PR. DIMITRIE BEJAN SATUL BLESTEMAT

PR. DIMITRIE BEJAN
SATUL BLESTEMAT
Coperta: Mihai Sârbulescu
Copyright © Editura Ileana, pentru prezenta ediţie.
ISBN 978-606-8644-01-1
Descrierea CIP poate fi consultată la Biblioteca Naţională a României
PR. DIMITRIE BEJAN
SATUL BLESTEMAT
EDITURA ILEANA Bucureşti
SATUL BLESTEMAT
Sunt ani lungi de întuneric şi de foame, în care nu am văzut hârtie şi creion. Acum, când am ieşit la lumină, stau în faţa vieţii care curge viaţă pe care eu o înţeleg perfect, dar cu felul cum se desfăşoară ea nu am nici o legătură şi încerc să-i surprind şi să-i fixez în scris anii de amărăciuni şi de neomeneşti suferinţe…
Satul unde mă aflu acum1 încearcă să trăiască la adăpostul unor dealuri pleşuve şi râpoase. Dincolo de acest orizont neprietenos se ridică culmile împădurite, care adăpostesc mănăstirile din Munţii Neamţului. Simt, fizic, lipsa acestor păduri. Perspectivele mele sunt egale cu ale unui om care priveşte lumea din adâncul fântânii.
Mi-i necesar spaţiul fără margini al câmpului dunărean, sau culmile, vultureşti, carpatine. Dar unde am fost eu trimis, perspectivele sunt reduse la un kilometru de văgăună.
înclin a crede că cel ce locuieşte pe culme are o mai largă perspectivă a vieţii; viaţă, ce se desfăşoară liberă vederii sale. Iar cel ce trăieşte pe câmp întins poate împinge lucrurile până dincolo de orizont; poate întrevedea infinitul.
1 Ghindăoani neamţ.
5
Era primăvară şi frig, umed. Sălciile de pe maluri pădurile de sălcii şi plop încercau să se încălzească la firavele raze de soare palid. Dunărea mâna mânioasă valurile murdare către mare. Peste bălţile Brăilei şi ale Ialomiţei, rupând digurile, se întindeau apele Dunării până în Munţii Dobrogei. Ca o piramidă roşietică răsărea, peste ape, dealul de la Hârşova. La Vadul Oii toată Dunărea adunată fierbea. La prispa caselor din Giurgeni, legată de uşă, câte o dubă.2 Mai departe, dincolo de luncă, unde sunt prispele Dunării, în spatele cărora se întinde Bărăganul, câteva sate la umbra salcâmilor şi hotar, până-n Balcani. Norii, ca nişte pânze sfâşiate şi umede, se lipesc de apele vineţii şi fug, îngheţaţi, cu umbra lor rece. Pe deasupra noastră zboară, după vânt, păsări de apă, cârduri ce se lasă fulgerător pe valuri.
înaintăm greu pe dig, prăvăliţi de rafalele vântului. Ofiţerul care mă escortează înjură murdar apele lui Dumnezeu şi vânturile satanei. Frigul şi apa de mult m-au pătruns până la oase. Înaintez greu şi, din ce în ce mai des mătur pământul, cad în băltoace, sunt tot murdar şi stropit cu noroi. Sunt slab, nemâncat, extenuat. În spate duc o traistă ruptă, cu câteva boarfe putrede. N-am mâncat nimic de două zile, sunt prea sleit de puteri; nu mi-e foame, îmi ud buzele arse de arşiţa sufletului cu apă din băltoace. Ofiţerul este stăpânul meu şi mă îmbrânceşte. Noi doi, pe dig, printre ape. Mama, din cerul lui Dumnezeu, plânge odată cu ploaia repede a lui april. Ofiţerul o înjură scârnav şi mă loveşte scrâşnind: „De ce nu v-am omorât, mă?” Să-i răspund? Să nu-i răspund? După o pală de vânt, în liniştea
2 Dubă barcă mare.
6
de o clipă, abia îngân: „Umanitatea voastră, cultura voastră, civilizaţia voastră; v-aţi întors la comuna primitivă…”
Sălbatic, m-a lovit în obraz cu dosul palmei. Simt sângele sărat pe buze. Apoi alte lovituri şi pe urmă am căzut mototol pe dig. Mă doare sufletul. Peste ape fuge o lumină gălbuie. Un pescăruş, mânat de vânt, ţipă puternic şi dispare în pânza unui nor. Stăpânul meu îmi arată cu mâna întinsă satul dintre ape, satul cu acoperişuri de stuf, înecat de ape.
acolo vei locui. Mai sunt câţiva ca tine. Să nu încerci vreo evadare; vei lucra la ferma de lângă sat. Aici vei fi tot timpul sub control. Şi când vom crede noi, te vom întoarce la Aiud.
M-am uitat de pe dig, pe deasupra caselor. Toate aliniate: un antreu şi o cameră, acoperiş de stuf sau de papură cu o singură uşă. Apele Dunării au năpădit şi dărâmat jumătate de sat. Pe cei ce-au scăpat de la năvala apelor va fi nevoie să-i cunosc şi alături de ei să-mi duc zilele către undeva.
Cu eforturi supraomeneşti ajung între casele cu locatari. Văd un om care se apropie cu o găleată şi o umple cu apă din şanţ. În şanţ, sub ape, bălegar, hârtii şi cârpe. Altă apă de băut nu este. Acolo, spre răsărit, e Dunărea; dar şi-n şanţuri sau băltoace, tot Dunăre este…
În suflet arde, caldă, acceptarea suferinţei. Pentru că am crezut şi cred într-o lume mai bună. Pentru că am depăşit de mult era troglodită. Şi cred că progresul nu înseamnă întoarcerea la ghioaga preistorică, ci îndumnezeirea omului. Stăpânul se străduieşte să pună căluş conştiinţei mele şi încearcă să mă determine ca să mărşăluiesc la umăr cu el şi cu ceilalţi primitivi, urlând totalitar –
7
că întunericul este lumină. Asta nu o pot face. Nici eu, nici alţii care observăm că deasupra pământului se întinde îmbietor albastrul infinitului. Pentru ce să rămân pe veci legat de materie, când, dincolo, se află tot cosmosul, cu dreptul de a gândi liber?
în sufletul încălzit de nădejdi creştine arde, puternic, acceptarea suferinţei mântuitoare. Mai presus de orice năzuiesc către imperiul ceresc:
„Sus, s-avem inimile”!
Satul blestemat. Satul care a fost întemeiat de bănăţenii dislocaţi de pe graniţa Iugoslavă. Acest lucru s-a petrecut în vara anului 1951. Oamenii de acolo au fost ridicaţi noaptea, suiţi în trenuri şi, cu pază puternică, aduşi pe Bărăgan. Stăpânul a numărat pentru fiecare familie câte 1000 m2, apoi a bătut un ţăruş în pământ, cu un număr de ordine, şi a poruncit tare: „Faceţi-vă case; pământul e aici, iar stuful în bălţi”.
Şi oamenii, condamnaţi la depărtare, au frământat lutul şi-au ridicat case după porunca primită; o cameră şi un antreu. Şi pentru că trebuiau să mănânce, au muncit la fermă. Au curs destule lacrimi şi s-au auzit destule blesteme. Viaţa a curs săracă şi cu nenumărate lipsuri. Dar omul care acceptă biciul se încovoaie. Şi, cu spinările aduse către pământ, înspăimântaţi de ameninţări mai grele, bănăţenii au dus viaţă de cârtiţă. Cu gândul întors la frumoasele lor gospodării şi mănoasele ogoare, lăsate în Banat, boceau, stropind cu lacrimi pământul negrului Bărăgan. Şi gândul amar s-a limpezit într-o zi: şi-au ancorat viaţa la picioarele lui Hristos. În două zile, când li s-a dat voie, au ridicat bisericuţa
8
Sfintei Cruci. Şi apoi viaţa a luat o înfăţişare mai omenească. Duminicile şi sărbătorile, curat îmbrăcaţi se adunau pe la cunoştinţe, pe sate, pe rudenii, şi petreceau cuminţi. Casele lor mici şi nearătoase erau curate, iar fetele se întreceau a îngriji frumoasele grădiniţe cu flori. Fiind gospodari de frunte, au pus salcâmi şi sălcii pe marginea drumurilor, iar pe lângă case, caişi sau piersici. Oameni harnici şi pricepuţi la munca pământului, repede s-au făcut necesari şi solicitaţi de fermă. Unde lucra bănăţeanul nu mai era nevoie de controlul stăpânului. Şi pâine era pe masa lui, şi sănătate, şi speranţe că va veni ziua întoarcerii la vatra părăsită. Şi aşa au trecut ani după ani şi lucrul a luat o înfăţişare nouă. Curând s-a făcut înţelegere la graniţa cu Iugoslavia şi se pare că Tito a pretins ca bănăţenii dislocaţi să fie readuşi la casele lor şi puşi în toate drepturile. În vara anilor 1955-1956 aceşti oameni hăituiţi s-au întors la casele lor intrând în rosturile lor fireşti. În urma lor au rămas casele pustii, cu pisici jigărite şi câini înnebuniţi de foame. Apoi a trecut un val al pieirii peste satul blestemat: în drum către o colonie de muncă din balta Brăilei salcia a rămas aici, pe o noapte de aspru februarie, un lot mare de hoţi, condamnaţi la munci grele. Şi cu toată paza, cu toate poruncile ce prevedeau grele pedepse pentru indisciplină, hoţii au ieşit de prin case, au spart acoperişurile şi au ars uşi şi ferestre. După o săptămână satul a rămas pustiu, fără uşi, fără ferestre, cu multe case fără acoperiş.
Trecuseră vandalii. Şi dacă a venit primăvara, s-au topit zăpezile şi Dunărea a crescut. Apele au măturat digurile şi Dunărea s-a preschimbat în mare. Satul blestemat primeşte apele care bat liniştite şi înmoaie pereţii de pământ.
9
Apoi acoperişurile se lasă peste moloz, şi de pe dig par nişte spinări stufoase de arici. Au fost opt sute de case. Din ape s-au salvat, până la urmă, o sută. Pe care, la retragerea cuminte a Dunării, le luăm noi în primire; fiecare condamnat cu casa lui dată în folosinţă, pe care o repară cum poate, încercând o adaptare la noua situaţie.
Câţi suntem în satul blestemat? Parcă şase inşi. Şi stăm sub supravegherea a doi ofiţeri de securitate, a unui ofiţer de miliţie şi a doisprezece miliţieni.
E prea mult.
Au venit toate păsările de baltă; când se ridică de pe ape, înnegresc cerul. Şi toate năvălesc asupra peştelui. Apele s-au retras, dar în goluri, în smârcuri, în bălţi, au rămas peştii neatenţi. Pe măsură ce scad apele, pe măsură ce vin căldurile verii, bălţile se usucă şi peştii se tot adună în apa scăzută şi în mâluri. Atunci păsările îi vânează din grămadă. Cioara cenuşie se aşează pe spinarea crapului şi mănâncă din el cât pofteşte. Peştele fuge, prin apa mică, cu cioara pe spate. Put bălţile a hoituri de peşte, cai şi oi înecate. Seara, pe deasupra lor, cântă norii de ţânţari. Iar noi, dând murdăriile la o parte, ducem în găleţile pline apa Dunării, care spală toată Europa; aşa fac toţi dunărenii şi toţi băltăganii. În dulcea înserare, peste pădurile de sălcii şi plopi, peste plaiuri şi peste stufărişuri, cad la cuiburi păsările din împărăţia apelor. Peste cornul lunii, ce vesteşte seceta, apar dubele cu pescari. Apele s-au liniştit şi Dunărea e ca o mare de lapte. Peste păduri, cântecul privighetorilor. Peste ape şi peste păduri, pluteşte Duhul lui Dumnezeu.
10
DUNĂRE, DUNĂRE, DRUM FĂRĂ PULBERE
Mai întâi în tinereţile mele am venit pe Dunăre de la Orşova până la Sulina. Ba, de două ori am ancorat în insula Ada-Kaleh ce-a dispărut sub valuri, de curând. Pe cursul apei, în jos, am văzut şi vizitat ţărmurile şi porturile iugoslave şi cele bulgăreşti. Am călătorit pe apă primăvara şi vara, ba chiar şi toamna târziu. Apoi au venit timpuri când, vizitând Orientul Apropiat, m-am scăldat în Nil şi-am călătorit pe Nil până către izvoarele lui. Apoi m-am oglindit în apele ce îngrădeau cândva Edenul biblic, Tigrul şi Eufratul. Voile m-au dus pe Vistula, către Marea Baltică sau în jos, prin plantaţiile de orez de pe fluviul Mariţa. Era să uit că am călătorit cu vaporul pe Marea Moartă şi că, la fel, ca alţi pelerini, m-am botezat în Iordan. Apoi nevoile m-au dus peste Nipru şi Don, peste Cuban şi pe Volga mâloasă, de la izvoarele ei şi până la Astrahan. Am trecut peste Neva, iar în Siberia, păşind peste Enisei, Obi şi Lena, m-am spălat de praful din inimă în Amur. Am iubit apele ca pe nişte uriaşi însufleţiţi. M-am simţit puternic, mi se umfla pieptul de aerul umed al mărilor din Nord şi adesea am mângâiat valul albastru al albastrei Mediterane. Când apăreau apele din ceţurile dimineţilor, părea că degetul lui Dumnezeu, veşnic prezent, veşnic lucrător, desparte cerul
11
de ape, ca în ziua cea dintâi. Dar nicicând n-am fost mai emoţionat ca-n faţa Dunării cu ţărmuri frumoase şi bogate, cu coloritul munţilor şi al câmpiei, cu reflexul razelor soarelui şi apele în veşnică curgere, cu pânzele alburii ale lunii peste ape şi peste pădurile de sălcii.
În lumina lină a dulcei înserări vântul se potolea, valurile scădeau până ce apa albastră sau verde se liniştea şi soarele cobora pe faţa lăptoasă a Dunării. De peste Bărăgan, de la păscutul de pe lanurile de grâu şi trifoi, se întorceau la cuiburi cârdurile de gâşte sălbatice. Dimineaţa plecau, înnegrind cerul, spre lanuri. Raţele, cu zbor fâlfâit, colindau bălţile. Ţigănuşii, în cârduri negre, schimbau des locul lor de pescuit. Pelicanii în familii erau lacomi şi nesătui. Malurile erau pline de stârci coloraţi şi cocostârci meditativi, de cocori plantoane atente şi destul de rari de flamingo cu penaj purpuriu, iar către seară apăreau şi lebedele albe. Cârdurile de ciori îşi aveau cuiburile prin pădurile de pe plaiuri, hrănindu-se cu peşte, porumb şi floarea soarelui din Bărăgan.
Dunărea iese dimineaţa din ceţuri, albă ca laptele. Soarele care răsare de după Munţii Dobrogei înscrie scări roşii de la un ţărm la altul; apoi se porneşte vântul. Faţa apei se zburleşte şi pe măsură ce se înteţeşte vântul, valurile cresc, iar pe timp de furtună ajung până la doi metri
12
înălţime, punând în primejdie micile ambarcaţiuni. Ba se întâmplă şi lucruri mai grele. Era vară, prin august, în anul 1957, şi eu făceam de pază pe malul apei, la un depozit al unui şantier aici lângă satul nou, la 5 km mai la nord de Vadul-Oii. Şi pe la ora cinci după-amiază, în plin senin, s-a iscat o furtună fără ploaie un vârtecuş şi valurile s-au ridicat cât casa. A fost ca un sorb puternic, ca un ciclon. Tocmai atunci venea de la Brăila la Hârşova un convoi de vase şlepuri remorcate la ureche, cu încărcătură. Vântul a fost atât de puternic încât, la un cot al Dunării, a plesnit în ultimul şlep atât de neaşteptat încât l-a lipit avariindu-l de prispele malului românesc. Tot convoiul de vase a rămas pe loc şi valurile au spălat, rapid, punţile. Aici, la Giurgeni vadul-Oii, se trece de pe un mal pe altul cu bacul (acum s-a făcut pod). Pe aici trece şoseaua Bucureşti-Constanţa. Aici fierb apele, adunate pe un kilometru. De pe ţărm, priveşti vârtejurile de apă anafoarele indicate de geamanduri pe care cu atenţie le ocolesc vapoarele şi pescarii. Sunt aici prăbuşiri ale Dunării, cu adâncuri de până la o sută de metri. Apele clocotesc şi cine a intrat în vârtej, face cunoştinţă cu fundul Dunării. La Vadul-Oii se întâlnesc cele două bălţi uriaşe, mari cât două judeţe: balta Ialomiţei şi balta Brăilei. Pe dealul de la Hârşova străjuieşte cetatea romană Carsum.
Carsum, aşezată tocmai aici, pe unde popoarele barbare puteau trece mai bine în Sciţia-Minor, pentru prăduit. Şi acum Dunărea, mutându-şi cursul, a îngăduit ca după 1000 de ani să răsară din ape o altă puternică cetate bizantină la gura braţului Borcea cetate pe care o pomeneau cronicile bizantine, dar despre care nu se ştia unde şi când a dispărut. Cetatea legendară a stat sub ape o mie de ani şi acum, mişcându-se fundul Dunării, ochii noştri au văzut, zi de zi, crescând din ape ziduri cu contraforţi şi creneluri, cu porţi puternice şi cu clădiri pentru garnizoana cetăţii; totul în bunăstare3.
3 La punctul numit „Păcuiul lui Soare”.
13
Pe deasupra încâlcitelor păduri, se ridică cetatea fermecată, plină de mâlurile depuse de Dunăre.
În cele două bălţi, slab locuite, pasc turme de oi şi tamazlâcuri de vite, dar şi porci cu botul lung porci ce se hrănesc cu peşte şi nuci de baltă. Băltăganii locuitorii de pe aici îi aduc primăvara în baltă şi îi lasă aici, de capul lor, până la Crăciun. Ierburi bogate hrănesc vitele, iar balta poate fi cultivată. La fiecare casă sunt şiraguri de crapi, puşi la vânt, pentru iarnă. Totul miroase a peşte şi a mâl. Dimineaţa, pe la orele trei, pleacă lotcile cu pescarii ce întind năvoadele şi alte instrumente pescăreşti în calea peştelui. La două, trei ore după ce a apus soarele, când apele şi natura s-au liniştit, când peştii se joacă, aruncându-se după musculiţe căzând cu zgomot în apă reapar pescarii şi ridică în dube peştele căzut în nadă; străluceşte peştele ca argintul, răsturnat pe mal, la cherhanaua de la Piua-Petrii. Pescarii îl sortează şi apoi, în lăzi cu gheaţă, peştele pleacă în camioane direct la Bucureşti sau cu trenul spre alte oraşe din ţară. Peste zi pescarii pregătesc peştele sărat sau afumat ori îşi repară uneltele. Seara, la apus apar norii de pescăruşi călătorind la faţa apei, în susul apei şi în cor de ţipete stridente, prind ultimii peşti cu care se întorc la puii lor. În urma pescăruşilor vara, pe la Rusalii, apar în sălcii nouri de fluturi albi care zboară chiar la faţa apei şi dispar în păduri şi păpurişuri. Toată Dunărea fâlfâie din aripi mici, albe. În urma lor apar din bălţi norii de ţânţari. Zbiară oile, dându-şi tributul de sânge. Păstorii şi măgarii stau adăpostiţi sub polog. De nu eşti atent, aceşti muzicanţi flămânzi mai mari sau mai mici, bolnavi sau sănătoşi, îţi intră în ochi, în nări şi-n urechi. Băltăganii fac foc cu bălegar ce scoate fum
14
gros altfel nu se poate lupta împotriva lor. Pe la orele zece noaptea pleacă şi ţânţarii la culcare, reapărând în zori, pentru două, trei ore. Peste noapte este linişte. Auzi doar căderea peştilor ce sar în sus, în jocul lor şi câte un ţipăt de pescăruş ce visează, sau este atacat în cuib de şerpii mari şi negricioşi, şerpi de apă. Pe deasupra apelor se adună ceţurile, pe măsură ce se răcesc nopţile. Abia la lumina puternică a soarelui negurile se vor risipi şi se vor pulveriza. Iar vântul de peste zi va mâna norii, ce aici se formează, către inima Bărăganului. Când sunt nopţi cu lună şi când sunt fără lună, cântă privighetorile pentru plăcerea de a cânta şi pentru a-şi adormi puişorii. Le ascultă păstorii de pe plaiuri, pescarii gânditori. Le ascult şi eu, pe miile de cântăreţe, seara sau în zori atunci când, cu un băţ în mână, fac de corvoadă la ponton. În puterea nopţii totul încremeneşte. În puterea zilei nu-i cântec, nu-i mişcare. Dunărea şi luncile cu vietăţile se odihnesc.
Şi cum stau aşa pe mal, lângă focul de bălegar şi mă gândesc la câte poate gândi omul în singurătate, văd cum, de milenii, Dunărea duce cu apele, sau împotriva lor, corăbiile încărcate cu pâinea pământului nostru şi cu aurul din adâncurile pământului strămoşilor noştri către ţara ungurească, sau către Viena, la neamul cehilor sau către alte aşezări germane. De când stau eu aici şi privesc convoaiele de vase, care urcă şi coboară pe apă (de doi ani stau pe malul Dunării) îmi dau seama ce puternică şi la îndemâna omului este calea apei. Mărfurile, încărcate pe vase, sau pe şlepuri, cu cheltuială puţină, ajung în inima Europei, sau la vale, trec spre răsăritul veşnic flămând. Dunărea
15
este principala arteră de circulaţie a mărfurilor şi a pasagerilor din Europa. Ea străbate şapte ţări pe care le răcoreşte, le spală, le îmbogăţeşte, uşurându-le schimburile comerciale. Un singur remorcher, ajutat de ape poate duce cinci sute de vagoane de cereale; poate înlocui cheltuielile necesare pentru o sută de trenuri cu marfă. Iar pentru călător, Dunărea este minunea apelor în veşnică schimbare, minunea ţărmurilor atât de variate. Iar Delta Dunării, cu pădurile de stuf în veşnică schimbare, dă europenilor posibilitatea să scrie şi să citească pe stuful românesc, preschimbat în hârtie. Ape frumoase, lunci mănoase, păduri nesfârşite, pescuit şi vânat de păsări, drumeţie ca-n basme, în legendara împărăţie a apelor! De aceea te iubim apă străbună. Aşezaţi de Dumnezeu, aici, când a făcut bunul neamurile şi le-a împărţit rosturile mântuitoare, pe noi ne-a aşezat pe Carpaţi, punându-ne hotar la sud ţărmul tău de apă dulce. Şi spune povestea că după ce Dumnezeu a făcut pământul şi l-a populat cu neamuri, a pornit la plimbare cu avionul, luându-l şi pe Sfântul Petru cu El. Ca să împartă daruri creaturii Sale şi trecând peste Europa, englezului i-a dat o corabie să umble pe ape, francezului i-a dat un brici să civilizeze pământul, scurtând bărbile, neamţului i-a dat un ciocan, italianului o daltă şi aşa mai departe. Când a ajuns pe deasupra ţării noastre, bunul Dumnezeu şi-a lăsat capul pe o mână şi a aţipit, întărindu-l pe Sfântul Petru să împartă mai departe darurile Sale, aşa cum hotărâse mai de cu vreme. Sfântul Petru crezând că Dumnezeu a adormit de-a binelea, ce şi-a zis?: „Hai să scăpăm de marfă, cât mai repede”. Şi când avionul plutea deasupra României, a deschis uşa avionului şi
16
a aruncat peste ţara noastră grâu şi secară, brad şi petrol şi tot ce se mai găsea acolo pe urmă a aruncat şi o panglică albastră, pentru împodobirea frumoaselor românce.
Avionul, odată scăpat de greutăţi, s-a ridicat brusc spre soare şi Dumnezeu s-a trezit. Şi-a văzut, şi-a vorbit:
ce-ai făcut, Petre? Acum ce să le mai împărţim răsăritenilor? Spune!
doamne, iartă-mă, răspunse Sfântul Petru. Mai am un ardei şi un fes.
bine, Petre; aruncă ardeiul la bulgari şi fesul dă-l turcilor.
şi cu ceilalţi, ce facem, Doamne?
mă mai întrebi? Tu i-ai condamnat la foame. Vor trăi din prădăciune….
Şi când au venit vremurile, s-au bătut popoarele, dinspre răsărit şi miazănoapte, ca şi dinspre sud, au venit naţiile pământului, cele flămânde, şi ne-au prădat. Iar noi, iubiţi de Sfântul Petru, cu bogăţii nesfârşite, ni le-am apărat. Şi multe bătălii a văzut Dunărea şi mult sânge a curs odată cu apele ei. Parcă a spus un cronicar: „Biată ţară bogată, dar la loc primejdios aşezată”! Iar pentru anii pe care îi trăim noi, putem adăuga… şi cu „foarte rele rânduieli tocmită”. E ceasul când aurul şi pâinea pleacă spre flămânzii lumii iar pe Dunăre vin corăbiile cu burţile goale, ca să încarce cenuşa de la vetrele româneşti. Scumpă ne eşti, Dunăre, drum fără pulbere. Scapă-ne tu, panglică albastră, de înfometaţii pământului; şi dă-le culcuş tuturor celor ce fură viaţa pruncilor noştri; dă-le culcuş, sub valurile tale, ca să se plinească, şi în veacul nostru, ceea ce-i spune Mircea cel Bătrân sultanului Baiazid despre cei ce după veacuri ne-au cerut pământ şi apă: „Cum veniră se făcură toţi o apă şi-un pământ…”
17
CÂND ERAM LA IALOMIŢA
Toată primăvara şi vara anului 1956 am lucrat la grădina de zarzavat; munca era destul de uşoară şi mă bucuram de aer şi soare. În fiecare zi, brigadierul Sima Belmustaţă un bănăţean tocmea lucrători la grădina fermei; pe puţini bani şi pe o mâncare ca vai de ea. Veneau aici, la lucru, mai ales tineret şi câţiva bătrâni nevolnici. La finele lunii, abia dacă îţi plăteai masa şi foarte rar dacă-ţi rămâneau zece, doisprezece lei pentru cheltuieli. Normele erau destul de mari şi puterile fizice foarte puţine. Totuşi, decât nimic, mai bine aşa. Munca dura de la ora şase dimineaţa la şase seara, cu o întrerupere de un ceas la prânz. Ba, în perioada de vârf se lucra de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui. Cu o sută de grame de pâine, o cafea de 250 g cu 16 g zahăr şi 25 g marmeladă, trebuia să lucrezi până la ora unu; leşinau fetele de foame şi copilandrii. Să fi vrut să cumperi o bucată de pâine, dar nu o găseai, orice preţ ai fi oferit. Iar Bărăganul era plin de pâine şi pe Dunăre curgea puhoi de şlepuri încărcate cu pâinea ţării, care, direct de la combină, se descărca pe şlep. În magaziile fermei, goale şi bine măturate fluiera vântul a pustiu. Nu ştiu cum, dar începuseră să-mi placă locurile, nu numai Dunărea cu viaţa ei virgină, dar şi lunca cu nesfârşitele lanuri de grâu, de floarea soarelui şi de porumbişti. Toate lanurile acestea pufneau de sănătate, şi când dădeau în spic, în bătaia vântului, se mişcau valurile verzi, unduioase, ca o promisiune pentru nişte timpuri bune şi pline de belşug ce se arătau la orizont. Iar dincolo de vechile maluri dunărene, ce închid ca într-o albie apa, bălţile şi lunca, se ridică masa întinsă a Câmpiei Bărăganului, cu lanuri nesfârşite, cu sate rare, pierdute
18
la orizont şi cu câte o cumpănă de fântână la răscruce. Iar când grâul dă în copt, fiecare spic cântăreşte un gram de aur. Mai târziu, când secerişul s-a terminat, rămâne, întins, câmpul gol pe care se rostogolesc, duşi de vânt, ciulhanii. Iarna cerul este vânăt şi pământul negru, îngheţat, neospitalier. După ce trec Babele, par a miji ierburile şi înfloresc sălciile. Flori rare, mici, albastre, pitite la pământ şi mult, întins, troscotul; şi cătina de pe malurile apelor, înfloreşte şi-şi scutură florile la cea mai mică atingere.
E vară în toi. De pe dig digul stăpâneşte către Dunăre şi către Gura-Ialomiţei văd trenul când se opreşte în gara Lunca-Dunării. Când e senin, către amiază, văd cum trenul se ridică mai sus cu câţiva metri peste terasament; vagoanele şi locomotiva sunt mai mult înalte decât late, geamurile sunt lungi de tot şi capetele călătorilor ies peste acoperişul vagoanelor. Ca un tren-jucărie, pentru copii trenul nostru mic şi deformat zboară în aer. Peste o clipă, când ajunge în gară, fluieră, se opreşte şi călătorii, lungi ca nişte stâlpi de telegraf, coboară scări de ceaţă. Trenul rămâne în aer o oră, două şi după ce soarele începe să dogorească, cade pe şine şi revine la normal. Şi altă comedie:
19
dinspre Bărăgan, dinspre satele Mihai-Bravu şi Gura-Ialomiţei, vine către Piua-Petrii şi Giurgeni, peste lunci şi lanuri, o mare grăbită, cu valuri limpezi ca oglinda, în faţa apelor, gonind spre noi un tractor, ca un elicopter, zboară prin aer. Şi iată, marea care a înecat totul este cam la o sută de metri de dig, dar mai mult nu se apropie a încetinit şi sparge oglinzi de soare. Alături de mine pe dig între ape, prietenul meu Ion Mereu, din Ţara Moţilor; la 60 de ani, tras la faţă, năltuţ, alb la păr, îmbrăcat în dimie, bun la snoave şi la cântece, cu fluieraşul lui Iancu la cingătoare. Priveşte mirat. E proaspăt venit în satul nostru, şi se miră. Mai întâi că Dunărea e mare şi, al doilea, că pe aici nu sunt munţi cu izvoare şi brădet. Le simte lipsa şi pentru aceste motive, când e copleşit de aduceri-aminte, doineşte din fluier.
ce-i asta? mă întreabă Ion, arătând spre „Marea Sarmatică”.
ioane, se cade să faci cunoştinţă azi cu fata-morgana.
eu am fost la Budapesta şi credeam că numai în Câmpia Panonică poţi să te întâlneşti cu pânza morţilor. Mai ales că ungurii se laudă cu asta. Iacă, trăii să văd acest fenomen şi la noi, lângă Dunăre.
cât e până la gară?
zece km.
uite, se vede destul de bine şapca impiegatului. Numai că impiegatul pluteşte pe lângă stele. Văd un câine legat de un salcâm, în sat la Gura-Ialomiţei. Parcă ar fi numai la o sută de metri. Mâine, de-o fi soare, vei putea să vezi şi altă răsturnare a lucrurilor. Trenul mergând cu roţile în sus.
20
Şi în timp ce eu cobor să-mi continuu săpălungitul la ceapă, Ion se aşează pe dig şi priveşte când spre Dunăre, care, vorba lui, e mai mare decât Crişul Repede când spre fata-morgana. E cald şi un vânt uscat mătură digul, vârându-ne în urechi şi în ochi praf galben, cu gust sălciu. În ochii lui Ion plutesc vedenii, de pe Vlădeasa: gheţarul de la Scărişoara şi un izvor rece, de-ţi tremură dinţii când îi bei apa. Ion coboară, pune mâna pe sapă şi prăşeşte de zor. Sudorile îi curg pe faţă iar cămaşa lui e udă leoarcă. Se opreşte şi bea apă clocită din bidonul meu apă putredă, din Ialomiţa apoi se uită departe şi vederile lui se opresc pe Valea-Drăganului, către Scărişoara. Şi începe:
să vezi, când am trecut peste Vlădeasa, către Beiuş, mi-a ieşit moartea în drum. Eu eram tânăr, student la Blaj şi doineam de răsunau pădurile.
ioane, povestea rămâne pe diseară. Acum să nu doinim, ci să zorim.
ia te uită, în spatele nostru!
Şi când ne-am uitat amândoi către apus, dinspre lungul Bărăganului veneau norii ca balaurii. Năprasnică ploaie. Fulgerele, ca şerpii, şi întuneric mare s-a făcut pe faţa pământului iar ploaia şi vântul, în plesnete cumplite, măturau câmpiile şi holdele. În sat s-a aprins şcoala şi nimeni nu a putut să o stingă. Acoperişuri de case au fost ridicate şi zvârlite prin vecini. Dunărea s-a zburlit, s-a înnegrit şi s-a tras mai la adânc. Iar pădurile de sălcii vuiau de moarte. Cu vuiet cumplit, apele cerului deschise a prăpăd au trecut Dunărea înot şi negurile au călătorit către marea cea neagră şi sărată. Când apare soarele, de după perdeaua ultimilor nori, lanurile sunt, polog, la
21
pământ iar grădina de zarzavat amestecată şi întoarsă cu rădăcimile în sus.
mă, Mitruş, mă ortodoxule, şi la scriptura voastră scrie că Dumnezeu plouă în mod egal peste cei drepţi ca şi peste cei nedrepţi?
ioane, eu am o biblie franţuzească, ediţia abatelui Crampon deci catolică şi acolo stă scris că bunul Dumnezeu răsare soarele în mod egal pentru cei buni şi pentru cei nebuni. Şi după cum vezi, şi de data asta Dumnezeu se ţine de cuvânt.
A dat ploaie; iacă, ne şi usucă. Scoate-ţi cămaşa şi pune-o pe cătină. Spălatul gratuit al rufelor este un supliment al harului divin.
Pe lângă dig, un salcâm nevolnic. Furtuna i-a săgetat frunzele, i le-a împuţinat, i-a fluierat în crengile lui ţepoase, gata să-l smulgă din rădăcini. Dar s-a ţinut tare. Mai lesne s-au prăbuşit uriaşii plopi decât nevolnicul salcâm. Singur a înfruntat şi biruit furtuna. Iar acum soarele îl împodobeşte cu nestematele ce se reflectă în fiecare picătură de apă rămasă în frunziş. Biruitor, salcâmul stă mut, privind potopul ce se îndepărtează spre răsărit. Vor veni şi alte furtuni şi alte vântoase şi-i vor cerca statornicia. Şi mereu va ieşi biruitor. Rădăcinile lui sunt adânc înfipte în pământ. La fel ca stăpânii acestor câmpii şi al munţilor. Noi înfruntăm furtunile şi le biruim. Căci rădăcinile noastre îşi trag seva din adâncuri. Arareori, totuşi, soarele ne încununează cu lumină şi nădejde. Privim mereu salcâmii, furtunile învinse şi hotărâţi, aşteptăm alte încercări, alte furtuni,
Când a sunat sirena de la fermă pentru încetarea lucrului, ne întoarcem acasă, pe dig. În dreapta noastră pescarii
22
lipoveni scot apă din dube. Vor porni la pescuit. Pescarii bărboşi, cu cizme de cauciuc, pantaloni largi albaştri, cu rubăşti stacojii sau verzi, cu şepci pe cap, lălăie un cântec de stepă, adus încoace de strămoşii lor plecaţi de pe Don din cauza unei răzmeriţe religioase. Şi-au băut câştigul la “Matul” de la fermă. Alte sticle cu vodcă stau la cârmă. Bărbile de aramă strigă ceva nedesluşit bărbilor cânepii, apoi toată brigada se pune în marş. Când dubele au trecut, călătorind pe curenţii apei spre pădurile de păpuriş, pe mal rămâne beat numai moş Potop. Ca la 60 de ani, suriu la păr, cu ochii mici, vicleni şi cu nas turtit. Când mă recunoaşte, parcă s-a trzit. Se îndreaptă spre mine, mă sărută zgomotos.
Sdrasvite, batiuşca4 şi e gata să mă înece în vodcă, de bucurie că are cu cine se înţelege în limba luntraşilor de pe Volga. Potolit, se uită spre Ion.
moş Potop, îi zic eu, glumind, dumnealui este tot batiuşca, dar de-al părintelui Papa de la Roma. Iaca, suntem aici trei oameni, trei feluri de creştini. Şi Dunărea ne dă peşte la toţi. Moş Potop, azi nu am gust de discuţii teologice. Te rog să amânăm discuţia dacă Iisus se scrie cu un i sau cu doi de i sau dacă crucea are trei braţe, ca pe Don; azi, du-ne cu barca peste Dunăre.
aşa voi face. Dar eu, totuşi, aş vrea să te întreb, dacă în postul mare se cântă „aliluia” o dată, sau de trei ori?
Ion ascultă cu multă curiozitate astfel de discuţii, dar strâmbă din nas.
măi, Ioane, îi spun, lipovenii au fost în stare să se bată cu armata Ţarului Pavel I treizeci de ani, pentru un „aliluia”
4 Sănătate, părinte!
23
şi când nu s-au putut înţelege, au plecat cu tot clanul de popoveţi spre soare-apune şi s-au oprit la noi: de la Don, la Dunăre. Pescari acolo, din moşi strămoşi, pescari aici, cât vor mai rezista.
aşa-i, intervine moş Potop. Dar, vezi, că acum, ajungând ruşii pe aici, s-a făcut multă propagandă între noi, ca să ne întoarcem acasă. Şi au plecat de aici, de pe Dunăre şi de la mare, mulţi lipoveni. Au crezut că acolo-i raiul cu mese întinse. Şi, când colo? îmi scrie un vecin al meu, aşezat acum la Astrahan, la gura Volgăi, că-i foarte bine acolo şi are de toate şi câştigă mulţi bani. Ba, chiar mă sfătuieşte şi pe mine să-l însor întâi pe Alioşa şi, după aceea, să plec la dânşii neîntârziat. Dar vezi, batiuşca, Alioşa, nepotul meu, are abia un an şi jumătate.
Vezi cum stau lucrurile. Eu vă spun, oricât de greu s-ar face şi aici, nu plec; rămân să mă îngrop pe malul Dunării. Dunărea e a voastră, dar ne dă şi nouă de mâncare…
Barca lui moş Potop este ca o coajă de nucă; pe Dunăre moşul o conduce pe curenţi numai de la cârmă. Mergem un kilometru în jos, cu viteză mare şi moşul şopteşte, când trecem atingând o geamandură: „Aici este o bulboană, de vreo sută de metri adâncime”. Ion mă întreabă din ochi; îi răspund că nu-i primejdie. Când moş Potop prinde un alt curent, trece peste firul apei şi ţinând mereu cârma, suim împotriva apei, pe curentul de la suprafaţă, către ţărmul dobrogean. Moşul zice: „Aici apa are numai optzeci de metri la adânc”. La câţiva metri de ţărm, iarăşi şopteşte: „Aici, numai douăzeci şi patru…”
Când sărim pe mal dincolo, Ion, tras la faţă, zice mânios: „Eu mă pot îneca şi în doi metri de apă. N-am nevoie
24
să mă umflu de apă, lângă geamandură…”. Înapoi am trecut cu o şalupă. Ion a stat tot timpul cu ochii închişi. De pe dig, ne-am uitat distraţi peste ape. „Eu, zice Ion crişul îl trec înot ca pe nimica. Dar cu Dunărea nu mă pun. Dacă-i vorba de scăldat, mă duc la Ialomiţa”. Şi aşa a fost… Cât am stat noi doi, sub acelaşi acoperiş, aici în satul nou, Ion mergea cu mine până la Dunăre şi se uita la mine cum mă jucam cu apa; dar de scăldat, numai la Ialomiţa se scălda.
S-au întâmplat, în acea vară, mai multe evenimente negre. Dunărea, umflându-se peste maluri, a rupt din ele cât a poftit, mânând la vale hectare întregi, cu case şi gospodării, care, tot învârtindu-se, curgeau cu apa la vale. A fost o noapte cu furtună şi o femeie cu copil mic, cu toată casa şi gospodăria, vacă şi porc, cocoş şi găină, au pornit cu pământul din jurul casei şi cu câţiva copaci, ca o corabie, pe firul apei. În zori, a ajuns pe lângă satul nostru. Valurile şi prispele de care se lovea plaurul tot rodeau din pământ şi ne aşteptam ca, la primul anafor mai întins, mai învolburat, moartea să-şi scoată coasa. Femeia răguşise de atâtea ţipete. Copilul, în braţele ei. Cocoşul, pe acoperiş iar câinele urla a moarte. A plecat către geamandură o dubă cu trei pescari. Oamenii bărboşii şi-au făcut cruce şi au pus mâna pe lopeţi. La anafor, plaurul s-a oprit pentru o clipă, s-a răsucit şi a început să se învârtă. Moartea era acolo. Plaurul s-a rupt în două, într-o mie de bucăţi şi totul a fost băgat la fund. Pescarii, în preajma locului, au prins cu o cange copilul, aruncat de ape afară. Au aşteptat un minut, două şi câinele s-a rupt din vârteşug şi a venit să latre la bărbile din barcă. Suit de o mână, iute s-a lipit tremurând de fundul dubei, scheunând încetişor. Femeia
25
a ieşit din ape, pe sub dubă şi s-a încleştat cu mâna de marginea dubei. Aruncată în barcă, cu ochii plini de spaimă, a strigat răguşit: „Fetiţa mamii” şi a căzut sleită de putere, lângă copil. Când au ajuns la ţărm, moş Potop, cu două rânduri de lacrimi, pe obraz, spune: „Trăiesc amândouă.
Dumnezeu este mai mare decât apele.” Şi Ion s-a temut!
Era pe la mijlocul lunii august, în acelaşi an.
Veniseră mai mulţi bulgari în vizită prin ţara noastră. S-au dus în vizită la o fermă, de pe lângă Hârşova. Iar după-masă au mers la Dunăre să se scalde. Şi s-au scăldat. Şeful excursioniştilor de pe la Rusciuc era obişnuit cu Dunărea încă din copilărie. Şi aici a făcut câteva demonstraţii de înaltă artă sportivă, până la un moment dat, când a intrat prea mult sub apă. A ieşit ceva mai târziu, între nişte sălcii, vânăt şi umflat. Şi iar s-a temut Ion.
Apoi, tot în acea zi, în dreptul fermei noastre la ora şase seara; lângă fermă, lucra un şantier care se ocupa cu secarea bălţilor şi cu digurile. Între angajaţi era un contabil tânăr, dunărean de felul său; la câteva minute după lucru, împreună cu colegii şi colegele de birou au intrat în Dunăre, să se răcorească. Se scăldau pe lângă mal; apa era de trei, patru metri adâncime. Costel, contabilul, om la treizeci de ani, tânăr, sportiv, demonstra unei colege cum se înoată pe spate, apoi ca peştele şi după aceea, la adânc. Şi, de la adânc, n-a mai ieşit. S-au repezit ceilalţi, l-au căutat şi, după un sfert de ceas l-au găsit lipit de un prag, la doi metri sub apă. Scos la ţărm, vânăt şi umflat de apă, aici a
26
rămas, sub o pătură trei zile, până ce a venit familia sa şi l-a înmormântat. Iar Ion s-a temut din nou.
Peste drum de fermă, în sectorul Vărsătura, anul acesta este grădină de zarzavat. Cu rod mult. Suntem în august şi brigadierul nostru Belmustaţă care, după părerea mea, s-ar traduce mustaţă albă, sau de-i franţuzism mustaţă frumoasă angajează la lucru mulţi tineri, pentru a recolta zarzavaturile. Sunt comenzi mari pentru Constanţa – vizitatorii litoralului papă multe roşii şi ardei, mai ales, dar şi Brăila îşi primeşte partea, trimisă în fiecare zi, cu bacurile, seara. Dacă am ajuns la recoltat, munca este mai uşoară, plata este mai redusă. Dar se cheamă că poţi să te mai înfrupţi dintr-o roşie, sau să-ţi potoleşti setea mâncând un castravete. Strigă brigadierul să nu se facă risipă, dar botniţe nu ni se pun.
Sunt la lucru destui elevi şi eleve, mai cu seamă din ultimele clase, sau chiar absolvenţi de liceu. Până pe la ora zece, unsprezece, se lucrează cu hărnicie şi fiecare se sileşte să-şi facă trei sferturi din muncă, până ce sună ora mesei. După-amiază se face restul. Mâncarea, pe sponci, o îmbunătăţim local. Pe sub ochii noştri, apa cu ispitirile ei. De pe vapoare, călători şi mateloţi ne salută. Le răspundem zgomotoşi, cu exuberanţă. Căldura ne mână în apă. Mai ales că aici e o plajă cu nisip fin şi pământul intră uşor în apă. Sunt aici înotători buni, care trec Dunărea; se încumetă la asta Grigore Caraşa de pe Valea Bistriţei, Tonea Ion de pe lângă Tihuţa, Grigore Mierceanu şi parcă pe lângă ei Caşu, de pe la Galaţi. Mai sunt poate şi alţii, dar aceştia-s aşii, stăpânii apelor. După ce ne-am răcorit în apă, stau pe mal cu Ion Tonea. El este inginer silvic şi privim cum curg apele,
27
Odată cu zilele noastre: şterse şi fără perspective. Băltăganii înoată toţi, foarte bine, începând cu copilul abia născut. Dar se aude un ţipăt: Stela se îneacă! Ion Tonea sare în apă, pe direcţia unde înţelege că a dispărut fata. Înaintea lui sărise o fată curajoasă, care orbecăia pe sub apă. De Tonea s-a agăţat imediat Anuţa în disperarea morţii, şi de piciorul lui s-a încleştat Stela. Şi toţi trei cădeau la adânc. Se vor îneca toţi trei. Noi de pe mal priveam şi aşteptam. Doi lipoveni în înot dau târcoale, aşteptând un semn de învolburare. Tonea iese, trăgând după el pe Anuţa, pe care o aruncă la mal, leşinată şi, fulgerător, intră iar în apă. Doar reuşise s-o târâie pe piciorul lui şi pe Stela, până la faţa apei. S-a dat la fund, a căutat, a ieşit la suprafaţă şi după ce a respirat, iarăşi a intrat în apă. Lipovenii, şi ei, căutau. Dar Stela n-a putut fi găsită. Părinţii ei au venit la malul apei. Fata lor era singurul copil luase în iunie bacalaureatul şi se pregătise să treacă la universitate. Părinţii au aprins lumânări pe malul apei: şi-au aşteptat muţi de durere. După trei zile şi trei nopţi, apa a scos-o uşor, la malul unde se înecase. Stela n-a băut nici un strop de apă. De spaimă, în faţa morţii, i s-a încleştat gura.
Părinţii Anuţei îi mulţumesc lui Tonea că le-a salvat copila, tot copil unic. Părinţii Stelei îi reproşează lui Tonea că nu le-a salvat copila.
părinte, relatează Tonea obosit, altfel, încleştaţi sub apă, muream toţi trei. Am salvat totuşi un suflet. Îmi pare rău, dar moartea a secerat ceea ce i s-a indicat de Sus. Eu sunt creştin şi drept să vă spun, simt ca o părere de rău pentru nereuşita mea…
Ion se închină şi mă priveşte îndurerat.
28
ADUNAŢI DIN PATRU VÂNTURI
Povestea nu-i poveste, ci-i adevăr curat. Când am sosit în sat adus aşa cum am povestit mai sus, l-am găsit aici pe părintele Costică Stoicescu, de loc din Lopătari, Buzău, care ne-a primit şi ne-a miluit, aşa cum numai în creştinismul primar se întâmplă cu asupriţii soartei. După aceea l-am cunoscut pe părintele Gheorghe Tarcea de la Hunedoara, ce avea să moară, mai târziu, în celulă la Aiud. Alături de părintele Costică, căruia îi vom spune toţi, mai apoi, numai Costică, stă Ion Vorovenciu, contabil de la Rucăr – „Ion-cel-milostiv”, inimă de aur, că pe mulţi i-a poftit la masa lui şi în casa lui, ajutându-i pe cei mai nevolnici să-şi găsească o pită. Peste drum stă Andrei Mihalache, tot contabil, cu care mâncasem pâinea amară a captivităţii în Răsărit. Este cu dânsul minunata lui soţie, Mia, care îmi spune: „Bădiţă, aşa am înţeles rostul vieţii mele, să-mi urmez soţul la bine, ca şi la rău. Te rog să vii la noi la masă, să împărţim pâinea frăţeşte!” Mia rămâne, după cum concep eu lucrurile, soţie devotată şi mamă, care va şti cum să-şi îndrumeze pe cei doi copii născuţi pe Bărăgan. De bună seamă că aceleaşi bune cuvinte se pot spune despre Lenuş Vorovenciu statornică, grijulie şi cuminte, despre doamna Stoicescu, sau despre doamna Piţigoi etc. Poate crede doamna Demetra Lungu, soţia
29
inginerului Neagu Lungu, că am uitat-o? Nu. Doar a stat alături de mine în boxa acuzaţilor şi, vitează, a primit cincisprezece ani de temniţă grea. În închisoare la Constanţa, singură în celula murdară şi îngheţată, căuta încet, printre zăbrele. Lăsase afară doi copii. Neagu Lungu în altă celulă, îi ascultă murmurul cântecului ei dobrogean. Mai sus, un pic, stă inginerul Ion Tonea şi inginerul Ion Fantea, amândoi pădurari, ardeleni, frumoşi ca doi brazi dintr-o tulpină. Tonea, sclipitor de inteligenţă iar Fantea cu voce dulce, catifelată, cântă Priceasna, la biserică. Apoi contabilul şef al fermei, magnificul Ion Almăjan, rămas de cârdul bănăţean. Soţia sa, Lenuţa, pedantă în materie de gospodărie dar şi extrem de atentă la îmbogăţirea garderobei personale. În faţa lui, poetul autodidact Nicolae Caratamă,5 coborâtor din Pind, vădar la orezărie şi în pauză poet. Ca orice macedonean, vorbeşte slava din Balcani, turca şi greceasca literară, apoi, pe cont propriu, prin închisori, a învăţat cursiv franceza şi germana. Când se va putea prezenta cetăţenilor, Cola va fi un nume. Mai încolo, stă bardul de la Buzău, Dem Iliescu, subţirel şi delicat, dar pletos şi veşnic senin. Caută rimele lângă staţia de pompare a apei din orezărie; acolo îşi câştigă pâinea. Apoi finul intelectual-creştin, inginerul Ion Veteleanu, căutând mereu un echilibru între pâine şi materie. Oare nu cumva Iisus soluţionează toate problemele vieţii? A fost cel mai senin om în închisoarea de la Constanţa. Pe urmă, Georgică Ciurel, profesorul, cu care am mâncat pâinea amară a străinătăţii în Karaganda6 şi, la casa lui, de aici, cei nou
5 A publicat în 1972 un volum de poezii la Cartea Românească.
6 Siberia.
30
veniţi găsesc un pat pentru odihnă şi un colţ de pâine. Casa asta a fost veşnic deschisă pentru noii veniţi. Ba, de câteva ori, a fost pe punctul de a o pierde, atât de mult o îndrăgiseră cei nou veniţi. Mai la sud stă Tăicuţu, maistrul de la Malaxa, curat la suflet ca un prunc şi statornic până la sacrificiu total pentru credinţa strămoşească.
