Serghei Nilus
Pe malul râului dumnezeiesc
însemnările unui ortodox
Volumul II
© Doxologia, 2016
ISBN general: 978-606-666-471-4
ISBN Vol. II: 978-606-666-543-8
Serghei Nilus
Pe malul râului dumnezeiesc însemnările unui ortodox
Volumul II
Traducere din limba rusă de preot profesor Teoctist Caia
Carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
DOXOLOGIA 2016
ANUL 1909 1 iulie
A trecut pe la noi părintele Nectarie. Dându-mi binecuvântare, mi-a reţinut pentru scurt timp mâna mea în mâna sa şi mi-a zis cu ton solemn şi răspicat:
În casa lui David este frică mare.
Şi a început să râdă. Oare unde dispăruse toată seriozitatea?!
ce este? am întrebat. Ce înseamnă aceasta?
Părintele Nectarie a redevenit serios.
unul dintre schitenii noştri mi-a răspuns el a avut acum câteva zile un vis: parcă s-a uitat într-o parte a uşilor împărăteşti şi spre groaza lui a văzut acolo înfăţişarea unei fiare…
a cărei fiare?
a celei apocaliptice. Înfăţişarea ei era atât de straşnică încât nici nu se poate descrie. Fiara aceasta şi-a schimbat de trei ori înfăţişarea cât timp a avut vedenia, rămânând aceeaşi fiară.
Apoi părintele Nectarie a dat din mână şi a adăugat:
de altminteri, ce poate să vadă şi să viseze o minte slabă de monah?! Să nu daţi nicio importanţă cuvintelor mele…
5 iulie
Alexandra, sora unui prieten de-al meu, părintele Teodot, trăieşte în oraşul Uralsk. Este mai mare decât fratele ei
6
cu zece ani. Alexandra s-a măritat cu un rascolnic şi, în urmă cu vreo douăzeci de ani, ea însăşi a înclinat spre rascol, la secta numită „staruşecia”1. După cum mi-a spus părintele Teodot, această sectă nu are niciun fel de comuniune cu Biserica, nu recunosc preoţia şi o înlocuiesc cu bătrânele „evlavioase”. Acum vreo cinci ani, soţul Alexandrei, un rascolnic învederat, s-a dus să muncească în Siberia şi de atunci nu s-a mai auzit nimic de el. Părintele Teodot a aflat toate acestea de la persoane străine, pentru că Alexandra încetase orice colaborare cu fratele ei.
Şi iată că la sfârşitul lunii mai, anul trecut, aceasta a venit, pe neaşteptate, la Optina.
voi vedea, a spus dânsa salutându-se cu fratele, te vei mântui sau vei pieri.
Optina i-a produs o atât de puternică impresie încât, aşa cum mi-a spus părintele Teodot, i s-au deschis izvoare de lacrimi şi a hotărât să se reunească cu Biserica Ortodoxă, să postească şi să se împărtăşească cu Sfintele lui Hristos Taine, de care, în nebunia ei, a fost lipsită atâţia ani.
douăzeci de ani, spunea Alexandra fratelui ei, parcă am fost încătuşată, iar în ultimii ani mă împietrisem cu totul. Toate acestea mă chinuiau şi parcă un bolovan îmi stătea pe inimă, însă nu puteam face nimic, cu toate că recunoşteam starea mea de cădere de la Biserică. Dar şi stăpâna mea, o rascolnică, tot timpul mă speria cu nişte „cărţi de faţadă”.
dar ce fel de cărţi sunt acestea? l-am întrebat pe părintele Teodot.
sunt nişte cărţi ale rascolnicilor, cu poze. În aceste poze este înfăţişată Biserica Ortodoxă ca un prestol al antihriştilor, iar preoţii ei ca nişte etiopieni sau murini2. În
1 Secta băbească.
2 Murinul este, ca şi etiopianul, un negru. În vieţile sfinţilor, adesea, prin denumirea de murini sunt desemnaţi diavolii.
7
aceste cărţi se găseşte o astfel de poză: un preot unge oamenii cu untdelemn, iar pe mâna sa se încolăceşte un şarpe. Preotul este înfăţişat cu copite în loc de picioare şi cu o coadă, care îi atârnă la spate. Am întrebat-o pe sora mea dacă vede la mine coadă şi copite. Apoi am sfătuit-o: să trăieşti, să vezi, să iei aminte la toate, să te rogi, să mergi la mormintele stareţilor, iar aici, tu singură vei afla că ai mintea şi raţiunea ta.
Şi sora părintelui Teodot s-a întors cu toată inima la mama ei părăsită, Biserica.
înainte de spovedanie, Alexandra i-a spus fratelui că are un profund sentiment de vrăjmăşie faţă de taina pocăinţei.
timp de douăzeci de ani am fost învăţată că a te spovedi este o prostie. Cui să te spovedeşti? Unui popă? El însuşi este mai rău şi mai păcătos decât tine…
Când sora sa a venit la părintele Teodot, de la spovedanie, fără să ştie de ce, a întrebat-o:
în această noapte nu ai văzut nimic în vis?
nimic. Dar de ce întrebi?
am întrebat doar aşa…
Atunci părintele Teodot a povestit ceva referitor la vise, similar cu starea ei sufletească. Alexandra a ascultat cu atenţie şi a zis:
vă spun adevărul: visul pe care l-am avut în noaptea aceasta este aşa de prost şi de spurcat încât nici nu-l pot socoti vis.
dar ce ai văzut?
parcă eram îngrozitor de murdară, de zdrenţăroasă, de ferfeniţită şi plină toată de păduchi. Îi tot adunam, iar cineva stătea lângă mine şi mă ajuta să-i adun.
cum de consideri că acest vis nu are nicio importanţă?! s-a mirat părintele Teodot. ţi-a arătat ce este spovedania: erai murdară şi plină de păduchi, te-ai hotărât să te spovedeşti şi ai început să aduni păduchii. Aceştia sunt păcatele tale, iar cine te-a ajutat să-i aduni este preotul lui
8
Dumnezeu, fără ajutorul căruia nu i-ai fi putut culege în veac.
înainte ca Alexandra să se împărtăşească cu Sfintele Taine (unirea cu Biserica s-a săvârşit la chilie, prin spovedanie), în noaptea precedentă a avut un vis: stătea parcă la mormintele celor trei mari stareţi de la Optina lev, Macarie şi Ambrozie şi aceste morminte erau înconjurate de o lumină care îţi lua ochii. Deodată, un fascicul din această lumină orbitoare se strecoară printre morminte şi dinspre acesta a auzit o voce:
să nu crezi că te-a spovedit un preot: te-am spovedit Eu însumi, Domnul şi Dumnezeul Tău. Priveşte cum strălucesc aceste morminte! Toţi aceştia sunt mărturisitorii mei, care îmi vestesc voia Mea şi, prin taina spovedaniei, îi aduc la Mine pe păcătoşii care se pocăiesc. Nu fi necredincioasă, ci credincioasă!
Alexandra s-a umplut de lacrimi când a povestit toate acestea.
7 iulie
Proorocul şi fumatul. Stareţii şi fumatul
Astă noapte am avut o criză puternică de tuse sufocantă. După cum se cuvine! Totul vine de la fumatul pe care nu pot să-l las fumez din clasa a treia de gimnaziu şi acum sunt îmbibat tot cu această nicotină blestemată, probabil chiar a devenit parte integrantă a sângelui meu. Trebuie o minune ca să mă smulg din ghearele acestui viciu, căci nu am îndeajuns de multă voinţă pentru aceasta. Am încercat să mă las de fumat, nu am fumat vreo două zile, dar rezultatul a fost că m-a cuprins o aşa deznădejde şi înrăire, încât acest nou păcat a devenit mai amarnic decât cel vechi. Părintele Varsanufie chiar mi-a interzis să mai
9
fac asemenea încercări, reducându-mi porţia zilnică la 15 ţigări (înainte fumam fără limită).
nu totul deodată, nu totul deodată îmi spunea stareţul toate la timpul lor. Va veni şi clipa dumneavoastră când vă veţi lăsa, în sfârşit de fumat.
Stareţul Iosif mi-a poruncit să mă rog Sfântului Mucenic Bonifatie şi a zis:
nădăjduieşte şi nu dispera: la un timp, Dumnezeu îţi va da să te laşi!
Aceleaşi cuvinte mi le-a spus şi părintele Anatolie. Şi cu toate acestea, fumez şi fumez, fără să ţin seama de catarul3 căilor respiratorii, care îmi sfâşie organele interne.
Am fost odată la Sarov, la izvorul cuviosului Serafim, m-am vindecat un timp oarecare de tuşea mea, dar nu m-am lăsat de fumat cu toate că duhovnicul meu de la Sarov a insistat mult asupra acestui fapt şi iarăşi m-am întors la boala mea din pricina căreia sufăr atât de mult.
În ograda moşiei noastre trăiesc doi nevoitori optineni: unul dintre ei este favoritul meu, părintele Bonifatie. Îi voi cere sfintele sale rugăciuni la ocrotitorul său ceresc în ale mele rugăciuni nu nădăjduiesc prea mult.
8 iulie
Ziua icoanei Maicii Domnului de Kazan.
Ciudăţeniile Lipocikăi. Fumatul meu şi părintele Bonifatie.
„Reevaluarea matematicii”. Ştiinţa în nebunie.
Semnul timpului antihristic. Răsplată de o sută de ori
La Optina se sărbătoreşte hramul bisericii Icoana Maicii Domnului de Kazan, dar a fost puţină lume în biserica lui Dumnezeu. Lipocika noastră nu s-a dus nici la priveghere,
3 Catar inflamaţie acută sau cronică a mucoasei unui organ, adesea însoţită de secreţie abundentă (n. tr.).
10
nici la Liturghie, făcând caz de starea ei de sănătate. Din ziua când a venit, nu a fost nici la biserică, nici la mormintele stareţilor, nici la cei în viaţă nu s-a dus, oricât am insistat. Devine nervoasă, neliniştită de cum începem să discutăm despre acestea şi, vrând-nevrând, trebuie să o lăsăm în pace şi să nu insistăm, văzând ce reacţie are la vorbele noastre. Am scos-o cumva din curtea noastră, să se plimbe prin pădure şi, plimbându-se şi tot vorbind cu ea, fără să observe, ne-am apropiat de schit. Lipocika nu avea nicio idee despre împrejurimile Optinei şi nici nu ştia unde se află schitul. Deodată s-a oprit în loc şi a întrebat alarmată:
vreţi să mă duceţi la stareţi, în schit?
nici nu m-am gândit! (Trebuie să recunosc că am avut o asemenea idee).
nu, nu, vă rog şi Lipocika a grăbit pasul. Eu nu merg la schit: îmi este frig, este umed, iar eu sunt răcită. Să mergem acasă… Cândva vom merge, altădată, dar acum să mergem mai repede acasă, am înţepenit.
Şi avea o voce de-a dreptul străină!… Mi s-a părut ceva ciudat.
La portiţa grădinii noastre l-am întâlnit pe părintele Bonifatie.
părinte, rugaţi-vă mijlocitorului dumneavoastră ca să mă las de fumat.
eu chiar pentru asta mă rog; tu eşti un domn bun, dar obiceiul tău este rău. Mă rog, mă rog! m-a liniştit părintele Bonifatie.
Iar pe urmă, eu, păcătosul, n-am mai răbdat şi mi-am fumat otrava. „Sunt un om sărman! Cu mintea slujesc, vreau să slujesc Legea lui Dumnezeu, dar cu trupul slujesc legea păcatului. Ce rugăciuni mă vor izbăvi de patima mea?…”
Într-o discuţie, musafira noastră ne-a dat o probă de confuzie şi de anarhie în gândire încât îmi era groază să ascult… Prânzeam şi discutam despre cele ce se întâmplă acum în lumea
11
de unde tocmai venise şi de unde noi slavă lui Dumnezeu! plecasem de multă vreme.
ştiţi dumneavoastră ni s-a adresat Lipocika că acum se face o reevaluare a tuturor lucrurilor, încât şi axiomele matematice se clatină. Iată, dumneavoastră, desigur aţi fost încredinţaţi că două linii paralele nu se întretaie în infinit. Ştiinţa de acum respinge acest punct de vedere şi demonstrează că aceste linii se întâlnesc la infinit.
lipocika! am exclamat noi, toţi, cei care stăteam la masă. Aceasta este o nebunie!
nicidecum a replicat ea cu înflăcărare. Nu este nicio nebunie! Aşezaţi-vă pe calea ferată, între şine, şi priviţi în depărtare: nu veţi vedea, oare, că liniile se întretaie?
lipocika, aici este vorba de iluzie optică! Cine face teorii matematice bazându-se pe iluzii?!
ei, da, iluzii! a ţipat Lipocika. În lumea văzută avem de-a face doar cu reprezentările noastre despre aceasta şi nimic mai mult, iar noţiunile noastre despre lume sunt iluzii…
Doamne, câte am mai auzit! Era inutil să ripostezi, deoarece pentru Lipocika toate erau un fleac. Reevaluarea matematicii era fundamentată pe autoritatea unei rude a ei, un profesor destul de cunoscut al cărui nume nu îl voi aminti.
ascultaţi! mi s-a adresat unul dintre cei ce împărţeau cu noi acea trapeză. Nu mi-am putut înclina inima ca să cred în convingerea dumneavoastră privind apropierea timpului lui antihrist; dar dacă este adevărat că ştiinţa a ajuns acum la o astfel de nebunie, atunci încep să cred că „cel dispreţuit” este, într-adevăr, aproape, încât lumea nu poate să se aştepte la o mai mare anarhie în gândire decât această teorie.
şi luaţi aminte a remarcat unul dintre interlocutori această teorie, cu toată absurditatea ei, nu este lipsită de un oarecare sens satanic acoperit: obligându-te să crezi minciuna intersectării liniilor paralele la infinit, această teorie respinge infinitul şi, prin urmare, veşnicia şi pe Dumnezeu.
12
Nu este acesta un semn al vremurilor? mi-a trecut şi mie prin minte. Desigur este un semn! Dar când aceeaşi Lipocika se dezice de influenţa ce o au asupra ei reevaluatorii valorilor spirituale şi vorbeşte de ele fără să o afecteze, precum la gramofon, atunci cuvintele şi povestirile ei dezvăluie perle care înfrumuseţează orice comoară.
Am adus în discuţie trecutul Lipocikăi şi nu a avut unul dintre cele mai uşoare… Soţia şi-a amintit de acele vremuri când a cunoscut-o. Ba una, ba alta şi Lipocika şi-a amintit un episod din acel timp, pe care ni l-a povestit:
era acum vreo treizeci de ani. Eram atunci de-a dreptul tinerică, dar dusesem deja multe necazuri pe umeri: aveam un bărbat care suferea de o formă cronică de alienare mintală. Nu aveam niciun fel de mijloace de trai. Dumnezeu este însă milostiv, s-au găsit nişte oameni buni, care au avut grijă de noi: mi-au dat un serviciu, iar soţul a fost internat la un sanatoriu pentru bolnavi mintali. Puteam să trăiesc cât de cât liniştită, fără teama zilei de mâine. Adevărat, îmi era destul de greu şi la serviciu. Salariul era mic şi îl cheltuiam aproape în întregime cu întreţinerea şi tratarea soţului bolnav. Masa şi locuinţa le suporta statul, dar o duceam destul de greu. O mare susţinere morală, în timpul acela, am avut-o din partea surorii mele, care trăia împreună cu soţul ei la Udelna: mergeam adesea la dânsa pentru a-i împărtăşi durerea. Pentru a ajunge la sora mea trebuia să merg cu tramvaiul tras de cai de la Piaţa Mihailovskaia până la Gara Finlanda. O dată m-am urcat într-un vagon deschis şi am văzut lângă vagon un muncitor cu o mână sângerândă, legată cu un bandaj. Mi s-a făcut milă de el. M-am ridicat şi m-am dus la dânsul şi l-am întrebat ce are la mână. Mi-a spus că şi-a rupt mâna la muncă. „Văd i-am răspuns este o fractură complicată: sângele picură. Trebuie să mergi la spital cât mai repede.” „Am fost la Obuhovska mi-a zis dar nu m-au primit pentru că nu mai erau locuri. Mi-au dat un bilet pentru spitalul de la Udelna,
13
dar nu pot merge până acolo, n-am bani.” „Ia loc i-am spus mergi cu mine, te voi duce până la Udelna.” Muncitorul meu nu putea urca în vagon de unul singur, aşa că am rugat un sergent de stradă, care era în preajmă să-l ajute. L-am aşezat lângă mine şi am plecat. Atunci am realizat că printre cei din jur nu s-a găsit nimeni care să-l compătimească, dimpotrivă. Priveau la mine cu un surâs zeflemitor: nu mai are ce face muierea şi se afişează cu virtutea ei! Mi s-a părut sau chiar era aşa, însă într-un timp am vrut să renunţ la intenţia mea, dacă mila nu ar fi învins tulburarea mea falsă. L-am dus pe muncitor până la Udelna. La staţie m-a întâmpinat cumnatul meu şi împreună cu acesta l-am aranjat pe suferind la spital. I-am dat 50 de kopeici pentru un ceai şi pesmeţi. Am vrut să-i mai dau şi pentru o franzelă, dar nu mai aveam nimic în portofel. Avusesem patru ruble dar acum nu mai era decât nişte mărunţiş ca să mă întorc acasă. Exact trei ruble m-a costat muncitorul meu rănit. „Domnişoară, mi-a zis el cu lacrimi în ochi, spune-mi numele tău, ca să ştiu cum să te pomenesc la rugăciune.“ I-am spus, şi cu aceasta ne-am despărţit şi nu l-am mai văzut de atunci. Eu şi cumnatul ne-am dus la vilă. Pe drum, mă frământam: trebuie să trăieşti, Olimpiada, până la salariu mai ai o săptămână, nu ai cu ce să trăieşti. Ai mai fi avut acum 3 ruble dacă… Aici m-am prins pe mine însămi cu acest gând rău şi, drept răspuns, am zis cu voce aproape tare: „Dar Dumnezeu a promis să dea însutit pentru fiecare bine făcut aproapelui. Fie voia Sa cea sfântă: se va gândi El cumva şi la mine.” Ne-am apropiat de vila cumnatului, iar sora mea, văzându-ne de pe terasă, încă de departe a strigat: „Lopocika, te felicit! Vino mai repede şi dă o semnătură: ţi-au venit pe adresa noastră trei sute de ruble!” Datorită bucuriei neaşteptate, aproape că mi s-au tăiat picioarele. Am desfăcut plicul şi mai să nu-mi cred ochilor: erau trei bancnote de culoarea curcubeului şi o scrisoare de la un domn necunoscut. Acesta scria: „Sunt un prieten vechi al soţului dumneavoastră
14
şi îi eram dator cu trei sute de ruble. Am auzit că este bolnav, iar dumneavoastră sunteţi într-o situaţie dificilă, de aceea am hotărât să vă plătesc dumneavoastră datoria.” Doar atât spunea în scrisoare, nici semnătura nu am putut să o descifrez, deci nu ştiu cine a fost binefăcătorul meu… Dar gândiţi-vă: am dat în dar 3 ruble, precum văduva bănuţii ei, şi, deja, am primit 300! Dumnezeu, doar Dumnezeu le face pe toate!
Toţi ne-am îngrămădit să o sărutăm pe Lipocika noastră, înduioşaţi, emoţionaţi…
dar vă amintiţi a întrebat-o soţia mea cum aţi învăţat troparul sărbătorii icoanei Maicii Domnului de la Kazan?
cum să nu-mi amintesc a strigat cu vioiciune Lipocika. Se uită, oare, astfel de lucruri?
cum? Ce? au început să cadă întrebările din toate părţile.
toată povestea mea are doar câteva cuvinte: Maica Domnului m-a învăţat!
cum aşa?!
să vedeţi cum! întotdeauna am cinstit foarte mult icoana Maicii Domnului de Kazan şi am avut parte de multe minuni. Cineva mi-a spus într-un rând: „Dar dumneavoastră ştiţi troparul împărătesei Cereşti de Kazan?” Nu-l ştiam. Am început să-l învăţ (e vorba de „Apărătoare grabnică”), dar era atât de lung că nu l-am putut învăţa. Odată, repetându-l, am ajuns chiar să plâng pentru că nu-mi aminteam decât „Apărătoare grabnică” şi mai departe niciun cuvânt. Într-o noapte, după ce am adormit, văd că vine la mine însăşi împărăteasa Cerului şi îmi spune: „De acum vei şti troparul Meu şi ţi-l vei aminti până la moarte!” Din cauza emoţiei, m-am trezit toată în lacrimi şi, desigur, troparul acesta mi-l amintesc şi acum4.
4 Este vrednic să amintim că prietena noastră, Olimpiada Teodorovna, s-a sfârşit pe data de 14 octombrie 1911, Şi a noua zi de pomenire a fost pe data de 22 octombrie, de ziua icoanei.
15
Dar de ce, oare, Lipocika noastră îşi bate capul cu feluriţi profesori care reevaluează lucrurile de valoare?!
10 iulie
O controversă cu Lipocika. Moartea unei cursante şi vederea raiului
Am avut iarăşi o controversă cu Lipocika.
hristos, prin moartea Sa pe cruce, pe toţi i-a mântuit! a ţipat ea la mine. Aţi auzit? Pe toţi! Nu vreau să cunosc ideile dumneavoastră despre Hristos, ca ale unui inchizitor din Evul Mediu…
Sărmana noastră Lipocika, la un moment dat, a fost o vizitatoare sârguincioasă a unor renumite cercuri filosofico-religioase: acestea i-au încurcat cel mai mult căpşorul…
chiar şi necredincioşii şi cei care se împotrivesc lui Hristos nu sunt lipsiţi de partea lor în împărăţia luminii şi vă pot aduce argumentele mele!
vă rog! i-am spus eu.
am nişte dovezi la care nu veţi putea aduce obiecţii.
ce fel de dovezi?
dovezi de sus vedenii mi-a răspuns ea pe un ton liniştit şi serios.
Cunoşteam firea spirituală delicată a Lipocikăi şi credeam în capacitatea ei de a vedea ceva din acea lume, unde rar se dă cuiva să privească fără să fie pedepsit. De aceea am fost prudent.
la cursurile noastre5 învăţa o cursantă destul de bună şi foarte simpatică, dar, din păcate, omul ei lăuntric
5 Olimpiada Teodorovna a fost timp îndelungat directoarea unor cursuri pentru femei, destul de cunoscute la Petrograd.
16
Împietrit şi hrănit cu totul de duhul vremii, nu numai din cauza necredinţei, dar şi de împotrivirea cea mai rea, de vrăjmăşia faţă de tot ce aparţinea credinţei. Această fată s-a îmbolnăvit, şi doctorii au stabilit că nu mai avea mult de trăit. Văzând că sfârşitul ei este aproape, am început, puţin câte puţin, să o conving să se întoarcă la Biserică, dar mai ales să se spovedească şi să se împărtăşească cu Sfintele lui Hristos Taine. Nu a vrut să mă asculte şi aşa a murit în vrăjmăşie faţă de credinţa ortodoxă. Dumneavoastră ştiţi clădirea unde se ţineau cursurile noastre şi vă amintiţi că deasupra locuinţei mele se găsea biserica noastră. În această biserică a fost aşezat sicriul până la înmormântare. În ajunul înmormântării, înainte de culcare, am intrat în biserică şi m-am rugat lângă sicriu, aşa cum am putut, din toată inima, pentru liniştea sufletului cursantei mele, am coborât la mine în casă, mi-am făcut rugăciunea înainte de somn, m-am culcat şi mă gândeam la destinul ei de dincolo de mormânt. Am vrut chiar să sting lumânarea, dar nu am putut adormi din cauza gândurilor grele… Am citit din Evanghelie… Nu puteam dormi, stăteam cu ochii deschişi şi cu lumânarea aprinsă! Dormitorul meu avea patru ferestre: două pe un perete şi două pe altul, iar între ferestre era câte o nişă. Deodată, în una dintre aceste nişe a apărut în faţa mea, ca şi cum ar fi fost vie, figura adormitei aşa cum era ea de obicei şi cum mă obişnuisem să o văd: în rochie şi cu o năframă aşa cum se îmbrăcau elevele noastre. Figura a dispărut. În aceeaşi clipă, cealaltă nişă a dispărut ca şi cum s-a dat în lături, şi înaintea ochilor mei a apărut ceva neînchipuit de frumos, că inima mea a încremenit de încântare. Am sărit din pat şi am avut timp să strig doar „Ah!” şi totul a dispărut. Până ce mi-am venit în fire, tabloul văzut se ştersese din memorie şi doar inima continua să freamăte de încântarea celor văzute şi care nu pot să fie exprimate de limba omenească. Când m-am mai liniştit, am luat o hârtie şi un creion, care se găseau întotdeauna pe o măsuţă în dormitor,
17
şi am vrut să schiţez măcar umbre… Dar nu am putut, deoarece o asemenea imagine nu există nici pe pământ, nici în plăsmuirile omeneşti. În aceeaşi clipă m-am gândit că judecata lui Dumnezeu nu este judecată omenească: mă întristasem pentru destinul de dincolo de mormânt al elevei mele, dar mila lui Dumnezeu mi-a descoperit acel loc al raiului, unde a fost chemată pentru desfătarea sa veşnică.
Nu fără tulburare am ascultat această povestire: inima simţea că în aceste cuvinte este un sfânt adevăr, nu un fals, nu o ademenire demonică, dar în acelaşi timp inima nu se putea împăca cu acea concluzie dedusă de căpşorul confuz al Lipocikăi.
lipocika, cum ai văzut-o pe eleva ta? Ea era într-o nişă, iar vedenia raiului în alta?
-Da!
În acel rai, am continuat eu, aţi văzut-o? Atunci este clar că interpretarea dumneavoastră nu este corectă. Nu poate fi corectă: pentru vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi Hristosul Său nu se poate uni cu dragostea Dumnezeiască în Edenul desfătării. Şi sufletului elevei şi dumneavoastră vi s-a arătat raiul şi lucrul acesta este indubitabil pentru mine, dar pentru acest suflet uşile raiului au rămas închise şi ea nu a intrat şi nici nu putea intra acolo. Altfel ar trebui să ne lepădăm de toată credinţa noastră, lucru pe care nu vi-l doriţi sub nicio formă.
Am spus toate acestea cu impulsivitate şi, spre mirarea mea, Lipocika, înclinată la fiecare pas să mă contrazică, de data aceasta nu mi-a replicat nimic.
Notez cu cea mai mare exactitate evenimentele şi discuţiile zilnice, aşa că am inclus în
18
paginile jurnalului meu şi această discuţie cu Lipocika. Însă acum mă gândesc: sunt eu oare îndreptăţit să judec atât de categoric sufletul acestei cursante a Olimpiadei Teodorovna? Nici Tatăl nostru Ceresc nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului Său (In 5, 22).
13 iulie
Ispită şi mângâiere. Cuviosul Serafim şi monahiile. Povăţuirea unui ascultător din schit
Ieri seară a trecut pe la mine un student în anul IV la Academia Teologică de la Moscova, un oarecare S. I. V.6
dumneavoastră aţi publicat convorbirea Cuviosului Serafim cu Motovilov despre ţelul vieţii creştine? m-a întrebat el.
eu.
aş dori să aflu: aţi găsit, într-adevăr, între hârtiile lui Motovilov, această convorbire sau aţi alcătuit-o dumneavoastră?
cu alte cuvinte, aţi dori să vă convingeţi dacă nu am minţit cu privire la Cuviosul?
dar de ce mă condamnaţi atât de aspru? Simplu: nu aţi atribuit altuia ceea ce vă aparţine?
M-am mirat de atitudinea acestui tânăr, dar nu am vrut să se ruşineze. I-am răspuns fără mânie:
cum aş putea minţi în faţa Cuviosului?
păi, de ce vă întreb?! s-a lăudat el. Eu sunt legat duhovniceşte de o sihăstrie (a dat numele unei sihăstrii renumite din Rusia Centrală) şi acolo unii monahi au dat foc la broşura dumneavoastră care conţine această convorbire, găsind-o eretică.
„Eu nu am minţit în faţa cuviosului, însă monahii acelei sihăstrii nu sunt oare rodul născocirilor tale, prietene?” Am gândit aşa, dar nu am spus-o.
6 Serghei Nicolaevici Voinov, acum ieromonahul Serapion.
19
Astăzi economul nostru a adus la noi două monahii: pe casiera şi prescurăriţa unei mănăstiri din eparhia T. Împreună cu ele a venit şi văduva unui preot.
dacă aţi şti dumneavoastră mi-a spus casiera ce folos aduce unui suflet creştin cartea dumneavoastră! Câtă bucurie duhovnicească ne-a dat convorbirea Cuviosului Serafim cu Motovilov, găsită de dumneavoastră!
începând cu Liturghia de astăzi, eu şi soţia am început să ne pregătim7 pentru data de 19 iulie, ziua Cuviosului Serafim. În aceste zile am avut două astfel de întâlniri! Cine le-a pregătit? Cine le-a pus la cale? Este un lucru minunat!
avem la dumneavoastră o rugăminte a continuat călugăriţa casieră. Nu găsiţi de folos să notaţi ceea ce s-a întâmplat cu noi prin milostivirea Cuviosului Serafim?
O, râul meu dumnezeiesc! Adâncimi fără de fund, inepuizabile sunt străfundurile tale, care tăinuiesc puzderii de peşti, pe care nu le pot încăpea toate mrejele lumii, dacă lumea ar vrea să se apuce de acest pescuit. Dar zvonurile, zgomotul şi negustoria lumii nu dau auzului să audă, ochiului să vadă, ca să se îndrepteze şi Domnul să o vindece….
Maica Agnia, prescurăriţa, a început prima povestirea sa:
„S-a întâmplat în anul când tătucul împărat şi-a trimis oştirile în războiul cu japonezii8. Vă amintiţi cum mergea el prin oraşele unde erau încartiruite regimentele noastre, care încă nu plecaseră la război şi, prin cuvântul său, binecuvântându-i, îi încuraja să meargă în Orientul îndepărtat? Chiar în acel an, eu şi o monahie ne-am pregătit să mergem la Sarov, ca să ne închinăm Cuviosului Serafim. Pentru a ajunge la Sarov, trebuia să mergem prin Riazan, de aici la Sasovo şi de la Sasovo cu caii până la Sarov. La Riazan am schimbat trenul şi s-a nimerit să fie chiar ziua în care
7 A se pregăti are sensul aici de a posti pentru ca într-o anumită zi să te învredniceşti de împărtăşirea cu Sfintele Taine.
8 Războiul ruso-japonez: 1903-1905.
20
suveranul fusese aici şi, din această cauză, toate trenurile au fost oprite. După orarul trenurilor, ar fi trebuit să plecăm de la Riazan în jurul amiezii, dar atunci am plecat abia la 10 seara. În gara din Riazan, din cauza trenurilor restricţionate, erau oameni câtă frunză şi iarbă. Aveam fiecare câte un geamantan şi câte o legăturică. Într-unul dintre geamantane pusesem tot ceea ce era necesar pentru drum: banii, biletele gratuite pentru călătoria de la staţia oraşului nostru până la Optina (după Sarov, trebuia să mergem la stareţii de aici), Într-un cuvânt, fără lucrurile din geamantan nu puteam face niciun pas. În buzunar aveam bani exact cât ne trebuia ca să ajungem până la Sarov.
Când a venit trenul de Kazan, în care trebuia să urcăm, ne-am adunat în grabă lucrurile şi ne-am îndreptat spre vagonul nostru. Ne-am aşezat noi cumva în tren şi acesta s-a pus m mişcare. Până ce ne-am liniştit şi ne-am acomodat, trenul era deja departe de Riazan. Deodată am observat că lipsea geamantanul cel mai important. L-am căutat, ne-am tot gândit, am cumpănit… Geamantanul nu era. Ce să faci? Am plâns în voie, ne-am necăjit, dar cum cu lacrimile nu rezolvi nimic, am hotărât să ne încredinţăm voii lui Dumnezeu şi milostivirii Cuviosului. Am ajuns la Sasovo şi eram pierdute cu firea: am văzut un jandarm şi i-am spus că am pierdut un geamantan.
dar unde a rămas? ne-a întrebat el.
pe peron, i-am răspuns, la intrarea în vagon.
scrieţi atunci că l-aţi pierdut.
Ne-am gândit apoi că nu trebuie să ne pierdem cu firea! Cu ultimele noastre fărâmituri am ajuns până la Sarov, de aici la Diveevo, unde am rămas vreo zece zile, ne-am rugat, am plâns, am postit şi, cu ajutorul unor oameni de bunăcredinţă, ne-am pornit pe drumul de întoarcere la mănăstirea noastră. Despre stareţii de la Optina nici nu mai putea fi vorba.
21
Şi cum ne-am rugat şi am plâns la Cuviosul, doar părintele, sfântul lui Dumnezeu ştie! Am ajuns la Riazan. Ne-am dus la gară să aşteptăm trenul nostru. Am vrut să facem o cerere către şeful staţiei, privind pierderea geamantanului, dar am zis că nu merită: au trecut mai mult de zece zile, ce să mai scriem!…
în gară ne-am aşezat la o măsuţă, am pus alături lucrurile noastre, ne-am uitat sub măsuţă şi sub ea era geamantanul nostru! Ne-am speriat: poate să se întâmple aşa ceva? Ne uităm mai bine: chiar era geamantanul nostru. Nu este gol? L-am ridicat puţin. Nu, era plin, cu toate lucrurile noastre, aşa cum trebuia să fie, neatins. Doamne, dar cum se poate? Mâinile îmi tremurau, am Introdus cheia cu forţa. L-am deschis: toate lucrurile erau la locul lor, nu se mişcase niciun fir de aţă. Dar ce bucuroase am fost! Bucurie ca aceasta nu am mai avut! Am plâns de bucurie şi i-am mulţumit Cuviosului cu lacrimi: «Îţi mulţumim, părinte, îţi mulţumim sfântule al lui Dumnezeu!» Ne-am uitat în jur: sala unde eram o mătura un băiat de vreo 15 ani. L-am chemat la noi:
tu, băiete, totdeauna faci curat aici?
totdeauna.
după ce a plecat împăratul, tot tu ai măturat?
şi atunci am măturat. Mătur în fiecare zi, după fiecare tren.
nu ai văzut aici un geamantan asemănător cu acesta?
nu, nici unul asemănător, nici altul de alt fel nu am văzut!
Asemenea lucruri se fac în timpurile noastre cu ajutorul sfinţilor lui Dumnezeu.”
Cu aceste cuvinte şi-a încheiat povestirea sa maica Agnia. După dânsa, şi maica Augusta, casiera, ne-a spus următoarele:
22
„Ceea ce vreau să vă dezvălui se întâmpla în anul 1901, cu vreo doi ani înainte de a se descoperi moaştele Cuviosului Serafim. Mă îmbolnăvisem grav, aveam o răceală puternică, apoi am făcut pneumonie şi apoi o pleurită purulentă. Îmi venise moartea. Au invitat pentru mine cel mai bun chirurg, s-a întrunit un consiliu, şi pentru că inima abia îmi mai bătea nu s-au hotărât pentru operaţie şi m-au lăsat în voia lui Dumnezeu. Suferinţele mele erau de nedescris. Este de ajuns să vă spun: neavând odihnă nici ziua, nici noaptea, am petrecut fără somn şi fără hrană exact o lună şi nouă zile. Venea noaptea şi mă gândeam: ei, poate Dumnezeu va da să-mi fie mai bine! Venea ziua: poate ziua îmi va uşura suferinţa! Şi aşa au trecut treizeci şi nouă de zile şi de nopţi! A venit şi a patruzecea noapte. Stăteam într-un fotoliu, în chilia mea, pentru că nu puteam să stau culcată. Nu mai era nimeni cu mine în chilie… În faţa fotoliului meu erau două ferestre şi prin ele se revărsa lumina strălucitoare a lunii. Mă istoveam fără somn, mă forţam să adorm şi nu puteam… Deodată, ce văd?! în faţa mea stătea un stareţ ieromonah, cu epitrahil, de statură înaltă, dar puţin adus de spate…
dar tu de ce nu dormi? m-a întrebat dânsul. Doar şi împăraţii, cât sunt ei de împăraţi, şi dorm!
Atunci stareţul mi-a pus mâna pe cap şi în clipa aceea am adormit. Era miezul nopţii. M-am trezit la ora unu şi, cu toate că dormisem doar o oră, m-am simţit atât de întărită încât doctorul care m-a vizitat dimineaţa a hotărât să-mi facă o perforaţie, pe care am suportat-o cu uşurinţă şi curând m-am vindecat cu totul.
Cine a fost sfântul lui Dumnezeu, care m-a vizitat, nu am aflat: mă gândeam la sfinţitul mucenic Antipa doctorul sau la alt sfânt dintre cei proslăviţi de Biserica Ortodoxă, dar la stareţul de la Sarov nu m-am gândit nicidecum, credinţă în el nu aveam şi nici faţa nu i-o cunoşteam. După solemnităţile de la Sarov, a venit la noi vlădicul eparhiot, şi
23
ca dar pentru mănăstirea noastră a adus icoana Cuviosului Serafim, sfinţită la sfintele sale moaşte. De cum m-am uitat la această icoană, l-am recunoscut pe vindecătorul meu.
Notam aceste cuvinte după plecarea vizitatoarelor mele şi am auzit că mi se adresează cineva din camera vecină:
dumnezeule, miluieşte-ne! Se poate intra la dumneavoastră?
Când m-am întors, era un rasofor din schit, ascultătorul Nichita9.
de mult timp n-am mai fost la dumneavoastră! Dar astăzi, o putere nevăzută m-a trimis aici. Bună ziua!
A intrat în birou.
v-am tulburat: dumneavoastră scrieţi ceva?
vrei să asculţi?
binecuvântaţi: vreau foarte mult!
I-am citit.
ei, zice el, se poate ca însuşi sfântul lui Dumnezeu să mă fi adus astăzi la dumneavoastră!
dar ce s-a întâmplat?
să vedeţi! Sâmbătă i s-a pus polieleu. Eu cred tare puţin în acest sfânt şi nu am vrut să merg la polieleu. M-am gândit că duminică este oricum sărbătoare, sâmbăta este priveghere, de ce să mă ostenesc atâta?! Iată, tătucul meu, cât de primejdios umblăm! a oftat părintele Nichita, întristându-se de necredinţa şi de indiferenţa sa.
Părintele Nichita se trăgea dintr-o familie de rascolnici şi, împreună cu laptele mamei sale, a supt şi neîncrederea în sfinţenia tuturor nevoitorilor, care au trăit după patriarhul Nicon. El recunoaşte acest neadevăr, se luptă cu el,
9 Nichita Sucikov, acum Nestor.
24
Diavolul stă la pândă ca un şarpe ca să-şi scoată dintele otrăvit
Mi-a povestit şi văduva unui preot cum s-a vindecat de tuberculoză cu rugăciunile Cuviosului Serafim, pe timpul când încă nu i se cântau molebenuri10, ci, la mormântul lui, se slujeau panahide, şi astfel de minuni ale milostivirii sale sunt ca stelele pe firmament….
14 iulie
Vestea sfârşitului duhovnicului meu. Ultima lui scrisoare trimisă mie. Vestea sfârşitului protoiereului de Valdai
Ieri, la ora 4 după-amiază, am primit o telegramă de la Oriol, care conţinea câteva cuvinte: „A murit părintele Petru Rojdestvenski.”
Sufletul său sfânt să moştenească împărăţia Cerului! Părintele Petru, protoiereul Bisericii Sfântul Gheorghe şi membru al administraţiei eparhiale din Oriol, a fost duhovnicul meu timp îndelungat, prieten spiritual şi un rugător neadormit. Anul trecut, în „Convorbiri treimice”, am tipărit o broşură intitulată Secerişul vieţii şi aici am descris, printre altele, moartea dreptului Mitroşa. Acesta a fost fiul părintelui Petru. Când broşura mea a văzut lumina tiparului, am trimis-o părintelui şi, drept răspuns, am primit o scrisoare plină de iubire fierbinte. În această scrisoare îmi mulţumea pentru cadou şi mai scria:
„Citind povestirea dumneavoastră despre sfârşitul lui Mitroşa al nostru, eu am plâns cu adevărat, iar soţia nu şi-a
10 Slujbă de mulţumire, tedeum, rugăciune stăruitoare (n. red.).
25
găsit puterea să o asculte până la capăt, a început să plângă şi s-a dus în altă cameră. Cred că altădată, după ce eu am plecat de acasă, a citit-o singură, deoarece cărţulia se afla în camera ei, pe masă… Vă mărturisesc că mult timp nu l-am văzut pe adormitul Mitroşa în vis, dar cu vreo trei zile înainte de a primi de la dumneavoastră scrisorile şi cărţuliile, l-am văzut foarte clar umblând prin camera soţiei, îmbrăcat într-o redingotă. Mitroşa era într-o stare sufletească bună. Bucuros de o aşa vedenie, am strigat: «Mitroşa!» şi tot atunci m-am trezit. Acest vis l-am povestit imediat soţiei, care se pregătea să meargă la Liturghie. În ziua aceea a slujit părintele Simeon şi i-a poruncit să ia o prescură ca să-l pomenească pe Mitroşa…”
Această scrisoare am primit-o în decembrie, anul trecut. Atunci părintele l-a văzut în vis pe Mitroşa, acum, după jumătate de an, îl vede deja faţă către faţă, în veşnicia nesfârşită şi necercetată.
Să moşteniţi împărăţia Cerului scumpii mei adormiţi şi să nu mă lipsiţi acolo de rugăciunile voastre!…
Ciudată coincidenţă! Astăzi, din Valdai, unde am trăit cu soţia în 1906, am primit o scrisoare, în care eram anunţat că pe data de 12 iulie s-a sfârşit protoiereul Catedralei, părintele Pavel Lebedev. L-am iubit foarte mult pe acest minunat om şi săvârşitor cu inimă curată a Tainelor Dumnezeieşti. În aceeaşi zi, în nordul şi în centrul Rusiei s-au săvârşit din viaţă doi protoierei, apropiaţi nouă cu duhul: unul Petru şi celălalt Pavel. Poate să nu existe nicio legătură duhovnicească reală între aceste două evenimente, dar în imaginaţia mea ei s-au legat, parcă, într-o anumită simbolistică.
26
19 iulie
Ziua Cuviosului Serafim.
Comportarea ciudată a musafirei noastre.
O moarte straşnică
Ziua Cuviosului Serafim! Câte amintiri sfinte mă leagă de această mare zi!… Da, acest om plăcut lui Dumnezeu a tras o brazdă adâncă, cu binefăcătorul său plug, în ţarina vieţii mele, semănând-o cu sămânţa care ar putea să aducă rod însutit. Vai mie, rob nenorocit!
Astăzi, eu şi soţia ne-am împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine. Doamne, uneşte-ne cu Tine în viaţa cea veşnică!
Lipocika noastră stă încă la noi, dar continuă, sub diverse motive, să nu meargă nici la biserică, nici la stareţi. Stă în ea un fel de duh, care se împotriveşte oricărui fel de sfinţenie, şi nici nu vrea să audă ca să meargă undeva dincolo de ograda noastră, în afară de pădure.
scumpă Lipocika i-am spus eu îmi este groază de comportarea dumneavoastră: aţi venit aici la aşezământul stareţilor şi nu vreţi să vedeţi pe niciunul dintre ei.
ei, mi-a răspuns Lipocika, cu tonul unui copil capricios, sunt îngrozitori: mă iau şi mă ceartă şi mă osândesc.
ce este cu dumneavoastră?! La noi, la Optina, vin oameni ca să primească mângâiere de la stareţi, nu ca să fie certaţi.
nu! s-a încăpăţânat dânsa. Sunt îngrozitori şi nu mă duc la dânşii.
lipocika! Nu vă temeţi de stareţi, ci de un demon care se ţine de dumneavoastră: acesta nu vă lasă nici la stareţi, nici la biserica lui Dumnezeu şi nici la mormintele stareţilor.
27
de unde aţi scos toate astea?! mi-a replicat cu ciudă Lipocika. Demonul? De unde a venit la mine?
de la întrunirile filosofico-religioase, unde v-aţi deprins să alergaţi după căile cele noi.
dumneavoastră spuneţi! Eu nu cred în demonii dumneavoastră; nu există niciun fel de demoni, iar dacă au fost cândva, Hristos i-a biruit şi i-a alungat pe toţi, iar acum nu mai există.
Nu pentru prima oară, pe această temă, între mine şi Lipocika s-a încins un dialog îndelungat, care s-a transformat în ceartă şi s-a încheiat cu ţipetele furioase ale Lipocikăi. Am fost asurzit de ţipetele acesteia.
Astăzi, la ceaiul de dimineaţă, aceeaşi Lipocika, cu spume la gură, respingând existenţa demonilor, ne-a povestit din amintirile sale următoarele:
„Când şcoala noastră era condusă, în calitate de patron, de o oarecare A.11, fiica unei persoane foarte suspuse, apropiată de înalta curte a adormitului suveran Alexandru III, această A. mă iubea foarte mult, mă numea «doctor fără de arginţi» şi, fără să ţină cont de notabilitatea sa şi de faptul că era şefa mea, se comporta cu mine foarte simplu, ca şi cu o apropiată, bună cunoştinţă. Mergeam adesea în casa ei şi acolo, uneori, aveam ocazia să mă întâlnesc cu mama ei, prinţesa V.12 Doamne, Dumnezeule, ce femeie mai era! Câţi oameni orgolioşi, îngâmfaţi, celebri şi bogaţi am văzut în viaţa mea, dar de o aşa mândrie, o aşa autoritate, cu o aşa atitudine dispreţuitoare în relaţiile cu oamenii din pătura socială de jos, nicicum nu am mai întâlnit! Chiar fiica sa, o femeie deosebit de inteligentă, independentă şi, de asemenea, autoritară, se afla sub presiunea măreţiei nepătrunse a mamei sale. Se nimerea să beau un ceai cu A., să
11 Maria Vasilievna Dumovo.
12 Prinţesa Kociubei Elena Pavlovna făcea parte din suita împărătesei Maria Teodorovna, născută Bâkova.
28
discutăm ceva plăcut şi deodată se anunţa: «Prinţesa V.!» «Este mămuca!» spunea A. şi se repezea în întâmpinarea mamei sale chiar în camera paznicului, laintrare, iar eu, o gânganie neînsemnată, mă târam în cel mai îndepărtat colţ al biroului şi acolo luam, din timp, cea mai umilă figură. Când intra prinţesa, fără să ies din colţul meu, făceam în faţa ei o aşa plecăciune încât capul aproape că se atingea de pământ. Şi drept răspuns primeam un semn aproape invizibil, din sprâncenele măreţei prinţese. O iubeam din toată inima pe A. şi de dragul ei nu socoteam un păcat toată această comedie.
Şi iată, a venit timpul să fie smerită şi această măreţie, prin calea pe care merg şi săracii şi împăraţii: prinţesa s-a îmbolnăvit grav şi trăgea să moară. Avea o aşa boală încât trebuia să fie ajutată în fiecare clipă, altfel, de la patul de suferinţă, s-ar fi împrăştiat o duhoare insuportabilă. Măreţia ei a trebuit să suporte aşa ceva!… Era nevoie de o infirmieră experimentată şi inteligentă. A., fiica ei, a cerut ca acest post să fie ocupat de către cea mai bună elevă a şcolii, o oarecare Zibold, care, cu toate că era luterană, era o fată foarte credincioasă. Această elevă vorbea trei limbi europene, în afară de rusă şi profesia o cunoştea minunat. Această Z. a petrecut la patul de suferinţă al prinţesei tot timpul bolii, până la ultima răsuflare. Şi ce moarte îngrozitoare a avut! Atunci când Z. mi-a povestit, având impresii proaspete, câteva episoade ale sfârşitului acesteia, tremura de parcă avea friguri, din cauza groazei trăite, molipsindu-mi de frică şi inima mea înspăimântată.
Suferinţele prinţesei erau insuportabile, dar oricât de grele, ele nu au putut înfrânge mândria deşartă a inimii sale îngâmfate: în intervalele dintre crizele chinuitoare, când se simţea mai bine, prinţesa nu se gândea la sufletul său, nici la viaţa veşnică, nici la păcatele sale, ci doar la faptul că nu vin să o viziteze cei pe care îi considera mai înalţi decât dânsa. Şi când a avut loc acest eveniment mult aşteptat, atunci
29
a început ceva care a făcut-o pe această elevă să nu-şi mai revină timp îndelungat. Doar ce s-a deschis uşa pentru importanţii vizitatori şi prinţesa, care se aflase până atunci într-o bună dispoziţie sufletească, deodată parcă s-a speriat de ceva şi a început să ţipe cu voce furioasă:
salvaţi-mă! Salvaţi-mă!
ce s-a întâmplat, prinţesă? A zis Z. şi s-a dus în fugă la ea.
salvaţi-mă! Priviţi încolo: nu vedeţi cum vin spre mine, de peste tot, duhurile răutăţii? Iată-le! Iată duhul mândriei… Salvaţi-mă! Salvaţi-mă!
Din acest moment a început chinul crudelor vedenii demoniceşti, şi acest chin, care parcă se lungea la nesfârşit, nu s-a întrerupt decât când sufletul mândru a părăsit trupul istovit de boală, în mâinile Ziboldei. În tot acest timp, prinţesa a fost conştientă deplin. I-a recunoscut pe toţi cei care au venit la patul ei de suferinţă şi pe toţi i-a rugat să o apere de atacurile şi ameninţările demonice. Z. a mea a fost profund marcată de groaza încercată atunci şi de gemetele care îi sfâşiau sufletul, de sentimentul puterii nevăzute a răului şi a urii ucigătoare de oameni.”
După ce Lipocika şi-a sfârşit povestirea, a început împreună cu soţia un dialog însufleţit despre amintirile comune din şcoală, despre A., despre Z., despre prinţesa V… Iar eu stăteam şi mă gândeam: care este logica după care se conduce Lipocika, povestind asemenea istorii, dar negând totodată existenţa duhurilor răutăţii, care au o participare vie şi vădită?!
Iată, ele sunt rodul căutării „noilor drumuri” la diferite întruniri filosofice şi, chipurile, religioase! Sar oamenii în „adâncurile satanice” spre triumful şi bucuria găştilor demoniceşti, care rătăcesc acum pretutindeni, fără nicio piedică.
30
21 iulie
întoarcerea părinţilor noştri de la congresul monahal. Semnele vremii. Plecarea prietenului nostru
Părinţii noştri s-au întors de la congresul monahal: părintele Varsanufie pe data de 17, iar părintele arhimandrit, pe data de 18, seara.
Astăzi, părintele arhimandrit a intrat pe la noi. A rămas mulţumit de călătoria sa. A stat la noi vreo douăzeci de minute (se pare că este a doua vizită la noi, în cei doi ani de vieţuire la Optina), ne-a spus câte ceva din impresiile sale de la congres, apoi s-a întors la mănăstire. M-am dus şi l-am însoţit. Am ajuns la spitalul mănăstirii. Lângă spital era o căruţă cu un cal al mănăstirii, înhămat la ea.
sunteţi un amator de „semne ale timpului”, iată un „semn” mi-a spus părintele arhimandrit arătându-mi căruţa. Azi-dimineaţă venea la noi, de la Kozelsk, un băiat care zice că a mai fost la noi, cândva. Pe drum s-a întâlnit cu nişte prieteni şi au mers în pace împreună. Pe lângă Optina s-au certat pentru ceva şi prietenii au început să-l bată: i-au rupt o mână, nişte coaste, i-au spart capul şi l-au aruncat în Jizdra. În râu s-a dezmeticit, a trecut înot apa şi s-a târât până la spitalul nostru. Părintele Pantelimon (felcerul) s-a mirat cum de a putut să ajungă la noi cu atâtea răni. Acum îl ducem la un chirurg, la spitalul orăşenesc.
Dacă aş menţiona toate aceste semne în jurnalul meu, nu mi-ar ajunge nici locul, nici timpul: acum este plină de acestea toată viaţa nenorocită a ruşilor, care a sărit de pe şine. Mânia lui Dumnezeu nu este departe.
31
Astăzi pleacă de la noi sărmana noastră Lipocika, nemulţumită şi indispusă.
am vrut să vă ascult vorbind despre Hristos, dar v-am auzit vorbind numai despre diavoli. Nu şi-a găsit linişte inima mea.
Lipocika nu a fost nici la stareţi şi nici la biserică, doar la părintele Anatolie, la care soţia mea a izbutit totuşi să o ducă. Ce să faci?! Nu ne sunt date nouă măsurile prin care să ajungem la inima Lipocikăi, unde, după toate semnele, s-a făcut un cuib pentru „înnoitori”13 şi „căutători de Dumnezeu”14, în duhul mândriei protestante. Dar cât aş fi vrut să avem şi eu şi ea mai multă inocenţă în inimă şi în minte!…
23 iulie
Pastorala congresului monahal.
O ştire din Spania. „ Contemporanul Kaliostro ”. Predica sfârşitului lumii. Începe pregătirea pentru ceva ce încă nu a mai fost
în numărul de astăzi al ziarului „Clopotul” s-a tipărit pastorala congresului monahal către toţi monahii ruşi. Aceasta se încheie cu cuvintele: „O, preaiubiţi fraţi! Timpul nevoinţei a sosit. Cine ştie? Poate se împlinesc semnele timpului, poate este aproape ceasul înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu, ceasul ca noi să ne trezim din somn! Este
13 Curent în Biserica Ortodoxă Rusă la începutul secolului al XX-lea, care accepta doctrina marxistă.
14 Curent filozofico-religios în Rusia, la începutul secolului al XX-lea.
32
timpul să ne pregătim făcliile noastre ca să-L întâmpinăm pe Mirele Ceresc… Dacă oamenii simpli şi temători de Dumnezeu, privind cu frică la triumful răului de pe pământ, luând aminte la calamităţi — secete, timpuri potrivnice, foamete, epidemii spun: «Nu au venit cele din urmă timpuri?»; dacă făptura neînsufleţită suspină împreună cu noi şi ne compătimeşte, se înfioară şi pământul se cutremură, înghiţind în groaznice cutremure mii de oameni şi dărâmând în câteva minute oraşe înfloritoare, nu trebuie ca şi noi să luăm aminte la glasul tunetelor lui Dumnezeu, care ajung pe pământ, şi să ne pregătim, auzind glasul trâmbiţei Arhanghelului, care în ultima zi a lumii va învia morţii?… Ne îndreptăm spre voi vocea noastră cea îndurerată, chemarea din mormânt a egumenului nostru ceresc şi a toată Rusia, Serghie. Domnul este aproape, este timpul să ne trezim din somn! Amin.”
Acestea vin din mănăstirea lui Serghie.
Dar de peste hotare, aflu următoarele: „Daily Telegraph” telegrafiază de la Barcelona: „Zeci de preoţi şi monahii au fost înjunghiaţi fără milă15. Unii au fost ucişi în altare, îngenuncheaţi înaintea Răstignirii, alţii încercând să-şi apere cu bravură lucrurile sfinte de răsculaţi. Aceştia din urmă au incendiat case peste tot. Întreg oraşul părea învăluit într-o mare de foc. Mulţimea a împiedicat ambulanţele Crucii Roşii să Intre în mănăstire. Monahiile au murit de vii în clădirile incendiate. Nimeni nu a acordat muribunzilor vreun ajutor… Aproximativ 10.000 de revoluţionari în procesiuni nesfârşite au trecut pe străzile oraşului, ducând în beţe şi în prăjini capete tăiate şi alte părţi carbonizate din trupurile jertfelor acestora, strigând vivat şi cântând Marseilleza.”
Altă telegramă: „Server (Spania). «Ziarele spaniole afirmă că din data de 26 până în data de 30 iulie (stil nou) au fost incendiate 35 de mănăstiri şi biserici».”
15 În timpul răscoalei organizate de Forrero.
33
Astfel de ştiri ne dăruieşte Lumea Veche, din „ţara mariei Preacurata”, aşa cum numeau Spania călătorii ce treceau pe aici. Dar sunt ştiri şi din Lumea Nouă, care sunt în legătură cu pastorala congresului monahal şi cu observaţiile şi presimţirile mele, care mi se par şi mai îngrozitoare. Aceste ştiri ni le comunică ziarele americane. Iau extrase din două ziare de la Petrograd: „Lumina” şi „Foaia de Petrograd”.
Iată ce scrie „Foaia de Petrograd” în articolul „Noutăţi despre contemporanul Kaliostro”:
„Noi am mai informat cititorii noştri despre misteriosul doctor, vrăjitor şi prezicător care a apărut la Boston şi a prezentat documente eliberate de unul dintre regii Franţei, cunoscut în istoria Europei drept Kaliostro.
Toate caracteristicile exterioare ale ambilor Kaliostro ale celui contemporan şi ale celui care a trăit în urmă cu un veac şi jumătate coincid până la cele mai mici amănunte. Ultimele ziare americane oferă noi mărturii despre doctorul din Boston, care atrage atenţia iancheilor practici şi reci. Poliţia secretă din New York, care se interesează foarte mult de personalitatea misterioasă a contemporanului Kaliostro, a dat de provenienţa acestuia. Este un necunoscut, fiul grădinarului Oscar Braudner, care încă mai este în viaţă. Dar amănuntele privitoare la apariţia lui în casa grădinarului sunt enigmatice şi irită curiozitatea americanilor. Se pare că doctorul nu este fiul natural al grădinarului, ci un copil abandonat. În ajunul unui nou an (nu se precizează care), grădinarul a auzit o bătaie în uşă şi lătratul tărăgănat al câinelui. Deschizând uşa, Braudner a văzut un pachet nu prea mare, în care se mişca copilul, iar după gard, departe, se vedea un câine negru care fugea de mânca pământul. Braudner nu a găsit niciun fel de urme omeneşti în jurul casei sale.
Copilul abandonat a fost educat cu mare greutate de către grădinar, pentru că era mut. La vârsta de 14 ani, tânărul
34
John a părăsit casa grădinarului şi a dispărut timp de aproape cinci ani. Întorcându-se acasă, a adus mult aur în lingouri şi a explicat că învăţase în munţi, lângă Saltillo, la nişte necunoscuţi. John începuse să vorbească, chiar dacă o făcea cu greutate.
Braudner a fost martorul unor experimente ciudate. Grădinarul avea un cal rău, pe care cu mare greutate reuşea să-l înhame. Calul muşca şi lovea cu picioarele pe oamenii care se apropiau de el, astfel încât trebuia să-l ţină cu zăbala în gură în timp ce lucra. Tânărul Braudner a intrat în grajd şi apropiindu-se curajos de cal l-a privit în ochi. Calul a început să tremure cu tot corpul şi de atunci s-a liniştit. Altădată, prinzând un şarpe otrăvitor Tuala, tânărul, dintr-o singură privire, l-a prefăcut în băţ şi, netezindu-l pe spate, l-a silit să scuipe otrava. Când mergea prin pădure, păsările veneau la el din toate părţile, parcă atrase de o putere.
Petrecând doi ani acasă, tânărul a plecat la Baltimore, unde a audiat cursuri de ştiinţe medicale, după care a călătorit şi a făcut vindecări.
Puterea sa de hipnotizare scria «New York Herald» este fără margini: porunceşte din priviri şi astfel stăpâneşte oameni şi animale sau le atinge cu mâna sa lungă şi slabă.
Doctorul misterios a plecat acum la New Orleans şi la cortul său (trăieşte într-un cort), pe câmp, lângă un abator, se scurg mii de oameni. Vin să se vindece, să fie sfătuiţi, să li se prezică.
Acum el scrie pe bucăţi de lemn parfumat un neschimbat semn D16 la fiecare simbol tainic, înfăţişat ca un triunghi în care este un alt triunghi înscris într-un cerc.
Ziarele certifică un număr de vindecări.”
16 Oare nu G? De la Gnosis = învăţătură filosofico-religioasă alcătuită din doctrinele Orientului, din creştinism, din filosofia lui Platón şi din cabala. Unul dintre reprezentanţii tipici a acestei false Şi satanice învăţături a fost Simón magul (sec. I); a urmat Menandru, Cerint, Filon şi mulţi alţii. Dar D ar putea însemna Şi diavolul.
35
Despre aceeaşi misterioasă personalitate, revista „Lumea” scrie:
„Deja am comunicat cititorilor noştri despre doctorul numit Kaliostro contemporanul. Acum se transmit despre el ştiri noi, tare stranii.
în oraşul Charlestone, la distanţă de 48 de ore de Boston, unde locuieşte acum Kaliostro, s-a îmbolnăvit un mare patron din industria peştelui, Peter Slaven. Doctorii din tot oraşul s-au unit într-un consiliu şi au hotărât că Slaven are un acces acut de angină pectorală şi că deznodământul bolii, având în vedere vârsta înaintată a pacientului, ridică multe temeri. Deznădejdea rudelor nu avea margini. Cineva le-a amintit de misteriosul doctor din Boston, despre care vorbeau atât de mult ziarele americane. S-au agăţat de această ultimă nădejde şi au trimis la Boston o telegramă unei rude a domnului Slaven, rugând-o să le aducă doctorul. Dar nu mică le-a fost mirarea, chiar groaza, când, la o oră după trimiterea telegramei, în casa lor a intrat misteriosul Şi tăcutul doctor din Boston. Consultând bolnavul, i-a dat câteva picături, după primirea cărora, bolnavul, care se sufoca, a adormit adânc. Tăcutul doctor a stat tot timpul la patul bolnavului, iar când acesta s-a trezit, el s-a ridicat, l-a privit ţintă în ochi şi a zâmbit.
Bătrânul Slaven, mulţumindu-i salvatorului său, l-a rugat să profite de ospitalitatea casei şi i-a promis o mare sumă de bani. Dar Kaliostro a refuzat şi una, şi alta. După cum obişnuia, şi-a instalat un cort în câmpie, departe de casele oraşului, iar banii primiţi cu de-a sila i-a dat la întâmplare chiar în stradă. A doua zi, la cortul misteriosului doctor se strânseseră sute de oameni, toţi primeau ajutor de la Kaliostro şi primeau ca amintire de la dânsul tainicele amulete din lemn parfumat.
Bătrânul Slaven s-a îndreptat curând şi povestea că atunci când a înghiţit picăturile a simţit înlăuntrul său, parcă, o răbufnire de foc şi apoi a căzut imediat într-un somn
36
adânc. Mai interesant e faptul că bătrânul era un pic surd, iar acum aude clar.
Jurnalistul Dored, un corespondent din New York, a discutat cu Kaliostro cu prilejul apariţiei sale la Charlestone, fără să fi avut invitaţie, căci aceasta nu avusese timp să ajungă la dânsul. Ciudatul doctor a răspuns scriind pe o hârtie: «Acum trei zile am auzit o voce care mă chema la Charlestone. Totdeauna mă supun unei astfel de chemări neînţelese şi de aceea am plecat. La gară am luat un ziar şi am citit despre boala lui Slaven şi m-am dus acasă la dânsul.»
Nu este lipsit de interes anunţul unor ziare americane că misteriosul doctor din Boston, acum câteva săptămâni, împărţea amulete vopsite în negru, în locul celor albe. La întrebarea despre această schimbare, el a răspuns: «Simt că duhul oamenilor negri este mai puternic decât al albilor. Are loc o mare victorie a negrilor şi în cinstea focului strălucitor al sufletelor acestora, eu împart amulete albe».”
Las la o parte aceste anunţuri cu iz de basm ale ziarelor americane şi ruseşti. Nu le-aş fi dat o atenţie deosebită, dacă ar fi altfel de vremuri, dar… În Spania lui Ferrero dau foc şi dărâmă biserici şi mănăstiri, aruncă în foc preoţi şi monahi; în Franţa Crucea Domnului este aruncată din toate instituţiile de învăţământ… Iar în Rusia?… Au trecut doar 3-4 ani de când evreii, obrăzniciţi peste măsură, în mod deschis profanau lucrurile noastre sfinte pe străzile oraşelor şi strigau: „Noi vi L-am dat pe Dumnezeu, vă vom da şi împăratul!”
Da! Este timpul să luăm aminte la ceea ce se petrece acum în lume, străduindu-ne să prindem, în zgomotul evenimentelor ce se succed în fugă, sensul lor tainic, luminând ascunzişurile lor cu lumina Sfintei Scripturi şi a Tradiţiei.
37
Pentru cei ce vor să vadă, în toată lumea se pregăteşte ceva oamenilor, care, după cuvântul lui Dumnezeu, nu a mai fost şi nici nu va mai fi…
25 iulie
Nici porţile iadului nu vor birui Biserica lui Dumnezeu. Cuviosul Makarie Jeltovodski şi postul Sfinţilor Apostoli.
Sfârşitulprotoiereului de Valdai. „înnoitorii”.
Cât de periculos este să nu împlineşti poruncile stăreţeşti
Oricât s-ar năpusti porţile iadului împotriva Bisericii lui Hristos, îndepărtându-i de la dânsa pe cei neputincioşi în credinţă, prin semne mincinoase, viaţa celor credincioşi se conduce prin pronia lui Dumnezeu şi râul Dumnezeiesc al pribegilor şi pelerinilor, tot aşa de imperturbabil şi de împăciuitor, îşi poartă apele sale adânci, limpezi Şi luminoase în marea cea sfântă şi neţărmurită a patriei Luminii neînserate.
Iată ce scrie soţia acum văduvă a părintelui Pavel Lebedev, protoiereu de Valdai:
„Mă pregăteam să vizitez Sihăstria Optina luna aceasta, dar adormitul m-a convins: «Vei merge după, acum avem de construit!» Construim o casă, dar nu m-am gândit că o voi termina singură de construit.
Luni, scumpul meu Pavel Vasilievici s-a dus la utrenie, iar eu am adormit. Deodată aud o voce de femeie: «Părintele Pavel nu îţi va termina de construit casa!» M-am întors în vis pe toate părţile, dar nu am văzut pe nimeni. Am întrebat: «Cum să nu o termine?! De ce?» «Aşa trebuie!» am primit răspuns. «Dar noi avem datorii. Cu ce să o termin?»
38
«Aşa trebuie, este voinţa lui Dumnezeu!» mi-a răspuns vocea şi m-am trezit.
Acest vis nu mi-a mai ieşit din minte şi mă durea inima. I l-am povestit lui Pavel. El a zis:
poate să se întâmple orice: este posibil să nu o termin de construit!
Sâmbătă, înainte să se culce i-a spus lui Serioja (fiului):
se prea poate ca visul mamei să se împlinească şi eu să mor.
Joi, până la prânz a scris nişte hârtii, vineri, stând în pat, i-a dictat lui Serioja, sâmbătă a zis că spre seară va merge la Zimogorie17, iar duminică, la ora 9 dimineaţa a încetat din viaţă!”
Cât de măreţ, de simplu şi de înduioşător!
❖
S-a răspândit un zvon că unul dintre optineni îl sfătuieşte pe părintele arhimandrit să taie pinii seculari dintre mănăstire şi schit, deoarece oricum putrezesc la rădăcină din cauza bătrâneţii.
Astăzi a venit prietenul nostru din schit, părintele Nectarie. I-am povestit cele auzite.
lucrul acesta nu se va întâmpla, a strigat cu vioiciune părintele Nectarie, deoarece marii noştri stareţi au poruncit ca nimeni să nu se atingă în veci de pădurea dintre schit şi mănăstire; nu au permis să se taie tufele, darămite copacii seculari…
Apoi mi-a dezvăluit aceasta:
înainte de a muri stareţul Lev, acesta a poruncit ca în schit, în ziua adormirii sale, să fie pomenit de fraţi cu o
17 Un sat mare, învecinat cu Valdaiul.
39
„mângâiere”, adică să li se dea clătite. După moartea sa, stareţii noştri, părintele Moisei şi părintele Macarie au statornicit ca în această zi să se slujească o panahidă în sobor. Această poruncă s-a păstrat multă vreme, până în zilele egumenului Isaachie18 şi ale stareţului Ilarion, conducătorul schitului. În timpul lor a apărut o ispită. În ajunul zilei de pomenire a părintelui Lev, a venit la egumen paracliserul Teodosie şi a zis: „Mâine nu se cade ca să slujim în sobor”. Egumenul a insistat: „Dar eu vreau!” Şi ce s-a întâmplat după aceasta?! Teodosie a avut un vis: stareţul Lev l-a apucat de grumaz, l-a ridicat până la crucea clopotniţei şi l-a ameninţat de trei ori: „Acum te arunc!” Şi i-a arătat o prăpastie îngrozitoare care se căsca sub clopotniţă. Când s-a trezit, Teodosie a simţit o durere între umeri, unde s-a făcut un buboi. A suferit mai bine de o lună şi era să moară. De atunci şi-au venit în fire, căci era gata-gata să nu mai slujească în sobor, în această zi de pomenire a stareţului Lev. Dar în aceeaşi zi, ucenicul de chilie al părintelui Ilarion, monahul Nil, a insistat să nu se mai facă mângâiere pentru fraţi, adică clătite. „Părinte, a zis acesta, câtă făină de patiserie trebuie să cheltuim, trebuie să le coacem în bucătăria muncitorilor şi să-i ospătăm şi pe aceştia… De unde să luăm atâta făină?” Şi aşa l-a determinat pe conducătorul schitului să nu mai dea clătite fraţilor. Lui i s-a întâmplat ceva mai serios decât furunculul părintelui Teodosie. Din acea zi părintele Ilarion s-a îmbolnăvit, şi până la sfârşitul vieţii nu a mai fost în stare să săvârşească Dumnezeieştile slujbe; iar Nil a fost lovit de lepră, din care cauză a şi murit. Cât a mai trăit, era atât de slab, încât un muncitor îl ducea la biserică în cărucior. Mai mult decât atât: în noaptea când s-a luat acea nenorocită hotărâre de anulare a „mângâierii”, la bucătăria muncitorilor s-a asfixiat un om şi a murit. Câte necazuri au mai avut cu poliţia! De atunci, şi iubitorii de Dumnezeu au încetat
18 Mai apoi arhimandrit.
40
să mai aducă făină în schit… Vedeţi ce înseamnă neascultarea de poruncile stareţilor? Cât timp va dăinui stăreţismul la Optina, poruncile sale se vor împlini. Dar când se vor pecetlui bordeiele stareţilor şi se vor pune lacăte la uşile chiliilor, ei! atunci ne vom putea aştepta la toate… Dar încă nu a venit timpul!
Părintele a tăcut puţin, apoi a zâmbit cu zâmbetul său luminos, blând şi a zis ca pentru sine:
lasă, deocamdată, ca pinii noştri scumpi să-şi etaleze frumuseţea pe locurile lor!
Într-adevăr sunt frumoşi!
3 august
Răscoala de la Barcelona.
Ferrero este „purtătorul dealului masonic”
în zilele din urmă nu am mai avut grija notiţelor mele: ba una, ba alta m-au distras de la această ocupaţie care a devenit, de vreo jumătate de an, o muncă obişnuită şi plăcută. Încă de când părintele S. a binecuvântat această lucrare, am început să o privesc ca pe o realizare a mea în acest colţ de grădină a lui Hristos, pe care Pronia Dumnezeiască mi-a arătat-o mie, celui mai slab dintre lucrătorii tocmiţi în ceasul al unsprezecelea. Dar nu pricep un singur lucru: cine are nevoie şi cui îi vor fi de folos însemnările mele, prin cine, cum şi în ce formă vor putea să vadă lumina tiparului, spre a se împlini prin ele cuvântul părintelui şi să slujească slavei lui Dumnezeu şi în lucrarea de mântuire a fiilor Bisericii Sfinte a lui Hristos? Dar puterea lui Dumnezeu se săvârşeşte în neputinţele noastre. Fie, fie…
Mai deunăzi am pomenit de faptul că pentru creştinii atenţi devine tot mai clar că în lume se pregătesc asemenea
41
evenimente cum nu au mai fost şi nici nu vor mai fi. Astfel, mi s-a întâmplat să remarc grozăviile răscoalei lui Ferrero de la Barcelona. Acum citesc într-un periodic eparhial franţuzesc unele amănunte ale acestei lucrări satanice şi rămân uimit de forţa acelui rău, pe care voinţa omenească perversă caută să-l aşeze în locul jugului uşor al lui Hristos.
Iată ce am citit în această revistă:
„Răscoala din Barcelona a început dintr-un motiv cu totul neînsemnat. Incendiile şi uciderile săvârşite au forţat guvernul spaniol să declare în oraş starea de asediu. Ferrero, ca instigator, a fost arestat, dar în loc să fie împuşcat imediat, a fost deferit unui tribunal militar, care l-a condamnat la moarte şi sentinţa a fost dusă la îndeplinire. După aceasta, ca prin farmecul unei baghete, a început agitaţia în toată lumea: la ziarele din toată lumea au fost trimise telegrame mincinoase în care se afirma că Ferrero nu a fost apărat în mod legal, că apărătorul său a fost arestat şi toate acestea au fost cauzate de amestecul papei şi al clerului. «Mâna însângerată a bisericii», scria cu acest prilej ziarul La lanterne, «a orchestrat toate acestea, iar pensionarii regelui au fost executanţii poruncilor acestuia. Toate popoarele trebuie să se ridice împotriva acestei religii însângerate şi ucigătoare de oameni. Odată cu articolul a apărut şi o caricatură, care înfăţişa un preot cu o carte în mână. Curând, împotriva regelui Spaniei şi a papei au început să curgă atentate la Madrid şi la Roma. La Paris, Roma, Bruxelles, Londra şi Berlin au fost trimise petiţii, răspândite în cantităţi enorme de exemplare, cu un protest împotriva condamnării lui Ferrero. După împuşcarea acestuia, în toate marile oraşe ale Europei au avut loc manifestaţii care, unele, s-au soldat cu vărsare de sânge, iar la Paris au fost însoţite şi parcă ocrotite de armată şi poliţie, iar participanţii au cântat cântece revoluţionare şi profanatoare. Cincizeci Şi Şapte de oraşe din Franţa au hotărât să pună unei străzi numele lui Ferrero”.
42
Această unitate suprafirească, cu un caracter inopinat de acţiune, străin intereselor unor ţări, a demonstrat cu claritate existenţa unei organizaţii care îşi răspândeşte activitatea sa asupra tuturor popoarelor, care îşi dovedeşte influenţa în cele mai necunoscute colţuri ale globului pământesc.
Printre documentele prezentate de organele de anchetă tribunalului din Barcelona, se aflau şi unele care demonstrau că Ferrero făcea parte din una dintre cele mai influente loji masonice, aparţinea unui focar secret, de unde se răspândea în toată lumea infecţia şi autoritatea secretă a acestei forţe satanice.
După dovezi nu trebuie să mergi prea departe, însăşi masoneria se dă de gol. Consiliul ordinului masonic „Marele Orient” din Paris a trimis la toate departamentele şi la toate lojile lumii, un document manifest de protest împotriva condamnării la moarte a lui Ferrero. În acest manifest se precizează că Ferrero este membru al acestui ordin: „Ferrero a fost omul nostru. El a simţit că în lucrarea masoneriei se întruchipează cel mai înalt ideal care poate fi realizat de om. Şi Ferrero a rămas fidel principiilor noastre până la sfârşit. Reacţia sa a vizat să atingă nu omul, ci idealul masoneriei. În faţa mişcării infinite a progresului omenirii s-a ridicat o putere de încetinire, de frânare, ţelul acesteia urmărind să fim aruncaţi în întunericul Evului Mediu”.
La acest manifest al „Marelui Orient al Franţei” nu a întârziat să răspundă „Marele Orient al Belgiei”: acesta împărtăşeşte pe deplin simţămintele nobile, invocate de apelul „Marelui Orient al Franţei” şi se alătură, în numele lojilor belgiene, protestului plin de indignare, adresat Masoneriei Mondiale şi lumii civilizate împotriva sentinţei neruşinate, care a fost dusă la îndeplinire fără nicio milă împotriva fratelui nostru, Francisco Ferrero.
în acelaşi spirit s-au exprimat şi „Marele Orient al Italiei” şi alte loji masonice.
43
în felul acesta, masoneria a demonstrat şi prin cuvânt, şi prin faptă că îl consideră pe Ferrero ca fiind unul dintre ai ei şi apără în el întruchiparea „idealului masonic”.
în ce a constat idealul lui Ferrero? Lucrul acesta îl mărturiseşte chiar dânsul în revista pedagogică „Humanidad Nuevo”, în care expune principiile „Şcolii Contemporane”, fondate de dânsul cu banii obţinuţi pe o cale nu prea cinstită, de la o creştină credincioasă şi evlavioasă.
„Când acum şase ani în urmă scria Ferrero am reuşit, spre marea noastră bucurie, să deschidem Şcoala Contemporană la Barcelona, ne-am grăbit să anunţăm că sistemul de educaţie va fi ştiinţifico-raţionalist. Ne doream să prevenim societatea despre faptul că ştiinţa şi raţiunea sunt antidoturi fireşti împotriva oricărei dogme şi că, în virtutea acestui lucru, în şcoala noastră nu va fi loc pentru niciun fel de religie. Şi cu cât ne străduiam mai mult să atragem atenţia altora la îndrăzneala nebuniei noastre, care cuteza să se opună în mod deschis Bisericii, încă până acum atotputernică în Spania, cu atât mai mult simţeam că trebuie să insistăm pentru transpunerea în viaţă a proiectelor noastre. Trebuie să menţionăm aici că scopul şi menirea Şcolii Contemporane nu se limitează doar la intenţia de a izgoni din conştiinţe prejudecăţile religioase. În ciuda faptului că aceste prejudecăţi împiedică mai mult decât orice eliberarea conştiinţei personalităţii, doar prin dispariţia lor noi nu dobândim încă deplina libertate şi fericire a omenirii, deoarece nu se poate clădi omenirea fără religie şi, în acelaşi timp, fără libertate. Dacă muncitorimea, clasele muncitoare, eliberându-se de prejudecăţile religioase, ar păstra prejudecata dreptului asupra proprietăţii în forma actuală, dacă muncitorii ar continua să creadă în mod neobosit în parabola despre necesitatea sărăciei şi a bogăţiei, dacă învăţământul raţionalist s-ar mulţumi cu informaţii privitoare la ştiinţă şi igienă, pregătind doar elevi buni, muncitori buni, funcţionari buni în toate profesiile posibile, în acest caz am fi
44
mai mult sau mai puţin sănătoşi şi puternici, hrănindu-ne modest din salariul nostru modest, dar nu ne-am elibera niciodată din robia capitalului.
Şcoala contemporană şi-a propus să înlăture toate prejudecăţile care se împotrivesc eliberării personalităţii, şi pentru acest scop şi-a însuşit aşa numitul raţionalism umanitar. Acest raţionalism constă în inocularea la o vârstă fragedă a dorinţei de cunoaştere a provenienţei tuturor nedreptăţilor sociale, pentru a le putea învinge cu ajutorul cunoştiinţelor dobândite în şcoală.
Raţionalismul nostru duce luptă împotriva războaielor fratricide, atât interne, cât şi externe, împotriva exploatării omului de către om, luptă împotriva acelei stări de robie în care se găseşte acum femeia în viaţa socială într-un cuvânt, raţionalismul nostru luptă împotriva tuturor duşmanilor armoniei mondiale, împotriva ignoranţei, a răutăţii, a mândriei, împotriva tuturor viciilor şi neajunsurilor care împart omenirea în două clase: a exploatatorilor şi a exploataţilor”.
Într-una dintre scrisorile sale readresate unui prieten, Ferrero şi-a exprimat şi mai clar ideea despre şcoala sa: „Pentru a nu strica oamenii şi pentru a nu da statului motiv de a dispune închiderea instituţiilor mele, le numesc «Şcoala Contemporană» şi nu «Şcoala anarhiştilor». Legământul meu este revoluţia. În momentul de faţă trebuie să ne mulţumim cu însămânţarea tinerelor creiere cu ideile unor zguduiri violente. Tineretul trebuie să ştie că împotriva jandarmilor şi a reverendelor există doar un singur remediu: bomba şi otrava”.
Ancheta privind cauza lui Ferrero a dus la descoperirea în vila „Germinal”, unde locuia, a unor documente mascate extraordinar, ascunse într-un subsol care avea mai multe ieşiri. Aceste documente au demonstrat că Ferrero era sufletul tuturor mişcărilor revoluţionare din Spania, începând cu anul 1872. Prezentăm din aceste documente câteva extrase tipărite în diferite circulare din anul 1892.
45
„Tovarăşi! Să fim curajoşi, să zdrobim pe nemernicii de burghezi… Înainte de a începe să zidim, trebuie să dărâmăm totul… Dacă cineva dintre politicieni va face apel la umanismul vostru, să-l ucideţi… Înlocuirea tuturor legilor… izgonirea tuturor comunităţilor religioase… Dizolvarea administraţiei, a flotei, a armatei… Distrugerea bisericilor…”
Şi în sfârşit, o remarcă făcută cu mâna lui pe un colţ de hârtie: „La acestea se adaugă şi reţeta fabricării panclastitei (un explozibil distrugător)”.
Acesta este omul pe care masoneria l-a prezentat lumii în calitate de purtător al idealului masonic….
29 august
Complotul masono-evreiesc. Antihristul care trebuie să vină şi împărăţia diavolului pe pământ. Scopurile masono-evreimii. Slujirea lui satan. Visul neobişnuit al soţiei prietenului meu
Ceea ce eu am notat şi am tradus din ziarul eparhial franţuzesc ca o caracteristică a „purtătorului idealurilor masonice” nu este pentru mine o noutate. Încă din anul 1905 a fost tipărită de către mine, în a doua ediţie, cartea Cele măreţe în cele neînsemnate, a cărei a doua parte – „Antihrist ca posibilitate politică apropiată” a fost dedicată descoperirii „tainei fărădelegii”, care lucrează în uniunea masoneriei împreună cu apostazia evreiască. „Purtătorul idealului masonic”, Ferrero, este doar un episod din epopeea satanică a acestei conspiraţii împotriva Bisericii lui Hristos şi a puterii împărăteşti instituite de Dumnezeu pe pământ. Ţelul conspiraţiei: împărţirea lumii în mici chipurile republici naţionale şi unirea lor într-o federaţie: Statele Unite Mondiale şi să dea, prin această federaţie, puterea în mâinile
46
complotiştilor, sub conducerea supremă a celui pe care poporul evreu îl aşteaptă ca pe Mesia, iar Biserica lui Hristos ca pe antihrist. Acum pregătesc această carte pentru ediţia a treia şi partea a doua se va numi mai clar: „Antihristul ce va veni şi împărăţia diavolului pe pământ”. Atât de multe date am adunat încât pot să trec de la ipoteze la certitudini19. Religia viitoarei stăpâniri a antihristului, preşedintele Statelor Unite Mondiale, va fi satanismul sau luciferismul, închinarea la diavol ca unui Dumnezeu, lui antihrist precum lui Hristos.
Căderea de la Dumnezeu, săvârşită cândva de satana şi de o treime a îngerilor, găseşte înaintea sfârşitului lumii reflectarea sa şi pe pământ: omenirea de pe urmă nu se pocăieşte „de lucrul mâinilor sale, ca să nu se mai închine demonilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble”; nu se căieşte „nici pentru uciderile sale, nici pentru vrăjitoriile sale, nici pentru desfrânările şi furtişagurile sale” (Apoc. 9, 20-21).
Chiar şi la noi, în Rusia Ortodoxă, a venit timpul când oamenii, părăsindu-L pe Hristos, se închină demonilor, slujindu-l pe tatăl lor, diavolul, slujire după rangul şi rânduiala cunoscute sacerdoţilor păgâni ai superstiţiilor satanice lucru demonstrat prin răspândirea neobişnuită în ambele capitale şi chiar în provincie a spiritismului şi falselor învăţături. Acest fenomen, boală a societăţii intelectuale, este bine cunoscut şi nu necesită argumente pentru a demonstra existenţa sa: piaţa de carte este plină de opere de acest gen, care pregătesc pe apostaţi pentru o nouă credinţă şi un nou Dumnezeu.
19 Literatura antimasonică în Apusul Europei a atins o dezvoltare uriaşă. La noi abia se naşte. Pot să recomand cititorilor cartea lui Selianinov, Puterea secretă a masoneriei.
47
îmi scrie din Petersburg un apropiat, pot să spun că este cel mai apropiat prieten al meu după duh:
„în a doua parte a lunii august soţia mea a avut un vis uimitor, care a continuat până pe data de 26 august. Locuim pe strada20 X la numărul Y, la etaj, şi visul acesta se leagă de locuinţa care se învecinează cu dormitorul nostru, locuinţă din casa vecină, cu numărul Z.
în prima noapte soţia a visat că s-a trezit şi, spre îngrozirea ei, a văzut că peretele dormitorului care se învecina cu locuinţa din casa vecină, în partea care nu era ocupată de sfintele icoane, a început, parcă, să dispară. Avea impresia că s-a format o arcadă deschisă. Prin această arcadă, soţia a văzut la început, precum într-o ceaţă uşoară, iar mai apoi într-o claritate desăvârşită, camera vecină aşa cum era în realitate şi cu persoanele care se găseau aici. Trebuie să menţionez că nici eu şi nici soţia mea nu fusesem în această casă şi nu cunoscusem pe nimeni dintre locuitorii ei. Dintre acele persoane pe care soţia le văzuse în acea locuinţă, ea a reţinut în mod deosebit o damă corpolentă care şedea cu faţa spre dânsa şi un bărbat slab, de statură înaltă, cu o barbă nu prea mare, brunetă, îmbrăcat cu o jiletcă de culoare deschisă (nici frac, nici smoking)… În acest timp soţia avea simţământul că cei prezenţi în cameră, vreo 6-7 persoane, nu bănuiau că ea îi observă. Dama era, probabil, stăpâna locuinţei sau persoana principală care răspundea de tot ce ţinea de locuinţă. Lângă uşa care ducea în camera alăturată pe care soţia nu o vedea stătea în partea stângă o altă femeie în vârstă, iar în dreapta se găsea un dulăpior de culoare închisă, pe picioruşe curbate, sculptate şi cu o policioară deasupra. Pe această policioară se găseau trei sau patru cărţi de culoare neagră. În faţa acestui dulăpior se găsea domnul cel uscăţiv de care am amintit. Acest domn spunea ceva pe un ton însufleţit, se ridica din când în când de pe locul său
20 Şi numărul casei şi strada îmi sunt cunoscute.
48
şi se întorcea cu faţa la soţia mea. Astfel, faţa sa şi faţa stăpânei s-au imprimat clar în mintea soţiei. Ceilalţi, printre care se aflau şi nişte tinere domnişoare, au rămas în ceaţă. În partea de cameră văzută de soţie se găsea o mobilă uşoară de budoar, acoperită cu creton de culoare crem, cu flori şi frunze întunecate.
Soţia a simţit că în partea camerei care îi era inaccesibilă se mai aflau câteva persoane. Discuţiile acestor persoane nu le-a putut auzi, dar a înţeles clar că înaintea ochilor ei se desfăşura o şedinţă cu caracter ocult. Curând, la propunerea stăpânei, toţi s-au ridicat în faţa dulăpiorului şi au început să pronunţe nişte descântece, probabil. Soţia a înţeles că prin aceasta cheamă un duh.
A trecut un oarecare timp şi din dulăpior a sărit un pisoi, straşnic la vedere, de culoare gri, slab, cu nişte ochi arzând ca focul, cu gheare mari de culoare neagră şi cu blana zbârlită. Acesta a început să sară şi să se dezmierde la picioarele celor prezenţi. Soţiei i s-a părut că s-a ridicat din aşternut şi nevrând să mă tulbure pe mine, care dormeam, s-a dus în mijlocul dormitorului pentru a privi mai bine tot ceea ce se petrecea în acea locuinţă. Pisoiaşul cel îngrozitor a observat-o rapid şi, furişându-se pisiceşte şi arcuindu-se la podea, a venit la noi în dormitor. Simţind că acesta nu este un pisoiaş ci o putere necurată, soţia a început să-l însemneze puternic cu semnul crucii, zicând neîntrerupt rugăciunea lui Iisus şi străduindu-se să-l strivească cu piciorul. Pisoiaşul s-a mlădiat şi a evitat în tot felul loviturile, dar soţia a reuşit până la urmă să-i apese trunchiul. Când a făcut aceasta, pisoiaşul s-a întors şi i-a zgâriat cu gheara piciorul. Soţia a ţipat de durere şi s-a trezit speriată. Durerea din locul zgâriat a simţit-o şi după ce s-a trezit.
După vreo două-trei zile de la acest vis, din nou soţiei i s-a părut că s-a trezit şi a văzut în acelaşi loc, ca în visul anterior, cum peretele se subţiază, se mişcă şi devine transparent. Soţia vede aceeaşi cameră, aceleaşi persoane, dar de
49
data asta aude toate discuţiile lor. A văzut că toţi cei din cameră se aflau într-o stare de excitaţie şi aveau faţă de noi multă ostilitate, însă pe noi nu ne vedeau. Soţia a auzit: „Este imposibil! Acolo (adică la noi) ei ne împiedică, pot să strice totul”.
Aceeaşi damă, care părea a fi stăpâna şi jucase rolul principal în primul vis, se agita şi acum mai mult decât toţi şi a propus ca să mute „camera de rugăciune” în alt loc al locuinţei: „Acolo spunea ea chiar în capăt”.
La tot ce se petrecea, soţia privea mai degrabă curioasă decât cu frică, uitând cu desăvârşire de primul ei vis şi fără să-şi dea seama că ceea ce vedea acum este continuarea nemijlocită a visului anterior. Deodată, printre cei prezenţi, soţia a văzut o figură nouă, care a uimit-o cu aspectul său detestabil şi respingător. Această figură i-a insuflat o groază care îţi îngheaţă sângele în vine. Era cineva cu chip de om, de vârstă mijlocie, cu faţa întunecată (fără să fi avut pielea neagră), cu păr ondulat şi cu ochi saşii, strălucitori, cu buze groase, mustăţi sau barbă, cu fruntea îngustă. Era îmbrăcat cu o haină lungă, de culoare neagră, asemănătoare cu un palton lung până la călcâie. Mişcările acestui necunoscut erau oarecum sinuoase, parcă de şarpe.
În fiinţa aceasta, soţia l-a simţit imediat pe diavol. Când acea societate a început să se indigneze de vecinătatea noastră, fără să vadă că între noi şi ei nu există perete, atunci această fiinţă îngrozitoare, parcă şerpuind şi târându-se printre cei prezenţi, a început să se mişte pe furiş în direcţia dormitorului nostru. Soţia a văzut cum şi-a îndreptat privirea răutăcioasă spre mine, care dormeam, şi se apropia deja de patul meu. Sărind îngrozită din aşternut, soţia s-a întors cu repeziciune spre icoana Maicii Domnului de Tihvin, care atârna deasupra patului nostru şi pe care o cinsteam ca făcătoare de minuni21, şi a văzut cu disperare că Maica Domnului
21 Odată, mi-a salvat un prieten de la moarte.
50
nu era în chivotul şi la locul ei obişnuit, iar candela ardea în faţa chivotului gol. Sărmanei soţii i-a îngheţat inima şi s-a răcit toată, înlemnind la gândul că în această înfricoşată clipă Maica Domnului ne-a părăsit. S-a uitat înfricoşată spre mine şi a văzut că sfânta icoană de Tihvin era pe măsuţa de noapte, lângă căpătâiul meu, şi strălucea într-o aşa lumină încât se vedea cu claritate întregul chip al Preacuratei.
în acelaşi timp, neobservând încă pe salvatoarea noastră, diavolul a continuat să se mişte spre patul meu, privindu-mă încordat. Se apropiase deja de mijlocul patului, când, parcă ars de foc, s-a dat brusc în lături, s-a aplecat până la duşumea, s-a apucat cu răutate şi cu deznădejde de cap şi a început să verse în partea icoanei înjurături profanatoare ce nu pot fi transmise, încheind aşa:
întotdeauna tu îmi stai în cale!
în aceeaşi clipă soţia a simţit o revărsare de curaj neobişnuit şi de tărie sufletească, a sărit din pat, a alergat în jurul diavolului, s-a oprit în faţa lui şi a zis:
preasfântă Născătoare de Dumnezeu ajută-ne nouă!
A înaintat spre diavol însemnându-l cu semnul crucii şi arzându-l cu numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Diavolul a început să dea înapoi, dar cu indolenţă, fără chef. Deodată soţia a simţit că o părăsesc puterile şi că mâna ei a slăbit atât de mult încât nu mai poate face semnul crucii. A auzit atunci un hohot diavolesc biruitor şi plin de răutate. Soţia s-a adresat din nou cu rugăciune la Maica Domnului şi a văzut că icoana de Tihvin stă iar la locul ei obişnuit. În aceeaşi clipă soţiei i-au revenit puterile şi cu o energie îndoită a început să înainteze spre diavol, făcând semnul crucii. Atunci diavolul s-a mlădiat ca un vierme şi, plecând îndărăt, a mârâit:
da, ies, ies!
La aceste cuvinte, a dispărut, iar soţia s-a trezit atât de înspăimântată încât m-a sculat şi pe mine, rugându-mă să fac cruce de jur împrejur şi să ne rugăm împreună. În ceea ce
51
mă priveşte, în timpul celor două vedenii ale soţiei am dormit în linişte deplină şi nu am văzut nimic deosebit în somn.
Dar lucrul acesta nu s-a încheiat aici.
în noaptea de 25 spre 26 august soţia nu a dormit, ci s-a aflat într-o stare deosebită, parcă într-o semi-uitare semisomnolenţă. Din nou, în acelaşi loc, precum în visele anterioare, doar mai aproape de fereastră, soţia a văzut o figură înaltă, deosebit de înaltă. Era îmbrăcată într-o haină albastră, încinsă cu un orar roz cu cruci de aur. În păr avea o bentiţă de culoare albastră. Soţia a simţit cu bucurie că acesta este un înger.
în acel loc din perete, unde s-a deschis un arc, tapetul parcă s-a desprins şi a apărut tencuiala. Cu degetul arătător de la mâna dreaptă, îngerul a făcut pe var o cruce şi apoi i-a zis soţiei:
de acum veţi fi liniştiţi!
Cu aceste cuvinte îngerul s-a făcut nevăzut, iar tapetul a apărut din nou la locul său.
Ieri, soţia a fost la Catedrala din Petergof22 şi acolo a văzut pentru prima dată înfăţişarea cetelor îngereşti. Acea îmbrăcăminte în care l-a văzut pe înger era aici a începătoriilor şi Puterilor. Lucru uimitor!?
Prietenul şi tovarăşul meu de idei a terminat cândva Universitatea din Petrograd cu treapta de licenţiat prim în ştiinţe matematice, iar soţia sa a fost elevă la Institutul Smolnâi. Ambii sunt departe de a fi bătrâni şi sunt profund ortodocşi, pregătiţi să-şi verse sângele pentru credinţă, dacă va fi pe placul lui Dumnezeu.
Spre aceasta se pare că şi timpurile de acum se îndreaptă… Doamne miluieşte!
22 Grădina şi palatul de vară ale ţarului Petru cel Mare, de lângă Sankt-Petersburg (n. tr.).
52
30 august
Lupta cu viciul fumatului. Părintele Ambrozie despre fumat. Prietenul nostru şi povestirea sa despre Arhiepiscopul Grigore de Kaluga şi despre favoritul său. Munca subterană.
Un general de brigadă despre evreii din armată
Continui lupta mea imaginară cu viciul fumatului, dar deocamdată fără succes. Dar trebuie să renunţ la această mizerabilă şi proastă ocupaţie; trebuie să conştientizez că îmi distruge sănătatea, care este un dar de la Dumnezeu, şi prin aceasta fumatul este deja un păcat.
Pururi pomenitul stareţ Ambrozie a auzit de la o fiică duhovnicească următoarea mărturisire:
părinte! Fumez şi lucrul acesta mă chinuieşte.
da, i-a răspuns stareţul, dar încă nu este o nenorocire prea mare cât timp poţi să renunţi la fumat.
aici este şi nenorocirea: nu pot să renunţ!
atunci fumatul este un păcat, a spus stareţul, şi de aceea trebuie să te căieşti şi să renunţi.
Trebuie să renunţ şi eu la fumat, dar cum să fac? Mă mângâi cu spusele stareţilor noştri, care mi-au promis eliberarea de acest păcat, „atunci când va veni timpul”. Adormitul doritor de bine al sihăstriei Optina şi prietenul duhovnicesc al marilor ei stareţi, Arhiepiscopul Grigore de Kaluga nu putea suporta acest viciu la clerici, dar faţă de fumătorii mireni şi chiar faţă de seminariştii săi, până laintrarea în cler, era destul de îngăduitor. De la candidaţii care se pregăteau pentru hirotonie cerea categoric să renunţe la acest obicei mârşav şi pe fumători nu îi hirotonea. Lucrul acesta mi l-a adus
53
la cunoştinţă părintele Nectarie, la care m-am plâns uneori de neputinţa mea. Şi mi-a povestit următoarele:
în zilele Arhiepiscopului Grigore, bărbat duhovnicesc şi iubitor de monahi, s-a întâmplat ca un seminarist de la Kaluga, care a terminat cursurile ca prim student şi care era cunoscut şi de Vlădicul pentru dăruirea sa, trebuia să se pregătească de hirotonie şi urma să ocupe unul dintre cele mai bune locuri din eparhie. Acesta a venit la Arhiepiscop după binecuvântare şi ca să afle data şi ora hirotoniei. Vlădicul l-a primit cu multă blândeţe, a discutat cu dânsul şi, mângâindu-l părinteşte, l-a slobozit indicându-i data hirotoniei. Slobozindu-l, nu a zăbovit să-l întrebe:
dar tu, frăţioare, te ocupi cu fumatul sau nu?
nu, înaltpreasfinţia Voastră, nu mă ocup cu astfel de lucruri.
ei, e bine, a exclamat bucuros Vlădicul, eşti un băiat de ispravă! Da, da, pregăteşte-te şi să te binecuvânteze Domnul!
După cum se obişnuia, candidatul s-a aşezat în genunchi înaintea Arhiereului. Atunci haina i s-a desfăcut, şi o mulţime de ţigări au căzut pe duşumea, una după alta. Vlădicul a luat foc de indignare:
cine te-a tras de limbă să mă minţi? a izbucnit el cu mare mânie. Pe cine ai minţit şi tocmai când ai minţit: pregătindu-te să slujeşti lui Dumnezeu în cuvioşie şi în adevăr?! Ieşi afară! Nu mai ai nici un loc şi nici nu vei mai avea!
Cu aceste cuvinte l-a alungat pe mincinos, lipsindu-l pentru totdeauna de încrederea sa. Aşa s-a întâmplat, tătucă a adăugat părintele Nectarie privindu-mă cu ochii surâzători, buni şi blânzi.
dar de ce vă mâhniţi, că nu vă miroase gura a tămâie de la Athos? Sunteţi dator cuiva cu ceva? Ştiţi ceva?! a exclamat el şi faţa i s-a luminat cu un zâmbet fin. Nu veţi crede! Şi eu era să devin fumător… Eram încă un copil şi acasă eram doar eu cu mama… Doar noi doi eram pe lumea asta largă şi mai trăia cu noi un pisic… Eram de condiţie
54
socială joasă, chiar săraci. Cine avea nevoie de noi?!… Iată, mama nu prea m-a urmărit şi am început să iau tabac de la copiii bogaţi, de-o vârstă cu mine. Aceştia aveau destul tabac încât îşi permiteau să-l irosească şi serveau cu bucurie pe cei care doreau să fumeze. Răsuceau o foaie cu tabac, trăgeau ţigara în piept, apoi mi-o vârau în gură: „Ia şi fumează”. Mă uitam la ei cum fac şi fumam şi eu. Când am încercat prima dată, am ameţit. Cu toate astea, mi-a plăcut. Ţigară după ţigară, am început să mă obişnuiesc cu acest răsfăţ: am început să mă milogesc şi să iau pe datorie, nădăjduind că voi putea plăti vreodată… Dar cu ce aveam să plătesc când eu şi mama trăgeam mâţa de coadă… Dar mama a băgat de seamă că eu parcă miros a tabac… „Ce-i cu tine, Colea (în lume mă chema Nicolae), doar nu te-ai învăţat să fumezi, nu?” m-a întrebat mama. „Ce-i cu mata, mămică?!” am zis, dar m-am ferit repede într-o parte ca un vinovat. Atunci am scăpat, dar următoarea dată…. Tocmai mă pregăteam să fumez, însă nu apucasem să trag nici un fum din tabacul împrumutat şi hop! mămica. Acu-i acu! „Nu cumva ai fumat?” m-a întrebat ea. Eu iarăşi: „Nu, mămico!” însă miroseam a tutun de la o verstă… Mămica nu mi-a mai spus nici un cuvânt, dar s-a uitat la mine cu o privire atât de îndurerată încât mi s-a zguduit sufletul în mine. S-a dus pe undeva prin gospodărie, iar eu m-am pitit într-un colţ retras şi am început să plâng pentru că îmi supărasem mama, ba, în plus, o minţisem, o înşelasem. Nu pot să exprim în cuvinte câtă durere am îndurat!… A trecut ziua, a venit noaptea, dar somnul nu se prindea de mine: stăteam în pătucul meu şi tot hliupal23. Mămica m-a auzit: „Ce-i cu tine, Colea? Nu cumva plângi?” „Nu, mămico!” „Dar de ce nu dormi?” Şi zicând aceasta, mama s-a ridicat din pat, a aprins o luminiţă şi a venit la mine. Aveam faţa toată în lacrimi şi perna era umedă… Şi ce s-a petrecut cu noi?!… Am vărsat amândoi
23 Hliupal = a plânge încetişor, în graiul ţinutului Orlov.
55
valuri de lacrimi şi ne-am împăcat. Aşa s-a terminat răsfăţul meu cu fumatul.
Aceasta a fost spovedania părintelui Nectarie, unul dintre preaînţelepţii noştri, în părelnica lui „simplitate”. Şi, involuntar, mi-am amintit de sărmana noastră Lipocika: „Eu mă tem de stareţii voştri: sunt aspri, înfricoşători.” Da, sunt aspri, înfricoşători, dar nu pentru noi, ci pentru cei „nevăzuţi”, care ne împing la păcat. Pentru aceştia, într-adevăr, sunt înfricoşătoare străjile noastre de la Optina, neadormite în iubire şi în rugăciune. Doar să nu ne lipsim de aceste străji pentru păcatele noastre cele multe!…
Dar lucrarea subterană a „porţilor iadului” continuă. Din Siberia ni se scrie: se răspândesc numeroase proclamaţii şi majoritatea sunt cu acest conţinut: „Va veni sfârşitul robiei creştine, în care au căzut statele europene. Această robie trebuie distrusă şi popoarele Europei trebuie să primească libertatea, pe care o pot da doar evreii, care, cândva, L-au condamnat la moarte dezonorantă pe Cel Care a creat această robie…”
Doamne miluieşte!
„Să nu Intraţi scrie mai departe în proclamaţii în Uniunea Poporului Rus şi în organizaţii asemănătoare pentru că ele nu reprezintă nimic, căci toată puterea o avem noi, evreii. Industria şi comerţul le deţinem noi, cântarul echilibrului european este în mâinile noastre; opinia publică şi presa este cu noi şi pentru noi; căile ferate sunt ale noastre. Am pătruns şi vom pătrunde în instituţiile guvernamentale. Am Introdus activitatea noastră şi în armată, care, de asemenea, va fi a noastră. În sfârşit, aurul întregii lumi se află în mâinile noastre. Veniţi la noi, pentru că numai noi şi doar noi suntem o forţă. Noi, evreii, vă vom da
56
libertate,, eliberându-vă de robia în care v-a aruncat creştinismul”.
Faptul că aceste proclamaţii nu sunt doar fanfaronadă a unor evrei insolenţi, mi-a fost dovedit zilele trecute de un general rus, care a venit să postească la Optina şi care a trecut pe la noi înainte de a se întoarce la unitatea sa (comandă o brigadă). Acest general mi-a spus că evreii au reuşit să se caţere chiar şi în Cartierul General, iar în regimentele brigăzii sale, la 1800 de oameni din componenţa unui regiment, pe timp de pace, revin până la 120 de evrei.
Este greu, oare, ca puţină drojdie să dospească întregul aluat?!
1 septembrie Noul an bisericesc.
„Doamne, cât de neînsemnat sunt înaintea Ta!” Câte comunităţi adevărate au existat? Prietenul nostru şi pisoiaşul
Astăzi este prima zi a anului bisericesc. Într-un sfert de an lumea s-a lepădat de Biserică! De la leagăn şi până la mormânt, acum are loc o hotărâtă şi deplină lepădare în toate de mama Biserică… Iar dincolo de mormânt ce va fi?!
Astăzi este un timp minunat. Soarele încălzeşte ca şi primăvara şi inundă cu razele sale vesele grădiniţa noastră şi minunatul codru de pini de la Optina, care se apropie foarte mult de la răsărit şi de la sud de singurătatea noastră. Am ieşit pe terasă şi aproape că m-am sufocat de afluenţa simţămintelor de bucurie şi de mulţumire faţă de Dumnezeu, datorate harului şi frumuseţii pe care ni le-a dăruit fără măsură Domnul, aşezându-ne în acest rai călugăresc. Câtă
57
pace, câtă linişte aici, în pustnicia noastră! Cu câtă măreţie incomparabilă ne înconjoară pe noi natura feciorelnică! Pinii care îşi înclină spre noi vârfurile lor somptuoase şi verzi, nu au, oare, în jur de cinci sute de ani? Nu-şi amintesc, oare, acele zile crude când tătarii cei răi au venit la Kozelsk, sub zidurile şi meterezele căruia îngrozitorul Batâi a fost reţinut şapte săptămâni de vitejii părinţi, acum vecinii optinenilor?… Stau şi privesc la această bucurie, respir şi nu mă satur, admir la nesfârşit….
şi Iacob şi-a amintit am auzit o voce cunoscută în spatele meu că a ieşit din ţara sa şi a trecut Iordanul doar cu un toiag în mână şi, iată, înaintea lui sunt două tabere. Şi Iacob i-a spus cu umilinţă lui Dumnezeu: „Doamne, cât sunt de neînsemnat înaintea Ta!24”
M-am întors ştiind că este el, prietenul nostru. Şi a început să plângă blestemata şi păcătoasa mea inimă cu lacrimi de umilinţă la Dumnezeul părinţilor mei şi am strigat Lui din plinătatea simţămintelor ce mă năpădiseră:
doamne, cât sunt eu de neînsemnat înaintea Ta!
Iar părintele meu stătu alături de mine şi se bucură:
admir felul dumneavoastră de viaţă în comun, tătucă-boierule, şi mă minunez cât de chibzuit aţi binevoit să procedaţi, căci nu aţi dispreţuit modestia noastră.
nu, nu aşa, am replicat eu. Aşezământul dumneavoastră sfânt nu ne-a dispreţuit pe noi şi felul nostru de viaţă, viaţa în comun, cum o numiţi dumneavoastră.
Ca şi cum nu ar fi auzit replica mea, deodată, zâmbind cu zâmbetul său fin, mi-aadresat această întrebare:
dar ştiţi dumneavoastră câte modele de viaţă în comun adevărate au fost de la facerea lumii Şi până acum?
24 Am reprodus cuvintele prietenului meu, dar citatul exact din Sfânta Scriptură este acesta: „Nu sunt vrednic de toate binefacerile ce mi-ai arătat mie, robului Tău, că numai cu toiagul am trecut deunăzi Iordanul acesta, iar acum am două tabere (Fac. 32 10).
58
Am început să chibzuiesc.
mai bine nu vă mai osteniţi gândindu-vă. Vă spun eu: trei!
care?
primul a fost în Eden, al doilea în comunitatea creştină din vremea Apostolilor, al treilea la Optina, în timpul marilor noştri stareţi.
Am vrut să-l contrazic:
dar arca lui Noe?
ei, a râs el, ce fel de viaţă în comun a fost aceea?! O sută de ani a chemat Noe pe oameni în corabie dar au venit numai animalele. Ce fel de viaţă în comun este aceasta?!
Astăzi, părintele ne-a adus drept cadou pentru noul an bisericesc o altă piatră nestemată luată din tezaurele memoriei sale.
şi în copilăria mea era ceva asemănător cu arca lui Noe. Doar că noi, omuleţii, eram tare mici şi arcuşoara noastră ne era pe măsură: mama, eu o mică târâtoare şi motănelul nostru cenuşiu. Ah! Dumneavoastră vă spun ce minunat era acest motănel! Să ascultaţi ce vă voi povesti despre el şi despre mine!
Sub impresia proaspătă a povestirii notez aceste rânduri, mă înduioşez şi mă minunez de frumuseţea ei înmiresmată…
Eram un copilaş tare mic aşa şi-a început povestea părintele Nectarie atât de mic încât nici nu mergeam bine, ci mai de grabă elozil25 pe jos sau stăteam în funduleţ, cu toate că puteam cumva să vorbesc şi să-mi exprim gândurile. Eram un băieţel blând şi ascultător, într-o oarecare măsură, astfel încât mama nu prea avea motive să
25 Elozil = mă târam, în dialectul regiunii Orlov.
59
mă pedepsească. Îmi amintesc de vremea pe când locuiam doar eu cu mama şi nu aveam încă pisoiul. Iată că într-o zi mama a făcut rost de un pisoiaş pentru gospodăria noastră. Era minunat acest pisic rotofei şi vesel, încât am devenit nedespărţiţi. Mă târam pe jos, iar el mă urma, se freca de mine arcuindu-şi spinarea. Când vedea castronul cu mâncarea pregătită pentru mine, era şi el prezent lângă mine aşteptându-şi porţia din bunătăţile mele; stăteam pe şezut şi el se căţăra pe genunchii mei şi îşi întindea boticul spre faţa mea, insistând să-l mângâi. Îl mângâiam pe blăniţa sa de mătase, iar el mi se aşeza pe genunchi, mijea ochişorii şi îşi fredona încetişor cântecul său.
A durat mult între noi această prietenie, până când a fost întunecată de o întâmplare de care chiar şi acum îmi este greu să-mi amintesc.
Locul unde stăteam de obicei se găsea lângă o masă la care mămica mea cosea, iar aici, pe perete era bătută într-un cui o pernuţă pe care mama îşi păstra acele şi agrafele. Mie mi se interzicea, desigur, să mă ating de ele, cu atât mai mult să le scot din pernuţă. Eu mă supuneam fără murmur acestei interdicţii.
Odată însă s-a întâmplat altfel. M-am dus la locul meu obişnuit, iar pisicul mi-a sărit pe genunchi. Mama era prin gospodărie. Prietenul meu a început să se alinte, atingându-mi faţa cu năsucul său roz. L-am mângâiat pe spate, m-am uitat la dânsul şi, pentru prima oară, am apropiat mult ochii de ochii lui. Ah, ce drăgălaşi erau aceşti ochi! Curaţi, strălucitori încrezători… Pe mine m-au uimit: nu bănuisem până atunci că pisicul meu are asemenea podoabe. Şi ne-am uitat unul în ochii celuilalt şi ne bucuram amândoi că ne este atât de bine împreună. Şi deodată mi-a trecut prin minte să încerc să văd din ce sunt făcute aceste mărgeluţe ale pisicuţului, care mă priveau atât de vesel. I-am apropiat de ochi un deget şi pisicul i-a mijit, ochii i s-au ascuns. Am luat degetul şi ochii m-au privit din nou. Lucrul acesta m-a amuzat.
60
Iarăşi am dus degetul spre ochii săi şi aceştia au dispărut sub sprâncene… Ah, ce veselie! Dar nu-mi dădeam seama că şi ochişorii mei ar miji dacă cineva i-ar atinge cu degetul… Nu-mi amintesc cât timp m-am distrat cu pisicul, dar la un moment dat mi-a venit în minte să diversific distracţia. Nu m-am gândit prea mult şi mânuţele au şi început să împlinească gândul. Ce-ar fi m-am gândit dacă aş lua un ac din pernuţa mamei şi l-aş înfige într-una dintre mărgeluţele pisicului? Zis şi făcut. M-am întins spre pernuţă şi am scos un ac…
în acea clipă a intrat mămica, dar era preocupată cu ceva şi nu m-a văzut ce făceam. Fără să vreau, mi-am stăpânit intenţia. Într-o mână ţineam acul, iar cu cealaltă mângâiam pisicuţul…
mămico, ce pisicuţ bunişor avem!
aşa cum şi trebuie! Unul rău nici că se putea să avem.
dar ce are el aici sub frunte? Are ochişori?
ochişori are, aşa cum ai şi tu.
dar ce-ar fi, mămico, dacă i-aş înfige pisicuţului acul în ochişor?
Pe dată mama a aruncat lucrul din mână, s-a întors spre mine şi a ţipat:
dumnezeu să te păzească!
Şi mi-a smuls acul din mână. Mama avea o faţă atât de speriată încât până astăzi i-am reţinut expresia. Dar şi mai mult mi s-a întipărit în minte exclamaţia ei: „Dumnezeu să te păzească!”. Mama nu m-a pedepsit, nu mi-a tras nicio bătaie, doar mi-a smuls cu mânie acul din mână şi m-a ameninţat:
dacă mai scoţi vreodată ace din pernuţă te voi înţepa în mână!
De atunci mă temeam chiar şi să mă uit la pernuţa interzisă.
Au trecut mulţi ani de atunci, eram deja ieromonah. Se întâmpla într-o zi frumoasă şi senină de iarnă. Odihnindu-mă după trapeza de prânz, m-am hotărât să pregătesc samovarul
61
şi să huzuresc puţin la un ceai plin cu arome. Aveam apă În chilie, dar nu era proaspătă. Aşa că am luat ulciorul şi am pornit agale spre butoiul cu apă care se găsea, de obicei, lângă cerdacul de serviciu al trapezei. Mergeam liniştit şi, nu fără mulţumire, anticipam bucuria de lângă samovarul fierbinte, cu o ceaşcă de iarbă chinezească. Grădina schitului era pustie. Linişte şi pace… Când m-am apropiat de butoi, am văzut că unul dintre bătrânii noştri monahi lua şi el apă cu căuşul pentru samovar. Butoiul era după o movilă de zăpadă, încât puteai ajunge la el printr-o singură parte, pe o stejetică26. Pe această cărăruie m-am apropiat încetişor, prin spatele monahului care lua apă. Ocupat cu acest lucru, dar fiind şi puţin surd, nu a observat prezenţa mea. Aşteptam ca să termine şi mă gândeam: la ce foloseşte ca acest căuş să aibă un mâner atât de urât şi de ascuţit? Poate să ajungă şi în ochii cuiva… În aceeaşi clipă, monahul meu, cu o mişcare bruscă, împinge vârful ascuţit al căuşului spre mine! Abia am avut timp ca să mă feresc. Cât ai rupe un păr şi nu mi-a străpuns ochiul! Iar vinovatul fără voie s-a întors şi, fără să bănuiască nimic, a venit la mine să-i dau binecuvântare…
binecuvântaţi, părinte!
De binecuvântat, l-am binecuvântat, dar în inimă eram supărat: vai, ce bădăran! Cu toate acestea, biruindu-mi acest simţământ, mi-am zis: nu este vinovat de faptul că nu are ochi şi la spate. Şi aceasta m-a liniştit. Mergeam cu ulciorul la chilie şi mai că nu chiuiam de bucurie că am evitat o asemenea primejdie.
Am ajuns acasă, am aprins samovarul, am fiert „aromatul” şi m-am aşezat la măsuţă… Şi deodată parcă o rază strălucitoare a scos la lumină în mintea mea episodul de mult uitat al copilăriei, cu pisicul, acul şi exclamaţia mamei mele: „Dumnezeu să te păzească”. Atunci a ocrotit ochiul pisicului şi mulţi ani după aceea ochiul fiului ei…
26 Stejecică cărăruie îngustă, în graiul ţinutului Orlov.
62
Şi gândiţi-vă a adăugat la povestirea sa părintele Nectarie după această întâmplare, mânerul căuşului a fost tăiat pe jumătate, cu toate că eu nu m-am plâns nimănui. Se vede că totul s-a petrecut spre a-mi aminti eu, nevrednicul, că în viaţa noastră, de la leagăn şi până la mormânt, toate se află într-o socoteală strictă la Dumnezeu.”
Voi ascunde perla acestei povestiri în tezaurul meu… Îmi vin în minte cuvintele biblice despre arătarea lui Dumnezeu proorocului Ilie: „Iată, Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năpraznică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nu în foc va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt şi acolo va fi Domnul”.
Oare nu este „glas de adiere de vânt”, nu este un vântişor înmiresmat al veşnicei primăveri această povestire a prietenului nostru ce copilăreşte cu duhul?…
O, profunzime a bogăţiei înţelepciunii Tale, Doamne!
4 septembrie
„Holdele se văd albind…”
O discuţie cu un francez despre „taina fărădelegii” prefecţii din Congo sunt slujitorii satanei
Lucrând la dezvăluirea „tainei fărădelegii”, mă conving tot mai mult şi mai mult că lumea se pregăteşte să o întruchipeze în persoana „omului păcatului”, antihristul. Nu cunoaştem
63
ziua şi ora apariţiei sale în lume, după cum nu putem şti ziua şi ora celei de-a doua veniri a Domnului, dar… „holdele se văd albind se apropie secerişul”, cel puţin pentru mine este un lucru evident.
Astăzi, la ceaiul de dimineaţă, am avut o discuţie îndelungată cu un francez care trăieşte de opt luni la Optina27. Pe cine nu văd zidurile albe ale Optinei?!….
în această paşnică şi prozaică zi s-a desfăşurat discuţia cu acest francez despre acea mare şi straşnică zi. Cât amestec de măreţie şi grozăvie cu banalitatea cea mai de rând în această discuţie!… Aşa este întreaga viaţă a omului pe pământ, unde totul se împleteşte ca un desen pe canava în tonurile şi nuanţele celor mai variate umbre şi culori ale lumii: măreţia şi neînsemnătatea, înălţimea şi micimea, tragicul şi comicul, frumuseţea şi urâţenia, binele şi răul o ţesătură de contradicţii şi opoziţii… Aşa este viaţa omenească! încercaţi, vă rog, fără Hristos şi fără Biserica Lui, să ieşiţi din acest labirint, bazându-vă doar pe înţelepciunea acestui veac şi veţi ajunge în postura omului contemporan pentru care adevărul este pretutindeni, dar, de fapt, nicăieri…
băgaţi de seamă am zis conlocutorului meu la faptul că în prezent toată presa lumii a fost luată de evrei în mâinile lor sau se află sub influenţa Kagolei28, direct sau indirect. Am fost apropiat, într-un timp, de revista ultraconservatoare care a servit încă de la apariţia sa principiile curat monarhice. În fruntea rubricii externe era un evreu, care scria articolele călăuzitoare din politica externă. Această revistă era influentă, vocea ei era ascultată cu atenţie şi de duşmanii orientării sale. Şi ce a ieşit la o verificare? Moişii de orientare stângă i-au ameninţat cu pumnii pe Moişii de orientare dreaptă şi invers, iar Moişii de la bursă şi din politica
27 Acest francez a trecut la Ortodoxie acum un an.
28 Comunitate evreiască în Polonia, între secolele XVI xX.
64
mondială, privind la aceste lupte simulate ale tovarăşilor de idei îşi calculau câştigurile de pe ambele planuri cele de la bursă şi cele politice, lovind cu precizie şi tabăra dreaptă şi tabăra stângă a creştinilor, care se luptau între ele la ordinul aceleiaşi Kagole.
Conlocutorul meu chiar s-a mişcat din locul său şi a zis:
voila ce qui est absolument vraia exclamat el: este adevărul adevărat! „Gaulois” al nostru principalul organ al catolicilor şi al monarhiştilor legitimişti este condus de un evreu convertit la creştinism, Arthur Meier, care a primit creştinismul cu doi ani înainte ca să devină redactorul acestei reviste.
Am vorbit multe cu el pe această temă.
dar dacă aşa stau lucrurile, dacă totul este adevărat din ce aţi spus, a zis el spre sfârşitul discuţiei, atunci de ce tac păstorii Bisericii?
ei nu tac sau, cel puţin, nu au tăcut. Cuviosul Serafim de Sarov, Iliodor de la Glinska, Ambrozie de la Optina, Ioan de Kronstadt toţi aceşti mari luminători ai Bisericii, toţi într-un singur glas au avertizat credincioşii privind apropierea sfârşitului lumii, şi Dumnezeu a binevoit ca aceste cuvinte să fie auzite de întreaga lume ortodoxă. Luaţi auditoriul părintelui Ioan de Kronstadt, care nu a fost nici mic, nici mare, ci întreaga Rusie…
nu, m-a întrerupt conlocutorul meu nu numai Rusia, ci întreaga lume creştină. Eu, de exemplu, trăind încă în Lyon, am studiat scrierile părintelui Ioan.
ei, vedeţi, întreaga lume creştină şi credincioasă. Deci a vorbit Biserica, şi nu numai celor apropiaţi, ci a vorbit întregii lumi, dar nu toţi au vrut să o asculte. Însă chiar şi cine a ascultat-o, prins de treburile şi negustoriile lumeşti, a uitat aceste lucruri. Cine are chef să trăiască sub permanenta ameninţare a apropierii unui eveniment, de care chiar şi cei mai puternici sfinţi ai lui Dumnezeu se cutremurau cu duhul?!
65
dar episcopii tac.
episcopii nu tac. Unii dintre ei se exprimă în acelaşi duh. De altfel, dumneavoastră nu vă este cunoscut faptul că orice eveniment prezis de profeţi, cu cât se apropie mai mult de apariţia sa, este receptat din ce în ce mai puţin de credincioşi? Amintiţi-vă de Israelul vechi-testamentar care trăia în întregime, de la arhiereu şi până la văduva ultimului supus, în duhul făgăduinţelor mesianice: mulţi oare şi-au păstrat aşteptările până la venirea lui Mesia? Preacurata Fecioară, Dreptul Logodnic şi bătrânii Simeon Primitorul de Dumnezeu şi proorociţa Ana doar patru oameni. Nu va fi acelaşi lucru şi înainte de a Doua Venire? „Şi venind Fiul Omului va găsi El pe pământ credinţă?” în parabola cu fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte, care aşteptau venirea Mirelui, s-a spus despre ele: „au aţipit toate şi au adormit”. Poate au adormit! Acum doar unii priveghează, dar şi cei care îl aşteaptă pe Mire vor adormi. Amintiţi-vă de Ghetsimani, când cei mai iubiţi şi mai de încredere ucenici, neţinând seama de îndemnurile Dumnezeiescului învăţător, nu şi-au putut înfrânge somnul până când Fiul Omului nu a fost dat în mâinile păcătoşilor. Aşa va fi şi acum. La apropierea antihristului, unii îşi vor deschide ochii îngreunaţi din somnul cel duhovnicesc, dar credincioşii vor fi din ce în ce mai puţini înainte de venirea sa ca om al păcatului şi pieirii.
dar oare nu propovăduiesc la fel ca dumneavoastră şi sectanţii: adventiştii, baptiştii şi o mulţime imensă de falşi hristoşi şi falşi prooroci notorii, care s-au înmulţit atât de mult în ultimii ani?
şi ce-i cu asta? am replicat eu. Aşa a fost şi înaintea primei veniri a Mântuitorului şi în zilele Sale. Nu strigau, oare, demonii alungaţi de Domnul: „Ce ai cu noi, Iisuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi! Te ştim pe Tine, ştim Cine eşti, Sfântul lui Dumnezeu!” Nu îl aşteptau oare pe Fiul Fecioarei magii şi prezicătorii păgâni? Oare nu magii au văzut Steaua Lui la răsărit şi au venit primii să I se închine? în
66
sectarism, ca şi în prezicerile demoniceşti, ce este periculos şi îngrozitor? Denaturarea, falsificarea adevărului, falsul de sub adevăr, nu adevărul. Adevărul bisericesc şi patristic în problema de faţă constă în faptul că Domnul va veni a doua oară să judece viii şi morţii, va veni ca Judecător şi Răsplătitor şi nicidecum ca împărat pământesc. Iar neadevărul de sub acest adevăr constă în faptul că dacă Domnul va veni ca împărat pământesc, va preface săbiile în cosoare şi suliţele în seceri şi va da pace întregii lumi, adunând-o într-o singură turmă, El fiind şi unicul păstor. Aparent, predicile despre a Doua Venire sunt asemănătoare, dar care este deosebirea? Cea bisericească vorbeşte despre cer, cea sectară despre pământ; prima vorbeşte despre Hristos, a doua despre antihrist. Presimţirea apropierii sfârşitului lumii şi a înfricoşatei Judecăţi a Domnului a devenit comună întregii lumi creştine şi credincioase, în ultima vreme. Iată, diavolul se străduieşte să abată în folosul său această presimţire, să o întoarcă de la adevăr, ademenind, dacă este posibil, şi pe cei aleşi. Cuvântul bisericesc de avertizare a apropiatei mânii a lui Dumnezeu a fost rostit de buzele luminătorilor Bisericii şi, de la un timp, apariţia unor trimişi deosebiţi, precum Ilie şi Enoh, a încetat. Folosindu-se de această temporară acalmie la catedra bisericească şi ridicând pe sectanţi şi pe falşii prooroci la propovăduirea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, prin gurile lor diavolul propovăduieşte „hiliasmul”29 şi prin aceasta îşi pregăteşte terenul în inimile celor ce îi dau ascultare, pentru primirea lui antihrist drept Hristos. Pe de altă parte însă, făcând din predica sfârşi-tului lumii un apanaj vădit al falşilor învăţători sectanţi, el subminează credinţa şi învăţătura credincioşilor prin însăşi ideea ce stă la fundamentul acestei propovăduiri. Voi explica acest lucru printr-un exemplu: în America de Nord „lucra”,
29 învăţătură falsă despre împărăţia pământească de o mie de ani a Domnului Iisus Hristos.
67
nu fără false „minuni” un oarecare pungaş, care se dădea drept Ilie Proorocul. Acum câţiva ani a murit şi a lăsat în urma sa o avere colosală, evaluată la câteva zeci de milioane de dolari. „Ilii deja au mai fost, îi cunoaştem noi!” vor zice atunci când va veni Ilie cei care vor ajunge acele zile şi cine îl va mai primi ca pe un proroc al lui Dumnezeu cel Adevărat?! Referitor la predica despre sfârşitul lumii, vor spune: „Ştim noi această predică şi pe propovăduitorii ei: este secta rismul şi cine poate crede în el în afară de sectanţi şi de oamenii necunoscători ai Legii şi cuvântului Dumnezeiesc?” Vedeţi sminteala care îi ameninţă pe credincioşi? Dar credem şi mărturisim că nu se vor închina lui antihrist toţi cei care au înscrise numele lor în Cartea Vieţii (Apoc. 13, 8)de la întemeierea lumii, pe care o are Mielul cel înjunghiat.
Francezul meu a căzut pe gânduri.
da, a zis el după un oarecare moment de reflecţie, mi se pare că aveţi dreptate: lumea nu va putea să aibă mult I imp această înfăţişare pe care i-a dat-o apostazia contemporană. La noi, în Franţa, şi în general peste hotare, totul s-a terminat: este doar un cadavru. Dar, oare, la dumneavoastră, în Rusia, este acelaşi lucru? Eu însumi am văzut bisericile din capitală: sunt pline de oameni care se roagă, am văzut pe străzi oameni care nu se ruşinează să-şi facă semnul crucii în public, să-şi mărturisească în mod deschis credinţa. Este un lucru atât de liniştitor şi de aducător de bucurie…
la Ierusalim, însă, în zilele Domnului, nu era, oare, acelaşi lucru în templu şi în sinagogi? Totuşi am replicat eu -, fără să privim la dreptatea exterioară, Domnul a pronunţat un mare şi înfricoşător cuvânt: „Casa aceasta a voastră va rămâne pustie”.
da, aveţi dreptate a consimţit interlocutorul meu gradul de maturizare a rodului apostaziei în poporul dumneavoastră vă este mai bine cunoscut decât mie. Dacă, deja, din credinţa părinţilor nu s-a păstrat o altă dreptate decât
68
cea exterioară, atunci lumea nu poate rămâne aşa. Le monde ne peut rester en cet état. La noi, în Franţa, diavolului i se slujeşte aproape în mod deschis, la aşa numitele „messe negre”. În Lyonul meu natal trăieşte şi lucrează un oarecare doctor Brico, care se numeşte pe sine Ioan al II-lea, patriarhul suprem al bisericii gnostice, iar gnoza este religia lui Lucifer, mărturisită în mod deschis. În Congo-ul nostru, în Africa, satanismul a atins printre funcţionarii administraţiei guvernamentale nişte culmi nemaiauzite de ferocitate, încât guvernul francez a fost nevoit să cedeze în faţa societăţii indignate şi să fie deferiţi justiţiei doi prefecţi30. Aceşti draci împieliţaţi, de dragul distracţiei, au vârât în gura unor negri care nu bănuiau nimic, nişte cartuşe cu dinamită, pe care le-au detonat şi au rupt în bucăţi trupurile acestor jertfe. Familia uneia dintre aceste fiare îmi amintesc că se numea Nouguier. Au fost judecaţi şi la tribunal, unde s-a citit un autograf aparţinând unuia dintre răufăcători: era o invitaţie la „sărbătoarea aducerii de jertfe dumnezeului nostru satanei” expresia autentică a acestui bilet.
ce au făcut, totuşi, cu aceşti slujitori ai diavolului? am întrebat eu.
au fost condamnaţi nici prea aspru, nici prea îngăduitor, exact cât era nevoie să liniştească societatea, iar apoi, când acest episod a fost uitat, căci la francezi memoria este scurtă, aceştia au fost căpătuiţi, din nou, undeva, în aceeaşi administraţie, dar în alt loc.
cum aşa? m-am mirat eu.
dar de ce vă miră acest lucru mi-a răspuns cu amărăciune francezul dumneavoastră doar ştiţi că aceasta este masoneria şi de ce lucruri este capabilă: la noi guvernul şi crema societăţii republicane sunt în întregime masonizaţi. Este suficient să vă spun un singur lucru: dumnezeul lor este diavolul şi faptul acesta aproape că nu îl ascund chiar
30 Funcţie asemănătoare cu a guvernatorilor (n. red.).
69
şi astăzi, când domneşte o credinţă creştină părelnică şi exterioară. Judecaţi şi dumneavoastră, la ce se poate aştepta mâine lumea, când nu va mai rămâne nici această faţă exterioară…
5 septembrie
Un vizitator nocturn. Ce a fost şi ce a rămas. Pentru oameni şi moartea este frumoasă
Astă-noapte, unul dintre înnoitorii „libertăţilor” omenirii a învrednicit adăpostul nostru liniştit şi singuratic cu vizita sa particulară. Nu este greu de ghicit că şi scopurile acestei vizite au fost, de asemenea, „eliberatoare”: ca să ne elibereze de o parte din bunurile noastre şi, la o adică, să ne elibereze chiar şi sufletul de păcătosul trup. De cu seară, bătrâna noastră căţea, Mişca, a fost tare neliniştită. Lătra în fiecare clipă şi alerga din loc în loc. În timp ce soţia pregătea lampa în camera de rugăciune, eu mă aflam în sufragerie, cu geamul deschis (încă nu montasem ramele pentru iarnă) şi am auzit un fluierat care ademenea câinele. La ora unu noaptea am auzit un fâşâit lângă uşa de laintrarea principală. Câinele a continuat să latre în partea opusă. Din fericire, nu am dat o atenţie deosebită zgomotelor nocturne şi am dormit în tihnă. Dar francezul care şi-a petrecut noaptea la noi nu a putut să aţipească o clipă din cauza acestor zgomote. Fereastra camerei sale dădea pe terasa de la uşa deintrare, unde am auzit fâşâitul. Şi trăgând brusc perdeaua, la auzul acelui fâşâit, a văzut un om pe terasă. „Eliberatorul” s-a ascuns pe dată, dar câinele nu s-a liniştit timp îndelungat.
Făcând un consiliu de familie, am hotărât ca pentru această frică de noapte să dublăm paza canină. Dar „dacă
70
Domnul nu va păzi cetatea, în zadar se vor osteni străjerii”. Iată, credinţa mea este mai mare în cuvinte decât în lucrare, înmulţeşte, Doamne, credinţa!
Şi când te gândeşti: nu era chiar aşa de mult de când, în timpul „vechiului regim”, cum se cade să ne exprimăm acum, eram doar eu cu mama, acum adormită, într-o casă ce se găsea departe de lume, lăsând toate ferestrele deschise pe timpul nopţii şi nu încuiam nicio uşă cu cheia! Ce frică să ai într-un sat vechi, cinstit şi temător de Dumnezeu?… Despre aceasta mi-am amintit astăzi, când oamenii „noului regim” au deranjat somnul străinului, care şi-a pierdut credinţa în adevărul poporului său şi care a venit să o caute în Rusia „eliberată”. Acum se vede că nici măcar apropierea unui loc atât de sfânt, precum Optina, nu te mai salvează, iar despre sat deja nu mai poţi spune nimic.
M-am dus la stareţi să le cer rugăciunile pentru paza noastră împotriva vizitatorilor nocturni.
iată, mi-a spus unul dintre ei, mai deunăzi au pătruns într-o mănăstire (mi-a spus şi în care mănăstire), dar n-au găsit decât 11 ruble.
Pentru oameni se pare că şi moartea este frumoasă.
6 septembrie
„Curentul de aer”. Nava prinţului puterii aerului. Esenţa problemei rămâne aceeaşi.
Cele ale lui Menşikov s-au săvârşit. Biserica din Laodiceea
Nu ştiu de ce, dar de mult timp nu a mai dat pe la noi prietenul şi favoritul nostru, părintele Nectarie. Însă vorbeşti de lup şi lupul la uşă! A venit chiar în timpul prânzului şi, cu ocazia zilei de Duminică, a gustat din plăcintele noastre.
71
de trei ori am vrut să vin la dumneavoastră să vă văd a spus el dar nu am putut.
din ce cauză?
aici era un aşa curent de aer…
în timpul acesta a venit poşta. Desfac plicul cu „Timpuri noi” şi încep să citesc cu voce tare:
„într-o dimineaţă însorită scrie Menşikov m-am dus la Catedrala Sfânta Sofia. De departe se auzea un zgomot de motor. Mă uit: o femeie privea spre cer. Am ridicat capul. Dumnezeule, deasupra capului meu, la înălţime, plutea un monstru asemănător cu un rechin galben. Era prima «corabie aeriană» pe care o vedeam: «Lebăda» noastră adusă din Franţa”.
Am întrerupt lectura şi am zis:
părinte, oare nu din Franţa era acel curent de aer?
de ce credeţi?
pentru că acolo îşi are cuibul.
al cui cuib?
al prinţului puterii văzduhului. Chiar şi corăbiile lor, vedeţi dumneavoastră, ni le trimit nouă.
Francezul a auzit remarca mea şi a întrebat cu vioiciune:
doar nu vorbiţi serios?!
desigur că vorbesc serios.
dar aceasta este o cucerire a tehnicii, a geniului omenesc!
dar Simon Magul nu a zburat?
a zburat.
cu puterea cui?
a diavolului.
ce este comun în acest caz? a exclamat francezul cu o vădită nemulţumire în glas. Acolo este vrăjitorie, aici este ştiinţă, mintea omului.
dar izvorul acestei puteri este acelaşi am replicat eu liniştit deosebirea constă doar în mijloacele de manifestare: timpurile au fost mai simple, iar prinţul lumii lucra mai
72
simplu; noi ne-am complicat şi a început şi el să lucreze mai complicat. Luaţi-i ca exemplu pe vechii vrăjitori şi comparaţi cu spiritiştii şi ocultiştii din timpurile noastre: care e diferenţa? De asemenea, în aşa-zisul domeniu al ştiinţei esenţa problemei a rămas aceeaşi.
mais, vous savez, cestpar trop fort ce que vous ditess-a indignat francezul. Ştiţi, cred că aţi cam exagerat. Aţi ajuns până în acest grad de negare a ştiinţei? Este o predică ce ţinteşte întoarcerea la primitivism.
anume?
la starea sălbaticilor din Polinezia.
nu la Adam cel dintâi zidit, la starea lui dinainte de cădere, mai exact la noul Adam, izbăvit cu sângele Mântuitorului nostru, la „Duhul cel de viaţă făcător”, Care pentru toată ştiinţa noastră este rău şi nimic.
Mă uit şi văd că părintele meu stă în colţişorul lui şi râde.
iar dumneavoastră, vă rog să citiţi mai departe ce spune domnul Suvorin.
nu Suvorin, ci Menşikov, părinte!
este unul şi acelaşi lucru. Citiţi, vă rog!
Am continuat lectura întreruptă:
„…Astfel, pentru mine personal, s-a deschis o nouă eră în istorie… S-a săvârşit! Copleşit de incomensurabilitatea măreţului eveniment, am intrat într-o biserică unde se săvârşea Liturghia. Minunată era cântarea vechilor, sfintelor pentru mine cândva, cuvinte; minunată era cupola bizantină de deasupra zveltelor coloane corintice. «Măreşte suflete al meu pe Domnul…» Asta a dispărut sau va dispărea impetuos, totuşi Biserica nu este mai prejos decât o navă aeriană…”.
M-am oprit din nou:
face, oare, să vă jignesc auzul, părinte?
citiţi!
„Tuturor li s-a părut că lucrurile evoluează, dar în esenţă, evoluţia s-a desfăşurat precum ceva ajuns până la capătul unei spirale. A ajuns la ceva hilar: sub ochii noştri înviază
73
cultele mârşave ale Orientului, din pricina cărora a pierit lumea greco-orientală. Creştinismul nu numai că este ros pins în public, precum în Franţa, nu numai că este persecutat, aşa cum s-a întâmplat nu de mult în timpul răscoalei de la Barcelona, unde s-a ajuns la cruzimile din timpul lui Nero, dar tot în mod public şi solemn se restaurează magia, misterele perverse şi satanismul. Slujirea Bunului Dumnezeu este înlocuită prin credinţa şi slujirea dumnezeilor răi.
Dacă păgânismul formal nu cuprinde masele, aceasta nu se datorează râvnei faţă de creştinism, ci este cauzată de indiferenţa în masă faţă de orice credinţă. Se îndepărtează creştinismul iată un eveniment cu mult mai mare decât rechinii care plutesc pe cer…”.
nu pleacă creştinismul a întrerupt părintele lectura mea -, ci oamenii pleacă de la Hristos şi au ajuns în puterea diavolului. Toate acestea nu pot să continue multă vreme.
Dacă într-adevăr m-am gândit eu în toată masa ei, omenirea a ajuns la o indiferenţă totală faţă de orice fel de credinţă, asta înseamnă că am păşit în ultima perioadă de timp, în perioada a şaptea a Bisericii lui Hristos pe pământ, a Laodiceei, după cum scrie în Apocalipsă.
„Şi îngerului Bisericii din Laodiceea să-i scrii: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel nici rece, nici fierbinte am să te vărs din gura Mea”.
Da, fără îndoială ne găsim în această ultimă perioadă, în Biserica de dinaintea sfârşitului lumii, înaintea vărsării ei din gura lui Hristos. Laodicean înseamnă „conducerea poporului”, dacă ar fi să traducem ad literam acest cuvânt grecesc. Nu se exprimă cu claritate acum, în toată lumea, tendinţa de instituire a conducerii poporului, ca ultim cuvânt al dreptului de stat, în locul monarhiilor creştine, care, chipurile, şi-au trăit veacul şi nu mai pot satisface principiul
74
libertăţii cetăţeanului? Nu astăzi sau mâine, ci în ziua ştiută de Dumnezeu se va lua „puterea”, şi „Laodiceea” a toată lumea, în toată neînfrânarea ei neruşinată, va fi condusă de „fiara din întuneric”.
Doamne miluieşte!
O, dacă Rusia mea ar putea să se întoarcă la Dumnezeu cu toată inima şi să se pocăiască îmbrăcată în sac, ca oarecând Ninive!
9 septembrie Slujbele de la Optina.
Demonizaţi de model nou şi vechi.
Influenţa Optinei
Ieri, cu ocazia Sărbătorii Naşterii Maicii Domnului, Liturghia s-a terminat la ora unsprezece şi jumătate, iar în ajun, privegherea se terminase pe la miezul nopţii. În total, la această sărbătoare am petrecut opt ore şi jumătate în biserică, fără oboseală deosebită.
în timpul privegherii am avut de furcă cu o ţărancă demonizată. Înainte de Mărimuri, a avut o criză: a început să geamă şi să sughiţă, iar apoi şi-a pierdut cunoştinţa. Din fericire demonizarea nu era însoţită de manifestări violente, ci se mărginea doar la gemete uşoare şi nestăvilite şi de lacrimi abundente.
Sărmana suferindă! Şi câţi asemenea nu sunt prin oraşele şi satele Rusiei mai ales prin sate! De altfel, acum, odată cu răspândirea ştiinţei de carte şi din cauza apropierii satului „întunecat” de centrele „culturale”, starea demonică uşoară a început să dispară, primind, ca să spunem aşa, noi forme culturale grave. Demonizarea ambelor sexe
75
nu a încetat, chiar s-a înmulţit şi a devenit cunoscută ştiinţei şi oamenilor sub o altă denumire şi cu alt conţinut: neurastenici isterici, decadenţi… Este la fel ca şi în cazul vrăjitorilor: s-au schimbat denumirile, dar esenţa a rămas aceeaşi.
Sofia AlexandrovnaManaenkova, pe care un demon a muncit-o 18 ani după modelul vechi, fără să se ascundă sub poreclă ştiinţifică, încă mai trăieşte la Optina, mângâiată de stareţi şi de minunatele slujbe bisericeşti. În oraşul unde locuieşte este o biserică de care aparţine. Acolo slujeşte un iereu31 destul de vârstnic şi care nu agreează Optina. Aceasta este, de regulă, atitudinea clerului mirean faţă de fraţii călugări. Privitor la această atitudine, Sofia Alexandrovna a avut cu acest iereu dese altercaţii, care uneori ajungeau la ură vădită unul faţă de altul. Dragostea însă a învins. În vara aceasta, când a sosit timpul obişnuit ca Sofia să meargă la Optina, acelaşi iereu i-a dat, din modestele sale mijloace, zece ruble pentru drum; mai mult decât atât, în urma ei, s-a dus şi el să vadă ce este această Optina. S-a dus cu gândul să stea o zi, două, dar a rămas pe puţin două săptămâni.
Astăzi, Sofia Alexandrovna a primit de la soţia acestuia o scrisoare, în care se spunea că soţul ei, certat de vreo cinci ani cu fiica lui, după întoarcerea de la Optina, i-a spus pe neaşteptate soţiei că trebuie să-i scrie Lidocikei (fiicei). Ba mai mult, gândindu-se puţin, i-a spus: „De ce să-i scriem, cutia poştală este departe, să mergem noi la ea!” „Ne-am dus, ne-am împăcat şi, unde era ceartă şi ură, acum împărăţeşte pacea, dragostea şi binecuvântarea. Lidocika şi copilaşul ei se află la noi de trei săptămâni, iar bunicul, care
31 Preot (n. red.).
76
de obicei nu suportă în casă niciun zgomot, în timpul liber o dădăceşte şi se joacă cu nepoţica”.
Aşa este Optina şi aşa este înrâurirea ei. Dar şi în neputinţele Sofiei Alexandrovna nu se săvârşeşte, oare, puterea lui Dumnezeu?…
14 septembrie
Privegherea de înălţarea Sfintei Cruci. Să-mi fie mie după cuvântul Sfântului, îngerul vorbeşte prin gura unui prunc
Ce s-a petrecut ieri, în timpul privegherii, este imposibil să descrii, atât de mare a fost mulţimea de oameni! în biserică era atâta înghesuială încât nici nu puteai să-ţi faci semnul crucii, iar poporul înconjura catedrala ca un perete compact.
Exact la ora 11, părintele arhimandrit a început să înalţe crucea, iar privegherea s-a terminat la miezul nopţii. Cu binecuvântarea părintelui arhimandrit toată familia a stat la strana din dreapta a altarului şi ne-a fost deosebit de bine, cu toate că oamenii stăteau foarte aproape de uşile împărăteşti. Era un spectacol măreţ şi mişcător! Toată această imensă putere a credinţei, care a aplecat atâta mulţime de oameni la piciorul Crucii Domnului nu este, oare, o mustrare pentru aşteptările şi presimţirile mele eshatologice? Sau mi-a trecut prin minte poate că fundamentul lor este îndelungata studiere a problemei, că una este Judecata lui Dumnezeu şi alta cea omenească! Oare nu mă înşel? Mai mult decât atât, oare nu greşesc străduindu-mă să pătrund prin curiozitatea mea în tainele iconomiei lui Dumnezeu, care nu au fost descoperite nici îngerilor? Iată câţi mai sunt
77
dintre cei care nu s-au închinat lui Baal! Şi asta doar în Optina. Dar în bisericile, mănăstirile şi catedralele din toată Rusia măreaţă? Dacă aici sunt sute şi mii, acolo sunt mili oane. Aşa mă gândeam… M-am uitat la mulţimea care umpluse biserica şi ce mi-a sărit în ochi?! Toată această mulţime era formată doar din femei. Erau şi bărbaţi, dar ei, precum nişte pietre singuratice în imensitatea mării, se pierdeau în mijlocul închinătoarelor, nişte femei simple din sate, mai ales de vârstă mijlocie şi mai bătrâne. Intelectualitate nu era, nici tineret nu era, în afară de câteva fete şi femei tinere din Stenino. Şi iarăşi mi-a venit în minte: nu aşa era oare şi mulţimea de oameni laintrarea Domnului în Ierusalim, când îi aşterneau pe cale ramuri şi strigau: „Osana, Fiul lui David?” Cât a trecut de atunci şi până când Hristos a fost dat spre răstignire, când a fost de faţă doar iubitul Său ucenic şi în rest doar femei, ca şi acum, la sfârşitul a două mii de ani, la înălţarea aceluiaşi simbol al mântuirii noastre?… Şi la ce nu m-am gândit în timpul acestei privegheri, întotdeauna memorabile pentru mine! Şi m-am hotărât în inima mea: să fie voia lui Dumnezeu în cele ce socot eu a fi cunoaşterea mea şi prin aceasta să mă oblig a o împărtăşi oricui doreşte să se folosească de dânsa.
Sfântul Chiril al Ierusalimului a dat o făgăduinţă: „Cunoşti semnele antihristului? Nu-ţi aminti doar tu singur de ele, ci spune-le tuturor cu dărnicie”.
Să-mi fie mie după cuvântul Sfântului.
Apropo de antihrist. Împreună cu noi locuieşte o fetiţă orfană, Liubocika. Are doar şase ani. La urechea ei de copil nu a ajuns niciun cuvânt despre antihrist. Odată stătea cu soţia şi ciripea ceva în limba ei copilărească. Şi deodată:
mătuşă, spune-mi ce este antihrist?
78
Despre Hristos ştia deja multe. Pliindu-se pe înţelegerea ei, soţia i-a răspuns destul de amănunţit la întrebarea ei: nu a uitat să-i spună despre pecetea lui antihrist, fără de care nu vei putea nici să vinzi, nici să cumperi nimic.
nici pâinică nu vei putea cumpăra fără ea? a întrebat Liubocika.
nimic nu se poate, i-a răspuns soţia.
dar noi, mătuşă, nu ne vom pune această pecete?
cu ajutorul lui Dumnezeu nu ne-o vom pune, copilaşule!
atunci înseamnă că vom fi nevoiţi să murim de foame, a concluzionat fetiţa.
Apoi a căzut pe gânduri şi a exclamat cu bucurie:
dar Dumnezeu, mătuşă, El poate să facă în aşa fel încât să fim sătui şi fără pâine.
I-am povestit acest dialog şi părintelui S., unul dintre stareţii Optinei.
îngerul lui Dumnezeu a inspirat-o pe Liubocika cu acest cuvânt puternic. Gura copilului a spus adevărul. Să dea doar Dumnezeu toată plinătatea credinţei, necesară pentru înfăptuirea acestui adevăr în acea straşnică vreme.
Şi aici am văzut, din nou, influenţa Optinei. Fericită Liubocika!
79
17 septembrie
Ziua onomastică a Liubocikăi.
Ceva din tainele Optinei.
„ Fiica ” împărătesei Cerului. Spiritismul şi „rece-călduţul”
Astăzi este ziua onomastică a Liubocikăi, iar la noi în gospodărie, din păcate, încă de dimineaţă sunt tot felul de încurcături. Când orfanele noastre au venit de la Liturghie, toate acestea s-au împrăştiat şi iarăşi cerul nostru casnic a devenit curat, fără nori.
Despre „orfanele noastre”, aşa cum le numesc eu pe Liuba şi educatoarea ei, Lialia, nu voi evita să amintesc în notiţele mele, dar nu astăzi, când voi avea un alt subiect.
încurcăturile s-au împrăştiat, dar „cele ale vrăjmaşului”, mai mici sau mai mari, nu se mai liniştesc şi se învârt precum ţânţarii în jurul locuinţei noastre liniştite şi împăciuitoare. Unul dintre aceştia a fost descoperit ieri de părintele F. şi cu eforturile noastre unite i-am anihilat toate uneltirile sale. Totul s-a petrecut în nişte circumstanţe demne de amintit, ca o caracteristică a acelei vieţi duhovniceşti pe care noi o trăim, cu marea milostivire a lui Dumnezeu şi prin care ne zidim.
Lucrurile s-au petrecut aşa: mergeam la părintele Erast, care era bolnav, să-i duc o broşură. Cu acest stareţ mă văd destul de des şi ne împărtăşim idei şi impresii care ajung la urechile noastre din lumea dinafară. Am stat la el vreo oră, apoi m-am dus acasă. Când am ajuns la casele arhimandritului, m-am întâlnit cu părintele F. Am luat binecuvântare şi l-am întrebat:
ei, cum aţi ajuns la Moscova?
80
Părintele tocmai se întorsese de la Moscova, unde s-a dus pentru a rezolva o problemă importantă, pentru un suflet creştin.
De ajuns, am ajuns, mi-a răspuns părintele F. -, dar în urma acestei călătorii nu am obţinut niciun fel de rezultate. Însă pentru toate să-i dăm slavă lui Dumnezeu. Dar ce s-a întâmplat cu Moscova în aceşti zece ani, de când am plecat de acolo?! Nu o mai recunoşti. Oamenii s-au făcut precum fiarele: nu poţi să vorbeşti cu nimeni nimic îi irită totul. Privesc la un interlocutor, mai ales în rasă, ca la un duşman; nu a mai rămas niciun fel de dragoste este îngrozitor ce se petrece acolo!
Pe cărăruşa unde discutam noi se aduceau lemne. Am mers pe alături şi ne-am apropiat de chilia părintelui F.
intraţi pe la mine mi-a spus el. Aici, în chilia mea, nu aţi fost niciodată.
Nu am avut timp să trec pragul chiliei şi am rămas uimit de o vedere Dumnezeiască, chipul nefăcut de mână al Mântuitorului, chiar vizavi de uşa de laintrare, aruncându-şi razele spre mine prin lumina candelei.
de unde aveţi o asemenea frumuseţe?
este opera părintelui Daniil32.
Trebuie să vezi această faţă Dumnezeiască, aceşti ochi Dumnezeieşti, care pătrund în suflet, ca să înţelegi cu inima că nu doar penelul părintelui Daniil a realizat această sfântă icoană, ci că acestui penel i s-a dat putere şi insuflare de Sus; că omul nu ar fi putut crea de la sine, doar cu arta sa, o astfel de frumuseţe cerească.
a fost la mine o monahie, ca să primească nişte sfaturi şi să se spovedească mi-a spus părintele F. Monahia aceasta atât de mult se îndârjise cu inima, încât se hotărâse să arunce mantia şi să se întoarcă în lume. Oricât am rugat-o, oricât m-am străduit să o conving, a ţinut-o pe-a ei, nici nu
32 Părintele Daniil Bolotov. Despre el se găsesc date în cartea Cele măreţe în cele neînsemnate, în schiţa „Căutătorul cetăţii nevăzute”.
81
a vrut să mă asculte. Atunci am rugat-o să rămână singură în chilie şi să se roage înaintea acestei icoane. Când m-am întors, am găsit-o plângând şi din hotărârea ei groaznică, nu mai rămăsese nici urmă.
M-am uitat din nou la acest preacurat chip şi abia am putut să-mi dezlipesc privirea de la această icoană inspirată cu har: chiar şi cea mai împietrită inimă se poate deschide înaintea ei… Părintele Daniil a pictat icoana pentru un monah de la Optina, pentru trei ruble preţ pentru vopsele şi pânză, iar el, pentru aceşti bani, i-a dat-o părintelui F. Cu adevărat, doar la Optina se pot face asemenea lucruri33.
Vorbea ba una, ba alta, când părintele F. a întrerupt firul discuţiei.
dar ştiţi, S. A. mi-a zis el am în inimă o umbră, care s-a aşternut pe relaţia noastră.
dar ce este, părinte? am întrebat cu spaimă.
da, da, a confirmat el. S-a aşternut o umbră. Şi atât m-a apăsat în timpul călătoriei mele încât nici nu mă pricep cum să vă spun. Chiar mă gândeam că s-ar putea întâmpla ceva cu mine pe drum: trenul va suferi o avarie sau altceva se va întâmpla şi cum voi apărea eu la Judecata Domnului, fără să am sufletul eliberat de aceste sentimente?
dar ce sunt toate acestea? am întrebat eu, fără să am conştiinţa încărcată cu vreo vină faţă de părintele.
vă amintiţi ispita cu manuscrisul dumneavoastră Cele sfinte de sub obroc, când a trebuit să mă înţeleg cu dumneavoastră la porunca părintelui arhimandrit? Am avut atunci cu dumneavoastră acea discuţie diplomatică. Dumneavoastră nu mi-aţi permis să pronunţ niciun cuvânt, v-aţi ridicat în picioare, aţi dat din mâini şi v-aţi dus la biserică, de unde v-am chemat pentru discuţii. Nu vă amintiţi aceasta? Atunci
33 Părintele Daniil a terminat Academia de Arte de la Petrograd, dacă nu mă înşel în acelaşi an cu V. M. Vasneţov, şi a fost în Petrograd un renumit portretist.
82
lucrul acesta m-a lovit dureros în inimă: nu aveam niciun amestec în această ispită, eram doar un transmiţător al instanţei şi nu meritam o aşa comportare. Şi iată, de atunci pe inima mea s-a aşezat umbra unei oarecare supărări pe dumneavoastră. Şi a stat pe inimă şi a apăsat-o încât m-a speriat acest simţământ cu frica unui răspuns la Judecata lui Hristos.
Atât de înduioşătoare a fost fineţea simţului păcatului de care nu era vinovat părintele F., încât m-am ridicat de pe scaun şi m-am plecat la picioarele părintelui.
iertaţi, scumpule părinte!, dar Dumnezeu vede că nici prin gând nu mi-a trecut să vă aduc vreo supărare.
Mă uit şi văd că şi bătrânul duhovnic de la Optina, una dintre cele mai respectate persoane ale mănăstirii, s-a aşezat, de asemenea, în genunchi înaintea mea şi s-a plecat până la pământ, cu lacrimi în ochi.
şi pe mine să mă iertaţi de dragul lui Dumnezeu!
Şi aşa de câte două ori ne-am cerut iertare unul altuia şi, plecându-ne a doua oară unul înaintea celuilalt, el m-a binecuvântat şi, după obiceiul călugăresc, ne-am sărutat pe umeri. Şi am săvârşit această taină a iubirii lui Hristos, înaintea aceluiaşi chip Dumnezeiesc al Mântuitorului nefăcut de mână, care şi pe monahia cea încăpăţânată a adus-o la ascultare şi care costa în bani doar trei ruble, pentru pânză şi vopsele.
A venit de la Liturghie mica noastră sărbătorită, strălucind toată, bucuroasă, într-o rochiţică albă şi nouă. Pe rochiţă erau mărgele albastre, iar pe căpşorul bălai panglici albastre…
exact fiica împărătesei Cerului! a exclamat francezul nostru.
Deseori francezii credincioşi îşi închinau copiii, încă de la naştere, Maicii Domnului. Aceasta se întâmpla când Franţa
83
era creştină, încă. Până la Confirmare34, aceşti copii erau îmbrăcaţi cu haine de culoare albastră şi albă culorile împărătesei Cerului şi pământului: culoarea albastră cerul, culoarea albă nevinovăţia. Acum oare, Franţa cum îşi mai închină copiii săi?
Dar Liubocika, din fericire, s-a născut în Rusia, a cărei sfântă rădăcină nu a căzut încă, în întregime, de la credinţa părinţilor săi… Iar Lubocika trăieşte la Optina, iar ziua ei de naştere este 26 martie, ziua soborului Sfântului Arhistrateg Gavriil, următoarea zi după Buna Vestire… Liubocika cea fericită!
De unde îl avem pe acest copil al lui Dumnezeu, numită fiica împărătesei Cerului, a Maicii Domnului? De unde ne-a trimis Domnul această fetiţă? Nu aş fi vrut să vorbesc astăzi despre asta, dar cred că trebuie şi o voi face măcar pe scurt.
Se întâmpla în august 1907. Cu două luni înainte de a ne instala aici, la Optina, am venit să stăm vreo două săptămâni lângă stareţii săi şi să postim, mai ales că ne aflam în Postul Adormirii Maicii Domnului. Eram parcă la o Liturghie târzie şi ce vedem: o dădacă avea de mână o fetiţă şi o împărtăşea. Rochiţa fetei era albă, cordonelul era albastru, albastră era şi panglica din părul ei blond precum inul curat. Dădacă a adus fetiţa la sfântul potir, iar fetiţa, ca o mărturisitoare vârstnică a lui Hristos, şi-a făcut cruce cu osârdie, şi-a pus mânuţele încrucişate pe piept, s-a împărtăşit, şi-a făcut din nou o cruce mare şi cu evlavie a sărutat marginea potirului. Minunat lucru! Copilul nici nu se vedea de la pământ, dar se împărtăşea aşa cum, în timpurile noastre, nici cei vârstnici nu ştiu să se împărtăşească. Lucrul acesta ne-a înduioşat până la lacrimi. Ce fel de comoară, ne gândeam, poate să fie mama acestei fetiţe? Nu am avut răbdare până la sfârşitul
34 Taina Mirungerii în Biserica Catolică (n. red.).
84
slujbei Şi ne-am apropiat de dădacă, am felicitat-o şi am sărutat copilul.
a cui este această fetiţă? am întrebat noi.
este orfană de amândoi părinţii a răspuns dădacă creşte la o locatară a Optinei, Nadejda Nicolaevna, şi se numeşte Liubocika.
Aceasta a fost prima noastră întâlnire cu Liubocika. Apoi, la 1 octombrie, acelaşi an, ne-am instalat la Optina şi le-am cunoscut pe Nadejda Nicolaevna -educatoarea Liubocikăi şi pe Lialia (Elena), care locuia cu ele. Am aflat multe din viaţa lor, pentru care le-am îndrăgit pe toate aceste trei orfane. Peste cinci luni a murit Nadejda Nicolaevna, susţinătoarea Liubocikăi şi a Lialinei. Atunci ele s-au mutat la noi cu binecuvântarea stareţilor, ca rudele, copiii mamei noastre, Optina.
Totul s-a petrecut cu simplitate, mai simplu nici că se putea: unul pe altul îndatoraţi pentru iubirea în numele lui Hristos şi întru ascultarea stareţilor. Aşa a sporit familia noastră cu un om şi jumătate, cu două suflete creştine, cu Lialia şi cu Liuba.
Dar ce mare de lacrimi a vărsat Lialia pentru Nadejda Nicolaevna! Era şi pentru ce: adormita era o sfântă, o femeie uimitoare! Nu ne pomeneşte, oare, şi pe noi în îndrăznelile ei la Tronul Celui Preaînalt, împreună cu Lialia şi cu Liuba?!
Aşa este credinţa noastră creştină. În lume se tinde ca în locul credinţei în Hristos să se introducă alta şi, se pare, nu fără succes. Pentru lume, aceasta este parcă o nouă descoperire, dar credincioşii creştini de multă vreme cunosc vicleniile „dumnezeului” „noii credinţe”, a vechiului diavol.
La rubrica „Cronica mică” a ziarului „Timpuri noi” (nr. 12037), primit astăzi, citesc:
„S-a comunicat deja şi la noi că renumitul publicist englez V. Stod a deschis la Norfork Street un cabinet de spiritism, unde o oarecare Iulia A. a unit morţii şi viii pentru o
85
sumă modestă de câţiva şilingi. În «Matin», Stod povesteşte o întâmplare minunată din practica acestui cabinet de spiritism şi că noi, ruşii, am jucat un rol important în descoperirea minunată a lumii de dincolo de mormânt.
Stod a întâlnit-o la Londra pe prinţesa Viazemskaia, ea invitându-l în Franţa ca să admire zborul fiului ei cu aeroplanul. Zborul urma să aibă loc la Challonne. În acea zi, la cabinetul de spiritism s-a petrecut următorul fenomen minunat:
O voce oarecare zice: «Dacă dumneavoastră mergeţi la Callonne, merg şi eu cu dumneavoastră!»
Stod: «Cine vorbeşte?»
Vocea: «Eu am murit nu de mult: familia mea este Lefebre».
Acest nume nu-i spunea nimic. Ca un adevărat publicist, el nu citeşte ziarele, aşa că nu ştia despre moartea aviatorului Lefebre.
Stod: «Ştiţi ceva despre aeroplanul lui Bolotov?»
Vocea: «Ştiu. Spuneţi tânărului să fie mai cu grijă. Să cerceteze cu mai multă atenţie motorul său. Dumneavoastră să nu vă urcaţi în biplan».
Stod: «Dumneavoastră îl cunoaşteţi pe Bolotov?»
Vocea: «Nu, dar l-am întâlnit».
A doua zi Stod a aflat cine este acest Lefebre şi s-a hotărât să-i mai pună câteva întrebări.
Stod: «Ce a provocat căderea dumneavoastră?»
Vocea: «Nu ştiu. În timpul căderii nu gândeşti».
Stod: «V-aţi păstrat calmul?»
Vocea: «Am simţit că mă prăbuşesc, dar înainte de a atinge pământul mi-am pierdut cunoştinţa. Mi s-a părut că sufletul meu a zburat din trup. Am plutit la înălţime şi am văzut trupul meu întins jos. Nu am încercat niciun fel de sentiment neplăcut. O fiinţă superioară era lângă mine şi mâine, această fiinţă superioară va încerca să scrie într-o şedinţă, prin mijlocirea dumneavoastră».
86
Stod35 a telegrafiat lui Bolotov cele spuse de Lefebre şi a plecat la Challonne. Cu toate că motorul a fost verificat de mai multe ori Şi funcţiona bine, totuşi în momentul decolării s-a întâmplat ceva şi Bolotov nu a reuşit să se ridice în aer.
Aceasta este întâmplarea „minunată” comentată de „Timpuri noi” pentru numeroşii lui cititori. Aceasta este propaganda „semnelor şi minunilor” false, răspândite de ziarul rusesc. În felul acesta, în văzul creştinilor, se taie cu sânge rece rădăcinile credinţei în Dumnezeu, „pentru că nu au primit iubirea adevărată pentru mântuirea lor… şi vor fi osândiţi toţi cei ce nu au crezut adevărul, ci au iubit neadevărul” (2 Tes. 2, 12).
18 septembrie încă ceva despre spiritism. Vechea credincioşie rusească
Este ziua când s-a săvârşit din viaţă stareţul Ilarion, conducătorul schitului. Astăzi i se face pomenirea. Am fost împreună cu soţia la Liturghie, am stat şi la panahidă. Părintele Ilarion a fost ucenicul de chilie al marelui stareţ Macarie, iar în ziua când s-a sfârşit acesta (7 septembrie), nu am fost la biserică: prin pomenirea de azi a ucenicului său
35 în anul 1912 s-a scufundat în Oceanul Atlantic „Titanicul”, cel mai mare vas de pasageri din lume, unde a murit şi Stod. După cum se vede, nu l-au ajutat demonii spiritişti.
87
de chilie, parcă mi-am cerut iertare de la stareţ pentru lenea şi neglijenţa mea.
Ieri am notat o întâmplare „minunată” cu Stod, mai precis o întâmplare de ruşine pentru cei care cred în această mârşăvie din „profunzimile satanice”. Precum muştele în miere, aşa se îneacă „neştiutorii în legea creştină” cu spiritismul şi ramificaţiile lui spiritualismul, ocultismul, yoghismul, teosofia şi alte scorneli ale aceluiaşi vrăjmaş al neamului omenesc, cu ajutorul cărora încâlceşte omenirea în mrejele sale, din ziua căderii lui Adam cel întâi zidit.
Iată ce scrie despre spiritism unul dintre cei mai profunzi cercetători şi cunoscători contemporani ai „tainei fărădelegii” care a apărut acum în lume, e vorba de misionarul Delassus, doctor în teologie şi canonic al catedralei din Cambrai, redactor-editor al unei reviste eparhiale – „La semaine religieuse de Cambrai”. Nicăieri nu există o aşa vastă literatură de demascare a uneltirilor diavoleşti, aşa cum se găseşte în Franţa, deoarece nicăieri nu s-a depăşit acea măsură a apostaziei pe care a atins-o această nefericită ţară.
„Satana, în zilele noastre, aşa scrie Delassus are biserica lui ocultă, păstoriţii săi, tradiţiile sale, liturghia sa toate acestea sub aspectul unei parodii la adresa Sfintei Biserici, la păstoriţii lui Hristos, la Liturghia creştină a lui Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Este un fapt a cărui existenţă nu se poate contesta şi puterea satanei asupra fiilor împotrivirii este imensă. Spiritismul nu este cunoscut doar de ieri: lucrarea lui se poate urmări în toate timpurile şi în toate ţările. Cu putere deosebită el a lucrat în păgânism. Cicero36 ne informează că prietenul său, Alipie, îi întreba pe morţi şi aceasta era ocupaţia sa obişnuită. De asemenea şi în vecinătatea localităţii Arpinum, lângă Lacul Avern cităm din Cicero au apărut din adâncurile întunericului
36Tusculanes 1, 16.
88
umbrele morţilor care au fost invocaţi, care nu aveau încă sângele uscat pe ele. Oracole ale morţilor se găseau pretutindeni: erau răscolite în Tesprotio, pe malurile Aberonului, în Arcadia, în Figalia, în promontoriul Tonar, în Heraclea Pontului etc., şi nu doar poporul simplu credea în aceste oracole, dar şi floarea intelectualităţii acelor timpuri. Periandru, unul dintre cei şapte înţelepţi, a poruncit mai întâi să-i fie înjunghiată soţia, iar apoi a trimis să i se aducă un sfat de la umbra invocată, a acesteia37. Pavzanius a invocat sufletul unei tinere, ucisă de el38. La rândul lor, căpeteniile Spartei i-au obligat pe necromanţii din Tesalia să invoce sufletul lui Pavzanius. Tiberius a pedepsit-o cu moartea pe Livia Druse pentru lezmajestate, în timp ce el invoca sufletele morţilor. Apion, grămăticul, a invocat umbra lui Homer, ca să afle de la el soarta patriei şi a rudelor sale39.
Invocări asemănătoare s-au făcut în Evul Mediu, de către magi şi vrăjitori.
Nu este nevoie să demonstrăm credincioşilor creştini că nici oamenii, nici demonii nu pot să dispună de sufletele celor adormiţi după bunul lor plac şi, deci, la invocările lor apar şi răspund doar duhurile rele.
în zilele noastre spiritismul a luat aşa dimensiuni şi o astfel de importanţă, încât nu poţi să nu te laşi pradă celor mai alarmante presupuneri. Spiritismul, după opinia spiritiştilor, este un sistem de relaţii suprafireşti ale oamenilor cu duhurile curate. După cum afirmă adepţii spiritismului, acesta deţine mijloace pentru a trece hotarul care desparte împărăţia oamenilor de împărăţia duhurilor curate, şi întreg sistemul spiritismului este fundamentat doar pe amestecul de mijloace, într-o combinaţie mai mult sau mai puţin reuşită.
37 Herodot V, 92.
38 Plutarh, Viaţa lui Kimon.
39 Plutarh, Despre amânarea dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.
89
Fără îndoială, cazurile de înşelătorie sau de rătăcire la şedinţe sunt nenumărate, dar nu mai puţin numeroase sunt fenomenele caracteristice prin natura lor supranaturală şi aceste fenomene au fost studiate atât de riguros, încât nu mai există niciun fel de îndoială faţă de acestea”.
De când, oare, s-a reînnoit pasiunea nefastă faţă de spiritism?
„Prinţul întunericului scria Delassus a reînnoit în anul 1847, în America de Nord o serie de manifestări în spiritism, destinate răspândirii lui în toată lumea. Familia Fox, care trăia în sătucul Hideville, Statul New-York, a fost vizitată de un duh, care şi-a descoperit prezenţa prin bătăi tainice în casă. La început, familia Fox s-a mirat şi s-a speriat, dar când frica a cedat locul curiozităţii, s-au hotărât să Intre în legătură cu acea putere care producea acele bătăi. Fetele familiei au început să bată cu degetele şi primeau ca răspuns aceleaşi bătăi în perete. Astfel s-a stabilit şi primul mijloc de comunicare cu acea fiinţă care părea raţională. După aceea, familia Fox s-a mutat la Rochester. Atunci duhul s-a mutat cu ei şi acolo, iar pentru el s-a deschis un vast câmp de activitate. A apărut o mulţime de martori ai „minunii”, care nu au întârziat să devină apostolii „noii descoperiri”.
După şase ani, în 1853, în America erau deja 500.000 de oameni care Intrau în permanenţă în relaţii cu „sufletele” celor morţi, de asemenea, comunicau unul cu altul prin mijlocirea unor ziare şi reviste speciale. După calculele Babinet, făcute cu câţiva ani în urmă, doar în America erau 50.000 de mediumi. În 1858, Emmi Harding-Button spunea Că în America sunt aproximativ 12 milioane de adepţi ai spiritismului. Puţin mai târziu, un judecător pe nume Edmond, senator şi preşedinte al Statului New-York, a descoperit încă aproape 3 milioane de noi discipoli. Pe la anul 1870, pe tot globul pământesc se estima a fi 20 de milioane. Câţi or fi oare acum?
90
«Popularitatea extraordinară a spiritismului — spunea Jules Bois40 ţine de accesibilitatea minunilor sale. Aici totul este simplu şi există dumnezeu pentru fiecare măsură, dumnezeu este un democrat».
Spiritiştii se adună la congresele lor internaţionale. Astfel de congrese au fost: în 1884 la Bruxelles, în 1886 la Barcelona, în 1889 la Paris. 1889 a fost anul jubiliar al Revoluţiei Franceze. Spiritiştii s-au adunat în „Marele Orient al Franţei”41, pentru a demonstra legăturile tainice dintre francmasoni şi satana. La acest congres jubiliar au participat 500 de membri.
La congresul ţinut în anul 1900, abatele Julien a invitat pe «toţi acei catolici din Lumea Veche şi din Lumea Nouă, clerici şi mireni, care nu pot rămâne străini de înnoirea ştiinţifică, care atrage omenirea spre ţelul arătat de învăţătorul Dumnezeiesc»42. Durville spune că «şedinţele congresului s-au ţinut în clădirea Societăţii Agricultorilor din Franţa, în prezenţa unui număr important de hipnotizatori, ermetişti, teosofi şi spiritualişti independenţi care au venit la congres în calitate de reprezentanţi ai societăţilor şi grupurilor spiritiste din toate părţile lumii». Un oarecare Denis, care prezidase congresul din 1899, a fost ales preşedinte şi la congresul din 1900. Deschizând lucrările congresului, el a spus următoarele: «La congresul din 1889, în faţa spiritismului încă mai erau nenumărate piedici şi mişcarea încă nu prezenta încredere. Actualmente, odată cu creşterea numărului de adepţi, aceştia sunt interesaţi şi de lumea ştiinţei şi de sferele înalte ale societăţii. Puterile oculte lucrează în această direcţie şi îl susţin pe omul contemporan. A venit ora de împlinire a nădejdilor şi făgăduinţelor: masele populare sunt conduse la fermentarea muncii surde a gândirii conştiinţa şi mintea
40 „Le monde invisible”, 307.
41 Loja centrală masonică din Franţa.
42 „Revue du monde invisible”, sept. 1899.
91
sunt îndreptate spre căutarea unui nou ideal. Spiritismul este acea mlădiţă viguroasă, care odată cu dezvoltarea sa va schimba legile vieţii, ideile, forţele sociale. Spiritismul este chemat să transforme ştiinţa, iar el va atrage după sine şi reforma religiei şi reforma învăţământului popular. Spiritismul nu mai are acum obstacole deoarece a pătruns în minţile şi în inimile a milioane de oameni».
La congresul organizat în anul 1900, pastorul Beversluis spunea aşa: «Spiritismul ridică până la desăvârşire creştinismul, dar nu acel creştinism oficial, reprezentat de Biserică prin dogme şi ritualuri… şi atunci: jos cu popii, jos constrângerea conştiinţei! La o parte ascetismul orb, la o parte îndumnezeirea unei singure cărţi (Evanghelia), la o parte frica de un Dumnezeu crud, la o parte mijlocirea sfinţilor pentru oameni înaintea lui Dumnezeu!» Şi acest pastor pe toate le numeşte simplificarea şi curăţirea creştinismului!…
Programa acestei noi religii se împarte în două părţi: 1. distrugere; 2. construcţie. Prima parte are următoarele secţiuni: distrugerea Bisericii creştine şi dezrădăcinarea credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, revoluţia socială pe tărâmul anarhiei, care trebuie să ridice proletariatul împotriva claselor înalte; distrugerea idolilor, adică a dumnezeilor falşi (se subînţelege Sfânta Treime), a împăraţilor, a oricărui fel de aristocraţie, a clerului şi a proprietarilor. Partea a doua: împrumutarea denumirii de creştinism ştiinţific (Christian-science).
Astfel, intenţiile conducătorilor mişcării spiritiste sunt ca orientarea religioasă a omenirii să fie scoasă de sub resortul Bisericii şi dată în mâinile oamenilor care se găsesc sub conducerea duhurilor, care pregătesc calea spre împărăţia universală a stăpânului lor, a căzutului Lucifer.
Aceasta este noua «biserică» ce va veni, noua religie.
Societatea spiritistă Cristian-science a fost fondată în anul 1879, la Boston, de o doamnă numită Eddie. Aceasta a primit de la adepţii ei denumirea de «mama creştinismului
92
ştiinţific», iar în anul 1907 a primit de la guvernul francez distincţia «officier dacademie». Din America, această societate s-a răspândit pretutindeni, şi după 33 de ani de la înfiinţare număra 600.000 de membri. Mitropolia bisericii ştiinţifice scientiste se află la Londra. La Paris, pe strada Pasquez este, de asemenea, o astfel de biserică. Almanahul Revistei «World» de la New-York, pe anul 1897, informează că scientiştii au 123 de biserici şi 131 de puncte de adunare pentru slujbe. În anul următor, după calculele organului lor, «Christian Science Journal», existau 230 de biserici şi 127 de puncte pentru slujbe, iar în anul 1905 aveau 908 de biserici în S.U.A., Canada, Mexic, Filipine, Franţa, Anglia, Norvegia, Elveţia, Italia, India, China şi în alte locuri. Biserica lor principală se află la Boston şi numărul membrilor depăşeşte 34.000. După părerea fondatoarei sale, scientismul va deveni religia preponderentă în întreaga lume, în mai puţin de 50 de ani.
Poate fi straniu că secta care are ca ţel distrugerea credinţei creştine şi-a asumat denumirea de creştină. Lucrul acesta se explică prin faptul că prin denumirea de Hristos, scientiştii nu îl înţeleg sub nicio formă pe Domnul nostru Iisus Hristos, ci o «raţiune universală» sau un «mare şi magic stimulent», cu alte cuvinte, Lucifer. De fapt scientismul este o religie a satanei şi spre această religie ne conduc toate şedinţele spiritiste”.
Aceasta este „taina fărădelegii” de care aminteşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Tesaloniceni (2, 7). Aceasta este starea sa contemporană. Cum să nu gândim că timpurile lui Antihrist sunt aproape?!
93
La Optina, printre sfinţii săi tainici este un bătrân ascultător. În lume a fost un iobag al conţilor R., rudele soţiei mele din partea mamei. El a aflat ceva despre aceasta şi inima sa bătrână şi credincioasă a fost pătrunsă de o dragoste deosebită faţă de noi. Astăzi, fiind împreună cu soţia, l-am întâlnit în timp ce venea de la fântâna lui Ambrozie, din schit, şi ducea un urcior cu apă. A ajuns lângă noi, s-a oprit şi a zis:
de cum vă văd, inima mea se bucură de dumneavoastră.
dumnezeu să vă mântuiască am zis pentru dragostea dumneavoastră. Dar cu ce am câştigat-o?
ah, părinţii mei, cu ce aţi câştigat-o? Dumneavoastră îmi amintiţi de conţii mei, pe vechii mei stăpâni îi văd în dumneavoastră.
Cred că stareţul are aproape 80 de ani, domnii lui au deja 50 de ani, iar el şi-i aminteşte prin noi şi ne iubeşte… Iată bătrâneasca credincioşie rusească!… Ah, Rusie, cândva sfântă, încotro fugi cu grăbire? Nu ai sosit tu prea repede, oare?…
19 septembrie
Cuvânt de la „cel încins de sus”.
Visele părintelui Areta „Pietrele glăsuiesc” Roadele credinţei în stareţi
Drept răspuns la o întrebare, am primit o scrisoare de la un om apropiat de înaltele sfere ale conducerii bisericeşti. Printre altele, acesta scrie:
94
„Mă doare ficatul, nu glumă. Mă tem să nu fie un abces: atunci iertaţi adio până la întâlnirea de dincolo de mormânt. De ce doare? Dar cum să nu doară la câte avem de trăit? Viaţa duhovnicească se stinge pretutindeni, începând de la arhierei. Păstorii au uitat de lucrul ce „trebuieşte” şi se îngrijesc de multe. Se simte în toate apăsarea grea a păcatului. Ieri am primit cadou cartea profesorului Beliaev despre antihrist: 1055 de pagini şi e doar primul volum. A fost tipărită acum 10 ani. Sunt multe de învăţat. Cât de repede se maturizează neghinele satanei! Ne vom supune, oare, fără luptă? Numai noi, oare, atât de neputincioşi şi de păcătoşi, ar trebui să ne luptăm? Cât de mult aş fi vrut să fug nu numai din locul acesta, ci din Rusia, dar nu am unde! Oare Domnul ne va chema pe lumea cealaltă?…”
Astfel de cuvinte avem ocazia să le auzim atât de des, chiar de la cei „încinşi cu putere de sus”, dar ce să mai spunem de noi, neputincioşii?
Unul dintre venerabilii noştri monahi, părintele Areta, om atent în viaţa duhovnicească, mi-a povestit că înaintea războiului cu Japonia a avut două vise, care l-au uimit, iar stareţul Iosif a recunoscut că sunt „vedenii”. În primul vis L-a văzut pe Domnul Iisus Hristos înconjurat de o ceată îngerească. Domnul venea de la Răsărit şi se îndrepta spre Apus, iar pe pământ, înaintea cortegiului Său, în aceeaşi direcţie se mişcau impetuos nenumărate oşti neruseşti care trăgeau asupra altor oşti, care se retrăgeau. În vis, părintele Areta a simţit că aceia care se retrăgeau erau ruşi.
Al doilea vis: cerul şi pământul erau înfăşurate într-un stâlp imens de flăcări, parcă în focul sfârşitului lumii.
Ambele vise
le-a avut în perioada anilor 1903-1905.
95
De la 1 august nu a mai căzut nicio picătură de apă şi deja au început îngheţurile. După cererile suplimentare de la ectenii se vede clar că trăim sub ameninţarea pedepselor lui Dumnezeu: jumătate de vară ne-am rugat pentru încetarea ploilor, iar cealaltă jumătate şi întreaga toamnă ne-am rugat pentru trimiterea lor. Din cauza vieţuirii deşarte, oamenii nu sunt atenţi la semne, iar acestea sunt atât de numeroase chiar şi în natura inferioară încât putem spune cu adevărat: „pietrele vor striga”…
Sofia Alexandrovna Manaenkova încă mai stă la Optina: nu are cu ce să plece, nici nu mai are din ce să trăiască aici. S-a întristat sărmana şi toată noaptea a plâns deasupra tabloului părintelui Ambrozie.
Tu poţi să ceri de toate de la Dumnezeu se tânguia dânsa şi doar ştii cât îmi este de trebuincioasă Optina: ajută-mă!
astăzi stătea în camera ei, tristă, gata să cadă în deznădejde. Pe neaşteptate Intră în cameră o negustoreasă din T., pe care abia o cunoştea, şi îi spune:
am auzit de necazul dumneavoastră. Câţi bani vă trebuie în fiecare lună pentru a vă ajunge să supravieţuiţi şi pentru călătoriile la Optina?
Negustoreasa venise aici să postească şi apoi se întorcea acasă. Sofia Alexandrovna a înmărmurit când i s-a pus această întrebare.
– 25 de ruble mi-ar fi de ajuns, a răspuns ea nu fără uimire.
ei, este bine! Eu acum plec, dar când ajung acasă vă trimit bani ca să puteţi trăi la Optina, vă trimit şi pentru
96
drum şi, în general, vă voi ajuta ca să nu duceţi lipsă de nimic.
S-au îmbrăţişat, s-au sărutat. Binefăcătoarea neaşteptată a plecat, iar Sofia încă mai stă în camera sa, se roagă cu umilinţă şi plânge, plânge încât nu se poate opri.
25 septembrie
Ziua Cuviosului Serghie de Radonej. Cadoul stareţului Iosif
Este Ziua Cuviosului Serghie de Radonej, făcătorul de minuni a toată Rusia, ziua ocrotitorului meu. Ieri de cu seară s-a făcut slujba privegherii la noi acasă, şi a fost atât de înduioşător! Şi inima a sărbătorit toată ziua de astăzi cu o bucurie praznicală deosebită. Am mers pe la stareţi. Părintele Iosif m-a uimit prin caracterul său surprinzător, lucru pe care niciodată nu l-am văzut şi nici nu puteam să mă aştept să-l văd. Ne-a primit în camera sa. Stătea el, un om slăbuţ şi foarte blând, pe divanul său, îmbrăcat într-o reverendă călduroasă de culoare cenuşie, dintr-un postav moale şi pufos. Reverenda era încinsă cu un şnur destul de subţire, împletit din fire albe şi roşii. Ne-am aşezat în genunchi în faţa stareţului ca să luăm binecuvântare. Părintele ne-a binecuvântat şi, deodată, cu o mişcare impetuoasă şi-a scos şnurul cu care era încins şi a zis: „Ei, ia-l!” şi mi l-a pus la gât şi cu multă îndemânare mi l-a legat la piept, făcându-i un nod. Ce putea să însemne aceasta?43
43 Acest şnuruleţ îl păstrez şi acum, ca pe un lucru sfânt, de neatins.
97
1 octombrie
Ziua Acoperământului Prea sfintei Născătoare de Dumnezeu. „Doi ani ” ai părintelui Egor.
„O discuţie despre libertate”.
Falşii prooroci (Menşikov şi Samuşia)
Astăzi ne-am împărtăşit cu Sfintele lui Dumnezeu Taine. Astăzi s-au împlinit doi ani de când ne aflăm sub acoperământul binecuvântat al Sihăstriei Optina, zidită întru slava şi cinstea Intrării în biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
„Doi ani!… Ei, da, ei, da…” ne-a spus nouă părintele Egor Cekriakovski, binecuvântându-ne pentru a locui la Optina. „Veţi trăi vreo doi-trei anişori acolo! Acum doar nu mai sunt locuri de onoare. Dumneavoastră înşivă ştiţi că nu mai sunt!”
Oare este lucru hotărât să se împlinească cele spuse de părintele nostru, oare barca noastră îşi va ridica ancora de la Optina?… Aceste semne vai! parcă încep să se observe: vrăjmaşul neamului omenesc nu doarme.
Fie voia lui Dumnezeu!
Am citit în nr. 12049 al ziarului „Timpuri noi” foiletonul „O discuţie despre libertate” al lui Menşikov. Nu pot să nu notez din acest foileton următoarele rânduri de mare importanţă:
„îmi menţin părerea scria Menşikov -, o părere nu prea nouă, ci mai curând veche, precum istoria, că popoarele
98
au nevoie de o altă voinţă, mult mai evoluată decât cea proprie. Popoarele au permanent nevoie de un impuls venit de dinafară, mult mai înalt decât propria lor inerţie. Doar un astfel de impuls, care să se repete, creează progres, cultură. Cultura este desţelenirea naturii omeneşti. Dar desţelenirea este un act al unei puteri exterioare: „trebuie ca cineva să vină şi să deschidă ascunzătoarea, să scoată sufletul la libertate. Este necesară o putere acceptată de popor, trebuie un conducător, trebuie un mesia…”.
Şi iată cum a început să propovăduiască acest exponent al gândurilor şi simţămintelor omului rus de mijloc: „trebuie o voinţă evoluată”, „o putere acceptată de popor”, „un conducător”, „un mesia”. Dar voinţa lui Dumnezeu? Sau nu este destul de evoluată pentru domnul Menşikov? Dar puterea împăratului? Sau nu este acceptată de domnii menşikovi? Dar conducătorul autocrat al poporului şi al oştirii ruseşti? Sau el deja nu mai există? Dar Domnul nostru Iisus Hristos, Mesia cel adevărat? Sau domnul Menşikov a trecut deja la credinţa lui antihrist? Oare nu este aceasta o pregătire a slugilor lui antihrist pentru a-l primi pe acesta drept Hristos? Şi în timp ce Menşikov anunţă că vine mesia, ies de sub pământ, precum bureţii după ploaie, falşii hristoşi, iar falşii prooroci rătăcesc pe străzile capitalei şi propovăduiesc: „Fraţilor! A venit timpul să vă pocăiţi: sfârşitul lumii este aproape şi astăzi sau mâine cerurile se vor desface, pământul se va despica, focul şi trăsnetele vor năvăli din toate părţile şi ne vor arde”.44
în acelaşi timp, în Caucaz, în satul Pirghiuşad, Gubernia Erevan, nişte părinţi musulmani îşi bat fiul un neobişnuit socotitor nativ, bănuind că îl are în el pe dajdalia (întruchiparea diavolului, ceva în genul antihristului nostru)45.
44 „Clopotul”, nr. 1064.
45 „Stindardul rusesc”, nr. 215.
99
Zilele trecute scria în „clopotul” un oarecare Samuşia care se numeşte pe sine monah, a înaintat guvernatorului de kutaisi46 următoarea cerere:
„Din copilăria mea sunt un rugător. În zilele noastre, cu poruncă de sus, din martie anul acesta, trăiesc de unul singur într-o chilie. Faptul că trăiesc într-o chilie (peşteră) este cunoscut conducătorului Judeţului Zugdidi47. În momentul de faţă, la porunca lui Dumnezeu, am de spus un cuvânt tuturor ţărilor. Când voi transmite acest cuvânt tuturor ţărilor şi ele nu vor crede, atunci se va coborâ mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu asupra oamenilor acestei epoci, fără deosebire de ţări, credinţă, naţiune, prin foamete, prin război universal şi prin boli molipsitoare. Eu vă rog pe Excelenţa Voastră să mă primiţi în audienţă şi să vă spun ce ştiu eu de sus. Să nu mă primiţi ca pe un împotrivitor al guvernului sau al statului. Eu sunt împotriva celor ce s-au ridicat contra regimului de stat şi asupra Împăratului şi neagă existenţa lui Dumnezeu. Fiţi încrezător că eu pot să mă opun cu puterea lui Dumnezeu domnilor atei. Vă spun că după aceasta, adică în viitorul apropiat, pe tot globul pământesc va fi doar un singur suveran şi legile care vor fi atunci adoptate sunt deja pregătite de mine cu poruncă de sus. Eu sunt un om, dar sunt luminat de sus”.
Şi Menşikov şi falşii prooroci şi acest Samuşia semianalfabet nu vestesc în numele aceluiaşi duh?
O unanimitate uimitoare, de la stâncile îngheţate ale Filandei şi până la însorita Kolhidă, iar oamenii au atât de diferite stări sociale!…
Cine creează o aşa unanimitate într-un veac al vrajbei şi divizărilor?
Nu de la Dumnezeu se face această pregătire pentru primirea împărăţiei lui antihrist, al lui antihrist drept Hristos…
46 Oraş 4
47 Oraş
100
5 octombrie
Ziua onomastică a moştenitorului tronului. Profanatorul pedepsii.
„Rusia sfântă la începutul secolului al XX-lea”
Am fost la Liturghie: am fost şi ne-am rugat pentru moştenitorul tronului a toată Rusia, pentru acest minunat copil de împărat. Ai grijă, Doamne, de el şi de părinţii săi întru slava Ta şi pentru binele patriei!
Zilele trecute a plecat un monah de la o mănăstire din Viazma, venit la Optina ca să se roage. El a povestit câtorva monahi un fapt petrecut în zona lui.
În primăvara aceasta, în unul dintre satele judeţului Viazma, în preajma sărbătoririi Sfântului Nicolae din primăvară48, un cetăţean a venit acasă, în permisie, de la o fabrică din capitală. Ziua sfântului a serbat-o după obiceiul fabricii şi spre seară s-a îmbătat şi a devenit atât de înverşunat încât, întorcându-se la casa părintească de la petrecere, a înşfăcat de pe poliţă icoana Ierarhului zicând: „Ei, tu, întoarce-te cu faţa la mine şi dansează cu mine!” S-a aruncat în dans ţinând icoana cu amândouă mâinile. Rudele s-au aruncat să-l oprească, dar nu au avut nicio posibilitate. Nefericiţii părinţi priveau cu groază la acest dans sălbatic, iar nebunul dansa şi iar dansa. A dansat o oră, a dansat două şi a treia a dansat-o: se învârtea fără să se oprească prin
48 Aducerea moaştelor Sfântului Nicolae la Bari, 9 mai (n. tr.).
101
casa mare, probabil o făcea în afară de sine, nu cu puterea sa. Şi-au dat seama că acesta nu mai este un dans, ci pedeapsa lui Dumnezeu: au apucat-o în fugă după preot. Între timp s-a strâns o mulţime de spectatori din tot satul, iar nefericitul profanator continua să danseze şi să se învârtă. A venit părintele, şi în camera alăturată au început să slujească un moleben şi doar după rugăciunea îndelungată şi puternică a preotului s-a întrerupt acest dans înfricoşător, iar dansatorul a căzut jos, ca mort. A doua zi a fost dus la spitalul din Viazma, unde se găseşte şi astăzi.
acum a spus monahul după această întâmplare totul s-a liniştit. Dar ce se petrecea până atunci cu poporul, este groaznic să-ţi aminteşti! S-a ajuns până acolo că atunci când venea câte un nor de furtună, ţăranii îşi ridicau pumnii, ameninţând cerul şi pronunţau cele mai mârşave cuvinte.
A venit de la Usman49 o monahie, a adus nişte muhoiar50 lucrat de surorile mănăstirii şi a povestit că surorile nu mai au nicio posibilitate să călătorească cu trenul; nu mai pot din cauza înjurăturilor, a batjocurilor, a blestemelor, a răutăţii satanice care se revarsă din fiii împotrivirii:
vine timpul ne spunea monahia să ne îmbrăcăm cu o fustă albastră ca să semănăm cu bătrânele din popor, căci altfel nu putem merge din cauza înjurăturilor la adresa mănăstirilor şi a monahilor!
49 Oraş în Gubernia Lipeţk (n. tr.).
50 Ţesătură grosolană de lână, din care se fac mantii călugăreşti, la Optina.
102
Asta este „sfânta Rusie” la începutul secolului al XX-lea! Sărman popor! Jalnică Rusie!
20 octombrie
Pomeniri grele. Peştera din pădure.
Pustnicele. Despre faptul că „acolo” se ţine socoteală de toate
Am fost la panahida slujită în sobor pentru suveranul Alexandru al III-lea. Au slujit părintele arhimandrit şi patru ieromonahi. Panahida s-a cântat după tradiţia rusească de altădată. Grele şi amare pomeniri!
După Liturghie şi prânz, ne-am dus cu toată familia să ne plimbăm prin pădure spre o peşteră, săpată de doi părinţi pentru a se însingura la rugăciune şi care au râvnit la nevoinţele vechilor trăitori în peşteri. Ce suflete naive şi copilăreşti se găsesc încă prin Rusia, prin mănăstirile ei, în mijlocul fiilor ei maturi!
De la peşteră am coborât prin vâlceaua râului Jelezenka, îndreptându-ne spre poiana mare din vâlceaua cu trei brazi. Este locul de plimbare îndrăgit de monahii noştri în orele libere, când nu au slujbe şi ascultări. Nu au prea mult timp liber fraţii noştri. Am stat acolo pe nişte cioate una de sub mine s-a răsturnat şi m-am trezit într-o grămadă de praf din putregai de lemn.
Am plecat mai departe spre căsuţa de lemn a maicii Olga51, trăitoare în pustie. Această roabă a lui Dumnezeu trăieşte într-o chiliuţă alături de izba52 paznicului pădurii şi, din când în când, mergem să o vizităm: maica Olga este o monahie tainică, din neam de nobili din Gubernia Tuia. La
51 Olga Vasilievna, poreclită Lapioha, dacă nu, Lapina.
52 Căsuţă din bârne (n. red.).
103
început a trăit într-o mănăstire de femei dar nu a putut „suporta” viaţa de acolo şi s-a aciuat pe lângă stareţii de la Optina, în pădurea moşierului din vecinătate. Şi maica nu trăieşte aici de un an sau doi, ci de zece ani: merge la slujbele de la Optina, iar acasă trăieşte prietenă cu sluga, asemenea păsărilor cerului, îngrijindu-se puţin pentru ziua de mâine.
Tocmai ne îndreptam spre dealul pustnicei noastre şi, uitându-ne de sub deal, am văzut-o pe bătrâna maica Olga urcând de la izvor, abia respirând şi ducând o căldare cu apă. Ne-a fost milă de bătrânică şi am ajutat-o să-şi ducă apa acasă. Am ajuns şi ne-am aşezat pe prispa casei; ne-am încălzit la soare şi am început să discutăm despre una, despre alta, dar mai mult despre timpul minunat, care la sfârşitul lunii octombrie face să crească flori de primăvară şi să iasă mâţişori pe crengile de plop tremurător.
A ieşit să se încălzească la soare şi să participe la discuţie şi Ana Vasilievna Rikman, venită în ospeţie la sora ei, maica Olga. De la starea vremii am trecut să discutăm despre călătoria maicii Olga la sfinţii de la Kiev, din vara aceasta. La o glumă a surorii legată de această călătorie, maica Olga a răspuns:
se poate să nu mă fi rugat cum trebuie la aceşti sfinţi, în schimb ei ascultă tot foarte bine.
da a zis ea ascultă foarte bine, mai bine nici că se poate. Nu numai că ascultă, dar mai şi răspund.
Şi eu am povestit ce semn am avut de la Cuviosul Ioan Multpătimitorul53. Am povestit această istorioară neînţeleaptă, dar adevărată, pe prispa căsuţei maicii Olga, iar sora ei, ca răspuns, mi-a povestit istorioara ei.
am mers împreună cu fiul meu, ofiţer, la Cuviosul Serghie. Ne-am rugat la sfântul lui Dumnezeu, fiul s-a întors la Moscova, iar eu am mai rămas o zi. Înaintea plecării, fiul meu şi-a pierdut ochelarii şi fără aceştia era ca un orb. Am
53 Vezi însemnările din 2 ianuarie.
104
căutat ce am căutat, dar nu i-am găsit şi fiul meu a fost nevoit să plece ca un orb. Se întâmpla aceasta în timpul iernii. La porţile hanului se adunase un munte de zăpadă, încât acestea abia se deschideau, şi ca să treci printre ele rămăsese loc cât să treacă o sanie ţărănească. A doua zi m-am dus în Lavră, la vecernie. Deja se întuneca. Înaintea mea, prin porţi, tocmai aduceau un butoi cu apă. Am păşit pe cerdac să ies în stradă şi, pe neaşteptate, mi-am adus aminte că un om mi-a dat şase copeici pentru o prescură şi să i se scoată părticele pentru sănătate, lucru pe care îl uitasem. M-am gândit: iată ce păcat! Mâine voi plăti. Nu îmi dusesem gândul până la capăt, m-am uitat, şi înaintea mea, în dreptul porţilor, a strălucit ceva. Am privit cu atenţie şi ce să vezi: ochelarii fiului meu. Gândiţi-vă numai câtă lume a trecut pe aici în 24 de ore, chiar şi un butoi cu apă, dar nimeni nu i-a observat, nimeni nu i-a călcat. I-am văzut doar eu, şi când? Atunci când mi-am amintit cele uitate din neatenţie, de comisionul datorat sfântului şi de bănuţul pentru locaşul său. Iată cum toate sunt aici în socoteala şi la vederea sfinţilor lui Dumnezeu!
Aşa şi-a încheiat povestirea sora maicii Olga, stând cu noi pe prispa sărmanei căsuţe din pădure, care se găseşte sub ocrotirea sfintei noastre sihăstrii Optina.
21 octombrie
Ziua urcării pe tron a suveranului. Străfundurile criminale
Să-i trimită Domnul împăratului nostru ajutorul Său cel sfânt! Lui îi trebuie mai mult decât oricui acest ajutor de Sus, ca să conducă poporul său în pace, linişte şi bunăstare. Dar cum să-l conduci, când cei care prin naşterea şi educaţia lor
105
sunt chemaţi să stea în frunte şi să fie conducători, iar împăratului ajutoare aceştia degenerează în fiare54, iar în profunzimile poporului se pot săvârşi crime asemănătoare cu aceasta55:
„în satul Precistoe, Judeţul Liubimsk, Gubernia Iaroslav, părintele Nicandru Volkov a spovedit în biserică o ţărancă, cu numele de familie Nefiodova, din Gubernia Vologodsk şi intenţiona să o împărtăşească cu Sfintele Taine. Aceasta a simulat o criză. În afară de preot şi de bolnavă, în biserică se mai aflau soţul acesteia S.I. Nefiodov şi fiul său, Leonid, de 17 ani, care a dus-o în braţe pe părelnica bolnavă.
De asemenea, în biserică se afla şi paznicul bisericii, Stupin.
Când preotul a început spovedania, pe neaşteptate, tânărul Leonid a scos din buzunar un revolver şi a tras un foc în paznicul Stupin. Cu toate că glonţul l-a nimerit, nu i-a pricinuit niciun rău deoarece s-a oprit în haina lui groasă de blană. Din cauza şocului nervos, Stupin a căzut jos. După aceasta, criminalul de 17 ani a venit în fugă la preot şi a îndreptat revolverul spre dânsul, dar părintele Nicandru nu s-a pierdut cu duhul şi repede s-a tras după femeia pe care o spovedea. Mâinile tânărului tremurau puternic şi, probabil, nici nu ştia să folosească prea bine arma. Pe neaşteptate, i-a înmânat revolverul tatălui său, a luat-o la fugă şi s-a ascuns în pădurea învecinată. Preotul şi paznicul, care şi-au revenit din frică, trăgând după ei părelnica bolnavă şi acoperindu-se în felul acesta, au ieşit din biserică şi au închis uşa după dânşii. Tot atunci s-a dat alarma şi a fost anunţat şeful secţiei de poliţie rurală. Acesta împreună cu mai mulţi oameni a intrat în biserică. S-a găsit şi un om brav: paznicul secţiei locale de poştă, Petrov, care s-a apropiat de Nefiodov cu scopul să-l dezarmeze, dar a fost lovit puternic peste cap cu un drug de fier şi a căzut ca mort.
54 Renumitul asasinat din fundătura Leştukovski din Petrograd.
55 „Clopotul”, nr. 1081.
106
Uşile au fost închise şi în curând, din biserică, s-au auzit împuşcături. Intrând aici, au văzut pe Nefiodov zăcând într-o baltă de sânge: la început a încercat să-şi taie gâtul cu un cuţit mare de bucătărie, pe care îl avea la el, dar mai apoi s-a împuşcat cu revolverul.
Cauzele acestei drame neobişnuite nu s-au lămurit deocamdată. Tatăl Nefiodov a fost paznic bisericesc înaintea lui Stupin. Rana i-a fost mortală. Nefiodov se afla într-o stare deznădăjduită”.
Nu este aceasta, oare, nimicirea sufletului poporului? Nu este oare acesta prototipul „urâciunii pustiirii” care va veni la locul sfânt?
Vai, este îngrozitor!
22 octombrie
Ziua icoanei Maicii Domnului de Kazan. Lumea şi credinţa. Privegherea din ajunul sărbătorii. „Unul dintre cei vechi”
La Optina este hram bisericesc: altarul principal al bisericii a fost sfinţit întru cinstea şi slava arătării icoanei Maicii Domnului de Kazan.
De mult timp, oare, dăinuie puterea şi slava acestei icoane care a strălucit până la graniţa de Est a împărăţiei Moscovei, a acestui nucleu contemporan nouă al Imperiului Rus? De mult timp, oare, minunata ei lumină păzeşte Orientul creştin apropiat nouă de întunericul Orientului păgân îndepărtat?
Şi iată, deja nu mai este această putere, această slavă, această lumină!…
107
Lumea îşi bate joc: s-a furat icoana!
Credinţa plânge: a plecat din cauza păcatelor noastre, ne-a părăsit împărăteasa Cerului!…
Ne-am dus ieri la biserică împreună cu soţia, cu mult înainte să înceapă privegherea. Aşa mergem la biserică în ajunul marilor sărbători de la Optina ca să ocupăm din timp locul nostru obişnuit în biserică. Şi cât ne este de dragă această jumătate de oră, înainte să se audă dangătul solemn al clopotului pentru privegherea sărbătorii.
Iată, păşim pe treptele de piatră ale pridvorului bisericii. Se deschide înaintea noastră uşa de sticlă a coridorului şi, înaintea noastră, Intră monahul paracliser de rând. Este prietenul nostru, ca toţi optinenii, după dragostea şi prietenia noastră faţă de dânşii; noi simţim aceasta aşa cum simte şi uşierul bisericii, evlaviosul slujitor al celor sfinte.
Dacă paracliserul de rând se întâmplă să fie părintele M.56, monah cu un caracter vioi şi sociabil, deschizând uşile şi bătând cu lacătul greu în căptuşeala de fier a uşii, nu ezită să se întoarcă spre noi şi, cu un semn gingaş şi prietenos al capului, totdeauna şopteşte:
a, bătrâneii sunt deja aici! Iată cuvioşii!
Şi el ştie, după cum ştim şi noi, că nu avem în noi nici umbră de cuvioşie, că aceasta este o glumă obişnuită a binevoitorului părinte M.; la gluma sa şi noi ne raportăm cu aceeaşi bunăvoinţă, dar important este că îl iubim şi simţim că şi el ne iubeşte la fel de mult şi ne consideră optinenii săi.
Şi iată, prima impresie laintrarea în biserica lui Dumnezeu este mireasma iubirii frăţeşti. Şi cu acest sentiment de dragoste păşim pragul casei lui Dumnezeu, ne învăluim în tainicul semi-întuneric al bolţilor sale, cu picturile care abia se văd în întunericul îmbibat cu miresmele de tămâie ale cădelniţelor.
56 Marcel. Acum (1916) este ieromonah şi întâiul ucenic de chilie al înaintestătătorului.
108
„Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă, în frica Ta”, şoptesc buzele şi fruntea se pleacă sub semnul crucii Domnului.
Este bine, dulce!… Tainic şi înfricoşător!
Pe analog, într-o cunună de lăcrămioare şi nu-mă-uita este aşezată sfânta noastră icoană, a praznicului de la Optina. În biserică este cald, miroase a smirnă, a ceară curată şi aromată de albine, din prisaca noastră, de la fabrica noastră de lumânări… Ne scoatem hainele călduroase, le aşezăm pe locurile noastre şi mergem să ne închinăm.
„Apărătoare stăruitoare, Maica Domnului Celui Preaînalt, pentru toţi te rogi Fiului Tău, lui Hristos Dumnezeul nostru”… Şi aici, memoria ta de rugător îţi aminteşte de toate numele dragi şi scumpe ţie, pentru care se roagă inima ta la Preacurata, iar îngerul păzitor, cu mâneca nevăzută a hainei sale, şterge pleoapele tale învăluite în lacrimile umilinţei şi tristeţii pentru cei care au trăit demult şi sunt plecaţi acum, pentru care buzele tale şoptesc fără sunet cuvintele rugăciunii izvorâte din inimă: „Mântuieşte-i şi apără-i de tot răul şi păzeşte-i pentru fericita veşnicie, Preabinecuvântată!”
Te închini la icoana făcătoare de minuni şi apoi mergi să te închini la alte icoane din biserica icoanei Maicii Domnului de Kazan, apoi la pietre de mormânt apropiate inimii care ascund sub ele sfintele rămăşiţe ale reînnoitorilor slavei de la Optina, înrudiţi după trup şi după duh cei doi fraţi: schiarhimandritul Moisei şi schiegumenul Antonie. Au slujit împreună întru slava lui Dumnezeu şi împreună se odihnesc sub aceeaşi piatră de mormânt, aceşti plăcuţi ai lui Dumnezeu. De la Moisei şi Antonie mergi la arhimandritul Dositei, care a condus mănăstirea puţin timp după schiarhimandritul Isaachie piatra de mormânt este alături -, îl pomeneşti şi îi ceri rugăciunile. De aici inima te poartă în partea opusă a bisericii, la schiarhimandritul Isaachie… Cât de scumpi, cât de apropiaţi sunt inimii toţi aceşti nevoitori de la Optina, care s-au mântuit pe sine şi sufletele
109
creştinilor încredinţate cârmuirii lor duhovniceşti către împărăţia Cerului.
Fie ale noastre, ale tuturor, împărăţia Cerului şi locul acesta liniştit!
Şi iată, unul câte unul, dar şi în grupuri, încep să apară î nchinători şi, treptat, se umple această mare biserică a împărătesei Cerului, închinată amintirii arătării icoanei sale la Kazan. Mâinile îndemânatice şi iscusite ale ecleziarhilor57 aprind nenumărate lampadare şi lumânări: în biserică totul luminează şi iar luminează… Intră şi se aşază la locurile lor umbrele întunecate şi evlavioase ale monahilor şi ascultătorilor… Şi, deodată, se aude vocea de aramă a clopotului de şase sute de puduri58… După el, aşteptând puţin, urmează altul; cu o egală întrerupere urmează al treilea şi apoi un val imens de unde sonore, inundând pe un spaţiu întins toate pădurile şi luncile învecinate şi se scurge de la înălţimea clopotniţei chemarea lui dumnezeiască a metalului sonor, la măreaţa priveghere de la Optina, la măreaţa sărbătoare a Sihăstriei Optina cea slăvită şi minunată între mănăstirile Rusiei.
Slavă lui Dumnezeu că am ajuns la sărbătoarea Născătoarei de Dumnezeu!
Ieri, privegherea s-a întins de la ora şase şi jumătate seara până aproape de miezul nopţii. Alături de mine, ca totdeauna, a stat stareţul Ioan (Salov), un mare nevoitor şi rugător, venerat de toţi stareţii noştri, începând cu părintele arhimandrit şi cu părintele Varsanufie. Orb cu desăvârşire, surd până la o aşa treaptă încât trebuie să te pricepi în mod deosebit să-i vorbeşti la urechea dreaptă pentru ca să audă acest minunat nevoitor cu picioarele bolnave, frânte de reumatism şi de îndelungata şedere în picioare la slujbele bisericeşti, având grijă să urmărească slujba după
57 Autorul explică în subsolul paginii că se referă la paracliseri.
58 Un pud are 16,38 kg (n. red.).
110
metaniile59 pe care le făcea monahul de lângă dânsul. Pipăitul, ca la toţi orbii, îl avea dezvoltat până la extremă, iar slujba, ca un fost canonarh în tinereţe, o ştia mai bine ca orice văzător. Mare era acest nevoitor al lui Dumnezeu, mare cu adevărat. Cei vrednici l-au văzut de nenumărate ori în biserică precum un stâlp de foc flacăra rugăciunii sale către Dumnezeu. Cine l-a cunoscut mai îndeaproape pe stareţ nu îl numeşte altfel decât „unul dintre cei de demult”60.
Părintele Ioan făcea parte dintr-o familie de vechi nobili şi, dacă nu mă înşel, a fost unchiul lui Salov, membru al Consiliului de Stat, fost preşedinte al Consiliului inginerilor din Ministerul Drumurilor şi Comunicaţiilor. La Optina, părintele Ioan s-a nevoit timp de 45 de ani şi până acum figurează ca „ascultător de bună voie”. Atât de mare era smerenia stareţului încât nu se socotea vrednic de mantie. „Ascultarea de bună voie” a stareţului, de când a orbit, consta în a pregăti fitilele pentru fabrica de lumânări a Optinei. Răsucea fitilele cu o aşa artă, depănând cele mai încâlcite gheme de aţă, încât cei ce vedeau îi aduceau să descâlcească şi să găsească capetele de la ghemele lor.
Spre marea noastră bucurie şi fericire, stareţul mă primea împreună cu soţia şi mă numea „boierul meu”, iar pe soţie „păsărica mea, hărnicuţa mea”.
Şi iată, cu aşa stâlp de foc al credinţei ascetice şi dreptăţii m-a adus Domnul să stau alături, umăr lângă umăr, să mă rog împreună la solemnele slujbe de la Optina şi să ştiu că în persoana sa ne-a dăruit Dumnezeu un puternic rugător pentru noi faţă de mila Sa.
O, înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu!
La orbirea şi surzenia stareţului, Domnul i-a mai adăugat şi crucea unor grele suferinţe reumatismale. Altădată, stătea ce stătea stareţul în biserică şi deodată se lăsa pe
59 Cel ce cunoaşte tipicul înţelege aceasta.
60 Părintele Ioan s-a săvârşit din viaţă în anul 1913, tuns în schimă.
111
băncuţa sa cu un geamăt greu: asta însemna că şi voinţei sale de fier i s-a pus hotar şi mai departe nu mai poate răbda în tăcere. Şi ieri acestui cuvios mucenic i-a fost atât de rău la începutul privegherii încât, stând puţintel, s-a aşezat pe băncuţă cu o uşoară jeluire înspre mine:
nu mai pot sta: mi-a intrat şi în cap şi în picioare!
Mi s-a făcut milă de părintele nostru până la lacrimi. I-am luat mâna sa rece şi bătrânească şi am apăsat-o de buzele mele.
o, scumpul meu, scumpişorul meu! a şoptit stareţul şi cu aceeaşi mână pe care o sărutasem, apăsând-o puternic de fruntea sa, de piept şi de umeri, făcând cruce de trei ori.
Am simţit că, drept recompensă pentru compătimirea mea faţă de suferinţele sale, a făcut o rugăciune pentru mine şi, Doamne Dumnezeule mare! ce s-a făcut cu inima mea nu pot să exprim în cuvinte. Într-o umilinţă neobişnuită, cu toate că a durat câteva clipe, am înălţat şi eu o rugăciune pentru stareţ către Maica Domnului, rugând-o să-i uşureze suferinţele sale insuportabile. Mi-a zvâcnit inima într-un extaz de rugăciune de la strălucirea harică a rugăciunii sale şi curând totul s-a liniştit. S-a întâmplat aceasta chiar înainte de citirea paremiilor. La sfârşitul litiei, stareţul s-a ridicat şi a stat în picioare în timpul celor şase psalmi. Când am vrut să-l aşez pe băncuţă după cei şase psalmi, mi-a spus vesel şi cu vioiciune, cu o nuanţă de povaţă stăreţească, nu după raţiunea râvnei:
nu, tătucul meu, în timpul ecteniei nu se stă jos. Acum, cu sfintele dumneavoastră rugăciuni, voi sta cu uşurinţă până la sfârşitul privegherii. Adevărat este că mi-a fost tare greu: la început mi-a intrat durerea în cap, iar din cap în picioare. Iată, v-aţi rugat şi m-am simţit mai bine, iar acum a trecut totul.
El s-a rugat, însă inima mea doar împreună cu rugăciunea sa, iar el deja ştia că şi în inima mea se săvârşise, ştia
112
că, în aceeaşi clipă, şi soţia mea se rugase pentru dânsul. Nu a fost o simplă presupunere, ci a fost cunoaştere.
astăzi, când l-am felicitat pe părintele Varsanufie cu prilejul sărbătorii, i-am povestit ce s-a întâmplat ieri cu părintele Ioan. A căzut pe gânduri şi a şoptit cu evlavie:
da, este un suflet de o categorie deosebită.
25 octombrie O presimţire groaznică
Şi anul acesta avem o toamnă uimitoare! Este deja 25 octombrie dar timpul se menţine călduros, octombrie se aseamănă mai degrabă cu aprilie, iar toamna cu primăvara.
Ieri seară, plimbându-ne în afara mănăstirii, în minunata pădure a Optinei, am auzit un gândac de mai, care a zumzăit la urechea mea. Este ceva asemănător cu schimbarea stihiilor, prevestită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii la sfârşitul vremurilor, ca un semn al apropierii sale… Am mers cu soţia în pădure, de la Jelezenka ne-am îndreptat către casă, de la Răsărit către Apus. Pădurea a început să se rărească. Lumina amurgului ardea deasupra mănăstirii precum argintul topit cu aurul. Cerul părea de sticlă şi acoperit cu o poleială de foc. Este linişte, nu se clatină nimic; în pădure nu se aude niciun sunet. Mănăstirea este tăcută, nu se vede niciun suflet, totul este încremenit, parcă se aşteaptă ceva… Parcă tăiată în cerul de aur, se înalţă clopotniţa mănăstirii, bisericile, clădirile şi zidurile albe de piatră tind către cer. Priveşti la toată această frumuseţe dumnezeiască printre rarele trunchiuri zvelte ale pinilor de la marginea pădurii şi nu te mai saturi de admirat… Şi deodată mi-au venit în gând, ca un fulger, cuvintele prooroceşti ale Mântuitorului: „Vezi aceste măreţe clădiri? Totul va fi dărâmat,
113
încât nu va rămâne nici piatră pe piatră…” Mi s-a făcut frică. Oare nu îmi este hărăzit să ajung să văd groaznica nimicire a locaşurilor sfinte din pământul meu natal? Dar cine ar avea curaj să le atingă? A cui mână profanatoare şi îndrăzneaţă s-ar ridica să înfăptuiască o asemenea nelegiuire? Şi vocea inimii mi-a răspuns printr-un oftat dureros…
„Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ şi te voi da înaintea regilor spre batjocură. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, săvârşite în negoţul tău nedrept, ţi-ai pângărit altarele tale; şi Eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va mistui; şi te voi preface în cenuşă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. Toţi cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine” (Iez. 28, 17-19). Cu aceste cuvinte a oftat inima mea tulburată: nu dinafară, nu de mâna unui străin, ci de mâinile fiilor Patriei tale, hrăniţi şi adăpaţi de sfânta credinţă a părinţilor lor. Şi cad aceste măreţe clădiri deoarece printr-o „negustorie nedreaptă” noi am întinat lucrurile noastre sfinte, deoarece, după cuvântul lui Dumnezeu, lumea este un târg, iar viaţa noastră este o cumpărare…
Vai, ce grozăvie!…
27 octombrie
Stepan şi Maria. Unchiul Pania
Astăzi au venit la Optina ca să se roage şi au intrat pe la noi nişte simpli pelerini din Gubernia Tambov, Stepan şi Maria. Stepan este deja un vechi prieten, zugrav şi tinichigiu, iar pe Maria o vedem pentru întâia oară, ea este vecina lui Stepan, din satul alăturat. Amândoi sunt fiii duhovniceşti ai unui preot apropiat nouă cu duhul, părintele Vasile
114
Tigrov din eparhia Tambov, un admirator al stareţilor noştri de la Optina. Iată robii lui Dumnezeu, copiii lui Hristos! Iată sfânta şi măreaţa Rusie!
Astăzi, la ceai, Stepan mi-a povestit despre un stareţ dintre cei simpli, ca şi el, despre „bunicul Pania”, pe care el îl privea ca pe un stareţ. „Bunicul Pania” se nevoia în satul lor, într-o chiliuţă, construită pentru el în fundul curţii de către admiratorii lui simpli, cu binecuvântarea preotului Vasile (Tigrov), care, după sfârşitul „bunicului Pania”, a scris şi o broşurică despre viaţa sa dreaptă. Stepan îmi povesteşte despre „bunicul Pania”, iar tovarăşa lui de drum, Maria, îi ascultă cuvintele şi plânge cu umilinţă. Mă uit la ei şi în inima mea fierb lacrimile; cum păstrează, oare, Domnul, în mijlocul depravării aproape generale din sate, Biserica Lui sfântă, astfel încât nici porţile iadului nu o vor birui!…
tu, deci, ai fost apropiat de bunicul? l-am întrebat eu pe Stepan.
cum să nu! A murit pe mâinile mele. S-a întâmplat aşa: m-am dus la el, bat în uşă… Niciun răspuns. Am mai bătut odată, am aşteptat, am ascultat cu atenţie: parcă s-a mişcat ceva, deci bunicul este acasă. Totuşi m-am gândit de ce nu îmi deschide? Nu s-a întâmplat ceva cu dânsul? Se întâmpla să merg la dânsul şi mă întâmpina pe cerdac, iar acum bat şi nu primesc niciun răspuns. Am stat un timp la uşă şi am plecat cu durere în suflet: se poate să-l fi supărat ceva pe bunicul. A doua sau a treia zi după asta, am fost la biserică şi m-am întâlnit cu bunicul Pania. Se terminase Liturghia, am plecat împreună cu dânsul pe lângă cimitirul sătesc şi l-am întrebat: „Cum de nu m-ai primit ieri, bunicule? îţi adusesem nişte cărţi de la legătorie”. Bunicul Pania s-a uitat spre cimitir şi a oftat: „Ah, dacă ai şti tot ce se petrece în lume şi ce aşteaptă lumea, atunci nicio mare de lacrimi nu ar ajunge ca să plângi pentru toate!” Iar eu nu puteam pricepe despre ce vorbeşte. Mă uit la el, iar ochii lui erau roşii, roşii… Precis că a plâns toată noaptea
115
fără încetare… Cine îl ştie?! Poate a vorbit despre marea sa de lacrimi? A zis: „Este rău pentru mine, Stiope, nu pot să pricep, ah, cum nu pot să pricep!” Am ajuns la chilia sa. I-am dat cărţile şi printre ele, Patericul peşterilor de la Kiev, o carte mare. În chiliuţă, în afară de noi, mai era şi un nepot al său. Stareţul s-a culcat un pic, dar mie nu mi-a dat voie să plec: „Mai stai, mai stai cu mine, Stiopa! Ah, ce greu îmi este! Greu este pentru un păcătos să moară, greu!” I-am zis: „Bunicule, nu vrei să te împărtăşeşti şi să ţi se facă Sfântul Maslu?” Mi-a răspuns: „Ei, chiar, dă o fugă, copile, până la părintele!” L-am adus pe părinte: l-a împărtăşit şi a slujit Sfântul Maslu. Parcă era mai bine. Am stat la dânsul până noaptea. La un moment dat, ne-a zis mie şi nepotului: „Duceţi-mă afară!” L-am dus. A zis: „Ah, ce frumoase sunt steluţele pe cer! Cum mai ard! Ard lumânările lui Dumnezeu, fac slujbă lui Dumnezeu! Dar în ce ascultare!” Ne-am întors cu dânsul în chilie. Nu a vrut să se culce. A stat puţintel, apoi a zis: „Daţi-mi voie încă o dată să mă uit la steluţe”. L-am dus din nou afară. Când ne-am întors a cerut apă de la Serafim61. A băut un pahar şi s-a aşezat pe o băncuţă sub icoane. Nepotul a văzut că bunicul s-a mai întărit şi a întrebat: „Dar Patericul cui îl vei da?” „Lui Stepan”, a răspuns bunicul. A pronunţat aceste cuvinte, s-a uitat cu atenţie la icoane, şi-a făcut semnul crucii, şi-a lăsat capul în piept şi s-a sfârşit. L-am mişcat puţin, dar era deja mort. „S-a sfârşit bunicul a zis nepotul hai să-l grijim”. „Nu am zis trebuie să chemăm oameni, dar ne va crede cineva că a murit, când el, vezi, parcă-i viu?” Am dat fuga la vecini. Au venit oamenii repejor, dar au văzut că bunicul Pania stă, că doar şi-a plecat capul pe piept. „Dar este viu!” şi-au zis ei. Cineva plângea tare. Ne uităm şi vedem că la picioarele bunicului plângea o monahie, cea care i-a făcut chilia; îi uda picioarele cu lacrimi fierbinţi. „Iartă-mă plângea dânsa că
61 Din izvorul Cuviosului Serafim de Sarov.
116
m-am smintit din cauza ta: mă gândeam că eşti sănătos când s-a făcut Sfântul Maslu (era atunci la chilie), cum să moară nişte oameni sănătoşi?! Iar tu eşti mort, dar stai ca un om viu!” Aşa a plecat în împărăţia Cerului dreptul nostru, „bunicul Pania”.
Astfel şi-a încheiat Stepan povestirea sa; vorbeşte şi în acelaşi timp plânge. Maria îl ascultă şi lacrimile îi curg şiroaie pe obrajii ei roşii din cauza tulburării sufleteşti.
de ce plânge Maşa? am întrebat.
este greu să trăieşti frumos în lume a răspuns dar să mai şi asculţi astfel de cuvinte!
în familia mariei sunt trei copii, şi cu dânsa patru, apoi soţul, cumnatul cu cumnata ei nu au copii trăiesc împreună, „aşa cum până şi în Biblie este o raritate”, după cum se exprimă Stepan. Tatăl bărbaţilor s-a dus la mănăstire şi acum este monah în mantie şi ctitor.
mă mângâi şi eu privind la viaţa lor, se entuziasmează Stepan, cu adevărat mă mângâi. Nu am văzut la nimeni asemenea armonie. Judecă singur câtă dragoste este între dânşii! Se lipesc copilaşii de Maria: „Mămico, dă-ne să mâncăm!” Dar ea nu are timp pentru că are cu cumnata treburi care mai de care. Se îmbulzesc copiii pe lângă mamă şi dacă văd că nu le are grija fug la mătuşa şi strigă: „Dacă-i aşa, mergem la nănaşa, ea este ca şi mama!” Şi, într-adevăr, este ca o mamă pentru toţi. Şi bărbaţii lor sunt aşa: cel mai tânăr nu face niciun pas fără cel mai în vârstă. De aceea şi trăiesc astfel. Casa este ca o ceaşcă plină, iar în jurul lor câţi oameni se mai hrănesc!
Iată ce robi ai lui Dumnezeu!
117
30 octombrie Francezul şi Liubocika.
Spiritismul şi politica. Câte nu se mai săvârşesc!
Mâine la Optina sunt câteva tunderi: se vor tunde doi ascultători de la hotel (arhondaric), rugătorul nostru părintele Bonifatie la care am apelat după ajutor împotriva fumatului, şi se va descoperi mantia62 unuia dintre felcerii spitalului. Este mare solemnitate în mănăstire.
Mâine seară pleacă de la Optina şi acel francez, despre care am mai pomenit în însemnările mele. Înainte de plecarea sa, acest francez a câştigat bunăvoinţă în inima de copil a Liubocikăi noastre. Ieri a vorbit doar despre dânsul: că trebuie să-i slujim un moleben înainte de plecare, să-i facem o baie, trebuie să avem timp să-i spălăm toată lenjeria… Iar astăzi a tot căutat printre iconiţele ei una pentru binecuvântare la drum.
lialia i s-a adresat ea educatoarei sale i se va sluji un moleben?
desigur!
ei, atunci trebuie să-i cântăm la moleben şi „veşnica pomenire”.
Lialia a început să râdă:
de ce te-ai gândit să-i cântăm la moleben „veşnica pomenire”?
Liubocika s-a supărat:
ah, cum mai eşti şi tu, Lialia! El merge atât de departe, iar pe drum nu se ştie ce i se poate întâmpla.
62 „A descoperi mantia” înseamnă că monahul tuns în taină (de obicei în timpul unei boli) va fi anunţat în faţa Bisericii că este tuns.
118
Francezului i s-a pregătit o baie. Liubocika iar s-a neliniştit şi s-a agitat:
mătuşă, dar el are săpun?
are, i-a răspuns soţia.
