377
tristă şi litere amare ale lui Grigorie! Voi scrie şi moartea mea, căci am rămas ultimul.
Pe mormântul tuturor acestora
II, i,91
Sunt piatra care ascunde pe iluştrii Grigorie, tată şi fiu; o singură piatră, căci au egală strălucire, amândoi preoţi.
Iar eu sunt piatra care a primit-o pe nobila Nonna împreună cu fiul ei cel mare, Cezarie.
Aşa fost-au împărţite mormintele şi fiii.
Dar toţi au umblat pe o cale ce duce sus, căci au avut o singură dorinţă: viaţa cerească.
Epitaf şi rezumat al vieţii sale
II, I, 92
Hristoase împărate, de ce m-ai legat în aceste laţuri de carne? De ce m-ai pus în această viaţă potrivnică? M-au născut un tată cu chip dumnezeiesc şi o mamă de nu puţină faimă: am venit la lumină prin rugăciunile ei. Ea a făgăduit şi a închinat lui Dumnezeu pruncul, iar o vedenie nocturnă a turnat în mine o dragoste fierbinte de nestricăciune. Aşa m-a vrut Hristos. Dar mai apoi am fost zdruncinat de valuri, am fost ţinut de mâini rapace, mi s-a legat trupul, am dat peste păstori neprieteni, am găsit necredincioşie, am fost văduvit de copiii [duhovniceşti] pe care i-am născut, rămânând cu gura căscată în faţa nenorocirilor. Aceasta a fost viaţa lui Grigorie. De celelalte se va îngriji Hristos, Dătătorul-de-viaţă. Scrieţi acestea pe piatră.
Alt epitaf despre sine însuşi
II, i, 93
întâi de toate, Dumnezeu m-a dăruit unei mame luminoase care s-a rugat pentru mine.
în al doilea rând, m-a primit din pântecul ei ca pe un dar plăcut.
378
în al treilea rând, o masă [euharistică] neprihănită m-a salvat când muream.
în al patrulea rând, Cuvântul mi-a dat un cuvânt cu două tăişuri.
în al cincilea rând, fecioria m-a învăluit în vise plăcute.
în al şaselea rând, am purtat preoţia într-un gând cu Vasile.
în al şaptelea rând, Dătătorul-de-viaţă m-a răpit din sânul adâncurilor.
în al optulea rând, a curăţit prin boală mâinile mele.
în al nouălea rând, am introdus, o, împărate, Treimea în Roma cea tânără.
în al zecelea rând, am fost lovit cu pietre de prieteni.
Alt epitaf
II, i, 94
Elada mea, tinereţe iubită, toate câte am avut şi tu, trupule, cât de repede aţi cedat lui Hristos! Iar dacă o rugăciune de mamă şi o mână de tată m-au pus preot plăcut lui Dumnezeu, de ce-i invidie pentru asta? Ci Tu, Hristoase, fericite împărate, primeşte-mă între corurile Tale şi dăruieşte glorie fiului lui Grigorie, adoratorului Tău, Grigorie!
Alt epitaf
II, i, 95
Am avut numele, scaunul şi mormântul unui tată dumnezeiesc. Ci adu-ţi aminte, prietene, de Grigorie, de Grigorie acela pe care Hristos l-a dăruit mamei sale ca pe un dar al lui Dumnezeu, iar în vise nocturne i-a dat dragostea de înţelepciune.
Alt epitaf
II, i, 96
Aici zace iubitul copil al lui Grigorie şi al Nonnei, Grigorie, slujitorul Treimii; prin înţelepciune el a îmbrăţişat înţelepciunea şi încă de copil a avut drept bogăţie nădejdea cerească.
379
Alt epitaf
II, I, 97
Puţin ai trăit pe pământ şi toate de bunăvoie le-ai dat lui Hristos, iar împreună cu ele şi un cuvânt întraripat. Iar acum cerul te are în el preot mare şi între corurile cereşti, ilustre Grigorie.
Alt epitaf
II, i, 98
De copil m-a chemat Dumnezeu prin vise nocturne. Am ajuns acum la capătul înţelepciunii. Am curăţit trup şi inimă pentru Cuvântul. Gol am scăpat de flacăra lumii. Am fost colaborator al tatălui meu Grigorie.
Alt epitaf
II, i, 99
îngeri fulgerători care înconjuraţi în cercuri infinite strălucirea egală a Dumnezeirii Celei în Trei Lumini, primiţi pe Grigorie nevrednicul, dar totuşi preot.
380
Sfântul Grigorie din Nazianz
şi epoca sa
— cronologie —
325 Constantin cel Mare împărat.
Sinodul I Ecumenic de la Niceea: condamnarea lui Arie şi proclamarea homoousianismului trinitar.
Convertirea lui Grigorie cel Bătrân de către soţia sa Nonna de la secta ipsistarienilor la Ortodoxie.
326 Naşterea Gorgoniei, sora mai mare a lui Grigorie din Nazianz.
328-329 Grigorie cel Bătrân hirotonit episcop al Nazianzului.
Atanasie cel mare hirotonit arhiepiscop al Alexandriei.
329-330 Jubileul lui Constantin cel Mare. Inaugurarea Constantinopolului.
Rechemarea lui Arie din exil. Naşterea lui Vasile cel Mare.
Naşterea lui Grigorie din Nazianz la Karbala, proprietate a familiei la Arianz, lângă Nazianz (Diocezareea) în sud-vestul Capadociei.
331-332 Naşterea fratelui său Cezarie.
336 Moartea lui Arie.
337 Moartea lui Constantin cel Mare. Constanţiu
împărat în Răsărit.
1 După: JOHN A. MEGUCKIN, St. Gregory of Nazianzus. An Intellectual Biography, St. Vladimirss Seminary Press, Crestwood, New York, 2001, p. VII-XI.
381
342-344 Primele studii sub conducerea lui Carterios şi Amfilohie cel Bătrân.
345-346 Studii de retorică la Cezareea Capadociei.
347-348 Călătorii de studii la Cezareea Palestinei şi Alexandria împreună cu Carterios şi Cezarie.
348 Pleacă spre Atena împreună cu Carterios. Furtună pe mare (noiembrie).
348-358 Studii la Atena.
355 Iulian Apostatul ales cezar. Vasile părăseşte Atena pentru un tur al mănăstirilor din Răsărit.
358-359 Sinodul de la Ancyra condus de Vasile al Ancyrei şi Eustatie al Sebastei afirmă homoiousianismul trinitar.
Grigorie revine în Capadocia. Retor în Nazianz (Scrisoarea 3). Retragere pe o proprietate a familiei.
Vizite sporadice la Vasile în Pont (Scrisorile 1-2, 4-6).
360 Iulian Apostatul proclamat augustus. Sinod homoian la Constantinopol. Eunomie consacrat episcop.
361 Moartea lui Constanţiu (3 noiembrie), Iulian împărat la Constantinopol (11 decembrie). Eunomie publică prima sa Apologie neoariană.
Grigorie hirotonit preot cu forţa de tatăl său.
362 Grigorie fuge iarna (de Bobotează) în Pont. Posibila editare a Filocaliei lui Origen împreună cu Vasile.
Grigorie cel Bătrân semnează în absenţa lui Grigorie o mărturisire heterodoxă, după care monahi locali ies din comuniune cu el. Grigorie revine la Nazianz (de Paşti): Cuvântările 1-3. Retragerea lui Cezarie de la curtea lui Iulian (Scrisoarea 1). Cuvântarea 15 şi începutul invectivelor contra lui Iulian.
Atanasie revine la Alexandria din al treilea exil. Sinod la Alexandria. Aetios neoarianul şi Eusebiu al Cezareii consacraţi episcopi. Vasile revine la Cezareea.
382
363 Iulian Apostatul moare în Persia. Vasile cel Mare compune Contra lui Eunomie şi e hirotonit preot.
Grigorie sfârşeşte invectivele contra lui Iulian (Cuvântările 4-5). Scrisorile 8-12.
364 Moartea împăratului Iovian. Valens împărat arian în Răsărit; Valentinian I împărat ortodox în Occident.
Vizită la Vasile pentru sfat în lumina rupturii sale de Eusebie al Cezareii.
întoarcerea la Nazianz pentru a realiza împăcarea lui Grigorie cel Bătrân cu monahii locali (Cuvântarea 6); Scrisorile 12-15?
365 Revolta lui Procopiu. Valens la Cezareea Capadociei.
Al cincilea exil al lui Atanasie. Reinstalat în 366. Damasus papă al Romei.
Mijloceşte pentru Vasile la Eusebiu al Cezareii (Scrisorile 16-19); Scrisorile 23-24?
367 Moartea lui Aetios. Vasile organizează aşezămintele sale caritative.
368 Moartea fratelui Cezarie (Cuvântările 7, 14); Scrisorile 20, 30-36?
369-370 Moartea surorii Gorgonia (Cuvântarea 8); Scrisorile 29, 37-39.
370 Vasile ales episcop al Cezareii. Decepţia lui Grigorie (Scrisorile 40-46).
372 Valens împarte Capadocia (Scrisoarea 47).
Demostene şi Modest la Cezareea. Valens la Cezareea, întâlnire cu Vasile. Grigorie hirotonit episcop al Nyssei.
Vasile îl numeşte pe Grigorie din Nazianz episcop al Sasimei. Hirotonirea sa episcopală (Cuvântările 9, 10, 11).
Conflicte cu Antim al Thyanei. Relaţii tensionate cu Vasile (Scrisorile 48-50). Retragere în singurătate (Scrisorile 25-28).
383
Spre sfârşitul anului se stabileşte în Nazianz ca episcop auxiliar al bătrânului său tată (Cuvântarea 12).
373 Amfilohie hirotonit episcop al Iconiului. Moartea lui Atanasie cel Mare.
înstrăinarea între Eustatie al Sebastei şi Vasile cel Mare. Eusebiu al Samosatei exilat (374-378).
Grigorie predică în Nazianz (Cuvântările 13, 16-17); Scrisorile 56-60, 61-62, 245-248. Poemul: Lamentaţie pentru sufletul său.
374 Moare Grigorie cel Bătrân (Cuvântarea 18), Vasile asistă la funeralii.
Câteva luni mai târziu moare şi mama. Scrisorile 63-71, 79. Cuvântarea 19.
375 Moare Valentinian I. Graţian împărat în Occident.
375-378 Grigorie se retrage în Seleucia la mănăstirea Sfintei Tecla. Scrisorile 72-79.
Vasile compune tratatul Despre Duhul Sfânt. Grigorie al Nyssei exilat în 376 (revine în 378).
Eunomie publică a doua Apologie neoariană.
379 Valens moare în dezastrul armatei romane nimicite la Adrianopol de goţii care invadaseră Tracia.
Grigorie chemat să vină în sprijinul micii comunităţi niceene din Constantinopol. Scrisorile 241, 244?
Moare Vasile cel Mare (1 ianuarie 379) şi Macrina cea Tânără. Sinod la Antiohia. Teodosie ridicat împărat de Graţian.
Grigorie vine episcop misionar în Constantinopol.
Cuvântările 20, 22, 24 (2 octombrie), 32.
Teodosie publică la Tesalonic (februarie) decretul Cunctos populos care adoptă creştinismul ortodox ca religio Romanorum.
380 Grigorie implicat în controverse cu neoarienii şi mulţimile ostile (Scrisorile 80-86, 98).
384
După Paşte: Cuvântările 23, 33; Scrisoarea 77;
Cuvântările 21 (2 mai), 34, 41 (Rusalii); vara-toamna ţine în mica biserică-casă Anastasis Cuvântările teologice (27-31). Conflictul cu Maxim Cinicul (Cuvântările 25-26). Instalarea lui Grigorie în bazilica Sfinţilor Apostoli ca episcop recunoscut de împărat al Constantinopolului (Cuvântările 36, 38, 37).
24 noiembrie: Teodosie intră în Constantinopol;
26 noiembrie: episcopul arian Demofil este exilat. Ieronim vine la Constantinopol ca să-l audă pe Grigorie.
381 ianuarie: şeful got Athanaric la Constantinopol, unde moare şi are funeralii de stat.
10 ianuarie: arienii scoşi din bisericile din Constantinopol.
Cuvântările 39 şi 40. În mai se deschide în bazilica Aghia Irini Sinodul II Ecumenic prezidat de Meletie al Antiohiei. După moartea acestuia, între iunie-iulie Grigorie preia preşedinţia Sinodului. Forţat să se retragă: Cuvântarea 42. Pleacă la Arianz. Scrisorile 88-90, 95-97, 99-100, 128-129, 153, 157. Multe poeme.
382 Administrează biserica din Nazianz. Începe marele poem autobiografic Despre viaţa sa. Cuvântarea 43 în memoria lui Vasile cel Mare. Scrisorile 91-94, 130, 167, 171-172, 224.
382-383 Tot la Nazianz (Cuvântările 44-45). Eforturi de a lăsa biserica şi a găsi un nou episcop. Scrisorile 87, 103-124, 126-127,5131-152, 154-156, 158-166, 168-170, 173-181, 183-192, 249.
Eunomie exilat de Teodosie.
383 Se retrage pentru tratament la Xanaxaris. Dispute locale cu apolinariştii la Nazianz. Scrisorile 101, 125.
384 Consacrarea vărului său Eulalie ca succesor la Nazianz (Scrisorile 157, 182). Scrisorile 102, 202. Retragerea finală la Arianz. Poeme. Deteriorarea sănătăţii (Scrisorile 51-55, 193-196, 224-225).
385
386 Moare Chiril al Ierusalimului.
387 Augustin botezat la Milan de către Ambrozie.
Dispute de proprietate la Nazianz (Scrisoarea 203). Ultimele poeme şi scrisori. Pregăteşte ediţia Scrisorilor şi a unei selecţii a Cuvântărilor. Scrisorile 197-201, 204-223,235239, 240. 390-391 Moare la Arianz. Proprietăţile împărţite Bisericii, sclavii
eliberaţi. Nepotul său Nicobul executor literar şi editor. Eulalie de Nazianz editează unele din Cuvântări.
Mor Diodor din Tars şi Apolinarie.
391 februarie: Teodosie interzice orice formă de cult păgân.
398 Ioan Hrisostom hirotonit arhiepiscop al Constantinopolului.
400 Rufin traduce în latină nouă Cuvântări ale lui Grigorie.
431 Grigorie citat ca autoritate majoră în Sinodul III Ecumenic de la Efes.
451 Grigorie e desemnat ca „Grigorie Teologul” în Sinodul IV Ecumenic de la Chalcedon. Începe să devină autorul cel mai copiat după Biblie din întreaga tradiţie manuscrisă bizantină.
386
CĂLĂTORIILE LUI GRIGORIE
CONSTANTINOPOLUL
Cuprins
Introducere 7
I. Epoca
1. RENAŞTEREA UNUIIMPERIU 13
Imperiul creştin: decadenţă sau renaştere? (13). Repere cronologice (14). Marea criză din secolul III (15). Reformele lui Diocleţian (16). Cadrele vieţii în Răsăritul secolului IV (21). Împăraţii din secolul IV (26).
2. BISERICILE RĂSĂRITENE DUPĂ PERSECUŢII 29
Cotitura constantiniană (29). O biserică misionară încă de la origini (30). Persecuţiile (31). Urmările persecuţiilor (33). Structurile bisericeşti din secolul IV (35). Biserica locală (38). Atitudinea faţă de Botez (41). Categorii de credincioşi (42). Desfăşurarea anului liturgic (43). Episcopul (44).
3. TENSIUNI ŞI CRIZE 45
Diviziunile (45). Izolarea Bisericilor locale (48). Adunările episcopilor (49). Activitatea misionară (49). Evanghelizarea satelor (50). Creştinii şi mediile intelectuale (50). Intrarea creştinilor în viaţa publică (51). O gravă problemă de personal (52). Disputele între persoane (54). Controversele teologice (55). Arianismul şi Sinodul de la Niceea (55). Problema Sfântului Duh (57). Problema hristologică (58). Disputa antiohiană (58).
391
4. PĂMÂNTUL NATAL 61
Platoul capadocian (61). Dieceza din Pont şi împrejurimile ei (64). Cezareea Capadociei, centru politic şi intelectual (66). Episcopii capadocieni (69). O provincie legată de Ortodoxie (73).
II. viaţa 5
5. EDUCAŢIA UNUI FIU DE ARHIEPISCOP 79
Un mic oraş de provincie (79). Fiul lui Grigorie şi al Nonnei (81). Prima copilărie (85). Elev al şcolii de gramatică din Cezareea (86). Un periplu de la Cezareea la Atena (87). Atena, adevărată comoară (89). Întoarcerea în pământul natal (91). Proiecte de viaţă ascetică (92). Preot de ţară? (94).
6. „M-AM SUPUS TIRANIEI” 97
Viaţa la Annesi alături de Vasile (97). Începuturile unui predicator (99). Pledoarie personală sau reflecţie asupra preoţiei? (100). Ascensiunea lui Iulian Apostatul şi prima afacere Cezarie (101). Cea de-a doua afacerea Cezarie şi revolta monahilor din Nazianz (104). Iubirea de săraci (105). Moartea Gorgoniei şi a lui Cezarie: două cuvântări funebre (106).
A treia afacere Cezarie: o succesiune încurcată (106). Afacerea Sasima şi episcopatul (107). Cel dintâi episcop auxiliar din istorie (110). Cuvântarea funebră la Grigorie cel Bătrân (112). Retragerea la Seleucia Isauriei (116). Chemarea venită de la Constantinopol (117).
7. ORAŞUL LUMINĂ 121
Aşezarea oraşului (121). Întemeierea Constantinopolului şi dezvoltarea sa (123). Populaţia oraşului (124). Înscăunarea lui Teodosie (127). Situaţia la Constantinopol la începutul anului 379 (127). Bisericile oraşului (131). Alte monumente (133).
8. O ÎNTREPRINDERE RISCANTĂ 137
Plecarea spre Constantinopol (137). Instalarea la Teodosia (138). Anul 379 (140). Un nou predicator (142). Anastasia (143). Cele cinci cuvântări păstrate din anul 379 (145). Botezul lui Teodosie şi urmările lui (148). Afacerea Maxim (149). Cele unsprezece cuvântări din anul 380 (151). Intrarea lui Teodosie în Constantinopol: Grigorie instalat în scaunul episcopal (152).
392
9. GRIGORIE AL CONSTANTINOPOLULUI 155
Puterile şi slăbiciunile noului episcop (155). O tentativă de asasinat (157). Predica episcopului Constantinopolului (157).
Biserica Sfinţilor Apostoli (158). Preluarea funcţiilor: Cuvântarea 36 (158). Ciclul liturgic: Naşterea, Arătarea şi Botezul (160). Căsătoria (163). Sinodul II Ecumenic (164). Succesiunea lui Meletie şi schisma antiohiană (166). O numire contestată (167). Judecata asupra sinodului (168). Problema Duhului Sfânt (172).
10. O RETRAGERE ACTIVĂ 179
O slujire interimară (179). Cuvântarea funebră la Vasile cel Mare (180). Ultimele două cuvântări ajunse până la noi (182). Ultimii ani (183).
III. Opera
11. UN OM AL RELAŢIILOR EPISTOLARE 189
Creştinism şi cultură (190). Genul literar epistolar (191).
Cronologia scrisorilor (193). Corespondenţii. Câteva femei (194). Vasile (195). Un grup de înalţi funcţionari (196). Generalii (198). Episcopi, preoţi şi monahi (199). Profesori şi studenţi (200). Un tratat de artă epistolară: Scrisoarea 51 (201). O viguroasă chemare la ordine: Scrisoarea 7 (201).
Refuzul de a se supune: Scrisoarea 40 (203).
12. CUVÂNTĂRILE 207
Difuzarea operelor în Antichitate (207). Ediţiile Cuvântărilor (208). Episcopul învăţător (209). Cronologia Cuvântărilor (210). Texte remaniate între anii 381-390 (210). Cele trei „Scrisori teologice” (211). Diferite tipuri de cuvântări. Pledoarii şi invective (211). Cuvântările funebre (213). Elogiul martirilor (214). Ciclul liturgic: Naştere, Arătare, Paşti, Cincizecime (215). Ceremoniile de împăcare (215). O cuvântare de adio (216). Alte modele de alocuţiune (216). Comentariul unei pagini evanghelice despre căsătorie (216). Subiecte trecute sub tăcere (222). Critica clerului (222).
13. TEOLOGUL 225
Sfinţii şi sfinţenia (225). „Un sfânt care comite păcate?” (226). Un reformator (227). Eroismul (228). Grigorie din
393
Nazianz (228). Treimea (230). Divinitatea Duhului Sfânt (232). Deofiinţă (233). Analiza celor cinci „Cuvântări teologice” (234). Apolinarie şi problema hristologică (237). „Imn lui Dumnezeu” (238).
14. UN POET CREŞTIN 241
Opere autentice şi opere cu autenticitate discutabilă (241). Clasificarea tematică a poemelor (242). De ce scria versuri acest episcop? (245). Un suflet chinuit (247). Cele două poeme autobiografice (250). Imprecatorul (255). Cel dintâi romantic? (256).
15. SCHIŢĂ PENTRU UN PORTRET 257
O personalitate greu de surprins (257). Semnele apartenenţei sociale (258). Un aristocrat (258). O familie originală (259). Intelectualul. Şcoala şi cărţile (261). Şcoala şi cuvântul (261). Scrisul (262). Sentimental sau pasionat? (263).
O sensibilitate romantică (264). Tradiţia platonică (265).
O vocaţie de profesor (266). Un temperament contemplativ (267). Un caracter depresiv (269).
Concluzie 273
Bibliografie 275
SFÂNTUL GRIGORIE DIN NAZIANZ Poeme autobiografice
Despre cele ale sale (II, I, 1) 281
Despre viaţa sa (II, I, 11) 296
Către sine însuşi şi despre episcopi (II, I, 12) 333
Către sine însuşi (II, I, 4) 349
Către poporul bisericii Anastasia (II, I, 5) 349
Rămas-bun neprietenilor (II, 1, 7) 350
Către invidioşi (II, I, 8) 350
Către aceiaşi (II, I, 9) 350
Către episcopii din Constantinopol şi însuşi acest oraş (II, 1,10) 351
394
Rugăciune de dimineaţă (II, I, 24) 352
Tânguire de seară (II, I, 25) 352
Rugăciune către Hristos în ziua următoare (II, I, 26) 352
Elegie (II, I, 28) 352
Către Hristos (II, I, 33) 353
La tăcerea din Postul Mare (II, I, 34) 353
Alt poem (II, I, 36) 358
Alt poem (II, 1,37) 358
Imn către Hristos după tăcere, în ziua de Paşti (II, I, 38)…. 358
Către cei care defaimă pe monahi (II, I, 44) 360
Tânguire (II, 1, 52) 360
Rugăciune către Hristos (II, I, 62) 360
Tânguire (II, I, 65) 361
Altă tânguire (II, I, 66) 361
Către sine însuşi (II, I, 67) 361
Despre sfârşitul vieţii (II, I, 72) 361
Către Hristos (II, I, 74) 362
Tânguire către Hristos (II, I, 75) 362
Altă tânguire (II, I, 76) 362
I Rugăciunea către Hristos (II, I, 77) 363
Către sufletul său (II, I, 78) 363
Către sufletul său (II, I, 80) 364
Către sufletul său (II, I, 81) 364
Către sine însuşi (II, I, 82) 364
Tânguire (II, I, 84) 364
Povăţuire de întoarcere la Dumnezeu (II, I, 85) 365
îndemn către sine însuşi (II, I, 86) 365
Despre dorinţa de Dumnezeu (II, I, 87) 365
i Despre natura umană pieritoare (I, II, 12) 366
Pe aceeaşi temă (I, II, 13) 366
Despre natura umană (I, II, 14) 367
Despre mizeria omului din afară (I, II, 15) 370
Despre căile vieţii (I, II, 16) 373
Fericiri ale diferitelor vieţi (I, II, 17) 374
Despre viaţa omenească (I, I, 18) 376
Despre aceeaşi (I, II, 19) 376
Despre dorinţă (I, II, 20) 377
Despre moartea cuiva drag (I, II, 21) 377
395
Despre prieteni care nu sunt buni (I, II, 22) 377
Despre acelaşi lucru (I, II, 23) 377
Despre moartea lui şi a părinţilor lui (II, I, 90) 377
Pe mormântul tuturor acestora (II, 1, 91) 378
Epitaf şi rezumat al vieţii sale (II, 1, 92) 378
Alt epitaf despre sine însuşi (II, I, 93) 378
Alt epitaf (II, I, 94) 379
Alt epitaf (II, 1, 95) 379
Alt epitaf (II, I, 96) 379
Alt epitaf (II, I, 97) 380
Alt epitaf (II, I, 98) 380
Alt epitaf (II, I, 99) 380
Sfântul Grigorie din Nazianz şi epoca sa — cronologie 381
Hărţi:
Provinciile Asiei Mici în secolul IV 387
Drumurile lui Grigorie 388
Constantinopolul 389
396
Editura şi Librăria DEISIS str. Timotei Popovici, nr. 21, 550164 Sibiu tel.fax 0269-214272 www.edituradeisis.ro
Difuzare: SC SUPERGRAPH SRL str. Ion Minulescu, nr. 36 031216 Bucureşti, sector 3 tel. 021-3206119, fax 021-3191084
Colecţia Philosophia Christiana Seria Iniţieri
Grigorie din Nazianz (cca 330-390) este pentru Biserica Ortodoxă Teologul prin excelenţă. Întreaga lume creştină îi datorează formularea clasică a învăţăturii despre Sfânta Treime, precum şi capodopere ale literaturii sacre creştine compuse în spiritul unei sinteze programatice între creştinism şi cultura elenistă. Alcătuită dintr-un corpus de 45 de magnifice Cuvântări, 137000 de versuri clasice şi 245 de scrisori, opera Sfântului Grigorie Teologul a cunoscut cea mai amplă circulaţie manuscrisă din lumea bizantină, fiind cel mai copiat autor după Biblie. Retor şi poet desăvârşit, Grigorie din Nazianz e un spirit fin şi delicat, un temperament melancolic înclinat spre singurătate şi interiorizare contemplativă în jurul dialogului sufletului cu Dumnezeu.
Rezultat al unei vieţi închinate operei Sfântului Grigorie din Nazianz, monografia profesorului Jean Bernardi restituie fascinant şi precis parcursul biografic şi dimensiunile principale ale operei marelui teolog pe fundalul uman al secolului IV. Viaţa şi opera ilustrului capadocian reflectă complexitatea unei personalităţi aflate în perpetuă oscilaţie între contemplaţie şi acţiune, neadaptată social, mistuită de necontenite şovăieli, suferinţe şi decepţii, cu o existenţă aflată sub semnul iremediabil al melancoliei.
Volumul se încheie cu o amplă selecţie a Poemelor autobiografice ale Sfântului Grigorie, traduse pentru prima dată în limba română. Unice în întreaga literatură patristică, ele permit cititorului un contact nemijlocit cu sufletul unuia din cei mai profunzi şi subtili, dar şi actuali, teologi şi poeţi din epoca patristică a istoriei Bisericii.
ISBN 973-9344-63-1