Alături, părintele Tache Drăguş de la Galaţi în compania coanei Caliopi, veşnic tânără şi frumoasă. Dincolo stă inginerul Mierceanu, care s-a căsătorit aici iar doamna Victoria a binevoit să-i dea un moştenitor, pe Grigorel, căruia îi cântă cu drag doine bănăţene. Peste drum stă Marcel Cazacu, elev la liceu ce se căzneşte atent să-şi termine liceul, şi impiegatul de la C.F.R. d. Bulboacă, bucovinean care, peste săptămână, rupe pământul de harnic ce-i, iar Duminica, la strană, cântă „Sfinte Dumnezeule” de se cutremură sfinţii de atâta tărie.
Lângă fântâna cu apă amară şi sălcie stă Petrică Andreescu maistru ţesător din Bucureşti, veşnic flămând, slab ca un ţâr dar plin de ştiri politice nu ştiu de pe unde le adună. Mai vine, apoi, nea Mărin Piţigoi cu coana Elena, amândoi condamnaţi. Casa şi-au împodobit-o ca la Argeş. Şi-i vesel Nea Mărin, şi-i mândră doamna Piţigoi, de Adela şi Barbu, copiii lor, care au învăţat carte, trecând mereu prin furcile caudine. Mai sunt nişte băieţi tineri: Costică Păndurescu bănăţean cu glas frumos, avocatul Aristide Jean de la Iaşi, muncitor cinstit, atent; Alfred Cureliuc, bucovinean, mereu suferind, dar foarte atent cu toţi; un gospodar botoşănean Gavrilă şi altul Vrabie, ardelean, cuminţi şi de mare credinţă, şi mai sus, către capul satului, printre casele ruinate, Laie bănăţeanul. Adesea el nu avea
31
unde dormi; la el, ca şi la Georgică Ciurel, e hotel; şi-i bun Laie la suflet, munceşte şi dă tuturor. El poate dormi şi pe jos. A fost pe aici şi inginerul Gh. Antonescu conferenţiar la Politehnică şi director tehnic la Creditul Minier; bun creştin şi bun român, corect şi cinstit. Suferea când, totuşi, între noi se întâmpla şi câte o abatere. Plină de viaţă creştină, doamna Maria Antonescu, delicată şi cultă, cu mult discernământ; au dat vieţii trei copii buni….
Era să-l uit pe Grigore Caraza, bunul nostru prieten, al tuturor. Mereu senin şi bine dispus. Intrase copil în puşcărie. Suporta eroic boala contractată aici7, îndurând excepţional de frumos greutăţile de iad ale Zarcăi. Unde eşti, dragul nostru Gogolea?8
Dincolo, către miliţie, geograful Marin Dumitrescu, tare ca o cremene pe credinţa tatălui său şi-a noastră, a umplut golul celulelor cu ştiinţa sa geografică şi cu ample povestiri făcute după bunele romane citite în libertate. Marin a trecut pe la Piteşti, de unde a rămas cu o falcă mutată. Oare să-l uit eu pe cel mai cinstit om dintre noi, pe Ion Folea?! Fost ofiţer de carieră şi contabil, om de o ascendenţă morală care impunea tuturor.
Pe drumul către biserică stătea bădia Traian Trifan cu soţia sa, amândoi condamnaţi. Curaţi sufleteşte, perfect echilibraţi, aleşi creştini.
La liturghie, bădia Traian stătea totdeauna în genunchi. Pe masa lui, acasă, Biblia şi Filocalia. La 60 de ani lucra la moară, ridicând zece ore pe zi saci cu făină. Era totuşi doctor în drept… Desigur, că pe măsură ce curg lunile
7T.B.C.
8 Condamnat din nou a treia oară, în 1970, la 10 ani.
32
şi anii, satul nostru se populează şi din şase câţi eram la început, peste doi ani vom fi o sută cincizeci de inşi. Tot felul de necăjiţi, cu tot felul de pricini. Valul vieţii, pentru credinţă şi pentru atitudini, ne-a adunat din cele patru zări, ca mai apoi să ne împrăştie spre alte zări. Dar am trăit aici, în satul nou, am muncit, am suferit, şi n-am uitat pricinile ce ne-au adus acolo, între noi a fost multă iubire creştină. Şi noi ştim că dragostea biruie totul.
33
A SOSIT CORINA
Pentru că arestările din 1948 au fost la două date fixe -15 mai şi 10 iunie urmează ca acei ce au executat opt ani, apoi nouă şi zece ani de puşcărie, să apară între noi în satele cu deportaţi de pe Bărăgan, în jurul acestor date.
Şi aşa s-a întâmplat, timp de doi ani; loturile au apărut la timp. Pe urmă lucrurile au luat o altă înfăţişare. Stăpânirea ne-a trimis din nou, fie în lagăre, fie cu procese în penitenciare.
Şi iată că într-o seară, când vin de la muncă, Ion, cu care împart aceeaşi cameră, amesteca mămăliga şi după ce, tacticos, a răsturnat-o pe fund, îmi spune:
să ştii că ne-a sosit în sat o fată!
unde-i, şi cum se numeşte?
ştiu atât: că clipeşte des din ochi. Am auzit de la Lenuţa Almăjan că vine de la Miercurea-Ciucului. Hai acum la masă. Nu veni cu alte întrebări la mine, că mai multe nu ştiu.
Şi în timp ce Ion mânca slană prăjită şi cu un pic de brânză, eu mă opăresc cu un borş de cartofi, în care Ion a sfărâmat un ardei întreg. Îmi dau lacrimile, strănut. Ion râde:
nu-i nimic, frate peline aşa mă porecleşte satul e vitamină…
34
S-a încălzit de-a binelea şi serile, după ce ne întoarcem de la muncă, ni le facem cât se poate de plăcute. Ion povesteşte frumos despre amărâta pită moţească şi despre sărăcia plină de sifilis. Despre casele acestor oameni de munte, agăţate pe coaste, ciubere şi fluiere, târgul de fete de pe muntele Găina şi alte frumuseţi de pe Vlădeasa, sau de pe Criş, sau de pe Valea Drăganului. Când cu vorba, când cu fluierul, Ion, cu o rară putere de evocare, mi le înfăţişează sub aureola lucrurilor îndepărtate. Dumnezeu a pus acolo multă frumuseţe, dar a uitat să le dea românilor pită. Şi oamenii locurilor pleacă în ţară, cu ciubere, după mălai. De păduri şi de aur se folosesc străinii. Iar ai noştri s-au revoltat şi nimica n-au câştigat; numai ponoase, prigoană şi închisori. La Ţebea, acolo în munţi, e şi un gorun al lui Horia şi mormântul lui Avram Iancu. Iar la Alba Iulia, sau la Aiud, astăzi clocotesc sufletele moţilor ferecaţi pentru încercările lor de a-şi fi manifestat pretenţiile asupra pădurilor şi fâneţelor. Ion se consideră „rege al Moţilor” doar că a luptat împreună cu Amos Francu, împotriva magnatului jidan Teifler, care stăpânea peste pădurile moţeşti. Într-o zi, Ion, care venea de la şantierul unde lucrează la un canal ce aruncă apa din orezărie în Dunăre, vede la poarta fermei o femeie bătrână, cu port ardelean şi cu două traiste. Alături de ea, o femeie mai tânără, într-o rochie neagră şi cu pantofi.
Tânăra femeie discuta încet cu baba. Dar ochii ei clipesc des, ca în faţa unei lumini de nesuportat.
mata eşti domnişoara Corina?
da, eu sunt Corina Boghici.
35
v-am cunoscut după ochi.
am rămas cu acest tic nervos; era întuneric în celulă. De altfel ştiţi… Cred că sunteţi de-ai noştri?
ei, da. Hai să dăm mâna a frăţie. Şi după ce politicos i-a urat Corinei bun venit în Satul blestemat, continuă: Eu sunt popa Merea şi din capul locului vă spun că originea mea este strict română. Foarte curând vă voi face cunoştinţă cu un prieten al meu e vorba de popa Bej an, cu care împărţim aceeaşi neagră pită şi care, fără doar şi poate, este dac curat, din Dacia liberă, şi se bate eroic pentru dacismul nostru. Acest amărât de dac, de fapt, este moldovean de la Hârlău, ca atare, nepot de-al lui Ştefan cel Mare. Încă n-a ajuns cu legătura de rudenie până la Traian şi la cucerirea Daciei de către romani, dar e dac sadea. Se întemeiază pe faptul că are lobul urechii lipit de cap, aşa cum se văd dacii pe columna lui Traian; în timp ce eu, ca descălecător direct din centurionul Mereuş de la Napoca vă rog să observaţi, am lobul urechii desfăcut la fel ca Cezar sau Traian…
Corina râde înveselită:
şi pe mine unde mă înscrieţi? Ion se uită atent la urechea fetei şi proclamă sentenţios: eşti daco-română. Cred că Mitruş al meu, aşa-l mângâi eu după ce-ţi va cerceta etnicitatea va trebui să facă un pas uriaş, în istorie, ca să afle de existenţa dacoromânilor.
Mătuşa, cu cele două traiste, se ridică să plece.
apoi, dragii mei, degeaba făcui drumul de la Mureş până aici. N-am dat de băiatul meu nici aici.
cum îl cheamă pe feciorul dumitale, bătrâno? întreabă Ion.
36
apoi, cum să-l cheme, domnule Părinte? Ion a lui Andrei Câmpeanu.
nu-i în sat la noi. Suntem puţini; douăzeci şi şapte de inşi şi două femei şi ne cunoaştem unii pe alţii, ca şi cum am fi de-o mamă şi de un tată. Da în traistă ce ai?
apoi ce să am? Pită şi slană pentru fecior şi vreo sută de fluiere.
fluiere, zici? Ia să le văd! Şi cu veselie mare, începe Ion a cerca tonurile fluierelor. În jurul lui se adună tractoriştii şi ceva mahala ce cască gura la Ion, şi urechile la cântări. Până la urmă, cumpără Ion zece fluiere, de diferite mărimi, cu tonuri dulci sau mai ascuţite, ia şi o trişcă subţirică, cu care-mi va sparge timpanele timp de doi ani. Şi, alături de Corina, când s-a înserat de-a binelea, bate la uşă.
Mâncasem; lampa era aprinsă şi la lumina ei chioară citeam cronica lui Neculce. Simplu, ca între fraţi, făcui cunoştinţă cu Corina.
în timp ce ei gustă din ce le-am pus pe masă, mă uit atent la Corina. Slabă, vânătă, nemâncată; a stat la frig şi la întuneric opt ani. Era studentă la filosofie. Este logodită cu un coleg. Colegul stă la Aiud; e condamnat pe 20 de ani. Deocamdată are treizeci de ani şi plămânii sunt întregi. Va munci şi se va reface. A cunoscut pe toată lumea de aici zice şi e încântată de atmosfera frăţească. Se simte ca acasă.
Corina vorbeşte cursiv, frumos, logic şi prietenia devine prietenie, chiar din primul ceas de convorbire.
constat, zice ea, că jumătate din satul nostru sunt Ioni. Ce ne facem cu atâtea onomastice?
eu totuşi am o particularitate: mi se spune Ionuţ aşa ca pe la Huedin. Şi apoi, ce să fac? îmi spunea tata,
37
Dumnezeu să-l ierte, că s-a dus la birou să mă înscrie, după ce am fost născut. Notar era un ungur ianoş Fazecaş mândru ca un păun şi cu mustaţă răsucită până la urechi; îi ţinea pe bieţii români la mare distanţă şi din „valahi puturoşi” nu-i mai scotea. Zice notarul:
şi cum doreşti să-i pui numele fătuţului, bade Toadere?
apoi, cum să i-l pun, domnule Ianoş? Să-i zicem Ion, ca la toţi proştii…
Notarul s-a supărat şi l-a trimis pe tata în „foalele” bunicii mele; vezi bine, că şi el cât era de Ianoş, se cheamă că tot între proşti l-a aşezat tata. Şi apoi, cât despre onomastice, m-am uitat în calendar şi fiecare Ion îşi va lua un sfânt Ion deosebit de al celorlalţi, că doar ceru-i plin de Ioni sfinţiţi. Numai Ion Vorovenciu pentru că are capră deci e bogat socotesc să-l ţină pe Sf. Ion de trei ori: la naştere, la ziua după bobotează şi apoi, fericit, la tăierea capului. Căci, după tăierea capului, nu mai urmează nimic.
Apoi lucrurile lunecă pe făgaşul lor normal. Corina şi-a lipit o casă, în care încă nu plouă. Ferma i-a dat şi ei un pat, un dos de saltea, două pături, două cearşafuri, două feţe de pernă şi o lampă; la fel ca şi nouă. Lucrează la fermă, la centru, şi mănâncă la cantină. Băieţii mai tineri sunt mereu pe lângă dânsa şi, încet, încet îşi revine; capătă suflet, capătă culoare. Şi vorbeşte cu atâta însufleţire şi demonstrează atât de convingător, încât în jurul ei este totdeauna o atmosferă înaltă şi plăcută. Desigur, Corina se simte mai bine între băieţii de anii ei. Dar nici pe noi, seniorii, nu ne ocoleşte. Ba, am invitat-o odată chiar special la masă. Şi ne-am făcut de râs; tocăniţa de carne şi legume
38
pe care Ion a prezentat-o cu mii de laude doar el era bucătarul casei noastre a fost atât de ardeiată, din pricina unor ardei, cornul caprei, roşietici, ce abureau în cratiţă, încât ne-au dat lacrimile de usturime. Noroc că după aceea Ion a pus pe masă o farfurie de plăcinte cu mărar, de ieşeau firele de mărar prin cocă. Corina însă a fost veselă şi a băut o sticlă de borvis (singura noastră sticlă, de altfel).
Şi apoi Ion s-a întins la poveşti: despre nişte mese la umbra brădetului, lângă izvoare reci, cu mâncare gătită de mâini pricepute şi cu palincă de-ţi frigea gâtul. Poate c-o fi fost şi aşa. În definitiv viaţa a curs pentru fiecare, aşa cum i-a dat cineva impulsul; când cu bogăţie, când cu sărăcie. Şi, la urma urmei, anii curg şi se definesc cumva, iar funia se apropie de par.
Iată, am început să albesc. Mă uit la Ion; pluteşte pe lângă 60 de ani; albit la păr, rumen mereu la faţă, fără dinţi, dar cu inima cât Detunata. Mă uit la Corina; ascultă doinele lui Ion; dar gândurile şi dorul ei călătoresc peste munte, până la grila celulei unde putrezeşte logodnicul. Nu l-a văzut de-o viaţă. Pe la tâmplele ei au apărut primii ghiocei.
Apoi a venit toamna cu ploi murdare şi cu Dunărea zburlită. Şi Corina, care ne era apropiată tuturor, a plecat din satul nostru. A fost dusă Într-un alt sat, la fel ca al nostru şi cu o populaţie identică, Ne-a părut rău că ne-a părăsit. Dar a fost mai bine pentru ea. Căci acolo, la Lăţeşti, pe lângă Borcea, şi-a găsit o prietenă de celulă, pe Eugenia Frunză, studentă la Iaşi, cu care va îngriji păsările de la fermă.
Până când? Până ce, prin morse, un vecin de celulă îmi comunică asta era pe la Crăciunul anului 1958, şi eram
39
la vechea închisoare din Constanţa cum că Corina se găsea în lagărul Nr. 9 de la Culmea. Dar că ultimele ştiri spun că lăgăristele au fost mutate cu duba noaptea, nu se ştie unde. Şi Corina a dispărut. Alte încercări, alte chinuri, alte blesteme. Plătim scump dorul de libertate. Plătim preţ de sânge. Unde eşti acum, Corina? Au trecut alţi zece ani; cu alte necazuri şi mari încercări, care nu ne-au frânt.
Dar tu, unde eşti fată logodită cu suferinţa? Răspunde-ne nouă celor de-o credinţă cu tine! Ca să te îmbrăţişăm! Ca să-ţi mângâiem tâmplele tale încărunţite înainte de vreme! Unde eşti?
Bate vântul ascuţit şi ia Bărăganul în piept. Ion se întrece cu vântul, cântând din trişcă şi din celelalte zece fluiere. Ninge scuturat cu fulgi rari, zăpăciţi. Şi Ion doineşte: geme vântoasa în horn. Ion, pe pat, rezemat de perete, freamătă. În doina lui se răzvrătesc pădurile şi piscurile de cremene.
Otrăvit ni-i sufletul, de atâta obidă. Până când, Doamne? Până când?
40
DUMINICA-N SĂRBĂTORI
În fiecare duminică, la ora opt, ne prezentăm la miliţie şi semnăm în condica de prezenţă. Curat îmbrăcaţi, bărbieriţi şi veseli, pentru ziua de odihnă; ne întreţinem câteva minute, făcând cerc, în faţa miliţiei. În unele duminici vine pe aici securitatea de la raion, sau de la regiunea Constanţa, şi ne ispiteşte. Ba, uneori, vine noaptea şi s-a observat că pe unii îi pofteşte la discuţii cu regularitate. Iar alţii, cu aprobarea miliţiei, pleacă la raionul Feteşti pentru o zi.
Aveam destulă experienţă politică. Îi cunoşteam pe informatori şi, pe cât se putea îi ocoleam; când acest lucru este imposibil, discuţiile se poartă astfel: „Ce mai faci? Mulţumesc, bine şi salutare”. Situaţia celor mai mulţi dintre ei este grea: căutau să dea cât mai puţin dar regimul securităţii nu cunoaşte jumătăţi de măsură. Câţiva au căzut la promisiunea că vor fi eliberaţi; alţii, la presiunea familiei, şi unii din oportunism. Situaţia lor era penibilă. Au fost cazuri disperate în încercări de sinucidere. Au fost şi cazuri de revenire la credinţă; cu mare război sufletesc, neofiţii deveneau foarte bătăioşi, încât ne sileau să-i potolim.
De la miliţie ne despărţeam; fiecare la ale sale. Iar când părintele Tarcea trăgea clopotele la biserică, ne duceam acolo pentru rugăciune.
41
Părintele Tarcea va muri în temniţă la Aiud, în 1963. Avea peste 70 de ani. Deocamdată, cu zece ani în urmă, venise pe Bărăgan, cred că de la Hunedoara, unde era preot şi devenise supărător cu prezenţa lui harnică în cetatea oţelului.
Aici, în satul nou, a făcut treabă bună. Când autorităţile s-au milostivit şi le-au permis bănăţenilor să-şi ridice biserică, dându-le termen de zidire două zile — atunci preotul cu creştinii ortodocşi au ridicat, la repezeală, un fel de magazie, înaltă de doi metri, lungă de zece şi lată de patru şi acoperită direct cu stuf. Apoi, de „Ziua Crucii” au sfinţit-o, şi acestei magazii i s-a zis biserică. Oamenii au dat icoanele aduse de ei de acasă şi au împrumutat obiecte de cult de prin vecini cel mai înţelegător donator a fost preotul din Giurgeni, părintele Ion Runcanu iar rugăciunile bisericii s-au făcut auzite, în această magazie sfinţită fără arhiereu. Predica părintelui Tarcea trecea prin ziduri, de-o auzeau până peste Dunăre satele din Balta Brăilei. Aici ne adunam, aici ne închinam, aici ne întăream sufleteşte. Totdeauna rugăciunea a fost mângâiere şi sprijin.
Cu atât mai mult pentru noi care, în lume, nu aveam nici un sprijin. Tot reazemul nostru era Hristos.
Eram şase preoţi în sat; slujba era frumoasă şi pecetluită cu predici ce aminteau de biserica din catacombe. Toţi cei prezenţi cunoşteau serviciul divin şi toţi cântau lui Dumnezeu, niciodată n-am trăit clipe de profundă îmbăiere sufletească aşa cum le-am avut în bisericuţa dintre răzoare. Numai primele veacuri creştine au cunoscut perfecta comuniune sufletească de
42
rugăciune, în catacombe sau în locuri ferite de primejdii şi decapitări, şi apoi în temniţele noastre, din a doua parte a secolului douăzeci; cu aceleaşi primejdii.
În procesul nostru din 1959 tuturor ni s-a adus această gravă acuzaţie, că trăim creştinismul în umbra bisericuţii noastre; eram toţi una, cu un cuget şi o inimă. Autoritatea a sesizat perfect unde ne era reazemul; lângă inima lui Hristos. Dacă nu acceptam răstignirea, ne prăbuşeam lamentabil. Mai târziu, după 1962, când a venit ispita cea mare, cu vânturări sufleteşti şi procese de conştiinţă, ce nu s-au mai văzut în graniţele româneşti nicicând noi, toţi, cei din satul nou, am rămas tari pe poziţie, lângă Iisus şi aşa, cu fruntea sus, am ieşit la lumină…
Odată terminat serviciul liturghiei, plecam acasă. Aici ne întreţineam cu vizitatorii noştri; toţi, copii, prieteni. Eram o familie mare.
În mijlocul satului ne aştepta şareta factorului poştal Lezeanu; cuminte om şi prietenul nostru a fost. Primeam pachete, ziare, mandate poştale şi scrisori; bucurie, de cele mai multe ori.
Duminica şi de sărbători am fi vrut să luăm masa cu toţii la un loc. Dar pentru că acest lucru nu se putea, ne adunam totuşi cât mai mulţi în jurul aceleiaşi mese. Şi totul era armonie şi bună înţelegere. După amiază, către ora cinci, mergeam în plimbare pe dig. Şi oricine venea la noi în sat, în mod obligatoriu, în prima zi, i se făcea cunoştinţă cu digul de pe care se deschideau lungi privelişti peste Dunăre, până în munţii Dobrogei şi, dincoace, pe toată lunca, până-n pragurile Bărăganului. Apoi i se arăta celui nou sosit, ferma parcă ferma ar fi fost a noastră! Şi
43
altceva nimic. Dacă vroia să se scalde, apă era din belşug. De obicei duminica, vara, sportivii jucau fotbal cu tinerii tractorişti, pe un teren între gardurile fermei. Ba, într-o duminică a fost un meci între echipa fermei, în care jucau: Ion Tonea, Andrei Mihalache, Georgică Ciurel, Florian Pop, Costică Păndurescu şi, restul, tineri tractorişti.
Meciul a fost cu echipa satului „Lingura”, de lângă târgul Ţăndărei. „Lingura” a mâncat bătaie, în duminica următoare, a fost o altă întâlnire, cu echipa din satul „Strachina”. Tot de pe lângă Ţăndărei. „Strachina” a învins echipa fermei. În a treia duminică, a fost întâlnirea între „Strachina” şi „Lingura” şi pentru că scorul a fost 0-0, „Strachina” Şi „Lingura” s-au încăierat şi rezultatul a fost că unor străchini li s-a luat smalţul.
La malul Dunării e scăldătoarea tuturor; cei mai nevolnici, pe lângă mal. Temerarii trec Dunărea înot. Iată-i pe Grigore Caraza, Ion Tonea, D. Caşu şi Gr. Mierceanu măsoară din ochi latul apei şi apoi, cuminţi, întind braţele. Curentul apei îi poartă iute la vale. Atenţi, înotătorii, fără mişcări inutile, economisindu-şi forţele, prind un contracurent, şi malul celălalt este cucerit. După un scurt popas de odihnă, drumul este parcurs la fel. Trebuie să laşi curenţii să lucreze pentru tine. Numai la schimbarea curenţilor trebuie să ai atenţia mărită şi să prinzi secunda. De aceea nici Ion, care se teme de cârcei, nici eu, care toată viaţa am pierdut clipa de răscruce, nu ne încumetăm să luăm pieptiş Dunărea. Vorba lui Ion: „doar este destulă apă şi la mal care să spele de păcate pe un popă de la Blaj”.
Când soarele dă să apună, se sparge şi hora tineretului din fermă: băieţi şi fete, veniţi la lucru din toată ţara. Pe
44
un tăpşan, pe troscoţel, joacă fete şi băieţi, la care privim şi noi, de aproape. Le zice din fluier unul de pe Valea Trotuşului. Mai după înserat, în clubul fermei este bal. Le cântă jucăuşilor tot cel cu fluierul. Balul, la care noi n-avem ce căuta, se termină pe la miezul nopţii; cineva stinge lumina şi începe o păruială generală. Miliţienii se bagă acolo să facă ordine şi totdeauna, din această încăierare, miliţienii ies bătuţi măr.
Aşa este duminica pe Bărăgan.
A venit Crăciunul, apoi Anul Nou. O dată, de două ori. Colindătorii puţini, din fermă erau acolo vreo douăzeci de copii au trecut şi pe la casele noastre cântând la ferestrele luminate:
Noi suntem copii de şcoală,
Foaie verde portocală…
Ne daţi?
Ori nu ne daţi?
pentru că:
Moş Crăciun cu plete dalbe
A sosit de prin nămeţi
El ne-aduce daruri scumpe
La fetiţe şi băieţi.
Şi Ion, care-i mai meşter la făcut gogoşi credea că-i suficient atât le împărţea gogoşi, dar copiii nu se dădeau plecaţi din prag până ce nu le dădeam şi câte un leu, de fiecare colindător. Cu ochii sticlind de bucurie, ne mai cântau şi „La mulţi ani”. Copiii de azi sunt foarte practici.
45
Nu-i poţi duce cu gogoşi; lor le surâd mai mult banii. Neagu Lungu, căruia îi place muzica, a înjghebat un cor de băieţi mai tineri şi trece, cântând frumos cele mai bune colinde, pe la fiecare casă:
A venit şi-aici Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul…
O! Iisuse, împărate,
Şterge lacrimi şi păcate.
Vin de-alin uşor,
Rănile de dor.
Cerul ni-l descuie!
Noi te-om aştepta.
Căci pe crucea Ta.
Stăm bătuţi în cuie…
Şi alt colind:
Sub fereastră amintiri ne adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.
Şi de unde am avut, am făcut ce-am putut, şi cu mare mulţumire i-am răsplătit pe colindătorii lui Neagu.
în ajunul Anului Nou a frământat Ion un kilogram de făină primisem de la părinţi zece kilograme de făină, din gospodăria noastră, mândria noastră făină de Botoşani, şi Ion se desfată privind frumuseţea de aluat ce creştea văzând cu ochii. Hotărâse să facă nişte plăcinte cu brânză, coapte într-o tigaie cu ulei. Şi a început a le confecţiona. Când a scos din tigaie prima plăcintă cald-mirositoare, ne-a picat un musafir, de la Gherla; un avocat, de
46
felul lui din Galaţi. Fusese îndrumat de miliţie la altă casă, unde avea un prieten. Dar, mirosul de plăcintă rumenă îl adusese, pe fir, până la masa noastră. Nu-l cunoşteam, dar omul era flămând, slab. Avea o oală roşie, goală legată cu o sfoară de curea. L-am poftit să stea pe pat. Dar ochii lui mâncau plăcintele. Şi tare bucuroşi i-am oferit ospitalitatea noastră. Pe măsură ce Ion cocea plăcinte, în acelaşi ritm omul cu oala le adulmeca şi le mânca. Apoi omul ce fusese flămând s-a ridicat, şi-a pipăit oala goală şi-a plecat la vecinul nostru, prietenul său; unde a mâncat o pită şi ceva mezeluri, a băut o cană de apă şi s-a culcat mulţumit că, în sfârşit, după zece ani de foame, reuşise, în seara de Anul nou, să şi-o potolească. N-a murit după atâta mâncare. Dimpotrivă, a doua zi, foarte vesel, dis-de-dimineaţă, a luat-o de la început. Ba, întreba şi de ceva băutură….
Ion s-a uitat la mine şi eu la el. Am început să râdem amândoi. Nu-i nimic, după ce venim de la biserică, facem gogoşi…
Am mai păţit-o odată, aproape la fel. Era ziua numelui meu: Sfântu Dumitru. Şi aşteptam musafiri. Primisem un pachet de la mama şi eram încântat de un cozonăcel moldovenesc, pe care mi-l trimisese, biata de ea. Eu îmi primeam musafirii şi Ion îi servea. Pe masă, cozonac tăiat felii subţiri, biscuiţi, bomboane şi câteva pahare cu vin. În cameră, prietenii mei şedeau pe pat, iar Iliuţă băiat bun, tot dintre noi, slab şi nemâncat, pirpiriu şi isteţ se aşezase pe lădiţa în care primisem pachetul şi se trăsese foarte aproape de farfuria cu cozonac. Bineînţeles că la onomasticele noastre, din pricina lipsurilor nu se întindeau mese bogate. Veneau oamenii, mâncau un biscuit, o bomboană,
47
beau un pahar de vin, spuneau câteva glume, atmosfera se încălzea şi nici nu ştii când trecea un ceas de prietenie. Şi aşa treceau toţi pe la cel cu pricina şi era plăcut, ca între fraţi. Iliuţă s-a aşezat şi, tacticos, a mâncat din tot ce era pe masă. Ion a observat şi a împlinit golurile cu o altă farfurie de cozonac. Au plecat unii musafiri şi apoi au venit alţii. Iliuţă stă pe loc şi mănâncă, aşezat, gospodăreşte. Când s-a terminat ultima farfurie, Iliuţă s-a sculat şi-a şters firimiturile de pe mustăţi şi a zis tare: „A fost mai bun cozonacul, decât biscuiţii. Eu totdeauna am susţinut asta: şi astă seară, nu ştiu pentru a câta oară, am verificat acest lucru. La revedere, părinte Şi, încă o dată, la mulţi ani!
Şi după ce au plecat şi ultimii musafiri ce nu avuseseră norocul să se înfrupte din cozonacul de la Hârlău, Ion s-a uitat vesel la mine, zicând: Asta-i, vom mai vedea ce va fi la Sf. Ion.
în seara Sf. Vasile, în noaptea Anului Nou, am primit urători până pe înnoptat. Apoi ne-am alipit la o echipă de urători, care avea buhai şi tobă, harapnic şi clopot de oi numai din băieţi tineri. Ion zicând din trişcă, iar eu cu urătura; am trecut la ferestrele luminate ale prietenilor noştri. Când am terminat toată treaba aceasta, am pus bănuţii şi colacii în mâna unor copii orfani şi am rămas în pragul casei noastre şi am privit. Cerul era negru ca păcura. Doar de peste Dunăre, odată cu răbufnirile vântului pustiu, ajungea până la noi larma de prin satele de băltăgani. Iar întunericul se făcea şi mai adânc, cuprinzând pământ şi oameni.
La Paşti au început deniile. În fiecare seară din săptămâna patimilor, au urmat litaniile despre suferinţele lui
48
Dumnezeu-omul, Iisus Hristos. Am asistat cerniţi la judecata Lui şi la acceptarea morţii. Fără moartea Lui, noi nu ne puteam mântui. Fără răstignirea Lui, noi ne-am fi zvârcolit neputincioşi, căutând drumul spre paradisul pierdut. De aceea, alături de Maica Preacurată şi de îngeri, i-am cântat şi noi prohodul în strana dreaptă, din bisericuţa erei primare. Şi când a fost să îngropăm trupul Domnului, am cântat puternic trisaghionul de îngropăciune, psalmodiind:
„Mergi la cer, şi Te aşează, lângă Tatăl creator Tu ce laşi în lume pace, Iisuse salvator!”
Ecoul litaniei trecu peste păduri şi peste bălţi, în noaptea cu lună plină iar păpurişul îngână pentru păsări şi pentru ape, pentru muguri şi pentru brazdă: „Iisuse salvator, salvează-ne”!
În noaptea învierii era linişte, ca-n faţa unei minuni. Cer înalt, lună argintie în scădere şi stele bogate. Glasurile noastre, conduse de îngerii de la mormânt şi de martorii învierii, cu puteri însutite, au vestit lumii că Răstignitul de vineri, astăzi, în zori de zi, a înviat, salvând de veşnică pieire neamul nostru omenesc. Bucurie în ceruri şi pe pământ veselă victorie. Moartea a fost înfrântă. Deniile au dus de la răstignire, la înviere. Pentru toţi cei ce vor veni pe pământ să-şi împlinească rostul să se ştie, că nu este înviere fără răstignire. Tu, Iisuse Doamne, îngăduie suferinţa, dar tot Tu, ne mângâie cu învierea, în gloriosul Tău imperiu…!
Cineva a trecut pe la casele celor mai lipsiţi de bucurii, în această noapte sfântă şi a dus daruri dulci acolo, ca să se
49
împlinească scriptura, care zice: „Şi nimeni n-a flămânzit, la ceasul sfânt”.
Când, în zori, am ieşit din biserică ne-am dat, cu ochii umezi de căldura dragostei, sărutarea frăţească, apoi am ciocnit ouă roşii, gustând fiecare şi o picătură de vin. Hristos era în mijlocul nostru. Lui i-am dat pe veci inimile noastre înrourate, spunându-i: „Primeşte ale Tale, dintru ale Tale…”
Şi-a fost frumos în zilele acelea. Soarele încălzea pădurile, iar pământul rodea ierburi crude. Pe deasupra se roteau păsările călătoare. Şi vântul a stat cuminte, astâmpărat, în pădurile de pe Volga. Pe Dunăre curgeau ape adânci, mânând coji de ouă la vale, către celălalt ţărm, să afle şi blajinii că pe tărâmul nostru a înviat din nou Hristos, odată cu Paştele.
Ion stă sub streaşină casei şi se uită peste câmpuri, până la marginile pământului.
Peste tot e bine, dacă-n om e linişte. Socoteam că numai între munţi şi mai ales pe creste îl poţi întâlni pe Iisus. Văd însă că Dumnezeu este de faţă în fiecare fir de grâu, ca şi-n minunea florilor de caişi, Frumoasă-i ţara, mândră-i lumea lui Dumnezeu!
Cred, cu temei, că din timp în timp Hristos coboară văzut pe pământ, şi-n chip de tunet binecuvântează holdele. Altfel n-ar fi atâta minune şi atâta lumină în fiecare floare şi-n fiecare gâză. Hristos este lumină!
50
NUNTA ZAMFIREI
Viaţa se scurge aşa cum vrem; dar, mai adesea, cum nu ne este voia. Oamenii trăiesc, cumva, poate, după planurile de trai pe care şi le fac; dar, de multe ori, se pare că altcineva se amestecă în planuri şi schimbă rânduielile ce păreau de nezdruncinat; înclinăm a crede că dincolo de voinţa noastră de a fi, de a ne realiza, pe un plan conceput armonios intervine un duh care răstălmăceşte cele voite, le schimbă direcţia şi dă impuls către altundeva.
Dacă ar fi numai omul cu vrerile lui. Dacă nu ar fi condiţiile de mediu, cele sociale şi de altă natură.
Dacă ar fi să ascultăm numai de impulsul spiritului pozitiv! Undeva stă şi negaţia, la pândă. Iar noi, conştienţi, cu fruntea sus, stăm între impulsuri şi raţiune; şi trăim, ne definim sub biciul instinctelor.
Oricum ar fi, în fond, păşim prin moarte către un tărâm cunoscut cu mintea şi acceptat de inimă; un tărâm mai bun, pe care, cu concursul voinţei, ni-l pregătim. Pe care, cu rourarea harului divin, ni-l luminăm. Fericit românul care trăieşte frumos!
Şi iată că noi, aici, spre asta tindem. Să trăim frumos, în comuniune cu Dumnezeu. Să trăim frumos şi dincolo, în imediata apropiere a lui Iisus. Să fim, la capătul anilor, cât mai mulţi români lângă Pomul vieţii…
51
Ca atare, viaţa de aici trebuie canalizată pe făgaşul propriu moralei creştine. Realizată în fapt, avem siguranţa cetăţeniei imperiului ceresc. Te realizezi, aici, tu, singur, prin har şi prin fapte. Te realizezi şi în familie, având soţie şi prunci buni. Te realizezi în neam tot neamul e o familie, ce trăieşte în har. Şi la obşteasca judecată se prezintă neamul, toţi ca unul şi primeşte ungerea divină; un neam întreg mântuit. Către acolo tinde toată strădania noastră; dacă voi, cei din neamul nostru, nu ne ascultaţi şi nu trăiţi haric, se vor binecuvânta numai răzleţii (mântuirea individuală) dar mulţimea, care trăieşte bezmetic, va fi pedepsită.
Noi nu încetăm a vă chema la ordine morală, pe tineri şi bătrâni, pe femei şi bărbaţi; ţinta vieţii nu este cucerirea planetei noastre; ţinta vieţii e ceva mai sus; cucerirea vieţii veşnice, şi acolo fiind vom avea o altă cunoaştere mai bogată şi toate planetele vor fi la picioarele noastre.
Neamul meu, de ce orbecăi pe căile satanei? Întoarce-te la Hristos. Acesta-i drumul mântuirii!
Aici, în satul nostru, vârstele încep cu 25 de ani şi urcă până către şaizeci. Unele familii au rezistat greutăţilor şi ispitelor; altele s-au irosit.
Câte nu se întâmplă în atâţia ani de despărţire! Copii, care trebuiesc crescuţi, pâinea ce lipseşte de la cină, şcoli, unde se pun condiţii. Stăpânirea, cu toată puterea în mână, râde şi batjocoreşte.
Familia ce mergea pe un drum frumos, se destramă. Au rezistat eroinele. Pentru cei ce aveau familie, puşcăria a fost
52
un dublu calvar. Se ştia ce condiţii s-au creat familiilor celor condamnaţi. Era clară pe faţă, satanică, lupta stăpânilor. Lupta a fost inegală şi murdară. Asta defineşte epoca de întoarcere la comuna primitivă. Mai mult nu e de spus.
Mai uşoară a fost detenţia pentru cei necăsătoriţi. Am ştiut din totdeauna şi convingerea a devenit acum certitudine că, cine este hotărât să facă o revoluţie, e absolut necesar să fie singur; familia te leagă de mâini şi de picioare. Cei căsătoriţi au trebuit sau să-şi sacrifice familia pe altarul credinţei lor, sau să cadă la compromis.
Pentru cei necăsătoriţi, obiectivul a fost mai luminos. Merg la sacrificii, dar nu trag pe nimeni după sine. De aceea şi cele mai multe jertfe le-au dat tinerii.
Multă obidă, crâncene suferinţe şi lanţ nesfârşit de jertfe omeneşti; dar jertfa noastră nu a împlinit încă greutatea păcatelor unui neam, ce încă nu s-a trezit. De aceea jertfa noastră încă n-a rodit. N-am împlinit încă dreptatea lui Dumnezeu. De aceea jertfa noastră încă nu-i primită la cer. Poate că încă neamul acesta nu a plătit prin ce are el mai curat. Lui Dumnezeu îi sunt bine plăcute numai jertfele curate, sufletele nevinovate.
Dar iată că acum răsuflăm un ceas, două, la aer, la soare. Familiile se adună şi caută să-şi vindece rănile proaspete. Copiii sudează nepotrivirile de concepţii şi oamenii se împacă, iertându-se reciproc; celălalt a greşit pentru pâinea de la cină şi pentru viitorul copiilor.
Cei tineri, fără poveri pe umeri, îşi revin mai repede, încet, încet, paloarea cadaverică cu care an ieşit din celulă
53
se vindecă; aer, lumină, mâncare mai omenească. Deşi viitorul este plin de întrebări, alungăm gândurile sumbre şi navigăm pe marea vieţii, frumos. Vorba lui Ion Vorovenciu: De data asta, nu se ştiu zilele omului. Dar în sufletele celor tineri se pun tot felul de întrebări. Iar inima îşi cere drepturile la viaţă.
să se-nsoare, zice Ion, întrerupându-şi flueriţa, şi să facă prunci; altfel ne copleşesc gogomanii.
ca să treacă prin experienţa noastră?
desigur. Nu se pot da la o parte; dacă au intrat în joc, să joace.
ioane, ce femeie va fi aceea care va accepta să se cunune cu inginerul Pantea, sau cu Mitică Oniga, mă rog, cu tinerii noştri, ştiind că soţul poate fi oricând arestat din nou? Ce o mână la căsătorie pe o astfel de fată?
deh! Una se gândeşte că îmbătrâneşte şi e nemăritată. E şi asta o soluţie! Cât o dura! Alta nu judecă; se mărită, pur şi simplu, ca să fie măritată. Ce va ieşi până la urmă, se va vedea. Ba, se poate, ca unele să se gândească că nu pot fi pe lume bărbaţi mai cuminţi şi mai nepretenţioşi decât cei ce au trecut prin greutăţile puşcăriei. Câteva îi aşteaptă pe americani, care trebuie să vie, curând. Şi atunci, cu preţul unui mic sacrificiu, viitorul se arată multora trandafiriu.
eu totuşi, Ioane, dacă aş putea, i-aş opri de la un astfel de act. Băieţii sunt pregătiţi pentru greutăţi; dar viitoarele lor soţii, ce vor face şi cum vor suporta anii de văduvie impusă de timpurile şi împrejurările pe care le trăim?
nu ştiu ce să zic. Au la dispoziţie experienţa nereuşitelor noastre familii.
54
tocmai din pricina aceasta e mai bine să nu se facă aceste căsătorii.
Dar a fost mai tare viaţa, voinţa, de a se realiza omeneşte, decât raţiunea, care îngrădea. Şi raţiunea a plecat capul. Grăbiţi, câţiva tineri s-au căsătorit; la timp potrivit au apărut şi pruncii; băieţi şi fetiţe. Şi Dumnezeu, de sus, surâdea. Mai întâi s-a căsătorit Marinică Dumitrescu; profesor de geografie. Soţia lui, fostă colegă de universitate, a venit de pe lângă Ploieşti, dintr-un sat unde avea catedră, în stare să ia Bărăganul în piept, numai să-l urmeze pe Marinică.
L-a cununat Ion Vorovenciu, cu soţia domniei sale, doamna Lenuş. Ion de la Blaj a lăsat fluierele în pace şi a citit cu glas doinit zicerea Sf. Pavel ca “femeia să se supună bărbatului”. Ei, da, toţi au fost de faţă la acest moment festiv cu discursuri şi cântări, ceva ţuică şi alte prăjituri.
Pe urmă, tânăra doamnă Dumitrescu a plecat la catedră iar Marinică şi-a văzut de treburi la orezărie, ca şi mai înainte.
Au urmat nu ştiu dacă asta e ordinea bucuriilor nunta lui Mitică Oniga, subinginer, căruia neamurile i-au adus mireasă, tocmai de la Suceava. Şi tot Ion Vorovenciu i-a fost nun mare. Peste nouă luni, Mitică are şi un prunc. Nu mai ţin minte unde a fost botezat.
A venit la rând inginerul Marin Cracă, care s-a căsătorit cu o fată ce, biata de ea, l-a aşteptat cât a fost la închisoare. Ba, s-a străduit tânăra soţie să nu rămână în urmă şi în primăvara anului ce a urmat a adus pe lume un prunc.
55
Lungu Neagu l-a cununat, Lungu Neagu a botezat pruncul. Bineînţeles că alături de doamna Dumitra Lungu care, pentru astfel de fapte creştineşti, ne va urma 15 ani la puşcărie. De câte ori venea un prunc, de atâtea ori Ion cânta cu veselie mare din cele zece fluiere.
ţi-am spus? Creşte satul!,
Inginerul Pantea, de pe la Ciucea, s-a înţeles cu Maria Iezeanu de la Piua Petrii grădinăreasă la copiii din fermă şi, gata nunta.
A fost şi un frate de-al lui de faţă; îmi pare că doamna Lenuţa Almăjanu a fost cu punerea la cale. Ba, era gata, frumoasa bănăţeancă să-l fericească şi pe Ion Tonea. Tocmai în preajma plecării noastre la Aiud, apăruse în sat la noi mai bine zis, în fermă o altă grădinăreasă: tânără, năltuţă, mlădioasă, cu ochii albaştri şi păr blond, de prin Chişinău.
Şi Ludmila Costea, văduvită de curând, înclina adânc spre măritiş. Se pare că Tonea era obiectivul principal al atacurilor ei. Tonea ştia şi râdea. Apoi familia Almăjanu a plecat în altă parte şi totul a rămas ca la început.
Da, parcă au mai fost câteva nunţi. A lui Ion Folea, militar şi contabil de o cinste extraordinară. Udmăt s-a însurat cu o fată tânără, fragedă, contabilă.
„Fata cu ochelari”, cum îi spunea Grigore Caraza. Şi apoi, cu toată nunta, au plecat la puşcărie.
între timp, îmi aduc aminte bine, toamna târziu, s-a căsătorit Aurică Lupaşcu maistru mecanic. Ce băiat bun, Doamne!
A dat sfoară-n ţară şi neamurile i-au adus mireasă aleasă, de la Buzău. Florica lui ştie să ţeasă covoare frumoase.
56
Tăicuţu despre care vom mai pomeni noi cel de la Malaxa împreună cu soţia d-sale, Sanda i-a fost nun mare. Au fost de faţă toate neamurile şi Tăicuţu a fost mândru, nevoie mare. Aurică şi Florica, cu câteva zile înainte, s-au spovedit şi s-au împărtăşit, aşa că la nuntă, şi-n căsătorie au intrat după toate regulile răsăritene.
În toate aceste căsnicii era pace şi armonie. Poate că au mai fost şi alte căsătorii.
Desigur că se proiectau la orizont şi se puneau la cale multe încurcături. Parcă se observa o grabă în a contracta cununii, la repezeală, ca pe front. Parcă instinctul de conservare pleda pentru înmulţirea satului.
Pe la începutul lui septembrie, în anul 1958, Ion zâmbea amar. Auzise că s-a căsătorit mai în secret şi Fredi Cureliuc. Căci la acel ceas securitatea ne supraveghea ceas de ceas.
îmi pare, măi frate Peline, măi Mitruş băiete, că-ţi vine dreptatea acasă. Va creşte numărul văduvelor şi al divorţurilor. Dar se cheamă că avem un avans de patru prunci şi o fătuţă.
ioane, tu ai văzut că sarsanaua mea e gata, pregătită pentru drumeţie lungă? Ce va da bunul Dumnezeu! Eu ştiu ce urmează: iarăşi întuneric iarăşi însângerări.
Câtă dragoste, câte visuri, câte lacrimi! încotro se defineşte viaţa, Ioane?
Dacă ai pierdut totul, măcar sufletul să ţi-l salvezi. Şi dacă viaţa nu ne-a oferit bucuriile vieţii, în schimb mi-a deschis perspectivele sacrificiilor mântuitoare! Oare le înţeleg soţiile sacrificate? Dar copiii cruzi, ce vor zice? în fond, ruperea de familia-ţi proprie o faci sacrificându-te
57
tu şi pe ea pentru dragostea familiei neamului tău; şi stai tare pe porunca Mântuitorului: „Nimeni nu dovedeşte mai mare dragoste decât acel ce-şi pune viaţa pentru aproapele său”. Oare se găseşte cineva care să înţeleagă acest sacrificiu pentru neam, şi să nu-l cumpănească?
Ioane, aş vrea să ştiu, dacă mai trăieşti şi dacă mai doineşti din fluiere?
Am ieşit iar la lumină; nu ştiu, nu pricep ce s-a întâmplat. Socotesc că şi acesta-i un repaus; înaintea unui alt întuneric.
Oamenii, ca şi înainte de Potop, se însoară şi se mărită şi fac copii. Pentru ce?
Tu poţi să mă lămureşti, Ioane?