Liubocika a plecat în fugă, dar s-a întors:
mătuşă, dar el nu are cearşaf.
are şi cearşaf, copilaşule, i-am dat de toate.
i-ai dat şi săpun şi burete?
da, îţi spun, de toate!
S-a dus spre Lialia şi i-a zis din nou:
lialia, vezi, tocmai acum Kolea s-a găsit să se ducă undeva! Cine îl va ajuta să se spele?
Băiatul Kolea era „om de alergătură”. Lialia a început să râdă:
du-te tu de îl ajută!
ah, Lialia, s-a mâhnit Liubocika, de ce îmi vorbeşti aşa?! Doar tu nu mă laşi şi nici el nu vrea.
Ce va fi oare cu această fetiţă?
Au adus poşta şi odată cu aceasta s-au strecurat în „Râul lui Dumnezeu” cu impresii de la Optina un şuvoi putred şi puturos de fapte şi evenimente din lumea exterioară, de dincolo de zidurile Optinei.
în numărul 12079 din „Timpuri noi”, în articolul „Spiritismul şi politica”, citesc această comunicare:
„Spiritismul începe să pătrundă, încetul cu încetul, în toate domeniile vieţii şi, după cum mărturiseşte ziarul Daily Chronicle,a început să pătrundă în sfera politică. Aşteptarea febrilă pe care o trăieşte acum Anglia, dorind să ştie dacă în Camera Lorzilor se va accepta sau nu noul buget liberal, l-a îndemnat pe renumitul jurnalist Stod (din nou acest slujitor al diavolului) să organizeze o şedinţă de spiritism
119
şi să invoce duhul lui Gladstone pentru a primi informaţii despre soarta bugetului. La această şedinţă au fost prezenţi: Stod, o doamnă clar-văzătoare, un medium şi un stenograf. Rezultatele au fost, în general, destul de slabe. Duhul invocat s-a văicărit îndelung că a fost chemat „pe o arenă îngustă şi melancolică a vieţii politice şi de partid” pe care o detestă, apoi a spus că la urma urmelor ar fi de preferat ca bugetul să nu fie respins, dar a spus că în cazul în care Camera Lorzilor respinge bugetul, parlamentul nu trebuie dizolvat. Apoi duhul a anunţat că dezvoltarea mentală limitată a clarvăzătoarei nu îi oferă posibilitatea să exprime tot ce ar dori şi, luându-şi rămas bun de la spiritele politice, s-a ascuns în nefiinţă, exprimându-şi în ultimele minute ale şedinţei simpatia faţă de Lloyd Georges”63.
Oare ce este aici mai mult: potlogărie şi şarlatanie sau o comuniune adevărată cu duhurile minciunii şi răutăţii de sub ceruri?! Este greu de stabilit, dar e clar un lucru: din orice parte ai privi această problemă, nu vei găsi nimic în afară de minciună, iar tatăl minciunii este satana; cu el Intră în comuniune directă copiii minciunii.
Sâmbătă seara aşa scrie în „Clopotul” (nr. 1088) în timpul privegherii, la Moscova, în Biserica „Sfântul Nicolae din Arbat”, una dintre rugătoare a aruncat o soluţie caustică în faţa preotului, care săvârşea slujba Divină. Preotul a avut de suferit cu ochiul stâng.
Câte nu se mai săvârşesc!
63 Ministru de finanţe al Angliei.
120
31 octombrie Unde este răsplata?
Pavel de la Stenino şi visul său.
Alarma de noapte.
Cu ce impresii trăiesc copiii noştri
Tunderea în monahism va avea loc duminică şi nu astăzi, aşa cum am spus. Francezul şi-a amânat plecarea pe mâine.
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, câte nu se mai întâmplă în Rusia!
în „Timpuri noi”, nr. 12080, scrie că pe 28 octombrie, la Tribunalul districtual este pe rol un caz interesant privind răpirea a două fetiţe evreice de către Daria Şikurina, o fată de ţăran. Pe scurt, lucrurile stau aşa:
în familia Zarei Pocitaliţ a venit ca îngrijitoare Daria Şikurina, o ţărancă de 16 ani. De această fată foarte religioasă şi profund credincioasă s-au ataşat cu toată inima copilele minore ale familiei, Bella de 12 ani şi Dora de 9 ani. Daria Şikurina le citea din Evanghelie, le învăţa rugăciuni, le cumpăra din banii ei cărţi religioase, le povestea despre suferinţele primelor muceniţe creştine. Sub influenţa puterii credinţei sale, au crezut în Hristos şi aceste două fetiţe evreice. La început, părinţii lor nu au observat nimic, nici chiar atunci când mama lor a găsit o hârtie, pe care Bella scrisese un psalm ortodox64. Părinţii nu ştiau că fetele cred în Hristos. Nu ştiau nici că fetele mergeau cu Daria la Kronstadt să se
64 Ce fel de „psalm ortodox”?! Domnii de la „Timpuri noi” nu spun pentru că sunt departe de problemele ortodoxe. Mai de grabă e posibil să fi fost vorba despre un tropar sau o rugăciune.
121
roage. Când a devenit evidentă influenţa servitoarei asupra fetiţelor, au concediat-o pe Daria. După două luni, fetiţele au dispărut. Ele au trimis o scrisoare mamei, de la Moscova, în care îi scriau că „fiind oarecând evreice”, acum cred în Hristos. Au plecat de acasă la Kronstadt, unde au căutat-o pe Daria. După patru săptămâni au fost găsite de nişte agenţi de poliţie pe un vapor care se întorcea de la Kronstadt. Fetiţele erau însoţite de Daria şi aceasta spunea despre ele că sunt copiii săi. Când au fost întrebate: „Sunteţi din familia Pocitaliţ?”, ele au răspuns: „Nu, noi nu suntem evreice, noi credem în Domnul Dumnezeu Iisus Hristos”. Fetiţele au povestit că deja s-au botezat, le-a botezat la Moscova un preot îmbrăcat într-o reverendă liliachie. Când fetiţele au fost aduse la Petersburg, nu au mai vrut să se întoarcă acasă, dar până la urmă s-au întors la mama lor.
Daria Şikurina este judecată acum: este învinuită potrivit articolului 1084 şi poate fi pedepsită cu lipsirea de drepturi cetăţeneşti şi trimiterea la o companie de arestaţi pentru 3-4 ani.
Ţi se face părul măciucă când afli aşa ceva. Noi, ortodocşii, într-o Rusie ortodoxă, am ajuns zilele ca o mărturisitoare a lui Hristos să fie târâtă prin tribunale, care o ameninţă cu o pedeapsă aspră pentru lucrarea ei apostolică. Ce poate fi aceasta? Unde este răsplata?
Mă uit pe geam: vine spre cerdacul din spate, cu mersul lui de raţă, bătrânul Pavel din Stenino, tatăl Gruşei noastre bolnave. Am ieşit să-l întâmpin la bucătărie:
ce-i cu tine, Pavel?
am venit la milostivirea ta! Ai puţin timp să stăm de vorbă?
122
M-am aşezat pe un taburet în bucătărie, s-a aşezat şi Pavel.
hai, spune-mi, cu ce problemă ai venit?
iată, ce-i, scumpule, am venit să-ţi povestesc un vis al meu. Acum vreo două săptămâni am avut acest vis grozav de dureros!
Pavel al nostru are deja 80 de ani şi face parte din aşa-zişii bătrâni ai lui Dumnezeu, astfel încât visele sale nu sunt lipsite de importanţă duhovnicească. Înţelepţii noştri nu desconsideră visele sale.
am văzut a continuat Pavel că am ieşit din casa mea în curte, apoi pe câmp. Mă uit şi văd acolo un cavou, nu ştiu de unde apăruse. Era mare, cu placă din fontă, iar în cavou era un monah. M-am speriat şi am luat-o la fugă, dar mi-a strigat în urmă: „încotro fugi? Oricum nu poţi fugi nicăieri de mine. Ai face mai bine să stai!” M-am oprit, a venit monahul la mine şi mi-a spus: „Mergi şi spune tuturor oamenilor ca să-şi schimbe felul de viaţă, să nu mai trăiască cum trăiesc acum; altfel va veni asupra lor ceea ce din veac nu a mai fost”. Mi s-a făcut aşa de frică la auzul acestor cuvinte încât m-am trezit. Am mers la un stareţ, i-am povestit visul şi el mi-a spus: „Aşa şi va fi, Pavel”. „Cum aşa? i-am zis eu ce să fac, părinte, că în vis mi s-a poruncit să le vorbesc oamenilor, ca să-şi schimbe viaţa, dar cine mă ascultă pe mine?!” Atunci mi-a zis: „Dar tu să vorbeşti doar oamenilor buni, iar la ceilalţi nimic; iar dacă cineva va învia din morţi şi ar vorbi despre pocăinţă, nici pe acela nu îl vor crede”.
este adevărat, am oftat eu ascultând povestirea lui Pavel.
dar tu, m-a întrebat el, ce ai de spus despre toate acestea?
ce aş putea să mai spun eu după un stareţ?! Cuvântul stareţului este şi cuvântul meu. Trebuie să te rogi împărătesei Cerului: ea este ajutătoarea tuturor celor păcătoşi.
123
Cu aceste cuvinte, Pavel a ieşit de la mine, dar m-am gândit: abia mi-am notat despre judecata necinstită a Dariei mărturisitoarea şi să mă întreb unde este răsplata, iar răspunsul nu a întârziat să vină, prin acest bătrân simplu. Şi este clar că cineva înadins l-a trimis la mine cu răspunsuri. Ce lucru minunat!
Ziua de azi s-a terminat cu o alarmă. Ieri, pe la 11 noaptea, o oră cu totul neobişnuită pentru Liubocika, vine în fugă la mine fetiţa noastră şi cu vocea tremurând de emoţie şi frică îmi zice:
unchiule scump! Maica Marta mi-a spus că în grădină se ascunde un vagabond. L-a văzut chiar acum!
Maica Marta este o bătrânică pe jumătate oarbă şi pe jumătate mută, fiind printre mulţi alţii care s-au adăpostit într-un colţ din camera servitorilor.
într-o clipă mi-am aruncat pe mine paltonul, am înşfăcat revolverul, felinarul şi am alergat în grădină, căutându-l pe vagabondul care se ascunsese aici. A luat şi francezul un băţ în mână şi a venit să mă ajute. A venit şi prietena cea credincioasă alături de noi, în grădină. Kolea a fluierat după câini, dar câinii nu erau acasă, în afară de căţeluşul Riabka, gata să fluture din coadă în faţa oricui. Era o noapte întunecoasă de-ţi băgai degetele în ochi, cum se spune. Frig şi vânt; brazii fac zgomot cu vârfurile lor… Ţi-i a groază, iar tâlharul trebuie să fie ascuns pe aici, pe undeva… Am căutat şi am tot căutat în toată grădina, dar nu am găsit pe nimeni. Ne-am dus să o iscodim pe Maica Marta.
când l-ai văzut?
pe cine?
pe vagabond.
pe care?
124
pe cel care s-a ascuns în grădină.
cel despre care i-am spus Marinei?
Marina este sluga noastră preaînţeleaptă care stă şi tremură de frică…
te întreb: maica Marta ţi-a spus ceva despre un vagabond?
-Mie?
Apoi am ţipat la urechea Martei:
da, cel despre care i-ai vorbit Marinei.
a, despre acela… L-am văzut trecând pe lângă grădina noastră. Asta era ieri, ziua.
Ei, iată! înseamnă că noi l-am cătat în noaptea de astăzi a zilei de ieri!… Am râs de Marina, dar şi de noi, apoi ne-am întors acasă pentru a o linişti pe Liubocika. Am găsit-o în bucătărie, iar Lialia frământa aluat pentru plăcintele de mâine. Liubocika încerca să o convingă:
tu frămânţi plăcinte, dar cine le va mânca mâine? Noi toţi vom fi culcaţi!
În vocabularul ei, „a fi culcat” înseamnă a fi mort. De data aceasta alarma a fost falsă, slavă lui Dumnezeu! Dar cu ce impresii cresc copiii noştri, chiar şi la Optina, nefericiţii noştri copii! Şi mi-am amintit cum, nu de mult, la Petersburg, un băiat de vreo 14 ani privea nişte imagini din suplimentul de sâmbătă al ziarului „Timpuri noi” şi m-a întrebat: „Cine este acesta?” arătând spre fotografia nou numitului ministru al Afacerilor Interne, Bulâghin.,„Acesta este un slujitor al împăratului, i-am răspuns eu, ministrul Bulâghin”. Atunci copilul m-a întrebat: „L-au ucis?” Dacă este ministru înseamnă că l-au „ucis” iată ce s-a format în căpşorul copilului contemporan drept convingere căpătată din experienţa impresiilor sale. Cum să măsor toată profunzimea întunericului, pe marginea căreia pâlpâie şi se stinge, în crudele noastre timpuri, inimioara impresionabilă a copiilor?!
125
1 noiembrie. Duminică. Tunderile. A venit iarna
Astăzi, după Liturghia târzie, au fost tunşi în chipul îngeresc patru ascultători rasofori. La această solemnitate au participat mulţi oameni. A fost o atmosferă solemnă şi înduioşătoare. Tunderile au produs asupra francezului o impresie măreaţă. Pleacă astăzi la ora patru spre noul său loc de vieţuire perioada şederii sale la Optina s-a încheiat, începe una nouă. Ajută-l, Doamne!
A venit iarna: sunt minus două grade şi zăpadă de o jumătate de arşin: adio toamnă de aur!…
6 noiembrie
Inima mea este neliniştită.
Veşti din sat. Sfârşitul unei monahii. Două lumi
De două zile îmi este inima neliniştită, dar nu văd cauza acestei nelinişti: lumea este aceeaşi, noi suntem aceiaşi, dar ceva alarmant mi-a cuprins inima şi o apasă şi o strânge. Duhul deznădejdii nu mi-l da mie, Doamne şi Stăpânul vieţii mele!
126
Din cauza nămeţilor de zăpadă, astăzi nu a venit poşta. Am petrecut o zi fără ştiri din lumea exterioară şi… slavă lui Dumnezeu! Petrecem o zi în care nu descifrăm în evenimentele din afară taina importanţei lor duhovniceşti, nu vom mai ghici ce ascund aceste evenimente, care se succed cu aşa viteză nebună şi ameţitoare…
Astăzi, părintele Varsanufie nu a primit pe nimeni la chilie şi mi-a transmis prin ucenicul său o binecuvântare în lipsă. Soţia, împreună cu Liubocika, a mers după binecuvântare la părintele stareţ Iosif, iar eu am rămas să le aştept lângă porţile de aur ale schitului. A venit târâş spre mine, pe cioturile sale de picioare, ologul Zinovie, „Zinovei” cum i se spune în popor, un schilod căruia i-au îngheţat tălpile picioarelor. În schit el este ca un al doilea portar.
cum ai călătorit, Zinoviuşka? l-am întrebat eu.
A fost trei zile în sat la fiica sa şi chiar acum s-a întors.
bine mi-a răspuns dar mai bine nu mă întrebaţi. Am trăit trei zile în sat şi parcă am trăit trei zile în iad. Judecaţi şi dumneavoastră: primarul beat, starostele beat, tot satul era beat. Iartă-mă, Doamne, este o aşa tulburare, încât ar putea să fie şi mai rău, dar nu este unde.
dar de ce se îmbată? De la ce bucurie?
nu din bucurie, tătucă, ci din cauza deznădejdii, de aceea că poporul s-a lăsat de muncă; toţi au vrut să fie domni, nu ascultă de nimeni şi nu vor să ştie nimic. Într-un cuvânt, piere „Rusiea”.
Iar eu mă bucuram că trece o zi fără impresii din lumea exterioară.
127
Unul dintre stareţii noştri mi-a arătat o scrisoare primită de dânsul de la o monahie, fiică a sa duhovnicească.
„Vă înştiinţez, scumpul nostru părinte, că fiica dumneavoastră duhovnicească, tunsă de curând în monahism, monahia Taisia T., s-a stins în linişte şi pace pe data de 29 octombrie, în a patruzecea zi după tundere. S-a împărtăşit pe la orele 9 dimineaţa, iar la 10:30 s-a săvârşit. Pentru rugăciunile stareţilor, Domnul a învrednicit-o de un sfârşit cuvios. În ajunul morţii a fost împărtăşită de părintele nostru. L-a rugat ca ieri, adică în a patruzecea zi după tundere, să o mai împărtăşească o dată, iar celor de la chilie le-a spus: «Nu mor acum, ci mâine. Am rugat-o pe Maica Domnului să mor în a patruzecea zi după tundere».
Pe data de 29 octombrie, în fiecare an, la noi se face o procesiune solemnă prin oraş în amintirea izbăvirii oraşului de ciumă prin icoana Maicii Domnului de Bogoliubovo. Icoana Maicii Domnului s-a arătat atunci în porţile unui cetăţean al oraşului şi într-o vedenie întreită.
Maica Domnului i-a poruncit să slujească un moleben pentru această icoană, promiţând să izbăvească oraşul de molima aducătoare de moarte. În această lună se aduce de la noi, de la Sihăstria Vâşensk, şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de Kazan. Şi iată, când procesiunea se apropia de mănăstirea noastră şi au început să sune clopotele, chiar atunci s-a sfârşit în linişte şi pace maica noastră, Taisia. Ea vă cere rugăciunile dumneavoastră stăreţeşti ca să treacă fără greutate drumul cel greu al văzduhului…”.
Iată, avem aici două lumi alăturate: a noastră, cea creştină cu maica Taisia, care a plecat într-o lume mai bună în ziua hotărâtă, în sunetul sărbătoresc al clopotelor, şi cealaltă lume, unde „toţi sunt beţi” şi unde „toţi vor să ajungă domni”. Ce au ele în comun?!
128
13 noiembrie Probleme contemporane
Am lucrat foarte mult în acest timp pentru elucidarea problemei privind „taina fărădelegii” şi despre „pecetea lui antihrist”. Iarna care a venit acoperă cu mâna sa de gheaţă apele râului dumnezeiesc şi aduce pe malurile lui asemenea troiene încât nu poţi trece nici pe jos, nici cu sania. Este timpul cel mai potrivit să te afunzi în cărţi şi în munca de birou.
Am în faţa mea o lucrare capitală privind descoperirea tainei conspiraţiei împotriva lumii creştine. Se intitulează Probleme de lheure presente. Aparţine condeiului amintitului monsenior Delassus, doctor în teologie şi prelat, canonic al eparhiei Cambrai65. Din cauza larg cunoscutei preponderenţe masonice în Franţa, nicăieri în lume ca în această nefericită ţară nu este atât de dezvoltată literatura antimasonică. Dar din punctul de vedere al idealurilor şi aşteptărilor creştine doar Delassus a privit această problemă contemporană arzătoare de la acea înălţime de la care o poţi cuprinde în toată plinătatea ei.
„Problema aceasta în zilele noastre scrie Delassus este aşezată în prima linie. Importanţa acestei probleme creşte în ultimii 50 de ani, nu după zile, ci după ore. Cu studierea acesteia sunt preocupaţi teologii şi filosofii, activiştii politici, economiştii şi chiar societatea. Câte lucrări au apărut deja, care demonstrează importanţa acestei probleme. Au început să apară multe astfel de cercetări de când Edmond
65 Localitate în nordul Franţei.
129
Drumond66 a atras atenţia prin dezvăluirile sale privind masoneria franceză şi universală.
Această problemă67 ocupă în zilele noastre toate minţile cu o perseverenţă deosebită, acele minţi atente la ce e în jurul lor şi îngrijorate de viitorul patriei lor.
În copilăria mea scrie Julles Lemetre, renumit critic şi scriitor francez îi cunoşteam pe evrei doar din operele literare şi eram înclinat să-i înconjor într-o aureolă poetică. Mi se păreau pitoreşti, şi simţămintele mele faţă de aceştia erau aceleaşi ca şi faţă de pifferarif68 italieni şi de ţigani. Ştiam că pe vremuri aceştia fuseseră supuşi persecuţiilor şi faptul acesta mă înduioşa. Eram convins că prin aceasta se explică şi se justifică unele vicii ale lor, care se observă cu uşurinţă… Lucrarea incomparabilă a lui Drumond, La France Juive, m-a făcut să-mi schimb părerea, dar nu pe deplin. Am întrevăzut aici o oarecare lumină, care pătrundea minunat în întunecimea problemei, o previziune uimitoare a istoricului, dar totuşi am văzut în această lucrare o oarecare exagerare, hiperbolizare. În acelaşi timp trebuie să spun adevărul -, aveam ceva relaţii de prietenie în lumea evreiască şi când, în foiletoanele mele, trebuia să vorbesc despre Israel, când era vorba despre o piesă de teatru sau despre un roman o făceam cu o deosebită prudenţă, subliniind imparţialitatea mea. Eram sincer: mă temeam să nu fiu cumva nedrept”.
Aceasta era acum câţiva ani starea mentală a majorităţii francezilor. Acum a devenit cu totul alta.
Acelaşi academician Julles Lemetre scrie acum aşa: „Evreii nu vorbesc despre toţi, ci despre o majoritate, despre cei care, în văzul tuturor, fac gălăgie, despre cei care în aceşti zece ani au devenit, în mod deschis, coparticipanţi şi chiar inspiratorii celui mai mârşav şi mai ofensator regim
66 În lucrarea La France Juive.
67 Fragmentul care urmează este o traducere din lucrarea lui Delassus.
68 Muzicanţi rătăcitori.
130
pentru noi, ai acelui regim care a trezit cu o forţă deosebită patimi josnice, dar nu le-a satisfăcut, care aproape că a deposedat de arme apărarea naţională şi a supus la persecuţii Biserica franceză. Duhul masoneriei este, după cum se ştie, un duh curat evreiesc. Este clar că duhul evreiesc, în esenţă, este cel care inspiră ură faţă de Biserică, care dezvoltă în noi utopia barbară a colectivismului şi internaţionalismului, care nu ne duce decât la pieire.
Straniu popor, o enigmă a istoriei! Au trecut aproape 2000 de ani de când a rămas fără patrie, dar are ceva care nu îi permite să fie adoptat de altcineva, cu care să se contopească. Lucrul acesta începe, în sfârşit, să stârnească îngrijorare, lucru care îi face pe evrei obstacole în toate ţările”.
în ceea ce priveşte ţara noastră, adică Franţa, Eduard Drumon, în ultimii 15 ani a lucrat ca numeroşii săi cititori să-şi îndrepte atenţia la influenţa acestei rase, străină de pământul nostru, de credinţa, de limba noastră şi de tradiţiile noastre, şi cu toate astea devenită cea mai influentă. Acum puterea asupra noastră se găseşte în mâinile acestei rase, iar această putere este folosită doar pentru a ne corupe, pentru distrugerea legăturilor reciproce dintre unul şi altul şi cu strămoşii, Într-un cuvânt pentru ca toţi să fim dezbinaţi şi, Într-un viitor apropiat, Franţa să fie ştearsă de pe faţa pământului.
Afirmând acestea, noi doar repetăm cuvintele lor. În timpurile noastre, cel mai strălucit reprezentant al ei în ţara noastră este Bernard Lazar. El a fost sufletul cazului Dreyfus şi drept recompensă pentru acest caz, autorităţile civile şi militare i-au ridicat un monument în inima Romei. Acest domn a scris o carte intitulată Antisemitismul, istoria şi cauzele apariţiei sale. În această carte, autodefinirea evreului se exprimă în astfel de cuvinte: „Eu sunt evreu şi, prin urmare, sunt un distrugător şi un parazit. În felul acesta, evreul se năpusteşte asupra tuturor popoarelor care îi acordă ospitalitate şi îşi îndreaptă toate eforturile către dezorganizarea
131
lor, prin toate mijloacele de care dispune. Când creştinismul, la sfârşitul Evului Mediu, i-a deschis uşile sale, evreul a creat protestantismul. Când i s-a părut că protestantismul şi-a creat o anumită ordine şi a început să devină mai puţin fanatic, atunci evreul a inventat masoneria. Când regele Franţei a acordat drepturi evreului, drept mulţumire, i-a luat capul regelui. Naţia franceză a aderat la generozitatea regelui său în relaţia cu evreul evreul a răspuns prin distrugerea a tot ceea ce constituie esenţa naţiunii. Europa i-a oferit evreului aceeaşi generozitate şi atunci evreul a început să scoată afară banii din Europa şi să semene în toate popoarele revoluţia socială. În sfârşit, Franţa a crezut că îl poate dezarma pe evreu încredinţându-i bogăţia sa, conducerea, educaţia, magistratura, armata, comerţul, chiar şi distracţiile poporului: evreimea a răspuns cu lichidarea totală a binefăcătoarei sale. Aceasta este menirea firească şi fatală a evreimii”.
Aceasta înseamnă oare că noi dorim să atragem ura creştinilor asupra evreilor? Izbăveşte-ne Doamne de asemenea gânduri! Pentru noi, evreul contemporan nu este o mlădiţă a lui Iuda, ci doar un credincios urmaş al fariseismului şi al sălbaticelor tradiţii antisociale ale Talmudului. El nu este evreu, ci un sectant talmudist.
Trebuie să ne amintim totdeauna ce reprezentau cândva evreii şi ceea ce, încă, vor mai reprezenta, după cuvântul Sfintei Scripturi. Fiind mai înainte de zămislirea sa ales de Dumnezeu pentru marea predestinare şi păstrător al credincioşiei în cele mai grele condiţii, întotdeauna poporul evreu, chiar în centrul slujirii idoleşti, a fost nădejdea şi cinstea popoarelor, păstrătorul credinţei, al adevărului, al închinării în duh şi în adevăr, la Tatăl Care este în Ceruri. Poporul evreu a primit de la însuşi Dumnezeu Legea Sa neprihănită, care avea în sine sămânţa acelei desăvârşiri ce avea să se descopere în Evanghelie, patriarhii, proorocii şi marii împăraţi au fost vestitorii credincioşi ai descoperirilor cereşti; cuvântul
132
şi exemplul lor proorocesc au susţinut la înălţimea necesară nivelul credinţei şi al virtuţilor, nepermiţând neevlaviei şi depravării să arunce lumea în negura blestemului şi a morţii. Avraam, Isaac, Iacob, Iosif, Iuda, Moise, David, Solomon şi alţii au fost prototipuri ale lui Mesia cel Făgăduit, al Cuvântului Dumnezeiesc Celui mai înainte de veci, Care avea să se întrupeze şi să se înomenească în Fiul aceluiaşi popor evreu, ales pentru slava cea mai înaltă, prin care doar Dumnezeu putea să încununeze omenirea.
Şi Pururea Fecioara Maria, cea mai desăvârşită creaţie a lui Dumnezeu, Cea mai cinstită, mai sfântă şi mai curată decât Oştile Cereşti, neprihănita Maică a lui Dumnezeu a trebuit să crească din rădăcina lui Iesei şi în ea a trebuit să se preamărească şi Debora, şi Iudit, şi Estera, şi Sarra, Rebeca, Rahela şi Ana mama lui Samuil, cântate şi preamărite de Scriptura Dumnezeiască ca prevestitoare şi prototipuri ale acelei preaînalte şi neînchipuite desăvârşiri a sfinţeniei, care a fost rânduită să aplece cerurile ca să primească în pântecele său fecioresc Cuvântul lui Dumnezeu.
Lucrul acesta trebuie să-l ştie şi să-l reţină acei scriitori, care ar putea să merite întreaga noastră aprobare, dacă în mustrarea lor nu ar depăşi măsura profanând hule la nume preaslăvite de Biserică şi de însuşi Duhul Sfânt şi vrednice de închinarea noastră.
Până în zilele Domnului Iisus Hristos, poporul evreu a petrecut în adevăr. Poporul lui Dumnezeu, ca sămânţă a lui Avraam, a fost încununat şi sfinţit cu sfinţenia lui Hristos. Unindu-l cu Sine prin legăturile indestructibile ale înomenirii Sale, prin aceasta Domnul l-a făcut obiect de venerare şi de recunoştinţă pentru toate popoarele şi neamurile pământului până la sfârşitul veacurilor.
Dar între noul şi vechiul Israel, uciderea lui Hristos a săpat o prăpastie pe care o poate umple doar milosârdia lui Dumnezeu, atunci când se va săvârşi cauza dreptăţii. Cu atât mai puţin şi aici este necesar să avem în vedere că
133
adevărata sămânţă a lui Avraam, supusă şi credincioasă duhului Legii, a cunoscut timpul împlinirii sale: bunii şi adevăraţii israeliteni, de inimile cărora nu s-a atins minciuna, au venit la Cel pe Care L-au aşteptat părinţii lor, în nădejdile şi rugăciunile lor. Acest Israel a plecat din Templu când perdeaua lui s-a despicat în două, când catedra sinagogii a început să propovăduiască învăţături ucigătoare, pline de ură şi minciună, iar nu Legea lui Moise. Apostolii, ucenicii, toţi cei botezaţi în Ziua Cincizecimii şi toţi cei care mai apoi au intrat în curtea Bunului Păstor, iată cine sunt adevăraţii fii ai lui Avraam, tatăl celor credincioşi. Aceştia, în frunte cu apostolii Petru şi Pavel, au devenit fundamentul Bisericii, piatra din capul unghiului a Casei lui Dumnezeu, căreia i s-a dat să cuprindă în sine întreaga lume. Ei sunt părinţii noştri întru credinţă, nu după trup şi sânge, ci după duh, altoindu-ne prin credinţă, cu milostivirea lui Dumnezeu, la măslinul cel bun, a cărui rădăcină se găseşte în inima Domnului Iisus Hristos. Astfel Avraam, Moise şi David sunt aceeaşi cu Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Andrei, Iacob, Ioan şi ceilalţi Sfinţi Apostoli, nu mai aproape decât pururi Fecioara Maria şi Sfântul Logodnic Iosif: ei sunt ai noştri, dar nu ai evreilor căzuţi.
Golgota a scindat poporul evreu în două: pe de o parte ucenicii Domnului şi toţi creştinii care au răspuns la chemarea lor şi care au format Trupul lui Hristos biserica, iar pe de cealaltă parte călăii, ucigătorii de Dumnezeu, pe al căror cap, la a lor chemare, a căzut sângele Dreptului, sortindu-i blestemului lor, cât timp va dura împotrivirea lor.
Dar în frântura blestemată de Dumnezeu a vechiului Israel, în poporul evreu contemporan, după cum se vede, izolat de toate celelalte popoare şi petrecând sub blestemul şi mânia lui Dumnezeu, se păstrează toată acea putere a rezistenţei; el este acelaşi şi acum, aşa cum l-a făcut uciderea lui Hristos şi dreapta răzbunare pentru crima sa fără de margini: el este o pradă nemuritoare în ghearele urii care veşnic îl
134
roade şi îl înrăieşte, care îl obligă să se lupte din toate puterile şi cu orice fel de arme, fără odihnă şi fără timp, împotriva Mântuitorului, împotriva neamului omenesc dezgustat de crima sa, dar mai mult împotriva Bisericii, care a moştenit în locul său binecuvântarea pe care a dispreţuit-o şi a renegat-o.
De mult timp, evreul s-a lepădat de Legea lui Moise şi nu a primit Evanghelia. El păstrează Biblia împotriva voinţei sale, pentru a se împlini milosârdia proniatoare a lui Dumnezeu, Care i-a încredinţat păstrarea sfintelor cărţi ale Vechiului Testament, în scopul certificării incontestabile a veridicităţii lor. Dar nu din Biblie şi soarbe el legea şi credinţa, ci din Talmud, care înalţă ura în legea cea mai laşă şi mai neîmpăcată. Talmudul şi Evanghelia sunt atât de opuse, precum iadul şi cerul, precum satana şi Domnul nostru Iisus Hristos. Au trecut deja 18 secole de când acest popor mai tenace şi mai inflexibil decât toate popoarele, trăieşte şi respiră cu această ură. Iar această ură, ascunzându-se sub diferite măşti, s-a lipit cu o dexteritate perseverentă de toate răzmeriţele raţiunii umane împotriva lui Dumnezeu, a Hristosului Său şi a Bisericii. Iudaismul a pătruns în Biserică încă din zilele întemeierii sale cu scopul de a induce confuzie, divizare şi erezie. Aceasta a fost lucrarea lui Simon Magul, a gnosticilor şi a urmaşilor şi imitatorilor acestora. Şi în timpurile ulterioare, evreul este apărătorul lor în toate ereziile, dacă nu şi inspiratorul lor. Şi cine studiază mai atent lucrarea evreiască observă tot mai clar că acest popor este implicat în tot ceea ce este împotrivire la Duhul lui Dumnezeu. În Evul Mediu, evreul îi preda pe creştini mahomedanilor, cu toate că, atât în Spania, cât şi în Orient, musulmanii aveau acelaşi dispreţ şi faţă de evrei. Aşa au procedat şi cu albingenzii împotriva catolicilor şi cu protestanţii şi cu liber-cugetătorii şi cu iacobinii şi cu socialiştii, cu francmasonii şi cu nihiliştii, asemenea uliului pe câmpul de bătaie: unii se luptă, iar el zboară după măcel pe hoiturile pregătite. Şi cu
135
atât mai mult Biserica a fost întotdeauna pentru evreu protecţie şi sprijin în faţa indignării exagerate dar legale a celor înşelaţi de el, a popoarelor jefuite şi trădate cu perfidie de el. Biserica a ştiut şi ştie totul: că evreul cabalist pune la cale, permanent, ceva împotriva ei şi a credincioşilor săi, împreună cu evreul necromant, cu evreul cămătar, spion sau trădător; dar Ea nu a uitat vechea slavă a evreului şi aşteaptă întoarcerea acestui popor ales, admirând fărâmele poporului ales. Dar Biserica, precum o mamă atentă şi trează, a stabilit pentru fiii săi credincioşi o regulă în relaţia cu evreii, după care, în condiţiile păstrării vieţii şi securităţii personale, a interzis să aibă comuniune cu dânşii. Şi dacă această lege înţeleaptă nu ar fi fost neglijată şi dispreţuită de guvernele contemporane, nu ar fi existat nici problema evreiască, nu ar fi apărut nici problema socială sau dacă ar fi apărut, ar fi fost lesne rezolvată -, nu ar fi apărut nici afacerea Dreyfus, nici alţi evrei fatali pentru unele state.
Cu toate acestea, orice bun creştin este obligat să aibă în relaţia cu evreii măcar o infimă parte din acele sentimente, care sunt înfăţişate de Sfântul Apostol Pavel în aceste cuvinte: „Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt. Că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii: căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup. Care sunt israeliţi, ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele. Ai cărora sunt părinţii din care, după trup, este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin (…) Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israel este spre mântuire” (Rom. 9, 1-5; 10, 1).
136
7 noiembrie
Legea evreiască de la împrăştierea poporului evreu şi până în zilele noastre.
Continui însemnările din Delassus
Din zilele vieţii pământeşti a Domnului nostru Iisus Hristos şi până în zilele noastre, unicul şi neîndoielnicul izvor al adevărului pentru evreu nu este Legea lui Moise, ci Talmudul. Un renumit scriitor evreu, Zinger, confirmă aceasta prin cuvintele: „Cel căruia i se pare că prin Biblie cunoaşte religia noastră, se află într-o deplină rătăcire. Viaţa religioasă a evreului se reglementează prin operele geniului evreiesc, care alcătuiesc o imensă clădire a legislaţiei talmudice”. În felul acesta, după mărturia evreilor, trebuie bine înţeles că sistemul de legi al evreului este Talmudul, care, după cum se exprima Ciarini, „doar pentru aceasta a şi fost creat, pentru ca în Numele Celui veşnic existent, chipurile, să se întunece raţiunea sănătoasă şi să se corupă inima aderenţilor săi”.
în ziarul „LUniverse israelite” (august 1866, XII, pp. 568-570) marele rabin Trenel, directorul unui seminar rabinic, scrie astfel despre Talmud. „Talmudula avut în toate timpurile şi hulitori înrăiţi şi apologeţi înfocaţi. El a fost pentru israeliţi, timp de două mii de ani, un obiect de sfântă admiraţie, dar şi cod de legi al religiei lor”.
Dar ce este Talmudul? Este o culegere de învăţături începută de un oarecare rabin Iuda, aproximativ după 150 de ani de la moartea şi învierea lui Hristos, continuată de alţi rabini şi încheiată la sfârşitul secolului al V-lea.
Esenţa Talmudului ne-a fost descoperită de savantul rabin Drah, care s-a convertit şi s-a botezat în credinţa creştină.
137
Iată ce scrie acesta: „Despre Talmud voi vorbi din poziţia mea de persoană care a predat şi a explicat învăţătura sa, după o îndelungată şi specială studiere a lui sub conducerea unor renumiţi savanţi ai Israelului. Voi vorbi cu deplină imparţialitate despre o materie pe care o cunosc cu claritate. Voi expune această învăţătură sub aspectul unei vrednice acceptări, dar şi din cea care merită condamnare… Talmudul, după terminologia rabino-evreiască, înseamnă «învăţătură», doctrină. În sensul restrâns al cuvântului, este un cod de învăţături religios-morale, la crearea căruia, în diferite epoci, au trudit cei mai autorizaţi savanţi ai Israelului, este un cod deplin de legi religioase şi civile ale sinagogii. Obiectul Talmudului este interpretarea Legii lui Moise, potrivit cu duhul tradiţiei orale.
Dacă scrie mai departe Drah cititorul scrupulos al Talmudului va fi nevoit să se oprească asupra unor stranii deviaţii de la raţiunea sănătoasă, departe de adevărata credinţă, dacă simţul ruşinii te obligă să-ţi ascunzi faţa din cauza cinismului rabinic, dacă Biserica se indignează din cauza clevetirilor dezgustătoare răspândite de ura hulitoare a fariseilor la adresa tuturor temeiurilor cinstirii religioase, teologul creştin are ce culege aici din domeniul preţioaselor tradiţii şi mărturii, care revarsă lumină asupra multor texte întunecate ale Vechiului Testament, care pot să convingă pe împotrivitorii credinţei creştine atât de sfinţenia, cât şi de vechimea dogmelor creştine.
Talmudul are două redactări: cea de la Ierusalim şi cea din Babilon. Cea de-a doua a fost editată cu scopul corectării unor neajunsuri ale primei redactări. După cum se exprima Achilla Lorain, membru al Societăţii de Studii Orientale, unul dintre cei mai profunzi cercetători contemporani ai problemei evreieşti, «redactarea babiloniană a Talmudului reprezintă o colecţie unică prin integritatea şi consecutivitatea sa, care cuprinde cel puţin 12 volume. Aceasta este o colecţie de prevederi legale ale religiei evreilor contemporani, deosebită
138
cu desăvârşire de corpurile de legi ale evreilor vechi-testamentari. În această colecţiei sunt incluse toate credinţele lor, aici se ascund toate cauzele tainice care ridică neîncetat omenirea împotriva rămăşiţelor împrăştiate ale lui Israel. Din Talmud şi din comentariile sale decurg toate himerele cabalei, periculoasele rătăciri ale magiei, invocarea duhurilor bune şi rele, toată acea grămadă de perversităţi morale care îşi au originea în sistemul religios al Caldeei şi Persiei… Comentariile la lege distrug însăşi legea cu acele principii ale celei mai dăunătoare vrăjmăşii, care sunt incluse aici şi îndreptate împotriva tuturor oamenilor, a acelora care nu sunt incluşi în cei pe care Talmudul îi numeşte poporul lui Dumnezeu»69.
În felul acesta a apărut Talmudul ca cel mai provocator al celor mai antisociale moravuri şi inspiratorul celei mai nestăvilite vrăjmăşii a evreilor faţă de creştini.
Acelaşi rabin Drah ne spune că, din momentul când în Europa s-a răspândit ştiinţa şi studiul limbii ebraice vechi, tipografii evrei au început să îndepărteze, cu multă grijă, din Talmud locuri care conţin ticăloşii şi sfaturi respingătoare împotriva credinţei creştine. Datorită acestei precauţii, în noile ediţii ale Talmudului apar spaţii libere, completate oral. Uneori aceste spaţii libere erau completate de rabini în scris, lucru care s-a întâmplat cu un exemplar care mi-a căzut în mână”.
Principalul obiectiv al Talmuduluieste să inducă evreilor credinţa în supremaţia rasei lor asupra întregii omeniri, rasă hărăzită să domine întreaga lume, oferindu-i mijloace pentru obţinerea acestei dominaţii.
Referitor la aceasta, iată ce scrie Mercier în 1786: „Politicienii cu o judecată sănătoasă nu au îndrăznit să prevadă toate gravele urmări care ar fi putut produce o explozie în poporul numeros, neclintit şi perseverent în opiniile sale,
69 Laurent, Relation des affaires de Syrie, vol. II, pp. 352-353.
139
în felul de a gândi, care îl deosebeşte atât de mult de ideile altor popoare prin cruzimea şi fanatismul său, deoarece aşa a fost legea lor, care le-a dăruit de la facerea lumii făgăduinţe somptuoase privind dominaţia întregului pământ pe motivul că restul omenirii a fost uzurpatorul lui.
Evreii se privesc pe sine ca pe un popor creat să-i domine pe creştini, iar cândva să se unească sub un conducător unic care va săvârşi minuni cu care să poată lovi imaginaţia celorlalţi pentru ca poporul evreu să ia cele mai măreţe şi neverosimile hotărâri. Pe atunci numărul lor va atinge aproximativ 12 milioane şi, susţinuţi de rubedeniile lor din Răsărit, din Africa, din China şi chiar din America, vor produce asupra noastră o uriaşă presiune… Această fermentaţie şi explozie a puterii evreieşti, presimţite de Mercier în 1786, o vedem acum în plină dezvoltare. De un secol, cu ajutorul revoluţiei, evreii lucrează cu o îndoită energie la realizarea idealului rasei lor acaparând toate forţele vitale ale popoarelor care au avut nechibzuinţa să-i admită ca pe nişte egali, pe principii creştine, în condiţiile în care evreimea nu cunoaşte altă morală decât pe cea talmudică. Prin aceste mijloace evreii au dobândit în Franţa nu numai dominaţia, dar chiar şi tirania în toate domeniile: politic, administrativ, bancar şi financiar, industrial, comercial, în presă şi în societate”70.
70 Sebastien Mercier a fost unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai falsei filosofii a secolului al XVIII-lea, membru al Conventului. În anul 1771 el a editat o carte stranie prin conţinut şi denumire: Anul 2240 sau visul. În această carte el înfăţişează cu claritate toate evenimentele care aveau să se petreacă peste 18 ani după tipărirea acesteia. Printre altele, dă indicii privind trezirea Japoniei şi acceptarea principiilor europene de viaţă. Autorul descrie cu o exactitate aproape fotografică pe japonezii contemporani nouă (contemporani lui S. Nilus), îi vede îmbrăcaţi după ultima modă pariziană, descrie pe soldaţii lor pregătiţi de instructori străini, o justiţie bazată pe tratatul lui Beccarie, privind infracţiunile şi pedepsele.
140
„Legea religioasă a dreptcredinciosului evreu este plină de ură faţă de toată lumea neevreiască şi cere o deplină izolare de aceasta, însă cu atât mai puţin” spune Gougenot des Mousseaux71 – „evreul nu fuge de dumneavoastră, deoarece trăieşte cu dumneavoastră; ochiul său vă devorează în întregime, deoarece furtul, cămătăria, jaful sunt drepturile sale asupra dumneavoastră, dăruite lui de religia sa: orice neevreu, în ochii săi, este un biet animal, incapabil să se folosească de drepturile proprietăţii. El nu are o lege care să-l conducă la respectarea proprietăţii străine şi a vieţii acestuia. Oricare ar fi relaţia dumneavoastră cu dânsul prietenească sau duşmănoasă, el, oricum, vi se alătură, dar nu devine apropiatul dumneavoastră, oricât bine i-aţi face, niciodată nu vă va socoti asemenea lui. Într-un cuvânt, învăţătura antisocială a adepţilor Talmudului este moartea civilizaţiei creştine”.
Cu aceasta întrerup însemnările mele din Delassus: a venit iarna, gheaţa s-a întărit şi iarăşi am posibilitatea să mă ocup cu pescuitul peştelui duhovnicesc în „Râul dumnezeiesc”, aruncând mrejele în ochiurile, copcile, acoperământului ei de gheaţă.
71 Este unul dintre scriitorii renumiţi ai secolului al XIX-lea, un strălucit reprezentant al literaturii care demască masoneria.
141
21 noiembrie
Intrarea în biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. „Seamănă grâul, părinte Timon!”
Sărbătoarea anuală a Sihăstriei Optina. Am mers şi i-am felicitat pe stareţi cu ocazia sărbătorii. Părintele Varsanufie i-a comunicat soţiei următoarele:
A venit astăzi la mine o monahie tinerică şi m-a întrebat: „Mă cunoaşteţi, părinte?” I-am răspuns: „Dar cum să-i ştiu pe toţi, maică? Nu, nu vă ştiu”. Atunci mi-a spus: „Pe mine m-aţi văzut la Moscova, în anul 190572, în tramvai. Pe atunci eram încă o copilă neştiutoare şi dumneavoastră mi-aţi pus o întrebare: «Ce citesc?» Atunci ţineam o carte în mână şi citeam. Am răspuns: Gorki. Atunci v-aţi dus mâinile la cap ca şi cum aş fi făcut nu ştiu ce. Gestul mi-a provocat o impresie puternică şi atunci am întrebat: «Ce trebuie să citesc?» Şi atunci m-aţi sfătuit să-l citesc pe preotul Hitrov. Eu îl ştiam şi pe dânsul şi pe mama sa, dar nu bănuiam că scrisese ceva. Când mi-aţi dat acest sfat, eu v-am replicat cu aceste cuvinte: «Mai spuneţi-mi ceva bun, ca să mă duc şi la mănăstire!» Mi-aţi răspuns: «Da, mergeţi la mănăstire!» La aceste cuvinte doar am zâmbit pentru că nu mi s-au părut bune de nimic. Eu v-am întrebat cine sunteţi şi cum vă numiţi. Dumneavoastră mi-aţi răspuns: «Numele meu a rămas în incinta mănăstirii». Dumneavoastră vă amintiţi această întâlnire?” I-am răspuns că mi-am amintit şi am întrebat-o cum a ajuns la mănăstire. „Foarte simplu mi-a
72 Părintele Varsanufie se întorcea atunci la Optina din Manciuria, unde fusese trimis în calitate de preot la una dintre unităţile armatei active.
142
răspuns. Când m-am întâlnit cu dumneavoastră am simţit că această întâlnire NU a fost degeaba şi m-am gândit profund la sensul ei. Apoi am cumpărat toate cărţile preotului Hitrov, am început să citesc şi alte cărţi, am făcut o donaţie mare la mănăstirea H. şi acum sunt acolo ascultătoare rasoforă”. Atunci am întrebat-o cum m-a găsit. „Şi acesta a fost un lucru simplu. Despre întâlnirea cu dumneavoastră i-am povestit preotului meu din mănăstire, v-am descris pe dumneavoastră, iar el mi-a răspuns: «Trebuie să fie părintele Varsanufie de la Optina». Iată, am venit aici să aflu dacă sunteţi chiar dumneavoastră. Şi v-am găsit, ce bucurie!”
Şi mi-am amintit aici cuvintele Cuviosului Serafim spuse ieromonahului Timon de la Sihăstria Nadeevsk: „Seamănă, părinte Timon, grâul cuvântului Dumnezeiesc, seamănă-l şi pe piatră şi pe nisip şi pe drum, seamănă-l şi pe pământ gras şi va răsări această sămânţă întru slava lui Dumnezeu”. Iată că răsare!
22 noiembrie
„Intrarea în biserică sparge gheaţa”
începând cu sărbătoarea de ieri, cu sărbătoarea Intrării în biserică, temperatura s-a schimbat brusc: s-a făcut cald (3 grade) şi a plouat. Plouă şi astăzi. În oraşul Vernom au înflorit trandafirii şi liliacul, iar la Tbilisi se coc pentru a doua oară merele şi prunele. În Crimeea este frig şi zăpadă. Nu ştiu de ce nu mă simt prea bine. Doar nu mă voi îmbolnăvi…
143
4 decembrie
Nou-adormitul Ioan care a murit îngheţat
Mi-a fost dat să mă îmbolnăvesc. Caietul meu de însemnări m-a aşteptat un timp. Astăzi l-am luat din nou în mână: începem să ne pregătim pentru ziua de 7, ziua de pomenire a Sfântului Ierarh Ambrozie al Mediolanului, ziua onomastică a marelui stareţ Ambrozie de la Optina. Dacă sunt slujbe la Optina, nu mai ai timp de jurnal.
Am citit astăzi, în timpul proscomidiei, pomelnicul meu. În timp ce mi-am citit pomelnicul cu jumătate de voce, am auzit cum ierodiaconul Nicon73 şi-a ridicat deodată vocea şi a zis cu putere:
pentru pomenirea şi iertarea păcatelor nou-adormitului, robului lui Dumnezeu, Ioan.
Şi a adăugat:
care a îngheţat.
Atunci l-am întrebat cine-i acesta.
vă amintiţi a răspuns părintele Nicon că venea deseori la noi să se roage lui Dumnezeu un tinerel pe nume Ioan, un băiat cam prostuţ, de vreo 16 ani, cam puţintel la minte. Adormitul său tată a lucrat mult timp aici.
nu este acela care tot timpul a vrut să Intre în mănăstire?
da, da, chiar el!
L-am pomenit şi eu pe nou-adormitul Ioan.
dar cum a îngheţat?
venea la Optina. Se vede că s-a abătut din cale şi, nu prea departe de drum, a îngheţat, sărmanul!
73 Acum, adormit.
144
Mi-l amintesc bine acum pe acest băiat cu nişte ochi parcă miraţi de o oarecare bucurie. Îl vedeam adesea prin bisericile Optinei, unde se simţea ca acasă la el. Pentru cei care nu îl cunoşteau, se comporta bizar de familial: stătea ce stătea, apoi făcea metanii până la pământ cu mare zel, îl vedeai cu mâinile la spate, ridica capul şi ochii în sus, uneori se aşeza cu spatele la altar şi pornea să se plimbe prin biserică precum în casă la dânsul. Ultima dată l-am întâlnit în cerdacul chiliei părintelui Varsanufie. Era pe la sfârşitul verii. Şedea pe băncuţa din cerdac, iar lângă el, cu un zâmbet bun şi îngăduitor, stătea părintele Nichita74, ucenicul de chilie al părintelui Varsanufie şi discuta ceva cu dânsul. În acest timp, părintele Varsanufie era în jumătatea de chilie destinată femeilor şi eu m-am aşezat, ca să-l aştept, pe băncuţă în faţa lui Ioan.
iată, Ioan al nostru îl aşteaptă şi el pe părintele stareţ a zis părintele Nichita.
dar de ce vrei să-l vezi pe părintele? l-am întrebat pe Ioan.
vreau să-i cer ceai şi zahăr pentru drum. Este timpul să merg acasă, că deja am abuzat aici de ospitalitate.
Şi a zâmbit cu toată gura. Vorbea aşa cum zâmbea, lungind cuvintele, parcă păşea cu nişte ciubote mai mari decât picioarele sale… I-am dat o monedă de 2 grivne.
ei, Domnul să vă mântuiască!… Mama mea, pesemne că s-a săturat să mă aştepte acasă şi-a întins el vorba, pe neaşteptate.
dar la ce eşti bun acasă? l-a întrebat părintele Nichita.
eu? Dar cine să aibă grijă acasă de candele? Nu este nimeni afară de mine. Iar eu am nişte căndeluţe care atunci când bat clopotele la mănăstire se şi aprind… Eu, iată, mă tot cer la mănăstire a spus el, tăcând puţin -, dar arhimandritul râde şi îmi spune: „Aşteaptă, Ioan, mai trăieşte
74 Acum (1916) monahul Macarie.
145
aşa, munceşte şi te vom lua la noi, te vom lua la noi. Dar tu să vii cu mama, că ea nu-ţi dă voie de unul singur”. Ba mă lasă! El, arhimandritul, este un om bun, mă iubeşte.
Şi din nou a zâmbit.
iată ce rob al lui Dumnezeu! a remarcat părintele Nichita.
nu te supără băieţii din sat? l-am întrebat pe Ioan.
nu. De ce să mă supere când eu nu supăr pe nimeni? Se mai împing şi se mai bat, dar ce importanţă are?! Doar nu o fac din inimă, ci din glumă. De ce să mă supăr pe dânşii? Nu, nu mă supăr. Eu vreau doar aici, la Optina, la stareţi!
Iată-l acum la stareţi, acolo la Optina cerească şi triumfătoare… Fericitul!
7 decembrie
Pelerinul Alexei. Istoria vieţii sale
Cu binecuvântarea stareţului, ne-am împărtăşit ieri, de ziua Sfântului Nicolae. Din casa noastră s-au împărtăşit patru oameni. Slavă Ţie, Doamne!
De trei zile stă la noi Alexei, un pelerin de 70 de ani, de loc dintr-o fundătură a judeţului Melenkov, Gubernia Vladimir.
Cine nu vizitează schitişorul nostru scump, într-un an!…
Acest Alexei, pelerinul, a făcut cunoştinţă cu noi în prima iarnă a vieţuirii noastre la Optina. Era la sfârşitul postului Naşterii Domnului, anul 1907. Mergeam cu soţia, pe la apusul soarelui, pe cărăruşa scumpă ce duce din schit la mănăstire, îndreptându-ne spre casă. Era un ger puternic. Am auzit cum scârţâie în urma noastră nişte paşi grăbiţi şi hotărâţi. Cu vreo cincizeci de paşi înainte de a ajunge la mănăstire m-am întors şi am văzut un bărbat spătos ca un viteaz, de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-un veston mai
146
sus de genunchi, gâtul înfăşurat cu o basma, în picioare cu opinci şi obiele de postav.
boierule! m-a strigat el. Citeşte-mi scrisoarea pe care mi-a dat-o stareţul Iosif.
I-am citit-o. De atunci s-a legat prietenia noastră.
Ne-a plăcut nouă acest Alexei prin simplitatea sa deosebită şi măreaţă şi prin calmul său neobişnuit care se revărsa din figura sa de viteaz, din toată înfăţişarea sa veche rusească şi de poveste: nu degeaba satul său natal s-a arătat a fi nu departe de acel slăvit oraş Murom, din acel sat Karaciarov, unde slăvitul viteaz Ilie Muromeţ a stat 33 de ani! Alexei, pelerinul, avea ceva din vitejia vechilor voinici, care ne-a atras inima cu mare putere către dânsul. Şi vorba lui Alexei era veche rusească, curat ţărănească, simplă, sănătoasă.
L-am chemat pe Alexei în casă, a stat la noi vreo 3 zile, apoi l-am pregătit pentru drum, aşa cum ne-a spus, până la moartea făgăduită. De atunci, o dată pe an, în diferite perioade, a început să vină în casa noastră pelerinul Alexei. Stă o zi, două, în gospodăria noastră sau la hotelul pentru pelerini din mănăstire, posteşte, se împărtăşeşte şi din nou la drum pentru răstimpuri nestabilite.
Istoria vieţii sale nu este una dintre cele obişnuite. Alexei a rămas fără tată când avea 18 luni. L-a hrănit şi l-a educat, împreună cu cinci fraţi, mama văduvă. Când fratele mai mare a împlinit anii să meargă în armată, Alexei s-a oferit să meargă în locul său. A cerut binecuvântarea mamei, dar nu a primit-o: „Vei pleca când îţi va veni rândul, la fel ca şi ceilalţi, după cum îţi va fi soarta; soarta este un lucru sfânt”, i-a spus mama. Alexei nu a nimerit la armată şi a început să lucreze prin diferite părţi. A lucrat la Iaroslav şi la Râbinsk, mai mult ca hamal75: căra saci mari de rogojină de pe barje, pe umerii săi voinici. „Câte 300 de saci pe zi căram”,
75 în text, „criucinic” hamal care foloseşte cârligul (n. tr.).
147
spunea el. Iar un sac avea 5 punduri, deci 1500 de punduri căra într-o zi spinarea puternică a lui Alexei, câştigând pentru stăpânul său până la 15 ruble pe zi. Alexei a trăit şi în sud, la Rostov, pe Don, la Taganrog, a trăit şi în nord, cu sarcini de răspundere, iar uneori ca salahor, tot felul de munci a făcut în viaţa sa furtunoasă, de tânăr, Alexei, a gustat de trei ori şi din crâncena holeră asiatică. Aşa a trăit Alexei acele evenimente care nu i se pot imputa unui tânăr până la 24 de ani, când mama sa a hotărât să-i potolească căpşorul dezordonat şi i-a ales lui Alexei mireasă.
Ziua nunţii a însemnat o cotitură atât de bruscă în viaţa lui Alexei, încât din viaţa de mai înainte şi chiar din el însuşi nu a mai rămas nimic vechi. Unchiul lui Alexei după tată era un vrăjitor renumit în toate împrejurimile, de care toţi se temeau mai mult decât de demoni. Alexei, ca un om umblat, nu se temea de dânsul şi la nuntă nu l-a chemat,
A fost parcă o chemare a celui necurat, pentru care sărmanul a fost nevoit să plătească atât de scump, încât astfel de istorii n-am citit nici în vieţile sfinţilor. Când s-au întors de la biserică mirii şi alaiul de nuntă la casa mirelui şi s-a pus masa, a venit şi unchiul, nechemat, nerugat, a felicitat tinerii, a zâmbit cu răutate în barba sa şi a cerut votcă.
„Aveam atunci în mână povestea Alexei o sticlă începută, cam pe jumătate, cu votcă şi i-am dat-o. A băut-o, a mai cerut, dar l-am refuzat. Unchiul m-a privit, a scăpărat din ochi, nu a spus nimic şi a ieşit din casa mare. Nu a avut timp să treacă pragul că am văzut cum din tindă iese un urs drept spre mine. Am avut timp doar să strig: «Priviţi, ursul!» şi mi-am pierdut cunoştinţa.
Un an şi vreo şapte luni după aceasta, am dormitat fără conştiinţă. Mi-am revenit doar pentru puţin timp şi atunci am căzut într-o stare de frenezie şi de turbare încât abia zece bărbaţi vânjoşi îmi puteau face faţă. Rupeam frânghiile cu care mă legau ca pe nişte aţe, până când reuşeau să mă înfăşoare aşa cum face păianjenul cu musca în plasă; eram
148
bolnăvicios de puternic în timpul crizelor mele… Nu mă puteam împărtăşi cu Sfintele Taine, nu puteam suporta nimic sfânt şi pretutindeni îl vedeam pe înfricoşătorul meu unchi vrăjitor. «Iată-l, ţipam eu, iată-l la gemuleţ. Daţi-mi un topor să-l tai!» «Nu este aici», mi se spunea. «Cum să nu fie aici?! Voi nu-l vedeţi, dar eu îl văd bine! Daţi-mi un topor, îl voi tăia!» Mă zbăteam şi mă zvârcoleam ţipând, dar nu cu vocea mea. Mă legau şi iarăşi cădeam în inconştienţă. Timp de un an şi jumătate am continuat să sufăr în felul acesta.
După un an şi şapte luni mi-am revenit, am devenit conştient, dar îmi pierdusem toată puterea şi am rămas ţintuit pe pat ca un copilaş: eram hrănit de alţii, mă învârteam de pe o parte pe cealaltă, nu puteam să-mi mişc nici mâinile, nici picioarele. Mama a murit de amar, iar soţia m-a părăsit. Atunci s-a apucat să mă îngrijească, de dragul lui Hristos, o văduvă din satul nostru, Maria: ea mă hrănea, îmi dădea să beau, chiar mă şi spăla. Nu am mai avut acele accese de răutate şi demonizare, dar tot nu suportam nimic sfânt, nu puteam să mă împărtăşesc cu Sfintele lui Hristos Taine. Starea aceasta a durat 14 ani.
Când chinul meu a împlinit 14 ani, în timpul verii, a venit un bătrânel era atât de blând şi mi-a zis: «Ei, ajunge cât ai bolit, cât ai stat în pat, este timpul să te ridici. Eu îţi voi scrie o scrisoare către cineva şi tu să o trimiţi prin poştă. Îţi va veni o scrisoare drept răspuns şi tot ce va fi scris să faci şi vei fi sănătos». Acel bătrânel a scris scrisoarea de faţă cu mine şi Maria, ne-a înmânat-o, şi-a luat rămas bun şi a ieşit. «Mergi i-am zis mariei şi întoarce-l pe bătrân! Cum de nu l-am întrebat nimic, nici cine este, nici de unde vine? Ajunge-l, întoarce-l!» Dar bătrânul parcă ar fi intrat în pământ, Maria nu l-a mai găsit.
Am trimis scrisoarea, dar unde nici noi nu am ştiut. Peste vreo zece zile sau mai mult am primit răspuns de la Părintele Ioan de Kronstadt, iar în scrisoare scria aşa: «Să mergi
149
la Maica Domnului Oranta, să-i slujeşti două molebenuri simple, iar al treilea însoţit de sfinţirea apei şi vei fi sănătos».
Mergi! încotro să merg?! Paisprezece ani stătusem în pat şi eram în continuare în pat ca un butuc. Au trecut trei zile. A venit iarăşi la noi un bătrânel. Înfăţişarea lui parcă era alta, dar cu inima simţeam că este acelaşi. Nu am avut curaj să îl întreb. «Ei, ai scrisoarea?» m-a întrebat. «Am primit-o», i-am zis. «Şi ce scrie acolo?» «Mi se porunceşte să merg la împărăteasa Cerului Oranta, dar cum să merg dacă nu mă pot mişca?» «Ei, i-a spus mariei bătrânelul, mergi cu el în sat şi împărtăşeşte-l. Îl va împărtăşi preotul, îl va binecuvânta să meargă şi atunci va merge cu Domnul». Bătrânelul a spus aceste cuvinte şi a ieşit. Maria aplecat după dânsul, dar i-a pierdut din nou urma. Se pare că bătrânelul nu era dintre pământeni, ci dintre cei cereşti.
Şi m-au dus în sat, la casa preotului; acasă la el m-a împărtăşit. M-am împărtăşit în linişte, ca şi cum nu aş fi avut înlăuntrul meu o putere necurată; doar prin răceala din mine simţeam că încă mai sălăşluieşte în mine, nu a ieşit, doar se ascunde; dar crize slavă lui Dumnezeu nu am mai avut de niciun fel… Părintele m-a împărtăşit şi am rămas să înnoptez la dânsul. Când toţi din casă au adormit, am vrut să ies pentru trebuinţele mele. Dar ce să fac, cum să procedez ca să nu necăjesc pe nimeni? Şi deodată am simţit că am putere să mă ridic: m-am sprijinit de perete, apoi, pe lângă perete, am ajuns în tindă, iar din tindă pe cerdac. Cum am ajuns pe cerdac am căzut în genunchi şi am vărsat lacrimi de mulţumire lui Dumnezeu. Cât timp am stat în genunchi mulţumind Domnului, nu-mi amintesc. Îmi amintesc doar că a venit preotul să mă caute şi m-a ridicat din genunchi. Cu ajutorul său, am ajuns încetişor la pat. Am avut o aşa de mare bucurie încât şi acum plâng când îmi amintesc. Dimineaţa am băut ceai la părintele şi i-am spus: «Binecuvântaţi să merg la împărăteasa Cerului Oranta!» Mi-a zis: «Ei, bine, aşa cum ai venit, aşa să şi mergi cu Domnul.
150
Dumnezeu te binecuvântează!» I-am răspuns: «Dacă va fi cu mine mila lui Dumnezeu, să nu mă aşteptaţi până la anul: vreau să merg prin locurile sfinte».
Am plecat de la părintele şi toţi se mirau cum de pot merge, când am stat nemişcat mai bine de 15 ani. În prima zi am mers exact două verste, până în satul apropiat. A doua zi am mers mai mult şi cu cât mergeam mai departe picioarele au început să se dezlege de-a binelea. Aşa am ajuns până la Mănăstirea Kutuzov76. Aici mi s-a spus: «Aşteptăm icoana împărătesei Cerului Oranta». Când am întrebat unde se află acum, mi s-a răspuns că în satul Teplovo. Iar din satul Teplovo până la Mănăstirea Kutuzov sunt 35 de verste. M-am trezit dis-de-dimineaţă, până a se lumina de ziuă şi am plecat la Maica Domnului cu toată graba, căci eram cu totul sănătos şi am străbătut 35 de verste fără oprire, încât la Teplovo am nimerit după chinonic. Iar ea, Maica şi împărăteasa Cerului era în biserică cu icoana sa cea făcătoare de minuni, şi chiar pe mine, blestematul, mă aştepta. S-a terminat Liturghia şi eu am comandat să se slujească trei molebenuri, două simple şi unul împreună cu sfinţirea apei. Şi, iată, când la sfinţirea apei preotul a scufundat crucea în vas, m-a înşfăcat o putere necurată şi m-a trântit de pământ, rămânând fără conştiinţă, dar necuratul nu a putut să reziste în faţa Stăpânei, a coborât în pântece şi, prin degetele picioarelor, a ieşit afară. De atunci degetele picioarelor mele nu mai au unghii, toate au fost rupte de diavolii care au ieşit din mine prin minunea împărătesei Cereşti Oranta. Timp îndelungat am fost stropit cu apă, mi s-a turnat agheazmă în gură şi, în sfârşit, mi-am revenit în simţire. Când mi-am revenit, am simţit imediat că nu mai aveam în mine acel straşnic frig, de care sufeream mai înainte şi de atunci m-am simţit sănătos cu tot trupul meu, ca un nounăscut; doar mâinile îmi tremură, nu am putere să lucrez,
76 Gubernia Nijni-Novgorod, judeţul Ardatov.
151
nu pot ţine nici măcar o lingură. I-am mulţumit Maicii Domnului din toată inima pentru vindecarea minunată, şi din Teplovo, m-am dus direct la Diveevo77.
Atunci la Diveevo încă mai trăia fericita Nataşa. Când m-am dus la dânsa, fericita stătea în pat, în tinda chiliei sale. M-a primit cu blândeţe, mi-a povestit toată viaţa mea, când şi unde şi ce păcat am săvârşit, iar apoi mi-a zis: «Ei, acum să mergi pe la locurile sfinte. Te vei întâlni cu un om: el te va povăţui cum să trăieşti, mie nu mi s-a descoperit lucrul acesta». Cu aceste cuvinte m-a slobozit.
De la Diveevo am plecat pe la locurile sfinte: din mănăstire în mănăstire, din oraş în oraş, de la un sfânt al lui Dumnezeu la altul, până ce am ajuns la Odesa. În zilele lungi de vară, străbăteam câte 70 de verste, atât de sprinten eram şi nu ştiu de unde aveam atâta putere. De la Odesa am urmat malul Mării Negre şi am ajuns până aproape de Novorossiisk.
Până a ajunge la Novorossiisk, m-am oprit la o mănăstire de călugări. Mănăstirea era mică şi săracă şi avea vreo 20 de fraţi. M-am gândit să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine în acea mănăstire şi m-am dus la un duhovnic să mă spovedesc. S-a nimerit un duhovnic bătrâior, pe nume Iosif. I-am spus părintelui: «Spovediţi-mă, părinte, că mâine vreau să mă împărtăşesc». El, însă, mi-a zis: «Nu, prietene, nu este bine aşa. Să posteşti la noi vreo trei zilişoare, să mergi la toate slujbele şi apoi vino şi te spovedeşte. Dacă vei fi vrednic, atunci te vei şi împărtăşi». Iată omul, m-am gândit eu, acel om pe care mi l-a prezis fericita Nataşa. M-am dus timp de trei zile la slujbe. M-am spovedit la părintele Iosif, dar cum m-a cercetat stareţul, parcă m-a deşertat în faţa sa, în întregime, şi cu păcatele ca în palmă a lămurit totul şi lămurind, mi-a dat aşa o poruncă: «Să mergi de acum până la moartea ta, acolo unde te va duce Domnul, mergi pe la locurile sfinte. Să nu te îngrijeşti de nimic, să rabzi arşiţa,
77 Mănăstirea de călugăriţe a Sfântului Serafim de la Diveevo.
152
să rabzi frigul, foamea, scârba, vremea rea, să rabzi totul pentru Hristos, şi El nu te va părăsi, îţi va da totul printr-un om. Să NU iei nimic în plus de la nimeni, chiar dacă ţi se va da. Vei trăi aşa, pe drumuri, până la moarte şi te vei mântui».
Am primit această poruncă, m-am împărtăşit, am primit binecuvântarea stareţului şi am luat-o pe drumul spre întoarcere. Exact peste un an după ce am ieşit din casă m-am întors acasă. Aici nimeni nu se mai aştepta să fiu printre cei vii. Toţi au fost bucuroşi să mă vadă, mai ales Maria! Mă vindecasem cu trupul pe deplin. Aveam o casă bună, pământ mult, aveam chiar şi pădure îmi rămăsese aproape o deseatină78! Cu această gospodărie puteam să trăiesc foarte bine, să înfloresc! Şi mi-a trăsnit prin cap să încalc porunca stareţului meu: de ce să hoinăresc degeaba când am o casă atât de îmbelşugată? Am rămas să fiu gospodar la casa mea. Dar nu a trecut nici un an şi Domnul m-a vizitat din nou: mi-au paralizat mâinile şi picioarele şi am rămas pironit la pat. Atunci m-am gândit că este încălcarea poruncii stăreţeşti! Doamne, ajută-mă să mă ridic din patul meu şi mă voi duce la stareţ să-i cer iertare şi, după cum se vede, voi cutreiera lumea până la moarte, până când Domnul îmi va odihni oscioarele. Cum am hotărât toate acestea în mintea mea, am început să mă înzdrăvenesc şi aşteptând puţin, m-am însănătoşit deplin. I-am dat mariei casa şi gospodăria, mi-am luat rămas bun de la ea şi de la fraţii mei şi am plecat din nou spre Marea Neagră, la stareţul meu, Iosif. L-am găsit aproape mort, abia am reuşit să mă căiesc înaintea lui şi, fie-i lui împărăţia Cerului, a murit. Şi iată, au trecut de atunci 30 de ani, iar eu umblu şi tot umblu şi aştept ca Domnul să-mi elibereze sufleţelul, cu rugăciunile stareţului meu, Iosif.
Aceasta este istoria peregrinului Alexei din sătucul Salabolşaia, de pe râul Oka, la 12 verste de satul Karaciarov,
78 1 desiatină, 925 ha.
153
unde în zilele lui Vladimir, prinţul frumos ca soarele, timp de 31 de ani a condus viteazul Sfintei Rusii, Ilie Muromeţ, fiul lui Ivan.
8 decembrie
Vindecarea unei demonizate la Sarov. Nu vreau să fiu atenian
Alexei, peregrinul nostru, ne-a spus că anul acesta a fost la Sarov şi, fiind de faţă, împreună cu alţi mulţi martori, a văzut cum dintr-o demonizată, pe care a ajutat-o să fie dusă la izvorul Cuviosului Serafim, au ieşit 107 demoni ca nişte broaşte mici. Broaştele săreau din gura demonizatei şi pe loc se făceau nevăzute.
doar tu ai văzut aceasta?
nu, toţi au văzut.
Este un lucru uimitor pentru fratele nostru inteligent, împovărat de potenţe culturale: demonii, demonizaţii, broaştele care sar din gură şi dispar pe loc vederii… Să crezi în toate acestea înseamnă să renunţi la patente şi privilegii legate de titlul omului instruit, al omului cultivat, cum se spune astăzi. Dacă nu crezi, te lepezi de credinţa în Hristos, de acea putere a ei, care se întruchipează în vieţile sfinţilor şi ale nevoitorilor ei, unde nu sunt puţine exemple din viaţa duhului pe care nu le pot asimila în intelectul lor nenorocit contemporanii noştri, „atenieni”.
Nu vreau să fiu „atenian”, ci vreau să fiu cu „luminile”, cu cei cărora li s-au descoperit Tainele împărăţiei lui Dumnezeu, nu cu cei cărora le-au fost adresate parabolele!…
Noaptea a plouat puternic. În toate aceste zile temperatura a oscilat între plus un grad şi minus două grade, astăzi s-a ridicat până la patru grade. Alexei, care se pregătea de
154
drum, şi-a amânat plecarea până mâine. Acum, la 9 seara
a început să îngheţe.
9 decembrie
Alexei, omul lui Dumnezeu. O istorie ciudată. Ciclonul de la Moscova şi umorul lui Alexei
Astăzi, ora 10:42, a plecat de la noi, pe drumul său de întoarcere, peregrinul Alexei. Nouă, tuturor, cu mic, cu mare, ne-a intrat la inimă acest rob al lui Dumnezeu; unii dintre noi l-am petrecut până dincolo de porţi cu lacrimi în ochi. Ce are bun în el este simplitatea în comportament, simplitatea inimii, absenţa unui lucru care nu-mi este pe plac la mulţi asemenea lui: acea tendinţă greu de ascuns, de a te da mare înainte-văzător, cu daruri de Sus şi, desigur, sfânt. Poporul îi numeşte pe aceştia „sfinţi goi”. Această sfinţenie nici nu se zărea la acest om al lui Dumnezeu. Nu degeaba purta numele Alexei, precum Alexei, omul lui Dumnezeu.
înainte de a ne lua rămas bun şi de a-i dărui câte ceva, Alexei a venit în sufragerie, s-a aşezat jos şi mi-a spus:
nu am cămaşă pentru moarte. Am una curată, dar este de nimic, este roşie.
Soţia a adus cămaşa mea de noapte, albă.
iată, asta este bună!
A luat-o, a ascuns-o, şi-a făcut semnul crucii la icoane, s-a plecat până la pământ înaintea noastră, s-a sărutat cu toţi, a luat în mână bastonul, a aruncat geanta pe umeri…
la revedere!
Şi a scârţâit cu opincile sale pe zăpada îngheţată peste noapte.
îngerul tău să te păzească pe drum, Alexiuşka!
155
Peregrinul Alexei a povestit mai înainte:
„în vara asta am trecut din Gubernia Novgorod în Gubernia Tver. În Gubernia Tver, am intrat într-un sat, am gustat ceva, am băut un ceai, m-am odihnit puţin şi m-am pregătit să merg mai departe, spre Kasin. Am întrebat pe stăpânii casei la care mă oprisem:
este departe satul următor?
da, sunt aproximativ 10 verste.
dar drumul cum este?
două verste pe câmp, iar prin pădure încă vreo opt.
Ei, m-am gândit, drumul acesta îl voi face într-o oră şi jumătate, nu mai mult. Am plecat din sat pe la orele două după-amiaza. Am parcurs cele două verste pe câmp, apoi am început să merg prin pădure. Uitându-mă la soare, mi-am dat seama că nu am făcut mai mult de jumătate de oră. Era o zi senină şi soarele era încă sus pe cer. Prin pădure, am văzut că înaintea mea mergeau doi oameni. Nu am vrut să-i ajung, aşa că am mers încetişor în urma lor: nu îmi place să am pe drum companie. Am mers cam o verstă prin pădure. Deodată a început să se întunece de parcă venea noaptea. Ce poate să fie aceasta oare? Mi-am grăbit paşii, am luat-o înaintea celor doi. Am mai parcurs o verstă şi s-a întunecat de tot: s-a făcut noapte. Drumul trecea printr-o vale unde era o mlaştină uscată şi un întuneric de-ţi scoteai ochii. După socoteala mea, mai erau patru ore până la asfinţit, şi până înnopta aş mai fi avut cinci ore. Şi s-a făcut un întuneric precum într-o toamnă târzie. Am simţit că mă abat din drum: tot felul de cioate şi muşuroaie mă împiedicau să merg, iar locul a început să fie umed, aşa încât m-am gândit să fiu cu mare băgare de seamă ca să nu nimeresc în mlaştină. Mi s-a făcut frică. Ce bine ar fi să găsesc un locuşor de dormit!… Şi am început să mă rog la Sfântul Nicolae: Nicolae cel milostiv, mântuieşte-mă! Pot să mor aici
156
fără pocăinţă şi cine să-mi caute oscioarele în aceste desişuri: Mântuieşte-mă, tătucă!. Mă uit şi văd într-o latură, nu departe parcă, pe o colină, că a strălucit un focuşor. M-am îndreptat spre colină şi am văzut o izbuşcă micuţă, iar prin geam se revărsa o luminiţă. M-am apropiat de geam: o chiliuţă mică şi icoane în colţul ei; înaintea icoanelor ardea o candelă şi stătea un bătrânel care se ruga la Dumnezeu. Am bătut în uşă zicând rugăciunea. A ieşit bătrânelul: în mână avea o lumânărică.
cine eşti, robule al lui Dumnezeu? m-a întrebat el.
I-am spus numele.
lasă-mă să rămân aici peste noapte, bunicule!
Când mă uit, ajunseseră şi cei doi, pe care i-am depăşit pe drum, şi au cerut voie să rămână şi ei peste noapte.
ei, a zis bătrânelul, doi pot să rămână (şi a arătat spre mine şi spre unul dintre cei doi), însă tu, frăţioare (a zis el celuilalt), niciodată nu ai primit pe cineva să înnopteze la tine, de aceea nu te primesc în casă: înnoptează afară, sub gemuleţ. Dar fraţii mei, nici eu nu voi dormi, nici vouă nu vă poruncesc — rugaţi-vă cu mine până în zori.
Am intrat noi doi în căsuţa stareţului, iar al treilea a rămas afară. Toată noaptea ne-am rugat cu acest bătrân minunat şi nu am simţit nicio osteneală: ne-am fi rugat un veac!… A început să se lumineze, s-au aprins de soare vârfurile copacilor. Mi-am luat rămas bun de la bătrânel şi m-am dus să caut drumul. M-am temut să-l întreb cine şi de unde este, dacă se mântuieşte aici de multă vreme.
Nu am străbătut nici o verstă şi am văzut că satul către care mergeam era foarte aproape. M-am mirat de toate şi l-am întrebat pe primul întâlnit în sat:
ce este cu bătrânul care trăieşte în pădure, cam la o verstă de dumneavoastră?
care bătrân? Unde?
Am arătat spre pădure.
acolo nu trăieşte şi nici nu a trăit vreun bătrânel.
157
dar într-o căsuţă micuţă de tot…
nici vreo căsuţă aproape de noi nu a fost şi nu este.
M-am mirat în sinea mea şi am plecat fără să mai scot vreun cuvânt, ca să caut eu însumi acea căsuţă. Am căutat, am tot căutat, dar nu am găsit nici pe bătrânel, nici căsuţa, deşi am găsit drumul care ducea într-acolo”.
nu cumva ai adormit pe drum, Alexiuşka? am întrebat eu. Nu ţi s-a nălucit totul în vis?
vai, ce-ai spus?! s-a indignat Alexei. Cum să dormi în mijlocul zilei?! Am plecat după ce mă odihnisem şi în două ore am străbătut drumul: când era să dorm?
dar atunci, ce s-a petrecut cu tine? Tu însuţi ce crezi despre aceasta?
ce să gândesc?! a exclamat Alexei. Nu ai de ce să te gândeşti de două ori: a fost o năzăreală a vrăjmaşului, dar m-a izbăvit Sfântul Ierarh Nicolae. El a fost cel care mi-a spus să mă rog la Dumnezeu toată noaptea.
dar voi aţi fost trei: crezi că şi cei doi au fost tot o năzăreală a vrăjmaşului?
bineînţeles! Dar cum altfel?!
dar ei ce au crezut despre aceasta?
nu i-am mai văzut. Chiar dacă i-aş fi văzut, nu aş fi putut să-i trag de limbă; nu sunt un mare vânător de întrebări la discuţii goale mi-a răspuns Alexei şi a schimbat discuţia cu una obişnuită.
Notez acum povestea peregrinului Alexei şi mă gândesc: cine va avea ocazia să mă asculte pe mine, nu va spune oare: „Nu îţi face plăcere, nu asculta, dar să mint nu mă împiedica!” Lasă-l să spună, să nu creadă, dar eu? Eu cred.
158
În timpul monstruosului ciclon din 1903, care a distrus o parte a Moscovei, crângul de la Sokolniki şi o parte a împrejurimilor Moscovei, Alexei al nostru mergea de la Moscova la Mănăstirea Sfânta Treime a lui Serghie. Această straşnică furtună l-a surprins lângă Mâtişci. Ceea ce a fost neobişnuit în acest uragan diavolesc a fost consemnat în ştirile ziarelor. Pentru mine este interesant ce a observat Alexei ca martor ocular.
eu însumi povestea el am fost ridicat sus, sus. Şi mă gândeam că deja mi-a venit sfârşitul. Totuşi, de această dată Dumnezeu m-a miluit şi m-a lăsat pe pământ atât de uşor încât nu m-am rănit. Două zâbki79 cu pruncuşori au fost duse dintre dărâmăturile unui sat la o verstă şi jumătate în alt sat, iar copilaşii, aşa cum dormeau, aşa au şi rămas dormind în legănelele lor. Un lucrător la căile ferate a fost surprins de furtună pe şine. El a căzut pe pânza benzii rulante şi s-a apucat cu amândouă mâinile de şine; a fost ridicat în aer cu tot cu şine. A fost rănit puternic. Dar ce am mai văzut: unui domn i-a zburat pălăria de pe cap; pălăria zbura şi el după ea… De pe o casă a căzut acoperişul de tablă, foile s-au răsucit şi s-au rostogolit din cauza furtunii chiar după acel domn. Cum se apleca după pălărie să o prindă, coala de tablă buf! — în spatele său; el se îndreptă de spate şi pălăria mai departe… Se pune pe fugă după pălărie, iar tabla din nou buf!… Nu mai ştiu dacă a prins pălăria. La început mi s-a părut de râs, dar ce a fost apoi este groaznic să-ţi aminteşti! S-a terminat furtuna. Abia am ajuns până la Mâtişci, mort de frică. Spre mine venea în fugă o viligiaturistă, speriată de moarte, care mi-a strigat: „De unde vii?” „De la Moscova”. „Cum este acolo?” „Dar la dumneavoastră?” „La
79 Legănele.
159
noi s-a instalat o aşa frică, încât eu, pentru nimic în lume, nu mai merg la vila mea”.
Nu este lipsit de umor robul lui Dumnezeu, peregrinul nostru, Alexei.
12 decembrie
Sfântul Ierarh Spiridon al Trimit undei prietenul nostru Ororile vieţii. Odraslele diavolului şi fiii întunericului
De ieri a început să ningă, şi astăzi temperatura a scăzut la cinci grade. Parcă seamănă a iarnă. Ne-am dus la Liturghie ca să mulţumim Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei pentru milele sale din totdeauna faţă de noi. Astăzi este ziua pomenirii sale sfinte şi în viaţa noastră încă nu s-a întâmplat să nu ne ofere ajutorul său, după credinţa noastră, în zilele necazurilor noastre gospodăreşti.
Soţia mea avea o bătrână generăleasă, o cunoştinţă, care iubea sfinţii Bisericii Ortodoxe a lui Hristos ca pe apropiaţii, pe rudele şi cunoscuţii săi. Această roabă a lui Dumnezeu deseori spunea cuvinte ca acestea: „Eu îi iubesc mult pe Cuviosul Serghie şi pe Sfântul Ierarh Nicolae, dar şi pe Sfântul Ierarh Spiridon acesta este un aşa bun prieten al meu, un aşa de bun prieten…”. Şi toată viaţa sfântă a acestei cuvioase din lume a fost o mărturie vie a faptului că prietenii săi din lumea de sus sunt mai aproape de dânsa decât prietenii din lumea de aici, cu toată puterea iubirii sale faţă de toţi cei care au venit în atingere cu acest suflet sfânt şi curat.
Tot aşa şi pentru noi: Sfântul Ierarh Spiridon este un aşa prieten al nostru, un astfel de prieten încât nu se poate exprima în cuvinte!…
160
Multe orori se săvârşesc acum în lume!
„Cu ocazia hramului unei biserici dintr-un sat al Judeţului Kazanski Orsk80 aşa scrie în „Drapelul Rusiei”, nr. 273 au fost mulţi închinători. A slujit părintele Vasile, un preot iubit şi stimat de enoriaşi. Împărtăşindu-se în altar, părintele Vasile a observat un gust cam amar al Sfintelor Taine, dar nu a dat prea mare atenţie, cu toate că l-a rugat pe cântăreţ să guste vinul. Acesta, luând o gură, a afirmat că vinul este stricat. Apoi au terminat cu bine Liturghia şi au început un moleben. La mijlocul molebenului preotul s-a simţit rău şi, anunţându-l pe cântăreţ că nu poate termina molebenul, l-a rugat să-l ajute să se dezbrace mai repede. Dus dincolo de gardul bisericii, preotul a căzut, având spasme îngrozitoare. Enoriaşii l-au dus acasă, unde a murit în chinuri groaznice. Ultimul său cuvânt a fost: «Mor din cauza otrăvii. Păstraţi potirul». La câteva ore de la moartea preotului şi cântăreţul a avut spasme puternice, însă el a fost salvat. Nu s-a stabilit cum a ajuns otrava în vin”.
Această ştire îngrozitoare a fost preluată de „Drapelul Rusiei” din „Buletinul Bursei”. Este posibil ca această ştire să fie plăsmuită, cu scopul de ademenire a celor slabi în credinţă. Dar ce timpuri trăim, dacă există teren pentru apariţia unor astfel de zvonuri într-o ţară ortodoxă!…
Odraslele diavolului, teroriştii, aceşti ucigaşi plătiţi, pe data de 8 decembrie, în chip mişelesc, l-au rupt în bucăţi cu o bombă pe Karpov, şeful siguranţei de la Petrograd. Iar
80 Gubernia Orenburg.
161
un oarecare Kuzneţov81 din Duma de Stat şi-a permis să spună următoarele despre Guvern: „Nu suntem siguri că reprezentantul afacerilor interne, care se află aici, în Dumă, pentru a da explicaţii, n-ar avea în buzunar o bombă, pe care, din greşeală, să o facă să explodeze şi în felul acesta să distrugă Duma de Stat… (Aplauze din partea stângă). Acum ne adresăm băncilor goale ale Guvernului cu întrebarea: domnilor reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Interne, nu aveţi oare bombe în buzunar?”
Nefericitele noastre timpuri sunt obligate să suporte şi aceasta!
Dar între timp, evreii îşi ridică vocea lor cu un aşa răsunător avânt încât aceasta zboară până în locuri adăpostite de furtuna mondială care se apropie, precum malul „Dumnezeiescului Râu” al sfintei noastre sihăstrii de la Optina. Iată ce scriu acum, în mod deschis, evreii într-un organ de presă notoriu – „Vocea Basarabiei”: „Evreimea este descrisă de închipuirea inflamată a unui antisemit ca o fiară îngrozitoare care ameninţă cu sfârşitul lumii ariene. Şi aceste temeri au fundamentarea lor. Un sentiment aşa de sinistru încearcă unele state la apariţia în mijlocul lor a unei noi şi tinere puteri, care se întăreşte rapid. Asemenea tuturor popoarelor devenite mari puteri, evreimea are o amploare mondială, zborul de vultur şi îndrăzneala leului. În îndrăzneală se şi manifestă natura măreaţă a naţiei. Cine îndrăzneşte, acela şi poate. Iar evreimea are îndrăzneala să participe în cele mai riscante şi periculoase evenimente ale vieţii mondiale. În acele momente furtunoase, când micile popoare, asemenea păsărilor înaintea furtunii, se ascund în cuiburile lor şi amuţesc de frică, evreii acţionează pe avanscenă cu autoritate şi curaj. Părerea lor este ascultată şi voinţa este
81 Acest deputat a nimerit într-o bandă criminală de hoţi-spărgători, fapt pentru care acum este condamnat la închisoare cu muncă silnică.
162
luată în seamă de giganţi. Ei trebuie ascultaţi pentru că sunt unul dintre factorii turbatei furtuni”.
Ce ton îndrăzneţ şi neruşinat! Evreii lucrează cu autoritate şi curaj pe avanscenă! Să admitem că ei mint: nu avanscena a fost şi este locul lor, ci întunecoasele subterane, unde aceşti fii ai întunericului au aşezat mine timp de 20 de secole, sub lumea creştină; dar faptul că acum au început să fie ascultaţi şi acum sunt deja factori binecunoscuţi ai furtunii turbate este adevărat, fără nicio îndoială. Şi dacă fiii întunericului au început să iasă din străfundurile pământului la lumina lui Dumnezeu, lucrul acesta înseamnă, fără îndoială, că va veni timpul lor şi tărâmul întunecat.
23 decembrie
Schimbările bruşte de temperatură
Afară este cald: de pe acoperiş curge apa ca la mijlocul lui martie; plus 4 grade. Merg cu soţia prin schit şi zic:
este cazul să bem ceai pe terasă!
Însă astă noapte spre dimineaţă, gerul s-a întărit: minus 23 de grade. Prin grădină şi prin pădure au început să se audă aşa trosnete şi pocnete încât este sinistru, parcă ar fi un schimb de focuri de armă: crapă şi plesneşte coaja copacilor din cauza schimbărilor bruşte de temperatură, de la cald, la ger năprasnic.
163
24 decembrie O voce auzită în vis.
O falsă nebună pentru Hristos
Gerul se înteţeşte. În dimineaţa asta au fost aproape minus 30 de grade şi vânt puternic. M-am trezit sub impresia unor cuvinte spuse mie de cineva în somn: „Nu este mare pasul de la anul 1909 până la 1910 doar o singură zi, dar toţi oamenii şi-au ieşit din minţi”. Am auzit această voce chiar atunci când mă trezeam.
La orele două după-amiaza a venit la noi economul mănăstirii şi prietenul nostru, alarmat şi mâhnit: într-o biserică de la Optina, o falsă nebună pentru Hristos i-a făcut scandal fostei noastre servitoare şi a luat-o la bătaie spre sminteala închinătorilor şi a fraţilor. Poliţia i-a încheiat un proces-verbal, dar suntem supăraţi că această ademenitoare a fost un timp apropiată de casa noastră şi credeam în sfinţenia ei. Cât de atenţi trebuie să fim acum cu cei care poartă pe chipul lor o evlavie exterioară, dar lucrează spre slava lor, nu a lui Dumnezeu!…
31 decembrie încă o voce în vis.
Vedenia unui slujitor în altar, în ajunul Crăciunului, încheiere
Gerurile au ţinut câteva zile şi iarăşi s-au schimbat în moină: se topeşte zăpada de pe acoperişuri şi curge ca primăvara.
164
Am primit prin poştă o scrisoare de la o persoană pe care o cunosc doar din corespondenţă. Îmi scrie printre altele: „Cu toate că mi s-au ascuţit simţurile lăuntrice, nu am vise; de aceea este cu atât mai important un fenomen petrecut zilele trecute, pe care vreau să vi-l aduc la cunoştinţă: înainte să mă trezesc, am auzit desluşit o voce, nu ştiu a cui, care m-a deşteptat din somn. «Mergi îmi spunea şi destăinuie oamenilor că lumina lui Hristos a murit pentru lume şi că antihristul este aproape, la uşi!» M-am trezit, şi sunetul vocii ce se stingea mi-a rămas în memorie… Deoarece am încetat să mai trimit scrisori, lucrul acesta vi-l comunic numai dumneavoastră…”
Ce lucru straniu, mai ales dacă îl compari cu vocea pe care am auzit-o şi eu în aceste zile, care m-a trezit!…
M-am întors acum de la vecernie tulburat şi indispus, chiar speriat. În biserică a venit unul dintre apropiaţii mei prieteni duhovniceşti de la Optina şi mi-a zis:
veţi rămâne toată slujba?
nu, până la acatist. De ce?
aş fi vrut să vă spun ceva.
Am ieşit din biserică şi ne-am dus la chilia sa.
un mare semn s-a arătat la noi, în altar, în timpul slujbei din Ajunul Crăciunului, unui preot care a slujit în acea zi (I-a dat numele82). Se citeau paremiile în timpul Liturghiei. Deodată, parcă toate s-au amestecat în ochii acestui preot: nu mai vedea nici altarul, nici slujitorii, ci în locul lor a văzut o mulţime imensă de oameni în mare frică şi tulburare, şi care fugeau în mare dezordine de la răsărit la apus şi invers. Ce se întâmpla era neobişnuit de ciudat.
82 Părintele Ignatie Golosena.
165
Şi deodată a apărut îngerul cel purtător de lumină, care, adresându-se văzătorului tainic, i-a zis: „Tot ce vezi aici, se va împlini în viitorul apropiat”. Cu aceasta, vedenia s-a terminat. Ce spuneţi? Pe acest tainic văzător îl cunoaşteţi, este un adevărat rob al lui Dumnezeu şi are darul vedeniilor, care poartă pecetea a ceea ce sfinţii de la Optina o numesc vedere.
dar dumneavoastră ce spuneţi?
sfântul Efrem Sirul, proorocind zilele dinaintea sfârşitului lumii şi venirea lui antihrist, nu a prevăzut, oare, marea tulburare a popoarelor, când oamenii, goniţi de frică se vor lăsa pradă fugii în neorânduială, precum a văzuto preotul nostru? Cred că este un semn care prevede apropierea acestor zile.
Acelaşi lucru îl cred şi eu. Iată de ce este tulburată şi speriată inima mea, iată de ce se încheie cu această tulburare crugul anului de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos 1909, şi cu o presimţire grea Intrăm în noul an! Ce aduce cu sine acest an şi viitorul apropiat?
Fă, Doamne, voia Ta cea sfântă şi Numele Tău să fie binecuvântat de acum şi până în veac. Amin!
încheind cu tipărirea însemnărilor mele pe anul 1909, alcătuite în zilele de neuitat ale vieţuirii la sfânta Sihăstrie Optina, cer îngăduinţa cititorilor mei pentru feluritele lor neajunsuri, recunoscute şi simţite de mine. Îndreptăţirea lor să fie veridicitatea şi sinceritatea lor, în principal dragostea creştină şi îngăduinţa cititorului. Să ştie cititorul că prin tipărirea lor nu am urmărit scopuri personale, ci am căutat să-l cinstesc pe aproapele şi slava Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, care a venit să ispăşească şi să mântuiască sufletele noastre şi să cheme la
166
pocăinţă pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu, cel care scriu.
Dacă aceste însemnări ale mele vor fi după duhul tău, dragă cititorule, pomeneşte în sfintele tale rugăciuni şi numele păcătosului Serghie, alcătuitorul lor.
ANUL 1910
1 ianuarie
Privegherea de Anul Nou. Sărmanul suflet de copil. Trupul care protestează. Firele duhovniceşti
Noul nostru an, 1910, a început cu slujba privegherii în Biserica Icoana Maicii Domnului de Kazan şi a fost urmată de un moleben solemn. La moleben a slujit părintele arhimandrit împreună cu unsprezece ieromonahi şi doi ierodiaconi. Ca şi anul trecut, am hotărât ca şi acest nou an să-l întâmpinăm în biserică, noi, întreaga familie, împreună cu fraţii din obşte, în rugăciune. Am rămas uimiţi de mulţimea poporului care a venit de la Kozelsk şi din satele învecinate să conducă anul vechi şi să-l întâmpine pe cel nou cu rugăciune. A fost chiar şi mult tineret, am observat tineri muncitori de la fabricile din Moscova şi Petersburg, veniţi să petreacă sărbătorile acasă. Au stat cum se cuvine şi nu au ieşit din biserică până la sfârşitul slujbei. Nu am putut să privesc la acest spectacol fără să lăcrimez, privind această nenumărată adunare a celor care înoată pe marea vieţii acesteia, care şi-au întors din nou corabia lor spre ţărmul cel uitat, dar totdeauna mântuitor, spre limanul liniştit al credinţei şi al Bisericii lui Hristos. Slavă lui Dumnezeu, slavă lui Dumnezeu, slavă lui Dumnezeu!
Ne-am întors acasă la 11:30 noaptea şi noul an l-am întâmpinat lângă samovarul prietenos, care clocotea vesel, în mijlocul familiei, cu aceleaşi gânduri şi aceeaşi morală. Toţi
168
gândim la fel, toţi suntem copiii aceleiaşi Biserici mamă.
Este bine şi plăcut!
La Liturghia de astăzi s-a împărtăşit un băieţel de vreo 3 ani. Când a fost dus la Sfântul Potir, ţipa atât de tare încât nişte oameni maturi abia au putut să o scoată la capăt cu el. Sărmanul copilaş! Cred că îl împărtăşesc foarte rar şi duhurile răutăţii au, probabil, acces direct la sufletul său de copil; de aceea nici nu suportă să vadă Sfânta Comuniune. Cât rău pot să facă nişte părinţi neştiutori, care îşi lipsesc copiii de o împărtăşire mai deasă cu Preacuratele lui Hristos Taine!…
De la biserică, l-am însoţit la chilie, împreună cu soţia, pe stareţul nostru orb, părintele Ioan (Salov). Abia se mişcă, împovărat de ani şi de grele suferinţe. Luându-ne rămas bun la uşa chiliei sale, ne-a spus:
vă felicit cu prilejul noului an, cu sănătate nouă, cu noi nevoinţe în rugăciune!
Da, dar nu chiar în rugăciune! a protestat pe loc, înăuntru, trupul meu, obosit de privegherea de ieri şi de slujba îndelungată de astăzi, în sobor. Da! Nu este pe lume osteneală mai mare decât rugăciunea, acea rugăciune care trezeşte, care smulge voinţă omenească de la sufletul robit de trup, ademenit de diavol, şi fără de care nu poţi dobândi înlăuntrul tău împărăţia lui Dumnezeu, făgăduită de Mântuitorul, comuniunea harică cu Dumnezeu şi aducătoare de bucurie. De câţi ani bat pasul pe loc şi este posibil ca sfârşitul încercărilor mele să fie aproape, dar n-am învăţat încă să mă rog şi nici nu am trecut de prima etapă a rugăciunii.
Sărman om sunt eu! Cine mă va izbăvi de acest trup al morţii?
169
Poşta de azi mi-a adus, printre altele, vestea că pe la orele 11 dimineaţa, chiar în ziua de Crăciun, când în biserici se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie, a ars palatul Marelui Prinţ Nicolae Nicolaevici din Petersburg. În incendiu a pierit multă bogăţie şi au ars şi doi lucrători la grajdurile de cai ale palatului.
Nu este, oare, o legătură între acest eveniment şi vedenia pe care a avut-o, în ajunul Naşterii Domnului, unul dintre ierodiaconi83? Firelor duhovniceşti, care leagă cele măreţe de cele neînsemnate, cele înalte de cele de jos, cine le pune piedică, cine le încurcă încât să unească chiar şi ceea ce pare de neunit?…
Iată, a venit şi seara! Ziua de Anul Nou s-a încheiat cu bine, într-o bună dispoziţie a duhului tuturor membrilor micului nostru cămin, binecuvântat astăzi de toţi stareţii noştri, la care am fost noi şi toţi casnicii noştri.
2 ianuarie
Ziua Cuviosului Serafim. Sâmbătă. Un copil demonizat în biserică.
O vedenie de după moarte a episcopului Ignatie Briancianinov la Petersburg. Nu suntem, oare, şi noi demonizaţi?
Din ziua de Crăciun şi până la Bobotează, la Optina se slujeşte doar o singură Liturghie pe zi, numită cea din mijloc,
83 Vezi însemnarea de pe 31 decembrie 1909.
170
la ora 7 dimineaţa. Pentru cei care se scoală târziu şi sărbătoarea nu este sărbătoare, nu înseamnă nimic, dar pentru fraţii monahi şi mai ales pentru preoţii slujitori şi pentru cei care cântă este o mare uşurare în nevoinţa lor de rugăciune.
Am fost la Liturghie. A slujit prorectorul Seminarului de la Kaluga, ieromonahul Serafim. Din nou, în timpul împărtăşaniei, am fost zguduiţi de ţipetele unui copil, de data aceasta destul de măricel, de vreo 10-12 ani, probabil dintr-o familie de intelectuali, cu bună stare. Era tras cu putere prin Biserica Icoana Maicii Domnului de Kazan spre amvon, de două femei îmbrăcate cuviincios. Una dintre ele era mama acestui nefericit copil. Cu o înverşunare izvorâtă dintr-o disperare neverosimilă, băiatul le respingea pe cele două femei, care îl târau spre Sfântul Potir, se smucea din mâinile lor şi ţipa cu furie pe o notă înaltă de tristeţe neomenească: „Nu vreau, mama! Nu vreau, mama! Nu vreau, nu vreau, nu vreau”. Şi tot aşa până la sfârşit, aceleaşi vorbe, aceeaşi notă de tristeţe, disperare şi răutate. A fost împărtăşit, dar în afară de preot şi diacon, încă patru oameni abia au reuşit să se descurce cu dânsul. De la Sfântul Potir, nefericitul băiat, împărtăşit cu forţa, a fugit parcă ars cu foc, iar la anaforă nu l-au mai putut aduce. Niciodată nu voi uita expresia feţei acestui copil, care reflecta un chin de furie neputincioasă, de deznădejde, confuzie şi neajutorare. Iată ce groază! Nu mi-am putut stăpâni lacrimile la vederea acestor chinuri sufleteşti de copil, care suferă fiind nevinovat pentru păcatul cui: al părinţilor, al societăţii sau pentru păcatul comun al tuturor oamenilor? Sau ca să se descopere la vreme „faptele lui Dumnezeu”? Cine poate să dea un răspuns? Dar, Dumnezeul meu, cât de înfricoşătoare este posedarea acestei puteri vrăjmaşe omului, care în Biserică şi în credinţă se numeşte a demonilor! în viaţa aceasta, trupul şi sângele întunecă vederea sufletului, nu permit ochilor să vadă nevăzutul care înconjoară lumea noastră, fiind accesibil doar
171
vederii prin credinţă: dar dincolo de limita numită moarte, dincolo de hotarul vieţii vremelnice, la trecerea în viaţa veşnică, ce groază aşteaptă acolo sufletul eliberat, dacă el apare acolo nepregătit, înstrăinat de ajutorul cetelor de locuitori ai Cerului şi purtători de lumină!…
În însemnările sale, o fiică duhovnicească a marelui ierarh Ignatie Briancianinov scrie84: „La ultima întâlnire cu Preasfinţitul Ignatie, din 13 septembrie 1866, mi-a spus: «Sofia Ivanovna! Cum staţi cu sufletul? Pregătiţi-vă de moarte, un singur lucru trebuie mântuirea sufletului. Siliţi-vă să vă gândiţi la moarte, îngrijiţi-vă de veşnicie!»
Pe data de 30 aprilie 1867, Duminica (săptămâna femeilor mironosiţe), Preasfinţitul Ignatie s-a săvârşit din viaţă la Mănăstirea Sfântul Nicolae babaevo. M-am dus la înmormântarea sa, care a avut loc pe 5 mai. Este imposibil de exprimat acea bucurie tristă pe care am încercat-o la sicriul ierarhului.
Au trecut 3 luni. Pe 12 august 1867, noaptea, am dormit rău. Spre dimineaţă m-am trezit. Pe neaşteptate, a venit vlădicul Ignatie, îmbrăcat în haină monahală, în plină vigoare a tinereţii şi m-a privit cu tristeţe şi cu compătimire: «Gândiţi-vă la moarte mi-a spus -, nu vă îngrijiţi de cele pământeşti: toate acestea sunt doar un vis, viaţa pământească este doar un vis. Tot ce am scris în cărţile mele, totul este adevărat. Timpul este aproape: curăţiţi-vă prin pocăinţă, pregătiţi-vă de plecare. Oricât aţi trăi aici, totul este doar o singură clipă, doar un vis!»
La neliniştea mea pentru fiul meu, vlădicul a zis: «Aceasta nu este problema dumneavoastră, soarta lui se găseşte în mâinile lui Dumnezeu: pregătiţi-vă totuşi de trecerea în veşnicie».
84 Din manuscrisele schitului (a consemnat M.V. Cihaciov din spusele Sofiei Ivanovna Snesoriova).
172
Văzând indiferenţa mea faţă de moarte şi umplându-se de compătimire faţă de neputinţele mele, a început să mă implore ca să mă pocăiesc şi să simt frica morţii:
«Sunteţi orbi mi-a zis el nu vedeţi nimic şi de aceea nu vă temeţi; dar eu vă voi deschide ochii şi vă voi arăta chinurile morţii».
Şi iată, am început să cunosc moartea! Ce groază! Trupul a început să-mi fie străin şi de nimic, ca şi cum nu ar fi fost al meu. Toată viaţa mi-a trecut prin minte şi pe sub ochi; vederea şi mintea mea au văzut ce este în realitate în această lume. Şi viaţa aceasta este doar un vis! Toate bunurile şi lipsurile acestei vieţi încetează să mai existe când vine, împreună cu moartea, clipa trezirii. Nu mai există nici prieteni, nici lucruri, doar un spaţiu de necuprins. Întreg acest spaţiu este plin de fiinţe îngrozitoare, de neînţeles pentru mintea noastră orbită. Aceste fiinţe mişună în jurul nostru sub diverse înfăţişări, ne ţin, parcă, sub un neîncetat asediu. Aceste fiinţe îngrozitoare au şi propriul corp, de un aspect deosebit, subtil, asemănător cu o gelatină. Cât sunt de groaznice! Se urcau pe mine, se lipeau în jurul meu, mă trăgeau de ochi, îmi întindeau gândurile în diferite părţi, nu îmi dădeau voie să respir, pentru a nu-L putea chema pe Dumnezeu în ajutor. Voiam să mă rog, să-mi fac semnul crucii, voiam ca, prin pronunţarea numelui Domnului Iisus Hristos, să mă izbăvesc de acest chin, să îndepărtez de mine aceste fiinţe groaznice, dar nu aveam nici putere, nici cuvinte, nici rugăciune. Iar aceste sperietori ţipau la mine:
«Este târziu, după moarte nu mai este rugăciune!»
Trupul meu a înlemnit, capul a devenit nemişcat; doar ochii vedeau totul şi duhul simţea totul în creier. Cu ajutorul unei puteri suprafireşti, eram în stare să ridic mâna puţin şi să-mi fac semnul crucii. Lucrul acesta le producea convulsii… M-am întărit cu duhul. Dar buzele şi limba nu-mi mai aparţineau ca să mai chem numele Domnului Iisus
173
Hristos şi atunci sperietorile se înroşeau ca un fier încins în foc şi ţipau la mine:
«Să nu îndrăzneşti să pronunţi acest nume, este deja târziu!»
O, ce chin de nedescris!… O, dacă aş fi putut măcar un minut să-mi menţin respiraţia! Dar vederea, mintea şi respiraţia erau lipite de aceste sperietori, care nu le permiteau să se unească una cu cealaltă şi astfel să rostesc numele Mântuitorului. O, ce suferinţă era şi aceasta!
Şi am auzit vocea vlădicului:
«Rugaţi-vă neîncetat! Este adevărat tot ce am scris în cărţile mele. Renunţaţi la grijile lumeşti; îngrijiţi-vă doar de suflet».
Cu aceste cuvinte a plecat de la mine, prin văzduh, parcă în mod circular, tot mai sus şi mai sus, deasupra pământului. Chipul său s-a schimbat, prefăcându-se în lumină. I s-a alăturat o ceată întreagă de fiinţe luminoase, ca nişte trepte ale unei scări nemărginite, inexplicabile în cuvinte. Şi vlădicul, şi acestea, pe măsură ce se înălţau, primeau chipul unei lumini minunate, asemănătoare cu a soarelui. Privind şi înălţându-mă cu duhul după această nesfârşită fâşie de lumină, deja nu mai dădeam atenţie acestor sperietori, care turbau în jurul meu pentru a-mi atrage atenţia, care însă era cu totul absorbită de această vedenie strălucitoare. Şi am văzut şi acele cete purtătoare de lumină care aveau trupurile lor, iar trupul era asemenea rozelor unei lumini minunate, înaintea căreia nu era nimic, nici soarele nostru, nici întunericul. Şi cu cât erau mai sus treptele scării văzute de mine, cu atât erau mai luminoase cetele locuitorilor cereşti, care stăteau pe acestea. Şi am văzut că vlădicul Ignatie s-a ridicat tot mai sus şi mai sus, până a fost înconjurat de ceata strălucitoare a Sfinţilor Ierarhi. Mai sus de această treaptă, vederea mea nu a putut pătrunde.
174
Şi de la acea înălţime, vlădicul Ignatie şi-a aruncat asupra mea privirea sa plină de iubire şi de compătimire. Şi pe loc, fără să-mi amintesc de mine şi cum m-am smuls de sub puterea celor ce mă stăpâneau, am exclamat:
«Odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului Tău, Preasfinţitul Ignatie, şi cu sfintele sale rugăciuni mântuieşte-mă şi mă miluieşte pe mine, păcătoasa!»
Şi într-o clipă m-a părăsit toată frica şi o linişte imensă s-a aşezat în sufletul meu.
M-am trezit într-o crudă tulburare. Niciodată nu mă temusem de nimic şi trăiam cu plăcere singură singurică în întreaga casă, dar după acest vis am simţit o asemenea groază încât nu mai aveam putere să rămân de una singură. Mult timp după aceea, am simţit în mijlocul frunţii ceva neobişnuit, un fel de tensiune, ca şi cum întreaga viaţă s-ar fi concentrat în acel loc.
în timpul acestui vis am aflat din propria experienţă că atunci când mintea se concentrează cu gândul la Dumnezeu, la numele lui Iisus, atunci dispar fiinţele îngrozitoare pe care le vezi. Dar când ţi se distrage atenţia, atunci din nou mişună în jurul tău pentru a împiedica gândurile să se îndrepte către Dumnezeu şi să se concentreze la rugăciunea lui Iisus.
Această vedenie am avut-o la Petersburg”.
Sărmanul, sărmanul băiat posedat pe care l-am văzut azi în biserică! Dar nu sunt mai nefericite toate generaţiile contemporane care au venit să stăpânească şi să conducă pe pământ cum necum, dar nu cu gândul la Dumnezeu, la numele lui Iisus… Şi cine să conducă şi să stăpânească cu aceste gânduri?! Copilul nu poartă nicio responsabilitate
175
înaintea feţei Veşnicului Adevăr pentru păcatele celor ce i-au educat mintea şi inima, doar noi, cei adulţi şi conştienţi! Doamne, miluieşte! Oare nu suntem şi noi toţi demonizaţi şi dacă nu toţi, atunci cel puţin marea majoritate a confraţilor noştri, care în ochii noştri se leapădă de Dumnezeu şi de Hristosul Său!
Oare nu se demonizează lumea care ne înconjoară?
încă o arătare a Sfântului Ignatie Briancianinov
în acelaşi manuscris din care am scos povestirea despre vederea celor de după moarte a unei fiice duhovniceşti a Sfântului Ierarh, am avut bucuria să descopăr o altă povestire, tot despre arătarea după moarte a ierarhului, în a douăzecea zi după sfârşitul său, unei alte fiice duhovniceşti, Alexandra Vasilievna Jandr. A avut această vedenie la Moscova, pe data de 19 mai 1867.
Prin plasticitatea şi puterea de pătrundere în esenţa credinţei noastre Ortodoxe, ceva asemănător nu cunosc, poate doar „Convorbirea Cuviosului Serafim de Sarov cu Motovilov despre ţelul vieţii creştine”, una dintre povestirile noastre contemporane, capabilă să înaripeze nădejdile credinţei noastre atât de neputincioase în ziua de astăzi.
Iată ce scrie doamna A.V.J.:
„O durere grea mi-a strivit întreaga fiinţă în clipa când am aflat despre sfârşitul vlădicului. Această durere nu a cedat nici cu rugăciunea; însăşi rugăciunea era amestecată cu durerea. Era insuportabil de dureros. Nici noaptea, nici ziua nu-mi părăsea inima senzaţia unei pierderi de neînlocuit, senzaţia de orfan duhovnicesc. Şi sufletul şi trupul s-au epuizat până la boală. Aşa a trecut timpul până s-au împlinit 20 de zile de la sfârşitul vlădicului. M-am pregătit ca
176
în acea zi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine la una dintre mănăstirile de călugăriţe din Moscova. Atât de puternică era starea de întristare încât nici în timpul spovedaniei, nici în timpul Liturghiei nu m-a părăsit. Dar în acea clipă, în care Domnul m-a învrednicit să primesc Sfintele Taine, pe neaşteptate, în sufletul meu a coborât o linişte minunată şi rugăciunea cu numele Domnului Iisus Hristos am simţit-o vie în inimă. Tot atât de neaşteptat şi de neînţeles a dispărut tristeţea pentru dispariţia vlădicului… Au trecut câteva minute, timp în care m-am depărtat cu câţiva paşi de Uşile împărăteşti şi, fără să cobor de pe solee, m-am dus, după cum mi-a indicat maica egumenă, la strana stângă, chiar alături de icoana Adormirea Maicii Domnului.
Aveam rugăciunea în inimă. În tăcere, gândul mi-a intrat în inimă… Şi deodată, înaintea ochilor mei lăuntrici şi parcă în inimă, dar chiar în faţa mea, lângă icoana Adormirii, am văzut chipul ierarhului adormit, înconjurat de frumuseţe, de slavă şi de o lumină de nedescris. Lumina se cobora de sus peste chipul său, concentrându-se mai ales deasupra capului. Şi înlăuntrul meu şi în inimă am auzit o voce gând împărtăşit, rază de lumină, senzaţie de bucurie care mi-a pătruns toată fiinţa, care fără cuvinte, în chip minunat, a transmis omului meu lăuntric următoarele cuvinte:
«Vezi cât îţi este de bine astăzi! Iar mie, fără nicio deosebire, îmi este bine întotdeauna şi de aceea tu nu trebuie să te mâhneşti pentru mine».
Atât de clar şi de limpede am văzut şi am auzit acestea, de parcă m-am învrednicit să-l văd şi să-l aud pe vlădicul faţă către faţă. O bucurie nespusă mi-a cuprins tot sufletul şi o amprentă vie s-a reflectat pe faţa mea încât au observat-o şi cei din jurul meu.
După terminarea Liturghiei, a început slujba panahidei. Şi ce panahidă a mai fost!… În obişnuitele şi întristatele cântări de la mormânt auzeam o cântare duhovnicească solemnă
177
şi de viaţă veşnică. Era o cântare de reîmbisericire a unui ostaş al lui Hristos, trecut din pământul Bisericii luptătoare în Biserica cerească a drepţilor, ce triumfă în slava neînserată. Iar în inimă se săvârşea o rugăciune liniştită.
în seara aceleiaşi zile de 19 mai m-am culcat, dar nu aveam somn. Pe la miezul nopţii, în liniştea ei, de undeva din depărtări, au ajuns la urechea mea sunetele unei armonii divine a mii de glasuri. Aceste sunete au venit tot mai aproape şi mai aproape: au început să se contureze notele unei cântări bisericeşti, au început să se audă cu claritate şi cuvintele. Şi acea cântare era plină de atâta armonie încât mi s-a fixat la aceasta toată atenţia, toată viaţa… Răsunau ritmic başii profunzi, aşa cum răsună în noaptea de Paşti dangătul tuturor clopotelor din Moscova şi acest dangăt se îmbina cu vocile fine şi catifelate de tenori, de soprane şi alto, care se răsfirau precum argintul. Tot acest cor minunat părea a fi o singură voce, atât de corectă era armonia! Cuvintele se distingeau tot mai clar, până am auzit răspicat:
«Podoaba arhiereilor insuflaţi de Dumnezeu,
Slava şi lauda monahilor!»
Aceasta pentru mine era o vestire fără cuvinte şi fiinţei mele lăuntrice i se spunea că prin această cântare era întâmpinat Episcopul Ignatie în lumea duhurilor cereşti.
Deodată m-a cuprins o frica amintindu-mi că vlădicul m-a învăţat să nu iau în seamă vedeniile pentru a nu risca să fiu ademenită. M-am străduit să nu aud şi să nu ascult, îndreptând toată atenţia la rugăciunea lui Iisus, dar cântarea a continuat contrar voinţei mele, încât m-am gândit că se cântă pe undeva, prin împrejurimi. M-am ridicat din pat, m-am dus la geam şi l-am deschis. Totul era liniştit, la răsărit mijeau zorile.
Trezindu-mă dimineaţa, mi-am amintit nu numai melodia, ci şi cuvintele. Toată ziua, cu toate ocupaţiile vremelnice, am fost sub impresia eosebită a celor auzite. Seara am fost la priveghere. Era sâmbătă, canonul ultimei Duminici,
178
a cincea după Paşti. S-a cântat canonul Paştelui. Dar nici aceste cântări, nici corul armonios de la Mănăstirea Ciudov nu mi-au amintit de cântarea auzită în ajun, nu se putea face nici un fel de comparaţie între un cor şi celălalt.
întorcându-mă acasă, fiind obosită, m-am culcat. Dar nici de data asta nu puteam să dorm. Şi iarăşi, de îndată ce a început să se liniştească zgomotul oraşului, pe la miezul nopţii, auzul meu a fost atins din nou de cunoscutele-mi sunete; de această dată, însă, erau mai aproape, mai clare şi mi s-au întipărit în memorie cu uimitoare consecutivitate. Corul nevăzut cânta încet şi cu sonoritate solemnă: «Luptătorule al Ortodoxiei, Lucrător al pocăinţei şi al rugăciunii şi mare învăţător, Podoabă de Dumnezeu insuflată a arhiereilor, Lauda şi slava monahismului!
Prin scrierile tale pe noi toţi ne-ai înţelepţit, Fluier duhovnicesc şi nou Gură de Aur, Roagă pe Hristos Dumnezeu, Cuvântul, Pe care L-ai purtat în inima ta, Să ne dăruiască pocăinţă mai înainte de sfârşit».
De această dată, cu toate că săvârşeam cu intensitate rugăciunea lui Iisus, cântarea nu mi-a împrăştiat atenţia, dar mai abitir cineva, într-un chip inexplicabil, o repeta împreună cu mine şi rugăciunea din inimă se îmbina cu rugăciunea sa în armonie cu muzica, iar inima ştia şi simţea că aceasta era o cântare solemnă prin care locuitorii cereşti îl întâmpinau cu bucurie pe îngerul pământesc şi pe omul ceresc, Episcopul Ignatie.
în a treia noapte, din 21 spre 22 mai, s-a repetat acelaşi lucru, având aceleaşi senzaţii. Această triplă repetare mi-a întărit credinţa, nu mi-a lăsat nicio tulburare şi mi-a întipărit în minte cuvintele troparului şi melodia pe care era cântat, ca pe o rugăciune ce o ştiam de mult timp. Melodia era asemănătoare cu cea a condacelor de la acatiste. După ce am demonstrat-o cântând, mi s-a spus că este glasul 8”.
179
O, preaiubita noastră credinţă ortodoxă! Nu este nimic mai de râvnit şi mai frumos decât tine!
5 ianuarie
Ajunul Bobotezei. Liubocika noastră. „ Toată suflarea să laude pe Domnul”
Am fost la biserică până la ora 15.30, fără să bem şi să mâncăm. De aceea am avut marea bucurie să fim prezenţi la sfinţirea agheazmei mari şi să bem din dulceaţa ei.
Liubocika noastră creşte sub binecuvântata influenţă a rânduielii vieţii de la Optina, un copil cu desăvârşire neobişnuit. Ieri s-a culcat în pătucul ei şi, înainte de somn, a luat mă tăniile de la Lialia ei. Stătea culcată, le învârtea şi şoptea ceva:
ce şopteşti acolo? a întrebat-o Lialia.
mă rog.
pentru cine?
pentru cei necredincioşi: cât de greu le este să trăiască pe lume! Iar când vor muri, ce pedeapsă groaznică îi va aştepta!
Iată ce educaţie creştină a strămoşilor noştri din Sfânta Rusie: în vremurile de altădată, căpşorul copilului, încă de la aceşti ani, învăţa să trăiască şi să judece creştineşte, nu pentru sine, ci pentru aproapele! Acum, Liubocika este o excepţie, dar atunci astfel de copii erau o regulă generală şi când creşteau, năşteau şi educau, la rândul lor, acea Rusie care aproape o mie de ani a fost în inima poporului o adevărată împărăţie a lui Hristos. Profund sincer a caracterizat această împărăţie F.I. Tiuteev:
„Aceste aşezări sărace,
Această natură stearpă
180
este ţinutul răbdării părinteşti,
Ţinutul poporului rusesc!
Nu înţelege şi nici nu va zări Vederea mândră a străinului Ce străbate şi ce străluceşte tainic În golătatea ei smerită.
Apăsat de crucea dusă,
Pe tine întreg pământ străbun, în chip de rob al Cerului împărat Te-a scos pe tine, binecuvântându-te”.
în seara aceasta, soţia a avut dureri de cap. Am mers împreună să ia aer. Am luat-o şi pe Liubocika. Am ajuns în pădure. Tainică şi înspăimântătoare este pădurea noastră noaptea, mai ales în nopţile geroase: copilul s-a înfricoşat, se strângea tot mai tare în noi şi aud că şopteşte ceva:
ce spui acolo?
Nu mi-a răspuns pe loc. Într-un târziu mi-a spus:
născătoare de Dumnezeu! mi-a răspuns încet.
în prima sau în a doua zi de Crăciun ni s-a adus un iepure viu: copilaşii elevi de la atelierul de croitorie l-au prins prin împrejurimile Optinei şi ni l-au adus nouă, „ca să ne înfruptăm”. Lăbuţele iepuraşului erau legate strâns cu o sfoară şi roase până la sânge; inimioara lui zvâcnea de frică… Am strigat-o pe Liubocika.
ah, un iepuraş! s-a aruncat ea spre jertfa vânătorii copiilor. Dar cât eşti tu de scump şi cât eşti tu de sărman!
Am dat copilaşilor 50 de copeici, iar Liubocikăi i-am zis:
ia pentru tine acest iepure şi fă cu el ce vrei: poţi să pui să fie pregătit cu smântână; poţi să-l domesticeşti şi să-l dresezi; dar dacă doreşti, poţi să-l laşi slobod. Fă aşa cum ştii!
Liubocika şi-a aşezat iepuraşul pe patul ei, i-a şters sângele cu o cârpă, l-a hrănit cu varză… a trecut vreo jumătate de oră şi vine Lialia:
181
m-a trimis Liubocika să vă spun că vă roagă să daţi drumul la iepure: la priveghere zice ea se va cânta „toată suflarea să laude pe Domnul”, aşa că şi iepurele să-l laude!
împreună cu Liubocika am dus iepurele în pădure, dar a venit cu noi o întreagă companie din cei ai casei ca să vadă ce va face iepurele cu libertatea sa… L-am dus în pădure la o răspântie, i-am dezlegat picioarele, l-am aşezat în cărare, iar noi ne-am dat într-o parte. Iepurele s-a aşezat pe picioarele din spate, un timp a dat doar din urechi şi nu s-a mişcat din loc.
liubocika am zis ţipă şi bate din palme!
Deodată iepurele a zbughit-o şi s-a adâncit în pădure.
Cât s-a bucurat şi a râs cu veselie Liubocika. Câte istorioare nu s-au compus atunci cu puterea fanteziei comune, cu prilejul întoarcerii iepuraşului acasă la părinţi, la soţie şi la copilaşii săi!… Tare s-a mai mângâiat atunci fetiţa noastră!
20 ianuarie
Lava încinsă începe să se verse în „Răul Dumnezeiesc”. Din articolul profesorului A.I. Vvedenski,
„Fiţi treze străji ale Casei lui Israel!”
Din scrisoarea unui student academist despre duhul Academiei.
Zidurile strigă
Mă întorc iarăşi la aceeaşi mare şi dureroasă temă, care tot mai des şi mai năprasnic, ca un torent de lavă încinsă, a început să se infiltreze în apele liniştite ale „Râului Dumnezeiesc”. Luncile încărcate de flori, pădurile şi crângurile verzi de pe malurile lui, care râd la salutul şi mângâierea dragostei divine, a liniştii şi a păcii în Duhul Sfânt, sunt tot mai
182
întunecate şi au început să se împăienjenească de o ceaţă pâcloasă, care a apărut o dată cu erupţia marelui vulcan al lumii demonizate în nebunia ei mândră. Noi, acoperiţi de sfinţenia harului de la Optina, parcă suntem departe de vârful vulcanului înfăşurat în întunericul iadului ce se adună deasupra sa şi licărind de fulgerele însângerate ale focului gheenei, aproape de erupţie. Dar deja şi la noi se aude vuietul vulcanului clocotind şi sub noi începe să se cutremure pământul, neliniştind pe nevoitorii de la Optina, atât pe cei care trăiesc, cât şi pe cei trecuţi la Domnul.
„Doar în perioadele marilor zguduiri istorice aşa scrie profesorul A.I. Vvedenski85, de la Academia Teologică din Moscova, în Informaţia Moscovei ale crizelor mondiale, chiar şi în sufletele mai superficiale se strecoară o nelinişte şi o presupunere întunecată că se va întâmpla ceva neobişnuit, că soarta oamenilor se măsoară pe cântarul adevărului lui Dumnezeu şi se face «Judecata lumii». Aşa s-a întâmplat în Evul Mediu, odată cu prăbuşirea concepţiei despre lume. Aşa a fost înainte şi după marea Revoluţie franceză. Aşa este şi acum starea sufletească a multor oameni cu simţ ascuţit.
Adormitul Vladimir Soloviov a simţit86 adierea clară, dar imperceptibilă a venirii lui antihrist, după cum un drumeţ simte adierea mării, înainte de a vedea marea. S-a glumit pe seama sa şi mulţi l-au clevetit. Dar s-a dovedit că a avut dreptate în prezicerile şi în presupunerile sale pesimiste: la început «Dragonul Galben», apoi hidra Revoluţiei ruse, iar acum deja noi toţi simţim că într-adevăr:
„Este o harababură Somnul nu mai e acelaşi
85 Pseudonimul lui este „Basarghin”.
86 Mi se pare că nu doar „a simţit”, ci multe chiar le ştia, ca cel care era iniţiat în tainele complotului masonic mai devreme şi mai profund decât alţi iniţiaţi contemporani. (Observaţia autorului).
183
Ceva se vorbeşte
Cineva ne vine…».
Mişcările noastre ideatice, influenţa şi chiar dispoziţia noastră pot servi drept dovadă la ceea ce se săvârşeşte în Apus, probabil în linişte, dar în esenţă, ceva tulbure şi agitat din punct de vedere duhovnicesc, pentru o privire atentă…”.
Acest articol87 minunat se încheie cu următoarele cuvinte:
„Groaznice timpuri! Străjile Casei lui Israel trebuie să fie mai des acum de pază… Trăim timpuri grele, când lupta eternă dintre cele două concepţii despre lume cea creştină şi cea antihristică se desfăşoară cu o deosebită tensiune şi acuitate.”
„Străjile Casei lui Israel staţi de pază cu băgare de seamă!”…
Este uşor să spui! „Lupta noastră”, după cum spune Apostolul, dar şi după esenţa credinţei noastre creştine, este, „nu împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri” (Efes. 6,12). Lupta este, deci, duhovnicească şi cu arme duhovniceşti.
Dar, printre altele, acele şcoli ale evlaviei, de unde trebuie să iasă şi ies de mulţi ani conducători duhovniceşti ai turmei lui Hristos, nu făuresc pentru discipolii lor „săbii duhovniceşti”, „coifuri ale mântuirii” şi „scuturi ale credinţei”, care pot să stingă toate săgeţile încinse ale vicleanului, ci cu totul altceva şi pot sluji drept mărturie câteva rânduri din scrisoarea unui discipol din înaltele răsadniţe ale înţelepciunii duhovniceşti.
„Cu adevărat scrie acesta s-a înăsprit şi s-a încrâncenat inima în această atmosferă de stagnare şi năduşeală a «templului ştiinţei». De ce vă miraţi? De îndelunga noastră răbdare în studierea acelui gunoi-pietriş, aşa cum a botezat
87 „Observaţii critice, în Informaţia Moscovei, nr. 18, privire critică a romanului lui Torna, Când s-a făcut întuneric.
184
ştiinţa noastră înţeleptul părinte Daniil88 de la Optina, acum adormit! Da, este respectabil acest studiu, este vrednic de laudă! Ce este uimitor dacă din sufletele noastre, cândva vii, se fabrică mumii în veşminte de aur? Este bine dacă păstrăm dreapta credinţă şi nu pe cea pe care o au şi demonii? Aici meritul nu este mare: o asemenea credinţă ne face să tremurăm, dar nu ne duce la o lucrare lăuntrică… Şi ce lucru complicat este dacă la o aşa sfântă sărbătoare cum este Naşterea Domnului «stoarcem» din inima îngheţată nu mai mult de 5-7 cuvinte şi le aşezăm pe o felicitare89. O, rugaţi-vă Domnului pentru noi să nu ne apese «somnul din grădina Ghetsimani», să nu ne împrăştiem şi noi de frica iudeilor, ca şi apostolii în acea grozavă noapte a trădării lui Iuda, să nu se micşoreze credinţa noastră, care ne responsabilizează să mişcăm întreaga lume căzută de la Hristos spre cunoaşterea Celui fără de început. Să nu sece izvorul iubirii din inima noastră, pentru că fără el vom fi nişte sfeşnice murdare, într-o Sahară fără apă, chiar dacă are inepuizabile pepite de aur… Aşteptăm reforme… Domnul m-a rânduit să învăţ într-o Academie Teologică reformată de trei ori. Trecând cu adevărat prin «foc şi prin apă», voi trece şi prin «foc şi pară», aşa cum spune o înţeleaptă zicătoare rusească…
Dragul meu! M-am sălbăticit şi m-am uscat aici, în această atmosferă irespirabilă! Simt că pe zi ce trece mă prostesc, că ce am avut în cap s-a uzat şi s-a pierdut. Mi se usucă inima, îmi slăbeşte voinţa, am obosit în această luptă cu morile de vânt. Doar votul ascultării, precum un lanţ de oţel, m-a ţintuit de o stâncă, asemenea mitologicului Tantal”.
88 Daniil Bolotov, despre dânsul se găsesc informaţii în cartea mea Cele măreţe în cele neînsemnate, partea I, „Căutătorul cetăţii nevăzute”.
89 Aceasta ca răspuns la o dojană prietenească pentru o felicitare cu prilejul Naşterii lui Hristos.
185
Aceasta este caracteristica dispoziţiei sufleteşti a tineretului duhovnicesc, din care provin străjile Casei lui Israel. „Vegheaţi străji ale Casei lui Israel.”
Zidurile de piatră strigă: vegheaţi!
21 ianuarie
Imitarea eposului bulinei90. Porunca unui vechi curtean dată fiului său.
Un tablou al vieţii de la Optina: sărmanul Zinovie. Bătrânul Pavel: „Cu o singură judecată vom fi judecaţi Pelaghia, schimnica cea oarbă.
Stareţul Ioan cel orb trebuie să-mi spună ceva
în aceste zile am fost nevoit să mă ocup cu demascarea „celui ce va veni curând” şi în însemnările mele şi în cartea prelucrată Cele măreţe în cele neînsemnate, pe care o pregătesc pentru ediţia a treia. Am obosit de afluxul mare de impresii împovărătoare, care îmi tulbură fără măsură şi mintea şi inima… Ah, dacă aş avea puterile lui Ileiuşkina, a viteazului Sfintei Rusii, sau ale lui Ilie Muromeţ sau sabia înţelepciunii sale! Aş începe atunci să-i zdrobesc pe duşmanii Bisericii lui Dumnezeu şi ai împărăţiei Ortodoxe Ruseşti. Dar nu numai pe străzile şi stradelele oraşelor aş face Lobnoe meste91, ci aş amenaja pieţe întregi, aşa cum este lângă biserica lui Vasile Blajenii, de aproape 500 de ani şi nu se clatină, ci se pregăteşte pentru duşmanii împăratului. Ei, dacă în ajutorul lui Ileiuşka ar veni boierii din vechime,
90 Epopee populară rusă (n. tr.).
91 în Piaţa roşie, lângă Biserica Vasile Blajenii, este un loc special amenajat, care, în traducere, înseamnă „locul frunţii”. Aici îşi plecau fruntea pentru a li se tăia capul spionii, trădătorii, criminalii, tâlharii.
186
dacă puterea veche rusească a ţăranilor creştini ar fi un singur duh în iubire şi în înţelegere la Crucea Mântuitorului, toate ar dăinui până la sfârşit, pentru acea dreptate a lui Dumnezeu, şi ce puternic ar fi pământul rusesc! Iar din duşmani nu ar rămâne nici colbul, cu toate farmecele şi vrăjitoriile lor…
Unde este acum acest epos al vitejilor? Unde este duhul nobiliar, unde este ţăranul creştin? Unde a dispărut Rusia, ce s-a întâmplat cu Rusia?…
Nu de mult, am avut fericita ocazie să aud de la un nobil compatriot, de aceeaşi vârstă cu mine, legământul lăsat lui de tatăl său, pe care acesta îl primise de la strămoşii săi: „Să nu fii făţarnic lui Dumnezeu,
Să nu minţi pe împărat,
Să nu fii îngăduitor cu poporul,
Dacă greşeşti în faţa lui Dumnezeu, să fii pus pe rug. Dacă greşeşti în faţa împăratului, să fii împuns cu baionetele.
Iar pentru popor, pe butucul călăului”.
Voi, contemporanii, ce aţi merita? Doamne, dar unde au dispărut toate acestea?
Eu şi soţia ne-am dus să ne plimbăm, trecând prin minunata noastră pădure, pe cărăruia scumpă a schitului. Vântul fluieră prin crengile îngheţate ale pinilor. Ninge; de pe câmpuri năvăleşte în tufe un viscol umed. Pe cărăruia înspre schit îl ajungem din urmă pe Zinovie cel fără picioare92,
92 Stă la azilul de bătrâni. I-au degerat picioarele şi i s-au tăiat mai jos de genunchi. Este cunoscut de mult timp tuturor închinătorilor de la Optina.
187
lipăind prin zăpada umedă cu monturile sale. Ne-am salutat cu bătrânul şi am plecat mai departe. Deodată am auzit vocea sa:
serghei Alexandrovici! Boierule! Tătucă!
ce vrei, Zinoviuşka?
cine dintre sfinţi are sfintele chei de la împărăţia Cerului?
apostolul Petru.
aa, deci la Apostolul Petru?
-Da.
aaa!
Zinovie a întins această vocală şi a tăcut, probabil mulţumit de răspuns. M-a înduioşat până la lacrimi acest tablou evlavios de la Optina.
Ne-am întors acasă. A intrat în birou un servitor şi mi-a spus:
a venit la dumneavoastră Pavel Antonov din Stenino.
cine este?
nu ştiu.
Cred că este tatăl Gruşei93, bolnava noastră de epilepsie, care acum trei zile, într-o criză groaznică, a căzut şi şi-a zdrobit faţa aşa de rău că a devenit în întregime o echimoză de culoare albastră-purpurie şi o umflătură uriaşă i-a închis ochii.
93 Am vorbit despre ea în însemnările mele din anul 1909 (Pe malul râului Dumnezeiesc). Vai! Se pare că Gruşa a căzut sub o influenţă proastă şi a început acum să se prezinte ca un fel de fericită.
188
Am ieşit la bătrânul Pavel. Deja i se pusese în faţă o cană cu cea i.
ce-i cu tine, Pavel?
Am o mare nevoie: daţi-mi 50 de copeici.
Pavel nu este un milog şi cere rar. Dacă are mare nevoie vine o dată sau de două ori pe lună. I-am dat 45 de copeici ce am găsit prin portofel şi i-am zis în glumă: Ia vezi, Pavel, cum am snopit-o în bătaie pe Gruşa!
Pavel a suspinat. Gruşa, care stătea alături, a zâmbit şi amândoi, tatăl şi fiica, ca un singur om, ca o singură mişcare, ca un singur avânt, şi-au făcut semnul crucii şi au zis:
asta e crucea! Slavă Ţie, Doamne! în toate este voia Ta sfântă!
L-am sărutat pe Pavel. Iată, aceasta este puterea ţărănească şi creştinească a vechilor ruşi! Vai, însă a fost Pavel al meu are deja 70 de ani. Pavel s-a aruncat la picioarele mele…
eu, împreună cu tine, a exclamat el oarecum entuziasmat pe această lume, noi vom fi judecaţi cu aceeaşi judecată! Să fie, să fie! a încheiat el îmbrăţişându-mă.
Trebuie să cunoaştem viaţa de suferinţă a acestui bătrân, credinţa sa şi răsplata în veşnicie pentru nenumăratele sale necazuri pământeşti, pentru a înţelege cât bine mi-a dorit prin exclamaţia sa.
Într-o dimineaţă a venit la mine, m-a chemat de-o parte şi mi-a spus vesel, în chip misterios:
astă noapte au venit la mine doi bătrâni, m-au tuns şi mi-au spus: «De acum tu nu mai eşti Pavel, ci Gavriil».
Iar pe stareţul nostru, Iosif, l-a văzut în rai. Acesta este Pavel al nostru!
189
Spre seară ne-am dus să o vedem pe bătrânica noastră oarbă, maica Pelaghia, o schimnică în taină. Trăieşte într-o cămăruţă în hotelul (arhondaricul) părintelui Mardarie. A fost cândva în serviciul unei binefăcătoare a Optinei, Tiliceeva, iar după moartea acesteia, mănăstirea i-a oferit adăpost până la moarte acoperiş şi hrană pentru binefacerile stăpânei sale. O iubim tare mult pe această bătrânică.
Am găsit-o stând în patul ei şi învârtind mătăniile. În cursul discuţiei, a întrebat pe neaşteptate:
dumneavoastră citiţi rugăciunea „Vin în ajutor”?
se citeşte în casă, maică, am răspuns eu. Dar nu o citim noi înşine.
trebuie să o citiţi. Eu mă rog tot timpul pentru dumneavoastră, a spus ea, iată aşa!
Feţişoara bătrânei s-a luminat, cu o lumină asemănătoare unui zâmbet nepământesc; s-a aşezat în genunchi şi a rostit cu o vorbire rapidă:
mântuieşte şi miluieşte, Doamne, pe robii Tăi, Serghie şi Elena! Fă-le lor veşnică mântuire sufletească! Mântuieşte-i şi îi păzeşte, Doamne! Iartă-le lor toate greşelile cele de voie şi fără de voie!
S-a ridicat în picioare, iar lacrimile curgeau nu pârâiaşe, ci ca nişte torente pe obrajii ei bătrâni. Apoi s-a aşezat iarăşi în genunchi şi a rostit:
mântuieşte şi miluieşte, Doamne, pe robii Tăi, Natalia şi Serghei…
Şi din nou aceleaşi sfinte cuvinte de iubire şi de rugăciune şi iarăşi lacrimi fierbinţi. Cred că a dobândit plânsul în rugăciune, marele dar al lacrimilor, sfânta şi plăcuta lui Dumnezeu, Pelaghie!
190
De la maica Pelaghia ne-am dus la vecernie. De la vecernie, l-am condus pe bătrânul şi orbul nostru stareţ Ioan (Salov), iar l mi-a spus:
Găsiţi-vă puţin timp şi treceţi pe la mine: v-aş spune ceva de care aveţi nevoie.
Ştiind că este „un suflet de rang înalt”, aşa cum îl numeşte părintele Varsanufie94, recunosc că am simţit în inima mea o oarecare frică: nu mă cheamă chiar degeaba el, marele stareţ.
23 ianuarie
Ce mi-a spus stareţul Ioan de la Optina. Pecinginea
Ieri am fost cu soţia la părintele Ioan ca să aflu ce ar vrea să-mi spună, dar nu l-am găsit acasă, era la vecernie. Astăzi nu am mai avut răbdare şi m-am dus la el de unul singur. Stareţul m-a primit cu amabilitatea sa firească în relaţia cu mine şi cu soţia mea.
luaţi-vă un taburet, aşezaţi-vă alături de mine, mi-a zis îmbrăţişându-mă.
M-am aşezat.
ce psalmi citiţi dumneavoastră?
M-am tulburat: de obicei la pravila mea, curat mirenească nu pravilă, ci mai mult prăvilioară, nu citeam nici un fel de psalmi. Am răspuns:
ştiu „Vin în ajutor”, „Miluieşte-mă, Dumnezeule!”…
şi mai care?
94 Duhovnicul şi stareţul nostru, conducătorul schitului Sihăstriei Optina.
191
eu, părinte, am citit toţi psalmii şi chiar dacă nu îi ştiu pe de rost, măcar ştiu despre ce este vorba, dar prăvilioara mea este mică…
Stareţul mi-a întrerupt justificarea:
nu vreau să vă întreb cum este pravila dumneavoastră, ci dacă citiţi şi Psalmul 26, „Domnul este luminarea mea”.
nu, părinte, nu îl citesc.
ei, iată ce vă spun eu! Dumneavoastră mi-aţi spus odată că vrăjmaşul sloboade asupra dumneavoastră săgeţile sale. Nu vă temeţi! Niciuna nu se va atinge de dumneavoastră. Nu vă temeţi de nimic rău. Dar luaţi sfatul meu ca o regulă, ascultaţi: dimineaţa şi seara, înainte de rugăciunea dvs., citiţi aceşti psalmi, 26 şi 90, iar înaintea lor, marea bucurie a Arhanghelului, „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te!”. Dacă veţi face aşa, nici focul nu vă va arde şi nici apa nu vă va îneca…
La aceste cuvinte, stareţul s-a ridicat din fotoliul său, m-a îmbrăţişat, şi cu o putere deosebită, răsunător şi zgomotos, a strigat:
vă mai spun ceva: nicio bombă nu vă va spulbera!
Am sărutat mâna stareţului care mă îmbrăţişa. Iar el, din nou, apropiindu-se de urechea mea, a exclamat în gura mare:
şi nicio bombă nu te va spulbera! Să nu dai atenţie la orice fleac! Ce îţi poate face un fleac?! Iată, despre asta am vrut să discutăm. Iar acum mergeţi cu Domnul şi transmiteţi plecăciuni doamnei mele!
Cu aceste cuvinte, stareţul m-a slobozit cu pace. Cunoşteam omul, mai exact femeia la care făcea aluzie stareţul, numind-o fleac: ea s-a lipit ca o pecingine de copacul fastuos împodobit de la Optina şi timp îndelungat a păcălit cu sfinţenia ei falsă, în numele stareţilor, pe închinătorii de la Optina. Eu am înţeles intenţiile ei şi de aceea s-a răzbunat pe mine, unde a putut. Dumnezeu să fie cu dânsa!…
192
24 ianuarie
Duminică. Odihna mea. Perechea scumpă.
Frica. Copiii lui Dumnezeu.
Cuvinte din timpul lui Vladimir Soarele-Frumos. Îngerii să vă ocrotească pe drum, copiii lui Dumnezeu!
Mă odihnesc cu mintea şi cu inima pe iarba verde, plină de flori şi de miresme, de pe malul binecuvântat al „Râului Dumnezeiesc”, cu ape domoale-domoale, de la Optina.
O, linişte! O, dulceaţă!…
Din ajunul Anului Nou am observat în biserică o pereche tânără, drăguţă şi deosebită. El, un tânăr cu umeri laţi, un viteaz de statură înaltă, cu o faţă plăcută şi deschisă, îmbrăcat cu o şubă, cu toată temperatura ridicată din biserică. Stă la toată slujba ca înlemnit şi se roagă cu multă râvnă. Ea este, de asemenea, destul de înaltă, faţa drăguţă, plină de rumeneală, încât îi strălucesc frumos şi ochişorii; este îmbrăcată ca la oraş, într-o bluziţă scurtuţă, „de plimbare” (expresia adormitei mele mame), şi cu o pălărie drăguţă. Într-un cuvânt, o aşa pereche mai bună nu se poate! Erau prea asemănători unul cu altul, încât noi am hotărât că sunt frate şi soră şi din suflet le doream toată mila lui Dumnezeu, aşa de mult ne plăcuseră!
Într-o seară, pe 3 sau 4 ianuarie, pe la orele 7, a sunat la noi cineva de pe balconul din faţă. A fugit să deschidă noua noastră servitoare, Paşa. După obiceiul casnicilor noştri, în loc să afle cine şi de ce sună şi apoi să raporteze, Paşa s-a împotmolit în explicaţii îndelungate cu vizitatorul întârziat. Pentru orice eventualitate nu poţi să ştii ce se poate întâmpla
193
în singurătatea noastră am ieşit în antreu… Paşa a venit şi mi-a spus:
vă cheamă un bărbat.
ce bărbat?
dar de unde să ştiu?!
Văzând că de la Paşa nu pot afla nimic, l-am trimis pe Filea, un băiat de la atelierul de tâmplărie al mănăstirii, luat la mine ca să înveţe meserie. Măgulit de misiunea plină de responsabilitate, dar şi temându-se, Filea a rupt-o la fugă spre uşa antreului, precum asupra unui duşman, cu un strigăt sălbatic şi ostăşesc:
cine-i acolo? Cine-i acolo?
La uşă nu era nimeni: vizitatorul tainic şi nocturn se ascunsese undeva, după portiţa din grădină. Atunci Filea a luat-o iarăşi la fugă, spre portiţă, cu un strigăt de frică şi de disperare:
cine-i acolo? Cine-i acolo?
Eu stăteam în rezervă, lângă cerdacul principal. Peste o clipă, Filea s-a întors şi mi-a dat o scrisoare de la un iereu al lui Dumnezeu, apropiat inimii mele, din zona de cernoziom a Rusiei. În această scrisoare îmi recomanda un frate şi o soră, E., consătenii acestui iereu, cu rugămintea să-i primesc şi să-i mângâi după obiceiul Optinei. Am citit scrisoarea şi l-am întrebat pe Filea:
unde sunt ei?
plecaţi sunt95 la hotelier, la părintele Pahomie.
ajunge-i din urmă şi adu-i aici!
Aceştia erau fratele şi sora, acea pereche scumpă pe care am observat-o în biserică, în ajunul Anului Nou. Şi s-au arătat a fi nişte oameni minunaţi, nişte suflete de copii, curate şi de mare încredere! Domnul încă mai naşte astfel de oameni în timpurile noastre groaznice! O, scumpa mea,
95 Filea era din Judeţul Demiansk, Gubernia Novgorod, şi aşa se vorbeşte acolo.
194
Optina! Doar tu ai darul Dumnezeiesc să descoperi celui ce caută pe cei dintre cei 7000 care nu s-au închinat lui Baal, pe care i-a păzit Domnul ascunzându-i chiar şi de ochii cei drepţi ai marelui său prooroc. Pe data de 29 decembrie, astfel de suflete curate ne-au strălucit nouă cu lumina frumuseţii lor sufleteşti: aceştia erau un frate şi două surori Z. din S., cu acelaşi duh, aceeaşi construcţie sufletească, acelaşi avânt spre cele Dumnezeieşti, veşnic minunate, lucruri ce se tăinuiesc şi se dobândesc doar în ascunzişurile tainice ale Bisericii Ortodoxe a lui Hristos şi în acele sfinte aşezăminte, unde este încă viu duhul vechi monahicesc.
Am o cunoştinţă, o bătrână, cu obiceiuri vechi, provenind dintre femeile simple. Trăieşte pe lângă o mănăstire de femei, dar nu primeşte monahismul, poate din smerenie sau din altă pricină… Are un fel de a vorbi minunat de frumos şi de pitoresc: ascultând-o, aud acele cuvinte care, în zilele cele de demult, îţi mângâiau auzul în palatele prinţului Vladimir Soarele cel Frumos. Pe această bunică o cheamă Natalia şi despre oamenii cu acelaşi duh cu dânsa se exprimă aşa:
iată ce am a-ţi spune, tătucul meu: am avut doar o lumină (a pomenit numele unui om apropiat inimii mele); el era o lumină preadulce, plăcut, amabil şi frumos; iar acum am două lumini, voi amândoi sunteţi lumini azurii, de acelaşi duh, de aceeaşi bunătate a inimii, nearoganţi; iubirea dumneavoastră este sufletească, un singur cuvânt al aceluiaşi duh, al aceleiaşi plinătăţi. Mergeţi cu demnitate, cu grijă, dacă te uiţi din spate parcă sunteţi sculptaţi.
Aşa sunt şi scumpii E. şi Z., păzeşte-i, Doamne, întru sfinţenia Ta! îţi mulţumesc Ţie pentru cinstea şi mângâierea de a-i vedea şi de a-i iubi pe aceşti copii ai tăi, a căror suflete, şi pe acest pământ păcătos, reflectă luminăţia strălucitoare a frumuseţii nemărginite a cerului Tău radios, piciorul tronului slavei Tale cele măreţe şi neînţelese!…
spuneţi-mi, cine sunt aceştia? m-a întrebat odată, la priveghere, ajutorul de econom, părintele E.
195
Eu n-am zis nimic.
vezi! s-a mirat el. Se pare că mai sunt robi ai lui Dumnezeu, chiar şi acum. Mă minunez privindu-i.
Iar ei stăteau, într-adevăr, în biserică drepţi ca nişte îngeri ai lui Dumnezeu.
Au plecat pe data de 7 ianuarie ambii aveau servicii la Stat petrecând înainte aproape o zi întreagă la noi. La orele 11 seara, eu şi soţia i-am însoţit prin pădure până la hotelul părintelui Pahomie. Mergeau prin maiestuoasa noastră pădure şi se entuziasmau tot timpul, visând ca la vară să vină la Optina în timpul vacanţei şi să stea aici întreaga familie cu mama, cu tata, cu fratele lor student. Un vis sfânt! Dar cum să-i găzduieşti când congresul monahal a interzis mănăstirilor să mai primească mireni, care să stea ca vilegiaturişti?! Parcă şi noi am nimerit în această categorie… Cât am mers prin pădure au prins a fremăta vârfurile pinilor şi s-a pus pe nins. S-a stârnit o furtună cu lapoviţă. În pădure încă era linişte, dar prin luncile Jizdrei, pe drumul spre Kozelsk, era vijelie. Ne uitam la „bluziţa de plimbare”…
dar dumneavoastră aveţi cu ce vă îmbrăca am întrebat când veţi merge la tren, mâine dimineaţă?
cum să nu?! a exclamat voinicul frate. Eu sunt îmbrăcat cu blana ei. De aceea şi sufăr tot timpul; eu am venit într-un cojoc, dar în cojoc nu este corect să intri în biserică, iar paltonul nu l-am luat ca să nu avem bagaj de prisos: iată de ce sunt elegant, în şubă!
El era elegant îmbrăcat cu ea, ca o sculptură, la toate slujbele îndelungate din bisericile călduroase de la Optina…
196
Ei, le-am zis eu la despărţire acum vi s-a deschis o nouă viaţă, pe care nici măcar nu o bănuiaţi trăind în lume; această viaţă v-a descoperit-o Optina şi părintele Varsanufie (au devenit fiii săi duhovniceşti). Dar oare vă veţi mai aminti de Optina?
Aceasta nu este viaţă a exclamat entuziasmată tânăra domnişoară este anticiparea raiului!
Cu aceasta, ne-am îmbrăţişat şi ne-am luat rămas bun. Să vă ocrotească îngerii pe drum, copiii lui Dumnezeu!
25 ianuarie
Aşezământul iubirii, credinţei şi… sărăciei
Astăzi a fost la noi maica Maria, ascultătoarea rasoforă de la Mănăstirea Dugnensk, întemeiată în numele împărătesei Cerului în amintirea descoperirii uneia dintre icoanele sale făcătoare de minuni şi a Sfântului Ierarh Ioan cel Milostiv. Este smerit acest cămin de femei şi de fecioare, care doresc să se logodească cu Hristos, însă inimile lor reprezintă un aşa imens loc, încât ar fi potrivit chiar şi pentru o mare lavră… Aşa este puterea şi autoritatea înaintestătătoarei care conduce acest aşezământ, om de o deosebită frumuseţe duhovnicească şi de chibzuinţă în Hristos, şi a surorilor de aceeaşi trăire şi de aceeaşi gândire cu dânsa în Hristos Iisus. Niciun aşezământ ca acesta, nicio înaintestătătoare ca dânsa nu mi s-a dat să văd încă, aşa este puterea iubirii încât şi cele nevăzute devin parcă văzute, iar ochiului inimii îi este mai aproape decât ceva văzut.
Cine ne-a legat pe noi cu duhul de acest divin aşezământ, râvnit de sărăcia Evanghelică cu duhul, făgăduită de împărăţia Cerului şi de acea sărăcie care, uneori, înfometează
197
trupul? Cine ne-a îndreptat pe noi spre aceste căutătoare ale Ierusalimului Ceresc, ale cetăţii nevăzute?
Marea neputinţă omenească acea amară „ascultătoare fără ascultare” despre care am notat pe 10 ianuarie 190996: ea, cea fără adăpost, persecutată, abia răbdată în căminul ei, aici în acest cămin, i s-a oferit adăpost; aici, inima ei mucenicită a văzut un zâmbet ceresc de dragoste şi compătimire. Prin ea, duhul nostru s-a reflectat acolo şi de acolo a început să adie înspre noi o mireasmă de sfinţenie şi, fără să ne vedem, ne-am înfrăţit!
Aşa se săvârşeşte puterea lui Dumnezeu în neputinţe. Acum aproape un an a început corespondenţa dintre noi. În februarie anul trecut, am primit de acolo o scrisoare în care ni se scria aşa:
„Preaiubite întru Hristos, Serghei Alexandrovici,
Iertaţi-ne că vă întrerupem de la ocupaţiile dumneavoastră obişnuite, ştiind că nu veţi refuza să ne ajutaţi în ceea ce Domnul vă va da putere şi capacitate de a ajuta. Mă adresez dvs. din ascultare faţă de maica înaintestătătoare, care încă nu vă cunoaşte personal, dar este încredinţată de realizarea unei legături personale cu dvs. atunci când va fi voia şi un semn de la Dumnezeu, fără de Care se străduieşte să nu facă niciun pas. Şi iată, eu bat la inima dumneavoastră să ne ajutaţi şi să faceţi din jalnicul material anexat, privind aşezământul nostru, o schiţă, un eseu folositor de suflet, să-l inseraţi într-o revistă duhovnicească sau să-l tipăriţi într-o broşură separată. Suntem încredinţate că din acest puţin material, Domnul vă va ajuta să creaţi un tablou măreţ, al marilor noastre neputinţe şi să reflectaţi în el acea slabă rază de lumină Dumnezeiască, care ne este accesibilă în căutarea curăţiei vieţii monahale.
96 însemnarea se află în volumul I al cărţii Pe malul râului Dumnezeiesc. E vorba de Sofia Alexandrovna, acum adormită. Pomeneşte-o, cititorule, în sfintele tale rugăciuni!
198
Aşezământul nostru este sărac şi nenorocit, dar aici trăiesc 150 de suflete, însetate de mângâierea lui Hristos şi care au venit aici ca într-o oază liniştită din pustia duhovnicească a lumii, ca să-I slujească Lui şi sieşi în curăţia inimii şi în rugăciune. Acolo este arşiţă din cauza obiceiurilor şi moravurilor depravate care se întăresc. Sufletul femeii a tânjit totdeauna mai puternic după iubire şi credinţă decât sufletul bărbatului, a înţeles şi a căutat adevărul Dumnezeiesc în lume, acum cu atât mai mult cu cât, în locul numelui Dumnezeiesc, se cheamă numele potrivnicului Său şi a străvechiului ucigaş de oameni, iar în locul dreptăţii împărăţeşte minciuna, în locul curăţiei minţii şi inimii stăpâneşte depravarea. Acum mai mult ca niciodată se împlinesc cuvintele Mântuitorului: «Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ, n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului sunt casnicii lui» (Mt. 10, 34-36). Acum femeia nu-şi mai înţelege soţul, ocupat doar cu socoteli materiale fără fond, soţul nu-şi mai înţelege soţia care îl caută pe Dumnezeu; acum fratele se ridică împotriva surorii sale pentru că ea iubeşte castitatea şi dispreţuieşte lumea, astfel încât el persecută şi calcă în picioare tot ce poate să-i amintească de Hristos şi de poruncile Sale. Acum a început acea mare foamete duhovnicească, despre care a vorbit marele psalmist şi împărat, zicând: «Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a micşorat adevărul de la fiii oamenilor» (Ps. 11, 1).
Sufletul se sufocă în lume, se buimăceşte şi dacă nu fuge de lume, moare degrabă de moarte dureroasă sau prin sinucidere sau prin cădere definitivă de la Dumnezeu sau prin vrăjmăşie satanică împotriva Sa. Jalnic, sufletul gingaş, care nu s-a întinat în delirul beţiei vieţii lumeşti şi a păcatelor omeneşti, care năzuieşte să se smulgă din lume, să plece acolo unde cerul este curat, unde poate respira cu uşurinţă, unde aerul nu este infectat de trădarea lui Dumnezeu,
199
pentru ca acolo să capete puteri în lupta cu răul, cu păcatul, cu trupul său, care luptă împotriva sufletului, cu luptătorul împotriva lui Dumnezeu, mârşavul diavol. Iată cauza şi raţiunea întemeierii a numeroase aşezăminte monahale de femei, în rândul cărora, ca o soră mai mică şi mai neputincioasă, se numără şi aşezământul nostru tânăr, atât de sărman, de slab, ca un cuib de rândunele plăpânde la un geam străin, sub un acoperiş străin. Este viu printr-o minune dumnezeiască, este păzit, sprijinit şi mângâiat prin dragostea Aceluia Care El însuşi este Iubirea adevărată. Printr-o minune a Domnului, 150 de sărmane trăiesc în acest colţişor, pe pământ străin, într-o biserică ce nu este a lor, ba mai mult, întreţin în orfelinatul făcut de ele copii străini şi abandonaţi. Dar acum lumea priveşte la mănăstiri ca la unele ce se îngrijesc de existenţa celor ce se roagă şi îi socoteşte pe monahi nişte trântori…”.
Scrisoarea se încheie cu aceste cuvinte: „Ajutaţi-ne prin cuvântul dumneavoastră, dacă este voia lui Dumnezeu!”.
Se vede că atunci nu a fost voia lui Dumnezeu: m-am tot gândit cum şi cu ce să ajut acest aşezământ înfăşurat în amar şi necazuri precum cu o pânză, şi nu am putut să născocesc nimic pentru sărăcia acestor sfinte nevoitoare. Să scriu despre ele, să solicit ajutor? Cine mă va crede? Dacă nu pot crede în Cuvântul Sfintei Scripturi, cum ar crede în alt fel de cuvinte şi scrisori?! Iar eu cine sunt? Nimic nu am putut născoci şi cu plânset în inimă am răspuns cu neputinţă la nădejdea şi credinţa celor care mi-au cerut ajutor.
Se părea că, după legile lumii, aici se va încheia orice legătură, dar una este judecata lui Dumnezeu şi alta cea omenească. Refuzul meu de a le ajuta ne-a legat pe veci de acest aşezământ cu dragoste reciprocă nemuritoare.
La scrisoarea mea, adresată înaintestătătoarei, am primit de la ea următorul răspuns, caracteristic pentru dânsa şi pentru fiicele sale:
„Scumpul meu prieten Serghei Alexandrovici,
200
Iertaţi-mă! Am procedat în mod nechibzuit: fără binecuvântarea părintelui Varsanufie97, v-am trimis cele scrise despre aşezământul nostru. Am avut o oarecare întunecare a raţiunii din cauza rugăminţii unui bun preot şi din slăbiciunea caracterului, a minţii, dar şi din mândrie de aceeea am hotărât să procedez astfel. Acum dumneavoastră m-aţi înţelepţit şi în afară de vinovăţie, nu simt altceva. Mulţumesc Domnului pentru scrisoarea dumneavoastră! Preabunei dumneavoastră soţii osteniţi-vă să-i transmiteţi salutările mele sincere, îi sărut sufletul. Să vă păzească Domnul în toate zilele vieţii dumneavoastră, în pace, iubire şi nădejde. Despre nevoile aşezământului nostru eu, personal, nu pot să scriu nimic, aceasta o fac în locul meu copilele mele. Pe dumneavoastră, amândoi, vă păstrez în inima mea ca pe o comoară şi sunt bucuroasă în faţa lui Dumnezeu că existaţi în această lume. Dacă nu vă este greu, atunci vă cer să vă rugaţi pentru noi, păcătoasele. Vă pomenesc înaintea Domnului şi, dacă îi va plăcea, atunci pentru vecie şi din tot sufletul vă rămân îndatorată cu o puternică dragoste întru Hristos. Nevrednica înaintestătătoare, Sofia”.
După ce le-am refuzat, primesc o asemenea scrisoare!… Iată acea iubire „care nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (…), niciodată nu cade, chiar dacă proorocirile se vor desfiinţa şi ştiinţa se va sfârşi” (1 Cor. 13, 4-8). Inima noastră s-a înduioşat şi, din dragoste, s-a născut dragostea plăcută lui Dumnezeu şi încredinţată pentru vecie aşezământului şi Celei căreia i s-a dat să ne încălzească cu ea inima precum cu o candelă nestinsă.
97 Avem acelaşi duhovnic şi stareţ.
201
Acest aşezământ, pe care îl schiţează pana mea cu lacrimi de iubire şi de milă, s-a dovedit a fi o „fiică duhovnicească” a Optinei noastre şi a stareţilor ei. Cu binecuvântarea înaintestătătoarei, surorile aşezământului, venind la Optina, la cârmuitorii lor duhovniceşti, au început să se folosească de ospitalitatea noastră. Se poate spune oare cu ce dragoste le întâmpinam? Noi, dar şi toţi casnicii noştri am început să privim ca la un metoc acest aşezământ scump inimilor noastre; tot mai puternice au devenit legăturile iubirii noastre… Pe la Crăciun, chiar în Ajun, când gerurile au atins minus 30 de grade, de la aşezământul nostru drag ne-a fost trimisă o tufă de azalee înflorite pe deplin. A adus-o de la Moscova ascultătoarea Maria, care venea să rezolve nişte probleme ale aşezământului şi să se întâlnească cu stareţii. O tufă de azalee în toiul iernii! Şi nicio floare sau frunzuliţă nu au fost afectate de ger iată iubirea care face minuni! Sărbătorile Naşterii Domnului şi aceste „flori de pe zăpadă” ne-au obligat să-i scriem măicuţei şi să ne exprimăm cu toată plenitudinea şi sinceritatea acele sentimente care au umplut inimile noastre faţă de dânsa şi faţă de surori. Răspunsul înaintestătătoarei l-am primit astăzi, prin aceeaşi ascultătoare, Maria. Acest răspuns o descrie atât de viu pe prietena şi rugătoarea noastră absentă, încât cu inimă înduioşată consemnez scrisoarea în aceste pagini. Iată ce ne scrie acest înger în trup:
„Domnul este şi va fi în mijlocul nostru. Am primit cele două scrisori de la dumneavoastră şi, plină de bucurie, căzând cu fruntea la pământ, mulţumesc Ziditorului pentru toate milostivirile şi mai ales pentru mângâierea Sa. Din aceste scrisori am observat că sunteţi neliniştit cu privire la o oarecare răsplată materială pentru aşezământul nostru, încât chiar şi însemnările despre acesta, trimise din nechibzuinţă,
202
le păstraţi în inimă ca pe o poliţă neplătită. Nu trebuie să fie aşa, Serghei Alexandrovici! Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune: «Pentru Dumnezeu, toate trebuie să fie mai prejos decât iubirea. Iubirea îi uneşte şi pe cei care se găsesc departe unul de altul. Aşa şi rugăciunea poate să aducă cele mai mari foloase pentru cei ce se află departe şi despărţiţi…» Se pare că sentimentele profunde în Hristos nu cer nimic de la cei iubiţi, având mulţumire pentru ei înşişi. Dar eu, iată, mă bucur de sfânta dumneavoastră iubire faţă de noi, socotind-o cea mai mare răsplată. Mă voi ruga şi eu, cum voi putea, fără să ţin seama de nevrednicia mea, se vor ruga şi copiii. Voi striga la Domnul Dumnezeu să vă miluiască, aşa cum strigă o mică păsăruică din pădure, care costă o para, dar nu este dată uitării de Dumnezeu: vă voi iubi pe amândoi aşa cum iubesc stelele strălucitoare sau bucuriile curate de la Dumnezeu. Dacă vă voi vedea vreodată sau nu, aceasta nu mă îngrijorează. Mă gândesc tot timpul că eu văd sufletele dumneavoastră şi îmi doresc din toată inima ca, până în ultima zi a vieţii mele pământeşti şi dacă voi primi iertare după aceea, să păstrez cu voia lui Dumnezeu, în locaşurile cereşti, toată puterea celei mai tandre iubiri faţă de dumneavoastră, iubire ce nu poate fi exprimată aici, în cuvintele mărginitei raţiuni omeneşti.
Bunule Dumnezeu, binecuvântează, întăreşte şi desăvârşeşte toate acestea întru mine! Multpăcătoasa Sofia, înaintestătătoarea aşezământului Născătoarei de Dumnezeu N. Iertaţi!”.
Aşa s-au legat şi s-au întărit în dragostea lui Dumnezeu legăturile noastre cu „micuţa păsăruică din pădure, care nu e dată uitării de Dumnezeu, care strigă către Acesta”, pentru miluirea nu numai a noastră, ci a întregii lumi creştine, ortodoxe. Rugăciunea celui drept este întărirea cetăţii… Aceasta este marea milostivire a lui Dumnezeu!
203
26 ianuarie
Minunea Cuviosului Serafim. Hristos, ieri şi azi, Acelaşi este în veci
Maica Maria ne-a povestit despre marea bucurie a aşezământului:
„Mare este credinţa înaintestătătoarei noastre faţă de Cuviosul Serafim. De când este înaintestătătoarea noastră, în fiecare vineri, după utrenie, citim Acatistul Sfântului Serafim. Acatistul se cântă în întregime, pe glasul 6, se citeşte doar până la cuvântul bucură-te. Atât este de plăcut, de înduioşător că parcă îţi cuprinde inima ceva şi nu ştii dacă în cer poate fi mai bine: uiţi şi de sărăcie, uiţi şi de faptul că am construit magherniţele noastre pe pământul altora, că şi biserica pe care am reînnoit-o în întregime şi unde ne rugăm, nu este a noastră, ci a fost atribuită uzinei din vecinătate, uiţi de tot ce este pe lume… Ai vrea tot timpul să te bucuri şi să te rogi aşa. Maica a cerut Sfântului Sinod să ne dea nouă această biserică, deoarece i s-a atribuit şi pământul din jur, vreo 448 desiantine98. Mult timp, cererea ei s-a plimbat prin diferite locuri, dar nu s-a luat nicio hotărâre. Lucrul acesta a costat-o mulţime de lacrimi. Dar lucrurile nu aşteaptă: an de an, se adaugă tot mai multe surori, se construiesc chilii şi clădiri pentru orfelinat, pentru cămine, pentru ascultările de obşte şi totul fără un bănuţ, totul cu lacrimi şi cu rugăciuni şi cu minunile lui Dumnezeu. Mulţi, uitându-se la noi, râd: „Vezi?! Au venit în zbor ciorile şi în mesteceni străini îşi construiesc cuiburile”. Chiar şi cei care ne ajută de bunăvoie ne-au încredinţat că toate iniţiativele
98 1 desiantină = 1,926 ha (n. tr.).
204
noastre vor rămâne fără rezultat pentru că cei de la uzină” ne vor alunga. Cât plânset ne-a costat, ce să mai zic de măicuţa noastră, câte lacrimi a vărsat pentru noi… Şi iată, tătucul meu, S.A., ce s-a întâmplat la noi în ajunul prăznuirii Cuviosului Serafim pentru sfintele sale rugăciuni: o mare minune! Vrei să povesteşti şi îţi vine să plângi!
După sărbătorile Naşterii Domnului, aproape de pomenirea Cuviosului Serafim, Sfântul Sinod i-a înaintat înaintestătătoarei noastre o hotărâre prin care se cedează aşezământului nostru biserica şi pământul din împrejurimi, dar maica este obligată ca într-un termen oarecare să depună 5000 de ruble. Gândiţi-vă: 5000 de ruble! Dar noi toate, dacă ai căuta, nu avem 50 de ruble. A fost şi bucurie, dar şi amar! Ce să faci? Şi iată: de ziua Cuviosului Serafim, înaintestătătoarea, de faţă cu toate surorile, a pus la icoana sfântului hârtia de la Sfântul Sinod şi a spus:
părinte, vezi ce fac eu? Bani nu am şi i-am răspuns deja Vlădicului că îi voi duce banii la termenul stabilit; dar tu ştii, părinte, că noi, sărmanele, nu îi avem.
Atunci le-a mai spus surorilor:
haideţi, surorilor, să plângem zi şi noapte la Cuviosul, şi credeţi că ni-i va da!
Şi am plâns toate, tătucul meu, din belşug. Hârtia aceea a rămas la icoana Cuviosului.
Au trecut două zile şi, de la nişte necunoscuţi, maica a primit 5000 de ruble: banii au fost trimişi împreună cu rugămintea să se facă rugăciuni pentru sănătatea şi mântuirea copilelor Anastasia şi Elisabeta. Pe data de 4 ianuarie banii au fost strânşi, iar pe 9 ianuarie maica i-a dus Vlădicului. Au fost atunci la noi, din nou, lacrimi de mare bucurie şi triumf!”.
Despre această minune mi-a scris şi maica însăşi: 99
99 Biserica aşezământului şi cimitirul au fost atribuite uzinei din apropiere.
205
„Vă împărtăşesc şi dumneavoastră scria dânsa această mare milostivire a lui Dumnezeu. Zilele trecute am primit un ordin de la Sfântul Sinod prin care se transferă Biserica Ioan cel Milostiv aşezământului nostru şi terenul din împrejurimi. Pentru această biserică multe suflete au suferit timp de 14 ani şi, iată, s-a sfârşit totul. Dar am fost obligate să plătim 5000 de ruble pentru 47 de desiantine, şi, desigur, nu aveam aceşti bani. În ziua prăznuirii Cuviosului Serafim (2 ianuarie), am pus la icoana sa hârtia cu obligaţiile noastre şi peste două zile, în chip cu totul neaşteptat şi de la nişte oameni necunoscuţi, au fost aduşi în aşezământul nostru exact 5000 de ruble. Cât de frecvent se întâmplă să ajungem la convingerea că Iisus Hristos şi azi Acelaşi este şi în veci!”100.
100 Vrei să ştii, cititorul meu drag, unde se găseşte acest aşezământ? Vreau să-ţi spun că sărăcia lui este aceeaşi şi astăzi şi, de asemenea, are nevoie de minunile lui Dumnezeu, de acele minuni prin care Domnul se descoperă robilor săi prin oameni buni şi evlavioşi. Are mai multă nevoie pentru că nu mai este înaintestătătoarea cea mai dinainte. Acest sfânt aşezământ se numeşte „Bucurie şi mângâiere”, după principala ei icoană a Maicii Domnului. Adresa poştală şi de telegraf: Uzina Dugnensk, Gubernia Kaluga. Se poate ajunge acolo pe trei rute. În tot cursul anului la staţia C.F. Ferzikovo, pe linia ferată Sârzano viazemskaia; de la această staţie se parcurg 12 verste cu căruţa. Vara, până la retragerea apelor pe Fluviul Oka, cu vaporul sau de la staţia Oka, pe calea ferată Moscova kursk sau de la Kaluga până la cheiul fluvial „Uzina Dugnensk”. Ce mai locuri sunt acolo! Ce frumuseţe, ce aer! Cât de frumoasă este Oka cu amândouă malurile înalte, încununate de crânguri verzi, cu cântări de privighetori, cu adieri de nenumărate flori înmiresmate, ale luncilor inundabile şi cu câtă simplitate şi evlavie se roagă acolo nişte suflete sfinte! Mergi şi nu îţi va părea rău!…
206
31 ianuarie
Duminică 8 grade căldură.
Mame ortodoxe, temeţi-vă să vă blestemaţi copiii!
Noul exarh al Gruziei şi semnul ce l-a avut la Tambov
8 grade la soare? Minunat şi atât!
Astăzi a plecat de la Optina la Tambovul său, A.E.K., o văduvă mult îndurerată, care a venit, nu de mult, după sfaturi şi rugăciuni la stareţii noştri. A trecut şi pe la noi cu o scrisoare de la prietenii noştri de la Tambov. A venit îndurerată, aproape deznădăjduită, dar a plecat mângâiată, aproape bucuroasă. Asta este Optina!
însă avea de ce să fie îndurerată.
„Anul trecut ne-a povestit ea în prima zi de Paşti a murit pe neaşteptate soţul meu şi m-a lăsat cu cinci copii minori, fără niciun fel de mijloace de existenţă. Am trăit timp îndelungat în bună înţelegere, dar ultimii ani au fost o beznă a iadului pentru amândoi: a fost fermecat cu felurite vrăjitorii de o simplă fată, lucrătoare cu ziua. L-a legat cu patimi diavoleşti şi i-a istovit sufletul, cu toate că avea cu el trei copii din flori. Fata aceasta era ca un diavol de rea, îl bătea, îl îmbăta, îl băga în scandaluri, îl instiga să ne omoare pe noi, familia sa legală, l-a încurcat cu feluriţi vagabonzi şi îl sfătuia ca el să-i ucidă şi-i lua ultimii bănuţi. Sărmanul meu soţ vedea şi era conştient, simţea adâncul căderii sale,
plângea pe pieptul meu, îşi plângea amarul şi îşi povestea chinurile, dar nu putea să facă nimic şi continua să se tăvălească în inimaginabila sa murdărie morală, până la capătul căderii.
207
A venit Săptămâna Patimilor. În Joia Mare m-am dus cu copiii la Denia celor 12 Evanghelii, soţul nu a fost cu noi, era la dânsa şi eu ştiam acest lucru. A venit noaptea târziu.
«Ai fost să stai măcar puţin în biserică?» l-am întrebat eu. «Am fost», mi-a răspuns şi mi-a arătat o lumânărică, dar când mă uit, văd că nu fusese aprinsă… Duminică, la utrenie şi la Liturghie ne-am rugat toţi împreună şi am mâncat de frupt. Cum am terminat de mâncat a şi întins-o la dânsa. «Aniuţa îmi spune dă-mi nişte picături de valeriană; nu îmi este prea bine». I-am dat. «Mă duc la ea pentru o clipă».
De multe ori l-am avertizat, m-am străduit în fel şi chip să nu mai meargă la aceasta, că acolo se adună toată mizeria golănească, se beau banii bărbaţilor, se joacă la cărţi, acolo sunt toate păcatele şi bătăile… Mi se zbate inima şi mi se frânge, dar nu îl pot opri. A plecat. Nu a trecut nicio oră, vine cineva în fugă şi îmi spune: „A murit soţul dumneavoastră!”. Şi aşa, pe neaşteptate, a murit în aşternutul ei. Înţelegeţi, oare, dumneavoastră amarul meu? De atunci nu îmi mai găsesc locul, sunt necăjită şi plâng. Dacă aţi şti dvs. ce om bun a fost soţul meu! A fost administrator pe moşiile Statului. Cât de mult îl iubeau oamenii! Şi oriunde a trăit, a lăsat în urmă o amintire bună, până când a căzut în această nefericită patimă! Mulţi au plâns când au auzit de moartea sa, mai ales de o aşa moarte!…”.
Stareţii noştri au reuşit să o încurajeze şi să o mângâie. După credinţa noastră, cine moare de Paşti, pentru cinstea şi credinţa învierii lui Hristos trece cu bine de toate vămile văzduhului. Dar aici mai sunt şi vrăjitorii grele şi chiar dacă păcatul este mare, mari i-au fost şi mustrările de conştiinţă… Într-un cuvânt, A.E. a fost la Optina şi ea cu adevărat a înviat.
„Dar este şi un adevăr mi-a spus ea înainte de plecare -, cred că soţului meu i-au fost iertate păcatele pe această lume. În a patruzecea zi, chiar de înălţare, am avut un vis. L-am văzut aşa: parcă eram în biserică, iar în mijlocul
208
bisericii era un mormânt proaspăt iar lângă mormânt stătea soţul meu. Ştiam că a murit şi m-am temut să mă apropii de el. Dar el a zâmbit şi mi-a spus:
«Nu te teme pentru mine, Aniuţa, şi nu plânge. Iată cui se cuvine şi trebuie să plângă!» Şi soţul mi-a arătat-o pe mama sa, care stătea şi dânsa aici… După aceasta, m-am trezit”.
Eu am dat puţină atenţie acestui vis, mai ales finalului, dar soţia, căreia îi place să sape până la rădăcina lucrurilor, a întrebat-o pe A.E. dacă există vreun motiv pentru care adormitul a adresat asemenea cuvinte mamei.
cred a răspuns A.E. pentru că acum vreo cinci ani mi-a spus că a fost blestemat de mama sa.
dar pentru ce? a întrebat soţia.
pentru un fleac! I-a cumpărat un cal şi ei nu i-a plăcut; nu îl cercetase cu atenţie şi era chior. Ea s-a supărat atât de tare încât l-a blestemat cu aceste cuvinte: «Să te pedepsească Dumnezeu până la sfârşitul vieţii!».
nu cumva soţul dumneavoastră a început chiar de atunci să se comporte urât? am întrebat-o noi.
da, chiar de atunci a început să nu mai fie acelaşi. Dacă aţi fi văzut cum se chinuia şi cum suferea… Nu mai era el, era cu totul în puterea unui duh rău.
Mamelor ortodoxe, fie-vă frică să vă blestemaţi copiii!
în scrisoarea pe care mi-a adus-o A.E. din Tambov, mi se comunica, printre altele, şi următoarele fapte:
„Săptămâna trecută l-am însoţit pe exarhul Inochentie al Gruziei. Au fost multe lacrimi. El însuşi a plâns puternic, a cerut iertare de la toţi cei prezenţi şi a plecat cu un rău presentiment. Când a primit ordinul de numire la Tbilisi, s-a dus în bisericuţa personală să pună o lumânare la
209
icoana Maicii Domnului. A aprins lumânarea, a pus-o în sfeşnic, dar s-a stins în aceeaşi clipă, a aprins-o din nou şi iarăşi s-a stins. A aprins-o a treia oară, dar s-a stins. Atunci mâinile i s-au lăsat în jos, a încetat să aprindă lumânarea şi a ieşit cu amărăciune…”.
Oare nu se va stinge arhiepiscopul Inochentie pe sfeşnicul Gruziei?… Dar nu duhovniceşte!
10 februarie
Durerea inimii şi canon de rugăciune pentru împărăteasa Cerului.
Semnul milostivirii sale
Sub impresia evenimentelor din aceste zile care au loc în lumea de dincolo de zidurile mănăstirii, inima mi-a fost din cale-afară de îngrijorată, ba au mai venit şi nişte veşti proaste, care mi-au atins emotivitatea.
„Şi s-a întristat duhul meu, s-a tulburat inima înlăuntrul meu”. Mi-a fost atât de greu, atât de greu încât mi-e greu să şi spun. Ieri, spre seară, mi s-a făcut insuportabil de greu, încât am fost nevoit să alerg la un ajutor încercat în astfel de cazuri: rugăciunea stăruitoare la împărăteasa Cerului şi citirea canonului cunoscut sub denumirea Canon de rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cântat la orice necaz şi greutate sufletească. L-am citit împreună cu soţia toată noaptea şi, ca totdeauna, m-am simţit mai uşor la inimă şi am putut să adorm destul de liniştit.
Iar astăzi, ca un semn parcă, al milostivirii împărătesei Cerului şi ca răspuns la rugăciunea noastră fierbinte, a venit la noi, aidoma unui înger al lui Dumnezeu, maica Sofia, înaintestătătoarea aşezământului despre care iubirea mea a
210
reuşit să noteze câteva pagini. Aceasta a fost prima noastră întâlnire faţă către faţă şi ce bucurie a fost pentru noi toţi! Timp de o zi nu am ştiut unde ne aflăm: pe pământ sau în cer, în trup sau în afară de trup. Am încercat ceva asemănător, după puterea simţămintelor care ne-a umplut inima de iubirea în Hristos, aşa cum am găsit scris de „robul Maicii Domnului şi al Cuviosului Serafim”, Nicolae Alexandrovici Motovilov, la întâlnirea cu acesta în pustia apropiată, în ajunul convorbirii despre ţelul vieţii creştine101.
„Nici un cuvânt scrie acesta nu poate exprima acea bucurie pe care am simţit-o în inima mea… Pluteam în fericire. Gândul că, având toată ziua o răbdare îndelungată, abia spre sfârşit m-am învrednicit să văd faţa părintelui Serafim şi să ascult salutul cuvintelor sale insuflate de Dumnezeu, atât de mult m-a mângâiat! Da, am fost la înălţimea fericirii, fără niciun fel de asemănare pământească. Cu toate că azi, ziua întreagă nu am mâncat, nu am băut, eram atât de sătul ca şi cum aş fi mâncat până la săturare şi aş fi băut cu îndestulare. Spun adevărul, cu toate că pentru unii care nu au încercat pe viu ce înseamnă dulceaţă, saţietate cu care omul se umple la revelarea Duhului Dumnezeiesc, cuvintele mele pot să pară exagerate şi povestirea prea entuziastă. Dar vă încredinţez pe conştiinţa mea creştinortodoxă că aici nu este niciun fel de exagerare, iar cele spuse de mine reprezintă adevărul adevărat, însă doar o slabă prezentare a ceea ce eu am simţit în inima mea”.
Iată ceva asemănător, şi după provenienţă şi după puterea sentimentelor pe care le-am încercat nu doar eu, ci noi toţi, pustnicii Schitului Sfântul Nil, în această neuitată zi a primei noastre întâlniri cu cea pe care inima noastră, deja de mai bine de un an, s-a obişnuit să o iubească în lipsă.
Măicuţa a venit la stareţi, iar la noi a adus şi şase surori care cântau în cor. Seara, după ce au venit de la stareţi
101 Vezi cartea mea Cele măreţe în cele neînsemnate.
211
împreună cu măicuţa lor, şi întreaga seară a fost la noi o cântare îngerească, a cărei suflet şi frumuseţe a fost vocea înaintestătătoarei. Şi atât de minunată a fost această cântare încât cu adevărat pot să spun că nu am mai ascultat ceva asemănător. Inspiraţia era de sus, inima era unită cu iubirea lui Hristos. Veselia dumnezeiască zâmbea în sufletul nostru de aceea se şi cânta aşa şi ne rugam în adâncul sufletului, cu nespuse suspine.
eu m-am bucurat ne-a spus nouă îngerul măicuţă că, în sfârşit, vă pot privi, bucuriile mele, şi mă gândeam: aşezământul nostru se numeşte „Bucurie şi mângâiere” cu ce să îi mângâi? Şi m-am hotărât să iau coristele mele şi mă gândeam: le va fi de folos să meargă la stareţi, iar dumneavoastră vă va fi spre mângâiere.
Şi marea putere a iubirii a celei care ne spunea aceste cuvinte, era însoţită de un aşa zâmbet, de o aşa lumină şi caldă mângâiere încât inima se stingea şi se topea într-o inexplicabilă mulţumire faţă de Dumnezeu şi faţă de cea care este adevărata bucurie şi marea mângâiere maica Domnului.
Nu este oare acesta semnul grijii înalte faţă de păcătoşi a Cereştii Egumeniţe? Ieri iadul şi azi cerul! Toate acestea sunt atât de stranii, de remarcabile, de mângâietoare… Ziua întreagă abia ne-am reţinut lacrimile de umilinţă, iar seara, după acatistele „Semnul Maicii Domnului” şi al Cuviosului Serafim, cântate în întregime pe glasurile 8 şi 6, vărsăm lacrimi în adevăratul sens al cuvântului. Mă mir cum de a putut inima mea să le suporte pe toate!…
Bucură-te, Mireasă Pururi Fecioară!
212
18 februarie Aceleaşi bucurii
Astăzi a fost ceea ce a fost şi ieri: aceleaşi bucurii, aceeaşi duioşie! Atât de puternice au fost impresiile, trăite parcă într-un vis binecuvântat, încât cred că tot răul de pe pământ din cauza căruia inima mea boleşte, se întristează şi plânge, s-a retras precum puterile necurate din faţa semnului Cinstitei şi de viaţă Făcătoare Cruci a Domnului: în toate necontenitele noastre discuţii cu maica, nici măcar o dată nu am abordat acest subiect, ca şi cum nici nu ar fi existat. Ce mângâiere a fost aceasta!
După prânz, surorile coriste au venit iarăşi la noi de la stareţi şi iarăşi s-au revărsat sunetele cereşti ale minunatelor cântări. În toiul lor, a venit scumpul nostru prieten, părintele Nectarie. Trebuie văzută vioiciunea şi duioşia sa!
Seara, maica a plecat cu surorile la aşezământul lor.
Aceste două zile au fost pentru noi ca un vis binecuvântat, ca o vedenie cerească. Cum poţi să mulţumeşti pentru toate acestea împărătesei Cerului?!…
23 februarie
Vedenia părintelui Nicolae schimonah la schitul Sihăstriei Optina
Cine a citit cartea mea Cele măreţe în cele neînsemnate, acela îl cunoaşte pe nevoitorul de la Optina, părintele
213
schimonah Nicolae, poreclit „Turcul”. În articolul „Aşezămintele Cereşti” am povestit cele spuse de un prieten duhovnicesc despre vedenia avută de acest nevoitor. Acum, în manuscrisele schitului, am găsit o scurtă biografie a părintelui Nicolae şi o povestire mai detaliată, consemnată după spusele sale despre ceea ce a văzut cu mila lui Dumnezeu, în viaţa veacului viitor, în acele lăcaşuri cereşti, unde îi cheamă Dumnezeu pe toţi cei ce îl iubesc pe El şi unde, deja, este chemat schimonahul Nicolae, nevoitor al Optinei.
Schimonahul Nicolae aşa ne spune biografia sa -, în lume Nicolae Abrulah, a fost un mic burghez din Kazan. Din cele prezentate de centrul eparhial din Kerson, el a fost mai înainte musulman şi se numea Iuzuf Abdul Ogli, supus turc din Asia Mică. A fost ofiţer în garda turcească. Când a simţit dorinţa să se boteze în credinţa Ortodoxă şi a spus asta deschis rudelor sale, acestea l-au urât atât de tare încât zile în şir nu şi-a mai găsit de mâncare, umblând ca „ghiaur”. L-au chinuit, au tăiat bucăţele din trupul său. A reuşit să fugă în Rusia. La Odesa, în biserica numită Carantina, a fost botezat în octombrie 1874 şi i s-a dat numele Nicolae. Naşii săi au fost Magistrul Oraşului Odesa, Nicolae Ivanovici Buharin, consilier secret, şi Natalia Ivanovna Glasgova, comerciant în corporaţia I. Mai apoi s-a înscris la Kazan în societatea micilor burghezi. Pe data de 18 iulie 1892, la vârsta de 63 de ani, a intrat în schitul sihăstriei Optina. Domnul l-a învrednicit de mângâieri duhovniceşti: a fost răpit în rai, unde s-a îndulcit de contemplarea nespuselor frumuseţi ale acestuia. Se deosebea prin blândeţe, smerenie şi iubire de fraţi. Chilia lui se găsea alături de cea a monahului Martirie (a murit ierodiacon). Îi făcea focul în sobă şi acesta îl întreba mirat: „De ce faci aceasta pentru mine?” El răspundea cu simplitate: „Eu te iubesc”.
S-a sfârşit din viaţa aceasta pe 18 august 1893, la 65 de ani.
214
„într-o joi, pe data de 13 mai 1893 ne-a povestit102 acest plăcut al lui Dumnezeu dimineaţa pe la orele 3, am început să citesc Acatistul Sfântului Nicolae făcătorul de minuni. Domnul mi-a dăruit atunci un aşa har, încât lacrimile curgeau năvalnic şi îmbelşugat din ochii mei, iar cartea era udă în întregime. După ce am terminat de citit utrenia, am citit psalmul 50 şi apoi Simbolul de credinţă, şi când am pronunţat ultimele cuvinte – „şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.” în aceeaşi clipă o mână nevăzută mi-a apucat ambele mâini, mi le-a aşezat pe piept în semnul crucii, iar capul meu era învăluit din toate părţile de un foc asemănător culorilor curcubeului103. Acest foc, fără să mă ardă, mi-a umplut întreaga fiinţă cu o bucurie nespusă, până atunci necunoscută şi neîncercată vreodată de mine. Această bucurie este imposibil să fie asemănată cu vreo bucurie pământească.
Şi aici, nu-mi amintesc cum şi când m-am văzut dus într-un loc minunat, plin de lumină. Nu am văzut acolo niciun fel de obiecte pământeşti, am văzut doar o mare de lumină nesfârşită. Am văzut lângă mine, în partea stângă, doi oameni. După aspect, unul era un tânăr, iar celălalt, un bătrân. Şi printr-o înştiinţare a inimii, mi s-a dat să aflu că unul dintre ei este Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, iar celălalt, ucenicul său, Sfântul Epifanie. Amândoi stăteau tăcând. Şi atunci am văzut, parcă, înaintea mea o perdea de culoarea zmeurei. Am privit în sus şi deasupra perdelei L-am văzut pe Domnul Iisus Hristos, stând pe tron, îmbrăcat în veşminte scumpe, asemănătoare cu cele arhiereşti. Pe cap avea o mitră, asemănătoare cu cea arhierească. În partea dreaptă a Domnului Hristos stătea Maica Domnului, iar în partea stângă Ioan Botezătorul. Îmbrăcămintea lor era asemănătoare cu
102 Cele spuse de părintele Nicolae Pavel Ivanovici Plihankov au fost consemnate mai apoi de conducătorul schitului Optina, schiarhimandritul Varsanufie.
103 în original, „galben, asemănător culorilor curcubeului”.
215
cea care apare în icoane. Sfântul Ioan Botezătorul ţinea în mână Crucea Domnului. Pe lângă Domnul, stăteau doi tineri purtători de lumină de o frumuseţe minunată; ei ţineau în mâini arme arzătoare. Inima mi se umpluse de o bucurie nespusă. Mă uitam la Mântuitorul şi mă îndulceam privind Chipul Său Dumnezeiesc. După faţa Sa, Domnul parcă avea 30 de ani. Şi eram conştient că, iată, eu, cel mai mare păcătos, mai rău decât orice câine, m-am învrednicit de o aşa de mare milostivire de la Domnul, ca să stau înaintea tronului slavei Sale negrăite. Domnul mă privea cu blândeţe şi parcă mă încuraja. Tot aşa de blând mă priveau Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul. Dar nu m-am învrednicit să aud niciun cuvânt de la Ei.
în acest timp l-am văzut înaintea Domnului pe schimonahul Nicolae Lopatin, de la noi din schit, care se sfârşise în amiaza zilei de 10 mai şi încă nu era îngropat deoarece aşteptau să vină fratele lui de la Moscova. Părintele Nicolae a făcut o plecăciune până la pământ înaintea Domnului, dar nu era îmbrăcat cu schima, ci era îmbrăcat ca un ascultător, în mâini avea mătănii şi capul neacoperit. După aceasta, am văzut că din partea dreaptă se apropia de mine o mare mulţime de oameni. Pe măsură ce se apropia, am început să aud o cântare, dar nu am putut înţelege cuvintele. Am văzut printre aceştia persoane îmbrăcate în veşminte arhiereşti şi mantii călugăreşti, iar unii aveau ramuri în mâini. Printre ei am văzut şi femei în haine bogate, minunate. În ceata sfinţilor, am recunoscut pe mulţi după chipurile din sfintele icoane: pe Proorocul Moise, care ţinea în mâini Tablele Făgăduinţei, pe Proorocul şi împăratul David, care avea în mâini ceva asemănător cu guzla104, care scotea nişte sunete superbe. L-am văzut şi pe ocrotitorul meu, Sfântul Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei. Printre aceşti mari sfinţi am văzut şi pe stareţii noştri adormiţi în Domnul: pe Lev, Macarie,
104 Instrument antic cu coarde (n. tr.).
216
Ambrozie şi, de asemenea, pe unii dintre părinţii schitului nostru, care sunt încă în viaţă. Şi toată această adunare măreaţă se uita cu dragoste la mine… Şi deodată am văzut în faţa mea, între mine şi perdea, o prăpastie imensă, plină de întuneric, şi în această întunericime, la o adâncime îngrozitoare, l-am văzut pe stăpânitorul întunericului, aşa cum este înfăţişat în tablourile sfinte. În braţele lui stătea Iuda, care avea în mână ceva asemănător cu un săculeţ. Lângă stăpânitorul întunericului stătea falsul prooroc Mahomed, într-o haină lungă de culoare verde şi un turban de aceeaşi culoare, în jurul satanei, care, parcă, reprezenta centrul prăpastiei, am văzut mulţime de oameni din toate păturile sociale, de toate vârstele, femei şi bărbaţi, dar nu am văzut niciun cunoscut printre ei. Din această prăpastie ajungeau până la mine vaiete de disperare şi groază, care nu pot fi exprimate în nici un fel de cuvinte.
Apoi am fost mutat, pe neaşteptate, în alt loc. Acest loc era plin de aceeaşi lumină strălucitoare, de aceeaşi natură cu cea văzută în primul loc. Sfinţii Andrei şi Epifanie deja nu mai erau cu mine… Ce am văzut acolo este greu de transmis prin cuvinte. Şi cum să descrii frumuseţile cereşti negrăite în cuvinte omeneşti, pământene? Am văzut acolo nişte copaci minunaţi, încărcaţi cu roade, aşezaţi pe nişte alei al căror capăt nu se vedea, iar vârfurile copacilor se împleteau între ele formând o boltă. Aceste alei aveau cel mai curat aer, cu străluciri neobişnuite. În copaci era mulţime multă de păsări, unele amintind de cele ce trăiesc la tropice, dar care le depăşeau mult cu frumuseţea lor. Armonia şi frumuseţea cântării lor nu o poate reda nicio muzică pământească, atât de dulce era. În această grădină curgea un râu a cărui apă limpede depăşeşte orice descriere. Printre copacii grădinii, am văzut lăcaşuri minunate, nişte palate asemănătoare cu cele văzute de mine la Constantinopole, dar cu mult mai frumoase. Culoarea zidurilor era, parcă, cea a zmeurei, având strălucirea rubinului. Ştiam că acest loc este raiul, aşezarea lui
217
amintindu-mi în parte de schitul nostru de la Optina, unde chiliile călugărilor stau, de asemenea, separate una de alta, despărţite de pomi fructiferi.
Raiul era înconjurat de un zid, pe care l-am văzut doar din partea de sud. Pe acest zid am citit numele celor doisprezece Apostoli.
Am văzut în rai un bărbat îmbrăcat în haine strălucitoare, şezând pe un tron alb ca zăpada. Acest bărbat avea vreo 60 de ani şi, cu toate că avea părul cărunt, faţa sa era ca a unui tânăr. În jurul lui roiau o mulţime de săraci cărora le împărţea ceva. Şi o voce lăuntrică mi-a zis: «Acesta este Filaret cel Milostiv». În afară de el nu m-am mai învrednicit să văd pe niciunul dintre locuitorii raiului.
în mijlocul grădinii raiului am văzut Crucea făcătoare de viaţă, cu Domnul răstignit pe dânsa. O mână nevăzută mi-a făcut semn să mă plec înaintea Crucii, lucru pe care l-am îndeplinit. Când m-am aplecat, în aceeaşi clipă o dulceaţă negrăită, asemenea unei flăcări, mi-a umplut inima şi mi-a străpuns întreaga mea fiinţă.
După aceasta am văzut acel mare locaş, asemănător cu celălalt, dar care îl întrecea în frumuseţe. Vârful său se asemăna cu o cupolă gigantică de biserică, se ridica la o înălţime nesfârşită şi parcă se pierdea în înălţime. În acest locaş am văzut o terasă, şi aici, pe un tron frumos împodobit, am văzut-o pe împărăteasa Cerului. În jurul ei stătea o mulţime de tineri minunaţi, în veşminte albe, strălucitoare, care ţineau în mâini ceva asemănător cu o armă, dar pe care nu am putut să o privesc cu atenţie. Îmbrăcămintea Maicii Domnului era aşa cum o vedem în sfintele icoane, dar în mai multe culori. Pe cap avea o coroană, precum cea împărătească. Împărăteasa Cerului mă privea cu duioşie, dar nu m-am învrednicit să aud niciun cuvânt de la ea.
După aceasta, parcă în văzduh, m-am învrednicit să văd Preasfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, aşa cum sunt înfăţişaţi în sfintele icoane: Dumnezeu Tatăl ca un
218
bătrân grandios, Dumnezeu Fiul ca un bărbat care ţine în mâna dreaptă Cinstita Sa Cruce Făcătoare de Viaţă, iar Duhul Sfânt în chip de porumbel.
Mi s-a părut că am umblat timp îndelungat prin rai, contemplând frumuseţile divine, care depăşesc orice fel de reprezentare omenească.
Când s-a terminat această vedenie, mult timp nu am putut să-mi revin din această mare şi nespusă mângâiere şi întreaga zi am fost, parcă, în afară de sine datorită bucuriei care mi-a umplut inima. Nu am mai încercat niciodată o asemenea bucurie”.
Cu aceasta se încheie, în manuscrisul schitului, vedenia nevoitorului şi schimonahului Nicolae Turcul:
„Ei, ce vrei să mai ştii, ce cauţi să mai afli? i-a spus stareţului schiarhimandrit Varsanufie, pe atunci ascultător. Va veni timpul şi vei vedea singur. Ce să-ţi mai spun şi cum să-ţi spun?… Doar limba omenească nu are acele cuvinte care să redea cele ce se săvârşesc acolo; pe pământ nici nu există acele culori pe care le-am văzut acolo. Cum să-ţi transmit toate acestea? Ia, ascultă ce îţi spun: tu ştii ce este o muzică bună? Eu am auzit o asemenea muzică: îmi sună în urechi, cântă în inima mea şi continui să o aud. Dar tu nu ai auzit-o. Cum, cu ce cuvinte să-ţi vorbesc despre această muzică pentru ca şi tu, după cuvintele mele, să o poţi auzi şi să ne îndulcim împreună? însă asta nu se poate. Aşa şi ceea ce am văzut acolo nu se poate povesti unui om…”105.
Această vedenie a avut-o schimonahul Nicolae pe data de 13 mai 1893, iar peste trei luni şi cinci zile după această vedenie a plecat dintre cei vii însuşi sfântul schimnic. O, dulcea noastră credinţă! O, dulceaţa împlinirii cereştilor făgăduinţe!
105 Cele măreţe în cele neînsemnate, partea I, pag 333, ediţia a III-a, Serghiev-Posad, 1911.
219
24 februarie
Sfârşitul ascultătorului Mişa.
Arătările lui după moarte
Iată încă o perlă prinsă de mine în aceleaşi adâncimi nemărginite ale nepreţuitului meu „Râu Dumnezeiesc”, Optina.
„1848, iulie 6 citesc într-un caiet manuscris106 îngălbenit de vreme la ora 7 seara s-a sfârşit de holeră la Sihăstria Intrarea Maicii Domnului în Biserică, de la Optina-Kozelsc gingaşul ascultător Mihail Stepanov, în vârstă de 19 ani. Cu câteva zile mai înainte a simţit dureri de cap, iar pe data de 6 s-a manifestat holera în toată puterea ei: diaree, vomă, convulsii. S-au folosit mijloacele medicamentoase cunoscute, dar fără nici un succes. La orele 12 ziua, după spovedanie, s-a învrednicit să primească Sfintele lui Hristos Taine, la 6 după-amiaza i s-a slujit Sfântul Maslu şi peste o jumătate de oră a adormit somnul veşnic în timp ce i se citeau rugăciunile la ieşirea sufletului. Pe data de 7, după Liturghia târzie, cu binecuvântarea părintelui egumen Moisei, s-a săvârşit pentru adormit o înmormântare pentru călugări, în sobor. La înmormântare, biserica a fost plină de călugări şi de închinători. Cu lacrimi calde au regretat despărţirea de acest frate blând şi în rugăciune şi cu cântări i-au acoperit sicriul cu pământ. În persoana fratelui Mihail, mănăstirea a adus prima jertfă nevinovată a epidemiei de holeră, ce bântuia pretutindeni.
106 Pe marginile manuscrisului sunt însemnări cu creionul; au notat din cele spuse de monahul Moisei, de rasoforul Ilie Biriukov şi de ascultătorul Victor Palin.
220
Chiar în ziua înmormântării, pe la ora două după-amiaza, ajutorul de paracliser, ascultătorul Victor a venit la chilia sa foarte obosit şi a adormit. Atunci a visat că parcă deschisese uşa de la biserică pentru a mătura şi l-a văzut pe adormitul Mihail, care venise să-l ajute la curăţenie. Mihail era îmbrăcat cu un halat alb. Victor s-a bucurat mult şi i-a zis:
a, Mişa! Ai venit la noi?
da, a răspuns Mihail liniştit şi blând, încă sunt cu voi.
Exact în acea clipă, monahul Nicolae, paracliserul, l-a trezit pe Victor şi l-a chemat în biserică. După acest vis, Victor a simţit o oarecare mângâiere şi linişte gândindu-se la destinul adormitului.
au trecut opt zile. Ilie Biriukov, un monah rasofor care locuise mai înainte în aceleaşi chilii cu Mihail, istovindu-se la cântările utreniei, a ieşit din biserică până la otpust, mustrându-se pentru neputinţa sa. A venit la chilie, a adormit şi ce vede în vis: parcă adormitul Mihail mergea prin mănăstire într-un halat alb şi curat, iar monahul Ilie, bucurându-se, l-a chemat la el şi i-a zis:
ei, Mişa, cum ai murit? Ţi-a fost rău?
Adormitul, cu simplitatea şi cu liniştea caracteristică, i-a răspuns:
da, părinte, din cauza bolii mi-a fost rău la început. Am văzut şi am simţit cum părinţii şi fraţii s-au ostenit şi m-au ajutat. Dar apoi totul a devenit verde-verde şi nici nu am observat cum sufletul mi-a ieşit din trup. M-am nimerit parcă pe un nor, care a început să mă ridice tot mai sus şi mai sus. Apoi nu am mai văzut nici pe fraţi şi nici altceva nu am mai văzut.
Monahul Ilie l-a întrebat:
acum eşti bine?
bine, a răspuns Mihail, doar că nu este încă nicio hotărâre.
Şi s-a dus parcă la ascultare, iar monahul Ilie, privindu-l, s-a trezit cu un sentiment de duioşie şi bucurie pentru destinul acestuia.
221
după câteva zile, acelaşi monah, adormind în chilie, l-a văzut iarăşi în vis. Parcă Mihail mătura împreună cu fraţii în biserică, după cum obişnuia. Era îmbrăcat într-un halat alb şi era murdar pe nas. Ilie i-a zis:
mişa, tu încă mai mergi cu noi la treabă?
Şi arătându-i nasul, l-a întrebat de ce nu se şterge.
dumneavoastră, părinte, să nu vă îndoiţi: acolo îmi este foarte bine. Chiar şi fratelui Ivan, mutul, îi este bine! a răspuns acesta.
Acest Ivan era un ascultător surdo-mut, un cizmar cu crize: a murit subit în chilia sa, pe data de 3 noiembrie 1846, duminică pe la ora două după-amiaza.
după ce s-a trezit, monahul Ilie a povestit acest vis fraţilor de-o gândire cu dânsul.
după aceea, în a 28-a zi după sfârşitul lui Mihail, parcă pe 3 august, ierodiaconul Moisei (în chilia sa a trăit Mihail până la moarte), venind de la utrenie a adormit şi ce a văzut: parcă a intrat Mihail în camera de primire, îmbrăcat într-un halat alb şi în mâini ţinea două bucăţi de sticlă, tăiate parcă pentru a fi puse în nişte rame pentru tablouri. Moisei s-a bucurat de dânsul şi s-a gândit pe loc: cum îl văd în realitate, dacă el a murit? Cum să-i explic aceasta stareţului?
ah, Mişa! a exclamat el mântuieşte-te! Spune-mi, te rog, cum ai murit? Nu ţi-a fost greu?
nu este nimic, părinte! La început, când m-am îmbolnăvit, mi-a fost greu, dar nu am simţit cum am murit.
dar cum ai trecut prin vămi?107
107 Sfântul Macarie al Alexandriei ne transmite următoarea revelaţie îngerească privind starea sufletelor celor adormiţi, în primele 40 de zile după despărţirea de trupurile lor. În primele două zile, sufletul petrece pe pământ însoţit de îngeri şi vizitează acele locuri unde a săvârşit binele. În a treia zi se dă poruncă sufletului creştin să se înalţe la ceruri şi să se închine lui Dumnezeu. În timpul înălţării la cer, sufletul parcurge drumul vămilor văzduhului, unde este certat de diavoli pentru păcatele săvârşite. Trecerea prin vămile văzduhului se face în a treia zi. După ce se închină lui Dumnezeu, se porunceşte sufletului să vadă diferite locaşuri ale sfinţilor şi frumuseţile raiului. Lucrul acesta continuă şase zile. În ziua a noua, sufletul se înalţă din nou pentru a se închina lui Dumnezeu. După aceasta i se arată iadul cu toate chinurile, lucru ce continuă treizeci de zile. Iar în a 40-a zi după despărţirea sufletului de trup, sufletul se înalţă a treia oară să se închine lui Dumnezeu şi atunci are loc judecata particulară a lui Dumnezeu (care se definitivează la înfricoşătoarea Judecată şi la învierea de obşte) şi sufletului i se defineşte un loc de petrecere, corespunzător cu faptele pământeşti.
222
ce fel de vămi, părinte? Nu le-am văzut şi nici nu le ştiu. Cum am murit, am şi fost dus, parcă, pe aripi.
Apoi a adăugat încetişor:
doar, chiar înainte de moarte, m-am împărtăşit.
Părintele Moisei, de parcă nu auzise, l-a mai întrebat:
ce spui tu?
Mihail i-a răspuns liniştit:
m-am împărtăşit.
vorbeşte şi tu mai tare! a zis părintele Moisei.
Mihail a răspuns cu voce tare:
m-am împărtăşit, părinte, cu Sfintele Taine, chiar înainte de moarte, vineri m-am împărtăşit. Acum îmi este foarte bine.
dar unde mergi tu acum?
la părintele Paisie, ieromonahul.
Adică la ajutorul duhovnicului care l-a împărtăşit pe Mihail înainte de moarte.
dar tu i-a zis în glumă părintele Moisei o să mă cleveteşti la dânsul?
nu, părinte, doar pe mine însumi.
este bine că îţi descoperi cugetele.
La aceste cuvinte, Mihail s-a făcut nevăzut.
Moisei, rămas singur, s-a apucat de lucrul său de mână făcea linguri şi cu o toporişcă a început să cioplească la aceeaşi masă unde lucrase Mihail în timpul vieţii şi în acest timp se gândea: de ce oare nu l-am întrebat mai multe pe Mihail,
223
măcar să-i fi cerut să se roage la Domnul pentru mine… Şi deodată vede cum se coboară Mihail prin văzduh deasupra mesei, cu o faţă înduioşată de iubire. Bucuros, Moisei l-a apucat de picioare şi a exclamat:
ah, Mihail! Acum nu mai pleci! Roagă-te pentru mine, păcătosul, ca Domnul să mă izbăvească de uneltirile diavolului.
Mihail i-a răspuns încetişor:
Domnul este milostiv! Pentru dumneavoastră, părinte, se roagă marea Muceniţă Ecaterina, Cuviosul Arsenie cel Mare, Făcătorii de minuni de la Soloveţ şi Sfântul Apostol Ioan Teologul.
A mai spus ceva Mihail, dar părintele Moisei trezindu-se nu şi-a mai amintit”.
Această povestire a fost consemnată de mâna unui cunoscut al meu, părintele Eftimie Trunov108, cronicarul vieţii lăuntrice de la Optina, din timpul marilor ei stareţi Lev, Macarie, Moisei.
După această povestire, aceeaşi mână a notat următoarele: „Cu toate că se interzice să credem în cele văzute în vise, fără chibzuinţă şi precauţie, aşa cum ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul şi alţi părinţi, dar pentru adeverirea şi înştiinţarea omului când se îndoieşte de ceva, s-au făcut descoperiri şi prin vedenii în vis, ca, de exemplu, lui Grigorin, ucenicul Sfântului Vasile cel Nou etc. Aşa şi în timpurile noastre sunt de trebuinţă aceste vedenii spre mângâierea celor slabi de fire, cu ocazia epidemiilor de holeră ş.a. Nu este de prisos să amintim de provenienţa şi cuminţenia adormitului ascultător Mihail.
108 Vezi cartea mea Cele sfInte de sub obroc.
224
Părinţii săi aparţineau mai înainte de Uzina Polotneanu din ţinutul Peremâşl, numită şi uzina de metale Mitin. Când s-a ruinat şi s-a distrus Uzina Polotneanu, părinţii adormitului Mihail, dimpreună cu familia, s-au înscris în societatea micilor burghezi din oraşul Peremâşl: fratele mai mare a intrat la o fabrică în oraşul Serpuhov, iar Mihail, încă din anii copilăriei, a simţit o chemare lăuntrică pentru viaţa de mănăstire. Având un caracter liniştit şi blând, după mult timp a reuşit să-şi înduplece părinţii ca să-i permită să meargă la mănăstire. A intrat la Sihăstria Optina în iulie 1846 şi cu o fierbinte şi tinerească râvnă, s-a încredinţat pe sine sfintei ascultări, fără niciun murmur. Blândeţea şi sfiala nevinovată îl făceau deosebit faţă de cei de-o vârstă cu dânsul. Ascultarea o avea la strană, unde cânta la tenor. Râvna faţă de slujbele bisericeşti era exemplară. În afară de slujbele dumnezeieşti, participa cu ceilalţi fraţi la alte ascultări, atât cât avea putere şi posibilitate. În orice lucru şi cu fiecare în parte era îngăduitor, cu mustrare de sine şi cu simplitate neprefăcută. În orele libere de la ascultare, învăţa lucrul de mână la chilie facerea lingurilor de la ierodiaconul Moisei, unde locuia, şi nu iubea deloc deşertăciunea. Nu începea niciun lucru fără porunca sau binecuvântarea părintelui Moisei, tăindu-şi voia cu desăvârşire şi nu ieşea nicăieri din chilie. Starea lui sufletească şi cugetele lui le descoperea stareţului său duhovnicesc şi păzea cu sfinţenie sfaturile sale. Pentru această stare sufletească era iubit de toţi fraţii mănăstirii.
Cu mai puţin de o săptămână de a se sfârşi, au venit rudele să-l viziteze pe Mihail şi s-au pregătit pentru primirea Sfintelor Taine, iar după plecarea lor, Mihail a simţit dureri de cap şi o tristeţe necunoscută pentru dânsul. Pe data de 6 iulie 1848, încă de dimineaţă a avut un prim acces de holeră. La 7 dimineaţa a intrat în chilia ieromonahului Paisie, care locuia dincolo de peretele camerei sale şi tăcând, s-a rezemat cu coatele de sobă iar apoi privind la părintele
225
Paisie, a izbucnit într-un plâns amar. Părintele Paisie l-a întrebat cu milă despre cauza durerii sale.
ah, părinte, cât îmi este de rău!
Părintele Paisie a plecat după doctorul şef M.V. Putimţev, care locuia în mănăstire, la ascultare. Când aceştia au venit, l-au găsit pe Mihail cu toate semnele de holeră şi neputincios cu desăvârşire; zăcea nemişcat şi abia vorbea cu o voce răguşită şi liniştită:
-Oh, îmi arde inima! Vreau să beau. Daţi-mi voie să stau măcar o clipă… O crampă îmi taie piciorul…
Nici sprijinit nu mai putea să stea. Orice au făcut doctorul şi fraţii, nu l-au putut ajuta. După ce a fost împărtăşit s-a simţit puţin mai bine, iar în timpul Sfântului Maslu s-a liniştit de-a binelea. După ce s-a terminat slujba a început să respire tot mai rar, tot mai greu şi în acest fel tânărul martir a adormit somnul cel de veci, încheind micul său câmp de activitate al vieţii pământeşti, în nădejdea vieţii veşnice şi statornic fericite, după cum spune înţeleptul: «S-a sfârşit de mic, dar a trăit ani lungi, şi plăcut i-a fost Domnului sufletul său».
Aşa s-a exprimat cineva, cu aceste versuri cuviincioase:
Cine L-a iubit în tinereţe pe Hristos
S-a logodit cu El întru slujire
Şi crezând puternic în mântuitoarea Cruce,
A suferit, a răbdat, s-a întărit:
Acela-n veşnicie trece liniştit,
Nespăimântându-se de somnul din mormânt:
El este întâmpinat de oştile fără de trup Şi îl aşteaptă sânul lui Avraam.
Alcătuitor Kavelin
226
2 martie
O convorbire despre balenă şi Iona.
Falsul proroc şi falsul făcător de minuni. Sfinţii nevăzuţi pentru lume.
Puterea Crucii Făcătoare de viaţă (fetiţa Nastea) Tâlharul Saviţki
Toată luna februarie am petrecut-o făcând note din depozitele de cărţi ale Optinei. Cât de minunate sunt aceste mărturii ale credinţei vii: vedeniile schimonahului Nicolae Turcul, arătările după moarte ale ascultătorului tânăr, Mişa! Toate aceste comori respiră duhul Mineelor, care mărturisesc că şi acum ca şi în vremea aceea, este vie şi lucrătoare sfânta noastră credinţă, iar Domnul Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci Acelaşi este.
dar dumneavoastră credeţi toate acestea? m-a întrebat cineva căruia i-am citit câteva extrase din notele mele.
cred, desigur! Altfel de ce mi-aş fi pierdut atâta timp cu aceste notiţe?! Nu doar cred, ci mă înduioşez până la lacrimi atunci când le studiez.
dar aceste „grădini”, „prăpăstii”, „râuri”, „roade”, „păsări”, tot ce este pământesc pot să fie cereşti?
dar cu ce imagini se pot arăta cele cereşti omului pământesc? Aţi auzit ce a spus părintele Nicolae schimnicul părintelui Varsanufie? „Totuşi, în limba omenească nu sunt acele cuvinte care ar putea reda ceea ce se petrece acolo; pe pământ nici nu există acele culori, pe care le-am văzut eu acolo” vă amintiţi? Prin urmare, trebuie să ne mulţumim cu aceste imagini, ce ni se dau prin vedeniile unor oameni plăcuţi lui Dumnezeu… De altminteri, pentru cel fără de credinţă,
227
şi mărturiile Sfintei Scripturi sunt prea puţin veridice. Aţi citit despre proorocul Iona?
am citit. Şi ce?
dacă un om, asemenea dumneavoastră ar pune unui stareţ o întrebare vicleană ca aceasta: cum de a putut balena să-l înghită pe Iona, când orificiul gâtului acesteia este atât de îngust încât nici cu forţa nu ar putea pătrunde un om? Ştiţi ce ar răspunde stareţul?
-Nu.
stareţul ar răspunde: dacă prin cuvântul lui Dumnezeu mi s-ar spune că nu balena l-a înghiţit pe Iona, ci Iona a înghiţit balena, eu aş crede şi aceasta. Aţi înţeles?!
acela este cuvântul lui Dumnezeu, iar acesta este cel omenesc.
dar în Minee, ce se spune?
cu dumneavoastră nu te poţi înţelege! a ridicat din umeri respectivul şi a schimbat discuţia.
A venit astăzi, să mă tundă, frizerul Nicolae. Suntem, ca de obicei, prieteni buni şi, în timp ce mă tunde, purtăm diferite discuţii.
ce noutăţi mai aveţi de la Kozelsk? l-am întrebat pe Nicolae.
ce noutăţi putem avea? Viaţa este liniştită la noi, neschimbată, o adevărată împărăţie a somnului… Totuşi sunt şi noutăţi: pe domnul Smolianinov îl cunoaşteţi?
acel mag şi vrăjitor care cheamă duhurile, izgoneşte demonii şi prooroceşte?
da, exact el.
dar ce s-a întâmplat?
228
s-a întâmplat să aibă o mică neplăcere: a nimerit pentru două luni la închisoare.
dar pentru ce pozne?
să vedeţi… Unui mic-burghez i-a murit un copilaş, iar domnul Smolianinov s-a apucat să-l învie… cu plată, desigur. Banii i-a luat, dar pe copilaş nu l-a înviat. S-a scuzat că a fost invitat prea târziu. Părinţii au pretins banii înapoi, dar el nu i-a înapoiat.
unde este acum?
se spune că acum au plecat la Petersburg, ignoranţa s-a dus la cultura petersburgheză…
Călătorie sprâncenată! La Petersburg se caută unii ca aceştia…109
Pe data de 18 februarie, la cimitirul „Tuturor Sfinţilor” a fost îngropată schimonahia Agnia, una dintre îngrijitoarele
109 Revăzând ziarul „Clopotul” din februarie pentru o anume informaţie, am găsit un articol intitulat „încă un vindecător”, în care am citit: „La Petersburg a apărut un oarecare A.S. Smolianinov, anunţând că a venit aici cu scopul de a promova un grandios experiment de vindecare momentană a demonizaţilor, care nu îşi pot auzi nici măcar numele şi care au venit la el, în Gubernia Kaluga de la 1000 de verste distanţă. Domnul S. a explicat că timp de 25 de ani a fost actor, dar acum, sugestionat de sus, vindecă pe cei posedaţi. Are un fiu care nu a primit educaţie, dar care, sugestionat tot de sus, scrie felurite compuneri înţelepţite de Dumnezeu”.
Sub articol sunt nişte observaţii făcute de mine: „Acesta este acel domn descris de mine în observaţiile făcute pe data de 4 martie 1909 şi amintit în discuţia de azi cu Nicolae”. Mai jos se găseşte încă o notă: „Anul 1914. Pe străzile Petersburgului, mai ales pe bulevardul Nevski, Smolianinov a început să apară sub chipul unui prooroc, desculţ, cu capul descoperit, vânzând broşuri scrise de el despre venirea lui Hristos şi instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, în anii 1922 1923. Se spune că are succes”.
229
vitelor mănăstirii. Când i-au săpat mormântul, au descoperit sicriul unei alte monahii, îngrijitoare de vite de la Optina (mi-au spus numele, dar l-am uitat). A fost îngropată acum 25 de ani. Când a fost coborât în mormânt sicriul Agniei, din greşeală a fost atins sicriul vecinei: capacul a căzut şi s-a văzut trupul neputrezit, chiar şi mătăniile le avea pe mână, ca şi cum ar fi fost îngropată mai ieri! Câte sfinte moaşte ale plăcuţilor lui Dumnezeu şi necunoscuţi lumii mai sunt încă în acest cimitir?!…
Azi, de dimineaţă, a trecut pe la noi o monahie din eparhia Cernigov. A venit să se roage şi să ia binecuvântare de la stareţii noştri, pentru că merge la Moscova ca să rezolve nişte probleme ale mănăstirii, căci ce lucruri se aranjează în chip dumnezeiesc fără binecuvântarea stăreţească?… Pe monahie o cheamă Dositeia. Iată ce mi-a povestit astăzi la ceai:
„Am plecat din mănăstire după nişte ajutoare. Era în vara anului trecut. Am început să strâng ajutoare în oraşul P., care se află la vreo 35 de verste de mănăstirea noastră. De aici, drumul meu urma să treacă prin Kiev şi alte oraşe din Sud până la Odesa. În oraşul P. ne-am oprit la responsabila bufetului din gara locală, o femeie care părea foarte religioasă, ne-a vizitat mănăstirea şi se comporta cu mine precum cu o fiică. Mi-am lăsat bagajul la această femeie şi m-am dus să strâng ajutoare la bazar. Şi ce am auzit eu la bazar, tătucul meu, Serghei Alexandrovici?! Cu adevărat au venit ultimele vremuri! Adevărat, P. este un orăşel pe jumătate evreiesc, dar trăiau aici şi creştinii care trăiau ca ortodocşii: mergeau la biserică, cinsteau sărbătorile şi sfintele icoane, păstrau sfintele posturi… Iar acum aud că au rupt-o cu biserica, înjură clerul, au scos toate icoanele din case şi le-au aruncat.
230
S-a ticăloşit poporul, au devenit mai răi decât păgânii. Îmi era amar când am auzit acestea şi am plâns mult. Şi iată, cum mergeam de la bazar înapoi spre gară, am trecut prin spatele unei grădini şi deodată ce văd: din nişte bălării iese la lumina lui Dumnezeu un vârf de Cruce a Domnului, aruncată de cineva. Am oftat tare şi nu-mi venea a crede ochilor. Am venit mai aproape, am dat la o parte nişte urzici: era chiar o cruce, nu prea mare, destul de veche şi pe ea răstignit Domnul nostru, Mântuitorul lumii. Pictura era deja decolorată, prin unele locuri coşcovită şi murdărită de păsări. M-a durut până la lacrimi aşa o batjocură cu sfânta armă a mântuirii noastre!… Am luat crucea din urzici, am şters-o cu rasa mea, am spălat-o cu lacrimi şi m-am plecat înaintea ei… Atunci am văzut o bătrână care venea la grădină.
bunico, am strigat-o eu. Cum de a ajuns aici, în urzici, crucea asta?
se pare că vecinii noştri tineri au aruncat-o din casă.
dacă această cruce nu vă face trebuinţă, o voi lua eu, am zis.
ia-o, ia-o, a răspuns bătrâna.
Am adus crucea în locuinţa bufetierei. Aceasta avea o fetiţă, pe nume Nastea, un copil minunat, un înger curat. Nastea a văzut raritatea găsită de mine, s-a agăţat de cruce cu mânuţele sale şi s-a pus pe sărutat; m-am mirat şi eu văzând un copilaş cu atâta dragoste pentru un lucru sfânt… I-am povestit mamei sale cum şi unde am găsit această cruce, ne-am zbuciumat şi atâta am plâns de faptul că ortodocşii au ajuns să-şi arunce icoanele din casă, însă a venit timpul să plec la tren. Mi-am făcut băgăjelul, dar, în grabă, am uitat de cruce şi ea a rămas în mânuţele Nastei. Mi-am amintit de ea când deja eram în vagon, iar trenul era departe de staţie. M-am gândit că mă voi întoarce curând şi o voi lua de la bufetieră.
Toată vara am mers după ajutoare şi abia toamna m-am întors la mănăstirea mea. Am ajuns, în sfârşit, şi în oraşul P.
231
Am coborât la gară să o văd pe bufetieră. De cum m-a văzut, s-a aruncat cu pumnii asupra mea…
eşti o răufăcătoare! a ţipat ea. Mi-ai trimis fiica pe lumea cealaltă.
M-am cutremurat toată.
ce ai, ce ai? Ce i-am făcut fiicei tale, unde am trimis-o?
ai otrăvit-o pe Nastea mea! Prin crucea ta mi-ai otrăvit copilul: de cum ai adus crucea şi ea a sărutat-o, s-a îmbolnăvit şi a murit. Răufăcătoareo, înadins mi-ai aruncat această cruce!
Ce s-a întâmplat cu inima mea nu pot spune, abia am rămas printre cei vii. A făcut scandal, m-a înjurat şi m-a tot înghiontit cu pumnul în nas. Cum mi-a stat mie, o călugăriţă, în prezenţa oamenilor şi mai ales în timpurile noastre?… Nu-mi mai amintesc cum am plecat din gară. M-am urcat în vagon, m-am pitit în colţişorul meu şi am plâns tot drumul. De la staţie până la mănăstire sunt 12 verste, am plâns tot drumul şi nu m-am putut mângâia. Am ajuns noaptea, m-am rugat, am plâns din nou. M-am culcat tot cu lacrimi în ochi şi deodată l-am văzut în vis pe Părintele Ioan de Kronstadt, stătea parcă între nişte uşi, luminos el însuşi şi îmbrăcămintea era luminoasă…
dositeia, mi-a zis el trebuie să fiu astăzi la tine; să mă primeşti în chilia ta!
părinte, zic eu bucuroasă vă cedez toată chilia mea; iar eu voi dormi pe cerdac!
ei, da a zis nu este prima dată, eu voi sta la tine.
Cu aceste cuvinte părintele mi-a dat să sărut crucea sa pectorală şi m-am trezit într-o mare bucurie, de parcă nu avusesem nicio supărare”.
După această relatare a sa, am întrebat-o:
aţi spus dumneavoastră, maică, toate acestea stareţilor noştri?
le-am spus.
şi ce v-au zis?
232
mi-au spus: că am adus acest copil la cruce, l-am înflăcărat cu iubire faţă de cruce şi cu aceasta i-am mântuit sufletul, pe care l-a luat la Sine Domnul, nepermiţându-i să trăiască în trup, să se întineze şi să piară. Iar mie mi-au spus că pentru cruce a trebuit să îndur clevetiri şi mustrări şi de la cruce să primesc mângâiere prin Sfântul Ioan de Kronstadt… Ah, tătucule, cât de măreţ lucru este Crucea Domnului, nici nu pot să vă spun! Aţi auzit de tâlharul Saviţki?110
am auzit.
aş vrea să vă spun ceva despre el şi despre Crucea lui Hristos: cu adevărat vă veţi mira de nesfârşita milostivire a lui Dumnezeu.
Şi maica Dositeia mi-a destăinuit o istorie minunată, pe care am notat-o sub impresia vie, temându-mă să adaug sau să pierd vreun cuvânt.
„Era aceasta povestea Dositeia pe data de 8 septembrie: se slujea privegherea din ajunul prăznuirii ocrotitorului mănăstirii noastre şi a tot ţinutul Cernigovului, Sfântul Ierarh Teodosie. Eram cu toate în biserică, unde mai erau şi închinători străini. Deodată, în timpul slujbei, a răsunat un strigăt tăios:
mâinile sus şi nu mişcă nimeni, altfel vă vom împuşca!
Nimeni nu a reuşit să-şi vină în fire, când lângă cutia cu lumânări şi la uşile de la intrare, ca din pământ, tâlharii cu revolvere şi le-au îndreptat spre mulţimea înnebunită de frică şi spre surorile care stăteau lângă cutia cu lumânări. Bătrâna noastră egumenă stătea la strană.
Avea pe piept crucea sa de aur. Una dintre bătrânele noastre monahii, bărbătoasă şi cu o statură înaltă, s-a aşezat în faţa ei şi cu trupul ei a acoperit-o de tâlhari. În acest
110 Tâlharul Saviţki, încă de tânăr, a fost atras de curentul revoluţiei de la 1905, pe când era de vârstă şcolară (era la o şcoală reală). Exmatriculat din şcoală, a adunat o gaşcă de ucigaşi şi timp de vreo 2-3 ani a terorizat Gubernia Cernigov şi judeţele învecinate. Se pare că a fost ucis în anul 1908 sau 1909, într-un schimb de focuri cu potera trimisă după el.
233
timp au reuşit să-i ascundă crucea şi astfel nu se mai deosebea de celelalte monahii… O parte a tâlharilor, în frunte cu atamanul (acesta era Saviţki) a intrat în altar şi a cerut de la preot să arate unde ţine banii mănăstirii. Banii erau chiar aici, dar erau puşi fără ştirea părintelui, aşa că părintele a răspuns sincer că nu sunt bani în altar.
puteţi să mă încredinţaţi prin cuvântul dumneavoastră de preot? a întrebat Saviţki
vă încredinţez.
Au scotocit prin tot altarul, dar bani nu au găsit. Ieşind din altar, Saviţki şi tovarăşii săi au luat-o pe maica cea care a acoperit-o pe egumenă şi, punându-i revolverul la tâmplă, i-au poruncit să-i ducă prin toată mănăstirea. Pretutindeni unde erau lacăte, începând de la cutia cu lumânări, ei au vrut să le spargă, dar li s-au dat cheile şi au fost rugaţi să nu strice nimic. În toate cutiile s-au găsit vreo 3 ruble şi câteva copeici. Au luat banii, dar au lăsat totuşi câteva copeici «să facă pui». În toată mănăstirea, din toate lăzile şi depozitele, nu au putut lua mai mult de 50 de ruble.
dar unde sunt banii voştri? a întrebat Saviţki. Ştiu cu adevărat că aveţi un capital de 40000.
capitalul mănăstirii este la bancă şi nu avem mai mult de 30000, iar noi trăim din dobândă.
am fost minţiţi cu neruşinare, s-a indignat Saviţki. Nu trebuia să venim la dumneavoastră.
Au scotocit prin bucătărie, nădăjduind să guste ceva bun; au găsit doar nişte pâini din făină de secară, cu adaos de cartofi.
ptiu, ce porcărie! Şi voi mâncaţi asemenea pâine?
mâncăm, i s-a răspuns.
dar cum puteţi trăi în asemenea hal? De dragul cui trăiţi aşa?
de dragul lui Dumnezeu, au răspuns surorile.
de dragul lui Dumnezeu?! s-au mirat tâlharii şi atunci inima lor s-a înmuiat cu desăvârşire.
234
Tinerelor ascultătoare au început să le dea câte un săpun, câte un parfum, dar pe nimeni nu a jignit, nici cu fapta, nici cu cuvântul. Doar unul dintre tâlhari a vrut să îmbrăţişeze pe una dintre fetele noastre. Atunci Saviţki a strigat cu glas tare:
v-am spus să nu supăraţi şi să nu vă atingeţi de nimeni!
Acela a lăsat-o în pace. Atunci toate am prins curaj, căci eram moarte pe jumătate, auzind de grozăviile lui Saviţki şi ale bandei sale… Şi după aceasta s-a petrecut ceva care ne-a înduioşat pe toate.
apropiindu-se de o chilie, Saviţki i-a poruncit monahiei care îi însoţea să rămână pe coridor, iar el cu tovarăşii au intrat în chilie zicând că vor să-şi schimbe hainele. Deodată s-a auzit căzând ceva aici. Apoi s-a auzit cântându-se troparul:
crucii Tale ne închinăm, Stăpâne şi sfântă învierea Ta o slăvim!
Cânta un tânăr tenor, inimos şi sincer. Monahia nu a mai avut răbdare, a deschis uşa şi a văzut că de pe poliţa cu icoane căzuse o cruce, iar Saviţki o ridicase cu grijă de jos şi cânta. A ridicat crucea, s-a plecat înaintea ei şi a început să-şi certe tovarăşul care o dăduse jos. Atunci monahia nu s-a mai putut abţine şi uitase de toată frica:
tătucule, a ţipat ea la Saviţki, cât a ţinut-o gura pocăieşte-te, lasă faptele tale spurcate: în tine încă mai arde o scânteie Dumnezeiască!
este târziu, maică i-a răspuns Saviţki acum nu mai este cale de întoarcere.
Cât de înduioşate am fost noi, încât nici nu pot să mă exprim. Noi i-am iertat pe Saviţki şi pe gaşca sa de toată frica şi devastarea, pentru cântarea acestui tropar. Curând, Saviţki a ieşit în curtea mănăstirii, a fluierat după gaşca sa şi a dispărut împreună cu aceasta fără să ne pricinuiască vreun rău deosebit, speriindu-ne doar, şi asta doar în primele clipe până ne-am dat seama că îi trebuie doar banii, nu viaţa sau trupurile noastre. Noi nici măcar n-am întrerupt slujba
235
dumnezeiască, cu toate că cele de la strană n-au mai putut cânta, ci doar au citit…
După un timp oarecare, era în timpul privegherii: ne uităm şi-l vedem pe Saviţki stând în mulţimea de oameni. Erau împreună cu el şi alţi câţiva din gaşcă, îmbrăcaţi cu straie ţărăneşti. Nu au stat prea mult, cred că şi-au dat seama că au fost observaţi şi au plecat.
Curând, la maica egumenă a venit o nepoată.
am mers în vagon cu un domn oarecare, povestea ea. Am intrat în vorbă. M-a întrebat unde merg şi i-am răspuns că la mănăstirea R.
Atunci el a zis: «Am fost de două ori la această mănăstire şi mult aş da ca să beau acolo măcar o cea âşcă de ceai».
Am început să ne întrebăm cine ar putea fi domnul acesta. După toate indiciile, acesta era Saviţki: faţa rotundă, ochii negri, iar unul dintre dinţii din faţă îi lipsea şi îi fusese turnat.
A mai trecut un timp şi una dintre surori a avut un vis: Saviţki fugea şi în urma lui erau nişte urmăritori. Saviţki intră în mănăstirea noastră, cade obosit pe treptele bisericii noastre şi strigă înfricoşat: «Salvaţi-mă! Doar voi mă puteţi salva!» Sora i-a povestit maicii egumene visul şi aceasta i-a spus: «Iată, am un ziar în care scrie că Saviţki tocmai a fost ucis». Ni s-a părut un lucru straşnic şi nu lipsită de motiv această potrivire de fapte. Maica şi-a amintit de atacul bandei lui Saviţki, de crucea căzută jos, şi-a amintit şi de troparul cântat de acesta… «Nu ar trebui, oare, să-l punem la rugăciune pe acest nefericit?» Şi a poruncit să-l pomenim 40 de zile la proscomidie… Şi iată ce s-a întâmplat! După 9 zile, o altă soră îl vede în vis pe Saviţki care îi mulţumeşte pentru rugăciune, iar la 40 de zile, aceeaşi maică are acest vis: parcă Saviţki a intrat în chilia ei, s-a plecat până la pământ şi i-a zis: «Vă mulţumesc mult dumneavoastră şi surorilor: acum sunt mântuit cu rugăciunile dumneavoastră». A spus acestea şi a devenit luminos, tavanul chiliei s-a deschis şi Saviţki a dispărut în cer.
236
Iată, tătucul meu, Serghei Alexandrovici, ce lucru măreţ a săvârşit Crucea Domnului: pe tâlhar l-a mântuit într-o clipă pentru viaţa veşnică! Şi observaţi: după atacul de la mănăstirea noastră aşa cum ni s-a spus mai târziu saviţki nu a mai săvârşit nicio tâlhărie până la moartea sa, când a fost ucis fiind urmărit, dar nici de soldaţi, nici de străjeri.
în schimb, în unul dintre ziarele locale, vrăjmaşul ne-a aranjat o capcană: curând după ce l-am pomenit de 40 de zile pe Saviţki, în acest ziar s-a tipărit că la Mănăstirea R., Saviţki a făcut o mare donaţie, pentru a-l pomeni veşnic. Nu era cu putinţă ca renumitul clevetitor să nu ne calomnieze pentru sufletul spălat cu sânge, mântuit cu pocăinţă, cu puterea Cinstitei şi de Viaţă făcătoare Cruci a Domnului, cu rugăciunile Bisericii, cu jertfa cea fără de sânge şi cu nemărginita bunătate şi milostivire a lui Dumnezeu”.
Notez această povestire şi… plâng.
Ceva din caietul meu de însemnări pentru cei care sunt cu băgare de seamă
îl rog pe cititorul meu să mă ierte: de această dată las deoparte însemnările mele, făcute în 1910, când trăiam în Optina cea binecuvântată. Aş vrea ca sub impresia abia trăită, simţită şi gândită să împărtăşesc ceea ce s-a petrecut în casa noastră în ultimele zile, în de Dumnezeu păzitul şi deocamdată liniştitul orăşel Valdai.
îmi cer iertare şi mă gândesc: nu îi este indiferent cititorului meu încotro curge râul lui Dumnezeu şi încotro mă duce şi pe mine, în plutirea noastră împreună? Pentru un râu ca acesta nu există hotare nici în spaţiu, nici în timp, deoarece îşi varsă adâncurile sale profunde şi tandre „după cum voieşte”, unde le îndreaptă nu voinţa omenească, ci folosul
237
duhovnicesc al sufletului creştin, în căutarea de mântuire în veşnicie….
Avem un prieten, un prieten de demult, credincios şi încercat în tot felul. Este o femeie mai tânără ca vârstă decât soţia mea şi este prietena ei, cu o înaltă trăire creştinortodoxă şi foarte atentă cu partea duhovnicească a vieţii sale. Noi o numim Katiuşa. Cei din familia noastră şi toţi cei care o ştiu, recunosc: cine nu o cunoaşte pe dânsa şi nu ştie că ea este scumpa, buna, draga noastră Katiuşa, curată la inimă ca un copil dumnezeiesc, plină de iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele, iar dintre cei apropiaţi, mai ales de noi?
Toate acestea sunt un fel de prefaţă, iar acum ne vom întoarce la însemnările mele din iunie trecut şi vom găsi următoarele:
28 iunie. Marţi
Ieri, de ziua soţiei mele, împreună cu dânsa şi cu Katiuşa, ne-am împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine la Mănăstirea Icoana Maicii Domnului de Iviria, iar azi dimineaţă, pe la orele 7:20, casa noastră a fost fericită prin vizita făcută nouă de Cuviosul Serafim, care s-a arătat într-un vis uşor111 Katiuşei noastre, nu în stare de visare, ci aievea.
S-a întâmplat aşa:
Katiuşa a venit la noi de la Petrograd pe data de 10 iunie. De cum a sosit ne-a şi zis:
111 Sub denumirea de „vis uşor”, nevoitorii evlaviei, experimentaţi în lucrarea duhovnicească, înţeleg o stare deosebită a conştiinţei omului, între vis şi starea de veghe, acea stare când sufletul poate vedea cu ochii săi duhovniceşti şi cele pământeşti şi cele de dincolo, îl pot vedea pe Dumnezeu în trup sau în afară de trup.
238
„S-a întâmplat cu mine ceva minunat, ascultaţi! Am venit la dumneavoastră, după cum ştiţi, nu pentru o zi sau două, ci, în cel mai rău caz, pentru vreo trei săptămâni: şi am fost nevoită să iau foarte mult bagaj, care nu încăpea în geamantanele mele obişnuite şi am cumpărat un coş de călătorie, în acest coş am pus toată lenjeria mea de corp, haine, cumpărăturile făcute din încredinţarea dvs., într-un cuvânt, tot ce îmi era mai de folos. Vreme de război! I-am spus soţului: «Mă tem să dau coşul la vagonul de bagaje: dacă dispare?!» «De ce să te temi: Dumnezeu este milostiv, nu va dispărea».
Am ajuns la gara Ţarskoselskoe dis de dimineaţă. Soţul a luat valijoarele mele, iar hamalul a înşfăcat coşul meu şi l-a dus la oficiul de bagaje: acolo erau munţi cu felurite bagaje. Mă tot gândeam: nu trebuie să las să-mi dispară bagajul!…”.
în acest loc, acum, la ora 1 şi 5 minute după-amiaza, am fost nevoit să-mi întrerup însemnările din frică: de unde nu te aşteptai, a apărut un norişor, şi în partea stângă a biroului meu, dincolo de geam, a fulgerat şi a tunat; a tunat atât de puternic încât nu mai auzisem aşa ceva în toată viaţa mea. În degetele ambelor mâini am simţit nişte împunsături, ca de la un curent electric foarte puternic şi condeiul era cât pe ce să-mi cadă din mână… Vai, cât de tare nu îl iubeşte vrăjmaşul pe Cuviosul Serafim!… Am deschis fereastra să văd dacă nu a luat foc ceva de la săgeata prinţului puterii văzduhului. Doi vecini înspăimântaţi s-au repezit în stradă.
unde a lovit fulgerul? am întrebat.
pe aici, pe undeva mi s-a răspuns -, dar a lovit puternic.
239
mie mi-a aruncat pisicul prin fereastră, a zis unul dintre ei.
iar eu am surzit, s-a plâns celălalt.
Văd că nu a luat nimic foc şi a început să picure încetişor. Am închis fereastra şi vreau să continui cuvintele Katiuşei, dar nu pot, conştient pe deplin de faptul că am fost aproape de moarte cât ai rupe un păr şi sunt viu ca prin minune. Da, chiar ca prin minune: aşa simte inima mea şi nu pot să mă liniştesc cu gândul la cele întâmplate şi neprevăzute112. Cuviosul
112 în cartea mea Puterea lui Dumnezeu şi neputinţa omenească, în „însemnările egumenului Teodosie” sunt tipărite următoarele: „Studiind istoria sfântă şi Catehismul scrie egumenul Teodosie am aflat că sunt îngeri care ne protejează şi demoni care vor pierzarea noastră. Nu ştiu cum şi pentru ce, dar mi-a trecut prin gând să încerc, oare este adevărat acest lucru? Şi iată, stând pe cerdacul locuinţei noastre, când, după prânz, părinţii mei se odihneau, mi-am propus să aduc la îndeplinire cele gândite. M-am dus în curtea din spatele casei şi, mergând, am spus cu voce tare: «Ascultă, tu, demonule, dacă poţi să faci ceva, încredinţează-mă de aceasta: adu-mi în hambar o frânghie bună şi subţire. Dacă vei îndeplini aceasta, mă voi duce în grajd, unde se închid vacile, şi acolo mă voi spânzura cu această frânghie. Vor rămâne uimiţi tovarăşii mei când mă vor vedea atârnat în grindă!… Ei, auzi, tu, demonule, ce îţi spun? îndeplineşte-mi dorinţa!» La acea oră nu era nimeni în toată curtea. Era o zi călduroasă, senină. Norii alergau pe înaltul cerului. Spunând aceste cuvinte m-am îndreptat spre hambar, care era bine încuiat. În drum spre hambar, mi-a fulgerat un gând: să mă spânzur este neplăcut, m-am gândit eu. Mai bine este să mă arunc în fântâna din curte. Această fântână era foarte adâncă, cu apă curată şi foarte rece. Aceasta aparţinea vecinului nostru protopop, dar lua apă de aici oricine voia. Fusese săpată între două curţi, lângă unul dintre ziduri. Şi iată, deschizând uşa hambarului, spre mirarea mea, am văzut un ghem întreg de frânghie nouă, subţire. L-am luat şi, ocolind grajdul, m-am dus la fântână şi, aplecându-mă, priveam în jos. În adâncuri licărea apa cea rece; iar în mintea mea, cineva zicea: «Iată, când mă voi arunca în fântână şi, desigur, mă voi îneca, atunci tovarăşii mei şi mulţi alţii se vor mira cum şi de ce m-am aruncat în fântână». Am zâmbit fără să vreau răspuns la aceste gânduri şi am zis: «Nu, demonule, mai bine mă duc să mă spânzur. Atunci, tovarăşii mei se vor mira când eu voi atârna în ştreang!» Zicând acestea, am desfăcut ghemul, am făcut o buclă şi am legat-o la capăt. Mai rămăsese doar să vâr capul în buclă şi viaţa mea ar fi încetat. M-am fâstâcit… şi deodată, am râs vesel şi cu putere, exclamând: «Bagă, tu, capul, blestematule şi eu te voi ajuta!» În acea clipă, din norii de pe cer a strălucit un fulger orbitor şi s-a auzit un aşa tunet, cum nu am mai auzit toată viaţa mea. Despre aceasta nu am povestit nimănui niciodată, dar de atunci m-am convins că sunt duhuri rele şi am început să mă rog cu mai multă râvnă şi cu mai multă atenţie la Dumnezeu şi la îngerul meu păzitor”. (Serghei Nilus, Puterea lui Dumnezeu şi neputinţa omenească, Serghiev Posad, Tipografia Sfintei Lavre a Treimii lui Serghie, 1908).
240
Serafim a respins săgeata vrăjmaşului, şi nimeni altul, scumpul meu părinte!… Este vrednic de atenţie faptul că atunci când făceam aceste însemnări şi a lovit trăsnetul, împreună cu mine, în cameră, se găseau şi soţia mea şi Katiuşa: soţia scria o scrisoare surorii sale, descriind detaliat cum s-a arătat Cuviosul Serafim Katiuşei, iar aceasta citea Cronica Mănăstirii Diveevo.
Chiar şi văzduhul care ne înconjura părea că este adăpat de buna mireasmă a apropierii faţă de noi a Cuviosului….
Dar, din nou, am fost nevoit să-mi întrerup însemnările: a venit un vecin, bătrânul tinichigiu Ilie MihailoviciBogdanov (Usaciov). Spune că fulgerul a lovit în grădiniţa sa, iar grădiniţa lui se găseşte la o distanţă de 20-25 de stânjeni113 faţă de geamul unde eu fac aceste însemnări. Mă cheamă să văd ce a făcut acolo fulgerul.
M-am dus să văd. Fulgerul, arcuindu-se parcă precum o săgeată pe lângă casa noastră lucrul acesta l-a văzut o slujnică a lovit lângă un copac mare din grădină, în nişte greble din metal. Greblele se găseau lângă gard cu colţii de fier aşezaţi în sus. Lovitura s-a îndreptat spre coada de lemn a greblei şi a despicat-o în două, de la ţeava în care era montată şi până la capătul ei. Această despicătură arăta de parcă fusese făcută de mâna unui meşter dibaci şi chiar alături, în pământ era o adâncitură proaspătă, o gropiţă făcută parcă de lovitura puternică a unei sape; aici se găseau două aşchii, egale ca lungime cu coada şi tăiate exact ca de un cuţit foarte
113 1 stânjen = 2,134 m.
241
ascuţit, ca după o sfoară. Nicăieri nu era nici cea mai mică urmă de foc a fulgerului, nici arsură, nici fum! Şi nimic mai mult! Multă vorbă pentru nimic!
Ar fi fost rău, se prea poate, dacă nu ne apăra Cuviosul. Dar pentru ce am eu asemenea încredere şi de ce s-a întâmplat aşa, se va vedea din relatarea ulterioară povestirii care s-a întrerupt atât de neaşteptat şi de nefiresc.
Voi continua povestirea Katiuşei:
„Hamalul s-a arătat a fi un flăcău abil: a aruncat în văzul meu coşul pe cântar. Un altul, într-o clipă, a lipit pe el o etichetă şi l-a aruncat de pe cântar. Tot atunci a apărut un al treilea, cu o şapcă roşie.
de ce ai cântărit coşul pe acest cântar?! Du-te la altul! a ţipat el la hamal.
Am văzut cum l-au cântărit din nou, pe alt cântar şi tot atunci mi s-a dat o chitanţă cu menţiunea «Valdai».
Atunci m-am liniştit, dar nu! Am văzut cum coşul meu a fost aşezat cu fundul în sus. Vai de mine, Doamne! Ce se va întâmpla cu capotul şi cu apa de colonie?! Se va şterge şi va şterge culorile de pe capotul meu! Atât de tare m-am alarmat, încât nu vă pot spune. Am ieşit după prima bătaie de clopot pe platforma gării, la trenul nostru, am intrat în compartiment, mi-am aşezat bagajul de mână, dar până să mă aşez i-am şi spus soţului:
să ieşim pe platformă, mai avem timp destul.
Am ieşit.
arată-mi, am zis, unde este vagonul nostru de bagaje.
M-am apropiat de vagon; mă uit, uşa vagonului era deschisă pe jumătate şi înăuntru conductorul aranja bagajele. Căutam cu ochii bagajul meu.
ce doriţi dumneavoastră, doamnă? m-a întrebat conductorul.
mă uit, coşul meu merge cu dumneavoastră?
dar unde trebuie să ajungă?
la Valdai.
242
nu, îmi spune el, în vagonul meu nu este niciun bagaj pentru Valdai.
Cum se poate, m-am neliniştit eu, dar am chitanţă pentru el.
permiteţi-mi să văd!
I-am arătat.
dar cum arată coşul dumneavoastră? Puteţi să mi-l arătaţi?
pot.
poftiţi în vagon.
Mi-a întins mâna şi, cu ajutorul său, am intrat în vagon.
iată-l!
Coşul era în vagon cu lăcăţelul la perete.
dar ce fel de lacăt are?
un lacăt franţuzesc care atârnă de un zăvoraş de metal.
este adevărat! După cum se vede, coşul este al dumneavoastră, dar înscrisul de pe el indică altă direcţie. Daţi-mi chitanţa dumneavoastră şi voi lămuri totul.
A luat chitanţa şi a plecat. Ei, mă gândeam eu, acum nu mai am nici coş, nici chitanţă… Nu au trecut nici cinci minute şi conductorul a venit în fugă.
mulţumiţi lui Dumnezeu, a zis el, dacă nu aţi fi observat la timp, nu v-aţi mai fi văzut coşul cel puţin o lună sau l-aţi fi pierdut definitiv.
I-am mulţumit din suflet conductorului.
ei, spuneţi ni s-a adresat Katiuşa nu este oare aceasta o minune? Că în astfel de vremuri Domnul mi-a trimis, în persoana conductorului, un om atât de bun?
este adevărat, am fost de acord cu Katiuşa noastră”.
însă aceasta este doar o introducere, dar povestirea semnificativă este mai încolo.
De la venirea Katiuşei au trecut aproape trei săptămâni, în acest timp, nu o dată s-a întors cu gândul la istoria ei cu bagajul, mirându-se de cele întâmplate. Au venit, în sfârşit, zilele când trebuia să postim. Cu o dorinţă deosebită şi cu
243
multă umilinţă, ne-am împărtăşit cu Sfintele Taine, împreună cu Katiuşa, pe data de 28 iunie, la Mănăstirea Icoana Maicii Domnului de Iviria114 şi ne-am întors acasă mulţumiţi şi fericiţi, într-o stare de înălţare sufletească. Înainte de prânz, pe la cinci115, am citit împreună Ceasul 9 şi am început după aceasta să trăim iarăşi viaţa noastră liniştită de zi cu zi, dar tot acea viaţă mirenească.
A venit seara. Am cinat pe terasă, în aer liber, am băut ceai, şi de la starea duhovnicească de dimineaţă am trecut la alte sentimente şi dispoziţii: ne-am amintit de zilele trăite în pace, impresiile pe jumătate uitate, de muzica de operă pe care noi toţi o iubeam cu pasiune. Ne-am amintit de ariile pe care noi înşine le cântam în vremurile trecute. A început să cânte Katiuşa cândva avusese o voce minunată -, am cântat şi eu… Unde a dispărut toată înălţimea duhovnicească a zborului sufletelor noastre, care, de dimineaţă, era plin de simţăminte sfinte, de comuniunea vie cu Hristos în Preacuratul Trup şi în Preasfântul Său Sânge?… Am cântat aria lui Jose din primul act al operei „Carmen”: Ma mère, je la vois, qui je revois mon dous village…116.
Soţiei mele nu îi place această operă şi este încredinţată că are inspiraţia puterii vrăjmaşului.
serioja! mi s-a adresat ea cu jumătate de dojană. Nu cânta din această mârşăvie: doar astăzi ne-am împărtăşit!…
Eu am protestat cumva: în această arie se cântă despre mamă, despre amintirile sfinte ale copilăriei petrecute în sat. Ce mârşăvie poate fi aici?! Am protestat, dar, în acelaşi timp, am auzit în inimă un reproş şi m-am smerit.
„Din tinereţile mele multe patimi se luptă cu mine” a început să cânte Katiuşa. Ne-am apucat să cântăm diferite
114 Mănăstire de bărbaţi, întemeiată de către patriarhul Nicon şi aşezată pe una dintre insulele minunatului lac Valdai.
115 Vechile familii boiereşti prânzeau pe la ora 5 şi cinau pe la ora 10 seara.
116O, mama mea o văd şi revăd satul meu liniştit….
244
cântări bisericeşti şi, pe neaşteptate, am încheiat seara cântând Acatistul Cuviosului Serafim.
A doua zi, de dimineaţă, am ieşit pe terasă la o cafea. Curând a venit şi Katiuşa.
ei, dragii mei, a exclamat ea parcă ieşită din fire din cauza emoţiei iată ce mi s-a întâmplat în această dimineaţă!… L-am văzut pe Cuviosul Serafim.
Trebuie să ştiţi, după cum ştim şi noi, ce fel de om este Katiuşa noastră, pentru a înţelege cum, într-o clipă, emoţiile ei ni s-au transmis şi nouă la aceste cuvinte. Toţi ne-am pus pe ascultat.
am dormit minunat întreaga noapte şi, adormind, nu m-am gândit la nimic. M-am trezit şi m-am uitat la ceas: era ora 7:20. Aş fi vrut să adorm din nou, dar înainte să adorm, m-am uitat spre uşă şi ce am văzut: în uşă stătea Cuviosul Serafim, adus de spate, cărunt, într-un hălăţel alb, într-o mână avea bastonul, iar cu cealaltă mi-a arătat coşul meu. Am oftat şi… m-am trezit din nou. Ceasul arăta aceeaşi oră pe care o văzusem mai înainte. În dormitor nu era nimeni şi înjur era linişte. Şi deodată, privirea mi-a căzut pe icoana Cuviosului Serafim, pe care am adus-o de la Petrograd, în acel coş despre care v-am povestit. De câte ori v-am povestit, dar am uitat ceea ce era esenţial în toate acestea şi mi-am amintit doar în dimineaţa aceasta când mi-am aruncat privirea spre icoana Cuviosului: minunea a stat în faptul că salvarea coşului meu o datorez Cuviosului Serafim. Când m-am apucat să aşez în coş lucrurile, mă durea inima gândindu-mă că s-ar putea să le pierd. Atunci am scos din chivot icoana Cuviosului, m-am rugat la ea, am făcut cu ea semnul crucii deasupra coşului, am învelit-o într-o năframă de mătase şi am aşezat-o înăuntru. „Eu i-am zis ca unui om viu te rog să mă ajuţi, Tătucule! M-am rugat, şi după aceea am zis din nou: „Ajută-mi tu însuţi, Tătucule!” După rugăciune am uitat de dânsul şi mi-am amintit abia atunci când m-am neliniştit că apa de colonie s-ar putea vărsa pe capot.
245
Trebuia să o vezi pe Katiuşa când ne povestea toate acestea! Şi să ne fi văzut şi pe noi când o ascultam! Ne-am băut cafeaua de dimineaţă şi ne-am dus cu toţii în camera de rugăciune ca să cântăm Acatistul ocrotitorului şi rugătorului nostru, Cuviosul Serafim de Sarov, făcătorul de minuni a toată Rusia.
La ora 01:05, când treceam aceste rânduri în carneţelul meu de însemnări, săgeata de fulger a prinţului puterii văzduhului era cât pe ce să ne ucidă pe mine, pe soţia mea şi pe Katiuşa. Şi ne-ar fi ucis dacă nu ar fi fost Cuviosul. Aşa cred şi tot aşa mărturisesc!
Să nu mai cânţi, robule al lui Dumnezeu, Serghie, cântări demonice, în ziua măreaţă când te-ai împărtăşit, ci cântă laude lui Dumnezeu, cel minunat între sfinţii Săi, şi Cuviosului Său, Serafim.
Bucură-te, dreptarul credinţei şi al evlaviei!
Bucură-te, chipul blândeţii şi al smereniei!
Bucură-te, Cuvioase Serafim, făcătorul de minuni de la Sarov!
¿Se bucură al treilea”.
„Paralizie
S-a produs o mare întrerupere în discuţiile noastre, dragă cititorule! „Râul Dumnezeiesc”, întorcându-şi brusc curgerea sa de la malurile Optinei spre alte maluri îndepărtate, m-a dus şi pe mine, în curgerea sa, spre o ţară îndepărtată.
Nu te plânge şi iartă-mă! Am trecut prin mâinile mele o mare lucrare, pentru care am fost nevoit să-mi concentrez toate forţele mele. Dacă va fi voia lui Dumnezeu, va vedea lumina tiparului la începutul anului viitor, noua mea carte Este aproape, lângă uşă. În această carte mi-am pus tot sufletul,
246
toată puterea minţii şi toate cunoştinţele, spunând tot ce am ştiut despre faptul că oamenii veacului acestuia nu vor să creadă că este aproape, foarte aproape, ceva groaznic şi ameninţător….
Acum sunt liber: „Dixi et animam levavi” (Am spus şi mi-am uşurat sufletul). Acum fac din nou chemare celor ce vor să mă asculte pe malul „Râului Dumnezeiesc”, chiar dacă aceasta nu se întâmplă sub cerul Optinei. Va veni timpul şi ne vom întoarce sub cerul ei, dar deocamdată… deocamdată voi povesti o întâmplare de pe malurile Apusului îndepărtat, de pe malurile Americii de Nord.
Această povestire nu îmi aparţine: a ieşit de sub pana a doi corespondenţi la „Buletinul Bursei”, doi vrăjmaşi ai credinţei noastre, ai Dumnezeului nostru (2, dar cu atât este mai ziditor sensul ei pentru noi, credincioşii creştini, dar şi pentru necredincioşii conştiincioşi, care caută adevărul lui Dumnezeu, oricare ar fi ei, fără să-i excludem şi pe alţii, dacă printre dânşii sunt căutători ai acestui adevăr.)
Dacă nu mă înşel, într-un număr din 12 februarie al anului curent, în „Buletinul Bursei” a fost tipărită o scrisoare din New-York, a unui oarecare cetăţean A. Koralnic. Scrisoarea a fost intitulată „Se bucură al treilea”. Iată ce se relata în această scrisoare:
„Bătrânii din New-York spun că niciodată nu s-a sărbătorit atât de zgomotos, cu atâta veselie, cu atâta nepăsare şi bogăţie sfârşitul anului vechi şi începutul celui nou, ca în acest an. Niciodată şi nicăieri, mă refer la capitalele bătrânei şi scumpei noastre Europe, nu am văzut asemenea sărbători în cinstea anului care pleacă şi moare.
în ajunul Anului Nou, Wall Street centrul finanţelor americane, adică artera, filonul de aur al întregii Americi şi, poate, în viitorul apropiat, al întregii lumi, strada unor speculaţii turbate, un coridor îngust, care duce în templul „viţelului de aur” dansează. La ora două după-amiaza, când bursa s-a închis, din clădirea acesteia au ieşit funcţionarii
247
ei, gentlemeni cu fracuri şi jobene, gentlemeni cu sânge anglo-saxon, celt, german, evreiesc sătui, mulţumiţi de sine, cu flăcărui în ochii lor ageri; au ieşit în stradă, s-au prins de mâini unii cu alţii şi s-au pornit pe dansat. Cu dânşii, s-au uniţ şi alţii, mai puţin gentlemeni, din lumea bursei: bursierii străzii, măcelari mărunţi, servitori la bursă şi toţi au jucat dansul aurului.
Seara întreg oraşul sărbătorea. Broadway strada cea mare, bulevardul New-Yorkului, era luminat cu milioane de beculeţe, în toate restaurantele răsuna muzica: toate mesele erau ocupate, toate locurile de petrecere erau arhipline… orice loc se lua cu forţa şi cu bani mulţi… În unele restaurante elegante, o masă costa şi 500 de dolari117. New-York-ul petrecea anul 1915 cu mulţumire şi în chip solemn.
Era anul unui record fără precedent în creşterea fantastică a industriei americane, a cursei gigantice a întregii economii. Până la război, în anul 1913, rulajul comercial american a atins 4 bilioane de dolari; în anul 1914 s-au produs unele fluctuaţii în viaţa economică americană, care a adus nesiguranţă şi nelinişte în ţară. Dar anul 1915 a adus însutit tot ceea ce se pierduse. Balanţa anului trecut indica 5.355.580.003 dolari. În anul 1915, importurile de aur valorau 539.291.014 dolari, iar exporturile 22.736.680 dolari.
Comerţul Germaniei a fost distrus, exporturile Angliei s-au diminuat aproape de două ori, iar America jubilează pe ruine. America a intrat iar în zona prosperităţii prosperityşi a optimismului.
Cu toate acestea, este curios faptul că această prosperitate s-a făcut puţin simţită în ţară. Cu tot afluxul puternic de aur, bunăstarea maselor largi, a muncitorimii şi a clasei de mijloc nu numai că nu s-a îmbunătăţit, ci parcă a şi scăzut. Muncitorii se plâng permanent din cauza şomajului, de salariile mici, de scumpetea îngrozitoare. Toţi se plâng
117 Adică mai mult de 1000 de ruble.
248
de «vremurile grele». Doar bursa jubilează, doar Wall Street serbează victoria. Deoarece acest an a adus bogăţie în mod exclusiv bursierilor şi speculanţilor, fericiţilor deţinători de acţiuni ale fabricilor de oţel şi de armament. Oamenii au devenit milionari peste noapte. Probabil au jucat fără niciun risc şi fără nicio frică. Valul de scumpiri a crescut şi a tot crescut şi parcă nu mai e nicio limită a acestei creşteri… Deocamdată Wall Street chefuieşte şi joacă dansul aurului şi al sângelui.
El, Tertius gaudens, este al treilea care se bucură de încleştarea nebunească, sângeroasă şi ucigaşă a popoarelor europene. Şi el dictează politica Statelor Unite118.
[…]
Când eu aşa îşi încheia scrisoarea sa Koralnic -, în ultima noapte a anului ce murea, mi-am croit drum prin mulţimea imensă, excitată şi zgomotoasă de pe Broadway-ul feeric luminat, mi-am amintit versurile unui poet american, pe care le citisem cu o zi în urmă: Pan119 dansa prin New-York… Pan dansa pe Broadway, pe Wall Street, interpretând la fluier cântecul său, cântecul frumuseţii şi al iubirii, al dumbrăvilor înverzite. Dar mulţimea nu îl vede şi nu îl ascultă pe Pan, pe zeul cu picioare de ţap. Se grăbea să se închine la un alt zeu înfricoşător, cu două feţe: lui Mamona-Moloh…”.
118 Ia aminte la aceasta, cititorule!
119 Zeitate păgână în Imperiul Roman, cu picioare de ţap.
249
Aşa scria în februarie 1916, în „Buletinul Bursei”, un oarecare Koralnic din New-York.
Au trecut şapte luni. În nr. 15837 al aceluiaşi „Buletin al Bursei” din 2 octombrie 1916, a apărut o nouă scrisoare, tot din New-York, a unui cetăţean cu pseudonimul rusesc Osip Dâmov. O voi reproduce după original.
„New-York-ul a încheiat sezonul hibernal cu un câştig enorm. A fost un câştig al sângelui. America este exact o lipitoare imensă, a supt aurul din trupul ţărilor care se luptă. Conflagraţia europeană a înlesnit înfrumuseţarea Americii. Prosperitatea s-a revărsat prin ţară. Înfloresc ştiinţele şi artele. Înfloreşte industria. Niciodată nu au fost baluri atât de fastuoase. Niciodată miresele nu au fost mai bogate, mai elegante ca în acel an al conflagraţiei mondiale. Războiul plăteşte dobândă. Războiul a făcut America îndoit mai bogată.
Sezonul hibernal s-a încheiat. America şi-a numărat bobocii din primăvară. Înainte stă vara, numai bună de odihnă, vara vilelor, a staţiunilor, a flirtului şi a sportului120. New-York-ul este gata de vacanţă.
Pe neaşteptate a izbucnit o nenorocire! La început, ziarele au relatat despre aceasta mai mult în surdină, fără săi dea atenţie. Poate era o minciună gazetărească, menită să trăiască o zi… New-York-ul încă nu credea. Dar încet, încet, problema a devenit tot mai clară, mai alarmantă, mai misterioasă. Ziarele deja au înjghebat o rubrică aparte. Nu! Acesta nu este un zvon de senzaţie, acesta este adevărul.
120 Toate aceste cuvinte desemnează uneori un mod depravat de petrecere a timpului de către oamenii bogaţi, care au uitat denumirea de creştin.
250
O epidemie de mortalitate infantilă! «Paralizia copiilor»! O boală enigmatică, care îi transformă pe copii în schilozi sau îi ucide în trei, patru zile. O boală îngrozitoare, aproape necunoscută doctorilor!
Epidemia a apărut pe neaşteptate şi nu se ştie de ce focarul infecţiei a fost o suburbie a New-York-ului, Brooklyn. Doctorii s-au pierdut cu firea. Marele public era confuz.
Ceva biblic, aspru şi crud se simţea în această boală misterioasă, care i-a atins anume pe copii. Tocmai ca ciuma din timpul ospăţului, a bogatului ospăţ, pregătit pe sânge. Tunetul blestemului i-a lovit pe cei mai slabi, pe cei mai nevinovaţi.
Epidemia a izbucnit când şcolile erau închise. Părinţii şi-au dus copiii în afara New-York-ului şi astfel molima s-a întins prin toată America. A fost o greşeală din partea autorităţilor să permită acest lucru, dar atunci nu presupuneau că boala va lua asemenea dimensiuni. Acum New-York-ul numără 9000 de jertfe. Toţi sunt preponderent copii cu vârsta între 2 şi 7 ani. Dintre aceştia, 2000 au murit un procent înspăimântător! Restul sunt schilozi… Doar un număr nesemnificativ s-au însănătoşit repede şi definitiv. Lucrul acesta poate fi considerat o adevărată minune.
Ceea ce sperie şi mai mult societatea este caracterul misterios al bolii… În manuale se vorbeşte pe scurt şi fără claritate. Niciodată doctorii nu au considerat contagioasă această boală, astfel că bolnavul nici nu a fost izolat în spitale. Dacă nu este contagioasă, cum de a luat proporţii înspăimântătoare atât de repede?! Epidemia, oricât ar fi de straniu, nu numai că nu a clarificat natura bolii, dar parcă a umbrit-o şi mai mult. O serie întreagă de fenomene îl pune în impas nu numai pe observatorul obişnuit, dar şi pe omul de ştiinţă. Aşa, de exemplu, experienţa a elucidat faptul că progeniturile negrilor sunt prea puţin predispuse spre îmbolnăvire… Copiii slabi, bolnăvicioşi nu sunt atât de susceptibili la îmbolnăvire, cât cei sănătoşi şi bucuroşi de viaţă. Doctorii au fost luaţi prin surprindere. Mijloacele de tratament erau
251
aproape necunoscute. Doar mijloace de protecţie împotriva infecţiei şi nimic mai mult. Bâjbâiau în întuneric, pe dibuite. S-a luat hotărârea ca oraşul să fie asanat. Au spălat, au curăţat, au ars, au răzuit.
Printre altele, copiii cartierelor sărace, nespălaţi, au rezistat cu succes la epidemie, iar fiul bogatului, supravegheat de zeci de ochi, se infecta. Mureau copiii milionarilor, în timp ce copiii servitorilor au rămas în viaţă şi sănătoşi în subsoluri. Este demn de amintit faptul că partea cea mai populată şi cea mai săracă a New York-ului, aşa numitul Bronx, a suferit foarte puţin din cauza acestei boli înfricoşătoare. În cele mai groaznice zile, când numărul victimelor ajungea până la 200, Bronxul dădea nu mai mult de 10-12 victime… Acum, la New- York, se poate vedea un tablou sinistru: printre casele imense puteţi vedea unele pe a căror faţadă se găseşte un anunţ scurt şi important: «Aici este un caz de paralizie infantilă. Păziţi-vă! Carantină».
împrejurimile New-York-ului sunt păzite cu grijă. Copiii sub 16 ani nu au voie să intre sau să iasă din oraş. Pe cheiuri, în gări, sunt inspectori speciali de serviciu. Se cer adeverinţe emise de către departamentele de sănătate. Aceste «carantine de campanie» produc o impresie îngrozitoare, fiind instalate în verdeaţa luxuriantă a luncilor şi pădurilor. La cotitura drumurilor, pe poduri, în staţiile căilor ferate electrice fac de serviciu «inspectori». Se cercetează toate automobilele, orice fel de bagaj.
Copiii au dispărut, nu-i mai vezi…”.
Această scrisoare se încheie aşa:
„Se pare că nicăieri copiii nu sunt mai iubiţi ca în America. Copiii emigranţilor, copiii străinilor care au venit din toată lumea, ei sunt nădejdea Americii, ei sunt viitorul care va uni elementele disparate într-un tot unitar. Aceasta este naţiunea viitorului, sunt acele mlădiţe pe care le creşte solul noii ţări. Şi biciul îngrozitor i-a lovit chiar pe copii.
252
A fost o vară tristă pe care americanii şi-o vor aminti mulţi ani. În vuietul împuşcăturilor îndepărtate, care au adus aur Americii, se întind micile morminte…”.
Acestea sunt cele două scrisori din New-York.
Pentru noi, cititorul meu, sensul lor este înţeles. Dar este oare pe înţelesul celor ce le-au scris şi al cititorilor lor? Sensul lor va fi înţeles deîndată ce va ajunge la urechile lor faptul că în zilele marelui seceriş vor fi numiţi prădători din spatele frontului? Mene! Techel! Ufarsin!
Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi
şi le-ai descoperit pruncilor.
Dumnezeul meu, ce timpuri mai trăim!… Nu e de mirare pentru mine, căutătorul mărgăritarului înţelept în apele liniştite ale „râului Dumnezeiesc” care curge pe lângă malurile Optinei, să-mi las aici, pentru o vreme, mrejele mele, lângă zidurile albe ale sfântului aşezământ, iar eu să-mi îndrept atenţia acolo unde curge şiroaie sângele creştinesc, de unde ajung până la mine strigătele şi gemetele suferinzilor, care completează numărul celor ucişi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care ei au avut-o… (Apoc. 6, 9-11).
Cu adevărat întreaga omenire trăieşte acum timpuri apocaliptice, ultimul timp dinaintea marelui şi groaznicului răspuns la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos! Şi nu va auzi
253
tunetele dumnezeieşti numai cel ce nu va voi să le audă, doar acela nu va vedea fulgerele mâniei Domnului care îşi va orbi ochii cu strălucirea falsă a flăcărilor întunecatei nopţi duhovniceşti ce va coborî peste noi….
în zilele vieţuirii mele la Optina, Domnul a vrut să leg prietenie cu ierodiaconul Martirie din schit… Acum el a adormit fie a lui împărăţia Cerului!… Acest smerit monah a fost un rob credincios al lui Dumnezeu, şi Domnul, Care dă harul Său celor smeriţi, nu o dată i-a descoperit lui în vise sau în vedenii ceva din tainele iconomiei Sale dumnezeieşti.
Iată ce a descoperit el unui prieten din aceste taine dumnezeieşti:
„Ia ascultă ce a văzut la noi, în schit, mai zilele trecute, unul dintre fraţi. Stătea în grădina schitului şi deodată grădina a dispărut şi în locul ei a apărut o mare mulţime de sfinţi ai lui Dumnezeu, care au completat tot spaţiul de la pământ până la cer. Şi acolo, în cerul cerurilor, a văzut cum s-a deschis ceva asemănător cu o portiţă îngustă, iar între această portiţă şi ceata sfinţilor rămăsese neocupat doar un locuşor mic. Şi fratele a auzit o voce: «Vezi ce puţin loc liber a mai rămas? Se va ocupa, şi atunci va fi înfricoşata Judecată»”.
Fratele care a avut această vedenie nu este altul decât părintele Martirie, doar că el, din
254
modestie, nu a spus despre sine, ci ca despre o altă persoană. Părintele a avut această vedenie nu cu mult înainte de moartea sa, iar el s-a sfârşit în toamna anului 1908….
Cine nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat cu Rusia noastră de la ţară după anii „eliberatori”? Iar despre cea de la oraş nici nu mai avem ce spune (chiar şi până la faimoasele libertăţi i se cântase de mult prohodul Rusiei creştine). De unde se puteau strânge atâţia sfinţi ai lui Dumnezeu pentru a se completa spaţiul rămas liber? Căci oriunde ai privi, pretutindeni se vede doar abatere de la adevărul lui Dumnezeu, viaţă după trup, după stihiile lumii, întru slujirea dumnezeului pântecelui, a lui Mamona. De unde să se ia drepţii?
Şi iată, s-a dezlănţuit cea mai mare nenorocire, pe care încă nu o văzuse pământul: războiul mondial, distrugerea omului după ultimul cuvânt al ştiinţei fratricide. Îngrozitoarea mânie a lui Dumnezeu, pedeapsă şi supliciu… dar şi iubire extremă, iertare fără margini şi milosârdia dumnezeiască.
Când războiul era deja în toi, „îngerul lui Dumnezeu a aruncat pe pământ cuţitaşul lui şi a cules via pământului, iar strugurii i-a aruncat în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat afară din cetate şi a ieşit sânge din teasc până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii” (Apoc. 14,19-20). În acele zile au ajuns până la mine nişte zvonuri de la Diveevo, de la „orfanele” Cuviosului Serafim:
fericita „mămucă” Praskovia Ivanovna se tot bucură, tot bate din palme şi zice: „Dumnezeu, d-apoi Dumnezeu este aşa de milostiv! îi duce cu toptanul pe tâlhari, îi tot duce în împărăţia cerului!”.
Pentru mucenicia lor în război, din pricina sălbăticiei rafinate a diavolilor cu chip de om, pentru gloanţele explozive, pentru gazele asfixiante, dar şi pentru tot ceea ce este mai important pentru a intra în împărăţia cerului lacrima de pocăinţă, o unică lacrimă pe câmpul de moarte, înălţată la tronul lui Dumnezeu de îngerul Păzitor.
Şi iată, în acelaşi timp, doar că în alt loc, în micuţul oraş de provincie, unde m-a aşezat Domnul, o roabă a lui Dumnezeu, cu mintea şi cu inima pline de simplitate (nu îi dau numele de dragul smereniei sale), a fost dăruită cu darul vedeniei în vis a căilor lui Dumnezeu, ascunse de priceperea celor înţelepţi şi descoperite pruncilor. Această roabă a lui Dumnezeu
255
era tare îndurerată de acele grozăvii ale războiului care, pentru mulţi, s-au dezlănţuit atât de neaşteptat asupra Rusiei. Era, după cum îmi amintesc, curând după îndelungate şi crude bătălii la graniţa cu Austria, care s-au încununat cu luarea Galiţiei şi a Lvovului, după mari suferinţe ale armatei lui Samsonov, în Prusia Orientală, într-un cuvânt, după marea şi sângeroasa jertfă adusă de Rusia pentru păcatele sale înaintea dreptăţii lui Dumnezeu.
Această roabă a lui Hristos stătea, parcă, într-un loc necunoscut. Era noapte. Deodată s-a deschis cerul şi, într-o luminoasă scânteiere a unei măreţii şi slave orbitoare, a apărut pe cer minunata cetate a Sionului, „Sfântul Ierusalim”. Avea slava lui Dumnezeu şi lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul” (Apoc. 21, II). Negăsind cuvinte să descrie acest minunat oraş, fiind în extazul vedeniei a zis: „Vai, este ca Noul Athos121…”. Cu siguranţă că oraşul era mai frumos şi mai împodobit ca Noul Athos, dar roaba lui Dumnezeu numai acest termen de comparaţie avea, cu cele ce văzuse ea pe pământ. Dar cum să explici oamenilor frumuseţea dumnezeiască, când pe pământ nu are nicio asemănare?!
Şi de la acest oraş, Ierusalimul cel sfânt, având slavă dumnezeiască, s-a coborât până pe pământ o scară măreaţă. Şi s-a avântat pe această scară cu toată dorinţa ei ca să urce cât mai repede în oraşul ceresc, să intre în slava lui, să se îndulcească de frumuseţea sa cerească. Dar, vai! Scara nu ajunsese până la pământ şi capătul era mai sus de pământ ca la un stat de om, încât chiar şi cu mâinile ridicate era imposibil să ajungi la treapta ei de jos.
„Şi m-am dat la o parte a zis roaba lui Dumnezeu; priveam şi plângeam nemângâiată că nu sunt vrednică de acest oraş ceresc. Şi ce văd, dragii mei?! De undeva au început să vină soldaţi: erau îmbrăcaţi în mantale cenuşii,
121 Mănăstire construită în secolul al XIX-lea, în Munţii Caucaz.
256
având carabine pe umăr, mergeau unul după altul, o oştire imensă şi compactă, regiment după regiment, fără de număr, merg şi trec pe lângă mine; se apropie de scară şi, fără niciun efort, ca nişte oameni fără trup, se urcă pe scară şi dispar după porţile deschise ale Ierusalimului ceresc. Şi înainte de a păşi prin porţile oraşului am văzut cum se aprindeau deasupra lor nişte cununi de o aşa frumuseţe şi strălucire încât nu pot să le descriu… Am stat îndelung şi i-am privit şi am plâns, şi am plâns. Iar ei toţi au trecut pe lângă mine, regimente după regimente, şi s-au urcat pe scară către cer şi străluceau cununile lor ca nişte stele luminoase pe tăria cerului….
M-am trezit şi perna era udă toată de lacrimi: şi am fost în afară de sine de umilinţă şi de bucurie, de mulţumire faţă de milosârdia lui Dumnezeu. Şi trezindu-mă, am plâns iarăşi, nu puteam să-mi reţin lacrimile: de ce am fost lăsată pe pământ, de ce nu sunt vrednică de acea frumuseţe cerească, de acele cununi, care, asemenea stelelor, ardeau cu slavă cerească pe capetele oştirii preaslăvite?”
A trecut primul am de război, a trecut al doilea. Fiind în trecere spre Petrograd cu treburi, eu şi soţia am fost vizitaţi în orăşelul nostru de provincie de două monahii din Cernigov, îndrăgite de multă vreme, de la mănăstirea care a fost tâlhărită cândva de Saviţki. Despre lucrul acesta am povestit deja cititorilor „Cuvântului Treimic”. Am vorbit despre război, am căutat să aflăm sensul şi importanţa lui duhovnicească şi, desigur, am ajuns în unanimitate la concluzia că acesta nu este un simplu război, iar cel care are urechi de auzit şi ochi de văzut are de ce să cadă pe gânduri. Şi iată ce mi-a
257
povestit una dintre conlocutoare, o monahie în vârstă, cultă, dar mai ales formată duhovniceşte:
„în apropierea mănăstirii noastre mi-a spus dânsa se găseşte conacul unui moşier. Acum, în acest conac s-a amenajat un spital pentru soldaţii răniţi. Se numeşte spitalul lui Barâşnikov. Mulţi dintre cei care s-au însănătoşit în acest spital au venit şi pe la mănăstirea noastră: după ce se tămăduiesc, vin la noi să se roage lui Dumnezeu, să mulţumească pentru însănătoşire şi să postească, unii înainte de a se întoarce pe front, iar alţii înainte de a merge acasă pentru a se însănătoşi complet. Printre aceşti închinători am avut ocazia să văd un soldat rănit cu o expresie a feţei atât de deosebită încât mi-am fixat asupra lui toată atenţia. Ceva cu desăvârşire nepământesc, faţa şi ochii lui exprimau o înaltă treaptă duhovnicească. O astfel de expresie poţi vedea doar în icoane, pe feţele răbdătorilor de chinuri mucenici, când în timpul celor mai grele suferinţe ale trupului, sufletul istovit al mucenicului simte pe neaşteptate un ajutor ceresc şi vede pe îngerul mângâietor trimis lui de Sus. M-am apropiat de acest om:
de unde eşti, robul lui Dumnezeu?
acum vin de la spital, dar am fost la război.
te-ai îmbolnăvit sau ai fost rănit?
am fost rănit, maică, dar, slavă lui Dumnezeu, m-am însănătoşit. Postesc la dumneavoastră şi merg înapoi pe front, acolo, în Carpaţi.
ei, pesemne că mai întâi vei merge acasă, la ai tăi. Eşti flăcău sau eşti căsătorit?
căsătorit, maică, am soţie şi doi copii. Doar că acum nu merg acasă, ci pe front, pe poziţie. Pe ai mei i-am încredinţat împărătesei Cerului. Ea îi conduce cu uşurinţă şi fără mine. Eu, maică, aştept şi tot aştept să sufăr pentru sfânta credinţă, pentru tătucul împărat, pentru scumpa mamă pământul rusesc, pentru poporul nostru ortodox, să sufăr şi să mor în bătălie.
258
Am rămas uimită. Să auzi astăzi astfel de cuvinte: «Să sufăr şi să mor în bătălie»?!
dar de unde ai tu astfel de gânduri şi de dorinţe?
ei, maică a oftat el dacă aţi şti dvs. cât mă chinui eu în aşteptarea acestei morţi, o caut, iar ea, precum o comoară, nu mi se dă… Eram dincolo de graniţa austriacă. Unitatea noastră s-a pus în mişcare ca să ocolească un munte, crezând după cuvântul unora că îi vom surprinde pe austrieci, dar aceştia ne-au trădat şi am căzut sub un aşa de puternic foc încrucişat al duşmanului încât puţini din coloana noastră au mai rămas în viaţă. Am suferit o contuzie şi am căzut inconştient. Când mi-am venit în fire, deja se întuneca. Lupta a continuat, dar nu corp la corp, ci cu armele de foc. În jurul meu nu era nimeni viu, doar munţi de cadavre. Se întunecase de tot. Curând am auzit vorbă străină. Ei, m-am gândit eu atunci, austriecii sau nemţii vin să dea lovitura de graţie răniţilor şi să jefuiască cadavrele. Mă uit: chiar ei erau, dar încă departe de mine. M-am târât şi m-am ascuns sub nişte cadavre, nici nu mai respiram, eram ca un mort… Au venit nemţii, au scotocit cadavrele, le-au prădat, pe unele le-au împuns cu baioneta. De mine nu s-au atins: nu m-au observat, eram ascuns bine. Trag cu urechea: plecaseră. Am mai aşteptat puţin şi am ieşit de sub cadavre. Se întunecase de-a binelea: doar exploziile şrapnelelor se aprindeau precum fulgerul şi gloanţele şuierau. Şi deodată, am văzut o aşa lumină încât nu-mi venea să cred! Mă uit: însăşi împărăteasa Cerului mergea printre cei căzuţi în bătălie, strălucea într-o lumină precum soarele, mergea şi cu mânuţele sale preacurate punea când pe capul unuia, când pe capul altuia coroane de o frumuseţe inimaginabilă. Atunci am strigat: «Maică! Maica lui Dumnezeu, dă-mi şi mie o coroană din mâinile tale preacurate!»
iar ea, împărăteasa Cerului, la strigătul meu s-a oprit, nu m-a dispreţuit ca pe un simplu soldat şi mi-a zis: «Nu a venit încă timpul pentru tine. Mergi şi dobândeşte-ţi coroana.
259
Dobândeşte-o, altfel nu o primeşti». «Dar încotro să merg? De jur împrejur se aud focuri de armă, mă vor ucide şi nu voi reuşi să mi-o câştig». «Mergi!» mi-a spus Născătoarea de Dumnezeu şi cu degetul său mi-a arătat în întuneric încotro trebuia să merg. Şi într-acolo unde mi-a arătat cu degetul s-a făcut o cărăruie de lumină şi pe această cărăruie am ajuns nevătămat la ai noştri, cu toate că în jurul meu şuierau şi trosneau gloanţele… Şi din acea noapte nu mai am linişte şi toate mi s-au făcut urâte pe pământ. Caut să-mi dobândesc coroană din mânuţele Maicii Domnului, dar se vede că, deocamdată, nu mă pricep. În ultima bătălie, în sfârşit, am fost rănit. În câte bătălii am fost şi totuşi nu am primit nicio zgârietură. Acum mi-am scos actele pentru ieşirea din spital, am postit la dumneavoastră, slavă lui Dumnezeu!, m-am împărtăşit: curând mă voi întoarce pe front. Poate că acum Dumnezeu îmi va da să câştig coroana.
acestea fiind zise, m-am despărţit de acest rob al lui Dumnezeu”.
Astfel şi-a încheiat povestirea monahia122 care trăia în mănăstirea tâlhărită cândva de Saviţki şi unde mai era o asemenea iubire hristică ce putea să ceară mântuire chiar şi pentru acest tâlhar.
Iată, aceasta poate însemna că s-a întredeschis un colţişor de la perdeaua care ascunde de noi împărăţia Cerului şi slava cununilor ei nepieritoare: a licărit asupra omului acea lumină înaintea căreia toată lumina noastră este întuneric, astfel că acel soldat nu a mai avut poftă de viaţă şi pentru el totul a devenit urât pe pământ, rămânând numai cu dorinţa să fie vrednic de a câştiga pe capul său o cunună din preacuratele mânuţe ale împărătesei Cerului.
122 Această monahie se numea maica Liudmila. Provenea din neamul prinţilor români Ghica. A povestit aceasta în prezenţa mea, la Valdai, Gubernia Novgorod, în anul 1915. (Notă, E. Kontevici, Pe malul râului Dumnezeiesc, partea a II-a, San Francisco, 1969, p. 138).
260
Dar să vezi şi să auzi ce scriu şi ce vorbesc despre război ziarele şi oamenii deştepţi!…
„Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta” (Mt. 11, 25-26).
5 martie Iarăşi la Scrisoarea lui I. V. Kireevski, adresată stareţului despre cum s-au cunoscut.
Epitaful de pe monumentul de la Optina al lui Kireevski: „Mântuind, îţi vei mântui sufletul”.
Scrisoarea eclesiarhului bisericii , părintele Meletie, despre boala şi sfârşitul mitropolitului Filaret al Kievului
Ivan Vasilievici Kireevski îi scrie stareţului Macarie, fiind fiul duhovnicesc al acestuia şi unul dintre vechii eroi ai originalităţii duhului şi gândirii ruseşti:
„Anul 1855. 6 iulie. Miez de noapte.
Părintele meu, sincer iubit şi respectat,
Am trimis acum de la Kaluga scrisoarea dvs. pentru Natalia Petrovna123 şi vreau să vă felicit cu prilejul primirii crucii pectorale. Cu toate că ştiu că nici aceasta şi nicio altă distincţie nu înseamnă pentru dvs. ceva esenţial, totuşi îmi place să aud astfel de lucruri. Poate că este ceva plăcut pentru toţi cei care vă iubesc. Noi toţi am văzut că purtaţi Crucea Domnului înăuntrul inimii dvs. şi sunteţi alături de El în iubirea faţă de cei păcătoşi. Acum, acest lucru sfânt, care
123 Soţia lui Kireevski.
261
este în inima dvs., va fi văzut de toţi pe pieptul dvs. Să dea Dumnezeu să o purtaţi mulţi, mulţi şi fericiţi ani! Să dea Dumnezeu mulţi ani pentru aceasta şi evlaviosului nostru arhiereu!
Cealaltă parte a scrisorii dvs. a avut asupra mea un efect contrar. Îmi scrieţi că suferiţi de insomnie şi că patru nopţi de-a rândul nu aţi putut aţipi. În afară de faptul că este ceva chinuitor, mai este şi dăunător sănătăţii. Cred că somnul dvs. este privat de grijă faţă de noi toţi păcătoşii, care ne adresăm dvs. cu suferinţele şi păcatele noastre: vă gândiţi cum şi cu ce să ajutaţi pe cei ce vă cer ajutorul şi lucrul acesta vă privează de liniştea inimii. Dar gândiţi-vă, milostive părinte, că sănătatea noastră sufletească depinde de sănătatea dvs. trupească. Priviţi la dvs. aşa cum priviţi la aproapele. Un suspin al dvs. pentru noi toţi, în general, la milostivul Dumnezeu, este de ajuns ca El să ne acopere pe toţi cu aripa Sa caldă. Îndepărtaţi gândurile vrăjmaşe ale grijii, nu numai pentru dvs., dar şi pentru liniştea noastră şi, lăsând capul pe pernă, încredinţaţi-le Domnului, Care nu doarme. Iubirea dvs. care nu cunoaşte hotare vă dărâmă trupul”.
I.V. Kireevski l-a cunoscut pe bunul nostru stareţ Macarie, după cum spunea soţia lui, Natalia Petrovna, în următoarele circumstanţe:
„Eu aşa cum ne-a spus Natalia Petrovna l-am cunoscut pe stareţul Macarie în anul 1833, prin intermediul unui alt pururi pomenit stareţ, predecesorul său, părintele Leonid, atunci am devenit fiica sa duhovnicească şi de atunci m-am aflat într-o permanentă comuniune duhovnicească cu dânsul. Ivan Vasilievici l-a cunoscut doar din vedere până în anul 1846. În martie, acelaşi an, a fost la noi, la Dolbino124, şi Ivan Vasilievici s-a spovedit prima dată la dânsul; i-a scris părintelui pentru prima dată de la Moscova, la sfârşitul lui
124 Moşia lui Kireevski în Judeţul Belev, Gubernia Tuia.
262
octombrie 1846, spunându-mi: «I-am scris părintelui, i-am pus o mulţime de întrebări deosebit de importante pentru mine. Intenţionat nu ţi-am spus mai dinainte, temându-mă ca, din dragostea ta faţă de dânsul, să nu-i scrii ceva. Eu sunt curios să primesc răspunsul său. Recunosc că îi va fi greu să-mi răspundă». Eu i-am mulţumit lui Ivan Vasilievici că nu mi-a spus de intenţia de a-i scrie stareţului şi am fost convinsă că va avea o influenţă grăitoare asupra sa.
De la această discuţie a noastră nu a trecut nici o oră şi mi s-au adus nişte scrisori de la poştă, dintre care două, scrise de mâna stareţului: una pe numele meu, cealaltă pe numele lui Ivan Vasilievici. Fără să desfacă scrisoarea, a întrebat: «Ce înseamnă aceasta? Părintele Macarie nu mi-a scris niciodată!» A citit scrisoarea, apoi, schimbându-se la faţă, a zis: «Extraordinar! Cum se poate? în această scrisoare sunt răspunsurile la toate întrebările mele, trimise cu puţin timp în urmă».
Din acea clipă a apărut în Ivan Vasilievici un germene de încredere în stareţ, care mai apoi s-a prefăcut într-o iubire fără margini faţă de dânsul şi a făcut rod însutit, cunoscând că «înţelepciunea nu se dobândeşte decât dacă o dă Domnul» şi cu ajutorul cârmuitorului iscusit «merge spre Domnul»”.
Ivan Vasilievici Kireevski, fratele său Petru, şi soţia sa Natalia Petrovna, sunt înmormântaţi lângă biserica Intrarea Maicii Domnului în Templu, de la Sihăstria Optina, alături de mormintele marilor stareţi: Leonid (în schimă lev), Macarie şi Ambrozie. Pe monumentul funerar al lui Ivan Vasilievici se găseşte o inscripţie:
263
„Consilier al Curţii Imperiale Ivan Vasilievici Kireevski. S-a născut în anul 1806, ziua de 22 martie. S-a sfârşit în anul 1856, ziua de 12 iunie.
Am iubit înţelepciunea în căutările din tinereţile mele. Cunoscând că nimic nu voi dobândi dacă nu îmi va da Domnul, am ajuns la Domnul. Văd sfârşitul dreptului şi nu înţeleg ce a hotărât pentru el Domnul. Doamne, primeşte duhul meu!”
Ce fel de înţelepciune a îndrăgit Ivan Vasilievici se vede clar din cuvintele stareţului său:
„Inima sângerează aşa scria el unui fiu duhovnicesc gândindu-ne la patria noastră iubită, Rusia, maica noastră: încotro aleargă, ce caută, ce aşteaptă? învăţământul se înalţă aparent, dar se înşeală în speranţele sale, tânăra generaţie nu se hrăneşte cu laptele învăţăturii Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, ci se molipseşte cu un duh străin, întunecat şi otrăvitor. Şi, oare, lucrul acesta va continua mult timp? Desigur, în căile iconomiei lui Dumnezeu scrie ceea ce trebuie să fie, dar este tăinuit de noi prin nespusa Lui înţelepciune. Se pare că va veni timpul când, după cele spuse mai înainte de Sfinţii Părinţi, «mântuind, îţi vei mântui sufletul»”.
Desigur, nu înţelepciunea acestui veac a fost iubită de Ivan Vasilievici Kireevski.
Pe data de 18 decembrie 1856 i-a scris arhimandritului nostru Moisei, eclesiarhul marii biserici de la Pecerska, fostul nostru ascultător din schit, ieromonahul Meletie (Antimonov):
„înaltpreacuvioşia Voastră, părinte arhimandrit Moisei, binecuvântaţi!
264
înaltpreasfinţia Sa, milostivul nostru arhipăstor125 a binevoit să-mi spună că a primit scrisoarea de la dumneavoastră, în care îl felicitaţi cu ocazia zilei sale onomastice….
Pentru stima dumneavoastră evlavioasă, îndelungată şi neschimbată faţă de înalta sa personalitate, a binevoit să vă binecuvânteze pe dvs. şi locaşul sfânt pe care vi l-a încredinţat cu arhipăstorească binecuvântare.
«Aş fi vrut să vă scriu eu însumi, dar stau rău cu sănătatea: capul refuză să lucreze, de asemenea, mâinile nu pot să facă nimic, stomacul la fel, iar picioarele refuză să meargă, dar sufletul se bucură, pentru că se apropie timpul său de odihnă. Aşa să şi scrii.» Iată cuvintele personale ale înaltpreasfinţiei Sale, pe care, ca pe un preţios dar, am cinstea să vi le las cuvioşiei voastre pe această foaie. Aceste cuvinte a binevoit să mi le spună mie, păcătosului, sâmbătă, înainte de vecernie, pe data de 15 decembrie, în biroul său. Duminică, pe data de 16, din cauza sănătăţii precare nici nu a slujit.
Următoarea scrisoare, părintele Meletie a scris-o pe data de 24 decembrie 1857 stareţului Macarie şi în aceasta îl înştiinţa despre sfârşitul marelui, vrednicului de amintire şi binefăcătorului aşezământului nostru, arhiereul lui Dumnezeu, Filaret.
„Marele nostru ierarh aşa scrie părintele Meletie pe data de 1 decembrie126 a binevoit să slujească Dumnezeiasca Liturghie în peşterile apropiate, în biserica Sfântul Antonie; a fost şi în peşterile îndepărtate, s-a închinat la moaştele sfinţilor lui Dumnezeu, iar ultimele ore ale acelei zile le-a petrecut în linişte (nu a primit pe nimeni), în chilia părintelui Partenie, care se găseşte în peşterile apropiate. După aceea puterile au început să-i slăbească, uneori întărindu-se
125 Filaret(Amfiteatrov), mitropolitul Kievului. Fiind la catedra de la Kaluga, a avut o vie participare în destinul Sihăstriei Optina, care i-a devenit recunoscătoare pentru introducerea aici a stăreţismului şi pentru construcţia schitului.
127 Ziua onomastică a mitropolitului.
265
iarăşi. În zilele de 15, 16 şi 17 dimineaţa i-a fost tare greu, spre seară îi era mai bine. M-a chemat la dânsul şi mi-a spus: «Mâine, după Liturghia de dimineaţă, vreau să mi se săvârşească Taina Sfântului Maslu, daţi ordin».
Memoria şi auzul îi erau foarte bune.
Miercuri, pe data de 18, la ora 8 dimineaţa, a început Taina Sfântului Maslu. A slujit preasfinţitul Ştefan împreună cu şase arhimandriţi. Vlădicul era culcat pe pat în dormitor. După terminarea slujbei, a început să ceară iertare tuturor şi fraţii au venit la binecuvântare. Printre altele a spus: «Vă încredinţez bunătăţii lui Dumnezeu, vă încredinţez Maicii Domnului. Rugaţi-vă Domnului Dumnezeu ca să vă dăruiască un păstor bun, învăţător şi cu bune moravuri».
Eu stăteam lângă patul său şi am aşteptat până au trecut toţi. Plecându-mă până la pământ, i-am sărutat mâna. Mi-a zis: «Ei, părinte eclesiarh, să-i slujeşti Maicii Domnului. Ea nu te va părăsi».
Din ochi îmi curgeau lacrimi şi am venit plângând la chilie. Memoria, auzul şi vederea îi erau bune, ca şi mai înainte.
Joi dimineaţa, pe data de 19, la ora 7:30, m-a chemat la dânsul şi mi-a zis: «Să iei ordinul Sfântului Andrei cu diamante şi lanţul spre a fi păstrate în sacristie».
Luând seamă de acestea, m-am plecat până la pământ şi am zis:
«Preasfinţite vlădicule, pomeniţi-mă la tronul lui Dumnezeu!»
«Bine, dar tu să slujeşti. Tu ai fost chemat aici datorită osebitei pronii a lui Dumnezeu: este greu să găseşti un om pentru o asemenea îndatorire, aici trebuie o credincioşie aparte».
La orele zece ale acestei dimineţi, după Liturghie, preasfinţitul Ştefan a intrat la vlădicul împreună cu mine, a spus câteva cuvinte şi a plecat. Atunci m-am plecat înaintea sa şi i-am cerut binecuvântare pentru Sihăstria Optina.
266
«Scrieţi, a zis el, deplina mea binecuvântare, eu însumi nu pot să scriu». Aceste cuvinte sincere am fericirea să le duc la Sihăstria Optina, ca pe un dar de mult preţ.
împărăteasa Maria Alexandrovna se interesa de două ori pe zi de sănătatea sa: în sfârşit, a cerut de la doctori un certificat. Un doctor a răspuns vineri, pe data de 20, la orele 6 seara: «Bolnavul refuză hrana, respiraţia este superficială, puterile i s-au diminuat şi mai mult, este pe deplin conştient, nu avem nicio nădejde». Vlădicul a cerut să i se citească ce a scris doctorul. Când a pronunţat ultimele cuvinte – «nu avem nicio nădejde», însuşi a binevoit să confirme: «Şi sunt fără de nădejde».
La orele 11 noaptea, părintele locţiitor a trimis după mine la chilie. Am venit, atunci mi-a zis: «Pregătiţi o părticică din Sfintele Daruri, pentru orice eventualitate pentru că vlădicul m-a chemat şi mi-a zis: „Dacă nu voi trăi până la Liturghia de dimineaţă, atunci să pregătiţi o părticică din Sfintele Daruri». Eclesiarhul a şi pregătit-o.
Sâmbătă, 21 decembrie.
A dat dispoziţie ca Liturghia de dimineaţă să se slujească la orele 3 şi a aşteptat Sfintele Taine cu multă nerăbdare. În sfârşit, s-a împărtăşit şi a început să repete: «Acum slobozeşte pe robul tău» şi altele.
Dimineaţa, la ora 8:15, ierarhul nostru şi-a încredinţat sfântul său suflet în mâinile Mântuitorului în pace şi linişte. Trupul a fost dus în biserica mare, Duminică, pe data de 22, la orele 3 după-amiaza. Înmormântarea s-a hotărât să se facă a doua zi de Crăciun. Mormântul s-a pregătit într-o biserică din peşterile apropiate, vizavi de intrare. Acest loc îl fixase el însuşi când a redactat testamentul.
Aşa a murit dreptul mitropolit Filaret, binefăcătorul Sihăstriei Optina şi întemeietorul schitului acesteia în numele Sfântului Ioan înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului”.
Cu acestea se încheie extrasele ascultătorului Lev Kavelin din jurnalul schitului.
267
6 martie
Iarăşi la Optina. Elena Andreevna Voronova.
Hoţul recidivist şi Sfântul Ierarh Nicolae
La sfârşitul lunii trecute, după Liturghia târzie, în biserica Icoana Maicii Domnului de Kazan, a venit la mine o doamnă necunoscută, îmbrăcată decent.
dumneavoastră sunteţi S.A. Nilus?
eu. Cu ce vă pot fi de folos?
eu sunt Elena Andreevna Voronova. Probabil că acest nume nu vă spune nimic, cu toate că amândoi slujim aceeaşi cauză. Eu scriu întru slava lui Dumnezeu şi despre lucrările proniei Sale în viaţa omului. Dar lucrul meu de bază este grija pentru hrana duhovnicească a celor întemniţaţi în închisorile Petersburgului şi chiar în fortăreaţa Schlisselburg. Eu sunt aici un fel de ajutătoare a renumitei prinţese Maria Mihailovna Dondukova korsakova.
în felul acesta am făcut cunoştinţă cu această doamnă şi foarte repede ne-a legat o strânsă prietenie. Era imposibil să nu o iubeşti pe această preablândă şi plină de iubire făptură a lui Dumnezeu. „Ea este ca un înger!”, aşa a spus despre dânsa cineva din familia mea. Şi acesta era adevărul adevărat.
Această roabă a lui Dumnezeu îşi dedica întreaga zi slujbelor bisericeşti de la Optina şi duhovnicului său, părintele Varsanufie, iar serile, în afară de zilele când postea, le petrecea la noi. Şi ce lucruri măreţe şi minunate nu auzeam noi din ascunzişurile sufletului omenesc, care se deschidea înaintea iubirii sale în cazematele forturilor şi în camerele cu deţinuţi, neexceptând camerele celor condamnaţi la moarte. Câţi dintre aceşti condamnaţi la moarte, aduşi de dânsa să-şi
268
recunoască vina şi să se pocăiască nu au fost salvaţi, intervenind pentru dânşii! Dumnezeu ştie, dar şi mitropolitul Antonie al Petrogradului, prin mijlocirea căruia ducea Elena Andreevna cererile de graţiere ale fiilor ei duhovniceşti întemniţaţi, la cine trebuia.
Nu am reuşit să ne cunoaştem atât de bine, şi eu deja o numesc „a noastră”. Eu cred că nu doar pentru noi ea este „a noastră”, ci pentru toţi cei care au venit în atingere cu acest suflet îngeresc127.
Notez din cuvintele Elenei Andreevna ceva ce s-a întâmplat cu unul dintre discipolii ei duhovniceşti şi care se deosebeşte de întâmplările comune.
„La închisoarea din Viborg aşa povestea Elena Andreevna am avut ocazia să întâlnesc un tânăr hoţ recidivist. Acum este pe moarte în spitalul din Obuhov, dacă nu a şi murit, din cauza unei tuberculoze foarte avansate şi de aceea pot să-i dau şi numele: Alexandru Gadalov. Cu toate că părea a fi un hoţ pierdut iremediabil, în el s-a dat la lumină un suflet atât de curat, cu o credinţă copilărească şi fără vicleşug, încât atunci când ne-am cunoscut pe de aproape inima mea nu a putut să nu îndrăgească sufletul său gingaş, pe lângă
127 Domnul a învrednicit-o pe această femeie dreaptă de cununa suferinţei în ziua Patimilor Sale, ea sfârşindu-se în Vinerea Patimilor, pe data de 8 aprilie 1916. Iată ce ne scrie despre sfârşitul ei fericit un prieten comun: „în ziua de marţi spre miercuri (Săptămâna Patimilor) Elena Andreevna ne-a anunţat că suferinţele ei vor continua până vineri şi apoi va muri. A fost întrebată cine i-a spus aceasta. Ea a răspuns: «Dumnezeu, Dumnezeu mi-a spus: “Tu ai o inimă bună mai rabdă până vineri şi atunci se vor termina suferinţele». A fost întrebată ce faţă avea Dumnezeu. Atunci ea a răspuns: «Nu se poate spune în cuvinte omeneşti. El a stat lângă mine», într-adevăr, ea a suferit până la orele 12 din noaptea de Vinerea Mare, când suferinţele ei au încetat. S-a liniştit, a început să respire regulat, a cerut toate lucrurile ei sfinte. I s-a pus o cruce pe piept. Şi-a închis ochii cu mâna ei, nu i-a mai deschis şi a adormit în pace. A fost conştientă tot timpul. Scria apăsat şi clar. După sfârşitul său, a venit comisarul de poliţie şi, în afară de rochia pe care o purta şi nişte lenjerie veche, nu a găsit nimic”.
269
care, oricât ar fi de straniu, s-a scurs, fără să-l păteze, toată murdăria crimelor sale. Acum, prin suferinţele sale, a ispăşit tot ceea ce l-ar fi învinovăţit înaintea Domnului şi a oamenilor. Aşa, iată, am îndrăgit sufletul lui Gadalov şi dragostea mea într-atât i-a deschis inima sa închisă în sine încât, cunoscând apropierea morţii, mi-a dăruit însemnările sale un caiet destul de voluminos, în care, în chip naiv şi neobişnuit de înduioşător, descrie viaţa sa nenorocită, din zorii copilăriei până la boala sa de acum, dinaintea morţii. În discuţiile sale cu mine mi-a povestit un eveniment atât de frapant încât m-a uimit şi pe mine, cea care am văzut multe cazuri asemănătoare.
«Dumneavoastră, oamenii îndestulaţi îmi spunea Alexandru nu îl veţi putea înţelege pe fratele hoţ, pe care îl împinge la hoţie nepriceperea şi neobişnuinţa de a munci şi o nevoie disperată, un fel de foame de lup, încât nici nu ai timp să înţelegi dacă este vreo lipsă de morală în a atenta la bunurile altuia. Atunci te gândeşti doar la un singur lucru: cum ai putea, de unde ai putea să faci rost de ceva ca să haleşti, iar de restul nu ai habar. Aşa s-a întâmplat cu mine când am mers prima dată la furat. Mi s-a pus aşa ceva la stomac încât, pentru o coajă de pâine neagră, eram în stare să tai un om. M-am gândit să fur ceva pentru a fi sătul. M-am dus să fur, dar în sufletul meu mă rugam Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni: Sfântul lui Dumnezeu, părinte, ajută-mi!… Mi-a fost atunci tare la îndemână să ciordesc! Cu toate că s-au luat după mine, cu rugăciunile sfântului am scăpat de poteră de parcă m-a luat apa. Şi la al doilea furt, din ziua următoare, m-am ascuns cu uşurinţă pentru că, în timp ce fugeam, m-am rugat la Sfântul lui Dumnezeu, Ierarhul Nicolae, să mă scape de poteră. M-am dus să fur şi a treia oară, ca şi mai înainte, rugându-mă sfântului cu sârguinţă, dar de data aceasta am suferit atâtea încât mi-e groază să-mi amintesc.
Eram la marginea oraşului. M-au observat că voiam să fur, chiar dacă încă nu luasem nimic. A trebuit să o iau la fugă.
270
Eram urmărit. Am luat-o prin nişte grădini, potera după mine. Dincolo de grădini era o pădurice, un crâng nu prea mare. M-am gândit că mă voi ascunde în tufe, dar era curat, nicio tufuşoară… După acest crâng era câmp gol şi în jur niciun ascunziş. Mi-am dat seama că am căzut în laţ! Iar potera pe urmele mele, gândeam că m-a ajuns… Şi atunci m-am rugat Ierarhului: părinte, ajută-mă; dacă mă vei ajuta, îţi voi aprinde o lumânărică!… Ce văd deodată: nu departe zăcea un cal mort; avea o burtă imensă umflată cât un munte şi o coastă mâncată era o gaură şi se căsca precum o peşteră. Nu m-am gândit prea mult: am intrat în acea gaură, m-am îngropat în ea cu capul şi apoi cu picioarele!… Ei, maică Elena Andreevna, cu adevărat nu am mai văzut lumina lui Dumnezeu în acest bârlog puturos era cât pe ce să mă sufoc.
Ei şi?! Nu m-a găsit potera, a trecut în fugă pe alături, nici măcar nu s-a gândit să se uite în matahala ce zăcea pe jos. Nu am realizat dacă am stat mult sau puţin în acest stârv, dar a trebuit totuşi să ies. Am scos cu grijă capul afară, dar puţin a fost să nu orbesc din cauza unei lumini neobişnuite, care strălucea deasupra mea. Înlăuntrul meu s-au răsucit toate din cauza fricii! Mi-am revenit încet-încet şi ce văd?! Lângă mine stătea însuşi Ierarhul Nicolae, aspru aşa cum este el, şi zice:
ce spui? Ţi-a fost bine în acest stârv?
vai, am zis eu, mi-a fost greaţă!
dacă e aşa, şi lui Dumnezeu şi mie ne este scârbă de păcatul tău. De trei ori mi-a fost milă de tine, dar de acum nu voi mai avea nicio milă pentru tine.
A spus acestea şi s-a făcut nevăzut. Am suferit mult atunci, Elena Andreevna, după cum îmi amintesc, încât şi acum tremur de frică»”.
ei bine, am întrebat-o eu pe Elena Andreevna, când şi-a încheiat povestirea ei uimitoare ce s-a întâmplat mai apoi cu acest Alexandru al dumneavoastră?
271
s-a întâmplat că nu a răbdat şi s-a apucat iarăşi de meseria asta păcătoasă şi, desigur, a nimerit la închisoare. Aici a luat cea mai rea tuberculoză şi, după ispăşirea pedepsei, a fost eliberat. Dar libertatea a fost mai rea decât detenţia: bolnav, abia respirând, în zdrenţe, fără niciun suflet pe lume care să-l compătimească, a umblat câteva zile hrănindu-se cu ceva pomană, iar nopţile petrecându-le pe sub poduri şi în bărci pustii, flămând, înfrigurat ca un jalnic animăluţ sălbatic urmărit de câinii gonaci. A rătăcit aşa câteva zile şi, fără să mai rabde chinurile sale de pribeag, pe o stradă pustie s-a aruncat asupra unei doamne şi i-a smuls geanta din mână. A încercat să fugă, dar a căzut la picioarele acesteia, înecându-se cu sângele ce i-a ţâşnit din gât. Doamna s-a arătat a fi bună, i s-a făcut milă de sărmanul suferind, i-a iertat păcatul şi l-a dus personal la spitalul din Obuhov, unde este pe moarte din cauza tuberculozei galopante, împăcându-se cu Dumnezeu şi cu oamenii prin viaţa amară şi grelele suferinţe.
Iată ce mărgăritar s-a găsit în lada tainică a roabei lui Dumnezeu, Elena Andreevna Voronova. A pus-o în coşul meu şi a plecat duminică, 21 februarie, la lucrarea ei, să aducă la Dumnezeu şi să salveze suflete înrăite pentru a vieţui în frumuseţea şi bucuria fericitei veşnicii.
Uriaşă lucrare! Cu adevărat, uriaşă!…
272
7 martie
Din nou la Optina.
Vedenia din vis a părintelui Varsanufie.
Ceva despre „clevetirea omenească”, Cuvintele părintelui Egor Cekreakovski. Părintele Varsanufie despre „Cuvântul Treimic”. Părintele Nectarie şi moşiereasa trăitoare în pustie. Nu ne ameninţă, oare, cerul?
Am mers împreună cu soţia să iau binecuvântare de la părintele Varsanufie. E.A. Voronova a auzit de la dânsul că în noaptea de marţi spre miercuri (17 spre 18 februarie) a avut un vis care a lăsat o puternică impresie asupra părintelui nostru.
„Nu îmi place i-a spus el Elenei Andreevna când cineva începe să-mi povestească visele sale, iar eu însumi nu cred în visele mele. Dar uneori sunt asemenea vise pe care este imposibil să nu recunoşti că sunt harice. Asemenea vise nici nu le poţi uita. Iată ce am visat în noaptea de 17 spre 18 februarie. Vedeţi ce vis, că îmi amintesc şi data!…
Am visat că mergeam printr-un loc minunat şi ţelul călătoriei mele era să primesc binecuvântare de la părintele Ioan de Kronstadt. Şi iată, privirii mele i se înfăţişează o clădire măreaţă, în genul unei biserici, de o frumuseţe nemaivăzută şi de un alb orbitor. Ştiam că această clădire aparţine părintelui Ioan. Intru în clădire şi văd un fel de sală de marmură albă, în mijlocul căreia o scară tot din marmură, largă şi de o frumuseţe minunată. Scara începea de la pământ cu un palier şi treptele ei alternau cu astfel de paliere; se avânta ca o săgeată spre înălţimea nesfârşită şi mergea spre cer. Pe
273
palierul de jos stătea însuşi părintele Ioan, îmbrăcat în veşminte albe ca zăpada şi radiind într-o lumină strălucitoare. M-am apropiat de dânsul şi am luat binecuvântare. Părintele Ioan m-a luat de mână şi mi-a zis: «Noi amândoi se cade să ne urcăm pe această scară».
Şi am început să ne urcăm. Deodată mi-a trecut prin minte acest gând: cum se poate aşa ceva? Doar părintele Ioan a murit: cum de merg cu dânsul ca şi cu un om viu? Cu acest gând i-am spus: «Părinte! Nu este aşa că dumneavoastră aţi murit?» «Ce spui?! a exclamat el drept răspuns. Părintele Ioan este viu, părintele Ioan este viu!»
La aceste cuvinte m-am trezit…”.
Elena Andreevna i-a zis: „Ce vis cu adevărat uimitor! Şi ce bucurie să auzi din gura părintelui Ioan o mărturie a adevărului incontestabil al credinţei noastre!”
Elena Andreevna s-a gândit să ceară binecuvântare de la stareţ ca să tipărească această vedenie harică. Stareţul s-a apucat de cap şi a zis:
„Dumnezeu să vă miluiască! Nu v-am povestit pentru a tipări, ci pentru zidirea dumneavoastră. Să nu vă gândiţi să tipăriţi ceva!”128.
Ne-a primit părintele nostru cu drăgălăşenia sa obişnuită. M-a aşezat pe divan în acea cămăruţă din chilia sa, pe care o denumeşte cu duioşie „săliţă” şi a început să-mi spună despre bucuria pe care a încercat-o inima sa, citind nr. 1
128 Această interdicţie a fost formulată către Elena Andreevna şi nu către mine, iar acum şi Elena Andreevna şi părintele Varsanufie au murit, astfel că tăinuirea acestei vedenii harice nu mai are niciun rost.
274
din „Cuvântul Treimic”, editat sub redacţia episcopului Nicon129.
este un lucru bun, înţelept! s-a entuziasmat el. Este un cuvânt bun.
Deodată părintele şi-a întrerupt vorba….
dar ştiţi, împotriva dumneavoastră va începe o răzmeriţă, dar ce răzmeriţă!
de unde, părinte?
şi dinafară şi dinăuntru, din partea unei partide….
La acest cuvânt, în chilie a intrat în fugă unul dintre ascultătorii schitului, secretarul părintelui, cu o voce plină de îngrijorare:
părinte, îi este atât de rău încât stă să moară!…
dă-mi repede epitrahilul şi să mă îmbrac, s-a grăbit părintele. Iar cu dumneavoastră, S.A., ne vom vedea, probabil, altădată.
Părintele m-a binecuvântat şi a ieşit în grabă.
cine este pe moarte? l-am întrebat pe secretar.
părintele nostru, I.130
Nu o dată, de la sfârşitul anului trecut, părintele a încercat să lege cu mine o discuţie despre „clevetirea omenească” şi, de fiecare dată, discuţia noastră pe această temă dureroasă se întrerupea în mod neaşteptat. Ştiu că cineva, în acest spaţiu, pune la cale ceva împotriva însingurării noastre, dar cine şi pentru ce nu reuşesc să aflu de la stareţul meu. „Doi anişori, dacă nu trei, veţi trăi acolo”, ne-a spus în anul 1907 părintele Egor Cekriakovski, binecuvântându-ne pentru a ne muta la Optina. Au trecut doi ani şi l-am început şi pe al treilea şi cineva începe deja să ne sape rădăcinile din sfântul pământ al Optinei.
Ceea ce se vede a fi nu vom putea evita! Fie voia Domnului!
129 Anul 1910 a fost primul an al editării „Cuvântului Treimic”.
130 O.I. trăieşte şi acum.
275
întorcându-ne acasă din schit, am găsit o întreagă societate, în rândul căreia se aflau prietenul nostru duhovnicesc, părintele Nectarie, şi o moşiereasă, fiică duhovnicească a părintelui Ambrozie, care a preferat să trăiască, de dragul Optinei şi al stareţilor ei, într-o gheretă a paznicului pădurii, de pe moşia boierului Kaşkin.
Trăitoarea în pustie ne-a spus că la o discuţie pe lângă samovar, moşieriţa Kaşkina afirma că prin dragostea şi milosârdia lui Dumnezeu, chiar şi răufăcătorii nepocăiţi şi apostaţii, prin necazurile şi suferinţele pământeşti vor fi mântuiţi. Apoi â adăugat:
mie mi se pare incorect. Ce credeţi despre aceasta, părinte Nectarie?
doi tâlhari au atârnat pe cruce alături de Mântuitorul, dar în rai a intrat doar unul! a răspuns scurt părintele Nectarie.
ah, ce adevăr! Cum de nu mi-a trecut prin minte să-i răspund în felul acesta Kaşkinei? a exclamat ea.
Iar eu mi-am zis: „De aceea nu ţi-a trecut prin minte: tu, maică, nu eşti părintele Nectarie…”.
Au mai stat un timp musafirii noştri şi curând au plecat, iar noi, eu şi soţia, ne-am îmbrăcat şi am plecat să ne plimbăm pe lângă scumpele morminte ale stareţilor şi prin minunata pădure a mănăstirii. Era destul de târziu. Soarele cobora spre asfinţit, cerul era acoperit de nori întunecaţi; undeva, la apus, erau străpunşi de razele strălucitoare, de rămas bun, ale soarelui. Era destul de frig şi vântul bătea cu putere… De la mormintele marilor stareţi am plecat spre schit.
Deodată, soarele a lovit de sub nori cu razele sale piezişe partea de sus a caselor arhimandritului, a cancelariei şi a
276
chiliilor. A început să joace pe acoperişuri o lumină intensă de culoare roşie, înfocată, ca zmeura, încât ne-am oprit fermecaţi în faţa culorilor minunate, care nu se găsesc pe nicio paletă de culori. Dar când am ieşit din curte şi ne-am întors încă o dată să privim mănăstirea, am oftat de mirare: acoperişul arhimandritului, cu partea expusă la soare ardea precum un cărbune aprins. Această privelişte părea, în acelaşi timp, neuitat de frumoasă, dar şi lugubră…
Dar ce se întâmpla, în acest timp, în pădurea care învăluia cărăruia schitului, nu se poate povesti, nici cu pana descrie. Pădurea ardea! Fiecare copac era pătruns de foc, aşa cum arde incandescent o bucată de fier scoasă din vatră cu cleştele fierarului. Copacii nu reflectau razele însângerate ale asfinţitului, ci erau luminaţi de focul lor lăuntric. Era un incendiu fără fum, fără trosnetele şi zgomotele unui incendiu de pădure. Cât de frumos şi cât de îngrozitor era totul, că nici nu-ţi puteai lua ochii de la acest tablou….
Oare nu ameninţă cerul cu un foc duhovnicesc scumpul nostru aşezământ? Nu se pregăteşte oare un foc ceresc, care să se reverse de sus asupra lumii în marea ei apostazie? Nu de aceea oare, în sărmana mea inimă s-a făcut atât de lugubru? Cum să ştii?!….
8 martie
„Nicola podcopai”131
I-am dus arhimandritului chiria pentru locuinţă şi am mai stat la el ca să discutăm despre unele probleme de viaţă. Părintele nostru nu priveşte cu bucurie ceea ce se întâmplă dincolo de ograda mănăstirii. I-am povestit istoria zguduitoare a lui Alexandru Gadalov, comunicată mie de Elena Andreevna.
131 Podcopati = a săpa pe dedesubt (n. tr.).
277
ei, ce spuneţi, părinte, despre minunea Sfântului Ierarh Nicolae cu Gadalov? l-am întrebat eu?
dar dumneavoastră vă este cunoscută povestea cu icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ierarh Nicolae de la Moscova, care se găseşte în biserica numită „Nicola podcopai”?
nu am auzit despre aceasta.
atunci ascultaţi! Nu ştiu în ce loc din Moscova se găseşte această icoană, dar ştiu bine că poartă această denumire. În parohia acelei biserici unde se află icoana, trăia un negustor bogat. Era un om cinstit şi profund credincios, ca majoritatea oamenilor ortodocşi ruşi ai acelor vremuri. Avea o evlavie deosebită faţă de Sfântul Ierarh Nicolae, a cărui icoană de la parohie o cinstea în mod deosebit, slujea des înaintea ei molebenuri şi se ruga cu sârg şi dragoste. S-a întâmplat ca acesta să fie atras într-o mare afacere, în care partenerii săi l-au înşelat. A rămas lipsit de avere, ba i-a mai încurcat şi pe alţii, care erau încredinţaţi de cinstea lui. Situaţia sa era disperată. Şi atunci negustorul şi-a întărit rugăciunea faţă de Sfântul Ierarh Nicolae, se ruga zi şi noapte cerându-i ajutorul. Rugându-se odată, înainte de somn, cu mare credinţă şi cu lacrimi îmbelşugate, fiind într-un somn uşor, negustorul l-a văzut în faţa lui pe marele Ierarh al lui Dumnezeu, care i-a spus: „Nu mai plânge, te voi scoate din necaz. Mergi şi scoate îmbrăcămintea de pe icoana mea şi vinde-o. Ce vei primi, să dai înapoi. Dar cum te vei îmbogăţi şi vei achita datoriile, să faci icoanei mele o îmbrăcăminte nouă, dar care să fie la fel cu cea veche”. Îmbrăcămintea acelei icoane era tare bogată: din aur, toată presărată cu briliante şi alte pietre preţioase.
Cum aş putea face aşa ceva, când icoana este în biserică?! Cine mi-ar permite aceasta?
îţi permit eu a răspuns Ierarhul eu sunt stăpânul ei, iar tu ascultă ce îţi spun eu. Iată, vine noaptea. Mergi în
278
curtea bisericii, sapă sub peretele ei şi pe acolo intră şi ia îmbrăcămintea.
dar acesta este un sacrilegiu! a replicat negustorul.
îţi spun doar că eu sunt stăpânul! i-a răspuns Ierarhul şi s-a făcut nevăzut.
Negustorul s-a trezit înecat în lacrimi de umilinţă şi de mulţumire.
A venit următoarea noapte. Negustorul s-a rugat lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae, a luat un târnăcop, o lopată şi s-a dus să ia îmbrăcămintea icoanei. A adus-o acasă, a scos pietrele preţioase, aurul l-a topit a făcut totul după cum a binecuvântat Ierarhul. Negustorul a primit atunci bani foarte mulţi pe vânzarea îmbrăcămintei, s-a întors la treburile sale şi s-a îmbogăţit mai mult ca înainte. Când a venit timpul să împlinească porunca Ierarhului, aceea de a face o nouă îmbrăcăminte la icoana sa, atunci s-a dus la preotul paroh şi i-a spus:
vreau să-i fiu de folos Sfântului Ierarh Nicolae: binecuvântaţi să fac o nouă îmbrăcăminte la icoana sa.
te-ai gândit la un lucru bun robul lui Dumnezeu, dar pe icoana sa este o îmbrăcăminte fără de preţ.
Sfântul făcuse minunea că, deşi îmbrăcămintea nu mai era de multă vreme pe icoana sa, toţi o vedeau, nimănui nu-i trecea prin minte că ea fusese luată şi vândută…
ştiu părinte că nu are preţ, dar aceasta este râvna mea: vreau să înfrumuseţez icoana ierarhului cu o îmbrăcăminte nouă, dar care prin înfăţişarea ei să nu se deosebească de cea veche.
A văzut părintele că nu îl poate convinge, iar ofranda sa era foarte bogată. Atunci i-a zis:
fă cum vrei: Dumnezeu te binecuvântează.
Negustorul a făcut o îmbrăcăminte întrutotul asemănătoare cu cea veche. Toţi enoriaşii se minunau împreună cu părintele lor de această ofrandă prea bogată. Când a venit timpul să îmbrace icoana, au slujit o Liturghie solemnă, cu
279
biserica plină de închinători. După Liturghie, înainte de slujirea molebenului pentru Sfântul Ierarh, s-a început punerea îmbrăcămintei pe icoană, moment în care enoriaşii se miră şi mai mult: noua îmbrăcăminte este pusă peste cea veche….
„Măcar dacă ar scoate-o pe cea veche!” s-a răspândit un murmur uşor printre închinători…
Au pus noua îmbrăcăminte peste cea veche de parcă au cusut-o… Ar fi vrut să înceapă molebenul, dar donatorul i-a oprit. A venit în faţă, a făcut trei închinăciuni înaintea Ierarhului, s-a întors spre popor şi a început să vorbească despre necazurile sale, cum i s-a arătat Marele Ierarh şi marea minune pe care a făcut-o. În biserică s-a iscat rumoare: oamenii erau înclinaţi să nu creadă, pentru că toţi au văzut cum îmbrăcămintea nouă a fost pusă peste cea veche. Nu cumva a căpiat negustorul? Atunci negustorul i-a spus meşterului care făcuse îmbrăcămintea cea nouă:
scoate îmbrăcămintea!
A scos-o şi toată lumea a văzut că sub ea nu se mai afla altă îmbrăcăminte. Ce s-a întâmplat după aceea cu oamenii este imposibil de povestit…
Iată, de atunci acea biserică de parohie se numeşte «Nicola podcopai»”.
Astfel şi-a încheiat povestirea sa părintele arhimandrit Xenofont, arătându-mi ce minuni se făceau nu demult, în Rusia Pravoslavnică!
Am venit acasă şi am povestit cele auzite de la părintele arhimandrit, iar Lialia zice:
şi la noi, în Tambov, s-a întâmplat o minune asemănătoare, cu Sfântul Ierarh Nicolae şi cu un cizmar sărăcit: acestuia i s-a arătat sfântul şi, de asemenea, i-a poruncit să scoată îmbrăcămintea preţioasă de pe icoana bisericii, iar când se va îmbogăţi să facă una nouă, asemănătoare.
Ce înduioşător, ce mişcător şi cât de creştineşte! Sfântul lui Dumnezeu îşi scoate îmbrăcămintea pentru a o da unui sărac.
280
Socialismul este desăvârşirea moralei creştine ne sugerează înţelepţii veacului acestuia: nu este altceva decât ultimul cuvânt contemporan, final şi desăvârşit. Socialismul spun creştinii învaţă să iei averea de la aproapele; creştinismul să o dai pe a ta. Se aseamănă!….
Mai bine încearcă să iei de la credinciosul ortodox credinţa prea plină de minunile iubirii, nădejdea lui nemuritoare!
9 martie
Aşteptarea apropierii înfricoşătoarei Judecăţi. Congresul rabinilor. Bancherul Schif şi „duşmanul neamului omenesc”
Astăzi am primit o scrisoare de la un preot al lui Dumnezeu, care scrie:
„…Un gând straşnic îmi tulbură mintea, că semnele apropiatei veniri a Mântuitorului şi a înfricoşatei Sale Judecăţi deja se descoperă. Aceste cutremure, aceste inundaţii de la Paris132 toate aceste fenomene uimitoare ne obligă să medităm profund că ele au fost prezise de cuvântul lui Dumnezeu. Şi Scriptura se împlineşte, că în ultimele zile vor fi minuni şi semne pe pământ, sânge şi foc şi fumegare de fum (Fapte 2,19). Semne pe pământ deja vedem, dar se arată şi pe cer133.
Această cometă care s-a arătat în Apus şi care a stârnit atâtea interpretări, care străluceşte puternic şi dispare cu rapiditate, nu este oare un vestitor al apariţiei în lume a lui antihrist sau a proorocului său, asemenea stelei care a apărut în Răsărit şi a fost vestitoarea Naşterii Mântuitorului
132 Cunoscutele inundaţii din iarna anilor 1909-1910.
133 Cometa Galeia.
281
Hristos? Istoria omenirii aduce atâtea argumente că fenomenele cereşti au fost semne pentru cei de pe pământ.
Ne alarmează această tendinţă generală spre unitate: congrese internaţionale sau esperanto limbă internaţională. Nu ne duc toate acestea la gândul că omenirea este aproape de unirea într-o unică familie statală, deocamdată fără confesionalitate, dar apoi cu o nouă şi unică religie şi… cu un nou «dumnezeu»? Piedestalul tronului şi al altarului acestui nou împărat s-a înălţat deja prin închinarea generală înaintea viţelului din aur topit. Nu vor întârzia să apară şi «cei ce vor şedea». Şi astfel, ceea ce mai înainte părea un lucru straniu, că antihrist trebuie să provină din sânul poporului evreiesc şi să fie stăpânul întregii lumi (nu mă împăcasem cu acest gând), acum este evident că viaţa tuturor popoarelor este prinsă în aceleaşi iţe evreieşti, care se strâng tot mai mult şi mai mult într-un ştreang comun, mortal. Văd şi simt că nu mai rămâne multă vreme ca să se împlinească tot ceea ce s-a prezis din veac”.
Aşa scrie preotul lui Dumnezeu Cel Preaînalt. Trebuie oare să subliniem că această idee se regăseşte în ideile întregii lumi creştine, care crede sincer şi adevărat?!
La Petersburg, directorul Haruzin de la departamentul problemelor duhovniceşti a deschis congresul rabinilor evrei din toată Rusia.
în S.U.A. bancherul Schif, care a finanţat Japonia în războiul ei cu Rusia, ameninţă din nou Rusia cu un „groaznic” război, aceasta fiind „duşmanul neamului omenesc”.
Are dreptate acest rege al finanţelor: Rusia este cu adevărat duşmanul neamului omenesc, dacă ar fi să ne oprim la punctul de vedere al moralei Talmudului, după care doar evreii sunt oameni, iar toţi ceilalţi sunt vite cu feţe omeneşti, predestinaţi să fie sclavii „prinţilor lumii”, evreilor. Deocamdată Rusia este ortodoxă, ea nu îşi înclină capul sub talpa lui Schif şi a companiei. Cum să nu denumească un evreu Rusia „duşmanul neamului omenesc”?!
282
Toate acestea sunt semne, dar cine să le cerceteze, cine să le aibă grija?!
10 martie
Fericitul Nichituşka
Dintr-o mănăstire de femei, îmi scrie o roabă a lui Dumnezeu:
Scuzaţi-mă! Poate vă deranjez, dar eu însămi nu ştiu de ce şi pentru ce doresc să vă povestesc despre o dragoste duhovnicească tăinuită: cu Nichituşka cel sărman. Sufletul mi se umple de lacrimi când mă gândesc la dânsul şi nu cred să fiu în stare a reda cele dorite astfel încât să înţelegeţi cu toată claritatea chipul duhovnicesc al acestui om.
îl ştim pe Nichituşka de multă vreme, cu toate că el vine la noi la mănăstire foarte rar (nu mai mult de două ori pe an). Ţăranii vorbesc despre dânsul că mai înainte era «deştept» şi bogat. Cândva făcea comerţ la Tuia, dar s-a întâmplat ceva cu dânsul şi s-a schimbat radical: şi-a vândut toată averea, s-a făcut «prost» şi s-a dus să cerşească. Se poate ca mii de oameni printre care se mişcă Nichituşka să îl considere cel mai obişnuit sărac, dar eu şi întreaga noastră obşte credem că este un mare om al lui Dumnezeu, care deja s-a prefăcut într-un înger. Este imposibil să-ţi aminteşti de dânsul fără o anumită tulburare, este imposibil să nu-l iubeşti cu iubirea fără margini a lui Hristos. Aş vrea să-l iubesc aşa cum nu l-a iubit pe pământ nicio inimă omenească şi cum iubesc doar puterile îngereşti ale cerului.
Nichituşka al nostru este destul de înalt, slăbuţ, cu umeri largi, părul tuns, cărunt. Faţa lui este murdară întotdeauna, dar pe ea lucesc nişte ochi minunaţi, limpezi, albaştri de culoarea celui mai curat cer primăvăratic. Nichituşka se
283
îmbracă întotdeauna vara şi iarna cu aceeaşi îmbrăcăminte proastă şi cu opinci. După faţă, are vreo 60 de ani. Merg zvonuri că, uneori, îşi scoate din corp bucăţi de carne, dar că aceste locuri afectate se vindecă în chip neobişnuit; uneori se murdăreşte cu minereu sau cu glod, atrăgând asupra sa tot felul de batjocuri ale copiilor neîndurători de prin sate. Dacă aţi şti ce smerenie nespusă, de aur, desăvârşită are acest sărac! Când vine la noi, în mănăstire, sărută pragurile, duşumelele, pereţii, pietrele, bălţile; uneori face cruce cu limba pe duşumeaua bisericii… Nichituşka vorbeşte foarte puţin şi nu întotdeauna pe înţeles.
Odată, una dintre monahiile noastre, fiind bolnavă, l-a chemat în chilie. Spre uimirea tuturor, s-a supus şi a venit. Monahia i-a cerut sfintele lui rugăciuni. În aceeaşi clipă s-a aşezat în faţa icoanelor să se roage, doar că în loc de rugăciuni, cu o repezeală de nedescris, a început să înşire perechi de păsări şi de animale: porumbelul şi porumbiţa, cocoşul şi găina, lupul şi lupoaica ş.a. Credem că el s-a speriat pentru că ea l-ar fi luat drept sfânt cerându-i rugăciunile, şi atunci s-a grăbit să se dea drept nebun. Dar poate să fie şi altceva… Cine poate să-i înţeleagă pe aceşti robi ai lui Dumnezeu?! Dar acea monahie nu s-a smintit de comportarea stranie şi a rămas cu credinţa ei tare în sfinţenia lui….
S-a întâmplat odată, ieşind din biserică, să-l văd lângă uşă: avea în mână o ceşcuţă veche de lemn, cu o cureluşă. M-am bucurat de venirea lui, de faţa lui blândă, copilărească şi, sărutând caftanul său ponosit, m-am gândit: «Iată, el este sfânt!». Nichituşka, abia şoptit, mi-a răspuns la gândurile mele: «Toţi sunt sfinţi, toţi sunt sfinţi!»
Dintr-o teamă evlavioasă faţă de dânsul, simţindu-mi păcătoşenia, nu l-am tulburat niciodată prin cuvinte şi mă îndepărtam repejor pentru ca, prin atenţia faţă de dânsul, să nu îl alung din mănăstire, deoarece dacă îi dădeai măcar puţină atenţie, imediat se depărta cu iuţeala unei rândunici speriate.
284
în prima zi a Postului Mare, Nichituşka era la noi. Am ieşit de la vecernie şi m-am întâlnit cu dânsul lângă pridvor. A căzut înaintea mea, s-a atins cu capul de pământul îngheţat, a cerut binecuvântare şi, tăcând, mi-a sărutat mâinile cu putere. Inima mea socoteşte fericite acele clipe când stăteam în faţa lui.
«Eu mă supun întotdeauna la binecuvântarea dumneavoastră» spunea el cu o lumină clară în ochi şi cu un zâmbet de copil. Şi ce simţăminte înduioşătoare şi fericite fremătau în sufletul meu.
Uneori plâng îndelung în colţişorul meu, gândindu-mă la dânsul: unde o să mori, dragul meu, neînţeles de nimeni, străin pentru toţi, dar întipărit în mintea mea? Cine te va îngropa? Cine, venind să-şi ia adio, îţi va săruta mâinile murdare şi sfinte, spălându-le cu lacrimi? Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Cred că în glodul acelei cărări unde va muri acest pribeag al lui Dumnezeu, acest om care s-a răstignit pe sine atât de crud, Tu vei trimite o ceată întreagă a sfinţilor Tăi îngeri şi ei vor duce sufletul său înmiresmat în acea măreaţă lumină, pe care noi nu o vom vedea niciodată! Acolo, Doamne, primeşte rugăciunile sale pentru noi păcătoşii!”
Scrisoarea se încheia cu aceste cuvinte minunate:
„încă o dată vă cer iertare! Vă interesează oare Nichituşka al nostru şi dragostea mea faţă de dânsul? Cred că puţin, dar scriindu-vă despre dânsul, am simţit o uşurare în suflet, se poate ca şi dumneavoastră să-l fi îndrăgit în lipsă!…
Ce fel de suflete şi inimi tăinuite mai sunt încă, Doamne! Câtă bogăţie nemăsurată de iubire, de smerenie şi de toată milostivirea!
285
14 martie
Sfârşitul monahului Teodosie. Caieţelul său. Un semn în apa de Bobotează
Zilele trecute s-a sfârşit părintele Teodosie, un monah în mantie. Fusese dirijor la Liturghia de dimineaţă. Cu o săptămână înainte de sfârşitul său a fost tuns în schimă. A fost un monah cu o viaţă bună şi atentă, iar după noţiunile noastre mireneşti un om inteligent. Era din neam de negustori şi nu bătrân cu vârsta: avea vreo 55 de ani. Se pare că a murit din cauza unei boli cronice de inimă. A suferit multe necazuri şi chiar a plecat, într-un rând, de la Optina, dar s-a întors şi şi-a trăit cu bine viaţa sa de monah. Înainte de sfârşit, s-a împărtăşit în fiecare zi cu Sfintele lui Hristos Taine.
Unul dintre monahii apropiaţi de adormitul părinte Teodosie mi-a adus azi un caieţel rămas de la dânsul şi am găsit următoarea însemnare făcută de el:
„în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Eu, mult păcătosul Teodor (numele său înainte de mantie), rob nevrednic al Domnului şi Dumnezeului meu Iisus Hristos, ascultător rasofor al sfintei Sihăstrii de la Optina, scriu aceste rânduri nu dintr-o oarecare născocire sau minciună, ci scriu adevărul adevărat şi nemincinos. Să fie această povestire pentru dumneavoastră, părinţii şi fraţii mei, nu spre sminteală, ci pentru folosul sufletului.
Anul 1863, luna decembrie, ziua 16. Domnul m-a vizitat cu o boală. M-am îmbolnăvit groaznic de pneumonie. M-a tratat părintele Dimitrie, doctorul Sihăstriei Optina. Pe data de 18 decembrie am slăbit foarte mult. În acest timp m-a vizitat părintele ieromonah Varlaam, a venit şi părintele doctor Dimitrie, care m-a întrebat de sănătate şi a început să-mi
286
ude capul cu chefir. Am simţit o slăbiciune în toate mădularele, într-o clipă sângele mi s-a răcit cu desăvârşire şi am rămas înţepenit. Atunci am auzit pe cineva spunând: «Nu te teme, nu te speria de nimic!»
în acest timp am auzit un zgomot grozav şi de neînţeles, ca şi cum o mulţime de caleşti ar fi mers pe un drum pietruit şi cineva m-a lovit peste cap cu o unealtă atât de puternic, încât până şi acoperişul chiliei mele a zburat. Şi am văzut trupul meu ca o haină aruncată în sus. Atunci m-au luat pe mâini doi monahi, unul era părintele Varlaam, iar celălalt un necunoscut; amândoi erau în mantii. Ei m-au ridicat în văzduh şi, timp îndelungat, am fost purtaţi spre înălţime. Pe această cale a văzduhului nu am văzut nimic, din toate părţile se auzea un zgomot înfricoşător. Nu am putut să-l definesc sau să-l compar cu ceva pământesc, dar sufletul meu fremăta. Şi când am ajuns, se părea, la hotarul cerului, aici ne-a acoperit o lumină neobişnuit de strălucitoare, parcă era o rază a unui soare grozav de luminos, infinit mai strălucitor decât soarele nostru. Toate s-au petrecut într-o clipă. Şi am început să coborâm. Dar acea minunată strălucire mi s-a întipărit atât de puternic în suflet încât, datorită extazului, pe drumul de întoarcere, nu am putut să spun decât atât: «Slavă Ţie, Doamne! îţi mulţumesc, Doamne! Nu văd nimic rău pentru mine».
Şi iarăşi ne-am coborât prin văzduh la chilia mea. Atunci am văzut că deasupra chiliei mele stăteau în văzduh un bărbat şi o femeie, dar feţele lor nu le-am recunoscut. Când ne-am coborât în chilie, am văzut că în mijlocul ei, pe podea, era un sicriu şi în sicriu trupul meu. La marginile sicriului erau doi monahi. Unul dintre ei a zis: «Ce trebuie să facem noi acum?» Femeia văzută de mine a răspuns: «El să se întoarcă, dar lăsaţi-i boala: să-L preaslăvească pe Dumnezeu, aşa cum El l-a preaslăvit».
în timpul acesta mă uitam în partea de Nord-Vest şi am văzut o surpare de pământ şi de acolo veneau flăcări şi
287
un fum îngrozitor. De frică, m-am trezit şi m-am văzut stând în pat, iar lângă mine nu era nimeni.
Doar Dumnezeu ştie dacă în timpul acesta sufletul meu era în trupul păcătos sau lucrul acesta mi s-a părut a fi în somn, dar v-am spus cum a fost şi ce am văzut de la început şi până la sfârşit, iar acesta este adevărul adevărat.
Vă rog pe dumneavoastră, părinţi şi fraţi, rugaţi-vă la Domnul Dumnezeu pentru mine mult păcătosul, să mă miluiască. Păcătosul dumneavoastră confrate,
Teodor Şirnin.”
Părintele Teodosie s-a sfârşit pe data de 9 sau 10 martie. Vedenia sa a preînchipuit viaţa sa ulterioară şi sfârşitul său: boala lui a fost o nedespărţită tovarăşă de drum în toate zilele vieţii sale şi toată viaţa L-a slăvit într-adevăr pe Dumnezeu. Ni s-a părut cu totul minunat sfârşitul vedeniei sale: surpare de pământ, fum şi flăcări. Nu a venit oare sfârşitul vieţii pământeşti a părintelui Teodosie, în acele zile care, în cartea vieţii, sunt destinate să devină zilele celui de-al cincilea înger al Apocalipsei, când „a deschis fântâna adâncului şi fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui cuptor mare, iar soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii?” (Apoc. 9,2). Contemporaneitatea este asemănătoare cu acest tablou.
288
în acelaşi caieţel, părintele Teodosie a scris cu mâna sa următoarele:
„Un comisar de poliţie, de gradul II, din Judeţul Gorbatovsk, Gubernia Nijegorodsk, a primit de la un uriadnic134 un raport şi o scrisoare trimise acestuia de starostele135 bisericii din satul Epifanova, Judeţul Gorbatovsk. În scrisoare a relatat următoarele:
«Prin această scrisoare am cinstea să vă rog să veniţi la noi, în satul Epifanova, pe data de 21 mai anul curent, Duminică, la Liturghie, deoarece la noi se va sfinţi izvorul care se găseşte lângă un paraclis, unde este şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de Tihvinsk. La izvor s-au săvârşit minuni de care nimeni nu a mai auzit. Acest izvor a îngheţat pentru prima dată la sfârşitul lunii martie. Pe data de 15 mai oamenii au încercat să spargă gheaţa, dar nu au reuşit. Apoi au început să o rupă în bucăţi. În această gheaţă s-au arătat minuni, şi ce de minuni! S-a găsit imaginea bisericii noastre, policandrul bisericii, chipul Domnului Iisus Hristos în temniţă, chipul Maicii Domnului, clopote şi cruci deasupra lor. Vă rog să veniţi fără niciun fel de amânare. Starostele bisericii, Ivan Savin.»
Pe data de 24 mai, comisarul de poliţie, de rangul II, a întocmit în satul Epifanova un proces-verbal cu următorul conţinut:
«în apropiere de satul Epifanova, la aproape o verstă de acesta, se află un paraclis de lemn, în care este amenajată o fântână deasupra unui izvor. Acest izvor a atras dintotdeauna nu numai pe locuitorii satelor din împrejurimi, dar şi oameni din sate îndepărtate. Luau apă de aici şi o socoteau
134 Grad inferior de poliţie rurală în Rusia (n. tr.).
135 Asemenea cu epitropul bisericesc (n. tr.).
289
vindecătoare. Nimeni nu îşi aminteşte ca acest izvor să fi îngheţat vreodată. Când acesta a îngheţat, oamenii au fost foarte uimiţi şi s-au adresat preotului locului, părintelui Mihail Studeneţki cu rugămintea să facă rugăciuni, pe care le-a săvârşit pe data de 8 mai. Cu toate acestea, nu a apărut apă.
Pe data de 16 mai, oamenii au început să sape pământul în paraclis, pentru a scoate bazinul fântânii. Pământul era atât de îngheţat încât cu greu ceda la topor. Pe 17 mai, bazinul a fost scos împreună cu o bucată de gheaţă şi tot atunci a apărut şi apa. Apoi au început să scoată din bazin gheaţa şi să o arunce într-o parte. Savin, un ţăran din Epifanova a observat că gheaţa era neobişnuit de luminoasă, a ridicat o bucată de gheaţă cu dimensiunea de 1 arşin136 şi jumătate şi a observat pe ea înfăţişarea policandrului bisericii, a câtorva sfeşnice şi candele. Acestea s-au ivit în miezul gheţii, parcă făcute din argint. Savin a arătat gheaţa altora şi toţi au văzut aceleaşi reprezentări. După aceasta, au ridicat alte bucăţi de gheaţă şi în ele au găsit felurite reprezentări, în unele se observau cu claritate nişte clopotniţe şi, separat, un clopot cu o cruce deasupra; în altele s-au găsit chipul lui Iisus Hristos în temniţă, Maica Domnului înaintea căreia stă în genunchi un om care se roagă. Toate aceste reprezentări erau făcute, parcă, din argint. Ele dispăreau pe măsură ce gheaţa se topea, dar totuşi s-au putut observa timp de vreo trei zile, până când gheaţa s-a topit cu desăvârşire.
Zvonul despre acest fenomen suprafiresc s-a răspândit aşa de repede, încât în trei zile au venit să vadă această gheaţă mii de oameni. Până la topirea lor, acestea s-au aflat la părintele Studeneţki, care a şi confirmat cele expuse în actul de faţă, scris odată cu cercetarea şi indicarea martorilor oculari şi a fost semnat de preotul Mihail Studeneţki, de starostele bisericesc Ivan Savin şi de mulţi ţărani. Mii de oameni
136 Veche unitate de măsură pentru lungime, egală cu 0,711 m.
290
continuă să vină la izvor, iar pe data de 21 mai au venit mai mult de 5000 de oameni».”
Acesta este actul de cercetare al comisarului de poliţie, a cărui copie a fost găsită de mine în caieţelul părintelui Teodosie. într-o parte este un post-scriptum al părintelui Teodosie: „Lucrurile acestea s-au petrecut în luna mai, anul 1900”. Am citit acestea casnicilor mei într-o seară, iar Lialia a zis:
vă amintiţi cum a îngheţat apa de Bobotează anul acesta, în sticla mea?
Mi-am amintit: apa a îngheţat doar înăuntru, iar pe marginile sticlei a rămas dezgheţată, iar partea îngheţată avea aspect de brad.
apoi apa s-a dezgheţat a continuat Lialia şi a îngheţat din nou, dar nu ca mai înainte, ci cu aspectul unui peşte cu coada în sus. Totul semăna cu un peşte, se vedeau chiar şi solzişorii. Cei de la bucătărie au văzut totul şi s-au minunat.
I-am explicat Lialiei că sub chipul peştelui, primii creştini îl înfăţişau pe însuşi Iisus Hristos, deoarece cuvântul grecesc ixOuţ, cu cinci litere, configurează cele cinci litere începătoare ale numelui Domnului: i irom; iisus X xpitTxoţ hristos 0-0 (0)£ou al lui Dumnezeu u-Yioţ-Fiu q zoTTp mântuitorul Lialia a oftat când i-am explicat aceasta.
Iată ce minuni se găsesc în ascunzişurile credinţei noastre. O, ce minunată este credinţa noastră!
291
17 Martie
Boala părintelui Nectarie. Vedenia sa.
Un scenariu înduioşător şi dialogul dintre stareţi.
Vechea şi noua Rusie
Astăzi am fost la spitalul de la Optina ca să-l vizităm pe prietenul nostru bolnav, pe părintele Nectarie. Este deja a patra zi de când l-au adus din schit şi l-au instalat în acea chilie unde s-a sfârşit părintele Teodosie. Spre marea noastră bucurie, l-am găsit pe cale de a se însănătoşi. Părintele Nectarie m-a întâmpinat cu înştiinţarea că toată noaptea l-a tulburat un vis îngrozitor, pe care l-a văzut cu neobişnuită claritate.
dar ce aţi văzut? l-am întrebat cu un vădit interes, cunoscând înălţimea duhovnicească a părintelui nostru.
am văzut revoluţia din Rusia, o răscoală îngrozitoare.
Povestirea a fost întreruptă de un monah felcer de la spital, care a venit să ia temperatura bolnavului. Spre marea mea bucurie, temperatura era deja normală.
După plecarea felcerului am avut ocazia să fiu martorul unei scene înduioşătoare şi de neuitat. Nu am reuşit să reînnodăm povestirea pentru că a intrat, rugându-se, unul dintre cei mai respectaţi stareţi de la Optina, care trăia la spital, fiind la pensie. Stareţul avea în mână ceva de mâncare, un fel de „mângâiere” pentru cel bolnav… După o salutare reciprocă, stareţul a deschis mâna şi în palmă avea, pe o hârtiuţă curată, trei figurine din marmeladă. Acesta, cu un zâmbet incomparabil pe faţa sa luminoasă şi copilărească, a început să ia, una după alta, figurinele şi să le dea prietenului nostru, zicând:
292
iată, sunt pentru dumneavoastră, părinte Nectarie, după cum vedeţi, aceste opincuţe. Iertaţi că nu am reuşit să scutur zăpada de pe tălpi.
Iar zăpada de pe opincuţele de marmeladă erau câteva firicele de zahăr…
iar aici, a continuat stareţul în acelaşi duh, câteva frăguţe în mijlocul iernii…
Şi „frăguţele”, tot la fel, au trecut din mâinile sale în mâinile părintelui Nectarie.
iar aici, scuzaţi, doar o bucăţică de portocală…
Amândoi stareţii au început să râdă cu un râset îngeresc de copilăros, astfel încât ochii mei s-au umplut de lacrimi.
Părintele Nectarie a primit aceste bogate daruri, le-a aşezat cu grijă pe măsuţa de lângă pat şi a zis:
opincuţele dumneavoastră, părintele meu, să vedeţi de ce mi-au amintit! Marele împărat Petru, după cum ştiţi, ca să priceapă cu mintea şi cu experienţa proprie, a ajuns să fie dulgher, tâmplar, a lucrat şi la fierărie. A ajuns, în sfârşit, şi la opinci: s-a gândit să încerce să le împletească. Şi a început să le mocoşească, a împletit ce a împletit, dar în final le-a aruncat grăind nemulţumit: „Degeaba, mult de lucru, dar fără câştig“ iată, părintele meu, am vrut să împletesc pentru împărat nişte opinci, dar cum nu este un lucru împărătesc, a trebuit să le arunc.
Şi din nou, cei doi stareţi au râs până la lacrimi. Şi în timp ce râdeau, doar părintele dăruitor a reuşit să zică:
doar părintele Nectarie! Da, este un născocitor! Şi de unde, dar, le ştie pe toate?!
Iar mie lacrimile îmi curgeau pic, pic! Trebuie să ştiu cum să preţuiesc la justa valoare profunzimea smereniei şi a raţiunii duhovniceşti a acestor nevinovate glume, a acestui râs naiv, a acestei curăţii evanghelice a inimii, a acestei copilării a duhului în trupul îngerilor, care văd încă de pe acum faţa Tatălui Ceresc… Iată vechea şi măreaţa Rusie!
Nu pricepe şi nu preţuieşte
293
privirea mândră a străinului Ce anume străbate şi luminează tainic Frumuseţea ta smerită….
19 martie. Sunt puţini cei ce pricep. Amănunte ale vedeniei lui Nectarie
Ieri s-a împlinit un an de când s-a sfârşit schiegumenul Marcu. Înainte de sfârşitul său, am reuşit să am cu el o convorbire referitoare la evenimentele şi semnele vremurilor. Marele stareţ mi-a zis:
cât de puţini sunt cei care le pricep cu adevărat!
Cred că în anul ce a trecut s-au rărit tot mai mult rândurile „celor ce pricep”, nu numai în lume, ci chiar în sfintele mănăstiri.
Părintele Nectarie încă mai stă în spital. Astăzi am fost iarăşi să-l văd. L-am întrebat despre vedenia sa.
a durat aproape toată noaptea, mi-a spus părintele. Este imposibil să o povestesc cu toate amănuntele. Iată principalul: am văzut o câmpie imensă pe care se desfăşura o bătălie îngrozitoare între hoarde nenumărate de apostaţi şi o oaste mică de creştini. Toţi aceşti apostaţi erau excelent înarmaţi şi luptau după toate regulile ştiinţei războiului, iar creştinii erau dezarmaţi, cel puţin eu nu am văzut niciun fel de arme la dânşii. Şi deja se prevedea, spre îngrozirea mea,
294
deznodământul acestei lupte inegale: urma să vină momentul biruinţei finale a hoardelor de apostaţi, deoarece nu mai rămăseseră decât foarte puţini credincioşi. Gătiţi de sărbătoare, mulţimile de apostaţi, cu femei şi copii, jubilează şi deja sărbătoresc victoria. Pe neaşteptate, ceata neînsemnată ca număr a creştinilor, printre care se văd şi femei şi copii, atacă pe potrivnicii lor şi ai lui Dumnezeu şi, într-o clipă, toată această câmpie se acoperă cu trupurile hoardelor necreştine şi această nenumărată gloată este nimicită, spre marea mea uimire, fără ajutorul vreunei arme. Şi l-am întrebat pe un oştean creştin care stătea lângă mine: „Cum aţi putut să biruiţi această enormă hoardă?”. „Dumnezeu ne-a ajutat!” Acesta a fost răspunsul. „Dar cu ce, că nu aţi avut niciun fel de armă?…” „Cu ce s-a nimerit”, a răspuns oşteanul. Cu aceasta s-a sfârşit vedenia mea.
Această stranie şi minunată povestire am auzit-o astăzi din gura nemincinoasă şi binecuvântată a preotului lui Dumnezeu, părintele Nectarie, ieromonahul sfintei Sihăstrii Optina. Acest vis l-a avut părintele Nectarie în noaptea de 16 spre 17 martie a acestui an, 1910. Cum am putea pricepe acest vis? înseamnă el oare biruinţa Rusiei Pravoslavnice asupra lumii apostaţilor şi prelungirea bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de pământul păcătos sau este prevestirea biruinţei finale a turmei mici a lui Hristos asupra marii apostazii, când deja va apărea antihrist, „pe care îl va ucide Domnul Iisus cu duhul gurii Sale” şi îl va înlătura cu venirea Sa? Vom trăi, vom vedea, dacă… vom trăi până la capăt. Dar acest vis nu a fost degeaba mângâietor şi într-un sens şi în celălalt.
295
25 martie
Buna Vestire. „ Vrăjmaşul” nu are astâmpăr.
Rezoluţia Preasfinţitului Grigore
După credinţa poporului, astăzi, de Buna Vestire, nici pasărea nu-şi face cuib, aşa este de mare această sărbătoare. Dar vrăjmaşul neamului omenesc nu are astâmpăr nici în această zi. A venit unul dintre prietenii de la Optina şi mi-a povestit cu amar despre o reclamaţie scrisă împotriva avvei arhimandrit de către unul dintre falşii fraţi. Unul dintre bătrânii de la Optina, care fusese de faţă, a amintit o întâmplare asemănătoare petrecută cu restauratorul Sihăstriei Sfântul Tihon, egumenul Moisei, educat şi plecat de la Optina. Vrăjmaşul diavol a ridicat împotriva sa o prigoană prin câţiva fraţi. Aceştia au scris o reclamaţie, pe care au înaintat-o episcopului. Atunci era episcop un iubitor de monahi şi apărător al monahismului autentic, vlădicul Grigore. Acesta i-a chemat pe reclamanţi.
dumneavoastră aţi scris aceste rânduri? i-a întrebat el.
-Noi.
dar cine v-a primit în mănăstire?
egumenul Moisei.
nu l-aţi primit dumneavoastră pe dânsul?
-Nu.
ei, iată rezoluţia mea!
A luat reclamaţia şi a rupt-o în mici bucăţele.
eu, însă, vă spun a continuat dacă vreunul dintre dumneavoastră va mai crâcni, îl voi întoarce la starea lui dintâi şi îl voi duce în acele ţinuturi unde cel rău şi-a înţărcat copiii. Aţi înţeles?
am înţeles.
296
iar acum să vă întoarceţi la mănăstire şi, în sobor, în prezenţa tuturor fraţilor, să vă plecaţi la picioarele egumenului şi să-i cereţi iertare.
După această reclamaţie, vlădicul l-a ridicat pe egumenul Moisei în treapta de arhimandrit. Aşa s-a terminat cazul…. Of, nu mai sunt acele vremuri şi acei oameni!…
Adaos
Necrologul stareţului Varsanufie a fost publicat în jurnalul „Cârmaciul”, nr. 19 din mai 1913. Acest articol a fost găsit după publicarea cărţii Sihăstria Optina şi vremurile ei, unde a apărut o greşeală nedorită. În această carte se spune că slujba înmormântării a fost săvârşită de vlădicul Anastasie. Dar, conform cu necrologul, slujba a săvârşit-o vlădicul Trifon (în lume prinţul Turkestanov), episcop vicar al eparhiei Moscovei.
Dorim nu doar să îndreptăm această greşeală, dar vrem să oferim cititorului posibilitatea să cunoască trăsăturile caracteristice ale stareţului Varsanufie, înfăţişate aici atât de pregnant. A fost conducătorul Sihăstriei Optina, pe când S.A. Nilus scria acolo însemnările sale, Pe malul râului Dumnezeiesc.
297
Arhimandritul Varsanufie Necrolog
Înaintestătătorul Mănăstirii „Arătarea Domnului de la Staro golutvin”, care s-a sfârşit în dimineaţa zilei de 1 aprilie, în lume Pavel Ivanovici Plihankov, făcea parte dintr-o familie nobiliară. Primind educaţie la corpul de cadeţi din Poloţk, a făcut armata pe lângă statul major al regiunii militare Orenburg şi apoi la Kazan.
Spre sfârşitul vieţii renumitului stareţ de la Optina, ieromonahul Ambrozie, Pavel Ivanovici a făcut cunoştinţă cu acesta. Sub influenţa convorbirilor avute cu acesta, el a renăscut cu duhul, şi-a încredinţat mintea sa spre ascultarea credinţei şi a hotărât să se lepede de lume şi să-şi plece voinţa sa întru totul lui Hristos.
Aranjându-şi treburile, el, care deja primise binecuvântarea haricului stareţ pentru călugărie, în decembrie 1891, la vârsta de 49 de ani, având grad de colonel, a venit la Optina pentru a cădea în „braţele tatălui”, dar nu l-a mai găsit pe stareţ în viaţă.
Primind monahismul cu numele Varsanufie, s-a aşezat nu în mănăstirea Optina, ci în Schitul „Sfântul Ioan înaintemergătorul”, care se preaslăvise în toată Rusia cu înaltele virtuţi şi dăruinţe binecuvântate ale nevoitorilor stareţi, adormiţi în Domnul: Leonid, Macarie, Antonie, Ilarion, Ambrozie. Aici, părintele Varsanufie a trăit sub cârmuirea conducătorului schitului, schieromonahul Anatolie, şi a ieromonahului Nectarie, viitorul stareţ. Apoi, fiind hirotonit ieromonah şi înălţat la rang de egumen, el însuşi a fost conducătorul schitului şi stareţ, timp de câţiva ani. Îl ştia toată Rusia.
298
Datorită căilor necunoscute ale Domnului, numit înaintestătător al Mănăstirii Staro golutvin şi ridicat la rang de arhimandrit în primăvara anului trecut, părintele Varsanufie a trăit în noul lui loc de slujire exact un an de la plecarea sa de la Optina. Dar nici aici nu s-a ascuns făclia care lumina şi ardea cu harul lui Hristos, deoarece şi aici se perindau pe la stareţ suflete însetate de viaţa întru Dumnezeu, în căutarea împărăţiei Sale înainte de a dobândi bunurile pământeşti.
Fără să se cruţe pe sine, stareţul Varsanufie, acest rob adevărat al lui Dumnezeu, a slujit cu sârguinţă aproapelui, dar trupul său epuizat din cauza ostenelilor neîntrerupte, a privegherilor şi a postului, nu a rezistat şi sănătatea lui s-a clătinat. Împlinind 71 de ani, stareţul a adormit în Domnul, după o îndelungă suferinţă, luni, pe data de 1 aprilie, la ora 7 şi 7 minute, dimineaţa.
Pe data de 6 aprilie, la slujba sa de înmormântare, preasfinţitul Trifon, episcop de Dimitrov, vicarul eparhiei Moscovei, a rostit un cuvânt de rămas bun, în care vlădicul a amintit de acele vremuri, când stareţul, după ce părăsise serviciul în armată, a petrecut la Schitul Optina o viaţă de ascet. Acolo l-a vizitat vlădicul, în chilia sa sărăcăcioasă, unde se găsea doar un scaun, o masă şi un pat gol de lemn. Părintele Varsanufie şi-a salutat oaspetele cu smerenie, făcând o plecăciune până la pământ, aplecându-şi capul său cărunt înaintea tânărului student ieromonah. Discutând, părintele Varsanufie i-a spus cât de bine îi este şi cât de mult îşi doreşte să nu părăsească înmiresmatul schit de la Optina până la sfârşitul vieţii. Vlădicul a amintit cum în timpul războiului ruso-japonez, stareţul Varsanufie a fost trimis să slujească cele sfinte în armată şi a fost nevoit să părăsească schitul iubit şi să se întoarcă în mediul zgomotos al armatei, pe care îl părăsise cândva. A trecut pe la Mănăstirea „Arătarea Domnului” ca să ceară binecuvântare pentru călătorie de la preasfinţitul, care i-a dăruit icoana Sfântului
299
Mare Mucenic Pantelimon. Atunci părintele Varsanufie i-a spus că îi este groază să meargă, dar că în schit ei se luptă cu duşmani care sunt mai vicleni şi mai răi decât sunt japonezii, cu duşmanii mântuirii noastre. Vlădicul a amintit cum, după 1905, chinuit de greutatea celor trăite, s-a întors la Optina. Aici, în convorbirile cu dânsul, stareţul plin de iubire a găsit sprijin şi mângâiere.
într-o tăcere profundă, toţi ascultau cuvântul vlădicului. Dar când a trecut la amintirea ultimilor ani din viaţa stareţului, hohote de plâns au zguduit biserica. Toţi plângeau, amintindu-şi atât de bine evenimente pe care le-au trăit împreună cu stareţul.
„Eu, ca păstor, a continuat vlădicul ştiu ce înseamnă astfel de stareţi în timpurile noastre. Poveţele sale au fost preţuite pentru faptul că a îmbinat cultura cu înălţimea vieţii monahale. Ca păstor, ştiu toată marea de necazuri şi amaruri în care se chinuiesc oamenii acum, pierzându-şi credinţa în Dumnezeu, ajungând până la sinucidere. Sunt momente când viaţa îşi pierde orice sens, când nu mai ai putere să te lupţi, nu mai este niciun ajutor de nicăieri şi când omul stă în pragul deznădejdii. Atunci apare un stareţ, care îi spune: «Nu te teme, nu eşti singur, sprijină-te de mine!» Te scoate pe drumul cel bun. Şi iată: omul care părea că piere, iese încetişor la drumul cel adevărat, găseşte puteri pentru a lupta, înviază pentru viaţă. Şi mulţi oameni dintre aceştia se găsesc printre noi”.
După slujba ce se face monahilor, sicriul a fost închis şi, în chip solemn, a fost purtat în jurul bisericii şi apoi aşezat într-un vagon special amenajat, tras lângă mănăstire. Lângă sicriu, până seara, s-au slujit panahizi. Vagonul a rămas deschis. Împrejurul sicriului erau preoţi şi cântăreţi.
După ce vagonul a ajuns la Moscova, în dimineaţa zilei de 6 aprilie, s-au slujit iarăşi panahizi. Pe la orele 4 dupăamiaza, vagonul a fost dus la Gara Briansk şi acolo, din nou, s-au slujit panahizi până la plecarea trenului. Admiratorii
300
din Moscova ai stareţului au venit la gară ca să-şi ia rămas bun de la dânsul, formând o masă compactă pe platforma acesteia. Vagonul părea a fi un paraclis. Pe pereţii drapaţi cu material negru se găseau prapori, o jumătate de vagon era ocupată de sicriul acoperit cu un linţoliu aurit şi cu multe flori; dincolo de sicriu se găseau o cruce şi icoana Maicii Domnului şi un sfeşnic mare, cu lumânări aprinse.
în intervalele dintre panahizi, monahii de la Optina împărţeau „orfanilor”, ca ultimă binecuvântare şi mângâiere de la stareţ, flori din coroane, lumânări, tămâie. La orele 10, vagonul funebru a pornit către Sihăstria Optina, pe care stareţul Varsanufie o părăsise exact cu un an în urmă.
A plecat dintre noi… a plecat în linişte spre limanul cel dorit hristos, şi niciodată nu se va şterge amintirea sa din inimile ucenicilor devotaţi şi ale „pacienţilor” duhovniceşti. Fericiţi cei ce mor întru Domnul!
Cuprins
Anul 1909
1 Iulie 5
5 Iulie 5
7 iulie
Proorocul şi fumatul. Stareţii şi fumatul 8
8 iulie
Ziua icoanei Maicii Domnului de Kazan.
Ciudăţeniile Lipocikăi. Fumatul meu şi părintele Bonifatie. „Reevaluarea matematicii”. Ştiinţa în nebunie.
Semnul timpului antihristic. Răsplată de o sută de ori 9
10 iulie
O controversă cu Lipocika.
Moartea unei cursante şi vederea raiului
15
13 iulie
Ispită şi mângâiere. Cuviosul Serafim şi monahiile.
Povăţuirea unui ascultător din schit 18
14 iulie
Vestea sfârşitului duhovnicului meu. Ultima lui scrisoare trimisă mie.
Vestea sfârşitului protoiereului de Valdai 24
19 iulie
Ziua Cuviosului Serafim.
Comportarea ciudată a musafirei noastre. 0 moarte straşnică 26
21 iulie
întoarcerea părinţilor noştri de la congresul monahal. Semnele vremii. Plecarea prietenului nostru 30
23 iulie
Pastorala congresului monahal.
O ştire din Spania. „Contemporanul Kaliostro”.
Predica sfârşitului lumii. Începe pregătirea pentru ceva ce încă nu a mai fost 31
25 iulie
Nici porţile iadului nu vor birui Biserica lui Dumnezeu.
Cuviosul Makarie Jeltovodski şi postul Sfinţilor Apostoli.
Sfârşitul protoiereului de Valdai. „înnoitorii”.
Cât de periculos este să nu împlineşti poruncile stăreţeşti 37
3 august
Răscoala de la Barcelona.
Ferrero este „purtătorul idealului masonic” 40
29 august
Complotul masono-evreiesc. Antihristul care trebuie să vină şi împărăţia diavolului pe pământ. Scopurile masono-evreimii. Slujirea lui satan. Visul neobişnuit al soţiei prietenului meu 45
30 august
Lupta cu viciul fumatului. Părintele Ambrozie despre fumat. Prietenul nostru şi povestirea sa despre Arhiepiscopul Grigore de Kaluga şi despre favoritul său. Munca subterană.
Un general de brigadă despre evreii din armată 52
1 septembrie
Noul an bisericesc.
„Doamne, cât de neînsemnat sunt înaintea Ta!”
Câte comunităţi adevărate au existat?
Prietenul nostru şi pisoiaşul 56
4 septembrie
„Holdele se văd albind…”
O discuţie cu un francez despre „taina fărădelegii” prefecţii din Congo sunt slujitorii satanei 62
5 septembrie
Un vizitator nocturn. Ce a fost şi ce a rămas. Pentru oameni şi moartea este frumoasă 69
6 septembrie
„Curentul de aer”. Nava prinţului puterii aerului.
Esenţa problemei rămâne aceeaşi.
Cele ale lui Menşikov s-au săvârşit.
Biserica din Laodiceea 70
9 septembrie
Slujbele de la Optina.
Demonizaţi de model nou şi vechi. Influenţa Optinei 74
14 septembrie
Privegherea de înălţarea Sfintei Cruci.
Să-mi fie mie după cuvântul Sfântului, îngerul vorbeşte prin gura unui prunc 76
17 septembrie
Ziua onomastică a Liubocikăi.
Ceva din tainele Optinei.
„Fiica” împărătesei Cerului.
Spiritismul şi „rece-călduţul” 79
18 septembrie
încă ceva despre spiritism.
Vechea credincioşie rusească 86
19 septembrie
Cuvânt de la „cel încins de sus”.
Visele părintelui Areta „Pietrele glăsuiesc”
Roadele credinţei în stareţi 93
25 septembrie
Ziua Cuviosului Serghie de Radonej.
Cadoul stareţului Iosif 96
1 octombrie
Ziua Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. „Doi ani” ai părintelui Egor.
„O discuţie despre libertate”.
Falşii prooroci (Menşikov şi Samuşia) 97
5 octombrie
Ziua onomastică a moştenitorului tronului.
Profanatorul pedepsit.
„Rusia sfântă la începutul secolului al XX-lea” 100
20 octombrie
Pomeniri grele. Peştera din pădure.
Pustnicele. Despre faptul că „acolo” se ţine socoteală de toate 102
21 octombrie
Ziua urcării pe tron a suveranului.
Străfundurile criminale 104
22 octombrie
Ziua icoanei Maicii Domnului de Kazan.
Lumea şi credinţa.
Privegherea din ajunul sărbătorii.
„Unul dintre cei vechi” 106
25 octombrie
O presimţire groaznică 112
27 octombrie
Stepan şi Maria. Unchiul Pania 113
30 octombrie
Francezul şi Liubocika.
Spiritismul şi politica. Câte nu se mai săvârşesc! 117
31 octombrie
Unde este răsplata?
Pavel de la Stenino şi visul său. Alarma de noapte.
Cu ce impresii trăiesc copiii noştri 120
1 noiembrie. Duminică.
Tunderile. A venit iarna 125
6 noiembrie
Inima mea este neliniştită.
Veşti din sat. Sfârşitul unei monahii.
Două lumi 125
13 noiembrie
Probleme contemporane 128
17 noiembrie
Legea evreiască de la împrăştierea poporului evreu şi până în zilele noastre.
Continui însemnările din Delassus 136
21 noiembrie
Intrarea în biserică a Preasfmtei Născătoare de Dumnezeu. „Seamănă grâul, părinte Timon!” 141
22 noiembrie
„Intrarea în biserică sparge gheaţa 142
4 decembrie
Nou-adormitul Ioan care a murit îngheţat
7 decembrie
Pelerinul Alexei. Istoria vieţii sale 145
8 decembrie
Vindecarea unei demonizate la Sarov.
Nu vreau să fiu atenian 153
9 decembrie
Alexei, omul lui Dumnezeu. O istorie ciudată.
Ciclonul de la Moscova şi umorul lui Alexei 154
12 decembrie
Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei prietenul nostru Ororile vieţii. Odraslele diavolului şi fiii întunericului 159
23 decembrie
Schimbările bruşte de temperatură 162
24 decembrie
O voce auzită în vis.
O falsă nebună pentru Hristos 163
31 decembrie
încă o voce în vis.
Vedenia unui slujitor în altar, în ajunul Crăciunului, încheiere 163
Anul 1910
1 ianuarie
Privegherea de Anul Nou.
Sărmanul suflet de copil.
Trupul care protestează.
Firele duhovniceşti 167
2 ianuarie
Ziua Cuviosului Serafim. Sâmbătă.
Un copil demonizat în biserică.
O vedenie de după moarte a episcopului Ignatie Briancianinov la Petersburg.
Nu suntem, oare, şi noi demonizaţi? 169
încă o arătare a Sfântului Ignatie Briancianinov 175
5 ianuarie
Ajunul Bobotezei. Liubocika noastră. „Toată suflarea să laude pe Domnul” 179
20 ianuarie
Lava încinsă începe să se verse în „Râul Dumnezeiesc”.
Din articolul profesorului A.I. Vvedenski,
„Fiţi treze străji ale Casei lui Israel!”
Din scrisoarea unui student academist despre duhul Academiei.
Zidurile strigă 181
21 ianuarie
Imitarea eposului bâlinei. Porunca unui vechi curtean dată fiului său.
Un tablou al vieţii de la Optina: sărmanul Zinovie.
Bătrânul Pavel: „Cu o singură judecată vom fi judecaţi”. Pelaghia, schimnica cea oarbă.
Stareţul Ioan cel orb trebuie să-mi spună ceva 185
23 ianuarie
Ce mi-a spus stareţul Ioan de la Optina.
Pecinginea 190
24 ianuarie
Duminică. Odihna mea. Perechea scumpă.
Frica. Copiii lui Dumnezeu.
Cuvinte din timpul lui Vladimir Soarele-Frumos. Îngerii să vă ocrotească pe drum, copiii lui Dumnezeu! 192
25 ianuarie
Aşezământul iubirii, credinţei şi… sărăciei 196
26 ianuarie
Minunea Cuviosului Serafim.
Hristos, ieri şi azi, Acelaşi este în veci…203
31 ianuarie
Duminică 8 grade căldură.
Mame ortodoxe, temeţi-vă să vă blestemaţi copiii! Noul exarh al Gruziei şi semnul ce l-a avut la Tambov 206
10 februarie
Durerea inimii şi canon de rugăciune pentru împărăteasa Cerului.
Semnul milostivirii sale 209
18 februarie
Aceleaşi bucurii 212
23 februarie
Vedenia părintelui Nicolae „Turcul”, schimonah la schitul Sihăstriei Optina 213
24 februarie
Sfârşitul ascultătorului Mişa. Arătările lui după moarte 219
2 martie
O convorbire despre balenă şi Iona.
Falsul proroc şi falsul făcător de minuni.
Sfinţii nevăzuţi pentru lume.
Puterea Crucii Făcătoare de viaţă (fetiţa Nastea) Tâlharul Saviţki 226
Ceva din caietul meu de însemnări pentru cei care sunt cu băgare de seamă 236
28 iunie. Marţi
„Se bucură al trilea”
„Paralizie infantilă” 245
5 martie
Iarăşi la Optina.
Scrisoarea lui I.V. Kireevski, adresată stareţului Macarie despre cum s-au cunoscut.
Epitaful de pe monumentul de la Optina al lui Kireevski: „Mântuind, îţi vei mântui sufletul”.
Scrisoarea eclesiarhului bisericii mari, părintele Meletie, despre boala şi sfârşitul mitropolitului Filaret al Kievului 260
6 martie
Iarăşi la Optina. Elena Andreevna Voronova.
Hoţul recidivist şi Sfântul Ierarh Nicolae 267
7 martie
Din nou la Optina.
Vedenia din vis a părintelui Varsanufie.
Ceva despre „clevetirea omenească”.
Cuvintele părintelui Egor Cekreakovski.
Părintele Varsanufie despre „Cuvântul Treimic”. Părintele Nectarie şi moşiereasa trăitoare în pustie. Nu ne ameninţă, oare, cerul? 272
8 martie
„Nicola podcopai” 276
9 martie
Aşteptarea apropierii înfricoşătoarei Judecăţi.
Congresul rabinilor. Bancherul Schif şi „duşmanul neamului omenesc” ….280
10 martie
Fericitul Nichituşka 282
14 martie
Sfârşitul monahului Teodosie
Caieţelul său. Un semn în apa de Bobotează 285
17 Martie
Boala părintelui Nectarie. Vedenia sa.
Un scenariu înduioşător şi dialogul dintre stareţi.
Vechea şi noua Rusie . 291
19 martie
Sunt puţini „cei ce pricep”.
Amănunte ale vedeniei lui Nectarie 293
25 martie
Buna Vestire. „Vrăjmaşul” nu are astâmpăr.
Rezoluţia Preasfinţitului Grigore 295
Adaos 296
Arhimandritul Varsanufie
Necrolog 297
Redactor: Andrei Lefter Tehnoredactor: Ştefan Adăscăliţe Design copertă: Andreea Pieiu DTP: Leonard Lunguleac
Bun de tipar: 2016. Apărut: 2016 Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IAŞI Tel.: 0232216693; Fax: 0232216694 http:edituradoxologia.roE-mail: editura@doxologia.ro