SF. EPIFANIE DE SALAMINA PANARION SAU IMPOTRIVA TUTUROR EREZIILOR VOL. 1

Sfântul Epifanie de Salamina Panarion
împotriva tuturor ereziilor Volumul I
colecţia CREDINŢA ORTODOXĂ
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă
SFÂNTUL EPIFANIE DE SALAMINA
PANARION
ÎMPOTRIVA TUTUROR EREZIILOR
VOLUMUL I CARTEA 1,1-26
SFÂNTUL EPIFANIE DE SALAMINA
PANARION
ÎMPOTRIVA TUTUROR EREZIILOR
VOLUMUL I
CARTEA 1,1-26
CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Traducere, introducere şi note de Dionisie Constantin PÎRVULOIU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ BUCUREŞTI – 2021
Ediţie îngrijită de către Departamentul „Carte patristică” al Editurilor Patriarhiei Române.
Redactori: Mircea-Adrian BĂICULESCU, Alin-Bogdan MIHĂILESCU, Petru MOLODEŢ, Mihai GRIGORAŞ, Isabela GRIGORAŞ Tehnoredactare: Laura-Raluca CRISTEA Copertă: Laura-Raluca CRISTEA
Colecţia „Credinţa ortodoxă”
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României EPIFANIE DE SALAMINA, sfânt
Panarion: împotriva tuturor ereziilor sfântul Epifanie de Salamina; trad., introd. şi note de Dionisie Constantin Pîrvuloiu. bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2021- 5 vol.
ISBN 978-973-616-648-8
Vol. 1.: Cartea I: 1-26. – 2021. iSBN 978-973-616-649-5 I. Pîrvuloiu, Dionisie Constantin (trad.; pref.; note)
2
©2021
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ ISBN 978-973-616-649-5
CUVÂNT ÎNAINTE
Sfântul Vasile cel Mare, în epistolarul său, face o afirmaţie care ne-ar putea tulbura la prima vedere: schisma este mai primejdioasă decât erezia. Marele teolog capadocian nu voia să minimalizeze primejdia învăţăturilor rătăcite, ci aborda chestiunea în chip bisericesc. El li se adresa celor prinşi în mrejele ereziei, rugându-i stăruitor să nu părăsească Biserica, ci să rămână şi să se roage, având nădejde în harul dumnezeiesc. Îi ruga doar să nu îşi mai propovăduiască rătăcirea, fiind încredinţat că, treptat, veninul ereziei li se va risipi din suflet şi se vor tămădui. Fapt care s-a şi petrecut cu mulţi dintre aceştia. Sfântul Vasile lămurea apoi că acela care se rupe de Biserică, oricât de ortodox ar fi în credinţă, îşi pierde mântuirea, pe când cel cu mintea tulburată de rătăcire, dacă stăruie în comuniune cu Biserica lui Hristos, poate fi tămăduit prin harul şi rugăciunile comunităţii. Aşadar, schisma, dezbinarea, ruptura, părăsirea vieţii de iubire a Bisericii reprezintă adevărata primejdie, învăţătura greşită este doar una dintre pricinile acestei separări.
Cu riscul de a fi taxaţi drept medievali (de fapt, epitetul e un compliment), trebuie să precizăm cine a azvârlit neghina dezbinării în brazda omenirii: diavolul, cel care, potrivit etimologiei (grecescul diabolos – „cel care separă”) este tatăl urii, al vrajbei, al minciunii şi al opiniei diferite şi contrare. Putem spune astfel că diavolul a fost primul eretic şi schismatic, cugetând altfel decât
6
Dumnezeu şi părăsind astfel comuniunea cu El şi cu ceilalţi îngeri. Poate că o asemenea viziune ar părea extravagantă unora, însă este cât se poate de biblică şi patristică. Este şi perspectiva Sfântului Epifanie de Salamina, dezvoltată în opera sa cea mai importantă, Panarion sau împotriva tuturor ereziilor.
Panarion, din care prezentăm aici publicului românesc un prim volum, este cel mai însemnat şi cel mai cuprinzător tratat patristic de combatere a ereziilor. După cum avertizează însuşi Sfântul Părinte, intenţia lui a fost una curativă, subtitlul scrierii fiind „Cufărul cu leacuri împotriva muşcăturii scorpionilor eretici”.
Clericii şi credincioşii au astfel la îndemână un manual exhaustiv al tuturor doctrinelor şi practicilor rătăcite, de care trebuie să se ferească spre a nu-şi primejdui mântuirea. Sfântul Epifanie este conştient de potenţialul smintitor al prezentării unui astfel de venin eretic cititorilor, însă e un lucru necesar din motive pastorale. Marele ereziolog deconspiră şi dezvăluie doctrinele cele mai tainice şi mai vătămătoare de suflet ale feluritelor erezii şi secte, pe care creştinii trebuie să le înfiereze şi să le osândească. Episcopul de Salamina pune la îndemâna păstoriţilor săi şi a creştinilor din orice vreme şi argumente luate din Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii, prin care absurdităţile şi erorile acestor învăţături sunt combătute şi nimicite.
Cititorul modern va fi cu siguranţă uluit să vadă printre erezii, alături de arianism şi gnosticism, şcoli filozofice ca epicureismul şi platonismul, precum şi mişcarea fariseilor ori cea a saducheilor. Uluirea ni se va risipi de îndată ce străbatem tratatul Panarion şi înţelegem că Sfântul Epifanie dă un sens foarte larg termenului de „erezie”. Pe lângă sensul cunoscut de „rătăcire de la dreapta credinţă”, erezia („alegere”, potrivit înţelesului etimologic) este
7
orice opinie, credinţă, teorie sau învăţătură care îi dezbină pe oameni, nu doar cele de natură teologică. Sfântul Epifanie nu condamnă cultura umană în general, ci îi recunoaşte impulsul firesc de căutare a adevărului, arătându-i totodată şi tarele care îi aduc inevitabilul eşec: lucrarea umană, oricât de sinceră ar fi, este profund viciată de patimile şi păcatele omeneşti, în special de orgoliu, de dorinţa păcătoasă de autoafirmare egoistă sau de tendinţa de a fi diferit cu orice preţ. Aceste înclinaţii sunt, fireşte, o consecinţă a păcatului originar, care a constat în mândrie lipsită de supunere şi ascultare. De aceea primii oameni erau în deplină comuniune unii cu alţii şi cu Dumnezeu. Lipsa opiniilor divergente nu însemna nicidecum absenţa libertăţii de gândire. Dimpotrivă. Mintea omului avea o cunoaştere limpede, curată, văzând sensul autentic al lucrurilor. Nu există mai multe adevăruri şi mai multe înţelesuri ale realităţii. La fel în privinţa chestiunilor morale şi a celor ce ţin de cunoaşterea naturii. Oamenii aveau acces cu toţii, prin cugetul lor curat, la acestea şi nu putea să se işte nicio controversă şi nicio dezbinare: „Dar pe pământ nu se afla nicio altfel de părere, nicio erezie, ci se vorbea numai despre «oameni», de «o singură gură şi o singură limbă» (Facerea 11,1). Era doar evlavie şi lipsă de evlavie, legea firii şi legea voinţei fireşti a fiecăruia, fără să fi fost învăţată de la cineva sau din cărţi. Nu exista nici iudaism, nici elenism, nici vreo altă religie de niciun fel, ci doar acea credinţă care se găseşte acum în Biserica universală, prin harul cel sfânt al lui Dumnezeu. Această credinţă exista de la început şi urma să fie dezvăluită din nou mai târziu. Oricine este iubitor de adevăr şi doreşte să cerceteze toate acestea îşi va da seama că Biserica universală şi sfântă este începutul tuturor lucrurilor. Adam, cel care a fost plămădit la început, a fost făcut netăiat împrejur. El nu era nici închinător la idoli, ci îl cunoştea pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt pentru că era proroc” (Panarion, Cartea I, Partea I, „Sciţianismul”).
Sfântul Epifanie de Salamina ne-a lăsat o operă de o vădită actualitate. Toate ereziile, schismele şi controversele care au tulburat şi încă mai tulbură creştinismul îşi au rădăcinile în cele prezentate în această carte, dacă nu sunt, în majoritate, simple readuceri la viaţă ale ereziilor de demult, mai ales a gnosticismului. Într-o lume globalizată, cu bunele şi relele ei, cu avalanşa de noi mişcări religioase în fruntea cărora se află fel de fel de profeţi mincinoşi, tratatul împotriva tuturor ereziilor este cu adevărat un chivot cu leacuri foarte preţioase şi folositoare. Nu trebuie să uităm că intenţia Sfântului Epifanie nu a fost vânătoarea de eretici, cum au afirmat tendenţios criticii săi, ci, dimpotrivă, izbăvirea celor care au iniţiat aceste erezii şi a celor înşelaţi de ei. Sfântul Epifanie însuşi a întors la dreapta credinţă cu dragoste pe mulţi eretici. Tocmai dragostea este principalul motiv al scrierii acestui tratat, chiar dacă unele practici şi învăţături înfierate aici stârnesc stupoarea şi dezgustul. Sfântul Apostol Pavel a lămurit foarte bine şi simplu originea ereziilor şi schismelor, spunându-ne că „adevărul se păstrează în iubire” (Efeseni 4,15). Iar Adevărul este Hristos, viţa cea dătătoare de viaţă. Orice mlădiţă în care se răceşte iubirea se desprinde singură de trunchiul Bisericii, care e Trupul lui Hristos. Căderea din iubire duce la căderea din har, din dreapta credinţă şi din comuniunea bisericească, iar reîntoarcerea fiilor rătăciţi se face numai cu iubire şi prin iubire.
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă
INTRODUCERE
VIAŢA UNUI PĂSTOR DE SUFLETE PLIN DE RÂVNĂ PENTRU UNITATEA BISERICII
Atunci când rostim expresia „Părinte al Bisericii”, în faţa ochilor ni se înfăţişează figura venerabilă a unui ierarh cu viaţă sfântă, foarte cultivat, atât în cultura creştină (în special biblică), cât şi în cea profană, şi înzestrat cu un talent scriitoricesc remarcabil. Cu toate acestea, în sinaxarele creştine întâlnim şi mulţi Sfinţi Părinţi care au primit o formaţie exclusiv creştină, cunoscând destul de puţin sau deloc cultura profană, în speţă cea clasică, greco-romană. Motivul precarităţii acestei educaţii profane (dublată uneori de o adevărată repulsie faţă de cultură, dacă nu de opoziţie făţişă) era, de regulă, intrarea lor din adolescenţă în rândurile monahismului. Adeseori, educaţia dobândită de ei în acest mediu (mai ales în monahismul sirian şi egiptean) se împotrivea în mod deschis „cunoaşterii celei din afară”1. Nu înseamnă că monahismul nu a creat însemnate opere de cultură (chiar acele curente monastice care criticau acerb cultura profană
1 Cu toate acestea, şi monahismul sirian şi cel egiptean au avut sfinţi monahi foarte învăţaţi.
10
au creat opere literare şi de artă remarcabile), ci era mai mult o delimitare retorică şi dorinţa de creare a unei noi culturi şi identităţi creştine2.
Raportul dintre cultură şi credinţă a fost lămurit de multă vreme de teologia creştină. Biserica nu a respins niciodată cultura profană, precum nu a respins nicio creaţie binecuvântată şi de folos a omului, ci doar a osândit folosirea ei în scopuri sau moduri păcătoase. În plus, cultura umană (după cum afirmă limpede Sfântul Apostol Pavel la 1 Corinteni3 nu îl poate duce pe om la mântuire, aceasta fiind o lucrare a lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost capabilă să facă asta, atunci întruparea ar fi fost inutilă. Fericitul Augustin însuşi credea, în tinereţe, că oamenii mai culţi şi mai învăţaţi pot atinge
2 Cauzele acestei aşa-zise „uri” sunt mai multe. În ambientul monastic unde se propovăduia lepădarea de lume şi de toate ale ei era firească până la un punct o detaşare faţă de cultura şi civilizaţia contemporane, atinse, în fiecare epocă, de morbul păcatului şi al corupţiei. Literatura clasică (temelia educaţiei şcolare din epoca patristică) era inevitabil marcată de politeism şi idolatrie. În epocă se discuta crearea unei literaturi şi educaţii exclusiv creştine (vezi transpunerea în hexametri a Bibliei de către Apolinarie de Laodiceea). Cultura greco-latină (în special filozofia) era considerată una dintre principalele cauze ale ereziilor (erezia tentativă de a reduce teologia creştină la o anumită şcoală filozofică, precum afirma Tertulian, care îi şi numea pe filozofi „patriarhii ereticilor”).
3 Origen (la începutul operei împotriva lui Celsus) va desluşi aceste afirmaţii, explicând că succesul propovăduirii creştine se datorează harului, nicidecum meşteşugului oratoric şi persuasiv. Dacă apostolii şi primii misionari creştini ar fi fost persoane foarte învăţate, oamenii ar fi putut lesne afirma că izbânda propovăduirii creştine s-ar fi datorat artei vorbirii şi argumentaţiei omeneşti.
11
un nivel mai profund al cunoaşterii lui Dumnezeu. Însă, spre bătrâneţe, va reveni şi va respinge această afirmaţie, deoarece există atât sfinţi analfabeţi, cât şi genii erudite şi diabolice4.
Astfel de Sfinţi Părinţi poate că nu au un loc foarte pregnant în manualele de Patrologie şi în istoria literaturii creştine, însă în istoria Bisericii au jucat adeseori un rol de prim ordin. Sfântul Epifanie de Salamina aparţine acestei categorii, cu excepţia faptului că operele sale au jucat un rol însemnat şi în istoria dogmei şi a literaturii creştine5.
Sfântul Epifanie nu era însă o persoană lipsită de pregătire. S-a născut cândva între anii 310 şi 320 la Eleutheropolis6, în Palestina meridională7, şi a învăţat de mic greaca, siriaca, ebraica, limba coptă şi puţină latină8. Foarte probabil că părinţii lui
4 Cf. Retractări, 3.
5 Evaluările din istoriile literare şi patrologii ale Sfântului Epifanie sunt uşor tendenţioase şi tributare încetăţenirii (în patristica occidentală) a unei paradigme umanist-culturale a Părintelui bisericesc: blindat în cultura greco-romană, stilist desăvârşit, cu larg orizont cultural etc. Părinţii Bisericii care nu corespund acestui „pat al lui Procust” sunt exilaţi în zonele mai obscure ale manualelor de Patrologie.
6 Cf. SOZOMEN, Istoria bisericească, VI, 32.
7 Ni s-a păstrat şi o biografie a sa (cf. PG 41, 23-73: Vita Sancti Epiphanii Constantiae in Cypro Episcopi. Excerpta ex voce Joannis unius ex ejus discipulis, şi, în continuare, col. 74-116: Polybii Episcopi Rhinocorurorum Reliqua Vitae S. Epiphanii Constantiensis episcopi), însă are o valoare istorică scăzută, fiind alcătuită mult mai târziu. Principalele surse credibile pentru viaţa sa sunt referinţele amicului său, Fericitul Ieronim, Dialogul despre viaţa Sfântului Ioan Hrisostom a lui Palladius, operele Sfântului Vasile cel Mare, Teofil de Alexandria şi Istoriile bisericeşti ale lui Socrate şi Sozomen.
8 Cf FERICITUL IERONIM, împotriva lui Rufin, 2,22.
12
erau evrei convertiţi la creştinism, fapt ce ar explica iconoclasmul său şi buna cunoaştere a ebraicii. Formaţia şi-a dobândit-o, precum am amintit, în mănăstirile egiptene9, cunoscute pentru asceza lor severă şi pentru respingerea culturii profane, văzută ca păgână sau generatoare deerezii. Părinte spiritual i-a fost Sfântul Ilarion (vezi FERICITUL IERONIM, Viaţa Sfântului Ilarion, 1, 5)10. Tot Fericitul Ieronim ne spune că tânărul Epifanie a inaugurat un adevărat curent ascetic, care a atras ucenici din întreaga lume. În plus, perioada respectivă era marcată de controversa origeniană, iar mănăstirile din zonă erau deja împărţite şi implicate în polemici proşi antiorigeniene11. Un episod biografic din vremea şederii în Egipt este foarte relevant pentru viitoarea sa „carieră” de ereziolog. Mai multe tinere atrăgătoare au încercat să-l convertească la o formă de gnosticism, dându-i să citească diverse tratate ezoterice. Tânărul ascet a biruit însă ispita şi a semnalat faptul episcopului zonei, lucru ce a dus la exilarea adepţilor sectei, după cum el însuşi ne istoriseşte (Panarion, 26,17).
9 Cf. SOZOMEN, Istoria bisericească, 6,32.
10 Cf. FERICITUL IERONIM, Trei vieţi de monahi. Împotriva lui Helvidius. Epistole, introducere, traducere şi note de Ioana Costa şi Constantin Răchită, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012.
11 Cf. FERICITUL IERONIM, Epistola LXXXII, ad Theophilum, 8, PL XXII, 740: Monasterium enim sancti papae Epiphanii nomine Vetus dictum – „Mănăstirea Sfântului Părinte Epifanie era numită «Cea veche»”. Baza educaţiei monastice o constituiau Sfânta Scriptură şi tradiţiile duhovniceşti ale „bătrânilor”. Din perspectivă doctrinară, monahismul egiptean era fidel Sfântului Atanasie cel Mare şi Sinodului de la Niceea, susţinând cu o înflăcărare tradiţionalistă şi riguroasă termenul opoouatoq.
13
La 30 de ani revine în Palestina şi întemeiază în apropierea Eleutheropolisului o mănăstire, probabil pe o proprietate a părinţilor săi, unde a fost stareţ o lungă perioadă de timp. Aici a fost hirotonit preot. Fiind un înfocat susţinător al Sinodului de la Niceea, Sfântul Epifanie s-a împotrivit foarte energic episcopului de Eleutheropolis, Eutihie, care cocheta cu arianismul12. Probabil că din acest motiv s-a şi refugiat în Cipru, o adevărată citadelă niceeană în epocă. Reputaţia sa de om sfânt şi de neobosit apologet al ortodoxiei13 au contribuit la alegerea sa în 366 pe tronul arhiepiscopal de Salamina (azi Famagusta, în Ciprul de Nord)14. A păstorit vreme de
12 Acesta se raliase poziţiei arianului Acachie de Cezareea, în cursul sinodului de la Seleucia din 359.
13 Se pare că şi prietenia strânsă cu Sfântul Atanasie cel Mare a jucat un rol important în această alegere.
14 Cetate maritimă importantă de pe coasta estică a Ciprului. Întemeietorul mitic al Salaminei este eroul Teucer, fiul luiTelamon şi fratele lui Aiax, participant la Războiul Troian. Se pare însă că cetatea ar fi fost construită de fenicieni, numele ei derivând de la semiticul selom – „pace”. Aici a avut loc cea mai mare bătălie navală a Antichităţii (306 î.Hr.), când Demetrius I Poliorcetes a spulberat flota greco-egipteană condusă de Ptolemeu I. În 58 î.Hr., Cipru este cucerit de Imperiul Roman, fiind anexat provinciei Cilicia, iar sediul guvernatorului va fi la Pafos. Insula Cipru este creştinată de Sfântul Apostol Pavel, care, împreună cu Sfinţii Barnaba şi Ioan Marcu, propovăduieşte Evanghelia chiar în Salamina, în cursul primei sale călătorii misionare (Faptele 13, 5). Fiind deteriorat de o serie de cutremure care au avut loc la începutul secolului al IV-lea d.Hr., oraşul este refăcut de împăratul Constanţiu, al cărui nume constanţia îl va purta până la nimicirea sa în timpul invaziei arabe a lui Muawija, din 647-648 (vezi Vassos KARAGEORGHIS, Salamis in Cyprus, Homeric, Hellenistic and Roman, Thames Hudson, Londra, 1970; William DREGHORN, Famagusta and Salamis Guide Book, Rustem 8c Bro., Londra, 1985).
14
35 de ani, fiind un episcop foarte activ, implicându-se în cele mai importante controverse teologice ale vremii, mereu gata să vadă pretutindeni vrăjmaşi şi primejdii pentru dreapta credinţă, ajungând adeseori să exagereze, cum s-a întâmplat cu atitudinea sa „iconoclastă”. În cursul crizei ariene a fost un niceean convins, iar faima sa de om sfânt l-a făcut pe împăratul Valens să-l scutească de exil, după ce îi izgonise pe toţi episcopii niceeni de pe teritoriul controlat de el15. Fericitul Ieronim ne spune că Sfântul Epifanie se bucura chiar de titlul onorific de „papă”16. A desfăşurat o activitate misionară intensă, convertind la ortodoxie numeroşi păgâni şi eretici17. Totodată, s-a purtat foarte blând cu episcopii supuşi lui, lăsându-le deplină libertate de acţiune. Duritatea şi intransigenţa de care a fost acuzat s-au manifestat doar împotriva ereticilor, şi nici aici în realitate, ci doar în scris. Dorinţa de a păstra cu orice preţ puritatea învăţăturii creştine era motivată de năzuinţa menţinerii unităţii Bisericii, grav afectată de schismele şi ereziile care au proliferat în veacul al IV-lea.
Cu privire la controversa pascală, încă vie în veacul al IV-lea, el a susţinut tradiţia alexandrină18, dar nu a
15 Cf. Richard Adelbert LIPSIUS, „Epiphanius of Salamis”, în: A Dictionary of Early Christian Biography and Literature, Hendrickson Publishers, 1999, p. 300.
16 Conferit, de regulă, arhiepiscopilor de Alexandria şi de Roma.
17 Se pare că sub îndrumarea lui s-a construit catedrala ale cărei ruine se mai pot vedea şi astăzi.
18 Care stabilea data Paştilor aşa cum o rânduia Sinodul de la Niceea (practică valabilă şi astăzi în ortodoxie).
15
respins nici tradiţia quartodecimană, a celor care ţineau sărbătoarea învierii Domnului pe 14 nisan, odată cu evreii, în privinţa schismei antiohiene19 s-a situat de partea lui Paulinus. Astfel, în 382, alături de Fericitul Ieronim, de Paulin al Antiohiei şi de alţi trei delegaţi, a participat la sinodul convocat la Roma de către papa Damasus pentru a dezbate această schismă.
Sfântul Epifanie a fost un gânditor tradiţionalist şi un fervent apărător al ortodoxiei în faţa ereziilor. Absenţa formaţiei filozofice şi literare explică aversiunea sa faţă de speculaţia metafizică, precum şi lipsa de înţelegere manifestată faţă de teologia lui Origen, pe care l-a învinuit că ar fi părintele arianismului, considerând că exegeza sa alegorică este rădăcina tuturor ereziilor (cf. Panarion, 64, 3)20. În 393 îl găsim în Palestina, ţinând o fulminantă predică antiorigenistă la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Această atitudine va declanşa atât un conflict cu episcopul filorigenian Ioan al Ierusalimului, cât şi celebra polemică dintre Fericitul Ieronim (amic şi susţinător al Sfântului Epifanie, care a fost câştigat pentru cauză tocmai de cuvântarea de la Sfântul Mormânt)21
19 Cunoscută şi ca schisma meletiană. Alegerea ca episcop a lui Meletie al Antiohiei a fost contestată de arienii lui Euzoios, precum şi de niceenii Vitalie şi Paulinus, acesta din urmă ajungând episcop în locul lui Meletie. Despre schisma meletiană a se vedea Robin WARD, The schism at Antioch in the fourth century, Kings College London, 2003.
20 Cu privire la controversa origenistă se poate consulta Elizabeth A. CLARK, The Origenist Controversy, Princeton University Press, Princeton, 1992.
21 Iniţial, Fericitul Ieronim fusese un apologet neobosit al marelui teolog alexandrin, însă Sfântul Epifanie îl va convinge să schimbe tabăra.
16
şi Rufin, care încerca să îi reabiliteze memoria lui Origen. Între timp, în Egipt, controversa origenistă se acutiza. Arhiepiscopul Teofil al Alexandriei22, dorind să îi condamne pe „Fraţii Lungi” (călugări egipteni origenişti, cărora Sfântul Ioan Gură de Aur le acordase azil), va convoca un sinod la Alexandria (402), în care îl va condamna atât pe Origen (numit „hidra tuturor ereziilor”), cât şi pe arhiepiscopul Constantinopolului, invitând şi pe episcopii din Palestina şi Cipru să se ralieze acestei decizii. Epifanie va sosi la Constantinopol, unde va refuza ospeţia oferită de Sfântul Ioan Gură de Aur, neintrând în comuniune cu acesta şi sfidându-l în mod public ca pe un origenist înveterat, aşa cum îl calomniase Teofil. Însă Sfântul Epifanie va înţelege repede că a fost victima maşinaţiilor arhiepiscopului Alexandriei şi nu va accepta să participe la sinodul de la Stejar23, ci se va întoarce în Cipru, însă va muri în timpul călătoriei, în mai 403.
22 Teofil a fost iniţial un admirator al lui Origen, dar ulterior a devenit un critic acerb al acestuia şi un persecutor al mănăstirilor egiptene origeniste. Despre această chestiune vezi pe larg Krastu BANEV, Theophilus of Alexandria and the First Origenist Controversy: Rhetoric and Power, Oxford University Press, Oxford, 2015.
23 Unde Sfântul Ioan Gură de Aur va fi înlăturat de pe tronul Patriarhiei de Constantinopol. Istoricul Socrate (Istoria bisericească, 6, 10) ne spune că Sfântul Epifanie ar fi fost mustrat în mod public pentru comportamentul său. Sozomen (Istoria bisericească, 8, 14-15) ne oferă o versiune similară a evenimentelor, afirmând că Sfântul Epifanie a fost convins de Ammonius să îşi schimbe opinia despre sfântul arhiepiscop al capitalei.
17
OPERA CORIFEULUI EREZIOLOGIEI CREŞTINE
Scrierile Sfântului Epifanie după mărturia Fericitului Ieronim24 erau citite cu multă râvnă de toţi, de cei educaţi din pricina temelor tratate, iar de cei neinstruiţi graţie limbajului foarte simplu. Deşi operele sale sunt în general compilaţii, iar autorul nu manifestă spirit critic, ci se dovedeşte adeseori părtinitor, acestea au o mare importanţă documentară, oferindu-ne informaţii preţioase despre istoria Bisericii creştine şi a religiilor antice. Stilul său este uneori prolix şi greoi, cu mulţi termeni populari, „străin de eleganţa atică”, precum remarcă Fotie25. S-a afirmat că limba sa este mărturia existenţei unei „koine elevate”. De altfel, judecăţile criticilor26 sunt părtinitoare şi ele, deoarece Sfântul Epifanie a scris în limba vie şi vorbită a vremii, cea a misionarilor care combăteau ereziile, mai exact limba mediului monastic palestinian, dorind să fie accesibil şi inteligibil oricui. Scrierile patristice care urmau îndeaproape canoanele dialectului atic27 erau mai greu sau deloc înţelese de publicul larg.
24 Despre bărbaţii iluştri, 114.
25 Biblioteca, 122. De aceea şi tălmăcirea este dificilă, textul fiind adeseori ambiguu şi obscur, iar lexicul foarte problematic sub aspect semantic.
26 Criticii moderni se aseamănă mult cu cei antici (în general păgâni, dar nu numai), care criticau opere de felul tratatului Panarion tocmai pentru că erau lipsite de puritatea, fineţea şi armonia dialectului atic.
27 Cel în care scriseseră marii scriitori eleni ai veacului al IV-lea Î.Hr., ca Platon, Euripide, Sofocle. Această variantă stilistică a limbii greceşti va rămâne mereu idealul artistic al scriitorilor de limbă greacă din epocile ulterioare, fie ei creştini sau păgâni. Cei care se abăteau de la acest canon estetic şi adoptau alte dialecte sau limba vorbită erau criticaţi cu asprime de criticii purităţii limbii. Aceştia din urmă nu înţelegeau că orice limbă evoluează, se transformă, aidoma unui organism viu, iar dezvoltarea ei nu poate fi blocată într-o paradigmă datată.
18
Operele cele mai valoroase ale episcopului de Salamina sunt cele ereziologice. Astfel, în 374, va răspunde rugăminţilor unui preot care îl ruga să îi prezinte doctrina ortodoxă cu privire la Sfânta Treime, şi mai ales cea despre Sfântul Duh, alcătuind scrierea Ancoratus („Cel ce este ancorat în chip neclintit [în dreapta credinţă]”). Opera are caracter catehetic şi expune învăţătura ortodoxă triadologică, polemizând cu arienii şi pneumatomahii, ereticii care tăgăduiau dumnezeirea Duhului Sfânt. Autorul îşi întemeiază discursul pe Scriptură şi Tradiţie. Regăsim aici şi o listă cu 80 de erezii, schiţa viitoarei sale opere capitale, Panarion. La final găsim două Simboluri de credinţă, unul dintre ele, cel mai lung, fiind baza Simbolului de credinţă de la Sinodul Ecumenic din 381 de la Constantinopol28, la care foarte probabil că a participat şi Sfântul Epifanie.
O altă scriere autentică29 este Despre greutăţi şi măsuri, care ni s-a păstrat într-o versiune siriacă. Este un fel de manual de studiu30, redactat în 392 la Constantinopol. În prima parte se
28 Gestul era o confirmare a faimei şi autorităţii de care se bucura printre niceeni Sfântul Epifanie, veritabil campion al ortodoxiei.
29 Sub numele Sfântului Epifanie de Salamina ni s-au transmis numeroase tratate neautentice, precum varianta grecească a Fiziologului (un manual creştin al simbolismului creştin al naturii), un Comentariu la Cântarea Cântărilor, diverse omilii, Anafora Sfântului Epifanie ş.a.
30 Opera nu are unitate literară, lucru oarecum firesc în cazul unui manual, însă există o unitate teologică ( f E.D. MOUTSOULA, „Loeuvre dEpiphane de Salamine «De mensuris et ponderibus» et son unité littéraire”, în: Studia Patristica, vol. XII, Akademie Verlag, Berlin, 1975, p. 122).
19
discută despre canonul Vechiului Testament, în a doua parte despre unităţile de măsură din Biblie, iar ultima parte abordează chestiuni de geografie a Ţării Sfinte. Origen este lăudat pentru contribuţia sa la studiul biblic, însă înfierat pentru „dogmele sale cele rele”. Remarcabil este modul în care se dă o valoare teologică măsurilor şi greutăţilor din Biblie, printr-un inedit amestec de mistică şi aritmetică31. Avem trei variante ale operei: siriacă, grecească32 şi o recent descoperită versiune georgiană. Până la aceasta, textul siriac singurul care ne transmite integral scrierea era considerat cel mai fidel originalului33.
Tratatul Despre cele douăsprezece pietre preţioase a fost alcătuit în 394, la cererea lui Diodor din Tars, căruia îi şi este dedicat. Se face o exegeză alegorică a celor douăsprezece pietre preţioase de pe veşmintele marelui arhiereu iudeu. Se discută şi proprietăţile lor medicinale, simbolismul, locul de origine, autorul punându-le în legătură cu cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, dar şi cu cei doisprezece Apostoli ai lui Hristos.
31 Cf. Aimé PUECH, Histoire de la littérature grecque chrétienne depuis les origines jusquà la fin du IV-e siècle, Les Belles Lettres, Paris, 1930, p. 665.
32 O ediţie critică a textului grecesc a fost întocmită de Elia D. MOUTSOULA (H.A. MOYTIOYAA, TO «Uepl pÉTpojv KOU OTOcOpuiv» epyov Empaviou TOU ZaAapTvoç, Eîaaywyrj kpiTiKrj K§Ü)(JIÇ LyoAia, AOrjvai, 1971).
33 Cf. Michael E. STONE, „Concerning the seventy-two translators: Armenian fragments of Epiphanius, On weights and measures”, în: Harvard Theological Review, 73 (1980), 1-4, p. 331.
20
Ni s-au păstrat trei epistole ale episcopului de Cipru, una în capitolul 78 34 din Panarion şi alte două în tălmăciri latine, care ne-au parvenit graţie epistolarului Fericitului Ieronim (epistolele 51 şi 91). Ultimele două tratează chestiuni privitoare la controversa origenistă. Epistola 51″ este interesantă şi pentru un episod controversat din viaţa Sfântului Epifanie, anume distrugerea unei picturi a lui Hristos (mai exact un voal pictat) dintr-o biserică din Ţara Sfântă.
Ştim despre existenţa altor opere ale Sfântului Epifanie, din nefericire pierdute, precum un tratat exegetic la Hexaemeron (cele şase zile ale creaţiei lumii), Despre Sfântul Duh ş.a.
Alte scrieri controversate ale vajnicului ereziolog sunt cele trei tratate îndreptate împotriva venerării imaginilor. Din acestea nu ni s-au păstrat decât fragmente în operele Sfinţilor Ioan Damaschin, Nichifor şi Teodor Studitul, precum şi în actele Sinodului al VII-lea Ecumenic. Aceste scrieri sunt Tratatul împotriva imaginilor, Scrisoarea către împăratul Teodosie I şi Testamentul. Astfel, reprezentarea persoanelor sfinte este nu doar imposibilă, ei fiind acum duhuri nepământeşti, ci şi blasfematoare, reprezentând idolatrie pură, o stratagemă utilizată de Satana pentru a reintroduce păgânismul şi idolatria în Biserica lui Hristos. Venerarea icoanelor este o simplă fantezie a pictorilor şi o idolatrie camuflată. Se recomandă înlăturarea picturilor murale, a mozaicului şi a icoanelor din biserici. Se afirmă că un creştin trebuie să păstreze adevărata icoană a lui Dumnezeu în inima sa. Scrierile de faţă sunt de o mare importanţă deoarece ne arată tocmai
34 Cu privire la cultul Sfintei Fecioare Maria.
21
dezvoltarea pe care o luase cultul icoanelor. Cu toate acestea, asupra autenticităţii lor planează numeroase dubii, de vreme ce teologia icoanei combătută aici este prea complexă pentru veacul al IV-lea35.
PANARION. CEA MAI ÎNSEMNATĂ OPERĂ ANTIERETICĂ DIN PERIOADA PATRISTICĂ
Cea mai importantă operă a Sfântului Epifanie este Flavdpiov EÎTOUV Ki(3umov, „Cufărul cu leacuri” necesare pentru vindecarea muşcăturilor veninoase ale ereziilor. Panarion-ul este cel mai amplu tratat ereziologic pe care ni l-a lăsat literatura patristică. Doi preoţi din Siria, Acachie şi Pavel, îi cer lămuriri Sfântului Epifanie în materie de credinţă şi de erezie în 375, considerându-l pe arhiepiscopul Ciprului cea mai înaltă autoritate bisericească a Orientului la vremea aceea36. Cei doi primesc drept răspuns această operă grandioasă, începută probabil încă din 374 şi terminată în 377.
Lucrarea este foarte amplă şi structurată în trei cărţi, împărţite la rândul lor în şapte părţi (prima în trei părţi, iar
35 Numeroşi savanţi califică aceste scrieri ca „apocrife” şi „falsuri târzii”. Cf Edward J. MARTIN, A History of the Iconoclastic Controversy, Londra, 1930. A se vedea: Nicolae CHIFĂR, „Poate fi considerat Sfântul Epifanie al Salaminei un promotor al iconoclasmului?”, în: Teologie şi Viaţă, serie nouă, X (LXXVI), 2000,1-6, pp. 144-157; Steven BIGHAM, Epiphanias of Salamis, Doctor of Iconoclasm? Deconstruction of a Myth, Orthodox Research Institute, Rollinsford, 2008.
36 Cf A. PUECH, Histoire de la littérature grecque chrétienne…, p. 654.
22
celelalte în câte două)37, tratând despre 80 de „erezii”38. Primele preced creştinismul, ca barbarismul, sciţianismul, iudaismul (cu „sectele” sale, samaritenii, fariseii, esenienii etc.) şi elenismul39, acestea fiind prezentate în prima carte. „Ereziile” precreştine erau socotite şi de Sfântul Atanasie (bun prieten al Sfântului Epifanie) ca „surori” şi, totodată, „fiice” ale diavolului40. Cartea a doua debutează cu prima erezie creştină, cea a lui Simon Magul, continuă cu diverse secte gnostice, cu Tatian Asirianul şi marcionismul. A doua carte tratează despre alte erezii, printre care montaniştii, novaţienii, sabelienii, origeniştii, Pavel de Samosata, maniheii, arienii ş.a. Ultima carte a lucrării abordează alte erezii şi controverse creştine, ca audienii, semiarienii, pneumatomahii, apolinariştii, iar ultima erezie tratată este mesalianismul. În final se află un concis compendiu dogmatic ortodox (De fide). În ediţiile critice ale operei este inserat şi un scurt rezumat (avaK(ţ)aAaioGi; – „recapitulare”) al fiecărei cărţi, precum şi al fiecărei părţi a
37 Se remarcă preferinţa Sfântului Epifanie pentru numerele simbolice.
38 Se pare că acest număr e sugerat de cele 80 de concubine ale lui Solomon din Cântarea Cântărilor 6, 8. „Fecioarele fără număr” sunt un simbol al filozofiei greceşti. Numărul acestora este pus în opoziţie cu unica Mireasă a lui Hristos, Biserica. Ideea apare, precum am văzut, pentru prima oară în Ancoratus.
39 Mergând pe calea deschisă de Sfântul Ipolit şi de Tertulian, şi Sfântul Epifanie consideră că toate ereziile creştine îşi au izvorul în filozofia greacă.
40 Cf. Virginia BURRUS, „The heretical woman aş symbol În Alexander, Athanasius, Epiphanius and Jerome”, în: Harvard Theological Review, 84 (1991), 3, p. 241.
23
acestora. Aceste rezumate nu au fost alcătuite de Sfântul Epifanie, ci au fost redactate cândva înainte de anul 428 41.
împotriva tuturor ereziilor este o continuare a operei omonime a Sfântului Ipolit Romanul42. Sfântul Epifanie adaugă alte 48 de erezii la cele 32 deja discutate acolo. Panarion are o însemnătate remarcabilă pentru că ne furnizează informaţii şi fragmente preţioase din operele unor scriitori eretici sau ortodocşi care nu ni s-au păstrat. Astfel, putem avea astăzi acces la ample pasaje din textul original grec al operei împotriva ereziilor a Sfântului Irineu de Lyon, întreaga Scrisoare către Flora a lui Ptolemeu, fragmente de mare însemnătate din opera lui Origen, precum şi texte esenţiale din cursul controversei ariene.
Fiecare eretic este asimilat unui monstru mitic sau real, iar Sfântul Epifanie e un pasionat colecţionar care ne prezintă exponatele rare ale unui bestiar care s-a vrut cât mai complet43. Ereticii sunt KTrjvojSeK; – „asemenea unor bestii” şi sunt identificaţi cu cele mai dezgustătoare sau mai primejdioase specii, de la scorpioni şi cârtiţe, până la felurite târâtoare şi gângănii. Se manifestă o predilecţie aparte pentru vipere, sfântul istorisind în mai multe rânduri pilda cu viperele care, fiind aşezate în acelaşi vas, s-au devorat reciproc, aidoma ereticilor sau filozofilor (părinţii celor dintâi), care se combat unii pe alţii şi se sfâşie între ei ca fiarele. La finalul
41 Fericitul Augustin le utilizează în scrierea sa Despre erezii, datată în acest an.
42 Panarion este un instrument preţios pentru reconstituirea acestei opere pierdute.
43 Cf A. PUECH, Histoire de la littérature grecque chrétienne…, p. 661.
24
lucrării, autorul chiar îşi cere iertare cititorilor pentru cuvintele foarte dure la adresa ereticilor, pe care Biserica îi combate cu străşnicie, dar aşteaptă neîncetat pocăinţa şi revenirea lor la adevăr44. Însă severitatea sa era justificată într-o perioadă în care „ereticii şi sinoadele lor manevrau tot felul de formule în avantajul lor şi spre batjocorirea Bisericii”45.
Şi acest tratat este scris la insistenţa a doi cititori zeloşi ai operelor sale, preoţii Acachie şi Pavel, care, citind Ancoratus, i-au solicitat episcopului o analiză mai detaliată a celor 80 de erezii menţionate în acest tratat. Genul ereziologic era deja bine conturat şi reprezentat în literatura creştină, dacă ne gândim la Sfinţii Iustin Martirul (Combaterea tuturor ereziilor), Ipolit Romanul (Syntagma şi Philosophoumena) şi Irineu de Lyon (împotriva ereziilor). Sfântul Epifanie a utilizat copios aceste opere46, însă
44 „Mai mult, vă rog să mă iertaţi dacă veţi găsi ceva nelalocul său, deşi nu dispreţuiesc şi nu îmi bat joc de nimeni aici, şi dacă, purtat de râvna împotriva ereziilor şi de dorinţa de a-i îndupleca pe cititori, voi grăi ceva cu mânie sau îi voi numi pe unii înşelători, vagabonzi sau ticăloşi. Necesitatea cuvântării polemice mă împinge la acestea, pentru a-i îndupleca pe cititori şi pentru a arăta pe deplin că faptele, tainele şi învăţătura acestora sunt departe de cugetul meu. Prin asemenea vorbe aspre vreau să-mi afirm libertatea faţă de aceste lucruri şi să îi îndepărtez pe alţii de acestea prin cuvinte care par să fie foarte grele” (Prolog).
45 Ioan G. COMAN, Patrologie,vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 592.
46 Alături de Clement Alexandrinul, Pseudoclementinele, Cartea Jubileelor, Constituţiile Apostolice, Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea şi multe alte scrieri ortodoxe şi apocrife, scrisori, documente conciliare, diverse tradiţii scrise sau orale, ceea ce conferă Panarion-ului o deosebită valoare istorică.
25
nu într-un mod mecanic, ci adaptând şi integrând textele acestora propriei perspective.
Fapt destul de neobişnuit pentru Antichitate, Sfântul Epifanie şi-a dat titlul propriei opere, Panarion. Modernii i-au conferit apelativul „vânător de erezii”, însă termenul este mai mult ironic şi nu reflectă intenţia autorului. Scopul său este unul misionar-pastoral ocrotirea păstoriţilor săi şi a tuturor creştinilor dreptmăritori de „otrava ereziei”, oferind, totodată, şi antidoturi pentru a o anihila. Cea mai însemnată operă a episcopului de Salamina mai este numită şi „cufărul cu leacuri împotriva celor muşcaţi de scorpionii ereziei” sau „farmacia portabilă”.
Opera are mai mult un caracter expozitiv şi mai puţin analitic, autorul mărginindu-se la prezentarea amplă a ideilor şi practicilor feluritelor erezii, înfierându-le şi condamnându-le fără drept de apel, fiind mai puţin preocupat cu demontarea argumentelor acestora şi combaterea lor47. De regulă se prezintă biografia întemeietorului ereziei, urmată de enumerarea practicilor şi doctrinelor, totul încheindu-se cu o osândire pătimaşă a acestora. Însă această schemă nu este constantă, cele trei părţi putând fi îmbinate. Informaţiile cu privire la doctrina ereziilor (în special a celor contemporane autorului) sunt de prim ordin şi au o mare valoare istorică. Lasă de dorit însă interpretarea acestor materiale, absenţa spiritului critic în evaluarea izvoarelor, precum şi prezentarea
47 Cele mai percutante argumente aduse de Sfântul Epifanie nu sunt cele speculative, ci cele de natură biblică. Abilitatea sa de exeget biblic este neîntrecută.
26
vieţii ereziarhilor, unde autorul nostru se dovedeşte destul de subiectiv. Însă Sfântul Epifanie însuşi se scuză pentru aceste scăderi în prologul tratatului, afirmând că tonul său este atât de incisiv deoarece doreşte să se detaşeze complet de aceste doctrine şi practici odioase şi blasfematorii.
Limba tratatului Panarion, precum am mai amintit, este greaca orală, vie, a vremii respective, însă nu greaca vorbită de oamenii simpli, ci greaca folosită de oamenii educaţi în conversaţiile cotidiene (koine colocvială, cum o numeşte K. Holl). Stilul său popular nu se ridică la înălţimea canoanelor estetice ale literaturii greceşti antice, motiv pentru care copiştii au făcut numeroase corecturi în original48. Mai mult, tratatul a fost dictat probabil într-un ritm destul de alert -, de vreme ce stenografii săi, Anatolie şi Ipatie, se iscălesc la finalul operei. Textul este plin de exclamaţii şi remarci specifice stilului oral. Există şi porţiuni ale operei bine realizate artistic, precum pasajele cu istorisiri, Sfântul Epifanie dovedindu-se un povestitor talentat.
Termenul-cheie al acestei opere este cel de „erezie” (cdpeaiţ). Iniţial, acesta nu avea conotaţii negative în limba greacă. La scriitorii greci (Diodor din Sicilia, Diogene Laertios, Epictet), sensul acestuia este cel de „alegere, preferinţă”49, şi de aici „doctrină, şcoală, partid, facţiune, societate privată” (religioasă sau politică sau de altă natură). Verbul alpU), de la care derivă termenul, are înţelesul de „a alege”. Tot cu acest sens este atestat termenul şi
48 Cf A. PUECH, Histoire de la littérature grecque chrétienne…, p. 663.
49 Cu acest sens apare în Leviticul 22, 18 (în versiunea ortodoxă românească actuală termenul e tradus prin „făgăduinţă”, deoarece se urmează textul ebraic).
27
la Iosephus Flavius50, în 1 Macabei 2, 42 şi în Manuscrisele de la Qumran. În aceste ultime două locuri, capsaiQ desemnează diverse grupuri de studiu intens al Torei. Noul Testament atestă şi el aceste înţelesuri în Faptele 5,17 (aplicat saducheilor51), 15,5 (cu privire la farisei) şi 24,5 (aplicat „nazarenilor”52).
Deja cu Epistola întâi către corinteni 11, 18-19 53 şi cea către galateni 5, 20, „erezia” dobândeşte conotaţii negative, fiind asociată cu schisma şi cu „faptele cărnii”. Pentru Sfântul Pavel „erezia” este o învăţătură eronată care ameninţă unitatea Bisericii lui Hristos. 2 Petru 2,1 consacră pe deplin acest nou sens: „Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire”. Astfel, aipsaiq creează o nouă societate religioasă alături de Biserică, transformând-o pe aceasta într-o altă aipeaig, lucru care nu poate fi acceptat. Literatura patristică va prelua acest sens, aplicându-l sectelor şi ereziilor propriu-zise54.
Sfântul Epifanie taie nodul gordian al dialecticii ortodoxie-erezieBiserică-schismă, rezolvând totul în chip foarte
50 Pentru a desemna facţiunile evreieşti, precum şi pe esenieni (cf. Războiul evreilor împotriva romanilor, 2,118).
51 În traducerile româneşti ortodoxe s-a încetăţenit termenul de „eres”.
52 Termen prin care erau desemnaţi primii creştini.
53 „Căci mai întâi aud că, atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt dezbinări, şi în parte cred. Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi.”
54 Cf. SFÂNTUL IGNATIE TEOFORUL, Către efeseni, 6, 2; epilogul Martiriului Sfântului Policarp al Smirnei-, SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Apologia 1,26, 33.
28
simplu. Preluând o idee existentă în germene la apologeţii şi scriitorii creştini din primele două veacuri, el afirmă că Biserica există încă de la facerea lumii, iar a fi creştin presupune o revenire la starea originară a lui Adam, fireşte, căreia i se adaugă harul adus de Răscumpărarea Mântuitorului Iisus Hristos. Revelaţia originară şi Biserica primordială s-au întunecat şi au decăzut treptat sub influenţa patimilor şi păcatelor, care au antrenat şi degenerarea învăţăturii curate despre Dumnezeu şi căderea într-o falsă adorare a Acestuia, idolatria.
Biserica, precum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, este unirea dintre Dumnezeu şi creatură, fiind, aşadar, preexistentă universului ca plan al lui Dumnezeu. Păstorul, scrierea lui Herma din veacul al II-lea55, ne prezintă Biserica sub chipul unei fecioare care există dinainte de facerea lumii. Starea originară a omului era, prin urmare, prima treaptă a îndumnezeirii sale. Oamenii nu erau pe atunci separaţi de considerente culturale, filozofice, religioase, politice, rasiale etc.: Adam nu a fost nici circumcis, nici idolatru, nici iudeu, nici păgân. Putem spune că nici nu exista religie, fiindcă religia este o tentativă umană de a restabili comuniunea omului cu Dumnezeu, iar adevărata religie este cea prin care Dumnezeu însuşi vine spre om şi are iniţiativa comuniunii cu omul, mai mult făcându-Se cu adevărat om deplin. Adam era în deplină comuniune cu Dumnezeu, fără să depună niciun efort sau să îndeplinească un anume ritual. Învăţătura şi harul Mântuitorului Hristos urmăresc să restabilească tocmai această comuniune pierdută şi acest firesc al vieţii. Omul este, prin firea lui, creştin.
55 Care a făcut parte o vreme chiar din canonul Noului Testament.
29
De aceea, orice concepţie umană, orice idee, orice doctrină, filozofie, religie, sectă, confesiune etc. care aduc dezbinare între oameni nu au Duhul lui Dumnezeu şi pot fi numite „erezie” în ceea ce priveşte devierea de la Adevărul unic, care este dragostea faţă de Dumnezeu şi de creatură56. Dacă adevărul se poate păstra doar în iubire, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4,15), atunci erezia nu este doar minciună şi eroare, ci lipsă de iubire şi de har al lui Dumnezeu.
CONCLUZII
Criticii moderni l-au acuzat pe Sfântul Epifanie de intoleranţă, fanatism şi dispreţ faţă de cultura clasică. În realitate, episcopul de Salamina era fidel tradiţiei pe care o asimilase în Egipt, una a căii de mijloc între alegorie şi literalism, centrată în special pe învăţătura biblică şi pe o asceză riguroasă. În plus, se uită că operele sale sunt polemice, iar retorica antică (şi cea creştină e fiica acesteia) permitea şi chiar încuraja denigrarea şi desfiinţarea nu doar a ideilor adversarilor, ci şi a persoanei acestora. Buna-credinţă şi chiar naivitatea lui au fost uneori speculate de alţii care l-au manipulat57 (cum a fost cazul în relaţia cuTeofil al Alexandriei şi Sfântul Ioan Gură de Aur). Râvna lui pentru
56 Aşadar, la Sfântul Epifanie, termenul de „erezie” este polisemantic. De aceea am şi păstrat termenul de „erezie” în traducere, chiar acolo unde el desemnează o şcoală filozofică, o sectă, o schismă sau un curent de gândire din cadrul creştinismului.
57 Cf. Ioan G. COMAN, Patrologie, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p. 576.
30
adevăr şi unitate l-a făcut uneori să mai exagereze în lucrarea şi mai ales în scrisul său, însă aceste lucruri nu i-au afectat sfinţenia.
Dacă a fost intransigent în privinţa doctrinei ortodoxe, în chestiunile practice ale pastoraţiei a fost un Părinte duhovnicesc înţelegător şi iubitor, viaţa lui fiind în deplin acord cu propovăduirea sa. A fost un apropiat al săracilor şi al suferinzilor, stârnind admiraţia contemporanilor ca Fericitul Ieronim şi istoricii Socrate şi Sozomen. Acesta din urmă chiar ne spune că „era foarte darnic către aceia care fuseseră ruinaţi, fie prin naufragiu, fie prin altă oarecare nenorocire, şi, după ce a cheltuit toată averea sa prin milosteniile sale, el făcea o egală binefacere şi cu avutul Bisericii sale”58.
Chiar dacă nu a fost un teolog original59 (deşi conceptul acesta este destul de discutabil, fiind forjat într-o perspectivă umanist-secularizată), Sfântul Epifanie a fost un păstor de suflete remarcabil, un om cu viaţă sfântă, un adevărat „bărbat apostolic al secolului al IV-lea”60, promotor al monahismului, una dintre cele mai importante personalităţi ecleziastice ale vremii şi un fervent apărător al unităţii Bisericii şi al purităţii doctrinei ortodoxe şi apostolice, „un erou de epopee sacră, un alt Ahile, de data aceasta al războiului sfânt al Bisericii dus contra duşmanilor spirituali ai acesteia, un erou neobosit cu sabia necruţătoare a credinţei în cuvânt şi în scris”61.
58 SOZOMEN, Istoria bisericească, 7,27.
59 Totuşi se cuvine menţionată contribuţia sa esenţială în domeniul mariologiei, susţinând distincţia clară între venerare, cuvenită Sfintei Fecioare Maria, şi adorare, care I se cuvine numai lui Dumnezeu (cf. Panarion, 79).
60 A. PUECH, Histoire de la littérature grecque chrétienne…, p. 654.
61 I. G. COMAN, Patrologie, vol. 1, p. 589.
PANARION SAU CUFĂRUL CU LEACURI ÎMPOTRIVA MUŞCĂTURII SCORPIONILOR ERETICI1
1 Traducerea este realizată după ediţia lui Karl HOLL, Jürgen DUMMER, Ancoratus und Panarion haer. 1-33, De Gruyter, Berlin, 1985. Pentru realizarea notelor şi a introducerii am folosit mai multe manuale de Patrologie şi istorii ale literaturii creştine, studii şi dicţionare de specialitate, dintre care amintim selectiv câteva: Nuovo dizionario patristico e di antichitâ cristiane, Augustinianum, Roma, 2006-2010; Dictionnaire des Antiquités Grecques et Romaines d’après les textes et les monuments, ouvrage rédigé par une société décrivains spéciaux, darchéologues et de professeurs sous la direction de Mm. Charles Darenberg et Edmond Saglio, Librărie Hachette, Paris, 1877; Encyclopedia of Early Christianity, Second Edition, Editor Everett Ferguson, Garland Publishing inc., New York and London, 1998; Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Ed. Lidia, Bucureşti, 2003; Henry WACE, William C. PIERCY, eds., A Dictionary of Early Christian Biography and Literature to the End of the Sixth Century A.D., with an Account of the Principal Sects and Heresies, Hendrickson Publishers, 1999; The Oxford Dictionary of the Christian Church, ed. a II-a, F.L. Cross şi E.A. Livingstone, Oxford University Press, London, New York, Toronto, 1974; Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, III, „De la Conciliul de la Niceea la începuturile Evului Mediu”, traducere de Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu şi Dana Zămosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2004; The Panarion of Epiphanius of Salamis Book I (Sects 1-46), Second Edition, Revised and Expanded, translated by Frank Williams, Leiden, 2009; Anna FERRARI, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, traducere de Dragoş Cojocaru, Emanuela Stoleriu, Dana Zămosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.
34
Scrisoarea preoţilor Acachie şi Pavel
Această epistolă a fost alcătuită în anul 92 de la Diocleţian2, în vremea domniei lui Valentinian şi Valens şi în al optulea an al lui Graţian3, şi trimisă lui Epifanie de Eleutheropolis, în Palestina, pe când era întâistătător al mănăstirii din împrejurimile Eleutheropolisului. În clipa de faţă este episcop al cetăţii Constanţiana, în provincia Ciprului. Epistola a fost alcătuită de preoţii Acachie şi Pavel, arhimandriţi, întâistătători ai mănăstirilor din Chalcis şi Bereea, din Celesiria. Aceştia i-au cerut să scrie despre toate ereziile, însă nu numai aceştia, ci şi mulţi alţii l-au îmboldit şi aproape l-au silit să purceadă la aceasta.
Domnului nostru şi preacinstitului întru toate şi preaevlaviosului nostru Părinte Episcop Epifanie, de la preoţii Acachie şi Pavel.
Ne ajunge o simplă privire a Evlaviei tale, părinte, spre a ne sătura cu vorbirea ta duhovnicească şi a sădi în noi acea dragoste de care au parte cei care se bucură mereu de vederea ta. Dar faima ta de ucenic al Mântuitorului merge înaintea
2 Anul 376 d.Hr. Sistemul curent de numerotare a anilor, în epocă, începea cu primul an de domnie a lui Diocleţian (284 d.Hr.). Abia Sfântul Dionisie Exiguul — atrăgând atenţia că nu se cuvine creştinilor să numere anii de la începutul domniei marelui persecutor va introduce anul naşterii lui Hristos ca anul întâi al noii ere creştine.
3 Valentinian I (364-375), împărat al părţii de Apus a Imperiului Roman; Valens (364-378), împărat al părţii de Răsărit a Imperiului Roman; şi Graţian, împărat în Apus (375-383) şi în Răsărit (378-379).
35
ta, dând ea singură mărturie prin mireasma cuvintelor tale şi prin aroma faptelor şi gândurilor celor bune. S-ar cuveni să venim şi să ne împărtăşim faţă către faţă de harul dăruit ţie de Dumnezeu, precum a făcut cu apostolii.
Dar, de vreme ce calea ne este împiedicată de beteşugurile şi suferinţele trupeşti, nu suntem în stare să venim noi şi să îţi cădem la picioare pentru a asculta şi a învăţa cuvintele cele duhovniceşti şi sfinte, aşa cum se revarsă din gura ta. Suntem încredinţaţi că, dacă am veni şi le-am asculta, ne-am întări în felul de vieţuire pe care am ales-o, doar dacă suntem vrednici să ajungem la acest ţel.
Însă, pentru că beteşugurile ne-au copleşit, rugăm pe Evlavia ta să nu ţii doar pentru tine, ci să ne împărtăşeşti şi nouă din darurile pe care ţi le-a dat cu adevărat Mântuitorul. De aceea, nu doar noi, ci şi toţi care te ascultă mărturisesc că Mântuitorul a ridicat în acest neam al nostru un nou crainic şi un nou apostol, un nou Ioan4 care să vestească poruncile pe care trebuie să le ţină aceia care au îmbrăţişat această cale.
După cum fratele nostru comun Marcellus este îmboldit de faima ta şi purtat de dorul Evlaviei tale şi pentru că şi el face parte din turma noastră, l-am folosit pentru acest lucru, deşi este încă un neofit. Lui i-am încredinţat această sarcină, noi, păcătoşii, aceea de a călători până la tine, ucenicul Mântuitorului. Ceea ce îţi cerem este să ne dăruieşti şi nouă cuvintele pe care le-ai împărtăşit unor fraţi spre îndreptare. Pentru tine, cel drept, acest lucru nu este deloc împovărător, însă pentru noi, păcătoşii, când
4 Aluzie la Sfântul Ioan Botezătorul, considerat o preînchipuire a vieţii ascetice şi monastice creştine.
36
ne vom împărtăşi de ele, lucrul va fi o mare bucurie în Domnul. Şi aceasta pentru că nelegiuirile noastre se uşurează când se revarsă peste ele cuvintele tale cele duhovniceşti. Am auzit că preacinstita ta faţă a dat nume fiecărei erezii, însă rugăm pe Evlavia ta să ne desluşeşti cât se poate de limpede ritualurile acestor erezii. Pentru că nu toţi au acelaşi dar.
Noi îţi mai cerem ţie, celui drept, să te rogi lui Dumnezeu pentru aceia care tânjesc şi aşteaptă aceste daruri de la tine. Noi petrecem în post şi rugăciune pentru ca fratele nostru comun să fie primit cu bucurie de preacinstita ta faţă şi să dobândească dar din darurile tale, şi astfel să înalţe rugăciuni Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Toţi fraţii nădăjduiesc să fie întăriţi prin rugăciunea ta. Astfel, de vreme ce ai primit harul dat apostolilor, te rugăm să nu te zgârceşti a-l împărtăşi altora. Toţi cei mici din această obşte cer mereu celui mai mare să le împărtăşească un dar duhovnicesc5 de la Evlavia ta. Fii sănătos în Domnul şi plin de bucurie în Duhul Sfânt câtă vreme şezi pe tronul care ţi-a fost rânduit alături de darurile cele dumnezeieşti până ce vei primi cununa [cea cerească].
Răspunsul lui Epifanie către preoţii Acachie şi Pavel, cu privire la cele ce i le-au scris despre scrierea care tratează ereziile
Preacinstiţilor fraţi şi împreună preoţi, Acachie şi Pavel, Epifanie îi salută în Domnul.
5 Cf. Romani 1,11.
37
Vechii scriitori, atunci când alcătuiau un prolog sau un titlu, ofereau pe scurt, printr-o ghicitură6, un semn despre cele pe care urmau să le înfăţişeze. Tot astfel şi eu, iubiţilor, voi folosi un asemenea prolog pentru voi, unde voi înşira pe scurt cele ce vor fi înfăţişate aici. Am de gând să vă arăt limpede care sunt numele ereziilor şi să vă dezvălui faptele lor cele nelegiuite, aidoma unor otrăvuri nimicitoare, dar, în acelaşi timp, vă voi arăta şi leacurile şi antidoturile, pentru a-i tămădui pe aceia care au primit deja [aceste otrăvuri], dar şi pentru a-i ajuta dinainte pe aceia care vor pătimi aceleaşi lucruri în viitor. Am alcătuit acest prolog pentru învăţaţii iubitori de bună rânduială, prin care am desluşit acest Panarion ca pe un chivot cu leacuri pentru cei muşcaţi de fiarele sălbatice. Este alcătuit din trei cărţi, care cuprind optzeci de erezii, înfăţişate în chip simbolic de fiare şi de şerpi.
Dar „cea care vine după cele optzeci” este temelia adevărului7, cea care ne învaţă făptuirea cea mântuitoare, nimeni alta decât Biserica, sfânta Mireasă a lui [Hristos]. Aceasta a existat dintotdeauna8, însă abia acum s-a arătat, de-a lungul
6 Cf. 1 Corinteni 13,12.
7 Cf. 1 Timotei 3,15.
8 În HERMA, Păstorul, vedenia II, 8, citim următoarele: „Biserica a fost creată înainte de toţi, iar pentru Biserică a fost creată lumea” (text preluat din volumul Scrierile Părinţilor Apostolici, col. PSB 1, trad., note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979). Ţelul ultim al universului este îndumnezeirea tuturor făpturilor. Biserica a existat dintotdeauna, în diverse grade şi forme (în imnografia liturgică ortodoxă se vorbeşte chiar despre „Biserica cea din păgâni”), însă abia la Cincizecime s-a întrupat şi s-a manifestat în deplinătatea ei harică.
38
vremii, prin întruparea lui Hristos, în mijlocul acestor erezii. Noi am amintit acestea strâns legat de propovăduirea lui Hristos şi am aşezat mai înainte o scurtă înfăţişare a blestematelor erezii, lămurind lucrurile în chip limpede, potrivit învăţăturii apostolilor, pentru a-i încuraja pe aceia care au trecut prin aceste erezii.
De aceea, vă rog pe toţi aceia mai învăţaţi care veţi citi acest prolog (cu înşirarea ereziilor, cu apărarea adevărului, cu înfăţişarea adevărului şi a credinţei Bisericii universale) să mă iertaţi. Noi suntem oameni simpli şi ne străduim să apărăm dreapta credinţă cu osteneală şi râvnă dumnezeiască. Poate că m-am înhămat la o sarcină prea împovărătoare, dorind să apăr preasfântul şi preamăritul Său Nume, potrivit puterii mele. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu am cercetat lucruri mai presus de puterea mea, de vreme ce acest tratat este alcătuit de dragul adevărului şi al dreptei credinţe.
Mai mult, vă rog să mă iertaţi dacă veţi găsi ceva nelalocul său, deşi nu dispreţuiesc şi nu îmi bat joc de nimeni aici, şi dacă, purtat de râvna împotriva ereziilor şi de dorinţa de a-i îndupleca pe cititori, voi grăi ceva cu mânie sau îi voi numi pe unii înşelători, vagabonzi sau ticăloşi. Necesitatea cuvântării polemice mă împinge la acestea, pentru a-i îndupleca pe cititori şi pentru a arăta pe deplin că faptele, tainele şi învăţătura acestora sunt departe de cugetul meu. Prin asemenea vorbe aspre vreau să-mi afirm libertatea faţă de aceste lucruri şi să îi îndepărtez pe alţii de acestea prin cuvinte care par să fie foarte grele.
Tratatul de faţă este alcătuit din trei părţi: prima, a doua şi a treia carte. Aceste trei cărţi sunt împărţite în şapte tomuri,
39
fiecare cuprinzând un anumit număr de erezii şi schisme. Cu totul sunt optzeci. Numele şi prilejurile acestora sunt: primii, barbarii; în al doilea rând, sciţii; în al treilea rând, elenii; apoi iudeii; în al cincilea rând, samaritenii. De aici au izvorât toate celelalte. Înainte de venirea lui Hristos, dar după barbari şi superstiţia sciţilor, cele ce au răsărit din elenism sunt acestea: în al şaselea rând, pitagoreicii şi peripateticii, sectă care s-a despărţit [de elenism] prin Aristotel; în al şaptelea rând vin platonicii; în al optulea, stoicii; în al nouălea, epicureii.
Urmează erezia samaritenilor, cea care a ieşit din iudaism şi are patru popoare. În al zecelea rând vin gorotenii, în al unsprezecelea rând, sebueii. În al doisprezecelea rând, esenienii. În al treisprezecelea rând, dositeii.
Apoi însuşi iudaismul, despre care am vorbit şi care şi-a primit înfăţişarea de la Avraam, a sporit prin primirea Legii de către Moise, a crescut prin Iuda, fiul lui Iacov sau Israel, şi prin David, regele din seminţia lui Iuda. Numele de „iudaism” l-a moştenit tocmai de aici. Din iudaism au ieşit alte erezii: în al paisprezecelea rând, învăţătorii Legii; în al cincisprezecelea, fariseii; în al şaisprezecelea, saducheii; în al şaptesprezecelea, hemerobaptiştii. În al optsprezecelea, oseenii; în al nouăsprezecelea, nazarenii; în al douăzecilea, irodienii.
Printre aceste mişcări şi printre cele ce le-au urmat în timp s-a ivit şi iconomia mântuitoare a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu alte cuvinte, întruparea Sa, arătarea Lui, învăţătura Evangheliei şi propovăduirea împărăţiei. Doar acesta este izvorul mântuirii, credinţa în adevărul Bisericii universale şi apostolice şi ortodoxe. Din această Biserică
40
s-au rupt şi s-au despărţit erezii care poartă doar numele lui Hristos, nu şi credinţa Lui. Primii, simonienii; apoi, menandrienii. În al treilea rând, satornilienii; în al patrulea, basilidienii; în al cincilea, nicolaiţii; în al şaselea, gnosticii, numiţi şi stratioticoi, aceiaşi cu fibioniţii, numiţi de unii secundieni, de alţii socratiţi, de alţii zaheeni. Alţii le zic codieni, alţii borboriţi sau barbeliţi. În al şaptelea rând vin carpocraţienii; în al optulea, cerintienii, numiţi şi merintieni. În al nouălea rând, nazarenii; în al zecelea, ebioniţii; în al unsprezecelea rând, valentinienii; în al doisprezecelea rând, secundienii, cei împreună cu Epifanie şi Isidor. În al treisprezecelea rând vin ptolemeii; în al paisprezecelea, marcosienii. În al cincisprezecelea, colorbasienii; în al şaisprezecelea, heracleoniţii; în al şaptesprezecelea, ofiţii; în al optsprezecelea, cainiţii.
În al nouăsprezecelea, setienii; în al douăzecilea rând, arhonţicii; în al douăzeci şi unulea rând, cerdonienii. În al douăzeci şi doilea, marcioniţii. În al douăzeci şi treilea, lucianiştii; în al douăzeci şi patrulea, apelienii; în al douăzeci şi cincilea, severienii; în al douăzeci şi şaselea, taţianiştii; în al douăzeci şi şaptelea, encratiţii. În al douăzeci şi optulea rând, cei din Frigia, numiţi şi montanişti şi tascodrugieni. Dar iarăşi tascodrugienii sunt deosebiţi de ceilalţi, fiind o erezie în sine. În al douăzeci şi nouălea rând vin pepuzienii, cunoscuţi şi ca priscilianişti şi quintilieni, iar împreună cu aceştia sunt şi artotyriţii. În al treizecilea rând vin quartodecimanii, cei care sărbătoresc Paştele în aceeaşi zi din an. În al treizeci şi unulea rând vin alogii, cei care nu primesc Evanghelia după Ioan şi Apocalipsa. În al treizeci şi doilea rând, adamienii; în al treizeci şi treilea, sampseenii, cunoscuţi şi ca helchesaiţi. În al
41
treizeci şi patrulea rând, teodotienii; în al treizeci şi cincilea rând, melchisedechienii. În al treizeci şi şaselea, bardesaniţii; în al treizeci şi şaptelea, noeţienii. În al treizeci şi optulea, valesienii; în al treizeci şi nouălea rând, catarii, cei cunoscuţi şi ca navaţieni. În al patruzecilea rând, angelicii; în al patruzeci şi unulea, apostolicii, numiţi şi apotactici. În al patruzeci şi doilea rând, sabelienii; în al patruzeci şi treilea, origeniştii, cunoscuţi şi ca aceia care făptuiesc cele ruşinoase. În al patruzeci şi patrulea rând, origeniştii cei ai lui Adamantius.
În al patruzeci şi cincilea, cei care-l urmează pe Pavel de Samosata. În al patruzeci şi şaselea rând, maniheii, cei numiţi şi acuaniţi. În al patruzeci şi şaptelea rând, hierachiţii; în al patruzeci şi optulea, meletienii, cei din schisma egipteană. În al patruzeci şi nouălea, arienii sau ariomanii.
În al cincizecilea rând, schismaticii audieni. În al cincizeci şi unulea rând, fotinienii; în al cincizeci şi doilea rând, marcelienii. În al cincizeci şi treilea, semiarienii; în al cincizeci şi patrulea, pneumatomahii, numiţi şi macedonieni şi ucenici ai lui Eleusis, cei care hulesc pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. În al cincizeci şi cincilea rând vin aerienii; în al cincizeci şi şaselea rând, aeţienii, numiţi şi anomei, cei care îl urmează pe Eunomie, sau mai curând Anomos.
În al cincizeci şi şaptelea rând, dimoriţii, cei care nu mărturisesc întruparea desăvârşită a lui Hristos, cei numiţi şi apolinarişti. În al cincizeci şi optulea rând avem pe cei care spun că Sfânta Maria s-a împreunat cu Iosif după naşterea Mântuitorului. Unii ca aceştia sunt numiţi antidicomariani.
În al cincizeci şi nouălea rând vin cei care aduc jertfa de pâine în cinstea mariei, cei numiţi coliridieni. În al şaizecilea rând
42
vin mesalienii, împreună cu aceştia şi martirienii, cei dintre păgâni, precum şi eufemiţii şi sataniştii.
Acum mă întorc şi voi împărţi ereziile pe cărţi şi le voi înşira, câte dintre cele optzeci se află în prima carte, tot aşa în a doua şi a treia şi pentru fiecare dintre cele şapte părţi rânduite în trei cărţi, câte erezii se cuprind în fiecare. Astfel:
În prima carte sunt trei părţi şi patruzeci şi şase de erezii, împreună cu izvorul lor şi cu cei dintâi oameni care le-au iscat, precum şi cu numele care li s-au dat. Vorbesc despre barbarism, sciţianism, elenism, iudaism şi samaritanism. În a doua carte sunt două părţi şi douăzeci şi trei de erezii. În prima parte a primei cărţi sunt douăzeci de erezii: barbarism, sciţianism, elenism şi iudaism. Apoi deosebite feluri de elenism: pitagoreicii, peripateticii, platonicii, stoicii, epicureii. Apoi ereziile samaritene, cele ce au ieşit din iudaism: gorotenii, sebueii, esenienii şi dositeii. Ereziile iudaice sunt opt: învăţătorii Legii, fariseii, saducheii, hemerobaptiştii, oseenii, nazarenii, irodienii.
În a doua parte a primei cărţi sunt treisprezece erezii. Astfel: simonienii, menandrienii, satornilienii, basilidienii, nicolaiţii, gnosticii, numiţi şi stratioticoi, aceiaşi cu fibioniţii, numiţi de unii secundieni, de alţii socratiţi, de alţii zaheeni; alţii le zic codieni, alţii borboriţi sau barbeliţi. Apoi carpocraţienii, cerintienii, numiţi şi merintieni. Nazarenii, ebioniţii, valentinienii, secundienii, cei împreună cu Epifanie şi Isidor. Apoi ptolemeii.
În a treia parte a primei cărţi sunt treisprezece erezii. Astfel: marcosienii, colorbasienii, heracleoniţii, ofiţii, cainiţii, setienii, arhonţicii, cerdonienii, marcioniţii, lucianiştii, apelienii, severienii, taţianiştii. Acesta este cuprinsul primei cărţi cu cele trei părţi ale ei.
43
În a doua carte sunt două părţi. Iar în prima parte a celei de-a doua cărţi de fapt cea de a patra, dacă începem să numărăm de la început sunt optsprezece secte, precum urmează: encratiţii, numiţi şi montanişti şi tascodrugieni. Însă tascodrugienii sunt deosebiţi de cei deja amintiţi mai înainte. Apoi vin pepuzienii, cunoscuţi şi ca priscilianişti şi quintilieni, iar împreună cu aceştia sunt şi artotyriţii; quartodecimanii, cei care sărbătoresc Paştele în aceeaşi zi din an. Apoi alogii, cei care nu primesc Evanghelia după Ioan şi Apocalipsa, adamienii, sampseenii, cunoscuţi şi ca helchesaiţi. Apoi teodotienii, melchisedechienii, bardesaniţii, noeţienii, valesienii, catarii, angelicii, apostolicii, numiţi şi apotactici, cu care se unesc şi cei numiţi sacofori, sabelienii, origeniştii, cunoscuţi şi ca aceia care făptuiesc cele ruşinoase, precum şi origeniştii lui Adamantius.
În a doua parte a celei de-a doua cărţi care, dacă numărăm precum am spus mai înainte, este a cincea sunt cinci erezii: ucenicii lui Pavel de Samosata, acuaniţii, hierachiţii, meletienii, cei din schisma egipteană, şi arienii. Acesta este cuprinsul celei de-a doua cărţi, cu cele două părţi ale ei.
La fel, sunt două părţi şi în a treia carte. În prima parte a celei de-a treia cărţi a şasea, potrivit numărătorii de mai înainte — sunt şapte erezii, precum urmează: audienii, cei schismatici, fotinienii, marcelienii, semiarienii, pneumatomahii, cei care îl hulesc pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Apoi aeţienii, cei ai lui Aeţius anomeul, cel împreună cu Eunomie anomeul.
În a doua parte a celei de-a treia cărţi a opta, dacă le împărţim şi le numărăm precum am mai zis se găsesc
44
patru erezii: dimoriţii, cei care nu mărturisesc întruparea desăvârşită a lui Hristos, cei numiţi şi apolinarişti. Apoi cei care spun că Sfânta Maria s-a împreunat cu Iosif după naşterea Mântuitorului. Unii ca aceştia sunt numiţi antidicomariani. Apoi cei care aduc jertfa de pâine în cinstea mariei, cei numiţi coliridieni, apoi mesalienii, împreună cu aceştia sunt număraţi şi martirienii, cei dintre păgâni, precum şi eufemiţii şi sataniştii. Apoi o scurtă apărare a credinţei celei drepte şi a adevărului Bisericii celei sfinte, universale9 şi apostolice.
Acestea sunt cuprinsul şi titlul tratatului împotriva celor optzeci de erezii şi ale celui în apărarea singurului adevăr, Biserica universală şi ortodoxă. Este rânduit în trei cărţi, având în total şapte părţi.
REZUMAT10 I
Prima parte a cărţii întâi a tratatului împotriva ereziilor (în care sunt douăzeci de erezii) cuprinde cele ce urmează:
Mai întâi, maica tuturor ereziilor şi cea care le-a dat nume tuturor de la început, din care au răsărit alte cinci mai mici. Şi acestea sunt primele patru:
9 Termenul KCtGoAiKOţ – „universal, sobornicesc, de pretutindeni” avea înţelesul teologic următor: fiecare Biserică locală este şi conţine Biserica universală (vezi Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul).
10 Precum am amintit deja în prefaţă, acest rezumat nu aparţine Sfântului Epifanie, fiind redactat ulterior, însă apare în toate ediţiile greceşti ale operei sale. Textul de faţă parafrazează sau citează pe larg excerpte din Panarion.
45
1. Mai întâi, barbarismul11, una neobişnuită de felul ei, care a ţinut din zilele lui Adam până la Noe, vreme de zece neamuri. A fost numită „barbarism” pentru că oamenii de atunci nu aveau un cârmuitor şi erau dezbinaţi. Fiecare era mulţumit de sine însuşi şi îşi era sieşi lege, potrivit dorinţei dictate de propria voinţă12.
2. În al doilea rând, sciţianismul13, din vremea lui Noe şi până la zidirea Turnului din Babilon, şi puţin timp după aceea, în vremea lui Peleg şi Ragav14. De vreme ce aceştia din urmă erau aproape de hotarele Europei15, s-a crezut că ei se aflau prin părţile Sciţiei şi ale neamurilor luiTerah, strămoşul tracilor16, şi aşa mai departe.
11 Deşi este creştin şi în discurs respingea cultura greco-romană -, Sfântul Epifanie rămâne un elen autentic. Acest lucru este evident şi în atitudinea faţă de barbari. Pentru elenul antic, barbarul (literal: „cel care nu foloseşte graiul articulat, ci bolboroseşte”) era omul prin excelenţă necivilizat, lipsit de spiritualitate şi cultură, şi chiar inferior. Tot ce provenea de la barbari era din start considerat ca lipsit de valoare, ba chiar dăunător. În acest fel trebuie înţeleasă şi reticenţa civilizaţiei greco-romane faţă de creştinism, o învăţătură „barbară”.
12 O altă caracteristică a barbarilor, pentru omul elen, era lipsa unei organizări politice. Elenismul însemna ordine, ierarhie, armonie, organizare politică, pe când la barbari domnea bunul plac şi anarhia.
13 Din nou ne aflăm în faţa unor stereotipuri culturale specifice culturii greco-romane. Pentru scriitorii clasici, sciţii erau paradigma cruzimii şi a lipsei de civilizaţie, cel mai de jos grad al barbariei.
14 Facerea 11,18.
15 Sciţii ocupau teritoriile de la nord de Marea Neagră şi din Ucraina de astăzi.
16 Iosephus Flavius afirmă căTiras din Facerea 10,2 (fiul lui Iafet) ar fi strămoşul tracilor (Antichităţi iudaice, 8,1). În general, Sfântul Epifanie urmează identificările făcute de Fericitul Ieronim în Chestiuni ebraice la Facere.
46
3. În al treilea rând vine elenismul, care îşi are începutul în vremea lui Serug, când popoarele au îmbrăţişat idolatria şi superstiţia şi când au început să locuiască în cetăţi şi să îşi dea legi şi datini. Când a început închinarea la idoli, oamenii s-au apucat să îşi facă zei din înaintestătători17. I-au zugrăvit la început pe aceia ţinuţi în mare cinste de ei, pe tiranii sau magii sau pe cei care au făcut ceva vrednic de amintit în viaţă, sau care li se părea de cinste, ori care s-au făcut cunoscuţi printr-o mare putere a trupului. Dar tot din acele vremuri, de la Terah18, părintele lui Avraam, ei au adus în lume şi rătăcirea idolatriei, prin închinarea la statui. Ei i-au cinstit pe strămoşi zugrăvindu-i mai întâi, apoi alcătuindu-le chipurile din ceramică, înfăţişându-i cu multă iscusinţă, fiecare artă imitându-i după cum ştia mai bine, fie prin gravură în piatră, fie prin lucrătură în argint şi aur, fie prin sculptură în lemn, fiecare artă după meşteşugul ei. Egiptenii, alături de babilonieni,
17 Este celebra teorie evhemeristă (des utilizată de scriitori creştini care criticau politeismul), potrivit căreia divinităţile păgâne erau, la origine, oameni excepţionali, regi sau înţelepţi, care au fost consideraţi zei după ce au murit, creându-li-se biografii fabuloase. Mai mult, zeităţile păgânilor erau de fapt demoni, care îşi înşelau închinătorii prin diverse năluciri şi închipuiri mincinoase. Evhemeros din Messina (secolele IV-III Î.Hr.) a fost un filozof grec care a afirmat că, în timpul unei călătorii făcute în Arabia, a descoperit o inscripţie care susţinea că principalii zei elenici sunt oameni divinizaţi.
18 Pasajele următoare preiau ideile din CarteaJubileelor, 11-12 (lucrarea este un apocrif iudaic, din veacurile II-I Î.Hr., larg utilizat de autorii creştini, şi care pretinde că înfăţişează adevărata istorie a creaţiei lumii, a anilor şi jubileelor, aşa cum i-a fost revelată lui Moise prin îngeri).
47
frigieni şi fenicieni, au fost primii care au adus în lume acest ritual, al facerii de statui şi al misteriilor19. Cele mai multe dintre acestea au fost aduse la eleni începând cu vremea lui Cecrops20 şi aşa mai departe. După aceia i-au ales ca zei pe Cronos, Rhea, Zeus, Apollo şi toţi ceilalţi.
Elenii şi-au luat numele de la Hellen21, unul dintre întemeietorii Eladei, cel care a dat şi numele acelui ţinut. Dar, după cum spun alţii, [numele ţării] vine de la măslinul care a lăstărit la Atena22. Însă ca să fim cât mai corecţi începătorii acestui neam au fost ionienii, numiţi astfel după Iovan, unul dintre cei care au zidit Turnul [Babel], atunci când s-au despărţit limbile oamenilor. Din această pricină şi sunt ei numiţi „meropi”, din cauză că au graiul despărţit23. Dar, mai
19 Religiile de misterii erau culte ezoterice care promiteau adepţilor mântuirea (intrarea în Câmpiile Elizee sau divinizarea) după moarte, dar numai dacă vor urma cu stricteţe ritualurile tainice de iniţiere (,cf. Misteriile de la Eleusis, ale Cabirilor sau Mithra etc.).
20 Rege mitic al Atenei, erou civilizator al grecilor, născut din pământ. Erou din stirpea pelasgilor, considerat primul rege al Aticii. Era o fiinţă primordială, jumătate om, jumătate şarpe, după cum arată numele său, care provine probabil de la kerkops, „cel cu coadă”.
21 Fiul lui Deucalion şi al Pirei şi tatăl lui Eol. Hellen a fost regele cetăţii Ftia din Tesalia. Prin tradiţie este socotit strămoşul eponim al tuturor elenilor: din cei doi fii ai săi, Eol şi Doros, proveneau neamul eolienilor şi cel al dorienilor, iar din nepoţii săi, Aheos şi Ion, neamul aheilor şi cel al ionienilor.
22 Etimologia Eladei este necunoscută. Potrivit unor cercetători, rădăcina termenului ar putea semnifica „rugăciune”, „ţinut muntos” sau „lumină, strălucire”.
23 Mspoiji – „cu grai articulat”. În general, etimologiile propuse de autorii antici (inclusiv cei creştini) sunt cel mai adesea fanteziste sau simple etimologii populare.
48
târziu, elenismul s-a împărţit la rândul său în pitagoreici, stoici, platonici, epicurei şi ceilalţi.
Însă pecetea adevăratei credinţe a existat dintotdeauna, alături de legea firii, fiind urmată de oameni din toate neamurile, strălucind printre barbari, sciţi şi eleni încă de la întemeierea lumii şi unindu-se cu adevărata credinţă a lui Avraam24.
4. După acestea a venit şi iudaismul, care şi-a primit pecetea prin Avraam, prin mijlocirea tăierii împrejur, a sporit odată cu Moise, al şaptelea de la Avraam, cel prin care a fost dată Legea de către Dumnezeu. Iudaismul şi-a luat numele de la Iuda, al patrulea fiu al lui Iacov, cel numit şi Israel, prin David, primul din seminţia lui Iuda care a fost rege. Este limpede că despre aceste patru erezii vorbeşte şi apostolul când spune cu dojană: „Căci în Hristos Iisus nu mai este nici barbar, nici scit, nici elen, nici iudeu, ci o nouă făptură”25.
Feluri de elenism:
5. Pitagoreicii sau peripateticii. Pitagora a dogmatizat despre monadă, providenţă, despre oprirea jertfelor aduse
24 Adevărata închinare adusă Dumnezeului adevărat (desăvârşită în creştinism) a existat dintotdeauna, de la Adam, fiind etalonul după care sunt evaluate toate căile ulterioare de adorare a lui Dumnezeu, inclusiv iudaismul. Duhul lui Dumnezeu a lucrat în toate neamurile. De aceea, Clement Alexandrinul (urmat de Sfântul Chiril al Alexandriei) afirma că Hristos S-a pogorât la iad, propovăduind „duhurilor ţinute în închisoare” (1 Petru 3, 19), spre a vesti Evanghelia celor de acolo şi a ridica cu Sine la înviere pe toţi cei care au trăit după legea lui Dumnezeu din toate neamurile.
25 Coloseni 3, 11. Citatele scripturistice sunt preluate din ultima versiune ortodoxă sinodală, doar acolo unde coincid cu textul Sfântului Epifanie. Unde sunt diferenţe notabile, acestea vor fi semnalate.
49
aşa-zişilor zei, precum şi despre înfrânarea de la consumarea celor ce sunt însufleţite şi a vinului. Tot el a făcut deosebire între cele ce se află deasupra Lunii, care sunt nemuritoare, şi cele care se află dedesubt, care sunt muritoare. A învăţat şi despre strămutarea sufletelor din trup în trup, chiar de animale şi fiare sălbatice26, precum şi despre păstrarea tăcerii vreme de şapte ani. În cele din urmă s-a numit pe sine zeu27.
6. Platonicii au învăţat despre Dumnezeu, materie şi formă, că lumea este generată şi stricăcioasă, în vreme ce sufletul este negenerat, nemuritor şi dumnezeiesc; sufletul, potrivit lor, are trei părţi, cea raţională, cea a voinţei şi cea a poftei. Femeile trebuie să fie comune pentru toţi; şi nimeni nu trebuie să aibă o soţie a lui, ci fiecare se poate împreuna cu ce femeie doreşte. Şi ei au învăţat despre mutarea sufletelor în felurite trupuri, chiar şi în cele de fiare sălbatice, dar şi că zeii au izvorât dintr-unul singur.
7. Stoicii învaţă că universul este un trup, iar lumea care cade sub simţuri o socotesc Dumnezeu28. Unii dintre ei au afirmat că substanţa lumii s-ar fi născut din cea a focului. Ei îl definesc pe Dumnezeu ca „minte”29 şi ca pe un suflet deplin care ar fi existat de dinainte de bolta cerului şi a pământului. Universul este carnea Lui, precum am zis, iar ochii Lui sunt
26 Metempsihoză sau reîncarnarea.
27 Prezentarea doctrinelor filozofice greceşti este în general destul de exactă, însă trebuie să ţinem cont de lipsa unei formaţii filozofice solide a autorului, precum şi de prejudecăţile sale faţă de filozofia antică.
28 Panteismul.
29 Nouţ.
50
luminătorii cereşti. Carnea tuturor piere, însă sufletul este strămutat din trup în trup.
8. Epicureii învaţă că principiul tuturor lucrurilor sunt corpusculii indivizibili şi simpli, de aceeaşi formă şi nesfârşiţi30; ei mai cred că ţelul vieţii este fericirea izvorâtă din desfătare, iar nici Dumnezeu, nici Providenţa nu se amestecă în treburile omeneşti.
9. Samaritanismul şi samaritenii, de la care a izvorât, vin din iudaism. Mai înainte de întemeierea şcolilor filozofice ale elenilor şi alcătuirea doctrinelor acestora, mai înainte de religia greacă, cam pe la jumătatea iudaismului, prilejul pentru această erezie a fost vremea lui Nabucodonosor şi robia iudeilor31. Samaritenii au fost strămutaţi din Asiria în Iudeea şi au primit numai Pentateuhul lui Moise, de vreme ce împăratul li l-a trimis din Babilon prin mijlocirea unui preot pe nume Ezdra. Ei ţin toate ale iudaismului, doar că îi dispreţuiesc pe păgâni şi nici măcar nu se ating de ei. Ei tăgăduiesc învierea morţilor şi toate celelalte prorocii de după Moise.
Sunt patru neamuri ale samaritenilor:
10. Gorotenii, care ţin sărbătorile la vremuri deosebite de sebuei.
11. Sebueii, care se deosebesc de goroteni din aceeaşi pricină a sărbătorilor.
30 Teoria atomistă.
31 Politica Imperiului Asirian, care a cucerit partea de nord a Israelului în veacul al VII-lea Î.Hr., era strămutarea populaţiilor. Astfel, o parte dintre iudei au fost deportaţi în zona Babilonului, iar populaţii din zonă au fost aduse în Israel. S-a creat o religie sincretică, între iudaism şi credinţele nou-veniţilor.
51
12. Esenienii, cei care nu se opun nimănui şi ţin sărbătorile laolaltă cu cine se întâmplă să fie împreună, fără deosebire.
13. Dositeii, care au aceleaşi obiceiuri ca samaritenii (tăierea împrejur, Sabatul şi toate celelalte), se folosesc şi ei de Pentateuh, dar, mai mult decât alţii, se înfrânează de la consumarea vieţuitoarelor şi trăiesc într-un post neîncetat. Unii dintre ei trăiesc în feciorie, iar alţii în înfrânare şi cumpătare. Aceştia mai cred în învierea morţilor, lucru care e străin samaritenilor.
Cele şapte erezii ale iudeilor:
14. Învăţătorii Legii, cei pricepuţi în chestiunile ce ţin de Lege, cei care repetau tradiţiile bătrânilor. Ei păzeau o evlavie prisositoare şi născocită de voinţa lor, precum şi datini pe care nu le învăţaseră din Lege, ci chiar ei şi-au dat aceste legiuiri şi rânduieli.
15. Fariseii nume care se tâlcuieşte „cei puşi deoparte”32 aveau o vieţuire mai înaltă şi, de aceea, erau preţuiţi mai mult decât alţii. Ei credeau în învierea morţilor, aşa cum făceau şi învăţătorii Legii, şi încuviinţau existenţa îngerului şi a Duhului Sfânt. Felul lor de viaţă era deosebit: înfrânare până la o vreme şi feciorie, post de două ori pe săptămână, spălarea rituală a ulcioarelor, vaselor şi pocalelor (după cum făceau şi învăţătorii Legii), zeciuială, pârgă din primele roade, rugăciunea neîncetată şi felul lor propriu de a se înveşmânta, mantiile sau mai curând tunicile lor, cu largile lor filacterii, cu marginile din purpură, cu ciucurii şi împletiturile şalurilor.
32 Etimologiile din limba ebraică sunt în general exacte, dată fiind cunoaşterea acestei limbi de către Sfântul Epifanie.
52
Astfel de lucruri erau semne că se aflau în vremea înfrânării. Tot ei credeau în cele ce ţin de clipa naşterii şi de soartă33.
16. Saducheii nume care se tâlcuieşte „cei mai drepţi”, care proveneau din neamul samaritenilor, dar şi din preotul Sadoc. Aceştia tăgăduiau învierea morţilor şi nu primeau existenţa îngerilor, a duhurilor şi a îngerilor. Toate celelalte le aveau în comun cu iudeii.
17. Hemerobaptiştii erau tot iudei întru toate, însă afirmau că nimeni nu poate dobândi viaţa veşnică dacă nu este botezat în fiecare zi34.
18. Numele oseenilor înseamnă „cei năvalnici”35. Ei ţineau toate cele ale Legii, dar şi unele scripturi de după Lege, deşi lăsau la o parte pe cei mai mulţi proroci.
19. Nazarenii, al căror nume înseamnă „răzvrătiţi”, sunt cei care nu încuviinţează consumul cărnii şi nu au părtăşie cu nimic din ceea ce este viu. Ei ţin în mare cinste numele patriarhilor până la Moise şi Iosua, fiul lui Nun, cei din Pentateuh, şi cred într-înşii. Vorbesc despre Moise şi Aaron şi Iosua. Dar ei spun că scripturile din Pentateuh nu sunt ale lui Moise şi mai susţin că mai au şi alte scripturi pe lângă acestea.
20. Irodienii erau iudei în toate privinţele, însă credeau că
33 Astrologia.
34 Numele de „hemerobaptişti” înseamnă, în greceşte, „cei care se botează zilnic”.
35 Oseenii sunt, mai mult decât probabil, celebra sectă a esenienilor de la Qumran, de la care ne-au rămas Manuscrisele de la Marea Moartă. Sfântul Epifanie nu este foarte exact în delimitarea şi clasificarea ereziilor şi sectelor. Tendinţa lui este de a multiplica numărul acestora spre a obţine numărul de 80, corespunzător pasajului din Cântarea Cântărilor.
53
Irod este Hristos36 şi îl cinsteau cu toate cele cuvenite numelui de „Hristos”.
Aceasta este prima parte, care cuprinde combaterea tuturor celor 20 de erezii. În aceasta se găseşte înfăţişată şi venirea lui Hristos, precum şi mărturisirea adevărului.
„ÎMPOTRIVA EREZIILOR” A LUI EPIFANIE EPISCOPUL, CEA CARE MAI ESTE NUMITĂ ŞI „PANARION” SAU „CHIVOTUL CU LEACURI”
CARTEA I PARTEA I
1. Am de gând să vorbesc despre credinţă şi necredinţă, despre ortodoxie şi eterodoxie, aşa că voi aminti despre creaţia lumii şi despre cele ce i-au urmat. Dar nu voi face asta prin puterea mea, nici nu voi începe prin cugetarea proprie, ci aşa cum Dumnezeu, Stăpânitorul tuturor, Atotmilostivul, le-a dezvăluit prorocilor Săi cunoaşterea tuturor lucrurilor şi prin ei, şi nouă, pe cât ne îngăduie neputinţa firii omeneşti.
Dar nu mică îmi este tulburarea de vreme ce încep să cercetez această chestiune. Mă arunc asupra unei sarcini deloc lesnicioase şi mă tem pentru acest lucru. De aceea, îl chem pe Dumnezeu cel Sfânt şi pe Unul-Născut Fiul Său, Iisus Hristos, precum şi pe Sfântul Său Duh, ca să
36 în sensul de Mesia.
54
ne lumineze slăbiciunea cugetului nostru prin cunoaşterea acestor lucruri.
Scriitorii, poeţii şi cronicarii eleni cheamă în ajutor o muză37 atunci când se apucă de scris despre miturile lor. O muză invocă ei, nicidecum pe Dumnezeu, de vreme ce înţelepciunea lor este demonică, „pământească, nu ca aceea care se pogoară de sus”38, după cum spune Scriptura. Eu însă îl chem pe Sfântul Stăpân al tuturor să vină în ajutorul sărăciei mele şi să mă însufleţească cu Duhul Său Cel Sfânt ca nu cumva să greşesc în această alcătuire a celor pe care le istorisesc. Cunoscându-mi neputinţa, am stăruit în această rugăciune „precum Dumnezeu mi-a împărţit măsura credinţei”39. De aceea, mă rog să îmi hărăzească acest dar.
2. Pentru cel care citeşte, scopul acestei cercetări trebuie să fie [cât se poate de limpede], pentru că cele descoperite aici sunt supuse timpurilor şi vremurilor, precum şi măsurii în care modesta noastră cugetare a fost pregătită să priceapă aceste lucruri. Eu însă nu făgăduiesc să istorisesc chiar toate cele ce se află în lume. Sunt lucruri care pot fi spuse, iar altele care nu pot fi spuse. Sunt lucruri negrăite, care nu pot fi istorisite40,
37 Divinităţi care ocroteau artele şi pe artişti, fiice ale lui Zeus şi ale Mnemosinei, zeiţa memoriei. Invocarea muzei era un topos literar, nepresupunând o credinţă reală din partea scriitorului respectiv.
38 Iacov 1,15.
39 Romani 12, 3.
40 Există cel puţin două motive pentru tăcerea Sfântului Epifanie: caracterul odios şi dincolo de obscen al unor ritualuri, dar şi secretomania care domnea în jurul religiilor de misterii, riturile fiind cunoscute doar de cei iniţiaţi, care nu aveau voie să le dezvăluie nimănui.
55
şi, oricât s-ar strădui omul să o facă, acestea sunt cunoscute numai de Stăpânul tuturor. Noi vom istorisi felurite păreri şi cunoştinţe, care ţin de credinţa în Dumnezeu şi de necredinţă, de erezii, de părerile omeneşti ale învăţăturii celei rele şi care i-au dus pe oameni în rătăcire. Acestea au fost răspândite în lume de când a fost plămădit omul până în zilele noastre, în al unsprezecelea an al împărăţiei lui Valentinian şi în al şaptelea al lui Valens41.
Unele chestiuni despre schisme şi erezii pe care am de gând să le aduc la cunoştinţa celor care citesc, le datorez iubirii mele de studiu. Altele le-am auzit de la alţii; sau s-a întâmplat să le văd şi să le aud cu ochii şi urechile mele. Cred că pot să înfăţişez cu acribie rădăcinile acestor învăţături, precum şi ceea ce a fost luat de la alţii. Unele dintre acestea le-am găsit în scrierile vechilor autori, iar altele le-am auzit de la oameni de încredere care mi-au adeverit aceste lucruri42.
Nu am adunat toate aceste cugetări cu de la sine putere sau petrecându-mi vremea cu lucruri care sunt mai presus de puterile minţii mele. De fapt, am alcătuit această scriere pe care, cu voia lui Dumnezeu, am primit să o întocmesc la cererea unor oameni învăţaţi, care mi-au îmboldit mereu şi în multe chipuri neputinţa şi astfel m-au silit să fac acest lucru. O asemenea cerere scrisă mi-aţi trimis şi voi, preacinstiţi fraţi şi învăţaţi şi împreună preoţi, Acachie şi Pavel! De vreme ce
41 Anul 375 d.Hr.
42 Documentarea pentru această operă (consultarea izvoarelor scrise, orale, precum şi recursul la informare directă) ne aminteşte de metoda lui Herodot.
56
am dat răspuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, acestor cereri din dragoste pentru slujitorii lui Dumnezeu, am purces la aceasta şi voi începe să vorbesc nu prin cuvinte iscusite şi meşteşugite, ci grăind limpede şi cu vorbe simple, fiind cu luare-aminte la exactitatea celor istorisite43.
3. Nicandru mi-a pus la îndemână o scriere despre firea vieţuitoarelor sălbatice şi a şerpilor. Alţi scriitori au vorbit despre plante şi arbori, precum Dioscoride44 tăietorul de lemne, Pamfilus45, regele Mitridate46, Calistene47, Filon48, Iolaus din Bitinia49, Heraclide din Tarent50, Crates tăietorul de rădăcini51, Andrei52, Bassus Tulianus53, Niceratos54,
43 Stilul simplu al operei este motivat tocmai de necesităţi pastoral-misionare.
44 Medic, farmacolog şi botanist grec, care a trăit la Roma (40 Î.Hr.- 90 d.Hr.).
45 Savant alexandrin care a alcătuit un lexicon botanic în jurul anului 50 Î.Hr.
46 Mitridate al VI-lea Eupator (130-65 Î.Hr.), regele Pontului, era cunoscut pentru interesul manifestat faţă de otrăvuri şi găsirea antidoturilor pentru acestea.
47 Istoric grec (360-327 î.Hr.), l-a însoţit pe Alexandru cel Mare în campaniile sale.
48 Filon de Alexandria, celebrul scriitor şi filozof iudeu (15 Î.Hr.- 54 d.Hr.).
49 Medic grec din Bitinia (secolul al III-lea î.Hr.).
50 Medic din Tarent (sudul Italiei), din veacul al III-lea î.Hr., foarte apreciat de Galenus.
51 Medicul lui Mitridate al VI-lea Eupator.
52 Nume dat mai multor medici greci, dificil de identificat.
53 Medic obscur latin, contemporan cu Galenus.
54 Scriitor grec din Bitinia (secolul al IV-lea î.Hr.). A alcătuit mai multe tratate cu privire la plante.
57
Petronius55, Niger56, Diodot57 şi mulţi alţii. În acest chip încerc să arăt rădăcinile şi opiniile ereziilor, dar, făcând aceasta, nu doresc să îi vatăm pe cei care citesc. Căci şi scriitorii despre care am vorbit s-au străduit nu să facă rău, ci să sperie şi să ocrotească firea omenească spre a putea recunoaşte fiarele cele vătămătoare şi aducătoare de moarte şi a se putea izbăvi cu puterea lui Dumnezeu, având grijă să nu aibă de-a face cu asemenea grozăvii dacă le întâlnesc. Şi astfel [să fie la adăpost de] răsuflarea, de muşcăturile sau de vederea lor. Dar, totodată, au lăsat la îndemână rădăcini şi plante de leac împotriva veninului şerpilor despre care am vorbit mai înainte.
Astfel, preadoriţilor, această carte a fost alcătuită ca un mijloc de îndepărtare a fiarelor mai sus numite, precum şi pentru a le dezvălui adevărata înfăţişare de şerpi îngrozitori şi fiare sălbatice, cu muşcăturile lor otrăvite şi aducătoare de moarte. Iar potrivit fiecăreia am dat felurite argumente pe cât am reuşit mai scurt, câte unul sau două spre a le combate otrava. Am pus la îndemână astfel de antidoturi prin care Domnul poate tămădui pe cel care doreşte, după ce s-a prăvălit, cu sau fără voia lui, în prăpastia acestor învăţături ale şerpilor ereziei.
55 Scriitor roman obscur, a lăsat tratate farmaceutice (secolul I d.Hr.).
56 Scriitor roman (secolul I d.Hr.), cu preocupări medicale, probabil acelaşi cu cel din nota precedentă.
57 Botanist grec din secolul I î.Hr.
58
1. Barbarismul
La început, Adam a fost plămădit în cea de-a şasea zi, după ce a fost luat din pământ însufleţit de [răsuflarea Domnului]58. Nu a fost început după cum socotesc unii a cincea zi şi sfârşit într-a şasea. Cei care împărtăşesc această cugetare greşesc. Adam era simplu şi lipsit de răutate şi nu purta un al doilea nume care să trimită către o părere, opinie sau un fel de viaţă care să-l deosebească de alţii. El era numit în chip simplu „Adam”, care înseamnă „om”59. Din el i-a fost plămădită o femeie asemenea lui, luată din trupul lui, prin mijlocirea aceleiaşi suflări60. Li s-au născut copii, fii şi fiice. După ce a trăit 930 de ani, a murit61.
58 Facerea 2, 7.
59 În limba ebraică.
60 Facerea 2,21-22.
61 Facerea 5, 3. Iosephus Flavius explică astfel longevitatea fabuloasă a patriarhilor veterotestamentari: „Nimeni dintre cei care compară viaţa de acum şi durata ei scurtă cu anii împliniţi de îndepărtaţii noştri precursori să nu creadă că sunt mincinoase ştirile ce ne-au parvenit despre ei, având convingerea că, de vreme ce oamenii de azi nu trăiesc atât de mult, nici strămoşii nu puteau să aibă o existenţă atât de lungă. Căci acele făpturi erau îndrăgite de Dumnezeu şi creaţi de Domnul însuşi, iar hrana de care se foloseau ei avea darul să le prelungească viaţa. În afară de asta, Dumnezeu le-a hărăzit o viaţă mai lungă pentru cultivarea virtuţii şi pentru aprofundarea astrologiei şi geometriei, ştiinţe ai căror descoperitori erau: dacă n-ar fi trăit barem şase sute de ani, atât cât durează aşa-numitul an mare, ei n-ar fi putut face nici o prezicere sigură” (Antichităţi iudaice, cărţile I-X, prefaţă de Răzvan Theodorescu, cuvânt asupra ediţiei, traducere şi note de Ion Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 19).
59
Copilul acestuia a fost Set, iar fiul lui Set, Enos, iar urmaşii acestuia din urmă au fost Cainan, Maleleil şi Iared62. Tradiţia care a ajuns la mine spune că în acele vremuri s-a ivit răutatea pe lume. S-a ivit şi la început prin neascultarea lui Adam, apoi prin uciderea fratelui săvârşită de Cain, dar acum, în vremea lui Iared, au apărut vrăjitoria, magia, destrăbălarea, adulterul şi nedreptatea. Totuşi nu existau păreri deosebite, nici păreri care să se schimbe. Căci era o singură limbă pe pământ şi un singur neam care se răspândise pe pământ în acel timp. Acestui Iared i s-a născut un fiu pe nume Enoh, care „a plăcut lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu”63, şi „nu a mai văzut moartea”64. Enoh a fost tatăl lui Matusalem; Matusalem, al lui Lameh; iar Lameh, tatăl lui Noe65.
Dreapta judecată a lui Dumnezeu a adus potopul în lume, iar tot trupul omenesc a pierit, împreună cu toate vieţuitoarele. Dar, prin porunca lui Dumnezeu, Noe a fost ocrotit în arcă, de vreme ce a bineplăcut lui Dumnezeu şi a aflat har, el şi cei trei fii ai săi: Sem, Ham şi Iafet, precum şi soţia lui, alături de soţiile celor trei fii. În acest chip opt suflete omeneşti au fost izbăvite din apă în acele zile prin arcă66. Dar şi fiecare fel de fiare şi vieţuitoare, vite şi toate cele de pe pământ au fost izbăvite pentru a-şi duce iar viaţa în lume, câte două de un anumit fel sau câte şapte de alt
62 Facerea 5.
63 Facerea 5,24.
64 Evrei 11,5.
65 Facerea 5,25-32.
66 Facerea 6-8.
60
fel. Şi aşa a mai trecut a zecea generaţie şi am ajuns la 2262 de ani. Apoi potopul a încetat, iar Noe şi casa sa au fost cei care au mai rămas pe lume.
Dar pe atunci nu exista încă deosebire de opinii, nici nu erau dezbinate popoarele, nici nu exista vreun nume de erezie, cu atât mai puţin idolatria. De vreme ce fiecare om îşi urma propria părere, acelei epoci i s-a dat numele de „barbarism”, vreme de zece generaţii. Căci nu exista o singură lege. Fiecare îşi era sieşi lege şi se călăuzea după propria părere. De aici şi folosirea acestui cuvânt de către apostol, nu doar cel de „barbarism”, ci şi altele, căci spune: „În Hristos Iisus nu este nici barbar, nici scit, nici elen, nici iudeu”67.
2. Sciţianismul
După potop, pe când arca lui Noe se afla pe Muntele Ararat, între Armenia şi Cardya, pe muntele numit Lubar, acolo a fost răsădită prima aşezare omenească de după potop. Acolo prorocul Noe a sădit o viţă-de-vie şi a devenit primul locuitor al acelui loc. Copiii săi căci nu ni se arată că i s-ar fi născut alţii au avut la rândul lor copii, iar copiii copiilor au ajuns până la a cincea generaţie, cu totul 659 de ani, în afară de Sem. Dar voi face în continuare genealogia fiecărui fiu. Sem a dat naştere lui Arfaxad, Arfaxad l-a născut pe Cainan, Cainan pe Şelah; Şelah l-a născut pe Eber,
67 Colo seni 3,11; Galateni 3,28.
61
cel evlavios şi temător de Dumnezeu68; Eber l-a născut pe Peleg69.
Dar pe pământ nu se afla nicio altfel de părere, nicio erezie, ci se vorbea numai despre „oameni”, de „o singură gură şi o singură limbă”70. Era doar evlavie şi lipsă de evlavie, legea firii şi legea voinţei fireşti a fiecăruia, fără să fi fost învăţată de la cineva sau din cărţi. Nu exista nici iudaism, nici elenism, nici vreo altă religie de niciun fel, ci doar acea credinţă care se găseşte acum în Biserica universală, prin harul lui Dumnezeu cel Sfânt. Această credinţă exista de la început şi urma să fie dezvăluită din nou mai târziu. Oricine este iubitor de adevăr şi doreşte să cerceteze toate acestea îşi va da seama că Biserica universală şi sfântă este începutul tuturor lucrurilor. Adam, cel care a fost plămădit la început, a fost făcut netăiat împrejur71. El nu era nici închinător la idoli, ci îi cunoştea pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt pentru că era proroc.
68 Eber este părintele evreilor, dar şi al tuturor semiţilor, aramei, arabi etc.
69 Facerea 11, 10-17. Avem aici o tentativă de a prezenta istoria universală ca un tot unitar, cu o dezvoltare liniară, nu ciclică (deşi se poate afirma că potopul a fost o re-începere a istoriei). Istoria lumii are un început şi se îndreaptă către scopul stabilit de Iahve. Genealogiile afirmă unitatea rasei umane şi prezintă originea popoarelor pământului pornind de la cei trei fii ai lui Noe. Trebuie precizat că, în mentalitatea ebraică, există o solidaritate cvasi-mistică între strămoşul unei spiţe umane şi urmaşii săi, virtuţile sau defectele iniţiatorului unui popor transmiţându-se descendenţilor săi.
70 Facerea 11,1.
71 Sfântul Iustin Martirul (Dialogul cu iudeul Trifon, 19) afirmă că Adam a fost creat tăiat împrejur.
62
Nefiind tăiat împrejur, nu era nici iudeu şi, pentru că nu se închina chipurilor cioplite, nu era nici închinător la idoli. Căci Adam era proroc şi a ştiut că Tatăl i-a spus Fiului: „Să facem omul”72. Dar ce putea fi Adam, dacă nu era nici tăiat împrejur, nici închinător la idoli, dacă nu unul în care se vedeau limpede toate trăsăturile creştinismului? Şi trebuie să-i punem la socoteală şi pe Abel, Set, Enos, Enoh, pe Matusalem, Noe şi Eber, până la Avraam.
Pe atunci erau puse în lucrare doar evlavia şi lipsa de evlavie, credinţa şi necredinţa; o credinţă care era icoana creştinismului, iar o necredinţă care oglindea trăsăturile lipsei de evlavie şi ale fărădelegii celei împotriva legii firii. Şi acestea până la vremea pe care am arătat-o.
La a cincea generaţie după potop oamenii se înmulţiseră, prin cei trei fii ai lui Noe, prin şirul copiilor, al copiilor copiilor, până când s-au ridicat în lume 72 de întâistătători şi căpetenii. Şi tot aşa mai departe, au coborât de pe Muntele Lubar şi de la hotarele Armeniei, adică din ţinutul Ararat, şi au ajuns în Câmpia Şinear, pe care au ales-o pentru a locui. Şinear este acum în ţara Persiei, dar odinioară era a asirienilor.
Sfătuindu-se, au hotărât cu toţii să clădească o cetate şi un turn. Deoarece au mers spre ţinutul Asiei din apropierea Europei, aceştia au fost numiţi „sciţi”, potrivit felului de a vorbi al vremii.
Au pus temeliile turnului şi au zidit Babilonul73. Dar lui Dumnezeu nu i-a plăcut lucrarea lor nesăbuită. De aceea le-a
72 Facerea 1,26.
73 Cf Facerea 11.
63
împărţit limbile în 72 de graiuri, potrivit numărului bărbaţilor care trăiau atunci. De aceea s-au numit şi „meropi”, din pricina graiului împărţit. Cât despre turn, acesta a fost doborât de o suflare de vânt.
Atunci s-au risipit la dreapta şi la stânga pe întreg pământul. Unii au mers către răsărit, iar alţii s-au îndreptat către Libia. Iar dacă vrea cineva să priceapă exact ce patrie i-a fost hărăzită fiecăruia, o poate face. Astfel, lui Miţraim74 i-a fost hărăzit Egiptul la sorţi; lui Cuş, Etiopia; lui Put, Axumis, Ragman, Sabteka şi Dedan, care mai e numit Lud, la marginea Garamei. Dar nu mă voi mai întinde cu acestea în prolog, ci mă voi întoarce la chestiunea de faţă şi voi vorbi despre cele ce urmează.
3. Elenismul
În timpul dintre Eber şi Peleg, zidirea turnului şi a primei cetăţi de după potop turnul a fost zidit pe temelia sa de acum -, s-a născut obiceiul de a da sfaturi, dar şi tirania. Astfel, Nimrod, fiul lui Cuş etiopianul, părintele lui Asur, a cârmuit ca rege. Împărăţia sa a fost în Oreh, Arfal şi Halana. El a întemeiat Tiras, Tubal şi Laban în Asiria. Elenii spun că acesta este Zoroastru, care a mers mai înspre răsărit şi a devenit primul locuitor al Bactriei.
De aici s-au răspândit şi nelegiuirile, de vreme ce [Nimrod] a fost părintele învăţăturii rătăcite, al astrologiei şi al magiei,
74 Cf Facerea 10.
64
de care nu era străin nici Zoroastru75. Dar, ca să fim corecţi, vorbim aici despre vremurile lui Nimrod uriaşul76. Nimrod şi Zoroastru sunt despărţiţi de o mare perioadă de vreme.
Peleg a fost tatăl lui Ragav, iar Ragav al lui Serug, care se tâlcuieşte „răzvrătire”. Odată cu acesta din urmă şi-au făcut începutul între oameni idolatria şi elenismul, după câte avem noi ştiinţă. Acestea nu au început prin statui, nici prin pietre cioplite, nici prin plăci de lemn sau de argint încrustate, făcute din aur sau din altă materie. Însă cugetarea omenească a născocit prin propria libertate, raţiune şi minte răul şi a izvodit răutatea în locul bunătăţii prin mijlocirea culorilor şi a tablourilor77.
Lui Serug i s-a născut un copil pe nume Nahor. Nahor, la rândul lui, a dat naştere lui Terah. Acum a început meşteşugul alcătuirii statuilor din lut şi ceramică prin acest Terah. Odată cu el lumea a ajuns la a douăsprezecea generaţie, care cuprinde 3332 de ani.
Oamenii de odinioară nu mureau niciodată înaintea celor care le-au dat naştere. Părinţii se sfârşeau înaintea copiilor
75 Potrivit Cronicii Fericitului Ieronim, Zoroastru (Zaratustra) era un cârmuitor al Bactriei.
76 Nemrod sau Nimrod a fost asociat cu Ninurta, zeul vânătorii şi al războiului la babilonieni. Regatul lui cuprindea Babilonul şi ţinutul Senaar, Ninive etc., fiind identificat, de regulă, cu Imperiul Asirian. Va fi considerat iniţiatorul construirii Turnului Babel. Fericitul Ieronim îl consideră primul tiran din istoria umanităţii (Chestiuni ebraice la Facere, 10,8-10).
77 Spiritul „ebraic” al Sfântului Epifanie nu poate accepta nicio interpretare figurativă a lui Dumnezeu.
65
şi îi lăsau urmaşi pe aceştia. Asta ca să nu vorbim despre Abel, căci el nu a murit de o moarte firească. Dar, pentru că Terah I-a plăsmuit un vrăjmaş lui Dumnezeu cu meşteşugul său de a lucra lutul, a fost răsplătit potrivit păcatului său, după dreptate, prin fiul său. Căci Sfintele Scripturi ne spun cu uimire că „Haran a murit în faţa ochilor tatălui său, în ţinutul naşterii sale”78.
Un soi de urmaşi ai sciţilor au ajuns chiar până în vremea lui, dar aceştia nu alcătuiau o erezie în sine, neavând vreo unealtă proprie în afară doar de o primă desfrânare, cugetarea la idoli79. După aceea, ei i-au făcut zei pe tiranii cei blestemaţi sau pe vrăjitorii care au amăgit lumea, cinstindu-le mormintele. Şi după altă vreme l-au făcut pe Cronos, pe Zeus, Rhea, Hera şi pe ceilalţi, apoi l-au mai făcut zeu şi pe Akinakes80. Sciţii sauromaţi l-au divinizat şi pe Odrysos81, părintele tracilor, din care au ieşit şi frigienii. De aceea, tracii şi-au luat numele de la Terah, cel născut în vremea clădirii turnului.
După tot acest timp, astfel şi-a luat începutul rătăcirea până la vremea pe care am arătat-o şi astfel a întinat căile
78 Facerea 11,28.
79 „Gândul plăsmuirii de idoli a fost începutul aprinderii spre desfrâu şi născocirea lor a fost pierderea vieţii” (înţelepciunea lui Solomon 14,12). În Vechiul Testament, căderea în idolatrie este adeseori comparată de proroci cu un adulter, deoarece Israelul este mireasa lui Iahve, iar atunci când se închină la alţi zei, ea săvârşeşte desfrânare.
80 Termenul desemnează un pumnal sau o sabie cu două tăişuri utilizată de sciţi. Divinitatea războiului la sciţi era reprezentată purtând o astfel de sabie. Probabil de aici confuzia Sfântului Epifanie.
81 Divinitate locală şi eponimă a Traciei, numită şi Odrisia.
66
oamenilor. Scriitorii şi istoricii au preluat rătăcirea de la miturile egiptenilor şi astfel au fost descoperite vrăjitoria şi magia. Aceste lucruri au fost aduse la eleni în vremea lui Cecrops. Din acea vreme sunt Ninus şi Semiramida, cei care au trăit în acelaşi timp cu Avraam, dar în Asiria, pe când în Egipt cârmuia a şaisprezecea dinastie. Iar la alte popoare cârmuiau doar regii din Sicyon, împărăţia întemeiată de Europs82.
4. Iudaismul
1. Iar Dumnezeu l-a ales pe Avraam o trăsătură a Sfintei Biserici universale care a fost credincios pe când nu era tăiat împrejur83, fiind desăvârşit în evlavie, proroc în privinţa cunoaşterii şi ducând o viaţă potrivită cu Evanghelia. Căci el a trăit în casa lui cinstindu-şi tatăl, asemenea lui Petru, Andrei, Iacov şi Ioan, însă şi-a luat rămas bun de la el, ca şi aceştia, supunându-se chemării lui Dumnezeu84.
Dar, ca să nu mai lungesc acest cuvânt, voi grăi pe scurt. Pe când avea vârsta de 99 de ani, patriarhul a primit de la Dumnezeu porunca să se taie împrejur85, şi astfel îşi are începutul trăsătura deosebitoare a iudaismului faţă de elenism. Era a douăzeci şi treia generaţie, la anul 3431 după facerea lumii. De la potop până la turn şi la Serug a fost sciţianismul,
82 Sfântul Epifanie preia, în general, cronologia din Cronica lui Eusebiu de Cezareea.
83 Cf Romani 4,10.
84 Facerea 12,1.
85 Facerea 17.
67
iar de la Serug până la Avraam şi mai apoi a fost elenismul. Nu avem numele vreunei erezii ieşite de la Avraam, decât numele simplu al acestuia. Urmaşii lui Avraam sunt numiţi „avraamiţi”.
Avraam a avut opt fii, însă numai Isaac a fost moştenitorul lui. Lucrurile s-au petrecut aşa deoarece a fost voinţa tatălui său şi pentru că ducea o viaţă evlavioasă, fiindu-i dăruit prin făgăduinţa dumnezeiască86. Înaintea lui, Avraam l-a avut pe Ismael, din roaba sa, Agar. Lui Ismael, Chetura i-a născut şase copii. Aceştia s-au răspândit în ţinutul numit Arabia Felix: Zembran, Iezan, Iesboc şi Soe, Medan şi Madian. Iar „fiul roabei”8 al cărui nume era Ismael şi-a găsit sălaş în pustiu şi a întemeiat o cetate numită Paran. A avut doisprezece copii, care au fost strămoşii seminţiilor agarenilor sau ismaeliţilor, cu toate că astăzi sunt numiţi „saraceni”88.
Isaac a avut doi fii, Isav şi Iacov, iar neamul celor buni s-a numit al „avraamiţilor” sau „isaaciţilor”. Când Isav a mers în Idumeea, un ţinut aflat în sud-estul Canaanului, a devenit primul locuitor al Muntelui Seir şi a întemeiat la rândul său Edomul, care mai este numit şi Rechem şi Petra. I s-au născut fii, care mai sunt numiţi „stăpânitori ai Idumeei”89 şi care au cârmuit Edomul fiecare la rândul său. Al cincilea de la Avraam, dar lăsându-l deoparte pe Avraam şi punând la socoteală pe Isaac, este Iov. Căci Isaac a fost tatăl lui Isav, Isav
86 Facerea 18,10.
87 Galateni 4, 30.
88 Facerea 25,12 ş.u.
89 Cf. Ieşirea 15,15.
68
al lui Raguel, Raguel al lui Zara, iar Zara al lui Iov, cel care a fost numit mai înainte Iobab, înainte ca să se abată ispitele asupra lui90. Tăierea împrejur era o datină la aceştia.
La sfatul tatălui şi al mamei sale, Iacov a fugit de fratele său, Isav, în Mesopotamia, la Suba, din pricina mâniei acestuia. Aici şi-a luat patru neveste din neamul său, iar acestea i-au născut doisprezece copii, care au fost numiţi „patriarhi”. Pe când se întorcea în Canaan, la Isaac, tatăl lui, şi la Rebeca, maica sa, a avut o vedenie de la Dumnezeu, lângă izvoarele Iordanului (acel şuvoi este numit Iaboc), unde a văzut o mulţime de îngeri. „Şi iată”, ni se spune, „i s-a arătat un om”prin acesta Scriptura înţelege un înger – „care s-a luptat cu el până la revărsatul zorilor”91. Iar ca binecuvântare i-a dat lui Iacov un nume de mare cinste, „Israel”. Când a plecat de acolo, Iacov a numit acel loc „faţa lui Dumnezeu”. De atunci israeliţii au fost numiţi astfel, pentru că Acela i-a şi spus: „De acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi”92. Astfel l-a făcut deosebit printre oameni, spunându-i: „Te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor”93.
2. Şi Israel s-a pogorât în Egipt după Iosif, laolaltă cu toată casa lui, cu fiii şi nepoţii şi soţiile despre care am vorbit, precum şi cu alţii, în număr de 70 de suflete. Neamul lui Israel a locuit în Egipt vreme de cinci generaţii. Iacov l-a născut pe Levi şi Iuda şi pe alţi zece patriarhi. Levi l-a născut pe Caat;
90 Cf. Iov 1.
91 Facerea 32,24.
92 Facerea 32,28.
93 Facerea 32,28.
69
Iuda, pe Fares. Fares l-a născut pe Amram, iar Amram i-a fost părinte lui Moise. Fares l-a născut pe Esrom, Esrom l-a născut pe Aram, iar Aram pe Aminadab, şi Aminadab l-a născut pe Naason94.
În vremea lui Moise şi Naason, la a cincea generaţie de la Levi, a ieşit Israel din Egipt prin Marea Roşie, prin minunile săvârşite de Dumnezeu, şi şi-a aşezat tabăra în pustiul Sinaiului. Iar când i-a spus Dumnezeu slujitorului Său Moise să numere pe bărbaţii de la 20 la 50 de ani care puteau scoate sabia şi purta arme, el a găsit 628.500 95.
Inachos96 era vestit la eleni în acea vreme. Fiica sa a fost Io, numită şi Attis, de unde avem azi şi numele de Attica. Bosfor de unde avem şi cetatea Bosfor la Pontul Euxin s-a născut din Io97. Egiptenii o numesc Isis şi i se închină ca
94 Cf. Matei 1.
95 Ieşirea 14; Numerii 1.
96 Cf. CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate, I, 102, 4. Inachos era fiul lui Oceanos şi al lui Tethys şi tatăl lui Foroneu şi al lui Io; a fost primul rege din Argos. Tradiţia mitologică spune că de la el îşi luase numele râul omonim. Potrivit unor autori antici, a fost conducătorul unei expediţii a egiptenilor sau a libienilor, care au întemeiat o colonie pe malul râului Inachos.
97 Fiica lui Inachos şi preoteasa Herei din Argos. A făcut parte dintre multele amoruri ale lui Zeus şi a fost preschimbată ulterior în junincă de Hera din pricina geloziei (APOLLODOR, Biblioteca, 2, 1, 3). Atunci Zeus s-a împreunat cu ea luând înfăţişarea unui taur (ESCHIL, Prometeu, 640), însă zeiţa a pus-o sub straja lui Argos cel cu o sută de ochi, care a fost ucis de Hermes la porunca lui Zeus. Hera a urmărit-o, pedepsind-o cu înţepăturile insuportabile ale unui tăun şi a obligat-o să rătăcească dintr-un ţinut în altul. Io şi-a găsit liniştea pe malul Nilului. Se credea că Bosforul îşi primise numele de la ea, fiindcă înţelesul etimologic este cel de „trecere, vad al vacii”, corespunzător, printre altele, şi englezescului Oxford. Mitul afirma că Io a traversat Bosforul înot.
70
unei zeiţe. Mai este şi un râu care poartă şi el numele de Inachos98.
Atunci şi-au aflat începutul şi misteriile şi riturile egiptenilor, frigienilor, fenicienilor şi babilonienilor. Acestea au fost aduse elenilor din Egipt de către Cadmos99 şi de Inachos însuşi, cel care era numit mai înainte Apis şi care a clădit şi Memfisul. Misteriile au început şi cu Orfeu şi cu alţii şi au ajuns erezii mai târziu, în vremea lui Epicur, Zenon stoicul, Pitagora şi Platon. Acestea au fost în mare cinste până în vremea macedonenilor şi a lui Xerxes, împăratul perşilor, după prima cucerire a Ierusalimului100 şi robia din timpul lui Nabucodonosor101 şi Darius şi până în vremea lui Alexandru Macedon. Platon şi cei care erau împreună cu el s-au făcut cunoscuţi atunci, precum şi Pitagora înaintea lui, iar mai apoi Epicur. Precum am spus şi mai înainte, atunci şi-au luat avânt scrierile elenilor şi s-au întocmit şcolile filozofilor. Ei s-au înţeles unii cu alţii cu privire la rătăcirea lor şi au dat la iveală o ştiinţă a idolatriei, a lipsei de evlavie cea fără de Dumnezeu.
98 Paragrafele următoare urmează destul de fidel Cronica Fericitului Ieronim, care, la rândul ei, o continuă pe cea a lui Eusebiu de Cezareea.
99 Fiul lui Agenor, rege fenician şi frate al Europei. Tradiţia mitologică îi atribuia aducerea în Grecia a alfabetului fenician şi a cultului divinităţilor adorate în Egipt şi în Fenicia. Tot el ar fi născocit topirea metalelor şi cultivarea pământului (cf. OVIDIU, Metamorfoze, 3,1).
100 în anul 721 î.Hr. Samaria şi regatul Israel cad sub stăpânirea asirienilor conduşi de Sargon al II-lea.
101 586 Î.Hr.
71
Însă chiar în aceeaşi rătăcire se deosebeau şi se gâlceveau unii cu alţii.
5. Împotriva şcolii stoicilor, a treia a elenismului, însă a cincea din şir
1. Stoicii învaţă aceste lucruri despre Dumnezeu: ei afirmă că Dumnezeu este mintea tuturor lucrurilor văzute, vorbesc de cer, pământ şi de celelalte, aidoma sufletului care pătrunde trupul. Dar tot ei împart dumnezeirea în multe fiinţe individuale, precum soarele, luna şi astrele, sufletul, aerul şi altele. [Tot ei mai învaţă şi] transmigraţia sufletelor şi strămutarea lor din trup în trup. Un suflet, după ce este înlăturat din trup, intră în alt trup, născându-se din nou. Dar această învăţătură lipsită de evlavie nu face decât să umple măsura rătăcirii lor. Ei mai socotesc că sufletul este o parte din Dumnezeu şi că e nemuritor.
Zenon a fost începătorul şcolii stoice, iar despre el ni s-au păstrat multe bârfe şi poveşti. Unii au spus că era fiul unui oarecare Cleante din Tir. Alţii au zis că era din Citium, o insulă a Ciprului, că a trăit o vreme la Roma şi că mai apoi şi-a înfăţişat învăţătura la Atena, la aşa-numitul Stoa102. Unii spun că sunt doi Zenon, unul din Elea şi celălalt despre care tocmai am vorbit. Cu toate acestea, amândoi au învăţat aceleaşi lucruri, chiar dacă ar fi fost în număr de doi103. şi el,
102 portic pictat, galerie din Atena unde îşi ţineau stoicii cursurile.
103 Zenon din Elea (sec. al V-lea Î.Hr.) este diferit de Zenon din Citium (sec. III-II î.Hr.). Primul este întemeietorul filozofiei eleate, al doilea al celei stoice. Precum am afirmat deja, cunoştinţele Sfântului Epifanie cu privire la filozofia greacă nu sunt mereu exacte.
72
asemenea celorlalte erezii, afirmă că materia este coeternă cu Dumnezeu, dar şi că există necesitatea şi destinul, prin care toate sunt cârmuite şi călăuzite.
Acum însă, potrivit neputinţei mele, voi oferi, pe scurt, un leac din cuvinte pentru învăţătura înşelătoare a acestuia104. Dar, ca să nu împovărez prea mult această scriere, voi spune doar acestea, zgâriind doar uşor chestiunea, fără să mă întind prea mult. Îi voi spune acestuia:
2. De unde ţi-ai făcut rost de învăţătura aceasta? Oare să-ţi fi grăit Duhul Sfânt din ceruri despre această rătăcire? Tu eşti silit să spui că materia şi Dumnezeu sunt alături dintotdeauna. Dar afirmaţia ta cade şi nu poate fi susţinută. Tu mărturiseşti că unul este demiurg, pe care îl numeşti şi Pantocrator, dar îl împarţi în nenumăraţi alţi zei. Dar cum mai poate fi acesta Creatorul dacă există mereu alături de materie? Aceasta din urmă îşi este sieşi stăpână, de vreme ce nu are vreo cauză care să îi fi pricinuit începutul şi nici nu se supune cuiva. Iar dacă Făcătorul lumii a luat o parte din materie, ca pe un împrumut, aceasta nu face decât să îl arate slăbiciunea, iar această îndatorare pricinuită de lipsă este un lucru dobândit din cele ce sunt ale altuia. Deci cele pe care le făureşte nu şi-au luat fiinţă din cele ale Sale, ci din ale altuia.
Iar cât priveşte acea idee înşelătoare a strămutării sufletelor, cât de mare filozof te arăţi când împărtăşeşti omenirii
104 Pentru autorii creştini, învăţătura lui Iisus Hristos este adevărata filozofie.
73
asemenea cunoaştere! Căci, dacă sufletul este o părticică din Dumnezeu şi nemuritor pe deasupra, tu îl alipeşti nu doar de trupuri josnice, ci şi de unele dezgustătoare, de fiare sălbatice, de şerpi şi de târâtoare, ba mai şi spui că acestea şi-au dobândit fiinţa de la Dumnezeu! Dar ce poate fi mai nelegiuit decât aceasta?
3. Tu mai introduci şi învăţătura destinului neînduplecat, ca şi cum din pricina acestuia s-ar petrece toate lucrurile omeneşti şi restul. Însă plăsmuirea ta de mituri va fi risipită de scurta noastră cuvântare. Dacă destinul cel de neschimbat dă naştere înţelepciunii, înţelegerii, raţiunii şi lipsei de raţiune şi oricărui alt lucru, atunci să trecem cu vederea legile! Destinul îi stăpâneşte pe adulteri şi pe ceilalţi. Prin urmare, trebuie să le cerem mai curând socoteală astrelor decât omului care făptuieşte silit de necesitatea destinului.
Dar voi mai spune şi alte lucruri deosebite despre asta. S-a sfârşit cu diatribele, cu sofiştii, cu retorii şi cu dascălii, cu medicii şi cu meşteşugurile şi cu nenumăratele meserii! Nimeni nu învaţă nimic pe altcineva, ci cei învăţaţi se ivesc la întâmplare, iar firea omenească nu dobândeşte niciun câştig din învăţătură. Iar dacă destinul este cel care îi face pe unii învăţaţi şi inteligenţi, nimeni nu poate fi învăţat nimic de vreun dascăl, ci cunoaşterea este primită de la fire după cum o ţes Moirele, potrivit lăudăroasei şi rătăcitei tale cuvântări105.
105 Sfântul Epifanie nu combate în detaliu afirmaţiile filozofiei stoice, cum nu o va face nici cu cele ale ereziilor creştine propriu-zise, ci se mulţumeşte să arate concluziile absurde la care duc unele dintre acestea.
74
6. Platonicii, a patra erezie a elenilor, dar a şasea din şir
Cam atât despre Zenon şi despre stoici. Cu toate că şi Platon se îndreaptă spre aceleaşi lucruri asemenea stoicilor, din pricina reîncarnării şi a strămutării sufletelor, a politeismului şi a altor superstiţii idolatre, el nu cugetă aceleaşi lucruri ca Zenon şi stoicii despre materie. El îl cunoaşte pe Dumnezeu şi mai ştie că toate au fost create de Dumnezeu, Cel ce este106. Dar există o primă cauză, o a doua şi o a treia. Prima cauză este Dumnezeu, iar a doua este pricinuită de Dumnezeu, alături de alte puteri. Prin această cauză şi prin aceste puteri materia a fost adusă la existenţă.
Platon mai afirmă şi aceasta: „Cerul s-a născut odată cu timpul şi împreună cu acesta va fi nimicit”107. El a revenit asupra celor spuse mai înainte despre materie. Căci odinioară spusese că materia există dintotdeauna alături de Dumnezeu108.
7. Pitagoreicii, a cincea erezie a elenismului, dar a şaptea din şir
Pitagoreicii şi peripateticii se deosebesc prin aceea că afirmă un singur Dumnezeu, dar au alte filosofii, precum şi alte [idei] filosofice despre care am vorbit deja. Ca şi
106 PLATON, Scrisoarea 2, 312E.
107 PLATON, Timaios, 37B.
108 Cf. SFÂNTUL IPOLIT ROMANUL, Syntagma, 1,19, 6.
75
[peripateticii], pitagoreicii îmbrăţişează nelegiuita şi cu totul lipsita de evlavie învăţătură a strămutării sufletelor nemuritoare după nimicirea trupurilor109.
Sfârşitul lui Pitagora a fost în Media. El spunea că Dumnezeu are un trup, cerul, iar soarele, luna, toate stelele şi stihiile cereşti sunt mădularele Sale, aşa cum sunt într-un om.
8. Epicureii, a şasea erezie a elenismului, dar a opta în şir
1. După aceştia, Epicur a introdus învăţătura că nu există providenţă. El a spus că toate lucrurile sunt alcătuite din atomi şi că se preschimbă iar în atomi de la sine. El mai afirmă că toate lucrurile există în mod întâmplător, de vreme ce natura dă naştere mereu acestora, mereu reînnoindu-se şi renăscând din sine, fără să fie nimicită vreodată110. Şi aceasta pentru că răsare din sine însăşi şi se topeşte în ea însăşi.
La început, universul era asemenea unui ou, iar duhul111 împresura acel ou asemenea unui şarpe, ţinând strâns firea aşa cum o face o cingătoare sau o cunună. La o anumită vreme,
109 Doctrina reîncarnării este cu totul incompatibilă cu teologia creştină. Pentru antropologia creştină, omul este trup şi suflet, nu un suflet care se strămută din corp în corp.
110 Teologii creştini au combătut vehement epicureismul tocmai pentru aceste învăţături care tăgăduiau implicarea lui Dumnezeu în lume, precum şi crearea universului de către El.
111 Ilveupot era pentru stoici duhul, spiritul lumii, care impregnează şi pătrunde totul, de fapt, divinitatea însăşi.
76
dorind să îmbrăţişeze mai strâns universul, a tăiat în două jumătăţi sfera a toate cele ce sunt. În urma acestui fapt şi atomii au fost despărţiţi. Astfel, cele uşoare şi fine din întreaga fire s-au îndreptat în sus, adică lumina, eterul şi părţile cele mai fine ale sufletului. Însă părţile cele mai grele, asemenea necurăţiei, s-au cufundat, îndreptându-se în jos. Este vorba despre pământ de tot ce e uscat -, precum şi despre substanţa umedă a apelor. Universul se mişcă de la sine, în mod circular, în jurul polului şi al astrelor, toate fiind puse în mişcare însă de spiritul cel în formă de şarpe.
Am grăit doar în parte despre aceste şcoli filozofice, pentru a scurta timpul citirii. Toate acestea patru trebuie combătute în acelaşi fel.
2. După cum am spus şi mai sus, logografii112, istoricii, astronomii şi toţi ceilalţi au adus în lume rătăcirea, făcând ca mintea să se risipească în nenumărate pricini şi discuţii răuvoitoare, întunecând-o şi tulburând-o. şi astfel s-au iscat prima rătăcire, născocirea idolatriei113 şi învăţătura demonilor celor răi.
Toate s-au împărţit astfel între elenism şi iudaism. Totuşi acesta din urmă nu era încă numit iudaism. Ci abia prin
112 Termen aplicat primilor istorici greci, care se străduiau să alcătuiască istoria originii triburilor şi oraşelor greceşti. Deoarece erau lipsiţi de spirit critic, valorificând legende şi mituri, precum şi fapte ieşite din comun, reputaţia lor era destul de proastă, relatările lor fiind privite cu reticenţă chiar de antici.
113 Cf. Înţelepciunea lui Solomon 14,12.
77
Israel şi-a luat numele, după ce au trecut cinci generaţii ale celor care ţineau adevărata evlavie. Căci Naason, căpetenia seminţiei lui Iuda, l-a născut pe Salmon. Salmon l-a născut pe Boaz, iar Boaz pe Obed. Obed i-a dat naştere lui Iesei, în timp ce oamenii buni erau numiţi „israeliţi”. Iesei a fost tatăl regelui David, primul din seminţia lui Iuda care a domnit ca rege. Din David au ieşit apoi urmaşi, din sămânţa lui, fiul urmându-i tatălui şi aşa mai departe.
Dar, înainte de David, adevăratul rege al lui Israel a fost Saul din Chiş, din seminţia lui Veniamin. Însă lui nu i-a urmat niciun fiu, ci împărăţia a trecut la David, primul din seminţia lui Iuda. Căci Ruben a fost primul copil născut lui Iacov, al doilea a fost Simeon, al treilea Levi, al patrulea Iuda. De la seminţia lui Iuda sunt numiţi şi iudeii, iar astfel numele cinstitorilor de Dumnezeu s-a schimbat. De aceea israeliţii mai sunt numiţi şi „iudei”.
3. Cele patru neamuri au urmat unul altuia până în vremea de acum, potrivit celor patru feluri deosebite, din cele mai vechi timpuri până în clipa de faţă, după cum am lămurit, şi aşa mai departe. Adică: de la Adam până la Noe, barbarismul; de la Noe până la Turnul [Babel] şi la Serug, două generaţii după turn, superstiţia scită; după aceea, de la turn, Serug şi Aram, până la Avraam, a fost elenismul. De la Avraam înainte a urmat adevărata credinţă, cea care este legată de acelaşi Avraam, iar de la cel răsărit din sămânţa lui, Iuda, avem şi numele de „iudaism”. După cum dă mărturie şi purtătorul de Duh şi Sfântul lui Dumnezeu Apostol Pavel, când spune că „în Hristos Iisus nu mai este nici barbar, nici scit, nici elen, nici iudeu, ci o
78
nouă făptură”114. Căci, la început, când a fost creată făptura, aceasta era nouă şi nu se deosebea prin niciun nume. Iar [Pavel] spune din nou în alt loc, în armonie cu sine însuşi: „Dator sunt şi elenilor, şi barbarilor, şi învăţaţilor, şi neînvăţaţilor”115. Prin „cei înţelepţi” îi înţelege pe iudei, iar pe sciţi prin „neînvăţaţi”. Iar când spune: „Sunt dator”, arată că mântuirea vine de la iudei116.
Şi astfel toţi cei din neamul lui Israel sunt numiţi iudei şi israeliti; şi iudei, încă din vremea lui David. şi astfel întreg neamul lui Israel, din vremea lui David şi a fiului său, Solomon, şi a fiului acestuia vorbesc de Roboam -, a început să poarte această numire de „iudei”. Vorbesc despre Roboam, cel care a cârmuit în Ierusalim după Solomon117.
Dar, ca nu cumva să păşesc pe alături, trecând cu vederea cele ce ţin de ritul iudaic, fără să arăt limpede care sunt credinţele lor, voi înfăţişa câteva dintre acestea. Căci toate cele ce ţin de iudei sunt foarte vădite pentru toţi, de aceea nu mă voi osteni prea mult pentru a înfăţişa toate aceste lucruri în amănunt, ci vă voi pune înainte doar câteva.
4. Evreii, cei care sunt urmaşii lui Avraam şi ai adevăratei lui cinstiri de Dumnezeu, au de la Avraam şi tăierea împrejur, pe care acesta a primit-o prin porunca lui Dumnezeu la 99 de ani, pentru pricini pe care le-am arătat mai înainte. Şi aceasta s-a petrecut pentru ca seminţia lui să nu se îndepărteze de numele lui Dumnezeu, ci să poarte
114 Coloseni 3,11; Galateni 6,15.
115 Romani 1,14.
116 Cf. Ioan 4,22.
117 Cf. 3 Regi 12.
79
această pecete pe trupul lor, care să îi mustre şi să le reamintească să stăruie în dreapta cinstire de Dumnezeu a părintelui lor. Isaac, fiul lui Avraam, a fost tăiat împrejur într-a opta zi, precum era rânduiala lui Dumnezeu118. Este mărturisit de toţi că aceasta era porunca lui Dumnezeu, însă tăierea împrejur de atunci a fost rânduită şi ca o preînchipuire119. Dar voi arăta aceasta mai încolo, pe măsură ce mergem înainte.
Fiii şi urmaşii lui Avraam au fost şi ei tăiaţi împrejur şi s-au ţinut aproape de credinţa cea adevărată, cu alte cuvinte Isaac şi Iacov şi fiii lui Iacov şi aşa mai departe, în ţinutul Canaan, în Iudeea şi Filistia, ţară care acum se numeşte Palestina, dar şi în Egipt. Căci Iacov sau Israel a coborât120 în Egipt, împreună cu cei unsprezece fii ai lui, în cel de-al o sută treizeci şi treilea an de viaţă. Iosif, celălalt fiu al său, era deja cârmuitor în Egipt, cu toate că fusese vândut de fraţii săi din pizmă121. Iconomia lui Dumnezeu, cea care pe toate le
118 Cf. Facerea 21,4.
119 Cuvântul folosit aici este TUTTOC; – „pecete, gravură, replică, imagine, copie”. Apostolul Toma spune că nu va crede decât atunci când va pune mâna pe semnul (TUTTOC) cuielor (Ioan 20, 25). Exegeza tipologică se întemeiază pe două premise: corespondenţa strânsă dintre cele două Testamente şi convingerea că lucrarea lui Dumnezeu nu se schimbă în cursul istoriei mântuirii. Astfel, o persoană, un obiect sau un eveniment din Vechiul Testament sunt expresia unei viitoare lucrări a lui Dumnezeu din iconomia mântuirii, fiind TUTTOC; al noii realităţi (aceasta purtând numele de CXVTÎTUTKN;, cf. Evrei 9,24).
120 Deplasarea spre Egipt este considerată de scriitorii biblici ca o „coborâre”, iar venirea în Ţara Sfântă ca pe o „urcare”.
121 Cf. Facerea 37 ş.u.
80
lucrează spre bine pentru cei drepţi122, a preschimbat urzeala îndreptată împotriva lui Iosif într-o minune.
Iacov s-a pogorât în Egipt precum am spus şi mai înainte împreună cu fiii şi soţiile şi nepoţii săi, în număr de 75 de suflete, după cum ni se spune în prima carte a lui Moise din Pentateuh, cea care ne lămureşte desluşit aceasta123. şi au trăit acolo vreme de cinci generaţii, precum am spus de atâtea ori, iar acum sunt nevoit să repet. Iar de la Iacov au rămas mai multe generaţii, printre care şi Levi, din care s-a întemeiat tagma preoţilor, dar şi Iuda, din care, după o vreme, a ieşit regele David. Iar Levi i-a dat naştere lui Cahat şi altora. Cahat l-a născut pe Amram, iar Amram i-a născut pe Moise şi pe arhiereul Aaron. Moise i-a scos pe fiii lui Israel din Egipt, după cum se spune în a doua carte a Legii124.
5. Totuşi nu este foarte limpede ce fel de mod de viaţă aveau până în acea vreme fiii lui Israel; ştim doar că urmau adevărata cinstire a lui Dumnezeu şi tăierea împrejur. Este însă scris că „fiii lui Israel s-au născut în număr mare şi s-au înmulţit şi au ajuns numeroşi”125. Însă „marele număr” al iudeilor din acea vreme a pribegiei lor a fost pricinuit de neînfrânare şi de amestecul [cu egiptenii]. Dar nu fusese arătat foarte limpede ce se putea mânca şi ce era oprit sau altele care vor fi poruncite de Lege. Însă în al doilea an după ce au ieşit din Egipt s-au învrednicit să primească Legea lui Dumnezeu din chiar mâinile lui Moise.
122 Cf Romani 8,28.
123 Facerea 46,27.
124 în Cartea Ieşirii.
125 Ieşirea 1, 7.
81
Dumnezeu a dat aceste legiuiri lui Moise ca un adevărat pedagog. Într-adevăr, Legea a fost un pedagog126 întrucât a dat rânduielile ei în mod trupesc, însă nădejdile ei erau duhovniceşti. Ea a învăţat tăierea împrejur, ţinerea Sabatului, zeciuiala din toate cele cultivate de ei, precum şi din toate cele născute de la om până la dobitoc, aducerea de pârgă în cea de-a treizecea şi cea de-a cincizecea zi, precum şi cunoaşterea şi cinstirea lui Dumnezeu singur. Numele Său a fost propovăduit prin mijlocirea monarhiei, cu toate că Treimea a fost mereu propovăduită prin mijlocirea monarhiei127, fiind crezută de cei mai buni dintre oameni, adică de proroci şi de cei sfinţiţi. Israeliţii au adus jertfe şi felurite cinstiri Atotstăpânitorului Dumnezeu în pustie, în cortul sfânt, pe care Moise îl întocmise după modelul pe care i l-a arătat Dumnezeu.
126 Cf Galateni 3, 24. Pedagogul era un sclav însărcinat cu educarea morală şi cu ocrotirea copiilor în Antichitatea greco-romană. Acesta avea şi dreptul de a aplica pedepse corporale celui aflat în grija sa.
127 Termenul grecesc povapxia (literal: „un singur izvor, un singur început”) desemnează aici izvorul unic al Dumnezeirii, care este Tatăl. Movapxia a fost utilizat prima dată de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (Dialogul cu iudeul Trifon, I, 3) şi înseamnă afirmarea clară a monoteismului creştin (neanulat de Treime) şi a lui Dumnezeu ca singur Stăpân al tuturor; de aici sensul se va nuanţa în cadrul dogmei trinitare, circumscriind unitatea de origine a Fiului şi a Duhului Sfânt în Sfânta Treime; nu în sensul că Tatăl ar fi conducătorul (monarhul), ci principiul unic (povoc; dpxn) singura sursă a dumnezeirii, din care Se naşte Fiul şi purcede Duhul Sfânt; dacă Duhul Sfânt ar purcede şi de la Fiul (vezi romano-catolicul Filioque), s-ar anula monarhia, susţinută de majoritatea Părinţilor Bisericii.
82
Aceiaşi iudei au primit glasuri profetice privind pe Hristos, Cel care urma să vină. El a fost numit „Proroc”128, deşi era Dumnezeu. A fost numit şi „înger”129, deşi era Fiul lui Dumnezeu, dar urma să devină om şi să fie socotit printre fraţii Săi. În acest fel grăiesc Sfintele Scripturi, mai ales în Cartea Deuteronomului, a cincea carte a Legii, şi în cele ce urmează.
6. Din vremea întoarcerii din robia babiloniană, iudeii au următoarele cărţi şi proroci: prima este Facerea; a doua, Ieşirea; a treia, Leviticul, a patra, Numerii, a cincea, Deuteronomul; a şasea, Cartea lui Iosua a şaptea, Cartea Judecătorilor.; a opta, Cartea lui Rut, a noua, Cartea lui Iov, a zecea, Psaltirea, a unsprezecea, Proverbele lui Solomon; a douăsprezecea, Ecclesiastul, a treisprezecea, Cântarea Cântărilor. A paisprezecea, prima Carte a Regilor; a cincisprezecea, a doua Carte a Regilor, a şaisprezecea, a treia Carte a Regilor; a şaptesprezecea, a patra Carte a Regilor, a optsprezecea, prima Carte Paralipomena, a nouăsprezecea, a doua carte Paralipomena. Apoi a douăzecea este Cartea celor doisprezece proroci, a douăzeci şi una, Cartea prorocului Isaia; a douăzeci şi doua, Cartea prorocului Ieremia, împreună cu Plângerile şi Epistola lui Ieremia şi Baruh. A douăzeci şi treia, Cartea prorocului Iezechiel, a douăzeci şi patra, Cartea prorocului Daniel, a douăzeci şi cincea, prima Carte a lui Ezdra; a douăzeci şi şasea, a doua Carte a lui Ezdra, iar a douăzeci şi şaptea, Cartea Esterei. Acestea sunt cele douăzeci şi şapte de cărţi pe care Dumnezeu
128 Deuteronomul 18,18.
129 Isaia 9,5.
83
le-a dat iudeilor. Ei le socotesc în număr de douăzeci şi două, asemenea alfabetului evreiesc, pentru că zece cărţi sunt socotite de două ori şi luate ca fiind cinci. Ei mai au încă două cărţi care stârnesc dispute, înţelepciunea lui Sirah şi înţelepciunea lui Solomon, în afară de unele cărţi apocrife130.
Toate aceste cărţi sfinte au fost învăţătorii iudaismului şi au îndemnat la păzirea Legii până la venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Iar aceştia ar fi fost îndrumaţi bine prin Lege dacă L-ar fi primit pe Hristos, pe Care acest pedagog vorbesc despre Lege l-a prevestit şi L-a propovăduit. Astfel ar fi fost şi ei învăţaţi că, dacă I-ar fi primit venirea Sa ca Dumnezeu întrupat, aceasta nu ar fi însemnat nimicirea Legii, ci împlinirea ei. Fiindcă preînchipuirile erau în Lege, iar adevărul în Evanghelie.
Acolo, [în Lege], era tăierea împrejur a cărnii, care a slujit o vreme până ce a venit marea tăiere împrejur, adică botezul, cel care ne taie împrejur păcatele şi ne pecetluieşte în numele lui Dumnezeu. La fel, acolo, [în Lege], era Sabatul, cel care ne păstra pentru un Sabat şi mai mare, cu alte cuvinte odihna
130 Termenul dTrdKpnţioc; („ascuns, secret, misterios, ezoteric”) era folosit de gnostici pentru învăţăturile lor ezoterice şi secrete (cf. CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate, III, 29, 1). Ulterior, termenul a ajuns să desemneze scrierile necanonice în general, cu o paternitate incertă sau pseudoepigrafe. Unele apocrife au fost „tolerate” de Biserică şi, chiar dacă nu au fost acceptate oficial, au constituit izvoare de inspiraţie pentru cult şi hagiografie (vezi, de pildă, apocrife faimoase ca Protoevanghelia lui Iacov, Evanghelia lui Nicodim, Apocalipsa lui Pavel, Pseudoclementinele etc.). De remarcat canonul cărţilor Vechiului Testament în vremea Sfântului Epifanie.
84
cea în Hristos, pentru ca în Hristos să ne odihnim sabatic de păcate. La fel, acolo era jertfit un miel lipsit de raţiune spre a ne călăuzi către Mielul cel mare şi ceresc, cel înjunghiat pentru „noi şi pentru întreaga lume”131. Tot acolo, [în Lege], era prevăzută şi zeciuiala, ca să nu uităm de litera „iota”, adică zece132, prima literă a numelui Iisus.
7. Iudeii au fost călăuziţi de către preînchipuire şi nu au ajuns la desăvârşirea cea după Lege, cea propovăduită de proroci şi de alţii şi de fiecare carte [din Scriptură]. Şi prin această lucrare s-au revărsat şi au pătruns [în Biserică] şi păgânii, iar aceia133 nu mai pot fi mântuiţi decât dacă se întorc la harul Evangheliei. Fiindcă ei au încălcat toate rânduielile, după cum găsim mărturii despre aceasta în toată Scriptura. Dar, pe scurt, printr-o singură mărturie, voi arăta cât de grabnic s-a îndeplinit şi cât de cu neputinţă de înlăturat au fost cele ce au fost spuse împotriva lor: „Iar sufletul care nu va asculta de acel proroc va fi nimicit din seminţia lui şi din Israel, şi de sub cer”134. Domnul are de gând să dea un temei mistic şi mântuitor celor date prin Lege. Astfel, cel care nu îl ascultă şi nu
131 Ioan 2,2.
132 Vezi Epistola lui Barnaba, 9, unde sunt tâlcuite alegoric Facerea 17, 23 şi 14, 14: „Optsprezece se scrie cu literele I, zece, şi H, opt; din aceste cifre ai numele Tp (oouq) = Iisus; şi, pentru că crucea, care are forma literei T, avea să aibă harul, Scriptura zice şi «trei sute», deci cifra aceasta 318 arată pe Iisus cu două litere şi crucea cu o literă” (text preluat din volumul Scrierile Părinţilor Apostolici-, col. PSB 1, trad., note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979).
133 Evreii.
134 Deuteronomul 18,19; Ieşirea 12,15,19.
85
primeşte acestea nu poate dobândi mântuirea, chiar dacă ar împlini Legea. Fiindcă Legea nu-l poate desăvârşi pe om135, de vreme ce rânduielile Legii, deşi au fost scrise în mod trupesc, se desăvârşesc cu adevărat numai în Hristos.
Cam atâtea am avut de spus despre iudaism. Am amintit puţine lucruri, fără să le trec pe toate sub tăcere, ci să arăt o parte dintre ele. Pentru că aceste lucruri sunt deja lămurite, atât toate cele despre ei, cât şi combaterea lor. Am arătat care a fost începutul lor şi cum s-au ivit aceştia. Cinstitorii de Dumnezeu au fost numiţi de la început „avraamiţi”, după patriarhul Avraam, de vreme ce erau din sămânţa lui, dar „israeliţi”după nepotul lui, vorbesc de Iacov, cel numit şi Israel. Dar cele douăsprezece seminţii au fost numite atât „iudei”, cât şi „israeliţi”, din zilele lui David, împăratul din seminţia lui Iuda, şi până la Solomon, fiul lui David, şi Roboam, fiul lui Solomon, nepotul lui David.
Şi, din pricina pedepsei lui Dumnezeu şi a nevredniciei lui Roboam, cele douăsprezece [seminţii] s-au dezbinat, două şi jumătate împreună cu Iuda, aşadar cu Roboam, iar nouă şi jumătate cu Ieroboam. Iar cele nouă şi jumătate s-au numit „israeliţi” şi „Israel”, care au fost cârmuiţi de Ieroboam, fiul lui Nebat din Samaria. Cele două şi jumătate erau la Ierusalim şi au fost numite „iudei”, fiind cârmuite de Roboam, fiul lui Solomon. Şi acestora le-au urmat mai mulţi împăraţi. Roboam l-a născut pe Abia, Abia l-a născut pe Asa, aşa l-a născut pe Iosafat, Iosafat l-a născut pe Ioram, Ioram l-a născut pe Ohozia, Ohozia l-a născut pe Ioaş. Ioaş l-a născut pe Amasa,
135 Cf. Evrei 10,1.
86
Amasa l-a născut pe Azaria, cel numit şi Ozia, Azaria sau Ozia l-a născut pe Iotam, Iotam l-a născut pe Ahaz, Ahaz l-a născut pe Ezechia. În zilele lui Ezechia şi Ahaz, seminţiile lui Israel au fost duse în robie în munţii Mediei. După aceasta, Ezechia l-a născut pe Manase, Manase l-a născut pe Amon, Amon l-a născut pe Iosia, iar Iosia a fost tatăl lui Iehonia, cel numit şi Salum, numit, de asemenea, şi Amasia. Acest Iehonia i-a născut pe Iehonia, cel numit şi Sedechia, şi pe Ioachim.
8. Nimeni nu trebuie să aibă îndoieli despre acestea. Mai curând trebuie să preţuiască precizia şi folosul celor de aici, lăsate spre folosul celor învăţaţi şi care se nevoiesc şi doresc să priceapă adevăratul înţeles al Scripturii. Aceştia se vor simţi foarte uşuraţi să dobândească acest câştig al refacerii cuvintelor pe care unii neînvăţaţi le-au înlăturat din textul Evangheliei din pricina înţelesului lor deloc limpede, în dorinţa de a-l îndrepta.
Sfântul Matei a numărat trei ramuri ale genealogiei [lui Iisus Hristos] şi a arătat că au fost paisprezece generaţii de la Avraam până la David, paisprezece de la David până la robia [babiloniană] şi paisprezece de la robie până la Hristos. Cele două numărători sunt foarte limpezi, fiindcă nu le lipseşte nimic, ele cuprinzând vremurile de până la Iehonia. Dar în a treia numărătoare vedem că nu se află toate cele paisprezece generaţii cu şirul numelor acestora, ci treisprezece136. Şi aceasta pentru că unii, găsind pe Iehonia lângă Iehonia, au crezut că este scris de două ori acelaşi nume. Totuşi nu era o dublare a numelui, ci un nume deosebit. Acesta a fost numit
136 Matei 1,12-17.
87
astfel după tatăl său, Iehonia, fiul lui Iehonia. Înlăturând un nume de dragul exactităţii învăţăturii, s-a îndepărtat de ceea ce-şi propusese, cu privire la deplinătatea celor paisprezece nume, şi a nimicit armonia întregii alcătuiri137.
Robia din Babilon a început din vremea lui Iehonia. În vremea robiei, bătrânii au mers la Nabucodonosor în Babilon, rugându-l să trimită pe unii dintre ei ca supuşi, pentru ca să nu se pustiască ţara. El le-a primit rugămintea şi nu i-a izgonit, ci a trimis patru neamuri de ale sale, chemând pe cuteenii, cudei, sefarueni şi pe anagogaveni. Aceştia s-au strămutat în Samaria, împreună cu idolii lor, şi s-au aşezat acolo. Au ales acel ţinut deoarece era foarte bogat şi roditor.
Însă, cu vremea, pentru că erau sfâşiaţi de fiarele sălbatice lei, leoparzi, urşi şi alte fiare cumplite -, ei au trimis solie la Babilon, cerând cu mare stăruinţă să afle ce fel de viaţă duceau locuitorii de dinainte ai ţării, spre a putea înfrunta silnicia şi răpirile fiarelor sălbatice. Împăratul a trimis să-i întrebe pe bătrâni cum îşi duceau ei viaţa pe când stăpâneau Iudeea şi cum au izbutit să se izbăvească de răpirea fiarelor sălbatice, de vreme ce erau atât de mulţi oameni sfâşiaţi şi ciuntiţi de muşcăturile fiarelor în acel ţinut.
Ei i-au arătat cele despre Legea lui Dumnezeu şi cu iscusinţă i-au dezvăluit hotărârea potrivită care urma, spunându-i că niciun popor nu poate locui acolo dacă nu păzeşte Legea Dumnezeului cerurilor, care a fost dată prin Moise. Fiindcă Dumnezeu este străjerul acelui ţinut şi nu va îngădui idolatria, nici celelalte săvârşite de popoarele de alt neam.
137 De remarcat observaţiile privind intervenţiile copiştilor în textul Scripturii.
88
[împăratul] a luat aminte şi a fost înduplecat pe deplin de lămuririle celor care i-au spus acestea şi a cerut o copie a Cărţii Legii. Aceştia i-au dăruit una fără niciun pic de pizmă. Din Babilon a fost trimis cu Cartea Legii Ezdra138, preot şi învăţător al Legii, pentru a-i învăţa pe asirienii care se aşezaseră în Samaria pe cuteeni şi pe alţii arătaţi mai înainte să ţină Legea lui Moise. Aceasta s-a petrecut în al treisprezecelea an al robiei lui Israel şi a Ierusalimului.
Aşa că Ezdra şi cei de după el i-au arătat poporului din Samaria Legea lui Moise. Aşadar, cei care au primit Legea prin Ezdra, cel venit de la Babilon, au fost numiţi „samariteni”. După ce au mai trecut alţi patruzeci de ani, robia babilonică a încetat, iar Israel s-a întors din Babilon.
9. Este minunat ce s-a petrecut, anume că, fiind patru neamuri, au fost şi patru erezii în fiecare dintre acestea. Mai întâi, esenienii, apoi gorotenii în al doilea rând, iar în al treilea sebueii, iar în al patrulea rând dositeii. Aici voi pune început discuţiei mele despre erezii şi despre cauza lor. La fel cum înmulţirea din belşug a limbilor deosebite a dus la ivirea a numeroase popoare, fiecare cu seminţia şi cu patriarhii săi, fiecare neam şi-a rânduit împăratul sau întâistătătorul său. De aici au izbucnit şi războaie şi încleştări între popoare. Pentru că fiecare se sforţa să îşi îndeplinească voinţa, dorind să ia cu de-a sila cele ale aproapelui, din pricina lăcomiei care se găseşte din belşug în noi toţi. Şi în acea vreme aceste lucruri erau la fel de vădite. Astfel a avut loc o schimbare în credinţa lui Israel, iar Scriptura Legii a fost dăruită altor
138 Cf Ezdra.
89
neamuri, vorbesc despre asirieni, strămoşii samaritenilor. Prin urmare, şi opiniile [israeliţilor] s-au schimbat. Astfel a izbucnit rătăcirea şi s-a răspândit dezbinarea în nenumărate opinii care se băteau cap în cap, după cum socotea fiecare că era mai priceput în litera Scripturii, pe care o tâlcuia după voinţa proprie.
9. Împotriva samaritenilor, a şaptea erezie de la elenism, dar a noua în şir
1. Samaritenii sunt începătura ereziilor pe care le găsim în dumnezeiasca Scriptură, după cele născocite de oameni, potrivit nesăbuinţei cugetului lor şi potrivit gândirii lor, lipsită de dumnezeiasca Scriptură. Aşadar, întreg neamul a fost numit „samaritean”.
„Samaritean” se tâlcuieşte „străjer”, deoarece ei au fost rânduiţi ca străji ale ţinutului sau poate pentru că păzeau cu străşnicie rânduiala Legii lui Moise139. Iar muntele în care
139 Etimologia propusă aici este corectă. Etnonimul „samaritean” desemnează în Vechiul Testament populaţia din districtul Samaria şi apare o singură dată (4 Regi 17,29), cu excepţia cărţilor deuterocanonice. Cucerirea asiriană a Israelului (căderea Samariei în 722 Î.Hr.) aduce aici colonişti mesopotamieni, care se amestecă cu populaţia locală. Rezultatul acestei colonizări este apariţia unei populaţii specifice cu o religie de origine iudaică, dar contaminată cu diverse elemente păgâne (de exemplu, protognosticismul samariteanului Simon Magul). Iosephus Flavius ne informează că acesta a fost şi motivul excluderii samaritenilor de la templul din Ierusalim (în vremea lui Alexandru cel Mare), ei construindu-şi, în replică, un altul pe Muntele Garizim. În această perioadă cultul samaritean s-a degradat prin sincretism cu elenismul. Unii cercetători stabilesc în această epocă geneza samaritanismului, negând legătura cu coloniştii mesopotamieni. În Antichitatea creştină, samaritenii au avut o comunitate de o însemnată pondere numerică, precum şi o diaspora notabilă. Astăzi mai supravieţuiesc doar mici comunităţi în Liban, Israel, Egipt şi Siria. Samaritenii respectau cu mare stricteţe numai Pentateuhul, practicau circumcizia şi ţineau Sabatul, considerându-se adevăraţii urmaşi ai lui Moise (care va reveni şi va restaura autenticul cult divin), în vreme ce iudaismul oficial, începând cu Ezdra, ar fi trădat adevărata moştenire a Torei. Relaţiile dintre iudei şi samariteni erau foarte tensionate, în cursul istoriei comune fiind menţionate şi numeroase conflicte sângeroase.
90
locuiau s-a numit Şomer, de la unul dintre cei vechi, un bărbat numit Somoron, fiul lui Şomer. Somoron a fost fiul unuia dintre bărbaţii cei din neamul fereziţilor şi gherghesenilor, care locuiau ţara în acea vreme. Aceştia erau urmaşii şi copiii lui Canaan, cel care a luat în stăpânire ţinutul care acum este numit Iudeea şi Samaria. Acesta a fost al fiilor lui Sem, dar nu a fost cu adevărat al lor, de vreme ce Canaan însuşi era fiul lui Ham, unchiul lui Sem. Şi de aceea au fost numiţi samariteni, din felurite pricini: numele lui Somoron, străjuirea pământului şi păzirea poruncilor Legii.
2. Deosebirea dintre aceştia şi iudei este că la ei nu se află loc pentru proroci după scrierile lui Moise, ci numai pentru Pentateuh, cel dăruit seminţiei lui Israel după ieşirea lor din Egipt. [Pentateuhul este alcătuit din] Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul. În limba ebraică numele lor sunt Bereşit, Eleeşimot, Vaiqra, Vaidaber şi Elleh ha devarim. În aceste cinci cărţi se găsesc locuri unde se vorbeşte despre învierea morţilor, însă aceasta nu este propovăduită în mod
91
deschis. Tot acolo sunt locuri şi despre Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu şi despre Duhul Sfânt, precum şi altele îndreptate împotriva idolatriei. Însă ceea ce este cel mai limpede introdus acolo e învăţătura cu privire la monarhie, iar prin monarhie este arătată în chip duhovnicesc şi Treimea.
Cei care au primit Legea s-au zorit să se lepede de idolatrie şi să îl cunoască pe Unicul Dumnezeu, însă nu au dorit să înţeleagă mai amănunţit aceasta. De vreme ce nu au înţeles în chip limpede întreaga învăţătură de credinţă şi nici nu au priceput viaţa noastră în mod amănunţit, nu au cunoscut nici învierea morţilor şi nici nu au crezut în aceasta. Ei nu L-au primit nici pe Duhul Sfânt, pentru că nici nu-L cunoşteau.
Dar această erezie, care nu primeşte învierea morţilor, deşi respinge idolatria, este idolatră prin ea însăşi, fără să îşi dea seama. Şi aceasta pentru că idolii celor patru neamuri sunt tăinuiţi în muntele pe care în chip greşit îl numesc Garizim. Cine ar dori să cerceteze cu de-amănuntul cele despre Muntele Garizim trebuie să ştie că aceşti doi munţi, Garizim şi Ebal, se află în apropiere de Ierihon, dincolo de Iordan, spre răsărit de Ierihon, după cum ne spun Deuteronomul140 şi Cartea lui Iosua Navi. Ei sunt idolatri fără să ştie pentru că, oriunde s-ar afla, când se roagă se îndreaptă către acest munte, socotind că acesta este sfânt. Fiindcă Scriptura nu poate minţi când spune: „Dar ei au stăruit să ţină Legea şi să se închine idolilor lor până în ziua de astăzi”, după cum ni se spune în Cartea a patra a Regilor141.
140 Deuteronomul 11,29-30.
141 4 Regi 17,33-34.
92
3. Ei sunt însă înfruntaţi întru toate în privinţa învierii morţilor. Mai întâi de către Abel, al cărui sânge grăieşte cu Stăpânul după moartea sa. Dar sângele nu este sufletul, ci sufletul se află în sânge. De aceea şi Dumnezeu nu a spus că „sufletul strigă către Mine”, ci că „sângele strigă către Mine”142, arătând prin aceasta nădejdea învierii trupurilor.
Dar şi Enoh a fost strămutat ca să nu vadă moartea şi nu a mai fost găsit143. Sarra144, de asemenea, după ce i s-a veştejit pântecele, iar rânduiala ei lunară a încetat, a primit sămânţa şi a zămislit un copil la bătrâneţe, spre vestirea nădejdii învierii.
Dar şi Iacov, purtând grijă de oasele sale, a dat porunci cu privire la ele ca şi cum acestea nu ar fi pierit de tot. Însă nu numai el, ci şi Iosif a poruncit la fel, arătând astfel chipul învierii145. Dar şi toiagul lui Aaron cel uscat a dat roade146 în nădejdea vieţii, însemnând prin aceasta că trupurile noastre moarte vor învia, arătând astfel învierea. Dar şi toiagul de lemn al lui Moise a arătat şi el limpede învierea, fiind însufleţit prin voia lui Dumnezeu şi preschimbat în şarpe147.
Tot Moise, când i-a binecuvântat pe cei din [seminţia] lui Ruben, a spus: „Ruben să trăiască şi să nu moară”148, cu toate că acesta a murit de multă vreme. A făcut asta ca să arate că este viaţă după moarte, însă o judecată şi o osândă la
142 Facerea 4,10.
143 Facerea 5,24.
144 Facerea 21.
145 Facerea 50,25.
146 Numerii 17, 8.
147 Ieşirea 3,4.
148 Deuteronomul 33, 6.
93
cea de-a doua moarte149. De aceea îi dă şi două binecuvântări, spunând: „Să trăiască” prin înviere şi „să nu moară” de osânda celei de-a doua morţi, nu de moarte trupească.
Acestea sunt de ajuns împotriva acestor [samariteni]. Ei mai au însă şi alte datini nesăbuite. Când se întorc dintr-un ţinut străin, se spală pe mâini cu urină spre a se curăţa de pângărire. Când ating pe vreun străin care este păgân, ei se cufundă cu tot cu veşminte în apă150. Căci ei socotesc că se pângăresc când ating pe altcineva sau dau mâna cu cineva de altă credinţă decât ei. Dar nu au decât o minte vătămată.
4. Iar tu, o preaminunate, ia aminte şi vei vedea cât de lesne poţi combate această nebunie! De pildă, ei sunt dezgustaţi de un mort pentru că faptele lor sunt moarte. Fiindcă nu avem nicio mărturie că trupul mort este ceva care poate pângări, ci Legea a vorbit aici în chip simbolic. Pentru că „nu doi sau trei martori”151 îmi dau mărturie despre aceasta, ci 620.000, cei care au fost număraţi în pustie152; dar şi alţii în acelaşi chip, şi mai ales cei care au urmat urna lui Iosif în cele patruzeci de zile de tânguire şi nu au fost dezgustaţi, nici pângăriţi153.
Legea a spus adevărul prin aceste cuvinte: „Tot cel care se va atinge de trupul unui mort va fi necurat până seara; să
149 „Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc.” (Apocalipsa 20,14)
150 O practică similară este atestată şi printre prescripţiile comunităţii de la Qumran (Documentul de la Damasc, 12, 6-11).
151 Matei 18,16.
152 Cf. Numerii 1.
153
Facerea 50,3.
94
se spele cu apă şi va fi curat”154. Dar acestea s-au spus în chip simbolic despre Domnul nostru Iisus Hristos şi despre moartea şi pătimirea Lui în trup. Acest lucru poate fi dovedit prin folosirea articolului [hotărât]. Oriunde se află un articol, acesta defineşte pe cineva sau ceva, iar acel lucru este uşor de recunoscut din pricina articolului. Însă fără articol un lucru nu mai este bine înţeles, fiind nedeterminat şi întâmplător. Dacă spunem de pildă „împărat”, acesta ne arată un nume, însă nu ne arată deloc limpede despre cine e vorba: putem vorbi despre împăratul perşilor, de cel al mezilor sau de cel al elamiţilor. Dar, dacă îi adăugăm şi articolul, atunci spunem „împăratul” şi înţelesul nu mai este deloc îndoielnic. Articolul ni-l arată pe împăratul despre care discutăm, sau pe cineva numit astfel, ori pe altul cunoscut ca atare, sau pe cel care cârmuieşte.
La fel când spunem „dumnezeu”, fără articol, este limpede că înţelegem prin asta pe vreun zeu al păgânilor sau pe Dumnezeul Cel adevărat. Dar, dacă spunem „Dumnezeul”, este limpede că prin acest articol „l” îl înţelegem pe Dumnezeul Cel adevărat. La fel şi cu „om” şi „omul”.
Însă, dacă Legea spune: „Cine va atinge un trup mort”155, această hotărâre îi priveşte pe toţi, iar expresia „trup mort” trimite simplu la orice fel de leş. Dar, pentru că spune: „Cine va atinge trupul mort”, acest lucru ne trimite la Domnul, după cum am arătat mai înainte. Legea a spus aceasta în chip simbolic despre cei care aveau să îşi pună mâinile pe
154 Leviticul 11,24-25.
155 Aluzie la Leviticul 11,23-24.
95
Hristos şi să îl aşeze pe cruce, de vreme ce aceia aveau nevoie de curăţire până la apus, precum şi de un alt răsărit al luminii prin botezul apei, „baia înnoirii”156. Acest lucru îl mărturiseşte şi Petru când le vorbeşte israeliţilor adunaţi la Ierusalim, care l-au întrebat: „Bărbaţilor şi fraţilor, ce să facem?”157, deoarece el le spusese „despre Acest Iisus pe Care L-au răstignit”. Iar când aceia au fost pătrunşi la inimă, le-a spus: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt”158.
Astfel că Legea nu vorbeşte despre un trup oarecare; şi, chiar dacă o face, vorbeşte despre un anumit trup. Atunci când vorbeşte despre un trup nedefinit, o face în alt chip, spunând: „Dacă moare cineva, închide uşile şi ferestrele ca să nu fie pângărită casa”, ca şi cum ar fi vorbit de auzirea unui păcat: „Dacă auzi sunetul unui păcat ori vezi o nelegiuire, închide-ţi ochii în faţa poftei şi opreşte-ţi gura de la grăirea celor rele, precum şi urechea de la auzirea răului, ca să nu îţi piară întreaga casă, adică sufletul şi trupul”. De aceea şi prorocul spune: „Că iată moartea intră pe ferestrele noastre”159. Dar nu vorbeşte deloc despre ferestrele noastre, căci altfel le-am putea închide şi nu am mai muri vreodată. Însă ferestrele sunt simţurile trupului vederea, auzul şi celelalte -, prin care pătrunde moartea dacă păcătuim prin acestea.
156 Tit 3,5.
157 Faptele 2,37.
158 Faptele 2,38.
159 Ieremia 9,21.
96
Iosif l-a îngropat pe Israel şi acest lucru nu l-a pângărit, chiar dacă a căzut în faţa lui după ce a murit şi l-a sărutat. Iar Scriptura nu spune că s-ar fi spălat pentru a se curăţi. Tradiţia care a ajuns până la noi spune că îngerii au îngropat trupul Sfântului Moise şi că nu s-au spălat şi nici nu au fost spurcaţi de sfântul trup.
5. Însă nu prea am curaj să desluşesc întru totul această chestiune. Dar omul înţelept a primit astfel unul sau două argumente prin care se va arăta iscusit în Domnul în faţa potrivnicilor. Dar nu îmi este greu să vorbesc şi despre Duhul pe scurt. De pildă, Domnul îi spune în chip deosebit lui Moise: „Adu-Mi şaptezeci de bătrâni la munte şi voi lua din duhul care este peste tine şi voi turna peste ei, ca să îţi fie de ajutor”160.
Iar ca să luăm cunoştinţă şi despre Fiul, Tatăl spune: „Să facem pe om după chipul şi după asemănarea Noastră”161. „Să facem” nu înseamnă deloc că e vorba de unul singur, căci „atunci Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Domnul”162.
Cu privire la proroci, [samaritenii], de vreme ce li s-a dat numai Pentateuhul şi nu au alte scripturi, ei urmează doar Pentateuhul. Chiar şi acum, dacă le vorbeşte cineva despre aceştia zic de David, Isaia şi ceilalţi -, nu îi primesc. Samaritenii sunt opriţi de la aceasta de tradiţia pe care au primit-o de la părinţii lor.
Iată că acesta a fost tabloul samaritenilor. Am vorbit pe scurt, de teamă ca tratatul meu să nu se întindă mai mult decât este rânduit.
160 Numerii 11,16-17.
161 Facerea 1,26.
162 Facerea 19,24.
97
10. Împotriva esenienilor, prima erezie după samariteni, dar a zecea din şir
Samaritenii erau împărţiţi în patru grupuri. Aceştia sunt cu toţii de acord asupra tăierii împrejur, a Sabatului şi altor lucruri din Lege. Fiecare dintre aceste grupuri în afară de dositei se deosebesc de ceilalţi în foarte puţine lucruri.
Esenienii şi-au păstrat vechea lor cale şi nu au mers dincolo de ea163. Mai târziu, gorotenii s-au deosebit de ceilalţi în câteva privinţe neînsemnate, dar o dispută s-a iscat în mijlocul lor, vorbesc despre sebuei, esenieni şi goroteni. Disputa este aceasta: Legea porunceşte iudeilor să se adune la Ierusalim de peste tot de mai multe ori, la trei soroace rânduite în fiecare an, la Sărbătoarea Azimilor (la Paşte), la Cincizecime şi la Sărbătoarea Corturilor. Fireşte că iudeii risipiţi prin hotarele Iudeei şi Samariei, când mergeau spre Ierusalim, se întâmpla să străbată şi Samaria. Când se întâlneau la acele soroace, fiecare mergând la sărbătoare, aveau loc încăierări164. Mai mult, când Ezdra clădea Ierusalimul, după revenirea din Babilon, când samaritenii au cerut să îi ajute şi ei
163 Faptul că esenienii sunt localizaţi în Samaria, şi nu lângă Marea Moartă, poate avea drept cauză remarca lui Iosephus Flavius potrivit căreia această sectă era răspândită în mai multe locuri (cf. Războiul iudeilor împotriva romanilor, 2, 8,4).
164 Vezi Ioan 4,4. Iudeii evitau, de regulă, trecerea prin Samaria, dată fiind aversiunea lor faţă de populaţia locală, deşi parcurgerea Samariei reprezenta ruta cea mai scurtă între provinciile Galileea şi Iudeea. Iosephus Flavius ne înştiinţează că se recurgea la străbaterea Samariei numai în cazuri de urgenţă.
98
pe iudei să zidească împreună, Ezdra şi Neemia nu i-au luat în seamă165.
11. Împotriva sebueilor, a doua erezie de la samariteni, dar a unsprezecea din serie
Din pricina mâniei şi a furiei, sebueii au schimbat soroacele acestor sărbători, mai întâi din pricina furiei împotriva lui Ezdra, iar mai apoi pentru pricina despre care am vorbit deja: lupta care se isca între ei când treceau pe acolo. Ei au pus Luna nouă a Azimilor după Anul Nou, care cade în toamnă cu alte cuvinte, după luna Tişri, cea numită August la romani, Mesori la egipteni, Gorpiaios la macedonieni şi Apellaios la greci. Ei ţin Anul Nou atunci şi sărbătoresc îndată după aceea şi Azimile, însă au aşezat Cincizecimea în vară şi ţin Sărbătoarea Corturilor în timp ce iudeii au Sărbătoarea Azimilor şi Paştele.
12. Împotriva gorotenilor, a treia erezie după samariteni, dar a douăsprezecea În şir
însă gorotenii166 şi alţii nu au fost înduplecaţi de sebuei. Esenienii, atunci când se află în vecinătatea altora, obişnuiesc
165 Cf. Ezdra 4.
166 EUSEBIU DE CEZAREEA, în Istoria bisericească, 4,22,5, ne spune că fondatorul acestei mişcări eretice era un anume Goroteus.
99
să facă lucruri asemănătoare acelora167 şi doar gorotenii şi dositeii se gâlcevesc cu sebueii. Iar ceilalţi, adică gorotenii şi dositeii, ţin sărbătorile Azimilor, Paştele, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor odată cu iudeii, precum şi postul rânduit în ziua de atunci168. Ceilalţi nu le ţin astfel, ci în felul lor, în luna despre care am vorbit.
13. Împotriva dositeilor, a patra erezie după samariteni, dar a treisprezecea în şir
Dositeii169 se deosebesc în multe feluri. Ei mărturisesc învierea şi au un fel de viaţă aparte. Ei se înfrânează de la carne, iar alţii chiar de la căsătorie după ce au trăit căsătoriţi, în vreme ce unii au trăit numai în feciorie. În acelaşi chip şi ei ţin tăierea împrejur şi Sabatul şi se socotesc pângăriţi dacă ating pe cineva, fiind dezgustaţi de toată omenirea. Se spune că ţin posturi şi că practică o asceză aspră.
Pricina pentru care Dositeu a cugetat acestea e următoarea. Despărţindu-se de iudei, s-a alăturat neamului samaritean. El era foarte iscusit în învăţătura Legii şi în Repetarea Legii170 şi cele ce ţin de acestea, râvnind să ajungă întâiul. Dar, pentru că nu a fost socotit vrednic de aceasta în rândul
167 Fapt puţin probabil, dat fiind caracterul foarte strict şi elitist al comunităţii de la Qumran.
168 Yom Kippur, Ziua Ispăşirii.
169 Vezi şi EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, 4,22,5.
170 Mişna.
100
iudeilor şi nu a izbutit, a plecat la neamul samaritenilor şi a întemeiat această erezie171.
Din preaplinul său de aşa-zisă înţelepciune, s-a pustnicit într-o grotă. Se spune că a stăruit în postul său făţarnic şi astfel a pierit în chip nesăbuit din lipsa pâinii şi a apei. Şi a făcut aceasta de bunăvoie. După câteva zile cineva a mers acolo să-l cerceteze şi i-a aflat trupul duhnind de putreziciune, colcăind de viermi şi cu muştele bâzâind pe deasupra lui172. Sfârşindu-şi în acest chip nesăbuit viaţa, a ajuns începătorul ereziei. De la acesta, prin imitaţie, şi-au luat numele şi dositeii sau dositenii.
După cele ce au ajuns la noi, acestea sunt deosebirile dintre cele patru erezii şi pot fi combătute prin cele ce le-am spus deja. Dar mă voi întoarce de îndată la rătăcirea lor care a străbătut veacurile până la noi, adunând cele trebuincioase şi rânduind argumentele împotriva acestora. Le voi dezvălui felul necurat de vieţuire şi voi respinge, pe scurt, muşcăturile veninoase ale acestor şerpi răi şi vătămători.
Cu acestea încheiem cele despre erezia samaritenilor. Mai rămâne iudaismul. Iar iudaismul este împărţit în şapte secte173.
171 Unele surse antice îl prezintă pe Dositeu ca fiind de origine evreiască, în vreme ce altele îl consideră samaritean.
172 ORIGEN, Comentariul la Ioan, 13, 27, ne spune că samaritenii credeau că Dositeu nu a murit. Tabloul grotesc înfăţişat aici de Sfântul Epifanie vrea să infirme tocmai această opinie.
173 Acelaşi număr de şapte este atestat şi la Hegesip şi la Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească, 4,22,5).
101
14. Împotriva saducheilor,prima erezie a iudaismului, dar a paisprezecea în şir
1. Din nou, după aceste erezii despre care am vorbit, ale samaritenilor şi ale elenilor, înaintea venirii în trup a lui Hristos, în Ierusalim s-au născut şapte astfel de erezii.
2. Cei dintâi sunt saducheii174, un vlăstar al
174 „Sursele noastre sunt toate ostile şi inadecvate pentru a prezenta o imagine corectă. Numele şi originea partidei derivă de la Sadoc, fie contemporanul lui Solomon ai cărui descendenţi au fost priviţi ca fiind linia pur preoţească (vezi Iezechiel44,15 ş.u.; 48,11) sau un fondator ipotetic ori lider din primii ani ai partidului. Dar familia Haşmoneilor de mari preoţi aflaţi la conducere nu făcea parte din urmaşii lui Sadoc (1 Macabei 2,1; 14, 29), şi este dificil de explicat originea dublului «d» atât din forma ebraică, cât şi din cea greacă a numelui, în cazul în care numele partidului derivă din Sadoc. T.W. Manşon sugerează că ar deriva din gr. syndykoi, «controlori fiscali» (d-ul dublu explicându-se prin asimilarea lui n). Conexiunea cu termenul ebraic ţaddiq, «drept», poate fi o analogie mai târzie. Există patru teorii cu privire la originea saducheilor. M.H. Segal, urmându-l pe Wellhausen, a considerat că au fost în principal un partid politic, derivat din eleniştii iudaici. G.H. Box, urmându-l pe Geiger, crede că ei au fost o partidă religioasă şi că unii dintre scribii descrişi în evanghelii au fost saduchei. L. Finkelstein crede că ei au fost un corp aristocrat rural, în opoziţie cu fariseii orăşeni. T.W. Manşon crede că ei erau la origine reprezentanţi ai aparatului de stat. Saducheii nu aveau adepţi din rândul poporului, rândurile lor fiind restrânse la cei avuţi. Ei erau mult mai severi în modul de gândire decât ceilalţi evrei. Mulţi preoţi, deşi nu toţi, erau saduchei; aproape toţi saducheii par să fi fost preoţi, în special făcând parte din cele mai puternice familii preoţeşti. În primii ani ai Haşmoneilor unii dintre saduchei au ocupat funcţii în Sinedriu. Ioan Hircan, ofensat de cererea lui Eleazar, membru al facţiunii fariseice, şi-a dat demisia, transferându-şi astfel loialitatea de la farisei la saduchei. Saducheii s-au bucurat de favoarea domniei Hasmoneilor până la domnia reginei Salome Alexandra (76-67 î.Cr.), care i-a preferat pe farisei. Sub Irozi şi romani saducheii au predominat în Sinedriu. Partidul a murit odată cu distrugerea Templului în 70 d.Cr. Iosefus spune că până şi când deţineau puterea saducheii erau constrânşi de popor să fie de acord cu fariseii. În religie, saducheii sunt recunoscuţi pentru conservatorismul lor. Ei negau validitatea permanentă a scrierilor sfinte cu excepţia Pentateuhului. Ei respingeau doctrinele mai noi despre suflet şi despre viaţa sa de după moarte, învierea, răsplătirile şi pedepsele, îngerii şi demonii. Ei credeau că nu există soartă, omul având voinţa liberă de a alege între bine şi rău, prosperitatea şi adversitatea fiind rezultatul acţiunilor omului.” (Dicţionar Biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, sub voce „saduchei”).
102
dositeilor175, despre care am vorbit mai înainte. Ei înşişi îşi dau acest nume de „saduchei”, iar numirea vine de la cuvântul „dreptate”. Căci zedek înseamnă „dreptate”176. Însă unul dintre preoţii vechi se numea Sadoc177.
Aceştia însă nu au stăruit în învăţătura întâistătătorului lor. Ei nu mai ţin învăţătura despre învierea morţilor, asemenea samaritenilor, însă nu au nici învăţătura despre îngeri, cu toate că samaritenii nu o resping pe aceasta. Ei nu-L cunosc nici pe Duhul Sfânt178, căci nici nu s-au învrednicit de Acesta. Iar cât priveşte riturile, acestea sunt ca ale samaritenilor. Însă ei sunt iudei, nu samariteni, fiindcă aduc jertfe la Ierusalim şi lucrează împreună cu iudeii în orice lucru.
3. Dar şi ei vor fi nimiciţi de graiul vrednic de încredere al Domnului, pe care l-au adus asupra lor ca urmare a desluşirii
175 Ideea apare şi în Pseudoclementine, 1, 54, şi la SFÂNTUL IPOLIT ROMANUL, Syntagma, 9,29.
176 în limba ebraică.
177 CfIezechiel 40,46.
178 Cf. Faptele 23,8.
103
întrebării lor, când au venit la El şi I-au spus: „Poate să fie învierea morţilor?” şi când I-au spus că „erau şapte fraţi, iar primul şi-a luat soţie şi a murit fără copii. Moise porunceşte ca un cumnat să ia pe soţia fratelui mort fără copii şi să se căsătorească cu ea în locul fratelui, spre a ridica sămânţă în numele celui plecat. Şi a luat-o primul”, spun ei, „apoi al doilea. Dar şi acesta a murit, şi tot aşa toţi şapte. Dar la învierea morţilor a cui soţie va fi, de vreme ce toţi şapte au cunoscut-o?”179 Însă Domnul a spus: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci, la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer. Iar despre învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov»? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor”180. Şi „le-a închis gura”. Fiindcă aceştia sunt lesne de tămăduit şi nu pot sta împotriva adevărului nici măcar o clipă.
15. Împotriva ereziei învăţătorilor Legii, a doua a iudaismului, dar a cincisprezecea din şir
1. După aceşti saduchei vin învăţătorii Legii181, cam din
179 Cf. Marcu 12,18-27.
180 Matei 22,29-32.
181 „Cărturarii, în ebraică soferim, iar în greceşte ypappcrrcTg, vopikOÎ (experţi în lege) şi vopoSiSdoKaăoi (învăţători ai legii) erau experţi în studierea legii lui Moise (Tora). La început această ocupaţie au avut-o preoţii. Ezra a fost preot şi cărturar (Neemia 8, 9); funcţiile acestea nu erau neapărat separate. Activitatea principală a unui cărturar era studiul netulburat (înţelepciunea luiIsus Sirah 38,24). Apariţia cărturarilor poate fi datată după exilul babilonian. Textul din 1 Paralipomena 2,55 ar putea sugera că toţi cărturarii s-au unit în familii şi bresle. Probabil că ei nu constituiau un partid politic aparte pe vremea lui Ben-Sira (la începutul secolului al II-lea î.Cr.), dar au devenit un asemenea partid în urma măsurilor represive ale lui Antioh Epifanul. Cărturarii puteau fi întâlniţi în Roma în ultima perioadă a Imperiului, precum şi în Babilon, până în secolele al V-lea şi al VI-lea d.Hr. Abia din jurul anului 70 d.Cr. avem informaţii detaliate despre cărturari individuali. Ei au fost influenţi în Iudeea până în anul 70 d.Cr., dar puteau fi întâlniţi în Galileea (Luca 5, 17) şi în diaspora. Cărturarii au fost cei care au organizat serviciile la sinagogă. Unii dintre ei erau membri cu drepturi depline în Sinedriu (Matei 16,21; 26,3). După anul 70 d.Hr. importanţa cărturarilor a crescut. Ei au păstrat în formă scrisă legea orală şi au transmis cu fidelitate Scripturile evreieşti. Ei aşteptau de la elevii lor un respect mai mare decât cel acordat părinţilor. Prin secolul al II-lea î.Cr. scribii au început să dezvolte detaliile legii fără să mai facă o referire directă la Scriptură.” (Dicţionar Biblic…, sub voce „cărturari”).
104
aceeaşi vreme, dacă nu chiar din acelaşi timp cu saducheii. Învăţătorii sunt persoane care repetă Legea, asemenea celor care învaţă pe alţii gramatica. Ei ţin aceleaşi rituri ca iudeii, dar mai introduc şi alte sofisticării. Aceştia nu trăiesc numai după Lege, ci mai ţin şi „spălarea paharelor şi a urcioarelor şi a vaselor de aramă”182, a vaselor şi a altora de acest fel folosite la cine, deosebindu-le în curate şi necurate. Îşi spală mâinile cu multă sârguinţă şi se curăţă de orice fel de pângărire, spălându-se cu mare râvnă în ape curgătoare şi băi. Ei mai au un soi de „ciucuri” purtaţi ca semn al felului
182 Marcu 7,4.
105
lor de viaţă, spre a se făli şi a dobândi laudele celor care îi privesc. Şi mai au obiceiul de a pune „filacterii” adică fâşii late de purpură pe veşmintele lor. Unii ar putea crede de vreme ce găsim acestea şi în Evanghelie că ar fi vorba despre talismane183, pentru că unii obişnuiesc să-şi numească
183 Unii evrei le acordau acestor filacterii valoare magică, de talisman. Păgânii le considerau, fireşte, amulete. Grecescul (j)UÂaKTrjpiov are sensul de „post de gardă, strajă”, dar şi pe cel de „talisman, amuletă”. „Forma lor prezentă a fost standardizată în prima parte a secolului al 2-lea d.Cr. şi constă din două cuburi goale confecţionate din piele de animale curate. Dimensiunile lor variază având latura între 1,25 cm şi 4 cm. Cubul pentru cap este împărţit în patru compartimente egale; cel pentru mâini nu este împărţit. În cuburi se pun cele patru pasaje biblice: Ieşirea 13, 1-10; 13,11-16; Deuteronomul 6, 4-9; 11,13-21, scrise cu mâna pe pergament (pe patru bucăţi de pergament pentru cap şi pe o singură bucată pentru mâini). Ele nu sunt menţionate nicăieri în Vechiul Testament şi se pare că nu au fost cunoscute de samariteni. Este clar că Septuaginta interpretează în sens metaforic pasajele pe care sunt bazate filacteriile. Scrisoarea lui Aristeas menţionează numai filacteriile pentru mână, iar Filon menţionează cele pentru cap. Atât recunoaşterea în Talmud a faptului că ele nu erau purtate de oamenii de rând, cât şi faptul că scriitorii păgâni nu le menţionează, arată că în timpul lui Hristos filacteriile erau purtate numai de un număr mic de oameni. Putem fi siguri că toţi fariseii le purtau, nu numai în timpul rugăciunii de dimineaţă, ci în tot timpul zilei. Limitarea purtării lor numai în timpul de rugăciune s-a datorat faptului că ele constituiau un semn de recunoaştere foarte uşoară a evreilor în vremuri de persecuţie. Nu avem nici un motiv să credem că au fost purtate de Hristos sau de ucenicii Săi. Chiar şi condamnarea din Matei 23,5 sugerează tentaţia ultra-pioşilor de a pune accent pe aderarea la un obicei care câştiga teren destul de încet. Folosirea filacteriilor a devenit universală înainte de sfârşitul secolului al II-lea d.Cr.” (Dicţionar Biblic…, sub voce „filacterii”).
106
talismanele „filacterii”. Însă acest cuvânt nu are nicio legătură cu aceasta. Învăţătorii Legii purtau mantii şi veşminte subţiri, haine lungi sau tunici cu margini largi tivite cu porfiră. Cei care iubesc amănuntele obişnuiesc să schimbe numele tivului de purpură cu „filacteră”! Astfel şi Domnul le-a numit pe acelea „filacterii” asemenea lor. Dar cele ce urmează: „Şi filacteriile de la veşmintele lor” lămureşte ce înseamnă filacterii: ciucurii şi filacteriile sunt fâşiile de purpură. Domnul spune: „Căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale”184.
Fiecare învăţător al Legii are pe marginea veşmintelor nişte ciucuri în formă de rodie, fiecare fiind legat de cusătură, pe care îi poartă în vreme ce se înfrânează sau când păstrează fecioria. Şi aceasta pentru că fiecare îşi rânduieşte o vreme anume pentru curăţie şi înfrânare; şi poartă acestea în primul rând pentru a arăta oamenilor cele pe care au purces să le săvârşească, ca nu cumva să îi atingă cineva pe aceştia care se sfinţesc185.
2. Ei au patru „repetări”186. Una este trecută sub numele prorocului Moise, a doua în seama dascălului Aqiba187, care mai este numit Bar Aqiba. O alta sub numele lui Addan sau Annan, care mai e numit şi Iuda, iar o alta e trecută sub numele
184 Matei 23,5.
185 Riscând să îi pângărească ritual.
186 Termenul grecesc SeuTepojasu; trimite foarte probabil la Mişna (ebr. — „repetare”), o parte din Tora orală, viitor fundament al Talmudului.
187 Unul dintre cei mai însemnaţi cărturari evrei care au redactat Mişna, numiţi tanaim (50-135 d.Hr.). Este considerat fondatorul iudaismului rabinic.
107
fiilor lui Haşmoneu188. Datinile pe care le iau din aceste patru repetări pe care le socotesc foarte înţelepte (însă cele mai multe sunt lipsite de înţelepciune) sunt mărite şi lăudate şi vestite ca fiind o învăţătură de prim rang.
16. Împotriva fariseilor; a treia erezie a iudaismului, însă a şaisprezecea în şir
1. Acestor două erezii le urmează de îndată cea a fariseilor189. Aceştia cugetă aceleaşi lucruri ca şi învăţătorii Legii –
188 Bunicul fraţilor Macabei. Dinastia Haşmoneilor a condus un regat iudaic semiautonom sub seleucizi, între anii 140-116 î.Hr. (printre regii haşmonei amintim pe Iuda Macabeul, Ioan Hircan, Aristobul I etc.).
189 „Numele de «fariseu» apare pentru prima oară în perioada primilor preoţi-regi Haşmonei. Grupul hasidimilor (evreii tradiţionalişti care s-au opus elenizării în vremea lui Antioh Epifanul, în veacul al II-lea î.Cr.) probabil că s-a împărţit. Minoritatea, bazându-se pe lipsa de legitimitate a instituţiei marilor preoţi şi pe abandonarea anumitor tradiţii, s-a retras din viaţa publică, aşteptând o intervenţie escatologică a lui Dumnezeu. Majoritatea a urmărit să obţină controlul asupra religiei statului. Interpretarea tradiţională a numelui fariseilor ca aceea «separaţi» este mult mai probabilă decât porecla «persanii» sugerată de T.W. Manşon. Sub conducerea lui Ioan Hircan (134-104 î.Cr.) ei au exercitat o mare influenţă şi s-au bucurat de sprijinul poporului (Iosephus Flavius, Antichităţi iudaice, 13,288-300), dar, când ei s-au despărţit de el, Ioan Hircan şi-a întors privirile spre saduchei. Opoziţia fariseilor în timpul lui Alexandru Iannaeus (103-76 Î.Cr.) a mers până acolo încât ei au cerut ajutor de la regele Seleucid Demetrius III. Iannaeus a biruit şi a răstignit vreo 800 dintre principalii oponenţi (Iosephus Flavius, Antichităţi iudaice, 13,380). Totuşi pe patul de moarte a sfătuit-o pe soţia sa, Alexandra Salome, care l-a succedat (76-67 î.Cr.), să pună guvernul în mâinile fariseilor, care au deţinut o poziţie dominantă în Sinedriu începând din această perioadă. Ei au suferit mult în timpul lui Antipater şi Irod (Iosephus Flavius, Războiul iudeilor împotriva romanilor, 1, 647-655) şi este evident că au învăţat că ţelurile spirituale nu pot fi atinse prin mijloace politice, deoarece după moartea lui Irod vedem că unii dintre ei au solicitat instaurarea stăpânirii directe din partea Romei. Din acelaşi motiv majoritatea fariseilor s-a opus revoltei împotriva Romei (66-70 d.Cr.). Din această cauză Vespasian i-a făcut favoruri lui Yohanan ben Zakkai, unul dintre liderii fariseilor, şi i-a permis să înfiinţeze o şcoală rabinică la Jamnia (Yavneh). Până în vremea aceasta controversele dintre partida rigoristă a lui Şamai şi partida mai liberală a lui Hillel s-au încheiat cu un compromis, saducheii au dispărut, iar zeloţii au fost discreditaţi după înfrângerea lui Bar Kochba în anul 135 d.Cr. şi ei au dispărut -, aşa încât fariseii au rămas singurii lideri incontestabili ai evreilor. Prin anul 200 d.Cr. iudaismul a devenit sinonim cu învăţătura fariseilor.” (Dicţionar Biblic…, sub voce „farisei”).
108
al căror nume înseamnă „cei care învaţă şi tâlcuiesc altora Legea”. Fariseii sunt socotiţi împreună cu învăţătorii Legii. Dar şi fariseii cugetă în mod deosebit, de vreme ce au datini mai multe. Unii dintre ei practică asceza şi îşi rânduiesc pentru aceasta câte zece sau opt ani; ori, la fel, îşi rânduiesc fecioria şi curăţia pe câte patru ani, obişnuind să se roage fără încetare cu mare nevoinţă ca nu cumva să fie înşelaţi de vreun lucru trupesc şi să nu li se întâmple vreo scurgere neplăcută în vremea visului. Ei se întind seara pe nişte scânduri late de doar o palmă şi, dacă vreunul se cufundă în somn, pe dată se prăvăleşte la pământ şi se ridică la rugăciune. Şi astfel trăiesc în priveghere pe cât de mult pot. Alţii adună prundiş, pe care îl aştern pe pat spre a-i răni şi spre a-i împiedica să adoarmă, silindu-i să rămână treji. Alţii îşi pun spini în aşternut spre a-i înţepa, din aceeaşi pricină.
109
Fariseii postesc de două ori pe săptămână, în a doua şi în a cincea zi190. Ei dau zeciuială şi pârgă din roade cea din a treizecea şi din a cincizecea zi şi aduc jertfe şi rugăciuni după cea mai amănunţită rânduială. Ei obişnuiesc să se îmbrace ca învăţătorii Legii, despre care am vorbit mai înainte, cu veşminte largi şi cu haine lungi aidoma femeilor, încalţă sandale late şi cu limbile încălţămintei ieşind în afară. Însă ei au fost numiţi „farisei” pentru că aceştia se despart de ceilalţi evrei prin ritualurile şi datinile evlavioase pe care au găsit de cuviinţă să le născocească191. Pareş, în limba ebraică, înseamnă „despărţire”.
190 Cf. Luca 18,12; Didahia, 8,1.
191 „De importanţă fundamentală pentru concepţia fariseilor despre religie era credinţa că exilul babilonian a fost cauzat de faptul că Israel nu a respectat Tora (Legea lui Moise) şi că respectarea Legii era o datorie individuală şi o datorie naţională. Dar Tora nu era numai «Legea» ci şi «învăţătura», adică ea consta nu numai din poruncile fixe, ci şi din adaptarea lor la condiţii schimbătoare, şi de aici se putea deduce voia lui Dumnezeu pentru situaţii care nu erau menţionate în mod special. Această adaptare sau deducţie era sarcina celor care au studiat Tora în mod special, iar o decizie luată de majoritate devenea obligatorie pentru toţi. Una dintre primele sarcini ale cărturarilor a fost să stabilească conţinutul Legii scrise. Ei au stabilit că Legea conţinea 613 porunci, 248 pozitive şi 365 negative. Următorul pas a fost să «facă un gard» în jurul lor, adică să le interpreteze şi să le completeze încât să nu existe posibilitatea încălcării lor accidentale sau din ignoranţă. Cel mai cunoscut exemplu este cazul celor treizeci şi nouă de activităţi interzise în Sabat. Odată ce acceptăm interdicţia literală de a lucra în Sabat, nu există nimic nerezonabil sau ilogic cu privire la ele. Poruncile au fost aplicate prin analogie la situaţii care nu erau abordate direct în Tora. Toate aceste completări, împreună cu treizeci şi unu de obiceiuri din «vremuri imemoriale», au format «legea orală», a cărei dezvoltare plenară este mai târzie decât Noul Testament. Fiind convinşi că ei aveau interpretarea corectă a Legii, fariseii au susţinut că «tradiţia bătrânilor» (Marcu 7, 3) venea de la Moise, de pe Sinai.” (Dicţionar Biblic…, sub voce „farisei”).
110
2. Ei mărturisesc învierea morţilor, cred în existenţa îngerilor şi a Duhului, dar, asemenea celorlalţi, nu cunosc nimic despre Fiul lui Dumnezeu. Mai mult, ţin în mare cinste destinul şi astrologia192. De pildă, fariseii înlocuiesc cu nume din limba ebraică numele preluate din astrologia celor rătăciţi. Bunăoară, Helios este numit Şamaş; Selene este Iareah sau Halbanah, şi de aici este numită şi Mene (căci Iareah este numită şi lună [de zile], iar luna [de zile] e numită şi Lună, la fel cum e şi în greacă, cu numele de „lună”193). Ares este Kokba Okbol, Hermes este Kokba Homah, Zeus este Kokba Baal, Afrodita este Zerva sau Lilith, Cronos este Kokba Şabatai. Aceştia mai au şi alte nume, însă nu pot înşira aici toate aceste nume în amănunt.
Însă iată şi numele evreieşti ale planetelor, pe care [elenii] le numesc astfel în rătăcirea lor şi cărora le zic „zodii”. Astfel au târât întreaga lume în rătăcire şi necuviinţă: Tela, Sor,Tomim, Zartan, Ari, Betulah, Moznaim, Akrab, Qeşeth, Gadi, Dalii, Daggim. Fariseii, urmându-i în chip nesăbuit pe eleni, au transcris aceste nume în ebraică astfel: Berbecul este ceea ce e numit Tela de către aceia, Taurul este Sor, Gemenii sunt Tomim, Racul este Zartan, Leul este Ari, Fecioara este Betulah, Balanţa este Moznaim, Scorpionul este Akrab,
192 Informaţia este confirmată şi de IOSEPHUS FLAVIUS, Antichităţi iudaice, 13,5, 9.
193 în limba greacă, luna, corp ceresc, este aeArivr, iar luna calendaristică este desemnată prin termenul prjv.
111
Săgetătorul este Qeşeth, Capricornul este Gadi, Vărsătorul este Dalii, iar Peştii sunt Daggim194.
3. Nu am aşezat acestea aici pentru a-l tulbura pe cititor, nici pentru a sprijini cumva urâtele graiuri ale celor care au introdus în lume această învăţătură lipsită de temei, de cuget vătămătoare şi deşartă vorbire despre astrologie. Adevărul mustră această credinţă ca fiind cu totul lipsită de temei şi greşită. În alte locuri am spus multe împotriva celor care cred în destin şi necesitate, dar am scris unele lucruri pe scurt şi în prologul acestui tratat despre aceste lucruri. Însă eu am amintit şi am spus aceste lucruri ca să nu se creadă că aş calomnia pe alţi oameni şi că nu aş vorbi şi nu aş da la iveală cele potrivite cu adevărul, preluat din tradiţiile acelora.
Dar toate aceste lucruri sunt ultima absurditate şi o mare neghiobie, mai ales pentru nişte oameni care mărturisesc învierea şi cred în Dreapta Judecată. Cum e cu putinţă să existe atât Judecată, cât şi destinul cel neînduplecat? E necesar să fie una din cele două. Fie există destinul şi nu mai e Judecata, de vreme ce acela care făptuieşte nu făptuieşte de la sine, ci mânat de necesitatea sorţii de neschimbat, fie există doar Judecata care va avea loc cu adevărat cândva, şi atunci există legi potrivit cărora vor fi judecaţi cei care săvârşesc cele rele. Iar aceste legi sunt mărturisite ca drepte, iar Judecata lui Dumnezeu este cu adevărat dreaptă. Atunci credinţa în soartă este cu totul zadarnică şi nu are niciun temei.
194 Mozaicurile descoperite în unele sinagogi din Orient, conservate până astăzi, înfăţişează adeseori decoraţii conţinând semnele zodiacale şi alte simboluri astrologice.
112
4. Fiecare, potrivit deosebirii care există între toţi, este pedepsit pe bună dreptate pentru păcatul său sau lăudat pentru cele pe care le-a săvârşit, din pricină că fiecare are putinţa de a păcătui sau nu. Aceasta poate fi dovedită pe scurt, după dreptate, printr-o singură spusă adevărată a prorocului Isaia, care grăieşte din partea Domnului: „De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului grăieşte”195. Astfel este limpede şi lămurit pentru oricine şi lipsit de orice îndoială că Dumnezeu însuşi a spus: „De veţi vrea şi de nu veţi vrea”, astfel încât de om ţine a săvârşi cele bune sau a face lucruri rele.
Prin urmare, greşesc aceia care cred în noţiunea de „soartă”, şi cu atât mai mult fariseii. Ceea ce Mântuitorul le-a spus o singură dată se cuvine spus de mai multe ori: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa. Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie”196.
„Ziceţi iar: «Cel care se va jura pe altar cu nimic nu este legat, dar cel care se va jura pe darul ce este deasupra altarului este legat». Nebuni şi orbi! Ce este mai mare: darul, sau altarul care sfinţeşte darul? Deci cel care se jură pe altar se jură pe el şi pe toate câte sunt deasupra lui. Deci cel care se jură pe templu se jură pe el şi pe Cel care locuieşte în el. Cel care
195 Isaia 1,19-20.
196 Matei 23,23,25.
113
se jură pe cer se jură pe tronul lui Dumnezeu şi pe Cel care şade pe el.”197
„Voi însă ziceţi: «Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu», nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa. Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina bătrânilor voştri. Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic şi, dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi.”198
Dar oare ce am putea aduce mai mult împotriva lor decât cele spuse deja, luate din sfintele cuvinte? Ci eu mă voi mulţumi mai curând cu vorbele înţelepte şi adevărate rostite de Mântuitorul, pe care fariseii nu le-au putut îndura nici măcar o clipă.
17. Împotriva hemerobaptiştilor; erezia a patra a iudaismului, dar a şaptesprezecea în şir
1. Acestora li se adaugă şi erezia hemerobaptiştilor, aşa cum sunt numiţi. Ea nu se deosebeşte întru nimic de celelalte, ci cugetă aceleaşi lucruri ca învăţătorii Legii şi fariseii. Totuşi nu se aseamănă saducheilor prin tăgăduirea învierii morţilor, deşi o face prin necredinţa comună şi celorlalţi.
Dar această erezie şi-a dobândit însuşirea deosebitoare prin aceea că, zi de zi, fie primăvară, fie iarnă sau vară, ei se
197 Matei 23,16-22.
198 Marcu 7,11,13; Matei 23,15.
114
botează mereu199. De aici şi numirea lor de hemerobaptişti. Această erezie afirmă că omul nu se poate împărtăşi de viaţă dacă nu se botează în fiecare zi în apă, spălând şi curăţind astfel orice vină prin apă.
2. Însă eu voi combate această erezie printr-un singur cuvânt, de vreme ce vorbele lor sunt mai curând urmarea necredinţei decât a credinţei. Dacă ei se botează zi de zi, conştiinţa lor îi încredinţează că nădejdea zilei de ieri este acum moartă pentru ei, la fel şi credinţa şi curăţirea. Căci, dacă ei ar fi mulţumiţi cu un singur botez, s-ar încrede în acesta ca într-un lucru viu şi fără de moarte în veci. Dar, când ei se botează în ziua de azi, o fac nu din pricina murdăriei, ci pentru curăţirea păcatelor. La fel, când se spală în ziua următoare, arată limpede că botezul din ziua trecută este deja mort. Căci numai dacă [botezul] de ieri este mort ei ar avea nevoie de un altul în ziua următoare, pentru curăţirea păcatelor200.
Iar dacă ei nu se feresc deloc de a păcătui, socotind că apa îi va curăţi neîncetat de fiecare păcat, această credinţă a lor,
199 Literal, numele sectei înseamnă „cei care se botează zilnic” (vezi EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, 4, 22, 7). Iosephus Flavius atribuie esenienilor această practică a botezului zilnic, de fapt o baie care avea rolul să înlăture impuritatea rituală. Hemerobaptiştii erau o facţiune a esenienilor care se îmbăiau ritual în fiecare dimineaţă, înainte de rugăciune, pentru a rosti numele lui Dumnezeu cu un trup curat. Pseudoclementinele afirmă că Sfântul Ioan Botezătorul făcea parte din această mişcare. Uneori secta a fost confundată cu cea a mandeenilor.
200 Argumentaţia Sfântului Epifanie lasă de dorit, pentru că „botezul” de aici nu este botezul creştin, ci o abluţiune rituală cotidiană.
115
precum şi cele pe care le săvârşesc sunt lipsite de orice folos şi prea târzii. Nici oceanul, nici toate râurile şi mările, nici fluviile şi nici izvoarele cele fără de sfârşit, nici toată firea ploii nu pot spăla şi înlătura păcatele, pentru că acest lucru nu este potrivit raţiunii şi nici nu este poruncit de Dumnezeu. Căci doar pocăinţa curăţeşte păcatele, împreună cu botezul săvârşit o singură dată, prin rostirea Numelui în aceste Taine.
Dar voi lăsa deoparte şi această erezie. Socotesc că aceste puţine lucruri sunt un leac suficient pentru a tămădui înţelegerea lor bolnavă, leacul fiind aşezat aici pentru cei care citesc.
18. Împotriva nazarenilor; a cincea erezie a iudaismului, dar a optsprezecea în şir
1. După ce am înfăţişat erezia hemerobaptiştilor, voi vorbi despre cea numită a nazarenilor201, care sunt iudei după neam. Ei sunt din Galaad, Basan şi de dincolo de Iordan, după cum a ajuns la noi cuvântul, dar urmaşi ai lui Israel însuşi. Aceştia ţin toate cele ale iudeilor şi abia de cugetă câte ceva mai mult decât cele deja spuse. Ei se folosesc de tăierea împrejur, ţin aceleaşi sărbători şi Sabatul şi se pare că nu cred în destin şi astrologie.
201 Secta a fost apropiată de mandeeni (mişcare gnostică iraniană), care se botezau în fiecare duminică. Însă între cele două „erezii” există diferenţe clare. Doctrina şi practica sectei sunt încă neclare. Cel mai probabil, termenul era unul generic şi îi desemna pe acei evrei care au devenit creştini şi nu voiau să renunţe la modul de viaţă mozaic.
116
Ei îi socotesc drept părinţi pe aceia din Pentateuh care de la Adam la Moise au strălucit prin evlavie şi prin cinstirea de Dumnezeu, adică Adam, Set, Enoh, Matusalem, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Levi, Aaron, Moise şi Iosua, fiul lui Navi. Însă ei nu primesc doar Pentateuhul, ci îl mărturisesc pe Moise şi socotesc că acesta a mai primit şi alte legiuiri, nu aceeaşi Lege spun ei -, ci o alta. Astfel ei păzesc toate cele ale iudeilor, ei înşişi fiind iudei, însă nu aduc jertfe şi nu mănâncă ceva însufleţit. Pentru ei este un lucru nelegiuit să mănânce carne sau să o aducă jertfă. Ei afirmă că aceste cărţi sunt plăsmuiri şi că niciunul dintre aceste [ritualuri] nu provine de la părinţi202. Aceasta este deosebirea dintre nazareni şi ceilalţi, iar combaterea lor nu va avea loc numai într-un loc, ci va fi limpede şi în alte locuri.
2. Mai întâi cu privire la mărturisirea lor despre părinţi, patriarhi şi Moise. Dacă alte scrieri nu vorbesc despre aceştia, de unde cunosc ei numele şi virtutea acestora dacă nu din scrierile Pentateuhului? Şi cum e cu putinţă să se afle şi adevărul şi minciuna în acelaşi loc, iar Scriptura să mintă într-o parte, iar în alta să spună adevărul? Căci şi Domnul spune: „Ori spuneţi că pomul este bun şi rodul lui e bun, ori spuneţi că pomul e rău şi rodul lui e rău. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune”203.
Aşadar, cugetarea şi sfatul lor sunt neghioabe şi pot fi combătute în mai multe privinţe. Pentru că nu se păstrează până în ziua de azi doar cele ce sunt cântate în Scripturi, ci şi
202 Ideile se regăsesc în Epistola lui Barnaba.
203 Matei 12, 33; 7,18.
117
locurile unde s-au petrecut aceste fapte minunate. Mai întâi este locul unde Avraam a jertfit un berbec lui Dumnezeu, numit Muntele Sion până în ziua de astăzi204. Se mai păstrează şi locul stejarului de la Mamvri, unde viţelul a fost pus înaintea îngerilor205. Iar dacă Avraam a pregătit şi a oferit carne îngerilor, fără îndoială că nu s-a lipsit nici el de aceasta.
3. Dar şi tradiţia mielului jertfit de cei din Egipt este slăvită până şi acum, chiar de către idolatri. Căci, la vremea la care era Paştele (care este la începutul primăverii, la primul echinox), toţi egiptenii luau vopsea roşie fără să ştie de ce şi vopseau cu ea turmele. De asemenea, mai vopseau şi pomii, smochinii şi celelalte, grăind în chip simbolic despre acel foc ce arde acum lumea. Însă asemănarea de văpaie a sângelui este un mijloc de pază împotriva unei plăgi atât de mari şi atât de neobişnuite.
Dar spune-mi un loc unde nu aş putea găsi dovezi despre acestea! Până şi acum sunt arătate rămăşiţele arcei lui Noe în Cardia. Iar dacă cineva ar căuta cu de-amănuntul, ar găsi şi rămăşiţele jertfelnicului căci lucrul este întemeiat la poalele muntelui. Acolo a rămas Noe când a ieşit din arcă şi a adus lui Dumnezeu jertfă din grăsimea vieţuitoarelor celor curate. Atunci a auzit: „Iată, v-am dat toate, ca şi iarba verde. Junghiaţi şi mâncaţi!”206
Însă voi trece din nou cu vederea ciudăţenia şi neghiobia acestei erezii. Sunt de ajuns acele puţine lucruri pe care
204 Cf Facerea 22.
205 Cf. Facerea 18.
206 Facerea 9, 3; cf Faptele 10,13.
118
le-am spus mai demult şi pe care le-am semănat aici prin mărginita noastră putere de a ne împotrivi ereziei despre care am vorbit mai sus.
19. Împotriva oseenilor, a şasea erezie a iudaismului, dar a nouăsprezecea din şir
1. După această erezie vine iar o alta legată şi ea de celelalte, cea numită a oseenilor. Aceştia sunt iudei asemenea celorlalţi despre care am vorbit, făţarnici în felul de vieţuire şi înspăimântători prin ceea ce cugetă. După cum a ajuns la noi tradiţia, aceştia vin din ţinutul Nabateea, din Itureea, Moab şi Arielis, precum şi de dincolo de ceea ce dumnezeiasca Scriptură numeşte „Valea Sărată”. Este aceeaşi cu cea numită „Marea Moartă”. Iar numele neamului oseenilor se tâlcuieşte „popor zdravăn”.
Mai târziu li s-a adăugat acestora şi cel numit Helxai, în vremea împăratului Traian207, după venirea Mântuitorului, însă Helxai a fost un proroc mincinos. El a scris o carte de aşa-zise prorocii sau înzestrată cu o înţelepciune insuflată de Dumnezeu208. Ei mai spun că a existat şi un altul, Iexaios, fratele aceluia.
207 La începutul veacului al II-lea d.Hr.
208 „Tot pe atunci şi-a avut începuturile o altă pervertire [a credinţei]: e vorba de aşa-numita erezie a helchesaiţilor, dar care s-a stins îndată după ce a apărut. Despre ea aminteşte Origen într-o omilie ţinută în faţa poporului în legătură cu Psalmul 82, unde spune textual următoarele: «în timpul de faţă s-a ivit cineva care se încumeta că poate să argumenteze o doctrină atee şi cu totul lipsită de pietate, aşa-numita învăţătură a helchesaiţilor, care s-a ridicat de curând împotriva Bisericilor. Vă voi înfăţişă câte lucruri rele propagă această învăţătură, pentru ca să nu vă lăsaţi amăgiţi de ea. Ea respinge anumite pasaje din întreaga Scriptură, dar se foloseşte încă de cuvintele scoase din întreg Vechiul Testament şi din Evanghelii, însă nu vrea să ştie nimic din scrierile apostolilor. Ea mai afirmă că tăgăduirea credinţei nu are nicio importanţă şi că, în caz de nevoie, omul cugetător ar putea tăgădui cu gura credinţa sa, dar cu inima nu. Ei ne mai arată şi o carte despre care spun că ar fi căzut din cer; cine ascultă de ea şi crede în ea va primi iertarea păcatelor, o altă iertare decât cea dată [nouă] de Iisus Hristos».” (citat preluat din ediţia EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, col. PSB 20, serie nouă, traducere, studiu introductiv şi note de Pr. Teodor Bodogae, ediţie revizuită de Prof. Tudor Teoteoi, Editura Basilica, Bucureşti, 2020, p. 326).
119
Acel om209 a fost unul înşelător şi cu o cugetare înclinată mereu spre amăgirea altora. A făcut parte la început dintre iudei; şi credea ce cred şi iudeii, dar nu a trăit după rânduiala Legii. A adăugat un lucru după altul şi şi-a plăsmuit propria erezie. A rânduit pentru închinare şi jurământ următoarele: sare, apă, pământ, pâine, cer şi vânt. Dar, după o vreme a rânduit alţi şapte martori: cerul, apa, duhurile sfinte, după cum spune el, îngerii rugăciunii, măslinul, sarea şi pământul. Aceştia210 dispreţuiesc fecioria, urăsc înfrânarea şi silesc spre căsătorie. Ca şi cum i-ar fi fost dezvăluite de Dumnezeu, acesta a introdus şi alte născociri ale închipuirii sale. Însă a învăţat făţărnicia, spunând că nu este deloc păcat dacă cineva ar cădea în închinare la idoli în vremea iscării unei persecuţii,
209 Helxai.
210 Adepţii lui Helxai.
120
câtă vreme acesta nu li se închină în conştiinţa sa. Aşadar, orice ar mărturisi gura sa, inima nu o face şi ea.
înşelăciunea nu s-a sfiit să născocească şi un martor. A spus că un oarecare Finees, preot din neamul lui Levi, Aaron şi vechiul Finees, a fost izbăvit de nimicirea prin moarte în Babilon, în vremea împăratului Darius, pentru că s-a închinat statuii lui Artemis din Susa. Astfel, toate ale sale sunt minciuni şi deşertăciuni.
2. După cum am spus mai sus, acest Helxai a fost pus în legătură cu erezia numită a oseenilor. Până şi în ziua de astăzi mai sunt rămăşiţe ale lor în ţinu tul Nabateea, care mai este numit şi Pereea, în apropiere de Moab. Acest neam este numit acum sampsean. Ei delirează spunând că îl cheamă în rugăciune pe Helxai ca pe o Putere revelată, de vreme ce El înseamnă „putere”, iar Xai înseamnă „tăinuit”211. Însă întreaga trufie a acestui obicei a fost înfăţişată în amănunt, spre marea ruşinare a lor faţă de cei care sunt în stare să înţeleagă adevărul. Pentru că până în vremea lui Constantin212, Marthus şi Marthana, două surori din neamul lui Helxai, au fost venerate ca zeiţe în ţinutul acelor [oseeni] doar pentru că erau din seminţia acestui Helxai despre care am vorbit înainte. Marthus a murit de puţină vreme, iar Marthana trăieşte până astăzi. Aceşti eretici amăgiţi strâng scuipatul şi alte umori ale trupului celor două surori, socotind că acestea îi păzesc de boli. Fireşte că nu se întâmplă deloc astfel! Dar cine se află în rătăcire este mereu trufaş şi pregătit să fie înşelat, căci răul este orb, iar rătăcirea este nesăbuită.
211 Etimologia ebraică este corectă.
212 împăratul Constantin cel Mare.
121
3. Însă până când voi pierde vremea grăind despre acest nelegiuit şi despre cum minte împotriva adevărului? Şi face aceasta învăţând tăgăduirea lui Dumnezeu şi făţărnicia, afirmând că un om poate lua parte la dezgustătoarele jertfe idoleşti, înşelându-i pe cei care îl ascultă şi tăgăduindu-şi credinţa prin viu grai, fără să fie deloc vinovat de păcat.
Aşadar, boala oseenilor nu poate fi tămăduită şi nici îndreptată. Căci, dacă gura care mărturiseşte adevărul este pregătită să rostească minciuna, cine va mai crede că în inima lor nu se află şi amăgirea? Acest lucru îl afirmă şi dumnezeiescul cuvânt atunci când învaţă în Duhul Sfânt: „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”213.
Dar el214 îl mărturiseşte din nou pe Hristos pe nume când spune că Hristos este marele împărat. Însă nu prea pot pricepe unde vorbeşte despre Domnul nostru Iisus Hristos în amăgitoarea şi greşita lui alcătuire a acestei cărţi în care şi-a aşternut în scris delirul. El spune simplu: „Hristos”, fără să definească nimic, astfel că din aceste lucruri nu ne putem da seama dacă acest nume înseamnă altă persoană sau dacă aşteaptă încă pe cineva. El nu îngăduie rugăciunea îndreptată către răsărit, spunând că nu trebuie să ne rugăm astfel, ci să ne îndreptăm faţa către Ierusalim din orice colţ al lumii ne-am afla. În acest fel, cei din răsărit se îndreaptă către Ierusalim spre apus, cei din apus către răsărit, cei din miazănoapte către miazăzi, iar cei din miazăzi către miazănoapte, astfel că se
213 Romani 10,10.
214 Helxai.
122
îndreaptă către Ierusalim din orice parte. Iată acum nebunia acestei înşelăciuni! El aruncă anatema asupra oricărei jertfe sau lucrări sfinte ca fiind un lucru străin lui Dumnezeu, care nu au fost aduse niciodată Lui pe temeiul părinţilor şi al Legii, dar spune că trebuie să ne rugăm către Ierusalim, acolo unde se află jertfelnicul şi jertfele. Tocmai el, care respinge consumul cărnii aşa cum e rânduit la iudei şi celelalte datini, laolaltă cu jertfelnicul şi focul, ca pe ceva străin lui Dumnezeu! Prin aceste cuvinte afirmă că apa este de bun augur, în vreme ce focul este ceva străin: „Copii, nu purcedeţi la drum în chipul focului, pentru că veţi fi înşelaţi. Căci aceasta este înşelăciune”. Pentru că el spune: „Vei vedea acest lucru ca foarte apropiat, şi totuşi este îndepărtat. Nu purcedeţi sub privirea lui, ci mai curând sub glasul apei”. Şi mai sunt şi alte basme de acest fel.
4. Apoi îl zugrăveşte pe Hristos ca pe un fel de Putere, căreia îi dă chiar şi măsurile: lungimea de 24 de trestii215 sau 96 de mile, iar lăţimea de 24 de mile216 sau 6 trestii, precum şi alte lucruri despre monstruoasa sa grosime, despre picioare şi alte basme de acest fel. Dar şi Sfântul Duh de genul feminin217 este asemănător cu Hristos şi stă ca o statuie deasupra
215 Unitate de măsură utilizată în Egiptul antic. Eratostene şi Plinius cel Bătrân ne spun că avea 40 de stadii; o stadie avea aproximativ 150-200 m.
216 Imaginea lui Hristos ca un uriaş apare şi în Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas.
217 Iată ce spune cu privire la această chestiune Fericitul Ieronim: „Nu trebuie însă să ne închipuim că Puterile îngereşti ale lui Dumnezeu au vreun sex, de vreme ce însuşi Sfântul Duh, potrivit particularităţilor limbii ebraice, este numit Ruach, care e de genul feminin, în greacă TO nvUia, de genul neutru, iar în latină Spiritus, care este de genul masculin. Din toate acestea trebuie să înţelegem că, atunci când se discută despre fiinţe supranaturale şi se foloseşte un substantiv de genul masculin sau feminin, acesta nu se referă la sex, ci este sunetul felului propriu de vorbire al unei limbi; într-adevăr, Dumnezeu însuşi, nevăzut şi nestricăcios, este exprimat în aproape toate limbile printr-un nume de genul masculin; totuşi noţiunea de sex nu ll atinge” (Epistola 18b, citat preluat din: FERICITUL IERONIM, Epistolele 1-52, PSB 9, serie nouă, volum îngrijit de Conf. Dr. Ana-Cristina Halichias şi Policarp Pîrvuloiu, introducere şi note de Policarp Pîrvuloiu, traduceri de: Arieşan Claudiu, Bureţea Emilian, Cucu Ştefan, Felecan Nicolae, Felecan Oliviu, Halichias Ana-Cristina, Negrescu Dan, Nicolae Florentina, Policarp Pîrvuloiu, Oancea-Dumitru Maria Luiza, Răchită Constantin, Diana Diaconescu, Traian Diaconescu, Albu Tiberiu, Editura Basilica, Bucureşti, 2014).
123
unui nor, între doi munţi. Însă voi trece sub tăcere celelalte, ca să nu împuiez urechile ascultătorilor cu mitologie.
Printre aceste cuvinte, spre sfârşitul cărţii, găsim şi următoarea grăire deşartă: „Să nu caute nimeni tâlcuirea, ci doar să spună aceste cuvinte la rugăciune”. Însă el a luat acestea din limba ebraică de vreme ce le înţelege în parte şi astfel închipuirile lui Helxai nu sunt nimic. El afirmă rostind: Abaranid moib nochile daasim ane daasim nochile moib anidabar selam. Acestea pot fi tălmăcite aşa: „Fie ca smerenia cea care este de la părinţii mei să treacă, smerenia osândei lor, a călcării în picioare şi a ostenelii, din călcarea în picioare în osândă, prin părinţii mei. Fie ca să treacă din smerenie în apostolia desăvârşirii”. Dar toate acestea se împlinesc prin acest [Helxai]; astfel puterea şi înşelăciunea lui au ajuns de nimic.
Iar dacă cineva vrea să audă fiecare cuvânt tălmăcit unul câte unul, nu voi osteni deloc făcând aceasta. Pentru
124
mulţumirea celor care voiesc să asculte acest lucru voi înfăţişa această rafinată înşiruire de cuvinte, precum şi tălmăcirea în dreptul fiecăruia: Abar— „să treacă”, anid- „smerenie”, moib — „care este de la părinţii mei”, nochile-,,a osândei lor”, daasim – „şi a călcării lor în picioare”, ane – „şi a ostenelii lor”, daasim – „prin călcarea în picioare”, vochile – „în osânda”, moib – „prin părinţii mei”, anid – „din smerenie”, abar – „trecut”, selam — „în apostolia desăvârşirii”.
5. Aceasta este erezia oseenilor, despre care am vorbit, cei care urmează felul de viaţă al iudeilor, ţinând Sabatul şi tăierea împrejur, precum şi păzirea întregii Legi. Numai prin renunţarea la cele cinci cărţi ale lui Moise — asemenea nazarenilor sunt ei în schismă, deosebindu-se de celelalte şase erezii dintre cele şapte. Pentru combaterea lor este de ajuns un singur [loc din Scriptură], spre a le dovedi cât de străini sunt de Dumnezeu: „Preoţii în Templu pângăresc Sabatul”218. Dar această pângărire ce este altceva decât că nimeni nu lucrează în zi de Sabat, însă preoţii, aducând jertfe în Templu, îl pângăresc din pricina neîncetatei jertfe de vieţuitoare.
Dar voi trece şi de această erezie. Căci Helxai este pus în legătură cu ebioniţii cei de după Hristos, dar şi cu nazarenii, care au venit mai apoi. Dar şi alte patru erezii s-au folosit de el, pentru că au fost fermecate de rătăcirea lui: dintre cei care au venit după el, ebioniţii şi nazoreii, iar dintre cei de dinaintea sau din vremea lui, nazarenii şi oseenii, despre care am vorbit mai înainte.
218 Matei 12,5.
125
Aceasta este a şasea erezie dintre cele şapte din Ierusalim. Acestea au rămas până la venirea lui Hristos, iar după venirea în trup a lui Hristos, până la înrobirea Ierusalimului. Aceasta a avut loc în vremea împăratului Titus, fratele lui Domiţian, dar fiul lui Vespasian, în al doilea an al domniei părintelui său, împăratul Vespasian219. După căderea Ierusalimului, şi alte erezii care s-au bucurat o vreme de faimă vorbesc despre saduchei, învăţătorii Legii, fariseii, hemerobaptiştii, oseenii, nazarenii şi irodienii —, fiecare, la sorocul şi la vremea ei, s-a risipit şi s-a topit.
6. Cele de aici sunt de ajuns pentru ca fiecare să îşi pregătească propriul leac luând chiar din nebunia şi din cuvintele prin care ei îşi propovăduiesc otrava nimicitoare, dispreţuind bârfelile şi învăţătura lor necurată. Mai ales că Domnul spune atât în Lege, cât şi în Evanghelie: „Să nu ai alţi dumnezei!”220 şi: „Să nu juri pe numele altor dumnezei!”221 Şi iarăşi spune El în Evanghelie: „Să nu vă juraţi nicidecum, nici pe cer, nici pe pământ, ci să vă fie vouă ceea ce este «da», da, iar ceea ce este «nu», nu. Iar ceea ce este mai mult decât acestea vine de la cel rău”222. Eu socotesc despre acestea că Domnul a profeţit că vor fi unii care ne vor porunci să ne jurăm pe alte nume. Mai înainte de toate ne este oprit să ne jurăm, nu doar pe Domnul însuşi, ci pe orice altceva. A jura vine de la cel rău223. Căci cel
219 Anul 70 d.Hr.
220 Ieşirea 20,3.
221 Ieşirea 23,13.
222 Iacov 5,12; Matei 5, 37.
223 De la diavolul.
126
rău a fost acela care a vorbit prin Helxai, cel care nu doar că l-a silit să jure pe numele lui Dumnezeu, ci şi pe sare, apă, pe pâine, pe eter, pe vânt, pământ şi pe cer. Cine voieşte să se tămăduiască trebuie să ia doar un antidot, alcătuit din cele două argumente care se împotrivesc rătăcirii lui.
Trecând peste absurditatea lui Helxai şi peste amăgirea acestei erezii, voi alcătui combaterea celei de-a şaptea erezii care avea trecere la [iudei] pe atunci. Şi aceasta e:
20. Împotriva irodienilor, a şaptea erezie a iudaismului, dar a douăzecea din şir
1. După aceasta şi după celelalte vine a şaptea erezie, cea numită a irodienilor224. Ei nu au ceva diferit de iudei, ci sunt în întregime iudei, fiind leneşi şi făţarnici. Aceştia spuneau că Irod este Mesia, crezând că Hristosul cel prevestit în toate scripturile Legii şi în proroci este însuşi Irod. Cu toate că s-au înşelat în privinţa lui, îl ţineau în mare cinste. Pe lângă părerea deşartă de a dobândi bunăvoinţa regelui de atunci, ei credeau în cuvântul care spune: „Nu va lipsi stăpânitor din Iuda, nici cârmuitor din coapsele lui, până când va veni cel pentru care
224 „Aceştia sunt menţionaţi ca duşmani ai lui Iisus o dată în Galileea şi apoi iarăşi în Ierusalim (Marcu 3,6; 12,13; Matei 22,16). Asocierea lor cu fariseii în întrebarea cu privire la plata tributului către Cezar sugerează că exista o înţelegere între ei în problema respectivă, adică, naţionalism şi supunere faţă de un jug străin. Acest fapt cât şi originea cuvântului pare să arate că ei au fost un partid evreiesc care a fost de partea dinastiei lui Irod.” (Dicţionar Biblic…, sub voce „irodieni).
127
s-a pregătit”225, sau, după cum spun alte copii, „până când va veni cel pentru care sunt lucrurile pregătite”.
Acestea s-au petrecut pentru că Irod226 era fiul lui Antipater din Aşkelon, un sclav al templului unde se afla idolul lui Apollo. Astfel, tatăl lui Antipater a fost numit Irod, dar şi el era fiul unui Antipater.
Antipater a fost luat în robie de idumei şi l-a născut pe Irod în vremea şederii sale în Idumeea. Pentru că tatăl său era sărac şi nu a fost în stare să-şi răscumpere fiul, acesta a rămas vreme îndelungată în robie. Mai târziu, el a fost răscumpărat împreună cu fiul său prin strângere de bani publică şi a revenit acasă. De aceea unii îl numeau idumeu, cu toate că alţii ştiau că este din Askelon.
Mai târziu s-a împrietenit cu Demetrios şi a devenit guvernator al Iudeei, prilej cu care l-a cunoscut pe împăratul Augustus. Pe când era guvernator, a devenit prozelit227 şi
225 Facerea 49,10.
226 Irod cel Mare.
227 „În perioada elenistică, prozeliţii iudei au ajuns să fie foarte numeroşi. Moralitatea şi monoteismul evreilor au ajuns să trezească interesul celor sinceri dintre neamuri, cu toate că mulţi dintre ei au detestat circumcizia, Sabatul şi abţinerea de la consumul cărnii de porc. Anumiţi convertiţi au respectat întru totul ceea ce li se cerea, supunându-se învăţăturii, circumciziei şi botezului, iar după aceasta au adus jertfe în Templu. Alţii admirau iudaismul, dar nu au fost gata să satisfacă întru totul cerinţele acestei religii. S-au închinat şi au învăţat în sinagogă, dar au rămas necircumcişi, asemănându-se întrucâtva cu aderenţii la creştinism care nu participă niciodată la Cina Domnului. Mulţi cercetători i-au calificat pe aceştia drept «pseudoprozeliţi» şi au pus în discuţie necesitatea identificării lor cu «temătorii de Dumnezeu» din literatura vremii. Aşa cum mărturisesc Filon, Iosefus şi alţii, a existat o categorie importantă şi destul de numeroasă de simpatizanţi ai iudaismului care nu s-au circumcis.” (Dicţionar Biblic…, sub voce „prozeliţi”).
128
s-a tăiat împrejur, el şi fiul său. Împărăţia iudeilor i-a revenit lui, iar el a fost rege în Iudeea, plătitor de tribut către Augustus228.
De vreme ce acum domnea unul de alt neam, iar până atunci domnia a trecut de la Iuda şi de la David la ceilalţi, căpeteniile şi patriarhii din Iuda au ajuns la sfârşit. Astfel împărăţia trecuse la cei de alt neam, iar ei au fost convinşi, în chip greşit însă, că Irod este Hristos, ca urmare firească a celor spuse mai înainte: „Nu va lipsi stăpânitor din Iuda până când va veni cel pentru care s-a pregătit”229. Şi astfel aceia au crezut că „cel pentru care s-a pregătit” îl priveşte pe acesta. Aceia au
228 „Irod cel Mare, regele evreilor între anii 40-4 Î.Cr., născut în cca. 73 î.Cr. Tatăl său, Antipater, a fost evreu de origine din Idumeea, şi a ocupat o poziţie influentă în Iudeea după cucerirea romană, fiind numit procurator al Iudeei de către Iulius Cezar în anul 47 î.Cr. La rândul său el l-a numit pe fiul său Irod prefect militar al Galileei şi Irod şi-a arătat calităţile de conducător prin vigoarea cu care a stăvilit tâlhăria la drumul mare în regiunea aceea; guvernatorul roman al Siriei a fost atât de impresionat de energia sa, încât l-a făcut prefect militar al provinciei Coele-Siria. După asasinarea lui Cezar şi după războiul civil care a urmat, Irod s-a bucurat de bunăvoinţa lui Marc Antoniu. Atunci când parţii au invadat Siria şi Palestina şi l-au pus pe haşmoneanul Antigonus pe tronul Iudeei (40-37 Î.Cr.), senatul roman, în urma sfatului lui Marc Antoniu şi Octavian, i-a dat lui Irod titlul de «rege al iudeilor». A fost nevoie de 3 ani de lupte ca titlul său să devină o realitate, dar după ce a făcut-o a guvernat Iudeea timp de 33 de ani ca un «prieten şi aliat» loial al Romei.” (Dicţionar Biblic…, sub voce „Irod”).
229 Facerea 49,10.
129
greşit pentru că acesta nu era din neamul lui Iuda, însă nu era deloc nici din neamul lui Israel. Dar vrednicia de Hristos era pregătită pentru unul ca acesta.
2. Însă ceea ce urmează îl contrazice, fiindcă spune: „El este aşteptarea neamurilor şi în el vor nădăjdui popoarele”230. Care popoare şi-au pus nădejdea în Irod? Ce „aşteptare a neamurilor”îl aşteaptă pe Irod? Dar cum cred ei că i se potrivesc lui Irod şi următoarele: „El s-a culcat ca un leu şi ca un pui de leu. Cine-l va trezi?”231 Unde „şi-a spălat în sânge” Irod veşmintele sale sau „acoperământul său în sângele ciorchinelui”, precum a făcut Domnul nostru Iisus Hristos, Care Şi-a înmuiat trupul în propriul sânge, iar acoperământul Său a fost stropit de sângele ciorchinelui? „înţelege cele ce-ţi grăiesc, căci Domnul îţi va da pricepere în toate.”232 Pentru a arăta curăţirea poporului Domnului, El a venit să cureţe, prin sângele învăţăturii Sale, dinţii233 oamenilor de întinăciunea pângăririi prin jertfele cele nelegiuite. Şi ce aş mai putea zice despre multe altele? Căci sunt multe şi nu am de ajuns timp şi nici nu vreau să lungesc acest tratat pentru a combate aceste erezii despre care am vorbit.
3. Toate aceste şapte au fost în Israel, în Ierusalim şi în Iudeea, dintre care patru despre care am vorbit au fost la samariteni, în Samaria. Dar cei mai mulţi dintre ei s-au risipit. Astăzi nu mai sunt învăţători ai Legii, nici farisei, nici
230 Facerea 49,10.
231 Facerea 49, 9.
232 1 Timotei 2, 7.
233 „Ochii Lui vor scânteia ca vinul şi dinţii Săi vor fi albi ca laptele.” (Facerea 49,11).
130
saduchei, nici hemerobaptişti, nici irodieni. Se mai găsesc doar câţiva nazareni, poate unul sau doi, prin Tebaida de Sus şi dincolo de Arabia, precum şi o rămăşiţă a oseenilor, care nu mai urmează iudaismul, ci s-au unit cu sampseenii, care, la rândul lor, se găsesc dincolo de Marea Moartă. În ziua de astăzi s-au unit cu erezia ebioniţilor. Ei au ieşit din iudaism ca şi cum trupul sau coada unui şarpe ar fi fost tăiată în două, şi astfel s-ar fi ivit un şarpe cu două capete şi fără coadă, crescut într-un singur trup tăiat în două.
Dar închei aici cuvântarea mea despre cele patru erezii ale samaritenilor şi despre cele şapte erezii iudaice, dintre care niciuna nu mai există, în afară de trei ale samaritenilor, adică gorotenii, dositeii şi sebueii, însă nu şi esenienii. Cu toate au fost cufundate în întuneric. La fel şi la iudei nu mai sunt decât puţini oseeni şi câţiva nazareni. Dar oseenii au părăsit iudaismul, trecând la erezia sampseenilor, care nu sunt nici iudei, nici creştini. Cam atât am avut de spus despre acestea.
Despre şederea lui Hristos printre noi, despre întrupare, venirea Sa şi adevărul Persoanei Sale, despre credinţa cea una şi unică în Dumnezeu
1. Iată că am ajuns încet-încet şi la venirea în trup a Domnului nostru Iisus Hristos, care a nimicit la Ierusalim cele şapte erezii despre care am vorbit. Puterea Lui le-a doborât şi le-a risipit. Dar îndată după şederea Sa s-au ridicat toate acestea din urmă. Vorbesc de clipa în care Maria a primit la Nazaret vestea cea bună de la Arhanghelul Gavriil, după
131
întreaga şedere a Domnului în trup234, cu alte cuvinte, după înălţarea Sa.
Căci Dumnezeu a binevoit ca, pentru mântuirea omului, Fiul Său să Se pogoare din cer şi să fie zămislit în pântecele fecioresc, cu toate că El era Logosul ceresc, Cel născut în sânul Tatălui, în afară de timp şi fără de început, Cel care a venit la sfârşitul vremurilor; El, Care era Dumnezeu Logosul, cu adevărat născut din Dumnezeu-Tatăl, de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi în niciun chip deosebit de Tatăl, ci neschimbat şi nestricăcios, nepătimitor şi întru totul lipsit de vreo suferinţă, cu toate că a pătimit pentru neamul nostru [omenesc].
S-a pogorât din cer şi a fost conceput nu din sămânţă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt. A luat cu adevărat trup din María pentru că îşi întocmise carnea în pântecele Sfintei Fecioare, a luat suflet omenesc şi minte şi toate care sunt ale omului, în afară de păcat235, toate unite în Sine cu dumnezeirea Sa. A fost născut în Betleem236, tăiat împrejur în peşteră, înfăţişat la Ierusalim, îmbrăţişat de Simeón, mărturisit la rândul ei de Ana, fiica lui Fanuel, prorociţa237, şi dus mai apoi la Nazaret238. În anul următor S-a înfăţişat Domnului în Ierusalim şi a venit la Betleem, din pricina rudeniei ei239 de acolo, şi a fost purtat de braţele Maicii Sale. Apoi a mers
234 Cf. Luca 1,26 ş.u.
235 Cf. Evrei 4,15.
236 Cf. Matei 2,1.
237 Cf. Luca 2,25-38.
238 Cf. Luca 2,39.
239 A Maicii Domnului.
132
din nou la Nazaret, apoi a doua oară a mers la Ierusalim şi la Betleem, purtat în acelaşi fel de maica Sa. La Betleem a mers la o casă împreună cu maica Sa şi cu bătrânul Iosif, cel care era împreună cu Maria. Şi acolo, în al doilea an de la naşterea Sa, a fost vizitat de către magi, care I s-au închinat şi I-au făcut daruri240. În aceeaşi noapte au plecat în Egipt, după ce Iosif a fost prevenit de către un înger241. De acolo s-a întors din nou după doi ani, după moartea lui Irod, în vremea urmaşului său, Arhelau242.
2. Mântuitorul S-a născut la Betleem, în Iudeea, în al treizeci şi treilea an al lui Irod, în al patruzeci şi doilea an al împăratului Augustus. A mers în Egipt în al treizeci şi cincilea an al lui Irod şi S-a întors de acolo după sfârşitul lui Irod. De aceea, în al treizeci şi şaptelea an al domniei lui Irod copilul avea patru ani. Atunci Irod şi-a sfârşit viaţa, când a împlinit 37 de ani.
Arhelau a domnit vreme de nouă ani. Când Iosif a ieşit din Egipt împreună cu Maria şi cu copilul, auzind că Arhelau domneşte, s-au întors în părţile Galileei şi s-au aşezat în Nazaret. Arhelau a avut un fiu, pe Irod cel Tânăr243, iar acest Irod i-a fost urmaş şi a domnit vreme de nouă ani după domnia tatălui său, Arhelau. Suntem la treisprezece ani de la venirea în trup a lui Hristos.
240 Cf. Matei 2.
241 Cf Matei 2,13-14.
242 Cf Matei 2,19-23.
243 Sfântul Epifanie îl confundă pe Irod cel Tânăr cu Irod Agrippa şi îl consideră fiul lui Arhelau.
133
În al optsprezecelea an al lui Irod cel numit şi Agrippa, a început Iisus să propovăduiască. Tot atunci a primit şi botezul de la Ioan, propovăduind „anul bineplăcut”244, neîmpotrivindu-I-se nimeni dintre eleni, samariteni sau oricine altcineva. Apoi a propovăduit şi al doilea an, având parte de împotrivire. Irod domnise deja nouăsprezece ani, iar Mântuitorul avea treizeci şi doi de ani.
Dar în al douăzecilea an al lui Irod numit şi tetrarhul245 au avut loc şi mântuitoarea şi nepătimitoarea Pătimire, gustarea morţii, şi încă moarte pe cruce, ale Celui care a suferit cu adevărat, rămânând nepătimitor după dumnezeire. „Căci Hristos a suferit în trup pentru noi”246, spune Sfânta Scriptură; şi iarăşi: „Omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul”247 şi cele ce urmează. A fost răstignit şi îngropat, a coborât în cele mai de jos ale pământului, atât cu dumnezeirea Sa, cât şi cu sufletul, a înrobit robia şi s-a ridicat a treia zi împreună cu sfântul Său trup, având unită dumnezeirea cu trupul Său (care nu mai era supus de acum nici putrezirii, nici pătimirii, nici morţii; căci şi apostolul spune: „Moartea nu mai are stăpânire asupra lui”248).
3. Şi vorbim aici în chip adevărat despre trup, despre carne, despre suflet şi despre toate celelalte. A revenit la viaţă acelaşi trup, nu altul, cel care era unit cu dumnezeirea printr-o singură unitate: carnea a ajuns nestricăcioasă, ceea
244 Cf. Luca 4,19.
245 Literal: „stăpânitor al unei a patra părţi dintr-un teritoriu”.
246 1 Petru 4,1.
247 1 Petru 3,18.
248 Romani 6, 9.
134
ce era trupesc a ajuns duhovnicesc, ceea ce era greoi a ajuns străveziu, ceea ce era muritor a ajuns nemuritor şi nu a văzut deloc stricăciune. Şi aceasta pentru că sufletul nu a fost părăsit în iad şi nu a fost niciodată o unealtă a păcatului şi nici mintea lui nu i-a fost înrâurită de schimbare. El a luat asupra Sa toate cele ale omului şi le-a păzit pe toate desăvârşite, iar firea Sa dumnezeiască îi dăruia adevăratei Sale firi omeneşti toate cele binecuvântate de care avea nevoie. Vorbesc de cele ce ţin de trup şi de suflet, şi de mintea omenească, cele care dovedesc deplinătatea [firii omeneşti], adică foame şi sete, plâns şi descurajare, lacrimi şi somn, oboseală şi odihnă. Căci acestea nu sunt defel păcate, ci semne care dovedesc adevărul firii omeneşti şi că dumnezeirea locuieşte cu adevărat în firea omenească. Dumnezeirea nu pătimeşte cele omeneşti, însă le încuviinţează pe acelea care sunt binecuvântate şi lipsite de păcat şi care nu aduc nicio schimbare a firii.
El a înviat şi a intrat prin uşile încuiate249 pentru a dovedi că trupul Său cel solid a devenit acum străveziu, cu toate că era acelaşi trup, cu carne şi oase. Căci, după ce a intrat, le-a arătat mâinile şi picioarele, coasta Sa cea străpunsă, oasele şi tendoanele, pentru ca ei să ştie că nu e o nălucă250. El ne-a dăruit făgăduinţa credinţei şi a nădejdii, pe care le-a desăvârşit în Sine Însuşi.
Şi a mâncat pâine împreună cu ei, nu în chip aparent, ci în realitate, şi i-a învăţat şi instruit să propovăduiască împărăţia
249 Cf. Ioan 20,19.
250 Cf. Luca 24,38-40.
135
cerurilor în adevăr, arătându-le ucenicilor Săi marea şi însemnata Taină251 spunând: „Mergeţi şi faceţi ucenici dintre neamuri”cu alte cuvinte, întoarceţi pe păgâni de la răutate la adevăr, de la erezie la adevărata unitate – „botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”252. Cu alte cuvinte, în numele Domneştii Treimi, cu sfânta şi împărăteasca pecete, arătând prin cuvântul „nume” că nu există nicio ştirbire a singurei unităţi. Căci, de vreme ce porunceşte ca acela să fie botezat în „numele” Tatălui, doxologia adusă lui Dumnezeu este întemeiată. Iar când spune: „în numele Fiului”, aceasta nu răpeşte nimic din numirea [Tatălui]. Şi când spune: „Şi al Sfântului Duh”, legătura [treimică] nu este nici ruptă, nici schimbată, ci se arată ca o singură pecete a dumnezeirii.
4. Iar El a fost înălţat la cer cu acelaşi trup şi suflet şi minte, legându-le şi desăvârşindu-le pe toate în unitate şi într-un ipostas duhovnicesc şi dumnezeiesc. A şezut de-a dreapta Tatălui, trimiţând vestitori în toată lumea, pe Simon Petru, pe Andrei, fratele său, pe Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, pe care îi alesese odinioară, pe Filip şi pe Bartolomeu, pe Matei, Toma şi Iuda şi Tadeu, precum şi pe Simon Zelotul. Iuda Iscarioteanul, cel care a fost numărat la început printre cei doisprezece, s-a arătat trădător şi a fost înlăturat din tagma apostolilor253.
Iar Domnul a mai trimis pe alţi şaptezeci şi doi254 la propovăduire, printre care şapte au fost însărcinaţi cu grija
251 Sfânta Taină a Botezului.
252 Matei 28,19.
253 Cf. Matei 10,2-4.
254 Cf. Luca 10,17.
136
văduvelor: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae255. Însă mai înainte de aceasta a fost ales şi rânduit printre apostoli Matia, în locul lui Iuda256. Împreună cu aceştia şapte şi cu Matia, cel de dinaintea lor, a trimis şi pe Marcu şi pe Luca şi pe Iustus, pe Barnaba şi pe Apelles, pe Rufus, pe Niger şi pe restul din cei şaptezeci şi doi. După toţi aceştia şi împreună cu ei, l-a ales şi pe Sfântul Apostol Pavel, prin glasul Său ceresc257, pentru a vesti păgânilor şi spre plinirea învăţăturii apostolice. Pavel l-a găsit pe Sfântul Luca, unul dintre cei şaptezeci şi doi trimişi la propovăduire. Pe acesta l-a întors şi l-a făcut ucenic al său, împreună lucrător al Evangheliei şi apostol. Şi astfel a fost desăvârşită lucrarea evanghelică până în acea vreme.
Aceasta este cuvântarea mea de până acum despre cele douăzeci de erezii şi despre cele ce au urmat, scrise pe scurt, după putinţa mea, cu privire la luminarea lumii prin vestirea Evangheliei de către Hristos şi ucenicii Săi. În acelaşi chip se pot aduna şi înfăţişa prevestiri şi prorociri din Lege şi din Psalmi şi din celelalte şi să se aducă mărturii amănunţite şi să se vadă şi să fie înţelese în chip exact acestea. Învăţătura evanghelică şi întruparea lui Hristos nu sunt plăsmuite, ci adevărate, fiind vestite dinainte de Vechiul Testament şi fiind mai presus de orice îndoială. Dar, ca să nu împovărez prea mult alcătuirea acestei opere, cele de faţă sunt de ajuns.
255 Cf Faptele 6,5.
256 Cf Faptele 1,23-26.
257 Cf. Faptele 9.
137
Mergând înainte, voi înfăţişă în amănunt, în acelaşi chip, cele ce s-au răspândit în lume luându-şi un rău prilej. Am înşirat deja, după rânduială, cele unsprezece erezii care au ieşit de la iudei şi samariteni, precum şi cele nouă izvorâte de la eleni, barbari şi de la alţii, înainte de venirea Domnului şi până în vremea de acum.
REZUMAT II
Iată care este cuprinsul celei de-a doua părţi a primei cărţi. Ea cuprinde treisprezece erezii, astfel:
Mai întâi, simonienii, cei de la Simon Magul, din satul Giton al Samariei, cel care a trăit în vremea Apostolului Petru. El era samaritean, iar numele de creştin şi l-a luat prin înşelăciune. A învăţat despre lucruri ruşinoase, precum şi că orgiile unde sunt pângărite femeile sunt un fapt indiferent. Nu a primit învierea trupurilor şi a afirmat că lumea nu este în stăpânirea lui Dumnezeu. Le-a dăruit ucenicilor săi spre închinare o statuie a sa înfăţişat ca Zeus şi una a însoţitoarei sale, desfrânata Elena, în forma zeiţei Atena. El spunea că este Părintele samaritenilor, iar pentru iudei, Hristos.
Apoi menandrienii, care au ieşit din Simon prin Menandru, dar sunt deosebiţi de simonieni în unele lucruri. Menandru a spus că lumea este creată de îngeri.
Apoi vin satornilienii, cei care sprijină şi răspândesc faptele cele de ruşine ale simonienilor în Siria, însă predică lucruri mai multe decât aceia pentru a-i ului pe oameni.
138
începătorul lor a fost Satornil. Şi el a afirmat, asemenea lui Menandru, că lumea a fost creată de îngeri dar numai de şapte dintre aceştia împotriva voinţei Tatălui celui de sus.
Basilidienii, iniţiaţi şi ei în aceleaşi destrăbălări, au ieşit de la Basilide, care, alături de Satornil, a fosfucenic al simonienilor şi menandrienilor. El spune cam aceleaşi lucruri, cu unele deosebiri. Afirmă că sunt 365 de ceruri şi le dă fiecăruia nume de îngeri. Anul are acelaşi număr de zile şi poartă numele de Abraxas, iar numărul lui este de 365 258. El mai spune că acesta este un nume sfânt.
Nicolaiţii de la Nicolae, cel care a fost rânduit de apostoli să poarte grijă de văduve. Din pricina geloziei pentru nevasta sa, i-a învăţat pe ucenicii săi şi pe alţii să facă lucruri ruşinoase, tâlcuindu-le cele despre Kaulakau şi Prunicus şi alte nume barbare.
Gnosticii sunt urmaşii tuturor celor de mai sus şi cei care săvârşesc fapte de ruşine mai mult decât toţi aceştia. În Egipt ei sunt numiţi „stratioţi” şi „fibioniţi”, iar în părţile de sus ale Egiptului „secundieni”. În alte locuri sunt numiţi „socratiţi”, iar în altele „zaheeni”. Dar alţii îi numesc „codieni”, iar alţii „borboriţi”. Ei se fălesc cu Barbelo, care mai e numit şi Barbero.
Carpocraţienii provin de la Carpocrate, cel din Asia, care i-a învăţat pe toţi să săvârşească toate faptele ruşinoase şi toate lucrările cele păcătoase. El a spus că numai atunci când cineva străbate toate acestea şi împlineşte voinţa
258 În limba greacă, literele alfabetului au şi valoare numerică. De aici numeroase speculaţii şi artificii hermeneutice.
139
tuturor demonilor şi îngerilor va fi în stare să se înalţe la cel mai înalt cer şi să ajungă acolo unde sunt Începătoriile şi Puterile. El a mai zis că Iisus a primit un suflet intelectual, că a cunoscut cele de sus, pe care le-a propovăduit aici jos. Astfel, dacă cineva făptuieşte la fel ca Iisus, va ajunge asemenea Aceluia. Asemenea ereziilor care au venit după Simon, Carpocrate a înlăturat Legea şi învierea morţilor. Marcelina a fost o ucenică de-a lui de la Roma. El a întocmit statui cu chipul lui Iisus, Pavel, Homer şi Pitagora, pe care le-a tămâiat şi cărora li s-a închinat.
Vin apoi cerintienii, numiţi şi „merintieni”. Aceştia sunt iudei proveniţi de la Cerint şi Merint şi care se fălesc cu tăierea împrejur. Ei mai spun că lumea a fost făcută de îngeri, iar Iisus a fost numit Hristos ca semn al propăşirii Sale.
Apoi nazoreii, cei care îl mărturisesc pe Iisus ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar ei îşi duc viaţa potrivit tuturor celor scrise în Lege.
Ebioniţii sunt asemănători cerintienilor şi nazoreilor despre care am vorbit. Erezia sampseenilor sau cea a helchesaiţilor e întrucâtva legată de ei. Ei spun că Hristos a fost creat în cer, la fel şi Duhul Sfânt. Dar Hristos S-a sălăşluit în Adam la început, iar mai apoi, din vreme în vreme, Se îmbracă şi Se dezbracă de Adam. Acest lucru s-a petrecut şi la venirea Lui în trup. Cu toate că sunt iudei, ei se folosesc şi de Evanghelie, sunt dezgustaţi de mâncarea cărnii, socotesc apa ca fiind Dumnezeu şi, precum am spus, socotesc că Hristos S-a îmbrăcat cu omul atunci când a venit în trup. Ei au obiceiul să se boteze în apă atât vara, cât şi iarna, pentru curăţire, aşa cum fac şi samaritenii.
140
Apoi vin valentinienii, cei care tăgăduiesc învierea cărnii şi, cu toate că citesc Vechiul Testament şi prorocii, ei primesc de acolo numai cele care pot fi tâlcuite în chip alegoric, spre a se potrivi cu erezia lor. Ei mai introduc şi alte basme şi dau nume celor treizeci de eoni, care sunt atât bărbaţi, cât şi femei în acelaşi timp, şi care au fost născuţi din Părintele tuturor. Pe aceştia îi socotesc şi zei şi eoni. Hristos şi-a adus un trup din cer şi a trecut prin Maria ca printr-un canal.
Secundienii, cei puşi în legătură cu Epifanie şi Isidor, se folosesc şi ei de aceleaşi perechi de eoni. Ei cugetă cam aceleaşi lucruri cu valentinienii, deşi se deosebesc întrucâtva în privinţa altora. Mai mult, aceştia învaţă şi săvârşirea faptelor necuvioase. Şi aceştia nu primesc mâncarea de carne.
Ptolemeii sunt şi ei ucenici ai valentinienilor, iar Flora259 este de-a lor. Ei spun aceleaşi lucruri despre perechile de eoni ca valentinienii şi secundienii, dar sunt deosebiţi în unele privinţe de aceştia.
Acesta este cuprinsul celei de-a doua părţi a primului volum, unde sunt treisprezece erezii.
PARTEA A II-A
21. Împotriva simonienilor, prima erezie după credinţa cea unică în Hristos, dar a douăzeci şi una în şir
1. Simon Magul a început prima erezie de după Hristos. Aceasta a fost plăsmuită pentru cei care nu cred drept şi curat
259 Este vorba de scrierea gnostică a lui Ptolemeu către Flora.
141
în numele lui Hristos, ci săvârşesc fapte pline de stricăciune şi înfricoşătoare260.
Acest Simon a fost un vrăjitor din Giton, cetate a Samariei, care este acum un sătuc. El a fermecat neamul samaritean cu magia sa şi i-a amăgit şi dus în rătăcire, spunând că el este „puterea cea mare a lui Dumnezeu”261 şi că s-a pogorât
260 „De aici am aflat că Simon a fost primul scornitor al tuturor ereziilor: începând de la el şi până azi, cei care au urmat erezia lui pretind că nu prezintă altceva decât filozofia creştinilor, cea purificată şi vestită pentru moralitatea ei, pe când în realitate ei nu se sfiesc să se întoarcă iarăşi la superstiţia idolilor, de care lăsau să se înţeleagă că s-ar fi lepădat. Ei se pleacă până la pământ înaintea tablourilor şi icoanelor care conţin atât chipul lui Simon, cât şi pe cel al tovarăşei sale Elena, îndrăznind să-i cinstească chiar şi cu tămâie, cu sacrificii şi cu libaţiuni. Cât priveşte practicile lor mai ascunse, de care pe cât se spune sunt impresionaţi sau, mai bine zis, de-a dreptul încremeniţi mai ales cei care aud vorbindu-se despre ele pentru prima dată, ele îl năucesc pe om cu adevărat, tulburându-i mintea şi aproape înnebunindu-l, încât nu numai că nu pot fi istorisite în scris, ci nici măcar nu pot fi redate cu graiul de oameni care au cât de puţină bunăcuviinţă, atât sunt ele de neruşinate şi de negrăit. Tot ce a putut scorni omul vreodată a fi mai fără ruşine şi mai spurcat a fost întrecut cu mult de erezia monstruoasă a acestor oameni, căci îşi fac de lucru numai cu femei din cele mai ticăloase şi dedate la toate fărădelegile.” (EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, 2,13, 6-7).
261 Faptele 8, 10. Iată întreaga relatare din Faptele 8, 9-24: „Dar era mai dinainte în cetate un bărbat, anume Simon, vrăjind şi uimind neamul Samariei, zicând că el este cineva mare, la care luau aminte toţi, de la mic până la mare, zicând: «Acesta este puterea lui Dumnezeu, numită cea mare». Şi luau aminte la el, fiindcă de multă vreme, cu vrăjile lui, îi uimise. Iar când au crezut lui Filip, care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, bărbaţi şi femei se botezau. Iar Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip. Şi, văzând semnele şi minunile mari ce se făceau, era uimit. Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste niciunul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei şi ei luau Duhul Sfânt. Şi Simon, văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani, zicând: «Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca acela pe care voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt». Iar Petru a zis către el: «Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici moştenire la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale, căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti». Şi răspunzând, Simon a zis: «Rugaţi-vă voi la Domnul pentru mine, ca să nu vină asupra mea nimic din cele ce aţi zis»”.
142
de sus. În faţa samaritenilor el se numea „Tatăl”, iar printre iudei îşi spunea „Fiul”262, şi susţinea că a pătimit fără să pătimească cu adevărat, ci numai în chip părelnic. Acesta i-a linguşit pe apostoli şi, asemenea altora, a fost botezat de către Filip împreună cu mulţi. Toţi, în afară de Filip, au aşteptat sosirea mai-marilor apostolilor şi au primit Duhul Sfânt prin punerea mâinilor acestora263. Filip, de vreme ce era diacon, nu avea îndreptăţirea de a-şi pune mâinile pentru a dărui Duhul Sfânt. Însă inima lui Simon nu era dreaptă, nici cugetarea lui, fiind iubitor de câştig ruşinos şi arghirofil şi nu avea deloc
262 Sfinţii Ipolit şi Irineu afirmă că Simon pretindea că este întruparea Duhului Sfânt, însă Epifanie pare să creadă că Elena era încarnarea Duhului Sfânt.
263 Administrarea Tainei Mirungerii se făcea prin punerea mâinilor apostolilor pe creştetul primitorului.
143
de gând să îşi părăsească răul său obicei. De aceea a dăruit bani Apostolului Petru pentru a-i da şi lui puterea de a da pe Duhul Sfânt celor peste care îşi pune mâinile. El a socotit să cheltuiască puţin pentru a aduna prin acel puţin o grămadă de bani prin dăruirea Duhului altora.
2. Acesta a avut cugetarea înrăită şi amăgită de magia diavolească şi rătăcită, el fiind mereu pregătit să-şi arate răutatea şi faptele lui barbare şi diavoleşti prin mijlocirea vrăjitoriei. El s-a arătat astfel sub înfăţişarea şi numele lui Hristos şi, aşa cum amesteci miere cu elebor, le-a strecurat moartea prin vrednicia numelui de Hristos celor pe care i-a vânat prin meşteşugurile sale otrăvite şi rătăcite.
Fiind de felul lui un hoinar dezmăţat şi fiind îmboldit de ruşinea arătată faţă de făgăduinţele făcute [ucenicilor săi], asemenea unui cerşetor, el a cârpit o învăţătură plină de putreziciune pentru înşelaţii săi [învăţăcei]264. După ce a găsit o femeie fără căpătâi, pe nume Elena din Tir, a luat-o la sine, nelăsând să fie cunoscută legătura sa cu aceea. Şi, în timp ce vrăjitorul se împreuna cu aceea prin unghere întunecoase, le înşira ucenicilor săi basme despre înălţarea la cer a sufletelor, numindu-se pe sine „Puterea cea mare a lui Dumnezeu”. Iar pe prostituata care era alături de el avea îndrăzneala să o numească însoţitoarea Duhului Sfânt, spunând că prin mijlocirea ei s-a şi pogorât aici. El spunea: „M-am preschimbat în fiecare cer, după forma celor ce se află în fiecare cer, spre a-mi tăinui puterile îngereşti şi ca să ajung în Ennoia265, care este
264 Mişcarea lui Simon Magul era una sincretistă (magie, elemente din religiile elenistice şi din iudaism, protognosticism etc.).
265 „Cugetarea”. Un alt nume al Sofiei.
144
aceasta, cea numită Prunicus266 şi Duhul Sfânt, prin care i-am creat pe îngeri. Iar îngerii au creat lumea şi pe oameni”. Iar această femeie este acea Elena de odinioară, din pricina căreia s-au pornit la luptă troienii şi elenii.
El mai spunea şi basmul potrivit căruia, pe când această Putere se pogora, ea îşi tot schimba forma, iar poeţii au vorbit despre aceasta în alegorii267. De aceea şi îngerii s-au ridicat cu război împotriva acelei Puteri de sus, pentru că ea şi-a arătat frumuseţea şi i-a înnebunit pe aceştia de patimă. De aceea a şi fost trimisă, tocmai spre a-i jefui pe arhonţii care au făcut această lume. Pe acea Putere ei o numesc Prunicus, dar mai e numită de alţii din aceeaşi erezie şi Barbero sau Barbelo268. Ea însă nu a suferit nicio vătămare, ci i-a făcut să se ucidă unii pe alţii din pricina poftei pe care o stârnise în ei. Au şi ferecat-o astfel ca să nu se poată înălţa înapoi şi s-au împreunat cu ea. Fiecare a făcut aceasta atât cu forma ei trupească de femeie, cât şi cu cea de bărbat, pentru că ea s-a mutat în diferite trupuri ale firii omeneşti, fie de bărbat, fie de femeie, dar şi în cele de vite şi aşa mai departe. Ucigând şi fiind ucise, prin
266 Termenul grecesc are înţelesul de „târfa, prostituată”. Epitetul era dat Sofiei de către valentinieni şi de alţi gnostici pentru a sugera dimensiunea căzută sau inferioară a acesteia.
267 Conştienţi de „sminteala” iscată de faptele reprobabile ale zeilor din mitologia greacă, filozofii din perioada elenistică au început să interpreteze personajele divine (din epopeile homerice de pildă) şi acţiunile lor în chip alegoric (vezi Félix BUFFIÈRE, Miturile lui Homer şi gândirea greacă, traducere de Gheorghe Ceauşescu, Ed. Univers, Bucureşti, 1987).
268 La gnosticii setieni, Barbelo era una dintre fiinţele care alcătuiau triada supremă, mama divină, primul eon care a născut dumnezeirea.
145
această lucrare i se vărsa sângele şi astfel se risipea puterea datorită căreia, după ce a adunat-o din nou, a fost în stare să se urce încă o dată la cer.
3. „Aceasta este cea care, în vremea elenilor şi a troienilor, dar şi mai înainte de facerea lumii şi după aceasta, prin nevăzutele ei Puteri, şi-a plăsmuit asemănări ale fiinţei sale. Aceasta este cea care îmi e acum alături şi din pricina ei m-am pogorât. Însă ea mi-a aşteptat venirea, căci ea este Ennoia, cea numită Elena de către Homer. Şi de aceea Homer o zugrăveşte stând pe un turn şi vestind cu un felinar elenilor urzeala ei împotriva frigienilor. Dar prin acel felinar ea de fapt închipuia, după cum am spus, lumina cea care vine de sus.”
Iar acel înşelător a mai spus că şi calul troian de la Homer, cel meşterit de eleni cu gând de înşelăciune, închipuie neştiinţa păgânilor. „După cum frigienii, târându-l înăuntru pe acela, şi-au adus astfel singuri propria nimicire, la fel şi păgânii adică oamenii care se află în afara cunoaşterii îşi pricinuiesc singuri nimicirea, din neştiinţă.”
Acel impostor a mai spus că aceeaşi femeie care e numită Ennoia este şi Atena, folosindu-se de cuvintele Sfântului Apostol Pavel şi prefăcând adevărul în minciună: „Îmbrăcaţi-vă cu platoşa dreptăţii, cu coiful mântuirii, cu sandalele, cu sabia şi cu scutul”269. Urmând pe Filistion270, scriitorul de mimi271, acest înşelător a răstălmăcit şi a luat în râs
269 Efeseni 6,14.
270 Autor de mimi din Niceea, a trăit în veacul I d.Hr.
271 Mimul era o scurtă comedie, cu caracter popular şi de regulă obscen şi de prost gust.
146
şi a făcut de nimic cele spuse de apostol cu privire la cugetarea cea neclintită, la vieţuirea cea curată prin credinţă şi la puterea cuvântului dumnezeiesc şi ceresc. Spune [Simon]: „Dar ce? Prin toate acestea o înfăţişează în chip simbolic pe Atena”. Astfel, el vorbeşte din nou, după cum mai spusese deja, despre acea femeie care era cu el, cea pe care a luat-o din Tir, cu acelaşi nume ca vechea Elenă, numind-o cu toate aceste nume: Ennoia, Atena, Elena şi altele. „Căci din pricina ei m-am şi pogorât, spune el. Pentru ea a fost scrisă şi Evanghelia, pentru oaia cea pierdută.”
Ci le-a mai dat alor săi şi o statuie de-a lui, înfăţişat ca Zeus, spre închinare, precum şi una a Elenei, înfăţişată ca Atena, iar cei duşi în rătăcire de el li se închină acestora.
4. El a mai lăsat şi ritualuri de misterii în care sunt folosite scurgerile necuvioase ale trupurilor, pe care le socotea ceva foarte sfânt; vorbesc de scurgerile seminţei bărbăteşti şi de cele din rânduiala lunară a femeilor. Pe acestea le aduna în chip foarte ruşinos ca pe nişte ritualuri de misterii. Şi mai spunea că acestea sunt taine ale vieţii şi ale cunoaşterii desăvârşite.
Dar oricine a dobândit de la Dumnezeu înţelegere va socoti toate acestea mai curând ca pe o urâciune dezgustătoare şi moarte în loc de viaţă.
El a mai lăsat şi unele nume ale Începătoriilor şi Stăpâniilor272, spunând că sunt felurite ceruri, fiecare cu firmamentul său, punându-le tuturor nume barbare. Mai spune că nimeni nu se poate mântui în alt chip decât dacă învaţă această mistagogie a lui, aducând jertfe de acest fel Părintelui
272 Cf Colo seni 2,15.
147
tuturor lucrurilor, prin aceste începătorii şi Stăpânii. Mai zice că acest veac a fost întocmit în chip nedesăvârşit de Începătoriile şi Stăpâniile răutăţii. El mai învaţă şi nimicirea deplină a cărnii şi pieirea ei, vorbind doar de curăţirea sufletelor, dar numai a acelora care s-au întărit prin mijlocirea rătăcitei lui cunoaşteri şi mistagogii. Şi aşa se pune începutul aşa-zişilor gnostici273.
El a mai afirmat că Legea nu este a lui Dumnezeu, ci a Puterii celei de-a stânga; dar nici prorocii nu sunt de la Dumnezeul cel Bun, ci de la o Putere sau de la alta. şi astfel rânduieşte o Putere fiecărui lucru, Legii una, lui David alta, o alta lui Isaia, alta lui Iezechiel şi pune în legătură pe fiecare proroc cu câte o începătorie. Însă toate acestea ţin de Puterea cea de-a stânga şi din afara Pleromei274, iar oricine crede în Vechiul Testament va fi rânduit morţii275.
273 Literal: „Cei care cunosc, cei care posedă adevărata cunoaştere”. Originea mişcării gnostice (fenomen foarte complex şi imposibil de definit) este controversată. Savantul italian Manlio Simonetti considera (cu argumente temeinice) că originea grupărilor gnostice este creştină, fapt foarte plauzibil.
274 Regatul divin al eonilor emanaţi de divinitate, lumea spirituală de dincolo, adevărata şi ultima realitate.
275 Pentru gnostici, lumea şi Legea lui Moise sunt opera unui eon inferior şi limitat, demiurgul, care i se împotriveşte Dumnezeului celui adevărat, cel care L-a trimis pe Hristos (Noul Testament fiind opera sa) tocmai pentru a-i elibera pe oameni de tirania acestui eon. O constantă a teologiei gnostice este respingerea Vechiului Testament sau interpretarea lui alegorică. Gnosticii sunt iniţiatorii exegezei alegorice şi ai exegezei în general. Origen ne informează că primul tratat exegetic creştin (un comentariu la Evanghelia după Ioan, preferata gnosticilor din motive evidente) a fost alcătuit de un teolog gnostic.
148
5. Dar această învăţătură este respinsă de însuşi adevărul. Dacă el, [Simon], este Puterea cea mare a lui Dumnezeu, iar târfuliţa care îl însoţeşte este Duhul Sfânt după cum spune el însuşi ar trebui să ne dea numele acestei Puteri. Femeii i-a găsit o numire, dar pentru el nimic? Dar cum a fost cu putinţă ca la o anumită vreme, la Roma, pe când i-a venit sorocul, [acea Putere] să plece de la el, iar acel ticălos să se prăvălească în mijlocul cetăţii romanilor şi să moară276?
Şi de ce Petru îi spune că nu are parte, nici părtăşie la adevărata cinstire de Dumnezeu277? Şi cum nu este a Bunului Dumnezeu lumea, de vreme ce toate cele bune vin de la El278?
Şi cum poate fi „din cele de-a stânga” acea Putere care a grăit în Lege şi profeţi şi care a propovăduit dinainte despre venirea lui Hristos de la Dumnezeul cel Bun, Care opreşte săvârşirea celor rele? Şi cum e cu putinţă să nu fie o singură Dumnezeire şi un singur Duh al Noului şi al Vechiului Testament, de vreme ce Domnul însuşi spune: „Nu am venit să nimicesc Legea, ci să o plinesc”279? Şi, ca să arate că Legea a fost vestită prin El şi dată prin Moise, iar harul Evangheliei a fost propovăduit prin El şi prin venirea Sa în trup, le spune
276 în Faptele (apocrife) ale lui Petru citim că o ultimă înfruntare între Apostolul Petru şi Simon Magul are loc la Roma. Simon Magul, pretinzând că se înalţă la cer, le cere diavolilor să îl ridice de la pământ. Mulţimea este entuziasmată şi îl venerează. Însă Apostolul Petru se roagă lui Dumnezeu, iar diavolii îl slobozesc pe Simon, care cade şi va muri mai târziu în urma rănilor primite.
277 Faptele 8,22.
278 Iacov 1,17.
279 Matei 5,17.
149
iudeilor: „Că, dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela”280.
Dar mai sunt şi multe altele împotriva delirului acestui şarlatan. Cum pot fi dătătoare de viaţă faptele cele necuvioase? Poate doar dacă este voia demonilor, cât timp, răspunzând celor care-L întrebaseră: „Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare”, Domnul spune în Evanghelie: „Nu toţi pricep cuvântul acesta. Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor”281. Prin aceasta a arătat că înfrânarea de la împreunare este un dar al împărăţiei cerurilor. Din nou, în alt loc vorbeşte despre nunta cea binecuvântată, pe care Simon o strică în chip neruşinat spre a-şi aduna materie pentru poftele sale: „Cei pe care Dumnezeu i-a unit, omul să nu îi despartă”282.
6. Însă acest înşelător se înfruntă singur pe sine, de vreme ce şi-a uitat propriile deliruri, nemaiştiind ce a spus înainte. După ce spune că îngerii au fost creaţi de el prin Ennoia, mai zice că s-a metamorfozat când a străbătut fiecare cer, ca să se ascundă de aceia pe când se pogora. Aşadar, s-a tăinuit pe sine însuşi de teamă. Dar cum de acest grăitor de aiureli se teme de îngerii pe care i-a creat el însuşi?
280 Dan 5, 46.
281 Matei 19,10-12.
282 Matei 19, 6. După cum vom vedea, morala gnostică avea ca ţel nimicirea corpului, un simplu înveliş corporal, alcătuit din materie (prin esenţă rea, materia şi corpul fiind lucrarea demiurgului). Nimicirea trupului se făcea fie printr-o asceză severă, fie printr-un libertinaj total al moravurilor sexuale.
150
Dar cum să nu fie foarte lesnicios pentru un om înţelept să scoată la iveală această semănătură vicleană a rătăcirii, de vreme ce Scriptura spune: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”283? Şi, încuviinţând acestea, cuvântul Domnului din Evanghelie spune despre Dumnezeu-Tatăl Său: „Părinte, Domnul cerului şi al pământului”284. Dacă Făcătorul cerului şi al pământului este Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, toate ocările lui Simon sunt deşertăciuni, cum că lumea a fost făcută în chip nedesăvârşit de îngeri şi toate celelalte lucruri drăceşti pe care acest înşelător le-a spus în chip nesăbuit lumii, înşelându-i pe cei pe care i-a dus în rătăcire.
7. Dar pentru cititori sunt de ajuns aceste lucruri spuse pe scurt despre această erezie. Acestea sunt un prilej pentru cunoaşterea adevărului, precum şi pentru tămăduire şi pentru combaterea celor care încearcă să vatăme pe cei neştiutori prin această muşcătură de fiară aducătoare de moarte. Voi trece iarăşi la combaterea unei alte erezii după ce am zdrobit îndeajuns otrava acesteia. Căci în acesta sălăşluieşte nestatornicia şi îndoiala, de vreme ce el este un înşelător care a luat asupra sa înfăţişarea şi numele lui Hristos, ca lepădătura îngălată şi cu chip de şarpe, ieşită din ouăle sterpe şi zdrobite ale aspidei sau ale altor soiuri de vipere. După cum spune şi prorocul: „Au sfărâmat ouă de şarpe; cine mănâncă din ouăle lor le află sterpe, iar înăuntru află un basilisc”285.
283 Facerea 1,1.
284 Matei 11,25.
285 Isaia 59,5. Pasajul este preluat din versiunea Septuagintei. De aici şi numeroasele diferenţe faţă de actuala versiune biblică sinodală, care urmează Textul masoretic.
151
Dar acum, iubiţilor, noi l-am lovit pe acest [Simon] prin puterea lui Hristos şi prin cuvintele adevărului şi i-am risipit toată stricăciunea. Acum să purcedem la cele ce urmează.
22. Împotriva lui Menandru, a doua erezie după întruparea lui Hristos, dar a douăzeci şi doua în şir
1. Acest Menandru286 vine imediat în urma acestei [erezii a lui Simon]. Şi el era din neamul samaritenilor şi o vreme a fost ucenicul acestui Simon. Şi el a spus la fel că lumea este creată de îngeri, iar el a fost trimis de sus ca Puterea lui Dumnezeu. Pentru a-i amăgi şi mai mult pe oameni decât a făcut-o cel de dinaintea lui, a spus că a fost trimis pentru mântuirea lor, dorind să-i adune la misteriile sale, spre a fi izbăviţi de supunerea faţă de îngerii şi începătoriile şi Stăpâniile care au creat lumea. Aidoma dascălului său, el a ţesut vrăjitorii şi alte farmece şi nu s-a lepădat niciodată, nici nu s-a îndepărtat de această învăţătură, ci a săvârşit unele lucruri mai presus decât cele ale învăţătorului său.
2. Însă şi el a suferit aceeaşi înfrângere ca dascălul său, şi astfel şi acesta a fost biruit şi doborât de mustrarea cuvintelor
286 Avem puţine informaţii despre acest gnostic, care s-a născut în veacul I în Samaria (cf. SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Apologia I, 26, 4). Devine ucenic al lui Simon Magul la Antiohia şi îşi întemeiază propria sectă, susţinând incognoscibilitatea Primei Puteri divine, el fiind trimisul acesteia pentru a arăta oamenilor cum pot să îi înfrângă pe îngerii care au creat lumea şi să dobândească astfel învierea şi nemurirea.
152
adevărului. Căci, după ce şi-a sfârşit viaţa, cea mai mare parte din erezia lui s-a risipit. Dar voi trece cu vederea acestea şi voi purcede înainte la cealaltă erezie. Căci cei din vechime istorisesc povestea potrivit căreia mai multe aspide au fost strânse într-un vas de lut şi aşezat la temelia templului idolesc cel clădit în Egipt. Iar aspida care se va fi aflat cea mai puternică dintre acestea le-a biruit pe celelalte şi le-a devorat. Rămânând apoi singură şi negăsind hrană, s-a încolăcit şi a început să mănânce din propriul trup până ce a înghiţit o parte. Şi aşa nu a mai fost un şarpe întreg, ci doar o jumătate. De aceea şi este numit aspidogorgon287, astfel încât să se creadă că acesta a existat odinioară, acum însă nu mai poate fi găsit pentru că a dispărut. În acelaşi chip şi această [erezie], căreia i ne-am împotrivit şi noi, este cu totul biruită şi a fost risipită prin puterea lui Hristos. Să trecem peste acestea, iubiţilor, şi să mergem mai departe!
23. Împotriva lui Satornil, a treia erezie după întruparea lui Hristos, dar a douăzeci şi treia în şir
1. După aceştia s-a ridicat şi Satornil288, iar el şi-a luat avânt prin aceea că i-a urmat pe Menandru şi pe cei de
287 Hapax (termen care este atestat o singură dată într-o limbă), cu sensul de „monstru înfiorător”, jumătate şarpe, jumătate gorgonă. Meduza era una dintre gorgone, monştri marini înspăimântători.
288 Trăitor în veacurile I şi îl d.Hr., Satornil a fost discipolul lui Menandru, continuându-i activitatea în Siria. Doctrina sa o cunoaştem de la Sfântul Irineu (împotriva ereziilor, I, 24), de unde se inspiră şi Sfântul Epifanie.
153
dinaintea lui. Acesta a locuit în Siria, la Antiohia, în apropiere de Dafne, şi a adus multă artă şi iscusinţă a rătăcirii în lume. El l-a avut tovarăş de învăţătură pe Basilide. Basilide a mers în Egipt, unde şi-a propovăduit adâncurile rătăcirii, iar Satornil şi-a dus viaţa în locul despre care am vorbit şi, asemenea lui Menandru, a învăţat că lumea a fost creată de îngeri.
El a spus că există un singur Părinte necunoscut, care a creat Puterile şi Începătoriile şi Stăpâniile. Însă îngerii sunt despărţiţi de Puterea cea de sus, iar şapte dintre ei au creat lumea şi toate cele din ea. Lumea a fost împărţită pe ţinuturi, care au fost încredinţate câte unui înger289.
Aceşti îngeri s-au adunat cu toţii şi, după ce s-au sfătuit, l-au creat pe om potrivit icoanei luminoase a formei celei de sus, pe care abia o întrezăriseră. Şi, fiindcă nu au fost în stare să prindă ceea ce întrezăriseră, pentru că s-a înălţat pe dată, au voit să îi facă o asemănare. Şi aşa omul a fost plăsmuit de aceştia, nu din altă pricină decât asta. Şi, pentru că acea lumină pe care au întrezărit-o i-a stârnit cumva pe îngeri spre a dori acea asemănare de sus, ei au purces la plăsmuirea omului. De aceea ei s-au îndrăgostit de acea lumină de sus şi au fost copleşiţi de dorul şi desfătarea ei atunci când li s-a arătat şi pe dată a dispărut din faţa lor. Dar, pentru că nu au izbutit să se bucure de farmecul aceleia, deoarece lumina a fost luată grabnic de la ei, acest înşelător, [Satornil], îi zugrăveşte pe îngeri ca pe nişte actori de tragedie spunând: „Să facem pe om după chipul şi după asemănarea noastră”290. Însă, pentru
289 Cf. Daniel 10,13,18-20.
290 Facerea 1,26.
154
a-şi face mai demnă de crezare înşelăciunea, acesta a înlăturat cuvântul „noastră”, cel spus de Sfântul Dumnezeu în Facerea, lăsându-l însă pe „după chipul”. Astfel, ca şi cum cineva ar face o icoană a altcuiva, la el citim: „Să facem pe om după chip şi după asemănare”.
Dar, ne mai spune el, după ce omul a fost creat, aceia nu erau în stare să-l ducă la bun sfârşit, din pricina slăbiciunii lor. Omul zăcea la pământ şi zvâcnea aidoma unui vierme care se târăşte, nefiind în stare să stea drept, nici să facă altceva, până când Puterea cea de sus a privit şi s-a milostivit de propria icoană şi asemănare şi, cu bunătate, a trimis asupra ei o scânteie din sine; şi în acest fel omul a fost adus la viaţă şi s-a îndreptat. Acesta spune că scânteia este sufletul omenesc291. De aceea, scânteia urmează să fie mântuită, însă restul firii omeneşti trebuie să piară. La un anumit soroc, ceea ce s-a pogorât de sus trebuie să fie reprimit acolo sus, dar ceea ce se află jos, ceea ce a fost plăsmuit de către îngeri, acestea le sunt lăsate lor.
înşelătorul mai spune că Hristos însuşi S-a arătat numai sub înfăţişarea şi forma omului, însă toate cele pe care le-a făcut păreau că sunt adevărate, adică naşterea, viaţa, calitatea de a fi văzut, suferinţa292.
291 Doctrină comună majorităţii gnosticilor. Materia (inclusiv trupul) este rea prin esenţă, însă aceasta conţine în sine (unii gnostici afirmă că nu toţi oamenii o posedă) o scânteie, o părticică din divinitate, care a ajuns să fie prizonieră în carne prin diverse accidente. „Mântuirea” gnostică este tocmai reîntoarcerea acestei scântei în pleroma iniţială, reunirea divinităţii risipite în materie.
292 Dochetismul este o doctrină curentă la majoritatea şcolilor gnostice. Dumnezeul cel adevărat nu putea să ia asupra sa un trup alcătuit din materie inferioară, supusă dumnezeului celui limitat, demiurgului, „întruparea” gnostică este mai mult un fel de şaradă, cu scopul de a-i induce în eroare pe demiurg şi pe adepţii săi.
155
2. Aşa-zisei „cunoaşteri”, cum o numeşte acest mincinos, el începe să-i adauge adâncul răutăţii sale, care îşi are începutul şi pricina la Simon, dar acum îi adaugă şi alte multe flecăreli, pe care le voi combate mai târziu. Căci acesta, când vorbeşte despre Dumnezeul iudeilor, spune că e unul dintre îngeri şi că aceştia din urmă şi acela se împotrivesc Puterii celei de sus. Însă Mântuitorul a fost trimis de către Tatăl împotriva voinţei Puterilor, spre nimicirea dumnezeului iudeilor şi spre mântuirea celor care cred. Însă numai cei care sunt în această erezie au în ei scânteia de la Părintele cel de sus.
El mai zice şi că de la început au fost plăsmuiţi doi oameni, unul bun şi altul rău. De aici şi cele două neamuri de oameni din lume, cei buni şi cei răi. Dar, de vreme ce demonii le vin în ajutor celor răi, de aceea, la sfârşitul zilelor după cum am spus s-a arătat şi Mântuitorul pentru a veni în ajutorul oamenilor buni şi pentru a risipi pe cei răi şi pe demoni.
Această haimana mai spune că nunta vine de la Satana, prin urmare cei mai mulţi dintre ei se înfrânează şi de la a mânca cele însufleţite, pentru a-i păcăli şi a-i duce în rătăcire pe alţii cu felul lor de viaţă. Acest şarlatan mai spune că unele prorocii vin de la îngerii care au creat lumea, iar altele de la Satana. Căci, spune [Satornil], Satan este şi el unul dintre îngeri, care se împotriveşte îngerilor care au creat lumea, dar mai ales dumnezeului iudeilor.
3. Însă, oricâte ar mai grăi acest om cu minte dobitocească, va fi silit să mărturisească un singur Dumnezeu şi să
156
ducă toate fiinţele înspre monarhie293. Căci, dacă îngerii l-au creat pe om, iar dacă ei, la rândul lor, îşi au cauza existenţei în Puterea cea de sus, atunci nu sunt ei cei care l-au plăsmuit pe om, ci Puterea cea de sus. Prin aceştia ea l-a alcătuit pe om. Căci nu unealta este cauza prin care se naşte un lucru, ci acela care lucrează prin mijlocirea uneltei şi astfel face acel lucru. Precum e scris: „Oare securea se făleşte în faţa celui care o foloseşte?”294 şi aşa mai departe. De aici vedem şi că sabia nu este pricina uciderii, ci acela care săvârşeşte uciderea prin sabie. Iar ceara nu poate să se modeleze singură, ci meşterul este cel care lucrează ceara.
Aşa şi aici nu sunt îngerii cauza, ci creatorul îngerilor este cauza, chiar dacă el nu le-a poruncit acestora să îl facă pe om. Sau poate că [Satornil] învinuieşte Puterea cea de sus de neştiinţă şi de necunoaşterea celor ce urmează să se facă împotriva voinţei sale. Sau, dacă aceasta s-a petrecut după bunăvoirea ei, atunci îngerii l-au creat pe om pentru ceva folositor, chiar dacă ea nu le-a poruncit îngerilor să ducă la bun sfârşit fapta, adică acel chip de om pe care l-au plăsmuit, după cum glăsuieşte însăilarea mitologică a acestuia.
4. Dar de ce nu-l întrebăm pe acest făcător de mituri aceasta:
ştia oare Puterea de sus ce aveau de gând să facă aceştia?
da, va spune el.
foarte bine, dacă a ştiut, atunci ea a făcut [omul], nicidecum ei. Şi, dacă ea ştia că aceştia făptuiesc asta împotriva voinţei
293 Aici cu sensul de monoteism, în opoziţie cu multitudinea divinităţilor gnostice.
294 Fapte 10,15.
157
sale, de ce nu i-a oprit prin cuvântul ei? Şi, dacă nu a fost în stare să îi oprească, este în primul rând vina ei. Căci ea i-a făcut pe îngeri, dar i-a creat spre propria înfruntare şi spre propria mânie. În al doilea rând, cu toate că putea, nu i-a împiedicat, ci, dimpotrivă, a ajutat şi ea la lucrarea cea rea săvârşită de îngeri.
Şi, dacă nu a lucrat împreună cu ei, nici nu a fost în stare să-i oprească, deşi putea să o facă, atunci această Putere care a voit, dar nu a fost în stare, e foarte neputincioasă. Iar ceata aceea de îngeri se arată mai puternică decât cea care i-a făcut, chiar dacă aceasta este cauza îngerilor. Astfel, afirmaţia ereziei este în toate privinţele şubredă şi este mai curând lipsită de temei decât adevărată.
Dar, dacă a cunoscut aceasta dinainte, de ce a mai trebuit să-i creeze pe aceşti îngeri care aveau de gând să lucreze împotriva voinţei sale? Acest lucru ar însemna că Puterea ar fi căzut din nou în greşeală şi nu şi-ar mai fi aflat locul în pleroma cea de sus, după cuvântul acestuia.
Dar să mai adăugăm şi întrebarea aceasta:
spune-mi, tu, cea de colo, de vreme ce ai privit printr-o fereastră în acest fel iau eu în râs delirul tău şi i-ai zărit pe îngerii pe care i-ai creat cum l-au plăsmuit pe om! Astfel, Puterea cea de sus a tras cu ochiul la acel meşteşug prin care îl plăsmuiau pe om. Oare îngerii ştiau dinainte ceea ce aveau să creeze, sau nu ştiau? Dar, dacă nu ştiau, cine îi silea să ducă lucrul la bun sfârşit din neştiinţă?
nu, spui tu, ei nu erau în neştiinţă, ci cunoşteau foarte bine ceea ce aveau să creeze.
ei, bine, Puterea cea de sus ştia ce aveau aceştia de gând să facă, sau nu ştia?
158
nu ştia.
atunci aceasta i-a creat pe aceşti [îngeri] pentru a săvârşi aceasta, ori nu?
nu, spui tu, ea doar i-a creat, însă ei au purces la plăsmuirea acelei făpturi împotriva voinţei sale.
aşadar, tu, nesăbuită Putere de sus, nu ştiai potrivit cuvântului acestuia -, însă îngerii ştiau! Iar aceşti îngeri care au pricinuit aceasta l-au întocmit şi zidit pe om întru cunoştinţă, în timp ce Puterea cea de sus i-a creat pe îngeri din neştiinţă! Dar nu facem decât să delirăm şi să rostim absurdităţi atunci când spunem că lucrarea este mai presus de meşter, iar meşterul mai neputincios decât îngerii pe care i-a făcut, de vreme ce ei sunt pricina alcătuirii omeneşti. Prin urmare, din această cauză este necesar să mărturiseşti că există un singur Creator al universului şi o singură monarhie.
5. Dar, de fapt, Dumnezeu-Tatăl l-a creat pe om şi toate câte sunt, din pricina bunei Sale voinţe, nicidecum îngerii. Şi nici nu a creat ceva potrivit sfatului îngerilor. Căci, atunci când spune: „Să facem pe om”, adaugă: „După chipul Nostru”295, şi nu: „După un chip”. Prin aceasta îl chema pe Fiul şi Unul-Născut să I Se alăture în lucrarea de făurire a omului, iar acesta este adevărul, întemeiat pe cugetarea celor credincioşi, şi vorbim despre adevărul cel mai exact. Am mărturisit şi în multe alte locuri, în chip limpede şi pe larg, că Tatăl L-a chemat să lucreze împreună cu El la crearea omului pe Fiul, Cel prin care au fost făcute toate lucrurile296. Dar nu îl cheamă numai
295 Facerea 1,26.
296 Cf. Ioan 1,3.
159
pe Fiul, ci şi pe Duhul Sfânt: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor”297. Fie că vrea, fie că nu vrea vorbesc de Satornil, începătorul acestei erezii -, va fi silit în toate privinţele să mărturisească un singur Dumnezeu şi Domn, Ziditor şi Făcător a toate şi al omului.
Dar el va fi dat de ruşine în toate chipurile ca un calomniator, atât cu privire la ceea ce spune despre proroci, cât şi despre nunta cea binecuvântată, pe care o ocărăşte în chip necuvios. Căci însuşi Domnul Iisus Hristos grăieşte foarte limpede, în armonie cu prorocul că: „Iată, Eu sunt Cel care am grăit prin proroci”, şi iarăşi: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez”298. Dar, ca să arate că El şi Tatăl Său lucrează, le-a spus celor care îl întrebau dacă cineva poate să se despartă de femeie pentru orice pricină: „Cum este scris? Că Dumnezeu l-a făcut pe om, bărbat şi femeie i-a făcut”299. Şi iarăşi, în alt loc: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa, iar cei doi vor fi o singură carne”300. Şi îndată adaugă, spunând: „Şi, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!”301 Astfel, Mântuitorul ne învaţă prin toate că Dumnezeu este Creatorul oamenilor şi al tuturor lucrurilor, precum şi că este Tatăl Său.
Domnul însuşi spune în primul rând că nu este nicidecum de la Satana căsătoria: „Şi, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” Dar şi Sfântul Apostol spune mai apoi:
297 Psalmul 32, 6
298 Ioan 5,17.
299 Matei 19,4.
300 Matei 19,5.
301 Matei 19, 6.
160
„Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat”302. La fel le sfătuieşte şi pe văduvele cele adevărate, spunând prin Timotei: „Iar de văduvele tinere fereşte-te! Căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite”303. Iar mai încolo: „Să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case”304, rânduind astfel o lege de netrecut, de vreme ce a fost dăruită oamenilor cu mare vrednicie.
6. Dar putem spune mii de lucruri despre îndoielile pline de ocară pe care le-a ridicat împotriva prorociilor lui Dumnezeu, cum că acestea nu ar veni chiar de la Dumnezeu. Căci însuşi Unul-Născut, atunci când îşi începe propovăduirea pentru lume, spune mai întâi: „Avraam, părintele vostru, a dorit să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”305. Şi iarăşi spune: „Că, dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela”306.
Dar ce om chibzuit şi care a dobândit înţelegere de la Dumnezeu nu va putea să-l combată pe acest înşelător de Satornil? Şi aceasta pentru că se ştie despre Mântuitorul că S-a descoperit în slavă spre a da temei adevărului, arătându-Şi slava nu în alt fel decât au făcut-o Ilie şi Moise, care au fost văzuţi alături de El307.
Dar mai sunt şi multe alte lucruri rostite de Domnul şi aflate în tot Noul Testament, care armonizează Legea şi
302 Evrei 13,4.
303 1 Timotei 5,11.
304 1 Timotei 5,14.
305 Ioan 8, 56.
306 Ioan 5,46.
307 Cf Matei 17, 3.
161
prorocii cu Noul Testament, de vreme ce amândouă sunt ale unui singur Dumnezeu. Căci spune: „Vor veni şi se vor sălăşlui în sânul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, în împărăţia cerurilor, şi se vor odihni cei de la răsărit şi de la apus”308 şi celelalte. Din nou, despre cele profeţite despre El în persoana lui David: „Zis-a Domnul Domnului Meu: «Şezi de-a dreapta Mea»”309. La fel şi cele pe care le spune fariseilor: „Au n-aţi citit niciodată: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii»?”310 Iar Luca susţine că Mântuitorul însuşi, după învierea din morţi, li S-a arătat pe cale lui Natanael şi Cleopa şi i-a mustrat cu spuse din psalmi şi din proroci: „Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să Se ridice din morţi a treia zi?”311 Şi astfel nu este nicio împotrivire între venirea în trup a lui Hristos şi prevestirile prorocilor.
7. Dar cam atât despre erezia lui Satornil, ca să nu mai pierdem vremea cercetând nebuniile lui şi să nu ne mai preocupăm cu combaterea sa. Pornind de aici, voi desluşi cele ce ţin de Basilide, un tovarăş de şcoală al acestui [Satornil] şi împreună lucrător al rătăcirii. Căci unii ca aceştia îşi împrumută unii altora otrava, după cum se arată în potrivitul proverb care spune: „Năpârca îşi împrumută veninul de la viperă”. Căci fiecare ţine de aceeaşi şcoală şi sinedriu, deşi fiecare este rânduit ca întemeietor al unei erezii. Dar ei şi-au adunat răutatea unul de la altul, însă între ei este şi împotrivire.
308 Matei 8,11.
309 Psalmul 109,1
310 Matei 21,42.
311 Luca 24,26.
162
Fie că acest [Satornil], asemenea unei vipere adevărate, şi-a luat veninul de la cei de dinaintea lui şi l-a împărţit cu Basilide, fie că acesta l-a împărţit cu acela, să lăsăm acum deoparte otrava aducătoare de moarte a acestor şerpi, slăbită şi risipită de antidotul învăţăturii Domnului. Iubiţilor, să îl chemăm pe Dumnezeu în rugăciune şi să mergem mai departe!
24. Împotriva lui Basilide, [erezia cu] numărul al patrulea, dar a douăzeci şi patra din şir
1. Basilide312, precum am arătat mai sus, şi-a făcut un timp veacul prin ţara Egiptului, apoi a mers la Prosopitis şi Atribitis, dar nu doar acolo, ci şi în ţinutul nomei Sait şi în cea a Alexandriei. Se ştie că egiptenii numesc ţinuturile din jurul unei cetăţi şi vecinătăţile „nomă”313. Iar tu, filologule, vei găsi această întrebuinţare a cuvântului şi în tratatele tale! De dragul iubirii de învăţătură şi al limpezimii, aceasta este o adeverire evlavioasă a celor ce se găsesc în Sfânta Scriptură şi care îi înfruntă şi-i încuie pe cei neîncercaţi. Căci, atunci când vei găsi la Sfântul Proroc Isaia ceva scris despre nomele oraşelor
312 Originar din Alexandria (cf. CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromata VII, 106,4), şi-a desfăşurat activitatea în prima parte a veacului al II-lea. Pretindea că doctrina lui secretă îşi avea originea în propovăduirea Apostolului Matia. Doctrina exactă este mai greu de reconstituit, de vreme ce relatările patristice nu sunt consonante, iar Basilide însuşi nu şi-a precizat cu claritate opiniile.
313 Termenul provine de la grecescul vopoţ, care înseamnă „district”.
163
egiptene ca Tanis sau Memfis sau despre noma Bubastis, acest lucru înseamnă ţinutul din jurul unei anumite cetăţi. Şi tot acolo, de dragul iubirii de învăţătură, poţi găsi şi tălmăcirea.
Dar această haimana plină de înşelăciune despre care am vorbit şi-a dus traiul prin acele locuri unde i-a înflorit erezia care şi-a luat început din învăţătura sa. Iar acest înşelător a început să propovăduiască mult mai multe decât fostul său tovarăş de şcoală, pe care l-a lăsat în Siria. Şi a fermecat şi a târât cu sine, prin strălucirea sa, pe mulţi dintre cei care l-au ascultat, făcându-le pe plac şi adunând mai mulţi ucenici ca tovarăşul său Satornil. În rest, pentru a-i păcăli pe alţii prin basmele sale de necrezut, el spune la început adevărul şi nu îşi înfăţişează de îndată ideile sale cele înspăimântătoare şi aducătoare de moarte. Astfel, ia pildă de la Satornil şi Simon, despre care am vorbit mai înainte. Totuşi el vrea să trateze în mod deosebit aceste lucruri, pentru a da mai multă greutate mitologiei sale.
El spune că există un singur Nenăscut, care este doar el Tatăl tuturor lucrurilor. Din acesta a izvorât Mintea, din Minte, Logosul, iar din Logos, Cumpătarea. Din Cumpătare au ieşit Puterea şi înţelepciunea, iar din Putere şi înţelepciune au ieşit Începătoriile, Stăpâniile şi îngerii. Din aceste Puteri şi îngeri a ieşit primul dintre Cerurile Preaînalte, iar din acestea au ieşit alţi îngeri. Iar aceşti din urmă îngeri au dat şi ei naştere celui de-al doilea cer, care, la rândul său, a creat şi el îngeri. Iar aceştia din urmă au făcut cel de-al treilea cer. Şi în acest chip, fiecare dintre ei, unul după altul, au dat fiinţă la 365 de ceruri, de la cel mai înalt până la acela de deasupra noastră.
164
2. Pentru cei neghiobi, aceste cuvinte îi ispitesc să creadă absurdităţile lui delirante, dar, pentru cei înţelepţi, această cuvântare nesăbuită şi această opinie sunt lesne de combătut, laolaltă cu felul în care opinia sa trece mult dincolo de răutatea cea mai nemărginită şi mai covârşitoare. Ca şi cum ar fi fost trăsnit de o insuflare poetică, de fapt o îndreptăţire omenească vrednică de milă, el dă nume fiecărui arhonte din ceruri, pentru ca aceia mai slabi de cuget să le creadă, spre pieirea şi rătăcirea sufletului. Iar acest înşelător nu s-a lăsat niciodată de meşteşugurile sale vrăjitoreşti şi nu a încetat să urzească amăgiri.
El mai spune că această lume pe care o vedem a fost creată la urmă de către îngerii din cerul nostru. Pe unul dintre aceşti îngeri îl deosebeşte de ceilalţi şi spune că el este Dumnezeul iudeilor, cu toate că şi acesta este unul dintre ceilalţi îngeri cărora le-a născocit el numele ca într-un mim. Prin acest înger a fost şi omul creat. Îngerilor, laolaltă cu acesta, li s-a împărţit lumea, însă acestui Dumnezeu al iudeilor i-a căzut la sorţi neamul iudeu. Dar Basilide îl huleşte pe însuşi Domnul Atotputernicul, singurul care este Dumnezeu adevărat, şi pe Acesta îl tăgăduieşte şi îl înfăţişează ca pe unul dintre îngerii deja arătaţi. Căci noi îl mărturisim pe Acesta că este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.
Lui i-au căzut la sorţi iudeii şi de aceea îi şi ocroteşte. Dar el este cel mai încăpăţânat dintre toţi îngerii şi i-a scos pe fiii lui Israel din Egipt cu braţul său înalt, fiindcă el era cel mai îndârjit şi mai încăpăţânat dintre toţi îngerii. De aceea, acest înşelător plin de hulă spune că, din pricina încăpăţânării sale, Dumnezeul iudeilor voieşte să supună toate celelalte neamuri lui Israel şi, de aceea, a şi iscat războaie.
165
Dar acest vrednic de milă îşi dă frâu liber limbii sale şi nu şovăie să rostească alte blestemăţii împotriva Sfântului Dumnezeu. Mai zice că celelalte popoare s-au ridicat cu război împotriva acestui popor [iudeu] şi i-au pricinuit atât de multe rele tocmai din cauza geloziei celorlalţi îngeri. Pentru că au fost dispreţuiţi de acest [Dumnezeu al iudeilor], ei au stârnit alte neamuri împotriva poporului Israel, care era cârmuit de acesta. Şi pentru acest lucru s-au iscat mereu răzmeriţe şi războaie împotriva lui.
3. Şi acesta e meşteşugul înduplecării sale înşelătoare. Şi el crede că Hristos S-a arătat numai în chip părelnic. El spune că, de vreme ce El Se arată, nu e decât o simplă „arătare”, nefiind om şi neluând asupra Sa carnea omenească.
Acest al doilea scriitor de mimi mai pune în scenă o piesă dramatică cu privire la Crucea lui Hristos, pentru că el afirmă că nu Iisus a pătimit, ci Simon Cirineul. Astfel, pe când Domnul ieşea din Ierusalim, un oarecare Simon din Cirene a fost silit să îl poarte crucea, după cum ne spune Evanghelia314. De aici îşi ia acesta prilejul de a-şi alcătui comedia: Iisus i-a preschimbat înfăţişarea lui Simon într-a Sa şi astfel l-a dat pe Simon ca să fie răstignit în locul Său. În vremea răstignirii stătea nevăzut în faţa acestuia şi râdea de cei care îl răstigneau pe Simon. După ce l-a lăsat pe acesta pe cruce, El S-a înălţat la cele cereşti şi S-a întors la cer fără să fi pătimit deloc. Pentru că Simon a fost răstignit, nu Iisus. Căci, spune el, Iisus Şi-a luat zborul la cer, trecând printre toate puterile cereşti, până când Şi-a reluat locul lângă Tatăl. Căci Acesta este Fiul
314 Matei 27, 32.
166
Tatălui despre Care am vorbit, Cel trimis în ajutorul fiilor oamenilor, din pricina neorânduielii pe care Tatăl a văzut-o atât printre oameni, cât şi printre îngeri. Iar Acesta, mai zice el, este singura noastră mântuire, Cel care ne-a dezvăluit acest adevăr numai nouă.
De acest fel e spectacolul acestui şarlatan născocitor de basme. Dar, pentru că el duce mai departe necurăţia care şi-a luat început prin Simon, le îngăduie şi chiar le porunceşte ucenicilor lui să făptuiască orice răutate şi destrăbălare. Pe cei care au crezut în el îi învaţă săvârşirea a tot felul de împreunări urâte şi nelegiuite între bărbaţi şi femei. Despre aceştia şi despre cei asemenea lor apostolul spune: „Căci mânia şi dreapta judecată a lui Dumnezeu se descoperă peste cei care păstrează adevărul cu nedreptate”315. Căci din această pricină sunt ademeniţi atât de mulţi şi cad în această erezie, pentru că aici descoperă prilejuri de a-şi împlini desfătările cele ruşinoase fără teama de pedeapsă.
4. Şi iarăşi mai învaţă cu îngăduinţă că nu e nevoie de mucenicie316. Nu se va găsi nicio răsplată pentru cel care mărturiseşte credinţa, de vreme ce acesta nu mărturiseşte pentru Cel care l-a creat pe om, ci pentru Simon, cel care a fost răstignit. De unde să primească răsplată cel care moare pentru Simon cel răstignit în locul unui Hristos pe care îl mărturiseşte fără să îl cunoască şi murind pentru cineva care habar nu are pentru ce a murit? Trebuie să tăgăduim acest lucru spune Basilide ca să nu murim în chip îngrozitor.
315 Romani 1,18.
316 Gnosticii erau recunoscuţi pentru stratagemele prin care evitau mucenicia.
167
5. Însă acesta, prin învăţătura lui despre tăgăduirea lui Dumnezeu, nu face decât să dezlănţuie asupra sufletelor puterea diavolească ce se va abate asupra lor. Şi aceasta de vreme ce însuşi Domnul spune: „Cine Mă va tăgădui în faţa oamenilor şi Eu îl voi tăgădui pe acesta în faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri”317. Însă acest păcălici mai adaugă: „Noi suntem oamenii. Ceilalţi sunt porci şi câini. Şi de aceea spune [Domnul]: «Nu aruncaţi mărgăritare înaintea porcilor, nici nu daţi cele sfinte câinilor»318”. Şi se întâmplă astfel pentru că acest [Basilide] îşi tăinuieşte nelegiuirea faţă de oamenii cu judecată, dar o dezvăluie ciracilor săi pe care i-a dus în rătăcire. Fiindcă, într-adevăr, „este ruşinos a le şi grăi”319 pe cele pe care le spun şi le fac, el spune că trebuie să mărturisim adevărul doar „în faţa oamenilor”, „căci noi suntem oamenii, iar alţii doar porci şi câini”, precum am spus mai sus320.
El mai afirmă că taina despre Tatăl şi despre sine nu trebuie dezvăluită nimănui, ci trebuie păstrată în tăcere, înlăuntrul său, şi descoperită doar unuia dintr-o mie şi doar la doi din zece mii. El îi mai sfătuieşte pe ucenicii săi, spunând: „Să îi cunoşti pe toţi, dar nimeni să nu te cunoască pe tine!” Când el şi ucenicii săi sunt întrebaţi de ce nu au devenit creştini de vreme ce nu mai sunt iudei, ei mereu tăgăduiesc, păstrând tăcere asupra credinţei lor, nearătând-o nimănui,
317 Matei 10, 33.
318 Matei 7,6.
319 Efeseni 5,12.
320 Cu alte cuvinte, adevărul trebuie mărturisit doar în faţa adepţilor sectei, în faţa celorlalţi fiindu-le permis să rostească orice minciună.
168
prevăzându-şi cumva viitoarea lor ruşine din pricina negrăitei ruşini şi a relei lor învăţături321.
6. Începutul şi răul prilej pentru aceasta au fost căutarea şi exprimarea cauzei răului. Dar faptele vor arăta cine este fiecare cu adevărat. Aceştia care iubesc relele, şi nu binele, sunt neguţători ai răului, precum spune Scriptura: „Cel care caută cele rele va fi năpădit de răutăţi”322. Răul nu a existat niciodată, nici o rădăcină a răului, nici nu există o substanţă a răului. Căci răul nu exista cândva, ci acesta pătrunde cu un anumit prilej în cei care îl săvârşesc, din afara lor, şi există în ei. În cei care nu-l săvârşesc răul nu există, precum am arătat mai înainte. Căci, după ce a creat toate lucrurile, Domnul spune: „Iată, toate sunt bune foarte”323. Prin aceasta arată că răul nu exista de la început şi nici nu avea fiinţă mai înainte de a fi fost început de către oameni. Prin urmare, vine la existenţă prin noi şi tot prin noi nu vine la existenţă. Aşadar, de vreme ce orice om are putinţa de a săvârşi răul şi putinţa de a nu-l săvârşi, răul există atunci când este săvârşit, iar când răul nu este săvârşit, el nu există324. Aşadar, ce se mai alege din aşa-zisa rădăcină sau substanţă a răului?
321 Doctrina gnosticilor era de regulă ezoterică, secretă, nefiind dezvăluită decât iniţiaţilor. Profanilor li se putea spune orice minciună, pentru a proteja adevărul tainic.
322 Pildele 11,27.
323 Facerea 1,31.
324 De aceea pătimaşul este silit să făptuiască mereu cele rele spre a-şi alimenta focul lăuntric al răului. Acum înţelegem şi că prima treaptă a pocăinţei este încetarea săvârşirii celor rele.
169
7. [Basilide] a ajuns în piscul nebuniei, afirmând că Puterea cea de sus a emanat Mintea, iar Mintea a emanat Logosul, iar Logosul a emanat Cumpătarea. Cumpătarea, la rândul ei, a emanat Puterea şi înţelepciunea. Din Putere şi înţelepciune au emanat Stăpâniile, Puterile şi îngerii. Însă el spune că Puterea şi principiul aflat mai presus de acestea este Abrasax325, de vreme ce suma literelor numelui acestuia este 365. În acest chip el încearcă să găsească o dovadă pentru basmul său cu cele 365 de ceruri. Asemenea matematicienilor, el hotărăşte chiar locurile unde se află aceste ceruri, despărţindu-le şi adunându-le ca aceştia, şi o face cu multă grijă. Aceia au luat zadarnicele teorii matematice şi le-au folosit pentru [cugetările] lor, pentru propria învăţătură plăsmuită, rătăcită şi făcătoare de idoli.
El doreşte să mai aducă temeiuri pentru acestea din figurile corespunzătoare acestor numere. Precum am spus, Abrasax înseamnă 365 şi, de aceea, anul are o perioadă de 365 de zile. Însă acest raţionament cade fiindcă este greşit. Căci aflăm despre un an că are 365 de zile şi trei ceasuri. Mai apoi, el spune că omul are 365 de mădulare, astfel că fiecărui mădular îi rânduieşte o anumită putere. Însă şi aici
325 Entitate cu diverse roluri în sistemele gnostice. Potrivit gematriei (atribuirea unei valori numerice literelor unui cuvânt, şi de aici speculaţiile mistice asupra faptului), suma literelor greceşti ale cuvântului APpacrdŞ, este 365. De aici şi cele 365 de emanaţii din acesta. Numele „Abrasax” apare gravat pe numeroase geme cu caracter magic păstrate din Antichitate. Se pare că termenul este forjat din combinarea cuvintelor ebraice arba („patru”, cu trimitere la tetragramaton numele lui Iahve) şi Sabaot („Domnul oştirilor”).
170
greşeşte cu învăţătura lui cea mincinoasă, de vreme ce în om sunt 364 de mădulare.
8. Dar minunatul şi binecuvântatul Irineu326, urmaşul apostolilor, a lăsat o foarte iscusită combatere a acestei nerozii. Însă şi noi vom respinge neghiobiile acestui Basilide care s-a pogorât din înalt, unde a privit la cele de sus în chip limpede, sau, mai curând, cel care s-a prăvălit din înalt, de la ţelul cel adevărat. Căci, dacă acest cer a fost creat de îngerii cei de deasupra lui, iar aceştia au fost creaţi de cei care se află mai sus decât ei, iar cei de mai sus au fost creaţi de alţii care se află şi mai sus, atunci aflăm că Puterea cea de sus, cea numită şi Abrasax, este cea care a creat totul, fiind cauza tuturor lucrurilor. Şi nu putem găsi ceva care să existe în afara acestei cauze, de vreme ce ei propovăduiesc că aceasta este arhetipul cel dintâi, iar aşa-zisa „nedesăvârşire”327 a lumii nu a fost făcută de nimeni altcineva decât de primul principiu şi cauza tuturor lucrurilor care au venit mai apoi.
Dar se cuvine să îl întrebăm: „De ce te abaţi atât de mult în cuvântarea ta şi de ce nu mergi drept la început, adică la Unicul Dumnezeu Atotputernicul?” Şi aceasta pentru că din toate cele spuse de el ar trebui să mărturisească un singur Stăpân drept cauză a tuturor lucrurilor.
Însă acest plăsmuitor de basme şi snoave ne dă un răspuns şi cu privire la Hristos. Dacă Simon Cirineul a fost răstignit, atunci mântuirea nu vine prin Iisus, ci prin Simon, iar
326 Sfântul Irineu de Lyon, cu a sa împotriva ereziilor, una dintre sursele acestei opere.
327 Deficienţă, precaritate.
171
lumea nu mai trebuie să nădăjduiască în mântuirea prin Iisus Hristos, de vreme ce El nu a pătimit pentru noi. Dar Simon nu ne poate mântui, pentru că el este un simplu om şi nimic altceva. Atunci tu îl calomniezi şi-L osândeşti pe Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, dacă Bunul Dumnezeu a silit pe altul să meargă la moarte în locul Său. Dar celelalte sunt un fel de vis, sau mai curând răutate şi lucrare înşelătoare, cum că Domnul i-ar fi înşelat pe alţii tăinuindu-Se şi dând pe altul în locul Său. Iar această înşirare de nerozii prin care calomniază adevărul nu poate izbuti, ci este osândită de însuşi adevărul, de vreme ce introduce fantasmagorii fără niciun temei328.
9. Căci adevărul din Vechiul şi din Noul Testament îl combate pe acest ereziarh. Este limpede pentru oricine că Hristos a venit la Pătimire de bunăvoie şi prin voinţa Lui şi a Tatălui, dimpreună cu încuviinţarea Duhului Sfânt, a luat asupra Sa carnea şi S-a făcut om printre noi. El a fost Dumnezeu desăvârşit încă de la început, născut din Tatăl fără de început şi în afara timpului. Iar în zilele cele din urmă a binevoit să intre în sânul Fecioarei, Şi-a întocmit un trup, S-a născut cu adevărat şi S-a făcut om real, ca să pătimească pentru noi în carnea Sa şi să-Şi pună sufletul pentru oile Sale329.
328 Pentru gnostici, mântuirea nu era nicidecum rezultatul Jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat (întruparea şi Jertfa fiind simple aparenţe), ci consecinţa revelaţiei individuale. Epifania personală avea loc în clipa în care omul devenea conştient de adevărata lui natură de scânteie divină întemniţată într-un trup material. Atunci avea loc eliberarea, care putea fi urmată sau nu de diverse practici ascetice sau orgiastice.
329 Cf. Ioan 10,11.
172
Iar El îi respinge pe aceşti [eretici] spunând: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâna lor şi-L vor osândi la moarte; dar a treia zi va învia”330. Iar fiilor lui Zevedeu le-a zis: „Puteţi voi să beţi din paharul pe care îl voi bea Eu?”331 Iar Apostolul Petru spune: „Omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul”332; şi iarăşi: „Care a suferit pentru noi în trup”333. Din nou, spune şi Ioan: „Orice duh care nu spune că Hristos a venit în trup este antihrist”334. Iar Sfântul Pavel spune că „a gustat moartea pentru fiecare om”335, precum a profeţit şi Moise: „Iar viaţa ta va fi atârnată în faţa ta”336. Dar viaţa noastră nu este Simon, ci Domnul, Care a suferit pentru noi şi a pus capăt suferinţelor noastre. El, murind în carne, a devenit moartea morţii spre a sfărâma ghimpele morţii şi S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului337 spre a zdrobi coloanele cele tari ca oţelul. Şi, făcând aceasta, a dus cu Sine la cer sufletele cele aflate în robie şi a golit iadul.
10. Hristos nu era vinovat pentru moartea lui Simon, ci S-a dat pe Sine de bunăvoie. Dar oare ce zici tu acolo, tu, cel mai insuflat de Dumnezeu dintre oameni? Dacă nu ar fi dorit să fie răstignit, nu ar fi putut spune de bunăvoie aceasta şi nu S-ar fi îndepărtat de ei? Oare ar fi întins o cursă înşelătoare
330 Matei 20,18-19.
331 Matei 20,22.
332 1 Petru 3,18.
333 1 Petru 4,1.
334 1 Ioan 4,2-3.
335 Evrei 2,9.
336 Deuteronomul 28,66, după versiunea din Septuaginta.
337 Cf. Efeseni 4,9.
173
altuia şi l-ar fi dat la moarte prin răstignire tocmai Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Cuvântul, Cel care a spus: „Eu sunt Adevărul”? Pentru că El însuşi spune: „Eu sunt Adevărul şi Viaţa”338. Viaţa nu ar pune la cale moartea altcuiva, iar Adevărul nu ar lucra într-ascuns de alţii, arătându-le că făptuieşte altceva decât ceea ce face cu adevărat. Adevărul nu mai poate fi socotit adevăr dacă îşi tăinuieşte fapta şi duce pe alţii în rătăcire, lucrând cele dimpotrivă prin felurite sofisme.
Dar, ca să vorbim pe scurt spre a nu lungi prea mult cuvântarea, „vai lumii din pricina smintelilor”339 şi „celor care lucrează nelegiuirea”340! Câţi nu au fost aflaţi ca fiind întuneric pentru ei înşişi şi întuneric pentru alţii de după ei, care au crezut în întunericul lor! Dar pentru cei înzestraţi cu înţelegere adevărul se arată limpede, iar opera lui Basilide şi a altora de acest fel va fi dovedită ca faptă a înşelăciunii.
Şi cam atât voi spune despre această erezie şi despre acest basm. De aici vom merge la o altă erezie. Căci oare cine nu îşi dă seama că basmul acestei erezii este asemenea unei vipere ascunse în nisip, dar care loveşte aerul cu cornul său şi aduce moartea celor ce se întâmplă să fie pe acolo? Totuşi „Domnul va zdrobi cornul păcătoşilor, iar cornul drepţilor — care înseamnă credinţa în adevăr se va înălţa”341. De aceea, pentru că l-am zdrobit şi pe acesta prin învăţătura adevărului, vom trece mai departe, chemând pe Dumnezeu în ajutor, Căruia I se cuvine slava şi cinstea şi închinarea în vecii vecilor, amin.
338 Ioan 14, 6.
339 Matei 18, 7.
340 Matei 7,23.
341 Psalmul 74,11, în versiunea Septuagintei.
174
25. Împotriva nicolaiţilor, [erezia] cu numărul al cincilea [după întruparea lui Hristos], dar a douăzeci şi cincea în şir
1. Nicolae342 a fost unul dintre cei şapte diaconi aleşi de apostoli, împreună cu sfântul şi primul mucenic Ştefan, Prohor, Parmena şi ceilalţi343. El era din Antiohia şi a devenit prozelit. După ce a primit propovăduirea lui Hristos, s-a alăturat ucenicilor şi a fost socotit printre cei dintâi. A fost numărat printre cei care urmau să aibă grijă de văduve. Dar, mai târziu, diavolul i-a pătruns în inimă şi l-a amăgit cu aceeaşi rătăcire cu care i-a înşelat şi pe cei de demult despre care am vorbit, însă rana lui a fost mai adâncă decât a acelora.
342 „Se presupune că numele lui Nicolae din Antiohia (Faptele Apostolilor 6,5) a fost purtat de o grupare a Bisericii primare care a căutat să facă un compromis cu păgânismul, în scopul de a facilita participarea creştinilor la unele activităţi sociale şi religioase ale societăţii în care trăiau, fără însă a se simţi stânjeniţi. Este posibil ca termenul «nicolait» să fie o formă grecizată a numelui evreiesc Balaam şi de aceea să fie un termen alegoric, orientarea sectei fiind asemănătoare cu cea a personajului din Vechiul Testament care a încercat să-l corupă pe Israel (Numerii 22). În cazul acesta nicolaiţii sunt membrii grupării atacate de Petru (2 Petru 2, 15), de Iuda (11) şi de Ioan (Apocalipsa 2, 6 şi 15 şi posibil 2, 20-23), pentru că au introdus în biserică libertinajul sexual caracteristic păgânilor.” [Dicţionar Biblic…, sub voce „Nicolae, nicolaiţi”). Nu avem dovezi credibile că diaconul Nicolae ar fi fost fondatorul sectei, mai ales că o asemenea identificare este respinsă de Clement Alexandrinul (Stromate, II, 20), de Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească, 3,29) şi de Teodoret al Cyrului (Compendiu al basmelor eretice, 3,1).
343 Cf. Faptele 6.
175
Cu toate că avea o soţie frumoasă, s-a înfrânat de la împreunarea cu ea, imitându-i pe cei pe care i-a văzut afierosindu-şi viaţa lui Dumnezeu. S-a înfrânat el până la o vreme, dar nu a izbutit să o facă până la sfârşit. Ci ca un câine s-a întors la vărsătura lui344, căutându-şi felurite îndreptăţiri şi născocind pricini pentru a-şi apăra pofta lui cea nestăpânită. Mai bine i-ar fi fost [dacă s-ar fi căit]! Mai apoi, pur şi simplu a început să se împreuneze cu soţia sa. Dar, ruşinat de sine şi bănuind că a fost dat pe faţă, a îndrăznit să spună că nimeni nu poate dobândi viaţa de veci dacă nu se împreunează zilnic. Ci el a trecut astfel de la un pretext la altul.
Văzând că tovarăşa sa de viaţă este nemaipomenit de frumoasă, deşi ea se purta cu multă modestie, Nicolae a devenit gelos. Socotind că şi alţii suferă de aceeaşi neînfrânare neruşinată ca el, a început să se poarte cu necuviinţă şi să-şi copleşească nevasta cu ocări şi învinuiri. Dar el nu s-a înjosit pe sine numai prin cele ce ţin de carne, potrivit firii omeneşti, ci mai ales prin cugetările cele viclene şi hulitoare, precum şi prin înclinarea spre relele cele vătămătoare şi prin răutatea cea rătăcită şi tăinuită.
2. Şi de aici începătorii acestei „ştiinţe cu nume mincinos”345 au răspândit-o pe aceasta în lume în chip răuvoitor. Vorbesc aici de cei aşa-numiţi gnostici şi fibioniţi, de ucenicii lui Epifanie, de stratiotici, levitici, boboriţi şi de restul. Căci, ademenind nenumăraţi oameni în rândurile lor, aceste erezii au născocit mii de feluri pentru săvârşirea răului.
176
Unii dintre aceştia o preaslăvesc pe Barbelo, despre care spun că se află în al optulea cer, şi spun că aceasta a fost emanată de către Tatăl. Unii spun că este maica lui Ialdabaot346, alţii a lui Sabaot. Însă fiul ei a cârmuit cel de-al optulea cer cu trufie şi în chip tiranic. Celor de sub el le-a spus: „Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă; şi nu este un alt Dumnezeu în afară de mine”. Dar Barbelo a auzit aceste cuvinte şi s-a tânguit. Ea s-a arătat arhonţilor în felurite înfăţişări fermecătoare şi le-a adunat sămânţa slobozită din pricina desfătării, ca să îşi adune din nou la sine puterea care era risipită în aceştia.
3. Şi astfel, cu asemenea găselniţe, şi-a introdus el misterele în lume. Şi unii dintre ei, precum am spus mai înainte, învaţă răul meşteşug al împreunării nelegiuite şi ruşinoase cu mai multe femei, după cum şi preasfântul apostol spune: „Cele pe care le săvârşesc în ascuns ruşine este a le şi grăi”347. Dar cel care vrea să vadă combaterea prin harul Duhului Sfânt şi împotrivirea faţă de această erezie trebuie să înveţe aceasta din Apocalipsa Sfântului Ioan. [Apostolul] scrie uneia dintre Biserici, în numele Domnului, altfel spus scrie episcopului de acolo, cel rânduit să aibă puterea sfântului înger la
346 Acest nume pare să fi fost un eufemism pentru ebraicul „Iahve Sabaot”, cunoscută fiind teama mistică a evreilor de a rosti „adevăratul” nume al lui Dumnezeu. Ialdabaot, fiul Sofiei, este cel mai frecvent nume pe care îl primeşte demiurgul, alături de Samael. În Cartea secretă a lui Ioan este înfăţişat ca fiind nefericit şi nedesăvârşit, cu trup de şarpe şi cu chip de leu, având fulgere în ochi. El este emanatorul arhonţilor şi creatorul umanităţii. Tot în această operă este prezentat ca siluind-o pe Eva, care dă astfel naştere lui Cain şi Abel.
347 Efeseni 5,12.
177
jertfelnic. Spune [Domnul]: „Ai însă partea bună că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care le urăsc şi Eu”348.
Alţii însă îl cinstesc pe un oarecare Prunicus şi, asemenea acestora de mai sus, îşi duc viaţa în astfel de patimi necuvioase şi pe care le tâlcuiesc prin aceleaşi basme ale lor: „Noi adunăm puterea lui Prunicus din trupuri, prin mijlocirea scurgerilor”, cu alte cuvinte, cele ce ies din mădularele bărbăteşti şi scurgerea lunară a femeilor. Puţin mai târziu, voi înfăţişa mai în amănunt aceste lucruri despre care am vorbit, nu ca să pângăresc auzul celor care ascultă sau al cititorilor, ci pentru a stârni mai curând dezgustul în cei înţelepţi împotriva acestor lucruri şi ca să îi descurajez în faţa acestor răutăţi. Nu îi voi defăima pe cei vinovaţi, ci voi arăta şi voi scoate la iveală cele ce se petrec la ei.
Unii îl preaslăvesc pe Ialdabaot, după cum am spus, despre care zic că este primul fiu al lui Barbelo. Iar ei mai spun că acesta trebuie cinstit pentru că a dezvăluit multe lucruri. Ei mai alcătuiesc şi unele cărţi în numele lui Ialdabaot şi mai născocesc şi mii de nume barbare pentru arhonţi după cum îi numesc ei şi pentru Stăpânii, care se împotrivesc sufletului omenesc în fiecare cer. Şi, pe scurt, urzeala pe care o ţes împotriva neamului omenesc prin amăgirea lor este una foarte primejdioasă.
Unii îi dau slavă lui Kaulakau349, numindu-l astfel pe unul dintre arhonţi. Ei se străduiesc să îi farmece pe cei nepricepuţi
348 Apocalipsa 2,6.
349 Expresie cu caracter magic utilizată de unii gnostici, având la bază, precum se va vedea, textul ebraic de la Isaia 28,10 şi 13. Pe amuletele şi tăbliţele cu caracter magic păgâne ale epocii se întâlneau adeseori pasaje din Vechiul Testament.
178
şi să îi uluiască cu acest ciudat nume barbar. Dar, pentru cei pricepuţi şi care au primit de la Dumnezeu harul cunoaşterii adevărate şi al înţelesului fiecărui nume, aceste lucruri sunt lesne de combătut, precum şi învăţătura lor cea rătăcită şi mitologică.
4. Căci, atunci când rostesc „Prunicus”, acest cuvânt e doar o uluitoare destrăbălare şi patimă plină de poftă. Dar rostirea acestui nume, „Prunicus”, trimite către împreunarea trupească şi arată stricăciune şi desfrânare350. Şi asta de vreme ce, pentru deflorarea trupească, elenii folosesc cuvântul acesta, spunând: „A deflorat-o pe aceea”; dar şi scriitorii eleni care alcătuiesc istorii erotice, spunând despre vreo frumuseţe că „este numai bună pentru deflorat”.
însă oare cine dintre cei care cunosc aceste lucruri nu-l va lua în râs pe Kaulakau? Cei care cunosc limba ebraică ştiu că acest cuvânt este transpus fidel în limba greacă, iar lucrul este cu totul limpede pentru cunoscătorii de ebraică, neavând nimic ambiguu. Însă aceştia răsucesc acest cuvânt făcând din el, după plac, idol, formă, principiu ipostatic, statuie, în folosul închipuirii şi rătăcirii lor. Prin astfel de artă a răstălmăcirii îşi seamănă ei miturile cele ruşinoase. Căci despre Kaulakau găsim scris şi la Isaia un cuvânt în cea de-a douăsprezecea vedenie, unde spune: „Aşteptaţi necaz peste necaz, nădejde peste nădejde, puţin şi încă puţin”351. Voi da aici pe deplin şi cuvintele evreieşti, cuvânt cu cuvânt, aşa cum sunt scrise:
350 Precum am amintit deja, termenul grecesc înseamnă „desfrânată de cea mai joasă speţă”.
351 Isaia 28,10.
179
Ţav laţav se tălmăceşte „necaz peste necaz”, iar kau lakau, kau lakau înseamnă „nădejde peste nădejde”, iar zeir şam, zeir şam este „puţin şi încă puţin”.
Dar de unde mitologia aceasta? Cum şi-au plăsmuit aceste cuvântări fantastice? De unde a răsărit în lume neghina asta? Cine i-a silit pe oameni să îşi alcătuiască propria pierzanie? Căci, dacă ei cu bună ştiinţă au preschimbat cuvintele în amăgiri, ei înşişi sunt vinovaţi pentru pierzarea lor. Iar dacă au spus acestea din neştiinţă, nu este nimeni mai de plâns decât ei. Pentru că astfel de lucruri sunt cu adevărat neghiobii, după cum oricine a dobândit înţelegere de la Dumnezeu poate vedea. Căci de dragul destrăbălării ei pier şi îi duc la pierzare şi pe cei care se lasă înduplecaţi de ei.
Fiindcă e aici un duh de rătăcire, care, aidoma suflării care străbate flautul, îi pune în mişcare pe toţi aceşti oameni lipsiţi de minte şi-i îndreaptă împotriva adevărului. Căci însuşi flautul este o asemănare a şarpelui prin care a grăit cel rău şi a amăgit-o pe Eva. Fiindcă flautul a fost întocmit după asemănarea aceluia spre a duce în rătăcire pe oameni. Acum ia şi priveşte la înfăţişarea celui care cântă la flaut! El clatină din cap în sus şi în jos, la dreapta şi la stânga, asemănându-i-se acelui [şarpe]. Căci şi diavolul săvârşeşte aceleaşi lucruri pentru a-şi arăta hula sa faţă de cele cereşti, căutând să nimicească cu totul făpturile din lume, pe care o învăluie în mreaja lui, semănând nimicire în dreapta şi-n stânga peste cei care s-au lăsat înduplecaţi de rătăcirea lui, fiind fermecaţi de acesta ca sunetele scoase de un instrument muzical.
5. Alţii mai ticluiesc şi felurite nume noi, spunând că întunericul, Abisul şi Apa, precum şi Duhul aflat între acestea
180
au creat hotarul lor. Însă întunericul s-a mâniat şi s-a înfuriat pe Duh, astfel că întunericul s-a ridicat şi s-a înfăşurat în jurul Duhului şi a dat naştere cuiva numit Uter. După ce Uterul s-a născut, a zămislit prin Duhul. Din Uter au emanat alţi patru eoni, iar din aceştia patru au emanat alţi paisprezece, şi aşa s-a născut dreapta şi stânga, lumina şi întunericul. Dar mai târziu, după toate acestea, s-a născut un eon necuvios. El s-a împreunat cu Uterul, despre care am arătat mai sus, şi din acest eon necuvios şi din Uter s-au născut zei, îngeri, demoni şi cele şapte duhuri. Însă vedem şi aici lesne o însăilare de mimi ai rătăcirii. Căci la început au zis că este un singur Părinte, iar mai târziu au proclamat existenţa a mai multor zei, astfel că au arătat că rătăcirea se ridică împotriva ei însăşi, iar minciuna se întrarmează împotriva sa, nimicindu-se pe sine însăşi, iar adevărul se dovedeşte mereu îndreptăţit în orice privinţă.
6. Dar ce-aş putea să îţi mai zic, Nicolae? Ce să mai dezbat în chip dialectic? De unde te-ai ivit, tu, cel care ne-ai adus pe cap un eon necuvios, rădăcină a răutăţii, un Uter născător şi nenumăraţi zei şi demoni? Când apostolul spune că „sunt aşa-numiţi zei”352, el vrea să spună că aceştia nu există deloc. Prin cuvântul „aşa-numiţi” el arată că aceştia există doar când sunt numiţi, neexistând în realitate, ci doar în cugetarea unora. Dar „pentru noi”, mai spune, „este un singur Dumnezeu”353, pentru noi, cei care avem cunoaşterea adevărului. Ci el nu spune: „Un aşa-numit Dumnezeu”,
352 1 Corinteni 8,5.
353 1 Corinteni 8, 6.
181
ci: „Un Dumnezeu Care este”. Iar dacă este un singur Dumnezeu, nu pot exista alţi zei.
Însă şi Domnul spune în Evanghelie: „Ca să cunoască pe singurul Dumnezeu adevărat”354, tocmai pentru a înlătura cugetarea celor care grăiesc astfel de basme şi socotesc că există mai mulţi zei. Fiindcă Dumnezeul nostru este Unul, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, trei ipostasuri, o singură Stăpânire, o singură Dumnezeire, o singură Doxologie, şi nicidecum mai mulţi zei.
Aşadar, ca să fiu în deplin acord cu tine, o Nicolae, ce facem cu vorbele Mântuitorului, Care spune: „Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni; şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor”355? Dacă sunt eunuci pentru împărăţia cerurilor, de ce te-ai amăgit şi ai dus în rătăcire şi pe cei care au crezut în cele spuse de tine, prin faptele tale ruşinoase şi prin destrăbălare, ţinând adevărul lui Dumnezeu în nedreptate şi învăţând astfel?
Oare ce loc mai găseşti şi pentru spusele astea: „Cât despre feciorie, n-am poruncă de la Domnul. Vă dau însă sfatul meu, căci aceasta mi se pare bine”356? Şi iarăşi: „Fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul”357. Dar ce să mai zic despre curăţie, înfrânare şi feciorie? La tine totul este murdărie şi necurăţie, iar
354 Ioan 17, 3.
355 Matei 19,12.
356 1 Corinteni 7,25.
357 1 Corinteni 7,34.
182
totul este rânduit de tine în chip ruşinos. Însă aceste două sau trei cuvinte [din Scriptură] sunt de ajuns pentru cititori spre a combate şi a lua în râs această erezie. Mi-am atins ţelul în această privinţă.
7. În cele ce urmează voi vorbi despre o erezie strâns legată de cea a lui Nicolae, ca un copac pe care a crescut iarbă, sau asemenea unui hăţiş de ciulini amestecaţi cu totul, sau ca o movilă de lemne uscate de pe ogor, vreascuri menite arderii, din pricina legăturii cu erezia vrednicului de milă Nicolae. După cum râia vieţuitoarelor sau lepra se ia prin înţepături de la un trup la altul, tot astfel şi aceşti aşa-zişi gnostici sunt uniţi cu aceşti eretici, de vreme ce şi-au aflat începutul la Nicolae şi la cei de dinaintea lui, vorbesc despre Simon şi alţii. Ei sunt numiţi „gnostici” (cunoscători), însă ei sunt binecunoscuţi pentru faptele lor cele necurate, pentru dezmăţul şi neruşinarea lor. Noi, cu ajutorul trestiei care a fost aşezată în mâna lui Hristos358, l-am lovit şi l-am nimicit pe acesta care a ţinut înfrânarea pentru puţină vreme şi apoi a părăsit-o, asemenea acelei făpturi numită triton, care iese puţin din apă, apoi se întoarce iar acolo. Noi însă vom merge la următoarea erezie.
26. Împotriva gnosticilor sau a borboriţilor, numărul al şaselea, dar a douăzeci şi şasea în şir
1. Din nou este vorba despre aceşti gnostici care s-au revărsat în lume din acest [Nicolae], aidoma roadelor care ies
358 Cf. Matei 27,29.
183
din bălegar, înşelându-i pe oameni în multe feluri. Lucrul este lămurit şi uşor de văzut tuturor prin încercarea adevărului, nu doar celor credincioşi, ci şi celor necredincioşi. Căci cum poţi vorbi despre Uter şi despre cele ruşinoase şi să nu fii de râs pentru toţi oamenii, „elenilor şi barbarilor, înţelepţilor şi nesăbuiţilor”359? Este cea mai mare nenorocire şi un mare necaz că aceşti începători ai ereziilor s-au năpustit asupra noastră precum un nor de lăcuste, aducând peste noi răni usturătoare şi pline de iz greu, prin rătăcirea miturilor plăsmuite de aceştia.
Aceşti oameni sunt legaţi la acelaşi jug blestemat cu Nicolae şi au răsărit ca scorpionii din ouăle sterpe de şarpe sau ca alte târâtoare ieşite din aspide, şi astfel au introdus cuvintele flecărelii lor alături de plăsmuitele lor cărţi. O carte a lor se numeşte Noria şi amestecă adevărul cu minciuna, pretinzând că miturile, cântecele aezilor şi fanteziile lor, alături de superstiţia elenilor, sunt demne de crezare. Căci aceştia spun că Noria este soţia lui Noe; şi o numesc Noria făcând aidoma rapsozilor greci, care se folosesc de nume barbare pentru a-i înşela pe alţii cu fanteziile lor, pentru a putea tălmăci numele de Noria prin Pyrrha360. Căci noura nu înseamnă „foc” în vechea limbă ebraică, fiindcă acest termen se tâlcuieşte „foc” în dialectul siriac, iar în vechea limbă
359 Romani 1,14.
360 Norea (Orea), fiica lui Set, figură gnostică feminină. Numele ei pare să se întemeieze pe Naamah din Facerea. Este considerată a patra fiică a Evei, cea care a primit o revelaţie specială de la îngerul Eleleth. Aici este cumva asociată cu Pyrrha, soţia lui Deucalion, echivalentul lui Noe din mitul elenic al potopului.
184
ebraică focul se numea eş361. Aceste lucruri s-au petrecut deoarece aceste limbi sunt grele, iar cei care s-au îndeletnicit cu astfel de cuvinte erau neştiutori şi nepricepuţi. Soţia lui Noe nu a fost nicidecum Pyrrha a elenilor, nici Noria, după aceşti plăsmuitori de mituri, ci Barthenos362. Căci, Într-adevăr, elenii spun că soţia lui Deucalion se numea Pyrrha.
Dar aceşti oameni care vin în faţa noastră ca şi cum ar alcătui nişte mimi de-ai lui Filistion ne spun şi pentru ce Noe nu a primit-o pe Noria în arcă, deşi ea a dorit asta de mai multe ori. Ei ne mai istorisesc că arhontele care a creat lumea a voit să o nimicească şi pe ea împreună cu alţii prin potop. Astfel, Noria a şezut în arcă şi i-a dat foc prima, a doua şi a treia oară. Iată de ce a lucrat atât de mulţi ani Noe la întocmirea arcei, pentru că a fost arsă de mai multe ori de către Noria.
Ei spun că Noe s-a supus arhontelui, însă Noria a dezvăluit puterile cele din înalt şi pe Barbelo, vlăstarul arhontelui, cel care i s-a împotrivit arhontelui, după cum sunt şi celelalte puteri. Iar aceasta mai arată că tot ceea ce a fost răpit de la Mama cea din înalt de către arhontele care a creat lumea, precum şi de către ceilalţi zei, demoni şi îngeri, trebuie adunat din trupuri, prin strângerea scurgerilor bărbăteşti şi femeieşti.
2. Şi îmi pare foarte rău că trebuie să vă arăt şi vouă care este orbirea întunericului care i-a cuprins. Căci mi-ar fi necesară foarte multă vreme dacă ar trebui să tratez în
361 Se pare că Sfântul Epifanie o leagă pe Noria de termenul care desemnează focul din cauza incendierii arcei lui Noe.
362 Nume dat de apocrifele la Cartea Facerii şi de scrierile de la Qumran.
185
amănunt despre aceste lucruri care privesc absurdităţile lor şi cunoaşterea lor cea cu nume mincinos363.
Unii dintre ei, care sunt vătămaţi la cuget în alt chip, având ochii orbiţi şi mai mult decât orbiţi, îl introduc pe un oarecare proroc Barkaba364, unul vrednic de un astfel de nume. Qabba se tâlcuieşte „desfrânare” în limba siriacă, dar „ucidere” în ebraică, şi iarăşi poate fi tălmăcit ca „un sfert de măsură”. Iar pentru cei care cunosc aceste nume în chiar limbile lor, lucrurile de faţă sunt vrednice de batjocură şi de râs, sau mai curând o pricină de mânie. Însă, pentru a ne pierde nădejdea cea de sus, ei ne înduplecă să ne împreunăm cu trupurile cele stricăcioase prin istorisirile ruşinoase cu privire la acest uluitor proroc, de parcă ne-ar povesti isprăvile amoroase ale destrăbălatei zeiţe din Cipru în atâtea cuvinte365.
Alţii mai introduc o altă scriere plăsmuită, o născocire pe care îndrăznesc să o numească Evanghelia desăvârşirii. Şi, într-adevăr, aceasta nu e deloc o evanghelie, ci o tânguire după desăvârşire, pentru că într-o asemenea operă semănată de diavol se află desăvârşirea morţii.
Alţii nu se ruşinează să vorbească de o Evanghelie a Evei366, fiindcă ei zic că îşi adună recolta din hrana cunoaşterii pe care ea a dobândit-o prin revelaţia şarpelui care i-a vorbit. şi astfel, cu mintea nestatornică, ei fac astfel de afirmaţii aidoma unui beţiv care îndrugă verzi şi uscate, însă vorbele
363 Cf. 1 Timotei 6, 20.
364 Numele nu este cunoscut din alte surse.
365 Afrodita se născuse în Cipru.
366 Se pare că această evanghelie este identică cu cea „a desăvârşirii”, amintită mai sus.
186
acestea sunt şi de râs, şi de plâns, şi din care aceşti înşelători îşi adună tot felul de răutăţi.
3. Ei încep cu felurite vedenii prosteşti şi mărturii, încă de la începutul aşa-zisei lor evanghelii. Căci ei spun: „Am şezut pe un munte foarte înalt şi am văzut un om înalt şi unul scund. Şi am auzit ceva ca un glas de tunet şi m-am apropiat să ascult mai bine, iar acela mi-a vorbit şi mi-a zis: «Eu sunt tu, iar tu eşti eu, şi oriunde te afli sunt şi eu acolo, iar eu sunt semănat în toate lucrurile. şi din orice loc m-ai aduna, tu de fapt te aduni pe tine»”. Ce fel de semănătură a diavolului! Cum a urzit el să răstoarne minţile omenirii şi i-a făcut să se îndrepte către cele lipsite de temei şi neroade, lăsând deoparte cuvântul adevărului! Un om care are mintea sănătoasă abia că are nevoie să caute în Scripturi, în pilde sau în alt loc ceva care să îi combată pe aceştia. Căci, pentru raţiunea cea dreaptă, aceste lucruri sunt în chip limpede flecărelile actoriceşti ale unor nerozi şi destrăbălaţi.
Unii ca aceştia şi alţii care s-au înjugat şi ei la erezia lui Nicolae de dragul cunoaşterii au căzut din adevăr şi şi-au stricat nu doar cugetele, ci şi-au înrobit şi trupurile şi sufletele desfrânării şi amestecării. Ei se murdăresc pe sine şi întreagă adunarea lor cu ruşinea amestecării, aceştia săvârşind cele necurate cu cărnurile omeneşti, pe care le şi consumă. Însă nu voi cuteza să le spun pe toate, din pricina durerii pe care mi-o pricinuiesc cugetului asemenea deşertăciuni, fiind copleşit eu de abisul răutăţii fără de capăt, în care diavolul, vrăjmaşul oamenilor, îi afundă pe aceia pe care i-a înduplecat, pentru a le pângări şi cugetul, şi inima, şi mâinile, şi gurile, şi trupurile celor pe care i-a învăluit cu acest întuneric.
187
Însă mi-e teamă să dezvălui toată această otravă puternică, asemenea chipului unui şarpe vasilisc, ca nu cumva să îi vatăm pe cititori în loc să îi îndrept. Într-adevăr, acestea spurcă urechile, din pricina îndrăzneţei lor adunări hulitoare când se strâng şi îşi tălmăcesc murdăria lor, făcându-şi cunoscută reaua cugetare şi faptele lor cele necuvioase. De aceea sunt şi numiţi aceştia „borboriţi”367. Alţii însă îi numesc „koddieni”, căci qodda înseamnă „vas” sau „pocal” în limba siriacă, din pricină că nimeni nu vrea să mănânce împreună cu ei. Pentru că ei primesc mâncarea în chip deosebit, deoarece nimeni nu mănâncă nici măcar pâine cu aceştia din pricina întinării lor. Şi astfel sunt mereu izgoniţi, iar cei care s-au strămutat împreună cu ei îi numesc „koddieni”. Dar în Egipt aceiaşi sunt numiţi „stratiotici” şi „fibioniţi”, despre care am vorbit în parte mai sus. Însă unii îi numesc „zaheeni”, iar alţii „barbeliţi”.
Însă nu îi pot trece nicidecum cu vederea, ci sunt nevoit să vorbesc despre ei. Căci, de vreme ce şi Sfântul Moise, insuflat de Duhul Sfânt, scrie că „blestemat este cel care vede un omor şi nu-l face cunoscut”368, la fel, nu pot trece cu vederea nici eu această mare crimă şi această purtare ucigaşă fără să o dezvălui în întregime. Şi eu, dacă dezvălui această cădere, ca pe un „puţ al pierzării”369 celor înţelepţi, le voi strecura teama şi cutremurarea în suflete, spre a putea să treacă nevătămaţi de acest şarpe încolăcit şi vasilisc tăinuit în acest abis. Şi
367 Termenul grecesc 36p3opoţ înseamnă „noroi, murdărie”.
368 Probabil o aluzie la Leviticul 5,1.
369 Psalmul 54,26.
188
aceasta pentru a reuşi să-l ucidă cu pietre, ca nimeni să nu mai îndrăznească să se apropie de acel puţ. Dar iată că prin atâtea cuvinte am zis atât de puţine lucruri despre aceştia!
4. Acum voi purcede chiar către casa abisului celui aducător de moarte al acestora înfăţişându-le opiniile căci ei se deosebesc între ei în privinţa învăţăturii lor celei rele şi pline de poftă şi în primul rând faptul că au femeile în comun. Iar dacă un străin care le împărtăşeşte dogma ar sosi la ei, aceştia au un semn pe care bărbaţii îl fac femeilor, iar femeile îl fac bărbaţilor, o gâdilare uşoară a palmei atunci când dau mâna unii cu alţii, spre a arăta că noul venit este de aceeaşi credinţă cu ei.
Şi în acest fel, recunoscându-se unii pe alţii, pe dată se aştern la masă. Şi scot mâncăruri îmbelşugate, pregătind carne şi vin, chiar dacă sunt săraci. Iar după ce îşi satură astfel măruntaiele370, se înfierbântă fiecare faţă de cel de alături. Iar bărbatul se îndepărtează de soţia lui şi îi spune propriei soţii: „Ridică-te şi împlineşte agape cu acest frate!” Iar aceia se împreunează astfel; însă mă ruşinez să spun într-adevăr cele pe care le săvârşesc (precum spune Sfântul Apostol, „că e ruşinos şi a le grăi”371). Totuşi nu ar trebui să mă ruşinez a grăi aceste lucruri pe care ei nu se ruşinează să le săvârşească, spre a stârni în orice chip groaza şi scârba în toţi cei care aud lucrurile dezgustătoare pe care îndrăznesc să le facă. Fiindcă, după ce s-au amestecat în destrăbălarea lor cea pătimaşă, spre a înălţa hula lor până la ceruri, femeia primeşte sămânţa
370 Literal: „După ce umplu vena băieţelului”.
371 Efeseni 5,12.
189
bărbatului în mâinile sale. Pe aceasta o înalţă către cer şi rostesc o rugăciune cei numiţi stratiotici şi gnostici aducând această sămânţă ca jertfă Părintelui universului şi spunând: „Îţi aducem acest dar, trupul lui Hristos”. Iar după aceasta o mănâncă, făcându-se părtaşi la propria ruşine şi spunând: „Aceasta este trupul lui Hristos şi aceasta este Paştele, din pricina căreia trupurile noastre sunt nevoite să sufere şi mărturisesc pătimirea lui Hristos”.
Şi în acelaşi chip fac şi cu cele ale femeii atunci când se întâmplă să aibă curgerea ei de sânge. Ei adună necurata curgere lunară a sângelui ei şi o beau laolaltă, spunând: „Acesta este sângele lui Hristos”.
5. Iar când ei citesc prin cărţile lor cele apocrife că „am văzut un pom care aducea douăsprezece roade în fiecare an şi el mi-a spus: «Acesta este pomul vieţii»”, ei tălmăcesc acestea în chip alegoric ca fiind curgerea cea lunară a femeii.
Dar, cu toate că se amestecă unii cu alţii, ei nu primesc facerea de copii. Căci săvârşesc toate acestea numai de dragul desfătării, nu al naşterii de prunci, de vreme ce diavolul îşi bate joc de aceştia, luând în râs făptura creată de Dumnezeu. Când ajung la cea mai înaltă desfătare, ei nu lasă sămânţa să meargă la locul ei, pentru a da naştere copiilor, ci beau această necurăţie cu cea mai mare neruşinare.
Însă, dacă se întâmplă ca mai înainte de vreme să fie slobozită sămânţa în mod firesc, iar femeia să zămislească, nu este ceva mai înfricoşător de auzit decât ceea ce cutează să facă aceşti oameni. Ei scot afară fetusul la vremea potrivită pentru ce au de gând să facă. Iau acest prunc avortat şi îl înjunghie cu un cuţit de-a lungul trupului. Apoi îl taie în
190
două şi-l amestecă cu miere, piper şi alte mirodenii ca să nu se strice, apoi toată această turmă de porci şi câini se adună şi toţi mănâncă, luând cu degetele lor câte o bucăţică din copil. Şi după această mâncare a cărnii de om se roagă lui Dumnezeu şi spun: „Arhontele poftei nu şi-a putut bate joc de noi, ci am izbutit să adunăm căderea fratelui!” Şi faptul acesta îl socotesc ei că este Paştele cel desăvârşit.
Ei însă mai îndrăznesc să săvârşească şi altele la fel de îngrozitoare. Atunci când simt o înfierbântare lăuntrică, ei se pângăresc cu propriile mâini, primind pe acestea scurgerea cea ruşinoasă. În acea clipă se ridică în picioare şi se roagă aşa goi, cu mâinile întinate. Ei socotesc că prin această faptă primesc îndrăzneala şi libertatea de a-I vorbi lui Dumnezeu. Ei au grijă şi îşi răsfaţă trupurile lor ziua şi noaptea, atât femeile, cât şi bărbaţii, ungându-se cu miruri şi îmbăindu-se, petrecându-şi vremea în împreunări şi beţii. Ei blestemă pe cei care postesc, spunând: „Postirea este un lucru greşit deoarece ţine de arhontele care a creat această lume. Trebuie să ne hrănim bine trupurile pentru ca acestea să fie puternice şi să îşi dea roadele la vremea lor”.
6. Ei folosesc atât Vechiul, cât şi Noul Testament, dar îl tăgăduiesc pe cel care a vorbit în Vechiul Testament. Iar atunci când găsesc un cuvânt care ar putea fi îndreptat împotriva lor, atunci spun că a fost rostit de către duhul acestei lumi372. Iar dacă un altul pare că ar putea fi asemănat cu pofta
372 De remarcat concepţia unei duble inspiraţii a Scripturii Vechiului Testament. De regulă, gnosticii respingeau Vechiul Testament sau îl recuperau alegoric.
191
lor cea destrăbălată nu că aşa ar grăi acele cuvinte, ci pentru că astfel le spune cugetul lor cel înşelat ei îl răstălmăcesc ca să se potrivească cu pofta lor, spunând că a fost rostit de către duhul adevărului. Şi acesta din urmă, spun ei, este ceea ce Domnul i-a spus lui Ioan: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? Oare o trestie clătinată de vânt?”373 Ioan [Botezătorul] nu era desăvârşit, spun ei, ci a fost inspirat de multe duhuri, precum o trestie clătinată de multe vânturi. Atunci când a venit peste el duhul arhontelui, a propovăduit iudaismul, iar când S-a pogorât peste el Duhul cel Sfânt, a început să vorbească despre Hristos. Şi acesta este înţelesul spusei: „El este cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu”374 şi celelalte. „El a spus aceasta”, zic ei, „despre noi, fiindcă acela care este cel mai mic dintre noi este mai mare decât acela”.
7. Acestui fel de persoane le este închisă gura de însuşi adevărul. Fiindcă din cele ce se află înainte şi după aceste spuse din Scriptură reiese foarte limpede ce vrea să spună acest cuvânt pe deplin întemeiat. Dacă Ioan ar fi îmbrăcat veşminte moi şi ar fi locuit în casele împăraţilor, această spusă i s-ar fi potrivit şi pe bună dreptate ar fi fost îndreptată împotriva lui. Căci ni se spune: „Dar ce-aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi?”375 Dar Ioan nu era un astfel de om, iar această învinuire nu i se potriveşte, de vreme ce el nu purta astfel de veşminte moi. Cuvântul îi priveşte pe cei care socoteau că-l vor afla în acest fel pe Ioan şi care au fost
373 Matei 11,7.
374 Matei 11,11.
375 Matei 11,8.
192
adeseori linguşiţi în chip făţarnic de cei care locuiau în casele împăraţilor. Pentru că aceştia au socotit că vor merge şi ei şi vor primi de la Ioan acelaşi fel de laude şi fericiri pentru nelegiuirile pe care le săvârşeau zi de zi. Dar, de vreme ce nu s-au petrecut deloc asemenea lucruri, ei au fost mustraţi de Mântuitorul, Care le-a spus: „Ce socoteaţi că veţi găsi? Un om înveşmântat în aceleaşi patimi asemenea vouă, oamenii cei care poartă veşminte moi? Nu! Ioan nu este o trestie clătinată de părerile oamenilor, nici o trestie mişcată de vântul oricărei puteri”.
De vreme ce însuşi Domnul spune: „Printre cei născuţi din femei nu este niciunul mai mare ca Ioan”376, face aceasta pentru ca nu cumva vreunul dintre noi să creadă că Ioan este mai mare decât Mântuitorul, Cel care S-a născut şi El din femeie, din Maria pururea Fecioara377, prin Duhul Sfânt. Astfel, Domnul în ceea ce priveşte vremea venirii Sale în trup este mai mic decât Ioan, dar este mai mare în împărăţia cerurilor. De vreme ce Domnul S-a născut la şase luni după Ioan, este limpede că acesta din urmă era mai mare, cu toate că Domnul era mai mare ca acesta, căci El a fost mereu şi este mereu. Dar pentru cine nu sunt limpezi aceste lucruri? Aşadar, toate acestea pe care ei le plăsmuiesc sunt doar deşertăciuni, iar ei preschimbă aceste vorbe simple în palavre.
8. Mai au şi o sumedenie de cărţi. O anume carte numită întrebări ale mariei, dar şi multe alte cărţi despre Ialdabaot (cel despre care am vorbit), precum şi altele scrise în numele
376 Matei 11,11.
377 De remarcat epitetul dciTTdpGevoţ – „veşnic fecioara-, care va intra şi în cultul Bisericii Ortodoxe.
193
lui Set. Alţii vorbesc despre Apocalipsa luiAdam378 şi au îndrăznit să alcătuiască alte evanghelii în numele ucenicilor şi nu se sfiesc să-L înfăţişeze pe însuşi Mântuitorul Iisus Hristos dezvăluind astfel de fapte ruşinoase379. Căci în aşa-numitele Mari întrebări ale mariei (fiindcă există şi unele Mici, plăsmuite tot de către aceştia), ei pretind că Domnul a luat-o pe aceasta cu sine, undeva pe un munte, şi i-a dezvăluit mai multe lucruri: după ce s-a rugat, a creat o femeie din coasta sa şi s-a împreunat cu aceasta şi, după ce s-a împărtăşit de sămânţa sa, a arătat că „trebuie să facem acest lucru dacă vrem să trăim”. Iar când Maria s-a tulburat şi a căzut la pământ, el a ridicat-o şi i-a spus: „O, tu, cea cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?”380 Şi a mai spus că aceasta este ceea ce s-a zis în Evanghelie: „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu le credeţi, cum veţi crede în cele cereşti?”381, precum şi: „Când îl veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte”382, cu alte cuvinte: ceea ce a fost slobozit trebuie să se întoarcă acolo unde se afla mai înainte. Iar când Hristos a spus: „Dacă nu veţi mânca trupul Meu şi nu veţi bea sângele Meu”383, iar ucenicii s-au tulburat
378 Text apocrif descoperit la Nag Hammadi, alcătuit în veacul al IV-lea, şi care cuprinde revelaţiile lui Adam făcute fiului său Set, pe patul de moarte.
379 Cea mai simplă metodă de argumentare a doctrinelor fiecărei secte era crearea ad-hoc de evanghelii, fapte, epistole etc., puse sub numele unor apostoli sau apropiaţi ai Mântuitorului.
380 Cf Matei 14,31.
381 Ioan 3,12.
382 Ioan 6, 62.
383 Ioan 6, 53.
194
şi au spus: „Cine poate auzi acestea?”384, El vorbea despre cele ruşinoase. Şi de aceea s-au tulburat şi au plecat înapoi. Căci, zic ei, ucenicii nu erau destul de întăriţi.
Iar când David spune: „Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa”385, ei cred că se vorbeşte despre curgerea cea ruşinoasă a bărbatului. „Lângă izvoarele apelor” şi „rodul său va da” înseamnă desfătarea slobozirii seminţei. „Iar frunza lui nu va cădea” înseamnă mai zic ei că aceasta nu va cădea pe pământ, ci va fi mâncată de noi.
9. Dar, ca să nu aduc vătămare înfăţişând aceste mărturii, voi trece cu vederea cele mai multe dintre acestea, altfel voi fi nevoit să le înşir şi să străbat prin toate. Când ni se spune că Rahab a pus la fereastră o funie purpurie386, aceasta nu era ce ni se spune acolo, ci mădularele cele femeieşti. Iar funia roşie înseamnă sângele cel de fiecare lună. Iar „bea apă din fântânile tale”387 vorbeşte despre acelaşi lucru.
Ei mai spun despre trup că ţine de arhonte şi nu poate fi înălţat, ci va pieri. Iar puterea din curgerile cele lunare şi din mădularele cele pentru facerea de prunci este sufletul. Aceştia mai zic: „Pe acestea le adunăm şi le mâncăm. Şi tuturor celor pe care le mâncăm, fie carne, legume sau pâine sau orice altceva, noi de fapt le facem un bine pentru că adunăm sufletul
195
Mai spun că acelaşi suflet se află în toate cele vii, în insecte, în peşti, şerpi, în oameni, precum şi în legume, pomi şi în toate cele ce se nasc388.
Cei numiţi „fibioniţi” (despre care am vorbit mai înainte) îşi aduc jertfele lor cele ruşinoase ale desfrânării în numele celor 365 de arhonţi, nume pe care le-au născocit chiar ei, bătându-şi joc de soţiile lor şi spunând: „Împreunează-te cu mine şi îţi voi dărui un arhonte”. Odată cu fiecare împreunare, ei rostesc un nume barbar din cele plăsmuite pentru aceşti arhonţi astfel: “Îţi dăruiesc aceasta în numele lui cutare ca să îl dăruieşti lui cutare”. Dar cu prilejul altei împreunări el socoteşte că aduce iarăşi o jertfă în acelaşi fel, dăruind un alt arhonte altcuiva. Însă, după ce se înalţă sau, mai bine spus, se cufundă de 365 de ori în mocirla destrăbălării, el cheamă pe nume de fiecare dată un arhonte când săvârşeşte acestea. Apoi reîncepe cu aceleaşi fapte şi îşi bate joc de cele pe care le-a înşelat. Iar când a împlinit un număr mare de astfel de căderi, 730 vorbesc despre împreunările ruşinoase şi de numele plăsmuite pentru fiecare în parte dintre acestea -, atunci cutează să spună: „Eu sunt Hristos, de vreme ce m-am pogorât de sus prin numele celor 365 de arhonţi!”
10. Acestea sunt numele arhonţilor celor mai însemnaţi, spun aceştia, de vreme ce sunt mult mai mulţi. În primul cer se află arhontele Iao389. În al doilea, spun ei, este Saklas390,
388 Idee prezentă şi în maniheism.
389 Arhonte androgin, născut de Ialdabaot.
390 Numele este dat demiurgului acestei lumi în mai multe secte gnostice. În mitul manihean, Saklas este un demon demiurg care a creat lumea prin masturbare.
196
arhontele desfrânării. În al treilea, arhontele Set, iar în al patrulea se află Davides. Pentru că ei presupun existenţa unui al patrulea cer, după cel de-al treilea, dar şi a unui al cincilea, în care se află Eloeos, numit şi Adonai. Unii spun că Ialdabaot se află în al şaselea cer, iar alţii că acolo este Elilai391. Mai presupun că există şi un al şaptelea cer, iar acolo se află Sabaot. Alţii însă spun că nu e aşa, ci în al şaptelea se află Ialdabaot.
însă ei aşază în al optulea cer pe aşa-numitul Barbelo şi Tatăl tuturor sau Domnul Cel ce se naşte singur (Autopator), precum şi un alt Hristos, unul autogenerat, dimpreună cu Hristos al nostru, care s-a pogorât şi a dezvăluit oamenilor cunoaşterea, despre care spun că e numit şi Iisus. Însă el nu e născut din Maria, ci dezvăluit prin Maria. Acesta nu a luat carne, ci doar o aparenţă.
Unii spun că Sabaot are formă de măgar, iar alţii, una de porc. De aceea se zice că iudeii nu mănâncă deloc carne de porc. Acesta este făcătorul cerului şi al pământului şi al tuturor lucrurilor de după ceruri, precum şi al îngerilor săi. Când sufletul pleacă de aici, se înalţă şi trece printre toţi aceşti arhonţi, însă nu poate să treacă de ei dacă nu are această cunoaştere392 (mai bine spus, lipsă de cunoaştere) şi să ajungă în pleroma, izbăvindu-se din mâinile arhonţilor şi ale Puterilor.
Arhontele care stăpâneşte lumea aceasta are formă de şarpe monstruos şi înghite sufletele pe care nu le cunoaşte, iar prin mădularul său bărbătesc le face să se întoarcă în lume,
391 Al doilea fiu al lui Ialdabaot.
392 în această concepţie se află originea doctrinei privind existenţa „vămilor” prin care trece sufletul după moarte. În acest caz arhonţii sunt demoni specializaţi în diverse patimi şi păcate omeneşti.
197
introducându-le în porci şi în alte vieţuitoare, aducându-le apoi din nou la sine.
Însă aceştia zic că, atunci când cineva are această cunoaştere şi se adună pe sine din lume din curgerile cele lunare şi din curgerea seminţei în urma desfătării, acela nu mai poate fi ţinut aici, ci urcă la arhonţii despre care am vorbit mai înainte. Spun că aceşti [oameni] calcă peste creştetul lui Sabaot o hulă cu totul neruşinată şi astfel urcă spre părţile cele de sus, unde se află Mama celor vii, Barbero sau Barbelo, şi astfel sufletul este mântuit. Aceşti ticăloşi mai spun că Sabaot are plete ca de femeie, socotind că numele de „Sabaot” este al unui arhonte, neştiind că, acolo unde se spune: „Aşa grăieşte Domnul Sabaot”393, acest nume nu este dat nimănui, ci este un nume de slavă pentru dumnezeire. Căci Sabaot înseamnă în limba ebraică „Domnul puterilor”. Oriunde apare scris în Vechiul Testament Sabaot se arată ceva puternic. De aceea şi Aquila394, peste tot unde găseşte Adonai Sabaot, traduce prin „Domnul oştirilor”. Însă aceşti oameni se ridică cu multă nebunie împotriva Stăpânului lor, căutând pe cele care nu există şi pierzând pe Cel care există cu adevărat sau, mai bine zis, pierzându-se pe ei înşişi.
11. Ei mai săvârşesc şi alte fapte nebuneşti, despre care vom vorbi. Unii dintre aceştia nu se apropie de femei, ci se
393 1 Regi 4,15.
394 Prozelit grec al lui Rabbi Aqiva (secolul al II-lea d.Hr.), care a tradus Scriptura Vechiului Testament în limba greacă. După apariţia creştinismului, de vreme ce Biserica creştină utiliza pe scară largă Septuaginta, iudaismul o va abandona, realizând alte traduceri, cum a fost cea a lui Aquila, urmate de Symmachus şi Teodotion. Origen, în Hexapla, ne-a transmis fragmente din aceste tălmăciri.
198
pângăresc ei înşişi cu propriile mâini şi primesc propria stricăciune din mâinile lor şi o mănâncă în acest chip. Ei aduc aici o mărturie mincinoasă: „Aceste mâini au fost de ajuns nu numai pentru mine, ci şi pentru cei împreună cu mine”395; şi iarăşi: „Ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui care are nevoie”396. Şi mai cred că Duhul cel Sfânt S-a ridicat împotriva acestora prin Apostolul Iuda, mă refer la epistola universală a acestuia (Iuda este fratele lui Iacov, cel numit şi „fratele”397 Domnului). Căci Duhul Sfânt a arătat prin glasul lui Iuda că aceştia s-au stricat pe ei înşişi printr-o stricăciune asemănătoare cu a dobitoacelor, pentru că spune: „Aceştia, de vreme ce nu cunosc, sunt vinovaţi ca unii care nu ştiu acestea, iar cele ce ca dobitoacele necuvântătoare ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc stricăciunea”398. Pentru că aceştia îşi arată stricăciunea asemenea câinilor şi a porcilor. Căci câinii şi porcii, ca şi alte vieţuitoare, se pângăresc în acest fel, mâncând cele ce se scurg din trupurile lor.
Căci, într-adevăr, „şi aceştia, visând, îşi pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle (cereşti). Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: «Să te certe pe tine Domnul!» Aceştia însă defăimează cele ce nu cunosc”399. Astfel ei hulesc sfintele sfintelor,
395 Aluzie la 2 Tesaloniceni 3, 7-9.
396 Efeseni 4,28.
397 De fapt, vărul Mântuitorului.
398 Iuda 10.
399 Iuda 8-10.
199
cele care ne-au fost dăruite spre sfinţire, preschimbându-le în lucruri ruşinoase.
Şi au cutezat să spună astfel de lucruri împotriva apostolilor, după cum fericitul Pavel zice: „Şi de ce n-am face cele rele ca să vină cele bune, precum suntem huliţi şi precum spun unii că zicem noi? Osânda aceasta este dreaptă”400. Dar câte alte mărturii aş putea aduce împotriva acestor hulitori! Căci aceştia care se pângăresc cu propriile mâini, şi nu numai ei, ci şi cei care se apropie de femei, când îşi desăvârşesc numărul de împreunări amestecate cu femei, se înfierbântă unii faţă de alţii, bărbaţi faţă de bărbaţi, după cum este scris: „Primind în ei înşişi răsplata cuvenită rătăcirii lor”401. Căci atunci când au pierit cu desăvârşire se felicită unii pe alţii, pentru că au ajuns la cea mai înaltă vrednicie402.
Dar ei le înşală şi pe femeile care îşi pun nădejdea în ei, dintre cele „împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte”403. Astfel, îi spun unei femei amăgite de ei „cutare e o fecioară”, şi aceasta uneia care s-a destrăbălat de ani buni şi care se destrăbălează zilnic! Căci ei nu se satură niciodată de desfrânare, ci, la ei, omul care săvârşeşte cele mai multe fapte lipsite de ruşine este cel mai lăudat. Ei spun că fecioare sunt acele femei care nu s-au supus împreunării lumeşti din căsătoria cea după fire şi după datină şi nu au primit în ele însele slobozirea seminţei. Ei se amestecă şi se împreunează mereu,
400 Romani 3, 8.
401 Romani 1,27.
402 Când au ajuns la numărul 730; vezi mai sus.
403 2 Timotei 3,6.
200
însă înainte de culmea desfătării îl îndepărtează pe cel cu care săvârşesc cele ruşinoase şi primesc stricăciunea aşa cum am mai spus înainte. Se aseamănă faptei urâte săvârşite de Şela cu Tamar404. Ei se laudă cu fecioria, dar în loc de feciorie ei au tehnica ademenirii şi a stricăciunii fără să primească amestecarea şi slobozirea seminţei.
Ei îl hulesc nu numai pe Avraam, ci şi pe Moise, Ilie şi întregul cor al profeţilor, dimpreună cu Dumnezeu, Cel care i-a ales.
12. Au mai îndrăznit să întocmească şi alte mii de plăsmuiri. Ei vorbesc despre o carte numită Naşterea mariei, din care citează nişte lucruri înspăimântătoare. Pe temeiul acesteia spun că Zaharia a fost ucis în templu deoarece a avut o vedenie, iar în urma spaimei i s-a pecetluit gura. Căci, zic ei, la ceasul tămâierii, pe când dădea cu tămâie, a văzut un bărbat stând în faţa lui şi având chipul unui măgar405. Iar când a
404 Cf. Facerea 38. Este vorba de coitus interruptus. În unele religii orientale (daoism), practica este considerată ca facilitând dobândirea nemuririi.
405 Cf. TACITUS, Istorii, 4; TERTULIAN, Apologeticum, 16, 1-4: „împreună cu unii scriitori, aţi visat că Dumnezeul nostru ar fi un cap de măgar. O astfel de bănuială a inserat-o Cornelius Tacitus. Căci el, în a patra carte a Istoriilor sale, povestind războiul împotriva iudeilor, porneşte de la originea acestui neam şi, după ce vorbeşte despre începutul, numele şi credinţa acestui popor tot ce găseşte cu cale, spune că iudeii, eliberaţi din Egipt, sau alungaţi, după cum crede el, trecând prin deşerturile întinse ale Arabiei cu totul lipsite de apă, chinuiţi fiind de sete, s-ar fi folosit, ca de nişte indicii ale izvoarelor, de măgarii sălbatici care, din întâmplare, venind de la păşune, lăsau a se înţelege că urmau să se îndrepte spre izvoare de apă şi că de aceea, ca răsplată, au consfinţit partea superioară a unui animal de aceeaşi specie. De aici a urmat, cred eu, bănuiala că şi noi, ca unii care suntem apropiaţi de credinţa iudaică, ne-am închina aceluiaşi idol. Şi totuşi acelaşi CorneliusTacitus, acel prea meşter iscoditor de minciuni, în aceeaşi scriere a sa povesteşte că Pompei, cucerind Ierusalimul şi pătrunzând în templu ca să cerceteze secretele religiei iudaice, nu a găsit acolo nici un fel de statuie. Şi negreşit, dacă se închinau la acest idol, care urma să fie închipuit printr-o statuie oarecare, nicăieri nu şi-ar fi găsit un loc mai nimerit ca în sanctuar, şi aceasta cu atât mai mult cu cât n-aveau să se teamă de privirile străinilor, oricât de absurdă ar fi fost această închinare. Căci numai preoţilor le era îngăduit să intre înăuntru, iar celorlalţi li se împiedica privirea printr-o perdea întinsă.” (traducere preluată din volumul Apologeţi de limbă greacă, col. PSB 2, serie veche, trad., introd., note şi indice de Pr. Teodor Bodogae, Pr. Olimp Căciulă, Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980).
201
ieşit şi a voit să spună: „Vai vouă, cui vă închinaţi voi?”, cel pe care l-a văzut în templu i-a pecetluit gura ca să nu mai poată vorbi. Dar, când a izbutit să îşi deschidă gura şi să le spună acestea, atunci le-a dezvăluit aceste lucruri, iar ei l-au omorât406. De aceea, şi cel care a dat legea a poruncit ca preotul să poarte clopoţei agăţaţi de veşminte407. De aceea, ori de câte ori slujeşte, sunetul se aude, iar cel căruia i se închină ei se ascunde pentru ca nimeni să nu îi vadă faţa.
Dar toată această neghiobie a lor este lesne de combătut, fiind plină de batjocură. Dacă cel căruia ei îi slujesc poate fi văzut în întregime, atunci nu mai poate fi tăinuit. Iar dacă poate fi tăinuit în întregime, atunci nu mai este deloc văzut. Din nou, trebuie să spunem aceasta şi altfel: dacă este văzut,
406 CfLuca 11,51.
407 Ieşirea 28,33-34.
202
atunci acela este un corp şi nu mai poate fi duh; iar dacă este duh, nu mai poate fi socotit printre lucrurile cele văzute; iar dacă nu este socotit printre cele văzute, cum se mai poate el micşora la auzul sunetului clopoţeilor? Căci, dacă el este nevăzut potrivit firii sale, atunci poate fi văzut numai dacă doreşte acest lucru. Dar, dacă el a fost văzut, aceasta nu s-a întâmplat din necesitate, pentru că firea lui l-ar fi silit să se arate, ci s-ar fi arătat ca dovadă a bunăvoinţei faţă de cineva, nu ca urmare a fricii, întâmplării sau neştiinţei ori a lipsei sunetului de clopoţei. Iar în acest fel argumentul lor se prăbuşeşte din toate părţile, fiind mincinos şi ticluit.
Dar mai sunt şi alte lucruri despre care delirează. Căci Zaharia a fost cu adevărat ucis, însă acest lucru nu s-a petrecut de îndată. El era într-adevăr viu după naşterea lui Ioan şi a prorocit despre Ioan şi despre venirea Domnului, despre naşterea Lui cea trupească din Fecioara Maria prin Duhul cel Sfânt. Căci a spus: „Iar tu, pruncule, proroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui […], ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor”408 şi aşa mai departe.
Dar ce să mai zicem despre minciunile şi despre întinarea lor?
13. Cei care se numesc „leviţi” nu se amestecă cu femei, ci numai ei între ei. Dar de acest soi sunt oamenii lor aleşi şi vrednici de laudă. Apoi îşi bat joc de cei care practică asceza, înfrânarea şi fecioria, ca şi cum s-ar osteni în zadar.
408 Luca 1,76,17.
203
Ei mai aduc şi o plăsmuită Evanghelie a lui Filip409, sfântul ucenic, din care iau acestea: „Domnul mi-a destăinuit ceea ce sufletul trebuie să rostească atunci când se înalţă la ceruri şi cum trebuie să dea răspuns puterilor celor de sus. «M-am recunoscut pe mine», spune, «şi m-am adunat de peste tot; şi nu am semănat copii pentru arhonte, ci i-am dezrădăcinat toate rădăcinile şi mi-am adunat toate mădularele şi ştiu cine eşti tu. Căci eu sunt dintre cei de sus»”. Şi, spunând acestea, este liber. Dar, dacă dă naştere unui copil, este întemniţat aici jos, până ce va putea să îl înalţe şi pe copil şi să-l ia cu sine.
Prin asemenea deliruri ei cutează să hulească şi pe Sfântul Ilie şi să spună că, atunci când a fost înălţat410, de fapt a fost azvârlit înapoi în lume. Fiindcă ei zic că un demon femeie a venit şi l-a înşfăcat, spunându-i: „Unde crezi că te duci? Pentru că eu am copii de la tine; de aceea nu te poţi înălţa, lăsându-ţi aici copiii”. Iar el i-a răspuns: „De unde ai tu copii de la mine, de vreme ce eu am trăit în curăţie?” Iar ea i-a zis: „Adeseori în visele tale de noapte ţi-ai golit trupul prin slobozirea seminţei, iar eu ţi-am primit sămânţa şi ţi-am născut fii”411.
Dar ce fel de nerozii mai spun aceştia? Cum e în stare un demon, care este un duh nevăzut şi lipsit de trup, să primească ceva din alte trupuri? Iar dacă aceea a primit ceva din alte trupuri şi a rămas însărcinată, atunci nu mai este duh, ci trup. Iar dacă este trup, cum mai poate fi nevăzut şi duh totodată?
409 Şi acest text a fost descoperit printre scrierile de la Nag Hammadi. Scrierea îi conferă mariei Magdalena un rol central în creştinism.
410 4 Regi 2,11.
411 Aluzie la succubi, demoni feminini care i-ar asalta pe asceţi în timpul somnului pentru a-i pângări în acest fel.
204
însă ei mai înşiră şi alte absurdităţi şi neghiobii. Ei vor să aducă în sprijinul lor o mărturie, care de fapt li se împotriveşte, din Epistola lui Iuda, unde se spune: „Asemenea deci şi aceştia, visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle (cereşti)”412. Însă fericitul Iuda, fratele-Domnului, nu vorbeşte aici despre cei care visează în trup. El arată aceste lucruri despre cei care pur şi simplu aiurează, cu alte cuvinte, despre cei care grăiesc de parcă mintea lor şi raţiunea nu s-ar afla în stare de trezvie. Isaia spune despre dascălii cei de la Ierusalim: „Toţi sunt câini muţi care nu pot să latre. Ei visează, stau tolăniţi şi le place să doarmă”413. Iar aici, în Epistola lui Iuda, arată aceasta spunând că „grăiesc cele pe care nu le cunosc”414. Iar el a arătat că nu vorbeşte despre visele din somn, ci despre basmele, tragediile şi delirurile pe care le grăiesc de parcă ar visa, nefiind izvorâte dintr-o cugetare sănătoasă.
14. Sunt nefericit, într-adevăr, pentru că sunt silit să istorisesc aceste lucruri. Numai Dumnezeu este în stare să ferece acest puţ plin de mirosuri grele. Şi voi merge înainte, plecând de aici şi rugându-L pe Atotstăpânitorul Dumnezeu ca nu cumva mintea cuiva să fie prăvălită în această murdărie urât mirositoare. Căci Apostolul Pavel îi loveşte puternic pe aceştia şi scoate afară toată rădăcina răutăţii, atrăgând luarea-aminte cu privire la văduvele cele tinere: „Iar de văduvele tinere fereşte-te! Căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite. Şi îşi agonisesc osândă, fiindcă şi-au
412 Iuda 8.
413 Isaia 56,10.
414 Iuda 10.
205
călcat credinţa cea dintâi. […] Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case”415. Însă apostolul spune să aibă copii, să se îngrijească de case, dar aceştia sunt împotriva naşterii de prunci, spunând că este o lucrătură a şarpelui şi o învăţătură rea. De vreme ce ei sunt stăpâniţi de pofta desfrânării, îşi născocesc fel de fel de îndreptăţiri pentru necurăţia lor, astfel ca destrăbălarea lor să pară că împlineşte această poruncă.
Într-adevăr, asemenea lucruri nu ar trebui rostite, nici nu sunt vrednice de scris în tratate, ci ar trebui îngropate ca un leş putred şi din care iese o duhoare cumplită, spre a-i ocroti pe oameni chiar să şi audă aceste lucruri. Dar, de vreme ce asemenea lucruri există şi sunt puse în lucrare, iar eu am fost rugat de cinstitele voastre feţe să vorbesc despre toate [ereziile], am fost silit să vă povestesc o parte din aceste lucruri şi nu le-am trecut sub tăcere, ci le-am istorisit pentru ca ascultătorii să fie ocrotiţi, iar cei care le săvârşesc să fie daţi pe faţă. Căci unde nu aş putea găsi dovezi cu privire la crimele şi faptele lor cele monstruoase ori cu privire la riturile lor de iniţiere diavoleşti, cele care au fost date prin aceeaşi insuflare diavolească?
15. La fel de bine sunt combătuţi şi cu privire la cele pe care şi le închipuie şi le aduc ca dovezi din primul psalm, unde se spune că „îşi va da rodul la vreme, iar frunza lui nu va cădea”416. Pentru că înainte de aceasta spune: „Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea”417. Dar aceşti
415 1 Timotei 5,11-12,14.
416 Psalmul 1, 3.
417 Psalmul 1,2.
206
oameni tăgăduiesc Legea şi prorocii. Iar dacă ei tăgăduiesc Legea Domnului, odată cu Legea îl tăgăduiesc şi pe Cel care a grăit în Lege. Ei se înşală în toate părerile lor şi au căzut din adevăr, necrezând în Judecată şi nici nu mărturisesc învierea.
Cele pe care le săvârşesc în trupurile lor, plini de pofta destrăbălării, înnebuniţi de desfătarea şi patima diavolească, pe acelea le şi adună. Pretutindeni şi în orice vreme ei sunt mustraţi de cuvântul adevărului. Căci Ioan spune: „Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta…”418. Ce învăţătură? „Dacă cineva nu mărturiseşte că Hristos a venit în trup, acela este antihrist. Chiar şi acum sunt mulţi antihrişti”419. Aşadar, acela care spune că Hristos nu a venit în trup, acela e antihrist.
Mai mult, Mântuitorul însuşi spune: „Iar cei care vor fi socotiţi vrednici de împărăţia cerurilor nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt la fel ca îngerii”420. Dar nu doar atât, ci, pentru a arăta curăţia ei vădită şi sfinţenia dobândită prin viaţa singuratică, îi spune mariei: „Nu Mă atinge, pentru că încă nu M-am suit la Tatăl”421.
Mai mult, în alt loc, Duhul cel Sfânt grăieşte în chip prorocesc atât pentru cei de demult, cât şi pentru cei care vor veni: „Fericită este cea stearpă care nu s-a pângărit şi care n-a cunoscut pat cu păcat; ea va avea roadă la cercetarea sufletelor. Tot aşa famenul ale cărui mâini n-au săvârşit fărădelegea”422, săvârşind cu mâinile sale ruşinea despre care vorbeşte basmul lor.
4181 Ioan 2,10.
419 2 Ioan 1, 7; 1 Ioan 2,18.
420 Matei 22, 30.
421 Ioan 20,17.
422 înţelepciunea lui Solomon 3,13-14.
207
16. Dar câte nu aş mai putea spune! Căci şi apostolul grăieşte: „Cel care este necăsătorit şi fecioara se îngrijesc de lucrurile Domnului, ca să îi placă Domnului”423. Şi spune acestea ca să arate adevărata curăţie, dată de însăşi porunca Duhului Sfânt. Apoi vorbeşte despre căsătoria cea legiuită spunând: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu”424. Dar tot împotriva acestora strigă şi în Epistola către romani, dezvăluind faptele rele pe care le săvârşesc: „Femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii”425, iar despre bărbaţi: „Bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea”426. Mai mult, în Epistola către Timotei spune despre aceştia: „În zilele cele din urmă oamenii vor fi iubitori de desfătare”427. şi iarăşi: „Oprind de la căsătorie, fiind înfieraţi în conştiinţă”428. Pentru că ei opresc căsătoria cea înţeleaptă şi menită naşterii de prunci, dar sunt arşi cu fierul roşu în conştiinţa lor, de vreme ce se dedau desfrânării şi stricăciunii şi opresc facerea de copii.
Dar şi prorocul arată acest lucru, şi încă de la început, că aceasta pe care ei o numesc jertfa murdărie duhnitoare de fapt nu este aşa ceva, ci carne a şarpelui, şi în niciun caz nu este jertfa adusă Domnului (să nu fie!). Zice prorocul: „Tu ai sfărâmat capul balaurului şi l-ai dat de mâncare popoarelor
423 1 Corinteni 7, 32,34.
424 Evrei 13,4.
425 Romani 1,26.
426 Romani 1,27.
427 2 Timotei 3,1,2,4.
428 1 Timotei 4,2-3.
208
din Etiopia”429. Căci această jertfă dezgustătoare este cu adevărat hrană potrivită şarpelui, iar cei care i-o aduc lui Zeus acum un demon, dar odinioară un vrăjitor sunt etiopienii, cei a căror piele s-a înnegrit din pricina păcatului.
Astfel, toate ereziile şi-au adunat rătăcirile de prin miturile elenilor, pe care le-au răstălmăcit ca să aibă un înţeles mai rău. Poeţii ni-l înfăţişează pe Zeus cum a înghiţit-o pe Metis430, fiica lui. Însă nimeni nu poate înghiţi un prunc, iar Sfântul Clement431, bătându-şi joc de zeii elenilor, spune că Zeus nu a putut înghiţi un prunc, cu atât mai mult pe Metis, ci, de fapt, este vorba de mădularele femeieşti ale aceleia.
17. Dar ce aş mai putea spune? Dar cum aş mai putea clătina această încărcătură de gunoi, de vreme ce vreau şi, totodată, nu mai vreau să vorbesc? Sunt silit la aceasta ca să nu pară că le tăinuiesc, dar mă tem să dezvălui aceste fapte înspăimântătoare, ca nu cumva să îi vatăm sau să îi încurajez pe aceia care se lasă în voia desfătării şi a poftelor. Însă fie ca eu şi întregul trup al Bisericii universale, precum şi cititorii acestei cărţi, să rămânem neatinşi de aceste seminţe şi aceste rele uneltiri ale diavolului! Căci, dacă aş începe din nou să spun cele pe care le spun şi le fac aceştia care sunt mult mai numeroase şi mai mari şi dacă aş dori să rânduiesc câte un
429 Psalmul 73,15.
430 De fapt soţia lui Zeus. Fiica lui Oceanus şi a zeiţei Thetis. S-a căsătorit cu Zeus, dar, pentru că un oracol i-a prezis că fiul născut de aceasta îl va răsturna de pe tron, Zeus a înghiţit-o. Simţind apoi mari dureri de cap, Hefaistos i-a despicat ţeasta, din care a ieşit zeiţa Atena, înarmată cu lance şi coif.
431 Aluzie la Omilia atribuită Sfântului Clement Romanul (4,16,2).
209
leac şi un antidot pentru fiecare, aş face neînchipuit de anevoioasă alcătuirea acestei scrieri.
Căci mi s-a întâmplat chiar mie să am de-a face cu erezia aceasta, o, iubiţilor, şi am auzit astfel de lucruri chiar din gura celor care au fost amăgiţi de aceştia! Mai multe femei înşelate de aceştia nu doar că mi-au grăit şi dezvăluit astfel de lucruri, ci, dimpotrivă, asemenea acelei ucigaşe şi nelegiuite soţii a mai-marelui Curţii Faraonului432, s-au străduit cu mare îndrăzneală şi cu vorbe neruşinate să mă ademenească pe când eram foarte tânăr şi mă aflam în Egipt. Însă Acela care l-a ţinut neclintit pe Sfântul Iosif m-a ţinut şi pe mine. Iar eu, cel nevrednic şi nefolositor, L-am chemat în rugăciune pe Cel care l-a ajutat pe Iosif, iar El S-a milostivit şi m-a izbăvit din mâinile cele ucigaşe şi am scăpat nevătămat. De aceea pot acum să-I înalţ Domnului Celui Preasfânt imnuri şi să spun: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i-a aruncat”433.
Pentru că am fost izbăvit şi miluit nu de o putere asemănătoare celei pe care o avea dreptul Iosif, ci ca urmare a suspinelor mele către Dumnezeu. Căci, atunci când am fost mustrat de acele femei ucigaşe, eu mi-am bătut joc de ceea ce-şi şopteau una alteia: „Nu am izbutit să-l izbăvim pe acest tinerel, de aceea să-l lăsăm în mâinile arhontelui ca să piară”. Căci acestea înfrumuseţau pieirea pe care mi-o pregăteau ca momeală, iar despre cei pe care îi amăgeau spuneau că îi mântuiesc, însă în adevăr îi duceau la pierzare. Iar cea care nu
432 Facerea 39,1.
433 Ieşirea 15,1.
210
era la fel de fermecătoare ca altele era mustrată de cele mai frumoase, care spuneau: „Iată, eu sunt un vas al alegerii, căci pot să îi mântuiesc pe cei pe care i-am amăgit, dar tu nu eşti în stare de asta!”
Cele care istoriseau acest mit ademenitor erau frumoase la chip şi fermecătoare, însă aveau întreg cugetul copleşit de urâţenia diavolească. Dar milostivul Dumnezeu m-a izbăvit de răutatea acestora, căci, după ce le-am citit cărţile, mi-am dat seama ce învaţă ele cu adevărat şi am izbutit să scap nevătămat. Însă nu am pierdut vremea şi am făcut cunoscute acestea episcopului de acolo, aflând şi numele celor care se ascundeau în Biserica locului. Astfel au fost izgoniţi mai mult de optzeci de oameni, cetatea fiind curăţită de ciulinii şi neghina [ereziei].
18. Dar cine îşi aminteşte de făgăduinţa făcută mai înainte mă poate chiar lăuda. Căci, după cum am zis deja, am întâlnit pe unii din această erezie, şi astfel cunosc cele ale lor nu doar din cărţi, ci şi din învăţătura şi mărturia unor oameni care spun adevărul. De aceea şi eu, iubitor de adevăr fiind, am fost deschis şi nu am trecut cu vederea acest lucru, ci am arătat care este felul de vieţuire al acestor erezii. Eu sunt astfel în stare să vorbesc limpede despre aceste lucruri pe care nu le-am săvârşit (să nu fie!), dar pe care le cunosc din cele pe care le-am cercetat în amănunt, aflându-le de la cei care au încercat să mă înduplece să le îmbrăţişez, dar nu au reuşit. Nădejdea că mă vor duce la pieire li s-a spulberat şi nu au izbutit să îşi atingă ţelul pe care ei şi diavolul îl urzeau, iar sărmanul meu suflet a fost izbăvit de ei, iar eu pot acum să cânt împreună cu Preasfântul David: „Săgeţile lor au fost aflate ca
211
nişte arme de prunci”434; şi iarăşi: „Ostenelile lor să se întoarcă împotriva capului lor, iar nedreptatea lor să se prăvălească peste creştetul lor!”435
Îl rog pe cititor să ia aminte cum i-am întâlnit pe aceştia şi cum m-am izbăvit de ei, să înţeleagă şi să dispreţuiască aceste lucruri; mai apoi îl îndemn să nu zăbovească la ele, ca nu cumva să cadă în răutatea acestor şerpi. Iar dacă s-ar întâmpla să întâlnească pe unii din această şcoală a oamenilor cu chip de şarpe, ei pot lua lemnul pe care ni l-a pregătit Domnul nostru şi pe care a fost răstignit436. Şi, lovind de îndată capul şarpelui, să spună: „«Hristos a fost răstignit pentru noi, dându-ne pildă»437 de mântuire. Căci El nu ar fi fost răstignit dacă nu ar fi avut un trup, dar, de vreme ce a fost răstignit, a fost răstignit pentru păcatele noastre. Am credinţă în adevăr şi nu voi fi clintit de rătăcirea şi amăgirea şarpelui şi de şoapta învăţăturii sale”.
19. Acum, iubiţilor, vom păşi pe o altă cărare la fel de anevoioasă şi de aspră, dar nu ca să mergem pe ea, ci ca să îi învăţ şi să le arăt calea celor care de la o depărtare sigură doresc să cunoască şi să meargă pe calea cea strâmtă şi cu necazuri438 care duce la viaţa cea veşnică. Vom părăsi astfel calea cea largă şi lesnicioasă439, care este plină cu spini şi pietre de poticneală, de murdărie, necumpătare şi dezmăţ. Acest fel de desfrânare şi necumpătare poate fi văzut şi la un fel de
434 Psalmul 63, 8 după versiunea din Septuaginta.
435 Psalmul7,16.
436 Sfânta Cruce.
437 1 Petru 2,21.
438 Cf. Matei 7,14.
439 Cf Matei 7,13.
212
şarpe înspăimântător pe care cei vechi îl numeau „vipera cea lipsită de durerile facerii”.
Căci firea acestei vipere este foarte asemănătoare răutăţii lor. Pentru că aceştia, când săvârşesc faptele cele ruşinoase fie cu bărbaţi, fie cu femei, opresc izbucnirea seminţei, nimicind astfel legiuita lucrare a naşterii de prunci lăsată de Dumnezeu şi, după cum spune şi apostolul, „primind în ei înşişi răsplata cuvenită rătăcirii lor”440 şi aşa mai departe. Căci despre această viperă lipsită de durerile facerii, atunci când a crescut îndeajuns şi este cuprinsă de poftă, partea femeiască după partea bărbătească şi partea bărbătească după partea femeiască, mi se spune că ei se încolăcesc, iar femeia cască gura şi înghite capul bărbatului. Apoi, în focul patimii, ea îi retează capul acestuia şi astfel înghite veninul care se scurge din capul tăiat, zămislind o pereche de şerpi de acelaşi fel cu ea, unul de parte femeiască şi un altul de parte bărbătească. Când această pereche creşte de ajuns în pântecele ei, nu are cum să se nască, ci sfâşie coasta mamei sale, ieşind la lumină în acest fel; prin urmare, atât tatăl, cât şi mama pier. De aceea şi este numită „vipera cea lipsită de durerile facerii”, pentru că nu încearcă durerile naşterii. Astfel, ea este mai înfricoşătoare şi mai primejdioasă decât toţi şerpii, de vreme ce poartă în sine propria nimicire şi primeşte murdăria în chiar gura sa. Iar această erezie a celor cu mintea bolnavă este de acelaşi soi. Acum însă, de vreme ce i-am zdrobit capul, trupul şi vlăstarele cu lemnul vieţii, să purcedem la cercetarea altora, chemând în rugăciune pe Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin.
440 Romani 1,27.
CUPRINS
Cuvânt înainte 5
INTRODUCERE
Viaţa unui Păstor de suflete plin de râvnă pentru unitatea Bisericii 9
Opera corifeului ereziologiei creştine 17
Panarion. Cea mai însemnată operă antieretică din perioada patristică 21
Concluzii 29
PANARION
Scrisoarea preoţilor Acachie şi Pavel 34
Răspunsul lui Epifanie către preoţii Acachie şi Pavel 36
Rezumat 1 44
Cartea I. Partea 1 53
Barbarismul 58
Sciţianismul 60
Elenismul 63
Iudaismul 66
împotriva şcolii stoicilor 71
Platonicii 74
214
Pitagoreicii 74
Epicureii 75
împotriva samaritenilor 89
împotriva esenienilor 97
împotriva sebueilor 98
împotriva gorotenilor 98
împotriva dositeilor 99
împotriva saducheilor 101
împotriva ereziei învăţătorilor Legii 103
împotriva fariseilor 107
împotriva hemerobaptiştilor 113
împotriva nazarenilor 115
împotriva oseenilor 118
împotriva irodienilor 126
Rezumat II 137
Cartea I. Partea a II-a 140
împotriva simonienilor 140
împotriva lui Menandru 151
împotriva lui Satornil 152
împotriva lui Basilide 162
împotriva nicolaiţilor 174
împotriva gnosticilor 182
TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEŞTI Intrarea Miron Cristea nr. 6,040162, Bucureşti Tel.: 021.335.21.29; 0727.320.602 E-mail: secretariat.tipografie@patriarhia.ro tipografia@patriarhia.ro librariacartilorbisericesti.ro
„Am de gând să vă arăt limpede care sunt numele ereziilor şi să vă dezvălui faptele lor cele nelegiuite, aidoma unor otrăvuri nimicitoare, dar, în acelaşi timp, vă voi arăta şi leacurile şi antidoturile, pentru a-i tămădui pe aceia care au primit deja [aceste otrăvuri], dar şi pentru a-i ajuta dinainte pe aceia care vor pătimi aceleaşi lucruri în viitor. Am alcătuit acest prolog pentru învăţaţii iubitori de bună rânduială, prin care am desluşit acest Panarion ca pe un chivot cu leacuri pentru cei muşcaţi de fiarele sălbatice. Este alcătuit din trei cărţi, care cuprind optzeci de erezii, înfăţişate în chip simbolic de fiare şi de şerpi. Dar «cea care vine după cele optzeci» este temelia adevărului, cea care ne învaţă făptuirea cea mântuitoare, nimeni alta decât Biserica, sfânta Mireasă a lui [Hristos], Aceasta a existat dintotdeauna, însă abia acum s-a arătat, de-a lungul vremii, prin întruparea lui Hristos, în mijlocul acestor erezii. Noi am amintit acestea strâns legat de propovăduirea lui Hristos şi am aşezat mai înainte o scurtă înfăţişare a blestematelor erezii, lămurind lucrurile în chip limpede, potrivit învăţăturii apostolilor, pentru a-i încuraja pe aceia care au trecut prin aceste erezii.”
(SFÂNTUL EPIFANIE DE SALAMINA, Panariori)
www.editurapatriarhiei.ro ISBN 978-973-616-649-5