PR. DIMITRIE BEJAN VIFORNITA CEA MARE

Dimitrie Bejan s-a născut la Hârlău, în 26 octombrie 1909, din părinţi ortodocşi, răzeşi.
A urmat seminarul teologic „Veniamin Costache” din Iaşi. Apoi, în paralel, urmează cursurile Facultăţii de Teologie (1931-1935) şi ale Facultăţii de Istorie din Bucureşti. Face o călătorie de studii la locurile sfinte, Ierusalim şi Muntele Athos. În 1938 este hirotonisit preot. Apoi pleacă pe front, preot militar. În 1942 cade prizonier la Stalingrad. Se întoarce în ţară după şase ani de prizonierat.
Din 1949 până în 1964 ia drumul închisorilor româneşti: Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal, Cavnic, deportare în Bărăgan, apoi din nou Aiud.
Până în septembrie 1995, când s-a ridicat la cele veşnice, părintele Dimitrie Bejan a vieţuit în casa părintească din Hârlău, dăruindu-se semenilor săi în rugăciune şi dreaptă îndrumare.
preot Dimitrie Bejan VIFORNIŢA CEA MARE
Editura Ileana
Bucureşti
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BEJAN, DIMITRIE
Viforniţa cea mare Dimitrie Bejan; ed. Îngrijită de Anca Sârbulescu Bucureşti: Editura Ileana, 2013
ISBN 978-973-88118-6-7
I. Sârbulescu, Anca (ed.) 821.135.1-94
1
A-nceput viforniţa cea mare
Singur în celula 21. Două paturi zidite în perete, o măsuţă şi două scaune de beton, uşa de grilaj şi, în faţa ei, uşă de fier. Sus, în tavan, un bec amărât, iar pe masă o cană de 14 litru. Mi-e sete, mi-e sete şi majurul de pe coridor nu vrea să-mi dea apă. Mă dor oasele, mă doare capul, totul e numai durere care mă străpunge cu mii de cuţite la fiecare mişcare. Gura mi-i cleioasă, amară, şi mi-e sete. În pat, pe aşternut de paie, nu găsesc o poziţie în care să rămân cinci minute. Mă doare tot trupul, îmbolnăvit de lovituri. Sufletul, aproape de zbor înalt, jeleşte, se frânge a neputinţă şi, se pare, hotărăşte să mai rămână pe pământ. Şi mi-e sete!
Un ochi, privirea omului de pe sală, se uită iscoditor pe vizetă, din timp în timp. Peste puterile mele şi peste vrerea lutului sfărâmat în picioare, îmi scapă vaiete de durere. Sufletul le pune frâu. Cât poate? Ce-a fost asta?
Pe stradă, venind spre casă, mă salută cineva, un roşcat, nebărbierit, voinic, flancat de unul mai mic, slăbuţ, fercheş. În spatele lor, doi cetăţeni cu mâna dreaptă în buzunare.
Răspund la salut. Şi merg mai departe; vedeam încercuirea. Mă ştiam de mult urmărit, pas cu pas. „Umbra” mea se ţinea scai de mine. Ştiam, vedeam,
6
aşteptam. Cei doi din spate trec pe lângă mine, grăbiţi, fac zece metri şi la colţ se opresc. E ora nouă seara. Pe stradă, puţină lume. La colţ, o maşină. Roşcatul, flancat de subţirel, se apropie din nou când ajunge la colţ şi, cu o mişcare de lup încercat, mă apucă de spate. Când mă răsucesc, subţirelul îmi pune sub nas pistolul. Avangarda îmi leagă rapid mâinile la spate şi toţi intrăm în jep, care porneşte imediat.
mergem la Interne, să daţi o declaraţie, mă lămureşte roşcovanul.
numai una?
ha, ha, ha! Ai priceput!
după părerea mea, e curată arestare.
întocmai.
aveţi şi mandat de arestare?
poftim! Citesc hârtia cu ordinul de arestare, ţinută sub nas de către subţirel.
La Interne maşina se opreşte şi, pe jos, coborâm câteva trepte. La stânga e o cameră mare şi acolo un sublocotenent cu figură atletică mă măsoară nepăsător, iscăleşte pentru primirea mea.
La percheziţie, rămân fără curea şi fără şnururi.
-Altceva, mai ai? Prin cusăturile hainelor?
numai zilele…
cât s-or mai ţine şi acestea.
Cu un gest, care înseamnă: „urmează-mă”, ieşim de la înregistrare, trecem pe lângă baie uşa e deschisă şi se văd duşurile, iar acolo, în fund, un om cu mâinile în cătuşe. În coridor, pe o bancă, un soldat american după uniformă şi o fată palidă, cu hainele de pe dânsa mototol. Cu noi, un soldat din gardă, care se plimbă fără odihnă. Tăcere. Ne uităm unii la alţii. La un semn discret al meu, fata arată că pleacă undeva.
7
Americanul mănâncă, dintr-un castron murdar, resturi dintr-o ciorbă de fasole.
Stau şi mă examinez. Vasăzică am fost arestat. Şi mi s-a făcut onoarea de a fi depus chiar la Interne. Ei, şi-acum? Cu cine dau ochii pe aici? Şi pe câţi ani intru la răcoare?
Cred că este ora zece noaptea. Un plutonier apare, îmi face un semn şi îmi spune: „nu te uiţi nicăieri, nu vorbeşti cu nimeni; urmează-mă!”
Ascensorul ne duce la etajul patru. Trecem prin mai multe uşi, apoi intrăm într-o cameră mare, cu mai multe birouri la stânga.
înaintea mea, ridicat de la un birou, un sublocotenent tânăr, blond, slăbuţ. Parcă l-am mai văzut eu undeva. Îmi pare că pe la Oranki. Da, el, el, Dgionat (de la Chişinău).
Vine până la un pas de mine şi după ce se uită în ochii mei, îmi cârpeşte trei perechi de palme. Nu simt nici o durere. Parcă altul ar fi cel lovit. Mă încearcă totuşi un sentiment de scârbă adâncă pentru trădătorul de la Oranki, pentru ticăloşia de acum, de aici.
îţi mai aduci aminte, măi, hoţ de popă, de încurcăturile pe care ni le-ai făcut prin lagărele ruseşti? Îţi mai aduci aminte de hotărârea tov. Ana Pauker pronunţată la acel miting hotărâtor, la Oranki, în care voi, reacţionarii, n-aţi dat ascultare chemării ei, pentru formarea unităţilor voluntare, care aveau să elibereze poporul de fascişti şi să întroneze regimul democrat? Îţi aduci aminte de toată propaganda negativă pe care aţi făcut-o voi, trădătorii poporului muncitor, luptând din răsputeri pentru boicotarea acţiunii voluntare? Cuvântul tov. Ana Pauker, hotărârea ei se traduce azi în fapt: „Vom trece peste cadavrele voastre, pui de căţea ce sunteţi”. Iată-te aici, la scaunul de judecată. O lună
8
de zile ai stat liber şi te-ai apucat să vorbeşti, să denigrezi regimul sovietic, ba chiar ai trecut la acţiune, cu ceilalţi bandiţi, criminali şi hoţi, punând la cale comploturi banditeşti. Şi acum iată-te în faţa noastră. Ai ceva de obiectat? Cu voinţa poporului muncitor, nu te joci! De vreme ce poporul muncitor şi-a luat soarta în propriile mâini, poporul nu se joacă. Rade, arde totul în cale, trece fluierând victorios în marşul lui pentru realizarea programului, calcă nepăsător peste potrivnici, cărora le sfarmă capul ca la vipere, presărându-şi drumul revoluţiei în marş cu cadavrele inamicilor. Ce n-ai priceput la Oranki, ai fi putut înţelege aici, în Bucureşti, în luna de concediu pe care ţi-am acordat-o! N-ai priceput nimic despre extraordinarele fenomene sociale şi despre răsturnările de poziţii sociale care se petrec în lume, sub ochii noştri! Dimpotrivă, cu încăpăţânarea neroadă, ai căutat să te opui mersului revoluţionar al poporului muncitor care, hotărât, cu voinţă şi propriile sforţări îşi croieşte un viitor fericit. Iar tu, cu alţi nepricepuţi, reacţionari şi lepădături fasciste, te pui de-a curmezişul furtunilor dezlănţuite şi crezi că lumea se va opri în loc, ba chiar va da înapoi, din pricina opoziţiei tale? Iată, revoluţia te calcă în picioare; te trimite într-o cutie cu gratii, ca pe fiarele din parcurile de zoo. Pentru ca feciorii muncitorilor, trecând pe lângă gratii, să vă scuipe cu sentinţa: “pân la unul or să piară, duşmanii poporului”. Iar nepoţii de mâine, privindu-vă acolo unde veţi fi puşi la păstrare, să-şi poată da seama cine sunt acei „căpcăuni” despre care vorbesc istoria şi povestirile vechi. Şi acum, ai vreo obiecţie de făcut?
domnule sublocotenent Dgionat, văd că aţi învăţat lecţia frumos de tot. Vă felicit. Eu însă, între noi vorbind, vă ştiu că pe la Chişinău eraţi feciorul unui
9
moşier, că aţi făcut, vă aduceţi aminte, politică legionară? Şi că a fost o vreme când dădeaţi brânci, căutând locuri de comandă în această mişcare? Când aţi crezut în ceva? Atunci sau acum? Nu-i mult de când vă băteaţi în săbii pentru Dumnezeu şi pentru Neam, cu negaţia veacului! înţeleg prezenţa unui fecior de muncitor, şi acela străin de neam, aici la Interne, dar dumneata!?
voi m-aţi înşelat pe mine şi eraţi gata să duceţi la pieire un popor întreg. Acum am văzut că „lumina vine de la răsărit”. Dreptatea stă de partea Uniunii Sovietice şi a clasei muncitoare. Voi aţi vândut ţara nemţilor, care i-au furat bogăţiile şi noi trebuie să ridicăm osanale Uniunii Sovietice care ne-a eliberat de sub jugul nazist odios.
ştiţi, domnule sublocotenent, cât ne costă dragostea Uniunii Sovietice, aşa de călduros manifestată faţă de români? mai călduros ca faţă de oricare altă ţară eliberată? Suntem ameninţaţi în însăşi existenţa noastră ca neam. Asta zic şi eu vânzare, trădare de ţară. Istoria noastră, ca neam, încă n-a cunoscut un pericol mai mare pentru existenţa noastră decât epoca de faţă. Dacă Uniunea Sovietică mai stă zece ani aici, la Dunăre, ne sufocă cu dragostea ei; sau izbucnim.
ticălosule, banditule, las că te lămuresc eu cu politica zilei. Şi mă plesneşte peste faţă, peste cap şi cu cizmele peste picioare…
În birou intră mai mulţi ofiţeri cu stele pe epoleţi. Pe unii îi cunosc, pe alţii nu.
Ăsta-i? Întreabă un locotenent-colonel, mare cât un munte.
da, tovarăşe, răspunde Dgionat.
-Haide!
10
Ieşim pe coridor; camere mici de o parte şi de alta şi tocmai în fund se deschide un birou mare, cu un reflector puternic pe o masă. În dosul luminii, colonelul Dulgheru. Pe scaun, în semicerc, douăzeci, treizeci ofiţeri de securitate.
Mă aşez, la poftirea lui Dulgheru, pe un scaun aproape de biroul lui.
ce-ai făcut?
mai nimic!
vasăzică regimul sovietic vă dădea pâine şi zahăr, iar voi, ca nişte tâlhari, complotaţi, împiedicaţi lămurirea oamenilor, vă organizaţi încă de acolo pentru acţiunile voastre criminale de aici. Pentru ce nu v-au împuşcat? Să fi scăpat pământul de voi!
nu ştiu de ce nu ne-au împuşcat. Vor fi avut ei ceva motive tari. Poate că le trebuiam pentru jug…
Cineva, din apropiere, s-a ridicat mânios, trântindu-mi un pumn peste cap.
guşter ce eşti! Fecior de căţea! Ah, cum te-aş strânge eu de beregată!!
lasă-l, zice Dulgheru, de după reflector. Povesteşte ce-aţi făcut prin lagăre! Cum v-aţi organizat? Cu ce scop?
n-a fost nici o organizare. A fost ceva spontan, foarte natural pentru nişte oameni care pun mai presus decât propria lor viaţă credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de neam.
dumnezeu nu există, e o invenţie popească, iar pe pământ sunt numai oameni. Naţiuni nu există. Numai oameni muncitori! Şi o altă categorie minoră, care-i exploatează pe muncitori.
sigur, dumneavoastră, domnule colonel, vedeţi numai pădurea lumea şi nu copacii oamenii. Eu însă deosebesc bradul de stejar, carpenul de fag
11
şi vâscul de salcie. Acestea-s neamurile. Iar peste ele plouă şi le creşte Dumnezeu.
dumnezeu? Dumnezeu şi paştele mă-tii de popă! Las că te satur eu acuş de ploaie. Ploaie cu ciomege!
ce mă-njuri, domnule?
nu-ţi place? Tovarăşe locotenent-colonel, chemaţi gealaţii! Să-l lămurească…
Gealaţii, patru soldaţi cu grai românesc stricat, mă duc într-o cameră şi, sub ochii mei, pregătesc tot felul de obiecte pentru tortură. Auzisem, încă de afară, despre camera torturilor de la Interne.
Legat cu mâinile de o grindă, sprijinit doar pe vârful degetelor de la picioare, număr loviturile cu bastonul de cauciuc.
Mă dor toate oasele, scrâşnesc din măsele, sângele îmi picură pe haine. Pe urmă a venit peste mine ca o căldură, apoi un întuneric des şi nu mai ştiu ce-a fost.
M-am trezit în carceră. Strâns între peretele colţuros, rece, şi uşa de fier, din spate.
Nu mă pot mişca nici la dreapta, nici la stânga. Nu mă pot răsuci. Poate peste o zi, peste două, poate peste trei zile, la ochi îmi vor apărea cercuri roşii, galbene, verzi. Picioarele, butuci! Gura, clei!
mă, banditule, de ce nu vorbeşti? Anchetatorul, un căpitan ţigănos la înfăţişare, mă ciocăneşte în moalele capului. Noi cunoaştem toată povestea voastră din Uniunea Sovietică şi încercarea de regrupare din Ţară. Alţii au vorbit. Tu umbli după mucenicie! Dacă ne sileşti, îţi facem şi această plăcere. Te trimitem îngeraş, la dracu în praznic!
12
domnule căpitan, dumneavoastră vreţi ca dintr-un ţânţar opoziţia noastră ideologică să iasă un armăsar, pentru nevoile Securităţii. Ca să justificaţi ilegala noastră arestare.
crezi că noi dăm socoteală cuiva pentru arestarea voastră? Datoria noastră este ca să apărăm clasa muncitoare de duşmanii ei. Şi voi fiind făţiş — duşmanii regimului, uite, v-am ridicat de chică şi vă punem la dos. Şi asta numai pentru că nu sunteţi oameni de treabă. Noi am avut o înţelegere cu Pătraşcu şeful vostru ca să vă cuminţiţi. În loc de asta şi la adăpostul înţelegerii perfectate, voi v-aţi reorganizat cadrele şi vă căzniţi să opriţi mersul nostru revoluţionar. Asta aici în ţară, la fel ca şi acolo, în Uniunea Sovietică. Ce-aţi făcut acolo, în Uniunea Sovietică? Şi o dată repatriaţi, îndată aţi căutat să luaţi legătura cu cei de aici. Ba, chiar, aţi încercat şi o grupare de munte, prin Vrancea. Dacă vă lăsăm în pace, cine ştie ce nenorocire mai faceţi? Aşa, să ne mulţumiţi că v-am arestat. Legea 13 nu e o glumă. De ce nu spui drept? De ce le încurci? Tu eşti popă! E permis unui popă să spună minciuni? Asta nu-i păcat?
eu recunosc că minciuna e un păcat. Dar asta o socotim o paranteză e preferat acest păcat, dacă dăm un ajutor în altă parte; probabil că acest păcat este absolvit, prin binele pe care-l aduci vecinului. În condiţiile normale, minciuna nu are ce căuta în societatea creştină. Ori, la această oră, dumneavoastră îmi cereţi ca eu să aplic creştinismul pur, în întâlnirea cu dumneavoastră, care negaţi principiile morale creştine şi faceţi din minciună şi ură, virtuţi sociale, în lupta aceasta, dintre dumneavoastră şi noi, luptă pentru existenţa sau pentru moartea unei ideologii
lumea creştină ne-a obligaţi să uzăm de propriile
13
dumneavoastră unelte. Şi observ că vă revoltaţi, dacă, măsurat, întrebuinţăm şi noi, ceea ce pentru dumneavoastră este literă de lege. Dumneavoastră când mă daţi pe mâinile gealaţilor, sau când mă pocniţi peste cap, suspendaţi democraţia pentru cinci minute, pentru un ceas. Daţi-mi voie să fac şi eu abstracţie de idealismul creştin, pentru tot timpul anchetei, pentru timpul cât stau în faţa dumneavoastră. Pe urmă, în celulă la mine, îmi revin. Mă împac cu morala. Asta, pentru motivul că bătălia dintre dumneavoastră, puternicii zilei, şi dintre mine este mai întâi inegală. Al doilea, nu este o anchetă care priveşte credinţa mea religioasă, decât ca o problemă secundară. Bătălia este pentru credinţa mea în dreptul la viaţă al neamului meu creştin. Bătălia este aspră, dar, lesne de înţeles, trebuie purtată pe pământ. Şi cu armele pe care le necesită această ascuţită încăierare. În epoca prezentă, multe lucruri pe care le fac creştinii înseamnă abateri de la morala lui Hristos. Pentru că bătălia se dă între Nistru şi Tisa. Nu în cer. Iar morala lui Hristos nu suferă nici o dezicere. Rămâne veşnic valabilă în puritatea ei ideologică. Pentru ziua de mâine. Şi când se va realiza integral pe cuprinsul Ţării româneşti….
ziua de mâine? Ziua de astăzi o pregăteşte pe cea de mâine; ziua de mâine este victoria socialismului/comunismului. Cine nu s-adaptează pierde. Iar voi? Voi, ca pleava, la foc! O altă lume, lumea nouă, vine. Mai dreaptă, mai iubitoare de progrese, veacul ştiinţei. Voi aveţi un cântec care spune ceva, dacă stai să-l analizezi.
-???
– „A-nceput viforniţa cea mare ” Drept, precis
formulat. Viforniţa cea mare zguduie lumea din temelii, o dărâmă şi pe sfărmăturile ei, noi, comuniştii,
14
creăm o lume nouă. Viforniţa cea mare te-a prins şi pe tine, ca pe o frunză, şi te poartă încoace şi în colo. De ce nu te-ai dat la adăpostul baricadei noastre? Nu pricepi că noi ne ciocnim acum cu capitalismul universal? Pe care-l vom pune la pământ! Acolo-i bătălia noastră! Într-acolo merg toate eforturile noastre. Când capitalismul va îngenunchea, lumea va suferi transformările unei a doua creaţii. Iar tu, voi? Frunze-n furtună! Socotiţi bătălia pe dimensiuni româneşti şi cădeţi ca muştele în lapte. Ce apăraţi voi? Interesele capitaliştilor exploatatori şi colonişti în România? Pe dânşii vă sprijiniţi? N-au decât să vă ajute! N-aveţi nici o pricepere politică. Perspectivele vă sunt reduse, măsurate. De ce nu veniţi cu noi, lepădând pretenţiile şi ideologia voastră anacronică? Să creăm istoria. Să lămurim orizonturile! în loc de asta, faceţi opoziţie puerilă, infructuoasă. Măcar dacă v-ar fi plătit stăpânii de peste ocean! Dar aşa, vă sacrificaţi tinereţea şi viaţa pentru interese străine. O să vă treziţi voi, la răcoare, după înfierbântarea luptei. Însă va fi prea târziu. Trenul nu staţionează mult în halta noastră. Nu ştim dacă vi se va mai face invitaţie: „Poftiţi, domnilor, în tren”. Nu ştim…
nu, nu vin cu voi!
Singur, în celulă, mă rog. „Iată spune învăţătorul -, Satana a cerut ca să vă cearnă ca prin sită. Eu însă mă voi ruga, ca să nu pieriţi nici unul…” Dar noi am fost scoşi din luptă, de viforul care s-a pornit, ca să nu pierim în păcate, să ne apărăm sufletul de la cădere, în faţă se deschide poarta ispăşirilor, pentru păcatele
15
neamului. La judecată se va cere socoteală neamurilor şi pentru cea din urmă abatere de la adevăr.
Acceptăm suferinţa, păşind cu sufletul sus peste greutăţile ceasurilor amare. Căci cel ce rabdă până la sfârşit, numai acela se va mântui….
A trecut o lună, două, trei şi încă jumătate din luna florilor. Port vânătăi pe trup şi gust de otravă în cerul gurii. Sufletul s-a aşezat cuminte la locul lui şi, cu mângâieri de frate, îi dă apă vie trupului slăbănogit. Şi-i conduce paşii.
A început viforniţa cea mare! Prins în vârtejul ei, caut să nu pierd din ochi steaua polară. În noaptea care ne-a învăluit, valurile oarbe te pot mâna spre străine ţărmuri, sau te pot prăbuşi în abis. Deopotrivă de păgubitoare, pentru mântuirea ta, pentru ispăşirea neamului.
A început viforniţa cea mare! Cât va ţine oare, Doamne? Fulgeră, Tu, Iisuse, prin bezne, ca la lumina şerpilor de foc, să pipăim cărarea. Şi, mântuieşte-ne de cel rău.
2
Spovedanie ortodoxă
De câteva zile am fost mutat la celula 27, unde, pe loc, am făcut cunoştinţă cu Adrian Marino, locatar mai vechi aici, iar în dimineaţa următoare, majurul de pe coridor îl brânceşte între noi pe dr. Petrasievici. Galben „ca făclia, de galbenă ceară” slab, ca un ţâr grecesc şi înalt cât un stâlp de telegraf. Pe cap căciulă, mai bine zis jumătate de căciulă, căci restul, adică jumătatea păroasă, fusese fumată, în momentele de relaxare de după anchetă; pe umeri un palton care atârnă dezordonat, ca pe un par subţire iar în poala paltonului 31 raţii de pâine. Adrian la vederea imensei cantităţi de pâine — deschide ochii mari şi, cu mişcări de tigru leşinat, coboară de la etaj, mirosind posibilitatea unei mulţumiri a veşnic nemulţumitului apetit. Cămaşa lui, doar platca i-a mai rămas. De platcă atârnă fâşii în jos ca panglicile unui steag care a fost purtat prin grele bătălii. În mers, cârpele se răsucesc. Aşa cum arată, dă impresia unui şef de trib din Africa centrală.
Doctorul ne măsoară obosit şi şopteşte: „Mai trăiţi, domnilor?” Pune încet pâinea pe masă, apoi constată: „Of!… nu mai pot”. Şi se lasă frânt pe o margine de pat.
Adrian se uită la pâine şi, inocent, spune:
17
de ce nu mâncaţi pâinea? Văd că sunteţi slab. Păcat! Atâtea calorii, pe care le dispreţuiţi!
hei, domnule, nu le dispreţuiesc! însă sunt în aşa hal, că nu pot să mănânc.
pot să încerc eu un colţ?
poţi, ba chiar toată pâinea o poţi lua. Eu aştept moartea. Când Adrian fericit pentru încuviinţarea primită, întinse mâna spre pâine, uşa se deschide, cu obişnuitul zgomot infernal de fierărie şi nituri, iar majurul intervine:
lasă pâinea pe masă! Hei, tu, scheletule, de ce n-ai mâncat-o? Faci greva foamei?
nu fac nici o grevă, domnule plutonier, dar nu pot mânca….
se confiscă!
Şi, sfâr! bucată cu bucată afară pe coridor…. Uşa, cu acelaşi scrâşnet fieros, se închide. Cu mânie dezolantă, nu dr. Petrasievici, ci profesorul Marino încheie: „Mama ei de viaţă!”
Stau chircit, pe patul de jos, cu genunchii la gură şi privesc tăcut când la doctor, când la profesor. Petrasievici aşteaptă moartea, amărât că au trecut nouă luni de când a coborât în beciurile de la Interne şi americanii tot nu s-au decis să treacă pe la Bucureşti, ca să ne scoată din mormântul zidit în beton armat!
Marino se mişcă nervos, cu drapelul senegalez pe umeri.
parcă aţi spus că sunteţi preot?
chiar aşa am afirmat! Ba chiar am susţinut asta cu înverşunare, sus la etajul patru, unde anchetatorii căutau să mă facă să înţeleg cu metode mongole — că în realitate aş fi jurnalist. Da, domnule doctor, sunt hirotonisit după toate regulile canonice. Numai că sunt aşa, ca un păstor fără de oi. Pe cât am putut să-mi dau
18
seama căci sunt de curând venit în Ţară dacă lupii au intrat în stână, o parte din ciobani a dat bir cu fugiţii peste graniţă o altă parte s-a pus în slujba lupilor şi le ajută acestora la muls şi jupuit oile de piele; iar unii, mai cu credinţă faţă de stână, au pus mâna pe par şi, chiuind: „ho, lupul, oameni buni! A intrat lupul în stână!” aceştia încearcă să fugărească şi să omoare fiarele. După cum am observat eu, lupii au fost primiţi în stâna noastră şi lupoaicele au fătat pe loc fiare colţoase, care umblă după ciobani să-i rupă-n dinţi.
vorbiţi în parabole!
vorbesc despre ţară şi despre ciobani.
şi nu vi-i frică de cele ce spuneţi? Aici şi pereţii au urechi!
cei de la etajul 4 — lupuşorii căţelandri mă cunosc. Ştiu ce gândesc şi pentru acest motiv după cum vedeţi, sunt trimis să vă ţin companie.
nu-i nimic. În această primăvară începe războiul şi americanii, într-un ceas sunt la Bucureşti. Churchill a afirmat că nici n-au să aibă timp ruşii să-şi lege bocancii şi, cu posibilităţile armelor nucleare, războiul se va fi şi terminat.
de s-ar termina odată toată comedia aceasta intervine Adrian şi, cu domnul preşedinte Maniu, vom reface noi stâna. Gândiţi-vă, peste câteva zile ieşim pe „Victoria”, cu nimbul martirajului naţional pe frunte. Parcă mă văd ataşat la legaţia din Roma!
ce şcoală aveţi?
domnule doctor, am fost asistentul lui Călinescu, până acum trei ani…
-Minunat! Şi eu am fost asistent la medicină, până acum nouă luni. Aveam cabinetul medical pe „Victoria” şi un sanatoriu la Predeal. Fiind specialist în boli interne, vă stau gratuit la dispoziţie. De altfel, prin
19
legăturile mele cu americanii i.M.K.A. sunt în posesia unor medicamente care vindecă orice afecţiuni pulmonare. Vă stau cu plăcere la dispoziţie, ca unor prieteni cu care am împărtăşit greul zilelor!
-Nenorocirea de aici vine, că toţi suntem de mult arestaţi şi nu mai ştim ce mai este pe afară.
uitasem să vă spun că, dintr-o nebăgare de seamă a anchetatorului, ieri am furat din ochi un titlu din Scânteia: „în preajma conferinţei Miniştrilor de externe de la Paris”.
-Şi?
atât. Anchetatorul, dotat cu un deosebit duh al blândeţii, mi-a mângâiat obrazul stâng cu o palmă sonoră.
face!
de acord.
eu, părinte, uitaţi-vă, aşa cum sunt de slab, aş suporta chiar o bătaie la camera de tortură, din mâna gealaţilor soldaţi executori pentru pagina patru din gazetă.
încercaţi. La prima întâlnire cu anchetatorul, faceţi-i această propunere.
parcă, stând de vorbă cu dumneavoastră, încep să prind gust de viaţă. Mai ales că americanii n-or să stea cu degetul în gură! în singurătatea celulei, mi-au venit tot felul de gânduri amare. Şi nici o rază de soare. Când ajung sus, la anchetă, mă dor ochii de lumină şi de cerul albastru. Şi, gândiţi-vă, e luna mai!
eu cred, domnule doctor, că vă veţi redresa între noi şi moralul vi se va ridica; de mâine, terciul vă va părea mană cerească.
crezi?
absolut sigur. Pe urmă, pentru că înţelegem cu cine avem de-a face, să ştiţi că în celulă noi ne
20
petrecem viaţa destul de plăcut: povestiri, amintiri şi după indicaţiile părintelui cu ciocănitul în pereţi, am ajuns să ne cunoaştem toţi vecinii.
ştiţi Morse?
l-am învăţat de la sfinţia sa. Însă cu vecinii ne înţelegem mai uşor, cu un alfabet pe ciclu de cinci litere, întrebuinţat cândva de revoluţionarii ruşi.
dar, Sfinţia voastră, aţi fost în Rusia?
am fost.
în misiune, cu patriarhul Iustinian?
nu, m-a ferit Dumnezeu de la un astfel de blestem. Am fost prizonier de război.
şi cum e acolo?
cei de aici se căznesc să copieze starea lucrurilor de acolo. Socotesc că, cu sprijinul Moscovei, în două-trei planuri cincinale, cu metode revoluţionare, îi vor ajunge.
dacă or avea timp!
desigur. Poate că o să vă pară curios ceea ce spun acum sau că nu mă pricep în politică! Poate o să credeţi că stau sub influenţa comunistă, socotind că am stat acolo atâţia ani, şi s-a putut să nu scap nealterat, neviciat, din pricina mediului în care m-am mişcat; zic, va părea curioasă afirmaţia mea că Rusia este, la orele acestea, mai tare, cu tot războiul pe care l-a dus împotriva nemţilor decât a fost în 1941.
în ce constă tăria ei?
în steagul pe care-l flutură şi în jurul căruia s-au polarizat câteva sute de milioane de oameni care execută, tutelaţi, ordinele date, fără discernământ.
dar cu posibilităţile tehnice ale Occidentului, comunismul se prăbuşeşte ca un castel de carton!
desigur, aşa ar fi dacă şi-n Apus ar fi unitate şi un steag în jurul căruia să se adune popoarele.
21
Deocamdată ruşii sunt tari tăria lor stând în slăbiciunea Apusului, iar diplomaţia lor, obraznică, dură. Dacă americanii nu se mişcă acum, mai târziu va fi mai greu
şi mie îmi pare că nu o vor face pentru că nu pot s-o facă singuri iar partenerii se lasă greu, pentru o sumă de aranjamente economice, care stau în spatele lor şi pentru că în Occident încă nu s-a înţeles pericolul pe care îl reprezintă ruşii pentru economia liberalistă. Abia când ruşii dictatorul de la Vladivostok la Elba
vor stingheri economiceşte capitalismul, abia atunci se vor trezi; se vor aduna pe o negaţie distrugerea comunismului atât şi vor porni la un război disperat. Trebuie să vă gândiţi că în locul comunismului victorioşii de mâine trebuie să se prezinte cu o nouă aşezare, pe alte considerente social-economice, cu altă etică. O au? Cu drept cuvânt, societatea de mâine nu va fi cea de astăzi, dar nici aceea care a fost ieri. Trebuie să se găsească o nouă formulă. Lumea nu poate fi puternică cu haosul barbariei de astăzi, dar nici nu poate să se întoarcă la vechiul liberalism.
dar, Sfinţia ta, ce crezi despre starea de mâine?
cred că vor învinge creştinii. Însă nu chiar mâine. Vor trebui să crească încă multe contingente de nemţi. Printre altele, ştiţi că echilibru în Europa nu poate fi fără nemţi. Trebuie ca mai întâi americanul de pe stradă să înţeleagă pericolul comunist, pentru viaţa lui proprie şi apoi să se redreseze Germania. Când lucrul acesta va fi gata şi planul de aşezare a lumii pe alte temelii va fi parafat, atunci Rusia poate fi pusă în faţa unei întrebări ultimative. Deşi, pe cât înţelegem, nici comunismul nu stă cu mâinile în sân. Când va avea şi el arma atomică, va deveni şi mai agresiv, pentru că Apusul este mai vulnerabil la o astfel de armă. Gândiţi-vă la o bombă aruncată asupra Londrei, Parisului,
22
Madridului… Păi, se compară valorile culturale ale Apusului cu târgurile ruseşti? Ca atare, pentru arma atomică trebuie să se afle şi un antidot. Vedeţi, eu, care am făcut războiul pe toată întinderea lui şi am căutat să-l înţeleg în tehnică şi-n scopul urmărit, am ajuns la convingerea amară că soarta războaielor stă În mâna lui Dumnezeu. Că Dumnezeu trece peste „ideea de forţă” şi peste tehnica avansată ca şi peste gloată şi cu degetul cel mic urneşte pionii pe masă, către scopul, către finalitatea lumii. Dar eu cred că voi trăi şi voi apuca biruinţa popoarelor creştine împotriva forţelor întunericului. Asta se sprijină şi pe faptul că, deşi Dumnezeu este îndelung răbdător, totuşi va pune nuiaua mâniei Sale pe spinarea nebunilor. Să sperăm că americanii vor fi instrumentul dreptăţii cerului!
frumos, părinte, frumos! Ca la Evanghelie! Ce folos că oamenii stau departe de acest drum limpede, lată, eu numai pentru că m-am lovit de uşorii celulei mi-am adus aminte de Dumnezeu. Şi acum mă rog ca în copilărie.
pentru unii, domnule doctor, forţa stă în această credinţă. Dacă ai pierdut-o, te-ai prăbuşit. Aceasta e şi explicaţia psihologică a materialismului ateu, care duce o bătălie cruntă, hotărâtă, împotriva credinţei. Materialismul însă greşeşte socotind că e posibilă alungarea lui Dumnezeu de pe pământ. Despre asta, lămuririle se vor produce foarte curând. Eu mai cred încă un lucru, domnule doctor, şi asta îmi dă şi mie un aer de acceptare a suferinţelor şi a încercărilor, îţi spun drept, când anchetatorul mă preschimbă în obiect pentru exerciţii pugilistice, trăiesc fenomenul de dedublare; parcă altul este cel lovit. Spiritul stă suspendat, undeva mai sus, şi priveşte compătimitor însângerările. Cum se explică acest fenomen? Nu pot
23
să ţi—1 explic, decât dacă poţi accepta felul meu de a înţelege viaţa şi moartea. Să încerc: oamenii păcătuiesc în faţa lui Dumnezeu şi aceste păcate se adună acolo sus, în cantităţi imense. Dreptatea lui Dumnezeu, punând cumpăna, pretinde echilibru, la care nu se poate ajunge decât printr-o cantitate exactă de virtuţi în timpuri normale sau de jertfă în vremuri excepţionale. Până se produce echilibrul, Dumnezeu trimite asupra popoarelor calamităţi. Cum a făcut în epoca noastră. Suferinţele şi încercările prezente au credit la Dumnezeu, atâta vreme cât sunt liber acceptate şi purtate cu creştinească seninătate. Peste această atitudine jertfelnică, coboară mirul marelui Divin. Pe aceste jertfe de calitate şi cantitate se sprijină ispăşirea de mâine. În felul acesta neamurile îşi plătesc păcatele şi în urmă coboară însemnările. Eu, mărturisesc, stau tare pe această convingere, că greutăţile pe care le suport cu resemnare, conştient şi credincios acestei ispăşiri, grăbesc sfârşitul lucrurilor. Şi ca mine, sunt mulţi cu aceeaşi atitudine. De altfel, eu înclin a crede că şi pentru timpuri normale e necesar, ca în mijlocul unui neam, să cadă jertfelnic 10, 100 sau 1000 de suflete pentru permanentul echilibru. Şi atunci, ca nu cumva suferinţa noastră să se dovedească a fi zadarnică, şi chiar să adăugăm la păcate alte păcate, noi să încercăm încreştinarea noastră.
greu lucru ne ceri!
de ce? Eu cred că în loc de a ne văita, înjurând foamea, frigul şi pe Dumnezeu, cu tot calendarul sfinţilor, să începem ziua şi s-o sfârşim cu rugăciuni. În restul timpului, care, pe cât se observă, ne prisoseşte, povestim cât ne ajută glasul, ne mişcăm cât ne ţin picioarele şi caloriile, facem conversaţii ilicite cu vecinii şi timpul lucrează în favoarea noastră.
24
sfinţia ta, experimentezi mai de mult această metodă?
desigur. În felul acesta, după cum vedeţi, plutesc pe deasupra nevoilor.
dar afară, atitudinea aceasta este un negativism, duce la paralizarea oricărei acţiuni.
just! însă afară numai zece, o sută sau o mie, izolaţi de viaţă şi de lume activează pe principiul acceptării răului cu rezultatul ispăşirii. Cei mai mulţi între aceştia mă înscriu şi eu, dovadă că stau alături de dumneavoastră se conduc după un alt principiu, activ, care duce la acelaşi rezultat ispăşirea.
şi, mă rog, care-i acela?
jertfa dinamică.
pentru cine?
pentru Dumnezeu şi pentru neam. Morala pe care eu o slujesc spune despre datoria de a-l servi pe Dumnezeu, nelimitat. În vremuri de trufaşă negaţie, eu stau alături de tata şi de fraţii mei şi le apăr sufletele de întinare. Iar pentru Neam, porunca dragostei, pusă de Iisus imediat lângă iubirea faţă de divinitate, sună: „în lume nimeni nu dovedeşte o mai mare dragoste, decât acel care jertfeşte chiar propria-i viaţă pentru semenii săi”. Iubirea faţă de oameni, faţă de aproapele, începe de la părinţi şi fraţi, de la consăteni, până la toţi cei de-un neam cu tine. Şi după aceea, lărgindu-se cercul, tot mai mult, trece hotarele. E absurd să-l hrănesc pe coreean, furând pâinea de la gura românului. Înţeleg să-i acord flămândului şi dezbrăcatului creştinescul meu ajutor, din prisosul mesei românului. Când însă stau şi văd că tata, care produce grâul, nu mănâncă pâine ci pâinea albă o mănâncă străinul, când văd că untul de la vaca noastră îl întinde pe pâine străinul, când văd că străinul oploşit a pus mâna pe pâine şi
25
cuţit, călăreşte munţii cu comorile de aur şi câmpurile cu grânele de aur, iar mie român îmi lasă ce cade printre degete, firimituri de mămăligă cu ceapă, sau castraveţi muraţi, când acest străin hoţ şi supraîmbuibat vântură idei umanitariste şi-n numele acestor idei generoase, pe care el nu le trăieşte îl fură pe tata, aducându-l pe stăpânul Ţării la sapă de lemn şi punându-l la jug ca pe animale, ei bine, eu atunci sunt dator să mă ridic, în numele iubirii creştine active, şi să-mi dovedesc dragostea creştină, ajutându-l pe românul desculţ, împotriva străinului grăsun şi spoliator, aşa cum a vorbit Iisus despre samarineanul căzut între tâlhari. De treizeci de ani cunosc adevărul şi mă lupt alături de alte zeci de mii, să-l ridic pe român dintre tâlhari şi să-l deprind pe tata să privească lumea şi pământul strămoşesc cu ochi de stăpân. Iar pentru tâlhari, Iisus a pregătit bici împletit în şapte viţe, iăcând revoluţie la templul din Ierusalim. Pentru românul călărit şi furat de venetici, noi am încins paloşele, ca să-l apărăm pe Dumnezeul sufletelor noastre ca să apărăm drepturile românului, acasă la el, şi fiinţa neamului ameninţată de cântece străine şi miasme otrăvite. Iată, domnilor, ortodoxie activă în cele două ipostaze. Să credem în lupta noastră, şi ne vom mântui!
Cât am fost liberi, am activat dinamic şi eu şi dvs. Şi ca noi, milioane. Înlănţuiţi, pentru această activitate, trecem, ispăşitor, la acceptarea răului. O să vedeţi că această a doua fază este mai grea, mai istovitoare. În vâltoarea luptelor, loveşti sau eşti lovit. Dincoace, te zbaţi pentru biologic; frigul, foamea, bătăile etc. sunt realităţi crude… Veţi vedea că în anii care vin, depăşirea, acceptarea răului ca necesitate ispăşitoare este o bătălie aproape supraomenească. Cred că reuşesc numai acei care cer, necontenit, har de la
26
Dumnezeu. Asta-i comoară tot atât de preţioasă ca şi a muceniciei conştiente. Vreţi să încercăm?
de acord. Însă e necesar să-mi lămuriţi încă o problemă.
despre ce-i vorba?.
credeţi, Sfinţia voastră, că-n ţara asta numai străinii sunt hoţi?
ba, dimpotrivă, recunosc că şi dintre români sunt destui care au uitat total de omenie şi creştinătate. Pe aceştia, să nu credeţi că-i punem în sân, numai pentru că-i sânge latin! Hoţului şi spoliatorului noi îi spunem răspicat hoţ şi-l catalogăm la grupa tâlharilor. Trădătorilor de neam şi cozilor de topor noi le indicăm, conform directivelor date de Iisus, fie piatra de moară legată de gât şi aruncaţi în Dunăre pentru cei ce produc sminteală purităţii sufleteşti şi părinteştilor obiceiuri fie creanga de măslin, de care s-a spânzurat vânzătorul Iuda. Asta pentru trădare.
ar urma, dacă am înţeles bine ca mâine, mergând pe acelaşi drum, să intraţi în conflict cu americanii.
noi suntem împotriva celor care, pe cale legală sau pe alăturea de lege, fură truda românului şi bogăţiile naturale ale Ţării. Dacă eu cred în morala lui Iisus Hristos, apoi această morală o pun temelie tuturor raporturilor mele cu vecinii creştini. Raporturile cu necreştinii le potrivesc după legea morală naturală, care se conformează lui Iisus. Şi atunci, dacă americanii vin la noi, presupunând că ei sunt creştini şi în fapt, nu numai la citirea Bibliei, noi o să le mulţumim frumos pentru creştineasca salvare de sub domnia comunismului. Dar să presupunem că americanii, ajungând pe valea Prahovei, uită de creştinism şi încep a pompa, cu acceptul unor români, cointeresaţi băneşte la pompe,
27
şi a trimite aurul pământului unde ştiu ei, veniturile capitalizându-le în propriile buzunare. Ce-am făcut atunci? Am trecut de la un stăpân, cu juvăţ de odgon, la altul cu juvăţ de mă-tase, de la mahorcă la trabuc. În aceste condiţii, principiul nostru rămâne bun şi adevărat. Îl punem în aplicare şi strigăm: „Sai române, că te pradă Davidson, după ce te-a jupuit Davidovici”. Şi americanii vor găsi suficienţi oameni în Ţară care să le execute ordinele. Iar procese, iar închisori. Iar dinamizăm ortodoxia, luând apărarea celui căzut între tâlhari. Presupun totuşi că experienţa orelor prezente ajută la ceva. Şi americanii care au să vină cu capitalurile, pe care noi din necesitate le acceptăm vor înţelege să-şi asigure venituri echitabile la aceste investiţii ţinând seama că Hristos nu este normativ numai pentru români, ci chiar şi pentru americani şi să lase românului dreaptă părtăşie. Şi pe urmă, anii vor trece. Stau şi mă gândesc că, dacă generaţia noastră şi aceea care vine după noi vor observa integral morala creştină fiind nesilită normă de viaţă şi aceasta rămâne principalul nostru obiectiv pentru epoca de mâine crearea acestui om nou, înnoit în duh, cum spunea Sf. Pavel zic, stau şi mă gândesc că, în aceste condiţiuni, capitalul străin şi încercările de spoliere din partea acestuia nu vor mai putea avea loc, pe considerentul că-n această Ţară, nu se vor mai găsi la cârmă oameni de compromis. Mă gândesc la Ţările Nordice şi la raporturile clare, luminoase, cinstite pe care le au cu statele străine. De vreme ce cetăţeanul suedez este corect, moral, cinstit, statul suedez nu poate să fie altfel decât sunt cetăţenii săi. Ţările străine, care au interes în schimburile comerciale cu ţările nordice sunt obligate de această forţă morală să-şi potrivească pasul după melodia locală. Ei, asta
28
dorim şi noi: crearea omului nou, moral, sănătos. S-ar putea ca această şcoală a noastră să nu convină unora dintre români şi dintre străini. La constrângerile care eventual s-ar exercita asupra noastră va trebui să răspundem reactivând ortodoxia. Astfel, vom fi în bună pace cu toată lumea. Avem şi un obiectiv imediat, local. Am văzut că neamţul când are mănâncă pâine şi slănină; cel de la noi are din belşug. Am văzut că ungurul şi secuiul mănâncă pâine bună şi clisă; ba chiar îi prisoseşte, de-şi unge şi mustăţile. Am văzut că grecul de lângă Dunăre nu se dă plecat de la Brăila; pânea-i bună, iar scrumbiile mai gustoase decât ţârii cu măsline. Am văzut că bulgarul se îngraşă la ceafă şi toamna trece în Bulgaria cu galbenii zimţuiţi. Am văzut că oamenii au uitat că undeva pe pământ au ţară proprie, iar jidanii, veniţi de o sută de ani la noi, mănâncă pâine albă şi unt proaspăt, gospodărind economia Ţării din poarta Reşiţei şi până la dugheana lui Naftule din Târgul Cucului. Dar, m-am uitat şi la român; el ară şi culege rodul; coace în cuptor doar la Paşte şi la Crăciun. Iar untul stă frumos întins pe feliile de pâine albă, rumenită, la faţa focului, pentru paiul străinului. Pe masa românului, însă, mămăligă crăpată, ceapă, şi castraveţi muraţi. Tata, pe vreme de iarnă, pleca la pădure cu mămăligă în traistă. Venea frânt de la muncă. Iţic Leiba, vecinul nostru, vindea ace şi mosorele, dând bani cu camătă. Seara, îi vedeam împrejurul mesei; pâine albă şi mâncare omenească. Iţic îşi freca mâinile bucuros: „am mai înşelat un goi!” Tata îşi dezgheţa mustăţile la gura sobei. Ofta dur şi se uita la icoană. În suflet se ridicau revoltele. Dar cine să-i arate încotro trebuie să se îndrepte revoltele? Pentru asta ne-am ridicat noi, feciorii românului. Să-i arătăm unde stă răul! Dar, oare, numai pentru atât?
29
Ei bine, aici vreau să ajung; iată care-ar fi obiectivul nostru imediat, local. Să-l punem pe român care singurul e la el acasă, aici între Nistru şi Tisa pe picior de egalitate cu străinul. Adică şi pe masa românului şi a puiului de român să se găsească pâine şi unt, în fiecare zi. Credeţi că pretindem prea mult?
părinte, trebuie să recunosc că cele mai multe din vederile dumneavoastră sunt noi pentru mine. Recunosc că în intenţia dvs. nu pierdeţi din vedere nici cerul, care rămâne totuşi principalul obiectiv dar staţi totuşi cu picioarele pe pământ. Felul dumneavoastră de a pune problemele politice şi de altă natură nu este, sau mai bine zis n-ar putea să nu fie în acord perfect cu vederile americanilor, care pun la punct, acum, planuri pentru dominaţia mondială. Revoluţia dumneavoastră, deşi-i de natură morală, încă are suficiente puncte de atingere cu problemele materiale. Şi aici s-ar putea, zic eu, să se ivească neînţelegeri. Se pare însă că americanii încearcă să-i copieze pe români, aşa că libertăţile politice vor fi pe de-a-ntregul observate. De altfel, de-ar da Dumnezeu să vină mai repede ziua cu eliberarea Ţării şi a noastră… Parcă simt un început de foame; asta-i bine.
domnule doctor, ceea ce-i bine pentru dumneavoastră, pentru mine-i un chin. Eu simt chiar o foame cumplită. Hai să schimbăm subiectul, căci n-am ce face cu saliva, zice Adrian. Mai spuneţi-ne ceva, părinte!
dragă Adrian, să amânăm pentru altă zi. Astăzi am cheltuit toate caloriile adunate din mămăliga cu fasole de ieri. Dar, dacă mi-am epuizat forţele, uite, mă lungesc cuminte în pat şi, cu plăcere, te ascult. Povesteşte-ne.
ce părere are domnul doctor?
30
de nouă luni n-am auzit alte lucruri decât sudalmele anchetatorilor. Aşa că, abia aştept să aud povestea.
M-am lungit pe pat şi-s numai urechi. Mai ales că vorbim în şoaptă, după regula de aici.
domnilor, romanul pe care vreau eu să vM povestesc poartă titlul, în româneşte: „Mai presus de orice…” Autorul ţine să demonstreze că pe deasupra intereselor politice şi a celor personale stă şi apărarea Patriei… Şi, Adrian într-un ceas reuşeşte abia să schiţeze subiectul, când pe coridor se aude zgomotoasă simfonia castroanelor.
masa! amânăm totul pe după-masă.
3
Platformă politică
A trecut o săptămână. Cu vesele poveşti, cu romanul de soi al lui Adrian şi din celelalte, poliţiste, şi doctorul Petrasievici a reînviat. Prinde gust de viaţă şi foarte curând devine cel mai plăcut povestitor.
începe să mănânce. Cu greu. Dar într-o zi ne anunţă: „Vreau să trăiesc.” în ziua aceea a mâncat tot arpacaşul. Îl urmărea puternic patima fumatului. Dar odată ce căciula căzuse pradă acestei patimi şi din ea nu rămăsese decât dosul imposibil de fumat şi cum încă nu descoperise dulceaţa paielor din saltea şi parfumul fumegândei rogojini lucrul pe care m-am ferit ca să i-l fac cunoscut a trebuit să se obişnuiască cu lipsurile, cu nervozitatea, la început, apoi, odată dezintoxicat, cu calm şi îndelungă răbdare. Când vor veni americanii, îl vor regala cu trabuce. Din conversaţiile noastre — profesiuni de credinţă ne-am lămurit ce doreşte în fapt I.M.K.A unde a lucrat doctorul şi am putut să-i surprind şubrezeniile şi chiar pericolele pentru naţia şi ortodoxia românească.
Adrian, care-i un specialist în literatură şi un om cultivat, târziu şi parţial a înţeles lupta politică aşa cum suntem obligaţi s-o purtăm astăzi — şi scrâşneşte în măsele pentru încarcerarea gândului şi a libertăţilor.
32
Pe un perete al celulei a scris cu litere mari în engleză, bineînţeles, exprimarea nu ştiu cărui mare literat englez: „Ah, libertate, libertate, cât sânge a curs pentru libertate!” Adrian, cu entuziasmul caracteristic tineretului naţional-ţărănesc, care abia acum se întâlnea cu realitatea românească a plecat voiniceşte la-bătălie şi a făcut ce s-a priceput el, sau şefii lui. Avea un pic de ezitare, dar şi de admiraţie pentru metodele dârze de luptă pe care le adusese grupul lui Comăniciu în sânul lor, acolo, la tineretul ţărănist. Totuşi gândul lui se învârtea mereu în jurul zilei de mâine, a răzbunării de mâine şi a posibilităţilor noastre de afirmare şi plasare: „Cu ce ne alegem, după suferinţele pe care le îndurăm?” Clar, Adrian se vede probabil ataşat la legaţia din Roma. „Nu gânduri de plimbăreţ, ci pentru a-mi continua studiile de estetică”, adăugă el.
La această oră este nemulţumit că americanii întârzie. Bietul Adrian stă la Interne de patru luni şi americanii, nici gând să vină.
Mai târziu, mult mai târziu, ne vom revedea la Aiud. „Ce se mai aude, părinte?” „Dragă Adriane, linişte şi voie bună!”
Lungile aşteptări, zadarnicele aşteptări tocesc spiritul şi duc la neurastenie dacă nu-ţi cauţi un refugiu alături de cruda realitate imediată. Adrian, spre deosebire de cei mai mulţi care pun la cale afaceri cu îmbogăţiri miraculoase, ferme, unde gâştele se îngraşă văzând cu ochii etc. spre deosebire de aceştia mulţi, cei mai mulţi se refugiază în poezie, cultivă versul. Cu anii, zbuciumul se aşază, preocupările politice trec pe al doilea plan şi, plutind la o palmă deasupra mizeriei cotidiene, creează: spiritul trăieşte libertăţi şi profunzimi, pe care nicăieri în alte parte şi-n alte condiţiuni nu le putea realiza.
33
Dr. Petrasievici, în alte condiţii, în alte puşcării, îşi va valorifica profesiunea medicală, ridicând şi ajutând pacienţii obosiţi şi otrăviţi la minele de plumb de la Baia Sprie şi, mai târziu, în spitalul Aiudului. Americanii, călărind pe melc, sunt dincolo de ziduri, iar Hristos e în sufletul şi în bisturiul medicului.
Deocamdată, noi suntem în celulă, sub Ministerul de Interne şi ziua ne-o începem cu o rugăciune, iar seara, înainte de stingere, ne închinăm lui Hristos. Încet, uşor, pacea lui Dumnezeu aduce linişte, aşezare. Iar în suferinţa noastră ne rugăm ca să rămânem demni.
Majurul de pe sală ne scoate la closet de patru ori în 24 de ore; ne dă dimineaţa terci, sau doi cartofi fierţi, la prânz şi seara ceva căreia i se spune impropriu ciorbă, sau orz decorticat arpacaşul inventat de rasa mongolă şi o cănită cu apă; vorbitul, în şoaptă.
Se pare că anchetatorii noştri au terminat cu noi, nu ne mai poftesc sus, la vedere. Ca atare, facem cum e mai bine pentru noi.
Adrian a devenit un pasionat în Morse şi ore întregi, cu atenţia mărită, conversează cu vecinii. Uneori ciocăniturile sunt atât de numeroase şi vin din atâtea direcţii, că se produc perturbaţii în audiţii, nu se mai ţine cont de nimic, ne ciocăneşte puternic în zid şi parterul deasupra capului. Birourile şi dormitoarele gărzii se alarmează. Urmează pentru cei surprinşi, pumni, picioare în coaste şi carceră.
Este luna mai şi probabil afară înfloresc lăcrămioarele prin poiene, pe lângă izvoare. Până la noi, nu ajunge soarele, nu se arată lumina zilei. Lângă tavan este fixat un bec cu lumină galbenă. Sus, pe deasupra uşii, un geam minuscul, pentru aerisire. În cameră, lângă peretele din fund, două paturi în beton armat, cu
34
saltele de paie şi pături, o măsuţă zidită lateral şi două taburete în beton armat de o parte şi de alta a mesei, poarta de grilaj şi la cinci centimetri distanţă uşa de fier care, la deschidere, lunecă pe rotile în lungul peretelui exterior. Dincolo de uşă, pe coridorul în formă de L, trei schimburi de plutonieri. Nu se aflde nici un cuvânt. Când uşa se deschide cu un zgomot de fierărie sonoră, de după uşă majurul întreabă: Cum te cheamă? cum te cheamă? până dă de cel indicat. La anchetă se pleacă cu escorta.
însă afară e luna mai, cu cer albastru şi cu narcisele înflorite în „Poiana Vadului”.
E seară, ora 9 poate în ziua de 13, poate în ziua de 14 mai. Pe coridor zgomot de uşi care se deschid şi paşi numeroşi.
ce să fie? Întreabă Adrian.
probabil că vin musafiri.
Alături, bate în zid prof. Motaş şi cu mare bucurie ne comunică: „Auziţi avioanele? Vin americanii! Tot ministerul coboară aici, la subsol, la adăpost. Ei ştiu că, din pricina noastră, ministerul nu va fi bombardat.” Şi ne asigură că aşa e, cum a înţeles el.
Tustrei ne uităm unul la celălalt; întrebări şi ciuliri de urechi. Într-adevăr, făcându-se un minut de linişte pe coridor, auzim clar un „vu-vu-vu” continuu. Ochii îui Adrian strălucesc de fericire. Doctorul, cu mâinile cruciş pe piept, a împietrit. Eu ascult, ca şi ceilalţi, dar înţeleg de unde vine vuietul. Îl mai auzisem şi în alte seri.
domnilor, după cât pot eu să-mi dau seama…
sunt avioane, nu? mă întrerupe Adrian.
înclin a crede că zgomotul e de la calorifer.
imposibil!!! amândoi într-un glas.
35
Exact în acea clipă, paşii se opresc la uşa noastră, cheia se răsuceşte în broască, uşa lunecă, scrâşnit, pe rotile şi majurul deschide grila şi cu un gest de temnicer, împinge în celulă pe un domn. Adrian şi doctorul, pe patul de sus; pe patul de jos singur eu, dar toţi trei îl ţintim pe noul venit, care, rezemat de grilă, priveşte atent carcera şi se opreşte mai stăruitor pe chipurile noastre. Domnul nou venit este de statură mijlocie, şaten, proaspăt bărbierit, cu capul descoperit, cu cravată la gât, cu ciorapi albi ajuraţi şi în picioare cu sandale. Pe umăr, un fulgarin şi sub braţ, un pachet de lenjerie.
bonsoir, bonsoir, domnilor…!
bună seara…
domnilor, sunt fericit! Să nu vă prindă mirarea că, încă de la începutul cunoştinţei noastre, fac această plăcută declaraţie; în sfârşit, sunt fericit.
Noi ridicaţi într-un cot îl privim cu multă atenţie. Cine o fi? Parcă l-am mai zărit eu, pe undeva… Da, mi-aduc aminte. Pe vremuri, la Casa studenţească de pe Calea Plevnei. El o fi?
mai întâi, domnilor, să-mi permiteţi să mă eliberez de bagajul pe care nici nu înţeleg de ce l-am mai luat cu mine. Pentru o zi, două…
vezi, părinte, ţi-am spus eu?
-Domnul de jos e preot? Nu-i nimic, aici, în celulă, nu poţi să pretinzi să-ţi alegi partenerii. Stăm şi aşa. Şi mă măsoară lung, parcă întrebând: de unde ai apărut între noi, umbră a trecutului? Apoi: Dar cuier, garderobă nu este pe aici? Un pat pentru mine de unde luăm?
cu mare regret spun eu nepoftit dar calabalâcul puteţi să-l puneţi sub cap şi prin forţa împrejurărilor veţi dormi cu mine.
dar nu-ţi put picioarele? Văd că sunteţi rufoşi şi nespălaţi… (asta, către Adrian şi doctor). Ce-i halul
36
ăsta de neglijenţă fizică, în care vă complăceţi? Oare sunteţi atât de timoraţi? Priviţi la mine, am intrat cântând pe uşa ministerului: „Sus inima! A noastră-i victoria!
Majurul apare la vizetă: Tu, ăsta, pomădatule, nu te linişteşti. Acu te-ntind ca pe un broscoi, la carceră! şi trece la altă uşă, pentru a linişti alte entuziasme.
ce insolent! Ce needucat! Iată pe cine se sprijină regimul tenebrelor!
în schimb să ştii că se pricepe teribil la pugilistică!
să dea în mine?! D-apoi dumneata, părinte cred că acesta este termenul de adresare, nu? — nu ştii cine sunt…
desigur, n-avem plăcerea să vă cunoaştem. Fiţi bun, dacă nu vă deranjează, spuneţi-ne numele.
la timp, la timp, de ce te grăbeşti? Acum sunt prea bine dispus, trăiesc momente epocale în viaţa mea şi, cred eu, ceasuri nemaiîntâlnite în istoria popoarelor.
-Auziţi, părinte?
-Adrian, prietene, sunt foarte atent!
sunteţi prieteni?
vă surprinde asta?
nu, dar poate că şi dumneavoastră rufoşii de sus sunteţi tot preoţi.
cu regret, trebuie să vă lămurim că nu suntem preoţi. Avem alte meserii.
şi anume?
-N-ar fi cazul ca, dumneavoastră, nou-venit, să ne vorbiţi mai întâi despre dumneavoastră? Pe urmă vine rândul nostru, ca vechi locatari…
da, da, mda şi măsurându-ne încă odată cu o veselă atenţie, se pronunţă: E sigur că aveţi păduchi! De ce nu vă spălaţi?
37
ne lipsesc trei elemente: apa, săpunul şi rufele pentru schimb. Bunăvoinţă avem din belşug. Şi timp berechet…
da, da, mda… e o explicaţie logică. Pot să-mi scot haina?
ca la dumneavoastră acasă!
dar unde o pun?
la garderobă, pe umerar.
mă persiflaţi.
puneţi-o atunci sub cap.
pot să scot cravata?
şi ciorapii, dacă doriţi.
-Aici se duce o viaţă comodă, pe cât observ eu.
chiar foarte plăcută. Mă mir că nu dă năvală, aici, tot natul de pe stradă. Patul e pat, masa la timp, chirie şi impozit nimeni nu ţi le cere! Bun trai! De-ar da Dumnezeu să aibă parte de el şi cei cărora… ştii dumneata cine! Şi cât mai repede!
dumneata, părinte, eşti un arierat. Blestemele nu mai sunt bune şi nu mai apelează nimeni la ele, în veacul nostru, strălucitul veac atomic. Acum, în locul lor, luptă!
ce vorbeşti, domnule? Împotriva cui? Şi de când? Nu te-am văzut pe baricade!
împotriva lor. Şi de astăzi, chemăm toată ţara la bătălie.
îmi pare că alarma s-a dat ceva mai demult. Sunt treizeci de ani de atunci. Unde-ai fost?
unde am fost, nu te interesează pe dumneata. Fapt este că, la această oră a primejdiei, pentru noi toţi, dăm alarmă. Şi ţara toată se adună în jurul nostru. Trecem prin foc şi prin sabie.
ce treceţi prin foc şi sabie?
38
eşti atât de greu de cap, încât nu pricepi? Pe dânşii, pe cei de la cârma poporului.
parcă te văd, mâine, poimâine, cu douăzeci de cucuie în moalele capului. Nu ţii dumneata la tăvăleală. Şi dumneata eşti dintre cei care fac revoluţie cu trâmbiţa? Asmuţi pe alţii la luptă şi la vreme grea te dai la dos. Când nu s-a mai putut şi, pentru calcule strict subiective, ai coborât la noi, cu fulgarinul pe mână, parcă aici ar fi staţie de metrou parizian, şi, de jumătate de oră, ţii să ne demonstrezi că fără dumneata pierea nu ştiu cine. Cine eşti, vere?
dumneata, părinte, trebuie să fii de pe la ţară; pe acolo încă nu se cunosc legile de etichetă.
n-ar fi cazul să ne spui totuşi după aceste legi de protocol, la care te referi, cine eşti? şi de unde?
dumitale, nici într-un caz! Mă recomand însă cu condescendenţă domnilor de sus.
bine şi aşa.
domnilor, după cum observaţi, niciodată fericirea nu poate fi deplină. Trebuie să se găsească şi aici un inamic al idealului nostru. Dar, pentru că astăzi sunt bine dispus, iert totul interlocutorului meu şi iată mă voi recomanda mai întâi şi după aceea vă voi arăta pentru ce sunt atât de bine dispus, atât de fericit chiar, îmi vine să cânt. Mă înţelegeţi?
încă nu!
Mă gândesc: bietul om! L-au rupt din sânul familiei şi s-a smintit pe loc. Să dea Dumnezeu să se îndrepte…
-Aşa, domnilor, şi nou-venitul se opreşte, cu mâinile în buzunare, articulând: Mă numesc Vasile Mărghescu şi de profesie sunt avocat.
ne pare bine, domnule Mărghescu. Şi cei doi de sus îşi declină numele şi competenţa.
39
ei da, atunci îmi pare bine, lume selectă, lume bună. Cu dumneavoastră voi putea să am un schimb de păreri politice şi chiar de altă natură. Îmi pare bine. Mă bucur! Şi dă mâna cu ei. Pe lângă mine trece, schiţând o abia vizibilă luare de act pentru un nume, care nu ajunge până la finele dumisale urechi. Apoi spune: Aţi auzit adineauri zgomot pe coridor?
desigur.
eram noi, Comitetul Central al Partidului Social-Democrat de sub conducerea domnului Titel Petrescu speranţa întregii Ţări, stegarul luptelor de baricadă.
despre care baricadă vorbiţi?
nu mă întrerupeţi, părinte! Deşi eu, ca as al baroului bucureştean, sunt deprins cu întreruperile. Totuşi, sunt prea plin de fericire şi mă tem să nu uit ceea ce voiam să vă comunic.
s-auzim, s-auzim!
preşedintele nostru, domnul avocat Titel Petrescu… Cunoaşteţi rolul lui covârşitor în politica orelor prezente?… A fost mai de mult arestat. Şi alţi iluştri luptători din partidul nostru au fost mai de mult puşi în dosul uşilor de fier. Şi se jertfesc pentru o idee, ideea socialismului evolutiv, în luptă cu barbariile socialismului revoluţionar. De exemplu, domnul profesor Motaş (îmi fulgeră prin minte chestia cu avioanele americane, care-s tot una cu motorul caloriferului de la subsolul Internelor) şi alţii ca dânsul. În seara aceasta însă regimul oligarhic, chiar la ora nouă, ne-a arestat pe toţi cei 30 care formăm Comitetul Central!
şi gata! Partidul a intrat „la beci”.
pardon, părinte, chiar aşa în ilegalitate, partidul nostru numără şase mii de membri, devotaţi cauzei muncitoreşti.
40
mulţi, foarte mulţi; dacă ar fi ştiut comuniştii câţi sunteţi, nici nu v-ar fi arestat. Acum, tărăboi de pomană.
dar ce? Noi am stat cu mâinile în sân? Noi avem activitate ilicită. Mâine o vom dovedi. Avem acte de valoare epocală. Dar să continui. Desigur, pe fiecare ne-a arestat de pe la casele noastre. Când, peste zece minute ne-arn întâlnit în beciul de aici, fericiţi, ne-arn felicitat din priviri. Adică, aţi înţeles? E gata!
ce-i gata?
s-a terminat. Vin americanii.
ce vorbeşti, domnule! Cum? Când?
eii, aici e frumuseţea lucrului. Noi ştim, avem asigurări din Apus că pe noi nu ne vor supăra guvernanţii, decât în ultima lor clipă de viaţă. Dar, iată, ne-au arestat. Ce aveţi de zis?
-Nimic!
ei, cum? Nu vă emoţionează situaţia?
ba, pe mine, m-a emoţionat până la lacrimi.
fără ironii, părinte, că ne supărăm.
scuzaţi, vă rog.
bine, se primesc scuzele. Să continui: domnilor făcând trei paşi până la uşă, cu mâinile la spate tocmai în preajma orei opt, în această seară chiar, m-am despărţit de doi prieteni pe Calea Victoriei şi în câteva minute am fost acasă. Ştiţi, stau în Cotroceni. Soacră-mea are acolo un apartament. Şi doar ce-am terminat de ascultat „Radio Londra” mă trezesc cu doi indivizi care întreabă: „dumneavoastră sunteţi domnul avocat Mărghescu?” eu sunt, domnii mei şi dacă vă pot fi de vreun folos, vă stau la dispoziţie! „Aşa? ne pare bine”, răspund indivizii. „Sunteţi bun ca să ne însoţiţi până la circa din colţ, să ne daţi o declaraţie. Doamnele să nu se impacienteze apăruse şi
41
nevastă-mea cu fetiţa în braţe — că într-o jumătate de oră sunteţi acasă! O jumătate de oră o fi trecut şi după cum observ, nu am fost trimis familiei.
păi, să batem la uşă! îi spuneţi majurului întâmplarea cu cei doi indivizi, şi cine ştie? poate vă dă drumul.
nu cred. De altfel nici nu doresc să mă întorc acasă, chiar în noaptea aceasta. Sunt decis să aştept evenimentele aici.
atunci aveţi mult de aşteptat; rămâi fără pingele până atunci.
o zi, două, plecăm şi deoarece, ca-ntr-o sclipire, am înţeles că dumneata eşti un profesionist al puşcăriilor, te lăsăm, domnule aici, iar noi plecăm, victorioşi, la casele noastre. Am spus bine, domnilor?
nici că se poate ceva mai plăcut.
la plecare, biata soacră-mea îmi spune: „Sile, băiatul mamei, să-ţi facă mămica un pachet cu rufe ceva mai călduroase. Cine ştie?” Aşa cum sunt femeile! Se gândesc numai la rău. Totuşi, cum vedeţi, fulgarinul şi pijamaua a trebuit să le iau, ca să-i fac pe plac. La plecare, după ce mi-am îmbrăţişat familia, îe-am spus: să nu-mi duceţi grijă. Dacă nu vin până la orele zece, culcaţi-vă. Las că vin mâine dimineaţă.
ce se mai aude, domnule Mărghescu? Spune-ne ceva veşti.
care să nu fie poveşti…
ai cuvântul meu de onoare, părinte, că dacă am fi singuri în celulă, nu ţi-aş spune nimic. Nu meriţi. Dar pentru dumnealor arătând la cei de sus care înţeleg mai uşor situaţiile politice şi psihologia veacului de faţă vă voi spune chiar ce este nou în politica internă şi mai cu seamă pe plan extern. Asta vă interesează, nu?
enorm!
42
îmi închipui. Totuşi, vă rog să aveţi puţintică răbdare. Am afirmat aici în faţa dumneavoastră că sunt fericit. Ba chiar am avut sinceritatea adâncă de a constata că sunt suprafericit. Ei, bine, nu interesează cauza fericirii mele?
-Mai ales.
iată, eu am crezut că aveţi ceva rutină politică şi veţi înţelege singuri.
greu de înţeles; să te consideri fericit pentru că te găseşti în beciurile de la Interne?!
ei, lasă, că dumitale părinte, îţi trebuie multă frecătură, cu lumea mai pricepută în treburile politice, ca să mă poţi urmări. Sau mai bine: de ce n-ai stat acasă, să-ţi vezi de colaci şi de colivă?
-Aici, e drept, m-ai atins la sensibilitatea profesională. Însă eu amân răspunsul peste vreo doi-trei ani de zile. Abia atunci, când vei creşte la adâncime, o să mă poţi pricepe. Deocamdată facem o constatare: dumneata ai venit peste mine aici şi nu invers. La bătălia pe care o duc eu de 30 de ani, dumneata abia acum mi te alături. Însă n-ai venit aici, mânat de aceleaşi idealuri pe care le nutresc eu şi jumătate de Ţară. Totuşi, în faţa unui inamic comun, te acceptăm. Indiferent ce aştepţi dumneata ca răsplată, de la ziua de mâine, pe care tuspatru o dorim să fie zi de victorie pentru principiul binelui. Nu ştiu dacă am fost destul de clar…
e clar, deşi eu, cerându-ţi iertare pentru problema cu coliva nu sunt de acord cu pretenţiile dumitale. Dar ca să nu-mi pierd şirul, constat cu regret că trebuie să mă explic de ce sunt fericit. Şi iată, domnilor, de ce sunt eu acum fericit, cu toate atacurile părintelui… Cum aţi spus că vă numiţi?
dănilă, Dănilă îmi zice lumea.
potrivit nume!