FATA BĂRĂGANULUI
Pe Andrei Mihalache, sublocotenent de rezervă, l-am cunoscut în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca, pe Volga superioară. Cred că aceasta a fost în vara anului 1947.
Ştiu că acolo începuse o febrilă activitate literară şi editorială; iar printre cei ce copiau manuscrisele se număra şi Andrei. Avea un scris frumos doar trecuse pe la Academia Comercială şi era chiar pedant în simetria paginilor şi în uniformitatea literelor. Foarte corect, foarte muncitor, disciplinat, moral; un român realizat.
Apoi, la întoarcerea în ţară, a intrat în acelaşi lot cu mine, în puşcărie. La fel: corect, muncitor, demn. Afară l-a aşteptat Mia soţia lui. În 1955 a fost trimis pe Bărăgan, în satul nou, unde erau încă bănăţenii, ctitorii acestui sat.
Mia l-a urmat aici, făcând treburile gospodăreşti. El a început la fermă, cu treburi mărunte şi până la urmă a fost angajat contabil ajutor lui Almăjanu şi colaborator cu Tonea. Viaţa curgea liniştită şi fără de prihană.
În anul următor, în luna iunie, Mia a născut o fetiţă, Irina. Andrei a avut un moment de slăbiciune şi mi-a spus: „Ce n-aş fi dat să fi fost băiat”! Mai ales că, în aceeaşi zi, Victoria, soţia inginerului Miereanu, a născut un băiat, Grigore.
Aşa a venit pe lume prima pereche de copii în exil. Botezul acestor copii a fost pe la sfârşitul lunii iulie. Iar masa
59
de după botez a fost comună şi au venit la petrecere toţi dezmoşteniţii soartei, câţi erau în sat. Irina şi Grigore priveau atenţi la ce se întâmplă, mişcându-şi ochişorii vioi în toate părţile, Apoi au adormit, în acelaşi pătuţ.
Au trecut lunile în zbor şi copiii s-au făcut de un an. Irina vioaie, zvârlugă, Grigore domol, ca tatăl său. Fata bărăganului cum am botezat-o noi începe să spună tată şi mamă. Când i se deschide glasul mai răspicat, al treilea cuvânt este o chemare: Gogole. O fi vorba de Grigorel, fratele ei de botez?
Trece din braţe în braţe şi nu cred să fi fost copil mai iubit pe lume decât Irina. Dar cel ce-şi petrece ore întregi cu Irina este Grigore Caraza. Pe el îl cunoaşte, de el se ataşează, pe dânsul îl strigă cu glas de rândunică: Go-go-lea! Şi odată ridicată în braţele lui începe repede şi tare să-i povestească ceva, ce numai el înţelege.
Grigore, de pe Bistriţa, este înalt şi Irina capătă alte perspective în braţele lui. Cu perişorul arămiu, cu ochi albaştri de ametist, mereu în aer şi lumină, când împlineşte doi ani e năltuţă, numai nervi şi guralivă ca o caţă. Întreabă despre toate şi povesteşte despre flori şi puişori. Puişorii de găină, strânşi cu dragoste, la pieptul ei, sucombă. Nu înţelege ce-i aceea moarte. Dar plânge cu lacrimi mari, după puişorii ce nu mai aleargă după mămica lor. Şi făgăduieşte c-o să-i iubească mâine, mai puţin.
A venit vara, şi-i cald. Irina duce lipsă de societatea copiilor. Să se joace numai cu oameni mari este destul de plicticos. Pe cont propriu, când nimeni n-o observă, fuge în fermă; acolo sunt câţiva copii. Încearcă să se joace cu ei. Dar copiii de acolo o privesc cu răceală. Şi Irina n-are de
60
unde să priceapă de ce. Priveşte cu jind la jucăriile lor pe nisip. Ea are acasă tot felul de jucării. Căci toată lumea o iubeşte şi-i face cadouri. Dar te poţi juca o viaţă întreagă, de una singură? Grigorel e voinic, dar greoi în mişcări; nu-i place să se joace.
Stă tăcut şi se uită la degete. Speranţele ei rămâneau tot la Gogole. El se copilăreşte şi-i ţine companie la jocuri. Ce fericită a fost când, peste vară, în vacanţă, au venit câteva fetiţe în sat la noi. Irina a înflorit. Nu-i ajungea ziua de jocuri şi de povestiri. Seara adormea frântă de oboseală. Dar, în somn, pe faţa ei, străluceau amintirile zilei.
Ion de la Blaj are patru copii, trei fete şi un băiat. Cât erau mici, el a fost acasă. Pe urmă n-a mai fost lângă copii. Ion o mângâie pe Irina şi-i cântă din fluiere. Îşi aduce aminte de copilăria copiilor lui. “Uite aşa era şi Lia năzdrăvană ca şi Irina…” Şi povesteşte încălzit de amintiri. Cine mai ştie ce se întâmplase cu Lia…
îi dă Irinei cel mai mic fluier. Fetiţa suflă în el şi e încântată de sunetele stridente pe care le scoate. Se duce acasă şi-i cântă la urechi mamei sale. La început pare o glumă. Pe urmă, gluma devine supărătoare. Noroc că Irina crede că va scoate sunete şi mai puternice dacă va strânge cu dinţişorii fluierul; a reuşit să-l strice. Plictisită de acest instrument barbar, îl aruncă pe apă.
mia zic eu vine un pericol şi mai mare. Părintele Medrea s-a hotărât să-i confecţioneze o tobă.
bădiţă, e fina dumitale; luaţi-o acolo la dumneavoastră şi daţi-i tobe şi fluiere; chiar şi trâmbiţa lui Mihail Arhanghelul. Să scoale din groapă până şi pe morţii cei din veac adormiţi! Că mie îmi vuieşte capul de trişcă, iar Andrei
61
mi-a spus aseară că de mâine se culcă pe o masă la cantină. Ia-o mata pe Irina şi creşte-o cum ştii.
Şi-am luat-o; nu de tot. Ion a găsit o piele de ied şi cu veşca de la o sită i-a făcut o tobă de toată frumuseţea. I-a legat-o peste umeri cu două cureluşe şi, punându-i în mână două ciocănele de lemn, a instruit-o cum se bate tobaT Ba, în glumă, i-a făcut şi un fluieraş de răchită, şi acum ţine-te sat!
După câteva repetiţii în interior, socotind că reprezentaţia e gata, i-a dat drumul pe uliţă. Să te ţii defilare, cu guriţa fluiera şi cu mânuţele bătea toba amarnic.
Au ieşit şi miliţienii să vadă ce-i asta. Irina, în pas de marş, l-a vizitat pe Grigorel care, mai întâi a întins mâinile să se joace cu toba. La refuzul categoric al fetiţei, Grigorel s-a retras strategic, pândind după fusta mamei sale.
Irina, încântată de spectacolul dat, a făcut o artistică reverenţă către Grigorel. Ion o învăţase asta şi-a pus fluierul la guriţă, apoi, în cântec de tobă, s-a întors spre casă. La întoarcere, o pisică mieuna iar câinele lui Ciurel lătra mânios, gata să rupă lanţul. A intrat în pas de paradă în casă. Uşa întredeschisă. Mămica, în pat, culcată. Doctorul Ambruş, la picioarele ei. În leagăn, un copil. Andrei, în picioare, cu mâna Miei în mâna sa. Amândoi râdeau fericiţi. Mia născuse un băiat; în marşul de tobă şi de fluier al Irinei.
vină, puişorul mamei, să te sărut; iată Doamnedoamne, ţi-a trimis un frăţior, pe Dragoş!
Cu ochişorii măriţi de noutate, trece din braţele mamei la tatăl său şi apoi, aruncând toba şi fluierul, se apropie de leagăn şi cu mâinile amândouă pipăie faţa şi fruntea
62
frăţiorului ei spunând: „Dragoş, ţie îţi dau fluierul…” Şi-l sărută pe obraji, îngenunchiază lângă leagăn, stă în faţa mamei, zâmbeşte şi-i spune lui Dragoş: „Am să-ţi dau toate jucăriile mele, ca să te joci cu ele. Eu am să te învăţ cum să te joci. Şi-am să-ţi cânt frumos, ca să te culci seara. Iar naşul o să ne spună poveşti la amândoi…”
Dragoş însă este la primul lui somn. Doarme şi n-o aude pe Irina. Cu greu o decide Andrei să părăsească leagănul şi să vină la noi. Stă deocamdată tăcută şi se uită pe fereastră. Suntem în iunie şi afară-i raiul pe pământ. S-ar duce la joacă, dar îi sunt nelămurite multe întrebări. Îl întreabă pe Ion. El amână răspunsurile şi învârte într-o tigaie. Caută s-o distragă de la frăţior. Este imposibil. Irina se întoarce spre mine; vede că scriu într-un caiet.
ce face naşul?
naşul scrie aici despre Doamne-Doamne!
ce scrie naşul despre Doamne-Doamne?
naşul scrie aici, în caiet, că o fetiţă ca un îngeraş era sus la Dumnezeu. Şi Dumnezeu s-a gândit că-i bine aşa: ca pe fetiţă să le-o trimită mămicii şi tăticului tău.
eu sunt fetiţa?
tu, puişor. Pe urmă te-a văzut pe tine cum creşti şi că în loc de fată, ai să devii băieţoi.
ca Gogole? Nu vreau, nu vreau…
şi Doamne-Doamne a zis: Văd că Irina nu are cu cine să se joace. Văd că Irina bate toba şi fluieră ca un flăcău. Hai să-i mai trimit un îngeraş în casa lui Andrei…!
chiar aşa a făcut. Ca să am cu cine să mă joc?
desigur. Tu ai să-i dai lui toba şi fluierul, mai târziu. Acum el doarme şi nu ştie ce să facă cu jucăriile. Iar tu
63
să fii cuminte şi s-o asculţi pe mămica şi pe tăticu… O să creşti mare şi frumoasă, Irina. Va creşte, la fel, şi Dragoş. Pe urmă o să învăţaţi la şcoală şi an de an o să înfloriţi ca merii, ca perii, fiind, voi amândoi, lumina ochilor părinţilor voştri!.
dar Doamne-Doamne, unde-i acum?
el stă sus, sus, dincolo de soare şi de lună şi-l priveşte, zâmbind, pe Dragoş.
şi pe mine mă vede?
el este în inima ta.
aici? şi fetiţa apasă pe inimă.
doamne-Doamne este ca aerul; este mereu cu noi. Să-L iubeşti pe Doamne-Doamne; El te-a făcut îngeraş… Fetiţă mică, să rămâi veşnic îngeraş… Andrei şi Mia au făcut ospăţ la botezul lui Dragoş.
Era la început de toamnă şi vântul bătea-n dungă frunza plopilor. În înserare trecu peste meseni un nour ce vestea primejdie apropiată. Şi satana iar ne-a cernut prin sită deasă. Andrei taie la stuf. Mia şi copiii undeva prin ţară.
Când, într-o primăvară turbure la zarcă9 am dat mâna cu Grigore Caraza, înalt, slab, nemâncat, iar vântul fluiera prin plămânii lui m-a întrebat:
părinte, unde-o fi Irina? În vocea lui „Gogole” e plâns amar pentru toată obida ce a căzut, nemiloasă, pe capetele nevinovaţilor copii. Andrei taie la stuf, iar Mia, cu doi copii mici de mână, se luptă cu fiarele apocalipsului. Doamne, Doamne, unde eşti? Caută de sus spre Irina, spre Dragoş şi către toţi copiii necăjiţilor. Binecuvântează-i, Doamne, ca să crească mari, pentru ziua de mâine.
9 Secţia cu cel mai aspru regim de la Aiud.
64
BIETUL PETRICĂ ŞI MULŢI CA EL
Petrică Andriescu este micuţ, slab, firav să-l dea vântul jos, nu alta. Dar vioi, foarte isteţ şi totdeauna la curent cu ultimele noutăţi din sat şi de peste graniţă. Poartă cărare într-o parte şi Ion spune că pe acolo se plimbă în voie noutăţile care, de cele mai multe ori, nu se confirmă. Dar fiind băiat bun şi serviabil şi cum toată lumea îl iubeşte nelimitat, mai glumim cu el şi el nu se lasă mai prejos şi se ţine, când e posibil, de glume.
Petrică a fost, sau este, maistru ţesător. De locul lui, juvete de la Vâlcea. Însă lucra la o fabrică în Bucureşti; plecase în Capitală să-şi caute norocul, cum se întâmplă mai cu toată oltenimea de la munte, unde era bine văzut şi de administraţie, dar şi de lucrătorii de la secţie. Viaţa a luat înfăţişare normală şi Petrică s-a însurat.
Toate mergeau frumos şi pe făgaş liniştit până într-o zi când Petrică a intrat adânc în politică. Apoi a venit o altă zi când securitatea l-a luat noaptea de lângă Florica, nevasta sa, şi l-a dus la puşcărie. A stat Petrică la celulă şase ani, până când s-a învineţit; îi rămăsese numai albul ochilor şi câţiva dinţi, încolo, era numai umbră şi vis. Dar se închina lui Iisus şi pe buzele lui subţiri flutura un zâmbet molatic. Se împăcase cu toate. Acceptase moartea. Dar moartea n-avea timp pentru Petrică. A trecut pe alături,
65
prin alte celule. Şi după cei şase ani de lentă putrezire, Petrică a fost trimis în exil, pe Bărăgan.
Zice Petrică, care stă acum la poveşti între mine şi Ion:
lucrurile n-au fost chiar aşa cum le înşiră unii slab informaţi. În realitate, când am plecat de la Aiud, până aici m-a escortat un sergent major de miliţie. Un om de omenie; m-a poftit să nu evadez pe drum. În tren i-a lăsat pe oameni să-mi dea de mâncare şi ţigări. Se făcea că nu vede. Ajunşi la Bucureşti l-am rugat să trecem pe la mine, pe acasă. Aveam de stat aici o jumătate de zi. S-a uitat, s-a codit, s-a sucit dar pe urmă a primit, mulţumindu-se cu o sută de lei.
Stăteam pe strada Toamnei. Era pe la orele şase dimineaţa când am ajuns acasă; stăteam cu chirie la o bătrână care, când m-a văzut, a dat un ţipăt, şi-a dus mâna la gură, şi-a rămas mută. S-o fi speriat de miliţian? Oi fi arătat eu ca o stafie? Se poate să fi fost şi una şi alta. Era prea de dimineaţă; luna mai, pe la 15. Asta s-a petrecut anul trecut.
Totuşi, am bătut la uşă. Miliţianul cască somnoros. Mă păzise toată noaptea. Când s-a deschis uşa, în uşă un român voinic, tânăr, pietros, în cămaşă de noapte, întrebă: „Pe cine căutaţi?” Eu, ca oltean, zic: ”Pe dl Petrică Andriescu!” Românul, în cămaşă de noapte, continuă: „Păi, acela o fi murit, pe unde l-or fi dus osândele. Acum stau eu aici!” Atunci apare în spatele lui nevastă-mea, care m-a cunoscut după voce. Tare speriată, foarte speriată şi zburlită, îngăimă: „Petrică, măi române…” Poate mai bine făceam dacă plecam atunci, pe loc. Îmi venea să râd, şi chiar râdeam, ca la o comedie. Apoi, mă gândeam: „Tocmai mie să mi se întâmple o astfel de bucurie?” şi m-am întristat.
66
lasă, Petrică îl întrerupe Ion că bucurii de astea au mai avut şi alţii, care se ştiu ei, săracii şi tac. Iar unii nu le ştiu, că n-au trecut pe acasă. Cei care au trecut, un ceas, pe la domiciliu, a fost bine dacă s-a întâmplat să fie după-amiază. Tu ai greşit, că te-ai dus prea de dimineaţă. Doar ştii că bucureştenii se scoală târziu. Să mai fi stat şi tu pe la piaţă, până pleca românul la treburile lui şi găseai şi tu casa dereticată; aşa, nenorocul tău. Altul mai harnic locul ţi-l luase. Pe viitor să fii mai circumspect; lasă lucrurile să curgă în voia lor. Şi pe urmă?
pe urmă am intrat în casă; de, doar eram stăpân şi legitim acolo; miliţianul s-a aşezat pe un scaun şi încerca să netezească asperităţile.
Florica, aşa o chema pe nevastă-mea, zice: „Ţi-o fi foame, domnule Petrică”. Nu mi-i foame, nici sete, scumpa mea nevestică; vreau să mă spăl pe ochi.
Şi-n timp ce eu mă spăl, fluierând încetinel: „cetiniţă, cetinoară”, celălalt îşi trage pantalonii şi se întinde de-i trosnesc oasele. M-am uitat bine: nalt, voinic, legat, ţigănos, ca un leu. Pe mine m-ar fi făcut ţăndări cu un pumn.
ei, zic eu, cocoşindu-mă la român. şi acum ce facem? Românul se uită la mine, aşa cum se uită uliul la găină şi liniştit, răspunde:
dacă n-ai murit, norocul dumitale. Eu ţi-am îngrijit-o, cât ai lipsit. Ia-ţi-o înapoi, că eu mă duc!
Dar Florica de lângă uşă: Cum să pleci aşa, puişor? Unde-s dragostele noastre? Pe mine cui mă laşi?
păi, zice românul, te las puiuţului.
ba, pardon, sar eu de colo; păstrează-ţi-o sănătos. Acum e rândul meu să ţi-o predau; ia-o de tot. Amin!
67
auzi, puişor, rămâi tu aici, căci Petrică pleacă în treburile lui.
ei, nu aşa, Florico. Hai să fim şi noi oameni! Ia pune colea pe masă, ce găseşti, pe acolo pe la bucătărie, şi scoate şi o sticlă cu vin, să mâncăm şi să ne veselim, că azi îi nunta noastră.
Am mâncat şi am băut un pahar cu vin. Parcă beam otravă.
Mă vedeam străin în casa mea. Nu ştiam cum să fac, ca să plec cât mai repede. Dar miliţianul se îndulcise cu vin şi nu se da urnit din loc…
Pe urmă, în tren, miliţianul zice: „Dă-le în păcatele lor de muieri; la Blaj, ca şi la Bucureşti, se ţin numai de rele. Dar ţi-oi găsi dumneata un alt petic, că te-am văzut om cu minte…”
Acum, râd şi eu ca de păţania altuia. Poate că şi alţii să fi trecut prin astfel de primejdie. Pleacă omul pe o zi de-acasă şi câte nu se întâmplă în urma lui? Dar în cazul nostru, lipsind atâţia ani de acasă?
măi, Petrică, zice Ion, lasă că-i bine şi aşa. Dar a ajuns până la mine vorba că te însori. E adevărat?
biata mama mi-a scris şi după aceea a venit să mă vadă, aici. Doar aţi văzut-o duminică la biserică; a îmbătrânit săraca şi a albit; îi place să cânte la slujbă. Şi-a zis bătrâna: „Petrică, maică, ţi-am adus-o pe Mădălina, din sat de la noi. S-o cunoşti şi să te însori cu ea, maică!” Am fost tot timpul ruşinat. Uitaţi-vă la mine; o mână de om. Românul m-ar fi luat într-o traistă. Mădălina e cu jumătate de metru mai înaltă ca mine. Şi i-am spus mamei: “Maică dragă, nu mă însor nici cu Mădălina, nici cu o altă femeie;
68
iartă-mă. Eu m-am logodit cu moartea! O fi înţeles mama ce-am spus, n-o fi înţeles, nu ştiu. Că a doua zi a plecat spre gară. În urma ei, păşea Mădălina, care nu-şi găsise ursita pe Bărăgan.
A venit toamna cu ploi şi ceţuri reci. După aceea a nins un pic şi vântul se juca pe Dunărea zburlită de gheţuri. Când prima rază de mărţişor a bătut în ferestre, la casa lui Petrică a bătut, cerând găzduire, preotul Cleici Sigmund; venea de la Gherla, unde ispăşise şapte ani, pentru ataşamentul lui faţă de sfântul Părinte de la Vatican. Actele, în fals, vorbeau despre un pic de spionaj, dar lucrul n-a fost aşa. Şi, Petrică, milostiv, crescut în duhul strămoşilor, ctitori de cetăţi şi datini, i-a deschis uşa nevolnicului, fiind el nepot de pandur. Căci zice el: „Româneşte aşa a fost; să fii bun cu cel ce-ţi cere milă şi adăpost”.
Petrică l-a primit şi l-a omenit cu ce-a avut, i-a dat chiar patul său, iar el s-a culcat în antreu, pe o uşă. Părintele şi-a desfăcut toate boarfele, cu care venea de la puşcărie. Şi Petrică a stat acasă lucra atunci la depozitul de carburanţi al fermei şi l-a spălat pe musafir; ba i-a spălat şi toate boarfele. Şi viaţa a curs înainte cu Dunărea, la vale. A trecut o lună, două, trei. Îl cunoscusem şi noi pe părintele Cleici. Venea pe la noi destul de des ştia când ne întorceam de la lucru şi după ce ne întâmpina cu: “Lăudat să fie Domnul”, la care Ion ucenic într-ascuns al Sfântului Scaun îi răspundea cu „Şi în vecii vecilor, amen!”, părintele Sigmund se aşeza pe scaun, încercându-i mai întâi rezistenţa căci începuse să se întremeze şi după aceea începeau discuţii sinodale: un catolic, un greco-catolic şi un ortodox; şi era gata, gata, să ne unim.
69
Dar un lucru de nimic l-a mâhnit pe Ion adânc; încât lucrurile s-au răcit, ca într-un frigider. Iată cum a fost. Vine Petrică într-o seară pe la noi şi, după introducere despre ce mai e nou pe lume, începe să ne spună:
judecaţi dumneavoastră lucrurile şi eu mă supun judecăţii acesteia. Ştiţi că părintele Cleici stă la mine. Am crezut că-şi va repara o casă, aşa cum fac toţi cei veniţi aici, şi se va gospodări între pereţii lui. Dar lucrurile altfel se înfăţişează: părintele, nici gând să se mute. Dimpotrivă, el s-a instalat definitiv în camera mea unde şi slujeşte în fiecare zi şi tot acolo şi-a mutat toate lucrurile. Eu am crezut că-i glumă; respectuos pentru persoanele bisericeşti şi bun primitor de oaspeţi aşa cum scrie la Evanghelie m-am tras cu lucruşoarele mele în antreu, unde şi locuiesc. Am zis: Lasă, Petrică, e mai bine aşa. Părintele Sigmund are cincizeci şi cinci de ani şi-i slab. Eu am patruzeci şi trei. (Petrică era slab ca un ţâr grecesc). Şi lucrurile au mers aşa până într-o zi, când venind de la lucru am găsit aici pe Frau Berta care sosise de la Timişoara cu două geamantane pline. Frau Berta era înaltă şi grasă, ca la 50 de ani, şi fusese menajera părintelui Sigmund pe când Sfinţia sa era paroh pe undeva, prin Banat, într-un sat cu nemţi.
Primise veste şi venise grabnic să-l ajute pe părintele. Bineînţeles, continuă Petrică am cedat şi antreul, cu patul meu dintr-o uşă iar eu am dormit două nopţi la Reazim vecinul meu. Şi era în casă la mine atâta vorbă şi voie bună, cum rar s-a mai pomenit în sat la noi. Apoi Berta a plecat, iar Părintele Sigmund, cu o atenţie deosebită, zâmbind mi-a oferit o bucăţică de zahăr.
70
Mi-a fost ruşine
şi am primit-o; dar cum am ieşit în sat, i-am dat-o unui copil, ce trecea pe uliţă. Ei, lucrurile merg înainte. Părintele în casă, iar eu în antreu. Am încercat să-l fac să înţeleagă că, în mănăstirile ortodoxe poţi rămâne trei zile şi trei nopţi, bucurându-te de toată ospitalitatea. După aceea, ori pleci ori te apuci de lucru.
Sfinţia Sa mi-a spus că la catolici e altfel. Cine vrea să se mântuiască, trebuie să-i ofere vecinului tot ce are mai bun şi pentru totdeauna, fără cumpănire. Eu cred că-şi bate joc de mine.
şi noi credem la fel, zice Ion întunecându-se.
de-o săptămână, continuă povestea Petrică, e şi mai rău berta s-a întors cu o nepoată a ei, Frida, de vreo treizeci de ani, spălăcită şi voinică ca un ulan, cu o voce de contraaltă. Mai înainte de puşcărie, Frida fusese fată în casă la părintele Sigmund.
Amândouă s-au instalat la mine, intrând în vechile lor atribuţii domestice. Frida şi-a improvizat un pat în camera părintelui ca să-i supravegheze somnul iar grăsuna s-a instalat în antreu ca la ea acasă şi s-a apucat de bucătărie.
Când am venit de la lucru, părintele, zâmbind, mi-a explicat că a venit să-l vadă încă o mironosiţă, şi că eu fiind singur şi mai tânăr, pot să-mi caut o altă gazdă. El are acum o familie grea şi nu poate să găsească o locuinţă mai bună decât aceasta. Se mulţumeşte deocamdată şi cu atât, până ce bunul Dumnezeu îl va întoarce la casa parohială din Tomnaticul… unde a stat zice
71
el foarte bine. Cele două mironosiţe şedeau una la dreapta şi una la stânga părintelui Cleici şi zâmbeau mieros, cu toată faţa.
şi tu, ce-ai făcut, Petrică?
ce să fac? M-am mutat, provizoriu, la Ion Reazim; până ce voi repara o altă casă.
Ion s-a întunecat de-a binelea. Dar se ferea să se uite în ochii mei. Zic şi eu:
lasă, Petrică, aranjăm noi lucrurile, ca să se întoarcă la normal. Tu ştii doar din istorie şi iată, acum ai făcut experienţa pe propria-ţi piele că noi, datorită creştinismului nostru curat şi omenia noastră, recunoscute de toţi, am tot primit la venetici, i-am oploşit, i-am hrănit. Aceştia, când s-au înstărit, s-au suit în cârca noastră ca să-i ducem în spate. Legea aproapelui, Legea lui Iisus, presupune obligaţii morale: dragoste şi omenie pentru cel necăjit, dar numai cât este necăjit şi în primejdie. După aceea tratezi problemele în spirit de dreptate, ca de la egal la egal. Ştim doar că legea dragostei presupune obligaţii şi pentru musafirii noştri. Şi iată că, după bunătatea noastră, după ataşamentul necondiţionat la Evanghelie, noi am ajuns să fim bătuţi, furaţi, un neam întreg căzut între tâlhari. Ce, Hristos dă porunci valabile numai pentru români? Ce, legea iubirii de aproapele nu are caracter universal? Neamţ, ungur, rus, bulgar, toţi, de aproape sau mai departe, ne-au furat nouă şi pruncilor noştri pâinea de la gură şi sumanul de pe umăr. Iată, sub ochii noştri, tu, Petrică, ai căzut între tâlhari. Vom trece pe la tine, un preot eu şi un levit ion, şi te-om ajuta. Trebuie să înţeleagă părintele Sigmund că Hristos ţie îţi dă dreptate.
A doua zi, după-amiază, am trecut pe acolo. Ceea ce ne spusese Petrică era întocmai. Dar la judecată se cuvine să asculţi şi cealaltă parte. Ca să nu greşească judecătorul;
72
şi cealaltă parte i-a oferit lui Petrică o sumă derizorie ca să-şi facă, se pare, o altă casă.
Peste trei zile mă cheamă cineva urgent. Părintele Sigmund e greu bolnav. Aşa era: intoxicat de grăsime. Cele două menajere plângeau în jurul lui. Am chemat repede o căruţă şi bolnavul a fost dus la spitalul din Ţăndărei. Berta şi Frida şi-au strâns lucrurile şi-au plecat cu el. Când a venit Petrică seara, acasă, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Bietul părinte Sigmund, s-a îmbolnăvit rău şi-n sat la noi nu s-a mai întors. Unirea bisericilor n-a mai avut loc. Procesul s-a amânat până la al treilea conciliu de la Vatican. Ion a stat mohorât o săptămână; nici nu s-a atins de fluiere. A plâns cu amar toate binefacerile naţiei apoi, într-o seară, pocăit, mi-a spus: „Tot mai bine-i în ortodoxie: îţi ai soţia ta şi gloata ta. Auzi, tu, nedreptate: Cleici să aibă două menajere, iar Petrică nici una? Să ştii, Peline, că nu tu, ci Sigmund ne-a trecut la ortodoxie.”
Petrică a văruit din nou casa, apoi m-a chemat şi i-am sfinţit-o; iar Ion a fost cantorul meu.
Şi Duhul lui Dumnezeu plana pe deasupra satului nostru, pace şi dragoste între noi. Până într-o noapte, când Duhul călătorind pe la Ierusalim, satana a simţit lipsa lui şi a dansat în jurul viţelului înjunghiat. Petrică, lângă mine, în aceeaşi dubă. Eu, printr-o zgârietură a ochelarilor îl vedeam. El şedea îmbătrânit şi palid pe podea, gândind la ce va urma. Petrică a intrat cu pas domol pe poarta lagărului de la Culmea. Eu, cu alţi câţiva, am intrat în beciurile Securităţii, la Marea Neagră.
73
A ALBIT SOŢIA LUI
Nimeni nu va putea spune că n-am luptat; că lupta noastră încă n-a rodit, asta-i adevărat. Deocamdată, forţele răului imense şi constrângătoare se hrănesc cu victoriile noastre. Pot afirma totuşi despre alţii şi despre mine, că nu am plecat capul şi nu ne simţim învinşi. De este să ne pierdem viaţa, noi rămânem sus, pe metereze, apărând sufletul nostru, sufletul neamului.
Am stat totdeauna în slujba binelui. Am ştiut că-n viaţa omenirii sunt eclipse dar că, după întuneric, cu necesitate străluceşte lumina cea neapusă, iar victoria de totdeauna a fost a lui Hristos. Credeam în biruinţa noastră, la umbra Crucii Domnului. El ne-a spus, la capătul vieţii sale; „îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea”!
Nea Marin Piteşteanu, avocat, ne îngăduie să-i spunem nea Marin. A venit în satul nostru, trecând pe acasă, pe la Piteşti. Nea Marin a trecut prin grele încercări. Din toate l-a scos Maica Domnului, aşa spune domnia sa.
De o robusteţe rar întâlnită un moral totdeauna bun, de statură înaltă, bine legat, albit, cu înfăţişare sănătoasă el are în jur de şaizeci de ani. A mâncat destulă bătaie şi s-a „bucurat” în detenţiune de suficientă înfometare. Mereu
74
activ, mereu cu fruntea sus, tot timpul atent, politicos, gata să sară în ajutorul altuia mai slab şi să împartă bucăţica de pâine cu cel flămând. Creştin, atent cu viaţa şi tradiţiile creştine. Cu dragoste de argeşenii lui şi mai ales adeptul unei politici cu atenţia mărită în special pentru pătura ţărănească. Nea Marin e un om!
A venit în sat la noi şi toată lumea, cei vreo douăzeci, câţi eram atunci în sat, l-am îmbrăţişat cu multă afecţiune.
Costică Stoicescu l-a luat la el, până ce nea Marin şi-a rostuit o gospodărie proprie. Priceput şi activ. Îndată a început să lucreze la fermă şi pâinea cea de toate zilele fiindu-i oarecum asigurată, a avut timp să se uite în jurul său, să se informeze despre ce se petrece în lume.
îi place politica şi încearcă să o facă înţeleasă şi altora. Mai târziu are discuţii ideologice pe un program ţărănist cu inginerul Ion Veţeleanu, care încearcă o fundamentare a ţărănismului pe morala lui Hristos, cu inginerul Gheorghe Antonescu de la Creditul Minier, şi cu alţi politicieni nefixaţi cum e Prof. Bucur Brănescu. Nea Marin, la constrângerile logice se înclină, dar cu aceeaşi amabilitate îşi arată ataşamentul lui la nevoile celor 70 de ţărani.
„Maica Domnului să ne ajute”, aşa ne salută nea Marin. Poftit de noi să ia loc, pe o laiţă, se aşează atent să nu cadă şi apoi ne priveşte întrebător, parcă ar zice: „Vă interesează ce spun americanii”?
însă, încep vorba despre altceva; despre cum a fost treaba pe la Piteşti. Nea Marin se uită la soarele ce păleşte pădurea de sălcii, dă din cap şi începe:
mai întâi, eu, ca fecior de ţăran, am păscut oile cioban până ce am intrat la şcoala normală. Mi-a plăcut cartea şi după ce am funcţionat ca învăţător câţiva ani, am trecut la Facultatea de
75
Drept, devenind avocat. Atunci m-am stabilit la Piteşti şi am început să fac politică lângă Mihalache; a venit aşa fel, încât am ajuns şef de judeţ. M-am căsătorit pe soţia mea o s-o cunoşti şi apoi am avut doi copii: un băiat, Barbu, şi o fată, Adela. Poate că vor veni şi copiii pe aici. Am să vi-i prezint. Sunt mândru de ei, şi-o să vedeţi atunci de ce.
Aş putea să vă povestesc câte ceva despre alegerile parlamentare din noiembrie 1946, alegeri de-o duritate şi de o falsitate cum încă nu s-au pomenit în istoria noastră politică; şi, la alegeri, românii toţi au votat cu Maniu şi Mihalache; totuşi, prin satanica falsificare comuniştii au luat puterea. Erau atunci în ţară soldatul şi tancul rus, Totuşi românul i-a votat pe ţărănişti. Dar adevărul nu are ce căuta în ţara ce se întinde de la Vladivostok până la Elba. A început domnia minciunii, a crimei şi a urii. Atunci, în alegerile acelea de la 1946, acolo la Piteşti, am fost bătut crunt, însângerat şi călcat în picioare. Am trecut la o secunda distanţă de moarte. Apoi partidul nostru a intrat în ilegalitate. Maniu şi Mihalache au fost condamnaţi pe viaţă, în 1947, şi închişi la Galaţi. Era de aşteptat ca să înceapă vânătoarea fruntaşilor partidului. Şi atunci am intrat în puşcărie pe opt ani. Această condamnare căreia i-a urmat şi confiscarea averii pentru soţia mea şi pentru copii a însemnat scoaterea lor din casă, cu câteva rufe, şi aşezarea lor într-o cămăruţă insalubră, la marginea oraşului, primiţi acolo, din mila unui cunoscut. Iar pentru copii, care erau la şcoală, a început persecuţia. Soţia şi copiii, fără nici o sursă de trai; copiii daţi afară din şcoli. Eu ştiu
76
că această situaţie a fost aceeaşi pentru toate familiile deţinuţilor politici; familiile au fost scoase în afara legilor. Fiecare familie s-a descurcat cum a putut. Eu ştiu mai bine doar ce s-a întâmplat cu ai mei. Soţia mea, Elena, ştia un pic de croitorie. Şi a început cârpăceala; copiii, dezbrăcaţi şi flămânzi, făceau coadă pentru o bucăţică de pâine, pe care n-o aveau în fiecare zi. Învăţau, le plăcea cartea. Voiau să trăiască şi să iasă din mizerie, prin propriile lor eforturi. Odată liceul terminat, s-a pus problema Universităţii. Adela a încercat de mai multe ori, dar mereu respinsă. Abia în ultimul timp a intrat la Drept, iar Barbu, deşi pregătit ca nimeni altul, a fost respins mereu până ce, într-o toamnă, a mers în audienţă la Ministerul de Interne cu câte greutăţi a pătruns acolo şi i-a spus lui Teohari: Domnule ministru, sunt cutare şi feciorul lui cutare, ce se află la puşcărie; din pricina asta nu pot intra la Universitate. Totuşi eu vreau să trăiesc şi să muncesc. Sunt capabil, daţi-mi voie să învăţ carte”.
Iar Teohari, pe cerere, a scris: „Are voie să se prezinte la concurs”. La sesiunea ce a urmat, Barbu a reuşit primul. Nu pentru apostila lui Teohari, ci pentru capacitatea sa. Dovadă că anul acesta a terminat Politehnica, ca şef al seriei lui. Ba, chiar, nu ştiu în baza cărei legi, a fost angajat ca inginer la o fabrică din Capitală. Băiatul s-a realizat şi are acum o pâine. Poate că şi Adela va reuşi să termine Dreptul. Deocamdată are un serviciu foarte modest şi se mulţumeşte cu el, bucuroasă că încă n-a fost dată afară, aşa cum s-a întâmplat de mai multe ori până acum. A început şi ea, ca şi alte necăjite, de la munca de jos, de la mătură. Ce va fi mâine? Numai bunul Dumnezeu ştie! Când am plecat la puşcărie, soţia şi copiii au rămas în pragul casei, scuturaţi de plâns şi de bocete. Lenuţa soţia mea înaltă şi frumoasă, cu sănătatea oamenilor de la munte în port argeşan şi cu părul negru corb! Dar acum s-o vezi! A albit nevasta mea; slabă umbră trasă la faţă. I-au rămas buni doar ochii şi sufletul întreg, dăruit lui Hristos; a albit soţia
77
mea.
Apoi, odată cu seara, nea Marin s-a dus la casa lui. Îşi vedea de treburi, cu inima bună, mângâiat de soare.
Într-o seară îmi spune Ion: „Hai până la nea Marin”. Şi ne-am dus acolo. Venise doamna Piteşteanu. Ministrul de interne îi mutase domiciliul obligatoriu de la Piteşti pe Bărăgan. Adusese cu ea câteva lucruşoare; velinţe şi prosoape, icoane şi te miri ce aşternuturi, scăpate de la potop. Cu mână pricepută de gospodină, schimbase cu aceste lucruşoare înfăţişarea camerei. Parcă avea mai multă distincţie şi mirosea a busuioc. La icoană un şervet de borangic şi candelă aprinsă, câteva cărţi pe o policioară, iar în antreu maşina de cusut. Am stat de vorbă mult cu doamna Piteşteanu. Vorbea încet, frumos, ales. Am simţit deodată că toată viaţa s-a căznit să treacă printre oameni fără să facă rău nimănui. O femeie delicată din naştere, care a mers totdeauna pe drumul drept. A evitat răul şi I-a rămas credincioasă lui Dumnezeu şi familiei sale.
Ion, la plecare, i-a spus, de la inimă:
doamnă Piteşteanu, ne ridicăm pălăriile în faţa demnităţii dumneavoastră şi prin asta înaintea tuturor femeilor care aţi trecut, cu fruntea sus, examenul creştin. A fost mai greu pentru dumneavoastră, familiile noastre, decât pentru cei din închisoare. Virtuţile române n-au încetat
78
să existe în mijlocul poporului nostru. Vă încredinţăm de tot respectul nostru.
părinte, răspunse doamna bunul Dumnezeu este mai bun chiar decât îl cred cei mai buni dintre oameni. El m-a ajutat. De n-am fi avut acest reazim, ne prăbuşeam şi noi în mocirlă; pentru o pâine, pentru copii, pentru un serviciu. Eu şi toţi ai mei rămânem lângă Hristos.
Au venit pe rând şi copiii. Adela a înţeles perfect suferinţele părinţilor ei; amândoi condamnaţi; îi ajută; are 29 de ani şi învaţă.
Vrea să-şi ia titlul academic. Nu s-a căsătorit. Parcă încerc o părere de rău pentru toată această tinereţe frumoasă care trece. Adela seamănă cu nea Marin: ochi albaştri, păr auriu, multă distincţie şi sănătate morală.
părinte, îmi spune ea, n-am vrut şi nu vreau să mă căsătoresc atâta timp cât părinţii mei sunt în suferinţă. Am fost totdeauna o fată cuminte şi nu ştiu ce-s acelea petreceri tinereşti; nici nu mă interesează. Am iubit cartea şi am crezut că prin carte, cu ajutorul ei, voi răzbi. Văd că e foarte greu să-mi fac loc în viaţă. Muncesc, totuşi, cu speranţa că voi reuşi să termin şcoala. Observ că lumea-i în prefacere. Dar nu progresează moral nici un milimetru. Dimpotrivă, noi, cei din generaţia mea, lipsiţi de idealuri şi de perspective, trăim ziua de astăzi, animalic şi atât. Nu există viitor şi nu-i interesează pe tinerii de astăzi acest viitor. Să mâncăm şi să bem astăzi, realitatea materială de o zi, zic ei. Dacă este cineva care totuşi încearcă să gândească ei vin cu replica următoare: „Am apărut
79
în viaţă ca un produs al materiei organizate şi trecem curând la dezagregare. Cât păşim pe scoarţa pământului, să ne conformăm materiei.” Omul nou, al generaţiei mele, se căzneşte să întoarcă lumea la comuna primitivă, la domnia instinctelor primare. Ideal, pentru generaţia mea? Să te-mbraci bine, să mănânci bine şi să ai o locuinţă la bloc. E necesar pentru această reuşită să ai colţi de lup şi gheare de ihtiozaur şi să urli la lună lozinci fără sens. Eu, deşi sunt mai tânără decât dumneavoastră, rămân cu dumneavoastră, la idealurile dumneavoastră; cred în ceea ce credeţi dumneavoastră şi vreau să-l ajut pe român să iasă, să scape din animalitatea în care îl împinge duhul satanic al veacului nostru.
Inginerul Barbu Piteşteanu era înalt ca mama lui, subţire, ponderat, cu mult interes pentru maşinile agricole. De altfel înţeleg că lucrează la o fabrică ce produce astfel de unelte. Eu, repartizat acum la o batoză care selecţionează orezul, am un ceas de repaos, în care încerc să mă lămuresc cu Barbu.
vai, părinte, dacă aţi şti prin câte greutăţi am trecut până să mă văd titrat. Bieţii mei părinţi! De câte murdării au fost scutiţi să le audă! În schimb, le-am suportat eu. Nu cartea a fost grea, ci atmosfera. Poate credeţi că acum s-a terminat? Da de unde! Mereu origine socială, părinţi puşcăriaşi, pui de viperă etc, mă rog, ca să mă descurajeze. Eu pun capul în pământ, strâng din măsele şi tac. Am învăţat să tac şi să rabd. Iar la fabrică mă afund în problemele de muncă. Când ajung acasă, Într-un fel de odăiţă, mai mult un coridor, în care stau asta pe lângă „Schitul Maicilor” acolo sunt eu: cu cărţile mele, cu sufletul meu. Până a
80
doua zi de nimic nu-mi pasă. Sunt eu, curat, cu sufletul întreg şi citesc. Am început să mă întreb: „Oare nu cumva m-am născut la răscrucea a două lumi una ce stă să se impună şi alta ce nu vrea să piară?” Tata şi mama mi-au spus: „Barbule, rămâi în credinţa strămoşilor tăi: numai aşa te poţi salva.” Ce credeţi, părinte?
mama şi tatăl dumitale au albit şi totuşi sunt senini. Au mersul drept şi ţin fruntea sus. Alt drum nu este; ori cu ei pe urmele părinţilor ori împotriva lor. Trebuie să alegi între om şi animal. Să nu uiţi că noi am fost creaţi, ca oameni, în ziua a cincea. Maimuţele au fost făcute cu o zi mai înainte. Barbu zâmbeşte înţelept.
Anii s-au scurs şi viaţa ne-a despărţit: unde sunteţi voi, oameni de omenie de pe Argeş? Aş vrea să vă întâlnesc şi să vă aud.
COPIII PUN ÎNTREBĂRI
Au venit verile anilor 1956, 1957 şi 1958. Şi, odată cu vara, începe vacanţa şcolarilor. În prima vacanţă au sosit puţini copii în sat la noi. În a doua vară, parcă ceva mai mulţi. În 1958, însă, a fost o năvală de copii de la şapte ani şi până la studenţie. Să-l vadă pe „tăticu” şi să trăiască câteva zile în anturajul lui. Copiii aceştia sunt cuminţi, foarte cuminţi, sunt trişti şi rar înfloreşte un zâmbet pe feţele lor. Copiii aceştia sunt serioşi, prea serioşi pentru vârsta lor. Sunt copii care n-au ştiut şi n-au avut parte de copilărie zburdalnică şi însorită. Vorbesc cu glas scăzut, tot despre lucruri grave şi pe nici unul nu l-am auzit cântând. A venit peste capul lor furtuna şi-au crescut în lipsuri. Oriunde au fost bruscaţi. Şi-n primul rând i-au batjocorit dascălii şcolilor şi colegii lor. Apoi, tot şcoala i-a nedreptăţit la note, la medii, la premii. Premiile şi bursele cădeau în plasa copiilor membrilor de partid, chiar dacă aceşti copii erau incapabili. Şcoala i-a nedreptăţit, iar societatea i-a robit, i-a ostracizat, ba chiar i-a urât. Erau copiii unor deţinuţi politici. Oriunde, pentru aceşti copii, pentru neamurile lor, uşi închise, dispreţ, ură, murdării. „Tăticul” după gratii, ei, flămânzii după o lume mai bună, mai dreaptă, mai creştină, mai civilizată, ei erau vinovaţii. Şi „tăticul” era vinovat, pentru că nu acceptase întoarcerea la primitivitate.
82
Era vinovat că gândea curat şi acţiona conform conştiinţei sale creştine. Iar ucenicii satanei l-au legat pe „tăticu”, condamnându-l la moarte, la foame, la boli, rupându-l de familie şi, pe ani lungi şi grei izolându-l de societate, spre a-şi face ei revoluţia lor, societatea lor, nestingheriţi de cei ce gândesc la ce e bine şi la ce e rău. Tot acum au lovit în soţiile lor şi copiii celor din închisori, condamnaţi să îndure lipsuri materiale, şi oricât ar fi fost de capabili, erau condamnaţi să se înşire la periferia societăţii. În douăzeci de ani, nulităţile au primit titluri academice, date la poruncă de nişte profesori slăbănogi şi fără caracter. La toate congresele de peste graniţă pleacă aceşti agramaţi, ale căror referate sunt făcute de subalternii lor, realii doctori. Incontestabil, şcoala românească, de la grădiniţă unde copiii de cinci ani strigă îndobitociţi, de dimineaţă până seara: „Stalin, Stalin, Stalin”, până răguşesc până la universitate, unde titlurile se iau pe origine socială Şi pe notele politice date de UTC este într-o vădită decădere şi regimul a întors învăţământul către epoca de piatră.
Nu e de mirare că titraţii acestei epoci ameţite nu ştiu nimic -nu-şi cunosc unilaterala lor meserie nu au nici un scop în viaţa lor searbădă, decât mulţumirea burţii. Cultura românească, şcoala românească, artele, civilizaţia, comportamentul omului în societate, toate au intrat în eclipsă. Capacităţile sunt înlăturate. Sus s-au cocoţat îndrăzneţii imbecili. Încerci să citeşti o poezie (se cheamă poezie din pricină că respectă regulile de prozodie doar) sau un roman (ceva proză ce se scrie pe trei sute de pagini) şi ţi-e greaţă de la primele pagini. Declin în cultură, barbarie în moravuri, incompetenţă în problemele economice
83
şi cele sociale. Iar copiii puşcăriaşilor trăiesc în acest haos în care lumea, prostită, pentru o bucată de pâine strigă, până la nebunie, lozinci idioate, confecţionate de mongoli, la Moscova.
E precisă constatarea că neamul acesta românesc plesneşte de inteligenţă nativă, dar duce o mare lipsă de caractere. Ne vom ocupa noi de românul de mâine. Vom întoarce din nou pe român cu faţa spre Apus; acolo-i cultura. De acolo vine lumina. Şi toată această întoarcere o vom îmbrăca în cămaşa lui Hristos; abia atunci valorile româneşti îşi vor spune liber cuvântul în adunările lumii, abia atunci se va putea vorbi de o cultură şi de artă autohtonă românească, când noi vom participa la simfonia lumii cu propria noastră melodie.
Trăim azi o epocă de servitute şi servilism politic, o închinare a steagului în faţa celui ce ne-a învins, cum nu s-a mai întâmplat nicicând în istoria noastră. Istoricii de mâine vor putea nota cu amărăciune despre strădaniile duşmanilor noştri de a ne barbariza, cu concursul slugilor prea plecate din interior jidani, bulgari şi ţigani pentru blidul de linte al trădării.
Şi copiii cresc şi se dezvoltă în acest mediu otrăvit, ce dezagregă sistematic toate comorile de credinţă şi de simţire proprii acestui neam. Să dispară Dumnezeu din inimi şi neamul românesc de la Dunăre. Peste el şi peste toate să se întindă pustiul şi pe deasupra pustiului, mesianismul rusesc să plesnească din harapnice. Asta se vrea!
Noi însă am înţeles din vreme şi am luptat neprecupeţind viaţă şi familie. Am încercat să-l trezim la realitate, i-am arătat pericolul şi l-am chemat la rezistenţă. Ne-au ascultat intelectualii de rasă, meseriaşii cei mai capabili şi ţăranii cinstiţi. Nimănui nu i-am promis marea cu sarea. De la toţi am cerut sacrificii, până la sacrificiul propriei sale vieţi. Şi lumea a mers după noi. Suntem la un pas de victorie pe care o binecuvântează Dumnezeul din ceruri.
84
Aceşti copii, ai celor încarceraţi, ascultă ce li se spune la şcoală sau la diferite spectacole şi adunări obligatorii. Când vin în contact cu noi, aud multe lucruri, cu alte interpretări despre lume şi despre viaţă. Nedumeriţi, pun întrebări. Simt, cu inima lor bună, că tăticul are dreptate, că numai părinţii lor ştiu şi le spun adevărul. Că la şcoală trebuie să răspundă ca la carte, pentru o notă, pentru pâinea de mâine. Trec prin grele crize de gândire. Dar copiii obidiţi s-au deprins să tacă şi să suporte minciuna de stat. Când totuşi câte unul răbufneşte, este luat de guler şi trimis lângă tatăl său.
Aici, însă, pe Bărăgan, lângă tăticul e linişte şi mare încredere. Aici se poate vorbi liber, se pot lămuri problemele fără teamă. Pe Bărăgan şi ca atare în satul nostru ne ştim constituiţi stat în stat. Suntem toleraţi aici, dar toate problemele se pun numai creştineşte şi româneşte. Copiii, tinerii noştri, pun întrebări şi sorb răspunsurile prin toţi porii, află adevărul întreg şi inimile lor cresc ca pâinile calde. Feţele lor se îmbujorează, sufletele descătuşate cântă, freamătă ca o pădure tânără. Au găsit drumul. Au şi ei un ideal de urmărit în viaţă. Să trăiască moral şi să înveţe şi pe alţii să trăiască cinstit, morali, buni. Lumea de mâine este lumea lor, pe care ei o vor frământa ca pe un aluat din care să se hrănească un neam întreg.
85
Ne dăm seama că avem cui să-i predăm făclia aprinsă la Ierusalim, în noaptea Sfintelor Paşti, să o ducă la Dunăre şi în Carpaţi. Copiii noştri au acceptat sacrificiul de mâine. E mai nobil şi mai măreţ să trăieşti pentru binele şi fericirea altuia, pentru neamul tău, decât numai să mulţumeşti, o viaţă întreagă, instinctele primare. Copiii noştri sunt în stare de sacrificii asemeni nouă. Poate că vor fi mai buni decât noi.
La Ion au venit Lia şi Doru. Lui Vorovenciu i-a venit fetiţa, Cornelia. Văd la părintele Stoicescu pe Magdalena, pe George şi Octavian. Neagu se bucură între Ada şi Nae. La Tăicuţu au venit Domnica şi Nelu… apoi încă cincizeci de copii, nu mai ştiu ai cui. Îndată s-au cunoscut, parcă la biserică, unde, alături de părinţi, au intrat fără teamă, şi-au cântat alături de noi laude bunului Creator, ascultând cu atenţia mărită predica; aici, la altar, cresc caractere creştine. Nici un copil nu lipsea de la biserică, cât au stat la noi, şi li s-a spus despre adevăr şi despre legea lui Hristos.
în celelalte zile, fiind cald şi Dunărea aproape, se duceau cu toţii la scăldat. Cei mai mari purtau grijă celor mai mici. În apă, lângă plajă, au făcut un cerc din nuiele, până unde se putea înainta, fără pericol de înec.
Pe plajă discutau despre şcoală, examene, amintiri. Ba, încet, încet, acolo s-au dus şi tinerii deportaţi, care-i întreţineau pe copii cu povestiri din viaţa neamului nostru. Vacanţa lor şcolară s-a schimbat într-o şcoală românească. Când au plecat din sat, din satul cel mai neospitalier, au socotit că părăsesc raiul lui Dumnezeu, în care au trăit o înaltă spiritualitate românească.
86
Am trei nepoţi de la surorile mele şi toţi trei învaţă carte, ba, chiar, învaţă şi câte o meserie. Au venit să mă vadă aici, în exil. Nicuşor e cel mai mare, a terminat şcoala. După el vine Corneliu în ultima clasă secundară şi al treilea e Costel, în clasa a opta. Toţi trei, fizic, sunt bine dezvoltaţi. Primii, tăcuţi, timizi. Costel, ultimul, dezgheţat.
Nicuşor stă la umbră, sub streaşină de stuf a casei mele şi citeşte. Are înclinaţii spre literatură şi mi-a arătat câteva poezii, de începător. Nelu corneliu are înclinaţii practice spre radiofonie, iar Costel la 14 ani ar dori să se facă profesor de gimnastică. Vedem împreună Dunărea cu bălţile şi păsările, apoi lanurile bogate din luncă şi de pe Bărăgan, iar spre răsărit, Dobrogea cu munţii ei teşiţi, golaşi.
E mândră şi bogată lumea lui Dumnezeu! Pe ape se scurg spre răsărit vapoare şi şlepuri supraîncărcate cu grâne şi petrol. Untul pământului pleacă la vale să sature pe hămesiţii din pustiuri, lăsând în urmă o ţară întreagă ce face coadă pentru o pâine, un Kil de gaz şi o scrumbie.
Nepoţii mă întreabă de ce nu-i pâine dacă ţara-i bogată aşa cum le spun şi, de fapt, aşa cum o văd şi ei. Zâmbind, le arăt şlepurile ce călătoresc spre răsărit şi aceleaşi şlepuri şi vapoare, ieşite deasupra valurilor ca nişte munţi ce vin în susul apei ca să încarce pâinea.
măi nepoţilor, măi! Bun şi drept cuvânt avea bunicul vostru, când zicea: „bună ţară rea tocmeală”. Vedeţi, la această oră, noi plătim 2 lei kg de pâine neagră, în timp ce ruşilor le vindem cu cinci bani kilogramul de grâu, supraselecţionat.
87
Le dăm metri cubi de cherestea, clasa I cu 40 de lei, iar bunicul vostru plăteşte 2000 de lei pe un metru cub de cherestea, clasa V. Noi aici plătim 1,50 lei pe litrul de petrol, iar la străin îl dăm cu 25 de bani. Ce să mai vorbim de carne şi fructe?
Suntem o ţară înfeudată ruşilor şi prădată hoţeşte,’cu concursul slugarnic al stăpânirii de azi. Toată lumea ştie asta. Dar oamenii sunt fricoşi şi tac. Noi însă nu tăcem, pentru că noi am renunţat la viaţă. Oriunde, tare, răspicat, spunem adevărul, iar stăpânirea, când nu mai poate să ne rabde adevărul o străpunge la inimă, ca o suliţă atunci ne trimite la celulă.
bădiţă, zice Costel dar pe noi, poporul acesta românesc, nu ne iubeşte nimeni, nu ne ajută nimeni?
ăsta-i destinul nostru, al popoarelor mici. Pe lângă asta noi suntem aşezaţi şi într-o poziţie geografică cu un anumit specific. Aşa cum spune la cronică: „ne-a aşezat Dumnezeu la răscrucea tuturor răutăţilor”. Pe aici au trecut toate popoarele barbare. Vai de strămoşii noştri! Au luptat singuri o mie de ani de la Aurelian împăratul şi până la Alexandru Basarab; cu plugul făceau pâinea în poiene, la umbra pădurii, cu paloşul şi-o apărau, la umbra pădurii.
Mai târziu lucrurile au luat o altă înfăţişare. Ne-au îmbrăţişat vecinii şi îndeosebi popoarele mari de dragul grâului şi al bogăţiilor noastre naturale. Când turcul, când rusul. Iar mai aproape de noi, nemţii, franţuzii, apoi englezii şi se pare că, chiar americanii, se uită cu mult interes
88
încoace; petrolul românesc este chiar în inima Europei. Acum, dintre popoarele acestea mari, unele trăiesc hoţeşte
şi te fură până la cămaşă: ruşii şi nemţii, iar altele îţi lasă cămaşa: englezii şi americanii. Franţuzii, la cămaşă ne pun o cravată parfumată. În fond toţi ne vor, din interes.
E logic însă că surplusul de bogăţii să-l neguţătorim noi, cu ţările ce au nevoie de mărfurile noastre. Dar cu folos pentru ţară. Se pare însă că neguţătorii din Apus sunt ceva mai omenoşi. Este în ei şi un pic de creştinism. Cine guvernează ţara şi e foarte greu de guvernat trebuie să ştie cu cine şi în ce condiţii să facă schimburile comerciale. Un ban venit în plus în ţară uşurează şi ieftineşte viaţa cetăţenilor noştri.
dar, Bădiţă, uite că noi strângem cureaua şi-i ajutăm pe coreeni cu pâine şi alte lucruri.
să ştii, Nicuşor, că românul a fost totdeauna gata la sacrificiu, însă aş vrea să înţelegeţi că dragostea şi ajutorarea aproapelui nostru încep de la pragul casei părinteşti. Adică, întâi să se sature de pâine familia ta şi după aceea să-i dai coreeanului. Dacă ai două pâini zice Hristos una să o dai flămândului, nicăieri însă nu spune El să-i dai coreeanului cele două pâini şi tu să rămâi pieritor de foame.
Pe aproapele tău îl ajuţi exact ca pe tine. Tu eşti măsura dragostei. Legea-i aceeaşi pentru noi toţi şi ne pune aceleaşi obligaţii morale. Dar stăpânirea de azi, ce face? La porunca Moscovei, ia totul din bătătura şi magazia românului şi le trimite la Vladivostok. Iar românul, producătorul pâinii, crapă la mămăligă, dacă o are şi pe asta. Întâi, măi băieţi, să-i iubeşti pe ai tăi, după aceea pe venetici, şi-n al treilea rând celelalte popoare, numai pe săraci, pe ologi, pe infirmi, să nu-i judecaţi; să-i ajutaţi, fără întrebări. Dragostea începe de la pragul casei părinteşti şi uşor, uşor, aşa cum
89
se formează cercurile pe apă, când arunci o piatră, dragostea trece Nistrul şi rostogolită, ajunge la Pekin. Nu se începe niciodată invers. Nu-l iubesc mai întâi pe cel din Vietnam şi după aceea pe tata. Iisus a spus femeii din Cannan: „Femeie, nu este bine să iei pâinea de la gura copiilor şi s-o arunci câinilor…” „Pentru câini, Doamne, sunt destinate resturile, firimiturile.” Iisus i-a iubit, mai întâi, pe evrei la ei a venit şi în mijlocul lor a predicat şi abia după aceea a dus vestea bună grecilor, romanilor şi dacilor. Noi, mai întâi, să-l iubim pe român; el este la această oră aproapele nostru, cel căzut între tâlhari. Pe urmă, după ce-l însănătoşim pe român cu untdelemn şi vin ne ocupăm şi de necazurile vietnamezilor, căci şi aceia-s oameni.
ţăranu-i sărac, Bădiţă, în opinci, nemâncat, nu are unde să câştige un ban…
nelule, văd că se încearcă la noi să se creeze o industrie grea. Zice-se că, după aceea, Guvernul se va ocupa de problema ţărănească. Aş vrea să vă spun vouă, încă din capul locului, că industria noastră grea este deficitară, de vreme ce noi nu avem fier şi cărbune. Mâine, această industrie se va autodesfiinţa; nu va putea face faţă concurenţei străine. Neamţul şi cehul au fierul şi cărbunele acasă, plus priceperea omului care o viaţă întreagă din asta a trăit. Rentabile vor fi petrolul, cât va mai fi, cu rafinăriile, pădurile cu fabricile de cherestea, Dunărea cu peştele şi stuful, munţii cu sarea şi gazul metan, încă şi mai rentabile vor fi industriile alimentare care au materiile prime la faţa locului, ca şi agricultura şi creşterea vitelor. Ţărilor industriale, care ne vor da unelte bune şi ieftine, noi le vom da mâncare. De aceea atenţia noastră, în viitor, se îndreaptă în primul rând asupra ţărănimii care după ultima numărătoare însumează 65 din populaţia ţării.
90
Ţăranului i se va da pământ din nou; i se va da un lot de 5 ha, sau de 10 ha, ce va rămâne inalienabil şi indivizibil. Pe acest lot se va face o agricultură intensivă superioară celei extensive după sistemul proprietăţii ţărăneşti franceze. Pământul va fi moştenit de primul copil. Proprietatea nu va putea să se ridice decât până la 10 ha.
Ceilalţi copii vor trece în comerţ, la meserii, în fabrici, funcţionari sau intelectuali. Agricultura, după sistemul extensiv în Rusia şi la noi a dat faliment. Peste tot se lucrează cu pierderi planificate.
Petrolul şi pădurile încearcă să acopere deficitele din agricultură. În proprietatea ţărănească individuală ţăranul va fi direct interesat, iar schimburile se vor face prin cooperative sau la liber. Fiecare comună va avea remiză de maşini agricole. De acolo, le va închiria ţăranul. Până când îşi va putea cumpăra unelte agricole.
dar cu intelectualul ce se va întâmpla?
puicuşor, intelectualul cu rare excepţii — este un iepure. Trece peste toate ogoarele şi paşte pe unde poate. Cred că va fi crescut şi educat în viitor un alt tip de intelectual, care să se vadă că-i român şi că-şi trage seva din brazda românească. Să ţină capul sus. Să fie în stare să-şi spună părerea proprie, fără împrumuturi din vecini.
şi cu lucrătorul ce faceţi?
mai întâi marile industrii, minele şi pădurile rămân bunuri naţionalizate. Particularii vor putea să facă comerţ, sau să deschidă noi întreprinderi industriale, sub controlul statului, cu participarea statului şi numai până la un anumit
91
capital. Socot că problema muncitorească se schimbă radical fără a se mai crea nemulţumiri şi tulburări muncitoreşti dacă muncitorul va fi părtaş la capital. Adică, capitalul fabricii să fie cu participaţii: stat, industriaşi, muncitori. Pachetul de acţiuni să revină după o lege ce fixează cuantumul acestor trei. Şi dacă muncitorul este stăpân pe o acţiune, este şi el proprietar pe un ciocan din fabrică; va fi mai atent cu motoarele şi sculele; lunar, îşi va încasa salariul iar la 31 decembrie va beneficia de dobânzi la acţiunea pe care o va avea asupra sa; atelierele vor avea aceeaşi înfăţişare iar cooperativele meşteşugăreşti se vor menţine.
Bunurile realizate de pe urma bogăţiilor vor merge la lucrări publice aici va fi interesată şi armata iar impozitele vor fi din ce în ce mai scăzute, până la totala lor desfiinţare, cel puţin în agricultură.
şi şcoala cum va fi?
după schema învăţământului apusean. Acolo este multă experienţă de care noi trebuie să ne folosim. Cei mai apţi tineri vor merge să facă şcoală acolo, la izvoare.
Va trebui să facem salturi mari şi într-un veac să ne apropiem de standardul de viaţă civilizată pe care-l au apusenii.
Vom corecta lipsurile sistemului capitalist; ştiind totuşi că experienţa socialistă a dat faliment, vom fi atenţi ca totuşi să luăm şi de la ei ceea ce se va fi socotit reuşit. De altfel şi burghezia apuseană îşi ajustează mereu sistemul.
Ţin să vă spun, dragi nepoţi, că totuşi noi nu vom împrumuta întru totul mănuşa franceză, care se potriveşte pe mâna unui francez, ci ne vom confecţiona o mănuşă românească, sprijinită pe bogăţia noastră de manifestări autohtone, peste care vom turna untdelemn creştin. Ca
92
atare, viaţa românului, cultura lui, creaţiile lui, se vor alimenta din moştenirea părintească iar felul de viaţă, morala lui, va fi cea creştină. Creştinismul nu poate fi depăşit. Rămânem activi la acest capitol.
am fost încântat, Bădiţă, când am citit chiar în revista Ştiinţă şi tehnică un articol despre descoperirile arheologice de la Marea Moartă.
ei da, Nelule, documentele descoperite la Kumran în 1948 atestă istoricitatea lui Iisus. Oamenii de acolo intelectualii l-au văzut pe Iisus, L-au ascultat, i-au memorat doctrina şi apoi au consemnat-o în scris. Concordă perfect cu Evangheliile. Materialiştii, care contestau istoricitatea lui Iisus socotindu-L o legendă au trebuit, după cum vedeţi să constate pe documente, că Iisus Hristos a înviat. Că revoluţia creştină pe care o duce mai departe lumea civilizată se sprijină pe un om un rabin vestit, cum îi spune acum materialismul, care a avut o existenţă umană, a trăit şi a activat în Palestina, exact la data arătată în Evanghelie şi că a sfârşit prin crucificarea de pe Golgota. Documentul afirmă că acest Iisus a fost întruchiparea lui Dumnezeu. Asta nu-i priveşte pe materialişti şi pe atei. Asta ne interesează pe noi, credincioşii săi.
A trecut vacanţa şi copiii au plecat reconfortaţi fizic şi moral spre alte obligaţii. Au călătorit odată cu rândunelele şi berzele. Satul blestemat de bănăţeni a fost şcoală şi universitate românească. S-a semănat acolo, în aceste suflete tinere, încrederea în biruinţa lui Dumnezeu; şi în dreptatea unui neam, umilit şi prădat azi, ca niciodată. Un neam care îşi va ridica mâine fruntea sus şi va spune lumii întregi ce ştie el despre lume şi despre viaţă.
93
NEA CHIRIŢĂ şi TĂICUŢU
Lucram, aşa cum am spus, la grădina de zarzavat. Brigadierul, nea Sima, văzându-mă slab şi nemâncat, s-a îndoit că aş putea să-mi fac norma, şi, înţelegător, m-a numit paznic de zi la grădină. Ce trebuia să fac? Cu o bâtă în mână, mă plimbam pe dig de unde aveam sub ochi toată grădina. Şi dacă se încumetau ceva porci sau alte orătănii să atace, pofticioase, spanacul, sfecla sau varza, eu le îndepărtam neîntârziat. Mai trebuia, ca la încetarea lucrului, muncitorii să aducă uneltele la locul lor. Era bine şi era destul de uşor. Ba, într-o vreme, trebuia să alerg după ciorile ce atacau mazărea crudă, bătând cu o piatră într-o tablă ruginită. Asta ţinea zece ore. Dar era bine. De cele mai multe ori, mai ales în crucea amiezii, porcii se scăldau în Dunăre sau se înnoroiau în smârcurile Ialomiţei. Aveam timp să privesc lumea lui Dumnezeu şi să mă încadrez în armonia luminii.
Şi aşa a fost. Cum stăteam pe dig, proptit ciobăneşte în bâtă eram doar cioban, fără oi se apropie de mine un drumeţ care venea dinspre satul Giurgeni. Îmi dă bună ziua, şi-i răspund cuviincios. Mă uit la el, se uită la mine. Om, ca la 70 de ani. În spate o traistă încărcată iar în mână o damigeană împletită. Era rumen la faţă, bine legat, cu pălărie pe cap.
94
hei, domnule, vin de departe mi se adresă bătrânul şi nu ştiu dacă am nimerit satul…
ce sat căutaţi?
păi, Satul Nou, sau Răchitoasa, parcă aşa-i mai spune.
da, l-ai nimerit. Şi cum stăteam pe dig, adaug: Iată-l, acesta este. Priveşte casele, la linie, acoperişuri de stuf şi câte un coş pe case. În sat, 29 de locuitori, care mai de care mai slăbănog, dar cu fruntea sus.
văd că eşti vesel, domnule! înseamnă că lucrurile stau bine.
stau chiar foarte bine; mata aduci destulă bucurie în sat.
ei, cum?
văd că sarsanaua-i măreaţă iar damigeana geme de veselie.
ei da, doar vin de acasă, de la Clondiru.
aşa, eşti care va să zică de la Buzău? Păi, avem aici în sat, un mustăcios de la Clondiru. Nu cumva?
poate că aşa să fie. Îl caut pe fiul meu, pe Ion Stan.
am bănuit. Cum am auzit de Clondiru, mi-am închipuit că-i vorba de Tăicuţu. Şi, mata eşti taică-su, bănuiesc.
chiar aşa. Eu sunt moş Chiriţă că, de, aşa îmi spune tot satul. Zi-mi şi dumneata la fel. Văd că eşti cunoscut cu feciorul meu. Se pare că eşti omul lui Dumnezeu.
aşa-i. Mai ales că-s şi preot.
apoi, părinţele, cu atât mai bine; şi bine că v-am găsit sănătoşi. De Tăicuţu ce-mi puteţi spune?
de toate şi numai bune. Mai întâi aşează-te, uite, colea pe troscoţel, şi mai aşteaptă un ceas. Colo este casa în care stă feciorul matale; dar până la amiază, nu-l poţi vedea;
95
căci lucrează la un strung, în fermă. Mare meşter ai dat pentru Malaxa, nea Chiriţă!
mulţumesc frumos pentru cuvintele bune ce le aflu acum. În viaţa mea am avut numai bucurie de pe urma lui Stan meşter bun, după cum ştii; doi ani s-a perfecţionat în Germania, iar la Malaxa în fabrică ajunsese şef de secţie. Are un ochi şi o mână de i-a uimit şi pe nemţi, acasă la ei. Nu l-am văzut de mult, părinte, şi mă doare inima mea de tată ştiind câte a tras şi câte a îndurat din pricină că-i meşter creştin şi nu păgân. Nevasta lui, Sanda, a intrat ca măturătoare la fabrică ca să-şi dea copiii la şcoală. Domnica şi Nelu au crescut mari, trecând în şapte ani printr-o sută de greutăţi, puse de oameni în calea lor. Nelu lucrează tot la Malaxa iar seara se duce la şcoală. Domnica, când ocupă câte un serviciu, când e dată afară; dar învaţă, şi-i cuminte. Stan, săracul, este cel mai bun copil al meu şi tocmai el a înfruntat urgia.
moş Chiriţă, cinste dumitale, cu aşa fecior. Nu sunt mulţi în ţară de talia morală a lui Tăicuţu. Nouă, tuturor, ni-i drag, şi-i arătăm totdeauna dragoste şi respect. El, ca muncitor de fabrică, cu înalta lui calificare, trebuia să fie în fruntea bucatelor azi. Dar pentru credinţa lui creştină şi românească a primit sacrificiul. Şi s-a comportat peste tot eroic.
Vrednic fecior ai, moş Chiriţă. Să-ţi trăiască, iar mata să te ţii tare. Las’ c-o să-ţi spună şi alţii ce i s-a întâmplat şi cum a învins greutăţile puşcăriei. Acum să mergem, moş Chiriţă, că sună ora 12 la fermă.
Şi am plecat, coborând digul şi intrând pe uliţele neumblate ale satului. Ne-am apropiat de casa lui Stan. Feciorul
96
stătea în faţa casei, lângă o buturugă de salcie şi îndată cunoscându-şi tatăl, grăbit, a căzut la pieptul lui. Înghiţeau amândoi lacrimi şi plângeau de bucurie. Poate şi de obida atâtor ani de greutăţi.
Am plecat cu treburile mele. Parcă mi se înmuiaseră şi mie genele. Nu-mi văzusem părinţii de la începutul războiului. Oare cum mai arătau?
Seara Tăicuţu ne-a chemat pe toţi la el şi l-am cunoscut pe nea Chiriţă de la Clondiru. Ne-a fost tuturor, încă de la început, drag şi apropiat. Pe toţi ne-a omenit din darurile aduse feciorului. Şi ne îndemna stăruitor: „Cinstiţi acest pahar cu vin; că-i chiar din via mea”. Şi era mândru de fecior şi se bucura de dragostea pe care noi i-o arătam Tăicuţului.
Pe urmă, moş Chiriţă a plecat şi s-a întors la Clondiru. Peste vară, au venit coana Sanda şi copiii Tăicuţului. Mândru, ca un păun, duminica venea cu toată familia la biserică. Şi se închina, evlavios, pe la toate icoanele; după el, urma coana Sanda, apoi copiii: Domnica şi Nelu. Dorea ca ei să înveţe carte şi ei, ascultători, au învăţat. Dorea ca ei să fie cuminţi, Şi i-a dat bunul Dumnezeu copii buni şi cinstiţi.
A mai trecut un an. Eram tot la grădină. Să fi fost prin iunie şi era o zi însorită. Lângă sapa mea, cum prăşeam roşii, s-a oprit nea Chiriţă. Şi-a făcut cruce şi m-a îmbrăţişat zgomotos: „Slavă lui Dumnezeu că eşti aici. Dar Tăicuţu?”
97
cum îl ştii, bine sănătos, tot la strung. Doar că şi-a ras mustăţile.
dacă-i aşa, e bine. Aflasem, de la un nătâng se vede, că s-a mutat din satul acesta, nu ştiu unde şi n-am mai putut răbda. Am venit să văd ce-i.
moş Chiriţă, să nu crezi decât ceea ce-ţi spunem noi. Iacă, vezi, o vorbă nesăbuită şi te-a pus pe drumuri.
dacă ar fi numai asta. Dar n-am avut somn, nici odihnă şi inima mă durea. Îmi ziceam: Ce s-o mai fi întâmplat cu Stan? Mi-a zis şi baba: „Du-te, măi omule, şi vezi ce-i acolo”. Şi uite, repede mi-a umplut sarsanaua şi damigeana. Acum, de bucurie, se cade s-o judecăm. Asta, mai spre seară. Mâine e duminică, aşa că aveţi timp să vă odihniţi.
Era pe la nouă dimineaţa.
zic: Dacă vrei, moş Chiriţă, te duci singur până acasă şi, până vine Tăicuţu de la lucru, te odihneşti o oră, două.
aşa oi face, dar nu la casa lui Stan, ci aici, la umbra acestui salcâm.
I-am adus o pătură de la vagonul în care se ţineau uneltele grădinii, dar în care erau şi zece paturi cu aşternuturi, pentru lucrătorii ce dormeau aici. Eu m-am apucat de lucru, căci socoteam ca după amiază să-mi spăl rufele la Dunăre şi să mă ferchezuiesc, pentru duminica ce urma. Moş Chiriţă a adormit tun. Şi nu l-am trezit, nici la amiază. După amiază, când mi-am terminat norma, am trimis în sat. Şi Tăicuţu a venit tocmai când nea Chiriţă, oftând, s-a ridicat iute de la pământ ca să-şi pupe înduioşat pe cel mai drag dintre feciori.
98
A mai trecut încă un an. Era către toamna anului 1958. Moş Chiriţă a venit din nou să-şi vadă feciorul. Stăm de vorbă, îngânduraţi. Noi doi, acasă, la mine. Tăicuţu lucrează la un şantier. Ion al meu într-o mlaştină.
Stăm de vorbă, doi oameni.
scrie cumpănă la carte, Părinţele.
aşa se pare, moş Chiriţă. Iar s-adună funia la par. În ţară, trecere la colectivă. Peste hotare, neînţelegeri locale. Americanii au intrat în Liban; englezii în Iordania, iar între chinezi lupte „frăţeşti”. Hruşciov scrie scrisori lui Eisenhower. Toate astea produc oarecare enervare locală. Cred că stăpânirea se va ocupa şi de noi. De câtva timp ne dă mereu târcoale.
şi cum vine asta? Oare să vă ducă din nou la închisoare?
În lagăr sau la închisoare, nu ştiu bine, dar aici în orice caz nu ne lasă. Nu vezi? Pe Tăicuţu l-au scos de la strung; se temeau că avea prea mare influenţă asupra tractoriştilor şi motoriştilor din fermă. Pe Aurica Lupaşcu, care lucra la atelierul de reparaţii tot în fermă la fel, pentru aceleaşi motive. Pe contabili i-au scos cu diferite pretexte, dar în fond pentru acelaşi motiv. Se tem de influenţa noastră asupra personalului lor şi asupra sătenilor care vin aici la lucru.
şi, va să zică, iar n-am să-l văd pe Stan. De-ar da Dumnezeu ca să fie mai scurt timpul până ce s-or lumina zorile! îs bătrân de ani; mă apropii de optzeci. Dar cu inima stau lângă voi. Un fecior bun am, mai bun ca ceilalţi, şi pe acesta îl dau lui Dumnezeu şi neamului românesc. Mi se rupe inima de jale, dar înţeleg că fără sacrificiu nu se poate câştiga victoria.
99
Moş Chiriţă, întors, cu faţa spre icoana lui Iisus, îşi făcu cruce şi murmură ceva, să-l audă numai Dumnezeu.
Tăicuţu trecu, măreţ, prin nemaipomenit de grele încercări. Şi iarăşi am ieşit împreună la lumină.
Acolo, în nordul ţării, unde m-au dus nevoile, am primit o scrisoare lungă şi frumoasă de la moş Chiriţă, stropită cu lacrimi de bucurie. Tăicuţu a sosit acasă; este în mijlocul familiei fericite şi lucrează fluierând la strungul său de la Malaxa. Răul a fost învins. Moş Chiriţă a înţeles sensul acestei victorii şi mă cheamă la el să mă vadă, să mă sărute bătrâneşte, pe frunte, apoi, adio viaţă!
Vin, moş Chiriţă, curând vin. Aşteaptă-mă. Într-o seară, pe toamnă, am să bat la uşa dumitale.
100
NEA ION şi ALŢI CONTABILI
A fost greu la început; toată lumea liberă se uită la tine ca la o altă arătare. Te măsoară şi te cântăreşte dându-ţi târcoale. Ba, cei cu rosturi administrative, te jignesc ori de câte ori au ocazia. Şi ocaziile şi le creează când vor. A fost greu şi după aceea. Căci, odată plasat trebuie să lupţi aprig cu mediul, ca să te menţii pe linia de plutire. În asta a constat greutatea pentru cei ce, până la urmă, au fost angajaţi ca funcţionari contabili, fie la fermă, fie la şantier (şantierul ce seca bălţile). Unde am fost noi trimişi, era la periferia vieţii sociale; la această fermă se angajau lucrători, bărbaţi şi femei, care nicăieri în ţară nu-şi putuseră găsi o pâine. Şi iată că între ei, pătrund ca funcţionari oameni care nu numai că sunt cinstiţi, dar pretind şi celor cu care lucrează să fie corecţi. Ceea ce pentru ei nu era de conceput. Ba, argumentau că dacă te sprijini numai pe salariu, rişti să mori de foame. Că, în ţara românească nu se poate trăi fără ciubuc. La cantină, în fiecare dimineaţă, îl puteai auzi pe Tutucă, şeful de secţie din Vărsătura:
La fermă este un nuc;
Iar în nuc, cântă-un cuc Ciubuc, ciubuc…
În societatea în care am căzut nu se poate concepe viaţă fără ciubuc. Maşinile fermei pleacă la Constanţa sau Bucureşti;
101
şoferii culeg călători pe drum. Jumătate din venit se varsă, după fiecare drum, în punga directorului. Orice lucrare coşere, diguri, porcăreţe, cărăuşie de îngrăşăminte aduce venituri mari în pungile celor de care depinde o semnătură. Toată lumea ştie asta; afacerile se respectă reciproc şi cei cu profiturile beau de sting, nimeni nu se gândeşte că-i furt. În definitiv îmi spune Zamfir I. Zamfir directorul fermei supraîncălzit de vermut în definitiv, statul n-a furat proprietatea individuală? Ce-i dacă-l mulgem şi noi un pic? Nu suntem şi noi statul? Fiind noi statul, „luăm, nu furăm”.
Şefii de secţie alcătuiesc liste de plăţi false. Brigadierii îşi pontează rudele ce stau pe acasă şi apar numai la chenzină. Tractoriştii vând petrolul. Primele zarzavaturi se vând la restaurantele de pe malul Dunării. Cine are de unde, mulge, fură direct; pături, cearşafuri, grăunţe, măcar cu buzunarul, dacă nu cu sacul. Şi toţi se îmbată şi chiuie: „e bineee…”
în acest mediu ajung în serviciu: Ion Vorovenciu, Ion Tonea, Andrei Mihalache, Ion Folea şi, dacă nu mă înşel, Dumitru Caşu. Poate şi alţii, nu este însă nevoie să-i înşir pe toţi. Ca scribălăi de rând, au intrat şi alţii. Şi contabilitatea fermei, cu priceperea gospodărească a lui Almăjanu, şi cu munca corectă şi la timp a celor de mai sus, repede a fost pusă pe un drum normal, încât orice control de stat rămânea încântat de corectitudinea de aici. Cei din administraţia locală însă cârteau: „Ce caută puşcăriaşii în birouri? La orezărie, acolo-i locul lor!” Pentru că începuseră să le scadă veniturile. Iar băuturile se scumpiseră. Au
102
început intrigi şi s-au încercat curse. Dar cei vizaţi au fost atenţi. Şi nimeni n-a căzut în păcat.
să vezi tu, măi Miliţă îmi spune Ion Vorovenciu să vezi ce s-a întâmplat astăzi. Ştii că am făcut plăţile pentru cei ce lucrează la grădină. Le-am dat ce era al lor, până la un bănuţ. Toţi se mirau, mulţumindu-i. De ce? M-am interesat şi îndată am aflat că „ceilalţi casieri” reţin de la fiecare muncitor, la fiecare chenzină, 5 lei, pentru cheltuieli de cancelarie, alţi 5 lei pentru sindicat; suma se rotunjeşte în favoarea celui ce face plata. Omul semnează şi se duce. Am făcut acasă calculul după lista de plată, pe care am avut-o eu. Dacă aş fi procedat conform „uzului local” aş avea acum în buzunar două mii de lei… Bani furaţi din sudoarea necăjiţilor. Ei, dar vezi, că noi altfel concepem lucrurile. Eu am fost crescut de mama, căci tata murise pe front în 1916 am fost crescut în frica lui Dumnezeu şi-n respect pentru lucrul altuia, pentru munca altuia. Am stat la orfelinat, pe Şerban-Vodă în Bucureşti. Greu mi-a venit, greu, căci acolo era o adunătură din toată ţara: copii buni, dar mai mulţi nebuni. Incontestabil, administraţia încerca şi să ne educe. Cu unii din noi a reuşit; alţii au căzut la fund. Fondul sufletesc cu care am venit aici, acesta a contat cel mai mult. Nu este o vorbă-n vânt cu cei „şapte ani de acasă”. Sănătatea morală a mamei mele, ţărancă de la Rucăr şi cine n-a auzit de frumosul sat Rucăr din Muscel?
această sănătate şi acel impuls dat de biata mama m-au făcut să rămân integru, să învăţ carte şi să-mi găsesc, mai târziu, un rost între acei ce voiau să facă din român om de caracter. Eu şi acum mă tem de Dumnezeu că, dacă aş face o ticăloşie, numaidecât trebuie să mă pedepsească.
103
Ion Folea, de la Blaj tânăr, înalt, frumos, a făcut o şcoală comercială chiar la Blaj, unde a primit şi un suflu moral creştin. E contabil la orezărie. De când a intrat el acolo, nu mai este posibilă nici o învârteală. Toţi sunt supăraţi pe el. Nu-l pot scoate de acolo; e prea corect. S-a încercat să-l mlădie cu o afacere foarte rentabilă, de câteva zeci de mii de lei. Ion Folea a înţeles şi-a refuzat: „Eu am făcut puşcărie pentru politică şi-am ieşit de acolo cu fruntea sus, vreau să rămân cinstit. Dacă dumneavoastră vreţi să faceţi aici afaceri, mai întâi daţi-mă afară…”
Andrei Mihalache, cu o morală ireproşabilă la fel ca ceilalţi: corect la muncă, cinstit la plăţi. Într-o zi, plătind salariile, a greşit. A plătit lui Nuţică de la orezărie, în loc de o sută de lei, o mie de lei.
Andrei a observat această greşeală abia seara, acasă, când şi-a verificat scriptele. Totuşi nu ştia cui i-a dat 900 de lei în plus. Va trebui să-i plătească din buzunar. La ceas de seară bate Nuţică la uşa lui Andrei. Şi intră în casă.
domnule Mihalache, de atâta timp dumneata faci plăţile la oameni, pe la secţia unde eraţi repartizat şi noi toţi suntem mulţumiţi când ne plăteşti dumneata. Dar, trebuie să spun, astăzi aţi greşit faţă de mine!
Andrei a rămas uimit şi jenat; cum se poate? Eu am plătit totdeauna…!
eu nu zic că dumneavoastră n-aţi plătit totdeauna cinstit. Ci numai că astăzi cu mine s-a făcut o încurcătură. În loc să-mi plătiţi o sută de lei, mi-aţi dat o mie de lei. Poftiţi nouă sute de lei înapoi! Pentru că dumneavoastră aţi fost totdeauna cinstit şi eu am înţeles să fiu cinstit…
Lui Andrei i-au dat lacrimile de bucurie.
104
nu vă miraţi de purtarea mea, continuă Nuţică, şi eu, aşa băltăgan cum mă ştiţi, cred la fel ca dumneavoastră, beau apă de la acelaşi izvor de la care vă adăpaţi dumneavoastră, cei din Satul Nou.
De atunci Nuţică ne-a fost prieten şi noi l-am socotit frate bun, ca noi.
vezi, domnule Tonea, că se poate şi aşa?
ei, da, sămânţa cea bună rodeşte şi aici. Eu ce să vă spun, părinte? Totdeauna le plătesc tractoriştilor şi celor din ateliere. Aceştia nici nu concep ca altcineva să le facă chenzina.
Aici se află un grav pericol: gândiţi-vă că la fermă, vara, lucrează cel puţin o mie de oameni. O mie de oameni care, aşa răi cum sunt, totuşi observă. Şi, rând pe rând, încep să-şi ridice căciula când ne întâlnesc. Ne caută şi vor să afle, dacă se poate, chiar adevărul. Mai marii noştri observă atmosfera ce se creează în jurul nostru. Şi există pericolul zic ei ca noi să-i influenţăm în direcţia noastră. Zicea un anchetator, la Securitate:
voi şi contabilii voştri v-aţi purtat cinstit, din poruncă. În felul acesta urmăreaţi câştigarea poporului pentru politica voastră.
nimeni nu vă opreşte, ca să fiţi şi dumneavoastră cinstiţi. Eu nu cred că Guvernul a dat vreo poruncă pentru extinderea şi cultivarea ciubucului. Fiţi corecţi măcar din poruncă, măcar din teama puşcăriei. Noi ţinem însă la convingerile noastre morale; aşa am fost crescuţi, aşa am fost educaţi!
105
Nu pot afirma că noi am fost nişte sfinţi şi ne-am comportat ca îngerii din cer. Oameni suntem, cu poftele şi instinctele noastre; întotdeauna le-am stăpânit cât trebuie; au mai fost abdicări de la morală, dar până la urmă totul a reintrat în normal. Şi am să mai povestesc aici o întâmplare, poate chiar două, ca lucrul să fie şi mai limpede. Nu ştiu la ce date anume venea cineva mai mare peste ferme şi împărţea premii băneşti secţiilor sau brigăzilor care dăduseră mai mare randament. Era spre toamnă şi tovarăşii ce aduceau premiile bani gheaţă într-o servietă, au băut ceva mai mult la Hârşova şi pe drum au pierdut servieta cu bani. S-a întâmplat acest lucru când s-au urcat în docarul fermei, după ce-au trecut dincoace cu bacul sau pe dig? Deocamdată este înştiinţată miliţia şi încep cercetările. E vorba de câteva sute de mii de lei. Peste noapte se iscă o furtună cu trăsnete şi trombe de ploaie. În aceste condiţii totul părea pierdut. Banii îl vor ferici pe norocosul ce se va scula mai de dimineaţă.
Abia la grădina de zarzavat am aflat de această întâmplare. Toţi copiii de la grădină au început goana după servietă; se anunţase un premiu de o mie de lei. Dar nu s-a găsit nimic. Premiul a crescut la cinci mii de lei, iar spre seară, la zece mii de lei. A doua zi, a treia zi, nimic.
Peste o săptămână, duminica următoare, suind digul la plimbare, trei băieţi din satul nostru au găsit servieta într-o baltă formată din ploaie, care se uscase între timp. S-au dus la miliţie şi-au predat-o. Au refuzat premiul…
La şantier venea o casieră de la Călăraşi şi făcea plăţile. Venea cu vaporul; aici, la mijlocul Dunării, o aştepta moş Potop cu duba şi o aducea la mal. Dar, în ziua aceea, moş
106
Potop s-a îmbătat după ce ferma făcuse deja plăţile, şi casiera îşi va continua călătoria până la Berteşti. Aici găseşte o căruţă de ocazie şi pe dig, încet, încet, face cei zece kilometri până la noi. Asta a fost la începutul lui septembrie 1958. De ce şi cum, nu pot să ştiu, dar cocoana casieră a scăpat alături de coastă un geamantănaş mic, în care în afară de bani, mai avea şi ceva lucruşoare de-ale ei. Foarte curând şi-a dat seama de această lipsă şi a ţipat: „Vai, banii”, ducându-şi mâna la piept. Omul a oprit caii; era în amurg. Pe dig mai trecuseră care, căruţe şi alţii, cu piciorul. A întors căruţa şi-a început să caute şi omul şi cocoana. Repede s-a făcut noapte, iar noaptea a înghiţit totul. La şantier, leşin pe casieră; compătimiri pe feţele inginerilor.
În zori de zi, un amărât dintre noi, care lucra la orezărie şi pe lângă care trecuse căruţa a bătut în uşă la şantier şi-a predat geamantănaşul. Cucoana, de bucurie, expansivă nevoie mare, l-a îmbrăţişat şi cu lacrimile ei fierbinţi, i-a spălat faţa bronzată.
Mai târziu, în celule, ne aminteam de aceste dulci întâmplări, înţelegeam că noi nu ne puteam comporta decât aşa. Altfel, era împotriva naturii noastre. Nea Ioane, sfinte sunt mamele noastre, care ne-au deprins, din pruncie, să ne închinăm cu trei degete împreunate Cerului. Acolo stă dreaptă sfinţenia, către care ne-au condus ele primii paşi.
107
LITERATURI şi ALTE ARTE
Eu am povestit şi în altă parte îmi pare că în amintirile mele din captivitate cum că, la un moment dat, în lagăr s-a ivit o boală destul de gravă, de care se îmbolnăveşte marea majoritate a ofiţerilor români: creaţia literară.
Contagiunea a fost sută la sută pentru cei până la 50 de ani. Acei ce aveau peste această vârstă, jucau table. „Gripa” aceasta a ţinut numai o primăvară şi o vară, după aceea s-a stins, cu concursul unei energice intervenţii, făcute de critica literară. Cei care mai făcuseră poezie şi mai înainte de lagăr, au continuat să scrie. Ceilalţi, marea masă, au renunţat. Boala cuprinsese numai pe români. De altfel acest lucru fusese enunţat, acum o sută de ani, de Vasile Alecsandri, când constatase că: „românul e născut poet”.
Aş putea afirma că în condiţii sociale egale românii reacţionează la fel; de câteva ori, în decursul lungii noastre detenţiuni fenomenul literar s-a manifestat violent şi în puşcărie. Aici, controlul critic a fost ca şi inexistent. Tinerii poeţi căci boala aceasta atacă îndeosebi tineretul, iar ca timp începe cu luna martie şi se lasă păgubaşă a doua zi de Crăciun zic, tinerii poeţi căpătau diplomă de scriitor dacă puteau să-l servească pe Nichifor Crainic cu un chiştoc. Erai chiar poet mare bun pentru Academie dacă dărnicia începătorului se ridica până la o ţigară întreagă.
108
Radu Gyr nu dădea diplome. Lăsa ca timpul să le rezolve pe toate. Adesea, această boală a păşit peste pătura intelectuală, făcând victime chiar printre ţărani, care tot ascultând zilnic balade şi alte colinde, după ani şi ani de zile au prins îndrăzneală, la început mai cu timiditate, mai apoi cu destul curaj. Curajul îl creştea câte un binevoitor timp ca să-l asculţi pe bietul român era mai mult decât suficient şi nea Marin Orezeanu, de la Mărculeşti, de pe Bărăgan, ce mai înainte răsturnase brazda cu plugul, fluierând câte o doină scornită de bunicul său, zic, nea Marin a prins a bolovăni ogorul literaturii, cu oarecare versuri despre nemţişorii care albăstresc pe răzoarele dintre tarlale. Şi alte doruri cu ciulhani şi cu mioare. A trecut boala la etajul trei, unde erau plutonierii de jandarmi. Circula o poezie încântătoare a plutonierului major (nea Mitică Ţerteleanu de la Olt) care, deplângând vremurile abundenţelor de altădată, conchidea:
Unt, smântână, caltaboşi…
Toate-acestea unde sunt?
Musaca de vinete
Şi-apoi, neică, ţine-te…!
Mai ales când a venit peste Europa gripa chinezească parcă în 1957? poezia a făcut ravagii. La temperatura ridicată a bolii mureai sau declarai solemn, în faţa morţii, că de te mai lasă în viaţă, te apuci de poezie. Şi febrilii atacau cu teme grave, bune pentru enciclopedii literare:
Unde sunt, cei care nu mai sunt?
La care, de obicei câte un neutru răspundea, simplu:
109
Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun, de le-nţelegi.
Dar din toată această recoltă, poate că va ieşi ceva bun. Timpul le va aşeza şi le va selecţiona. „Ce e val, ca valul trece”. Iar ce nu e val şi are greutate stă, deocamdată, la fund. De va fi aur sau argint, metalul acesta va fi căutat şi valorificat, la timpul său. Totul îşi aşteaptă vremea sa, cum zice Solomon înţeleptul.
S-au scris în memorie şi destule romane, sau alte lucrări fundamentale. Numai puţini îndrăzneau să le povestească. S-a creat şi muzică de calitate; sau mai uşurică. Despre toate acestea vom povesti mai târziu.
Acum, bunul Dumnezeu le-a scos la lumină şi ne bucurăm şi de un cvasiarmistiţiu. Ştiu că va fi de scurtă durată. Trăim cu veşnica ameninţare a întoarcerii în celulă. Şi aici, pe Bărăgan, în satul nostru, sunt prezenţi doi poeţi. Eu bănuiesc că mai mulţi or fi. Dar nu se dau în vileag. Primul, nu după dimensiunile talentului, ci după cum îl am sub pleoape, este Dem. Iliescu.
Când a venit aici era tuns chilug. După un an a devenit pletos. Părul moale îi cădea mereu peste ochi. Motiv pentru care îl şi arunca nervos la locul lui. Vine de la Buzău, ca naştere, şi tot acolo făcea şi avocatura, până la un timp. A avut chiar gazeta lui, acolo, la Buzău. Eu citeam versuri semnate de el, în „Universul literar”. Ba, chiar i-am văzut şi poza odată în acel săptămânal.
am mult material, părinte; rezultatul a şapte ani de viaţă închisă; mai ales poezie de interiorizare. Să aşteptăm alte vremuri în care steaua realismului socialist să fie apusă.
110
Şi atunci ne vom spune cuvântul. Uite, eu citesc tot ce se scrie ca literatură — în revistele timpului; nu sunt chiar atât de exigent. Dar la o scuturare atentă, din toată această literatură pentru mâine nu rămâne nimic. Totul este producţie submediocră; de şablon. Temele şi ¿şinele de inspiraţie sunt date; toate au un caracter didactic, pedagogic şi nu urmăresc decât preamărirea fenomenului politic, la zi. Tot ce se produce în poezie, roman şi teatru ba chiar şi-n muzică şi pictură, sunt lucruri de comandă, în care creatorului nu i se lasă loc liber pentru inspiraţie. Pentru asta autorul primeşte o sută de mii de lei şi o decoraţie, niciodată oamenii de artă din ţara noastră n-au fost mai bine plătiţi şi decoraţi ca astăzi, dar tot aşa de corect se cade să fiu, şi să afirm că niciodată în cei o sută de ani de artă românească, arta nu a fost mai mediocră, mai fără viaţă, ca aceasta ce se produce azi. Pot să afirm că acest lucru este şi mai evident în viaţa rusească. În cincizeci de ani de socialism nici un nume de scriitor de circulaţie mondială, nici un muzician, nici un pictor. Secetă, secetă şi vădit declin. Cred că oamenii de gust, nu e vorba numai de literatorii din puşcării, ci şi de cei din afară au creat multe lucruri de valoare care nu se pot publica acum. Iar pentru comicul revoluţiei de astăzi e necesar un Caragiale, mai vesel decât Ion Luca. Avem cu ce ne distra la teatrul viitorului. Palid rămâne „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” în comparaţie cu „Tovarăşul de la partid” ce se va juca mâine la „Tănase”, să zicem. Artiştii de teatru abia aşteaptă această ocazie rară. Se întâmplă, la o sută de ani o dată. În ceea ce priveşte poezia, eu am mers şi calc pe urmele altora; mă inspir din folclor; motive de inspiraţie găsesc şi în trecutul
111
nostru istoric şi-n bogăţia sufletească pe care o reprezintă sufletul nostru creştin. Iar la vremurile de faţă observ toată rezistenţa pe care o opune neamul înnoirilor, ce tind să-l rupă de trecut şi de Dumnezeu. Sunt mândru că mă găsesc în mijlocul acestor frământări pe care le trăiesc, le selecţionez şi mă plasez pe baricada neamului. Căci eu lupt cu peniţa, dar şi cu plumbi, sus pe baricadă.
Nicolae Caratană, al doilea poet din satul nostru, stă cu casa mai departe de mine. Totuşi, aproape în fiecare seară vine la mine şi nu se lasă rugat. Îmi recită din versurile sale. Cu dicţiune perfectă şi un timbru baritonal. Cola aşa îi spun macedonenii şi noi ţinem cont de acest diminutiv e voinic, voluminos, tuciuriu, cu un cap mare şi pleş, ca al lui Scipio Africanul. Are patruzeci de ani. A învăţat carte la Gramos, în Pind. Ba, a făcut două clase, la un fel de liceu tehnic din Grecia. Acolo a învăţat greaca modernă, turca şi bulgara. Pe urmă a venit în România, prin 1935, şi păştea oile pe malul mării, spre Cavarna. Păşunea era grasă şi Cola, în loc să cânte din cimpoi, citea cărţi. Şi-a tot citit, până ce orizontul i s-a deschis. A venit o vreme rea; cu furtună. Şi Cola, cu toţi macedonenii, a intrat în puşcărie. A intrat, gândea el, pentru timp scurt dar lucrurile s-au lungit şi Cola chelea tot mai mult. Aici, la celulă, Cola a învăţat, a făcut carte. Şi iată că aici, pe Bărăgan, Cola are destule cărţi pe masă; franţuzeşti şi nemţeşti. Căci Cola ştie bine aceste două limbi apusene. Este un autodidact şi caută să afle, să înţeleagă cât mai mult, din cât mai variate ştiinţe. Cola absoarbe tot ce e bun –
112
de la mine, de la tine aşa, ca o Sahară. Şi pe urmă, asimilând, gândeşte. Lexicul lui e crescut şi ceea ce ar fi spus la cimpoi, în care e maestru, încearcă să scrie acum, pe hârtie. Şi dintr-o dată, Cola s-a deschis cititorilor ca o carte bună şi cu totul originală.10
Iată un poet cu un drum propriu. Eu nu ştiu până unde se va ridica şi nici cât de profunde îi vor fi temele, dar este în posesia unui filon de aur pur, pe care el a început să-l scoată la lumină.
Temele pot să fie aceleaşi şi e greu de conceput că iubirea sau natura, datinile sau trecutul, pe care le-au atacat toţi inspiraţii tuturor timpurilor, vor înceta vreodată de a fi izvoare sau teme. Noul constă în înfăţişarea personală de fond pe care o poate aborda Cola sau altul ca el.
totuşi eu, părinte, vorbesc despre pădurile din Pind, despre drumurile păcurarilor noştri, despre sufletul mereu răvăşit al grămeştenilor; observaţi, de bună seamă, mult colind creştin. Toţi scriitorii mari s-au ocupat de Hristos când e mic, în leagăn, sau când e ridicat în suliţă, pe Golgota. Eu vreau săl arăt pe Iisus cum se plimbă pe la noi, ca un copil dintre ai noştri, cum mănâncă urdă dulce şi cum învaţă să cânte tristele noastre melodii macedonene. Vreau să-L determin pe Iisus, ca la un viitor Crăciun, să se nască la o stână din Pind. Crezi că m-ar refuza, părinte?
Cola pune teme grave sensul existenţei noastre telurice. Există un destin? Şi, de câtă libertate ne bucurăm? Dacă omul moare, ce se alege din conştiinţa noastră? Ce
10 A publicat la „Cartea Românească”, Buc, în 1972, primul lui volum de poezii.
113
ştiu celelalte forme de viaţă, din alte planete, din alte galaxii? Pe toate le mână, spre definire, cu toiag de fulgere, păcurarul Iisus.
Cola, cu cele două caiete de poezii, pe care le ţine după icoană, bate, merituos, la poarta literaturii române. La vreme potrivită portarul îi va deschide.,
între noi a venit şi pictorul Vasile Hudici. Slab, pierdut şi îmbătrânit. Merge greu. „îmi scârţie roţile, părinte; trebuie să ung bucşele”. Are un amărât de reumatism, pe care tot timpul, cât va sta aici, îl va trata cu multă indiferenţă şi cu un desăvârşit stoicism.
dacă e vorba să suferi zice el apoi să faci asta fără să mai plictiseşti pe alţii cu văicărelile tale.
A fost angajat la fermă cu patru sute lei pe lună; zugrăveşte. Când se dă dispoziţie, mai scrie în culori şi câte o lozincă la care motoriştii se uită cu simpatie. Nu la lozincă, ferit-a sfântul! ci la pictură. Bietul român face artă din nimicurile acestea.
eu, părinte, aş vrea să nu pierd vremea cu zugrăveala şi cu lozincile. Dar ce să mănânc? I-am scris lui Corneliu Baba. Tace, ca pământul! Face portrete mai marilor şi se plimbă în fruntea pictorilor. Altădată, când eram la Belle Arte, la Iaşi, mă saluta şi din Vasilică nu mă scotea. E drept că fiecare om, din cei trei miliarde şi jumătate câte vor fi azi pe pământ, îşi urmează propriul destin. Şi eu, la fel ca dânsul, am făcut şcoală în Italia, Grecia şi Constantinopol. Amândoi am ajuns profesori la Şcoala de arte frumoase. Amândoi ne bucuram de tinereţe şi onoruri.
114
E talentat Corneliu. Despre mine se spunea că voi da ceva picturii româneşti. Apoi eu am intrat la puşcărie şi doar ştii că la Aiud am vopsit căruţe iar aici, cum vezi, o fac pe zugravul. Baba face portrete şi se plimbă peste hotare. Eu, ce să fac? Soţia stă paralizată la Cluj. Trebuie să câştig bani ca să-i trimit acolo. De unde? Cine îmi comandă mie un tablou?
încearcă, bădie Vasile, şi pictează când ai o oră liberă -salcia aceea rămasă deasupra Dunării. Cine ştie? Poate iese ceva! Nu a aşteptat îndemnul meu, căci pe artist îl roade nerealizarea. Şi pictorul Hudici a început să creioneze, să mâzgălească câte ceva din soare, de pe Dunăre şi din lunci,teme locale, plaiuri şi sălcii, ape mâloase, stârci gânditori. Azi un ceas, mâine două şi aşa un an, doi ani. Iar pânzele s-au adunat. Într-o zi, când ieşim de la biserică, ne spune: „Haideţi la mine. Facem vernisajul expoziţiei pictorului Vasile Hudici”.
Toţi, curioşi şi încântaţi, am intrat la el. Patul cu aşternutul dat afară şi pe trei pereţi, înrămate, vreo patruzeci de tablouri. Era Dunărea noastră, cu luncile şi bălţile, pescarii şi pelicanii iar pe maluri sălciile bătute de valuri, cu rădăcinile dezgolite. În mijloc, casa lui şi, în perspectivă, câteva cocioabe din satul blestemat. Totul în portocaliul soarelui ce dă în apus.
bădie, arta noastră n-a apus, vivat ars rediviva. Vasile Hudici, chiar în condiţiile acestea, face artă.
Toate tablourile i s-au cumpărat în câteva zile. Expoziţia a rămas deschisă două săptămâni. Au trecut pe acolo şi câţiva străini cunoscători într-ale picturii — şi-au cumpărat un tablou. De unde au aflat de această expoziţie,
115
Deschisă, aici, la periferia vieţii, nu ştiu. Dar mai ştiu ceva: peste o lună de zile, Hudici a primit o notificare de la Ministerul Artelor, prin care i se aducea la cunoştinţă că tabloul cu Dunărea şi cu sălciile a fost trimis, cu alte lucrări de valoare, la o expoziţie de artă românească, ce se deschide în toamna lui 1958, la Moscova…
Ei, dar lumea nu te lasă să trăieşti nici aşa; cu durerile şi cu lipsurile tale. Nu te lasă în voia ta, pentru că gândeşti altfel sau, în cazul lui Hudici, pentru că vezi frumosul altfel. Hudici vrea să-şi aleagă el temele şi, transfigurate, să le redea în culori, aşa cum se reflectă ele în sufletul său armonios.
De aceea, bădia Vasile, cu traista pe umeri, Dem. Uiescu, cu ochii privind peste viile în copt, iar Cola, atent la un cârd de oi, unul după altul au intrat pe poarta lagărului de la Culme. Către Crăciun, unul lângă altul vor tăia stuf, în Deltă. Să aibă, când vor ieşi la lumină, destulă hârtie pentru cărţile lor. Iar bădia Vasile să adune sub pleoape păsări şi păpuriş, pentru expoziţia de mâine.
116
DIDINA şi ALTE ÎNTÂMPLĂRI
De câteva zile a venit la lucru, la grădină şi Didina. Crezusem, într-o vreme, că numai macedonencele vorbesc tare, toate odată şi nu se ascultă între ele. Totdeauna mi-au făcut impresia că se ceartă.
Eram atent, gata să intervin, dacă trec la păruială. Când am început a le deprinde dialectul, mi-a fost uşor să înţeleg că vorbeau despre copii şi despre oi; dar strigau, ca şi cum ar fi vorbit una de pe creasta Pindului şi cealaltă de pe Gramos. Cât era ziua de mare vorbeau. Răcneau chiar când mâncau. De muncit, mai nimic. La plată, ridicau ferma în sus cu vociferările şi invectivele. Când puteau fura ceva, nu stăteau în cumpănă; seara, la plecare, păreau de două ori mai grase. Pe sub multele lor fuste, buzunare şi buzunărele unde se adunau din vreme tot felul de zarzavaturi.
cum pot eu să le controlez zicea brigadierul nostru că-s numai muieri doară. Încercase într-o seară moş Mihalache, paznicul de noapte, să le percheziţioneze. Scuipat şi batjocorit, cu greu a scăpat din mâinile lor.
nu ţi-e ruşine, ghiujule! (moş Mihalache avea 70 de ani), să cauţi pe femei pe sub ţoale?! Las’ că te spun eu lui Vanghele, (lui Costea, lui Cola etc.) să te scuture ei oleacă!
N-a mai îndrăznit nimeni să le deranjeze; seara plecau în monom, cu Caterina în frunte; abia mergeau. Toată iarna au avut zarzavaturi şi cartofi din belşug.
117
Dar iată c-a venit Didina. Şi vorbele macedonencelor cred că şi noaptea vorbesc ne păreau acum ca o sfătuire normală. Când a început Didina să vorbească, tare, răspicat, subliniat toată grădina s-a cutremurat, moara din fermă a amuţit, iar păsările de pe Dunăre au rămas cu pliscurile deschise. Halal femeie! Bună de trimis să ţină discursuri populare la un meeting pentru 23 August. Nu-i trebuie megafoane. Şi-a adus aminte că nu i-a spus ceva de dimineaţă lui Mitru bărbatul ei care-i motorist la moară şi începe: „Huu, huu, huu, Mitrule, du-te acasă şi dă apă la porc!” Mitru înalt şi slab, ţigănos, ca la 40 de ani, iese grăbit din moară după ce a oprit motorul şi execută ordinul. De aici şi până la moară e un kilometru.
Vorbind cu unul, cu altul despre toate ea ştie tot ce-i în sat şi în lume. Numai ce-o auzi strigând: „Ţaţă Florico, vezi că vine unul de la Buzău cu ţuică, ia-mi şi mie vreo cinci ocale”. Ţaţa Florica iese în prag, ascultă cu mâna la ureche, dă din cap c-a înţeles şi intră în casă. Ţaţa Florica, nevasta lui Gheorghe Coltofeanu magazionerul de la orezărie, nevastă tânără şi frumuşică, se ţine cu cine poate. „De, zice Didina, aşa-i trebuie. Dacă şi-a luat nevasta în putere, n-are decât s-o ţină”.
Şi iar o auzi pe Didina „Stela, fă Stela, tu n-auzi, surdo?” Stela e la doi kilometri, într-o căsuţă pe un plaur între Dunăre şi Ialomiţa. O vezi apărând pe după sălcii, chiuind: „Huu, huu, huu, ce-i, fă, mototoalo?” Stela e şi ea de la munte, din Prahova. Îi răspunde Didina: „Vezi că te-aşteaptă Tudor, la cooperativă. Au venit biscuiţi, fă”. Stela face semn cu mâna c-a înţeles şi dispare pe după sălcii.
118
ei, da, Părinte, zice Didina, la căsuţa aceea se face multă contrabandă cu vaporenii străini. Da Stela-i o proastă. Păcat de frumuseţea ei şi de tinereţea ei. Îşi mănâncă viaţa cu Ghiţă Trăistaru: om bătrân şi bleg. Noroc de nea Tudor că-l cunoşti doar el doar de-o mai mângâie. Şi-i dă biscuiţi, rom şi marmeladă. Din rom bea şi nea Ghiţă al Stelei.
Pe urmă se antrenează la muncă; şi-i trage la sapă, cu mult spor; merită chiar mai mult decât i se plăteşte şi, în fruntea noastră, începe: „Haideţi mă, că vă ruginesc sapele în mână. Mai cu seamă voi, băieţele, cele din Balcani…” Şi, începe vacarmul; toate guralivele, pe Didina. Ea râde şi-i trage la prăşilă. Apoi: „Nu vedeţi că faceţi umbră pământului fără spor? Se usucă grădina pe unde treceţi voi”. Brigadierul nostru râde. De gura Didinei nu scapă nimeni; mai ales că ea lucrează.
Când vede că-i destul, se opreşte în coada sapei şi se uită peste întinsuri. Didina-i din munţii Buzăului, mijlocie, mai mult brunetă, cu o faţă boţită, bine legată, să tot aibă treizeci de ani. Ştie carte şi citeşte destule cărţi. A fost dată afară din partid pentru că vine la biserică şi cântă liturghia în rând cu noi. Câştigă şi ea şi Mitru şi se poartă cu lux mare; beau amândoi ţuică.
ce să facem, Părinte? Aşa suntem noi femeile de la munte; bem mult, dar şi lucrăm. În timp ce uscatele astea de la câmp nici nu ştiu de ce trăiesc parcă se hrănesc cu păpădii; gălbejite şi cu picioarele crăpate, ia să te uiţi la mine, sau la Stela? Numai muşchi şi rumene la faţă. Răsturnăm carul cu o singură mână!
şi ce cauţi tu pe aici? De ce n-ai rămas acasă?
119
de sărăcie, părinte; de sărăcie mi-am luat lumea-n cap şi am plecat la vale, până ce m-am oprit aici, la ferma asta de pe Dunăre. El, Mitru meu, avea casă în sat la Giurgeni şi ne-am dus acolo. Am trăit bine; ca oameni fără avere, am tot fost poftiţi şi, până la urmă, am intrat în partid. Pe urmă n-a mai fost chiar atât de bine şi ne-am angajat la fermă unde, după cum vezi, lucrăm şi acum. Am avut o cameră chiar în clădirile fermei, dar astă primăvară ne-au scos de acolo, pe toţi angajaţii şi ne-am luat câte o casă în sat; am reparat-o şi trăim ceva mai bine, mai în larg decât eram acolo. Stela a făcut la fel. Coltofeanca nu s-a lăsat mai prejos iar Maria lui Dudău, pătrata care mi-i cumnată, are şi o capră. N-am copii şi-mi pare rău. Aşa, trece viaţa fără nici un rost. În casa unde nu-s copii, nu-i bine… Peste săptămână muncim, care pe unde putem, dar duminica ne adunăm între noi şi cinstim. Dumneavoastră duceţi o altă viaţă, de care noi nici nu ne putem apropia. Nu înţeleg, ce vreţi? Prea vă chinuiţi. Iacă, eu sunt o păcătoasă; ba, după cum v-am spus, am trecut şi prin partid ca şi Mitru, apoi ne-a dat afară. Nu corespundem. M-am liniştit acum. Aici, unde mă aflu, dacă găsesc ceva bun, asta se întâmplă numai duminica, la biserică. Acolo uit de păcatele mele şi mă gândesc. Ce fel de oameni sunteţi? Fraţi de-aţi fi şi n-aţi trăi într-atâta dragoste! Numai că dumneavoastră cunoaşteţi ceva ce nouă nu ni-i îngăduit să ştim…
didina, dacă vrei, eu am să-ţi pot povesti într-o zi viaţa noastră şi jertfa noastră. Dar altă dată şi dacă vrei să vii până la mine acasă…
Şi Didina a venit.
120
Şi mulţi au ridicat din sprâncene a mirare. Ce caută Didina la Părintele?
Ion s-a aşezat pe dig lângă mine şi începe, puţin ruşinat:
mata, Părinte, şi alţii ca dumneavoastră nu trăiţi pe pământ. De aceea nu ştiţi toate răutăţile omeneşti. Am văzut că staţi de vorbă cu Didina.
eu, Ioane, stau de vorbă cu tot omul; bun sau rău. Nu numai cu Didina. O cunosc şi pe Stela, care însă se fereşte de mine. Stau de vorbă şi cu ţaţa Florica, la fel şi cu Mărioara lui Dudău. Ba, stau de vorbă şi cu ţaţa Victoria şi cu cele patru fete ale ei. Şi cu toţi şi cu toate de la grădină şi din fermă; de la Liudmila educatoarea de la grădiniţă şi până la fina mea Irina. Aşa scrie la legea mea; pe toţi să-i socoteşti oameni şi să-i tratezi ca atare.
înţeleg şi aşa trebuie să fie, dar Didina nu-i femeie care să stea, să merite să stea lângă mata…
de ce, Ioane?
pentru că nu-i femeie cinstită. Şi dacă îmi daţi voie, pot să vă spun că Mitru, fratele meu, este un nenorocit. Didina trăieşte cu şoferul Vasile Vlădăşcău. Vasile e tânăr, câştigă bani buni de la drumuri şi din contrabandă cu vaporenii şi, după cum vedeţi, e în stare să-i cumpere Didinei şi lapte de cuc, numai să-l iubească. Iar Didina îl iubeşte şi Vasile o îmbracă. Mitru ştie, scrâşneşte din măsele; nu poate face nimic. Mai acum o săptămână era gata să se arunce în Dunăre. A fugit de acasă, gol. Noroc că l-a întâlnit în cale un cioban, care fără multe ocolişuri, i-a tras câteva beţe peste spinare, de l-a întors galop spre sat. Nu ştiu ce naiba i-a făcut, că nu se poate despărţi de ea. În genunchi merge în faţa ei. Dar Didina n-are inimă pentru Mitru. Nu
121
cred că-l iubeşte nici măcar pe Vasile. În altă parte îi merg gândurile ei. Cât au trăit în sat la noi la Giurgeni s-a ţinut cu primarul, până ce nevasta aceluia a venit ziua mare şi i-a spart toate geamurile Didinei. Cu câteva cumetre vorbită, era gata-gata s-o omoare. De asta a fugit din sat. Şi Mitru, ca oaia, a mers după ea. Ferma i-a primit, căci aici este de lucru. A mai fost însă şi un alt motiv, care a determinat-o pe Didina să vină încoace. V-am spus, poate.
nu mi-ai spus nimic, Ioane! Eu cred că oamenii vin încoace împinşi de nevoi. Trebuie să trăieşti; dar ca să trăieşti trebuie să câştigi bani, iar banii, aici, se fac muncind. De altfel peste tot e la fel.
sigur că-i aşa. Didina, în sat la noi, strângea laptele, pe care-l dădeau oamenii la cote. Mai fiecare avea cel puţin o vacă şi oi destule. Pe aici s-a trăit bine, Părinte. Bălţile şi luncile erau ale noastre; pământ şi vite din belşug. Acum, toată lumea a sărăcit, toţi suntem ca degetul. Didina colecta laptele şi de aici îl trimitea la centru, peste Dunăre, la Hârşova. Ce i-a venit ei în minte? Citeşte multe cărţi; mai ales romane. De deşteaptă, e deşteaptă foc. Şi-a făcut aşa cum scrie într-un roman. Dar se vede că cineva a observat-o şi-a spus la alţii. Într-o seară au pândit-o mai mulţi. Didina, în pielea goală, făcea baie în laptele colectat. Se băga într-un cazan mare cu lapte şi se frăgezea ca s-o placă primarul. Oamenii, ce ştiu ei de romane? Au spart uşa şi chiuind, au mânat-o pe Didina pe uliţa mare, tot plesnind-o cu nuiaua peste fund, până ce unei femei i s-a făcut milă de „împărăteasa fără coroană” şi, luându-se la harţă cu toţi bărbaţii aceia, a băgat-o în casă şi i-a dat o cămaşă.
122
Mitru a adus-o acasă, a încuiat uşa şi a trântit-o la pământ. A luat un cuţit şi i-a făcut zeci de crestături în piele, peste care a pus sare. Didina nu crâcnea. Mitru mi-a spus că a bătut-o până ce a ostenit. Didina s-a oblojit şi, în zori, cu o bocceluţă în mână, a intrat în fermă; s-a tocmit la păsări. Mitru a răbdat o zi, două, o săptămână şi ca tras de o aţă nevăzută, a căzut în genunchi în faţa Didinei, care l-a iertat. Un timp a stat cu capul în jos; se ruşina de cei din Giurgeni. Pe urmă, socotind că fapta a fost uitată, a ridicat capul şi-o auzi? ca o meliţă, de dimineaţa până seara. Mitru-i orb şi nici cu vorba n-o mai atinge. Didina îşi joacă mânjii în buiestru. Am auzit că vine pe la biserică. Cum de-o îngăduiţi acolo, părinte? Cum de-o rabdă Dumnezeu?
ioane, în biserică este loc şi pentru cei păcătoşi. Şi ei au drept la împărăţie. Uite, îmi place de tine şi de Genoveva, soţia ta. Şi ea vine la biserică, stă chiar lângă mine. Voi amândoi sunteţi oameni curaţi; căutaţi şi rămâneţi aşa. Iaca, nouă, celor din satul nou, ne eşti drag, Ioane, pentru cuminţenia ta iar pe Genoveva toţi am primit-o între noi, pentru nevinovăţia ei şi credinţa curată pe care o manifestă. Bine că mai sunt pe lume şi oameni ca voi. Însă să ştii că Didina trece acum printr-o mare tulburare. Eu cred că numai aici, la biserică, îşi va găsi aşezarea. Să ştii că Didina îl caută pe Dumnezeu. Dar, încă o ţine la pământ carnea ei tânără.
Cu timpul se va domoli şi, cum ţi-am spus, este loc la Dumnezeu şi pentru ea. Dar cu Stela, ce crezi, Ioane?
acolo, în căsuţa aceea de peste gârlă s-a făcut multă contrabandă. Acum, nu mai merge. Sunt controale şi pedepse
123
mari. Ştii că s-a mutat Stela în sat? Şi acolo, la ea e cârciumă clandestină. Ca şi la Moraru, sau la Coltofeanu. De unde? Nu ştiu; dar aduc băuturi bune. Şi băutorii nu trec pe la M.A.T. decât după ce termină vinul şi ţuica de la Stela. Am auzit că sergentul Duroiu le-a făcut acte de dare în judecată.
Chiar aşa a fost. Ţaţa Florica Coltofeanca a fost ‘achitată, dar Stela a făcut o lună de închisoare la Constanţa. Când s-a întors de la puşcărie, galbenă şi plânsă, în prima duminică, a venit la biserică alături de Coltofeanca, de Didina şi de Maria lui Dudău; a dat o liturghie de mulţumire pentru că scăpase ieftin cu procesul. Ghiţă Trăistaru, soţul ei, cheltuise câteva mii de lei; se cheamă c-a avut de unde…
Era o cooperativă în sat, unde vindea nea Tudor cel ce se ţinea cu Stela. Şi mai era o cooperativă în fermă, unde vindea Miţă. Miţă, de curând însurat, era din Giurgeni şi ca să nu mai facă zilnic drumul până la noi, s-a mutat în sat. Nevastă-sa Luţa, tânără, voinică cât un jandarm, stă acasă şi gospodăreşte. Miţă vinde la cooperativă şi seara mai întârzie puţin. Pe furiş crede el intră la Mărioara lui Dudău şi-i duce acadele, îi plac Mărioarei dulciurile.
gicu Dudău e brigadier la orezărie comentează Ion şi, de primăvara, până toamna târziu, stă mai mult la secţia lui de orezărie. Fiecare secţie cuprinde câte 100 ha; într-un colţ, căsuţa şi magazia secţiei. Aici stau brigadierii, vădarii, motoriştii şi orezarii care nu au unde dormi în altă parte. Gicu, la fel ca ceilalţi, mai urcă din timp în timp în sat să-şi vadă nevasta. Se pare că într-o seară, târziu, când se apropie de casă, Gicu vede o umbră; parcă un bărbat a ieşit din casa lui. Tace şi pune la cale ceva. Mai vine
124
într-o seară şi nu-i nimic. Apoi vine o ploaie mare. „Ce ploaie mare, zice Mărioara către Niţă gicu stă cuminte la secţie”. Dar Gicu n-a stat cuminte la secţie, ci a cercat uşa. Era închisă.
Cuminte, a bătut la uşă. S-a făcut ceva zgomot înăuntru apoi, odată cu uşa s-a deschis şi geamul, Niţă a alunecat peste geam şi când a lunecat l-a şi pălit o bâtă în cap. În această ameţeală la lumina fulgerelor, trântit la pământ, Niţă numai icnea, iar Gicu îl lovea. În casă, Mărioara, numai în cămăşuţă, se ghemuise sub pat. Gicu, obosit, a făcut lampa mare, a închis uşa în urma lui şi s-a spălat. Apoi potolit, îşi pofteşte nevasta la lumină. Deoarece Mărioara nu dă semn de ascultare, o ajută Gicu, care o trage de un picior şi voinic o aruncă pe pat. Femeia se zbuciumă şi plânge ca-n ceasul de pe urmă. Gicu ascute pe o gresie cuţitul de bucătărie.
spune, haimana, ce nu-ţi ajunge?
gicule, iartă-mă, că n-am să mai fac!
mărioară, când te-am luat, erai goală puşcă, o nemâncată din toată lumea şi acum te-ai îngrăşat, de nu mai încapi în piele; ce te-a apucat?
gicule, nu mă omorî; nu mă omorî; vai de tinereţele mele, că amar mi-i ceasul de pe urmă…
Gicu s-a sculat şi-a întors-o pe Mărioara cu faţa la lumină; „Măi femeie, ce vrei să-ţi fac? Să te omor, sau să-ţi tai trei curele pe burtă? Alege.
Nu mă omorî, Gicule, nu mă omorî!
bine, bine; atunci te jupoi.
Cu vârful cuţitului s-a făcut c-o jupoaie; a crestat-o puţin, aşa, o nimica. Maria a leşinat. Şi
125
Gicu i-a făcut, ceva mai adânc, o cruce în pielea frunţii.
Pe urmă s-a culcat liniştit, ca românul care isprăvise cu bine o treabă ce trebuia lămurită odată şi odată. Mărioara s-a tratat cum a ştiut şi cu ajutorul ţaţei Florica care s-a jurat că nu va spune la nimeni ce s-a întâmplat i-a vindecat şi crestăturile de pe burtă — unde pielea s-a prins mai greu, din pricina osânzii şi rana de la frunte. Maria a rămas cu o cruce albăstruie în frunte. Ca să nu se vadă, şi-a lăsat breton. Gică râde, satisfăcut. El a lansat o nouă modă. Bună numai pentru Bărăgan.
… Didina, însă, era ca o regină. Pe toate le domina şi pe toate le purta pe degete. Ce spunea Didina era lege pentru aceste femei de la periferia vieţii sociale.
înainte de a părăsi satul, parcă se schimbase ceva în sufletul ei. Se despărţise de Vasile. Apoi l-a îndemnat pe Mitru să plece amândoi la munte, să trăiască acolo, poate în alt mod. A stat mult de vorbă cu mine şi a pus multe întrebări la care eu nu i-am dat toate răspunsurile. Ba, au rămas la ea şi două cărţi bune: „Cămaşa lui Hristos” de Duglas şi „Viaţa lui Iisus” de monseniorul Bougot. E mai bine că au rămas la ea. Eu ştiu că duhul lui Hristos lucrează şi la munte. În împărăţia Lui este loc şi pentru Didina. Poate c-o va plasa pe „calea laptelui”, spre a se îmbăia în lumina de pe creasta galaxiei noastre. Poate!
126
MOŞ PARIS ŞI… NEALA11
Aşa a fost cu necăjiţii macedoneni, când au venit slavii spre sud şi ne-au întâlnit pe noi, statornicii de la Dunăre şi din Carpaţi, au rupt o mână de daco-romani de aici şi i-au împins de la Dunăre spre Balcani, şi de acolo până în Pind. Rupţi de massa românească, au dus o viaţă zbuciumată de oieri, în cuprinsul Imperiului bizantin şi, odată cu trecerea veacurilor, au lunecat sub stăpânirea Imperiului turcesc. Bizantinilor, apoi turcilor, le plăteau biruri în produse, sau în aur, prin celnicii12 lor. Încolo, nimeni nu-i supăra. Vara, cu oile în Pind; iarna, cu oile în Rumelia sau dincolo de Helespont.
Se înţelegeau cu turcii, cu grecii, cu bulgarii, în graiurile acestor neamuri. Din rădăcina daco-romană au păstrat mai toată glossa. Însă contactul cu neamurile străine i-a silit la împrumuturi. Dialectul născut şi păstrat în Pind dialectul macedo-român destul de sărac, este legat îndeosebi de viaţa pastorală şi lipsit total de fineţurile limbilor evoluate. Dar aceşti ciobani din Pind îl vehiculează cu îndemânare, ba au şi câteva producţii folclorice.
Cu mare uşurinţă şi-au însuşit limba română. Iar când au putut să treacă prin şcoli ca orice minţi odihnite au făcut faţă onorabil, dând destui oameni de valoare literelor
11 Turmă de oi.
12 Şefi.
127
şi filologiei româneşti. Au fost deprinşi cu cinstea, cuvântul dat era respectat; femeile erau deprinse cu viaţa orientală, casnice toate în schimb înconjurate de numeroşi copii.
Spre a fi deosebite de cadâne, încă de copiliţe li se sapă câte o cruciuliţă în frunte. Viaţa lor, a macedonenilor, a fost viaţă de cioban, din tată-n fiu, fără alte perspective! După războiul din 1877, odată cu eliberarea Balcanilor,
s-a făcut contactul cu România. Şi-au fost trimişi acolo, între ei, delegaţi români care i-au poftit să vină în ţară. O mică parte a ascultat şi a venit. Cei veniţi au fost plasaţi în Cadrilater sau în Dobrogea. Unii au avut pricepere negustorească. Alţii au trecut de la viaţa pastorală, la cea agricolă. Asta nu înseamnă că macedonenii au schimbat oile pe plugărie. Nu. S-a făcut numai începutul, numai deprinderea lor la cormana plugului.
Când au început să se înfiripeze şi să prindă gust de pâine, a venit cedarea Cadrilaterului în august 1940 şi, prin schimb de populaţie cu Bulgaria, macedonenii şi-au luat calabalâcul în spinare şi-au trecut în Constanţa şi Tulcea, luând în primire satele părăsite de bulgari şi de nemţi. Ba, unii au fost colonizaţi şi în Bucovina, iar alţii în Banat.
Desigur, regimurile româneşti au avut grijă de ei; dar anii au fost tulburi şi de o jumătate de veac, bieţii de ei, tot călătoresc, căutându-şi un reazim undeva. Dar nu-l află. Ba, chiar au fost unii dintre ei care gândeau să se întoarcă de unde au plecat. Dar războiul lui Marcos sub muntele Gramos unde satele macedonene au fost arse şi pustiite i-a împiedicat să plece.
Reformele sociale petrecute la noi i-au pus în mari încurcături. Având simţul proprietăţii înnăscut au intrat în
128
conflict cu stăpânirea, mai ales în momentul socializării agriculturii. În pădurile de la Babadag au fost lupte aprige. Fiind de o dârzenie de-a dreptul balcanică, au umplut puşcăriile: tatăl cioban, lângă feciorul medic, sau negustor. În toate celulele, dialect ţânţăresc; dârzi şi aici.
unchiule Raca e vorba de Teodor Belu, care a avut o fermă frumoasă lângă Silistra de ce sunteţi supranumiţi ţânţari?
de ce? Numai în batjocură ni se spune ţânţari. Se pare că-n dialectul nostru litera ţ este foarte frecventă, iar când vorbim, în general, pronunţăm în vârful limbii, în fond noi ne numim sânţari adică feciori de împăraţi. Doar ne tragem din Alexandru Macedon şi mai sigur suntem nepoţii lui Ioniţă, împăratul româno-bulgarilor. Doară Ioniţă şi tot neamul Asăneştilor au fost celnici şefi de-ai noştri; aşa că, eu şi ceilalţi macedoneni suntem sânţari, şi nu ţânţari.
Grozav ţin unii la alţii; trăiesc ca-n clan şi se susţin lăudându-şi ginta. Unchiul Raca era om cu carte; stătuse vreo zece ani în SUA unde învăţase pomicultura şi venind în Dobrogea, îşi făcuse lângă Silistra o fermă de vreo sută de ha aşa, ca la carte de se minunau trecătorii de atâta ştiinţă agricolă! Dar modelul era adus de peste ocean.
Unchiul Raca mai întâi era macedonean, după aceea român şi, pe urmă, filoamerican, iar caisele şi strugurii Afuzali îi vindea la Londra.
Când mă scol, într-o bună dimineaţă, îl văd pe Ion Mereu netezindu-şi mustăţile semn că s-a petrecut ceva în sat.
ce-i, Ioane?
129
ce să fie? Bine. A sosit clanul…
-???
în zbor grăbit, de teama colectivului, zece familii de macedoneni au trecut Dunărea la noi, cu căţel, cu purcel şi cu oi. S-au oprit la marginea satului şi s-au instalat în casele de acolo. Îi auzi?
într-adevăr, sfatul lor se ridica până la cer.
Bărbaţii şi tinerii au prins a lucra la fermă. Dar le era lor a munci cum îi este câinelui a linge sare. Mulgeau oile şi cu focul făcut în mijlocul camerei, pe pirosteie, în cazan de aramă fierbeau laptele de la oi. În jurul cazanului, toţi macedonenii, cu linguri de lemn în mână, mâncau lapte din cazan. Ce mai rămânea acolo, îl închegau şi făceau brânză. Nu te vedeai de fum iute. Pe urmă vorbeau, adică strigau toţi, cât mai tare. Aşa făceau, deoarece şi vorba e o treabă. M-a lămurit despre asta, mai târziu, moş Paris.
Nu-i păşune şi cele vreo trei sute de oi, câte au ei, trebuie să le pască pe drumuri. E drept că, dacă s-ar aduna suprafaţa drumurilor din satul nostru, drumuri pe care nu le calcă nimeni şi pe care creşte troscoţel din belşug ar fi suficientă pentru iernat chiar şi pentru mai multe oi. Dar, mai avem fiecare, câte o grădină de zarzavat, ca la 1000 m2 de care ne ocupăm cu multă tragere de inimă şi de unde tragem oarecare foloase.
Numai ce iese Ion din casă, scoate un cuib de cartofi sau culege o sită de păstăi; gata-i masa. Dar vezi că, oile-s trei sute, la care mai adăugăm şi vreo zece capre neastâmpărate iar de pază stă numai moş Paris. Şi oile, dar mai ales caprele, trec drumul prin grădinile noastre şi păgubesc grădinile. Ne sunt dragi macedonenii. Dar şi grădinile!
130
Moş Paris, tatăl lui Gheorghiţă Mişiliugă, care ne bărbierea o dată pe săptămână la etajul I, la Aiud moş Paris, cu care sunt prieten, începe:
prefte13, am 80 de ani şi pământul mă trage la el. Grele zile am apucat. Când am plecat de la Gramos14 am avut eu o bănuială că n-o să fie bine pe aici. Şi numai de necazuri am avut parte. Mai bine rămâneam în Grecia şi mâncam liniştiţi jintiţă, pe câmpiile de la Salonic. Of, prefte, ce bogăţie era pe acolo! Neala avea ce paşte şi noi aveam de toate. Acum neala zbiară de foame n-are ce mânca iarna iar noi ne afumăm pe lângă cazan. Am avut o mie cinci sute de oi când, bărbat tânăr, am venit, stabilindu-ne lângă Mangalia. A fost bine şi acolo. Vindeam mieii la Crăciun şi luam bani buni la Constanţa, sau la Bucureşti. Îngrăşam oi şi batali, de-i hrăneam toamna pe turcaleţi şi tătari, iar din lapte făceam caşcaval numit „Balcan”, căutat şi peste graniţă. Lâna oilor era aur în punga noastră Şi era bine. Feciorii noştri au început a învăţa la şcoli înalte; chiar la Bucureşti şi era bine! Am început a ne încuscri cu românii. Am prins a lucra şi pământul. Culegeam roduri bogate. Pe masă era pâine mare, albă. N-am văzut om costeliv. Dar acum, cu cartelă şi numai cine o are capătă o aşchie de pâine, cât ai hrăni o păsărică. Ba, ni-i şi greaţă când aud, în adunări, câte un nou guierat care înjură timpul când brutăriile erau pline de pâine şi pătulele ţăranilor gemeau de grâne. Acum e bine, zic ei, cine munceşte, are de toate. Eu îs om bătrân şi cumpănesc lucrurile; şi cine munceşte, astăzi, îşi strânge cureaua. Iar ţăranul care produce pâinea
13 Părinte sfinte.
14 Regiune muntoasă în Grecia.
131
mai ales el nu are pâine. Doar, uneori, la oraş, dacă poţi să cumperi o pâine. Şi doar eu ştiu căci citesc ziarele şi multe cărţi ştiu că în România, azi sunt 76 ţărani. Chiar dacă am presupune că lucrătorii, care şi-au făcut regimul lor n-aibă parte de el! o duc bine şi încă asta ar fi rău. Adică cei puţini trăiesc bine, şi cei mulţi scârţâie caş verde între măsele. Dar eu mă uit şi aici; sunt în fermă vreo trei sute de motorişti şi tractorişti; ăştia-s lucrătorii; oameni în numele cărora câţiva cu biciul mânaţi şi aceştia de la spate de cnutul rusesc conduc ţara. Am văzut ce mănâncă, am văzut cum dorm. Mai rău decât slugile de pe vremuri. Dar ţăranul? S-a motorizat cu opinci de cauciuc. Şi crapă la mămăligă, tânjind după un sac de grâu.
Când oi vedea pe masa ţăranului belşug de pâine, atunci oi pleca şi eu capul. Mă tem însă că am să mor de năduf; nu-i pâine, nu-i brânză, nu-i ban în pungă. Când mă întorc seara acasă, în urma oilor, nepoţii îmi sar înainte, cu mâinile întinse. Ce să le dau? Nici nu ştiu bieţii copii ce-s alea roşcove, ce-s acadelele. Ia, îi greu şi nu-i pace…
Când au făcut bănăţenii satul, deşi întrezăreau că n-au aici cetate stătătoare, totuşi nu i-a răbdat inima şi gospodari, cu tradiţii gospodăreşti, au plantat la drum sălcii, iar pe lângă case câte un cais, câte un corcoduş. Noi i-am moştenit şi-n stepa aceasta o creangă verde ne mângâie sufletele. Însă caprele lui moş Paris au o altă concepţie despre natură.
Noi plecăm la lucru şi satul rămâne ziua pustiu. Pe uliţe, pe maidan, numai oile şi caprele. Moş Paris, mai sus, pe şanţuri, supraveghează. Neala trece prin grădini şi apucă ce-i cade în drum: fasole, mazăre, porumb. Moş Paris o
132
scoate iar în uliţă şi se uită la prăpăd. Ei, gândeşte el, nu-i mare pierdere; dacă vine o ploaie, grădina se drege. Dar ploaia nu vine şi neala coseşte mai departe. Moş Paris se face că nu vede. Stă în bâtă şi visează la câmpiile înverzite de pe fluviul Mariţa. Acolo nu era fasole, nici porumb; era doar iarbă pentru oi. Seara trecută i-a spus Vorovenciu: „Moş Paris, dragu-mi eşti, dar cu fasolea mea ce ai?” La care, moşul i-a răspuns încreţit: „Parcă eu? Neala”. Bine că neala nu ştie de cartofi, căci i-ar scoate din pământ. Mai rău cu caprele; salcâmii tineri, sălciile şi bieţii corcoduşi au rămas fără coajă, fără frunzişul de pe poală. Se usucă, s-au uscat. Nu mai circulă seva.
ce-ai făcut, moş Paris? Ne-ai uscat toţi copacii!
parcă eu? Caprele.
dar neala şi caprele nu sunt ale matale?
ale mele, deh, dar parcă poţi să te pui cu iezii? Se joacă şi ei prin copac; aşa i-a lăsat Dumnezeu, cu dinţi ascuţiţi. Prefte, mi se adresează, oare e supărare dintr-asta?
mata, ce zici, moş Paris?
eu cred că satul acesta se stinge, când îţi pleca voi de aici. Nu-i mai bine să-l mănânce neala şi iedul? Vă dau câte o chilă de brânză şi vă pasc grădinile pe de-a-ntregul. De acum, e totuna. Batem palma?
Dar târgul nu s-a făcut aşa cum l-am stabilit. Noi nu ne-am luat kilul de caş. Într-un miez de noapte am plecat cu toţii la drum. Şi duşi am fost. Moş Paris a păscut oile aici, un timp. Pe urmă macedonenii au fost fugăriţi, şi neavând loc de odihnă, s-au întors în satul lor, plecându-şi capetele.
133
Iar în satul nostru au intrat tractoarele, au dărâmat casele şi au nivelat terenul. În brazdă au pus lucerna, pe care o mănâncă neala statului.
Aşa cum spune Solomon înţeleptul: „totul aşteaptă vremea lui”. E aşa cum spun eu aici, moş Paris? Sau ai trecut cu neala pe câmpiile Elizee, unde neala paşte alături de lup, iar un copil îi mână la izvoare cristaline? Poate-i mai multă omenie acolo? Cine ştie!
134
EMILIA
Despre nea Ion Vorovenciu am spus că-i contabil şi că se trage de la Rucăr, Muscel. Fiecare ţine la casa părintească şi la satul natal. Dar încă atâta dragoste pentru Rucăr cât am văzut la nea Ion, n-am întâlnit! Acum, de bună seamă, tot satul ştie mai multe lucruri frumoase despre costumele naţionale rucărene, şi că Rucărul este staţiune climaterică căutată de slăbănogi. Dintr-o prezentare substanţială, făcută de nea Ion în celula 25 de la Zarcă, am reţinut că regele Carol I a stat în cumpănă: unde să se aşeze pentru vară, între Sinaia sau Rucăr? În împrejurimile pitoreşti ale aşezării se află defileul Dâmboviţei unde în luna iulie îţi clănţănesc dinţii de frig, iar în mijlocul satului se află doi brazi într-o tulpină, pe care-i găseşti reproduşi în orice manual de geografie a ţării.
Oricum ar fi, fapt e că dacă mi-ar îngădui sărăciile, ce se ţin lanţ de mine, m-aş duce la Rucăr să văd minunăţiile şi frumuseţile locale.
E seară; sunt singur. E o noapte extrem de liniştită, la început de primăvară şi luna, pe trei sferturi, roşietică, ca o minge de rugbi, se plimbă pe cer, plictisită. Dunărea, fără valuri; nici pescari, nici pescăruşi, nici vapoare. Natura se înfioară de primele semne ale primăverii care greu se arată.
135
Mâine e duminică, mâine va fi primăvară. Dar în satul nostru nu coboară nici rândunelele, nici ciorile, nici măcar pasărea nopţii nu-şi cântă vaietele. Un sat ce n-a prins viaţă. Numai acoperişuri de stuf şi obidiţii de puşcăriaşi. Ţi-i silă să ţii în casă o carte bună; ţi-e teamă să pui într-un caiet un gând intim. Agentul, sau chiar ofiţerul de securitate, tiptil, noaptea se furişează la uşă, la fereastră. Intră în casă şi-ţi răscoleşte cărţi, scrisori, pat. Îţi lasă un scuipat lat în mijlocul camerei semnul totalului dispreţ şi pleacă la altul.
Tu aduni, aşezi, te aşezi. De unde bucurii? Amărâtă viaţă de om veşnic hăituit…
Nea Ion, la această oră de noapte, intră la mine. A văzut lumină la fereastră. Ştie că la mine uşa era veşnic deschisă. Mă uit la el. Slab, negricios, cu ochelari de miop. N-ai crede că-n omul acesta ciolănos şi bolovănos la vorbire se află o inimă de aur şi o putere de dăruire cum n-o poţi întâlni în viaţă. Gândesc că i s-a întâmplat ceva neplăcut. Şi aştept.
mitriţă15 îmbracă-te şi hai cu mine. Dar repede. Pe drum îţi spun despre ce-i vorba. Şi-am ieşit amândoi, sub lună, în liniştea nopţii.
Pornim spre fermă, apoi cotind spre dig, pe care-l trecem repede, ne oprim la malul Dunării. Pe drum, îmi spune:
tu ştii că azi dimineaţă au venit mama şi soră mea să mă vadă? Dar n-au venit singure. După ele s-a ţinut şi o fată de la noi, care lucrează împreună cu soră-mea pulovere şi ciorapi la o maşină de tricotat; nu ne este rudă. Fată
15 Un alt apelativ de-al meu. Alţii îmi spuneau Mitruţă, Mitică, Mitruş-Demetrius, de la Mitru şi, cei mai apropiaţi: Măi Mitruţă, măi!
136
tânără frumoasă, rumenă, ca orice musceleancă şi harnică, nemaipomenit.
da, zic, am văzut pe cineva în ogradă la tine. Mă bucur că ţi-au venit rudele şi, când va fi posibil, vreau să le cunosc şi eu.
chiar şi când ne întoarcem înapoi. Numai că ai să le găseşti plânse şi amărâte rău.
dar ce s-a întâmplat?
s-a întâmplat că, de cum a ajuns aici Emilia, aşa se numeşte fata cu care a venit mama încoace, s-a apucat de treabă; scutură, mătură, spală. Când am venit de la lucru, nu-mi venea să cred că-i casa mea! Pe masă curat, toate aşezate cu dichis şi bucatele gătite de o mână omenească. Zice mama: „Nelule, să te simţi şi tu mai bine”, i-am sărutat mâna mamei. Mama, în strai muscelean, soru-mea Maria, în haine de târgoveaţă. Emilia, care ne serveşte la masă, la fel, în costum ca pe la noi; frumoasă ca un bujor. M-am dus, după masă, iar la treabă. Şi-am întârziat cu nişte lucrări ce trebuia să i le dau neîntârziat lui Almăjanu. Acum, când am venit, am găsit-o pe mama în pat şi pe soru-mea plânsă lângă ea emilia, lipsă. „Gândeşte-te, Nelule, noi ne-am luat răspunderea faţă de maică-sa, că vom avea grijă de fată. Şi ce fel s-a întâmplat? Emilia, văzând că s-a terminat apa, a luat două găleţi şi-a plecat la Dunăre. Doar o vezi cât îi de hărnicuţă. A plecat pe la orele 5 şi acum ceasul arată zece. S-a făcut seară, uite că a venit noaptea şi fata încă nu s-a întors. E atât de departe Dunărea”? „Nu, mamă, Dunărea-i la cinci sute de metri”! „Atunci, să ştii că s-a înecat. Ce, ea a mai văzut Dunărea vreodată? S-a aplecat mai tare să umple găleţile, a alunecat
137
de pe mal în apă şi dusă a fost. Nimeni pe acolo, nimeni ca s-o scoată din ape. Şi acum, când ne întoarcem acasă, ce să-i spunem mamei ei? Că i-am omorât fata? Singura ei nădejde, pentru bătrâneţe? Cum ne descurcăm la judecată? Ce va zice Dumnezeu? Doamne, Doamne nu ne lăsa în acest greu păcat! Fă, Tu, o minune cu biata fată. Du-te, Nelule, şi-o caută, caut-o în Dunăre”! eu, măi Mitriţă, am înţeles spaima lor şi le înţeleg. O plâng pe fată, pentru ataşamentul ei faţă de mama şi de soru-mea. Parcă şi mie mi-a devenit dragă, văzând-o cât de vrednică este, iar soru-mea spune că ea va putea să-şi câştige pâinea tricotând, se pricepe, şi-i harnică. Apoi mama pleacă peste o zi, două şi se întoarce acasă. Se poate asta?
dar n-ai întrebat-o pe mama ta? Poate nu-i un accident. Cine ştie ce deznădejde va fi putut-o mâna în apele necuratului? Vreo deziluzie sentimentală, vreun necaz legat de tinereţe…
n-am întrebat; uite n-am putut să mă gândesc la lucruri mai îndepărtate. Totuşi, când am înţeles despre ce ar fi putut fi vorba, am alergat la miliţie. Miliţianul a spus că mâine va face cercetări. Iar dacă s-a înecat, are grijă Dunărea s-o scoată la mal; o găsim mâine dimineaţă, pe plajă, sau încurcată printre răchite. Lucru-i obişnuit pe aici.
După cum ştii, am venit la tine, iar acum ca doi somnambuli, stăm pironiţi pe malul apei şi privim cum îşi face luna sprâncenele în valuri. Hai s-o căutăm spre orezărie!
Zic eu:
măi Nelule, ar fi trebuit să rămână măcar o găleată, pe mal. Mie nu-mi pare lucru curat. Mai degrabă, o fi rătăcit drumul şi s-o fi tot dus pe dig, înainte.
138
era ziua, mă Mitriţă şi satul e la o sută de metri, peste dig. Alte sate pe aproape nu sunt, ca să fi făcut o confuzie. S-a înecat, măi prietene, şi acum bucluc acasă, răspundere la Rucăr. Hai s-o strigăm.
Şi-am început, mergând pe apă în jos, către orezărie: Emilia, Emiliooo… El o dată, eu după dânsul. Ca doi cuci, în crucea nopţii, singuri pe Dunăre. Zece kilometri am călcat malul apei, până aproape de Berteşti, tot urlând: Emilia, Emilia. Doar huceagurile ne îngânau. Până ce nu ne-au mai ţinut picioarele; călcasem prin mocirle şi sărisem destule şanţuri iar glasul nostru n-a mai ţinut, de atâta efort.
Luna intrase în umbra unui nor, cuminte. Emilia, înecată în ape repezi, plutea neştiutoare şi n-auzea ispita chemărilor noastre disperate…
Acasă, le-am aflat pe cele două femei plângând de jalea mamei de la Rucăr. Ce s-a făcut cu fata ei? Unde-i lumina ochilor ei, Emilia?
Stăteam neputincioşi în faţa acestei triste zbuciumări. Iar vorbele de mângâiere, fie că ni se opreau în gât, fie că sunau fals. Nea Ion, împietrit în faţa durerii lor, tăcea îngândurat.
Am plecat acasă. Din prag, le-am spus: „Se prea poate ca, fata, să fi greşit drumul. Parc-o văd mâine la răsăritul soarelui cum bate la uşa dumneavoastră
139
M-am sculat mai târziu, era soarele sus şi razele încălzeau blând. În sat, linişte şi pustiu. Cei care aveau de lucru, erau plecaţi de mult, la faţa locului. Ceilalţi, rămaşi pe lângă vetre, fierbeau cartofi pentru prânz. Eu mă hotărâsem pentru un ceai. Şi ceaiul fierbea sâsâit. Stăteam rezemat de uşorul uşii când, la un pas de mine, s-a oprit o fată cu două găleţi de apă. Haine mototolite, faţa obosită; ochi adormiţi, iar în părul auriu în care se juca soarele de primăvară, numai pleavă de paie.
tu eşti Emilia? De fapt o recunoscusem imediat.
da, Părinte, eu sunt Emilia.
Lasă găleţile jos. Se îndreaptă de spate şi se uită la mine, cu tot albastrul ochilor ei frumoşi.
ai fost departe, Emilia?
numai dumneavoastră vă spun şi lui Dumnezeu.
atunci intră înăuntru. Emilia a intrat şi s-a aşezat pe o lădiţă.
Eu încep.
să ştii că doamnele cu care ai venit aici te plâng ca pe o înecată. Se gândesc la mama ta şi plâng înspăimântate. Să nu mai faci una ca asta. Dar, cum de ai venit la mine?
am întrebat de dumneavoastră. La amiază, ieri, domnul Nelu vorbea de dumneavoastră. Şi unde puteam eu să mă duc în altă parte?
puteai să te duci direct la domnul Nelu; şi întristarea lor se prefăcea în bucurie mare.
tare mi-i ruşine. Mai bine mă înecam.
emilia, lasă asta acum. Unde-ai fost?
mi-e scârbă de mine, părinte; am păcătuit…
-???
după ce mi-am umplut găleţile cu apă, de la Dunăre, veneam spre casă. Tare era frumos şi m-am oprit pe dig. Tocmai atunci treceau nişte vapoare. Parcă mai văzusem
140
eu vapoare? Poate în cartea de geografie. Şi Dunărea era mare, nu ca Dâmbovicioara. Îmi ziceam: „Cine ştie, Emilio, când vei mai vedea tu Dunărea şi vapoarele? Şi mă tot uitam încântată — la ceea ce vedeam. Pe dig treceau căruţe şi oameni în sus şi în jos. Lângă mine s-a oprit un băiat şi a început a mă întreba de una de alta; vedea că-s de la munte. Mi-a spus că şi el e argeşean, dar că după armată, de sărăcie s-a tras colea, la fermă şi lucrează la grajduri. A pus mâna pe găleţi când pornisem încoace spunând că mi le duce el până acasă. Se vede că era mai aproape prin fermă; căci pe acolo am trecut. Şi el îmi tot explica, iar eu mă gândeam la sărăcia lui, dar şi la faptul că eu sunt fata unei văduve de război. Am fost în grajd şi după aceea m-a poftit în cămăruţa de lângă grajduri, unde stă el. Aici, mi-a dat de băut ceva tare. Când m-am trezit, acum un ceas, eram singură, batjocorită, pe un braţ de paie. M-am gândit la moarte. Dar parcă îngerul m-a oprit de la nenorocirea cea mare, acolo, lângă ape. Treceau pescarii pe ape şi cântau un cântec trist. Mi se rupea inima şi plângeam acolo de jalea mea, de murdăria mea.
Şi nu m-a lăsat Maica Domnului să lunec în ape. În suflet s-a făcut ca o lumină. Trebuie să-mi plătesc păcatul. Şi-am venit la dumneavoastră, părinte, învaţă-mă ce să fac?
emilia, ceea ce mi-ai povestit mie, să nu mai spui altcuiva, oricât te-ar ispiti. Desigur, ai greşit. Dar greşeala ta se iartă, dacă în sufletul tău s-a făcut lumina de care pomeneşti. Ridică-te şi alungă-ţi toate gândurile murdare peste umăr. De acum să fii mai prudentă. Nu-ţi pleca urechea la cântecele ispitei. Vine vremea şi ai să te căsătoreşti; eşti o
141
fată vrednică. Sigur se va găsi un tânăr care să te ducă în faţa altarului. Să te închini lui Dumnezeu şi să ştii că iubirea este îngăduită în limitele căsătoriei. Eu, cu puterea ce o am de sus, te iert şi-ţi repet ceea ce a spus Iisus unei necăjite: „De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău”. Emilia mi-a udat cu lacrimile pocăinţei mâna, pe care nu înceta să mi-o sărute. A plâns mult, până ce a dat afară tot răul îngrămădit la inimă. Apoi s-a făcut pace în sufletul ei.
emilia, eu plec de acasă pentru un ceas. Tu scutură-ţi pleava din plete şi spală-te. După aceea vom merge împreună la doamnele cu care ai venit aici…
Ne-am dus la nea Ion tocmai la amiază. Când au văzut-o pe Emilia vie şi tot aşa de frumoasă ca şi mai înainte, au îmbrăţişat-o fierbinte toţi ai casei. Şi-a fost un bocet, şi-a fost o voie bună după aceea, căci spunea mama lui Melu: „Emilia noastră, pierdută a fost şi s-a aflat”. Întrebări nu s-au pus.
Au plecat musafirii şi-am rămas doar noi, cu pustiul şi cu Dunărea. Spre toamnă am primit un pachet: cu trei perechi de ciorapi. În scrisoare Emilia îmi spunea că de Sf. Voievozi se mărită cu un croitor din sat.
Dunărea îşi are treburile ei iar viaţa curge paralel cu apele şi chiar pe deasupra apelor. Noi am navigat pe atâtea ape mâloase încât ne era lehamite şi de viaţă; şi totuşi apele nu ne-au înecat. Din mlaştinile în care am fost aruncaţi, am ieşit deasupra, ne-am spălat cu apă vie şi ne-am agăţat de piciorul crucii. Nimeni nu ne-a putut smulge de acolo. La acel ceas greu şi-a aruncat ancora tot aici şi Emilia. Pe ce ape o fi plutind acum Emilia?
142
CEASURI şi ALTĂ CONTRABANDĂ
îmi dau seama că comerţul nostru cu ţările din Apus este ca şi inexistent.16 Stau de veghe pe malul Dunării şi cercetez pavilioanele. Majoritatea absolută a vaselor ce brăzdează apa poartă pavilionul Rusiei. Ceea ce înseamnă că ochii şi chimirul românului caută spre răsărit şi se descarcă în flămânda ţară rusească.
În doi ani şi jumătate cât am stat aici pot să afirm că am văzut şi câteva vase iugoslave, apoi destule vapoare maghiare, câteva cehoslovace şi mai puţine o raritate vase austriece. Poate că mărfurile pentru România se descărcau în celelalte porturi dunărene. Însă, întrebând pe unii călători cunoscători ai acestor lucruri mi-au spus că tot negoţul trece pe la Brăila şi Galaţi, iar Constanţa deserveşte legăturile pe mare. Am observat că vasele străine mă refer la cele austriece erau escortate de şalupe grănicereşti române. Cam în felul în care avioanele de vânătoare fac paza bombardierelor. Şalupele grănicerilor mai repezi dau mereu roată vaselor, foarte atente la ce s-ar putea întâmpla. Dacă e zi cu soare, vezi pe punte marinari ce cască somnoroşi. Dunărea arareori se zbârleşte ca să le atragă atenţia asupra obligaţiilor lor, ca atare ei spală rufe, cântă sau fac plajă.
De pe mal îi privesc cu jind. Cu ce plăcere m-aş duce la Viena! Şi de acolo, mai departe, cât mai spre soare-apune.
16 în 1956.
143
Tânjesc după libertăţile Apusului. Mă uit cu jind la vaporenii care ne fac semne cu mâna. Recunoscător faţă de înţelegerea lor, le răspund cu amândouă mâinile.
Suntem atât de aproape unii de alţii şi totuşi suntem două lumi. Uneori vasele bat atât de aproape de mal, încât le aud chemarea „veniţi cu noi”! Ştiu că de la Constanţa au încărcat destui fugari din ţară. Câţiva au reuşit! Să fi plecat careva şi pe Dunăre? Greu de spus. Sunt prea multe controale, percheziţii, pe aproape o mie de kilometri de Dunăre românească. La mare e mai uşor. Totul este să poţi ieşi din radă şi odată trecut de apele teritoriale cred că 12 mile, după aceea eşti scăpat la lumină, la civilizaţie.
Tânjesc de dorul acestor libertăţi şi-mi usuc inima încarcerată de cea mai neomenească dictatură. Mai adesea trec şi şlepuri remorcate, şi câte un vas de pasageri, nu văd excursionişti străini pe Dunăre… N-are cine să se bucure de atâta frumuseţe naturală. Nu-i voie! Nu dă voie Moscova! Prea plecatele slugi de la Bucureşti, bucuroase de osânza pe care au pus-o pe burtă, hoţind ţara, satisfăcute, execută ordinele primite de acolo, supralicitându-se în slugărnicii scârboase. Iar natul geme, asudă, se opinteşte în jug sub harapnice şi la meetinguri, supraprostit, fricos şi laş umflă în braţe pancartele cu „elefanţi” şi urlă sacadat lozinci, în pas de turmă.
Direcţia abatorul, înainte marş!
Dunărea rămâne tot frumoasă, tânără şi cheamă depărtările. Dar cine o aude? Cine-i hotărât să o descătuşeze? Să-i dea rosturile ei vechi, de principală cale comercială, aici, în inima Europei?
144
Nea Mitică Prichici a plecat mai de mult de la Bârlad, s-a încurcat pe aici, are doi copii şi o soţie care-l ţine sub pază. numai ce-i strigă: „Miticăă, du-te la Dunăre şi adu-mi peşte. Uite, că am pus de mămăligă”. Şi nea Mitică îşi ia repede undiţa şi pleacă, nea Mitică să tot aibă cincizeci de ani; mijlociu, gras, spălăcit, destul de inteligent, crede el, ca să încerce jocul pe două tablouri; şi cu noi şi cu partidul. De aceea nu are nicăieri prieteni.
Consoarta dumisale se pare că-i cu douăzeci de ani mai tânără e de pe Bărăgan, îmi pare că de la Cocargeaua-Veche. Mică, dar inimoasă, gospodină foc, dar are o gură maică, măiculiţă! Însă se ocupă de nea Mitică; îl îngrijeşte cape un cocon. Dar şi nea Mitică trebuie să-i pună pe masă toţi bănişorii ce-i câştigă la fermă. Căci nea Mitică-i meşter mare şi are sub controlul lui toate motoarele fixe care mână apele în orezărie. Motoriştii, băieţi tineri, dau drumul la motoare, mai pun un pic de valvolină, mai vând ceva petrol şi apoi se culcă, nea Mitică vine în control, la ei. Şi atunci dă peste mine, aici, lângă prima staţie de pompare, unde păzesc materialele unui şantier ce are de gând să facă ceva, nu se ştie când.
Nea Mitică zice că mă „stimulează”. Supraîncântat de meseria pe care o exercită, are timp din belşug; scoate undiţa şi se aşează lângă mine; poate cade ceva, de o ciorbă. Dunărea când e ca laptele, când se zburleşte, după cum se înteţeşte vântul. Ne uităm amândoi la un remorcher ce trage după el, în susul apei, opt şlepuri încărcate. Convoiul abia se târâie. Şalupa grănicerilor, leneşă de data asta, ţine malul bălţilor.
se-aţin în calea contrabandiştilor. Căci, părinte, mai toată contrabanda de pe Dunăre aici se face cu vaporenii
145
străini, în cele două bălţi: Ialomiţa şi Brăila. Mai încolo e greu, căci apa-i liberă şi nu are acoperire. Vapoarele străine aduc marfa oficială şi o descarcă în porturile unde au comanda, dar marinarii vaporenii, cum li se spune, vin şi ei cu mărfuri ce lipsesc la noi: ceasuri, nayloane, mantale de ploaie, baticuri, încălţăminte. Cu ani în urmă au stabilit legături în bălţi cu lipovenii sau cu băltăganii de pe aici. Bâltăganii ştiu programul vapoarelor şi apar cu dubele, mai cu seamă noaptea, din păpuriş sau din pădurile de sălcii şi se lipesc de vapor, de şlep; schimbul se face repede, marfă contra marfă sau pe bani. Şi ziua se fac operaţiile acestea, dar mai greu. Iar acum, după cum vezi, controlul grănicerilor s-a înteţit şi vai de acela ce le cade pe mână; puşcăria îl mănâncă.
dar vaporenilor ce li se întâmplă?
nimic. Adică nu chiar nimic; în general li se confiscă marfa. Dar asta se întâmplă destul de rar. Mai înainte şi grănicerii îşi aveau afacerile lor şi toată lumea era mulţumită. În definitiv ce pierde ţara, dacă intră la noi o sută de ceasuri elveţiene? Mai ales că ţara de acum nu produce ceasuri, dar nici nu aduce de pe unde se fabrică.
nea Mitică, dumneata te-ai „naţionalizat”, pe aici; de fapt ai devenit băltăgan prin căsătorie. Spune-mi te rog, ai văzut dumneata mai înainte ca vapoarelor străine apusene să li se dea târcoale grănicereşti cu atâta insistenţă, numai din pricina ceasurilor şi a celorlalte mărfuri? Doar este o pază pe tot întinsul Dunării şi se cunosc locurile şi numele celor ce se ocupă cu contrabanda. Nu-i mai cuminte să-i aştepţi la cotitură şi haţ, pui mâna pe ei şi pe mărfuri?
eu cred că mai sunt şi alte motive care explică această atentă supraveghere!
care ar mai putea să fie?
146
parcă dumneavoastră nu ştiţi? Ar putea veni cineva cu vaporul; poate că unii ar încerca să plece cu vaporul. Parcă spionajul doarme? Un bilet strecurat noaptea, de pe vapor pe uscat, sau o informaţie cifrată care ajunge pe vapor. Ei, câte nu se pot întâmpla? Asta-i ceea ce bănuiesc eu…!
moldovenii sunt mai înceţi la mers, dar judecă mai adânc. Şi acum te rog să fii bun şi spune-mi de pe unde aş putea cumpăra eu o manta de ploaie austriacă, dar cu un preţ mai scăzut decât la „Romarta”?
ai ceva împotrivă, dacă ţi-o aduc eu mâine seară?
cât?
să zicem 250 de lei, e bine?
dar un ceas elveţian?
de la 300 lei până la o mie. Cel de o mie este de aur. De care pofteşti?
nea Mitică, lasă-mă să-mi fac socotelile!
Ne-am înţeles şi lucrul s-a făcut mai repede şi mai ieftin decât am crezut. Peste câteva seri nea Mitică iar e în control. Cred că tot sectorul acesta e în mâna lui. Lucrează cu doi lipoveni şireţi ca şerpii şi cu un băltăgan de la Piua-Petrii.
îs supărat, Părinte!
de ce, nea Mitică?
să vezi ce mi s-a întâmplat. Pe Vasile Vlădaşcu îl ştii? E şofer în fermă. Am stat într-o seară la undiţă, mai colo, lângă casa din pădure, a lui Vasile. Şi mă uitam la vapoare. De la o vreme m-am plictisit şi am plecat acasă. Vasile, care dădea la undiţă doar la o sută de metri de mine, a mai rămas, şi tocmai atunci a trecut austriacul. De pe şlep s-a aprins o lanternă. Vasile doar nu-i prost a priceput şi s-a dus înot până la şlep; pe cap cu găleata. Neamţul,
147
care mergea la Brăila, avea nevoie de lei româneşti. Vasile, care era pregătit, i-a dat trei mii de lei; neamţul i-a turnat o găleată plină de ceasuri austriece. Acum, Vasile, s-o tot îmbrace pe Didina şi să bea vermut. Eu, prostul, m-am dus acasă, să mănânc peşte fript cu mămăligă caldă!
cât îl costă pe Vasile un ceas?
cincizeci de lei.
cu cât îl vinde?
la prima mână 250-300 lei. La Bucureşti ajung mai scumpe; până la cinci sute. Toată lumea se înţoleşte. Dar Costică Stanciu, brigadierul de la „Vaca” sectorul orezăriei ştii ce-a păţit?
nu, nea Mitică, de unde să ştiu?
a dat norocul peste el. Tot aşa, vaporeanul nu şi-a întâlnit omul de legătură şi a făcut semn, arătând un sac. Costică, repede în dubă, s-a lipit de şlep era ultimul şlep şi a cumpărat un sac de pantofi bărbăteşti, ultima modă, croiţi la Viena. Îi revine la 37 lei perechea.
şi cu cât îi vinde?
nu ştiu, că i-a trimis prin cineva la Bucureşti. Sunt marfă superioară şi se vor încălţa clienţii de la „Romarta”. Ghiţă Munteanu, neam cu ţaţa Victoria, că doar îl ştii e acum brigadier la orezăria de la Berteşti. De mulţi ani paşte el Dunărea. Dar nu se alege cu nimic din toată munculiţa lui; i-o toacă nevastă-sa ca pe varză. A schimbat ieri seară, sub ochii grănicerilor, un sac de orez, pe o cutie de ciorapi de damă. Când a numărat acasă erau 250 de perechi. Eu, părinte, mă las de meserie. Am îmbătrânit şi nu mai am răbdare să aştept la mal. Mă tem şi de riscuri. Am să mă las; începe a fi periculoasă meseria. Uite, l-a arestat pe Moraru, de aici, din marginea satului; îl scutură de aur.
148
Doar se ştie că pe contrabandă a făcut destulă avere. Chiar fata lui se zice că l-a dat în gât. Supărată, de la un ceas de aur. Totuşi, dacă-ţi trebuie ceva lenjerie străină, sau stofă pentru un costum, eu te îmbrac! Am şi nişte perle de toată frumuseţea. Ştiu că asta nu te interesează. Dar un toc rezervor mont Blanc pixuri, hârtie străină? Vi le dau ieftin, ieftin, ca braga.
nea Mitică, toate-s bune aşa cum mi le înşiri. Pe mine m-ar interesa nişte cărţi străine. Poţi să mi le comanzi, prin vaporean?
dă-mi lista lor; dar după ce le primiţi, să fiţi grijuliu. În orice caz, nu eu vi le-am dat. Şi nea Mitică îşi scutură reverele la surtuc. Altceva?
hei, nea Mitică, aş dori eu şi altceva.
ce anume?
du-mă vineri până la Viena. Mai departe mă descurc eu singur.
Mea Mitică începe să râdă.
mai degrabă te invit la mine; mâine tot e sărbătoare. Ai să mănânci un borş de peşte, cum nici la restaurantul „Pescăruş” de la Băneasa nu se face! Dar la Viena nu mă încumet să te expediez. Poate că s-ar putea. De urcat e simplu, dar trebuie să ştie căpitanul vaporului; sunt riscuri mari de tot. Puşcărie, pentru toată lumea. Nimeni nu-şi ia o astfel de răspundere. Să schimbi un ceas e uşor. Să duci un om la Viena? Cred că nici cu cele mai mari sume de bani nu putem reuşi. Mai ales că-i vorba de transportul unui politic, care ajuns acolo presupunând că reuşeşte operaţia va începe să vorbească. Nu, nu, Părinte; mai bine încercaţi pe la Tito…
149
tito s-a împăcat acum cu noi şi pe fugarii politici îi dă înapoi pentru un vagon de sare; dacă nu-ţi rămân cumva oasele pe graniţa arată şi greblată.
dar chiar vreţi să plecaţi spre Apus?
da, nea Mitică, aş vrea să ajung în America!
şi acolo ce să faceţi?
mă tocmesc cioban la oi.
pentru atâta lucru nu-i nevoie să treceţi oceanul. Şi ferma vă angajează la ciobănie.
mai vreau ceva, nea Mitică; să ajung undeva unde, dacă mi-oi pune capul pe pernă, seara, să ştiu că nu mă deranjează nimeni peste noapte şi nici în zilele următoare. Ţip după libertate. Aici, stăpânirea îmi pune căluş în gură şi nituri la cătuşe.
Nea Mitică se uită la mine, apoi la Dunăre şi tace. Amândoi ne uităm cum trec în susul apei perechi, perechi pescăruşii.
Pe deasupra noastră cârdurile de gâşte se întorc de pe Bărăgan. Moş Potop trece Dunărea în coaja lui de nucă; cântă ceva. Pe dig, către motoare, trec motoriştii de la orezărie. Au încasat azi chenzina şi chiuie. Chiuitul ţine trei zile. După aceea banii se termină şi motoriştii se cuminţesc. Fetele de la plivitul orezului şi-au cumpărat câte un batic şi câţiva biscuiţi. Mâine seară vor dansa la club; asta-i lumea! încolo, natura rămâne curată şi curge. Eu tânjesc, nu mă pot adapta la mediu, nu mă pot conforma naturii. Nea Mitică pândeşte vaporeanul cu ceasuri, sau altă contrabandă. Asta-i viaţa de lângă pământ. Nu-i pe gustul meu!
150
SATELIŢI DEASUPRA BĂRĂGANULUI
Am citit despre ei în gazetă. Dar Ion nu vrea să creadă. Nu vrea să creadă şi pace. Ba, mi-au spus şi câţiva ce ascultaseră la radio. A auzit şi Ion spusa lor. Dar nu vrea să creadă. Caut să-i fac o demonstraţie.
uite, Ioane, e ca şi cum ai arunca o piatră cu praştia. Praştia ar fi forţa propulsoare, iar piatra satelitul. Cu ajutorul celei de a treia trepte a rachetei purtătoare, i se dă înclinarea pe orbită. Şi satelitul se învârteşte, cât poate, în jurul Pământului; pe urmă, când intră în atmosferă, coborând, se aprinde şi gata.
şi cu sateliţii aceştia, o să zboare omul la Dumnezeu?
ca să ajungă omul până la Dumnezeu, nu are nevoie de satelit, sau de o cosmonavă; mai întâi închide ochii urmând ca să-i deschidă abia la obşteasca înviere, apoi Arhanghelul Mihail îi predă sufletului două aripioare duhovniceşti şi cu acestea gata într-o clipă, s-a şi înfăţişat la scaunul de judecată. Ca atare, Ionică, nu e nici un pericol ca omul să încerce o detronare a lui Dumnezeu. Dacă e vorba să-L nege, asta o poate face foarte uşor, rămânând pe pământ. Dacă doreşte să întreţină relaţii prieteneşti cu Dumnezeu, asta o poate face aici, pe Bărăgan, la faţa locului. Nu e necesar zborul cosmic pentru a-L afla pe Dumnezeu. Decât doar Într-un singur caz. De va zbura omul
151
printre planete şi asta este foarte posibil şi dacă-şi va păstra puterea de judecată, ca şi sensibilitatea la frumos şi la armonie, în mod implicit va ajunge la concluzia că toată această ordine şi extraordinară armonie presupun în spatele lor o raţiune creatoare şi organizatoare, presupun existenţa unui priceput inginer care a creat, a dat impuls, mişcare, şi a pus ordine în cosmos, fixând legi.
acesta-i Dumnezeu, nu?
altă ieşire raţional vorbind nu-i; ori admiţi existenţa inginerului şi te prosterni în faţa Lui or te pleci în faţa naturii şi te întorci la comuna primitivă.
va să zică aşa, tu crezi că e posibil zborul omului în cosmos?
da. Şi asta se va petrece curând. Chiar, mă mir că s-a întârziat atâta. Mai înainte se spunea că religia creştinismul, ca atare a făcut să stagneze mersul triumfător al ştiinţei. Uitând cei interesaţi în denigrarea creştinismului că toţi oamenii de ştiinţă au fost creştini; ba chiar preoţi şi călugări. Că ştiinţa a progresat numai în ţările creştine şi sub impuls creştin. Eu însă stau şi mă gândesc: viaţa omului este extrem de scurtă. Spaţiile interstelare sunt nemaipomenit de întinse. Ca să ajungi la unele stele, chiar dacă ai cădea în cosmos cu viteza luminii, încă îţi trebuie mii, milioane sau chiar miliarde de ani tereştri. Ori ajungem prin procedee ştiinţifice la prelungirea vieţii, ori, cuminţi, zburăm până acolo, până unde ne ţine viaţa. Acolo facem o etapă de ajustare, de vreun milion de ani şi de pe acea banchiză, sărim pe alta şi tot aşa, prin salturi şi adaptări, vom ajunge să populăm cosmosul; asta, în miliarde de ani.
152
presupunând că viaţa ar fii numai pe Pământ. Dar dacă pe Marte, de pildă, ar fi fiinţe raţionale?
dacă viaţa există numai pe Pământ ceea ce-i absurd de admis atunci sămânţa de viaţă o vom duce şi pe celelalte planete, care se vor dovedi locuibile. S-ar putea întâmpla însă altceva.
Sfărâmiturile de stele căzute pe Pământ par a fi compuse din aceleaşi materii ca şi natura noastră, a Pământului, întreg cosmosul de planete şi stele îşi trage originea din materia haotică primară creată de puternicul inginer raţional şi care, pusă în mişcare, prin întărire şi aruncare în spaţiu, a creat galaxiile şi sistemele solare. Prin rupere de Soare, apare Pământul, iar prin rupere de Pământ apare, poate, Luna. Aici, local, pe Pământ, forma superioară de viaţă aceea care raţionează este omul. Acesta apare în a cincea etapă a creaţiei locale şi din el Dumnezeu face un colaborator. Dându-i elementele naturale şi natura în stăpânire, suflându-i raţiune, i-a spus: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi”. Acest colaborator al Divinului Creator apus stăpânire pe Pământ şi, sub imboldul Lui, a făcut şosele asfaltate, blocuri turn, căi ferate, lumină electrică şi cosmonave. În armonia generală, omul, aici, cu elementele date, creează armonia locală, iată rostul local al omului pe Pământ. Dacă ar fi numai aceasta, ar fi prea puţin.
Creatorul pretinde şi armonie morală, dar omul, obrăznicindu-se, mândru că a făcut şosea şi cosmonavă, trece într-o etapă extrem de periculoasă, cea a autocârmuirii, negând forţa creatoare şi închinându-se la propria lui forţă raţională, cea care a fost în stare să facă o căruţă. Dar lemnul şi fierul, altcineva i le-a dat, gratis. Iar în creier i-a
153
dat scânteie, prin insuflare. Aici armonia a fost distrusă şi urmează ca Divinul să-şi aducă la ordine făptura. Cum? Când?
Când va socoti el că mândria omului a depăşit cel mai scăzut grad de toleranţă. În ce fel? Cu un alt potop? Sau cu un foc nuclear?
Şi asta se poate.
şi dacă dăm de viaţă pe alte planete, cum rămânem cu Biblia?
rămânem aşa. Că blândul Iisus, înainte de patima Sa, le-a spus apostolilor, într-o ultimă convorbire: „Eu plec de la voi şi mă duc în altă parte, să vă gătesc o locuinţă. Pentru că în casa Tatălui Meu, multe locuinţe sunt”. Şi acum, mergem mai departe pe acest curs. În Geneză se vorbeşte de creaţia vieţii pe Pământ. Cartea aceasta scrisă este din inspiraţie divină. Iar descoperirea divină, aici, se face numai pentru om şi priveşte numai lucrurile de pe Pământ. Ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu, nouă, ne este suficient în strădania noastră de mântuire. Şi Dumnezeu, în primul rând acest lucru l-a avut în vedere. Că nu ne-a dat relaţii complete despre univers şi despre viaţa din cosmos da, se poate! Dar către această cunoaştere mai deschisă, mai completă, care să mulţumească apetitul nostru ştiinţific, ne-a dat raţiune. Cu raţiunea mă pot ridica, într-o clipă, până la Dumnezeu şi pot galopa pe galaxii fără nici o oprelişte. Cu raţiunea pot conchide că-n condiţii fizice egale, pot să se nască fenomene identice. Cu raţiunea pot înţelege că sunt stele care au avut viaţă creată de Dumnezeu, pentru acele stele şi care apoi s-a stins, la impulsul Stăpânului. Pot crede că sunt stele mari ce vor fi
154
populate cu forme de viaţă peste un milion de ani, să zicem. Căci nimic din ceea ce este creat, nu este creat fără scop, fără un rost. Cosmosul nu este creat de Stăpân ca să arate numai puterea Lui creatoare. Ci cu un destin. Fiecare stea fiecare om aici apare, îşi îndeplineşte rostul, şi trece în conul de întuneric. În armonia universală noi şi stelele cu viaţa noastră suntem o picătură de armonie. Tot Universul psalmodiază armonios laude Divinului, pe care urechea noastră încă nu le percepe. Sau le vom înţelege când vom fi răpiţi, până la al treilea cer, cum i se întâmplă marelui Apostol Pavel. Şi acum, revin. Mai întâi, omul va merge şi va cerceta Luna; e mai la îndemână. După aceea va călători spre Marte. S-ar putea ca acolo să fie forme de viaţă, la fel ca cele de pe Pământ, chiar şi marţieni raţionali. De mult se tot spune că pe Marte ar fi nişte canale uriaşe făcute nu create că, de acolo, pe unde electrice, se transmit semnale către Pământ. Ba chiar, în ultimul timp, staţiile de radio, pe care le supraveghează pricepuţi oameni de ştiinţă, au prins nişte sunete ce se repetă uniform ca nişte chemări ce vin din alte lumi. S-a crezut că acele sunete ar putea să fie emise de pe o planetă ce a trăit acum un milion de ani. Viaţa acolo s-a stins, dar chemările se repetă la infinit. După cum prea bine s-ar putea ca aceste apeluri să fie lansate de marţieni sau de alte forme de viaţă raţională, de pe o altă planetă. Stau şi mă gândesc: dacă marţienii ar fi mai avansaţi decât noi, ar pleca ei la cucerirea Pământului? Ce mai spectacol ar fi…
crezi că nivelul de cunoaştere este superior nouă?
după părerea mea, şi planeta Marte este o „casă” a Tatălui ceresc. Probabil că Dumnezeu li s-a descoperit
155
marţienilor, cât a socotit El. Pentru ei bănuiesc că nu a fost nevoie de întruparea Fiului, dacă au fost cuminţi cum n-a fost Adam! Şi au rămas în armonie cu Dumnezeu. Ca atare, după ce vom lua contact cu ei şi vom stabili un limbaj comun, atunci vom vedea ce ştiu ei despre Dumnezeu şi despre Univers. S-ar putea ca să avem ceva de învăţat de la ei. Dacă ne vor fi inferiori, atunci vom pregăti un corp de misionari, şi-i vom creştina pe marţieni. Tu, ca blăjan, vei fi numit şef al acestei misiuni interstelare. Şi după ce vei muri, conciliul de la Roma te va beatifica. În calendar va apărea un nou sfânt: „Ion cel mai nou apostolul planetei Marte”. Eu te voi tămâia şi te voi pune la istoria marilor misionari.
mai întâi zice Ion ar fi mai bine să te ocupi de lunatici şi să le citeşti afuriseniile Sf. Vasile. Poate li s-o întoarce mintea acasă. Căci zic scripturile: „unde-i multă minte, este şi multă nebunie”.
E seară cu cer înstelat. Ion iese în prag; se uită pe bolta cerească, se închină catoliceşte, revine şi se întinde pe pat zicând:
ei, mai ai ceva de spus?
mai am, Ioane. În galaxia noastră mai sunt şi alte stele cu viaţă, cărora Dumnezeu probabil li s-a descoperit mai puţin decât nouă, sau mult mai clar. Vom vedea mâine ce scrie la Bibliile lor. S-ar putea ca-n vreun corp ceresc, unde vom ancora, viaţa să fie abia în a treia zi a creaţiei şi să nu ai cu cine te înţelege. În altă parte, vor fi fiind copaci şi păsări sau patrupede de înfăţişări apocaliptice. Nu uita
156
că la timpul în care Pământul iradia puternic şi Soarele încălzea altfel, pe Pământ au fost balauri brontozauri, ihtiozauri, dinozauri şi oameni uriaşi. Uriaşii aceştia, negându-L pe Dumnezeu, au făcut un turn. Iar Dumnezeu, supărat, Le-a încurcat limbile şi, fugărindu-i de la Babel, i-a băgat în alte condiţii de climă şi i-a pipernicit (pe uriaşi şi pe balauri). Atunci am apărut noi, cu destinul nostru şi cu istoria noastră săracă. Iar Divinul, văzând că creieraşul nostru cântăreşte abia un Kilogram şi câteva sute de grame (uneori), a dat neamului nostru atâta revelaţie cât putea suporta acest creieraş, fără să se tulbure. Ba, se pare că şi atât s-a dovedit a fi mai presus de înţelegerea noastră. Dovadă că tu crezi ce zice Roma, iar eu cred ce zice Iisus.
Ion protestează cu umerii. Eu continuu:
s-ar putea, românule, ca totuşi pe unele planete să găsim fiinţe raţionale, mult mai evoluate decât noi. Ce înţeleg printr-asta? înţeleg că, dacă noi, oamenii, suntem un compus dihotomic – 50 materie şi 50 spirit fiinţă adaptată perfect la viaţa şi cunoaşterea lucrurilor pe planeta Pământ pe altă planetă ar putea să fie altă viaţă: animală, vegetală, minerală (nu ne îndoim nici o clipă) cu o proporţie de 95 materie şi numai 5 spirit. De altfel, în paranteză vorbind, socialiştii de stânga afirmă că oamenii sunt 100 materie, iar spirit 0. În ceea ce priveşte propriile lor persoane, nu ne îndoim nici o clipă că au dreptate: sunt materie vie, deocamdată; stau alături de maimuţe. Revin, Ioane, la subiect. S-ar putea ca pe unele planete materia să fie atât de fină, încât să copieze trupul duhovnicesc, în care te voi întâlni la judecata de apoi. Iar spiritul străluminat să se bucure de cunoaşterea imediată a sfinţilor. Fiinţe total duhovniceşti, nu
157
locuiesc pe planete de piatră şi fier. Duhurile locuiesc în imperiul spiritual, în alte condiţii de mediu, supuşi altor legi, excluşi, de exemplu, de la legea gravitaţiei, glumesc! cu rosturi precise pe lângă tronul lui Dumnezeu şi care sunt în contact cu formele de viaţă de pe planete (cum sunt îngerii, pentru noi dar şi diavolii) dar şi cu cele de dincolo de limitele vieţii materiale, dincolo de natură, peste graniţele galaxiei noastre, unde se întrevăd alte galaxii, cu alte stele, cu alte planete, toate închise ca într-o sferă ce e în veşnică rotaţie, iar în interiorul ei şi pe deasupra cosmosului, până la marginile lui şi dincolo de marginile lui, planează Duhul inefabil al marelui Creator, veşnic în lucrare. Toate lumile acestea curg, se definesc, se armonizează către un scop unic.
în această lume imensă, la care mintea nu se poate ridica, pluteşte un fir de nisip pământul, şi pe el microbii pământului -oamenii, care tind să cucerească Universul! Cred că bunul Dumnezeu râde în barbă şi-i şopteşte Sfântului Duh: „Vezi? dacă le-am dat scânteia. Merg pe urmele lui Lucifer; au să păţească ca şi acela”. Iar noi doi, Ioane, oricând dorim, putem ajunge, în zbor spiritual, până la Dumnezeu şi-I spunem ce ne doare. Iar El, bunul, ne mângâie cu făgăduinţa unei cărări, cât mai apropiate de scaunul Său. Dacă nu ieşim din armonia morală. Iar, după ce ne vom dezbrăca de materie cred că pe la anul 2000 vom călători peste nori şi peste vânturi şi dincolo de sateliţi şi de planete vom trăi veşnic în armonia spirituală, bucurându-ne de cunoaşterea completă a problemelor de viaţă şi de moarte ca un dat al harului şi vom privi cu
158
ochii spiritului, înţelegători, la strădaniile pământenilor şi la încercarea lor de a călători interstelar şi cu trupul.
până când?
până când lumea aceasta îşi va fi împlinit destinul, şi focul apocaliptic o va trece prin vâlvătăi, iar din materia astfel purificată prin foc, Dumnezeu va crea un alt cosmos ceruri noi şi pământ nou, în care să locuiască dreptatea.
Era duminică şi cald. După ce ne-am răcorit în Dunăre eu şi Ion am rămas pe mal. Se anunţase prin gazete că în această seară, nu ştiu al câtelea satelit va putea fi văzut cu ochiul liber trecând peste Bărăgan, călătorind pe deasupra Bucureştiului. Când a apus soarele, am început a scruta orizontul, privind spre răsărit. Şi, la un ceas de aşteptare a trecut, pe deasupra noastră, când luminată, când în întuneric, racheta purtătoare, rostogolindu-se pe orbită. Mai târziu, printre stele, o stea roşiatică, mare, perfect vizibilă, călătorind încet către apus…
Satelitul a trecut pe deasupra noastră, bătut în faţă de razele soarelui. Apoi, din păduri, de peste Dunăre, îşi arată faţa galbenă Luna, biata Lună! Ce neplăceri o aşteaptă. Ce vor mai scrie poeţii după anul 2000? Luna şi stelele! Luna explorată, iar stelele, uriaşe pietre călătoare, aşteptându-i pe îndrăzneţi ca să le cucerească.
În Soare nu vrea să meargă nimeni, ca să-şi ardă aripile? Pe aripile lui Icar, Ion doineşte; cântecul lui dă roată Universului.
Cum să piară spiritul, dacă natura nu moare? În toate e curgere şi definire, în armonia divină.
Totul e viaţă. Iar viaţa este Dumnezeu.
159
ORIZONTURI NOI
Omenirea de astăzi caută un drum nou. Omenirea dintotdeauna a căutat un drum nou. Fiecare generaţie socoteşte că ea va realiza o altfel de lume decât aceea în care s-a trezit. De la aceste încercări de a schimba înfăţişarea socială sau politică, se nasc conflictele între generaţii, conflictele între popoare, care totdeauna duc la încăierări sângeroase. Unele generaţii, sub imperiul unor vizionari, şi-n nişte condiţii politice onorabile, reuşesc să pună în aplicare idealurile lor. Altele se risipesc în lupte inegale cu mediul potrivnic şi, până la urmă, pier. Însă ideile puternice reuşesc să polarizeze lumea sub un acelaşi steag de luptă. În general, o idee cucereşte lumea dacă te adresezi voinţei şi libertăţii omului; de exemplu, ideea creştină. Altele, mai ales în ultimul timp, se realizează pe sistemul loviturilor de stat, fără să întrebi, fără să ţii cont de voinţa oamenilor; de exemplu, comunismul. În mod dictatorial, pui şaua pe ţară şi-ţi aplici planul. Toată opoziţia o anulezi sângeros, cu concursul decisiv al teroarei, apleci massele şi le înjugi. Zi-i să tragă, şi el trage. Zi-i să ragă, şi el rage.
Aşa cum a spus Lenin: „Sacrifici două-trei generaţii şi cu a patra faci ce gândeşti.” Iar omul, speriat de spectrul foamei şi al temniţei, se apleacă de spate tot mai jos, tot mai curbat, până la stadiul pitecantropului. În acest stadiu,
160
ţi-i perfect egal; ori afară, ori în temniţă mediul e acelaşi, te bucuri de aceeaşi raţie colhoznică. În Rusia, fiecare cetăţean este obligat să aibă asupra lui pătură, gamelă la şold şi lingură; de rest are grijă întreprinderea unde lucrezi, sau direcţia puşcăriei; te mai ajută şi natura cu ciuperci şi măcriş. Omul nu mai gândeşte, nu mai vrea nimic. Pentru el gândeşte şi voieşte comitetul central. Omul este tot mai mult dezbrăcat de calităţi şi de personalitate şi, din zi în zi, redus la un număr care execută ceva, undeva, fixat acolo, şi primeşte, statistic, atâtea grame de pâine. De aceea omul timpului prezent a luat o înfăţişare sălbatică, neglijent în îmbrăcăminte îşi cumpără haine după cele trei măsuri se comportă cât mai necivilizat pe stradă şi la masă limbajul s-a întors la interjecţiile epocii de piatră şcoala se face terorizând cu neştiinţa şi obrăznicia partinică şi, la douăzeci şi cinci de ani ajunge membru la Academie unde se întrec fonfii în etalarea propriilor insuficienţe mintale.
Am ieşit din temniţă după douăzeci de ani de întemniţare! Revin la lumină şi, în mod implicit, iau contact cu omul de pe stradă, cu şcolarul sau studentul. Discut cu ţăranul sau cu lucrătorul din fabrică. Intelectualul fuge, se teme, trece pe celălalt trotuar; şi încerc să mă lămuresc ce crede omul de astăzi şi care-i sunt idealurile de viaţă, dacă cumva le are.
Când eram în lagărul de la Oranki am citit în Pravda oficiosul comitetului central un articol întins pe prima pagină, şi semnat de Ilia Erenburg.
Articolul spunea următoarele: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să iubiţi pe aproapele vostru… Iară eu vă
161
zic vouă: să urâţi pe aproapele vostru”! în fond, gazetarul făcea o demarcaţie netă între iubirea creştină şi între comunism, care-şi fundamentează ideologia pe ură. Gazetarul cunoştea problemele şi a precizat perfect noile poziţii. Spune el: lumea nouă, lumea socialistă; ne facem o revoluţie a noastră, pe care o creştem cu concursul acestei noi virtuţi cu ura de clasă în care-i antrenăm pe cei’mulţi împotriva celor puţini; atât. Gazetarul nu-şi îngăduie să meargă mai departe. Mai departe vor decide Stalin, Hruşciov, Brejnev sau aparent comitetul central, noi mergem mai departe.
Cu ura dezlănţui fiara şi, strict animalic, răstorni o lume şi preiei puterea. Apoi, anulând lumea pe care ai învins-o în douăzeci, treizeci de ani ai sfărâmat orice opoziţie obiectul real al urii tale.
Şi-ai creat lumea ta, pentru care ai luptat. Şi nu mai ai pe cine urî.
în mod real trebuie să părăseşti această virtute cardinală, ce nu-şi mai are obiectiv de atins. Şi ce pui în loc? Nimic? Care sunt raporturile tale cu societatea cu statul? Crede şi vede lucrurile exact ca şi tine? Cum te comporţi cu soţia şi copiii tăi, cu colegii şi tovarăşii tăi de lucru? Nu văd pentru ce să te mai uiţi la ei încruntat, căutând acolo un inamic, toţi îţi sunt prieteni şi credincioşi sistemului tău. Ca atare, ce faci? Te întorci odată cu Ilia Erenburg şi cu comitetul central de la ură, care este un accident în viaţa omenirii, caracteristică doar războaielor şi revoluţiilor te întorci la iubire, virtute veşnic prezentă în viaţa omenirii. Şi tu, omule de astăzi şi mai cu seamă cel de mâine îţi vei iubi familia şi ţara.
162
Pentru că iubirea este naturală rasei umane. În timp ce ura nu este altceva decât întoarcerea la viaţa junglei. Adepţii de astăzi ai urii şi ai nimicirii se vor întoarce, siliţi de viaţă şi de umanitatea din ei, la iubirea care-i adună pe oameni şi care face să înflorească pacea în suflete şi între popoare.
în aceste condiţii, Ilia Erenburg va scrie un nou articol, inversând propoziţiile din fraza de mai sus: „Aţi văzut că s-a zis celor de la 1918 să urască pe aproapele lor; dar a venit timpul să-L reactualizăm pe Iisus, spunându-vă vouă, celor de azi: căutaţi şi-l iubiţi pe aproapele vostru”.
Şi omul, încet, încet, ridicându-se din nou în două picioare, îşi va pieptăna părul şi va prinde a gândi.
La grădina de zarzavat, peste vară, lucrează destui elevi şi eleve, ca să-şi adune ceva gologani. Cei mai mulţi cu greu îşi fac norma. Câştigul meu pe zi ca şi al lor şi al celorlalţi de aici este de 11, 20 lei muncă uşoară, 13,30 lei muncă medie şi 15, 20 lei muncă grea. Din această sumă, ce reprezintă plata noastră pe 12 ore de lucru în câmp, cu norma executată ni se scad: 8, 50 masa, 5 impozit, 5 sindicat, iar restul, dacă mai este şi rest îl încasăm la chenzină. Cei care nu reuşesc să-şi facă norma, mai trebuie să plătească ceva în plus la cantină. Adică să lucreze munca este o onoare plătind din buzunare această onoare. Mă uit la bieţii elevi; slabi în dezvoltare şi nemâncaţi, abia ţin sapa în mână. Totuşi, unul dintre ei, Costică Tudor dintr-a zecea de la Feteşti, dovedeşte multă hărnicie, lucrează conştiincios. Mă apropii de
163
el şi prăşim alături. Într-o pauză intrăm în vorbă: despre profesori, despre lecţii, despre cravata roşie. A doua zi iar discutăm, a treia zi mă întreabă câte ceva. Pe urmă capătă multă încredere în mine. Înţeleg că învaţă bine, are note bune şi suflă într-o trompetă la pionierat. Ştie tot ce scrie în manuale. Dincolo de litera cărţii, nimic, foarte străin de logică.
până acum eu n-am auzit nimic din ceea ce-mi spuneţi dumneavoastră şi chiar dacă aş întreba pe profesori, ceea ce ar ridica bănuieli asupra originii acestor întrebări aceştia mi-ar da răspunsurile politizate din cărţi. Mai bine îmi văd de şcoală liniştit, am bursă şi sper să reuşesc în septembrie la Universitate.
şi ce vrei să înveţi?
farmacia.
de ce?
Îţi faci meseria la umbră.
numai pentru atâta?
voi avea şi leafă.
dar acum, pentru ce prăşeşti?
vreau să-mi cumpăr o minge de fotbal.
altceva? Visuri, idealuri, preocupări?
vreau să trăiesc bine.
ce înţelegi prin a trăi bine?
leafă mare şi venituri corespunzătoare.
Dincolo prăşeşte la cartofi Dora Manole studentă la biologie anul III.
ce ai de gând pentru viitor, Dora?
164
e o anchetă?
bună pentru mâine; nu te jena, ci spune-mi, doar suntem între prieteni.
mă fac profesoară la oraş.
Şi altceva?
mă mărit cu Ion.
am auzit despre asta. Şi?
bineînţeles, vom avea doi copii.
pe urmă?
pe urmă, sau paralel cu asta, buletin de Bucureşti şi un apartament la bloc.
ce mai urmează?
viaţa.
ce înţelegi prin viaţă?
nici un efort în plus. O las să curgă, aşa cum dă Dumnezeu.
vreun ideal, dincolo de ce oferă Dumnezeu?
ei, da! îmi trebuie o pereche de pantofi decupaţi. Asta-i peste ce dă natura gratis. De aceea prăşesc la cartofi, aici se plăteşte mai bine…
Nenea Radu Gheorghiu, ţăran de 60 de ani de la Ghermăneasa, şi-a lăsat barbă mare şi mustăţi fioroase; desculţ, cu capul descoperit, dă apă la… ardei. Pe urmă motorul se înfundă, tuşeşte şi se opreşte. Avem timp de schimbat o vorbă:
cum o mai duci, nea Radule?
ca Grivei în căruţă.
adică?
165
adică, la deal dau în bot, iar la vale tot cad în fund. Ori cum o sucesc, e rău.
adică, ce nu-ţi ajunge?
mai rău ca acum n-am încercat niciodată. Ţăranul a dus-o greu totdeauna; dar nu chiar ca acum.
bine, dar dumneata şi alţii ca dumneata aţi vrut muncă la colhoz.
pe dracu! Am intrat şi am iscălit împins cu suliţa în fund. Cei mai tari dintre noi au înfundat ocnele. Eu am lucrat un an, doi, la colhoz. Nu rentează. De aceea am plecat în lume, ca să-mi pot câştiga pâinea, slugărind la stat. Am să-mi aduc şi muierea aici. Copiii au împuns lumea pe la Reşiţa, pe la Constanţa, pe la Bicaz; la colhoz rămân numai bicisnicii şi conducerea. Cei de la conducere papă ce-i bun, iar bicisnicii primesc câte 400 de grame de grâu la ziua de muncă. Aşa nu se mai poate trăi! Nu-i pâine, nici mămăligă, nu-i vită şi pasăre în bătătură; ţăranul a ajuns proletar. În sfârşit, poate dormi liniştit! Nu mai are nimic pe lângă casă. Vorbea nu ştiu cine de la conducere că ne-au dezrobit de muncă, dar ne-a robit, pe veci, sărăcia.
şi cum crezi dumneata că s-ar putea îndrepta lucrurile?
să ni se dea pământul înapoi şi vitele şi plugul şi noi ne obligăm să dăm pâine ţării. E bine aşa?
şi crezi, nene Radule, că va fi posibil?
hei, d-apoi Dumnezeu nu doarme. Şi i-o trimite el pe americani încoace! Să vezi atunci iar plugurile brăzdând şi mierliţa fluierând, iar pe masa ţăranului belşug de pâine, nu coca asta acră de 600 de grame cât primim noi aici pentru o zi de muncă! Ptiu! Bătu-i-ar Dumnezeu şi
166
Maica Domnului de nepricepuţi. Noi suntem talpa ţării, noi suntem cei mai mulţi în ţara asta, noi facem pâine şi tot noi crăpăm de foame. Dar vine şi vremea noastră, a ţăranilor, noi, cei mulţi, ca să ne spunem cuvântul. Până acum în numele nostru au vorbit alţii; vine vremea să vorbească şi ţăranul. Şi-o să ni-l spunem, răspicat…
La pompă stă un motorist, care porneşte motorul atunci când ne trebuie apă, apoi se aşează pe mal şi trage la undiţă, cu urechea la bătaia ritmică a pistonului.
căzu ceva, Dane?
nu, Părinte. Vântişorul acesta a încreţit Ialomiţa şi peştele doarme la fund, în nămol.
cum o mai duci cu viaţa?
cu 750 lei pe lună, trag pisica de coadă; cu nevastă şi trei copii e greu; nu-i pe ce scoate un ban.
dar tu eşti lucrător. Doar lucrătorii conduc azi ţara!
ba, chiar, am gândit, într-o vreme, să intru în partid; că zicea tov. Lefter de la fermă: „Măi Dane, tu ai putea ajunge departe: meşter bun, origine socială sănătoasă.” Pe urmă mi-am luat gândul. Politica s-o facă cine se pricepe şi are timp pentru asta. Eu îmi cunosc motorul cum îşi cunoaşte tata plugul; mai mult nu mă interesează. O fi regim muncitoresc, aşa cum ni se spune pe la meetinguri,
dar eu am 40 de ani şi tata 68. El e colectivist şi trăieşte greu. Eu sunt motorist, deci lucrător, sunt la putere şi tot greu îmi merge. Mai înainte aveam şi eu o vacă, oi, păsări şi ceva pământ; pâinea o aveam de acolo; azi e altfel. A trebuit să renunţ la gospodărie şi să mă mărginesc la motor. Iar motorul dă puţin.
167
poate că ceilalţi lucrători o duc mai bine.
da, o duc mai bine. Se îmbată de două ori pe lună, la leafă; şi atunci cântă.
poate că în fabrică e altfel.
în fabrici e ca şi aici. Doar pe la şantiere, dacă se poate câştiga un ban mai mult. Dar pot să se îngrămădească toţi la şantiere?
şi cum crezi că ar trebui să fie lumea, ca să ajungă la toţi?
părinte, dăm cărţile pe faţă; eu ştiu cu cine vorbesc. Aş vrea să fiu lucrător în uzinele lui Ford şi să am parte de viaţa lucrătorilor de acolo. Iar când nu va avea Ford nevoie de mine, voi trăi ca un şomer american, e bine?
Inginerul-şef de la fermă, basarabean la origine, bea de stinge lampa. Nu ai ce discuta cu el, e mereu afumat. În semitrezire mi-a spus, la ureche, că e alături de noi. Poate!
I-a venit însă un ajutor tânăr, un inginer proaspăt ieşit de la Herăstrău. Frumos la înfăţişare, cu o privire inteligentă.
cum vi se pare Bărăganul, domnule inginer?
voi face tot ce-i posibil să mă apropii de Capitală.
Şi aici cine lucrează?
sunt destui tehnicieni.
dar dumneavoastră sunteţi pregătit pentru…
înţeleg ce vreţi să spuneţi. Eu nu-s idealist şi nici romantic. Vreau să trăiesc o viaţă civilizată şi cât mai în inima Bucureştiului.
dar lanurile mănoase şi tarlalele de usturoi…
168
toate se dezvoltă frumos aici şi fără mine. Eu sunt tânăr şi vreau să mă bucur de viaţă. Odată trăieşte omul şi trebuie să folosească fiece clipă; tendinţa mea este în sus: locuinţă bună, masă bună, haine de la „Romarta”, petreceri. Pe urmă vine neantul. Din întuneric am venit, ne întoarcem în întuneric.
un alt scop al vieţii nu găsiţi în societatea pe care dumneavoastră o creaţi?
eu nu creez nimic; beneficiez. Iar slujba mi-o fac de aici şi până acolo. De acolo începe altul, până dincolo. Şi aşa, tot mai departe. De toate acestea are grijă Institutul de Statistică; să socotească şi să împartă. În fond, viaţa trebuie trăită din plin. Eu nu dau doi bani pentru toată viaţa viitoare. Dacă va fi cumva şi o astfel de viaţă. Urmează ca, dumneavoastră, idealiştii, să vă sacrificaţi, pentru că credeţi în altceva. De veţi reuşi să schimbaţi lucrurile, alţii se vor folosi şi vor trage beneficiile. Eu voi fi dintre acei beneficiari, pentru care vă mulţumesc cu anticipaţie.
dar colegii dumneavoastră, cunoştinţele dumneavoastră, tot aşa gândesc, tot aşa concep viaţa?
dintre cunoştinţele mele, eu eram singurul care, din când în când, gândeam. Ei nu schiţau astfel de gesturi inutile. Trăiau. Au renunţat şi la naivităţi. Acum, practic vorbind, îmi dau toată osteneala să-mi găsesc un loc, cât mai în fruntea bucatelor. Aici însă concurenţa e mare, toţi concep lucrurile numai aşa: să te aşezi în capul mesei.
noi ne dădeam la o parte din faţa merituoşilor; înţelegeam că primele locuri, în capul mesei, sunt ale celor ce le merită. Dacă înţeleg bine, astăzi e ca la pomană, pe îmbrâncite!
169
chiar aşa. Asta-i viaţa cea adevărată.
şi când plecaţi din viaţa aceasta, ce lăsaţi ca ideal generaţiei ce vă urmează?
îi lăsăm scaunul la masă şi desaga goală, nimeni nu ni-i cu ceva obligat, iar eu, la rându-mi, nu-i sunt dator nimănui cu nimic. Am fost materie moartă ieri, sunt materie vie azi, iar mâine trec din nou în moarte.
gândeşti prea simplu.
pentru un materialist este suficient şi atât.
dar despre Dumnezeu şi morala Sa, despre sacrificiul pentru altul şi despre cinste, aţi auzit?
am auzit. Dar mie toate acestea îmi sunt foarte străine. Eu sunt vrăbioi şi concep să trăiesc tot aşa, ca un vrăbioi; umplându-mi guşa cu rumene cireşe din când în când şi cu câte o nevinovată gâză, ce cade în obiectivul meu. Cred că am fost destul de clar. Uite, sună de 12.
mergem la masă împreună?
Şi ne-am dus spre cantină. El fluiera uşurel un cântec la modă. Eu păşeam îngrijorat de perspectivele sumbre ale viitorului. Cui predăm făclia? Numai copiilor noştri? Vor fi înghesuiţi, călcaţi în picioare şi striviţi de acest iureş al mulţimilor ce coboară mereu, treaptă după treaptă, în animalitate? Cine va întoarce această lume pierdută către spiritualitate, spre îndumnezeirea omului? Numai Cerul? Singur El?
170
PE UNGURI NU I-AM IUBIT, DAR…
Raporturile noastre cu ungurii au fost acelea pe care le-a înscris istoria, într-o mie de ani de ciocniri politice şi militare. Pătrunzând în Europa, acum o mie de ani, au ocupat Câmpia Panonică peste care stăpâniseră hoardele lui Atila, cu cinci sute de ani înainte de Arpad. Iar când au încercat o pătrundere spre Apus, ungurii au fost bătuţi de nemţi, pe timpul împăratului Otto I şi fixaţi la graniţă. Găsind graniţe tari şi spre Imperiul Bizantin, au încercat o expansiune spre răsărit, peste Tisa, în Transilvania. Aici vor reuşi să pătrundă, întâmpinând slaba rezistenţă românească. Totuşi, abia în două sute de ani ungurii au pus stăpânire pe întreaga Transilvanie. Voievozii români au adunat în jurul lor elementul românesc şi s-au opus acestei cotropiri. Dar întrucât nu s-a putut realiza o singură stăpânire peste toată Transilvania, micile cnezate, slabele voievodate româneşti au fost înfrânte şi supuse. Elementul românesc s-a tot retras, ba la umbra pădurii, ba către munte, în timp ce veneticii au ocupat, în massă, câmpiile mănoase. Principatul ardelean a ţinut, în cea mai mare parte a istoriei sale milenare, de Budapesta. Uneori a depins de Imperiul german. A avut o umbră de independenţă numai când Ungaria a fost prefăcută în paşalâc turcesc. De fapt, atunci a avut soarta Moldovei şi a Munteniei.
171
Pentru o clipă anul 1600 sub Mihai Viteazul, întreg poporul român s-a adunat sub o singură domnie.
Din punct de vedere politic, pătura conducătoare a populaţiei româneşti din Transilvania, căutând să-şi menţină privilegiile, a trecut la catolicism, s-a încuscrit cu ungurii şi a pierit în massa maghiară. Aşa se face că la scurt timp după pătrunderea ungurilor în Ardeal, neamul românesc de acolo era un popor de plugari, fără conducători fireşti, fără o pătură conducătoare.
Iar din punct de vedere social, tot natul a coborât la stadiul de iobăgie. Deşi majoritari ca număr, nu au avut drepturi în ţara lor. Cele trei naţiuni au condus Principatul: ungurii, saşii şi secuii. În Dieta de la Cluj, nici un român.
Valahul, în ţara lui a fost lipsit de drepturi. Şi a urmat neagra epocă de mizerie materială şi morală, pe care o înscrie istoria, o întunecoasă epocă de o mie de ani de stăpânire maghiară, în Transilvania.
Pe la 1700 sub imboldul Austriei, s-a crezut că prin unirea bisericească cu Roma, poporul român îşi va putea pretinde drepturile, dacă nu ca stăpân în ţara lui, măcar ca egal cu ceilalţi locuitori ai Ardealului. Această „uniaţie” s-a dovedit a fi un faliment politic care a făcut o ruptură dureroasă în sufletul românilor ardeleni.
Situaţia românilor nu s-a schimbat nici după revoluţia lui Horia. Odată înfrântă răscoala, iobăgia a devenit şi mai grea. Abia când ideile de libertate, egalitate şi dreptate, au venit din Apus, către anii 1848, au ridicat din nou pe români împotriva ungurilor, sub conducerea lui Avram Iancu. Abia atunci românii au prins un suflu bun şi au câştigat drepturi pe aceste principii.
172
Feciorii de prin sate feciori de preoţi şi de dascăli au mers la şcoli la Budapesta şi Viena; câţiva la teologie, la Roma. Şi încet, în două generaţii, s-a format o pătură intelectuală românească ce pretindea drepturi politice şi sociale şi, prin vot universal au pătruns în parlamentul de la Budapesta unde răspicat s-a cerut dreptul la viaţă, la cultură şi civilizaţie pentru poporul român transilvănean. Iar când, de dincolo de ocean, în 1918, s-a dat dreptul naţiunilor la autodeterminare, pe câmpia de la Alba Iulia poporul român, cu conducătorii săi, a votat alipirea Transilvaniei la Regatul Român, la patria mamă. După o mie de ani, la 1 decembrie 1918, poporul român s-a găsit adunat sub aceeaşi conducere politică, de la Nistru până la Tisa.
Acesta este socotit cel mai important act politic din întreaga istorie a poporului român. A urmat un act de nedreptate istorică în Răsărit: iunie 1940 când Rusia ne-a răpit Basarabia şi Nordul Bucovinei pentru a doua oară; în august 1940 Bulgaria ne-a luat Cadrilaterul şi, în sfârşit, acelaşi an septembrie, Germania şi Italia au dat Ungariei Ardealul de nord.
Însă ceea ce părea statornic în evul mediu, n-a rezistat în secolul XX. Ardealul s-a întors la matcă, în octombrie 1944, prin sacrificiul de sânge al soldatului român.
Basarabia pe care ruşii o numesc Moldova socialistă implicit recunoscând prin aceasta originea ei românească a revenit acasă; iar cu Bulgaria s-a făcut un schimb de populaţie, aducând populaţia românească din Macedonia şi de pe Dunăre, aici, în Cadrilaterul românesc.
Şi hotarul nostru va fi de-a pururi aici, la sud de Balcic, pe valea Batovei.
173
Vremea este aproape; Nistrul, cu cetăţile lui de graniţă, stă mărturie istorică puternică pentru drepturile noastre sfinte, până la această apă. Acolo a fost hotarul Sfintei noastre Moldove; şi noi acolo ne ştim stăpâni. Aşteptăm ora prielnică, când să-i aducem pe fraţii basarabeni la unitate, ridicând steagurile ţării pe meterezele de la Hotin şi până la Cetatea Albă.
Pe unguri noi nu i-am iubit, nici ei nu ne-au îmbrăţişat. Ne-au luat pita şi slana acolo în Transilvania iar românul a trăit ca rob. Pe unguri noi nu i-am iubit şi pentru primitivismul lor sufletesc. Chiar de trăiesc în centrul Europei, de o mie de ani, ca structură sufletească au rămas neevoluaţi, tot asiatici, tot mongoli. Le lipseşte fineţea sufletească pe care o întâlnim la români. Le lipseşte, pentru că n-au avut-o niciodată. Vor trebui să treacă încă multe milenii, până ce vor căpăta, prin împrumut, fineţurile acestea care caracterizează populaţiile originare europene. Ca atare, pe unguri noi nu i-am iubit. Dar…
Într-o seară,pe laSf. Dumitru în 1956 seară cu vreme urâtă, cu ceaţă, din care curge o burniţă murdară peste Bărăgan, la ora aprinderii luminilor, bate la uşa mea un prieten. Şi intră în casă, fără să mai aştepte poftire. Grigore Caraza, străluminat de o bucurie care este atât de năvalnică, încât fraza îi iese bâlbâită din gură.
părinte, ungurii se mişcă!
cum?
s-a anunţat la radio.
şi anume ce?
la Budapesta o adunare, cu ceva nemulţumiri: studenţi şi lucrători şi toată populaţia. Guvernul comunist e
174
în derută. Se pare că Nagy Ferencz de fapt tot comunist încearcă să se rupă de Moscova, încercare de gen titoist. Vom vedea cum vor evolua lucrurile!
se prea poate, Grigore, ca revoluţia să reuşească. Deocamdată, ca-n orice revoluţie neorganizată, care se naşte dintr-o nevoie de moment, mărirea salariilor de exemplu, revoluţia nu are o ţintă mai mare şi nici n-are conducători care s-o canalizeze către rezultatul urmărit. Bine, totuşi, că a izbucnit revolta. Din tot neamul acesta unguresc se va ridica cineva care să ştie unde să înfigă steagul. Este totuşi un mare semn de întrebare: Rusia, care e prezentă la Budapesta şi-n toată Ungaria cu trupele sale. Mai este o înţelegere militară între Rusia şi Ungaria comunistă perfectată prin Pactul de la Varşovia. După aceea, vom vedea cum privesc revoluţia statele din Apus: rămân în expectativă, sau o ajută efectiv. America este ocupată cu alegerile prezidenţiale şi Ungaria nu are prieteni în Apus; un pic de simpatie în Anglia. Germania i-ar ajuta, dar e legată şi de mâini şi de picioare. Totul depinde de atitudinea Rusiei.
dar noi, ce facem în cazul acesta, părinte?
noi ştim ce trebuie să facem; ne cunoaştem precis obiectivele. Dar dacă duşmanul nostru dinlăuntru poate fi uşor răsturnat, apoi cu Rusia rămâne o problemă. Rusia este prezentă la Timişoara, în Cluj, ostaşul ei este pe tanc la Bucureşti, Iaşi, Galaţi şi Constanţa. De e nevoie, ce crezi tu, Grigore, ne putem bate cu ruşii? Ei cu tancurile, noi cu praştia. Ţăranul şi armata merg după noi, de asta suntem siguri. Dar revolta ungurilor deci şi a noastră nu e împotriva unui Guvern pe care nu-l vrem ci împotriva unui regim pe care l-a pus aici Rusia şi pe care-l sprijină, aici, cu
175
preţul vieţii sale. Rusia îşi apără aici, sau la Budapesta, ca şi la Berlin, propriile sale interese politice sau de altă natură…
Dacă dă un singur pas înapoi, Rusia este pierdută; comunismul intră în dezagregare. Şi Rusia nu va face această greşeală. Mai întâi, că nu s-a trezit din beţia victoriei asupra Germaniei şi, în al doilea rând, de altfel motiv principal nimeni nu o sileşte să plece de la Budapesta, să’plece de la Berlin. Ori, din istorie se ştie că rusul nu s-a retras de pe unde a avansat decât în faţa unei forţe armate, care i-a dat peste rât. De bună voie, din proprie iniţiativă, sau la cererea unei revoluţii ungureşti, Rusia nu va părăsi terenul.
După părerea mea, încercarea ungurească va fi privită cu condescendenţă de toate popoarele de cele libere, de cele subjugate mai ales. Socotesc că e foarte naturală ca fenomen politic această revoluţie, a unui popor mândru care nu mai poate suporta cnutul. Dar neajutată extern, nu va reuşi, încercarea lor este egală cu o sinucidere. E măreaţă ca act de revoltă. Şi ungurii se ridică sus de tot, în atenţia lumii civilizate. A îndrăznit o mână de oameni să înfrunte jugul monstrului asiatic. Sunt măreţi aceşti unguri, iar noi, deşi nu-i iubim, îi admirăm pentru curajul de a se fi ridicat împotriva balaurului!
Grigore a plecat de la mine cu entuziasmul mult atenuat. Să aşteptăm. Dacă-i foc, se va întinde şi la noi.
Au trecut câteva zile. În Ungaria revoluţia a cuprins toată ţara şi acolo se dau lupte sângeroase, cu atrocităţi ungureşti. Local, lucrătorii de la fermă se gudură pe lângă noi. Ţăranii angajaţi aici ne salută şi ne întreabă. Conducătorii fermei au plecat. Comuniştii şi autorităţile, nu ştim unde sunt. Mereu posturile de radio dau comunicate.
176
Şi satele fierb. Se uită, atente, la noi. Şi aşteaptă un semn. Îmi dau seama perfect că un singur cuvânt — spus acum — poate duce o ţară la război civil. Dar, tot eu îmi dau seama că nu putem reuşi cu tot sprijinul masiv al maselor sătule de regimul comunist şi cu sprijinul armatei. Ştiu, îi cunosc pe ruşi. Ştiu mai ales că e vorba de un regim folositor lor, în toate, şi pe care nu-l părăsesc decât dacă cineva e mai tare decât ei. Ori, America este tare departe şi nu e dispusă la război. Noi, cei de pe Bărăgan, ştim că ţara întreagă va merge cu noi dar putem noi să-i învingem pe ruşi, să-i zvârlim peste Nistru, să-i umanizăm la Moscova? Este mai mult decât o prostie să treci la fapte, fără să pui în balanţă forţele şi fără să întrevezi consecinţele. De aceea, noi am frânat lucrurile.
revoluţia câştigă partida în Ungaria, susţinea Costică Stanciu, iar noi stăm cu mâinile în sân. Să beneficiem de sacrificiul lor! Ce ruşine! Ce aşteptăm?
depozitul de arme şi muniţii este la un pas de noi, în pădure, la Chioara. Înarmăm satele de pe aici şi, în marş spre Bucureşti, Toate satele vor merge cu noi, mă apostrofează Fredi Cureliuc.
măi Mitiţă, să nu pierdem acest moment unic în viaţa noastră adaugă Ion Vorovenciu.
Andrei tace. Tăicuţu tace.
Afară-i noapte urâtă, neagră, cu ceţuri reci, ce spală apele. Satele dorm somn de iepure.
măi oamenilor, măi fârtaţilor, să zicem că eu cad la învoială cu voi. Şi plecăm la scuturarea jugului comunist. Să nu vă închipuiţi voi că va fi un marş, ca la o paradă de 10 Mai. Nu mă îndoiesc că sunteţi gata de moarte. Cu viaţa voastră, faceţi ce vreţi. Dar cu viaţa celor ce vor merge după
177
noi, cine e stăpân pe viaţa lor? Şi de toate suferinţele omeneşti, ca şi de pierderile materiale pe care le va suporta biata ţară, cine va răspunde? Să zicem că lupta noastră reuşeşte, cu sacrificiul nostru şi al multora ca noi. Şi în ţara noastră se aprind luminile. Perfect. Pe sacrificiul nostru voit şi conştient se eliberează din moarte o ţară întreagă. Măreţ sacrificiu mântuitor pentru un neam întreg! Dar se mai poate şi altceva lucrurile trebuie judecate la rece. Facem revoluţie, ajungem până la Bucureşti şi răsturnăm regimul. Apoi vine armata rusească, ne batem cu ea cum putem, nu ne dăm învinşi, dar până la urmă ne copleşeşte cu mulţimile, cu armele. Se repune la loc regimul lor. Se curăţă ţara de elementele neprietene, şi greutăţile puse pe ţară vor fi sporite. În istorie se aşteaptă totdeauna o conjunctură favorabilă. Şi atunci pui umărul! Altfel rişti. Iar cu Rusia comunistă, prezentă în ţară la noi, nu rişti, ci pierzi sigur. Să aşteptăm rezultatul imediat al experienţei ungureşti…
nu mai aşteptăm nimic, se revoltă Vorovenciu, conjunctura politică este favorabilă vrerilor noastre. Să trecem la fapte, imediat.
nu putem mâna un neam întreg la sinucidere. Vom fi măreţi în încercarea noastră disperată de a răsturna lucrurile dar Rusia este prezentă cu tancurile în casa noastră şi-n toată Europa. S-a dus de mult vremea când bătăliile se câştigau de curajoşi. Astăzi o bătălie se câştigă de cel ce are forţă economică şi militară mai puternică decât adversarul său. Ioane, îmi dau seama că vei lupta frumos, şi eu nu mă voi da în lături din faţa morţii. Totuşi, în acest ceas, nu este nevoie de sacrificiul nostru neroditor. Să aşteptăm…
Afară e noapte de catran. S-a pornit un vânt tăios, ca un bici. Andrei îşi pune căciula pe cap şi, tăcut, pleacă. După
178
el, Tăicuţu. Pe urmă, toţi. Se topesc în noapte. Cu gândurile lor, cu voinţa lor de a-şi sluji părinţii şi neamul. O ţară întreagă aşteaptă scânteia. Dar nimeni nu are dreptul să-l trimită la sinucidere pe celălalt. Neamurile oprimate, care ştiu să aştepte, învie până la urmă. N-a venit încă ceasul marelui răspuns. Dar va veni. Iar noi, tăcuţi, îl aşteptăm.
În Apus i s-a arătat Ungariei multă simpatie. Chiar şi în America lucrul a fost privit cu destulă înţelegere. Posturile de radio au preamărit eroismul oamenilor şi marea putere de sacrificiu a naţiei maghiare.
Totul era roz şi, în câteva zile, regimul comunist din Ungaria fusese dat peste cap. Rusia era prezentă, Rusia era atentă. A schiţat chiar şi un gest de retragere ca să-şi poată aduna tancurile. A ştiut că popoarele din Apus laudă la radio, dar nu dau ajutor, nu pun umărul. Şi tancurile ruseşti s-au pus în marş; moarte, sânge, schingiuiri, foc. În 24 ore ţara a fost pacificată. Cei ce-au reuşit să treacă graniţa spre Apus, bine de ei. Ceilalţi, care au căzut în capcană, au mers la moarte, ori au umplut puşcăriile…
În temniţă la Aiud, la Zarcă, eu, cu Ion Vorovenciu şi alţii ne aducem aminte de toate. Ion se uită la mine şi zice:
am fost mai tari decât Securitatea. N-a fost trădare între noi. Altfel, numai pentru planurile noastre de atunci am fi fost împuşcaţi.
totuşi, Ioane, raţiunea atunci a învins în noi. Dar gestul ungurilor rămâne în istorie. Nu toate revoluţiile reuşesc. Aceasta, a lor, era pierdută încă din faşă. Aşa cum ar fi fost şi a noastră. Ca gest, ca strigăt de alarmă, contează. Ca reuşită, însă, trebuie să aşteptăm. Numai cu un sprijin puternic din afară vom reuşi, altfel nu se poate. Nu se poate!
179
DIPLOMAŢIE… ŞI ZVONURI
în puşcărie se face politică, fiecare după priceperea lui. Dar cu cât omul este mai neintrodus în probleme, cu atât mai mult îşi susţine poziţia. Se ajunge uneori la vorbe tari, ba, destul de rar, şi la acte pugilistice.
Cei care cunosc un pic de istorie şi de economie politică şi au încercat să înţeleagă sistemele sociale sunt mai clari în expunerile lor când sunt solicitaţi s-o facă, sau când sunt obligaţi să-şi spună cuvântul. Cu cât omul cunoaşte mai puţin, cu atât mai dogmatic s-a dovedit a fi. Dar, mai ales în puşcărie, s-a putut învăţa politică, ştiut fiind că, în definitiv, şi politica este o artă care se învaţă ca la abecedar. Se pare că toţi cei trecuţi în special pe la Aiud şi Gherla au făcut această şcoală. Dascălii au fost vechii politicieni liberali, ţărănişti, socialişti şi vârfurile legionare, la care s-au adăugat o sumă de intelectuali ce nu practicaseră politică, dar o cunoşteau în teorie.
Beneficiari, massa largă de puşcăriaşi. Toate problemele ne-au interesat în penitenciar, chiar şi ce găini ouă mai mult dar un interes viu s-a manifestat în primul rând pentru problemele politice. Chiar acelui ins care a intrat la răcoare pentru că l-a înjurat pe Stalin la un pahar de vin aici i s-a deschis capul. Nu mai era nici alcool, nici tutun, nici muiere; creierul i s-a limpezit şi omul a început
180
a întreba, privind de-a dreptul lucruri rumegate sau încercând pe cont propriu o asimilare personală.
Ţăranul şi lucrătorul au prins aripi; li s-a lărgit orizontul. Acum ei ştiu ce e în lume şi sunt capabili să poată alege între ce-i bun şi ce este fals. Intelectualii de la periferia intelectualităţii şi până la rafinatul diplomat au dat tot ce au ştiut, şi-au primit, cu discernământ ceea ce nu ştiuseră până atunci.
Paralel cu aceasta, în unii ani, administraţia penitenciarelor încearcă, organizat, ruperea rândurilor deţinuţilor politici şi însumarea celor căzuţi în partida de extremă stângă. E cazul Piteştilor despre care vor povesti alţii, iar noi vom povesti cu altă ocazie ce s-a petrecut la Aiud şi-n principalele puşcării din ţară.17Din toată această perioadă de 20 de ani, când puşcăriile au fost suprapopulate cu elemente politice de la elevul de 12 ani până la Iuliu Maniu reiese că oricine a avut convingeri politice şi o atitudine personală sau de grup a fost nevoit să se adapteze la universitatea politică a Aiudului.
Dintre toţi politicienii ce au trecut prin celule, singuri legionarii au ştiut ce vor, şi-n permanenţă au avut o atitudine precisă. Legionar de rând sau comandant, cuvântul era acelaşi; nu existau două atitudini. În al doilea rând, ţărăniştii; chiar ca număr, ei se înscriu imediat după legionari şi s-a observat corecta lor atitudine faţă de Maniu şi Mihalache, ba chiar coeziunea mai ales în rândul tineretului militant al acestui partid şi la care am întâlnit o precizare frumoasă a programului ţărănist. Liberalii au fost destul de puţini. Dinu Brătianu a murit la Sighet. Ca toţi
17 E prea murdar, nu vom mai scrie nimic; roşeşte şi hârtia de ruşine.
181
Brătienii el a avut o atitudine demnă. La fel, George Brătianu. De la socialişti, au fost toate vârfurile începând cu Titel Petrescu. Pe linie internaţională parcă laburiştii au întrebat de ei au fost scoşi din puşcărie. Pe urmă au revenit la ocnă… În afară de aceste patru partide, puşcăriile au fost asaltate de tot felul de organizaţii şi de grupări care au încercat ceva acţiuni, sau au gândit să facă ceva, nu se ştie când, dar apoi, prin trădare, au ajuns în umbră.
Partidele încercau să înghită aceste grupări şi în bună parte au şi reuşit prin tratative sau prin propagandă de la om la om. În fond tentativele de apropiere, de colaborare în viitor cu programul platformă, au fost încercate de cei cu răspundere la centru şi se socoteşte că s-a reuşit. Ce va fi mâine? Ce va rezolva generaţia de mâine? Deocamdată noi trăim prezentul. Şi nu suntem mulţumiţi de acest prezent. Am dori să-i dăm o altă direcţie. Gândul nostru merge într-acolo, ca să reuşim, cu sacrificiul nostru şi cu ajutor străin, să ne eliberăm de constrângătoarea tutelă rusească şi pe român să-l facem stăpân în ţara sa şi pe bogăţiile sale.
Vom reuşi noi oare să ne realizăm idealul? Cu ajutorul lui Dumnezeu, credem că da. Prin faptul că am pierdut ultimul război şi prin faptul că am fost predaţi ruşilor oameni şi bunuri nu înseamnă că lucrurile se permanentizează şi că rămânem noi şi ţara de-a pururi înfeudaţi Moscovei. Se vor găsi popoare care să pună problema românească. Dacă nu din dragoste creştină de care ne îndoim, atunci sigur că pentru probleme economice. Doar s-a observat că pe noi ne îmbrăţişează, cu multă tragere de inimă, popoarele mari ale lumii. Pentru că aici, în România, a pus Dumnezeu bogăţii multe, de care vecinii apropiaţi
182
sau şi cei mai îndepărtaţi fie că le duc lipsă, fie că dacă e ceva în plus, mai ales în inima Europei apoi aceste bunuri nu-ţi strică dacă le ai tu.
îmbrăţişarea nemţească este sufocantă; cea rusească — azi prezentă îţi lasă ochii ca să plângi; cea franţuzească este cu mănuşi latine; englezii şi americanii au interes crescut pentru petrol. Iar românul trage-n jug. Licitaţia bunurilor locale nu românul o face, ci prietenul ce ne ajută. Iar noi, mulţumitori, îi punem la picioare marea cu sarea şi munţii cu aurul. Gândim că aceste bogăţii, ce ne vin gratis, să le valorificăm noi şi să le vindem la preţul pieţei celor ce ni le solicită. Şi cu banii realizaţi, să-i cârpim românului cămaşa ruptă în spate şi opincile găurite.
Acum, ochii tuturora se îndreaptă spre America. Acolo-i ţara unde curge lapte şi miere. Nu că am vrea cu toţii să ne ducem în America şi să ne închinăm la „Statuia libertăţii”! Ferit-a sfântul! Nu!
Dar, pentru Terra, la această epocă, ţară de echilibru este S.U.A. Şi cu un regim mai apropiat de libertăţile pentru care milităm şi noi. Pământul, cât o fi el de rotund, a devenit prea mic pentru pământeni. Lumea s-a împărţit în două emisfere: Răsăritul şi Apusul.
Ca sistem politic-social, Răsăritul este socialist, iar steagul acestui sistem îl ţine Rusia. Apusul este democrat şi steagul stă în S.U.A. Rusia nu poate ieşi din hotarele ei, iar economic cu greu dacă poate face faţă nevoilor interne, necum să mai ajute şi pe alţii. Pretenţii, totuşi, de dominaţie universală au aceste două ţări: Rusia şi S.U.A.
Rusia încearcă o propagandă searbădă prin colonii, sau în mijlocul popoarelor slab dezvoltate, cărora, însă, nu le
183
poate veni efectiv în ajutor. Rusia imperialistă, adusă în Europa de forţa materială a Americii, pe propriile sale resurse nu poate trăi decât strângând mereu cureaua, şi prin furt organizat, legalizat.
S.U.A. este extrem de puternică, cea mai mare forţă economică, care poate împrumuta şi ajuta financiar tot globul, care poate da pâine la toţi cei ce pot să i-o plătească. Iar cu flota ei, este prezentă în toate mările şi oceanele. S.U.A. a devenit jandarmul globului. Americanul bogat adună acasă bogăţiile lumii. Pe forţa lui economică se întemeiază hegemonia americană de mâine.
Nu avem ce face. Alegerea e simplă: ori le dăm totul ruşilor, inclusiv independenţa ţării, intrând în Uniune, ca a nu ştiu câta Republică sau ne predăm americanilor, cu bagaje cu tot. Se pare fără nici un echivoc că e de acceptat ultima alternativă. Măcar americanii te gâtuie cu un juvăţ de mătase. Tot e ceva.
Franţa, care s-a redresat cu concursul Americii, încearcă o ieşire de sub tutela Americii. Vorbeşte de federalizarea statelor europene. Socoteşte că în felul acesta şi unificarea Germaniei se va putea realiza, fără zguduiri. Franţa, însă, nu poate fi o ţară de echilibru în Europa. Încearcă să se apropie de Germania. Şi amândouă să stea pe talerul Apusean al balanţei; cel din Răsărit fiind mereu ocupat de Rusia. Se crede că în felul acesta poate fi înlăturată dominaţia economică şi politică a S.U.A. De Rusia, Apusul se teme; Rusia nu e un concurent economic; nu are ce vinde, nici măcar grâu şi slănină.
În Germania, capitalul american deţine 50 şi pe acest capital străin ţara învinsă s-a redresat, încât neamţul
184
nu a cunoscut niciodată o mai bună stare materială decât acum. Germania se socoteşte fericită, remorcată de S.U.A. Unificarea nu o vede posibilă decât cu concursul masiv al Americii. Franţa singură nu poate; Anglia, nici atât. Rusia este pentru o Germanie împărţită şi comunizată. Şi atunci interesele nemţilor se cer rezolvate la Washington. Te alipeşti de cel ce te poate ajuta. Aşa vom face şi noi. Ne legăm toate speranţele de viitor de America. Poate că ne va trata mai omeneşte decât neoamenii veniţi de dincolo de Nistru. Şi dacă Dumnezeu e veşnic prezent în mijlocul popoarelor, înseamnă că lucrează tot prin intermediul lor. Se pare că totuşi în America se citeşte Biblia şi se cunoaşte numele lui Iisus. În timp ce în altă parte este negat sau denigrat.
Şi în satul de pe Bărăgan se caută piatra filosofală. E cald afară şi politica încălzeşte şi mai rău spiritele.
ai văzut, Mitiţă, că se retrag ruşii?
da, Nelule e vorba de Vorovenciu. Să rămână aici câţi am botezat eu. Dar îmi revin repede. Nu, nici aceia să nu rămână. Să se ducă în ţara lor şi să-şi mănânce în linişte caşa proprie. Căci, fără multe comentarii, cred că numai în 1941 am botezat peste 50.000 de ruşi, în urma frontului! E bine să se ducă şi aceia în Crimeea şi-n Caucaz!
cum văd te lasă rece senzaţia. În loc să ieşi la gară cu flori şi cu muzică, îţi vezi de mizeriile tale…
de la noi se retrag, Nelule dacă se retrag; însă rămân în Ungaria. Apoi să nu crezi că ruşii sunt departe de Galaţi şi Ungheni sau de Iaşi.
se pare că ai dreptate.
185
acum, Nelule, să-ţi pregăteşti traista pentru puşcărie. Regimul, rămas pe propriile puteri, se teme de noi şi ne va trimite la celulă.
numai pentru asta?
pentru asta şi încă pentru alte temeiuri. După amiază, Petrică cel slăbănog îmi spune într-o suflare:
pleacă ruşii, părinte! Ura! Am scăpat!
altceva?
au debarcat americanii în Liban.
e ceva!
englezii au intrat în Iordania.
-Şi?
flota a V-a americană se plimbă în apele turceşti; vor intra în Marea Neagră. Parcă-i văd la Constanţa. Ura! Ura! Ura!
petrică, du-te acasă şi strânge-ţi ţoalele, revizuieşte-ţi hârtiile şi eventual, ce nu-ţi trebuie, dă pe foc.
-???
du-te!
Vine Andrei. Tăcut, îngândurat. În urma lui rămân doi copii mici.
ce zici, Părinte?
noi doi ştim ce urmează. Iar bate crivăţul!
e greu când ai familie! Cum va da Dumnezeu! Cu bine!
Pleacă tot aşa cum a venit; îngândurat.
De mult, încă din iarnă, s-au deschis porţile lagărelor din Dobrogea. Sunt adunaţi acolo mulţi, mai cu seamă legionari.
186
ştii, zice Costică Stoicescu, au fost ceva revolte ţărăneşti împotriva colhozurilor pe la Galaţi, prin părţile Brăilei. Ce crezi?
se trece, începând cu toamna asta -1958 la colectivizarea agriculturii. Cu Dobrogea s-a încheiat. Urmează Moldova de sud şi Bărăganul. După aceea, în doi-trei ani, restul ţării. Pe cei ce se vor codi sau se vor dovedi mai colţoşi e vorba de ţărani îi vor trimite în celulă peste noi, pe ei să-i tămăduiască de proprietatea individuală, iar nouă să ne facă viaţa şi mai amară.
crezi?
ai să vezi. Pe noi cei de pe Bărăgan şi pe unde mai suntem, ne vor aduna în sac; doar ne socot opoziţia activă costică, începe viforniţa cea mare18
Ion Mereu, bunul meu companion, vine seara obosit de la muncă. Curios! Nu mai cântă din fluier. Se spală. Mănâncă.
ioane, văd că ţi s-au înecat corăbiile.
ai auzit despre China?
auzit. Ei şi?
americanii trimit în ajutorul lui Chang Kaichek flota a şaptea. Din Formoza se trage pe China continentală. Comuniştii chinezi trag şi ei. Se dau avertismente. Nu ştiu câte la număr. Hruşciov i-a scris o jalbă lui Eisenhower. Acesta nu vrea s-o citească. Mă rog, începe războiul.
18 Vers dintr-un cântec de epocă, citat aici şi dat drept titlu de către părintele Dimitrie Bejan uneia din cele mai cunoscute cărţi ale sale, carte apărută în mai multe ediţii (n.ed.).
187
Nu cred Americanilor, lasă că încă nu-s pregătiţi! nu le convine un război în China, departe de bazele de aprovizionare şi-n faţa a 700 de milioane de flămânzi; dacă s-ar angaja acolo, războiul ar fi de lungă durată. Din acesta ar câştiga Rusia; ar câştiga timp. Mai la urmă, americanii au să se înţeleagă cu chinezii. Le vor da pâine, pe cupru şi platină. Să fim deocamdată mulţumiţi pentru două lucruri: mai întâi, China e o ţară înapoiată şi în al doilea rând, aşa stând lucrurile, nu-şi dă seama de valoarea ei numerică. Altfel, pericolul galben ar fi o gravă ameninţare pentru restul lumii.
cred că cele două lumi iau poziţie şi că lupta decisivă se va da acolo, în China. Ruşii promit ajutor comuniştilor chinezi. Ştii, mă gândeam că în felul acesta ar putea fi salvată Europa de distrugerile atomice.
china comunistă ştie că la Formoza sunt americanii. Şi, după încă un număr de avertismente, lucrurile se vor împăca şi situaţia va rămâne aşa cum e acum.
până când?
până la momentul potrivit!
văd că ţi-ai pregătit traista. Crezi că-i ora?
e mai aproape de noi decât mai înainte.
de-ar fi mai scurtă!
asta n-o ştie nici Dalles, nici unchiul Sam. Cam prin ‘65, socot eu, am putea să fim liberi; dacă ţine pielea până atunci.
ce te face să crezi asta?
mai nimic. Socot că se împlinesc 20 de ani de la război şi, poate, în 1965 va fi vreo scadenţă!
şi dacă nu-i nici atunci?
188
mai amânăm cu cinci ani.
adică în 1970. De ce?
vor fi atunci 25 de ani de la război, iar Fritz, ajuns la majorat, va pretinde libertate pentru ţara sa, va cere unificare şi hotarele de la 1 ianuarie 1930. Dacă nu i se dau de voie, va face război cu concursul material al Americii. Adică America îi va înfrânge pe ruşi cu ajutorul nemţilor. Şi ruşii, ca şi nemţii vor ieşi slăbiţi din acest război şi vor cerşi dolari. America bogată şi odihnită îi va ajuta. Adică, mai clar spus, îi va servi economic. Şi cine stăpâneşte economic, acela conduce şi politic.
deci, la noi?
la noi, la fel ca aiurea. Fă-ţi bagajul, Ioane. Plecăm în cursă lungă…
Ion mă ascultă. Nu ştiu de ce crede în cuvântul meu.
189
Şi-a pus în traistă trei schimburi. Se uită la fluiere. Va plânge vântul prin ele!
Cântarea noastră-i de acum litanie de-ngropăciune. Pentru satul blestemat, pe care-l îngropăm la noapte.
CÂTĂ SUDOARE
E Ziua Crucii – 14 septembrie şi noi nu lucrăm. Ba, chiar astăzi am sărbătorit hramul bisericii, ultimul hram; pe urmă va trece peste ea tractorul şi va nivela pământul. Peste altar va creşte înalt grâul, simbolul trupului lui Iisus.
Pe urmă vor veni ploile şi vor înnegri brazdele toamnei. Grâul iar va răsări, verde ca nădejdea mai binelui de mâine, şi la vară iarăşi seceriş. Totul curge, totul suferă durerile naşterii şi ale morţii; numai conştiinţa rămâne veşnic aceeaşi.
Am avut presimţire că e ultima oară când ne închinăm la acest altar. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Din acel ceas, pe cei mai mulţi nu i-am mai văzut. De Ziua Crucii a fost drum de răscruce.
început de toamnă. Vântul bate subţirel, ca un arcuş, pe nota înaltă, prin foile porumbului şi ale orezului ce prinde a fi cosit. Pe dig, împreună cu Ion flueraşu, Ion, fratele pelin, Ion românul. Stăm între apa Dunării cu pădurile de sălcii cioturoase şi plopi uriaşi, hrăniţi din aluviuni şi udaţi din belşug de o parte, apoi, dincoace, lunca Dunării cu pădurile de porumb şi floarea soarelui şi, către Brăila tarlalele cu orez. Pe deasupra noastră navigau spre ţările calde stolurile de rândunele. Toamna-şi agaţă
190
de cătină pânzele de funigei. E un aer limpede, străluminat, cu radieri de soare… În cerurile înalte e pace.
Ion măsoară cu privirea bogăţiile câmpiilor şi ale apelor.
câtă sudoare, cât efort pentru o amărâtă coajă de mămăligă! Când stau şi mă gândesc înţeleg, dar dacă privesc tarlalele cu bogăţia toamnei, nu pricep. Pământ bun, inima pământului, grâu frumos, porumb american hibrid, pădure, floarea soarelui cu pălăriile cât roata tractorului şi, totuşi, pâine nu-i. Despre celelalte lipsuri nici nu mai vorbesc. Am auzit că la Bucureşti şi-n centre muncitoreşti există pâine şi câte ceva de mâncare. Dar la ţară, unde se produce pâinea, ele lipsesc cu desăvârşire. La oraşe capătă pâine numai cei cu cartelă şi-n limita gurilor prevăzute acolo. Mai înainte vreme, când era rău în ţara românească, pe vremea burgheziei, gemeau brutăriile de pâine; la oraş ţi-aduceau pâinea acasă. Iar la sate nu era cârciumă în care să nu se afle pâine şi şiraguri de covrigi. Eu sunt om de la munte şi mai cu seamă din regiunea săracă, moţească, dar cât de calic ar fi fost omul, în podul lui se găsea porumb şi câţiva saci cu grâu. Acum s-au egalizat toate şi toţi au fost aduşi la numitor comun; au ajuns la sapă de lemn; în sfârşit s-a reuşit să se creeze o ţară de proletari. Ai văzut lunea dimineaţa cum stau oamenii la poarta fermei, căutând de lucru; muncă ce-ţi aduce în statele de plată 11-20 lei pe zi. Şi mulţi rămân pe dinafară. Am stat de vorbă cu ei, aşa cum ai vorbit şi tu; după ce li s-au măturat hambarele cu nemaiauzite cote ce i-au sărăcit total, cu iscălitura forţată au fost trecuţi la colectiv. Şi-a început o iobăgie mult mai crâncenă decât aceea ce l-a răzvrătit
191
pe Horia, sau decât aceea pe care aţi îndurat-o voi, sub fanarioţi. Comparativ, acelea au fost vremuri de aur deşi noi ştim ce greutăţi au pătimit străbunii noştri. Vremurile acelea când omul căpăta de la boier jumătate din produsul muncii lui s-au dus.
Iar pentru timpul mai apropiat, lotul lui de 5 ha era independenţa lui economică. Tânjeşte ţăranul după proprietatea lui particulară. Cu ce sete şi-ar înfige încă o dată plugul în brazda lui de pământ! În sudoarea lui doinind şi-ar munci ogorul care, până mai anul trecut, umplea de jimble tarabele de pe la oraşe şi sate.
Astăzi, dacă-l primeşte ferma la lucru, pentru 12 ore de lucru, în care trebuie să-şi facă norma, primeşte 600 de grame de pâine acră, mai mult orz şi cartof, două ciorbe, spălătură de varză. Tractoristul încearcă să protesteze; politicul îi desface contractul de muncă şi-l preface în proletar cerşetor. Ţăranul, atât de persecutat a fost în aceşti ani de domnie satanică muncitorească, încât e înspăimântat. Numai dacă schiţează un gest de protest în disperare şi de foame este trimis în lanţuri la Gherla. Vremuri de cumplită răscruce!
Mă uit la câmpurile acestea. Câtă bogăţie! Cât efort, câtă sudoare! Şi românul se luptă cu pelagra. Tot aici, pe acelaşi pământ, ţăranii scoteau la hectar 4000-4800 kg de grâu. Azi, ferma, care i-a preluat pământul şi uneltele, produce 1500 kg la hectar şi lucrează cu pierderi planificate. De ce? Noi vedem ce se întâmplă; e o batjocură aratul şi semănatul, şi doar tractoriştii, tineretul comunist, sunt oamenii veacului acestuia. La seceriş, la cules, risipă. Stă porumbul pe câmp până putrezeşte.
192
Neglijenţă, lipsă de conştiinţă. Coşerele acoperite cu stuf; sub ele, popor de şobolani. La M.A.T. directorul fermei, cu inginerul-şef, plus câţiva subordonaţi, beau de sting pentru încheierea campaniei. Mă rog, munca cu grâul s-a terminat; pe nimeni nu interesează cantitatea, calitatea şi rentabilitatea. Dacă Nichita Hruşciov a anunţat, satisfăcut, că-n imperiul său s-au realizat 1500 kg grâu la hectar, de ce să nu se adape cu poşircă străvezie cei de la ferma noastră, de vreme ce stau pe picior de egalitate în producţie cu Hruşciov?
Se pare că unchiul Sam râde sarcastic; decât nimic, e bine şi aşa. Numai că pământul acesta, intrat pe mâna gospodarului cu pricepere, cu durere de pământ şi cu conştiinţă, poate da două pâini în loc de una. Dacă membrilor de partid li-s asigurate pita şi slana, asta-i adevărat. Aceştia sunt însă 5 din populaţie; de adăugăm şi pita lucrătorului din fabrică ridicăm procentele până la 10 din cei care au pe masă pâinea asigurată. Restul cântă în cor, cu maţele chiorăind: „Proletari din celelalte ţări, uimiţi-vă!”
ai auzit de postul festivalului? îl întreabă Ion de la Blaj.
foarte vag.
noi ştiam până acum de posturile bisericii, pe care le ţin creştinii statornici.
adică voi, orientalii.
adică noi, ortodocşii.
bine, hai să rămână aşa cum zici tu!
ei, da, fără brânză, fără ouă, nu cum obişnuiţi voi, apusenii. Dar acum nu e vorba de noi şi de voi. E vorba despre român şi despre festival. În 1953, în îndoliata zi de
193
23 august, când Rusia comunistă ne-a anexat economic şi politic a fost, ştii, la Bucureşti, o adunare mondială a tineretului comunist. De bună seamă ştii, tot atât de bine ca şi mine, că propaganda ţărilor socialiste cheltuieşte jumătate din bugetul statului pentru asta. În vederea acestui festival s-au făcut restricţii mari de alimente şi îmbrăcăminte. Ţara toată, inclusiv Bucureştiul, a cunoscut foamea rusească. Trei luni a postit şi om şi dobitoc, post strict ortodox. Ca, la momentul potrivit, adică la apariţia congresmenilor coloraţi, Bucureştiul să fie scârnav colorat şi oriental luminat, iar postul ridicat; venise paştele calicilor. În Bucureşti se găsea din abundenţă pâine şi carne; pe ici, pe colo, chiar şi ciorapi de mătase.
Pentru străini, preţuri reduse, gratuităţi. Şi toată lumea supraîncălzită şi asudată de fericiri neaşteptate; cântece şi muzică, desfrâu pe stradă şi prin grădini. Toată lumea din Bucureşti era voioasă, nevoie mare.
Dintre străini, unii s-au ales şi cu ceasurile furate. Prin intermediul lor puteai cumpăra, mai ieftin, un pantalon sau o pereche de bocanci cu talpă. Străinii, în general mai mult sălbăticiuni afro-asiatice – 90 -, au deprins să ţopăie „periniţa”. Ca atare, după mahomedani a urmat bairamul19. Odată străinii plecaţi, s-a intrat în normal; în normalul dinainte de post, cu cartelă şi cu spaimă că mâine îţi vei pierde serviciul, deci pâinea, dacă nu faci „sluj” în faţa stăpânilor. Peste nouă luni, câteva fete din popor au adus pe lume câţiva mulatri; astfel a crescut natul cu câteva zeci de flăcăi proveniţi din tătici căliţi la soarele african. Încă o dată, să ştii Ioane-Peline, că aşa-i la orientali,
19 Paştele mahomedanilor.
194
la turcaleţi; după post, după ramadan, urmează veselie, deci bairam.
de unde ştii tu, toate astea?
din popor, Ioane. De la lume adunate şi iarăşi la lume date.
nu eşti original. Mi se pare că a spus-o altcineva, cu o sută de ani în urmă. Totuşi e valabilă. Mai ales că, noi doi, ştim că: „voxpopuli, vox dei”. Nici aşa nu-i bine?
mă gândesc că la Biblie scrie: „În sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga pâinea”.
crezi că nu-i conform realităţii imediate?
ba da, despre sudoare e real; dar pâinea e prea mică. Să zicem că lucrătorul şi funcţionarul au cartelă pentru toată familia. Dar ce se face ţăranul acesta, care-i în majoritate absolută de la Nistru până la Tisa ce se face cu 11-20 lei pe zi, câştigaţi aici, în rând cu tine şi cu mine dacă are acasă nevastă şi cinci copii mici? Cine-i hrăneşte? Tu vezi: cantina costă 8,50 lei la zi. Cu ce se duce el acasă la copiii săi, să-i hrănească, să-i îmbrace? De unde să cumpere o pită, când nu se găseşte de vânzare? Cum ieşim din această situaţie nenorocită? După câte ştiu eu, sunt numai două ieşiri:
1) întoarcerea la proprietatea individuală, sau
2) vorba lui Lenin, marele dascăl şi învăţător al popoarelor sacrificăm două-trei generaţii, le măcinăm, iar a patra va fi fericită, dacă-i servim în gamelă o caşă de mei. Mergem, Ioane, la întunericul cel mai din afară, unde-i scrâşnirea dinţilor. Până la învierea obştească a Apusului.
acolo tot sunt speranţe!
sus, în cer, Ioane!
195
EVADAŢII
în decursul lungilor noastre detenţiuni am auzit despre destule tentative de evadare, unele reuşite, cu peripeţii ca-n filmele americane; altele au fost prinse în faşă şi stinse pe loc. Pe cât îmi aduc aminte, în altă parte am povestit despre câteva încercări foarte spectaculoase, petrecute pe când eram în lagărele din Rusia.
La fel de îndrăzneţe au fost acelea de la Canal, dar încă mai reuşite, oarecum, au fost acelea de la minele de plumb, de la Baia Sprie, Cavnic şi Valea Nistrului.
Nu mai pomenesc despre încercările de la Aiud, ci trec de-a dreptul la evadările de pe Bărăgan. De altfel, după legile în vigoare, evadatul prins este judecat şi pedepsit cu de la 6 luni la 2 ani închisoare; la drept comun. Prin urmare, nu aceste consecinţe ne reţineau între pereţii celulelor, ci faptul că ocaziile de evadare erau foarte rare; în al doilea rând odată evadat, se punea problema unde te adăposteşti? Cine te ţine cu casă şi masă? Mai ales dacă se ştie că gazdele sunt condamnate ca tăinuitori. Pentru o bucată de pâine sau o haină dată unui fugar fugarul este un proscris, iar binefăcătorul este condamnat la ani grei de închisoare.
Şi mai era un risc, încă mai mare. În cursul urmăririi, puteai fi împuşcat fără nici o răspundere pentru organul
196
de securitate sau de miliţie, care te surprindea şi-ţi trimitea un cartuş în ceafă. Mai adesea, aşa se întâmpla. Acest sistem care lămurea problema rapid este bine cunoscut în activitatea securităţii şi mult folosit sub acest regim. Rare sunt cazurile în care fugarul să fi fost readus la bază. De obicei, noi credeam în general cei creduli că evadarea a reuşit şi ca atare, respectivul, trecând prin Iugoslavia, a ajuns în Apus, unde este imediat pus la masă şi după masă vorbeşte la „Europa Liberă”. În fapt, prietenul nostru, pe care uneori îl invidiam pentru curajul şi norocul lui, de bună seamă că dormea adânc sub brazda strămoşească, întrucât noi socotim că poliţia este o artă, conchidem că rolul jucat aici trebuie bine studiat şi cu competenţă jucat. Natural, în calcul incluzi şi riscurile.
Se pare că astfel de gesturi au fost caracteristice oamenilor temerari, sau celor sătui de viaţă. Toate evadările însă, pe care le cunosc eu, au fost încercate de intelectuali; aceştia ştiau cum să se orienteze. Poate că şi din alte pături sociale să se fi făcut astfel de încercări; eu însă nu cunosc nici una; ţăranul în general nu ştie limbi străine şi nu ştie să se mişte pe teren străin. Este prins de îndată. Orice evadat trebuie să ştie destulă geografie, orientarea prin păduri, şi pe unde trece să întrebe cât mai puţin. Cunoaştem destule cazuri de oameni care au reuşit să ajungă în ţările apusului. Dar mulţi au capitulat pe drum, sau au fost trecuţi în imperiul ceresc, fără paşaport.
Unde eram noi acum din satul de pe Bărăgan paza era destul de numeroasă şi de atentă. Trăiam într-o colonie
197
liberă, iar de evadat se putea evada la orice oră. Desigur că cel mai adesea se pleca noaptea. În general, în 24 ore autoritatea era pe urmele tale. Urma un proces la un tribunal şi, la o închisoare de drept comun se execută pedeapsa, fără întârziere!
Era vară pustie şi salcâmii de pe dig stăteau opăriţi şi pleoştiţi sub colbul mânat de vânturi. Când mă întorc acasă de la grădină, îl găsesc pe Ion al meu şi pe profesorul Drăgănescu. Dăm mâna frăţeşte şi îl întreb:
spune, cum a fost?
a fost aşa cum nu trebuia să fie. Ştiţi că mi-a murit mama. Şi eu am primit o telegramă de la fraţii mei. Îndată am făcut cerere la Ministerul de Interne, cerând un concediu de patru zile. Răspunsul Ministerului s-a lăsat aşteptat. Şi am plecat. Sunt bucuros că am ajuns la timp. Am însoţit-o pe mama pe ultimul ei drum. De la cimitir m-au luat doi miliţieni şi câţiva civili. Puşcăria am făcut-o aici, la Călăraşi. Pentru mama nu m-aş fi tocmit; am primit senin pedeapsa. După cum vedeţi, am fost retrimis la bază. Cred că nu vom face mulţi purici pe aici.
ce mai e prin nordul ţării?
ţărani speriaţi de colhozuri şi lipsă totală de pâine.
de ce nu te-ai ascuns pe acolo?
intră familia ta la apă. Şi-apoi, chiar familia, cât să te ţină ascuns? Noi cunoaştem cazuri de macedoneni mai ales care au stat ascunşi câte zece ani în gropi, în păduri, sau mai ştiu ei pe unde. Până la urmă însă un ochi de copil nevinovat, sau un vecin, indiscret, i-a dat pe mâna securiştilor. În urma lui, procese şi procese. Zeci de oameni au intrat la puşcărie pentru o pâine dată celui ascuns.
198
şi atunci, ce-i de făcut?
dacă poţi trece în Apus, bine. Dacă nu, atunci accepţi suferinţa expiatoare.
ştii, zice Ion, că l-a prins Securitatea pe Marinică Lăudam în târg la Ţăndărei. S-a dus să cumpere ulei.
şi acum ce se întâmplă, Ioane?
l-au suit în dubă şi se pare că face plajă la umbră, în închisoare la Constanţa.
şi asta pentru un kil de ulei.
ei, pentru ulei. Pentru principiu, doară!
şi totuşi mai sunt şi alţii ce pleacă şi nu-i prinde.
mai norocoşi, amărăciune ce eşti!
Ion se referă acum la mine, care am plecat ziua la Bucureşti, cu rapidul. Acolo am stat trei zile, bineînţeles şi trei nopţi. Am fost la câteva spectacole, am vizitat muzeul de artă de la Palat, am trecut pe la Academie şi apoi, să nu uit, mi-am văzut toate neamurile. Pe urmă cu un accelerat am revenit la bază.
Ca mine au făcut şi alţii. Pe noi nu ne-au prins. Cine nu riscă, nu câştigă…
Venise-n sat la noi profesorul Bucur Brănescu, şeful unui nou partid, intitulat „Momentul potrivit”.
Cineva din gruparea respectivă îi spusese şefului:
nu-i momentul de bun augur, Bucure, şi pierim înainte de a ne naşte!
La acest avertisment Bucur a răspuns:
lasă, amice, totul la inspiraţia şi perspicacitatea mea. Momentul deciziei eu îl aleg. Vom dărâma regimul comunist
199
ca pe o marionetă. În istoria neamului românesc au fost două figuri măreţe: Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Să ştiţi voi, cei din partidul meu şi e bine s-o audă aceasta şi Ion Vorovenciu, ba chiar şi popa Bejan; mai mari decât ei mă ridic eu, ca un munte de granit şi voi da o nouă direcţie de viaţă neamului acestuia urgisit. Destinul meu este acesta: să salvez neamul şi prin el întreaga omenire din cel mai greu moment istoric din câte cunoaşte istoria românească. În spatele meu se înşiruie palizi, subordonaţi, toţi voievozii şi revoluţionarii. Eu sunt Bucur Brănescu, eroul cel mare al acestor zile întunecate. E bine să ştie acest lucru şi maiorul Vasiliu (care de fapt era acolo, prezent, doar stătea cu el în aceeaşi cameră).
Se pare că zâmbetul meu maliţios nu i-a fost pe plac. Pe loc m-a apostrofat.
ai să vezi ce sunt eu în stare să fac!
bineînţeles, îi răspund eu, la momentul potrivit.
momentul potrivit a venit. A sunat ceasul marilor acţiuni. La luptă, fraţilor, pentru moşie şi lege!
Şi Bucur a trecut la fapte. Şi-a luat geamantanul şi a plecat. La Bucureşti, după ce s-a bărbierit şi-a băut un pahar de bere s-a prezentat la Ministerul de Interne şi acolo le-a spus celor mai mici că la ministru n-a putut ajunge:
eu sunt Bucur Brănescu. Cred că mă cunoaşteţi.
Cei de la informaţii au dat din cap negativ.
va să zică nu mă cunoaşteţi, hai? Ei bine, arestaţi-mă; am evadat de pe Bărăgan căci nu pot trăi acolo; mai bine duceţi-mă la puşcărie.
aveţi ceva acte?
poftim. Şi Bucur s-a legitimat.
200
Funcţionarul s-a uitat la acte, s-a uitat şi la om, apoi l-a rugat să aştepte puţin.
Bucur s-a aşezat pe un scaun. Mai erau şi alţii pe acolo care aşteptau diferite rezolvări oficiale. Pe toţi Bucur îi privea cu adâncă compătimire. El venise singur la puşcărie. Oamenii îl priveau compătimitor: o fi bolnav, sărmanul!
A venit un ofiţer şi i-a spus scurt:
du-te, dumneata, la Feteşti, la raion, şi predă-te acolo. Astea nu-s fapte care să ne intereseze pe noi. Du-te la raion!
cum, domnule, eu vin aici şi dumneavoastră mă trimiteţi la raion?
ţi-am spus că noi nu avem timp pentru fleacuri.
astea-s fleacuri, hai? Nici măcar nu vreţi să mă arestaţi? De ce această ironie? Daţi-mi măcar o escortă până la Feteşti.
avem încredere în dumneata! Du-te singur, nu ne mai reţine de la treburile noastre. Du-te, du-te!
Şi Bucur, palid din pricina desconsiderării, a plecat capul şi c-un personal s-a dus la Feteşti. Tribunalul de acolo i-a dat lui Bucur trei luni de pedeapsă, cu circumstanţe atenuante; se predase singur.
După cele nouăzeci de zile de puşcărie Bucur a revenit între noi. Parcă mai cuminte, mai liniştit. Părintele Drăguş se pregătise să-i citească molitfele Sf. Vasile pentru scoaterea dracilor din om. Eu i-am spus că nu e cazul. Şi n-a mai fost nevoie. La puţin timp Bucur a fost dus la secţia de neurologie de la spitalul Colentina. Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul au răsuflat uşuraţi; scăpaseră de o concurenţă mai mult decât periculoasă.
201
ţi-aduci aminte de cel de la Aiud zicea Ion care în fiecare seară ţinea cuvântări către daci? Până la urmă a sfârşit prin a se crede că este regele Decebal.
Mai era unul, Popescu dumnezeu (se socotea că-i Iisus).
lasă-i pe mai târziu. Acum ne ocupăm numai de oameni normali, sau de cei aşa ca tine şi ca mine.
Şi încă o întâmplare cu care încheiem capitolul. Era aici, în 1958, un doctor, Diaca; de pe la Iaşi, de pe la Bucureşti, nu pot să precizez. Diaca se bucura de o proastă reputaţie, cică se specializase în „turnătorie” pe la Piteşti. Se dovedise tare de pumni şi sfărâmase destule oase ale celor mai slabi ca el, acolo unde se făcea pugilistic restructurarea politică a tinerei generaţii. Mă rog, urgie apocaliptică. Când se vor scrie cele petrecute la Piteşti, la Gherla, de către cei ce-au fost în miezul lucrurilor, omenirea se va îngrozi de ce a fost în stare să facă diavolul cu partizanii lui, pentru animalizarea omului. Şi Diaca a trecut pe acolo. A bătut şi-a fost bătut. Făcând şi el pe alţii să înghită excremente şi să se închine la un „falus” recte Sf. Duh. Alţii le vor povesti. Acea experienţă de la Piteşti va fi obiect de studiu pentru catedrele de psihiatrie.
În sat la noi Diaca e cunoscut; i se cunoaşte activitatea. Ostracizat, lucrează pe un bac, descărnând prundiş şi nisip. Mai sare în Dunăre şi înoată. E bun înotător.
Într-o zi dispare cu totul şi nu se mai ştie nimic de el. Securitatea face cercetări printre noi. A evadat. Mai apoi câţiva sunt duşi martori la un proces. Când revin la bază, ne povestesc. Diaca a trecut la sârbi, peste Dunăre, într-o seară. Sârbii l-au primit şi după ce l-au arestat o lună
202
de zile l-au predat autorităţilor române, pentru un vagon de sare.
Diaca a stat opt ani de zile între „frontierişti” (cei ce treceau graniţa).
În treacăt subliniem că iugoslavii au făcut unele crime cu oamenii politici români; i-au silit să moară între linii împuşcaţi sau în cel mai fericit caz, i-au predat în schimb pe sare.
împotriva oricăror legi umane, dreptul de azil politic la ei a fost total nesocotit. Cine ştie dacă nu vor trebui să răspundă, într-o zi, pentru aceste crime ce nu se pot nici într-un fel justifica.
Tare-i preţios timpul când nu ai siguranţa libertăţii de mâine. Câte aş avea de spus, dar nu ştiu pe ce mâini vor ajunge aceste însemnări. Trăind în afara societăţii libere, îmi dau seama de zbuciumul în care trăiesc oamenii. Caut să înţeleg lumea în mersul ei, dar înţelegerea mea este restrânsă la câte se văd de pe dig.
Dar dincolo de orizontul meu, ce este? Ce gândesc oamenii? încotro? Răspundeţi voi, prieteni din Apus! Voi vedeţi lucrurile călătorind pe spinarea sateliţilor. Ce aveţi de spus?
203
BATE VÂNTU-N DUNGI CIULINII
Doamne, mândru-i Bărăganul până la seceriş! Lunca Dunării e un ogor imens, verde ca buratecul, cu mici pete roşii şi albastre: macii câmpiilor şi nemţişorii involţi. Pe urmă, pe lângă apă, pădurile de luncă, verzi, mustind de sănătate. Mai spre răsărit, la orizont, cenuşiile dealuri dobrogene, ce-au făcut în era mezozoică munţi înalţi, fraţi buni cu Uralii şi crestele Tauridei (Crimeea). Pe deasupra cerul lui Dumnezeu, veşnic brăzdat de certăreţele păsări de baltă, în apă, peşti mari şi mici, inconştienţi, veşnica pradă a gurilor flămânde dunărene.
Pe ape curg bogăţiile şi hrana popoarelor.
Andrei Mihalache mă găseşte pe dig. Ne salutăm scurt. De curând i s-a desfăcut şi lui contractul de muncă; cred că a fost ultimul zvârlit afară şi acum şomează.
Oricât de corect ai fi, cât de muncitor, dacă porţi pecetea condamnării, gata! Porunca stăpânirii este clară în această privinţă: să nu mai fie întrebuinţaţi politicii decât la orezărie sau la muncile de jos ale şantierului. Sigur că şi Andrei, la fel ca ceilalţi, intră în rândul pălmaşilor. De capacitate intelectuală nu e nevoie. Cu oameni corecţi, ca Andrei şi ceilalţi, nu se poate fura. Ori, în acest veac şi-n această lume în care suntem obligaţi să trăim, nu se poate concepe viaţa fără „chicuşuri”, ciubuce şi alte venituri
204
lăturalnice. E vorba de o altă morală. Mai corect spus, e vorba de o lipsă de morală, e veacul curviei oficializate şi al furtului de stat. Pe deasupra directive superioare: ură şi minciună. Nu e de mirare că ne găsim într-un dezastru moral şi intelectual, cum încă n-a cunoscut neamul nostru în toată viaţa lui istorică.
Oare despre aceste lucruri ne întreţinem noi doi? Nu cred. Acestea-s amărăciuni şi otrăvuri. Ce vrem noi să facem din ţara noastră şi ce fac ei, aceşti străini, cu acest popor? Lucrurile sunt atât de clare, încât nu face să ne mai otrăvim recapitulând relele ce se încearcă a fi fundamentate pentru o „viaţă nouă…”
Andrei se aşează pe marginea digului, cu picioarele printre ciulhanii răscopţi. Cam devreme, dar toamna şi-a arătat colţii. A fost mai întâi o ploaie rece, ţepoasă. Pe urmă vântul puternic a spălat cerul de nori, şi-n dimineaţa cu cerul sticlos frunza salcâmilor şi a sălciilor căzuse la pământ. Cele care mai stau pe crengi, răsucite şi palide ca colbul, aşteaptă vântul de la noapte. Când vor veni brumele pe aici nu vor mai găsi frunza-n copaci. Brumele vor arde doar ierburile, pe care nu le-au dovedit arşiţele lui cuptor şi scaieţii amărui. Orezăria a dat în galben. De zece zile s-a tras apă de pe tarlale iar motoarele lui nea Prichici şi-au mânat zgomotoasa lor pompare până în mai viitor.
Câmpul desmiriştit e negru ca păcura. În urma tractoarelor cârduri de corbani, după larve, după cărăbuşi. Porumbiştele, pleoştite şi zdrenţuite după ploaie, după vânt, aşteaptă culegători. Pe câmp, către balta Dunării şi-a întins armata corturile. Vor culege ostaşii bogăţia câmpurilor.
205
Lângă fermă, în nişte grajduri, au poposit o mie de puşcăriaşi de drept comun, pentru a lucra la orezărie. Se încearcă să se facă ceva, cu multă cheltuială zadarnică şi cu şi mai multă nepricepere.
mi-aduc aminte, începe Andrei, de toamnele de la noi, cum stăteau prunele brumate în pomi, gata de cules, dulci ca mierea şi zemoase! Apoi, pere pergamute şi mere ionatane. Mama aşeza prin ocniţe gutui, suav mirositoare. Băteau nucii şi încărcau câte un car de la fiecare nuc bătrân; bogate şi vesele erau toamnele pe la noi. Mai târziu începea culesul pe la vii. Şi tot românul îşi stropea sufletul cu mustul ce da în fiert. Pe aici, uită-te! Ce să culegi din plopi, din sălcii şi din salcâmi? Numai duhul toamnei. Ia uite, colo! Ca o turmă de iepuri adunaţi ciulhanii. I-a smuls vântul din rădăcini şi i-a fugărit toată noaptea. Când dau de o văiugă, se îngrămădesc spăimântaţi unii într-alţii, formând o căciulă încâlcită de arici. Urâtă-i toamna peste Bărăgan, iar la orizont ceţuri, însemnând parcă marginea pământului! Ca pe nesfârşitele câmpii ucrainene, nesfârşitele întinsuri fără viaţă, fără căldură.
Soarele coboară spre apus şi un vântişor dunărean pătrunde ascuţit, prin haine. Ciulinii de la picioarele noastre îşi mişcă ţepii şi se zbat. Vântul înteţit îi smulge din rădăcini pe cei mai stufoşi. Galop, îi trece digul şi-i mână, îi mână cu biciul din urmă, până ce-i îneacă în Dunăre. Pe câmp, mai departe, ciulhanii îngrămădiţi în văiugă, încurcaţi în ramurile lor ţepoase, se zbat, se adună, se ţin de braţ şi luptă. Dar vântul e mai tare. O răbufnire şi toată căciula, ca o roată uriaşă, ţepoasă, este urnită din loc. Pe urmă vântul se joacă, o desface, o împrăştie, o mână, chiuind viclean şi o tot duce, până ce se pierde la margine de pământ.
206
Ciulinii de la picioarele noastre se răsucesc şi înfruntă vântoasa. Prin crenguţele lor mici, ţepoase, vântul trece speriat, fluierând ascuţit. Mai apoi, biruiţi, scoşi din pământ sau rupţi din rădăcini, aleargă rotogol şi încearcă o rezistenţă strategică pe după dig. O pală lărgită de vânt îi aruncă în Dunăre. Numai troscotul ruginit stă pitit una cu pământul.
Pe deasupra, peste capetele noastre, prind a trece, speriate, pânzele norilor fumurii.
Dinspre răsărit s-adună ceţuri, ceţuri.
Pe deasupra noastră se lasă noaptea. În trista înserare, de pe dig privim cum se aprind luminile la corturile ostăşeşti şi, până departe, prin satele dunărene.
Sub scama nopţii, apele curg cu valuri înalte încercând să potopească marea.
şi cât trebuie să mai plătim, părinte? întreabă Andrei, ridicându-se ca o umbră.
înclin a crede că George Fonea are dreptate. Ţi-aduci aminte că-n lagăr la Oranki circula un poem de-al lui, pus pe note de Haralambie Papadopol. El afirmă că jertfa noastră încă n-a rodit. El a murit, dar din imperiul lui Dumnezeu, acolo unde se află acum, poate să trâmbiţeze mai departe, că jertfa noastră încă n-a rodit. Nu ştiu… Calitatea jertfii sau cantitatea ei, ceva încă nu-i în regulă. Vezi, asta-i o problemă de credinţă, de îndreptare pravoslavnică. Ai păcătuit, trebuie să plăteşti; în acceptarea pedepsei expiatoare stă mântuirea; în fapt, în duh ortodox greşeala comisă nu pretinde numaidecât plata păcatului.
207
Mântuirea vine prin harul, prin bunătatea atotiertătorului Iisus. Dar să ceri mântuirea asta înseamnă credinţă şi lacrimi. Înclin a crede că darul lacrimilor părerea de rău este jertfa plăcută lui Dumnezeu. Neguţătoria: „eu ţi-am greşit, uite că-ţi plătesc”, nu e în duh creştin. Ca atare, oameni fiind, nu putem împlini, după dreptate, pagubele aduse lui Dumnezeu. Cred că jertfa noastră n-a rodit până la acest ceas târziu, de vreme ce n-am udat-o la rădăcină cu rouă ochilor noştri. Mă întreb, totuşi, dar dacă noi nu plătim, ci suntem puşi la încercare, la stoarcere? Ţine-vom la strânsoarea teascului? Şi ce va rodi teascul? Vin spumos sau oţet? Păşim spre noi încercări, ştiind că aurul prin foc se lămureşte…
Ion rămâne acasă să se culce. Eu sunt de pază, în schimb de noapte, la castelul de apă care se face pentru nevoile domestice ale fermei: oameni, păsări şi dobitoace. Apa se trage din Dunăre, se decantează în câteva bazine, apoi o pompă o aruncă în rezervorul înalt de vreo zece metri şi de acolo, pe conducte, va merge la cei însetaţi ca să bea şi să se spele. Deocamdată se sapă în pământ. Aici lucrează Ronea cu o echipă de lei tineri, în clisă şi noroi, scoţând pământul pe maluri după cele mai primitive metode cu găleţi. Mai târziu, când totul va fi săpat, se va turna fundamentul. Şi pentru că s-au adus la faţa locului ceva materiale, iată-mă paznic de noapte, în schimb cu nea Marin Piţigoi.
îmi iau o manta de ploaie iar în mână o bâtă, ca pe vremea lui Burebista. De altfel nu cred că s-ar încumeta cineva să fure din cărămidă şi scândurile pe care le păzim. Stau singur, în noaptea de cărbune, călare pe dig, între Dunărea zburlită şi Bărăganul pustiu. Mă mişc în sus o sută de
208
paşi, apoi mă opresc rezemat de un sclad de cherestea. Tare-i plăcut să fii singur de veghe, noaptea; tu cu gândurile tale, în bătaia vântului ascuţit de toamnă timpurie! Am văzut în fiecare seară cum se sting luminile la fârtaţii din sat. Ultimul se culcă Neagu, aplecat pe caietele lui. Calculează ceva inginereşte. Când dă în oboseală, alunecă în domeniul poeziei. Apoi liniştea neagră cade grea peste căsuţele de lut. Singur vântul şi Dunărea curg peste ore şi peste amare visuri.
209
MAŞINI ÎN NOAPTE
Colo, peste Dunăre, în baltă, către miezul nopţii, ţipă o pasăre de noapte. Vântul şi valurile bat înfiorând pădurile cu bubuit de tobe sparte.
Liniştea e spartă de un zgomot de motor; ba, de mai multe motoare. Dinspre Dunăre, dinspre Giurgeni s-aude zgomotul. Pe dig apar şi se sting lumini. Maşini ce curg pe dig şi de pe dig, coboară în sat. Mă apropii tiptil la crucea drumurilor. Sunt două drumuri ce duc în sat: unul ce vine de la gară şi un altul ce trece pe la vest de grădinărie. Zgomote mai surde se aud şi dinspre acele intrări. Maşinile mici în frunte, după ele dube negre şi, mai în urmă, camioane ale securităţii cu unităţi militare. Stau în dosul unei tufe de cătină şi număr maşinile: una, două, trei… treizeci. Cu luminile stinse, cu motoarele abia bâzâind, înaintează în ritm de melc şi se îndreaptă către centrul satului. Inima îmi bate puternic să-mi rupă pieptul la început, apoi pricep totul, şi totul se linişteşte. Parcă am satisfacţia unei biruinţe. Mă aşteptam la aceasta şi uite că destinul se realizează implacabil, pas cu pas. Din camioanele militare se dau jos soldaţi, cu armele la umăr şi înconjoară, în lanţ, satul. Ordinele s-au dat în şoaptă. Unele maşini s-au oprit aici. Bănuiesc că celelalte stau între lucernărie şi sat şi, mai încolo, către cimitir, pe drumul gării. Încercuirea satului este perfect realizată. Noaptea întunecoasă îi ajută pe vânătorii stăpânirii. De aici, din
210
culcuşul meu, am auzit totul, şi cu ochii larg dilataţi, de la înălţimea digului, privesc satul cu căsuţele de lut. Este linişte, linişte, pace, ca-n faţa unei mari primejdii. Parcă şi vântul s-a domolit. Iar Dunărea, spăimântată de ticăloşia oamenilor, şi-a tras apele mai la adânc. Când maşinile negre au pătruns în satul adormit, pasărea nopţii a jelit ascuţit de trei ori. Dar oropsiţii soartei n-au auzit vestirea ei. Doar eu singur, între Dunăre şi Bărăgan, călare pe dig, stau martor la nedreapta vânătoare.
La scurt timp, s-aprind luminile; la toate ferestrele-i lumină; securitatea a pătruns în case, la miez de noapte. Parcă la o comandă, toate căsuţele şi-au deschis uşile şi cu mintea înţeleg ce se petrece acolo; arestare, percheziţie, pumni şi înjurături. Apoi, fără zgomot, omul cu traista pe umeri este îmbrâncit în dubă.
Eu, între toţi, stau stăpân pe destinul meu; mă găsesc în afara încercuirii. Sus pe dig sunt martor al nenorocirilor celorlalţi.
Am timp să gândesc. Ce-i de făcut? Să plec? încotro? Profitând de această noapte întunecoasă, oriunde aş porni, până la ziuă bat 20 de kilometri. La ziuă prind un tren. Încotro? La părinţii mei, în nordul Moldovei? Şi cât pot rămâne acolo? Pare-se că în Bucureşti te poţi ascunde mai uşor. Şi cât poţi rămâne acolo? O lună, două. Când te prinde, ce se întâmplă cu rudele sau prietenii ce, cumva, te-au adăpostit? Merg şi ei la puşcărie. Să mă îndrept spre Tito? Chiar dacă reuşesc să trec la el, se pare că preferă în locul meu, în schimbul meu, un vagon de sare. Să sar în aer? De-aş avea aripi de Icar, nu spre soare m-aş îndrepta, ci spre civilizaţia din Apus.
211
Iar Dunărea, în această noapte, nu duce pe valuri nici un vapor. Şi dacă ar duce, cum să ajung până la corabie? Iar cei de acolo, ce fel de oameni s-ar dovedi? Cine riscă viaţa lui, libertatea lui, pentru un puşcăriaş?
Şi-atunci, Doamne, ce să fac? Să mă plec în faţa destinului? Ai Tu încă nevoie de mine? Şi dacă-ţi sunt necesar, învaţă-mă ce să fac.
Vânătoarea cea mare e în toi; tot satul e treaz, ca-n noaptea învierii. Un regiment a înconjurat satul şi, la fiecare casă, bat la uşi patru, cinci oameni ai întunericului. Pentru câţi suntem noi aici aproape două sute au năvălit asupra noastră două mii de vânători, cu arme şi muniţii. Vai, săraca pradă, cât de uşor este ridicată din aşternut! A surprins oare pe cineva această noapte neagră? Nu cred. Toţi o aşteptau, toţi se aşteptau la noua mucenicie. Fiecare a gândit şi a pus în cumpănă toate posibilităţile. Fiecare a ajuns la concluzia că în ţara asta nu te poţi ascunde; nimeni nu te primeşte, nimeni nu te vrea. Şi-atunci? Unde? Singurul reazim este acelaşi la care am ajuns şi eu, care încă sunt liber, stăpân şi călare pe dig şi pe vrerile mele. Mă voi lăsa în voia lui Dumnezeu. Dacă Lui îi mai trebuiesc, eu nu forţez nota. El mă va scăpa şi-mi va da locul şi rostul pe care-l are în vedere.
Senin, liniştit, mă închin cu fruntea până la pământ, sărutând praful de pe dig. Doamne, facă-se voia Ta! Al Tău sunt, Ţie mă predau. Amin!
Toate farurile de la maşini ard, luminând satul; drumurile de intrare sunt luminate de farurile camioanelor.
212
La ferestre, lămpile căsuţelor noastre. Prin sat forfotă şi comenzi scurte. Noaptea de deasupra este încă şi mai neagră.
Dinspre sat vine lin o maşină mică, vine spre dig. Clipeşte de trei ori cu farurile şi soldaţii îi dau liber să iasă din cerc. Înţeleg ce vrea. Mă ridic în picioare şi aştept. O văd cum ocoleşte o spărtură glodoasă, pe lângă gardul fermei; urcă spre mine. Îmi înfloreşte un zâmbet în colţul gurii. Stau pe dig, cu picioarele adânc înfipte în pământul dac. Luminile farurilor mă descoperă, apoi mă trec în întuneric. Zgomotul s-a oprit la piciorul digului. Din maşină coboară repede patru inşi. O lanternă puternică mă proiectează pe cerul nopţii de iad. Cei patru se apropie de mine, în salturi, ca la atac. Primul ajuns pe dig îndreaptă pistolul spre mine strigând: „Să nu te mişti, că te împuşc; în numele poporului, eşti arestat”.
Ceilalţi mă dezarmează, aruncându-mi bâta:
armă nu ai?
pentru oficiul ce-l îndeplinesc aici, era suficientă şi o bâtă.
tu eşti Bejan?
-Da.
treci repede la maşină.
îmi arunc ochii încă o dată roată peste Dunăre şi păduri, peste sat, spre cerul negru. Nici o geană de nădejde, nici o stea pe drumul suferinţei. Steaua Betleemului luminează acolo departe, spre sud, către cetatea marelui împărat. Până se va lumina de ziuă, până ce va apărea luceafărul zorilor, va fi domnia întunericului.
între doi tâlhari, ce mă strivesc sub ocări şi ghionturi, cu pistolul la tâmplă, trec pe sub furcile caudine şi cobor, la comandă, la uşa unei dube.
213
Ajutat şi încălzit de cizmele vânătorilor zbor în întunericul dubei, căzând peste cineva. Cineva care geme. Fusese mângâiat, ceva mai înaintea mea.
care eşti? întreabă şoptit cineva.
ultimul cocor.
tu eşti, Mitiţă?
da, Nelule.
să ştii că eşti al treisprezecelea. Văd că s-a închis duba, se vede că aici, atâţia vom fi. Cred că noi mergem în iad. Tu ce crezi?
dar nu rămânem acolo. Stăm numai până la învierea lui Hristos. La acea oră şi noi ne vom agăţa de toarta albastrului cer şi vom cânta triumfător întreitul Osana. Măi românilor, e ora să ne predăm total lui Hristos. Altfel ne umflă Aghiuţă.
lasă vorba acolo, în dubă, că-ţi sfărâm clonţul, auzi? Ameninţări, de la stăpâni.
Şi tăcerea neagră se lasă înăuntru, pentru un timp. Începe a se încălzi. Aerul se împuţinează. Tactic, ne aşezăm pe duşumele; loc este destul. Aici, jos, mai este oxigen.
nelule, şoptesc, hai spune cine-s ceilalţi?
toţi leii, începând cu Neagu. Pe tine de unde te-a vânat?
pe dig. Eram de caraulă şi-am văzut toată vânătoarea; ca-n filme.
ne-o povesteşti şi nouă?
la momentul potrivit.
Mai apoi, în închisoare, la Constanţa, s-a ivit momentul prielnic. În cerc închis, am rememorat negrele ore din noaptea marii vânători.
214
SATUL PĂRĂSIT
Când răsărea soarele am trecut Dunărea, pe la Vadul-Oii. Aveam îngustă dunga de lumină de la uşa dubei. Şi pe rând, ne uităm pe deasupra caraulelor ce stăteau pe băncile dintre cele două uşi, cu pistoalele între genunchi. Uşa principală era deschisă, din nevoia de aer pentru miliţieni. Noi primeam un pic pe sus, de la morişcă.
Deşi în dubă era întunericul des ca-n iad, îndată ne-am obişnuit; pipăitul înlocuind perfect ochii. Şi-au început unele conversaţii forţat vesele. Unde ne transportă? De vreme ce-am trecut Dunărea, bineînţeles că undeva prin Dobrogea. Auzisem că prin ianuarie 1958 se făcuseră mari arestări în ţară şi că se deschiseseră largi porţile unor lagăre din Dobrogea riverane fostului proiectat canal. Prin acele colonii de muncă mai umblasem noi, şi le cunoşteam amarul şi pârjolul: Poarta Albă, Peninsula, Năvodari, Culmea etc. În jurul cărora înfloriseră cimitirele, fruct al umanismului proletar. Canalul nu s-a făcut, dar zeci de mii de vieţi omeneşti aici au fost secerate din comanda strălucitei doctrine marxist-leniniste. Şi asta tocmai când presa era plină de proteste împotriva conducerii lagărelor de la Buchenwald, Auschwitz etc.
Stăpânirea comunistă de aici şi de dincolo a măcinat, a decimat fără nici un protest extern, generaţii întregi
215
de intelectuali mai ales. Cei care au scăpat până acum, nişte schilozi. Dar va veni odată ziua unui bilanţ al faptelor şi al morţilor. Metodele de exterminare mongolo-sovietice, înfloritoare în capitala lor de la Moscova, transportate ad literam la Bucureşti, au sălbăticit pe omul tânăr şi l-au prefăcut în fiară. Omul acesta îşi manifestă ca-n junglă sentimentele protoprimitive.
Şi nu stă în cumpănă; te spânzură, în numele principiilor ce stăteau la baza conştiinţei comunei primitive. Şi acest lucru se petrece în a doua jumătate a secolului XX. Aici noi suntem sugrumaţi, în timp ce la O.N.U. se deplânge soarta celor din Ghana şi din Congo. Locuitorii golaşi din Congo sunt poftiţi să se înfrupte din libertăţile democratice, în timp ce aici, la noi, se cultivă antropofagia. Prefer libertăţile din Ghana, celor de la Bucureşti. Se pare că O.N.U. va trebui să se ocupe şi de coloniile ruseşti din Europa, ca să li se acorde şi acestora dreptul la liberă exprimare şi la autodeterminare. De ce Europa de răsărit să rămână în urma popoarelor? Noi nu avem dreptul la viaţă? Şi dacă nu-l avem, în numele cărui principiu ni s-a ridicat acest drept?
Noi ştim că primitivismul comunist ne-a înglobat în sistemul lui politic şi social cu concursul Americii. Cei 420 de comunişti ce erau în România la 23 august 1944 niciodată n-ar fi ajuns stăpâni pe ţara noastră fără uriaşul efort făcut de America împotriva Germaniei. De pe urma acestei „înţelepciuni politice” au intrat sub stăpânire rusească 120 de milioane de europeni. America ne-a vândut ruşilor. Să fie din prostie? America ne-a făcut o colonie rusească. E datoria ei, e datoria celor ce ne-au vândut să ne acorde şi nouă dreptul la autodeterminare, principiu
216
pe care-l aplică în Malaiezia, şi aiurea. Şi cât de uşor se poate răsturna acest regim al teroarei cu concursul unchiului Sam! Se pare însă că unchiul Sam nu şi-a umplut încă toate buzunarele. Noi, însă, care suntem popor victimă, acuzăm! Acuzăm America şi o facem răspunzătoare pentru nenorocita stare politică pe care ne-a oferit-o ca experienţă socială. Asta se înscrie în obligaţiile ei, între datoriile ei de onoare. Până atunci, noi mergem să plătim. Ce? Dorul nostru după libertate. Şi, la fel ca noi, sute de mii de români.
Unde mergem? Prin dunga subţirică de deasupra uşii vedem cum fuge şoseaua în urma noastră. Mergem la lagăr, mergem la puşcărie? încă nu ştim. În fond, ni-i perfect egal; şi-n unul şi-n celălalt loc, tot puşcărie se cheamă că este…
Maşinile s-au oprit în dreptul coloniei „Culmea”.
Cu greu putem distinge câteva figuri; rămân destui şi aici, în lagăr. L-am zărit pe Andrei şi Petricâ Andreescu. Poate că şi pe alţii.
Ne punem din nou în mişcare şi vom face o nouă haltă, în dreptul altui lagăr. Poarta de afară s-a închis şi noi nu mai putem vedea nimic.
Deoarece cunoaştem şoseaua paralelă cu canalul la care am lucrat cu ani în urmă o urmărim din imaginaţie; coborâm la Canara, la Peninsulă, apoi trecând pe lângă uzina de la Ovidiu (tot noi am lucrat aici), trecem pe lângă stadionul sportiv cu munca şi priceperea noastră făcut şi ne dăm seama, după zgomotul oraşului, că am ajuns la Constanţa.
Duba s-a întors cu spatele. Se apropie încet de intrare. Când se deschid uşile, pentru un minut, observăm curtea
217
interioară a securităţii din Constanţa; clădire nouă, cu trei etaje. Pe loc ni se oferă ochelari metalici. Şi nu mai vedem nimic. Duşi de mână, ca orbeţii, coborâm şase trepte, apoi alte trepte, ne lovim de praguri şi după percheziţie se deschide uşa unei celule. Am coborât la securitate, unde vom avea să dăm seama de faptele şi gândurile noastre…
Satul părăsit a rămas pe Dunăre, pustiu şi nelocuit. Căsuţele de lut, acoperite cu papură, vor fi cuprinse de vânturi şi măcinate de ploi; Pereţii vor cădea, rând pe rând, şi peste un an sau doi va trece peste sat tractorul, nivelând şi brăzdând pentru grâul ce va trebui să rodească din lacrimile şi obida noastră.
Şi totuşi, satul blestemat a fost prielnic pentru noi. Pentru dragostea cu care am trăit noi aici, nu-l blestemăm şi nu-l putem uita.
Peste ani de zile, dacă vrerile ne vor purta într-acolo, vom căuta urmele orelor de creştinească trăire, în care ne-am îmbăiat aici. Iar satul blestemat de ceilalţi va primi binecuvântările noastre recunoscătoare: ne-a dat, nouă, adăpost şi linişte. Pe deasupra ne-a dat minunile de frumuseţi ale Dunării cu apele şi luncile ei. Bărăganul cu grânele şi nemărginirile sale.
Peste satul părăsit mergeau, spre sud, cârdurile de cocori. Aici rămân prezente orele noastre, gândurile noastre, dulcile noastre amintiri.
Ne vom întoarce într-un an de odihnă plăcută, să bem din apa amintirilor pentru împrospătare.
Pentru viaţa cea adevărată!
La revedere, sat părăsit!
218
EPILOG
Ioane, povestirile mele adică ale noastre ar trebui să cuprindă încă şase ani de puşcărie. Până la data de 1 septembrie 1964. Dar sunt atât de grele faptele, atât de urâtă viaţa aceasta prin penitenciarele româneşti, încât caut să le evit. Nimeni nu va da crezământ celor ce s-au petrecut la Aiud şi-n alte părţi.
Chiar mie, după zece ani de libertate, nu-mi vine să cred câtă foame, câtă bătaie, cât frig şi câte umilinţe am îndurat, mai ales între 1958-1964. Dar nu e vorba numai de mine. Ci de cel puţin o sută de mii de ţărani, nesupuşi la colectivizare, care au fost îngrămădiţi peste noi, politicii, făcându-ne viaţa, şi aşa neomenească un infern.
Bietul Dante! Dacă ar fi văzut viermuirea de la Constanţa, de la Jilava, sau de la Aiud altă lumină ar fi aruncat asupra întunericului din Infern. Oameni schelete, nespălaţi, mirosind greu a hoituri murdare înţoliţi în petice scârboase şi care se reped ca hienele pe blidul de fiertură (copite sau maţe de cal împuţite, era o sărbătoare să le ai!) sau pe chirpiciul de mălai verde, sticlos, mucegăit.
Şi deţinuţii stau veşnic în întuneric, după zăbrele, după obloane…
De la Securitatea Constanţei, unde am fost anchetaţi foarte dur încât nu mai aveam noi nădejde de viaţă, am
219
trecut la „Schit”, închisoarea veche a oraşului, unde am putrezit o iarnă întreagă. Procesul celor 13 a fost judecat de Tribunalul Militar Bucureşti deplasat la Constanţa, şi pedepsele au fost de la 23 de ani la pedeapsa pe viaţă.
Parcă pot să fiu crezut?
La cealaltă închisoare din Constanţa îndată ni sau pus lanţurile, cu care am convieţuit, fără pauză, zi şi noapte.
Să fi ascultat cineva de afară zăngănitul lanţurilor, pe care le purtam o sută de oameni, într-o celulă bună doar pentru 20 de oameni!
Mai ales noaptea, vizita la hârdău, cu lanţurile zăngănind pe cimentul numai găuri, sau urcatul pe „cracă” cu lanţurile atârnând şi lovind pe alţii cuprinşi de somn!
Iar ziua de la 5.00 la 22.00 nu aveai voie să te întinzi pe blat. Cum te prindea gâdele, te ducea la carceră fără mâncare numai cu o cană de apă călduţă sărată pe zi. La carceră în plin întuneric, în frig, exact ca într-un mormânt zidit, stăteai 7 sau 10 zile. Când te scotea afară şi ochii îţi erau albiţi; nu mai ştiai anul sau ziua în care erai.
Mulţi au pierit!
Cei mai mulţi, care au supravieţuit, dacă mai trăiesc pe undeva, sunt schilozi la suflet şi la oseminte.
Trecerea prin Jilava a însemnat trecerea din iad în subiad. Bătaie în fiecare zi, cu program de ucidere.
Ajunşi la Aiud, am răsuflat o zi; duşi la baie, bărbieriţi, îmbrăcaţi în alte rupturi.
Şi ni s-a pus o întrebare.
Care n-a fost pe potriva credinţei noastre.
Şi ceea ce a urmat a fost „plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.
220
Am trăit iadul, patru ani, la zarcă.
Cred că bunul Dumnezeu, chiar dacă voi fi având păcate grele, mă va scuti de iad, ştiind, Preabunul, că eu, şi cu mine alţi încă o sută, am rămas cu sufletul întreg; pe care nu l-am precupeţit.
I L-am oferit, jertfelnic, numai lui Iisus.
Iar pe român noi nu l-am trădat.
Cum am intrat în puşcărie, cu inima curată, aşa am scos-o la lumină parcă mai curată: aur purificat, pentru Hristos.
Cum am intrat în puşcărie cu dragoste de neam tot aşa am ieşit pe poarta Aiudului; parcă iubirea pentru român a mai crescut cu-n stat de om.
Dar jertfa noastră încă n-a rodit!
Am ajuns bătrân şi-mi dau seama că păcatele neamului încă n-au fost total plătite.
O cetate se mântuieşte dacă are cel puţin zece drepţi între zidurile ei.
Dar pentru un neam întreg?
Câţi drepţi ne trebuie?
Cine poate să socotească?
Aş încerca să-ţi scriu prin ce am trecut în aceşti zece ani de relativă libertate. Mereu suspectat, mereu cercetat pe acasă, cu delatori, plătiţi, în jurul meu cu încă o judecată a Sinedriului la Neamţ şi cu scoaterea mea la periferia vieţii.
221
Toţi au dat în mine chiar Arhiereul anului 1970 dimpreună cu tot Sinedriul până ce m-am putut linişti, zic eu, între propriii mei patru pereţi.
Şi de atunci, încotro?
Socot că numai către Dumnezeu!
Ca să-I dau socoteală de am înmulţit talantul, au ba!
Şi de-l voi întâlni pe Bădiţa în raiul cel fără de moarte am să-i spun că-n Ţară ard sufletele ca nişte candele pentru împlinirea jertfei.
Aşa cum o doreşte dreptatea lui Dumnezeu!
Şi când potirul pătimirii noastre va fi plin, pe cerul ţării noastre se va arăta curcubeul, de la o margine a Ţării la cealaltă.
Şi Iisus îşi va pune scaunul de judecată pe Ceahlău.
Ca să facă dreptate Românului.
Ca să facă dreptate Creştinului.
222
Cuprins
Satul blestemat5
Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere 10
Când eram la Ialomiţa 17
Adunaţi din patru vânturi 29
A sosit Corina 34
Duminica-n sărbători 41
Nunta Zamfirei 50
Fata Bărăganului 59
Bietul Petrică şi mulţi ca el 65
A albit soţia lui 74
Copiii pun întrebări 82
Nea Chiriţă şi Tăicuţu 93
Nea Ion şi alţi contabili 101
Literaturi şi alte arte 108
Didina şi alte întâmplări 117
Moş Paris şi… Neala 127
Emilia 135
Ceasuri şi altă contrabandă 143
Sateliţi deasupra Bărăganului 151
Orizonturi noi 160
Pe unguri nu i-am iubit, dar… 171
Diplomaţie… şi zvonuri 180
Câtă sudoare 190
Evadaţii 196
Bate vântu-n dungi ciulinii 204
Maşini în noapte 209
Satul părăsit 215
Epilog 219
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19,
040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro