PR. DIMITRIE BEJAN BUCURIILE SUFERINTEI

BUCURIILE SUFERINŢEI
VIAŢA UNUI PREOT MARTIR
BUCURIILE SUFERINŢEI
VIAŢA UNUI PREOT MARTIR
PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN
26 Octombrie 1909 21 Septembrie 1 995
HÂRLĂU iAŞI 2002
..
x firnaTwo;.
H.HM« -BOeHKonneHHoro—-— — Kpr-.-
Nom ilu prisennîer.de şu.rre
noşttfBuK aapec BocHHonJietmoro ■■■
■L’Adrese du prisonnier de la guerre Q. Avfe: lîfi yM p. vrw c.r “ jhft; Sj O.ÎÎIVŞVAA. AHH.-
TVVV
VVA.X v-
-O
2u X.v4XwMfeâ, wvvOX
AvwX AfcC vn-.ACvvrr AXSTWAC.
…
Carte poştală trimisă de Părintele Dimitrie Bejan din lagărul rusesc 74 la 20 noiembrie 1946 (sus-faţa, jos-verso)
ÎN LOC DE PREFAŢĂ
Această carte de familie, intitulată, pe drept cuvânt, Bucuriile suferinţei (Viaţa unui preot martir) este izvorâtă din inima curată şi smerită, dar greu încercată, a preotului şi unchiului nostru, Dimitrie Bejan, ca o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru toţi cei ce iubesc pe Hristos şi vor să se mântuiască prin suferinţă.
în calitatea sa de preot militar pe frontul de Răsărit, la vârsta de numai 32 de ani, a suferit peste şapte ani ca prizonier în lagărele din Rusia şi Siberia, până în toamna anului 1948. Apoi, fiind scăpat prin minune de condamnare la moarte, pentru că susţinea că Basarabia este pământ românesc, a fost trimis în ţară şi condamnat la închisoare pe viaţă în puşcăriile de tristă amintire din România.
Eliberat de la Aiud în 1964, primeşte cu multă greutate o mică parohie în satul Ghindăoani neamţ, unde slujeşte ca preot peste cinci ani, cu multă vocaţie şi suflet.
Afluenţa tot mai mare de credincioşi, care îl căutau de peste tot, invidia şi ura diabolică ateistă, au făcut să fie judecat pe plan local, pensionat şi trimis cu domiciliul obligatoriu la casa părintească din Hârlău, în octombrie 1970.
Aici a trăit în continuare frica şi umilinţa de la Aiud, timp de încă 20 de ani, fiindu-i interzis să slujească ca preot la altar şi să se bucure de libertatea dată de Dumnezeu fiecărui om.
Părăsit de colegi, ocolit de preoţi, cenzurat şi urmărit de autorităţi, Părintele Dimitrie nu s-a deznădăjduit,
6
nici nu s-a întristat, ci a primit toate cu bucurie, ca din mâna Domnului, asemenea lui Iov.
Singurii săi prieteni adevăraţi în aceşti ani au fost credincioşii din satele din jur şi unii preoţi şi călugări, care l-au vizitat în mare discreţie şi i-au cerut sfaturi până în ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti, căci la 21 septembrie 1995 Părintele Dimitrie s-a mutat din această viaţă la cea veşnică.
Acum, la împlinirea a şapte ani de la plecarea sa la Domnul, dorim să aducem un omagiu memoriei Părintelui Dimitrie Bejan, republicând într-o singură carte cele două volume „Bucuriile suferinţei” apărute în 1995 şi 1996. De această dată am sistematizat materialul cuprins în acestea în ordine cronologică, urmând firul vieţii părintelui, începând din copilărie până în ultimele sale clipe. De asemenea, am îmbogăţit cartea şi cu alte cuvinte înregistrate pe bandă magnetică, încă neutilizate, precum şi cu citate din volumele de amintiri Oranki şi Viforniţa cea mare, care am considerat că pot ilustra mai bine momentele dramatice prin care a trecut părintele în anii cât a stat închis.
Fie ca sufletul Părintelui Dimitrie să se odihnească în veci cu sfinţii întru lumina Preasfintei Treimi. Amin.
în numele familiei, Cornelia Anichitei
Hârlău – 2002
SATUL NATAL
Sunt născut în oraşul Hârlău, judeţul Iaşi, din părinţi ortodocşi răzeşi Ioan şi Maria. Născut în 1909, octombrie 26, la ora 3 p.m., de ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Şi tata a fost foarte bucuros, că avea cinci fete, şi iaca avea şi un băiat acum. Am mai avut un frate care a murit pe front. L-am înmormântat eu la Odesa.
Eu cred că oricine mă întreabă pe mine lucrul ăsta, eu tot aşa spun: stau aici de 2000 de ani! Sau poate mai de mult! Am această conştiinţă că aparţin acestui loc şi acestui neam. Aici l-am prins pe strămoşul meu, pe bunicul meu şi pe tata! Uite! Aici! Domiciliul: oraşul Hârlău, strada Nicolae Iorga, nr. 43. Numai că erau alte case, care s-au dărâmat şi s-au tot înnoit. Fiecare rând de oameni şi-a făcut câte o locuinţă nouă.
Locuinţa tatei a fost bombardată de ruşi în 1944. A stat cum a putut într-o cameră. Şi eu, când am venit de la Aiud, am băgat tot venitul, că n-aveam femeie, n-aveam copii, n-aveam greutăţi, şi am reparat casa. Casa asta cât este de mare nu m-a costat prea mult atunci, că-i din chirpici. Erau materiale din belşug şi ieftine. Aşa era atunci.
în 1970, când am fost alungat din postul de preot de la Ghindăoani-Neamţ şi am fost trimis la Hârlău cu domiciliu obligatoriu, am intrat în camera asta în care stau şi acum.
COPILĂRIA
Am fost un băiat studios, fecior de ţăran. Noi, copiii, eram uimiţi de câtă credinţă avea mama; Maria o chema. Îmi aduc aminte cum am văzut-o rugându-se. Da. Era o femeie căreia îi „sfârâia” gâtul când spunea „Tatăl nostru”. Noi, copiii, ne aşezam în genunchi în jurul ei şi spuneam şi noi rugăciunea!
Ridica mâinile în sus, punea mâinile pe capetele a doi copii şi spunea ce avea de spus lui Dumnezeu. În afară de rugăciunile obişnuite spunea: „Doamne, băiatul ăsta al meu este cam bolnav. Ai grijă de el! Ăstălalt este cam obraznic! Doamne, ce mă fac cu el?” Spunea aşa, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu un bunic, cu cineva! Eu sunt sigur că Dumnezeu o asculta şi-i răspundea!
Tata era şi el foarte credincios. Ah, ce om era! „Doamne, mi s-a îmbolnăvit vaca sau boul sau oile. Dar am şase copii. Trebuie să-i hrănesc, să-i îmbrac!” A doua zi vaca dădea lapte cum trebuia. Amândoi odată se rugau părinţii mei. Se aşezau în genunchi şi se ridicau cu totul spre icoane! Ţărani! Tata era considerat aici la Hârlău prost, de cinstit ce era! A fost un creştin bun. Dar mama se ruga mai frumos!
Mamele creştine! Mamele ajung în Rai crescând copii buni! Ce mare rol au mamele! însă acum s-a luat moda asta cu un copil, doi.
Câţi fraţi aţi fost?
Şase. Tata chema oameni de pe drum la masă, ca patriarhul Avraam! Totdeauna. Stătea la poartă, se uita frumos şi chema. Nu pe oricine. Care avea boii mai
9
slabi, carul mai ponosit. Şi zicea: „Stai oleacă! Trage colea”. El întreba: „Ce vrei, bădie?” „Ţi-e foame?” „Mai întrebi?” „Hai şi-i mânca!” Venea, mânca frumos, zicea bogdaproste şi se ducea în treburile lui. Totdeauna era unul sau doi la masă. Mama uneori se mai oţăra.
Trebuia să mai pună câte o cană de apă clocotită în borş. Eram copii mulţi.
Noi ne tragem din neam de răzeşi. Tatăl meu a păstrat actele de răzeşie, scrise pe pergament. Ştefan cel Mare, pe care-i făcea răzeşi, le dădea un document la mână, scris pe piele de viţel sau de oaie. Tata l-a păstrat pe ultimul. Eu l-am depus la Academie, că eu sunt ultimul din familia noastră.
De la Ştefan cel Mare?
Da. De la Ştefan cel Mare. Păi, cum altfel? Este şi tradus. Acolo sunt mii de documente, de la toţi voievozii Moldovei şi Munteniei. Sunt mii, părinte. Sunt săli întregi cu asemenea documente.
STUDIILE
Câţi ani aţi făcut seminarul?
Opt ani. Atât se făcea. Când am plecat la seminar, tata a pus în faţa mea aici pe prag că aveam cerdac frumos construit, cum se făceau înainte casele a pus o sapă şi o carte şi a spus: „Alege!” Şi am ales cartea, la 11 ani! Tata a spus: „îţi dau toate posibilităţile să înveţi. Dacă alegeai sapa, sigur îţi dădeam nişte pământ, când te însurai”. Şi am învăţat; am învăţat.
La seminar m-am dus în opinci, în costum naţional frumos, cu iţari, cămeşuţă şi brâu tricolor. Aveam pălăriuţă verde, cu pană de cucoş. Aşa era obiceiul atunci. Toţi aveam costum naţional, şi surorile mele şi tata. Duminica se îmbrăcau în costum naţional. Nu mai vezi astăzi aşa!
Şi la Hârlău era aşa?
Absolut! Toţi aveau costum naţional. Femeile asta făceau, coseau ii.
M-am dus singur, la 11 ani, la examen la seminarul din Iaşi, „Veniamin Costachi”. Nu m-a dus nimeni. Am învăţat şi am reuşit acolo. Trebuia să am tot timpul bursă, ca să nu fiu o sarcină pentru tata.
Când am început seminarul, a mers tata să mă conducă şi să plătească taxele. Când s-a apropiat, casierul, care era preot, a spus: „Moş Ioane, băiatul matale are bursă. Poftim din partea şcolii 500 de lei. În fiecare lună ai să primeşti 500 lei! Restul primeşte băiatul pentru întreţinere în şcoală”. Adică bursa era aşa de mare, încât mai revenea familiei o parte de bani. Tata în loc să cheltuiască cu mine, el beneficia în fiecare lună de o jumătate din bursa mea, încât a mers
11
foarte bine. N-a avut cheltuieli cu mine! Am început în 1922 şi am terminat în 1931.
Între ce ani aţi făcut facultatea de Teologie şi cea de Istorie?
între 1931-1935 şi 1931-1936. Le-am făcut în paralel. Se putea. Am făcut şi facultatea de istorie, unde l-am avut ca profesor pe Nicolae Iorga.
Când am terminat seminarul în 1931, m-am dus la Bucureşti, pentru că Facultatea de Teologie din Bucureşti dădea 3 burse la primii trei cu examene de diplomă, care erau mai buni. Toţi trei ne-am dus de la Iaşi la Bucureşti. Adică dintr-o dată am intrat la cămin şi la masă.
Când eram eu student, studenţii şi oamenii, în general, mergeau toţi la biserică, în afară de o minoritate care aparţinea socialiştilor şi comuniştilor. Aceştia erau izolaţi; nu însemnau nimic. Şi chiar frontal se afirma creştinismul în lumea studenţească. Iar elevii se duceau Duminica la biserică în şiruri, cu profesorii de religie sau cu un diriginte. Totdeauna. Nu încăpeau toţi, dar câte o grupă mergea la câte o biserică.
în Bucureşti aveam o biserică a studenţilor, fostă rusească. Şi acum este dată din nou Universităţii. Corul era format din studenţi şi era o frumoasă activitate religioasă studenţească.
Poate nu erau aşa de activi preoţii atunci, dar îşi făceau datoria. Şi, ca să spun aşa, creşterea morală a poporului român, între cele două războaie mondiale, a beneficiat şi de un mare entuziasm naţional.
Ajunsesem toţi românii să fim în aceleaşi graniţe şi se mergea de la unirea statală la unirea sufletească. S-a lucrat foarte mult. S-a lucrat foarte mult şi în Biserică şi s-a făcut un mare progres duhovnicesc. A fost puţin timp, 20 de ani, dar s-a făcut. S-a ajuns la un fel de numitor comun.
12
Acum suntem prea aproape de revoluţie. Şi nu de revoluţie, că revoluţia n-a fost aşa de crâncenă. Suntem prea aproape de fostul regim totalitar şi încă urmele se cunosc la toţi care au trecut prin şcoală şi prin viaţă sub acest regim. Trebuie crescută o generaţie nouă şi în 10-20 de ani ajungem unde am fost noi în anii 1930- 1940. Ajungem. Asta este tot. Biserica, în primul rând, trebuie să fie antrenată în problema aceasta şi şcoala. Şcoala încă nu este. Şcoala încă are atei! Şcoala încă stă între Dumnezeu şi om, încă nu-i bine dirijată! Toţi oamenii care sunt în învăţământ au trecut prin şcoala comunistă!
Ce profesori v-au impresionat mai mult în timpul facultăţii?
Nicolae Iorga. El dădea în fiecare lună pe la protopopul de Hârlău, cu care era foarte bun prieten, fiind şi oleacă neamuri; îl chema Constantinescu. Eu mă duceam pe la el şi îi mai duceam, ba nişte unt, ba nişte smântână. Ce să fac? Era profesorul meu! Mă duceam adesea acolo şi asistam şi eu la discuţii. Rareori mă băgam în discuţii, că nu eram de competenţa lor. Preotul era foarte cult, iar Iorga aprecia lucrul acesta. Sigur, păstram distanţa, că Iorga era la ora aceea cel mai puternic român, mai mult decât regele!
Mai mult decât regele?
Era numit „Apostolul Neamului”. Avea conştiinţa aceasta că este foarte puternic ca intelectual. Şi era, părinţilor. Când începea să vorbească rămâneai tablou, adică nu simţeai că a trecut o oră, două sau trei.
Te captiva!
Nici nu-ţi dădeai seama că trăieşti pe pământ! La facultate, când venea la ora de istorie, Iorga începea a povesti, încât nu mai ştiai când trece timpul. Când se termina ora şi venea profesorul de la ora următoare, el zicea: „Numai puţin mai staţi, că termin imediat!” Se
13
termina şi ora aceea şi venea şi următorul profesor. Tot la fel proceda: „Mai am puţin şi termin!” Aşa făcea cu toţi profesorii. Toţi asistau la ora lui, fiind foarte impresionaţi. Era o plăcere să-l asculţi; nu te mai săturai. Nu puteai să-l întrerupi. Parcă voiai să nu se mai termine ora de istorie. A fost o somitate!
Iar când se ducea la radio, se închidea pe dinăuntru şi spunea ce avea de spus. Până nu termina, nu ieşea. Era suspendat tot ce urma; muzică şi tot ce se mai dădea la radio. Stătea singur în faţa aparatului şi vorbea. Straşnic! Iar când au luat ruşii Basarabia, a vorbit în fiecare seară la radio, o lună de zile, despre drepturile românilor asupra Basarabiei şi Bucovinei!
Fără documente, fără însemnări?
Nu. Ce-i trebuiau lui însemnări?
I-a dat Dumnezeu mare înţelepciune.
El nu avea nici o însemnare. Dar spunea aşa: „Căutaţi la Academie, pe raftul cutare este documentul cutare. Căutaţi la pagina cutare, aliniatul cutare şi găsiţi ce vă spun eu!” îţi spunea şi rândul şi virgula din document, fie român sau străin.
Avea o memorie teribilă. S-a făcut o listă a cărţilor tipărite de el: 1200 de cărţi şi peste 25000 de articole! Lucra cu patru secretare în acelaşi timp. Dicta patru cărţi sau articole diferite, plimbându-se prin cameră. Aici o frază, dincolo alta.
El a spus într-o conferinţă, când a intrat la Academie ca membru plin…
Avea 24 de ani când a intrat.
Da. A spus un cuvânt extraordinar: „Avem două entităţi care ţin sufletul neamului românesc: „Biserica (mănăstirile) şi satele”.
Da. Aşa este. Este cuvântul de la prima lui lecţie. Părinte, dar el a fost la toate mănăstirile şi la toate bisericile şi are două volume cu pisanii.
14
Eu eram foarte bun la dânsul. Mai mult am învăţat când venea aici, decât la şcoală. Am învăţat şi la şcoală, dar aici mai cu temei. El era foarte tacticos. Îmi zicea: „Măi Mitică, uite cum stătea problema aceasta în Evul Mediu; uite cum a fost cu bătălia de la Rovine sau de la Călugăreni”. Îmi spunea esenţialul, pentru că restul ştiam eu de la examene, încât am câştigat foarte mult venind în contact cu dânsul.
Era un fenomen, părinte. Păcat că l-au împuşcat duşmanii din invidie şi motive politice.
Credeţi că legionarii l-au împuşcat sau unii necunoscuţi?
Nu, nu. Trei legionari macedoneni!
Dar regele de ce oare a fost de acord cu această crimă oribilă?
Uite, aşa a fost: A fost un consiliu de coroană şi i se cerea regelui Carol al II-lea, de către englezi, să desfiinţeze Mişcarea Legionară şi să formeze el o dictatură fără legionari, fără cuzişti şi fără ţărănişti. Dictatura regală s-a format şi, la cererea englezilor, care erau filo-evrei, i-au cerut să-i împuşte.
în acel timp Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu 13 dintre şefii Mişcării Legionare, erau în închisoare la Râmnicu Sărat. Regele Carol a trimis acolo Siguranţa Statului să-i aducă la Bucureşti. Noaptea i-au suit într-un autobuz şi i-au legat cu mâinile la spate, de spătar; i-au legat şi de picioare, şi la spatele fiecăruia stătea câte un sergent de jandarmi cu câte o frânghie.
Când au ajuns în pădure la Tâncăbeşti, între Ploieşti şi Bucureşti, s-a oprit maşina şi le-a spus colonelul care-i escorta: „Vă dau voie să vă închinaţi, că aici este sfârşitul vostru”. Nu le-a dat drumul la mâini. S-au închinat şi ei lui Dumnezeu cu limba, cum au putut! A spus unul din ei Tatăl nostru şi apoi i-au ştrangulat pe toţi cu frânghia. A fost o moarte talmudică,
15
după ritualul cunoscut, dictată din afară. Marile puteri nu vedeau cu ochi buni Mişcarea Legionară naţională, unică, numai în România.
Care a fost greşeala politică a lui Iorga?
Nicolae Iorga, care avea mare putere şi influenţă în faţa regelui, putea, cred, să-i salveze de la moarte pe cei 13 din fruntea Mişcării Legionare. Asta a fost marea lui greşeală politică. De aceea legionarii l-au omorât pe Nicolae Iorga, în 1940. A doua greşeală a lui a fost că nu s-a opus ca regele să-şi alunge regina şi să trăiască în concubinaj cu Elena Lupescu, o evreică imorală.
Dar Iorga trebuia păstrat! El trebuia să fie cu mine în puşcărie, sub comunişti, dar nu împuşcat de legionari! Ajungea în mod sigur în puşcărie, pentru că nu-l răbdau ruşii!… A fost o crimă care nu se poate uita în istorie! Am fost la înmormântarea lui şi tare am plâns…
Unde este îngropat acum?
în oraşul Vălenii de Munte. Festivitatea de înmormântare i-au făcut-o în Bucureşti, după aceea l-au dus cu maşina şi l-au îngropat acolo. Soţia lui a făcut cinci copii.
Spuneţi-ne dacă legionarii formau o mişcare creştină sau o organizaţie politică.
La început a fost multă vreme o organizaţie de elită, de reînnoire în masă a tineretului ortodox prin credinţă, prin Biserică, prin sărăcie de bunăvoie. Numai în ultimii ani s-au transformat în organizaţie politică, naţională.
Deci aşa a fost, aveau votul sărăciei.
Da, asta era. Prima poruncă pe care a dat-o fondatorul mişcării legionare a fost: „Să trăim în sărăcie!” Toţi deputaţii legionari depuneau până la ultimul ban la o cantină. Ei toţi mâncau acolo, împreună cu mulţi alţii.
La biserică mergeau regulat Duminica?
16
Dar se putea să nu meargă legionarii la biserică? Totdeauna! în costum naţional! Corneliu Codreanu, de loc de la Huşi, era un bărbat frumos, evlavios, cu ochi albaştri.
Erau buni ortodocşi!
Nu există azi oameni aşa de morali şi profund ortodocşi ca ei.
A fost, deci, o mişcare creştină.
Nu, a fost o mişcare ortodoxă. Aceasta a fost o revoluţie naţională în sânul Bisericii Ortodoxe, căci a întors tot tineretul la Hristos, la Biserică. A fost o revoluţie, dar creştină. Nu o revoluţie politică!
Creştină, căci prin ţinuta lor mărturiseau pe Hristos.
Aveau ceva strict: „Să trăieşti creştineşte!”
Dar de ce nu au sărit toate partidele să-i susţină?
Nu s-a putut, pentru că i-au omorât înainte de vreme forţele oculte antinaţionale din afară.
I-au omorât înainte de vreme!
Deviza lor era: „Să trăim în deplină moralitate creştin-ortodoxă” şi celelalte porunci, care le au creştinii şi pe care le ai şi dumneata. Era un fel de călugărie! Nu se puteau închipui beţii, corupţie sau desfrânări printre legionari. Nu exista! Erau de o mare moralitate. Şi nu se angajau în această mişcare decât primii zece de la orice instituţie, facultate sau liceu. Primii zece. Numai cei buni! Cei mai buni la învăţământ şi cu comportament creştin ortodox. Era o mişcare de elită, nu de masă.
Ai văzut ce minte aveau?
Da. Era o mişcare de elită. Toţi trebuiau să trăiască curat, ca sfinţii.
Puritani şi cu Biserica! Am înţeles că au câştigat mult încrederea tinerilor.
17
Tot tineretul a fost câştigat de ei până în 1940. Tineretul, cum v-am spus, era primit în mod selectiv, nu oricum. De la ţară primeau numai câte cinci din fiecare sat. Gospodari buni şi credincioşi. Era un număr limitat. Restul era masa de români, care trebuia ajutată, şcolită, condusă şi educată. Deci s-a mers numai pe o elită. A fost o mişcare ortodoxă, curată. Erau puritani în moravuri. Spovediţi, împărtăşiţi, la biserici tot timpul. N-au rezistat că s-a opus toată politica extraordinar, mai ales cei din Vest.
De ce le-au pus acuzaţii politice?
Atunci era o problemă: cum să scăpăm de străini? Ei, dacă ajungeau la putere, voiau să elimine de la conducerea ţării elementele străine, neortodoxe, şi nu le convenea la cei veniţi din afară!
Să se ducă liniştiţi în patria lor! Nimeni nu i-a omorât. Dimpotrivă, i-au favorizat, i-au îngăduit.
Nu i-a omorât. Au fost şi aberaţii, dar acestea au fost nişte accidente provocate de instigatori. Eu eram român şi mă purtam până la gât în zăpadă, în Rusia, în război, şi ei curăţau zăpada în Bucureşti! Vedeţi că ei nici nu au fost trimişi pe front. Cine n-ar face aşa?
Acum este un fel de pupătură între ai noştri şi cei de alte neamuri! Sincretism creştin şi politic! Aceştia încă nu se manifestă, dar ei sunt foarte puternici, că au o bază peste ocean. Acum lumea o conduc cei care stăpânesc moneda!
Am auzit că se reactivează ceva, că mulţi dintre tineri simpatizează cu legionarii.
Nu este bine, nu se potriveşte. Sunt anumite valuri în istoria popoarelor, când apar nişte oameni unicate ale istoriei -, care reuşesc să-şi adune forţele, care au o putere ce-i adună pe oameni şi-i direcţionează. A fost. Era moda timpului…
CĂSĂTORIA şi HIROTONIA
După ce-aţi terminat studiile, cu ce v-aţi ocupat?
Am fost profesor în timpul ăsta1. Eu m-am preoţit foarte târziu, la 31 de ani.
în Sfântul Munte aţi fost?
Am fost în Sfântul Munte de două ori! Terminasem studiile şi predam istoria. Atunci erau, cred, vreo 20-30.000 de călugări. Numai ruşii erau vreo 6000. Acum au rămas vreo 1000 de toţi.
Şi în ce an aţi fost în Sfântul Munte?
Ultima dată am fost în 39, înainte de război. M-am dus cu nişte profesori de la Teologie. Am fost şi în ţara unde se culege tămâie, în Siria, în anul 1934. Am umblat două luni pe acolo.
Dar când v-au luat în război?
Viaţa mea este mai deosebită. N-aş putea spune că m-au luat. N-aş putea spune. Este o viaţă foarte încurcată. Am fost la garnizoana Iaşi, cu regimentul 13 Dorobanţi şi cu Divizia am făcut războiul din Răsărit, ca preot militar.
în 1940 eram la Hotin, în cetate, cu regimentul respectiv şi eram sublocotenent de vânători. Şi a venit un ordin de la regele Carol, nu de la guvern, care spunea: „Toţi teologii sau seminariştii care vor să se
1 în 1935, fiind student la facultatea de istorie, Dimitrie Bejan a făcut parte din echipele de cercetare sociologică, îndrumate de profesorul D. Gusti. Aceste echipe au activat 5 ani şi în Basarabia, unde autorul redescoperă la est de Prut şi în lungul Nistrului satele răzeşeşti.
19
hirotonisească sunt liberi două luni. Vă duceţi acasă, vă duceţi unde ştiţi, vă însuraţi, faceţi ce doriţi, veniţi cu hârtiile la noi să ne arătaţi că v-aţi preoţit şi aţi scăpat de război”.
Printre aceştia eram şi eu. În 1940, cu puţin timp, cu vreo 6 luni înainte de război, am venit la Bucureşti şi în două ore m-am căsătorit civil şi religios. Se putea atunci şi nu era nevoie decât de o procură. Am găsit o colegă cu care m-am întâlnit pe stradă şi i-am spus: „Hai să ne căsătorim”. Am cerut-o eu. Ne-am căsătorit. N-a durat această căsătorie, că era făcută pripit. Dar nu-mi venise mie în minte să mă fac preot celibatar. Era mai bine. Am mai încurcat şi o femeie!
Bineînţeles că dacă am ajuns în puşcărie, a divorţat şi s-a recăsătorit, încât nu a mai fost o problemă. Dar nu trebuia să fac gestul acesta. Totdeauna l-am regretat. Am venit la Cernăuţi, unde era mitropolit Tit Simedrea care mi-era foarte bun prieten şi un mitropolit foarte cult. Un muntean şi un bun creştin, care a ajuns mitropolit la Cernăuţi. El m-a hirotonit preot aici.
Când m-a făcut preot şi când mi-a pus mâinile pe cap în Sfântul Altar, mi-a zis: „în clipa aceasta să ceri de la Dumnezeu o harismă: darul de a vorbi frumos, de a predica, de a scrie, darul de-a vindeca bolnavii…”. Şi am zis: „Sunt la un moment crucial din viaţa mea. Dă-mi, Doamne, să slujesc frumos cu credinţă şi cu lacrimi, ca să câştig cât mai multe suflete”.
Acesta este şi rostul preotului. Cere şi ţi se va da. Nu spune aşa Mântuitorul?
Prima faptă a unui preot este predica: Mergând, învăţaţi toate neamurile…
Când m-am dus la regiment, în cetate la Hotin, cu forme că sunt hirotonit, ştiind că-mi dă drumul acasă şi-mi face formele, m-am prezentat la ofiţerul de stat major şi i-am pus pe masă hârtiile de hirotonie şi de
20
căsătorie. S-a uitat zâmbitor la mine şi mi-a spus: „Domnule sublocotenent, te duci la atelierul de croitorie şi spune-i şefului croitorilor să-ţi mai pună două trese pe umăr”. Ca sublocotenent aveam o tresă şi mi-a mai pus două şi am devenit căpitan.
M-am întors înapoi la ofiţerul de stat major şi mi-a spus: „Din momentul acesta eşti preotul nostru militar”. N-am scăpat! De atunci n-am mai fost liber până în 1964! Asta este. Aşa a fost voia lui Dumnezeu!
CÂND MIHAI I A FOST ALES REGE
Pe Regele Mihai unde l-aţi cunoscut?
în ţară l-am întâlnit când eram student în Bucureşti, fiind în clasă cu marele voievod Mihai, şi după aceea în război. A venit regele în Crimeea, cu Antonescu şi ne-au decorat acolo la Sevastopol. Regele Mihai mi-a pus pe piept „Coroana României” cu panglică de cavaler; Antonescu mi-a dat altceva, nu mai ţin minte, că aşa de multe medalii am primit, încât nu-mi mai amintesc.
Eu am dat mâna în viaţă cu doi regi şi un mareşal. Tatăl meu, care era „ţăran plouat”, mi-a spus că-i bine să nu mă mai spăl pe mâini, că m-am atins de unsul lui Dumnezeu. Iar un preot din Basarabia, în ziua în care am fost decorat de rege, mi-a spus că nici să nu-mi ud mâinile, după ce am atins mâna regelui. Dar dacă te atinge Dumnezeu pe umărul drept, ce atitudine vei lua?
Aveţi şi alte amintiri frumoase cu Regele Mihai?
Am să vă spun un lucru, fraţilor. Eu am fost la jurământul regelui Mihai în sala tronului de la Palat. Era într-o dimineaţă de marţi, în 6 septembrie 1940. Nu era pregătit Mihai să fie rege. Carol era în altă cameră; îşi lua bagajele. Mihai depunea jurământul şi Antonescu stătea mai deoparte. Era Antonescu, era regele, era patriarhul şi vreo câţiva miniştri şi ofiţeri superiori. Să fi fost vreo 20 de oameni.
A jurat pe Crucea pe care o avea Patriarhul Nicodim la piept. Foarte simplu. Era o formulare specială, că
22
devine rege al românilor şi o să facă şi o să dreagă cutare şi cutare lucru. Era un jurământ dat cu mâna pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce, în faţa Sfântului Altar şi a lui Dumnezeu, că va sluji Ţara şi Biserica Ortodoxă cu credinţă până la sfârşitul vieţii lui.
Apoi noi pe loc am depus jurământul de credinţă faţă de rege, în frunte cu patriarhul. Era logic. Şi pe urmă toţi miniştrii şi funcţionarii. Am depus jurământul şi eu, ca preot militar.
Nu este adevărat că ar fi depus jurământul în faţa lui Antonescu. L-a depus în faţa Patriarhului Nicodim!
în palatul regal?
în palatul regal. Apoi l-am însoţit cu toţii pe Mihai la Catedrala Patriarhală, unde regele a fost încoronat de Patriarhul Nicodim cu coroana regală. Doar nu era coroana la palat.
A fost un moment sacru din istoria României!
Da. S-a făcut Sfânta Liturghie, regele Mihai s-a împărtăşit şi a stat cu coroana pe cap tot timpul Sfintei Liturghii. A purtat-o şi Carol I şi Ferdinand. Regele Mihai a fost uns de Patriarhul Nicodim cu Sfântul şi Marele Mir, din care se unge şi la Botez. Se sfinţeşte la Patriarhie în fiecare an, în Joia Mare.
Aşa a fost sfinţit ca rege Mihai I! Eu am fost de faţă şi depun mărturie pentru aceasta. Mie mi-a fost drag de el că m-a decorat de două ori pe front şi am mâncat cu dânsul la masă, dar nu numai eu. Eram preot militar în Crimeea. Acolo l-am împărtăşit pe Regele Mihai şi altădată pe Mareşalul Antonescu. Şi ei erau în buza tunului.
Dar cum a fost când l-au alungat de pe tron pe regele Mihai?
Eu veneam din Rusia cu un dosar şi aşteptam să fiu judecat. Acolo a fost o propagandă prin lagărele de ofiţeri, poate şi de soldaţi, ca să se înscrie în diviziile de
23
voluntari, să lupte alături de armata rusă împotriva lui Antonescu, a regelui şi împotriva nemţilor. Eu am fost printre cei care n-am acceptat, pentru că depusesem un jurământ de credinţă regelui Mihai.
Nu eram dezlegat de acest jurământ. Chiar am fost luat şi dus prin lagărele de soldaţi să-i dezleg de jurământul faţă de rege şi faţă de poporul român. N-am acceptat!
Dar ce jurământ era?
S-a făcut un jurământ cu toţi funcţionarii publici, când s-a suit regele pe tron! Când regele Carol a fost alungat în Apus, fiul lui, Mihai, a acceptat să fie rege al României în locul lui.
Dar de ce, părinte, s-au adus domni de peste hotare? Nu se putea găsi un rege autohton?
Ştiţi că la noi în Moldova şi în Muntenia au fost lupte mari pentru alegerea domnilor; că domnii se alegeau dintre boieri şi se formau partide şi se ucideau şi îşi pierdeau averea şi moşiile.
S-au gândit bine atunci. Nu numai noi am făcut aceasta, ci şi italienii şi grecii şi ungurii şi polonezii. Toţi au adus domni străini. Un rege străin este imparţial, ţine cu toţi. Mihai a fost foarte bun şi credincios. Ai văzut ce frumos se închina la mănăstiri prin ţară! Făcea cruci pravoslavnice! Aşa de adânc se ruga Mihai. Îi vedeai credinţa. Era fericit că se închină într-o biserică ortodoxă din ţară.
Maică-sa i-a imprimat această evlavie ortodoxă.
l-a imprimat. A crescut un băiat bun şi bun român. Dar dacă este prea bătrân şi nu are urmaşi, ce să facem? Mai trăieşte un an, doi. Şi pe urmă?…
ROMÂNIA şi ORTODOXIA
Eu am spus că Biserica Ortodoxă Română, în cei 50 de ani de comunism, a fost salvată de mănăstiri şi de femeile credincioase. Asta-i credinţa românilor, Ortodoxia. Românii sunt prin definiţie purtătorii steagului Ortodoxiei.
N-au căzut nici într-o extremă, nici în alta.
Să ştii că noi stăm aici aşezaţi între lumea Apusului şi a Răsăritului. Noi suntem foarte creştini ortodocşi.
Echilibrăm toate duhurile.
Aici se adună. Noi nu ne dăm seama că purtăm Ortodoxia în spinare. Dar să-ţi spun un lucru. În Ardeal o bună parte din unguri sunt catolici. Şi greco-catolicii sunt mai catolici decât catolicii. Dar nici nu-s români şi nu sunt nici misionari. Ei nu ne pot fi prieteni, că-s ceangăi. Eu înţeleg, olteanul mi-e prieten, bănăţeanul, ardeleanul, basarabeanul, că este un fel de moştenire a sângelui. Şi-n sângele acesta este toată tradiţia de 2000 de ani a protopărinţilor noştri. Noi nu putem ieşi din cămaşa noastră. Nu putem. Asta-i cămaşa noastră, uite, cum stăm aici. Să ne înţelegem. Chiar dacă uneori ne mai strâmbăm unul la altul, până la urmă ne pupăm.
Românul are altă dimensiune mai practică. El este cu partea liturgică, cu partea morală…
Noi ne mântuim prin credinţă dreaptă şi fapte bune. Prin credinţă dreaptă, deci ortodoxă, şi fapte bune.
Când au venit grecii din Sfântul Munte cu Sfânta Cruce în anul 1992, au rămas profund
25
impresionaţi de credinţa poporului nostru. Nu este credinţă în Grecia ca la noi.
Nu. Eu cred că românii sunt cei mai ortodocşi. Adică, cum să spun eu? Ai noştri cred neraţional. Cred, gata. El nu raţionează credinţa.
Nu bagă logica şi filosofia în credinţă.
Nu-I interesează. „Eu cred în Dumnezeu, mă aşez în faţa sfintelor icoane în genunchi şi mă rog”. Asta-i ortodoxia românească. Adică este sentimentală, nu raţională. Eu am văzut cum îngenunchează călugării. Nu pun problema asta. Ştii că trebuie să stai în genunchi şi să lipeşti fruntea de pământ.
PE FRONTUL DIN BASARABIA
Problema Basarabiei este problema tuturor românilor.
Pledez pentru românitatea Basarabiei.
Ea este pământ românesc rupt din trupul Ţării şi al Moldovei.
Şi-i stă bine să fie în Ţara Românească; au aceeaşi istorie, aceeaşi credinţă, aceeaşi limbă.
Pentru că una sunt slavii şi alta sunt românii.
Noi toţi de la Nistru pân la Tisa suntem români.
Războiul a avut o motivaţie. Motivaţia stă în aceea că Mântuitorul a spus: Nimeni nu dăruieşte mai multă dragoste, decât acela care-şi sacrifică viaţa pentru aproapele. Pentru mine, la ora aceea, bucovinenii şi basarabenii erau omul căzut între tâlhari, care trebuia miluit şi dus la casa de oaspeţi, la bolniţă, la spital. Ştiu că fraţii de peste Prut ne-au primit cu flori şi plângând. Atât ştiu. Eram eliberatori. Şi ruşii, că am mers până la Stalingrad, tot ca eliberatori ne-au primit. N-am avut nici un fel de dificultăţi; nu-i vorba de mine ca preot.
Sunt fericit că am avut această experienţă. Nu pentru că sunt un unicat în problema asta, că asta aşa a vrut Dumnezeu, dar am fost fericit! înţelegeţi? Muream de foame şi de frig, dar eram fericit. Zâmbeam, închideam ochii celor care mureau. Eram şi eu plin de păduchi, şi ei mureau de tifos şi eu nu m-am îmbolnăvit. Ce mai vrei? Păduchii mergeau aşa, în cohortă pe trupurile noastre. Eu nu m-am îmbolnăvit. Nimic. 2
2 în loc de motto la Dimitrie Bejan, Hotarul cu cetăţi, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, pg. 7.
27
Aţi văzut că numai mâna lui Dumnezeu v-a păzit! Numai harul divin!…
Apoi doar asta am simţit-o, ţi-am spus! Am simţit-o! Şi-n război am simţit-o în două ocazii, în care am fost supuşi unui bombardament de artileria rusească, când am intrat în Basarabia, într-un sat aproape de Orhei, care se chema Isacova. Era înspre Duminică şi am făcut Vecernia. Am băgat un batalion de ostaşi în biserică şi i-am spovedit în grup, că altfel nu se putea.
Moartea era alături!
Au şi tras după ce am terminat de spovedit soldaţii şi i-am scos afară. Ruşii au tras în biserică. Drept în altar. Trei ghiulele mari de artilerie grea. Au urnit biserica din loc, dar n-au dărâmat-o. Eu am rămas încă aşa, când trăgeau ei, şi am strâns antimisul, am strâns Sfântul Potir, că i-am şi împărtăşit. Ţi-am spus că am împărtăşit soldaţii chiar mâncaţi, că ei plecau la moarte.
Sigur. Nu-i mai cauţi atunci! Aşa-i la moarte.
Jumătate au murit, jumătate s-au salvat. Dar i-am împărtăşit. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chişinăului, şi având împărtăşania în buzunar, imediat m-am împărtăşit. Apoi am leşinat şi m-am trezit la spital. Port şi acum două răni pe trupul meu de pe Nistru.
Asta-i în 41, când mergea frontul încolo?
Da, când mergea încolo.
PE FRONTUL DIN RUSIA
Aţi fost deci de la început pe front!
Eu am făcut al doilea război până la Stalingrad. Am fost avansat la gradul de maior. Acum sunt avansat la gradul de colonel plin, la pensie. Asta, din punct de vedere militar.
Am fost foarte mulţumit că am văzut Rusia pe jos. Ca un călător care ştie să vadă. Am fost în Crimeea, în Caucaz, la Stalingrad, şi pe urmă am fost la munci când am căzut prizonier.
Vreau să spun un lucru. Eu am făcut războiul în linia întâi. Aşa a făcut şi Antonescu.
Se băga până în linia întâi?
în linia întâi, părinte. Şi aşa a făcut şi Regele Mihai în Crimeea, în linia întâi. Şi a tras şi el cu arma alături de mine, că şi eu trăgeam. Mihai era un băiat aşa de 20 de ani.
Dar ca preot aveaţi dispoziţie să trageţi?
Da aveam armă. Acolo era război, părinte, nu era joc.
înţeleg eu, dar totuşi eraţi cel care slujeaţi Sfânta Liturghie. După Sfintele Canoane, preotul n-are voie…
N-are voie. Acolo aveai voie. Părinte, războiul este crimă. Şi totuşi se face cam de când a apărut Cain, Set şi Abel. Nu s-au omorât doi fraţi între ei? Războiul este aprobat numai cel de apărare. Îţi aperi viaţa ta, familia, ţara. Acesta este voie. Chiar dacă omori. Altfel, să vă spun ceva, părinte, dacă nu te aperi, te calcă duşmanul în picioare şi-ţi dă condiţii de viaţă
29
imposibile. Şi trebuie să faci revoluţie după aceea şi-i mai rău.
Dar nu cumva, faptul că războiul era atunci împotriva ateismului, era justificat?
Sigur era justificat! Când cădeau prizonierii ruşi, îşi făceau cruce toţi soldaţii lor. Cu asta se predau, făcând cruce. Erau creştini.
Aţi mai împărtăşit şi prizonieri ruşi, cumva?
Pe toţi.
Voiau şi ei?
Dacă voiau? Cereau milă să-i dai o bucăţică de nafură. Ei numai au auzit de împărtăşanie, numai au auzit de nafură, dar nu ştiau ce-i. Când le dădeam oleacă de nafură, făceau întâi o grămadă de închinăciuni şi apoi o luau.
Rusul este extremist, părinte. Merge de la crimă la umilinţă creştină. El n-are cale de mijloc. Nu există.
Ori îngeri ori demoni.
Acum sunt buni toţi. Foarte buni. Eu am o părere bună despre ruşi. Vin la Ortodoxie în masă.
Când v-au arestat pentru prima dată şi care au fost motivele?
Acolo n-am fost ca arestat. Am căzut prizonier în Rusia, la Stalingrad, în iarna lui 1942, împreună cu 17.000 de români, unde am stat şase ani de zile, până în 1948. Dar nu putem spune că ne-au prins. Noi nu mai aveam nici cartuşe, n-aveam nici ce mânca. La focurile improvizate în parcuri, seara, oamenii îşi frigeau centurile sau tălpile de la bocanci, le mâncau scorojite. Coloana de prizonieri pleca în zori, mai departe, pe jos, către Urali. Şi eu am mâncat centuri fripte şi tălpi de bocanci. Eram muritori de foame. Luai bocancii, îi frigeai şi-i rodeai. Crănţăneam tot timpul la tălpi de bocanci.
Eraţi muritori de foame!
30
Da. Nu se putea. Au murit cei mai mulţi. Şi nici nu puteai ţine arma în mână. N-aveai nici gloanţe.
Au fost şi sabotaje?
Nu. Nemţii au învins chiar la Stalingrad. Dar ca şi Pyrrhus pe vremuri: „încă o victorie ca aceasta, şi am murit”. N-au mai avut armată, l-au învins, ¡-au zvârlit peste Volga, dar ruşii au venit înapoi, pentru că nemţii nu i-au putut urmări. N-aveau cu ce, că erau flămânzi. Ca mine. Abia mă ţineam pe picioare, cum să mă mai bat?
Dar partizanii ce făceau?
Nu era, părinte, nici un partizan. Partizanii apar mai târziu, încoace, prin Carpaţi. Mergeai pe jos sute de km şi te primea rusul în casă, şi-ţi dădea lapte acru cu mămăligă. Mai ales pe noi românii ne-au primit foarte frumos. Noi eram pe bune cu dânşii.
Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită aţi făcut?
Ca preot eram chemat şi-i botezam pe cei nebotezaţi. Am botezat foarte mulţi ruşi în urma frontului, care ştiau că nu sunt botezaţi cred că peste o sută de mii, începând de la Prut până la Stalingrad şi până în Siberia.
Veneau oamenii: „Părinte, uite, noi nu suntem botezaţi! Uite, avem apă!” Era cald, vara. „Hai până la râu şi ne botează”, şi-i botezam şi-i miruiam. Atunci aveam şi Sfântul Mir cu mine.
Crezi că-i uşor să-i bagi pe toţi în apă, să-i botezi după rânduială? I-am băgat în apă, i-am scufundat, că aveam loc, şi i-am scos aşa ca la Iordan. Buni, foarte bucuroşi oamenii! Iar soldaţii noştri toţi, cu ofiţerii, s-au tocmit naşi pentru Botez.
Şi când nu aveaţi unde, cum îi botezaţi?
Prin turnare. Erau maturi. Unde să-i bagi? Le turnam apă pe cap! Preoţii noştri în Ardeal, sub influenţa
31
catolicilor, fac botezul prin turnare, toarnă agheasmă pe capul copilului, chiar a pruncilor, nu numai a maturilor, şi-i botează. Dar ştiţi că prin Asia Mică, uneori foarte rar, se botezau cu nisip. Îl bagi în nisip, căci orice pietricică conţine un bob de apă. Orice stâncă are apă. Şi cu nisip se face botezul din lipsă de apă.
Rămâneau doar cu Botezul prin turnare!
Le spuneam: „Când se clarifică viaţa creştină în ţara voastră, mergeţi la un preot care va apare între voi acolo, şi spuneţi-i că sunteţi botezaţi, dar că nu sunteţi miruiţi!” De unde mir? Mă mulţumeam să-i botez şi era perfect de valabil Botezul.
Deocamdată, Mântuitorul, pe mine şi pe sfinţia ta, ne-a trimis la predicare şi la botez. Nu ştim dacă totodată a apărut şi taina Mirungerii sau mai târziu. Dar noi o aplicăm imediat şi nu este altceva decât înscrierea creştinilor în oastea Domnului.
Le eliberaţi şi certificat de botez?
Aveam obligaţia de la episcopul armatei, Partenie Ciopron, să scriu în condică pe toţi cei pe care-i botezam. Absurd! De la un timp am renunţat. Erau prea mulţi. Trebuia să faci cancelarie. Era un episcop cu grad de general. Mai târziu a ajuns episcop la Roman şi acolo a şi murit.
Oamenii nu cereau nici un fel de acte. Erau buni şi bucuroşi că-i botezam, dar fără să-i ungem cu Sfântul şi Marele Mir. Am avut Mir la început, dar mi-a ajuns la 300 de oameni. Numai într-o singură zi am botezat peste 300 de ruşi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev. V-am dat acest exemplu. Am renunţat şi la scripte. Trebuia să stau toată noaptea să scriu acolo numele acestor oameni. N-avea nici un rost. L-ai botezat, l-ai botezat. Îl laşi în seama lui Dumnezeu. Aşa!
Crezi că a fost o operă uşoară? în faţă băteau tunurile şi eu făceam misionarism.
32
Speraţi să învie Ortodoxia Rusă?
Absolut. Acum, când stăm noi de vorbă. Acesta-i pulsul Rusiei. N-au preoţi şi episcopi suficienţi. Nu au. Au prea puţine seminarii. O ţară ca asta cu două Facultăţi de Teologie!
Dar n-au nici profesori.
N-are cine le preda. Acolo a fost distrus tot. Şaptezeci şi ceva de ani a fost distrus tot ce-a fost bun, părinte. Acum cresc.
Dar cel mai mare aur pe care îl au ruşii, eu cred totuşi că este poporul credincios.
Acolo se petrece o revoluţie, care la noi nu se poate închipui. Oamenii aceia au stat 70 de ani sub tutela comunismului, şi acum se miră că se pot închina. Gem bisericile de oameni. N-au preoţi suficienţi. N-au mănăstirile populate. Câte 2-3 călugări improvizaţi prin mănăstiri…
Cum pregăteaţi ostaşii creştineşte, înainte de a merge pe front?
în spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică şi cu împărţire de anaforă şi agheasmă şi cu broşuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Eram dotaţi cu altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldăţească şi cărţi de strană. Cântăreţi erau destui, căci aproape toţi soldaţii ştiau rânduiala slujbei, îmi pregăteam pentru multă vreme Sfintele Taine, aşa cum se fac la noi la Sfintele Paşti. Aveam cutiuţe întregi cu Sfinte pentru mare nevoie. Mai aproape de front făceam numai agheasmă şi aceasta foarte prescurtată.
Odată la un Paşti, într-o zi am împărtăşit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzăşesc. Erau 3600 de oameni. Toţi, cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat. Împărtăşania a durat cam cinci ore. Am avut timp pentru toţi aceşti oameni.
33
Cum puteaţi săvârşi Sfânta Liturghie pe câmp, fiind stare de război?
Pe cât se putea în pădure sau la un loc cât mai ferit de aviaţia inamică, căci altfel era prăpăd.
Cum împărtăşeaţi soldaţii şi răniţii pe front?
Pe front, când era linişte, le duceam soldaţilor, chiar în tranşee, agheasmă şi anaforă. Era foarte riscant! Asta o făceam sub formă de litie, că doar nu făceam Liturghie în fiecare zi. Le primeau cu mare atenţie şi bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos.
Îi spovedeaţi înainte de a-i împărtăşi pe toţi ostaşii?
Răniţii îi spovedeam totdeauna individual, iar soldaţii îi spovedeam cu spovedanie de obşte, adică în comun, pe toţi, căci stăteam pe front, ca orice soldat. Îi adunam roată împrejur, înainte de a intra în război şi, după ce le citeam rugăciunea de spovedanie, le spuneam: „Ziceţi după mine: Am furat!” Şi toţi spuneau: „Am furat!”; „Am curvit!”, „Am curvit!”; „Am spus minciuni!”, „Am spus minciuni!”… Şi-i întrebam în public toate păcatele mari, pe care le aveam notate într-o hârtie la mine. Apoi le făceam dezlegarea. O singură dezlegare mare. În spatele frontului ofiţerii şi soldaţii îşi spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în faţa morţii.
înainte de împărtăşanie îi dezlegam şi pe capetele lor cu formula Sfintei Spovedanii. După aceea îi împărtăşeam. A doua zi plecau în linia întâi pe front.
Deci, nu plecau pe front până nu erau împărtăşiţi!
Nu. Asta a fost activitatea mea. Asta am cerut eu colonelului: „Nu le da drumul în moarte, până nu trec pe la mine!” Şi a fost un creştin bun colonelul şi a spus: „Părinte, ai jumătate de zi. Faci ce vrei cu ei!” Dar nici
34
unul n-a rămas neîmpărtăşit. Mureau care erau îngăduiţi de Dumnezeu de murit, alţii cădeau răniţi, care erau rânduiţi de sus să fie răniţi, iar unii scăpau sănătoşi.
Ba într-o bună dimineaţă, înaintea unui atac, ostaşii mâncau în compania respectivă. Compania avea 200 de soldaţi şi 40 de ofiţeri. Mâncau. Am aşteptat şi i-am împărtăşit după mâncare. Plecau la război! Au murit jumătate din ei în acea dimineaţă!
Erau ortodocşi toţi ostaşii pe care-i spovedeaţi şi-i împărtăşeaţi?
Erau toţi români, erau soldaţii noştri. Toţi români. Poate printre ei să fi fost şi vreun adventist sau de altă credinţă; dar mergeau la spovedanie căci erau cu moartea în faţă. N-am găsit nici unul care să zică: „Nu, eu sunt adventist sau baptist şi nu mă spovedesc la sfinţia ta!” N-am avut cazuri.
Un singur ofiţer a avut o reţinere, dar până la urmă l-am convins să se spovedească; şi a doua zi a fost rănit. Curvise cu o rusoaică în noaptea respectivă.
în timpuri normale nu i-ai fi dat voie să se împărtăşească! Nici eu. Dar a doua zi a fost muribund, fiind grav rănit. N-a murit. A murit în închisoare la Gherla mai târziu.
Adică am făcut nişte lucruri care nu sunt înscrise nicăieri, sunt la latitudinea episcopului armatei şi a noastră, a preoţilor militari. Te-a trimis să ai grijă sufleteşte de 3-4 mii de ostaşi. Trebuia să le porţi de grijă. Să-i fi văzut pe ostaşi cu piepturile goale, cum veneau la împărtăşit şi mergeau imediat în front! Săracii soldaţi nu ştiau dacă scapă sau nu cu viaţă.
Cum procedaţi cu cei răniţi grav?
Era la fiecare regiment o companie sanitară, cu un doctor sau mai mulţi, care se ocupau de răniţi. Chiar în timpul bătăliei intrau şi îi luau pe răniţii care mai gemeau.
35
Dar pe cei ucişi pe front îi puteaţi îngropa creştineşte?
Da. Este o lege internaţională de salvare şi protejare a răniţilor pe front. La morţi se punea steag alb. Puneau şi ruşii steag alb. Ei îşi luau morţii lor, noi pe ai noştri.
întâi ne omorâm ca duşmani şi pe urmă ne îngropăm ca fraţi? Războiul între creştini este o crimă împotriva lui Hristos!
Ce să facem? Aşa-i la război! Dar nu rămânea nici unul neînmormântat. În spatele frontului se afla o companie sanitară cu doctori şi sanitari, care culegeau răniţii şi morţii. Răniţii erau duşi la spitalul de campanie ori în ţară, iar morţii erau înmormântaţi, fie pe câmp la răscruce de drumuri, fie în cimitirele satelor din apropiere, cu slujbele de rigoare. Uneori chiar cu fast militar, chiar cu discursuri pentru cei ce asistau la înmormântare.
Făceaţi slujbă cu parastas?
Cu parastas, mai pe scurt.
Puneaţi morţii în groapă comună?
Am avut şi în groapă comună, dar toţi erau aşezaţi frumos, la linie.
Cimitirele româneşti din Răsărit se mai păstrează acum?
Când m-am întors din Rusia, am văzut la Odesa două cimitire româneşti. Erau bine îngrijite, cu cruci frumos aranjate. Eu le-am sfinţit când am fost pe front la Odesa şi tot eu le-am părăsit când am plecat la Stalingrad.
IMPRESII DIN PRIZONIERAT
Ce v-a impresionat mai mult pe front?
Răniţii şi oamenii din spatele frontului care cereau să-i botez. Veneau la comandantul regimentului sau al diviziei şi întrebau dacă este preot pravoslavnic. De multe ori au apărut şi nişte preoţi catolici, dar i-au refuzat. Eu, sigur, spuneam că sunt preot. Purtam şi atunci barbă. Eram cum este un preot, dar aveam şi uniformă kaki militară, ca orice militar. Mă primeau ruşii cu mare dragoste, dar se uitau cum te-ai uita la o arătare străină. Ei nu mai văzuseră preot. Erau curioşi şi dădeau roată în jurul meu şi se uitau în părţi să vadă cum arată un preot ortodox!
Erau sălbăticiţi din cauza persecuţiei ateiste.
Mă şi jenam de ei. După ce-i botezam, îi spovedeam şi îi împărtăşeam.
Dar ştiaţi limba rusă?
Am lucrat în Basarabia la Consiliul Social timp de 5 ani, câte 3 luni de zile. Pur şi simplu am făcut limba rusă cu un învăţător şi un preot. O ştiam, dar nu perfect. O limbă rusă imperfectă, dar mă înţelegeam cu oamenii. În rest slujeam în româneşte. Dar formula o ştiu şi astăzi destul de bine. Ei ziceau „Crezul” în ruseşte. Unul dintre ei spunea tare, iar ceilalţi repetau. Nu erau răi. Erau sălbăticiţi că nu aveau preoţi deloc. Am întâlnit totuşi câţiva preoţi bătrâni, cu care am slujit împreună. Erau chiori, ciungi, bătuţi. Ieşiţi din puşcării! La ei au fost persecuţii mari, faţă de cele de la noi!
La noi a fost un regim mai uşor.
Mulţi au murit, în toate lagărele. Milioane.
Care este taina trecerii prin aceste prigoane?
37
Treci foarte uşor când crezi în Dumnezeu. Eu nu am putut să mă îndoiesc vreodată de existenţa lui Dumnezeu. Eu nu pot concepe să te îndoieşti de prezenţa lui Dumnezeu şi simţeam prezenţa aceasta. La Jilava mă băteau pentru că predicam în fiecare zi în celulă vieţile sfinţilor. Eu eram deprins cu munca din celelalte lagăre ruseşti. Aici era mai aspru în acea vreme, dar mi-am făcut datoria. Foarte mulţi fraţi ortodocşi şi-au făcut datoria şi mulţumesc lui Dumnezeu că am iertat pe toţi din suflet. Trebuie să accepţi suferinţa. Dacă nu o accepţi şi murmuri, te împotriveşti lui Hristos şi este inutilă suferinţa. Cu harul lui Dumnezeu nu simţi, nu te doare nimic. Este cineva care stă lângă tine. Am făcut muncă de mină şi canal şi n-am păţit nimic.
Aţi mai dat şi la alţii câte o speranţă.
Tot timpul.
Cum vi s-au părut închisorile din România, faţă de cele din Rusia?
Mult mai grele erau închisorile de la noi decât cele din Rusia! Eu am stat un an de zile într-o închisoare din Moscova şi era mai dulce regimul, mult mai omenesc decât cel de la Aiud sau Jilava.
Ce amintiri mai frumoase v-au rămas de la poporul rus şi cum aţi caracteriza acest mare popor creştin ortodox, chinuit mereu de extreme?
Ruşii, în marea lor majoritate cu toate persecuţiile la care au fost supuşi arhiereii, preoţii şi călugării rămaşi fără biserici şi fără preoţi -, au rămas credincioşi Bisericii pravoslavnice, iar femeile au dus mai departe tradiţia acestei mari Biserici. Acum Ortodoxia renaşte în Rusia, în Ucraina, în Bielorusia, în Siberia şi Caucaz. Apar preoţi, se redeschid biserici şi se construiesc altele.
Apar episcopi eparhioţi şi mănăstiri de călugări şi călugăriţe. Dar lucrătorii în via lui Dumnezeu încă sunt puţini pentru milioanele de creştini din Rusia şi pentru
38
imensele spaţii pravoslavnice. Dar vor trece încă ani buni până ce această Biserică, care a dat atâţia martiri din ierarhia bisericească, va renaşte total şi vom spune răspicat: „Biserica Pravoslavnică a renăscut total, ca şi pasărea Phoenix din propria cenuşă”.
Biserica Rusă este o Biserică în totalitate martiră, de la patriarh până la ultimul dascăl; zeci, sute de mii de oameni duşi în Siberia pentru credinţă.
Ce? Milioane au dus.
Eu am spus de care i-am cunoscut pe acolo, care lucrau alături de noi. Şi-l vedeai că se închina frumos, nu înjura, nu ura. Erau creştini desăvârşiţi. Aşteptau moartea oricând. Cu opinci de tei în picioare, rău îmbrăcaţi, lucrau cât puteau şi cântau diferite imne religioase. Ei cântă frumos. Noi rămâneam uimiţi şi ne închinam şi noi. Noi, românii, nu suntem prea cântăreţi.
Pot fi consideraţi sfinţi şi martiri creştinii ucişi de atei, în timpul comunismului?
Da! Toţi, în masă! Cum sunt sfinţii martiri, preoţii şi călugării de la Oranki, căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credinţă. Martiri adevăraţi, ca în timpul persecuţiilor romane. 11.000 de martiri, toţi. Din secolele I-III n-au mai fost ucişi aşa de mulţi martiri ca sub comunişti.
Şi la noi, prin păduri şi prin munţi au fost împuşcaţi preoţi, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Şi aceştia pot fi socotiţi martiri naţionali şi martiri creştini.
Nu mai există în lumea întreagă, în secolul nostru, un martiriu aşa de mare ca la Oranki – 11.000 de martiri odată.
Părinţilor, nu vă daţi seama ce înseamnă Rusia! Au mai fost aşa în timpul persecuţiilor romane. Ştim despre cei 20.000 de mucenici de la Nicomidia, pe care i-a ars de vii în biserică la începutul secolului IV păgânul împărat Maximian.
39
Dar numai că atunci îi dădeau pe creştini fiarelor.
Era moda timpului. Eu am văzut la Jilava atâtea execuţii… Crezi că este mai uşor să împuşti? Noi stăteam la geam şi ne uitam cum îi legau la ochi şi îi împuşcau pe cei condamnaţi la moarte.
Sunt foarte rare cazurile acestea. De la martirul roman până la martirul comunist a mai fost aşa ceva?
Au fost foarte mulţi martiri în istoria creştinismului, dar nu aşa în masă. Tare mulţi au murit în Rusia.
Ce alte greutăţi aţi mai întâmpinat în perioada de prizonierat?
Nici o greutate! M-am simţit foarte bine în prizonierat. Eu am plutit! Nici măcar n-am strănutat, n-am fost răcit, n-am contactat nici o boală. Nimic. Am trecut şi prin închisori şi prin păduchi, prin frig, prin geruri, dar am fost perfect sănătos; cu mintea limpede. Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine. Am lucrat la pădure, la drumuri, la căi ferate şi la mine de cărbuni în Siberia. Ce era de lucru pe acolo. Mai mult la pădure.
Şi a început o viforniţă, ca nicăieri pe faţa pământului. Taigaua se frământa şi fluiera şerpeşte, prin mii şi mii de vârfuri de copaci. Zgomotul era mai puternic decât furioasele valuri, care bat rupând din ţărmurile argintii.
Crivăţul bătea cu biciul mâniei lui Dumnezeu, de-ţi lua şi răsuflarea. Pe la coturi se întindeau dune uriaşe de zăpadă, pe care năprasnicul vânt le aduna, le fixa cu o presiune de nu ştiu câte sute de metri pe minut, formând la suprafaţa lor o scoarţă tare, zgrunţuroasă, peste care se putea trece fără ca piciorul să se înfunde. Iar lagărul Mănăstârca se tupila la pământ, de frica vijeliei. Printre bordeie, nămeţii erau de
40
doi metri înălţime. Luptând din greu, cu lopeţi şi cocioarve mari, se putea face o pârtie până la poartă şi până la bucătărie.
Iar noi înfruntam vijelia stihiilor dezlănţuite. Cu crivăţul în coastă, înaintam spre pădure (trebuiau lemne pentru lagăr, pentru Gorki). Cu căciulile legate sub bărbie, cu şervet legat peste faţă şi doar cu ochii liberi, care lăcrimau fără pauză, cu haine vătuite, numai zdrenţe pe noi şi, în picioare, cu bocanci de pânză.
înaintam unul după altul, călcând pe aceleaşi urme. Prin poiană numai dune de zăpadă. Abia scoteai piciorul şi vântul cu zăpada acopereau urma imediat.
Când am intrat în pădure, s-a făcut o linişte de mormânt; sub bolta brădetului, vânt nu bătea şi era o pace, ca-ntr-o catedrală. Deasupra, cer vânăt; sub el, se frământau vârfurile copacilor, dar jos, jos la rădăcina plopilor şi pe crengile brazilor, zăpada se aşeza liniştită.
înaintăm în şir. Trecem prin poieni cu vârtejuri, intrăm iarăşi în cetatea lui Strâmbă-Lemne. În adâncul pădurii nu sunt urme de animale, nici de păsări. Pădurea este lipsită de viaţă. Ierni fără sfârşit, zăpezi înalte; cum să trăiască vieţuitoarele? Pe unde mai sunt, s-au strâns şi ele pe margini de ape, lângă sate.
Ne întoarcem, cu câini şi ceasovoi, fiecare cu o loasbă de mesteacăn de 2 metri pe umăr. În şiruri, precum duc caravanele deşerturilor fildeşul.
Albul zăpezii, argintiul mestecenilor şi al plopilor, ţinuturile reci reeditează mersul caravanelor peste deşerturi, peste dune. Crivăţul se repede hoţeşte în noi şi ne ia povara de pe umeri, trântindu-ne în zăpadă. Ce chin ca să te ridici cu mâinile ude cu ciorapi pe mâini în loc de mănuşi cu viforniţa care-ţi astupă gura. Inima bate până la spasm şi se întreabă până când? Când ridici ochii lăcrimaţi în sus, norii sunt prea jos şi Dumnezeu, care rămâne dincolo de ei, nu te aude.
41
Unul după altul, pe aceeaşi urmă de picior, o mie, două, trei mii de oameni…
Şi crivăţul chiuie nebun!
„Caravanele” intră în păduri la ceasul dimineţii şi bat la porţi când umbrele înserării ne mână către adăpost. Purtăm pădurile de argint în spate aşa cum caravanele poartă fildeşul.
Toată iarna aceea am cărat cu spatele, blestemând zăpezi şi oameni. Apoi au venit alte ierni şi la greutatea zilelor s-au adăugat alte greutăţi.
Purtat printre lagăre, m-am întors la Mănăstârca pe la începutul lui ianuarie 1946. Oamenii erau aceiaşi, parcă mai puţini, mai slabi, mai vineţi. Pădurea stătea pe loc, dreaptă şi puternică bătându-şi joc de vânturi şi furtuni.
Noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte şi alţi patru la ţepuşe; o sută, două sute de sănii poate mai multe, şi-n jur escorta şi câinii lupi. Legaţi cu odgoane încrucişate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fiecare zi, fără repaus. Când urcam panta, curgeau pe frunţile noastre sudori, care îngheţau îndată şi simţeam apa curgând pe şira spinării. Când ieşeam la loc aşezat, îngheţau hainele pe noi şi tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea în coborâş iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca vântul, cu ochiul mereu înapoi. Câte accidente, picioare rupte, coaste rupte!
Şi parchetele tăiate erau tot mai departe, prin locuri pe unde n-a intrat joagăr de la facerea lumii.
Asta, în fiecare zi de iarnă; un an, doi, trei, patru…
Şi într-o dimineaţă, pe la sfârşitul lui aprilie ne-am trezit cu ceţuri dese peste păduri, încât nu se mai vedeau, şi peste lagăr, unde nu se mai zăreau bordeiele.
42
O ceaţă deasă şi caldă care te îneca. Ceţurile curgeau uşor, dinspre nord-vest şi se duceau la vale; pe Oka, coborau pe Volga, spre Astrahan. Zăpezile se topeau, scădeau şi pe dedesubt curgeau mări spre Caspica.
Ceaţa topea zăpada. Peste o săptămână s-a arătat uscatul; pete negre, ici-colo vineţii.
Şi „Noe a dat drumul unui porumbel”… Iar noi când am intrat în lagăr, în seara aceea, am văzut un cârd de grauri pe acoperişul bucătăriei. Şi „Noe a înţeles că potopul trecuse”. Iar noi ne-am bucurat că prăpădul iernii a trecut. Pe aripile graurilor călătorea primăvara, spre nord.
Curgeau sloiuri de ape, iar pe sus dădeau glas becaţele şi gâştele; se duceau spre Marea Albă, se duceau spre Polul Nord.
Şi după luni de zile de absenţă, peste ceţurile ce se trăgeau spre sud, a apărut soarele frumos, tânăr, strălucitor.
La începutul lui mai se încălzeşte şi-n două săptămâni atât ţine primăvara pădurea înfrunzeşte şi poienile se acoperă cu flori de pădure, iar păsările cântă, refăcându-şi cuiburile.
E frumos afară nu-i frumos ca la noi dar primăvara-i luminoasă şi noi oftăm, oftăm. Am schimbat săniile pe căruţe. Înhămaţi la căruţe, cărăm pădurea la vale3.
Astea sunt lucruri de amănunţime, dar poate este bine să le ştie cineva. Simţeam degetul lui Dumnezeu pe umărul meu drept. Îl simţeam că mă apăsa.
Aţi simţit fizic sau duhovniceşte?
Fizic! Apoi duhovniceşte poţi simţi prezenţa lui Dumnezeu tot timpul. Tot timpul. Nu există clipă în care
3 Dimitrie Bejan, Oranki, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, pg.
56-58.
43
Dumnezeu să te părăsească. În genere prin înger. Simţeam ca o greutate foarte dulce, foarte mângâietoare.
Este adevărat că omul se roagă mai puternic în suferinţă?
Da. În condiţiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe Dumnezeu; iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin „Doamne, ajută-mi!” Şi Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi şi astăzi!
Suferinţele de acolo au transformat iadul în bucurie!
A fost crucea bucuriei! Asta vreau să scriu. Cine primeşte suferinţa ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieţii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii!Simţi o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept.
Şi nu urăşti pe cel ce te chinuieşte!
Nu. El te bate şi tu-l ierţi! Te uiţi la dânsul şi-l ierţi. Acesta-i creştinismul, părinte! Nu când mâncăm colivă. Ci când te loveşte şi nu te doare…
ANCHETE
Din timp în timp, sunt dus la anchetă. Plictisitoare anchetă: „ce-ai făcut în anul de la Hristos, cutare? Cu cine te-ai întâlnit? Ce-aţi pus la cale? Recunoşti că eşti duşman al poporului?”
al cărui popor?
cum, al cărui popor?
desigur, domnule maior, nu ştiu la care popor vă referiţi.
nu ştii?
-Nu!
trebuie să-ţi spun eu?
dacă vreţi!
eu mă mir de voi. Toţi oameni cu carte şi nu vă daţi seama că mergeţi tot pe lângă drum?
pentru că noi urmăm lui Hristos.
dar Hristos a fost cel dintâi comunist!
-Atunci, voi, comuniştii, de ce-l negaţi?
pentru idealismul lui!
ei, bine, pentru noi, tocmai acest idealism înseamnă Calea, Adevărul şi Viaţa. Întoarceţi-vă şi dumneavoastră la învăţătura lui Iisus. După aceea vom sta de vorbă.
ba, ne întoarcem la dracu!
n-aveţi decât! La un astfel de stăpân, astfel de slugi!
îmbâcsiţi mai sunteţi, mă, de otrava aceasta creştină!
otrăviţi mai sunteţi, dumneavoastră, comuniştii, de materialism. Şi fără suflet.
45
păi, ce este sufletul?
-Aţipipăit vreodată raţiunea?
să nu te pipăi eu acuma, cu câteva palme!
nu ştiţi că bătaia-i oprită în statele socialiste?
te trimit la carceră!
şi acolo-i Dumnezeu!
mă, tu crezi în Dumnezeu?
desigur!
păi, nu este Dumnezeu!
-Darce este?
materie.
şi în spatele materiei?
mişcarea.
de unde vin mişcarea, ordinea din univers, legile materiei? Să vă spun eu: de la „Dominus Dei” stăpânul spiritual al forţelor.
pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni! Nu există!
vi-l arăt eu, chiar acum. Iată, aici, la fereastră un fulg de zăpadă. Ca o perfectă crenguţă de brad, altul, ca o steluţă ieşită din peniţa unui bun desenator; al treilea, ca o inimioară. Cum se explică asta? îmi veţi răspunde: norii încărcaţi cu vapori întâlnesc în calea lor un curent rece. Se petrece un proces chimic sau fizic, picătura de apă plezneşte. Devine fulg îngheţat. Aşa-i? Fulgul e rezultatul unor legi, aceleaşi, inevitabile pe care le cunoaştem. Dar fulgul priviţi-l până ce nu se topeşte, reprezintă un perfect desen. Cine a pus legile? Ce mână a croit desenul? Răspundeţi dumneavoastră?
natura.
foarte bine. Dar natura e raţională? Se creează şi-şi dă singură legi raţionale? în cazul acesta, natura este însuşi Dumnezeu. Fiind cauza ultimă şi raţională a lucrurilor.
nu-i Dumnezeu!
dar celularul este?
desigur. Îl văd.
46
natura este?
fără îndoială.
celularul are în spatele lui un inginer care l-a construit?
ce mai întrebi?
la fel e şi cu natura. În spatele ei stă inginerul creator, care nu doarme. Creează mereu, supraveghează, duce spre perfecţiune. Ba chiar şi-a luat pe pământ şi un colaborator, pe om. Căruia i-a dat natura gata creată şi suflet, raţional. Pe om l-a făcut cocreator, spunându-i: „creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul”.
ştiinţa e categorică. Omul se trage din maimuţă.
Am auzit asta mai de mult. Totuşi, admiţând ca exactă ipoteza lui Darwin, explicaţi-mi dumneavoastră, cum se face că omul animal ca şi celelalte animale, materie ca şi cealaltă materie în veşnică cugetare a reuşit să se ridice în două picioare şi să construiască tehnica, civilizaţia şi cultura de care ne bucurăm noi astăzi? Cum se face că omul a zidit şi a scris, a inventat maşini, a domesticit animalele şi a pus stăpânire pe natură chiar împotriva legilor naturii -, în timp ce restul animalelor n-au fost în stare de absolut nici un progres? Chiar!
Băgaţi la instrucţie câinii şi caii, care sunt consideraţi ca inteligenţă imediat în spatele omului. Boul a rămas bou şi trage-n jug până la sfârşitul lumii. Nu va fi niciodată în stare să-şi facă singur grajdul. Iar calul nu se va putea potcovi niciodată fără ajutorul fierarului. Maimuţele şi papagalii imită, cotcodăcesc. Doar atât. Nici un progres. Fiind ale naturii, trăiesc, fără abatere, conform legilor fixate de marele Creator. Dar omul? Omul a făcut grajd pentru bou şi potcoavă pentru cal. A făcut chiar şi bomba atomică, cu care se joacă. Va merge cu racheta către alte planete.
47
Creatorul acestei forme de viaţă i-a dat o altă zestre decât mamutului şi leului; i-a dat sufletul raţional, după chipul şi asemănarea în spirit a Creatorului. Şi i-a spus: „în numele meu, stăpâneşte pământul”.
destul! Sminteală idealistă! Ştiinţa ne-a luminat. Acum ştim adevărul!
de aceea şi imitaţi pe alţii cu atâta îndemânare.
la ce te referi?
la politica pe care o faceţi!
asta n-o puteţi voi pricepe.
asta se vede!
ai să vezi tu pe dracu! Cât mai ai până la eliberare?
trei luni.
numai atât? Ce-ar fi să te mai trezeşti cu vreo condamnare?
-Asta cum va hotărî Dumnezeu!
ba! La Interne Dumnezeu n-are ce căuta… Cum vom hotărî noi…4
4 Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996, pg. 249-252.
LAGĂRUL DE LA MĂNĂSTIREA ORANKI
Cum aţi ajuns la închisoare la Oranki?
Nu era închisoare militară, ci lagăr internaţional de prizonieri. Numai români erau adunaţi peste 15.000 de prizonieri de război de la Stalingrad. Erau şi nemţi şi alte naţii europene, ba şi din Japonia. Era o armată întreagă. De la general până la soldat. Eram organizaţi în formaţii militare pentru muncă şi încartiruiţi în clădiri şi bordeie.
Paza lagărului cum se făcea?
Toate lagărele erau înconjurate cu garduri înalte de sârmă ghimpată prevăzute cu reflectoare electrice şi telefon. Lagărele mai izolate cum a fost de exemplu Mănăstârca, lagăr de pădure aveau şase rânduri de sârmă, cu intervale între ele arate şi greblate, iar în afara lor se întindea pe 10 metri de jur-împrejur o plasă de sârmă. După părerea ruşilor, cu astfel de fortificaţii şi întărituri şi cu paza reglementară în prepelece, nu se putea fugi. Totuşi, din lagăre s-a evadat, trecându-se peste aceste impedimente ghimpate, făcându-se canal pe dedesubt. Asta numai ca să se demonstreze că dorul de libertate, când te scoate la hat, îţi înlesneşte şi căile de evadare. În general, europeanul are cap şi asta s-a văzut şi în felul cum au fost executate cele mai reuşite evadări.
Iarna nu puteai să te gândeşti să pleci la drum. Ger cumplit, zăpadă mare, foame, golătate. Paza totuşi era la fel de atentă, ca şi vara.
49
într-adevăr, în acest anotimp şi cea mai încălzită minte se răcorea sub bătaia crivăţului, aşteptând primăvara. Dacă ne-ar fi lăsat în pădure unde lucram am fi venit, galop, până la poarta lagărului. Totuşi, paza era cu atenţie mărită. Se temeau ruşii de contactul nostru cu populaţia civilă. Ca nu cumva, ziceau stăpânii, să ne „linşeze” populaţia civilă. Ce idioţie comisărească! Populaţia civilă întindea mâna miloagă ori de câte ori ne zărea. E drept, că odată, lucrând alături de condamnaţii politici, câţiva dintre aceştia ne-au înjurat spunând: „Mama voastră de impotenţi, noi v-am aşteptat treizeci de ani ca să ne salvaţi de sub stăpânirea satanei şi când colo voi v-aţi predat, aruncând armele. Aşa vă trebuie. Vă e greu? Lasă, trăiţi acum la pădure, măi feciori de strâmbă lemne, ca să experimentaţi pe propria voastră piele binefacerile regimului. Să le comunicaţi şi americanilor că şi pentru dânşii sunt pregătite hamuri noi…, mama voastră de nesocotiţi…”.
De evadat frumos, corect, aşezat, gospodăreşte, asta se putea de la pădure, sau de la colhoz, sau de pe orice şantier unde eram duşi la muncă.
Mai întâi trebuia să fii bine antrenat la mers. Dar asta nu putea fi o problemă. Dacă toată ziua lucrai, trăgând în ham sau cu joagărul la pădure, acest exerciţiu chiar ne prisosea. Al doilea, trebuia să-ţi faci rost de încălţăminte rezistentă pentru drum lung. Gândiţi-vă că până la cea mai apropiată graniţă aveam de străbătut cel puţin 3-4000 de kilometri, cu o mie de pericole pe care le prezentau pădurea şi golurile imense nepopulate. Îmbrăcăminte având în vedere ploile care în nord sunt destule şi dese şi reci, şi iarna care vine repede. Apoi, un sac cu alimente precis planificate, pentru cel puţin zece zile. O busolă, cremene şi amnar şi ceva bani de buzunar. Pe deasupra un cuţit şi mai presus de toate, un curaj mare. Trebuia să trăieşti
50
hoţeşte, ferindu-te de orice contact cu populaţia. Populaţia era infiltrată cu prea multă securitate.
Drumul trebuia făcut noaptea, iar ziua, ascuns undeva, te odihneai.
Câteva din aceste evadări au fost atât de perfect puse la punct şi cu scrupulozitate gândite, dar ajunse la punctul final, în preajma graniţei, ca în filme, se petrecea câte un neprevăzut şi expediţia cădea. Eroul era adus gratis, cu însoţitor, cu oasele sfărâmate.
Şi eu am evadat cu un învăţător de pe la Râmnicu Sărat. Am ajuns până la Volga, dar ne-au prins. Muream de foame! De unde să te aprovizionezi? Bani de unde? Să vii tocmai din Urali până la Hârlău? Nu mergea. Am făcut şi noi isprava aceasta. Într-o zi ne-au găsit dormind sub o căpiţă. Nu ne-au bătut, ne-au dus înapoi la lagăr şi ne-au dat o lună de zile carceră. Dădeau o dată pe zi mâncare, un ceai cu sare în el!
Asta a fost pedeapsa? Ceai cu sare?
Nu era chiar aşa greu. Nu era rău! Toţi vă miraţi de lucrul acesta. Eu parcă mă jenez să vă spun.
Dar totuşi mureau mulţi.
Nu-i de crezut. În prima fază a prizonieratului mortalitatea a fost extraordinar de mare. Dintre ofiţeri au murit cam 60%, iar din trupă, 80%. Din spanioli, dintr-o divizie au rămas 17! Dintr-o divizie de 10.000 de italieni au rămas 170. Noi am fost cei mai rezistenţi, pentru că noi mai toţi, de la sublocotenenţi până la generali, eram feciori de ţărani, învăţaţi cu gerul.
Cine a scăpat cu viaţă, după primul an de adaptare la foame, sete, frig, tifos exantematic, dizenterie, la toate acestea adăugându-se şi munca neomenească, acela, apoi, a rezistat până la capăt. Mortalitatea apoi s-a îndepărtat. Doar TBC-iştii, cărora nu li se acorda nici o asistenţă medicală şi distroficii mai ales toamna şi primăvara îşi plăteau tributul vieţii. Degeraţi, flămânzi,
51
palizi, la 1 ianuarie al fiecărui an, ne felicitam, constatând: „care va să zică, am mai păşit peste un an”5.
Românii erau învăţaţi cu greul pământului.
Acasă mănânci mămăligă cu ceapă. Eram învăţaţi cu greul. Noi am supravieţuit foarte frumos. Foarte frumos. Şi eu cred că şi credinţa în Dumnezeu. Toţi, dar absolut toţi eram credincioşi. Nu era unul să se fi ateizat cumva. Nu era…
Dar cum încăpeau atâţia la Oranki? Aşa de mari încăperi erau?
Dar cum? Toate cu etaj. Toate clădirile cu 3-4 etaje. Oranki era mănăstirea nobililor ruşi, în centrul Rusiei, aproape de Volga.
E poziţie frumoasă acolo?
în pădure. Rusia toată-i o pădure de la Kiev în sus. Toată-i o pădure de pini.
Au şi mesteacăn, care-i simbolul lor.
Şi mesteacăn. Sunt o frumuseţe pădurile de mesteacăn. Primele hârtii pe care am scris eu o carte, le-am scris pe foi de mesteacăn. Tăiam chituci de mesteacăn, cojeam frumos, se pot scoate 10-12 foi foarte fine, pe care le scrii cât sunt ele moi, şi pe urmă le strângi ca pe un sul, ca papirusul din Egipt. Nu ţine mult, dar tot ţine să citeşti de vreo 10 ori.
Pe acelea aţi scris!
Da. Mult, mult m-am chinuit cu un capăt de creion chimic. Acolo, la Oranki, la vreo 10 metri de la zidul înconjurător al mănăstirii până la izbuc şi deasupra lui era fostul palat al ţarului. El când venea la mănăstire, acolo trăgea. Avea casă frumoasă cu etaj, păstrată şi acum, că mănăstirea aceasta era mănăstire numai de călugări intelectuali. Toţi, oameni culţi. Mănăstire cu bibliotecă religioasă, cu tipografie,
5Oranki, pg. 211.
52
cu editură. Tipăreau numai cărţi ortodoxe de mare preţ în serviciul Bisericii Ruse. Aveau tot ce le trebuia… Şi alte mănăstiri aveau tipografie, dar asta era numai de nobili intelectuali ruşi. Au fost şi boieri şi scriitori care s-au călugărit.
Spovedeaţi şi botezaţi acolo în lagăr?
Nu era voie nici să te închini. Însă am ajuns până la urmă să botez nişte ruşi şi nişte copii. Cu mare pază, cu mare frică, dar am ajuns.
Cum vă rugaţi în lagărul de la Oranki, împreună cu ceilalţi români?
La început nu aveai voie să te rogi, nici chiar seara cu pază la uşa bordeiului. Dar până la sfârşitul războiului s-a ajuns la o libertate religioasă, de am făcut şi Sfânta Liturghie, în aer liber vara, şi în sala de mese iarna.
Şi vă lăsau ruşii?
După ce s-a terminat războiul, ne-am luptat cu politrucul din lagăr şi am căpătat aprobare de la Moscova să facem slujbă în lagăr: „Noi suntem aici români. Lagărul acesta este românesc”. Aghiasma o ştiam pe de rost. Aceasta era salvarea noastră: rugăciunea şi nădejdea în Dumnezeu, că nu era voie să ne rugăm public. În rest fiecare se ruga la culcare şi la sculare, cum ştia de la mama de acasă, dar toţi se rugau. Moartea era în bordei: păduchi, ploşniţe, tifos, iar dincolo de uşă era un ger cumplit şi munci neomeneşti.
Mureau oameni şi nimeni nu se interesa de cei ce-au murit. Ba, să nu uit, cel mai adesea mortul era ţinut ca viu la control, încă două-trei zile şi chiar mai mult, pentru ca vecinii să primească în locul lui porţiile de mâncare…
Iarna era grea, aspră, geroasă şi pământul nu putea fi săpat cu târnăcoape, cu lomuri; la toate încercările noastre nu reuşeam decât să aşchiem
53
pământul. Morţii erau mulţi, pământul îngheţat şi atunci stăpânirea a dat ordin sanitarilor să facă stive din morţii goi, buboşi, hidoşi la înfăţişare, fără nume, fără număr. Sub ger au îngheţat toacă, s-au mumificat. Toată ziua treceam pe lângă stivele de morţi. Noaptea când bătea vântul prin schelete sau când luna gălbuie păta maldărele de stârvuri, te cutremurai; era ca-n proorociile lui Iezechiel, teribilă imagine de apocalips!…
Primăvara, când s-a dezmorţit, am primit ordin să-i îngropăm pe cei morţi în timpul iernii. Şi-am numărat noi atunci 19.312 morţi din toate părţile Europei…6
Şi la fel s-au petrecut lucrurile şi în celelalte lagăre ca şi în timpul nesfârşitelor marşuri însoţite de cârduri de corbi. Aceeaşi atmosferă a fost şi în lagărele din Siberia-Karaganda (aproape de China), Arhanghelsk, de la Marea Albă, Vorcuta, lagoda, Astrahan, Sverdlovsk (Urali) şi alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul, încet, ruşii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim după voia noastră în bordeie.
Deci aţi făcut şi Sfânta Liturghie.
Eu sunt acela iar mă laud -, care a reuşit să facă prima Liturghie acolo în lagărele acelea cumplite. Şi după mine s-au luat şi ceilalţi preoţi ortodocşi şi catolicii şi protestanţii. Am ajuns să facem slujbă foarte frumoasă pe un platou. Acolo am aranjat un fel de altar în aer liber. Vara ieşeam pe platoul din curtea mănăstirii unde se făcea dimineaţa adunarea generală, când ne numărau şi făceam rugăciuni publice şi, în sărbători, Sfânta Liturghie.
Am reuşit să ne adunăm până la 23 de preoţi ortodocşi români la Oranki, slujind toţi un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori
6 Oranki, pg. 212.
54
procoveţe. La serviciile religioase făcute de noi, asistau şi celelalte naţionalităţi în masă, împreună cu preoţii lor. Toţi străinii, părinte catolici, protestanţi -, stăteau în genunchi, mai abitir decât noi. Plângeau la Liturghia noastră: „Noi n-am ştiut cât este de frumoasă Ortodoxia, ziceau ei. Noi v-am considerat înapoiaţi! La noi nu este aşa!”
Ei n-au bucuria liturgică.
N-o au. Aceştia erau încântaţi de psalmodierea ortodoxă în sobor şi de corul bărbătesc circa 100 de corişti sub „bagheta” profesorului de muzică Sima din Bucureşti, de la biserica Sfântul Antonie. Răsunau pădurile. Frumuseţea răspunsurilor noastre mari, la Liturghie, când ai un cor de 100 de bărbaţi, pe care-i hrăneam cu o săptămână înainte din porţia noastră, ca să poată cânta.
Săracii!
Gândeşte-te, noi eram 23 de preoţi ortodocşi, şi toţi slujeam, ceea ce la dânşii nu este. Ei slujesc numai câte unu. Pot să fie oricâţi.
Slujba lor este sobră, rece.
Şi la protestanţi şi la catolici slujba este recitativă şi mai nu înţelegi nimic. Nu merge la inima omului. Se adresează raţiunii.
Asta mi-a spus-o şi o nemţoaică de aici din Hârlău, care-i catolică: „Părinte, cu plăcere mă duc la dumneavoastră la biserică, pentru că slujba este frumoasă. Se cântă, nu se recită. Mă duc şi la biserica mea catolică, dar nu simt nimic. Slujba ortodoxă este plină şi de bucurie şi de cântări frumoase”. Am reuşit s-o trec la ortodocşi. Acum! Aici! Am şi împărtăşit-o zilele astea, că-i bolnavă.
Ne adunam toţi pe acel platou la Oranki, săvârşeam împreună Sfânta Liturghie, ne împărtăşeam cu toţii, rosteam o predică vie de îmbărbătare, dădeam
55
slavă lui Dumnezeu pentru toate şi ne retrăgeam la masă şi în dormitoare. Veneau toţi soldaţii. Absolut! Nu era unul să spună: „Eu sunt bolnav şi mă întind pe pat şi mă odihnesc”.
La început ruşii ne cereau să le dăm predicile pe care le vom ţine în scris. Noi, nimic! Până la urmă strigam pe platoul acela. Erau mii de oameni care ascultau.
Prizonierii de alte confesiuni apreciau cultul ortodox?
Foarte mult. Erau vizibil încântaţi. În lagăr eram 23 preoţi români ortodocşi, circa 1200 „preoţi” catolici şi circa 1000 de pastori protestanţi. Noi ortodocşii am făcut faţă. Cel mai bun prieten al meu era un preot catolic, doctor în teologie şi filosofie, profesor la Viena. Mai târziu a ajuns cardinal la Bonn.
Ce zicea neamţul?
Neamţul plângea şi spunea: „N-am ştiut ce cult frumos are Biserica Ortodoxă!”
într-un an la Paşti eu şi cu cei 22 preoţi români am împărtăşit, cu un litru de vin şi o căldare de apă 10.000 de prizonieri ortodocşi, toţi ofiţeri!
Unde? în lagărul de la Oranki?
Da. Şi toţi erau ca un cor. Asistau la strana dreaptă catolicii, la strana stângă, protestanţii, iar noi ortodocşii slujeam. Ce ne împiedica?
Dar vin de unde aveaţi, părinte?
Dumnezeu poartă de grijă. Într-un lagăr am întâlnit un evreu de la Hârlău, care era politruc. Fusesem colegi în şcoala primară. Era securist la Oranki, dar s-a purtat frumos cu toată lumea. Şi sigur, am stat de vorbă cu el. Am ajuns la un fel de tocmeală. M-a chemat acolo şi am spus: „Domnule, ducem lipsă de cutare şi cutare”. Ne-a mai îmbunătăţit el puţin situaţia, dar nu avea mare putere. Era un simplu
56
sublocotenent acolo, I-am zis: „Ne trebuie vin. Noi am face Liturghie Duminica”. Obţinusem aprobare. „Vă aduc eu”. Ne aducea în fiecare săptămână o sticlă de vin de Tokay, care-i tata Cotnarului. Vin unguresc. Cel mai bun vin din Europa. Aveam vin, aveam pâine făcută la brutărie.
Important este faptul că Dumnezeu a pus evreul în slujba creştinilor. Ai văzut ce frumos lucra? Dar el lucra politic.
El politic, noi ecleziastic. Asta-i taina! A dat ordin la brutărie să ne facă prescuri, şi i-am arătat cum să le facă. Şi tot aşa ne-au dat voie, şi-n atelier ne-am făcut potir, disc şi copie. Doar nu vă aşteptaţi să fie făcute din argint. Din tinichele şi din lemn. Sunt foarte originale. Ca în epoca primară a catacombelor!
Ştii ce mă gândeam eu atunci când le făceam la atelier? Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „a fost o vreme când vasele Bisericii erau de lemn şi sufletele slujitorilor erau de aur. Acum vasele Bisericii sunt de aur, iar sufletele noastre sunt de lut!”
Era ca în epoca primară, ca pe timpul Apostolilor!
Absolut! Le-am adus în ţară când m-am întors din Rusia, în 1948.
Acesta este ecumenism! Evreul aduce pâine şi vin, preoţii ortodocşi fac Liturghie, protestanţii şi catolicii ascultă, iar cei zece mii de ofiţeri se împărtăşesc! Ce frumos! Iată model de ecumenism!
Douăzeci şi trei de preoţi ortodocşi liturghisesc pe o estradă în aer liber la Oranki ca să vadă toată lumea!
Dar veşminte aveaţi?
Le-am făcut epitrahile din foi de cort, acolo la croitoria nemţească din Oranki. Am avut fericirea că un preot căpitan, Constantin Popescu, a salvat un epitrahil de pe front, că noi nu mai aveam nici unul. El ţinea să-l
57
ducă acasă, la biserică. Era în inventar! Parcă mai conta acum! Eu l-am luat, l-am pus pe piept şi cu el am sfinţit celelalte epitrahile, cu agheasmă făcută din aducere aminte. Doar n-aveam cărţi. Ziceam formula. Apoi am găsit la un ungur un liturghier greco-catolic, care-i ca şi al nostru. L-am tradus în româneşte şi am avut liturghier. Aveam şi antimis.
La început ruşii ne persecutau. Pe urmă venea şi comandantul rus şi asista la slujbă împreună cu toţi ruşii.
Mi-aduc aminte la Paştele din 1948, colonelul ne-a făcut la toţi câte un cozonăcel şi câte un ou roş, ce nu văzuseră ruşii de 30-40 de ani. La fiecare ne-a dat comandantul câte un ou roş. El avea bune amintiri din război, când fusese la Piatra Neamţ, cu nemţii şi rămăsese fără un picior. Vorbea puţin româneşte, că stătuse în spitalele noastre. S-a îmbunătăţit.
Atunci la Paşti, pe platoul acela de la Oranki, s-a nimerit să fie şi o lună plină, frumoasă, caldă. La începutul lui mai a fost Paştele. Am făcut lampadare pentru noaptea de înviere. Un inginer român le-a instalat frumos. Le improvizase un motor la un curs de apă. Nemţii erau foarte disciplinaţi. Noi eram şi inventivi şi opozanţi. Noi am fost primii care am făcut grevă de vreo două ori şi am reuşit.
Au fost mai severi gardienii de la Oranki?
Nu, ei erau în afara lagărului. Administraţia interioară a lagărului o deţineau cei care erau mai mulţi în lagăr. Dacă erau români mai mulţi, ei administrau lagărul. Dacă erau nemţi, ei. Dacă erau italieni, ei. Cine avea majoritatea.
La Oranki cine erau majoritari?
în lagăr la Oranki noi românii eram stăpâni şi noi am avut tot timpul conducerea lagărului, iar ruşii erau numai pe dinafară stăpâni şi la numărătoare, dar restul,
58
noi guvernam. Românii se purtau frumos cu toată lumea. Au fost numai români buni. Nici ruşii de la lagăr nu erau răi.
în ce împrejurări aţi fost trimis din Rusia în ţară?
Acolo m-am apucat de scris pe foi de mesteacăn un fel de istorie a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, intitulată Hotarul cu cetăţi, adică cetăţile Basarabiei de pe Nistru, care a circulat în lagăre şi în puşcărie, dar au fost destui turnători. Unul, sigur că m-a recIarnat la ofiţerul politic, care era un evreu de la Cernăuţi, Terleski.
M-a chemat şi mi-a făcut proces pe tema aceasta, că fiind sub guvernarea lor şi acolo în lagăr, mi-am permis să scriu că Basarabia şi Bucovina de Nord sunt ţinuturi româneşti şi că noi aveam drepturi asupra lor şi n-aveau ruşii. Chiar şi în scris susţineam acest adevăr. Şi m-au trimis la o închisoare din Moscova, Liublianka se chema, unde am stat vreun an de zile. M-au judecat şi m-au condamnat la moarte.
Şi de ce nu v-au împuşcat?
Nu m-au executat, că eu am strigat: „Eu sunt cetăţean român şi mă supun legilor româneşti. Nu puteţi să mă condamnaţi la moarte, fiind cetăţean străin!” Mi-am adus aminte cum a spus Sfântul Apostol Pavel: „Eu sunt cetăţean roman!”
Au stat şi s-au gândit judecătorii şi au aprobat lucrul acesta. Şi comandantul a spus: „Da, domnule, te duci în ţară, să te judece ţara ta!” Mi-au încheiat dosarul, nu m-au rejudecat, dar m-au trimis cu dosarul în România. Când au trimis ultimii prizonieri în ţară, între ultimii unsprezece am venit şi eu.
De la Moscova m-au trimis la Focşani, unde era lagăr rusesc. Până acolo m-au însoţit câţiva gardieni ruşi. M-au predat cu toate actele la tribunal, şi de acolo
59
m-au trimis la închisoarea militară din Bucureşti. Şi-am fost judecat în ţară, punându-mi-se în seamă alte probleme minore. Doar Tribunalul Militar din Bucureşti nu putea să se facă de râs şi să afirme că Basarabia şi Bucovina sunt provincii ruseşti. Nici n-au deschis vorba despre aceste probleme care i-au usturat atât de mult pe ruşi.
Apoi tribunalul militar din Bucureşti m-a judecat din nou şi m-a condamnat la Jilava, apoi la Aiud şi în lagărele de muncă, unde am stat încă 16 ani, până în august 1964. Altfel mă împuşcau. N-aveai când şi cum să te aperi. Pe toţi îi executau imediat.
în lagăre mulţi prizonieri erau împuşcaţi la început. Apoi Stalin a zis: „Din momentul acesta nu mai moare nimeni în închisoare”. Nemţii aveau şi ei prizonieri. Era o reciprocitate în felul de a se purta cu prizonierii.
Dar celorlalţi prizonieri români cum de le-au dat drumul în ţară?
Au făcut grevă. Într-o zi, în anul 1946, prizonierii desţeleneau poienile de la Şoniha câteva sute de hectare. Prizonierii au încercat să se revolte, să nu mai iasă la lucru, dar solidaritatea nu a funcţionat. Au încercat şi în 1947 cu aceleaşi rezultate. Văzând că au trecut 4 ani de la armistiţiu şi un an de la semnarea tratatului de la Paris, prizonierii îl întrebau pe ofiţerul politic de ce nu le dă drumul la vetrele lor. Răspunsul era acelaşi: „Ţara voastră nu vă vrea! Schimbaţi-vă ideile, fiţi alături de noi şi vă vom trimite în ţară”.
în februarie 1948, prizonierii români semnează, unul câte unul, următoarea declaraţie: „Din acest minut intru în greva foamei până ce autoritatea sovietică îmi va răspunde în scris care este data până la care vom fi repatriaţi noi, românii”. La fel fac şi românii din alte bordeie. Intră în grevă şi bolnavii din spital.
60
Urmează 10 zile grele de foame şi presiuni. Hotărârea şi rezistenţa românilor uimesc. „Nemţii şi ungurii trec în vârful picioarelor pe lângă bordeiele noastre. Le-am făcut o chemare pentru o acţiune comună. S-au temut. Iar noi, leşinaţi, rezistam (…).
După 10 zile, însoţit de toată «rusăraia», generalul Vladimirov intră în bordeie cu o hârtie ştampilată conţinând răspunsul de la Moscova. Greva reuşise: „Prizonierii români vor fi repatriaţi până la 1 iulie 1948”.
în Bucureşti, la Ministerul de Interne, m-a întrebat un căpitan, care fusese şi el prin Rusia:
ai făcut golodovca?
făcut, se poate!?
-Şide ce?
mi-a fost dor de tine!
Şi căpitanul mi-a cârpit trei perechi de palme, scrâşnind printre dinţi: „Las că te vindec eu de golodovcă. Acum începe «viforniţa cea mare»7. Şi în curând vor urma încercările din temniţele româneşti.
7Oranki, pg. 238-244.
RUGĂCIUNEA PENTRU PLOAIE
într-o vară era o secetă cumplită. Noi lucram la un depozit de lemne. Acolo era o asistentă sanitară foarte cuminte şi foarte credincioasă. Totdeauna îmi spunea: „Sărut mâna, batiuşca!” Şi într-o zi îmi spune: „Azi, batiuşca, vine un preot rus foarte credincios la izbuc (fântână), să facă rugăciuni pentru ploaie. Stai pe aici!” Noi nu eram mulţi, vreo 18 români. Toţi creştini. Şi, într-adevăr, la ora 12 apar din pădure, pe diferite cărări, multe grupuri de oameni, femei şi bărbaţi. Mai mult femei. În pădure nu erau fiare sălbatice, că nu aveau ce mânca, Iarna durează mai multe luni.
Şi au apărut foarte mulţi oameni cântând, cum ar fi la noi „Oastea Domnului”. Şi vine un preot bătrân, scorojit, foarte slab, fără un ochi, scăpat din Siberia, preot itinerant. Umbla din sat în sat, că erau sate de circa 15 case. Mergea din loc în loc după ce făcea rugăciunile. Erau zeci de mii de oameni care se ţineau după el. Noi eram păziţi de ceasovoi (paznici). Alţi paznici ne-au oprit să ne apropiem.
Acolo era un izbuc, o fântână, din care, din când în când, sărea apa, dar nu la oricine. Stăteai cu mâna pe colacul fântânii şi spuneai o rugăciune. Dacă erai bun la Dumnezeu, venea apa, dacă nu, nu venea. Era o apă cum e cristalul, ca din munte.
Părintele s-a aşezat pe colacul fântânii şi oamenii cântau cântece religioase. Eu am apucat acelaşi lucru şi în Basarabia. Noi ne-am strâns foarte aproape de fântână şi ne uitam unii la alţii. Se închinau şi paznicii.
Preotul rus se uita la mine. Cineva i-a spus că eu sunt preot. M-am închinat. S-a închinat şi el. A început
62
slujba de sfinţirea apei. Spuneam şi eu rugăciuni de ploaie în limba română. Eram tânăr şi rosteam tare rugăciunile. Toţi erau în genunchi. Toţi cântau şi plângeau. Părintele era foarte slăbit şi am făcut împreună aghiasma. Repeta slujba de trei-patru ori pentru că toţi oamenii voiau să fie stropiţi cu aghiasmă. El avea o servietă cu tot ce trebuia pentru a săvârşi chiar Sfânta Liturghie, dar improvizat, nu avea carte.
M-am suit pe un bolovan şi le-am vorbit circa o oră, într-o rusă cam peticită. Oamenii ne-au îmbrăţişat. Am mâncat împreună şi ne uitam în sus să vedem dacă plouă. Am văzut un punct negru pe cer. Ardea soarele tare. A apărut dinspre pădure o ceaţă care venea înspre noi şi toată lumea ne-am ridicat şi ne-am îndreptat spre pădure. Când ne-am apropiat, a tunat puternic, cu ecou. Toată lumea am stat în ploaie şi ne-a udat până la piele. A plouat două-trei zile la rând. Oamenii erau itineranţi şi s-au împrăştiat. Am plâns împreună! Nu ne puteam despărţi…
Am fost raportat de un jidan. Pe mine m-au băgat imediat la carceră, între două scânduri. Când am ieşit mă bătea vântul; mă clătinam, dar eram fericit.
Altădată, oamenii din sătucele de pe acolo m-au scos afară de Paşti, să vin să le fac învierea. Am umblat în noaptea aceea pe la 5-6 izbe un soi de sătuc, o adunătură de case într-o poiană, oameni care trăiau din tăiat lemne. Erau credincioşi toţi. Lume curată. H
Şi acolo unde ne aflam în lagăr, la Mănăstirea Oranki, în fiecare an, pe 6 august, la „Schimbarea Domnului la Faţă”, era obiceiul ca să se adune preoţi ruşi veterani, bătrâni şi unii infirmi, care fuseseră închişi prin Siberia, şi să facă o Sfântă Liturghie la izbucul din apropiere, la care asistam şi noi. Erau unii preoţi cu viaţă sfântă.
COLHOZNICII PUŞI LA HAM
într-o zi, trecând pe lângă o tarla a colhozului, am văzut şi n-am putut crede cele ce vedeam… Am deschis ochii, iar i-am închis, m-am pişcat de nas ca să mă trezesc. Totuşi, asta era realitatea. Erau mai multe pluguri. La cormană câte un bărbat şi la hamuri, de fiecare plug, câte opt femei. Cel de la cormană le îndemna „hai, hai, mână!” La marginea arăturii, prezidatele, contabilul şi alţi responsabili priveau şi fumau.
După câteva zile, stăpânirea lagărului a încercat şi cu noi această figură.
Ne-am opus hotărât, amintindu-le că suntem oameni. E drept că mâncam ovăz şi trăgeam la ham, dar la plugărie am pus piciorul în prag. Înjurături, carceră, ciomege pe spinare…
Soldaţii prizonieri au cedat. Trecând spre pădure, îi vedeam înhămaţi la pluguri, tot câte nouă oameni, cărând pe brazdă, ca vitele slăbite. Seara, cu joagărul pe umăr, veneam de la pădure. Priveam şi mă chinuiam să înţeleg ce se petrecea aici? Este drept că Ştefan cel Mare arase câteva costişe cu mândrii polonezi. Dar asta a fost la anul 1500. Robii de atunci nu erau protejaţi de Crucea Roşie internaţională şi de legile umanitare care se cunosc şi se aplică în ţările civilizate.
De neînţeles pentru mine era faptul că şi colhoznicii trăgeau la plug. Mai marii colhozului făceau planuri, fumau mahorcă şi cântăreau normele. Ceilalţi asudau, trăgând în ham.
Şi am constatat că era foarte interesantă istoria acelor zile. Şi de necrezut. 8
8Oranki, pg. 58-59.
MARTIRIUL CELOR 11000 DE CĂLUGĂRI DE LA ORANKI
în anul 1918 comuniştii au desfiinţat mănăstirea Oranki, şi au făcut acolo lagăr de călugări, închizând în ea peste 11.000 de călugări din toate mănăstirile Rusiei. Erau printre ei şi preoţi călugări şi preoţi de mir, şi aveau în frunte un episcop. Acolo i-au împuşcat mortal prin anii 1919-1920, şi i-au aruncat unii peste alţii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ.
Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând nişte săpături necesare lagărului, am dat peste nişte cadavre descărnate ca-n Profetul Iezechiel. Un lung şanţ plin de moaşte. Toţi erau împuşcaţi în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii. În mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, arhiereul ce purta la piept engolpion şi icoana Maicii Domnului. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului s-a întins cu uşurinţă, ca şi cum abia ar fi murit!
Cum aţi aflat despre călugării care au fost martirizaţi de comunişti acolo?
în lagăr la Oranki eram peste 15.000 de prizonieri de război de la Stalingrad, români, nemţi şi alte naţii europene, şi ne trebuiau closete. Era în toamna anului 1942. Atunci comandantul a pus nişte soldaţi să sape o groapă mare în spatele bisericii, deasupra unei văgăuni. Săpând acolo s-a dat de osemintele acestor călugări împuşcaţi.
Atunci câţiva soldaţi români au venit la mine şi mi-au spus:
65
părinte Bejan, am găsit un şanţ plin cu trupuri de oameni, împuşcaţi în cap, căzuţi unul peste altul, îmbrăcaţi în haine negre călugăreşti! Ce să facem?
săpaţi în continuare cu atenţie şi vedeţi ce mai găsiţi!
După un timp, iar au venit la mine.
părinte Bejan, am găsit un preot bătrân neputred, aşezat pe un scăunel între ceilalţi călugări. Se cunoaşte bine cum a fost împuşcat în cap; are la gât un lanţ cu cruce şi o icoană de metal cu chipul Maicii Domnului!
fraţilor le-am spus -, mergeţi la comandantul lagărului şi-i raportaţi. Aici este o mare minune. Toţi călugării aceştia, în frunte cu episcopul neputred sunt sfinţi, sunt mucenici ucişi de comunişti. Nu mai facem closet aici!
Pe un scaun mic şedea un arhiereu. După ce l-am cunoscut? Avea engolpion pe piept şi o cruce alături, cum poartă episcopii.
Crucea aceea i-au furat-o cei care săpau la closet. Au tăiat-o bucăţi şi au împărţit-o. Engolpionul l-am salvat eu, dar l-a luat comandantul lagărului. L-am chemat eu acolo. Iar el a zis: „Dar acesta ce se chinuieşte pe scaun? Scoateţi-l de aici şi îngropaţi-l undeva, ca oamenii!” Şi m-a delegat pe mine să fac acest lucru.
Am vorbit la atelierul lagărului şi s-a făcut un scaun puternic de stejar. L-am aşezat şi l-am legat aici pe piept în cruciş, ca să stea drept. M-am dus, l-am stropit cu aghiasmă sfinţită de mine de la cap până la picioare, stropind şi toate celelalte schelete care erau acolo. Apoi am înmormântat din nou arhiereşte pe acel episcop, lângă acel izbuc din incinta Mănăstirii Oranki, pe acel scaun, unde sunt şi astăzi. A rămas aşa în mila lui Dumnezeu şi în ştiinţa Lui.
Mai avea carne pe el?
66
Tot. Absolut tot! Era întreg, parcă atunci murise. Şi hainele pe dânsul erau intacte. Un adevărat sfânt al Bisericii lui Hristos!
Şi cum aţi aflat taina celor 11.000 de călugări?
De la un călugăr de la această mănăstire, numit Teodot, care în 1918 reuşise să scape de la Oranki.
Cum l-aţi întâlnit pe acest călugăr?
într-o iarnă grea, prin 1944-1945, ne-a scos să tăiem lemne de foc într-o pădure mare la nord de lagăr. Ne păzeau ceasovoii ruşi, gardieni civili înarmaţi. Cum mergeam eu singur prin pădure, am dat de o casă mică pe valea unui pârâu. Era o moară de apă, pe Volga inferioară, cu două pietre care măcinau, prin căderea apei. Am bătut la poartă. A ieşit un rus bătrân cu barbă şi m-a întrebat cine sunt şi ce doresc.
I-am spus că sunt prizonier la Oranki şi că sunt preot ortodox român.
eşti preot ortodox? şi a început a plânge.
da, i-am răspuns.
n-am mai întâlnit un preot ortodox de 30 de ani, de când am plecat de la Oranki! Atunci să-ţi spun şi eu o taină: Sunt călugăr din Mănăstirea Oranki. În anul 1918 eram tânăr şi am scăpat rănit, fugind în pădure. Mi-am făcut această căsuţă şi moara de apă în această pădure.
El trăia foarte bine creştinismul acolo la moară. Avea o carte de pe care-şi făcea canonul, seara după ce termina lucrul. Când mergeam eu acolo cădea în genunchi totdeauna şi-mi spunea şi mie: „Stai în genunchi!” şi ne închinam amândoi.
Eram un străin pentru el, însă a căpătat încredere în mine. Eu i-am spus cum am descoperit acel şanţ cu călugări împuşcaţi şi apoi l-am întrebat:
ce s-a întâmplat acolo în mănăstire, căci am găsit un şanţ mare plin cu călugări?
67
El, plângând, mi-a spus:
comuniştii atei, când au intrat la putere, au prins 11.000 de călugări şi preoţi din toate mănăstirile şi i-au închis acolo, printre care eram şi eu. Au venit nişte militari călări şi ne-au întrebat: „Mergeţi cu noi sau nu? Aveţi 24 de ore timp de gândire!” Iar episcopul le-a zis: „Este prea mult până mâine! Vă dăm răspunsul în 10 minute!” Atunci episcopul s-a întors spre noi şi ne-a întrebat: „Fraţilor, acum aveţi ocazia să vă faceţi mucenici pentru Hristos! Vreţi să vă uniţi cu comuniştii? Sau vreţi să vă daţi viaţa pentru Hristos şi să vă număraţi în ceata sfinţilor mucenici? Să nu vă temeţi! Hristos este cu noi! Hristos ne cheamă la El!” Atunci am strigat toţi într-un glas: „Vrem să murim pentru Hristos!”
Şi aşa au fost împuşcaţi toţi cu mitraliera în cap, timp de o lună de zile, câte 300-500 în fiecare zi, fiind îngropaţi în acea văgăună mare din curtea mănăstirii. Ei singuri îşi săpau şanţul şi singuri îl astupau. Unii săpau şanţul, apoi erau împuşcaţi, iar alţii îi acopereau cu pământ şi săpau mai departe şanţul; apoi şi ei, la rândul lor, erau împuşcaţi, până i-au îngropat pe toţi. Dar erau plini de credinţă în Hristos şi trăiau numai în post şi rugăciune până i-au ucis ateii. Iar pe episcop l-au împuşcat la urmă şi l-au îngropat.
Părinţilor, vă rog să ţineţi minte, eu mă duc la Dumnezeu şi nu mai are cine să spună lucrurile acestea: la Oranki au adus pe toţi oamenii de valoare ai Bisericii Ruse şi i-au ucis! Eu sunt sigur că au mai fost şi alţi arhierei în lungul gropii aceleia, doar noi n-am dezgropat-o toată, că era imposibil. Îţi trebuia un regiment de oameni ca să sape acolo!
Era o râpă întreagă plină cu martiri, acoperiţi cu puţin pământ.
A fost un adevărat masacru în masă al călugărilor ruşi sub comunişti, unic în Istoria Bisericii contemporane,
68
despre care nu se vorbeşte nimic şi nu s-a scris nimic până acum. Eu sunt singurul preot ortodox care mai sunt în viaţă, martor ocular la descoperirea moaştelor acestor sfinţi martiri de la Oranki, unde am stat în lagăr ca preot militar între anii 1942-1948.
Cum o fi scăpat el din Mănăstirea Oranki, în timpul acelui măcel?
A scăpat rănit. Au tras într-însul şi n-a murit şi până să-l acopere cu pământ, el a fugit. Aşa a rânduit pronia divină!
Dumnezeu l-a scăpat ca să spună taina martiriului, altfel nu se ştia nimic!
Da. A fost lumea de pe lume, adusă anume, şi a asistat la această ucidere în masă! Călugărul s-a şurubuit, să zicem aşa, s-a ascuns, că era pădurea aproape.
Era departe de mănăstire moara lui Teodot?
Cel puţin 20 de kilometri mai jos. Totdeauna trebuie să fie unul care să scape şi să le spună celorlalţi ce a fost acolo!
Şi eu cred că de asta a scăpat.
Pe Teodot, călugărul bătrân, care ne-a spus taina de la Oranki, l-am spovedit de trei sau patru ori. Nu cred că mai trăieşte. Ar trebui să aibă acum cam 95- 100 de ani.
Călugărul era un om cam la 50 de ani. Eu aveam vreo 35 de ani. Era morar şi toţi oamenii se duceau la el; dar nu prea avea ce măcina, că acolo nu era decât ovăz şi mei.
Aţi mai spus la cineva taina aceasta?
Aceasta am povestit-o la doi tineri intelectuali ruşi, unul de origine română. Le-am dat toate datele şi o schiţă cu incinta Mănăstirii Oranki, unde este izbucul. Erau cercetători la Moscova, nu erau nişte oarecare, şi numai aşa s-au putut apropia să facă săpături. Nu li s-a
69
permis decât foarte puţin să caute. Au descoperit, au văzut şi imediat au astupat la loc. Lucrul acesta i-a impresionat pe amândoi. Au găsit osemintele, dar nu l-au găsit pe arhiereu, că n-au săpat în dreptul lui, cum le-am dat eu schiţa acelei văiugi. Ei au făcut un mare efort să-l găsească. În Rusia este mult mai greu decât aici. Însă într-o zi îl vor găsi.
Acum la Oranki, unde am fost noi prizonieri, s-a făcut puşcărie de femei. Au încercat să capete aprobare pentru deshumarea lor, dar asta este o treabă mare şi grea. Ca să deshumezi 11.000 de schelete şi să le înmormântezi creştineşte nu este lucrare de doi oameni. Asta-i lucrarea unui sat întreg şi mai mult. Gândiţi-vă! 11.000 de trupuri de călugări formează o armată întreagă! Aceasta-i oastea împăratului ceresc! Sfinţi ai lui Hristos!
Au dat voie autorităţile celor doi tineri să ia din osemintele martirilor de la Oranki?
Nu, nimic! Doar atât, să constate că sunt. Autorităţile se făceau că nu ştiu nimic. Ce-i interesa?
Au căpătat mare încredere şi au venit din nou la mine să confirme spusele mele. Mi-au spus că acolo ar fi fost şi o alunecare de teren şi s-a descoperit o grămadă de oseminte. La dânşii nu-i atâta libertate religioasă ca la noi, este mai puţină. Încă spiritul comunist este foarte puternic şi atunci au amânat treaba aceasta sine die.
„SINODUL” DE LA MĂNĂSTÂRCA
Speraţi într-o unire ortodoxă a tuturor Bisericilor creştine?
Eu am stat de vorbă cu protestanţi şi catolici şi, în nesmerenia mea, am spus că am făcut un „sinod ecumenic” în lagărul de la Mănăstârca, în 1946, realizat cu asistenţă de preoţi şi de popor care urmăreau discuţiile astea. Dumnezeu este obligat să susţină Biserica Ortodoxă pentru că-i a Lui. El a întemeiat-o. Şi este cea mai curată din toate formele de creştinism.
Se vorbea mult atunci prin gazetele ruseşti despre apariţia unei internaţionale creştine, un fel de apropiere între toţi creştinii de diferite confesiuni. Sigur, nu aveam nici o posibilitate de informare şi a fost foarte plăcut, ţinând mult, o vară întreagă. Mă interesa problema unirii creştinilor şi mai ales unirea bisericilor.
Din greşeală ne-au adunat în acelaşi lagăr. Şi noi am zis: dacă ne-au adunat, vom sta de vorbă. Erau 1200 de preoţi catolici, vreo mie de pastori protestanţi şi noi ortodocşii eram 23 de preoţi. Eu eram purtător de cuvânt al ortodocşilor. Te copleşeau. Protestanţii erau nemţi, austrieci, norvegieni, suedezi şi unguri; ungurii au şi ei calvini.
Când am ajuns să începem discuţiile era vară a venit un preot catolic, Dr. Alois Ludwig, şi a spus:
nu ne putem aduna cu protestanţii. Cu dânşii este exclusă discuţia.
dar ce aveţi?

este un ordin al papei să nu avem contact cu protestanţii. Trebuie să cerem aprobare de la «Sfântul Părinte»!
71
cum să ceri, domnule, aprobare de aici din lagăr? Discutăm doar noi cu voi. Pe urmă discutaţi voi cu ei.
nu avem nici un drept.
dar nu văd cine vă interzice vouă aici în lagăr! Am o mie de pastori protestanţi. Când îi pot eu aduna la Iaşi sau la Bucureşti? Dumnezeu ne-a pus aici faţă în faţă, pe atâţia reprezentanţi ai confesiunilor creştine, cu scopul de a ne cunoaşte. Şi dacă ne vom cunoaşte mai bine, s-ar putea ca gândul cel bun al unirii noastre să nu mai sperie pe nimeni.
Catolicii nu se întâlneau cu protestanţii şi nu au vrut să ia parte la „sinod”. Noi i-am reprezentat pe catolici la „sinod” şi le susţineam partea lor. Catolicii nu admiteau discuţii decât cu ortodocşi, ori, noi stăteam de vorbă cu oricare. Doar nu obligi Biserica ta; că nu eşti reprezentantul Bisericii, decât că eşti preot ortodox. Nimeni nu-şi calcă învăţătura sa. Să ne cunoaştem! Fiecare rămâne la confesiunea lui.
Ortodoxia se sprijină pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie, primită de la Domnul nostru Iisus Hristos şi de la Apostoli şi ţine direct de Ierusalim, unde a activat Mântuitorul nostru Iisus Hristos, unde a murit şi a înviat. Iar Mormântul Lui nu este la Roma, nici în Anglia sau Germania, nici în America de Nord, ci la Ierusalim. Noi toţi creştinii ne mântuim prin Harul care vine de la Iisus Hristos. Catolicii ţin de Roma, unde a predicat Sfântul Apostol Petru.
La noi tocmai asta-i mântuirea, că suntem plecaţi exact de la Răsărit şi stăm pe temelie apostolică. Am avut multe discuţii în închisori. Ei ziceau: „Petru, Petru!” Şi le-am spus: „Petru a fost căpetenia apostolilor, pe care şi l-au asumat catolicii, dar nu-i Hristos”. Prin Hristos suntem mântuiţi, nu prin Petru. „Este vicar”, dar nu dă el mântuirea. Legea a venit prin Moise, iar harul
72
şi mântuirea, prin Iisus Hristos. El în Ierusalim a predicat, a fost răstignit, a murit şi a înviat. În Ierusalim, nu la Roma!
Catolicii au făcut-o pe Maica Domnului părtaşă la mântuire, iar pe Sfântul Petru un vicar al lui Iisus. Ei zic că papa nu poate greşi când emite ceva „ex cathedra”, iar sinodul episcopilor catolici este fără putere dogmatică şi morală. Tot Harul divin este concentrat în mâinile „marelui preot” de la Vatican.
Ortodoxia ţine de Constantinopol şi păstrează cu sfinţenie dogmele, Tradiţia şi canoanele. În cuprinsul ei are ca zestre Sfântul Mormânt. Catolicismul are ca zestre moaştele Sfântului Petru.
Dar cu protestanţii cum stau lucrurile?
Cât despre protestanţi, ei sunt 103 formaţii, care străbat mări şi ţări ca să facă un prozelit. Protestanţii nu se mântuiesc, deoarece au călcat în picioare toate hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi toată Tradiţia a două milenii de viaţă creştină. În învăţătura lor afirmă că omul se mântuieşte „Sola fide”, numai prin credinţă. Protestanţii, nerecunoscând Tradiţia, admit numai Sfânta Scriptură, pe care o interpretează de cele mai multe ori foarte personal şi tot pe atât de arbitrar. În general, „te duci în Rai dacă eşti destinat de Dumnezeu să ajungi acolo. Dacă nu, orice ai face, tot în iad ajungi”. Aşa zic protestanţii. Au fost virulenţi şi chiar violenţi.
Cât despre neoprotestanţi, cultivă, fie ignoranţa, fie interpretarea personală a Sfintei Scripturi. Aşa s-au înmulţit sectele, ca ciupercile după ploaie. Chiar şi în ultimii ani s-au repezit în ţările din Răsărit cu surle şi cărţi să ne „creştineze” pe noi, ortodocşii, pe care ne-au socotit „ţări misionare”. Nici până astăzi n-au aflat cum că Creştinismul a început de la Ierusalim şi a tot mers spre Apus. Abia acum şi-au dat seama că Biserica Ortodoxă reprezintă tot Creştinismul bimilenar. Şi s-au
73
mai potolit, renunţând la întâlnirile de pe stadioane şi la apariţia de noi „evanghelişti”.
Noi ortodocşii ştim că în lumea noastră sunt patru evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Pe ceilalţi „evanghelişti” apăruţi după revoluţie, n-avem nici un motiv să-i cultivăm şi să-i acceptăm. Pot să se ducă cu misiune în Africa, la popoarele primitive, la popoarele mahomedane, la evreii din Israel, la indieni, chinezi şi japonezi.
Toate popoarele creştine sunt nevoite să se întoarcă la izvorul vieţii din Ierusalim, unde se află, în Biserica cea mare, Mormântul Domnului. Cei 12 Apostoli, ca şi Sfântul Apostol Pavel şi ucenicii lor, au plecat în călătorii misionare, împărţindu-şi în 12 felii pământul şi, prin tragere la sorţi, fiecare din cei 12 Apostoli au plecat în misiune la popoarele de pe porţiunea lor de teren. Să se ştie că Evanghelia lui Hristos a plecat de la Ierusalim, a trecut prin Bizanţ, apoi până la Roma, în Spania şi în toată lumea.
în Nordul Europei, popoarele s-au creştinat mai târziu, iar în America, după ce aceste pământuri noi au fost descoperite.
Aşa că, să stăm bine, să stăm cu frică şi să strigăm în cor: „Bucură-te, Noule ierusalime, că toată sfinţenia Mântuitorului nostru Iisus Hristos va veni şi a doua oară, izvorând din Mormântul Domnului. Altfel nu se poate. Amin!”
Cum vedeţi mişcarea ecumenică?
Mişcarea Ecumenică este iniţiată de lumea protestantă, care, şi pentru noi şi pentru catolici, constituie erezia lumii germanice ridicată împotriva papalităţii şi a Catolicismului dar, în fond, şi împotriva Ortodoxiei, care reprezintă tradiţia, prin excelenţă. Şi am greşit când, la chemarea lor, am întins o mână şi binevoitoare şi protectoare. Catolicii nici până astăzi n-au aderat la
74
această Mişcare Ecumenică. Trimit la diverse congrese ecumenice doar observatori. Noi ne-am predat cu arme şi muniţii lumii germanice.
în genere, creştinii sunt împărţiţi aşa: Răsăritul este ortodox, de la Triest până la Vladivostok, cu centrul la Constantinopol; Catolicismul se întinde din Italia până la Oceanul Atlantic, iar în America, din Mexic până la Ţara de Foc. Nordul Europei şi al Americii este protestant.
Speraţi într-o unire ortodoxă a tuturor Bisericilor creştine?
Pe cât se pare, după schisma creştină din 1054, şi creştinii din Răsărit şi cei din Apus au tânjit. Nu le-a priit această ruptură, şi în decurs de aproape o mie de ani s-au făcut multe încercări de reunire. Apoi, apare în secolul XVI reforma dintre creştinismul mediteranean şi creştinismul nordic. În acest timp creştinismul răsăritean ortodox străluceşte în Rusia pravoslavnică până la revoluţia din 1918, iar Ortodoxia din Balcani, Asia Mică, Nordul Africii intră sub crunta dominaţie turcească (musulmană).
După 1918, tot Răsăritul Europei trece prin persecuţia ateistă. În 1988-1989, popoarele se scutură de sub tutela comunistă şi se organizează sub forma de democraţie apuseană. Creştinismul devine liber şi se organizează încet, dar sigur, pe vechile dogme şi canoane statornicite şi experimentate în aproape două mii de ani. În această lume dezrobită, creştinismul se găseşte într-un mare reviriment moral-creştin, mai cu seamă ortodox.
Ortodoxia martiră prinde aripi noi şi, deocamdată, se reorganizează pe vechile temelii. Nimic nu-i stă în cale. Şi în viitor, în decurs de zece ani, Ortodoxia va străluci în fruntea creştinătăţii cu nişte creştini care şi-au dovedit credinţa, au suferit material şi tot felul de
75
greutăţi politice, dar cu ajutorul lui Iisus Hristos se văd triumfători.
Mai departe depinde de noi, căci Sfântul Apostol Pavel ne spune: Lucrul tău fă-ţi-l deplin. Şi dacă noi, oamenii Bisericii, vom pricepe acest îndemn, toată Ortodoxia va triumfa, va străluci prin trăire ortodoxă.
Cei din Apus de pe acum întrevăd o renaştere răsăriteană care-i va trezi şi pe ei din marasmul în care se complac, şi îi va sili să se gândească, să se întoarcă la creştinismul primar, care a predicat credinţa prin faptă, prin suferinţă, prin închisori şi moarte şi nu prin enciclici. Va trebui să ne informăm despre viaţa celor martirizaţi şi a celor care au trecut prin suferinţă, ca, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, dacă se va simţi nevoia, să le urmăm credinţa stăruitoare, care a mers până la închisoare şi chiar până la moarte.
în această luptă epocală, Ortodoxia a dus un război foarte greu, cu mulţi morţi şi răniţi, dar a triumfat.
Oricine poate să vadă că Ortodoxia este de două ori martiră: sub turci, 500 de ani, iar sub comunişti, 70 de ani. Însă a renăscut curată şi luminoasă precum pasărea Phoenix din propria-i cenuşă.
Se poate oare aşeza pe acelaşi piedestal moral şi de luptă eroică Apusul cu Răsăritul, cu Biserica martiră a Răsăritului?
Niciodată! Vine vremea să se umple calendarele cu numele celor morţi pentru credinţa creştină. În acest timp cele două Biserici ale Apusului, catolică şi protestantă, n-au ridicat nici un deget în sprijinul celor închişi sau omorâţi pentru credinţă. Au trăit lumeşte, îmbrăcaţi în vison şi purpură, mâncând la mese bogate şi, din când în când, jelindu-ne pe noi.
Ruperea care s-a produs între Răsărit şi Apus la 1054, într-o mie de ani, a crescut, s-a adâncit. Pe urmă a intervenit scindarea de după 1500, între ţările latine şi
76
cele germane şi lucrurile stau aşa, cum le ştie toată lumea. Creştinismul fracţionat în trei confesiuni: ortodocşi, catolici şi reformaţi (când spui reformaţi trebuie să te gândeşti la puzderia de secte şi congregaţii). Aceste trei confesiuni s-au dezvoltat paralel, crescând cum au putut, în dogme şi în viaţa administrativă.
La ora actuală sunt deosebiri de credinţă fundamentale între noi şi catolici, între catolici şi reformaţi, peste care, numai Dumnezeu va indica la timp, cum se poate trece mai departe.
Ţin să vă precizez dumneavoastră că noi, ortodocşii, am rămas tari, statornici, pe credinţa celor şapte sinoade ecumenice, pe care le avea creştinătatea toată până la anul 1054. Pentru asta ne şi spunem ortodocşi. Apusul, de cele două nuanţe, ne acuză de statornicie: Ortodoxia este statică în timp ce catolicii şi reformaţii l-au tot completat pe Iisus Hristos, căutând mereu adevărul, până ce, dinamici cum sunt, au ajuns la credinţe foarte periculoase care nu au nimic comun cu învăţătura lui Hristos. Însă acuza lor noi o socotim titlu de glorie; doar noi păstrăm neschimbată învăţătura ecumenică, aşa cum a fost aşezată de Hristos şi de apostoli, apoi de Sfinţii Părinţi în sinoadele ecumenice. Şi ce-l mântuieşte pe om, dacă nu credinţa dreaptă şi fapta confirmă această credinţă?
Catolicii şi după dânşii reformaţii au împins lucrurile mai departe. Sunt biserici dinamice. Numai că dinamismul nu are nimic cu dogma. Dogma trebuie să rămână deasupra lucrurilor, deasupra vieţii, aceeaşi, veşnic valabilă pentru toate veacurile, veşnică şi neschimbată, după chipul lui Dumnezeu de la care pleacă adevărul.
Dacă în încercările de unire se vor pune în discuţie învăţăturile noi, scoase în apus, atunci unirea nu se va putea face. Adică, s-ar putea realiza numai într-un sinod ecumenic, unde să vină toate nuanţele de
77
creştini. Aceştia, sub inspiraţia Sfântului Duh, vor cădea de acord asupra adevărului de credinţă. Ceea ce, trebuie să admiteţi şi dumneavoastră, este şi temerar şi nemaipomenit de greu.
Şi ce înseamnă asta? Urmează să stăm cu mâinile în sân, aşteptând intervenţia nemijlocită a lui Dumnezeu în lume? Nicidecum! în încercările de mâine, care se vor face, vom pleca de la un adevăr comun tuturor creştinilor. Că Hristos este Izvorul vieţii creştine, rădăcina vieţii. Mlădiţele suntem noi, confesiunile creştine, şi, mergând mai departe pe acest drum, cea mai periferică mlădiţă este cea din urmă sectă. Toate se hrănesc, toate trag seva din Hristos, iar rodurile, strugurii, sunt pe măsura viabilităţii şi rezistenţei coardei. Coardele care se îndepărtează prea mult de tulpină se retează. Cele crescute stufos, la fel. Cele care se usucă se taie şi se aruncă la foc.
Vedeţi ce splendid demonstrează Mântuitorul Hristos dezvoltarea vieţii creştine? Cel ce îngrijeşte via este Dumnezeu. Tot El îi culege rodurile, pentru viaţa veşnică. Dacă plecăm, în drumul nostru către unire, de la credinţa comună în Iisus Hristos şi de la hrana comună, care este învăţătura Sa scrisă, Sfânta Evanghelie, şi cea nescrisă, Sfânta Tradiţie, dacă toată creştinătatea stă, respectând întocmai fundamentalele taine creştine botezul şi Cuminecătura şi dacă, pe deasupra tuturor celorlalte nepotriviri, ne apropiem unii de alţii pe veşnic valabilul principiu moral creştin legea iubirii atunci drumul înfăptuirii nu este prea departe. Şi trupul mistic al lui Hristos, Biserica, se va reface, se va aduna mădular lângă mădular. Atunci va începe o eră nouă în viaţa lumii…
Până în 1054 d.Hr. biserica era una singură, învăţăturile de dogmă erau aceleaşi şi directivele administraţiei aceleaşi pentru toţi.
78
Deasupra scaunelor episcopale şi patriarhale: Constantinopol, Roma, Alexandria etc. Stătea sinodul reprezentând întreaga creştinătate, prin împuterniciţii ei. Hotărârile luate de sinodul ecumenic erau obligatorii pentru toţi creştinii, iar episcopii şi patriarhii erau obligaţi să le difuzeze şi să le respecte întocmai. Acesta era organul de conducere al creştinismului până la 1054 sinodul Ecumenic. Iar hotărârile luate în sinod purtau pecetea Duhului Sfânt.
Altă soluţie nu văd. Chiar dacă nu i s-ar spune sinod, ci consiliu sau comitet. Adică, iată ce vreau să spun. Vreau să spun că este absurd a gândi că reformaţii, într-o bună dimineaţă, şi-ar lua traista la spinare şi-ar pleca la Roma să se predea scaunului papal. După cum îmi vine să zâmbesc numai la gândul că Ortodoxia arhitradiţionalistă dintr-odată s-ar hotărî să-şi lichideze tot trecutul de străjer al dreptei credinţe şi să ancoreze în catolicism. Absurd ar fi, la fel, ca să credem că Roma îl va beatifica pe Luther şi pe Calvin, papa părăsindu-şi tiara papală şi punându-şi o vestă neagră de superintendent.
Numai un cap apolitic şi nepriceput în problemele sufleteşti poate gândi că la unitate se ajunge prin tratate politice.
Noi am avut problema schimbării calendarului, care-i o problemă de ceasornic, şi buclucul încă nu s-a terminat. Îndrăzneşte cineva să se atingă de cultul morţilor atât de ortodox numai spre a fi în acord cu reforma? Sau poate cineva crede că papa e supra-om? Când ştie şi cel din urmă creştin că singur Dumnezeu este infailibil.
Problema religioasă, domnilor, rămâne cea mai spinoasă. Şi totuşi soluţia nu este decât aceea indicată mai sus. Iar începutul se face mai simplu. Cum? în creştinism nu sunt numai probleme de dogme. Creştinismul este, se dezvoltă pe pământ şi ca atare trebuie
79
să găsească soluţii pe care le reclamă toate compartimentele vieţii omeneşti, nepierzând din vedere principalul său obiectiv: mântuirea oamenilor în Iisus Hristos.
Deoarece creştinismului fracţionat i se pun la această oră aceleaşi probleme, răspunsul trebuie să fie acelaşi, unul singur. Înţelegem deci încercările care se fac în Apus pentru a se crea o unitate interconfesională care să dea soluţii şi răspunsuri, chiar şi directive perfect valabile pentru reformaţi, catolici şi ortodocşi. Aşa se începe…
Mai târziu, mult mai târziu, când Dumnezeu va crede că-i sosit timpul, se vor putea lua în dezbatere şi problemele spinoase (de dogmă). Însă dacă problemele litigioase au crescut într-o mie de ani, nu trebuie să se creadă că vor fi lichidate într-o zi. Lucrurile mari şi de durată se fac încet, cu dragoste! Vedeţi cum se deschid, larg orizonturile? în interiorul lor şi pe măsura lor trebuie căutată rezolvarea9.
Şi ruşii ne-au urmărit să vadă la ce rezultat am ajuns. Pe urmă ne-au împrăştiat pe toţi prin toate lagărele. Dar asta a fost mai bine, că aveau preoţi şi ceilalţi din lagăr. Ei ne-au izolat ca să scape de influenţa noastră asupra maselor, asupra prizonierilor.
Şi pe urmă v-a pus la treabă!
Ruşii ne-au împrăştiat şi fără voie ne-au pus la treabă. Ei au greşit!
M-a întrebat odată un călugăr catolic:
voi ortodocşii credeţi în Dumnezeu?
M-am uitat la dânsul:
dumneata ce crezi? Noi am dat şi sfinţi.
noi am dat mai mulţi, catolicii.
aţi dat că aţi fost atenţi la faptele oamenilor, dar la noi au fost atâţia călugări foarte cuminţi, nimeni nu
9Viforniţa cea mare, pg. 132-135.
80
le-a scris viaţa. Atâţia ţărani care au trăit frumos creştinismul, nimeni nu s-a gândit să le scrie vieţile.
eu ştiu că voi românii n-aveţi nici un sfânt!
-Eu ţi-aş da exemplu de-un mare martir al nostru, omorât la Ţarigrad, Constantin Brâncoveanu. Lui şi copiilor lui li s-au tăiat capul. Dacă treceau la mahomedanism se întorceau pe tron!
Ei n-au nici unul tăiat pe trunchi.
Păi n-au. „Ţi-am dat un exemplu. Tatăl, patru copii, şi servitorul; logofătul lui”. „A fost asta în România?” „A fost. La noi nu se face publicitate. La dumneavoastră dacă un preot bun pune mâna pe capul unui bolnav şi nu-l mai doare capul, imediat aţi scris. Minune, miracol. Faci o carte. La noi se duc oamenii la mănăstiri, frumos, toţi preoţii ieromonahi sunt buni, cuminţi, dar nu au nevoie de publicitate. Nu umblă după publicitate. Citeşte frumos din cartea noastră, Molitfelnicul, pune mâna pe capul omului, şi omul se duce mulţumit şi fericit că a fost la mănăstire”.
Ei au nevoie de publicitate.
Ei, cum s-a mişcat oleacă, s-a îmbunătăţit viaţa cuiva, gata, la revistă cu el. Dă şi poză şi cutare. Este prea multă publicitate la ei. La noi, nu.
Afişarea asta mi se pare mândrie.
Logic că-i mândrie. La noi, câţi preoţi, câţi călugări modeşti au fost prin mănăstiri? Ia gândeşte-te la Părintele Vasile de la Poiana Mărului. Dar Paisie Velicikovschi? Atâta timp stareţ la Neamţ. Nu? Ştii, când a murit, ce vântoasă s-a pornit! Să ia pe sus mănăstirea! Minuni. Dacă ar fi fost în Apus, se scriau cărţi întregi despre asta. La noi abia se cunoaşte.
Nu este obiceiul acesta să scrii. Laşi totul în seama lui Dumnezeu! Şi-i tare bine aşa! La noi, ai dat o bucăţică de pâine cuiva, ai dat-o pentru că e datoria ta să-i dai o bucăţică de pâine.
81
Ei filmează. Scriu, publicitate, ziare… S-a dat cutare… Asta arată mândrie.
Sigur. Noi am avut un mitropolit care împărţea tot salariul pe geam, Iosif Naniescu. Cine se ocupă de Iosif Naniescu? Sfântul Moldovei.
Este propus pentru canonizare, dar s-a opus cineva, Iosif Naniescu a fost omul blândeţii, omul duhului. Merită să fie pus în rândul sfinţilor. Este sfânt.
Bine ar fi fost dacă cei din Apus ar fi strigat tare în apărarea Ortodoxiei! Dar n-au făcut-o. S-au făcut că nu aud gemetele celor din închisori şi a celor ce-au fost siliţi să-şi pună capul pe butuc. Au predicat tot timpul mila şi dragostea, dar ei n-au întins nici o mână de ajutor celor flămânzi, celor zilnic bătuţi, celor împuşcaţi. Pe toţi ne va judeca Bunul Dumnezeu după credinţă şi după faptă.
Părinte, eu totdeauna mă mândresc că sunt ortodox!
Este păcat oare să ne mândrim că suntem ortodocşi?
Nu, nu, deloc.
Acesta nu-i păcat.
Nu-i mândrie deşartă. Să te fereşti de mândrie deşartă! Când începi a te crede.
Că eşti ceea ce nu eşti.
Chiar dacă eşti, nu-i bine. Chiar dacă eşti. Noi toţi să nu ne temem decât de judecata lui Dumnezeu. Căci El este Cel care ne va răsplăti fiecăruia la arătare. Căci lucrătorul trebuie să fie vrednic de plata Lui. Amin.
ISTORIA POPORULUI ROMÂN
Ţara noastră este, prin excelenţă, ţară de credinţă creştin-ortodoxă. Noi aşa am apărut în istorie, născuţi ca români şi botezaţi drept creştini. Sămânţa creştinismului a fost adusă la noi de Sfântul Apostol Andrei, în Dobrogea, în sudul Moldovei, în sudul Basarabiei şi în ţinuturile sciţilor de la nordul Mării Negre.
Creştinismul a fost apoi adus prin ostaşii romani şi prin călătorii şi negustorii greci. Mai târziu, din părţile munteneşti, pleacă la Sinodul I ecumenic un episcop de la Tomis. Urmează în toată istoria răsăritului Europei un veac de frământări în care istoria nu a adus încă lumină.
Când ne-am organizat în cele trei state româneşti noi eram toţi buni români şi buni creştini. Se vorbeşte de Sfântul Nichita, episcop de Remesiana, că a fost apostol dacic. Sigur că aşa a fost. Se găseşte şi o poezie a episcopului Paulin de Nola, care era prieten cu Sfântul Nichita şi face aprecieri laudative la adresa Sfântului Nichita de Remesiana, numindu-l „Apostol al dacilor”. Dar el nu a predicat la nord de Dunăre, ci dacilor aduşi de împăratul Aurelian, la 271 după Hristos, când şi-a retras legiunile la sud de Dunăre. Atunci au trecut Dunărea şi o parte din dacii mai bogaţi, punându-se la adăpostul legiunilor romane dincolo de graniţa Dunării.
Dacii sărăciţi în marea lor masă, au rămas în toată Ţara Românească şi s-au bătut cum au putut cu hunii şi cu goţii şi cu toate popoarele barbare pentru
83
existenţa lor. Trebuie să recunoaştem că s-au bătut frumos, neorganizat însă pe căprării, 1000 de ani.
Când apar popoarele slave la sud de Dunăre, ei împing mai la sud, în Munţii Balcani, pe dacii romanizaţi, care vor apare în istorie mai târziu sub numele de aromâni în Balcani şi în Pind. Ei sunt aromânii de azi.
Iugoslavii se aşează în sudul Dunării în veacul al VI-lea şi bulgarii în veacul al IX-lea, acceptaţi de împăraţii de la Constantinopol ca buni agricultori, crescători de vite şi buni legumicultori. Între noi, cei rămaşi în Dacia, şi românii din Munţii Balcani şi Pind se interpun două popoare slave iugoslavii şi bulgarii.
La întemeierea Ţărilor Române, odată cu noi apar în istorie cehoslovacii, polonii şi ruşii. Noi la ora aceea eram români, toţi creştinaţi. Tot atunci se creştinează cehoslovacii, polonii, Ţările Baltice, Finlanda şi cnezatele ruseşti. Toate aceste popoare au apostolii lor. Se ştie anul creştinării şi cine anume i-a creştinat. Noi, corect vorbind, în afară de Sfântul Andrei nu ştim pe altcineva care să ne fi creştinat. Clar! Apărem în istorie în aceeaşi zi de întemeiere ca stat, ca români şi creştini ortodocşi, ţinând spiritual de Patriarhia din Constantinopol. Şi aşa am rămas până astăzi. N-avem nici un motiv să ne schimbăm identitatea.
Sectanţilor care, acum după revoluţia din ţară, au venit puhoi să ne creştineze, socotindu-ne păgâni, le-am arătat bisericile şi mănăstirile noastre pline de creştini, închinându-se. Şi toţi „apostolii Apusului”, evanghelişti, iehovişti, baptişti etc, au dat înapoi. Căci noi stăm adânc zidiţi, de 2000 de ani, pe credinţa în Iisus Hristos, pe care o ţinem de la Sfântul Apostol Andrei. Iar centrul religios al tuturor creştinilor este Ierusalimul.
Mormântul lui Hristos se află în biserica cea mare din Ierusalim, nu la Roma, nu în America de unde au
84
venit şi vin peste noi sectele, ca o ploaie acidă care a încercat să ne usuce sufletele de creştini ortodocşi.
După 2000 de ani de viaţă creştină, sfânta noastră credinţă dăinuie şi mereu l-am biruit pe satana. Vânturile pustiitoare de suflete ale amărâţilor de „evanghelişti” sau sectanţi ai veacului XX n-au avut şi nu au ce căuta la un popor care trăieşte de 2000 de ani în lumina Ierusalimului şi a învierii.
Acolo este locul care i-a plăcut lui Dumnezeu, acolo a venit Fiul lui Dumnezeu în lume, acolo a trăit şi a activat 33 ani. Acolo a fost răstignit pentru păcatele „evangheliştilor” de azi, şi de acolo S-a înălţat la cer. Iar la sfârşitul veacurilor tot acolo va veni să judece toate popoarele, nu numai pe cel evreiesc, ci toate popoarele creştinate şi necreştinate, având mandat de la Tatăl ceresc să ne judece pe noi pământenii, pe toţi creştinii din toată lumea, indiferent cât de corect cred sau cât au strâmbat credinţa. Creştinismul acolo este, nu în Munţii Cordilieri, nici în Alpi, nici pe Himalaia, ci la Ierusalim.
Nouă ne-ar plăcea ca judecata obştească să fie în România, iar Domnul nostru Iisus Hristos să-Şi aşeze scaunul de judecată pe Ceahlău. Şi eu îi spuneam unui preot catolic într-un lagăr din Rusia, că aş fi fost încântat dacă Blândul Copil Iisus Hristos S-ar fi născut la Hârlău. Însă Bunul Dumnezeu a decis înainte, că Pruncul Iisus Se va naşte din Sfânta Fecioară Maria într-o peşteră din Betleem. Şi aşa a fost. Poporul român să rămână în veac bun şi creştin ortodox.
ÎN PUŞCĂRIILE COMUNISTE
Aţi spus că aţi fost în prizonierat până în 1948. Dar pe urmă?
Cât am fost liberi, am activat dinamic şi eu şi dv. Şi ca noi, milioane. Înlănţuiţi, pentru această activitate, trecem, ispăşitor, la acceptarea răului. O să vedeţi că această a doua fază este mai grea, mai istovitoare. În vâltoarea luptelor, loveşti sau eşti lovit. Dincoace, te zbaţi pentru biologic: frigul, foamea, bătăile etc. Sunt realităţi crude… Veţi vedea că în anii care vin, depăşirea, acceptarea răului ca necesitate ispăşitoare este o bătălie aproape supraomenească. Cred că reuşesc numai acei care cer, necontenit, har de la Dumnezeu. Asta-i comoară tot atât de preţioasă ca şi a muceniciei conştiente10…
Am venit în 1948 în ţară şi, în loc să-mi dea drumul acasă, m-au băgat în închisoarea militară. De acolo am fugit acasă. Păi, unde să fug decât acasă? Dar m-au găsit aici la Hârlău. Chiar aici. Şi m-au dus înapoi acolo. Nu m-au pedepsit, decât că am făcut vreo 10 zile de carceră.
La carceră?
Da. Zece zile făceai. Nu-ţi dădea mai mult de zece zile. La carceră în plin întuneric, în frig, exact ca într-un mormânt zidit, stăteai 7 sau 10 zile. Vara stăteai într-o cameră călduroasă şi întunecată total, Iarna, într-un closet fără geamuri, numai în cămaşă şi izmene. Mureau oamenii. Îngheţau pur şi simplu. Când te scoteau afară, şi ochii îţi erau albiţi.
10
Viforniţa cea mare, pg. 26.
86
După ce aţi venit din lagărul de la Oranki, cum aţi ajuns de la Bucureşti la Aiud?
Toate problemele politice erau judecate de tribunalul militar. Eu eram un luptător împotriva comunismului. Eu am susţinut problema Basarabiei şi mi-au spus: „Poate ai dreptate, dar nu se pune aşa problema!” Dosarul a fost făcut din Rusia şi m-au judecat la Moscova, la Tribunalul Militar, şi m-au condamnat la moarte, în 1948. Dar eu am strigat ca Sfântul Apostol Pavel: „Sunt cetăţean român! Să mă judece patria mea!” Când ne-am întors din Rusia împreună cu alţii, un basarabean mi-a spus ce scria în dosarul meu: „Mare putere de convingere, mare duşman al comunismului! Să-l aveţi în vedere voi, securitatea română”. Foarte bine m-au categorisit. N-am fost supărat pentru asta! Foarte priceput politrucul acela de acolo!
Deci am fost dus mai întâi la închisoarea militară din Bucureşti, în 1948. Era depozit de oameni politici. Eu veneam cu dosarul gata format, dar trebuia şi aici să trec prin tribunal, ca să mă judece şi să mă condamne şi românii, că ruşii n-aveau voie să mă condamne, în ce oraşe aţi făcut puşcărie în România? întâi în Bucureşti, la închisoarea militară. După proces, la Jilava; după Jilava, la Văcăreşti; de la Văcăreşti, la Aiud; de la Aiud, la canal; de la canal, iar la Jilava, apoi la mină la Cavnic, în Maramureş. Apoi iar la Aiud, unde am terminat puşcăria în august 1964. Între ce ani aţi stat la Aiud?
Nu se poate spune un an, că am fost şi pe la colonii. Te trimitea la colonii de muncă. La canal, la mină… Te muta la alte puşcării.
Cu cine aţi mai fost în puşcărie?
Vizavi de mine stătea Părintele Benedict Ghiuş. Era o plasă de sârmă şi un gard de fier mai gros între noi. Nu puteai trece, dar puteai să te vezi şi să te saluţi.
87
Eu când treceam la closet cu hârdăul, totdeauna treceam pe lângă celula lor, şi totdeauna îi salutam pe ei, dar în special pe părintele Ghiuş.
Da. A fost o personalitate. Acolo, la Aiud, am înţeles că erau mai mult intelectuali.
La un moment dat au arestat foarte mulţi ţărani din Dobrogea, când cu colectivizarea, că ne-au copleşit. Ne-au copleşit. Au venit cu păduchi, au venit murdari, cutare. Noi ne păstram în curăţenie bună. Şi celulele le menţineam curate şi tot.
A fost un iad. Câte trei în pat. Oameni schelete, nespălaţi, mirosind greu a hoituri murdare îmbrăcaţi în petice scârboase şi care se repezeau ca hienele pe blidul de fiertură. Picioare nespălate şi cutare ţi le băga în nas. Eu eram mic şi se înghesuiau peste mine. Ce duhnet era! Gândeşte-te! în ce condiţii! Pe urmă i-au luat pe ţărani şi nu ştiu unde i-au dus. La lucru undeva.
Dar cum vă puteaţi ruga în puşcăriile româneşti?
Când eram noi între noi, rugăciunea era comună, seara şi dimineaţa. Unul zicea şi ceilalţi ascultau. Şi mai făceai şi o rugăciune personală, singur, chiar înainte de a te culca. După controlul de seară făceam rugăciunea. Nu ne supăra nimeni. Ştiau şi miliţienii, se mai uitau, dar nu te întrerupea.
Puteaţi face în celule Sfânta Liturghie?
Nu. Aici în puşcăriile româneşti, nici pomeneală. Părintele Ioan spunea că a făcut Liturghia, dar nu se putea. Nu se putea. El spunea că a sfinţit şi Sfintele Taine, dar nu se putea. Imposibil. Şi Părintele Calciu din America spune că făcea Liturghie pe pâine şi-i aducea un miliţian vin, dar nu văd cum.
Făceam toţi rugăciuni comune, agheasmă mică şi spovedanie. De altfel cu o spovedanie completă, cu formula ei spusă corect, cu punerea mâinilor pe capul
88
penitentului credeam că Raiul ne este deschis. Eu cred şi acum acelaşi lucru. Căci Sfânta împărtăşanie este coroana harului pe care-l poate primi creştinul, dacă merită s-o primească. Acolo în puşcărie n-a fost posibil.
Iată, eu aveam împărtăşanie. O ţineam ascunsă în gulerul cămăşii şi, când mă pregăteam, mă împărtăşeam. Iar dacă cineva din deţinuţi era bolnav sau era pe moarte, îl spovedeam şi-l împărtăşeam pe ascuns şi aşa pleca la Hristos.
Vă aducea de afară Sfânta împărtăşanie?
Mie îmi aducea un miliţian, într-un pacheţel, împărtăşanie uscată pentru bolnavi.
Şi miliţianul voia să vă aducă Sfintele Taine?
Era creştin, părinte! Striga la tine şi te lovea cu parul, dar te şi servea. Făceau şi ei ce puteau. Dar noi nu le puteam răsplăti sub nici o formă. Spui un mulţumesc. Totdeauna am avut împărtăşanie. Şi după ce m-am întors acasă, încă m-am împărtăşit cu împărtăşanie de acolo. Un preot din oraş ne-o trimitea.
Este acolo o biserică cu clopotele care cântă. Sunt aşa de armonizate, că plângi! Aşa de frumos cântă. O biserică nouă, frumoasă.
Se auzea din puşcărie când sunau clopotele?
Da. Eram la o distanţă de doar 500 de metri şi clopotele băteau direct în puşcărie. Toate slujbele le anunţa. Şi Paştele îl făceam frumos.
Imaginaţi-vă cum făceam noi Paştele! Când cânta toată puşcăria „Hristos a înviat!”, miliţienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria învierii! Acolo şi la Oranki!
Dar ce-i ardea pe ei să vă bată?
Era directorul care-i îndemna: „Bateţi-i, măi! Nu vedeţi că sunt creştini?”
Eu cred că nu a fost o luptă contra românilor, ci contra creştinilor!
89
Da. Pe faţă. Cei mai persecutaţi am fost noi, preoţii ortodocşi.
Şi în puşcărie, la un moment dat, acolo la Aiud ne pusese pe profesiuni. Adică era o secţie unde erau numai preoţi. Pe urmă au văzut că aşa nu este bine, pentru că noi discutam, răcneam unul la altul, eram amestecaţi, de toate nuanţele, până şi baptişti, până şi iehovişti. Cu aceştia trebuia să duci o luptă foarte susţinută, că erau obraznici.
Când au văzut că discuţiile sunt în toi, iar ne-au împrăştiat printre ceilalţi. Câştigau ceilalţi, că eram printre ei şi îi spovedeam. De împărtăşit nu puteam să-i împărtăşim, dar de spovedit îi spovedeam. Toţi se spovedeau. Toţi erau creştini. Toţi. Era frumos când ne-au pus pe categorii. Eram zece în celulă. Fiecare într-o zi trebuia să-i întreţină pe ceilalţi. Nu ne scotea nici la lucru, nimic, nici la aer, nimic, şi atunci făceam conferinţe.
Vă lăsau să vorbiţi?
Vorbeam. Numai să nu răcneşti. Mai cântai, te lăsa. Pe urmă te opreau. Şi după aceea prin Morse vorbeam cu ceilalţi toată ziua, din celulă în celulă.
Prin alfabetul Morse.
La început prin Morse. Toată lumea a învăţat alfabetul Morse. Cerea informaţii, dădea informaţii.
Niciodată, de când suntem în puşcărie, timpul nu ne-a fost mai favorabil, decât acum. Să-l folosim. La noi în celulă e raiul lui Dumnezeu.
La plimbare, din toate părţile semne de bucurie. Când trecem pe sub geamuri, răspundem la saluturile vesele ale celor din celule.
într-o singură zi orientarea s-a făcut. Ştim pe fiecare unde se găseşte şi cu cine-i în celulă. Asta şi în sus, până la etajul trei. Este o intercomunicare care stabileşte imediat firele. Telecomunicaţiile noastre
90
funcţionează perfect. Ciocănim în zid. După alfabet, sau cu Morse. Pe urmă se părăsesc aceste înapoiate mijloace de comunicaţie. Am găsit altul. Practic. Ciocănim în perete. Baţi şutul. Ca la mină. De dincolo, sau de sus, ţi se răspunde. Pui gura la perete şi vorbeşti liniştit. Ca şi cum ai vorbi cu cineva din cameră. De cealaltă parte, cu urechea lângă zid, te ascultă amicul. Răspunde, la rându-i, după metoda aceasta. Ceasuri întregi poţi discuta. Te poţi asculta. Totul e ca să nu strigi, ca disperatul. Nu-i nevoie. Vorbeşti încet. Pereţii, sonori cu cât vocea ţi-i mai calmă duc sunetul la urechea de dincolo. Dacă strigi, vibraţiile falsifică. Te poate auzi şi miliţianul de pe sală. N-are ce-ţi face miliţianul. Te bruschează cu vorba. Nu te mai scoate la plimbare câteva zile. N-o să dărâme pereţii intermediari, din pricina telecomunicaţiilor noastre. Cei din administraţie caută să ne surprindă. Uneori reuşesc. Cu pedepsele de mai sus. De cele mai multe ori, însă, nu te prind. Şi telefonul ca atare funcţionează perfect…”
Eu aveam bune legături cu miliţianul de la Aiud, care până şi ziarul mi-l aducea. Pe urmă îl dădeam şi la alte secţii. Acela nu a bătut niciodată pe nimeni. Niciodată.
Era om de omenie.
Era om de omenie; fusese dascăl la o biserică. Aceluia îi păstrez o foarte bună amintire, era foarte corect. În general miliţienii de puşcărie sunt fiare, sunt aleşi anume. L-am întrebat: „De ce ai părăsit slujba de dascăl?” „Aceştia mă plătesc mai bine!” Dar nu a dat nici o palmă, nici nu a suduit. Niciodată.
Cum făceaţi cu spovedania când eraţi la Aiud?
Foarte uşor. Îi spovedeam în celula respectivă sau la perete. Să ştii că dacă mă aşez cu gura la
11
Viforniţa cea mare, pg. 208.
91
perete, dincolo mă aude foarte bine, punând urechea. Faceţi această experienţă!
Şi cum, spovedeaţi prin perete?
întâi puneam eu urechea la perete şi le ascultam mărturisirea păcatelor. Pe urmă puneau ei urechea şi le dădeam sfaturi.
Dezlegarea cum o făceaţi?
Tot prin perete! Numai la cei din cameră făceam spovedania normală cu punerea mâinilor pe cap. Doar asta o ştiam pe de rost. Iar ca epitrahil foloseam un prosop sau puneam mâinile pe ei în timpul spovedaniei, că aşa am primit şi noi preoţii harul Duhului Sfânt, prin punerea mâinilor pe cap.
Aţi spovedit mulţi prin perete?
Poate sute.
Ce făceaţi în zilele de post?
Pe cât puteam, miercurea şi vinerea mă feream. Miercurea şi vinerea dădeam la ceilalţi. Eu am avut odată un gurmand la „zarcă”. Este o secţie foarte grea din Aiud, unde erau închişi cei ce nu voiau să facă nici un compromis. Era cea mai aspră secţie.
Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi din lagăr sau din puşcărie, cu ajutorul lui Dumnezeu!
Am avut un învăţător care nu se sătura niciodată, îi dădeam o jumătate din porţia mea şi eu mă simţeam sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea!
Vă ajuta darul Duhului Sfânt!
Şi am ieşit din puşcărie perfect sănătos. Şi din lagăr, din Rusia, am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală.
Aţi cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult?
92
Da. Doi ţărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iaşi, şi Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea faţa când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii şi prin ea lui Dumnezeu. Toţi se rugau excepţional de mult seara sau noaptea. Chiar şi în paturile lor.
Creştinul pe care l-am amintit aici, nu este altul decât Tudor Popescu, care strălucea prin credinţă şi prin fapte bune. Măi omule, el strălucea, nu eu! Cu o firmitură de pâine din porţia lui, dar mai ales prin răspunsurile de neaşteptat de la el, vindeca şi însenina pe cei din celulă. Cunosc un preot de la Aiud care în fiecare zi trimitea la un deţinut bătrân, de la secţia a II-a, porţia lui de turtoi, iar el se hrănea numai cu ceaiul din gamelă. Turtoiul îl trimitea, cum am spus, în fiecare zi basarabeanului Gherman Pântea, fost „sfătulist” de la Chişinău.
Ce mari personalităţi au rezistat mai bine în puşcării şi au fost modele de urmat pentru toţi?
Prea mulţi au fost. Şi buni şi corecţi. Aş greşi dacă aş nominaliza pe cineva. Repet, totuşi, că eu m-am minunat de puterea de credinţă a ţăranului Tudor Popescu. Mai sus decât el nu cunosc să fi fost altul. Erau şi câţiva călugări, oameni cuminţi, la locul lor. Au lucrat, au suferit, au fost bătuţi, au flămânzit, dar s-au menţinut foarte curaţi. Foarte curaţi! Oameni simpli…
Ne băteau cu ciomege pe toţi la rând, ca barbarii. Pare curios, părinţilor, dar n-am strănutat 22 de ani! Cât am fost în lagăr şi în puşcăriile româneşti n-am fost bolnav deloc. Acum am răcit. Am fost tot timpul activ.
Aţi fost optimist, curajos şi cu îndrăzneală către Dumnezeu.
La a treia bătaie am simţit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un înger. Îngerul meu de pază pe care l-am primit la Botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomeneşti, dar eu eram fericit.
93
Mă simţeam înger în trup, că slujeam lui Hristos! Sigur că era şi oleacă de mândrie! Eram tânăr, nu-mi dădeam seama. Dar ăsta-i adevărul! Vezi, Doamne, eram exagerat. Dar adevărul doamne, iartă-mă! n-aveam ispite! Deloc! N-avea nimeni. Să fi fost un concurs pentru ca unul să poată greşi cu vreo femeie, nu putea. Înţelegeţi? Atât de slabi eram; şi nemâncaţi şi chinuiţi şi bătuţi şi urgisiţi! Vă pare curios, dar uite, asta-i viaţa! Puşcăriaş care să facă păcate? N-are cum.
Este mai greu cu soţia ta, hrănit, dormit şi odihnit, să posteşti. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune: „Să postiţi atât cât puteţi!” Să nu depăşiţi limitele posibilităţilor fizice… Da! Femeia n-are voie să-l respingă pe bărbatul ei. Trebuie să-l accepte. Ce să facem! Dar nici el să nu abuzeze. „Până la un timp”, spune Sfântul Apostol Pavel.
Eu vorbesc acum, fiindcă sunt deasupra nevoilor. Un părinte tânăr nu ar putea spune lucrurile astea pentru că el este ispitit. Ştiu că-i ispitit şi chiar dacă nu mi-ar spune, ştiu că-i ispitit. Nici nu se poate altfel.
Sigur că femeia trebuie să fie frumoasă, că aşa a făcut-o Dumnezeu pe Eva, mai frumoasă decât pe Adam. Pe Adam l-a făcut bărbat, ciolănos. Dar nu se poate altfel. Perpetuarea vieţii pe pământ să se facă prin tine, prin copii, care duc mai departe viaţa. Că dacă am intra toţi la mănăstire, s-ar termina viaţa pe pământ într-o generaţie! Ori, Dumnezeu a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! Chiar când suntem prea mulţi tot trebuie să ne înmulţim.
Până când?
Până când se va arăta Sfânta Cruce pe cer. Acesta-i ultimul semn înainte de sfârşitul lumii sfânta Cruce!
Şi în atâtea necazuri n-aţi fost bolnav deloc. V-a întărit harul lui Dumnezeu şi sfânta rugăciune!
94
Am ieşit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu şi îi iubeam pe toţi!
Am înţeles că au luat şi model chinezesc, cum să-i bată pe cei din închisori.
îi băteau cu parul. Ce să mai ia model! Dădeau cu parul! Scrie domnul Gabriel Ţepelea despre aceasta: „Eram cu preotul Dimitrie Bejan într-o celulă la Jilava şi a venit Maromete cu vreo zece miliţieni şi ne-au bătut pe toţi. Au venit cu o masă specială pentru bătaie şi doi miliţieni cu parii ne băteau până ne frângeau în bătaie. Toţi orăcăiam şi strigam, că ne durea. Pe părintele Bejan l-au lăsat la urmă. Şi s-a aşezat el frumos, singur şi-a dat pantalonii jos şi s-a aşezat pe masa aceea de bătaie. Şi zice Ţepelea: „L-au bătut aşa de tare, dar el nici nu gemea. Nu gemea deloc! Noi strigam toţi: «Ţipă, părinte, că te omoară!»
Eu mă uitam la dânşii şi zâmbeam. Nu am simţit nimic. Nici o vânătaie nu am avut pe corp. Dădeau miliţienii până oboseau şi eu nu simţeam nimic.
V-a întărit Dumnezeu!
A scris Gabriel Ţepelea, nu eu.
Este o carte a lui Ţepelea?
Nu într-o carte. Este o revistă a celor ce-am umblat în puşcării, care se cheamă „Memoria”. El povesteşte cazul acesta al meu.
Numai la Jilava v-au bătut?
Unde nu ne-au bătut? Ne-au bătut peste tot. Dar aici v-am dat acest exemplu. Parcă dădeau în altul. Parcă bâta se oprea la o distanţă oarecare de mine. Iar Maromete, şeful puşcăriei, striga: „Ivănică, dă-i! Omoară-l, că ăsta-i catolnic!” Şi eu strigam: „Nu-s catolic, sunt ortodox!” „Ba, catolnic eşti, că nu zici nimic!” Dar eu ce să zic, dacă nu mă durea?
Catolnic?
Ce să ceri de la el. Maromete era cu patru clase. Dar era sălbatic.
95
Comandantul închisorii de la Jilava. Dar şi la Aiud aţi fost bătut?
La Aiud era bătaie o dată pe săptămână, organizat!
Şi cum, îi băteau pe toţi?
Da cum? Intrau în celulă, te puneau pe masa aceea, şi-ţi dădeau cât credeau ei de cuviinţă.
Cu ce băteau?
Aveau nişte bâte ca nişte melesteie lungi, de cauciuc băţos. Nu era chiar aşa de îngrozitor!
Nu cumva ar fi un fel de reeditare a păgânismului antic?
Mai rău. Mai rău, părinte.
Adică mai diabolic. Aceia erau cruzi. Te lepezi, nu te lepezi, te dădeau la lei.
Ai terminat socoteala.
Ăştia îţi schimbau conştiinţa?
Nu asta, dar aveau o răbdare drăcească.
…Ne-am deprins cu viaţa de celulă. Trăim în rău, ca-n elementul nostru. Dar ne ridicăm prin preocupări deasupra mediului ticălos. Trăim aici încarceraţi. Dar de mult am evadat şi sufletele noastre ne plasează lângă cer. De mult mâncarea pe care o primim ne lasă indiferenţi. O mâncăm fără gust, fără discuţii pe marginea calităţii şi cantităţilor. Mâncarea e o necesitate, la fel ca şi celelalte pretenţii fiziologice. Trupul s-a deprins cu puţin, cu ce-i dai. Nu mai pretinde
impulsiv, animalic ca la început. Constaţi că în gamelă e ceva de mâncat. Fără grabă, aşezat, cuminte, mănânci, după ce te-ai închinat. Te ridici, faci cruce din nou şi predai gamela miliţianului de pe sală. Masa nu mai e o bucurie. O primeşti fără salivaţie. Pui motorină într-un motor de tractor. Înseamnă că ne-am depăşit. Că ne spiritualizăm. 12
12 Viforniţa cea mare, pg. 225-226.
96
V-a păzit Dumnezeu de toate! Aceasta v-a fost crucea vieţii pământeşti, suferinţa şi bucuria în Hristos!
Eu m-am simţit bine şi în Rusia şi în puşcăriile româneşti. Am plutit! Mă simţeam mai sus cu o palmă de la pământ. N-am avut nimic! Am avut şi tifos, dar am trecut prin el, cum ar trece gâsca pe apa sâmbetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simţit, fraţilor, am simţit pe umăr o mână care mă apăsa!
Acesta este harul Duhului Sfânt. Vă iubeşte Dumnezeu, Părinte Dimitrie!
O spun la vârsta mea; şi o spun conştient.
O mână dumnezeiască v-a ocrotit.
Eu nu zic că este mâna lui Dumnezeu. Nu avea să vină Dumnezeu pentru un simplu preot păcătos ca să-l salveze; dar am şi eu un înger, cum ai şi sfinţia ta şi părintele şi toţi cei botezaţi. A fost cu mine îngerul, cred.
Ştia Dumnezeu, prin pronia Lui, că de viaţa Preotului Dimitrie Bejan aveau să depindă zeci de mii de alte vieţi.
Fiecare are un înger păzitor. Am trecut foarte uşor prin puşcărie. Foarte uşor. Am suferit exact ca şi ceilalţi, şi de foame şi de frig, dar n-am simţit suferinţa. Poate am stat mai mult la zarcă, dar nu am simţit suferinţa. Este foarte greu de crezut lucrul acesta. Am mai spus şi la alţii, este foarte greu de admis! Eu am scris o carte, o să se tipărească acum, ce-am păţit în puşcării. Nu-ţi vine să crezi, dar aşa a fost. Eu am plutit pe deasupra lucrurilor…
CONTROLUL DE LA INTERNE
în ziua de 15 ianuarie a venit în inspecţie Drăghici ministrul de Interne. Intrând prin celule, se aştepta ca puşcăriaşii să-l întâmpine cu „sărut mâna”. Ori, aceştia nici măcar nu s-au dat jos din paturi. Un general! Ei, şi? N-am mai văzut noi generali? Mai ales că acesta-i croit „pe puncte” general de paie. A trecut şi pe etajul întâi. A intrat în camera unor studenţi. Nu l-au salutat. A intrat la o celulă cu muncitori. Nici atât. A trecut pe la nişte ţărani. Aceştia s-au uitat la stelele în cinci colţuri de pe umeri; dacă ar fi fost argintii, lucrurile ar fi luat o altă înfăţişare.
în jurul lui Drăghici, încă doi generali, câţiva colonei şi directorul puşcăriei noastre. Mai la coadă, smerit, ca-n faţa prăpădului, sergentul Ardeleanu face semne puşcăriaşilor. Aceştia nici nu-l iau în seamă.
de ce nu vă ridicaţi în picioare, când intru la voi?
când intraţi la noi, să ziceţi mai întâi bună ziua.
eu sunt ministrul de interne!
nu-i nimic. Pe aici, prin puşcărie, mai sunt câţiva miniştri de interne şi de la alte departamente!
ce vrei să spui cu asta?
vreau să spun că este loc, la zarcă, şi pentru alţi proaspăt înnobilaţi.
du-te-n…, bandit legionar! în fiare să mi-lpuneţi!
Imediat ţăranul llie a fost pus în lanţuri. Cu lanţuri la mâini şi la picioare, dus într-o cameră de izolare, la parter. Primeşte de două ori pe săptămână mâncare; în celelalte zile, apă caldă. Aşa stă 30 de zile. Pe urmă revine la celulă. Slăbit, nespălat, nebărbierit, vesel…
Trece Drăghici la o altă cameră:
98
voi de ce nu vă ridicaţi când intră autoritatea în celulă?
dar de ce să ne ridicăm?
-Autoritatea trebuie respectată!
eu nu vă recunosc de autoritate!
nici voi, ceilalţi?
nici noi!
dar pe cine-l recunoaşteţi? Pe banditul de Horia Sima? Vândutul americanilor?
nici într-un caz slugilor ruseşti!
dă-le afară tot aşternutul. Luaţi-le şi păturile. Şi mantalele. O lună să doarmă dezbrăcaţi, la podele…
Au dormit oamenii dezbrăcaţi o lună, la podele. În puterea iernii. Nici guturai n-au avut măcar.
ce faceţi voi aici?
puşcărie!
-Altceva?
puşcărie!
şi nu v-a învăţat nimeni să fiţi disciplinaţi? Mai ales în faţa gradului?
eu sunt civil. Cu gradele nu am nimic de-a face. La bună ziua, răspund cu bună ziua.
să-ţi dau eu bună ziua?!
când voi intra eu la dumneata în celulă, voi da bună ziua.
gura mătii de bandit. Să-l puneţi în lanţuri. Să târâie după el cincizeci de ocale. Până va crăpa!
A stat Valerică în lanţuri, la izolare, trei luni. N-a crăpat. Dimpotrivă, s-a întors la bază cu părul vâlvoi crescut sălbatic. Dar ochii îi râdeau.
Cincisprezece camere la rând, de la etajul unu, au fost silite să doarmă la podele.
După ce a plecat ministrul, imediat ni s-a făcut o amănunţită percheziţie. Apoi ni s-a anunţat noul program. Miliţianul de serviciu a trecut pe la celule şi
99
ne-a învăţat cum să ne aliniem şi cum să dea raport şeful camerei când intră un străin.
Noul program venea ca o pedeapsă: la ora patru, deşteptarea. De la această oră până la zece seara nu ai voie să te întinzi pe pat. Stai pe marginea patului. Nu-i voie să te înveleşti cu pătura dacă ţi-e frig. Se suspendă plimbarea şi baia pe trei luni de zile. Orice abatere se pedepseşte imediat; pedeapsa e una şi aceeaşi. Ţi se ia aşternutul şi zeghea (manta în dungi). La doctor numai mort poţi să ajungi.
Miliţienii umblă pe vârful degetelor şi spionează camerele. Cum te prinde rezemat într-un cot, numai ce se deschide uşa şi vine ordinul: „Dă salteaua afară”. Tu nu vrei s-o dai. Repetă ordinul. Vin plantoanele şi umplu plasa de peste coridor cu saltele şi cu pături, într-o săptămână, mai tot etajul nostru doarme la podele.
Furia stăpânirii al cărei executant fidel şi duşmănos rămâne sergentul Ardeleanu se manifestă mai ales la etajul I. Aici au fost discuţiile cu ministrul.
E greu să stai 18 ore fără să te lungeşti un pic pe saltea. Dacă te-a prins, îţi ia aşternutul. Poţi să te întinzi pe fiarele patului. Dar patul este îngheţat şi baloturile îţi taie oasele. Oftezi, te aşezi la podele, rezemat cu spatele de zid, cât poţi să suporţi umezeala peretelui. Te plimbi, puţin, printre paturi. Iar te aşezi la podele sau pe balot şi cu capul în mâini.
Meditezi. Chinul e ca de iad. Totuşi, dacă reuşeşti să te sustragi greutăţilor imediate, în meditaţie, ziua trece uşor. Ne-am deprins şi cu asta. După o săptămână două, toate ţi se par foarte naturale. Fie că dormi pe saltea, fie că te covrigeşti pe podele, zilele trec una după alta şi, la capătul iernii, va veni o nouă primăvară…
13
Viforniţa cea mare, pg. 226-228.
ÎN AŞTEPTAREA „ELIBERATORILOR”
Cum venea câte un lot nou, mergea vorba: „Vin americanii”. Deţinuţii îi aşteptau pe americani. N-aveau nădejde în altă parte. Şi se sfădeau mai ales nişte civili pentru câţi dolari o să le dea americanii pentru ziua de arest. Preoţii râdeau de treburile astea.
Ce mai râdeam de ei, eu care veneam din Rusia. Eu eram mai bine informat. Ziceam: „Or veni ei americanii, dar peste vreo 50 de ani!” Să mă bată, să mă sfărâme, nu altceva. „Bagi pesimismul între oameni”. Dar eu ştiam că războaiele nu se fac în fiecare zi.
Noi suntem împotriva celor care, pe cale legală sau pe alăturea de lege, fură truda românului şi bogăţiile naturale ale ţării. Dacă eu cred în morala lui Iisus Hristos, apoi această morală o pun temelie tuturor raporturilor mele cu vecinii creştini. Raporturile cu necreştinii le potrivesc după legea morală naturală, care se conformează lui Iisus. Şi atunci, dacă americanii vin la noi, presupunând că ei sunt creştini şi în fapt, nu numai la citirea Bibliei, noi o să le mulţumim frumos pentru creştineasca salvare de sub domnia comunismului.
Dar să presupunem că americanii, ajungând pe Valea Prahovei, uită de creştinism şi încep a pompa, cu acceptul unor români cointeresaţi băneşte, la pompe şi a trimite aurul pământului unde ştiu ei, veniturile capitalizându-le în propriile buzunare. Ce-am făcut atunci? Am trecut de la un stăpân cu juvăţ de odgon, la altul cu juvăţ de mătase, de la mahorcă la trabuc. În aceste condiţii, principiul nostru rămâne bun şi
101
adevărat. Îl punem în aplicare şi strigăm: „sai, române, că te pradă Davidson, după ce te-a jupuit Davidovici”.
Şi americanii vor găsi suficienţi oameni în ţară care să le execute ordinele. Iar procese, iar închisori. Iar dinamizăm Ortodoxia, luând apărarea celui căzut întretâlhari. Presupun totuşi că experienţa orelor prezente ajută la ceva. Şi americanii care au să vină cu capitalurile pe care noi din necesitate le acceptăm, vor înţelege să-şi asigure venituri echitabile la aceste investiţii, ţinând seama că Hristos nu este normativ numai pentru români, ci chiar şi pentru americani şi să lase românului dreaptă părtăşie. Şi pe urmă, anii vor trece…14
Eraţi cu judecata foarte logică.
Nu judecata, cu experienţa rusească. Ruşii nu erau pregătiţi de război. Deloc. Ieşiseră învingători cu voia englezilor şi a americanilor militari, şi-n România şi-n partea asta europeană, prin înţelegerea de la Ialta. Nu puteau aceia să schimbe o hotărâre luată pentru creştini. Nu puteau. Evreii au condus toată istoria şi politica; tot războiul al doilea mondial.
Şi eu cred că evreii. Totuşi Ana Pauker v-a vizitat la Oranki, am auzit.
Am avut discuţii foarte interesante cu dânsa. Nu numai eu, ci şi alţii. Eu, fiindcă făcusem şi istoria.
Dar cum a ajuns până acolo la Oranki?
A, nu. La începutul războiului a fost schimbată pe un răzeş din Soroca. Eu eram în gara Iaşi când s-a făcut schimbul acesta între Ana Pauker şi un răzeş. Era în închisoare şi a predat-o ruşilor.
Asta în ce an?
înainte de război. În 40 au predat-o la un grup de ruşi care au venit anume pentru schimbul acesta. Ruşii au dat în schimb pe unul Ion Codreanu. Un şef de
14
Viforniţa cea mare, pg. 26-27.
102
răzeşi din Basarabia, care era în închisoare la Chişinău. Intraseră ruşii în Basarabia. Şi acolo în gară nu eram prea mulţi la schimbul acesta. Eu aşteptam pe cineva din Basarabia, care venea cu un tren rusesc. Aşteptam pe peron, şi tot mă uitam înspre Ungheni. Nu ştiam că-i un schimb acolo de prizonieri politici. Şi moşul Ion Codreanu, pe care-l ştiam şi despre care am scris în „Hotarul cu cetăţi”, fusese declarat naţionalist, dar era un om simplu, însă răzeş. Răzeşii erau oameni bogaţi. Cu acte de la Ştefan cel Mare, cu pământ, cu vii, cu păduri.
Şi un rus le-a spus să-şi dea mâna, aceşti doi prizonieri care s-au schimbat, moş Ion Codreanu şi cu Ana Pauker. Şi el a spus: „Cu căţeaua asta?” Noi toţi am râs ca proştii acolo.
Măi, dar ce bărbătos era!
Era deputat al ţărăniştilor. Era un om simplu, dar era deputat. Ea l-a scuipat. Dar n-a ajuns scuipatul, că moş Ion era la distanţă. Iar nouă, care eram acolo, ne-a spus: „Pui de căţea, vin eu! Vă arătăm noi vouă!”
Cine a zis?
Ana Pauker. Şi a venit. N-a venit cu ruşii?
Ea a făcut parte din comintern. A ajuns ministru de externe.
Da.
DIFERITE PERSONALITĂŢI
Cu ce mari personalităţi aţi stat la închisorile din ţară?
La puşcărie la Aiud l-am întâlnit pe profesorul Nichifor Crainic şi am stat singuri în aceeaşi celulă, izolaţi şase luni. El a fost condamnat cu toţi miniştrii şi generalii lui Antonescu, socialiştii lui Titel Petrescu şi cu alţii. El fusese ministru într-un guvern sub Antonescu. Comuniştii i-au băgat pe toţi la puşcărie.
Când l-aţi cunoscut pe Crainic?
Pe Crainic l-am avut profesor. Am făcut Istoria literaturii religioase universale cu el la facultatea de Teologie. Într-un an l-am făcut pe Dostoievski, iar în anii trei şi patru am făcut mistica germană cu Crainic. Au fost şi discuţii între noi, dar am şi bune amintiri! El făcea poezii în gând, căci nu avea pe ce să le scrie, iar eu mă închinam sau meditam. Ar fi foarte multe de spus aici.
Am avut o discuţie foarte frumoasă. El spunea aşa: „Eu am scris poezie religioasă. Eu voi sta în faţa lui Hristos cu poezia creştină, Unde sunt cei care nu mai sunt şi cu celelalte”. Avea trei volume de poezii religioase scrise la Aiud. Le ştiau pe de rost mulţi şi se mângâiau cu ele. S-a şi publicat. Părintele Stăniloae acum, după moartea lui Crainic, a publicat vreo 10-20 din poeziile lui. E tot ce s-a putut da mai bun în materie de poezie religioasă.
Altădată am stat la o discuţie. Cine merge la Rai? El sau eu? Nichifor Crainic n-a fost un puritan, un mistic… Autorităţile dădeau mâncare de dulce în Vinerea Mare. Dar eu nu mâncam mâncarea aceea şi i-o dădeam lui. El zicea: „Dă-mi-o mie, că eu o mănânc. Eu
104
nu sunt ca tine, postitor şi puritan”. Şi i-o dădeam cu plăcere. Când îmi era foame, mâncam turtoiul. Turtoiul era un fel de mălai copt în cuptor. Îl mâncam şi-mi era destul.
L-aţi spovedit vreodată pe Nichifor Crainic?
L-am spovedit odată în sala de reeducare, unde încercau să ne convertească voinţa. El a cerut. Nu era mărturisit de mulţi ani, că stătuse prin puşcării. Stăteam alături şi mi-a zis: „Părinte Dimitrie, spovedeşte-mă!” Cu ochii priveam la tribună, iar el şi-a spus păcatele. Apoi l-am dezlegat acolo şi era mulţumit sufleteşte.
Crainic a murit în puşcărie?
N-a murit în puşcărie. Ba chiar s-a eliberat cu vreo trei luni înaintea noastră, tot în 64. A mai trăit câţiva ani de zile la Bucureşti, fiind înconjurat de intelectualitatea românească. Se fereau scriitorii, dar totuşi noaptea se duceau la dânsul acasă şi-l întrebau multe. Cum să vă spun, părinţilor, era o minte extraordinară. Era un talent literar mare!
El a scos revista „Gândirea”, el a redactat-o 20 de ani de zile. „Gândirea” era cel mai mare şi cel mai bun cenaclu literar din ţara românească. Iar revista era absolut o revistă apuseană. Tot ce a fost bun în cultura românească, în perioada interbelică, făcea parte din acest cerc, „Gândirea”. El i-a adunat în jurul lui pe cei mai buni intelectuali. Este marele lui merit. Acum am văzut că apare „Gândirea”, dar nu mai este ce era odată!
Ce alte personalităţi aţi cunoscut în puşcărie?
Pe Radu Gyr. Acesta-i cel mai mare baladist al nostru. S-a publicat nu de mult un volum de balade de Radu Gyr. Era un om pur. Acesta trebuie sanctificat la un moment dat. El era în puşcărie încă din 1941, după rebeliunea legionară. Nu este un condamnat al comuniştilor. El a fost condamnat de regimul lui Antonescu. Un om curat la suflet ca o fată mare, deşi era căsătorit.
105
Avea o soţie bună şi cuminte de la Piatra Neamţ, care l-a aşteptat 22 de ani. El a făcut fără pauză 22 de ani la Aiud şi poate pe la închisoarea militară şi Jilava un an.
Radu Gyr era un creştin desăvârşit. A intrat în puşcărie cu fruntea sus şi a ieşit din puşcărie cu fruntea sus. Moral.
Deci n-a murit în puşcărie?
Nu, a murit acasă, acum câţiva ani de zile. La Bucureşti. Am fost la înmormântarea lui. Şi la înmormântarea lui Crainic am fost. Au fost mari festivităţi când au murit aceşti doi mari scriitori.
A fost şi Părintele Stăniloae la puşcărie, dar n-am stat în aceeaşi celulă. Părintele Stăniloae a intrat în închisoare în 1958 cu Tudor Popescu, profesor de Istoria Bisericii Universale; cu părintele Benedict Ghiuş, care era arhimandrit la Patriarhie şi cu încă vreo doi. Ei făceau parte dintr-un fel de microasociaţie religioasă, numită „Rugul aprins”, l-au prins şi i-au dus pe toţi la puşcărie.
Spuneţi-ne ceva despre episcopul Nicolae Popovici.
A fost episcop la Oradea. Dar a murit repede. Nu ştiu când a murit. Eram în puşcărie. A fost foarte demn. N-a cedat sub nici o formă. Din tot Sinodul nostru numai episcopul Nicolae Popovici n-a cedat. El s-a opus la scoaterea religiei din şcoli şi a icoanelor. A fost depus din scaunul de episcop la Oradea şi l-au dat de canon la Mănăstirea Cheia prahova. După mai mulţi ani s-a retras în familie şi a murit acolo. Era din judeţul Braşov. Era singurul episcop care a suferit pentru Ortodoxie şi pentru Hristos de la comunişti.
Am mai stat şi cu profesorul Ioan Petrovici la secţia a II-a, unde el, o iarnă întreagă, ne-a ţinut la cei 40 de deţinuţi din celulă un curs de filosofie.
Ce părere aveţi de Părintele Constantin Galeriu?
106
A fost şi el închis în lagăre şi pe la Canal. Eu ştiu că Părintele Galeriu are o catedră despre Domnul nostru Iisus Hristos, pe care o face onorabil în Bucureşti şi este foarte înconjurat de studenţi. Un bun profesor, care cred că putea să iasă la pensie, dar se menţine încă la facultate. Probabil că n-are cine-l înlocui deocamdată. Eu am fost prieten cu dânsul înainte de a ajunge la Bucureşti. Era preot la Ploieşti şi făcea foarte bună treabă în popor. Foarte bună. Era un bun misionar local, mai ales de cartier.
A atras multă lume la creştinism, mai ales din dezaxaţii societăţii. Foarte bun. Se ocupa şi se ocupă cu mare atenţie de oamenii aceştia.
A doua latură era că se ocupa de tineret. Înainte de a ajunge în Bucureşti, era veşnic ocupat şi înconjurat de tinerii din Ploieşti şi din altă parte care-l căutau. Şi era bun. Am o părere foarte bună şi acum de Părintele Galeriu. În Bucureşti este un spital şi o asociaţie mare pe care a înfiinţat-o. Se cheamă „Christiana”. Este un spital creştin! Acolo a murit Petre Ţuţea, care era creştin desăvârşit şi acolo-s şi doctori creştini.
Dacă ar fi zece în ţară ca Părintele Galeriu, s-ar putea face treabă foarte bună în Biserică.
Părintele Arsenie Papacioc cât timp a stat în închisoare?
Nu ştiu cât, că el a venit mai târziu la Aiud şi n-am stat cu dânsul decât două-trei luni de zile. El era foarte impulsiv, şi era şi Părintele Ioan de la Vladimireşti. Era destul de interesant, că era Părintele Ioan acolo şi se sfădeau tare. Părintele Arsenie prezenta poziţia Părintelui Cleopa, iar părintele Ioan, poziţia Mănăstirii Vladimireşti; aceste două mănăstiri au fost în mare război. A avut dreptate Sihăstria.
Părintele Ioan exagera tare. Odată au venit în celula asta a noastră, eram trei preoţi, şi au venit şapte
107
doctori tineri toţi, intraţi în puşcărie pe la Timişoara şi când au venit erau foarte avizi să cunoască problemele astea religioase. Şi Părintele Ioan, care era foarte amator, a început să povestească ceva din minunile ce se petreceau la Vladimireşti.
Eu îl ascultam, dar nu era chiar aşa. Nu se făceau minuni chiar zilnic. Povestea el, părintele, la aceşti doctori şi ascultam şi eu uimit. Zicea că au fost poftiţi într-o duminică, el şi Maica Veronica, la o prinţesă Sturza, aici între Roman şi Paşcani, la Miclăuşeni. Şi au fost prea multe călugăriţe şi nu le ajungea uleiul. Şi maica Veronica a făcut o minune de curgea ulei. A adus toate vasele de le-a umplut. Sute de kilograme de ulei.
Şi eu ca prostul, n-am avut ce spune: „Bietul llie atâta putea face, cât le trebuia pe o zi, să înmulţească uleiul în urcior. Maica Veronica a umplut casa prinţesei de ulei”. Zic: „Eu nu cred”. S-a supărat pe mine. Îi dai crezare Părintelui Arsenie Papacioc, nu-i dai crezare părintelui Ioan. Era imposibil.
„în tot Vechiul şi Noul Testament nu s-au făcut atâtea minuni câte s-au făcut la Vladimireşti. Cum se explică asta?” N-avea răspunsuri pentru problemele astea.
însă era cuvios. N-aş putea spune. V-am spus? Ca să-l pedepsească, la un moment dat l-au făcut bucătar. Pe mine veselar şi pe el bucătar. Eu spălam vesela la oamenii care veneau de la fabrică şi el era la bucătărie, cu o tichie albă pe cap, cu şorţ dinainte. Dar el, în loc să se apuce să facă mâncare la „hoţi”, s-a dus în closet şi spunea rugăciuni şi mâncarea nu se făcea… Dacă au văzut şi ei, au zis: „îi nebun, lasă-l în pace!” şi l-au trimis înapoi în celulă.
Eram cu dânsul în celulă şi cu Părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol, care este un călugăr foarte
108
bun. Este un macedonean foarte aspru. A fost tot timpul în luptă. A fost o luptă, părinţilor, între Sihăstria şi între Vladimireşti. Acolo Maica Veronica a făcut un fel de inovaţii chiar în îmbrăcămintea călugăriţelor şi în slujbe. Şi părintele Ioan, care era un preot tânăr pe atunci, s-a pretat la jocul acesta. O asculta. Toată lumea o asculta pe Maica Veronica.
Când am ieşit din puşcărie, alături de mine se găsea şi părintele Ioan de la Vladimireşti. A ieşit tot printre ultimii. Şi am venit până la Iaşi amândoi de la Aiud şi ne-am dus la racla Sfintei Paraschiva şi am făcut acatistul ei ca mulţumire pentru că am fost eliberaţi şi noi.
Am ieşit din biserică, el a plecat la Vladimireşti şi eu am plecat la Hârlău. L-am mai văzut, că el era la Mănăstirea Plumbuita, şi începuse a greşi iar. Şi am auzit că l-au mutat undeva la Mănăstirea Recea, în Ardeal. L-a mutat pentru că, tot aşa, trimitea împărtăşania în fiole prin sate; prin femei, prin bărbaţi, prin cine putea.
Ori asta, cel mult diaconul duce împărtăşania la bolnavi. Dar normal preotul duce împărtăşania.
Ştiţi că împărtăşeşte femeile în orice perioadă?
Da. Păi ştiu. Ştiu. Dar ce numai asta era abaterea lor? El era cu Maica Veronica la Vladimireşti. Maica Veronica s-a măritat după aceea cu un băiat tânăr.
Pe urmă, dacă ea s-a măritat, părintele nu s-a mai dus la Vladimireşti. A stat mult timp în Bucureşti la o fostă călugăriţă şi pe urmă l-au primit înapoi în mănăstire. L-a primit la Plumbuita, o mănăstire de lângă Bucureşti. Mă duceam când eram la Bucureşti aproape în fiecare duminică, să-l ascult pe el acolo.
într-o vineri m-am dus eu la Sfântul Maslu acolo venea lume multă, slujea cam milităros el, mai mult
109
răcnea decât făcea rugăciune dar eu stăteam într-o strană, mă închinam şi eu cum puteam acolo, şi la un moment dat în vinerea aceea nu era decât un preot care slujea cu dânsul, un pensionar, şi tot se învârtea el să găsească un al treilea preot. Tot se uita la mine, dar totuşi nu m-a invitat, ştiind că n-am voie. Nu m-a invitat. Şi căuta pe o creştină.
Citea rugăciunea de după a doua Evanghelie preotul respectiv care slujea cu dânsul şi el a ieşit în pridvor şi s-a întors înapoi foarte nervos, şi striga în gura mare: „Silvia, unde eşti, tâmpito?” Noi am crezut că a înnebunit părintele. Şi iarăşi se uita la noi cu nişte ochi holbaţi: „N-aţi văzut-o pe Silvia?” „Ce Silvia? zic eu de unde s-o văd, nici n-o ştiu cine-i. Poate că-i aici lângă mine, dar ce ştiu eu?” Iar strigă: „Silvia, unde te-ai ascuns? Ţi-am spus că-ţi citesc. Vino să-ţi citesc!” înnebunise părintele. A întrerupt şi preotul celălalt Sfântul Maslu, cam pe la a treia Evanghelie, şi s-a dus în treburile lui. Şi aşa a rămas slujba.
I s-a pus în seamă şi lucrul acesta la alte fapte, şi l-au mutat. Aud că şi pe acolo pe la mănăstire tot aşa face. A intrat de acum înainte în ritmul lui. Păcat.
Şi cum explică din punct de vedere canonic că dă împărtăşanie la oameni?
N-are nici o explicaţie.
A fost o vreme „spiritual” la Seminarul de la Alba Iulia.
De asta nu ştiu, dar nu era bun de „spiritual”. Cum să fie spiritual? Cum să te spovedeşti la el? Nu, nu era bun. El era căzut, părinte. Avea abateri grave.
Ce ne puteţi spune despre părintele Daniil Tudor, stareţul schitului Rarău?
în lume se chema Sandu Tudor. El avea o revistă a lui, numită „Credinţa”. Am scris şi eu la revista lui când eram student. Revista lui apărea într-o sută de mii
110
de exemplare. Era destul de mult. Avea buni gazetari. Apoi a fost închis la Aiud. Acolo a murit în infirmerie, prin 1961.
însă în domeniul religios, cu poeziile sale era în fruntea celor care au producţie literară cu caracter creştin. El a compus şi un frumos acatist al „rugului aprins”. Fără discuţie erau bune. În tot ce a scris, a atins probleme religioase creştine, dar a spus că nu l-a răsplătit Biserica. Acum ce să facem? Nu ne răsplăteşte Biserica, dar să ne învrednicim să ne răsplătească Dumnezeu. Uneori spunea că este bun de episcop. Eu dădeam aşa din cap! Eu ştiu? Zic: „Acestea-s posturi politice”.
Dar nu mai aveau loc pretenţiile acestea acolo în puşcărie.
Nu, părinte!
MARI MISIONARI AI ORTODOXIEI
Aţi mai cunoscut şi alţi preoţi, buni predicatori?
Preotul Toma Gherasimescu din Bacău era şi el misionar unic. Mergea din sat în sat, din oraş în oraş. Stătea până lămurea problema. El avea tipografia lui şi maşina lui şi tipărea cărţi, împreună cu câţiva ucenici. Eu eram foarte bun prieten cu el.
Părintele Toma cum a suportat puşcăria? A fost şi el bărbătos în suferinţă?
Foarte bun. Am stat cu părintele Toma Gherasimescu şi cu mai mulţi preoţi o jumătate de an în aceeaşi celulă. Cred că eram vreo 12, printre care şi Părintele Băbuş de la Patriarhie, cel care cântă puternic şi frumos; mai erau câţiva. Nişte greco-catolici ardeleni îl atacau, în prostia lor.
Pe Toma Gherasimescu.
Da. Şi i-am luat totdeauna apărarea. Eu eram vechi în puşcărie, şi cu lagăre, şi cuvântul meu trebuia totuşi aprobat până la urmă. Eram destul de bine organizaţi în puşcărie. Le-am spus: „Acestui părinte nu sunteţi vrednici să-i legaţi cureaua sandalelor, voi, ăştia, patrupezii. Acesta este cel mai mare misionar aici la noi, pe care l-a dat Biserica Ortodoxă Română până la ora actuală. Până şi pe voi v-a furat şi v-a dus la Ortodoxie pe la Arad a făcut multă misiune printre greco-catolici. Când se va scrie vreodată istoria misionarismului intern în România, în fruntea treburilor, uite, preotul acesta pe care-l denigraţi, acesta trebuie pus”.
112
Eram tot timpul sub atenta vigilenţă a şefilor. Total izolaţi. Nici vorbe, nici semne către cunoscuţi. Totuşi am îndrăznit, precaut, să dau mâna, ba chiar să vorbesc în câteva rânduri cu bunii mei prieteni şi alţi câţiva cu care fusesem prin ţara robiei.
Deşi munca era grea, cu toate bătăile şi fugărelile la care ne supuneau majurii şi tinerii reeducaţi, totuşi o forţă care venea de dincolo de lume mă ajuta. Pluteam pe deasupra realităţilor crude, murdare, imediate, într-o tăcere totală.
La greutăţile pe care ni le făceau şefii, se mai adăugau turnătoriile şi bătaia de joc care venea din partea iehoviştilor şi a celorlalţi sectanţi.
Trebuie să recunosc, fără nici o rezervă, că atâta doză de ură cât am văzut la un iehovist, Păduraru, de prin Dorohoi, n-am întâlnit nicicând în viaţă.
Nici stăpânii nu scrâşneau din măsele atât de crunt, cât se arăta sufletul negru al acestui posedat. Cu drept cuvânt, diavolul intrase în Iuda. Şi stăpânirea îl făcuse şef, alături de studentul Laitin, elevul Săbădac şi majorii Drăgănescu, Munteanu şi Popovici. Ceilalţi sectanţi cumpărau cu alimente şi bani (ei aveau voie să primească aşa ceva) pe brigadieri şi pe şefi, ca să le fie mai bine. Şi le era mai uşor decât ne era nouă.
Venind de la şantier în pas de marş, repetam în gând rugăciunea: «Doamne al puterilor, fii cu noi, căci pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri, nu avem! Doamne al puterilor, miluieşte-ne pe noi!»15
Şi Părintele Nicodim Măndiţă a făcut o misiune ortodoxă foarte frumoasă şi unică, prin spovedanie şi prin sutele de cărţi scrise de el.
Foarte frumoasă, dar între ei era distanţă mare.
Părintele Nicodim era cu poporul, Părintele Toma era cu intelectualii. Era om de mare cultură
15
Viforniţa cea mare, pg. 112.
113
teologică şi filosofică. Era doctor în teologie şi filosof ie, nu era un intrus.
La Zlătari-Bucureşti era un preot foarte bun, Toma Chiricuţă, de la Iaşi, botoşănean, care predica foarte frumos. Predica numai pentru intelectuali.
A deşteptat Bucureştiul, cum face Părintele Galeriu acum.
Acela avea nişte preoţi misionari care-l ajutau. El era un mare predicator. Eu n-am auzit în viaţa mea un predicator mai desăvârşit decât părintele Toma Chiricuţă. Şi cânta foarte frumos. Cânta desăvârşit de frumos. Era un adevărat artist. Toată intelectualitatea era acolo. Duminica se oprea circulaţia pe Calea Victoriei.
El a scos şi o revistă lunară, numită „Fântâna darurilor”. Era cea mai bună revistă religioasă. Cât a trăit, n-a lipsit nici un număr.
Acum pentru popor ar trebui tipărită cartea „Mântuirea păcătoşilor”. Cred că nici un milion de exemplare n-ar fi suficiente.
Este scrisă de un călugăr atonit, grec, Agapie Criteanul, în secolul XVIII.
La dânşii s-a dus mai întâi Sfântul Apostol Pavel. Acolo a deşertat întâi primele daruri. Prin filieră macedoneană noi suntem creştinaţi. Nu erau greci la Tesalonic acum două mii de ani. Erau macedoneni.
BYZANCE APRÈS BYZANCE
Părinţilor, grecii au născut cultura omenească şi arta. Şi toate celelalte ştiinţe, de la medicină la arta picturală, ţin de greci. Roma ne-a dat numai agricultura şi dreptul.
Romanii au născut justiţia şi persecuţiile creştinilor.
Grecii n-au avut persecuţii. Ei au fost un popor filosofic, fiindcă ei au acceptat religia Dumnezeului necunoscut. „O fi ceva şi cu ăsta! Ia să-l lăsăm în pace!” şi i-au spus Sfântului Pavel: Lasă, că te ascultăm data viitoare!
Socrate a spus unui ucenic înainte de moarte: „Ştiu că nu ştiu nimic”. A venit pe urmă Plotin şi a spus: „Dar nici asta n-o ştiu”. A mers cu negaţia până la capăt.
Noi, ca neam, ca români, de la cine am luat mai mult: de la romani sau de la greci?
Sinteza românească este la Atena; mă refer la comportament. Românii nu sunt totuşi aşa de sangvini ca grecii. Credinţa în Hristos am primit-o de la Sfinţii Apostoli Andrei şi Pavel şi de la ucenicii lor; iar cultura veche am luat-o de la greci şi Bizanţ.
Nu confundăm Bizanţul cu Grecia.
Noi suntem principalii moştenitori ai Bizanţului, cum spune Iorga: Byzance après Byzance.
Bulgarii şi sârbii au altă amprentă. Ei, ca şi ruşii, sunt slavi şi au ceva semisălbatec în ei. Sunt mai cruzi, mai violenţi. Noi însă, când am apărut în istorie, eram oameni cuminţi. Aveam casele noastre, făceam mămăligile noastre.
115
Carpaţii noştri erau ca o catedrală!
Carpaţii noştri, vitele noastre, ne refugiam în pădure.
Românii au fost dintotdeauna un popor mai astral! Le plăceau înălţimile, singurătatea. De aici şi vocaţia monahală la noi nu este întâmplătoare.
Aveam chiar cultul acesta al înălţimilor şi al unicităţii lui Dumnezeu. Mare lucru ca un popor să ajungă la conştiinţa monoteismului!
Necunoscând încă pe Hristos!
Nici nu auziseră de mozaici. Când au auzit de Hristos, atunci au şi crezut în El…
Am făcut odată o distincţie care nu-mi aparţine: există în orice profesie buni profesionişti, dar sunt şi oameni de vocaţie. Oamenii de vocaţie sfinţesc locul pe care-l ocupă în societate. Profesioniştii fac simplă profesiune.
A VENIT DIN NOU CRĂCIUNUL
Târziu, când, unul după altul, oamenii au adormit, cu surâsul dulcei copilării pe faţă, am îngenuncheat între paturi şi m-am prosternat la picioarele pruncului, culcat în ieslea Betleemului. Apoi am adormit.
Şi-n somn l-am văzut pe Iisus.
Se făcea că oblonul s-a ridicat. Pe boltă, aplecată spre apus, luna galbenă cobora spre asfinţit. O tăcere adâncă, cum se lasă adâncile tăceri peste pustiurile cu nisipuri. Vedeam şi nu mi se părea că e ceea ce se arăta. Aiuram; vedeam cum trece prin triplele zăbrele Iisus. Aproape de patul meu se opreşte. Pluteşte într-o lumină alb-violetă, ireală. Deschid ochii mari, mă închin. Pe fruntea lui Iisus, cunună de măceşe şi picături de sânge, vii. În mână şi în picioare, semnele cuielor. Din coastă, prin haina aurie, picură picături pentru mântuire.
Iată-mă! Tu m-ai chemat!
doamne, iartă-mă!
-întru răbdarea voastră, veţi dobândi sufletele voastre.
până când, Doamne, până când ne vei lepăda? Oare până la capătul anilor?
până la al treilea seceriş. Anii şi zilele care sunt în ştiinţa lui Dumnezeu rămân nedescoperite vouă. Dar Eu v-am arătat semnele ce vor premerge. Pentru ce sunteţi zăbavnici la inimă? Voi mă răstigniţi în fiecare zi cu păcatele voastre. Şi eu ridic mereu Golgota. Pentru voi! Iar de vi s-au trimis încercări şi pedepse, pentru ce vă răzvrătiţi? Oare păcatele nu trebuiesc plătite? Oare aurul nu se lămureşte prin foc?
117
doamne, Tu ne-ai învăţat ca să avem o atitudine smerită în faţa Ta. Şi o atitudine dreaptă faţă de oameni…
acesta-i începutul mântuirii; să te recunoşti păcătos. Pe urmă ia-ţi crucea accepţi suferinţa şi urcă Golgota, mergând pe urmele mele…
doamne, avem noi parte de înviere?
golgota-i poarta cerului.
altfel nu se poate?
după al treilea seceriş. Când se vor linişti mările. Atunci se va putea altfel.
doamne, demonii pustiirii s-au ridicat pe scaunul Celui prea înalt. Şi popoarele, însemnate cu semnul fiarei, i se închină.
tu, om de lut ce eşti, încă n-ai înţeles?
n-am înţeles, Doamne!
paharul mâniei lui Dumnezeu s-a umplut. Picătura care cade acum va arde pământul. La cel de-al treilea seceriş!
-Doamne, ajută-mă!
vino după Mine!
Mâna Domnului a trecut mângâietor peste fruntea mea. Zâmbetul lui Iisus a înflorit pe veşteda mea faţă.
Aerian, plutind pe scări de fum, Mântuitorul a trecut dincolo de ziduri, urcând nevăzutele trepte, până la tronul măririi Sale. Corul luminaţilor îngeri psalmodiază diafan: „El va aduce pe pământ pacea şi bună învoire între popoare!”
Apoi somnul a mers pe făgaşul lui obişnuit. Când la ora dimineţii m-am ridicat din pat, după minutele de rugăciune, cineva m-a întrebat:
cu cine vorbeai astă-noapte, părinte?
cu Mântuitorul Hristosf16
16 Viforniţa cea mare, pg. 146-148.
ÎN BĂRĂGAN
Câţi ani aţi stat în Bărăgan?
Trei ani. Am lucrat la orezărie, la fermele de stat. Între ce ani aţi fost cu domiciliu forţat?
între 1956 şi 1958. Acolo eram toţi într-un sat părăsit de bănăţeni. Toţi foşti condamnaţi care terminaserăm puşcăria. Nu ne-a dat drumul acasă la nici unul, ci ne-a trimis la muncă sub pază la fermele de stat. Era o foarte puternică fermă de stat, plus orezăria. Avea câteva mii de hectare. Asta în Bărăgan, aproape de podul Giurgeni care trece spre Vadu-Oii, ce duce spre Constanţa.
Am înţeles că aţi făcut o biserică acolo.
Nu, am găsit-o făcută. Acolo au fost deportaţi bănăţenii. Au stat cinci ani.
Soţiile celor condamnaţi veneau acolo la soţii lor?
Da, dar cu aprobare de la minister, bineînţeles. Chiar şi cu copiii. Dar condamnaţii nu aveau voie să părăsească locul. Chiar până la Feteşti sau la Vadu-Oii aveau nevoie de aprobare.
Aveaţi voie să faceţi slujbă la biserică?
Noi ortodocşii nu eram mulţi. La început, într-un sat de 700 de case, am fost numai cinci români de toţi. Pe urmă au început a veni, de am ajuns la vreo două, trei sute. Toţi veneau la biserică. Nu exista! întâi mergeam la miliţie, semnam de prezenţă, apoi ne duceam toţi la biserică. Acolo era un preot foarte activ, Tarcea, care fusese deportat cu un grup de români, basarabeni şi bucovineni. Vreo 20 de familii.
119
însă, fiind deportat din loc în loc, a murit la Aiud, greu bolnav. El a făcut o biserică acolo, în colonia din Bărăgan, ca un fel de şură din vălătuci de pământ şi acoperiş din stuf. Catapeteasma era tot din vălătuci, fără pictură. Mică, aşa de vreo zece metri.
Noi am găsit pe preotul acela, dar el nu mai avea cu cine sluji, că le dăduse drumul la nemţii bănăţeni. Tot atunci s-au dus şi românii. Au rămas numai vreo două, trei familii de basarabeni şi vreo două, trei de bucovineni care n-aveau unde se duce. Ne-au dus acolo frumos şi mie mi-au spus: „Dumneata alege-ţi o casă de aici”. Casele erau toate goale, fuseseră locuibile. Înaintea noastră fusese un lot de deţinuţi, de vandali, care arseseră uşile, folosindu-le ca lemne de foc. Eu însă am nimerit o casă foarte bună, pe care mi-a cedat-o o doctoriţă, care stătuse acolo, tot deportată. Până la urmă i-au dat drumul şi ei. Ea, ştiind că-s preot, mi-a cedat-o mie.
Doctoriţa avusese două camere şi un antreu. Când a venit un preot greco-catolic, l-am luat la mine. El într-o cameră şi eu în cealaltă. Eu, ortodox; el, grecocatolic. Cântam amândoi la strană în biserica ortodoxă din colonie. Nu predica. Se sfia, dar cânta. Învăţase răspunsurile noastre psaltice, că ei cântă altfel; nişte doine de-acolo din Ardeal, în loc de „Doamne miluieşte!” La închinare era greoi. Făcea cu toată palma cruce şi avea o palmă mare cât o lopată, încât îi stătea rău, dar dacă aşa era el!
Eu pregăteam alimentele pentru făcut, el era meşter şi le fierbea sau le frigea. Niciodată n-am trăit mai în unison cu credinţa creştină decât cu acest preot Ion Marcu. El era greco-catolic, dar nu făcea caz de greco-catolicia lui.
Ferma îţi dădea un pat, o masă, două scaune; îţi dădea saltea, îţi dădea pătură şi pernă. Erai angajatul
120
lor, să lucrezi la dânşii. Iscăleai, te duceai acasă, te instalai şi la urmă predai locuinţa.
Bani nu vă dădea pentru trai?
Ba da. Puteai câştiga până la paisprezece bani pe oră. Restul îl ţinea Ministerul de Interne. Ca puşcăriaşi, noi plăteam întreţinerea şi leafa celor care ne păzeau să nu fugim. Ei trăiau din munca noastră. Dar eu am fugit de două ori la Bucureşti, fără forme. Am plecat ziua şi am venit ziua! Nu m-au prins. Am stat prin Bucureşti trei-patru zile.
De acolo în mod normal trebuia să vă dea drumul acasă.
N-am crezut niciodată că or să ne dea drumul, încă ne-am mirat că totuşi acolo am stat într-o semilibertate. Noi eram între noi şi eram foarte bine organizaţi. Foarte bine organizaţi politic şi religios. Nemaipomenit.
Şi cum aţi ajuns totuşi de la Bărăgan iar la Aiud?
Am ajuns, pentru că toţi am fost trimişi în lagăre.
Toţi.
Motivul?
Pentru că făceam propagandă religioasă! Predicam în fiecare Duminică, fără implicaţii politice, dar în duh ortodox şi românesc. La un Crăciun, de exemplu, am vorbit despre creştinarea românilor, cum ne-am născut români şi creştini în acelaşi timp, adică, simultan. Pur şi simplu religie şi istorie am făcut. Că doi ani şi jumătate numai eu am predicat în bisericuţa aceea, vorbindu-le despre Hristos şi despre neamul nostru românesc.
Astfel, mângâiam sufletele celor deportaţi, prin cuvânt, rugăciune, spovedanie, cărţi sfinte şi Sfânta împărtăşanie. Era plină şi pe-afară biserica de oameni. Toţi aveau nevoie de preot, de încurajare, de sfat.
121
Problemele erau întotdeauna cu cuprins religios şi istoric. Ţineam lecţii frumoase, părinţilor. Nu erau pentru zece minute. Predicile ţineau şi o oră. Veneau şi neamuri de-ale puşcăriaşilor şi stăteau cu gurile căscate.
De aceea v-au trimis înapoi la Aiud?
Numai pe cei mai reprezentativi ne-au dus la securitate la Constanţa. Acolo ne-au condamnat printr-un nou proces. Pe mine, pentru că eram şeful lotului! întâi ne-au condamnat pe toţi în bloc, pe viaţă. Era prin anul 1959. Pe urmă, prin decret, ne-au dat câte 25 de ani. Dar n-am făcut nici şapte ani, că tot s-au dat decrete, şi-au fost eliberaţi toţi. Şi aşa că, ori aveai un an sau 25, tot în 1964 ne-au dat drumul.
La închisoarea din Constanţa ni s-au pus lanţurile, cu care am trăit zi şi noapte, fără pauză. Şi vizita la hârdău o făceam tot cu lanţurile atârnând. Într-o celulă de 20 de inşi, eram închişi o sută de oameni.
REEDUCAREA
Revenim pentru câteva zile la Jilava. Înainte de a sosi mandatele penale, lot după lot, vom fi trimişi cu trenul la închisorile unde va trebui să ne ispăşim pedepsele. Studenţii merg la Piteşti, elevii la Târgşor, muncitorii şi ţăranii la Gherla, iar intelectualii la Aiud. Îmi dau seama că nu-i întâmplătoare această repartizare. Că-şi are rostul pentru viitor să scoată tineretul şi muncitorimea de sub influenţa intelectualilor. Dacă e vorba de o reeducare, aşa cum s-au hotărât autorităţile s-o facă, atenţia stăpânirii trebuie să se îndrepte mai întâi asupra tineretului recuperabil pe urmă asupra muncitorilor şi ţăranilor înşelaţi, buni pentru lucru; pentru intelectuali, totală izolare. Până ce, cu anii, se vor măcina de muncă, de bătăi, de foame şi de frig17.
Vă mai spun o întâmplare, pentru că merită. Colonelul ne aducea pe noi de la zarcă, care eram împotriva educaţiei comuniste. Eram 200 de inşi. Noi eram toţi cu pedepse mari acolo.
Eraţi la zarcă?
La zarcă. Asta era secţia cea mai aspră. Şi eu am refuzat. Şi au mai luat alt preot şi au venit după mine acolo la zarcă. Bun preot, foarte bun. Şi vorbea ce avea de spus…
Totdeauna vorbea două probleme, câte o oră fiecare. Noi stăteam şi ascultam, că n-aveam voie să-l contrazicem. În jurul nostru a celor de la zarcă era securitatea. Numai pe noi ne ducea acolo.
Numai pe cei de la zarcă?
17
Viforniţa cea mare, pg. 80-81.
123
Numai pe noi, să ne doxorizeze, să ne treacă şi pe noi la comunism.
Ăştia erau nonconformişti.
Propaganda ofiţerilor politici pe care orice puşcărie îi are din belşug funcţionează. Promite acestui tineret că va fi eliberat fără întârziere dacă acceptă reeducarea şi activitatea pe această direcţie, dar sub presiunea foamei şi a bătăilor. Nerezolvarea rapidă a diferendului Orient-Occident îl demoralizează şi îl macină pe tânăr. Astfel, stăpânirea reuşeşte să-şi formeze un grup de studenţi şi elevi de la Suceava care să ducă prin puşcării opera de reeducare. Mai întâi cu cântece şi lecturi, apoi se trece la mijloace mai tari, pentru cei recalcitranţi18.
Noi n-am acceptat reeducarea. „Rămânem aşa cum suntem!” Sigur, ne-au pedepsit, dar nu-s supărat. Ne dădeau jumătate de porţie de mâncare, bătaie, socoteli de astea, mă rog… Eram învăţaţi cu mizeriile astea. Şi venea şi propunea o temă naţională şi o temă religioasă. Totdeauna ne combătea. Găsea ceva negativ.
Mergea pe negative.
Da. Şi în genere, nu ştiu ce avea cu mine, că mă ataca pe mine întâi. Cristofor Dancu mă ataca pe mine. Eram cel mai vechi în puşcărie.
Şi era odată la o şedinţă publică. Cristofor Dancu conducea şedinţa, colonelul, colonelul politic, alţi politicieni pe acolo. După ce au terminat toate socotelile astea, zice Dancu:
domnule colonel, daţi-mi voie să-l provoc pe Părintele Bejan, care îmi este foarte «simpatic».
care-i acela?
M-am ridicat. Eram chiar în fruntea tribului, să nu scap nimic din ceea ce spun ei acolo. M-am ridicat.
tu eşti? Acesta-i, Cristofor?
18
Viforniţa cea mare, pg. 81.
124
îi zicea „Cristofor”.
-Da!
părinte Bejan, mata crezi în îngeri?
cred. De ce să nu cred? Nu am motive să nu cred! Sunt tot nişte creaţii de natură spirituală în slujba lui Dumnezeu. «Anghelos» înseamnă în limba greacă trimişi, curieri. Curierii lui Dumnezeu.
Asta o ştiu, că şi el era licenţiat în teologie şi în litere. Deştept.
vrei să-mi arăţi şi mie un înger? Uite acum, de faţă, aici? mi-a zis el.
Stau şi mă uit la dânsul:
şi chiar vrei să vezi un înger? l-am întrebat. Toţi ceilalţi tăceau chitic. Nu se auzea nici o răsuflare. Ziceau: „Ia să vedem ce face popa ăsta!” Şi tocmai atunci când aştepta el, atunci a venit întâi un nor foarte întunecos.
Eraţi afară, în curte sau unde?
Nu, în sala de mese; dar sala de mese avea două geamuri sus, la intrare şi la ieşire. Erau uşi. Pe o uşă intrai, mâncai ce aveai de mâncare, lăsai gamela acolo şi ieşeai pe cealaltă, ca să nu se facă busculadă. Şi norul acela aproape că a întunecat sala de mese, şi a venit o răpăială de ploaie rapidă, cu tunete şi fulgere. Şi îi zic:
dă-mi voie să mă rog, Cristofor, doar suntem prieteni!
ai voie un minut.
Un minut v-a dat voie?
Mi-a dat voie un minut. Toţi acei de la tribună, cu şefi în frunte şi ăştilalţi, stăteau cu sufletul la gură, şi eu trebuia ca să le arăt un înger! Nu? Era un vânt puternic afară şi norul s-a dus. Şi printr-o spărtură a geamului a pătruns ochiul soarelui, o rază, şi a fugit de la uşă pe perete în sus. Zic: „Ăsta-i îngerul!”
125
Toţi au răsuflat uşuraţi. Adică toată lumea a crezut că este un înger! A fost o rază! în mod sigur a fost o rază de soare, scăpată printre nori.
Dumnezeu a vrut să mângâie pe cei din suferinţă şi să ruşineze pe cei necredincioşi!
Dar a fost scăpată chiar la noi! în momentul şi în clipa aceea! Şi am zis:
cristofor, acesta a fost îngerul!
nu cred. A fost o rază! mi-a spus el.
dar şi îngerul este o rază! Tu ştii ca şi mine, că este o rază!
A tăcut. Pe urmă m-a băgat la carceră pentru zece zile, în întuneric veşnic! Primeam numai câte un ceai pe zi. Apă caldă!
Motivul?
Că le-am arătat la toţi îngerul! Părinte, iartă-mă, dar am fost îndrăzneţ! Acestea sunt pentru unii lucruri deşarte, dar aşa a fost. Fără Dumnezeu nu puteam face nimic!
ELIBERAREA
Când v-aţi eliberat?
în 64. Sunt 30 de ani de atunci. Puteam să-mi îmbunătăţesc şi eu viaţa, aşa am trăit aiurea. M-am eliberat în preajma zilei de 23 august 1964, în urma unui decret de amnistie generală pentru politici. Mai aveam de executat încă 18 ani de detenţie! Am ieşit între ultimii cinci deţinuţi. Un miliţian ne-a dus până la gară, ne-a scos bilete şi ni le-a dat la fiecare în mână. Ne-a salutat frumos, chiar prieteneşte, şi s-a dus în treburile lui. M-am uitat în urmă la poarta puşcăriei şi am început a plânge! Aş fi voit să mor acolo! Era pustie, cum pustie este şi astăzi.
Ultimii cinci?
Erau acolo părintele Ioan, profesorul Simionescu de la Iaşi, ţăranul Tudor Popescu de la Podu Ilioaei, un băiat tânăr, Georgică, şi eu, subsemnatul. Cred că cel mai bun om care a ieşit de la Aiud este Tudor Popescu; un adevărat sfânt, părinte. Nu ştiu dacă mai trăieşte sau nu, dar era realizat. A suferit mult şi nu a protestat niciodată! Eu mai protestam, mai căutam încă dreptate.
Ne-am închinat frumos spre Răsărit şi am plecat cu toţii în Moldova, cu trenul Cluj-Iaşi. Ne părea rău că am părăsit puşcăria; ne învăţasem cu ea. Ne părea normală viaţa de puşcăriaş cu greutăţile ei, dar şi cu bucuria îmbăierilor spirituale pe care le-am cunoscut în lagărele ruseşti şi puşcăriile româneşti.
Părinţilor, am plecat fericiţi acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare ruşine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni şi haine murdare. „De unde
127
vii?”, m-a întrebat. „Vin din rai! i-am răspuns. Nu vezi că strălucesc?” Eram aşa de fericit!
Va să zică, aşa aţi zis, că veniţi din rai!
Eu chiar veneam din rai! Tare-mi părea rău că ies, şi din gară priveam spre închisoarea din Aiud, şi cu lacrimi ziceam: „Măi, ce frumos a fost!”
Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam şi răbdam cu nădejde în Dumnezeu!
N-aveaţi pe conştiinţă nimic!
Toţi eram curaţi în puşcărie. Dacă aş fi murit acolo, ce fericit aş fi fost!
Nu aţi fost un timp şi acasă, în libertate, între anii 1942-1964?
Nu, fraţilor. Tot timpul, fără pauză, am fost închis. Din 42 până în 64. Doar formele de condamnare erau diferite.
Anii de suferinţă v-au călit, v-au învăţat să vă rugaţi, v-au apropiat mai mult de Hristos.
Părinte, pare curios, dar anii de închisoare au fost cei mai fericiţi ani din viaţa mea!
Toată lumea fuge de suferinţă, iar alţii găsesc în ea alinare. Găsesc pe Hristos! Firescul lor este în suferinţă. Aceşti creştini sunt foarte rari, dar toţi avem nevoie de rugăciunea şi experienţa lor.
ÎNTOARCEREA ACASĂ
După câţi ani v-aţi întors în casa părintească?
După 25 de ani. Casa era ponosită. Fusese bombardată de ruşi, căci aici era frontul. Ruşii erau la Flămânzi, iar nemţii şi cu românii la Cotnari. Dar am refăcut-o noi.
Mie mi-a dat Dumnezeu şi ajutor în viaţă. Nu te uita că am făcut puşcărie. Vezi casa asta? Este frumoasă, mare. Nu m-a costat nici un leu. Când am venit din puşcărie, îmi spunea sora mea care stătea aici: „Noi suntem oameni săraci”. Tata avea 90 de ani, sora mea era bătrână, o vacă chioară, un purcel şchiop, un câine rebegit şi eu cu 30 de petice la pantaloni!
Moldovean, ca Ion Creangă.
Da, absolut!
L-aţi apucat pe tata în viaţă când aţi venit?
Da. A mai trăit trei ani. A murit în 1968. Iar mama era plecată la Dumnezeu.
Bine că v-a mai văzut o dată în viaţă.
Nu m-a cunoscut când am venit acasă!
Ce-o fi zis: „De unde-i străinul acesta?”
Eu i-am zis: „Eu sunt, tată, feciorul matale!” El stătea într-o cameră mai mare ca asta şi deşfăca nişte grăunţe pentru moară. Venisem de la Aiud. Eu am umplut o găleată cu apă, am încălzit-o, am pus-o într-un poloboc şi m-am spălat. Ce să fac? Venisem de la puşcărie!
Şi el nu vă cunoştea?
Nu. Tot se uita la mine şi mă întreba: „Ce străin eşti?” Eu i-am zis că sunt feciorul lui. „Nu, nu. Feciorul
129
meu îi mort!” Am văzut că nu mă recunoaşte, am tăcut, m-am spălat frumos, m-am îmbrăcat, mi-am tăiat unghiile. El a zis: „Eşti străin. Uite, am fasole”. Era într-o vineri. „Mănânci fasole?” Şi am mâncat amândoi. A făcut el o mămăligă. Credea că Sunt un străin pe care îl primeşte la masă.
Deci v-a luat ca străin când aţi mâncat în vinerea aceea?
Da, eram străin! Am mâncat fasole cu dânsul, am discutat o grămadă de lucruri. Tot se uita întrebător la mine. Şi a venit sora mea de la Iaşi şi ea m-a recunoscut. Eleonora o chema. Şi s-a convins tata că sunt eu. Şi aşa m-a bocit tata!
Dar Eleonora, a plâns şi ea?
Da, a plâns. Ea a plâns şi că o arestaseră în ziua aceea.
De ce?
Au fost nişte alegeri în ţară, în vara anului 1964, şi ea a scris pe buletin: „Duceţi-vă dracului de comunişti!” O lună de zile au căutat, până au găsit că a scris sora mea. Şi când eu am venit acasă, ea era luată la securitate la Iaşi. Tocmai se dăduse decretul acela de amnistie generală. Şi au bătut-o, au suduit-o şi i-au dat drumul acasă. A venit cu o pâine subsuoară. Săraca, ce mai plângea!
ÎN CĂUTAREA UNEI PAROHII
De aici, peste puţin timp m-am dus în audienţă la mitropolitul Moldovei, Iustin Moisescu, colegul meu de studii, şi i-am cerut un lucru din trei: ori să-mi dea o parohie, că eram în putere; ori să mă dea cântăreţ la o biserică, ori să-mi aprobe intrarea într-o mănăstire.
La început nu mi-a aprobat nici una din cererile mele. Mitropolitul mi-a spus: „Ţie nu am voie să-ţi dau parohie! Du-te prin Ardeal, pe undeva”. Şi eram gata să mă duc în Ardeal.
Pe urmă m-a trimis la o parohie mică, Nisipitu, la graniţa cu Rusia, în Bucovina. M-am dus până acolo. Ce mi-e Nistru, ce mi-e Nisipitu! Eram singur. M-am dus acolo. Graniţa trecea chiar prin mijlocul satului. M-am prezentat la comandamentul grănicerilor. Mi-au cerut actele şi mi-au spus: „Nu te putem primi. Trebuie să-ţi pună o viză”.
Am stat iarna aceea la Hârlău cu sora mea şi cu tata. Nu-mi dădea nicăieri parohie. M-am dus iar la Bucureşti, la Patriarhul Iustinian, care mi-a spus prin consilierul lui: „Dacă eşti din Moldova, du-te acolo!”
M-am întors frumos acasă. Iar preoţii din Hârlău toţi mi-au spus: „Am primit ordin să nu te primim în altar”. „Dacă nu mă primiţi în altar, unde mă primiţi?” „Te primim ca pe orice creştin, în biserică”.
M-am dus de vreo două-trei ori într-una din biserici, Duminica, şi mai era acolo un preot bun, de la Mitropolie, care venise şi el de la puşcărie, Arhimandritul Vartolomeu Dolhan. Un om minunat. Stăteam mai în spatele bisericii şi cântam şi noi cântările Sfintei
131
Liturghii. Cântam cu toată lumea. Cântau frumos şi câteva călugăriţe date afară din mănăstire. Făceau curăţenie în biserică. Era o plăcere să faci slujbă în astfel de biserici. Un preot bătrân, foarte bun, m-a sărutat când m-a văzut şi mi-a spus: „Iartă-mă, dar nu te pot primi în altar. Aşa am primit ordin”. „Nu-i nimic. Stau în biserică”.
De la o vreme mi-a dat o mână de ajutor un preot de la Bucureşti, Dumitru Manta. Era preotul bisericii Caşin din Bucureşti. Cu banii daţi de el m-am îmbrăcat.
Mergeam la biserică şi stăteam cu credincioşii. Partea proastă era că mereu mă întrebau: „Ce-aţi făcut? De ce v-au condamnat?” Ce să justifici? Ai făcut ai făcut. Gata!
Paştele anului 1965 l-am făcut la Patriarhie. Pe urmă am intrat într-o echipă de zugravi de bloc în Bucureşti. Toţi eram puşcăriaşi. Eu stăteam la sora mea din Colentina. Plecam dimineaţa la şase, mă întorceam seara la şase. Aveam unde să mă spăl, unde să mănânc. Sora mea era foarte bună gospodină. Nicăieri în viaţă n-am mâncat mai bine ca la sora mea.
Mă trezesc într-o zi cu doi miliţieni: „Căutăm pe preotul Dimitrie Bejan!” „Eu sunt, domnilor!” Stăteam pe scaun afară sub un copac. „Avem ordin de la Ministerul de Interne să te ducem la Iaşi!” „Dar ce-am mai făcut, domnule?” „N-ai făcut nimic. Citeşte”. Şi-mi dă un ordin în care se spunea: „Preotul Dimitrie Bejan trebuie ridicat din brigada de vopsitori şi trimis la Iaşi să primească un post de preot!” Iar mai jos scria: „Cetăţeanul Bejan Dimitrie va fi imediat încadrat ca preot în Mitropolia Moldovei, dacă se poate chiar în Hârlău!”
PREOT ÎN SATUL GHINDĂOANI
Peste o săptămână, adică la 1 mai 1965, la cererea Ministerului de Interne adresată Mitropoliei din Iaşi, am fost numit preot paroh la Ghindăoani, un sat din judeţul Neamţ. M-am prezentat la parohie şi am rămas acolo timp de cinci ani şi jumătate.
Şi v-a primit frumos lumea?
La început oamenii din Ghindăoani m-au primit cu mare teamă. Au evitat orice contact cu mine. Cineva le-a spus dinainte că sunt un fost puşcăriaş şi altele.
Am sosit la biserică într-o zi de Duminică dimineaţă. Era un preot ieşit la pensie, Costică Ghiorghiescu. Foarte bun, foarte cuminte. M-am dus la uşa altarului, i-am sărutat mâna frumos şi i-am spus: „Bine v-am găsit, părinte! Eu sunt preotul nou venit în locul sfinţiei voastre”. „Te aştept de trei luni, a zis el. Vei sta la mine până ce-ţi voi găsi gazdă!”
M-a luat la dânsul; era numai el şi preoteasa. Oameni peste 70 de ani. Mi-a dat o cameră acolo, curată, cu de toate. La dânsul am mâncat, la dânsul am dormit o săptămână, până când am găsit o casă cu chirie în apropiere de biserică, unde m-am şi instalat. Aveam un pat, o masă, 2 scaune, la răsărit câteva icoane şi o candelă dintr-un pahar. Pentru mine era tot ce-mi doream. Masa o luam la moşul Gheorghe Amariei, epitropul bisericii. Acolo am şi stat apoi, până ce m-au scos din sat.
Este un sat bun acolo, cu lume evlavioasă şi oameni smeriţi.
133
Foarte bună! Eu nu ştiam altă parohie, pentru că asta mi-a fost singura parohie în viaţă. Toţi erau creştini buni.
La Ghindăoani am participat la slujbă Duminica aceea. M-am prezentat singur. M-a recomandat şi preotul locului. Lumea s-a uitat cam întrebător la mine. M-a măsurat, m-a cântărit în toate felurile. Nu făceam de ei. Era plină biserica.
Eu, neavând familie şi fiind dornic să slujesc lui Hristos, mai întâi am săpat grădina şi am pus câteva straturi de zarzavaturi. Am chemat câteva femei la biserică, am scos din biserică toate covoarele şi preşurile, veşmintele, prapurii, cărţile, dulapurile, şervetele şi perdelele şi, venind şi alţi credincioşi, s-au apucat de spălat şi călcat cu multă tragere de inimă.
în altar am făcut eu curăţenie, ajutat de moşul Haralambie, care era paraclisier, şi cu alţi credincioşi. Am chemat un meşter, care, ajutat de oameni, a şters de fum şi de praf toată biserica, altarul şi toate icoanele. Duminica următoare, la 8 mai 1965, când au venit oamenii în masă la biserică, au rămas miraţi şi nu le venea să creadă. Biserica strălucea de curăţenie, iar în ogradă mai fumegau resturile de vechituri găsite prin biserică.
Moşul Haralambie era văduv de mult şi foarte cinstit. Peste măsură de cinstit. Iubea rostul lui de paraclisier. Biserica era oglindă de curăţenie.
Am început cu emoţie. Le-am spus oamenilor să nu se teamă de mine că, deşi sunt de meserie puşcăriaş, totuşi sunt şi preot; şi chiar am slujit prima Liturghie. Ei s-au uitat la mine; m-au cântărit în tăcere. Aveam bocancii peticiţi, pantalonii la fel, un pardesiu vechi, dat de pomană de un preot din Bucureşti, iar pe cap o bască. Când am ieşit din biserică prin dos, ei se uitau ca la o altă arătare. Tăceau şi nu mi-au arătat nici o simpatie. Mi-am văzut de treabă. În săptămâna
134
următoare am deschis uşa bisericii şi deschisă a fost tot timpul cât am stat eu în Ghindăoani. Acolo am făcut misiune frumoasă. Acasă n-aveam ce face.
Oamenii erau foarte credincioşi şi eu le slujeam ziua şi noaptea. Făceam Utrenia la miezul nopţii şi Sfânta Liturghie în fiecare zi. Veneau oameni din toate părţile. Asta i-a supărat pe securişti.
De aceea la 6 octombrie 1970, am fost scos din serviciu de către securitate, partid şi mitropolie, pensionat în 24 de ore şi trimis la Hârlău, unde stau şi astăzi, în propria mea casă.
Când am plecat, oamenii m-au condus până deasupra Bălţăteştilor, bocindu-mă ca pe un mort. Când am ajuns la şoseaua Piatra Neamţ-târgu Neamţ, trecea o maşină-cursă în care m-am şi urcat, luându-mi rămas bun de la oamenii care mă conduseseră; ne-am despărţit, făcându-le doar din mână. Femeile şi bărbaţii plângeau. Eram mort pentru ei. Am ajuns la Paşcani, cu altă cursă până la Hârlău şi a doua zi la securitatea din Hârlău mi s-a comunicat că rămân sub supravegherea politică a lor, cu domiciliul obligatoriu în casa mea şi a surorii mele. Am stat aici cu domiciliul obligatoriu până la 22 decembrie 1989, când un trimis al securităţii de la Iaşi mi-a comunicat că sunt liber ca orice cetăţean din republică, şi-n această stare mă găsesc şi acum. Asta a fost epopeea mea.
Ce ispite mari aţi avut aici ca preot?
într-o Duminică două femei străine mi-au dat un pomelnic, o prescură şi un sfert de vin cu care am făcut slujba în ziua aceea. Au spus că sunt de la Suceava şi că au un proces a doua zi. De aceea au plecat imediat. Eu însă voiam să le găzduiesc la un credincios din apropiere. Ele au refuzat şi au plecat. Unii spuneau că ele erau vrăjitoare şi voiau să se răzbune pe mine, că femeile care veneau aici refuzau farmecele lor. Alţii spuneau că erau trimise de securitate ca să mă omoare.
135
Eu însă i-am iertat pe toţi. După slujbă mi-am dat seama că am fost otrăvit. Am căzut în altar, bolnav. Eram verde la faţă. Oamenii m-au dus acasă, m-au întins pe pat, iar femeile mă boceau. M-am închinat: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…”. Am văzut ca o lumină puternică în faţa mea, am zâmbit căci mă simţeam fericit. Şi atât.
M-am trezit la spitalul din Piatra Neamţ cu câţiva doctori în jurul meu. Mi-au spus că în sticla de vin au găsit urme de sodă caustică. Eram slăbit căci trecusem prin moarte, însă faţa mea lumina. Mi-au spus câţiva bolnavi din salon. Mă salvase Dumnezeu, căci El mai avea treabă cu mine.
PROCESUL DE LA TÂRGU-NEAMŢ
Şi din anul 1970 până acum?
Am stat cinci ani jumătate preot în satul Ghindăoani, lângă Bălţăteşti şi nu m-au putut suferi, că veneau oamenii valuri, valuri, din toate satele. Eu pe vremea aceea, când nu era voie să faci propagandă religioasă, ţineam biserica deschisă permanent. Şi eu, nefiind familist, stăteam tot timpul la biserică, stăteam într-o strană, Iarna făceam foc şi stăteam la foc şi primeam pe cine venea. Şi veneau oameni. Se făcuse un fel de vad acolo. Veneau tot felul de oameni de la munte, de prin toate satele.
Şi conducerii nu convenea asta!
Asta, sigur, nu a plăcut securităţii. Am avut bucuria că am avut în satul acela vreo doi preoţi pensionari foarte buni. Cam fricoşi ei, dar i-am avut întotdeauna la slujbă ajutoare, că venea prea multă lume. Să zicem aşa, cum este mâine Sfânta Vineri, aveam cel puţin 1000 de credincioşi din sat şi străini în biserică. Ceea ce pentru vremea aceea era un dezastru pentru comunişti şi pentru securitate.
M-au judecat la Protoieria Tg. Neamţ. Am avut un proces numai între preoţi la Protopopiatul Tg. Neamţ şi cu delegaţi din judeţele Iaşi, Neamţ şi Bacău, câte trei delegaţi din fiecare protopopiat.
Au vorbit împotriva mea secretarul de partid al judeţului Neamţ, apoi comandantul securităţii Neamţ, consilierul administrativ de la Mitropolia din Iaşi, doi protopopi, un inspector bisericesc.
Dintre colegii mei de la Piatra Neamţ şi Târgu Neamţ au vorbit în număr de 16. Toţi erau împotriva
137
mea, cerând excluderea mea din preoţie pentru că ţineam biserica deschisă. Să ai creştini tot timpul la biserică, colegilor mei li s-a părut că este absurd! Pentru aceasta eu eram „creanga uscată a Ortodoxiei româneşti”, „vaca băligată care făcusem de râs «cireada» arătoasă a Ortodoxiei” şi alte cuvinte foarte apropiate de trivialitate.
Eu stăteam în fruntea lor pe un scaun, în spate un căpitan de securitate, iar în lateral alţi doi ofiţeri. Aveam un caiet şi ceva de scris şi, fiind bun la desen, cât vorbeau, le-am făcut portretul fiecăruia dintre ei.
în spatele meu stăteau stareţii, stareţele, secretarii mănăstirilor de la Neamţ, ba chiar şi unii din prietenii mei; dar nimeni nu mi-a luat apărarea.
Nimeni, dar absolut nimeni. Absolut toţi au tăcut! N-au avut ce-mi face. M-au pensionat obligatoriu şi m-au trimis cu domiciliul forţat aici la Hârlău. Nu m-au băgat la puşcărie; şi eu ştiam acest lucru, căci atunci a fost dat un decret, că nu se mai arestează oameni de la 60 de ani în sus. Şi eu tocmai împlinisem 60 de ani.
Şi ce le-aţi zis atunci?
Eu le-am răspuns: „Am ascultat capetele de acuzaţie pe care mi le aduceţi, şi iată răspunsul meu: Eu ştiu Aiudul pe de rost, mă duc pe jos înapoi. Nu-i nevoie să mergeţi cu mine. Dacă vreţi mă duc acum!… Însă o să vedeţi dumneavoastră unde o să ajungeţi cu tineretul acesta, aşa cum îi creşteţi acum! Veţi vedea unde o să ajungeţi cu dânşii!”
A fost ca o previziune.
Ei să pice jos. „Uite, măi, ăsta are curaj!” Ei apelează la frică, la intimidare. Când văd că nu ţine aceasta, sunt demoralizaţi. Am spus cum a spus Lăpuşneanu: „Proşti, proşti, dar mulţi!” S-au supărat preoţii tineri. A fost totuşi un preot pe Valea Bistriţei, Gheorgheasa, care a strigat tare, dar după ce-a plecat
138
toată lumea: „Măi, e preot ca şi noi! Noi l-am judecat pe Hristos! Ruşine să ne fie!”
Mi s-a pus în vedere că n-am voie să intru în nici un altar. Eu, însă, fusesem coleg cu mitropolitul Iustin şi am stat în bancă unul lângă altul. El avea să devină Patriarh la Bucureşti, iar eu, colegul lui, fără biserică, la Hârlău. Însă oamenii, care, la Ghindăoani, veneau puhoi zilnic la biserică, m-au căutat şi la Hârlău şi mă caută şi astăzi.
Acuzaţiile aduse la proces erau perfect întemeiate. Eu făceam misiune în biserica din Ghindăoani, iar oamenii veneau la mine şi, vorba consilierului de la Mitropolia din Iaşi, „la biserica din Ghindăoani se face pelerinaj”. Neavând altceva de lucru, fără nici un fel de gospodărie şi obligaţii, îi primeam acasă sau la biserică pe toţi creştinii fără alegere -, căci aveau nevoie de preot. Se pare că la acea dată numai la Ghindăoani era biserica deschisă în permanenţă şi preotul în altar.
Deci acesta a fost motivul că v-a scos din parohie!
Da. Pentru că biserica din Ghindăoani era permanent deschisă, iar oamenii mă căutau, ştiind, spre surpriza lor plăcută, că aici este un preot care „mai-mai s-ar culca în biserică”. Chiar mă gândeam să-mi pun vara un pat în clopotniţă.
Securitatea era permanent în biserică. Oameni necunoscuţi, bine îmbrăcaţi, foarte atenţi la ce spun şi la ce predic. Eu, însă, acolo făceam religie, spre neplăcerea lor. Nu era nici o referire politică în ceea ce predicam eu. Ştiam că sunt urmărit. Însă nu mă feream să mă întorc din nou la puşcărie. Simţeam chiar o bucurie, aducându-mi aminte de Jilava, de Aiud şi de alte locuri sfinţite prin suferinţă.
M-a judecat securitatea împreună cu Biserica. Amândouă, în mod egal! Şi au cerut excluderea mea
139
din parohie, şi am fost exclus. Nu căzut de la preoţie, ci exclus din serviciu, ca preot. Apoi un colonel din Ministerul de Interne a venit aici la Hârlău şi mi-a dat voie să primesc creştini. A spus numai câţiva, dar pe urmă creştinii au venit năvală. Întâi au venit de prin satele de la munte. Pe urmă au văzut că intră lumea la mine, au îndrăznit şi au venit şi cei de aproape.
La Mitropolie vă primeau?
Sigur că nu. Mă închinam în mijlocul bisericii. Atât! Cum să mă primească tocmai acolo unde era Iustin mitropolit? Mitropolitul Iustin primise ordin să nu mă primească! Eram acuzat că stric bunele relaţii dintre Biserică şi partid. M-au judecat, m-au scos afară după aceea, tot pe tema aceasta, că-i aştept pe americani şi că stric bunele relaţii statornicite între România şi Rusia. Astea-s motivele, negru pe alb. Şi aşa era! Aveau dreptate. Pentru asta m-au judecat, pentru asta m-au condamnat.
Aţi trăit din interior, nu din afară!
După ce am ieşit de la Aiud am făcut trei cereri pentru a intra în mănăstire. Mi s-a răspuns negativ: „Nu! Nu! Nu!” Gata! Nu m-au primit. De ce nu m-au primit? Nu ştiu. Fără motivare. Dar cred că era bine dacă intram în călugărie atunci! Mult mai bine! Eu spun că am o mare admiraţie pentru Sihăstria. M-a chemat mitropolitul Iustin Moisescu, care mi-a fost coleg de bancă, şi mi-a zis: „Nu puteam să-ţi aprobăm intrarea în mănăstire! Securitatea de aici nu-mi dădea voie”. Şi am tânjit o viaţă întreagă şi n-am fost vrednic să intru în călugărie!
Măi, oameni buni, se temeau de mine că nu le-am făcut nici o concesie în puşcărie.
Aşa am trăit şi aşa am simţit eu. Sunt lucruri extraordinare. Sunt aproape 25 de ani de atunci. Era în toamna anului 1970.
CU DOMICILIUL FORŢAT
Aţi avut domiciliu obligatoriu aici?
Aici am fost păzit de un ofiţer de securitate până la revoluţie. Iar când plecam la mănăstire la Sihăstria, plecam civil. Aveam pe mine un balon negru de doc şi o bască pe cap. Fugeam pur şi simplu de aici. Dacă plecam la Mitropolie la Iaşi pentru slujbă, că preoţii de aici nu mă primeau, tot civil plecam, că nu puteam altfel. Dar eram destul de urmărit totdeauna…
Vă mai controlau şi prin casă sau numai la poştă?
Aveam un maior de securitate care era zilnic la mine. Toate scrisorile mi le cenzura. Dar nu numai maiorul, şi cei de la Iaşi. Cei de la Iaşi mă suduiau şi mă băteau. Erau nişte jidani. Aceia mă băteau crunt, dar eu nu mă temeam. Am mai spus că nu simţeam durerile. Nu erau creştini. Totuşi trebuie iertaţi! Hristos ne va judeca pe toţi.
Femeile care veneau la mine le mai fugărea, le mai lua la întrebări. Dar veneau, săracii. Veneau.
Cine vă urmărea mai mult şi ce voia?
Securitatea din Iaşi avea la Hârlău un maior, Zaharia, care făcea politică de duplicitate. Nu ştiu de ce striga la mine, mă înjura; dar tot el îmi făcea cu ochiul. Juca teatru. N-am avut de suferit nimic de pe urma lui, se purta frumos şi politicos. Îşi făcea rapoartele regulat. Dar ce scria acolo…!
Numai el ştia.
Mi-a dat dosarul acum, după revoluţie. La toţi l-a dat. Foarte multe declaraţii de la preoţi şi de la localnicii care erau agenţi.
141
Cred că era gros dosarul, nu?
Cât o carte bună. Nu-i nimic. N-am fost supărat, i-am iertat pe toţi. Au dat şi banalităţi, că fac slujbe, primesc oameni noaptea. Primeam. Citeam noaptea molitfele Sfântului Vasile. Acum nu le mai citesc.
Bine că i-aţi iertat! Mă bucur. Ei au îndrăznit să-şi ceară iertare?
Nu. Eu i-am iertat fără să îndrăznească. N-au cerut. Eu le-am spus când i-am întâlnit: „V-am citit învinuirile pe care le duceaţi la securitate, că cei de la securitate mi-au dat dosarul să-l văd. V-am iertat”. Mă rog pentru ei ca Dumnezeu să nu le socotească păcatul acesta!
Aţi spus că a venit un securist în noaptea aceea când l-au prins pe Ceauşescu.
A venit dimineaţă pe la 4 comandantul securităţii de la Iaşi şi cu doi maiori, care erau doi jidani. Aceia mă persecutau cel mai tare.
Şi au venit să se salveze chiar la matale!
Da. Au venit şi şi-au cerut iertare şi i-am iertat cu adevărat. Au zis: „Ne-am făcut datoria. Nu te-am bătut, nu te-am omorât…”. Dar mă bătuseră destul. Şi s-au dus. Mai era un preot printr-un sat pe aici, s-au dus până la dânsul, şi apoi i-au arestat oamenii. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ei mai departe…
Cum vă puteaţi ruga acasă singur, când toţi vă evitau?
Nu mă evitau decât preoţii. Creştinii veneau din 30 de sate cu nevoile lor. A fost un preot tânăr de la Bivolari care nu s-a temut. Cinste lui. Este şi un teolog, care, la fel, m-a vizitat foarte des şi mă vizitează şi acum.
M-am ferit de probleme politice, primind în casa mea foarte mulţi creştini care mă căutau. Acelaşi lucru îl fac şi astăzi. Opreliştea făcută de a sluji nu mi-a fost ridicată nici astăzi. Mă închin în casa mea, iar pe
142
creştinii care vin aici îi primesc şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ascult. Dar Bunul Dumnezeu îmi şopteşte mereu: Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu.
După revoluţie, mai ales în ultimul timp, sunt foarte asaltat de părinţi călugări şi fraţi din mănăstiri, care mă întreabă câte ceva. Sunt foarte mulţumit de vizitele lor. În modestia lor, strălucesc de credinţă; caută cea mai bună cărare care-i poate duce în Rai. Noi ştim că aceste cărări sunt foarte multe, dar toate, târâş-grăpiş, suind muntele Golgotei, sfârşesc prin a bate puternic la uşa milostivirii lui Dumnezeu.
într-o vară, în două rânduri, a fost şi părintele Constantin Galeriu de la biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti, iar dintre ierarhi, Prea Sfinţitul Serafim de la Sibiu a venit la mine de câteva ori. Acesta este cel mai pur ierarh din Sinodul Bisericii Ortodoxe Române de astăzi!
Mai vin credincioşii din Ghindăoani pe aici?
Vin. Şi-aduc aminte şi acum. Şi profesorii şi-aduc aminte şi vin. Eu cel mai mult am fost prieten cu doctorii satului, care erau toţi unguri. Erau calvini. Trei doctori unguri au fost pe rând, foarte buni. Nu ştiau ei despre Calvinism. Mai mult i-am făcut ortodocşi decât calvini. La mine veneau. Eu îi învăţam creştinismul. Erau foarte dornici să ştie multe. Au ajuns până acolo de se închinau ca noi, cu semnul crucii şi au început a veni la biserică.
Când a plecat de la mine unul din ei, s-a dus la Piteşti la un spital, plângea după mine ca după un mort. „Mai găsesc eu un părinte ca matale?”
S-au legat sufleteşte.
S-au legat, sigur că da. Erau zilnic la mine în casă. Au fost şi jidani, părinte. Azi au fost trei jidani de la Ierusalim şi le-am făcut slujbă
Şi-i primiţi cu toată dragostea.
143
Da cum nu? Plecaţi de aici din Hârlău la Ierusalim şi au venit să mă mai vadă. Au stat în genunchi frumos şi le-am făcut o rugăciune. N-au făcut cruce, dar au spus: „Bine că am mai auzit o slujbă românească”.
Nu-i de mirare asta, părinte. Vin şi ceangăi. Uite aici în camera asta. Le fac slujbă. Dar catolicii vin fără nici un fel de acoperire. Toţi ceangăii de pe Valea Siretului sau Moldovei vin în grup. La Cotnari sunt 80 de familii catolici, tot unguri. Vin aici cum s-ar duce la dânşii.
Aţi urât vreodată pe cei care vă păzeau, vă persecutau sau vă urmăreau pe ascuns?
Nu i-am urât niciodată. Dimpotrivă, ştiindu-i căzuţi, i-am ajutat. Chiar şi astăzi foştilor informatori ai securităţii le adresez cuvinte frumoase, căci eu nu pot să urăsc decât păcatul, nu pe oameni.
Aşa am terminat în 22 decembrie 1989, că eram cu domiciliu obligatoriu aici. Deci aproape 50 de ani am fost lipsit de libertate. Dar eu dau slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Asta-i viaţa mea foarte pe scurt. Ce-am făcut? Am făcut şi eu ce poţi să faci. M-am închinat şi eu cum am putut.
DUHOVNICI DIN MĂNĂSTIREA SIHĂSTRIA
Părinte Dimitrie, dar despre Părintele Cleopa ce ne puteţi spune?
Eu am fost la Sihăstria şi înainte de război, când eram copil. Ce sfântă era Mănăstirea Sihăstria atunci! Stareţ era Părintele Ioanichie Moroi.
La Părintele Cleopa m-am spovedit de două ori. I-am pus nişte probleme destul de grave, pe care le întâlneam eu în duhovnicia mea, la parohia Ghindăoani neamţ, unde eram paroh, I-am spus numele şi a început să mă spovedească. Era de serviciu la biserică şi nu s-a putut duce. Avea nişte ucenici care s-au culcat. Noi ne-am văzut de treburi. O noapte întreagă am discutat cu el.
Discutaţi probleme duhovniceşti.
Nu a terminat să mă spovedească, că şi uitase că sunt venit la spovedanie. A luat patrafirul, s-a aşezat pe scaun şi eu m-am aşezat pe patul lui şi am stat de vorbă.
Nu puteam termina discuţiile, aşa de antrenante erau. Nici nu am căscat, deşi n-am dormit o noapte întreagă. Aşa ne-a păzit Dumnezeu. Nu am terminat decât a doua zi pe la 10. După ce s-a terminat slujba, ne-am dus şi noi şi ne-am închinat frumos. Am intrat în altar şi am sărutat Sfânta Masă, ca orice preot.
E greu să lauzi pe un călugăr îmbunătăţit, fără să-i ştirbeşti modestia. Multă lume l-a căutat şi-l caută pe Părintele Cleopa. El a învăţat creştinismul şi duhovnicia ciobănind la oile mănăstirii. Se vede cât colo că a
145
citit mult, fără dascăli. Cunoaşte mai mult decât toţi călugării viaţa marilor monahi, iar credinţa o trăieşte sentimental.
Părintele Cleopa este cel mai vestit călugăr din România, i-a dat Dumnezeu un dar puternic. Din cioban l-a făcut un mare duhovnic şi un mare predicator şi cunoscător al vechilor eremiţi, pe care-i cunoaşte şi în vorbe şi în atitudine şi în faptele lor. El a făcut mult pentru Biserică şi sub comunişti şi acum.
Este sigur că la Dumnezeu ajung mai uşor cei curaţi la inimă. Se bucură de mult har şi de o vădită putere de convingere. Aceste daruri îl apropie foarte mult de cei care pun întrebări. La Dumnezeu este mult ca un talant să-l faci doi; ca cinci talanţi să-i faci zece. Părintele Cleopa îi întoarce Bunului Dumnezeu, la capătul vieţii sale, cei unsprezece talanţi!
Par a fi nişte glume predicile lui, pe care le ţine zilnic la oamenii care vin acolo. Dar au mers, părinţilor, au mers la inimă şi când era în putere predica frumos în biserică. Spunea lucruri pe înţelesul poporului. Nu este un intelectual, nu. Este un om simplu, un autodidact. A fost dus să vorbească şi la Bucureşti şi a vorbit frumos şi l-a înţeles toată lumea. Şi la Patriarhie a vorbit. Şi eu am asistat la câteva predici ale lui, care au mers la inimă şi sporeau credinţa.
Pe Părintele Cleopa, la un moment dat, câteva feţe bisericeşti s-au gândit, cu vreo câţiva teologi, să-l propună de patriarh. Nu-i bun de patriarh! Este bun, într-adevăr, din punct de vedere duhovnicesc de patriarh. Dar acolo trebuie un om care să cunoască şi teologie şi politică. Acolo, patriarhul reprezintă Biserica în stat. Părintele Cleopa nu are preocupări de natură politică, nici nu citeşte ziarul să ştie cine-i prim-ministru, sau alte treburi, cu rosturile lor; nu-i introdus în problemele acestea. Ori când cineva este şef de instituţie,
146
cum este Biserica, el trebuie să cunoască acestea foarte bine, nu bine.
Ceea ce face el, se face numai la Sihăstria sau la orice altă mănăstire. Te porţi călugăreşte, ca Sfântul Ioan Botezătorul, cu curea şi sandale. Asta este uniforma călugărească. Nu?
Ce amintiri mai deosebite aveţi de la Mănăstirea Sihăstria?
Două amintiri sfinte.
într-o vară, prin anul 1966-67, după slujba de noapte, după ce s-au stins lumânările, am rămas singur în biserică până au ieşit toţi creştinii de la Utrenie, că-i foarte plăcut să te închini la miezul nopţii. Adică simţeam că-s plin, că mă pot ruga. În pridvor era numai călugărul de rând, care citea în gând Psaltirea. Acolo Psaltirea se citeşte permanent. În biserică au mai rămas şi alţi doi călugări bătrâni, adânciţi în rugăciune. Erau foarte bătrâni amândoi, albi la păr şi la barbă, înalţi şi slabi. Se închinau cu mâinile până la pământ, aşa cum se închină călugării, frumos, în patru părţi.
Ardea o candelă în altar, iar alta la strana Maicii Domnului. Ei au îngenuncheat şi s-au lungit cu faţa la pământ, cap lângă cap şi picioare lângă picioare, rugându-se uşor, şoptit.
Eu eram în ultima strană, în semiîntuneric, neobservat de ei sau neglijat, cu capul în mâini, spunându-i Bunului Dumnezeu ce mă doare. Printre degete am văzut deasupra capetelor lor, la o înălţime de 10 cm, pâlpâind o lumină verzuie. Se stingea şi iar se aprindea. Într-o tăcere totală mă uitam la ei şi nu-mi venea să cred. M-am închinat uşor ca în faţa unei minuni. Ştiau ei sau nu ştiau?
Apoi cei doi călugări s-au ridicat în acelaşi timp, s-au închinat, au trecut pe lângă mine, parcă mă mustrau, şi s-au dus la chiliile lor; stăteau lângă trapeză.
Nu ştiţi cumva cum îi chema?
147
Nu. Am mai fost, dar nu i-am mai văzut. Veneau amândoi, plecau odată.
Parcă erau conjugaţi. Lucrul ăsta nu l-am văzut la Părintele Cleopa, nici la Părintele Ioanichie, cu atât mai puţin la mine. Dar l-am văzut la aceşti doi călugări! Ei, care erau mai buni? Vezi? Stai tu unul în strană şi vezi cum apare lumina asta divină, care joacă deasupra capetelor lor! Nu-i Dumnezeu acolo? Nu le era primită rugăciunea?
Eu m-am temut! N-am întrebat nimic. M-am uitat şi cu curiozitate şi cu teamă.
A doua amintire sfântă. Era cu o zi înainte de Sfântul Dumitru. Venisem la Mănăstirea Sihăstria de cu seară. Dimineaţă, înainte de a pleca acasă, aşteptând cursa de şase care duce la Târgu Neamţ, am intrat în biserică şi m-am închinat uşurel. Apoi m-am retras în ultimul rând de străni şi mă gândeam. Afară era semiîntuneric şi ploua urât ca la munte, toamna târziu.
în altar, Părintele Cleopa fiind de rând pregătea Sfânta Proscomidie. În faţa lui ardea o candelă şi pe masa proscomidiei era cartea şi sfeşnicul cu o singură lumânare. În biserică, la Maica Domnului, o candelă aprinsă cu lumina roşiatică.
Eu, cum am spus, fiind în ultima strană, în semiîntuneric cu capul în mâini, mă rugam liniştit. La un moment dat am auzit că a intrat cineva în biserică. M-am uitat fără interes. Intrase o femeie. Slujba încă nu începuse; Părintele Cleopa îşi vedea liniştit de proscomidie.
Femeia care intrase mergea încet-încet, având un suman şi broboadă neagră şi opinci în picioare. A îngenuncheat şi a sărutat liniştită icoanele, stând mai mult la strana Maicii Domnului, căreia i-a sărutat mâna. Apoi a venit în mijlocul bisericii şi se ruga: „Doamne, ajută-mă!”, „Doamne, nu mă lăsa!” Mai tăcea, mai repeta această rugăciune. Când tăcea cred că se ruga
148
profund, că la un moment dat a apărut deasupra capului ei, la o distanţă tot de 10 cm, ca o coroană de sfinţi, care-i juca deasupra capului. Eu m-am temut, tot aşa cum mă temusem când văzusem lumina în jurul capului celor doi călugări pe care o văzusem de trei ori.
La un moment dat Părintele Cleopa, întorcându-se cu faţa spre biserică, a văzut lumina. Nu-i venea să creadă. S-a închinat adânc, dând din cap la vederea luminii sub formă de coroană şi a început să plângă…
în acest timp femeia s-a ridicat, s-a înclinat şi, uşor, fără să supere sfinţii, a ieşit afară din biserică. Am mers în acelaşi autobuz. Era femeie în vârstă, şi ofta mereu. Cine ştie ce necazuri avea. Mai târziu, Părintele Ioanichie a scris într-o carte această întâmplare povestită de Părintele Cleopa şi văzută de mine, la care a exclamat: „Iată creştini care se roagă tot aşa de frumos ca un călugăr!”
Eu cred acum că femeia de pe Valea Bistriţei era egală în credinţă cu călugării bătrâni ca vremea. Toţi trei urcau acelaşi munte, dar miruiţi de Duhul Sfânt.
Dar pe Părintele Paisie duhovnicul l-aţi cunoscut?
Da. M-am şi spovedit de vreo câteva ori la el. Părintele Paisie va trebui canonizat! Un om bun, un mare duhovnic al secolului nostru. M-am dus odată la Sihăstria, mi-a spus Părintele Ioanichie, care mi-e foarte drag, ca un copil al meu, că Părintele Paisie s-a mutat la Sihla.
Mă duc eu la Sihla, că nu-i departe; vreo trei km la deal. Eram cu paraclisierul de la biserică. Totdeauna plecam la drum cu paraclisierul de la biserică şi îmbrăcat civil, că eram oprit de securitate. Nu aveam voie să mă duc la mănăstiri. Şi-l găsesc pe Părintele Paisie mutând nişte bolovani de ici până dincolo. Îşi făcuse o locuinţă sus.
Este o bisericuţă de lemn şi acolo sub stânca aceea mare este şi o chilie. Şi nu ştiu ce căuta prin bolovanii aceia cu un călugăr.
Eu am stat, m-am uitat. Sigur că am dat bună ziua, am cerut iertare. Mă întreabă: „Ce cauţi aici la noi?” „Părinte Paisie, am venit să văd un om cu viaţă îmbunătăţită, un călugăr cu viaţă îmbunătăţită”.
Până seara m-am întors la Sihăstria.
Dar Părintele Ioanichie ce impresie v-a făcut?
Părintele Ioanichie are de la Dumnezeu darul vorbirii, dar mai ales al scrisului bisericesc. Să scrie mereu, cât mai corect posibil şi să nu se oprească din scris, decât când va avea vârsta mea, 86 de ani! Scrisul, ca şi vorbitul, sunt în slujba lui Dumnezeu.
Este foarte necesară organizarea scriiturii. Bunul Dumnezeu i-a dat harul de a scrie cursiv şi uşor pe înţelesul tuturor şi acest talent este obligat să-l urmeze neabătut toată viaţa. Căci scrisul este o lumină care pleacă din altă lumină; de la o inimă creştină la mai multe inimi creştine. Şi aşa lucrează harismele Sfântului Duh.
Ce facem acum, tată părinte? Noi nu mai avem nici la mănăstiri, nici în preoţie, dar în special în ierarhie, nici în teologie, nu mai avem cadre. Este o degenerare strigătoare la cer.
Nu.
Uite, a murit Părintele Stăniloae. A murit Părintele Coman. N-are cine preda patrologia la Teologie. A murit Părintele Fecioru, mare elenist. Mai ia, dacă mai găseşti oameni. Nu mai sunt oameni.
Este ceva care n-aţi băgat de seamă. Eu, care am trăit epoca asta dintre cele două războaie, am fost foarte atent la ceea ce se petrece în ţara asta şi în
150
lume. Din când în când în toate ţările vine un veac cu oameni foarte luminaţi. Şi o iei de la capăt o sută sau două sute de ani.
Şi iar împingem la roabă, iar la vagoane…
Iară. Asta-i situaţia în toate ţările, nu numai la noi. Este bine să ţii minte şi să scrii lucrul ăsta. Este natural această creştere a potenţei sufleteşti a unui popor.
Cum să umplem noi acest mare gol duhovnicesc care va rămâne după plecarea acestor mari părinţi? Este vorba de bătrânii noştri, Părintele Paisie şi Părintele Cleopa.
Niciodată nu se poate umple un gol ca al Părinţilor. Aceştia doi nu au egal în toată ţara. Eu îţi dau un exemplu. Pe Iorga nu-l poate înlocui nimeni! Pe Părintele Stăniloae nu-l poate înlocui nimeni! Sunt fenomene care apar la o sută de ani.
Aşa este.
Dau tot ce este mai bun din ei. Şi noi suntem moştenitorii comorilor lăsate de ei.
Este o mână divină aici!
Da cine, eu le-am făcut? Eu am scris. Atât. Restul a făcut Dumnezeu. Dumnezeu a dat oameni mari. Dacă te gândeşti, numai Iorga să fi fost singur. El a făcut o epocă. Şi noi îi spuneam „Apostolul neamului”, că era într-adevăr foarte credincios.
Părinte, este acelaşi fenomen de care am vorbit înainte. Este o epocă în istoria credinţei de mare înflorire şi pe urmă una de scădere. Noi am trecut prin aceea de scădere.
Deci sunt epoci când într-o ţară apar somităţi, teologi, oameni, trăitori, scriitori şi este o epocă când, parcă dispare neamul.
Secetă în toate domeniile. Acum suntem în secetă. Dar se ridică generaţia asta de 18-20 de ani, care va face o altă epocă de înflorire. Acesta-i adevărul.
151
Şi eu aş putea spune că şi în Rusia se petrece acelaşi lucru.
Se deşteaptă şi ei. Se trezesc. Deci speraţi într-o reînviorare spirituală a neamului nostru!
întâi la noi, că-i mai uşor. Biserica noastră n-a fost omorâtă, nici împuşcată. Câţiva preoţi au fost împuşcaţi, dar restul au stat în puşcării. A fost altă metodă de-a scăpa de „inamici”. Dar care au scăpat, 90 sunt schilozi, dar foarte buni, cu suflete de aur…
Pentru Dumnezeu şi pentru neam. Morala pe care eu o slujesc spune despre datoria de a-l servi pe Dumnezeu, nelimitat. În vremuri de trufaşă negaţie, eu stau alături de tata şi de fraţii mei şi le apăr sufletele de întinare. Iar pentru Neam, porunca dragostei, pusă de Iisus imediat lângă iubirea faţă de divinitate, sună: „în lume nimeni nu dovedeşte o mai mare dragoste, decât acel care jertfeşte chiar propria-i viaţă pentru semenii săi”. Iubirea faţă de oameni, faţă de aproapele, începe de la părinţi şi fraţi, de la consăteni, până la toţi cei de-un neam cu tine. Şi după aceea, lărgindu-se cercul, tot mai mult, trece hotarele.
E absurd să-l hrănesc pe coreean, furând pâinea de la gura românului. Înţeleg să-i acord flămândului şi dezbrăcatului creştinescul meu ajutor, din prisosul mesei românului. Când însă stau şi văd că tata, care produce grâul, nu mănâncă pâine, ci pâinea albă o mănâncă străinul, când văd că untul de la vaca noastră îl întinde pe pâine străinul, când văd că străinul oploşit a pus mâna pe pâine şi cuţit, călăreşte munţii cu comorile de aur şi câmpurile cu grânele de aur, iar mie român îmi lasă ce cade printre degete, firimituri de mămăligă cu ceapă, sau castraveţi muraţi, când acest străin hoţ şi supraîmbuibat vântură idei umanitariste şi-n numele acestor idei generoase, pe care el nu le trăieşte îl fură pe tata, aducându-l pe stăpânul Ţării la
152
sapă de lemn şi punându-l la jug ca pe animale, ei bine, eu atunci sunt dator să mă ridic, în numele iubirii creştine active, şi să-mi dovedesc dragostea creştină, ajutându-l pe românul desculţ, împotriva străinului grăsun şi spoliator, aşa cum a vorbit Iisus despre samarineanul căzut între tâlhari.
De treizeci de ani cunosc adevărul şi mă lupt alături de alte zeci de mii să-l ridic pe român dintre tâlhari şi să-l deprind pe tata să privească lumea şi pământul strămoşesc cu ochi de stăpân. Iar pentru tâlhari, Iisus a pregătit bici împletit în şapte viţe, făcând revoluţie la templul din Ierusalim. Pentru românul călărit şi furat de venetici, noi am încins paloşele, ca să-l apărăm pe Dumnezeul sufletelor noastre, ca să apărăm drepturile românului, acasă la el, şi fiinţa neamului ameninţată de cântece străine şi miasme otrăvite, iată, domnilor, Ortodoxie activă în cele două ipostaze. Să credem în lupta noastră şi ne vom mântui!19
19
Viforniţa cea mare, pg. 24-26.
CUVÂNT AL PĂRINTELUI DUMITRU, CĂTRE PĂRINŢII DIN MĂNĂSTIREA SIHĂSTRIA Trimis la sfârşitul anului 1993
Părinte Cleopa şi Părinte Ioanichie, vă sărut mâna la amândoi. Mâinile drepte. Mi-aţi fost totdeauna foarte dragi şi foarte apropiaţi pentru că ştiţi ce vreţi de la Dumnezeu. Să mă ierte Părintele Cleopa, aşa a fost în conştiinţa mea, de când l-am văzut şi până astăzi când fac această declaraţie, că este cel mai curat călugăr la ora actuală din Ortodoxia românească. Poate pe la Sfântul Munte să se găsească oameni superiori călugărilor noştri. Iar Părintele Ioanichie, el încă îl caută pe Dumnezeu. Este supraocupat cu cărţi. Scrie! Are darul de a scrie şi de a răspândi cuvântul lui Dumnezeu, mai ales în partea practică a creştinismului nostru. Să-l ajute Dumnezeu să-şi facă ucenici!
Dacă Părintele Cleopa şi Părintele Ioanichie nu lasă ucenici în urma lor, pustia se instalează la Sihăstria, şi-i păcat! Atâta duh: Paisie, Cleopa, Ioanichie şi a mai fost stareţul lor, Părintele Ioanichie Moroi. Părintele Ioanichie îi poartă numele.
Acolo a fost un duh bun încă de la înfiinţarea acestui schit care a devenit mănăstire acum. Aş fi vrut să mor acolo, dar cred că Dumnezeu a hotărât să mor aici. Nu-s supărat. Noi rămânem cu trup, Părintele Cleopa şi Părintele Ioanichie, aici, până când… Că trupul se dă firii de Dumnezeu zidite. Până când? Poate o mie de ani, poate mai puţin. Ne prefacem. Răsar flori din noi; răsar copaci, urzici şi spini!
154
Dacă sufletul nostru este bun la Dumnezeu, răsare la căpătâiul nostru un prun sau un măr, sau un pom roditor; dacă nu, urzici şi spini. Peste 1000 de ani nimeni nu va şti de Cleopa şi de Ioanichie. Veţi fi în Rai! Să vă uitaţi de acolo, fără binoclu, la călugării de la Sihăstria, viitorii călugări. Să veniţi şi cu ajutorul lui Dumnezeu să-i îndrumaţi. Este singura noastră obşte călugărească care a găsit drumul direct la mântuire! Poate. Poate să fie şi călugării de la Frăsinei! Poate acolo să fie şi mai sporiţi, pentru că nu pătrund femei în mănăstire…
Părinte Cleopa şi Părinte Ioanichie, să faceţi călugări; dar mai târziu, pe la 30 de ani. Să treacă întâi prin foc. Îl iei de pe băncile şcolii şi-l faci preot la 18 ani? Sunt preoţi chiar aici; sunt foarte tineri, care nu ştiu şi nici n-au auzit de canoane. Trebuie crescuţi ani de zile la umbra unui duhovnic, şi încă un duhovnic bun, care să fie bun, perfect şi cu cunoştinţe depline.
Sunt unii copii; sunt tineri. Nu ştiu că au intrat cu un picior în Rai! Nu ştiu. Nici nu ştiu ce-i acela Rai! Nu! N-au cum să ştie. Să li se spună! Copiii să se ducă acasă câte 3-4 ani de zile, şi dacă vor avea chemare de la Dumnezeu, atunci să vină. Nu-i obligatoriu să fie multă lume în mănăstire. Iar mănăstirile să rămână, ca totdeauna, locul în care mergem noi ceilalţi să ne împărtăşim.
Vă sărut mâna, Părinte Cleopa şi Părinte Ioanichie, şi, când o să mor, o să mă duc la Dumnezeu şi am să spun că faceţi treabă bună şi vă aştept în Rai! Dacă suferinţele noastre pe pământ vor trage 51% în cumpăna lui Dumnezeu şi păcatele noastre vor fi numai 49%, atunci intrăm în Rai! Adică Bunul Dumnezeu apasă pe cumpăna aceea a faptelor bune şi rele, apasă cu un deget şi zice: „Hai să fie! Intră în bunătatea Mea!”
Asta o spun şi pentru mata, Părinte Cleopa şi Părinte Ioanichie, care îmi sunteţi şi dragi şi superiori ca
155
formaţie şi ca duh. Nu putem intra la Dumnezeu decât cu dragoste! Aşa se spune în Sfânta Carte. Cu bunătate, zic eu. Numai cu asta. Trebuie să fii bun nu numai cu cel care îţi dă mâncare şi haine. Să fii bun cu cel necăjit!
Eu vă sărut mâna şi vă mulţumesc şi vă zic: Să trăiţi încă pe pământ pentru că sunteţi necesari. Amin.
BUCURIILE SUFERINŢEI
Ce aţi învăţat din marea şcoală a suferinţei, în cei 20 de ani de „puşcărie” şi urmărire la domiciliu?
Se pare că am căpătat destulă experienţă de viaţă, nu de preoţie şi nici de activitate pastorală. Mie şi acum mi se pare că, fără suferinţă fizică sau morală, nu se poate ajunge la Rai. Aud că sunt oameni care au credinţă curată şi dreaptă şi prin fapte de milostenie, la capătul vieţii, sunt primiţi în Rai. Aşa şi trebuie să fie, după judecăţile lui Dumnezeu.
Ce frumos am trăit! Dacă aş trăi a doua oară viaţa, tot pe acolo aş vrea să trec! Am fost mai mult decât un călugăr! Păi, acolo, pe sub pământ şi în mine, ce vrei? Dar, interesant.
Aţi zis o vorbă mare Părinte Dimitrie: „Ce viaţă frumoasă am trăit în puşcărie!”
Eroică! Problema este ca, atunci când eşti în suferinţă, să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. în felul acesta suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă şi-ţi aduce bucurie.
Dar numai să ai bucurie în suferinţa asta, care-i peste puterile umane, peste normal…
Foarte frumos am trăit, părinţilor, în puşcărie! Regret că am ieşit din închisoare! Tot timpul îmi pare rău. Aş fi vrut să mor acolo!…
Acum eu aştept moartea. Toţi părinţii noştri mari doreau să ajungă la această sărbătoare a despărţirii de trup, la acest praznic! Doreau eliberarea! Parcă nu mă simt bine c-am întârziat.
întârzierea nu-i a noastră, ci a Duhului Sfânt. Amână Duhul Sfânt ceasul morţii.
157
Dacă vrea Dumnezeu, mă ia şi mâine; dacă nu… Am făcut ce-am putut. Mă spovedesc şi eu săptămânal; poate mai des decât un călugăr, că-s pe sfârşite. Este bine să fie omul pregătit pentru marea călătorie.
Dacă poporul se foloseşte, vă mai lasă aici. Mai ţine Dumnezeu cu noi! încă avem un popor foarte bun.
Poporul nu-i numai bun. Este foarte bun! Mai bun decât mine! Uite fata asta necăjită! Foarte bună creştină! I-a murit bărbatul. Astea-s tainele lui Dumnezeu. Este mai bună decât mine. Are inima curată. Asta-i, inima curată.
ÎNAINTE DE SFÂRŞITUL VIEŢII
în lumină neapusă am fost odată. Nu contest lucrul acesta. Eram în trup duhovnicesc, mergeam la o jumătate de metru deasupra pământului. Era un fel de boltă alcătuită din două carapace. Lumina venea din acea boltă. O lumină gălbuie foarte frumoasă şi dulce la privit. Simţeai o căldură duhovnicească. Pluteai în lumina asta… Am mers cât am mers şi am auzit nişte glasuri. Când vei ajunge la bătrâneţe poţi să faci şi sfinţia ta experienţa aceasta.
Ce experienţă?
Experienţa de viaţă. Ca să cunoşti. La vârsta mea eu şi Părintele Cleopa nu mai suntem ispitiţi. La vârsta sfinţiilor voastre, a celor mai tineri, în fiecare zi sunteţi ispitiţi. Eu nu mă pot plânge de ispite: „Doamne, mă ispiteşte satana…”. Nu, pentru că nu sunt… Ai să fii în experienţa asta. Se opreşte trupul acesta normal, pământesc şi eşti tot cu Dumnezeu. Te scârbeşti numai la aducerea aminte că ai privit o femeie şi ţi-a plăcut cândva. Te scârbeşti. Eu sunt uneori în stare să mă scuip singur. Aceasta îmi povestea şi Părintele Cleopa, când puteam veni la Sihăstria. Este demonul care se luptă cu noi.
Părinte, mie mi-aţi spus, după ce v-a fost rău, că aţi avut o vedenie, aici în uşă.
Nu o frumuseţe, ci un chip dumnezeiesc. Cineva care radia lumină de sus. Era o femeie îmbrăcată în alb, atât de frumoasă! Stătea în uşă la ora două noaptea. A întins mâna spre mine. Cred că era Maica
înainte de sfârşitul vieţii 15
Domnului! A stat în uşă, m-a privit blând şi m-a binecuvântat cu mâna întinsă!…
Da. Lucrează Dumnezeu, părinte, cum ştie El! Noi sperăm că mai staţi cu noi!
Eu oricând m-aş duce! Mă gândeam: poate a venit moartea. Dar fiinţa aceea cerească zâmbea aşa frumos şi a întins mâna spre mine!
Este mare taina aceasta, a despărţirii sufletului de trup!
Nu simţeam că se rupe ceva din mine. Simţeam aşa ca o căldură. Atât. Din când în când îmi fulgera pe dinainte o lumină. Şi mă tot uitam: De unde vine lumina aceasta?
îngerul păzitor nu a avut poruncă să vă ia.
Nu. Îngerul morţii!
Eu cred că îngerul păzitor!
Aseară mi-a spus doctoriţa: „Părinte, mai trăieşti!” „Simt că mi-e destul, doamnă! i-am zis. Mi-e destul. Simţeam, părinte, că tare ar fi bine ca în momentul acela să plec.
Un moment de pace interioară… Te simţi în braţele lui Hristos, că El te ocroteşte. Ţi-aduce o pace cerească în gânduri… Aşa vine o linişte asupra omului! Vezi totul frumos, totul în roz; câmpii frumoase, munţi frumoşi, păduri şi munţi până în vârful cerului; nori, zăpezi albe, frumoase şi tu eşti singur, fericit cu Hristos!
în Paradis.
Nu ştiu dacă în Paradis este zăpadă! Paradisul, cred eu că este o grădină.
Aşa se şi tâlcuieşte.
De două ori am văzut o grădină a Raiului. Şi mie mi s-a întâmplat, părinte, să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului, să stau de vorbă cu Dumnezeu. Mi s-a întâmplat şi m-am speriat. Mi s-a întâmplat să stau direct de vorbă cu Dumnezeu şi să primesc răspuns.
Mare lucru!
160
Numai noaptea, când eram singur. O trimit pe nepoata la culcare şi mai rămân o oră. Apoi vin să mă culc aici, că este mai mult aer. Am stat destul de des cu Dumnezeu! Dar după aceea mă tem, părinte. Aşa mă tem şi cad în genunchi, cu capul la pământ şi-i cer iertare că am îndrăznit să-i pun probleme direct.
Lui Dumnezeu!
Ca şi cum ar fi o ispitire a lui Dumnezeu. Dar după aceea, după ce îmi revărs părerea de rău, simt o bucurie interioară. Este bine să ţii minte aceasta!
Acesta este semnul de la Dumnezeu. Bucuria care rămâne!
Simt o bucurie, care nu ştiu de unde vine şi cât ţine!
Acesta este semnul că-i de la Dumnezeu. Când simţi frică, este de la demon!
Şi de câte ori am simţit o lumină!…
O rază de lumină sau cum?
Raze de lumină puternice, foarte puternice. Aproape că-mi luau ochii, încât tresar în faţa ei şi stă lumina. Stă. Vreau să spun ceva: să ştii că se poate lua contact cu Dumnezeu. Noi, preoţii, luăm contact cu Dumnezeu prin toate rugăciunile pe care le facem, mai ales la Sfântul Altar. Mai ales! Dar şi în chilia ta. Cele mai pline rugăciuni ale unui preot sau călugăr sau creştin le simţi când eşti singur cu Dumnezeu, la miezul nopţii, când este linişte totală şi simţi că eşti tu cu Dumnezeu.
Vine o pace şi o bucurie de sus.
Tot timpul simt un fel de căldură care trece prin sufletul meu. Tot timpul eşti într-un fel de îmbăiere.
Asta-i mâna Domnului.
Eu când mă rog, după miezul nopţii, mai simt că este cineva cu mine!… Seara când nepoata se duce la culcare, eu rămân în cealaltă cameră, oleacă mai întunecoasă, mai spaţioasă, şi apoi vin aici. Acolo îmi fac rugăciunile… Îl simt…
161
Mare lucru. Domnul vă mângâie!
Da. Mă culc cu inima plină. Aici trebuie să ajungem totuşi fiecare creştin. În afară de pravilă, zic rugăciunea inimii. Trebuie să prinzi un pic de curaj s-o spui. Pe urmă te obişnuieşti s-o spui mereu. Apoi vezi că te ascultă Dumnezeu. Simţi că te ascultă Dumnezeu. Eu am o grămadă de pomelnice. Noaptea le pomenesc. Simt că-s primite. Simt. Când am pronunţat: „Doamne, mâine omul acesta are un proces cu o soră. Eu nu ştiu care-i adevărul, care-i nedreptatea. Adu pace între ei şi fă dreptate!” Apoi las capul în jos şi mă închin până la pământ.
Şi Dumnezeu hotărăşte.
Asta El hotărăşte. Este aşa de frumos să te închini direct lui Dumnezeu! Este aşa de apropiat! Atunci eşti exact fiu al lui Dumnezeu! Eşti ca omul dezbrăcat în faţa lui Dumnezeu.
Gol de toate grijile lumii!
Absolut. Eu, când termin rugăciunea şi vin aici, simt că-s total schimbat. Umblu, mă uit pe geam, mă uit pe-afară, fac cruce în patru părţi în cameră aici; închin perna, închin pătura şi după aceea mă bag dedesubt şi mai stau o oră sau două în gând. Astă-noapte am adormit pe la ora patru. Nici n-am simţit, părinte. Am avut ce gândi.
Aţi avut o lucrare duhovnicească!
Şi nici nu m-am simţit obosit a doua zi, când m-am sculat.
Noi ce facem aici este rugăciune! Rugăciunea nu este doar când rosteşti Tatăl nostru. Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu între ei. Noi discutăm probleme religioase. Alţii se adună pentru lucruri rele; acolo este diavolul în mijlocul lor. Cu noi însă este Dumnezeu! Ce, nu-L simţi?
Aşa-i când te uneşti cu Hristos!
Şi eram perfect sănătos, perfect echilibrat.
162
Cine se roagă din interior nu mai are nevoie de somn mult. Are odihnă interioară…
Nu-i de mirare că sunt călugări care dorm numai două ore. Nu-i de mirare deloc. Îi înţeleg perfect. Adică este atât de dulce şi de profund somnul acela de două sau trei ore după rugăciune, încât compensează mulţimea orelor.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Să n-o faci pe fudulul în rugăciune… Tot timpul să te umileşti. „Ăsta sunt, Doamne!” Gol. Eu tot timpul îi spun lui Dumnezeu. Abia astăzi I-am spus ceva deosebit: „Doamne, traista mea este goală”. Azi, de faţă cu nepoata mea, am umplut-o. Nu total, dar am umplut-o.
Cu rugăciuni.
Şi fapte. Că nu poţi, când vine cineva şi-ţi spune la uşă: „Mi-e foame, părinte!”, tu să-i zici: „Du-te, frate şi mănâncă!”
Trebuie să-i dai. Mai aveţi ce da la săraci?
Este frumos îndemnul. Să zicem că din cinci femei bătrâne una dă câte zece lei. Nu asta-i problema. Eu am ajuns la capătul efortului material. Ai să ajungi, când ai să fii de 85 de ani.
Este bine că nu vă încurcă materia.
Nu. Mulţumesc lui Dumnezeu!
Asta vă eliberează.
Eu vă pomenesc la rugăciune. Spre deosebire de dumneavoastră, am timp. N-avem idee cât de aproape este Dumnezeu de noi la miezul nopţii! Vine să vadă ce faci: te rogi ori sforăi!
Am apucat şi eu un călugăr la Sihăstria şi când să moară a început să cânte Apărătoare Doamnă şi, cântând, şi-a dat duhul!
Şi eu am cântat Apărătoare Doamnă de trei ori şi Tatăl nostru de trei ori în noaptea aceea. Nu dovedeam
163
să spun Tatăl nostru. Mă oprisem la…şi ne iartă nouă greşalele noastre… Aşa eram de tulburat de durere, încât atât spuneam şi nu mai ajungeam la capăt. Şi iar o luam de la început, şi iar o luam de la capăt.
Aşa este. Este greu când vine durerea. Boala este grea!
Eram epuizat şi uneori nu mă durea nimic. Nu mă durea nimic, părinte. Stai să-ţi spun, omule! Aş fi murit foarte uşor, că am mare nădejde în Dumnezeu!
Acum, la capătul vieţii pământeşti, ce sfaturi ne daţi nouă celor care n-am fost în suferinţă pentru credinţă, pentru Hristos? Ne putem noi mântui fără suferinţă?
Da. Am spus întotdeauna că suferinţa este mântuitoare, numai dacă o accepţi fără murmur. Dar căile care duc la mântuire sunt multiple şi sunt arătate în toate cărţile noastre sfinte: faptele milei trupeşti şi faptele milei sufleteşti. Dacă nu-l alungi de la poarta ta pe cel sărac şi-i dai o bucată de pâine sau bani şi dacă îl înveţi pe cel căzut drumul cel bun, ca să se ridice din mocirlă, încet-încet unii ajung până acolo să-şi iubească şi vrăjmaşii. Mai mult decât aceasta nu i se poate cere bietului om.
Iar cea mai puternică dovadă a iubirii stă în faptul că îţi pui viaţa ta în primejdie, pentru salvarea vieţii fratelui tău.
Asta am încercat noi să facem, uneori cu opinteli şi cu murmurare de protest, pentru care astăzi îmi dau seama la capătul efortului meu, că jertfa noastră nu a rodit pentru că a fost insuficientă. Vor mai fi necesare şi alte jertfe pe viitor, ştiind noi toţi că o cetate poate fi mântuită dacă în mijlocul ei se află 50 de drepţi. Atunci la Sodoma unul a fost găsit drept lot. De aceea cetatea a pierit în flăcări.
164
Mă întreb: Oare câţi drepţi se găsesc în mijlocul poporului român? Şi cât atârnă în cumpăna dreptăţii divine comportarea lor morală şi omenia? Poate fi salvat oare poporul român de la nimicire prin numărul de drepţi din mijlocul mulţimii de strâmbi? Deocamdată observ că Bunul Dumnezeu stă în cumpănă! Până când?…
EPILOG
E frig la mine-n casă. Lampa clipeşte nestatornic. Noaptea e târzie şi prietenii mei stau tăcuţi în cocioabele lor…
îmi răsar vii în amintire oameni şi locuri prin care am trecut. Stăruie în mine, ca o bolnavă aducere aminte, zilele robiei din Ţara-Răsăritului: lagăre, bordeie, trudă de rob şi, mereu treze, speranţele unor zile de aşezare. Estompat, în depărtări, războiul pierdut.
Mai aproape de orele prezente, cuştile de beton şi fier de la Interne. Jilava, cu marile încercări. Aiudul şi Gherla unde satana cerne sufletele prin sită mongolă. Canalul, pecetluit până la a doua venire, cu miile de cruci ale celor răstigniţi şi minele de plumb de la Baiasprie, Cavnic şi Valea Nistrului.
Atâţia oameni care au fost şi au trecut dincolo, ducând cu ei durerile noastre. Peste tot locul cazne şi încercări.
Dar noi trăim şi ducem în sufletele noastre mirul de pe frunţile celor ce au murit. Inimile lor bat în inimile noastre şi visurile lor de biruinţă sunt visurile noastre pentru ziua de mâine.
Afară plouă mărunt, picuri storşi din ceaţă. Deschid Cartea şi citesc, mereu nou, cuvântul Galileanului: Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie; vedeţi, să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi boli. Dar toate
166
aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî şi veţi fi urâţi de toţi (păgânii) pentru numele meu.
…Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci; dar cine va răbda până la sfârşit, acela va fi mântuit.
Pe altă filă, silabisesc, şoptit, ca pentru duhuri:
Cunosc necazurile tale şi sărăcia ta (dar eşti bogat); ştiu şi batjocurile din partea păgânilor, care nu sunt altceva decât o sinagogă a satanei. Nu te teme nicidecum de ceea ce ai de suferit, Iată că satana are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce…
…Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din Cartea Vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui…
…Fii, deci, credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.
Umbrele celor ce au trăit alături de mine caută în Carte legea care le-a luminat viaţa şi temeiurile luptei şi morţii lor.
Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Dar, în lume, nimeni nu dovedeşte mai mare dragoste, decât acela care-şi sacrifică propria lui viaţă pentru salvarea aproapelui său.
…îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea.
Târziu, pecetluiesc Cartea cu un sărut smerit şi privesc în păcura nopţii de afară. Înţeleg că noaptea care stăruie încă va trece şi lumina ce va să vină va spăla păcate şi va tămădui răni deschise20.
20 Oranki, pg. 15-17.
PARTEA A II-a
SFATURI DUHOVNICEŞTI
1. Cum poate creştinul să rabde mai cu folos suferinţa, boala, sărăcia, închisoarea, nedreptatea de tot felul şi necazurile vieţii?
noi ştim că dintre toţi oamenii de pe pământ, Mântuitorul nostru a fost cel mai drept, fără de păcat, şi totuşi a acceptat suferinţa cea mai grea şi răstignirea. Şi aceasta a adus mântuirea întregului neam omenesc. Apostolii şi toţi sfinţii, urmându-L pe Mântuitorul, au trecut prin moarte şi suferinţe amare; apoi li s-a deschis uşa Raiului în mod sigur.
2. Ce virtuţi principale îi trebuie creştinului ca să se poată mântui?
aceleaşi tuturor. Se văd în orice tratat de morală creştină. Întâi, să fie creştin ortodox; al doilea, să ştie că suferinţa este indisolubil legată de viaţa omului pe pământ; al treilea, să ştie că la capătul suferinţei, prin care trece biruitor totdeauna cu ajutorul lui Hristos, i se deschide, mântuitor, Raiul.
însă călugării au avantajul că se izolează de lume şi că sunt mai apăraţi de ispite. În schimb, artileria grea a satanei trage necontenit în mănăstiri cu obuze de calibru greu.
Cred şi acum că ierarhi, monahi sau simpli credincioşi se potmântui prin credinţă dreaptă şi prin bunătate faptică. În timp de pace, asta este singura cale arătată de Dumnezeu.
3. Credeţi că persecuţia ateistă din ţările ortodoxe a fost o pedeapsă de la Dumnezeu sau o încercare pentru a ne întări şi a face sfinţi noi?
170
eu cred că a fost o încercare de la Dumnezeu. Dacă mă gândesc la ţăranul român cinstit şi bun creştin, nu concep ca Dumnezeu să-l fi pedepsit de dragul pedepsei.
4. Cum ar trebui să fie un preot bun astăzi în parohie?
un preot bun trebuie să fie mai întâi un om de rugăciune. Apoi să săvârşească sfintele slujbe cu evlavie, să aibă o familie model, să-şi iubească enoriaşii, să respecte cu sfinţenie rânduiala şi canoanele Bisericii, să trăiască cu Hristos în inimă şi să se jertfească pentru poporul lui Dumnezeu.
5. Ce păcate vi s-au părut cele mai grele în scaunul de spovedanie?
mândriile, curviile, uciderile şi beţia, pentru mine sunt cele mai grele. Auzi şi nu-ţi vine să crezi atâta cădere.
6. Ce făceaţi cu cei împietriţi şi răi care veneau la spovedanie? Cum procedaţi cu ei?
le dădeam canon, binecuvântare şi dezlegare, iar după canon îi împărtăşeam. După pocăinţă şi Sfânta împărtăşanie se schimbau mult, căci Sfânta împărtăşanie este cununa Tainelor. Prin împărtăşanie omul devenea altul. Nu devenea sfânt, dar altul. Începea a judeca altfel. Adică lucrează Duhul lui Dumnezeu puternic. Noi suntem numai intermediari.
7. Dacă cineva avea păcate grele, îl împărtăşeaţi?
nu. Nu-I împărtăşeam un timp, dacă avea păcate grele. Îi aplicam canoanele. Consideram oprelişte de la data în care a făcut păcatul şi nu l-a mai comis. Dar canonul, părinte, să fie clar, canonul are rost pedagogic. Iertarea se produce atunci când îi pun mâinile pe cap şi pronunţ formula de iertare. Canonul
171
nu are putere harică, ci numai una de aducere aminte că-i pedepsit pentru anumite păcate şi să se gândească să-şi schimbe viaţa. Alţii însă uită tot atunci.
8. Cum se poate mântui preotul?
principalele fapte ale preotului sunt: rugăciunea, slujba la biserică, milostenia şi predica. Aici intră şi scrisul. Asta este fapta preotului misionar. Fapta bună a călugărului este rugăciunea. Un altul are darul de a izgoni diavoli.
9. Ce cărţi mai deosebite recomandaţi credincioşilor noştri?
întâi Sfânta Scriptură. Apoi un catehism clar şi, mai presus de toate, „Vieţile Sfinţilor”, începând cu sfinţii români.
10. O bună parte din tineretul nostru este decepţionat în faţa realităţilor crude ale societăţii de astăzi. Cum pot fi vindecaţi?
această problemă este general umană; este obligatorie pentru toate popoarele care trec prin războaie sau revoluţii, de la un regim la altul.
Tineretul este generos şi el este acela care a făcut revoluţia, ieşind în stradă, aşteptând mai binele, care, dacă n-a venit, tinerii se găsesc obligaţi să se retragă. Să înveţe şi să tacă. Să părăsească scena politică.
Nu au ce aştepta de la conducerea ţării. Tineretul devine blazat şi-şi găseşte satisfacţii la învăţătură, fie în amor liber, în bani, destrăbălări, desfrâu, beţii, din care-l poate trezi numai Biserica. Nu există altă cale, altă instituţie mai bună ca Biserica. Să se creeze în facultăţi catedra „Iisus Hristos”. Nu despre Moise şi mozaism, cum făceau în trecut unii, la propunerea Cahalului.
11. Ce măsuri trebuie luate de Biserică împotriva prostituţiei, pornografiei, filmelor şi muzicii decadente de astăzi?
172
este o problemă general umană; aceeaşi la New York ca şi la Iaşi. În spatele propagandei despre sexualitate stă bine organizat Cahalul, cu intenţia lui fermă de a-i întoarce pe creştini la animalitate. Toate actele de cultură contemporană sunt încărcate de sexualitate. Biserica are dreptul şi obligaţia să intervină la stat, la guvern, pentru reducerea izvoarelor pornografice (filme, cărţi, muzică etc.) Acestea pot fi atacate din faţa Sfintelor Altare; se cere doar ca preoţii să fie foarte activi în combaterea acestor infecţii. Bineînţeles că această luptă se dă şi la catedra de religie. În tot timpul şi în tot locul trebuie combătută puternic pornografia.
12. Cum pot fi izbăviţi tinerii de practicile budiste, păgâne, orientale?
eu nu văd o întoarcere a tineretului decât la Iisus Hristos; o întoarcere religioasă creştină, totală. Este o problemă foarte simplă: „ori cu Dumnezeu, ori cu dracul”. Nu se poate altfel! Această poruncă a pus-o Iisus Hristos, nu noi! Nu este altă alternativă! Nu puteţi sluji la doi domni!…
Altfel îi mănâncă aceste influenţe străine, dar îi mănâncă şi rockul. Asta-i mănâncă. Sunt dezbrăcaţi, zburdă, se strâmbă, caută scene obscene. Ţi-i scârbă, absolut! Parcă-s îndrăciţi când joacă. Uitaţi-vă odată, că-i dă şi la televiziune.
13. Dar împotriva alcoolismului, desfrâului şi divorţului care îmbolnăvesc societatea creştină, ce putem face?
această problemă este de domeniul public, dar mai ales particular. La orice nivel să se combată beţia şi desfrâul, dar mai ales de către preotul de parohie, care este misionarul parohiei lui. Să îndrăznească să meargă la familiile cu probleme de beţie şi desfrâu, însoţit totdeauna de unul sau doi consilieri bisericeşti şi
173
să încerce prin orice mijloace împăcarea între soţi. Să nu uităm totuşi că Mântuitorul aprobă divorţul pe tema de desfrâu sau bătăi.
14. Cum putem lupta împotriva gândurilor de mândrie şi slavă deşartă?
numai cu rugăciunea inimii, cu post, cu metanii, spovedanie deasă şi îngenuncheri. Astăzi cea mai mare ispită. Şi îngerii au căzut din mândrie. În mândrie este prezent satana cel mare. Un om poate să aibă în spatele lui eu, sfinţiile voastre un drac sau o sută sau o mie sau un legheon. Dar dacă vede că unui om începe a-i plăcea de sine şi se crede mai sus decât vecinii şi se compară cu vecinii, atunci vine satana şi-l împinge din spate! Şarpele cel mare!
Mare pericol pentru mântuire este mândria! Cel mai mare. Doar cu mândria începe dezastrul!
15. Cum credeţi că pot reînvia spiritual românii acum? Mi se pare că noi în cinci ani nu prea am făcut mare progres.
observ că mata eşti foarte pesimist în problema asta. Măi române, măi. Românii sunt ortodocşi de 2000 de ani, nu de acum. Nu pot fi altceva. Nu că eu nu concep vreodată în România catolici sau influenţa sectelor. Nu. Este ceva, părinte, foarte trecător. Un vânt care bate dinspre Apus, plătit bine de cineva, şi se termină la o vreme banii. Acesta este un fel de vânt al epocii. Nu lasă urme. Ţăranul nu se mişcă. Dar eu văd oamenii de aici.
16. Ei, bine, dar în alte părţi este tragedie. Ne spun ierarhii.
ierarhii. Ierarhul stă pe scaun. Misiunea la noi este misiune internă. Fiecare preot în parohia lui este misionar al Bisericii Ortodoxe. Noi nu facem misiune externă. N-avem cu cine şi n-avem unde. N-avem posibilităţi materiale.
174
17. – „Sfântul Părinte” forţează mereu unirea. Dar ortacii lui fac misiune prin Ardeal împotriva ortodocşilor.
părinte, sunt o mie de ani de când ne-am despărţit. Unirea, tot într-o mie de ani se face. Chiar dacă vlădicii noştri ar face-o oficial, noi nu mergem. Noi rămânem ortodocşi.
18. Ei vor să ne băgăm toţi în barca Sfântului Petru.
nu, nu. Noi rămânem ortodocşi, aşa cum suntem acum. Cine ne ia de gât? O să fie câţiva transfugi, care urmăresc ceva posturi înalte. Dar poporul? Nu se mişcă, părinte.
19. Dar prin acest sincretism religios vedeţi o realizare?
nu se poate. Sunt numai încercări, dar nu se poate reuşi. Cel mult, ajungem la un fel de înţelegere cu catolicii.
20. Speraţi într-o apropiere de Biserica Catolică?
în nici un caz. O să ne unim, dar nu în duh. Nici o apropiere administrativă măcar. Nu. Părinte, noi avem 2000 de ani de tradiţie. Noi suntem Biserica tradiţiei. Noi am format creştinismul. De la Ierusalim pleacă creştinismul, nu de la Roma încolo.
21. Despre greco-catolici ce ne puteţi spune?
greco-catolicii noştri sunt mai catolici decât catolicii. Mai fanatici. Ei sunt mari duşmani nouă, dar prea puţin ne pasă. Dar ei nu-şi dau seama că noi am salvat Biserica din Ardeal.
22. Acum se construiesc un număr mare de case de adunare, în timp ce noi ortodocşii, din lipsă de fonduri, cu greu zidim lăcaşurile de cult.
175
noi ştim că în ţara noastră, în ultimii 50 de ani, s-au construit oraşe noi sau cartiere noi, însă lipsite de biserici. Este mai simplu să construieşti o casă de adunare baptistă decât o biserică ortodoxă rezistentă în materiale şi plină de artă arhitectonică picturală.
Pentru o biserică ortodoxă sunt necesare multe materiale rezistente, dar foarte costisitoare. În cea mai mare parte se construiesc din darul creştinilor, a credincioşilor din parohii.
Sectarii vin cu fonduri materiale şi propagandistice de peste ocean. Centrala lor este în America de Nord, iar în Europa, Apusul protestant. Între ortodocşi, aceşti misionari străini nu se bucură de credit. Propaganda lor este respinsă pe temeiul credinţei pe care o cultivăm noi românii aici la noi de 2000 de ani. Este un fel de vârtej de moment cu multă ameţeală, care însă se duce pe locuri pustii, iar noi, românii rămânem tari pe temeiul că aşa au trăit părinţii şi bunicii noştri şi noi mergem pe urmele lor.
înclin a crede că teama noastră de sectanţi este exagerată. Şi apoi să nu-l excludem pe Dumnezeu şi ajutorul Lui pe care ni-l dă cu prisosinţă de 2000 de ani.
23. Cum vedeţi viitorul Bisericii de mâine?
cât va fi pământul, Ortodoxia va fi Ortodoxie. Noi sub nici o formă nu cedăm. Dacă devenim o Biserică activă, vom crea şi noi misiune. Prea suntem Biserică statică. Noi păstrăm ce-am moştenit, din cauza turcismului şi a Rusiei care ne-au mâncat libertăţile, n-am progresat în materia misionară. Înainte de război, ruşii aveau foarte frumoasă misiune în Japonia şi China. Ei au înfiinţat Biserica Ortodoxă din Japonia şi din China. Ei. Ruşii.
în Biserica de mâine trebuie să avem nişte arhierei pricepuţi şi cu duh creştin şi să fie numit un episcop pentru tineret. Aşa era când eram eu student.
176
Era un episcop pentru armată, unul pentru tineret, unul pentru ştiu eu ce alte instituţii, care cu asta se ocupau. Şi atunci, dacă ai pe cineva care te dirijează pe tine, preot care te-ai înscris în această asociaţie ortodoxă, faci treabă şi slujeşti Biserica lui Hristos şi neamul tău. Scopul vieţii este să dai din tine umanitatea, să te jertfeşti pentru Hristos şi pentru aproapele.
Noi avem şi partea asta animalică: mâncăm, ne împreunăm, facem copii, care-s lucruri foarte naturale şi lăsate de Dumnezeu şi binecuvântate. Dar avem şi spiritul acesta, raţiunea aceasta, Duhul Sfânt de la Botez, care urcă pe om deasupra animalităţii. Şi cu cât acest spirit domină carnea, cu atât este mai bine.
24. De ce anume au mai multă nevoie mănăstirile noastre azi, ca să poată slăvi pe Dumnezeu şi să ajute la mântuirea oamenilor?
mănăstirile să se întoarcă total la observarea integrală a canoanelor Sfântului Vasile cel Mare. Toţi monahii merg la desăvârşire, lăsând în urma lor toate problemele din viaţa socială. Au o singură lucrare şi un singur drum: stăruinţa de a ajunge luminoşi la poarta Raiului.
Ceilalţi se luptă cu nevoile şi cu poftele din greu. Şi aceştia pot ajunge în Rai prin credinţă bună şi cât mai multă omenie.
Este nevoie de pus ordine în viaţa monahală. În ultimul timp au bătut şi bat la poarta mănăstirilor tineri şi tinere, buni în credinţă, dar total nepregătiţi pentru viaţa monahală, care înseamnă rupere de lume şi de ispitele ei.
Aici, în mănăstire, omul cioban sau profesor devine frate cu celălalt. La fel ciobanul ca şi înţeleptul pot bate la poarta Raiului, să intre şi să stea pe scaun de egalitate, căci alta este judecata şi aprecierea lui
177
Dumnezeu. Noi aşteptăm de la mănăstiri o foarte puternică trezire de credinţă faptică.
Mănăstirile au fost, sunt şi vor fi principalei focare pentru renaşterea spiritului creştin ortodox. În spatele lor se orânduiesc preoţii de mir şi creştinii. Dar deasupra tuturor este Dumnezeu, Care nu doarme niciodată şi le poartă de grijă popoarelor creştine mai ales.
De cele mai multe ori, ca în Vechiul Testament, apare un om trimis de sus, care arde pentru credinţă şi lumea se ia după el. Sunt mulţi călugări buni, ştiuţi mai ales de Dumnezeu, ştiuţi chiar şi de mine. Eu ştiu că Bunul Dumnezeu poate ridica şi din pietre ucenici.
Mănăstirile sunt vizitate şi tulburate de pelerini, care vin cu moravuri şi cu goliciune, smintind cu trupurile lor golaşe mai ales pe tinerii călugări. Ce-i de făcut? Poate ştiţi voi vreo altă ieşire! Căci transformarea duhovnicească în credinţă şi morală pleacă de la noi, preoţii, şi de la călugări, cu condiţia să ardem păcatele, să aprindem candele fecioarelor înţelepte.
Se pare că-n Oltenia, la Mănăstirea Frăsinei, lucrurile stau altfel. Femeile, ca şi la Sfântul Munte, n-au acces deloc acolo în mănăstire.
25. Cum vedeţi o reînnoire duhovnicească a monahismului ortodox astăzi?
se începe totdeauna lucrul cu rugăciunea, noi toţi ştiind că Dumnezeu a spus: Fără de Mine nu puteţi face nimic. Întâi de toate monahul, chiar prin faptul că apare în uniformă de preot, face misiune. Toată lumea i se dă din cale şi-i sărută mâna. În al doilea rând toţi creştinii sunt curioşi să vadă cum trăiesc şi cum se închină monahii din mănăstiri. Deci constituie un exemplu plin de veneraţie. În al treilea rând monahii se roagă în faţa altarului şi mărturisesc pe Hristos prin predicile pe care le fac.
178
Toate mănăstirile ortodoxe din întreaga ţară, toate mănăstirile şi bisericile din Rusia, Balcani, Grecia, Constantinopol şi Ierusalim, se găsesc în plină şi normală evoluţie înspre mai bine. Mănăstirilor din tot Răsăritul ortodox nu li se poate pune în cârcă nici un impediment. Toate sunt lucrative.
Un monah chiar dacă ar spune numai Tatăl nostru ori Psalmul 50, înseamnă lucru de adâncime în sufletele credincioşilor. Căci noi, slugile lui Dumnezeu, arăm şi semănăm, dar ploaia care rodeşte holdele este Duhul lui Dumnezeu şi rezultatele se văd. Dacă un creştin vizitează o mănăstire, îşi începe pelerinajul cu îngenuncherea de la poarta mănăstirii, iar inima-i psalmodiază Psalmul 50 şi alte rugăciuni.
Cu drept cuvânt, cine deschide poarta unei mănăstiri, lasă afară toată grija cea lumească şi chiar cel mai aspru dintre suflete ajunge ca la miez de noapte să se înmoaie în lacrimile pocăinţei şi să se bată în piept ca vameşul, implorând mila lui Dumnezeu. Aşa lucrează Duhul lui Dumnezeu prin intermediul mănăstirilor.
Dar nu numai prin mănăstiri, ci şi prin bisericile de mir, prin preoţii satelor şi ai cartierelor şi mai ales prin îngenuncherile creştinilor.
Nu le putem pretinde mănăstirilor şi bisericilor de la ţară mai mult. Iar Duhul lui Dumnezeu bate de unde voieşte şi sporeşte credinţa acolo unde omul face începutul mântuirii.
Mănăstirile să nu renunţe sub nici o formă la întreaga rânduială a slujbelor, de la binecuvântări până la otpust. Să nu scurteze pe temeiul: „Cum vrea cel mai mare”; căci peste mănăstiri şi biserici Bunul Dumnezeu este cel mai mare.
Mănăstirile să observe întru totul canoanele liturgice. Fiecărui credincios să i se acorde cu largheţe asistenţă spirituală. Creştinul vine la mănăstire, ştiind
179
că locul de închinare este mai curat decât în altă parte a pământului. Desigur, lui Dumnezeu trebuie să te închini în duh şi în adevăr.
26. Cum se pot împăca Marta cu Maria în viaţa monahală, ştiind că tinerii care intră în mănăstiri doresc să se roage mai mult?
trebuie ca în mănăstiri să se pună mai mare accent pe sfintele slujbe de zi şi de noapte şi pe neîncetata rugăciune personală. Sunt mănăstiri unde călugării se roagă mai mult şi sunt nelipsiţi de la Utrenie şi Sfânta Liturghie şi sunt mănăstiri mai slab organizate, unde călugării se roagă mai puţin. Asta depinde în special de stareţii şi duhovnicii mănăstirilor respective. Cu cât aceştia vor fi mai duhovniceşti, cu atât viaţa monahală va fi mai înaltă şi călugării mai uniţi cu Hristos.
Pe vremuri mănăstirile cu foarte puţine bunuri materiale erau înzestrate de voievozi şi de boieri. Acum câmpul s-a împuţinat şi vitele trebuiesc hrănite, ca să te foloseşti de ele.
Prin rugăciune şi prin muncă activă se pot înmulţi pâinile şi îmbogăţi oalele cu fasole, iar monahii, fie din Apus, fie din Răsărit, trebuie să se conducă în rugăciune şi ascultare. Altfel nu se poate! Apoi prin munca activă se potolesc instinctele oarbe şi se stăpânesc ispitele.
Deasupra tuturor lucrurilor stă Duhul lui Dumnezeu, Care pe toate le împlineşte!
27. Cum ar putea ajuta mai mult mănăstirile la întărirea credinţei ortodoxe în sate şi oraşe, împotriva prozelitismului sectar?
este foarte simplu din cuvânt, dar greu de realizat faptic. Renaşterea în Duh a creştinismului ortodox se face mai întâi prin mănăstirile vii, al doilea prin preoţii de vocaţie, al treilea prin credincioşii buni. Mai ales la sate şi la periferiile oraşelor.
180
Eu cred că este foarte necesar ca în fiecare centru universitar să se creeze câte o catedră despre Iisus Hristos şi învăţăturile Lui, mai ales astăzi când tinerii îl caută pe Hristos.
Pentru intelectualul român, care merge de la învăţător până la academician, sunt necesari preoţi foarte culţi, pătrunşi de credinţă, dar şi de cunoştinţe laice.
Prozelitismul este de suprafaţă şi nu lasă urme de nevindecat, ştiind noi că orice preot de mănăstire sau de mir caută să fie misionar în altarul sau în obştea pe care o conduce. Este necesar ca cei ce fac parte din conducerea bisericească să organizeze un corp misionar, care să lucreze mai ales în parohiile contaminate de microbi. Misionari de talia părinţilor Toma Gherasimescu, Toma Chiricuţă de la Zlătari şi Petru Chirică din Iaşi nu mai sunt acum în ţara noastră. Însă este absolut sigur că se vor mai găsi monahi şi preoţi de mir care să-şi asume această misiune.
28. Care este rolul major al duhovnicilor din mănăstiri, mai ales astăzi?
a fost dat ca exemplu de duhovnic priceput Părintele Paisie Olaru de la Sihăstria, despre care au vorbit foarte frumos poetul Ioan Alexandru şi toată lumea. În genere, mai toţi preoţii în vârstă sunt buni duhovnici şi sunt căutaţi de credincioşi, care se folosesc de ei şi alţii foarte pricepuţi pe care eu nu-i cunosc. Duhovnici buni până acum de curând au fost şi încă mai sunt.
29. Cum vedeţi o reînnoire a monahismului românesc astăzi?
-Am vorbit mai înainte că, cea mai mare nădejde a noastră stă în puritatea sufletească a credincioşilor şi în mănăstiri.
însuşi prin faptul că părinţii monahi au renunţat la viaţă, la poftele ei, iradiind în alt sistem de viaţă, ei sunt
181
exemple vii în care omul se poate realiza. Este un drum greu care te duce la Rai. Însă, dacă noi, oamenii Bisericii, am recomanda tuturor monahismul mântuitor şi dacă oamenii ne-ar asculta, s-ar pustii pământul şi am putea face matematic vorbind calculul sfârşitului vieţii pe pământ.
Mântuitorul a spus doar: Cine vrea, să vină după Mine. Nu poţi să fii monah fără triplu jurământ; nu poţi să fii preot fără har şi fără călcătură de preot, adică fără trăire în Hristos. Este necesar să ne întoarcem cu traiul la exemplul monahilor din pustia Tebaidei, de la Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai, de la Sfântul Munte şi de la Sihăstria veche şi înţeleaptă.
Artileria dracului bate cu precădere în mănăstiri. Călugării sunt pionierii de frunte ai Sfintei Biserici. În armată pionieri sunt cei ce fac drumurile în faţa noastră, cei de sacrificiu. Satana are în primire întâi mănăstirile!
Este vorba de lupta cu săgeţile de geniu ale satanei. Îţi dă gândul chiar că nu există Dumnezeu. Eu nu ştiam de aceste ispite când eram tânăr. „Războiul diavolilor este cu voi călugării mai întâi. În permanenţă bate artileria în voi!”
30. Demonul care luptă pe credincioşi loveşte şi în preoţi.
mai ales în mănăstiri trage cu tunul cel mare, cu artileria grea. Cei mai vizaţi dintre toţi creştinii sunt călugării! Ei duc lupta direct. Sigur că da. Satana are o artilerie foarte puternică. Probabil că din când în când mai cade şi câte unul… Cade lamentabil de tot.
31. Când cade se prăbuşeşte total, până în fundul gropii!
până nu-l dărâmă nu-l lasă în pace. De aceea eu mă uit cu mare îndoială la băieţii tineri care vor să intre în viaţa monahală.
182
32. Peste tot este o mare lipsă de duhovnici cu experienţă. Cum se poate forma o nouă generaţie de duhovnici buni pentru viitor?
desigur, duhovnicia în plinul ei se câştigă cu timpul. Se vor găsi călugări să pască vacile şi oile, să cosească, să zidească, să se roage frumos personal, dar fără putere de convingere în masa pelerinilor. Mănăstire fără duhovnici nu poate fi mănăstire!
Este absolut necesar ca duhovnicii în vârstă, cei mai căutaţi, să-şi facă ucenici, pe care să-i înveţe şi să-i pună în faţa canoanelor! Numai aşa să se urmeze creşterea duhovnicilor. Iar duhovnicul tânăr să înveţe de la cel mai în vârstă. Apoi să ştie că Bunul Dumnezeu scoate duhovnici buni şi bine lucrativi dintre oameni şi chiar din pietre, cum spune Hristos. Duhovnicia este o artă prin care cântă Sfântul Duh.
33. Ce relaţii duhovniceşti trebuie să existe între mănăstiri şi parohii?
vine un ceas când omul îşi spune sieşi: „Până când să-mi amăgesc conştiinţa? Până când voi încerca să-L duc în eroare chiar pe Bunul Dumnezeu?” Şi-şi zice: „A venit timpul să nu-L mai supăr pe Dumnezeu! A venit ceasul când trebuie să-mi curăţ conştiinţa!” Abia atunci îşi mărturisesc cele mai intime dintre păcate şi aşteaptă iertarea lui Dumnezeu.
Dacă credincioşii au nemulţumiri cu preoţii parohi, mănăstirile sunt datoare să-i primească şi să le asculte păsurile. Căci duhovnicul de la mănăstire are mai multă practică duhovnicească Şi credincioşii au mai mare încredere în aceşti părinţi călugări. Trebuie să-i asculte cu mare atenţie şi să le prescrie medicaţia cea mai aspră, căci cei mai mulţi credincioşi se împărtăşesc cu nevrednicie.
Abia atunci mărturisirea este corectă şi vei simţi amândouă mâinile lui Dumnezeu pe capul tău, cu toate
183
că spune canonul: „Creştinul să nu umble din duhovnic în duhovnic”.
34. Ce doriţi astăzi mănăstirilor noastre?
mănăstirile sunt toate bune şi harnice şi lucrative. Cred că sunt suprapopulate, iar tinerii ucenici nu au unde să se adăpostească, nu au unde să facă ucenicie, pentru că sunt puţini duhovnici bătrâni, şi nu are cine-i forma. Socotesc că noul contingent de ucenici trebuie şcolit duhovniceşte, să cunoască bine ce înseamnă voturile călugăreşti şi să fie primiţi în tagma călugărească mult mai târziu, la 30 de ani. Nu-i o treabă bună cu călugări la 20 de ani şi ieromonahi la vârstă fragedă. Mănăstirile să se întoarcă la canoane, pe care să le respecte cu foarte multă stricteţe.
Celor ce cresc le trebuie cunoştinţe dogmatice, morale şi cunoştinţe despre viaţa îmbunătăţită a marilor monahi din toată istoria, cu profunde exemplificări, cu foarte multe îngenuncheri, care omoară poftele, şi cu cât mai multe rugăciuni de taină. Cei nou veniţi au căpătat cunoştinţele de la cursuri, dar viaţa monahală în sine o deprind de la duhovnicii pe lângă care convieţuiesc.
Aşa se cunosc canoanele şi se practică viaţa călugărească.
Toate mănăstirile din ţara noastră şi din toată Ortodoxia se află în profundă renaştere morală. Noi ştim că monahismul este armata de geniu a creştinismului, a Bisericii lui Hristos. Dacă mănăstirile strălucesc de viaţă curată şi de credinţă nepătată, străluceşte şi ţara.
Binele şi virtutea se exemplifică prin puterea de a trăi creştineşte. Una este să crezi puternic, alta este să trăieşti profund şi faptic creştinismul, Evanghelia lui Hristos. Drumul este greu, dar posibil de realizat. Mă gândesc şi la Biserica rusă şi la monahismul rusesc.
184
Acolo-i greu războiul, dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos este prezent şi la noi şi acolo. El ne-a spus tuturor: îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!
Fiecare în dreptul său să lucreze chiar mai mult decât i se cere, şi într-un veac de om lumea creştină mai ales cea ortodoxă va lumina puternic şi pentru ceilalţi care lenevesc spiritual sau care n-au auzit până acum de Iisus Hristos, căci totuşi, lumina lui Hristos vine de la Răsărit! De la Sfântul Mormânt cel dătător de viaţă.
35. Cum vedeţi o reînnoire duhovnicească a teologiei româneşti?
teologia este susţinută de Duhul Sfânt, Care dirijează Biserica Ortodoxă, şi de preoţii cucernici care aprofundează cunoştinţele teologale. După cum se înţelege, este o perfectă colaborare între Duhul Sfânt şi Biserica conducătoare.
în aceste condiţii, Biserica nu poate greşi. Deoarece în veci Biserica Ortodoxă, în totalitatea ei, este condusă în timp de puterea lui Dumnezeu, „Care pretutindeni este şi toate le împlineşte”. Totdeauna teologia este activă, cunoştinţele rămân aceleaşi şi nealterate în esenţa lor.
Când omul se suprapune Duhului Sfânt şi o ia după capul său, neascultând de Biserică şi de Sfinţii Părinţi, apar sectele, care la început sunt foarte violente. Apoi se cuminţesc şi se numără printre sutele de feluri de grupări creştine.
în Ortodoxie toate problemele de credinţă şi de morală sunt aşezate cu timpul şi nu se mai simte nevoia de vreo inovaţie. De 2000 de ani noi stăm pe aceleaşi principii de doctrină şi de morală şi nu simţim nevoia de inovaţii.
Noi stăm tari şi neclintiţi pe cele 20 de veacuri, care înseamnă în permanenţă hrana nealterată a
185
Ortodoxiei universale. În aceasta stă tăria Bisericii Ortodoxe! Nu se simte nevoia de dogme noi. Se simte nevoia să-i cântăm lui Dumnezeu, recitativ, Simbolul Credinţei şi psalmodierea rugăciunii Tatăl Nostru. Iar versul Bisericii Ortodoxe este rectiliniu şi ne duce hotărât la poarta Raiului. Însăşi închinarea noastră seara şi dimineaţa, la mese, când plecăm la drum, este cea mai activă predică spre lauda Bunului Dumnezeu.
Sfântul Petru a scăpat de înec, strigând către Dumnezeu: „Doamne, ajută-mă!” Iar mâna Domnului l-a scos din valuri şi l-a ajutat să călătorească pe fruntea încreţită a unui val. Şi atunci este îndreptăţită apostrofa lui Hristos: „Fricosule, pentru ce te-ai îndoit? Oare nu ţi-a întins Bunul Dumnezeu o mână salvatoare? Iar tu ce-ai făcut? Cobori rapid, surd şi orb!”
Nu se află alt drum spre Hristos, decât să te arunci cu Petru la picioarele Lui!
36. Credeţi că ar fi bine să citim molitfele Sfântului Vasile cel Mare?
eu în prima zi, când am fost hirotonit preot, am citit molitfele Sfântului Vasile, la Mitropolia Cernăuţi. La toţi oamenii care au rămas la urmă le-am citit molitfele Sfântului Vasile. Era în prima zi a mea de preoţie!
37. Şi n-aţi avut ispite mari pentru asta?
n-am avut, că am intrat în război peste o săptămână şi nu m-am mai întors acasă decât la 60 de ani. N-am avut nici o ispită! Cel mai curat am fost când am fost în război, în puşcărie şi în lagăr. Curat! Curat! Dacă nu te ispiteşti în trup, sunt bune, foarte bune.
38. Există vreo legătură între psihologie şi duhovnicie?
psihologia încearcă să ia locul duhovnicului. Sunt doctori care fac un fel de duhovnicie fără har. Nu-i interesează dezlegarea. Nu oricine se poate face doctor de aşa ceva. Înlocuieşte pe preoţi, dar fără har.
186
Nici n-are pretenţii să dea iertare. Psihologul intră în inima omului cu întrebările.
39. Şi în ce măsură îl poate ajuta, dacă nu are har?
nu-l poate ajuta decât ca un doctor, adică îi dă un sfat medical. Prin spitale, armată şi şcoli vezi astfel de doctori. Noi însă, spre deosebire de dânşii, lucrăm cu harul Duhului Sfânt. Ei ne copie pe noi, preoţii, întrebările pe care le pun ei clienţilor lor sunt aceleaşi cu cele pe care le punem noi ca duhovnici, la spovedanie ca lucrare paralelă, fără har, a doctorului psiholog. Noi avem ceva care nu au ei. Avem harul preoţiei prin care dăm iertarea păcatelor. Suntem îndreptăţiţi prin har să dăm această iertare şi prin cuvânt şi prin punerea mâinilor pe capul lor.
40. Ce rol hotărâtor are rugăciunea în viaţă şi mai ales în suferinţă, în închisoare?
rugăciunea reprezintă legătura noastră permanentă cu Dumnezeu. Plecăm de la „Doamne, ajută-ne!”, până la Psalmul 50. La toate rugăciunile, mai grele sau mai uşoare, să fie apartenenţa inimii în totalitate la ceea ce spune graiul.
Noi ne mântuim prin credinţă şi prin fapte bune. Iar faptele bune nu se pot face fără apartenenţa Sfântului Duh la noi. Dacă pierzi din vedere asta şi spui: „Ei, am făcut şi eu ceva bun! Sunt sigur de Rai!” Eşti în mare primejdie. Eu mă tem că traista mea este goală, eu care plec la drum.
41. Cum vă rugaţi în puşcărie?
rugăciunea noastră în puşcărie, ca şi în viaţa de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-i spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simţeai totdeauna că Dumnezeu aude şi te ajută să suporţi greutatea.
187
42. Puteţi face rugăciunea inimii?
da, cu mila Domnului. În puşcărie am dobândit-o. Acum o fac mai ales noaptea, când sunt singur cu Dumnezeu.
43. Ce minuni deosebite aţi văzut şi aţi trăit în închisoare?
oamenii credincioşi, sătui de foame, de păduchi şi tifos, şi condamnaţi la moarte, au supravieţuit ieşind la timp din puşcărie cu fruntea sus, străluminaţi de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale cu preoţii şi călugării umili în frunte.
44. În ce măsură puşcăria poate fi considerată un canon de pocăinţă pentru păcatele fiecăruia şi ale neamului nostru?
sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele şi ale altora s-a dovedit a fi mântuitoare. Pentru păcatele neamului, jertfa noastră a fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric şi încă nu sesizează lumina care pleacă către noi de la Ierusalim. De altfel toată creştinătatea a uitat că Mântuitorul nostru acolo a vieţuit, acolo a învăţat oamenii, acolo ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer de pe Muntele Eleonului.
45. Au fost buni călugării în puşcărie?
modeşti şi foarte buni!
46. Părinte, în Anglia Primatul de Canterbury a pus mâna pe doi derbedei, homosexuali, şi i-a cununat ca să trăiască împreună.
am auzit şi eu. Asta este cu totul ieşit din comun. Eu cred că este cel mai mare păcat pe care-l poate face Biserica Anglicană. Dumnezeu n-a putut suferi Sodoma şi Gomora. Le-a ars cu foc din cer.
Spune un cuvânt în Proloage, că Mântuitorul n-a putut să se nască pe pământ până nu a omorât pe toţi
188
sodomiţii. Aşa-s de urâţi la Dumnezeu! Şi acum Biserica Anglicană să-i binecuvinteze!? Poţi să-ţi închipui ce greşeală enormă a făcut omul acesta?
47. Ce ne spuneţi despre semnele sfârşitului lumii?
fraţilor, despre sfârşitul lumii nu ştiu nici îngerii din cer, nici Fiul lui Dumnezeu în ipostasul Lui de om, cum citim în Sfânta Evanghelie: Nu este al vostru a şti vremile şi anii când va fi sfârşitul zice Hristos. Acestea le păstrează Tatăl ceresc în atotştiinţa Lui!
Poate că ştia; nu pot să spun. Dar aşa a spus El, şi eu trebuie să cred. Numai Bunul Dumnezeu ştie când va veni sfârşitul lumii! Poate să treacă şi 5-6 milenii, însă când vei auzi că evreii îşi construiesc templul, şi ai să vezi mata, că eşti om tânăr, că încep iar tăierile de capre roşii, de iepuri, de viţei, atunci este aproape! Da. Ei au un partid al lor foarte aplecat spre a pune mozaismul total în funcţie. Şi vor face şi templul. Nu-i poate opri nimeni!
48. Este semnul sfârşitului acesta?
nu! întâi de toate trebuie să se boteze marea majoritate a evreilor. Toate popoarele întâi vor fi creştinate. Nu în totalitate. Va fi dusă învăţătura Evangheliei la toate popoarele şi la evrei. Acum la Ierusalim sunt două parohii de evrei creştinaţi. Şi în Bucureşti era prin 1940-1960 o parohie cu un preot evreu creştinat!
Da, sunt mari tulburări chiar în rândul popoarelor mai civilizate decât noi. Însă să ştiţi că sunt douăsprezece semne premergătoare venirii Domnului. Ultimele două sunt: creştinarea evreilor şi semnul Fiului Omului, adică Crucea, care se va arăta pe cer. Crucea! Ai văzut-o? Evreii sunt creştinaţi?
Primele semne sunt războaiele, ciumele, foametea, cutremurele, semnele de tot felul. Doar a zis
189
Mântuitorul: Acestea sunt începutul durerilor. Însă de 2000 de ani sunt războaie, cutremure, ciume, secte şi greutăţi peste popoare, dar încă nu a venit sfârşitul. Cele trei Evanghelii sinoptice sunt de acord. Semnele venirii Mântuitorului se găsesc la Evanghelia după Matei capitolele 24 şi 25 şi la Luca, 21. Nu ne conducem după altceva. Acolo sunt date clar semnele venirii Mântuitorului.
Poate să fie sfârşitul lumii în cataclism pe o parte a Europei. Mor oamenii sub ape, sub dărâmături, dar sfârşitul lumii înseamnă cele douăsprezece semne premergătoare. Nu s-a ivit nici unul din acele mari semne, decât războaie, răzmeriţe, foamete şi secte. Atât. Dar astea sunt de 2000 de ani. Nu-s un fenomen care-i numai acum. Războaiele? Totdeauna au fost războaie, ca urmare a păcatelor noastre. Dar sfârşitul lumii nu este acum. Însă se apropie!
49. Ce cuvinte testament doriţi să lăsaţi după moarte celor ce vă iubesc?
sfântul Ioan Teologul la bătrâneţile sale atât le spunea ucenicilor lui: „Fiilor, iubiţi-vă unul pe altul, căci iubirea poate totul!” Amin.
SFÂRŞIT şi LUI DUMNEZEU LAUDĂ!
CUPRINS
în loc de prefaţă
PARTEA I
Satul natal 5
Copilăria 8
Studiile 10
Căsătoria şi hirotonia 18
Când Mihai I a fost ales rege 20
România şi Ortodoxia 24
Pe frontul din Basarabia 26
Pe frontul din Rusia 28
Impresii din prizonierat 38
Anchete 44
Lagărul de la Mănăstirea Oranki 48
Rugăciunea pentru ploaie 61
Colhoznicii puşi la ham 63
Martiriul celor 11000 de călugări 64
„Sinodul” de la Mănăstârca 70
Istoria poporului român în puşcăriile comuniste 82
Controlul de la Interne 85
în aşteptarea „eliberatorilor” 97
Diferite personalităţi 100
Mari misionari ai Ortodoxiei
Byzance après Byzance
A venit din nou Crăciunul în Bărăgan
Reeducarea
Eliberarea
întoarcerea acasă
în căutarea unei parohii
Preot în satul Ghindăoani
Procesul de la Târgu-Neamţ
Cu domiciliul forţat
I
Duhovnici din Mănăstirea Sihăstria Cuvânt către părinţii din Sihăstria…
Bucuriile suferinţei
înainte de sfârşitul vieţii
Epilog
PARTEA A II-A
Sfaturi duhovniceşti
Tipografia MULTIPRINT Iaşi
tel. 032-211225, 236388 fax. 032-211252