43
da, frate bun cu Dănilă Prepeleac. Acela, „bunicul meu”, a dat o pereche de boi pe o pungă goală. Eu, nepotul lui, am schimbat coliva care-i un fel de plăcintă medievală, pe o celulă. Curat potriveală: ca-n poveste.
de, ce să-ţi fac? Te-am silit eu să faci politică? De ce nu vă învăţaţi minte, dumneavoastră, oamenii aceştia mai simpli, mai aproape de natură, să lăsaţi politica pe mâna oamenilor cu pricepere în materie? Nu zic bine, domnilor?
-???
eu, domnule Mărghescu, eu nu fac politică şi n-am ajuns la puşcărie pentru politică.
dar pentru ce, mă rog? dacă nu sunt indiscret.
-Am ajuns aici pentru o credinţă, la care m-am
alipit de mult şi care înseamnă chiar sensul vieţii mele.
şi care-i aceea?
eu, copiindu-l pe Mircea-Vodă, îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul. Şi pentru această credinţă merg până la sacrificiu.
-Mda, mda… În fine, fiecare cu pandaliile lui. Cum îţi aşterni, aşa dormi. Eu însă le fac pe toate, calculat. Şi toate merg ca pe roţi. Acum înţelegeţi-mă. Ce, eram eu nebun să mă bag în puşcărie, aşa, fără scop? Însă pentru un bărbat politic, pentru viitorul unui bărbat politic, închisoarea este o necesitate. Stând afară şi văzând că evenimentele externe se precipită, mă prinsese disperarea. Toată şandramaua plesneşte din încheieturi, şi Vasile Mărghescu fruntaş politic este surprins de evenimente, plimbându-se pe Calea Victoriei? Cu ce obraz aş fi putut eu apare în faţa alegătorilor? Unde-i suferinţa? Unde-i sacrificiul? Am făcut în ultimele luni tot ce a fost posibil numai ca să ajung la închisoare. Şi n-am reuşit. Parcă un blestem se ţinea
44
de capul meu. Nimeni nu lua în serios vorbele mele căci înţelegeţi, doar sunt intelectual şi înţeleg să fac o politică cu mănuşi subţiri; nimeni nu se agăţa de mine. Am trecut de câteva ori pe lângă Ministerul de Interne. Altădată, pe lângă Securitatea din Rahovei. Aşa, să văd, de departe, cum ar putea să fie! în fine, În această seară, visul meu de aur s-a realizat; am intrat la închisoare. Intrarea a fost ca un triumf. Cu Ene Filipescu în frunte, alături de Vinogradschi; Adrian Dumitriu, secretarul nostru, este şi el cu noi. Acum mă emoţionez numai la gândul triumfului şi florilor care ni se vor arunca în cale. Iar la întrunirile politice, voi putea sta cu fruntea luminată de nimbul martirajului, pretinzând alegătorilor votul şi onoarea de a-i reprezenta în parlament. Cred, că, pe undeva, mi se pregăteşte şi mie un minister. Asta-i platforma politică.
care anume?
ei, lasă, lasă gluma, părinte. Acum aţi înţeles entuziasmul şi fericirea mea?
întocmai. Mă gândesc numai dacă nu mi-aţi putea fi de folos în viitor. Mă gândesc unde să vă găsesc?
căutaţi în cartea de telefon. Dar ce anume te preocupă?
o problemă care mă frământă de mult. Îmi trebuie un clopot la biserică. Gândesc să fac o listă de subscripţie.
uite părinte, mă fac forte şi cum ieşim afară, îţi dau eu banii necesari pentru clopot. Pe la minister se găsesc suficiente fonduri secrete.
atunci e în regulă. Vreau să pun clopotul de la biserica mea, să-l sune clopotarul şapte zile şi şapte nopţi la rând.
pentru ce?
pentru moartea idealului, mort înainte de a se naşte.
45
-Adică, ce vrei să spui?
adică, vreau să-ţi spun un proverb pe care-l auzeam de la tata: „paşte, murgule, iarbă verde, că mai e pân-la ovăz.”
-Bine. bine, vrei să-mi strici buna dispoziţie! Vom vedea noi cine râde la urmă. Vom vedea…
dar cu noutăţile politice? Întreabă, fiert de nerăbdare, Adrian.
da, aici am câteva piese, proaspăt culese de la „Radio Londra” şi „Vocea Americii”. Să încep cu acestea?
da, da, cu esenţialul şi la urmă să ne exprimaţi părerea dumneavoastră sinceră intimă.
părerea mea sinceră, v-am arătat-o încă de la început. Se rezumă la „sunt fericit”. Totuşi, deoarece dumneavoastră demult sunteţi plecaţi din viaţă, la urmă îmi îngădui să fac câteva consideraţii pe tema situaţiei politice interne-internaţionale. Acum, ascultaţi-mă: Pe data de 15 mai crt. se ţine la Paris conferinţa miniştrilor de externe. Merge şi Molotov acolo. Londra, în comentariul de astă-seară lasă să se înţeleagă că Uniunea Sovietică a cedat totalmente şi Molotov va semna la Paris protocoalele generale de pace. Uniunea Sovietică se retrage în graniţele din 1938 şi acest sector care a stat în dosul cortinei de fier va fi ocupat de armatele O.N.U. Aceste armate vor staţiona în aceste ţări, până când se vor aşeza lucrurile în interiorul fiecăreia şi se vor efectua alegeri libere. După aceea armatele O.N.U. vor intra în Uniunea Sovietică procedând şi acolo la fel cum vor proceda la noi. Urmează un lung, nesfârşit veac de pace şi de fericire pentru popoare. Astăzi suntem pe 13 mai. Peste două zile Uniunea Sovietică va capitula. Nu simţiţi că
46
porţile parcă şi sunt deja deschise? În calea noastră trandafiri şi muzici. Iar publicul ne poartă în triumf…
Mă uit la el. Mă uit ca prostul. Mă, poate eu sunt nebun îmi zic — şi mă ciupesc de vârful nasului. Simţurile reacţionează prompt. Prin urmare nu visez, sunt treaz. Aşa-i? Şi totuşi ceea ce aud aduce a vis fantastic şi a curată nebunie! Dar dacă Mărghescu are dreptate? Să ne fi auzit Dumnezeu?
imposibil! fără voie mi-a scăpat cuvântul de pe buze imposibil.
ce-i imposibil, părinte?
-Nimic, mai nimic; mi-a trecut aşa, ca un gând de îndoială.
-Adică, nu mă crezi?
-N-am spus asta…
A doua zi, dimineaţa, mica simfonie din opera „Castronada” de Teohari Mână-Lungă.
împrejurul mesei, trei mâncăm terciul, iar al patrulea tot ne măsoară, se uită în castron, duce lingura la nas, miroase, gustă şi scuipă. Noi mâncăm ca să trăim.
dacă nu vă supăraţi, ce mâncare este aceasta?
n-o cunoaşteţi? (îl ştiam fecior de la ţară). Repede mi-am adus aminte unele lucruri în legătură cu Mărghescu din anii 1935-1937-când avusesem câteva acţiuni politice paralele. Atunci purta o cămaşă de altă culoare. Şi-a schimbat-o acum, socotind momentul potrivit urcărilor politice…
vasăzică n-o cunoaşteţi? Ei atunci, să vă fac cunoştinţă: domnul avocat Vasile Mărghescu, fruntaş titelist şi domnia sa terciul, bucuria puşcăriilor. Lămurit?
mda, mda, trec şi de data aceasta peste ironii şi trebuie să constat că acest terci, în fapt, este o veritabilă mâncare porcină.
47
care, de fapt, ni se serveşte ca o cafea cu lapte, nouă, iluştrilor bărbaţi politici, martirii unor idealuri vechi de când pământul şi al altora mai noi, foarte noi chiar, de după 23 August…
şi-l puteţi mânca!
– „Îl secăm dintr-o sorbire”, ca-n hora conului Vasile Alecsandri, de la Mirceşti.
dacă nu vă place zice Adrian să ştiţi că sunt amator.
poftiţi. Mă simt chiar măgulit că pot să vă servesc. Aşa înţelegem frăţia, noi, socialiştii.
nu e o conduită de dată recentă. În puşcărie oamenii se ajută, chiar mai mult decât afară. Vei avea ocazia să te convingi!
mda, mda… Nu cred!
Doctorul cu greu a reuşit să mănânce terciul. Adrian străluceşte de mulţumire. Mărghescu se plimbă în pijama.
În clipa când ni se cer castroanele, suntem expediaţi, în monom, pas alergător, la closet şi apoi la spălat.
Spălat? E un fel de-al numi aşa. Mărghescu pune pastă pe periuţă are şi aşa ceva cu şervetul pe umăr are şi aşa ceva încercând să-şi spele dinţii. Tacticos, ca acasă.
gata! La cameră! strigă majurul, din spatele nostru. Se pare că Mărghescu n-a înţeles prea bine şi majurul îi trage o lovitură cu cizma în fund, adăugând o înjurătură, cu ceva despre mamă-sa. Mărghescu, speriat, roşu ca racul, trece furtună pe lângă noi şi, când intrăm în cameră, îl găsim speriat, cocoţat pe patul de sus.
dă-te jos, domnule Mărghescu zic eu trebuie să te obişnuieşti cu toate. La început e greu. Înţelege!
48
obraznicul! M-a lovit cu cizma. Las că-l pun eu la punct. Stăm noi de vorbă, peste o zi, două.
ştii cine ia mâine Internele? Mihalache! Mihalache a spus că vrea să fie ministru la Interne. Numai trei zile şi curăţă pământul de ei! Mâna lui Adrian se face iatagan, când arată cam cum se va face curăţenie.
aşa le trebuie! Aşa le trebuie, mitocanilor! S-au cocoţat dictatorial, unde nu li-i locul, în timp ce noi, valorile, putrezim în închisori.
Bietul de el! Numără zece ore de puşcărie…
La ora 12, simfonia majoră – „Dansul castroanelor” de acelaşi autor. Textul, libretul, de Ana Pauker; în rolul principal, voce stinsă, Vasile Luca.
Cu castroanele sub nas, mâncăm. Ca să trăim. Să-i vedem şi pe americani.
Mărghescu se uită în castron, miroase, gustă şi scuipă.
dar asta, ce mâncare de peşte o mai fi?
vă fac imediat cunoştinţă. Daţi mâna: domnul avocat Mărghescu, martir al unui ideal pierdut şi domnia sa domnul arpacaş, în apa lui lăptoasă.
du-te în mă-ta!
mulţumesc frumos. Peste o lună, două, trei, o să-l număraţi bob cu bob, socotindu-l la valoarea-i calorică. Dacă nu mâncaţi, când vin americanii, vă găsesc rece, trecut între îngeraşi. Încercaţi, încercaţi, încet, încet, foarte încet, te deprinzi şi cu insuportabilele martiraje. În câţiva ani de zile, îţi creşte şi nimb, dacă nu în jurul capului, măcar în vârful lui, sub formă de prematură pleşuvie. Pe undeva, vi se pregăteşte şi o statuie. Pe acolo, pe unde a fost „Brătianu” ca să încurcaţi circulaţia. Şi una mai mică, în templul „Raţiunii”.
49
dacă aş lua în serios tot ce spui dumneata, părinte, ar însemna să te provoc la duel!
să mă ferească Dumnezeu! în duel nu mă bat. Nu vreau să trec la „dreptul comun”. Mă simt mai bine la locul meu aici, la periferia martirilor. Pentru sfânta modestie.
trebuie să recunosc că vorbiţi multe lucruri care par pe dos spuse. Am să fiu mai atent. Să văd, încotro vrei dumneata să ajungi.
vreau să te duc acasă, la vechi idealuri!
cam pretenţios, cam pretenţios.
Şi cum într-o zi, două, nu s-a întâmplat nimic din cele dorite de celula noastră, a rămas ca să reintrăm în vechiul nostru program, la care subscrie şi Mărghescu. Se discută politică şi mereu vine vorba de socialism pe care Mărghescu îl cunoaşte perfect a citit multe pe direcţia aceasta, se vede din expunerile pe care ni le face, dar în care nu crede.
Mărghescu nu are nici un motiv pentru sacrificiu, nu a intrat în această tabără din vocaţie, ci pentru a se realiza politic în tulbureala ce s-a produs după 23 August. Lasă să se înţeleagă regretul pentru postul de ministru pe care i l-au propus comuniştii. Se mângâie cu speranţele în portofoliul viitor, pe care îl asigură apartenenţa la grupul titelist şi Comitetul Central. Laburiştii îi au în vedere, pentru sectorul românesc.
Adrian susţine necesitatea unui guvern de colaborare, unde ţărăniştii să aibă cuvânt hotărâtor. Dr. Petrasievici îl aduce în discuţie pe generalul Rădescu, ca pe a treia forţă reprezentantul americanilor în România
50
pe care se pare că-l văd ca şef al lor, toţi românii din străinătate.
însuşi Vodă i-a încredinţat formarea comitetului naţional, unde intră liberali, ţărănişti, titelişti, cu generalul în frunte; Horia Sima nu poate intra în comitet, pentru că el n-a fost prezent la actul istoric dela 23 August ci, dimpotrivă, a format la Viena un guvern românesc.
Despre alegerile generale care vor urma după câteva coaliţii, şi care să mulţumească aşteptările atâtor martiri din puşcării şi ale celor din exil se naşte o dispută, despre cine va întruni majoritatea la despuierea scrutinului. Aceste discuţii irită puţin şi ţin toată după-amiaza.
Stau cu mâinile sub cap şi ascult.
Adrian îl tămâiază pe domnul preşedinte Maniu; Mărghescu se bate pentru Titel Petrescu iar doctorul, mai timid, fiind mai sigur de victorie, îl saltă sus, la vedere, pe Rădescu. Mărghescu rezumă programul politic al partidului său şi se încurcă la problema ţărănească; Adrian, care se sprijină pe ţărani, partidul lui e cel al ţăranilor se poticneşte la rezolvarea problemelor ţărăneşti, ale celor muncitoreşti şi ale burgheziei, încolo, toate sunt clare; e gata oricând să guverneze. Chiar dacă l-ai trezi la miezul nopţii.
Doctorul ne lămureşte că americanii vin la noi cu programul lor, bătut la maşină gata neoliberalismul
urmând ca noi să-l executăm întocmai.
Mă gândesc, cu câtă slugarnică plecăciune execută comuniştii programul bătut la maşină de la Moscova! Aş dori să ascult şi pe vreun liberal. Să văd cum înţeleg şi ei să fericească ţara.
dar, dumneata, părinte, în ce crezi?
-în Sfânta Treime.
51
lasă asta. E vorba, în politică.
În asta nu cred deloc.
ei, cum? n-ai nici o dorinţă care să se realizeze prin politică?
ba da!
ei, care-i?
românul să devină stăpân în ţara lui.
-Asta-i greu!
sună a bătaie, nu? Şi a martiraj?
-??? Dar, personal? Personal, ce urmăreşti?
un lucru foarte greu.
Într-adevăr! Trebuie să ne cunoaştem lungul nasului şi să ne potrivim pretenţiile pe aceste dimensiuni. Ministerele sunt cam puţine. Totuşi sunt curios să ştiu încotro se îndreaptă pretenţiile dumitale.
-Nu fac un secret dintr-asta. Mă căznesc să devin un om bun. Vă rog să mă credeţi că bătălia pe care o dau pe plan spiritual, pentru îmbunătăţirea vieţii mele sufleteşti şi, de aici plecând, pentru transformarea morală a vecinilor mei, este extrem de dificilă. Mai grea, mai fără rezultate decât acţiunea politică. Şi ieri şi astăzi, ca şi mâine, în orice condiţii politice, primul meu obiectiv este perfecţiunea mea morală, pe principiile evanghelice. Când jumătate din neamul nostru va fi aşa cum mă străduiesc să fiu eu şi recunosc, încă nu sunt atunci politica, aici la Dunăre, va avea o altă înfăţişare. Abia atunci românul va fi total stăpân pe casa lui. Până la acea oră, programele de guvernare ne vin greu, bătute la maşină de la Moscova sau de la Washington. Iar românul le suportă oftând, cu ochii la ceruri. Domnilor, veţi guverna în bloc, sau pe rând, cum vor hotărî americanii. Ţara-i destul de bogată, încât, uitaţi-vă, ţine la tăvăleală rusească. Probabil, zic eu, americanii vor fi mai de înţeles. O singură pretenţie
52
am şi eu la dumneavoastră, guvernanţii de mâine; să ne lăsaţi şi nouă libertatea de a ne dezvolta la lumină. Ca să ne dezvoltăm armonios.
În România de mâine, toate libertăţile cetăţeneşti sunt garantate, egal, pentru toţi.
minunat. Asta doresc. Şi să-l punem pe român pe picior de egalitate cu naţiunile conlocuitoare de la noi. Să ştiţi că vă votez. Pe rând însă, ca să nu stric buletinul!
am de gând să scot o revistă, social literară. Titlul ei va fi „Adam” şi iată ce program va avea: Mărghescu lămureşte în amănunţime conduita, colaboratori, cronici, editură, câştig etc. Adrian, solicitat, primeşte să colaboreze, afirmând totuşi că el e obligat plăcut obligat, de altfel să se ţină de ziarele şi revistele ţărăneşti. Doctorul, om de treabă, promite să-i consulte medical pe amândoi, înainte de a-şi face edituri concurente.
dumneata, părinte, vrei să colaborezi la „Adam”?
cu multă plăcere. Chiar mă gândesc să-l plimb pe Adam aşa gol, goluţ, prin societatea noastră şi prin cluburile politice. Să vadă născocirile nepoţilor şi să le admire spiritul evoluat. Aş mai scrie eu ceva şi despre „Noul Adam” la un Crăciun, sau la un Paşte, dar îmi pare mie că lucruri din acestea n-au să meargă la revista dumitale…
ştii că mi-ai sugerat o idee, chiar acum? Revista nu se va numi simplu „Adam”, ci, mai sugestiv, „Noul Adam”. Bravo, părinte, am dat lovitura. Te pun între colaboratorii permanenţi.
încântat, încântat, pentru o astfel de cinste!
A doua zi, majurul de pe sală îl duce pe Mărghescu la anchetă. Când revine în celulă, roşu la faţă şi cu ochii bolovănindu-se de mânie, începe:
53
— Bestiile! M-au lovit! Pe mine, cel mai curajos reprezentant al muncitorimii. Las că le arăt eu! îi spânzur, domnilor, îi împuşc! Să-mi tragă mie, lui Mărghescu, două palme? Încă nu s-a născut cineva care să mă insulte în halul acesta. Oh, Doamne, Doamne, unde eşti!
Au trecut cinci zile. Conferinţa de la Paris e în toi. Şi obraznicul Molotov nici nu se gândeşte să semneze capitularea. Aşa cum o înţelegem noi, colea, la beci.
— Ei, a semnat, dă-l dracului de rus! Dar aceştia de la Minister, ne ţin încă în totală necunoştinţă, de teama vreunei neplăceri, pe care ar putea s-o aibă cu noi. Rusia trebuie să predea ţara Organizaţiei Naţiunilor Unite iar armatele apusenilor vor garanta viaţa guvernanţilor de astăzi. Până atunci, noi stăm la secret. Las că-i bine!
Din celula vecină, nenea Ene Filipescu tot socialist se aude recitând poezia „Răzbunare” pentru a suta oară. Iar din dreapta vine îndemnul generalului Carlaonţ: „ţineţi-vă bine, băieţi! las că-i bine! Le dăm la cap!”într-o dimineaţă am intrat în luna iunie. Trei stăm în paturi şi al patrulea se plimbă. Pe coridor e linişte. Mărghescu, în pijamaua boţită şi murdară, bărbos şi netuns, se reazemă de uşor şi ne întreabă:
— Vreţi să vă recit câteva poezii?
Şi începe, cu patos, „Balada aurului” (în care se preamăresc posibilităţile aurului) care, din pricina prea deselor auziri, a început să mă agaseze. Pe urmă trece la „Regina Ostrogoţilor”; de la Regină, alunecă la „Despot Vodă” a lui Alecsandri şi ne recită câteva scene până ajunge la locul în care Despot Vodă, închis, îşi plânge ursita şi tinereţea pe care i-o rod igrasiile… Hîc, hîc, hîc, hîc! cu sughiţuri amare, Mărghescu, plângându-l
54
nu pe Despot, ci propria-i soartă, scânceşte ca un eretic:
biata soacră-mea, biata nevastă-mea! Copiliţa mea cea dragă şi scumpă, ce mai faceţi voi? M-au rupt duşmanii de lângă voi, (hîc, hîc, hîc, hîc, hîc!).,
Adrian sare jos din pat şi-l mângâie pe începutul de chelie: Lasă, domnule Mărghescu că şi noi suntem la fel ca dumneata, avem şi noi mame, soţii, copii. Şi apoi, puşcăria, după cum ştim noi, e pe terminate.
dă-i puţină apă, se pronunţă doctorul. Se linişteşte imediat.
N-am de lucru? În loc să-mi văd de treabă, scap, nefast, observaţia:
-Aşa se căleşte oţelul, la temperaturi ridicate şi, în fond, aşa se face platformă politică. Pentru ziua triumfului de mâine!
du-te-n mă-ta, cu ironiile tale, ţopârlanule! Băga-i-aş în mă-sa pe domnii americani şi pe cei care mai cred în ei! izbucneşte furios Mărghescu.
-Amin.
La 28 iunie, dimineaţa, balaurul de pe sală deschide uşa şi dând de numele meu, zice poruncitor: „îmbracă-te! Ia-ţi tot bagajul”. Şi, după un minut, trece la uşa vecină, pentru un alt nume.
după cum vedeţi, plec de aici. Vă las cu bine!
unde te duci?
cred că la Jilava.
nu cred, zice Mărghescu. Sunt sigur că-ţi dă drumul acasă. Nu te-ai chinuit dumneata suficient în Rusia? Te rog treci pe la familia mea, în Cotroceni,
55
strada (…), numărul (…) şi spune-le că sunt sănătos şi din ceas în ceas să mă aştepte. Vin numaidecât!
îmi pare rău, domnule Mărghescu, dar eu cred că nu voi fi în măsură să mă abat prin Cotroceni.
pentru ce?
mă duce, omule, la Jilava, cu duba.
pentru ce?
pentru dospit, până la proces!
nu cred! Nu cred! Uniunea Sovietică a cedat de o lună de zile; protocoalele păcii generale s-au semnat şi acum mergem acasă. Dumneata eşti fericitul ales pentru astăzi. Mâine, e rândul nostru.
încă o dată, cunoscând din alte împrejurări că inima nu mă înşeală, vă zic la revedere. Aş dori ca dumneavoastră toţi să vă eliberaţi, chiar astăzi, dacă se poate. Însă inima îmi spune că una e dorinţa şi alta e realitatea. La orizont se profilează „Fortul 13”. Pentru mine. Deprindeţi-vă cu gândul că soarta v-ar putea mâna şi pe acolo.
imposibil!
Cu ultimul semn de rămas bun, în vârful degetelor, am ieşit din celulă.
Pe urmă a trecut vara şi după vară a venit toamna. O toamnă frumoasă. La Jilava ne scoteau la plimbare, câte o jumătate de oră, între nişte ţarcuri de scânduri.
într-o după-amiază, când mă uit, cu atenţie mărită, la gardianul cu supravegherea plimbării, îl văd pe Adrian. Semne de mare bucurie, pentru revedere, într-o altă oră, din altă cameră de secret, doctorul Petrasievici, mai voinic, ca şi refăcut, face semne de plăcută întâlnire. Către seară, între locatari apare şi Vasile
56
Mărghescu. Când mă vede, se arată plăcut surprins la superlativ şi-mi trimite salutări. Se uită în sus şi ridică mâinile împreunate a rugăciune. Înţeleg că aventura a devenit serioasă.
în octombrie 1951, la Văcăreşti. Mă întâlnesc la spital cu Ene Filipescu şi Vinogradschi, temeliile partidului titelist.
l-am cunoscut la Interne pe Vasile Mărghescu.
-Aşa? Bun băiat. E speranţa partidului nostru.
ce mai face?
bine, bine Un lucru însă nu înţelegem la dânsul. Prea-i înjură pe americani. Zice că prea se lasă aşteptaţi aceşti domni…
Alături de noi, Sever Teodorescu de la Braşov, lângă Ion Lambru ţărănişti.
vorbiţi de Vasile Mărghescu? Am stat cu dânsul la Ocnele Mari. Cuminte om şi ponderat. Vede evenimentele mai aproape de realitate decât majoritatea din noi, care, în general, suntem grăbiţi. El socoteşte că vor mai trece mulţi ani până vor fi gata apusenii pentru răfuială. Pentru aceasta, mulţi îl socotesc iremediabil pesimist.
în iulie 1953, la Aiud, stau de vorbă cu Adrian Dumitriu secretarul partidului: „De Vasile Mărghescu mă întrebaţi? Minunat băiat! A fost scos din procesul nostru şi-i ţinut, ca lagărist, pe la Ocnele Mari, sau pe la Canal. În ultima vreme însă, a suferit o transformare, care-l duce către dreptate. Nu ştiu ce i s-a întâmplat. Oricum, rămâne o nădejde a noastră.
Ianuarie 1957. Pe Bărăgan. Sunt cu cizmele de cauciuc până peste genunchi. Noroi, cum nu s-a mai pomenit dinainte de răcirea scoarţei pământului. La
57
colţul uliţei, din satul părăsit, mă întâlnesc cu inginerul Mirceanu.
zici că l-ai cunoscut pe Vasile Mărghescu?
ba, chiar am stat în aceeaşi cameră cu dânsul prin 1954. Eu nu ştiu ce era cu omul acesta. Venise aici ca socialist şi stătuse un timp între titelişti. Pe urmă, într-o după-amiază de primăvară, un miliţian l-a adus între noi. Şi-a rămas, până la plecarea mea, între băieţii noştri. De ce? nu ştiu prea bine. El spunea că-şi aduce aminte cu multă plăcere de anii 1934, 1935-1936, pe vremea studenţiei, când alături de Ghiţă Furdui, Antoniu şi Traian Cotigă, conducea studenţimea. Cine ştie? Amintirile uneori răscolesc sufletul şi-i deschid largi porţi către alte orizonturi. O fi cazul lui Mărghescu. Altfel, versat în sistemele sociale şi politice, cu multă răbdare pentru gândul nostru încă nerealizat şi cu o conturare precisă pentru sensul jertfei, liber acceptată…, şi credincios lui Dumnezeu.
Mi-l aduc aminte cum se exprima intrând în celulă la Interne: „Sunt fericit, domnilor, sunt fericit!”
Fericirea e în noi. Trecând prin mlaştini, prin păduri şi hăţişuri cu sălbătăciuni, apoi urcând pieptiş muntele de cremene.
Acolo în vârf, te laşi pironit de lemn. Şi este, fără vorbă, fără murmur, fără protest. Cu seninătate! Păşind aerian, peste cotidiana realitate. Acolo sus, cu palmele întinse, stând bătuţi, în cuie.
Dulce-i suferinţa pentru un ideal mântuitor, când ai aflat adevărul. Numai atunci.
4
Jilava lui Maromet
La 28 iunie 1949, ne ridică de la Interne şi după o jumătate de oră, cu alarmă sălbatică, ne primeşte Jilava, Fortul 13.
în rânduri, câte patru, o sută de puşcăriaşi. Înjur, flancaţi, treizeci de miliţieni, care urlă înjurături, gesticulând cu pistoalele pe sub nasurile noastre. În dreapta, o placardă şi pe ea stă scris: Institutul de reeducare -în pensiune 2.700 deţinuţi şi 280 deţinute.
Pentru îndrăzneala de a fi furat din ochi firma, miliţianul mă croieşte cu patul pistolului peste cap. Cu urlete de canibali şi cu lovituri în coaste şi peste spinare, coborâm, trecem de poartă, lăsăm o curte cu nisip şi pietriş, intrăm pe sub marile bolţi, pe poarta Fortului 13, împinşi, cu chiote şi lovituri, într-o cameră cu patru duşuri, atârnate de pod. Ca prin minune, ca şi cum am fi intrat într-un golf liniştit, toate valurile cu blesteme s-au oprit, dincolo de uşă.
în linişte ne privim, ne numărăm şi ne adunăm, fraţi de încercări, ne îmbrăţişăm. Rupem toţi dintr-o fărâmă de pâine. Deasupra noastră, sub fereastră, un cuib de rândunele, cu puişori. Dincolo, geamurile sunt vopsite în alb, dar printr-o zgârietură de unghie vedem reduta şi curtea care o înconjoară. Linişte. Totul a
59
murit aici între ziduri. Vom rămâne, la secţii, în strictă izolare, până la proces.
cred că vom rămâne aici 5-6 luni la dospire spune Valentin Mănescu. Bine c-am scăpat de Interne. Aici, măcar prin oberliht zărim un petic de cer albastru.
Andrei Mihalache, înalt, liniştit, îşi mângâie cuminte mustaţa de han-tătar. Şi zâmbeşte când aude numele lui Ghiţă Militaru şi al lui Sandu Niţu: Unde-or fi?
cred că la Galaţi — răspunde Puiu Chivulescu acolo-i „institutul lor”. Tomiţă, vesel, bine dispus, ca totdeauna, e gata să ne fredoneze noul cântec „Floarea de câmp”. Într-un grup, alături, Puiu Florescu cu Obreja şi alţii comentează procesul de la Timişoara al grupului de munte, de sub conducerea maiorului Dabija.
Din grup în grup zboară noutăţile politice pe care le-au adus cei proaspăt arestaţi. Apoi percheziţie corporală, în urechi, sub pleoape, la fund, şi cu câte o lovitură de cizmă, către celulă.
Miliţianul mă apucă de mână, îmi pune poala pardesiului pe cap şi peste faţă, apoi pornim la goană, ca la atac, izbindu-mă de toţi pereţii coridorului de la secţia II. Descuie o uşă şi cu-n picior în fund îmi face vânt într-o celulă.
Când mă ridic de jos, la mine se uită speriaţi, pentru felul cum am intrat la ei şi întrebători – 13 umbre, 13 oameni nebărbieriţi, slabi, murdari. În colţ, o putină pentru apă şi alta, „tineta”, pentru murdării.
Celula, cu ziduri groase; ciment pe jos, cu un geam bătut în cuie. Aerisirea pe sus, pe la oberliht. Tot pe acolo se zăreşte cerul. Soarele e undeva în spatele fortului.
bună ziua, domnilor!
60
bine-aţi venit sănătos, în mijlocul nostru!
îmi daţi voie, domnilor, să mă prezint. Şi-mi declin numele de familie, de botez şi ocupaţia.
îndată, de sub slinoasele pături, se ridică ciolanele bolnave şi se adună în jurul meu.
eu sunt avocatul Arapu şeful camerei. Deoarece, la această oră, sunt locuri suficiente, puteţi să vă alegeţi. La preferinţă.
vă mulţumesc. Uite, îmi pun aici pălăria şi pardesiul. Mă stabilesc aici.
îmi pare bine că aţi venit chiar aici. Doar de trei zile a plecat dintre noi diaconul Răgălie. Cum s-ar zice, locul e sfinţit. Îmi daţi voie: generalul Săvoiu. Alături dau mâna cu farmacistul D. Iorgulescu şi în continuare generalul Romeo Zaharia, magistratul Stănescu, inspectorul de siguranţă Turcu şi alţi oameni şi alte nume.
Răsuflu uşurat: Greu, domnilor, până te vezi aşezat aici, la reeducare.
-Abia aşteptăm, spune generalul Săvoiu, să ne povestiţi ce mai e pe afară! Ce se mai aude în politică? Trăim izolaţi aici de-atâtea luni de zile şi când apare câte un nou venit, îl socotim ca pe o mană cerească. Sunteţi bun să ne astâmpăraţi legitima curiozitate?
Eu, prudent, mă uit roată-n jur la toată lumea.
puteţi vorbi, părinte, fără nici o reticenţă. La noi, în celulă, sunt numai oameni corecţi!
-Atunci, domnilor, să încep.
staţi, staţi, staţi, încă nu începeţi. Să ne aşezăm pe locurile noastre, ca s-auzim toţi. Vă rugăm, părinte, să nu scăpaţi nimic din vedere, cât mai multe amănunte. Să nu ne scape nimic.
Când s-a făcut linişte de mormânt totuşi afară se aud fluierăturile supărătoare ale unor lăstuni încep să
61
depăn politica internă şi externă, cu unele ştiri reale, însă altele, neverificate, prinse din zbor la camera de intrare în secţie: că, la Paris la 15 mai s-a întrunit Conferinţa miniştrilor de externe, unde nu s-a putut ajunge la nici o înţelegere. Uniunea Sovietică este încăpăţânată, ca totdeauna, şi toată încercarea în împăcare a căzut, conferinţa încheindu-se cu trântirea uşilor. Miniştrii apuseni au hotărât să nu se mai întâlnească cu Molotov, cât va fi pământul. Că Tito, după ce a cotit-o, a zis c-o să facă nu ştiu ce. Totuşi pe fugarii noştri politici îi întoarce frumuşel peste graniţă, în schimbul vagoanelor cu sare. Că Churchill a spus ceva despre bocancii şi şnururile de la bocancii ruşilor. Că, toată bătălia cu comuniştii va începe într-o sâmbătă seară iar luni, la răsăritul soarelui, comunismul nu va mai exista. Molotov însă le-a trecut apusenilor pe sub nas posibilitatea ca şi Uniunea Sovietică să aibă secretul bombei atomice. Şi aşa le-am depănat, clar, fără grabă, noutăţile politice de pe ultimele luni.
Abia am terminat expozeul de politică externă — mai ales şi entuziasmul a cuprins toată camera, minus unul, generalul Zaharia. Înalt, uscat, fără o mână, se plimba agitat, fluierând încet „marşul cavaleriei.”
Generalul Săvoiu, caută şofer care să-l ducă până la moşia lui din Gorj. Nenea Fănică. primarul ţărănist din Lupeasca, se oferă să-l ducă până acolo gratuit. Nenea Tudor, din Jilava, vrea să se facă ascultat, dar nu poate. Reuşeşte, totuşi, pentru cei care-l aud, să facă o propunere. O propunere foarte surâzătoare, care atrage în jurul ei, imediat, pe toată lumea.
domnilor, zice nenea Tudor deoarece, pe cât am înţeles eu, din expunerea părintelui, trebuie să ne aşteptăm că vom pleca mâine, poimâine, acasă, vă rog să nu mă refuzaţi. Vă rog să rămâneţi la mine un ceas,
62
să vă facă nevastă-mea nişte pui fripţi, cum nu li s-ar putea găsi pereche pe faţa pământului. Casa mea e chiar aici, la ieşirea din grădina puşcăriei. Nu mă refuzaţi, vă rog!
se primeşte, se primeşte. Eu zice generalul Săvoiu, pun vinul la bătaie.
şi eu, prăjiturile, se oferă consilierul Stănescu.
noi vom ciocni veseli paharele, încheie avocatul Arapu. Numai inspectorul Turcu se uită batjocoritor, la toate preparativele acestea şi tot strigă: „Pe dracu, o să facem puşcărie, până ce ne-or creşte bărbile până la buric.” Dar nimeni nu-l ia în seamă.
Eu, după ce mi-am terminat ingrata misiune de cronicar pentru politică externă, liniştit, îmi văd de trebuşoarele mele. Îmi scutur rogojina uşor, să nu fac praf şi peste ea întind un fel de pătură mâncată de şoareci, care pătură va fi fost întrebuinţată la cai, în timpul primului război mondial.
În celulă, nu te mai poţi înţelege cu nimeni. Obrajii palizi s-au colorat uşor, roz. Inima, veselă, trimite către periferii sângele anemic.
Seara ne închinăm lui Dumnezeu. Dimineaţa îi cerem ajutorul. Şi după somnul terciului, pe la orele nouă, preşedintele Stănescu, de la Curtea de Apel bucureşteană şeful optimiştilor din cameră, la rugămintea maselor largi locale face timp de trei ore o expunere de politică externă cu ample consideraţii, roze, tot mai poetice, sprijinindu-se pe informaţiile furnizate de mine.
Entuziasmul e atât de mare, încât castroanele cu arpacaş, se oferă, fără a se mai ţine seama de ordinea
63
prestabilită. Numai inspectorul Turcu se arată refractar entuziasmului colectiv şi la orele trei, după somnul arpacaşului, apare pe arenă golul dintre tinete cerându-ne permisiunea de a-şi arăta şi el părerile sale politice. Desigur, primeşte aprobarea, însă cu multe semne de nemulţumire la selectul auditoriu. Îl ştiau, se vede, ros de pesimism.
Făcea puşcărie de doi ani şi multele aşteptări, cu dezicerile lor multiple, îl cătrăniseră. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, era un om frământat de temeri. De altfel ca şi consilierul Stănescu. La anchetarea lor trecuse cândva Ana Pauker şi alte personaje marcante ale comuniştilor, mai de mult. Şi acum, sosise timpul răfuielilor.
Inspectorul Turcu sprijinindu-se pe informaţiile aduse de mine, demonstrează exact pe dos decât Stănescu de unde se vede că e o veche concurenţă între dânşii cum că Uniunea Sovietică este tare, că are şi ea bomba atomică. Că această bombă atomică pune într-o spaimă de moarte tot Apusul. Că ruşii, dacă vor fi atacaţi, nu vor sta pe gânduri, ci vor rade oraşele apusului. Până când americanii vor fi în stare să pareze loviturile ruşilor, vor trece ani mulţi. Şi e bine ca noi să ne deprindem cu ideea că puşcăria e lungă.
destul, destul. Nu vrem să te mai auzim. Cu părerile dumitale negre, eşti în stare să ne strici tot cheful. Tot timpul umbli numai întunecat la chip şi, fără ruşine, te milogeşti la miliţian să-ţi umple gamela cu fasole, ca după aceea, să-ţi cânte pitpalacul la fund. Consilierul Stănescu, apostrofându-l, se plimbă nervos prin cameră, în timp ce inspectorului Turcu, trântit pe rogojină, îi scapă o rafală de mitralieră.
ei, nu v-am spus? Şi încă se mai pronunţă în problemele politice.
64
Intervine, împăciuitor, generalul Săvoiu cu întrebarea:
dar, domnule părinte, ce crezi despre situaţia politică?
domnule general, eu v-am arătat care din noutăţile politice sunt veridice, iar pe cele necontrolate, vi le-am dat sub beneficiu de inventar. Priceperea mea politică este foarte puţină. Ţin doar să vă relatez că anul trecut, tot pe acest timp, într-o seară, în lagăr la Oranki, i-am pus generalului Smith, din grupul de comandă al lui von Paulus, o întrebare care privea conflictul ce se desena, tot mai clar, între americani şi ruşi. Generalul neamţ mi-a răspuns, ca un militar: „Domnilor zice el restabilirea Germaniei este imediat necesară pentru echilibrul de forţe în Europa. Lucru care, după cum vedeţi, se face. Fără Germania, nu se poate pleca la bătălie; dacă în felul acesta vor trebui să se lămurească lucrurile. Vor trebui, ca atare, să se ridice zece, cincisprezece contingente tinere, educate în spiritul revanşei. Cred, eu, că peste zece ani, deci în anul 1958, lucrurile vor putea fi aproape de realizarea lor; sau chiar puţin mai târziu…”
În toată camera, o stupoare generală.
cum aţi spus? Peste zece ani, sau poate chiar mai târziu? se ridică consilierul Stănescu. Bună, foarte bună ca glumă, părinte, însă trebuie să recunoaştem că nemţii sunt buni luptători, dar foarte slabe capete politice. Dovadă falimentul celor două războaie mondiale, pe care n-au ştiut să le pregătească politic, diplomatic. Cred că mâine ciocnim un păhărel de vin chihlimbariu la nenea Tudor, acasă. Şi mă bate protector pe umăr.
Inspectorul Turcu, ca la o nevăzută comandă, dă drumul pitpalacului cu un: „scuzaţi, domnilor. Mă umflă orzul, ca pe un balon. Nu le mai pot ţine.”
65
Au trecut câteva luni. Stăm şi putrezim în celulă. Americanii nici nu ştiu de noi. Îşi văd de trabuce şi de negustoreştile lor ocupaţiuni bănoase.
Într-o zi, au fost scoşi din cameră cei doi potrivnici: inspectorul Turcu şi consilierul Stănescu; negrul pesimism şi optimismul roz. În locul lor au picat Ionel Mociorniţa-fabricantul, şi, la 15 august, Gabriel Ţepelea profesor. Nu la multe zile după ei, cu pantofi roşii în picioare, bătrânul socialist Iosif Jumanca, ţinându-şi mâna în dreptul inimii. Îl fugărise pe sală, în marş forţat, caporalul Geamănu. Apoi câţiva sârbi cu acţiune titoistă în Banat şi un căpitan de infanterie, Ciomu, care avea să ne poarte „noroc”.
Pentru orice act socotit ca indisciplină, urmau bătăi şi carceră. Fiecare miliţian purta un ciomag, cu care te lovea, oricând îi stăteai la îndemână.
Când? Îmi pare că prin septembrie, au început a ne scoate la plimbare, cameră cu cameră, în nişte ţarcuri de scândură. Ieşirea în curte şi intrarea în secţie se făceau trecând printre furcile caudine. Pe de o parte şi pe alta miliţienii, care te croiau. Apăruse un director nou maromet şi odată cu dânsul se ascuţise „lupta de clasă”.
omoară-l, pe răspunderea mea striga Maromet, bâlbâit.
Miliţienii, nişte sălbăticiuni ţigăneşti, dădeau cu sete, icnind. Loveau şi fără poruncă. Stăpânirea le dăduse însărcinarea să ne extermine. Şi canibalii executau ordinul, cu sângeroasă plăcere.
ce te uiţi, mă, în sus? Că acum te lovesc în soartă, de te pupă mă-ta rece.
66
Şi dădeau cu sete, rânjind sălbatic.
Maromet, înalt, negru, ciupit de vărsat găgăuz cu mâinile în lunga lui manta, privea. Nemulţumit de Geamănu, sau de Ivănică punea mâna pe par şi dădea. Lovea cu nădejde.
Pe cel mort nu-l mai pupa mamă-sa. Peste noapte, undeva, sub „dumbrava piersicilor”, care în realitate erau salcâmi i se săpa o groapă.
Medicul puşcăriei, stând pe poziţia „luptei de clasă”, ridică din umeri: „ce să vă fac? Politică aţi făcut? Suportaţi acum consecinţele!” Pentru bolnavi avea un invariabil răspuns: „Lăsaţi natura să-şi urmeze cursul ei”. Doctorul Huşanu îl lămurise pe Maromet că „bolnav nu poate să fie cineva, decât dacă, în foamea de acolo, bolnavul avea patru pâini la cap (nemâncate)”. Şi dacă totuşi cineva, printr-o minune cerească, ajungea la infirmerie, doctorul Popescu, trata toate bolile cu trei fire de hipermanganat, recomandându-ţi economie şi pentru aceste trei fire…
Intraseră în „zona verzei” şi doctorul în devenire ion Macovei, an IV, cu farmacistul realizat Iorgulescu, se căzneau să găsească şi altceva în varză, în afară de celuloză şi apă: calorii, vitamine.
Ionel Mociorniţa, nervos, cum auzea „toaca” cuţitul de la bucătărie cum blestema, de mama focului, tot neamul verzelor, inclusiv al celei de Karelia.
Uneori, în gamelă cădeau şi resturi de maţe; alteori piele cu păr roşcat, sau blond. Şi se întorceau maţele pe dos.
În această epocă grea, de sub domnia lui Maromet I, epocă de cruntă foame şi interminabile bătăi, cu geamurile bătute în cuie, epocă în care au murit oameni asfixiaţi, noi, totuşi, găseam suficiente posibilităţi ca să ne facem timpul plăcut în celulă. Gabriel Ţepelea,
67
gazetar şi profesor, a iniţiat o serie de conferinţe şi, în fiecare seară, câte cineva ieşea la tribună şi spunea ce avea de spus. Când ne găseam în pană pentru lucruri mai grele, povestirea unui roman sau a unui film ne scotea din impas. Pe ici, pe colo, amintiri şi drumeţii.
Odată cu toamna şi cu ploile de toamnă, spiritele s-au aşezat şi chiar cei mai îndărătnici optimişti au început a întrezări posibilitatea amânării plecării noastre acasă, pentru primăvara ce avea să vină.
Când ne întorceam de la plimbare – 12 oră în ţarc, cu cerul deasupra capului intram în celulă ca într-un mormânt. Ziduri greoaie cu boltă, cu răcoarea caracteristică beciurilor subpământene, cu mirosul de mucegai care-ţi intră în piele şi în haine. Temniţa părea mormânt. Pe sub bolţi, pe-ntunecatele coridoare, zgomotele se multiplicau, ca-n hăuri de păduri.
Câteodată, scăpa câte un strigăt de spaimă de pe buzele celui lovit. Vaietul se prefăcea în plâns şi-n celulă intrau spaimele.
La geamuri, toamna jelea cu lacrimi mici. Gândeam, respiram, aşteptam.
La 10 decembrie, ora 4 după-amiază, pe coridor, zgomot de oameni se apropie. Vin, tot mai aproape. Se opresc la noi. Miliţianul descuie uşa şi în uşă, cu mantaua uriaşă, Maromet, alături de plutonierul Ivănică şi încă zece miliţieni.
Maromet intră în celulă; ne măsoară.
şi, zi, aţi făcut un complot aici? Cu cei doi generali bătuţi în cap, aţi hotărât să-l omorâţi pe tov. Teohari Georgescu, Ministru de Interne? Ha! Las că vă arăt eu vouă: complot, împotriva clasei muncitoare?
68
domnule director îndrăznesc eu nu e nici un complot aici.
dar ce-i? Bandă de hoţi. Aşa-i? Ce crezi tu, că miliţianul de serviciu nu v-a auzit cum puneţi la cale uciderea? Şi-apoi, chiar aici, între voi, sunt oameni conştienţi, care ne-au dat de veste despre cele ce gândiţi voi. Unde eşti, domnule?
Şi la această întrebare, căpitanul Ciomu iese înainte şi zice: „Să trăiţi, domnule director, aici, în această celulă, generalii şi cu cei pe care vi i-am dat pe listă au pus la cale complotul, pe care vi l-am adus la cunoştinţă. Acest lucru l-am făcut conştient de marele pericol pe care-l prezintă aceste fiare, aceste rămăşiţe ale regimului trecut, pentru iubiţii noştri conducători, ai clasei noastre muncitoare. Eu i-am surprins, punând la cale omorul…
aţi auzit, bandiţilor?
dar nu-i nimic adevărat, domnule director, se amestecă Jumanca. Sunt minciuni sfruntate, puse la cale de acest ticălos.
mă, Jumanca, mă, tu eşti socialist bătrân dar un socialist prost. Tu ai mai greşit odată, când ai rămas la evoluţie, în loc să treci de partea revoluţiei; mă, Jumanca, e vorba de revoluţie, nu de evoluţie. Pricepi tu, mă? Şi-acum, ca prostul, ai călcat în rahat. Şi te alături acestor bandiţi. Dar, ce atâtea explicaţii? Ia, ieşiţi încoace! Şi de pe o listă citeşte: Săvoiu, Zaharia şi încă vreo zece nume, între care şi al meu. Acum, Ivănică, tu ai oamenii tăi; să le faci o lămurire politică, s-o ţină minte chiar dacă n-or mai trăi.
Pe rând, în ordinea tabelului, trecem să ne luăm chelfăneala. Bietul Jumanca clănţăne din dinţi şi se vaită, întrebând speriat de moarte: „Pe mine de ce mă bateţi?”
69
dă-i cu revoluţia la cap, să se sature de evoluţie!
Bietul Jumanca om bătrân plânge cu lacrimi mari şi se boceşte ca un copil. E om bătrân şi se gândeşte că guvernanţii de astăzi au fost alăptaţi de dânsul. Şi acum, cu colţi de lup, îi rup spinarea cu ciomegele. Ce soartă şi pe socialiştii aceştia căldicei, militanţi de paradă, cu papuci galbeni în picioare şi cu păpădie la butonieră!
să vie popa… Dă-i, Ivănică, Dă-i, să-i rupi gura. Las să-l scoată Papa de la Roma de sub bâta noastră. Mă bufneşte râsul. (Auzi, mă gândeam eu, preot ortodox, va trebui să mănânc o bătaie, pentru cine ştie ce-a făcut părintele Papa de la Roma?)
ce râzi, mă? Ia dă, Ivănică, ciomagul la mine. Şi ţinut de doi miliţieni de cap şi de picioare, suport ciomegele lui Maromet, fără să scot un geamăt. Bătea, ca-n fasole. Şi, curios, nu simţeam nici o durere. Parcă altul era cel bătut. Parcă nu era vorba de mine!
mă, n-o fi murit popa? Întreabă Maromet, oprindu-se.
Mă ridic repede în picioare şi încep să mă scutur, să-mi netezesc haina.
măi, Ivănică, ăsta nu-i popă. Ăsta-i dracul. Şi către mine: Ce mai aştepţi? Pleacă. Şi dau să ies pe uşă. Unde te duci? Sau o faci pe prostul?
mă duc răspund eu mă duc la dracu!
treci la locul tău. Să nu te mai pună mama dracului să faci ce spune Papa, că-ţi sfărâm capul, ca la un şarpe! Ai înţeles, mă?
am înţeles, domnule director; n-o să mai fac ce zice părintele Papa, pentru că-mi faceţi un cucui în cap!
ţi-l sparg, mă, ţi-l fărâm, auzitu-m-ai?
70
înţeles, domnule director, chiar mi-l spargeţi, mi-l sfărâmaţi…
ia mai croieşte-i vreo trei peste picioare, Ivănică, să se liniştească popa!
Când mă loveşte Ivănică peste picioare, cu o coadă de măturoi scot un ţipăt ascuţit, de se cutremură bolţile: „Valeu, valeu, mă omoară!”
Ivănică rămâne cu băţul în mână, iar Maromet râzând: Ha, ha, ha zice: lasă-l mă, că ăsta-i curat dracul; când era cazul să urle, tăcea chitic şi-acum, la o lovitură, urlă de scoală tot „Institutul”. Dă-l dracului! Lasă-l! Şi, către mine: Du-te dracului!
Maromet, cu „profesorii Institutului” de reeducare, după ce ne ţine un discurs despre vigilenţa clasei muncitoare, căreia nu-i scapă nimic din cele ce se petrec, chiar în celule, şi după ce ne recomandă să ne lăsăm de politică, iese pe coridor şi, măreţ ca un general ce a sfărâmat armii străine, râde tare: Ha, ha, ha! Aţi văzut, mă? Aţi văzut? Aşa se duce lupta de clasă, chiar şi aici la închisoare.
Simt că prin celule oamenii stau cu sufletul la gură. Nici un zgomot, nici o şoaptă, nici un zvon de glasuri. Tăcere. Şi-n dosul tăcerii, spaimele morţii.
Gabriel Ţepelea se apropie de mine şi mă întreabă:
de ce n-ai ţipat, dragă?
nu m-a durut de loc.
imposibil.
gaby, eu nu joc teatru!
71
pe urmă totuşi ai urlat.
În batjocură!
Gaby se îndepărtează, dând din cap.
Mă opresc la patul căpitanului Ciomu. Îl măsor lung, lung îl fixez şi-i zic: Iuda.
Ticălosul nu reacţionează. Rânjeşte. Lasă capul în jos.
A venit un Crăciun fără zăpadă, dar cu nostalgice întoarceri către anii copilăriei.
Şi-n seara de cenuşă, uşor, colindele inimilor noastre înrourate ne-au adus cu ani în urmă, sub fereastra amintirilor, la pragul căsuţelor din satele noastre.
Acolo, cristalinele glasuri de copii vestesc, aşa cum au făcut părinţii şi bunicii, de la baciul Crăciun în jos, despre naşterea pruncului Iisus, în peştera Betleemului.
Aici, în fundul pământului, sub bolţile Jilavei, lui Moş Crăciun i s-a interzis accesul până la noi. Urechea miliţianului a notat cântecele şi colindele. În carnet a făcut însemnare despre camerele care l-au proslăvit pe Hristos.
Şi Maromet, cu tot statul-major de bătăuşi, a doua zi, până la 12 a trecut prin camerele făptaşe, pedepsind dulci-aducerile aminte despre Prunc. Se auzeau pe coridor, multiplicate, grele înjurături scârbavnice, ţipete şi vaiete.
Maromet căuta să omoare Pruncul, adăpostit în inimile noastre, ca să-şi întărească tronul stăpânirii sale.
Apoi a venit Bădica Traian, în seara Sfântului Vasile şi după ce a tras o brazdă peste câmpiile Daciei a semănat grâu mediteranean în brazdele dunărene,
72
aşteptând ca, la vremea secerii, să culeagă rod sănătos daco-roman pentru colacul frumos, ca şi faţa lui Hristos.
Şi iar s-au făcut simţite ciomegele marometane, iar plângeri şi tânguire multă. Nici pentru Bădica Traian nu pot striga flăcăii: hăi, hăi!
Tradiţiile sfinte, tradiţiile româneşti trebuiau ucise. Pentru întoarcerea omului la stadiul de sălbăticie primară…
Iar în gamelă, mai cu seamă la aceste zile mari, pentru sufletele noastre, varză acră, împuţită. Pentru împlinirea amărăciunilor…
Ziua de 12 ianuarie 1950. Se aud, la ora mesei de prânz, zgomote de uşi ce se deschid şi se închid.
Caporalul Fătu, deschide uşa şi citeşte un nume apropiat de al meu.
care eşti, mă?
eu.
ia-ţi bagajul şi dă-i drumul afară…
Cu un „S-auzim de bine, fraţilor”, ţâşnesc pe coridor, primind o lovitură de cizmă. Fătu, cu înjurături ţigăneşti, mă fugăreşte pe coridor spre ieşire, cu: haide, mă, mână, mă! La ieşire, caporalul Geamănu, călăul secţiei, strigă: „Dezbracă-te!” Şi-mi face percheziţia.
Când ieşim afară, zece, cincisprezece oameni galbeni, afumaţi, ca nişte ciuperci, aproape că nu ne recunoaştem.
tu eşti, Andrei?
eu sunt, părinte! Aşa de rău ne-am schimbat?
73
te-au supt zidurile Jilavei! Ia te uită la Tomiţă! Şi-a lăsat o mustaţă haiducească. Valentin, bine dispus; Puiu Chirulescu a rămas fără dinţi.
Pe deasupra noastră ninge. Ninge frumos, ca Într-un pastel de Vasile Alecsandri.
unde mergem, Valentin?
cred că la proces, părinte!
vom trece pe la închisoarea militară?
circa o lună de zile.
Pe deasupra noastră ninge frumos, cu fulgi mari cât penele de gâscă. Peste câmpul fumuriu, estompat, s-arată fumuriu oraşul. Duba opreşte între zidurile închisorii Militare. Vaietul oraşului ne împresoară din toate părţile, în înserare ninge frumos, ca-n icoanele copilăriei.
5
Cum s-a ridicat tot neamul…
Iată-ne ajunşi la închisoarea militară de pe Uranus. În dosul porţilor, lângă zidul din stânga, închisoarea pentru femei şi mai la vale, beci, parter şi etaj închisoarea pentru bărbaţi.
A nins. Pe poteca de coborâre s-a făcut gheţuş. Deasupra, cerul întunecat. Va ninge iar. Coborâm în beci, în boxele aranjate pentru politici. Umed, umed şi fum. Geamurile sunt îngheţate. Pat comun, cât ţine camera, etajat, cu rogojini şi pături slinoase, roase.
Aici sunt şi păduchi. Ba, chiar şi trei nebuni, care urlă îngrozitor sau cântă melodii jalnice. Pe ici, pe colo şi oameni întregi la minte, care vorbesc despre procese, sau chiar despre alte chestiuni mai inteligente.
dumneata, părinte, cu ce-ai venit aici? mă chestionează Caius Roxin, avocat din Oradea.
mulţumesc de întrebare, cu duba.
bine, bine, asta o înţelegem noi. E vorba însă, în ce problemă apari, aici, la Tribunalul militar?
în ce problemă? Ah, mai nimic, într-o problemă general românească. Dacă lucrurile stau aşa cum
Deputat ţărănist.
75
le pricep eu. Dacă vor sta altfel, le vom înţelege la judecată. Dumneavoastră?
-Am încercat să trec graniţa…
şi, ai picat?
cu familia Ambrozie.
cel cu vinurile de la Mediaş?
da. Mergeam spre Viena.
de-o bucată de vreme, toate drumurile făcute şi nefăcute chiar dacă sunt numai proiectate, duc la Jilava. De altfel, ca şi toate gândurile. Rămân în afara controlului miliţienesc numai cele ce se găsesc în fază incipientă, undeva în creier. Celelalte, exprimate şi cele scrise, trec pe la închisori. Pe vremurile când noi silabiseam gramatica limbii, repetam papagaliceşte, în ton cu învăţătorul că: „O gândire spusă sau scrisă este o propoziţie.” Acum lucrurile stau altfel: gândirea spusă nenorocire; dacă-i şi scrisă te duce direct la închisoare. Din completul de judecatăreprezentanţii oamenilor care se tem de gânduri se ridică vocea preşedintelui, care poartă ritos sentinţa pentru încarcerarea gândurilor. O, tempora, o more!
Mă uit atent la cei din celulă. Înalt, slab, ciolănos, Radu Sturdza. Lângă el, pe rogojină, doi hoţi de buzunare, pe care întâmplarea i-a botezat politici. Apoi şapte medici tineri. În fundul camerei, geamul oblonit.
am apărut pe listele lui Maniu, mă lămureşte Radu Sturdza. Ramificaţia grupului Pop-Bujoiu, nu ştiu al câtelea lot. Sunt pe aici şi Dimitrie Ghica, Nicolae Mavrocordat, Polizu, Zarifopol, maiorul Vasiliu, avocatul Lăzărescu, cum s-ar zice sunt grupate vârfurile burgheziei româneşti. Logic e că atunci când
Dr. Ambrozie, viticultor. Mort la Aiud.
Din familia domnitoare.
76
neamul întreg este în pericol de moarte, să punem toţi umărul pentru salvarea lui. Se înţelege că reacţiunea noastră la înnoirile fortuite pe care le încearcă comuniştii are în spatele ei şi interesul material. Burghezia şi capitalismul, atacate în însăşi existenţa lor, se apără sau îşi pun singure gâtul pe tăietor. Fapt cert este că burghezia şi resturile boierimii româneşti n-au fost pregătite pentru această luptă. Şi acum, la repezeală, se încearcă o opoziţie activă marşului muncitoresc. Ne dăm seama că forţele noastre sunt minore, că am aşteptat ca alţii să moară pentru noi. Am aşteptat ajutor de la capitalismul apusean. Însă eu am ajuns la convingerea că burghezia românească la fel ca şi cea străină oferă orice, bani, muniţii, hrană. Dar sânge, sânge nu dă. Ori, lucrurile au ajuns acolo încât burghezia, dacă vrea să supravieţuiască, va trebui să sângere serios. Şi dacă va fi ca să piară socotind că şi-a încheiat ciclul existenţei sale măcar să piară cu demnitate. Nenorocirea stă în aceea că burghezia de la noi, 99, este străină. Şi nu se poate aduna. Încă n-a priceput că i se pune jungherul în coastă. Primeşte moartea guiţând, ca porcul la Ignat. Nu vedeţi? Slabă opoziţie, ici-colo. Mai mult ca teatru. Burghezul cel de la noi, mai ales, este fricos ca iepurele şi se vaită ca o babă miloagă, implorând Apusul. Îşi drămuieşte bucăturile, socotindu-şi osânza şi sângele bolnav la suprapreţ. Muncitorii îi cunosc bine şi uite cu cât calm îi ating la osânză. Nu înţeleg totuşi, de ce comuniştii de la noi nu fac revoluţie sângeroasă? Se tem oare de Apus? Un lucru însă te rog să iei în seamă: Eu cu Ghiţă, cu încă vreo câţiva, nu suntem burghezi. Noi suntem boieri, coborâtori, neam de neamul nostru, din familii boiereşti şi chiar din os voievodal. Noi avem o altă mentalitate. Comuniştii greşit ne bagă în partida
77
burgheziei. Asta din pricina resturilor de moşii pe care le-am mai avut, până la ultima reformă agrară. În fapt şi în drept noi suntem români, suntem şi ne exprimăm româneşte, alături de tot neamul, ba chiar în fruntea lui, la bătăliile pe care le-a dat în istorie, pentru existenţa neamului. Oricum am fi judecaţi, să nu se uite nici o clipă că boierimea de ţară, care a ajuns până la tron, are originea în vitejii, în luptătorii care au făcut Ţara şi care au sângerat pentru moşie, alături de toţi locuitorii Ţării. Şi iată că noi, nepoţii Sturdzeştilor, ai Cantacuzinilor, sau ai familiei Ghica, astăzi, ne-am ridicat împotriva duşmanilor neamului nostru, tot aşa cum au făcut la timpul lor strămoşii. Simţim la fel, ca tot neamul conştient. Şi dacă nu am trecut în fruntea treburilor, aşa cum mergeau bunicii, apoi nu putem rămâne nici de-o parte. Ne îndeamnă un glas lăuntric, care ne porunceşte. Ţineţi seamă de apariţia noastră în mijlocul celor ce protestează împotriva planurilor ruseşti, valabile în încercările lor imperialiste sub ori ce mască s-ar ascunde de la Petru cel Mare încoace…
Cei şapte medici, cu Iancu Moraru de la Făgăraş în frunte, ascultă liniştiţi. Toate problemele, pentru dânşii, se pare că sunt rezolvate. Drumul pe care merg ei este cărarea ce duce la mântuirea neamului. Alături, cei doi hoţi de buzunare, minori, crescuţi pe maidane, în desfrâu, ascultau la sfatul nostru, cu ochii mari, deschişi către alte orizonturi.
cum de-aţi ajuns aici?
domnule părinte, pe mama am cunoscut-o, dar pe tata niciodată. El, la fel; amândoi suntem din Floreasca şi am copilărit împreună. Hoţeam în tramvaie, în sectorul nostru, cu zece tertipuri învăţate de la barosanii noştri; furam portmonee şi ceasuri, pe care le împărţeam cu jupanul, cu vătaşul. Acum doi ani ne-a
78
adunat poliţia pe toţi pe care ne-a putut prinde — şi pe curvele de la bordeluri şi de pe la hoteluri. Ne-a dus la reeducare, într-o fermă de lângă Militari. Trebuia să muncim aici, la pământ, noi hoţii şi curvele. Repede ne-am însurat cu femeile de care vă spuneam — şi aşa am dus-o un an şi jumătate. Acum o lună de zile, goi şi flămânzi, am organizat o grevă. Ne-am baricadat într-un dormitor, cu toţii, cerând conducerii Institutului de reeducare haine călduroase şi mâncare. Venise iarna. În loc de asta, a venit securitatea şi ne-am apărat cum am putut. Până la urmă, ne-au arestat pe câţiva şi credem că greva s-a spart. La anchetă, ne-au dovedit că suntem capi ai revoltei şi, cum vedeţi, ne-au trimis aici, aşteptând judecata. Uite aşa, am devenit şi noi, hoţii de buzunare, bărbaţi politici.
Mă gândeam la Vasile Mărghescu. Iată că şi alţii şi-au făcut platformă politică, pentru deputăţia de mâine.
La închisoarea militară, în fiecare seară se anunţă procesele pentru a doua zi. Şi dimineaţa, pleacă duba cu împricinaţi la Tribunalul Militar. E o forfotă de oameni şi o avalanşă de ştiri politice, dar şi de altă natură, cum nu se poate închipui că ar putea să fie în altă parte. Parcă ai fi într-o staţie mare de cale ferată, cu mulţimi care se frământă pe două direcţii. Pe deasupra, la 15 ale lunii, aici se acordă vorbitor cu familia şi un pachet cu alimente.
în ziua de vorbitor nu te mai poţi înţelege cu nimeni. Trişti, în unghere, rămân cei cărora norocul le-a fost vitreg. Nici familie, nici pachet.
79
Aurică Pastramagiu marinar şi filosof — înalt, luminos la înfăţişare, savurează un biscuit pe care a pus unt şi miere de albine, în timp ce ochii îi lăcrimează pentru toţi Pastramagiii pe care i-a văzut dincolo de reţea.
Andrei Mihalache, în mantaua de piele încheiată până sub bărbie, cu cizme în picioare şi cu mustăţile tătăreşti, se apropie de mine: „Părinte, noi n-am avut noroc. Nici Valentin, nici Puiu, nici Tomiţă”. Georgică Ciubeagă şi Petrică Boncotă ne poftesc părtaşi la bunătăţile lor, ca între fraţi.
În geamuri, puse la îngheţ, ca în vitrine, şunci şi cârnaţi, ca şi alte alimente. Chiar cei fără de noroc au scaun la praznicul obştesc. O zi, două, trei, toată lumea mănâncă bine; pe urmă stăm cu gamela întinsă la polonicul cu varză acră, fiartă, cu gândul nostalgic întors la zilele scurtelor bucurii gastronomice.
Seara stăm până târziu la poveşti. De la poveşti, gândurile se adună, crescând nădejdi pentru primăvara care va rupe lanţurile amarei robii.
Nu de mult a trecut prin beciurile de aici Tretorian şi câţiva ca dânsul. Condamnaţi la moarte, izolaţi în boxe, duşi la Jilava şi împuşcaţi. Uite, acolo, în boxa de lângă uşă, a stat zidarul Ghiţă Pele, şi alţii ca dânsul, pentru acţiunea lui din munţii Vâlcei. Într-o cameră se află ultima clasă a unui liceu de fete din Giurgiu, cu profesorul lor. Dincoace, un grup de elevi „Tânăra gardă” care prea bine nu-şi cunoaşte drumul şi alături, frânturi din gărzile lui Decebal. Ion Vulcănescu, cu „glasul sângelui”, încearcă să polarizeze în jurul lui oameni pentru a treia forţă partidul generalului Rădescu.
Într-o cameră, mai în fund, partidul socialist creştin, format din şapte oameni, în frunte cu avocatul
80
Mărgineanu de la Tg. Mureş şi, peste drum, partidul creştin-social al lui Vladimir Corlasca, cu douăzeci şi cinci de aderenţi. Vladimir Corlasca a reuşit să-şi înscrie firma la Tribunal, ba chiar a luat şi legământul partizanilor săi, primindu-le şi defilarea, la Arcul de Triumf. Atunci a apărut un al treilea partid socialist creştin sub prezidenţia avocatului Ştefănescu. Se dă lupta surdă, de subminare, între cei trei pretendenţi la socializarea românului, pe temeiuri creştine.
Pe urmă, câţiva oameni s-au adunat nu ştiu unde şi au întemeiat un partid naţional simplu, nu? Apoi alţii, o grupare „Tricolorul”, lângă „România Mare”; „Valurile Dunării” se conturează cu „Panglica albastră” pentru vechile lor legături cu „S-aud câinii în Giurgiu”. Prin alte camere se află oameni mai modeşti, care n-au înfiinţat chiar partide, dar s-au mulţumit să facă grupări. De exemplu colonelul Mihăilescu cu cei şapte subalterni, părintele Ion de la Chitila, cu manifestul „Şi mă izbăveşte, Doamne, de Ana Pauker amin” şi guvernul supra-partinic al lui Nechifor Robu. Câţiva băieţi, în amintirea dulcilor ochi ai Dulcineei, şi-au botezat gruparea „Ivone”, reuşind să câştige simpatia a doi generali la pensie care, ruşinaţi de toată povestea, se miră şi ei ce-au căutat aici, între copii. „Dacă-i vorba de revoluţie, apoi s-o facem noi! Aşa, uite cum şi-au întins mâinile frăţeşti bunicii şi nepoţii ca să facă revoluţie!”
Măreţ în rosturile politice de viitor, cu paşi de barză la pândă, la cules broaşte în smârcurile tulburi, Vasile Ionescu cheamă lumea la adunarea cea mare de sub cârmuirea înţeleaptă a Domnului Preşedinte, în
Iuliu Maniu.
81
timp ce Ion Vulcănescu dă glas vremurilor noi, pentru adunare generală în jurul generalului Rădescu.
Partidele noi şi partiduţele se lasă greu şi întreabă negustoreşte: „Dar noi, cu ce ne alegem?” Vă dăm în dijmă ţara. Poftiţi la ospăţul de nuntire. Câte un ţăran prins în această horă, ascultă şi nu înţelege ce-i aci?…
Alături, tari în hotărârea lor, ceferiştii de la Griviţa, muncitorii de la „Malaxa”, cei de la „Mociorniţa” şi alţii aşteaptă „Ziua neamului”. Lângă dânşii, Ghiţă Militaru, cu ţăranii din Vrancea, care ştiu ce vor.
În fapt şi în drept noi suntem români, suntem şi ne exprimăm româneşte, alături de tot neamul, ba chiar şi în fruntea lui, la bătăliile pe care le-a dat în istorie, pentru existenţa neamului.
Noi, nepoţii Sturdzeştilor, ai Cantacuzinilor, Muşatinilor, şi familiei Ghica, ne ridicăm împotriva duşmanului nostru, tot aşa cum au făcut la timpul lor strămoşii.
Planurile lui Petru cel Mare sunt ascunse în masse şi ele încearcă viitorul popoarelor.
Cu gândul nostalgic întors la zilele scurtelor bucurii gastronomice, muncitorii aşteaptă „Ziua neamului”.
într-o dimineaţă geroasă, pe la sfârşitul lui ianuarie, suntem duşi la proces. Eram cinci şi în apărarea noastră cinci avocaţi din oficiu. Sus pe scenă, în locul lui Hristos, judecătorul, un tablou mare al tătucului Stalin, multă pânză roşie şi o lozincă despre justiţia, care stă în apărarea poporului. Judecătorii sunt militari; dintre dânşii, pe trei i-am cunoscut în ţara robiei. Se pare
în lagărele din U.R.S.S.
82
că ne cunosc şi ei. Procurorul spune despre ceea ce ar fi trebuit să învăţăm în Uniunea Sovietică şi noi, încuiaţi la cap, nu am înţeles. Ba, chiar, fiind oameni fără pricepere politică, veniţi în ţară, ne-am apucat să facem politică de ofensă la adresa regimului comunist, în loc să ajutăm democraţia populară să traducă în fapt socialismul, cu un ceas mai devreme.
Avocaţii, puşi din oficiu (chiar dacă ar fi fost tocmiţi pe bani, tot atât ar fi fost) ca să servească justiţia, şi-au dat toată osteneala să dovedească abaterile noastre politice, recunoscând ei că noi suntem vinovaţi, cerând pedepse Juste” pentru noi.
Preşedintele, un colonel, ne întreabă dacă avem ceva de adăugat, la urmă. Primind răspunsul nostru negativ şi judecata socotindu-se luminată, şedinţa se ridică.
Târziu, peste două săptămâni, ni se dă sentinţa de condamnare. La orizont se profilează închisoarea de la Aiud.
Revenim pentru câteva zile la Jilava. Înainte de a sosi mandatele penale, lot după lot, vom fi trimişi cu trenul la închisorile unde va trebui să ne ispăşim pedepsele. Studenţii merg la Piteşti, elevii la Târguşor, muncitorii şi ţăranii la Gherla, iar intelectualii la Aiud. Îmi dau seama că nu-i întâmplătoare această repartizare. Că-şi are rostul pentru viitor să scoată tineretul şi muncitorimea de sub influenţa intelectualilor. Dacă e vorba de o reeducare, aşa cum s-au hotărât autorităţile s-o facă, atenţia stăpânirii trebuie să se îndrepte mai întâi asupra tineretului recuperabil pe urmă asupra muncitorilor şi ţăranilor înşelaţi, buni pentru lucru;
83
pentru intelectuali, totală izolare. Până ce, cu anii, se vor măcina de muncă, de bătăi, de foame şi de frig.
Gabriel Bălănescu scriitor, pe care-l găsesc la camera 6 şerpăria de la Jilava mă lămureşte despre cele ce s-au şi iniţiat la Suceava şi la Târguşor cu tineretul.
Propaganda ofiţerilor politici pe care orice puşcărie îi are din belşug funcţionează. Promite acestui tineret că va fi eliberat fără întârziere dacă acceptă reeducarea şi activitate pe această direcţie, dar sub presiunea foamei şi a bătăilor. Nerezolvarea rapidă a diferendului Orient-Occident îl demoralizează şi îl macină pe tânăr. Astfel, stăpânirea reuşeşte să-şi formeze un grup de studenţi şi elevi de la Suceava care să ducă prin puşcării opera de reeducare. Mai întâi cu cântece şi lecturi, apoi se trece la mijloace mai tari, pentru cei recalcitranţi.
Reeducarea începea cu o mărturisire de desolidarizare de credinţă, care l-a adus pe tânăr în puşcărie; apoi veneau autocritica şi critica, autodenunţarea şi denunţarea. La începutul lui 1950, reeducaţii de la Suceava fuseseră împrăştiaţi prin puşcării. Sub controlul ofiţerilor politici şi cu ajutorul directorilor de puşcării s-a reînceput reeducarea cu ciomagul.
Până unde se va ajunge cu această dezlănţuire a bestialităţilor se va înţelege în anii ce vor urma. Chinuri, tuberculoză, moarte. Procese cu condamnare la moarte, care să acopere iniţiativele şi să arunce vina pe chiar aceşti reeducaţi. Tineretul va trece printr-un greu examen. Singuri, părăsiţi, fără sprijinul oamenilor cu experienţă, se frâng.
E cea mai neagră pagină din istoria neamului românesc.
84
Nu se găseşte acolo un suflet care să accepte moartea.
Rezistenţa lor e limitată. Sunt loviţi cu bâta şi la rându-le lovesc pe cel nou venit. Spurcă credinţa în Iisus şi-n Prea Curata cu macabre procesiuni. Dezlegaţi de legăminte, trădează. Pălmuiesc fruntea de martir a unui neam întreg. Scuipă murdar cerul!
E cea mai neagră pagină înscrisă în Cronică, de generaţia păcatelor.
Gabriel Bălănescu se zvârcoleşte pe rogojină, neputincios pentru toată tragedia tineretului, ce şi-a pierdut busola. Cine să-i arate drumul răscumpărărilor?
6
Aiud
Trenul se opreşte într-o gară puţin luminată. Două rânduri de miliţieni cu pistoale ne escortează. Mergem pe mijlocul drumului, prin noroiul lipicios, cleios, în timp ce de sus fulguie şi plouă. Respir adânc, să simt până-n ultima alveolă aerul curat. În vagonul ferecat, supraîncărcat, de putoare şi de tutun ameţisem.
în întunericul nopţii, vag se conturează în stânga un deal. La lumina unor becuri gălbejite privim oraşul, casele ce ne ies în cale, un pod peste o apă mică. Dincolo de pod, albe ziduri de cetate, şi după ele masiva închisoare Aiud.
Către noi, spre drum, priveşte coada T-eului, cu un geam mare de catedrală, pe întinderea celor trei etaje. Pe ziduri reflectoare, telefon, sârme şi ostaşi de pază. Parcă o mie de cuţite îmi sângeră inima. Câte suflete s-au chinuit între zidurile de la Aiud pentru dreapta credinţă românească?
Trecem, număraţi, o poartă, două, trei şi aici ne aliniază. Răspundem la apel. Pe căciuli, pe umeri s-aşează, lin, penele albe. Iarna-şi scutură, la finele lui februarie, zăpezile călătoare.
Auzim o comandă: „Fără nici o vorbă, încolonaţi-vă! După mine!”
86
Conduşi de un miliţian, trecem pe lângă Pavilionul celular şi intrăm în vechea puşcărie, la secţia II.
Se deschide o uşă, două; ne găsim pe un coridor larg, în dreapta cu mai multe camere numerotate. În fund, la camera 11 se deschide uşa şi număraţi, bob cu bob, 58 de oameni cădem buluc, să prindem un loc pe podele. După o veche practică, ne găsim loc într-un colţ ferit de curent, totuşi mai aproape de fereastră.
întâi Andrei, apoi Tomiţă care-i cel mai golaş şi eu. Pe jos, podelele roase de veacuri. Sus, un bec stropit de var, o sobă murdară de cărămidă murdară şi geamuri duble zăbrelite spre sud şi spre apus. Nici pat, nici rogojini, nici pături. Numai vaiete şi tăbăcirea pieii. Pe sală, un miliţian care înjură de toţi sfinţii. Când înţelege el că nu se poate face ascultat în acest mod intră în celulă, pune mâna pe un lemn şi începe a croi pe cei care-i cad sub mână.
vezi, Tomiţă, că locul nostru-i ferit de curenţi şi neaşteptate păruieli? Îl lămureşte Andrei, mângâindu-şi mustaţa zburlită.
Mă uit la viermuiala de pe podele. Parcă am fi la şerpăria de la Jilava. Culcaţi, pe patru scânduri picioare la picioare. În sfârşit, constatăm că am ajuns la liman neînviforat. Constatăm a doua zi, dimineaţa râzând cât de tari sunt nodurile scândurilor de brad.
La deşteptare ni se serveşte ceaiul, câte 250 grame de apă călduţă, în nişte oale de pământ mari şi diforme, lucrate cândva de hoţii de la Aiud, ca lecţie, ca învăţătură de olărie. Murdare şi cu mucegai, cu bureţi la fund şi la toartă.
Peste două ceasuri, ieşim în curtea secţiei şi ne spălăm. Uite, aici a fost capela reformată, la mijloc, biserica romano-catolică şi în colţul nordic, în curtea
87
secţiei I, biserica ortodoxă. Acum sunt magazii. Cei de serviciu mătură, golesc tinetele, duc apă în cameră.
În curte, un moşneag, cu mătura în mână, ne comandă: „La cameră, domnilor hoţi!” Miliţianul râde, strâmb, de fericire.
întorşi în cameră, ne rugăm lui Dumnezeu. Seara vom face la fel. Asta ne va fi regula vieţii noastre, cât vom fi în puşcărie. Vor veni zile când pentru închinarea lui Dumnezeu vom fi pedepsiţi greu.
La prânz masă, şi seara la fel. Numărătoare dimineaţa, numărătoare şi seara. La ora zece stingerea. O zi, două, trei trec aşa. Apoi, miliţianul de la magazie ne împuţinează avutul, lăsându-ne asupră-ne numai ceea ce este permis. Peste alte două, trei zile, suntem scoşi din cameră, încolonaţi câte doi, ca elevii liceelor şi, cu miliţianul pe lângă noi, ieşim din secţie. Acum vedem bine, la lumina soarelui Celularul parter şi trei etaje, cu multe, multe şi mici celule, cu intrarea majestuoasă, ca la un hotel somptuos şi cu patru geamuri enorme, cu muşcate sub sticlă. Trecem pe lângă casele administraţiei, apoi aruncăm ochii la o clădire roşie, care va fi Spitalul.
Intrăm printr-o poartă, trecem pe lângă secţia I, lăsând în stânga fabrica puşcăriei; la dreapta se fac nişte bolţi şi la lumină ni se arată în dreapta cele trei biserici, magazii, cu atelierele, moara şi brutăria, iar în stânga “Zarca” cu etaj pentru izolările oamenilor cu greutate sau a indiscipl inaţilor.
Cotim pe lângă brutărie şi intrăm în baie. Suntem prea mulţi; duşuri numărate şi apa pe sponci. Totuşi se cheamă că ne-am spălat.
Secţia cea mai grea.
88
în curtea zarcăi câţiva hoţi curăţă cartofi. Din bucătărie vin aburi calzi de varză puturoasă. Deasupra, cerul spălăcit, iar pe jos zăpada se topeşte. Timidă, se arată primăvara. Dealul cu vii aşteaptă semnele timpului…
După ce am cinat şi am vorbit ceea ce părea că-i urgent de spus, am trecut la lucruri mai serioase. Într-un colţ, câţiva se perfecţionează în limba franceză, declinând şi conjugând. Dincolo, se face filosofie. Câţiva, pe lângă Gabriel Bălănescu, vorbesc despre poezie, literatură şi ziar. Mai într-un colţ, teoreticienii politici fac ideologie. Eu stau lungit la podele, cu faţa-n sus şi cu mâinile puse cruce pe piept, gândindu-mă la viaţa veşnică. Tomiţă, calculând că suntem în postul Sfintelor Paşti, îmi cântă melodiosul imn „Cămara ta, Mântuitorule, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa”, în timp ce Andrei, şeful camerei, pus de noi, împacă doi şefi de partide, proaspăt ieşiţi din găoace, care nu se împacă pe tema dacă ne mai trebuie rege, sau nu ne mai trebuie.
Noaptea, până la tinetă, mergem de-a buşilea, în patru labe, ca să nu trezim „poporul” în drumul nostru, împiedicat de câte un picior care îţi iese în cale, tocmai când nu te aştepţi, cazi, sfărâmând coastele la doi, trei slăbănogi. Vaiete şi altercaţii. Pe urmă, în puterea nopţii, visurile aduse pe buze, cuvinte dragi, sau lungi ţipete de spaimă. În timp ce miliţianul de pe coridor, ca să-i treacă de urât, îngână îndemnul către iubită: „Mărioară, Mărioară ia un par şi mă omoară…”
Staţionarea noastră la podele durează luni la rând, vânătăile de pe şolduri se adâncesc şi reumatismele cresc. Am început a face şcoală organizată. În fiecare zi, până la ora mesei, conferinţă de ordine ştiinţifică, sau practic-gospodărească. După-amiază timpul
89
trece mai uşor somn de voie, iar după numărătoarea de seară, muzică, conferinţe de adâncime şi de lung metraj. În momente de pană foarte rare aceste ceasuri rele câte un film, câte un roman, o romanţă de pe timpul lui tata Noe, sau mai aproape de timpurile noastre.
Aşa trece sfârşitul lui februarie, în întregime martie şi aprilie şi iată-ne la începutul lui mai.
Mai întâi a fost un fapt politic care a pus pe gânduri întreg clanul.
în alegerile din februarie, Churchill a căzut şi-n Anglia au venit laburiştii. Churchill este considerat de comunişti inamicul lor nr. 1. Or, fiind în opoziţie, lucrurile iau o altă înfăţişare. Se pare că e vorba de o amânare. Dar aici, în puşcărie, o zi este cât o mie de ani.
Laburiştii oricât ar fi de englezi şi de apuseni, totuşi sunt muncitori şi vor căuta să tergiverseze lucrurile.
în America? În America lucrurile sunt călduţe cu democraţii. Poate că un republican va fi mai hotărât. Dar până la alegerile din 1952 mai e vreme. Şi cine ştie dacă măcar atunci vor ieşi republicanii?
Puşcăria se arată a fi de lungă durată. Însă, părerile noastre e necesar să le ţinem pentru noi.
Am făcut greşeala într-o zi, când câţiva inşi discutau politică pe marginea ultimelor veşti primite de la plantoane, să afirm că s-ar putea ca anul 1952 să ne găsească încă în puşcărie.
n-ai decât să faci dumneata puşcărie, până ce va sta vântul. Noi, până în iunie suntem acasă! Şi-am tăcut. Mi s-a mai întâmplat odată, în septembrie 1949 să afirm alături de Ionel Mociorniţa că până în aprilie 1950 nu cred să ne eliberăm. Atunci generalul Săvoiu a sărit cu apostrofări: „faceţi dumneavoastră puşcărie,
90
cei care sunteţi puşcăriaşi de profesie. Noi ne ducem afară…” Generalul Zaharia, mai aproape de realitate, m-a întrebat: „Şi dacă nici în 1950 nu intervine America, atunci ce faci?” „Amân, până ce vine America aici.”
Apoi a venit Paştele. Era la 9 aprilie, noaptea, când au prins a suna clopotele, armonioasele clopote din Aiud.
Mai întâi s-a deşteptat Mureşul, apoi pădurile de pe dealurile alăturate şi tot oraşul parcă s-a luminat. În celule, ridicaţi din aşternuturi, osândiţii se roagă, preamărindu-l pe Hristos cu imnul biruinţei:
„Hristos a înviat din morţi Cu moartea pe moarte călcând; Şi celor din mormânturi, Viaţă dăruindu-le!”
în ziua întâia şi a doua de Paşti, ni s-a dat o masă îmbunătăţită, iar din gura miliţienilor nu s-a auzit nici o înjurătură. Cameră după cameră, am fost scoşi la soare. Soarele era cald şi înţelegător cu bubele noastre.
în plopii înalţi, care străjuiesc cimitirul, e concert de ciori. Peste zid, într-un măr din curtea unui vecin, fluieră un mierloi. Pe deasupra, planând cu aripile obosite după lungă călătorie, cârdurile de berze cu primăvara în vârful penajului.
într-o zi, pe zăbrelele de sus de la camera noastră, s-au oprit două rândunele şi, cu ciripit vesel, ne-au spus bun găsit!
în câteva zile şi-au făcut cuibul de sub streaşină, părăsit astă toamnă, hotărâte ca aici să-şi întemeieze familie cu pui frumoşi. În livada de peste drum, se-ntrec în cântece mierlele, în timp ce cucul îşi repetă
91
numele, până la obsesie. Pe sub cerul albastru zboară, spre nord, berzele. Pădurile se îmbracă în haine verzi iar în fund, hăt în fund, spre apus, capul lui Decebal, muntele de stâncă goală, stâncă pleşuvă.
Tocmai în aceste zile, de început de mai, ajunge până la noi o veste care pune totul în mişcare. Au început lucrările la canalul „Dunăre-Marea Neagră. Un freamăt şi un început de destindere. Decât să putrezim aici pe podele şi să ne ofitingim de foame, mai bine să mergem în coloniile de muncă. Acolo vremea o să ne treacă mai uşor. În plus vom avea legături cu familia, scrisori, pachete, vorbitor. Şi apoi aer, aer şi soare.
măi băieţi, mă, le răspund eu, nu uitaţi că sunteţi puşcăriaşi. Şi acolo veţi munci până ce vă vor ieşi binefacerile coloniei pe nas. Interesul stăpânilor este triplu. Să facă o lucrare uriaşă, cu mână de lucru ieftină. Această mână de lucru o găseşte în puşcăriaşi şi când nu-i suficientă se mai trage cu arcanele pe uliţe. Puşcăriile iar se umplu şi canalul înfloreşte. Apoi, deoarece regimul duce o luptă acută cu mijloacele pe care i le pune dictatura la îndemână şi cu tutela diriguitoare de la Moscova pentru distrugerea oricărei opoziţii şi pentru sfărâmarea oricărei rezistenţe, veţi vedea că acolo ni se va stoarce toată vlaga, în muncă excesivă şi în întreceri păgubitoare, mărind normele peste norme, până ce veţi umple cimitirele sau, în cel mai bun caz, până ce, storşi sau infirmi, veţi putrezi pe paturi de spitale, dorind să vă întoarceţi la celulele din Aiud. Vor veni zile în care vă veţi dori moartea. Coloniile de astăzi credeţi că se mai potrivesc cu cele din trecut? Ca să înţelegeţi noua mentalitate, trebuie să studiaţi revoluţia care se petrece sub ochii noştri. Să ştiţi, că dacă stăpânirea de la noi ar avea o Siberie, acolo ne-ar duce, la defrişat păduri. Regimul rusesc a măcinat în felul acesta, la canaluri şi
92
la defrişări, câteva zeci de milioane de oameni. Am înţeles că şi acolo se face acum un canal care leagă Volga de Don. Toată opoziţia, toată tresărirea după libertate, acolo este dusă, la muncă de ocnaş. La noi s-a inventat această Siberie canalul. Se vor cheltui energii şi sume fabuloase, fără control, fără răspundere. Dar cu un scop precis: tot gândul care nu acceptă cnutul rusesc, trebuie îngropat la canal. Tot cel ce gândeşte româneşte să fie trimis la canal, ca să-şi sape mormântul.
-Astea sunt gânduri pesimiste. Vreţi să ne stricaţi voia bună!
vom mai sta de vorbă peste un an, doi!
Am trecut prin faţa unei comisii care m-a respins. Un domn tânăr, slab, negricios, mă dădu afară, cu un picior în spate şi cu o mie de înjurături. Parcă mi s-a luat un pietroi de pe inimă. În sfârşit, nu plec. Cel puţin, deocamdată, sunt lipsit de „fericirea şi onoarea” cu care se îmbată majoritatea puşcăriaşilor.
în aceeaşi zi, cei respinşi de la verificarea comisiei, suntem ridicaţi în celular, la etajul III, şi daţi pe mâna cerberilor Maier şi Marcu.
Alături de Valentin Mănescu, de Gabriel Bălănescu şi încă patru necunoscuţi, intrăm în camera 305. Bucurie. Aici este prici, un pat cu scânduri şi două tinete. Cinci ne aşezăm pe prici şi doi mai tineri rămân pe podele. Oricum ar fi, celula îmi place. Lungă de patru metri şi lată de doi metri şi înaltă de trei metri, cu un geam mare, deschis spre Mureş, peste grădini.
în comparaţie cu secţia a II-a, lipsită total de perspectivă, celula cu podele bune pe jos şi cu uşă care se închide fest în canturi mă încântă.
93
Alături de Gaby, mă ridic la geam şi privesc în depărtarea albastră. Frumos e cerul, Doamne! Pe urmă ne uităm la codrii de stejar de pe dealurile de dincolo de Mureş şi, pe linia lui, la calea ferată dinspre Cluj spre Bucureşti şi la o şosea albă, frumoasă. Lângă zidurile puşcăriei, cartierul gării, terenul sportiv, cimitirul cu plopii fără soţ şi mai încolo, şesul Mureşului pe care pasc vitele târgului.
Vederea noastră, liberă de orice îngrădire, se îmbată de înălţimile cereşti şi de frumuseţea peisajelor.
ce-i cu voi, la geam? miliţianul Boldur ne măsoară, ne pofteşte jos şi suntem gata să ne luăm plata pentru îmbăierea sufletească de adineauri. Are un moment de reţinere. Ne ciomăgeşte doar cu degetele lui de beţiv pe vârful capului şi adaugă: Veţi sta la colţ, în cămaşă şi izmene, până mâine dimineaţă. Şi dacă vă mai prind la geam, carcera vă mănâncă! Se aude vocea de leu turbat a lui Maier, cutremurând celularul:
-Atenţie la mine, etajul trei! Să vă feriţi de geam, ca de dracul! Să nu se audă o şoaptă. Mormânt! Ne-am înţeles?
Ştiam că pumnul lui Maier taurul sfarmă ţeasta. Va trebui să-i suportăm beţia, când se transformă în bestie flămândă, şi discursurile despre pedagogia nouă pentru reeducarea noastră.
Şi totuşi, afară este soare, cerul e albastru şi luna mai este la începutul ei. Vom sta însă trei luni, nemişcaţi, în „colivie”. Numai după trei luni vom fi scoşi la plimbare.
Peste o săptămână au început a pleca, lot după lot, cei destinaţi muncilor de la Canal. Ne salutăm la plecare. De sus, cu mii de precauţiuni, le răspundem la salutări.
94
A venit o primăvară frumoasă, cu ploi la timp, cu mană şi rod pe câmpuri.
Fereastra noastră stătea larg deschisă zi şi noapte. Cerul tot era al nostru. Cu riscuri, ne ridicam la pervaz, privind către codrii verzi, spre luncile Mureşului.
Noaptea, în celulă nu era lumină. Stăteam la geam fără teamă şi priveam luminile cartierului şi trenurile care circulau, până ce dispăreau pe linia pădurilor. Simţeam că zidurile s-au depărtat şi liber mă mişcam în voie, prin zăvoaiele copilăriei mele.
Peste zi, stăteam cu toţii la orizontală. Foamea ne topise. Cel care rezistase cel mai bine era Valentin. Un timp, încă a avut forţă să ne mai povestească ba un roman, ba o fugară amintire. Pe urmă a depus armele, întins lângă mine, îmi şoptea:
părinte, mi-i saliva dulce, parc-aş mânca miere de albine. Asta înseamnă că acum consumăm ultimele ţesuturi. Ne apropiem de distrofie.
valentine, nu avem altă armă, decât orizontala. Cât mai puţin consum de benzină.
Pe urmă, nici nu mai vorbeam. Ne uitam unul la altul şi gândeam. Ne topeam încet, încet, ca o lumânare de ceară curată. Nu era în noi nici o părere de rău pentru ceea ce ar fi putut să mai fie, dacă viaţa ar fi fost mamă şi pentru noi.
Simţeai prezenţa lui Dumnezeu, pe mirul frunţilor. Căpătasem o culoare de ceară de mai. Sângele era puţin şi circula anemic. O frază începută, cu greu o puteai duce până la capăt.
Pe la jumătatea lui august, un sfert din fiecare etaj a fost transformat în spital. Distrofia şi caşexia îşi arătau roadele. Morţii se înmulţeau şi-n fiecare noapte căruţa morţii, cu calul şchiop, căra la cimitir unu, doi sau chiar mai mulţi morţi.
95
Doctorul Ranca, la vizitele medicale, ridica din umeri şi striga: „Eu ştiu că sunteţi bolnavi! Eu ştiu ce vă trebuie. Dar ordinul este ca să muriţi. N-avem ce vă face!”
Şi oamenii se topeau. Oamenii, ascultători, mureau.
Când au început să ne scoată la plimbare, asta a fost pentru noi o problemă. Cum să coborâm şi mai ales, cum să urcăm scările, până la etajul III?
Lângă grajd sau în jurul rondului de flori, cu Maier sau Marcu la mijloc, cu mâinile la spate şi privirea înainte, la distanţă de doi metri de la om la om, ne învârteam de şase ori în cerc închis şi apoi, rugându-ne de roz-albul trandafirilor, urcam în colivia noastră cu gratii, de sub acoperiş.
Fusesem mutaţi la camera 295, cu vederea spre vest. Aveam în faţă, jos, tot centrul oraşului, cu cele trei biserici pentru cele trei rituri creştine şi dealul cu vii iar în fund, muntele lui Decebal.
Pe urmă soarta ne-a despărţit şi am ajuns în alte camere, când spre nord cu vederea spre munţii Apuseni, când spre sud, cu câmpul Mureşului în faţă.
La începutul toamnei, am primit veste de la Gaby. Pleacă într-un lot, la minele de plumb de la Baia-Sprie. Într-o zi dubele i-au transportat la gară. Cu el au mai plecat Aurică Pastramagiu, Ghiţă Unguraş şi alţi vreo două sute, toţi cu pedepse grele.
Când au început ploile toamnei, Valentin şi Tomiţă au intrat la lucru în fabrică. Andrei, eu şi toţi dezmoşteniţii de la etajul III mergeam la curăţat cartofi, pentru bucătărie. Miliţianul ne încuia în biserica de la mijloc şi până la ora 12 nu ne scotea de acolo.
Iată-l acolo pe profesorul Ion Petrovici şi lângă dânsul Nichifor Crainic. Mai la o parte, Mircea Vulcănescu şi cu Mircea Cancicov. Ici, Nechifor Robu,
96
dincolo generalul Mardare. Toată lumea se înfruptă din cartofii cruzi. Se făcea aşa prăpăd în cartofi, că jumătate din ei, cei roşiatici la culoare, dispăreau în nenorocitele de stomacuri, care nu raţionează. Cer mereu combustibil.
Cel mai bun propagandist pe tema bunătăţii cartofilor cruzi (vitamine + nu ştiu mai ce) se dovedeşte a fi dr. Petrescu de la Buzău. Oamenii mănâncă, iar stomacurile pocnesc.
Lucrătorii din fabrică stăteau la parter şi etajul I, bucurându-se de aşa-numitul regim de fabrică.
Prin plecarea multora în fabrică şi a loturilor numeroase la canal şi la mină, am rămas puţini la etajul III. Aveam loc suficient în celulă. Ca să se poată face faţă muncilor din colonii şi din fabrică, stăpânirea a hotărât să îmbunătăţească simţitor hrana. Au apărut chiar şi medicamente. La muncă nu puteau fi trimişi oamenii pe targă.
Afară ploua mărunt, murdar, şi-n celulă era frig. Pe urmă s-a înseninat şi-au venit în noiembrie zile însorite, cu căldură de dulce sfârşit de vară. Zile întregi am privit rândurile de culegători de vii cu panerele pe umeri. Noaptea, ascultam chemările gâştelor sălbatice şi fluierul trist al sitarilor. Din urmă îi mânau semnele iernii, ce se arăta pe crestele munţilor înălbiţi.
Mâine, poimâine, va ciocăni la uşă Moş Crăciun.
7
Canalul Dunăre-Marea Neagră sau despre jertfele fără rod…
Este după-amiaza zilei de 11 noiembrie din anul Domnului 1950. Stau în celula 273, cu încă doi puşcăriaşi, oameni bătrâni care trăiesc cu gândurile întoarse, unul către livada lui de pe Olt iar celălalt la via lui din ţinutul Vasluiului. Au ajuns la puşcărie, socotind că, dacă tot românul nu se lasă înlănţuit, ci se ridică cu răzvrătire împotriva duhului pustiitor, şi lor le revine datoria să dea o mână de ajutor împotriva răului. Deoarece duhul veacului s-a dovedit a fi mai tare decât gândul lor cel bun, iată că bieţii români au fost băgaţi în colivie. Stau cu ochii pe cer, doar vor zări avioanele americane. Le e dor de bătătură, de vitele lor şi de copii. Vorbesc mereu despre sat şi de frumuseţile de dincolo, ca şi de bunul trai din satele noastre. Lui Dumnezeu i se închină cu cruci mari, liniştite. Tot mai des aduc vorba despre moarte. Ar dori să moară grijiţi şi creştineşte înmormântaţi. „Dar, până la urmă, hotărârea este la voia lui Dumnezeu” şi cu asta, căzând de acord asupra filosofiei vieţii, cei doi bătrâni prind a depăna amintiri despre cele două războaie şi despre sate,
98
constatând lesne că lumea de astăzi s-a schimbat mult, s-a înrăit.
Mă mişc în cerc închis, ascultând vorba lor domoală, de oameni cuminţi, aşezaţi.
Vizeta se deschide şi acolo apare ochiul lui Marcu. O clipă măsoară camera, apoi îmi spune să-mi fac bagajele.
Şi cât a făcut cheia-n broasca uşii cranţ!, iată-mă cu bagajele subţioară.
dă-i drumul…!
s-auzim de bine moş Grigore şi moş Dumitre. Rămâneţi sănătoşi. Şi dau mâna cu moşnegii.
mă, neobrăzatule marcu către mine mă ţii pe mine în uşă? Ia, poftim! Şi când trec pe lângă dânsul, ieşind pe coridor, mă trezesc cu un picior în fund şi cu doi pumni peste cap. Fuga, marş, la camera 312!
Camera 312 este mare, încăpătoare când e goală. Aici dau de Andrei şi încă o sută ca el.
despre ce-i vorba, Andrei?
cred că plecăm undeva.
-Unde?
-Văd că băieţii vorbesc despre Canal. Probabil că ne duc la lucru.
-Nu-mi place de fel!
-Nici mie. Putem însă face ceva?
pe cât se pare, trebuie să trecem şi prin această încercare.
Două zile şi două nopţi cu duba, de la Aiud până la Poarta-Albă. O zi şi o noapte pironiţi pe loc, cu picioarele umflate, bute.
99
După ce trecem Dunărea la Cernavodă, apar pe traseul viitorului canal colonii de puşcăriaşi, îngrămădiri de „pinguini” drept comun şi colonii libere oameni cu mârţoage şi cotiugare. Lucrările sunt abia la început şi oamenii, răspândiţi pe vaste porţiuni, sapă la cazma, cărând cu roabele. Imediat mi se întăreşte convingerea că nu e urgentă realizarea canalului. Maşini excavatoare, extrem de puţine, alte unelte — bob numărat şi toată forţa stă în cazma şi-n omul putere. Cred, acum mai mult decât oricând, că aici se urmăreşte topirea rapidă a răzvrătirii noastre. Când, în gara Dorobanţi, un sergent şi garda lui ne iau în primire de la şeful de dubă, acesta, după ce ne numără, se simte dator să ne facă ştiut: „Să nu încercaţi să evadaţi. Aici, la Canal, omul este foarte ieftin. Mai ales dacă-i bandit ca voi. Viaţa voastră este în pistolul meu. Dă-i drumul!”
ca în Rusia. Exact ca acolo reflectează Andrei. Uite colonia Poarta-Albă sârme împrejur, soldaţi de pază în prepelece, iar în interior barăci şi bordeie. Buni dascăli şi-au găsit oamenii noştri. Docili elevi şi-a găsit Moscova, la noi în ţară.
Câmpul ars, negru, fără nici un pic de vegetaţie. Toamnă dobrogeană, goală, pustie, urâtă. Şi-n mijlocul acestui gol bolnav la jumătatea drumului dintre Dunăre şi Mare, colonia lângă care se va clădi oraşul-port, Poarta Albă.
La poartă suntem număraţi. În interior, Alboni directorul coloniilor de muncă, face apelul nominal. Imediat ne repartizează la diverse colonii. Noi, Andrei şi cu mine, vom merge la colonia „Peninsula”, între Mare şi Lacul Mamaia.
până ce veţi pleca, treceţi la ales morcovi!
100
Noi, care mâncasem cartofi cruzi, căutând acolo vitamine, de data aceasta am intrat cu amândouă picioarele în morcovi.
mă, hămesiţilor, ni se adresează brigadierul de la morcovi, o să muriţi crăpând la zarzavat. Să-mi faceţi treabă, că de acum pun bâta pe voi.
Repede am înţeles că aici, ca şi-n lagărele ruseşti, brigadierul este ceva mare, atât de mare încât el dispune de viaţa şi de moartea oamenilor daţi în seama lui de către administraţie. Mai ales, cum e cazul aici, la Poarta Albă, unde brigadierii sunt desemnaţi dintre hoţi. Dreptul comun are aici cuvântul hotărâtor. Şi dacă Alboni sau ofiţerul politic le-a spus acestor criminali: „omorâţi-i!”, aceştia execută ordinul. Lângă aceşti brigadieri, proveniţi dintre criminali, se adaugă grupul plutonierilor de jandarmi dintre criminalii de război care au luat în primire funcţiile administrative şi comenzile de brigăzi, la absolut toate celelalte colonii, secondaţi de normatori, dintre studenţii reeducaţi la Piteşti şi Gherla.
Deocamdată, ronţăi dintr-un morcov, care mi se pare dulce ca mierea. Afară e o vreme călduţă şi brigadierul peste zarzavaturi se pare că are treabă în altă parte. Omul ar putea trăi cu puţin, mulţumindu-se cu te miri ce: o rogojină, o gamelă şi un brigadier. Dacă ăsta ar fi scopul vieţii. Statul de astăzi se căzneşte să-ţi simplifice viaţa. Te aduce în natură, rupându-te şi de cer. Ticăloasă viaţă! Şi când te gândeşti că sunt oameni „ameţiţi”, care ies în stradă şi strigă că-i bine aşa: rogojină, gamelă, brigadier, om de turmă.
Dar bine nu ne-am aşezat la muncă că după o listă citită, suntem urcaţi într-o maşină-dubă, care pleacă la drum peste arături. În duba zăvorâtă, aer măsurat, oameni,
101
ca-n cutiile de sardele. Trei cad leşinaţi. Şoferul şi escorta râd: „Las să moară!”.
După un ceas de chinuitoare călătorie, coborâm la „Peninsula”. Marea ne primeşte cu negrul-albastrul valurilor sale iar Lacul Mamaia este liniştit, fără nici o undă. Dincolo, peste lac, portul Constanţa. În spate, peste insula lui Ovidiu, dealul pietros de la Canal şi pustiul toamnei.
în faţă, poarta lagărului; în dosul sârmelor, barăcile şi pe urmă o pantă către aeroportul Mamaia. Pe deasupra noastră, avioane de şcoală. În largul mării, un cargou se mişcă încet, către rada portului. Dincolo, peste clădirile aeroportului, o limbă de pământ care înaintează în mare, şi, bănuim, la adăpost, lacul Taşaul, capătul canalului către mare.
Colonii şi sârme, pe toate culmile. S-a început râmatul canalului. La răsărit de lac şi mare, întinsa plajă de la Mamaia cu splendidul hotel „Rex”. Pe lac, mii şi zeci de mii de raţe sălbatice. Faţa lacului e albă ca laptele. Lacul alimentat de izvoare dulci, se varsă în mare, pe la capătul răsăritean al plajei. Marea se odihneşte. Lacul arde în apus, cu flăcări roşii până-n soare.
Am intrat în colonie. Colonia nu mă interesează deloc. Barăci la rând. Una trebuie să fie bucătărie şi alta spital.
Pe lângă noi, păstrând distanţa, câţiva cunoscuţi, voinici bronzaţi. În drumul nostru, şchiopi, orbi, ologi, accidentaţi. Merg în bâte. Tot felul de necazuri: bube şi eczeme.
Până la miezul nopţii s-a constituit brigada 30 pe grupe şi pe căprării. Brigadier, majurul de jandarmi Lisnic şi pontator, comisarul de poliţie Vasiliu. Şefi de grupă, nişte ciomăgari.
102
Căpitanul Florin Fonea mă tratează cu o coajă de pâine şi-mi spune: „Să ştii că Lisnic, spre deosebire de ceilalţi jandarmi, este un om de treabă. Mai spălăţel, mai de omenie.” Iar Costică Stanciu mă gratulează cu şapte bomboane: „Vezi, împarte-le la oameni!”
Dormim jos, la podele. Loc este destul. Baraca este jilavă, în construcţie.
Dimineaţa, la ora patru, deşteptarea; program de gimnastică obligatoriu, pentru dezmorţire, cafeaua, mai bine zis orzoaica şi îndată, încolonaţi pe cinci rânduri cu şefii de grupă în cap şi cu brigadierul pe margine, iar pontatorul, încheietor de pluton, ieşim număraţi la poartă, îndreptându-se zece brigăzi, spre şantierul Mamaia.
Brigadierul şef un majur, ajutoarele lui, alţi jandarmi. Mă rog, iată, ne găsim în secolul de domnie al majurilor.
Escorta, formată din ostaşi din părţile secuieşti, aparţinând forţelor Ministerului de Interne, ne încadrează cu îndemnul: „daţi-i drumul mai repede!” ducându-ne patru kilometri până la şantier, în marş forţat.
Când ajungem la şantier, ceaţa deasă ridicată de pe mare şi de pe lac ne înconjoară şi escorta grijulie ne strânge la grămadă, ca albinele într-un roi. Un ceas, două, stăm aşa, nemişcaţi, în ceaţa londoneză. Pe urmă, soarele biruie. Mai întâi se arată, lângă noi, canalul frumos săpat, cu trepte coborânde până la faţa apei, apoi se arată lacul din ceaţă, liniştit-oglindă, pe urmă dealul Mamaia, către aeroport, pe care va trebui să-l tăiem într-un an, doi. Pe terase, trei linii înguste cu vagonete şi locomotiva Diesel, apoi vagonete manuale şi dincolo, peste canal, magazia cu unelte şi depoul maşinilor.
103
Cordonul se întinde pe distanţa de un kilometru, ostaşii suindu-se în prepelece. Pe şantier suntem liberi nenorocită libertate cu brigadierul, pontatorul şi şefii de echipă, gata în orice moment pentru îndemn şi ripostă: „haide, mă! ce stai, mă! împinge, mă! Crucea mă-tii de bandit!” şi, poc! cu ce-i cade la îndemână. Seara planton, schimbul doi sau carceră. Lângă canal o şosea şi peste şosea o pepinieră de copaci, mai mult salcâmi şi plopi. Lângă pepinieră, până în faţa lacului, câteva sute de hectare de grădină de zarzavat. Acolo lucrează, se văd înşiraţi ologii, chiorii, slăbănogii. Dincolo, lacul şi peste lac, marea iese zgribulită din ceţuri. Pe deasupra apelor, patru hidroavioane.
haide, mă! Ce caşti gura! Crezi că aici ai venit să faci poezie? Reabilitarea se face numai prin muncă. Muncă disciplinată.
Mă uit şi zâmbesc. Tânărul meu şef de grupă, puşcăriaş ca şi mine venit în puşcărie cu ciuperca „România Mare” a suferit o rapidă transformare. Şi-a însuşit perfect metodele şi limbajul stăpânilor, pe care s-a hotărât să-i slujească, disciplinându-mă pe mine cu bâta şi mărindu-mi respectul pentru muncă despre care eu am o altă părere cu ruperea oaselor.
Muncesc cum pot, fără grabă. Pontatorul mă întăreşte şi-mi spune:
cum văd eu, tu n-ai să faci prea mulţi purici aici!
vă rog să mă credeţi, domnule pontator, că n-am ţinut să vin la Canal. Am fost adus aici.
asta nu înseamnă că trebuie să sabotezi munca. Te vei lămuri tu, repede, repede.
ce-i, domnule Vasiliu? Întrebă brigadierul nostru. Şi pontatorul îi spune ceva încet despre muncă şi lipsa mea de înţelegere pentru binefacerile regimului care m-a scos din celulă şi mi-a acordat dreptul la muncă.
104
lasă-l, bre omule, să se dezmeticească. Nu vezi că se clatină, de slab ce-i?
Şi m-au lăsat în pace. La prânz, a venit o căruţă cu două butoaie şi cu pâine. Raţia.
Vântul aspru dinspre mare mi-a suflat ciorba din farfurie. Na! Până şi vântul mi se arată inamic. După mâncare, muncă, până la apusul soarelui.
Doi inşi încărcăm vagonetele cu pământ, îl ducem pe linie până deasupra lacului, unde-l răsturnăm în apă. Revenim la cota 2,80 şi reluăm operaţia.
Tot şantierul era numai sudoare şi chiot cu îndemnuri brigadiereşti: „haide, mă! Dă-i drumul, mă!”
Seara, când am revenit în baracă, mă întâmpină Andrei, acum sosit de la Poarta Albă.
greu, părinte?
greu, Andrei! Aşa cum am bănuit. Nu e vorba aici numai de greutatea muncii, ci şi de mediul barbar în care se execută munca. Să ştii că ai noştri i-au depăşit pe ruşi. Sunt hotărâţi să cureţe terenul!
Într-o săptămână, două, am intrat complet în programul de lucru. Când veneam seara în colonie, frânţi de oboseală şi flămânzi, ne aştepta chinul numărătoarei de seară. Operaţie care dura o oră, două şi când era de serviciu câte un agramat, socotelile se încurcau şi mai rău. Pe platoul din mijlocul coloanei, în rânduri, brigadă lângă brigadă, în vânt, în ploaie, pe viscol, tremurând, clănţănindu-ţi dinţii şi schimbând picioarele ca la horă, aşteptai încheierea numărătoarei. Pe urmă erau strigaţi cei care primiseră mandate poştale, scrisori şi pachete. În baracă, frig şi umed, iz de trupuri şi rufe nespălate. Baie nu era. Apa era măsurată cu cana. Munca, la supranormă în cinstea nu ştiu cărei zile de nenorocire naţională. Şi totuşi, cu toată munca aceasta excesivă, trupul se întărea, prindea vlagă. Cine ştia
105
să-şi dozeze energia, ce trebuia cheltuită cu valoarea calorică a alimentelor primite, a păşit peste examenul primelor zile. Intrând într-un echilibru şi atent la fiecare lopată de pământ aruncată peste puteri, omul cumpănit a rezistat, însă o mare parte din tineret, îmbătaţi de minciunile cu eliberarea condiţionată a spărgătorilor de normă, a realizat performanţe care în foarte scurt timp i-au dus pe unii la tuberculoză iar pe cei mai mulţi la cimitir. Aici, repede ne-am dat seama că dacă ai apucat să te distrugi, nimeni nu te mai ridică. Eşti pierdut!
Brigada 30 era formată mai mult din oameni în vârstă; cei mai mulţi erau ţărani din Banat, care munceau frumos, însă tacticos, aşa, ca la dânşii, pe lanţuri. La întrecerile cu brigăzile vecine noi n-am răspuns. Lucram cât puteam, neţinând seamă de îndemnurile şi ameninţările şefilor. Căci în general, când era silă mare, se întâmplau şi accidente. Dacă aş aminti numai de moartea inginerului Cojan şi încă ar fi suficient. Dar, toată vina cade pe şefii de grupe. Tot timpul cu bruscări şi fugăreli pe oameni.
Aşa se face că într-o zi, către seară, lucrând cu contabilul Mitică Munteanu la un vagonet manual, când am ajuns la descărcări deasupra lacului Mamaia, vagonetul din urma noastră, la îndemnul şefului de grupă, întărit cu o înjurătură bănăţeană, i-a strivit lui Munteanu piciorul drept. Eu, mai atent, am sărit pe tampoane şi numai cornişele celor două vagonete s-au strâns în regiunea mijlocului. Am simţit dureri o zi, două şi pe urmă s-au potolit. Vor răbufni abia peste un an.
Aproape la fel s-au petrecut lucrurile cu încă trei nenorociţi, în aceeaşi săptămână.
La masă, morcovi muraţi, sau gogonele fierte. Pâinea ne ţinea în viaţă şi pachetele pe care le primeam
106
de acasă (cine le primea). Şi acestea dijmuite de către brigadieri, cu aprobarea ofiţerului de serviciu. De două ori pe lună era zi de vorbitor. În ce condiţii se aproba vorbitul, nu ştiu. Aşa ceva nu am avut şi nu-mi pot da seama de condiţiile în care puteai să vezi şi să duci o discuţie cu familia, venită aici de la capătul pământului. Din mijlocul lagărului, se auzeau în ziua de vorbitor strigăte, ţipete disperate, acolo, la poartă. Pe urmă, către seară, totul se potolea şi cine primise pachet, împărţea bunătăţile cu cei mai nevoiaşi.
Din cauza muncilor inumane, a regimului de exterminare şi a deselor accidente, cel puţin un sfert din colonie mergea în cârje. Tot mai des se auzea: „mai bine era la puşcărie”.
Mi-aduc aminte că într-o seară ceţoasă, cu burniţă, de la începutul iernii, după numărătoarea pe platou, a fost scos în mijlocul brigăzilor, în lanţuri, Bucur Brănescu. Şeful politic al coloniei ţine un discurs:
vedeţi voi, iată una din lepădăturile puturoasei burghezii, care în loc să muncească spre a-şi plăti greşeala de a fi complotat, făcând spionaj în detrimentul regimului nostru muncitoresc, se ţine toată ziua de trăncăneli: că vin americanii, chiar că au plecat, ajungând la Tisa şi că atunci când va ajunge ministru ne va spânzura, iată lepădătura, putregaiul societăţii, prinde muşte, crezând că muştele sunt escadrile americane. Răspândeşte în colonii tot felul de minciuni! Aceste scursuri, noi, de obicei, le strivim, ca pe păduchi. Brănescu şi cei care poate mai gândesc ca el, sunt păduchi sociali, de care noi trebuie să ne scuturăm…
sunt tuberculos, domnule şef, am tuberculoză la şira spinării, se plânge tânguios, slab, negru-pământ, Bucur Brănescu.
107
du-l la carceră! Să rămână acolo până la momentul potrivit…
Carcerele erau nişte cutii de scândură, cu goluri între scânduri, aşezate afară, în spatele bucătăriei.
Bucur Brănescu, speriat de moarte de atâtea bătăi câte încasa de la brigadierul Vasile Matei, dimineaţa, cum se făcea ziuă, intra singur la carceră şi rămânea acolo până seara. Până la urmă a fost trimis la puşcărie.
Iarna aceea 1950-1951 a fost o iarnă uscată, fără multă ninsoare. Marea, cu valurile ei negre, argint la creastă, lovea surd în ţărmurile stâncoase.
Noaptea, când pornea vântoasa şi marea intra în hulă, te înfricoşai de vuietul năprasnic al zării. Vânturi băteau fără încetare. Nisipul şi praful jucau permanent pe deasupra capetelor noastre, înnămolindu-ne gura, nările şi urechile. Scuipam pământ, pământ argilos. Pe insula sa, zgribulit de frig, se tânguia Ovidiu după căldura şi cerul înalt şi marea de azur din „La bella Italia”.
De două mii de ani plâng vânturile prin crengile sălciilor şi printre trestiile mlădioase, în ritmul tristelor elegii, născute aici, în bătaia uraganelor, pe ţărmurile Pontului Euxin.
Lacul, care a oglindit figura tristului aed mediteranean, îi culege lacrimile cristaline, spălând cu valurile sale curate, treptele statuii de pe insulă.
La poalele dealului de piatră sunt temeliile pentru o uzină electrică, iar deasupra o colonie de femei politice sapă la pământ, cărându-l cu roaba. Mai jos, pe „mustaţă”, brigăzi nevolnice sparg piatra pentru şosele
108
şi pentru căi ferate. Colea, lângă coada lacului, brigăzi strivite cu ciomagul, sapă şi cară cu roaba mâlul şi nisipurile mucegăite, din fundul canalului. O brigadă de elevi, decimată, se ofticeşte la cota 9 iar brigăzile de studenţi 13-14 educaţi, reeducaţi, supraeducaţi, calcă lut la cărămidăria de lângă aeroport. Cioplitorii în piatră taie din stâncă bordurile pentru trotuarele viitoarelor oraşe.
Peste toată această muncă forţată, ca şi cum mâine nu ar mai fi vreme, ci ar veni prăpădul potopului din urmă, lozinci şi placarde cu: trăiască nu ştiu cine, care face nu ştiu ce, spre fericirea nu ştiu cui.
În insula lui pustie, Ovidiu se vaită, se tânguieşte pentru puţinătatea inimii înstrăinaţilor bastarzi. Şi-i blestemă!
A trecut iarna cu oftică, cu picioare şi cu mâini rupte şi cu tot felul de greutăţi.
Pe la întâi martie, s-a arătat primăvara, cu cer albastru şi mâţişori în sălciile de lângă statuia lui Ovidiu. Creşteau nădejdile sprijinite de primăvara ce se arăta şi pe himerele visurilor de puşcărie.
într-o duminică, de la începutul lui martie, trece prin colonie, fulgerător, vestea morţii doctorului Simionescu. Peste noapte fusese dus la brigăzile 13-14, formate din studenţi supraeducaţi şi ce s-a petrecut acolo s-a înţeles acum. Doar au mai trecut şi alţii pe acolo. Fusese bătut crunt pentru atitudinea lui statornic românească. Dimineaţa, pe şantier, şeful lui îl trimite după un târnăcop aflat în afara cordonului. Doctorul Simionescu l-a făcut atent că iese din cordon. Şeful echipei tratase mai înainte problema cu soldatul.
109
Soldatul fusese instruit de cu noapte de către comandantul pazei. Doctorul Simionescu a refuzat să iasă din cordon. Bănuia ce s-a pus la cale. Atunci, şeful grupei i-a făcut un vânt pe la spate şi, în rotirea lui pentru a se ţine pe picioare, soldatul, de aproape, a tras o rafală de pistol-mitralieră, culcându-l la pământ. Brigăzile de pe „mustaţă” stau, se crucesc şi nu înţeleg pentru ce acest teatru. Toată colonia e în fierbere. Macedonenii sunt hotărâţi ca pe făptaşi să-l tragă la răspundere, după legile din Pind.
Tot în acele zile, şeful mecanicilor de la Mamaia, Ion Dumitrache, a evadat.
Alături de şantierul nostru, era un şantier unde lucrau civilii. Un excavator, care mai mult era în reparaţie decât în activitate şi trei camioane-basculante cărau pământul aruncându-l în lac. Pe aceste maşini erau câteva femei-şofer, dintre fostele fete de stradă. Dumitrache circulase prin lume şi nu de mult se întorsese din Germania de Vest. Intenţia lui era să se reîntoarcă în Apus. Tânăr, inteligent, glumeţ, câştigase pe comandantul gărzii, şi fără nici o greutate, câştigă inima largă a unei şoferiţe. Seara, când noi am plecat de pe şantier, Dumitrache a ieşit din cordon, s-a pitit în nişte conducte pentru apă şi a plecat, alături de şoferiţă.
Intenţia lui a fost, ca pe drum, să scape de femeie şi să iasă cumva din zona canalului.
Se pare că şoferiţă a pretins convieţuire veşnică. Cum se vor fi desfăşurat lucrurile între dânşii, greu de lămurit. Fapt este că undeva, într-un sat, femeia l-a vândut. A doua zi, când veneam de la lucru, îl găsim pe Dumitrache legat de stâlp, la marginea platoului. Lângă el, de pază, majurul Neagu, primul brigadier.
110
Dumitrache făcuse parte din brigada noastră. Când trecem pe lângă dânsul, ne spune zâmbind, cu fruntea sus: „mă vor împuşca la noapte”.
Ştiam că pentru evadări, urmează procese şi condamnări penale.
Când ne-am sculat, imediat a venit ştirea că Dumitrache este mort. Fusese împuşcat în apropiere de sârme.
Mai târziu am aflat cum s-au petrecut lucrurile. La ancheta lui Alboni şi a comandantului coloniei, peste noapte, Dumitrache le strigase în faţă toate silniciile la care suntem supuşi, munca în regimul de exterminare, care ţinteau, toate, distrugerea noastră.
Se pare că acest lucru nu a plăcut anchetatorilor. Se pare că anchetatorii au găsit un om-unealtă. Dumitrache a fost dus în beci şi acolo cineva l-a împuşcat. Pe urmă acel cineva l-a târât de picioare afară, până aproape de sârme. Simulând o încercare de evadare cu ajutorul unui soldat care, stând de pază, a frânt, cu un glonţ, cutezanţa. Întâmplarea face ca glonţul să-i fi străpuns ceafa. Iar Dumitrache stă cu faţa-n sus, senin, în plin soare, mult în interior, dincoace de zona interzisă.
în acea noapte, oamenii care n-au dormit, stând de veghe, au ştiut că dincolo de sârme nu s-a tras nici un foc de armă.
Sunt alţii care ştiu că în beci la Dumitrache a intrat, în puterea nopţii, primul brigadier Madan.
într-o ladă pătrată, căruţa, cu-n cal şarg, îl duce pe Dumitrache la cimitir.
Mai pe la începutul lui septembrie, a fost încă o evadare. Aceasta perfect reuşită.
111
într-o brigadă, care lucra la sfărâmat piatră, pe şantierul „mustaţă” era un dobrogean, înjur de 35 ani, pe care toată lumea îl socotea nebun. Nebuni erau destui, dar de acesta ne ocupăm acum. Dobrogeanul lălăia toată ziua, lucra când voia şi dormea când credea el, pe unde se găsea. Se aşeza jos, după o movilă de piatră şi îndată adormea. Din pricina lui, în general, se întârzia la numărătoarea de seară. Trebuia să fie căutat pe după grămezile de piatră, prin vagoane, trezit şi adus la brigadă. Ajunsese conducerea coloniei la concluzia, după repetate pedepsiri, că omul e nebun şi dacă nu-i periculos trebuie totuşi trimis la muncă să i se stoarcă şi lui vlaga. De altfel, era bun lucrător, la spart piatră. Ghicea direcţiile de creştere a pietrei şi cu o uşoară lovitură de ciocan o sfărâma în bucăţi. Pe urmă, continua operaţia până la sfărâmiţarea pietrei, după mărimile cerute. Norma când voia să lucreze şi-o făcea în două, trei ore şi după aceea, ca un om beat, umbla fără rost pe şantier, adulmecând cu nările larg deschise, depărtările. Pe urmă se culca.
Soldaţii din gardă îl ştiau şi râdeau de nebun. Câteodată, când şeful pazei făcea numărătoarea oamenilor pe brigăzi, lipsea cineva. El era??? Brigăzile plecau spre colonie, în timp ce un soldat fluiera, striga, căuta pe după grămezile de piatră.
Într-o seară nu l-au mai găsit. Conducerea coloniei, ştiind despre cine-i vorba, a lăsat lucrurile să se lămurească de la sine. Lucrurile s-au lămurit după o zi sau două, când la marginea şantierului s-au găsit hainele nebunului, dar nebunul, nicăieri! Nebunul n-a fost chiar nebun. S-a aflat mai pe urmă că ştia bine limbile bulgară şi greacă şi chiar făcuse ceva spionaj pentru americani. Că fusese şi el prin Apus.
112
Aşa necaz au avut cei din administraţie pentru reuşitul joc al „nebunului”, încât au pedepsit întreaga colonie două luni, fără pachet, fără vorbitor, fără scrisoare. Iar spre, şi de la şantier, mergeam în rânduri, braţ la braţ să nu cumva să mai evadeze vreunul.
să-l ţii strâns la braţ! Să răspunzi pentru vecini!
Râdeam.
Pe pământul arid, pustiu, al Dobrogei, a venit primăvara, cu mici floricele alb-albastre, lipite de pământ. Floricele, fără nume.
Pe deasupra, curg, către nord, escadrile de cocoare, care acoperă cerul; călătorind tot pe lângă ţărmuri sunt şi stoluri mari de berze. Toate păsările trec pe deasupra noastră, aducând în penaj răbufnirile primăverii.
Lăstunii îşi sapă cuiburile în malurile canalului şi lişiţele, prin păpuriş.
Iar noi asudăm în întrecerile socialiste pentru 1 Mai. E atâta batjocură pe capul nostru şi atâta forţare la lucru, încât mi-am ieşit din calmul meu pe mine lucruri de aici m-au lăsat nepăsător. Dar idioata gloată de şefi cu urlete şi îndemnuri care pomenesc de „Paştele mă-tii” m-au scos din amorţire. Şi până a nu se ridica ceaţa, într-o dimineaţă, pe malul canalului, îl chem pe Andrei şi pe Niţu Sandu. Şi ne sfătuim. Nu putem sabota direct. Totuşi ceva trebuie să facem. Nu avem nici un interes ca să pierim de dragul muncii (Munca, dacă ar fi fost plăcută, o luau boierii spusese moşul Nicolae Coşeru de la Botoşani). Şi, în ziua aceea, am lucrat mai puţin. Cazmaua nu intra până-n plăsele şi lopata lua pământ numai în vârf. Ceilalţi doi, de la vagonet, se rupeau muncind, de teamă ca nu
113
cumva să întârziem plecarea garniturii spre descărcare. La prânz ne trezim că ni se taie pâinea sau ciorba.
După cinci, şase garnituri, am obosit. Observând ritmul şi metoda în care lucrez eu, ceilalţi au deschis ochii mari de spaimă. Pentru consecinţe. Pentru sabotaj. Pe urmă, ca o străfulgerare, le-a trecut prin creier că asta este ieşirea. Şi şi-au potrivit mişcările după mine.
La vagonetul lui Andrei, la fel. În brigada lui Sandu s-au găsit oameni de înţeles. Şi-n alte brigăzi moda s-a întins. Lucram tăcuţi, supuşi stăpânirii, dar zi după zi, numărul garniturilor scădea. De unde la început încărcam 27 de trenuri, acu, după o săptămână, le-am scăzut la normal – 12 tone. Asta era norma. După părerea mea, asta era prea mult. Brigăzile reeducaţilor făceau zilnic treizeci, treizeci şi trei de tone plasându-se pe placarda de la poartă, în fruntea întrecerilor. Şi cădeau. Se ofticeau.
Pe noi nu ne interesa aşa ceva. Totuşi administraţia se interesează. Ameninţă. E curat sabotaj. Vine la faţa locului. Noi lucrăm în ritm frumos. Nu e nimic de zis. Strigă responsabilul de şantier, strigă brigadierul şi subalternii lui. „Dă-i zor, dă-i zor, umple lopata bine!” Cazmaua intră uşor în nisipul afânat. Dar nisipul rămâne acolo. La o cotitură locomotiva sare de pe linie şi iată, „carambolul e gata!”. Pe maşină e un reeducat. Reeducatul, îngrozit, primeşte peste cap numai ciomege şi vorbe despre sabotaj. Noi, pe platformă, zâmbim unul la altul. Ştim despre ce este vorba deşi nu s-a dat nici un cuvânt de ordine. În mod tacit, oamenii au priceput totul, din prima clipă. Cei care n-au înţeles tactica, după grele zvârcoliri ca să încarce la timp vagonetul, obosiţi, au depus armele sau au umplut infirmeria.
114
Seara, reveneam în colonie, cu mâinile în buzunare, fluierând vesele cântări. Vorba nu ştiu cărui ministru mucalit: „muncă şi voie bună”.
în ziua de Sf. Gheorghe a venit o ploaie mare cu fulgerări şi trăsnete, de nu ne-am putut duce la lucru.
Seara mi-a adus o noutate. Scos din brigadă, cu boarfele în braţe, am ajuns într-o altă baracă, punând temelie de constituire pentru brigada de preoţi cu numărul 34. Lângă mine se aşază părintele Meren din Sălaj, pe urmă doi preoţi catolici, câţiva iehoviţi şi alţii, despre care nu ştiu precis ce căutau între noi. Iată, prin urmare, constituită brigada de preoţi şi sectanţi, care va duce aici o viaţă de mizerie fizică şi morală, pe care încă nici un om de pe lume nu le-a încercat. Total izolaţi de ceilalţi colonişti, rupţi de contactul cu lumea exterioară; trimişi pe şantierele cele mai grele; hrăniţi cu resturile de alimente de la bucătărie. Zilnic instrucţie militară, fugăreli, culcări, zilnic bătaie organizată. Până toamna, brigada va fi decimată.
Deocamdată, pricepând despre ce este vorba, îmi întind pătura pe scândura patului comun, mă închin şi mă culc.
La trei dimineaţa, strigă unul ca un disperat: „Deşteptarea! Putorilor! Paştele şi Dumnezeul mamei voastre de putori” şi dă cu un lemn peste picioarele celor mai de aproape.
Mă gândesc: Vasăzică, aşa stă povestea. Nu m-am înşelat. Ce atitudine să iau? Să încerc o rezistenţă făţişă?
Sectanţi, închinătorii lui Iehova.
115
Să trec în tăcere totală? Hotărârea voi lua-o peste două, trei zile.
În noaptea învierii, la miez de noapte, când clopotele din „Valea Neagră” sună pentru învierea Mântuitorului, ni se face o amănunţită percheziţie de către ostaşi. Sub supravegherea comandantului de colonie, a politicului, Vasile Blănaru, pontatorul brigăzii, ne ţine, faţă cu aceştia, predica zilei:
-A venit momentul când ştiinţa alungă tot mai departe întunecatul misticism, care a ţinut omenirea în întuneric mii de ani. E timpul ca să părăsiţi idioatele şi bolnavele învăţături înapoiate, cu care aţi îmbâcsit capetele oamenilor până acum şi dacă vreţi să vă întoarceţi în societatea de astăzi, să vă lepădaţi de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrând în rândurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care vă invită să urcaţi.
Iar comandantul încheie predica lui Vasile, adresându-se brigadierului şi subalternilor lui:
să-i omorâţi! Vă dau ordin să-i omorâţi! Pe răspunderea mea! Paştele mamii lor de dobitoci!
Ne-am uitat unul la altul. În acest moment, ca o lumină a trecut peste inima mea şi strig tare:
hristos a înviat, fraţilor!
care eşti ăla, mă? Întreabă comandantul, întors de pe coridor.
eu sunt…
du-l la carceră, aşa dezbrăcat! Dumnezeul mă-tii de bandit!
… Când răsărea soarele, peste pleşuvele dealuri dobrogene, se auzeau, în zbor înalt, osanalele clopotelor de la bisericile din Constanţa. Pe mare şi pe lac, domneau tăcute linişti. Către cerul albastru, ridicau scări nevăzute cântăreţele ogoarelor, ciocârliile.
116
Şi era bine! Şi pace-n suflet!
însemn fruntea, pieptul şi umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat, Iisus pluteşte pe lângă sufletul meu. Mâna lui îmi atinge fruntea cu caldă binecuvântare.
I-atâta pace-n carceră!
Dulce eşti, Doamne, în suferinţele pe care ni le îngădui!
Fă-mă Doamne, bun! Bun, ca un Om!
Lucram cu roaba la un terasament de cale ferată. Pe la jumătatea lui mai, aflu că în colonie au sosit de la Aiud, Valentin, Tomiţă şi Ghiţă Militaru.
Eram tot timpul sub atenta vigilenţă a şefilor. Total izolaţi. Nici vorbe, nici semne către cunoscuţi. Totuşi am îndrăznit, precaut, să dau mâna, ba chiar să vorbesc în câteva rânduri cu bunii mei prieteni. Apoi, într-altă zi, l-am întâlnit pe Andrei Stăcescu, cu care lucram la aceeaşi cale ferată, pe urmă pe Georgică Ciurel şi pe Mihail Răducanu şi alţi câţiva cu care fusesem prin ţara robiei.
Deşi munca era grea, cu toate bătăile şi fugărelile la care ne supuneau majurii şi tinerii reeducaţi, totuşi o forţă care venea de dincolo de lume mă ajuta. Pluteam pe deasupra realităţilor crude, murdare, imediate, într-o tăcere totală.
La greutăţile pe care ni le făceau şefii, se mai adăugau turnătoriile şi bătaia de joc care venea din partea iehoviştilor şi a celorlalţi sectanţi.
Trebuie să recunosc, fără nici o rezervă, că atâta doză de ură cât am văzut la un iehovist, Păduraru, de prin Dorohoi, n-am întâlnit nicicând în viaţă.
117
Nici stăpânii nu scrâşneau din măsele atât de crunt, când se arăta sufletul negru al acestui posedat. Cu drept cuvânt, diavolul intrase în Iuda. Şi stăpânirea îl făcuse şef, alături de studentul Laitin, elevul Săbădac şi majorii Drăgănescu, Munteanu şi Popovici. Ceilalţi sectanţi cumpărau cu alimente şi bani (ei aveau voie să primească aşa ceva) pe brigadieri şi pe şefi, ca să le fie mai bine. Şi le era mai uşor decât ne era nouă.
Venind de la şantier în pas de marş, repetam în gând rugăciunea: Doamne al puterilor, fii cu noi, căci pe altul afară de tine, ajutor întru necazuri, nu avem! Doamne al puterilor, miluieşte-ne pe noi!
… Şi diavolul a intrat în Iuda. Iar Iuda era de astă dată un preot dobrogean, Andrei Ioan, ucenic al lui Hristos. Şi l-a vândut pe Hristos şi pe fraţii săi…
În seara aceea, mai întâi s-a uitat crunt la închinarea pe care o făceam înaintea mesei, i-am răspuns cu chip senin şi l-am dezarmat.
Dincolo, pe lădiţă, îşi face rugăciunea preotul Ştefan Marcu, din munţii Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine şi-l loveşte peste obraz: Ce-i cu semnele astea mistice? Nu ştii că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiţi toţi, pentru tine?
Marcu în picioare îi răspunde senin: Loveşte-mă şi pe obrazul celălalt.
Şi Iuda loveşte. Loviturile cad peste cap şi în coastă. Pe faţa lui Marcu apare roşul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primeşte sălbaticele lovituri, Iuda urlă şi loveşte: Te învăţ eu trăire creştină! Martir te fac!
Când Iuda se opreşte gâfâind, cu sudori mici pe frunte, Marcu, tăcut, îşi face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudălmi, cu tot calendarul ortodox…
118
Iar zilele se scurgeau una după alta şi vara se pregătea de călătorie spre sud. În acele zile, pline de grele încercări, a ieşit un zvon în colonie. Apăruse în colonie asta era în jur de 23 August un număr din „Scânteia”. Pe ultima pagină a acestei gazete se afla un comunicat al guvernului, cu aldine. În comunicat se spunea că Uniunea Sovietică, prin Molotov, iscălise toate cedările teritoriale spre a salva muncitorimea de la un nou măcel şi că se retrage între graniţele sale din anul 1938. Că, în locul armatei ruseşti, care se retrage de la noi şi pe care trebuie să o conducem până la tren cu flori şi muzică pentru salvarea ce ne-a adus-o 23 August intră forţele ONU. Acestea vor rămâne la noi, până ce ţara se va pacifica, partidele îşi vor reface osatura ca, după aceea, să fie alegeri libere. Comunicatul îşi exprima speranţa că puterile apusene vor garanta existenţa şi libertăţile democratice şi pentru comunişti. Lucrul acesta trebuia să se petreacă până la 10 septembrie.
Iată-ne la un pas de libertate.
Izbânda lungilor şi grelelor aşteptări e aproape. Andrei îmi spune:
e un entuziasm în colonie de nedescris. S-ar putea ca băieţii să sară dincolo de cal. Mai ales ţărăniştii şi fracţiunile de rezistenţă se arată periculos de entuziasmate.
dar ai noştri, ce fac?
ai noştri, în general, tac. Sunt plăcut impresionaţi; îi gâdilă şi pe ei bucuriile probabile. Dar aşteaptă. Cu rezerve.
andrei, spune-le să se liniştească. Nu e nimic adevărat. E o provocare pusă la cale de stăpânire, spre a cunoaşte apele în care ne scăldăm. Tu cunoşti psihologia de masă. Potoleşte-i!
119
Şi peste entuziasmul colectiv, încet, s-a aşezat ordinea, care frânează pornirile ce-şi au izvorul în neraţiune.
Stăpânirea, dându-şi seama că planurile-i sunt dejucate, aici, ca şi în altă parte, a căutat prin toate mijloacele să găsească de unde a plecat cuvântul de ordine. A spus că suntem organizaţi pe colonie, că firele merg încolo sau încoace, că nu mai lucrăm pe trei ci pe doi, ba că ceva militari, dintre comandanţi, au căzut la tocmeală cu noi şi ne-au dat mâna spre a face nu ştiu ce.
Tocmai în acest timp, bătăuşii de căpetenie din brigăzile 13-14 sunt ridicaţi şi duşi din colonie. Mai târziu se va afla despre nişte procese în legătură cu reeducarea de la Piteşti şi Gherla, cu răsfrângerile lor la Canal şi la Târguşor. Stăpânirea a căutat să-i facă răspunzători pe aceştia pentru chin şi pentru moarte.
Se pare deci că, de undeva, s-a pornit un început de anchetă, referitor la tratamentul nostru şi la mortalitatea mare în rândul puşcăriaşilor.
Este numai un început de anchetă. Abia peste un an vor fi date în vileag barbariile de la coloniile Galeş şi Capul Midia, cele de la Cuhnea şi Kilometrul 3.
Mult mai târziu, prin 1952-1953, se vor căuta ţapi ispăşitori între medicii coloniilor şi între comandanţi, în fruntea cărora se afla Alboni. Deocamdată, acum, parcă trece aşa, peste colonie, ca un semn de întrebare. Parcă cineva se uită strâmb la mormintele proaspete de la Valea Neagră şi de pe tot traseul Canalului. Cu ce scop? Ce-au rodit aceste morminte?
Meşterul Manole şi-a zidit soţia inima, credinţa între zidurile Mănăstirii Argeş, ca zidurile să se sprijine pe această credinţă… Dar aici?
Pentru ce cresc amintirile?
Cui folosesc aceste jertfe?
120
E vorba numai de sfărâmarea rezistenţelor?
Pentru asta a căzut Canalul în mare?
C-a fost zidit pe nisip!
Şi pe vaietele robilor!
Pe blestemele unui neam!
Canalul a fost părăsit în 1953 şi vânturile CU nisipurile îl vor acoperi. Cheltuieli şi trudă fără rost. Cei jertfiţi şi cimitirele cer dreptate!
Accidentul cu vagoneţii din decembrie 1950, care a trecut atunci neobservat, îşi dă roadele acum. Tot sub coaste am mai primit, peste rană, câteva lovituri. Într-o zi m-am trezit bolnav. Medicii de la infirmerie nu au ce-mi face. Voi merge la spitalul închisorii Văcăreşti, pentru operaţie.
În dimineaţa zilei de 20 octombrie 1951, plec la drum cu încă o sută de dărâmaţi, tuberculoşi şi accidentaţi. Umbre, nu oameni, candidaţi pentru alte cimitire.
Cu noi mai merg şi zece oameni întregi, sănătoşi. Printre ei, părintele Ştefan Marcu.
încotro, bade Ştefan?
cred că la Aiud.
pentru ce?
-Nu ştiu precis.
înclin a crede după cât mă uit la voi şi vă cunosc că vor să scape de voi. Să se mai împuţineze rezistenţa. Să macine unitatea.
aşa se pare. Mai ales dacă vor mai urma şi alte loturi, încet, încet, în acea iarnă, au fost retrocedaţi puşcăriilor toţi cei suspecţi de a fi avut un cuvânt de spus pentru cei mai puţini în credinţă.
121
poate că-i mai bine aşa!
tu, Daniele, mergi la spital?
da, la Văcăreşti.
deci, nu te-au operat aici, sau la Poarta Albă?
nu permite comandantul coloniei. Aşa mi-a spus dr. Mihăilescu. Comandantul a hotărât să fiu lăsat să mor.
şi tu, ce părere ai?
nu sunt de acord cu hotărârea comandantului.
te temi de moarte?
bădie Ştefan, de murit, tot va trebui să mor într-o zi. Dar nu vreau ca acest ultim act al vieţii să fie chiar atât de repede. Aş vrea să supravieţuiesc evenimentelor. Ca să văd ce se mai întâmplă în lume. În fond, viaţa şi moartea sunt în mâna lui Dumnezeu. Dacă Mântuitorul crede că anii vieţii mele au ajuns la punctul final, eu trebuie să primesc cuminte această hotărâre cerească. Însă, în adâncul inimii, simt că voi trece şi peste această condamnare la moarte. Şi ne vom întâlni la Aiud. Asta pe temeiul că ispăşirea încă nu s-a produs. Şi, bădie Ştefan, ne aşteaptă încă lungi şi grei ani de suferinţă. Pe toţi românii!
nu exagerezi cumva?
nu. Pe acest drum, tot mai luminos, îmi apare idealul ultim, mântuirea. Iar pe acest drum, porneşti ispăşitor recunoscându-te păcătos. Plăteşti pentru tine şi pentru neam. Te ridici pe tine, ridici şi neamul. Purificat prin suferinţe. Fericiţi vom fi noi şi neamul, dacă Dumnezeu ne va accepta ispăşirea. Când idealul nostru luminos se va realiza, înseamnă că Dumnezeu ne-a primit jertfa şi ne-a iertat. Duhul îmi spune, bădie Ştefan, că la capătul suferinţelor ne aşteaptă iertarea. Asta-i mântuirea!
daniel, roagă-te pentru mine.
122
şi înainte m-am rugat lui Dumnezeu!
mă voi ruga şi eu pentru tine.
În urma noastră a rămas Canalul, coloniile pe coaste şi măcinarea inutilă de acolo. Pentru noi, când o poartă ferecată se deschide, alta alături te primeşte cu fiori de fierărie ruginită. În urmă au rămas Marea, vânzolită de asprele vânturi ale lui octombrie, şi dealurile de piatră roasă din Dobrogea. Iată, sub noi, apele Dunării în luncile de la Cernavodă.
Pe urmă, în faţă, privit din dubă, Bărăganul, masă întinsă, până la marginea cerului.
8
Văcăreşti sau cum natura îşi spune cuvântul
De la Gara de Nord, traversăm Capitala cu un camion-dubă. Ftizicii tuşeau uscat; nu-i aer. Se sufocă. Stăm lipiţi unul de altul, ca-n presă. Pe ultimii, la uşă, miliţienii i-au îndesat cu picioarele, ca să închidă uşa. Întuneric, ca-n iad. O femeie plânge, cu vaiete ascuţite. Degeaba! Până ce nu ajungem în interiorul puşcăriei, nici un semn de înţelegere. Pe lângă noi auzim maşini, tramvaie, zgomotul oraşului. Pe urmă zgomotul rămâne tot mai în urmă şi când cotim la stânga, pe o alee, se deschide o poartă, apoi a doua şi maşina se opreşte.
Cei leşinaţi sunt aşezaţi pe bordura trotuarului. Noi, cei vii, respirăm adânc aerul curat al nopţii, ce depune flori de gheaţă, peste galbenele flori de puşcărie. E rece. Cade brumă!
Până dimineaţa trebuie să rămânem în această curte. Câţiva miliţieni se căznesc să ne înregistreze cu scrisul lor ca laba gâştii.
Lângă Ionaş Plopeanu palid, cu-n plămân atins şi cu dorul în suflet după casa lui cu plopi înalţi, mă
124
orientez în teren. El a mai fost pe la Văcăreşti, mai demult.
Mănăstirea Văcăreşti a fost cândva mănăstire de călugări. Pe urmă statul a făcut aici puşcărie. După cum, din alte mănăstiri a făcut spitale de nebuni. Şi pentru nevoile puşcăriilor din ţară a amenajat aici un spital, în care să se lecuiască sau să moară puşcăriaşii care nu au fost în stare să moară pe la închisorile de origine. Statul a pus aici doctori civili, dă medicamente când crede de cuviinţă, iar personalul medical se pronunţă, hotărât, în favoarea faptului „ca natura să-şi spună cuvântul”. Face, acest personal, chiar ceva mai mult. Cu lipsa de conştiinţă morală ce caracterizează ora de faţă, dă brânci naturii, ca pacientul să ajungă cu un pas mai devreme la crematoriu. De vreme ce lupta de clasă s-a ascuţit, îngrijirea medicală este în funcţie de dispoziţia ofiţerului de securitate. Aşa se face că personalul medical taie, coase şi trimite la „Cenuşa”. Nimeni nu întreabă de ce a murit omul. Aici eşti un număr. Nici măcar nu serveşti ca obiect de studiu… Dacă, totuşi, aici, ici-colo mai scapă din mâna medicilor câte unul se miră şi ei, securitatea înjură acest fapt se datorează naturii, care biruie cu ajutorul lui Dumnezeu…
Deocamdată, mai e până la ziuă. Alături de Ionaş mă închin în faţa bisericii mănăstirii şi privim clădirile care au adăpostit evlavia călugărească. În fund este spitalul; cu etaj. Pe stânga şi în spate, clădirile puşcăriei, iar în dreapta baia şi atelierele.
Mai sunt pe aici puşcăriaşi de drept comun sabotori şi criminali de război. De jur-împrejur, zidurile mănăstirii, cu turlele în care stau de pază miliţienii. Dincolo de ziduri, câmp gol. Spre ieşire, poarta largă
125
trece pe sub clopotniţa dărăpănată, ducând spre alte porţi cu clădirile administrative pe de lături.
Capitala se întinde spre apus. Mănăstirea-puşcărie stă sus pe un dâmb şi priveşte oraşul.
Când se îngână ziua cu noaptea, pe iarbă şi pe dumitriţe se aşază bruma.
Ne tragem către camera în care miliţienii înregistrează cu percheziţie oamenii.
Am ajuns la dreptul comun cu hoţii, criminalii etc. În regimul actual aceştia se bucură de o viaţă mai bună decât politicii.
Stăpânirea îi consideră victime ale regimului burghez şi se poartă cu dânşii bine, arătându-le multă înţelegere. Ba, chiar, acolo unde sunt şi politici, îi pun şefi peste aceştia, cu intenţia de a înrăutăţi şi mai mult viaţa politicilor. Am observat însă o frică respectuoasă la toţi cei de drept comun, faţă de legionari. În dube le oferă imediat loc pe bănci, ţigări şi mâncare, în puşcărie, dacă sunt bucătari, sau plantoane pe sală, se grăbesc, atenţi, să-l servească pe legionar. Simt ei că aici stă o forţă cu care nu se glumeşte. În faţa căreia trebuie să se plece!
Ascultăm spovedaniile lor. Scene de filme periferice. O doctoriţă din Bucureşti, înaltă, slabă, neagră ca păcatul, se ocupa de avorturi. O clientă a murit. Va face 15 ani de puşcărie. La rând, o fată tânără, cu faţa cadaverică, şi-a otrăvit amantul. Pe urmă, un om de la ţară, după vorbă moldovean, cu haine de prin Neamţ, ne spune:
m-am întors din prizonierat, unde am stat şase ani. Acasă am găsit prăpăd. Gospodăria paradită, iar nevasta se ţinea cu un golan. Aveam câteva oi când plecasem la bătălie. Nevasta le dusese la golan. M-am dus să-i cer oile înapoi, I-am spus lui Gheorghe că-i
126
las nevasta. N-a vrut să-mi dea oile. Aveam în mână o codirişcă de alun. Nu ştiu cum l-am plesnit pe golan, peste mărul lui Adam că Gheorghe s-a bălăbănit cu mâinile prin aer, căutând să se sprijine de ceva. A căzut şi nu s-a mai sculat până-n ziua de astăzi.
După el, un băiat de 18 ani. Scuipa sânge. Sectorul lui fusese de la Gara de Nord şi până-n Piaţa Romană. Hoţii şi-au împărţit oraşul în districte, câmpuri de activitate cu şefi şi vătafi cu zeciuială şi ordine, cu miliţieni şi ofiţeri de miliţie care-şi aveau partea lor la beneficiu. Dar pe acest sector, el reuşea să buzunărească călătorii, substituindu-le cum zicea el portmoneele şi ceasurile.
O fată palidă, cu buzele vinete, pământii, spune:
mă duceam acasă pe la clienţi şi, mai adesea, rămâneam noaptea cu ei. Cum se ivea prilejul, luam de prin casă ce găseam mai de preţ. Şi plecam în altă parte.
După dânsa, un tânăr, uscat, pistruiat, cu nasul coroiat:
eram casier la o alimentară pe Dudeşti şi, la un control, n-au fost toţi banii în casă.
Un flăcău cu faţa suptă se plângea că-l dor plămânii. Vorbeşte greu româneşte. E de prin ţinuturile secuieşti:
-Am fost bolnav de tifos, slăbisem atât de rău încât nici nu puteam să mă spăl. Mă dezbrăca mama şi mă spăla ca pe un copil mic, până m-am întremat. Se vede că mama păcatele ei, s-a aprins de pofte muiereşti, şi într-o seară, după o astfel de scăldătoare, m-a tras peste ea. Şi-am păcătuit. Din seara aceea trăiam cu mama, ca şi cum ar fi fost nevasta mea. Tata nu ştia nimic. Mama îl ura pe bătrân şi m-a luat părtaş la omorârea lui. Amândoi l-am omorât, într-o noapte, cu toporul
127
şi l-am vârât într-o grămadă de gunoi. Până la urmă păcatul s-a descoperit. Mama a murit în închisoare, la Braşov, urlând că-l vede pe tata, cu capul sfărâmat, în toate ungherele. Eu, cum vedeţi, am venit să mor aici.
şi, ce zici, tu, de toată această întâmplare?
ce să zic? Sunt prea păcătos, ca să mă mai gândesc la Dumnezeu. Eu sunt de credinţă calvină. Adică am fost, pentru că acum sunt în afara legii. Se vede că mama şi cu mine am fost predestinaţi iadului.
şi nu-ţi pare rău? Nu te mustră conştiinţa?
la ce mai poate folosi aceasta? Vreau să mor.
Pe feţele tuturor se află tiparul groazei pentru un astfel de păcat, nemaiauzit.
Flăcăul din ţinutul secuiesc priveşte absent un punct negru de pe zidul din faţă. Din când în când îl scutură tuşea. Moartea-i dă târcoale.
Am ieşit afară, în lumina dimineţii, să-mi purific sufletul de otrăvurile şi cenuşa iadului.
Azi am stat toţi cei sosiţi cu duba numai politicii într-o cameră igrasioasă, coşcovită, murdară, cu rogojini lipicioase pe paturile de fier. Ca pe grătarele iadului. Pe urmă am fost duşi la vizita medicală. Ionaş, cu tebeciştii, au rămas în aceeaşi mizerie, ca să li se mărească suferinţele încă o lună de zile, până ce vor fi expediaţi la sanatoriul de la Tg. Ocna. Fără medicamente, în umiditate, fără aşternuturi, cu varză chioară în gamelă.
Când am ajuns în faţa medicului şef, Saferman, acesta s-a uitat în hârtii şi a hotărât: „Te voi opera!”
Seara, am intrat în curtea spitalului şi în spate cu un halat, peste o cămaşă scurtă până la buric, în aşteptarea
128
operaţiei, am fost instalat într-o cameră salon se numeşte — cu tebeciştii negativi.
Salonul, la demisol iar sub geam, ronduri cu gălbenele înflorite. Avocatul Sever Teodorescu de la Braşov şi cu Ion Lambru ajunşi la puşcărie pe apartenenţă ţărănistă îmi vorbesc despre viaţa spitalului.
uite, zice domnul Lambru, aici este sala cu aparatul de raze, pe urmă, în fund, două saloane cu tebecişti. Alături, în spatele clădirilor e curtea în care ne putem plimba. Deasupra se află dreptul comun şi secţia de chirurgie, în care va trebui să ajungi. În stânga, curtea din faţă, jos e bucătăria iar deasupra femeile politice. În cealaltă aripă a spitalului se fac reparaţii. După cum observaţi, câţiva oameni, puşcăriaşi şi ei, repară biserica. Se pare că familia Văcăreştilor a câştigat procesul cu statul român şi aici, nu ştiu când, va fi din nou mănăstire. Guvernul repară biserica, în care mai întâi a făcut magazie; acum o socoteşte un monument istoric. Nu este de conceput ca un guvern comunist să preschimbe o puşcărie în mănăstire. Pe cât ne dăm noi seama, actuala stăpânire împuţinează mănăstirile, înmulţind securităţile şi puşcăriile.
Am trecut şi pe la tebecişti, în saloanele din fund. Unul macedonean e pe moarte. Îi veghează ultimele clipe doi băieţi tineri. Pe un pat, întins cu faţa spre perete, generalul Cosicioiu fuge de moarte. Ene Filipescu (socialist) stă cu capul între palme, pe marginea patului, gândind la atelierul lui de cizmărie şi la războiul interstângist. Profesorul Ştefănescu, la braţul comandorului de aviaţie Teodoru, se plimbă pe sub geamuri. A intrat în mijlocul lor şi o viperă, venită acum două zile de la Canal, care le va amărî ceasurile morţii.
129
la chirurgie sunt nişte oameni de treabă, mulţi sunt veniţi de la Canal, în urma unor accidente. Ai să-i cunoşti.
Aşezat pe patul meu, îmi privesc cu vădită simpatie prietenii În paturile din fund, un sârb tânăr, student la agronomie, din Vârşeţ, a căzut cu ceva „titoism”. Pe urmă, doi gospodari din Banat şi câteva paturi libere. În tavan un bec, iar pe sală, din când în când, un miliţian sau o miliţiană. Nu e nici spital curat, nici puşcărie murdară. Un amestec în care poţi totuşi să-ţi exprimi un gând.
dragă părinte, mă lămureşte domnul Lambru, aşezat alături de bunul său prieten Sever Teodorescu, să ştiţi că spitalul are tot ce-i trebuie: saloane, sală de operaţie, bolnavi şi medici. După socoteala noastră sunt cincisprezece medici şi trei sanitari. Dar, nu ştiu cum să zic, e o mare lipsă de medicamente şi, mai grav încă, o totală lipsă de simţ profesional la medici. Personalul medical execută ordinele securităţii. Este aici, sus, la chirurgie, avocatul Chiva Ornştein, se pare şeful sioniştilor din ţară. În fiecare zi vine, aici, o maşină de la Interne, care-i aduce pe o tavă tot ce pofteşte; pâine albă, unt, fructe, prăjituri, brânzeturi, iar bucătăria are ordin să-i gătească ceea ce el comandă. Medicul îl vede de două ori pe zi şi la căpătâiul lui se găseşte remifon şi streptomicină. Jos, acolo în camerele neînsorite, tebeciştii ceilalţi îşi scuipă plămânii şi adorm cu mâinile cruce pe piept. Uite, pe patul de colo a murit Golopenţia de la Institutul de Statistică şi pe celălalt, vestitul Catărău. Venit în ţară, după 23 August (fusese prin America) pe temeiul vechii lui apartenenţe la lupta stângistă, le-a pretins lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Anei Pauker să-l facă preşedinte de republică. Aceştia l-au trimis, împreună cu
130
secretarul său particular, un evreiaş tânăr, la Văcăreşti, până când vor lua hotărârea cuvenită. Catărău a tot aşteptat să moară Parhon, ca să-i ia locul. Parhon însă, pe cât se ştie aici, şi-a făcut un tratament în Institutul său de geriatrie cu novocaină şi nu vrea să moară. Vrea să prindă anul 2000. În schimb, într-o dupăamiază, a murit Catărău. De la morgă, în noaptea în care a murit, Catărău a ajuns la crematoriu, cum se întâmplă de altfel cu toţi cei care mor aici şi astfel Ţara a scăpat de un pretendent. Imediat securitatea l-a ridicat pe tinerelul secretar particular şi credem că se găseşte pe undeva, la păstrare.
de mult sunteţi aici? Întreb eu.
de cinci luni. Am venit bolnav de la Canal.
în ce colonie aţi fost?
acolo unde-i moartea fără răspundere, la Capul Midia.
sunt şi condamnaţi acolo?
-Nu. Numai lăgărişti.
mai înainte unde aţi fost?
la Ocnele Mari.
eraţi mulţi acolo?
-Vreo mie. Printre ei se afla şi părintele Arsenie de la Sâmbăta. A fost şi pe la Canal.
am auzit multe lucruri frumoase despre acest călugăr.
foarte corect şi credincios. Nu-i habotnic. Are o deosebită putere de a pătrunde sufletul omului. În judecată e aspru şi categoric.
-Alţii?
-Alţii. Pe Horia Cosmovici îl cunoşti?
nu-l cunosc.
-A trecut la catolicism nu ştiu în ce condiţii şi face propagandă pe această temă. Se pare că a intrat
131
sub influenţa Monseniorului Ghica. Ştiţi că preoţii catolici, ajunşi în puşcărie pe ceva spionaj pe lângă scaunul papal şi alte chestii nu tocmai creştine, răspândesc zvonul că Monseniorul Ghika l-ar fi botezat pe Nicadou (împăratul Japoniei)?
nu-mi vine să cred. Nicadoul reprezintă o altă lume.
ştiu. Dar catolicii susţin că părintele Ghika l-a botezat pe Nicadou.
imaginaţi-vă, domnilor, că mâine vom ieşi afară din puşcărie. Şi dacă lucrul nu e aşa cum spun catolicii?! Dacă Nicadoul a rămas în religia strămoşilor săi? O minciună în plus, care pătează. Or, la urma urmei, şi catolicii sunt creştini. Şi se cade să-i apărăm. Chiar să-i scoatem din propriile lor abateri.
de acord. Tot acolo şi greco-catolicii vorbesc mult pe tema actului de unire din octombrie 1948.
desigur, această operaţie s-a făcut sub imperiu politic. Şi ustură. Îmi dau seama că unitatea trebuia făcută în alte timpuri şi-n alte condiţii psihologice. Totuşi, actul s-a făcut. Şi rămâne, căci la Dumnezeu sunt alte judecăţi. El, de obicei, alege pe cei slabi ca să facă de ruşine pe cei tari. Iată, sub Iustinian s-a făcut ceea ce n-au putut face patriarhii şi regii de până acum.
credeţi că acesta-i un merit al lui Iustinian?
-Nicidecum! Dar observaţi că în timpurile normale nu s-a putut ajunge la unificarea religioasă a românilor transilvăneni, deşi s-a pus deseori această problemă, de la 1918 încoace. Şi istoria nu poate face altceva, decât să o pună între realizările anului respectiv. Că în spatele acestei unificări stă Moscova, cu lupta ei anticatolică, toată lumea a priceput. În interiorul ţării, lucrul acesta s-a făcut de către Stat, pălmuind catolicismul de la noi şi împroşcând treptele scaunului
132
Papei, lucru ştiut de toată lumea; se ştie că preoţii greco-catolici şi credincioşii lor au trecut la ortodoxism, sub imperiul politic cu prezenţa formală a Bisericii Ortodoxe. Se propune revenirea, propunere făcută de Mitropolitul Bălan la 15 mai 1948 şi de Iustinian nu ştiu când. În spatele acestei uniri stă comunismul anticreştin. Totuşi, eu nu pot trece cu vederea că dacă-n spatele acestei uniri, făcută aşa cum s-a făcut, stă Moscova, apoi trebuie să-mi aduc aminte că-n spatele unirii de la 1700 stă tronul apostolic al împăraţilor de la Viena. Timpuri şi timpuri… Metodele au rămas aceleaşi. Atunci Papa a comandat împăratului de la Viena: „Adu-i pe români la uniaţie”; astăzi „tătucul” din Kremlin a comandat lui Gheorghiu-Dej şi acesta, îmbrăcându-l pe Iustinian în cafta patriarhală, a executat ordinul Kremlinului: „sfărâmă unitatea catolică! Doar suntem în război ideologic cu «Internaţionala neagră» sutanele preoţeşti”. Aşa trebuie înţeleasă unirea din 1948.
Dar eu trebuie să fac următoarea remarcă: dacă episcopii greco-catolici nu au vrut să se facă ortodocşi nimeni nu le-a luat capul pentru aceasta. Uite, comuniştii nu vor să facă martiri din această întâlnire politică. Iar preoţii greco-catolici foarte, foarte puţini, care au ajuns prin puşcării, au venit aici, nu pe teme religioase opoziţie la unire -, ci pe alte probleme. Unele politice, altele necurate. Nici un preot greco-catolic nu a dat bătălie cu unirea până la moarte. Cei mai mulţi au ancorat imediat în ortodoxism, alţii, trecând deocamdată printr-alte funcţii de stat, încet-încet abdică şi ori se fac ortodocşi, ori cad în alte compromisuri. Printre ei nu s-a găsit stofă de martiri. Nici n-au fost pregătiţi pentru aceasta. Perspectivele lor erau foarte reduse. Cât ţinea Blajul. Atât. De altfel, în general,
133
perspectivele ardelenilor sunt pe dimensiunile Ardealului. Mai mult nu. Şi când a început sita să-i cearnă au dat din colţ în colţ, nefiindu-le limpezi orizonturile. Cât despre popor, poporul român a fost totdeauna ortodox. Credincioşii greco-catolici n-au schimbat nimic din viaţa lor religioasă. În loc ca la liturghie să fie pomenit Papa, este acum pomenit episcopul locului. Nici o opoziţie, nici o tresărire. De altfel, foarte explicabil pentru că românii din cele două strane s-au ştiut totdeauna fraţi.
dar pentru viitor, ce credeţi că-i de făcut pentru împăcarea lucrurilor, în Ardeal?
foarte simplu. În ţara românească, până acum a existat o totală libertate de conştiinţă. Credem că mâine va fi la fel. Ca atare, în această libertate, cine va dori să fie greco-catolic, va fi liber să se adune şi să se organizeze în biserică aparte. Cine vrea să rămână ortodox, rămâne aici, netulburat, la noi. În tot trecutul nostru ortodox, noi n-am cunoscut lupte religioase intestine. Greco catolicii ar trebui să fie atenţi la vorbe şi la atitudini. Pentru unitatea sufletească a neamului e necesar însă ca toţi să fim una. Şi dacă Dumnezeu a condus lucrurile spre unitate religioasă, oricât se vor strădui mâine interesele străine, care râvnesc la dezmembrarea spirituală a noastră, dacă faptul e de la Dumnezeu, Unirea rămâne unire. Nu are importanţă cine a iscălit-o, dacă acolo este într-adevăr pecetea Duhului Sfânt. Stau şi mă gândesc că Sfânta Scriptură se pronunţă pentru unitatea frăţească a neamului, afirmând că: „nimic nu este mai bun şi mai frumos, decât fraţii să vieţuiască împreună”. Mă întreb, cine are interes să distrugă unitatea frăţească? Numai forţele negative! În felul acesta, îmi pare mie, trebuie privită problema religioasă ardeleană, pentru astăzi
134
şi pentru ziua de mâine. Orice atac, orice disensiune, totdeauna au adus pagubă unităţii spirituale româneşti, în loc de a ne certa pentru o ideologie care îşi găseşte dezlegarea numai în Dumnezeu, e mai bine să ne înţelegem având la bază principiul dragostei. Creştinismul, ca doctrină moral-religioasă, este suprastatal. Te ridică peste graniţe, până la uşa Cerului. Şi nimeni nu te opreşte să crezi aşa. Să tinzi la cer. Dar noi, ca oameni, trăim totuşi pe pământ pregătind cerul într-o unitate de sânge, de tradiţie şi de legi, care te fixează aici, la cotul vecinului. Când părăseşti aceste legi bunurile spirituale ale neamului, de la Facerea lumii încoace atunci înseamnă că ai ieşit din unitate, te-ai înstrăinat, te-ai răzleţit de sufletul colectiv românesc. Şi cu cât se răzleţesc mai mulţi, cu atât păgubeşte unitatea. Căci vor fi totdeauna suficienţi vânători în apele tulburi ale reaşezărilor. Chiar uniţi, vom duce o luptă grea cu fracţiunile sectare, parazitare, plătite gras pentru a surpa unitatea, şi cu negativismul francmasonic, anticreştin. Mai presus de orice, stă unitatea sufletească a neamului. Ăsta-i drumul.
Peste o zi, după masa de seară, se redeschide discuţia. Avocatul Sever Teodorescu afirmă:
şi totuşi ortodoxia, mai ales cea românească, trece printr-o criză care o pune net pe picior de inferioritate faţă de catolicism şi de fracţiunile protestante.
la ce vă raportaţi?
la Iustinian şi la conducătorii de biserici ortodoxe din alte ţări.
da, problema este just pusă. Ne găsim într-o criză de conducere. Capii bisericilor ortodoxe şi toată
135
administraţia de aici, din dosul cortinei de fier, sunt pe de-a-ntregul puşi în serviciul comunismului. Ţin să precizez însă că ortodoxie mai există şi-n afara ţărilor ce stau sub dominaţie rusească. La Constantinopol, Antiohia, Alexandria, Ierusalim, Grecia, prin Asia Mică, Apus şi America. Pe cât se ştie, cuvântul hotărâtor în ortodoxie îl are părintele patriarh de la Constantinopol. În aceste centre s-a fundamentat credinţa ecumenică. Şi când se vor fi creat premise suficiente pentru unirea cea mare a tuturor creştinilor, aici, în Orient, trebuie să căutăm izvoarele. În al doilea rând, ţin să menţionez, nu trebuie făcută o confuzie între ortodoxie credinţa masselor largi şi administraţia bisericii ortodoxe, care poate să se păcătoşească la un moment dat. Nu înseamnă că dacă creştinii păcătuiesc, trebuie aruncată la coş Evanghelia. Una-i Evanghelia pură, nealterată, şi alta e viaţa creştinilor, care se găsesc departe de realizările morale pretinse de Evanghelie. Recunosc că Iustinian nu este un vlădică ortodox. Şi cei ce zic şi fac ca el au căzut din Ortodoxie. Ba, chiar, au căzut din creştinism pentru slujirea lui Mamona şi, încă mai grav, pentru slujirea luptătorilor împotriva Duhului Sfânt. Recunosc că Iustinian este omul pe care l-a găsit comunismul, aici, la noi, şi care îl serveşte, plecat, până la mutilarea credinţei şi în lupta anticatolică. E bun pentru aşa ceva. În felul acesta crede că salvează ortodoxia locală. Excluzând amestecul Proniei divine în lume, s-a substituit divinităţiide fapt, în acest fel s-au realizat ambiţiile politice, lipsite de modestie, ale popii Ioniţă din Băbeni. Gheorghiu-Dej i-a pus mitra pe cap, iar popa Ioniţă din Băbeni, cocoţat pe scaunul patriarhal, îl tămâiază pe Satana, poftind pe credincioşi să strige: „slavă marelui Stalin, dascălul şi învăţătorul popoarelor.” Iustinian
136
are vreo legătură cu Dumnezeu; el doar batjocoreşte sfântul său neam cu spurcata lui gură. Stau însă şi mă gândesc că dacă nu era Iustinian, trebuia să apară Iustin şi dacă nu apărea acesta de undeva, trebuia să se ivească Valerian. Pentru astfel de locuri şi pentru astfel de momente tulburi, totdeauna se vor găsi postulanţi. Asta este situaţia în administraţia ortodoxă: la Bucureşti, la Moscova, la Sofia sau la Belgrad. La fel…
Dar în dosul cortinei de fier nu sunt numai creştini ortodocşi cu administraţie slugarnică şi păcătoasă. În Republica Democrată Germană, în Cehoslovacia, în Ungaria şi Polonia sunt creştini catolici şi reformaţi. Cum se comportă clerul superior administraţia acestor biserici? Exact ca Iustinian, şi episcopii catolici şi super-intendenţii reformaţi. Şi când totuşi la Budapesta cardinalul a mişcat puţin pe altă direcţie, a intrat la puşcărie. Dar nici nu s-a răcit scaunul şi-n locul lui s-a cocoţat un vlădică, şi acesta catolic, care zice da, slugarnic. La fel în Polonia, în Cehoslovacia, la fel şi cu catolicii şi protestanţii de la noi. În condiţii egale, în general, oamenii reacţionează la fel. E cazul tuturor creştinilor din dosul cortinei de fier. Adică, mai bine zis, e cazul episcopatului creştin, care s-a comportat la fel de prost, executând perfect ordinele de la Moscova. Cred că nu fac o impietate afirmând că, dacă ruşii ar fi ajuns la Roma, părintele Papa trebuia să fie de acord. Dacă s-ar fi opus, intra la puşcărie. În locul lui se găsea o mie de pretendenţi care să-l binecuvânteze pe Stalin, salvatorul nu ştiu cui, dascălul şi învăţătorul lumii. Mai bine să-i mulţumim lui Dumnezeu că încă sunt creştini, dincolo de cortină, care nu au „ocazie” să cadă.
137
şi totuşi, ce veţi face dumneavoastră oamenii bisericii pentru însănătoşirea vieţii religioase de mâine?
mai întâi, păstrând deosebirea făcută adineauri între ortodoxie şi administraţie, trebuie să afirm că poporul e credincios. Şi poate că tocmai nestatornicia şi tulburarea de acum vor trezi pe mulţi şi-i vor aduna la picioarele lui Hristos. Ce vom face mâine? Mai întâi de toate de-ar sosi mai repede acest mâine! Totuşi, Dumnezeu ne-a dat şi oameni care să-i rămână statornici în dreapta credinţă. Şi vlădici, trimişi pe la mănăstiri la canon, în lagăre şi puşcării. Aici, cum observăm, experimentând regimul pe propria noastră piele, viaţa este grea şi plutim mereu pe lângă moarte dar, din timp în timp, cad şi ore de răgaz când putem să gândim asupra problemelor de viitor. Eu cred că mâine vom pleca la drum cu Dumnezeu în inimă, cred că morala creştină va fi pentru toţi, de la copil la uncheş, de la vodă la opincă, normă de viaţă. Şi dacă plecăm de la această premisă, că fără Hristos nu putem face nimic pentru îmbunătăţirea omului de mâine, asta înseamnă că tot orizontul se deschide larg, promiţător. Va trebui ca noi, cei care punem aceste probleme de înnoire spirituală, de trăire în duh şi literă a Evangheliei, noi să le trăim mai întâi. Focul se aprinde de la un alt foc. Nu poţi înnoi, nu poţi creştina, nu poţi moraliza, dacă tu eşti plin de lipsuri, dacă în sufletul tău nu-i permanent prezent Hristos. Ca atare, întoarcerea la Iisus Hristos începe cu noi, cei ce punem aceste probleme. Îmbunătăţirea vieţii noastre a început de aici, din puşcărie. Dar părintele Arsenie, cu care aţi fost în contact spiritual, ce spune?
Că fără Hristos nu se poate face nimic.
omul a gândit bine, stând pe linia Evangheliei.
138
părinte, oamenii vorbesc multe prin puşcării. Şi bune, şi rele. Mai ales se agită, printre intelectuali, problema unirii tuturor creştinilor. Şi aici se găsesc multe soluţii, dar care nu convin tuturor românilor. Credeţi că în viitor se va putea face ceva pentru soluţionarea acestei spinoase probleme?
— Domnule Lambru, când zici viitor, zici un car de ani. Totuşi problema pe care eu o cunosc şi de aici şi din alte puşcării, cred că-şi va găsi o soluţionare în viitorul apropiat. Hai să zicem că în următoarea sută de ani. Şi va fi bine, dacă se va rezolva, cu voia lui Dumnezeu, în veacul următor. Pentru că ruperea care s-a produs între răsărit şi apus la 1054, într-o mie de ani, a crescut, s-a adâncit. Pe urmă a intervenit scindarea de după 1500, între ţările latine şi cele germane şi lucrurile stau aşa, cum le ştie toată lumea. Creştinismul fracţionat în trei confesiuni: ortodocşi, catolici şi reformaţi (când spui reformaţi trebuie să te gândeşti la puzderia de secte şi congregaţii). Aceste trei confesiuni s-au dezvoltat paralel, crescând cum au putut, în dogme şi în viaţa administrativă. La ora actuală sunt deosebiri de credinţă fundamentale între noi şi catolici, între catolici şi reformaţi, peste care, numai Dumnezeu va indica la timp, cum se poate trece mai departe. Ţin să vă precizez dumneavoastră că noi, ortodocşii, am rămas tari, statornici, pe credinţa celor 7 sinoade ecumenice, pe care le avea creştinătatea toată, până la anul 1054. Pentru asta ne şi spunem ortodocşi. Apusul, de cele două nuanţe, ne acuză de statornicie: ortodoxia este statică în timp ce catolicii şi reformaţii l-au tot completat pe Iisus Hristos, căutând mereu adevărul, până ce, dinamici cum sunt, au ajuns la credinţe foarte periculoase care nu au nimic comun cu învăţătura lui Hristos. Acuza lor noi însă
139
o socotim titlu de glorie; doar noi păstrăm neschimbată învăţătura ecumenică, aşa cum a fost aşezată de Hristos şi de apostoli, apoi de sfinţii părinţi în sinoadele ecumenice. Şi ce-l mântuieşte pe om, dacă nu credinţa dreaptă şi fapta ce confirmă această credinţă? Catolicii şi după dânşii, reformaţii au împins lucrurile mai departe. Sunt biserici dinamice. Numai că dinamismul, viaţa interioară şi exterioară creştină, nu are nimic cu dogma. Dogma trebuie să rămână deasupra lucrurilor, deasupra vieţii, aceeaşi, veşnic valabilă pentru toate veacurile, veşnică şi neschimbată, după chipul lui Dumnezeu de la care pleacă adevărul. Dacă în încercările de unire se vor pune în discuţie învăţăturile noi, scoase în apus, atunci unirea nu se va putea face. Adică, s-ar putea realiza numai dacă într-un sinod ecumenic, unde să vină toate nuanţele de creştini, aceştia, sub inspiraţia Sfântului Duh, vor cădea de acord asupra tuturor adevărurilor de credinţă. Ceea ce, trebuie să admiteţi şi dumneavoastră, este şi temerar şi nemaipomenit de greu. Şi ce înseamnă asta? Urmează să stăm cu mâinile în sân, aşteptând intervenţia nemijlocită a lui Dumnezeu în lume? Nicidecum! în încercările de mâine, care se vor face, vom pleca de la un adevăr comun tuturor creştinilor. Că Hristos este Domn şi învăţător al tuturor bisericilor. Izvorul vieţii creştine stă veşnic în Hristos, rădăcina vieţii. Mlădiţele suntem noi, confesiunile creştine, şi, mergând mai departe pe acest drum, cea mai periferică mlădiţă este cea din urmă sectă, apărută sub cerul lui Dumnezeu. Toate se hrănesc, toate trag seva din Hristos, iar roadele, strugurii, sunt pe măsura viabilităţii şi rezistenţei coardei. Coardele care se îndepărtează prea mult de tulpină se retează. Cele crescute stufos, la fel. Cele care se usucă se taie şi se aruncă la foc.
140
Vedeţi ce splendid demonstrează Mântuitorul Hristos dezvoltarea vieţii creştine? Cel ce îngrijeşte via este Dumnezeu. Tot El îi culege roadele, pentru viaţa veşnică. Dacă plecăm, în drumul nostru către unire, de la credinţa comună în Iisus Hristos şi de la hrana comună, care este învăţătura sa scrisă sfânta Evanghelie, şi cea nescrisă sfânta Tradiţie, dacă toată creştinătatea stă, respectând întocmai fundamentalele taine creştine botezul şi Cuminecătura şi dacă, pe deasupra tuturor celorlalte nepotriviri, ne apropiem unii de alţii pe veşnic valabilul principiu moral creştin legea iubirii — atunci drumul înfăptuirii nu este prea departe. Şi trupul mistic al lui Hristos, Biserica, se va reface, se va aduna mădular lângă mădular. Atunci va începe o eră nouă în viaţa lumii.
şi cine va conduce Biserica?
dumnezeu.
cum?
după chipul bisericii ecumenice.
-Nu înţeleg!
până în 1054 d.Hr. biserica era una singură. Învăţăturile de dogmă erau aceleaşi şi directivele administraţiei aceleaşi pentru toţi.
şi totuşi, în ce stătea unitatea?
-în sinodul ecumenic! Deasupra scaunelor episcopale şi patriarhale: Constantinopol, Roma, Alexandria etc…. stătea sinodul reprezentând întreaga creştinătate, prin împuterniciţii ei. Hotărârile luate de sinodul ecumenic erau obligatorii pentru toţi creştinii iar episcopii şi patriarhii erau obligaţi să le difuzeze şi să le respecte întocmai. Acesta era organul de conducere al creştinătăţii până la 1054 sinodul ecumenic. Iar hotărârile luate în sinod purtau pecetea Duhului Sfânt.
şi credeţi că s-ar putea reveni la sinodul ecumenic?
141
altă soluţie nu văd. Chiar dacă nu i s-ar spune sinod, ci consiliu sau comitet. Adică, iată ce vreau să spun. Vreau să spun că este absurd a gândi că reformaţii, într-o bună dimineaţă, şi-ar lua traista la spinare şi-ar pleca la Roma să se predea scaunului papal. După cum îmi vine să zâmbesc numai la gândul că Ortodoxia arhitradiţionalistă dintr-odată, s-ar hotărî să-şi lichideze tot trecutul de străjer al dreptei credinţe şi să ancoreze în catolicism. Absurd ar fi, la fel, ca să credem că Roma îl va beatifica pe Luther şi pe Calvin, Papa părăsindu-şi tiara papală şi punându-şi o vestă neagră de superintendent. Numai un cap apolitic şi nepriceput în problemele sufleteşti poate gândi că la unitate se ajunge prin tratate politice. Noi am avut problema schimbării calendarului, care-i o problemă de ceasornic. Şi buclucul încă nu s-a terminat. Îndrăzneşte cineva să se atingă de cultul morţilor atât de ortodox numai spre a fi în acord cu reforma? Sau, poate cineva crede că părintele Papa e supra-om? Când ştie şi cel din urmă creştin că singur Dumnezeu este infailibil. Problema religioasă, domnilor, rămâne cea mai spinoasă. Şi totuşi soluţia nu este decât aceea indicată mai sus. Iar începutul se face mai simplu. Cum? În creştinism nu sunt numai probleme de dogme. Creştinismul este, se dezvoltă pe pământ şi ca atare trebuie să găsească soluţii pe care le reclamă toate compartimentele vieţii omeneşti, nepierzând din vedere principalul său obiectiv: mântuirea oamenilor în Iisus Hristos. Deoarece creştinismului fracţionat i se pun la această oră aceleaşi probleme, răspunsul trebuie să fie acelaşi, unul singur, înţelegem deci încercările care se fac în Apus pentru a se crea o unitate interconfesională care să dea soluţii şi răspunsuri, chiar şi directive perfect valabile pentru reformaţi, catolici
142
şi ortodocşi. Aşa se începe. Dar am înţeles că nu sunt de acord cu cei din Apus, creştinii de toate nuanţele din dosul cortinei de fier. Lucru foarte explicabil. Nu creştinii de aici sunt în opoziţie, ci politica Moscovei pune oprelişti. În unitatea creştină stă un veritabil pericol, nu numai ideologic, deşi asta ar fi suficient pentru comunism. De aceea Alexei şi Iustinian şi ceilalţi, ce plutesc în întuneric dens, se opun mişcării ecumenice. Numai că dincolo se găsesc comandamentele ortodoxiei scaunele patriarhale istorice, din bazinul mediteranean-apusean catolicii cu părintele Papa şi toată reforma. Aceştia, acum, pot face începutul ecumenicităţii. Iar veacul care va urma să fie ca o eră de purificată spiritualitate, iar creştinismul să poată da răspunsuri clare problemelor politice, sociale şi economice.
Mai târziu, mult mai târziu, când va crede Dumnezeu că-i sosit timpul, se vor putea lua în dezbatere şi problemele spinoase (de dogmă). Însă dacă problemele litigioase au crescut într-o mie de ani, nu trebuie să se creadă că vor fi lichidate într-o zi. Lucrurile mari şi de durată se fac încet, cu dragoste! Vedeţi cum se deschid, larg, orizonturile? În interiorul lor şi pe măsura lor, trebuie căutată rezolvarea. Când te găseşti pe Ceahlău, ai o altă perspectivă. Vezi până la capătul lumii. Când te ridici doar pe molcomele dealuri de lângă Blaj, perspectiva se reduce simţitor.
Pentru român e necesar ca perspectivele să se măsoare de pe Ceahlău. Sunt mai luminoase. Sunt mai aproape de cer.
La vreo săptămână după această discuţie am fost mutat la etaj, unde era secţia chirurgicală. Acolo era
143
o cameră mai mare, cu opt paturi şi cinci camere mici cu câte un pat sau două. Geamul dădea în curte, cu vedere asupra bisericii şi curţilor puşcăriei. În stânga, tot etajul era ocupat de bolnavii dreptului comun iar în dreapta era o secţie pentru femeile bolnave şi câteva camere de maternitate. Curăţenia ne-o făceam noi.
Doctorul trece odată pe zi dacă trece şi când i se aminteşte de medicamente, ridică din umeri.
Găsesc aici câţiva accidentaţi de la Canal, care aşteaptă să li se repare picioarele frânte, câţiva canceroşi, care aşteaptă să moară şi doi necunoscuţi în agonie. Se simte aici miros de morgă şi de crematoriu. Iată, în cameră moare un funcţionar superior de la Budapesta demeter pe care-l răpune cancerul. Se zbate între păcatele vechi şi creştineasca întoarcere la picioarele Mântuitorului; moare împăcat cu Dumnezeu. Alături, un ţăran din Câmpulung, din Bucovina, satul Crucea, are stomacul înjumătăţit. Vorbeşte cu dragoste despre fratele său, călugărul Filaret de la Schitul de pe Rarău, cu care a intrat, pentru mântuirea neamului, în gărzile „Decebal”.
într-o zi, trecând spre curtea de plimbare, văd o femeie înaltă, bine legată, în haine de călugăriţă.
cine-i, domnule Stanca? (cu Stanca lucrasem la Canal).
este o călugăriţă, care se afla în serviciul părintelui Mitropolit Suciu, la Blaj. Bine nu ştiu ce a fost. Poate ca secretară particulară. E venită aici cu o tuberculoză intestinală.
am auzit eu o poveste cu această călugăriţă, Iuliana.
că nu mănâncă nimic de doi ani de zile, că trăieşte numai cu apă!
144
da! Aşa mi-au spus blăjenii. Ba chiar interpretează acest lucru ca pe o minune.
eu sunt ardelean şi cunosc psihologia şi avânturile religioase ale fraţilor noştri din strana stângă. Din contactul cu iezuiţii, au ajuns la convingerea că scopul scuză mijloacele şi-l practică pe scară întinsă. Călugăriţa aceasta e o femeie foarte de treabă şi se pare că l-a îngrijit pe Vlădica Suciu cu devotament, aşa cum ştiu femeile să se dăruie pentru scopuri generoase. Odată cu surghiunirea Vlădicăi, călugăriţele, şi o parte din blăjeni au plâns, s-au văitat, au blestemat. Până când Ministerul de Interne s-a hotărât să-i găsească ceva episcopului şi să-i facă proces. Mai ales, cei de la Interne se căznesc să-l lege cumva de vreo organizaţie de munte, dacă de legionari n-a fost posibil. Şi uite, i-a arestat pe cei apropiaţi lui. E cazul maicii. Maica e o femeie tare, cu o atitudine clară şi pentru că cercetările nu s-au terminat o ţin arestată. Ca orice călugăriţă, fiind şi bolnavă, cum v-am spus, posteşte din când în când. Chiar post negru. Se vede că părintele canonic Leluţiu care nu posteşte niciodată, a aflat de aceste postiri corecte, ortodoxe şi, cu dezinvoltura-i caracteristică, a pus în circulaţie povestea cu cei doi ani de când măicuţa noastră trăieşte în post, hrănită cu mană cerească, culeasă din pumnii micuţilor serafimi.
dar măicuţa ce spune despre toată această istorie?
ce să spună? Se luptă uneori să distrugă legenda, alteori o acceptă. Când te pişcă vipera de inimă, e greu războiul. Mai ales dacă asta ajută spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. Până una-alta, măicuţa primeşte, zilnic, un litru de lapte, unt, brânză, fructe, iar de la bucătărie, regimul de tebecist. Mănâncă, mănâncă frumuşel, slavă lui Dumnezeu că mănâncă şi după cum o vedeţi, nu are defel aerul suferind al unui sfânt
145
călugăr bizantin. Pe de altă parte, i se administrează la timp streptomicină şi nu mai ştiu ce. Îi place politica. E pasionată după: „ce mai zic americanii? ce zice Churchill, acum, după reuşita în alegeri?” Adică e călugăriţă cu carte, care trăieşte în puşcărie ca oricare puşcăriaş la ora asta ceva mai bine decât ceilalţi şi minunea rămâne undeva suspendată. Numai o minte bolnavă sau suferindă a putut născoci istoria. Desigur, până la urmă, balonul de săpun se sparge şi realitatea este aceasta.
şi cealaltă doamnă?!
e doamna Berindei fiica profesorului Hudiţă a născut aici o fetiţă mică, micuţă ca un îngeraş. Lângă dânsa, o sârboaică. Să vezi întâmplarea. Într-o zi aduc aici un bolnav — un sublocotenent întors din captivitate de la ruşi, anul acesta, Bob Popescu.
-îl cunosc!!!
de acolo?
-Da!
bine, ai să stai de vorbă cu el. Nu ştiu pentru care pricină, l-au băgat la dreptul comun. Şi, până la urmă, aflăm că sârboaica este logodnica lui Bob. Dar că în cei zece ani de când Bob lipseşte din ţară, fata s-a măritat. Ca mai toţi sârbii din Banat, iat-o ajunsă, cu ajutorul lui Tito, la puşcărie. Zilele acestea i s-a făcut o operaţie de apendicită şi partea frumoasă este că Bob a făcut-o, acolo, în sala de operaţie, pe sanitarul, ţinând în mâinile lui, obrăjorii fostei logodnice! în amintirea vechii iubiri se pare că Bob ţine nespus de mult la dânsa, de altfel cum vedeţi e o fată frumoasă lucrurile au luat o înfăţişare dramatică. În sufletul fetei s-a redeschis vechea dragoste. Dar ea este căsătorită. Bărbatul ei medic este pe undeva, la răcoare. Ce se va întâmpla? Poate că „răcoarea” să le atenueze
146
focul inimilor… Până atunci Bob oftează la o fereastră şi prinţesa dincolo. Stau şi se privesc, ore, zile întregi, îşi scriu. Se găsesc posibilităţi de comunicare. Deocamdată, Bob care făcuse o grevă a foamei, împreună cu colonelul Nanu, spre a fi eliberaţi, acum, după întoarcerea din Rusia, a renunţat la grevă. Oftează. Şi din pricina ofului de la inimă a uitat să-şi mai clarifice situaţia lui juridică. Iubeşte, de la înălţimea etajului unu. Vă uitaţi la doamna aceea mică, bătrână? E speriată rău, săraca. La anchetă nu vrea să recunoască ceea ce pretind Internele. A rezistat frumos la bătăi şi la carceră. Socotind că pot să-i frângă încăpăţânarea, au băgat-o între nebuni, la spitalul Central. Ce-i acolo! Să te ferească Dumnezeu să ajungi! Mai ales regimul care se aplică politicilor te îngrozeşte!
dar despre medici?
eu, părinte, stau de 6 luni aici. Îi cunosc pe toţi medicii şi sanitarii deşi pentru piciorul meu la chirurgie am avut relaţii. Saferman, directorul, e chirurg. De neamul lui, evreu. Face mai mult politică decât chirurgie. Mai ales în cazul nostru. Pe urmă, doctorul Teodorescu a fost medic militar, pare-mi-se pe la Turda sau poate Alba-Iulia. Priceput, dar fricos. Ţine trena jidanului. Al treilea chirurg laliţchi, un băiat tânăr, poate că ucrainean. Imprecis. Înainte de operaţie, vei trece pe la raze, apoi la laborator pentru diverse analize. Sunt şi pe acolo medici şi personal de serviciu care fac ce pot. Mai ales ce li se ordonă. Au teamă pentru pâinea cea de toate zilele. Ai să-l vezi pe doctorul Popescu, mutat de la Jilava aici, care ştie ceva medicină, dar se conformează luptei de clasă. Totuşi, deoarece Chiva Omştein i-a promis că la venirea americanilor îl va trimite pentru specializare în Apus, doctorul Popescu îl consultă pe Chiva chiar de două ori pe zi. E
147
mereu la braţ cu doctoriţa Pufuleţ doar porecla i-o ştim cu care, atunci când trece prin salonul de boli interne, cade repede de acord: „vai ce faţă sănătoasă ai! Las că te faci sănătos! Natura, natura are grijă de toate!” Tu eşti gata să-ţi dai sufletul şi Pufuleţ nici cu-n deget nu se osteneşte să te salveze…
Pe la tebecişti, aţi văzut ce-i… Dumnezeu, cu mila Lui.
îl zăresc pe Bob suspinând la geam. Cu precauţie, mă îndrept spre geamul cel mai apropiat de dânsul şi şoptesc:
bobule, ura!
dumneata eşti, părinte? Să trăieşti! Şi e gata să sară geamul.
spune băiete, tot!
părinte, am venit în ţară în septembrie, anul trecut. De atunci ne ţin la Canal kilometrul 4. Este acolo Puiu Atanasiu, Victor Ceonaru, Nicu Trăistaru şi scumpul matale amic, Bădiţa Bocioga. Acum, avocatul Bocioga se găseşte în cercetări, la Securitatea Capitalei. Mai e Nae Cojocaru, colonelul Nanu şi încă vreo cincizeci. Dacă am terminat pedepsele în Rusia, ne-au adus în ţară. Şi aceştia, în loc să ne dea drumul acasă, ne-au pus la săpat Canalul. Am intrat în greva foamei alături de colonelul Nanu. Îmi dau seama că nu voi reuşi. Pe de altă parte, mi-am găsit chiar aici logodnica.
-Am auzit, Bobule dragă…! Te rog, când te-ntorci la tabără, salută-i pe toţi din partea mea şi spune-le că aici e la fel ca şi dincolo. Doar că iernile-s mai scurte. Prin puşcării suntem mulţi şi hora încă nu s-a
148
terminat. Spune-i Bădiţei că soţia şi socrii lui sunt pe la Sighişoara. Că Sandu e în închisoare la Galaţi, şi eu, după cum vezi, în tranzit pe aici, spre Aiud — cred eu, sau către împărăţia cerurilor — s-ar putea. Îl salut cu vechea frăţie…
-Nu vă e bine, mă, nu vă e bine?? ne-a surprins miliţianul de jos. Dă din cap la noi, îngânând o înjurătură.
în zilele ce au urmat, la acelaşi geam, am ascultat de la Bob povestea ultimilor ani petrecuţi în Uniunea Sovietică. Lagăre de muncă, alături de propriii lor condamnaţi. Pe urmă, despărţirea, pentru a nu se îmbolnăvi de europenism deţinuţii lor. Aceleaşi ierni fără sfârşit în Urali sau în pădurile siberiene. Pe deasupra tuturor greutăţilor, dorul de Ţară. Iar Ţara, prefăcută-n maşteră, le-a dat cazmaua în mână. Şi tanti Ana (Pauker), împreună cu Bercu Coller de la Bivolari, ajuns politruc la Oranki şi apoi secretarul ambasadei ruseşti de la Bucureşti lucrează… Dacă citeşti Vechiul Testament, înţelegi încă mai bine că jidanul rămâne jidan, în orice condiţie. Mai ales dacă îmbracă haina comunismului. Nu există făptură mai crudă decât acesta. Citeşte Tora şi cronicile lor, ca să-i înţelegi pe cei de astăzi.
Românul oftează din baierele inimii. Pe-acolo, pe lângă brazdă, cresc mâniile, pentru judecata limbilor. Căci s-au hrănit, ca niciodată, toţi străinii care mănâncă pită românească şi se plimbă prin ţară, de-a călare, în cârca bietului român. La asmuţirea hâdului mongol.
într-o după-amiază, intră în camera mea Chiva Ornştein. În mână ţine castronul cu mâncare.
poftim, mănâncă dumneata, mie nu-mi place!
149
vă mulţumesc frumos, domnule Ornştein, dar mie îmi ajunge mâncarea.
mă refuzi! Asta nu mi s-a întâmplat până acum. Poate că vrei o bucată de pâine albă? sau struguri?
nu, mulţumesc! Nu doresc nimic.
Chiva Ornştein s-a întors cu mirarea întipărită pe faţa negricioasă.
A doua zi, după-masă, stau întins în pat şi mă vait încetişor. Stanca, sprijinit în două cârje, cu greu ajunge până la mine. Îşi şterge fruntea de sudoare. Îmi dă să beau apă. Îmi vorbeşte de una, de alta şi despre zăpada de afară.
în sobă arde focul. Foc făcut cu bocancii şi pantofii rămaşi de la morţi. Morţi care au murit aici, lăsându-şi papucii în clopotniţa mănăstirii. Mă uit la bocancii mei. Stau frumos aliniaţi la piciorul patului. Şi zâmbesc: oare cine şi peste câţi ani, o să se încălzească de la flacăra voastră?!
Chiva Ornştein, pe care-l slujesc câţiva pentru resturile de la masă-i bogată, nu se astâmpără. Este obişnuit ca lumea să-l viziteze la pat şi să-l întreţină. De mult nu mai este bolnav dac-o fi fost bolnav vreodată. Iar dacă e vorba de făcut puşcărie, uşor o poţi face la Văcăreşti, cu camera ta, cu hrană după pofta ta. Dentistul îl cheamă zilnic la cabinetul dentar şi, evreu fiind, îi dă veşti politice şi de altă natură. Doctorul Popescu, în speranţa bursei către apus, îl gâdilă la picioare. Ei, şi ce dacă i se dă hrană din raţia celorlalţi bolnavi? Chiar în puşcărie, trebuie să se facă deosebire, pe diferite temeiuri.
Chiva Ornştein, nu e oricine! Mai întâi e jidan. Mai săltat. Nu vinde mere murdare la Tg. Cucului, ci face avocatură când la Iaşi, când la Bucureşti. El conduce şi bănci, când la Iaşi, când la Bucureşti. E înalt, slab,
150
negru, cu nasul coroiat şi cu ochii purulenţi. Mâinile lungi, lungi, până mai jos de genunchi şi cu degetele aduse a pasăre de pradă. Face politică sionistă. Ba, chiar, la ora arestării era preşedintele sioniştilor din România. Şi cum de vreo 2-3 ani a apărut un nou-născut pe scena istoriei, statul Israel, sioniştii îi sfătuiesc pe jidani să plece în Palestina, să-şi refacă vatra părintească.
sunt de acord cu Chiva şi cu sioniştii!
cred reia Stanca, care-mi dă cu largheţe relaţiile de faţă. În 1949, în Bucureşti şi în ţară organizaţiile comuniste evreieşti au pus mâna pe sediile sioniştilor. A fost o distracţie pe români… Până la urmă au învins comuniştii. Iar pe Chiva Ornştein şi pe încă vreo 2-3 legionari evrei cum îşi spun ei, i-au băgat la puşcărie. Se pare că entuziasmul a fost mare în lumea evreiască când s-a creat, „căminul palestinian”. Şi cum la noi tot jidanul a fost negustor sau industriaş iar reformele comuniste i-au atins la profituri, am înţeles de la Chiva că evreimea din Bucureşti şi din provincie a depus vagoane de cereri la legaţia Israelului, pentru repatriere. Statul de azi la externe doar e Ana Paukerse sprijină pe elementul evreiesc. Toată osatura partidului toate funcţiile înalte, întreg sectorul economic sunt acaparate de jidani. Dacă pleacă aceştia, se destramă partidul. Căci român comunist nu există. Jidanii comunişti cărora li s-a dat voie să plece în Palestina, odată ajunşi acolo, au redevenit burghezi. E drept că jidanul s-a adaptat repede la regimul comunist şi a ştiut să tragă toate profiturile de pe urma acestui regim trăind bine chiar sub comunişti. Dar odată ajuns dincolo, în lume, şi-a dat seama că el, jidanul de la naştere, din fire, este închinător viţelului de aur. Şi Ana Pauker, cu guvernul ei, s-a supărat pentru aceste
151
vechi deprinderi ale neamului pistruiat. Nu le mai dă voie să plece. Ei, jidanii, sunt partidul, ei sunt reformatorii care revoluţionează nu ştiu ce, sugând ca ploşniţele, ca şi mai înainte, bunătăţile pământului. Chiva Ornştein nu se sfieşte să afirme pe faţă că aceasta este situaţia: ţăranul mulge vaca, dar untul îl întinde Chiva pe pâine; ţăranul ară ogorul pământul este al celor care-l muncesc dar roadele sunt ale lui Chiva. Pâinea albă şi afară, şi în puşcărie, o mănâncă Chiva.
În ţara aceasta, care în fiecare an exportă peste graniţă sute de mii de vagoane cu grâu, astăzi se mănâncă pâine neagră la cartelă cu porţia, pâine neagră ca pământul, amestecată cu porumb stricat. Se îngraşă Caganovici la Moscova şi Iosif Chişinevschi la Şosea. Apoi, cel căzut între tâlhari tot românul a rămas. Cine-l va ridica, tămăduindu-i rănile? Pentru român, ca-n Rusia: mămăligă după ce şi-a predat cotele, şi opincă de tei cu înaltă blagoslovenie patriarhicească.
Chiva intră peste noi, fără să bată la uşă.
ce faceţi voi aici? Nu veniţi la mine? Să mai stăm de vorbă?
-Mai întâi, bună ziua, măi Ornştein, apoi şi la noi e tot atât de bine ca şi la tine. Dacă vrei şi-ţi face plăcere, ia loc.
-Nu, mulţumesc, şi se retrage.
-Obraznic, jidanul, constată Stanca. Totdeauna ne ia cu „tu”, cu „voi”. I-am atras de câteva ori atenţia, fără nici un rezultat.
umblă jidanul după tămâieri? În camera aceasta nu le va găsi. Dimpotrivă.
152
După masa de seară, alături de Stanca, la fereastră, ascult vaietul clopotului cel mare de la Patriarhie. Mâine, 8 Noiembrie, ziua Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil. Ne închinăm odată cu ultimul sunet. Pentru sufletul celor ce au adormit în dreapta credinţă. Pentru lupta dintre Mihail şi Luciferi! Pentru biruinţa de mâine!
ştiţi, domnilor, v-am aşteptat o după-amiază întreagă! Nu se face să mă puneţi într-o astfel de situaţie ni se adresează Chiva, intrând în cameră la noi.
domnule Ornştein, vă rugăm să luaţi loc. Dacă dumneavoastră aţi avut nevoie de noi, aici ne puteţi găsi, în orice moment.
dacă muntele nu vine la Mahomed, vine Mahomed la munte. În fine, era mai bine la mine. Vă puteam servi cu ceva.
e bine şi la noi. Vedeţi, e curat, suficient de cald.
ştiţi care sunt ultimele noutăţi politice?
nu.
n-au ajuns încă la dumneavoastră?
pe cât se vede…
bine, vi le spun eu.
dacă vă face plăcere…
Şi Chiva Ornştein ne spune ceva de prin America şi Anglia. Veşti ce par vrednice de a fi reţinute.
-Apoi, eu credeam că noi, care facem aceeaşi politică şi ţintim către acelaşi scop, vom fi buni prieteni.
nu înţeleg!
153
părinte, mie nu-mi trebuie mărturii aiurea. Eu ştiu ce vrei dumneata. Ştiţi că nasul evreului e mai ascuţit decât al prepelicarului. Eu sunt sionist. Fac politică naţional-evreiască. E drept că dumneavoastră vreţi, de 50 de ani încoace, ca jidanii să plece în Palestina?
e drept!
ei vezi! Tocmai aceasta doresc şi eu: ca evreii să se întoarcă în Palestina. Putem să ne înţelegem?
categoric. În momentul în care s-a creat un stat palestinian, am avut o tresărire de bucurie. În fine, evreii au o ţară a lor. Pot să se ducă acolo. Chiar îi ajutam la plecare. Să şi-o organizeze, să şi-o întindă, luptându-se cu arabii şi vărsând sânge pentru propria lor ţară. Aşa e. Apoi, cum noi ştim că dumneavoastră, evreii, aveţi bani suficienţi şi protecţie americană, veţi face acolo o ţară frumoasă. Muncind din greu, veţi crea o industrie şi probabil veţi prelua comerţul din colţul acela de lume, din orientul apropiat. Aveţi în spate toată Asia Mică, nepricepută în treburi negustoreşti, iar regiunea Suezului vă stă în faţă. Un loc mai bun pe lume, pentru nişte oameni cu pricepere negustorească, nici că se putea închipui; socotesc să luaţi locul francezilor, englezilor şi chiar americanilor. Acolo sunteţi atât de bine plasaţi, la un vad comercial atât de promiţător, încât, drept să vă spun, ca român, vă invidiez. Se vede că Iisus v-a iertat. V-a ridicat blestemul. Însă, acolo, pân să fie bine, veţi lupta cu ariditatea terenului şi cu arabii, adică, la fel ca alte popoare, vă veţi clădi vatra pe sudoare şi sânge. Pe urmă, după ce vă veţi consolida, în vechiul Canaan, va curge iarăşi lapte şi miere.
-Nu v-am spus că vom putea deveni prieteni?
da. Vom putea întreţine legături de bună prietenie. Şi cu tot felul de schimburi economice. Noi avem
154
ce să vă vindem şi dumneavoastră veţi găsi cu ce să ne plătiţi.
după părerea mea, problema evreiască este frumos şi corect rezolvată. Palestina este pământ evreiesc, după cum ţara aceasta este pământ românesc, de la străbuni.
vedeţi, domnule Ornştein, că naţionalismele se pot înţelege? Dacă-şi fixează graniţele.
noi, sioniştii, dacă ne-ar da drumul guvernanţii de astăzi, am pleca în masă. Aşa, ca un popor, cum au plecat evreii din Egipt, sub conducerea lui Moise. Parcă mă văd în fruntea tribului care se scurge din România spre Iaffa, la fel cum a venit poporul de la Babilon, sub Cyrus împăratul, cu Zorobabel în frunte… Mă tem însă că, din pricina conaţionalilor mai comunizaţi, dacă ne apucă răfuiala pe aici, atunci mai trecem printr-o baie de sânge. N-aţi putea să ne luaţi şi pe noi, sioniştii măcar pe noi sub protecţia dumneavoastră?
-???
da, da, asta e întrebarea. Ce vă miraţi?
domnule Ornştein, dar noi suntem în puşcărie!
pardon, dumneavoastră sunteţi şi afară, aveţi oameni de răspundere, dincolo, în Apus.
e drept. Dar şi pentru noi viitorul pune multe semne de întrebare.
să n-aveţi teamă. Pielea dumneavoastră e scumpă la ora actuală. Comuniştii ştiu că dumneavoastră nu glumiţi cu credinţa. Ştiţi să acţionaţi bine, disciplinat. Şi existenţa lor e strâns legată de viaţa dumneavoastră. Sunteţi, pentru dânşii, garanţii. Garanţii mai tari decât tratatele. Veţi vedea că după ce vor ieşi din ameţeala primului succes, comuniştii, deşi vă vor ţine izolaţi, totuşi vă vor păstra. Pentru că se tem de
155
dumneavoastră. Cunosc psihoza din lagărul guvernanţilor. Ba, am observat că se tem şi de sionişti. Alarmaţi că ne-am însuşit de la dumneavoastră o anumită credinţă primatul naţional şi câteva metode tari de luptă. Ce ziceţi? Dăm mâna?
cred că e bine să vă înţelegeţi cu oamenii de greutate pe care-i avem noi.
sigur, am s-o fac. Când voi da de ei prin puşcărie. Iar dacă mă voi elibera, voi încerca o apropiere de dumneavoastră, prin sioniştii din Apus.
drumul acesta, socotesc eu, este cel mai indicat.
noi, cinstit, căutăm înţelegerea dumneavoastră pentru lupta noastră.
înţelegerea e clară. Şi ea se va perfecta când toţi evreii din România se vor fi aşezat în Palestina. Daţi-le brânci!
Chiva Ornştein zice, zâmbind:
-Asta şi fac, să-i scap de potop.
Mai întâi, mi-au dat nu ştiu ce să beau, apoi mi-au făcut una, două, trei injecţii şi sanitarul m-a dus în sala de operaţie. Acolo, în sala de operaţie, îmbrăcaţi pentru operaţie, doctorul Saferman, doctorul Ialiţchi şi Bob, care serveşte la nu ştiu ce; doctorul Teodorescu, în picioare cu mâinile cruce pe piept, priveşte, cu gândul în altă parte. Doctorul Saferman se ridică de pe un scăunel rotativ şi zice către mine: Scoate-ţi cămaşa!
Cămăşuţa, lungă până la buric, făcută pentru înscrierea la economii aşa cum a ordonat guvernul o ia Bob. „Suie-te pe masă”.
156
Mă uit. Da. Uite pe mijloc este o masă de operaţie; pe o mescioară cu rotile, medicamente, instrumente, pansamente. Mă sui pe masă.
-Umflă cocoaşa!
ce să fac?
-Arată-i dumneata!
Şi sanitarul îmi bagă pumnul în burtă, trăgându-mă de gât în jos. Spatele se curbează şi coloana vertebrală iese în evidenţă. Vasăzică asta-i „umflă cocoaşa”.
După ce sanitarul mi-a dezinfectat cu iod o respectabilă porţiune limitrofă şirei spinării, doctorul Saferman mă înţeapă între două vertebre. După el, Ialiţchi, apoi sanitarul. Un sfert de oră, cu enervare crescândă, găurindu-mi toată „cocoaşa”, până ce, în fine, acolo, între vertebre, mi-au turnat cu seringa pentru cai, cred eu, novocaină.
După câteva minute mi se ordonă: „culcă-te”. Şi m-am întins pe masa de operaţie, făcându-mi cruce.
te temi de moarte? Întreabă doctorul Saferman.
-Nu! Dar la noi, la români, este obiectul ca la orice act din viaţă să-l chem pe Dumnezeu în ajutor. Ori, eu cred în ajutorul Celui-de-Sus.
asta-i problema care te pune pe dumneata într-o stare de înapoiere. De altfel creştinismul este un învederat duşman al progresului omenesc.
eu totuşi sunt obligat să vă fac atent, că toată cultura, civilizaţia şi progresul au ieşit din lumea creştină şi se difuzează cu largheţe celorlalte lumi, mai înapoiate.
-Noi, comuniştii, vom depăşi era creştină, deschizând largi orizonturi ştiinţei şi progresului.
imposibil!
cum asta?
157
mai întâi, că cele ce admiraţi dumneavoastră sunt simple promisiuni de viaţă. Se va vedea ce veţi reuşi. În al doilea rând, comunismul înseamnă cruntă dictatură. Asta înseamnă dirijare. Nu libertate. Şi când spiritul este încercuit şi obligat să meargă cu ochelari de cai, produsele vor fi forţate şi unilaterale. Când în fruntea valorilor stă politicul tutelar dictatorial unele valori se anulează, cum este valoarea spiritual-morală, iar celelalte devin slugi care zic da sau nu, după cum ordonă politicul.
-Niciodată omenirea n-a cunoscut şi nu s-a bucurat de mai multe libertăţi decât în era noastră. Toate popoarele care construiesc socialismul sunt fericite.
se poate. Însă eu şi toţi românii suportăm binefacerile dictaturii proletare. Şi nu vedem libertăţile. Dimpotrivă. Socotesc totuşi că fără Dumnezeu nu se poate construi nimic trainic. Şi ce-i construit pe nisip, se spulberă.
mai degrabă ai să te spulberi dumneata, în milioane de particule, la crematoriu…
dacă Dumnezeu va hotărî aşa, eu mă supun voinţei lui.
eu hotărăsc, nu dracul!
atunci, de vreme ce sunt condamnat la moarte, daţi-mă jos şi trimiteţi-mă la Aiud. Pot muri şi fără concursul dumneavoastră.
-Nu se poate! Şi la semnul lui, sanitarul îmi trece nişte legături peste picioare şi mâini, iar peste piept îmi fixează o cornişă de scândură. Bob, la căpătâiul meu, îmi mângâie fruntea. Tremură de enervare. E gata să-l pocnească pe doctor cu un scaun drept în cap. Se reţine, ca într-o străfulgerare. Apoi doctorul Saferman taie. Şi mie mi-e greaţă. Ficatul e bun…
158
uite aici un chist, două bride la intestin şi o bridă spre rinichiul drept…
Pe fruntea doctorului Saferman apar broboane. Doctorul Teodorescu se îmbracă imediat şi i se alătură. Taie, potriveşte, coase. Trece un ceas, trec trei ore. Încep să mişc picioarele. Simt mâinile şi încet simţurile îmi revin. Mintea funcţionează îmbâcsit. Aş vrea să spun că mă doare. Dar limba încă nu mă ajută. Se împleticeşte. Bob îmi şterge fruntea de recile sudori. Ridic încet un picior.
ce doreşti? mă întreabă doctorul Saferman.
tăiaţi… vă rog şi apendicele… Doctorul se consultă din ochi şi, către mine:
operaţia e gata! Să te mai tăiem odată?
-Da…
bine!
O altă tăietură şi apendicele cade. Aici, la vedere, e altă bridă.
de unde ai ştiut?
de la Dumnezeu.
iar începi?
Am intrat aici, în sala de operaţie, la ora 8 şi 30 de minute. Acum cadranul din perete arată 12 şi un sfert.
Cusut şi bandajat cu tifoane şi fitile, pus pe targă, sanitarii mă aşază în patul meu.
Scoţându-şi mănuşile, doctorul Saferman, în tăcerea celorlalţi, oftează: grea, grea operaţie.
Bob, retrăgându-se cu ceilalţi sanitari, înjură Canalul şi viaţa ticăloasă de acolo, sărutându-mi fruntea cu un îndemn amical: curaj, părinte!
-Este. Îţi mulţumesc Bob…
Rămas singur în cameră, îmi trece pe dinaintea ochilor imaginea Bucureştilor, văzută în trecere de la fereastra sălii de operaţie.
159
Soare, mult soare. Pe acoperişuri un alb subţire strat de zăpadă. Acelaşi soare bate în toată camera şi-mi dă speranţe de viaţă. Mâna dreaptă înscrie în aer mari cruci, iar buzele murmură: Mulţumescu-ţi, Doamne! Ajută-mă şi-n orele ce vin! Soarele se opreşte în spatele crucii de pe turla clopotniţei aureolând razele şi lanţurile de susţinere.
Greu este drumul calvarului! Totuşi o altă cale, care să-ţi garanteze mântuirea, nu există. Învăţătorul nostru a spus: „Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să ia crucea şi să-mi urmeze mie”. Iar eu cred într-asta, Doamne şi te rog cu umilinţă, ajută-mă, nu după credinţa mea cea puţină, ci după nemărginita Ta iubire.
Cinci zile m-a ocolit medicul. Cinci zile m-a ocolit sanitarul. Mă ajutau vecinii. După cinci zile a venit un locotenent de securitate. Închizând cu precauţie uşa, se apropie de mine şi îmi şopteşte:
îmbracă-te! Pleci imediat…
puneţi-mă pe targă!
Şi a plecat fără să mai spună nimic, închizând uşa cu mii de precauţii.
ce-a vrut? Întreabă Stanca.
să plec.
criminalii!
Dacă medicii şi sanitarii m-au ocolit, în schimb Dumnezeu a vegheat asupra mea. Nici temperatură, nici complicaţii.
în a opta zi, în sala de operaţie, mi se scot copcile. Se reînnoieşte pansamentul. Doctorul Saferman priveşte. Sanitarul îşi face meseria.
tare eşti, domnule! Vindecat complet. E un caz cu totul nemaiîntâlnit până acum. Ai o rezistenţă de fier.
160
domnule doctor, Dumnezeu e bun român. După cum vedeţi, moartea fuge de mine. Încă n-a sosit ora mea. Ţin totuşi să vă spun că, parcă sub ficat, ar fi o greutate ce mă trage spre dreapta.
foarte natural, foarte natural: dumneata nu faci politică de dreapta? Te sfătuiesc să porţi brâu. Până la vindecarea totală. Deocamdată pentru că ai scăpat te sfătuiesc să stai cât mai mult întins, ca să se vindece interiorul. Să se întărească.
în iarna aceea a fost Crăciunul şi Sfântul Vasile cu zăpadă multă. Cu urări de libertate şi alte felicitări care aveau căldură, dar nu prindeau consistenţă.
A venit primăvara şi când a dat colţul ierbii, la îmbierea soarelui călduţ, moartea parcă şi-a făcut de cap. În fiecare noapte cucuveaua cânta pe clopotniţă, iar din morgă plecau, unul câte unul, cei ce-şi încheiaseră viaţa, către crematoriu.
într-o zi s-au arătat rândunelele ciripind, pe sub geam, în zbor razant.
Primăvara a venit la noi.
9
Aiud sau despre întoarcerea la bază…
Am aterizat din nou la Aiud, la secţia I, odată cu venirea berzelor şi a rândunelelor. Parcă mă născusem din nou. Simţeam bucurii profunde, atingând cu mâinile delicatele flori ale caisului din curte. Din pământ ieşeau aburi calzi şi Paştele era la un pas de noi. Pe dealuri, începuse lucrul în vii iar mai departe, peste păduri, stăruiau ceţuri viorii. Munţii, în depărtări, sclipeau acoperiţi de zăpadă, iar Mureşul îşi umfla apele, ridicându-şi valurile până deasupra înaltelor ţărmuri. Pe deasupra, în zbor rotat, cocostârcii călători.
Şi când a fost miezul nopţii, au prins să bată clopotele pentru înviere. O jumătate de lună, în crucea nopţii şi stele argintii, pe de lături. Clopotele ridică tonuri grave, armonioase, către cer şi către păduri. Apoi sunetele se pierd şi se aud scăzut ca şi cum ar ieşi din ape, ca şi cum ar trece prin nevăzute oprelişti. Biruitoare, înalţă scări de fier, cu paşi puternici, până la tronul lui Dumnezeu. Splendidele clopote din Aiud aduc asupra văilor binecuvântări iar pădurile păstrează mugurii verzi. Ore la rând, vaierele clopotelor, pentru înviere. În suflet, piatra mormântului plesneşte în
162
patru şi Iisus, transfigurat, urcă nevăzutele scări sufleteşti, luminând gândurile, turnând acolo puteri din puterile sale şi îndrăzneală din victoria sa asupra răului.
Paştele a fost frumos, cu mult soare şi cu cer înalt. Dar oamenii au fost chinuiţi cu munci grele, în fabrică.
Un ceas pe zi şedeam la soare. Aici, pe o piatră, l-am cunoscut pe Costică al Tudorei, flăcău tânăr din ţinutul Vrancei. Venise, de curând, bolnav, de la Baia-Sprie; slab, galben, palid. Un copil intoxicat cu gaze, acolo, în profunzimile minei de plumb.
mă Costică, cine te-a adus pe tine în puşcărie?
eu am venit, părinte!
cum?
vreţi să ştiţi? Întrebaţi-l pe părintele Marcu.
bine, Costică. Am înţeles. Totuşi părintele Ştefan este în puşcărie mai de mult. Tu eşti mai dincoace.
din iulie 1950, când cu răscoala vrâncenilor.
ce-a fost acolo, la voi?
ce să fie… Cote, angarale, greutăţi. Oamenii n-au mai putut răbda şi s-au ridicat. A umblat pe la noi un colonel aşa spunea el care a organizat satele. Unii s-au înarmat şi au intrat în pădure. Cei mai mulţi stăteau cu ochii pe sus. După avioane. De acolo, de la avioane trebuia să vie comanda. Şi toată Vrancea, după ce ar fi curăţat uscăturile de prin pădurile noastre, s-ar fi prăvălit spre Odobeşti, către Focşani şi apoi pe linia Siretului până la Galaţi. Ca să încurce retragerea ruşilor, când aceştia ar fi fost fugăriţi de americani şi din alte locuri. Ceva, ceva, tot s-a mişcat lumea pe la noi. Noroc numai că nu s-a arătat în ziua de Sf. Ilie, ziua când trebuia să înceapă războiul, după cum ne spunea acel colonel noroc, zic, că nu s-a arătat vreun avion pe deasupra Vrancei. Atunci ar fi urmat multă moarte de om… Şi cum vedeţi, americanii n-au venit,
163
dar vreo două mii de vrânceni au luat drumul puşcăriilor. Câţiva au fost condamnaţi la moarte. Alţii au fost prinşi de putere şi împuşcaţi prin păduri. Eu însă cred că vor mai fi încă vrânceni ascunşi prin munţii noştri. Trăiesc cum pot. Ca lupul.
câţi ani ai, Costică?
– 18, la 6 august.
şi ce zici tu de toată întâmplarea asta?
ce să zic! Dumnezeu aşa a vrut, aşa să fie. Parcă-i vorba numai de vrânceni? În toată ţara, la fel. Şi românul dacă nu mai poate, pune mâna pe furcă. Eu, în doi ani de zile, la Galaţi ca şi la mină, am trăit alături de tot felul de oameni. De la miniştri şi generali, până la nenea Vasile Roşca, care, uite-l colo, îşi încalţă opinca. Toţi sunt români şi pentru această credinţă s-au ridicat. Şi dacă am ajuns la puşcărie, apoi oare să ne văităm ca babele? Neamul vrâncenilor nu suferă aşa ceva. Părintele Ştefan Marcu, de mai multe ori, la biserică, ne-a spus să nu facem de râs sângele pe care-l avem de la străbunica noastră, mătuşa Tudora. Apoi sângele apă nu se face.
şi nu-ţi pare rău că, atât de tânăr, ai intrat în puşcărie?
ba, îmi pare rău. Dar dacă vrerea-i aşa, cu răutate pentru toţi, trebuie să fiu şi eu unde-i tata şi părintele nostru. Inima îmi spune că numai aşa trebuie să fie. Vedeţi, am întâlnit, în puşcărie, mulţi elevi de şcoală, chiar mai tineri decât mine. Pe urmă, studenţi. Dintre aceştia am găsit la Gherla şi o parte stricaţi. Le-a fost fuga scurtă şi credinţa uşoară. Norocul meu şi al altora că n-am stat prea mult acolo; c-am plecat la mină. Şi la mină altă făină se macină. Aici, îndată am priceput că poţi găsi sprijin la dreapta. Ce s-a petrecut la Piteşti, pe la Gherla sau la Târguşor, am auzit la
164
mină. Parcă ţi-i ruşine să le şi auzi. Şi când te gândeşti că-s oameni cu carte, studenţi! Eu sunt ţăran, fecior de ţăran, cu şcoală primară doar, dar iată, la anii mei puţini, m-am luminat. Ştiu pentru ce am ajuns la puşcărie şi caut să trăiesc curat. Să-mi limpezesc sufletul. L-am auzit la mină pe domnul Gabriel Bălănescu care scria la gazetă spunând seara, într-un grup: „Sănătatea morală o găsim la ţăran şi la feciorul ţăranului. Aici ni-i nădejdea, pentru reforma moravurilor, pe care o avem noi în vedere”. Părinte, chiar aici, eu mă căznesc să trăiesc creştineşte. Vă rog frumos, lămuriţi-mă despre credinţă. Vreau, pe când oi ieşi afară, să fiu un om bun în sat la noi…
Costică, nepotul babei Tudora, a rămas aici, a crescut în dimensiunile sufleteşti şi, la timp, după şase ani, a plecat acasă, curat ca un crin.
După zilele de carantină, am fost mutat la secţia a II-a, unde stăteau inapţii şi rezervele pentru muncă. Câteva camere sunt ocupate de tebecişti. În celelalte, pe priciuri suprapuse şi pe amărâte rogojini mult, mult popor care în lipsă de alte ocupaţii, pe temeiurile multelor infirmităţi şi boli, duce o viaţă lâncedă. Un amestec pestriţ de oameni, de naţionalişti şi credinţe religioase şi politice. În camere, unde atmosfera e prielnică, se pot organiza conferinţe. Asta numai când în ciorbă găsesc suficiente boabe de arpacaş. În alte camere, dimpotrivă, e un veşnic scandal, iar miliţianul de pe sală debitează la repezeală înjurături cu sfinţi şi parastase şi ceva despre mame. Carcerele sunt mereu ocupate.
165
Totuşi lumea e veselă. Se discută politică. În puşcărie cu excepţia bătăilor şi carcerelor e o stare de relaxare.
Masa e simţitor îmbunătăţită şi în faţa bucătăriei apar zilnic oseminte de animale; copite, burţi şi urechi, uneori oi şi viţei şi porci costelivi care, oricum ar fi, aduc steluţe la faţa ciorbei şi dau gust putredului arpacaş. La plimbare, în curtea secţiei, stăm câte două ore dimineaţa şi două după-amiaza. Aici se fierbe piatra înţelepciunii, cu o mie de soluţii pentru încurcatele probleme politice. Şi toată lumea trăieşte euforic. Conţii Teleky şi Betlen fac puşcărie. Se usucă, dar discută despre refacerea castelelor şi a latifundiilor „Trăiesc cu mentalităţi de la mijlocul evului mediu,” remarcă Gabriel Ţepelea. Alături Mott şi, mai la o margine, în loială concurenţă, Ambrozie, cel cu vinurile de pe Mureş şi Târnave. Colo, profesorul Motaş şi încă trei literaţi; nehotărâţi, împart ministerele. E greu de tot! Pe aici sunt mulţi foşti miniştri, care gândesc că încă le surâde viitorul şi ministerele îi aşteaptă la Bucureşti.
Pe urmă, o sumă de guverne fantomă şi câte trei, patru, pretendenţi la fiecare departament. Sunt şi din aceia care nu spun, din modestie, dar care, pe martirajul naţional şi pe vânătăile de la coapse deşi încă nu s-au lămurit ce caută în puşcărie aşteaptă, aşteaptă răbdători să le vină rândul. Măcar la deputăţie, dacă altfel nu s-ar putea. 50 sunt bărbaţi politici de viitor. Ceilalţi 50 zâmbesc, însorindu-se. Ştiu ei ce ştiu. Când politica, uneori din lipsă de informaţie, se găseşte în pană, atunci discuţiile se întorc la proiecte de îmbogăţire. Statul va trebui să retrocedeze bunurile confiscate. Foarte frumos! Chiar cu despăgubiri, deşi nu văd de unde!? Se vorbeşte despre rentabilitate cu îmbogăţiri peste noapte de la crescătoriile de păsări,
166
oi şi alte pământuri. Stuf, vii, bălţi cu peşte, munţi cu păduri şi cu păcură. Toate produc. Statul va acorda ajutoare masive şi alte stipendii. Ba, într-un cerc de pensionari cei mai mulţi pretendenţi la portofolii şi firme se vorbeşte şi despre o decoraţie cu mai multe grade şi la fiecare clasă, cu o sumă de avantaje. Pe urmă, pensii. Pensii mari, sanatorii de odihnă şi refacere, gratuit, plimbări pe Coasta de Azur.
Costică, stând lângă mine, încurcat de tot ce aude, mă întreabă:
dar banii, de unde au să vină?
n-auzi, Costică? E treaba statului. Facă ce-o şti, numai bani să scoată.
eu tot nu înţeleg!
statul de mâine va împrumuta bani de la americani. Ăştia-s negustori bogaţi şi dau bani cu dobândă. Pe urmă, Statul nostru va trebui să le întoarcă împrumutul; cu petrol, cu păduri, cu grâu. Şi cu banii de la mine, de la tine, vor creşte impozitele ca să poată fi mulţumiţi cei pe care-i auzi discutând aşa. Dacă dumnealor vor ajunge la cârma ţării, să ştii că lucrurile aşa se vor petrece, cum hotărăsc acum. Numai că se întâmplă, de cele mai multe ori, că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la târg. Şi s-ar putea ca la cârma ţării să vină oameni cu dragoste pentru ţară şi cu înţelegere pentru nevoile mulţimii. Şi aceştia să mai pună frână poftelor şi pornirilor. Pe urmă trebuie să te gândeşti, că nu tot ce plănuieşte omul se şi realizează. Mai sus de noi stă Dumnezeu care râde când o luăm alături de drum, zicându-ne: „nu sunt judecăţile mele ca judecăţile voastre, şi nici măsurătorile mele, precum sunt ale voastre”.
Şi dacă totuşi, mâine va fi la cârma ţării jaf şi fără-de-lege, noi doi şi nenea Ştefan vom ieşi în stradă
167
şi vom striga: săriţi, hoţii! Aşa vom face, dacă am pornit pe drumul acesta. Numai să ne ajute Dumnezeu să rămânem noi curaţi.
mă gândesc, părinte, la bietul ţăran. Plăteşte dări, dă cote de i s-a urât cu viaţa. I se ia şi cenuşa din vatră. Şi de ce să plătească el mâine pagubele celor ce vorbesc aşa, aici? Oare ţăranul nu-i adus la sapă de lemn, ca toţi, la fel? Ce foloseşte ţăranul de la noua stăpânire de astăzi? Ce, asta-i stăpânire ţărănească? Poate, muncitorii să trăiască mai bine! Zic, poate, pentru că, dacă-mi dau eu bine seama, strigă revolta şi-n maţele lucrătorilor. Cine trăieşte bine şi-şi bate joc de ceilalţi? Comunistul şi străinul. Apoi, de ce să plătească mâine ţăranul pagubele pe care nu le-a făcut ţăranul? Ţăranului cine-i plăteşte grâul, laptele şi vita din bătătură, furate de stat? E drept că cel ce are mai mult, astăzi pierde mai mult. Dar el, la fel ca ţăranul, pierde avutul lui. Şi-i sărăcit la fel. Cine fură şi pe unul şi pe altul? Comunistul şi rusul. Mâine, dacă e vorba ca cineva să plătească, apoi aceştia se cuvine să plătească.
eu cred, Costică, altceva. Deoarece până mâine mai este, şi nu se ştie bine cum vom ieşi cu această zi de răfuială, cred că ţăranul şi cel ce-a fost bogat, bucuroşi că au scăpat de primejdia zilei de astăzi, se vor mulţumi cu mai puţin. Omul va fi bucuros ca sub cerul liber, să muncească frumos, nesilit şi să-şi câştige cinstit viaţa. Şi cugetele, vei vedea, se vor întoarce şi ele la problemele sufleteşti, punându-le pe primul plan. Iar ţara va face cât mai puţine împrumuturi, ca să rămână la noi laptele şi mierea. Aici în puşcărie se discută multe şi se pun la cale tot felul de lucruri necurate. Dar pe ici, pe colo, mai răsare şi câte un gând bun.
168
Puiu Dobrescu profesor universitar mic şi necăjit (la Jilava fusese luat sub protecţia noastră, adică a lui Ionel Mociorniţa, Titel Iorgulescufarmacistul din piaţa Sf. Gheorghe şi a mea când l-am luat şi îngrijit, ca pe un pui veritabil) trece pe lângă mine. Stau pe una din treptele capelei catolice şi mă însoresc.
ce faci, părinte?
-Aştept, Puiule, învierea morţilor. De aceea m-am şi aşezat aici lângă altar. Dar tu? Cum mai stai cu sănătatea?
perfect. Ca la puşcărie. Mi s-au tăbăcit şoldurile, încolo, cum vezi, arăt ca un leu. Un leu în cuşcă.
măi, Puiule, cine te-a făcut pe tine socialist? Nu te potriveşti tu între ei, cum nu m-aş potrivi eu într-un cahal jidovesc!
dragă părinte, mai întâi să mă aşez jos, lângă mata. Apoi, să-ţi spun drept, eu nici nu ştiu ce-i aceea politică şi mai ales politică socialistă. Un lucru m-a interesat până la această oră: matematica. Am crezut într-o vreme că această ştiinţă este cheia de boltă a întregii osteneli omeneşti. Venind în contact, aici, în puşcărie, cu alţi oameni, care au alte preocupări, lucrurile au prins a mi se înfăţişa altminteri, iar piatra unghiulară, mi se pare mie deşi încă nu sunt complet edificat stă în progresul moral. Eu m-am trezit, după 23 August, ca asistent universitar la Bucureşti. Moda m-a împins din spate spre socialişti. Crezi că am depus eu vreun efort politic? Deloc. Îmi vedeam de lecţii, dezlegând probleme. Se pare că preocuparea mea, luată în seamă de profesorii mei, la timp, mi-a adus o bursă pentru doctorat. Am stat la Paris, după
169
cum ştiţi, între 1946 şi 15 august 1948. Aici mi-am luat eu doctoratul în matematică, făcând cinste ştiinţei româneşti. Poate n-ai să mă crezi, dar lucrurile aşa au stat. În cei doi ani, cât am stat la Paris, n-am fost măcar odată la Operă sau la Comedia Franceză. Înaintea ochilor nu vedeam decât probleme şi ecuaţii. Acum parcă mă încearcă regretul, pentru că am fost la Paris şi nu l-am cunoscut. Pe urmă, a intervenit un conflict între Franţa şi România. Misiunea culturală franceză a plecat de la noi şi studenţii români de la Paris au fost trimişi acasă. Acum eu mă găseam într-o situaţie clară, îmi luasem titlul şi urma să mă întorc la catedră. Am venit de la Marsilia, pe Mediterana, până la Constanţa. Ajunşi în ziua de 15 august 1948 în ţară, delegaţii guvernului, care ne-au primit în port, ne-au dus la Bucureşti şi acolo, în loc să ne dea drumul acasă, ne-am trezit cartiruiţi într-o vilă frumoasă la şosea, pentru refacere. Nu aveam nevoie de nici o refacere. Veneam doar de la Paris, nu din Siberia. Toată ziua, nişte trimişi de la partid ne întrebau, iscodind: „ce-au zis francezii? ce propuneri ne-au făcut? Nu cumva ne-au încredinţat ceva misiuni?” Pe măsură ce se încredinţau de onestitatea noastră, ne eliberau, ducându-ne până acasă cu maşina, în care ne puneau şi cadouri bogate: haine, încălţăminte, cărţi şi mâncare. Când ne-au dat drumul pe la 10 septembrie, tocmai apăruse reforma învăţământului. Şcolarii, veseli că scăpaseră de limbi străine şi limbi moarte, strigau: „Să trăiască Vasilache (Lichi) c-a scăpat ţara de carte”. Venind de la Paris, am fost numit profesor la Politehnică. Am făcut matematici cu studenţii până în mai 1949, atunci când a fost arestat comitetul titelist. Am trecut pe la Interne, apoi la Jilava şi condamnat, după cum vezi, la muncă silnică pe viaţă. Dacă ar fi să judeci după condamnare,
170
ar însemna că e ceva de capul meu. Mi se pare că în afară de Titel Petrescu şi de mine, nu mai e nimeni „pe viaţă” dintre noi, socialiştii. Iată-mă strălucit bărbat politic. Şi cu viitor măreţ. Vrei să-ţi fac vreo protecţie? Şi Puiu râde ca un copil, încântat de propriul lui joc.
măi, Puiule, tu la socialişti ai căzut ca musca-n lapte. Dar totuşi, aşa cum singur recunoşti, veşnic preocupat de probleme şi logaritmi, vei fi făcut vreun serviciu socialiştilor, fără să-ţi dai seama de gravitatea faptelor. Nu se dă, măi, Puiule, „pe viaţă” chiar aşa, numai pentru că tu ai navigat în apele călduţului socialism!
părinte, te rog să mă crezi, n-am făcut niciodată politică. Şi cred că nici nu voi face. Nu mă pasionează. Totuşi necazul de acum e de natură politică. Când în port la Marsilia, ne-am îmbarcat pe „Transilvania”, funcţionarii de la vamă şi cei de la marină s-au arătat extrem de politicoşi cu mine. Această exagerare de politeţă a bătut la ochi. Înţelegeţi că pe „Transilvania” trebuie să fi fost ceva securitate. La proces mi s-a adus acuzaţia că aş fi adus lui Titel o scrisoare de la socialiştii din Apus şi, pe această acuzaţie, iată-mă vieţaş.
după părerea mea, plăteşti scump de tot pentru o scrisoare.
titel n-a intrat la comunişti şi aceştia sunt porniţi pe distrugere. Nu vezi că ne-au trimis pe toţi la puşcărie? Însă eu cred că socialiştii din Franţa, ca şi laburiştii englezi, vor interveni pentru noi. Şi vor forţa mâna comuniştilor.
şi tu, ce ai de gând să faci?
să mă întorc la catedră, să-mi văd de probleme.
şi cu sufletul?
171
este singurul câştig din această experienţă. Simt că ceea ce a sădit mama acolo, la Piatra Neamţ, se luminează, se clarifică aici.
Ăsta-i drumul, Puiule!
Când miliţianul anunţă vizita medicală, aproape întreaga secţie se aliniază şi, în pas de oameni bolnavi, ieşim din secţie, trecem prin faţa celularului, aruncăm o privire la grădiniţa cu flori şi, intrând în curtea infirmeriei, aşteptăm rândul la consult. Acolo, doctorul Topa şi doctorul Petrescu sub supravegherea medicului puşcăriei, Ranca, te verifică pe direcţia suferinţelor pe care le reclami. Şi, la timp, te ciopârţesc, te ajustează, reparându-te pe unde te-ai rablagit. Însă, dacă ai şi un beteşug intern, intri pe mâna doctorului Iriminciu sau a doctorului Costin. Şi aceştia, puşi de acord cu ajutorul unui termometru care nu se ridică niciodată decât până la maximum 36, te declară sănătos. Ofiţerul politic unul dintre ei care asistă la consult, te trimite la carceră, sub privirile aprobatoare ale lui Iriminciu sau Costin.
domnule doctor, dar sunt bolnav! Vă rog să mă consultaţi şi să vedeţi…
vorba, neruşinatule! Din pricina ta şi a altora ca tine, nici bolnavii veritabili nu găsesc credit la noi. Şi după această punere la punct din partea medicului oficial, bolnavii zac pe rogojină şi mor între noi.
Doctorul Iriminciu şi Costin se bucură de aprecierea stăpânilor. Umblă cu certificatele de deces, gata completate, lângă inimă.
172
Fabrica lucrează în trei schimburi. Din nişte ateliere de jucării şi potcoave pentru cai s-a făcut o veritabilă fabrică, în care lucrează două mii de oameni. Ingineri, cu bună pregătire, dintre puşcăriaşi, şi mână de lucru berechet. Este şi un comitet care conduce fabrica, sub supravegherea comandantului închisorii, căpitanul Dorobanţu. Comitetul acesta este format din câteva lepădături; între ei, un ţigan, un învăţător, un majur de jandarmi, trei studenţi din anul I, doi jidani, foşti comandanţi de lagăre jidoveşti în Transnistria şi trei, fără profesiune, dar cu inimă de viperă. Au încercat ei să facă o imitaţie a teatrului dramatic de la Piteşti şi Gherla.
S-au speriat. Muşcă acum doar mărind normele şi, când cred ei, luând pâinea oamenilor. Tot ei propun izolările la Zarcă şi încarcerările. Dar aceste lucruri sunt nimicuri. Colţii lor sunt tociţi. Latră, se reped şi se otrăvesc în propriile lor bale. Aici e altă lume, care ştie să riposteze. Şi Iuda clănţăne neputincios, din canini.
Comitetul conduce fabrica. Pe măsură ce comenzile cresc, se cer mereu braţe de lucru. Se fac căruţe, sacale, şarete, coveţi, pentru armată lăzi pentru bombe, cutii pentru mine şi în sectorul metalurgic, paturi, scoabe, sobe. În fund se face mobilă de lux şi, anemic, jucării.
Cei care lucrează în fabrică stau în celular şi la secţia întâi. La Zarcă cei izolaţi, iar la secţia a doua bolnavii şi rezervele.
Când e nevoie de oameni la lucru, vine căpitanul Dorobanţu, însoţit de subalterni, uneori şi de medicul
173
Ranca. Trec prin camere şi caută oameni buni de lucru. Aceştia, cu ţoalele sub braţ, sunt scoşi dintre noi şi trec la celular. Azi aşa, mâine aşa, până când la secţia a doua nu mai sunt oameni valizi.
Totuşi, fabrica are nevoie de lucrători. Comenzile făcute de armată trebuie executate la timp; ba chiar, dacă se poate, mai înainte.
într-o zi, toată secţia stătea la soare, în curte. Vine căpitanul Dorobanţu în căutare de lucrători; miliţianul ne aşază în linie şi Dorobanţu trece pe la fiecare din noi, întrebându-ne de ce nu vrem să mergem în fabrică (cu înjurături, drept replică).
tu, ce ai? Întreabă pe un bătrân.
sunt bolnav de inimă.
şi eu sunt bolnav de inimă şi uite că lucrez. Dar tu?
eu acum am ieşit de la operaţie.
nu-i nimic. Şi tata s-a operat de hernie şi încă lucrează. Treci deoparte.
-Tu ce ai?
sufăr de ficat.
şi nevastă-mea suferă de ficat, dar lucrează. Treci lângă celălalt. Tu?
sunt invalid de pe front.
şi fratele meu este invalid, dar lucrează la schelă. Treci lângă ceilalţi. Tu?
mi-i rupt piciorul stâng.
Încă-i bine că-l ai pe dreptul. Tu?
Mi-s rupte amândouă picioarele, de la Canal.
păcat că nu ţi-ai frânt capul. Tu?
-Nu văd cu ochiul stâng.
e destul că vezi cu dreptul. Şi asta-i prea mult. Treci colo. Tu?
eu sunt bătrân. Am 70 de ani.
174
şi socrul meu are 70 de ani, dar lucrează ca unul tânăr. Tu?
m-am operat la stomac.
şi eu m-am operat. Treci colo. Tu?
sunt senil.
ce eşti, mă?
sunt senil.
nu-i nimic. Şi fratele soacrei mele e senil şi totuşi lucrează. Treci! Tu?
Ziaristul Cucu, de la „Universal”, văzându-se ameninţat, tace. Frământă el ceva.
m-auzi, mă! Tu de ce nu ieşi la lucru?
domnule căpitan, eu sunt tâmpit…
şi eu sunt… Cum ai zis, mă? Paştele şi Dumnezeii mă-tii de tâmpit! Şi căpitanul Dorobanţu iese din secţie, roşu la faţă ca racul, înjurând şi lăsându-ne în plata Domnului.
Toată secţia râde, plină de satisfacţie.
Profesorul Petrovici e mereu înconjurat de ciraci, care-l întreabă şi-l ascultă.
Peste iarnă a făcut un curs de filosofie la camera 11. Întreg la minte şi măsurat la cuvinte, trece prin puşcărie ca un veritabil înţelept.
Vine vestea că, la spital, a murit Mircea Vulcănescu. Ultimele lui cuvinte au fost: „faceţi, vă rog, mai multă lumină”. Şi cei din cameră au aprins becul… Soarele de vară lumina puternic în cameră. Totuşi sufletul lui cerea mai multă lumină.
Nichifor Crainic şi-a adus aminte de rimă şi de ritm. De altfel, poezia se cultiva aici pe scară întinsă.
175
Cei care au scris şi mai înainte, afară, aici îşi duc talentul la apoteoză. Alţii, ca la început.
Câţiva, în jurul lui Nichifor Crainic. Cei mai mulţi însă gravitează în jurul lui Radu Gyr. Balada e la modă. Din nenorocire, şi începătorii se încumetă să creeze balade. Ceea ce înseamnă şi cutezanţă şi creştere nenaturală.
întrecerea este între cei doi poeţi. Radu Gyr e mai productiv. Nichifor Crainic, mai zgârcit, dar mai profund. Radu Gyr abundă de imagini, transfigurând cerul neamului nostru. Legende cu căpitani de oaste, mari haiduci codreni, ca şi revoluţii ardelene îşi găsesc avântul în inima lui, care se mistuie pentru neam. Târziu, noaptea, când luna intră în celulă, furişându-se pe lângă zăbrele, Iisus, încoronat cu spini şi cu mâinile ce păstrează urmele crucificării, apare la căpătâiul poetului. Ca să-i întărească inima şi să-i înmulţească harul.
Nichifor Crainic trece prin legendă şi apoi sapă la adânc, şlefuind fraza, dezbrăcând-o de imagini, rămâne tare, inegalat, cultivând ideea creştină: „întrebat-am măiastră ciocârlie, candela ce arde în tărie, Undelemnul cântecului sfânt: Unde sunt cei care nu mai sunt?Unde sunt cei care nu mai sunt?Răspuns-a ciocârlia:S-au ascuns, în lumina Celui nepătruns!”
Cristofor Dancu, de la „Buna Vestire” şi de la „Vremea” remarcă:
frate Daniele, ce păcat că-i disonanţă între artist şi opera sa.
cristofor, cu anii, păcatele se uită. Le uită şi Dumnezeu. Rămâne pentru viitorime opera, care păşeşte triumfător, peste veacuri.
Anii aceştia grei, din acest punct de vedere se dovedesc a fi producători. Românul caută comori, săpând la adâncime. Şi pentru că noi suntem scoşi în afara
176
luptei, facem puşcărie. Dar de vreme ce am scăpat de încercuirea sufletească, sufletul liber şi scuturat de zgură evadează pe două căi: înălţându-se până la Dumnezeu în care se topeşte sau cântând vitejii străbune. Din pricina puţinătăţii credinţei noastre, dar şi din cauza forţelor răului, extraordinar de puternice, lupta noastră, jertfa noastră încă n-au rodit. Speranţele rămân şi cresc din fapte şi rodiri reuşite ale celor ce-au luptat pentru Dumnezeu şi pentru neam, cu veacuri în urmă. Din această cauză baladele lui Gyr şi poezia lui Crainic sunt atât de gustate de cei o sută de mii de politici, care stau astăzi la puşcărie. Dar mâine, când vor ieşi la lumina soarelui, vor cuprinde întreaga ţară. Aşa înţeleg eu. Poezia aceasta este imnul sufletului nostru creştinesc şi românesc şi se ridică până unde nu mai este moarte. Nu poezia locală cu mizeriile Canalului, sau a minelor de plumb, va avea răsunet mâine. Aceea va trece ca un foc de paie, rămânând ca un document al orelor de faţă. Cealaltă poezie atacă teme general creştine sau clipe mari din zbuciumata noastră istorie românească. Dar, trebuie să recunoaştem că, pe deasupra crestelor, în albastrele înălţimi, planează vulturii. Păcatele se uită; atitudinea frumoasă se respectă. Arta majoră trece în patrimoniul sufletesc al neamului. Pentru noi, pentru copii şi pentru nepoţi, cât va fi român la umbra Carpaţilor.
Veneau de la Canal schilozi sau indezirabili. Veneau de la Jilava, de la Suceava sau Timişoara, noi condamnaţi. Şi Aiudul îi înghiţea pe toţi. Loturi de legionari, fracţiuni ţărăniste sau grupări de rezistenţă. Mulţi macedoneni. Mai toţi au venit cu nişte
177
întâmplări, din pădurile de la Babadag. Macedonenii au o rezistenţă de fier şi o dragoste de neam, cum nu se pot întâlni în altă parte. Toţi bruneţi, ţigănaşi. Se cunosc între ei şi cum se văd încep să vorbească o păsărească pe care nimeni nu o poate descifra. Relatează despre cine a mai fost arestat din neamul lor de ciobani şi cum erau cu oile. Cu politica nu glumesc. Se alătură îndată intelectualilor ieşiţi dintre dânşii, pe care îi ascultă orbeşte. Sunt mândri, foarte mândri, de originea lor împărătească.
domnule Raca, pentru ce vi se spune dumneavoastră, macedonenilor, ţânţari?
pardon, părinte, nu ţânţari ci „sânţari”.
-Adică?
-Adică noi suntem fii (sân) de împăraţi. Nu uitaţi că noi am întemeiat un imperiu în Balcani, sub conducerea „celnicilor” noştri: fraţii Asan. Ori, acolo, în Pind şi sub Gramos, noi toţi suntem înrudiţi. Ca atare, coborâtori din sânge împărătesc…
Unchiul Raca a fost prin America, unde a lucrat, ca orice emigrant, pe unde a putut. A făcut însă şi o şcoală agricolă. Priceput în viticultură şi pomicultură. Venind cu tot tribul din Pind în ţară, după 1927 şi-a cumpărat pământ în Silistra, punând acolo bazele unei gospodării model. Când în 1940 au venit acolo bulgarii, unchiul Raca şi-a plecat urechea la o „înjurătură” admirativă: „Bre, ce-a făcut omul acesta, aici? În toată Bulgaria nu se găseşte o fermă mai frumos organizată…!”
părinte, eu vindeam piersicile lui Dragomir din Calea Victoriei, iar strugurii „Afuz Aii” mergeau la Londra. Mi-s dragi pomii fructiferi, tot atât de mult ca şi copiii mei.
178
S-a iscat într-o zi o discuţie aprinsă între mine şi unchiul Raca. Acesta afirmase că cei mai mari medici din lume au fost macedoneni; ca exemplu? doctorul Topa, pe care Iorga l-a făcut chiar ministru şi că toţi sfinţii din Balcani sunt aromâni.
Cum era de aşteptat, l-am contrazis. Furios, afirmă chiar ceva mai mult: „că toţi macedonenii sunt sfinţi”. Cei din jur se tăvăleau de râs. Unchiul Raca vorbea înainte, căutând să demonstreze că femeile macedonene sunt foarte caste şi bune creştine. Ceea ce am şi recunoscut cu toţii. Adică, am recunoscut că macedonencele sunt caste. Dar până la a accepta că toţi macedonenii sunt sfinţi, asta nu s-a putut face. Şi atunci unchiul Raca, intrând adânc în istorie, ne duce până la Alexandru Macedon care, zice el, este veritabilul şi cel mai important strămoş al lor. Noi am afirmat că-l recunoaştem pe Alexandru Macedon numai ca un mare împărat şi un geniu militar.
-Adică, nu-i neam cu noi? Mai zi o dată şi te tai!
N-am mai zis nimic şi am scăpat cu zile. Peste cinci minute, braţ la braţ ne plimbam ca cei mai buni prieteni.
ce vreţi, părinte? Sunt macedonean şi ţin la neamul meu. Îl văd sus, la înălţimea Pindului.
unchiule Raca, dumneavoastră, macedonenii, care aţi venit în ţară, însemnaţi un sânge nou, viu, iute, nealterat. Trebuie să faceţi încuscriri şi cu noi!
chiar aşa s-a hotărât între noi. Fetele noastre să le mărităm cu regăţeni; dar băiatul să fie moral şi sănătos!
179
pe urmă, când vremurile se vor cuminţi, va trebui să vă aşezaţi în regiunea secuiască, cu oile şi cu obiceiurile dumneavoastră.
ba, chiar, îi vom aduce pe toţi din Pind, să romanizăm regiunile înstrăinate. Aşa ne-am gândit. Vom intra şi-n comerţ, căci ne pricepem. Să ne vedem şi noi odată aşezaţi, căci ne-am săturat, tot cu şatra, la drum. Ne ajutăm între noi, ne susţinem şi dacă întregul neam trece prin primejdie, noi nu putem să rămânem nepăsători. Eu mă tem pentru ziua de mâine. Noi suntem uniţi şi sângeroşi. În Cadrilater, am topit „comitangii” bulgari. Când un aromân a fost omorât de bulgari, noi am înconjurat satul bulgăresc, i-am dat foc şi din mâinile noastre n-a scăpat vreun bulgar. Nişte ţigani au furat ceva de la noi. După ce i-am prins, i-am ars de vii. De aceea vă spun părinte, că mă tem pentru ziua de mâine. Cine va putea opri setea de răzbunare? Eu nu zic că aşa-i creştineşte, dar în astfel de împrejurări se mai gândeşte cineva la ce ar zice Hristos despre aceste fapte?
Nişte ţigani din Arad, la o batoză, i-au omorât pe colectori. A venit armata Ministerului de Interne şi a împuşcat pe unii, iar pe alţii i-a dus la puşcărie.
Se aude că cei mai mulţi au fost trimişi pe Bărăgan. Tot acolo au fost duşi bănăţenii de la frontiera cu Tito. Cotele sunt mari şi oamenii nu au cu ce să le plătească. Partidul îi chinuie, îi întemniţează şi-i schingiuie pe ţărani ca să treacă la colhoz. Lucrătorul, supt de foame, speriat de propriul lui regim, îşi pleacă fruntea. Şcolile şi institutele de învăţământ superior au început să pună pe piaţă specialişti pe toate direcţiile
180
ingineri de peşti, alţii de albine, unii specializaţi în creşterea ariciului fără pricepere, fără pregătire, fără răspundere; să fie numai să fie. Intelectualul nou trăieşte viaţa animalic. Cel vechi oftează, cu ochii după americani. În biserică se cântă: „Slavă marelui Stalin!”
Dar în puşcării îţi mai găseşti liniştea şi aşezarea sufletului.
Aşa de drăceşte s-a tulburat lumea, încât se trăieşte afară în nesiguranţă, în veşnică întrebare pentru pâinea de mâine şi-n ameţirea problemelor. Iar Satana stă deasupra partidului şi râde: „Cine mi se închină mie, îi cedez lumile.” „Mergi înapoia mea, Satană!” i-a spus Iisus. Şi Satana, strângându-şi coada între picioare, mârâind, i s-a supus…
Aşteptăm vremea ca Satana să fie legat în lanţuri de fier.
A trecut Sfântul Ilie. Şi, după Sfântul Ilie, în plină vară a pătruns în puşcărie o veste. O veste mare. Mare, cât o epocă istorică. S-a aflat că la gazetă scrie că Molotov a semnat la Berna în nu ştiu ce palat acum, zilele acestea, protocoalele generale şi omenirea întreagă poate fi salvată de la un război atomic, necruţător. Mai scrie acolo că armata rusească se retrage în graniţele pe care le-au avut ruşii în 1938.
bun, zic eu, şi mai departe?
mai departe, mă lămureşte domnul magistrat Silion forţele O.N.U. intră la noi şi rămân aici până ce se liniştesc lucrurile în lume. Urmează, după liniştire, alegeri libere şi fericire generală…
În ziua de 27 iulie, magistratul Silion, cum mă zăreşte, începe:
181
ei, părinte, astăzi, armata rusă în retragerea ei atinge Nistrul şi se aşază pe celălalt mal.
ce vorbeşti, domnule?
da. Dacă îţi pare cumva atât de necrezut, uite-l pe doctorul Leitz. Să-ţi spună el.
cum stă povestea cu retragerea ruşilor, domnule doctor (doctor în drept avocat)?
domnule părinte, dumneata ştiu că nu crezi. Ba cunosc şi situaţia celor ai dumneavoastră. Toţi sunteţi pesimişti. Eu îmi explic şi de ce. Dumneavoastră sunteţi condamnaţi, pe lângă hotărârea judecătorească din ţară, şi de art. 5 din Tratatul de pace din 1946, pe care l-au semnat nu numai ruşii dar şi americanii şi englezii. Prin urmare, retragerea ruşilor, pentru dumneavoastră, nu înseamnă esenţialul, cum înseamnă pentru noi. Dvs. veţi fi ţinuţi mai departe, în puşcărie. Eu vă asigur că, după ce noi, zilele acestea chiar şi astăzi se poate întâmpla acest fericit eveniment vom fi eliberaţi. Şi când se va face linişte căci noi trebuie să-i punem pe comunişti la punct, atunci viitorul guvern, cu Rădescu în frunte, va da, la propunerea noastră, ştiind c-o să deveniţi oameni de treabă, va da, zic, o amnistie generală.
Râd! Parcă visez! Nu-mi vine să cred că există în puşcărie oameni care gândesc atât de apolitic.
degeaba râdeţi, domnule părinte! Asta este situaţia reală. Numai noi, nemţii şi ungurii din puşcărie avem mai multe legături aici, decât dumneavoastră. Vedeţi că majoritatea miliţienilor sunt unguri.
dar în Ungaria, ce-i?
În Ungaria povestea s-a terminat. S-a format un guvern de uniune, cu contele Teleki în frunte. Asta mi-a spus-o chiar contele Teleki, care-i aici cu noi şi e rudă cu cel de la Buda-Pesta. În Ungaria e rău. Rău,
182
pentru comunişti. Multă moarte. În partid, în securitate, în miliţie. Forţele O.N.U. nu pot stăpâni setea de răzbunare a poporului asuprit şi furat. Cum vedeţi, în istorie, toate răutăţile se plătesc.
— Şi la noi, ce-i?
în România? Au intrat trupele O.N.U. compuse din francezi şi turci. La Balcic a sosit guvernul român din emigraţie. Poate că la ora aceasta este chiar la Bucureşti. Generalul Rădescu pregăteşte revenirea regelui. Toată noaptea s-au auzit muzici şi voie bună în oraş. Ruşii au întins-o peste Nistru. Ruşii l-au debarcat pe Stalin şi acolo s-a format triumvirat care tratează cu americanii prefacerile sociale din Rusia. Căci, după cum vedeţi, nici acolo nu mai este loc pentru comunişti…
Măi, măi! bine zicea tata, săracul: unde-i multă minte, este şi un car de prostie.
în fabrică, lumea lucra sub imperiul acestei beţii. Nu te mai puteai înţelege cu nimeni. Gata! S-a făcut lumină!
La secţia II, prin camere, se ţineau discursuri înflăcărate făcându-se apel la unirea forţelor naţionale. S-a cântat şi s-a jucat Hora Unirii. În capul horei, inginerul Mihăilescu casierul general al partidului ţărănesc. Militarii întocmesc regulamentul „Ordinului rezistenţei”, pe clase şi pe avantaje. Ba chiar, în unele cercuri ce cultivau ştiinţele oculte, este adusă în discuţie şi Ana Ivanovna, cărturăreasa de la Bălţi.
Mă apucasem mai de mult, cu ani în urmă, să povestesc întoarcerea mea în ţară şi prezicerile Anei Ivanovna despre captivitate şi puşcărie. Cineva şi-a amintit povestea şi i-a dat interpretare locală: Ana Ivanovna căpătase măreţie de simbol. Va fi adusă la Bucureşti şi consultată, ca o altă Mafalda, în problemele grave,
183
încurcate, ale viitorului politic. Pe acest temei, gata să devin şi eu erou naţional. Chiar într-o cameră s-a ţinut un discurs, făcându-se o propunere de acest gen. Mă gândeam râzând ca prostul la decoraţia suprarezistenţei, decoraţie legată şi de o pensie frumuşică, iar când voi muri, până la cimitir voi fi dus călare pe tun, în sunetul unui marş grav de fanfară militară.
Cristofor Dancu şi Nica Tuţa mă caută, supăraţi foc, şi-mi spun:
măi, Dănilă, opreşte povestea cu cărturăreasa ta. Nu vezi că loveşte în religie?
nica, frate, degeaba. Imposibil! Verba volant. Povestea, contrafăcută, adaptată la presupusele evenimente prezente, va muri de bătrâneţe. Aveţi răbdare. Peste un an, sau doi, totul va fi trecut în adâncă uitare. Şi pentru că Ana Ivanovna va rămâne de ocară, va fi onorată credinţa noastră. E bine, Nică?
-Tu crezi că-s nimicuri, toate cele ce se aud?
da, Cristofor. Tu îţi aduci aminte de povestea din anul trecut, de la Canal?
perfect. Seamănă ca două picături de apă. Şi totuşi, Daniel, băieţii au citit în gazetă acest lucru. Pe de altă parte, chiar unităţile sovietice de aici se îmbarcă.
şi eu cred că scrie în gazetă. La fel a scris anul trecut, la Canal. Nu-i greu să introduci o informaţie, într-un număr limitat de gazete, dacă e nevoie de aşa ceva. Se pare că Internele fac, în fiecare an, câte un studiu pe psihologia puşcăriaşilor. Nu din interes ştiinţific, dar pentru a citi evoluţia gândurilor noastre, an de an, şi atitudinea noastră politică.
euforicii ne acuză de pesimism!
am auzit. Până la urmă ni se vor recunoaşte realismul şi puterea noastră de discernământ. Parcă nouă nu ne-ar plăcea să fie reale toate poveştile acestea?!
184
Trezirea va fi amară şi dureroasă. Că se retrag ruşii, de la noi? În general, unităţile lor nu stau nicăieri prea mult, ca să nu prindă rădăcini. Toamna, primăvara îşi schimbă garnizoana. Iar acum, se mai întâmplă şi altceva. Până la 12 septembrie, ultimele noastre datorii către Rusia, conform convenţiei de plăţi, pe temeiul tratatului de pace vor fi achitate şi unităţile sovietice vor trebui să plece de la noi, împreună cu toate comisiile de armistiţiu care se găsesc prin toate centrele noastre. Vor păstra — totuşi — unităţi de pază, pe linia principală care duce la Viena, până la încheierea păcii cu Austria. Asta în formă. În fond, ruşii vor rămâne aici, la voia lor şi la cererea guvernului comunist român, până când americanii le vor da hotărât peste bot. Dacă ţinem seama şi de tratatul de asistenţă militară, semnat la Varşovia, între ţările din interiorul lagărului socialist, veţi înţelege voi că, până la învierea cea mare, vor mai lăcrima mulţi români, pe aici şi pe afară. Ca să se repete povestea din poezia care spune: „Şi lacrimi duce Mureşul Şi duc tustrele Crişuri.”
Prietenii mei au plecat, îngânduraţi. Mă aflu într-o stare extrem de dificilă. Nu mă pot încadra în bucuria generală. Şi fug de lume.
Andrei Mihalache bate cu ciocanul la fierărie, în schimbul de noapte. Răsucindu-şi o mustaţă tătărească mă întreabă:
-Ai auzit, părinte?
-Am şi citit, Andrei. Cineva, spre a mă învinge, îmi pusese sub nas prizărită informaţia. E o punere la cale, ca şi aceea de anul trecut. Pe care-o cunoaşte tot Canalul.
-Ce facem?
Deocamdată ai noştri sunt puşi în gardă. Să-i potolim, dacă-i posibil şi pe ceilalţi. Beţia, ca orice
185
beţie, mai întâi te ameţeşte şi după ce te trezeşti, simţi amărăciune în cerul gurii şi greaţă.
— Aşa-i! Andrei se duce la treburile sale, răsucindu-şi mustaţa tăcut.
O lună, chiar mai bine, a ţinut această ameţeală, în toată această perioadă de timp, miliţienii se purtau cu mănuşi. Masa se îmbunătăţise simţitor. Directorul nu mai înjura. Chiar şi cei izolaţi la Zarcă stăteau la soare, ore întregi. Era bine şi frumos. Prea frumos şi prea bine, ca să ţină la infinit.
într-o dimineaţă, la 14 septembrie ziua Sfintei Cruci — miliţieni şi director au intrat în puşcărie cu „Dumnezei şi Cruci. Palmele căpitanului Dorobanţu se înroşiseră după o sută de lovituri. Lovea cu picioarele; înjura murdar: „Aşteptaţi pe americani, hai? Las că vă dau eu americani!” Şi bătăile curgeau. Miliţienii, la ordinul şefului, băgau disciplina în puşcărie, cu ghionţi, cu picioarele, cu carceră.
În fabrică se schimbă ritmul muncii. Orice încercare de indisciplină se trata cu 15 sau 30 zile de carceră. Până la amiază, carcerele s-au umplut. Puşcăriaşii, contrariaţi de situaţia intervenită, se întrebau din ochi: „Ce-i asta?” „Ce să fie? E bine. Nu înţelegi? Ca să ne poată domoli — că doar se tem de noi — încearcă să Pareze surprizele ce-i aşteaptă. Americanii au venit. Dorobanţu ştie că suntem bine informaţi şi că suntem în stare să trecem peste paza puşcăriei, ajungând în stradă. Încearcă şi el, cum poate, să menţină ordinea”.
Tocmai atunci, din spatele nostru, apare căpitanul Dorobanţu:
Ce-i cu voi, mă? Crucea şi Dumnezeul mamei voastre de bandiţi. Şi-l ia pe Leitz în pumni. Eu, socotind că primejdia s-a abătut de la mine, m-am dat
186
trei paşi în spatele terenului de box, intrând în cameră. Leitz a fost făcut K.O.
cum a fost, Leitişor, puiule, cu pumnii lui Dorobanţu?
eu am stat, iar el a dat. Asta nu înseamnă nimic. Mâine când intră americanii pe poartă, situaţia se va schimba. Dorobanţu va sta şi eu voi da. Dacă mai ajung până la dânsul, pentru că sunt suficienţi care vor dori să se răfuiască cu el.
Apoi lucrurile s-au potolit. Am intrat adânc în toamnă. Frigul şi ploaia care plânge la fereastră au adus amare deziluzii şi treziri din euforica beţie.
Dinspre munţi bat vânturi reci. Noaptea s-aud chemările aspre ale gâştelor sălbatice. Le mână iarna şi bicele ploilor înspicate, spre Dunăre, spre Tisa.
Puşcăria, cernită, a intrat în monotonia care ucide spiritul. Omul, în fabrică, lucrează ca un automat. Tace şi asudă. Noaptea cade frânt de oboseală. În camerele lor, tebeciştii tuşesc uscat şi sângerează. Pâclele ucid viaţa din ei. Radu Gyr, între ei, isvodeşte un imn pentru morţi, mai aproape de credinţa noastră; este pus pe note de priceperea părintelui Tatulea din Iaşi.
„Morţi sfinţi din temniţi şi prigoane;
Morţi sfinţi din lupte şi furtuni,
Noi ne-am făcut din voi icoane Şi vă purtăm pe frunţi cununi
Nu plângem lacrimă de sânge Ci ne mândrim cu-atâţi eroi,
Nu, neamul nostru nu vă plânge Ci se cuminecă prin voi…”
187
În fiecare noapte, căruţa cu morţi trece pe sub ferestrele noastre. Şi dincolo de perdeaua fără de soţ, se deschide un nou mormânt!
Se auzise de campania electorală din America. Republicanii aduseseră drept candidat pe generalul Eisenhower. Dincolo, la democraţi, e Truman sau altcineva. Fragmente din discursurile electorale ajunseseră până la noi. Republicanii se angajau să distrugă comunismul de pe faţa pământului. Generalul Eisenhower vorbea bătăios şi promitea luminarea zărilor, prin desfiinţarea comunismului. Pomenise, într-un discurs, despre drepturile Naţiunii Americane la organizarea şi conducerea lumii. Se pare că americanii studiază, în detaliu, istoria românilor. Vor să ştie cum, în lumea antică, a fost posibilă o „pax romana”. Dar câte nu se promit în discursurile electorale? Urma alege.
A venit şi noiembrie, când cetăţenii americani au trecut prin faţa urnelor. A doua zi am ştiut că a reuşit Eisenhower. Bănuiam acest lucru chiar din timpul campaniei electorale. Peste o altă zi, am aflat toţi şi procentele cu care s-a ales generalul.
Acum, cu frunţile înseninate, aşteptăm. Ce? Aşteptăm să ajungem în ianuarie şi ca generalul să se mute la Casa Albă. Şi după aceea? Conform promisiunii din zilele campaniei electorale, aşteptăm să-i fugărească pe ruşi, până-n mlaştinile Pripetului şi s-aducă pace în lume.
Locotenentul politic Iordache parfumat şi pomădat fost „garson” la restaurantul gării Ploieşti, cu o cultură formată din citirea romanelor foileton, turbează prin puşcărie:
188
de unde aţi aflat, mă, de alegeri? Cine vă aduce veştile? Cine vă aduce gazetele?
Mott bătrân, cu părul şi mustaţa albe, dar rumen în obraz şi vioi (filtrase, în pivniţele lui, destulă şampanie), e luat la cercetări.
spune, mă, de unde ştii că a ieşit Eisenhower?
de la dumneavoastră, domnule locotenent.
cum, de la mine?
uitaţi-vă, chiar acum am aflat din gura dumneavoastră. Pot să cred că dumneavoastră nu spuneţi adevărul?
du-te dracului!
în loc să ajungă acolo, a intrat la carceră, pentru câteva zile.
ce mai zici, domnule Leitz?
Leitz, cu gulerul ridicat, la paltonul său supraslinos şi rupt, se uită prin ochelarii aburiţi de ploaie la mine.
ce să zic? Să-i ia dracu pe ruşi!
atât?
domnule părinte, am aflat că Eisenhower a pomenit pentru prima dată despre Naţiunea Americană. Crezi că asta înseamnă ceva?
ştiu eu? Să aşteptăm! Să vedem! Cu greu se putea vorbi despre un popor american. Nici nu se poate vorbi despre o „patrie americană”. În nord s-a făcut, nu de mult, o unitate între câteva zeci de state. Dar de aici şi până la o „naţiune” americană, drumul e lung. Trebuie ca acolo lumea să se topească şi să se contopească într-un uriaş alambic, din care să se obţină un sânge comun. Cred că-n concepţia lui Eisenhower cuvântul „naţiune” are o altă accepţiune decât aici în
189
Europa. Dar nu înţeleg de ce te interesează acest lucru pe dumneata?
ai să înţelegi, dacă-ţi vei aminti că bunicul lui Eisenhower este neamţ. Crezi că sângele lui s-a diluat, dacă a trecut oceanul? Nu, nu! Veţi vedea că-n politica lui, aici se va sprijini pe nemţi. El ştie că fără nemţi nu se poate face nimic împotriva ruşilor. Va ajuta, mai întâi, la refacerea Germaniei. Mai ales a economiei sale. Pe urmă, armata germană. Şi când totul va fi gata căci lucrurile sunt deja începute de predecesor, se va putea pune o cruce mare, neagră, pe mormântul de veci al răposatului comunism.
şi când crezi dumneata că poate să fie asta?
sigur, la primăvară…!
Din înălţimi cad mari fulgi de zăpadă. Troienind poteci, troienind visuri.
Dintr-o cameră vecină, un glas stins, melodios, pecetluieşte moartea lentă:
„îmi pare temniţa Mormânt al tinereţii mele…”
10
Zilele se-arată a fi tot mai grele
în noaptea de 20 decembrie 1952 au evadat trei puşcăriaşi. Au evadat de la Aiud.
Iată cum s-a întâmplat. Schimbul doi ieşea din fabrică, la ora zece seara şi preda lucrul schimbului trei. În urma coloanei de câte unu al schimbului doi au rămas trei inşi. Curtea, dintre secţia I şi fabrică, era în semiîntuneric. Coloana s-a scurs spre sala de mese. Cei trei au închis repede poarta dinspre curtea Zarcăi şi au stins luminile, tăind firele de la centrala electrică. Toată puşcăria zace-n întuneric. Fiecare miliţian rămâne la locul unde se găseşte, aşteptând să se aprindă becurile. Această operaţie întârzie. Deodată, se aude, pe zid, o rafală de pistol automat. Câteva strigăte şi apoi linişte. Se aud, pe afară, paşii grăbiţi ai miliţienilor. Un electrician, cu miliţianul după el, intră în centrala electrică. La lumina chibritului, jos, pe ciment, se vede un mort cu ţeasta sfărâmată şi al doilea în agonie. Luminile se aprind. Alarmă, forfotă, alergări.
Cei trei evadaţi, după ce uciseseră pe cei doi electricieni, cu o scară improvizată au alergat prin faţa celularului, strigând la soldatul de pe crenel să nu tragă, pentru că-s electricieni şi-au venit să repare lumina. Au pus scara pe zid şi, până să se dezmeticească
191
soldatul, au sărit dincolo, în stradă, de la înălţimea celor cinci metri. Se pare că soldatul şi-a revenit şi a tras, pe întuneric.
La focul de armă şi la strigătul soldatului, au ieşit de prin curţile vecine oamenii securităţii. Doi au fost prinşi într-o oră, două. Al treilea a reuşit să treacă Mureşul şi peste o zi a fost prins în mărăcinişurile de pe acolo. Cine erau? Un contabil şi doi ofiţeri de aviaţie. Contabilul era şi el pilot.
Evadaseră pentru că nu mai puteau suporta regimul de munci grele şi de foame de la Aiud. Ce voiau să facă, odată evadaţi? Doreau să ajungă la un aeroport -Alba Iulia se presupune, şi acolo, printr-o lovitură îndrăzneaţă, să reuşească să plece cu un avion spre Apus.
Ce-au realizat? Au omorât doi oameni aflaţi în aceeaşi amară situaţie ca şi ei iar în vara ce vine, doi dintre ei, condamnaţi la moarte, vor fi executaţi. Al treilea rămâne în continuare în puşcărie.
A fost o zi de linişte totală. Miliţienii umblau tăcuţi. Umbre. Comandanţii aşteptau urmările. La fabrică lucrul merge în acelaşi ritm. Planul trebuie împlinit. Unii lucrează câte 18 ore; lăzi pentru bombe. De-ar veni războiul odată!
A venit cineva de pe la Minister. S-a învârtit prin puşcărie, prin fabrică. Pe urmă, un avion s-a învârtit pe deasupra puşcăriei de câteva ori şi s-a lăsat spre noi. Veniseră ordinele, cu aeroplanul.
La ora patru dimineaţa deşteptarea. Glasul miliţianului aspru, aspru de tot. Clopotul sună lung, lung, ca pentru învierea morţilor. La cinci, coloana schimbului întâi iese din celular. De o parte şi de alta, compania de miliţieni, cu căpitanul Dorobanţu în
192
ordin! Mergeţi până în sala de mese. De acolo la fabrică. Apoi reveniţi în celular, în fugă. Criminalilor! Vă învăţ eu disciplină! Vă omorâţi între voi! Ca animalele sălbatice. Dacă eram eu sau vreun miliţian prin curte? Aşa-i că mă pupa mama rece? Las că vă omor eu pe voi! Pocniţi-i!
Şi fiecare miliţian, înarmat cu bâtă sau cu ştangă de fier, loveşte. Coloana fuge prin zăpada fleşcăită în salturi de atac printre furcile caudine. Icnesc miliţienii. Se vaită puşcăriaşii. Loviturile cad ca grindina. Pe unde apucă. Cei mai tineri fac salturi iepureşti, parând loviturile. Cei mai vârstnici le încasează. Cu moartea în ochi. Pe pereţii celor trei biserici, la lumina unui bec, cu lumină puţină, joacă umbre disperate. Fug figurile pe pereţi, ca într-un film cu groază şi cu moarte.
în sala de mese mâncăm în cinci minute o oază de linişte. Începem iarăşi dantescul joc în fuga disperării, printr-un alt rând de miliţieni. Aruncăm gamelele şi lingurile, din fugă, în capul veselarilor. La colţ, caporalii Toma şi Manu croiesc, când în veselari, când în cei din coloană. Sub bolta de ieşire din curtea Zarcăi, unde coloana se strânge, stă sergentul Beldeanu şi caporalul ţigan Liţă Soare. Cu parul loveşte Beldeanu şi culcă oamenii la pământ. Cu ştanga de fier atinge tuciuriul Liţă Soare.
Pe deasupra coloanei, strâns lipită de zid, în aşteptare, s-a pornit o vântoasă, un vifor cumplit. Ninge cu fulgi aruncaţi de palele de vânt; pe puşcărie, pe capetele oamenilor, pe suflete. Nici o vorbă, nici o mişcare. O mie de oameni, în tăcere, cu gândurile întoarse la necesitatea ispăşitoare a suferinţelor, stau în viforniţă, fără apărare, fără dreptul de a se dezvinovăţi.
Pe deasupra oamenilor, scoşi din rândul oamenilor, chiuie, barbar, viforul dinspre răsărit.
193
A doua zi, în coloană, apar oameni cu lanţuri la picioare. Uite-l pe Todeilă, tânăr, palid, slab şi după câţiva neîmpiedicaţi, vine, în lanţuri grele, profesorul Antonescu de la Politehnică. Şi apoi alţii. Mai cu seamă legionarii. Cu toate că cei trei evadaţi n-au nici o contingenţă cu lumea legionară. Dimpotrivă. Totuşi, lanţurile zornăie, cu precădere, la picioarele acestora. Iar miliţienii aşa instruiţi lovesc în cei cu „zurgălăi”.
Profesorul Antonescu fuge împiedicat. Acceptă suferinţa, iar loviturile îl ajung peste cap, peste umeri, peste picioare. Nu se fereşte, nu se plânge nimănui.
Todeilă, în fuga lui, pândeşte lovitura, sare cu amândouă picioarele în lături şi, cel mai adesea, scapă neatins.
Toţi suntem bătuţi, zilnic. Dar cea mai grea suferinţă cade pe capul celor ce purtau lanţuri.
Când coloana iese din sala de mese, în icnelile bătăuşilor şi-n fuga disperată a omului încolţit de fiare, altă coloană, pe lângă zidurile bisericilor, intră la masă, în acelaşi ritm, pe sub aceleaşi ciomege. Un cor dimineaţa, altul la prânz şi al treilea seara; în curtea Zarcăi e chin de iad; înjurături, lovituri în plin, vaiete, în gamelă nimeni nu se mai uită; varză acră, fiartă.
în fiecare carceră, doi-trei pedepsiţi. Izolări nu mai sunt. Ah, ce bune ar fi acum! Nu se mai fac. Sunt înlocuite cu bătăile şi cu munca de 16 ore, schimburile suprapunându-se.
în celular, sub cheie, linişte adâncă. Oamenii îşi oblojesc, cum pot, rănile. La infirmerie nu mai merge nimeni. Dacă-i vorba de murit, se poate şi fără concursul medicilor. Bietul bădia Eduard Găman de la Iaşi face această dovadă. Îi trebuie o sare amară. Nu
194
poate ajunge la spital. Moare, intoxicat, chemându-şi, în gemete, soţia şi copiii.
Parcă am simţit bucuriile intense ale nopţii de Crăciun?! Sau urările pentru „Mulţi ani, în libertate” din ziua Noului An? Parcă-ţi era silă să le adresezi cuiva: păreau o batjocură!
Frânţi de munci neomeneşti şi cu bătăi ca grindina peste capete, a trecut aşa o săptămână, o lună, ba chiar mai bine. Iar într-o zi, la ora mesei de prânz, ordin: „pas de voie”. Crezând că-i o cursă, oamenii fug, ca şi mai înainte. Fug, dar nici un miliţian nu mai purta bâtă în dreapta. A doua zi cad lanţurile.
S-aprind speranţele în suflete.
A trecut pe aici un procuror. Tot de-al stăpânirii. Şi-a anchetat câteva cazuri.
Suntem la începutul lui martie 1953. În gamele, gogonele fierte; dar bătaie nu mai este. Câte un ghiont, ici-colo, şi spurcate înjurături. Carcerele s-au înmulţit. La Zarcă izolările sunt tot mai numeroase.
În această lâncezeală, cu urât început de primăvară, cu bălţi murdare prin curţi, încep să bată toate clopotele din Aiud. La catolici, la ortodocşi, la calvini. E ziua de 3 (5) martie?. Parcă mâine nu este nici o sărbătoare. Seara, la ora vecerniei, la fel. Clopotele umplu văzduhul. Cei de la etaj, aruncându-şi privirile, cu precauţie, spre oraş, văd pe ziduri afişe mari, îndoliate. Cine-o fi murit?
a crăpat dracul! scăpau vorba unii miliţieni. În acelaşi ceas, toată puşcăria a ştiut că, în sfârşit, din mila lui Dumnezeu, a murit Stalin genialul conducător, dascălul şi învăţătorul lumii.
Bucurie pe noi. Pe faţă. Pedepsele curg. Asta nu-l învie pe Stalin.
195
Iar în ziua înmormântării lui cei de la etaj au putut vedea procesiunea aiudenilor, cu tabloul lui Stalin. Trei-patru ore au sunat clopotele din Aiud şi prin satele de peste Mureş. Stalin a coborât în iad!
cum se poate părinte, ca la biserici să se facă serviciu religios pentru Stalin? Stalin e ateu şi luptător împotriva spiritualităţii creştine.
andrei, acesta e păcatul bisericilor aservite comunismului. Stalin s-a făcut vinovat de un păcat care nu se iartă nici acum, nici în veacul vecilor. Şi anume, păcatul împotriva Duhului Sfânt. Stalin este un condamnat. La fel ca şi diavolul. Cad sub aceeaşi dreaptă judecată divină. Bisericile de toate nuanţele includem aici şi sinagoga şi geamia cad de la adevărul creştin când fac rugăciuni pentru atei şi se înscriu, la rândul lor, în aceeaşi pedeapsă. Se pare că dangătele acestea nu înseamnă altceva decât o paradă a oficialităţii: adică, „biserica-democrată” nu poate lipsi de la manifestarea îndureratului popor, pentru pierderea conducătorului proletariatului. În realitate, aceste clopote auzi-le cum sună de adânc! ridică acorduri de slavă atotputernicului Dumnezeu, care a salvat omenirea de tirania genialului Stalin. Şi satele noastre se bucură. Cu multă plăcere îi înmormântează tabloul. Sperând că această înmormântare înseamnă şi începutul sfârşitului regimului de dictatură proletară. Auzi cât de vesele sună clopotele?
Andrei, cu mii de întrebări în ochi, se duce la treburile lui, răsucindu-şi mustaţa.
Mă strecor până-n celula lui Cristofor. Suntem numai noi doi. Ceilalţi au plecat la lucru.
cristofor, sunt foarte dornic să cunosc dialogul dintre Stalin şi Iisus. Oricum, o întâlnire cu Judecătorul trebuie să aibă şi el. Ca să-şi audă verdictul. Parcă-l
196
văd pe Stalin, încercând să-l convingă pe Iisus că deşi a căsăpit multă lume pe diferite motive în fond a instaurat pe pământ regim de dreptate, aşa cum îl pretinde Evanghelia. Că revoluţia lui a fost sângeroasă şi fără rod, nu contestă. Dar sacrificând două trei generaţii, pe a cincea o poate face fericită. Scopul e măreţ pluteşte pe lângă utopie dar mijloacele, aspre. Iar dreptul Judecător, zâmbind, întreabă: „Iosif Djugaşvili, cine ţi-a dat voie să te sui pe tronul Celui prea-înalt şi să înlocuieşti pronia divină?” „Adică?!” „Adică ai încercat o depăşire a drepturilor tale. Treci lângă Lucifer”.
Cristofor se uită la mine, cocoţat sus pe pat.
ştii Dănilă, că toată noaptea m-a torturat următoarea problemă: cum a murit vulpoiul? Adică ce frământări sufleteşti a avut? Ce asistenţă? Ultimele lui cuvinte? Lupta cu moartea? Mai ales dacă a avut o moarte grea. Ce Imagini i-au apărut pe retină? Sânge, schingiuiri, creştini sacrificaţi? La poarta sufletului, pentru un astfel de servitor „credincios”, stă însuşi răzvrătitul armiilor cereşti, Lucifer. Între oameni, nu s-a păcătoşit încă suflet până la întruchiparea Satanei cum s-a păcătoşit Stalin. Mă gândesc la o piesă de teatru, cu scene care se să ocupe de sfârşitul lui. Cu întâlnirea dintre Stalin şi Lucifer.
Acolo în Kremlin, pe patul lui de moarte, acest suflet întunecat se chinuie să plece. Aude tot felul de zgomote, pe care nu le percepe urechea omenească chemări şi rânjete drăceşti. Înspăimântat, se frământă. Ştie, simte, vede că nu e scăpare. Cohortele negre îl aşteaptă, pe două rânduri. Ca să-l ia în primire. Diavoleşte, şi-a împlinit perfect rosturile în lume, peste oameni. I se poate preda un trident, în mână, în umbrele chinuitului infern. Dar de acolo, din dosul porţilor care
197
taie lumea cerească în două, se ridică acuzele sufletelor morţilor înecaţi în lacul Lagoda sau în Volga; arşi de vii, la Cazan, sau împuşcaţi în Mănăstire la Oranki şi pe tot cuprinsul împărăţiei ruseşti, ca şi plânsul orfanului, căruia i s-au deportat părinţii în Siberia. S-aud glasurile de acuze ale mujicilor, cărora li s-a furat pâinea de la gură şi a lucrătorilor morţi sub povara muncilor supraomeneşti. Pe deasupra lor, strigătele celor 16 milioane de silnici, puşi la muncile de la Canaluri şi de prin alte locuri. Sus, lângă tronul Judecătorului, acuză sufletele pruncilor crescuţi în lepădare de Dumnezeu. De la Vladivostok şi până-n ţărmurile fluviului Elba, numai vaiete, plânsete, sânge şi acuze.
Sufletul se zbate negru căutând reazem în creanga de măslin, de care s-a lepădat trădarea iudei.
Dumnezeu este dragostea!
Dumnezeu este dragostea!
Nu poţi iubi păcatul!
Păcatul se condamnă!
Şi cumpăna îndelung răbdătorului Iisus răstignit şi suprarăstignit apasă pe dreptate. Întunecatul suflet merge în veşnicul întuneric, în prada torturilor de conştiinţă, pe vecie!
în cer, corurile îngerilor, martori la judecată, preamăresc dreptatea lui Dumnezeu. Pe Pământ, clopotele, cu sunetul lor înalt, laudă pe Creator pentru încetarea blestemului. De sub orizont răsare un soare nou. Pe pământ se aşază pacea!
A venit Paştele. E prea devreme. Încă n-a plesnit mugurul în codru. Pe crestele munţilor stăruie încă zăpada.
198
Dar în preajma Paştelui, am aflat de o amnistie şi mai tot dreptul comun a plecat acasă; pentru noi se face la administraţie tabelul pentru condiţionalul de muncă. Bucuria este completată cu o zi călduţă şi de repaos în Duminica Paştelor. A fost o relaxare. Ca o baie sufletească. Se pare că evenimentele se precipită. Aşa ni se pare nouă, aici la puşcărie.
A murit Stalin. În America Eisenhower a luat domnia în primire, iată două schimbări, de la care lumea aşteaptă mântuirea. Nu de mult, la noi, a fost înlăturat triumviratul: Luca, Ana Pauker, Teohari Georgescu. E mai multă stricteţe în puşcărie; foamea se accentuează dar au dispărut parii şi bâtele din mâna miliţienilor. Ba, chiar o parte din vestiţii bătăuşi-ucigaşi (ca fraţii Maier) au fost daţi afară. Ceilalţi înjură, scrâşnesc din măsele. Te-ar călca în picioare. Se uită într-o sută de direcţii şi abia atunci, neobservaţi, îţi ating un ghiont în coaste. Dar ce înseamnă un pumn în comparaţie cu ceea ce a fost?
Când ne întâlnim seara, în celule, râdem: Ţi-aduci aminte, Marinică, de ciomegele lui Beldeanu? Dar de ştanga lui Liţă Soare? Li s-au tăiat colţii, măi băiete! Latră, dar nu pot muşca. Înainte, căpitanul Dorobanţu, în orice condiţii te-ar fi întâlnit, te plesnea. Acum te ocoleşte. Scuipă înjurături.
A fost o anchetă, făcută de un procuror pistruiat. La anchetă, cei mai grav bătuţi au spus totul, cum şi-n ce fel a fost. Mai ales despre luna de groază, după evadarea grupului Şirianu.
Şi justiţia oricât ar fi ea de ticăloasă le-a pus botniţe dulăilor. Îşi arată colţii veninoşi. Hârâie! Atât.
Dacă a trecut Paştele, înseamnă că o nouă primăvară a intrat în puşcărie.
într-o zi s-au rotit berzele pe deasupra, în urma lor au picat şi rândunelele. Pe urmă s-au deschis florile. Şi
199
într-una din zilele acestea, la 16 aprilie, iată că Eisenhower s-a adresat ruşilor: Liniştiţi-vă, măi moscoviţilor! Iată, acum, după moartea dictatorului Stalin, aveţi ocazia să părăsiţi drumul vostru antiuman şi să intraţi în rândul popoarelor cuminţi. Părăsiţi ţările Baltice şi pe cele din Europa central-răsăriteană. Liniştiţi-i pe Coreeni, lăsaţi China în pace, şi faceţi-vă casă nouă, la voi în ţară! Căci cheltuiţi munca oamenilor pe armamente, în loc să le faceţi drumuri, şcoli; iar noi avem, aici, arme cu care vă putem repede domoli, dacă nu vă cuminţiţi. Nu uitaţi că popoarele lumii întregi aşteaptă mântuirea, pacea, de la primăvara anului 1953…
O gazetă a intrat în puşcărie şi Marinică, de la croitorie, a învăţat discursul pe din afară. Alţii îl repetă, ca pe o poezie.
Deocamdată, toate baladele au fost lăsate la o parte şi între memorii e o întrecere pe lungimea şi exactitatea discursului. Unde te întorci, numai feţe vesele cu: „Popoarele lumii aşteaptă de la primăvara anului 1953…”
numai dumneata nu crezi, părinte.
vai de mine, Marinică?! Ce fel de cuvânt e ăsta? Cred puternic în Dumnezeu.
Marinică a intrat la 18 ani în puşcărie, în 1941 şi uite e tot aici fără pauză între zidurile Aiudului. Mic de stat, cu inimă veselă. Un suflet curat. Lucrează la croitorie şi, între timp, pe lângă poezie, a învăţat o mulţime de lucruri din înţelepciunea altora. Calm, îşi duce puşcăria mai departe, spre împlinirea celor 15 ani. Lângă dânsul, Zaharia, de la Reghin. Voinic, să sfarme stânca în pumni. Lângă dânşii, pe bănci la soare, în faţa atelierului, nea Fănică Teodorescu gandy. Înalt, slab, uscat. Rezistent, ca o cămilă din Arabia Saudită.
-Adică crezi că ruşii rămân pe poziţii?
200
— Nene Ştefane, se face o regretabilă confuzie. În Rusia n-a fost dictatura unui om; a murit acesta, gata, poporul îşi recapătă libertatea. Această greşeală se face chiar şi în discursul lui Eisenhower. E drept că Stalin s-a comportat ca un veritabil dictator. Dar el, nu era el. A fost în realitate exponentul fidel al unui sistem, care rămâne în picioare şi după moartea lui Stalin. Regimul comunist nu încetează odată cu schimbarea secretarului general. Regimul comunist se sprijină pe partid. Incontestabil că Stalin a fost o personalitate istorică, de rară apariţie. Dar nu el era regimul. El întruchipează şi duce spre scopurile urmărite vederile partidului. Poate că Stalin s-a manifestat dur, sângeros, în mijlocul partidului. Se pare că a trecut de câteva ori peste vederile partidului şi pe cei cu puncte de vedere deosebite i-a înlăturat. În general, omul mare face şi greşeli mari. Mai ales dacă i se suie grandomania la cap. Al doilea război mondial l-a condus Stalin. Şi a câştigat politic ca şi pe câmpurile de luptă. Persoana lui a fost zeificată de cei din jur. Se pare că şi lui îi plăceau tămâierile. Acum a reuşit să moară. Ce-ar urma după discursul lui Eisenhower şi după credinţa generală? Ar urma ca regimul să se prăbuşească iar în interiorul partidului şi în ţară să se producă dezbinări. Logic, dacă dictatura ar fi fost a unui tiran. Ce vedem însă? Că partidul îşi continuă domnia. În locul lui Stalin a intrat în Kremlin Malenkov. Dacă acesta copilul lui de suflet nu va fi bun, se va găsi un alt stegar. Greşelile comise de Stalin sau de regim vor fi atribuite lui Stalin. Regimul îşi va face autocritica, dar în Rusia şi până la Elba marxism-leninismul va progresa. În fruntea treburilor, conform doctrinei lor, trece masa proletară cu exponentul ei credincios partidul.
în definitiv, cândva trebuie să se ajungă la o lichidare. Crezi că se va comuniza şi restul lumii?
201
eu cred într-o limpezire a situaţiei. Dacă însă îl întrebi pe Malenkov, îţi va răspunde că, provizoriu, ieşirea din încurcătură se sprijină pe coexistenţa paşnică. Elba să rămână deocamdată hotarul dintre ţările socialiste şi cele capitaliste. În ultimă esenţă, însă, capitalismul frământat de noi contradicţii interne se va prăbuşi şi proletariatul va pune mâna pe domnia universală. Acesta-i scopul final. Din punct de vedere capitalist, nu se poate admite coexistenţa paşnică. Pe temeiul că timpul lucrează în avantajul socialismului, i se acordă comunismului un răgaz. Foarte periculos pentru ziua de mâine. Şi atunci, soluţia propusă de capitalism rămâne aceeaşi de totdeauna: distrugerea comunismului, chiar la el acasă. Şi cât mai neîntârziat.
-Asta şi lasă să se înţeleagă Eisenhower.
da. Să-l vedem la fapte. Cât stă la Casa Albă şi doar vorbeşte ziariştilor, comunismul nu se dărâmă. Proşti ar fi ruşii dacă ar ridica mâinile singuri, neforţaţi de cineva şi s-ar preda: „Poftiţi domnilor capitalişti! Faceţi ce doriţi cu noi şi în casa noastră!” Aşa ceva însă nu s-a văzut în lume. Şi nici nu trebuie să ne aşteptăm la o astfel de ieşire. De altfel, să aşteptăm răspunsul Rusiei.
Nenea Ştefan se uită lung după mine. Şi gândeşte: Vezi? Dacă a stat prin Rusia… N-a scăpat de influenţa lor…
La 1 mai Pravda a adus răspunsul Rusiei. Răspunsul este limpede: „E drept că Stalin a murit. Dar cu dânsul n-a murit şi comunismul. Odată cu schimbarea survenită la conducerea comunismului rusesc, s-a petrecut şi în America un fenomen similar. America are un preşedinte nou. Ce-ar fi dacă America ar abdica de la capitalism şi s-ar comuniza? Odată şi odată tot acolo au să ajungă lucrurile. E drept că înarmările aduc considerabile prejudicii bunei stări materiale. Iar dacă e vorba de ameninţări,
202
apoi bomba atomică o avem şi noi. Şi această bombă e mai vulnerabilă pentru Apusul cu marile lui centre…”
Ruşii nu s-au mai întâlnit cu cei din apus de la 15 mai 1949. Asta-i starea de lucruri în primăvara anului 1953.
ce mai spui, părinte, despre situaţia din lume?
spun că mărul nu e copt, nene Ştefane!
are să se bată.
încă nu-i ceasul întâlnirilor.
în această primăvară, la New-York stau de vorbă cei trei miniştri ai ţărilor apusene.
Paralel cu această conferinţă, în Germania de Vest fac manevră forţele aviaţiei americane. În Marea Neagră în apele turceşti manevre ale marinei britanice şi imediat ale celei americane.
în aceste ore, ajung, la Aiud, o mie de puşcăriaşi.
ce-i cu voi, mă?
-A încetat lucrul la Canal. Toţi deţinuţii politici, în goană de accelerat, au fost expediaţi către puşcăriile din interior. Mai întâi, legionarii.
de ce, Mitică?
de ce s-a întrerupt munca? Nu ştiu. Doar atât îţi pot spune, că pe dealurile de deasupra canalului s-au înălţat cruci mari de stejar, iar noi în ultima zi de lucru, i-am cântat Canalului „Veşnica lui pomenire”. Să-l astupe vânturile mari, cât mai repede. Pustiu şi blesteme, pentru toate jertfele irosite; jertfe fără rod…
totuşi, cum îţi explici această goană cu care aţi fost aduşi?
în Marea Neagră se plimbă marina engleză şi americană. Se joacă. De pe un port-avion se ridică în aer stoluri argintii. Care se apropie de coastele noastre. Poate că asta să fie cauza vitezei. Mai mult, nu ştiu.
ce-a zis, părinte?
—A spus, nene Ştefane, că mai mult nu ştie.
203
ce-ar fi să debarce la Constanţa?
-Ar însemna război. Dar lumea nu-i gata de război.
şi când o să fie gata, după părerea dumitale?
crezi că ştiu?
într-o zi locotenentul politic Iordache, intrând într-o cameră de canalişti, întrebă:
de ce-aţi venit, mă, aici?
ca să ne daţi drumul acasă! răspunde un macedonean.
-Unde, mă?!
-Acasă!
în mă-ta! La mină! Acolo-i mormântul vostru.
Peste câteva zile, jumătate din canalişti au plecat la minele din nord. Ceilalţi au fost băgaţi în fabrică.
Şi un alt an a trecut.
Şi când au prins a cădea primele frunze îngălbenite din salcâm, două lucruri ne-au pus în adâncă mirare. Dacă nu cumva trei. Mai întâi, a venit, aici la puşcărie, un general cu multă ostăşime înstelată. Şi s-a făcut percheziţie, răsturnându-se puşcăria cu fundul în sus. După această percheziţie, am fost aşezaţi în celule pe apartenenţă politică şi pe ani. Ca să-i ferească pe ceilalţi de contagiune legionară. Abia acum ni s-a realizat dorinţa, de a trăi în familie.
Aflăm că tot acum s-a schimbat directorul. A venit un locotenent-colonel, cu nas coroiat Coller.
Fabrica lucra cum putea. Însă puşcăria e în radicală transformare. Zidurile se fortifică, cu şapte rânduri de sârmă ghimpată sus pe ziduri şi cu o zonă-interzisă pe trei metri în interior, unde se întinde un nou rând de sârme. Sus, becuri înmulţite şi reflectoare la fiecare
204
turelă. În afara zidului, în stradă, alt rând de sârme. Şi soldaţi, pe jos, care fugăresc lumea pe celălalt trotuar.
în interior, toate curţile se nivelează. Dispar orice obstacole. În mijloc singură temniţa, posacă, oblonită cu jaluzele.
ce-i asta, nene Ştefane?
-Aud că ceva avioane au paraşutat prin împrejurimi. Se pare că se tem de o lovitură din partea paraşutiştilor. Şi cum vezi, iau măsuri.
Pe urmă, într-o noapte, la etajul trei, pe aripa izolărilor, au fost aduşi oameni în lanţuri…
cine sunt, părinte?
de la Baia Sprie şi de la celelalte mine. Au fost pe acolo câteva evadări spectaculoase. Rezultatul? Cei bănuiţi de complicitate au fost aduşi în lanţuri. Între ei e şi Gabi Bălănescu.
ce spun ei?
nu spun nimic. Ştiu doar de un proces cu cei paraşutaţi. Se pare că sunt câteva condamnări la moarte.
Mai întâi, e o toamnă frumoasă, caldă şi strugurii se coc în viile de pe dealuri. Pe urmă, vremea s-a schimbat brusc şi pe la începutul lui noiembrie cad primii fulgi de zăpadă, care nu ţin decât până răsare soarele. În fabrică munca s-a accelerat, regimul s-a asprit. Miliţienii s-au înmulţit, de n-ai unde să te mai piteşti de ei. Izolări, carcere, ciorbă de varză.
în secţia II, pentru inapţii de lucru, într-o zi bucătarii au primit 16 kg de arpacaş la 750 de oameni. Apoi două-trei zile nu au primit pâine.
205
Oamenii, care cunosc metoda, se întind pe rogojină, fără nici un efort. Cei fără practică, plâng. Bătrânii mor. Camerele care în mod obişnuit erau supraaglomerate cu câte 30 de oameni, acum numărau chiar şi 90 de nenorociţi. Care dorm pe şezut. Extraordinar! O săptămână. O lună. Oamenii sunt umbre. Se topesc.
Iar pe tabla de la bucătărie, unde se înseamnă meniul fabricii, ieri, Buby pistruiatul şeful bucătăriei a scris cu cretă, alb pe negru: „borş sec” adică borş din butoiul cu hoaspe, fiert la cazan de nea Mitică Terţileanu şi împărţit în gamele, cu polonicul cel mare.
ce-i asta, fraţilor?
moarte lentă…
dar ce-i vinovat jidanul? Ce dă administraţia, aceea pune Buby la cazan.
ce vor ăştia cu noi?
ne încearcă puterile.
în schimb, percheziţiile se ţin lanţ. Şi de două ori pe zi ţi se întorc boarfele pe dos, ca nu cumva să se introducă în fabrică ceva, sau să se scoată ceva de acolo. Fiecare lucrător a primit două rânduri de rufe, două rânduri de haine şi două perechi de încălţăminte (galenţi şi bocanci). La intrare în fabrică, te dezbraci, ca la Ahilion Nudist-Palace. Îţi laşi ţoalele aici. Treci într-o altă sală şi te îmbraci cu celelalte ţoale, pe care când vei ieşi le vei pune la sertar. Sălile sunt mici şi îngheţate. Încap 50 de oameni, odată. La ora 6 dimineaţa începe dezbrăcatul (şi îmbrăcatul). Pe la 9 12-10, a intrat ultimul om în fabrică. Se lucrează în două schimburi. La 6 seara începe dezbrăcatul (şi îmbrăcatul). Unii nu au răbdare. În cămaşă şi izmene, cu galenţii în picioare, aleargă, îngheţaţi, până la hârdău, unde-şi primesc terciul.
Peste câteva zile, dezordinea se extinde. Mai toată lumea seara intră în sala de mese, dârdâind, cu ţoalele
206
într-o mână şi cu gamela în cealaltă. Şi de acolo, fuga la celular. În faţa celularului altă percheziţie. În celulă ajuns, constaţi că toate boarfele de aici au fost date peste cap,
începe aşezatul, scuturatul. La orele 11 te-ai culcat, ca la patru dimineaţa caporalul Cristea să bată clopotul, strigând deşteptarea. Vine celălalt schimb cel de noapte. Se mai întâmplă că tot noaptea te duci şi la baie, tot dezbrăcat şi-n galenţi. Deasupra, ceru-i de sticlă.
Sub cer, miliţieni, la tot pasul.
ce-i cu asta, părinte?
ca la “Moşi”! La încercarea puterilor!
-Nu se mai poate. Crăpăm!
ba se mai poate. Nu crăpăm! în gamelă, varză pură.
ce-i cu dumneata? mă adresez doctorului Leitz. E vânăt, galben, zgribulit.
ce să fie? Fug în izmene. Poate o face cineva un film cu titlul „Oameni în izmene”. Nu-i ispititor titlul?
-Atât?
dă-l dracului şi pe Eisenhower cu primăvara nădejdilor lui! Cu tot!
Vorbeşte, sorbind terciul cald. Intră în sala de mese cu gamela lămuită. Alţii, la fel. Sala de mese e o corvoadă prin care te obligă miliţianul să treci. Intri prin uşa din fund, laşi acolo gamela şi ieşi prin poarta din faţă.
îl salut pe profesorul Nichifor Crainic.
ce mai faceţi, domnule profesor?
foame, Daniele, foame, atâta fac! De s-ar termina odată povestea asta. În plus, la o percheziţie, mi-au luat dobitocii şi paltonul. Acum nu era de ajuns foamea şi batjocura? Iată-mă şi gol. Şi iarna-i lângă uşă. L-am auzit pe căpitanul Mihăilă subdirectorul zicând către miliţian: „Ia-i tovarăşe, paltonul din spate! Ăsta a fost ministru”. Vezi cât de scumpe-s onorurile?
207
lăsaţi, domnule profesor, că are grijă Dumnezeu de păsările cerului.
Peste câteva zile, zâmbind îmi spune:
a venit la mine un băiat şi mi-a dat un palton de puşcărie. Ca şi nou!
ştie Dumnezeu de ce avem nevoie. Condiţionat: să căutăm mai întâi împărăţia şi dreptatea Lui.
-Măi băiete, bun e Dumnezeu şi rabdă multe. Dac-oi avea zile, gândesc să mă aşez la o mănăstire. Să mă curăţ de zgură. Numai să trecem hopul. Aş vrea să scot „Gândirea” din nou. Asta se poate şi de la mănăstire. Celelalte preocupări le las pe seama altora. Am de scris câteva cărţi. După atâta experienţă. Şi un volum de poezii, dintre acelea care circulă pe aici. Vii cu mine? Tu eşti un suflet curat! Să trecem şi pe la Arsenie. Îl luăm şi pe Cristofor cu noi.
După atâţia ani de încercări, cu câtă sete aş citi din Pateric şi din Filocalia.
Mă uit în sus. Cerul e înalt. Boltit pe deasupra lumilor. Încă nu se arată semnul Fiului Omului…
Dinspre Munţii Apuseni porneşte un vântişor rece, subţirel ca un arcuş. Brumele au uscat viile de peste Mureş. Vântul subţirel ia frunzele în joacă şi le culcă, sângerii, la rădăcina nucilor. La rădăcina nucilor cu frunza dusă.
11
Săriţi, arde fabrica!
Noaptea de 6 spre 7 noiembrie 1953. O noapte obişnuită, cu cerul gol de nori, cu stele reci. În fabrică, lucru în ritm de robie egipteană, în cinstea marii sărbători ruseşti.
în curtea Zarcăi, lumină puţină. Obloanele de la ferestre au furat lumina, aerul. În întunericul de catran, ochii se obosesc în zadar să cuprindă contururile vieţii. Deschişi sau nu e tot acelaşi întuneric. Omul, total încercuit, se coboară în adâncuri. Şi creşte pe dimensiuni de analiză. Se închină duhului.
Rar, îngheţat, pe sală pasul miliţianului. Când dă vizeta la o parte, ce să vadă-n întuneric? Acolo apare un ochi sferic, ochiul păsării de noapte. Paşii trec mai departe.
în secţii şi la celular, în cuştile suspendate, se odihnesc oasele frânte, pe saltele murdare, sub pături râioase.
Pe ziduri, ostaşi, în mantale gri-şobolan. Spre miazăzi, de strajă cimitirului făr’ de cruci, plopii, fără frunza jucăuşă.
Schimbul de noapte, la comenzile abia schiţate ale miliţienilor se înşiră în monom – 700 de inşi, flămânzi, vărgaţi ca nişte zebre africane, intră în curtea Zarcăi, pentru terci. Maşinile în fabrică au tăcut pentru cinci
209
minute. Coada coloanei îşi primeşte terciul de la hârdăul uriaşului bucătar Badea Mureşan, când un glas speriat de aici, din coadă, strigă: Săriţi! Arde fabrica!
Peste porţile fabricii, în fund, roşeşte cerul negru. Flăcările cresc, galbene. Pe urmă, albe. Apoi, roşietice. Fumul se ridică învăluit, ducând către nori spuză de stele.
Sirena! Cine-o manevrează oare? Urlă înspăimântător, ca pentru vreme de mare primejdie. Se trezeşte toată puşcăria şi oraşul adormit.
Arde fabrica!
Aleargă miliţienii şi gradaţii. Apa e pe sponci. Doar în butoaiele bucătăriei şi pe la celular. Şi prin fântânile din curte. Dorobanţu, directorul, imploră: „Măi băieţi, măi fraţilor, salvaţi fabrica! Fabrica e a noastră, a tuturor…!”
Focul, alimentat de un început de vânt care se naşte de undeva -, se întinde la stiva enormă a cutiilor pentru mină, unse cu motorină. Flăcările joacă şi învăluiesc stivele cu mii de cutii şi depozitul de scânduri. Uriaşe flăcări ling norii.
Pompierii din Aiud şi cei de la Alba Iulia aduc apă din gârlă. Munca lor disperată până la ziuă dă rezultate. Focul a fost stins. În curtea fabricii, ca după un incendiu: fum, aburi grei, cărbune, materiale devastate, părăduite. Clădirile şi maşinile au scăpat.
în aceste ore, în curtea Zarcăi, locotenentul Iordache cu o cizmă într-un picior şi în celălalt cu un papuc scoate din rândurile schimbului de noapte pe „focarii” de la uscătorii.
Schimbul de noapte trece în celular. În sala de mese, distanţaţi la câte o masă, câte un “focar”, cu faţa la perete, sunt păziţi de miliţieni. Nici o mişcare. Nici un gest.
Către ziuă, peste fabrică fum şi aburii greoi. Forfota pompierilor, forfota miliţienilor.
210
în sala de mese intră stăpânirea, cu întrebarea răspicată: Care i-aţi dat foc?
Nici un răspuns.
eu i-am dat foc zice un tânăr slab, dezbrăcat, negricios, oltean. Chiţimia se întoarce şi înfruntă stăpânirea.
pentru ce?
În cinstea lui 7 Noiembrie. M-am săturat de robie.
-Bine. Vino aici!
Ceilalţi sunt duşi la Zarcă; câte unul în celulă.
Cu mâinile în buzunarele mantalei, cu capul descoperit, escortat de miliţieni şi urmat de stăpânire, trece Chiţimia. Nici o apreciere. Nici o înjurătură.
Procurorul este prezent şi el.
Schimbul de zi a intrat în fabrică; ca să facă ordine acolo, până la ora amiezii.
Apoi oamenii au intrat în celulă. Fiecare la locul lui. Pe feţele tuturor se fugăresc semnele de întrebare: ce va urma?
O zi, două, trei. Şi adâncile tăceri se lasă peste puşcărie. De afară nici un zgomot. O vigilenţă cum n-a mai fost. Şi o tăcere, de mormânt. Doar bucătarii funcţionează. Încolo, totul e mort. Trupurile obosite se odihnesc. O săptămână, o lună. În gamelă, varză acră, fiartă. Câteodată şi boabe de arpacaş. Nici baie, nici plimbare. Nici medic. Regim aspru, de celulă.
Pe coridoarele celularului miliţienii circulă cu şoşoni de pâslă. Ne spionează.
Pentru o pricină oarecare am ajuns la carceră. Stau acolo trei zile. Carcerele sunt aşezate pe coada T-eului,
211
pe aripa stângă. Printr-o dungă de la vizetă văd tot ce se petrece în celular, cât cade în unghiul meu de vizibilitate.
Până la ora zece ora stingerii nu se întâmplă nimic. Bucătarii aduc hârdaiele. Plantoanele le poartă pe sus, iar miliţienii împart ciorba. Gamelele trec în celulă, una după alta, pe portierele uşilor. Când s-a terminat această operaţie, miliţianul strânge gamelele. La fiecare etaj, câte patru miliţieni. În fruntea lor, câte un plutonier. Seara şi dimineaţa, numărătoarea.
La ora zece seara, rămâne doar câte un bec aprins, de fiecare etaj. Atunci, prin acest semiîntuneric, cu paşi de pisică, la pândă, de la uşă la uşă, trec plantoanele de iscoditori. Coller, directorul plin, la o uşă. Alături, la alta, Dorobanţu. Şi la rând, ceilalţi, după grade şi după obraz, întâi urechea încearcă să prindă un zgomot. Pe urmă, vizeta se deschide uşor şi ochiul stăpânului fotografiază oamenii şi cuşca. Defectele se trec uşor la carneţel. Apoi eşti poftit la carceră, sau la alte cercetări.
A doua zi, între orele meselor, aceleaşi cercetări atente. Ce să fie? Ce vor să surprindă? Emisiuni radiofonice? Transmisiuni pentru „Vocea Americii”?
Faţa colonelului Coller este veselă. Îl pasionează spionajul.
Cu toate percheziţiile, care nu se mai termină, cu toate spionajele de zi şi de noapte, noi avem în celulă săpun şi ace, bricege şi creioane. Pe ici-colo, câte o carte.
M-am întors în celulă. E frig. Afară, dincolo de obloane, ninge, ca pentru Crăciun; zăpada creşte. Se aşază nămeţii. Se arată a fi grea iarnă. Când se înseninează, creşte gerul. Îl simţi până-n măduva oaselor.
în celula 6 suntem 6 inşi. Ca peste tot, şi în celula noastră, caloriferul e îngheţat. Respiraţia e abur care îngheaţă pe geamuri.
212
A fost un Crăciun trist. Trist, ca toate sărbătorile care în puşcărie nu aduc bucurii.
în dimineaţa de Anul Nou, 1954, ofiţerul de serviciu urlă un ordin, care ne descreţeşte frunţile: începând de astăzi, la numărătoarea de dimineaţă şi de seară, vă culcaţi pe pat, cu capul la perete, cu faţa în jos. Nici o vorbă!
Intră ofiţerul de serviciu. Ne numără culcaţi; iese afară, încuind celula.
De ce se tem? C-o să-i apucăm de gât? Şi să-i ţinem drept ostateci? Pe noi ne bucură acest lucru. Ne-au scutit de o corvoadă. Mai ales pentru ora 4 dimineaţa. Oră îngheţată, când noi, încălziţi în ţoale, dormim mai departe. Numere-ne! E datoria lor!
Plantoanele ne aduc apă. Plantoanele ne varsă tinetele. Nu peste mult timp, toate serviciile le vor prelua cei de drept comun. Dreptul comun puţini, extrem de puţini, special aduşi pentru serviciul nostru al celor înmormântaţi de vii. Hoţi de toate felurile, în serviciul nostru. Al bandiţilor.
Zăpada creşte mereu. Nu ştiu cine o adună pe afară în grămezi; apoi vin camioanele şi săniile şi o cară în afara puşcăriei. Se vede că-i frig cumplit. După geamurile noastre, care nu se mai dezgheaţă.
Veşti? Noutăţi? De nicăieri! Chiar în celulă e prea frig pentru preocupări cărturăreşti. Vorba se leagă greu. Nu-s calorii. Nu-i rezistenţă. Ne măcinăm gândurile, întinşi pe paturi, cu toate boarfele pe noi. Rar îndrăzneşte câte unul să facă zilnic plimbări, pe metrul pătrat, dintre paturi.
E şi o atmosferă apăsătoare între noi. Trei suntem oameni de treabă, iar ceilalţi sunt trei ticăloşi, care au condus fabrica. Au supt sângele oamenilor cu turnătoriile, cu propunerile de izolare, cu pâinea suprimată pentru neîndeplinirea normelor şi cu necontenita întrecere în muncă. Întreceri care au avut ca urmări creşterea
213
normelor. Până la această oră nu-i cunoscusem personal. Şi iată-mă acum, alături de uriaşul Andrei Macovei zidit din cremene şi cu pumnul greu cât un baros studiindu-i. Unul e învăţător pascaru. Celălalt petrică e student începător, iar al treilea, fără contur. Pascaru e negru, ţigan curat zice Andrei -, cu faţa lungăreaţă, botul ascuţit şi fruntea teşită. Petrică, cu capul pătrat. Toţi trei intraseră în puşcărie pentru nişte cântece, pe care le-au cântat fără să le fi priceput conţinutul. La prima întâlnire cu bătaia şi cu foamea, au abdicat. De la ce? de la nimic. Pe dânşii nu-i adusese în lupta noastră credinţa. Nimeni nu-i crescuse. Nimeni nu se ocupase de ei; ca de o modă a timpului, se legaseră şi ei, cândva, de legionari. Au cântat nişte cântece. Era vreme de prigoană. N-a fost cine să le arate credinţa. Nu e numai cazul lor. E psihologia tuturor celor căzuţi la Piteşti sau la Gherla. Nimeni nu le-a zidit credinţa pe stâncă. Au învăţat marşuri, unul de la altul. Crezând că acesta-i legionarism.
Rezistenţă? În faţa încercărilor? Acţiunea lor politică puţină şi fără adâncime i-a răvăşit. În ameţeala primelor ore de foame şi torturi, au sărutat mâna stăpânului, tocmindu-se slugi. Stăpânul le-a turnat venin în suflete şi le-a dat drepturi să rostească trei lozinci, învăţate pe de-a rostul şi bici în mână, să-şi reeduce generaţia lor. Cu promisiunea: „Vă vom elibera, repede! Vă vom face ofiţeri de securitate!” Au toţi trei o trăsătură comună, caracteristică celor ca dânşii: cultul buricului; gamela plină rasă şi atât.
Stau de vorbă cu dânşii. Le pipăi sufletele. N-au. Nişte zdrenţe, acolo! Le pipăi intelectul. Pregătire şcolărească din timpul războiului şi, mai ales, după 23 August. Extrem de găunoşi. Trec la probleme sociale. La probleme economice. Se uită cu ochi mari, neînţelegând nimic.
214
Apoi, voi, nu cunoaşteţi nici legionarismul, dar nici doctrina comunistă. Hai să vă învăţ eu şi una şi alta!
Şi încep. Seară de seară. Sunt slabi. Nu pot să te urmărească în judecăţile cele mai simple.
Supărat, într-o seară îi întreb:
cine v-a pus pe voi în fruntea bucatelor? Alţii, mai căpoşi între voi, nu s-au aflat?
Andrei se uită la mine şi, cu zâmbetul lui de om voinic, zice:
lasă-i, părinte, în pace! Căci sunt proşti de la natură.
de ce mă faci prost, domnule? Încearcă un rânjet Pascaru.
parcă eu te fac prost? Mamă-ta te-a făcut aşa. Şi dacă ai fi numai prost, încă ar merge. Pe lume sunt destui proşti. Ba, dintre ei, unii trăiesc chiar bine. Dar tu, eşti şi Iuda.
să ştii că acum chem miliţianul!
vezi că am dreptate? Crezi că degeaba ţi-am spus că eşti prost? În loc să discuţi, dacă ai ceva de spus tu, ce faci? Gata, baţi în uşă, ca să mergem noi la carceră. Mă, prostule. Cine te-a făcut pe tine legionar?
ce te interesează?
ca să-i rup gâtul şi lui, şi ţie.
eu nu sunt legionar. A fost o greşeală copilărească. De altfel, voi, legionarii, sunteţi nişte criminali.
-Acest lucru nu l-ai ştiut înainte de 15 mai 1948?
m-aţi ţinut în întuneric.
şi acum te-ai luminat?
lumina vine de la răsărit!
ei, aşa da! Şi Andrei, care stă pe patul de sus, se ridică într-un cot: Ce-ar fi, părinte, să-i trag o bătaie?
andrei, lasă-l în pace. Toate judecăţile se amână până la hotărârea lui Dumnezeu!
215
Pascaru se uită speriat la pumnul lui Andrei. E gata să bată-n uşă.
hai, linişte! zic eu. Să vă spun o întâmplare de pe la cetatea Hotinului, cu un turc pripăşit pe acolo…
Peste o lună, Petrică, aşa, din senin, îl acuză pe Pascaru pentru incorectitudine la conducerea fabricii. Pascaru trece vina asupra lui Paşcovici care nu-i de faţă. Acest Paşcovici învăţător de prin Ialomiţa sărise din proprie iniţiativă în hora reeducaţilor. Se iscă o ceartă, la capătul căreia Petrică îşi face mărturisirea amăgirii sale şi a ticăloşiilor pe care le-a făcut la Piteşti, sau la Canal, cât şi aici, ca normator şef, cerând iertare.
Pascaru îl ascultă atent şi conchide:
-Ai greşit, Petrică! Te-ai grăbit. N-ai ales momentul potrivit! Ai să regreţi, amice!
La aceste vorbe Petrică răspunde:
oricare îmi va fi soarta în viitor, mă voi feri de hoţi ca tine.
Am trecut iarăşi pe la frizerie. Din când în când, ajungem la baie în lanţuri, la braţ. Pe urmă, ca izolarea să fie mai desăvârşită, s-a făcut baie pe fiecare etaj. La frizerie stă miliţianul cu noi.
Iar când a venit primăvara, la baie, am aflat de la vecini că s-a oprit lucrul şi la minele de plumb. Şi că de-acolo au început să sosească loturi. Că la Canal se demontează căile ferate, instalaţiile şi că maşinile pleacă de unde au venit.
Tot în astfel de împrejurare, aflăm că pe Chiţimia l-au condamnat chipurile pe viaţă şi că-i singur într-o celulă, la parter, pe nord. Că în celular au rămas numai legionari. Celelalte organizaţii sunt pe la secţii. Unele dintre acestea pleacă în altă parte; la Caransebeş sau la Oradea.
Cei care au venit de la mină aduc vestea că-n politica internaţională „e fain”.
216
Soarele de primăvară a dezgheţat geamurile şi a topit zăpezile din curte. Intră chiar şi în celular în dungi paralele scăpând printre obloane.
Apoi a venit o zi când izolarea şi vigilenţa au slăbit. În fiecare zi scot la plimbare câte 15 camere, distanţate în jurul viitorului rond de flori.
Palizi, slabi, ca ieşiţi din mormânt. Când zâmbim, de sub buzele palide se arată dinţii lungi, galbeni, ieşiţi din gingii. Dar ce înseamnă asta, pe lângă firele de iarbă care se arată timidă de sub pietriş! Primăverile aduc nădejdi. Pe munţii fumurii se topesc zăpezile.
Aşa a venit Paştele, cu soare luminos şi cu vuiet de clopote, în acele zile ale începutului de primăvară, regimul alimentar s-a îmbunătăţit simţitor. Jumătatea de oră de plimbare ne aducea soarele în suflete. Şi triste întoarceri, către lumina de afară.
În celulă discuţiile lâncezesc. Pascaru, izolat, cu pătura trasă peste cap, îşi rumegă neputinţele. Pe sub geam se aud vorbind seriile care se plimbă: „Ce mai faci, Marx? Cu tot respectul, domnule director Engels! Nu te-ai spânzurat încă, iudo? Citeşte-i, părinte Daniel, pentru dezlegarea sufletului negru.”
Pascaru trage pătura şi mai tare peste cap. Să nu mai audă nimic.
Când poate, reclamă, mai ales caporalului Cristea. Dar colţii i s-au tocit. Stăpânirea nu-l mai ascultă. S-a servit de dânsul, cât i-a trebuit. Pe urmă l-a aruncat la gunoi, ca pe un lest.
Din timp în timp îl cheamă locotenentul Şerban, ofiţerul politic. Mai facem câte o zi, două, de carceră. Doar atât. Pe urmă, îl ia în anchetă altcineva. Îl văd întunecat de tot. Este chemat şi Petrică. Se întoarce roşu la faţă. Scapă o vorbă: „Se interesează de nişte nereguli în fabrică.
217
Despre bătăi. Despre norme… Despre pâinea luată de la gura muncitorilor. Şi despre nişte fişe.”
Pascaru devine tot mai întunecat. La plimbare, cei mai tineri îl scuipă în faţă. Unii îl înjură. Maturii îl dispreţuiesc vizibil. Se topeşte pe picioare.
Afară-i primăvară, cu meri înfloriţi şi cer albastru. Iar în aceste zile de însorită primăvară, la noi în celular a sosit o veste bună. La fel şi în alte celule. Cei care îşi terminaseră pedepsele şi erau reţinuţi aici au fost adunaţi pe sală. Erau mulţi, dar li s-a dat drumul acasă.
Peste câteva zile, am aflat despre un decret care vizează această problemă. Lagărele şi pedepsele administrative se suspendă. Politicii de la Oneşti mai toţi au plecat acasă. Dar nu chiar toţi. Uite, chiar şi aici, pe celular, au mai rămas câţiva, cărora de mult le-a expirat pedeapsa şi n-au plecat. Mai sunt şi din aceia cu condamnări din 1941, care au păşit peste termen. Nu numai că n-au plecat, dar chiar li s-a comunicat că rămân aici mai departe, să-şi execute şi reducerile făcute printr-un decret din 1946.
Da. Amnistie s-a dat. Dar, ca orice lege, cu excepţiile cuvenite. Se ridică tot felul de întrebări. Bine: ai terminat pedeapsa toată. Te duci ras proaspăt cu ţoalele la subţioară, până la poartă. Asta o ştiu toţi. Ce se întâmplă însă la poartă? Pleci acasă, sau în altă parte?
Bucuriile se întunecă. Şi cerul frumosului mai se acoperă de nori negri. Pe deasupra pădurilor cu frunza înclinată se încrucişează săbiile de foc. Tună departe, hăt departe, către Cheile Turzii. Pădurile de peste Mureş se frământă de aspra năvală a furtunii.
12
Tot omul, la uneltele lui
Mâine e Sf. Ilie. Vară în toi. Pe la noi s-au copt perele sânţi Ieşti. Se topesc în gură; parfumate. Bineînţeles, acolo!
Aici, la ceasul plimbării, ne uităm la dudul de peste zid. În dud sunt fructe albe într-o parte — iar în cealaltă, negre ca murele. Pe crengi se îndoapă vrăbiile certăreţe şi ciorile. Sub dud, măcăie raţele; cu ochii în sus. Aşteaptă să cadă dudele, cu concursul vrăbiilor. Măcăind, se reped, cu pliscurile late, pe câte o singură dudă. Duda-i dulce. Peste drum, către podul de peste gârlă, sunt câteva livezi cu meri şi peri. Mai în fund, câţiva nuci. Pe deal, vii. În dosul viilor, mai în depărtări, munţi pleşuvi, în ceţuri viorii. Deasupra, cer albastru.
Când ieşim la plimbare, la soare ne dor ochii. În celulă e veşnic întuneric şi umed. Miroase a putregai.
E dimineaţă. Ar fi trebuit să ne scoată la plimbare. Numai când plouă şi duminica nu ne scot afară. Andrei Macovei, cu mâinile sub cap stă întins pe dunga a două paturi de fier ca să simtă până la os binefacerile regimului. Ne spune:
se făcea că am intrat într-o ceasornicărie. Tot felul de ceasornice şi orologii. Mergeau toate. Cele mai
219
mari, în picioare, cele mai mici în cuie. Ceasornicarul, între ele, se uita zâmbind, la precizia cu care mergeau. Când a fost ora 11, toate au bătut ora arătată pe cadran. La un semn al ceasornicarului, toate s-au oprit, la ora 11. Apoi m-am deşteptat.
andrei, la ora 11 se va întâmpla ceva. Nu chiar o grozăvie.
Au trecut câteva ore. Apoi s-au auzit paşi care veneau în celular. O fi vreo percheziţie? Parcă numai ieri seară am tropăit până în camera unde, dezbrăcaţi la piele, am fost percheziţionaţi. Şi, ca de fiecare dată, la întoarcere găsim camera întoarsă cu fundul în sus. Să fie tot percheziţie? E drept că, la percheziţie plecăm şi venim conduşi de miliţieni, în cea mai deplină linişte, ca să poată lua prin surprindere camerele vecine şi să nu rămână carcerele văduvite.
Pe coridor se aude zgomot de uşi ce se deschid şi mersul hârşâit de bocanci fără şnururi. Se aude şi vocea spartă a lui Dorobanţu. A devenit subaltern. Scrâşneşte înjurături porcoase. A slăbit, ca o jigodie. Nu ne mai bate.
Se deschide uşa. Un miliţian caporalul Marcu dă ordin: „Ieşiţi afară cu bagajele şi rămâneţi pe coridor, în dreptul camerei.”
Ne uităm în sus. La etajul 1 orologiul arată orele 11.
uită-te, Andrei, la ceas!
ca în vis. Vezi? Ceva tot e!
Cu Dorobanţu sunt mai mulţi ofiţeri şi o droaie de miliţieni. Un locotenent ăsta-i politic citeşte dintr-un dosar. Şi oamenii intră în celule, după cum îi strigă; tot câte şase. Şase oameni, în câte patru paturi de fier. E bine. Am fost nouă oameni. Şi-am trăit. Prost. Dar, uite că suntem vii.
220
ştii, părinte, îmi şopteşte Andrei, ne aşază pe profesiuni. Nu găsesc formula cum să ne încurce mai rău. Uitaţi-vă, acum îi repartizează pe muncitori!
Andrei a observat bine. De altfel, până la urmă, s-a lămurit chiar şi Pascaru.
După muncitori, le-a venit rândul ţăranilor, apoi elevii, pe urmă studenţii şi după ei intelectualii. Aici, pe profesiuni înguste. La început inginerii, apoi medicii, vin la rând profesorii, alături învăţătorii, pe urmă magistraţii, alături avocaţii, lângă dânşii contabilii şi-n ultimele camere, preoţii. Operaţia se efectuează şi la celelalte etaje întocmai.
Iată-ne aşezaţi, pe bresle. Pe clase sociale, cum ar spune politicul Şerban; ca să-i scoată pe muncitori, pe ţărani şi tineretul de sub influenţa noastră. Ce copilărie! Tocmai în aceste condiţii unitatea se sudează, în celulă, animaţie. Un an de zile dar exact un an va dura această favorabilă situaţie. Studenţii şi elevii se revăd, se ajută, îşi cimentează sufletele zdrenţuite în chinuitoarele ceasuri de reeducare de la Piteşti şi Gherla. Şi se întorc la linia suferinţei mântuitoare. Ţăranii şi muncitorii, care de şase ani au trăit printre noi şi care totdeauna au avut o atitudine precisă, neşovăielnică, se pot acum revedea în liniştea celulei şi fac schimb de idei, schimb de informaţii.
între intelectuali, situaţia este şi mai favorabilă. Medici, avocaţi, învăţători etc. au să-şi spună multe lucruri profesionale şi să-şi fixeze jaloanele pe direcţia politică. Dar, mai presus de toate acestea, în fiecare celulă omogenă, începe trăirea în duh, cu adâncile ei manifestări religioase, purificatoare.
E anul adâncirii problemelor şi al îmbăierilor sufleteşti. Creştem în adâncime. A venit o vreme pe care noi de mult o aşteptam. A venit un an al marilor
221
frământări, cu bogate rodiri, cu care nu se ştie când şi în ce împrejurări ne vom mai putea întâlni. Ne dăm seama cu toţii că degetul lui Dumnezeu a lucrat în favoarea noastră.
Peste câteva zile, la baie, stau de vorbă cu Andrei:
cum e?
părinte, ne-am aşezat din nou, într-o totală linişte, cu masa aceasta oricum îmbunătăţită, cu vigilenţa împuţinată, noi între noi, am început a ne pune problemele de viaţă şi de moarte. Şi ne aducem aminte de soluţii.
Alături se află Andrei Mihalache:
ce zici, părinte?
ca la Oranki, Andrei!
niciodată, de când suntem în puşcărie, timpul nu ne-a fost mai favorabil decât acum. Să-l folosim. La noi în celulă e raiul lui Dumnezeu.
La plimbare, din toate părţile semne de bucurie. Când trecem pe sub geamuri, răspundem la saluturile vesele ale celor din celule.
într-o singură zi orientarea s-a făcut. Ştim pe fiecare unde se găseşte şi cu cine-i în celulă. Asta şi în sus, până la etajul trei. Este o intercomunicare care stabileşte imediat firele. Telecomunicaţiile noastre funcţionează perfect. Ciocănim în zid. După alfabet sau cu Morse. Pe urmă se părăsesc aceste înapoiate mijloace de comunicaţie. Am găsit altul. Practic. Ciocănim în perete. Baţi şutul. Ca la mină. De dincolo, sau de sus, ţi se răspunde. Pui gura la perete şi vorbeşti liniştit. Ca şi cum ai vorbi cu cineva din cameră. De cealaltă parte, cu urechea lângă zid, te ascultă amicul. Răspunde, la rându-i, după metoda aceasta. Ceasuri întregi poţi discuta. Te poţi asculta. Totul e ca să nu strigi, ca disperatul. Nu-i nevoie. Vorbeşti încet. Pereţii, sonori
222
cu cât vocea ţi-i mai calmă duc sunetul la urechea de dincolo. Dacă strigi, vibraţiile falsifică. Te poate auzi şi miliţianul de pe sală. N-are ce-ţi face miliţianul. Te bruschează, cu vorba. Nu te mai scoate la plimbare câteva zile. N-o să dărâme pereţii intermediari, din pricina telecomunicaţiilor noastre. Cei din administraţie caută să ne surprindă. Uneori reuşesc… Cu pedepsele de mai sus. De cele mai multe ori, însă, nu te prind. Şi telefonul ca atare funcţionează perfect, îndată afli dacă s-a pornit percheziţia. Ce-i cu baia, cu frizeria. Dacă sunt medicamente la infirmerie. Cine a mai venit. Cine pleacă, ce cursă a sosit ast-noapte. Ce noutăţi aduce.
Dimineaţa, după deşteptare, la ora terciului şi a numărătoarei, se dau şi se primesc comunicatele politice. La ora numărătorii de seară, al doilea comunicat. Etajele privesc oraşul şi curtea puşcăriei prin găurile făcute-n obloane. Parterul dă relaţii despre loturile noi sosite, care în acest timp îşi fac carantina vizavi de noi. Două, trei camere sunt ocupate cu cei care pleacă. Au paturi individuale, saltele curate, perne, cearşafuri şi pături bune. Noi dormim pe saltele murdare de vopsele şi sudori, acoperindu-ne cu pături de pe timpul împărătesei Maria Tereza.
Lângă celulele cu cearşaf, alte două, trei camere. Cei care vin dorm la podea, îngrămădiţi, fără aşternuturi, cu ce au pe ei. Mai sunt două-trei camere goale. Deocamdată sunt goale. Mai pe urmă vor avea câte un locatar. Izolat, ca pedeapsă. Într-o zi i se dă o gamelă de apă fiartă. A doua zi, raţia obişnuită. Dacă ordinul e mai aspru şi dacă se are în vedere persoana şi aptitudinile politice i se dă raţia o zi şi apoi două zile numai gamela cu apă fiartă. Doarme la podele; cu o pătură găurită se înveleşte.
223
Spre toamnă şi în anii ce urmează cu ajutorul telefonului de perete, se face carte şi se învaţă limbi străine. Se învaţă poezii, iar nelămuririle muncitorilor şi ale ţăranilor se dezleagă.
Toate funcţionează automat. Ba, nu se ştie cum, au apărut şi câteva cărţi. Evanghelia după Ioan, în limba engleză cu dublu folos prin camerele pe unde circulă se învaţă mult limba engleză şi Evanghelia după Marcu, după o mică ediţie sinodală. Cuvintele se scriu, mai întâi pe pereţi. Când pentru acest lucru se ivesc pedepsele, scrisul se face pe talpa bocancilor, cu praf de var presărat. S-a scris pe tăbliţe de săpun. Au strâns săpunul. S-a scris cu un cuişor de la încălţăminte pe curele săpunite. Au luat curelele. S-a scris pe sticlă cioburi se găsesc pe afară. Pe tineta de apă. Suveran a rămas bocancul, pergamentul caligrafului Tertius.
Cine are de învăţat ceva, acum învaţă. Cine are de spus ceva, acum spune celorlalţi. Cine are voce, cântă doine, doiniţe şi alte cântece politice.
Macedonenii sunt cei mai gălăgioşi. Nu se mulţumesc numai cu telefonul interior. Strigă cât îi ţin bojocii. Cei de la parter strigă către etajul trei şi invers, pe limba lor cea ţânţărească. Miliţienii, care se învârtesc în jurul celularului, înjură şi strigă la ei ca să tacă. Nu pot preciza camerele. Nu ştiu pe cine să pedepsească. Nervoşi macedonenii. N-au răbdare. Vor să se înţeleagă repede, într-un minut, cu tot neamul gramonit. Strigă, ca pe munţii lor, de lângă Mediterana: „Alo, Cola! Ce-i, Stere?” Pe urmă, când se potolesc, cântă: „Româneasca demândare Ne sprejură cu glas tare… Cine-şi lasă legea lui, Ardă-l para focului…” Şi alte cântece tărăgănate, după tipic grecesc, cu modulaţii turceşti. Împrăştiaţi prin tot celularul, trăiesc ca-n familie. Se caută. Îşi împărtăşesc impresiile.
224
Vizavi de celular sunt secţiile. Veştile se transmit la ora serii: de la celular spre secţii şi de la secţii spre celular. Astfel aflăm că, după ce legionarii au fost scoşi de la lucru canal şi mine ca şi din fabricile sau atelierele puşcăriilor, în acest an le-a venit rândul celorlalţi politici ca să plece de la muncă şi să treacă sub cheie. Aflăm că aceste fracţiuni sunt comasate la Oradea-Mare şi duc acolo o viaţă mai omenească. Au vorbitor cu familia, pachete, scrisori. Pentru legionari regimul este de totală rupere de lume. Ce-or fi având cu noi? Îi sperie credinţa? Se tem de unitate şi disciplină?
toţi doresc inclusiv voi ca să crăpăm noi, comuniştii, mă înfruntă la o cercetare locotenentul politic Şerban. Ceilalţi doresc bunăstarea personală şi conducerea ţării. La voi, e altceva. Vreţi să faceţi revoluţie spiritual morală în sânul neamului românesc. Or, revoluţia aceasta vizează o altă lume. Care nu e convenabilă, nici pentru noi, nici pentru americanii de mâine. Veţi face puşcărie şi sub ei…!
Eu râd.
te distrează?
mă mir. Dumneavoastră, stăpânii tiraniei de la Vladivostok şi până la Elba şi peste golănimea din China, vă temeţi de noi, care suntem comparativ cu voi un număr infim!
nu ne temem, ba chiar dorim să crăpaţi toţi!
ne dăm toată osteneala să nu vă facem această plăcere!
cum dracu de rezistaţi, după atâta puşcărie? Din 1938 fără răgaz şi cu atâtea pierderi dintre căpetenii?
foarte simplu. Noi credem!
în ce?
225
în revoluţia noastră morală. Şi, în al doilea rând, în drepturile românului de a se bucura, el mai întâi, de roadele pământului său strămoşesc! După cum vedeţi, avem şi noi o armă nucleară puterea sufletească. De câteva ori mai puternică decât bomba atomică, sau decât cea cu hidrogen.
du-te!
Nu m-a înjurat. Ciudat.
Mai sunt cu noi şi ceva criminali de război. Îmi pare că pleacă şi ei la alte puşcării. La Zarcă este acum ca şi la celular; poate vigilenţa e ceva mai mare. Sunt acolo amestecaţi, guvernul lui Antonescu, generalii războiului care a trecut, ceva fruntaşi socialişti şi şefii legionari din ţară.
De curând au fost aduşi acolo câţiva paraşutişti, condamnaţi pentru spionaj în favoarea Apusului. Cei mai mulţi însă stau izolaţi pe o aripă de la etajul trei. S-a putut intra în legătură cu ei.
După ştirile aduse de ei reieşea că, în această primăvară care a trecut odată cu cireşele războiul urma să se dezlănţuie. Nu punem nici un temei pe spusele lor. Noi suntem maturi din punct de vedere politic. Ei vin din Apus pentru a răscoli lucrurile aici. Slab pregătiţi. Nu cunosc starea de lucruri de aici. Şi unii ajung în faţa plutonului de execuţie. Alţii, pentru scurt timp, la etajul trei. Într-o noapte, zornăie lanţurile. Paraşutiştii pleacă la Piteşti. Acolo-i spionajul.
O informaţie corectă totuşi ne-au adus. La Berlin, la începutul lui februarie, a fost o conferinţă a miniştrilor de externe, la care a participat şi Molotov. Nu se mai întâlniseră ruşii cu occidentalii de la 15 mai 1949. Şi acum, după cinci ani de tăcere, s-au întâlnit. Şi nu s-au înţeles. Malenkov, intransigent, merge pe
226
urmele lui Stalin. Ceilalţi, din Apus, continuă politica războiului rece.
Cheltuieli enorme şi de o parte şi de cealaltă; cu înarmarea. O altă primăvară, un alt an a trecut, cu orizontul mereu întunecat. Nici un fulger luminos nu brăzdează întunericul de pâclă.
în celula 65 l-am găsit pe părintele Cezar Andronic, de la Piatra Neamţ. În spatele meu, s-a pus zăvorul. Să rămânem numai noi?
Aşa a trecut o zi, ba chiar două. La ora plimbării, prietenii şi cunoştinţele pun întrebări: „Ce-i la voi? Izolare?”
La noi nu-i izolare. Peste trei zile, coborându-l de la etajul unu, se înfiinţează părintele Nicolae Dobrescu protopopul de la Amara loc vindecător de reumatisme. În spatele lui preotul Ion Lungeanu şi Sandu Orăşeanu din Teleorman şi preotul Iacob Tănase, de la Râmnicul Sărat. Cu cei cunoscuţi ne îmbrăţişăm iar cu ceilalţi facem cunoştinţă. Pe Tănase îl cunoşteam toţi. Îl cunoaşte toată puşcăria, de la o întâmplare nenorocită. Se suise Tănase pe acoperişul unui atelier să toarne smoală pe acoperişul de gudron. I-a alunecat piciorul, a scăpat găleata din mână şi împreună cu găleata a venit jos, de-a berbeleacul, în smoala încinsă. Numai arsuri. Numai carne vie…
îngrijit la spital, a scăpat cu viaţă. Încă nu-i complet tămăduit. Dar a fost scos din spital. Merge spre vindecare.
tănase, îi spun eu, tu ai trecut prin iad. Ştii doar că acolo fumegă fum nestins şi arde catranul şi smoala
227
în căldări uriaşe. Te-ai pârlit puţin, la atingerea cu smoala. Ai scăpat de iad.
să nu crezi că nu mi-am pus şi eu la fel problema. Cu iadul am terminat. Acum, dau năvală la rai. Nu spune Mântuitorul că împărăţia cerurilor se ia cu năvala?
în timp ce noii veniţi se gospodăresc, pregătindu-şi culcuşurile, mă uit la ei. Jos, lângă părintele Cezar, stau eu. Lângă mine se aşază Tănase. Ceilalţi trei se urcă în paturile de sus. Paturile sunt alăturate. Dormim de-a curmezişul. Dunga de la întâlnirea paturilor ne taie şira spinării. Noaptea oftăm prin somn.
Deocamdată vorbim, punem întrebări despre sănătate. Cei trei de sus au venit în primăvară de la mină.
Pe părintele Dobrescu îl cunosc. Am stat în celulă mai tot anul 1950. Ba şi la Canal, într-un timp, am fost în aceeaşi brigadă. Înalt, cu fruntea largă şi privirea dreaptă. Slab, după atâta puşcărie. Cu multă înţelegere practică.
Părintele Lungeanu, blond, uscat pastramă, obosit. Oasele, îmbrăcate într-o salopetă. În traista lui cum a scăpat, Doamne? evanghelia după Marcu. El e de loc din Vlaşca.
Părintele Orăşeanu sandu ştiut sub acest nume de toate satele de pe lângă Scrioştea. Brunet, sănătos, cu voce de bas. În pantaloni de monton colorat cu căciulă pe cap şi cu picioarele goale. Curat teleormănean.
Iată-ne prin urmare, cu Vlaşca şi Teleormanul peste noi. Ne uităm unii la alţii şi zâmbim pentru bucuria întâlnirii.
-Alături, cine sunt? Întreabă părintele Dobrescu.
la dreapta, nimeni. Suntem ultima cameră ocupată. În camerele 53 şi 64 sunt preoţi.
228
şi ştiţi cine sunt?
câteva nume ţi le pot spune. Alături, la 64, părintele Mitroiu de la Roman, apoi preotul Stoicescu de la Buzău, preotul Ştefan Cârlan de la Brăila, preotul Nicanor Filip de la întorsura Buzăului şi doi preoţi pe care nu-i cunosc. La 63, părintele Zosim Oancea de la Sibiu şi cutare şi cutare…
ce fac fraţii?
din mila lui Dumnezeu, sunt sănătoşi!
-Ne putem înţelege cu ei?
desigur. Fiind plasată periferic, pericolul de a fi surprinşi la telefon este exclus aproape cu desăvârşire, încercaţi!
Şi părintele Dobrescu trece la telefon, salutându-şi fraţii.
mai întâi, părinte Daniel, ajunsese vorba pe la mine că ai murit. Pe urmă, zvonul s-a dezminţit.
după cum vezi, n-am reuşit să mor. Vreau să apuc revelionul anului 2000. Pe urmă sunt dispus şi pentru asta.
ce se mai aude pe aici? Plecăm sau nu plecăm acasă?
ce să se audă? intervine părintele Cezar. E bine. Chiar foarte bine.
cum aşa?
desigur, e foarte bine pentru dânşii şi rău pentru noi.
-Aşa, da!
veniţi de la mină?
ce-a fost pe acolo?
greu, extrem de greu. Mai ales în ultimul timp. Au fost nişte evadări la Baia Sprie, la Cavnic, la Valea Nistrului, în septembrie, anul trecut. Munca s-a îngreunat, normele au crescut, mâncarea s-a împuţinat.
229
Carcere şi izolări. Iar la 31 ianuarie, legionarii au fost scoşi din mină. Am stat izolaţi. Să ne omoare cu foamea, nu altceva. Pe urmă dubele ne-au cărat încoace, sau la Gherla.
cine a mai fost pe acolo?
dintre cei cunoscuţi: Gabriel Bălănescu scriitor valentin Mănescu avocat, Tomiţă Popa. Mai erau şi câţiva preoţi catolici, cu părintele Leluţiu în frunte. Ei au venit acolo cu condamnare pentru spionaj şi ceva valută. Au rămas mai departe în mină. La Baia Sprie a murit împuşcat, din ordinul ofiţerului politic un preot, Şerban, de prin Dobrogea, iar părintele Codeilă a murit în urma unui accident. Accidentele erau numeroase. Aerisirea defectuoasă. Mina? Mină pentru puşcăriaşi. Pentru distrugerea noastră. Au murit mulţi. Mulţi accidentaţi sau gazaţi, îmbolnăviţi pe viaţă. În minele unde lucrează civilii, lucrurile stau altfel. Unde am lucrat noi, s-a încercat să se scoată ceva plumb din minele părăsite, cu braţe de lucru ieftine, şi cu oameni, cărora dacă le cade cerimea în cap, nimeni nu răspunde pentru moartea lor. A murit un puşcăriaş? Un duşman mai puţin. Aşa vorbea toată ziua directorul de la Baia Sprie. De neamul lui, ungur, făcând şovinism maghiar, la adăpostul steagului roşu. Asta am observat-o la toţi ungurii din administraţie. Îi protejau pe unguri. Cum auzeau că eşti român şi doar aici români eram 99 -, loveau în tine. Munci mai grele, multă carceră. Printre dinţi, directorul scăpa înjurături Ia adresa valahilor. Iată, nu trebuie uitat acest fel de manifestare al şovinismului maghiar. Au intrat la comunişti ca, la adăpostul partidului, să lovească în elementul românesc. Munţii din jurul coloniei erau acoperiţi de păduri. Era multă umi ditate. Reumatisme, eczeme şi arsuri, pe care cu greu
230
le combăteau medicii cu interes scăzut pentru meseria lor. În afară de doctorul Petrasievici, care s-a purtat minunat şi de doctorul Niţă, de la Roman, care a ştiut să-şi facă datoria. Bine că am scăpat de mină! Tot mai bine-i la Aiud. Ne-am odihnit câteva luni, după atâţia ani de oase frânte! Pe aici, cum a fost?
Părintele Cezar, care a stat tot timpul la Aiud, venind de la Suceava în 1949, le povesteşte o mulţime de lucruri din viaţa Aiudului.
Pe urmă discuţia alunecă spre ştirile politice. Şi repede constatăm că aceleaşi veşti circulă prin toată puşcăria.
Peste trei zile, la numărătoarea de seară, suntem aliniaţi pe două rânduri. Aşa a dat ordin caporalul Cristea de pe sală. Se deschide uşa şi-n uşă plutonierul Mânu, cu o condică în mână. Pe lângă dânsul, alţi miliţieni. La un metru, pe coridor, un subofiţer cu perciunii roşii ca focul.
răspundeţi „prezent” când vă auziţi numele. Şi plutonierul începe: Andronescu Cezar… Nu răspunde nimeni. Care-i, mă?
nu mă cheamă aşa, domnule plutonier.
dar cum te cheamă?
andronic Cezar.
şi, nu-i tot aia? Orăşeneanu Alexandru.
orăşeanu, domnule plutonier.
las că-i bine şi aşa. Tu eşti?
eu.
domocoş Nicolae.
nicolae mă numesc. Dar Domocoş, nu mă recunosc.
aşa-i. Şi se uită mai atent în catastif. Dombroschi Nicolae. E bine aşa?
nu-i bine. Dobrescu mă numesc.
231
ei, ce-are a face? Nu eşti tot tu, ăla? Mai departe: Lunguleac Ion… ba nu, Lunguleanu Ion.
lungeanu, domnule plutonier…
ei, na, şi tu acum! Nu ţi-o fi plăcând numele. Mai departe: Bazan Daniel.
nu aşa, domnule plutonier, ci Fazan Daniel.
bine mă, dar nu scrie Fazan aici. Aici scrie Bajac.
e bun aşa, domnule plutonier.
te recunoşti?
mă recunosc. Eu sunt Bejan Daniel.
pe dracu! Îi fi tu, cum zici, dar aici scrie altfel. Uitaţi-vă tovarăşe sublocotenent!
Sublocotenentul se uită şi silabiseşte: Be-jac. Aşa e, mă!
aşa-i, domnule sublocotenent!
Şi grupul pleacă fericit, că apelul a fost găsit bun şi oamenii s-au recunoscut.
13
Cu gândul îndreptat spre viitor
E duminică. În celula 65, pe coridor şi în tot celularul e o linişte de mormânt. S-aud rar paşii miliţianului de pe sală.
La aer nu vom merge. Nici la medic. Nici la frizer. Duminicile şi, în general, sărbătorile vin cu tristeţe şi trec lânced.
Celula noastră are vedere spre apus, spre dealul viilor. Soarele intră, în dungi subţiri abia după amiază şi înviorează camera. Dimineaţa toată, la noi, este întuneric şi umed. Simţi frigul cum te seacă la genunchi, la coaste, la umeri. Mai ales că de câteva zile stăpânirea ne-a ridicat îmbrăcămintea de iarnă şi ne-a îmbrăcat cu pantaloni scurţi ca pe sportivi şi cu hăinuţe de doc.
Când vin zile cu ploaie, ne învineţim şi pielea se face ca la găină. La nevoie ne înfăşurăm în pături şi umblăm ca nişte pustnici, în cerc închis. În pas ritmat, ordonat, până prindem un pic de viaţă. Ca să stai mereu în pat, nu se poate, te dor oasele.
Fiind duminică, clopotele celor trei confesiuni din Aiud cheamă pe credincioşi la liturghie. Splendid
233
sună, în această dimineaţă cu cer înalt. Sunetele vin, se apropie, lovesc în zidurile puşcăriei, se răsfrâng, se depărtează, intră-n vii şi, mai departe, se pierd în pădurile de stejari.
Ne facem semnul crucii şi rămânem muţi, cu sufletele rourate, în armonia divină, în simfonia clopotelor care trimit chemări depărtărilor.
În acest minut de intensă trăire a cucerniciilor, cu sufletul dezbrăcat de contingenţele imediate, o voce firavă, a rostit: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh”. De pe buzele noastre a picurat ca un suspin care reclamă nădejdi neîmplinite: „Doamne, miluieşte-ne”. Şi Sfânta Liturghie fragmentată şi din aducere aminte s-a desfăşurat aici şi în camerele vecine, la fel ca-n bisericile strămoşeşti. S-a auzit şi cuvântul evanghelic cu locală aplicaţie. Iar când clopotele vor suna, în preajma amiezii, pentru sfârşitul serviciului divin noi vom închina ora noastră duhovnicească, cu invocarea:
„Ridica-voi ochii mei la ceruri,
De unde va veni ajutorul…
Ajutorul meu de la Domnul Cel ce a făcut cerul şi pământul.
Doamne, Doamne, glasul meu auzi Când mă rog eu ţie, Aliluia!”
După amiază, povestim. Mai întâi, fiecare, într-o zi, ne va întreţine cu povestiri despre regiunea lui de naştere. După aceea, vom trece la drumeţii şi la alte întâmplări din satele noastre, sau din timpul şcolarităţii noastre. Seara, uşurel să nu ne deranjeze miliţianul cântăm doine şi cântecele de la sate.
234
Dimineaţa şi seara, rugăciunea în comun, rugăciunea individuală, rămânând strict individuală, în general în preajma stingerii…
Se apropie marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, cu postul de două săptămâni care o precede. Post pe care noi, aici, nu avem cum să-l respectăm. Dimpotrivă, stăpânirea, îşi dă toată osteneala ca să ne dea puţină carne chiar în vinerea patimilor. Dar în acea zi noi nu mâncăm deloc. Chiar şi în alte vineri. Postim post negru. Acum miercurea şi vinerile din acest post le vom respecta. Dacă din acest punct de vedere, nu putem face prea mare lucru, ne-am hotărât să facem două săptămâni de meditaţii religioase şi singurele probleme pe care le vom pune în discuţie vor fi de natură religioasă.
Era în ziua de 1 august. După ce revenim de la plimbare şi se liniştesc apele sufleteşti, aşezaţi cuminţi la locurile noastre răspundem „Binecuvântării” rostită de părintele Cezar. După rugăciunea către Prea Curata, se citeşte clar un capitol din Sfânta Evanghelie după Marcu. Medităm asupra cuprinsului capitolului citit şi după o jumătate de ceas, sau un ceas, urmează cateheza, comentariul, cu aplicaţii la zilele prezente. Ora de meditaţie se încheie cu o rugăciune în comun.
Subiectul discuţiilor pentru după-amiază îl fixăm de astăzi pentru mâine. Spre a reflecta asupra lui. În general discuţiile practice, care încep pe la 4 p.m. sunt întrerupte de masa şi numărătoarea de seară. Ca să avem continuitate, le fixăm pentru după ora 6 p.m. Până la ora stingerii ora 10, este suficient timp.
în două săptămâni, în orele de meditaţie, am citit şi comentat întreaga Evanghelie după Marcu singurele foi ce le avem aici. Iar seara, problemele care pasionează şi prelungesc discuţiile sunt de natură practică.
235
Mai întâi ne reamintim, schematic, despre biserica creştină una până la anul 1054 după Hristos despre cauzele ce au dus la marea schismă şi apoi, peste cinci veacuri, la cauzele care au dat naştere reformei în Apus. Trecem la înfăţişarea creştinismului prezent şi la încercările de unire care s-au făcut şi care se vor repeta după aşezarea valurilor turbate. Trecem în revistă atacurile care vin din partea iudeo-francmasoneriei, a materialismului comunist şi a sectelor ce fărâmă unitatea creştină şi care, în felul acesta, uşurează atacurile anticreştine.
Ne apropiem de situaţia religioasă din România. Confesiuni şi secte. Cum sunt organizate.
Apoi, discutăm despre situaţia în biserica ortodoxă pe plan internaţional; despre răspândirea ortodoxiei şi atitudinea ierarhiei conducătoare faţă de problemele politico-sociale actuale; despre actuala organizare a ortodoxiei româneşti şi despre abdicările ei în faţa dictaturii proletare — şi aservirea ei totală intereselor comuniste.
Ce fac catolicii şi reformaţii din statele democrate? Observăm aceeaşi atitudine servilă de slujire lui Mamona. Ce se întâmplă cu sectele? Sunt încurajate de regimul comunist, pe tema lui „divide et impera”.
Ce facem mâine, după aşezarea lumii? Se impune o reformă a moravurilor. Această reformă începe cu noi, cu sufletele noastre. Nu poţi arunca piatra în păcătos, dacă tu eşti mormânt văruit. Ca să nu ni se spună, îndreptăţit: „doctore, vindecă-te tu mai întâi”. Reforma priveşte întâi sufletele. Şi după aceea, se adresează tronurilor episcopale şi administraţiei bisericeşti. Răul aici este. Aici, la conducere, este îmbolnăvirea cea mare. Pe urmă reforma coboară, înlăturând abaterile şi pe cei cu abateri, de la vlădică, până la opincă
236
cu atenţie ca nu cumva plivind neghina, să scoţi din brazdă şi grâul sănătos. Dar asta nu e suficient. Asta-i reformă de suprafaţă. Urmează partea mai grea
cea de adâncime. Dar dacă bagi de seamă, duhul lui Dumnezeu e veşnic prezent în lume. Şi, ca atare, poate arde păcatul într-o clipă, dând la iveală suflete de aur. Dacă vrea Dumnezeu. Asta, pentru că la reforma de adâncime pe care o vizăm, noi plecăm la drum cu Dumnezeu şi rămânem veşnic în asistenţa Lui. „Fără mine nu puteţi face nimic” a zis Dascălul şi învăţătorul nostru Iisus Hristos. În unitatea noastră, care urmăreşte această reformă în ortodoxie, Hristos este veşnic prezent.
Vom începe cu exerciţii spirituale în interiorul mănăstirilor pentru înduhovnicirea clerului. Ca să se întoarcă cu totul la slujirea lui Hristos, ştiind că acesta ne-a atras atenţia când a spus: „Nu puteţi sluji la doi domni!…” şi „Cine nu-i cu mine, este împotriva mea”, iar „pe căldicei îi voi scuipa din gura mea. Dar vai de cei prin care s-a adus lumii sminteală.” Domnul Hristos spune: „mai bine era pentru dânşii, dacă nu s-ar fi născut. Dar dacă s-au născut, mai bine ar fi pentru ei dacă şi-ar lega o piatră de moară de gât şi s-ar arunca în mare.”
Vai de cei care au adus vătămare sufletească copiilor şi moarte sufletească tineretului. Biserica, şcoala de toate gradele, instituţiile de educaţie tinerească şi cetăţenească căminele culturale, teatrele, cinematografele, emisiunile radiofonice armata şi administraţia, toate au concurat la distrugerea sufletească a neamului punându-se total, fără nici o reţinere, în serviciul Satanei materializată în dictatura de stânga.
Mai întâi, întoarcerea la Hristos vizează Biserica. Aici trebuie să se ajungă la totală însănătoşire morală.
237
Discutăm metodele acestei însănătoşiri. Odată împlinită această problemă, statul de mâine, care nu poate să fie decât un stat creştin ne va cere concursul în opera de moralizare a maselor româneşti. Ne va da tot concursul material şi toate libertăţile constituţionale, pe care astăzi nu le are sufletul încorsetat.
Biserica creştină la noi şi în alte părţi este cea dintâi chemată să opereze vindecările sufletelor. De aici începe aşezarea de mâine în ordinea creştină ce se va instaura în lume. De la Altar!
Vom putea noi răspunde obligaţiilor de mâine? Cu ajutorul lui Dumnezeu uniţi în acelaşi ideal comun vom păşi de la altar în arena vieţii sociale. Peste tot, în toate instituţiile, prezenţa bisericii este absolut necesară. În şcoala primară şi-n cursurile secundare, care formează cetăţeanul de mâine ca şi-n Universitate care, se presupune, dă elita intelectuală a statului. Apoi în armată armata însemnând instituţie de educaţie moral-naţională, nu sălbăticire şi închircire pe cultul urii, în care au fost educate câteva contingente de tineri. La primărie, în căminul cultural, în sfaturile de împăciuire etc. etc. Peste săptămână, biserica va trebui să stea deschisă. De la Institutul Biblic să se răspândească, gratuit şi suficient, Sfânta Evanghelie şi cărţi religioase. De la altar să se dezvolte evlavia şi să se lămurească credinţa omului. Să se repună în toate drepturile tradiţiile noastre creştine, tradiţiile noastre româneşti. Şi Hristos trebuie făcut cunoscut şi lumii muncitoare, cea mai încercată de pustiirea comunistă. În fabrică să se ridice biserică, pentru nevoile sufleteşti ale acestora. În şcolile de ucenici să se audă cuvântul lui Hristos: „Lăsaţi copiii să vină la mine”. Nu se poate imagina instituţie, în ţara românească de mâine, unde biserica să fie absentă.
238
în viaţa omenirii va începe un veac nou, de intensă trăire spirituală, după răvăşirile aduse de duhul satanic al materialismului ateu şi dizolvant.
Va trebui să ne gândim şi la un ajutor pe care îl necesită ortodoxia rusească, cea mai încercată dintre toate Bisericile. Şi, pe deasupra impedimentelor puse de duhul cel rău şi de omeneşti deşertăciuni, să întindem mâinile pentru ecumenicitatea de mâine, pe principiul dragostei de frate. De aici plecăm la încreştinarea lumii.
Dar discuţiile acestea care se poartă şi-n camerele vecine au trecut mult peste limitele celor două săptămâni de post, prelungindu-se şi reluându-se până ce intrăm adânc în toamnă.
în ultima zi a Sfintei Mării, ne-am mărturisit păcatele celui mai în vârstă dintre noi. Iar a doua zi, săvârşind sfinţirea apei şi binecuvântarea pâinii, ne-am aflat vrednici de sfântă împărtăşanie.
Undeva, în cusătura unei flanele, a stat la loc ascuns, trupul Domnului. În părticele minuscule, le primim în suflete şi-n trupurile noastre.
Simţim prezenţa reală, vie şi activă, a Mântuitorului în inimile noastre. Şi-n celulă.
Mântuirea e prezentă în Iisus. Cu întreg adevărul lui Iisus.
Anii de încercări multiple şi erele de meditaţii au luminat potecile. Pregătind sufletele chiar pentru răstignire.
14
Regimul s-a asprit din nou
De Sfântul Dumitru am fost mutaţi sus, la etajul întâi. Celula noastră priveşte spre miazăzi. E bună pentru iarnă. Orice-ar fi, soarele, chiar de iarnă, se arată mai prietenos dacă-l vezi toată ziua. Din când în când dezgheaţă chiar şi geamurile.
Alături, aceiaşi vecini, pe care i-am avut şi jos. I-au luat dintre noi pe cei care aveau pedepse până la cinci ani şi i-au aşezat jos, la parter. Sandu Orăşeanu a plecat. În locul lui a venit Tomiţă Blebea. Iată, avem deci un elev de liceu de la Făgăraş între noi, pe care îl cunosc minerii. Părintele Dobrescu şi Lungeanu îl iau între ei. Se cunosc şi se bucură de revedere.
-Tomiţă-i un suflet curat, ne lămuresc vecinii lui. A trecut frumos examenul la care au fost supuşi elevii. Acum caută, adânceşte, întreabă. Creşte stejar sănătos pentru ziua de mâine.
Toamna aceasta care s-a arătat pe dealuri e la fel ca celelalte toamne aiudene. Ceţurile stăruie deasupra pădurilor şi peste apa Mureşului, până către amiază.
Noaptea sticlesc stelele îngheţate. În celulă e frig, tot mai frig. Ne strângem genunchii la gură. Suflăm în pumni. Afară, după ce nopţi la rând s-au scurs cârdurile de gâşte către sud, a nins şi troianul s-a aşezat
240
frumos, înalt, pentru rodul de la primăvară. În această perioadă cei talentaţi cultivă poezia, care este învăţată de 99 din deţinuţi. Telefonul funcţionează perfect. Şi orice virguliţă sau silabă este controlată, spre a nu greşi în memorarea poeziei.
Unii rezolvă, la telefon, problemele matematică superioară sau de ştiinţă aplicată. Au rămas în urmă preocupările gastronomice sau de gospodărire, cu problemele sufleteşti care se lămuresc, zi după zi. Când eram amestecaţi, în anii de început, te jigneau insistentele discuţii legate de viitor, de crescătorii de porci şi de ferme productive. Timpul le-a scuturat pe toate. E drept că noi vizăm cerul, dar trăim pe pământ. Rămâne mereu în discuţie, nerezolvată problema cât dăm Cezarului. Am căzut de acord, pe primatul duhului. E greu de stabilit limite pentru bucuriile trupului. Şi totuşi, în această veşnică bătălie dintre legea duhului şi legea cărnii, noi stăm hotărâţi să-i tăiem trupului din pretenţii, favorizând spiritul, tinzând, prin elite, până la sfinţenia din apropierea lui Dumnezeu.
Măsura de jos a vieţii noastre morale stă pe muchie de cuţit care desparte pe Cezar de Dumnezeu. De aici, în sus pleacă chiar cel din urmă dintre noi. Până unde se poate ridica omul, cu voinţă, cu hărnicie şi cu harul lui Dumnezeu?
De vom avea, în mijlocul neamului nostru românesc, o sută de suflete care să cadă jertfelnic ca o smirnă aprinsă, ca o lumânare de ceară curată, în care stăruie tot parfumul florilor de câmp -atunci cetatea va fi mântuită.
Oare nu acesta-i scopul vieţii? Mântuirea ta? Şi a neamului?
Prin urmare, dacă se găsesc o sută de oameni, sau o mie, din milioanele cât cuprinde neamul, dacă se
241
găsesc o mie care calcă în picioare ducând luptă grea pretenţiile naturale ale trupului, cultivând în asceză legea sfinţeniei, asta nu înseamnă renunţarea la viaţă şi abatere de la sensul vieţii. Dimpotrivă, se vizează sensul înalt mântuirea.
Sunt prea mulţi care trăiesc trupeşte! Cărora zguduirile nu le spun nimic. Suflete moarte!
Oare vor leza laxa adormire a maselor cei care ard pentru Hristos?
Jertfa lor înseamnă cununa omului. Şi izvoare, de unde cei ce zac în întuneric şi în umbra morţii se pot adăpa.
E uşor să înoţi cum te duce apa. Sunt însă unii temerari care înoată împotriva curentului. Aceştia deschid drumuri către cer. Nu mulţimea! Ci singularii!
Purtând aceste discuţii, care se înviorează când în gamelă este arpacaş şi cu varză (hrana fiind o necesitate, dar nici într-un caz scopul vieţii, la fel şi munca scopul vieţii rămânând dincolo de hoit şi de benzină, în compartimentul sufletului) zic, purtând aceste discuţii, cu îngheţ la ferestre şi cu iarnă bogată, trece Crăciunul, trece şi Anul Nou.
Iată, am intrat în anul 1955. Frumos an nou. Cu soare mult peste acoperişuri şi cu veşnicele noastre speranţe treze. Ce ne va mai aduce şi acest an? Inima tace. Parcă ne jucăm la ora felicitărilor. Încercăm să le evităm. Nu reuşim. Telefoanele aduc felicitări şi ciocănelele încearcă să aducă aici, atmosfera de veselă sărbătoare, care se găseşte, dar dincolo de ziduri.
la mulţi ani, în libertate!
242
Cum mai arată libertatea? Ce gust are? Au trecut atâţia ani! Ne-am deprins cu viaţa de celulă. Trăim în rău, ca-n elementul nostru. Dar ne ridicăm prin preocupări deasupra mediului ticălos. Trăim aici încarceraţi, dar de mult am evadat şi sufletele noastre ne plasează lângă cer. De mult mâncarea pe care o primim ne lasă indiferenţi. O mâncăm fără gust, fără discuţii pe marginea calităţii şi cantităţilor.
Mâncarea e o necesitate, la fel ca şi celelalte pretenţii fiziologice. Trupul s-a deprins cu puţin, cu ce-i dai. Nu mai pretinde impulsiv, animalic ca la început. Constaţi că în gamelă e ceva de mâncat. Fără grabă, aşezat, cuminte, mănânci. După ce te-ai închinat. Te ridici, faci cruce din nou şi predai gamela miliţianului de pe sală. Masa nu mai e o bucurie. O primeşti fără salivaţie. Pui motorină într-un motor de tractor, înseamnă că ne-am depăşit. Că ne spiritualizăm. Se poate!
în ziua de 15 ianuarie a venit în inspecţie Drăghici ministrul de Interne. Mai târziu, către seară, aflăm ce s-a petrecut.
Intrând prin celule, s-a aşteptat ca puşcăriaşii să-l întâmpine cu „sărut mâna”. Ori, aceştia nici măcar nu s-au dat jos din paturi. Un general! Ei, şi? N-am mai văzut noi generali? Mai ales că acesta-i croit „pe puncte” general de paie. A trecut şi pe etajul întâi. A intrat în camera unor studenţi. Nu l-au salutat. A intrat la o celulă cu muncitori. Nici atât. A trecut pe la nişte ţărani. Aceştia s-au uitat la stelele în cinci colţuri de pe umeri; dacă ar fi fost argintii, lucrurile ar fi luat o altă înfăţişare.
243
în jurul lui Drăghici, încă doi generali, câţiva colonei, directorul puşcăriei noastre. Mai la coadă, smerit, ca-n faţa prăpădului, sergentul Ardeleanu face semne puşcăriaşilor. Aceştia nici nu-l iau în seamă.
de ce nu vă ridicaţi în picioare, când intru eu la voi?
când intraţi la noi, să ziceţi mai întâi bună ziua.
eu sunt ministrul de interne!
nu-i nimic. Pe aici, prin puşcărie, mai sunt câţiva miniştri de interne. Şi de la alte departamente!
ce vrei să spui cu asta?
vreau să spun că este loc, la Zarcă, şi pentru alţi proaspăt înnobilaţi.
du-te-n mă-ta! Bandit legionar! În fiare să mi-l puneţi!
Imediat ţăranul Ilie a fost pus în lanţuri. Cu lanţuri la mâini şi la picioare, dus într-o cameră de izolare, la parter. Primeşte de două ori pe săptămână mâncare; în celelalte zile, apă caldă. Aşa stă treizeci de zile. Pe urmă revine la celulă. Slăbit, nespălat, nebărbierit, vesel…
Trece Drăghici la o altă cameră:
voi de ce nu vă ridicaţi, când intră autoritatea în celulă?
dar de ce să ne ridicăm?
-Autoritatea trebuie respectată!
eu nu vă recunosc de autoritate!
-Nici voi, ceilalţi?
-Nici noi!
dar pe cine-l recunoaşteţi? Pe banditul de Horia Sima? Vândutul americanilor?
-Nici într-un caz slugile ruseşti!
dă-le afară tot aşternutul. Luaţi-le şi păturile. Şi mantalele. O lună să doarmă dezbrăcaţi, la podele…
244
Au dormit oamenii, dezbrăcaţi, o lună, la podele. În puterea iernii. Nici guturai n-au avut măcar.
ce faceţi voi aici?
puşcărie!
altceva?
puşcărie!
şi nu v-a învăţat nimeni să fiţi disciplinaţi? Mai ales în faţa gradului?
eu sunt civil. Cu gradele nu am nimic de-a face. La bună ziua, răspund cu bună ziua.
să-ţi dau, eu, bună ziua?!
când voi intra eu la dumneavoastră, în celulă, voi da bună ziua.
paştele mă-tii de bandit. Să-l puneţi în lanţuri. Să târâie după el cincizeci de ocale. Până va crăpa!
A stat Valerică în lanţuri, la izolare, trei luni. N-a crăpat. Dimpotrivă, s-a întors la bază cu părul vâlvoi crescut sălbatic. Dar ochii îi râdeau.
Cincisprezece camere la rând, de la etajul unu, au fost silite să doarmă la podele.
După ce a plecat ministrul, imediat ni s-a făcut o amănunţită percheziţie. Apoi ni s-a anunţat noul program. Miliţianul de serviciu a trecut pe la celule şi ne-a învăţat cum să ne aliniem şi cum să dea raport şeful camerei când intră un străin.
Noul program venea ca o pedeapsă: la ora patru, deşteptarea. De la această oră până la zece seara nu ai voie să te întinzi pe pat. Stai pe marginea patului. Nu-i voie să te înveleşti cu pătura dacă ţi-e frig. Se suspendă plimbarea şi baia pe trei luni de zile. Orice abatere se pedepseşte imediat; pedeapsa e una şi aceeaşi. Ţi
245
se ia aşternutul şi zeghea. La doctor numai mort poţi să ajungi.
Miliţienii umblă pe vârful degetelor şi spionează camerele. Cum te prinde rezemat într-un cot, numai ce se deschide uşa şi vine ordinul: „dă salteaua afară”. Tu nu vrei s-o dai. Repetă ordinul. Vin plantoanele şi umplu plasa de peste coridor cu saltele şi cu pături. Într-o săptămână, mai tot etajul nostru doarme la podele.
Furia stăpânirii al cărei executant fidel şi duşmănos rămâne sergentul Ardeleanu se manifestă mai ales la etajul 1. Aici au fost discuţiile cu ministrul.
E greu să stai 18 ore fără să te lungeşti un pic pe saltea. Dacă te-a prins, îţi ia aşternutul. Poţi să te întinzi pe fiarele patului, dar patul este îngheţat şi baloturile îţi taie oasele. Oftezi, te aşezi la podele, rezemat cu spatele de zid, cât poţi să suporţi umezeala peretelui. Te plimbi, puţin, printre paturi. Iar te aşezi la podele sau pe balot şi cu capul în mâini.
Meditezi. Chinul e ca de iad. Totuşi, dacă reuşeşti să te sustragi greutăţilor imediate, în meditaţie, ziua trece uşor. Ne-am deprins şi cu asta. După o săptămână două, toate ţi se par foarte naturale. Fie că dormi pe saltea, fie că te covrigeşti pe podele, zilele trec una după alta şi, la capătul iernii, va veni o nouă primăvară.
Părintele Dobrescu a făcut un icter. Batem la uşă. Vine Ardeleanu. Deschide uşa.
care-ai bătut, mă?
eu. Sunt bolnav.
nu ştii că n-ai voie să baţi la uşă? Dă salteaua afară!
Manta în dungi.
246
dar omul e bolnav, domnule sergent, trebuie să ajungă până la doctor.
n-avem doctor. A murit. Nu-i zi de consult!
nu-i nimic. Dacă a murit doctorul dumneavoastră, avem de-ai noştri pe cealaltă latură.
dar pe tine, cine te-a poftit la vorbă? Hai? Ia dă salteaua afară!
nu se poate, domnule sergent, omul e bolnav, trebuie dus la doctor.
daţi şi voi saltelele afară!
-Asta-i în loc de consult medical…
daţi şi păturile afară! Vă rup eu colţii!
luaţi-le. Poftiţi şi zeghea.
dă-o-ncoace şi du-te-n mă-ta!
de ce mă înjuri, domnule?
ia te uită la el! Prăpăditul! Las că te potolesc eu cu apă călduţă.
Şi pedepsele continuă, fără întrerupere, până la sfârşitul puşcăriei mele.
În Săptămâna Patimilor, îmi întind pătura la podele şi dorm o săptămână, acolo, jos. Patul, rămâne pat, cu aşternutul lui.
Ardeleanu, noaptea târziu, bagă capul pe vizetă. Se uită şi mă vede dormind jos.
ce-i cu tine, mă?
mulţumesc de întrebare!
cine te-a pedepsit?
nimeni.
suie-te-n pat!
nu vreau!
Se uită şi pleacă. Revine. Deschide vizeta:
mă, nu eşti în listă cu cei pedepsiţi.
-Am spus eu că-s pedepsit?
atunci, de ce dracu te-ai culcat la podele?
247
scrie, undeva, că n-am voie să dorm la podele?
ce vrei tu, mă?
să-mi plătesc păcatele.
mă, dar prost mai eşti! Faţă de cine?
faţă de Dumnezeu.
Când îi vine iarăşi tura de noapte, deschide şi locotenentul Florea. În spatele lui, Ardeleanu.
ce mă, e mai dulce la podele?
mai dulce!
nu-i voie să dormi jos.
pentru ce nu-i voie?
-Aşa-i ordinul.
şi dacă nu execut ordinul?
te pedepsesc.
îmi luaţi salteaua?
-Da.
să v-o dau! Şi pătura?
dă-l dracului de îmbâcsit. Las-o acolo. Tot la podele doarme!
A venit Paştele. Şi odată cu sărbătoarea a venit şi primăvara, în cameră la noi soarele dungat se uită din zori şi până după-amiază. Se uită şi ne vede bărbieriţi şi îmbăiaţi. Ne ascultă cântecul de laudă pentru această mare sărbătoare. „Unul pe altul să ne îmbrăţişăm, iar celor ce ne urăsc pe noi, să le iertăm toate, pentru înviere.” Greu cuvânt! Cine-l poate cuprinde?
După stingere, trece Ardeleanu pe la uşă.
te-ai culcat, mă, în pat?
culcat!
unde-i mai bine?
în Săptămâna Patimilor e mai plăcut la duşumea. De Paşti, cum vedeţi, m-am ridicat cu jumătate de metru mai sus.
mulţi „isaltaţi” mai sunt în puşcăria asta!
248
mulţi, mai toţi!
Ardeleanu, scuipă lat, pe coridor, închide vizeta. Trece la altă cameră. Şi tot aşa, până la cealaltă margine a coridorului.
A venit frumosul mai. Ne scoate la plimbare. Fiecare cameră separat. Cinci minute. Castanul de peste drum e în floare, ca un uriaş candelabru cu floarea roz-albă. Un cuc îşi spune numele. Îl ia în derâdere, fluierându-l, un mierloi: „Atâta ştii? Cu-cu?!”
Pe deasupra, marele concert al miilor de ciori, din plopii ce străjuiesc cimitirul. Departe, peste dealuri, peste ape, pământul fumegă ceţuri calde.
ochii în pământ, mă! Unde te uiţi?
Merg cu ochii în pământ. În fund, printre turlele celor trei biserici, munţii viorii. Te mai uiţi şi la cer.
-Alo, Oranki! strigă de sub oblon cineva. Andrei e gata de plecare. Şi-a încheiat cei şase ani de puşcărie-pedeapsă. Mă salută la plecare. Miliţianul se uită în sus şi scapă o înjurătură. Greu de ghicit camera.
La întoarcere, trecând prin dreptul camerei lui Andrei, îi urez: „Drum bun, Andrei”.
Aud răspicat: „Mulţumesc, părinte! Te aştept afară!” A plecat Andrei. De la Gherla a plecat Tomiţă. Anul trecut, pe vremea asta, plecase Valentin. Simt ca o rupere. Cei ce-şi termină puşcăria, pleacă. În ce condiţii? Unde? Gândul şi lupta noastră încă nu s-a realizat. Mergem înainte! Până la biruinţa finală!
Peste un an îl găsesc pe Andrei pe Bărăgan.
-Te-am aşteptat, părinte!
mulţumesc Andrei. Îi greu urcuşul! Dar sus, e cerul albastru. Acolo-s vulturii.
249
într-o seară, chiar în timpul numărătorii de seară, de la un geam, de sub oblon, un glas frumos, curat, limpede, anunţă în franceză: “Attention, attention! Messieurs, Les dernieres nouvelles politiques… Pe coridoare uşile se deschid şi se închid. Numărătoarea continuă, în acelaşi ritm, la toate etajele şi la toate secţiile. Miliţienii sunt atenţi la predare şi primire. Pe afară, nici un miliţian. Santinela din turelă se uită, ascultă. Nu înţelege nimic. A mai auzit el nebunii, strigând la geamuri. Se vede că încă unul şi-a ieşit din fire. Şi se plimbă, nepăsător, în jurul turelei. O săptămână „Radio Paris” a vorbit, dând informaţii şi comentând veştile. La finele emisiunii ne salută: „Messieurs, Radio Paris vous souhaite bonne nuit. Une autre emission demain soir, ă 6 heuresP
Nenorocire! Tocmai când dă comunicatul radiofonic, noi, camerele de pe coada T-eului, aşteptăm numărătoarea.
Emisiunea durează cinci minute. Numărătoarea, o jumătate de oră. Ca un făcut! Exact în aceste cinci minute ne vine nouă rândul. Peste o săptămână emisiunea se suspendă. Mirosise ceva stăpânirea. Miliţienii dădeau târcoale pe la uşi. Alţii se plimbau afară pe sub ferestre.
Prin telefon ne lămurim despre ce este vorba. Cineva a venit din cursă lungă. Şi a cules din dubă ultimele noutăţi politice. Anume: că în Rusia prim-ministru este mareşalul Bulganin, iar secretar general la partid Hrusciov. Că Malenkov a fost debarcat, Bulganin şi cu Hrusciov au fost în vizită la Belgrad şi s-au împăcat cu Tito. Că, în Anglia nu mai e Churchill prim-ministru,
250
ci Eden. Se pare că ruşii caută punţi de legătură cu Apusul. Se vorbeşte insistent de o întâlnire între cei patru conducători ai Americii, Angliei, Franţei şi Rusiei, care, se pare, va avea loc în Elveţia. Nu se ştie când. În ţară, la noi, Gheorghiu-Dej a rămas la partid, iar prim ministru este Chivu Stoica. Cotele sunt din ce în ce mai grele. Ţăranii sunt siliţi să treacă la colectiv. Colectivele sunt deficitare şi se îndatorează la stat. Fermele de stat sunt falimentare şi împrumutăm grâu de la ruşi. Le dăm petrol, sare, cherestea, gaz metan. În lume e pace. Rusia vorbeşte de coexistenţă paşnică. Asta-i formula de moment. În ţară, în august 1953, a fost o întâlnire internaţională a tineretului – „festivalul” cu deşănţată petrecere şi desfrâu etalat, ziua, în amiaza mare, pe străzile oraşului. Delegaţii americani au stat în corturi la Băneasa cu mâncare de acasă. Ruşii, numeroşi, au şterpelit ceasuri. Conform tradiţiilor proletare. Din greşeală, pe câteva panouri uriaşe de carton se putea citi: „Proletari din toate ţările, uimiţi-vă!” Noaptea, seara, pe deasupra localurilor de întâlnire (restaurantele de pe lacuri, cu desfrâu de stat) au trecut la mică înălţime avioane străine, în zbor razant, lăsând pachete cu fiţuici, pe care scria în diferite limbi: „Mai rar aşa ceva! Morala proletară a mutat bordelul în parc şi pe bulevarde. Voi, cei din Africa Centrală, ţineţi la preţ. Cu aşa tineret, lumea-i la un pas de neolitic.”
Bietul ţăran mănâncă mămăligă cu castraveţi muraţi. Africanii şi coreenii, la Bucureşti, beau şampanie şi ne înmulţesc neamul. Lucrătorul român se strecoară timid străin în ţara lui şi priveşte uimit. Ce-am gândit şi ce-a ieşit. Se luminează când citeşte placarda de la Universitate: „Proletari… uimiţi-vă”.
A trecut şi această ruşine peste ţară.
251
Marile zvârcoliri politice ne pun pe gânduri. Desfrâul organizat de statul interesat în această bălăcire ne întristează. Unde-i tineretul generos, cu puterile lui de dăruire, pe care l-am cunoscut noi? Ce idei îl animă? Şi încotro?
Şcoală puţină. Pregătirea şchioapătă. Îndobitocirea românului se face cu limba rusă şi cu marxism-leninism. Desfrâu şi inconştienţă. Tineret otrăvit, murdărit, desfrânat!
măi, băieţi, rău se-nţeleneşte ogorul părintesc! Numai pălămidă şi neghină. Va trebui să arăm adânc.
cum, măi, dintr-o generaţie întreagă, să nu răsară un gând?
trăiesc animalic. Nu li se lasă timp de control. Li s-au tăiat aripile. Să rămână lipiţi, la pământ. Ai pământului.
iată o problemă care ne va da de lucru: aceşti oameni care nu cunosc altă lume. Care n-au experimentat puterea gândului şi generozitatea pentru un ţel ce depăşeşte amăgirile. Au suflete închircite. Amăgiţi de legea cărnii. Speriaţi de furtună.
şi totuşi, părinte, intervine Tomiţă Blebea, noi cei de la ţară, care am ajuns prin şcoli sau la universitate, am observat că se face multă politică la catedră. Profesorii noştri fac permanent propagandă comunistă. Caută să ne bage în cap, cum că comunismul este singura formulă socială pentru viaţa omenirii. Că tot progresul şi toată cultura, de la Moscova pleacă. Ce vreţi? Tânărul n-a apucat să citească altceva ştiţi că bibliotecile au fost epurate de tot ceea ce înseamnă bunuri culturale pentru întreaga omenire şi în locul lor
252
se traduc şi se difuzează idioţii ruseşti pe care eşti obligat să le înghiţi. Merge studentul ca oaia, încotro îl duce ciobanul profesorul. Vinovat pentru această pervertire rămâne dascălul de la catedră. El împarte, oră după oră, bulinele cu otravă. Numai că noi nu le credem chiar pe toate. Bănuim că ni se ascunde adevărul dar nu ştim de ce. Mintea noastră este canalizată numai pe o anumită direcţie. Devenim monotehnici. Cu ochelari, ca pentru cai. Când am încercat în clasă câţiva din ultima clasă să-l întrebăm pe profesorul de istorie ceva străin de manualul oficial, profesorul s-a ridicat speriat, dar şi ameninţător: „Elevi, dacă vă aşezaţi de-a curmezişul revoluţiei, tăvălugul istoriei vă sfărâmă. Revoluţia, în marşul ei triumfător, nu ţine cont de nimic. Ea se realizează pe deasupra tuturor împotrivirilor!”
Uitaţi-vă, noi, câţiva elevi, ne-am pus împotriva revoluţiei proletare. Pentru că gândim şi vedem altfel. În numele altei revoluţii. Ca noi, mai sunt destul de mulţi. În toate colţurile ţării. Feciori de români, care vor primi revoluţia noastră ca pe o binecuvântare cerească. Ei caută. Ştiu că undeva, în umbra celulelor, stă adevărul încarcerat. De aici aşteaptă mântuirea ţara întreagă. Şi zbuciumata generaţie tânără!
Tomiţă vorbeşte cu glas sugrumat, emoţionat.
Are dreptate. În sănătatea morală din inima satelor acolo vom sădi mâine sămânţa cea bună. Şi tineretul va cunoaşte adevărul! Iar adevărul îl va face liber. Murdăria va cădea de pe el, ca o zgură. Şi va înţelege sensul sacrificiului. Pentru refacerea sufletului neamului. Pentru înduhovnicirea lui!
15
Sunt mutat la secţia a II-a
Care va să zică a trecut un an de când am fost aşezaţi pe profesiuni. Mâine e Sf. Ilie. Întocmai ca şi anul trecut: vară, cald, frumos. Frumos, dar nu pentru noi. La aer suntem scoşi odată sau de două ori pe lună. Şi atunci, clipim în lumină, cu ochi miopi, cinci minute. Apoi, în monom, cu mâinile la spate şi privirile în jos, revenim la bază.
Dar acum s-a terminat. În seara aceasta, am fost mutat la secţia a II-a. Mă uit la uşă. Are numărul 352. Am mai trecut pe aici, acum cinci ani şi mai de curând. Ba chiar am locuit câteva luni în această cameră. O cunosc. Destul de încăpătoare. Atunci nu avea paturi. Acum are paturi de pe timpul mariei Tereza, dar fiecare din noi – 12 la număr îşi are patul său. Pături, de pe timpul asediului Vienei, unde a luat parte domnul muntean Şerban Cantacuzino. Fereastră mare, cu obloane stricate. Dincolo de geam, peste gard, bănuim a fi casele vecine, pe care le vedeam de sus, de la celular. Vârfurile merilor se văd, cu merele verzui. Dincolo de meri, plopii cimitirului, cu gălăgioasa corală de stăncuţe. În tavan, un bec miop, stropit cu var; tinetele, reglementare.
254
Suntem ultima celulă pe latura mică a T-ului. Vizavi de noi pe coridor e closetul. Printr-o crăpătură a uşii îi vom putea recunoaşte pe locatarii din camerele vecine.
Până noaptea târziu, se desfăşoară operaţia cu mutatul. Până noaptea târziu, telefonul, pus în funcţie de inginerul Florin, dă veşti despre noii sosiţi.
îndată ne lămurim. Foştii ocupanţi au plecat la alte puşcării, în locul lor ne-am coborât noi, de la celular. Toţi cei care mai avem de executat încă cel mult doi ani de pedeapsă. Iar aici, ne-am aşezat în ordine alfabetică. Sunt zece, la întâia literă a alfabetului şi doi la litera b cu „b” mic ca la „bolşevic”.
Fac cunoştinţă cu vecinii. Îl întâlnesc aici pe părintele Ilie Anca de la Belitori, comună fruntaşă zice soţia sa din Teleorman, pe aproape de comuna Pele, nu departe de Cârligaţi, cam pe lângă Scrioştea. Pe urmă, cântăreţul Gicu Antonescu, cu vocea lui catifelată, apoi inginerul Nelu Borcea slab, slab la fizic, cum nu se mai poate de slab, cu faţa luminoasă. Moş Agopian, de la Babadag, care, întins pe patul său, cântă pe nas, ca-n Armenia străbună: „îmi pare temniţa mormânt al bătrâneţii mele.” Lângă mine, profesorul Alexa, de la Sâneştii Codrului, bibliotecar la Universitatea din Iaşi, mereu atent să-ţi sară în ajutor la orice nevoie.
La margine, lângă uşă, bădia Tănase Antohi de la Târgul Bereştilor; cum a ajuns aici, a şi început peticeala. În camera noastră sunt deţinuţi din toate breslele şi din toate meseriile. Ştie stăpânirea ce face! Ne adună. Ne împrăştie. Ne ajută la sudare. A doua zi, în celular intră trei sute de legionari, mutaţi de la Gherla. Pentru schimb de idei.
255
Avem timp din belşug pentru povestiri, cântece în surdină şi viaţa e atât de plină, încât zilele se scurg uşor.
Dimineaţa începe cu o rugăciune şi ziua se încheie cu altă rugăciune.
Până la ora zece, meditaţii în linişte. De la zece în sus, lecţii de contabilitate, de limbi străine şi memorări de poezii. Orice nelămuriri se dezleagă cu ajutorul telefonului.
De la patru conferinţe. Seara, până la stingere, povestiri şi muzică. Rar, destul de rar, ieşim la aer. Curtea, mică. Cerul redus. În curte, brazde cu flori neîngrijite. Plantoane pe sală, câţiva de la dreptul comun. Avem totuşi o bucurie. La baie, când ne ducem, ieşim din secţie, trecem prin faţa celularului. Privim curtea. Intrăm la Zarcă, trecând pe lângă fabrică, unde ştim că sunt oameni care lucrează bricege maşinile au fost trimise în altă parte şi trecând prin faţa bucătăriei, intrăm în baza veche, unde ne spălăm vai de spălatul nostru cât se poate mai repede. Bucătarii, băieşii, toţi sunt de la dreptul comun. Însă pactizează cu noi. Nu ştiu cum să ne servească mai frumos. Caută tot felul de prilejuri pentru a ne da veşti politice. De obicei corecte. Explicabil de altfel. În scrisoare, în pachet, dar mai ales la vorbitor, se pot afla multe. Apoi, ei lucrează pe afară, la grădină, la gară. Hoţii de la oraş ştiu ce să înregistreze pentru noi. Sunt inteligenţi. Sunt foarte mândri că ne pot servi. Când trecem pe lângă celular, la dus şi întors, suntem strigaţi. Noi ne recunoaştem imediat amicii. Şi zâmbim, cu faţa întoarsă către ferestrele oblonite. Miliţianul nostru înjură şi ne mână: „dă-i drumul, mai repede!”
256
Baia o apreciem mai ales pentru această plimbare prin toată puşcăria. Nouă nu ne trebuie multe vorbe sau lămuriri. Situaţiile le ghicim dintr-o privire.
Uite, în stânga celularului, se betonează un solar cu 12 despărţituri şi cu turelă, la mijloc. Vasăzică, în curând, acolo se vor plimba 12 celule şi miliţianul din turelă îi va privi pe oameni cum se învârt la carusel.
înclinăm a crede că un solar similar se va face şi în stânga, unde acum e verdeaţă. Abia în primăvara viitoare lucrul se va realiza deplin. Şi, în felul acesta se va asigura puşcăriaşilor plimbarea zilnică.
Aici, la secţie, e un medic cunoscut de toată puşcăria; doctorul Ţarălungă, din Vrancea. oamenii, îi spun „Tera-Longa”, sau mai simplu, Tera. A fost într-o vreme prăpădit de slab şi cu moralul pe lângă periferia vieţii morale. Acum s-a îndreptat. A căpătat culoare şi gust de vorbă. Când nu are medicamente şi mai mereu nu are la dânsul te vindecă cu povestiri din activitatea lui de medic trăit la ţară.
ştiu eu ce ţi-ar trebui, matale, dragă domnule: puţin lăptic, puţin untic, puţină brânzică. Şi om te-aş face! Aşa, ce să-ţi dau? Hipermanganat, vrei?
-Nu-mi trebuie!
ia-l, că poate-i trebuie altuia în celulă. Dar sare amară?
ce să fac cu ea?
cine ştie? Vreo indigestie!
mă supără reumatismele!
înţeleg. Am o fiolă de calciu gluconic. Vrei să ţi-o fac?
fă-o. O fi bună la ceva?
îi bună, cum să nu fie bună.
Şi te ţine o jumătate de oră, până te lămureşte la ce este bună fiola.
257
domnule doctor, mi-au ieşit nişte furuncule.
ia să văd!
Şi, Mitică Ciobanu se aşază pe pat cu fundul în sus.
-Ascultă, domnule supărat doctorul nu puteai să-l faci în altă parte?
după cum vedeţi, domnule doctor, acolo au răsărit.
scârboasă treabă. Şi-l tratează pe Mitică cu nişte licoare bună la râie.
n-am altceva, domnule, n-am altceva; dar se cheamă că nu pleci de la mine cu mâna goală.
Când primeşte medicamente, într-o zi-două le împarte cu largheţe la oameni. Pe urmă, în restul zilelor, ridică din umeri: N-am domnule, n-am. Vi le-am dat pe toate. Mai am nişte muşeţel. Vrei să-l iei?
ce să fac cu el? Unde să-l fierb?
aşa-i, aşa-i!
În zilele umede, unul zice: Domnule doctor, de când cu ploile acestea de toamnă, nu mai pot; mă dor toate oasele…
şi pe mine mă dor. Leacul e la Amara, la Herculane, la Techirghiol. Mai răbdaţi, un an, doi şi odată ieşiţi de la puşcărie, să nu vă opriţi decât acolo unde vă spun. Altul!
mă doare inima, simt nişte înţepături!
parcă pe mine nu mă doare? Pe toţi ne doare câte ceva. Altul!
nu am nimic, domnule doctor. Am venit să vă văd. Mi-era dor de dumneata!
eşti nebun?
nu cred. Şi omul pleacă din cameră, prins de o criză de ficat. Observându-l, îi strigă: Alo, alo, dumneata, sănătosul! Du-te şi te suie în pat. Puneţi-i o sticlă cu apă caldă în regiunea ficatului sau o cărămidă
258
călduţă… „Cum dracu, nu m-am gândit mai bine? de unde să ia omul sticlă cu apă fiartă? sau o cărămidă? De unde foc? Ai îmbătrânit, te-ai ramolit Ţară-Lungă! Cine era ca tine în munţii Vrancei? Şapte sate te căutau ca să-i vindeci de bube. Iar la sărbători, îţi cântau alămurile la urechi. Acum? Te-ai ramolit! Te-ai prostit. Uite aşa prostesc puşcăria şi foamea pe om.”
Aici, la secţia a II-a, viaţa este mai înviorată decât la celular. Când gândeşti că te-ai statornicit pe o iarnă, vine mutarea, stai o săptămână într-un loc, cu oameni noi. Pe urmă te trezeşti mutat în altă parte.
Mai spre sfârşitul toamnei, ne-au despărţit. Cei ce mai au un an şi se eliberează în 1956, trec în camerele de la intrare. Ceilalţi, din anul 1957, în camerele din fund. Iată-ne în celula 339. Când toamna, scuturându-şi ultimele frunze veştede, se aşterne neagră, încărcată de ceţuri, peste valea Mureşului, până sub munte, tebeciştii încep să-şi scuipe plămânii în secţia vecină. La ora numărătorii de seară, conversaţiile cu cei din celular se înfiripă. Pleacă veşti de la noi; vin de la dânşii, încoace. Lângă noi, e camera de carantină. Când vine un lot nou, sau când se pregăteşte de plecare altul, aici stă câteva zile iar informaţiile culese fac înconjurul puşcăriei. Numai zarca e ruptă de noi. Totdeauna acolo a fost mai greu.
S-a aflat că la Geneva au fost Bulganin, Eden, Guy Mollet. Că acolo a fost o conferinţă a oamenilor mari şi, se pare, s-a ajuns la o înţelegere. Cel ce aduce
259
vestea nu a citit comunicatul final. Nu ştie ce s-a discutat şi la ce concluzie s-a ajuns. Totuşi, se pare, că un prim pas s-a făcut.
Într-o zi a venit vestea că s-a dat un decret de amnistie. Pe baza acestui decret au plecat toţi criminalii de război, de pe unde vor fi fost. În Aiud mai erau miniştrii lui Antonescu şi generalii comandanţi de oşti. Dar aceştia n-au plecat. Decretul spunea că ei rămân pe loc. Şi-au rămas mai departe, la Zarcă, cei care nu muriseră încă.
într-o altă zi, au început a pleca şi deţinuţii politici. Cei cu condamnări sub cinci ani. Dar nu toţi.
O săptămână, două, de aşteptare. Nu mai pleacă nimeni. S-au oprit dezlegările. Se încearcă cheile. S-a mărit vigilenţa. Vag, ajunge până la noi vestea că în noiembrie a fost o conferinţă a miniştrilor de externe. Unde a fost, nu ştim. Aflăm că nu s-au înţeles. Ruşii nu vor să cedeze; nu vor şi pace! Se duc la Moscova şi, pregătindu-se de război, vorbesc despre pace. Fac război, ca să apere pacea.
în fiecare an se adună pe undeva Consiliul mondial al Păcii, care vrea să salveze dezechilibrul politic. Să-l permanentizeze. Cele două emisfere pun fierarii la treabă; ca să ascută săbiile. Rusul ar pleca din Europa. Dar dacă nu se oţărăşte nimeni la el, de ce n-ar rămâne pe bun trai la Berlin? Să plece din proprie iniţiativă? Dar ce, el predică idealismul?! Oare istoria nu e martoră că de câte ori ruşii au ieşit din graniţele lor nu s-au întors acasă decât fugăriţi de cineva mai tare? Şi-acum, din pricina unor apropos-uri făcute săptămânal la conferinţa de presă de la Washington, aţi dori dumneavoastră ca ruşii să-şi piardă pufoaicele şi pâslarii, părăsind în fuga mare Budapesta sau Praga?
260
Pielea ursului e groasă. Nu se sinchiseşte de discursuri şi ameninţări. Se sperie de sabie.
S-au învăţat cu bunul trai prin părţile cotropite. S-au îngrăşat ruşii. Au dublat căile ferate spre Moscova. Iar trenurile, încărcate, urcă greu spre Moscova, înapoi coboară în mers de rapidă spre câmpiile dunărene. Şi iar se umflă. Iar gâfâie locomotivele, urcând podişul Valdaiului.
Nu se poate cu conferinţe internaţionale!
Nu se poate cu discursuri şi cu presă.
Se poate numai cu sabia…
Dar se vede că-n Apus atmosfera nu-i clară. Nu-i coeziune între parteneri. Negustorul îşi suprapreţuieşte propria-i piele. Nu vrea s-o piardă, nu vrea să sângereze. Caută pe bani parteneri care să accepte moartea. Apoi, ce se întâmplă mâine? E vorba de pieţele de desfacere. Cine pune mâna pe materiile prime? În buzunarul cui intră banii? Ce-i aceea hegemonie americană? Anglia cu greu se menţine la remorcă. Franţa, mai la coadă. Germania se lasă greu. Cere şi dintr-o parte şi din cealaltă. Vrea să câştige. După nenorocosul război. Ţine la preţul feciorilor, îşi măreşte pretenţiile. America şi Anglia deci centrul au ajutat rusia stânga, să distrugă Germania dreapta. Acum America caută să ridice Germania pentru a distruge stânga rusia. Rămâne, autocrată, hegemona lumii america centrul. Lucrul acesta îl urmăreşte America cu partenerii de centru.
Lucrul acesta îl înţelege Rusia. Situaţia a ghicit-o şi Germania. Germania cere şi i se dă. Cere bani. Îi are. Ridică pretenţii asupra hotarelor spre Polonia; sigur, le va căpăta şi se va întinde până acolo unde i-au fost frontierele în 1938. Vrea chiar mai mult. Piaţă de desfacere. Şi locuri pentru roire. I se promit. Numai să
261
meargă. Cu sentimentul de revanşă trezit, cu batjocura rusească la ea acasă, aşteaptă să i se dea arma nucleară. Ţine la preţ. Ar dori să se ridice. Să-şi impună punctul de vedere, i-ar plăcea o încăierare, epocală, între centru şi stânga. Cu mutilarea amândurora. Să tragă foloasele de pe urma lor. Ar dori acest lucru. Temerară dorinţă! Greu de realizat!
Alţii fac acum istoria. Şi ea, trebuie să prindă momentul prielnic, să-şi vindece rănile. Să-şi îndrepte spatele, cocoşat de lovituri.
Se pare că Germania pretinde. Dar gesturile ei nu sunt gesturi de stăpân. Se mai răzvrăteşte. Dar până la urmă îşi trimite omul de încredere la Washington să i se dea ceva.
în acest timp, aurul lumii curge spre America. Iar de-acolo se revarsă, sub formă de împrumuturi, popoarelor care întind mâna miloagă.
Interesantă-i politica zilelor noastre!
Apoi nu se mai pune preţ pe ştirile politice. Peste câteva luni vom ieşi afară din puşcărie pe decretul de amnistie şi vom vedea singuri ce e acolo, în lume!
Deocamdată „toamna ca prin sită lacrimile-şi cerne”, cum spune nu ştiu care poet minor. Cerul e plumburiu. Câte-o cioară necăjită, udă, murdară, intră-n obiectivul nostru, printre dungile obloanelor. În celulă-i frig şi întuneric. Ne mişcăm cum putem, să ne mai încălzim. Am căpătat câteva lemne şi câţiva cărbuni. Nu le ardem pe toate, să le avem pentru zilele când nu ne vor da. Ne zgribulim, în zeghele noastre tocite, rupte.
262
într-o zi, miliţianul ne ia lemnele: „Ce, mă, vouă vă prisosesc lemnele? La alte celule nu le ajung. Ia, daţi-le afară!”
Le dăm afară. Şi ne uităm, a mustrare, la Bogdan fochistul celulei. Porţia se micşorează. Ca să tremurăm uniform. Porţia se micşorează pentru toată secţia, iată rezultatul economiei în statul socialist, cu viaţă planificată. Tremură toată secţia. Miliţianul raportează ofiţerului de serviciu: „ăştia dorm cu capul pe lemne, nu le pun în sobă.” Bogdan ascultă, dar nu înţelege. Nu cunoaşte socialismul. De la celular ne vine vestea că şi acolo-i frig. Ba, să nu greşesc, a fost odată cald şi la celular. Pe coridoarele şi plasele de sârmă, fuseseră puse la uscat lemne, paturi, butuci pentru roţi. Ca să se usuce mai repede, la calorifer se ardea zi şi noapte talaş, adus din fabrică. Asta era în anul 1953, luna iulie. În regiunea aceasta, verile nu sunt prea calde. Dar când intrai în celular, te prindea leşinul. Cald. Te topeai. Vai de somnul nostru. Acum însă nu mai e talaş. Cărbunii pentru calorifer se dau cu porţia. Iar caloriferul e vechi, defect, primitiv. Toată lumea tremură, cu nasul vânăt.
Vremea aceasta de toamnă târzie şi murdară, cu ţipătul cucuvelelor de sub frontoanele celularului, cu căruţa morţii care, noapte după noapte, cară morţii şi-i plantează la rădăcina plopilor, cu lungile aşteptări neîmplinite, cu ruptele legături de afară toate acestea obosesc, fărâmă rezistenţele, plesnesc nervii, înnebunesc oamenii.
S-au înmulţit cazurile de nebunie. Unii strigă, strică ferestre, se zbat, rup, zgârie, spumegă furioşi. Alţii, dimpotrivă: toropiţi, tăcuţi, cu ochii ficşi, încep cuvintele care rămân doar începute. Uneori plâng, cu vaiete lungi, sfâşietoare. Plânsul lor cutremură; strigătele lor
263
cutremură. Izolaţi, în camere îngheţate, inconştienţi, se zbat, se lovesc de pereţi, sângerează, cad mototol, la pământ. Alţii ameninţă, strigă, urlă, până-şi pierd glasul. Aleargă prin camere bezmetici şi după lungi ore de zbucium cad toropiţi la podele. Pneumoniile neîngrijite îi ucid. Pleacă la cimitir.
Poate-i mai bine aşa.
Sunt tineri. Numai tineri. Mor tinerii de tuberculoză. Numai tinerii înnebunesc. Ce este în adâncul sufletelor lor? Ce zbucium? Ce rupturi, ce prăbuşiri se petrec acolo?
În semiîntunericul ce străjuie puşcăria, sub ploaia mohorâtă, un glas sfâşietor a strigat lângă zăbrelele de la etajul trei: „mamă, mor! Nu mă lăsa! Rup din mine haitele turbate! Mamă ia-mi inima la tine! Vor să mi-o rupă-n colţii lor otrăviţi! Nu mai pot! Nu mai pot! Mor… Mamă…”
Deasupra etajului trei, ţipă sinistru cucuveaua.
În noaptea următoare, căruţa morţii predă trupul slăbănog al tânărului rupt de lângă mamă-sa, pentru credinţa în neamul său plopilor străjeri…
16
A venit din nou Crăciunul
Se auzea celularul zumzet de albine cântând colindele strămoşeşti:
Sculaţi voi români plugari Că vă vin colindători…
Şi v-aduc pe Dumnezeu.
Să vă mântuie de rău…
Şi tot mai des:
O, Iisuse, împărate Iartă lacrimi şi păcate,
Vin de-alin uşor Rănile ce dor.
Cerul ni-l descuie!
Noi te-om aştepta,
Căci pe crucea ta Stăm bătuţi în cuie!
Târziu, când, unul după altul, oamenii au adormit, cu surâsul dulcei copilării pe faţă, am îngenunchiat
265
între paturi şi m-am prosternat la picioarele pruncului, culcat în ieslea Betleemului. Apoi am adormit.
Şi-n somn l-am văzut pe Iisus.
Se făcea că oblonul s-a ridicat. Pe boltă, aplecată spre apus, luna galbenă cobora spre asfinţit. O tăcere adâncă, cum se lasă adâncile tăceri peste pustiurile cu nisipuri. Vedeam şi nu mi se părea că e ceea ce se arăta. Aiuram; vedeam cum trece prin triplele zăbrele Iisus. Aproape de patul meu se opreşte. Pluteşte într-o lumină alb-violetă, ireală. Deschid ochii mari, mă închin. Pe fruntea lui Iisus, cunună de măceşe şi picături de sânge, vii. În mână şi în picioare, semnele cuielor. Din coastă, prin haina aurie, picură picături pentru mântuire, „Iată-mă! Tu m-ai chemat!” „Doamne, iartă-mă!” „Întru răbdarea voastră, veţi dobândi sufletele voastre”. „Până când, Doamne, până când ne vei lepăda? Oare până la capătul anilor?” Până la al treilea seceriş. Anii şi zilele care sunt în ştiinţa lui Dumnezeu rămân nedescoperite vouă. Dar Eu v-am arătat semnele ce vor premerge. Pentru ce sunteţi zăbavnici la inimă? Voi mă răstigniţi în fiecare zi cu păcatele voastre. Şi eu ridic mereu Golgota. Pentru voi! Iar de vi s-au trimis încercări şi pedepse, pentru ce vă răzvrătiţi? Oare păcatele nu trebuiesc plătite? Oare omul nu se lămureşte prin foc?” „Doamne, Tu ne-ai învăţat ca să avem o atitudine smerită în faţa Ta. Şi o atitudine dreaptă faţă de oameni…” „Acesta-i începutul mântuirii: să te recunoşti păcătos. Pe urmă ia-ţi crucea accepţi suferinţa şi urcă Golgota, mergând pe urmele mele…” „Doamne, avem noi parte de înviere?” „Golgota-i poarta cerului.” „Altfel nu se poate?” „După al treilea seceriş. Când se vor linişti mările. Atunci se va putea astfel”. „Doamne, demonii pustiirii s-au ridicat pe scaunul Celui prea înalt. Şi popoarele, însemnate
266
cu semnul fiarei i se închină”. „Tu, om de lut ce eşti, încă n-ai înţeles?” „N-am înţeles, Doamne!” „Paharul mâniei lui Dumnezeu s-a umplut. Picătura care cade acum va arde pământul. La cel de-al treilea seceriş!” „Doamne, ajută-mă!” „Vino, după mine!”
Mâna Domnului a trecut mângâietor peste fruntea mea. Zâmbetul lui Iisus a înflorit pe veşteda mea faţă.
Aerian, plutind pe scări de fum, Mântuitorul a trecut dincolo de ziduri, urcând nevăzutele trepte, până la tronul măririi Sale. Corul luminaţilor îngeri psalmodiază diafan: „El va aduce pe pământ pacea şi bună învoire între popoare!”
Apoi somnul a mers pe făgaşul lui obişnuit. Când la ora dimineţii m-am ridicat din pat, după minutele de rugăciune, cineva m-a întrebat:
cu cine vorbeai astă-noapte, părinte?
cu Mântuitorul Hristos!
Pe buzele tuturor stăruiau întrebări:
da, Mântuitorul mi-a spus că vine al treilea seceriş. După aceea se vor linişti mările.
17
Anchete
A venit şi anul nou 1956, cu zăpadă şi viscol. Cu dorinţe de împlinire pentru neîmplinitele visuri.
Pe urmă a reînceput viaţa monotonă, obişnuita viaţă de puşcărie, cu întunericul de sub obloane şi cu măruntele noastre ocupaţii.
Din timp în timp, sunt dus la anchetă. Plictisitoare anchetă: ce-ai făcut în anul de la Hristos, cutare? Cu cine te-ai întâlnit? Ce-aţi pus la cale? Recunoşti că eşti duşman al poporului?
-Al cărui popor?
cum, al cărui popor?
desigur, domnule maior, nu ştiu la care popor vă referiţi.
-Nu ştii?
-Nu!
trebuie să-ţi spun eu?
dacă vreţi!
eu mă mir de voi. Toţi oameni cu carte şi nu vă daţi seama că mergeţi tot pe lângă drum?
pentru că noi urmăm lui Hristos.
dar Hristos a fost cel dintâi comunist!
atunci, dumneavoastră, comuniştii, de ce-l negaţi?
268
pentru idealismul lui!
ei, bine, pentru noi, tocmai acest idealism înseamnă Calea, Adevărul şi Viaţa. Întoarceţi-vă şi dumneavoastră la învăţătura lui Iisus. După aceea vom sta de vorbă.
ba, ne întoarcem la dracu!
n-aveţi decât! La un astfel de stăpân, astfel de slugi!
îmbâcsiţi mai sunteţi, mă, de otrava aceasta creştină!
otrăviţi mai sunteţi, dumneavoastră, comuniştii, de materialism. Şi fără suflet.
păi, ce este sufletul?
-Aţi pipăit vreodată raţiunea?
să nu te pipăi eu acuma, cu câteva palme!
nu ştiţi că bătaia-i oprită, în statele socialiste?
te trimit la carceră!
şi acolo-i Dumnezeu!
mă, tu crezi în Dumnezeu?
desigur!
păi, nu este Dumnezeu!
dar ce este?
materie.
şi în spatele materiei?
mişcarea.
de unde vin mişcarea, ordinea din univers, legile materiei? Să vă spun eu: de la „dominus dei” stăpânul spiritual al forţelor.
pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni! Nu există!
vi-l arăt eu, chiar acum. Iată, aici, la fereastră un fulg de zăpadă. Ca o perfectă crenguţă de brad, altul, ca o steluţă ieşită din peniţa unui bun desenator; al treilea, ca o inimioară. Cum se explică asta? Îmi veţi răspunde: norii încărcaţi cu vapori întâlnesc în calea
269
lor un curent rece. Se petrece un proces chimic sau fizic, picătura de apă plesneşte. Devine fulg îngheţat. Aşa-i? Fulgul e rezultatul unor legi, aceleaşi, inevitabile pe care le cunoaştem. Dar fulgul priviţi-l
până ce nu se topeşte, reprezintă un perfect desen. Cine a spus legile? Ce mână a croit desenul? Răspundeţi dumneavoastră?
natura.
foarte bine. Dar natura e raţională? Se creează şi-şi dă singură legi raţionale? În cazul acesta, natura este însăşi Dumnezeu. Fiind cauza ultimă şi raţională a lucrurilor.
nu-i Dumnezeu!
dar celularul este?
desigur. Îl văd.
natura este?
fără îndoială.
celularul are în spatele lui un inginer, care l-a construit?
ce mai întrebi?
la fel e şi cu natura. În spatele ei stă inginerul creator, care nu doarme. Creează mereu, supraveghează, duce spre perfecţiune. Ba chiar şi-a luat pe pământ şi un colaborator, pe om. Căruia i-a dat natura gata creată şi suflet raţional. Pe om l-a făcut co-creator, spunându-i: „creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul”.
ştiinţa e categorică. Omul se trage din maimuţă.
am auzit asta mai de mult. Totuşi, admiţând ca exactă ipoteza lui Darwin, explicaţi-mi dumneavoastră, cum se face că omul animal ca şi celelalte animale, materie ca şi cealaltă materie în veşnică cugetare, a reuşit să se ridice în două picioare şi să construiască tehnica, civilizaţia şi cultura de care ne bucurăm
270
noi astăzi? Cum se face că omul a zidit şi a scris, a inventat maşini, a domesticit animalele şi a pus stăpânire pe natură chiar împotriva legilor naturii în timp ce restul animalelor n-au fost în stare de absolut nici un progres? Chiar! Băgaţi la instrucţie câinii şi caii care sunt consideraţi ca inteligenţă imediat în spatele omului. Boul a rămas bou şi trage-n jug până la sfârşitul lumii. Nu va fi niciodată în stare să-şi facă singur grajdul. Iar calul nu se va putea potcovi niciodată fără ajutorul fierarului. Maimuţele şi papagalii imită, cotcodăcesc. Doar atât. Nici un progres. Fiind ale naturii, trăiesc, fără abatere, conform legilor fixate de marele creator. Dar omul? Omul a făcut grajd pentru bou şi potcoavă pentru cal. A făcut chiar şi bomba atomică, cu care se joacă. Va merge cu racheta către alte planete. Creatorul acestei forme de viaţă i-a dat o altă zestre, decât mamutului şi leului; i-a dat sufletul raţional, după chipul şi asemănarea în spirit a Creatorului. Şi i-a spus: „în numele meu, stăpâneşte pământul”.
-Destul! Sminteală idealistă! Ştiinţa ne-a luminat. Acum ştim adevărul!
de aceea şi imitaţi pe alţii cu atâta îndemânare.
la ce te referi?
la politica pe care o faceţi!
-Asta n-o puteţi voi pricepe.
-Asta se vede!
ai să vezi tu pe dracu! Cât mai ai până la eliberare?
trei luni.
numai atât? Ce-ar fi să te mai trezeşti cu vreo condamnare?
asta, cum va hotărî Dumnezeu!
271
ba! La Interne Dumnezeu n-are ce căuta… Cum vom hotărî noi. Du-te-n mă-ta!
În alte zile, anchetatorul mă ia altfel, cu duhul blândeţii:
de ce nu-ţi cauţi dumneata de treabă? N-ai nevastă? N-ai copii? N-ai şi dumneata o casă? Ţi s-a urât cu binele?
care bine?
cu libertatea!
domnule locotenent, dacă-i cu două stele credeţi dumneavoastră că afară-i libertate? E o puşcărie mai mare, în care toată lumea ţopăie cum cântaţi dumneavoastră. Ei, bine, mie nu-mi place muzica dumneavoastră. Şi nici jocul!
dar ce-ţi place dumitale?
hora românească, de la Nistru până la Tisa.
asta nu se poate.
-Atunci rămân aici!
dacă nu te linişteşti, noi suntem obligaţi să te punem la popreală.
-Vorba dumneavoastră: „Trăiască libertatea!”
-Vezi dumneata, libertăţile sunt pentru clasa muncitoare. Iar pentru cei ca dumneata, e dictatură curată.
credeţi că mi-am făcut vreo iluzie?
şi atunci, ce aşteptaţi? Salvarea de la americani? Voi nici măcar de la aceştia nu aveţi ce aştepta!
pe deasupra lucrurilor, stă puterea lui Dumnezeu. Noi întotdeauna am fost creştini, ducând luptă anticomunistă. Americanii v-au ajutat în trecutul război. Şi aţi câştigat. Se putea imagina comunism în România, fără prezenţa comunismului rusesc? Se putea imagina victoria rusească, fără ajutor american? Iată, americanii v-au adus la cârma ţării. La noi, ca şi-n alte ţări. Acum, americanii, de zece ani, v-au devenit duşmani,
272
văzându-şi periclitate interesele; acum se ridică împotriva dumneavoastră, în numele civilizaţiei şi culturii creştine. Materialismului revoluţionar şi ateu i se opune idealismul creştin.
-Veţi face puşcărie şi sub americani. Veţi vedea.
şi asta se poate. Dacă va fi o cârmuire cu dragoste de ţară, noi o vom susţine. Dar, dacă la cârmă se vor cuibări vânzarea şi jaful, noi vom protesta vehement! Totdeauna trădătorilor noi le-am spus trădători, iar hoţilor, hoţi. De bună seamă, mai întâi ne vom feri noi de păcatele pe care dorim să le dezrădăcinăm din ţara noastră.
-Vă aşteaptă vremuri destul de grele!
legea noastră spune aşa: dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, se cade bărbăteşte să primim şi încercările. Pentru mântuire.
asta nu mă interesează. Mai gândeşte-te, mai gândeşte-te!
de 20 de ani cred aşa. Rămân în credinţa lui Dumnezeu. Va veni odată şi dreptatea pentru român.
du-te la celulă şi aşteapt-o acolo!
mă duc. Bună ziua.
Într-o după-amiază, un anchetator civil, cu accent de ungurean, m-a întrebat:
ce-ai face, dumneata, dacă ţi-am da drumul acasă?
mai am încă o lună de zile.
nu te grăbi.
-Am suficientă răbdare!
totuşi, nu mi-ai răspuns la întrebare.
273
dacă v-aş spune că odată ieşit de aici mă duc să văd ce noutăţi literare mai sunt la „Cartea Românească”, n-o să mă credeţi.
nici nu este „Cartea Românească”. Dacă vrei te duci la „Cartea Rusă”. Acolo găseşti toată ştiinţa progresistă şi operele genialilor autori sovietici, ca şi a genialilor de la noi.
-Avem şi noi ceva genii, declarate?
da. Mai întâi este unul Nagy Istvan, pe urmă Zaharia Stancu — Stănică nu sunt sigur.
poate Damian Stănoiu?
nu, nu, Zaharia Stănică. Pe urmă vine Bela Conrad şi, deasupra tuturor, tezele tovarăşului Gheorghiu-Dej.
dar pe la Palat, ce mai este?
care Palat?
palatul de pe Calea Victoriei sau cel din Cotroceni.
te referi la palatul regal?
desigur!
nu mai este rege.
-A murit?
poporul l-a detronat.
care popor?
poporul muncitor.
şi unde-i regele?
multe vrei să ştii.
ca omul, curios…
ce tot aveţi voi cu regele? Nu înţelegeţi că vremea regilor a trecut? Numai popoarele înapoiate mai păstrează regalitatea.
-Nu cred.
de ce nu crezi?
mă uit pe harta Europei.
274
unde-o vezi?
În minte. Şi văd acolo o ţară, care se numeşte Anglia. Pe urmă altele: Belgia, Olanda, Suedia, Norvegia… cu regi. Oare acestea sunt ţări înapoiate? Popoare necivilizate? Ne putem noi compara cu popoarele nordice? Mai ales Rusia? Şi apoi, neamul românesc a trăit două mii de ani sub cârmuiri de regi şi voievozi. Ţara s-a ştiut cârmuită de domni, unşi pe frunte cu mir, de vlădica cel mare. De aceea întreb eu de rege.
poporul nu-l mai vrea!
-Admiţând prin absurd că va mai fi nevoie de vreun plebiscit, neamul românesc îl va chema pe regele Mihai acasă. Chiar din punct de vedere material, aşa cum puneţi dumneavoastră mereu problema, încă e preferabil un singur om la cârma ţării decât un prezidiu întreg, format din oameni costelivi şi cu sumedenie de rubedenii hămesite. Câţi membri în prezidiu, atâtea vile, atâtea maşini, atâtea lefuri şi paznici pe lângă ei. Cheltuieli enorme, care nici pe departe nu se apropie de bugetul măsurat al casei regale. Aţi publicat dumneavoastră vreodată, ca să ştie muncitorul amăgit, cât se cheltuie la prezidiu, cât înghit banchetele, vizitele etc., ce consumă partidul cu căpeteniile lui? Nici nu îndrăzniţi să faceţi aşa ceva! Prea ar fi comparaţia în defavoarea regimului comunist!
un om nu poate mânca decât o pâine.
e drept. Însă îmi puteţi spune cât risipeşte nepriceperea dumneavoastră în gospodărire?
niciodată poporul nu a fost mai fericit decât astăzi!
l-aţi întrebat vreodată ce părere are el, poporul, în această problemă?
275
poporul şi-a luat soarta în propriile mâini şi prin cei mai buni fii ai săi şi-a croit un drum nou, luminos! În calea noastră nu poate sta nimeni!
nu cred! Doar ştie toată lumea pe ce cale aţi ajuns la cârma ţării, instaurând acolo un regim de aspră dictatură.
ce-ai fi vrut? Să ne punem la dispoziţia americanilor?
-Aş fi vrut ca ţara românească să fie independentă! Ori, la această oră, aţi aservit-o complet, nelimitat, intereselor ruseşti.
eu nu înţeleg de ce vă amăgiţi voi cu protecţia americană? Ce-a făcut America pentru România, de vă omorâţi atâta pentru ea? În trecut i-a furat petrolul!
-Asta nu spune mare lucru. Mă obligaţi să constat că petrolul nostru acum merge spre răsărit. La fel gazul metan, sarea, cheresteaua şi vinul de Cotnari. Ce primim în schimb? Doctrină şi ordine de la Kremlin. „Vai de biet român săracul, îndărăt tot dă ca racul…!
Numai umbra spinului La uşa creştinului!”
cine spune aşa?
eminescu.
în condiţiile actuale nu se găseşte aşa ceva.
căutaţi o ediţie dinainte de 23 August şi citiţi „Doina”.
imposibil ca Eminescu să fi scris aşa ceva. Nici măcar Petofi al nostru nu s-a exprimat aşa. Asta numai reacţiunea a putut să o născocească.
eminescu şi-a iubit propriul lui neam şi s-a pronunţat categoric împotriva străinilor care-l jupoaie. Eminescu a fost filoromân.
ce-i asta?
276
Aşa, cum suntem noi!
voi sunteţi filoromâni?
categoric.
dar ăsta este un anacronism. Toate popoarele sunt egale şi au drepturi egale la viaţă.
tocmai aici e toată bătălia noastră. Să-l facem pe român majoritar aici şi stăpânul acestui pământ. Până la această oră, pâinea ogorului românesc străinul o mănâncă iar românul se hrăneşte cu mămăligă iar vinul podgoriilor veseleşte inima străină. Bine a spus genialul dumneavoastră Stalin: „pământul este al celor ce muncesc! Dar roadele pământului sunt ale altora”. Ne găsim astăzi încă mai rău decât înainte, mai rău decât pe vremea tătarilor şi a turcilor. Când pricepi aşa ceva, te ridici şi pui mâna pe armă. De aceea-s pline puşcăriile şi lagărele de români. Românul e străin şi persecutat în propria lui ţară. Aşa se explică ataşamentul nostru total, jertfelnic, pentru salvarea neamului nostru românesc. Vrem să-l facem stăpân în casa lui!
noi v-am depăşit. Revoluţia noastră l-a făcut pe ţăran indiferent de naţionalitate stăpân al pământului şi pe muncitor, stăpân al mijloacelor de producţie.
întru totul de acord. Daţi-ne voie ca mai departe să mergem noi. Să-l facem pe ţăran stăpân şi peste roade. Nu-i suficientă relativa proprietate a pământului, mai ales că se merge către colhoz ori colhoz înseamnă proprietate colectivă. Iar muncitorului din fabrică să-i dăm participaţie la capital. Ce ziceţi?
-Asta nu intră în programul nostru.
vedeţi, asta, dacă vreţi să ştiţi, intră în atenţia noastră!
puneţi-vă pofta-n cui! Deocamdată, noi guvernăm şi aplicăm programul nostru. Chiar dacă sacrificăm o
277
generaţie, două. Însă lumea de mâine se structurează pe principiile marxist-leniniste.
în această privinţă, se pare că au de spus ceva şi capitaliştii, lumea apuseană.
-Vom ajunge şi la dânşii, cu tăvălugul.
tăvălugul dumneavoastră nivelează, aducând vârfurile la unitatea periferică. Lumea se întoarce cu mii de ani înapoi. Şi, iar suferind durerile naşterii, din nou trebuie să muncească, milenii întregi, ca să ajungă unde ne găsim astăzi. Aş înţelege ceva din eforturile dumneavoastră, dacă în loc să cobori pe cei de sus, ai ridica periferia pe treapta în care se află vârfurile. Aceasta, într-adevăr, s-ar numi revoluţie. Dar, că în numele unor principii umanitare, fără raţiune, să-l ţii pe om la cartelă şi să-i măsori cu centimetrul spaţiul locativ, să-i torni în gamelă o licoare incoloră, botezată ostropel iar pe copii să-i ţii la crescătorie este o întoarcere la animalitate pură. Deasupra stă statul, cu cnutul în mână. Şi lumea asudă, muncind! Cât de simplu judecaţi! Aţi făcut din muncă un principiu de viaţă, înscriindu-l şi-n constituţie. Spuneţi „munca este o onoare”. Domnule anchetator, eu ţin minte ce spunea tata care-i ţăran cu minte: „Măi băiete, dacă munca ar fi fost bună, o luau boierii”. Pentru noi, scopul vieţii nu este munca. Munca ca şi mâncarea este o necesitate. Scopul vieţii este corecta viaţă morală. Nu munca-i valoarea centrală, ci perfecţiunea morală, sfinţenia, dacă vreţi dumneavoastră.
nu mă interesează. Dacă vei ieşi afară, vei vedea că cine nu munceşte, nu mănâncă.
desigur, şi eu voi munci. Dar nu rămân la cultul muncii. Voi depăşi realitatea imediată, urâtă, constrângătoare. Evadez în domeniul spiritualului. Mă poate îngrădi cineva?
278
noi! Nu-ţi dăm timp pentru gândire! Este cine să gândească, să facă programul şi dumneata vei ieşi înfrânt, dacă te vei împotrivi realităţii.
prefer să mă întorc aici.
şi asta se poate. Interesul poporului este ca să înlăture din cale orice împotrivire. Du-t!
în altă zi:
ia spune, pe popa Bălăscuţă, de pe Târnava, îl cunoşti?
-Nu-l cunosc!
dar pe inginerul Borgoman, tot din Ardeal? -N-am auzit de el.
ei te cunosc, de la Oranki.
se poate. Am fost prea mulţi pe acolo, ca să-i fi putut cunoaşte pe toţi.
-Ai spus vreodată minciuni?
-Da!
când?
la securitate.
păi, nu-i păcat să minţi?
-Am să mă spovedesc la părintele Cleopa.
îl cunoşti?
-Am auzit de el.
dar pe Andrei Mihalache, Tomiţă Popa, Puiu Chivulescu, Valentin, îi cunoşti?
da.
ce-aţi vrut să faceţi?
-Am vrut să facem România-Mare!
şi aţi reuşit?
încă nu.
aveţi de gând să mai încercaţi odată?
279
aici nu pot răspunde decât pentru mine. -Adică?
eu am rămas la gândurile mele.
ce fel de popă eşti tu?
curat, popă ortodox.
-Nu te văd bine!
nici eu nu mă văd bine.
cum o duceţi pe aici?
încercăm să prefacem iadul, în care ne-aţi trimis, într-un rai sufletesc.
aţi reuşit?
parţial. E greu să te depăşeşti.
nu înţeleg.
nu aveţi dumneavoastră timp pentru a vă explica revoluţia morală.
nici nu mă interesează. Să zicem că mâine, poimâine vei ieşi afară, ce ai de gând să faci?
dumnezeu le rezolvă pe toate.
nu cred c-o să faci cunoştinţă cu libertatea!
şi asta se poate. Odată ieşit, greul va sta în aceea că trebuie să trec din nou pe la securitate, Jilava etc. N-aţi putea să mă lăsaţi în continuare aici?
până când?
până vin americanii!
Râde.
lasă, afară ai să-ţi schimbi gândurile, când vei vedea fericirea şi progresul poporului.
gândurile mele în altă parte ţintesc!
încearcă şi te coboară pe pământ.
-Nu…
tovarăşe caporal, du-l la celulă. Treaba dumitale.
18
în faţa porţilor ce se deschid
în compartimentul de la clasa a II-a, noaptea, în semiîntuneric, în faţa mea sergentul de miliţie, Mânu, atent la mişcările mele. Stau pe banca de lemn capitonată şi privesc afară, în noaptea care creşte. Miliţianul — se vede că aşa-i porunca a scos pe toată lumea din compartiment. Odată instalaţi aici, a închis uşa. Acceleratul era ticsit. Călătorii încearcă să intre. Privesc nemulţumiţi la miliţian, şi cu vădită curiozitate la mine. Mai mulţi discută ceva dincolo de uşă. Pe urmă s-a lăsat noaptea noapte fără lună şi după ce am atins de câteva ori malurile Mureşului, umflat de ploile de primăvară, trenul a intrat printre văile înguste ale podişului transilvan, înghiţind kilometri după kilometri, tot spre sud, spre Bucureşti. De la Braşov, în miez de noapte, trenul urcă munţii către Predeal. În compartiment se face frig. Pe creste, parcă se zăresc pete de zăpadă. Brazi drepţi, ca lumânările gătite pentru nuntă. Stelele se arată arareori, printre golurile norilor.
Miliţianul priveşte. Cu-n ochi atent, tot mă iscodeşte. Îi spusesem încă de la Aiud, că n-am de gând să evadez. Că mă interesează noua situaţie. Neîncrezător, umblase aşa, ca din întâmplare, la revolver, îngânând: da, da, toţi spun la fel.
281
Se pare că a păţit-o cu un hoţ care i-a scăpat.
îmi închei la gât flaneaua peticită şi cu capul rezemat de dunga capitonată, încerc să dorm. Simt pe suflet ca o nelinişte. O durere de moarte a pus stăpânire pe inima mea. Cum am gândit că va fi această eliberare? Şi uite că plec spre libertate, de unul singur, doar cu escortă. Nu la vatra părintească, ci în exil, într-un sat blestemat de obida chinuiţilor deportaţi. Aceeaşi amară şi dureroasă strângere de inimă, pe care am încercat-o la plecarea din lagărul rusesc spre Focşani, în ianuarie 1949.
Am aşteptat, am crezut într-o tumultuoasă ieşire din puşcărie. Mă doare sufletul pentru ruperea de cei rămaşi în puşcărie. Care cred că m-am eliberat. Care cred că sunt în drum spre casă.
La ceasul despărţirii, dând mâna cu toţi cei din cameră, le spusesem:
să ştiţi că nu plec acasă!
imposibil. Ţi-ai terminat pedeapsa. De la poartă, pleci liber unde te poartă vrerile…
De la poartă, seara pe 11 aprilie, m-a luat în primire un miliţian.
domnule, ai primit tot ce-ai avut la magazie şi la grefă?
-Da!
-Atunci, să mergem! Miliţianul avea în mână o condică şi un plic. Am ieşit prin trei porţi. Portarii se uită la mine. Soldaţii de pe zid mă privesc. În spate, tăcut, masiv, oblonit, celularul, puşcăria, în faţă, şoseaua iar la stânga, peste pod, nu departe, gara. Se-aud locomotivele
282
manevrând. Pe dealul viilor, umbrele nopţii coboară spre oraş.
Ar fi trebuit să-mi dea drumul de la ultima poartă. Aşa ar fi trebuit.
Parcă îmi venea să mă întorc şi să bat la poartă: „primiţi-mă înapoi!”
Simţeam inutilitatea acestei eliberări şi totul mi se părea leşietic.
treci înaintea mea! Mergem până la Miliţia raională. Trecem o stradă, cotim la stânga şi apoi intrăm pe poarta larg deschisă a Miliţiei. Miliţia, instalată în castelul cu patru turnuri rotunde, în cele patru colţuri. Castel la care mă uitam în fiecare zi, de la etajul trei, când celula dădea spre apus. Curte largă, zid şi peste zid gard de fier, iar în fund nişte case mai mici. Probabil locuinţele servitorilor. Pe lângă garduri, câţiva copaci, cu început de frunză verde.
ce-i cu individul, tovarăşe sergent?
tovarăşe plutonier, vi-l predau cu această hârtie oficială. Semnaţi-mi de primire!
Iată-mă predat Miliţiei.
Plutonierul, la un birou mare, ministerial, blond, ungurean, grăsuţ, ca toţi ungurii.
ce-ai făcut?
puşcărie!
şi acum?
cred că la altă puşcărie!
nu-i chiar aşa. Acum eşti un om liber. Numai că te vom trimite pe Bărăgan. Aşa este ordinul Internelor. Acolo vei mai găsi şi pe alţii, care au plecat de la puşcărie. Dacă nu ai familie, poţi să te stabileşti chiar acolo, în satele noi, ridicate de cei dislocaţi. E bine şi frumos. Dunărea e pe acolo. Veţi lucra la fermele de stat!
283
şi câţi ani trebuie să stau acolo? Se uită la hârtii. Scoate o mapă.
asta-i decizia M.I. pentru trimiterea dumitale la Răchitoasa, dar termen nu vi s-a dat. Vi se dă mai târziu, un an, doi, cinci. Dacă vrei, rămâi acolo toată viaţa.
bun şi aşa! Vasăzică sunt liber?
desigur.
atunci, pot să mă duc să dau o raită prin oraş? -Asta nu se poate! Vei fi liber la Răchitoasa. Aici,
deocamdată, rămâi la Miliţie. Vei dormi la noi şi mâine pleci cu însoţitor la destinaţie.
e bine şi aşa!
Parcă am dormit? Dimineaţa, scos din celulă la protestele mele ies din curte şi dau cu ochii de celular, masiv, alb, mut oblonit. Ah, cum aş vrea să mă întorc pentru cinci minute acolo şi să le spun tuturor despre libertate şi despre Bărăgan.
Acolo nu se ştie nimic despre exilul nostru. Se crede în eliberare.
Inima mea cea credincioasă însă m-a prevenit, în soarele dimineţii, răcorindu-mi fruntea înfierbântată cu trei stropi de apă, mă închin Tatălui ceresc, spunând tare: „facă-se voia Ta”.
în curte, singur, la soare. Tot e un câştig. Aer şi soare. Dincolo erau drămuite. Mi-am scuturat neînsemnatele ţoale, cu atenţie. Şi împăturindu-le frumos, le-am aşezat în rucsac. Şi aştept plecarea.
Dacă mi-ar fi dat drumul, ar fi trebuit să plec spre Cluj şi să trec în Moldova pe la Vatra Dornei. Dar vezi
284
că vrerile sunt în mâna lui Dumnezeu şi drumul meu duce spre Bucureşti.
Privesc miliţianul din faţa mea. Cu ochii împăienjeniţi de nesomn, tot se uită la mine, să nu-i scap. De ce să fug? Unde să mă duc? Cine mă primeşte? Mai ales că sunt slăbănog. Înţeleg să revin la puşcărie, pe temă politică. Dar pentru tentativă reuşită — sau nereuşită — de evadare? Să ajung la dreptul comun? N-are nici un rost. Mai ales că am acceptat încercările, ca pe nişte scări care te duc la mântuire.
Oricât de grijulie va fi escorta, cred că prin Bucureşti tot ne vom plimba puţin…
în ziua aceea, am plecat de două ori spre gară. De două ori actele n-au fost bune. Mă dureau picioarele totuşi bucuria mea, că am trecut de cinci ori pe lângă celular şi m-am uitat spre ferestrele oblonite.
ce te uiţi, domnule?
îmi iau rămas bun de la puşcărie! Nu puteam să-i spun lui că aş dori, ca cei de la celular să mă vadă cu escortă şi să înţeleagă că eu plec, dar nu acasă.
Şi era o zi frumoasă, cu cer albastru. Pe dealuri şi către munţi stăruiau ceţuri uşoare.
Reveniţi la Miliţie, ceartă între doi ofiţeri: Duceţi-l la securitate. Am să vă pedepsesc pentru această neglijenţă.
Mă ia în primire plutonierul cel ungurean, supărat.
Trecem şoseaua asfaltată, către centru. Pe partea dreaptă se află o casă ca toate celelalte, însă cu un soldat de pază. În faţă, biserica protestantă care bate orele cu exactitate de câteva sute de ani; lângă ea altarul catolic, şi puţin mai departe, biserica ortodoxă
285
cu bolţi şi turnuri din care pleacă splendida armonie a clopotelor aiudene. Îmi fac, în stradă, trei cruci mari, către cele trei biserici creştine. Şi simt regretul pentru imposibilitatea de a mă închina lui Dumnezeu, acolo, la altarul neamului.
haide, domnule, ce te uiţi atât? N-ai mai văzut oameni?
Nu oamenii mi-au cucerit atenţia. Oamenii sunt şi ei cum i-a lăsat Dumnezeu: sărăcuţi, nevoiaşi, speriaţi.
Sunt introdus într-un birou mare, cu multe bănci micuţe, ca pentru şcoala primară. Pe un perete, Lenin. Caut poza lui Stalin. Auzisem, la puşcărie, că i-au scos tabloul de prin instituţii, Iată, lucrul e adevărat.
A intrat în această cameră un căpitan blond, pistruiat, înalt, deşirat până-n tavan. Îşi şterge nasul coroiat, cu o basma tivită cu roşu. Şi strănută şi scuipă, înjurând primăvara, care aduce guturaiuri. Până să-şi astâmpere tuşea, îmi vin în minte versurile nu ştiu cărui poet:
„Mi-e inima pustie,
Ca o primăvară slavă
Ce-ntârzie…”
cum te cheamă?
îi spun cum mă cheamă.
vezi, pe unde ajungi să nu spui nimănui unde ai fost şi cu cine ai stat în celulă.
imposibil.
de ce-i imposibil?
-Va trebui să-i spun tatei pe unde am fost şi mamei mele, la fel.
ţi s-a urât cu libertatea?
care libertate?
crezi că glumesc? Celularul nu-i prea departe. Te pot trimite acolo în doi timpi şi trei mişcări.
286
imposibil.
iscăleşte hârtia asta!
O iau în mână şi o citesc. Ridic dintr-o sprânceană şi o pun în faţa căpitanului adăugând: Eu nu iscălesc astfel de hârtii!
rămâi aici.
duceţi-mă la închisoare!
îmi dogoreşte obrazul de mânie. Auzi ticăloşie. Eu să iscălesc angajamente? Că voi tăcea, că voi susţine regimul, în vederea construirii socialismului! Trăsni-o-ar Dumnezeu de Republică! Dar ce, până aici am ajuns eu?
Vine un altul la mine. După el, încă unul; pe urmă doi. şi se face linişte. Şi eu rămân singur, în camera aceasta albă, sub privirile batjocoritoare ale lui Lenin.
Parcă-mi spun ochii vioi ai semitului: „crezi că mă împiedic de tine?”. Îl înfrunt: „Merg până la moarte, împotriva ta!”.
Către seară, mă scoate de acolo un soldat. La poartă o salcie cu muguri verzi, pe crengile de sus. Lângă salcie, miliţianul Mânu.
mergem la gară!
Când soarele cade după dealuri, după munţi, trecem iarăşi podul de la întretăierea drumurilor. Întors cu faţa spre celular, privesc zidurile împrejmuitoare şi închisoarea.
rămâneţi cu bine, fraţilor! Cine ştie când şi în ce împrejurare ne vom întâlni?
haide, domnule, odată! Las-o la mama ei de puşcărie! Nu te mai poţi dezlipi de ea?
greu te poţi rupe de locurile care-ţi sunt dragi.
locuri frumoase, e drept că sunt pe la noi. Dar nu cred că puşcăria intră în categoria locurilor de dorit!
287
se învaţă omul şi cu binele! Vedeţi, domnule sergent, şi-n puşcărie se trăieşte o viaţă grea, cu multe lipsuri, dar oamenii, acolo, gândesc, visează, cred în ceva. Şi cu speranţele neclătinate aşteaptă mai binele.
mai binele l-a mâncat lupul!
tot răul aşteaptă şi binele. Ş-apoi viaţa nu stă pe loc.
de s-ar urni odată din loc, că prea s-a înţepenit! Prea nu-i bine pe lume. Înainte era bine şi oamenii mârâiau că nu-i bine.
Astăzi e rău. Toată lumea vede, simte că-i rău şi totuşi spune că-i bine! Eu sunt un om cu şase clase primare. Multe nu le pricep, dar prostia tot o pot deosebi de cuminţenie.
-Atunci de ce-ai intrat în miliţie?
-Aveam puţin pământ şi câteva capete de vite. Cotele m-au zăpăcit. Acu, aş pleca, dar nu pot. Aştept să mă dea afară, să mă întorc în satul meu. Dumneavoastră de unde sunteţi?
îi spun de unde sunt. Îmi spune:
te rog frumos să nu evadezi. Voi avea necazuri.
uită-te la mine. Abia mă târâi!
să nu sări din tren! îţi cumpăr eu ce ai nevoie. Vrei o bere? Putem lua la gară.
nu, mulţumesc frumos. Vreau să cumpăr toate ziarele.
degeaba. Cumpără numai unul, pentru că în toate scrie acelaşi lucru…
Vederea mi-a slăbit. Întunericul din celulă, avitaminoza. Şi alte pricini. Ziarul, împăturit, l-am pus în buzunar. Titlurile nu mi-au spus nimic.
288
Am ieşit pe peronul gării cu miliţianul lângă mine. Şi când a venit trenul, ne-am urcat într-un compartiment de la a II-a. Călătorii, ca toţi călătorii, vorbesc, fac aprecieri, sărăcuţi la îmbrăcăminte. Cei din apropiere mă privesc întrebător şi compătimitor. Probabil că arăt rău de tot. Câteva femei de la ţară mă privesc cu milă. Şi mă trezesc în braţe cu un pachet; într-o pungă, primesc bomboane şi mere. „Săracul, o fi flămând. Doamne, necăjită-i lumea asta! De ce-o fi oare atâta nedreptate pe lume?” Le mulţumesc frumos.
Miliţianul mă trage înăuntrul compartimentului; închide uşa şi trage perdelele.
e mai bine aşa! Cine ştie? Cineva poate vorbi la miliţie.
uitaţi-vă, domnule sergent, nişte slănină; eu n-o pot mânca.
las că o mănânc eu!
Şi din darurile călătorilor, am mâncat amândoi: slănina a trecut în proprietatea lui. Eu am mâncat puţină brânză, câteva mere şi două-trei bomboane.
nu prea mănânci. Eşti bolnav?
-Nu sunt bolnav. Însă, greu ai să mă înţelegi, dumneata. Mâncarea pentru mine nu are gust. Ai văzut că am mâncat câteva mere şi uite, ronţăi bomboane. Parcă am leşie în gură. Şi nici nu doresc ceva de mâncare. Cred că am pierdut gustul bucatelor.
se poate! Şi sergentul îşi taie tacticos câte o îmbucătură de pâine, apoi, cu brişca, câte o felie de slănină. Mănâncă cu vădită poftă. În gura mea bomboanele sunt o pastă cleioasă.
mi-e sete! zice sergentul.
-Am eu apă, în bidon!
lasă că poate o să-ţi trebuiască dumitale.
289
eu pot răbda chiar mai multe zile. Poftiţi bidonul! Refuză; se teme.
uitaţi-vă! Deşi nu mi-e sete, beau!
Nu vrea să primească. Se teme. Peste un ceas, slănina şi brânza de burduf pretind imperios apă.
domnule, dă-mi să beau. Dar să nu-ţi faci un păcat cu mine!
fii liniştit. Ce am eu cu dumneata?
Apoi apreciază:
ştii că-i bună? Şi mai trage o duşcă. Mulţumesc. Parcă mai bun ar fi fost un pahar cu vin de pe Târnave. Nu se poate însă. Serviciul e serviciu. Mai ales noaptea. Şi tocmai spre Bărăgan!
Eu râd înveselit:
prea te sperii, domnule sergent. Dacă voi avea vreodată gust să evadez, apoi asta am s-o fac de pe Bărăgan. E bine aşa?
să te cred?
-Absolut.
pot să închid un ochi?
şi pe celălalt. Vă trezesc eu la Bucureşti…
Aşa a şi fost. La răsăritul soarelui, ajunşi la Chitila, îl trezesc. Se ridică speriat, uitându-se întrebător la mine. Râd şi-i întind câteva pachete de ţigări:
ia-le, dumneata. Eu nu fumez.
de unde le ai?
de la Dumnezeu. Uite şi slănină, pită şi alte bunătăţi. Alegeţi!
-Ai ieşit din compartiment?
până la closet.
nu te-a întrebat nimeni, nimic?
ba m-au întrebat, de unde vin!
şi ce le-ai spus?
că de la puşcărie!
290
nu puteai să spui că de la spital?
-Nu puteam!
nu-i nimic. Numai de n-ar fi vreun securist prin vagon.
bat-o focul de libertate, că tare-i îngrădită.
parcă eu zic altfel? În schimb, slănina este foarte bună.
Pe peron, forfota obişnuită a marilor gări. Înaintăm cu greu, prin valul de oameni. Nici o schimbare. Ca şi acum şapte ani. Constat că s-au împuţinat ceasurile din lungul peroanelor.
dumneata cunoşti Bucureştiul?
destul de bine.
nu ştiu ce să fac cu dumneata! Văd că până la ora 12,30 nu avem tren spre Constanţa. Ce facem şase ore în gară?
domnule sergent, eu îmi las sacul la „Bagaje” şi mergem în plimbare.
-Nu fugi?
nu, voi merge foarte încet.
-Atunci, aşa facem.
Când am ieşit pe marele peron al gării, constat că palatul C.F.R. e alb. Îl ştiam neterminat. Văd pe linie câteva tramvaie lunguieţe-ovale care nu erau înainte. Maşini puţine, iar străzile murdare. Ce-i cu murdăria asta? Coji, hârtii, seminţe, moloz.
eu am aicea un cumnat. Am fost de mai multe ori la dânsul, dar totdeauna mă rătăcesc. Ştii unde-i Calea Plevnei?
drept înaintea noastră!
vreau să lămuresc o încurcătură, cu nişte pământ rămas de la părinţi.
să trecem pe acolo.
ştiu că nu-i departe.
291
uite aici e; la un pas de noi.
A intrat la ruda lui. Am intrat şi eu acolo.
Omul, grijuliu şi bun la suflet, ne-a pus dinainte să mâncăm, ce se găsea în casă la ora aceea. Am pus şi noi la mijloc ce se găsea din darurile călătorilor. Un vecin şi c-o vecină au adus un pahar de vin. Pe urmă s-au adunat şi alţii, cu ce au putut. Gustăm din toate şi afirmăm că bunătăţile sunt extraordinare, cu toate că gustul de leşie îmi stăruie în cerul gurii.
Peste două-trei ore, cu problema pământului aranjată, luându-ne rămas bun de la gazde, am coborât, trecând pe lângă Casa studenţească de pe vremuri. Mi-am aruncat o privire spre Şcoala de război şi spre noua clădire pe care un cetăţean binevoitor ne-a lămurit că-i Opera. Nu era înainte.
Trecem salutând statuia lui Kogălniceanu şi în cinci minute străbatem un colţ din Cişmigiu. Pe bulevard, ca şi-n Cişmigiu: murdărie. Îmi aduc aminte de măturoiul meu de la Moscova, cu coada de trei metri! Ar fi necesar şi aici. „Cartea Românească” nu mai este. Avusese dreptate anchetatorul. Aici, ca şi la Universitate, un squar meschin.
Vizitez oraşul, cum cred eu. Miliţianul, după mine, apreciază înălţimile blocurilor şi se miră de mulţimea care se plimbă fără rost.
-Aceştia nu muncesc?
ştiu eu?
măi, că tare-s mulţi. Călca-i-ar vaca cea neagră. Văd oameni cu pălării şi femeile la fel. Ici, colo, câte o cravată. Cu câţiva ani în urmă se vedeau numai şepci şi baticuri.
în dreptul Palatului Regal pe Victoria o maşină a legaţiei americane. Mulţimea se calcă în picioare, lângă automobilul american. Vasăzică Palatul e aici,
292
dincolo e Fundaţia Carol şi alături blocul Ministerului de Interne. Stau în loc şi-l privesc. Tot aşa era şi atunci. Trecem pe lângă el. După ce am trecut de bloc, îi spun miliţianului: Uite, acolo-s Internele.
ce vorbeşti! Hai mai repede de pe aici. Oare ne-o fi văzut cineva?
se poate să ne fi văzut. Vrei să trecem şi pe la Securitatea Capitalei?
-Nici nu mă gândesc. Hai la gară!
În loc de gară, îl scot în Bulevardul Brătianu.
Trecem din nou pe lângă Universitate, lăsăm spitalul Colţea în stânga şi coborâm către Piaţa Naţiunii. Acolo vânzători şi cumpărători; găini, ouă, lapte şi zarzavaturi. Pe jos, murdar, ca la piaţă. Trecem Splaiul, lăsăm spitalul Brâncovenesc la dreapta şi urcăm dealul Patriarhiei. Intraţi în biserică, mă închin în faţa iconostasului: Doamne, îţi mulţumesc pentru toate! Milostiveşte-te, Stăpâne, cu cei din închisori şi din robia amară şi le dă mântuire, după care suspină.
Lumânarea arde cuminte în faţa icoanei Mântuitorului Hristos. Ieşim afară.
uite, domnule sergent, aici stă patriarhul bisericii. Acolo, în fund, în zare, e închisoarea Văcăreşti. Dincoace de casa patriarhului este Parlamentul. Uite, acolo un miliţian care le păzeşte.
haide, domnule, la gară! Nu mă nenoroci! Tocmai pe unde nu trebuie să trec, pe acolo mă duci dumneata. Te rog să mă scoţi la un tramvai!
Când ajungem jos, la piciorul dealului, constat că este ora 12. Picioarele mă dor, mă ard. N-am umblat de mult.
uite, domnule sergent, acesta-i tramvaiul nostru. Urcăm în el. Îmi pare rău, dar în câteva ore nu se poate
293
vedea Bucureştiul. Cu altă ocazie, când veţi veni la mine în vizită, vă voi arăta restul.
dumneata locuieşti în Bucureşti?
da. Am trecut „pe lângă mine”.
de ce nu te-ai oprit?
parcă mi-a fost silă.
acum e prea târziu.
mai bine aşa!
Trenul pentru Constanţa ocoleşte pe lângă gara Băneasa şi, prin apropiere de gară, văd călătorii privind un bloc cu turn la mijloc, clădire neterminată. Ăsta-i Palatul Scânteii. Că mulţi bani a mai mâncat şi măgăoaia asta rusească! într-adevăr, bani irosiţi fără control în slujba mult mincinosului regim comunist, spre otrăvirea sufletului românesc. Va trebui să creştinăm şi acest hotel al Satanei. Ducă-se pe pustii!
Pe urmă, lacurile şi, peste un minut, cartierele mărginaşe. Sărăcie cu lustru şi berechet de murdare. Mă, după atâţia ani de la război, cu toată bogăţia ţării în mână şi tot ruină, tot murdărie! Parcă voit se merge la ruinarea ţării.
Apoi, huceaguri şi păduri, cu frunza verde, subţirică, sub un cer spălăcit. De la o vreme, câmpul se deschide larg, fără hotar, cu zările fumurii, înceţoşate.
Bărăganul, câmp întins, sterp şi uniform, cu braţele întinse şopteşte: „Vino, te-am aşteptat!”
Răspund, cu obsedantul gust de leşie în cerul gurii: Nu mă sperii!
19
În zare se întinde Bărăganul
Pădurile – resturile din Codrul Vlăsiei care se-ntindea până la apa Ialomiţei, pe timpurile bătrâne au rămas în urma noastră. În faţă şi pe de lături, nemărginit şes.
E o primăvară rece, întârziată. Câmpia numai pe jumătate este arată. Ierburile apar timide, iar scaieţii verilor trecute aleargă iepureşte pe întinsul câmp.
Sate urâte, cu salcâmi. Iar în salcâmi, berze şi ciori. Fântâni doar, prin sate, cu lungi cumpene, sprijinite de toarta cerului. Pe urmă câmp gol, întins ca o plăcintă, pe care, în crucea amiezilor, joacă pânza morţilor. Sus, cât mai sus, ciocârliile privesc spre Dunăre, sau către înălţimile munţilor.
Intraţi adânc în Bărăgan, trenul gâfâie obosit şi sătul de atâta uniformitate. Nu-i deal, nici limbă de pădure, nu-i izvor limpede, ci doar spaţiu cenuşiu, monoton, ce oboseşte privirile.
Ne apropiem de Dunăre. Pe aici sunt câteva sate noi. Deportaţilor bănăţeni li s-a permis întoarcerea la vechile vetre. Îi vezi prin gări cum îşi încarcă în vagoane, veseli dar încă cu spaimele pe feţe boarfele
295
şi câţiva saci de cucuruz. Să aibă, acolo, mămăligă, până la toamnă.
unde am ajuns, domnule părinte?
la gara „Bărăganul”.
Privim de la geam satul nenorocit.
cum vi se pare?
domnule sergent, am văzut într-un film, câteva sate de pe lângă Addis-Abeba. Satele acestea-s copiate după acelea.
N-am văzut în viaţa mea şi am umblat eu oleacă de lume urâciune aliniată, ca-n aceste sate noi. Cinci, şase sute de case, în linie, sub formă de stea rusească, acoperite cu stuf sau cu paie, construite din pământ bătut. Fiecare familie, o cameră. În jurul casei, pustiu; nici o vegetaţie. Se văd bine gospodăriile fără împrejmuire, cu pereţii lăsaţi într-o rână şi cu acoperişurile sparte.
Câteva din aceste sate „africane”, vin lângă calea ferată. Calea ferată merge de la Bucureşti la Constanţa. Pe aici, în timpurile normale, circulau destui străini. Regimul în cenuşiul cuprins al Bărăganului, a înscris câteva zeci de sate, de tip african. Ca să marcheze începutul pentru întoarcerea la comuna primitivă.
să ştii, domnule părinte, că oamenilor dislocaţi, aduşi aici, li s-a arătat doar un loc, marcat cu un număr de ordine, indicând viitoarea locuinţă. Nici material de construcţie, nici apă. Imediat – asta a fost în 1950 — în plină vară, şi-au făcut bordeie. Pe urmă, cu greu, ţigăneşte, au frământat pământul şi tot l-au îngrămădit în sus iar deasupra au pus cum vedeţi stuf, papură, coceni sau paie. Am avut o rudenie de-a nevesti-mi pe aici. Săracul, când povesteşte ce-a păţit pe aici, parcă nu-ţi vine să crezi. Praf şi ţânţari, călduri de te topeşti vara iar la vreme de iarnă viscole şi geruri aspre. Pe foc,
296
paie şi coceni. Toţi lucrau la fermele de stat şi trăiau ca vai de lume. Mereu controlaţi de securitate, fără posibilitatea de a părăsi satul. Cine se aventura dincolo de linia satului, trecea cu pedeapsă administrativă la Canal sau, pe doi-trei ani, la puşcărie. Tânjeau oamenii după gospodăriile părăsite gospodării înfloritoare şi-şi blestemau zilele. Uite aşa, au trecut cinci ani. Eu nu pricep politica. Dar văd că deportaţilor li s-a îngăduit să se întoarcă la casele şi pământurile lor.
Când îmi povestea sergentul Mânu lucrurile acestea, de care mi-e lehamite îmi aduceam aminte de deportaţii basarabeni şi bucovineni duşi în nordul Rusiei sau în Siberia. La fel aici, ca şi acolo. Numai că România nu are o Siberie. Şi-atunci, pe dislocaţi i-au fixat pe locurile cele mai nepriincioase. Fără proprietate. Mână de lucru ieftină pe mâncare — la statul stăpân. Aici, la fel ca-n Rusia. Când pricepi acestea toate, ţi-i silă să le mai discuţi.
domnule sergent, ştiţi că nu sunt beat. Şi pe cât se pare, încă îmi păstrez mintea la locul ei. Vreau să spun, că aş simţi o mare satisfacţie dacă aş avea posibilitatea să dau foc la satele acestea. Să se ridice pălălaia până la cer. Să li se şteargă urma. Şi plugurile să treacă peste bătături. Să se lăfăiască în voie cenuşiul Bărăgan! Să se pecetluiască răscrucea satului cu câte o troiţă. Să li se arate strănepoţilor osânda regimului progresist.
Sergentul se uită primprejur şi conchide:
se dărâmă ele şi aşa. Nu au temelie. Clădite pe nisip. Domnule părinte, ne dăm jos la Feteşti. Acolo, la miliţia raională, trebuie să te predau.
-Aşa să fie.
Trecem prin gara Feteşti şi coborâm la un canton lângă malul Borcei.
297
asta-i Dunărea?
nu, domnule sergent, este numai un braţ al fluviului: braţul Borcea. Dunărea este dincolo, peste baltă, lângă Cernavodă.
aş vrea să mă duc să văd Dunărea.
pe aici trec numeroase trenuri, mai ales petroliere. Duceţi-vă până la Cernavodă. De la Dunăre, cumpăraţi şi câteva kilograme de peşte frumos. Aşteptaţi acolo trenul de noapte, care să vă ducă la Bucureşti.
chiar aşa fac. Cum te predau, mă întorc la canton şi cu primul tren plec spre Dunăre!
Oraşul Feteşti, un oraş nenorocit, este mai diform şi mai murdar decât urâtele târguri moldovene, acaparate de ploşniţa galiţiană. Băltoace, drumuri desfundate, case coşcovite. Mai arătoase sunt casele cerealiştilor, în care s-au instalat securitatea, miliţia şi alte instituţii administrative.
Salcâmi înalţi, iar în salcâmi, ciori fumurii. Pe vale, Borcea străjuită de sălcii şi, dincolo de apă, pădurile de sălcii, grindurile şi luncile cu plopi şi lăstărişuri. Pe deasupra golurilor apele au crescut mai mult decât în alţi ani rotesc cârduri de păsări băltăreţe.
Când ajungem în dreptul miliţiei, din turla cenuşie a unei biserici bate un clopot într-o dungă. A murit un creştin, gândesc.
Când urcăm treptele de la miliţie, sergentul Mânu devine autoritar: „Treci înaintea mea!” Trec înainte, deschid uşa şi-i fac loc sergentului. Îmi dau jos rucsacul din spinare, scot bidonul şi beau apă. În jurul nostru uşile au rămas deschise. Mai mulţi ţărani în opinci mărginaşii târgului, cu căciuli turtite pe capetele netunse, mă privesc întrebători. Câţiva miliţieni de serviciu, un sublocotenent, alt locotenent şi un civil, toţi întreabă din ochi: „Ce-i?”
298
de la închisoarea Aiud, prin miliţia raională. Poftiţi corespondenţa!
Civilul tânăr pomădat rupe plicul şi citeşte. Apoi cu un toc rezervor de aur de unde şi l-a însuşit oare? iscăleşte pentru primirea mea.
tovarăşe sergent, e în regulă. Puteţi pleca dacă voiţi. Dacă nu pentru că văd că sunteţi obosit, rămâneţi să vă odihniţi în camera de oaspeţi!
tovarăşe comandant care va să zică civilul e comandant vreau să văd Dunărea şi la noapte plec înapoi.
cum doriţi. De la canton luaţi un „găzar” şi duceţi-vă până la Cernavodă. Faceţi o excursie frumoasă prin baltă.
am plecat. Noroc tovarăşe comandant. Noroc, tovarăşi. Şi dând mâna cu mine zice: Bună ziua, domnule părinte. Să nu fii supărat pe mine, că te-am adus atât de strunit. Aşa-i legea noastră. Altfel se întâmplă o mulţime de necazuri!
bună ziua, domnule sergent, şi drum bun!
Las’ că la noi, aici, o să se simtă bine dumnealui. Aici este în totală libertate, încheie discuţia comandantul. Şi, către mine: O să mergi într-un sat nou, la Răchitoasa, pe Dunăre. Sunt până acolo vreo patruzeci de kilometri. Cred c-o să stai cuminte acolo. Altfel, pentru evadare, primeşti până la cinci ani. O să ţi se dea de lucru. Şi fără politică. De altfel este destulă miliţie şi securitate acolo. Te sfătuiesc să-ţi vezi de treabă.
aş vrea să mă plimb prin oraş.
-Nu se poate acum. Mergi dincolo, la depozit şi aşteaptă acolo. Va veni cineva să te ducă la Răchitoasa. Apoi spune unui sergent: Tovarăşe, du-l jos. Lăsaţi-l pe afară. Din curte să nu iasă. Doarme în celulă!
299
vasăzică nu-i chiar libertate.
ce vrei? Dacă evadezi? Iar alergături până te găsim?! Numai săptămâna trecută, cât ne-a dat de lucru un hoţ. L-am prins tocmai la Bucureşti.
dar eu nu sunt hoţ.
ştim. Parcă politicii nu evadează? Mai bine să te punem pe dumneata la adăpostul vreunei tentative. Trebuie să mănânci, să dormi undeva. Îţi oferim totul gratuit. Văd că eşti obosit. Mai bine trage-i un pui de somn!
vă salut, domnule comandant!
-Noroc, tovarăşe!
Cobor, condus de înaltul sergent Tănase. Traversăm strada, oameni puţini se uită compătimitor şi intrăm în curtea cu depozitul miliţiei. O clădire de cărămidă, cu multe camere şi cu zăbrele la geamuri. Din dosul zăbrelelor se aude vorbă, zumzet de roi. Constat că sunt mulţi locatari la hotelul miliţiei.
lasă bagajul în camera de gardă. În cameră îţi iei numai şervetul, restul rămâne aici. Poţi ieşi în curte să te speli, să te scuturi, la closet…
Scuturat, răcorit, intru în celulă. În spatele meu se închide zăvorul. Camera-i mică, cu două paturi de fier suprapuse, şi sus lângă tavan, un gemuleţ cu plasă de sârmă. Pe patul de jos, un tânăr blond, întins sub pături.
Dăm mâna. Sunt prea obosit, nu-i reţin numele. Apoi obişnuitele interogări: „De unde? Încotro?”
îl lămuresc pe cetăţean într-o singură propoziţie: „De la Aiud, spre Răchitoasa. Dumneata?” Domnia-sa, fiind contabil la o fermă, greşise la nişte socoteli contabile. Odată cu el veniseră la puşcărie directorul fermei şi încă trei persoane. Nu era vorba numai de
300
o greşeală în scripte, ci şi de nişte sume care intraseră în buzunarele celor arestaţi.
eu unul mă culc. Mai am de făcut cale lungă până ce voi putea să mă odihnesc într-un pat aşezat.
Sub pătură, cu mantaua deasupra, îmi strâng genunchii la gură şi adorm fără gânduri,fără vise, cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Nimeni nu m-a deranjat, nimeni n-a întrebat de mine. Era soarele sus când am bătut la uşă.
ce vrei, mă? aud un glas spart, dincolo.
să ies la soare.
dar la umbră nu ţi-i bine?
-Nu mi-i bine!
aşteaptă.
Contabilul mă lămureşte: „noi suntem sub anchetă şi de aceea nu ne scoate afară. Cu dumneavoastră, e altceva”. Şi bat din nou.
mă, nu te astâmperi?
-Nu mă astâmpăr.
las că vin eu la tine!
-Vino!
Când vine, trage zăvorul, se uită prin uşa întredeschisă, furios, negru, căpcăun.
ce doreşti, slăbănogule?
vreau să stau în curte, la soare!
-Altceva ce mai doreşti?
să mă spăl. Să mă scutur.
mai pune-ţi pofta-n cui. Până ce-ai venit la noi, te-ai însorit destul. Acum, stai la umbră, la răcoare, la odihnă. Dacă ai furat?
-N-am furat, domnule, nimic!
301
Las’ că vă ştiu eu. Toţi aşa spuneţi când vă strânge cu uşa. Dar hoţiile de pe la ferme, de pe la colective, sau cooperative, cine le face, eu sau voi?
domnule, dar eu…
nu mă interesează. Asta-i treaba organelor de anchetă. Ele stabilesc vinovăţia!
scoate-mă, te rog, la ofiţerul de serviciu, la raport!
-Nu se poate.
dă-mi voie la closet.
n-ai fost?
-Nu!
dă-i drumul!
îmi iau mantaua pe umeri şi ies în soare. Mă scutur, mă spăl, mă plimb încolo şi încoace. Pe deasupra clopotniţei se roteşte un stol de berze. E sâmbătă, în postul mare şi către biserică se îndreaptă femeile cu colivă şi lumânări. Clopotele şi toaca înseamnă începutul liturghiei. Mă înclin cu faţa spre altar; sunt numai la o sută de metri de biserică.
Salcâmii, noduroşi şi goi, câte-o salcie cu mâţişori. Alături, la şcoală, o învăţătoare cu câteva fetiţe, sapă straturi. Pe deasupra capului, în zbor planat, alte berze, cu primăvara-n plisc.
dă-i drumul, mă, la cameră!
nu vreau!
ce-ai spus, mă?
că nu vreau să trec la celulă!
păi, e cum vrei tu aici?
eu sunt om liber, domnule caporal!
Las’ că-ţi arăt eu libertate.
Şi, întins, vine către mine. Mă retrag către fundul curţii. Cei din celule privesc, în tăcere, scena.
intri, mă, sau nu intri?
302
nici nu mă gândesc!
Gata să mă lovească. Exact atunci, pe poarta miliţiei intră ofiţerul de serviciu.
ce-i, tovarăşe?
tovarăşe locotenent, i-am dat drumul la closet. L-am chemat să intre în celulă. Se opune. Eu îl pun în lanţuri, mama lui de hoţ!
lasă-l în pace!
Şi dispar amândoi înăuntru.
Mă aşez pe o buturugă, la soare. Mă descalţ şi-mi privesc picioarele galbene, fără viaţă. Aud cum primăvara vine dinspre sud.
Trec unghiuri de cocoare şi cârduri de gâşte se rotesc pe deasupra bălţilor. De ce n-a venit rândunica? În colţul gardului, câteva tufe de urzici gofrate. Nici o floare. Totuşi cerul e albastru şi zilele-s călduţe. Pe Borcea trec vapoare şi ambarcaţiuni iar în lumina soarelui bălţile sclipesc, până la marginea huceagurilor. Raiul păsărilor şi bogăţia peştelui. Pe locurile mai ridicate, turme de oi şi porci cu botul lung.
Lin bate vântul faţa apelor, unduind pădurile de trestii. Peste pod, lunecă, patinând, trenuri după trenuri, către mare, încărcate cu aur negru. Pentru lacomul străin.
După-amiază, intru de bună voie în celulă şi mă întind pe pat. Contabilul a dispărut. Nu l-am văzut de aseară.
N-am dormit. Vine la mine ofiţerul de serviciu: „Fii gata, că pleci imediat. A venit delegatul!” îmi adun bagajul, iau rucsacul de curea şi ies în curte. Învârtindu-mă prin curte, în dulcea căldură de primăvară,
303
înţeleg că peste drum, la miliţie, este o şedinţă. Vom pleca după şedinţă.
În după-amiaza acelei sâmbete, mi-am adus aminte de Aiud şi de prietenii rămaşi acolo, în dosul obloanelor, la umbră, la răcoare. Viaţa nouă pe care o încep nu mă încântă deloc. Gândul meu călătorea tot spre celular. Acolo-i plămada lumii celei noi; curată, morală, lumea lui Dumnezeu. Ce fericit am fost eu în izolarea Aiudului! Câte probleme nedezlegate sau imprecise mi s-au lămurit acolo! Iar dacă e vorba de fericire, aceasta e în noi. O purtăm cu noi, oriunde ne mână degetul lui Dumnezeu. Pare-se că fericirea o găseşti în simplificarea vieţii şi-n echilibrarea dorinţelor, pe măsura posibilităţilor materiale.
Şi mai departe, gândul întors răscoleşte amintirile din bordeiele Mănăstârcii şi din turnurile mănăstirii Oranki. Coborând, mai în adâncul anilor, sânge şi foc. Războiul.
Tata spunea: „Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce în spate. Omul e mai tare decât fierul!”
Se lasă seara şi odată cu înserarea apele trimit umedă răcoare peste sate, peste câmpii. În apus, inel subţire, lună nouă.
Lângă mine se opreşte un sublocotenent de miliţie şi-mi spune:
-Hai, să mergem!
îmi trec curelele sacului peste umeri şi plec alături de sublocotenent. Tace. Din când în când, se uită la mine. Mă cântăreşte. Ieşim în şoseaua care duce la gară; şi mărşăluim. El înainte, eu după dânsul.
-Ai auzit de Răchitoasa?
n-am auzit, până aici!
e un sat nou. Foarte frumos aliniat, lângă Dunăre. Ai să trăieşti bine acolo. Este şi o fermă, unde va
304
trebui să lucrezi. Numai să nu încerci vreo evadare. Poţi scrie şi primi orice corespondenţă. Poţi primi vizite, când vrei. Au voie să-ţi vină soţia şi copiii, chiar să se stabilească cu dumneata. Mă rog, eşti un om liber!
cât ţine satul, nu-i aşa?
da, numai cât ţine satul.
şi dacă aş vrea să mă duc pe la Bucureşti sau pe la Iaşi, ce s-ar întâmpla?
-Nu se poate! Decât dacă-ţi dă aprobare Internele. Altfel, te întorci la închisoare.
ce fel de libertate-i asta?
îngrădită. Şi râde ca un copil.
Nu e nici un tren de persoane care să ne ducă spre Ţăndărei. Căutăm printre linii un „găzar”, care merge într-acolo. Până ce va veni unul dinspre Dunăre, intrăm într-o cabină de comandă. Acolo, o masă mare, încercată cu bricegele şi două bănci lungi, pe de lături. Mai mulţi ceferişti, cu felinare fumegânde, unii bătrâni, alţii tineri. Ne fac loc la masă. Câţiva mănâncă dintr-o pâine, sfărâmând pe colţul mesei o ceapă bulgărească. Mănâncă cu poftă.
Desfac sacul meu şi din şervet scot o bucată de pâine şi câteva hrinci de slănină pe care le împing în dreptul lor:
mâncaţi slănină şi pită ardelenească!
Oamenii se uită la mine. Tuns chilug, slăbănog, peticit şi escortat de un sublocotenent.
serviţi, vă rog! Cred că-i bună.
dar, dumneata, nu mănânci?
mănânc şi eu! Scot dintr-o hârtie o lingură de marmeladă şi o întind pe pâine. Ceferiştii şi
305
sublocotenentul mănâncă pită şi slană de la Aiud, cu multă poftă. Bricegele sunt în formă. Iau şi eu o jumătate de ceapă şi o mănânc cu pâine. De când n-am mai mâncat ceapă! Ustură, de-mi dau lacrimile.
poftim, ia şi o bucată de slănină dintr-a dumitale!
mulţumesc, eu nu mănânc slănină.
eşti bolnav?
-Nu!
eşti turc?
nu. Sunt creştin.
aşa-i, că-i post acum. Cu vremurile de astăzi lumea nu mai posteşte!
dar credinţa e liberă intervine un bătrânel.
până ce ştiinţa îl va lumina pe om, adaugă un tânăr. Deocamdată noi îl sfătuim pe cetăţean să părăsească credinţa în Dumnezeu. Dar nu silim pe nimeni, în Republică, la noi, nimeni nu este omorât sau băgat la temniţă din pricina credinţei religioase. Dar generaţia tânără este crescută după ştiinţă. Lumea nouă de mâine, pe care o creăm noi, va fi eliberată de otrava credinţelor mincinoase în Dumnezeu care nu există şi de legende. Omul trăieşte pe pământ şi trebuie să se bucure de ceea ce pământul îi pune la dispoziţie. Asta-i realitatea. Ceea ce pipăi. Restul e minciună. Născociri burgheze!
oare?
dumneata ai rămas în urma vremurilor!
se poate. Însă eu mă simt bine aşa.
Şi ridicându-mă îmi fac cruce către răsărit, spre surprinderea comesenilor. Apoi, liniştit, strâng în şervet un colţ de pâine.
vezi, dragă domnule, eu sunt în anii maturităţii iar dumneata eşti un copil. Sunt frecvente neînţelegerile între două generaţii, care vor să facă revoluţie
306
pe cont propriu. Înclin a crede că revoluţia trebuie făcută pe dimensiuni româneşti, ţinând cont de aspiraţiile noastre multimilenare. Dumneavoastră faceţi o revoluţie de suprafaţă. Cu mână forte, veţi reuşi! Dar această revoluţie se va prăbuşi la prima ciocnire cu realităţile sufleteşti, pe care le neglijaţi. Noi avem alte principii. Facem revoluţie de adâncime. La noi se modelează omul, pe urmă facem reforma orizontală. Poate aţi auzit că la puşcărie au ajuns băieţi de 15 şi 16 ani. Dar numai români. Pentru simţiri româneşti. Asta e ţara de mâine.
sunteţi legionar?
încerc, mă căznesc să devin!
-Am înţeles acum.
vor înţelege toţi românii, la vremea secerişului.
ei, gata, lăsaţi politica la dracu! intervine sublocotenentul şi, către mine: hai, repede, c-a venit „găzarul”.
s-auzim de bine, oameni buni!
drum bun, domnule!
în urma noastră, în cabină, se lasă liniştea plină de întrebări nelămurite.
Găzarul e un tren format numai din cisterne, care duc aurul negru spre Constanţa.
Plecând de la Ploieşti, trece pe la Ţăndărei, de aici la Feteşti şi peste Dunăre, prin Cernavodă, către Constanţa. Acolo, marfa se depune în rezervoare şi îmbogăţeşte hămesenia străinului. Spre munte găzarele se întorc goale. Ţara nu se alege cu nimic. Ba, spre a stoarce cât mai mult şi cât mai repede bogăţia subsolului nostru, rusul a pus în exploatare şi rezervele
307
subsolului românesc, mânând conducta cu petrol peste Prut, la Reni, mai acasă la el. Regimul comunist din România se ştie stăpân pe situaţie. Dă rusului tot ce pretinde acesta. Ba, chiar mai mult decât pretinde. Numai să rămână armata rusească la noi. Să-l apere de americani. Sunt şi alte ţări călcate în picioare de comunismul rusesc. Dar mai fac câte un gest de protest împotriva nesăţioasei sălbăticiuni. Mă gândesc la Germania din Est, la Polonia şi la Ungaria.
Comuniştii de la noi, dimpotrivă, se gudură şi oferă gratis tot. Ce, dau din buzunarul lor?! Le lipseşte lor ceva?! Celor de la conducere li se aruncă resturile de la masa Kremlinului. Slugi au fost, slugi trăiesc şi astăzi, cu atitudine supraslugarnică. Încă nu s-a văzut în istoria noastră o epocă atât de neagră, de cruntă robie, cu vătafi vânduţi pe viaţă împilării străine.
Găzarele se întorc, spre munte, goale…
În timpul nopţii, agăţat la frâna unei cisterne, mă gândesc ce-ar putea face acest aur negru, aici, în inima Europei? Cum ar înflori ţara, cu dublare de căi ferate, asfaltare de şosele, spitale etc., dacă banii nu ar merge să întărească zidurile Kremlinului.
La frâna cisternei din faţă, sublocotenentul, atent mereu să nu fug.
Noapte neagră şi urâtă. Bate un vânt aspru dinspre răsărit, pe faţa întunecatului Bărăgan. Găzarul opreşte în gări, pe liniile secundare, departe de peron. Câte un ceferist, cu felinarul în mână, murdărit de petrol pe hainele ponosite, trece, căscând, pe lângă garnitură.
Se uită la sublocotenent, se uită la mine. Nu întreabă nimic. Trece mai departe, fluierând a pagubă.
ascultă, domnule, dumneata cunoşti locurile pe aici?
nu le cunosc.
308
Atunci e bine. Cred că nu te gândeşti s-o întinzi!
nu mă gândesc.
— Eu chiar te sfătuiesc să fii cuminte.
— Ce vă face, domnule sublocotenent, să bănuiţi că aş putea să nu fiu cuminte?
nimic. Dar e mai bine să te previn!
La următoarea gară amărâtă şi întunecoasă de ce se face oare atâta economie electrică? ne-am dat jos. Abia am putut silabisi în întuneric numele „Ţăndărei” şi ora 1 noaptea, la ceas.
Ieşim, trecând peste linii, la o şosea cu multe cârciumi pe o singură parte. În două cârciumi lumea bea iar tinerii dansează.
-Aici e local! mă lămureşte sublocotenentul. Stai aici, afară. Eu intru să beau o ţuică.
M-am aşezat pe o piatră, lângă bordură şi privesc prin vitrină la veselia din cârciumă. Sublocotenentul s-a prins în horă. Cu şapca pe stânga, cu haina lui roasă, cu epoleţii căzuţi şi cu ţigara în colţul gurii, se învârte cu o ţigancă slabă, în ritmul unui tangou.
Toţi dansatorii cu căciuli sau şepci pe cap, iar fetele vopsite. Pe de lături, în aşteptare, lumea scuipă seminţe. Alţii beau înjurând grosolan un fel de boz negru, ca păcura de la Băicoi. Din când în când dansatorii ies la aer. Perechile trec în dosul casei şi glumesc. Cei care nu au cu cine glumi, stropesc trotuarul şi felinarul din colţ. Pe urmă, se întorc în salon.
Lângă mine se opreşte un tânăr balaoacheş. Suge, pasionat, dintr-un chiştoc, cu mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor.
— Ce faci aici, tovarăşe?
mulţumesc de întrebare. Stau şi privesc lumea. E bal aici?
309
bal. În fiecare sâmbătă seara. Căminul cultural organizează un bal aici, la salon.
vasăzică aici e cămin cultural?
nu, aici e numai salonul pentru dans.
sunt aici şi conducătorii căminului?
da. Uite-i, beau la masa de colo.
Mă ridic şi-i privesc mai atent. Tineri şi conducători. Beau boz şi mănâncă covrigi.
Mă întorc cu spatele la activitatea căminului cultural şi privesc spre cerul înstelat şi spre negrele garnituri mărfare de peste gardul gării. Ce de cereale se încărcau pe timpuri prin gările acestea ale Bărăganului, hrănind cu surplusul câmpurilor noastre ţările care nu aveau pâine. Petrol şi pâine. Totuşi ţara, furată de străinii lacomi, duce lipsă de pâine. În schimb se face „cultură”, în interiorul şi sub pereţii cârciumilor, declarate filiale ale căminelor culturale.
hai să mergem, domnule, că ne-am distrat puţin. Va să zică n-ai fugit!
dimpotrivă, am stat pe bolovanul de colo şi v-am privit petrecerea.
ei, vezi, nu am putut să te duc în local. Ce-ar fi zis lumea? Dar acolo, la Răchitoasa, te vei putea duce la bal, oricând vei dori.
mulţumesc frumos. Abia aştept să mă duc şi eu la bal!
viaţa trebuie trăită, domnule! Un vin bun, o muzică şi o femeiuşcă. Altfel, ce-ai folosit de la viaţă? Uite, la dumneata! Ţi-ai pierdut tinereţea la puşcărie. Nu-i păcat? Politică ţi-a trebuit?
dar, dumneata, domnule sublocotenent, nu faci politică?
fac politica poporului.
a cărui popor?
310
Apoporului muncitor. Pe când dumneata…
eu am făcut politica unei credinţe. Şi nu regret nimic.
nu-ţi pare rău c-au trecut anii?
aş vrea să fiu bun şi să fac bine oamenilor din jurul meu.
unde ai văzut, dumneata, bunătate?
mai întâi la Dumnezeu şi după aceea la unii oameni aleşi.
astăzi i se cere omului să urască. Altfel nu se poate face revoluţie.
iisus a revoluţionat lumea pe legea dragostei.
şi a reuşit?
da. Creştinii primelor veacuri trăiau ca fraţii. Pe urmă a venit duhul Satanei şi a semănat neghină în ogorul creştin.
şi acum?
Acum Satana suflă pe nări, ca un balaur.
Noi suntem partida Satanei.
Ai să susţii acest lucru şi mâine?
dar, dumneata?
vezi bine că astăzi eu stau la picioarele lui Hristos.
ai să te potoleşti! Doar de la puşcărie vii. Cred că nu-i prea bine acolo!
chiar dacă încă în această noapte mă întorc la puşcărie, încă nu-mi pare rău. Eu rămân al lui Hristos.
rămâi!
Pe jos, am ieşit din acest târg diform, îndreptându-ne pe o şosea pietruită, către Dunăre. Am mers apoi, în tăcere, un kilometru, doi. Vântul bătea pe deasupra noastră fluierând prin sârmele de telefon. La o cotitură ne-a ajuns, din urmă, un camion încărcat.
311
te urci, sus, pe încărcătură. Coborâm la Giurgeni. Sublocotenentul trece lângă şofer şi camionul fuge departe, către Dunăre. Zece, douăzeci, aproape treizeci de kilometri, şoseaua trece printre smârcuri şi băltoace. Sub lumina stelelor, câmpul se zăreşte gol şi sterp, iar în faţă se desenează siluetele unor case strâmbe cu salcâmi schilozi, până-n şosea, iar la crucea drumului biserica, răsărită ca din ape. Dincolo de şanţ, o linie de cărbune, lunca, şi prin goluri, ceţurile peste apă. La orizont, Dunărea ca o mare. Peste ape, muntele de la Hârşova.
dă-te jos!
Coborâţi din camion, cotim la stânga, pe un drum înălţat pe deasupra împărăţiei apelor.
ăsta-i digul. Apele vin mari. Mai ales în primăvara asta a fost prăpăd. Dunărea a rupt digul în câteva puncte şi apele şi-au făcut de cap. Ai să vezi, dumneata, la faţa locului.
Sublocotenentul merge înainte, pipăind atent peste gropile noroiate. Mă ţin după dânsul. Sacul din spate la început mă încălzeşte, pe urmă îmi rupe umerii. Puterile mi se risipesc în salturile şi ocolurile pe care le fac pe digul desfundat.
În dreapta digului, apele Dunării au trecut peste sălcii şi peste plopi. Ici, colo, vârfurile plopilor se zbat pe deasupra apelor încreţite de vântul răsăritean. În stânga ştioaine de la dezgheţ şi de la inundaţii. În spate a rămas satul Giurgeni. În faţă, lumini electrice şi zgomotul uzinei.
-Acolo-i ferma. Şi alături, în întuneric, se află satul. Pe jumătate a fost inundat. Acum apele au început să se retragă. Cred că o să te aşezi în sat!
Nu zic nimic. Totdeauna mi-au plăcut apele, cu veşnica lor curgere, cu veşnica lor frământare. Nu mă
312
satur privind întinderea nesfârşită, pe zeci de kilometri, trăgând în plămâni reveneala apelor, în această noapte de friguros april.
Când trecem prin fermă, la lumina becurilor electrice, sublocotenentul îmi explică:
-Aici, în această clădire, este administraţia, în cealaltă e cantina, pe urmă locuinţele direcţiei, atelierele şi magazinele.
ce-a fost aici mai înainte?
eforia spitalelor civile. Acum e G.A.S.-ul.
în Rusia îi spune sovhoz, adică gospodărie de stat. Acelaşi lucru.
haidem la miliţie.
Trecem de gardul fermei şi intrăm în sat. E ora 4 dimineaţa. Şi răsăritul prinde a se lumina. Valurile nopţii se ridică unul câte unul iar stelele apun. Privesc satul. Case dărăpănate, acoperite cu stuf, case uniforme, în linie. Drumurile şi şanţurile pline cu apă, de la inundaţie.
Când răsare soarele, razele lui se aprind la încercarea noastră disperată de a intra la miliţie.
Murdar, înnoroiat şi ud până la genunchi.
a fost greu, domnule. Dar după cum vezi, altfel nu se poate. Vino aici, după mine…
Intrarăm într-un birou, unde ni se face înregistrarea. Pe uşa deschisă, intră un tânăr locotenent de securitate, buhăit, somnoros, cu hainele murdare şi boţite.
ce-i cu individul?
l-au adus acum.
politic?
-Da.
dă-mi-l şi mie, să-l trec la catalogul meu. Măi, Drăgane, am fost aseară la bal, în fermă. A fost ceva
313
cu multă fâţâială. M-am distrat admirabil cu fata ceia subţirică de la spălătorie.
cu Friguroaia?
-Cu.
las c-o ştiu eu. E bine, mă, e bine! Am trecut şi eu pe la bal la Ţăndărei. Petrecere aleasă, tovarăşe. Păcat că timpul mi-a fost măsurat. Datoria nu m-a lăsat!
du-te, domnule, cu tovarăşul locotenent!
Am trecut într-o altă cameră. Şi somnorosul locotenent a scris într-un dosar cum mă cheamă şi alte socoteli. Apoi îmi spune:
te duci şi te instalezi în sat. Îţi alegi o casă pe care o vrei şi te anunţi la sfat. Bănăţenii au plecat şi case se găsesc câte pofteşti. În fiecare duminică, la ora opt dimineaţa, treci pe la noi şi semnezi de prezenţă, încolo, n-avem nimic cu dumneata. Să nu evadaţi din sat. Eşti liber!
Ies din Miliţie şi de bucurie că sunt liber, lunec în şanţul plin cu apă şi noroi. Nu-i nimic, mă consolez — tata spunea că udului nu-i este teamă de apă.
Totuşi, picioarele mi-au îngheţat. Apa pleoşcăie în bocancii mei sparţi. Trec pe lângă cooperativă. Văd o casă lunguiaţă, pe care scrie „Sfatul popular”. Apoi, alături, tot în apă ca şi primăria, şcoala, hardughie povârnită, acoperită cu stuf şi dispensarul medical, acoperit cu olane roşii singura casă cu astfel de acoperiş. În jur la linie, case, greţos de uniforme, acum prăbuşite, fără uşi, fără ferestre, cu acoperişurile sparte, cu pereţii căzuţi, surpaţi de apele care încă stăruie pe lângă temeliile din vălătuci.
Nici o vegetaţie, nici un copăcel. Şi totuşi satul se numeşte Răchitoasa adică are păduri de răchită. Aşa scrie pe firma primăriei; la cooperativă se numeşte
314
„Satul nou”, la dispensar „Giurgenii noi”, la fermă „Luciu Giurgeni”.
Se vede gândesc eu că satul încă n-a fost botezat. Moaşele nu se înţeleg cine oare să-i taie buricul…
Mă uit în hârtiile mele; în ele spune că voi domicilia în comuna Răchitoasa. Foarte bine. Aici rămân şi sub acest nume îmi cunosc locul de exil. Şi plec, sărind peste băltoace, să fac cunoştinţă cu satul. Ori unde mă întorc, gol, pustiu, ruină!
Pe deasupra apelor, lucitor, soarele se ridică odihnit, roşcovan.
E duminică dimineaţa duminica Sfintei Cruci. O fi biserică aici, în sat? Mă uit spre cele patru zări. Case, acoperişuri şi dincolo de sat, Bărăganul aburind. Nici o turlă. Asta înseamnă că nu-i biserică?
Umblu un ceas prin sat, până ce dau de un om al lui Dumnezeu.
omule, creştinule, aveţi biserică în sat?
-Avem, domnule, cum să n-avem? Ce, noi suntem păgâni? Vin aici nişte români necăjiţi tare, cu casa-n spinare. Rele şi grele zile am ajuns! Se vede că nu eşti, mata, din partea locului!
-Aşa şi este. Dar nu m-ai lămurit cu biserica.
aşa? Eu credeam că aţi recunoscut-o. Uite, la o sută de metri de sat, căsuţa aceea cu stuf. Are şi două cruci pe creastă.
cum se poate?
hei, dragă domnule, câte greutăţi până ce ni s-a aprobat să ne facem biserică. Acum doi ani, după ce ni s-a dat dezlegare de la raion, în două zile am ridicat-o. Am tăbărât noi, basarabenii şi bucovinenii şi ne-am făcut casă de închinăciune. Dar meritul şi alergătura sunt ale părintelui Tarcea. Ai să-l cunoşti, mata!
Mergând spre biserică, îl întreb:
315
văd că satul e pustiu. Mai sunt ceva locuitori aici?
apoi, dragă domnule, am mai rămas aici câteva familii de basarabeni şi bucovineni, care nu avem unde să ne ducem şi vreo câţiva nemţi, cărora încă nu le-au dat învoire să se întoarcă în satele lor. Acolo, lângă fermă, s-au mai aşezat câţiva necăjiţi, scăpaţi de pe la ocnă. Încolo, cum singur aţi spus, pustiu şi cucuvăi. Pustiul l-a mai crescut şi Dunărea, care gata-gata să ne ducă la vale. Acum însă apele se trag la matcă. Pe lanuri trebuie să semănăm păpuşoi; trebuie mâncare la iarnă. Apoi, cu bine! Eu mă mai duc pe-acasă, un ceas de vreme. Pe urmă vin, cu baba, la sfânta biserică.
cu bine, omule al lui Dumnezeu.
Biserica, nici cât o casă din vecini. Cu trei geamuri mici care privesc spre uliţă. Peretele de către nord, apărat cu o plasă de stuf. Lângă intrare, doi stâlpi bătuţi în pământ şi, de grindeiul de sus, legate cu sârme, o bucată de şină, un disc de la o maşină agricolă, un fier de plug; alături, în loc de ciocan, un resteu de la jug -clopotele de la Răchitoasa.
E bine şi aşa. Mă gândesc la spusa Sf. Ioan Gură de Aur: „Pe timpuri, în epoca persecuţiilor creştine, bisericuţele erau din lemn, sau din pământ, în catacombe, şi vasele de slujbă erau din lemn. Dar sufletele erau de aur. Odată cu triumful creştinismului, bisericile au devenit catedrale iar vasele sfinte de aur. Ce folos însă? Sufletele au devenit din lemn!”
Să ne fi întors oare la puritatea creştinismului primar?
în pădurile ruseşti, noi am reeditat epoca marilor persecuţii creştine. De la un timp încoace, mai domolit totuşi, spiritul materialist calcă în picioare conştiinţa creştină, persecutând-o; acolo unde se manifestă
316
bărbăteşte, umple ocnele cu suflete de aur. Spiritul materialist creşte, şcolarizează balaurul de mâine. Urmează să i se pună măciuca în mână, pentru un alt potop.
A venit un preot bătrân, vioi totuşi, cu barbă sibiană şi a deschis biserica.
Am intrat după dânsul şi m-am închinat la iconostas, aprinzând câteva lumânări. Preotul a aprins candele în bisericuţa săracă; apoi ieşind afară, cu resteul a bătut în tinichele.
Când revine, se opreşte lângă mine:
dumneata eşti noul venit?
da, părinte!
de unde?
de la Aiud.
-Am înţeles.
sfinţia voastră, vreau să mă spovedesc şi de voi fi găsit vrednic, să mă şi împărtăşesc.
se poate. Îngenunchează!
Am rămas, după ce mi-am uşurat sufletul, în fundul bisericuţei. De când n-am mai ascultat liturghia Domnului? Alături de mine, câţiva bătrâni şi bătrâne. Apoi au venit copii şi copile, pe urmă lume îmbrăcată orăşeneşte. S-a umplut bisericuţa. Stau în genunchi şi mă rog Tatălui ceresc; mai întâi pentru morţii din cea de a unsprezecea persecuţie anti-creştină, care au închis ochii înlăcrimaţi, nu pentru moartea care venea, ci pentru întârzierea izbăvirii, pe care n-or mai prinde-o în trup.
Pe urmă, mi-am adus aminte de fiecare celulă, de Canalul fără rodire, de minele de plumb şi de lanţuri. Oameni şi nume îmi sunt prezenţi în suflet. Numele
317
lor îmi picură de pe buze, odată cu rugile ce se înalţă în faţa sfântului pristol.
La ceasul sfintei împărtăşanii, am simţit focul cel nematerialnic arzând spinii păcatelor şi sfinţindu-mi inima. Plutesc pe scări de fum, tot mai sus, cât mai aproape de mântuire, în imnul psalmodiat de strană: „Trupul lui Hristos primiţi, şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”.
închinându-mă adânc în faţa Tatălui ceresc, i-am mulţumit pentru viaţă şi pentru încercări. Iar pentru cele ce-au să vină încă, am murmurat cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, pecetluind drumul şi izbânda: slavă Domnului pentru toate!
Limpezit la suflet, cu sacul pe umăr, am ieşit afară în soare.
dumneata eşti, părinte?
eu sunt, Andrei!
te-am aşteptat! Şi ne îmbrăţişăm, cu rouă în priviri.
un alt capitol, Andrei?
despre Bărăgan.
în jurul nostru, mâini întinse, vechi cunoştinţe, noi cunoştinţe: de la Aiud, de la Gherla, Canal, mine, Oranki. Aceiaşi vechi încercaţi luptători. Lângă noi, aripi tinere, victorioase în bătăliile de la 1948 încoace. Fraţi de credinţă şi camarazi de luptă.
Pe deasupra noastră rotesc, tot mai aproape, berzele călătoare, cu primăvara în vârful aripilor.
318
vom fi mulţi, Andrei.
când s-au deschis porţile închisorilor, Bărăganul ne-a întins braţele părinteşti, iată, a început exilul. Dacă stăpânirea nu are la dispoziţia ei Siberia, a găsit ceva asemănător, în golul acesta imens, lângă bălţile Dunării.
Sub soarele amiezii, Dunărea şi bălţile reflectau oglinzi sparte.
Pe deasupra noastră, în fâlfâit de proiectil, trec raţele sălbatice.
Mă uit şi lângă o tufă uscată văd o floare mică, albastră.
o luăm, Andrei!
s-o luăm, părinte! Sunt atât de rare florile, pe aici! Lângă cer cântă ciocârliile lui Dumnezeu…
Bărăganul uscat, vânăt, masă întinsă, este mărginit de zările cenuşii. Dinspre Dunăre, pe spinarea vântului, vine un gust de reveneală şi parfum de sălcii înflorite, cu mugurul crud.
Pe deasupra trec doi pescăruşi cu aripile tivite siniliu şi cu ciocuri lungi; lungi, să ajungă peştele de pe fundul Dunării.
a venit primăvara, Andrei!
iar plugurile nu pentru noi ară!
mâine va trebui să brăzdăm adânc pământul înţelenit, pe care a crescut pălămida, la adăpostul viforniţei.
mâine.
Vântul se-nteţeşte iar la orizont, fumurii, se ridică norii ca nişte balauri negri. Vine ploaia!
Să spele urmele păcatelor. Să purifice atmosfera otrăvită. Să crească iarba verde. Şi stejarii în păduri.
Cuprins
1. A-nceput viforniţa cea mare 5
2. Spovedanie ortodoxă 16
3. Platformă politică 31
4. Jilava lui Maromet 58
5. Cum s-a ridicat tot neamul 74
6. Aiud 85
7. Canalul Dunăre-Marea Neagră sau despre jertfele fără rod 97
8. Văcăreşti sau cum natura îşi spune cuvântul… 123
9. Aiud sau despre întoarcerea la bază 161
10. Zilele se-arată a fi tot mai grele 190
11. Săriţi, arde fabrica! 208
12. Tot omul, la uneltele lui 218
13. Cu gândul îndreptat spre viitor 232
14. Regimul s-a asprit din nou 239
15. Sunt mutat la secţia a II-a 253
16. A venit din nou Crăciunul 264
17. Anchete 267
18. În faţa porţilor ce se deschid 280
19. În zare se întinde Bărăganul 294
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare:
SUPERGRAPH
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
tel. 021-320.61.19, fax 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19,
040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021 -336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro