PATRIARHIA ROMÂNĂ
FERICITUL IERONIM Epistole
Volumul I
COLECŢIA PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI,
INIŢIATĂ ÎN ANUL 1977 DE PATRIARHUL IUSTIN (t 1986) ŞI RELUATĂ, ÎN SERIE NOUĂ, ÎN ANUL 2007 CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
COMISIA PATRISTICĂ
Preşedinte: DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Vicepreşedinţi: VARLAAM,Episcop Vicar Patriarhal; Acad. prof, univ. dr. Emilian POPESCU; Membri: Prof. univ. dr. Florica BECHET;Pr. prof. univ. dr. Constantin COMAN; Prof. univ. dr. Ioana COSTA; Prof. univ. dr. Traian DIACONESCU; Conf. dr. Ana-Cristina HALICHIAS; Pr. prof. univ. dr. Vasile RĂDUCĂ; Prof. univ. dr. Nicolae-Şerban TANAŞOCA; Prof. univ. dr. Tudor TEOTEOI; Secretari: Ierom. dr. Policarp PîRVULOIU, Adrian BĂICULESCU.
Colecţia PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI
SERIE NOUĂ
FERICITUL IERONIM Epistole
Volumul I
Carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Studiu introductiv de Constantin RĂCHITĂ
Traduceri de Dan-Nicolae NEGRESCU, Diana Maria DIACONESCU, Constantin RĂCHITĂ, Traian DIACONESCU, Nicolae FELECAN, Ana-Cristina HALICHEAS, Maria-Luiza Dumitru OANCEA, Ştefan CUCU, Ierom. Policarp PîRVULOIU, Florentina NICOLAE şi Florin FILIMON
Ediţie îngrijită de Ana-Cristina HALICHIAS şi Ierom. Policarp PîRVULOIU
Editura BASILICA a Patriarhiei Române Bucureşti – 2013
Ediţie îngrijită de către Departamentul: „Carte patristică”al Editurilor Patriarhiei Române
Redactor coordonator: Ierom. dr. Policarp PÎRVULOIU Redactori: Mircea Adrian BĂICULESCU, Florin FILIMON Tehnoredactare: Violeta NEGREA
Viziune grafică: Maria COMAN
Acest volum a fost publicat cu sprijinul P.C. Preot Ştefan-Augustin GHEORGHIU, preot paroh al parohiei „Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Panteleimon”, Roma, Lazio, Episcopia Ortodoxă Română a Italiei.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IERONIM, sfânt
Epistole Fericitul Ieronim; carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; studiu introd. de Constantin Răchită; trad, de Dan Nicolae Negrescu, Diana Maria Diaconescu, Constantin Răchită,…; ed. Îngrijită de Anacristina Halichias, ierom. Policarp Pîrvuloiu. bucureşti: Basilica, 2013. – 3 vol.
ISBN 978-606-8495-50-7
Vol. 1. -2013. iSBN 978-606-8495-46-0
I. Daniel,, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
II. Răchită, Constantin (pref.; trad.)
III. Negrescu, Dan (trad.)
IV. Diaconescu, Diana Maria (trad.)
V. Halichias, Ana-Cristina (ed.)
VI. Pîrvuloiu, Policarp (trad.)
227
© editura Basilica a Patriarhiei Române
ISBN 978-606-8495-46-0
PROLOG
în Biserica lui Hristos „nu mai este elin şi iudeu, tăiere-împrejur şi netăiere-împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos” (Coloseni 3,11). De aceea şi Duhul adevărului şi al unităţii a grăit lumii nu doar în aramaică, ci şi în greceşte, latineşte, siriacă, armeană şi în toate limbile pământului. În veacul al IX-lea, Biserica (atât în Răsărit, cât şi în Apus) a condamnat cu fermitate aşa-numita „erezie a celor trei limbi”, potrivit căreia cuvântul dumnezeiesc ar avea eficienţă mântuitoare doar dacă este rostit în ebraică, greacă sau latină. Cincizecimea (cf. Faptele 2, 6) ne-a arătat limpede că puterea harică şi mântuitoare a cuvântului lui Dumnezeu nu poate fi îngrădită în hotarele mai strâmte sau mai largi ale unei limbi. Astfel, tezaurul patristic al Bisericii creştine nu cuprinde doar scrieri în limba greacă, ci şi în latină, siriacă, armeană, coptă etc. şi în toate limbile pământului, fiindcă Dumnezeu dăruieşte neîncetat Sfinţi Părinţi Bisericii Sale.
Un asemenea Părinte al Bisericii deşi incomod atât pentru contemporani, cât şi pentru posteritate a fost Ieronim. Ascet, cărturar de o statură impresionantă, poliglot (cunoştea în mod desăvârşit latina şi greaca, având şi serioase cunoştinţe de ebraică şi alte limbi orientale), tălmăcitor de geniu (i-a tradus în latină pe marii teologi greci anteriori), exeget şi hagiograf, maestru spiritual, părinte al filologiei şi traductologiei biblice, tălmăcitor şi revizuitor al Bibliei latine (Vulgata rămâne opera lui fundamentală), apologet al dreptei credinţe şi al vieţii monahale, erudit, scriitor talentat (ca discipol al celebrului Aelius Donatus, a scris în latina cea mai elevată din toată patristica latină; este menţionat de Averbach în a sa istorie a realismului european, Mimesis, ca unul dintre Părinţii realismului şi naturalismului baroc din literatura occidentală), polemist redutabil, moralist temut, unul dintre ctitorii monahismului occidental toate reprezintă
6
tot atâtea ipostaze ale personalităţii unice a acestui Doctor Ecclesiae, care a trăit, a practicat asceza, a studiat şi a scris în marile centre spirituale şi culturale ale creştinismului vremii: Roma, Constantinopol, Antiohia, Alexandria, Ierusalim.
însă contribuţia cea mai însemnată a Fericitului Ieronim la zidirea Bisericii lui Hristos a fost continua sa „campanie ascetică şi monastică” întru edificarea unei spiritualităţi creştine autentice. Epistolele sale, publicate acum în traducere românească, sunt o mărturie însemnată şi preţioasă a tuturor acestor faţete ale personalităţii sale.
Discipol al Sfântului Grigorie Teologul la Constantinopol (unde a şi luat parte la al II-lea Sinod Ecumenic) şi al lui Didim cel Orb la Alexandria, prieten apropiat al Sfântului Grigorie de Nyssa (care îi încredinţa tratatele sale spre a le revizui), al Sfântului Epifanie de Salamina şi al Fericitului Augustin, secretar al papei Damasus, ctitor de mănăstiri la Roma şi în Ţara Sfântă, Fericitul Ieronim, preot, monah, savant, a fost şi un critic necruţător al clerului şi credincioşilor nevrednici, neinstruiţi şi ipocriţi, care „folosesc evlavia ca prilej de câştig”, precum avertiza încă de la început Sfântul Apostol Pavel. Actualitatea operei sale este indubitabilă, nu doar pentru valoarea culturală, ci şi ca imbold trezitor pentru creştinii de oriunde şi oricând, fie ei clerici, monahi ori laici, care se lasă prinşi în mrejele „uriaşilor” care nimicesc sufletele: Mamona, nepăsarea, neştiinţa şi uitarea. Sulpicius Severus, contemporanul şi admiratorul său, l-a caracterizat mai bine decât toţi biografii săi: „îl urăsc ereticii pentru că nu încetează să-i atace; îl urăsc preoţii pentru că le critică viaţa şi greşelile. Dar oamenii cinstiţi îl admiră şi îl iubesc. […] Este mereu cufundat în lectură, mereu cufundat în cărţi, nu se odihneşte nici zi, nici noapte; mereu fie citeşte, fie scrie ceva”.
Editura Basilica
STUDIU INTRODUCTIV
I. VIAŢA
Prima biografie a Fericitului Ieronim datează din secolul al XIII-lea şi îi aparţine cronicarului italian Jacobus de Voragine (cca. 1230-1298). Opera sa, Legenda Aurea, una dintre cele mai cunoscute scrieri hagiografice ale Evului Mediu, cuprinde, printre altele, şi viaţa învăluită în legendă a Părintelui latin. Cu toate acestea, Fericitul Ieronim este unul dintre puţinii autori a cărui biografie este lesne de cercetat pe baza propriilor scrieri. În pofida subiectivităţii inerente oricărei autobiografii, corespondenţa ieronimiană dezvăluie un profil consistent al personalităţii, formaţiei şi activităţii unui autentic litteratus christianus.
Sophronius Eusebius Hieronymus1 s-a născut în jurul anului 347 2 la Stridon, localitate modestă situată la graniţa dintre Dalmaţia şi Pannonia3, în sânul unei familii de creştini4 destul de
1 Numele de origine grecească indică faptul că familia sa emigrase în trecut din spaţiul elenofon, însă cu timpul a devenit complet latinizată.
2 Data naşterii este controversată. Prosper de Aquitania menţionează în Epitoma chronicae anul 331 d.Hr., dată preluată şi de unii cercetători moderni (John Norman Davidson KELLY, Jerome, His Life, Writings and Controversies, The Trinity Press, London, 1975, PP. 337-339. Pierre HAMBLENNE, „La longévité de Jérôme: Prosper avait-il raison?”, în: Latomus, nr. 28,1969, pp. 1081-1119). Pe baza informaţiilor pe care le oferă Fericitul Ieronim în Commentaria in Abacuc, II, 3, 10, unde afirmă că în 362, anul morţii împăratului Iulian, el era încă puer et in grammaticae ludo („copil şi studia într-o şcoală primară”), s-a stabilit data de 347 d.Hr. Pentru alte detalii privind cronologia, se pot consulta: Ferdinand CAVALLERA, Saint Jérôme, sa vie et son oeuvre, vol. II, Paris, Louvain, 1922, pp. 3-12; Pierre JAY, „Sur la date de naissance de S. Jérôme”, în: Revues des études latines, nr. 51, 1973, pp. 262-280; Alan D. BOOTH, „The Date of Jeromes Birth”, în: Phoenix, nr. 33,1971, pp. 346-352; Alan D. BOOTH, „The Chronology ofJeromes Early Years”, în: Phoenix, nr. 35,1981, pp. 237-259.
3 FERICITUL IERONIM, De viris illustribus, 135: „M-am născut în cetatea Stridoniei, distrusă de goţi şi aflată odinioară la hotarul Dalmaţiei şi Pannoniei”. Locul naşterii este greu de localizat cu precizie. Cercetătorii cred că este vorba despre o aşezare aflată în vecinătatea oraşului Grahovopolje din Bosnia, acolo unde se afla în Antichitate graniţa dintre Dalmaţia şi Panonia. S-au menţionat toponime precum Zdregna (lângă Buzet), Starod (din Slovenia), Strigova (în nordul Croaţiei) ş.a.
4 FERICITUL IERONIM, Epistola LXXXII, 2: catholico sumus lacte nutriti („am fost hrăniţi cu laptele dreptei credinţe”).
8
înstărite. Informaţiile referitoare la copilăria şi tinereţea autorului latin sunt obscure şi reflectate fragmentar în operele sale. Educaţia primită de la părinţii săi a fost una dintre cele mai bune pe care putea să le ofere cultura latină. Fericitul Ieronim a studiat alături de fiii senatorilor romani, fiind pregătit în vederea unei cariere în administraţia imperială. A urmat şcoala primară (ludus litterarius) în Stridon şi a continuat-o la Roma, care, deşi nu mai era capitala imperiului, era la fel de vestită mai ales pentru şcolile sale de retorică. Aici va studia sub îndrumarea celebrului grammaticus Aelius Donatus, apreciat în epocă pentru comentariile sale la Vergilius şi Terentius, profesor pentru care va păstra întotdeauna o amintire plină de recunoştinţă, numindu-l în operele sale praeceptor meus5. De la Donatus, Fericitul Ieronim a învăţat ceea ce numeşte liberalia studia, despre care Quintilianus spunea că reprezintă orbis iile doctrinae quem Graeci ¿yKUKĂiov TTaiSciav uocant6. Nu este greu de reconstruit, în linii mari, traseul paideic al lui Ieronim în aceşti ani petrecuţi la şcoala lui Donatus, datorită sistemului împrumutat de la greci şi rămas neschimbat în perioada creştinismului. Cu siguranţă şi-a însuşit cunoştinţele de bază, pe care orice tânăr cultivat trebuia să le deţină: gramatică, retorică, literatură şi filosofie. În afara studiilor literare privilegiate, la şcoala lui Donatus a învăţat şi noţiuni elementare de greacă, limbă pe care o va aprofunda mai târziu în Antiohia Siriei7. După ucenicia sa la Donatus, Fericitul Ieronim urmează o şcoală de retorică, acolo unde se va iniţia în filosofie (mai ales în dialectică). Nu cunoaştem numele profesorului său de retorică, dar se pare că renumitele declamationes i-au marcat formarea şi existenţa ulterioară. Sunt numeroase aluziile la aceste studii: arta vorbirii în public, exerciţii de compoziţie textuală axate pe distingerea diferitelor forme de discurs (fabula, naraţiunea, anecdota morală, encomion etc.), diferite exerciţii de mise en scène a unor situaţii imaginare. Formaţia sa intelectuală s-a realizat progresiv, datorându-se atât şcolilor urmate în anii tinereţii, cât mai ales intenselor studii împlinite ulterior.
5 FERICITUL IERONIM, Apologia adversus Rufinum, 1,16.
6 „Acea învăţătură a lumii pe care grecii o numesc «educaţie enciclopedică” (QUINTILIANUS, Institutio oratoria, I, 10).
7 J.N.D. KELLY, Jerome: His Life p. 14.
9
înainte de botezul primit de la papa Liberius8, Fericitul Ieronim ne mărturiseşte că în perioada petrecută la Roma a dus o viaţă libertină, asemenea tinerilor din vremea sa. Momentul hotărâtor pentru credinţa sa creştină a sosit în timpul vizitelor făcute alături de prieteni la mormintele Apostolilor şi martirilor din catacombele9. În jurul anului 370, după încheierea studiilor, pleacă la Treveri (Augusta Treverorum)10, în ţinuturile „pe jumătate barbare” ale Rinului11, pentru a urma probabil cariera de funcţionar public. Aici trăieşte prima experienţă monastică şi se dedică întru totul literaturii creştine12. La întoarcerea în Italia este hotărât să se dedice înaltului ideal al vieţii ascetice şi se stabileşte la Aquileia, un important centru literar şi religios al vremii, unde întemeiază o comunitate de tip monastic, din care făceau parte colegii săi de studii (Rufin, Bonosus şi Heliodor), Valerian, episcopul oraşului, Chromatius, viitor episcop al Aquileii, Nepotian, nepotul lui Chromatius, diaconul lulianus, arhidiaconul lovinus, monahul Chrysogonus, Niceas, Innocentius, Evagrie, viitor episcop al Antiohiei, Eusebiu, episcop în Vercellae ş.a. Comunitatea de la Aquileia nu a fiinţat sub forma unui aşezământ cenobitic, deoarece nu funcţiona după reguli monastice. Singurul lucru care îi unea era prietenia, susţinută de credinţa creştină.
în primăvara anului 374 comunitatea ascetică se destramă pe neaşteptate, din motive necunoscute nouă13; în acelaşi an, Fericitul Ieronim a decis să plece în Orient, cu intenţia de a vizita Ierusalimul14, dar, îmbolnăvindu-se de friguri, este nevoit să se
8 FERICITUL IERONIM, Epistola XV, 1; XVI, 2.
9 în secolul al IV-lea, catacombele Romei fuseseră înfrumuseţate de papa Damasus, care s-a ocupat de pictarea pereţilor acestora. De asemenea, le-a adăugat plăci funerare inscripţionate cu imnuri (epigrammata sau elogia) compuse de el însuşi. Descrierea impresiei pe care i-au provocat-o Fericitului Ieronim mormintele creştinilor se regăseşte în Commentaria in Ezechielem, XII, 40, 5.
10 Situat la graniţa de nord-est a Imperiului Roman, Treveri era în această perioadă reşedinţa împăratului Valentinian I. Dincolo de importanţa sa administrativă, oraşul reprezenta şi un important centru monastic. Potrivit Fericitului Augustin, exilul Sfântului Atanasie cel Mare, provocat de arieni, şi opera acestuia, Viaţa lui Antonie, au contribuit decisiv la răspândirea monahismului în această zonă (v. FERICITUL AUGUSTIN, Confessiones, VIII, 14-15).
11 FERICITUL IERONIM, Epistola III, 5.
12 FERICITUL IERONIM, Epistola V, 2.
13 FERICITUL IERONIM, Epistola III, 3: subitus turbo conuolui („dintr-o dată, un vârtej [al sorţii] m-a târât departe de tine”).
14 FERICITUL IERONIM, Epistola XXII, 30.
10
oprească la Antiohia15, reşedinţa împăratului răsăritean Valens. S-a stabilit la prietenul său Evagrie, care l-a primit cu multă bunăvoinţă. Aici va rămâne aproximativ un an, îngrijindu-şi sănătatea, scriind şi completându-şi cunoştinţele de limbă greacă începute la Roma. De data aceasta, dascăl i-a fost Evagrie, om de spirit cu preocupări intelectuale, traducător al Vieţii lui Antonie în limba latină. În Antiohia Siriei, veritabil „panteon al diverselor credinţe religioase”16, Fericitul Ieronim are ocazia să asculte predicile lui Apolinarie din Laodiceea17 şi să-l cunoască pe episcopul Paulinus, unul dintre clericii care îşi disputau conducerea comunităţii creştine din Siria.
în anul 375 părăseşte Antiohia şi se retrage în deşertul Chalkis, numit şi Quinnesîn („cuibul vulturului”) în limba populaţiei autohtone, o zonă situată la graniţa dintre nordul Siriei şi regiunea aflată la vest de Eufrat. Scrierile ieronimiene ne prezintă o imagine idealizată a locului18 şi a vieţii sale pline de neajunsuri din această perioadă19. În realitate, deşertul Chalkis a fost un centru monastic important al vremii şi un popas potrivit pentru pelerini20. Departe de solitudinea amintită în scrierile sale, această perioadă este una destul de animată în ceea ce priveşte relaţiile sociale. Acum învaţă limba ebraică de la un iudeu convertit la creştinism21, pentru a putea citi în original textele biblice. De asemenea, nu se depărtează de evenimentele vremii, de disputele dogmatice din Antiohia şi, printr-o bogată corespondenţă, întreţine legături cu prietenii săi, care deseori îl vizitează22. Este înconjurat de copişti23, care îl ajută în activitatea intelectuală, şi de numeroşi alţi monahi. În urma controverselor provocate de origenism,
15 FERICITUL IERONIM, Epistola III, 3.
16 Paul MONCEAUX, Saint Jérôme. Sa jeunesse. L’étudiant et l’érémite, Bernard Grasset, Paris, 1932, p. 104.
17 FERICITUL IERONIM, Epistola LXXXIV, 3.
18 FERICITUL IERONIM, Comentariile la Avdie, „Prolog”, 5: solitudo Syriae Chalcidis („în singurătatea pustiului Chalkis din Siria”).
19 Cei trei ani petrecuţi în deşert, cu renunţările şi ispitele la care a fost supus, sunt descrise de Fericitul Ieronim în faimoasa Epistolă XXII, către Eustochia.
20 Stefan REBENICH, Jerome, Routledge, London, 2002, p. 13.
21 FERICITUL IERONIM, Epistola CXXV, 12.
22 FERICITUL IERONIM, Epistola VII, 1.
23 FERICITUL IERONIM, Epistola V, 2: habeo alumnos qui antiquariae arti seruiant („am elevi care învaţă arta de copist”).
11
părăseşte dezamăgit pustiul Chalkis şi revine la Antiohia, unde va fi hirotonit preot de către episcopul Paulinus.
Nu cunoaştem cu exactitate anul în care părăseşte Antiohia, însă în 380 d.Hr. se află la Constantinopol, unde ascultă cuvântările dogmatice ale Sfântului Grigorie Teologul şi cunoaşte operele lui Origen24, din care va începe să traducă. Continuându-şi studiile de filologie biblică, Fericitul Ieronim traduce şi completează în această perioadă Cronica lui Eusebiu de Cezareea. La Constantinopol îl cunoaşte şi pe Sfântul Grigorie de Nyssa, pe care probabil îl întâlnise la al doilea Sinod Ecumenic, la care a participat, însoţit fiind de episcopul Paulinus. Intelectualii creştini pe care i-a întâlnit aici sunt printre cei mai cultivaţi din lumea greacă, apărători ai credinţei şi teologi luminaţi. Întâlnirea cu aceştia a avut o influenţă benefică asupra lui Ieronim. Aici se familiarizează cu literatura creştină şi aprofundează limba greacă.
în anul 382 d.Hr. s-a întors la Roma însoţit de Paulinus şi de Sfântul Epifanie, episcop al Salaminei, în Cipru. Scopul revenirii la Roma îl reprezintă un sinod convocat de către papa Damasus pentru a pune capăt schismei antiohiene25. Impresionat de inteligenţa şi erudiţia26 acestui om, papa Damasus i-a propus să-i devină secretar, pentru a se ocupa de corespondenţa oficială dintre Bisericile răsăriteană şi apuseană27, încredinţându-i de asemenea revizuirea traducerilor latine ale Sfintei Scripturi. În acelaşi timp, Ieronim se impune ca îndrumător spiritual în rândul aristocraţiei romane, căreia se străduieşte să-i imprime idealul său de viaţă creştină. Acum întemeiază pe Aventin o comunitate monastică şi culturală, al cărei îndrumător şi mentor va deveni.
Moartea venerabilului său protector, papa Damasus (f 384 d.Hr.), şi uneltirile adversarilor săi, faţă de care succesorul lui
24 Doctrina lui Origen a dat naştere unor dispute îndelungate în această perioadă, dispute în care Fericitul Ieronim va fi direct implicat.
25 FERICITUL IERONIM, Epistola CVIII, 6: ob quasdam ecclesiarum dissensiones („ştiu cauza unor disensiuni între Biserici”).
26 Acordarea unei atenţii deosebite exegezei ebraice, respectiv cunoştinţele lingvistice vaste erau calităţi rar întâlnite în Apus.
27 FERICITUL IERONIM, Epistola CXXIII, 9: ante annos plurimos, cum in chartis ecclesiasticis iuuarem Damasum, Romanae urbis episcopum, et orientis atque occidentis synodicis consultationibus responderem („cu mulţi ani înainte, când îl ajutam cu scrisorile oficiale pe Damasus, episcopul Romei, şi trimiteam scrisori cu hotărârile sinoadelor Bisericilor din Răsărit şi din Apus”).
12
Damasus (papa Siricius) manifesta o vădită indulgenţă, îl silesc pe Ieronim să părăsească definitiv Roma. Urmat de câteva femei romane pioase (Paula, Eustochia) şi de fratele său, Paulinian, Ieronim s-a îndreptat din nou spre Orient. În timpul călătoriei spre Palestina, la Alexandria îl cunoaşte pe marele învăţat Didim cel Orb şi devine discipol entuziast al acestuia; după o scurtă perioadă de timp, pleacă în Egipt pentru a-i vizita pe anahoreţii din pustiul Nitriei. Acest pelerinaj îndelungat se încheie în toamna anului 386, când Ieronim se stabileşte în Betleem, oraş în care va rămâne până la sfârşitul vieţii.
După ce şi-a interpretat strămutarea la Betleem drept „o întoarcere din Babilon la Ierusalim”28, a întemeiat două mănăstiri29, una de maici şi alta de monahi, iniţiativă de neconceput fără sprijinul Paulei, nobila sa prietenă. Viaţa din interiorul acestor mănăstiri conduse de Paula şi de Fericitul Ieronim nu ne este cunoscută decât în mică măsură. Cert este că în interiorul lor vor fi înfiinţate una dintre cele mai bogate biblioteci ale timpului şi o şcoală în care se preda gramatica şi literatura. Fericitul Ieronim depune o muncă sisifică pentru conducerea mănăstirii, ţine predici în faţa monahilor30 şi îi instruieşte în arta copierii textelor antice. Este perioada cea mai fecundă pe plan literar din viaţa stridonianului. La Betleem a scris cea mai mare parte a operelor sale: revizuieşte operele lui Origen după textul grecesc, traduce unele părţi din Vechiul Testament după originalul ebraic, compune cea mai mare parte a comentariilor pentru explicarea Scripturii, tratate de exegeză, o „istorie” a literaturii creştine (De viris illustribus) şi întreţine o bogată corespondenţă cu alte personalităţi ale epocii, precum Sfântul Epifanie de Salamina şi Fericitul Augustin.
S-a stins din viaţă în toamna anului 420, copleşit de vârsta înaintată, de pierderea prietenilor apropiaţi, de nenorocirile abătute
28 FERICITUL IERONIM, Epistola XLV, 6.
29 Primii latini care au întemeiat mănăstiri în Ţara Sfântă au fost, potrivit lui Palladius (Historia Lausiaca, 46, 5), nimeni alţii decât prietenii Fericitului Ieronim, Rufin din Aquileia şi Melania cea Bătrână. Unii cercetători au speculat acest lucru şi au dedus că răcirea relaţiilor de amiciţie dintre Fericitul Ieronim şi compatrioţii săi s-a datorat şi modurilor de conducere diferite ale mănăstirilor întemeiate la Betleem.
30 FERICITUL IERONIM, Epistola CXII, 22.
13
asupra Imperiului Roman şi de controversele dogmatice la care a participat energic. Trupul său a fost adus la Roma, unde şi astăzi este venerat în Biserica Santa Maria Maggiore.
Cuvintele scrise de istoricul creştin Sulpicius Severus în urma călătoriei sale la Betleem pot constitui o fidelă caracterizare a vieţii şi activităţii celui care a fost, poate, cel mai mare filolog latin creştin al Antichităţii: „îl urăsc ereticii, pentru că nu încetează să-i atace; îl urăsc preoţii, pentru că le critică viaţa şi greşelile. Dar oamenii cinstiţi îl admiră şi îl iubesc. […] Este mereu cufundat în lectură, mereu cufundat în cărţi, nu se odihneşte nici zi, nici noapte; mereu fie citeşte, fie scrie ceva”31.
II. Personalitatea
Nicio altă operă nu oferă o imagine mai fidelă a personalităţii Fericitului Ieronim, un om de o formaţie intelectuală şi morală de prim rang, precum propriile epistole. O analiză atentă a acestora ne înfăţişează diferite ipostaze ale vieţii şi activităţii autorului latin: un elev silitor, un traducător talentat şi un exeget minuţios; un ascet riguros şi un promotor al vieţii ascetice; un om aspru şi irascibil, un gânditor subtil, înclinat adesea către satiră şi mustrare; un critic neostenit al moralei contemporane, statornic în credinţă, însă şi un om plin de bunătate şi simpatie pentru semeni; un sfătuitor al papei şi un susţinător al dreptei credinţe creştine; un ortodox neşovăitor, în ciuda acuzelor de origenism care i s-au adus din motive mai degrabă denigratoare decât reale; un om aflat mereu în controverse şi un polemist devastator. Toate acestea au fost însă puse în slujba Bisericii şi a apărării dreptei credinţe.
Deşi contemporan cu Sfântul Ambrozie, episcopul de Mediolanum, personalitatea Fericitului Ieronim este într-un contrast evident cu cea a compatriotului său. În afară de faptul că au apărat şi consolidat aceeaşi dreaptă credinţă, diferenţele individuale de spirit şi temperament sunt semnificative. Dacă Sfântul Ambrozie
31 SULPICIUS SEVERUS, Dialogus I, 9, 3: oderunt eum haeretici, quia eos impugnare non desinit; oderunt clerici, quia uitam eorum insectatur et crimina. Sed plane eum boni omnes admirantur et diligunt. […] Totus semper in lectione, totus in libris est, non die, non node requiescit, aut scribii.
14
păstrează multe dintre tradiţiile trecutului naţional, datorită poate şi funcţiei de magistrat pe care a avut-o32, Fericitul Ieronim este mult mai original şi, într-o oarecare măsură, mai autentic. Operele sale nu mai au caracterul impersonal al celor scrise de Sfântul Ambrozie, caracterizate de René Pichon drept modalităţi de exprimare a sentimentului colectiv care îi anima pe creştinii secolului al IV-lea33; la Fericitul Ieronim opiniile personale şi sentimentele se descoperă cu o mai mare libertate şi, în acelaşi timp, cu o mai mare îndrăzneală, chiar dacă a rămas întotdeauna, potrivit firii şi tenacităţii sale, un homo romanus34. Mai mult, dacă Sfântul Ambrozie este un caracter ponderat, de un echilibru admirabil, întotdeauna perfecţionându-se pe sine pentru a învăţa pe alţii, Ieronim este o fire mai înflăcărată, voluntară, impulsivă, capabilă de sentimente mai vii şi de o îndârjire excesivă.
Trăsătura dominantă a caracterului său este reprezentată de spiritul critic. Nimeni şi nimic nu scapă criticii sale pătrunzătoare, nici chiar propria persoană; de aici o insatisfacţie morală dintre cele mai nobile. Curiozitatea spiritului său nu are limite, dar ea rămâne permanent sub controlul criticii. Sub acest impuls, s-a simţit el însuşi numai într-un cerc foarte restrâns, al „aristocraţiei minţii şi sufletului”35. Acest lucru nu a condus, după cum eronat s-a interpretat uneori, la dificultăţi de comunicare cu semenii36. Dimpotrivă, sociabilitatea şi iubirea de oameni este o constantă a scrierilor autorului latin; mai mult decât la oricare dintre scriitorii creştini antici, stau mărturie dedicaţiile şi elogiile adresate prietenilor şi apropiaţilor săi. După cum afirma Pierre
32 Claudio MORESCHINI;Enrico NORELLI, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, traducere de Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu şi Dana Zămosteanu, vol. II, tomul i, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 292.
33 René PICHON, Histoire de la littérature latine, Hachette, Paris, 1928, pp. 732-739.
34 FERICITUL IERONIM, Epistola XV, 3.
35 Jean BAYET, Literatura latină, traducere de Gabriela Creţia, Ed. Univers, Bucureşti, 1972, p. 759.
36 Ipotezele unora dintre exegeţii moderni, potrivit cărora Fericitul Ieronim ar fi fost evitat de prietenii săi, se întemeiază pe lipsa de reacţie a acestora în schimbul epistolar. Numeroase studii au demonstrat deja că reproşul de a nu răspunde la scrisori face parte din retorica epistolară (v. Andrew CAIN, „VOXclamantis in deserto: Rhetoric, Reproach, and the Forging of Ascetic Authority in Jeromes Letters from the Syrian Desert”, în: Journal of Theological Studies, vol. LVII, nr. 2, 2006, pp. 500-525).
15
de Labriolle, Ieronim este „strâns legat de umanitatea reală”37. A fost un spirit deschis şi realist, ferindu-se de fariseisme şi de linguşiri. În relaţiile cu ceilalţi, „a intuit sensul libertăţii în faptul de a nu porunci nimănui şi, totodată, de a nu se supune vreunei voinţe individuale”38. Din această înţelegere a naturii umane se naşte personalitatea ieronimiană, independentă şi plină de umanism. Cu toate acestea, Ieronim a fost mereu în comuniune cu Biserica, cu episcopii locurilor unde şi-a dus viaţa, deşi uneori a intrat în polemică şi cu aceştia, din motive care priveau apărarea dreptei credinţe.
Fericitul Ieronim a fost apreciat, în egală măsură, şi de cei care l-au iubit, şi de cei care l-au duşmănit. Personalitatea sa impune respect, fiind considerat încă din timpul contemporaneităţii sale drept cel mai erudit savant al Bisericii Apusene. Conştiinţa propriei valori şi neajunsurile oamenilor incapabili să-i înţeleagă intenţiile bune l-au determinat uneori să fie aspru şi vehement. Conservatorismul sau lipsa de argumente viabile ale compatrioţilor săi l-au făcut să fie mai mult ironic decât aplicat în răspunsuri39. Cu un temperament aprins şi o înclinaţie naturală pentru ironie şi sarcasm, polemica sa a fost asemănată adesea cu cea a lui Tertulian, deoarece, în cazul ambilor scriitori, controversele au acelaşi punct de plecare: ataşamentul profund faţă de Biserică şi de credinţa ortodoxă. Fericitul Ieronim a fost un apologet sincer şi înflăcărat al învăţăturii creştine şi al Bisericii, cărora s-a dedicat cu un devotament deplin şi statornic40. Vigoarea polemicii ieronimiene îşi are izvorul în contrastul izbitor dintre viziunea sa asupra credinţei şi decăderea morală a lumii romane, care, deşi era destul de aproape de începuturile creştinismului, îi uita deseori principiile. Pentru Fericitul Ieronim, apărarea credinţei primează înaintea propriei persoane: „Am suportat cu răbdare nedreptatea de a fi victimă. Nu am putut
37 Pierre DE LABRIOLLE, Histoire de la littérature latine chrétienne, Les Belles Lettres, Paris, 1924, p. 447.
38 Dan NEGRESCU, Patristica perennia. Părinţi de limbă latină, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, p. 154.
39 Stanley Lawrence GREENSLADE (ed.), Early Latin Theology. Selections from Tertullian, Cyprian, Ambrose and Jerome, John Knox Press, Westminster, 2006, p. 289.
40 Cicerone IORDĂCHESCU, Istoria vechii literaturi creştine, vol. II, Ed. Moldova, Iaşi, 1996, p. 250.
16
suporta însă necredinţa în Dumnezeu. De unde şi impresia pe care ţi-o las în finalul scrisorii mele, de a fi mai acid decât mi-am propus”41. Măsura cu care îşi judecă adversarii şi, dimpotrivă, excesele de care dă dovadă uneori se justifică prin iubirea de oameni şi credinţă. Intenţia sa este aceea de a îndrepta şi amenda prompt devierile dogmatice şi morale. Preţuirea pe care o arată faţă de Tertulian, Origen, Apolinarie din Laodiceea sau Didim cel Orb nu înseamnă acceptare a erorilor acestora, ci un discernământ înţelept în a alege ce este bun şi util de ceea ce este controversat.
Cu o energie şi o voinţă de invidiat, tenace şi perseverent, Fericitul Ieronim va fi toată viaţa sa un neobosit ostenitor al condeiului. Chiar dacă polemicile legate de revizuirea şi traducerea Sfintei Scripturi pot lăsa o impresie defavorabilă asupra personalităţii sale, există numeroase contraexemple, în care se vădeşte o autentică humilitas christiana. Mărturie stau momentele în care îşi recunoaşte slăbiciunile umane în lupta cu ispitele sau neputinţa de a se ridica la înălţimea subiectelor tratate. Fericitul Ieronim nu a fost nevoit să se prefacă nici în faţa contemporanilor, nici în faţa posterităţii, fapt pentru care rămâne, alături de Tertulian, unul dintre cei mai vii şi oneşti scriitori din literatura creştină antică.
III. Opera
Foarte bogată şi variată, rodul unei activităţi îndelungate, desfăşurată timp de aproape 50 de ani, opera Fericitului Ieronim s-a păstrat aproape în întregime. A fost lecturată şi apreciată atât de contemporani, cât şi de urmaşi. Dacă avem în vedere numărul considerabil al manuscriselor păstrate (peste 150 de manuscrise, cel mai vechi datând din secolul al VII-lea), constatăm că diferenţele textuale dintre acestea sunt infime. Bernard Lambert a dedicat aproximativ 300 de pagini inventarierii acestor manuscrise
41 FERICITUL IERONIM, Epistola LXI, 4: Meam iniuriam patienter tuli. Impietatem contra Deum ferre non potui. Vide et visus sum mordacius in extremo quam postepistidae scribere, quam promiseram.
17
sub forma unui catalog42, însă, din păcate, istoria acestor manuscrise a rămas încă nescrisă. Ediţiile operei ieronimiene sunt la fel de numeroase precum manuscrisele, fiind publicate fragmentar între anii 1468 şi 1560 în diverse oraşe ale Europei: Roma (1468, 1470, 1479), Mainz (1470), Basel (1475), Milano (1475), Veneţia (1476), Parma (1480), Nürenberg (1476,1477,1485) ş.a. Ediţia princeps a operei complete aparţinând Fericitului Ieronim a fost realizată de Erasmus din Rotterdam (Basel, 1516-1520), marele admirator al autorului latin. În 1560 apare o nouă ediţie, a lui Marianus Victorius, dedicată papilor Pius al V-lea şi Grigorie al XIII-lea. Noua ediţie urmează îndeaproape textul lui Erasmus, fiind considerată pentru mult timp ediţia favorită a Bisericii Romano-Catolice. Peste aproximativ 200 de ani apare cea mai cuprinzătoare ediţie a operei Fericitului Ieronim, care îi aparţine eruditului preot din Verona, Dominic Vallarsi (Verona, 1734-1742; quarto, Veneţia, 1766-1772). Îmbunătăţirile sale sunt considerabile: tratatele sunt separate de epistole, iar ambele categorii sunt plasate în ordine cronologică, în funcţie de data apariţiei. Această din urmă ediţie a fost retipărită de J.P. Migne în celebra colecţie Patrologiae Cursus completus, care stă la baza majorităţii ediţiilor moderne.
Opera Fericitului Ieronim nu trebuie judecată doar în funcţie de meritele sale intrinseci, ci trebuie avute în vedere şi poziţia, respectiv influenţa ei istorică. Într-o perioadă în care cunoscutul bilingvism greco-latin43 devenise o raritate, Ieronim a jucat un rol foarte important în menţinerea legăturii dintre Bisericile din Apus şi din Răsărit, dar şi în transmiterea textelor biblice şi patristice în Apus. Operele sale prezintă numeroase mărturii ale contactului cu operele greceşti, mai ales în domeniile exegezei, istoriei şi spiritualităţii creştine44.
Titlurile lucrărilor scrise până în anul 392 sunt consemnate de însuşi Fericitul Ieronim în opera De viris illustribus (capitolul 135), la care adaugă şi o listă ulterioară în prefaţa Comentariului
42 Bernard LAMBERT, Bibliotheca Hieronymiana manuscripta. La tradition manuscrite des oeuvres de Saint Jérôme, vol. I-IV, Steenbrugge, 1969-1972.
43 Trebuie adăugat şi faptul că autorul nostru avea şi solide cunoştinţe de limbă ebraică, aramaică şi siriacă.
44 Johannes QUASTEN, Patrology, vol. IV, Christian Classics, Texas, 1999, p. 219.
18
la Iona. După cum reiese şi din propriile însemnări, opera Fericitului Ieronim poate fi împărţită în două mari domenii de activitate: traduceri ale Sfintei Scripturi şi din scriitori sau Părinţi bisericeşti, respectiv lucrări originale (opere exegetice, dogmáticopolemice, istorice, omilii şi epistole).
A. Traduceri
Traducerile Sfintei Scripturi
Prin traducerile pe care le-a realizat, Fericitul Ieronim şi-a propus să fie intermediar între cultura greacă şi cea latină. În afara calităţilor lingvistice deosebite pentru care a fost numit vir trilinguis45 de cercetătorii moderni -, stridonianul dovedeşte o putere de înţelegere superioară a operelor pe care le-a tradus. Cea mai importantă traducere pe care a realizat-o a fost cea a Sfintei Scripturi în limba latină. Necesitatea unei astfel de întreprinderi se explică prin confuzia produsă de calitatea precară şi multitudinea traducerilor latine din secolul al IV-lea. Însuşi Fericitul Augustin, unul dintre cei care s-au opus noii traduceri din motive dogmatice, reclama „varietatea nesfârşită a traducerilor latine”46, susţinând involuntar argumentele Fericitului Ieronim din Epistola LXXI, 5: „Sunt aproape tot atâtea texte câte manuscrise”47. Traducerile scripturistice ale Fericitului Ieronim au cunoscut două etape, diferenţiate în funcţie de textul sursă; dacă iniţial şi-a propus doar o revizuire, pornind de la traducerile greceşti, în scurt timp decide să realizeze o traducere completă din limba ebraică48.
1. Emendatio Evangeliorum (Revizuirea Evangheliilor)
între anii 383-384 Fericitul Ieronim era deja un cercetător biblic şi un lingvist recunoscut, când papa Damasus i-a cerut să
45 Deoarece cunoştea greaca, latina şi ebraica.
46 FERICITUL AUGUSTIN, De doctrina christiana, II, 11: latinorum interpretam infinita varietas.
47 FERICITUL IERONIM, Epistola LXXI, 5: tot exemplaria paene quot codices.
48 Pentru a distinge cele două tipuri de activităţi, Fericitul Ieronim foloseşte expresii diferite: revizuirea este numită nouum opus (Cf. Praefatio in Evangelio, 1: nouum opus facere me cogis ex ueteri – „mă îndemni să fac o nouă traducere după cea veche”), în timp ce traducerea din ebraică este amintită prin expresiile interpretationem nouam şi nostra translatio (Cf. Epistola LVII, 7,11).
19
revizuiască versiunile latine ale Evangheliilor. Confruntându-le cu traducerile greceşti ale Noului Testament, Fericitul Ieronim corectează şi unifică textele scripturistice latine, păstrând mare parte din lexicul cunoscut de credincioşi49. Vechile manuscrise au încercat să acrediteze ideea că Fericitul Ieronim a revizuit întreg Noul Testament. Pe de altă parte, studiile recente50 îi atribuie traducătorului latin doar revizuirea Evangheliilor. Cu toate acestea, Fericitul Ieronim a revizuit în această perioadă şi Cartea Psalmilor, numită Psaltirea Romană, care va fi introdusă în Liturghia romană.
2. Emendatio Veteris Testamenti e graeco hexaplari (Revizuirea Vechiului Testament după Hexapla)
Odată cu stabilirea sa la Betleem (386387), Fericitul Ieronim a întreprins o supra-revizuire a Psaltirii Romane, efectuată, de asemenea, după textul Septuagintei, dar de această dată îmbunătăţind colaţionarea cu virgulae şi asterisci, conform criticii tradiţionale alexandrine. Lucrarea s-a numit Psalterium Gallicanum, deoarece a fost difuzată cu predilecţie în Gallia. În acelaşi timp, Fericitul Ieronim a început revizuirea Vechiului Testament după Hexapla lui Origen, însă a renunţat odată cu ideea unei traduceri din originalul ebraic. Din această revizuire s-au păstrat doar Cărţile Iov şi Psalmii.
3. Versio Veteris Testamenti ex hebraico (Traducerea Vechiului Testament din ebraică)
Din dorinţa de a reda cât mai exact textul biblic, în anul 390 Fericitul Ieronim începe traducerea Vechiului Testament direct din limba ebraică. Nemulţumit de metoda servilă a lui Aquila51 în
49 FERICITUL IERONIM, Praefatio in Evangelio: quae ne multum a lectionis latinae consuetudine discreparent, ita calamo imperavimus ut, his tantum quae sensum uidebantur mutare correctis, reliqua mânere pateremur ut fuerant („ca această traducere să nu se deosebească prea mult de textul citit în bisericile latine, ne-am strunit condeiul în aşa măsură încât cuvintele care păreau corecte şi nu îşi schimbau înţelesul să le păstrăm aşa cum erau”).
50 Cf. Catherine Brown TKACZ, „«Labor tarn utilis: The Creation of the Vulgate”, în: Vigiliae Christianae, vol. L, nr. i, 1996, p. 52.
51 Aquila (sec. II), păgân de origine, se converteşte la creştinism; vine însă în conflict cu Biserica creştină şi trece la iudaism. Îmbrăţişând această nouă religie, traduce în greceşte Vechiul Testament. Pentru fidelitatea traducerii sale, dusă până la servilism, iudeii o adoptă în locul Septuagintei.
20
traducerea Scripturii52 şi, pe de altă parte, demonstrând că traducătorii Septuagintei au căutat sensul, nu cuvintele şi ordinea lor53, stridonianul va realiza, într-un interval de 15 ani (390-405), traducerea care mai târziu (în secolul al VII-lea) va primi numele de Vulgata. Opera a fost primită la început cu neîncredere şi chiar cu ostilitate, dând naştere unor discuţii aprinse, deoarece exista convingerea, pe care o împărtăşea chiar şi Fericitul Augustin, că Fericitul Ieronim diminuase autoritatea Septuagintei54. Dar, cu timpul, meritele deosebite ale lucrării lui se vor impune, având în vedere şi faptul că limba greacă va fi din ce în ce mai puţin cunoscută în Apus. Pentru traducerea Vulgatei, Fericitul Ieronim a intrat în contact cu învăţaţi evrei şi a luat în considerare exegeza ebraică asupra Vechiului Testament. Cu toate acestea, a încercat să se depărteze cât mai puţin de textul Septuagintei şi a menţinut în multe pasaje traducerea perifrastică a acesteia. Reacţia lumii creştine din secolul al IV-lea şi de mai târziu a fost una nefavorabilă, nu pentru că ar fi fost capabilă să-i găsească cusururi tehnice, cât mai degrabă din motive religioase. Din acest motiv, Vulgata Fericitului Ieronim a fost folosită în paralel cu vechile versiuni latine (Vetus Latina)55, fapt care a condus la contaminarea manuscriselor şi la eforturi substanţiale din partea cercetătorilor moderni de a restabili textul original. Varianta propusă de traducătorul latin va fi consfinţită ca text canonic pentru lumea creştină occidentală cu ocazia Sinodului de la Trento, din anul 1546.
Pentru cărţile socotite în acea perioadă deuterocanonice (înţelepciunea lui Isus Sirah, înţelepciunea lui Solomon, Iudita, Estera, Tobit, Macabei), Fericitul Ieronim nu a arătat un interes deosebit; multe dintre ele au rămas aşa cum se găseau în versiunea Itala, iar cărţile Tobit şi Iudita au beneficiat de o traducere mai liberă, potrivit afirmaţiilor traducătorului din prefaţa Cărţii
52 FERICITUL IERONIM, Epistolele LVII, CXII.
53 FERICITUL IERONIM, Epistolele VIII, LVII.
54 Henri-Irenee MARROU, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, traducere de Drăgan Stoianovici şi Lucia Wald, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 350-351.
55 După propria lor mărturie, Casiodor, Fericitul Augustin şi Sfântul Grigorie cel Mare foloseau cele trei versiuni în paralel.
21
iuditei: „Am tradus mai mult sensul decât litera”56. De asemenea, nu toate aceste cărţi ni s-au păstrat în traducerea Fericitului Ieronim. Înţelepciunea lui Solomon şi înţelepciunea lui Isus Sirah conţin numeroase interpolări, iar Macabei este o revizuire după textul grecesc. Cartea Baruh a fost introdusă în traducerea Vulgatei abia în jurul anului 800 de către Theodulf din Orleans57.
Traducerea Vechiului Testament din limba ebraică, încheiată în anul 405, constituie cea mai reprezentativă şi mai inovativă operă a Fericitului Ieronim şi, totodată, una dintre valorile incontestabile ale Antichităţii târzii.
Traduceri din scriitori şi Părinţi bisericeşti
Pe lângă activitatea aproape neîntreruptă de traducător al Scripturii, Fericitul Ieronim şi-a îndreptat atenţia şi asupra marilor opere ale literaturii creştine de limbă greacă. L-a admirat îndeosebi pe Origen, „spirit nemuritor”58 şi veritabil fondator al teologiei creştine din secolul al III-lea d.Hr. S-a pretins mult timp că la sfârşitul secolului al IV-lea Origen era încă necunoscut în Occident. Aflat în plină controversă anti-origenistă şi, totodată, în polemică cu Rufin din Aquileia, Fericitul Ieronim respinge acuzaţia că lui i-ar fi revenit propagarea operelor lui Origen în lumea latină; înaintea sa, episcopi precum Victorinus de Petavium, Sfântul Ilarie de Pictavium sau Sfântul Ambrozie de Mediolanum l-ar fi tradus pe Origen şi ar fi împrumutat metodele exegetice ale acestuia59. Dincolo de argumentele unei polemici nedrepte, Fericitul Ieronim a tradus admirabil mai multe opere ale lui Origen, pe care le prezentăm în ordine cronologică:
14 Homiliae in Ieremiam (14 Omilii la Ieremia, în 381);
14 Homiliae in Ezechielem (14 Omilii la Iezechiel, în 381);
56 FERICITUL IERONIM, Praefatio in iudith: litera magis sensum e sensu quam ex verbo verbum transferens.
57 J. QUASTEN, Patrology, vol. IV, p. 227.
58 FERICITUL IERONIM, De viris illustribus, 54.
59 FERICITUL IERONIM, Apologia adversus Rufinum, 1, 2, 5-10.
22
2 Homiliae in Canticum Canticorum (2 Omilii la Cântarea Cântărilor, în 383, pe care le considera capodopera eruditului alexandrin);
9 Homiliae in Isaiam (9 Omilii la Isaia, după 392);
39 Homiliae in Lucam (39 Omilii la Evanghelia lui Luca, după 392; acestea erau foarte apreciate de Fericitul Augustin, care îl îndemna să continue cu traducerea lor);
riEpi dpxwv (De principiis despre principii, în 399; reprezintă o traducere literală a celebrului tratat, realizată ca răspuns la traducerea ad sensum a lui Rufin din Aquileia).
Lecturând omiliile lui Origen, exegeţii moderni au constatat că traducerea în limba latină a unora dintre acestea este chiar mai bine realizată decât originalul grecesc60. Traducerea prin perifrază realizată de Ieronim, concizia în anumite pasaje, interpolările explicative care îl ajută pe cititor să înţeleagă mai bine conţinutul, intensificarea expresiei şi includerea unor explicaţii suplimentare fac din traducerea omiliilor lui Origen o operă originală şi de o mare valoare.
în afara traducerilor din Origen, Fericitul Ieronim a tradus şi alte opere patristice greceşti. În anul 387 începe traducerea tratatului De Spiritu Sancto al lui Didim cel Orb, operă de o valoare inestimabilă, având în vedere că tratatul original s-a pierdut. De asemenea, traduce Pachomiana, o colecţie de reguli monahale care fuseseră traduse în greacă din limba coptă, dar şi o serie de epistole aparţinând unor personalităţi ale creştinismului răsăritean (Sfântul Epifanie de Salamina şi Teofil al Alexandriei).
B. Opere originale
Pentru un traducător atât de prolific ca Fericitul Ieronim, am considerat că este necesară distincţia între opera sa centrată exclusiv pe traduceri şi cea proprie, în care îl găsim nu doar în postura de filolog, ci şi de teolog, istoric şi literat. Este impropriu să vorbim despre o operă originală în totalitate, fiindcă Fericitul Ieronim se dovedeşte a fi un maestru al intertextualităţii, împrumutând
60 J.N.D. KELLY, Jerome. His Life…. p. 77.
23
frecvent elemente din lucrările predecesorilor săi (metode, idei, expresii consacrate, citate). Opera propriu-zisă a Fericitului Ieronim cuprinde lucrări de exegeză biblică, opere dogmático-polemice, opere cu caracter istoric şi epistole. În eforturile sale teologico-literare, autorul latin se dovedeşte a fi un iniţiator şi un precursor. Operele sale alcătuiesc o adevărată „bibliotecă sfântă”61, fiind un model pentru mulţi scriitori de mai târziu.
Opere exegetice
în afara traducerii şi revizuirii textelor sacre, Fericitul Ieronim s-a afirmat şi în alte domenii ale filologiei biblice, scriind numeroase comentarii la cărţile biblice. Folosindu-se de metodele comentatorilor greci (Origen, Didim, Apolinarie, Eusebiu de Cezareea), Fericitul Ieronim critică dur tradiţia exegetică latină, susţinând că occidentalii, în general, au fost depăşiţi de problemele exegezei: ad intelligendas Scripturas Sanctas nauseant – „au întâmpinat greutăţi în înţelegerea Sfintelor Scripturi”62. Ieronim distinge între sensul literal şi cel spiritual al Scripturii şi păstrează un just echilibru între alegorie şi sensul istoric, dar nu pierde din vedere nici principiul stabilit de el însuşi: super fundamenta historiae […] spirituale extruerem aedificium – „pe temelia istoriei […] să construim edificiul spiritual”63. Prin urmare, Fericitul Ieronim impune o metodă exegetică echilibrată, care se va perpetua până în Evul Mediu şi chiar mai târziu.
în continuare, prezentăm o clasificare a operelor exegetice scrise de Fericitul Ieronim:
a. Opere exegetice şi de filologie biblică:
1. Liber hebraicarum quaestionum in Genesim (Chestiuni legate de unele teme ebraice ale Facerii), scrisă în anul 392, reprezintă un studiu critic64 efectuat în vederea traducerii Facerii,
61 R. PICHON, Histoire…, pp. 732.
62 FERICITUL IERONIM, Comentariu la Isaia, prefaţa, 15.
63 FERICITUL IERONIM, Comentariu la Isaia, 6,1.
64 Genul literar al quaestiones, numit în limba greacă ţr)TiţpaTa, consta iniţial în explicaţii filologice şi filosofice asupra operelor laice, fiind valorificat de Aristotel, Plutarh sau Porphyrios. A fost împrumutat şi aplicat la exegeza biblică de către Filon din Alexandria, Eusebiu sau Acachie din Cezareea, iar în Apus de către Ambrosiaster. Tratatele filologice şi corespondenţa Fericitului Ieronim imită deseori acest gen, bazându-se pe cercetările predecesorilor: Hexapla lui Origen, tradiţia rabinică sau lucrările similare ale lui Origen şi Eusebiu.
24
fiind foarte util pentru o serie de date de ordin lingvistic, geografic şi istoric din Vechiul Testament.
2. De situ et nominibus locorum hebraicorum (Despre aşezarea şi numele localităţilor ebraice) este o lucrare de topografie biblică apărută în 390, în care Fericitul Ieronim traduce şi completează Onomastikon-ul lui Eusebiu de Cezareea.
3. De interpretatione nominum hebraicorum sau De nominibus hebraicis (Despre numele ebraice), compusă în jurul anului 390, este consacrată exclusiv explicării etimologice a numelor proprii ebraice din Sfânta Scriptură. Având un caracter ipotetic, explicaţiile sale etimologice sunt de cele mai multe ori puţin plauzibile.
b. Opere exegetice propriu-zise:
Comentarii la Psalmi
în domeniul exegezei, Fericitul Ieronim este un discipol şi un admirator convins al lui Origen, ale cărui opere a dorit să le facă cunoscute în rândul publicului latin. Traducând Psalmii după Hexapla lui Origen, Fericitul Ieronim a preluat şi interpretarea alexandrinului, creând scurte note explicative, după cum urmează:
1. Comentarioli in Psalmos (Scurte comentarii la Psalmi în anul 387);
2. Tractatus sive Homiliae in Psalmos (Tratat sau omilii la Psalmi în anul 387);
3. Breviarum in Psalmos (Breviar la Psalmi dată incertă).
Asupra acestor comentarii mai există încă discuţii referitoare la autenticitate, statutul lor de opere originale sau de traduceri din Origen nefiind încă stabilit cu certitudine.
Comentarii la alte cărţi ale Vechiului Testament
1. Commentarius in Ecclesiasten (Comentariul la Ecclesiast), compus în anul 388389, constituie produsul unui impuls sentimental,
25
şi nu doar rezultatul detaşat al unui studiu ştiinţific. Prologul lucrării este important deoarece Fericitul Ieronim anunţă pentru prima dată criteriile pe care intenţiona să le urmeze în procesul traducerii Bibliei: să apeleze la originalul ebraic, fără a modifica Vetus Latina, şi să ţină seama de versiunile lui Aquila, Theodotion şi Symmachus. Din punct de vedere stilistic, comentariul este deosebit de îngrijit, iar în ceea ce priveşte conţinutul, poate fi remarcat dialogul cu alte surse exegetice, respectiv alternarea explicaţiilor de filologie ebraică cu observaţii de natură alegorică.
2. Comentarii in prophetas minores (Comentarii la profeţii mici), lucrare considerabilă prin întinderea şi dificultatea ei, a fost începută în anul 391 şi sfârşită abia după anul 406. Păstrând influenţele orientale, metoda de comentariu primeşte de această dată accente inovatoare: se renunţă la pretenţiile literare şi la preocupările dogmatice, comentariul rezumându-se doar la traducere şi adnotări; de asemenea, se realizează mai mult o lucrare de filologie şi gramatică, substituindu-se interpretarea alegorică cu cea istorică. Fericitul Ieronim cercetează viaţa autorilor şi circumstanţele în care au fost scrise cărţile profeţilor, insistând pe sensul istoric. El însuşi insistă pe această delimitare, afirmând că alegoriei compatrioţilor săi el îi opune istoria ebraică.
3. Commentarii in prophetas maiores (Comentarii la profeţii mari) reuneşte comentariile la cărţile profeţilor Daniel (scrise între anii 407-408), Isaia (408-410), Iezechiel (410-414) şi Ieremia (419; a rămas neîncheiat). Toate sunt tributare exegezei greceşti. Multe dintre soluţiile exegetice propuse se regăsesc şi în epistolarul său.
Comentarii la Noul Testament
1. Comentarii in Matthaeum (Comentarii la Matei) reprezintă o lucrare în 4 cărţi apărută în 398, în care Fericitul Ieronim utilizează o metodă critică strict literală, cu puternice influenţe origeniste. A fost scrisă repede, în decurs de aproape o lună, pentru uzul prietenului său Eusebiu din Cremona.
2. Comentarii in epístolas ad Philemonem, ad Galatas, ad Ephesios, ad Titum (Comentarii la epistolele către Filimon, Galateni, Efeseni, Tit) datează din anul 386 şi sunt, de asemenea,
26
influenţate de elemente exegetice preluate de la Origen, Didim şi Apolinarie. Cu toate acestea, Fericitul Ieronim se distanţează de unele interpretări heterodoxe ale marelui alexandrin, precum cea a preexistenţei sufletelor.
3. Commentarius in Apocalypsin (Comentariu la Apocalipsă) reprezintă o simplă prelucrare a scrierii lui Victorinus din Petavium, deoarece această carte biblică nu fusese încă acceptată în Răsărit şi nu a avut la dispoziţie nicio sursă grecească.
Opere dogmático-polemice
Fericitul Ieronim nu este un teolog speculativ în sensul adevărat al cuvântului. Problemele dogmatice sunt luate în discuţie, în diverse contexte polemice, doar pentru a le explica/consolida şi pentru a-i combate pe adversarii creştinismului. Autorul latin este, înainte de toate, un polemist redutabil. Opera polemică păstrează informaţii preţioase asupra disputelor la care a participat intens de-a lungul întregii vieţi.
Redăm în ordine cronologică o prezentare succintă a operelor dogmático-polemice ale scriitorului:
1. Altercatio Luciferiani et orthodoxi (Disputa dintre un discipol al lui Lucifer şi un ortodox) este o lucrare compusă sub forma unui dialog, în care sunt respinse motivele ce l-au determinat pe Lucifer din Cagliari să se despartă de niceenii care se reconciliaseră cu arienii mai moderaţi. Opera, scrisă la Roma în anul 382 65, constituie o însemnată sursă pentru reconstituirea evenimentelor care au marcat lupta antiariană în Occident66. Totodată, opera reflectă opiniile Fericitului Ieronim despre Biserică, despre legile ei, despre tradiţia creştină şi despre dezbinarea provocată de erezie.
2. Adversus Helvidium, de perpetua virginitate beatae Mariae (împotriva lui Helvidius, despre pururea fecioria Maicii Domnului) este compusă în timpul unei şederi la Roma, în anul 383. Tratatul
65 Potrivit altor opinii, la Antiohia în anul 378.
66 Opera era adresată creştinilor din Peninsula Italică, având în vedere că lexicul trimite la realităţi locale. De pildă, termenul mastruca desemna o rasă de porci din Sardinia, iar cuvântul monteuses („oameni de munte”) era, pentru creştinii vorbitori de limbă latină, o aluzie directă la donatişti.
27
a fost scris împotriva lui Helvidius, unul dintre discipolii episcopului arian Auxentius, episcop de Mediolanum, care afirmase că Sfânta Fecioară Maria nu şi-a mai păstrat castitatea post partum („după naştere”). Argumentele lingvistice ale Fericitului Ieronim în favoarea fecioriei post partum au clarificat mariologia în Biserica Latină.
3. Adversus lovinianum (împotriva lui lovinianus) reprezintă un tratat polemic în două cărţi, scris la Betleem în anul 393, în care Fericitul Ieronim combate concepţiile lui lovinianus, un monah sosit din Mediolanum la Roma. Prin comoditatea lor îmbietoare, părerile lui lovinianus au provocat tulburări în rândul creştinilor din Roma67. Le prezentăm succint: fecioria şi căsătoria sunt la fel de merituoase în faţa lui Dumnezeu; cei care au fost botezaţi nu mai pot cădea pradă diavolului; între post şi o alimentaţie firească nu există nicio diferenţă de merit; cei care cu deplină credinţă au primit botezul şi s-au ostenit în diferite moduri pentru dobândirea mântuirii se vor bucura de aceeaşi cinste în împărăţia cerurilor, fără diferenţiere de răsplată. Fericitul Ieronim a respins prima teză a lui lovinianus, insistând mai puţin asupra celorlalte.
4. Contra Ioanem Hierosolymitanum (împotriva lui Ioan, episcopul Ierusalimului – 397398) face parte dintr-o lungă serie de dispute referitoare la origenism, în care au fost implicaţi o mare parte dintre conducătorii Bisericii din secolul al IV-lea. Unele învăţături heterodoxe ale lui Origen au stârnit numeroase polemici în rândurile creştinilor. Fericitul Ieronim se situează de partea prietenului său, Sfântul Epifanie din Salamina, care condamna erorile doctrinare ale alexandrinului, intrând în conflict cu Ioan, episcopul Ierusalimului. Opera este răspunsul stridonianului la acuzele lui Ioan şi, totodată, o reflitatio a doctrinei învierii în viziune origenistă.
5. Apologia adversus libros Rufini (Apologia împotriva cărţilor lui Rufin – 401403) este alcătuită din trei volume consacrate tot disputelor origeniste şi care conţin un puternic rechizitoriu la
67 Fericitul Ieronim nu este singurul autor care a scris împotriva lui lovinianus. Cu doi ani înaintea sa, papa Siricius şi Sfântul Ambrozie de Mediolanum i-au respins învăţăturile prin intermediul unor epistole.
28
adresa susţinătorilor doctrinei lui Origen. Deşi a rămas un mare admirator al teologului alexandrin, Fericitul Ieronim se împotriveşte abaterilor sale doctrinare. Controversa origenistă i-a găsit pe cei doi prieteni în tabere adverse şi a creat o polemică nesfârşită între cei doi. Apologia, intitulată şi Adversus Rufinum, constituie răspunsul la o scriere similară a lui Rufin din Aquileia, scrisă în anul 400.
6. Contra Vigilantium (împotriva lui Vigilantius) a fost scrisă în anul 406 împotriva unui preot din Aquitania, autor al unei cărţi ce combate cultul sfinţilor şi al moaştelor şi care, la rândul lui, respingea celibatul monahilor şi abstinenţa riguroasă a acestora.
7. Dialogus contra Pelagianos libros (Dialog împotriva cărţilor pelagiene) reprezintă un tratat în formă de dialog, compus la o vârstă înaintată, în anul 415, împotriva doctrinei lui Pelagius. Opera este una dintre primele reacţii ale lumii creştine împotriva pelagianismului. Autorul tratează problema necesităţii harului, cea a predestinaţiei şi a botezului copiilor. Deşi respingerea învăţăturii lui Pelagius i se datorează în primul rând Fericitului Augustin, contribuţia Fericitului Ieronim este importantă şi dovedeşte că stridonianul a rămas până la sfârşitul vieţii acelaşi apologet înverşunat al credinţei creştine.
Opere istorice
Fericitul Ieronim şi-a adus o contribuţie decisivă şi în domeniul istoriei bisericeşti. Dintre operele sale istorice fac parte biografiile monahilor (Pavel, Malhus şi Ilarion), traducerea şi completarea celei de-a doua părţi a Cronicii lui Eusebiu de Cezareea, numită XpoviKoi KOCVOVEI;, şi lucrarea De viris illustribus, prima încercare de prezentare a istoriei literaturii creştine din lumea occidentală.
1. Vita Pauli (Viaţa călugărului Pavel), scrisă în anul 374, precum şi Vita Hilarionis (Viaţa lui Ilarion) sau Vita Malchi (Viaţa lui Malhus), compuse mai târziu, între anii 386-390, sunt povestiri simple şi plăcute pentru lectură, de mică întindere, care ilustrează idealul ascetic al autorului. Istoria, în gândirea Fericitului Ieronim, putea fi elaborată cu ajutorul retoricii, care permitea
29
receptarea informaţiilor într-un mod plăcut. Aceasta este metoda urmată în cele trei Vieţi, unde Fericitul Ieronim reuşeşte să facă naraţiunea mai antrenantă şi mai vie. Descrierile minuţioase, alegerea atentă a cuvintelor şi a ritmului frazelor, inserarea unor aluzii clasice, atenţia acordată detaliilor, sensibilitatea profundă pentru frumuseţile naturii, fascinaţia pentru elementul miraculos potenţează mesajul religios al celor trei biografii.
2. Între anii 381-382, în perioada petrecută la Constantinopol, Fericitul Ieronim publică lucrarea intitulată Chronikon, un catalog cronologic de istorie universală, care prezenta evenimentele de la naşterea lui Avraam până la anul 378 d.Hr. În realitate, Fericitul Ieronim traducea, prelucra şi completa în latineşte cronica de istorie universală alcătuită de Eusebiu de Cezareea. Datorită erudiţiei excesive, opera fusese evitată de copişti şi din această cauză originalul grecesc s-a pierdut. Este interesant faptul că Fericitul Ieronim acceptă cronologia de sorginte păgână a olimpiadelor, relatând şi evenimentele politice şi culturale referitoare la civilizaţia păgână. Astfel, opera furnizează preţioase informaţii legate de istoria şi civilizaţia Romei. Totodată, Fericitul Ieronim dezvoltă şi o schematică teologie a istoriei, sub influenţa doctrinei creştine, providenţialiste şi teleologice, argumentând că desfăşurarea şi scopul evenimentelor istorice constituie rodul voinţei divine.
3. Lucrarea De viris illustribus (Despre bărbaţii iluştri), compusă la Betleem în anul 392, după modelul lui Suetonius, prezintă o importanţă deosebită pentru cunoaşterea literaturii creştine din primele patru veacuri de existenţă. Citată de Fericitul Ieronim şi sub denumirea de Catalogus sanctorum (Enumerarea Sfinţilor)68 sau De scriptoribus ecclesiasticis (Despre scriitorii bisericeşti)69, opera constituie prima lucrare de ordin istorico-critic asupra vieţii şi operei primilor creştini alcătuită în Occident. Acest gen de scriere, o adevărată patrologie avant la lettre, s-a născut în urma disputei cu păgânii, care obiectau lipsa de cultură a creştinilor. După cum mărturiseşte Fericitul Ieronim în prologul lucrării, De viris illustribus a fost scrisă pentru a le demonstra
68 FERICITUL IERONIM, De viris illustribus, 12.
69 FERICITUL IERONIM, Epistola CXII, 3.
30
contestatarilor păgâni că există o literatură creştină autentică şi că noua religie este capabilă să creeze valori autentice70. Opera nu este în totalitate originală. Pentru primele 78 de biografii, Fericitul Ieronim a împrumutat aproape literal conţinutul Istoriei ecleziastice a lui Eusebiu de Cezareea. Cu toate acestea, informaţiile prezentate sunt deosebit de importante, având în vedere că uneori sunt singurele pe care le avem despre unii scriitori păgâni sau creştini. De viris illustribus este una dintre puţinele opere traduse din limba latină în limba greacă, bucurându-se de un mare succes în secolele următoare71.
în afara acestor lucrări cu caracter strict istoric, pagini de istorie se întâlnesc în multe alte opere ale autorului, cum ar fi tratatele polemice, prefeţele comentariilor biblice şi mai ales în epistolele sale72.
Epistole
Opera cea mai profund marcată de personalitatea şi spiritul Fericitului Ieronim este corespondenţa sa, ce cuprinde un număr de 154 de scrisori. Desfăşurată pe o perioadă de jumătate de secol, între anii 370-419, corespondenţa reprezintă un document extrem de valoros pentru cunoaşterea epocii, a situaţiei Bisericii creştine din secolul al IV-lea, precum şi a vieţii şi activităţii scriitorului73.
Fericitul Ieronim, personalitate marcantă a Antichităţii târzii, este considerat de către cercetătorii moderni drept cel mai însemnat filolog şi biblist creştin din perioada patristică, în spaţiul latin. Opera epistolară a Fericitului Ieronim prezintă deopotrivă un interes istoric, teologic şi literar. Din punct de vedere istoric şi teologic, epistolele reprezintă un document preţios al realităţilor sociale şi religioase din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Din perspectivă culturală şi literară, acestea sunt un depozitar al opţiunilor literare şi estetice care vor marca filologia creştină din Evul Mediu până în Renaştere.
70 FERICITUL IERONIM, De viris illustribus, Prologus, 4.
71 A fost continuată de Ghenadie de Marsilia (+500), Isidor de Sevilla (+636) şi Ildefons de Toledo (+667).
72 Mai cu seamă în aşa-numitele epitaphia, elogii cu caracter istoric şi biografic.
73 Paul Monceaux consideră că epistolele Fericitului Ieronim sunt adevărate memorii ale autorului (Histoire de la littérature latine chrétienne, Payot, Paris, 1924, p. 169).
31
Nu vom prezenta aici tematica şi conţinutul epistolelor, ci vom lăsa cititorului să descopere cu uimire frumuseţea şi profunzimea acestora, însă vom înfăţişa câteva coordonate teoretice absolut necesare înţelegerii epistolelor în general şi celor creştine în special.
Literatura epistolară în Antichitatea greco-latină şi creştină
Dacă privim scrisoarea din perspectiva scopului iniţial pe care l-a avut, cea de a comunica un mesaj sau o ştire, observăm că începuturile sale coincid cu cele ale civilizaţiei. Înainte de a se manifesta în formă literară, s-a bucurat de o istorie îndelungată în viaţa publică şi privată. Calitatea scrisorii de a înregistra cele mai mici amănunte ale trecutului, dar, paradoxal, şi desprinderea totală sau parţială de cauzele care au provocat-o, creează cititorului acea impresie de realitate vie, de neregăsit la nicio altă formă de comunicare scrisă.
Prezenţa schimbului de scrisori în viaţa privată sau publică a oamenilor din cele mai vechi timpuri, în forme de grafie şi pe suporturi materiale specifice fiecărei epoci, este consemnată în literatura antică şi atestată ştiinţific de arheologia modernă. Clement Alexandrinul, în Stromate, ne spune că istoricul Hellanikos din Lesbos (secolul al V-lea î.Hr.) menţionează că prima persoană care a scris o scrisoare a fost Atosa, regina perşilor şi soţia lui Darius I (522-486 î.Hr.): „Hellanikos spune că prima scrisoare a fost compusă de Atosa, regina perşilor”74. Din păcate, Clement Alexandrinul nu ne oferă şi alte detalii referitoare la existenţa unui schimb epistolar real. Ocupându-se de problematica scrisorii în lucrarea încercări de metodică critică şi istorie literară, Gustave Lanson susţine chiar existenţa genului epistolar cu mult timp înainte, la vechii egipteni: „Basoreliefurile de pe mormintele epocii străvechi ale imperiului egiptean înfăţişează scribi care se îndeletniceau cu împăturirea şi pecetluirea scrisorilor. Ele ne înfăţişează cu deosebită precizie viaţa privată din acel Egipt îndepărtat, sub dinastia Ramsesilor şi a Setilor, afacerile, pasiunile,
74 CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate, I, XVI, 76.10, în: Scrieri, partea a doua (PSB
5), traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, pp. 56-57.
32
obiceiurile personalităţilor din Teba de acum trei sau patru mii de ani, faptele diverse care le alimentau conversaţiile, termenii uzitaţi în lumea distinsă, avidă, aici ca pretutindeni, de exotism. Pretutindeni, de asemenea, forma epistolară devenise un gen literar practicat de scribii care aveau darul elocinţei şi de novicii care învăţau retorica”75.
în spaţiul grecesc, prima tentativă de a transmite un mesaj scris este consemnată de Homer în Iliada. Este vorba despre o scenă petrecută în cartea a VI-a, unde Bellerophon, oaspetele regelui Proitos, respinge avansurile reginei Antia. Aflând din partea soţiei povestea seducţiei, dar cu rolurile inversate, Proitos decide să-l piardă. Scriind pe o placă îndoită „semne de moarte”76, regele îl trimite pe Bellerophon în Licia, la socrul său, transformându-l astfel pe erou în mesager al propriei morţi.
Frecvenţa cu care se regăsesc scrisorile în operele istoricilor greci Herodot şi Tucidide demonstrează că în secolul al V-lea î.Hr. acestea reprezentau deja modalităţi de comunicare fireşti. Ambii inserează scrisori în istoriile lor pentru a-şi convinge lectorii de autoritatea şi integritatea operei lor. Însă, dacă Herodot o face cu intenţia de a-şi diversifica strategiile narative şi pentru a-şi însufleţi desfăşurarea evenimentelor, la Tucidide scrisorile au un caracter documentar mai pronunţat, fiind utilizate în special pentru a-şi susţine argumentele istorice. Cele două forme de manifestare ale scrisorii indică, încă de pe acum, atât corespondenţa cu alte forme ale naraţiunii ficţionale, cât şi funcţia duală a acestora: cea informativă (obiectivă) şi cea estetică (subiectivă).
Pentru prima dată, termenul explicit de „epistolă” cu sensul de scrisoare se întâlneşte la Euripide77. Pentru Euripide, epistola devine strategie literară, fiind întrebuinţată cu scopul de a evita direcţiile obişnuite ale dialogului şi de a aduce pe scenă un element care să consolideze verosimilitatea actului dramatic. Aşadar, secolul al V-lea marchează o evoluţie a istoriei epistolare din
75 Gustave LANSON, încercări de metodică critică şi istorie literară, traducere de Mariana Dimov, Ed. Univers, Bucureşti, 1974, p. 217.
76 Homer, Iliada, VI, 169, traducere de G. Murnu, studiu introductiv şi note de D.M. Pippidi, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1967.
77 De pildă, în tragedia Hipolit, 858, apare sintagma EniOToAdg EypcupEv. De asemenea, termenul apare şi în alte tragedii, precum Ifigenia laAulis sau Tezeu.
33
Antichitatea grecească: de la un mesaj pur informativ, scrisoarea devine pretext literar şi se angajează pe drumul constituirii sale ca gen literar, care va împrumuta forme din aproape toate genurile literaturii vechi.
în secolele următoare, contextele şi motivaţiile scrisorilor s-au diversificat din ce în ce mai mult. Astfel, în perioada elenistică scrierea epistolelor se regăseşte în diferite medii sociale, cu intenţii dintre cele mai diverse: anunţuri, consolări, mulţumiri, rugăminţi, ordine, rapoarte, medieri de conflicte, sfaturi, menţinerea legăturilor de prietenie ş.a.m.d. Necesitatea de comunicare prin intermediul scrisorilor era limitată doar de insuficienţa materialelor de scris.
Un factor important în dezvoltarea epistolografiei a fost educaţia din şcoli, unde scrierea de epistole a fost tratată ca oricare altă formă literară ce necesita o compoziţie strictă. Chiar în scrisorile unor oameni cu un nivel de pregătire redus s-a putut remarca caracterul lor convenţional: formule de început şi încheiere, urări de sănătate adresate destinatarului, cereri de răspuns etc. Fiecare etapă din istoria literaturii epistolare din Antichitate exprimă tensiunea dintre convenţionalitatea epistolografiei şi caracteristicile oricărui context cultural şi istoric dat78.
Romanii au transformat scrisoarea într-una dintre cele mai originale forme literare, contribuind semnificativ la îmbogăţirea literaturii antice79. La sfârşitul secolului I î.Hr., schimbul de scrisori era intens practicat în mediile înalte ale societăţii romane, fiind un mijloc esenţial prin care romanii îşi negociau şi îşi făceau cunoscut statutul social domi etforis. Caesar s-a folosit de corespondenţă pentru a-şi negocia poziţia faţă de clasa senatorială în cursul anilor care au precedat preluarea puterii. Scrisorile lui Cicero reprezintă tabloul cel mai viu al agoniei Republicii; scrisorile sale ad familiares au rămas modele de naturaleţe, vioiciune şi elocinţă. Competiţia pentru statutul social a fost un factor esenţial pentru dezvoltarea epistolografiei în mediile aristocratice ale
78 Patricia A. ROSENMEYER, Ancient Epistolary Fictions. The letter in Greek literature, Cambridge University Press, 2001, p. 341.
79 Martin R.P. MCGUIRE, „Letters and Letter Carriers in Christian Antiquity”, in: The Classical World, vol. III, nr. 5, 1960, p. 149.
34
Romei republicane şi imperiale80. Prin intermediul schimbului de scrisori se creau şi se răspândeau norme sociale nobile, la care aspirau majoritatea oamenilor. Corespondenţa era guvernată de un set de reguli precise: răspunsul regulat, menţinerea confidenţialităţii când aceasta era cerută în mod expres, păstrarea unui ton familiar etc.
în mediul roman, scrisorile au constituit un mijloc eficient de a anula distanţele şi de a păstra coeziunea familiei. Statul roman a înfiinţat treptat un serviciu poştal oficial pentru uz intern. De asemenea, oamenii se foloseau de servicii poştale separate, de prieteni sau de comercianţi pentru a-şi trimite scrisorile. Din perioada Republicii şi cea imperială s-au păstrat un număr impresionant de scrisori mondene, politice, familiale, amicale sau polemice, deosebit de interesante atât prin conţinut, cât şi prin aspiraţia spre perfecţiune formală. Scrisorile lui Seneca, în care prietenul său, Lucilius, este călăuzit pe calea austeră a fericirii şi a libertăţii şi încurajat în lupta împotriva ambiţiei, avariţiei şi morţii, sunt adevărate monumente de artă epistolară.
Dezvoltarea schimbului epistolar oficial şi privat, dublată de studierea epistolografiei ca gen în şcolile retorice, a condus la apariţia unor colecţii impresionante de epistole fictive. Perioada imperială este caracterizată prin apariţia epistolografilor care şi-au luat libertatea de a scrie scrisori în întregime fictive, adevărate exerciţii de virtuozitate stilistică, construite pe principiul verosimilităţii. Din punct de vedere tematic, acestea abordau diferiţi topoi ai vremii, fiind adevărate eseuri avant la lettre, alcătuite cu mijloace literare împrumutate din cele mai diferite genuri literare (istoriografie, tragedie, roman etc.), dar păstrând convenţionalitatea formală a epistolei. Un semn incontestabil al evoluţiei literare a genului epistolar este, de pildă, apariţia autorului ca persona în propriile creaţii, centrarea discursului epistolar pe propria persoană. Sub influenţa retoricii, scrisorile încetează să mai constituie doar simple mijloace de comunicare şi devin instrumente complexe de persuasiune şi, totodată, de exprimare artistică81.
80 Ruth MORELLO; A.D. MORRISON (ed.), Ancient Letters. Classical and Late Antique Epistolography, Oxford University Press, 2007, p. 301.
81 David E. AUNE, The New Testament in Its Literary Environment, Philadelphia, Westminster Press, 1987, p. 160.
35
Pentru lumea creştină, destinul epistolei se împleteşte cu cel al răspândirii noii credinţe. În această perioadă epistola era deja consacrată, atât ca mijloc de comunicare, cât şi ca formă literară în lumea greco-romană. În funcţie de scopul şi tematica lor, întâlnim:
scrisori oficiale ale împăraţilor şi funcţionarilor imperiului;
scrisori private, în bună măsură literare, reprezentate tipologic de cele cuprinse în corespondenţa ciceroniană;
epistole-pretext, care tratează probleme filosofice, teologice, morale, de teorie literară sau probleme sociopolitice;
epistole fictive, atribuite de obicei unor persoane celebre, scrise cu intenţie literară.
Având acest caracter universal, epistola a jucat un rol major în răspândirea creştinismului. Creştinii din primele secole i-au dedicat epistolei un rol pragmatic esenţial; prin intermediul scrisorilor s-a menţinut comunicarea între misionari şi comunităţile de creştini, s-au stabilit legături între bisericile îndepărtate, s-a răspândit cuvântul Evangheliei şi s-au combătut învăţăturile greşite, s-au rezolvat problemele organizatorice etc. Pentru creştinii aflaţi la distanţe foarte mari, epistolele au ţinut locul cuvântărilor şi au asigurat unitatea de credinţă a noilor convertiţi. Fără a părăsi întru totul convenţionalitatea formală instituită de tratatele de retorică antice, epistola creştină se concentrează mai mult asupra conţinutului, fiind considerată, pe bună dreptate, cel mai vechi gen literar patristic82, dacă ţinem cont că primele scrieri ale Noului Testament sunt epistolele pauline, şi nu întâmplător cea mai mare parte a cărţilor acestuia sunt epistole. Expresie a sincerităţii şi a simplităţii, atât de preţuite printre creştini, epistolele Noului Testament marchează începutul unei noi literaturi epistolare post-scripturistice83, al cărei scop fundamental îl constituie răspândirea şi conservarea mesajului evanghelic. După modelul
82 Pr. Prof. Dr. Ioan G. COMAN, Patrologie, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 56.
83 Hans-Josef KLAUCK, Ancient Letters and the New Testament. A Guide to Context and Exegesis, Baylor University Press, Texas, 2006, p. 435.
36
Sfântului Apostol Pavel, poate cel mai erudit Apostol al creştinătăţii şi un maestru al artei epistolare, scriitorii creştini au alcătuit o bogată literatură în formă epistolară.
Din necesităţi analitice, epistolografia post-scripturistică a fost împărţită în două perioade: prima cuprinsă între anii 95-96 d.Hr. (Epistola către Corinteni a lui Clement I) şi 350 d.Hr., iar cea de-a doua începând cu anul 350 şi până la moartea papei Grigorie cel Mare (f 604). De asemenea, cea de-a doua perioadă a cunoscut o dublă împărţire: între anii 350-450 d.Hr. şi 450-604 d.Hr.
Aflate în imediata descendenţă a Apostolilor lui Hristos, epistolele Sfinţilor Clement Romanul, Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei, Pseudo-Barnaba şi Epistola către Diognet au o importanţă majoră pentru începuturile creştinismului. Impresionante prin profunzimea sentimentului religios, aceste epistole reprezintă mărturii vii ale istoriei Bisericii, oferindu-ne informaţii preţioase despre dogma creştină, organizarea eclezială şi cultul religios. Epistolele care marchează o evoluţie vădită a genului epistolar creştin îi aparţin Sfântului Ciprian al Cartaginei (cca. 200-258 d.Hr.). Scrise în cea mai mare parte în timpul persecuţiilor lui Decius şi Valerian, scrisorile sale sunt oglinda fidelă a controverselor epocii, a problemelor şi suferinţelor marelui episcop creştin. Având o influenţă covârşitoare asupra epistolografiei apusene de mai târziu, epistolele Sfântului Ciprian sunt modele de naturaleţe şi de simplitate a rostirii.
între anii 350-450 d.Hr., epistolografia creştină de limbă latină şi greacă a cunoscut secolul ei de aur. Aproape toţi scriitorii creştini din Răsărit şi Apus sunt educaţi în şcolile retorice ale vremii. Din acest motiv, scrisorile lor împrumută forma şi stilul şcolilor de retorică tradiţionale, dar, spre deosebire de cele păgâne, sunt preocupate să comunice un conţinut religios şi nu sacrifică niciodată conţinutul în favoarea frumuseţii stilistice. Există multe puncte comune între scrisorile lui Symmachus sau Ausonius şi cele ale unor autori creştini precum Sfântul Ambrozie sau Sfântul Paulin de Nola; însă, dacă aceştia din urmă au un mesaj clar de comunicat, scriitorii păgâni preiau locuri comune pe care se străduiesc să le înfrumuseţeze stilistic.
37
Epistolarele creştine din această perioadă sunt deosebit de numeroase şi de cuprinzătoare, înregistrând o deplină maturitate a genului84. S-au păstrat în limba greacă nu mai puţin de 245 de epistole ale Sfântului Grigorie Teologul (329-390), 360 de epistole ale Sfântului Vasile cel Mare (330-379), 30 de epistole ale Sfântului Grigorie de Nyssa, 236 ale Sfântului Ioan Hrisostom, 170 ale Sfântului Chiril, patriarhul Alexandriei, mai bine de 2000 de epistole ale Sfântului Isidor Pelusiotul etc. Eleganţa şi profunzimea epistolelor de limbă greacă aşază epistolografia creştină în rândul marilor opere ale Antichităţii.
La fel de importante pentru cunoaşterea lumii creştine din secolele al IV-lea şi al V-lea sunt şi epistolele autorilor de limbă latină. Martori direcţi ai evenimentelor, Sfântul Ambrozie, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin şi Sfântul Paulin de Nola au lăsat la rândul lor colecţii impresionante de epistole, care se disting prin eleganţă, sobrietate, precizie şi printr-un conţinut religios variat şi interesant.
O mare varietate de tipologii epistolare a apărut odată cu rafinarea metodelor de răspândire a creştinismului. Fiind considerată cel mai vechi gen literar al creştinismului, epistola creştină se încadrează din punct de vedere formal în tradiţia clasică, dar prezintă deosebiri fundamentale la nivel de conţinut. Modelul urmat în epistolografia creştină era cel al Sfântului Apostol Pavel, pentru care epistola a reprezentat principala sursă de comunicare, de predicare a învăţăturilor, fiind caracterizată prin simplitate, caracter didactic şi reflexiv. Scopul epistolei creştine rămâne cel de a comunica învăţături, sfaturi morale şi sentimentele de iubire şi solidaritate în rugăciune ale prietenilor aflaţi la distanţă.
La Fericitul Ieronim, teoria epistolară îmbină fericit modelul lui Cicero cu cel al Sfântului Apostol Pavel. Într-o epistolă adresată Marcellei, stridonianul îşi începe discursul cu o aserţiune de tip programatic: „îndatorirea unei scrisori este aceea de a scrie ceva despre chestiunile legate de familie sau despre viaţa de zi cu
84 Autorii creştini abordează cele mai variate forme de artă epistolară, majoritatea fiind preocupaţi şi de teoretizarea stilului epistolar creştin. Sunt celebre în acest sens Epistolele LI şi LIV ale Sfântului Grigorie Teologul.
38
zi şi, într-un fel, cei absenţi să devină prezenţi unul pentru celălalt, câtă vreme îşi împărtăşesc ce doresc sau ce s-a petrecut, cu toate că, uneori, un astfel de ospăţ al convorbirii îşi condimentează gustul şi prin sarea învăţăturii”85. Scopul epistolei astfel formulat nu reprezintă decât o parafrazare a lui Cicero; distanţarea se produce însă imediat, când Fericitul Ieronim îşi integrează teoria în contextul epistolelor pauline, amintindu-i Marcellei că epistola creştină nu mai comunică doar evenimente mundane, ci dezbate totodată şi probleme religioase sau morale numite metaforic „sarea învăţăturii”86 creştine. După cum au procedat toţi epistolografii creştini, Fericitul Ieronim adaptează epistola clasică la creştinism, impunându-i norme diferite de cele clasice. Epistola creştină oferă ocazia unei discuţii între două persoane care se ajută reciproc spre desăvârşire, spre creştere în viaţa spirituală; totodată, ea devine un mijloc de răspândire/interpretare a mesajului evanghelic şi de clarificare a dezbaterilor doctrinare. De asemenea, epistolele creştine oferă indicaţii privind disciplina şi organizarea Bisericii, cultul creştin şi societatea creştină în general. Structura clasică a scrisorii rămâne neschimbată, însă acum ea adoptă formule de adresare, de început şi de încheiere specifice creştinismului. În ceea ce priveşte conţinutul, acesta este schimbat aproape în totalitate, exprimând idei şi sentimente creştine puternic implantate în solul credinţei şi al moralei. Spre deosebire de scrisorile păgâne, chiar şi cele ad familiares dobândesc o tonalitate sobră87.
Pentru portretul pe care îl face unui om, unui sfânt şi unui scriitor erudit, dar şi pentru înţelegerea deplină a autorului pe care ne-o oferă, epistolarul este cea mai importantă dintre scrierile Fericitului Ieronim şi, cu siguranţă, cea mai vie operă a sa. În pofida exaltărilor şi a spiritului satiric care o însoţeşte, nicio altă scriere din secolul al IV-lea nu ne oferă o imagine atât de completă şi de clară asupra acestor vremuri triumfătoare (dar tulburi) ale Bisericii. După savantul Jean Leclerq, scrisorile reprezintă
85 FERICITUL IERONIM, Epistola XXIX, 1.
86 FERICITUL IERONIM, Epistola XXIX, 1.
87 Massimo MARCOCCHI, Motivi umani e cristiani nellEpistolario di S. Girolamo, Casa Editrice Ceschina, Milano, 1967, p. 8.
39
„modele pentru arta de a scrie scrisori şi izvor al desăvârşirii monahale”88. Un alt învăţat, Edward Rand, susţine că Ieronim „a fost printre cei mai buni scriitori de epistole ai tuturor timpurilor”89, în timp ce Philip Rousseau afirmă că scrisorile sale „cuprind cele mai semnificative texte din literatura ascetică a Occidentului”90. Dovadă a originalităţii şi a măiestriei literare, scrisorile lui Ieronim impresionează prin vitalitate şi prin interesul istoric pe care îl prezintă. O întreagă lume reînvie pentru noi, cu moravuri ce ne sunt puţin cunoscute şi a căror cercetare este deosebit de interesantă. Autorul latin este un artist al portretului şi un creator de tablouri vii. Gândirea şi trăirea autentică a unui creştin, îmbrăcată în formă ciceroniană, se regăseşte în scrisori, întâlnim în corespondenţa ieronimiană comentarii interesante de natură filologică, biblică, dogmatică, ascetică, morală şi canonică. Textele epistolelor sunt alimentate, uneori chiar exclusiv, din Sfânta Scriptură, utilizată la toate nivelurile şi aproape în toate problemele pe care le tratează. Scriptura devine autoritatea ştiinţifică, teologică şi morală supremă, alimentând majoritatea ideilor ieronimiene. Forţa didactică a epistolelor este fundamentată pe valori general valabile, precum dreptatea, prietenia şi credinţa creştină. Toate epistolele au ca temelie viaţa creştină înflăcărată de natură apostolică; de aici şi combaterea, uneori aspră, a oricărei forme de alterare a acestui ideal.
Arta literară a lui Ieronim excelează în domeniul epistolografiei. Farmecul scrisorilor sale derivă în primul rând din caracterul lor personal. Autorul însuşi, corespondenţii săi, realităţile pe care le înfăţişează sunt puternic dinamizate şi au o vivacitate proprie artei dramatice. Această impresie pe care o lasă în urma lecturii are la bază cel puţin două motive: 1. În primul rând, nu există nicio linie de demarcaţie între caracterul lor personal şi cel public sau, cu alte cuvinte, Fericitul Ieronim nu face distincţie între scrisorile personale şi cele destinate publicării; 2. În al
88 Jean LECLERQ, The Love of Learning and the Desire for God: A Study of Monastic Culture, New York, Fordham University Press, 1961, p. 97.
89 Edward Kennard RAND, Founders of the Middle Ages, Harvard University Press, Cambridge, 1928, p. 125.
90 Philip ROUSSEAU, Ascetics, Authority, and The Church in the Age of Jerome and Cassian, University Press, 1978, Oxford, p. 99.
40
doilea rând, între epistolele personale şi celelalte opere ale sale sunt legături dintre cele mai intime. Scrisorile reprezintă completări ale tratatelor, după cum şi tratatele reiau idei din scrisori sau dezbat probleme dintre cele mai personale. Drept dovadă stau prefeţele polemice ale traducerilor Sfintei Scripturi, unde Fericitul Ieronim îşi continuă polemica sa cu ereticii ori cu cei care nu îi recunosc traducerile sau îi critică rigorismul ascetic.
în operele lui se regăseşte, totodată, întreg spiritul Bisericii creştine din Evul Mediu: ascetismul riguros şi de multe ori dus la extrem (în privaţiunile şi flagelările propovăduite de unele ordine monastice), contrastul accentuat până la conflict ireconciliabil dintre sacru şi profan, cinstea cuvenită Sfintelor Moaşte, respingerea de multe ori violentă a ereziei şi, în sfârşit, semnificaţia spirituală a pelerinajului în Ţara Sfântă. Existenţa monastică este centrul credinţei sale. Monahismul, foarte răspândit în această perioadă în Egipt şi în Siria, a avut în Occident un susţinător necondiţionat. Atât prin operă, cât şi prin propriul exemplu, Fericitul Ieronim este unul dintre întemeietorii vieţii monastice, prefigurând deja monahismul Evului Mediu.
Constantin RĂCHITĂ
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Volumul de faţă cuprinde traducerea românească a primei părţi din importantul epistolar al Fericitului Ieronim. Traducerea a fost realizată după textul critic al ediţiei Saint Jérôme. Lettres, tr. Jérôme Labourt, vol. I-VIII, Les Belles Lettres, Paris, 1949-1963. Adnotările şi comentariile nu le-au urmat exclusiv pe cele din această ediţie (au fost utilizate ediţii moderne, studii şi monografii precum: The Letters of St. Jerome, tr. Charles Christopher Mierow, Newman Press, New York, 1963; St. Jerome. Select Letters, tr. F.A. Wright, London-Cambridge (Mass.), 1954; San Girolamo. Le lettere, vol. 1, traduzione e note di Silvano Cola, Città Nuova Editrice, Roma, 1994; J.N.D. KELLY, Jerome, His Life, Writings and Controversies, The Trinity Press, London, 1975; Andrew CAÏN, Josef LÔSSL (ed.), Jerome of Stridon: His Life, Writings and Legacy, Ashgate Publishing, Aldershot, 2009 ş.a.).
Tălmăcirea primelor 52 de epistole ieronimiene constituie rodul ostenelii unui grup eterogen de traducători şi, în consecinţă, a fost necesară o uniformizare, în măsura posibilului, a textului final, spre a oferi publicului românesc o lucrare unitară. Totodată, am căutat să respectăm lexicul teologic ortodox consacrat. Antroponimele şi toponimele biblice au fost redate conform Bibliei sinodale.
Fiindcă latina lui Ieronim (o latină târzie, adeseori diferită de cea clasică) este considerată de specialişti drept cea mai elevată şi mai aleasă latină patristică, tălmăcirea din Ieronim nu este deloc un lucru uşor. Mai mult, epistolele sale reprezintă segmentul cel mai bine realizat artistic din opera sa şi conţin o problematică incredibil de vastă (aspecte dogmatice, morale, istorice, filologice, literare, ştiinţifice etc.). De asemenea, Ieronim este un scriitor autentic, cu un stil şi o limbă unice, foarte personale şi care variază în funcţie de perioada scrierii diverselor epistole şi de
42
tematica abordată. De aceea există şi diferenţe notabile între epistole în această privinţă.
Adnotările şi comentariile sunt absolut necesare pentru a facilita înţelegerea problematicii complexe a epocii, deoarece fiecare epistolă reflectă diferite aspecte ale vieţii Bisericii creştine de la sfârşitul tumultuosului veac al IV-lea şi începutul celui de-al V-lea, iar Ieronim a fost implicat activ în toate marile discuţii şi polemici ale epocii (arianism, pnevmatomahism, schisma antiohiană, disputa origenistă, polemica antipelagiană, controversele privind monahismul şi relaţia căsătorie viaţă ascetică etc.). Notele urmate de menţiunea „(n.P.P.)” sunt realizate de Ierom. Policarp Pîrvuloiu, în vreme ce restul aparţin traducătorilor fiecărei epistole în parte.
Ierom. Policarp PÎRVULOIU
FERICITUL IERONIM
EPISTOLE
EPISTOLA I1
Către preotul Inocentius, despre cea de şapte ori lovită
1. Mi-ai cerut adesea, preaiubite Inocentius2, să nu păstrez tăcerea în legătură cu acea întâmplare minunată care s-a petrecut în vremea noastră; şi, în vreme ce eu refuzam să fac acest lucru din sfială şi din sinceritate acum îmi dau seama şi mă îndoiam că aş putea reuşi, fie pentru că socoteam că întreaga rostire omenească este mai prejos de proslăvirea cerească, fie pentru că s-ar fi putut ca lâncezeala, precum un soi de rugină a duhului, să-mi fi secătuit micul meu dar literar de odinioară, tu, dimpotrivă, susţineai că în lucrările lui Dumnezeu trebuie cercetată nu putinţa, ci intenţia, şi că nu-i poate lipsi cuvântul celui care a crezut în Cuvânt3.
2. Prin urmare, ce să fac? Ceea ce nu pot să împlinesc, nu îndrăznesc să tăgăduiesc. Sunt rânduit corăbier nepriceput4 peste o corabie împovărată; eu, biet om care n-am condus nicio barcă
1 Antiohia, 374. La cererea preotului Inocentius, Ieronim relatează istoria unui miracol săvârşit cu ocazia acuzei calomnioase de adulter adresate unei femei din Vercellae. Unii cercetători, precum G. Griitzmacher, au considerat că această istorisire trebuie interpretată alegoric, însă alţii, precum Cavallera şi Monceaux, accentuează veridicitatea povestirii, edificatoare, deşi macabră. Stilul este strălucitor, deşi puţin artificial şi pedant. (n.P.P.)
2 Preot, amic al Fericitului Ieronim, îl urmează pe acesta în călătoria sa la Antiohia şi îl roagă să aştearnă în scris istoria minunii întâmplate la Vercellae. Fericitul Ieronim l-a apreciat foarte mult, numindu-l „unul dintre cei doi ochi” şi „parte a sufletului meu” (Epistola III). Va muri în 375. (n.P.P.)
3 Calamburul constituie un procedeu comun la Fericitul Ieronim. (n.P.P.)
4 Imaginarul nautic este foarte frecvent în epistolele ieronimiene, marcate de un metaforism accentuat, uneori puţin obositor. J.N. Hritzu, în The Style of the Letters of Saint Jerome, afirmă că metafora este trăsătura principală a stilului epistolar ieronimian. El oferă peste 1768 de asemenea exemple. Viaţa creştină ca o călătorie în corabia Bisericii constituie un loc comun în literatura creştină. (n.P.P.)
44
pe lac, sunt lăsat în seama vuietului Pontului Euxin5. Acum, în timp ce uscatul se pierde cu încetul, mie mi se arată „cer pretutindeni şi apă pretutindeni”6, talazul se vânzoleşte în întunecimi, iar în oarba noapte7 furtuna albeşte valurile spumegânde. Mă îndemni să ţin întinse pe catarg pânzele umflate, să eliberez odgoanele, să stăpânesc cârma. Mă supun poruncilor tale şi, pentru că iubirea le poate pe toate, călătoria îmi va fi însoţită de Sfântul Duh; am încredinţarea că voi avea mângâiere şi dintr-o parte, şi din cealaltă: dacă zbuciumul valurilor mă va purta către limanurile dorite, voi fi socotit cârmaci; dar, dacă neşlefuita mea vorbire eşuează printre asprele întortocheri ale cuvântării, vei căuta în zadar talentul, însă, cu siguranţă, nu-mi vei pune la îndoială voinţa.
3. Aşadar, cetatea Vercellae a ligurilor8, aşezată nu departe de poalele Alpilor, odinioară în putere, e acum ruinată şi puţin locuită. Când guvernatorul9 a venit în obişnuita inspecţie, i-a fost înfăţişată o biată femeie10 împreună cu ibovnicul [adulter] căci această fărădelege i-o imputa soţul. [Guvernatorul] îi azvârle [pe amândoi] îngrozitoarei pedepse a temniţei. Nu mult după aceea, în timp ce gheara11 însângerată izbea trupurile învineţite, iar durerea căuta în zadar adevărul din coastele lor brăzdate, preanefericitul tânăr a voit să ocolească îndelungatele schingiuiri luând calea scurtă a morţii; pe când rostea neadevăr împotriva propriului său sânge vărsat, a învinovăţit-o pe tovarăşa sa şi astfel, în ochii tuturor, a părut drept ca el singur să fie lovit, pentru că nu i-a lăsat unei nevinovate putinţa de a tăgădui. Femeia însă, mai puternică decât natura sa, pe când căluţul de tortură îi lungea trupul, iar lanţurile îi strângeau la spate mâinile mânjite de murdăria temniţei, a privit la cer cu ochii pe care schingiuitorul nu i-a putut înlănţui şi, cu lacrimi şiroindu-i pe chip, a spus: „Doamne
5 în Antichitate, Marea Neagră (Pontul Euxin) devenise un veritabil simbol al navigaţiei primejdioase. (n.P.P.)
6 VERGILIUS, Eneida, III, 193. Fericitul Ieronim citează copios din autorii păgâni, iar Vergilius este citat cel mai frecvent. (n.P.P.)
7 Cf. VERGILIUS, Eneida, III, 195.
8 Astăzi în zona Piemontului.
9 în text: consularis. Guvernatorii provinciilor Imperiului Roman erau, de regulă, foşti consuli. (n.P.P.)
10 Muliercula diminutiv cu valoare peiorativă („femeiuşcă, muieruşcă”). Aici are însă sensul de „biată, săracă, nenorocită”. (n.P.P.)
11 în original: ungula – „unghie de fier”, instrument de tortură.
45
Iisuse, Tu Care-mi eşti martor, Tu Căruia nimic nu-i este ascuns, Tu Care eşti Cel care cercetează rărunchii şi inima12, nu de aceea voiesc să tăgăduiesc, ca să nu pier, ci de aceea nu voiesc să mint, spre a nu păcătui. Ci tu, om jalnic ce eşti, dacă te grăbeşti să mori, de ce să ucizi doi nevinovaţi? Eu însămi îmi doresc să mor, să lepăd acest trup nesuferit, dar nu ca adulteră. Îmi dau grumazul, neînfricată primesc tăişul scăpărător, doar nevinovăţia o voi purta cu mine. Nu moare cel care este ucis având siguranţa că va trăi”13.
4. Atunci guvernatorul, cu ochii îndestulaţi de sângele vărsat, precum o fiară veşnic însetată odată ce a gustat din sânge, dă poruncă să fie îndoite chinurile şi, scrâşnind sălbatic din dinţi, îl ameninţă pe călău cu o pedeapsă asemănătoare dacă femeia nu va mărturisi ceea ce tăria bărbătească nu putuse să treacă sub tăcere.
5. Ajutor, Doamne Iisuse! Câte chinuri au fost născocite pentru un singur om de-al Tău! Pletele îi sunt legate de un buştean; trupul îi este mai tare strâns de căluţul de tortură, de picioare i se apropie focul, dintr-o parte şi dintr-alta gâdele îi împunge coastele şi nici sânii nu-i sunt cruţaţi; femeia rămâne nemişcată şi, cu duhul desprins de durerea trupului, în timp ce conştiinţa îi este împăcată, ţine piept schingiuirilor care se dezlănţuie în jurul ei. Cruntul judecător se mânie, simţindu-se într-un fel învins; ea îl imploră pe Domnul; mădularele îi sunt scoase din încheieturi; ea îşi îndreaptă privirile către cer; bărbatul mărturiseşte fărădelegea amândurora, ea tăgăduieşte în locul celui care dăduse mărturie şi, fiind ea însăşi primejduită, îl dezvinovăţeşte pe celălalt aflat în primejdie.
6. Deodată răsună glasul ei: „Loveşte, arde, sfârtecă; nu am făcut-o; dacă spuselor mele nu li se dă crezare, va veni o zi care va risipi cu totul această acuzaţie; îmi voi avea judecătorul meu”.
12 Cf. Psalmul 7,10.
13 Pasajul este o posibilă parafrază după SENECA, Consolatio ad Marciam, 21, 4: Nemo nimis cito moritur quia victurus diutius quam vixit non fuit – „nimeni nu moare prea grabnic, de vreme ce nu a trebuit să trăiască mai mult decât a trăit”. În original, victurus este un participiu viitor, care poate fi legat atât de vivo – „a trăi” (interpretarea noastră), cât şi de vinco – „a învinge”. Dacă admitem această din urmă variantă, atunci traducerea este: „nu moare cel care îşi găseşte triumful în moarte”.
46
De-acum ostenit, gâdele ofta [aproape] gemând, căci nu mai era loc pentru o nouă rană, iar cruzimea învinsă se înfiora de trupul pe care-l sfârtecase. Deodată, aţâţat de mânie, consularul zise: „Ce vă minunaţi, voi ce-i staţi împrejur, dacă femeia vrea mai degrabă să fie schingiuită decât să piară? Cu siguranţă adulterul nu poate fi săvârşit fără doi făptuitori şi socotesc că e mai de crezut ca această învinuită să fie vinovată, deşi îşi tăgăduieşte nelegiuirea, decât ca tânărul, deşi nevinovat, să mărturisească [vina]”.
7. Aşadar, după ce aceeaşi sentinţă a fost rostită împotriva celor doi, gâdele îi târăşte pe condamnaţi; întregul popor se revarsă către spectacol; s-ar crede că oraşul îşi schimbă locul, mulţimea se înghesuie, năpustindu-se asupra porţilor înţesate. Dintr-o lovitură de sabie este retezat capul preanefericitului tânăr, iar ciuntitu-i trup neînsufleţit se tăvăleşte în propriul sânge. Când i-a venit rândul femeii îngenuncheate şi sabia strălucitoare a fost ridicată deasupra grumazului tremurând, iar gâdele şi-a repezit cu toate puterile dreapta-i pricepută, la prima atingere a trupului ascuţişul aducător de moarte s-a oprit şi, zgâriindu-i doar pielea, a stropit cu sângele [ţâşnit] din zgârietura uşoară. Speriat, gâdele şi-a retras mâna nevolnică şi, uluit, cu sabia veştejită, îşi roteşte pentru o nouă lovitură dreapta învinsă. Tăişul lunecă din nou cu lâncezeală spre femeie şi, ca şi cum fierul s-ar teme de atingerea învinuitei, încremeneşte lângă grumaz, fără a-l vătăma. Lictorul14 însă, înfuriindu-se şi gâfâind, după ce şi-a răsucit mantaua peste cap, în timp ce-şi adună toate puterile, şi-a azvârlit la pământ copca ce-şi înfigea dinţii în marginile hlamidei; fără să aibă ştiinţă de aceasta, îşi cumpăneşte sabia ca să rănească, când femeia îi spune: „Vezi că-ţi pică aurul de pe umăr, culege ceea ce ai căutat cu mare trudă, să nu se piardă”.
8. Mă întreb de unde această linişte sufletească? Nu se teme de moartea care o ameninţă; lovită, se bucură; gâdele păleşte; ochii nu văd sabia, ci doar copca, şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns că nu se temea de moarte, i-a făcut un bine [lictorului] furios.
14 însoţitor al celor mai înalţi magistraţi, care mergea înaintea lor purtând fascii (mănunchi de nuiele legat cu o curea în jurul unei securi), ca semne ale puterii. (n.P.P)
47
Acum, şi a treia lovitură: taina15 Treimii16 a zădărnicit-o. Lictorul, speriat şi neîncrezător în tăişul săbiei, îi potriveşte vârful în gâtlej, pentru ca, dacă nu putuse tăia, cel puţin să îl înfigă în trup apăsându-l cu mâna. O, întâmplare nemaiauzită în toate veacurile! Sabia se întoarce cu mânerul şi, ca şi cum şi-ar privi răpusă stăpânul, mărturiseşte că nu poate izbi.
9. Aici [este locul pentru] pilda celor trei tineri17, care, printre pălălăile îngheţate ale flăcărilor, înălţau imnuri în loc de plânsete, iar în jurul veşmintelor lor şi al şuviţelor sfinte vâlvătaia se juca nevătămătoare18. Să reamintim aici istoria fericitului Daniel, în preajma căruia leii, în timp ce-şi gudurau cozile, se temeau de prada19 [hărăzită] botului lor. Acum să pătrundă în minţile tuturor Susana20 cea nobilă prin a sa credinţă; osândită prin nedreaptă judecată, ea a fost vegheată de Duhul Sfânt revărsat într-un copil. Iată că îndurarea Domnului a fost aceeaşi faţă de cele două femei: una, eliberată de judecător, nu a trebuit să înfrunte sabia, cealaltă, osândită de judecător, a fost mântuită de sabie.
15 Fericitul Ieronim utilizează aici termenul sacramentum, care, începând încă cu opera lui Tertulian, dobândeşte sensul actualului termen liturgic de „taină, sacrament”. Derivat de la adjectivul sacer („ceea ce aparţine sferei supraumane, divine, sfânt, pur, excepţional”), opus lui profanum („care ţine de realităţile omeneşti, terestre, mundan, comun”), este pus de A. Meillet în relaţie cu grecescul ayioç (Alfred ERNOUT, Dictionnaire étymologique de la langue latine, Paris, Librairie C. Klincksieck, 1932, s.v. sacramentum). Astfel, termenul sacramentum reprezintă o sinteză între elementul sacru şi cel juridic. Cf. C. MOHRMANN, „Sacramentum dans les plus anciens textes chrétiens”, în: Études sur le latin des chrétiens, t. 1, Edizioni di Storia e letteratura, Roma, 1961, p. 237). Sacramentum va dobândi în limba latină o nuanţă juridică, trăsătură caracteristică a religiozităţii romane. Astfel, sacramentum întrunea chiar în limba latină clasică diverse sensuri, care conservau însă componenta „sacră” iniţială şi îl vor face apt pentru a desemna noul conţinut semantic creştin: 1. termen juridic semnificând: „depozit de bani consacrat zeilor drept chezăşie, garanţia bunei credinţe a cuiva într-un proces”; probabil depunerea acestor bani era însoţită de un jurământ, de unde şi sensul derivat primit de către cuvânt (cf. VARRO, De lingua latina, 5, 36); 2. „jurământ militar” cAESAR, De bello Gallico, 6,1 (jurământ benevol şi personal, diferit de iusiurandum, care era colectiv şi obligatoriu); se constată caracterul personalist al creştinismului, care cere angajarea liberă, conştientă şi personală a fiecărui credincios în relaţia sa cu Dumnezeu. În limbajul bisericesc, sacramentum va desemna „orice obiect sacru, fenomen, act, ritual etc. din sfera celor sfinte sau care are o relaţie privilegiată cu divinitatea ori intermediază harul dumnezeiesc”. (n.P.P.)
16 Explicaţia acestei referinţe la Sfânta Treime poate fi înţeleasă în lumina concepţiei vechilor creştini potrivit căreia a treia încercare este mereu eficientă; sar mai plauzibil, că Sfânta Treime a făcut să fie ineficientă a treia lovitură de sabie.
17 Aluzie la cartea profetului Daniel şi la istoria celor trei tineri din cuptorul babilonian.
18 Daniel 3, 23 ş.u.
19 V. Daniel 6.
20 V. Istoria Susanei.
48
10. În cele din urmă, poporul ia armele spre a o răzbuna pe femeie. Oameni de toate vârstele, bărbaţi şi femei, îl pun pe fugă pe gâde şi, în timp ce mulţimea se adună roată, fiecare aproape că nu crede ce vede. La aflarea unei asemenea veşti, şi oraşul din vecinătate e cuprins de agitaţie, iar toată mulţimea lictorilor se grămădeşte la un loc. Dar, dintre aceştia, unul de care ţinea grija celor osândiţi se repede în mijlocul [mulţimii] şi, „murdărind cu pulbere părul cel alb”21, zice: „O, cetăţeni, voi capul meu îl cereţi, pe mine mă daţi în locul aceleia; dacă sunteţi miloşi, dacă sunteţi iertători, dacă vreţi s-o izbăviţi pe cea osândită, cu siguranţă nu trebuie să mor eu, [care sunt] nevinovat!” Sufletul mulţimii a fost tulburat de acest vaiet, o încremenire plină de tristeţe se strecoară printre toţi şi, schimbându-şi în chip uimitor simţămintele, aşa cum, la început, o apăraseră din milă [pe femeie], tot dintr-un fel de milă au acceptat să fie ucisă.
11. Aşadar, o nouă sabie, un nou gâde e adus. Victima stă în picioare apărată doar de milostenia lui Hristos; se zguduie, lovită o dată, se clatină lovită din nou, rănită de a treia izbitură, e doborâtă la pământ şi o, slăvită măreţie a puterii divine! cea care înainte fusese lovită de patru ori, fără a fi rănită, părea totuşi că se stinge din viaţă încetul cu încetul, spre a nu pieri în locul ei un nevinovat.
12. Clericii care aveau această îndatorire22 înfăşoară în pânză de in leşul însângerat, sapă pământul şi pregătesc după obicei un mormânt, înălţându-l din pietre. Grăbindu-şi calea, soarele se îndreaptă spre apus şi, cu mila Domnului, noaptea se lasă cu repeziciune. Deodată, pieptul femeii se zbate, trupul i se însufleţeşte, prinzând viaţă, ochii caută lumina; iată că răsuflă, vede, se ridică şi vorbeşte, iată că poate să-şi dea la iveală glasul izbucnind: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul”23.
13. Între timp, o bătrână care era întreţinută pe cheltuiala Bisericii şi-a înălţat duhul la cer, după cum se cuvenea, şi, parcă printr-o anume rânduială a lucrurilor, trupul ei este pus în mormânt în locul [celeilalte femei]. La mijirea zorilor, diavolul24 se
21 VERGILIUS, Eneida, XII, 611.
22 Este vorba despre fossarii sau fossores, cel mai umil dintre ordinele clericale minore.
23 Psalmul 117, 6.
24 De remarcat forma zabolus pentru diabolus, prezentă încă de la LACTANTIUS, De mortibus persecutorum, 16. (n.P.P.)
49
arată sub chipul lictorului; caută leşul celei ucise, cere să-i fie arătat mormântul; el crede că ea trăieşte şi chiar se miră că a putut muri. Clericii îi arată pământul reavăn, iar stăruinţei sale îi pun împotrivă ţărâna de curând aruncată [peste mormânt], spunându-i: „Răscoleşte rămăşiţele abia îngropate, porneşte un nou război împotriva mormântului şi, dacă nu e de ajuns, împrăştie mădularele ca să le sfâşie păsările şi fiarele; cea de şapte ori lovită se cade să rabde mai mult decât moartea”.
14. În timp ce asemenea duşmănie îl tulbură pe călău, femeia este oblojită pe ascuns în casă25 şi, ca nu cumva, din întâmplare, numeroasele drumuri la biserică ale medicului să deschidă calea îndoielii, este dusă împreună cu câteva fecioare într-o aşezare mai tainică de la ţară, după ce i-au tăiat părul. Acolo, cu încetul, straiele i-au fost schimbate şi a luat înfăţişare bărbătească, iar rana s-a închis, cicatrizându-se. Şi într-adevăr, „suprema judecată, suprema ticăloşie”26 după atâtea minuni legile se mânie.
15. Iată până unde m-a dus şirul întâmplărilor! Căci ajungem în sfârşit la numele dragului nostru Evagrie27. Dacă aş crede că pot vorbi despre truda lui pentru Hristos, aş fi un nesocotit, iar dacă aş vrea să tac cu totul, tot nu aş putea, căci glasul mi-ar izbucni în bucurie. Căci cine ar putea să-i cânte laude vrednice de el? Graţie străjuirii sale, Auxentius28, care a stăpânit peste Mediolanum, a fost înmormântat aproape înainte de a fi murit. Episcopul de Roma, aproape prins în plasa unei intrigi29, şi-a şi învins vrăjmaşii şi nici nu le-a făcut rău celor învinşi. „însă las la o parte acestea, împiedicat de spaţiul potrivnic lucrării Şi las celorlalţi ceea ce trebuie amintit.”30 Mă mulţumesc cu sfârşitul
25 Este vorba despre casa prezbiterială, adiacentă bisericii.
26 Summus ius, summa iniuria (TERENTIUS, Heautontimorumenos, 796).
27 Preotul Evagrie (altul decât Evagrie Ponticul) provenea dintr-o familie nobilă din Antiohia. Soseşte în Occident împreună cu Eusebiu de Vercellae. A polemizat şi a luptat împotriva arienilor, a tradus în latină Viaţa Sfântului Antonie scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare şi a avut relaţii foarte extinse în lumea ecleziastică şi politică a Italiei, ajungând în cele din urmă episcop al Maroniei. Foarte bogat, l-a susţinut spiritual şi material pe Ieronim în activitatea sa şi, foarte probabil, tot el l-a prezentat şi papei Damasus. (n.P.P.)
28 Predecesorul arian al Sfântului Ambrozie pe scaunul arhieresc al Mediolanului. Auxentius a fost condamnat de un sinod roman în 370. (n.P.P.)
29 Aluzie la tulburările iscate cu prilejul alegerii papei Damasus în 367, între acesta şi contracandidatul său, Ursinus, care va fi apoi exilat în Gallia. (n.P.P.)
30 VERGILIUS, Georgice, IV, 147-148.
50
întâmplării de faţă: s-a adresat împăratului31, dându-şi toată silinţa, l-a copleşit cu rugăminţile sale, l-a domolit în cele din urmă; prin grija sa, a obţinut ca [femeii] care fusese redată vieţii să-i fie înapoiată libertatea.
EPISTOLA II32
Lui Teodosie33 şi altor anahoreţi „care trăiesc retraşi”34
Cât de mult, o, cât de mult aş vrea să fiu părtaş la adunarea voastră şi să îmbrăţişez cu toată bucuria minunata voastră tovărăşie, deşi ochii mei nu merită s-o vadă! Aş contempla deşertul, cetate mai plăcută decât toate, aş vedea locuri părăsite de oameni, dar împresurate de cetele sfinţilor, ca un paradis! însă, întrucât păcatele35 mele au făcut ca un cap împovărat de toate nelegiuirile să nu fie rânduit în tovărăşia fericiţilor, vă rog, pentru că nu mă îndoiesc că voi puteţi să dobândiţi aceasta, să mă dezlegaţi de negurile veacului prin ruga voastră. O spusesem şi mai înainte, când eram lângă voi, şi acum nu contenesc să vă arăt dorinţa mea prin această scrisoare, căci mintea mi se îndreaptă cu ardoare spre acest scop; de voi depinde ca rodul să urmeze voinţa mea. Este în puterea mea să vreau, dar în rugăminţile voastre stă putinţa să şi vreau şi să şi pot.
31 E foarte probabil să se facă referire la Valentinian I, împărat al Imperiului Roman de Apus (364-375). (n.P.P.)
32 Ne aflăm în anul 374, când Fericitul Ieronim avea încă dubii privind viitorul său. E plauzibil ca epistola să fie întocmită la Antiohia, cu puţină vreme înainte de retragerea sa în deşert. (n.P.P.)
33 Prin această scrisoare, redactată înainte de retragerea în deşert, Fericitul Ieronim îl roagă pe monahul Teodosie şi pe confraţii lui să dobândească de la Dumnezeu harul de a renunţa la lume şi voinţa de retragere în deşert. Destinatarul, Teodosie, este, probabil, fondatorul mănăstirii din Rhossos, din Cilicia, de care vorbeşte istoricul Teodoret de Cyr (cf. PL 32,1388-93).
34 Intrinsecus commorantes. Această sintagmă este un adaos tardiv în unele manuscrise şi, foarte probabil, reprezintă traducerea în latină a termenului grec dvaxujpqTrig – „cel care trăieşte retras din lume, anahoret, pustnic”. Alţii consideră că termenul face referire la monahii care nu trăiesc în mod solitar, ci sunt adunaţi în aceeaşi comunitate. (n.P.P.)
35 Fericitul Ieronim vorbeşte în numeroase rânduri de păcatele sale şi de ispitele care i-au marcat tinereţea la Roma (cf. Epistola III, 1, 2; IV, 2, 2; VI, 2,1; XLIX, 20). Fără îndoială, trebuie să luăm în considerare şi nelipsita hiperbolă şi exagerarea retorică.
51
Eu sunt ca o oaie bolnavă rătăcită de întreaga turmă36. Căci, dacă bunul păstor nu mă va aduce pe umeri la staulele sale, mersul îmi va fi şovăielnic, iar paşii îmi vor slăbi în chiar încercarea de a mă ridica. Eu sunt acel fiu risipitor care, prăpădind averea încredinţată de tatăl meu, nu m-am aruncat încă la genunchii părintelui meu şi nici n-am început să alung de la mine dezmierdările vechii destrăbălări. Şi, pentru că am făcut mai puţin pentru a mă lăsa de păcate, cât pentru a începe să vreau a le părăsi, acum diavolul mă leagă cu noi plase; acum, punându-mi în faţă noi piedici, mă împresoară din toate părţile cu mări şi oceane37; acum, pus în mijlocul lor, nici nu vreau să mă întorc, nici nu pot să înaintez. Rămâne ca, prin ruga voastră, suflarea Sfântului Duh să mă poarte înainte şi să mă ducă în portul ţărmului dorit.
EPISTOLA III38
Către Rufin39
1. Că Dumnezeu dă mai mult decât I se cere şi că adesea dăruieşte „cele ce nici ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au înălţat”40, chiar dacă ştiam dinainte, din învăţătura cărţilor sfinte, totuşi [acestea] mi s-au întâmplat acum mie însumi, preaiubite Rufin. Căci eu, care socoteam că este o dorinţă destul de îndrăzneaţă să ne închipuim că printr-un schimb de scrisori e ca şi cum am fi faţă în faţă, aud că tu străbaţi
36 Aluzie la parabolele bunului păstor şi a fiului risipitor (cf. Luca 15). (n.P.P.)
37 Reminiscenţă din VERGILIUS, Eneida, V, 9.
38 Scrisoarea este alcătuită la Antiohia, în 375, reprezentând o dovadă vie a sincerei prietenii care a existat între Fericitul Ieronim şi Rufin. Fericitul Ieronim îl înştiinţează pe Rufin despre propria călătorie în Siria şi despre moartea lui Inocentius şi Hylas. Rufin probabil că se află în Egipt, în vreme ce Ieronim zace bolnav şi îl înştiinţează că prietenul Bonosus duce o viaţă eremitică într-o insulă pustie.
39 Rufin din Aquileia (345-410), scriitor creştin apusean, originar din Concordia (nu departe de oraşul natal al Fericitului Ieronim) şi prieten apropiat al Fericitului Ieronim. Este cunoscut mai ales ca traducător al unor opere importante ale Părinţilor greci, precum Origen, Eusebiu de Cezareea, Sfântul Vasile cel Mare etc. A înfiinţat o comunitate monahală la Ierusalim. Traducerea controversatei opere a lui Origen De principiis a rupt definitiv prietenia cu Fericitul Ieronim.
40 1 Corinteni 2, 9.
52
pustiurile Egiptului41, că vizitezi corurile de monahi şi mergi să cercetezi familia cerească de pe pământ42. O, dacă acum Domnul Iisus Hristos mi-ar îngădui să ajung dintr-o dată la tine, precum lui Filip la eunuc43 sau ca lui Avacum la Daniel44, cât de strâns te-aş îmbrăţişa şi cu cât dor aş săruta acea gură care, împreună cu mine, uneori s-a îndepărtat de adevăr, iar alteori l-a mărturisit cu înţelepciune! însă, fiindcă nu sunt vrednic şi fiindcă trupşorul meu45, fără putere chiar şi [atunci] când este sănătos, este slăbit de numeroase boli, îţi trimit în locul meu, în întâmpinare, aceste rânduri, ca să te aducă până la mine, ferecat cu lanţurile prieteniei.
2. Prima veste a acestei bucurii neaşteptate mi-a fost dată de Heliodor46. Nu credeam [că acest lucru este] sigur, deşi aş fi dorit să fie, mai ales că şi Heliodor spunea că l-a auzit de la altcineva, iar neprevăzutul situaţiei îi răpea zvonului din crezare. Apoi, în timp ce sufletul meu şovăia între îndoială şi dorinţă, un oarecare călugăr din Alexandria, care prin voinţa evlavioasă a credincioşilor47 fusese trimis cu ascultare48 la mărturisitorii egipteni49, deja mucenici prin voinţa lor, m-a îndemnat să cred, căci chiar el s-a vădit a fi autorul zvonului. Cu toate acestea, mărturisesc că încă şovăiam în cugetul meu. Dar, cum nu-ţi ştia nici patria şi nici numele, vestea pe care mi-o aducea părea cu atât mai însemnată, de vreme ce afirma acelaşi lucru pe care tocmai mi-l spusese
41 Fapt ce atestă intensitatea vieţii monahale din Egipt.
42 Caelestis familia metaforă sugestivă care exprimă comuniunea dragostei din obştile monahale creştine.
43 Faptele 8, 26 ş.u.
44 V. Bel şi balaurul 40-46.
45 Autoironie a Fericitului Ieronim, care utilizează aici corpusculus un diminutiv cu nuanţă ironică.
46 Prietenul şi colegul de studii al Fericitului Ieronim, născut dintr-o familie creştină în oraşul Altinum (oraş însemnat de pe ţărmul Veneţiei). La început un simplu soldat, el va deveni mai întâi preot şi mai apoi episcop al oraşului său natal, în jurul anului 381 d.Hr. Va participa la sinodul din Aquileia (381). Epistolele XIV şi LXI din corespondenţa Fericitului Ieronim îi sunt dedicate.
47 Plebs cu sensul de „poporul creştinilor”.
48 Obsequium – „poruncă ţinând de disciplina monahală care trebuie îndeplinită necondiţionat, fiind primită de la un superior ierarhic”.
49 Confessores termen apropiat ca sens în această perioadă a limbii latine de cuvântul „martiri”, desemnându-i pe acei creştini care au suferit torturi, exilul sau alte tribulaţii din pricina mărturisirii curajoase a dreptei credinţe în faţa persecutorilor. Aici se face aluzie la monahii exilaţi de împăratul arian Valens la Heliopolis (372).
53
altcineva. În cele din urmă, adevărul a ieşit la iveală cu toată puterea lui; căci o mare mulţime de călători a spus din nou că Rufin se află la Nitria50 şi că a mers mai departe, la fericitul Macarie51. Atunci am dat frâu liber crezării şi doar atunci am fost mâhnit cu adevărat că sunt bolnav. Şi, dacă forţele slăbite ale trupului meu nu m-ar ţine înlănţuit, nici căldura din toiul verii, nici marea mereu plină de primejdii pentru corăbieri nu ar putea să mă oprească din binecuvântata grabă cu care aş veni [la tine]. Crede-mă, frate, aş vrea să vin cu mult mai mult decât marinarul care caută portul pe timp de furtună, decât ogoarele însetate care aşteaptă pIoile, decât mama neliniştită care îşi aşteaptă fiul şezând la ţărmul mării învolburate52.
3. După ce, dintr-o dată, un vârtej53 [al sorţii] m-a târât departe de tine, după ce o despărţire crudă a rupt lanţul iubirii ce ne uneşte, „atunci un nour întunecat mi s-a oprit peste creştet”54, atunci „pretutindeni apă şi cer pretutindeni”55. În sfârşit, rătăcind în nesiguranţa călătoriei, după ce m-am istovit în Tracia, Pont şi Bithynia, în toată Galatia, pe drumul Capadociei şi în ţinutul cu vreme arzătoare al Ciliciei, Siria mi-a venit în ajutor56, precum unui naufragiat un liman primitor. Acolo am fost încercat de toate bolile cu putinţă şi mi-am pierdut unul dintre cei doi ochi57: căci Inocentius58, parte a sufletului meu59, a fost cuprins, pe neaşteptate, de arşiţa frigurilor. Acum mă bucur de singura şi
50 Regiune deşertică a Egiptului celebră prin numărul mare de creştini.
51 avva Macarie, numit şi „Egipteanul” sau „cel Mare”, renumit ascet creştin (f 394), binecunoscut din Pateric. Rufin însuşi (Historia monachorum, 28), dar şi Palladius (Historia lausiaca, 17), atestă faima şi autoritatea acestui eremit. Nu trebuie confundat cu Sfântul Macarie Alexandrinul, contemporanul său. (n.P.P.)
52 Cf. HORATIUS, Ode, IV, 5, 9-14. (n.P.P.)
53 Nu ştim despre ce episod familial vorbeşte aici Fericitul Ieronim, în urma căruia a părăsit Aquileia şi a mers în Răsărit. O posibilă aluzie la această întâmplare am putea-o discerne în Epistolele XI-XIII (o ceartă cu rudele sale). (n.P.P.)
54 VERGILIUS, Eneida, III, 194.
55 VERGILIUS, Eneida, V, 9.
56 Metonimie pentru creştinii Bisericii din Siria, care i-au venit în ajutor.
57 Expresie latină cu semnificaţie similară celei româneşti: „mi-eşti drag ca lumina ochilor”. (n.P.P.)
58 Prieten al Fericitului Ieronim, care i-a fost alături în călătoria spre Siria. Răpus fiind de friguri în anul 374 d.Hr. şi nevoit să se despartă temporar de acesta, Fericitul Ieronim vorbeşte despre el în imagini împrumutate din scrierile horatiene şi plautine.
59 Cf. HORATIUS, Ode, 1,3, 8. (n.P.P.)
54
întru-totul lumină pentru mine, de dragul nostru Evagrie60, pentru care eu, [fiind] întruna bolnav, am devenit o povară în plus ostenelii sale. Era cu noi şi Hylas61, slujitorul sfintei62 Melania63, care prin curăţia moravurilor [sale] spălase stigmatul64 robiei; şi acesta a sfâşiat din nou rana care încă nu se vindecase. Dar, fiindcă prin glasul Apostolului suntem opriţi de la a ne întrista pentru cei adormiţi65 şi pentru că prisosul meu de tristeţe a fost potolit de vestea îmbucurătoare care a venit pe neaşteptate, îţi facem cunoscute [aceste lucruri] ca să le afli dacă nu le ştii şi să ne bucurăm împreună dacă le-ai aflat mai înainte66.
4. Bonosus67 al tău, mai bine zis al meu [sau], mai îndreptăţit spus, al nostru, se înalţă acum pe scara profeţită în visul lui Iacov68, îşi poartă crucea69, fără să se gândească la [ziua] de mâine şi fără să se uite în urmă70. El seamănă cu lacrimi ca să culeagă cu bucurie71 şi ca în taina lui Moise înalţă şarpele în pustiu72. În faţa acestui adevăr să se ruşineze minunile amăgitoare, născocite atât de condeiul grecesc, cât şi de cel roman. Iată că un tânăr, instruit împreună cu noi în ştiinţa veacului73, în artele
60 Prieten comun al Fericitului Ieronim şi al lui Rufin, care, asemenea lui Inocentius, îl însoţise în Siria.
61 Sclavul Melaniei, care, datorită comportamentului său, fusese eliberat.
62 Adjectivul sancta utilizat aici nu avea încă sensul consacrat de astăzi, ci pe acela de „creştin autentic”, în înţelesul utilizat de Noul Testament pentru a-i desemna pe creştini în general. (n.P.P.)
63 Sfânta Melania cea Bătrână, distinsă membră a aristocraţiei romane, va ctitori, alături de Rufin, o mănăstire pe Muntele Măslinilor, la Ierusalim. (n.P.P.)
64 Macula. Cf. 1 Corinteni 7, 21-22. Pentru gândirea creştină, sclavia reprezenta doar un stigmat social, nu unul moral; Biserica creştină a fost nevoită să accepte realitatea socială a sclaviei, însă a militat fervent pentru abolirea sau, cel puţin, ameliorarea condiţiilor servituţii. Fericitul Augustin va afirma în Despre cetatea lui Dumnezeu, 19, 15 că numai animalele au fost supuse omului, care este chipul lui Dumnezeu; sclavia nu este o stare firească a omului, originea ei nu este naturală, ci o consecinţă a păcatului care răpeşte libertatea omului. (n.P.P.)
65 Cf. 1 Tesaloniceni 4,13.
66 în cele ce urmează, Fericitul Ieronim va vorbi despre motivul acestei bucurii.
67 Prieten şi coleg de studii cu Fericitul Ieronim şi Rufin la Roma, iar mai apoi la şcoala vestitului profesor păgân Aelius Donatus.
68 cf. Facerea 28,11-13.
69 Cf. Marcu 8, 34.
70 Cf. Luca 9, 62: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu”. Poate fi, totodată, o aluzie la episodul împietririi soţiei lui Lot (Facerea 19, 26). (n.P.P.)
71 cf. Psalmul 125, 5.
72 Cf. Numerii 21, 6-9.
73 Saeculo nobiscum artibus institutus – „instruit în ştiinţele veacului (artele liberale)”.
55
liberale, foarte înstărit74, cu o mare faimă printre cei asemenea lui, neţinând seama nici de mamă, nici de surori şi nici de preaiubitul său frate, s-a sălăşluit, precum un nou locuitor al Paradisului75, pe o insulă primejdioasă76, înconjurată de vuietul mării, pe care piscurile colţuroase, stâncile dezgolite şi pustietatea o fac încă şi mai înspăimântătoare. Niciun agricultor, niciun călugăr [nu erau de găsit] acolo; nici chiar tânărul Onesimus77, pe care îl ştii şi de care el se bucura ca de un frate mai mic, nu-i este însoţitor în pustietatea cea atât de mare. Singur acolo (la drept vorbind, nu este singur, căci îl însoţeşte Hristos), el vede slava lui Dumnezeu, pe care Apostolii nu au văzut-o decât în pustie78. Fără îndoială, [aici] nu vede oraşe cu turnuri, dar s-a înscris ca cetăţean într-o nouă cetate79. Mădularele i se înfioară într-un sac hâd, dar, astfel, [Bonosus] va fi purtat mai uşor printre nori, în întâmpinarea lui Hristos80. [Aici] nu se bucură de farmecul golfurilor, însă bea apa vieţii din coasta Domnului81. Închipuie-ţi [toate acestea], prietene preaiubit, şi spre ele îndreaptă-ţi simţirea şi mintea! [Doar] atunci vei putea să lauzi biruinţa sa, după ce ai cunoscut greutăţile cu care s-a luptat. O mare furioasă freamătă în jurul întregii insule şi apa vuieşte când se izbeşte de stâncile ascuţite82; pământul este lipsit de verdeaţă; câmpia este uscată şi nu se găsesc locuri umbroase; stânci abrupte ferecă locul ca o temniţă înfricoşătoare. El, liniştit, fără frică şi înarmat, [după cum spune] Apostolul83, fie îl ascultă pe Dumnezeu când citeşte cele sfinte, fie îi vorbeşte lui Dumnezeu în vreme ce se roagă la Domnul şi poate, precum Ioan, are vreo vedenie cât timp locuieşte pe insulă84.
74 Bonosus provenea dintr-o familie de oameni înstăriţi.
75 Novus paradisi colonus. Asemenea lui Adam, care era singur în Paradis cu Dumnezeu, Bonosus este un locuitor al noului paradis al vieţii consacrate lui Dumnezeu. (n.P.P.)
76 Textual: nauifraga – „care produce naufragii, care sfarmă corăbiile”.
77 Tânăr monah, care îl însoţea în calitate de ucenic pe Bonosus.
78 Cf. Matei 17,1-5.
79 Aici Fericitul Ieronim se referă la Civitas Dei. În continuare, va descrie aspra asceză a sihaştrilor creştini.
80 Cf. 1 Tesaloniceni 4,17: „După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul”.
81 Cf. Ioan 19, 34.
82 Cf. VERGILIUS, Georgice, III, 261 ş.u.
83 Cf. Efeseni 6,11-17.
84 Aluzie la insula Patmos, unde Sfântul Ioan a avut viziunea Apocalipsei.
56
5. Ce intrigi crezi că urzeşte acum diavolul? Ce vicleşuguri pregăteşte? Poate, amintindu-şi de vechea înşelătorie, îl va ispiti [pe Bonosus] să-şi potolească foamea85. Dar aceluia i s-a răspuns deja că nu numai cu pâine va să trăiască omul86. Poate îi va înfăţişa bogăţii şi glorie, dar i se va spune: „Cei care doresc să fie bogaţi cad în capcană87 şi în ispite”88 şi: „Eu am toată lauda în Hristos”89. Îi va zdrobi mădularele sleite de post, înrăutăţindu-i boala, dar va fi izgonit de cuvântul Apostolului: „Când sunt slăbit, atunci sunt mai puternic”90 şi: „Puterea în slăbiciune este desăvârşită”91. Îl va ameninţa cu moartea, dar va auzi: „Vreau să mă dezleg de trup şi să fiu împreună cu Hristos”92. Îşi va arunca săgeţile de foc, dar [acestea] vor fi primite de scutul credinţei93. Şi, ca să nu spun mai mult, Satana94 îl va ataca, dar Hristos îl va păzi. Slavă Ţie, Doamne Iisuse, că în Ziua Ta95 am [pe cineva] care să se roage pentru mine! Tu ştii căci Ţie toate inimile îţi sunt deschise, Tu scrutezi adâncurile inimii, Tu vezi în abisul [mării] pe profetul închis în pântecele monstrului96 cum eu şi Bonosus am crescut împreună, din copilărie până în floarea vârstei, cum acelaşi sân ne-a hrănit, aceleaşi braţe ne-au purtat şi cum, după studiile de la Roma, pe când ne-am bucurat de aceeaşi hrană şi de acelaşi adăpost pe malurile pe jumătate barbare ale Rinului97, în mine mai întâi s-a născut dorinţa de a Te sluji. Adu-Ţi
85 Cf. Matei 4,1 ş.u.
86 Cf. Deuteronomul 8, 3; Matei 4, 4.
87 Muscipula literal: „capcană pentru şoareci”. Această lecţiune stranie pentru textul din 1 Timotei 6, 9 se întâlneşte şi la Sfântul Ciprian al Cartaginei (De lapsis, 12). (n.P.P.)
88 1 Timotei 6, 9.
89 Galateni 6,14.
90 2 Corinteni 12,10.
91 2 Corinteni 12, 9.
92 Filipeni 1, 23.
93 Efeseni 6,16.
94 Satanas termen preluat din limba ebraică, unde avea sensul de „adversar, acuzator într-un proces”.
95 Parusia sau Ziua Judecăţii.
96 V. cartea profetului Iona.
97 Este vorba despre scurta perioadă în care Fericitul Ieronim a locuit împreună cu Bonosus la Treveri, oraş care în acea perioadă era reşedinţă imperială şi un important centru monahal.
57
aminte, Te rog, că acest luptător al Tău a fost odinioară un soldat98, împreună cu mine! Eu am însăşi chezăşia slavei Tale: „Cine va învăţa şi nu va face, [acesta] mic se va numi în împărăţia cerurilor; cine însă va face şi va învăţa, acesta mare se va numi în împărăţia cerurilor”99. Să se bucure de cununa virtuţii şi în schimbul muceniciei [sale] zilnice100 să îl urmeze pe Mielul îmbrăcat în veşmânt alb101. „Multe locaşuri sunt la Tatăl”102 şi „o stea se deosebeşte prin strălucire de altă stea”103; îngăduie-mi să pot înălţa capul până la călcâiele sfinţilor104. În timp ce eu mi-am dorit, el a îndeplinit. Trece-mi cu vederea că nu am putut să-mi ţin [făgăduinţa] şi dă-i aceluia răsplata pe care o merită.
6. Poate m-am întins prea mult la vorbă, mai mult decât îmi îngăduia concizia unei scrisori, dar m-am obişnuit ca acest lucru să mi se întâmple mereu când trebuie să îi aduc vreo laudă dragului nostru Bonosus. Însă, spre a mă întoarce acolo de unde am plecat, te rog mult ca gândul şi, totodată, privirea ta să nu se îndepărteze de un prieten care mult timp este căutat, abia este găsit şi cu greu este păstrat. Lasă-i pe cei care vor să strălucească în aur, iar la banchetele lor fastuoase să scânteieze metalele preţioase; iubirea nu poate fi măsurată; dragostea nu are preţ; prietenia care poate să ia sfârşit nu a fost niciodată adevărată.
98 De fapt tiro – „recrut”. (n.P.P.)
99 Matei 5,19.
100 încheindu-se persecuţiile împotriva creştinilor, asceza foarte aspră a eremiţilor va începe să fie considerată un martiriu extins pe durata întregii vieţi.
101 Cf. Apocalipsa 7, 9.
102 Ioan 14, 2.
103 1 Corinteni 15, 41.
104 Cf. TERTULIAN, De cultu feminarum, II, 7. Influenţa lui Tertulian asupra Fericitului Ieronim a fost masivă, mergând de la expresii memorabile până la idei teologice. De altfel, între cei doi a existat o afinitate de caracter şi temperament. Fericitul Ieronim l-a apreciat foarte mult: Tertulliano quid eruditius? Quid acutius? (Epistola LXX, 2). Epitetele cu care îl gratulează pe Tertulian i se potrivesc foarte bine şi lui însuşi: eruditus et ardens vir (Epistola LXXXIV, 2). (n.P.P.)
58
EPISTOLA IV105
Lui Florentinus. Despre naşterea prieteniei [dintre ei]
1. În ce măsură marea faimă a Fericirii Tale106 a umplut gurile feluritelor popoare îţi vei putea da seama din faptul că încep să te iubesc mai înainte de a te cunoaşte. Căci, precum spune Apostolul: „Păcatele anumitor oameni se dezvăluie mai înainte de judecată”107, în ceea ce te priveşte, dimpotrivă, faima dragostei108 tale este atât de răspândită, încât nu trebuie atât să fie lăudat cel care te iubeşte, cât să fie considerat că face o nelegiuire cel care nu te iubeşte. Trec peste cei fără de număr în persoana cărora tu L-ai susţinut, L-ai hrănit, L-ai îmbrăcat, L-ai vizitat pe Hristos109. Uşurarea pe care ai adus-o fratelui Heliodor, aflat în nevoie, poate să dezlege şi gurile muţilor. Cu câtă recunoştinţă, cu ce laude povestea el că i-ai uşurat supărările călătoriei! Aşa cum şi eu, deşi foarte târziu, pentru că mă chinuieşte o boală de neîndurat, „cu picioare înaripate”, după cum se spune, aş vrea şi să te salut printr-o scrisoare afectuoasă, şi să te îmbrăţişez. Îţi aduc mulţumiri şi mă rog ca Domnul să binevoiască să întărească prietenia care se naşte între noi.
2. Şi, pentru că fratele Rufin, despre care se spune că a venit din Egipt la Ierusalim, împreună cu sfânta Melania, s-a legat cu mine printr-o nedespărţită şi frăţească prietenie, te rog să te osteneşti a-i da epistola mea care o însoţeşte pe a ta. Nu mă aprecia după virtuţile lui. În el vei vedea semnele limpezi ale sfinţeniei. Eu sunt cenuşă, o mână de lut şi deja ţărână; cât timp trăiesc, voi fi mulţumit dacă neputinţa ochilor mei ar putea să îndure strălucirea
105 Redactată în deşertul Chalkis, probabil în anul 375. Fericitul Ieronim îl roagă pe Florentinus să îi remită epistola sa (probabil cea anterioară) lui Rufin. Florentinus este un nobil roman, care se va călugări la Ierusalim, devenind mai apoi un protector al lui Ieronim. Despre Florentinus, Fericitul Ieronim însuşi ne spune în Cronica sa (cf. PL 27, 699) că „era atât de generos faţă de cei nevoiaşi, încât aceştia îl numeau «tatăl săracilor”. (n.P.P.)
106 Beatitudinis tuae formulă epistolografică standard, folosită pentru a exprima reverenţa protocolară. (n.P.P.)
107 1 Timotei 3, 24.
108 Dilectionis tuae formulă protocolară specifică stilului epistolografic. (n.P.P.)
109 cf. Matei 25, 35-36, 40.
59
virtuţilor lui. El s-a spălat de curând110, este curat şi alb ca zăpada. Eu însă, mânjit de toate murdăriile păcatelor, aştept cu teamă, zi şi noapte, să dau cel din urmă obol111. Dar totuşi, pentru că „Domnul dezleagă pe cei ferecaţi în obezi”112 şi odihneşte cu vorbele Sale pe cel umil şi temător, poate să-mi spună şi mie care zac în mormântul păcatelor: „Ieronime, vino afară!”113
Sfântul preot Evagrie îţi trimite multe salutări. Pe fratele Martinianus114 îl salutăm amândoi cu toată smerenia. Aş dori să-l văd, dar sunt legat de cătuşele bolii.
EPISTOLA V115 Lui Florentinus
1. În acea parte a deşertului unde locuiesc care se învecinează cu Siria şi saracenii116 mi-a fost adusă scrisoarea dragostei tale; după ce am citit-o, dorinţa de a pleca la Ierusalim într-atât mi-a înflăcărat sufletul, încât puţin a lipsit să-mi trădez sfântul legământ117 în folosul prieteniei. Aşadar, tot ce pot face acum este să îţi trimit, în locul meu, această scrisoare. Deşi absent trupeşte, vin [la tine] cu dragostea şi sufletul, rugându-te stăruitor ca nu cumva durata timpului şi mărimea distanţei să rupă nou-născutele relaţii de prietenie care s-au unit prin legătura118 lui Hristos. Să o întărim, mai degrabă, printr-un schimb de epistole; ele să
110 Aluzie la botezul lui Rufin, care fusese botezat la Aquileia de către Chromatius, cunoscutul episcop şi sfânt părinte. (n.P.P.)
111 Cf. Matei 5, 26.
112 Psalmul 145, 7.
113 Aluzie la învierea lui Lazăr; cf. Ioan 11, 43.
114 Martinianus era un călugăr care trăia în comunitatea lui Florentinus.
115 Deşertul Chalkis, 375-377; Fericitul Ieronim este hotărât să continue corespondenţa cu Florentinus; părăsise Antiohia şi vieţuia ca eremit. Viaţa ascetică nu-l împiedică deloc să-şi continue preocupările intelectuale, precum vedem din această epistolă. (n.P.P.)
116 Populaţie din Arabia Felix (nume folosit în Antichitate prin care era desemnat sudul Peninsulei Arabice).
117 Sanctum propositum este votul monahal, făgăduinţă de a nu părăsi comunitatea fără binecuvântare. (n.P.P.)
118 Glutinus literal: „lipici, ciment, mortar”. Limbajul Fericitului Ieronim este foarte concret şi plastic. (n.P.P.)
60
alerge de la unul la celălalt, ele să ne iasă în cale, ele să vorbească cu noi. Iubirea nu va pierde mult dacă va vorbi cu sine în acest fel.
2. Fratele Rufin, după cum scrii, nu a venit încă119 şi, dacă ar fi venit, nu i-ar fi folosit prea mult dorinţei mele, de vreme ce nu l-aş mai putea vedea. Căci este departe de mine, la atât de mare depărtare încât el nu ar putea să dea fuga până aici, iar pe mine mă împiedică deşertul care mă ţine strâns între hotarele sale; de-acum a început să nu-mi fie îngăduit ceea ce altădată am refuzat. Din această pricină, te rog stăruitor şi te implor să-i ceri să-ţi dea ţie să copiezi comentariile fericitului Reticius, episcop de Augustodunum, în care a tâlcuit într-un limbaj sublim120 Cântarea Cântărilor. În plus, un compatriot al fratelui Rufin, bătrânul Pavel121, mi-a scris că Rufin are un codice al lui Tertulian122 care îi aparţine şi pe care îl cere înapoi pe un ton vehement. Şi, pentru aceasta, te rog să porunceşti să fie scrise pe foi123, de mâna unui scrib, aceste cărţi pe care nu le am şi le voi nota mai jos: Tâlcuirea Psalmilor lui David124 a Sfântului Ilarie125 şi, de asemenea, doresc să-mi trimiţi cartea foarte întinsă Despre sinoade126 a aceluiaşi, pe care, la Treveri, o copiasem127 cu mâna mea. Tu ştii că aceasta este hrana128 sufletului creştin, să mediteze zi şi noapte la
119 Fericitul Ieronim credea că Rufin a venit la Ierusalim împreună cu Melania. (n.P.P.)
120 Mai târziu, Fericitul Ieronim va critica limbajul acestui exeget ca retoric şi opulent (v. Epistola LXXXVII, 4). Reticius, episcop de Augustodunum (în Gallia) în vremea lui Constantin cel Mare, participant la sinoadele romane antidonatiste din 313 şi 314, a alcătuit un Comentariu la Cântarea Cântărilor, care nu ni s-a păstrat. (n.P.P.)
121 Pavel de Concordia, concitadin al lui Rufin, bibliofil şi asiduu cititor (în special al lui Tertulian), a fost, în tinereţe, secretarul Sfântului Ciprian al Cartaginei, căruia îi aducea zi de zi cărţile „magistrului” Tertulian. Fericitul Ieronim însuşi îi va dedica lui Pavel de Concordia viaţa unui alt Pavel, faimos ascet egiptean, Viaţa fericitului Pavel, monahul tebeu. (n.P.P.)
122 Primul scriitor creştin de limbă latină (f 220) şi unul dintre cei mai importanţi teologi ai creştinismului latin, supranumit şi „Origen al Occidentului”. (n.P.P.)
123 Charta foaie de papirus pregătită pentru a fi scrisă. (n.P.P.)
124 Astăzi pierdută. (n.P.P.)
125 Sfântul Ilarie, episcop de Pictavium (Gallia), (f 367), un important exponent al teologiei creştine a veacului al IV-lea, statornic polemist antiarian. A fost supranumit „Atanasie al Occidentului”. Este primul autor latin care a comentat Evanghelia după Matei. (n.P.P.)
126 în această operă, Sfântul Ilarie făcea cunoscut Occidentului sinuoasa istorie a sinoadelor pro şi antiariene din prima jumătate a veacului al IV-lea ţinute în Răsărit. (n.P.P.)
127 La Treveri, Ieronim a transcris pentru Rufin acest comentariu din care ni s-au păstrat numeroase fragmente. (n.P.P.)
128 Literal: „păşunea” (pabulum). (n.P.P.)
61
Legea Domnului. Pe ceilalţi îi primeşti în găzduire, îi întăreşti aducându-le mângâiere, îi ajuţi prin danii. Cât despre mine, dacă îmi vei trimite cele cerute, vei fi preadarnic. Şi, pentru că har Domnului! avem multe codice în biblioteca sfântă, cere, la rândul tău, şi orice vrei îţi voi trimite. Să nu crezi că-mi este greu dacă tu porunceşti. Am elevi129 care învaţă arta de copist. Şi nu făgăduiesc o favoare pe măsura celei pe care o cer. Fratele Heliodor mi-a spus că tu cauţi multe lucrări despre Sfânta Scriptură şi că nu găseşti [câte ai vrea]. Chiar dacă le ai pe toate, iubirea mea pentru tine va merge până la a pretinde să caut mai mult.
3. În ceea ce îl priveşte pe învăţătorul de acum al sclavului130 tău, despre care ai binevoit să-mi scrii, nu încape îndoială că este un hoţ de sclavi. Preotul Evagrie, când încă eram în Antiohia, l-a dojenit în faţa mea. El i-a răspuns: „Eu nu mă tem de nimic”. Spune că a fost dat afară de stăpânul său şi, dacă vouă vă place, iată, este aici, duceţi-l unde vreţi! Consider că nu este păcat dacă nu-l las pe acest om fără căpătâi să fugă mai departe. De-aceea, pentru că eu, stabilit în acest deşert, nu pot să fac ceea ce tu ai poruncit, am rugat pe preaiubitul meu Evagrie să urmărească stăruitor atât pentru tine, cât şi pentru mine această faptă.
EPISTOLA VI131
Lui Iulian, diacon din Aquileia
1. Un vechi proverb zice: „Mincinoşii ajung să nu li se dea crezare nici când spun adevăruri”132. Văd că mi se întâmplă şi mie când tu mă învinuieşti de tăcerea mea epistolară. Voi spune: „Am scris adesea, dar a fost neglijenţa mesagerilor”. Vei răspunde:
129 Foarte probabil aceştia erau copii orfani sau abandonaţi şi adoptaţi de către creştini.
130 Este vorba despre un sclav al lui Florentinus care călătorea cu un alt sclav.
131 Deşertul Chalkis, 375. Adresantul scrisorii este unul dintre asceţii dintr-o comunitate din Aquileia cu care Ieronim avea strânse relaţii. Acest Iulian era părintele spiritual al surorii lui Ieronim. Ieronim se scuză faţă de Iulian pentru faptul că nu i-a scris mai des, întrucât starea sănătăţii sale era deplorabilă. Se plânge de răutăţile care l-au forţat să-şi părăsească patria şi felicită pe sora sa care a îmbrăţişat viaţa religioasă.
132 Sentinţă atribuită lui Aristotel (cf. DiogeneS LAERTIOS, Vieţile şi doctrinele filosofilor, 5,1,11).
62
„Este vechea scuză a tuturor celor care nu scriu”. Voi spune: „N-am găsit pe nimeni care să ducă scrisorile mele”. Vei răspunde ca de aici au plecat destul de mulţi într-acolo. Voi pretinde că le-am dat acelora scrisorile? Dar ei, pentru că nu le-au înmânat, vor tăgădui [că le-au primit] şi printre [nişte oameni aflaţi la distanţă] va fi o cercetare nesigură. Prin urmare, ce să fac? Fără de vină, voi cere iertare, socotind că e mai bine să cer pace, cedând un pas, decât să provoc dispute rămânând pe loc; de altfel, atât boala trupului, cât şi slăbiciunea sufletului m-au istovit necontenit, încât, într-o moarte ce sta să vină, îmi pierdusem aproape simţirea. Să nu crezi că e minciună, căci, după obiceiul oratoric, voi chema, după argumente, martori.
2. A fost aici sfântul frate Heliodor, care, pe când voia să vieţuiască în deşert împreună cu mine, a plecat, pus pe fugă de păcatele mele. Dar limbuţia mea prezentă va scuza toată vina. Căci, cum spune Flaccus într-o satiră: “Acesta este păcatul tuturor cântăreţilor”: să nu cânte niciodată între prieteni, când sunt rugaţi, dar, „dacă nu li se cere, ei nu mai contenesc”133; de acum înainte, aşa te voi îngropa în grămezi de scrisori, încât tu, dimpotrivă, vei începe să mă rogi să nu scriu. Mă bucur că tu eşti primul care mă anunţi că sora mea, fiica ta întru Hristos, rămâne la hotărârea134 pe care a luat-o. Căci aici, unde sunt eu acum, nu mai ştiu nu numai ceea ce se petrece în cetatea natală, ci şi dacă cetatea mai există. Şi, cu toate că o viperă135 iberică136 mă face bucăţi cu bârfa ei sinistră, nu mă voi teme de judecata oamenilor, căci îmi voi avea propriul judecător: „Dacă pământul frânt s-ar prăbuşi, aş susţine, netemător, ruinele sale”137. De aceea te rog să-ţi aminteşti porunca Apostolului138 prin care ne învaţă să înfăptuim o lucrare durabilă; întru mântuirea surorii mele, Domnul te va
133 cf. HORATIUS, Satire, 1,3,1-3.
134 îmbrăţişarea vieţii monahale.
135 Termenul latin excetra este unul rar întâlnit şi are sensul de „şarpe veninos”; este plasat uneori şi în contexte unde apare ca epitet al unei femei intrigante. Foarte probabil că aici se face aluzie la motivul plecării lui Ieronim din oraşul natal. (n.P.P.)
136 Nu se ştie dacă acest duşman veninos era bărbat sau femeie. Ar putea fi un bărbat dacă este aceeaşi persoană despre care scrie în Epistola XVI, 2: inimicus incessabilis post tergum secutus est. La fel de bine poate fi Lupicinus despre care scrie în Epistola VII, 5.
137 Cf. HORATIUS, Ode, III, 3, 7-8.
138 cf. 1 Corinteni 3, 4.
63
răsplăti; pe mine fă-mă bucuros prin scrisori dese întru slava pe care o împărtăşim în Hristos139.
EPISTOLA VII140
Lui Chromatius, lovinus şi Eusebiu141
1. Coala de papirus nu trebuie să-i despartă pe cei pe care iubirea i-a unit, nici ofranda scrisorii mele nu trebuie să fie împărţită fiecăruia dintre voi, căci voi astfel vă iubiţi, încât harul vă uneşte pe toţi trei nu mai puţin decât natura a unit pe doi dintre voi. Ba mai mult, dacă o asemenea rânduială mi-ar fi la îndemână, eu aş uni numele voastre nedespărţite într-un singur caracter de literă. Însăşi scrisoarea voastră mă îndeamnă să socotesc că sunteţi trei într-unul şi unul în trei. Căci, după ce fericitul Evagrie mi-a transmis-o şi a făcut să-mi fie adusă [misiva] voastră în acea parte a deşertului care este un hotar pustiu între sirieni şi saraceni, m-am bucurat ca şi cum eu aş fi fost învingătorul în acea zi a fericirii romane, când, în bătălia lui Marcellus la Nola, pentru prima oară după [dezastrul de la] Cannae, armatele trufaşe ale lui Hannibal au fost nimicite142. Fratele numit mai sus mă vizitează adesea şi mă încălzeşte la sân precum sufletul său întru Hristos. Totuşi este despărţit de mine de-o lungă distanţă şi, plecând, mi-a lăsat un regret nu mai mic decât bucuria pe care mi-a adus-o prin venirea sa.
2. Acum vorbesc cu scrisoarea voastră, o sărut, stau la taifas cu ea, căci ea singură ştie aici latina. Aici trebuie să învăţ o limbă barbară143, la bătrâneţe, sau trebuie să tac. Ori de câte ori semnele
139 Cf. 2 Corinteni 10,17.
140 Deşertul Chalkis, anul 375 sau 376. Chromatius, cu fratele său, Eusebiu, şi cu prietenul său, lovinus, locuiau la Aquileia. Ieronim le mulţumeşte pentru scrisoarea lor (1-2), laudă pe Bonosus (3), le cere să se intereseze de sora sa (4), se plânge de compatrioţii săi şi de episcopul lor (5) şi, în sfârşit, elogiază pe mama corespondenţilor săi (6).
141 Trei prieteni ai lui Ieronim, care duceau o viaţă ascetică la Aquileia sub conducerea episcopului Valerian. Eusebiu şi Chromatius sunt fraţi şi locuiesc în comunitate cu mama şi surorile. Chromatius va deveni apoi episcop al Aquileii. (n.P.P.)
142 Bătălia de la Cannae a avut loc în 216 î.Hr., iar cea de la Nola în 215 î.Hr.; cf. CICERO, Brutus, 3,12. (n.P.P.)
143 Detalii despre această „limbă barbară” (un dialect al limbii arabe) ne oferă Fericitul Ieronim în Viaţa fericitului Pavel, monahul tebeu, 7. Cât priveşte vârsta sa, trebuie să fim atenţi la exagerările retorice ale autorului nostru; Ieronim avea aproximativ 30 de ani. (n.P.P.)
64
trasate de o mână cunoscută îmi amintesc chipuri foarte dragi, tot de atâtea ori fie eu nu mai sunt aici, fie voi sunteţi aici. Credeţi în iubirea mea care spune adevărul, când vă scriu această scrisoare vă văd. Mai întâi, mă plâng de un lucru: de ce, dacă atâtea întinderi de mare şi de pământ se află între noi, mi-aţi scris o scurtă epistolă? Desigur, am meritat, căci nu v-am răspuns îndată ce voi mi-aţi scris. Nu cred că v-a lipsit papirusul cât timp Egiptul face vânzări. Chiar dacă un Ptolemeu144 ar fi închis mările, totuşi regele Attalus i-ar fi trimis membrană din Pergam ca să cumpănească prin piei lipsa de papiri; de la acest loc se trage numele pergamentelor, care, prin tradiţia posterităţii, s-a păstrat până azi. Ce [să înţeleg], aşadar? Să presupun că mesagerul a fost grăbit? Totuşi o noapte este de-ajuns pentru o scrisoare lungă. Oare aţi fost împiedicaţi de altă ocupaţie? Nicio preocupare nu este mai presus de dragoste. Rămân două ipoteze: fie că voi v-aţi lenevit, fie că eu n-am meritat. Prefer, dintre acestea, să condamn mai degrabă delăsarea voastră decât lipsa mea de merit, căci mai uşor poate să fie îndreptată neglijenţa decât să se nască o prietenie.
3. Bonosus, după cum scrieţi, a dobândit, ca un fiu al „peştelui”145, un loc plin de umezeală146; noi, spurcaţi de o veche vătămare, căutăm locuri uscate, ca şerpii şi scorpionii. El striveşte
144 Ptolemeu al V-lea Epiphanes, rege al Egiptului elenistic, care a interzis exportul papirusului pentru a-şi proteja de concurenţă grandioasa Bibliotecă din Alexandria. Ca ripostă la această dispoziţie, Eumenes al II-lea, regele Pergamului, ar fi avut prilejul să inventeze pergamentul (PLINIUS CEL BĂTRÂN, Istoria naturală, 13,11, 70). (n.P.P.)
145 Celebrul acrostih al creştinismului primar, foarte frecvent în literatura şi iconografia creştină din primele veacuri: 1X0 YE („peşte”) iECTOUÎ; XpiQTdg 0EOU
Yioc; XtJTTÎp. Originea lui rămâne, în continuare, misterioasă. Foarte probabil a apărut în directă legătură cu riturile baptismale, fiind atestat şi în celebra inscripţie a lui Abercius. Pasajul este inspirat din TERTULIAN, Despre Botez, I, 2-3: „Mai înainte de toate, aceasta nimiceşte botezul, potrivit naturii sale, căci viperele, aspidele şi şerpii caută de obicei locurile aride şi lipsite de apă. Dar noi, peştişorii, [care avem numele] potrivit lui ix0uv al nostru, Iisus Hristos, ne naştem în apă şi nu suntem mântuiţi în alt chip decât dacă rămânem în apă” (TERTULIAN, Despre Botez, trad., introd. şi note de ierom. Policarp Pîrvuloiu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2012, p. 72). (n.P.P.)
146 Aluzie fie la botezul lui Bonosus, fie la retragerea sa pe o insulă, fie, cel mai probabil, la ambele, cunoscând apetenţa Fericitului Ieronim pentru subtilităţi şi ambiguităţi. (n.P.P.)
65
capul şarpelui147, noi însă suntem încă hrană şarpelui, care, din porunca Domnului, mănâncă pământ. Acela poate să urce în vârful psalmului treptelor148, noi însă suntem pe prima treaptă, în jeluiri; nu ştiu dacă ne va fi dat vreodată să spunem: „Am ridicat ochii mei spre munţi, de unde veni-va ajutorul meu”149. El, printre valurile primejdioase ale veacului, şezând pe o insulă ferită de primejdii adică în sânul Bisericii -, după exemplul lui Ioan, poate să mănânce o carte150; eu însă, zăcând în mormântul ticăloşiilor mele şi legat prin lanţul păcatelor, aştept chemarea din Evanghelie: „Ieronime, vino afară!”151 Bonosus, spun eu, pentru că, potrivit profetului, toată puterea diavolului este în şale152, a dus peste Eufrat brâul său153, ascunzându-l acolo, într-o scorbură de piatră; apoi, găsindu-l deşirat, a cântat: „Doamne, Tu eşti stăpânul rărunchilor mei, Tu ai rupt cătuşele mele, Ţie îţi voi închina jertfa laudei”154. Pe mine un adevărat Nabucodonosor155 m-a dus încătuşat la Babilon156, adică la tulburarea minţii mele; acolo, el mi-a pus un jug de robie şi, încătuşându-mă cu un cerc de fier, mi-a poruncit să cânt cântece despre Sion. Eu i-am spus: „Domnul dezleagă încătuşaţii, Domnul luminează pe cei orbi” şi, ca să sfârşesc pe scurt deosebirea pe care am început-o, iartă-mă, rogu-te, el aşteaptă cununa.
147 Cf. Facerea 3,14-15.
148 Bonosus. „Psalmii treptelor” sunt numiţi cei 15 psalmi de la 119 la 133, care erau cântaţi de pelerinii care urcau cele 15 trepte ale templului din Ierusalim în timpul marilor sărbători anuale. Interpretarea cea mai probabilă a afirmaţiei de aici este aceea că Bonosus, cântând ultimul psalm al treptelor, se afla foarte aproape de Oraşul Sfânt. Fără îndoială, aceste trepte au fost considerate simboluri ale etapelor urcuşului mistic al sufletului către desăvârşire în templul lui Dumnezeu din Ierusalimul ceresc (v. Epistola LIII, 8-7). (n.P.P.)
149 Psalmul 120,1.
150 cf. Apocalipsa 10,10.
151 Aceeaşi aluzie la învierea lui Lazăr (Ioan 11, 43-44). (n.P.P.)
152 Iov 40, 11 (după versiunea Septuagintei; în actuala ediţie ortodoxă a Bibliei, Cartea lui Iov este tradusă după Textul masoretic). (n.P.P.)
153 Episodul plin de sumbrul simbolism din viaţa profetului Ieremia (v. capitolul 13, 3-9), unde destrămarea brâului purtat de profet prevesteşte iminenta ruină a Ierusalimului. (n.P.P.)
154 cf. Psalmul 138,13.
155 Un alt simbol al diavolului în exegeza patristică. (n.P.P.)
156 Calambur ieronimian întemeiat pe o cunoscută etimologie populară ebraică (Facerea 11, 9): Babel ar avea sensul de „confuzie, amestecare”; însă, în realitate, numele Bab-El are înţelesul de „Poarta zeului”. (n.P.P.)
66
4. Sora mea este rod întru Hristos al sfântului Iulian; acela a sădit, voi udaţi, Domnul dărui-va creşterea157. Iisus mi-a dăruit-o pentru rana pe care diavolul mi-a făcut-o, înapoindu-mi-o vie, şi nu moartă158. Pentru această copilă, cum spune poetul păgân159, mă tem de toate, chiar şi de ceea ce-i sigur. Voi ştiţi cât de alunecos este drumul adolescenţei pe care şi eu am lunecat şi voi l-aţi trecut nu fără teamă. Ea, pornind pe acest drum, trebuie sprijinită cu toate poruncile sfinte şi susţinută cu toate mângâierile, adică trebuie întărită prin dese epistole ale sfinţiilor voastre. Şi, pentru că iubirea rabdă totul160, vă rog să cereţi chiar de la papa161 Valerian scrisoare pentru întărirea acesteia. Voi ştiţi că sufletele tinerelor fecioare sunt deseori îmbărbătate cu aceste lucruri dacă înţeleg că cei vârstnici le poartă de grijă.
5. Căci în ţara mea natală, a rusticităţii, pântecele este zeu162 şi se vieţuieşte de pe o zi pe alta; este mai sfânt cel care este mai bogat: acestei oale după un proverb vânturat în popor i s-a pus un capac pe potrivă163, episcopul164 Lupicinus potrivit zicalei conform căreia Lucilius spune că însuşi Crassus a râs o singură dată în viaţă165, avea buze ca lăptuca, asemenea unui măgar care mănâncă scaieţi166, adică un cârmaci nevolnic conduce o corabie spartă şi un orb călăuzeşte orbi spre prăpastie, căci aşa este conducătorul cum sunt şi cei conduşi. 160
6. Salutăm pe mama voastră cu aceeaşi cinstire pe care o cunoaşteţi, care, deşi împărtăşeşte cu voi sfinţenia, v-a întrecut161
157 Cf. Psalmul 145, 7-8.
158 Moartă datorită păcatului şi vie prin har şi virtute. (n.P.P.)
159 VERGILIUS, Eneida, IV, 298. (n.P.P.)
160 Cf. 1 Corinteni 13, 7.
161 Aici este vorba despre episcopul Valerian de Aquileia. Ulterior, termenul de „papă” (utilizat şi pentru alţi episcopi, precum cel de Alexandria) va fi rezervat în Occident numai pentru episcopul Romei. Papă are înţelesul de „părinte, tată, tătic”, cu sens hipocoristic, intim, familiar, provenit din limbajul copiilor. Tertulian îl utilizează cu sens ironic (cf. De pudicitia, 13), însă odată cu Sfântul Ciprian şi Fericitul Augustin dobândeşte un sens respectuos (cf. Epistola XXX, 8, respectiv Epistola CCXVI). În vremea Fericitului Ieronim era aplicat fiecărui episcop care reprezenta părintele duhovnicesc al comunităţii pe care o cârmuia. (n.P.P.)
162 Cf. Filipeni 3,19.
163 Patellae dignum operculum proverb citat şi în Epistola CXXVII, 9. (n.P.P.)
164 în epocă, sacerdos avea sensul de „episcop”. Nu este însă sigur dacă la Stridon îşi avea sediul un episcop. (n.P.P.)
165 Cf. CICERO, De finibus, V, 92.
166 Cf. C. Lucilii carminum reliquiae, Fridericus Marx (ed), Teubner, Lipscae, 1905, fr. 1299.
67
pentru că a născut astfel de copii (se poate spune că pântecul ei este de aur), şi, odată cu ea, pe surorile pe care toţi le admiră, căci ele au învins firea lor şi lumea şi, pregătindu-şi uleiul pentru candele, aşteaptă sosirea Mirelui167. O, fericită casă168 în care vieţuieşte văduva Ana169, prorociţele fecioare170 şi un Samuel171 geamăn hrănit în templu! O, fericite coperişuri în care noi vedem o mamă martiră încununată cu coroanele mucenicilor Macabei172! Căci, deşi zilnic mărturisiţi pe Hristos, urmându-I învăţăturile, totuşi la slava voastră proprie se adaugă şi recunoaşterea publică, întrucât prin voi, odinioară, a fost alungat din cetatea voastră veninul dogmei ariene.
Vă miraţi, poate, că la sfârşitul epistolei am început un exordiu. Ce să fac? Nu pot să-mi opresc vocea din piept. Scurtimea epistolei mă împinge să tac, dar iubirea pentru voi mă constrânge să vorbesc. Limbajul este pripit, discursul confuz şi dezlânat. Iubirea însă nu poate fi îngrădită de vreo regulă.
EPISTOLA VIII173
Lui Niceas, ipodiacon din Aquileia
Comicul Turpilius174, vorbind despre schimbul de scrisori, spune: „Este singurul lucru care îi face pe cei absenţi să fie prezenţi”. Nu a rostit o părere falsă, deşi în fapt nu este adevărat. Căci ce se află, ca să spun aşa, atât de prezent între absenţi, decât să le vorbeşti şi să îi asculţi prin epistole pe cei pe care îi iubeşti? Chiar şi acei oameni necultivaţi ai Italiei pe care
167 Aluzie la celebra parabolă a celor zece fecioare; v. Matei 25,1. (n.P.P.)
168 Referinţa este, bineînţeles, la familia lui Eusebiu şi Chromatius. (n.P.P.)
169 Cf. Luca 2, 36-37.
170 Cf. Faptele 21, 9.
171 1 Regi 2,18.
172 Cf. 2 Macabei 7, 20-41.
173 în această scurtă epistolă (deşertul Chalkis, 375-376), Fericitul Ieronim îi scrie lui Niceas, prieten al său şi ipodiacon la Aquileia, succesorul lui Chromatius la scaunul episcopal de aici. Epistola dă mărturie despre interesul constant al Fericitului Ieronim (acum eremit) cu privire la prieteni şi la patrie. (n.P.P.)
174 Turpilius, poet comic, citat de Servius în comentariile sale referitoare la opera lui Vergilius. Din creaţia lui Turpilius s-au păstrat câteva fragmente.
68
Ennius175 îi numea casei şi care, cum spune Cicero în Retorica176 sa, „îşi duceau viaţa cu hrană sălbatică”, mai înainte de folosirea papirusului şi a pergamentului, îşi trimiteau veşti unii altora prin scrisori scrise pe tăbliţe177 cioplite din lemn sau pe coji de arbori; de aceea purtătorii lor se numeau tabellarii, iar scriitorii lor librarii, de la coaja copacului178. Prin urmare, într-o lume atât de şlefuita de cultură, noi cu atât mai mult nu trebuie să trecem cu vederea ceea ce au făcut cei care duceau o viaţă brută şi necioplită şi care, într-un anume fel, nu ştiau ce este civilizaţia179.
Iată că fericitul Chromatius, împreună cu sfântul Eusebiu, fratele său nu mai mult prin natură decât prin caracter, m-a provocat printr-o îndatoritoare scrisoare. Plecând de lângă noi acum, tu mai degrabă destrami decât uneşti noua noastră prietenie, ceea ce opreşte, cu înţelepciune, Laelius180; numai dacă, poate, Orientul îţi este atât de urât încât te temi că o scrisoare de-a ta nu ajunge aici. Trezeşte-te, trezeşte-te, ridică-te din somn, dăruieşte o singură foaie de papirus afecţiunii în timp ce te bucuri de patrie şi suspini, poate, după călătoria pe care am făcut-o odinioară împreună! Dacă mă iubeşti, răspunde-mi; dacă eşti mânios, scrie-mi chiar mânios. Dorinţa mea îşi va afla o mare alinare dacă voi primi scrisoarea unui prieten, fie el şi mânios.
EPISTOLA IX181
Către Chrysokomas182, monah la Aquileia
Câtă prietenie am pentru tine, Heliodor, atât de drag amândurora, chiar el, care te iubeşte nu mai puţin decât te iubesc eu, a
175 După Ennius, casei ar fi cei mai vechi locuitori din Latium; după Festus, cascus înseamnă „antic”. Varro considera că termenul cascus este de origine sabină; v. ENNIUS, Annales, 24 (ed. Vahlen).
176 CICERO, De inventione, I, 2, 3-6, dar şi Tusculanae, I, 27.
177 în latină: tabella
178 în latină: liber. Într-adevăr, liber are sensul iniţial de „scoarţă de copac”, utilizată şi pentru scriere; cf. Alfred ERNOUT et Antoine MEILLET, Dictionnaire etymologique de la langue latine, Klincksieck, Paris, 2001, s.v. liber. (n.P.P.)
179 Literal: „condiţie umană, umanitate”.
180 CICERO, Laelius de amiciţia, 76. Laelius, citându-l pe Cato, afirma în realitate că, în clipa în care vrem să încheiem o prietenie cu cineva, trebuie să o „destrămăm încet, încet, nu să o sfâşiem”. (n.P.P.)
181 Deşertul Chalkis, 375-376. Fericitul Ieronim cere socoteală pentru concizia epistolei primite. Concordia este un oraş aproape de Aquileia. (n.P.P.)
182 Nu avem alte informaţii despre destinatarul epistolei de faţă. Unele manuscrise ne oferă numele de Chrysogonus. Foarte probabil acesta era un prieten de tinereţe al lui Ieronim, poate din Aquileia. (n.P.P.)
69
putut să-ţi arate cu sinceritate: cum răsună mereu numele tău pe buzele mele, cum îmi amintesc, în fiecare convorbire, de plăcuta-ţi tovărăşie, cum îţi admir smerenia, cum îţi slăvesc virtutea şi îţi laud harul.
Dar tu? Aşa cum lincşii183 au prin natură darul de a nu-şi aminti ceea ce se află în faţa lor atunci când privesc în urmă şi ca mintea lor să piardă ceea ce ochii încetează să vadă, tot astfel şi tu, uitând cu totul de prietenia noastră, nu doar că ai şters, ci, cum se spune, ai răzuit adânc în ceară acea epistolă despre care Apostolul spune că e scrisă în inima creştinilor184. Şi, într-adevăr, acele fiare sălbatice despre care am vorbit, atunci când prind, sub ramul frunzos de arbor, caprele iuţi sau un animal atât de temător cum e cerbul, ele se agaţă de prada care aleargă zadarnic, de vreme ce îşi poartă cu sine vrăjmaşul; căci fiara, cocoţată în spinare, sfâşie cu bot turbat şi îşi aminteşte că trebuie să vâneze doar când pântecele gol îi irită gâtul uscat de foame; îndată ce sălbăticiunea s-a hrănit cu sânge şi şi-a îndestulat măruntaiele, vine, după ghiftuire, uitarea şi nu se va îngriji să mai vâneze ceva până când foamea îi va trezi memoria.
Tu, care nu eşti încă sătul de noi, de ce totuşi uneşti exordiul cu concluzia? De ce pierzi înainte să câştigi? Doar dacă nu invoci în apărarea nepăsării tale scuza care o însoţeşte mereu: că n-ai avut ce să-mi scrii, când chiar acest fapt trebuia să mi-l scrii, că nu ai avut ceva să-mi scrii.
EPISTOLA X185
Către bătrânul Pavel186 din Concordia
1. Scurtimea vieţii omului este pedeapsa păcatelor şi, adesea, chiar în clipa când cineva vede lumina zilei moartea urmează naşterii, dând astfel mărturie că lumea lunecă zilnic în patimă187.
183 Mamifer înrudit cu pisica sălbatică, cunoscut şi sub numele de „râs”. (n.P.P.)
184 Aluzie la 2 Corinteni 3, 2.
185 Deşertul Chalkis, 377. Epistola de faţă are caracter panegiric, exprimând preţuirea pentru venerabilul cărturar şi fost secretar al Sfântului Ciprian. (n.P.P.)
186 V. nota la Epistola V, 2.
187 Cf. HORATIUS, Epistole, II, 1, 94. (n.P.P.)
70
Căci, îndată ce şarpele188 l-a făcut să cadă pe pământ pe primul locuitor al Paradisului, după ce l-a învăluit cu încolăcirile-i de viperă, nemurirea s-a schimbat în viaţă muritoare, viaţă care era un fel de nemurire de grad secund, [căci ea dura] nouă sute de ani şi mai mult, iar blestemul contra omului a fost astfel amânat. După aceea, ca urmare a sporirii treptate a păcatelor, sacrilegiul uriaşilor189 a provocat naufragiul întregului pământ. După ceea ce aş numi botezul190 curăţirii lumii, viaţa omului s-a redus la un timp scurt191. Chiar şi această durată aproape că am pierdut-o, căci păcatele noastre nu au încetat să lupte împotriva lui Dumnezeu. Câţi dintre noi depăşesc astăzi vârsta centenară sau, dacă au atins-o, se căiesc că au ajuns la ea, după cum adevereşte şi Scriptura în Cartea Psalmilor; „Zilele vieţii noastre, şaptezeci de ani, dacă sunt mai mulţi, optzeci de ani, iar tot restul este trudă şi durere”192?
2. La ce bun, vei zice, toate acestea scoase dintr-un înalt principiu şi începute de atât de departe, încât, pe drept, oricine ar putea să se amuze în privinţa noastră în spiritul lui Horatius: „Şi el începe războiul troian de la oul cu gemeni”193? Ei bine, ca să laud cu vorbe cuvenite bătrâneţea ta şi capul tău albit precum cel al lui Hristos194. Iată ciclul centenar al anilor tăi deja se roteşte şi tu, care respecţi mereu poruncile Domnului, pregăteşti fericirile vieţii viitoare prin exemplul faptelor prezente. Ochii tăi cu privire clară sunt ageri, picioarele tale lasă urme sigure, auzul îţi este pătrunzător, dinţii albi, glasul sonor, trupul robust şi plin de vlagă. Părul alb contrastează cu roşeaţa obrajilor, puterea ta nu se potriveşte cu vârsta ta. Bătrâneţea înaintată nu ţi-a sleit tăria
188 V. Facerea 3.
189 V. Facerea 6, 4-6.
190 Aluzie la potopul relatat în Vechiul Testament (Facerea 6-8); v. şi 1 Petru 3, 20-21.
191 „Dar Domnul Dumnezeu a zis: «Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!” (Facerea 6, 3).
192 Psalmul 89,10-11.
193 Cf. HORATIUS, Ars poetica, 147. Sensul acestei expresii este acela de a începe tratarea unei chestiuni mergând până la originile cele mai îndepărtate ale acelei probleme; în româneşte, o sintagmă echivalentă ar fi: „a începe istorisirea cu Adam şi Eva”. Potrivit mitologiei greceşti, Elena din Troia (sora gemenilor Castor şi Pollux şi cassus belii al celebrului război troian) se născuse odată cu fraţii săi din oul Ledei, după ce aceasta fusese vizitată de Zeus sub forma unei lebede. (n.P.P.)
194 Cf. Apocalipsa 1,14 şi Daniel 7, 9.
71
memoriei, cum vedem de cele mai multe ori, sângele rece nu a slăbit ascuţimea spiritului cald, chipul nu-ţi este zbârcit, nici fruntea brăzdată de riduri, iar condeiul rătăcind peste cărările încrustate în ceară195 nu este călăuzit de o mână tremurătoare. În tine Domnul ne arată puterea învierii viitoare, ca să ştim că păcatul este pricina pentru care oamenii, trăind încă, mor mai înainte în carnea lor şi că virtutea este pricina pentru care tu imiţi tinereţea la o vârstă înaintată. Şi, deşi vedem că mulţi, chiar păcătoşi fiind, au această sănătate a trupului, totuşi diavolul lucrează pentru ei ca să păcătuiască, dar ţie Dumnezeu îţi face acest dar ca să te bucuri.
3. Cei mai învăţaţi dintre greci, despre care Cicero spune foarte frumos, în Pro Flacco: „Uşurinţă înnăscută şi vanitate erudită”196, rosteau laude regilor şi principilor lor, primind plată pentru acestea. Şi eu, făcând acum acest lucru, cer preţ pentru laude. Şi să nu socoţi că este puţin ceea ce te rog. Doresc de la tine mărgăritarul197 Evangheliei: „Cuvintele Domnului, cuvinte neprihănite, argint al pământului lămurit în foc, curăţat de şapte ori”198. Mă refer la Comentariile lui Fortunatianus199, apoi, pentru a cunoaşte persecutorii, la Istoria lui Aurelius Victor200 şi Epistolele lui Novatianus201, pentru ca noi, cât timp cunoaştem vorbele
195 Anticii foloseau pentru scris tăbliţe de lemn acoperite cu ceară, în care gravau literele cu un condei metalic. (n.P.P.)
196 CICERO, Pro Flacco, frag. 2.
197 Cf. Matei 13, 45-46.
198 Cf. Psalmul 11, 6. Există mai multe variante ale acestui verset între manuscrisele Vulgatei, ca, de pildă: „lămurit în foc, încercat de şapte ori”; „lămurit în foc, încercat în pământ, curăţat de şapte ori”. (n.P.P.)
199 Fortunatianus, de origine africană, a fost predecesorul lui Valerian pe tronul episcopal de Aquileia, din păcate influenţat de arianism. În De viris illustribus, 197, Fericitul Ieronim cataloghează Comentariile acestuia drept marcate de un „stil frust şi concis”. Totodată, lui Fortunatianus îi este reproşată nefasta influenţă exercitată asupra papei Liberius. (n.P.P.)
200 Sextus Aurelius Victor (320-390 d.Hr.) a fost un istoric şi om politic roman, autor al unor lucrări istorice de mici dimensiuni, ca De cesaribus, De viris illustribus Romae. Fericitul Ieronim este interesat de aflarea unor detalii despre persecuţiile anticreştine. (n.P.P.)
201 în 251, nefiind ales papă, ambiţiosul şi cultivatul preot roman Novatianus se revoltă împotriva papei Cornelius, acuzându-l de o atitudine prea îngăduitoare faţă de lapsi cei care tăgăduiseră creştinismul în vremea persecuţiei lui Decius. Totodată, contesta şi validitatea sacramentelor săvârşite de clericii care au apostaziat şi apoi au revenit în Biserică. Novatianus este primul teolog al Romei care scrie în latină (De Trinitate, scrisă în jurul anului 250; v. FERICITUL IERONIM, De viris illustribus, 70). Aicii probabil că Ieronim cere corespondenţa lui Novatianus cu Sfântul Ciprian al Cartaginei referitoare la creştinii apostaţi. (n.P.P.)
72
veninoase ale acestui schismatic, să bem cu mai multă plăcere antidotul Sfântului Mucenic Ciprian202.
între timp, ţi-am trimis ţie, adică bătrânului Pavel, o lucrare despre un Pavel203 şi mai în vârstă, la care am lucrat mult pentru a-mi simplifica stilul întru folosul [cititorilor] mai puţin cultivaţi. Nu ştiu cum se face, dar, deşi plină de apă, carafa păstrează acelaşi miros pe care l-a avut când era nouă204. Dacă acest dar mărunt îţi place, noi avem şi altele pregătite, care vor naviga spre tine împreună cu foarte multe mărfuri orientale, dacă Sfântul Duh va sufla prielnic.
EPISTOLA XI205
Către fecioarele din Haemona206
Scurtimea epistolei mele este semnul că mă aflu în pustie. Am rezumat un lung discurs într-un spaţiu mic, pentru că, pe de o parte, voiam să vorbesc cu voi mai îndelung, iar pe de altă parte, micimea tăbliţei mă silea să tac. Acum însă isteţimea a învins lipsa. Scrisoarea este, într-adevăr, mică, dar convorbirea este lungă. Şi totuşi, în această clipă de cumpănă, remarcaţi afecţiunea mea, de vreme ce nici lipsa materialului de scris nu a putut să mă împiedice să scriu.
Iertaţi-mă, vă rog, că mă plâng! Căci vorbesc rănit, vorbesc lăcrimând şi mâniat. Nu mi-aţi trimis nici măcar un rând, mie
202 Sfântul Ciprian al Cartaginei, un oponent fervent al extremismului rigorist al lui Novatianus, care a întemeiat o Biserică separată, a „celor puri”, distanţându-se de „corupta şi decăzuta” Biserică a Romei. De lapsi şi De catholicae unitate Ecclesiae au fost alcătuite de Sfântul Ciprian ca reacţie la mişcarea donatistă. (n.P.P.)
203 Viaţa fericitului Pavel, monahul tebeu, publicată în volumul FERICITUL IERONIM, Trei vieţi de monahi. Împotriva lui Helvidius. Epistole, traduceri de Ioana Costa şi Constantin Răchită, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012. (n.P.P.)
204 Cf. HORATIUS, Epistole, I, 2, 69-70.
205 Deşertul Chalkis, 376. Fericitul Ieronim îşi cere iertare pentru scurtimea epistolei. El se simte rănit de o dispută anterioară avută cu destinatarii care nu sunt menţionaţi; probabil faptul are legătură cu motivul pentru care a părăsit Aquileia. (n.P.P.)
206 Haemona (astăzi Ljubljana) era una dintre cele mai importante localităţi ale provinciei Pannonia. (n.P.P.)
73
care de atâtea ori v-am fost de folos. Ştiu bine că nu există nicio legătură între lumină şi întuneric207, nicio însoţire între robii Domnului şi păcătoşi. Totuşi curtezana a spălat picioarele Domnului cu lacrimi208, câinii mănâncă din fărâmiturile stăpânilor209 şi însuşi Mântuitorul a venit să-i cheme nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi210: „Căci n-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi”. El preferă pocăinţa păcătosului, nu moartea lui211, şi aduce pe umerii212 Săi oaia rătăcită213, iar tatăl primeşte vesel pe fiul risipitor când se întoarce „acasă”214. Ba încă Apostolul spune: „Să nu judeci înainte de vreme”215; „căci cine eşti tu să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade”216; şi încă: „Cine stă neclintit să ia seama să nu cadă”217; sau încă: „Purtaţi-vă poverile unii altora”218.
Surori mult iubite, într-un fel judecă răutatea oamenilor, şi într-alt fel Hristos! Nu este aceeaşi sentinţa judecăţii Sale cu cea din ungherul clevetitorilor. Multe căi par drepte oamenilor, dar apoi le găsesc strâmbe219; şi într-un vas de lut este ascunsă adesea o comoară220. Petru s-a lepădat de trei ori221, dar lacrimile sale amare l-au aşezat la locul său. Cel căruia i se iartă mai mult iubeşte mai mult222. Nu se vorbeşte despre toată turma, dar mântuirea unei singure oi bolnave bucură îngerii în cer223. Cui îi pare fapt nevrednic să audă de la Domnul: „Prietene, dacă Eu sunt bun, de ce ochiul tău este rău?”224
207 Cf. 2 Corinteni 6,14.
208 Cf. Luca 7, 38.
209 Cf. Matei 15, 27.
210 Cf. Matei 9,13.
211 Cf. Iezechiel 33,11.
212 Cf. Luca 15, 5.
213 Cf. Luca 5, 31.
214 Cf. Luca 15, 20.
215 1 Corinteni 4, 5.
216 Romani 14, 4.
217 1 Corinteni 10,12.
218 Galateni 6, 2.
219 Cf. Pildele 14,12; Iezechiel 18, 25.
220 Cf. 2 Corinteni 4, 7.
221 Cf. Matei 26, 69-75.
222 cf. Luca 17, 47.
223 Cf. Luca 15, 4-7.
224 Matei 20,15.
74
EPISTOLA XII225
Către monahul Antonie226, la Haemona
Domnul nostru, stăpân al smereniei, în timp ce ucenicii Săi discutau despre demnitate, a luat la Sine un prunc şi a rostit: „Oricare dintre voi care nu se va fi schimbat precum un prunc nu poate să intre în împărăţia cerurilor”227. Ca să nu pară că doar propovăduieşte fără să făptuiască, îşi întregeşte vorbele cu propria pildă când spală picioarele ucenicilor Săi228, când îl primeşte la Sine pe trădător cu un sărut229, când stă de vorbă cu samariteanca230, când discută despre împărăţia cerurilor cu Maria, care stă la picioarele Lui231, când, înviind din moarte, li Se arată mai întâi unor biete femei232. Satana însă s-a prăbuşit de pe culmile arhanghelilor nu din altă pricină decât din trufie233, contrariul smereniei. Şi poporul iudeu a fost nimicit, căci, în timp ce pretindea băncile dintâi şi cerea să i se plece lumea în piaţă234, poporul păgân, pe care îl socotea mai înainte ca o picătură într-o fântână235, i-a luat locul. Contra sofiştilor veacului şi a înţelepţilor lumii sunt trimişi Petru şi Iacov, pescarii; de aceea spune Scriptura: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”236. Vezi, frate, ce rău este să ai vrăjmaş pe Dumnezeu!? Pentru acest motiv, în Evanghelie, fariseul trufaş este dispreţuit şi vameşul smerit237 este ascultat.
Ţi-am trimis zece scrisori, dacă nu mă înşel, pline de atenţie şi rugăminţi; tu nu te-ai învrednicit să-mi trimiţi nici măcar o
225 Vezi nota la titlul epistolei anterioare.
226 Monah la Haemona căruia Fericitul Ieronim i-a scris câteva epistole, fără a primi însă răspuns. (n.P.P.)
227 Matei 18, 3.
228 Cf. Ioan 13, 5.
229 Cf. Matei 26, 48.
230 Cf. Ioan 4, 7-29.
231 Cf. Luca 10, 39.
232 Cf. Marcu 16, 9.
233 Cf. Isaia 14,12-15.
234 Cf. Matei 23, 6.
235 Cf. Isaia 40,15.
236 1 Petru 5, 5.
237 Cf. Luca 18,10-14.
75
bombăneală. În timp ce Domnul vorbeşte cu robii Săi, tu, frate, nu vorbeşti cu fratele tău. Prea multă ocară, vei spune! Crede-mă, dacă nu m-ar împiedica respectul faţă de cuvântul scris, pentru această ofensă ţi-aş arunca atâtea [în faţă] că ai începe să-mi scrii, dacă nu pentru altceva, măcar de mânie. Dar, pentru că a te mânia este omeneşte, iar a nu rosti ocări este creştineşte, întorcându-mă la vechiul meu obicei, te rog din nou să iubeşti pe cel care te iubeşte şi să trimiţi, tu, rob al lui Hristos, o vorbă unui rob asemenea ţie.
EPISTOLA XIII238
Către Castorina, mătuşă după mamă
Ioan, Apostol şi evanghelist, spune în Epistola sa: „Cine urăşte pe fratele său este ucigaş”239. Pe bună dreptate. De vreme ce uciderea se naşte adesea din ură, cel care urăşte, chiar dacă încă nu a lovit cu sabia, este totuşi ucigaş în sufletul său. De ce, vei spune, începi astfel? Pentru că, eliberându-ne de vechea ranchiună, pregătim un sălaş curat pentru Domnul în inima noastră. „Mâniaţi-vă”, spune David, „dar nu păcătuiţi.”240 Ca să fie mai bine înţeles, Apostolul explică mai clar: „Soarele să nu apună peste mânia voastră”241. Ce vom face în ziua Judecăţii, când soarele va apune nu pentru o zi, ci pentru atâţia ani, fiind martor al mâniei noastre? Dumnezeu spune în Evanghelie: „Dacă vei duce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi mai întâi să te împaci cu fratele tău şi apoi vei aduce darul tău”242. Vai mie, sărmanul, ca să nu spun vai ţie, căci atâta timp n-am adus ofrandă la altar, sau am adus-o fără folos, pentru că mânia stăruia! Cum de am rostit mereu în ruga noastră zilnică: „iartă-ne
238 Data epistolei: probabil 375 sau 376. În această epistolă, Fericitul Ieronim, certat cu mătuşa sa, îi propune împăcarea. El are relaţii încordate cu familia sa din pricina caracterului său dificil, dar şi din cauză că rudele sale nu-i răspundeau la scrisori.
239 1 Ioan 3,15.
240 Psalmul 4, 5.
241 Efeseni 4, 26.
242 Matei 5, 23-24.
76
nouă datoriile243 noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri”244, când sufletul nu se potriveşte cu vorbele şi rugăciunea cu faptele? Aşadar, mă rog, cum mă rugasem şi într-o scrisoare de anul trecut, să avem pacea pe care Domnul ne-a dăruit-o nouă245. Şi dorinţa mea şi gândul tău Hristos le vede: pe scurt, înaintea Judecăţii Sale, buna noastră înţelegere, restabilită sau ruptă, va merita răsplată sau pedeapsă. Dar, dacă tu nu vei voi să ne ferească Dumnezeu! -, eu voi fi liber; această scrisoare, când va fi citită, mă va elibera.
EPISTOLA XIV246
Către Heliodor, monahul
1. Cu câtă râvnă şi cu câtă dragoste m-am străduit să rămânem împreună în pustiu, doar inima ta ştie, conştientă fiind de dragostea noastră unul pentru altul. Cu câte tânguiri, cu ce durere şi cu ce jale ţi-am urmărit plecarea, martoră este chiar această scrisoare înmuiată, după cum vezi, în lacrimi. Însă tu, ca un încântător copil, tăinuind refuzul prin dezmierdări, m-ai ţinut îmbrăţişat, iar eu, nepregătit, nu ştiam ce să fac. Să tac? însă ce voiam cu atâta ardoare nu puteam ascunde prin cumpătare. Să te implor? Dar tu nici nu voiai să asculţi, fiindcă nu mă iubeai în aceeaşi măsură. Dragostea mea dispreţuită a făcut singurul lucru pe care l-a putut face. Pe cel pe care n-a fost în stare să-l aibă de faţă, îl va căuta în lipsă. De altfel, chiar tu însuţi mi-ai cerut ca, după ce eu voi fi plecat în pustiu, să-ţi trimit o invitaţie scrisă de
243 Debitum – „datorie financiară, obligaţie, datorie, slăbiciune, infirmitate, neputinţă” îl traduce pe grecescul oţÎĂrpa – „datorie financiară, ceea ce este datorat în mod just sau legal”. În mod metaforic, termenul primeşte semnificaţia de „ofensă, jignire, păcat, datorie către Dumnezeu sau aproapele”. La rândul său, termenul grecesc este un calc după un derivat al verbului aramaic hayyab, care avea acelaşi sens ca 34ÎĂJL – „a datora”. (n.P.P.)
244 Matei 6,12.
245 Cf. Ioan 14, 27.
246 Deşertul Chalkis, 376. În această scrisoare dedicată prietenului său Heliodor, Fericitul Ieronim îi cere acestuia să îl viziteze în deşert, căci nădăjduia că îl va convinge să urmeze împreună viaţa ascetică făcând elogiul acestui mod de vieţuire. Epistola a devenit celebră, fiind mereu transcrisă şi cunoscând o circulaţie remarcabilă în mediile monastice apusene. (n.P.P.)
77
mâna mea247; şi eu făgăduisem că o voi face. Te invit, deci grăbeşte-te! Nu vreau să-ţi aminteşti de lipsurile vremurilor trecute deşertului îi place goliciunea248 şi nici nu vreau să te sperie strâmtorările călătoriei de altădată. Tu, care crezi în Hristos, să crezi şi în cuvintele Lui: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu [şi dreptatea Lui] şi toate acestea vor fi aşezate lângă voi”249. Nu trebuie să iei cu tine nici desagă şi nici toiag250; este destul de bogat cel care este sărac împreună cu Hristos.
2. Dar ce fac acum? Nechibzuitul de mine, te implor din nou? Ducă-se rugăminţile, să dispară mângâierile! Prietenia mea rănită are dreptul de a se înfuria. M-ai dispreţuit când te rugam, dar, poate, îmi vei asculta reproşurile. Ce faci tu în casa părintească, delicatule ostaş251? Unde este meterezul, unde este şanţul, unde este iarna petrecută în cort252? Iată, din cer trompeta sună, pe nori generalul înarmat înaintează pentru a supune lumea! Iată, sabia cu două tăişuri, ieşind din gura regelui253, este gata să secere totul din calea ei; haide şi tu, mi te ridică din pat la luptă, din umbră la soare! Trupul tău obişnuit cu tunica nu rabdă povara platoşei, capul tău acoperit cu pânză de in refuză coiful, mânerul aspru al săbiei îţi zdreleşte mâna moleşită de odihnă. Ascultă porunca254 Regelui tău: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte”255! Aminteşte-ţi ziua în care, tânăr recrut, împreună îngropat în botez cu Hristos256, ai jurat în cuvintele tainei257: în numele Lui nu vei cruţa nici pe mama ta, nici pe tatăl tău. Dar iată, duşmanul încearcă
247 Detaliu util pentru datarea epistolei. (n.P.P.)
248 Cf. VERGILIUS, Georgice, I, 298.
249 Matei 6, 33. Vulgata va utiliza termenul adiicientur vobis – „vor fi adăugate vouă”.
250 Cf. Matei 10,10.
251 Delicate miles ironie tăioasă a Fericitului Ieronim. Heliodor făcuse serviciul militar mai înainte de a deveni monah. Studiul lui Harnack despre terminologia militară în literatura creştină rămâne de referinţă (Miliţia Christi. Die Christliche Religion Und Der Soldatenstand in Den Ersten Drei Jahrhunderte, Tübingen, 1905). Monahismul însuşi va fi valorizat ca o „oştire spirituală”.
252 Pasaj inspirat din TERTULIAN, Către martiri, 3.
253 Cf. Apocalipsa 1,16.
254 Literal: „edictul”. Aşadar, lege cu valabilitate universală şi obligatorie.
255 Luca 11, 23.
256 Cf. Romani 6, 2-13; Coloseni 2,12.
257 Sacramentum.
78
să-L ucidă pe Hristos în inima ta; iată că tabăra vrăjmaşă năzuieşte la darul258 pe care l-ai primit pentru a te lupta. Chiar dacă micuţul tău nepot259 o să se ţină de gâtul tău, chiar dacă, cu părul răvăşit şi veşmântul rupt, mama ta îţi va arăta sânii cu care te-a hrănit, chiar dacă tatăl tău o să stea culcat pe prag, calcă-l în picioare260 şi treci, cu ochii uscaţi261 zboară spre drapelul crucii! A fi crud în această împrejurare este o formă de evlavie.
3. Va veni apoi ziua în care, victorios, te vei întoarce în patrie, în care tu, bărbat puternic şi încoronat, vei păşi în Ierusalimul ceresc262. Atunci vei primi dreptul de cetăţenie alături de Pavel263; atunci vei cere dreptul la aceeaşi cetăţenie şi pentru părinţii tăi; atunci te vei ruga şi pentru mine, eu, cel care te-am încurajat să învingi. Bineînţeles, nu nesocotesc piedicile despre care tu spui că te reţin. Nu avem nici inimă de fier şi nici măruntaie de piatră, nu ne-am născut din stâncă şi nici n-am fost alăptaţi de tigroaicele din Hyrcania264. Şi noi am trecut prin acestea. Acum, sora ta văduvă te îmbrăţişează cu braţele ei mângâietoare; acum, acei sclavi cu care ai crescut spun: „Cui ne laşi să slujim?”265; acum, dădaca de altădată, bătrână deja, şi tatăl care te-a crescut, al doilea în iubirea faţă de tine după cel firesc, strigă: „Aşteaptă puţin şi îngroapă-ne pe noi care vom muri!” Poate că şi dădaca, cu sânii veştejiţi şi cu fruntea brăzdată de riduri, repetă vechiul cântec cu care te legăna266. Să spună, dacă vor, şi erudiţii: „în tine se reazemă toată casa care se clatină”267. Uşor vor rupe aceste legături dragostea de Hristos şi teama de focul gheenei.
Vei spune, poate: „Sfânta Scriptură ne învaţă că trebuie să ascultăm de părinţi”268; dar cine îi iubeşte pe ei mai mult decât pe
258 Donativum reprezenta un dar făcut de împărat militarilor în împrejurări speciale. (n.P.P.)
259 E vorba de Nepotianus, nepotul lui Heliodor, pe atunci de vârstă fragedă. Lui Nepotianus, Fericitul Ieronim îi va adresa Epistola LII, iar Epistola LX lui Heliodor la moartea lui Nepotianus. (n.P.P.)
260 Cf. SENECA RETORUL, Controversiae, 1, 8,15. (n.P.P.)
261 Cf. HORATIUS, Ode, 1,3,18. (n.P.P.)
262 Cf. Evrei 12, 22.
263 Aluzie la episodul din Faptele 22, 25 ş.u. (n.P.P.)
264 cf. VERGILIUS, Eneida, IV, 366. (n.P.P.)
265 VERGILIUS, Eneida, II, 677-678.
266 Cf. PERSIUS, Satire, III, 18.
267 VERGILIUS, Eneida, XII, 59.
268 Cf. Ieşirea 20,12.
79
Hristos îşi pierde sufletul269. Duşmanul ţine sabia ca să mă omoare, şi eu mă voi gândi la lacrimile mamei? Din cauza tatălui voi dezerta din armată? Lui nu-i datorez, din pricina lui Hristos, grija înmormântării; sau, dacă sunt al lui Hristos, atunci o datorez tuturor270? Prin sfaturile pline de teamă pentru Domnul, Care mergea să sufere, Petru a devenit piatră de poticnire271. Pavel le răspunde fraţilor care nu-l lăsau să meargă la Ierusalim: „Ce faceţi voi, plângeţi şi-mi tulburaţi inima? Eu sunt pregătit nu doar să fiu înlănţuit, ci chiar să mor la Ierusalim pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos”. Acest berbec al grijii necugetate, prin care se risipeşte credinţa, trebuie să-şi frângă zelul de zidul Evangheliei: „Mama mea şi fraţii mei sunt cei care fac voia Tatălui meu Celui din ceruri”272. Dacă ei cred în Hristos, să fie binevoitori şi faţă de mine, care voi lupta în numele Lui, iar dacă nu cred, atunci „morţii să-şi îngroape morţii lor”273.
4. „Aşa-i”, zici tu, „dar numai în cazul mucenicilor.” Greşeşti, frate, greşeşti dacă socoţi că un creştin nu e prigonit neîncetat; chiar acum, în timp ce tu te lupţi foarte înfocat, nu ştii dacă nu eşti învins. Vrăjmaşul nostru, precum un leu care rage, dă târcoale, căutând pe cine să sfâşie274, şi tu crezi că suntem netulburaţi? „El stă în ascunzătoare cu cei bogaţi, ca să-l ucidă într-ascuns pe cel nevinovat; ochii lui privesc pe cel sărac; pândeşte din ascunziş, ca leul din peştera sa; pândeşte ca să răpească pe sărac”275; şi tu, care vei fi pradă, te bucuri de un somn dulce276, acoperit de umbra unui copac frunzos? Pe mine ba mă ispiteşte luxul, ba lăcomia încearcă să mă învăluie, ba pântecele vrea să-mi fie zeu277 în locul lui Hristos; pofta mă împinge să alung Duhul
269 Cf. Matei 10, 37.
270 Frază obscură şi în original. Probabil se face aluzie la episodul din Matei 8, 21-22: „Un altul dintre ucenici I-a zis: «Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc şi să îngrop pe tatăl meu. Iar Iisus i-a zis: «Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”. (n.P.P.)
271 Joc de cuvinte între numele lui Petru şi [petra] scandalum – „piatră care provoacă împiedicarea, căderea”. Cf. Matei 16, 22-23. (n.P.P.)
272 Matei 12, 50.
273 Luca 9, 60.
274 Cf. 1 Petru 5, 8.
275 Psalmul 9, 28-29.
276 cf. VERGILIUS, Georgice, II, 470.
277 Cf. Filipeni 3,19.
80
Sfânt Care sălăşluieşte în mine278, să pângăresc templul Lui279; mă urmăreşte, zic eu, duşmanul „ale cărui nume sunt o mie, o mie de vicleşuguri de a vătăma”280, şi eu nefericitul mă voi considera victorios în timp ce voi fi luat prizonier?
5. Nu vreau, preaiubite frate, ca, cercetând greutatea greşelilor, să socoteşti că aceste rătăciri despre care [tocmai] am vorbit sunt mai mici decât cea a idolatriei. Ascultă mai bine părerea Apostolului, care spune: „Dar aceasta s-o ştiţi bine, înţelegând că niciun desfrânat sau necurat sau vreun înşelător ceea ce înseamnă idolatrie nu are moştenire în împărăţia lui Dumnezeu şi a lui Hristos”281. Şi, ca o regulă generală: să se ştie că este împotriva lui Dumnezeu ceea ce este al diavolului şi ce este al diavolului este idolatrie şi toţi idolii i se supun lui; şi totuşi într-un alt loc numeşte în chip deschis şi pe nume, zicând: „Omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: desfrânarea, necurăţia, pofta cea rea şi lăcomia, care sunt slujire la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu”282. Slujirea idolului nu este doar când cineva apucă cu două degeţele tămâie şi o aruncă peste cărbunii aprinşi ai altarului sau când varsă vin curat într-o cupă pentru libaţii.
Să spună că lăcomia nu este idolatrie acela care poate numi dreptate faptul de a-L vinde pe Domnul pe 30 de arginţi283; să tăgăduiască sacrilegiul luxului acela care a pângărit mădularele lui Iisus Hristos, jertfa vie şi plăcută lui Dumnezeu284, printr-o legătură nelegiuită cu victimele poftelor publice; să nu-i declare idolatri pe aceştia, dar să fie asemenea celor care, potrivit Faptelor Apostolilor, păstrându-şi o parte din preţul de vânzare a averii lor, au fost de îndată pedepsiţi şi loviţi de moarte285. Ia seama, fratele meu: nu-ţi este îngăduit să păstrezi ceva din bunurile
278 Cf. 2 Timotei 1,14.
279 Cf. 1 Corinteni 3,16.
280 VERGILIUS, Eneida, VII, 337-338.
281 Efeseni 5, 5.
282 Coloseni 3, 5-6.
283 Cf. Matei 26, 15. Comparaţia dintre iubirea de arginţi şi idolatrie constituie un loc comun în opera Fericitului Ieronim (v. Epistola XXII).
284 Cf. Romani 12,1. V. şi TERTULIAN, De cultufeminarum, II, 12. (n.P.P.)
285 Cf. Faptele 5,1-11.
81
tale286. „Oricine”287, zice Domnul, „nu renunţă la tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu.”288
6. De ce eşti tu un creştin cu suflet temător? Priveşte năvodul părăsit deodată cu tatăl289. Priveşte la vameşul care se ridică de la vama290 sa şi pe dată este apostol. „Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul”291, şi tu îţi măsori porticul şi imensele spaţii ale casei292? O, împreună moştenitor cu Hristos, tu aştepţi moştenirea lumii? Tâlcuieşte cuvântul „monah”293, adică numele tău: ce faci în mulţime tu, care eşti singur? Şi acestea eu nu ţi le spun ca şi cum aş fi un corăbier iscusit, care, având vasul şi mărfurile neatinse, îi instruieşte pe cei necunoscători într-ale mării, ci, cu un glas temător, îi previn pe cei care vor naviga, căci eu însumi, ca să zic aşa, am fost aruncat de curând pe un ţărm, într-un naufragiu. În acel vârtej, Charybda desfrâului devorează mântuirea; acolo pofta, seducătoare precum Scylla, ne ademeneşte, prin gura-i feciorelnică, să ducem până la capăt pieirea neprihănirii; aici este un ţărm barbar, aici diavolul, precum un pirat cu tovarăşii săi, poartă lanţuri pentru cei pe care-i va robi. Să nu vă încredeţi, să nu vă socotiţi în siguranţă! Deşi întinderea mării surâde ca un iaz, deşi creasta valului abia adormit se îndoaie puţin sub suflarea vântului, această mare câmpie îşi are munţii ei şi înăuntru este închisă primejdia, înăuntru este vrăjmaşul. Pregătiţi odgoanele, strângeţi pânzele. Crucea catargului să fie statornicită pe frunţile voastre: această linişte este de fapt o furtună.
„Dar ce”, vei zice tu, „cei care sunt în cetate nu sunt creştini?” Starea ta nu este aceeaşi cu a celorlalţi. Ascultă[-L] pe Domnul, Care zice: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde toate ale tale, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer şi vino şi urmează-Mă!”294
286 Interdicţie repetată şi argumentată în mod constant în scrierile de spiritualitate orientală monastică. (n.P.P.)
287 Luca 14, 33.
288 Aluzie la chemarea la apostolat a fiilor lui Zevedeu şi a lui Toma. (n.P.P.)
289 Cf. Matei 4, 22.
290 De la biroul unde se colectau impozitele datorate statului roman. „Vameşul”, în limbaj evanghelic, desemnează „colectorul de impozite” (v. Matei 9, 9). (n.P.P.)
291 Matei 8, 20.
292 cf. HORATIUS, Ode, II, 15,15. (n.P.P.)
293 „Monah” (povaxdc;) este un substantiv derivat de la adjectivul pdvoc; – „singur, unic”. Din punct de vedere etimologic, monah înseamnă „cel care trăieşte singur (n.P.P.)
82
Or tu ai făgăduit că vei fi desăvârşit. Dar, de vreme ce, după ce ai părăsit armata, te-ai curăţit pentru împărăţia cerurilor, ce altceva ai făcut decât să cauţi o viaţă desăvârşită? însă adevăratul slujitor al lui Hristos nu are nimic altceva decât pe Hristos sau, dacă are ceva în afara lui Hristos, el nu este desăvârşit. Şi, dacă el nu este desăvârşit, deşi I-a făgăduit Domnului că va fi desăvârşit, înseamnă că mai înainte a minţit. „însă gura care minte ucide sufletul.”295 Aşadar, pentru a încheia: dacă eşti desăvârşit, de ce doreşti bunurile părinteşti? Dacă nu eşti desăvârşit, L-ai înşelat pe Domnul. Evanghelia răsună de cuvintele dumnezeieşti: „Nu puteţi sluji la doi stăpâni”296 şi va îndrăzni cineva să-L tăgăduiască pe Hristos, slujind lui Mamona şi Domnului? Adesea El a spus: „Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede297 de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”298. Şi eu, încărcat de aur, socotesc că-L urmez pe Hristos? „Cine spune că rămâne în Hristos trebuie să umble aşa cum umblă însuşi Hristos”299.
7. Şi, dacă tu nu deţii nimic ştiu că aşa-mi vei răspunde -, de ce, atât de bine pregătit pentru războaie, nu lupţi? Numai să nu-ţi închipui că o faci în ţara ta, câtă vreme nici Domnul nu a putut face semne300 în a Sa. De ce oare? Iată răspunsul adevărat: „Niciun profet nu are cinstire în ţara lui”301. „Nu caut cinstirea”, îmi vei spune, „îmi ajunge conştiinţa mea.” Nici Domnul nu o căuta, de vreme ce, pentru a evita să fie proclamat rege de către mulţimi, a fugit302. Dar, unde nu este cinstire, acolo este dispreţ; unde este dispreţ, acolo este adesea nedreptate; unde este însă
294 Matei 19, 21.
295 înţelepciunea lui Solomon 1,11.
296 Matei 6, 24.
297 Abnego are sensul de „a renunţa, a nega cu totul, a se dezice de, a renega, a se desprinde total de”, traducând grecescul ctTiapvEopai („a repudia, a nega deplin, a se dezice de, a dezonora, a respinge, a refuza”). În lumina acestor sensuri înţelegem mai limpede ce a dorit să spună Mântuitorul. „A se lepăda de” este o expresie arhaică, însă mai greu inteligibilă astăzi. (n.P.P.)
298 Matei 16, 24.
299 1 Ioan 2, 6.
300 Signa are aici sensul de „miracole care urmăresc să conştientizeze asupra unui anumit aspect important, să atragă atenţia asupra unui fapt, să demonstreze legitimitatea unei persoane sau acţiuni etc.”. (n.P.P.)
301 Ioan 4, 44.
302 Cf. Ioan 6,15.
83
nedreptate, acolo este şi indignare; unde este indignare, acolo nu este nici linişte; unde nu este linişte, acolo mintea este abătută de la menirea sa; unde însă prin nelinişte se ia ceva din zel, acesta este micşorat prin ceea ce-i înlăturăm; şi ceea ce este micşorat nu poate fi considerat desăvârşit. Dintr-un asemenea raţionament rezultă această concluzie: un monah nu poate fi desăvârşit în ţara lui. Or a nu vrea să fii desăvârşit este un păcat.
8. Respins însă din această poziţie, tu vei face apel la clerici: „Oare voi îndrăzni să spun ceva rău despre aceştia care cu siguranţă rămân în oraşele lor?” Ferească Dumnezeu să vorbesc ceva de rău despre ei, cei ce, ca urmaşi ai ordinului apostolic, sfinţesc cu buze sfinte trupul lui Hristos, prin care şi noi am devenit creştini, cei care, având cheile împărăţiei cerurilor303, judecă într-un anume fel înainte de ziua Judecăţii şi o păstrează într-o feciorie curată pe Mireasa304 Domnului. Dar, aşa cum am arătat mai înainte, una este situaţia monahului, şi alta a preoţilor305. Preoţii pasc oile, iar eu nu sunt decât o oaie306. Ei trăiesc din altar, mie mi se pune securea la rădăcină307, precum unui pom neroditor, dacă nu aduc ofranda la altar. Nici nu pot invoca sărăcia mea, deoarece o văd pe bătrâna din Evanghelie care dă de pomană singurii doi bănuţi pe care-i avea308. Mie nu-mi este îngăduit să stau dinaintea unui preot309. Lor, dacă eu greşesc, le este îngăduit să mă dea Satanei pentru pierderea cărnii, dar spre mântuirea sufletului310. Chiar şi în vechea Lege, cel care nu dădea ascultare preoţilor311 fie era scos în afara taberei şi lapidat de popor312, fie era decapitat, ispăşindu-şi păcatul prin sângele său. Acum însă cel neascultător este tăiat doar de ascuţişul săbiei
303 Cf. Matei 16,19.
304 Biserica. (n.P.P.)
305 De remarcat faptul că monahii nu aparţin clerului, constituind ordine diferite. (n.P.P.)
306 Literal: „sunt dus la păscut”. În acest moment Fericitul Ieronim nu era încă hirotonit preot. Va fi hirotonit de către Paulinus de Antiohia. (n.P.P.)
307 Cf. Matei 3,10.
308 Luca 21,1-4.
309 Adică nu am dreptul de a-l judeca.
310 Cf. 1 Corinteni 5, 5.
311 De remarcat faptul că Fericitul Ieronim utilizează termenul sacerdos atât pentru episcopi, cât şi pentru preoţi.
312 Cf. Deuteronomul 17,12.
84
duhovniceşti sau, alungat din biserică, este sfâşiat de gura turbată a demonilor.
Iar dacă îndemnurile pioase ale fraţilor te îmboldesc [să intri] în acest ordin, eu mă voi bucura de înălţarea ta, dar mă voi teme de căderea ta. „Cel care doreşte episcopatul313 bună slujbă doreşte”314. Ştim asta, dar adaugă ceea ce urmează: „Se cuvine să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, sobru, înfrânat, înţelept, cinstit, primitor de străini, învăţat315, nu beţiv, nu bătăuş, ci smerit”316. Şi, după alte lămuriri de acest fel care urmează, Apostolul nu a arătat o mai mică atenţie faţă de al treilea ordin, zicând: „Diaconii, de asemenea, să fie cucernici, nu cu două feluri de vorbire, nededaţi la vin mult, nedoritori de câştiguri ruşinoase, păstrând taina credinţei cu conştiinţă curată. Şi ei să fie mai întâi puşi la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie primiţi la slujire”317.
Vai de acel om care, neavând o haină de nuntă, intră la cină! Nimic nu-i rămâne decât să audă imediat: „Prietene, tu cum ai putut veni aici?”318 Şi, fiindcă el va tăcea, li se va spune servitorilor: „Luaţi-l de mâini şi de picioare şi aruncaţi-l în întunericul cel din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”319. Vai de acela care, legând în batistă talantul primit, îl păstrează aşa cum l-a luat, în timp ce alţii au dobândit câştiguri! De îndată va fi lovit de strigătul stăpânului indignat: „Slugă vicleană, pentru ce n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Şi eu, cînd voi fi venit, l-aş fi luat cu dobândă”320, adică: „Ar fi trebuit să laşi la altar ceea ce nu puteai purta. Însă tu, negustor nepriceput, în timp ce ţii dinarul, ocupi locul altuia care ar fi putut spori de două ori banii”. De aceea, după cum cel care slujeşte bine îşi dobândeşte un loc bun,
313 Ştim din Epistola XLV, 3 că şi Ieronim cocheta cu posibilitatea de a deveni papă al Romei, ca succesor al lui Damasus. (n.P.P.)
314 1 Timotei 3,1.
315 Docibilis are aici sensul de „om care învaţă repede, inteligent, instruit”, dar şi cel de „apt pentru a învăţa pe alţii” (Cf. 2 Timotei 2, 24). Textul grecesc are aici un termen echivalent: 8i8aKTiKO; – „apt şi priceput în a învăţa pe alţii”. În Vulgata însă, docibilis va fi înlocuit cu doctor – „învăţător, învăţat”. (n.P.P.)
316 1 Timotei 3, 2-3.
317 1 Timotei 3, 8-10.
318 Matei 22,12.
319 Matei 22,13.
320 Luca 19, 22-23.
85
tot astfel cel care se apropie cu nevrednicie de potirul Domnului va fi vinovat faţă de trupul şi sângele lui Iisus321.
9. Nu toţi episcopii sunt episcopi322. Uită-te la Petru, dar ia-l în considerare şi pe Iuda323. Priveşte la Ştefan, dar să-l ai în vedere şi pe Nicolae, pe care Domnul îl urăşte în Apocalipsa sa324; acesta a născocit atâtea orori şi nelegiuiri, că, din acea sămânţă, s-a născut erezia ofiţilor325. Fiecare în parte să se pună la încercare şi apoi să se apropie326! Nu demnitatea ecleziastică te face să fii creştin. Centurionul Cornelius, încă păgân, este pătruns de darul Sfântului Duh327; copilul Daniel judecă preoţi328; Amos, culegătorul de mure sălbatice329, devine dintr-o dată profet; David, păstorul, este ales rege330; pe cel mai mic dintre ucenici Iisus îl iubeşte cel mai mult331. Ocupă locul din urmă, fratele meu, pentru ca, sosind unul mai neînsemnat, să ţi se spună să urci mai sus332. Pe cine Se sprijină Domnul, dacă nu pe cel umil şi paşnic şi temător chiar şi de vorbele Sale333? Celui ce i se încredinţează mai mult, de la acela se cere mai mult334. „Cei puternici vor avea parte de încercări mai grele.”335 Şi nimeni să nu se împăuneze cu o curăţie care nu este decât a trupului, de vreme ce oamenii vor trebui să dea socoteală pentru orice cuvânt deşert în ziua Judecăţii336, deoarece ocara adusă unui frate este un delict de omucidere337.
321 Cf. 1 Corinteni 11, 27.
322 Aşadar, treapta clericală nu aduce automat cu sine sfinţenia afirmă Fericitul Ieronim. Mulţi monahi sau laici sunt superiori clericilor în sfinţenie. Fericitul Ieronim însuşi a fost un asemenea model. (n.P.P.)
323 Iuda Iscarioteanul, cel care L-a trădat pe Mântuitorul. (n.P.P.)
324 Apocalipsa 2, 6.
325 O sectă gnostică ce se revendica de la şarpe (gr. d)ic;) ca principiu al vieţii şi al luminii. Aceştia venerau şi preţuiau toate personajele negative din Vechiul Testament (începând cu Cain), înfierate şi condamnate de Scriptură, care ar fi fost alcătuită la inspiraţia unui zeu inferior, Demiurgul laldabaot, identificat cu Iahve. (n.P.P.)
326 Cf. 1 Corinteni 11, 28.
327 Cf. Faptele 10.
328 Cf. Istoria Susanei 1, 51.
329 Cf. Amos 7,14. De fapt, Amos era culegător de smochine sălbatice („sicomore”). (n.P.P.)
330 Cf. 1 Regi 16.
331 Apostolul Ioan (cf. Ioan 13, 23). (n.P.P.)
332 cf. Luca 14,10.
333 Cf. Isaia 66, 2.
334 Cf. Luca 12, 48.
335 înţelepciunea lui Solomon 6, 8.
336 Cf. Matei 12, 36.
86
Nu este uşor să stai în locul lui Pavel şi să ţii pasul cu cei care domnesc deja cu Hristos; ar putea veni îngerul să rupă vălul templului tău338 sau să-ţi mute candelabrul de la locul său339. Vrei să construieşti un turn, socoteşte mai întâi costul lucrării viitoare340. Sarea fără gust nu serveşte la nimic, decât dacă este aruncată afară şi călcată în picioare de porci341. Dacă un călugăr va cădea, preotul se va ruga pentru el; dacă preotul va cădea, cine se va ruga pentru el?
10. Dar, fiindcă discursul nostru a scăpat de locurile periculoase, iar firava noastră bărcuţă, trecând de stâncile scobite de valurile înspumate342, a ieşit în larg, să întindem pânzele-n vânt! Şi, odată depăşite stâncile controverselor, după obiceiul marinarilor, trebuie să cântăm un refren vesel343 drept epilog. O, deşert reîmprospătat de florile lui Hristos! O, pustietate în care se nasc acele pietre cu care, după cum se spune în Apocalipsă344, se zideşte cetatea marelui Rege! O, sihăstrie care te bucuri de apropierea de Dumnezeu! Ce faci, frate, în acest veac, tu care eşti mai mare decât lumea345? Cât timp umbrele acoperişurilor te vor apăsa? Până când închisoarea fumegoasă a acestor oraşe te va ţine închis? Crede-mă, nu ştiu de ce, dar aici contemplu o zi mai luminoasă! Eliberat de povara trupului, mă bucur să zbor spre strălucirea curată a cerului346. Ţi-e frică de sărăcie? Dar Hristos îi numeşte pe săraci „fericiţi”347. Te sperie munca? Dar niciun atlet nu este încununat fără să fi asudat348. Te gândeşti la mâncare? Dar credinţa nu simte foamea349. Te temi că-ţi vei zdrobi pe pământul gol mădularele sleite din pricina postului? Dar Domnul
337 Cf. Matei 5, 21.
338 cf. Matei 27, 51.
339 Cf. Apocalipsa 2, 5.
340 cf. Luca 14, 28.
341 cf. Matei 5,13.
342 cf. CICERO, Tusculanae, 4, 33. (n.P.P.)
343 în original: celeuma măsură în cadenţă, intonată de hortator spre a le comanda vâslaşilor ritmul vâslirii.
344 cf. Apocalipsa 21,18-22.
345 cf. SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI, Către Donatus, 14. (n.P.P.)
346 Literal: „a eterului”.
347 Matei 5, 3.
348 cf. 2 Timotei 2, 5.
349 cf. SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI, Epistola LXXVI, 2. (n.P.P.)
87
este cu tine. Părul neîngrijit al capului tău murdar stă zburlit? Dar capul tău este Hristos350. Te îngrozesc pustietăţile nesfârşite ale deşertului? Dar tu străbate cu mintea Paradisul. Ori de câte ori îţi vei înălţa cugetul, tot de atâtea ori nu vei fi în sihăstrie. Aspră, fără de băi, pielea ta se zbârceşte? Dar cine s-a spălat o singură dată întru Hristos351, acela nu mai are nevoie să se spele din nou. Şi, ca să fiu scurt, ascultă pe Apostolul care răspunde la toate: „Socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea viitoare care ne va fi descoperită”352. Eşti prea rafinat, dragul meu, dacă vrei să te şi bucuri aici de viaţa lumească şi apoi să şi domneşti cu Hristos.
11. Va veni, va veni acea zi în care acest trup stricăcios şi muritor se va îmbrăca în nestricăciune şi în nemurire353. Fericit robul pe care Dumnezeu îl va găsi veghind354. Atunci, la glasul trâmbiţei, se va înfricoşa pământul cu popoarele sale, iar tu te vei bucura. Când Domnul va începe să judece, pământul întreg va răsuna mugind înfiorător. Triburi şi triburi îşi vor lovi piepturile; regi odinioară foarte puternici se vor înspăimânta de goliciunea coastelor lor; se va dezlănţui împreună cu odraslele sale Iupiter, atunci numai foc; va fi adus, împreună cu ucenicii săi, netotul de Platon; lui Aristotel argumentele sale nu-i vor folosi la nimic. Atunci tu, neînvăţatul şi săracul, vei exulta, vei râde şi vei zice: „Iată, Cel crucificat este Dumnezeul meu, iată Judecătorul care, înfăşat, a plâns în iesle. Acesta este fiul muncitorului şi al lucrătoarei355, Acesta care, purtat la sânul mamei, a fugit de un om până în Egipt, cu toate că era Dumnezeu356; El îmbrăcat în purpură, El încoronat cu spini, El magul care stăpânea demonii, El samarineanul357. Iudeule, priveşte mâinile în care ai bătut cuie!
350 Cf. 1 Corinteni 11, 3.
351 cf. Ioan 13,10.
352 Romani 8,18.
353 Cf. 1 Corinteni 15, 53.
354 Cf. Matei 24, 46.
355 întregul pasaj este inspirat din TERTULIAN, Despre spectacole, 30. (n.P.P.)
356 Cf. Matei 2,13.
357 Acestea erau acuzaţiile aduse de contemporani lui Iisus Hristos (cf. Ioan 7, 20; 8, 48; 10, 20). Demn de remarcat este faptul că nimeni în Antichitate (nici izvoarele greco-romane ori iudaice) nu a contestat realitatea miracolelor săvârşite de Hristos, ci acestea au fost puse pe seama vrăjitoriei. (n.P.P.)
88
Romanule, priveşte coasta pe care ai străpuns-o358! Uitaţi-vă la acest trup: oare este acelaşi despre care ziceaţi că a fost furat pe ascuns în timpul nopţii de ucenicii săi359?” Ca să spui acestea, fratele meu, ca să participi la aceasta, este oare o trudă anevoioasă?
EPISTOLA XV360
Către [papa] Damasus361
1. Pentru că Orientul, tulburat de o veche furie între popoare, sfâşie tunica Domnului, ţesută dintr-o bucată362, de sus până jos, iar vulpile pustiesc via lui Hristos, încât, între lacurile sleite care nu mai au apă, greu poţi să înţelegi unde a fost însemnat izvorul şi unde a fost împrejmuită cu gard grădina [Scripturii]363, de aceea am hotărât să consult tronul lui Petru şi credinţa lăudată de gura Apostolului, cerând acum hrană pentru sufletul meu, de acolo de unde odinioară am primit veşmintele lui Hristos364. Nici întinderea vastă a mării şi nici depărtarea ţărilor n-au putut să mă împiedice să cercetez perlele preţioase: „Unde se află un trup, acolo se vor aduna şi vulturii”365. Avuţia părintească a fost risipită de un urmaş rău; numai la voi moştenirea părinţilor se păstrează neatinsă. Acolo, pământul cu brazdă rodnică preschimbă neprihănirea
358 Cf. Ioan 19, 34.
359 Cf. Matei 28,13.
360 Aceasta este prima epistolă trimisă de Fericitul Ieronim papei Damasus. Ne aflăm în 376, iar Ieronim, aflat în pustia Chalkis, cere lămuriri în privinţa controverselor doctrinale trinitare (în jurul conceptului de „ipostas”) care divizau Orientul şi Occidentul. Totodată, ne aflăm în plină schismă meletiană. În Antiohia vremii, trei facţiuni îşi disputau dreptul de a instala propriul episcop: susţinătorii lui Vitalie (hirotonit de faimosul Apolinarie de Laodiceea, condamnat în scrierile Sfântului Atanasie şi ale Sfântului Vasile cel Mare, autorul ereziei care îi poartă numele), facţiunea lui Paulinus, susţinut de Roma, şi meletienii (susţinătorii episcopului legitim Meletie, sprijiniţi de episcopii Orientului). Meletie va muri în timpul celui de-al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, Paulinus în 388, fiind succedat de Evagrie, prietenul Fericitului Ieronim. Schisma a continuat şi în secolul următor. (n.P.P.)
361 Foarte probabil că Fericitul Ieronim îl cunoştea deja personal pe papa Damasus. (n.P.P.)
362 Cf. Ioan 19, 23.
363 Cf. Cântarea Cântărilor 4,12.
364 Metaforă paulină pentru botez. Fericitul Ieronim fusese botezat la Roma. (n.P.P.)
365 Luca 17, 37.
89
seminţei Domnului în fruct însutit366. Aici, roadele acoperite de brazdă se strică în neghină şi iarbă. Acum Soarele dreptăţii367 răsare în Occident, iar în Orient, Lucifer, cel care a căzut şi şi-a pus tronul peste stele368. „Voi sunteţi lumina lumii”369, voi „sarea pământului”370, voi sunteţi vase de aur şi de argint371; aici, vase de pământ sau de lemn aşteaptă varga de fier şi văpaia cea veşnică372.
2. Aşadar, deşi măreţia ta mă înspăimântă, totuşi mă atrage omenia ta. Victimă, aştept salvarea de la preot; miel, cer ajutor de la păstor. Să se stingă invidia, să dispară ambiţia romană atât de măgulitoare! Cu urmaşul pescarului373 şi cu ucenicul crucii vorbesc. Cât despre mine, neavând pe nimeni mai presus de Hristos, mă alătur prin comuniune374 Preafericirii tale, adică tronului lui Petru. Ştiu că pe această piatră375 a fost zidită Biserica. Oricine a mâncat miel în afara acestei case376 este profan. Dacă cineva nu va fi în arca lui Noe, va pieri când va veni potopul377. Şi, pentru că eu m-am strămutat, din pricina păcatelor mele, în acest deşert care mărgineşte Siria la hotarul cu ţinuturile barbare şi nu pot să cer mereu de la Sanctitatea ta sfinţenia Domnului378 din pricina distanţei mari care ne separă, de aceea îi urmez aici pe colegii tăi egipteni, mărturisitorii379, şi-mi adăpostesc mica mea luntre pe lângă aceste nave falnice. Nu-l cunosc pe Vitalie, îl resping pe
366 Cf. Matei 13, 46.
367 Cf. Maleahi 4, 2.
368 cf. Isaia 14,12-15.
369 Matei 5,14.
370 Matei 5,13.
371 Cf. 2 Timotei 2, 20.
372 Cf. Apocalipsa 2, 27.
373 Sfântul Apostol Petru. (n.P.P.)
374 Fericitul Ieronim mărturiseşte că este în comuniune liturgică şi canonică cu papa Damasus. (n.P.P.)
375 Cf. Matei 16,18. De remarcat interpretarea Fericitului Ieronim acordată acestui pasaj în sensul primatului papal. (n.P.P.)
376 Cf. Leviticul 19, 7.
377 Cf. TERTULIAN, Despre Botez, XII, 8. (n.P.P.)
378 începând cu Sfântul Ciprian al Cartaginei (Despre unitatea Bisericii universale, VIII), expresia sanctum Domini va desemna Sfânta Euharistie. (n.P.P.)
379 Este vorba despre episcopii ortodocşi egipteni exilaţi de împăratul Valens în 373. În 378 vor fi eliberaţi de împăratul Gratianus. (n.P.P.)
90
Meletie, îl ignor pe Paulinus380. Cine nu culege cu tine risipeşte381, adică cel care nu este al lui Hristos este al Antihristului.
3. Iată, aşadar vai, ce durere! -, după mărturisirea de credinţă de la Niceea382, după decretul din Alexandria383 în acord cu Occidentul, o odraslă de-a arienilor „rustici”384 pretinde de la
380 Aceştia sunt cei trei episcopi antiohieni care îşi disputau tronul patriarhal. Vitalie era discipol al lui Apolinarie (a cărui doctrină eretică nega deplinătatea naturii umane a lui Hristos); Meletie era ortodox, însă acuzat de arianism de fanaticii rigorişti, deoarece susţinea formula trinitară: o singură ousia şi trei ipostasuri. Aceşti extremişti (care nu acceptau termenul „ipostas”) şi-au ales episcopul lor în persoana lui Paulinus, hirotonit de înflăcăra tul antiarian Lucifer de Caralis (Cagliari). Paulinus a fost susţinut şi de Sfântul Atanasie cel Mare şi de Ieronim însuşi. Acesta din urmă va fi hirotonit preot chiar de Paulinus. (n.P.P.)
381 Cf. Luca 11, 23.
382 Crezul niceean din 325. La Sinodul I Ecumenic de la Niceea s-a discutat şi problema schismei provocate de episcopul Meletie de Lykopolis (Egipt) care nu trebuie confundat cu Meletie de Antiohia despre data Paştelui şi despre controversa ariană. (n.P.P.)
383 Sinodul din Alexandria, din 362, a căutat să soluţioneze Schisma meletiană din Antiohia, recunoscându-i ca ortodocşi pe ambii pretendenţi, Meletie şi Paulinus. Totodată, sinodul a încercat să concilieze şi disputele teologice, afirmând (potrivit clarificărilor Sfântului Atanasie cel Mare din Tomosul către antiohieni) că,ipostas are sensul de „persoană” dacă se referă la cele trei Persoane Treimice, sau de „substanţă, fiinţă, esenţă” dacă se referă la natura comună a divinităţii. Astfel se dorea evitarea extreme lor: arianismul, care nega divinitatea reală a Fiului şi a Sfântului Duh, şi sabelianismul, care nega realitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Sinoadele din Constantinopol din 381 (cunoscut şi ca al doilea ecumenic) şi cel din Antiohia din 382 vor consacra dcxtrina pía f)ócrig TpEÎg uTrooTdoEig („o fiinţă, trei ipostasuri persoane”) a capadocienilor ca doctrina ortodoxă oficială a Bisericii creştine. Yirócrraou; este un derivat substantival al verbului u()iaTrpi – „a aşeza dedesubt, a opri, a da fiinţă, a cauza existenţa, a înlocui, a concepe, a aşeza ca model, a făgădui, a se supune, a subzista, a exista; ónóoTaou; este un termen polisemantic: „ceea ce stă sub, suport, rezistenţă, sediment, durată, fundaţie, structură, subiect, temă, plan, scop, statornicie, curaj, substanţă, existenţă actuală, realitate, natură reală, proprietate, posesiune”. (n.P.P.)
384 Aşa erau numiţi susţinătorii lui Meletie de Antiohia (fiind exilaţi din oraş, îşi ţineau slujbele în satele învecinate de aici şi numele de „rustici”), acuzaţi, printre altele, de arianism, tocmai din cauza faptului că militau pentru introducerea termenului „ipostas” în dogma trinitară. Sinodul de la Niceea nu clarificase distincţia dintre „fiinţă” şi „ipostas”, dând impresia că le identifică: Toug SE AéyovTac;- „rjv TTOTE OTE OUK rjv” Kai „npiv yvvr0fţvai OUK rjv”, Kai OTL EŞ, OUK OVTWVEyévETO, r ETépac; uTToaTáaEax; fj ouaía; ()âaKOVTag EÎvai fj KTIOTÓVfj TPETTTÓVfj ctAAoioíTÓv TÓV uióv TOU 0ou dva0paTÎEi f Ka0oAiKrj EKKArpia – „Iar pe aceia care spun că a fost cândva când [Fiul] nu exista ori că înainte de a Se fi născut nu exista ori că a fost făcut din cele ce nu sunt, sau pe aceia care afirmă că El este dintr-un alt ipostas sau altă fiinţă [faţă de a Tatălui], sau că Fiul lui Dumnezeu este creat, ori schimbător, ori supus prefacerii, Biserica sobornicească îi anatematizează”. Din această cauză, latinii înţelegeau prin „ipostas” fiinţa sau substanţa, nicidecum persoana, iar susţinătorii celor trei ipostasuri deveneau automat eretici. Diferenţele lingvistice şi traducerea termenilor greceşti în latină au cauzat numeroase polemici şi dispute; Ilarie de Pictavium şi Sfântul Vasile cel Mare vor discuta adeseori în operele lor despre aceste probleme. (n.P.P.)
91
mine, bărbat roman, o nouă formulă: „trei ipostasuri”. Care Apostoli, rogu-te, au susţinut această [doctrină]? Care nou Pavel, păstor al neamurilor, a învăţat acestea? Noi îi întrebăm cum socotesc ei că pot să fie înţelese cele trei ipostasuri? Trei persoane subzistente, spun ei. Răspundem că noi credem aşa: lor nu le este destul sensul, ei impun numele însuşi, pentru că nu ştiu ce venin se ascunde în silabe. Noi strigăm: dacă cineva nu mărturiseşte cele trei ipostasuri ca trei ¿VOTTOJTC(TC(, adică trei persoane care subzistă fiecare în parte, să fie anatema; şi, pentru că noi nu rostim aceiaşi termeni ca ei, suntem judecaţi ca eretici. Dar, dacă cineva înţelege ipostasul în sensul de substanţă385 şi nu spune că în trei persoane se află un singur ipostas386, este străin de Hristos; şi sub această confesiune noi suntem arşi, împreună cu voi, cu fierul uniunii387 [eretice].
4. Hotărâţi, vă rog: dacă vă place, nu mă voi teme să spun „trei ipostasuri” dacă porunciţi să fie creată o nouă formulă de credinţă, după cea de la Niceea, şi noi ortodocşii să mărturisim cu aceleaşi vorbe ca arienii. Toată şcoala literară profană nu înţelege388 prin „ipostas” nimic altceva decât „substanţă”. Dar, vă rog, ce gură nelegiuită va predica trei substanţe389? Una singură este natura lui Dumnezeu care există cu adevărat căci ea nu-şi trage din altă parte principiul subzistenţei sale, ci acesta îi este propriu; celelalte care au fost create, chiar dacă par că sunt, nu
385 Fericitul Ieronim utilizează aici termenul usía, un împrumut din limba greacă, prezent încă în traducerea Simbolului niceean în opera Sfântului Ilarie de Pictavium. Termenul latinesc substantia este, de fapt, echivalentul lingvistic al lui ipostas (uno sub – „dedesubt”; ioTqpi stare – „a sta, a se afla”). De aceea latinii înţelegeau ipostasul drept un sinonim al substanţei. Pentru filosofía greacă (începând cu Aristotel), ouoia putea fi înţeleasă în două feluri: 1. ca natură generală, substrat, esenţă din care e constituit un obiect sau o persoană; 2. ca natură particulară, modul specific în care subzistă esenţa generală într-un individ particular. De la acest ultim sens vor dezvolta Părinţii capadocieni conceptul teologic de „Persoană divină” utilizând termenul „ipostas”, deoarece acela de „persoană” (npoacoiTOv) avea conotaţii sabeliene, şi astfel Persoanele divine puteau fi înţelese ca „măşti” ale esenţei divine unice, ca simple forme de manifestare a naturii dumnezeieşti. (n.P.P.)
386 Aşadar, pentru Fericitul Ieronim, care nu era bine pus la punct cu polemicile şi cu evoluţia conceptelor treimice, ipostas încă înseamnă „natură, esenţă”. (n.P.P.)
387 Probabil Fericitul Ieronim face aluzie la sabelianism, care contopea (unea în mod nediferenţiat) cele trei Persoane divine într-una singură. (n.P.P.)
388 Afirmaţia este exagerată. (n.P.P.)
389 Aceasta era concluzia logică pentru un teolog latin tradiţionalist. Cel puţin la început, disputa triadologică a fost de ordin lingvistic. (n.P.P.)
92
sunt, pentru că a fost o vreme în care nu au existat, şi ceea ce nu a existat poate iarăşi să nu fie. Singur Dumnezeu, Care este veşnic, adică nu are început, poartă cu adevărat numele de „esenţă”390. De aceea, îi vorbeşte şi lui Moise din rug: „Eu sunt Cel ce sunt”391. Şi iarăşi: „Cel ce este m-a trimis”392. Erau atunci îngeri, cer, pământ sau mare: în ce mod Domnul păstrează pentru Sine numele comun al esenţei? Dar, pentru că este singura natură necreată şi pentru că în trei persoane393 subzistă o singură dumnezeire, doar o singură natură există cu adevărat394. Oricine spune că sunt trei, adică trei ipostasuri, încearcă, sub numele pietăţii, să introducă conceptul de „trei naturi”. Şi, dacă este astfel, de ce pare că un zid ne separă de Arie, când o credinţă greşită ne uneşte? Ursinus395 să se alăture Fericirii Tale, iar Auxentius396 lui Ambrozie? Departe de credinţa romană această rătăcire! Inimile cucernice ale popoarelor să nu se umple cu un asemenea sacrilegiu! Să ne fie de ajuns să spunem: o substanţă, trei persoane subzistente, desăvârşite, egale, împreună-veşnice397; să nu se vorbească despre trei ipostasuri, dacă vreţi, şi să se păstreze unul398. Cum să nu ai o bănuială rea când termeni, având acelaşi sens, se contrazic? Să ne fie suficientă formula amintită sau, dacă socotiţi corect, scrieţi că noi trebuie să mărturisim trei ipostasuri cu interpretarea lor. Nu refuzăm, dar credeţi-mă! veninul se ascunde sub miere. Îngerul Satan s-a transfigurat într-un înger al luminii399; ei interpretează bine ipostasul, dar, când voi spune că eu am, de asemenea, doctrina pe care ei înşişi o expun, mă judecă drept eretic. De ce ţin ei cu atât de multă îngrijorare la un singur
390 Essentia.
391 Ieşirea 3,14.
392 Ieşirea 3,14.
393 Persona.
394 în sensul că numai natura divină are cu adevărat calitatea de a exista. (n.P.P.)
395 Ursinus fusese competitor al papei Damasus.
396 Auxentius, episcop arian de Mediolanum, predecesor al lui Ambrozie.
397 în realitate, cei care polemizau exprimau aceleaşi idei corecte, ortodoxe, însă sensurile diferite ale cuvintelor îi separau. Fericitul Ieronim este cât se poate de ortodox aici; problema se reducea la a recunoaşte că şi el şi orientalii înţelegeau acelaşi lucru prin ipostas şi prin persoană.
398 „Una”. În greacă (ca şi în latină, în cazul împrumutului direct hypostasis), termenul „ipostas” este de genul feminin.
399 Cf. 2 Corinteni 11,14.
93
cuvânt? Ce ascund sub acest limbaj echivoc? Dacă ei cred aşa cum interpretează, eu nu condamn ceea ce ei admit; dacă eu cred cum ei înşişi se prefac că gândesc, să-mi îngăduie să exprim, în cuvintele mele, gândirea lor.
5. De aceea, pe Cel răstignit, Mântuitor al lumii, pe Treimea Cea deofiinţă, o rog pe Fericirea Ta să-mi dai, printr-o scrisoare a ta, autoritatea de a tăcea sau a vorbi despre ipostasuri. Şi, ca nu cumva obscuritatea locului în care vieţuiesc să rătăcească pe purtătorul scrisorii, să învredniceşti pe preotul Evagrie, pe care-l cunoşti foarte bine, să ne transmită cele scrise. Totodată, să-mi scrii cu cine trebuie să fiu în comuniune la Antiohia, căci „rusticii” sunt uniţi cu ereticii din Tars; ei nu doresc nimic altceva decât să predice, sprijiniţi de autoritatea comuniunii voastre, cele trei ipostasuri în sensul vechi al cuvântului.
EPISTOLA XVI400
Către papa Damasus
1. Femeia curajoasă401 din Evanghelie s-a făcut totuşi vrednică de a fi ascultată402; şi, deşi uşa fusese deja închisă, slujitorii culcaţi, prietenul îşi primeşte pâinile de la prieten, chiar de e în miez de noapte403. Dumnezeu însuşi, Cel care nu poate fi biruit de nicio forţă potrivnică Lui, este învins de rugăciunile vameşului404; cetatea Ninive, care a pierit întru păcat, a dăinuit prin plânsete405. La ce bun toate acestea reamintite într-un atât de lung început? Desigur, pentru ca tu, cel mare, să-ţi îndrepţi privirile către cel neînsemnat, pentru ca tu, păstorul bogat, să nu dispreţuieşti oaia beteagă. Hristos l-a luat pe tâlhar de pe cruce în Rai406; şi, ca nu cumva cineva să socotească vreodată prea
400 Deşertul Chalkis, câteva luni mai târziu, în acelaşi an 376. Se pare că Ieronim nu a primit răspuns la scrisoarea anterioară şi îi scrie din nou papei Damasus, mai concis, despre aceeaşi problemă. Îşi reafirmă comuniunea sa cu Scaunul pontifical. (n.P.P.)
401 Literal: „sâcâitoare, insistentă”. (n.P.P.)
402 Cf. Matei 15, 21-28.
403 Cf. Luca 11, 8.
404 cf. Luca 19, 8.
405 Prin plânsul pocăinţei (cf. Iona 3,10). (n.P.P.)
406 cf. Luca 23, 43.
94
târzie o convertire, a preschimbat execuţia în moarte mucenicească. Hristos, zic eu, îl îmbrăţişează cu drag pe fiul risipitor cel întors407, iar părăsite fiind cele nouăzeci şi nouă de oi sănătoase, o singură oiţă, rămasă în urmă, e purtată pe umerii Bunului Păstor408. Pavel, din prigonitor, a devenit propovăduitor; ochii trupeşti i-au fost atinşi de orbire spre a vedea mai mult cu mintea şi cel care îi ducea încătuşaţi pe slujitorii lui Hristos la sfatul iudeilor se făleşte mai apoi cu lanţurile409 îndurate pentru Hristos410.
2. Aşadar, după cum am scris odinioară, eu care am luat asupră-mi veşmântul411 lui Hristos în oraşul Roma, sunt ţinut locului acum în barbarul hotar al Siriei. Şi să nu socoteşti cumva că a fost o hotărâre a altcuiva privitoare la mine, căci ceea ce am dobândit însumi mi-am menit. Într-adevăr, cum spune poetul păgân, „cerul, nu sufletul, îl schimbă cel care trece marea”412, tot astfel neobositul duşman m-a urmărit mereu; acum, în pustie, sufăr mai mari războaie. Căci, dintr-o parte, turbarea ariană freamătă sprijinită şi apărată de mai marii acestei lumi; din cealaltă parte, Biserica e sfâşiată în trei părţi şi fiecare dintre acestea se grăbeşte să mă înşface la ea. Vechea autoritate a monahilor care locuiesc în vecinătate se ridică împotriva mea. Între timp eu tot strig şi, „dacă cineva i se alătură tronului lui Petru, e al meu”. Meletie, Vitalie şi Paulinus zic că îţi rămân statornici, fapt pe care l-aş putea crede dacă unul singur ar mărturisi aceasta. Acum, sau doi mint, sau toţi trei. De aceea o implor pe Fericirea Ta, pe crucea Domnului, pe pătimirea lui Hristos, care este podoaba trebuincioasă credinţei noastre, ca tu, care-i urmezi întru cinste pe Apostoli, aşa să-i urmezi şi întru vrednicie; aşa să şezi în jilţ cu cei doisprezece care vor judeca [lumea]413; vârstnic fiind, aşa să fii încins de un altul, precum Petru414; aşa să dobândeşti, împreună cu Pavel, dreptul de cetăţenie a cerului415. Pentru aceasta, să-mi
407 Cf. Luca 15, 20.
408 Cf. Luca 15, 5.
409 Cf. Filipeni 1,13.
410 Cf. Faptele 9.
411 Aluzie la botez. (n.P.P.)
412 HORATIUS, Epistole, 1,11, 27.
413 Cf. Matei 19, 28.
414 Cf. Ioan 21,18.
415 Cf. 1 Corinteni 8,11.
95
arăţi într-o scrisoare pe cel cu care trebuie să fiu în comuniune în Siria416. Nu dispreţui un suflet pentru care a murit Hristos!
EPISTOLA XVII417
Către presbiterul Marcus, la Chalkis
1. Am decis că trebuie să mă folosesc de cuvântul psalmistului, care spune: „Când păcătosul s-a ridicat împotriva mea, am tăcut şi m-am smerit şi am păstrat tăcere faţă de cei buni”418; şi iarăşi: „Eu, ca un surd, nu auzeam şi, ca un mut care nu deschide gura sa, m-am făcut ca un om care nu aude”419. Dar, pentru că iubirea învinge totul420 şi prietenia precumpăneşte faţă de ceea ce mi-am propus, m-am hotărât nu atât să întorc nedreptatea celor care mi-o fac, cât să răspund rugăminţii tale. Căci la creştini, după cum se spune421, nu cel care îndură, ci acela care face o nedreptate este nefericit.
2. Şi, în primul rând, înainte să vorbesc cu tine despre credinţa mea, pe care tu o cunoşti foarte bine, mă văd silit să protestez împotriva barbariei acestui loc prin cunoscutele versuri: „Ce neam de oameni? Ce ţară atât de barbară îngăduie aceste obiceiuri? Oprită ne este găzduirea pe ţărm. Sar la război şi ne opresc să punem în ţară piciorul”422. Şi celelalte pe care noi le-am luat de la un poet păgân, pentru ca acela care nu păzeşte pacea lui Hristos423 măcar să înveţe de la un păgân424. Sunt numit eretic
416 Aşadar, cu care episcop sirian să intre în comuniune. (n.P.P.)
417 Data epistolei: anii 376-377. Fericitul Ieronim îi scrie lui Marcus din Chalkis, care i-a cerut o mărturisire de credinţă, şi se plânge de persecuţia unor monahi care îl silesc să părăsească deşertul. Motivul este controversa dogmatică despre care a vorbit în scrisoarea anterioară pe larg. (n.P.P.)
418 Psalmul 38, 2-3.
419 Psalmul 37, 14-15.
420 Cf. 1 Corinteni 13, 7.
421 cf. SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI, Epistola LIX, 13.
422 VERGILIUS, Eneida, I, 539-541. Textul vergilian se referă la nisipul ţărmului; Fericitul Ieronim îl aplică la nisipul deşertului. (n.P.P.)
423 Cf. Coloseni 3,15.
424 Ethnicus. În latina creştină, sensul de astăzi al lui paganus va fi deţinut de alţi termeni ca: nationes, gentes şi ethnici, acesta din urmă atestat prima dată la Tertulian şi probabil introdus de el în latină. În aceeaşi situaţie se va afla şi derivatul ethnicalis. Sensul creştin al lui naţio este, fără îndoială, un calc semantic după grecescul EOVTJ, care la rându-i este un calc semantic după cuvântul ebraic biblic goi („popor străin, neam neevreu”), cu conotaţie peiorativă, deoarece „neamurile0 practicau politeismul şi idolatria, excluse fiind de la legământul divin încheiat cu privilegiatul popor ales. Limba ebraică mai avea un termen pentru noţiunea de popor am care se va specializa însă pentru denumirea poporului ales, cel israelit, monoteist. Nuanţa peiorativă a lui goi se va transmite şi limbilor greacă şi latină. în plus, deja gentes avea chiar în latina clasică o puternică valoare peiorativă, sensul lui putând fi asociat cu cel de barbarus şi având ca „antonim” cultural populus Romanus. Această valoare a cuvântului îl face apt pentru a deveni neologismul semantic din latina creştinilor. „Dar, când a venit Hristos, pentru că popoarele treceau de la mulţimea idolilor la un singur Dumnezeu0, a ajuns „să se stabilească o deosebire între închinătorii unei singure divinităţi şi între cei ai mai multora” va spune Tertulian (împotriva lui Praxeas, 13, 7). Diferenţierea între creştinismul monoteist şi susţinătorii politeismului s-a reflectat şi la nivelul terminologiei, creştinismul devenind astfel noul popor ales în locul Israelului care L-a respins pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, iar toţi adepţii idolatriei se constituie astfel în celelalte „popoare” sau „neamuri”, denumite ethnici: Merito ethnici talia: sed merito et haeretici. Numquid enim inter illos distat nisi quod ethnici non credendo credunt at haeretici credendo non credunt? – „Pe drept cuvânt [ar întreba] păgânii astfel, însă la fel de îndreptăţit [ar întreba] şi ereticii. Căci oare ce deosebire este între aceştia, în afară de faptul că păgânii cred necrezând, iar ereticii nu cred crezând?” (TERTULIAN, Despre trupul lui Hristos, 15, 4). La această transformare semantică a contribuit, aşadar, sentimentul exclusivităţii, unicităţii şi demnităţii de Nou Israel, nou popor ales şi privilegiat de către Dumnezeu, sentiment care cunoaşte o intensitate deosebită în cadrul mentalităţii creştine din Antichitatea târzie. (n.P.P.)
96
când predic Treimea consubstanţială425. Mă acuză de impietate sabeliană426 când proclam cu glas neobosit trei Persoane subzistente, adevărate, depline şi desăvârşite. Dacă [sunt acuzat] de arieni, e pe bună dreptate; dacă [sunt învinuit] de ortodocşi, cei care judecă o astfel de credinţă nu mai sunt ortodocşi sau, dacă vor, nu au decât să mă condamne ca eretic alături de întreg Occidentul, eretic alături de Egipt, adică împreună cu Petru şi Damasus427. De ce este învinuit un singur om, fiind ocoliţi părtaşii săi? Dacă un râu curge subţire, nu este vina albiei, ci a izvorului. Mi-e ruşine să spun: din grotele chiliilor noastre noi condamnăm
425 în sensul că Persoanele Sfintei Treimi sunt consubstanţiale, având toate trei aceeaşi unică fiinţă divină. (n.P.P.)
426 Modalismul este o erezie antitrinitară, care apare în Asia Mică şi se dezvoltă la Roma, unde este propagată de Praxeas (către 190 d.Hr.), de Noetus şi apoi de Sabelie (către 200 d.Hr.), de unde şi numele de „sabelianism”. Potrivit acestei concepţii, Dumnezeu este o singură Persoană şi S-a revelat succesiv în trei forme sau modalităţi diferite (de aici şi denumirea de „modalism”): forma Tatălui, Care a creat lumea şi a dat Legea Veche, forma Fiului, Care a salvat lumea, şi forma Duhului. În acest fel, Persoanele divine nu sunt distincte în mod real, ci sunt doar ipostaze, manifestări, numiri ale unei singure Persoane divine, între Tatăl, Fiul şi Duhul neexistând nicio deosebire. Astfel, Tatăl S-ar fi întrupat ca Hristos şi ar fi pătimit (de aici şi o altă denumire a ereziei, de „patripasianism”). Monarhienii îi au drept urmaşi în vremurile moderne pe socinieni şi antitrinitari sau unitarieni. (n.P.P.)
427 împreună cu papii de la Alexandria şi de la Roma, aşadar. (n.P.P.)
97
lumea, când, înveliţi în sac şi în cenuşă428, purtăm sentinţa împotriva episcopilor. De unde această atitudine imperială sub tunica ispăşitorului? Lanţul, murdăria, pletele lungi nu sunt semnele unei diademe, ci ale lacrimilor. Să mi se îngăduie, vă rog, să nu spun nimic! De ce să sfâşii pe cel care nu merită invidie? Sunt eretic, ce te priveşte? Linişteşte-te, deja s-a spus. Te temi ca nu cumva, ca om foarte elocvent în limba siriacă şi greacă429, să colind bisericile, să convertesc popoarele, să întemeiez o schismă. N-am răpit nimic cuiva, nu primesc nimic fără trudă. În fiece zi, cu mâna şi sudoarea noastră ne căutăm hrana, ştiind că Apostolul a zis: „Cel care nu munceşte să nu mănânce”430.
3. Aceste cuvinte, părinte sfânt şi venerabil, le-am scris cu geamăt şi cu durere martor îmi este Iisus. „Eu am tăcut, oare voi tăcea totdeauna?”431, spune Domnul. Nu mi se dăruieşte niciun colţ de deşert. Zilnic mi se cere credinţa, ca şi cum aş fi fost botezat fără credinţă. Mărturisesc precum vor ei: nu le place. Semnez [o mărturisire de credinţă]: nu mă cred. Un singur lucru le-ar plăcea: să mă retrag de aici. Puţin câte puţin, cedez. Ei mi-au smuls o parte a sufletului meu432, preaiubiţi fraţi! Iată, ei doresc să plece, dar pleacă spunând că este mai bine să locuieşti între fiare decât cu astfel de creştini. Şi eu însumi, dacă n-aş fi reţinut de slăbiciunea trupului şi de asprimea iernii, aş fugi îndată. Totuşi, până la sosirea primăverii, te rog să-mi dăruieşti, pentru câteva luni, ospitalitatea deşertului. Dacă găzduirea ţi se pare lungă, mă retrag. „Pământul este al Domnului şi toată cuprinderea sa.”433 Ei singuri să urce în cer, pentru ei Iisus să fie mort, ei să ocupe [locul], să-l stăpânească şi să fie slăviţi: „Eu însă nu mă laud decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea a fost răstignită pentru mine şi eu pentru lume”434.
428 Cf. Estera 4, 3.
429 Fericitul Ieronim este autoironic: eloquentissimus homo in Syro sermone vel Greco. Syro se referă aici la limba siriacă, pe care Ieronim o învăţase în Orient. Totodată, pe lângă ebraică, avea şi cunoştinţe de limba aramaică. (n.P.P.)
430 2 Tesaloniceni 3,10.
431 Isaia 42,14.
432 Cf. HORATIUS, Ode, II, 17, 5. (n.P.P.)
433 Psalmul 23,1.
434 Galateni 6,14.
98
4. Întrucât tu ai binevoit să-mi scrii despre credinţă, eu am dat sfinţitului Chiril435 o mărturisire de credinţă. Cel care nu crede aşa este străin de Hristos. De altfel, eu am martori ai credinţei mele urechile tale şi ale fratelui Zenobius436, căruia noi toţi care suntem aici [îi trimitem] multe salutări; şi ţie, de asemenea.
EPISTOLA XVIII A437
Către Damasus
„Şi s-a întâmplat în anul în care a murit regele Ozia438: L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ şi casa era plină de slava Sa. Serafimii stăteau în jurul Lui: unul avea şase aripi, iar celălalt tot şase. Şi cu două acopereau chipul, cu două acopereau picioarele şi cu două zburau. Şi strigau unul către celălalt şi ziceau: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot. Tot pământul este plin de mărirea Lui. Şi s-au înălţat uşorii uşii de glasul cu care strigau şi casa s-a umplut de fum. Şi am zis: «O, sărmanul de mine, sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc chiar în mijlocul unui popor cu buze necurate şi L-am văzut cu ochii mei pe împăratul, pe Domnul Savaot. Şi mi-a fost trimis unul dintre serafimi şi avea în mână un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe altar. Şi mi-a atins gura cu el şi a zis: «Iată, ţi-a atins buzele şi va îndepărta nelegiuirile tale şi va izbăvi păcatele tale. Şi am auzit glasul Domnului spunând: «Pe
435 Probabil un preot din Palestina sau unul dintre episcopii egipteni exilaţi în Palestina. Unii cercetători vor să îl identifice cu Sfântul Chiril al Ierusalimului, însă nu avem suficiente argumente în acest sens. (n.P.P.)
436 Personaj necunoscut din alte surse. (n.P.P.)
437 Scrisoarea datează probabil din anul 381 şi este scrisă din Constantinopol, în vreme ce Fericitul Ieronim devenise discipol şi auditor al Sfântului Grigorie Teologul. Epistola este de fapt un scurt tratat exegetic privind vedenia lui Dumnezeu şezând pe tron din capitolul al şaselea din cartea profetului Isaia. Citim aici cel mai vechi text exegetic ieronimian. Despre exegeza Fericitului Ieronim, v. „St. Jerome as an Exegete”, în: A Monument to Saint Jerome: Essays on Some Aspects of His Life, Works and Influence, edited by Francis X. Murphy, Sheed Ward, 1952, pp. 37-81. În epistola de faţă, Fericitul Ieronim se inspiră din comentariul exegetic al lui Origen, dar se şi distanţează de marele exeget alexandrin, fapt de care va face mare caz ulterior, când va fi acuzat de origenism. (n.P.P.)
438 Ozia a murit în 730 î.Hr. (n.P.P.)
99
cine să trimit şi cine va merge la poporul acesta? Şi eu am rostit: «Iată-mă, trimite-mă! Şi El a zis: «Du-te şi spune poporului acestuia: urechile voastre vor auzi şi nu veţi înţelege, ochii voştri vor privi şi nu veţi vedea.”439
1. „Şi s-a întâmplat în anul în care a murit regele Ozia: L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ.” înainte de a vorbi despre această vedenie, cred că trebuie să cercetăm cine a fost Ozia440, câţi ani a domnit, cine a trăit în aceeaşi vreme cu el la celelalte popoare. Într-adevăr, aşa cum citim în Cărţile Regilor441 şi în Paralipomene, despre persoana lui se spune că a fost un bărbat drept şi „a făcut ce este bine înaintea Domnului”: a ridicat templul, a făcut un apeduct, a dăruit vase sfinţite, iar pentru aceste merite şi-a înfrânt vrăjmaşii şi a avut mulţi profeţi în împărăţia lui ceea ce este cel mai mare semn al evlaviei sale.
Cât timp a trăit preotul Zaharia, numit „cel înţelept”, el I-a fost plăcut lui Dumnezeu şi a păşit în templul Lui cu toată cinstirea. Dar, după moartea lui Zaharia, voind să aducă el însuşi ofrandele, a încălcat rânduiala preoţească nu atât din credinţă, cât din cutezanţă şi nu a voit să îi asculte pe leviţi şi pe ceilalţi preoţi care strigau: „Ozia, oare nu eşti tu rege, şi nu preot?” Şi pe dată i s-a răspândit lepra pe frunte, aşa cum a zis glasul profetului: „Umple, Doamne, obrazul lor de ruşine”442 această parte a trupului pe care preotul şi-o ferea cu o plăcuţă de aur, pe care, în Iezechiel, Domnul porunceşte să fie gravată litera „Tau”443 şi despre care David zice, exultând: „A fost însemnată asupră-ne lumina feţei Tale, Doamne!”444; această frunte unde păgânul445 cel neruşinat a fost lovit de o piatră446 şi a murit.
439 Isaia 6,1-9.
440 Cf. 2 Regi 15,1-7; 2 Paralipomena 26.
441 Cărţile Regilor sunt patru, după Vulgata; însă, în textul ebraic, primele două Cărţi ale Regilor sunt numite „ale lui Samuel”, iar ultimele două sunt 1 Regi şi 2 Regi (cărora le corespund 3 Regi şi 4 Regi din Biblia Ortodoxă). (n.P.P.)
442 Psalmul 82,15.
443 Iezechiel 9, 4. „Tau” este ultima literă a alfabetului ebraic, având şi sensul de „semn, marcă”. În ebraica arhaică, forma literei era similară unei cruci, de unde şi interpretările autorilor creştini pentru pasajul de faţă ca prefigurând Sfânta Cruce. (n.P.P.)
444 Psalmul 4, 6.
445 Fericitul Ieronim utilizează aici un împrumut din greceşte, allophylus, al cărui sens este: „provenit din alt trib, din alt clan”; este folosit de autorii creştini, începând cu Tertulian, pentru a desemna „neevreii, păgânii” în context biblic veterotestamentar. (n.P.P.)
446 Cf. istoria lui David şi Goliat (1 Regi 17). (n.P.P.)
100
Iar Ozia a domnit cincizeci şi doi de ani, în vremea în care cârmuiau Amulius peste latini şi Agamestor al unsprezecelea rege la atenieni. După moartea lui, profetul Isaia a avut următoarea vedenie, pe care ne străduim acum să o explicăm, şi anume în anul în care s-a născut Romulus, întemeietorul Imperiului Roman, aşa cum ar putea vedea limpede cei care ar voi să citească Cartea Timpurilor447, pe care noi am tradus-o din limba greacă în limba latină.
2. „Şi s-a întâmplat în anul în care a murit regele Ozia: L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ.” Lăsând la o parte istoria, urmează înţelesul duhovnicesc în temeiul căruia s-a desfăşurat istoria însăşi.
în vremea când a trăit regele lepros care a încălcat rânduiala preoţească atât cât i-a stat în putinţă, Isaia nu a putut să aibă nicio vedenie. Cât a domnit acela în Iudeea, profetul nu şi-a înălţat ochii spre cer, tainele cereşti nu i s-au dezvăluit, Domnul Savaot nu S-a arătat, nici întreitul cuvânt „sfânt” nu a fost auzit întru taina credinţei448. Dar, când regele a murit, toate descoperirile pe care le vom înfăţişa în continuare în cuvântul nostru s-au arătat în plină lumină.
Ceva asemănător este scris şi în Ieşire: cât timp a trăit Faraon, poporul lui Israel, din pricină că era pus la lucrări grele de lut şi cărămizi şi la tot felul de munci ale câmpului449, nu a suspinat către Domnul; cât timp a domnit acela, nimeni nu L-a căutat pe Dumnezeul patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov. Dar, când el a murit, fiii lui Israel suspinară, cum zice Scriptura: „Şi s-a suit strigătul lor până la Dumnezeu”450, deşi, dacă ţinem seama de mersul istoriei, atunci mai degrabă ar fi trebuit să se bucure, iar mai înainte, când trăia, să suspine.
La fel, pe când profeţea Iezechiel, a murit Pelatia, fiul lui Benaia, şi, după pieirea acestei căpetenii nelegiuite, profetul a spus: „Am căzut cu faţa la pământ şi am strigat cu glas mare şi am zis:
447 Liber Temporum sau Chronicon este traducerea latină a lucrării lui Eusebiu din Cezareea, făcută de Fericitul Ieronim în anul 380.
448 Este vorba despre faptul că tripla strigare a serafimilor, reprezentând revelaţia anticipată a misterului Sfintei Treimi, nu putea avea loc sub domnia lui Ozia.
449 Cf. Ieşirea 1,14.
450 Ieşirea 2, 23.
101
«Vai mie, vai mie, Doamne Dumnezeule, Tu vrei să faci să fie nimicit ce a mai rămas din Israel”451.
Prin urmare, dacă înţelegi prin Ozia, Faraon, Pelatia şi prin ceilalţi de acest fel puterile potrivnice lucrării divine452, vei vedea cum se face că, atâta timp cât ei sunt vii, niciunul dintre noi nu vede, nu suspină şi nu se pocăieşte. „Păcatul să nu mai domnească”, zice Apostolul, „în trupul vostru muritor.”453 Când domneşte păcatul, ridicăm cetăţi pentru egipteni, ne prăvălim în cenuşă şi murdărie, în loc de grâu umblăm după paie şi în loc de piatră, după lucrări din lut.
3. Urmează apoi: „L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ”454. Şi Daniel L-a văzut pe Domnul şezând, dar nu pe un tron înalt şi măreţ. Iată şi o altă făgăduială făcută în altă parte, când glasul divin a spus: „Voi veni şi voi şedea şi voi judeca poporul în Valea lui Iosafat”455, tălmăcindu-se aceasta ca „judecata lui Dumnezeu”.
Cel care este păcătos şi asemenea mie îl vede pe Domnul şezând în Valea lui Iosafat, nu pe o colină, nu pe un munte, ci într-o vale, şi anume în Valea Judecăţii. Iar cel care este drept şi asemenea lui Isaia îl vede şezând pe un tron înalt şi măreţ. Dar să îţi explic şi altfel: când în mintea mea socotesc că Domnul stăpâneşte peste Tronuri, peste Domnii, peste îngeri şi celelalte Puteri, văd tronul Lui înalt; când însă mă gândesc cum cârmuieşte456
451 Iezechiel 11,13.
452 Cu alte cuvinte, demonii. De regulă, personajele negative din istoriile Vechiului Testament au fost valorizate ca simboluri ale duhurilor demonice. (n.P.P.)
453 Romani 6,12.
454 Isaia 6,1.
455 Ioil 4,12.
456 Fericitul Ieronim utilizează aici termenul dispensare, de la care derivă dispensatio, care, începând cu Tertulian, va constitui echivalentul latin al grecescului oiKOvopia, termen de o importanţă şi o bogăţie semantică unică. OÎKOvopia (redat în latineşte prin oeconomia sau dispensatio) înseamnă: „plan, providenţă”, literal: „administrare a casei”. Aşadar, „iconomia” înseamnă restaurarea şi menţinerea ordinii (vopoc;) în creaţie (OÎKOC;). Noţiunea are trei sensuri principale: 1. planul lui Dumnezeu privitor la destinul creaţiei şi al omului, în special pregătirea şi desfăşurarea concretă a mântuirii în Vechiul şi Noul Testament: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ toate întru El” (Efeseni 1, 9-10); 2. Sfântul Vasile cel Mare (cf. Împotriva lui Eunomie, II, 3) face distincţie între „teologie”, care conţine învăţătura privitoare la fiinţa, relaţiile şi viaţa celor trei ipostasuri divine în interiorul Sfintei Treimi, şi „iconomia” doctrina despre manifestarea şi lucrarea iubirii divine în lume, aşadar despre opera întrupării şi Răscumpărării săvârşite prin Iisus Hristos, prin Care s-a restaurat ordinea divină în creaţia-casa lui Dumnezeu; 3. „iconomia” reprezintă, de asemenea, una dintre modalităţile principale pe care Biserica Ortodoxă le utilizează în aplicarea rânduielilor canonice şi care constă într-o atitudine pastorală de îngăduinţă, înţelegere, condescendenţă şi compasiune. (n.P.P.)
102
neamul omenesc şi cum se zice că, pentru mântuirea noastră, coboară adesea pe pământ, atunci văd un tron modest şi foarte aproape de pământ.
4. Apoi: „L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ şi casa era plină de slava Sa. Şi serafimii stăteau în jurul Lui”. Înfăţişând acest loc, înaintaşii mei, atât greci, cât şi latini, l-au interpretat astfel: Domnul Care stă pe tron este Dumnezeu-Tatăl, iar cei doi serafimi care stau în picioare de-o parte şi de alta sunt Domnul nostru Iisus Hristos şi Sfântul Duh. În ceea ce mă priveşte, nu sunt de aceeaşi părere cu ei, deşi sunt nişte oameni foarte învăţaţi457; căci este cu mult mai bine să spui simplu adevărul decât să înfăţişezi cu artă lucruri neadevărate458, cu atât mai mult cu cât Sfântul Ioan Evanghelistul scria că în aceeaşi vedenie a fost contemplat nu Dumnezeu-Tatăl, ci Hristos. Căci, pe când vorbea despre necredinţa iudeilor, el a înfăţişat pe dată cauzele acestei necredinţe: „Şi de aceea nu puteau crede în El, pentru că Isaia a zis: «Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege, veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea. Însă a rostit acestea când a văzut slava Celui Unul-Născut şi L-a mărturisit”459.
în cartea lui Isaia, Cel care stă pe tron îi porunceşte profetului să spună: „Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege”, însă cel care porunceşte aşa cum înţelege evanghelistul este Hristos; de aici tragem concluzia că prin „serafim” nu se poate înţelege Hristos, de vreme ce Hristos însuşi este Cel care stă pe tron. Şi, deşi în Faptele Apostolilor Sfântul Apostol Pavel a spus împotriva iudeilor care erau în neînţelegere unii cu alţii: „Bine a grăit Duhul Sfânt prin prorocul Isaia către părinţii noştri, când a zis: «Du-te la poporul acesta şi spune-i: Veţi auzi cu urechile
457 Unul dintre aceşti învăţaţi (eruditissimi) la care face aluzie Fericitul Ieronim a fost Origen.
458 Mare admirator al lui Origen în această epocă (deşi nu în mod necritic, precum dovedeşte pasajul de faţă), Fericitul Ieronim va deveni, spre sfârşitul vieţii, unul dintre cei mai fervenţi antiorigenişti. (n.P.P.)
459 Ioan 12, 39-41.
103
voastre şi nu veţi înţelege, cu ochii voştri veţi privi şi nu veţi vedea. Căci inima acestui norod s-a îngrăşat şi au auzit greu cu urechile şi şi-au închis ochii ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Domnul şi să-i vindec”460, mie totuşi diversitatea Persoanelor nu îmi face probleme, de vreme ce ştiu că şi Hristos şi Duhul Sfânt au aceeaşi fiinţă461, iar cuvintele Duhului nu sunt altele decât cele ale Fiului, iar Fiul nu a poruncit altceva decât Duhul.
5. Apoi: „Şi casa este plină de slava Lui”462. Casa Domnului care se află acolo sus este văzută de sfântul proroc Isaia „plină de slavă”; însă cea care este aici, jos, nu ştiu dacă este plină de slavă, sau poate numai în sensul spuselor psalmistului: „Al Domnului este pământul cu tot ce se află pe el”463; şi noi am putea zice că pe pământ sunt plini de slavă cei care ar putea să spună: „Noi toţi am primit din plinătatea Lui”464.
Această casă o zidesc femeile înţelepte, iar cea nebună o dărâmă cu mâinile ei465; despre ea vorbeşte şi sfântul proroc Isaia: „Şi va fi văzut, în zilele de pe urmă, muntele Domnului şi casa lui Dumnezeu pe vârfurile munţilor şi se va înălţa deasupra dealurilor”466.
Aceasta este casa despre care Sfântul Apostol Pavel, mai sus pomenit, a mărturisit şi în alt loc cu glasul său sfânt: „Moise a fost credincios în toată casa Lui ca slujitor care mărturiseşte despre lucrurile care trebuiau să fie rostite; dar Hristos este peste casa Lui ca Fiu. Casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit nezdruncinat începutul statorniciei467 în EI”468. Despre ea îi vorbeşte
460 Faptele 28, 25-27.
461 Este folosită formula unius esse substantiae, care echivalează termenul opooucnoţ în tălmăcirea latină a Crezului niceean (cf. Heinrich DENZINGER, Enchiridion Symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, Barcelona and Freiburg, 1965, pp. 52-53).
462 isaia 6,1.
463 Psalmul 23,1.
464 Ioan 1,16.
465 Cf. Pildele 14,1.
466 Isaia 2, 2.
467 Fericitul Ieronim utilizează termenul substantia, care, asemenea grecescului uTTOcrracHţ, are, în latina târzie, şi sensul de „ceea ce este ferm, substanţial, fermitate, statornicie, garanţie”. Vulgata are aici o lecţiune diferită: fiduciam et gloriam spei – „încrederea şi slava nădejdii”. (n.P.P.)
468 Evrei 3, 5-6.
104
şi lui Timotei: „însă îţi scriu aceste lucruri ca să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica”469.
6. Apoi: „Şi serafimii stăteau în picioare în jurul lui Dumnezeu; unul avea şase aripi, iar celălalt tot şase. Şi cu două acopereau chipul, cu două acopereau picioarele şi cu două zburau. Şi strigau unul la celălalt şi ziceau: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot. Tot pământul este plin de mărirea Lui”470.
Vrem să ştim ce sunt serafimii care stau în picioare în jurul lui Dumnezeu. Ce înseamnă cele şase aripi ale fiecăruia şi totalul de douăsprezece? Cum îşi acoperă chipul cu două aripi, cu două, picioarele, şi cu două zboară, în timp ce mai sus se spune că stau în picioare în jurul lui Dumnezeu? Sau cum pot să stea împrejurul Lui, de vreme ce sunt numai doi? Ce înseamnă că strigă unul la celălalt şi că repetă de trei ori cuvântul „sfânt”? De ce se spune mai sus despre casa Lui că este plină de slavă şi acum că este pământul? Pentru că toate acestea ar stârni nu puţin praf471 şi la prima vedere ar pune în faţă o mare dificultate de interpretare, să ne rugăm împreună Domnului să-mi trimită şi mie un cărbune de pe altar şi, curăţindu-mă de toată murdăria păcatelor mele, să pot mai întâi privi tainele472 Domnului, apoi să pot înfăţişa ceea ce voi vedea.
Termenul „serafim”, aşa cum am găsit în traducerea numelor ebraice473, se traduce fie prin „ardere”474, fie prin „începutul gurii
469 1 Timotei 3,14-15.
470 Isaia 6, 2-3.
471 în sensul că interpretarea ar deveni din ce în ce mai obscură şi mai complicată. (n.P.P.)
472 în contextul de faţă, sacramente nu are conotaţii liturgice, ci sensul de „mistere nepătrunse, taine dumnezeieşti”. (n.P.P.)
473 Cf. tratatul autorului nostru Despre numele ebraice (De nominibus Haebraicis), dedicat analizei etimologice a numelor ebraice din Biblie, are la bază Onomastica atribuită lui Filon sau lui Origen. În traducere în: FERICITUL IERONIM, Trei vieţi de monahi. Împotriva lui Helvidius. Epistole… (n.P.P.)
474 Termenul ebraic serafim (de fapt singularul este seraf -im constituind desinenţa de plural pentru masculin în limba ebraică, aşadar serafim = serafi) este aplicat şerpilor veninoşi din pustiu (cf Numerii 21, 6), dar şi dragonilor mitici (cf. Isaia 14, 29; 30, 6). Acelaşi termen este întâlnit în Isaia 6, însă contextul nu ne îngăduie să îi concepem ca având corpuri de şarpe. Dimpotrivă, vedem că au picioare (cf Isaia 6, 2). Sunt fiinţe angelice din curtea celestă a lui Iahve. Dacă seraf (de fapt, sarap) nu derivă de la reptila veninoasă amintită mai sus în Numeri, probabil poate fi pus în legătură (cum crede şi Ieronim) cu verbul sarap („a arde complet”), şi de aici funcţia purificatoare a acestor fiinţe. O sculptură din anul 800 de la Tell Halaf înfăţişează o făptură umanoidă cu două aripi la umeri şi patru sub mijloc. (n.P.P.)
105
lor”. Să vedem ce înseamnă această „ardere”. Mântuitorul spune: „Eu am venit să arunc un foc pe pământ şi vreau ca acesta să ardă”475. Cei doi ucenici cărora Dumnezeu le desluşise pe drum Scripturile începând de la Moise şi toţi profeţii476, după ce li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut477, au zis unul către celălalt: „Oare nu ardea inima în noi când ne descoperea pe drum Scripturile?”478 Iar în Deuteronom scrie că Dumnezeu însuşi este un foc mistuitor479; în Iezechiel este văzut ca o văpaie de la şale în jos480. „Cuvintele Domnului sunt cuvinte neprihănite, argint încercat prin foc, de şapte ori curăţat de pământ.”481 Există multe alte locuri din Scripturi, dar ar dura prea mult dacă aş vrea să le parcurg. Prin urmare, să cercetăm unde se află acest foc mântuitor. Fără nicio îndoială că în cărţile sfinte, a căror citire curăţă toate patimile482 oamenilor.
Cât despre cel de-al doilea înţeles – „începutul gurii lor” -, cum poate fi el raportat la Scripturi? Mă tem că, dacă aş începe să îl comentez, ar putea părea nu atât că îl interpretez, cât mai ales că forţez Scripturile. Toată tradiţia antică ne transmite că începutul „gurii”483 şi al limbajului comun şi a tot ceea ce rostim este limba ebraică484, în care a fost scris Vechiul Testament. Dar, după ce, în timpul construirii Turnului485, li s-au dat oamenilor felurite
475 Luca 12, 49.
476 Cf. Luca 24, 27.
477 cf. Luca 24, 31.
478 Luca 24, 32.
479 Cf. Deuteronomul 4, 24.
480 Cf. Iezechiel 8, 2.
481 Psalmul 11, 7.
482 Vitium – „patimă, viciu”, în sensul ascetic al grecescului TTCIGOÎ;. (n.P.P.)
483 Aşadar, al vorbirii. Expresia este biblică, făcându-se aluzie la Facerea 11, 1: erat autem terra labii unius et sermonum eorundem (Vulgata); „o singură limbă” labii unius, literal: „o singură buză”, metaforă pentru „limbă, vorbire”. Labium îl traduce pe grecescul XEÎĂoq (care îl traduce, la rândul lui, pe ebraicul sapah – „margine, ţărm, buză, limbă”). Sintagma ebraică idiomatică „o singură limbă” are un sens metaforic, acela de „armonie a intenţiilor, unanimitate, concordie, unitate”, aplicat la o religie sau la o ţară, neindicând limba comună (citim în Facerea 10, 5 că existau deja pe pământ diverse limbi înainte de Babel). Totuşi exegeza patristică a văzut aici originea diferenţierii limbilor pământului. (n.P.P.)
484 Aşadar, limba ebraică ar fi fost prima limbă vorbită pe pământ, limba originară. Teoria aceasta a fost susţinută şi de alţi autori creştini ca Origen, Fericitul Augustin, Sfântul Chiril al Alexandriei; însă teza este, evident, fantezistă şi neştiinţifică. (n.P.P.)
485 Turnul Babel (cf. Facerea 11, 1-9). „Turnul Babel” este principalul sanctuar din Babilon etemenanki („Casa temeliei cerului şi pământului”) -, alcătuit din şapte corpuri supraetajate, atingând 91 m. Înălţime, descris de Herodot în Istoriile sale (1, 181). Ziqquratul simboliza muntele sacru unde poposea divinitatea, în templul din vârf, închinătorii urcând până la el mii de trepte. „Turnul Babel” a fost dărâmat de persanii care au cucerit Babilonul. Numărul considerabil şi varietatea populaţiilor acestei metropole făceau ca în oraş „amestecul” limbilor vorbite să nu fie doar o metaforă, ci o realitate. (n.P.P.)
106
limbi ca pedeapsă pentru ocara adusă lui Dumnezeu486, atunci s-au împrăştiat pe la toate neamurile limbi diferite.
Aşadar, şi „arderea” şi „începutul gurii lor” se întâlnesc în cele două Testamente; nu este de mirare că cei doi serafimi stau în jurul Domnului, de vreme ce prin ei Domnul însuşi ne este dezvăluit.
„Unul avea şase aripi, iar celălalt tot şase.” Victorinus487 a interpretat că i-ar simboliza pe cei doisprezece Apostoli. Noi putem să dăm şi alte interpretări: cele douăsprezece pietre ale altarului „pe care fierul nu l-a atins”488 şi cele douăsprezece pietre scumpe din care este alcătuită diadema, însemnul sacerdoţiului, pe care le aminteşte şi Iezechiel489, iar Apocalipsa nu le trece nici ea sub tăcere490. Care dintre aceste interpretări este cea adevărată, Dumnezeu va judeca. Noi vom înfăţişa în continuare ceea ce este verosimil.
7. „Şi cu două acopereau chipul, cu două acopereau picioarele şi cu două zburau.”491 Ei acopereau nu chipul lor, ci pe al lui Dumnezeu492. Căci cine poate cunoaşte începutul Lui şi ce a fost
486 Flavius Iosephus ne furnizează o interesantă motivaţie a construirii Turnului, atribuind-o lui Nimrod (idee preluată şi de Fericitul Augustin în Despre cetatea lui Dumnezeu): „Acesta i-a convins să nu mai accepte gândul că fericirea lor vine de la Dumnezeu, ci că meritul tuturor bunurilor obţinute revine destoiniciei de care dau dovadă ei înşişi. Şi, cum faptele sale tindeau puţin câte puţin spre tiranie, Nimrod a socotit că poate să-i îndepărteze pe oameni de teama lor faţă de Dumnezeu dacă le va spori încrederea în propria lui putere. A ameninţat că vrea să se răzbune pe Dumnezeu, Care plănuieşte să acopere pământul cu un nou potop. Va clădi, aşadar, un turn atât de înalt încât apele revărsate să nu poată urca până la el, răscumpărând astfel pieirea strămoşilor săi” (Antichităţi iudaice, cărţile I-X, prefaţă de Răzvan Theodorescu, cuvânt asupra ediţiei, traducere şi note de Ion Acsan, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 21). (n.P.P.)
487 Victorinus exeget latin de la sfârşitul secolului al III-lea (a sfârşit muceniceşte în 304). A fost episcop de Poetavium (azi Ptuj, Slovenia); a fost martirizat în timpul persecuţiilor instituite de împăratul Diocleţian. Ne-a lăsat un comentariu la Apocalipsă, descoperit abia în 1895. (n.P.P.)
488 Deuteronomul 27, 5.
489 Cf. Iezechiel 28,13.
490 Cf. Apocalipsa 21,19-20.
491 Isaia 6, 2.
492 Textul masoretic specifică cu limpezime că este vorba aici despre chipul şi picioarele lui Dumnezeu; Septuaginta şi Vulgata nu precizează însă despre al cui chip este vorba. (n.P.P.)
107
în veşnicie, înainte ca El să creeze lumea sau când a creat Tronurile, Domniile, Stăpâniile, îngerii şi toţi slujitorii cereşti?
„Şi cu două aripi acopereau picioarele”: nu pe ale lor, ci pe ale lui Dumnezeu. Într-adevăr, cine poate vorbi de sfârşitul Lui? Ce va fi după săvârşirea veacului? Ce se va întâmpla după ce neamul omenesc va fi fost judecat, ce viaţă va urma? Oare va fi din nou un alt pământ şi alte elemente, sau ar trebui create o altă lume şi un alt soare? „Vestiţi cele ce au fost înainte şi cele care vor fi la urmă şi voi spune că sunteţi dumnezei”, zice sfântul proroc Isaia493, arătând că nimeni nu poate desluşi ce a fost înainte de începutul lumii şi ce va fi după sfârşitul lumii.
„Şi cu două aripi zburau.” Noi nu cunoaştem decât ceea ce se află în mijloc494 şi ne este dezvăluit prin citirea Scripturilor: când a fost creată lumea, când a fost plăsmuit omul, când s-a petrecut potopul, când a fost dată Legea, astfel încât dintr-un singur om s-au umplut toate locurile pământului, iar în cele din urmă Fiul Domnului S-a întrupat pentru mântuirea noastră. Însă pe celelalte despre care am vorbit, cei doi serafimi le-au acoperit învăluindu-şi chipul şi picioarele.
„Şi strigau unul către celălalt”: „unul către celălalt” este frumos spus. Căci orice citim în Vechiul Testament se află şi în Evanghelie şi ceea ce întâlnim adeseori în Evanghelie provine din autoritatea Vechiului Testament; nu există nicio nepotrivire şi nicio diferenţă.
„Şi ziceau: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot.” în amândouă Testamentele este predicată Sfânta Treime. Cât despre faptul că şi Mântuitorul nostru este numit Savaot, iată un exemplu din Psalmul 23: „Puterile îngereşti495 care îl slujeau pe Domnul strigau către celelalte Puteri cereşti să deschidă porţile pentru Domnul, Care Se înapoiază în cer: «Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre496”; sau, cum traduce Aquila: „Porţi, ridicaţi-vă
493 Isaia 41, 23.
494 Aşadar, numai lucrurile care aparţin creaţiei. Ce a fost înainte şi ce va fi după nu pot fi cunoscute de mintea omenească. (n.P.P.)
495 Fericitul Ieronim utilizează aici termenul virtus, termen polisemantic în latina creştină, cu sensurile de „putere, forţă, înger, putere angelică sau demonică, minune, miracol, virtute, valoare”. Aici are sensul de „putere îngerească”. (n.P.P.)
496 Psalmul 23, 9.
108
capetele şi va intra împăratul slavei”. La rândul lor, fiindcă îl văd îmbrăcat în carne şi sunt uimite de această nouă taină, Puterile îngereşti întreabă: „Cine este acest împărat al slavei?” Şi li se răspunde: „însuşi Domnul Puterilor cereşti este împăratul slavei”, care în textul ebraic este scris „Domnul Savaot”497. Trebuie ştiut că peste tot unde traducătorii Septuagintei au spus „Domnul Puterilor cereşti”498 şi „Domnul Atotputernic”499, în ebraică este „Domnul Savaot”, pe care Aquila îl traduce: „Domnul oştirilor”500, însuşi termenul „Domnul” este compus în acest loc din patru litere care se alătură pentru a exprima cuvântul „Dumnezeu”: iod, he, iod, he, adică de două ori IA; această dublare compune numele de negrăit501 şi slăvit al lui Dumnezeu.
„Tot pământul este plin de slava Lui.” Tot serafimii rostesc şi aceste cuvinte despre venirea Domnului Mântuitor, despre felul în care propovăduirea Lui se răspândeşte pe tot pământul şi cuvântul Apostolilor pătrunde până la capătul lumii.
8. Apoi: „Şi s-au înălţat uşorii uşii de glasul cu care strigau”502. Citim în Vechiul Testament că Domnul le-a vorbit întotdeauna lui Moise şi lui Aaron la uşa Tabernacolului503, ca şi cum, înainte de Evanghelie, nu a putut încă să-i lase să intre în Sfânta Sfintelor, aşa cum după aceea Biserica a intrat zicând: „împăratul m-a dus în odaia sa”504. Prin urmare, când Domnul nostru a coborât
497 în ebraică, Iahve Tsebaot are înţelesul de „Dumnezeul oştirilor” (tseba – „oştire”, tsebaot – „oştiri”). Vulgata îl va traduce prin Dominus exercituum. Expresia este des întâlnită în Vechiul Testament (i Regi 4, 4; Isaia 54, 5; Osea 6, 14), desemnându-L pe Dumnezeu ca stăpân al tuturor îngerilor şi forţelor universului şi ca dăruitorul de biruinţe în războaiele purtate de israeliţi. (n.P.P.)
498 Cf. 2 Paralipomena 18,18.
499 Cf. Osea 12, 6: Kupiog 6 navTOKpdTwp – „Domnul Atotstăpânitorul, Domnul Atotputernicul”.
500 Este vorba despre oştile cereşti ale îngerilor şi aştrilor.
501 Cele patru litere ebraice IHVH alcătuiau numele sacru, inefabil, considerat prea sfânt pentru a fi rostit (după revenirea din exil pronunţarea lui era interzisă şi se afla sub incidenţa pedepsei capitale; numai odată pe an îl rostea arhiereul în Sfânta Sfintelor). A fost înlocuit de rabinii veacurilor VIII-X d.Hr. prin Adonai („Domnul meu”), iar vocalele de la Adonai au fost transferate la termenul Iahve şi a rezultat Iehova (se ştie că ebraica nu nota vocalele, semnele grafice pentru acestea apărând abia în secolul al VIII-lea d.Hr.). Pronunţia Iahve apare datorită transcrierii greceşti IAOYH la Clement Alexandrinul şi IABH la Teodoret de Cyr. Este cert că tetragrama IHVH provine de la verbul haya („a fi”), dar sensul exact nu este nici astăzi pe deplin stabilit. (n.P.P.)
502 Isaia 6, 4.
503 Cortul mărturiei.
504 Cântarea Cântărilor 1, 3.
109
pe pământ, acei uşori ai uşii, adică un fel de piedică pentru cei care doresc să intre, s-au ridicat şi lumea întreagă s-a umplut de fum, adică de slava lui Dumnezeu. Însă acolo unde citim în latină „înălţat”, în greacă este „înlăturat”. Dar, pentru că dublul sens al cuvântului poate fi interpretat în ambele feluri, ai noştri au tradus „înălţat”505 în loc de „înlăturat”506.
„Şi casa s-a umplut de fum.” Dumnezeu, cum am spus mai sus, este foc; când a coborât la Moise pe Muntele Sinai, la venirea507 Lui se vedeau făclii care alergau încoace şi încolo şi tot muntele era plin de fum508. De aceea se spune în Psalmi: „Tu care atingi munţii şi ei vor fumega”509. Prin urmare, pentru că nu putem să cuprindem toată fiinţa acestui foc, în toată lumea se răspândeşte din el un fel de fum mai uşor şi, ca să zic aşa, mai puţin dens, pe care, prinzându-l, am putea spune: „Cunoaştem în parte şi prorocim în parte”510 şi „acum vedem printr-o oglindă, în ghicitură”511.
9. „Şi serafimii stăteau în jurul Lui: unul avea şase aripi, iar celălalt tot şase.” Un grec, om foarte învăţat în ceea ce priveşte Scripturile512, a arătat că serafimii sunt nişte Puteri cereşti menite să îl ajute pe Dumnezeu la tribunalul Său, care îi aduc laude şi sunt trimise să împlinească felurite slujbe, mai ales la aceia care au nevoie de curăţire şi, într-o oarecare măsură, şi de pedepse, din pricina păcatelor de odinioară. „Faptul că uşorii uşii au fost înlăturaţi”, zice el, „şi casa s-a umplut de fum este semnul viitoarei nimiciri a templului iudeu şi al arderii întregului Ierusalim.”513
Unii sunt de aceeaşi părere cu el în ce priveşte prima parte, dar nu încuviinţează ultima parte. Căci ei susţin că uşorii uşii s-au
505 Elevatum. Fericitul Ieronim face probabil aluzie la Vetus Latina (prima traducere a Bibliei în latină), de vreme ce în Vulgata citim: commota sunt – „au fost clătinate”, tălmăcirea urmând fidel Textul masoretic.
506 în latină, elevatum, elevare şi sublatum, tollere. Verbul elevare, înrudit etimologic cu adjectivul levis,-e („uşor”), înseamnă „a face mai uşor, a înălţa”. Verbul tollere înseamnă „a purta ridicând de jos, a ridica, a înlătura”. Primul corespunde verbului grecesc KOU)Î(U), cel de-al doilea verbului ¿naipui.
507 în sensul termenului biblic grecesc napouaia.
508 Cf. Ieşirea 19,18.
509 Psalmul 103, 33.
510 1 Corinteni 13, 9.
511 1 Corinteni 13,12.
512 Poate Sfântul Grigorie Teologul sau, poate, Origen.
513 Aluzie la evenimentele din anul 70 d.Hr., când Ierusalimul a fost cucerit de oştile lui Titus, iar templul distrus. (n.P.P.)
110
ridicat când vălul templului a fost sfâşiat514 şi toată casa lui Israel a fost tulburată de norul rătăcirii, când, relatează Iosephus515, nişte preoţi au auzit glasul Puterilor cereşti venind din sanctuarul516 templului: „Să plecăm din locurile acestea”517.
10. Există însă cineva de la care mă bucur că am învăţat foarte multe lucruri şi care şi-a desăvârşit cunoaşterea limbii ebraice în aşa măsură încât, printre scribii lor, este socotit chaldeean518. Acest om a mers pe un cu totul alt drum. Căci el spune că niciun profet, în afară de sfântul proroc Isaia, nu a văzut serafimii stând în jurul lui Dumnezeu şi nu întâlnim nici măcar o menţiune despre serafimi în altă parte; apoi este semnul prevestitor al sfârşitului şi al înrobirii Ierusalimului, care s-a produs sub Nabucodonosor.
într-adevăr, de la Ozia, sub care a început să prorocească, până la Sedechia519, care a domnit ultimul şi care, după ce i s-au scos ochii, a fost dus la Babilon, au fost unsprezece regi, iar al doisprezecelea a fost Godolia520, pe care regele Babilonului l-a rânduit dregător peste ţară şi pe care l-a omorât în timpul unui ospăţ Ismael, fiul lui Netania, ucigaş al rămăşiţei ţării sale.
Acestea sunt cele douăsprezece aripi, dintre care patru le-ar acoperi faţa cum se întâlneşte în unele copii [ale manuscriselor] -, cu patru ar zbura şi patru le-ar ascunde picioarele. Într-adevăr, dintre cei doisprezece regi, numai patru au fost regi drepţi: Ozia, Ioatham, Iezechia şi Iosia, care, fiecare, la rândul său, ţinându-şi capul sus în timpul robiei sale, ar fi cutezat să îl slăvească pe
514 Cf. Matei 27, 51.
515 Flavius Iosephus, istoric roman de origine evreiască. A scris Bellum iudaicum, publicat în 75 d.Hr., în limba greacă. Relatează istoria Israelului de la cucerirea Ierusalimului de către Antioh IV Epifanes (164 î.Hr.) până la ultimul război iudaic (74 d.Hr.). (n.P.P.)
516 Adytum (gr. dSuToc; – „unde nu se intră”), ultima încăpere a templelor greceşti, partea tainică şi cea mai sacră unde era interzis accesul neiniţiaţilor. În contextul de faţă se referă la Sfânta Sfintelor. (n.P.P.)
517 Acest pasaj din Flavius Iosephus (Bellum iudaicum, V, 3), citat de mai multe ori de Fericitul Ieronim în scrisorile şi operele sale, nu se referă la patimile lui Iisus, ci face parte dintre miracolele care, potrivit istoricului evreu, au prefigurat cu cinci ani mai devreme distrugerea Ierusalimului de către Titus. (n.P.P.)
518 în Antichitate, acest titlu îl purtau magii şi astrologii veniţi din Orient la Roma. (n.P.P.)
519 cf. Ieremia 39,1-8.
520 Cf. Ieremia 41,1-2.
111
Dumnezeu: „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot”. Dar ceilalţi regi îşi acoperă faţa din pricina păcatelor lor, iar alţii, pentru că au fost duşi în robie, îşi ascund urmele paşilor. Cât despre uşorii uşii care s-au ridicat şi casa care s-a umplut de fum, după cum am spus mai sus, el a explicat acestea prin nimicirea Ierusalimului şi arderea templului.
11. Şi, odată ce am început să-i expun părerea, ca să vorbesc şi despre alte lucruri pe care încă nu le-am atins, voi vorbi despre cleştele cu care a fost apucat de pe jertfelnic cărbunele şi despre buzele curăţite despre care a afirmat că reprezintă pătimirea lui Isaia, ucis sub domnia regelui Manase.
Atunci, cu buzele cu-adevărat curăţite, a zis către Domnul: „Iată-mă, trimite-mă pe mine”521 şi a spus: „Vai mie! Că mă căiesc522!”523 Cât timp Ozia este în viaţă, nu înţelegi, Isaia, că eşti nefericit, nu te căieşti, nu eşti mişcat! Dar, când este mort, atunci iei seama că buzele tale sunt necurate, atunci afli că eşti nevrednic de vederea lui Dumnezeu. O, de m-aş căi şi eu şi, după ce m-aş căi, de-aş deveni vrednic să îl propovăduiesc pe Dumnezeu! Căci, după ce că sunt om şi am buze necurate, locuiesc şi în mijlocul unui popor cu buze necurate524. Isaia, care era un om drept, păcătuise doar cu vorbele; avea doar buzele necurate; cât despre mine, cel ai cărui ochi privesc plini de poftă, a cărui mână mă târăşte în greşeală, care păcătuiesc cu picioarele şi cu orice parte a mădularelor mele, am totul spurcat în mine525; şi, pentru că odată botezat întru Duhul, mi-am întinat tunica, am nevoie de curăţirea unui al doilea botez, adică de cel al focului526.
12. În Scripturi cuvintele nu sunt simple, după cum cred unii; în ele sunt ascunse foarte multe sensuri. Una este semnificaţia literei, alta cea mistică527. Iată un exemplu: în Evanghelie, Domnul
521 Isaia 6, 8.
522 Literal: „cât mă străpung”. Verbul conpungo este, în latina patristică, un calc semantic după grecescul biblic KaTavuooEoOai (cf. Psalmul 4, 5), care are înţelesul de „a fi străpuns, mişcat, impresionat; a fi atins de remuşcări, de căinţă”. Termenul va desemna, în literatura filocalică, „străpungerea inimii”, pocăinţa desăvârşită. (n.P.P.)
523 Isaia 6, 5.
524 Cf. Isaia 6, 5.
525 Cf. Matei 5, 30.
526 Cf. Matei 3,11.
527 Ideea este origeniană, distincţia între sensul literal şi cel alegoric (sermo mysticus) fiind deja clasicizată în exegeza patristică. (n.P.P.)
112
este încins cu un ştergar, pregăteşte un vas pentru a spăla picioarele ucenicilor Săi528, îndeplinind o îndatorire de sclav. Fie, să zicem că ne învaţă umilinţa, pentru ca noi să ne slujim unul pe celălalt; nu tăgăduiesc, nu resping această idee. Dar ce înseamnă ceea ce îi spune lui Petru, care L-a refuzat? „«Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte de Mine. Iar Petru I-a răspuns: «Doamne, spală-mi nu doar picioarele, ci şi mâinile şi capul.”529 Pentru că Apostolii, ca nişte oameni care stăteau pe pământ, încă aveau picioarele întinate de necurăţia păcatelor, Domnul, Care urma să urce la cer, a vrut să-i dezlege de tot de greşelile lor şi astfel să li se potrivească vorbele profetului: „Cât de frumoase sunt picioarele trimişilor care binevestesc pacea!”530 şi să poată urma cuvintele Bisericii când ea spune: „Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar?”531 Şi, chiar dacă după înviere nişte praf se va fi prins de ei, să se poată scutura de el532 în cetatea lipsită de credinţă, ca mărturie a trudei lor de a se fi silit într-atât pentru mântuirea tuturor, încât, făcându-se iudeu pentru iudei şi păgân pentru păgâni533, propriile tălpi s-au murdărit întru câtva.
Aşadar, ca să revenim la subiectul nostru, aşa cum Apostolii aveau nevoie să-şi cureţe picioarele, la fel Isaia, pentru că nu păcătuise decât cu vorba, avea buzele necurate; după părerea mea, pentru că nu îl mustrase pe Ozia când năvălise în templu şi, după pilda lui Ilie, nu îl numise necredincios cu glas mare, de aceea avea buzele necurate.
„Şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate.” Isaia, pentru că s-a căit cu străpungerea [inimii] şi recunoaşte că este nefericit, se face vrednic de curăţire. Poporul însă, care nu numai că nu face pocăinţă534, dar nici măcar nu ştie că are buzele
528 Cf. Ioan 13, 4-5.
529 Ioan 13, 8-9.
530 Isaia 52, 7.
531 Cântarea Cântărilor 5, 3. Cuvintele tinerei din Cântarea Cântărilor sunt atribuite, în mod alegoric, Bisericii, mireasa lui Hristos. (n.P.P.)
532 Cf. Matei 10,14.
533 cf. 1 Corinteni 9, 20.
534 Paenitentia va deveni termenul specializat în a desemna conceptul fundamental pentru morala creştină: pocăinţa. În greaca patristică, pETCtvoia reprezenta „schimbare a inimii sau a gândirii, pocăinţă”. Termenul grecesc [IETQVOECJ, specific lexicului neotestamentar, desemna „schimbarea minţii, răzgândirea”, atât în sens bun, cât şi în sens rău. În Textul masoretic, pocăinţa este exprimată de doi termeni: sub („a se întoarce la punctul de plecare”) şi niham („a regreta”). Septuaginta îi redă prin dnooTpE()u) („a se întoarce”) şi, respectiv, ţiETavoEO). În iudaism, pocăinţa însemna întoarcerea la Lege, dar, în creştinism, va desemna întoarcerea de la păcat, căinţa şi botezul pentru iertarea păcatelor şi, totodată, o schimbare radicală a modului de gândire, precum şi, implicit, a vieţii. Latina creştină a reţinut în special dimensiunea căinţei, desemnând acest proces spiritual prin paenitentia – „căinţă” (de la paenitere – „a fi nesatisfăcut, nemulţumit, a regreta, a-i părea rău”). Tertulian, în încercarea sa de a echivala cât mai fidel termenii fundamentali ai limbajului teologic creştin grecesc, va propune cuvântul res(i)piscentia (de la resipisco – „a-şi redobândi judecata, a-şi veni în sine” re + sapio + sufixul incoativ sco), căruia îi propunea o etimologie inexactă lingvistic, dar pertinentă din punct de vedere teologic: receptio mentis ad se – „o restaurare a minţii în starea iniţială” (cf. TERTULIAN, Adversus Marcionem, II, 16). Lactantius va explicita mai limpede sensul acestui neologism, care nu se va impune în latina creştină, fiind surclasat de mai popularul paenitentia (cf. LACTANTIUS, Divinae institutiones, VI, 24). (n.P.P.)
113
necurate, nu merită leacul curăţirii. Având acest exemplu, trebuie să ne îngrijim nu doar să fim drepţi, ci şi să nu zăbovim cu păcătoşii, pentru că profetul socoteşte că şi aceasta se învecinează cu păcatul şi nefericirea.
13. Apoi: „Şi L-am văzut pe împăratul, Domnul Savaot”535. Iudeii spun că Isaia a fost ucis de strămoşii lor pentru că, în timp ce Moise a văzut doar spatele lui Dumnezeu, a scris că el L-a văzut cu ochii săi trupeşti pe Domnul Savaot, deşi Dumnezeu spune în legătură cu aceasta: „Nimeni nu va vedea faţa Mea şi va trăi”536.
Noi le punem următoarea întrebare: cum se face că Dumnezeu spune în Lege că li S-a arătat altor profeţi în vedenie şi în vis, dar că a vorbit cu Moise faţă în faţă, şi cum se susţine această zicere: „Nimeni nu va vedea faţa Mea şi va trăi” de vreme ce recunoaşte că a vorbit cu Moise faţă în faţă? Vor răspunde cu siguranţă că Dumnezeu a fost văzut potrivit putinţei omeneşti, nu aşa cum este El, ci aşa cum a voit să fie văzut. Iar noi le vom spune că în acelaşi fel a fost văzut de Isaia. Rămâne însă întrebarea principală: L-a văzut sau nu L-a văzut Moise pe Dumnezeu? Dacă L-a văzut, atunci şi Isaia, care spunea că L-a văzut, a fost ucis de voi în chip nelegiuit, deoarece Dumnezeu poate fi văzut537. Dacă nu L-a văzut, ucideţi-l atunci şi pe Moise împreună
535 Isaia 6, 5.
536 Ieşirea 33, 20.
537 Biblia nu spune nimic despre moartea lui Isaia. Aici citim o simplă legendă, preluată şi de tradiţia creştină. O altă tradiţie, culeasă de altfel de Ieronim, spunea că a fost martirizat sub domnia lui Manase, fiul lui Iezechia.
114
cu Isaia, pentru că se face vinovat de aceeaşi minciună când spune că L-a văzut pe Cel care nu poate fi văzut. Orice lucru a fost înţeles [de către aceştia] pentru a tâlcui locul privitor la Moise îl vom adapta la vedenia lui Isaia.
14. Apoi: „Şi a fost trimis la mine unul dintre serafimi şi avea în mână un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe altar. Şi mi-a atins gura şi a zis: «Iată, ţi-a atins buzele şi ţi-a înlăturat fărădelegile şi a curăţit păcatele tale”538. Potrivit cu toate interpretările pe care le-am înfăţişat mai sus, alcătuieşte-ţi acum o părere despre serafimi, fie că vrei să înţelegi prin ei cele două Testamente, fie anumite Puteri îngereşti care slujesc în ceruri, fie un semn al robiei, o umbră preînchipuind adevărul ce va să fie. Noi, pentru că urmăm prima interpretare, afirmăm că ceea ce i-a fost trimis profetului este Testamentul evanghelic, care, având în sine amândouă poruncile, adică şi pe ale sale şi pe cele din Vechiul Testament, cuprinde, prin îndoita ascuţime a poruncilor, cuvântul arzător539 al Domnului, şi, după ce buzele i-au fost atinse, tot ceea ce mai era neştiinţă dat fiind că noi o interpretăm prin „buze necurate” a fost îndepărtat prin adevărul curăţirii pe care a primit-o.
Cât despre cleşti, ei sunt aceia pe care îi contemplă Iacov în vedenia despre scară540; sunt sabia cu două tăişuri541; sunt cei doi bănuţi pe care văduva i-a trimis ca dar pentru Dumnezeu542; sunt banul de argint543 găsit în gura unui peşte, care face doi dinari şi care este plătit pentru Domnul şi pentru Petru544; cărbunele, prins de această îndoită putere, întărită prin unire, este trimis profetului. Ştim că el a fost dat profetului, pentru că în Psalmul 119 profetul îl imploră pe Dumnezeu, zicând: „Doamne, izbăveşte sufletul meu de buzele nedrepte şi de limba vicleană”545, iar după ce Sfântul Duh întreabă: „Ce ţi se va da ţie şi ce vei câştiga
538 Isaia 6, 6-7.
539 Cf. Pildele 30, 5.
540 Cf. Facerea 28,12-13.
541 Cf. Apocalipsa 1,16.
542 Cf. Marcu 12, 42.
543 în original: stater monedă ebraică şi grecească în valoare de patru drahme.
544 cf. Matei 17, 27.
545 Psalmul 119, 2.
115
de la limba vicleană?”546, se spune: „Săgeţi ascuţite cu cărbuni aprinşi trase de Cel puternic”547. Este chiar acel cărbune dăruit profetului.
într-adevăr, acest cărbune nimicitor care curăţă limba de păcat este cuvântul divin despre care se vorbeşte şi în Isaia: „Ai cărbunii focului, te vei aşeza deasupra lor, ei îţi vor fi ţie de ajutor”548.
15. „Şi am auzit glasul Domnului care zicea: «Pe cine voi trimite şi cine va merge la poporul acesta? Şi am spus: «Iată-mă, trimite-mă pe mine! Şi El a zis: «Du-te şi spune poporului acestuia: cu urechile veţi auzi şi nu veţi înţelege.”549 Vorbele sunt ale Domnului, Care nu porunceşte, ci întreabă pe cine ar trebui să trimită şi cine ar urma să meargă la popor. Iar profetul, îndatoritor, I-a răspuns: „Iată-mă, trimite-mă pe mine!” După ce s-a oferit, i se porunceşte să spună: „Du-te şi spune poporului acestuia: cu urechile veţi auzi şi nu veţi înţelege, iar cu ochii veţi privi şi nu veţi vedea”550 şi celelalte cuprinse în vorbele profeţiei.
Am ascultat o expunere destul de întinsă a evreului551 meu privitoare la acest loc, din care îţi voi pune înainte câteva fragmente ca să îţi dai seama de părerile acestui om. El spunea: „Ne-am putea întreba cine dintre Moise şi Isaia a lucrat mai bine? Oare Moise, care, atunci când a fost trimis de Dumnezeu la popor, a zis: «Rogu-te, Doamne, nu sunt vrednic!552; şi iarăşi: «îngrijeşte-te de un altul pe care să îl trimiţi553? Sau Isaia, care, deşi nu fusese ales, s-a oferit el însuşi, spunând: «Iată-mă, trimite-mă pe mine! Şi ştiu zicea că este primejdios să discuţi despre vrednicia sfinţilor şi să voieşti a-i atribui ceva în plus sau în minus celui pe care l-a încununat Domnul. Dar, pentru că El însuşi a spus: «Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide554,
546 Psalmul 119, 3.
547 Psalmul 119, 4.
548 Isaia 47,14-15.
549 Isaia 6, 8-9.
550 Isaia 6, 9.
551 Identificarea acestui personaj este incertă. Probabil este acel evreu convertit la creştinism şi devenit monah care a fost primul maestru al lui Ieronim în tainele limbii ebraice (cf. Epistola CXXV, 12). (n.P.P.)
552 Ieşirea 4,10.
553 Ieşirea 4,13.
554 Matei 7, 7.
116
şi noi trebuie să cercetăm ceea ce ar putea să ridice o întrebare, nu pentru a mustra, ci, cunoscând înţelesul Scripturii, pentru a ne îndrepta către pildele ei. Cel care ţine partea lui Moise spune el slăveşte smerenia şi blândeţea acestuia, deoarece, socotindu-se nevrednic să îl slujească pe Domnul, el a devenit mai mare. Cât despre Isaia, pentru că s-a oferit el însuşi, când s-a dedicat profeţiei, a început cu blestemele: «Cu urechile veţi auzi şi nu veţi înţelege, iar cu ochii veţi privi şi nu veţi vedea. De aceea a îndurat multe suferinţe şi tot poporul l-a luat drept nebun: după ce glasul divin i-a spus pentru a doua oară: «Strigă!, ştiind ce a suferit când s-a oferit mai înainte cu atâta uşurinţă, nu a zis: «Iată-mă, trimite-mă pe mine!, ci a întrebat ce trebuie să strige: «Şi eu am zis: Ce să strig?”
Asemenea acestui loc este cel din Ieremia: „Ia din mâna Mea potirul acesta plin cu vin curat şi dă-l să-l bea toate neamurile la care te voi trimite; vor bea şi vor voma şi vor fi ca nişte nebuni şi vor cădea de dinaintea săbiei pe care o voi trimite în mijlocul lor”555. După ce a auzit aceste vorbe, profetul nu s-a împotrivit şi nu a spus asemenea lui Moise: „Te rog, Doamne, nu sunt vrednic” şi: „îngrijeşte-te de un altul pe care să-l trimiţi”556. Ci, pentru că îşi iubea poporul şi socotea că, bând din potir, neamurile vrăjmaşe ar putea fi ucise şi nimicite, a primit bucuros potirul cu vin curat, căci nu a înţeles că în rândul tuturor neamurilor era cuprins şi Ierusalimul. În sfârşit „am primit”, a spus el, „potirul din mâna Domnului şi am dat de băut la toate neamurile la care m-a trimis Domnul, şi Ierusalimului, şi cetăţilor lui Iuda, şi regilor, şi căpeteniilor lui, pentru a le nimici şi pustii şi batjocori”557. În legătură cu această profeţie, deşi în cea mai mare parte a manuscriselor ordinea este inversată, ascultă ce mai spune în alt loc: „Tu m-ai amăgit, Doamne, şi am fost amăgit; m-ai prins şi m-ai biruit; m-am făcut de râs, toată ziua mi-am petrecut-o în batjocură”558.
„Dimpotrivă”, spunea evreul meu, „cel care ţine partea lui Isaia ar putea spune următoarele: profetul, mai puţin încrezător în
555 Ieremia 25,15-16.
556 Ieşirea 4,10,13.
557 Ieremia 25,17-18.
558 Ieremia 20, 7.
117
propria vrednicie decât în îndurarea lui Dumnezeu, după ce l-a auzit pe serafim spunându-i: «Iată, cărbunele acesta ţi-a atins buzele şi ţi-a înlăturat nelegiuirile şi a curăţit păcatele tale, nu a voit să rămână pecetluit în lâncezeală şi, cuprins de râvna credinţei, s-a oferit de bunăvoie să îl slujească pe Dumnezeu, ca unul care se eliberase de păcate. Cât despre Moise, pentru că fusese instruit în ştiinţele lumeşti, iar, după ce l-a ucis pe egiptean559, conştiinţa lui a fost pătată într-o oarecare măsură, de aceea i s-a făcut auzit din rug un glas care i-a spus: «Nu te apropia de locul acesta! Scoate-ţi încălţările, căci locul pe care stai este un pământ sfânt560. Şi, pentru că a aflat că va lupta împotriva magilor, împotriva lui Faraon, acel rege atât de rău, s-a dezvinovăţit, zicând: «Te rog, Doamne, nu sunt vrednic561, cuvinte care în ebraică se citesc: «Nu am buzele circumcise562; în Septuaginta563, în loc ca traducerea să fie cuvânt cu cuvânt, este exprimat mai degrabă sensul. Din toate acestea se poate limpede înţelege şi că Isaia a făcut bine când, o dată circumcise buzele, s-a oferit să-I slujească lui Dumnezeu şi că Moise, pentru că buzele sale nu erau încă circumcise, a refuzat o slujbă atât de însemnată.”
16. „Cu urechile veţi auzi şi nu veţi înţelege, iar cu ochii veţi privi şi nu veţi vedea.” Tot acest loc, aşa cum spune Mântuitorul în Evanghelie, se referă la vremea în care, găsind de cuviinţă să coboare El însuşi pe pământ, a săvârşit minuni pe care iudeii nu le-au înţeles.
559 Cf. Ieşirea 2,11-12.
560 Ieşirea 3, 5.
561 Ieşirea 4,10.
562 Din ceea ce ni s-a păstrat din celebra Hexaplă origeniană, nu ştim la ce versiune manuscrisă face referire aici Fericitul Ieronim, care preia interpretarea şi această lecţiune stranie de la Origen, din Omilii la Facere, 3, 5. Celebra ediţie critică a lui Origen, Hexapla, conţinea Vechiul Testament dispus pe şase coloane paralele: 1. textul ebraic; 2. textul ebraic translitérat cu caractere greceşti; 3. traducerea lui Aquila; 4. traducerea lui Symmachus; 5. Septuaginta; 6. traducerea lui Theodotion. Uneori, pentru unele cărţi biblice, Origen mai creează şi o a şaptea ori a opta coloană, citând alte tălmăciri biblice. Impunătoarea lucrare se găsea la Biblioteca din Cezareea Palestinei şi Ieronim o va folosi pentru alcătuirea tălmăcirilor şi lucrărilor sale exegetice. Din nefericire, opera s-a pierdut şi astăzi avem numai fragmente. (n.P.P.)
563 Septuaginta reprezintă o antologie de traduceri foarte diferite în ceea ce priveşte tehnica traductologică, plecând de la traducerea literală până la cea interpretativă şi creativă. Diferenţele faţă de Textul masoretic, pentru multe cărţi vetero-testamentare, sunt semnificative. (n.P.P.)
118
Şi, pentru că până la sfârşitul capitolului urmează explicaţii felurite, iar eu am umplut deja tăbliţele de ceară, este de ajuns cât am dictat564 până aici. De altfel, cuvântarea, dacă nu este şlefuită prin condei de însăşi mâna autorului ei, pe de o parte este, în mod firesc, lipsită de eleganţă, iar pe de altă parte devine cu mult mai supărătoare dacă este îngemănată cu plictiseala. Or noi, pentru că suntem torturaţi de o durere de ochi, depunem strădanie numai cu urechile şi limba.
EPISTOLA XVIII B565
Către Damasus
1. (17.) Septuaginta [traduce]: „Şi a fost trimis la mine unul dintre serafimi”566; Aquila şi Theodotion567 [traduc]: „Şi a zburat către mine unul dintre serafimi”; Symmachus568: „Şi a zburat către mine unul dintre serafimi”. În fiecare zi este trimis la noi un serafim, în fiecare zi li se curăţeşte gura celor care spun gemând: „O, nefericitul de mine, că sunt străpuns!”, iar după ce au fost eliberaţi de păcate, se pregătesc pentru a-L sluji pe Dumnezeu. Cât despre faptul că ceilalţi traducători au spus „a zburat” în loc de „a fost trimis”, să înţelegi prin aceasta că asupra celor care sunt socotiţi vrednici de însoţirea cu El cuvântul divin vine cu repeziciune.
în ceea ce priveşte genul numelui, părerile sunt diferite. Septuaginta, Aquila şi Theodotion au tradus „serafim” ca pe un
564 Aşadar, Ieronim folosea tahigrafi pentru scrierea epistolelor. (n.P.P.)
565 Epistolele XVIII A şi XVIII B au fost considerate una singură, însă critica textuală modernă a demonstrat faptul că sunt două opere distincte şi alcătuite în perioade diferite. Epistola de faţă pare a fi fost prezentată personal papei Damasus. (n.P.P.)
566 Isaia 6, 6.
567 Un alt faimos tălmăcitor al Bibliei ebraice în limba greacă (veacul al II-lea d.Hr.). Originar din Asia Mică, a fost un evreu elenist, convertit la iudaism, după ce mai înainte fusese gnostic. Tălmăcirea sa a fost apreciată şi de creştini, dovadă că, în Biserica primară, fragmentele lipsă din Septuaginta (pentru Ieremia şi Daniel) sunt completate cu traducerea sa. În Hexapla lui Origen, traducerea sa reprezintă a şasea coloană. (n.P.P.)
568 Symmachus (sec. al II-lea), care după Sfântul Epifanie de Salamina era un samarinean trecut la iudaism, a făcut şi el o nouă traducere în greceşte a Vechiului Testament, din care s-au păstrat numai fragmente. Traducerea, deşi cu parafraze, este considerată de o valoare superioară celei a lui Aquila. (n.P.P.)
119
substantiv de genul neutru; Symmachus, ca pe un masculin. Nu trebuie însă să ne închipuim că Puterile îngereşti ale lui Dumnezeu au vreun sex, de vreme ce însuşi Sfântul Duh, potrivit particularităţilor limbii ebraice, este numit Ruach, care e de genul feminin, în greacă TO nvsupa, de genul neutru, iar în latină Spiritus, care este de genul masculin. Din toate acestea trebuie să înţelegem că, atunci când se discută despre fiinţe supranaturale şi se foloseşte un substantiv de genul masculin sau feminin, acesta nu se referă la sex, ci este sunetul felului propriu de vorbire a unei limbi; într-adevăr, Dumnezeu însuşi, nevăzut şi nestricăcios, este exprimat în aproape toate limbile printr-un nume de genul masculin; totuşi noţiunea de sex nu îl atinge.
Trebuie să osândim greşeala chiar dacă pioasă a celor care în rugăciunile şi slujbele569 lor cutează să spună: „Tu, Cel care şezi pe heruvimi şi serafimi”. Căci stă scris că Dumnezeu stă pe heruvimi, după cum se vede şi în alt loc: „Tu, Cel care şezi pe heruvimi, arată-Te!”570, dar nicio Scriptură nu aminteşte că Dumnezeu stă pe serafimi. Cât despre serafimii care stau în jurul lui Dumnezeu, în afara acestui loc, nu îi găsim nicăieri în Scripturi.
2.(18.) Septuaginta: „Şi în mână avea un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe altar, şi a atins gura mea”571; Aquila: „Şi în mâna lui era o pietricică în cleşte, pe care o luase de pe altar, şi a atins gura mea”; Theodotion: „Şi în mâna lui era o pietricică în cleşte, pe care o luase de pe altar, şi a atins gura mea”; Symmachus: „Şi în mâna lui era o pietricică în cleşte, pe care o luase de pe altar, şi a atins gura mea”. În ceea ce priveşte istoria572, Dumnezeu apare aşezat în templul de la Ierusalim şi, de pe altarul din faţa lui, potrivit Septuagintei573, i se aduce lui Isaia un
569 Fericitul Ieronim utilizează aici termenul oblatio („acţiune de a oferi, ofrandă, plată, cadou, sacrificiu”), care, în latina patristică, va desemna „sacrificiu euharistic, jertfa de pâine şi vin, Liturghia”, urmând termenii greceşti Ouoia şi npocr()opd. (n.P.P.)
570 Psalmul 79, 2.
571 Isaia 6, 6-7.
572 Sensul literal, istoric al versetului. (n.P.P.)
573 în tălmăcirile moderne se obişnuieşte traducerea numeralului latin Septuaginta prin numele modern al versiunii acestei traduceri, însă, de fapt, tălmăcirea exactă ar fi „cei şaptezeci [de tălmăcitori]”, deoarece scriitorii creştini erau convinşi de veridicitatea legendei din Scrisoarea lui Aristeas, potrivit căreia toţi cei şaptezeci de învăţaţi evrei ar fi tradus la unison toată Legea Veche.
120
cărbune; altarul este cel al tămâierii şi arderii-de-tot574. Cât priveşte însă înţelegerea mistică575, acestuia îi este trimis focul pe care Ieremia nu putea să îl îndure576 şi care, pătrunzând în adâncurile tainice ale sufletului nostru, ne-a topit în aşa fel încât din omul cel vechi a copt577 un om nou578, ca să putem izbucni, strigând acele vorbe: „Trăiesc, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine”579. Deşi s-au numărat întotdeauna printre uneltele preoţeşti, cleştii trebuie interpretaţi, potrivit celorlalţi traducători, drept diferitele haruri prin care „în multe rânduri şi în multe feluri le-a vorbit Dumnezeu odinioară părinţilor noştri prin proroci580.
Pentru că în ebraică în loc de „cărbune” se citeşte „pietricică”581 şi pentru că şi ceilalţi traducători sunt de aceeaşi părere în această privinţă, cred că prin denumirea de „pietricică” este desemnat cuvântul divin. De fapt, termenul „pietricică” se referă la un fel de piatră foarte tare şi rotundă şi de o netezime desăvârşită; la fel şi cuvântul lui Dumnezeu, pe care contrazicerile ereticilor şi ale tuturor celorlalţi vrăjmaşi nu îl pot birui, poate fi numit „pietricică”. Cu această pietricică Sefora582 şi-a circumcis fiul, iar Iosua şi-a curăţit poporul de patimi583. Şi în Apocalipsă Domnul le făgăduieşte învingătorilor că vor primi o pietricică pe care va fi scris un nume nou584. Însă eu cred că şi Septuaginta a înţeles acelaşi lucru ca şi ceilalţi, dat fiind faptul că a tradus prin âvOpct; într-adevăr, cuvântul ctvOpa, pe care noi îl traducem „rubin”585, este un fel de piatră care scapără cu o lucire vie şi o
574 Holocaust jertfa în care victima era consumată complet de focul de pe altar (Septuaginta: oAoKdpnwou;; Vulgata: holocaustum). (n.P.P.)
575 Sensul alegoric, anagogic.
576 Cf. Ieremia 20, 9.
577 Imagine împrumutată din tehnica ceramicii.
578 Cf. Coloseni 3, 9-10.
579 Galateni 2, 20; 1 Corinteni 15,10.
580 Evrei 1,1.
581 Calculus. Într-adevăr, ritspah are sensul de „piatră”, dar şi cel de „cărbune”. Versiunile latine, urmând Vulgata, traduc calculus prin „pietricică”. (n.P.P.)
582 Cf. Ieşirea 4, 25.
583 Cf. Iosua 5, 2-3.
584 Cf. Apocalipsa 2,17.
585 Gr. dvOpot înseamnă atât „cărbune”, cât şi „rubin”. Cuvântul latin echivalent folosit aici de Ieronim este carbunculus – „cărbune mic, piatră preţioasă (rubin)” -, diminutivul substantivului carbo („cărbune”).
121
aflăm printre cele douăsprezece pietre [preţioase]586. Prin urmare, fie că înţelegem „pietricică”, fie „rubin”, în piatră se află adevărul şi tăria cuvântului divin, în rubin se arată strălucirea şi limpezimea învăţăturii. Căci „cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint încercat în foc, încercat de pământ, de şapte ori curăţit”587; iar în alt loc: „Porunca Domnului este strălucitoare, luminând ochii”588.
însă, când spunem: „în mână ţinea un cărbune”, prin „mână” înţelegem „lucrare”, ca în acest loc: „în mâna589 limbii se află moartea şi viaţa”590, iar în psalm: „Vor cădea în mâna săbiei”591. Sau o mână a apărut cu adevărat, pentru ca, datorită asemănării cu o formă omenească, atunci când vede mâna celui care îi întinde cărbunele, profetul să nu se teamă. La fel, vedem că Dumnezeu însuşi şi îngerii şi-au schimbat forma, luând înfăţişare omenească, pentru a înlătura orice spaimă a celor care îi văd.
3. (19.) Septuaginta: „Şi a spus: «Iată-l, a atins buzele tale şi ţi-a înlăturat nelegiuirile tale şi a curăţit păcatele tale”. Aquila: „Iată-l, a atins buzele tale şi nelegiuirile tale se vor îndepărta şi păcatul tău va fi ispăşit”. Ceilalţi traducători concordă cu textul lui Aquila. În primul rând, este necesar ca buzele noastre să fie atinse. Apoi, după ce vor fi fost atinse, nelegiuirea va fi alungată, iar când nelegiuirea va fi fost gonită, Domnul va ispăşi pentru noi, pentru că „la El se află ispăşirea”592 şi, cum zice Apostolul, „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre”593. Apoi, când păcatele noastre vor fi curăţite, vom auzi glasul Domnului zicând: „Pe cine voi trimite?”, iar noi vom răspunde: „Iată-mă, trimite-mă pe mine!”
4. (20.) Septuaginta: „Şi am auzit glasul Domnului zicând: «Pe cine voi trimite şi cine va merge la poporul acesta?” Aquila,
586 Este vorba despre pietrele preţioase care împodobeau pectoralul Marelui Preot din Legea Veche, simbolizând cele douăsprezece triburi ale lui Israel.
587 Psalmul 11, 6.
588 Psalmul 18, 9.
589 Aceasta este traducerea literală a textului original (atât ebraic, cât şi grecesc); sensul este: „în puterea mâinii…”. (n.P.P.)
590 Pildele 18, 21.
591 Psalmul 62,11.
592 Psalmul 129, 4.
593 1 Ioan 2, 2.
122
Theodotion şi Symmachus: „Şi am auzit glasul Domnului zicând: «Pe cine voi trimite şi cine va merge pentru Noi?” Despre comparaţia între Isaia şi Moise, despre felul în care unul a refuzat slujba, iar celălalt s-a oferit nesilit şi a îndurat multe, am discutat în altă parte594. Dar, ca să nu pară că am lăsat la o parte ceva din ceea ce iudeii numesc SEUTEPOÎOEIC;595 şi în care aşază toată ştiinţa596, vom trata pe scurt acest subiect; de ce în ebraică citim: „Şi cine va merge pentru Noi?” Căci, după cum se spune în Facere: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”597, la fel se zice şi aici: „Cine va merge pentru Noi?”598 însă acest „pentru Noi” la cine alţii să se refere dacă nu la Tatăl şi la Fiul şi la Sfântul Duh, pentru Care oricine merge dă ascultare voinţei Lor? Iar faptul că ni se înfăţişează o singură Persoană Care vorbeşte înseamnă unitatea dumnezeirii. Când se spune „pentru Noi”, ni se indică deosebirea Persoanelor. Citim în Cântarea Cântărilor cuvintele logodnicului care-i spune logodnicei: „Ridică-te, vino, sora mea, logodnica mea, porumbiţa mea, căci, iată, iarna a
594 Scrisoarea XVIII A, 15.
595 „Repetiţie, reduplicare, reluare”. Termenul grecesc corespunde ebraicului mishna, ce desemnează o tradiţie sacră care nu se găseşte în textul biblic, dar îl însoţeşte, completându-l şi explicându-l. Mishna va constitui ulterior o parte a Talmudului. (n.P.P.)
596 în mentalitatea pedagogică iudaică (şi în stilul literar biblic, în general), repetiţia este un procedeu fundamental. (n.P.P.)
597 Facerea i, 26. Textul masor etic şi apoi celelalte versiuni utilizează aici pluralul: nahaseh adam – „să facem omul” (Septuaginta: noiqocopcv dvGpumov; Vulgata: faciamus hominem). S-a afirmat că am avea aici pluralul majestăţii, însă acesta este străin gramaticii ebraice. Din perspectivă filologică, acest plural poate fi cel deliberativ interogativ. Astfel, când o persoană monologhează, normele gramaticii ebraice recomandă utilizarea pluralului. Am avea aici o auto-interogaţie retorică sau, mai curând, o consfătuire a lui Dumnezeu în cadrul Curţii Sale celeste (cf. Isaia 6, 8, textul de faţă). De subliniat că, în miturile antropogonice orientale, omul este creat ca urmare a deciziei luate de consiliul zeilor. Exegeza ebraică şi cea creştină s-au străduit să ofere diverse explicaţii acestui misterios plural. Astfel, în a doua carte apocrifa a lui Enoh (20,1) se afirmă că Dumnezeu Se adresează aici Sophiei, înţelepciunea Sa personificată, sau îngerilor (cf. FILON DE ALEXANDRIA, De opificio mundi, 72). Părinţii Bisericii au interpretat acest verset în cheie triadologică. Prima atestare a acestei interpretări o aflăm în Epistola lui Pseudo-Barnaba, 5, 9; va fi reluată apoi de Sfântul Iustin Martirul (Dialogul cu iudeul Trifon, 62, unde afirmă că Dumnezeu Se sfătuieşte cu Fiul-Logosul), de Teofil de Antiohia (Către Autolic, 2, 18), Sfântul Irineu de Lugdunum (împotriva ereziilor, 1, 24, 1) şi va deveni un loc comun al exegezei patristice. Crearea omului este vrednică de sfatul Sfintei Treimi (cf. SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, Omilii la Facere, 2, 1). Cele două mâini ale Tatălui sunt Fiul şi Sfântul Duh (cf. SFÂNTUL IRINEU DE LUGDUNUM, împotriva ereziilor, 5,16, 2). (n.P.P.)
598 Isaia 6, 8.
123
trecut, ploaia s-a dus”599. Când sufletul, meditând în liniştea cugetărilor sale, pare a se fi statornicit, când temeliile îi sunt aşezate pe o stâncă600, iar credinţa lui este adânc înrădăcinată, toate valurile ispitelor se scurg, răzbindu-se unele pe celelalte, dar nu îl scufundă pe cel care este ispitit. Trebuie să luăm aminte în ce fel a răspuns, doar în parte, profetul când Domnul spusese: „Pe cine voi trimite şi cine va merge pentru Noi?” – „Iată-mă, trimite-mă pe mine!” -, dar despre restul a tăcut, pentru că a înţeles că nu există niciun om care să meargă pentru Dumnezeu şi care să facă orice drum al său să fie drumul Celui care l-a trimis. Văzând această smerenie, pentru că Isaia se socotea nevrednic să împlinească a doua parte a mesajului, Domnul i-a poruncit să înfăptuiască şi cele ce urmează, zicându-i: „Mergi!”
5.(21.) Septuaginta: „Şi am zis: «Iată-mă, eu sunt, trimite-mă pe mine!”; Aquila şi Theodotion: „Iată-mă, aici sunt, trimite-mă pe mine!”; Symmachus: „Iată-mă, trimite-mă pe mine!” Dumnezeu, Care a numit ceea ce nu este ca şi cum ar exista şi Care a spus: „Eu sunt Cel ce sunt”, iar în altă parte: „Cel care este M-a trimis pe Mine”601, pe oricine ar fi numit, pe dată îl şi face să existe, fiindcă tot ceea ce este fără El nu este. De aceea, profetul, curăţit de greşelile sale, a cutezat să spună: „Iată-mă, eu sunt”, deşi în manuscrisele latine, din pricina diferiţilor traducători, cuvintele „eu sunt” nu sunt adăugate. Unii cred că trebuie să ţinem seama căror profeţi li se adresează expresia „cel care trimite” sau cuvântul „trimisul”602, care corespunde grecescului „apostol”603. Ei vor să facă următoarea diferenţă: toţi cei care sunt „trimişi” sunt deopotrivă profeţi şi apostoli; cei pentru care nu se foloseşte expresia „cel care trimite” să fie numai profeţi. Eu socotesc că această observaţie este fără rost. Odată ajunşi la discutarea cuvântului „apostol”, trebuie să se ştie că, în limba ebraică604, numele
599 Cântarea Cântărilor 5, 2.
600 Cf. Matei 7, 24-27.
601 Ieşirea 3,14.
602 în latină, mittens („cel care trimite, trimiţătorul”) este participiul prezent substantivat al verbului mittere („a trimite”); missus („trimisul”) este participiul perfect pasiv substantivat al aceluiaşi verb.
603 AndaToAoi; îl traduce pe ebraicul malak, ce are sensul de „ambasador, mesager, reprezentant, curier”. (n.P.P.)
604 De fapt, în aramaică. (n.P.P.)
124
„Sila”, tovarăşul Sfântului Apostol Pavel, înseamnă „apostol”; el este cel care a scris împreună cu Pavel câteva scrisori. Şi se citeşte în chip greşit „Silvanus” în loc de „Sila”, deoarece în Faptele Apostolilor nu citim „Silvanus”.
EPISTOLA XIX605
Epistola lui Damasus către Ieronim
Preaiubitului meu fiu Ieronim, episcopul Damasus, mântuire întru Domnul.
Pe când citeam comentariile cu privire la interpretarea Evangheliilor scrise mai de demult sau mai de curând în limbile latină şi greacă de către ai noştri, adică de bărbaţii ortodocşi, [am remarcat că], în legătură cu textul „osana Fiului lui David”, fac observaţii nu numai diferite, ci chiar contradictorii.
După ce vei înlătura feluritele păreri şi vei risipi ambiguităţile cu sârguinţa şi înflăcărarea talentului tău, să-mi scrii în chip limpede cum stau lucrurile la evrei, pentru ca, pentru aceasta, ca şi pentru multe altele, să-ţi aducem mulţumiri întru Iisus Hristos.
EPISTOLA XX606
Către Damasus
1. Mulţi au închipuit felurite ipoteze cu privire la acest termen, printre care şi Ilarie al nostru607 a propus aşa în comentariile la Matei; „Osana desemnează în limba ebraică608 răscumpărarea
605 Roma, 382. Epistola este trimisă de papa Damasus lui Ieronim, abia sosit la Roma, prin care îi solicită acestuia, fiind un reputat specialist în ebraică, o explicaţie privind semnificaţia termenului Hosanna. (n.P.P.)
606 Roma, 382. Răspunsul Fericitului Ieronim către papa Damasus se constituie în genul literar numit TTpopAqpaTa, ânopiat, foarte răspândit printre filosofii şi gramaticii Antichităţii târzii, prin care se explicau diferite chestiuni interesante sau care constituiau subiectul unor controverse şi polemici. Alte epistole de acest fel sunt, în cazul lui Ieronim, XXXV şi CXX. (n.P.P.)
607 Sfântul Ilarie de Pictavium. (n.P.P.)
608 Pentru epoca respectivă, cunoştinţele de ebraică ale Fericitului Ieronim sunt admirabile. (n.P.P.)
125
casei lui David”. Mai întâi, „răscumpărarea” în limba ebraică este tălmăcită prin peduth, apoi „casa” prin beth; în schimb, este limpede pentru toţi că numele „David” nu este introdus în acest loc. Alţii au presupus că „osana” înseamnă „slavă” pe de altă parte însă „slava” este numită chabod -, unii o numesc „har”, în timp ce „harul” este numit cu termenii de thoda sau arma.
2. Rămâne, aşadar, ca, dând la o parte şuvoaiele ipotezelor, să mergem chiar la izvorul de unde l-au preluat evangheliştii. Căci, după cum nu putem găsi acel text nici în manuscrisele greceşti, nici în cele latineşti: „Ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proroci, că nazarinean se va chema”609, şi nici pe acela că „din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu”610, aşa şi acum adevăratul sens trebuie extras din manuscrisele ebraice, potrivit cărora întru acest glas gloata, şi mai cu seamă mulţimea celor mici, ar fi izbucnit la unison, după spusele lui Matei: „Iar mulţimile care veneau după El strigau, zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!”611 Iar Marcu a scris aşa: „Strigau, zicând: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia ce vine a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!”612 Şi Ioan încuviinţează în acelaşi glas: „Şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel”613. Doar Luca nu a întrebuinţat termenul „osana”, fiind însă de acord în restul interpretării: „Binecuvântat este împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus”614. Aşadar, după cum am spus, trebuie aşezate cuvintele ebraice propriu-zise şi trebuie puse în rânduială ipotezele tuturor interpreţilor, pentru ca cititorul însuşi să descopere mai uşor pentru sine ce trebuie să gândească despre acest fapt, după ce va relua toate.
3. În Psalmul 117, unde noi citim: „O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele
609 Matei 2, 23.
610 Matei 2,15; textul a fost pus în legătură cu cel din Osea 11, 1. (n.P.P.)
611 Matei 21, 9.
612 Marcu 11, 9-10.
613 Ioan 12,13.
614 Luca 19, 38.
126
Domnului”615, în ebraică se citeşte: anna adonai, osianna, anna adonai, aslianna; baruch abba basem adonai; este ceea ce Aquila, Symmachus, Theodotion sau coloana a cincea616 (ca să nu lăsăm impresia că schimbăm ceva în latină) reproduc astfel: 3 Sfj KupiE, OWÎTOV Sfj, w Sfj KupiE, EudSojaov SfjeUĂoyqTog 6 ¿pxdpEvog EV ovdpotTt Kupiou617. Doar coloana a şasea618 cade de acord cu cei şaptezeci de interpreţi619, în aşa fel încât, acolo unde ceilalţi au folosit w Sq, ea a notat 3. În interpretarea tuturor a fost pecetluit şi faptul că osianna pe care noi îl pronunţăm în mod greşit620, din necunoaştere, osanna înseamnă „mântuieşte” sau „salvează”. Acum ne rămâne în grijă doar ce înseamnă cuvântul anna, fără adăugirea lui „a mântui”. E de ştiut faptul că în acest loc termenul anna este prezent de trei ori; şi cel dintâi şi cel de-al doilea se scriu cu aceleaşi litere: aleph, nun, he, însă al treilea [este scris] cu [literele] heth, nun, he. Prin urmare, Symmachus, care în Psalmul 117 fusese de acord cu interpretarea tuturor, ca să ne ofere o înţelegere mai limpede a cuvântului, în Psalmul 115 621, unde se zice: „O, Doamne, izbăveşte sufletul meu!”622, a tradus aşa: „Te rog stăruitor, Doamne, izbăveşte sufletul meu!” însă, acolo unde Septuaginta traduce (3623, el traduce „te implor” (obsecro), în timp ce, acolo unde Aquila şi celelalte ediţii traduc 3 Sq, în ebraică apare scris anna, dar în aşa fel încât la început să aibă litera aleph, iar nu litera beth. De aici ne dăm seama că, dacă anna s-ar scrie cu litera aleph, înseamnă „te implor”, iar dacă s-ar scrie cu litera beth, aceasta este o conjuncţie sau o interjecţie care, la greci, este redată prin Sq624 şi se regăseşte în expresia
615 Psalmul 117, 25-26.
616 Din Hexapla lui Origen. Este vorba aici despre Septuaginta. (n.P.P.)
617 „O, într-adevăr, Doamne, mântuieşte, o, într-adevăr, Doamne, sporeşte; binecuvântat este cel care vine în numele Domnului.” (n.P.P.)
618 Traducerea lui Theodotion din aceeaşi Hexaplă. (n.P.P.)
619 Septuaginta. (n.P.P.)
620 De fapt, se pronunţă hoşana. (n.P.P.)
621 De fapt, este Psalmul 114. Probabil că Fericitul Ieronim citează din memorie. (n.P.P.)
622 Psalmul 114, 4.
623 Interjecţie care precedă vocativul, semnificând admiraţia, reproşul, diversele emoţii etc. (n.P.P.),
624 Particula Srj (prescurtare de la f]5q – „acum, deja”), mereu în poziţie postpusă, indică un fapt care este deja stabilit, cunoscut, acceptat, demonstrat, adevărat: „acum, de aceea, chiar, foarte, sigur, într-adevăr”. În latineşte îi corespund iam, igitur, sane. (n.P.P.)
127
owoov 8q, dar pe care limba latină nu o [poate] exprima [printr-un cuvânt corespunzător].
4. Dar, pentru că aceste amănunte şi acest fel greoi de dezbatere datorat barbariei limbii şi, totodată, aspectului literelor sunt neplăcute pentru cititor, voi explica pe scurt, referindu-mă la Psalmul 117, care profeţeşte în chip neîndoielnic despre Hristos şi care se citea foarte adesea în sinagogile iudeilor; de altfel, era un fapt binecunoscut poporului că aceste versete au fost puse în legătură cu [Hristos], pentru că Acela care era făgăduit va veni din neamul zis al lui David pentru a-l mântui pe Israel: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi minunată este în ochii noştri. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea. O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului. Binecuvântatu-v-am pe voi, din casa Domnului! Dumnezeu este Domnul şi a strălucit peste noi”625. De unde şi textul evangheliştilor aminteşte că fariseii şi cărturarii s-au înfuriat pentru acestea, fiindcă au văzut că poporul a priceput că profeţia psalmului despre Hristos s-a împlinit, şi, când cei micuţi au strigat: „Osianna Fiului lui David”, i-au zis: „Auzi ce zic aceştia?”, iar Iisus le-a răspuns: „Oare niciodată nu aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?”626, întărind Psalmul 117 prin citarea Psalmului 8.
Şi măcar cu privire la ceea ce putea fi exprimat cu uşurinţă („binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”), textul tuturor evangheliştilor concordă. Dar, în legătură cu termenul osianna, pentru că nu puteau traduce cuvântul în greacă, aşa cum vedem că se întâmplă cu alleluia, cu amen sau cu mai multe cuvinte, au pus chiar termenul ebraic, zicând osianna. Luca, aşadar, care a fost cel mai învăţat dintre toţi evangheliştii de limbă greacă, deoarece a fost medic şi a scris evanghelia printre greci, pentru că a văzut că nu putea traduce înţelesul propriu al termenului, a socotit că e mai nimerit să-l treacă sub tăcere decât să redea în traducere un cuvânt care ar fi pus probleme cititorului.
625 Psalmul 117, 22-27.
626 Matei 21,15-16; v. şi Psalmul 8, 2.
128
5. Pe scurt, după cum noi avem în limba latină anumite interjecţii când ne bucurăm spunem ua!, când ne minunăm spunem papae! sau când ne amărâm spunem heu!, iar când vrem să impunem tăcere, cu dinţii strânşi ţinându-ne răsuflarea, ne forţăm să scoatem sunetul st -, tot aşa şi evreii, printre celelalte proprietăţi ale limbii, au şi interjecţia: când vor să-L implore pe Dumnezeu, se folosesc de un cuvânt cu sens de implorare, spunând „anna, Doamne!”, pe care Septuaginta îl redă prin „o, Doamne!” Deci osi se traduce prin „mântuieşte”, iar anna este o interjecţie de implorare. Dacă vrei ca din acestea două să formezi un cuvânt compus, spui osianna sau, aşa cum spunem noi, osanna, prin înlăturarea semnului vocalei din mijloc, aşa cum avem obiceiul să o facem în versuri, când mene incepto desistere victam627 se scandează men incepto. Desigur, aleph, prima literă a cuvântului următor, întâlnind ultima [literă] a cuvântului de dinainte, a eliminat-o. Din această pricină, ca să ne întoarcem la originea problemei, când citim în latină: „O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului” 628, putem citi după sensul ebraic: „Te rog, Doamne, mântuieşte! Te rog, Doamne, sporeşte! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”. Dar se spune „mântuieşte” ca să subînţelegem „poporul Tău Israel” sau „lumea” în general. În sfârşit, Matei, care a redactat Evanghelia în limba ebraică629, a folosit aşa: osianna barrama, adică „osanna întru cei de sus”, fiindcă, odată cu naşterea Mântuitorului, mântuirea a ajuns până la cer, aşadar chiar până-n înalturi, făcându-se pace nu doar pe pământ, ci şi în cer, pentru ca odată şi-odată să înceteze a se mai spune: „îmbătată [de mânie] este sabia Mea în cer”630.
În vremea asta am dictat pe scurt şi succint aceste lucruri, după dreapta măsură a puterii mele de înţelegere. De fapt, Fericirea Ta să ştie că, în discuţii de acest fel, neplăcerea nu trebuie să se strecoare pe nesimţite înspre cititor; şi noi am fi putut să
627 VERGILIUS, Eneida, 1,37 („înfrântă, de-acum părăsi-voi eu [ţelu-mi]”), trad. rom. de D. Murăraşu, Editura de Stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1956.
628 Psalmul 117, 25-26.
629 De fapt, în aramaică; anticii nu deosebeau prea clar cele două limbi. Aceasta a fost concepţia vechilor scriitori creştini despre începuturile Evangheliilor, (n P. P.)
630 Isaia 34, 5.
129
născocim cu uşurinţă ceva care să rezolve problema dintr-un singur cuvânt, după cum am arătat că au făcut-o şi ceilalţi. Ci e mai potrivit să ne batem puţin capul pentru adevăr şi să ne plecăm urechea la o limbă străină decât să dăm un sens plăsmuit dintr-o altă limbă.
EPISTOLA XXI631
Către Damasus
1. Întrebarea Fericirii Tale a fost un adevărat tratat. A pune astfel întrebările înseamnă a deschide calea pentru răspunsuri, într-adevăr, cel care întreabă cu înţelepciune va fi socotit înţelept632. Îmi spui: „Cine este, în Evanghelie, acest tată care îşi împarte averea celor doi fii ai săi633? Cine sunt cei doi fii? Care este cel mare şi care cel mai tânăr? Ce înseamnă că fiul mai tânăr îşi risipeşte averea primită cu femei stricate? Ce înseamnă că, făcându-se foamete în ţara aceea, mai marele acesteia îl pune să păzească porcii? Şi ce înseamnă că mănâncă roşcovele, se înapoiază la tatăl său, primeşte inelul şi veşmântul634 şi se jertfeşte pentru el viţelul cel gras? Cine este fratele cel mare şi ce înseamnă că, întorcându-se de la ţarină, a pizmuit primirea făcută fratelui său? Şi celelalte care în Evanghelie sunt explicate mai amănunţit”.
Pe deasupra adaugi: „Ştiu că mulţi autori au dat explicaţii diferite acestui loc, de exemplu au considerat că fratele mai mare simbolizează iudeul, iar fiul mai tânăr pe păgân”. Dar, mă întreb, cum i s-ar putea potrivi poporului iudeu acest loc: „Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu am călcat porunca ta. Şi mie niciodată
631 Scrisoarea datează din anul 383 şi tâlcuieşte Pilda fiului risipitor. Deşi suferă de o afecţiune oculară, Fericitul Ieronim realizează o interesantă expunere exegetică, oferind interpretări mistice, istorice şi literale. De remarcat faptul că finalitatea exegezei ieronimiene este desăvârşirea morală, pocăinţa. (n.P.P.)
632 Cf. Pildele 17, 28.
633 Cf. Luca 15,11-32.
634 Stola haină lungă de la gât până la călcâie, care se pune pe deasupra celorlalte veşminte. Astăzi termenul desemnează „epitrahilul” în terminologia Bisericii Romano-Catolice. (n.P.P.)
130
nu mi-ai dat un ied ca să benchetuiesc cu prietenii mei”635? Iar tatăl i-a spus: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt”636.
„Dacă, dimpotrivă”, zici tu, „am vrea ca parabola să se refere la cel drept şi la păcătos, nu i s-ar potrivi celui drept să se mâhnească din pricina mântuirii celuilalt, mai ales că îi este frate. Căci, dacă moartea a pătruns pe toată faţa pământului din pricina pizmei diavolului637, pe care îl imită cei care în parte sunt ai lui, nicicând unei persoane drepte nu i s-ar putea potrivi o pizmă atât de grozavă încât să stea afară, să i se împotrivească, neînduplecat, celui mai blând tată şi singur, chinuit de invidie, să nu voiască să ia parte la veselia casei.”
2. De aceea, aşa cum în cazul celorlalte parabole pe care Mântuitorul nu le-a explicat căutăm de obicei să aflăm din ce motiv au fost spuse, la fel trebuie să facem şi în cazul celei de faţă: de ce Domnul a rostit asemenea vorbe şi cărei întrebări îi dă răspuns comparaţia pe care o face? Scribii şi fariseii cârtesc, zicând: „De ce îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă laolaltă cu ei?”638 într-adevăr, mai sus textul spusese: „Ci se apropiau de El toţi vameşii şi păcătoşii ca să-L asculte”639. Prin urmare, de aici se trage toată invidia: de ce Domnul nu Se fereşte să stea de vorbă şi să şadă la masă cu nişte oameni pe care poruncile Legii i-ar condamna? Şi Sfântul Apostol Luca spune acest lucru; de altminteri, Sfântul Apostol Matei zice aşa: „însă, când şedeau la masă în casă, iată că mulţi păcătoşi şi vameşi veneau şi se aşezau la masă împreună cu Iisus şi cu ucenicii Lui. Şi, văzând aceasta, fariseii ziceau ucenicilor Lui: «Pentru ce mănâncă învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii? Şi, auzind El, a spus: «Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci aceia care sunt bolnavi. Mergeţi, dar, să învăţaţi ce înseamnă: milă voiesc, iar nu jertfă. Nu am venit să-i chem pe drepţi, ci pe păcătoşi”640. Şi Sfântul Apostol Marcu este de aceeaşi părere în privinţa spuselor acestora.
635 Luca 15, 29.
636 Luca 15, 31.
637 Cf. Înţelepciunea lui Solomon 2, 24.
638 Luca 15, 2.
639 Luca 15,1.
640 Matei 9,10-13.
131
Aşadar, după cum am spus, orice controversă provenea din Lege. De bună seamă, Legea, neînduplecată în dreptatea sa, nu avea îndurare: orice adulter, asasin, înşelător, pe scurt, oricine se făcea vinovat de un păcat mortal641 nu era dezlegat de vina sa prin pocăinţă, ci trebuia să plătească ochi pentru ochi, dinte pentru dinte şi viaţă pentru viaţă642. Şi astfel „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu era niciunul care să facă binele, nu era până la unul”643. „însă acolo unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul”644; „Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său născut din femeie”645, Care, după ce a dărâmat zidul care-i despărţea, a făcut din două popoare646 unul singur şi a domolit asprimea Legii prin harul Evangheliei. De aceea, şi Sfântul Apostol Pavel, scriindu-le Bisericilor, zice: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul Iisus Hristos”647. Harul nu este o răsplată a vredniciei, ci o favoare care ne-a fost acordată; pacea însă [este cea] prin care ne-am împăcat cu Dumnezeu, pentru că îl avem pe Domnul Iisus mijlocitor al ispăşirii, [El] Care ne-a iertat de greşelile noastre şi a nimicit înscrisul morţii dat împotriva noastră, pironindu-l pe cruce648, şi a dat în vileag domniile şi puterile [răului], biruindu-le pe lemnul [crucii]649. Dar ce milostivire ar putea fi mai mare decât faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a născut ca fiu al omului, că a îndurat neplăcerea celor zece luni650 aşteptând să vină sorocul naşterii, că a fost înfăşat în scutece651, că S-a supus unor părinţi652, că a crescut trecând prin toate vârstele şi că, după ce [a îndurat] cuvinte de ocară, palme şi lovituri de harapnic, S-a făcut pentru noi blestem pe cruce, ca să ne dezlege de blestemul Legii653, dând ascultare Tatălui până la moarte654, şi că a împlinit
641 Cu alte cuvinte: care, în termenii Legii, se pedepsea cu moartea.
642 Legea talionului (cf. Ieşirea 21, 24).
643 Psalmul 13, 3.
644 Romani 5, 20.
645 Galateni 4, 4.
646 Evreii şi păgânii.
647 Romani 1, 7.
648 Cf. Coloseni 2,14.
649 Cf. Coloseni 2,15.
650 Atâta dura perioada gestaţiei în concepţia anticilor. (n.P.P.)
651 Cf. Luca 2,12.
652 cf. Luca 2, 51.
653 Cf. Galateni 3,13.
654 Cf. Filipeni 2, 8.
132
prin această lucrare ceea ce mai înainte ceruse, luând asupră-Şi îndatorirea de Mijlocitor: „Tată, vreau ca, aşa cum Eu şi cu Tine suntem una, şi aceştia în Noi să fie una”655.
Deci, pentru că venise [pe pământ] pentru a învinge prin negrăita Sa milostivire „ceea ce era cu neputinţă Legii”656, fiindcă de la ea nimeni nu se făcea drept, îi îndemna pe vameşi şi pe păcătoşi la căinţă, mergând până şi la ospeţele lor, pentru a le da învăţătura chiar în timpul mesei; este limpede pentru cel care citeşte cu mare atenţie Evanghelia în ce fel hrana, băutura, călătoria şi tot ceea ce a făcut El erau pentru a aduce oamenilor mântuirea. Văzându-L făptuind acestea împotriva Legii, scribii şi fariseii ziceau: „Iată un om lacom şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor”657. Căci şi mai înainte îl dojeneau: pentru ce Domnul vindeca în ziua de Sabat?
Deci, pentru a nimici această acuzaţie prin argumentul milostivirii [divine], a înfăţişat trei parabole: prima este aceea a celor nouăzeci şi nouă de oi lăsate singure în munţi şi a oii rătăcite pe care păstorul a adus-o înapoi pe umerii săi; a doua este parabola drahmei pe care o femeie a căutat-o peste tot cu o lampă aprinsă şi, după ce a găsit-o, şi-a chemat vecinele să se veselească, zicându-le: „Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem”658; iar a treia parabolă este a celor doi fii, despre care mi-ai cerut să vorbesc pe scurt.
3. Despre parabola659 oii şi despre cea a drahmei, deşi se referă la aceeaşi idee, nu este momentul să discutăm. Ar fi de ajuns să spunem numai atât despre scopul acestor parabole: aşa cum aflarea oii şi a drahmei a bucurat îngerii şi vecinele, tot aşa căinţa vameşilor şi a păcătoşilor trebuie să bucure pe toţi cei care nu au nevoie să se căiască.
655 Ioan 17, 21.
656 Romani 8, 3.
657 Matei 11,19.
658 Luca 15, 9.
659 Conform etimologiei, „parabola” este o comparaţie a unui lucru mai abstract cu unul concret pentru a uşura înţelegerea primului. Parabola este un adevăr înfăţişat sub forma unei asemănări. Diferă de proverb prin faptul că este întotdeauna figurativă. Parabola este adeseori un proverb extins, iar proverbul o parabolă condensată. Origen explică acest procedeu prin faptul că unele aspecte ale doctrinei lui Iisus sunt dincolo de capacitatea de expresie a cuvintelor (Comentariu la Matei, 14,12). (n.P.P.)
133
De aceea sunt foarte uimit că Tertulian, în cartea pe care a scris-o împotriva pocăinţei, intitulată Despre neprihănire660, în care a spulberat vechile idei printr-o nouă interpretare, a vrut să se creadă că vameşii şi păcătoşii care mâncau laolaltă cu Domnul ar fi fost păgâni, [motivând că] Scriptura a spus: „Nu se va lua dare de la poporul lui Israel”661.
Ca şi cum Matei nu ar fi fost un vameş circumcis, iar cel care nu cuteza să-şi înalţe privirile spre cer în timp ce se ruga în templu împreună cu un fariseu nu ar fi fost un vameş din poporul lui Israel662; ca şi cum Luca nu ar aminti: „Şi tot poporul auzind, şi vameşii s-au încredinţat de dreptatea Domnului, botezaţi cu botezul lui Ioan”663. Sau ca şi cum ar putea să creadă cineva că un păgân a putut fi văzut intrând în templu sau că Domnul a stat la masă cu nişte păgâni, când El Se ferea mai ales să nu pară că strică Legea şi când a venit mai întâi la oile pierdute ale casei lui Israel, când i-a răspuns femeii canaaneence care îl implora să îi redea fiicei sale sănătatea: „Nu trebuie să iei pâinea copiilor şi să o dai câinilor”664, când altundeva le poruncea ucenicilor: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în cetăţile samaritenilor”665. Din toate acestea tragem următoarea învăţătură: ceea ce se spune despre vameşi se poate referi nu atât la păgâni, cât la toţi păcătoşii în general, adică la persoane şi din rândul păgânilor, şi din neamul iudeilor. Cât despre acela666 care,
660 De pudicitia, 9. De pudicitia dezbate o problemă gravă ce a tulburat mult Biserica apuseană şi pe cea africană, în special, şi după Tertulian (v. donatismul): cine este înzestrat cu puterea de a ierta păcatele foarte grave, precum idolatria, crima, desfrânarea? Apologetul afirmă că nu ierarhia Bisericii o poate face, ci numai oamenii duhovniceşti, precum montaniştii. Este criticat cu asprime un ierarh eminent al Bisericii, numit pontifex maximus şi episcopus episcoporum (cu siguranţă episcopul Romei), care ar fi dat un edict prin care ierta cu prea mare uşurinţă asemenea păcate. În această măsură plină de indulgenţă, Tertulian vede o inovaţie funestă, de natură a ruina puritatea Bisericii, care este spirituală, a celor neprihăniţi. În această operă Tertulian se delimitează de sine însuşi şi îşi critică propria exegeză asupra parabolelor din Luca 15, realizată în Despre pocăinţă. Faptul este explicabil, deoarece Tertulian devenise deja montanist. (n.P.P.)
661 Aluzie la Deuteronomul 23,19-20.
662 Cf. Luca 18,10-14.
663 Luca 7, 29.
664 Matei 15, 26.
665 Matei 10, 5.
666 Montanus este întemeietorul montanismului, mişcare cu caracter profetic şi eshatologic, apărută în Frigia, centrul Asiei Mici, către 156. Fost preot păgân frigian (al zeiţei Cybele) convertit la creştinism, Montanus susţinea că abia odată cu el începe epoca Paracletului (cf. Ioan 14, 15-17, 26), deci lucrarea autentică a Duhului Sfânt în Biserică. Această lucrare la care sunt asociate două prorociţe, Maximilla şi Priscila consta în a redresa disciplina şi etica Bisericii, pregătind-o pentru primirea Noului Ierusalim, care se va pogorî din cer pe pământ la Pepuza, în Frigia. În acest scop, orice creştin trebuia să-şi exercite harismele, în special profeţia, şi să părăsească orice preocupare terestră, practicând ascetismul, abstinenţa, postul, mărturisirea zilnică a păcatelor. Montanismul propunea adepţilor săi martiriul, ca semn al supremei desăvârşiri, cerea separarea Bisericii de lume, încuraja profeţiile şi preoţia femeilor. Datorită nonconformismului şi disciplinei sale rigoriste, montanismul se organizează ca mişcare separată de Biserică. Comunitatea montanistă n-a fost acceptată de Biserică din cauza abuzului de harisme şi a concepţiei care punea la îndoială justificarea prin har şi iertarea păcatelor după botez. În jurul anului 500, mişcarea dispare. Montanismul se prezintă ca o combinaţie remarcabilă de trăsături care anticipează mişcările extatice din istoria creştinismului. Această aşteptare eshatologică intensă, dublată de o pretinsă reînviere a profetismului, feminismul şi rigoarea etică extremă au reapărut mereu sub noi şi noi chipuri. Am putea aminti anumite grupuri anabaptiste, penticostalii, harismaticii din romano-catolicismul zilelor noastre sau mulţimea noilor mişcări religioase, unde adeseori extazul este o componentă esenţială şi care se revendică uneori de la montanism. (n.P.P.)
134
luându-se după femeile sale smintite, apăra dogma potrivit căreia nu voia să fie acceptaţi penitenţii deja creştini, zadarnic a încercat să dovedească faptul că vameşii nu erau iudei, astfel încât prin persoana lor să nu poată fi înţeles decât poporul păgânilor. De aceea, pentru a nu mai lungi vorba, voi reproduce chiar spusele Evangheliei şi voi adăuga la fiecare dintre ele comentariul care mi se pare potrivit.
4. „Un om avea doi fii.”667 Prin cuvântul „om” este numit „Dumnezeu”, după cum o dovedesc numeroase mărturii, ca de exemplu: „Mărturia a doi oameni este adevărată. Despre Mine însumi mărturisesc Eu şi Tatăl Care M-a trimis”668. În altă parabolă este numit „păstor”669, în alta „stăpân al casei”670, în alta sădeşte o vie671, în alta pofteşte la nuntă672 şi, prin diverse comparaţii, semnifică acelaşi lucru: că dezaprobă trufia iudeilor şi că aprobă laolaltă pocăinţa păcătoşilor, fie ei păgâni, fie din neamul lui Israel. Cât despre ceea ce înseamnă [sintagma] „doi fii”, aproape toate Scripturile sunt pline de tainele chemării [divine] a celor două popoare.
667 Luca 15,11.
668 Ioan 8,17-18.
669 Matei 18,12-14; Luca 15, 4-6.
670 Fericitul Ieronim utilizează aici expresia pater familias (cf. Matei 20, 1-16). (n.P.P.)
671 Cf. Matei 21, 33-41.
672 Cf. Matei 22, 2-14.
135
5. „Şi i-a spus fiul mai tânăr: «Tată, dă-mi partea din avere care mi se cuvine!”673 Averea lui Dumnezeu este tot ceea ce se află în noi: viaţă, raţiune, gândire, exprimarea prin cuvinte. Pe toate acestea Dumnezeu le-a împărţit tuturor în chip egal şi laolaltă, cum spune evanghelistul: „Era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume”674. Acesta este ochiul drept675 care trebuie păzit de căderea în păcat; aceasta este lampa care luminează trupul676; acesta este talantul677 care nu trebuie legat într-o batistă adică nu trebuie folosit pentru desfătări şi în lenevie -, nici nu trebuie îngropat în pământ adică nu trebuie întunecat de gânduri pământeşti.
6. „Acesta le-a împărţit averea.”678 Mai semnificativ e ceea ce citim în greceşte: SLEÎĂEV auTOu; TOV Şiov679, adică le-a dat liberul arbitru, le-a dat voinţa care decurge din propria minte, pentru ca fiecare să trăiască nu din porunca lui Dumnezeu, ci din propria sa înclinaţie, adică nu din constrângere, ci dintr-o voinţă [liberă], pentru ca virtutea să-şi aibă locul său, pentru ca să ne deosebim de celelalte vieţuitoare, câtă vreme, după pilda lui Dumnezeu, ni s-a îngăduit să facem ceea ce vrem. De aceea judecata împotriva păcătoşilor este dreaptă, iar răsplata pentru cei sfinţi va fi lipsită de nedreptate.
7. „Şi nu după multe zile fiul mai tânăr şi-a strâns tot avutul şi a plecat în călătorie într-un ţinut îndepărtat.”680 Dacă Dumnezeu ţine cerul în palmă şi pământul în pumn şi Ieremia zice: „Sunt Dumnezeu de aproape, şi nu Dumnezeu de departe”681 şi chiar David spune că nu există niciun loc fără El682, atunci cum pleacă fiul să rătăcească şi se desparte de tatăl său?
Trebuie să se ştie, aşadar, că noi suntem cu Dumnezeu sau ne despărţim de El nu prin depărtarea locurilor, ci prin simţămintele noastre. Căci, după cum le vorbeşte ucenicilor: „Iată, Eu sunt
673 Luca 15,12.
674 Ioan 1, 9.
675 Cf. Matei 5, 29.
676 Cf. Matei 6, 22.
677 Monedă grecească din aur sau argint de mare valoare.
678 Luca 15,12.
679 „Le-a împărţit viaţa”.
680 Luca 15,13.
681 Ieremia 23, 23.
682 Cf. Psalmul 23,1.
136
cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”683, tot aşa le spune celor care preferă lauda de sine şi nu se învrednicesc să fie cu Domnul: „Depărtaţi-vă de la Mine, nu vă cunosc pe voi cei care lucraţi fărădelegea”684.
8. Prin urmare, fiul mai tânăr, cu tot avutul său, s-a despărţit de tatăl său şi a plecat să rătăcească. Şi Cain s-a dus de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod685, care se traduce „tulburare”686. Oricine se depărtează de Dumnezeu pe dată este zgâlţâit de valurile veacului şi picioarele i se clatină687. Căci, după ce oamenii s-au îndepărtat de Răsărit688 şi s-au despărţit de lumina cea adevărată, atunci au ridicat împotriva lui Dumnezeu turnul necredinţei lor689, atunci au plăsmuit dogmele lor trufaşe690, voind, dintr-o curiozitate nelegiuită, să pătrundă în înălţimile cerului691. Iar acel loc a fost numit Babel, adică „amestec”692.
683 Matei 28, 20.
684 Matei 7, 23.
685 Facerea 4,16.
686 în realitate, etimologia acestui nume propriu este pusă în legătură cu verbul qyn – „a dobândi” (cf. Facerea 4, 1). Pornind de la ipoteza formulată aici de Fericitul Ieronim, pedeapsa lui Cain a fost, în primul rând, una sufletească, lăuntrică: neîncetatele mustrări şi tulburări ale conştiinţei (cf. SFÂNTUL Ioan HRISOSTOM, Omilii împotriva iudeilor, 8, 2,10). Fratricidul a fost blestemat asemenea şarpelui (cf SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, Omilii la Facere, 19, 11); el devine un tip al oricărui păcătos (cf. SFÂNTUL AMBROZIE DE MEDIOLANUM, Epistola 54). (n.P.P.)
687 Cf. Psalmul 72, 2; 93,18.
688 Aluzie la menţiunea din Facerea 3, 24. Sfântul Efrem Sirul remarcă faptul că Adam este aşezat în preajma Paradisului. Oamenii, continuând să păcătuiască, vor fi izgoniţi şi din acest loc privilegiat (Imnele Paradisului, 1,10).
689 Cf. Facerea 11,1-9. (n.P.P.)
690 Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că aici este exprimată metaforic geneza politeismului: „în cazul de faţă, cei ce zideau turnul porniseră mai înainte din ţara de la răsărit a luminii, adică de la cunoştinţa unică şi adevărată despre Dumnezeu, şi veniseră în pământul Senaar, care se tălmăceşte «dinţi blestemaţi, căzând în tot felul de păreri despre dumnezeire. Aci adunând toate părerile, ca pe nişte cărămizi, se apucaseră să zidească, asemenea unui turn, necredinţa politeistă. Din această pricină, pe drept cuvânt, Dumnezeu, Care risipeşte unitatea conglăsuirii păcătoase a oamenilor rătăciţi, Se numeşte aci pe Sine la plural, după dispoziţia lor care era împărţită şi împrăştiată în nesfârşite păreri. Prin aceasta arată că, fiind unul, în ei S-a împărţit în mulţi” (Răspunsuri către Talasie, în: Filocalia, vol. 3, traducere de Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, 1994, Bucureşti, p. 135). (n.P.P.)
691 Motivele principale ce au dus la construirea turnului au fost ambiţia şi orgoliul (cf. SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, Omilii la Facere, 30, 5), dar şi frica giganţilor de un nou potop (cf. PS. DIONISIE AREOPAGITUL, Epistola 9). Constructorii L-au sfidat pe Dumnezeu (cf. FERICITUL AUGUSTIN, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 6,10, 2). Babilonul va deveni, în imaginarul biblic posterior (până la Apocalipsa din Noul Testament), întruchiparea tuturor forţelor ostile lui Dumnezeu şi poporului Său. (n.P.P.)
692 Fericitul Ieronim urmează aici pe autorul Cărţii Facerii, speculând o etimologie populară între aramaicul babel („amestecare”) şi numele cetăţii Bab-El. În realitate, numele oraşului provine de la un termen pre-akkadian gis-tir-Ba-bil-lakl numele unei plante. Ulterior, utilizând acelaşi procedeu de etimologie populară, în akkadiană, numele cetăţii a fost citit: Bab-ilu – „poarta zeului, poarta zeilor”. (n.P.P.)
137
9. „Şi acolo şi-a risipit avutul, trăind în desfrânări.”693 Desfrâul, vrăjmaş lui Dumnezeu, vrăjmaş virtuţilor, i-a pierdut toată averea primită de la tatăl său; pentru moment, el te ademeneşte cu plăcerile şi nu-ţi îngăduie să te gândeşti la sărăcia care va urma.
10. „Şi, după ce a irosit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea.”694 El primise de la Tată putinţa de a cunoaşte cele nevăzute ale Sale prin cele ce sunt văzute695 şi de a-L înţelege pe Creator prin frumuseţea creaturilor Sale. Cel care pune piedici adevărului prin păcat şi care, în locul lui Dumnezeu, adoră idolii oferiţi de natură a irosit toate bunurile şi, o dată irosite toate, a ajuns să fie lipsit de virtuţi, pentru că a părăsit izvorul virtuţilor.
„S-a făcut foamete mare în ţara aceea.” Orice loc în care locuim, în lipsa Tatălui, este un loc al foamei, al lipsei, al sărăciei, însă ţinutul în care s-a produs această foamete îndelungată şi puternică este cel despre care profetul spune: „Voi, cei ce locuiţi în ţinutul umbrei morţii, lumină va străluci peste voi!”696 Dar, dimpotrivă, alta este ţara pe care o vom stăpâni noi cei cu inima curată, noi cei care suntem vii; [este cea] pe care sfântul [psalmist] o doreşte zicând: „Cred că voi vedea bunătăţile Domnului în ţinutul celor vii”697.
11. „Şi el însuşi a început să ducă lipsă şi a plecat şi s-a alipit de unul dintre stăpânii acelei ţări.”698 După ce l-a părăsit pe tatăl care l-a hrănit şi care, la primul cuvânt, i-a dăruit toate bunurile sale, el s-a alipit de stăpânul lumii acesteia”699, adică de diavol700,
693 Luca 15,13.
694 Luca 15,14.
695 Cf. Romani 1, 20.
696 Isaia 9,1.
697 Psalmul 26,19.
698 Luca 15,15.
699 cf. Ioan 12, 31.
700 Diabolus. În ebraică, Satan are înţelesul de „adversar, acuzator într-un proces” (cf. 1 Corinteni 21, 1). Termenul grecesc corespunzător este SidpoAoc;, un calc semantic după ebraicul Satan. Trăsăturile sale fundamentale sunt invidia şi delaţiunea: „Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi Satana, cel ce înşală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el. Şi am auzit glas mare în cer, zicând: «Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea” (Apocalipsa 12, 9-10); „Şi mi-a arătat pe Iosua, marele preot, stând înaintea îngerului Domnului, şi pe Satana, stând la dreapta lui ca să-l învinuiască” (Zaharia 3,1). (n.P.P.)
138
de „prinţul întunericului”, pe care Scriptura îl numeşte când „omul vrăjmaş”701, când „judecătorul nedrept”702, când „balaur”703, când „Satan”, când „ciocan”704, când „potârniche”705, când „Belial”, când „leu care rage”706, când „Leviatan”707, când „balaur din ape”708 şi cu multe alte nume. Cât despre expresia,,[s-a alipit] de unul dintre stăpâni”, trebuie să înţelegem că sunt mai mulţi care zboară prin văzduhul acesta709 şi care, prin felurimea înşelătoare a patimilor, încearcă să supună slujirii lor spiţa omenească.
12. „Care l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii.”710 Porcul este un animal spurcat, pentru că îşi află plăcerea în noroi şi în murdărie. Astfel este mulţimea demonilor, care, prin idolii făcuţi de mâna omului, se hrănesc cu sângele animalelor jertfite şi, în
701 Matei 13, 25.
702 Luca 18, 6.
703 Apocalipsa 12, 9. Literal: draco. De aici provine termenul românesc de „drac”. (n.P.P.)
704 Ieremia 50, 23.
705 înţelepciunea lui Isus Sirah 11, 32. Potârnichea era folosită de vânători ca momeală pentru vânat. (n.P.P.)
706 1 Petru 5, 8.
707 Enigmaticul termen ebraic lyviathan a fost echivalat cu grecescul Spcncmv. Este un termen întâlnit şi în Psalmi (73, 14) ori la profeţii Isaia (27, 1), Ieremia (9, 11) şi Iezechiel (29, 3). Lyviathan are în ebraică sensul de „monstru răsucit”. Probabil descrie un monstru marin, un dragon, un cetaceu gigantic sau, potrivit opiniei comune, crocodilul. În Egiptul antic, acesta era foarte temut şi era considerat un animal care nu poate fi prins prin meşteşugul vânătoresc. Părinţii Bisericii şi scriitorii creştini sunt aproape cu toţii de acord în a vedea în spatele imaginii Leviatanului figura diavolului. Faptul că este „prins cu un cârlig” şi are „căpăstru în jurul nasului” demonstrează că puterea sa este drastic limitată de puterea divină şi că Dumnezeu îi supraveghează fiecare mişcare pentru a nu se dezlănţui asupra umanităţii (cf. SFÂNTUL GRIGORIE CEL MARE, Moralia in lob, 33, 21-22). Sfântul Atanasie cel Mare explică mai limpede acest simbol: „Balaurul a fost atras ca într-o undiţă de Mântuitorul şi ca o vită a primit căpăstrul în jurul botului; şi ca unui cal i-au fost prinse nările în belciug şi buzele i-au fost găurite cu o andrea. Şi a fost legat de Domnul ca o vrabie, ca să ne putem bate joc de el. Atât el, cât şi demonii cei împreună cu el au fost doborâţi la pământ ca nişte scorpii şi şerpi, spre a fi călcaţi în picioare de noi, creştinii. Şi dovada acestui fapt e că noi vieţuim potrivnic lui” (Viaţa cuviosului Părintelui nostru Antonie, 24). (n.P.P.)
708 Fericitul Ieronim utilizează aici chiar termenul ebraic tenninim, pluralul lui tannin, ce are înţelesul de „şarpe, dragon, monstru marin”. Septuaginta l-a echivalat cu SpdKuiv, Vulgata cu cetus, versiunile româneşti, începând cu Biblia de la 1688, cu „balaur”. (n.P.P.)
709 Cf. Efeseni 6,12.
710 Luca 15,15.
139
cele din urmă, se satură cu o victimă mai grasă, ucigându-l chiar pe om. Prin urmare, l-a trimis în moşia sa, adică l-a făcut slujitorul său, ca să pască porcii, jertfindu-le acestora sufletul său.
13. „Şi dorea să-şi sature pântecele cu roşcovele porcilor, însă nimeni nu-i dădea.”711 Ceea ce Iezechiel îi spune Ierusalimului, dojenindu-l: „în desfrânarea ta, stricăciunea a fost mai mare decât a celorlalte femei şi după tine niciuna nu e mai stricată, pentru că tu ai dat plată, iar pe tine nimeni nu te-a plătit”712 vedem că se împlineşte în fiul mai tânăr. El şi-a pierdut avutul în ţara stăpânului şi, după ce şi-a irosit averea, a fost trimis la porci, unde s-a topit de sărăcie. Hrana dată de demoni sunt beţia, desfrânarea, stricăciunea şi toate celelalte patimi. Ele sunt ademenitoare şi neruşinate şi desfată simţurile cu plăcerea pe care o aduc; de îndată ce se arată, te stârnesc să te foloseşti de ele. De aceea tânărul cel desfrânat nu se putea sătura cu ele, pentru că întotdeauna plăcerea este flămândă de sine însăşi şi, odată mulţumită, nu satură. Şi Satana, după ce a înşelat pe cineva cu şiretlicurile sale şi i-a impus jugul său, nu-i mai oferă nimic pentru satisfacerea patimilor sale, căci ştie că este deja mort; aşa îi vedem pe mulţi idolatri în zdrenţe, măcinaţi de suferinţe şi sărăcie. Ei sunt cei în care se împlineşte cuvântul profetului: „Tuturor desfrânatelor li se dau daruri; tu însă ai dat daruri tuturor ibovnicilor tăi, iar tu nu ai primit plată”713.
Putem însă interpreta şi altfel roşcovele. Hrana dată de demoni sunt cântecele poeţilor, înţelepciunea profană, vorbele pompoase ale retorilor. Acestea îi încântă pe toţi cu farmecul lor şi, în timp ce seduc urechile cu dulcea modulaţie şi ritmul versurilor, pătrund şi în suflet şi încătuşează străfundurile inimii. Dar, când toate aceste texte vor fi fost citite şi recitite cu cea mai mare atenţie şi multă trudă, ele nu vor aduce cititorilor nimic altceva decât sunete goale şi cuvinte sforăitoare. În ele nu se află nici săturarea dată de adevăr, nici îndreptarea pe care o dă dreptatea. Cei care le studiază stăruie în foamea de adevăr, în lipsa de virtute714.
711 Luca 15,16.
712 Iezechiel 16, 33-34.
713 Iezechiel 16, 33-34.
714 Trebuie precizat că, precum în cazul lui Tertulian, critica lui Ieronim faţă de cultura clasică este una retorică. (n.P.P.)
140
Acest tip de înţelepciune este descris şi în Deuteronom715 sub chipul unei femei prefăcute în roabă. Glasul divin porunceşte ca, dacă un israelit vrea să o ia de nevastă, să o facă pleşuvă, să-i taie unghiile, să-i înlăture toţi perii şi, după ce va fi fost curăţată, atunci să treacă în îmbrăţişarea învingătorului. Dacă înţelegem acestea în sens literal, oare nu sunt de râs716? Şi totuşi şi noi avem obiceiul să facem aşa când îi citim pe filosofi, când în mâinile noastre ajung cărţile înţelepciunii lumeşti. Dacă găsim ceva util în ele, îl preschimbăm pentru dogma noastră; dacă însă ceva este fără rost, despre idoli, despre dragoste, despre grija faţă de lucrurile lumeşti, pe acestea le radem, le impunem pleşuvia, le tăiem ca pe nişte unghii, cu un foarfece foarte ascuţit. De aceea şi Apostolul opreşte pe oricine să se aşeze la masă într-un templu de idoli, zicând: „Dar vedeţi ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Căci, dacă cineva l-ar vedea pe cel care are ştiinţă şezând la masă în templul idolilor, oare cugetul lui, pentru că este slab, nu se va întări să mănânce cărnuri jertfite idolilor717? Şi va pieri, prin ştiinţa ta, cel slab, fratele tău pentru care a murit Hristos”718.
Oare nu crezi că Sfântul Apostol Pavel spune, cu alte cuvinte, să nu îi citeşti pe filosofi, pe oratori, pe poeţi, să nu îţi cauţi tihna în lectura lor? Să nu ne măgulim pe noi înşine sub pretextul că nu credem în aceste scrieri, căci conştiinţa altora ar putea fi rănită. S-ar putea crede despre noi că încuviinţăm aceste texte pentru că, citindu-le, nu le respingem.
Altminteri, nu ar fi ca şi cum am socoti că Apostolul a încuviinţat ştiinţa celui care stătea la masă în templul idolilor, spunând că este desăvârşit cel care mănâncă din cărnurile jertfite idolilor?
715 Deuteronomul 21,10-13.
716 Pentru Vechiul Testament exegeţii patristici recurg adeseori la alegorie, mai ales pentru textele unde sensul literal ar duce la absurdităţi, interpretări ireverenţioase, eretice sau nepotrivite sobrietăţii Scripturii (cf. TERTULIAN, împotriva lui Marcion, 3, 5; Despre înviere, 20). (n.P.P.)
717 Aceste cărnuri (idolothyta) erau consumate de sacerdoţii păgâni, iar prisosul era vândut publicului chiar în templu. Potrivit Faptelor Apostolilor 15, 29; 21, 25, creştinii nu aveau permisiunea să participe la ospeţele rituale ale păgânilor şi nici să consume alimentele consacrate zeilor păgâni. (n.P.P.)
718 1 Corinteni 8, 9-11.
141
Ferească Dumnezeu ca dintr-o gură de creştin să se audă „Iupiter Atotputernicul”, „pe Hercule!”, „pe Castor!” şi pe toţi ceilalţi care sunt mai degrabă monştri decât divinităţi719. Dar şi în zilele noastre vedem preoţi ai lui Dumnezeu care dau la o parte Evangheliile şi citesc comedii, fredonează cuvinte din versurile bucolice, ţin la Vergilius şi comit, din proprie voinţă, acel păcat pe care copiii îl fac de nevoie720.
Prin urmare, trebuie să ne ferim să vrem de nevastă o femeie căzută în robie şi să ne aşezăm la masă în templul idolilor. Sau, dacă am fost seduşi de dragostea faţă de ea, să o curăţăm şi să o curăţim de toată grozăvia murdăriei, ca să nu rabde căderea în păcat fratele pentru care a murit Hristos când aude răsunând din gura unui creştin imnuri compuse pentru slăvirea idolilor.
14. „Dar, venindu-şi în fire, a zis: «Câte slugi ale tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor de foame aici!”721 Remarcăm că, în alt înţeles, slugile sunt acei iudei care respectă poruncile Legii numai pentru a dobândi bunurile prezente, adică sunt drepţi şi milostivi nu pentru dreptatea însăşi şi pentru că milostivirea este în sine un bine, ci pentru a dobândi de la Dumnezeu răsplata bogăţiei pe pământ şi a unei vieţi îndelungate. Însă cel care doreşte aceste lucruri este împins să respecte poruncile de teama de a nu fi lipsit de ceea ce îşi doreşte dacă încalcă ceea ce i s-a poruncit. În plus, unde este teamă nu există iubire. Într-adevăr, „iubirea desăvârşită alungă frica”722. Căci cel care iubeşte respectă poruncile nu pentru că este silit sau de frica pedepsei sau din nesaţul răsplăţii, ci pentru că ceea ce este poruncit de Dumnezeu este lucrul cel mai bun. Înţelesul este, aşadar, următorul: „Câţi dintre iudei nu se îndepărtează de supunerea faţă de Dumnezeu numai din pricina bunurilor prezente, iar eu mă sfârşesc din pricina sărăciei!”
15. „Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu.”723 Frumos spune: „ridicându-mă”; într-adevăr, în lipsa tatălui, nu stătuse în
719 Idee dezvoltată de Tertulian în Despre idolatrie, 20, unde afirmă că asemenea vorbe involuntare reprezintă o apostazie inconştientă a creştinului, care recunoaşte astfel existenţa şi puterea zeilor. (n.P.P.)
720 Curriculum-ul şcolilor din Antichitatea creştină era alcătuit în principal din operele scriitorilor păgâni greci şi latini. (n.P.P.)
721 Luca 15,17.
722 1 Ioan 4,18.
723 Luca 15,18.
142
picioare. Păcătoşii zac la pământ, cei drepţi stau în picioare. Lui Moise i se spune: „Tu însă stai aici, cu Mine”724; iar în Psalmul 133: „Iată, acum binecuvântaţi pe Domnul, voi, toate slugile Domnului, care staţi în casa Domnului”725. Profetul îi îndeamnă pe cei care stau în picioare în casa Domnului să-L binecuvânteze pe Domnul.
16. „Şi îi voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi în faţa ta; de-acum nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.”726 Păcătuise împotriva cerului acela care părăsise Ierusalimul cel ceresc727, maica sa; păcătuise în faţa Tatălui acela care, părăsindu-L pe Creator, adorase idolii de lemn; nu era vrednic să fie numit „fiul lui Dumnezeu” cel care preferase să fie slujitorul idolilor. Căci oricine săvârşeşte păcatul este născut din diavol, tatăl său728.
17. „Fă-mă ca pe una dintre slugile tale plătite!”729 „Fă-mă, zice, ca pe unul dintre iudeii care Te venerează numai pentru făgăduiala lucrurilor de azi730! Primeşte-l pe fiul Tău care se căieşte, Tu care ai iertat atât de des pe slugile Tale care Ţi-au greşit!”
18. „Şi a venit până la tatăl său.”731 Venim la Tată când renunţăm să paştem porcii, aşa cum spune profeţia aceea: „Dacă te vei întoarce şi vei geme, vei fi izbăvit”732.
19. „Şi, deşi era încă departe, l-a văzut tatăl său şi a fost mişcat de milă.”733 înainte de a se înapoia la tatăl său de altădată, făcând lucruri vrednice şi căindu-se cu adevărat, Dumnezeu, pentru Care toate faptele viitoare sunt gata împlinite şi Care cunoaşte dinainte cele ce se vor face, o ia înaintea venirii acestuia şi, prin Cuvântul Său, Care S-a întrupat din Fecioară, vesteşte întoarcerea fiului mai tânăr.
724 Deuteronomul 5, 31.
725 Psalmul 133,1.
726 Luca 15,18-19.
727 Cf. Evrei 12, 22.
728 Cf. 1 Ioan 3, 8.
729 Luca 15,19.
730 învinuirea de faţă devenise un loc comun în polemica autorilor creştini împotriva iudaismului. (n.P.P.)
731 Luca 15, 20.
732 Isaia 30,15.
733 Luca 15, 20.
143
20. „Şi, alergând, s-a aruncat de gâtul lui.”734 [Dumnezeu] a venit pe pământ înainte ca păcătosul să intre în casa mărturisirii, S-a aruncat la gâtul lui, adică a luat trup omenesc şi, aşa cum Ioan s-a culcat la pieptul [lui Iisus]735, devenind părtaş al tainelor Lui, la fel şi Tatăl a pus pe fiu jugul Său atât de blând, adică învăţămintele uşor [de urmat] ale poruncilor Sale, mai mult prin harul Său decât după meritele celui mai tânăr.
21. „Şi l-a sărutat”736, potrivit rugăciunii pe care o spune Biserica în Cântarea Cântărilor cu privire la sosirea Mirelui: „Să mă sărute cu sărutările gurii sale”, „nu vreau să-mi vorbească prin Moise, nu vreau să-mi vorbească prin profeţi; să ia cu sine trupul meu, să mă sărute în trup”, astfel încât să putem aplica acestei fraze locul din Isaia: „Dacă întrebi, întreabă şi locuieşte lângă mine într-o pădure”737. În acelaşi loc i se porunceşte Bisericii înlăcrimate să strige din Seir. Căci Seir se traduce „păros” sau „zbârlit”, ca să semnifice vechile orori738 ale păgânilor739. Biserica răspunde cu o [pildă] asemănătoare: „Neagră sunt şi frumoasă, o, fată din Ierusalim!”740
22. Însă fiul i-a spus: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi în faţa ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”741. El spune că nu este vrednic a fi numit „fiu”; şi totuşi, prin glasul naturii adică prin acea avere pe care i-o dăruise cândva tatăl său tremurând, strigă în numele adevărului: „Tată, am păcătuit împotriva cerului”. Prin urmare, zadarnic argumentează unii că numele Tatălui se potriveşte numai [în gura] sfinţilor, de vreme ce acest om care îl numeşte pe Dumnezeu „Tată” este cel care mărturiseşte că este nevrednic de numele de „fiu”; numai dacă nu cumva cutează să-L numească „Tată” tocmai pentru că s-a convertit pe deplin.
734 Luca 15, 20.
735 Cf. Ioan 13, 23. Evanghelia nu precizează cine era acest ucenic, însă tradiţia patristică l-a identificat cu Sfântul Apostol Ioan. (n.P.P.)
736 Luca 15, 20.
737 Isaia 21,12-13.
738 în latină: horror – „zbârlire a părului de pe cap, părul făcut măciucă de groază”.
739 cf. Romani 1, 24-32.
740 Cântarea Cântărilor 1, 4.
741 Luca 15, 21.
144
23. „însă tatăl le-a spus slujitorilor săi: aduceţi degrabă haina742 lui cea dintâi”743, haină pe care Adam o pierduse păcătuind, haină care, în altă parabolă744, este numită „veşmânt de nuntă”, adică veşmântul Sfântului Duh cel care nu o are nu poate lua parte la ospăţul regelui.
24. „Şi daţi inel în mâna lui”745, pecete a asemănării cu Hristos, potrivit acestor cuvinte: „Crezând în El, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei”746. Iar stăpânului Tyrului, care pierduse asemănarea cu Creatorul, i se spune: „Tu eşti pecetea asemănării şi cununa frumuseţii, eşti născut în desfătările Paradisului lui Dumnezeu”747. Isaia vorbeşte şi el despre această pecete: „Atunci se vor arăta cei care sunt însemnaţi cu pecetea mea”748. Această pecete este dată în mână când Scriptura pecetluieşte lucrările dreptăţii, ca în acest text: „S-a făcut cuvântul Domnului în mâna lui Agheu”749; şi către Ierusalim: „Te-am gătit cu podoabe şi ţi-am pus brăţări la mâini”750. Pe de altă parte, bărbatului înveşmântat în haină de in751 îi este arătat un alt loc [de pe trup] pentru a primi pecetea: „Treci prin mijlocul Ierusalimului şi pune semn pe fruntea bărbaţilor care gem şi suferă din pricina tuturor ticăloşiilor săvârşite în mijlocul lor”752. De ce? Pentru ca după aceea să poată spune: „S-a însemnat peste noi lumina feţei Tale, Doamne!”753
25. „Şi încălţări în picioarele lui.”754 De bună seamă, pierduse demnitatea de Mire. Nu putea să celebreze Paştile cu picioarele goale. Acestea sunt încălţările despre care Domnul spune: „Şi te-am încălţat în purpură”. „Şi încălţările sunt în picioarele lui”
742 în original: stola – „îmbrăcăminte care se pune pe deasupra, lungă de la gât până la călcâie”. (n.P.P.)
743 Luca 15, 22.
744 Cf. Matei 22,11-12.
745 Luca 15, 22.
746 Efeseni 1,13.
747 Iezechiel 28, 12-13. Exegeza patristică a identificat acest personaj, în mod simbolic, cu Satan.
748 Isaia 8,16.
749 Agheu 1,1.
750 Iezechiel 16,11.
751 Cf. Iezechiel 9, 2.
752 Iezechiel 9, 4.
753 Psalmul 4, 6.
754 Luca 15, 22.
145
pentru ca în niciun loc să nu se năpustească şarpele cel viclean la talpa lui când păşeşte755, pentru ca să poată umbla în siguranţă peste scorpioni şi şerpi756, pentru ca să fie gata [să predice] „Evanghelia păcii”757, mergând nu după trup, ci după Duh758, şi pentru ca să i se potrivească acele vorbe profetice: „Cât de frumoase sunt picioarele celor care vestesc pacea, ale celor care aduc veşti bune”759.
26. „Şi aduceţi viţelul cel gras şi ucideţi-l şi să mâncăm şi să benchetuim, pentru că acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi a fost aflat.”760 Viţelul cel gras care este jertfit pentru mântuirea penitenţilor este însuşi Mântuitorul, din al Cărui trup ne hrănim în fiecare zi şi din al Cărui sânge bem761. Cititorule credincios, înţelege împreună cu mine ce este grăsimea cu care ne săturăm, şi apoi să izbucnim în strigăte762 de laudă către El, zicând: „Cuvânt bun a strigat inima mea, grăiesc eu cântarea mea împăratului”763! Cu toate acestea, unii, mai mult din superstiţie decât în chip adevărat, neţinând seama de textul psalmului, socotesc că în acest loc trebuie să se înţeleagă că este vorba despre Persoana Tatălui.
755 Cf. Facerea 3,14.
756 Cf. Luca 10,19.
757 Efeseni 6,15.
758 Cf. Romani 1, 4.
759 Isaia 52, 7.
760 Luca 15, 23-24.
761 Sfânta Euharistie. (n.P.P.)
762 în original: ructus – „râgâială”. Multă vreme a existat obiceiul, chiar în societăţile cele mai rafinate, de a omagia prin râgâieli abundenţa şi calitatea mâncărurilor oferite de gazdă. (n.P.P.)
763 Psalmul 44, 1. Termenul grecesc utilizat aici de textul Septuagintei, ¿EpEuyopat (tradus de Vulgata prin eructari), trimite către o izbucnire sinceră, către ţâşnirea unui cuvânt din străfundul sufletului. Iată interpretarea Sfântului Vasile cel Mare la acest verset: “,«Râgâit-a, spune profetul, inima mea cuvânt bun. Râgâiala este scoaterea afară a aerului ascuns în stomac, produs de fermentarea mâncării; când bulele de aer care se formează în stomac se sparg, atunci aerul din ele se ridică şi este scos afară. Cel care se hrăneşte cu Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer şi a dat viaţă lumii, cel care este plin de tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu aşa cum obişnuieşte să spună în chip alegoric Scriptura -, deci sufletul care a fost hrănit cu învăţăturile sfinte scoate o râgâială asemănătoare cu mâncărurile consumate. Şi, pentru că mâncarea [pe care a luat-o] profetul a fost raţională şi bună, de aceea şi el scoate râgâie cuvânt bun; deoarece «omul bun din vistieria cea bună a inimii lui scoate binele” (Omilii la Psalmul 44, în: SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Opere dogmatice şi exegetice, PSB 4, serie nouă, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 501). (n.P.P.)
146
Când însă spune: „Să benchetuim, pentru că acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”, se referă la aceeaşi temă ca şi parabola de dinainte, în care se spune: „Zic vouă, aşa se va face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte”764.
27. „Şi au început să petreacă.”765 Acest ospăţ este sărbătorit în fiecare zi766, în fiecare zi Tatăl îl primeşte pe fiu, întotdeauna Hristos este jertfit pentru credincioşi.
28. „însă fiul cel mare era la ţarină.”767 Până aici s-a vorbit despre persoana fiului mai tânăr, pe care trebuie să îl interpretăm, potrivit [sensului literal al] acestei parabole, ca simbol al vameşilor şi păcătoşilor chemaţi de Domnul să se pocăiască. Însă, în sens mistic, este o profeţie despre chemarea viitoare a păgânilor. Acum discuţia trece mai departe, la fiul cel mare, pe care mulţi îl pun simplu în legătură cu persoana tuturor sfinţilor, dar mulţi îl iau în sens propriu, raportându-l la iudei768. Într-adevăr, în ceea ce îi priveşte pe sfinţi, interpretarea nu este dificilă, deoarece se spune: „Niciodată nu am călcat porunca ta”769, deşi se pare că împotriva acestei interpretări stă faptul că [fiul cel mare] pizmuieşte întoarcerea fratelui [mai tânăr], în ceea ce îi priveşte pe iudei, deşi pizma pentru mântuirea fratelui li se potriveşte, nu este potrivit deloc faptul că pretinde a nu fi încălcat niciodată porunca tatălui. Vom încerca să explicăm care este părerea noastră despre acestea.
„însă fiul cel mare era la ţarină”, asudând şi trudind la ogor, departe de harul Sfântului Duh, lipsit de sfatul părintelui său. El este cel care spune: „Am cumpărat un ogor şi trebuie să merg să îl văd, te rog să mă ierţi”. El este cel care cumpără cinci perechi de boi şi, apăsat de povara Legii, se bucură de plăcerea pământească a simţurilor. El este cel care, luându-şi nevastă, nu poate merge la nuntă şi, devenit carne, nu poate să fie una cu Duhul770.
764 Luca 15,10.
765 Luca 15, 24.
766 în Sfânta Liturghie. (n.P.P.)
767 Luca 15, 25.
768 Sfântul Chiril al Alexandriei va afirma că acesta este un simbol al sfinţilor îngeri, iar fiul mai mic al omenirii (Omilii la Luca, 107). (n.P.P.)
769 Luca 15, 29.
770 Cf. Luca 14,18-20.
147
în persoana acestuia se regăsesc şi lucrătorii din cunoscuta parabolă în care ei sunt trimişi la vie la primul, la al treilea, la al şaselea, la al nouălea ceas, adică după cum au fost tocmiţi, şi se înfurie că lucrătorii [tocmiţi] la ceasul al unsprezecelea771 sunt plătiţi deopotrivă cu ei772.
29. „Şi, pe când venea, s-a apropiat de casă şi a auzit cântece773 şi cor.”774 Titlul pus unui psalm – „Pentru Meleth” se potriveşte cu sensul acestei fraze, căci meleth înseamnă un cor care cântă în acelaşi glas. Însă exegeţii latini care cred că symphonia este un fel de instrument se înşală, deoarece prin acest cuvânt este denumit un cântec de laudă [adusă] lui Dumnezeu, cântat împreună şi în acelaşi glas; cuvântul grecesc symphonia este exprimat în latină prin [termenul] consonantia775.
30. „Şi a chemat la sine pe una dintre slugi şi a întrebat ce înseamnă aceasta.”776 Şi acum Israel întreabă de ce Se bucură Dumnezeu că i-a înfiat pe păgâni şi, chinuit de pizmă, nu poate să înţeleagă voinţa Tatălui.
31. „Sluga i-a răspuns: «Pentru că fratele tău a venit, iar tatăl tău a omorât viţelul cel gras, şi pentru că l-a primit [înapoi] sănătos.”777 Pricina bucuriei care face să-I fie cântate într-un singur glas, în toată lumea, laude lui Dumnezeu este mântuirea păcătoşilor. Îngerii se bucură, toate făpturile sunt de un cuget întru bucurie şi numai despre Israel se zice:
32. „Iar el, mâniat, nu a voit să intre.”778 Este mânios pentru că, în lipsa lui, fratele său a fost primit, este mânios pentru că trăieşte cel pe care îl credea mort. Şi acum Israel stă afară, şi acum, în timp ce ucenicii ascultă Evanghelia în Biserică, mama şi fraţii săi stau afară căutându-l779.
771 Ziua, la vechii evrei, începea cu ora 6 dimineaţa, care reprezenta ceasul întâi. Ceasul al unsprezecelea corespundea orei 17 după-amiază. (n.P.P.)
772 Cf. Matei 20,1-16.
773 Literal: symphonia – „acord armonios, muzică, instrument muzical”. (n.P.P.)
774 Luca 15, 25.
775 Consonantia – „consonanţă, sunete egale, acord, armonie”. Este posibil ca ultimul sens al cuvântului symphonia să se refere la un fel de tobă care dădea ritmul dansului.
776 Luca 15, 26.
777 Luca 15, 27.
778 Luca 15, 28.
779 Cf. Matei 12, 47; Luca 8, 20.
148
33. „Dar tatăl lui, ieşind, a început să-l roage.”780 Ce tată bun şi iertător! îl roagă pe fiu să ia parte la veselia casei; prin Sfinţii Apostoli, predicatorii Evangheliei, îl roagă. Unul dintre aceştia, Sfântul Apostol Pavel, zice: „Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”781, iar în altă parte: „Vouă se cădea să vi se spună mai întâi cuvântul lui Dumnezeu; dar, de vreme ce v-aţi judecat pe voi înşivă nevrednici, iată ne întoarcem către neamuri”782.
34. „însă el, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani îţi slujesc.”783 Tatăl, implorându-l, îi cere să facă bună înţelegere; dar el, care urmează dreptatea înscrisă în Lege, nu se supune dreptăţii lui Dumnezeu. Apoi, există mai mare dreptate a lui Dumnezeu decât să-i ierte pe cei care se pocăiesc şi să mântuiască un fiu care se întoarce la El? „Tată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta.” Ca şi cum însuşi acest fapt nu ar însemna să încalci o poruncă: să pizmuieşti mântuirea altuia, să te făleşti în faţa lui Dumnezeu cu dreptatea ta, deşi nimeni nu este curat în faţa Lui784. Căci „cine se va bucura că are o inimă curată”785, chiar dacă nu este decât un copil de-o zi? David mărturiseşte şi spune: „Căci, iată, în nedreptăţi am fost
780 Luca 15, 28.
781 2 Corinteni 5, 20.
782 Faptele 13, 46.
783 Luca 15, 29.
784 Cf. Iov 14, 4-5 (în versiunea din Septuaginta). Terminologia din acest verset face referire la puritatea rituală. Omul este prin esenţa lui impur, din cauza zămislirii şi naşterii (cf Leviticul 15, 19-20), impuritate care nu poate fi eliminată de riturile sacre, ea fiind consubstanţială omului. Aceste versete au constituit însă un argument important pentru fundamentarea doctrinei păcatului originar în teologia creştină: „Consider că prin această expresie se vorbeşte mai clar despre îndreptarea [stării] de necurăţie păcătoasă de dinaintea naşterii [din nou prin botez], precum spune Iov: «Nimeni nu este curat de întinare, chiar dacă viaţa lui ar fi de o zi” (SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Despre Botez, II, 7, în: PSB 4, serie nouă, p. 214; cf. şi SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, 16). Hristos singur poate spune că este lipsit de păcat (HESYCHIUS DIN IERUSALIM, Omilii la Iov, XVII, 14, 4). Vulgata ne oferă următoarea versiune: Quis potest facere mundum de immundo conceptum semine? Nonne tu, qui solus est? („Cine poate face neprihănit pe cel zămislit din sămânţă necurată? Oare nu Tu, singurul care eşti?”). Varianta de faţă îi prilejuieşte Sfântului Grigorie cel Mare o tâlcuire hristologică: doar o fiinţă pură prin ea însăşi are capacitatea de a purifica murdăria spirituală. Întâlnim aici o prorocie a lui Iov referitoare la întruparea Mântuitorului, Cel care a fost zămislit în chip neprihănit din Duhul Sfânt şi de la Fecioara Maria (cf. Moralia in lob, XI, 70). (n.P.P.)
785 Pildele 20, 9.
149
zămislit şi în păcate m-a zămislit maica mea”786, iar în alt loc: „Dacă iei seama la nedreptăţi, Doamne, cine va îndura?”787 Şi acesta spune că niciodată nu a încălcat porunca, deşi de atâtea ori a fost dat robiei din pricina idolatriei sale.
„Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta.” Este ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Ce spunem deci? Că neamurile care nu urmau dreptatea au dobândit dreptate, însă dreptatea care este din credinţă; iar Israel, umblând după legea dreptăţii, nu a ajuns la legea dreptăţii. Pentru ce? Pentru că nu este din credinţă, ci, ca să spun aşa, din faptele Legii”788. Se poate spune la fel şi despre persoana celui care, potrivit cuvintelor aceluiaşi Apostol, a trăit fără prihană în dreptatea care vine din Lege. Deşi eu aş fi de părere că iudeul mai degrabă se făleşte decât spune adevărul, după exemplul acelui fariseu: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt precum ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, şi precum vameşul acesta”789. Te întreb: oare nu ţi se pare că vorbele pe care acela le spunea despre vameş omul nostru le spunea despre fratele său: „Acesta, care şi-a mâncat toată averea trăind cu desfrânatele”790?
Cât despre cuvintele: „Niciodată n-am călcat porunca ta”, ele nu se potrivesc cu vorbele tatălui; căci nu a adeverit ceea ce spusese fiul său, ci i-a potolit mânia, [dându-i] un alt motiv: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine”791. Oare spune: „Cu-adevărat bine grăieşti, ai făcut tot ceea ce-ţi poruncisem”? Nu, el spune: „Tu totdeauna eşti cu mine”. Eşti cu Mine din cauza Legii care te sileşte; eşti cu Mine câtă vreme te învăţ şi în robiile tale; eşti cu Mine nu pentru că Mi-ai împlinit învăţămintele, ci pentru că nu am răbdat ca tu să pleci într-un ţinut îndepărtat; tu eşti cu Mine până la capăt, potrivit spuselor Mele către David: „De vor părăsi fiii lui legea Mea şi nu vor umbla după rânduielile Mele, de vor necinsti dreptăţile Mele şi poruncile Mele nu le vor păzi, voi pedepsi792 cu toiagul fărădelegile lor şi cu biciul păcatele lor; iar
786 Psalmul 50, 6.
787 Psalmul 129, 3.
788 Romani 9, 30-32.
789 Luca 18,11.
790 Luca 15, 30.
791 Luca 15, 31.
792 în original: uisitabo – „voi vizita”. Acest cuvânt este întrebuinţat în ebraică, în funcţie de context, fie cu sensul de „pedeapsă”, fie cu sensul favorabil de „îndurare, iertare”.
150
mila Mea nu o voi depărta de la el”793. Prin această mărturie se dovedeşte că sunt mincinoase [faptele] cu care se făleşte fiul cel mare, de vreme ce nu a mers aşa cum hotărâse Dumnezeu şi nu a împlinit poruncile Lui. Dar, nefăcând nimic din toate acestea, cum a fost întotdeauna cu tatăl său? Vom afla de îndată: pentru că, păcătuind, este pedepsit cu toiagul şi, odată pedepsit, nu i se refuză iertarea. Nici nu este de mirare că a cutezat să-l mintă pe tatăl său, de vreme ce l-a putut pizmui pe fratele său, cu atât mai mult cu cât în ziua Judecăţii unii vor minţi şi mai neruşinat: „Oare nu în numele Tău am mâncat şi am băut şi multe minuni am făcut şi am alungat demonii?”794 însă ceea ce înseamnă: „Şi toate ale mele sunt ale tale”795 va fi mai bine explicată la locul potrivit.
35. „Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să benchetuiesc cu prietenii mei.”796 „Atâta sânge a fost vărsat, zice Israel, atâtea mii de oameni au fost ucise şi niciunul dintre ei nu a fost Mântuitorul Care să ne mântuiască. Iosia însuşi, care a fost plăcut în faţa Ta, şi de curând Macabeii, care luptau pentru moştenirea Ta, au fost ucişi, împotriva legii sfinte, de săbiile vrăjmaşilor, dar sângele niciunuia dintre ei nu ne-a readus libertatea! Iată-ne, încă suntem robiţi Imperiului Roman! Niciun profet, niciun preot, niciun drept nu au fost jertfiţi pentru noi797, iar pentru fiul desfrânat, adică pentru păgâni, pentru păcătoşii întregii lumi, s-a scurs sângele slăvit. Pe când celor care meritau nu le-ai dat nici cel mai mic lucru, celor care nu merită le-ai dăruit cât mai mult.” „Niciodată nu mi-ai dat un ied ca să benchetuiesc cu prietenii mei.” Greşeşti, Israele! Spune mai degrabă: „Ca să mă ospătez cu tine”. Oare poţi avea vreo plăcere dacă tatăl tău nu ia parte împreună cu tine la ospăţ? învaţă măcar din această pildă!
La întoarcerea fiului mai tânăr, se bucură şi tatăl şi slugile. „Să mâncăm şi să benchetuim”, zice el, iar nu „mâncaţi şi veseliţi-vă”. Dar tu, din aceeaşi pornire care te face să-l pizmuieşti pe fratele tău, să nu mai vrei să-ţi vezi tatăl şi să rămâi pe câmp, acum vrei,
793 Psalmul 88, 30-33.
794 Matei 7, 22.
795 Luca 15, 31.
796 Luca 15, 29.
797 în sensul că sacrificarea lor nu putea să-i elibereze.
151
pe deasupra, să benchetuim, în lipsa lui, la un ospăţ. „Niciodată nu mi-ai dat un ied.” Niciodată Tatăl nu face daruri mărunte. Ai viţelul jertfit; intră şi mănâncă împreună cu fratele tău. De ce îi ceri un ied tu, cel căruia i-a fost trimis Mielul? Şi să nu te prefaci a nu şti că ţi-a fost trimis, căci Ioan, în deşert, ţi L-a arătat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-L pe Cel care şterge păcatele lumii!”798 într-adevăr, Tatăl, iertător fiind, ca să zic aşa, şi dându-ţi pocăinţa, te îndeamnă să mănânci din viţel, dar nu jertfeşte un ied despre care ştie că va sta de-a stânga799. Tu însă eşti cel care, la sfârşitul lumii, vei ucide iedul pe Antihrist şi împreună cu prietenii tăi, duhuri necurate, te vei îndestula cu carnea lui, împlinind prorocirea: „Tu ai sfărâmat capul balaurului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor etiopiene”800.
36. „Dar, când a venit acest fiu al tău care şi-a mâncat toată averea trăind cu desfrânatele, tu ai ucis pentru el viţelul cel gras.”801 Şi acum Israel mărturiseşte că viţelul cel gras a fost cel ucis; ei înţeleg că a venit Hristos, dar sunt chinuiţi de pizmă şi, de vreme ce fratele lor nu este mort, nu vor să fie mântuiţi.
37. „El însă i-a spus: «Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale.”802 îl cheamă pe fiul său, deşi acesta nu vrea să intre. Însă cum poate fi al iudeilor tot ceea ce aparţine lui Dumnezeu? Oare sunt îngerii, Tronurile, Domniile şi celelalte Puteri îngereşti? Prin „toate” trebuie să înţelegem Legea, profeţii, făgăduinţele803 sfinte. Acestora804 li s-a dat să cugete asupra Legii Sale zi şi noapte805. Potrivit acelei reguli806 din Scripturi pe care am înfăţişat-o adeseori, „toate” nu se referă la totalitate, ci la cea mai mare parte, cum se spune, de exemplu, în locul următor: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut”807, iar în altă
798 Ioan 1, 30.
799 Cf. Matei 25,33: la stânga lui Hristos stau cei osândiţi la Judecata universală. (n.P.P.)
800 Psalmul 73,15.
801 Luca 15, 30.
802 Luca 15, 31.
803 în latina patristică, eloquium va dobândi sensul de „profeţie, făgăduinţă”. (n.P.P.)
804 Evreilor.
805 Cf. Psalmul 1, 2.
806 Literal: „canon”, termen polisemantic (împrumutat din grecescul KQVCOV) şi în latină: „impozit, lege, reglementare, regulă, tabel, regulă eclesiastică, rânduială juridică, canon, lista oficială a scrierilor biblice, regula serviciului liturgic etc.” (n.P.P.)
807 Psalmul 13, 3.
152
parte: „Toţi câţi au venit mai înainte de Mine au fost furi şi tâlhari”808. Iar Sfântul Apostol Pavel le spune corintenilor: „Pentru toţi toate m-am făcut, pentru ca pe toţi să-i câştig”809. Şi către filipeni: „Căci toţi caută pe cele ce sunt ale lor, nu pe cele care sunt ale lui Iisus Hristos”810. Cu toate acestea, trebuie să credem că [Tatăl] nu i-a refuzat niciodată nimic celui pe care îl îndeamnă să mănânce din viţel.
38. „Trebuie să benchetuim şi să ne veselim, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi a fost aflat.”811 Să ne încredem, aşadar, că şi noi, care fuseserăm morţi din pricina păcatelor noastre, putem trăi prin pocăinţă. Într-adevăr, în acest loc fiul însuşi se înapoiază; dar mai sus, adică în parabola oii şi în cea a drahmei, ceea ce se rătăcise este adus înapoi şi ceea ce se pierduse este găsit. Cele trei parabole se încheie la fel, de vreme ce şi în ultima dintre ele se arată: „Pierdut era şi a fost aflat”, astfel încât să înţelegem că prin aceste comparaţii diferite este arătat acelaşi lucru: primirea făcută păcătoşilor.
39. Toate acestea au fost spuse cu privire la păgân şi la iudeu. Să vedem însă cum poate fi înţeleasă într-un sens mai general această parabolă despre sfânt şi păcătos. Şi nu există nicio îndoială că, în mare, se potriveşte unui drept. Există însă un amănunt care îl poate nelinişti pe cititor: din ce motiv cel drept pizmuieşte mântuirea păcătosului şi este cuprins de o asemenea mânie încât nu se lasă înduplecat nici de iertarea dată fratelui, nici de rugăminţile tatălui, nici de veselia întregii case. Vom răspunde pe scurt: toată dreptatea acestei lumi nu este dreptate [adevărată] prin comparaţie cu Dumnezeu. Căci, aşa cum păcatele Ierusalimului îndreptăţesc Sodoma812, nu pentru că ea ar fi dreaptă, ci pentru că, prin comparaţie cu ticăloşii mai mari, alte nelegiuiri devin mai mici, la fel şi toată dreptatea oamenilor, prin comparaţie cu Dumnezeu, nu este dreptate.
în sfârşit, Sfântul Apostol Pavel, care spusese: „Câţi suntem desăvârşiţi aceasta să ştim”813, mărturiseşte în altă parte şi strigă:
808 Ioan 10, 8.
809 1 Corinteni 9, 22.
810 Filipeni 2, 21.
811 Luca 15, 32.
812 Cf. Luca 10,12.
813 Filipeni 3,15.
153
„O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui!”814; iar în alt loc: „în parte cunoaştem şi în parte prorocim”815; apoi: „Vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură”816; şi către romani: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?”817 Din toate acestea tragem învăţătura că dreptatea desăvârşită este numai a lui Dumnezeu singur, Care face să răsară soarele Său peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi trimite ploaie seara şi dimineaţa celor care merită şi celor care nu merită818; cheamă la nuntă [oameni] din sate, colţuri şi pieţe819; caută şi găseşte oaia care, asemenea fiului care s-a pocăit, nu putea să se înapoieze singură sau nu voia şi, odată găsită, o aduce înapoi pe umerii Săi, căci, în rătăcirile ei, multe îndurase.
40. Însă, ca să învăţăm că pizma îi poate atinge şi pe sfinţi, că numai lui Dumnezeu îi este lăsată milostivirea cea desăvârşită, să luăm aminte la pilda fiilor lui Zevedeu. După ce mama lor, împinsă de dragoste, a cerut pentru ei favoruri prea mari, ceilalţi zece ucenici s-au revoltat. „Iar Iisus, chemându-i la Sine, a spus: «Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci oricare dintre voi va vrea să fie mai mare să devină slujitorul vostru şi oricare va vrea să fie primul între voi să vă fie vouă slugă. După cum şi Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci ca să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru cei mulţi.”820
Nimeni să nu creadă că este vreo primejdie, nimeni să nu creadă că este o blasfemie în spusele noastre, că şi printre Apostoli a putut să se strecoare urgia pizmuirii, deoarece gândim aceasta şi despre îngeri. „Căci stelele nu sunt curate înaintea ochilor Săi”821 şi „a aflat ceva strâmb chiar la îngerii Săi”822. Iar în Psalmi se spune: „Nimeni dintre cei vii nu va fi îndreptat în faţa
814 Romani 11, 33.
815 1 Corinteni 13, 9.
816 1 Corinteni 13,12.
817 Romani 7, 24.
818 Cf. Matei 5, 45.
819 Cf. Matei 22, 9-14.
820 Matei 20, 25-28.
821 Iov 15,15.
822 Iov 4,18.
154
Lui”823. Nu spune: „Niciun om nu e îndreptat”, ci: „Nimeni dintre cei vii”, adică niciun evanghelist, niciun Apostol, niciun profet şi, urcând mai sus -, niciun înger, niciun Tron, nicio Domnie, nicio Putere şi nicio altă Putere cerească. Singur Dumnezeu nu este atins de păcat824. Celelalte fiinţe, pentru că au liberul arbitru cel prin care şi omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu825 -, pot să-şi încline voinţa într-o parte sau în cealaltă. Iar dacă nu eşti convins de această părere, cel puţin lasă-te tulburat de autoritatea acelei vestite parabole în care, pe durata întregii zile, lucrătorii sunt trimişi la vie. La prima oră sunt chemaţi Adam, Abel, Seth; la ora a treia, Noe; la ora a şasea, Avraam; la ora a noua, Moise; la ora a unsprezecea, poporul păgânilor, cărora li se spune: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?”, iar ei răspund: „Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit”826. Dar că această oră de pe urmă este venirea Mântuitorului nostru o mărturiseşte Sfântul Apostol Ioan, zicând: „Fraţilor, este ceasul de pe urmă, într-adevăr, precum aţi auzit că vine Antihristul, acum s-au arătat mulţi antihrişti; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă”827.
Dacă această interpretare nu îţi place828, sunt gata să te urmez oriunde mă vei duce, cu o condiţie: să recunoşti că cei care au fost primii chemaţi au fost cei drepţi. Când voi dobândi această recunoaştere, voi argumenta astfel: cum de au murmurat cei drepţi „împotriva stăpânului, zicând: «Pe cei care au venit la urmă şi au muncit un ceas i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am dus greutatea zilei şi arşiţa”829? Ei par într-adevăr să vorbească cu dreptate [când spun] că plata celui care a asudat de la prima oră până în noapte nu trebuie să fie deopotrivă cu a celui care a muncit numai un singur ceas. Dar însăşi dreptatea are în sine un strop de răutate, de vreme ce pizmuieşte fericirea celuilalt. În
823 Psalmul 142, 2.
824 Cf. 1 Ioan 3, 5.
825 Cf. Facerea 1, 26.
826 Matei 20, 6-7.
827 1 Ioan 2,18.
828 Exegeza de aici este inspirată din tratatul Despre neprihănire al lui Tertulian, însă Fericitul Ieronim corectează excesele rigoriste şi exagerate ale marelui teolog nord-african. (n.P.P.)
829 Matei 20,11-12.
155
sfârşit, şi Domnul învinuieşte ochiul pizmaş al acestora când spune: „Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?”830 De aceea şi Apostolul îl numeşte [pe Dumnezeu] singurul drept, singurul fără de moarte, nu pentru că îngerii ar fi nedrepţi şi muritori, ci pentru că, dacă se compară dreptatea celorlalte fiinţe cu El, Care este fără de moarte şi drept, aceasta pare nedreptate.
41. Însă, ca să înţelegi nedreptatea făcută lucrătorilor din parabola pe care tocmai am expus-o, ascultă-mă cu puţină atenţie. Cel care a fost tocmit la prima oră merită mai mult decât cel care a fost trimis la vie la ceasul al treilea; la fel, lucrătorul de la ceasul al treilea a fost înaintea celui de la ceasul al şaselea, iar cel de la ceasul al şaselea este înaintea lucrătorului de la ceasul al nouălea. Prin urmare, cum de îl pizmuiesc toţi pe cel [tocmit] la urmă, dar nu cer fiecare pentru sine să se facă împărţeală dreaptă? Tu, care ai fost tocmit la ceasul al nouălea, de ce îl pizmuieşti pe cel care a fost trimis în vie la ceasul al unsprezecelea? Orice ai răspunde că ai făcut o muncă deosebită, astfel încât meriţi o plată mai mare pentru că munca a fost deosebită -, tu vei fi supus aceleiaşi aprecieri în comparaţie cu cel tocmit la ora a şasea. Iar tu care ai fost tocmit la ora a şasea îl vei pizmui pe cel din urmă: de ce primeşte ca şi tine un dinar, adică o mântuire egală, deşi gloria mântuirii este diferită după munca făcută? Cel de la ceasul al treilea poate să spună acelaşi lucru despre tine, iar despre cel de la ceasul al treilea [poate să spună acelaşi lucru] cel de la prima oră. Însă ei între ei primesc bucuros răsplată egală pentru o muncă neegală şi pentru durata diferită [a muncii] la care au fost chemaţi. Ei nu cad la învoială doar în ceea ce îl priveşte pe ultimul lucrător adică în ceea ce priveşte mântuirea păgânilor -, îi aduc ocară Domnului, iar prin toate aceste parabole sunt dojeniţi de El că sunt pizmaşi.
42. Nu mă îndoiesc că stilul Micimii Noastre ţi se pare neşlefuit; dar adeseori am motivat că nu-ţi poţi rafina exprimarea decât dacă propria mână a şlefuit-o. Prin urmare, iartă-mi ochii suferinzi, vreau să spun iartă-l pe cel silit să dicteze, cu atât mai mult cu cât în problemele ecleziastice sunt căutate nu vorbele, ci sensurile; viaţa trebuie ţinută cu pâine, nu cu roşcove831!
830 Matei 20,15.
831 Aluzie la Luca 15,16-17 Ş la HORATIUS, Epistole, II, 1,123.
156
EPISTOLA XXII832
Către Eustochia
1. „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a dorit împăratul frumuseţea ta.”833 în Psalmul 44, Dumnezeu îi glăsuieşte sufletului omenesc ca, urmând pilda lui Avraam834, ieşind din ţinutul său şi din înrudirea sa, să-i părăsească pe caldei, ce se tălmăcesc prin „cei asemenea demonilor”, şi să sălăşluiască în ţinutul celor vii după care suspină în alt loc profetul, zicând: „Cred că voi vedea bunătăţile Domnului, în pământul celor vii”835. Într-adevăr, nu e de ajuns să ieşi din ţinutul tău dacă nu-ţi dai uitării poporul şi casa tatălui tău, dacă, dispreţuind trupul, nu te laşi cuprinsă în îmbrăţişările Mirelui. „Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte ca să nu pieri cu ei!”836 Nu e de folos ca, după ce ai apucat plugul, să priveşti înapoi837, nici de pe ogor să te întorci acasă,
832 Roma, 384. Adresată Eustochiei, fiica Paulei, ucenica sa, epistola cea mai faimoasă a Fericitului Ieronim reprezintă un veritabil panegiric al fecioriei. Ideea principală a epistolei este una foarte răspândită în Antichitatea creştină, potrivit căreia căsătoria reprezintă o realitate posterioară căderii lui Adam (cf. Giulia SFAMENI GASPARRO, „Enkrateia e antropologia: le motivazioni patologiche della continenza e della verginitâ nel cristianesimo dei primi secoli e nello gnosticismo”, în: Studia ephemeridis Augustinianum, 20, Roma, 1984). Ieronim însuşi va afirma (cf. Adversas lovinianum, I, 15, 246B) că adevărata natură a omului este cea feciorelnică, asemănătoare celei a lui Hristos. Pentru a-şi păstra castitatea sufletului, autorul nostru interzice tinerei Eustochia întreaga literatură păgână, oferind ca argument irefutabil propria-i pildă: un episod autobiografic, faimosul vis al lui Ieronim, foarte dezbătut nu doar în istoria literaturii creştine, ci în istoria culturii în general. (n.P.P.)
833 Psalmul 44,12-13.
834 începând cu Filon de Alexandria, călătoria lui Avraam înspre Canaan va începe să fie interpretată alegoric drept pelerinaj spiritual al sufletului către unirea cu Dumnezeu, după ce s-a desprins de cele sensibile (cf. ORIGEN, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 20, 68), dar şi ca tip al vieţii ascetice, monastice, dată fiind ascultarea sa desăvârşită faţă de Dumnezeu (cf. SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE, Epistola 1; SFÂNTUL IOAN CASIAN, Convorbiri cu părinţii, 3, 6), ori drept anticipare a chemării lui Iisus adresate Apostolilor de a-L urma (cf. DIDIM CEL ORB, Comentariu la Facere, 209). Urmând pe Filon, Sfântul Ambrozie de Mediolanum îl consideră pe Avraam un simbol al minţii care trebuie să părăsească viaţa corporală şi pasiunile ei spre a ajunge în patria cerească (cf. Despre Avraam, 2, 1-2). Ulterior, îndemnul părăsirii patriei va fi interpretat în context catehetic baptismal: părăsirea viciilor şi păcatelor după botez de către neofit. Casa părintească şi părinţii sunt simboluri ale păcatului şi ale diavolului, care era părintele nostru mai înainte de jertfa lui Hristos (cf. CAESARIUS DE ARLES, Predici, 81,1)
835 Psalmul 26,19.
836 Facerea 19,17.
837 Cf. Luca 9, 62.
157
nici să cobori de pe acoperiş spre a-ţi lua alt veşmânt838 după ce ai luat mantia lui Hristos839. Măreaţă minune: Tatăl îşi îndeamnă din plin fiica să nu-şi amintească de tată. „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru”840 li se spune iudeilor. Iar în alt loc: „Cel ce făptuieşte păcatul este de la diavolul”841. Zămisliţi întâi de un asemenea părinte, suntem negri, iar după căinţă, şi nu înainte să fi fost urcată culmea virtuţii, spunem: „Neagră sunt, fete din Ierusalim, dar frumoasă”842. Am ieşit din casa copilăriei mele, am uitat de tatăl meu, renasc întru Hristos. Ce primesc ca răsplată pentru aceasta? Urmează: „Şi va dori regele podoaba ta”. Aşadar, aceasta este acea mare taină: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup”? Nu, nu ca în acest [loc], într-un trup, ci într-un duh. Soţul tău nu este trufaş, nu e îngâmfat, şi-a luat soţie etiopiană; de îndată ce vei voi să asculţi înţelepciunea adevăratului Solomon843 şi vei veni spre el, îţi va încredinţa toate cele ce ştie şi te va duce regele în iatacul său şi, după minunata schimbare a culorii [tale], îţi va adresa acea zicere: „Cine este aceasta care se înalţă alb-strălucitoare?”844
2. Acestea, stăpâna mea Eustochia, de aceea le scriu (căci „stăpână” chiar trebuie să o numesc pe soţia Stăpânului meu), ca să ştii de la începutul citirii că nu am de gând să rostesc acum o laudă adusă fecioriei, pe care ai dovedit-o ca fiind cea mai bună şi pe care ai urmat-o; nici să iau la rând greutăţile căsătoriei, cum se măreşte pântecele, cum scânceşte copilul, cum te chinuieşte ibovnica, cum te pune la încercare grija casei şi cum le retează moartea, cea din urmă, pe toate cele ce sunt socotite bune. Însă îşi au şi cele măritate rangul lor [în sânul Bisericii], când căsătoria e ţinută cu toată cinstea şi patul neprihănit845. Dar, spre a înţelege, tu, care părăseşti Sodoma, trebuie să te temi de pilda nevestei lui Lot846. În această cărţulie nu va fi nici urmă de linguşire.
838 Cf. Matei 24,17-18.
839 Metaforă pentru botez. (n.P.P.)
840 Ioan 8, 44.
841 1 Ioan 3, 8.
842 Cântarea Cântărilor 1, 4.
843 Hristos.
844 Cântarea Cântărilor 3, 6; 8, 5.
845 Cf. Evrei 13.
846 Cf. Facerea 19.
158
În fapt, linguşitorul e un duşman mieros. Nu vor fi fraze pompoase, precum cele ale retorilor, care să te aşeze printre îngeri sau, după ce a fost înfăţişată fericirea fecioriei, să supună lumea la picioarele tale.
3. Cât despre legământul847 tău, nu vreau să te simţi cuprinsă de mândrie, ci de teamă. Când împovărată de aur păşeşti înainte, pe tâlhar trebuie să-l ocoleşti. O întrecere este pentru muritori această viaţă; aici însă noi ne dăm silinţa spre a fi încununaţi altundeva. Nimeni nu pătrunde neprimejduit printre şerpi şi scorpioni. „Şi s-a îmbătat sabia Mea în cer”848, spune Domnul, iar tu pui la socoteală pacea pe pământ, care zămisleşte scaieţi şi spini şi pe care şarpele o prăpădeşte? „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii răspândite în văzduhuri”849. Suntem împrejmuiţi de mari cete ale neprietenilor, toate sunt pline de duşmani. Trupul firav ce va să fie cenuşă după puţin timp luptă însingurat cu cei mulţi850. După ce s-a spulberat însă şi a venit stăpânul acestei lumi851 şi a văzut că în acela nu se află păcat, atunci vei auzi fără de teamă prin proroc: „Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de asaltul demonului de amiază. Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia”852. Dacă totuşi mulţimea acelora te va răscoli şi vei începe să te zbuciumi la fiece imbold al patimilor, iar propria-ţi cugetare îşi va zice: „Ce să facem?”, îţi va răspunde Elisei: „Nu te teme, pentru că cei care sunt cu noi sunt mai numeroşi decât cei ce sunt cu ei” şi se va ruga şi va spune: „Doamne, deschide ochii copilei tale ca să vadă”853; şi cu ochii deschişi vei vedea carul de foc854 ce te va
847 în original: propositum. Acest cuvânt, care apare uneori în sintagma propositum sanctum, este termenul tehnic care desemnează „viaţa religioasă”, „viaţa perfectă”, „viaţa ascetică” sau „monastică”.
848 Isaia 34, 5.
849 Efeseni 6,12.
850 Cu păcatele şi patimile sufletului şi ale trupului. Este zugrăvit aici războiul nevăzut al ascetului cu patimile şi cu duhurile necurate. (n.P.P.)
851 Cf. Ioan 14, 30.
852 Psalmul 90, 5-7.
853 4 Regi 6,16,17.
854 Cf. 4 Regi 2,11.
159
ridica la stele după pilda lui Ilie; şi atunci, cuprinsă de veselie, vei cânta: „Sufletul nostru a scăpat ca o pasăre din cursa vânătorului; cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit”855.
4. Cât timp suntem ţinuţi în acest firav trup, atâta timp ne avem comoara în vase de lut856 şi râvneşte duhul împotriva trupului, iar trupul împotriva duhului857, şi nicio biruinţă nu este sigură. Diavolul, cel vrăjmaş nouă, precum leul care rage pregătindu-se să sfâşie pe cineva, dă târcoale858. Zice David: „Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii; puii leilor rag ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor”859. Diavolul nu-i cercetează pe cei necredincioşi; nu pe aceia ce sunt în afară şi ale căror trupuri regele asirian le-a pus în oală la foc860; din Biserica lui Hristos se străduieşte el să răpească [victimele]. Bucatele lui, potrivit lui Avacum, sunt alese. S-a străduit să-l supună pe Iov861 şi, după nimicirea lui Iuda, şi-a căutat puterea printre Apostolii ce trebuiau puşi la încercare862. Căci nu a venit Mântuitorul spre a aduce pacea pe pământ, ci sabia863. S-a prăvălit Lucifer (Luceafărul), care de dimineaţă se înălţa864; şi cel ce a fost hrănit în raiul plăcerilor s-a făcut vinovat să audă: „«Dacă te vei înălţa ca vulturul, şi de acolo te voi da jos, zice Domnul”865. Căci va fi spus acela în inima sa: „Mai presus de stele voi aşeza jilţul meu […] şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi”866. De aceea le vorbeşte Dumnezeu zi de zi celor care coboară pe scara din visul lui Iacov867: „Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt. Dar voi ca nişte oameni veţi muri şi ca una dintre căpetenii veţi cădea”868. Căci s-a prăvălit primul diavolul
855 Psalmul 123, 7.
856 Cf. 2 Corinteni 4, 7.
857 Cf. Galateni 5,17.
858 cf. 1 Petru 5, 8.
859 Psalmul 103, 21-22.
860 Cf. Amos 4, 2.
861 cf. Iov 1-2.
862 cf. Luca 22, 31.
863 Cf. Matei 10, 34. Aşadar, acest verset, în viziunea Fericitului Ieronim, face trimitere la războiul spiritual, nevăzut, cu duhurile răutăţii. (n.P.P.)
864 Cf. Isaia 14,12.
865 Avdie 4.
866 Isaia 14,13-14.
867 Facerea 28,12.
868 Psalmul 81, 6-7.
160
şi, în timp ce Dumnezeu stă în adunarea869 dumnezeilor, deosebindu-i însă la mijloc pe dumnezei, Apostolul le scrie acelora care au încetat de a mai fi dumnezei: „Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi oare oameni şi nu umblaţi după om?”870
5. Dacă Apostolul Pavel, vasul ales şi dinainte pregătit întru Evanghelia lui Hristos, din pricina imboldurilor cărnii şi a chemării păcatelor, îşi înăbuşă propriul trup şi îl supune ca să nu se dovedească demn de mustrare când le predică altora, dar totuşi vede o altă lege în mădularele sale care se împotriveşte legii minţii sale871 şi îl robeşte legii păcatului, dacă după goliciune, postiri, înfometare, temniţă, harapnice, chinuri, întors în sinea-i, izbucneşte: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?”872, tu socoteşti că trebuie să fii în afara primejdiei? Fereşte-te, te rog, ca nu cumva să spună Dumnezeu vreodată despre tine: „Căzut-a fecioara lui Israel; nu e nimeni care să o ridice”873! Cu îndrăzneală îţi voi spune: deşi Dumnezeu le poate pe toate, pe fecioară n-o mai poate înălţa după cădere. Îi stă în putere chiar să elibereze de vină, dar nu poate să o încununeze pe cea stricată. Să ne temem de acea prorocire, spre a nu se împlini chiar în noi: „Fecioarele cele bune se vor slei”874. Priveşte cu grijă ce spune: „Fecioarele cele bune vor lipsi”, căci sunt şi fecioare rele. „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea, în inima lui.”875 Piere, aşadar, fecioria şi printr-un gând. Acestea sunt fecioarele rele, fecioare în trup, nu întru duh, fecioarele nebune care, neavând ulei [în opaiţ], sunt date afară de Mire876.
6. Dacă însă şi acele fecioare sunt fecioare chiar dacă, din pricina altor vini, fecioria trupurilor lor nu le mântuieşte ce să fie cu acelea care au dat desfrânării mădularele lui Hristos877 şi au
869 Literal: synagoga. (n.P.P.)
870 1 Corinteni 3, 3.
871 Cf. Romani 7, 24.
872 Romani 8, 24.
873 Amos 5, 6.
874 Amos 5,13.
875 Matei 5, 28.
876 Cf. Matei 25,1-12.
877 Cf. 1 Corinteni 6,15.
161
schimbat templul Sfântului Duh878 în lupanar? De îndată vor auzi: „Coboară-te şi şezi în ţărână, fecioară, fiică a Babilonului, stai pe pământ fără tron, fiică a caldeilor, că nu te va mai numi nimeni pe tine gingaşă şi plăcută! învârte la râşniţă şi macină făină, dă-ţi la o parte vălul, ridică-ţi veşmântul, rămâi cu picioarele goale şi treci râurile! Goliciunea ta să se descopere, să se vadă ruşinea ta”879. Iar acest lucru [era] după nunta Fiului lui Dumnezeu, după săruturile iubitului880 şi ale soţului. Şi totuşi este aceea despre care cânta odinioară prorocul: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi înconjurată de felurite [podoabe]”881. Se va despuia, iar părţile ruşinoase i se vor înfăţişa aceluia, şi va şedea lângă fântâna din pustiu, după aşezarea vasului, şi-şi va desface picioarele sale oricărui trecător şi până-n creştet se va spurca882.
Mai drept i-ar fi fost omului să fi îndurat căsătoria cu un om, să fi hălăduit peste întinderi, decât, năzuind către culmi mai înalte, să cadă în adâncul iadului. Te implor să nu devină o cetate curtezană credinciosul Sion, ca nu cumva, după ospeţirea Treimii, să dănţuiască aici demonii, iar sirenele883 să-şi facă cuib, precum şi aricii884. Să nu se desfacă banda albă de pe piept; ci, de îndată ce pofta va fi ispitit simţirea sau molaticul foc al plăcerii ne va fi cuprins cu dulce căldură, să izbucnim într-un glas: „Domnul este apărătorul meu, nu mă voi teme de ceea ce-mi va face trupul”885. Când omul lăuntric începe a şovăi între patimi şi virtuţi, vei spune: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu”886. Nu vreau să îngădui să crească gândul cel rău. Nimic babilonian şi nimic încâlcit887 să nu sporească în tine. Pe duşman striveşte-l până
878 Cf. 1 Corinteni 6,19.
879 Isaia 47,1-3.
880 Cf. Cântarea Cântărilor 1,1.
881 Psalmul 44,10.
882 întregul paragraf, de o coloratură naturalistă foarte sugestivă, este inspirat de Iezechiel 16.
883 Pentru antici, sirenele erau fiinţe semidivine, având forma unor femei înaripate. (N.P.P.)
884 Cf. Isaia 13, 21-22; Isaia 34,11.
885 Psalmul 117, 6.
886 Psalmul 41, 6-7.
887 Aluzie la etimologia populară a Babilonului – „amestecare”. (n.P.P.)
162
când e mic; nici nesocotinţa, nici zâzania să nu crească, ci să fie strivite din sămânţă; ascultă-l pe psalmist grăind: „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ne-ai făcut-o. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră”888. Căci, pentru că e cu neputinţă ca în simţirea omului să nu pătrundă înnăscuta căldură a măruntaielor889, acela e lăudat, acela e numit „fericit” care, după ce a început să cugete la cele respingătoare, de îndată şi-a ucis cugetările şi le izbeşte de piatră: „Iar piatra este Hristos”890.
7. O, de câte ori eu, cel rânduit în pustie, în acea nemăsurată singurătate care, secătuită de fierbinţelile soarelui, le slujeşte monahilor ca înspăimântător sălaş, mă socoteam în gând părtaş la plăcerile din Roma! Sălăşluiam singur, căci eram cuprins de amărăciune. Îmi tremurau de groază mădularele în veşmântul de sac, iar pielea scorţoasă ajunsese neagră ca trupul etiopian. Zi de zi lacrimi, zi de zi gemete, iar când somnul ameninţător mă dobora, deşi mă împotriveam, îmi loveam de pământ ciolanele goale care abia se ţineau. Despre hrană şi băutură păstrez tăcerea, de vreme ce până şi cei bolnavi folosesc apa rece, iar dacă primesc ceva gătit, o iau drept desfrânare891. Aşadar, eu, cel care de teama gheenei m-am osândit la o astfel de temniţă, însoţindu-mă doar cu scorpionii şi fiarele, adesea eram părtaş la dansurile copilelor892. Chipul îmi pălea de postiri şi mintea se mistuia de dorinţe în trupul rece, iar în faţa bărbatului aproape mort în trupul său doar flăcările poftelor mai dădeau în clocot.
Şi astfel, părăsit de orice ajutor, zăceam la picioarele lui Iisus, le scăldam în lacrimi, le ştergeam cu pletele, iar trupul care se împotrivea, îl ţineam înjugat la un post de mai multe săptămâni.
888 Psalmul 136, 8-9.
889 Literal: medulla – „măduvă”. Aici are sensul de „partea cea mai intimă, cea mai lăuntrică a omului”. Cf. VERGILIUS, Eneida, VIII, 389. (n.P.P.)
890 1 Corinteni 10, 4.
891 Asceza extremă descrisă aici de Fericitul Ieronim este specifică monahismului sirian, faimos prin formele sale „extravagante” de nevoinţă pustnicească, precum „stâlpnicii” sau „zăvorâţii”. (n.P.P.)
892 Fericitul Ieronim descrie vedeniile avute în cursul experienţei sale ascetice. De remarcat asemănarea cu descrierile similare din Viaţa cuviosului Părintelui nostru Antonie a Sfântului Atanasie al Alexandriei. În această epocă, faimoasa lucrare este tradusă în latină (de Evagrie de Antiohia) şi va exercita o influenţă considerabilă asupra monahismului latin aflat la începuturile sale. (n.P.P.)
163
Nu roşesc să-mi mărturisesc suferinţa nefericirii mele; mai curând plâng că nu mai sunt ceea ce am fost893. Îmi amintesc cum strigam, cum adesea unisem ziua cu noaptea, cum nu încetam să-mi izbesc pieptul înainte ca dojana Domnului să aducă liniştea894. Începeam să mă tem cu totul şi de chiliuţa895 mea, ca părtaşă a cugetărilor mele. Şi, mânios şi necruţător cu mine însumi, străbăteam singur pustietăţile. Oriunde priveam, văile adânci, munţii cei aspri, râpele stâncoase, acolo se afla locul pentru rugăciune, acolo acea temniţă a preajalnicului trup; şi, martor îmi este Dumnezeu, după multe lacrimi, cu ochii aţintiţi către cer, adesea mi se părea că sunt părtaş al cetelor de îngeri şi, veselindu-mă, cântam: „Să fugim după tine urmând mireasma balsamurilor tale”896.
8. Dacă însă unii pretind, după ce trupul a fost mistuit, că luptă doar împotriva cugetărilor, ce suferă copila care se hrăneşte cu desfătări? Vorba Apostolului: „Deşi vie, este moartă”897. Dacă pot fi purtător de sfat, dacă se dă crezare încercărilor mele898, sfătuiesc în primul rând şi afirm cu tărie aceasta ca logodnica lui Hristos să se ferească de vin ca de venin. Căci acestea sunt cele dintâi arme ale demonilor împotriva tinereţii. Mai puţin tulbură lăcomia, îngâmfarea umflă ori încântă dorinţa de înălţare. De celelalte cusururi ne ferim cu uşurinţă; acel duşman se află însă înăuntru. Oriunde ne îndreptăm, purtăm cu noi duşmanul. Vinul şi tinereţea înseamnă îndoita înflăcărare a desfătării. De ce să aruncăm ulei în foc? De ce să înteţim flăcările firavului trup arzând? Pavel zice către Timotei: „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni”899. Vezi din ce pricini e îngăduit băutul vinului? Pentru
893 Cf. SALLUSTIUS, Iugurtha, 19, 6. (n.P.P.)
894 Aluzie la episodul din Luca 8, 24. Furtuna de aici este stârnită de duhurile demonice. (n.P.P.)
895 în latineşte: cellula („mică încăpere, hambar, celulă a temniţei, închisoare”), diminutiv al lui cella, care, odată cu veacul al IV-lea (la Ieronim avem primele atestări), dobândeşte sensul de „chilie, camera unui monah dintr-o mănăstire” şi, ulterior, chiar sensul de „mănăstire”. (n.P.P.)
896 Cf. Cântarea Cântărilor 1, 2-3.
897 1 Timotei 5, 6.
898 Experto creditur proverb latinesc echivalent întrucâtva românescului „tot păţitu-i priceput”. (n.P.P.)
899 1 Timotei 5, 23.
164
ca de la el durerea stomacului şi repetata neputinţă să se lecuiască. Şi, ca nu cumva să îi răsfăţăm pe cei suferinzi, ne-a sfătuit dinainte că trebuie să îl luăm cu măsură, mai curând la sfatul medicului decât la al Apostolului chiar dacă şi Apostolul e medic duhovnicesc -, şi de teamă ca Timotei, biruit de slăbiciune, să nu fie în stare să ţină cuvântările în care predică Evanghelia. Altminteri şi-ar fi amintit că a spus: „Vinul, în care este desfrânare”900 şi: „Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin”901. Noe902 „a băut vin şi s-a îmbătat în acel veac necunoscător903”904. Atunci a sădit pentru prima dată via, poate nu ştia că vinul e dătător de beţie. Şi, ca să pricepi taina Scripturii în toate mărgăritar este zicerea lui Dumnezeu, ce poate fi sfredelit din orice parte -, după beţie a urmat despuierea coapselor, plăcerea învecinată dezmăţului. Fiindcă mai întâi pântecele şi pe dată celelalte. „Căci a şezut poporul de a mâncat şi a băut şi pe urmă s-a ridicat şi a jucat.”905 Lot, prieten al lui Dumnezeu, teafăr pe munte şi singurul dovedit drept între atâtea mii de oameni, a fost îmbătat de fiicele lui şi, chiar dacă ele socoteau că neamul omenesc se stinsese şi că fac aceasta mai curând din dorinţa de a avea copii906 decât din poftă trupească, ştiau totuşi că bărbatul cel drept n-ar face aceasta dacă n-ar fi fost îmbătat. În cele din urmă el nu a ştiut ceea ce a făcut; şi, chiar dacă în nelegiuire nu ar fi voinţă, este totuşi greşeală în vină907. De aici se nasc moabiţii şi
900 Efeseni 3,18.
901 Romani 14, 21.
902 Pentru canaaneeni beţia reprezenta o posedare a omului de către spiritul divinităţii. Pentru evrei însă vinul devine un primejdios prilej de a uita poruncile lui Dumnezeu, de a păcătui şi a cădea în idolatrie. De aceea, conducătorilor religioşi şi politici le era recomandată abstinenţa în această privinţă. Beţia lui Noe se datorează ignoranţei sale privind efectele alcoolului (cf. TEODORET AL CYRULUI, Chestiuni privind Octateuhul, 56). Filon o va comenta pe larg în tratatele sale De ebrietate şi De sobrietate, unde va introduce celebrul concept de sobria ebrietas. Vinul nu este rău prin el însuşi, ci numai când se abuzează de el (cf. SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, Omilii la Facere, 29, 3). (n.P.P.)
903 Rudis – „necizelat, needucat, necivilizat”. (n.P.P.)
904 Facerea 9, 21.
905 Ieşirea 32, 6.
906 Cf. Facerea 19, 30-38.
907 Şi acest episod biblic a pus serioase probleme exegeţilor creştini. Origen afirmă că Lot este parţial nevinovat, însă ar fi putut evita incestul dacă ar fi refuzat vinul (cf. Omilii la Facere, 5, 3). Fiicele sale nu au acţionat astfel din lipsa pudorii, ci purtate de impulsul perpetuării speciei, crezând că urgia abătută peste Sodoma a avut proporţii mondiale şi au rămas în viaţă numai ele şi tatăl lor. Totodată, aici am putea avea o expresie a dorinţei de a păstra cu orice preţ puritatea etnică. Fiicele lui Lot au fost interpretate alegoric ca reprezentând slava deşartă şi mândria, care îmbrăţişează sufletul îmbătat de sine însuşi ca de un vin, împiedicându-l să se apropie de Dumnezeu (cf. ORIGEN, Omilii la Facere, 5, 6). (n.P.P.)
165
amoniţii, duşmanii lui Israel, cei care până la al paisprezecelea neam908 şi mlădiţă, şi mai apoi în veci, nu vor pătrunde în Biserica lui Dumnezeu.
9. La Ilie, după ce a fugit de Izabela şi zăcea ostenit sub coroana stejarului, venind îngerul, l-a trezit şi i-a spus: «Ridică-te, mănâncă şi bea! Şi a căutat Ilie şi iată, la căpătâiul lui, o turtă de grâu”909 şi un urcior cu apă”910. Într-adevăr, oare n-ar fi putut Dumnezeu să-i trimită vin curat şi mâncăruri alese şi cărnuri gătite? Elisei îi cheamă la prânz pe fiii prorocilor şi, hrănindu-i cu ierburi sălbatice, aude strigătul laolaltă al celor ce prânzeau: „în căldare este moarte!”911 Omul lui Dumnezeu nu s-a mâniat pe bucătari, căci nu avea mai cu seamă obişnuinţa ospăţului, ci a îndulcit amarul cu făină presărată deasupra; cu aceeaşi virtute a duhului cu care a schimbat-o Moise pe Mara în dulceaţă912. Ascultă tu cu ce bucate a poruncit să se întremeze aceia care veniseră la el să-l înţeleagă, orbiţi în priviri şi la minte în egală măsură, când i-a condus neştiutori în Samaria: „Dă-le pâine şi apă, să mănânce şi să bea şi apoi să se ducă la Domnul lor”913! Şi lui Daniel ar fi putut să-i fie servită o mai îndestulată masă de pe tipsiile regeşti; dar Avacum îi aduce prânzul secerătorului, al celui de la ţară, cred eu914. Şi de aceea a fost numit „bărbatul
908 Cf. Ieşirea 32, 6. Moabiţii şi amoniţii au fost ulterior excluşi din comuniunea religioasă a Israelului şi au reprezentat duşmanii seculari ai iudeilor. Episodul de faţă are rolul de a prezenta, în mod denigrator, originea tradiţionalilor duşmani ai evreilor, moabiţii şi amoniţii, pornind de la semnificaţia etimologică a numelor acestora. (n.P.P.)
909 În original: panis olyrae. Olyra este o cereală înrudită cu grâul, dar de calitate inferioară.
910 3 Regi 19, 5-6.
911 4 Regi 4, 40.
912 Cf. Ieşirea 15, 25.
913 4 Regi 6, 22.
914 „Şi era atunci Avacum proroc în ţara iudeilor şi acela fiersese fiertură, şi a pus pâine în scafă, şi mergea la câmp să ducă secerătorilor. Şi a zis îngerul Domnului către Avacum: «Du prânzul pe care-l ai în Babilon, lui Daniel, în groapa leilor. Şi a zis Avacum: «Doamne! Babilonul nu l-am văzut şi groapa n-o ştiu unde este! Şi l-a luat îngerul Domnului de creştet şi, ţinându-l de părul capului său, La pus în Babilon deasupra gropii, întru repeziciunea duhului său. Şi a strigat Avacum, zicând: «Daniele! Daniele! Ia mâncarea pe care ţi-a trimis-o ţie Dumnezeu!” (Bel şi balaurul 40-44).
166
doririlor”, căci n-a mestecat pâinea doririi şi nici n-a băut vinul poftei.
10. Nenumărate sunt răspunsurile din Scripturi care osândesc plăcerea de a mânca şi preţuiesc bucatele simple. Dar, pentru că nu ne-am propus să vorbim despre postiri şi să le urmărim pe toate, iar titlul scrierii [de faţă] să fie acesta, să ne mulţumim cu acestea câteva [de până aici] între altele nenumărate. Altminteri, după pilda acelora îţi vei putea culege tu însăţi exemple, în ce fel a fost alungat din Rai primul om către această vale a lacrimilor, pentru că a ascultat mai mult de pântece decât de Dumnezeu915. Iar pe Domnul însuşi L-a ispitit Satana în pustie din pricina foamei. Iar Apostolul strigă: „Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate, şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte”916. Iar pentru cei dezmăţaţi: „Pântecele este dumnezeul lor”917. Căci fiecare îngrijeşte ceea ce îndrăgeşte. De aceea, trebuie avut grijă ca pe aceia pe care săturarea i-a alungat din Rai să-i readucă înfometarea.
11. Dacă ai vrea cumva să-mi răspunzi că tu, născută din neam ales, mereu în plăceri, mereu în puf, nu poţi da înapoi de la vin, de la mâncăruri gustoase, şi nici să vieţuieşti mai sever potrivit acestor legi, îţi voi răspunde: „Trăieşte, aşadar, după legea ta, tu care după a lui Dumnezeu nu eşti în stare”. Nu pentru că Dumnezeu, Făuritorul totului şi Stăpân, S-ar desfăta cu chiorăiturile măruntaielor noastre sau cu golul pântecelui sau cu fierbinţeala plămânilor noştri, ci pentru că altminteri curăţia nu ar putea fi la adăpost. Ascultă tu cum Iov, cel drag lui Dumnezeu şi nepătat şi neprefăcut după propria sa mărturie, priveşte cu dispreţ pe diavol: „Virtutea lui e în coapse, iar puterea în buric”918. În mod cuvenit, organele naşterii ale bărbatului şi ale femeii au fost numite cu nume schimbate. De exemplu, se făgăduieşte că acela născut din coapsa lui David va şedea pe jilţul acestuia919. Şi în Egipt au pătruns şaptezeci şi cinci de suflete care au ieşit din
915 Sfântul Ioan Hrisostom afirmă că păcatul originar a constat în nerespectarea cumpătării şi a înfrânării postului (cf. Omilii la Facere, 16, 4). (n.P.P.)
916 1 Corinteni 6,13.
917 Filipeni 3,19.
918 Iov 40,11.
919 Cf. 2 Regi 7,12.
167
coapsa lui Iacov920. Iar după ce s-a luptat cu Dumnezeu, grăsimea coapsei lui s-a veştejit şi a încetat să mai zămislească copii921. Iar cel care urma să facă Paştele, după încingerea şi veştejirea şalelor, e învăţat să-l facă. Şi lui Iov îi zice Dumnezeu: „încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz”922. Şi Ioan s-a încins cu o centură de piele923 şi Apostolilor li se porunceşte ca, după încingerea şalelor, să ţină în mâini opaiţele Evangheliei924. Ierusalimului925, care era stropit cu sânge şi care se afla în câmpia greşelii, i se spune în Iezechiel: „Nu ţi s-a tăiat buricul”926. Aşadar, întreaga vitejie a diavolului împotriva bărbaţilor zace în şale, iar întreaga putere împotriva femeilor, în buric.
12. Vrei să ştii că e aşa cum am zis? Iată pildele: Samson927, mai puternic decât leul şi mai tare ca stânca şi care de unul singur şi fără nimic a alungat o mie de luptători928, s-a moleşit în îmbrăţişările Dalilei. David, ales după inima Domnului şi care adesea cântase cu gura-i cea sfântă că va veni Hristos, după ce, plimbându-se pe acoperişul casei sale, s-a lăsat furat de goliciunea Batşebei, a adăugat adulterului crima929. De unde, să reţii pe scurt că nici în casă privirea nu e ferită. De aceea, căindu-se, îi glăsuieşte Domnului: „Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut”930. Era altminteri rege, nu se temea de un altul. Solomon, prin care înţelepciunea însăşi s-a cântat pe sine, cel care purta discuţii despre cedrul din Liban931 şi până la isopul ce a ieşit prin perete, s-a despărţit de Dumnezeu pentru că era iubitor de femei. Şi, ca nu cumva cineva să se încreadă în înrudirea de sânge, fratele Amnon s-a mistuit de neîngăduitul foc pentru sora Thamar932.
920 Cf. Facerea 46, 27.
921 Cf. Facerea 32, 25.
922 Iov 38, 3.
923 cf. Marcu 1, 6.
924 Cf. Luca 12, 35.
925 Pentru antici, cetatea (exprimată prin substantive feminine: f iroAig, civitas) era identică cu o fiinţă de sex feminin. (n.P.P.)
926 Iezechiel 16, 4.
927 Cf. Judecători 16.
928 Cf. Judecători 15,15.
929 Cf. 2 Regi 11.
930 Psalmul 50, 5.
931 Cf. 3 Regi 4, 33.
932 cf. 2 Regi 13.
168
13. Mi-e ruşine să spun câte fecioare se prăvălesc, pe câte le pierde maica Biserică de la sânul ei şi peste câte stele îşi aşază jilţul trufaşul duşman; câte pietre scobeşte năpârca, sălăşluind în găurile lor. Priveşte-le pe cele mai multe văduve înainte de a fi măritate, cum îşi acoperă nefericita conştiinţă doar cu veşmânt mincinos. Dacă nici creşterea pântecelui, nici scâncetul copiilor nu le dau pe faţă, ele păşesc cu capul sus şi picioare zburdalnice. Altele preferă nerodnicia şi ucid o fiinţă omenească încă nenăscută933. Cum prea multe simt că au plămădit din nelegiuire, se gândesc la otrăvurile lepădării şi, adesea murind şi purtând vina celor trei fărădelegi, sunt duse în iad ca sinucigaşe, ca adultere ale lui Hristos şi ca ucigaşe ale fiului încă nenăscut.
Acestea sunt cele care obişnuiesc să spună: „Toate sunt curate pentru cei curaţi”934. Mie îmi e de ajuns propria mea conştiinţă. Dumnezeu doreşte o inimă curată. De ce să mă feresc de bucatele pe care Dumnezeu le-a făcut spre a fi de folos? Iar când vor să pară încântătoare şi plăcute, după ce s-au îmbuibat cu vin neamestecat, adăugând impietatea beţiei, spun: „Ferească Dumnezeu să mă abţin de la sângele lui Hristos!” Şi, dacă o văd pe vreuna abătută şi palidă, o numesc nefericită şi călugăriţă935 şi maniheistă936 şi aşa mai departe; căci, având asemenea vederi, postul este o erezie. Ele sunt cele care merg prin mulţime făcându-se observate şi, furişându-le ocheade îmbietoare, târăsc după sine cârduri de tineri; [ele sunt cele] care îl aud pe proroc: „Ai avut chip de desfrânată şi nu te-ai ruşinat”937. În veşmânt doar de purpură subţire, cu capul legat în largul său, încât pletele să li se reverse, condur uşor, iar peste umeri fluturând o maramă, cu
933 Prin săvârşirea avortului. (n.P.P.)
934 Romani 14, 20.
935 Monacha – „călugăriţă, monahie” (din grecescul ţiovaxii), femininul termenului monachus. Epistolele Fericitului Ieronim sunt printre primele surse care îl atestă. (n.P.P.)
936 Maniheismul a fost o erezie creştină dualistă sau chiar o nouă religie, propagată de Manes (Mani) (216-277 d.Hr.), filosof persan, care, pretinzând a fi în posesia unor revelaţii secrete, se considera a fi ultimul „trimis”, întruchiparea fizică a Paracletului. Ca sistem gnostic, maniheismul susţine dualismul radical ontologic între cele două principii veşnice, binele şi răul, care se opun în cursul istoriei, într-o confruntare fără sfârşit. Organizată ca o nouă religie, „religia luminii”, având cărţi, cult şi ierarhie, mişcarea maniheistă a fost obiectul unor represalii şi persecuţii crunte. În secolele IV-V se răspândeşte în China şi în Europa Occidentală. (n.P.P.)
937 Ieremia 3, 3.
169
mânecile strâmte, lipite pe braţe, cu genunchii molatici şi pas unduit, pentru ele asta e întreaga feciorie. Să-şi aibă lăudătorii felului ăstuia, iar sub numele fecioriei să piară mai cu câştig. Bucuros nu vrem să fim pe placul unor asemenea femei.
14. E ruşinos să spun, vai, chiar neîngăduit, e trist, dar adevărat; de unde a intrat în Biserici ciuma agapetelor938? De unde, fără nuntă, un alt nume pentru soţii? Ba chiar de unde un nou fel de ţiitoare? Şi să mai adaug: de unde desfrânate căsătorite o singură dată? în aceeaşi casă, în acelaşi dormitor, adesea sunt ţinute în acelaşi pat şi ne numesc pe noi bănuielnici dacă socotim altceva. Fratele îşi părăseşte sora fecioară, fecioara îşi dispreţuieşte fratele celibatar şi se prefac a avea aceeaşi năzuinţă şi cer mângâierea duhovnicească a străinilor spre a avea acasă negoţ trupesc. Pe asemenea oameni îi dojeneşte Dumnezeu în Pildele lui Solomon, zicând: „Oare poate pune cineva foc în sânul lui fără ca veşmintele lui să nu ardă? Sau va merge cineva pe cărbuni fără să i se frigă tălpile?”939
15. Aşadar, osândite fiind şi izgonite cele care nu vor să fie fecioare, ci doar să pară că sunt, întreaga povestire ţi se adresează ţie, care, cu cât ai început să fii prima fecioară nobilă a oraşului Roma, cu atât trebuie să te străduieşti să nu fii lipsită nici de bunurile de faţă, nici de cele viitoare. Şi, desigur, ai învăţat necazurile nunţii şi nesiguranţa căsătoriei din pilda familială, când Blesilla, sora ta mai mare, dar mai mică prin năzuinţă, după primirea soţului, s-a văduvit în a şaptea lună. O, nefericită întemeiere
938 Fericitul Ieronim abordează aici o spinoasă problemă a Bisericii primare: problema „agapetelor” (gr. dyomrTri, lat. agapeta – „iubită, soţie spirituală”) sau a „femeilor subintroduse” (gr. auvEiactKTov yuvaiKwv, lat. subintroductae), acele femei creştine, văduve sau fecioare, care depuseseră votul fecioriei şi trăiau împreună cu bărbaţi (clerici sau nu), ce trăiau şi ei în feciorie, cu scopul convieţuirii în celibat, spre a se ajuta şi mântui reciproc. În cazul clericilor, această situaţie fusese reglementată deja de Sinodul I Ecumenic prin canonul 3: „Marele sinod a interzis cu desăvârşire episcopului, preotului, fie diaconului, fie oricărei [persoane] din cler să-i fie îngăduit a avea femeie introdusă împreună cu el [în locuinţă], în afară de mamă, soră sau mătuşă, ori numai astfel de persoane care sunt ferite de orice bănuială”, însă problema va continua să existe, dovadă luările de poziţie ale unor Părinţi ai Bisericii, precum Sfântul Vasile, în Epistola 55, sau Sfântul Ioan Hrisostom, în cele două lucrări împotriva celor care ţin la ei fecioare subintroduse (v. şi canoanele 5, 12 şi 13 de la Sinodul Trulan). Există numeroase mărturii că şi în unele medii monastice era întâlnit acest obicei al convieţuirii monahilor cu femei (cf. SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI, Epistola IV; AFRAATE, Despre monahi, 6). (n.P.P.)
939 Pildele 6, 27-28.
170
omenească şi neştiutoare a viitorului: a pierdut şi cununa fecioriei, şi desfătarea căsătoriei! Şi, chiar dacă văduvia ei ţine de treapta următoare a curăţiei, totuşi îţi dai seama ce cruce îndură în anumite clipe, atunci când în fiecare zi vede în sora sa ceea ce ea însăşi a pierdut şi când, venindu-i atât de greu să se lipsească de desfătarea gustată cândva, primeşte o răsplată mai mică pentru înfrânarea sa? Să fie totuşi şi ea fără grijă, să fie bucuroasă! Dintr-o singură sămânţă a fecioriei ies roade felurite, de o sută de ori de şaizeci de ori940.
16. Nu vreau să ai parte de însoţirea matroanelor; nu vreau să mergi în casele nobililor; nu vreau să vezi adesea ceea ce, dispreţuind, te-a făcut să vrei să fii fecioară. Dacă femeiuştile acestea obişnuiesc să se împăuneze cu soţii lor judecători sau aflaţi în vreo demnitate, dacă ambiţia le-mpinge să alerge ca s-o salute pe soţia împăratului, de ce să îl nedreptăţeşti pe Soţul tău? De ce să te grăbeşti către soţia omului, tu care eşti logodnica lui Dumnezeu? învaţă în acest loc mândria sfântă: să ştii că eşti mai bună ca acelea. Şi nu doresc să ocoleşti doar adunările acelora care se fălesc cu onorurile soţilor, pe care le înconjoară turmele de eunuci şi care poartă veşminte ţesute cu fir de aur, ci chiar să te fereşti şi de acelea pe care nevoia le-a făcut văduve: nu pentru că ar trebui să se bucure de moartea soţilor, ci pentru că, oferindu-li-se prilejul curăţiei, ar fi trebuit să îl primească cu bucurie. Chiar dacă vechiul veşmânt s-a schimbat acum, nu s-a schimbat vechea dorinţă de fast. Şirul celor pe jumătate bărbaţi941 merge în faţa lecticilor; ele au obrajii daţi cu roşu, pielea sulemenită stă întinsă, încât ai socoti nu că şi-au pierdut soţii, ci că tocmai îi caută. Casa e plină de linguşitori, plină de oaspeţi. Înşişi clericii, care s-ar cuveni să fie întru îndrumarea învăţăturii şi a îngrijorării în egală măsură, sărută capetele matroanelor, cu mâna întinsă, încât ai crede că vor să-i binecuvânteze pe toţi aceia dacă n-ai şti că, în fapt, îşi primesc preţul salutului. Între timp, acelea, care văd că preoţii au nevoie de sprijinul lor, se înalţă în trufie şi, după ce au gustat stăpânirea soţilor, preferă libertatea văduviei,
940 Cf. Matei 13, 23.
941 Adică eunuci.
171
îşi spun „preacurate” şi „măicuţe”942, iar după o cină îmbelşugată943 îi visează pe Apostoli.
17. Însoţitoare să-ţi fie ţie acelea pe care le slăbesc postirile, cele palide la chip şi pe care atât vârsta, cât şi viaţa le-au recunoscut, care zi de zi cântă în sufletul lor: „Unde-ţi paşti tu oile? Unde poposeşti tu la amiază?”944 Acestea din sinceră simţire spun: „Doresc să mă dezleg [de trup] şi să fiu cu Hristos”945. Să fii supusă părinţilor, să-L imiţi pe Logodnicul tău. Rare să fie ieşirile în mulţime. Mucenicii să fie cercetaţi în odaia ta946. Şi, dacă e nevoie să mergi în mulţime, niciodată să nu-ţi lipsească motivul. Bucatele să-ţi fie măsurate, iar pântecele niciodată sătul. Căci sunt multe care cu vinul se arată măsurate, dar bete de la bucatele îmbelşugate. Când te ridici noaptea spre rugăciune, nu preaplinul pântecelui să-ţi dea chiorăituri, ci golul stomacului. Citeşte mai des, învaţă cât mai multe. Somnul să te fure când ţii o carte în mână, iar pagina sfântă să primească chipul căzând. Posturile să-ţi fie zilnice, iar hrana să nu fie îndestulătoare. Nu foloseşte la nimic să-ţi porţi pântecele gol în trecerea a două sau trei zile dacă e copleşit cu aceeaşi măsură, dacă postirea e despăgubită prin îmbuibare. Căci atunci mintea împlinită amorţeşte, iar pământul umezit lăstăreşte spinii desfrânărilor. Dacă vreodată ai simţi că omul exterior suspină după floarea tinereţii şi că, după servirea hranei, împreună cu tine aşezat în pat, dulcele alai al poftelor începe să te zdruncine, apucă scutul credinţei947 prin care se sting săgeţile aprinse ale diavolului. „Ei sunt toţi desfrânaţi, ei ard ca un cuptor”948 în inima lor. Ci tu, păşind pe urmele lui Hristos şi îndeletnicindu-te cu citirea cuvintelor Lui, să zici: „Oare nu ardea în noi inima noastră când pe cale Iisus ne tâlcuia
942 Literal: nonna („bătrânică, maică”), termen care, în latina patristică, devine un apelativ respectuos (nonnus şi nonna) dat călugărilor, călugăriţelor şi văduvelor care trăiau în castitate. (n.P.P.)
943 în original: cena dubia („ospăţ la care nu ştii ce să alegi mai întâi”).
944 Cântarea Cântărilor 1, 6.
945 Filipeni 1, 23.
946 în loc să viziteze diversele catacombe unde erau veneraţi. În această epocă înfloreşte la Roma cultul martirilor. Papa Damasus însuşi a alcătuit inscripţii în versuri pentru criptele pe care le-a amenajat în catacombe. (n.P.P.)
947 Cf. Efeseni 6,16.
948 Osea 7, 4.
172
Scripturile?”949 Şi aceasta: „Lămurit cu foc este cuvântul Tău foarte şi robul Tău l-a iubit”950. Greu este ca sufletul omenesc să nu îndrăgească ceva şi trebuie ca mintea să fie atrasă spre anumite simţăminte. Iubirea trupului e înfrântă prin iubirea duhului. Dorinţa se potoleşte prin dorinţă. Dacă una se micşorează, cealaltă creşte. Mai curând repetă mereu şi spune: „Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu”951. Apostolul zice: „Omorâţi mădularele voastre pe pământ”952. Iar apoi, fără teamă, mărturiseşte el însuşi: „Eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”953. Cel care-şi dă morţii mădularele sale şi se preumblă ca o umbră nu se teme să zică: „M-am făcut ca un foale la frig954”955. Tot ce a fost în mine suc al poftei s-a curăţit la foc; şi „s-au făcut neputincioşi de la post genunchii mei”; şi „am uitat să-mi mănânc pâinea mea. De glasul suspinului meu, osul meu s-a lipit de carnea mea”956.
18. Fii greierul nopţilor957! Spală-ţi în fiece noapte culcuşul tău, scaldă-ţi aşternutul cu lacrimile tale958! Veghează şi fii precum pasărea în singurătate959! Psalmodiază cu duhul, psalmodiază cu mintea: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplăţile Lui. Pe Cel ce iartă toate nedreptăţile tale; pe Cel ce vindecă toate neputinţele tale; pe Cel ce răscumpără din stricăciune viaţa ta”960. Şi care dintre noi poate spune din inimă: „Pentru că cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plângere o amestecam”961? Oare nu trebuie să plâng sau
949 Luca 24, 32.
950 Psalmul 118,140.
951 Cântarea Cântărilor 3,1.
952 Coloseni 3, 5.
953 Galateni 2, 20.
954 în acest loc, numai Textul masoretic are lecţiunea „fum”; Septuaginta şi Vulgata vorbesc despre ndxvq şi, respectiv, pruina („ger, chiciură”). (n.P.P.)
955 Psalmul 118, 83.
956 Psalmul 101, 5-6.
957 Greierele mascul emite neîntrerupt sunete stridente şi monotone, pe care cei din Antichitate mai ales grecii le considerau melodioase. Calificând-o pe Eustochia „greiere de noapte”, Fericitul Ieronim îi arată că rugăciunea trebuie să fie continuă şi că ea este mai eficace când este făcută în liniştea şi reculegerea nopţii.
958 Cf. Psalmul 6, 6.
959 Cf. Psalmul 101, 8.
960 Psalmul 102, 2-4.
961 Psalmul 101,10.
173
să gem când şarpele mă cheamă iarăşi la bucatele oprite? Când pe cei alungaţi din Raiul fecioriei vrea să-i înveşmânteze cu straie din piele, pe care Ilie962, întors în Rai, le-a azvârlit la pământ? Ce am eu cu desfătarea ce piere de îndată? Ce am eu cu această dulce şi purtătoare de moarte stihuire a sirenelor? Nu vreau să te supui acelei cugetări prin care i-a pricinuit omului osândirea: „în dureri şi în teamă vei naşte963, femeie!”964 Aceasta e legea femeii, nu a mea: „Atrasă965 vei fi de către bărbatul tău”966. Să se-ntoarcă înspre soţ aceea care nu-L are pe Hristos de bărbat. Iar în cele din urmă „de moarte vei muri”967 şi se va sfârşi căsătoria; ceea ce propun eu e fără împreunare trupească. Să-şi aibă căsătoria timpul ei şi demnitatea ei. Pentru mine, fecioria e consacrată întru Maria şi întru Hristos.
19. Îţi va zice vreunul: „Şi îndrăzneşti să defăimezi căsătoria care a fost binecuvântată de Dumnezeu?” Nu înseamnă că defăimezi căsătoria când îi preferi fecioria. Nimeni nu compară răul cu binele. Femeile măritate să fie mândre că urmează imediat
962 O interesantă asociere între Facerea 3, 21 şi 4 Regi 2. (n.P.P.)
963 Datorită păcatului originar, femeia a pierdut dreptul de a fi egala bărbatului, devenind supusa acestuia (cf. SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, Omilii la Facere, 17, 36). Durerile naşterii au rolul pedagogic de a pedepsi concupiscenţa originară, pofta nesăbuită de a se înfrupta din pomul oprit şi de a atrage mereu atenţia asupra primejdiilor generate de desfătare (cf. FERICITUL AUGUSTIN, Despre Facere, împotriva maniheilor, 2, 19, 29). (n.P.P.)
964 Facerea 3,16.
965 Vulgata traduce: sub viri potestate eris, iar Nova Vulgata, urmând Textul masoretic: ad virum tuum erit apetitus tuus. Sub viri potestate mai exact, „sub autoritatea bărbatului”, acesta având, în multe civilizaţii antice, drept de viaţă şi de moarte asupra consoartei sale. Probabil textul de faţă dorea o legitimare de drept divin a subordonării femeii faţă de bărbat. Prin păcat omul îşi pierde independenţa şi libertatea. Textul masoretic nu vorbeşte de o dependenţă de ordin juridic, ci de una a concupiscenţei: et ad virum tuum erit apetitus tuus – „şi dorinţa ta va fi îndreptată către bărbatul tău”. Apetitus transpune ebraicul tesuqa – „dorinţă puternică, jind, dor, năzuinţă, atracţie a femeii către bărbat şi a bărbatului către femeie”, tradus de Septuaginta prin dTrooTpo()TÎ („înclinaţie”), redat de Ieronim în contextul de faţă cu conversio. (n.P.P.)
966 Facerea 3,16.
967 Facerea 2,17: morte morieris. Această figura etymologica are rolul de a sublinia efectul implacabil şi certitudinea absolută a unui fapt. De altfel, şi Septuaginta (Oavcrrcp aTTO0avEÎa0E) calchiază sintagma specifică limbii ebraice din Textul masoretic (mot tamut). Aşadar, morte morieris are înţelesul: „veţi muri fără îndoială”. Faptul că Adam şi Eva nu mor imediat i-a derutat pe susţinătorii doctrinei păcatului originar, astfel că Fericitul Augustin a fost constrâns să considere această moarte drept una spirituală, „moartea cea de a doua”, în care sufletul este despărţit pentru veşnicie de Dumnezeu (cf. Despre cetatea lui Dumnezeu, 13,12). (n.P.P.)
174
după fecioare. „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul.”968 Să crească şi să se înmulţească acela care va avea de gând să umple pământul. Turma ta este în ceruri. Îndemnul „creşteţi şi vă înmulţiţi” se împlineşte după Rai şi după goliciune şi frunzele smochinului, care au prevestit pofta lascivă969 a căsătoriilor. Se căsătoreşte şi este căsătorit acela care îşi mănâncă pâinea sa întru sudoarea chipului, al cărui pământ zămisleşte scaieţi şi mărăcini şi a cărui iarbă e sufocată de spini. Sămânţa mea e roditoare în rod însutit970. „Nu toţi pricep cuvântul lui Dumnezeu, ci aceia cărora le este dat.”971 Pe altul nevoia îl face eunuc, pe mine voirea. „îmbrăţişarea îşi are vremea ei şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi.”972 După ce au fost zămisliţi din asprimea neamurilor, fiii lui Avraam au început „să rostogolească sfinte pietre deasupra pământului”973. Au străbătut chiar vârtejurile lumii acesteia şi în carul lui Dumnezeu se duc prin iuţeala rostogolului roţilor. Îşi înnădesc tunici cei care şi-au pierdut tunica necusută974, cei pe care îi încântă scâncetele copiilor care abia ce au văzut lumina că şi încep a plânge pentru că s-au născut. Eva a fost fecioară în Rai; după veşmintele de piele a început căsătoria. Ţinutul tău este Raiul. Păstrează-te cum te-ai născut şi zi: „Sufletul meu să se întoarcă în tihna Ta”!
Şi, ca să ştii că fecioria e din fire, iar nunta după greşeală975, ia aminte: la naştere este feciorelnic acest trup care purcede din
968 Facerea 1, 28.
969 în original termenul este mult mai dur şi mai ofensator: prurigo. Este cunoscută atitudinea dezaprobatoare a lui Ieronim cu privire la căsătorie. (n.P.P.)
970 Cf. Matei 13, 8.
971 Matei 19,11.
972 Ecclesiastul 3, 5.
973 Zaharia 9, 16, după versiunea din Septuaginta. În Textul masoretic (şi în versiunea sinodală ortodoxă) textul este diferit: „Şi ei vor fi ca nişte pietre de diademă, strălucind în ţara Sa”.
974 Cf. Ioan 19, 23.
975 După căderea protopărinţilor în păcat. Sfinţii Părinţi au vorbit despre două feluri de creştere, în afară de cea trupească: una cultural-educaţională şi una spirituală (cf SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre crearea omului). O serie de Părinţi ai Bisericii au considerat că Dumnezeu rezervase un alt mod de înmulţire umanităţii decât cel prin intermediul relaţiilor sexuale, care îi apropie pe oameni de regnul animal. Actualul mod de perpetuare a speciei este însă datorat păcatului originar şi căderii în animalitate (cf. SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, 41; SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, Omilii la Facere, 18, 12). Totuşi acest fapt nu diminuează nicidecum demnitatea şi sacralitatea căsătoriei (cf. SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre feciorie, 8). Cunoscând dinainte căderea omului, Dumnezeu a înzestrat omul în vederea acestei înmulţiri similare celei a animalelor (cf. SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, Expunerea credinţei ortodoxe, 4, 24). Fericitul Augustin consideră însă că actul sexual ar fi avut loc şi în Paradis, dar ar fi fost unul perfect natural, lipsit de concupiscenţă şi perfect controlat de către raţiune, asemenea mersului sau altor activităţi umane (cf. Despre Facere după literă, 9, 10, 18). Binecuvântarea nupţială a rămas şi după căderea în păcat (cf. FERICITUL AUGUSTIN, Despre cetatea lui Dumnezeu, 14, 21). (n.P.P.)
175
căsătorie, înapoind în rodul său ceea ce pierduse în rădăcina sa. „O mlădiţă va ieşi din rădăcina lui Iesei şi o floare din rădăcinile lui va da.”976 Mlădiţa este Maica Domnului, neamestecată, curată, neprefăcută, fără vreo sămânţă din afară şi după asemănarea lui Dumnezeu prin unicitatea rodirii. Floarea ramului este Hristos, zicând: „Eu sunt floarea din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele”977, Cel care în alt loc este numit „piatra desprinsă din munte, nu de mână”978, profeţia voind să arate că Feciorul Se va naşte din Fecioară. Mâinile chiar sunt interpretate drept lucrare a nunţii, de unde şi: „Stânga lui este sub cap la mine şi cu dreapta lui mă va cuprinde”979. În acest înţeles se potriveşte acea afirmaţie că vieţuitoarele ce au fost duse pe arca lui Noe sunt perechi980 şi sunt necurate981; căci doar numărul fără soţ e curat. Şi lui Moise982 şi lui Iosua Navi983 li s-a poruncit să pătrundă pe pământul sfânt cu picioarele goale. Iar învăţăceii fără povara încălţării şi fără legăturile pieilor sunt hărăziţi predicării noii Evanghelii984. Şi ostaşii, după ce au fost împărţite la sorţi veşmintele lui Hristos985, n-au avut de unde să ia sandale; căci nu putea să aibă Domnul ceea ce nu le-a încuviinţat slujitorilor.
20. Laud nunta, laud căsătoria, dar pentru că îmi odrăslesc fecioare; culeg trandafirul dintre scaieţi, aurul din pământ, mărgăritarul din scoică. Dar oare cel ce ară va ara toată ziua? Oare
976 Isaia 11,1.
977 Cântarea Cântărilor 2,1.
978 Daniel 2, 45.
979 Cântarea Cântărilor 2, 6.
980 Ideea circula deja în gândirea creştină: Sfântul Ambrozie de Mediolanum tâlcuieşte astfel simbolismul cifrelor animalelor luate de Noe în arcă: 7 nu generează nimic din el însuşi ca număr, reprezentând castitatea, deplinătatea, în vreme ce 2 simbolizează nedeplinătatea, diviziunea, procrearea (cf. Despre Noe, 12, 39). (n.P.P.)
981 Cf. Facerea 7, 2.
982 Cf. Ieşirea 3, 5.
983 Cf. Iosua 5,16.
984 Cf. Matei 10,10.
985 Cf. Matei 27, 35.
176
nu se va bucura de rodirea muncii sale? Cu atât este mai [vrednică] de cinstire căsătoria cu cât din ea se va naşte ceea ce va fi mai mult iubit. Mamă, de ce îţi priveşti cu ochi răi fiica? Cu laptele tău e hrănită, a venit din măruntaiele tale, la sânul tău a crescut. Tu ai vegheat-o cu pioasă sârguinţă. Te mânii că n-a vrut să fie soţia unui soldat, ci a Regelui? Un mare câştig ţi s-a înfăţişat. Ai început să devii soacra lui Dumnezeu986. „Cât despre feciorie, nu am poruncă de la Domnul”987, zice Apostolul. De ce? Pentru că, şi dacă el însuşi a fost neprihănit, nu a fost de nevoie, ci din propria voie. Căci nu trebuie ascultaţi cei care plăsmuiesc că el a avut soţie, de vreme ce, vorbind despre înfrânare şi îndemnând la neîntreruptă curăţie, le spune: „Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi”988; şi, mai jos: „Celor care sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: «Bine este pentru ei să rămână ca şi mine”989. Iar într-un alt loc: „N-avem oare dreptul să purtăm cu noi femei, precum ceilalţi Apostoli?”990 Aşadar, de ce nu are el oare o poruncă a lui Dumnezeu despre feciorie? Pentru că, dacă fecioria ar fi fost poruncită, căsătoria ar fi fost înlăturată; şi ar fi fost o constrângere prea aspră şi contra naturii să obţii cu forţa de la oameni viaţa îngerilor şi să osândeşti într-un anume fel ceea ce a fost întemeiat991.
21. Alta era fericirea întru vechea Lege. Acolo se spune: „Fericit cel ce-şi are sămânţa în Sion şi de-ai casei în Ierusalim”992; şi: „Blestemată stearpa ce nu zămislea”993; şi: „Fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale”994. Şi chezăşia bogăţiilor. Şi: „Nu va fi neputincios în triburile tale”995. Acum se spune: „Să nu te socoteşti copac uscat; în loc de fii şi fiice îţi ai locul veşnic în ceruri”. Acum sunt binecuvântaţi săracii, iar Lazăr
986 în cadrul polemicii cu Rufin, acesta va critica foarte aspru expresia extravagantă a lui Ieronim, care, aidoma „maestrului său literar” Tertulian, gusta sintagmele colorate, plastice şi tari. (n.P.P.)
987 1 Corinteni 7, 25.
988 1 Corinteni 7, 7.
989 1 Corinteni 7, 8.
990 1 Corinteni 9, 5.
991 Porunca divină iniţială: „creşteţi şi vă înmulţiţi”. (n.P.P.)
992 Isaia 31, 9.
993 1 Regi 1, 6.
994 Psalmul 127, 3.
995 Psalmul 104, 36.
177
e aşezat mai presus de bogatul îmbrăcat în purpura lui996. Acum cel neputincios este mai puternic. Pământul era gol; şi, ca să păstrez tăcerea despre înţelesurile tipice997, aceia aveau o singură binecuvântare: copiii998. De aceea şi Avraam, deja bătrân, se împreunează cu Chetura999; şi Iacov este răscumpărat1000 cu mătrăgună; iar frumoasa Rahela, care închipuie Biserica, se plânge că i s-a închis pântecele1001. Încetul cu încetul, pe măsură ce holda creştea, secerătorul a pătruns. Ilie a fost neprihănit1002, Elisei a fost neprihănit, neprihăniţi au fost numeroşi fii ai profeţilor. Lui Ieremia i se spune: „Să nu-ţi iei femeie”1003. Sfinţit fiind din pântece, iar robia aproape, nu i se îngăduie să-şi ia soţie. Acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte, spune Apostolul: „Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de faţă: bine este pentru oricine să fie aşa [cum se găseşte]”1004. Ce e această nevoie care îndepărtează bucuriile nunţii? „Vremea s-a scurtat de acum: aşa încât şi cei care au femei să fie ca şi cum nu ar avea.”1005 Nabucodonosor se află aproape. Leul se ridică din culcuşul său1006. La ce bun să mă căsătoresc pentru a-l sluji pe cel mai trufaş dintre
996 Cf. Luca 16,19-31.
997 De typis. Fericitul Ieronim face aluzie la sensurile tipologice ale unor personaje sau evenimente din Vechiul Testament care prefigurează personaje sau evenimente istorice din Noul Testament. (n.P.P.)
998 Dat fiind faptul că mortalitatea infantilă era foarte ridicată în epocă, fiecare se străduia să procreeze cât mai mulţi copii. (n.P.P.)
999 Cf. Facerea 25, 1. Această căsătorie a lui Avraam cu o femeie de neam arab a reprezentat, pentru exegeţii creştini, un episod destul de stânjenitor şi de aceea s-a insistat că nu are legătură cu concupiscenţa. Noua uniune conjugală interpretată alegoric afirmă faptul că înţelepciunea nu îşi pierde niciodată vitalitatea. Căsătoriile lui Avraam sunt etape ale urcuşului său spiritual (cf. ORIGEN, Omilii la Facere, 11,1). Sfântul Efrem Sirul propune un alt motiv pentru acest mariaj: diseminarea printre păgâni a credinţei celei adevărate într-un unic Dumnezeu (cf. Comentariu la Facere, 22, 1), iar Fericitul Augustin găseşte aici o legitimare a celei de a doua căsătorii pentru creştini (cf Despre cetatea lui Dumnezeu, 16, 34). (n.P.P.)
1000 Aluzie la episodul din Facerea 30, 14, când Lia îl „cumpără” pe Iacov de la cealaltă soţie a sa, Rahela, în schimbul unor fructe. Se considera că aceste fructe (dudanim – „fructele dragostei”, probabil mătrăguna; Septuaginta: ţiotvSpayopc«;; Vulgata: mandragora) au virtuţi afrodiziace şi magice, de influenţare a fertilităţii, de uşurare a durerilor la naştere, în mare măsură datorită capacităţilor anestezice ale sucului ce se extrage din acestea. (n.P.P.)
1001 cf. Facerea 30,1.
1002 Literal: virgo – „fecior, cast, virgin”. (n.P.P.)
1003 Ieremia 16, 2.
1004 1 Corinteni 7, 26.
1005 1 Corinteni 7, 29.
1006 Ieremia 4, 7.
178
regi? La ce bun copiii pe care profetul i-ar jeli zicând: „Din pricina setei, lipitu-s-a limba sugarului de cerul gurii lui; copiii cer pâine, dar nimeni nu le-o întinde”1007.
Aşadar, după cum am spus, numai în bărbaţi se vădea atât de marele bine al înfrânării, iar Eva neîntrerupt năştea în dureri. Dar, după ce Fecioara a zămislit în pântece şi ne-a născut nouă Copilul „a Cărui stăpânire e pe umărul Lui”1008, pe Dumnezeu, pe Cel puternic, pe tatăl veacului ce va să vie, blestemul s-a mântuit. Moartea e prin Eva, viaţa prin Maria. Şi de aceea mai bogat curge în femei darul fecioriei, pentru că e pornit de la femeie. De îndată ce Fiul lui Dumnezeu a păşit pe pământ, Şi-a rânduit o nouă familie, pentru ca Acel ce este proslăvit în ceruri de către îngeri să-Şi aibă îngerii şi pe pământ. Atunci Iudita cea feciorelnică a tăiat capul lui Olofern1009. Atunci Aman1010, care se tălmăceşte prin „nedreptate”, a fost ars de focul pe care chiar el l-a aprins1011. Atunci Iacov şi Ioan, părăsind tată, năvod, corabie1012, L-au urmat pe Mântuitorul, lăsând în părăsire, în egală măsură, şi chemarea sângelui şi lanţurile veacului şi grija casei. Atunci s-a auzit pentru prima dată: „Cine vrea să vină după Mine să se tăgăduiască pe sine şi să-şi ridice crucea sa şi să Mă urmeze”1013. Căci niciun ostaş nu merge cu soţia la luptă. Învăţăcelului care vrea să meargă la înmormântarea tatălui său, nu i se dă voie1014. „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; iar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul.”1015 Să nu te mâhneşti cumva de vei rămâne în loc strâmtorat. „Cel necăsătorit se îngrijeşte de ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel care s-a căsătorit se îngrijeşte de ale lumii, cum să placă femeii. Femeia măritată se deosebeşte de fecioară: cea nemăritată poartă grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul.”1016 Căci cea căsătorită cugetă la cele lumeşti, la felul în care să-i placă bărbatului.
1007 Plângerile lui Ieremia 4, 4.
1008 Isaia 9, 5.
1009 Cf. Iudita 13,10.
1010 Cf. Estera 7,10.
1011 în realitate, potrivit cărţii Estera, Aman a fost spânzurat (cf. Estera 8,7). (n.P.P.)
1012 Cf. Matei 4, 21.
1013 Marcu 8, 34.
1014 Cf. Matei 8, 21 ş.u.
1015 Luca 9, 58.
1016 1 Corinteni 7, 32-34.
179
22. Socotesc că am arătat pe scurt în acea carte pe care am dat-o la lumină despre veşnica feciorie a fericitei Maria, împotriva lui Helvidius1017, cât de mari necazuri cuprinde căsătoria şi de câte nelinişti e biruită. Acum ar fi prea mult să reiau aceleaşi lucruri; cui îi face plăcere poate bea din acel izvoraş1018. Dar, ca să nu pară că las cu totul de o parte, voi spune acum ceea ce Apostolul ne porunceşte, să ne rugăm fără încetare1019, iar cel care-şi împlineşte datoria întru căsătorie nu poate să se roage; fie ne rugăm mereu şi suntem neprihăniţi, fie încetăm să ne rugăm spre a-i sluji căsătoriei. „Şi fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor.”1020 Am spus şi la începutul acestui opuscul că despre strâmtorările căsătoriei fie voi spune puţine, fie nu voi spune nimic; iar dacă vrei să ştii de câte nelinişti e liberă o fecioară, cum e strâmtorată soţia de ele, să-l citeşti pe Tertulian, [în scrierea] către prietenu-i filosof1021 şi alte cărţi despre feciorie1022, şi distinsul volum al fericitului Ciprian1023, şi cele alcătuite în stih şi proză de papa Damasus1024 despre acest lucru; dar şi scurtele scrieri ale lui Ambrozie al nostru1025 pe care le-a scris de curând către sora sa. În ele se revarsă într-o asemenea vorbire aleasă, încât această laudă adusă fecioarelor este desăvârşită în ce priveşte alegerea materialelor, aranjarea şi exprimarea lor.
23. Noi trebuie însă să mergem pe o cale diferită. Noi nu preamărim într-atât fecioria, cât o slujim. Nu e de ajuns să ştii ceea ce e bine dacă nu este păstrat cu grijă; căci aceea aparţine
1017 Tălmăcită şi în româneşte în volumul: FERICITUL IERONIM, Trei vieţi de monahi, împotriva lui Helvidius. Epistole… (n.P.P.)
1018 Aluzie la HORATIUS, Satire, 1,1, 55-56: Magno de flumine mallem, Quam ex hoc fonticulo tantundem sumere – „Aş prefera mai degrabă să scot apă dintr-un fluviu mare decât din acest mic izvoraş”.
1019 Cf. 1 Tesaloniceni 5,17.
1020 1 Corinteni 7, 28.
1021 Tratat pierdut al lui Tertulian, dedicat inconvenientelor căsniciei, dedicat unui prieten filosof. În Antichitate, asemenea tratate constituiau o modă. (n.P.P.)
1022 Despre neprihănire, Despre faptul că fecioarele trebuie să poarte văl etc. (n.P.P.)
1023 Despre purtarea fecioarelor. (n.P.P.)
1024 Aceste scrieri nu au ajuns până la noi. (n.P.P.)
1025 Acest apelativ se poate explica în două moduri: fie Ieronim face aluzie la faptul că Sfântul Ambrozie şi-a scris opera în latină, fie că frecventa acelaşi mediu duhovnicesc al Paulei şi al lui Ieronim. Sfântul Ambrozie a alcătuit un tratat, dedicat surorii sale, despre feciorie. (n.P.P.)
180
judecăţii, aceasta trudei; aceea e comun mai multora, aceasta celor puţini. „Dar cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.”1026 Şi „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”1027. Şi astfel, te implor în faţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos şi a aleşilor Săi îngeri să păstrezi ceea ce ai primit, ca nu cumva vasele templului lui Dumnezeu, ce doar preoţilor le este îngăduit să le vadă, să le dai vederii cu uşurinţă în mulţime; ca nu cumva cele sfinte ale lui Dumnezeu să le zărească vreunul necurat. Uza1028, atingând Chivotul pe care nu avea voie să pună mâna, a fost culcat la pământ de o moarte neaşteptată. Căci nici vasul de aur, nici cel de argint nu I-a fost lui Dumnezeu atât de drag precum templul trupului feciorelnic. Odinioară nu era decât umbra1029, acum e adevărul. Tu vorbeşti cu simplitate şi, blândă, nu-i dispreţuieşti pe necunoscuţi, dar ochii neruşinaţi altfel privesc. N-au ştiut să cerceteze frumuseţea duhului, ci pe aceea a trupurilor; Iezechia le-a arătat asirienilor comoara lui Dumnezeu1030; dar asirienii nu atât au văzut, cât au poftit. În cele din urmă, Iudeea fiind năruită prin neîncetate războaie, vasele Domnului au fost mai întâi robite şi duse departe1031. Printre ospeţe şi turmele ibovnicelor căci culmea patimilor înseamnă a spurca cele cinstite -, Baltazar bea din vasele cele sfinte1032.
24. Nu-ţi pleca auzul la vorbele ticăloşiei1033. Căci, adesea, cei care spun ceva neruşinat ispitesc judecata minţii; dacă tu, care eşti o fecioară, asculţi cu plăcere ceea ce se spune, dacă te vei delecta cu vorbele de râs, orice le vei spune, ei te laudă; orice vei tăgădui, vor tăgădui; te numesc plină de duh şi sfântă în care nu-şi are loc înşelăciunea: „Iată adevărata roabă a lui Hristos”, zic ei, „iată simplitatea întreagă. Nu ca şi cum ar fi una îngrozitoare, ruşinoasă, necioplită, înspăimântătoare şi din aceste pricini n-a
1026 Matei 24,13.
1027 Matei 20,16.
1028 Cf. 2 Regi 6, 6-7.
1029 Cf. Evrei 10,1: „în adevăr, Legea, având umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor, nu poate niciodată cu aceleaşi jertfe, aduse neîncetat în fiecare an să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie”.
1030 cf. 4 Regi 20,13-18.
1031 cf. 4 Regi 24,13.
1032 cf. Daniel 5, 2.
1033 cf. Psalmul 140, 4.
181
avut soţ, căci n-a putut să-şi găsească”. Suntem duşi de răul aflat în firea noastră. Cu plăcere suntem de partea linguşitorilor noştri şi, chiar de le-am răspunde că nu merităm [laudele] şi roşeaţa caldă ne-ar cuprinde chipul, totuşi, în adâncul lui, sufletul se veseleşte. Mireasa lui Hristos este Chivotul Testamentului, aurit pe dinăuntru şi pe dinafară1034, păstrător al Legii Domnului. După cum în acela n-a fost nimic în afară de tablele Testamentului, tot astfel şi în tine să nu fie nimic cugetat din afară. Deasupra acestui loc al ispăşirii, precum deasupra heruvimului, vrea Domnul să şadă1035. Îşi trimite învăţăceii Săi ca să te dezlege de grijile lumeşti precum a dezlegat puiul de măgăriţă1036 şi, părăsind pleava şi cărămizile Egiptului1037, să-l urmezi pe Moise în pustie şi să pătrunzi în ţinutul făgăduinţei1038. Nimeni să nu te împiedice de la aceasta: nici mama, nici sora, nici rudenia de sânge, nici fratele; Domnul are nevoie de tine. Dacă totuşi ar vrea să te împiedice, să se teamă de plăgile lui Faraon, care, nevoind să elibereze poporul lui Dumnezeu ca să-L adore, a pătimit cele ce s-au scris.
Pătrunzând în templu, Iisus a azvârlit cele ce nu erau ale templului1039. Căci Dumnezeu este gelos1040 şi nu voieşte ca lăcaşul Tatălui să fie grota tâlharilor1041. De altfel, unde se numără banii, unde sunt coliviile porumbeilor1042, acolo simplitatea1043 e răpusă1044; când în pieptul feciorelnic clocoteşte grija neliniştilor lumeşti, dintr-odată vălul templului se rupe1045; logodnicul se
1034 Cf. Ieşirea 25,11.
1035 cf. Psalmul 79, 2.
1036 Cf. Matei 21,1-7.
1037 Cf. Ieşirea 1,14.
1038 Cf. Ieşirea 5.
1039 Cf. Matei 21,12.
1040 Cf. Ieşirea 20, 5. Sensul termenului ebraic qanna (ca şi al grecescului rĂ(UTrjg din Septuaginta ori al latinescului zelotes din Vulgata) este acela de „gelos”. Tălmăcirile ortodoxe româneşti preferă însă un termen mai lin, „zelos”, deşi sensul acestui termen în context este acela că Dumnezeu Se arată gelos pe cei care adoră alţi dumnezei în afară de El. (n.P.P.)
1041 Cf. Matei 21,13.
1042 Cf. Matei 21,14.
1043 în latina patristică, simplicitas este des folosit cu sensurile: „simplitate, absenţă a complicaţiilor şi a pedanteriei în contrast cu subtilităţile filosofilor păgâni smerenie, puritate, nevinovăţie, sinceritate”. (n.P.P.)
1044 Inocenţa porumbeilor închişi în colivie, care nu ştiu ce soartă îi aşteaptă, evocă inocenţa fecioarelor, care nu ştiu la ce riscuri este expusă virtutea lor.
1045 Cf. Matei 27, 51.
182
ridică mâniat şi zice: „Să vă rămână casa pustie”1046. Citeşte Evanghelia şi vezi în ce fel Maria, şezând la picioarele Domnului, i-a luat-o înainte Martei prin râvnă. Cu siguranţă, Marta, împlinind cu grijă îndatorirea ospeţiei, le-a pregătit Domnului şi învăţăceilor Săi ospăţul: „Marto, Marto i-a spus [Iisus] -, te îngrijeşti şi pentru multe te tulburi! Ci un lucru trebuie; iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu va fi luată de la ea”1047. Fii şi tu Maria, aşază învăţătura înaintea hranei! Surorile tale să alerge în toate părţile şi să întrebe în ce fel să-L primească pe oaspetele Hristos. Tu leapădă, o dată pentru totdeauna, povara lumească şi aşază-te la picioarele Domnului şi zi: „L-am găsit pe acela pe care-l căuta sufletul meu: îl voi ţine şi nu-l voi mai lăsa”1048; iar Acela să răspundă: „Dar ea e numai una, porumbiţa mea, curata mea; una-i ea la a ei mamă, singură născută”1049, adică a Ierusalimului ceresc1050.
25. Întotdeauna tainele iatacului1051 tău să te aibă în pază, înlăuntrul lui Mirele tău să Se joace mereu cu tine. Te rogi, îi vorbeşti Mirelui; tu citeşti, El îţi vorbeşte; iar când somnul te va copleşi, El va veni de dincolo de ziduri, îşi va întinde mâna prin deschizătura uşii şi va atinge pântecele tău, iar tu te vei ridica tremurând şi vei spune: „Rănită sunt din dragoste”1052; vei auzi apoi de la El: „Eşti grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită, izvor pecetluit”1053. Fereşte-te să ieşi din casă şi să vrei să vezi fete din ţară străină, chiar dacă ţi-ar fi fraţi patriarhii şi te-ai bucura să-l ai de părinte pe Israel. Dina iese [din casă] şi e necinstită1054. Nu vreau să-ţi cauţi Mirele pe străzi. Nu vreau să dai târcoale colţurilor oraşului şi să poţi spune: „Ridica-mă-voi […] şi voi înconjura cetatea, pe uliţe, prin pieţe, şi îl voi căuta pe
1046 Matei 23, 38.
1047 Luca 10, 41-42.
1048 cântarea Cântărilor 3, 4.
1049 cântarea Cântărilor 6, 9.
1050 Cf. Evrei 12, 22.
1051 Ştim din Epistola CVII, 5 a aceluiaşi Ieronim că palatul Paulei unde locuia Eustochia, într-o cameră retrasă, nu era lipsit de ispite mondene. De aceea, tonul lui Ieronim este foarte vehement în sfaturile privind păstrarea castităţii trupeşti şi sufleteşti. (n.P.P.)
1052 Cântarea Cântărilor 5, 8.
1053 Cântarea Cântărilor 4,12.
1054 cf. Facerea 34.
183
cel iubit de sufletul meu”1055 şi nici să întrebi: „N-aţi văzut pe cel iubit de sufletul meu?”1056 Nimeni nu va socoti demn să-ţi răspundă. Mirele nu-L poţi afla pe străzi. „Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă.”1057 Urmează apoi: „Iată eu L-am căutat, dar de-aflat nu L-am aflat; pe nume L-am tot strigat, dar răspuns nu mi-a dat”1058. Dacă ar fi de ajuns că nu i-ai dat de urmă! Dar vei fi rănită, te vei despuia şi, gemând, vei povesti: „întâlnitu-m-au străjerii, cei care înconjoară cetatea, m-au lovit şi m-au rănit şi vălul mi l-au luat”1059. Dacă însă aşa pătimeşte cea care zisese: „Eu dorm, însă inima mea veghează”1060 şi: „Mănunchi de mir îmi este vărul meu şi va sălăşlui între sânii mei”1061, ce se va întâmpla cu noi, care până acum fete fiind, în timp ce mireasa intră cu Mirele, am rămâne pe dinafară1062? Iisus e gelos, nu vrea să-ţi fie văzut de alţii chipul. E îngăduit să te dezvinovăţeşti şi să aduci pricini: „După ce mi-am lăsat vălul ca să-mi ascund chipul, te-am căutat şi am zis: «Spune-mi, dar, iubitul meu, unde-ţi paşti tu oile? Unde poposeşti tu la amiază? De ce oare să rătăcesc zadarnic pe la turmele tovarăşilor tăi?”1063 Se va înfuria, va clocoti şi va zice: „Dacă nu ştii unde, tu, cea mai frumoasă între femei, ţine atunci mereu urmele oilor, paşte-ţi iezii în preajma colibelor ciobanilor!”1064 Fii frumoasă şi între toate femeile farmecul tău să-I fie drag Mirelui tău; dacă nu te vei cunoaşte şi dacă îţi vei păzi cu toată grija inima1065, dacă nu vei fugi de privirile tinerilor, vei ieşi din iatacul meu şi vei paşte iezii care vor sta la stânga Mea1066.
26. Şi astfel, draga mea Eustochia, fiică, stăpână, împreună-slujitoare, soră căci o numire e după vârstă, alta-i după merit, alta după credinţă şi aceasta din urmă-i după dragostea [pe care
1055 Cântarea Cântărilor 3, 2.
1056 Cântarea Cântărilor 3, 3.
1057 Matei 7,14.
1058 Cântarea Cântărilor 5, 6.
1059 Cântarea Cântărilor 5, 7.
1060 Cântarea Cântărilor 5, 2.
1061 Cântarea Cântărilor 1,12.
1062 Asemenea fecioarelor celor nesăbuite; cf. Matei 25,10.
1063 Cântarea Cântărilor 1, 6.
1064 cântarea Cântărilor 1, 7.
1065 Cf. Pildele 4, 23.
1066 Cf. Matei 25, 33. Aşadar, iezii păcatelor sau păcătoşii în general.
184
ţi-o port] ascultă-l pe Isaia vorbind: „Du-te, poporul meu, intră în cămările tale şi închide uşa după tine; ascunde-te puţine clipe, până când mânia Domnului va fi trecut”1067! în afară rătăcesc fecioarele nebune1068, tu vei fi înăuntru cu Mirele; căci, dacă vei închide poarta şi, urmând învăţătura Evangheliei, în taină îl vei ruga pe Tatăl tău1069, va veni, va bate la poartă şi va zice: „Iată, stau la uşă şi bat; dacă cineva îmi va deschide, voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine”1070; iar tu, dintr-odată tulburată, vei răspunde: „Glas al vărului meu ce bate la uşă zicând: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, vecina mea, porumbiţa mea, desăvârşita mea!”1071 Şi nu e ca şi când ai spune: „M-am dezbrăcat de veşmânt, cum să îl îmbrac? Mi-am spălat picioarele mele, cum să le murdăresc?”1072 Atunci ridică-te şi deschide-I de teamă că, de vei zăbovi, va trece mai departe, iar apoi te vei plânge şi vei spune: „I-am deschis vărului meu, iar vărul meu a trecut doar”1073. Căci de ce e nevoie ca porţile inimii tale să fie închise şi Mirelui? Să-I fie larg deschise lui Hristos şi să se închidă diavolului, urmând zicerii: „Dacă mânia stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu îi face loc”1074. Daniel a rămas în cămara de sus căci nici la pământ nu putea rămâne şi a avut ferestrele deschise către Ierusalim1075. Şi tu să ai în viitor ferestrele deschise, pe unde să pătrundă lumina, pe unde să vezi cetatea Domnului. Dar să nu deschizi acele ferestre despre care se spune: „Că iată moartea intră pe ferestrele noastre”1076.
27. Cu mare grijă trebuie să te fereşti ca nu cumva să fii cuprinsă de fierbinţeala slavei deşarte. „Cum puteţi voi să credeţi când primiţi mărire unii de la alţii?”1077, spune Iisus. Priveşte cât e de mare răul când cineva care a avut [această slavă] nu poate
1067 Isaia 26, 20.
1068 Cf. Matei 25,10.
1069 Cf. Matei 6, 6.
1070 Apocalipsa 3, 20.
1071 Cântarea Cântărilor 5, 2.
1072 Cântarea Cântărilor 5, 3.
1073 Cântarea Cântărilor 5, 6.
1074 Ecclesiastul 10, 4.
1075 Cf. Daniel 6,11.
1076 Ieremia 9, 21.
1077 Ioan 5, 44.
185
crede. Noi într-adevăr vom zice: „Căci Tu eşti slava mea”1078; şi: „Iar cel care se laudă în Domnul să se laude”1079; şi: „Dacă aş mai plăcea oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos”1080; şi: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume”1081; şi aceea: „întru Tine ne vom lăuda întreaga zi”1082; şi: „întru Domnul se va lăuda sufletul meu”1083.
Când faci milostenie, numai Dumnezeu să vadă1084. Când posteşti, vesel să-ţi fie chipul1085. Veşmântul să nu-ţi fie nici prea curat, dar nici respingător, şi nici prea deosebit la vedere, astfel încât trecătorii care îţi ies în cale să nu se oprească şi să te arate cu degetul1086. Fratele a murit, sora are datoria de a-i însoţi trupul la mormânt; fereşte-te însă să nu faci prea deseori aceasta, ca să nu mori tu însăţi. Să nu vrei să pari mai credincioasă şi nici mai umilă decât e nevoie, nici să nu cauţi slava părând că fugi de ea. Căci mulţi, evitându-i pe martorii sărăciei, milei şi postirii lor, doresc să placă chiar prin faptul că nu vor să placă; şi, în chip năucitor, lauda, în timp ce e ocolită, e râvnită. Cât despre celelalte tulburări de care mintea omului se bucură, se îmbolnăveşte, jinduieşte şi se teme, am aflat mai mulţi oameni care sunt străini de ele. Puţini sunt cei lipsiţi de acest cusur1087; iar cel mai bun e acela care, asemenea unui trup frumos, este prea puţin pătat de murdăria negilor.
Şi, într-adevăr, eu nu trebuie să te sfătuiesc să nu te făleşti cu bogăţiile, să te dai în lături de la alesu-ţi neam ori să te crezi mai presus de ceilalţi. Cunosc smerenia ta, ştiu că tu din simţire spui: „Doamne, nu s-a mândrit inima mea, nici nu s-au înălţat ochii mei”1088. Ştiu că şi la tine şi la mama ta trufia, prin care diavolul a
1078 Psalmul 3, 3.
1079 2 Corinteni 10,17.
1080 Galateni 1,10.
1081 Galateni 6,14.
1082 Psalmul 43,10.
1083 Psalmul 33, 2.
1084 Cf. Matei 6, 2.
1085 cf. Matei 6,16.
1086 Cf. HORATIUS, Ode, IV, 3, 22. (n.P.P.)
1087 Cf. HORATIUS, Satire, 1,1, 6, 65-67. (n.P.P.)
1088 Psalmul 130,1.
186
căzut1089, nu-şi are loc câtuşi de puţin. Iată de ce a-ţi scrie despre acestea ar fi lipsit de noimă. Ba chiar e tare prostesc ca acela pe care-l înveţi să înveţe ceea ce cunoaşte. Dar acest lucru să nu zămislească lăudăroşenie, căci tu ai dispreţuit lăudăroşenia veacului; un gând nerostit să nu se strecoare în tine pe nesimţite, astfel încât, pentru că ai încetat să-ţi placă straiele aurite, să înceapă să-ţi placă în [cele] murdare şi, când vei veni la întrunirea fraţilor sau a surorilor, să te aşezi pe un scăunel jos, pretextând că eşti nevrednică1090. Să nu-ţi cobori vocea dinadins ca răpusă de postiri şi, îngânând pasul celui slăbit, să te sprijini de umerii alteia. Sunt foarte multe care-şi desfigurează propriul chip spre a le părea oamenilor că postesc1091; acestea, de îndată ce-l văd pe vreunul, încep să geamă, coboară sprânceana şi, cu faţa acoperită, abia privesc cu un singur ochi. Veşmânt întunecat, cingătoare din pânză de sac, cu mâini şi picioare murdare; doar pântecele, căci nu poate fi văzut, e aprins de mâncare. Pentru acestea cântă zi de zi acel psalm: „Că Dumnezeu a risipit oasele celor care plac oamenilor”1092. Altele, cu înfăţişare bărbătească, schimbându-şi veşmântul, roşesc că sunt femei din născare, îşi taie părul şi, fără ruşine, îşi iau chipuri de eunuci. Sunt şi cele care se înveşmântează în veşminte aspre şi, meşteşugindu-şi glugi de monahi, ca şi cum s-ar întoarce la gângureala din copilărie, îngână cucuvelele şi bufniţele.
28. Dar, spre a nu părea că vorbesc doar despre femei, fereşte-te şi de bărbaţii pe care-i vezi purtând lanţuri1093, care au părul lung ca femeile, potrivnic învăţăturii Apostolului1094, barba de ţapi, manta neagră şi picioarele goale spre a răbda frigul. Toate acestea sunt semne ale diavolului. Odinioară, Roma l-a jelit pe un asemenea Antim; de curând, pe un asemenea Sofronie1095.
1089 Cf. Isaia 14,12-15.
1090 Observaţiile Fericitului Ieronim sunt foarte realiste şi pertinente. Falsa smerenie, smerenia exagerată, constituie o altă faţetă, diabolică, a mândriei. Smerenia înseamnă măsură în toate (modestia în latină înseamnă „justă măsură în toate”). (n.P.P.)
1091 Cf. Matei 6,16.
1092 Psalmul 52, 7.
1093 Purtate pe sub veşminte ca semn de asceză şi autoflagelare. (n.P.P.)
1094 „Nu vă învaţă oare însăşi firea că necinste este pentru un bărbat să-şi lase părul lung?” (1 Corinteni 11,14).
1095 Aceşti doi falşi „părinţi duhovniceşti” nu sunt cunoscuţi din alte surse. (n.P.P.)
187
Aceştia, după ce au pătruns în casele celor de vază şi le-au prins în laţ pe femeiuştile împovărate de păcate, veşnic învăţând, dar neajungând vreodată la cunoaşterea adevărului1096, se prefac trişti şi parcă ar posti îndelung, dar sunt daţi la iveală de tăinuitele bucate ale nopţilor. Mi-e ruşine să spun şi altele, ca să nu pară că mai curând sunt pornit decât că sfătuiesc.
Sunt alţii vorbesc de oamenii din rânduiala mea1097 care râvnesc cele ale preoţiei şi diaconiei spre a putea vedea femeile mai liber. Grija pentru veşminte este nemăsurată, să fie bine mirositoare, piciorul să nu facă zgomot într-o sanda scâlciată. Pletele le sunt buclate, purtând urmele fierului de ondulat părul, degetele le scapără de inele şi, pentru ca udeala drumului să nu le stropească talpa piciorului, de-abia îşi lasă urma, [mergând] în vârfurile degetelor. Când îi vezi pe aceştia, socoteşte-i mai curând miri decât clerici. Aceştia îşi închină viaţa cunoaşterii numelor de matroane, caselor şi obiceiurilor acestora. Dintre ei, îl voi descrie pe scurt şi în treacăt pe unul care e cel dintâi în acest meşteşug; cu cât mai uşor ai cunoscut dascălul, cu atât îi vei recunoaşte pe învăţăcei. Se trezeşte zorit odată cu soarele, rânduieşte şirul celor pe care le va vizita, caută drumul cel mai scurt şi mai că pătrunde până în iatacul lor în timp ce ele dorm acest bătrân insuportabil. Dacă vede vreo perniţă, vreo învelitoare mai de soi sau alt obiect de casă, le laudă, se minunează, le pipăie şi, plângându-se că duce lipsă de ele, mai curând le smulge decât le primeşte. Căci fiecăreia îi e teamă să nu îl supere pe crainicul1098 oraşului. Fecioria îi este duşmană, postirea vrăjmaşă; caută prânzurile [adulmecându-le] aburii şi e numit de gloată „clapon îndopat” sau yEpiov noirnutijv1099. Gură barbară şi neruşinată şi
1096 Qt Ţjmotej y 2
1097 Monahi asemenea lui Ieronim. (n.P.P.)
1098 Veredarius are sensul de „curier, mesager oficial”; Ieronim îl utilizează cu înţeles ironic. (n.P.P.)
1099 Aceste cuvinte sunt transmise de manuscrise în formă coruptă. Dacă acceptăm lecţiunea yEpavog („cocor”) în loc de yepcov („bătrân”), expresia poate fi interpretată ca „bătrân care plescăie din limbă”. S-a presupus că termenul altilis („pasăre de curte, pasăre îngrăşată”) a fost iniţial o glosă marginală care explica termenul ycpavog (cuvânt destul de asemănător cu yEpcuv), care în latină ar putea fi echivalat cu pipizo („cocor mic”), termen a cărui pronunţie e apropiată de a lui iTOTTTruţa) („a şuiera, a fluiera”). Ulterior glosa a fost introdusă în text.
188
veşnic înarmat cu vorbe de ocară. Oricum te-ai răsuci, el primul îţi stă în faţă. Orice se aude nou, el e fie autorul, fie cel care sporeşte zvonul. Caii îi sunt schimbaţi tot la câteva ore, atât de strălucitori şi focoşi, încât ai socoti că el e fratele regelui tracilor1100.
29. Duşmanul priceput luptă prin felurite capcane. Năpârca era mai înţeleaptă decât toate fiarele pe care le-a creat Domnul pe pământ1101. De aceea şi spune Apostolul: „Vicleşugurile sale nu ne sunt necunoscute”1102. Nu li se potrivesc creştinilor nici murdăria voită, nici eleganţa rafinată. Dacă nu ştii ceva, ai vreo îndoială legată de un loc din Scripturi, întreabă-l pe acela pe care viaţa sa îl recomandă, vârsta îl îndrituieşte, iar faima nu-l dă în lături; el poate să zică: „Pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită”1103. Sau, dacă nu e cineva care să poată să-ţi arate, e mai bine să nu ştii ceva, rămânând în siguranţă, decât să înveţi primejduindu-te. Aminteşte-ţi că umbli în mijlocul laţurilor1104; multor veterane ale fecioriei1105 le-a scăpat din mâini cununa curăţiei, pe care nimeni nu o punea la îndoială, chiar în pragul morţii. Dacă nişte roabe te însoţesc în hotărârea ta, să nu fii trufaşă faţă de ele şi nici nu te îngâmfa precum o stăpână.
Aţi început să aveţi un singur Mire, psalmodiaţi împreună lui Hristos, primiţi deodată trupul Lui. De ce masa să vă fie diferită? Să fie îndemnate şi altele a vi se alătura. Cinstea fecioarelor să fie o chemare pentru celelalte. Dacă o simţi pe vreuna mai neputincioasă întru credinţă, ridic-o în braţe, dă-i curaj, mângâi-o, iar curăţia ei fă-o câştigul tău. Dacă vreuna se preface, fugind însă de îndatorirea [înfrânării], citeşte-i aceleia pe faţă din Apostol: „Fiindcă mai bine este să se căsătorească decât să ardă”1106. Însă pe acele fecioare şi văduve care fără treabă şi curioase dau ocol de-a rândul caselor matroanelor, cărora nu le roşeşte obrazul
1100 Referire la Diomedes, regele bistonilor, despre care se spunea că îşi hrănea caii cu carnea prizonierilor.
Cf. Facerea 3,1.
1102 2 Corinteni 2,11.
1103 2 Corinteni 11, 2.
1104 Cf. Ecclesiastul 9, 20.
1105 Aceasta este expresia lui Ieronim veteranae virgines castitatis. Viaţa în feciorie este asimilată serviciului militar datorită asprimii şi rigorilor autoimpuse. (n.P.P.)
1106 1 Corinteni 7, 9.
189
gros şi care îi întrec în neruşinare şi pe paraziţii din comedii, alungă-le ca pe nişte molime. „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.”1107 Ele au doar grija pântecelui şi a celor din preajma pântecelui. Astfel obişnuiesc să îndemne şi să zică: „Căţeluşa mea, foloseşte-te de bunurile tale şi trăieşte cât eşti în viaţă” şi: „Oare le păstrezi pentru fiii tăi?” Beţive şi dezmăţate, strecoară orice rău şi moleşesc întru plăceri până şi minţile neclintite ca fierul. „Căci, atunci când poftesc împotriva lui Hristos, vor să se mărite. Şi îşi agonisesc osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa dintâi”1108. Nici să nu-ţi doreşti să pari o vorbitoare iscusită1109 sau să te faci plăcută compunând în joacă stihuri lirice1110.
Tu, care eşti gingaşă, să nu imiţi rostirea fără vlagă1111 a matroanelor care, când strâng din dinţi, când cu buzele desfăcute, îşi îndrumă limba bâlbâită în cuvinte înjumătăţite, socotind necioplit tot ceea este firesc1112. Într-atât le place adulterul, chiar şi cel al limbii: „Ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar?”1113 Ce are a face Horatius cu Psaltirea? Dar Maro1114 cu Evangheliile? Cicero cu Apostolul? Oare fratele nu s-ar sminti dacă te-ar vedea aşezându-te la masă în templul cu idoli? Şi, deşi „toate sunt curate pentru cei curaţi”1115 şi „nimic nu este de lepădat dacă se ia cu mulţumire”1116,
1107 1 Corinteni 15, 33.
1108 1 Timotei 5,11-12.
1109 Ne aflăm într-o societate în care abilitatea oratorică este foarte apreciată. (n.P.P.)
1110 La întrunirile matroanelor erau lecturate astfel de poezii profane. Ulterior (Epistola CVII, 4), Fericitul Ieronim va recomanda înlocuirea poeziilor cu psalmii. (n.P.P.)
1111 Cf. PERSIUS, Satire, 1,104-105. (n.P.P.)
1112 În original: omne quod nascitur – „tot ceea ce se naşte”, adică ceea ce este natural.
1113 2 Corinteni 6, 14-15. Ieronim parafrazează faimoasa interogaţie a lui Tertulian din De praescriptione haereticorum, 7, 9: Quid ergo Athenis et Hierosolymis? Quid academiae et ecclesiae? Quid haereticis et christianis? (n.P.P.)
1114 Este vorba despre poetul Publius Vergilius Maro. Fericitul Ieronim nu critică literatura profană în ea însăşi, ci pe creştinii care o preferă pe aceasta Evangheliei (cf. Epistola XXI, 13). În Omilia 20, 3 la Numeri, Origen afirmase că sacrificiile idoleşti cuprind nu doar cărnuri, ci şi „dogmele filosofice” şi „literatura greacă”. Fericitul Ieronim se adresează unei tinere ascete care trebuie să renunţe la toate ale lumii, inclusiv la cultura profană. Ne aflăm în anul 384, când papa Damasus scrie o poezie în care îl îndeamnă pe un preot să renunţe la Vergilius pentru Evanghelie. (n.P.P.)
1115 Titi, 15.
1116 1 Timotei 4, 4.
190
totuşi nu trebuie să bem în acelaşi timp şi din pocalul lui Hristos, şi din pocalul demonilor1117. Îţi voi aduce la cunoştinţă o nefericită istorisire din viaţa mea.
30. Când cu mai mulţi ani înainte, pentru împărăţia cerurilor, mă rupsesem1118 de casă, de părinţi, de soră1119, de neamuri şi de ceea ce e mai greu dintre toate acelea, de obişnuinţa mâncării mai alese, şi pornisem spre a deveni ostaş1120 la Ierusalim, nu mă puteam lipsi cu totul de biblioteca pe care mi-o alcătuisem la Roma cu mare strădanie şi trudă1121. Şi astfel, nenorocitul de mine posteam citindu-l pe Tullius1122. După desele vegheri din timpul nopţilor, după lacrimi pe care amintirea trecutelor păcate le răscolea din adâncul măruntaielor mele, îl luam în mâini pe Plautus1123. Dar, când, venindu-mi în fire1124, începusem să citesc pe unul dintre proroci, mă îngrozea graiul lui necizelat1125; şi, pentru
1117 Cf. 1 Corinteni 10, 20.
1118 Fericitul Ieronim foloseşte aici cu sens figurat verbul castrare din original, care înseamnă „a castra, a înlătura prin tăiere”. Pentru a înţelege sensul sintagmei, redăm aici textul din Vulgata pentru Matei 19, 12: sunt enim eunuchi qui de matris utero sic nati sunt et sunt eunuchi qui facti sunt ab hominibus et sunt eunuchi qui se ipsos castraverunt propter regnum caelorum qui potest capere capiat. (n.P.P.)
1119 Probabil că decizia Eustochiei de a se dedica vieţii ascetice provocase o mică dramă familială. (n.P.P.)
1120 în miliţia Christi. Monahismul a fost văzut, metaforic, drept înrolarea în oştirea lui Hristos, cea care duce războiul nevăzut cu patimile şi diavolii. (n.P.P.)
1121 Indicaţie preţioasă. Cunoaştem pasiunea neobosită a Fericitului Ieronim pentru procurarea cărţilor autorilor creştini şi păgâni (cf. Epistola V, 2). (n.P.P.)
1122 Marcus Tullius Cicero. Primele epistole ale lui Ieronim sunt impregnate de stilul marelui arpinat. (n.P.P.)
1123 Plautus şi Terentius sunt autorii cei mai iubiţi de Fericitul Ieronim. „Puritatea” lingvistică şi stilul lui Plautus erau faimoase în literatura latină. Varro, citând pe Aelius Stilo (cf. QUINTILIANUS, Institutio oratoria, X, 1, 99), spune că, dacă Muzele ar vorbi latineşte, ar folosi limba lui Plautus. Unele manuscrise ulterioare au înlocuit Plauto cu Plato. (n.P.P.)
1124 Cf. Luca 15,17.
1125 în general, păgânii acuzau textele sacre de lipsă de rafinament stilistic. Aici Fericitul Ieronim recunoaşte că avusese şi el aceeaşi prejudecată. De altfel, reticenţa păgânilor chiar şi la simpla lectură a Scripturii este surprinsă şi de Fericitul Augustin şi Tertulian: „Şi astfel, am hotărât să-mi îndrept sufletul spre Sfintele Scripturi, ca să văd în ce fel erau ele. Şi iată că văd un lucru nedezvăluit celor mândri şi nici revelat copiilor, dar smerit la mers, semeţ la sosire şi învăluit în taine; şi eu nu eram în aşa fel pregătit încât să pot să pătrund în acesta ori să-mi aplec grumazul pe potriva pasului său. Căci pe atunci nu am simţit aşa cum vorbesc acum, când mi-am îndreptat atenţia la acea Scriptură, ci mi s-a părut nedemnă, şi n-ar fi potrivit s-o compar cu prestanţa strălucitoare a lui Tullius. Deoarece orgoliul meu făcea nazuri la simplitatea ei, iar ascuţişul minţii mele nu pătrundea înlăuntrul ei. Căci ea era una care creştea odată cu copiii. De aceea eu refuzam să fiu copil şi, aşa umflat de îngâmfare, mi se părea că sunt plin de măreţie” (AUGUSTIN, Confessiones, III, 5, 9, traducere din latină, studiu introductiv şi note de Gh.L Şerban, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 139). „Atât de mult lipseşte ca oamenii să admită scrierile noastre, la care nimeni nu vine dacă nu este creştin” (TERTULIAN, De testimonio animae, I). Primele traduceri latine ale Bibliei erau lipsite de rafinament stilistic, deoarece erau alcătuite de persoane private de o cultură serioasă şi erau foarte literale, de o fidelitate servilă şi excesivă faţă de original (cf. Einar LOFSTEDT, Late latin, Oslo, H. Aschehoug Co., 1959, p. 89). (n.P.P.)
191
că nu vedeam lumina cu ochii orbiţi1126, socoteam că nu e vina ochilor, ci a soarelui.
în timp ce şarpele din vechime1127 îşi bătea joc astfel de mine, pe la jumătatea Păresimilor1128, febra mi s-a răspândit până-n măduva oaselor, mi-a năpădit trupul secătuit de puteri1129 şi, fără să-i lase vreun pic de tihnă ceea ce e chiar de necrezut să spun -, aşa mi-a sleit nefericitele mădulare, încât abia mă ţineam în capul oaselor. Între timp mi se pregătea îngropăciunea, iar căldura şi suflarea vieţii căci trupul mi se răcise de-acum pâlpâiau doar într-un colţişor al pieptului meu lipsit de vlagă. Când, deodată, am fost răpit în duh şi târât la tribunalul1130 Judecătorului, unde era atâta lumină şi atâta străfulgerare izvora din strălucirea celor care stăteau împrejur, încât eu, prăvălit la pământ, nici nu îndrăzneam să-mi arunc privirile în sus. Întrebat de starea mea, am răspuns că „sunt creştin”. Iar cel care stătea în jilţ zice: „Minţi, eşti ciceronian1131, nu eşti creştin; căci, «unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta1132”.
La acestea am amuţit şi, printre lovituri căci poruncise să fiu biciuit -, eram chinuit pe deasupra şi de flacăra conştiinţei mele în timp ce cugetam la acel verset: „Şi în iad cine te va lăuda1133 pe tine?”1134; am început totuşi să strig şi să zic, văitându-mă: „Ai
1126 Este vorba despre lumina spirituală conţinută în textele sfinte. Fericitul Ieronim opune acuzaţiilor păgânilor valoarea conţinutului Vechiului şi Noului Testament. Ochii lui Ieronim erau orbi, căci se opreau numai asupra formei exterioare, fără să descopere izvorul spiritual sol („soarele”) în text al acestor cărţi sfinte.
1127 Diavolul, maestrul iluziilor şi al vedeniilor. (n.P.P.)
1128 Este dificil de stabilit data şi locul faimosului vis. Probabil ne aflăm în deşertul Chalkis (cf J.J. THIERRY, „The date of the dream of Jerome”, în: Vetera Cristianorum, 4, 1954, pp. 1-8).
1129 în Patericele răsăritene întâlnim adeseori avertismentul pentru începători de a nu exagera cu asceza, deoarece se cade uşor în diferite boli. (n.P.P.)
1130 Ni se descrie o procedură juridică normală dintr-un tribunal antic. (n.P.P.)
1131 Ciceronianas es, non Christianus calambur rafinat întemeiat pe paronomasie. (n.P.P.)
1132 Matei 6, 21.
1133 în latina ecleziastică, verbul confiteri va dobândi şi sensul de „a lăuda”. (n.P.P.)
1134 Psalmul 6, 5.
192
milă de mine, Doamne, ai milă de mine!”1135 Astfel îmi răsuna glasul printre loviturile biciului. În sfârşit, cei care stăteau îngenuncheaţi în faţa întâistătătorului se rugau ca vina să fie pusă în seama tinereţii şi să îngăduie greşelii să se căiască şi să fiu supus la cazne dacă aş mai citi vreodată cărţile autorilor păgâni. Cât despre mine, care eram la asemenea strâmtoare, voiam să promit chiar pe deasupra şi am început să mă jur şi să zic, invocându-i numele: „Doamne, dacă vreodată voi mai şi păstra scrieri lumeşti, dacă le voi mai citi, [atunci înseamnă că] Te-am tăgăduit!”1136 Eliberat întru aceste cuvinte ale juruinţei, mă întorc printre cei vii1137; şi, pe când toţi se minunau, îmi deschid ochii scăldaţi de o ploaie de lacrimi, aşa încât i-am încredinţat chiar şi pe cei care erau neîncrezători. Şi, într-adevăr, n-a fost acela nici somn adânc, nici vis1138 de care adesea suntem înşelaţi. Martor este acel tribunal în faţa căruia am zăcut, martoră e judecata de care atâta m-am temut de nu mi s-ar mai întâmpla niciodată să cad într-o asemenea cercetare! -, dovadă e faptul că aveam spinarea vânătă şi că simţeam rănile când m-am trezit, iar de atunci cu atâta râvnă am citit cele sfinte, cu câtă nu le citisem pe cele muritoare.
31. Trebuie de asemenea să te fereşti de răul zgârceniei: desigur, [nu este vorba să] nu doreşti bunuri străine căci acest lucru chiar legile publice îl pedepsesc -, ci să nu păstrezi ceea ce este al tău şi care, de fapt, este al altuia: „Şi, dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru?”1139
1135 Psalmul 56,1.
1136 Fericitul Ieronim nu a respectat promisiunea de aici. În prefaţa Comentariului la Epistola către galateni afirmă că vreme de 15 ani nu a citit niciun autor clasic. Rufin (cf. Apologia contra lui Ieronim, 2, 8) îl acuză de infidelitate faţă de acest jurământ, deoarece adusese cu sine la Betleem cărţile lui Cicero. Fericitul Ieronim se va dezice ulterior de acest vis, afirmând că a fost o simplă iluzie, un delir cauzat de marele stres emoţional şi de boală; Biblia însăşi ne interzice să acordăm încredere viselor. Fără îndoială, s-a dat prea mare importanţă acestui episod autobiografic. (n.P.P.)
1137 cf. VERGILIUS, Eneida, VI, 568.
1138 Cf. VERGILIUS, Eneida, XII, 64-65. Chiar în relatarea acestui episod, Fericitul Ieronim nu se poate detaşa de reminiscenţele din literatura păgână. Visul său a fost interpretat în mod diferit de moderni: 1. expresia unui conflict interior dintre ascetismul creştin şi mentalitatea retorului păgân; 2. o ficţiune literară; 3. un vis real, patologic, cauzat de febră; 4. vedenie autentică a Dreptului Judecător, făcându-se paralelă cu un vis similar descris de Fericitul Augustin în Predica 308. (n.P.P.)
1139 Luca 16,12.
193
Străine ne sunt poverile de aur şi de argint, a noastră este stăpânirea celor duhovniceşti; despre aceasta se spune într-alt loc: „Răscumpărarea bărbatului, bogăţiile sale”1140. „Nimeni nu poate să slujească la doi stăpâni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau pe unul îl va îngădui şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona” 1141, adică bogăţiilor. Căci în limba păgână a sirienilor bogăţiile sunt numite mamona. Cugetarea la hrană înseamnă spinii credinţei, rădăcina zgârceniei, grija păgânilor. Ci vei spune: „Sunt copilă gingaşă şi n-aş putea trudi acestea cu mâinile mele. De voi ajunge la bătrâneţe, de voi începe să bolesc, cui i se va face milă de mine?” Ascultă-L pe Iisus vorbindu-le Apostolilor: „Nu vă gândiţi în inima voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la zburătoarele cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte”1142. De-ţi lipseşte veşmântul, îţi vor fi înfăţişaţi crinii1143. Dacă vei fi flămândă, vei auzi că fericiţi sunt cei sărmani şi cei flămânzi1144. De te-a lovit vreo durere, citeşte: „De aceea mă bucur în slăbiciuni”1145 şi: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei, să mă bată peste obraz”1146 ca să nu mă trufesc. Să te veseleşti întru toate judecăţile lui Dumnezeu: „Căci vor tresălta de bucurie fiicele lui Iuda întru toate judecăţile Tale, Doamne!”1147 Acel cuvânt să răsune mereu în gura ta: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce”1148; şi: „Nimic nu am adus în lumea aceasta, nici ceva ce să putem lua cu noi”1149.
32. Ci acum le vezi pe cele mai multe înţesându-şi dulapurile cu veşminte, schimbându-şi zi de zi tunica şi neputând totuşi să înfrângă moliile1150. Cea care va fi fiind mai credincioasă foloseşte
1140 Pildele 13, 8.
1141 Matei 6, 24.
1142 Matei 6, 25-26.
1143 Cf. Matei 6, 28.
1144 Cf. Matei 5 3.
1145 2 Corinteni 12,10.
1146 1 Corinteni 12, 30.
1147 Psalmul 96, 9.
1148 Iov 1, 21.
1149 1 Timotei 6, 7.
1150 Cf. Iacov 5, 2.
194
un singur veşmânt şi, în timp ce cuferele îi sunt pline, ea trage de zdrenţele ei. Vopsesc pergamentul în culoare purpurie, scriu literele cu cerneală de aur, codicele sunt împodobite cu nestemate, iar Hristos moare despuiat în faţa uşilor lor. Când îşi întind mâna către un sărman, sună din trâmbiţă1151. Când cheamă la agapă, este tocmit un crainic. De curând am văzut-o trec sub tăcere numele, că o satiră nu este crezută pe cea mai nobilă dintre femeile romane în bazilica fericitului Petru, în faţă mergându-i eunucii, în timp ce, cu propria-i mână, spre a fi socotită mai credincioasă, împrăştia bani, unul câte unul, celor săraci. Între timp, e uşor de ştiut pentru cei obişnuiţi cu aceasta -, o bătrână, împovărată de ani şi înveşmântată în zdrenţe, a fugit înaintea ei ca să mai prindă un ban; de îndată ce i-a venit rândul, în locul dinarului a primit un pumn, iar vinovata de o asemenea fărădelege s-a umplut de sânge. „Rădăcina tuturor relelor este zgârcenia”1152 şi de aceea e numită de Apostol „slujire la idoli”1153. Caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate ţi se vor adăuga1154. Domnul nu ucide prin foame sufletul celui drept. „Tânăr am fost şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine.”1155 Ilie este hrănit de corbii ce-l slujesc1156. Văduva din Sarepta, în noaptea când avea să moară împreună cu fiii săi, îl hrăneşte pe profet, deşi e înfometată1157; şi, printr-o minune, vasul cu ulei este plin, iar cel care venise spre a fi hrănit a hrănit-o pe ea. Apostolul Petru zice: „Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau: în numele lui Iisus Hristos, ridică-te şi umblă!”1158 Iar acum, chiar dacă mulţi tac întru vorbire, rostesc prin făptuire. Credinţă şi milostivire nu am; ceea ce am însă, aur şi argint, ţie nu-ţi dau. „Ci, având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi.”1159 Ascultă-l pe Iacov ce anume cere în rugăciunea sa: „De va fi Domnul Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în calea aceasta în care merg eu astăzi, de-mi va da pâine să
1151 Cf. Matei 6, 2.
1152 1 Timotei 6, 10.
1153 Efeseni 5, 5.
1154 Cf. Matei 6, 33.
1155 Psalmul 36, 25.
1156 Cf. 3 Regi 17, 6.
1157 Cf. 3 Regi 17, 8-15.
1158 Faptele 3, 6.
1159 1 Timotei 6, 8.
195
mănânc şi haine să mă îmbrac”1160. El s-a rugat doar pentru cele trebuincioase vieţii: şi după douăzeci de ani s-a întors în ţinutul Canaanului ca stăpân bogat şi ca tată şi mai bogat. Nesfârşite pilde din Scripturi ne stau la îndemână şi ne învaţă că trebuie să ne ferim de zgârcenie.
33. Dar, pentru că acum am vorbit despre ea doar în treacăt şi, dacă Hristos va îngădui, voi rezerva o lucrare [acestui subiect], voi povesti ce s-a întâmplat în Nitria1161 nu cu mulţi ani în urmă. Unul dintre fraţi, mai curând strângător decât zgârcit şi neştiutor că Domnul a fost vândut pe treizeci de arginţi1162, stingându-se din viaţă, a lăsat după el o sută de monede din aur, pe care le-a dobândit ţesând pânză de in. S-a pornit sfat între monahi căci în acel loc vieţuiesc vreo cinci mii în chilii despărţite ce ar trebui să facă. Unii ziceau că ar trebui împărţiţi la săraci; alţii, că trebuie daţi Bisericii; mai mulţi, că ar trebui trimişi familiei sale. Dar Macarie, Pambos1163 şi Isidor1164 şi ceilalţi, pe care-i numeau „părinţi”, căci Duhul Sfânt glăsuia prin ei, au hotărât că trebuie îngropaţi cu stăpânul lor, zicând: „Banii tăi să fie cu tine spre pierzare”1165. Şi să nu creadă cineva că s-a făcut prin aceasta un act de cruzime; o atât de mare spaimă i-a cuprins pe toţi [călugării] de pe tot cuprinsul Egiptului, încât [socoteau că] este o fărădelege dacă lăsau un singur ban [la moartea lor].
34. Şi, pentru că am pomenit de monahi şi ştiu că asculţi cu plăcere [vorbindu-se] despre cele sfinte, deschide-ţi urechile pentru puţin timp! în Egipt există trei categorii de monahi: cenobiţii, pe care ei îi numesc în limba păgână sauhes, iar noi i-am putea numi „laolaltă trăitori”; anahoreţii, care trăiesc singuri în pustie şi sunt numiţi astfel pentru că s-au retras departe de oameni; a treia categorie este cea numită remnuoth, cea mai rea şi neluată în seamă, dar care în provincia noastră e singura sau cea dintâi. Aceştia sălăşluiesc laolaltă câte doi sau trei, sau nu cu mult mai mulţi, trăind după propria lor hotărâre şi rânduială; iar din ceea
1160 Facerea 28, 20.
1161 Faimos deşert egiptean, la sud de Alexandria. (n.P.P.)
1162 Cf. Matei 26,15.
1163 Sfinţii Macarie Egipteanul şi avva Pambos din Patericul egiptean. (n.P.P.)
1164 Sfântul Isidor Pelusiotul, celebrul epistolograf creştin din veacul al IV-lea. (n.P.P.)
1165 Faptele 8, 20.
196
ce trudesc pun o parte la un loc spre a avea bucate laolaltă. Locuiesc mai adesea în oraşe şi cetăţi şi, ca şi cum meşteşugul ar fi sfânt, nu viaţa, ceea ce vând are un preţ mai ridicat. Adesea au loc certuri între ei; fiind trăitori din propriile bucate, nu îndură să fie supuşii cuiva. Într-adevăr, au obiceiul să se întreacă în posturi; iar dintr-un lucru de taină fac prilej1166 de izbândă. La aceştia toate sunt tulburate: mâneci largi, încălţări destrămate, veşmânt destul de neîngrijit, oftatul neîncetat, cercetarea fecioarelor, ponegrirea clericilor. Iar când a sosit ziua de sărbătoare, se ghiftuiesc până vomită.
35. Aşadar, după ce ne-am despărţit de aceştia ca de nişte molime, să ajungem la cei care vieţuiesc mai mulţi laolaltă, adică la cei despre care am zis că sunt numiţi „cenobiţi”. Prima juruinţă la aceştia e să se supună bătrânilor şi să facă orice ar porunci aceia. Sunt împărţiţi în decurii şi centurii, astfel încât al zecelea le stă în frunte celorlalţi nouă. Şi apoi, sutaşul are sub poruncă zece întâistătători. Locuiesc despărţiţi, dar în chilii învecinate. Până la ceasul al nouălea, ca în timpul vacanţei tribunalelor1167, nimeni nu merge la un altul, în afară de acei rânduiţi peste zece monahi despre care am vorbit, pentru ca, dacă vreunul, din întâmplare, are cugetul tulburat, să fie mângâiat de spusele acelora. După ceasul al nouălea se adună laolaltă, răsună psalmii şi, urmând obiceiul, se citesc Scripturile. Iar după împlinirea rugăciunilor şi după ce toţi s-au aşezat, cel aflat la mijloc şi pe care-l numesc „părinte” începe să le vorbească. Pe când acesta glăsuieşte, se face atât de linişte, încât nimeni nu îndrăzneşte să privească pe cineva dinapoia sa ori să tuşească. Lauda vorbitorului se află în plânsul ascultătorilor. Tăcute se rostogolesc lacrimile pe chipuri, iar durerea nu izbucneşte în hohote de plâns. Dar, când începe să predice despre împărăţia lui Hristos, despre viitoarea fericire şi despre slava ce va veni, să-i vezi pe toţi înăbuşindu-şi suspinele şi, cu ochii îndreptaţi spre cer, zicându-şi lăuntric:
1166 Potrivit îndemnului Mântuitorului (cf. Matei 6, 16-18), postul trebuie să fie o nevoinţă particulară, tainică; monahii de faţă îl transformă în prilej de întrecere: cine posteşte mai mult. (n.P.P.)
1167 Liniştea din mănăstire este comparată cu liniştea dintr-un tribunal în timpul vacanţei judiciare.
197
„Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc?”1168
După aceasta, întrunirea se sfârşeşte şi fiecare decurie, împreună cu părintele său, se îndreaptă către mese, la care servesc, fiecare pe rând, săptămână de săptămână. Nimeni nu face zgomot în timpul mesei, nimeni nu vorbeşte în timp ce mănâncă. Se trăieşte cu pâine, legume şi zarzavaturi, care sunt gătite doar cu sare şi ulei. Vin primesc doar bătrânii; acestora şi celor foarte tineri li se mai dă adesea o masă uşoară [la amiază], unora ca să le sprijine vârsta ostenită, iar celorlalţi ca să nu îi slăbească de la început. După aceea se ridică toţi deodată şi, după ce cântă un imn, se întorc la chiliile lor, unde până spre seară fiecare vorbeşte cu prietenii săi şi zice: „L-ai văzut pe cutare şi pe cutare? Cât har e în el? Câtă linişte? Ce măsurată păşire?” Dacă zăresc un bolnav, îi dau mângâiere, dacă văd pe vreunul aprins întru iubirea de Dumnezeu, se îndeamnă toţi întru râvnă. Şi, pentru că seara, în afara rugăciunilor laolaltă, fiecare veghează în chilia sa, fac înconjurul tuturor chiliilor şi, cu urechea lipită [de perete], cercetează cu luare-aminte ce fac aceia. De-l află pe vreunul mai leneş, nu-l dojenesc, ci, prefăcându-se că nu ştiu, îl vizitează mai des şi, începând ei primii, mai degrabă îl stârnesc să se roage decât îl silesc.
A fost hotărâtă lucrarea zilei, care i-a fost înfăţişată mai-marelui peste zece monahi, apoi transmisă iconomului, iar acesta însuşi, în fiecare lună, cu mare frică, îi spune mai departe socoteala părintelui1169 tuturor. După ce au fost făcute, bucatele sunt degustate întâi de acesta; şi, pentru că nu e îngăduit nimănui să spună: „Nu am tunică şi manta de postav şi nici aşternut împletit din nuiele”, acela astfel le rânduieşte pe toate, încât cel care cere să nu ducă lipsă niciodată. Dacă vreunul începe să dea semne de boală, este mutat într-o cămară mai încăpătoare şi are parte de o asemenea îngrijire, încât nu are a dori nici plăcerile oraşului, nici iubirea unei mame. În zilele de duminică ei se dedică doar rugăciunii şi cititului; de altfel, este ceea ce fac tot timpul, după ce şi-au împlinit muncile lor modeste. Zi de zi se învaţă un loc din Scripturi.
1168 Psalmul 54, 6.
1169 întâistătătorul comunităţii. (n.P.P.)
198
Postul se ţine la fel de-a lungul întregului an, în afara postului Paştilor, când este îngăduit un trai mai aspru. De Rusalii cinele sunt strămutate în prânzuri, ceea ce mulţumeşte şi datina bisericească şi, de asemenea, nu îngreunează pântecele cu îndoită hrană. Astfel ni-i arată Filon1170, imitatorul vorbirii platoniciene, pe esenieni şi tot astfel ni-i arată în a doua sa istorie a robiei iudaice Iosephus1171, [acest] Titus Livius al grecilor.
36. Dar, pentru că, scriind despre fecioare, am sporovăit aproape fără măsură despre monahi, voi ajunge şi la a treia categorie, a acelora care sunt numiţi „anahoreţi”. Aceştia, când pleacă din mănăstiri către pustietăţi, nu iau nimic în afară de pâine şi sare. Întemeietorul acestui fel de viaţă este Pavel1172, iar cel care a făcut-o vestită, Antonie1173; şi, spre a mă întoarce şi mai înainte, primul a fost Ioan Botezătorul. Pe un asemenea bărbat îl descrie Ieremia prorocul, zicând: „Bine îi este bărbatului dacă a purtat jug din tinereţea sa. Va şedea însingurat, va tăcea căci şi-a îndurat jugul […] şi îşi va da obrazul celui ce-l loveşte; se va scârbi de ocări, dar Domnul nu-l va părăsi pentru totdeauna”1174. Truda şi modul în care vieţuiesc în trup, nu după trup -, ţi le voi înfăţişa
1170 FILON DE ALEXANDRIA, Quod omnis probus liber sit, 12. (n.P.P.)
1171 FLAVIUS IOSEPHUS, Bellum iudaicum, II, 8, 2-13. Esenienii alcătuiau una dintre cele mai faimoase comunităţi de la Qumran, constituind o „sectă” iudaică despre care posedăm cunoştinţe restrânse şi insuficient de clare. Talmudul nu îi menţionează deloc; de asemenea, Evangheliile şi restul Noului Testament. Secta aceasta ar fi apărut în sec. II î.Hr. şi se pare că ar fi dispărut odată cu nimicirea Ierusalimului de către romani. Pe timpul lui Iisus, esenienii alcătuiau comunităţi ai căror membri duceau, mai mult sau mai puţin, o viaţă ascetică. Meleagurile En-Ghedi din pustia Iudeii constituiau reşedinţa lor favorită, însă unii se stabiliseră şi în diferite cetăţi ale lui Iuda. Fiecare grupare îşi avea sinagoga ei, o sală în care serveau masa în comun, un loc de întrunire şi o instalaţie cu apă curgătoare pentru băile rituale zilnice. Orice persoană care devenea membru al comunităţii trebuia să cedeze în folosul acesteia toate bunurile sale materiale. Esenienii citeau cu asiduitate Legea lui Moise şi căutau cu tot dinadinsul s-o împlinească până în cele mai mici amănunte. Modul lor de viaţă era foarte simplu. Mâncau şi se îmbrăcau modest. Se ocupau cu agricultura şi alte munci utile. Nevoile materiale ale membrilor comunităţii erau acoperite, fără nicio deosebire, pe plan local şi de aşa manieră încât banii aproape că nu le erau necesari. Dacă se aflau în călătorie, erau hrăniţi şi găzduiţi gratuit de către fraţii lor de credinţă. Nu aveau sclavi, deoarece socoteau toţi oamenii egali, singura deosebire admisă fiind de natură morală. Sub acest aspect, oamenii erau curaţi sau necuraţi. Esenienii nu opreau căsătoria, însă cei mai mulţi dintre ei preferau celibatul. Nivelul lor moral era foarte ridicat (cf. Dicţionar Biblic, vol I, Ed. Stephanus, Bucureşti, 1995, s.v. esenieni). (n.P.P.)
1172 Sfântul Pavel Tebeul. (n.P.P.)
1173 Sfântul Antonie cel Mare. (n.P.P.)
1174 Plângerile lui Ieremia 3, 27-31.
199
altă dată, de vei dori. Acum să mă întorc la scopul meu, căci, vorbind despre zgârcenie, am ajuns la monahi. Arătându-ţi exemplele acelora, tu vei dispreţui, voi zice, nu doar aurul sau argintul sau alte bogăţii, ci însuşi pământul şi cerul; atunci, unită cu Hristos, vei cânta: „Partea mea e Domnul”1175.
37. După acestea, chiar dacă Apostolul ne porunceşte să ne rugăm neîncetat1176, iar pentru sfinţi chiar somnul este rugăciune, totuşi trebuie să avem bine împărţite orele de rugăciune, pentru ca, dacă suntem cumva împiedicaţi de vreo treabă, timpul însuşi să ne îndemne către îndatorirea noastră. Nu e nimeni care să nu cunoască al treilea ceas, al şaselea, al nouălea, revărsatul zorilor şi înserarea. Nici hrana nu ţi-e îngăduită dacă n-ai spus mai înainte rugăciunea şi nu te vei întoarce de la masă de nu i-ai adus mulţumire Creatorului. În timpul nopţilor, trebuie să te scoli de două, trei ori spre a cugeta la textele din Scripturi pe care le ştim pe de rost. Când plecăm din sălaşul nostru, să ne înarmăm cu rugăciuni; când ne înapoiem din piaţa publică, să ne rugăm înainte de a ne aşeza, iar bietul nostru trup să nu afle odihnă înainte ca duhul să se hrănească. Orice ai face, orice ai porni, mâna să facă semnul crucii1177. Să nu defăimezi pe nimeni şi să nu ponegreşti pe fiul mamei tale1178. „Cine eşti tu să-l judeci pe slujitorul altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.”1179 Iar de vei fi postit două zile, să nu te socoteşti mai bun decât cel care nu posteşte. Tu posteşti şi te mânii; altul mănâncă şi poate arată un chip zâmbitor. Tu mistuieşti gâlcevind suferinţa minţii şi foamea pântecelui; altul se hrăneşte mai cu măsură şi îi aduce mulţumiri lui Dumnezeu. De unde şi strigă zi de zi Isaia: „Nu astfel de post am ales, zice Domnul”1180. Şi din nou: „în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi care sunt sub puterea voastră. Voi postiţi printre judecăţi şi certuri şi bateţi cu pumnul pe cel smerit”1181.
1175 Psalmul 72, 25.
1176 Cf. Efeseni 6,18.
1177 Menţiune foarte importantă pentru spiritualitatea creştină. (n.P.P.)
1178 Psalmul 49, 21.
1179 Romani 14, 4.
1180 Isaia 58, 6.
1181 Isaia 58, 3-4.
200
La ce să-mi postiţi? Cum poate fi postul [unui om] a cărui mânie pot zice că ţine nu până se lasă noaptea1182, ci durează o lună întreagă? Cercetându-te pe tine însăţi, nu te slăvi întru ruina altuia, ci în propria-ţi făptuire.
38. Nu le lua ca pildă pe cele care, dedate grijilor trupului1183, socotesc veniturile proprietăţilor lor şi cheltuielile de zi cu zi ale casei. Căci nici cei unsprezece Apostoli n-au fost frânţi de trădarea lui Iuda; şi nici nu s-au abătut de la credinţă ceilalţi când Fighel şi Alexandru1184 au pătimit naufragiul. Şi nici să nu spui: „Cutare sau cutare se bucură de bunurile ei; toţi o cinstesc; la ea se adună fraţii şi surorile. Oare de aceea a încetat să fie fecioară1185?” Prima îndoială e dacă o asemenea persoană e fecioară. Căci Dumnezeu nu vede în felul în care vede omul, „căci omul se uită la faţă, iar Domnul Se uită la inimă”1186. Apoi, chiar dacă e fecioară la trup, nu ştiu dacă e şi în duh. Apostolul însă astfel a socotit că este fecioară cea „sfântă şi cu trupul şi cu duhul”1187. Până la urmă, să-şi ţină pentru sine slava; să biruiască hotărârea lui Pavel, să se bucure de plăceri, să trăiască.
Noi să urmăm însă pildele celor mai buni. Aşază-ţi-o în faţa ochilor pe fericita Maria, care a vădit atâta curăţie, încât s-a făcut vrednică de a fi Maica Domnului; cea căreia îngerul Gavriil, când a coborât sub chip de bărbat, i-a spus: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine”1188, iar ea, tulburată şi înspăimântată, nu a putut răspunde. Căci niciodată nu mai fusese salutată de vreun bărbat. În cele din urmă, ea înţelege [cine este] vestitorul şi vorbeşte. Ea, care se îngrozea de un om, vorbea fără teamă cu un înger.
Şi tu poţi fi maică a Domnului1189. „Ia un sul mare, nou, şi scrie în el cu condeiul omului care degrabă va lua o pradă”1190; şi,
1182 Cf. Efeseni 4, 26.
1183 Cf. Romani 13,14.
1184 De fapt, Fighel şi Ermoghen. Cf. 2 Timotei 1,15.
1185 în sensul de monahie, fecioară consacrată Domnului. (n.P.P.)
1186 1 Regi 16, 7.
1187 1 Corinteni 7, 34.
1188 Luca 1, 28.
1189 Cf. Matei 12, 50: „Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă”.
1190 Isaia 8,1.
201
după ce vei fi ajuns la preoteasă şi vei fi zămislit în pântecele tău1190 şi-ţi vei fi născut Fiul, să spui: „De teama Ta, Doamne, am zămislit şi dureri de facere am avut şi am născut; duhul mântuirii Tale l-am săvârşit pe pământ”1191. Atunci şi Fiul tău1192 îţi va răspunde şi va zice: „Iat-o pe mama Mea şi pe fraţii Mei”1193. Şi, minune! Acela pe care cu puţin înainte L-ai înscris în sufletul tău cel mărinimos şi pe care L-ai întipărit cu un condei înaripat în inima ta cea nouă, după ce a luat prăzile de la duşmani, după ce a despuiat domniile şi stăpâniile şi le-a pironit pe cruce1194, odată zămislit, începe să crească şi, devenit mai mare, din mamă începe să te socotească soţie. Mare trudă, dar şi mare răsplată este să fii ceea ce sunt mucenicii, ceea ce sunt Apostolii, ceea ce e Hristos. Toate acestea doar atunci sunt de folos, când sunt făcute în Biserică, când sărbătorim Paştile într-o singură casă, dacă ne urcăm împreună cu Noe în arcă1195, dacă, pierind Ierihonul, Rahab, cea îndreptată, ne va ţine la sine1196. Altminteri, fecioarele despre care se zice că sunt în feluritele secte eretice sau la preanecuratul maniheu trebuie socotite ca desfrânate, iar nu fecioare. Căci, dacă făcătorul trupului1197 lor este diavolul, cum pot ele să cinstească plăsmuirea duşmanului său? Dar, pentru că ele ştiu că termenul „fecioară” este slăvit, sub blana oilor ascund lupi1198. Antihristul îl imită pe Hristos, iar acelea îşi înveşmântează neruşinarea vieţii sub cinstea unui nume mincinos. Bucură-mi-te, soră! Bucură-mi-te, fiică! Bucură-mi-te, fecioară! Căci tu ai început să devii ceea ce altele se prefac a fi.
39. Toate cele expuse îi vor părea aspre aceleia care nu-L iubeşte pe Hristos. Însă cel care socoteşte un gunoi tot fastul veacului1199 şi găseşte deşarte toate câte sunt sub soare spre a şi-L face pe Hristos câştig, cel care a murit laolaltă cu Domnul1200 său
1191 Cf. Isaia 8, 3.
1192 Isaia 26,18.
1193 Marcu 3, 34.
1194 Cf. Coloseni 2,14-15.
1195 Cf. Facerea 6-8.
1196 cf. Iosua 6,17, 25.
1197 în doctrina maniheică, materia era creată de divinitatea care reprezenta principiul răului. (n.P.P.)
1198 Cf. Matei 7,15.
1199 Cf. Filipeni 3, 8.
1200 Cf. 2 Timotei 2,11.
202
şi s-a înălţat laolaltă cu El şi şi-a răstignit pe cruce trupul împreună cu patimile şi poftele lui1201 va spune liber: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?”1202 Şi din nou: „Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpâniile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterea, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”1203. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului spre mântuirea noastră. Zăboveşte timp de zece luni în pântece spre a Se naşte, îndură neplăcerile naşterii, iese la vedere însângerat, e înfăşurat în scutece, e răsfăţat cu dezmierdări; iar El, Care cuprinde lumea într-un pumn1204, adesea e ţinut în strâmtoarea unei iesle. Trec sub tăcere faptul că până la treizeci de ani era necunoscut şi S-a mulţumit cu sărăcia părinţilor; este biciuit şi tace; e răstignit pe cruce şi Se roagă pentru cei care-L răstignesc. „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema.”1205 „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui.”1206 Singura răsplată demnă e când sângele e plătit prin sânge; şi, mântuiţi prin sângele lui Hristos, bucuroşi ne dăm viaţa pentru Mântuitorul. Care dintre sfinţi a fost încununat fără luptă? Abel cel drept e ucis1207; Avraam e în primejdie să-şi piardă nevasta1208; şi, ca să nu mă întind pe sul nemăsurat, cercetează şi vei afla că fiecare a suferit în felul său. Doar Solomon s-a aflat în plăceri şi poate de aceea s-a prăbuşit. „Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte
1201 Cf. Galateni 5, 24.
1202 Romani 8, 35.
1203 Romani 8, 38-39.
1204 Cf. Isaia 40,12. Pasajul este inspirat din TERTULIAN, Despre trupul lui Hristos, 6, 2. (n.P.P.)
1205 Psalmul 115, 3-4.
1206 Psalmul 115, 6.
1207 Cf. Facerea 4, 8. Abel a fost interpretat ca tip al lui Hristos, dreptul care suferă pe nedrept, iar sacrificiul său, drept o prefigurare a Euharistiei (cf. FERICITUL AUGUSTIN, Contra lui Faustus, 12, 9-10); totodată, Abel va deveni şi prototip al martirului, al dreptului persecutat pentru virtute (cf. SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI, Epistola LVI), al creştinului ortodox persecutat de eretici (cf. SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Despre hotărârea de la Niceea, PG 25, 432). (n.P.P.)
1208 Cf Facerea 12,11-20.
203
pedepseşte pe feciorul pe care îl primeşte.”1209 Oare nu e mai bine să lupţi scurtă vreme, să-ţi faci întăritura, să-ţi iei armele, să oboseşti sub platoşă şi apoi, învingător, să te bucuri, decât să fii rob pururea pentru că nu ai putut răbda o oră?
40. Nimic nu e prea aspru pentru cei care iubesc, nicio trudă nu e prea grea pentru doritor. Priveşte câte a îndurat Iacov pentru Rahela, care-i fusese făgăduită ca soaţă: „Şi a slujit Iacov pentru Rahela şapte ani”, zice Scriptura, „şi i s-au părut numai câteva zile, pentru că o iubea”1210. De aceea şi aminteşte el mai apoi: „Ziua eram mistuit de căldură, iar noaptea de frig”1211. Să-L iubim şi noi pe Hristos şi să căutăm mereu îmbrăţişarea Lui şi orice povară ni se va părea uşoară; scurte le vom socoti pe toate cele ce sunt lungi; şi, răniţi de lancea1212 Aceluia, în fiece clipă îi vom spune: „Vai mie, că pribegia mea s-a prelungit!”1213 Căci „pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care se va descoperi în noi”1214; „pentru că suferinţa lucrează răbdare, răbdarea încercare şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu face de ruşine”1215. Când ţi se pare greu ceea ce înduri, citeşte Epistola a doua către corinteni a Apostolului Pavel: „în osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori am naufragiat; o noapte şi o zi am petrecut în adâncul mării. În călătorii adeseori, în primejdii din pricina râurilor, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustiu, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneli şi în trude, în multe privegheri, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în goliciune”1216. Care dintre noi îşi poate atribui fie şi cea mai mică parte din şirul acestor virtuţi? Pornind de la acestea, spune el încrezător mai apoi: „Călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. Îmi rămâne [să aştept] cununa
1209 Pildele 3,12.
1210 Facerea 29, 20.
1211 Facerea 31, 40.
1212 Cf. Cântarea Cântărilor 4, 9, în versiunea Vulgatei: „mi-ai rănit inima”. (n.P.P.)
1213 Psalmul 119, 5.
1214 Romani 8,18.
1215 Romani 5, 3-5.
1216 2 Corinteni 11, 23-27.
204
dreptăţii pe care Domnul îmi va da-o”1217. Dacă hrana va fi fost mai nesărată, ne vom mâhni şi vom socoti că-I aducem o binefacere lui Dumnezeu; dacă bem vinul îndoit cu apă, sfărâmăm pocalul, răs turnăm masa, şuieră loviturile de bici, iar apa prea caldă e pedepsită cu sânge1218. „împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei silnici pun mâna pe ea.”1219 De nu vei stărui, nu vei dobândi împărăţia cerurilor. De nu vei bate fără încetare1220, nu vei dobândi pâinea Tainei1221. Dar oare ţie nu ţi se pare a fi lipsă de stăpânire când trupul doreşte să fie ceea ce e Dumnezeu şi să se înalţe acolo de unde s-au prăvălit îngerii spre a-i judeca pe aceştia1222?
41. Îţi cer să ieşi încetul cu încetul din cele ale trupului şi să-ţi plăsmuieşti în faţa ochilor tăi răsplata trudei de faţă, pe care „nici ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o şi nici în inima omului nu s-a înălţat”1223. Ce [frumoasă] va fi ziua aceea când Maria, Maica Domnului, îţi va ieşi în întâmpinare însoţită de corurile feciorelnice, când, după [trecerea] Mării Roşii şi după scufundarea lui Faraon cu armata sa, [o altă marie1224], purtând timpanul în mână, va cânta drept răspuns: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i-a aruncat”1225! Atunci Thecla1226 va zbura veselă ca să te îmbrăţişeze. Atunci se va arăta Mirele însuşi şi va zice: „Trezeşte-te, draga mea, şi vino, frumoasa mea, porumbiţa mea! Căci, iată, iarna a trecut, ploaia a încetat”1227. Atunci se vor minuna şi îngerii şi vor zice: „Cine-i aceasta care precum zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de aleasă?”1228 Te vor vedea fiicele [regelui] şi te vor lăuda; reginele şi ţiitoarele te vor preamări.
Atunci se va arăta şi un alt cor al curăţiei; va veni Sara1229 cu cele căsătorite; Ana, fiica lui Fanuel1230, cu văduvele. Ele vor fi –
1217 2 Timotei 4, 18.
1218 Adică sclavul care se face vinovat de aceasta e biciuit până la sânge.
1219 Matei 11,12.
1220 Cf. Luca 11, 10.
1221 Panem sacramenti sfânta Euharistie.
1222 Cf. 1 Corinteni 6, 3.
1223 1 Corinteni 2, 9.
1224 Sora lui Moise, asimilată aici cu Maica Domnului.
1225 Ieşirea 15, 21.
1226 Vestită fecioară martiră din secolul I.
1227 Cântarea Cântărilor 2,10-11.
1228 Cântarea Cântărilor 6,10.
1229 Soţia lui Avraam.
1230 Cf. Luca 2, 36.
205
ca întru două cete diferite, cea a trupului şi cea a duhului mamele tale. Una se va veseli că a născut, cealaltă va tresălta de bucurie că ţi-a dat învăţătură. Atunci cu adevărat va încăleca Domnul pe măgăriţă231 şi va pătrunde în Ierusalimul ceresc. Atunci, pruncii din Isaia despre care vorbeşte Mântuitorul: „Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu”1232, ridicând crengile de palmier ale biruinţei, vor cânta într-un glas: „Osana în cele înalte! Binecuvântat este Cel care vine întru numele Domnului, osana în cele înalte!”1233 Atunci cei o sută patruzeci şi patru de mii vor ţine ţiterele înaintea tronului şi înaintea bătrânilor şi vor cânta noul cânt1234. Şi nimeni nu va putea rosti acel cânt, decât cei din numărul hotărât. „Aceştia sunt cei care nu s-au întinat cu femei, căci au rămas feciorelnici; aceştia sunt cei care merg după Miel oriunde Se duce.”1235
Ori de câte ori te va fi încântat deşarta râvnă a veacului, ori de câte ori ai vedea în lume ceva slăvit, îndreaptă-te cu mintea către Rai! începe să fii ceea ce vei fi şi vei auzi de la Mirele tău: „Aşază-mă ca pe o pecete în inima ta; ca pe o pecete pe mâna ta”1236! Şi, întărită prin faptele tale şi în trup şi în minte, vei striga: „Ape multe nu pot stinge dragostea, nici râurile s-o acopere”1237.
EPISTOLA XXIII1238
Către Marcella1239
1. Pe neaşteptate mi s-a vestit că preasfânta Lea a ieşit din trup, tocmai când în ora a treia a zilei de azi începusem să citesc
1231 Cf. Matei 21, 5.
1232 Isaia 8,18.
1233 Ioan 12,13.
1234 Cf. Apocalipsa 14, 3.
1235 Apocalipsa 14, 4.
1236 Cântarea Cântărilor 8, 6.
1237 Cântarea Cântărilor 8, 7.
1238 Scrisoarea este alcătuită la Roma, în anul 384. Fericitul Ieronim realizează o comparaţie antitetică între sfinţenia ascetei Lea şi o cunoscută personalitate păgână care murise în acelaşi timp. (n.P.P.)
1239 Marcella era fiica Albinei, o nobilă din familia Marcellilor. Rămâne văduvă la scurt timp după căsătorie. În timpul exilului său la Roma, Sfântul Atanasie cel Mare va fi găzduit în casa sa. Foarte cultivată şi cu o reală vocaţie ascetică, va transforma casa sa într-o mică mănăstire. (n.P.P.)
206
Psalmul 72, adică începutul cărţii a treia1240; mă văd silit să explic că o parte a titlului său ţine de sfârşitul cărţii a doua, iar cealaltă parte de cartea a treia; adică „aici s-au încheiat imnurile lui David, fiul lui Iesei” este sfârşitul celui dinainte; iar „Psalmul lui Asaf este începutul următorului; eu ajunsesem în locul în care pe drept se spune: „Dacă aş fi grăit aşa, iată aş fi călcat neamul fiilor Tăi”1241; ceea ce în manuscrisele latineşti nu avem exprimat astfel; în acea clipă, pe neaşteptate, ni s-a vestit că preasfânta Lea a ieşit din trup. Am observat că ai pălit într-atât, încât, pe drept, nu există niciun suflet sau sunt numai puţine care, zdrobindu-şi vasul de lut, să nu izbucnească sub povara durerii. Iar pe tine te durea nu atât că eşti nesigură de viitorul ei, cât că nu ai putut dărui onorurile funerare trupului ei. Am aflat apoi în timpul discuţiilor că rămăşiţele ei au fost duse deja la Ostia.
2. Vei întreba la ce serveşte să-ţi reamintesc aceste lucruri? îţi voi răspunde cu vorbele Apostolului: „Mult [şi] în orice fel”1242. Mai întâi, pentru că bucuria tuturor ar trebui să o urmeze pe cea care, călcându-l în picioare pe diavol, a primit de-acum cununa liniştii sufleteşti. Apoi, pentru a explica pe scurt viaţa aceleia. Şi, în al treilea rând, ca să arătăm că, lipsindu-l pe consulul desemnat1243 de măririle sale lumeşti, el a fost târât în Tartar. Cine ar putea slăvi cu laude vrednice de ea felul de a fi şi trăi al Leei noastre? Căci ea într-atât era întoarsă către Domnul, încât a devenit întâistătătoarea mănăstirii1244, mamă a fecioarelor; după moliciunea veşmintelor [de odinioară], şi-a ros mădularele în pânză de sac; nopţile şi le-a trecut cu rugăciuni, iar pe însoţitoarele sale le-a învăţat mai mult prin pilda proprie decât prin vorbe: era de o asemenea umilinţă şi supunere, încât ea, odinioară stăpâna unui mare număr de roabe, era socotită roaba
1240 Psaltirea este divizată în cinci cărţi, care se sfârşesc fiecare cu „Amin. Amin”, împărţirea în catisme este specifică Răsăritului şi tardivă. (n.P.P.)
1241 Psalmul 72,15.
1242 Romani 3, 2.
1243 Vetius Agorius Praetextatus, desemnat consul pentru anul 384. A fost unul dintre pretendenţii la mâna Leei. (n.P.P.)
1244 De remarcat faptul că Fericitul Ieronim foloseşte termenul monasterium, care se va impune în limba latină începând cu Sfântul Ioan Casian şi opera autorului de faţă. Totuşi termenul acesta nu desemnează o mănăstire aşa cum o cunoaştem astăzi, ci mai mult o comunitate ascetică şi culturală. (n.P.P.)
207
tuturor; era cu atât mai mult roaba lui Hristos cu cât nu era socotită stăpână a oamenilor. Veşmânt nearătos, hrană sărăcăcioasă, capul neîngrijit; şi totuşi, în tot ceea ce făptuia, se ferea de îngâmfarea celor care se cred unici, spre a nu-şi primi răsplata sa în veacul acesta1245.
3. Aşadar, acum, pentru scurta-i trudă, se bucură de fericirea veşnică; este luată de corurile îngerilor, se încălzeşte în sânul lui Avraam şi, împreună cu Lazăr cel sărman odinioară1246, îl priveşte pe bogatul în purpură, pe consulul [fără togă] brodată cu ramuri de palmier1247, dar care, blestemat, cere picătura de apă de pe degetul cel mic1248. O, ce schimbare a lucrurilor! Acela căruia cu puţine zile înainte îi stăteau în faţă culmile tuturor demnităţilor, care, precum biruitorul în faţa duşmanilor supuşi, urca înălţimile capitoline, acela pe care poporul Romei l-a primit cu aplauze şi bucurie, acela la a cărui moarte întregul oraş s-a tulburat, părăsit şi despuiat acum, este închis nu în palatul cerului dulce ca laptele1249, după cum minte nefericita-i soţie, ci în întunecimi respingătoare. Aceasta1250, pentru care iatacul ei retras era asemenea unei cetăţi1251, ea care părea săracă şi slabă, a cărei viaţă o socoteau mulţi o rătăcire a minţii1252, îl urmează pe Hristos şi zice: „Precum am auzit, aşa am şi văzut în cetatea Dumnezeului nostru”1253 şi celelalte.
4. De aceea, te sfătuiesc şi te avertizez, plângând şi gemând, ca, atâta timp cât străbatem calea acestei lumi, să nu ne înveşmântăm cu două tunici, adică cu îndoită credinţă; să nu ne împovărăm cu pieile încălţărilor, adică lucrările cele moarte; desaga bogăţiilor să nu ne strivească la pământ; să nu căutăm sprijinul
1245 Cf. Matei 6, 2.
1246 Cf. Luca 16,19-31.
1247 „Care nu a fost încă promulgat”. Toga brodată cu ramuri de palmier era decernată, în principiu, doar consulilor în funcţie.
1248 Cf. Luca 16, 24.
1249 Păgânii credeau că sălaşul etern al filosofilor şi al oamenilor de stat virtuoşi va fi în Calea Lactee (cf. CICERO, Somnium scipionis, 3, 4). (n.P.P.)
1250 Lea.
1251 De observat comparaţia între cetatea Roma şi chilia monahală a Leei. (n.P.P.)
1252 Viaţa monahală este considerată nebunie de cei care nu îi înţeleg raţiunile duhovniceşti. (n.P.P.)
1253 Psalmul 47, 7.
208
unui toiag1254, adică al puterii lumeşti; să nu vrem să-i avem deodată şi pe Hristos şi veacul; căci, în locul lucrurilor vremelnice şi şubrede, vor urma cele veşnice; şi, pe când zi de zi o spun urmând trupului pierim câte puţin, să nu ne socotim veşnici în celelalte, spre a putea fi veşnici.
EPISTOLA XXIV1255
Către Marcella
1. Să nu ne dojenească nimeni pentru că în epistole pe unii fie îi lăudăm, fie îi mustrăm; după cum în reproşurile aduse celor răi se găseşte şi mustrarea celorlalţi, tot aşa prin laudele aduse celor mai buni este îmboldită râvna spre virtute a celor buni. Acum două zile spuseserăm ceva despre Lea, cea de ferice pomenire. Pe dată [acest lucru] mi-a tulburat sufletul şi mi-a venit în minte că nu trebuie să păstrăm tăcerea în legătură cu o fecioară, de vreme ce am vorbit despre al doilea fel de curăţie1256. Aşadar, e nevoie să lămurim pe scurt viaţa Asellei noastre, căreia te rog să nu îi citeşti această scrisoare îi vine greu să i se aducă laude -, ci binevoieşte mai curând să o citeşti fetelor tinere, pentru ca, formându-se după pilda ei, să socotească felul ei de a fi şi a trăi drept rânduiala vieţii desăvârşite.
2. Trec peste faptul că a fost binecuvântată încă din pântecele mamei1257, înainte de a se naşte; că i s-a arătat fecioară, în somn, tatălui, sub înfăţişarea unui vas din cristal strălucitor, mai curat decât orice oglindă; că, încă purtând veşmintele copilăriei, abia trecând de vârsta de zece ani, a şi fost dăruită cinstei fericirii viitoare. Să punem pe seama harului tot ceea ce a fost înaintea trudei sale. Totuşi Dumnezeul Cel dinainte ştiutor al celor viitoare îl sfinţeşte pe Ieremia înainte de a se naşte1258 şi îl face pe
1254 Aluziile din acest pasaj trebuie înţelese în lumina sfaturilor date de Iisus Hristos Apostolilor Săi înainte de a-i trimite la propovăduire (cf. Matei 10).
1255 Roma, 384. Fericitul Ieronim propune viaţa ascetei Asella ca un model demn de urmat. (n.P.P.)
1256 Adică despre văduvia creştină.
1257 Cf. Ieremia 1, 5.
1258 Cf. Ieremia 1, 5.
209
Ioan să tresalte de bucurie în pântecele mamei1259, iar pe Pavel îl alege înaintea întemeierii lumii1260 întru [propovăduirea] Evangheliei Fiului Său. Ajung la ceea ce a ales cu propria-i sudoare după ce a împlinit doisprezece ani, la ceea ce şi-a însuşit, păstrat, început, îndeplinit.
3. Închisă într-o cămăruţă strâmtă, ea se bucura de întinderea Raiului. Aceeaşi pardoseală de pământ îi slujea şi ca loc de rugăciune, şi de tihnă. Postirea o avea ca joacă, iar nemâncarea ca repaus. Şi, când slăbiciunea omenească, iar nu dorinţa de a se hrăni, o trăgea către hrană, mai curând îşi stârnea foamea cu pâine, cu sare şi cu apă decât să şi-o stingă. Şi aproape că am uitat ceea ce trebuia să spun de la început: de îndată ce a luat această hotărâre, colierul de aur de la gâtul ei pe care poporul îl numeşte „mică murenă”, adică un lanţ flexibil împletit din fire de metal şi l-a vândut fără ştirea părinţilor şi, îmbrăcând o tunică întunecată [dobândită] printr-un schimb pios, pe care nu putea s-o obţină de la mama sa, pe dată s-a hărăzit Domnului, pentru ca toate rudele să priceapă că nu pot cere altceva de la ea, care osândise deja viaţa lumească prin veşmintele ei.
4. Dar, după cum am început să zic, se purta mereu atât de măsurat şi astfel veghea asupra tainelor iatacului ei, încât niciodată nu şi-a purtat pasul în văzul lumii şi nici nu a stat vreodată de vorbă cu vreun bărbat. Şi ceea ce e şi mai vrednic de laudă e că pe sora sa fecioară mai curând o iubea decât o vedea. Trudea cu mâinile sale, ştiind că s-a scris: „Cine nu vrea să lucreze, acela să nu mănânce”1261. Mirelui îi vorbea fie rugându-se, fie psalmodiind. Aproape nevăzută se grăbea spre pragurile mucenicilor1262. Şi, pe când se bucura de făgăduinţa sa, cu atât mai mult tresălta de bucurie cu cât nimeni nu o recunoştea. Pe întinsul întregului an se hrănea cu un post neîntrerupt, ţinut câte două sau trei zile la rând. Însă în Postul Mare îşi întindea pânzele corăbiei sale, legând, cu chipul voios, aproape toate săptămânile. Şi, lucru care oamenilor poate li se pare cu neputinţă de crezut, dar e totuşi cu
1259 Cf. Luca 1, 41.
1260 Cf. Faptele 26, 24.
1261 2 Tesaloniceni 3,10.
1262 Către bisericile dedicate acestora.
210
putinţă cu ajutorul lui Dumnezeu, ea a ajuns astfel la vârsta de cincizeci de ani fără să o doară stomacul, fără să o trudească vreo vătămare a măruntaielor, fără ca mădularele să-i fie zdrobite când se odihnesc pe pământul gol, fără ca pielea-i înăsprită de haina cea aspră să fie murdară ori să miroasă neplăcut; ci, sănătoasă la trup şi mai sănătoasă cu duhul, socoteşte singurătatea ca fiind întreaga ei plăcere, iar în oraşul plin de agitaţie a aflat sihăstria monahilor.
5. Dar acestea le cunoşti tu mai bine decât mine, căci de la tine am aflat câteva lucruri; şi ai văzut cu proprii-ţi ochi cum acelui trup plăpând i s-au îngroşat genunchii, precum cei ai cămilelor, din pricina rugăciunilor neîntrerupte. Noi lămurim ceea ce putem şti. Nimic mai vesel decât severitatea ei, nimic mai sever decât veselia ei, nimic mai trist decât râsul ei, nimic mai fermecător decât tristeţea ei. Paloarea chipului ei este astfel încât, vădind înfrânarea, nu arată trufie. Vorbirea-i tăcută, iar tăcerea rostindă. Mersul nici iute, nici agale. Înfăţişarea mereu aceeaşi. Dichiseala neluată în seamă, veşmântul aspru, grija de sine fără de grijă. Numai viaţa ei a făcut-o vrednică de faptul că în cetatea1263 fastului, a desfrâului şi a plăcerilor, în care e o nenorocire să fii smerit, cei buni o dau ca pildă, iar cei răi nu îndrăznesc să o vorbească de rău, văduvele şi fecioarele îi urmează pilda, cele măritate o cinstesc, cele vinovate sunt cuprinse de teamă, preoţii o onorează.
EPISTOLA XXV1264
Către Marcella
1. Citind Psalmul 90, în locul în care este scris: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt va rămâne sub ocrotirea Dumnezeului cerului”1265, am spus că, la evrei1266, în locul „Dumnezeului
1263 Roma.
1264 Roma, 384. Fericitul Ieronim răspunde cererii Marcellei de a explica numele ebraice atribuite lui Dumnezeu. (n.P.P.)
1265 Psalmul 90,1.
1266 în Textul masoretic, originalul ebraic al Vechiului Testament.
211
cerului” se află Şaddai, pe care Aquila îl traduce ÎKCXVOV, pe care îl putem înţelege ca „puternic” şi „care este în stare să împlinească orice”. Este unul dintre cele zece nume prin care este invocat la ei Dumnezeu. Îndată mi-ai cerut stăruitor să-ţi orânduiesc toate numirile, împreună cu traducerea lor.
2. Cel dintâi nume al lui Dumnezeu este El1267, pe care Septuaginta îl traduce prin „Dumnezeu”, iar Aquila, care exprimă etimologia acestuia, îl traduce prin iayupdv, adică „puternic”.
Apoi Elohim şi Eoal1268, ceea ce înseamnă chiar „Dumnezeu”.
Al patrulea este Sabaoth1269, pe care Septuaginta îl tâlcuieşte „[Dumnezeul] puterilor”, iar Aquila „[Dumnezeul] oştirilor”.
Al cincilea este Elion1270, pe care noi1271 l-am tradus „Preaînalt”.
Al şaselea, Eser ieie1272, pe care îl citim în Ieşire: „Cel ce este m-a trimis”1273.
Al şaptelea, Adonai1274, pe care noi îl traducem de obicei „Domnul”.
Al optulea este Ia1275, care este dat numai lui Dumnezeu şi se aude în ultima silabă din „Aliluia”.
Al nouălea [nume], „tetragrama”1276, pe care [iudeii] îl socoteau dvEK)(jjvqTOV, adică „de nerostit”, este scris cu următoarele litere: iod, he, vav, he1277. Unii, care nu au înţeles acest lucru din
1267 Termen existent şi în alte limbi semitice şi preluat de evrei la sosirea în Canaan, semnificând „zeu, divinitate”; pluralul său este Elohim, tradus fie prin „zei” când se referă la divinităţile altor popoare, fie prin „Dumnezeu” când îi este atribuit lui Iahve, Dumnezeul Vechiului Testament. Părinţii Bisericii au văzut aici o prefigurare tainică a Sfintei Treimi.
1268 Eloah este o formă de singular a aceluiaşi EL
1269 în ebraică, înseamnă „Dumnezeul oştirilor”; oştirile se vor fi referit iniţial la cele ale israeliţilor, ulterior la cele celeste.
1270 în ebraică, Elion înseamnă „cel măreţ, grandios, preaînalt”.
1271 însuşi Fericitul Ieronim în Vulgata.
1272 „Cel ce este”.
1273 Textul de la Ieşirea 3,14 reprezintă singura „definiţie” posibilă pe planul limbajului uman. Despre Dumnezeu, existând prin Sine, fără nicio determinare exterioară, putem afirma doar că este; sensul verbului „a fi” în acest context nu este cel de „a exista”, deoarece fiinţa divină transcende orice categorie existenţială creată, fiind dincolo chiar de existenţă. „A fi” înseamnă aici „a trăi, a fi viu”, aşadar: „Cel ce este, Dumnezeul Cel viu”.
1274 în ebraică, Adonai înseamnă „domn, stăpân”.
1275 în ebraică, Halleluia vine de la Hallelu – „lăudaţi pe” şi Ia de la Iahve – „Dumnezeu”.
1276 Cf. mai sus, Epistola XVIII A, 7.
1277 Literele ebraice corespunzătoare, respectiv I, H, V, H.
212
pricina asemănării elementelor [care compun literele], când l-au întâlnit în cărţile greceşti, l-au citit de obicei nifll1278
Al zecelea, care a fost spus mai sus, este Shaddai, care la Iezechiel1279 se află netradus.
însă trebuie să mai ştim că Elohim este număr1280 comun, deoarece şi Dumnezeul Cel Unic este numit astfel, şi mai mulţi [zei]. În acelaşi chip, „cerurile”1281 şi „cerul” sunt numite la fel, şamaim1282, de unde şi traducătorii adesea se deosebesc între ei. Un exemplu al acestui lucru pot fi socotite în limba noastră [formele] Athenas, Thebas, Salonas1283.
EPISTOLA XXVI1284
Către Marcella
1. De curând, pe când ne aflam împreună, tu însăţi m-ai întrebat, nu printr-o scrisoare, aşa cum obişnuiseşi, ci personal, ce semnificaţie au la [iudei] cuvintele pe care nu le găsim redate exact din ebraică în latină şi pentru ce sunt reproduse fără traducere1285, aşa cum sunt, de pildă, alleluia, amen, maran atha,
1278 IHVH, respectiv în ebraică HVIII (dat fiind că se scria de la dreapta spre stânga); cele patru caractere ebraice puteau fi confundate uşor de necunoscătorii limbii ebraice cu literele greceşti ni ni, deoarece în Septuaginta traducătorii evrei nu au echivalat cu nimic acest nume inefabil, redându-l exact în forma din Textul masoretic.
1279 Cf. Iezechiel 10, 5.
1280 Adică are formă unică pentru singular şi plural.
1281 De remarcat faptul că în Textul masoretic Elohim creează cerurile (shamainî), Septuaginta şi Vulgata vor traduce însă prin singular (TÖV oüpavdv; respectiv, caelum), deoarece în limbile clasice şi în mentalitatea greco-romană nu exista un plural al cerului (se întâlneşte rareori la Lucretius). Cosmogonia ebraică distingea existenţa a trei ceruri suprapuse: cerul fizic, cerul duhurilor demonice şi angelice şi al treilea cer sălaşul lui Iahve. Concepţia iudeo-creştină a mai multor ceruri (straturi ale cerului fizic, dar şi niveluri ontologice ale cerului spiritual, paradisul, lumea divină) va reclama generalizarea pluralului. (n.P.P.)
1282 Şamaim este o formă de plural: „ceruri”. (n.P.P.)
1283 Aşa-numitele pluralia tantum, folosite numai la plural, dar cu sens de singular.
1284 Roma, 384. Fericitul Ieronim explică o serie de termeni teologici împrumutaţi din ebraică. (n.P.P.)
1285 Influenţa semită asupra limbii latine a fost directă şi indirectă (prin intermediul limbii greceşti). Pe lângă diverse calcuri semantice după limba ebraică (lex, adversarius), mai există în latina vorbită de creştini şi diverse împrumuturi din limba ebraică prin filieră greacă sau probabil uneori în mod direct, dată fiind existenţa comunităţilor evreieşti din partea apuseană a Imperiului Roman, comunităţi care au constituit primele destinaţii ale misionarilor creştini care erau în majoritate iudei la începuturile creştinismului. Cele două surse ale influenţei ebraice sunt tradiţia propovăduirii orale a doctrinei şi moralei creştine în primele veacuri în limba greacă iniţial, apoi şi în latină, şi, în mai mică măsură, influenţa versiunilor biblice latine occidentale. De cele mai multe ori termenii ebraici nu au fost modificaţi, dată fiind valoarea lor teologică şi istorică. (n.P.P.)
213
efod şi altele pe care le-ai menţionat ca fiind presărate în Scripturi.
2. La aceasta vom răspunde pe scurt, fiindcă suntem constrânşi de nevoia de a dicta. Fie cei şaptezeci de traducători1286, fie Apostolii s-au îngrijit de acest lucru, şi anume ca, de vreme ce Biserica primară fusese strânsă laolaltă din rândul iudeilor, să nu schimbe nimic, pentru a nu-i supăra pe credincioşi, ci să traducă întocmai cum învăţaseră aceştia de mici. Însă, după ce predicarea Evangheliilor s-a răspândit la toate neamurile, nu a fost cu putinţă să schimbe ceea ce fusese adoptat odată pentru totdeauna, chiar dacă Origen, în cărţile sale pe care el le numeşte EqyqTikOÜC;1287, afirmă faptul că, din pricina caracterului specific al fiecărei limbi, [cuvintele] nu pot suna la alţii în acelaşi chip ca în limba în care au fost spuse şi că este cu mult mai bine să le transcrii netraduse decât să le alterezi înţelesul printr-o traducere.
3. Deci alleluia înseamnă „lăudaţi pe Domnul”; Ia este, la evrei, unul dintre cele zece nume ale lui Dumnezeu. Iar în psalmul în care citim: „Lăudaţi pe Domnul, că bine este a cânta”1288, la evrei se citeşte: alleluia chi tob zammer.
4. Cât despre cuvântul amen1289, Aquila îl redă prin TTETTIOTwpevwţ, pe care îl putem traduce prin [expresia] „în chip fidel”, [căci] este un adverb provenit de la denumirea ebraică a credinţei1290, amuna1291, iar în Septuaginta [este tradus] yevoiTO, adică „facă-se”. De aceea, chiar în finalul cărţilor, dat fiind că la evrei Psaltirea este împărţită în cinci cărţi, au tradus prin „facă-se, facă-se”, ceea ce în ebraică se citeşte amen, amen, prin care adică
1286 Versiunea Septuagintei. (n.P.P.)
1287 „Exegetice, de tâlcuire a Scripturii”. (n.P.P.)
1288 Psalmul 146,1.
1289 Ebraicul amen este un adverb cu sensul „într-adevăr, foarte, aşa”. (n.P.P.)
1290 Adverbul fideliter este derivat de la substantivul fides – „credinţă”. (n.P.P.)
1291 Verbul aman are sensul de „a sta ferm, neclintit, a fi solid”, de aici derivând şi conceptul ebraic de „credinţă în Dumnezeu”. În religia mozaică, amen a devenit formulă liturgică, preluată şi de creştini cu sensul de „confirmare a validităţii unui fapt, acceptarea voinţei şi proniei divine, atestarea slăvirii lui Dumnezeu”, în acest caz apărând ca termen final în invocaţii şi rugăciuni; Septuaginta îl traduce uneori prin ycvoiTO sau chiar prin âĂqfldk;. (n.P.P.)
214
se confirmă că cele pe care le-au spus mai înainte sunt adevărate. De unde şi Pavel susţine că nimeni nu poate răspunde cu „amin”, adică să întărească cele ce au fost spuse mai înainte, dacă nu a înţeles ceea ce s-a propovăduit1292.
Maran atha1293 este mai curând sirian decât ebraic, chiar dacă, din pricina vecinătăţii celor două limbi, are şi o anume rezonanţă ebraică; şi se traduce prin: „Domnul nostru vine”, fiindcă spun ei are înţelesul următor: „Dacă cineva nu-L iubeşte pe Domnul Iisus Hristos, [să fie] anatema!”1294 Iar pentru că acel lucru s-a împlinit, în continuare tragem concluzia: „Domnul nostru a venit”, fiindcă ar fi de prisos să vrei să te încrâncenezi într-o ură neclintită [îndreptată] împotriva Celui despre care este limpede că deja a venit.
5. Aş vrea să-ţi scriu câte ceva şi despre diapsalma, căruia evreii îi spun sela, ca şi despre efod, şi despre ceea ce apare în titlul unui psalm în loc de aieleth1295 şi despre celelalte subiecte de acest fel, dacă nu aş depăşi limita genului epistolar, iar temele, odată amânate, ar trebui să-ţi stârnească mai mult marea ta dorinţă [de cunoaştere]. Există fireşte un proverb banal: „Mărfurile [oferite] de bunăvoie sunt stricate”. De aceea, dinadins păstrăm şi noi tăcere asupra celor ce sunt de spus, pentru ca tu să vrei mai abitir să le auzi pe cele ce au fost trecute sub tăcere.
EPISTOLA XXVII1296
Către Marcella
1. După trecuta scrisoare în care am spus câte ceva despre cuvintele evreieşti, mi s-a adus de îndată la cunoştinţă că nişte omuleţi mă ocărăsc cu mare zel: cum de, potrivnic autorităţii
1292 Cf. 1 Corinteni 14, 16. Fericitul Ieronim îi critică pe creştinii care acordau o importanţă excesivă harismei glosolaliei. (n.P.P.)
1293 Cuvintele Maran atha pot fi interpretate diferit, în funcţie de felul în care sunt segmentate: Maran atha înseamnă „Domnul nostru a venit”; Marana tha înseamnă „Domnul nostru vine”. Aici, Fericitul Ieronim adoptă primul sens. Forma verbală latinească venit este ambiguă: ea poate fi atât indicativul prezent, pers, a III-a singular, al verbului venire, cât şi indicativul perfect, pers a III-a singular, al aceluiaşi verb. În vorbire, cele două forme se deosebeau prin cantitatea vocalei e: scurtă la prezent, lungă la perfect.
1294 1 Corinteni 16, 22.
1295 Psalmul 21,1.
1296 Roma, 384.
215
celor din vechime1297 şi părerii întregii lumi, am încercat să îndrept ceva în Evanghelii1298? Chiar dacă pe aceştia, pe drept cuvânt, îi pot nesocoti căci lira îi cântă fără folos măgarului -, totuşi, ca să nu mă învinuiască de trufie, după cum le este obiceiul, iată răspunsul meu: mintea nu mi-e atât de slabă şi nici nu sunt atât de necioplit singurul lucru pe care ei îl socotesc drept sfinţenie, spunându-şi învăţăcei ai pescarilor, de parcă din pricina asta sunt sfinţi, adică pentru că nu ştiu nimic -, încât să socotesc că din cuvintele dumnezeieşti ceva ar trebui îndreptat sau n-ar fi insuflat în chip dumnezeiesc. Dar am vrut să corectez greşelile din manuscrisele latineşti care sunt dovedite prin variantele existente în toate cărţile conform cu originalul grecesc după care au fost traduse, fapt pe care ei nu îl neagă. Dacă lor nu le place unda acestui izvor preacurat, să bea din pâraie mocirloase; iar râvna cu care au cercetat apele de unde beau păsările şi adâncurile cu scoici s-o lepede când citesc Scripturile. Şi de-ar fi naivi numai în această privinţă! Au ajuns să socotească lipsite de profunzime vorbele lui Hristos, cu care s-au trudit vreme de veacuri minţile atâtora, care nu au reuşit decât să înfăţişeze mai curând câteva păreri, şi nu să exprime sensul fiecărui cuvânt. Să îl învinuiască de nepricepere pe Apostol, despre care s-a spus că, din pricină că a citit mult, s-a smintit1299.
2. Ştiu că în timp ce citeşti acestea îţi încreţeşti fruntea şi că te temi de libertatea mea, [care ar putea fi] din nou pricină de gâlceavă; dacă ar fi cu putinţă, ai voi să-ţi pui degetul pe gura mea ca să nu cutez a spune ceea ce alţii nu roşesc să facă. Te întreb: ce am spus atât de nelalocul lui? Oare am descris idoli scrijeliţi în talere? [Am înfăţişat] oare la ospeţe de creştini îmbrăţişările bacantelor şi satirilor sub privirile feciorelnice? Oare un limbaj prea amar a tulburat pe cineva? Oare m-am întristat că din cerşetori unii au ajuns avuţi? Am ocărât oare îngropăciunile pentru ce ne-au lăsat moştenire1300? Bietul de mine nu am spus decât un singur lucru: că fecioarele ar trebui să fie mai adesea cu femeile decât cu bărbaţii1301; am supărat privirile întregului oraş,
1297 Referire la primele tălmăciri ale Bibliei în latineşte. (n.P.P.)
1298 Se face referire la activitatea lui Ieronim încredinţată de papa Damasus de revizuire a textului biblic al Evangheliilor. (n.P.P.)
1299 Cf. Faptele 26, 24.
1300 Fericitul Ieronim se referă la mormintele somptuoase şi averile lăsate moştenire.
1301 Cf. Epistola XXII.
216
mă arată toţi cu degetul. „înmulţitu-s-au mai mult decât perii capului meu cei care mă urăsc pe mine în zadar […] şi mi-a fost spre ocară mie.”1302 Şi tu socoteşti că de acum înainte mai am altceva a spune?
3. Dar, pentru ca în adevăr Flaccus1303 să nu râdă de noi – „Amforă am hotărât să fac şi roata se-nvârte, de ce a ieşit un ulcior?”1304 să ne întoarcem la măgarii noştri cu două picioare şi să facem să le sune în ureche mai curând trâmbiţa decât ţitera. Ei să citească: „Cei care se bucură întru speranţă îi slujesc timpului”, iar noi să citim: „Cei care se bucură întru speranţă îi slujesc Domnului”1305. Ei să creadă că învinuirea împotriva unui preot nu trebuie primită câtuşi de puţin; noi să citim: „Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori. Pe cei care păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi”1306. Acelora să le fie pe plac: „Vorbire omenească şi demnă de întreaga recunoaştere”. Noi, împreună cu grecii, adică cu Apostolul care a vorbit greceşte, să greşim zicând: „Vorbire vrednică de credinţă şi de toată primirea”1307. În cele din urmă, bucură-se aceia de catârii galilor; pe noi, în schimb, să ne încânte, eliberat din lanţuri, acel măgăruş al lui Zaharia1308, pregătit pentru taina Mântuitorului, acela care, după ce şi-a lăsat spatele în voia Domnului, a început să cânte prorocia lui Isaia: „Fericit cel care seamănă de-a lungul întregii ape, acolo unde calcă boul şi măgarul”1309.
EPISTOLA XXVIII1310
Către Marcella
1. Cele pe care le-ai primit trebuie date îndărăt cu dobândă1311, iar amânarea datoriei ameninţă să dea naştere la dobândă. Cât
1302 Psalmul 68, 5-12.
1303 Este vorba despre poetul Quintus Horatius Flaccus.
1304 HORATIUS, Ars poetica, 21-22.
1305 Romani 12, 12. Fericitul Ieronim analizează diverse diferenţe între manuscrise, precum şi diverse erori de tălmăcire din Vetus Latina. (n.P.P.)
1306 1 Timotei 5,19-20.
1307 1 Timotei 1,15.
1308 Zaharia 9, 9.
1309 Isaia 32, 20.
1310 Roma, 384. Din nou, Fericitul Ieronim abordează probleme privind terminologia biblică ebraică. Marcella cunoştea şi ea bine limba ebraică. (n.P.P.)
1311 Cf. Luca 19, 23.
217
priveşte diapsalma1312, tu ne-ai cerut stăruitor părerea: am motivat scurtimea scrisorii şi am invocat faptul că subiectul unei cărţi nu poate fi explicat printr-o scrisoare. Dar ce folos pentru al meu ¿pyoSiwKTqv1313? în ceea ce te priveşte, tăcerea îţi stârneşte o şi mai mare dorinţă. Şi astfel, ca să nu te amân prea multă vreme, vei afla aici câteva lucruri în locul unei expuneri prea lungi.
2. Anumiţi [comentatori] au spus că diapsalma reprezintă o schimbare a metrului; alţii, că este o pauză de respiraţie; unii, că semnifică începutul unei alte fraze; dar sunt unii care o socotesc un semn ritmic şi, pentru că la acea epocă psalmii se cântau cu glasul însoţit de instrumente, [semnul] unei anumite schimbări a glasului. Nouă nu ni se pare potrivită niciuna dintre aceste [explicaţii], fiindcă Aquila, care este cel mai atent tălmăcitor1314 al cuvintelor evreieşti, a tradus prin „pe veci” cuvântul sela1315, adică diapsalma, care se scrie [cu literele] samech, lamed, he, iar noi găsim plasat chiar la finalul psalmilor un diapsalma, aşa cum este acela din Psalmul 3: „Dinţii păcătoşilor ai zdrobit. A Domnului este mântuirea şi peste popor binecuvântarea ta, sea”1316, adică „pe veci”, iar în Psalmul 23: „Cine este Acesta împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este împăratul slavei, pe veci”1317; însă, dimpotrivă, în psalmii cu multe versete nu se găseşte deloc, de exemplu în Psalmii 36, 77 sau 118; apoi Psalmul 9 este desemnat drept „o cântare a diapsalmului”, pentru că, în orice caz, dacă, aşa cum găsesc unii cu cale, diapsalma ar fi un semn al tăcerii, nu ar putea exista „o cântare a tăcerii”.
3. De aici ne dăm seama că acest termen are deopotrivă sensuri superioare şi inferioare1318 sau, cu siguranţă, ne învaţă că sunt veşnice cele care s-au rostit, aşa cum este acel loc din Psalmul 3:
1312 Semn evreiesc de punctuaţie.
1313 Este supraveghetorul care îi biciuieşte pe sclavi pentru a-i face să muncească mai bine.
1314 Cel mai literal. (n.P.P.)
1315 Termenul ebraic selah are o etimologie obscură (s-a propus persanul sala – „cântec”). Reprezenta, probabil, un termen tehnic muzical ce indica o ridicare a vocii sau o pauză, cum înţelege Septuaginta (öidipctÄpot – „pauză a unui instrument muzical”), ori repetarea versetului etc. Aquila şi Ieronim îl traduc prin veşnic. (n.P.P.)
1316 Psalmul 3, 7-8.
1317 Psalmul 23,10.
1318 Cu alte cuvinte, sensuri alegorice şi sensuri literale. (n.P.P.)
218
„Mulţi zic sufletului meu: «Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui, pe veci”1319; şi din nou: „Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui, pe veci”1320; iar în cel de-al patrulea [psalm]: „Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna, pe veci?”1321; şi în alt loc: „De cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, vă căiţi, pe veci”1322.
4. Însă tu trebuie să ştii că, la evrei, în finalul cărţilor este adăugat de obicei unul dintre cei trei termeni, după cum scriau amen, sela ori salom, prin care exprimă pacea, motiv pentru care şi Solomon înseamnă „iubitor de pace”. Deci, aşa cum noi, odată ce ne-am isprăvit o operă, pentru a o deosebi de o alta următoare, avem obiceiul de a aşeza între ele un „s-a terminat” ori „să fie cu folos!” sau ceva de felul ăsta, tot aşa şi evreii fie întăresc cele pe care le-au scris când spun amen, fie menţionează faptul că cele scrise şi cele ce aşteaptă să fie scrise sunt „pe veci” când folosesc [cuvântul] sela, ori declară că au fost încheiate în chip fericit, notând dedesubt, pe ultimul rând, cuvântul „pace”.
5. Cu acestea ne-am adăpat noi din străfundurile izvorului evreilor, umblând nu după râuleţele părerilor [unora şi ale altora] şi nefiind înspăimântaţi de rătăciri, de care-i plină lumea-ntreagă prin felurimea lor, ci râvnind să cunoaştem şi să-i învăţăm [pe alţii] cele ce sunt adevărate. Iar dacă nu-mi împărtăşeşti părerea, voi tălmăci cuvânt cu cuvânt ce a crezut Origen despre diapsalma, pentru ca, de vreme ce nesocoteşti mustul proaspăt, cel puţin să fii atrasă de nobleţea vinului vechi.
6. „Adeseori, interesându-ne cu luare-aminte să aflăm cauzele pentru care, în anumiţi psalmi, apare intercalat cuvântul diapsalma, m-am uitat cu deosebită atenţie în textul evreiesc, l-am comparat cu cel grec şi am găsit că, unde limba ebraică are sela, greaca are «pe veci sau ceva de felul ăsta, iar Septuaginta, Theodotion şi Symmachus au tradus în acel loc diapsalma. Şi, de fapt, nu strică să întărim prin exemple ceea ce am spus. În Psalmul 74, care începe cu: «Lăuda-Te-vom pe Tine, Dumnezeule, lăuda-Te-vom
1319 Psalmul 3, 2.
1320 Psalmul 3, 4.
1321 Psalmul 4, 2.
1322 Psalmul 4, 4.
219
şi vom chema numele Tău!1323, după locul: «Eu singur am întărit stâlpii acestuia1324, în Septuaginta, la Theodotion şi la Symmachus apare [cuvântul] diapsalma, în locul căruia la Aquila [găsim]: «Am îngreunat stâlpii acestuia, pe veci, însă în coloana a cincea1325: «Eu am pregătit stâlpii lui, pe veci, iar în cea de-a şasea1326: «Eu am întărit stâlpii lui, fără întrerupere. Pe deasupra, în textul ebraic, după ammuda, care înseamnă «stâlpii lui, există [cuvântul] sela. Şi iarăşi, în Psalmul 75, care începe astfel: «Cunoscut este în Iudeea Dumnezeu1327, găsim în Septuaginta şi la Theodotion, după «scut1328 şi suliţă şi război1329, diapsalma, iar la Symmachus, după «scut1330, sabie şi război, [apare], la fel, diapsalma, în locul căruia Aquila are, după «scut1331, sabie şi război, [expresia] «pe veci; apoi, în coloana a cincea, după «scut1332, suliţă şi război, apare «pe veci, iar în cea de-a şasea, după «scut, sabie şi război, apare «până la sfârşit; şi iarăşi, în textul ebraic, după cuvântul umalama, care înseamnă «şi război, este sela. Şi, în acelaşi psalm, după locul: «Ca să-i mântuiască pe cei blânzi de pe pământ1333, apare diapsalma, iar la Symmachus apare tot aşa, diapsalma, la Aquila însă apare «pe veci şi, de asemenea, şi în a cincea coloană. Dar în cea de-a şasea [coloană] apare «până la sfârşit, iar în textul ebraic apărea, după anie ares, care înseamnă «blânzii de pe pământ, sela. Şi astfel, după ce am dat la iveală astfel de opinii din cuprinsul fiecărei coloane [din Hexapla], am făcut aceste observaţii. Las pe seama judecăţii tale dacă cei care au tradus diapsalma au înţeles o schimbare a unui anumit refren muzical ori a ritmului, sau au priceput altceva.”
1323 Psalmul 74,1.
1324 Psalmul 74, 3.
1325 Din Hexapla. A cincea coloană era reprezentată de Septuaginta. (n.P.P.)
1326 Traducerea lui Theodotion. (n.P.P.)
1327 Psalmul 75, 1.
1328 în original: scutum – „scut mare, dreptunghiular sau oval, din lemn acoperit cu piele, cu margine metalică”.
1329 Psalmul 75, 3.
1330 în original: clipeus – „scut metalic, rotund şi bombat”.
1331 în original: clipeus.
1332 în original, aici şi în exemplul din coloana a şasea: scutum.
1333 Psalmul 75, 9.
220
7. Până aici [a mers] Origen, a cărui nepricepere1334 am preferat cel puţin să o urmăm în această discuţie în loc să ne ţinem de prosteasca ştiinţă a necunoscătorilor.
EPISTOLA XXIX1335
Către Marcella
1. Îndatorirea unei scrisori este aceea de a scrie ceva despre chestiunile legate de familie sau despre viaţa de zi cu zi, iar, într-un fel, cei absenţi să devină prezenţi unul pentru celălalt, câtă vreme îşi împărtăşesc ce doresc sau ce s-a petrecut, cu toate că, uneori, un astfel de ospăţ al convorbirii îşi condimentează gustul şi prin sarea învăţăturii. Dar, câtă vreme tu însăţi te îndeletniceşti cu tratate [savante], nu-mi scrii nimic, decât lucruri care să mă frământe şi să mă îndemne să cercetez Scripturile.
în sfârşit, ieri, după ce mi-ai supus atenţiei o faimoasă problemă, mi-ai cerut pe dată să-ţi scriu îndărăt ce credeam, ca şi când aş deţine jilţul fariseilor1336, pentru ca, ori de câte ori se iscă vreo dispută în legătură cu termenii ebraici, eu singur să fiu cerut stăruitor ca jude şi mijlocitor al gâlcevii. Nu sunt bucate plăcute şi nu miros măcar a plăcintă, nici nu le-a gătit vreun Apicius1337, din ele nu se simte nimic din aroma iscusiţilor vremii acesteia. Dar, pentru că purtătorul şi mesagerul discuţiei noastre se grăbeşte să plece, dictez o treabă însemnată mai iute decât trebuie, cu toate că celui ce discută despre Sfintele Scripturi nu-i sunt într-atât de necesare cuvintele pe cât îi sunt sensurile, fiindcă, dacă elocinţa este cea pe care o căutăm, trebuie să-l citim pe Demostene sau pe Tullius1338, dacă însă e vorba despre tainele
1334 Termenul este utilizat aici cu valoare antifrastică, ironică. Ulterior, Fericitul Ieronim se va dezice de entuziasmul şi preţuirea nemărginite pe care le arătase faţă de opera lui Origen. (n.P.P.)
1335 Roma, 384. Epistola de faţă oferă explicaţia termenelor ebraice terafîm şi efod. (n.P.P.)
1336 Cf. Matei 23, 2. În sensul unei autorităţi de mare prestigiu şi încredere. (n.P.P.)
1337 Marcus Gavius Apicius a fost un renumit gurmand roman din vremea domniei lui Tiberius. Şi-a cheltuit toată averea pe mâncăruri rafinate şi apoi s-a sinucis, temându-se că va muri de foame. (n.P.P.)
1338 Marcus Tullius Cicero.
221
divine, trebuie să cercetăm cu luare-aminte cărţile noastre, chiar dacă traducerea lor din ebraică în latină nu sună bine.
2. La începutul scrisorii ai întrebat ce vrea [să spună] ceea ce stă scris în cea dintâi Carte a Regilor: „Şi Samuel, copil [fiind], slujea înaintea Domnului îmbrăcat cu ephod bad şi avea o cămăşuţă pe care i-o făcuse mama sa şi i-o aducea din vreme în vreme, când venea cu bărbatul ei să aducă jertfa zilelor”1339. Mă întrebi, aşadar, ce înseamnă acel ephod bad cu care cel care avea să fie profet se încinge: este o cingătoare, aşa cum cred unii, o cădelniţă sau vreun soi de veşmânt? Şi, dacă e un veşmânt, cum se încinge cu el? Şi, după termenul propriu-zis ephod, pentru ce se adaugă [cuvântul] bad? în rândurile următoare scrii că ai citit: „Când vine omul Lui Dumnezeu la Eli şi îi spune: «Acestea spune Domnul: Nu m-am arătat Eu oare casei tatălui tău când erau ei încă în Egipt, în casa lui Faraon? Şi nu am ales Eu oare casa tatălui tău din toate seminţiile lui Israel să slujească în preoţie, ca să urce la altar şi să aprindă tămâie şi să poarte ephod?”1340 Străbătând în întregime rândurile cărţii, ai ales chiar din acel loc un exemplu în care Doeg idumeanul i-a ucis pe preoţi la porunca regelui: „Şi s-a dus”, zice Scriptura, „însuşi Doeg sirianul şi a făcut să piară preoţii Domnului şi a ucis în ziua aceea trei sute cinci oameni sau, aşa cum citim în textul ebraic, optzeci şi cinci cu toţii purtând ephod. Iar la Nonbat, cetatea preoţilor, a prăpădit în tăişul săbiei de la bărbaţi şi până la femei, de la copii până la doici şi de la viţei până la măgari şi oi în dinţii săbiei. Dar a scăpat un singur fiu al lui Ahimelec, fiul lui Achituv, iar numele lui era Abiatar, şi a fugit după David”1341.
3. Nu mă pot abţine să nu las deoparte ordinea problemei printr-un răspuns; acolo unde citim acum: „Şi cu toţii purtând ephod”, în textul ebraic avem: „Şi cu toţii purtând ephod bad”.
1339 1 Regi 2,18-19.
1340 1 Regi 2, 27-28. Termenul ephod avea mai multe semnificaţii în vechiul Israel: reprezenta un veşmânt preoţesc specific marelui preot (cf. Ieşirea 28, 27) sau un veşmânt liturgic sacerdotal specific preoţilor în vechea religie mozaică. Potrivit cercetărilor lingvistice şi arheologice, era de forma unei cuirase de metal împodobită cu o imagine sacră (cf. Judecători 8, 27), dar putea fi şi din in, ca în contextul de faţă. Totodată, putea desemna şi o imagine cultică a unei divinităţi, ceva în felul unui idol (cf. Judecători 17, 5). (n.P.P.)
1341 1 Regi 22,18-20.
222
Pentru ce zic aşa, vei afla în cele ce urmează. Ai adăugat şi aceasta: „Şi s-a întâmplat pe când fugea Abiatar, fiul lui Ahimelec, la David şi el însuşi a coborât împreună cu David în Cheila, ţinând un ephod în mână. Iar Saul a fost vestit că soseşte David în Cheila. […] Pentru că se temea de sosirea regelui şi din pricina unui asediu al cetăţii, David i-a spus lui Abiatar: «Adu ephod-ul Domnului!”1342
Acestea sunt locurile pe care le-ai luat din Cartea Regilor, supunându-le atenţiei; ai trecut [apoi] la Cartea Judecătorilor, unde stă scris că Mica de pe Muntele Efraim i-a dat înapoi mamei o mie o sută de sicli de argint pe care ea îi consacrase şi că ea a făcut dintr-asta o statuetă şi un obiect din metal topit. Şi adaugi că acestea sunt numite ceva mai încolo ephod şi teraphim; din moment ce, în orice caz, este doar o cingătoare sau un soi de veşmânt, nu poate fi o statuetă sau un obiect din metal topit. Recunosc greşeala aproape a tuturor latinilor, care cred că ephod şi teraphim, care apar numite mai apoi, au fost topite din acest argint pe care Mica i-l dăduse mamei sale, pe când Scriptura spune aşa: „Şi a primit mama lui” fără îndoială că a lui Mica – „argintul, l-a dat să fie topit şi l-a făcut o statuetă şi un obiect din metal topit; şi a fost în casa lui Mica, iar bărbatul Mica şi casa lui a fost casa lui Dumnezeu şi a făcut un ephod şi un teraphim, a umplut1343 mâna unuia dintre fiii săi şi a fost numit pentru el în preoţie”1344. Dacă însă socoteşti că cele care au fost numite mai sus „statuetă” şi „obiect din metal topit” sunt numite mai apoi ephod şi teraphim, află că nu sunt acelaşi lucru, dat fiind că după idolul mamei, care este numit „statuetă” şi „obiect din metal topit”, a făcut Mica ephod-ul şi teraphim-ul, după cum se vădeşte din cele ce urmează: „Şi au răspuns cei cinci bărbaţi care plecaseră să cerceteze ţinutul şi le-au spus fraţilor lor: «Iată aţi ştiut că în casele astea se află ephod-ul, teraphim-ul, statueta şi obiectul din metal topit”1345. Şi, după multe amănunte pe care le-ai trecut cu vederea, [textul] zice: „Cei cinci bărbaţi au urcat, s-au năpustit
1342 1 Regi 23, 6-9.
1343 Cu sensul de „a uns”. Pasajul de faţă reflectă practici idolatre care nu au legătură cu viitoarea religie mozaică. (n.P.P.)
1344 Judecători 17, 4-5.
1345 Judecători 18,14.
223
într-acolo şi au înşfăcat statueta, obiectul din metal topit, ephodul şi teraphim-ul. Şi şase sute de bărbaţi care se încinseseră cu arme au invadat casa lui Mica şi au înşfăcat statueta, obiectul din metal topit, ephod-ul şi teraphim-ul”1346. Astfel este respinsă părerea celor care, pentru a face problema de nedezlegat, au socotit ephod-ul din argint. Pe scurt, fii atentă la acel lucru, şi anume că niciodată nu este menţionat decât în legătură cu preoţia! Căci şi Samuel, despre care se spune că era încins cu el, a fost levit, iar preoţii din Nonbat îl purtau ca însemn al demnităţii lor şi lucru care nu se află în manuscrisele latine -, când David, fugind de Saul, a ajuns la Ahimelec şi i-a cerut sabia, zicând: „Vezi dacă lancea ori sabia se află în mâna ta, fiindcă eu nu mi-am luat în mână sabia sau armele”, preotul, răspunzând, i-a zis: „Iată sabia lui Goliat filisteanul, pe care l-ai ucis în Valea Terebintului1347, iar aceasta a fost înfăşurată într-o pânză în spatele ephod-ului”1348; deci, în orice caz, ephod-ul era păstrat şi străjuit în locul cel sfânt. Chiar şi în privinţa acestui lucru – „statueta” şi „piesa din metal topit” pe care l-am pus acum în discuţie, cu toate că este un idol, pentru că, din greşeală, era socotit un lucru sfânt şi venerat, se face un însemn: ephod-ul şi teraphim-ul, ca şi în cazul slujirii lui Dumnezeu.
4. Ce înseamnă teraphim1349 vom spune mai departe, dacă vom fi avut timp să dictăm. Acum, deocamdată, aşa cum am început, trebuie să aducem lămuriri despre ephod. În Ieşire, când Moise este sfătuit să ceară să i se facă veşminte preoţeşti, citim după celelalte: „Iată, dar, veşmintele ce trebuie să facă: pieptarul şi mantia şi cămaşa cea lungă şi tunica prevăzută cu franjuri1350 şi mitra şi cingătoarea”1351. Acolo unde avem „cămaşa cea lungă”1352,
1346 Judecători 18,17-18.
1347 Terebint arbore de fistic. (n.P.P.)
1348 1 Regi 21, 8-9.
1349 Teraphim (plural în ebraică) reprezenta, foarte probabil, statuetele unor zeităţi casnice (asemenea Penaţilor romani) cu rol de talisman şi protecţie. Altă ipoteză vede în ele imagini ale spiritelor strămoşilor. Posesia lor asigura statutul de lider al clanului. Septuaginta traduce termenul prin TOC EiSwAa – „idolii”. (n.P.P.)
1350 în textul latin, cuvântul este în greceşte: KoauppwTdg. (n.P.P.)
1351 Ieşirea 28, 4 ş.u.
1352 Ephod (lat. superhumerale) reprezenta veşmântul interior al marelui preot, similar întrucâtva stiharului actual din cultul creştin ortodox. (n.P.P.)
224
tălmăcitorii Septuagintei au tradus în greacă cu ¿TTwpiSa, pentru că un veşmânt de felul acesta vine peste umeri1353. Apoi se adaugă: „Aceştia vor primi aur, hyacint, purpură, pânză stacojie şi pânză fină de in şi vor face ephod-ul din pânza fină de in tors, o ţesătură împestriţată”. Şi ce să spun mai mult? întreaga carte a Ieşirii este plină de acest soi de veşminte. Căci şi la sfârşitul aceleiaşi cărţi stă scris: „Şi orice om priceput la lucru a făcut veşminte de preot, care sunt ale preotului Aaron, aşa cum i-a poruncit Domnul lui Moise. Şi au făcut ephod-ul din aur, din hyacint, purpură, pânză stacojie şi din pânză fină de in răsucit”1354.
Dar, pentru că în Ieşire doar se dă sfat pentru a se face acest soi de veşmânt şi mai apoi se vorbeşte despre lucrul făcut, Aaron nu este totuşi îmbrăcat cu el, iar în Levitic ni se explică în ce fel a fost îmbrăcat cu veşmintele preoţeşti: „Deci a adus Moise pe Aaron şi pe fiii lui şi i-a spălat cu apă. Apoi l-a îmbrăcat pe Aaron cu hitonul, l-a încins cu brâul, l-a îmbrăcat cu veşmântul cel de dedesubt1355” despre care noi am stabilit să fie tradus cu „tunica de dedesubt” sau „tunica cu care a fost îmbrăcat pe dedesubt” – „i-a pus, zice, cămaşa cea lungă, l-a încins cu cingătoarea cămăşii celei lungi şi i-a strâns cu ea cămaşa cea lungă”1356. Vezi astfel că acesta este încins cu „cămaşa cea lungă”1357, după cum Samuel era încins nu ştiu în ce fel cu acel ephod bad. Dar, ca să nu te amân prea mult, să ţii minte aceasta: oriunde în traducerea Septuagintei, adică în cărţile noastre, citim ¿TTwpig, adică superhumerale, în textul ebraic este scris ephod. Însă pentru ce într-un loc au dorit să traducă acest cuvânt, iar într-alt loc l-au lăsat netradus, nu ţine de judecata mea, de vreme ce au făcut tocmai acest lucru în mai multe rânduri, traducând unii termeni într-un fel într-un loc, dar altfel într-altul, iar la sfârşit, obosiţi de felurimea traducerii, i-au reprodus chiar în ebraică1358. Dar ceea ce ei1359 au
1353 Termenul superhumerale (ca şi grecescul ¿nwpiţ) înseamnă, literal: „aşezat peste umeri”. (n.P.P.)
1354 Ieşirea 36, 8-9; 39,1-2.
1355 în original, în greacă: UTTEV8UTT]V.
1356 Leviticul 8, 6-7.
1357 Reamintim că superhumerale este traducerea latină a ebraicului ephod. (n.P.P.)
1358 într-adevăr, Septuaginta are numeroase inconsecvenţe de traducere, explicabile prin varietatea metodelor traductologice adoptate: de la traducerea literalistă până la parafraza creativă. (n.P.P.)
1359 Cei şaptezeci.
225
numit unoSuTqv şi EircopiSa, Aquila a tradus cu EvSupa şi cu EiTEvSupa, adică „veşmânt” şi „veşmântul de deasupra”, pentru că, fără îndoială, vSupa, care în textul ebraic este numit mail, înseamnă „tunica de dedesubt”, iar EriEvSupa, adică Eiruipiţ, care în ebraică se numeşte ephod, înseamnă „mantaua de deasupra”, cu ajutorul căreia să fie ocrotită întreaga podoabă preoţească.
5. Poate că te-ntrebi pentru ce se adaugă în unele locuri termenul bar dacă ephod-ul preoţesc este o mantie? Nu-mi pot stăpâni râsul atunci când aud cuvântul bar. Căci, de vreme ce este limpede că la evrei se spune bad şi că şi cei şaptezeci de traducători au tradus astfel, a scrie bar în loc de bad este menţinerea unei erori1360. În limba ebraică, inului i se spune bad, chiar dacă cuvântul phestim exprimă mai clar această semnificaţie. În sfârşit, atunci când citim: „Şi să le faci pantaloni de in de la brâu până sub genunchi, ca să le acopere goliciunea trupului”1361, în textul ebraic este folosit pentru „in” cuvântul bad. Cu această îmbrăcăminte este înveşmântat şi acel om care i s-a arătat lui Daniel: „Şi mi-am ridicat ochii mei; şi iată un om îmbrăcat în baddim”1362; această formă de plural denumeşte „veşmintele de in”. Iată de ce se spune că atât Samuel, cât şi cei optzeci şi cinci de preoţi purtau ephod de in, fiindcă doar marele preot avea îngăduinţa de a îmbrăca un ephod, însă nu din in, ci, după cum aminteşte Scriptura, din aur, din mătase violetă, purpurie, stacojie şi din pânză fină de in tors. Ceilalţi aveau un ephod împodobit nu chiar aşa de pestriţ şi nici înfrumuseţat cu douăsprezece pietre care şedeau pe fiecare umăr, ci din in simplu şi de un alb curat şi strălucitor.
6. Dar, pentru că promisesem mai înainte că, dacă îmi rămâne timp de dictare, am să vorbesc pe scurt şi despre teraphim şi fiindcă nu a apărut nimeni care să mă întrerupă, află că teraphim este tradus de Aquila cu popojpaTa, pe care le putem numi „forme” sau „reprezentări”. Căci şi în acest loc, când a trimis Saul soli ca să-l primească pe David, iar ei au dat răspuns
1360 Eroarea a fost facilitată de faptul că forma literelor D şi R este destul de asemănătoare în multe limbi semitice şi mai ales în ebraică. Bar are sensul de „fiu”. (n.P.P.)
1361 Ieşirea 28, 42.
1362 Daniel 10, 5.
226
că el era greu chinuit de boală şi i-a trimis din nou, zicând: „Aduceţi-l la mine cu patul, ca să-l omor! Şi au mers slujitorii şi, iată, pe pat erau cenotafuri”1363, în loc de cenotaphia au folosit în ebraică [cuvântul] teraphim, adică popcopaTO, şi nu „ficat de capre” (iecur caprarum), aşa cum au cărţile noastre, ci „perniţă cusută din piele de capră”, care, pentru că firele de păr nu fuseseră tăiate, putea închipui un cap de om învelit în pat. Însă, ca să explic deopotrivă adevăratul sens al ambilor termeni, în Osea Dumnezeu ameninţă că va ridica toate harurile din poporul desfrânat, zicând: „Pentru că fiii lui Israel vor şedea zile multe fără rege şi fără căpetenie, fără jertfe şi fără altar, fără preoţie şi fără descoperiri”1364. În loc de „preoţie” şi de „descoperiri”, în ebraică există „fără ephod şi fără teraphim, aşa cum au tradus şi Theodotion şi Symmachus. De unde deducem că în [cuvântul] ephod, potrivit Septuagintei chiar, care a tradus mai curând sensul decât cuvântul [în sine], este semnificată „preoţia”, iar în [cuvântul] teraphim, adică „reprezentări” sau „forme”, trebuie să înţelegem diferite produse lucrate numite teraphim. Căci şi în Ieşire şi în alte locuri unde sunt descrise veşminte brodate se precizează că s-a făcut o lucrătură de heruvim, adică viu colorată şi cu broderii, [scriindu-se] totuşi în aşa fel încât heruvim să nu conţină litera vau, fiindcă, oriunde se scrie cu această literă, ea semnifică mai curând fiinţe1365 decât lucrături meşteşugite. Deci şi Mica arată prin termenul teraphim, potrivit acestui sens, că a întocmit, laolaltă cu veşmântul preoţesc, şi celelalte însemne care se referă la podoabele preoţeşti.
7. Cât aş vrea să-ţi înfăţişez1366 toate veşmintele unui preot şi, cu fiecare soi de veşminte, să-ţi descopăr tainele dumnezeieşti! Dar, fiindcă şi întru acest subiect în sine am depăşit scurtimea unei scrisori, iar Iosephus şi Filon1367, oamenii cei mai învăţaţi
1363 1 Regi 19, 15-16. Traducătorii Septuagintei au vocalizat în mod diferit originalul ebraic şi au ajuns la „ficat de capră”. Tălmăcitorilor latini li s-a părut inadmisibilă lecţiunea. Cenotaful (cenotaphium) însemna, literal: „mormânt gol, în cinstea unui defunct”. (n.P.P.)
1364 Osea 3, 4.
1365 Fiinţe cereşti, angelice, heruvimii. (n.P.P.)
1366 Pentru exegeţii creştini, vestimentaţia sacerdotală a Vechiului Testament avea valoare simbolică. (n.P.P.)
1367 Flavius Iosephus istoric evreu faimos, prieten al lui Vespasian şi Titus, autor al Antichităţilor iudaice şi al Războiului iudaic. Fericitul Ieronim îl va numi Titus Livius evreu. Filon din Alexandria, scriitor iudeu alexandrin, contemporan cu Mântuitorul, care va încerca să concilieze filosofia greacă şi religia mozaică. A fost şi ambasador al iudeilor alexandrini pe lângă Caligula. (n.P.P.)
227
dintre iudei, precum şi mulţi dintre ai noştri, au tratat pe larg despre aceasta, mă vei auzi, cum se zice, prin viu grai. Cât despre restul, mă vei întreba orice vrei când voi fi de faţă, pentru ca, dacă cumva nu ştim nimic, [mărturia] să-şi afle sfârşitul într-o ureche devotată, fără de martor ori judecător. Noi, după cum ştii, ocupaţi cu lectura textului ebraic, am ruginit în aşa măsură în ceea ce priveşte limba latină, încât, chiar şi când stăm de vorbă, se face auzit un soi de scârţâit nelatin 1368. Aşa că iartă-mi uscăciunea: „Chiar de sunt nepriceput la vorbă”, zice Apostolul, „nu sunt şi în cunoaştere”1369. Lui nu îi lipsea nici una, nici alta, dar o refuză pe una din smerenie; nouă ne lipsesc ambele, fiindcă am pierdut orice calitate lăudabilă pe care o avusesem în tinereţe, şi nici nu am obţinut cunoaşterea pe care o voiam – [cum zice] fabula câinelui lui Esop1370: câtă vreme urmărim ţelurile însemnate, le pierdem până şi pe cele neînsemnate.
EPISTOLA XXX 371
Către Paula
1. Alaltăieri, când încercam să-ţi lămuresc Psalmul 118 şi spuneam că toată morala se află cuprinsă în acest loc şi că, aşa cum filosofii obişnuiau să împartă disputele lor între fizică, etică şi logică1372, tot astfel şi cuvântările divine se divid în „lucrări”
1368 Contrar acestei afirmaţii, Fericitul Ieronim a fost cel mai bun cunoscător al limbii latine dintre toţi Părinţii Bisericii. (n.P.P.)
1369 Cf. 2 Corinteni 11, 6.
1370 Cel care, văzând luna oglindindu-se în apă, aruncă bucata de pâine pe care o avea în gură şi se repede în apă, socotind că luna era o pâine mai mare. Cf. FEDRU, Fabulele lui Esop, 1, 4. (n.P.P.)
1371 Fericitul Ieronim explică semnificaţia mistică a literelor alfabetului ebraic. Epistola de faţă, din 384 (Roma), este prima din bogata corespondenţă avută de Ieronim cu Paula; el însuşi mărturiseşte (cf Despre bărbaţii iluştri, 135) că nu mai ştie numărul acestor epistole, deoarece îi scria aproape zilnic. Paula, descendentă din legendarii Atrizi (după tată) şi din Gracchi (după mamă), se naşte în 347. Nobilă şi bogată, se va căsători cu Toxotius, cu care va avea cinci copii. Rămasă văduvă, se dedică vieţii ascetice. (n.P.P.)
1372 Acestea constituiau cele trei părţi principale ale filosofiei în Antichitate. (n.P.P.)
228
despre natură, ca în Facere şi Ecclesiast, despre moravuri, ca în Proverbe, dar şi, risipite, în toate cărţile, fie, în sfârşit, despre logică, pe care autorii noştri o numesc 0EOĂoyiKr[1373, precum în Cântarea Cântărilor şi în Evanghelii cu toate că, deseori, Apostolul propune, atribuie, confirmă, conclude, fapt care este propriu artei dialectice tu m-ai întrebat stăruitor ce semnifică literele ebraice care se văd rânduite în psalmul pe care noi îl citeam.
2. Am răspuns că acest psalm a fost compus după ordinea alfabetului [ebraic]1374 şi că opt versuri încep cu prima literă, care la evrei se cheamă alef, că prin beth, care urmează, îşi iau începutul tot atâtea versuri şi, apoi, din ghimel se împlineşte un număr egal şi tot aşa până la tau, care la evrei este ultima literă, că astfel a fost scris acest psalm şi că din interpretarea dată fiecăreia dintre aceste litere trebuie să se înţeleagă [versurile] care urmau. M-ai rugat mereu să-ţi explic interpretarea fiecărei litere. Le-am lămurit, cred, dar, întrucât tot ce am spus se pierde din memorie din cauza barbariei limbii, doreşti să-ţi fac un îndreptar pentru ca, dacă tu, întâmplător, şovăi într-un loc, lectura lui să-ţi îndulcească uitarea.
3. Însă, mai înainte de a vorbi despre fiecare [literă], trebuie să ştii că patru psalmi încep după ordinea literelor ebraice: Psalmii 110, 111, cel despre care scriem – 118 şi Psalmul 144. Dar, pentru primii [doi psalmi], fiecare literă cere un singur verset1375, compus în trimetru iambic, iar ultimii doi psalmi constau din tetrametri iambici1376, precum a fost scris cântecul Deuteronomului1377. În Psalmul 118, strofe de opt versuri urmează fiecare literă, iar în Psalmul 144, o singură literă este destinată unui singur vers. Sunt autori care consideră că şi alţi [psalmi] încep cu
1373 Teologia. (n.P.P.)
1374 Este vorba de un psalm întocmit urmând procedeul acrostihului. (n.P.P.)
1375 Dat fiind faptul că se susţinea insuflarea divină a întregii Scripturi până la amănuntele de ordin tehnic şi liturgic (de exemplu, precizările de la începutul psalmilor), autorii creştini antici dădeau mare importanţă tuturor acestor detalii, care pentru un modern par stranii şi inutile. Pentru exegeţii patristici toate aveau semnificaţii simbolice şi mistice. (n.P.P.)
1376 Poezia ebraică nu folosea metrica specifică limbii greceşti întemeiată pe cantitatea vocalelor. (n.P.P.)
1377 V. Deuteronomul 32,1-43.
229
această ordine, dar opinia lor este falsă. În Plângerile lui Ieremia ai patru serii alfabetice, dintre care primele două au fost scrise, ca să spun aşa, în metru safic, întrucât un grup de trei versuri încep cu aceeaşi literă, dar se termină în vers eroic; al treilea grup alfabetic a fost scris în trimetru iambic şi grupurile de trei versuri încep prin trei litere care sunt identice; a patra serie alfabetică este asemănătoare cu prima şi cu a doua. Pildele1378 lui Solomon se termină printr-o ultimă serie alfabetică, scandată în tetrametru1379.
4. Însă, aşa cum în această epistolă a noastră nimeni nu poate să pornească la lectura şi la îmbinarea cuvintelor dacă nu a început de la litere, tot astfel şi în scrierile divine nu suntem în stare să cunoaştem ceea ce este mai însemnat dacă nu stăpânim temeiul eticii, potrivit vorbei rostite de profet: „Din poruncile tale am înţeles”, adică după fapte a început să dobândească ştiinţa tainelor. Dar trebuie să împlinesc ceea ce mi-ai cerut, anume ca sensul fiecărei litere să fie explicat prin adăugarea traducerii acestuia1380.
5. Alef înseamnă „doctrină”, beth „casă”, ghimel „plinătate”, deleth „tăbliţe”, he „aceasta”, vav „şi”, zai „aceasta”1381, heth „viaţa”, teth „binele”, iod „început”, caph „mână”, lamed „al învăţăturii” sau „al inimii”, mem „din ei înşişi”, nun „veşnic”, samech „ajutor”, ain „izvor” sau „ochi”, phe „gură” de la os, oris („gură”), nu de la os, ossis („os”), să nu te înşele ambiguitatea literelor -, sade „al dreptăţii”, coph „chemare”, res „al capului”, sen „al dinţilor”, tau „semne”1382.
6. După traducerea literelor, trebuie explicat înţelesul lor duhovnicesc. Primul grup este „doctrină, casă, plinătate, tăbliţe, aceasta”, adică „doctrina Bisericii, care este casa Domnului, se găseşte în plinătatea aceasta a [cărţilor] divine”.
1378 V. Pildele 21,10 ş.u.
1379 Comparaţia dintre metrica latină şi cea ebraică nu pare fondată, întrucât limba latină, ca şi limba greacă, se bizuia pe cantitatea silabelor, pe când ebraica, se pare, cultiva accentul.
1380 Literele ebraice aveau, dincolo de valoarea fonetică, una numerică, nemenţionată aici, şi, implicit, un sens moral şi mistic.
1381 în limba latină, ista (ebr. he, „aceasta”) se referă la persoana a doua, la conlocutor, iar haec (ebr. zai, „aceasta”) desemnează persoana care vorbeşte. Echivalarea lui he cu ista şi a lui zai cu haec, propusă de Fericitul Ieronim, este aproximativă.
1382 Multe dintre aceste etimologii sunt fanteziste. (n.P.P.)
230
7. Al doilea grup este „şi această viaţă”. Căci ce fel de viaţă poate exista fără ştiinţa Scripturilor, prin care se recunoaşte însuşi Hristos, Care este viaţa credincioşilor?
8. Al treilea grup conţine „bun început”, întrucât, deşi ştim acum toate Scripturile, totuşi „noi le cunoaştem în parte şi în parte profeţim”1383 şi „acum vedem prin oglindă, ca-n ghicitură”1384. Dar, când ne vom învrednici să fim cu Hristos şi vom fi asemănători îngerilor, atunci va înceta învăţătura cărţilor.
9. Al patrulea grup, „mâna inimii” sau „a învăţăturii”. Mâna înseamnă făptuire, iar inima şi învăţătura se interpretează în sensul că noi nu putem face nimic dacă nu ştim de la început cele ce trebuie făcute.
10. Al cincilea grup: „de la ei înşişi veşnic ajutor”. Acest lucru nu are nevoie de explicaţie, este mai clar decât orice lumină, căci din cărţile sfinte ne vin ajutoare veşnice.
11. Al şaselea grup este „izvor” sau „ochi al gurii dreptăţii”, potrivit cu ceea ce am spus în al treilea paragraf.
12. Al şaptelea grup care este şi ultimul şi în care chiar numărul şapte are înţeles mistic1385 -, „chemarea capului a dinţilor semne”. Prin dinţi iese vocea articulată şi prin aceste semne se ajunge la capul tuturor lucrurilor, care este Hristos.
13. Te întreb, ce lucru este mai sfânt decât taina? Ce este mai plăcut decât această desfătare? Ce hrană şi care faguri de miere sunt mai dulci decât să cunoşti înţelepciunea Domnului1386, să pătrunzi tainele Sale, să contempli gândirea Creatorului, să te instruiască rostirile Domnului tău, luate în râs de înţelepţii acestei lumi, pline însă de înţelepciune duhovnicească? Alţii să stăpânească averile lor, să bea în cupe din pietre preţioase1387, să strălucească în mătăsuri, să se desfete cu aplauzele poporului, iar plăcerile lor felurite să nu poată birui bogăţiile lor. Desfătările noastre sunt să medităm zi şi noapte la legea Domnului, să batem în poarta care nu se deschide încă, să primim pâinea Treimii1388 şi, cu Domnul înainte, să călcăm pe valurile veacului.
1383 1 Corinteni 13, 9.
1384 1 Corinteni 13,12.
1385 Pentru semiţi, cifra şapte simboliza plenitudinea şi desăvârşirea. (n.P.P.)
1386 Cf. Înţelepciunea lui Isus Sirah 24, 22.
1387 Obicei extravagant al bogătaşilor din Imperiul Roman.
1388 Cf. Facerea 18; Luca 11, 5.
231
14. Salută pe Blesilla şi pe Eustochia, novicele noastre! Salută pe Feliciana, fericita întru fecioria trupului şi a duhului, salută tot soborul înfrânării şi biserica ta de acasă1389, pentru care mă tem întru totul, ca nu cumva un ins duşmănos, când tatăl familiei1390 doarme, să semene seminţele neghinei1391. Căci, deşi ei îndrăznesc să spună: „Eu sunt cetate puternică, cetate care poate fi atacată”1392, nimeni nu este în siguranţă când oştirea duşmană îl asediază. „Nimeni”, cum spune fericitul Ciprian, „aflat foarte aproape de primejdie nu este destul de apărat.”1393 Dacă Marcella noastră, preaiubitoare de trudă1394, ar vrea să primească un exemplar al epistolei, dă-i unul şi aminteşte-ţi de mine în rugăciunile tale, pentru ca Domnul Iisus să zdrobească repede pe Satana sub picioarele noastre1395.
EPISTOLA XXXI1396
Către Eustochia
1. Mici la înfăţişare, dar mari prin iubirea [pe care o dovedesc], sunt darurile pe care le-am primit de la o fecioară: brăţări, scrisori şi porumbei. Şi, pentru că mierea nu se pune în ofrandele pentru Domnul, dulceaţa ei prea mare a fost iscusit schimbată şi, ca să spun aşa, amestecată cu asprimea piperului. Căci lui Dumnezeu nu-I place nimic desfătător, nimic atât de suav, nimic care să nu aibă în sine ceva din gustul înţepător al adevărului. Paştile lui Hristos se mănâncă împreună cu mirodenii amare1397.
2. Este o zi de sărbătoare şi naşterea1398 Sfântului Petru trebuie să fie celebrată pe un ton mai sărbătoresc decât cel obişnuit,
1389 Cf. Romani 16, 9.
1390 Cf. VERGILIUS, Eneida, IV, 28. (n.P.P.)
1391 Cf. Matei 13, 25.
1392 Isaia 27, 3 (LXX).
1393 SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI, Epistola IV, 2. (n.P.P.)
1394 în text, în greceşte: ()iAoTTOva)TdTr(;. Termenul ndvog („trudă, osteneală”) va fi aplicat, în greaca patristică, nevoinţei şi efortului ascetic. (n.P.P.)
1395 cf. Romani 16, 20.
1396 Data epistolei: 29 iunie 384. Eustochia, de sărbătoarea Sfântului Petru, îi trimite daruri simbolice lui Ieronim. Acesta îi mulţumeşte şi îi dă sfaturi ascetice.
1397 Ieşirea 12, 8.
1398 Pentru creştini, ziua martiriului este adevărata zi de naştere întru veşnicie. (n.P.P.)
232
totuşi în aşa fel încât cuvântul plăcut să nu se depărteze de lucrurile principale şi noi să nu rătăcim mai departe de marginea palestrei noastre. În Iezechiel1399, Ierusalimul este împodobit cu brăţări, Baruh primeşte epistole de la Ieremia1400, iar Sfântul Duh coboară în chip de porumbel1401. Şi, ca să te muşte ceva aidoma piperului şi să-ţi aminteşti chiar acum de vechea mea scrisoare1402, fereşte-te să nu pierzi podoabele lucrării tale care sunt adevărate inele ale braţelor, să nu rupi epistola inimii tale cum regele păgân a tăiat cu un cuţit [epistola] primită de la Baruh şi să nu asculţi, asemenea lui Efraim, vorba lui Osea: „Ai ajuns nesăbuită ca un hulub”1403. Prea severe, îmi vei răspunde, sunt [aceste cuvinte] şi nu se potrivesc unei zile de sărbătoare. Dar tu însăţi m-ai provocat prin astfel de daruri: întrucât ai amestecat amarul cu dulcele, vei primi de la noi ceva asemănător: amărăciunea va însoţi lauda.
3. Totuşi, ca să nu par că nu preţuiesc darurile tale, am primit un coş plin cu cireşe atât de frumoase, ca roşeaţa feciorelnică, încât am socotit că fuseseră aduse acum de Lucullus1404; într-adevăr, acesta a adus primul la Roma, din Cerasunt, astfel de fructe, după ce Pontul şi Armenia au fost cucerite, de aceea şi pomul a primit numele de la patria sa. Aşadar, pentru că noi găsim, citind în Scriptură, un coş plin cu smochine1405, dar nu găsim cireşe, lăudăm ofranda prin însăşi ofranda adusă şi îţi dorim să fie din acei pomi care cresc lângă templul lui Dumnezeu şi despre care Domnul spune: „Ceea ce este bun este foarte bun”1406. Mântuitorul nu iubeşte ceea ce este la mijloc şi, aşa cum, nerespingând ceea ce este rece, Se desfătează cu ceea ce este cald, tot aşa, în Apocalipsă, spune că vrea să le dea afară din gura Sa pe cele călduţe1407. De aceea trebuie să veghem cu grijă şi să celebrăm
1399 Cf. Iezechiel 16,11.
1400 Epistola lui Ieremia; Ieremia 36, 23. Rege este loiachim.
1401 Cf. Luca 3, 22.
1402 Fericitul Ieronim se referă la Epistola XXII. (n.P.P.)
1403 Cf. Osea 7,11. Idolatria este asimilată unui adulter spiritual. (n.P.P.)
1404 Aventurier roman, consul în 74 î.Hr. şi învingător al regelui Mitridate. A fost faimos pentru ospeţele sale sardanapalice. (n.P.P.)
1405 Cf. Ieremia 24,1-8.
1406 Ieremia 24, 3.
1407 Cf. Apocalipsa 3,15-16.
233
ziua de sărbătoare, nu atât prin belşug de mâncare, cât prin bucurie duhovnicească, pentru că este foarte nepotrivit să vrei să cinsteşti prin ghiftuire nemăsurată un mucenic care ştim că a plăcut lui Dumnezeu prin postiri1408. Trebuie să mănânci totdeauna astfel încât şi rugăciunea şi lectura să urmeze mesei. Dacă acest lucru nu le place unora, rosteşte vorbele Apostolului: „Dacă aş fi pe placul oamenilor, nu aş fi roaba lui Hristos”1409.
EPISTOLA XXXII1410
Către Marcella
1. Faptul că ţi-am scris o epistolă atât de scurtă a avut o îndoită pricină: mesagerul se grăbea şi eu, reţinut de altă lucrare, nu am vrut să mă ocup cu această îndeletnicire oarecum secundară. M-ai putea întreba ce lucrare este atât de mare şi atât de necesară cât să înlocuiască plăcerea conversaţiei epistolare. De mult timp eu compar ediţia lui Aquila cu manuscrisele evreilor pentru ca nu cumva Sinagoga să fi schimbat ceva din pricina urii faţă de Hristos. Îţi mărturisesc, ca unui suflet prieten, că găsesc multe lucruri care contribuie la întărirea credinţei noastre. Acum, după ce deja am comparat riguros [Cărţile] profeţilor, Solomon, Psalmii, Cărţile Regilor, sunt la Ieşire, pe care ei o numesc ele smoth1411 şi voi trece la Levitic.
Vezi, aşadar, că nu trebuie să pun mai presus de această operă nicio îndatorire! Totuşi, ca nu cumva bravul nostru Currentius1412 să alerge zadarnic, am trimis două epistole către sora ta, Paula, şi către fiica ei, Eustochia, şi le-am ataşat acestui mic cuvânt, pentru ca tu, când le vei citi şi vei găsi în ele oarece învăţătură şi, de asemenea, farmec, să socoteşti că au fost scrise şi pentru tine cele care au fost scrise pentru ele.
1408 Fericitul Ieronim critică agapele de la mormintele martirilor din catacombe.
1409 Galateni 1,10.
1410 Data scrisorii: anul 384. Fericitul Ieronim, cufundat în lucru, o roagă pe Marcella să-l ierte că i-a trimis o scrisoare scurtă.
1411 Acestea sunt primele două cuvinte ebraice din Ieşire. Evreii numesc cărţile sfinte biblice cu primele cuvinte ale acestora. (n.P.P.)
1412 Numele sclavului însărcinat cu livrarea corespondenţei lui Ieronim îşi are drept nume un derivat chiar de la verbul currere („a alerga”).
234
2. Mamei Albina1413 îi doresc să fie sănătoasă, vorbesc de trupul ei, pentru că sufletul ei ştiu că este sănătos; te rog s-o saluţi din partea mea şi să o îmbărbătezi cu o îndoită îndatorire a afecţiunii, pentru că, în una şi aceeaşi persoană, este iubită o creştină şi o mamă.
EPISTOLA XXXIII1414
Către Paula
1. Cei din vechime îl admiră pe Marcus Terentius Varro, fiindcă a scris, la romani, nenumărate cărţi. Grecii îi înalţă minunate laude lui Chalcenterus1415, fiindcă a compus atât de multe cărţi, câte nimeni dintre noi nu ar putea să le copieze cu mâna sa dacă ar fi scrise de altcineva. Şi, fiindcă ar fi de prisos, în prezent, să alcătuim, la latini, un catalog al volumelor greceşti1416, voi aminti câteva scrieri ale celui care şi-a compus opera în latineşte, ca să înţelegem că noi dormim somnul lui Epimenides1417 şi că pasiunea pe care aceia au manifestat-o faţă de studiul literelor profane trebuie s-o dovedim şi noi în strângerea comorilor noastre.
2. Aşadar, Varro a scris patruzeci şi cinci de cărţi de Antichităţi, patru Despre viaţa poporului roman, cincisprezece [cărţi] de Portrete, şaptezeci şi şase de Loghistorii, douăzeci şi cinci Despre limba latină, nouă de Ştiinţe, cinci Despre vorbirea latinească, cinci de Probleme plautine, trei de Annale, trei Despre
1413 Cu Marcella, pe Aventin, locuia şi Albina, mama ei, şi Asella, sora ei, şi alte fecioare şi văduve. Formau o comunitate distinctă de cea condusă de Paula. Fericitul Ieronim era „părintele spiritual” şi învăţătorul acestor comunităţi, la ale căror întruniri participau şi alţi creştini, laici şi clerici din Roma (cf. Epistolele XLV, XLVII, LXV etc.). (n.P.P.)
1414 Epistola realizează un catalog comparativ al operelor faimosului enciclopedist latin Varro şi ale lui Origen. (n.P.P.)
1415 „Omul cu măruntaie de bronz.” Supranume dat lui Didim (a nu se confunda cu autorul creştin Didim cel Orb!), gramatic grec din veacul I î.Hr., care ar fi scris în jur de 4000 de cărţi, toate pierdute însă.
1416 întreprinderea Fericitului Ieronim este explicabilă deoarece, începând cu veacul al IV-lea d.Hr., occidentalii încep să nu mai studieze limba greacă.
1417 Personaj cretan semilegendar din secolele VII-VI î.Hr. despre care se spune că a dormit 57 de ani într-o peşteră consacrată lui Zeus şi că, la trezire, a primit darul profeţiei. Sfântul Apostol Pavel îl citează în Epistola către Tit.
235
originea limbii latine, trei Despre poezii, trei Despre originile teatrului, trei Despre piesele de teatru, trei Despre actele unei piese de teatru, trei de Descrieri, trei Despre trăsăturile caracteristice ale scriitorilor, trei Despre biblioteci, trei Despre lecturile publice, trei Despre asemănarea cuvintelor, trei de Misiuni, trei de Discursuri deliberative, trei Despre Pompei, zece de Chestiuni particulare, trei Despre măşti, cincisprezece Despre dreptul civil, un rezumat al Antichităţilor, în nouă cărţi, [extrase] din patruzeci şi două de cărţi, un rezumat al Portretelor, în patru cărţi, [extrase] din cincisprezece cărţi, un rezumat Despre limba latină, în nouă cărţi, [extrase] din cincisprezece cărţi, nouă cărţi Despre principiile numerelor, trei cărţi de Economie rurală, o carte Despre păstrarea sănătăţii, trei cărţi despre viaţa sa, trei cărţi Despre sistemul filosofiei, trei cărţi de Economie urbană, patruzeci de cărţi de Satire Menipee, zece cărţi de Poeme, douăzeci şi două de cărţi de Discursuri, şase cărţi de Pseudotragedii, patru cărţi de Satire şi foarte multe altele, pe care mi-ar lua mult timp să le enumăr. Abia am transcris jumătate din catalog şi cititorii sunt deja sătui.
3. Însă, dimpotrivă, timpurile noastre au oameni erudiţi, care ştiu în ce adânc de mare s-au născut peştii, precum şi pe ce ţărm a crescut fiecare scoică. Nu stăm nicio clipă la îndoială în privinţa aromelor de sturzi; îi avem mereu la îndemână pe Paxamos şi pe Apicius1418. Ochii ne sunt aţintiţi spre moşteniri, simţurile spre cratiţe; şi, dacă cineva dintre filosofi sau dintre creştini care sunt cu adevărat filosofi -, cu mantaua ponosită şi cu tunica murdară, îşi va fi irosit timpul cu studiul, este alungat cu huiduieli, precum un smintit.
4. Întrebaţi: în ce scop a fost făcută menţionarea lui Varro şi a lui Chalcenterus? De bună seamă, pentru a ajunge la Adamantius1419 al nostru şi la Chalcenterus al nostru, care a trudit cu atâta efort în comentariile pe care le-a făcut la Sfintele Scripturi, încât pe bună dreptate a primit numele de „omul de oţel”. Vreţi să ştiţi câte monumente ale duhului său ne-a lăsat moştenire? Următoarea listă1420 ni le va înfăţişa: a scris treisprezece cărţi referitoare
1418 Doi faimoşi autori clasici de tratate culinare. (n.P.P.)
1419 Este vorba despre marele teolog grec Origen. „Adamantius” este un supra-nume primit de acesta, însemnând, literal: „omul de oţel”. (n.P.P.)
1420 Ştim că Fericitul Ieronim a avut acces la Biblioteca bisericească din Cezareea Palestinei, unde se afla şi întreaga bibliotecă personală a lui Origen, precum şi scrierile acestuia. (n.P.P.)
236
la Facere, două cărţi de omilii felurite, bucăţi alese cu privire la Ieşire, bucăţi alese cu privire la Levitic, zece cărţi de Miscelanee, treizeci şi şase de cărţi privitoare la Isaia, de asemenea, bucăţi alese cu privire la Isaia, o carte cu privire la Osea, Despre Efraim, un comentariu referitor la Osea, două cărţi referitoare la Ioil, şase cărţi cu privire la Amos, o carte cu privire la Iona, trei cărţi cu privire la Miheia, două cărţi referitoare la Naum, trei cărţi cu privire la Avacum, două cărţi cu privire la Sofonie, o carte cu privire la Agheu, două cărţi despre începuturile lui Zaharia, două cărţi privitoare la Maleahi, douăzeci şi nouă de cărţi cu privire la Iezechiel, extrase din Psalmi, de la primul până la al cincisprezecelea; din nou o carte despre Psalmul 1, o carte despre Psalmul 2, o carte despre Psalmul 3, o carte despre Psalmul 4, o carte despre Psalmul 5, o carte despre Psalmul 6, o carte despre Psalmul 7, o carte despre Psalmul 8, o carte despre Psalmul 9, o carte despre Psalmul 10, o carte despre Psalmul 11, o carte despre Psalmul 12, o carte despre Psalmul 13, o carte despre Psalmul 14, o carte despre Psalmul 15, o carte despre Psalmul 16, o carte despre Psalmul 20, o carte despre Psalmul 24, o carte despre Psalmul 29, o carte despre Psalmul 38, o carte despre Psalmul 40, două cărţi despre Psalmul 43, trei cărţi despre Psalmul 44, o carte despre Psalmul 45, o carte despre Psalmul 46, două cărţi despre Psalmul 50, o carte despre Psalmul 51, o carte despre Psalmul 52, o carte despre Psalmul 53, o carte despre Psalmul 57, o carte despre Psalmul 58, o carte despre Psalmul 59, o carte despre Psalmul 62, o carte despre Psalmul 63, o carte despre Psalmul 64, o carte despre Psalmul 65, o carte despre Psalmul 68, o carte despre Psalmul 70, o carte despre Psalmul 71, o carte privitoare la începutul Psalmului 72, două cărţi despre Psalmul 103; trei cărţi privitoare la Pilde, bucăţi alese din Ecclesiast, zece cărţi cu privire la Cântarea Cântărilor şi alte două tomuri pe care le-a scris în plus, în adolescenţă, cinci tomuri despre Plângerile lui Ieremia, de asemenea, Monobiblos-ul1421, patru cărţi Despre principii, două cărţi Despre înviere şi alte două dialoguri Despre înviere, o carte despre câteva chestiuni referitoare la Pilde, Dialog împotriva lui Candidus Valentinian, Carte despre mucenicie.
Despre Noul Testament: douăzeci şi cinci de cărţi cu privire la Evanghelia după Matei, treizeci şi două de cărţi cu privire la
1421 Cărţi care tratau un singur subiect.
237
Evanghelia după Ioan, o carte de bucăţi alese din diferite părţi ale Evangheliei după Ioan, cincisprezece cărţi privitoare la Evanghelia după Luca, cincisprezece cărţi cu privire la Epistola Apostolului Pavel către Romani, cincisprezece cărţi cu privire la Epistola către Galateni, trei cărţi cu privire la Epistola către Efeseni, o carte cu privire la Epistola către Filipeni, două cărţi cu privire la Epistola către Coloseni, trei cărţi cu privire la Epistola întâi către Tesaloniceni, o carte cu privire la Epistola a doua către Tesaloniceni, o carte cu privire la Epistola către Tit, o carte cu privire la Epistola către Filimon.
Alte cărţi de omilii consacrate Vechiului Testament: şaptesprezece omilii referitoare la Facere, opt cu privire la Ieşire, unsprezece privind Leviticul, douăzeci şi opt cu privire la Numeri, treisprezece referitoare la Deuteronom, douăzeci şi şase cu privire la Iosua Navi, nouă privitoare la Cartea Judecătorilor, opt despre Paşti, patru cu privire la Cartea întâi a Regilor, douăzeci şi două referitoare la Iov, şapte cu privire la Pilde, opt cu privire la Ecclesiast, două consacrate Cântării Cântărilor, treizeci şi două cu privire la Isaia, paisprezece cu privire la Ieremia, douăsprezece referitoare la Iezechiel; despre Psalmi; o omilie consacrată Psalmului 3, una pentru Psalmul 4, una pentru Psalmul 8, una pentru Psalmul 12, una pentru Psalmul 13, trei pentru Psalmul 15, una pentru Psalmul 16, una pentru Psalmul 18, una pentru Psalmul 22, una pentru Psalmul 23, una pentru Psalmul 24, una pentru Psalmul 25, una pentru Psalmul 26, una pentru Psalmul 27, cinci pentru Psalmul 36, două pentru Psalmul 37, două pentru Psalmul 38, două pentru Psalmul 39, una pentru Psalmul 49, una pentru Psalmul 51, două pentru Psalmul 52, una pentru Psalmul 54, şapte pentru Psalmul 67, două pentru Psalmul 71, trei pentru Psalmul 72, trei pentru Psalmul 73, una pentru Psalmul 74, una pentru Psalmul 75, trei pentru Psalmul 76, nouă pentru Psalmul 77, patru pentru Psalmul 79, două pentru Psalmul 80, una pentru Psalmul 81, trei pentru Psalmul 82, una pentru Psalmul 83, două pentru Psalmul 84, una pentru Psalmul 85, una pentru Psalmul 87, una pentru Psalmul 108, una pentru Psalmul 110, trei pentru Psalmul 118, una pentru Psalmul 120, două pentru Psalmul 121, două pentru Psalmul 122, două pentru Psalmul 123, două pentru
238
Psalmul 124, una pentru Psalmul 125, una pentru Psalmul 127, una pentru Psalmul 128, una pentru Psalmul 129, una pentru Psalmul 131, două pentru Psalmul 132, două pentru Psalmul 133, două pentru Psalmul 134, patru pentru Psalmul 135, două pentru Psalmul 137, patru pentru Psalmul 138, două pentru Psalmul 139, trei pentru Psalmul 144, una pentru Psalmul 145, una pentru Psalmul 146, una pentru Psalmul 147, una pentru Psalmul 149, bucăţi alese din întreaga Psaltire.
Omilii consacrate Noului Testament: douăzeci şi cinci cu privire la Evanghelia după Matei, treizeci şi nouă cu privire la Evanghelia după Luca, şaptesprezece cu privire la Faptele Apostolilor, unsprezece privind Epistola a doua către Corinteni, două cu privire la Epistola către Tesaloniceni1422, şapte cu privire la Epistola către Galateni, una cu privire la Epistola către Tit, optsprezece cu privire la Epistola către Evrei; o omilie despre pace, o exhortaţie către Pionia, Despre post, două omilii Despre monogami şi trigami, două cu privire la Tars, despre Origen, Firmian şi Grigorie, de asemenea, extrase din Origen şi două cărţi de diverse epistole adresate lui, de pildă, în cartea a II-a, o epistolă către Esifodor cu privire la procesul lui Origen -, nouă cărţi de epistole ale sale către diverse persoane, două cărţi de alte epistole, de asemenea, o epistolă în două cărţi pentru apărarea operelor sale.
5. Oare vedeţi că şi grecii şi latinii, deopotrivă, au fost întrecuţi de efortul unui singur om? Căci cine a fost în stare să citească vreodată atâtea cărţi câte a compus el însuşi? Şi ce răsplată a primit pentru sudoarea sa? Este condamnat de către episcopul Dimitrie1423. Cu excepţia episcopilor Palestinei şi Arabiei şi Feniciei şi Ahaiei, întreaga lume este de acord cu condamnarea sa. Roma însăşi convoacă Senatul împotriva acestuia, nu din cauza noutăţii aduse de el în cadrul dogmelor, nu din cauza ereziei după cum se prefac acum a fi împotriva lui nişte câini turbaţi -, ci fiindcă nu puteau să îndure gloria elocinţei şi a ştiinţei sale, căci, dacă el vorbea, toţi erau consideraţi muţi.
6. Iată pentru ce am scris aceste rânduri şi le-am dictat, la pâlpâirea unui biet opaiţ, cu repeziciune, dar cu mai puţină
1422 Fericitul Ieronim nu precizează care dintre ele. (n.P.P.)
1423 Al Alexandriei, superiorul direct al lui Origen. (n.P.P.)
239
prudenţă în exprimare; puteţi să înţelegeţi asta dacă v-aţi gândi la Epicuri şi la Aristipi.
EPISTOLA XXXIV1424
Către Marcella
1. Fericitul Pamfil1425, mucenicul a cărui viaţă a fost înfăţişată în chip lămurit în trei volume de Eusebiu de Cezareea, de vreme ce dorea să îi egaleze pe Demetrius din Faleron1426 şi pe Pisistrates1427 în ardoarea de a alcătui o bibliotecă sfântă, a căutat, străbătând întreaga lume, roadele marilor spirite, cele care reprezintă adevăratele şi veşnicele monumente, urmărind cu o râvnă mai mare mai ales cărţile lui Origen pe care le-a încredinţat Bisericii din Cezareea. Această [bibliotecă] a fost în parte risipită; Acachie, apoi Euzoios, clerici ai aceleiaşi Biserici, s-au sârguit să o restaureze, [transcriind-o] pe nişte pergamente. Cu toate că acesta ne-a lăsat un catalog al descoperirilor sale, nu am găsit nici Comentariul la Psalmul 126. Nu că un asemenea măreţ bărbat vorbim despre Adamantius ar fi trecut cu vederea ceva, ci neglijenţa posterităţii a făcut să nu dăinuie până la noi această operă. Aceasta pentru că mi-ai propus să [îţi lămuresc] ce înseamnă „pâinea durerii” din acelaşi psalm, în locul în care spune: „în zadar este să vă treziţi înainte de lumină, să vă treziţi după ce v-aţi aşezat, voi cei care mâncaţi pâinea durerii”1428. Despre
1424 Roma, 385. Fericitul Ieronim scrie din nou o epistolă exegetică. (n.P.P.)
1425 Pamfil, teolog şi personalitate marcantă a istoriei Bisericii primare, era originar din Berytus, actualul Beirut, unde se născuse în jurul anului 240 d.Hr. În oraşul său natal, el a urmat cursurile şcolii de drept, iar mai târziu preia funcţii administrative în oraş. Pleacă la Alexandria spre a se dedica studiului „cuvintelor”. Aşa cum ne mărturiseşte Eusebiu, după ce a vândut întreaga sa avere, Pamfil a început să ducă o viaţă „profetică şi plăcută înaintea lui Dumnezeu”. Pierius, conducătorul Didaskaleion-ului şi „noul Origen”, devine magistrul lui Pamfil. În Didaskaleion, moştenirea teologică a lui Origen era încă vie. Se pare că aici se hotărăşte Pamfil să meargă pe urmele lui Origen la Cezareea din Palestina, fapt ce s-a petrecut la sfârşitul secolului al III-lea. Moare ca martir în 310. Este cunoscut mai ales prin lucrarea Apologia lui Origen. (n.P.P.)
1426 Demetrius din Faleron, filosof şi om de stat atenian de la sfârşitul veacului al IV-lea î.Hr. (n.P.P.)
1427 Pisistrates (moare în 528 î.Hr.), tiran al Atenei şi un sprijinitor al artei şi culturii. La ordinul său a fost transpusă în scris şi publicată opera lui Homer. (n.P.P.)
1428 Psalmul 126, 2.
240
aceasta nu îţi pot înfăţişa ce credea Origen, potrivit comentariilor sale.
2. De aici am recurs la [textul] ebraic şi am găsit pentru „pâinea durerii” leem aasabim1429, pe care Aquila a tradus-o prin otpTov TOJV SiotnovqpdTcov, ceea ce înseamnă: „pâinea trudelor”, iar Symmachus prin dpTov KccKOTTCtOoupEVOv, care este tâlcuit prin „pâine plină de suferinţă”. A cincea ediţie1430 şi Theodotion au: „pâinea idolilor”; Theodotion care, cât priveşte celelalte, procedează precum cei şaptezeci de tălmăcitori. A şasea1431 are TiĂdvqt;, adică: „[pâinea] greşelii”. Nu trebuie să ne minunăm de Aquila dacă foloseşte SiotTTOvqpaTOt1432 în loc de „idoli”, de vreme ce ei sunt lucrări ale mâinilor omeneşti. Aici poporul este mustrat în chip profetic pentru că se trezeşte din zori spre a merge în van la templu şi pentru că se grăbeşte, după odihnă, către sanctuar spre a venera idolii cu cinstea cuvenită lui Dumnezeu. Aceasta potrivit lui Iezechiel, care a scris că preoţii jertfesc idolilor chiar în templu1433.
Dar, pentru a te convinge mai deplin, în ebraică, în loc de „durere”, se află „idoli”. Acest cuvânt este aasabim, care se mai întâlneşte şi în Psalmul 113 1434, pe care cei şaptezeci l-au tradus prin „idoli”. Căci, în acelaşi loc unde citim: „Idolii păgânilor sunt argint şi aur, lucrări ale mâinilor omeneşti”, în ebraică se află asabeem, pe care Aquila îl tâlcuieşte prin „trudele lor”. De vreme ce acesta este adevărul, în zadar unii înţeleg prin „pâinea durerii” sacramentele ereticilor sau truda acestei jalnice şi nefericite vieţi în care ne mâncăm pâinea cu sudoarea feţei, în timp ce hrana pentru această scurtă viaţă creşte printre spini şi mărăcini1435.
3. De asemenea, ai considerat potrivit să mă întrebi, despre acelaşi psalm, cine sunt „fiii celor scuturaţi”1436. Mă minunez că
1429 Lehem haşabim – „pâinea trudei”, pâine câştigată cu osteneală, prin muncă istovitoare. (n.P.P.)
1430 Se face referire la a cincea coloană din Hexapla lui Origen. (n.P.P.)
1431V. Hexapla. (n.P.P.)
1432 „Lucruri obţinute prin trudă.” (n.P.P.)
1433 Cf. Iezechiel 8,11.
1434 Psalmul 113,12.
1435 Cf. Facerea 3,18-19.
1436 Aici Fericitul Ieronim urmează versiunea din Septuaginta; Textul masoretic vorbeşte despre „fiii celor tineri”. (n.P.P.)
241
nu ai citit în comentariile lui Ilarie1437 că „fiii celor scuturaţi” se tâlcuiesc drept „fiii popoarelor credincioase”1438! Aceasta pentru că socoteşte că prin acest nume sunt numiţi Apostolii care au primit în Evanghelie porunca să îşi scuture praful picioarelor în oricare cetate ar intra şi nu ar fi primiţi, ca mărturie pentru cei necredincioşi1439. Totuşi în mod subtil ai pus sub semnul îndoielii faptul că se pot înţelege Apostolii sub numele de „cei scuturaţi”, deoarece un lucru înseamnă „cei care scutură”, şi un altul „cei scuturaţi”1440. Pentru că unii sunt cei care scutură, însă „cei scuturaţi” sunt cei scuturaţi de către alţii şi este fără noimă să înţelegi că Apostolii sunt scuturaţi, când mai curând ar trebui numiţi „cei care scutură”. Aşadar, ce să fac? Unui asemenea bărbat atât de iscusit pentru vremea lui nu voi îndrăzni să îi cer socoteală, acestuia care a făcut să se vorbească pretutindeni despre numele de roman prin meritul mărturisirii1441 sale, viaţa sa plină de osteneală şi strălucirea elocinţei1442 sale. De asemenea, nici nu-i putem pune în seamă vina de a fi fost ignorant în privinţa limbii ebraice şi de a nu fi stăpânit decât în chip superficial1443 greaca, ci mai curând lui Heliodor preotul, pe care îl consulta cu multă îndrăzneală privitor la spusele lui Origen pe care nu le putea înţelege. Acesta, pentru că nu găsise un comentariu al lui Origen la acel psalm, a voit să îşi introducă mai curând propria opinie decât să îşi mărturisească ignoranţa. Această [opinie] a preluat-o [Sfântul Ilarie] şi a dezvoltat-o într-un stil foarte limpede, urmând cu iscusinţă o greşeală străină.
1437 Sfântul Ilarie de Pictavium.
1438 SFÂNTUL ILARIE DE PICTAVIUM, Comentariu la Psalmul 126,19 (CSEL, 22,625). (n.P.P.)
1439 Cf. Matei 10,14.
1440 Diferenţa între participiul prezent cu sens activ şi participiul perfect pasiv.
1441 Aluzie la suferinţele şi lungul exil în Răsărit suferite pentru fermitatea sa în faţa ereziei. Este celebră spusa lui (păstrată printre fragmentele istorice rămase de la Sfântul Ilarie şi aflate în curs de publicare în colecţia Sources Chrétiennes): „Cine păstrează tăcerea în faţa ereziei devine părtaş la aceasta”. (n.P.P.)
1442 Iată cum îl caracterizează în Epistola LXX, 5: „Ilarie, mărturisitor şi episcop al vremurilor noastre, a imitat atât stilul, cât şi numărul celor douăsprezece cărţi ale lui Quintilianus; într-un scurt tratat scris împotriva medicului Dioscor, [acelaşi autor] îşi arată întreaga măiestrie literară”; la fel, vorbind despre arta tălmăcirilor sale, afirmă în Epistola LVII, 6: „Acum îl amintesc doar pe Ilarie Mărturisitorul, cel care a tradus din greacă în latină predici la Cartea Iov şi mai multe scrieri despre psalmi; nu a aşternut [în scris] opere care te fac să aţipeşti şi nu s-a complicat cu o traducere necizelată, precum cea a oamenilor simpli, ci a strămutat ideile în limba sa, asemenea celor cuceriţi, aşa cum învingătorul are dreptul să-şi mute prizonierii”. (n.P.P.)
1443 Literal: aurulam – „o mică adiere”. (n.P.P.)
242
4. Rămâne, aşadar, să recurgem din nou la izvorul limbii ebraice şi să vedem în ce fel este scris. Unde avem „astfel fiii celor scuturaţi”, acolo citim chen bne annaurim, care este tălmăcit de Aquila prin „astfel fiii tinerilor”, de Symmachus şi Theodotion prin „astfel fiii tinereţii”, a şasea: qKOvqpevoi, pe care o putem reda prin: „cu simţirea ascuţită”. Din aceasta este limpede că prin „popoarele nevârstnice1444” se înţeleg creştinii, potrivit acelei pilde în care Dumnezeu îi întinde pe sfinţii Săi ca pe un arc cu săgeţi, precum la profetul Zaharia: „Pentru că te-am întins pentru mine ca pe un arc, Iuda!”1445; iar Mântuitorul, [vorbind] despre Sine însuşi: „M-a aşezat ca pe o săgeată aleasă şi M-a ascuns în tolba Sa”1446. În sfârşit, în versetul următor, în afară de cei şaptezeci, care au tradus în alt fel, am descoperit astfel şi în ebraică şi în toate ediţiile1447: „Fericit bărbatul care şi-a umplut tolba cu acestea”1448, aşa încât metafora care a fost folosită o dată pentru săgeţi este transpusă, de asemenea, şi în cazul tolbei.
Excussos are, în limbajul obişnuit, şi sensul de „vânjoşi”, „voinici” şi „pregătiţi”1449 şi înşişi cei şaptezeci de traducători au tălmăcit astfel cuvântul „tineri” în Cartea lui Ezdra, în care stă scris astfel: „Şi s-a întâmplat că în acea zi jumătate din cei scuturaţi lucrau; o altă jumătate aveau lănci şi scuturi şi arcuri şi platoşe, iar căpeteniile se aflau după toată casa lui Iuda care clădea zidul”1450. Din aceasta ne dăm seama că şi în locul de faţă găsim folosit „scuturaţi” în loc de „nevârstnici”, şi nu în loc de „Apostoli” cum a crezut acela, fiindcă ei ar fi „scuturaţi” pentru că şi-ar fi scuturat picioarele. Am citit, de asemenea, în cartea cuiva şi am descoperit un înţeles foarte subtil: iudeii sunt numiţi „scuturaţi”1451 de templu şi de Lege şi de harul lui Dumnezeu, aşadar respinşi; fiii lor sunt apostolii care sunt născuţi din sămânţa lor şi, după asemănarea săgeţilor, adunaţi în mâna Domnului.
1444 Literal: „adolescente”. (n.P.P.)
1445 Zaharia 9,13.
1446 Isaia 49, 2.
1447 Referinţă la coloanele Hexaplei.(n.P.P.)
1448 Psalmul 126, 5.
1449 Expeditus are înţelesul exact de: „debarasat, degajat, dispus, gata de, pregătit, disponibil, facil”. (n.P.P.)
1450 Neemia 4,16-17.
1451 Excutere are în limba latină şi sensul de „a alunga, a izgoni”. (n.P.P.)
243
5. În psalmul următor, de asemenea, tot Heliodor s-a înşelat, mai curând decât Ilarie al nostru, cu privire la locul unde a fost scris: „Trudele roadelor tale le vei mânca”1452. A născocit felurite păreri, afirmând că expresia este mai întemeiată dacă este scris că unul mănâncă „rodul trudelor”, iar nu „trudele roadelor”, de aici trebuind să înţelegem un sens duhovnicesc. Şi, cu acest prilej, a purces la o lungă istorisire, cu o asemenea sârguinţă pentru a dovedi ceea ce intenţiona pe câtă îi este necesară de obicei erorii ca să pară adevăr. Dar, în acest loc, nu doar cei şaptezeci de traducători, ci şi cei latini au fost înşelaţi de ambiguitatea lui KapiToug1453, pentru că l-au tradus prin „roade” mai curând decât prin „mâini”, de vreme ce Kapnoi înseamnă, de asemenea, şi „mâini”. Pentru acest cuvânt în ebraică avem chaffach, iar Symmachus şi a cincea [coloană] au tradus prin „al mâinilor tale” ca să evite ambiguitatea expresiei de dinainte.
6. De vreme ce, precum o lucrare hoţească1454, aşa cum se spune, în timpul unei scurte veghi de noapte, mâna iute a secretarului scria ceea ce dictam şi deja trecuse a patra oră din noapte, deodată, stârnit de înţepăturile unei dureri de stomac, m-am avântat către rugăciune ca să dobândesc un cât de mic [folos] în orele rămase; iar după ce am fost răpit de somn, slăbiciunea a fost înşelată.
EPISTOLA XXXV1455
Damasus către Ieronim
Preaiubite fiule Ieronim,
1. Tu dormi şi mai curând citeşti decât îmi scrii. Micile chestiuni trimise pentru tine au să te trezească; aceasta nu ca şi
1452 Psalmul 127, 2.
1453 „Fructe”. Kapndi; prezintă un fenomen de omonimie (Kapndi; – „fruct” şi KOpTTOc; – „mână, braţ”). Cele două cuvinte sunt diferite (v. pericarp – „învelişul protector al seminţei” şi metacarpiene – „oasele palmei”; carp – „grup de opt oase mici care alcătuiesc articulaţia dintre antebraţ şi palmă”), fiecare având o etimologie specifică. (n.P.P.)
1454 Furtivus. Pentru că fură din orele dedicate somnului. (n.P.P.)
1455 Roma, 384. Epistola este scrisă de papa Damasus, care îi cere o consultaţie biblică privind câteva probleme controversate.
244
când nu ar mai trebui să citeşti căci cititul este mâncarea zilnică ce hrăneşte şi îngraşă rugăciunea ci pentru ca să aducă rod cititul tău dacă vei aşterne în scris. Aşadar, ieri, când s-a întors curierul la mine, mi-a spus că nu are nicio epistolă de la tine, în afară de cele pe care le-ai dictat odinioară în deşert şi pe care le-am citit şi copiat cu atâta râvnă. Mai mult, făgăduieşti să furi câteva ore de lucru nopţilor ca să poţi dicta [câteva pagini] dacă doresc. Primesc cu bunăvoinţă de la cel care dăruieşte ceea ce voiam să te rog dacă tu ai fi refuzat. Nu socotesc vreun alt subiect pentru convorbirile noastre decât acela de a conversa între noi despre Scriptură, adică am să întreb, iar tu să dai răspuns. Nu cred să fie o viaţă mai plăcută decât în această lumină [a Scripturii], şi o asemenea hrană a sufletului este mai presus de orice miere. „Cât de dulci sunt”, spune profetul, „cuvintele Tale pentru gâtlejul meu, mai presus decât mierea pentru gura mea!”1456 Dacă, într-adevăr, precum grăieşte principele oratorilor1457, ne deosebim de fiare prin aceea că suntem în stare să vorbim, cum să nu fie demn de laudă acela care îi depăşeşte pe ceilalţi tocmai în ceea ce ne face să fim mai presus de fiare?
2. Încinge-te1458, aşadar, şi lămureşte-mi cele de mai jos, păstrând calea de mijloc în amândouă părţile: nici dezlegarea să nu rămână pe jumătate [nelămurită], nici epistola să nu fie scurtă. Îţi mărturisesc ceva: cărţile lui Lactantius1459 pe care mi le-ai dat deunăzi nu le-am citit cu plăcere, pentru că mare parte din epistolele sale se întind pe mii de rânduri şi tratează rareori despre credinţa1460 noastră. Aceasta face ca întinderea prea mare să işte dezgust în acela care citeşte şi, dacă se află unele locuri scrise pe scurt, acelea sunt mai potrivite pentru savanţi decât pentru noi, discutând despre metrică, despre geografie1461 şi filosofie.
1456 Psalmul 118,103.
1457 CICERO, De oratore, 1,132. (n.P.P.)
1458 Gest simbolic al lucrătorului înainte de a începe o activitate (explicaţia este una banală: veşmintele largi ale vremii necesitau prinderea cu o cingătoare înainte de lucru). (n.P.P.)
1459 Binecunoscutul scriitor creştin, retor faimos convertit la creştinism, profesorul lui Crispus, fiul Sfântului Constantin cel Mare. Stilul său cu ample volute ciceroniene este uneori prolix; Damasus, om practic, nu putea aprecia o asemenea scriitură. (n.P.P.)
1460 Dogmata are aici sensul de „credinţă creştină în general”. Într-adevăr, Lactantius a realizat mai mult o critică a religiilor greco-latine păgâne decât o prezentare a celei creştine. (n.P.P.)
1461 Regionum situ.
245
Ce vrea să însemne ceea ce este scris în Facere; „Oricine ar ucide pe Cain să fie supus unei răzbunări de şapte ori”1462?
Dacă Dumnezeu le-a creat pe toate bune foarte1463, de ce i-a poruncit lui Noe cu privire la animale curate şi necurate1464, de vreme ce lucrul necurat nu poate fi deloc bun, iar în Noul Testament, după vedenia care i-a fost arătată lui Petru, acesta spune: „Deloc, Doamne, pentru că niciodată ceva pângărit sau necurat nu a intrat în gura mea”1465, şi un glas din cer îi răspunde: „Cele pe care Dumnezeu le-a curăţit, le numeşti tu oare pângărite?”1466
Pentru ce Dumnezeu i-a spus lui Avraam că fiii lui Israel vor ieşi în vremea celei de-a patra generaţii1467 din Egipt, iar mai apoi i-a scris lui Moise: „Iar în vremea celei de-a cincea generaţii vor ieşi fiii lui Israel din ţara Egiptului”1468? Dacă nu este lămurită aceasta, pare a fi o contradicţie.
Pentru ce Avraam a primit tăierea-împrejur1469 ca semn al credinţei sale?
Pentru ce Isaac, bărbat drept şi iubit de Dumnezeu, nu a binecuvântat pe cine voia, ci, înşelat fiind, a binecuvântat din greşeală pe acela pe care nu-l voia1470?
EPISTOLA XXXVI1471
Către Damasus
Preafericitului papă Damasus,
1. După ce am primit epistola sfinţiei tale, de îndată am trimis după secretar şi i-am poruncit să adune [vorbele mele]. În vreme ce acesta se pregătea pentru slujba sa, eu mă străduiam să-mi zugrăvesc în minte cele pe care urma să ţi le înfăţişez. Între timp,
1462 Facerea 4,15.
1463 Cf. Facerea 1, 31.
1464 Cf. Facerea 7, 2.
1465 Faptele 10,14.
1466 Faptele 10,15.
1467 Facerea 15,16.
1468 Ieşirea 13,18 (LXX).
1469 Cf. Facerea 17.
1470 Cf. Facerea 27.
1471 Roma, 384. Fericitul Ieronim răspunde întrebărilor papei.
246
pe când limba şi condeiul se mişcau, a venit pe neaşteptate un evreu, purtând cu sine câteva volume pe care le luase de la sinagogă ca şi cum voia să le citească. Şi pe dată a spus: „Iată, am ceea ce ai cerut!” Şi, pe când eu şovăiam şi nu ştiam ce să fac, într-atât m-a înspăimântat, încât am zburat pe dată ca să le transcriu. Şi până în clipa de faţă tot asta fac.
însă, de vreme ce ieri ai trimis la mine un diacon pentru a-mi spune că aştepţi de la mine, precum spui tu, o epistolă, dar, pe cât socotesc eu, un comentariu, dorind un răspuns scurt la acestea care necesită fiecare câte o operă însemnată, am întocmit scurte schiţe, lăsând deoparte numai două chestiuni, nu pentru că nu aş fi fost în stare să răspund, ci pentru că sunt publicate în latineşte opere ale unor preaiscusiţi bărbaţi, precum al nostru Tertulian şi Novatianus. Dacă am dori să aducem ceva nou, ar trebui să tratăm foarte pe larg problema. Fără îndoială, aştept ceea ce porunceşti: voieşti să tratez fiecare chestiune prin scurtimea epistolei, sau să alcătuiesc o carte pentru fiecare? Căci şi Origen, în a patra carte la Comentariul exegetic la Romani, tratează în chip admirabil despre tăierea-împrejur, la fel discută şi despre vieţuitoarele curate şi necurate din Levitic, astfel că, dacă nu găsesc nimic printre ale mele, pot împrumuta din izvoarele lui. Şi, ca să vorbesc şi mai adevărat, am în mână cartea lui Didim Despre Sfântul Duh1472, a cărui traducere doresc să ţi-o dedic ca să nu mai crezi că eu dormitez numai, fiindcă socoteşti că a citi fără a scrie înseamnă somn. Şi astfel am acordat întâietate problemelor înfăţişate de epistola ta, cerându-ţi iertare atât pentru grabă, cât şi pentru întârzieri: grabă pentru că vreme de o scurtă veghe am voit să dictez ceea ce ar fi cerut zile; întârziere, pentru că, oprit de alte lucrări, nu am răspuns degrabă întrebărilor.
2. Ce vrea să spună ceea ce este scris în Facere: „Oricine va ucide pe Cain va plăti pedeapsa de şapte ori”1473?
înainte de a vorbi despre întrebare, mi s-ar părea just să comparăm fiecare versiune a traducătorilor cu textul ebraic, ca să
1472 Tratatul lui Didim cel Orb Despre Sfântul Duh va fi tradus de Fericitul Ieronim între anii 384-389. Şi Sfântul Ambrozie de Mediolanum va alcătui un tratat similar, care se inspiră din cel al lui Didim. (n.P.P.)
1473 Facerea 4,15.
247
pricepem mai bine înţelesul Scripturii: vaiomer lo adonai lochen chol orec cain sobathaim ioccamo; Aquila: „Şi i-a spus Domnul: «Pentru aceea, oricine va ucide pe Cain va fi răzbunat de şapte ori”, Symmachus: „Şi i-a spus Domnul: «Nu aşa, ci oricine va ucide pe Cain va fi pedepsit de şapte ori”, Septuaginta şi Theodotion: „Şi i-a spus Domnul: «Nu aşa, ci oricine va ucide pe Cain va plăti şapte răzbunări”. După ce Cain l-a ucis pe fratele său, a fost întrebat de Domnul: „Unde este Abel, fratele tău?”; acesta a răspuns cu neruşinare: „Nu ştiu! Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?”1474 Blestemat pentru acest fapt şi osândit să trăiască gemând şi tremurând pe pământ, nu a voit să ceară iertare1475, ci a îngrămădit păcate peste păcate; socotea că fărădelegea sa este atât de mare încât nu putea fi iertată de Dumnezeu. Şi astfel I-a răspuns Domnului: „Nelegiuirea mea este prea mare pentru a fi lăsată”1476 ceea ce înseamnă: „Am păcătuit mai mult decât sunt vrednic de a fi iertat” -; „iată, astăzi mă izgoneşti de la faţa pământului şi de la faţa Ta şi voi fi gemând şi tremurând pe pământ şi va fi că oricine mă va găsi mă va ucide”1477. „Mă alungi”, spune, „de la faţa Ta şi, conştient de nelegiuirea mea, nu voi mai putea îndura lumina, voi căuta să mă ascund şi va fi că oricine mă va găsi mă va ucide, căci, [văzând că] sunt zbuciumat de tremurul trupului şi de frământarea minţii, va înţelege că sunt vrednic să fiu omorât.” însă Dumnezeu, Care nu voia ca el să-şi pună capăt chinurilor prin câştigarea morţii, nici să fie dat pedepsei la care el însuşi se osândise, spuse: „Nu aşa”, adică: „Tu nu vei muri aşa cum îţi închipui şi nu vei primi moartea ca pe un leac, ci vei trăi până la a şaptea generaţie şi focul conştiinţei te va chinui”. Astfel că oricine te va ucide te va elibera fie în a şaptea generaţie, fie prin al şaptelea chin; aceasta pentru că sunt două înţelesuri posibile. Nu în înţelesul că acela care îl va fi lovit pe Cain va fi supus unei înşeptite răzbunări, ci pentru că ucigaşul va
1474 Facerea 4, 9.
1475 Ca şi în cazul lui Adam, întrebarea lui Dumnezeu este retorică; se aştepta pocăinţa lui Cain. Acesta însă, împietrit, o refuză (cf. SFÂNTUL EFREM SIRUL, Comentariu la Facere, 3, 6,1). Cain îşi va mărturisi în cele din urmă păcatul, dar va fi prea târziu (cf. SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, Omilii la Facere, 19, 3). (n.P.P.)
1476 Facerea 4,13.
1477 Facerea 4,14.
248
desăvârşi cele şapte răzbunări care s-au abătut asupra lui Cain atât de multă vreme, omorându-l pe cel care a fost lăsat în viaţă în vederea pedepsei.
3. Pentru a face mai limpede ceea ce spunem, să luăm o pildă din obiceiul zilnic. În vreme ce este bătut cu vergi, un sclav îi spune stăpânului: „Fiindcă ţi-am dat foc la casă şi ţi-am nimicit întreaga avuţie, omoară-mă!”, iar stăpânul îi răspunde: „Nu, nu vei muri precum doreşti ca, astfel, moartea să îţi pună capăt chinurilor; ci te voi păstra pentru multă vreme în viaţă şi vei trăi atât de nenorocit sub soare, încât oricine te va ucide îţi va face un mare bine, de vreme ce te va izbăvi de nenumărate chinuri”. Şi, de asemenea, credem că potrivit Septuagintei acesta este înţelesul.
4. Cu privire la ceea ce a spus Aquila: „De şapte ori” şi Symmachus: „De opt sau de şapte ori va fi răzbunat”, cei mai mari ai noştri1478 socotesc că, în a şaptea generaţie, Cain a fost ucis de Lameh1479. Adam a născut pe Cain, Cain a născut pe Enoh, Enoh a născut pe Gaidad, Gaidad a născut pe Maleleil, Maleleil a născut pe Matusalem, Matusalem a născut pe Lameh, care este al şaptelea de la Adam şi care, nu de bunăvoie, l-a ucis pe Cain, precum scrie în unele manuscrise ebraice. Şi el însuşi mărturiseşte mai apoi: „Am ucis un bărbat pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea; fiindcă pentru Cain răzbunarea va fi de şapte ori, pentru Lameh va fi de şaptezeci şi şapte de ori”1480. Cât despre Cain, de vreme ce el a fost ucis într-a şaptea generaţie şi, potrivit unei alte lămuriri, a primit pedeapsa pentru nelegiuirea sa, socotesc că nu mai rămâne nimic neclar cu privire la aceasta.
5. Acum îşi face loc însă o altă problemă despre care nu ai întrebat, de vreme ce ne ocupăm de altceva: ce sunt cele şaptezeci şi şapte de răzbunări pe care trebuie să le plătească Lameh? Se spune că de la Adam până la Hristos sunt şaptezeci şi şapte de generaţii. Reciteşte-l pe evanghelistul Luca1481 şi vei găsi ceea ce spunem. Aşadar, de vreme ce Cain a fost dezlegat de păcat la a
1478 Sfântul Efrem Sirul, în Epistola 260, afirmă că Lameh îl va ucide pe Cain. (n.P.P.)
1479 Cf. Facerea 4, 23-24.
1480 Facerea 4, 23-24.
1481 Cf. Luca 3 (genealogia lui Iisus Hristos). (n.P.P.)
249
şaptea generaţie pentru că Domnul nu va pedepsi de două ori acelaşi lucru1482, iar cel care, odată ce a primit cele rele în viaţa sa, nu va suferi aceleaşi chinuri după moarte precum cele din viaţă -, astfel şi păcatul lui Lameh, adică al întregii lumi şi al sângelui vărsat, va fi dezlegat la venirea lui Hristos, Care ridică păcatele lumii1483 şi Şi-a spălat veşmântul în sângele viţei1484, Care, înroşit, din Edom S-a înălţat la cer şi, însoţit de strigătele îngerilor, a săvârşit o minune: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi va intra împăratul slavei!”1485 şi celelalte. Un evreu îmi istorisea că în cărţile apocrife a găsit o sută şaptezeci şi şapte de suflete din mlădiţa lui Lameh care au fost nimicite de potop, şi prin acest număr s-a împlinit răzbunarea lui Lameh, deoarece neamul său a dăinuit până la potop.
6. Alţii presupun felurite lucruri despre răzbunările lui Cain. Afirmă că primul său păcat a fost acela că nu a împărţit drept averea1486; al doilea, că l-a invidiat pe fratele său; al treilea, că a lucrat cu viclenie, spunând: „Să trecem la câmp”1487; al patrulea, că şi-a ucis fratele; al cincilea, că a tăgăduit: „Nu ştiu! Sunt oare păzitorul fratelui meu?”1488; al şaselea, că s-a blestemat pe sine: „Vina mea este mai mare decât îmi poate fi iertată”1489; al şaptelea, că nu s-a pocăit nici după ce a fost osândit precum ninivitenii1490 şi Iezechia1491, regele lui Iuda. Şi mai spun că a fost amânat până la a şaptea generaţie de către Preamilostivul Dumnezeu, ca măcar, strâmtorat de nenorociri şi de o viaţă îndelungată, să fie împins la pocăinţă şi să fie vrednic de iertare.
7. Alţii tâlcuiesc numărul şapte ca desăvârşit şi iau mărturii din multe locuri ale Scripturii şi susţin că înţelesul este acela pe care l-am dovedit mai sus, că acela care îl va ucide pe Cain îl va elibera de o mare pedeapsă, care este mai presus decât toate chinurile.
1482 Cf. Naum 1, 9. Este principiul juridic non bis in idem. (n.P.P.)
1483 Cf. Ioan 1, 29.
1484 Isaia 63,1-3.
1485 Psalmul 23, 7.
1486 El luând câmpurile roditoare şi lăsându-i fratelui Abel păstoritul. (n.P.P.)
1487 Facerea 4, 8.
1488 Facerea 4, 9.
1489 Facerea 4,13.
1490 Cf. Iona 3-4.
1491 4 Regi 20,1-11.
250
8. Sunt însă alţii care cugetă pornind de la întrebarea lui Petru din Evanghelie: „«Doamne, de câte ori va păcătui fratele meu împotriva mea şi îl voi ierta? Până la şapte ori?» Şi Iisus i-a spus: «Nu îţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci şi şapte de ori»”1492. Ei socotesc că moartea şi păcatul vor sabatiza1493 la a şaptea spiţă, când Enoh a fost răpit şi „nu a fost aflat, fiindcă l-a luat de aici Dumnezeu”1494. Cât despre numărul şaptezeci şi şapte, ai următoarea explicaţie: la venirea lui Hristos, acul păcatului şi al morţii va fi sfărâmat1495.
9. Voi da şi o altă părere ca să nu pară că vreau să o trec cu vederea. Unii tâlcuiesc al şaptelea an jubileu1496, al cincizecilea an jubileu şi al patruzeci şi nouălea, care să fie înţelese ca semnificând cele şaptezeci şi şapte de ori. Din această pricină, este amintit în Evanghelie un datornic cu cinci sute de dinari şi unul cu cincizeci1497. Există şi al cincizecilea psalm al pocăinţei, a cărui cifră este alcătuită din şapte numere de şapte şi, la început, izvorul ogdoadei1498. Dar, ca să nu lungesc prea mult cuvântarea, acestea sunt de ajuns despre cele vorbite. Din cele izvodite de noi îţi vei putea întocmi o întreagă pădure de discuţii, ştiind că Origen a dictat a douăsprezecea şi a treisprezecea carte a sa despre Facere numai despre această problemă.
10. Pentru ce Dumnezeu i-a spus lui Avraam că fiii lui Israel vor ieşi în vremea celei de-a patra generaţii1499 din Egipt, iar mai apoi i-a scris lui Moise: „Iar în vremea celei de-a cincea generaţii vor ieşi fiii lui Israel din ţara Egiptului”1500? Dacă nu este lămurită, asta pare a fi o contradicţie.
într-adevăr, după ce am citit acestea, am început să asud pe tăcute şi, străbătând Facerea şi Ieşirea, am găsit locul unde sunt scrise cuvintele cu pricina. La început, comparând înţelesurile duhovniceşti între ele, credeam că sunt de nedezlegat, ca multe
1492 Matei 18, 21-22.
1493 Sabbatizare are înţelesul de „a înceta, a se odihni, a se sfârşi”. (n.P.P.)
1494 Evrei 11, 5.
1495 Cf. 1 Corinteni 15, 26.
1496 Anul sabatic. Cf. Deuteronomul 15,1.
1497 Luca 7, 41.
1498 Cifra 8 avea semnificaţie mistică, reprezentând ziua a opta veşnicia. (n.P.P.)
1499 Cf. Facerea 15,13.
1500 Ieşirea 13,18 (LXX).
251
altele. Căci şi despre Matusalem este scris că a trăit patrusprezece ani după potop şi totuşi nu a intrat în arcă odată cu Noe. Când Dumnezeu însuşi vorbeşte cu Avraam: „Să ştii bine că seminţia ta va fi pribeagă în pământul care nu este al ei şi vor fi supuşi robiei şi vor fi umiliţi vreme de patru sute de ani”1501, după aceea Moise scrie în Ieşire: „Şi a fost că peste patru sute treizeci de ani a ieşit toată oştirea Domnului din ţara Egiptului”1502. Agar, la fel, îl poartă pe fragedul prunc pe umeri1503, apoi descoperim că are optsprezece ani şi mai mult1504 şi este ridicol ca un tânăr atât de mare să fi stat în spatele mamei sale. Însă Roboam, fiul lui Solomon, şi-a început domnia în al patruzeci şi unulea an al vieţii sale şi a domnit în Ierusalim şaisprezece ani1505, în vreme ce tatăl său a început să domnească la doisprezece ani, a domnit patruzeci de ani, însă nu a putut să-l nască pe fiul său în al unsprezecelea an al vieţii.
11. Dar, în vreme ce eram plin de grijă pentru acestea şi pentru altele de acelaşi fel, Cel care are cheia lui David1506 mi-a deschis şi m-a dus în iatacul Său şi m-a aşezat în deschizătura pietrei1507, pentru ca, după vântul cel sălbatic, după cutremurarea pământului meu, după văpaia neştiinţei care pârjoleşte, să vină la mine sunetul unei adieri line1508 şi să spun: „L-am găsit pe acela pe care îl căuta sufletul meu; îl voi ţine şi nu îl voi lăsa”1509.
într-adevăr, când pare că Scriptura se contrazice pe sine însăşi, amândouă afirmaţiile sunt adevărate, de vreme ce se află pe trepte deosebite1510. Fiii lui Israel au ieşit din Egipt la a patra generaţie. Cercetează din nou genealogia lui Levi1511: Levi a născut
1501 Facerea 15,13.
1502 Ieşirea 12, 41.
1503 Cf. Facerea 21,14.
1504 Textul masoretic vorbeşte de un Ismael deja tânăr, aproape adult, Septuaginta şi Vulgata preferă însă tradiţia pruncului Ismael. (n.P.P.)
1505 2 Paralipomena 12,13.
1506 Cf. Isaia 22, 22.
1507 cf. Ieşirea 33, 22.
1508 Cf. Iov 4,16.
1509 Cântarea Cântărilor 3, 4.
1510 Fericitul Ieronim explică foarte simplu antilogiile (contradicţiile aparente din Scriptură): prin diferenţele între diversele tradiţii manuscrise (ebraică, greacă, latină) şi prin diferitele erori ale copiştilor. (n.P.P.)
1511 Cf. 1 Paralipomena 6,1-4.
252
pe Cahat, Cahat a născut pe Amram, Amram a născut pe Aaron, Aaron a născut pe Eleazar, Eleazar a născut pe Finees. Cahat a intrat în Egipt împreună cu tatăl său, Levi. Iarăşi, Eleazar a ieşit din Egipt împreună cu tatăl său, Aaron. De la Cahat până la Aaron sunt numărate patrusprezece generaţii; totuşi unii ar voi să se înceapă de la Avraam şi să se ajungă la Finees, precum am făcut noi cu Eleazar. Dar, dacă tu ai vrea să arătăm un număr impar, după cum, potrivit Ieşirii, fiii lui Israel au ieşit din ţara Egiptului la a cincea generaţie, trebuie să numeri în şir şi tribul lui Iuda512: Iuda a născut pe Fares, Fares a născut pe Esrom, Esrom a născut pe Aram, Aram a născut pe Aminadab, Aminadab a născut pe Naason, Naason a născut pe Salmon; Fares împreună cu tatăl său, Iuda, a ieşit din Egipt. În pustiu, Naason este zugrăvit drept căpetenia tribului Iuda; fiul său, Salmon, a intrat în ţara făgăduită. Numără de la Fares până la Naason şi vei găsi cinci generaţii, cu toate că unii, precum am arătat despre tribul lui Levi, încep cu Esrom şi ajung până la Salmon.
12. Socotesc că am dezlegat problema. Dacă nu îţi place, voi spune pe scurt că în ebraică nu este nicio deosebire. Aquila, de pildă, care, nu din dorinţa de a contrazice, cum cred unii, ci din acribie, a tradus cuvânt cu cuvânt1513, acolo unde cei şaptezeci au pus: „Iar la a cincea generaţie au urcat fiii lui Israel din ţara Egiptului”, traduce astfel: Kcti ¿voTTĂiodpEvoi dvEŞqoav oloi
lapaqĂ ano yqq AiyunTou, ceea ce înseamnă: „Şi, înarmându-se, au urcat fiii lui Israel din Egipt”1514. Dar prin ceea ce noi numim „înarmaţi”, potrivit ambiguităţii expresiei greceşti, putem înţelege şi „înzestraţi” sau „prevăzuţi cu”, din pricina lucrurilor pe care le-au jefuit de la egipteni1515.
13. Crezi că mi s-a sfârşit curiozitatea? A răsărit o şi mai mare înflăcărare de a cerceta şi, la fel ca Ieremia, „mă topesc şi nu pot îndura”1516: de ce Septuaginta a tradus prin „a cincea generaţie”, iar Aquila prin „înarmaţi”? Am derulat sulul evreiesc, pe care
1512 Cf. Matei 1, 3-4; Luca 3, 32-33.
1513 Traducerea lui Aquila era faimoasă prin literalismul ei strict. (n.P.P.)
1514 Ieşirea 13,18.
1515 Cf. Ieşirea 12, 35-36.
1516 Ieremia 20, 9.
253
Pavel îl numeşte, după unii, j)OivóAq1517, şi, după ce privesc cu atenţie semnele scrise, găsesc aceasta: uamusim alu bne israhel mearez mezraim. Pentru partea rămasă traducerea nu sună diferit. Toată deosebirea este în legătură cu termenul amesim, care se scrie pe litere astfel: heth, mem, sin, iod, mem. Şi, într-adevăr, poate suna1518 fie „cinci”, fie „înzestraţi”. Nu putem tăgădui că această expresie înseamnă „cinci”, însă „cinci” la plural, nu „al cincilea” la singular. Dar nu găsim adăugat nici cuvântul „generaţie”, care în limba ebraică se spune dor. Dacă ar fi „a cincea generaţie”, ar trebui să citim expresia amesa dor. Dar este scris numai amissim, adică „cinci”, şi înseamnă cam asta: „Iar cinci fii ai lui Israel au urcat din ţara Egiptului”. Pentru că aceasta nu se prea înţelegea, adaugă [cuvântul] „generaţie”. Toată evreimea şi toate scaunele din sinagogi conglăsuiesc în a proclama că în celelalte locuri, dar mai ales în acesta, Aquila a tradus corect, pentru că acelaşi termen scris cu aceleaşi litere poate avea două sau trei înţelesuri, după cum este rostit. Aducem un singur exemplu pentru a desluşi mai bine lucrurile: „păstori” şi „iubiţi” se scriu cu aceleaşi litere: res, ain, iod, mem, însă „păstori” se rosteşte roim, iar „iubiţi” e rostit reim. De aici şi faptul că, unde se vorbeşte, la profeţi, despre Ierusalim că desfrânează cu „iubiţii” săi, acolo, în manuscrisele noastre, cuvântul „iubiţi” este schimbat în „păstori”.
14. Ştiu că acestea sunt obositoare pentru cititor, însă când polemizăm cu privire la textul ebraic nu trebuie să căutăm argumente în felul lui Aristotel, nici să revărsăm râuleţe de elocinţă în felul lui Cicero, nici să alintăm urechile cu floricelele declamaţiilor şcolare în felul lui Quintilianus. Este necesară o cuvântare scrisă într-un limbaj modest şi de zi cu zi şi să nu se simtă nicio aromă a lucrului de noapte1519 şi care să desluşească problema, să înfăţişeze înţelesul, să lumineze cele întunecate, fără să
1517 Lat. penula. Cf. 2 Timotei 4, 13. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte aici de „manta”, însă termenul de faţă are şi sensul de „sac în care se păstrau cărţile sacre”. (n.P.P.)
1518 Poate fi vocalizat diferit, şi astfel are sensuri diferite. Ştim că vechii evrei notau doar consoanele; semnele masoretice, vocalele şi semivocalele, accentele etc. sunt tardive. (n.P.P.)
1519 Grecii antici (şi romanii) obişnuiau să spună despre o cuvântare prea elaborată că miroase a ulei de lampă; aşadar, autorul a pierdut întreaga noapte la lumina lămpii pentru a-şi cizela discursul. (n.P.P.)
254
înfrunzească prin potrivirea artistică a cuvintelor. Fie alţii iscusiţi cuvântători, fie lăudaţi după cum voiesc, iar gurile tumefiate să sloboadă cuvinte spumoase! Mie îmi ajunge să vorbesc pentru a fi înţeles1520 şi, mai ales când vorbesc despre Scripturi, să le imit simplitatea.
15. Pentru ce Isaac, bărbat drept şi iubit de Dumnezeu, nu a binecuvântat pe cine voia, ci, înşelat fiind, a binecuvântat din greşeală pe acela pe care nu-l voia1521?
Aş vrea să las un pic deoparte interpretarea tipică şi cele pe care mai marii noştri le-au tâlcuit cu privire la acest loc. Nu pentru că nu aş primi părerile lor, ci doar pentru că tu ceri numai asta: de ce bărbatul cel drept a ignorat aceasta şi a lucrat împotriva propriei voinţe? La aceasta, iată un răspuns hotărât: în afară de Acela care a luat asupra Sa trup pentru mântuirea noastră, niciun om nu a avut o cunoaştere deplină şi neîndoielnică a adevărului. Chiar şi Pavel a cunoscut în parte şi a profeţit în parte1522 şi acum vede prin oglindă şi în ghicitură1523 şi mai spune că nu ştim să ne rugăm1524, fiindcă, atunci când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte va fi desfiinţat1525.
Profetul Samuel este amintit în Psaltire alături de Moise1526; când a fost trimis să îl ungă pe rege, văzându-l pe Eliab, fiul lui Iesei, a spus: „Iată că acesta este înaintea Domnului unsul Său”. Şi Domnul i-a spus lui Samuel: „Omul priveşte la faţă, Dumnezeu în inimă”1527. Şi ni se povesteşte că pentru fiecare fiu a rămas neştiutor, până ce a ajuns la David. La fel, Elisei, deşi a fost mărit cu un har îndoit1528, el ale cărui oase au înviat un leş neînsufleţit1529, când a venit sunamiteanca la el în munte şi a căzut înlăcrimată la picioarele lui, în vreme ce Ghehazi o împiedica să facă
1520 Ca şi la Tertulian, afirmaţia Fericitului Ieronim este retorică. Scriitura sa excelează prin asemenea fraze spumoase, de factură barocă avant la lettre. (n.P.P.)
1521 Cf. Facerea 27.
1522 Cf. 1 Corinteni 13, 9.
1523 Cf. 1 Corinteni 13,12.
1524 Cf. Romani 8, 26.
1525 Cf. 1 Corinteni 13,10.
1526 Cf. Psalmul 98, 6.
1527 1 Regi 16, 6-7.
1528 Cf. 4 Regi 2,19.
1529 cf. 4 Regi 13, 21.
255
aceasta, a spus: „Las-o, fiindcă sufletul ei se află în amărăciune şi Domnul mi-a ascuns şi nu mi-a vestit!”1530
Multe sunt cele pe care trebuie să le luăm ca pilde spre a învăţa că bărbaţii sfinţi şi dragi ai lui Dumnezeu au ştiut numai ceea ce le fusese descoperit de către Domnul, însă au fost neştiutori în privinţa celor care nu le fuseseră descoperite. După fiecare vedenie, Zaharia şi Daniel îl întreabă pe înger şi îl roagă stăruitor să le tâlcuiască cele pe care le văd. De unde şi Isaac spre mai marele lui folos nu ştia ce face, cu atât mai mult cu cât săvârşea o greşeală binecuvântând pe fiul dedat plăcerii ucigaşe1531 şi pe cel care ar fi putut să îl ucidă pe fratele său1532, trecându-l cu vederea pe acela care sălăşluia nevinovat acasă. Astfel, Isaac voia să îşi împlinească mai curând propria voie decât pe cea a lui Dumnezeu.
Eu socotesc că ochii au fost orbiţi de dumnezeiasca pronie şi, pe când el spunea: „Glasul este glasul lui Iacov, mâna însă e mâna lui Isav”1533, el totuşi nu a înţeles că fiul său mai mic era acela care stătea în faţa lui şi îi răpea binecuvântarea fratelui său.
16. Dar, pentru că am făgăduit să adăugăm şi sensul figurat, să punem înainte cuvintele lui Ipolit martirul1534 de care nici Victorinus1535 al nostru nu se deosebeşte prea mult; aceasta nu înseamnă că şi-a dus la bun sfârşit ceea ce îşi propusese, însă îl poate ajuta pe cititor să ajungă la o înţelegere mai profundă: „Isaac poartă imaginea lui Dumnezeu-Tatăl, Rebeca pe a Duhului Sfânt, Isav a poporului de la început şi a diavolului, Iacov a Bisericii sau a lui Hristos. Bătrâneţea lui Isaac arată sfârşitul lumii, înceţoşarea ochilor săi înseamnă că a pierit din lume credinţa şi lumina religiei este dispreţuită înaintea lui. Faptul că îl cheamă
1530 4 Regi 4, 27.
1531 Aluzie la caracterul aspru şi sângeros al lui Isav. (n.P.P.)
1532 Cf. Facerea 27, 41. Interpretat în lumina moralei Noului Testament, acest episod a pus probleme exegeţilor, care au recurs din nou la alegorie în interpretarea lui. Iacov este însă, în ciuda inferiorităţii şi a slăbiciunilor sale, obiectul alegerii divine („l-am iubit pe Iacov, însă l-am urât pe Isav” maleahi 1, 3; Romani 9, 13). Totodată, textul de faţă urmăreşte să dea o explicaţie milenarei tensiuni dintre Israel şi Edom sau dintre sedentari şi nomazi, dintre agricultori şi păstori. (n.P.P.)
1533 Facerea 27, 22.
1534 Sfântul Ipolit Romanul, papă al Romei între anii 217-235. Identitatea sa rămâne încă problematică. (n.P.P.)
1535 Victorinus de Poetavium (Pannonia). V. nota de la Epistola XVIII A, 6.
256
pe fratele mai mare, aceasta este primirea Legii de către iudei, iar că tatăl iubeşte mâncărurile lui şi ceea ce a prins înseamnă că oamenii sunt mântuiţi de rătăcire prin învăţătura pe care fiecare drept o vânează. Cuvântul lui Dumnezeu este făgăduinţa binecuvântării şi nădejdii viitoare în care Hristos va împărăţi cu sfinţii şi va celebra adevăratul Sabat. Rebeca, plină fiind de Duhul Sfânt şi ştiind ceea ce auzise înainte de a naşte, că «cel mai mare va sluji celui mai mic1536, mai ales, că, prefigurând pe Duhul Sfânt, cunoaşte şi cugetă mai dinainte cele ce se vor întâmpla prin Hristos, preînchipuit de Iacov, îi vorbeşte fiului mai mic: «Mergi la turmă şi adu-mi doi iezi!1537, prefigurând trupul Mântuitorului, Care va veni şi-i va elibera pe toţi cei ţinuţi de răutatea păcătoşeniei, pentru că în toate Scripturile iezii sunt folosiţi pentru a numi pe păcătoşi1538. Ea îi porunceşte să-i aducă doi (aceasta însemnând înfierea celor două popoare), care trebuie să fie blânzi şi buni, supuşi şi cu suflet nevinovat. Veşmântul lui Isav sunt credinţa şi Scripturile ebraice cu care s-au îmbrăcat păgânii. Pieile cu care şi-a înfăşurat braţele sunt păcatele celor două popoare, păcate pe care Hristos le-a răstignit pe cruce1539 prin întinderea mâinilor. Faptul că Isaac îl întreabă pe Iacov de ce a sosit atât de repede reprezintă uimirea pentru grabnica venire la credinţă, iar că sunt oferite mâncăruri plăcute, aceasta este jertfa plăcută Domnului, mântuirea păcătoşilor.
După mâncare urmează binecuvântarea şi Isaac, care se bucură de aroma lui Iacov, prevesteşte cu glas răspicat puterea învierii şi a împărăţiei, precum şi în ce fel fraţii săi credincioşi din Israel trebuie să i se închine şi să îi slujească. Dar, fiindcă nedreptatea este vrăjmaşa dreptăţii, Isav este stârnit la ură şi cugetă să îl omoare pe Iacov mişeleşte, spunând în inima sa: «Se apropie zilele pătimirii1540 tatălui meu şi voi ucide pe Iacov, fratele meu1541. Diavolul, prefigurându-i pe iudei ca fratricizi în [persoana lui] Cain, o afirmă cât se poate de limpede în Isav, care mai şi arată
1536 Facerea 25, 23.
1537 Facerea 27, 9.
1538 Cf. Matei 25, 23.
1539 Cf. Coloseni 2,14.
1540 Aici passio are sens de „moarte”. (n.P.P.)
1541 Facerea 27, 41.
257
vremea uciderii: «Se apropie, spune acesta, «ziua pătimirii, încât voi omorî pe fratele meu. De aceea, Rebeca, adică răbdarea, a vestit soţului cursa fratelui; Isaac l-a chemat pe Iacov şi i-a poruncit să meargă în Mesopotamia şi de acolo să îşi ia soţie din neamul lui Laban Sirianul, fratele mamei sale. Dar, pentru că Iacov, fugind de cursele fratelui, se îndreaptă spre Mesopotamia, la fel şi Hristos este silit de necredinţa iudeilor să plece în Galileea1542 şi de acolo să îşi ia pentru Sine ca mireasă Biserica”. Toate acestea sunt ale bărbatului mai sus pomenit.
17. Cât despre noi, spunem că Domnul nu a venit decât pentru oile pierdute ale casei lui Israel şi că nu a voit să ia pâinea fiilor şi să o dea câinilor1543. A dăruit prima binecuvântare poporului iudeilor, cărora le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu şi făgăduinţele şi li s-a dat Legea şi li s-a hotărât Testamentul. Dar, pentru că nu au vrut să creadă, binecuvântarea a trecut la Iacov, la poporul mai mic. Cu toate acestea, fiul cel mare nu va rămâne lipsit şi dispreţuit, pentru că, atunci când va intra întreg numărul păgânilor, tot Israelul va fi mântuit1544.
EPISTOLA XXXVII1545
Către Marcella
1. De curând, după ce am isprăvit de citit comentariile la Cântarea Cântărilor, pe care evreii o numesc sir asirim, compuse de Reticius, episcop de Augustodunum, care, sub pontificatul lui Silvestru, a fost trimis la Roma de către împăratul Constantin din cauza donatiştilor, am rămas foarte mirat că omul, deşi bun vorbitor, pe lângă celelalte sensuri aberante, a luat oraşul Tharsis drept Tarsul în care s-a născut Apostolul Pavel şi a crezut că aur de Ofaz însemnă „piatră”, întrucât Petru este numit în Evanghelie „Cephas”. În orice caz, întâlnise acest termen şi în Iezechiel,
1542 Cf. Matei 4,12.
1543 Cf. Matei 15, 26.
1544 Cf. Romani 11, 25-26.
1545 Roma, 384. Din nou Fericitul Ieronim abordează probleme exegetice şi traductologice scripturale. (n.P.P.)
258
unde stă scris despre patru fiinţe: „Iar roţile erau la vedere ca şi tharsisul”1546, iar la Daniel [apare] în legătură cu Domnul: „Iar trupul Lui ca şi tharsisul”1547, [cuvânt] pe care Aquila îl traduce cu „crisolit”, Symmachus cu „hiacint”, iar în Psalmi: „Cu vânt puternic vei sfărâma corăbiile Tharsisului”1548. Iar printre pietrele care au fost gravate cu numele triburilor întru împodobirea preotului, a fost inserată denumirea aceleiaşi pietre şi aproape întreaga Scriptură este plină de acest cuvânt.
Dar despre Ofaz ce pot să spun, câtă vreme mai înainte pomenitul profet Daniel, în cel de-al treilea an al lui Cyrus, regele perşilor, după trei săptămâni de post şi de întristare, zice: „Şi am ridicat ochii mei şi iată un om îmbrăcat în veşminte de in, iar coapsele lui încinse cu aur de Ofaz”1549? De fapt, la evrei există mai multe feluri de aur; de aceea acum s-a folosit Ofaz, pentru a se face deosebire, ca să nu-l creadă cineva [aur de] Zaab, despre care se spune în Facere că provine din piatra [numită] rubin.
2. Ai căuta să afli dacă piatra tharsis este crisolit sau hiacint, aşa cum vor diferiţi traducători, după a cărei asemuire este descrisă înfăţişarea lui Dumnezeu1550 de aceea se spune că profetul Iona voia să meargă la Tharsis1551, iar Solomon1552 şi Iosafat1553 au avut corăbii cu care au dus şi adus mărfuri de la Tharsis, [cum aflăm] în Cartea Regilor. La această întrebare, un răspuns lesne este că [Tharsis] este un opciivupov1554, deoarece numeşte astfel şi un ţinut din India şi marea însăşi, care, pentru că este albastră şi, adeseori, reflectând razele soarelui, împrumută
1546 Iezechiel 1,16; în trad. rom. a Bibliei din 1993, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, apare: „Aceste roţi, după înfăţişarea lor, parcă erau de crisolit”.
1547 Daniel 10, 6.
1548 Psalmul 47, 6.
1549 Daniel 10, 5.
1550 Cf. Apocalipsa 4, 3.
1551 cf. Iona 1, 3. Localitatea Tharsis, identificată de exegeţi cu TapTfjcrcoc; din vechi surse greceşti (Tdpou; la POLYBIOS, Istorii, 4, 24), veche colonie semitică în sudul Spaniei, la vărsarea în mare a Guadalquivirului, reprezenta în ochii evreilor capătul lumii. Fugind acolo, Iona căuta să se îndepărteze cât mai mult de prezenţa divină. (n.P.P.)
1552 cf. 3 Regi 10, 22.
1553 3 Regi 22 4
1554 Omonim cuvânt care are aceeaşi formă şi aceeaşi pronunţare cu alt cuvânt sau cu alte cuvinte, de care diferă ca sens şi ca origine. Aici, cei doi termeni sunt, mai curând, paronime. (n.P.P.)
259
culoarea numitelor pietre, a căpătat numele de la culoare, cu toate că Iosephus crede că, schimbând litera tau, grecii i-au zis Tarsus în loc de Tharsis1555.
3. Fără de număr sunt acele [locuri] care mi s-au părut lipsite de valoare în comentariile lui. Cel puţin limba este îngrijită, curgând în ritmul unui coturn galic1556. Dar ce-i pasă traducătorului, a cărui profesie nu este cum să se arate el însuşi ca un bun vorbitor, ci cum să-l facă pe eventualul cititor să priceapă felul în care a înţeles cel care a scris? Nu avusese, rogu-te, cele zece volume ale lui Origen1557, nu-i avusese pe ceilalţi traducători sau, în orice caz, nişte prieteni evrei fie ca să-i poată întreba, fie ca să poată descifra ce înseamnă acele lucruri de care nu avea habar? Dar se pare că apreciase atât de rău posteritatea, încât [după el] nimeni nu putea fi în stare să-i judece greşelile!
4. Deci în zadar îmi ceri comentariile unui asemenea om, de vreme ce, în cuprinsul lor, cu mult mai multe lucruri îmi displac decât îmi sunt pe plac. Iar dacă vei obiecta faptul că le-am dat celorlalţi, vei auzi că nu toţi [oamenii] se hrănesc la fel. Iisus i-a hrănit pe cei mai mulţi în pustie cu pâine de orz1558, iar pe foarte puţini cu pâine de grâu1559; corintenii, la care se auzea că este desfrâu şi că este „o asemenea desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte”1560, se hrănesc cu lapte, fiindcă nu puteau încă să capete hrană solidă1561. Efesenii însă, în rândul cărora nu s-a dat la iveală nicio vină, se hrănesc cu Domnul însuşi, [Care este] pâinea cerească, şi recunosc o taină care fusese ascunsă de veacuri1562. Şi, de fapt, să nu fii îndemnată nici de autoritatea, nici de vârsta celor care au primit exemplarele de la mine, de vreme ce Daniel îi judecă pe bătrâni1563, iar Amos, păstorul caprelor, se porneşte împotriva căpeteniilor preoţimii1564.
1555 înlocuind teu th (theta). Cf. FLAVIUS IOSEPHUS, Antichităţi iudaice, 1,6,1. (n.P.P.)
1556 Adică impunător, solemn. Coturnul era încălţămintea destinată actorilor care interpretau piese tragice.
1557 Celebra Hexapla. (n.P.P.)
1558 Cf. Ioan 6, 9.
1559 La Cina cea de taină.
1560 1 Corinteni 5,1.
1561 cf. 1 Corinteni 3, 2.
1562 Cf. Efeseni 3, 9.
1563 Cf. Istoria Susanei 1, 51.
1564 Cf. Amos 7,10-17.
260
EPISTOLA XXXVIII1565
Către Marcella
1. Avraam a fost pus la încercare prin fiul său şi s-a vădit mai credincios1566; Iosif e vândut în Egipt spre a-şi hrăni tatăl şi fraţii1567. Iezechia e înspăimântat de apropiata moarte, pentru ca, scăldat în lacrimi, viaţa să-i fie prelungită cu cincisprezece ani1568. Apostolul Petru e zguduit de pătimirea Domnului şi, în timp ce plânge amar, aude: „Paşte oile Mele”1569. Pavel, lupul hrăpăreţ şi mai tânărul Veniamin1570, în timpul extazului, este atins de orbire ca să îşi capete darul vederii şi, cuprins pe dată de groaza întunecimilor, îl cheamă pe Domnul, pe Care cu puţin timp înainte îl persecuta ca pe un om1571.
2. Tot astfel, acum, Marcella mea, am văzut-o pe Blesilla noastră arzând de febră vreme de aproape treizeci de zile neîntrerupt, ca să afle că trebuie alungate plăcerile trupului care, puţin după aceea, va fi brăzdat de viermi. A venit şi la ea Domnul Iisus, i-a atins mâna şi iat-o că se ridică şi îi slujeşte. Se simţea la ea oarece nepăsare şi, legată de laţurile bogăţiilor, zăcea în mormântul veacului. Dar a fremătat Iisus şi, tulburat întru duhu-I, a strigat-o, zicând: „Blesilla, vino afară!”1572 La această chemare, ea s-a ridicat şi, odată ieşită, se hrăneşte cu Domnul1573. Să ameninţe iudeii şi să clocotească, să caute să o ucidă pe cea reînviată1574, singuri Apostolii să se fălească. Ea ştie că viaţa şi-o datorează Aceluia în care a crezut. Ştie că îmbrăţişează picioarele Aceluia
1565 Roma, 384. Blesilla, fiica Paulei, este foarte bolnavă. Nu are încă 20 de ani, însă e văduvă consacrată lui Dumnezeu. Fericitul Ieronim vorbeşte despre sensul creştin al suferinţei. (n.P.P.)
1566 Facerea 22.
1567 Cf. Facerea 37.
1568 Cf. 4 Regi 20.
1569 Ioan 21,17.
1570 Cf. Facerea 49, 27. Pavel Apostolul (originar din tribul lui Veniamin) a fost interpretat de exegeza patristică ca fiind prefigurat de Veniamin (cf. SFÂNTUL AMBROZIE DE MEDIOLANUM, Despre Iosif 13, 75). (n.P.P.)
1571 Cf. Faptele 9.
1572 Cf. Ioan 11, 43.
1573 în sensul că primeşte Sfânta Euharistie. (n.P.P.)
1574 Cf. Ioan 12,10.
261
de a cărui judecată se înfiora cu puţin înainte. Trupul îi zăcea aproape fără suflare, horcăia, iar mădularele îi dârdâiau la apropierea morţii. Unde erau atunci ajutoarele apropiaţilor ei? Unde erau vorbele mai deşarte decât orice fum? O, înrudire nerecunoscătoare, nimic nu-ţi datorează cea care a pierit din lume şi s-a întors la viaţă întru Hristos! Cel care este creştin să se bucure! Cine se mânie arată că nu este creştin.
3. Văduva mântuită de lanţul măritişului nu va trebui decât să stăruie. Îl mânie pe vreunul veşmântul mai întunecat? Să se mânie Ioan, mai presus de care niciunul dintre născuţii femeilor n-a fost mai mare1575, el, cel numit înger, căci însuşi L-a botezat pe Domnul, el cel care, înveşmântat în piele de cămilă, se încingea cu un brâu de piele1576. Să nu-i fi plăcut bucatele mai sărăcăcioase? Dar nimic nu-i mai neînsemnat decât lăcustele. Mai curând să smintească privirile creştinilor acelea care-şi boiesc chipurile şi ochii cu roşu şi alte sulimeneli; chipurile lor, date cu ipsos şi urâţite de albeaţa fără măsură, le fac să semene cu idolii; dacă din întâmplare, pe neaşteptate, le-ar ţâşni fie şi o singură lacrimă, ar curge săpând brazdă; acestora nici numărul anilor nu le poate fi de învăţătură că sunt destul de bătrâne; ele îşi înalţă creştetul cu părul alteia şi îşi migălesc trecuta tinereţe printre zbârciturile de babă. În sfârşit, deşi au o turmă de nepoţi, ele se arată precum nişte fetişcane sfioase. Femeia creştină să roşească dacă-şi sileşte podoaba naturii şi dacă îşi îngrijeşte trupul spre împlinirea poftelor, întru care cei vii, urmând spusa Apostolului, nu-I pot fi pe plac lui Hristos1577.
4. Văduva noastră se împodobea cu amănunţime şi întreaga zi se întreba în oglindă oare ce-i mai lipseşte. Acum glăsuieşte fără teamă: „Noi însă, cu faţa descoperită, cercetând slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”1578. Atunci slujnicele îi rânduiau părul, iar creştetul neatins se ascundea sub un mic turban din mătase încreţită; acum, lăsând la o parte aceste dichiseli, ştie că e de ajuns să-i fie
1575 Cf. Matei 3,11.
1576 Cf. Matei 3.
1577 Cf. Galateni 1,10.
1578 2 Corinteni 3,18.
262
acoperit capul. În vremea aceea până şi moliciunea pufului îi părea aspră şi abia putea sta în jilţurile înălţate. Acum se ridică grăbită spre a se ruga, luându-le-o altora înainte cu „Aliluia” şi începe ea mai dintâi să-L laude pe Domnul său. Îngenunchează pe pământul gol, iar chipul odinioară murdărit cu boială de ceruză se curăţă sub şiroaiele de lacrimi. După rugăciune răsună psalmii; iar grumazul ostenit, genunchii nesiguri şi ochii clipind a somn abia reuşesc să se liniştească din pricina prea arzătoarei dorinţe a minţii. Tunica e neagră; astfel se murdăreşte mai puţin când se culcă pe pământ; încălţările-i sunt butucănoase; preţul condurilor împodobiţi cu aur îl va dărui celor sărmani. Cingătoarea-i nu e împodobită cu aur sau pietre preţioase, ci e din lână şi foarte curată în simplitatea ei; mai degrabă se învăluie în veşminte decât şi le desface. Dacă scorpionul îi poartă duşmănie şi prin linguşitoare vorbire o lămureşte din nou să mănânce din pomul oprit, să fie zdrobit de blestem cum zdrobeşte sandala şi, în timp ce moare în propria-i pulbere, să i se spună: „Mergi înapoia mea, Satano!”1579 Ceea ce se tălmăceşte prin „potrivnic”. Căci potrivnicul lui Hristos este Antihristul, căruia nu-i plac învăţăturile Sale.
5. Te întreb, am făcut vreodată ceva aidoma cu Apostolii, încât pe drept să se smintească? Ei îşi părăsesc bătrânul părinte, laolaltă cu corabia şi năvodul1580; vameşul se ridică din vama sa şi-L urmează pe Mântuitor1581; un învăţăcel care vrea să se întoarcă acasă spre a-şi lua mai întâi rămas bun de la ai săi e împiedicat de glasul învăţătorului1582. Nu i se face îngropăciune tatălui1583 şi e un fel de pietate a nu fi pios din cauza Domnului. Noi, fiindcă nu ne folosim de veşmânt din mătase, suntem socotiţi monahi; pentru că nu suntem beţivi şi nici nu ne schimonosim chipurile în hohote de râs, suntem numiţi cumpătaţi şi trişti. Dacă tunica nu e de un alb strălucitor, dintr-o dată se aude la răspântie: „E potlogar […] şi mai e şi grec”. N-au decât sa ne ia peste picior, n-au decât să răspândească [zvonul] că suntem
1579 Marcu 8, 33.
1580 Cf. Matei 4, 20.
1581 cf. Marcu 2,14.
1582 cf. Luca 9, 61.
1583 cf. Matei 8, 22.
263
îndopaţi şi avem pântecele gras, Blesilla noastră va râde şi nu va binevoi să asculte larma broaştelor flecare, de vreme ce [îşi va aminti că oamenii] îl numesc pe Domnul lor „Beelzebul”1584.
EPISTOLA XXXIX1585
Către Paula
1. „Cine va da capului meu apă şi ochilor mei un izvor de lacrimi şi voi plânge” nu, cum zice Ieremia, „rănile poporului meu”1586, nici, precum Iisus, nefericitul Ierusalim1587, ci voi deplânge sfinţenia, mila, nevinovăţia, înfrânarea? Voi deplânge la fel toate aceste virtuţi în moartea unui singur om, nu pentru că trebuie să fie jelită cea care ne părăseşte, ci pentru că trebuie să suferim fără a ne resemna pentru că am încetat să mai vedem o asemenea persoană.
Căci cine îşi va aminti cu ochii uscaţi că tânăra de douăzeci de ani a înălţat stindardul crucii cu o credinţă atât de arzătoare, încât a suferit mai mult pentru fecioria pierdută decât pentru moartea soţului? Cine ar trece fără să suspine peste înflăcărarea ei de a se ruga, peste frumuseţea vorbirii, forţa memoriei, ascuţimea minţii? Dacă ai fi auzit-o vorbind greceşte, ai fi jurat că nu ştie latineşte; dacă limba trecea la sonorităţile romane, nu se simţea deloc accentul străin. Şi, în plus, ceea ce toată Grecia admira la vestitul Origen, nu zic în câteva luni, ci în câteva zile, astfel învinsese dificultăţile limbii ebraice, încât se întrecea cu mama ei în învăţarea pe de rost şi cântarea psalmilor.
Modestia veşmintelor ei nu scotea la iveală, ca la cei mai mulţi, porniri trufaşe, ci se smerise în adâncul sufletului ei; nu era nicio diferenţă între portul sclavelor fecioare şi al ei ca stăpână, decât că se deosebea lesne prin faptul că mersul îi era
1584 Matei 10, 25.
1585 Noiembrie 384. Blesilla moare, iar Ieronim îi scrie mamei, Paula, pentru a o consola. Epistola este o cuvântare funebră impresionantă. Blesilla, după o scurtă căsătorie şi o viaţă mondenă, se dedică ascezei la insistenţele lui Ieronim. El va fi acuzat că, prin asprele nevoinţe impuse tinerei, i-ar fi cauzat moartea. (n.P.P.)
1586 Ieremia 9,1.
1587 Cf. Matei 23, 37.
264
mai dezordonat. Din cauza bolii, pasul îi şovăia şi gâtul subţire abia mai susţinea chipul palid şi tremurător, şi totuşi avea mereu în mâini fie Profeţii, fie Evangheliile. Feţele sunt scăldate de lacrimi, glasul e sugrumat de hohote, tulburarea inimii nu dezleagă limba încremenită: în timp ce fierbinţeala febrei îi ardea bietul trup atât de sfânt şi cei apropiaţi îi înconjurau patul celei care se sfârşea, aceasta lăsa cu limbă de moarte: „Rugaţi-L pe Domnul Iisus să mă ierte, căci nu pot împlini ceea ce voiam”. Să stai liniştită, draga mea Blesilla, avem încredere! Tu adevereşti adevărul spuselor noastre: „O convertire nu este niciodată târzie”. Această vorbă i-a fost făcută cunoscută mai întâi tâlharului: „Amin zic ţie: azi te vei afla în Rai, împreună cu Mine”1588.
însă, după ce a lepădat povara cărnii, iar sufletul şi-a luat zborul înapoi spre Creatorul lui şi, după o îndelungă călătorie, sa înălţat la vechiul său domeniu, sunt pregătite funeraliile, după obicei, şi năsălia e acoperită cu un văl de aur, în timp ce un cortegiu de nobili merge înainte. Mi se părea atunci că se strigă din cer: „Nu recunosc veşmântul; acest văl nu este al meu, această găteală este străină”.
2. Dar ce facem? Vrând să oprim lacrimile mamei, jelim noi înşine. Îmi mărturisesc simţămintele, toată această carte este scrisă cu plânsete. Iisus l-a plâns pe Lazăr1589 pentru că îl iubea. Nu este cel mai bun mângâietor cel pe care îl înving propriile vaiete, ale cărui vorbe, frânte de lacrimi, curg cu greu, pentru că inima e moleşită. Îl iau ca martor, dragă Paula, pe Iisus, pe Care Blesilla îl urmează acum, îi iau ca martori pe sfinţii Lui îngeri, de a căror tovărăşie se bucură. Mărturisesc că îndur aceleaşi chinuri, aceleaşi dureri ca şi tine: sunt tată întru duh, educator prin dragoste şi câteodată spun: „Piară ziua aceea în care m-am născut!”1590 şi: „Vai mie, mamă, de ce m-ai născut omul care sunt, ca să fiu judecat şi ocărât de toată lumea?”1591, dar şi: „Drept eşti, Doamne, dar totuşi îţi voi spune câteva judecăţi: pentru ce calea păcătoşilor este cu izbândă?”1592 şi: „Puţin a fost de mi-au alunecat
1588 Luca 23, 43.
1589 Cf. Ioan 11, 35.
1590 Ieremia 20,14.
1591 Ieremia 15,10.
1592 Ieremia 12,1.
265
picioarele […] când văd pacea păcătoşilor”1593 şi am spus: „Cum îşi dă seama Dumnezeu şi are cunoştinţă Cel Preaînalt? Iată aceşti păcătoşi şi îmbelşugaţi au dobândit bogăţii în veac”1594. Dar, pe de altă parte, îmi vine în minte: „Dacă voi vorbi astfel, iată, m-am despărţit de neamul fiilor tăi”1595.
Oare această tulburare nu îmi izbeşte conştiinţa adesea? De ce bătrânii necredincioşi se bucură de toate bogăţiile vieţii1596? De ce tinereţea nepricepută şi copilăria fără de păcat sunt lipsite de o floare neajunsă la maturitate? Din ce cauză adeseori pruncii de doar doi ani, trei ani şi care sug la sânul mamei sunt posedaţi de demon, se umplu de lepră, sunt mâncaţi de icter1597 şi, dimpotrivă, necredincioşii, soţii adulteri, ucigaşii şi profanatorii, zdraveni şi fără grijă pentru sănătatea lor, hulesc împotriva Domnului, mai ales când nedreptatea părintelui nu se întoarce împotriva fiului şi moare numai fiinţa care a păcătuit?
Or, dacă se păstrează vestita părere de demult că păcatele părinţilor trebuie să se întoarcă asupra copiilor1598, este nedrept ca o copilărie nevinovată să cumpănească nenumăratele greşeli ale unui tată înaintat în vârstă; şi am zis: „Aşadar, fără pricină mi-am curăţit inima şi mi-am spălat mâinile printre nevinovaţi, şi am fost biciuit toată ziua”1599.
Dar, pe când mă gândeam la acestea, pe dată am învăţat, împreună cu profetul: „Căci am luat asupră-mi să înţeleg; anevoios lucru este înaintea mea, până să intru în sfântul lăcaş al lui Dumnezeu şi să iau seama la soarta de la urmă a acestora”1600. Căci „judecăţile” Domnului „sunt un adânc mare”1601 şi „o, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu, cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de necercetate sunt căile Lui!”1602
1593 Psalmul 72, 2-3.
1594 Psalmul 72,11-12.
1595 Psalmul 72,15.
1596 Posibilă aluzie la senatorii păgâni.
1597 Morbus regius va desemna ulterior o formă de tuberculoză a sistemului osos. (n.P.P.)
1598 Cf. Ieremia 31, 29: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii”.
1599 Psalmul 72,13-14.
1600 Psalmul 72,16-17.
1601 Psalmul 35, 6.
1602 Romani 11, 33.
266
Bun este Dumnezeu şi toate pe care le face, în bunătatea Lui, trebuie să fie bune. Să luăm, de pildă, pierderea unui soţ: deplâng ceea ce se întâmplă, dar, pentru că aceasta este voinţa Domnului, voi îndura cu inima liniştită1603. Îmi este răpit unicul fiu: este crunt, desigur, dar suportabil, pentru că l-a luat Cel care mi-l dăruise. Dacă voi orbi, mă va consola lectura făcută de un prieten. Şi, dacă urechile mele surde vor refuza să audă, voi sta departe de patimi; nu mă voi gândi la nimic altceva decât la Domnul. Dincolo de acestea, mă vor ameninţa crunta sărăcie, frigul, boala şi goliciunea: voi aştepta moartea care sfârşeşte toate şi voi considera scurtă această nenorocire, pentru că îi urmează un sfârşit mai bun.
Să ne gândim cum sună vestitul psalm moral: „Drept eşti, Doamne, şi dreaptă este judecata Ta”1604. Acest lucru nu îl poate spune decât cel care îl preaslăveşte pe Dumnezeu pentru toate cele pe care le îndură şi, punându-le pe seama propriilor greşeli, se bucură de mila pe care i-a arătat-o la nevoie. Căci au dănţuit de bucurie fiicele lui Iuda la toate judecăţile Domnului. Dacă Iudeea se traduce „mărturisire”, iar orice suflet al unui credincios este un suflet care „mărturiseşte”1605, este necesar ca acela care spune că el crede în Hristos să se bucure întru toate judecăţile lui Hristos. Sunt sănătos: îi sunt recunoscător Creatorului. Sunt bolnav: şi acum laud voinţa Domnului. „Căci, când sunt slăbit, atunci devin mai puternic 1606 şi tăria sufletului se desăvârşeşte în slăbiciunea trupului. Şi Apostolul suferă ceea ce nu vrea, de aceea de trei ori se roagă la Dumnezeu. Dar i se răspunde: „îţi este de ajuns harul Meu”1607 şi, pentru a umili trufia descoperirilor, îi este dat un fel de sfătuitor al slăbiciunii umane, asemenea învingătorilor cărora li se punea, în spatele carului, un însoţitor care să le spună, la fiecare aclamaţie a cetăţenilor: „Aminteşte-ţi că nu eşti decât un om!”1608
1603 Fericitul Ieronim împrumută numeroase idei şi motive ciceroniene (cf. Cartea a V-a a Tusculanelor) sau din epistolarul lui Seneca. (n.P.P)
1604 Psalmul 118,137.
1605 Latina patristică, sub influenţa limbii ebraice, va înţelege prin confessio atât „lauda, cât şi „mărturisirea”. (n.P.P.)
1606 2 Corinteni 12,10.
1607 2 Corinteni 12, 7.
1608 Pentru a nu cădea în păcatul trufiei sfidătoare la adresa divinităţii (hybris) şi a stârni mânia zeilor. Cf. TERTULIAN, Apologeticul, 33. (n.P.P.)
267
3. Însă de ce ar fi greu ceea ce trebuie îndurat mai devreme sau mai târziu? Suferim la moartea cuiva; dar pentru aceasta ne-am născut, ca să trăim veşnic? Au murit Avraam, Moise, Isaia, Petru, Iacov şi Ioan, Pavel, vasul ales1609, şi, mai presus de toate, Fiul Domnului; iar noi ne revoltăm că îşi părăseşte trupul cineva care poate că pentru aceasta „a fost luat, ca răutatea să nu îi schimbe judecata”1610? „Căci sufletul lui îi era plăcut Domnului; de aceea S-a grăbit să îl ia din mijlocul nedreptăţii”1611, pentru ca, în lungul drum al vieţii, să nu rătăcească pe ocolişuri care să-l abată de la calea dreaptă.
Să fie jelit un mort, dar acela pe care îl ia gheena, pe care îl înghite Tartarul, pentru a cărui pedeapsă arde veşnicul foc. Noi, care suntem conduşi pe ultimul drum de ceata de îngeri, cărora Hristos ne iese în întâmpinare, am suferi mai tare dacă am locui mai mult timp în acest cort al morţii. Pentru că, atâta timp cât zăbovim aici, ne înstrăinăm de Dumnezeu, ne ţine pe loc dorinţa, acea dorinţă: „Vai mie, că înstrăinarea mea s-a prelungit; fiindcă am locuit împreună cu locuitorii Chedarului, mult s-a înstrăinat sufletul meu”1612. Dacă Chedar înseamnă „întuneric” şi lumea asta înseamnă tot „întuneric”, pentru că „lumina străluceşte în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o”1613, s-o fericim pe draga noastră Blesilla, care a trecut de la întuneric la lumină şi, în ardoarea credinţei mijinde, a primit cununa pentru lucrarea încheiată. De fapt, dacă moartea prematură ar fi răpit-o când i-ar fi stat mintea la vreo dorinţă lumească şi — păzească-ne Dumnezeu! — la plăcerile acestei vieţi, era de plâns şi de jelit cu tot izvorul de lacrimi.
Aşa însă, când, cu bunăvoinţa lui Hristos, cu aproape patru luni înainte a primit un fel de al doilea botez, cel al legământului1614, şi astfel ar fi trăit mai departe ca să se gândească mereu la mănăstire, călcând în picioare lumea, oare nu te temi să nu îţi
1609 Faptele 9, 15.
1610 înţelepciunea lui Solomon 4,11.
1611 înţelepciunea lui Solomon 4,14.
1612 Psalmul 119, 5-6.
1613 Ioan 1,5.
1614 Propositi baptismo botezul voturilor monahale; exista credinţa (curentă şi astăzi) că depunerea voturilor monastice ar şterge toate păcatele. (n.P.P.)
268
spună Mântuitorul: „Paula, te-ai mâniat pentru că fiica ta a devenit fiica Mea? Te revolţi în privinţa judecăţii Mele şi, cu lacrimi răzvrătite, îi arunci vorbe grele Stăpânului? Căci ştii ce gândesc Eu despre tine şi despre ceilalţi ai tăi. Îţi refuzi hrana, preocupată nu de postiri, ci de durere. Nu îmi e pe plac acest fel de nevoinţă. Postirile acestea sunt duşmanii Mei. Eu nu primesc niciun suflet care se desparte de trup fără voia Mea. O asemenea filosofie prostească să îşi aibă mucenicii ei: Zenon1615, Kleombrotos sau Cato1616. Duhul Meu nu se odihneşte peste niciunul [dintre ei], ci numai peste cel smerit, liniştit şi care tremură la vorbele Mele1617. Pentru aceasta îmi promiteai mănăstirea, pentru asta, deosebindu-ţi portul de al celorlalte matroane, ţi se părea că eşti mai religioasă? Inima ta, care plânge, este vrednică de veşmintele de mătase. Te răpui şi te pierzi şi, ca şi când n-ai veni în mâinile Mele, fugi de un crud judecător. Odinioară fugise şi Iona, inimosul profet, dar şi în străfundul mării a fost al Meu. Dacă ai crede că fiica ta este vie, niciodată n-ai plânge că a plecat spre ceva mai bun. Acest lucru îl poruncisem Eu prin Apostolul Meu, să nu vă întristaţi, asemenea păgânilor1618, pentru cei care dorm. Roşeşte, eşti învinsă în comparaţia cu o păgână. Roaba diavolului este mai bună decât a Mea. Aceea îşi închipuie că soţul ei cel păgân este dus la cer, însă tu sau nu crezi, sau nu vrei ca fiica ta să rămână cu Mine!”
4. În schimb spui: „Cum mă opreşti să jelesc, când şi Iacov l-a plâns pe Iosif înveşmântat în sac şi, cu toate rudele adunate în jurul lui, nu a vrut să se lase mângâiat, zicând: «Jelind mă voi coborî în iad, la fiul meu1619, când şi David, cu capul acoperit, l-a plâns pe Abesalom, repetând: «Fiul meu Abesalom, fiul meu Abesalom! Cine îmi va da să mor în locul tău, Abesalom, fiul meu?1620, când chiar şi lui Moise, Aaron şi celorlalţi sfinţi li s-a acordat un doliu obştesc?” Este foarte uşor de dat o replică la acestea: Iacov îşi jelea fiul pe care îl credea ucis, la care şi el avea
1615 Zenon din Citium (334-262 î.Hr.) fondatorul Şcolii stoice. (n.P.P.)
1616 Modele de cumpătare şi înfrânare printre filosofii antici. (n.P.P.)
1617 Cf. Isaia 66, 2.
1618 1 Tesaloniceni 4,12.
1619 Facerea 37, 35.
1620 2 Regi 18, 33.
269
de gând să coboare în iad, zicând: „Jelind mă voi coborî în iad, la fiul meu”1621, deoarece Hristos încă nu deschisese uşa Raiului, sângele Lui încă nu stinsese spada aceea de foc1622 şi vârtejul paznicilor heruvimi de unde şi despre Avraam, deşi în lăcaşul răcorii1623, este scris totuşi că s-a aflat cu Lazăr în iad1624 -, şi David şi-a plâns pe drept fiul paricid, dar pe celălalt copilaş, după ce nu a putut dobândi ca acesta să trăiască, nu l-a jelit, fiindcă îl ştia fără păcat1625.
Despre Moise şi Aaron nu trebuie să ne mirăm că au fost plânşi cu bocete, după vechiul obicei, pentru că şi în Faptele Sfinţilor Apostoli fraţii din Ierusalim l-au plâns mult pe Ştefan1626 şi totuşi Evanghelia strălucea deja -, iar jelitul nu constă în vlăguirea celor care plâng, cum socoteşti tu, ci într-un cortegiu funebru şi în funeraliile pline de lume. În sfârşit, despre Iacov, Scriptura aşa spune: „Şi a urcat Iosif ca să îl îngroape pe tatăl său şi împreună cu el au urcat toţi servitorii lui Faraon, şi toţi maimarii casei sale, şi toţi mai-marii din ţara Egiptului, şi toată casa lui Iosif, şi fraţii săi”1627. Şi puţin mai jos: „Şi au urcat împreună cu el care şi călăreţi şi s-a făcut o tabără foarte mare”1628. Şi apoi: „Şi l-au jelit mult şi foarte tare”1629. Jelitul acesta solemn nu le cere egiptenilor lacrimi îndelungate, ci arată fastul funeraliilor. În acelaşi fel am arătat că au fost deplânşi chiar şi Aaron şi Moise.
Nu pot lăuda destul tainele Scripturii şi nu pot admira destul sfântul înţeles din cuvinte, chiar dacă sunt simple, [de pildă] ce înseamnă că Moise este jelit, că despre Iosua Navi, un bărbat sfânt, se spune că a fost înmormântat1630, dar nu se scrie totuşi că a fost plâns; fără îndoială că în [scrierile lui] Moise, adică în Legea veche, toţi erau ţinuţi sub osânda păcatului lui Adam şi pe
1621 Facerea 3, 35.
1622 Cf. Facerea 3, 24.
1623 Refrigerium termen care, în latina primilor creştini, desemna mesele rituale pentru martiri şi pentru cei adormiţi din apropierea mormintelor acestora. (n.P.P.)
1624 Cf. Luca 16.
1625 Cf. 2 Regi 12, 22-23.
1626 Cf. Faptele 8, 2.
1627 Facerea 50, 7-8.
1628 Facerea 50, 9.
1629 Facerea 50,10.
1630 Iosua 24, 29-30.
270
cei care coborau la iad îi însoţeau, în chip firesc, lacrimile, după cum zice şi Apostolul: „Şi moartea a domnit de la Adam până la Moise chiar şi peste cei care nu au păcătuit”1631. Însă în Iisus, adică în Evanghelie, în Iisus, prin Care s-a deschis Raiul, bucuriile însoţesc moartea.
Plâng până astăzi evreii şi, cu picioarele goale, tăvălite prin cenuşă, se întind pe sac şi, ca să nu lipsească ceva superstiţiei lor, potrivit unei datini fără niciun temei a fariseilor, primesc mai întâi o mâncare de linte, arătând prin acest aliment că şi-au pierdut dreptul de întâi născuţi1632. Dar pe bună dreptate, pentru că, necrezând în învierea Domnului, se pregătesc pentru venirea Antihristului. Însă noi, care ne-am îmbrăcat în Hristos1633 şi care, după Apostol, am devenit un neam împărătesc şi preoţesc1634, nu trebuie să ne întristăm pentru cei morţi. El spune: „Şi a zis Moise către Aaron, Eleazar şi Itamar, fiii săi, care mai rămăseseră: «Să nu vă descoperiţi capul şi să nu vă sfâşiaţi hainele, ca să nu muriţi şi să vină mânia peste toată adunarea!”1635 Nu vă sfâşiaţi hainele, zice, şi nu arătaţi un doliu păgân, ca să nu muriţi. Moartea noastră este păcatul.
Şi ceea ce poate i-ar părea crud cuiva, dar este necesar pentru credinţă în acelaşi Levitic stă scris cum marelui preot i s-a interzis să meargă la tatăl, mama, fraţii sau copiii săi morţi1636, desigur, ca nu cumva sufletul dedicat jertfelor pentru Dumnezeu şi ocupat cu totul de tainele Aceluia să fie împiedicat de vreun simţământ lumesc. Oare nu ne sfătuieşte Evanghelia acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte, ca ucenicul să nu-şi părăsească familia şi să nu-i facă îngropăciunea tatălui său mort1637? „Şi de locaşul sfânt, zice, să nu se depărteze şi să nu se profaneze sfântul locaş, pentru că sfântul ulei al ungerii de la Dumnezeu se află peste el.”1638
1631 Romani 5,14.
1632 Cf. Facerea 25, 32. Exegeza iudaică (v. Cartea lui Enoh, 89) îl va interpreta negativ pe Edom, ca un tip al Romei, ulterior al creştinismului. Remarcabil este faptul că exegeza creştină va vedea în Esau (Isav) un tip al iudaismului. (n.P.P.)
1633 Cf. Galateni 3, 27.
1634 Cf. 1 Petru 2, 9.
1635 Leviticul 10, 6.
1636 Cf. Leviticul 21,11.
1637 Cf. Luca 9, 60.
1638 Leviticul 21,12.
271
Cu siguranţă, după ce credem în Hristos şi după ce îl purtăm în noi, prin primirea uleiului ungerii Sale, nu trebuie să ieşim din templu, adică din legământul1639 creştin, nu trebuie să ieşim afară, adică să nu ne amestecăm cu necredinţa păgânilor, ci să rămânem mereu înăuntru, pentru a îndeplini voia lui Dumnezeu.
5. De aceea ţi-am spus acestea, pentru ca necunoaşterea Sfintei Scripturi să nu îţi dea temei pentru un asemenea doliu şi să nu îţi pară înţeleaptă această rătăcire. Şi încă am vorbit aşa, ca şi cum m-aş fi întâlnit cu o creştină oarecare, din mulţime. Însă acum, când ştiu că tu ai renunţat cu totul la lume şi că, după ce ai aruncat şi ai călcat în picioare plăcerile, în fiecare zi te dedici rugăciunii, postului, lecturii, când vrei să-ţi părăseşti ţara şi familia, după modelul lui Avraam1640, ca să intri în Ţara Făgăduinţei, părăsind caldeii şi Mesopotamia, când fie ţi-ai dăruit, cu generozitate, toată marea avere1641 săracilor, fie ai dat-o copiilor tăi, moartă pentru această lume înainte de a muri, mă mir că faci lucruri care ţi s-ar fi părut demne de mustrare dacă le-ar fi făcut celelalte femei. Îţi revin în amintire discuţiile ei1642 cu tine, blândeţea, vorba, tovărăşia ei, şi, pentru că eşti lipsită de acestea, tu nu poţi îndura: iertăm lacrimile unei mame, dar dorim o măsură în durere. Dacă mă gândesc la tine ca la o mamă, nu te blamez că plângi; dacă mă gândesc la tine ca la o creştină şi o călugăriţă creştină, aceste nume îl înlătură pe cel de „mamă”. Rana este proaspătă şi această atingere, oricât de blândă ar fi, nu vindecă, ci mai degrabă aduce la deznădejde; totuşi ceea ce trebuie să se potolească în timp de ce nu este învins de raţiune? Căci şi Noemina şi-a pierdut soţul şi fiii pe când fugea din cauza foametei în ţara Moabului1643. Şi, cum era lipsită de ajutorul alor săi, Rut cea străină nu a plecat de lângă ea. Uite cât de mult preţuieşte faptul că a oferit mângâiere unei femei părăsite: Hristos S-a născut din sămânţa ei1644. Priveşte câte a îndurat Iov. Şi vei vedea tu cea
1639 Propositum legământul ascetic, monastic. (n.P.P.)
1640 Facerea 12, 1-4.
1641 în latina târzie (ca şi în greaca koine a Noului Testament), diminutivele îşi pierd valoarea proprie, având sensuri neutre, sau chiar augmentative, ca în acest context: substanţiala literal: „mică avuţie”. (n.P.P.)
1642 Este vorba despre Blesilla.
1643 Cf. Rut 1, 3.
1644 Cf. genealogia lui Iisus (Matei i, 5). (n.P.P.)
272
atât de delicată! că, ridicând ochii spre cer, printre ruinele casei sale, în chinul rănii sale sufleteşti, în nenumăratele pierderi ale celor dragi şi, în sfârşit, printre ispitirile soţiei, şi-a păstrat o răbdare de neînvins1645. Ştiu ce vei răspunde: că acest lucru i s-a întâmplat lui, ca unui om drept, spre a-l pune la încercare. Iar tu alege, din două, ce vrei: sau eşti o sfântă şi te dovedeşti astfel, sau eşti o păcătoasă şi atunci plângi pe nedrept, răbdând mai puţin decât ai merita.
Ce pilde vechi să îţi mai aduc? Caută unele din prezent! Sfânta Melania1646 adevărată mândrie a timpului nostru între creştini, împreună cu care Dumnezeu să ne îngăduie, mie şi ţie, să avem parte la Ziua Judecăţii -, pe când trupul soţului ei era cald încă şi neîngropat, şi-a pierdut doi copii deodată. Voi spune un lucru de necrezut, dar nu neadevărat, martor îmi e Hristos. Cine nu şi-ar închipui-o atunci, scoasă din minţi, cu părul răvăşit, cu haina ruptă, izbindu-şi pieptul sfâşiat? Niciun strop de lacrimă n-a curs; a stat nemişcată şi, prosternată apoi la picioarele lui Hristos, ca şi cum L-ar fi îmbrăţişat, a râs: „Te voi sluji mai uşor, Doamne, fiindcă m-ai eliberat de o povară aşa de mare!” Dar e învinsă, poate, în celelalte privinţe? Ba dimpotrivă, cu ce conştiinţă le-a dispreţuit, o dovedeşte apoi prin unicul său fiu, când, după ce i-a cedat toată averea, a plecat pe mare la Ierusalim, la început de iarnă.
6. Cruţă-te, te rog, cruţ-o pe fiica ta, care domneşte deja împreună cu Hristos, cruţ-o măcar pe Eustochia ta, a cărei vârstă crudă încă şi a cărei copilărie aproape neştiutoare sunt îndrumate de învăţămintele tale! Diavolul e furios acum şi, pentru că vede că, dintre copiii tăi, o fiică triumfă [în cer] şi suferă că a fost nimicit, caută ca asupra fiicei tale rămase să obţină victoria pe care a pierdut-o deja cu fiica cea mare. O prea mare evlavie pentru ai săi înseamnă lipsa de evlavie pentru Domnul. Avraam
1645 Cf. Iov 1.
1646 Sfânta Melania cea Bătrână (prăznuită pe 8 iunie, a nu se confunda cu Sfânta Melania Romana) era originară din Roma. Fiică a consulului Marcellinus, după ce rămâne văduvă la 22 de ani, se consacră vieţii ascetice. După un pelerinaj în Egipt, unde îi va cunoaşte pe marii eremiţi ai vremii, ca avva Pambos şi Pafnutie Egipteanul, se va stabili la Ierusalim, unde, împreună cu Rufin de Aquileia, va întemeia o mănăstire în apropiere de Muntele Măslinilor. (n.P.P.)
273
îşi jertfeşte bucuros unicul fiu1647, iar tu te plângi că o fiică din mai mulţii tăi copii a fost încununată? Nu pot să exprim fără vaiet ceea ce am de gând să spun. Pe când te aduceau înapoi, fără suflare, din mijlocul cortegiului funerar, oamenii murmurau între ei: „Oare nu-i aşa cum spuneam noi mai mereu? Jeleşte că fiica ei a fost ucisă de postiri, că nici măcar din a doua căsătorie nu a avut nepoţi. Până când tagma îngrozitoare a călugărilor nu e alungată din oraş, nu e strivită cu pietre, nu e aruncată în valuri? Au amăgit o biată matroană nefericită care nu a vrut să trăiască precum o călugăriţă; o dovedeşte aici faptul că niciuna dintre păgâne nu şi-a jelit fiii vreodată astfel”. Gândeşte-te ce tristeţe L-a cuprins pe Hristos la auzul acestor cuvinte, cum s-a bucurat Satana, care, grăbindu-se acum să-ţi fure sufletul, punându-ţi în faţă momeala unei dureri pioase, cât timp imaginea fiicei trăieşte mereu în faţa ochilor tăi, doreşte ca în acelaşi timp să o omoare pe mama celei victorioase şi să cucerească singurătatea surorii care a rămas!
Nu vorbesc ca să te sperii, ci martor îmi este Dumnezeu -, stând parcă înaintea tribunalului Său, pun aceste cuvinte împotriva ta. Trebuie respinse aceste lacrimi ale tale, pline de blasfemie, preapline de necredinţă, care nu au măsură, care ajung până aproape de moarte. Urli şi strigi întruna şi, parcă arsă de un fel de torţe, cât îţi stă în putere, te sinucizi neîncetat. Dar Iisus se apropie cu blândeţe de un om în starea ta şi spune: „De ce plângi? Copila ta nu a murit, ci doarme”1648. Să râdă cei din jurul tău: această necredinţă este proprie iudeilor. Dimpotrivă, dacă ai vrea să te tăvăleşti la mormântul fiicei tale, îngerii îţi vor striga: „De ce o cauţi pe cea vie printre morţi?”1649 Pentru că acest lucru îl făcuse Maria Magdalena; după ce a recunoscut glasul Domnului, Care o striga, prăvălită la picioarele Lui, a auzit: „Să nu Mă atingi, căci încă nu am urcat la Tatăl Meu!”1650, ceea ce înseamnă: „Nu eşti vrednică să îl atingi pe Cel care înviază, pe Care îl crezi mort în mormânt”.
1647 Cf. Facerea 22.
1648 Cf. Luca 8, 52.
1649 Luca 24, 5.
1650 Ioan 20,17.
274
7. Crezi tu că acum draga noastră Blesilla îndură aceste chinuri, îndură aceste torturi, deoarece vede că Hristos este supărat pe tine? Ea strigă acum către cea care jeleşte: „Dacă m-ai iubit vreodată, mamă, dacă am supt la sânul tău, dacă am fost educată de învăţămintele tale, să nu urăşti slava mea, să nu faci asta ca să stăm despărţite pe veci! Socoteşti că sunt singură? în locul tău, o am pe Maria, Maica lui Dumnezeu. Multe am văzut aici, pe care nu le ştiam înainte. O, cu cât mai bună este mulţimea aceasta ce mă însoţeşte! O am pe Ana, cea care, potrivit Evangheliei, prorocea odinioară1651, şi, ca să te bucuri cu atât mai mult, în trei luni eu i-am ajuns din urmă strădania atâtor ani. Am primit amândouă aceeaşi ramură de palmier, ca răsplată pentru feciorie. Ţi-e milă de mine, fiindcă am părăsit lumea? Dar eu deplâng soarta voastră, pe care încă vă închide temniţa veacului, care, luptând pe câmpul de bătaie în fiece zi, sunteţi duşi la ruină când de mânie, când de lăcomie, când de poftă, când de aţâţările atâtor patimi. Dacă vrei să fii mama mea, îngrijeşte-te să îi placi lui Hristos. Nu recunosc o mamă care nu îi place Domnului meu”. A mai vorbit ea şi multe altele, despre care tac; şi fie ca să se roage la Dumnezeu pentru tine, iar pentru mine, pentru că sunt sigur de gândul ei, să dobândească iertarea păcatelor, deoarece am sfătuit-o, am îndemnat-o, am înfruntat ura familiei, pentru ca ea să fie mântuită1652.
8. Şi astfel, cât timp sufletul meu cârmuieşte aceste mădulare1653, cât timp ne bucurăm de rodul acestei vieţi, făgăduiesc, dau asigurare, promit: limba mea va face să răsune numele ei, strădaniile mele i le voi dedica ei, pentru ea va asuda talentul meu. Nu va exista nicio pagină care să nu o celebreze pe Blesilla. În orice loc vor ajunge mărturiile cuvântărilor mele, ea va călători împreună cu cărticelele mele. Prezentă în mintea mea, vor citi despre ea fecioarele, văduvele, călugării, preoţii. Veşnica ei pomenire va cumpăni scurtul timp al vieţii. Ea trăieşte împreună cu Hristos în ceruri şi va trăi chiar şi în gura oamenilor. Va trece şi vremea aceasta, după cea viitoare vor urma secole, care vor
1651 Cf. Luca 2, 36.
1652 Fericitul Ieronim o convinsese pe copilă să urmeze viaţa monahală. (n.P.P.)
1653 Cf. VERGILIUS, Eneida, IV, 336. (n.P.P.)
275
judeca fără iubire şi fără invidie; numele ei va fi pus între Paula şi Eustochia. Niciodată nu va muri în cărţile mele. Mă va auzi mereu vorbind cu sora ei, cu mama ei.
EPISTOLA XL1654
Către Marcella. Despre Onasus
1. Medicii numiţi chirurgi trec drept cruzi, dar ei sunt nişte nefericiţi. Căci oare nu e nefericire să suferi de rănile altuia şi să tai cărnurile moarte cu un cuţit blând? Să te îngrozeşti de ceea ce îl îngrozeşte pe suferind însuşi şi să fii socotit duşman? Astfel e firea, încât adevărul să fie amar, iar cusururile să fie socotite încântătoare. Isaia, ca pildă a robiei viitoare, nu s-a ruşinat să se ivească despuiat1655. Ieremia a fost trimis din mijlocul Ierusalimului până la fluviul Eufrat din Mesopotamia1656; pentru ca, printre neamurile duşmane, unde se află sirianul şi sunt aşezate taberele caldeilor, să pună brâul care trebuia să se strice; Iezechiel e silit să mănânce mai întâi pâine din scârnă de om, apoi de bivol presărată cu seminţe felurite1657 şi să privească cu ochii secaţi1658 moartea soţiei. Amos e izgonit din Samar ia1659. Întreb: de ce? Fireşte, de aceea e alungat, pentru că acei chirurgi duhovniceşti, tăind năravurile păcătoşilor, îi îndemnau la căinţă. Pavel Apostolul zice: „Am ajuns deci vrăjmaşul vostru, spunând adevărul”1660. Şi, pentru că păreau aspre şi spusele Mântuitorului, cei mai mulţi dintre învăţăcei au plecat întorcând spatele1661.
2. Nu e, aşadar, de mirare dacă şi noi, defăimând patimile, îi supărăm pe cei mai mulţi. Am hotărât să tai nasul duhnitor, să se teamă cel scrofulos! Vreau s-o defăimez pe mica cioară flecară,
1654 Roma, 384. Preotul Onasus a criticat aspru Epistola XXII a Fericitului Ieronim. Acesta îi dă replica, în stilul caracteristic. Întreaga epistolă este alcătuită în strălucita manieră a satiricilor latini, pe care Ieronim îi cunoştea foarte bine. Spre sfârşitul vieţii îi va folosi şi ca autori de studiat pentru şcoala sa elementară întemeiată la Betleem (n.P.P.)
1655 Cf. Isaia 20.
1656 cf. Ieremia 13.
1657 Cf. Iezechiel 4,12,15.
1658 Cf. Iezechiel 24,15-17. Fiindu-i interzis să jelească moartea soţiei. (n.P.P.)
1659 Cf. Amos 7,12.
1660 Galateni 4,16.
1661 Cf. Ioan 6, 66.
276
spre a pricepe că e supărătoare. Oare unul singur e în Imperiul Roman care să aibă „nasul ciuntit de o ruşinoasă rană”1662? Oare singur Onasus din Segesta1663 cumpăneşte, din obrajii umflaţi, cuvinte găunoase, suflate ca nişte băşici? Eu zic că unii au ajuns la nu ştiu ce rang prin nelegiuire, jurământ mincinos şi prefăcătorie. Ce te priveşte pe tine care te socoteşti nevinovat? Râd de avocatul care duce lipsă de apărător; iau în derâdere elocinţa de doi bani; ce te priveşte pe tine care ai darul vorbirii? Vreau să mă năpustesc asupra preoţilor hapsâni1664; tu, care eşti avut, de ce te înfurii? Doresc ca şchiopul Vulcan1665 să ardă în propriile-i flăcări; oare tu îi eşti oaspete sau vecin, de vreme ce te străduieşti să îndepărtezi vâlvătaia de templele idolului? îmi place să râd de stafii, de cucuvea, de bufniţă şi de născocirile egiptene1666. Orice am spus, socoteşti ca spus împotriva ta. Împotriva oricărui nărav se întoarce ascuţişul condeiului meu, strigi că ar fi vorba de tine. Mă chemi la judecată cu mâinile legate şi mă învinuieşti prosteşte că aş fi autor de satire, pe mine, scriitor în proză. Oare de aceea îţi pari ţie însuţi plăcut, pentru că eşti numit cu un nume aducător de noroc1667? De parcă dumbrava1668 n-ar fi numită aşa pentru că luminează foarte puţin; iar Parcele de la aceea că niciodată nu cruţă1669, iar Furiile Eumenide, pentru că nu sunt binevoitoare1670; iar în popor etiopienii1671 sunt numiţi „cei argintii”.
1662 VERGILIUS, Eneida, VI, 497.
1663 Personaj dificil de identificat. Foarte probabil că numele său e o poreclă creată ad hoc de Fericitul Ieronim (ovoţ – „măgar” în greceşte şi nasus – „nas” în latineşte). Calomniator al lui Ieronim, acest preot era un personaj bogat şi influent din Roma, invidios pe faima lui Ieronim.
1664 Literal: sacerdotes nummarios – „preoţii monetari, avizi după monede, după bani, avari”. Nummarius are şi sensul de „mercenar”. (n.P.P.)
1665 Zeul focului şi al meşteşugurilor de prelucrare a metalelor la romani, echivalentul lui Hefaistos de la greci. (n.P.P.)
1666 Literal: niliacis – „care aparţin Nilului”. (n.P.P.)
1667 Faustus – „cel favorizat, de bun augur”. (n.P.P.)
1668 Lucus (derivat de Fericitul Ieronim de la lucere – „a străluci, a lumina”) – „pădure sacră, crâng”. Avem aici o faimoasă etimologie fantezistă preluată de la Varro (De lingua latina). (n.P.P.)
1669 Etimologia de faţă este una populară. Numele Parcelor (zeiţele destinului) provine din grecescul HĂEKCO („a răsuci, a ţese”) cu referire la ţeserea (Nona), întinderea (Decuma) şi ruperea „firului” (Morta) destinului sortit fiecărui muritor. Numele greceşti ale acestora erau Clotho, Lachesis şi Atropos. (n.P.P.)
1670 Eumenide (EUPEVÎSEÎ;) Nume eufemistic dat divinităţilor infernale care pedepseau crimele foarte grave ale muritorilor (n.P.P.)
1671 Pentru antici, termenul „etiopian” desemna în general populaţiile de culoare originare din Africa. (n.P.P.)
277
De vreme ce te înfurii mereu când sunt descrişi cei respingători, îţi voi cânta acum, împreună cu Persius, frumuseţea:
„Să te dorească pe tine ginere şi regele şi regina,
Copilele să te răpească; tot ce ai călca să devină trandafir”1672.
3. Îţi voi da totuşi un sfat: dacă ai ascunde unele lucruri, ai putea să te arăţi mai frumos. Nasul nu ţi s-ar vedea pe chip, vorba nu ţi-ar răsuna când vorbeşti; şi astfel te-ai putea arăta şi chipeş, şi bun vorbitor.
EPISTOLA XLI1673
Către Marcella
1. Mărturiile din Evanghelia lui Ioan care au fost adunate la un loc ţi le-a adus un oarecare ucenic de-al lui Montanus1674. În acestea, Mântuitorul nostru făgăduieşte că va merge la Tatăl şi-L va trimite pe Paraclet. Faptele Apostolilor arată ce soroc a fost hărăzit pentru aceste făgăduinţe şi când aveau să se împlinească: în a zecea zi după înălţarea Domnului, adică în a cincizecea după înviere, Sfântul Duh S-a pogorât şi limbile credincioşilor s-au împărţit, astfel încât fiecare vorbea în limba tuturor păgânilor, pe când câţiva dintre cei prea puţin credincioşi până atunci afirmau că aceştia sunt îmbătaţi de vin nou, dar Petru, stând în mijlocul Apostolilor şi al întregii adunări, a spus: „Bărbaţi iudei şi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să vă fie cunoscut acest lucru şi primiţi cu urechile cuvintele mele! Căci aceştia nu sunt beţi, după cum credeţi voi fiindcă este abia ceasul al treilea al zilei -, ci asta este ceea ce a fost prezis de profetul Ioil: «în cele din urmă zile, spune Domnul, voi revărsa din Duhul Meu în fiecare trup şi vor profeţi fiii şi fiicele lor, şi tinerii vor avea vedenii, şi bătrânii vor visa vise; şi voi revărsa din Duhul Meu şi asupra robilor Mei şi a roabelor Mele”1675.
1672 PERSIUS, Satire, II, 37-38.
1673 Roma, 385. Fericitul Ieronim critică aici mişcarea montanistă, condamnată deja de papa Anicetus. (n.P.P.)
1674 întemeietorul montanismului. Cf. nota la Epistola XXI, 3. (n.P.P.)
1675 Faptele 2,14-18.
278
2. Aşadar, dacă Apostolul Petru, peste care Domnul a zidit Biserica1676, a amintit că în acel timp s-au împlinit şi profeţia şi făgăduinţa Domnului, cum mai putem să stabilim un alt timp1677? Iar dacă ar fi vrut să răspundă că şi după aceea au făcut profeţii cele patru fiice ale lui Filip1678 şi că poate fi pomenit şi profetul Agav1679 şi că la împărţirile Duhului, între Apostoli şi învăţători [ai Bisericii], s-au mai rânduit şi profeţi, după cum scrie Apostolul1680, şi că însuşi Pavel a prorocit multe despre viitoarele erezii1681 şi despre sfârşitul lumii1682, să ştie că este respinsă de noi nu atât profeţia, care a fost pecetluită prin pătimirea Domnului, cât faptul că nu sunt admişi de noi cei care nu sunt în acord cu autoritatea Vechii şi Noii Scripturi.
3. În primul rând, suntem în dezacord în privinţa regulii credinţei1683. Noi rânduim în propria-I Persoană pe fiecare în parte, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, chiar dacă îi unim în aceeaşi substanţă, pe când aceia care urmează dogma lui Sabelie concentrează Treimea în cadrul strâmt al unei singure persoane. Noi nu dorim atât a doua căsătorie, cât o îngăduim, căci Pavel porunceşte ca fetele foarte tinere rămase văduve să se căsătorească1684; aceia socotesc atât de nelegiuite căsătoriile repetate, încât îl consideră un adulter pe oricine a făcut acest lucru1685. Noi nu ţinem
1676 Cf. Matei 16,18.
1677 într-un anumit sens, profeţia montanistă a pretins că aduce o completare revelaţiei anterioare. Aceasta pare să însemne că relaţia sa cu scrierile Noului Testament este echivalentă cu cea a Noului Testament faţă de Vechiul Testament. Montanismul ar fi fost astfel împlinirea legii lui Hristos şi sosirea Paracletului promis, de vreme ce timpul maturităţii totale a înlocuit acum copilăria (cf. 1 Corinteni 13,11). (n.P.P.)
1678 Cf. Faptele 21, 9.
1679 Cf. Faptele 11, 28.
1680 Cf. 1 Corinteni 12, 28.
1681 Cf. 1 Corinteni 11,19.
1682 Cf. Epistolele către Tesaloniceni.
1683 Regula fidei, expresia tehnică standard consacrată de patristica latină pentru a defini „dreptarul credinţei”, criteriul şi norma credinţei ortodoxe. (n.P.P.)
1684 Cf. 1 Timotei 5,14.
1685 Rigoarea sau stricteţea etică a montanismului şi tendinţele sale către ascetism erau legate de aşteptarea iminentă a sfârşitului lumii: de fapt, întregul scop al noii profeţii era pregătirea pentru sfârşitul care se apropia. Aşteptarea acestui mare eveniment ar fi trebuit să domine întreaga viaţă a creştinului, după montanişti. Astfel, noua profeţie se va caracteriza printr-o etică excesiv de puritană şi ascetică; ceea ce a fost până atunci voluntar acum devine datorie. Astfel, dacă Biserica a aprobat şi căsătoriile a doua şi a treia, montaniştii au privit căsătoriile făcute a doua oară ca fiind impure şi i-au exclus din comunitatea lor pe cei care le-au contractat. Rigorismul moral al montaniştilor era recunoscut şi este vizibil în atitudinea lui Tertulian privind căsătoria, în primul tratat către soţie (Ad uxorem), îi îngăduie acesteia să se recăsătorească în cazul morţii sale ca martir, însă, în al doilea tratat, devenit montanist, înfierează a doua căsătorie ca „adulter legal”. (n.P.P.)
279
decât un singur post de patruzeci de zile, conform tradiţiei Apostolilor, întreaga lume fiind în acord cu noi; aceia ţin trei posturi de patruzeci de zile pe an, ca şi cum ar fi pătimit trei Mântuitori, nu pentru că nu ar fi îngăduit să posteşti şi de-a lungul întregului an, cu excepţia Sărbătorii Rusaliilor, ci pentru că una este să oferi Domnului cele cuvenite dintr-o obligaţie, alta din proprie voinţă.
La noi, episcopii ţin locul Apostolilor; la ei, episcopul este pe locul al treilea. Căci ei îi au pe primul loc pe patriarhii din Pepuza Frigiei1686, pe al doilea pe cei pe care îi numesc „asociaţi”1687 şi astfel coboară pe locul al treilea, adică aproape ultimul, rangul de episcop, ca şi cum prin asta credinţa lor ar deveni mai nobilă, dacă ceea ce este la noi pe primul loc la ei este pe cel din urmă. Aceia, aproape pentru orice vină, zăvorăsc uşile bisericii [în faţa celui care a greşit]1688; noi, în fiecare zi, citim: „Voiesc mai curând pocăinţa decât moartea păcătosului”1689 şi: „Oare cel care cade nu se ridică?”1690, zice Domnul, precum şi: „întoarceţi-vă la mine, fii care sunteţi în stare să vă îndreptaţi, şi Eu voi îngriji rănile voastre!”1691 însă aceia rămân neînduplecaţi. Nu pentru că ei înşişi nu ar păcătui prin greşeli chiar mai grave, ci pentru că asta este deosebirea între noi şi ei, faptul că ei roşesc de ruşinea de a-şi mărturisi păcatele, sub aparenţa că sunt oameni drepţi, pe când noi, în timp ce ne exprimăm căinţa, obţinem mai uşor iertarea.
4. Las la o parte nelegiuitele ceremonii secrete, care sunt numite ofrande de sânge de la un copil sugar, care va deveni un mucenic învingător1692. Prefer să nu cred asemenea grozăvii; să
1686 La scurt timp după ce Montanus a început să profeţească, a traversat graniţa Frigiei şi s-a stabilit împreună cu urmaşii săi în oraşul Pepuza, oraş care, împreună cu satul învecinat Tymion, a fost numit de el „Noul Ierusalim”. „Noua profeţie” cum mai era cunoscut montanismul i-a învăţat pe oameni să se aştepte în viitorul apropiat, în Pepuza, la a doua venire a Domnului şi pogorârea Ierusalimului ceresc. (n.P.P.)
1687 Termen obscur, redat în greceşte: KOIVOVLX;. NU ştim la ce făcea referire. (n.P.P.)
1688 Excluderea de la slujbele bisericeşti era valabilă pentru cei supuşi actelor de penitenţă publică. Montaniştii negau Bisericii dreptul de a ierta păcatele foarte grave. (n.P.P.)
1689 Iezechiel 18, 23.
1690 Ieremia 8, 4.
1691 Ieremia 3, 22.
1692 Oricând Biserica realiza o distincţie între o regulă mai liberă şi una mai strictă, montaniştii o legiferau invariabil doar pe cea din urmă, de pildă fuga în timpul persecuţiei era interzisă şi martirajul era încurajat. (n.P.P.)
280
considerăm neadevărat tot ceea ce se referă la ritualuri bazate pe sânge. Rămâne în discuţie blasfemia care trebuie demascată a celor care spun că Dumnezeu a vrut mai întâi, în Vechiul Testament, să mântuiască lumea prin Moise şi prin profeţi; pentru că nu a putut împlini aceasta, S-a întrupat în trupul unei fecioare şi apoi, propovăduind, întrupat în Hristos, sub înfăţişarea Fiului, a suferit moartea pentru noi; şi, pentru că nu a putut, prin aceste două evenimente, să mântuiască lumea, în cele din urmă S-a pogorât, prin Sfântul Duh, în Montanus, Prisca şi Maximilla, femei smintite, şi împlinirea pe care Pavel nu a obţinut-o, spunând: „în parte cunoaştem şi în parte prorocim”1693 şi: „Acum vedem în oglindă şi în ghicitură”1694, a obţinut-o în schimb Montanus, cel schilod şi bărbat doar pe jumătate1695. Acestea nu mai au nevoie de dovezi; faptul că am expus reaua lor credinţă înseamnă că am şi combătut-o. Nu e nevoie ca vorbirea mai concisă a unei scrisori să nimicească, una câte una, toate aiurelile pe care le rostesc ei; de vreme ce tu însăţi stăpâneşti foarte bine Scripturile, nu ai fi fost mişcată atât de chestiunile puse de ei în discuţie, cât ai fi vrut să afli ce simt eu [în privinţa acestor lucruri].
EPISTOLA XLII1696
Către Marcella
1. Scurtă este mica întrebare pe care mi-ai pus-o, limpede este şi răspunsul. Căci, dacă despre ceea ce este scris în Evanghelie: „Oricui va fi rostit o vorbă împotriva Fiului Omului, să i se ierte; însă cine va fi vorbit împotriva Sfântului Duh nu va fi iertat, nici în acest veac, nici în cel care vine”1697, Novatianus afirmă că nu poate să păcătuiască împotriva Sfântului Duh decât acela care
1693 1 Corinteni 13, 9.
1694 1 Corinteni 13,12.
1695 Aluzie la faptul că Montanus fusese, înainte de a se converti, preot al zeiţei frigiene Cybele. Ştim că aceştia practicau castrarea rituală, ca ofrandă adusă zeiţei. (n.P.P.)
1696 Roma, 385. Fericitul Ieronim critică rigorismul moral exagerat al lui Novatianus. Potrivit acestuia, apostaţii trebuiau excluşi pentru totdeauna din Biserică, fiindcă acest păcat al lepădării de credinţă era de neiertat (cf. nota respectivă de la Epistola X). (n.P.P.)
1697 Matei 12, 32.
281
este creştin şi apoi îşi va fi tăgăduit credinţa, este evident că evreii, care în acea perioadă huleau, nu ar fi consideraţi vinovaţi de păcatul blasfemiei, cu toate că aceştia, lucrători ai pământului lipsiţi de pietate, după ce omorâseră profeţii, se gândeau la uciderea Domnului1698 şi erau atât de supuşi pierzaniei, încât Fiul lui Dumnezeu a răspuns că El a venit ca să-i mântuiască pe aceştia1699.
De aceea, ei trebuie combătuţi cu întreaga rigoare a însăşi Scripturii, nu aceia care dacă ne gândim la deja pomenita blasfemie de neiertat l-au tăgăduit pe Dumnezeu, fiind constrânşi de torturi şi sfârtecaţi prin tot felul de schingiuiri, ci aceia care, deşi văd în minuni lucrarea lui Dumnezeu, calomniază şi strigă sus şi tare că acestea se datorează demonilor şi că toate miracolele care au fost săvârşite nu ţin de măreţia dumnezeiască, ci de diavol. De aceea şi Mântuitorul, în întreaga argumentare a răspunsului Său, Se străduieşte să arate că Satana nu poate fi alungat de Satana şi că regatul acestuia nu a fost împărţit întru sine1700. Căci, fiindcă grija diavolului este să vatăme creaţia lui Dumnezeu, în ce fel ar putea să-i vindece cu aceeaşi voinţă pe cei bolnavi şi să fugă el însuşi din trupurile aflate în stăpânirea sa? Aşadar, Novatianus să facă dovada că vreunul dintre cei care au fost siliţi să aducă o jertfă în faţa tribunei judecătorului a răspuns că toate care au fost scrise în Evanghelie au fost împlinite nu de Fiul lui Dumnezeu, ci de Beelzebul, prinţul demonilor, şi atunci va putea să facă dovada că este vorba de o blasfemie de neiertat împotriva Sfântului Duh.
2. Însă, ca să întrebăm ceva şi mai subtil, să răspundă ce au de spus împotriva Fiului Omului şi ce au de hulit împotriva Sfântului Duh. De bună seamă, eu sunt alături de cei care cred că aceia care s-au lepădat de Hristos în timpul prigoanei au grăit împotriva Fiului Omului, dar nu au hulit împotriva Sfântului Duh. Căci cel care a fost întrebat dacă este creştin şi a răspuns că nu este, tăgăduindu-L desigur pe Hristos, adică pe Fiul Omului, nu I-a produs nicio vătămare Sfântului Duh. Dacă însă, tăgăduindu-L pe Hristos, a tăgăduit şi Duhul, să explice ereticul în ce fel nu păcătuieşte împotriva Duhului cel care L-a tăgăduit pe Fiul
1698 Cf. Marcu 12,1-9.
1699 Cf. Luca 19,10.
1700 Cf. Luca 11,18.
282
Omului. Sau dacă el consideră că în acest loc Sfântul Duh trebuie înţeles drept Tatăl, totuşi cel care tăgăduieşte nu îl aminteşte pe Tatăl când tăgăduieşte. Apostolul Petru, în acel timp când, înspăimântat de întrebarea slujnicei, s-a lepădat de Domnul, se pare că a săvârşit un păcat împotriva Fiului Omului, sau împotriva Sfântului Duh? Dacă ceea ce spune: „Nu-l cunosc pe acest om”1701 s-ar fi vrut să se tălmăcească în chip ridicol, că el nu L-a tăgăduit pe Hristos, ci pe om, L-ar face mincinos pe Mântuitorul, Care prorocise că El, adică Fiul Omului, va fi tăgăduit1702. Dacă însă el L-a tăgăduit pe Fiul lui Dumnezeu, din care cauză a şi plâns amar şi a şters apoi întreita sa tăgăduire printr-o întreită mărturisire1703, este limpede că acest păcat împotriva Sfântului Duh nu poate să fie iertat, deoarece cuprinde o blasfemie, la fel ca atunci când, deşi îl vezi pe Dumnezeu în cele minunate, spui în chip nedrept că Beelzebul se află în aceste fapte. Aşadar, numai să demonstreze că vreun apostat L-a numit pe Hristos Beelzebul, şi eu voi da de bunăvoie înapoi, fiind de acord că acest apostat nu poate să mai obţină iertarea. Una este ca cineva să se lase biruit de torturi şi să tăgăduiască faptul că este creştin, alta este să spună că Hristos este diavolul, după cum însăşi Scriptura şi contextul, citite cu mai multă atenţie, vor putea să ţi-o demonstreze.
3. Ar fi meritat, într-adevăr, să expun lucrurile mai pe larg, dar, fiindcă nici nu putem să-i lipsim de prezenţa noastră pe prietenii care s-au adunat în mica noastră locuinţă, iar, dacă ţie nu ţi-aş fi răspuns imediat, ar fi părut ceva trufaş, am concentrat larga dispută într-o scurtă dezbatere, încât să dictez nu atât o scrisoare, cât o mică însemnare.
EPISTOLA XLIII1704
Către Marcella
1. Ambrozie1705, cel care furnizează papirusul, banii necesari, copiştii mulţumită cărora acest adevărat Adamantius, Chalcenteros1706
1701 Matei 26, 72.
1702 Matei 26, 31.
1703 Ioan 21,15-17.
1704 Roma, 385. Ieronim înfierează luxul şi imoralitatea societăţii romane a vremii. (n.P.P.)
1705 Prietenul şi „Mecena” lui Origen, convertit de acesta la creştinism de la gnosticism. A devenit diacon la Alexandria şi a murit ca martir. (n.P.P.)
283
al nostru, a putut compune atâtea cărţi ele sunt fără număr -, Ambrozie, zic, spune într-o scrisoare pe care i-a scris-o din Atena că, atunci când Origen era de faţă, niciodată nu a mâncat fără să citească; niciodată nu a adormit dacă vreunul dintre fraţi nu recita cu glas tare ceva din Sfintele Scrieri. Aceasta a făcut-o de-a lungul zilelor şi al nopţilor, pentru ca cititul să urmeze rugăciunii, iar rugăciunea cititului.
2. Însă noi, vieţuitoare [robite] pântecelui, am făcut vreodată aşa ceva? De ne-a prins ceasul al doilea1707 citind, deja căscăm; frecându-ne chipul cu mâna, ne înfrânăm stomacul1708 şi, ca după o îndelungată trudă, din nou suntem luaţi în stăpânire de treburile lumeşti. Las la o parte prânzurile care apasă şi împovărează mintea. Mi-e ruşine să vorbesc despre mulţimea vizitelor, prin care fie noi înşine ne ducem la alţii, fie îi aşteptăm pe ceilalţi să vină la noi. Apoi ne aşternem la vorbă, conversaţia se lungeşte, cei care nu-s de faţă sunt sfâşiaţi, e înfăţişată viaţa altuia şi, muşcându-ne cu de-a rândul, ne nimicim unii pe alţii. Astfel de hrană ne preocupă şi ne face să ne împrăştiem. După ce prietenii au plecat, îi luăm la judecat.
Dar acum mânia trezeşte leul din noi; acum o grijă fără rost promite că va dura mulţi ani. Nu ne amintim de Evanghelie, care zice: „Prostule! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău şi cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?”1709 Veşmintele sunt căutate nu doar spre folosinţă, ci şi pentru desfătări. Oriunde e vreun câştig, mersul e mai iute, vorbirea mai grăbită, urechea mai cu băgare de seamă. Dacă vreo pagubă cum adesea obişnuieşte să se întâmple în treburile de familie a fost adusă la cunoştinţă, chipul se cufundă în adâncă mâhnire. Ne veselim la un ban, ne întristăm la un obol. De aceea, de vreme ce într-un singur om atât e de felurit chipul simţirilor, prorocul îl imploră
1706 în original, Fericitul Ieronim foloseşte termenul grecesc XaAKEVTEpoţ. Altă dată, va prefera forma latinizată Chalcenterus (v. Epistola XXXIII). Origen este comparat cu faimosul gramatic grec păgân Didim pentru cantitatea impresionantă de opere scrise.
1707 Al serii, aproximativ ora 23. (n.P.P.)
1708 Ştim că Fericitul Ieronim suferea de o boală gastrică. (n.P.P.)
1709 Luca 12, 20.
284
pe Domnul, zicând: „Doamne, în cetatea Ta risipeşte chipul lor!”1710 Căci, deşi suntem întemeiaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu1711, din patima noastră ne adăugăm cele mai multe măşti. Şi, precum în reprezentaţiile teatrale, unul şi acelaşi actor când ni-l întrupează pe puternicul Hercule, când se mlădie molatic sub chipul Venerei, când tremură în rolul Cybelei, tot aşa şi noi care, de n-am fi din lume, am fi urâţi de lume1712 -, avem tot atâtea măşti şi înfăţişări câte păcate.
3. De aceea, pentru că am străbătut o bună parte din drum pe valurile vieţii, iar corabia noastră a fost străpunsă fie de vârtejurile vijeliilor, fie de izbiturile stâncilor, de îndată ce e îngăduit, să pătrundem în singurătăţile de la ţară precum într-un port. Aici, pâinea de rând, leguma udată cu mâinile noastre şi laptele, aceste desfătări de la ţară, să ne dea bucate umile, dar nevătămătoare. Vieţuind astfel, nici somnul nu ne va opri de la rugăciune, nici îndestularea de la citit. Dacă e vară, umbra copacului ne va da locul de adăpostire. Dacă e toamnă, însăşi potriveala aerului şi frunzele aşternute pe jos ne vădesc locul tihnei. Primăvara, câmpul e brodat cu flori şi printre ciripitoarele zburătoare1713 psalmii sunt cântaţi mai cu plăcere. Dacă e frig şi-s zăpezi în iarnă, nu-mi voi târgui lemne, ci voi veghea mai cu căldură sau voi dormi. Voi şti cu siguranţă: nu voi tremura de frig pe mai puţini gologani.
Să-şi aibă Roma zarva sa, să turbeze arena, circul să înnebunească, teatrele să se dedea desfrâului şi, pentru că trebuie spus şi despre ale noastre, să fie zi de zi vizitată adunarea matroanelor. Nouă ne e bine să ne alăturăm lui Dumnezeu, să ne aşezăm nădejdea noastră întru Domnul; pentru ca, atunci când va preschimba această sărăcie în împărăţia cerului, să izbucnim în glas: „Căci ce am în cer, şi ce am vrut de la Tine pe pământ?”1714 Adică, atunci când vom afla în cer atât de multe, vom fi îndureraţi că pe pământ am căutat lucruri neînsemnate şi trecătoare.
1710 Psalmul 72, 20.
1711 Cf. Facerea 1, 26.
1712 Cf. Ioan 15,19.
1713 Cf. VERGILIUS, Georgice, V, 411. (n.P.P.)
1714 Psalmul 72, 24.
285
EPISTOLA XLIV1715 Către Marcella
Când obişnuim [să înlăturăm] depărtarea prin scrisori, fiecare dintre noi să facă ceea ce ştie cel mai bine. Voi ne-aţi trimis daruri, noi vă răspundem cu scrisori de mulţumire. Iar pentru că binefacerea a venit din partea unor fecioare consacrate1716, vom arăta că aceste mici daruri ascund câteva simboluri. Sacul1717 este simbolul rugăciunii şi al postului; scaunele [arată] că fecioara nu pune piciorul afară; lumânările [arată] că, atunci când sunt aprinse, se aşteaptă venirea Mirelui; cupele simbolizează moartea trupului şi arată că sufletul este veşnic pregătit pentru mucenicie. Căci „paharul îmbătător al Domnului este peste măsură de bun”1718. Şi, fiindcă le-aţi dăruit matroanelor evantaie1719 ca să alunge musculiţele, [aţi făcut-o] pentru că trebuie să ţină departe de ele lucrurile de prisos, care vor pieri degrabă, odată cu această lume, şi care strică mireasma unei vieţi mai cumpătate. Aceasta să fie icoana fecioarelor şi modelul matroanelor.
însă, pentru noi, darurile voastre au, dimpotrivă, o altă întrebuinţare: [scaunele] sunt potrivite să şadă cei care studiază, în sac să se înveşmânteze penitenţii, pahare să aibă cei însetaţi; şi, din cauza fricii de noapte1720, vă suntem recunoscători că am aprins lumânări pentru sufletul nostru veşnic încărcat de păcate.
1715 Roma, 385. Fericitul Ieronim mulţumeşte pentru nişte daruri primite de la Marcella. (n.P.P.)
1716 în original: virgines velatae – „fecioare cu văl”, care au depus jurământ de călugărie (yelatio).
1717 Veşmânt făcut dintr-o ţesătură grosolană şi aspră.
1718 Cf. Psalmul 22, 6: „Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor care mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic”.
1719 în original: muscaria.
1720 Cf. Cântarea Cântărilor 3, 8.
286
EPISTOLA XLV1721
Către Asella
1. Dacă aş crede că pot să-ţi transmit recunoştinţa mea, tot nu aş şti [cum să o fac]. Dumnezeu este mai puternic decât mine şi îţi va răsplăti sufletul sfânt după merit. Cât despre mine, nevrednicul, nu am putut nici să mă gândesc, nici măcar să pretind o asemenea dragoste creştină pe care mi-ai dovedit-o tu. Oricât de nelegiuit şi acoperit de fapte ruşinoase mă consideră unii faţă de păcatele mele, chiar şi aceste acuzaţii sunt neînsemnate -, totuşi tu faci bine că în inima ta îi socoteşti buni chiar şi pe cei răi. Este primejdios, fără îndoială, să judeci pe sluga altuia1722 şi nu [va primi] cu uşurinţă iertarea [cel care] i-a vorbit de rău pe cei drepţi. Va veni, va veni acea zi când împreună cu mine te vei întrista pentru că nu puţini vor arde [în flăcările iadului].
2. Eu ticălosul, eu prefăcutul şi destrăbălatul, eu mincinosul deprins cu arta Satanei! Ce poate fi mai viclean decât să fi crezut sau să fi plăsmuit acestea despre nevinovaţi, sau chiar să fi refuzat să le crezi despre acuzaţi1723? îmi sărutau mâinile în timp ce mă acuzau cu gura lor veninoasă; mă plângeau cu buzele, dar în inima lor se bucurau. Domnul îi vedea şi râdea de ei1724, iar pe nefericitul Său slujitor l-a păstrat dimpreună cu ei pentru Judecata de apoi. Unul îmi batjocorea mersul şi surâsul, altul mă
1721 Roma, 385. Fericitul Ieronim răspunde acuzaţiilor cum că relaţiile cu numeroasele sale discipole nu ar fi fost exclusiv spirituale. Faptul că Fericitul Ieronim se numeşte adeseori pe sine (în epistole) păcătos şi destrăbălat i-a făcut pe unii să creadă că aceste expresii nu sunt simple metafore generate de smerenia ascetului nostru. Acuzatorii principali erau membri ai clerului roman, invidioşi pe acest ascet carismatic şi cărturar care atrăgea privirile tuturor. (n.P.P.)
1722 Cf. Romani 14, 4.
1723 în anul 385, Fericitul Ieronim a fost acuzat în cadrul unui tribunal ecleziastic, prezidat probabil de papa Siricius, că ar fi avut o legătură amoroasă cu una dintre femeile creştine din comunitatea situată pe Aventin. Deşi a negat vehement şi nu a fost condamnat oficial, stridonianul a fost sfătuit să părăsească Roma. Faptul că nu a fost crezut îl determină pe Fericitul Ieronim să considere că a fost victima unor intrigi menite să-l îndepărteze de Roma şi, totodată, de scaunul episcopal. Protectorul lui Ieronim, papa Damasus, murise în 384, iar noul papă era favorabil lui Rufin, devenit acum inamicul lui Ieronim. (n.P.P.)
1724 cf. Psalmul 2, 4.
287
acuza pentru expresia chipului, iar altul bănuia [altceva] în spatele simplităţii mele.
într-adevăr, am trăit alături de ei aproape trei ani. O mare mulţime de fecioare m-a înconjurat adesea; unora le-am explicat Sfintele Scripturi aşa cum m-am priceput. Învăţătura a dus la prezenţă continuă, prezenţa continuă la prietenie şi prietenia la încredere. Să mărturisească ele: au văzut vreodată la mine altceva decât se cădea unui creştin? Am primit [vreodată] bani de la cineva? Darurile, fie ele mici sau mari, nu le-am refuzat? A răsunat în mâna mea banul altcuiva? Am vorbit [vreodată] cu dublu înţeles sau a fost vreodată necuviincioasă privirea mea? Nu mi se reproşează nimic altceva decât faptul că sunt bărbat şi nici acest lucru nu mi s-ar fi reproşat dacă Paula nu ar fi mers împreună cu mine la Ierusalim. Aşa să fie! Au crezut un mincinos, dar de ce nu îl cred şi pe cel care tăgăduieşte? Omul rămâne ceea ce a fost dintotdeauna: îl socoteşte nevinovat pe cel pe care de curând îl credea vinovat. Şi, fără îndoială, torturile scot la iveală adevărul1725 mai abitir decât râsul, doar că mai uşor i se dă crezare fie născocirii care încântă auzul, fie realităţii care stârneşte închipuirea.
3. Înainte de a-i cunoaşte familia sfintei Paula, interesul întregii Rome era îndreptat către mine. Aproape toţi mă socoteau vrednic să mi se acorde rangul de mare preot1726. În predica papei Damasus slăvită să-i fie amintirea! se găseau cuvintele mele; eram numit sfânt, smerit şi priceput la vorbă. Aş fi intrat oare în casa cuiva lipsit de bunăcuviinţă? M-au atras oare veşmintele scumpe, podoabele strălucitoare, chipul împodobit sau dorinţa de câştig? Nu a existat la Roma vreo femeie care să pună stăpânire pe sufletul meu, în afară de cea care îşi plânge [păcatele] şi posteşte, de cea îmbrăcată în haine simple, de cea aproape orbită de lacrimi, pe care soarele o găseşte adesea la rugăciune, după ce o noapte întreagă a cerut mila Domnului; psalmii sunt cântecele ei, glasul ei este Evanghelia, înfrânarea este desfătarea ei, iar
1725 Fericitul Ieronim pune la îndoială concepţia primitivă despre justiţie. Bun psiholog, stridonianul înţelege firea umană, înclinată spre prejudecată, care acceptă drept adevăr mărturisirea obţinută prin violenţă şi nu ia în considerare prezumţia de nevinovăţie.
1726 Aşadar, demnitatea de papă al Romei. (n.P.P.)
288
postul însăşi viaţa. Niciuna nu a putut să-mi stârnească admiraţia, în afară de cea pe care nu am văzut-o niciodată mâncând; după ce am început să o venerez, să o cinstesc şi să o admir pentru sfinţenia sa, pe dată m-au părăsit toate virtuţile!
4. O, invidie, prin care te mistui mai întâi pe tine însăţi! O, viclenie a Satanei, care prigoneşte fără încetare sfinţenia! Niciuna dintre femeile romane nu a atras privirile oraşului aşa cum au făcut-o Paula şi Melania, care, dispreţuind bogăţiile şi părăsindu-şi copiii, au înălţat Crucea Domnului precum un stindard al credinţei. De-ar fi mers la Baiae1727, de şi-ar fi ales alifii parfumate, de-ar fi avut şi bogăţii şi văduvie, mijloace ale luxului şi destrăbălării, ele ar fi fost numite „doamne” şi „sfinte”; acum, în sac şi cenuşă, vor să pară mai frumoase şi, după posturi şi nevoinţă, să coboare în focul gheenei. Fără îndoială, nu le este îngăduit să piară odată cu mulţimea, în aplauzele poporului. Dacă păgânii sau iudeii bârfesc o astfel de viaţă, îmi aflu mângâierea în a nu le plăcea celor cărora nici Hristos nu le place. Acum însă o, ce păcat! există femei creştine numai cu numele, care, lăsând de-o parte grija pentru casa lor1728 şi neluând seama la bârna din ochii lor, caută paiul din [ochiul] altuia1729. Ele sfâşie orice legământ sfânt, căci socotesc drept justificare pentru vina lor faptul că nimeni nu este sfânt dacă toţi sunt vorbiţi de rău, dacă sunt mulţi cei care vor pieri, dacă numeroşi vor fi păcătoşii.
5. Ţie1730 îţi place să te îmbăiezi zilnic, altul socoteşte că e murdară această curăţenie; tu râgâi [după ce ai mâncat] cocoş sălbatic şi te lauzi că ai avut la masă peşte de mare, eu îmi umplu pântecele cu bob; pe tine te încântă gloata celor care râd zgomotos, pe Paula şi pe Melania, cea a tânguirilor; tu râvneşti la bunurile altora, ele le dispreţuiesc pe cele proprii; pe tine te desfată vinurile îndulcite cu miere, ele beau apă proaspătă mult mai dulce; tu îţi închipui că ai pierdut tot ceea ce până acum nu ai băut, nu ai gustat, nu ai înfulecat; ele îşi doresc ceea ce va să vină, căci cred în adevărul Scripturilor. Fie! Este o prostie şi
1727 Localitate balneară în Campania, vestită pentru izvoarele ei termale, pentru luxul vilelor şi viaţa de plăceri uşoare a vizitatorilor.
1728 Cf. 1 Timotei 5, 8.
1729 Cf. Matei 7, 3.
1730 Ieronim, folosind figura retorică a prozopopeii, se adresează invidiei. (n.P.P.)
289
basnă de babe să crezi în învierea trupurilor; dar de ce te priveşte? Nouă, dimpotrivă, nu ne place viaţa ta. [Dacă] de îmbuibare depinde fericirea ta, mie îmi plac uscăţimea şi paloarea [trupului]; pe astfel de oameni tu îi socoteşti nefericiţi, noi credem că tu eşti mai nefericit decât noi. Ne judecăm unii pe alţii în acelaşi chip şi ni se pare că ceilalţi sunt nebuni.
6. Asella, stăpâna mea, toate acestea le-am scris în grabă, trist şi îndurerat, după ce am urcat pe corabie1731; mulţumesc Dumnezeului meu că sunt vrednic să mă urască lumea1732. Aşadar, roagă-te pentru mine să mă întorc din Babilon1733 la Ierusalim şi să nu-mi fie stăpân Nabucodonosor, ci Iosua, fiul lui Iosedec1734; să vină Ezdra, [al cărui nume] se traduce „ajutor”, şi să mă readucă în patria mea. Nesocotitul de mine, vroiam să aduc cântare Domnului pe pământ străin1735 şi, părăsind Muntele Sion, ceream ajutorul Egiptului! Uitasem [cuvântul] Evangheliei care [spune] că cine iese din Ierusalim cade imediat între tâlhari şi este jefuit, rănit şi ucis1736. Dar, deşi preotul şi levitul uită de el, numai acel samaritean s-a îndurat, care, atunci când i s-a spus: „Eşti samaritean şi ai demon”1737, s-a împotrivit reproşului [de a fi stăpânit de] demoni, dar nu a tăgăduit că este samaritean, fiindcă cel pe care noi [în latină] îl numim „păzitor”1738, evreii îl numesc „samaritean”. Unii îşi bat joc de mine şi mă numesc „vrăjitor”; eu însă recunosc doar însemnul1739 de slujitor al credinţei. „Mag” îl numeau şi iudeii pe Dumnezeul meu, iar Sfântul Apostol Pavel a fost numit „ademenitor”1740. „Nu m-a cuprins ispită peste puterea
1731 După sentinţa nefavorabilă primită în urma procesului, Fericitul Ieronim s-a îmbarcat din portul Ostia către Orient.
1732 Cf. Ioan 15,18.
1733 Roma devine acum Babilonul pentru Ieronim. (n.P.P.)
1734 Cf. Neemia 12, 26.
1735 Cf. Psalmul 136, 4: „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?”
1736 Aluzie la Pilda fiului risipitor. (n.P.P.)
1737 Ioan 8, 48.
1738 în original Fericitul Ieronim foloseşte termenul custos – „paznic, îngrijitor, apărător, protector”.
1739 Termenul folosit de Fericitul Ieronim este cel de titulum, care în Antichitate desemna o tăbliţă purtată de sclavii care urmau să fie vânduţi în pieţe. Pe aceste tăbliţe erau scrise o serie de informaţii necesare cumpărătorilor, cum ar fi provenienţa, capacităţile sau îndeletnicirea de bază a sclavilor.
1740 Cf. Faptele 26, 28.
290
omenească.”1741 Cât de multe greutăţi aş putea să îndur eu, ca unul care slujesc ca ostaş al Crucii? Ei mă acuză de o nelegiuire închipuită, dar ştiu că, fie bun sau rău numele meu, o să ajung în împărăţia cerurilor1742.
7. Trimite-le salutări Paulei şi Eustochiei! Cu voia sau fără voia lumii, ele sunt ale mele întru Hristos. Trimite-le salutări mamei Albina şi surorilor Marcella, Marcellina şi, de asemenea, sfintei Felicita şi Totodată, spune-le că „vom sta înaintea Judecăţii lui Hristos”1743. Acolo se va arăta în ce chip a trăit fiecare. O, aminteşte-ţi de mine, dovadă vie de sfială şi de feciorie, şi cu rugăciunile tale îmblânzeşte valurile mării!
EPISTOLA XLVI1744
Din partea Paulei şi a Eustochiei către Marcella
1. Dragostea [creştină] nu cunoaşte măsura. Nerăbdarea nu ştie de cumpătare şi nu îndură regretul [despărţirii]. De unde şi noi, uitând de puterile noastre [limitate] şi gândindu-ne nu atât la ceea ce putem face, cât mai ales la ceea ce ne dorim, vrem, noi ucenicele ei, să-i dăm lecţii maestrei1745, după cum spune proverbul din popor: „Porcul [dă lecţii] făuritoarei artelor”1746.
Tu, care cea dintâi ai aprins scânteia sub iasca noastră, care ne-ai îndrumat spre învăţătură prin cuvântul şi exemplul tău şi, precum o cloşcă, ţi-ai adunat puii sub aripile tale1747, ne-ai îngăduit acum să zburăm singure, fără [ajutorul] mamei şi fără să ne fie teamă de uliu şi de orice umbră a păsărilor care zboară în
1741 1 Corinteni 10,13.
1742 Cf. 2 Corinteni 6, 8.
1743 Romani 14,10.
1744 Betleem, probabil anul 392. În această epistolă, Fericitul Ieronim realizează o descriere antitetică a vieţii creştine evlavioase în contrast cu viaţa imorală a Romei. Stabilite la Locurile Sfinte, la Betleem (392-393), cele două fecioare o invită pe Marcella să li se alăture. Autorul epistolei este însuşi Ieronim. (n.P.P.)
1745 Este vorba despre Marcella.
1746 O altă variantă a proverbului latin se referă la Minerva, zeiţa înţelepciunii: Sus Minervam docet.
1747 cf. Matei 13, 34.
291
jurul nostru. Astfel, aflându-ne la depărtare, nu putem face decât un singur lucru: înălţăm rugăciuni fierbinţi şi îndreptăţim dorinţa noastră nu doar cu lacrimi, ci şi cu tânguiri: adu-o lângă noi pe Marcella noastră, nu îngădui ca această [femeie] blândă, binevoitoare şi mai dulce decât mierea şi dulceaţa însăşi să fie aspră cu celelalte şi să aibă fruntea brăzdată de riduri, pentru că din iubire pentru aproapele ei le-a îndemnat la un asemenea fel de viaţă.
2. Fără îndoială, dacă din dorinţa de mai bine pretindem aceste lucruri, rugămintea nu este necumpătată. Dacă toate cuvintele Scripturii sunt în armonie cu voinţa noastră, nu o să stăruim cu îndrăzneală, provocându-te [să faci] ceea ce tu ne-ai îndemnat de nenumărate ori. Primele cuvinte sunt ale lui Dumnezeu către Avraam: „Ieşi din pământul tău şi din neamul tău şi mergi în pământul pe care ţi-l voi arăta!”1748 I se porunceşte patriarhului, căruia i s-a făcut prima făgăduinţă despre Hristos, să-i părăsească pe caldei, să părăsească oraşul rătăcirii1749 şi Rehobotul1750, adică împrejurimile lui, să părăsească câmpia Senaar, unde din mândrie s-a înălţat un turn până la cer, [lăsând în urmă] tumultul acestui veac, râurile deasupra cărora au şezut şi au plâns sfinţii când îşi aminteau de Sion1751 şi vâltoarea uriaşă a [râului] Chebar, din care Iezechiel a fost ridicat de părul capului şi purtat până la Ierusalim ca să locuiască în pământul făgăduinţei1752, care nu este udat, precum Egiptul, de jos în sus, şi nici nu produce legume, hrana celor bolnavi1753, ci aşteaptă din cer ploaia venită la timp şi pe cea târzie1754. Acest ţinut muntos, aşezat la înălţime, cu cât este mai lipsit de plăcerile veacului, cu atât are mai multe plăceri duhovniceşti. Chiar şi Maria, Maica Domnului, după ce a primit vestea din partea îngerului şi a aflat că pântecele ei este lăcaşul Fiului lui Dumnezeu, părăsind câmpiile,
1748 Cf. Facerea 12,1.
1749 Este vorba despre Babilon; cf. Facerea 11, 9.
1750 Cf. 1 Paralipomena 1, 48.
1751 Cf. Psalmul 136,1.
1752 Cf. Iezechiel 8, 3.
1753 cf. Romani 14, 2: „Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume”.
1754 Cf. Deuteronomul 11,14.
292
s-a îndreptat spre munţi1755. Din acest oraş, unde cândva a fost înfrânt vrăjmaşul filistean şi a fost pedepsită semeţia frunţii sale diavoleşti după ce s-a prăbuşit cu faţa la pământ1756, a ieşit tresăltând de bucurie o mulţime de suflete şi, cântând în cor, a lăudat biruinţa [regelui] nostru, David, asupra celor zece mii [de duşmani]. În acest [oraş], un înger cu o sabie în mână, care pustiise întreaga lume a necredinţei, a poruncit [să se înalţe] un jertfelnic Domnului în aria lui Ornan, regele iebuseilor1757, fapt care arată că încă de pe atunci Biserica lui Hristos s-a zidit nu în Israel, ci la păgâni. Întoarce-te la Cartea Facerii şi vei descoperi că Melchisedec, regele Salemului şi conducătorul acestei cetăţi, prefigurându-L încă de pe atunci pe Hristos, a dăruit pâine şi vin şi a sfinţit Taina creştină [a împărtăşirii] cu trupul şi sângele Mântuitorului1758.
3. Probabil ne mustri în cugetul tău de ce nu urmăm şirul Scripturilor şi scrijelim la întâmplare cuvinte învălmăşite ca şi cum am trata [mai multe subiecte]. De la început am mărturisit că dragostea nu cunoaşte măsura şi că nerăbdarea nu ştie de cumpătare; de unde şi în Cântarea Cântărilor se înţelege mai greu acelaşi lucru: „Orânduiţi dragostea din mine”1759. Acum şi noi spunem acelaşi lucru, că ne-am abătut [de la ordinea firească] nu din neştiinţă, ci din dragoste. Astfel, ca să continuăm într-un mod şi mai puţin ordonat, va trebui să ne întoarcem şi mai mult în trecut. În acest oraş1760, sau mai degrabă chiar în acest loc, se spune că a locuit şi s-a stins din viaţă însuşi Adam. De unde şi locul în care a fost crucificat Domnul nostru s-a numit „al Căpăţânii” pentru că în acelaşi loc ar fi fost îngropat craniul primului om, ca în acest fel sângele lui Hristos1761, cel de-al
1755 Cf. Luca 1, 39 ş.u.
1756 Cf. 1 Regi 17, 49.
1757 Iebus era vechiul nume al Ierusalimului; cf. 1 Paralipomena 21,15-30. (n.P.P.)
1758 Cf. Facerea 14,18-19.
1759 Cântarea Cântărilor 2, 4. Textul grecesc al Septuagintei, doaydycTE piE EÎg OÎKOV TOU OÎVOU, TOOTE ETT IE dyctTTrjv, are acelaşi sens pe care Fericitul Ieronim îl preia din traducerea sa: introduxit me in cellam vinariam ordinavit in me caritatem. Traducerea românească nu reuşeşte să redea întocmai acelaşi sens.
1760 Salemul, oraşul unde era rege Melchisedec, a fost identificat cu Ierusalimul. (n.P.P.)
1761 Acesta este motivul pentru care iconografia creştină a răstignirii reprezintă la baza Crucii lui Hristos Cel răstignit un craniu. (n.P.P.)
293
doilea Adam, picurând de pe Cruce, să spele păcatele primului Adam şi ale întregului neam omenesc. Astfel s-a împlinit atunci cuvântul Apostolului: „Deşteaptă-te cel care dormi şi te ridică din morţi şi te va lumina Hristos!”1762
Ar dura mult să enumerăm câţi profeţi şi oameni sfinţi a dăruit [lumii] acest oraş. Întreaga noastră taină s-a născut în această provincie şi în acest oraş. Dogma Sfintei Treimi este cuprinsă în trei denumiri: Iebus, Salem şi Ierusalim. Primul nume înseamnă „păşire”, al doilea „pace” şi al treilea „binefacerea păcii”. Aşadar, ajungem puţin câte puţin în profunzimea [dogmei]; după ce păşim spre ea, ne înălţăm de la „pace” spre sensul ei. Din această „pace” s-a născut Solomon, căci numele său înseamnă „paşnic”, „şi s-a făcut în pace locul Lui”1763; datorită etimologiei oraşului, Hristos a primit, în sens figurat, numele de „Domn al stăpânitorilor” şi de „Rege al regilor”1764. Ce să mai spunem despre David şi întreg neamul său, care au domnit în această cetate? Cu cât este mai strălucită Iudeea faţă de celelalte provincii, cu atât mai strălucit este acest oraş faţă de întreaga Iudee. Ca să vorbim cât mai concis, gloria întregii provincii este garantată de această metropolă şi ceea ce este demn de laudă pentru membre se răsfrânge şi asupra întregului trup.
4. În acest moment, literele scrisorii însele simt că arzi de nerăbdare să iei cuvântul, iar papirusul ştie că vrei să obiectezi ceva. O să răspunzi, negreşit, spunând că toate aceste lucruri s-au petrecut demult, atunci când Domnul a îndrăgit porţile Sionului mai presus de toate corturile lui Iacov şi când temeliile sale se aflau pe Muntele Sfânt, chiar dacă şi aceste lucruri pot fi interpretate mai profund. Într-adevăr, după aceea a răsunat glasul mâniat al Domnului: „Iată, casa voastră vă va rămâne pustie”1765 şi cu durere a profeţit distrugerea Ierusalimului, zicând: „Ierusalime, Ierusalime care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună cloşca puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. Iată, casa voastră
1762 Efeseni 5, 14.
1763 Cf. Psalmul 75, 2.
1764 1 Timotei 6,15.
1765 Matei 23, 38.
294
vi se lasă pustie”1766. Imediat după aceea vălul templului a fost sfâşiat, Ierusalimul a fost înconjurat de o armată şi pângărit prin răstignirea lui Hristos, iar străjuirea îngerilor şi harul lui Hristos s-au depărtat. Până la urmă, chiar şi Iosephus1767, istoricul naţional al iudeilor, a susţinut că, în vremea în care a fost răstignit Domnul, din altarul templului s-a auzit glasul armiei cereşti zicând: „Să ne mutăm din aceste locuri”. Din aceste texte, dar şi din altele, reiese că acolo unde a prisosit harul, a prisosit încă şi mai mult păcatul1768. După aceea, Apostolii au auzit: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”1769 şi chiar ei au spus: „Vouă trebuia să vi se vestească mai întâi cuvântul [Domnului], dar, pentru că nu l-aţi vrut, iată trecem la neamuri”1770. Atunci toată taina Iudeii şi vechea ei legătură cu Dumnezeu au fost trecute, prin Apostoli, la păgâni.
5. Într-adevăr, obiecţia este puternică şi ar putea chiar să-i tulbure pe cei care cercetează prea puţin Scripturile, însă ea poate fi înlăturată foarte uşor. Căci Domnul nu ar fi deplâns niciodată prăbuşirea Ierusalimului dacă nu l-ar fi iubit; l-a plâns şi pe Lazăr, fiindcă îl iubea1771. Şi totuşi cauza prăbuşirii trebuie mai întâi cunoscută; căci s-a făcut nu din pricina locului, ci a păcatului oamenilor. Dar, pentru că uciderea poporului a însoţit cucerirea cetăţii, din acelaşi motiv a fost distrus şi oraşul, ca să fie pedepsit poporul. De aceea a fost dărâmat şi templul, pentru că încetaseră jertfele preînchipuitoare. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte locul, el a devenit, odată cu trecerea timpului, mult mai venerat decât a fost vreodată. Altădată, iudeii cinsteau Sfânta Sfintelor pentru că acolo se aflau heruvimii, tablele Legii, Chivotul, mana, toiagul lui Aaron1772 şi altarul de aur; oare nu ţi se pare mai demn de cinstire mormântul Domnului? Că, de câte ori pătrundem înăuntru, de fiecare dată îl vedem pe Mântuitorul
1766 Matei 23, 37-38.
1767 FLAVIUS Iosephus, Bellum iudaicum, VI, 5, 3. Iudeii contemporani lui Iosephus, ca şi cei de după, au dezavuat persoana şi opera acestuia, care a devenit paradigma „trădătorului” prin excelenţă. Operele sale au fost însă salvate de creştini. (n.P.P.)
1768 Cf. Romani 5, 20.
1769 Matei 28,19.
1770 Faptele 13, 46.
1771 Cf. Ioan 11, 35-36: „Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea”.
1772 Cf. Evrei 9, 4.
295
culcat în linţoliu şi, oprindu-ne puţin în acest loc, vedem îngerul şezând la picioarele Sale, iar în dreptul capului Său vedem giulgiul înfăşurat1773. Despre cinstirea mormântului, cu mult timp înainte de a fi fost săpat de Iosif1774, aflăm din profeţia lui Isaia, care spune: „Şi va fi odihna Sa plină de slavă”1775, pentru că, fără îndoială, mormântul Domnului a devenit un loc cinstit de întreaga lume.
6. Totuşi tu vei zice: de ce în Apocalipsa lui Ioan citim: „Şi fiara care se ridică din adânc îi va ucide pe ei”1776 fapt care se referă fără nicio îndoială la profeţi1777 – „şi trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă duhovniceşte Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor”1778? „Căci, spui tu, dacă cetatea cea mare în care a fost răstignit Domnul se numeşte duhovniceşte «Sodoma şi Egipt, atunci Sodoma şi Egiptul în care a fost răstignit Domnul este Ierusalimul”. Mai întâi, am vrea să ştii că întreaga Sfântă Scriptură nu poate să se contrazică; şi, mai cu seamă, o singură carte nu poate fi în dezacord cu ea însăşi, şi cu atât mai mult cu acelaşi loc din aceeaşi carte. Într-adevăr, în Cartea Apocalipsei, de unde ai preluat mărturia, este scris, cu aproape zece rânduri mai sus: „Ridică-te şi măsoară templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei care se închină în el. Iar curtea cea din afară a templului scoate-o de la socoteală şi n-o măsura, pentru că a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare cetatea sfântă patruzeci şi două de luni”1779. Dar, dacă Apocalipsa a fost scrisă de către Ioan la mult timp după răstignirea Mântuitorului şi dacă aici Ierusalimul este numit „cetatea sfântă”, cum ar putea fi numită iarăşi duhovniceşte „Sodoma şi Egipt”?
Deci nu vei putea să recunoşti decât că [acea] cetate numită „sfântă” este Ierusalimul ceresc care va să vină, iar cu numele de „Egipt şi Sodoma” a fost numită cetatea care s-a năruit, fiindcă în
1773 Cf. Ioan 20, 7.
1774 Iosif din Arimateea. Cf. Matei 27, 57.
1775 Isaia 11,10.
1776 Apocalipsa 11, 7.
1777 Tradiţia creştină i-a identificat cu Enoh şi Ilie (cf. TERTULIAN, Despre suflet, 50, 5)- (n.P.P.)
1778 Apocalipsa 11, 8.
1779 Apocalipsa 11,1-2.
296
cetatea care va să vină se spune că fiara care s-a ridicat din adâncuri va porni război împotriva celor doi profeţi, îi va învinge şi-i va ucide, iar trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari.
Despre această cetate este vorba şi la sfârşitul aceleiaşi cărţi: „Şi cetatea este aşezată în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea şi înălţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia; douăsprezece mii de stadii. Lungimea, lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă. Şi a măsurat şi zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omenească, care este şi a îngerului. Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este de aur curat”1780 şi aşa mai departe. Unde se află un pătrat, nu se poate vorbi nici despre lungime, nici despre lăţime. Şi ce fel de măsurătoare este aceasta, unde lungimea, lăţimea şi înălţimea sunt egale, zidurile sunt din piatră de iaspis, întreaga cetate este din aur pur, temeliile şi uliţele sale sunt din pietre preţioase, iar cele douăsprezece porţi sunt din perle strălucitoare?
7. Aşadar, pentru că toate acestea nu pot fi înţelese în sens material căci ar fi absurd ca pe o întindere de douăsprezece mii de stadii să vorbim despre o cetate cu aceeaşi lungime, lăţime şi înălţime -, trebuie înţelese numai în sens duhovnicesc. Cetatea cea mare, pe care, fără îndoială, a construit-o mai întâi Cain1781 şi a numit-o după numele fiului său, trebuie înţeleasă ca fiind această lume. Cel care îşi învinuieşte fraţii şi surorile, diavolul şi ucigaşul de frate, care va trebui să piară, a clădit [această lume] prin patimi şi nelegiuiri; ea a fost numită, în sens duhovnicesc, „Sodoma şi Egipt”. Despre această Sodomă s-a scris: „Sodoma se va întoarce la starea ei de mai înainte”1782, pentru că, fără îndoială,
1780 Apocalipsa 21,16-18.
1781 Cf. Facerea 4, 17: „După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o după numele fiului său, Enoh”. Naşterea civilizaţiei este interpretată de Flavius Iosephus ca o îndepărtare nepermisă de simplitatea vieţii naturale a nomadului păstor: „Cain a pervertit traiul simplu dus de oameni până atunci prin născocirea măsurii şi greutăţilor, preschimbând nevinovăţia vieţii, străină de asemenea lucruri, şi măreţia sufletului în perfidie şi josnicie. A fost primul care a trasat hotarele ogoarelor, a înălţat un oraş şi l-a întărit prin ziduri, slujitorii săi fiind nevoiţi să locuiască împreună cu dânsul” (FLAVIUS Iosephus, Antichităţi iudaice, p. 12). Fericitul Augustin va relua această idee, dezavuând pe Cain (ctitorul „Cetăţii pământeşti”) şi lăudându-l pe Abel, care a înţeles că nu este decât un pelerin pe acest pământ, aflat în căutarea împărăţiei celei veşnice (cf. FERICITUL AUGUSTIN, Despre cetatea lui Dumnezeu, 15,1). (n.P.P.)
1782 Iezechiel 16, 55.
297
lumea va trebui să se întoarcă la ceea ce a fost mai înainte. Dar nici nu putem crede că se va reclădi Sodoma, care împreună cu celelalte cetăţi, Gomora, Adaman şi Seboim, va trebui uitată în cenuşă veşnică1783.
în ceea ce priveşte Egiptul, nu-l întâlnim nicăieri semnificând Ierusalimul, ci întotdeauna această lume. Şi, fiindcă ne-ar lua prea mult timp să adunăm numeroasele exemple din Sfintele Scripturi, vom aduce o singură mărturie, în care această lume este numită în mod clar „Egipt”1784. În Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iuda, fratele lui Iacov, se spune: „Voiesc, dar, să vă aduc aminte vouă, celor ce aţi ştiut odată toate acestea, că Iisus, după ce a izbăvit pe poporul său din pământul Egiptului, i-a pierdut după aceea pe cei ce n-au crezut”1785. Şi, ca să nu crezi că este vorba despre Iosua, fiul lui Navi, iată ce urmează imediat: „Iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit lăcaşul lor, i-a pus la păstrare în întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari”1786. Şi, ca să te convingi că oriunde sunt amintite împreună Egiptul, Sodoma şi Gomora nu se face referire la localităţi, ci la această lume, adăugăm citatul imediat următor: „Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dedat la desfrânare şi au umblat după trup străin stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic”1787. Şi de ce este nevoie să căutăm mai multe citate, de vreme ce, după patimile şi învierea Domnului, Sfântul Evanghelist Matei îţi aminteşte: „Pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au ridicat. Şi, ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în Cetatea Sfântă şi s-au arătat multora”1788? Să nu se înţeleagă că aici este vorba despre Ierusalimul ceresc, aşa cum mulţi au crezut în mod
1783 Cf. Facerea 19.
1784 începând cu Filon din Alexandria, Egiptul va fi interpretat în sens negativ, ca simbol al păcatului, al pasiunilor trupeşti, ca împărăţie a diavolului (cf. Alegoria legilor, 2, 77), a idolatriei şi a răului (cf. ORIGEN, Omilii la Facere, 15, 1), iar faraon, bineînţeles, este un tip al diavolului (cf. SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Despre închinarea în duh şi adevăr, 1). (n.P.P.)
1785 Iuda 1, 5.
1786 Iuda 1, 6.
1787 Iuda 1, 7.
1788 Matei 27, 51-53.
298
ridicol, căci oamenii nu ar fi avut nicio dovadă despre învierea Domnului dacă trupurile sfinţilor ar fi apărut în Ierusalimul ceresc. Aşadar, pentru că evangheliştii şi întreaga Scriptură numesc Ierusalimul „Cetatea Sfântă”, după cum şi psalmistul arătase mai înainte: „închina-ne-vom în locul unde au stat picioarele Lui”1789, să nu îngădui să fie numită „Sodoma şi Egipt” cetatea pe care Domnul a poruncit să nu se jure, pentru că este cetatea Marelui împărat1790.
8. [Unii] numesc [acest loc] „pământ blestemat” pentru că a sorbit sângele Domnului; şi cum ar putea să socotească drept binecuvântate aceste lucruri în care Petru şi Pavel, întâistătătorii armiei creştine, şi-au vărsat sângele pentru Hristos? Dacă pătimirea unor slujitori şi a unor simpli oameni este demnă de laudă, de ce nu ar fi la fel şi cea a Domnului Dumnezeu? Pretutindeni cinstim mormintele mucenicilor, punându-ne pe ochi sfânta lor cenuşă, şi, dacă ne este permis, le atingem chiar şi cu buzele; şi faţă de mormântul în care a fost îngropat Domnul de ce socotesc unii că ar trebui să fim nepăsători? Dacă nu credem în propria noastră [mărturie], să credem măcar în cea a diavolului şi a îngerilor săi, care de fiecare dată în faţa mormântului [Domnului] se leapădă de trupurile celor posedaţi, care, stând parcă în faţa Judecăţii lui Hristos, încep să tremure, ţipă şi le pare rău prea târziu însă că L-au răstignit pe Cel de care se tem. Dacă, după patimile Domnului, acesta ar fi un loc îngrozitor, aşa cum declamă un glas de nebun1791, de ce Pavel însuşi a dorit să se întoarcă la Ierusalim ca să petreacă acolo Cincizecimea? Celor care au vrut să-l oprească li s-a spus: „Ce faceţi de plângeţi şi-mi sfâşiaţi inima! Căci eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci să şi mor în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus”1792. Ce să mai spun despre alţi oameni sfinţi şi iluştri, ale căror încurajări şi ofrande erau aduse, după lucrarea lui Hristos, fraţilor din Ierusalim?
9. Ne-ar lua prea mult timp să parcurgem acum, unul câte unul, veacurile [care s-au scurs] de la înălţarea Domnului până
1789 Psalmul 131, 7.
1790 Cf. Matei 5, 35.
1791 Fericitul Ieronim face aluzie, foarte probabil, la Vigilantius, un fost amic al său, care difuza în Gallia idei împotriva cultului moaştelor şi al sfinţilor. (n.P.P.)
1792 Faptele 21,13.
299
astăzi [ca să vedem] câţi episcopi, mucenici şi oameni deprinşi cu învăţătura bisericească au venit la Ierusalim socotind că ar avea mai puţină credinţă, mai puţină învăţătură şi că nu ar primi, după cum se spune, cununa virtuţilor dacă nu L-au adorat pe Hristos şi în acele locuri în care strălucise Evanghelia din înaltul Crucii. Cu siguranţă, dacă însuşi cel mai vestit orator, ca să-l combată pe nu ştiu cine1793, i-a reproşat că a studiat literatura greacă nu la Atena, ci în Lilybeea, iar pe cea latină nu la Roma, ci în Sicilia pentru că fiecare provincie are un specific al ei, pe care o alta nu-l poate avea deopotrivă -, de ce socotim noi că putem atinge orice culme a cunoaşterii în afara Atenei noastre?
10. Nu spunem aceasta ca să tăgăduim că împărăţia lui Dumnezeu se află printre noi1794 sau că în celelalte ţinuturi nu se află oameni sfinţi, ci ca să arătăm cât mai clar că aceştia, care sunt cei dintâi în întreaga lume, se află adunaţi toţi aici. Spre aceste locuri ne îndreptăm şi noi, nu ca prime venite, ci ca ultimele, ca să-i cunoaştem pe cei mai aleşi din fiecare neam. Fără îndoială, floarea şi cea mai preţioasă nestemată dintre podoabele Bisericii este corul de monahi şi de fecioare. Oricine a fost fruntaş în Gallia s-a grăbit [să vină] aici. Bretonul, aflat departe de lumea noastră, dacă a înaintat în credinţă, şi-a părăsit ţinutul în care apune soarele şi a căutat acest loc de care aflase numai din auzite şi din istorisirea Scripturilor. Ce să mai spunem despre armeni şi perşi, despre popoarele Indiei, ale Etiopiei şi despre cele aflate în imediata apropiere a Egiptului celui roditor în monahi, despre Pont şi Capadocia, despre Coele-Syria, Mesopotamia şi despre toate celelalte ţinuturi ale Răsăritului? După cum spune şi predica Mântuitorului: „Oriunde va fi un trup, acolo se vor aduna vulturii”1795, [toţi] aleargă spre aceste locuri şi ne arată strălucirea virtuţilor lor.
Chiar dacă limbile [lor] sunt diferite, toţi au o singură credinţă. Sunt aproape tot atâtea coruri de psalmişti pe cât de variate sunt neamurile; şi în toată această varietate [domneşte] cea
1793 Cicero îi adusese acest reproş lui Quintus Caecilius, care dorea să se amestece în procesul intentat de sicilieni lui Verres.
1794 Cf. Luca 17, 21.
1795 Matei 24,18.
300
dintâi virtute a creştinătăţii: smerenia. Nici urmă de mândrie, de încruntare a sprâncenelor, pentru că toţi caută smerenia. Cine a fost socotit ultimul, aici este socotit cel dintâi. Nu [există] nicio deosebire în ceea ce priveşte veşmintele, nimic din ceea ce ar putea atrage privirile1796. Oricine doreşte să vină [aici] nu este nici blamat, nici lăudat. De asemenea, posturile nu înalţă pe nimeni; nu este condamnată nici înfrânarea, nici îndestularea cumpătată. Fiecare „pentru stăpânul său stă sau cade”1797. Nimeni nu judecă pe altul ca să nu fie judecat de Domnul. Şi ceea ce a devenit un obicei în majoritatea provinciilor, să se sfâşie [unii pe alţii] cu dinţii, aici nu se petrece1798. Departe este fastul, departe este şi ispita.
11. În inima oraşului sunt atât de numeroase locaşurile de rugăciune, încât o zi întreagă nu este de ajuns ca să poată fi vizitate. Dar, ca să ajungem la micul aşezământ al lui Hristos şi la hanul mariei căci fiecare laudă cu atât mai mult ceea ce deţine -, în ce limbă, cu ce cuvinte am putea să-ţi descriem peştera Mântuitorului? Acea iesle în care a plâns Pruncul trebuie cinstită mai degrabă prin tăcere decât printr-o descriere neputincioasă. Unde sunt vastele porticuri? Unde sunt lambriurile aurite? Unde sunt casele împodobite cu preţul suferinţelor celor năpăstuiţi şi cu truda condamnaţilor? Unde sunt bazilicile construite ca nişte palate, pe cheltuiala particularilor bogaţi, ca să se plimbe prin ele, mai plin de sine, trupul trecător al omului? Ca şi cum nimic nu poate fi mai frumos decât lumea, el preferă să admire mai degrabă acoperişurile bazilicilor decât cerul! Iată că în această mică deschizătură de pământ S-a născut Creatorul cerurilor! Aici a fost înfăşurat în scutece, aici a fost descoperit de păstori, aici s-a oprit steaua, aici I s-au închinat magii. Şi cred că acesta este un loc mai sacru decât Stânca tarpeiană1799, care, adesea lovită de fulgerele cerului, se dovedeşte a nu fi pe placul Domnului.
1796 în original avem termenul admiratio („admiraţie, surpriză, mirare, uimire”), al cărui sens am preferat să-l redăm printr-o parafrază.
1797 Romani 14, 4.
1798 încă nu începuse controversa origenistă, Locurile Sfinte erau încă liniştite. Situaţia se va schimba dramatic însă imediat. (n.P.P.)
1799 De aici erau aruncaţi spre a fi ucişi condamnaţii de crime împotriva statului. (n.P.P.)
301
12. Citeşte Apocalipsa lui Ioan ca să vezi ce se spune despre femeia îmbrăcată în purpură şi pe fruntea căreia este scrisă blasfemia, despre cele şapte coline, despre apele multe şi despre căderea Babilonului! „Ieşiţi din ea, poporul meu” spune Domnul, „ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele sortite ei!”1800 Revenind la Ieremia, ia aminte, în egală măsură, la ceea ce s-a scris: „Fugiţi din Babilon şi fiecare să-şi mântuiască sufletul său!”1801 Căci „a căzut! A căzut Babilonul cel mare şi a ajuns locaş demonilor şi închisoare tuturor duhurilor necurate”1802.
într-adevăr, se află acolo1803 o sfântă biserică, sunt mormintele Apostolilor şi ale mucenicilor, există o credinţă adevărată în Hristos propovăduită de Sfinţii Apostoli, păgânismul este călcat în picioare şi pe el se înalţă zilnic, tot mai sus, numele de creştin. Dar însăşi dorinţa de mărire, puterea, mărimea oraşului, faptul de a fi văzut şi de a vedea, de a fi vizitat şi de a vizita, de a lăuda şi de a acuza, de a asculta şi de a lua cuvântul, faptul de a primi, chiar şi fără voia sa, un număr atât de mare de oameni, toate acestea sunt străine de legământul monahilor şi de pacea sufletească. Căci fie îi vedem pe cei care vin la noi şi ne pierdem liniştea, fie nu-i vedem şi suntem acuzaţi de trufie. Uneori, ca să le răspundem vizitatorilor, păşim peste pragurile trufaşe şi, printre flecărelile muşcătoare ale slujbaşilor, pătrundem în spatele uşilor aurite. Însă, aşa cum am spus mai sus, în micul târguşor al lui Hristos există numai simplitate, iar în afara psalmilor nu există decât tăcere. Oriunde ţi-ai întoarce privirile, [vei vedea] plugarul care ţine de cornul plugului şi cântă „Aliluia”, secerătorul ostenit odihnindu-se cu psalmii, viticultorul care, retezând mlădiţele cu secera, cântă un poem al lui David. În această provincie acestea sunt cântecele sau, aşa cum sunt numite în popor, acestea sunt cântecele de dragoste, doina păstorilor şi uneltele culturii.
13. Aşadar, ce facem? Nu ne gândim la ceea ce se cuvine, ci numai la ceea ce ne dorim să se întâmple. O, când va veni acea zi
1800 Apocalipsa 18, 4.
1801 Ieremia 51, 6.
1802 Apocalipsa 18, 2.
1803 Roma, cea cu şapte coline şi cu numeroase apeducte, este identificată cu Babilonul despre care aminteşte Apocalipsa Sfântului Ioan.
302
în care un călător ostenit ne va aduce vestea că Marcella noastră a ajuns pe ţărmul Palestinei? Atunci întreg corul monahilor şi mulţimea fecioarelor vor izbucni în strigăte de bucurie! Deja ardem de dorinţă să-ţi ieşim în întâmpinare şi, fără să mai aşteptăm carele, vom veni pe jos. Te vom ţine de mână, îţi vom privi chipul şi cu greu ne vom smulge din îmbrăţişarea atât de dorită. Va veni oare acea zi în care vom putea să intrăm împreună în peştera Mântuitorului, să plângem împreună cu surorile şi cu mama noastră la mormântul Domnului1804, apoi să sărutăm lemnul Crucii? [Vom urca] pe Muntele Măslinilor şi, odată cu înălţarea Domnului1805, [vom simţi] că se înalţă spre cer rugăciunea şi nădejdea noastră. O să-l vedem pe Lazăr ieşind înfăşurat în fâşii de pânză1806 şi apele Iordanului sfinţite cu Botezul Domnului1807. Apoi o să ne îndreptăm spre colibele păstorilor1808, o să ne rugăm la mormântul lui David1809, o să-l privim pe profetul Amos, care chiar şi acum stă pe stânca sa şi face să răsune trâmbiţa păstorească1810. O să ne apropiem de corturile sau de pietrele funerare ale lui Avraam, Isaac şi Iacov şi, de asemenea, de cele ale nobilelor lor soţii1811. O să vedem fântâna în care eunucul a fost botezat de către Filip1812. O să plecăm spre Samaria ca să cinstim în egală măsură cenuşa Sfântului Ioan Botezătorul, a lui Elisei1813 şi Avdie. O să intrăm în grotele unde în vremea persecuţiilor şi pe timp de foamete au fost hrănite cetele de profeţi1814.
Vom merge spre Nazaret şi aşa cum se traduce şi numele cetăţii vom admira „floarea”1815 Galileii. Nu prea departe de acolo se poate vedea Cana, acolo unde apa a fost preschimbată în vin1816. Ne îndreptăm apoi spre Muntele Tabor şi spre corturile
1804 Cf. Matei 19, 25.
1805 Cf. Faptele 1, 9-12.
1806 Cf. Ioan 11, 43-44.
1807 Cf. Matei 3,13.
1808 Cf. Luca 2, 8.
1809 Sionul.
1810 Cf. Amos 1,1.
1811 Cf Facerea 19, 31.
1812 Cf. Faptele 8, 38.
1813 Cf. 4 Regi 13, 21.
1814 Cf. 2 Regi 18, 3-4.
1815 „Mlădiţa lui Iesei”; cf. Isaia 11,1.
1816 Cf. Ioan 2,1 ş.u.
303
Mântuitorului şi le vom vedea, dar nu împreună cu Moise şi Ilie, aşa cum a vrut cândva Petru1817, ci împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. De acolo vom ajunge la Marea Ghenizaretului şi vom vedea cinci mii şi apoi patru mii de oameni săturaţi în deşert cu cinci şi apoi cu şapte pâini1818. Ne va apărea în cale cetatea Nainului, la porţile căreia a fost înviat fiul văduvei1819. Vom zări Muntele Hermon şi năvalnicul Endor, unde a fost învins Sisera1820. De asemenea, vom vizita Capernaumul, locul obişnuit pentru minunile Domnului, şi apoi toată Galileea. Însoţite de Hristos şi trecând prin Silo, Bethel şi prin celelalte localităţi unde bisericile s-au înălţat precum nişte steaguri ale victoriilor Domnului, ne vom întoarce la peştera noastră. Vom cânta încontinuu, vom plânge neîncetat, ne vom ruga fără de răgaz. Rănite de săgeata dragostei pentru Mântuitorul, vom spune împreună: „L-am zărit pe Cel pe care L-a căutat sufletul meu; îl voi păstra şi nu-L voi mai lăsa”1821.
EPISTOLA XLVII1822
Către Desiderius
1. După ce am citit scrisoarea Respectabilităţii Voastre1823, care, fără să mă fi aşteptat, m-a asigurat de bunăvoinţa ta, m-am bucurat pentru că este dovada unui om distins şi foarte elocvent, însă, venindu-mi în fire, m-am întristat, [gândindu-mă] că sunt nevrednic de atâtea laude; elogiul mă apasă mai degrabă decât mă înalţă. Căci ştii că religia noastră înalţă steagul umilinţei şi că
1817 Cf. Matei 17,1-9.
1818 Evanghelia lui Matei relatează două minuni ale înmulţirii pâinilor, făcute de Mântuitorul în momente diferite (v. Matei 14,17 ş.u. şi Matei 15, 34 ş.u.).
1819 Cf. Luca 7,11 ş.u.
1820 Cf. Judecători 4, 2 ş.u.
1821 Cf. Cântarea Cântărilor 3, 4.
1822 Fericitul Ieronim îi mulţumeşte lui Desiderius pentru bunăvoinţa sa, îl invită să vină în Ţara Sfântă şi îi dă câteva indicaţii referitoare la operele sale. Epistola a fost scrisă în anul 393 d.Hr. la Betleem. Desiderius nu este cunoscut din alte surse. (n.P.P.)
1823 Termenul dignatio face parte din seria atributelor protocolare cu care începeau scrisorile adresate înalţilor demnitari, precum excellentia, beatitudo, celsitudo, sanctitas etc.
304
noi urcăm spre înălţimi pornind de jos. Aşadar, cine sau cât de însemnat sunt eu ca să merit mărturia unei voci atât de erudite, astfel încât să-mi fie acordaţi laurii elocvenţei de cineva care, prin stilul său elegant, m-a făcut să-mi pierd curajul de a mai scrie1824? Cu toate acestea, trebuie să îndrăznim, pentru că dragostea creştină, care „nu caută pe cele ce sunt ale sale”1825, ci pe cele ale aproapelui, trebuie să respecte îndatoririle politeţii, căci ea nu înlocuieşte rolul profesorului.
2. Mă bucur pentru tine şi pentru sfânta şi venerabila ta soră, Serenilla1826, care, aşa cum o dovedeşte şi numele1827, a părăsit tulburările veacului şi a ales pacea lui Hristos. De altfel, un nume plin de înţeles ţi-a fost menit şi ţie. Căci citim şi despre Sfântul Daniel, de asemenea, că a fost numit „bărbatul doririlor” şi „prietenul Domnului”1828 pentru că dorea să cunoască tainele Sale. Aşadar, ceea ce nobila Paula m-a rugat să fac, o fac din proprie convingere; vă îndemn şi vă rog, în numele dragostei pentru Hristos, să ne vizitaţi şi să ne faceţi o asemenea bucurie cu prilejul sosirii la Locurile Sfinte. Dacă însoţirea noastră nu vă face plăcere, măcar să cinstiţi locul unde au stat picioarele Domnului şi să vedeţi urmele rămase aproape neschimbate ale naşterii, ale Crucii şi ale patimilor, lucruri care sunt parte a credinţei.
3. Cât priveşte modestele mele opuscule, dat fiind că multe dintre ele şi-au luat zborul din cuibul lor şi au fost răspândite, mulţumită editării lor onorabile, deşi temerară, nu ţi-am trimis nimic, ca nu cumva să-ţi trimit vreuna pe care poate o ai deja. Dacă vei dori să împrumuţi copii, vei putea să le primeşti fie de la sfânta1829 Marcella, care locuieşte pe Aventin, fie de la Domnio, acest preasfânt om care [poate fi numit] „Lot al vremurilor
1824 Fericitul Ieronim preia cuvintele lui Cicero, care, referindu-se la Caesar şi la Comentariile sale, spunea: Sanos quidem homines a scribendo deterruit (Brutus, LXXV, 262).
1825 Cf. 1 Corinteni 13, 5.
1826 în realitate, Serenilla este soţia lui Desiderius, dar abstinenţa în care trăiesc cei doi creştini îl determină pe Fericitul Ieronim să o numească „soră”, apelativ obişnuit în contextul creştin al epocii.
1827 Adjectivul serena – „senin, netulburat”.
1828 Cf. Daniel 9, 23; 10,11.
1829 Trebuie precizat că termenul sanctus nu are, în această epocă, sensul actual de „sfânt”, ci este un apelativ obişnuit pentru persoanele cu o viaţă dedicată lui Dumnezeu, în special din mediul ascetic. (n.P.P.)
305
noastre”. Eu aştept totuşi sosirea ta şi îţi voi da tot ceea ce doreşti când vei ajunge. Dacă anumite greutăţi te vor împiedica să vii, cere-mi orice şi îţi voi trimite cu plăcere. Am scris o carte despre bărbaţii iluştri [ai Bisericii] de la Sfinţii Apostoli până în vremea noastră, imitându-i pe Tranquillus1830 şi pe grecul Apollonius1831. După ce am făcut un catalog al unui mare număr de scriitori, m-am adăugat şi pe mine la sfârşitul cărţii, ca pe un copil născut înainte de vreme1832 şi ca pe cel mai mic dintre toţi. Acolo am fost nevoit să notez pe scurt ceea ce am scris până la al paisprezecelea an al domniei împăratului Teodosie. Când vei împrumuta această carte de la persoanele numite mai sus, orice volum îţi va lipsi din lista pe care am scris-o ţi-l voi copia puţin câte puţin, dacă doreşti.
EPISTOLA XLVIII1833
Către Pammachius
1. Modestia creştină mă îndeamnă să tac, chiar faţă de prieteni, şi să mă consolez de starea mea umilă mai degrabă prin tăcere decât să înfrunt riscul [de a fi socotit] ambiţios, renunţând la vechile prietenii. Cât timp tu ai tăcut, am tăcut şi eu, şi nu am vrut să mă plâng vreodată de acest lucru, de teama de a nu părea că îmi caut nu un amic, ci pe unul mai puternic [decât mine]. Acum însă, provocat de scrisoarea ta îndatoritoare, voi încerca să îţi dau mereu întâietate, [adică] nu atât să-ţi răspund cât să-ţi
1830 Cognomen al celebrului istoric roman Suetonius. (n.P.P.)
1831 Apollonius Sofistul, gramatic alexandrin din veacul I d.Hr., autorul unui Lexicon homeric. (n.P.P.)
1832 Cf. 1 Corinteni 15, 8. Fericitul Ieronim vorbeşte despre celebra sa istorie a literaturii creştine greceşti şi latine, Deviris illustribus. (n.P.P.)
1833 Data epistolei: anul 393, Betleem. Fericitul Ieronim se disculpă în faţa prietenului şi fostului coleg de studii, Pammachius, de acuzaţiile care i se aduseseră la Roma, în special aceea de a condamna căsătoria. Pammachius era un bogat nobil roman, senator, care se căsătorise cu Paulina, fiica Paulei, care va muri însă în 396. În urma acestui eveniment, Pammachius îmbrăţişează viaţa ascetică. A impresionat Roma deoarece purta hainele monahale şi în senat. El îi va aduce la cunoştinţă lui Ieronim criticile şi controversele stârnite la Roma de tratatul acestuia împotriva lui lovinianus, cărora Ieronim le răspunde prin Epistola XLIX. Prezenta scrisoare o însoţeşte pe următoarea. (n.P.P.)
306
scriu, ca să se ştie că am tăcut din sfială până acum şi că voi fi şi mai discret atunci începând să vorbesc.
2. Despre lucrările mele contra lui lovinianus1834, am aflat cu bucurie că tu, retrăgând exemplarele, ai făcut-o cu prudenţă şi prietenie. Dar grija ta n-a folosit la nimic, de vreme ce unii veniţi din oraş citiseră acel text pe care spuneau că l-au primit la Roma. Chiar şi în această provincie cărţile fuseseră deja răspândite şi, după cum tu însuţi ai citit, „un sunet rostit nu ştie să se întoarcă”1835. Eu n-am atâta fericire cât au cei mai mulţi scriitori ai acestui timp să pot să îndrept neatenţiile mele când vreau. Îndată ce am scris ceva, prietenii sau vrăjmaşii mei, cu scop diferit, dar cu aceeaşi înflăcărare, răspândesc textele noastre în public şi sunt, în laudă sau în blam, fără măsură, urmând nu meritul stilului, ci propriul stomac. Astfel că tot ce am putut să fac este o apologie a operei însăşi, pe care, când vei fi citit-o, tu însuţi o vei garanta pentru noi faţă de alţii sau, dacă şi tu vei strâmba din nas, vei fi obligat să explici altfel această pericopă1836 a Apostolului în care se discută despre feciorie şi căsătorie.
3. Nu spun acest lucru ca să te provoc la scris pe tine, a cărui râvnă pentru sfintele scrieri o slăvesc, ci ca pe alţii care ne sfârtecă să-i constrângi să facă acest lucru. Ei cunosc literele, se cred savanţi; nu doar pentru a mă combate, ci şi pentru a mă învăţa. Dacă ei au scris ceva, în comparaţie cu lucrarea lor, a mea nu va fi luată în seamă. Citeşte, te rog, şi ia seama cu grijă la vorbele Apostolului şi atunci vei vedea că eu, ca să evit calomnia, am fost mai blând faţă de soţi, cu mult mai mult decât a vrut Pavel. Origen, Dionisie1837, Pierius1838, Eusebiu din Cezareea,
1834 împotriva lui lovinianus este un tratat polemic în două cărţi, scris la Betleem în anul 393, în care Fericitul Ieronim combate concepţiile lui lovinianus, un monah sosit din Mediolanum la Roma care susţinea: fecioria şi căsătoria sunt la fel de merituoase în faţa lui Dumnezeu; cei care au fost botezaţi nu mai pot cădea pradă diavolului; între abstinenţă şi o alimentaţie corespunzătoare nu există nicio diferenţă de merit; cei care cu deplină credinţă au primit botezul şi s-au ostenit în diferite moduri pentru dobândirea mântuirii se vor bucura de aceeaşi cinste în împărăţia cerurilor, fără diferenţiere de răsplată. Tezele lui lovinianus vor fi condamnate de o enciclică a papei Siricius în 390, dar şi de o rezoluţie similară a Sfântului Ambrozie de Mediolanum în 391. (n.P.P.)
1835 HORATIUS, Ars poetica, 390.
1836 Cf. 1 Corinteni 7.
1837 Discipol al lui Origen şi episcop al Alexandriei în a doua jumătate a veacului al III-lea (n.P.P.)
1838 Un alt discipol al lui Origen şi succesor al acestuia la conducerea Şcolii catehetice din Alexandria. (n.P.P.)
307
Didim, Apolinarie1839 au comentat pe larg această epistolă; dintre aceştia, Pierius, pe când studia şi cumpănea gândul Apostolului, şi-a propus apoi să-l explice: „Vreau însă ca toţi să fie precum eu însumi”1840 şi a adăugat: „Spunând acestea, Pavel proclama deschis celibatul”. Care este aici păcatul meu, care este asprimea mea? Cele pe care le-am scris, în comparaţie cu aceste cuvinte, sunt foarte blânde. Reciteşte comentariile tuturor pe care i-am amintit, foloseşte-te de bibliotecile bisericeşti şi te vei îndrepta, cu pas mai grabnic, spre cele dorite şi începute.
4. Aud că întregul oraş s-a aprins împotriva ta, aud că voinţa pontifului şi a poporului s-au unit. Este mai puţin să dobândeşti preoţia decât să o meriţi1841. Dacă tu vei citi cele şaisprezece cărţi ale profeţilor pe care eu le-am tradus în latină din ebraică şi voi descoperi că ţi-a plăcut această lucrare, ne vei provoca să nu le ţinem în dulap pe celelalte. Am tradus de curând Cartea lui Iov în limba noastră; tu vei putea să împrumuţi un exemplar de la sfânta Mar cella, vara ta; citeşte-l în greacă şi în latină şi compară vechea ediţie cu traducerea noastră şi vei vedea cu limpezime ce distanţă este între adevăr şi minciună. Am trimis unele memorii despre cei doisprezece profeţi sfântului părinte Domnio şi, de asemenea, [cărţile despre] Samuel şi Malachim1842, adică cele patru Cărţi ale Regilor. Dacă vei vrea să le citeşti, vei proba cât de anevoie este să înţelegi Sfânta Scriptură şi mai ales profeţii şi de asemenea că, prin stângăcia traducătorilor, textele care în limba originală curg într-un stil foarte curat colcăie de greşeli în [limba] noastră1843. Dacă tu dispreţuieşti, întru Iisus, elocinţa pe care o găseşti în Cicero, să n-o cauţi la cei mărunţi. Tâlcuirea bisericească a Scripturii, chiar dacă are farmecul stilului, trebuie să-l acopere şi să-l alunge, ca să vorbească în mod folositor nu şcolilor libere ale filosofilor şi celor câtorva ucenici [ai acestora], ci întregului neam omenesc.
1839 Autori ai unor tratate despre feciorie. (n.P.P.)
1840 1 Corinteni 7, 7.
1841 Unii exegeţi au văzut în aceste cuvinte, în mod eronat, o critică la adresa papei Siricius, care, în 384, l-a succedat pe papa Damasus.
1842 în ebraică – „regi”. (n.P.P.)
1843 Vechile traduceri latine ale Bibliei erau foarte problematice, extrem de literale şi scrise într-un stil umil şi arhaizant. (n.P.P.)
308
EPISTOLA XLIX1844 Către Pammachius
1. Motivul pentru care nu ţi-am scris până acum a fost tăcerea ta. Căci mă temeam că, dacă ţi-aş scrie ţie care taci, m-ai considera mai degrabă supărător decât îndatoritor. Acum însă, mişcat de atât de plăcuta ta scrisoare, de o astfel de scrisoare care să mă stârnească să filosofez asupra dogmelor noastre, îl primesc, cum se zice, cu braţele deschise şi pe împreună-ucenicul de odinioară, şi pe tovarăşul, şi pe prietenul meu, şi îl pregătesc pe apărătorul opusculelor mele, totuşi numai dacă, înainte de a te avea drept judecător binevoitor, te voi fi instruit mai mult pe tine, apărătorul meu, în privinţa tuturor lucrurilor care mi se reproşează. Căci acest lucru l-au scris şi Tullius [Cicero] al tău şi, înainte de el, Antonius1845, într-un scurt şi unic volum, că prima victorie a unei cauze este să studiezi cu atenţie cauza pentru care urmează să pledezi.
2. M-au combătut câţiva pentru faptul că în cărţile pe care le-am scris împotriva lui lovinianus am fost prea exagerat fie în lauda fecioarelor, fie în luarea în râs a femeilor măritate, şi spun că una este să condamni căsătoria, şi alta să lauzi atât de mult fecioria, încât să pară că nu mai poate exista nicio comparaţie între soţie şi fecioară. Cât despre mine, dacă îmi amintesc bine chestiunea, disputa între noi şi lovinianus este aceasta: faptul că el consideră căsătoria egală cu fecioria, noi o considerăm mai prejos; el spune că acestea se deosebesc una de alta prea puţin sau deloc, noi spunem că se deosebesc mult. Aşadar ceea ce a făcut acela faci şi tu -, de aceea a fost condamnat, potrivit învăţăturii Domnului, pentru că a îndrăznit să compare căsătoria cu veşnica feciorie. Sau, dacă se consideră că fecioara sau femeia măritată reprezintă acelaşi lucru, de ce Roma1846 nu a putut să
1844 Scrisoarea de faţă constituie apologia lui Ieronim la acuzaţiile şi obiecţiile aduse operei sale împotriva lui lovinianus. A se vedea primele note la Epistola XLVIII. Epistola analizează complexul raport dintre căsătorie şi castitate. (n.P.P.)
1845 Faimos orator roman, Marcus Antonius a trăit în a doua jumătate a veacului al II-lea î.Hr. (n.P.P.)
1846 Roma este identificată cu papa. (n.P.P.)
309
asculte blasfemia acestui glas? Virgo vine de la vir1847, nu vine de la partus. Cale de mijloc nu poate exista: trebuie urmată sau părerea mea, sau a lui lovinianus. Dacă sunt blamat pentru că pun căsătoria mai prejos de feciorie, să fie lăudat cel care le socoteşte de aceeaşi valoare; dacă însă a fost condamnat cel care le socotea deopotrivă, condamnarea1848 lui să reprezinte dovada [în favoarea] operei mele. Să admitem că bărbaţii acestei vremi se indignează că sunt puşi pe o treaptă inferioară faţă de fecioare, mă mir însă că cei din rândul clericilor, călugărilor şi celor înfrânaţi nu se laudă cu ceea ce fac. Se abţin de la a întreţine relaţii cu soţiile lor, ca să imite neprihănirea fecioarelor, şi vor să fie acelaşi lucru faptul de a fi soţ sau fecioară? Aşadar, sau să se împreuneze cu soţiile lor, la care renunţaseră, sau, dacă se vor abţine mai departe, vor mărturisi, chiar şi tăcând, că aşa este mai bine, că au preferat această stare faţă de îndatoririle conjugale.
Sau sunt eu neiniţiat în Scripturi şi, citind acum pentru prima dată sfintele cărţi, nu am putut să păstrez, ca să zic aşa, subţirele fir al exprimării care distinge fecioria de căsătorie? S-ar zice că nu cunosc dictonul: „Nu fi drept peste măsură” şi, în timp ce îmi protejez o parte a trupului, în cealaltă am fost rănit şi, ca să vorbesc mai limpede, în timp ce lupt strângându-l cu uşa pe lovinianus, spatele meu a fost străpuns de maniheu. Rogu-te, oare nu am spus pe dată acestea, încă de la începutul lucrării mele1849? „într-adevăr, noi nu ponegrim căsătoria, precum cei care urmează dogma lui Marcion şi a lui Mani. Nici nu socotim, amăgiţi de rătăcirea lui Taţian, capul encratiţilor1850, că orice
1847 Etimologia propusă aici de Ieronim nu este întemeiată. Originea termenului virgo este necunoscută. (n.P.P.)
1848 învăţăturile lui lovinianus au fost condamnate de câteva sinoade romane din jurul anului 390, dar şi de Sfântul Ambrozie de Mediolanum. Fericitul Augustin va fi nevoit, ulterior, să scrie De bono coniugali tocmai pentru a mai tempera zelul pro-ascetic al teologiei latine, care începuse să desconsidere căsătoria şi familia drept simple concesii făcute cărnii. Doctrine de acest fel erau în mare vogă încă din vremea lui Tertulian, care, spre sfârşitul vieţii, va considera însăşi căsătoria drept o „desfrânare legală”, tolerată de bunăvoinţa divină (cf. De monogamia). (n.P.P.)
1849 în continuare, Fericitul Ieronim citează din lucrarea sa împotriva lui lovinianus. (n.P.P.)
1850 Taţian Asirianul a fost un apologet oriental, trăitor la jumătatea veacului al II-lea. Sosit la Roma, devine discipol al Sfântului Iustin Martirul. În Apologia sa atacă foarte dur imoralitatea şi incoerenţa filosofică a păgânismului greco-roman, net inferior civilizaţiilor orientale „barbare”. Encratismul (¿yKpdTEia – „înfrânare”) reprezintă o formă de ascetism extrem, prezentă în creştinism încă de la început, care condamna relaţiile sexuale, consumul de carne şi alcool, exaltând viaţa ascetică şi feciorelnică şi dezavuând căsătoria. Sfântul Irineu de Lugdunum (împotriva ereziilor, 1, 28, 1) ne înştiinţează că aceste tendinţe şi curente au fost sintetizate de doctrina lui Taţian, „patriarhul encratiţilor”. Părinţii Bisericii au condamnat encratismul, afirmând că asceza şi înfrânarea trebuie să fie motivate nu de un dispreţ al materiei sau de o valorizare negativă a acesteia, ci de dragostea dumnezeiască şi de dorinţa de progres spiritual. (n.P.P.)
310
împreunare este un lucru care întinează. Acesta nu condamnă şi dezaprobă numai căsătoria, ci chiar şi felurile de hrană pe care Dumnezeu le-a creat ca să ne folosim de ele. Ştim că într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de argilă1851, şi peste temelia lui Hristos1852, pe care a aşezat-o arhitectul Pavel1853, unul construieşte din aur, argint, pietre preţioase, altul, dimpotrivă, din fân, lemne, paie1854. Nu nesocotim «cinstita căsătorie şi patul cel neprihănit1855. Am citit prima poruncă a lui Dumnezeu: «Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul!1856, dar recunoaştem în aşa fel căsătoria, încât preferăm fecioria, care se naşte din căsătorie. Oare argintul nu va fi argint dacă aurul este mai preţios decât argintul? Sau este o insultă pentru copac şi pentru ogor dacă rădăcinii şi frunzelor, paiului şi spicelor le sunt preferate poamele şi boabele? După cum poamele provin din copac, grâul din pai, tot astfel fecioria provine din căsătorie. Rodul înmulţit de o sută de ori sau de şaizeci sau de treizeci de ori, deşi se naşte dintr-un singur pământ şi dintr-o singură sămânţă, totuşi diferă mult ca număr1857. Treizeci se referă la căsătorie, căci şi însăşi unirea degetelor, îmbrăţişându-se şi înlănţuindu-se ca printr-un dulce sărut, înfăţişează soţul şi soţia. Şaizeci se referă însă la văduve, prin faptul că au fost aşezate în strâmtorare şi chin, de unde şi faptul că sunt apăsate de degetul superior1858; cu cât mai mare este greutatea de a te abţine de la ademenirile plăcerii încercate odinioară, cu atât mai mare este răsplata. Mai de
1851 Cf. 1 Timotei 2, 20.
1852 Cf. Efeseni 2, 20.
1853 Cf. 1 Corinteni 3,10.
1854 Cf. 1 Corinteni 3,12.
1855 Evrei 13, 4.
1856 Facerea 1, 28.
1857 Cf. Pilda semănătorului (Matei 13, 23).
1858 Adică prin apăsarea arătătorului pe degetul mare; aluzie la modul în care se făceau în şcoală exerciţiile de numărare. Romanii inventaseră un sistem ingenios care le permitea să simbolizeze cu ajutorul mâinilor toate numerele întregi de la 1 la 1.000.000. (n.P.P.)
311
parte, al o sutălea număr cititorule, ascultă cu atenţie, te rog! este trecut de la mâna stângă la cea dreaptă, şi, de fapt, prin aceleaşi degete, dar nu prin aceeaşi mână, sunt arătate, în stânga, femeile măritate şi văduvele, iar în dreapta se formează un cerc care reproduce cununa fecioriei.”1859
3. Spune-mi, te rog, cine spune acestea condamnă căsătoria? Am numit „aur” fecioria, „argint” căsătoria. Am arătat că roadele înmulţite de o sută de ori sau de şaizeci sau de treizeci de ori sunt născute din acelaşi pământ şi din aceeaşi sămânţă, chiar dacă se deosebesc mult în privinţa numărului. Şi fiecare cititor va fi atât de nedrept încât să mă judece nu după spusele mele, ci după părerea sa? Şi am fost, desigur, mult mai îngăduitori în privinţa căsătoriilor faţă de toţi cei care s-au ocupat de acest subiect la latini şi la greci, care raportează rodul înmulţit de o sută de ori la mucenici, cel de şaizeci de ori la fecioare, iar cel înmulţit de treizeci de ori la văduve. Şi astfel se întâmplă, după părerea acelora, ca cei căsătoriţi să fie excluşi de pe bunul pământ şi din sămânţa semănată de Stăpânul.
într-adevăr, am fost la început prudent, iar în celelalte părţi ale scrierii am fost poate nechibzuit. Oare, după expunerea diviziunii micii lucrări, când am ajuns la problemele în discuţie, nu am spus imediat: „Vă rog pe voi, fecioare şi cei înfrânaţi şi cele înfrânate, chiar şi pe voi, soţi şi cei căsătoriţi a doua oară, să ajutaţi încercările mele prin rugăciuni! Duşmanul tuturor, duşmanul nostru comun este lovinianus”? Pe cei de ale căror rugăciuni am nevoie şi pe care îi rog să fie sprijinitori ai operei mele, pot să-i declar vinovaţi de rătăcire maniheistă?
4. Să trecem în fugă şi la celelalte subiecte, căci scurtimea epistolei nu ne îngăduie să zăbovim mai mult la fiecare. Interpretând acea mărturie a Apostolilor: „Soţia nu are putere asupra propriului trup, ci bărbatul; la fel, nici bărbatul nu are putere asupra trupului său, ci soţia lui”1860, am adăugat aceste cuvinte: „Toată această chestiune se referă la cei care sunt căsătoriţi, dacă li s-ar permite să-şi lase soţiile, ceea ce a interzis şi Domnul în Evanghelie1861. De aceea şi Apostolul spune: «Este bine pentru
1859 împotriva lui lovinianus, I, 3.
1860 1 Corinteni 7, 4.
1861 Cf. Marcu 10, 9.
312
bărbat să nu se atingă de femeie1862; dar, fiindcă cel care s-a însurat o singură dată nu e în stare să se abţină decât prin înţelegere, nici s-o izgonească fără ca aceasta să fi păcătuit, «să-i dea soţiei ceea ce îi este dator1863, fiindcă s-a legat de bunăvoie să fie obligat să-şi respecte îndatoririle”1864. Cel care spune că există o învăţătură a Domnului ca soţiile să nu fie lăsate şi, prin bună înţelegere, ceea ce a legat Dumnezeu omul să nu despartă1865, poate el zice că osândeşte căsătoria? Şi, din nou, în cele ce urmează: „Dar fiecare”, spune Apostolul, „are propriul dar de la Dumnezeu, unul aşa, altul însă altfel”1866.
înfăţişând noi această cugetare, am mai adăugat acestea: „Este limpede zice el ceea ce vreau. Dar, fiindcă, în cadrul Bisericii, felurite sunt darurile1867, fac loc şi căsătoriei, ca să nu par că eu condamn natura1868. Şi, totodată, să consideri că unul este darul fecioriei, altul al căsătoriei. Într-adevăr, dacă ar fi aceeaşi răsplată pentru femeile căsătorite şi pentru fecioare, niciodată nu ar fi spus, după porunca înfrânării: «Dar fiecare are propriul dar de la Dumnezeu, unul aşa, altul însă aşa. Acolo unde există o caracteristică proprie a fiecărui lucru, există, pe de altă parte, o deosebire între ele. Admit că şi căsătoria este un dar al lui Dumnezeu, dar există o mare deosebire între dar şi dar. Aşadar, şi Apostolul spune despre acelaşi care se căieşte după incest: «Dăruiţi-i, dimpotrivă, iertare şi mângâiaţi-l1869 şi: «Dacă aţi iertat pe cineva de ceva, îl voi ierta şi eu1870. Şi, ca să nu considerăm că darul omului trebuie condamnat, a adăugat: «Şi ceea ce eu am dăruit, dacă am dăruit ceva, este pentru voi, în faţa lui Hristos1871. Felurite sunt darurile lui Hristos. De unde şi Iosif, ca tip al Acestuia, avea o tunică1872 în felurite culori1873, iar în
1862 1 Corinteni 7, 1.
1863 1 Corinteni 7, 3.
1864 împotriva lui lovinianus, I, 7.
1865 Cf. Marcu 10, 9.
1866 1 Corinteni 7, 7.
1867 Cf. 1 Corinteni 12, 4.
1868 Cum făceau maniheii, gnosticii şi alte curente creştine care considerau natura materială rea în sine. (n.P.P.)
1869 2 Corinteni 2, 7.
1870 2 Corinteni 2,10.
1871 2 Corinteni 2,10.
1872 Cf. Facerea 37, 3.
1873 Sintagma ebraică ketonet passim este dificil de tradus; s-au propus mai multe variante: „veşmânt lung până la glezne, variat colorat, cu mâneci lungi”. Septuaginta îl traduce prin: iTiova TTOLKÎĂOV – „tunică pestriţă”. Acest tip de veşmânt făcea parte din garderoba rituală a preoteselor asiro-babiloniene, dar şi din cea a prinţilor. Este posibil ca Iacov să fi voit ca fraţii lui Iosif să-l considere principele lor, sau cel puţin un personaj sacru. Picturile dintr-un mormânt egiptean din jurul anului 1900 î.Hr. ne înfăţişează un trib semitic ce purta veşminte multicolore. Veşmântul pestriţ este un simbol al caracterului versatil şi al diplomaţiei omului politic (cf. FILON DIN ALEXANDRIA, Despre Iosif 32), al cunoaşterii felurite a Logosului (cf. CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate, 5, 53, 3) sau un simbol al Scripturii alcătuite din atâtea felurite părţi, veşmânt cu care se îmbracă Biserica (cf. ORIGEN, Omilii la Iezechiel, 6, 9). (n.P.P.)
313
Psalmul 44, regina stă în dreapta Sa într-un veşmânt auriu, încins cu brâu multicolor1874. Şi Apostolul Petru spune: «Precum împreună moştenitori ai harului de multe feluri1875, ceea ce în greceşte se spune: TTOIKÎĂT]«;, care înseamnă: «felurit”1876.
5. Te rog, ce este această înverşunare de a închide ochii şi de a nu privi cea mai limpede lumină? Am spus că în Biserică darurile sunt felurite, şi unul este darul fecioriei, altul cel al căsătoriei.
Şi, puţintel mai departe, [am spus]: „încuviinţez că şi căsătoria este un dar al lui Dumnezeu, dar între un dar şi alt dar este o mare deosebire”1877. Şi se mai spune despre noi că am condamna ceea ce tot noi declarăm sus şi tare că este un dar al lui Dumnezeu? Mai departe, dacă Iosif este un tip al lui Hristos, tunica lui este felurită şi deosebită pentru fecioare, văduve, pentru cei înfrânaţi sau pentru cei căsătoriţi. Şi poate să pară străin cel care ţine de tunica lui Hristos, de vreme ce am spus că însăşi regina, adică Biserica Mântuitorului, a fost încinsă cu un strai auriu, tivit cu aceeaşi felurime de culori? Dar şi în următoarele locuri, discutând despre căsătorie, am urmărit aceeaşi idee: „Acest loc nu ţine de prezenta dispută. Căci [Apostolul] ne învaţă, potrivit învăţăturii Domnului, că soţia nu trebuie izgonită, în afară de motivul de desfrâu1878, şi că o soţie izgonită nu trebuie să se mărite cu altul cât timp e în viaţă bărbatul ei sau că, desigur, trebuie să se împace cu bărbatul ei”1879. Şi nu spune altfel şi în alt loc: „«Femeia este legată câtă vreme bărbatul ei trăieşte. Dacă bărbatul ei va fi murit, ea este liberă; poate să se mărite cu
1874 Cf. Psalmul 44,11.
1875 1 Petru 3, 7.
1876 împotriva lui lovinianus, I, 8.
1877 împotriva lui lovinianus, I, 8.
1878 Cf. Matei 5, 32.
1879 împotriva lui lovinianus, 1,10.
314
cine vrea, dar numai întru Domnul1880, ceea ce înseamnă «cu un creştin. Cel care îngăduie a doua sau a treia căsătorie întru Domnul interzice prima căsătorie cu un păgân”1881.
6. Să deschidă, vă rog, urechile defăimătorii mei şi să vadă că eu am îngăduit cea de a doua şi a treia căsătorie întru Domnul! Eu, care nu am condamnat a doua şi a treia căsătorie, am putut oare să condamn prima căsătorie? Chiar în acel loc în care interpretăm un capitol din Apostol: „Oricare a fost chemat fiind tăiat împrejur să nu se ascundă; cel care a fost chemat nefiind tăiat împrejur să nu fie tăiat împrejur”1882, dacă unii tâlcuitori foarte înţelepţi ai Scripturilor susţin că acest lucru a fost spus în legătură cu tăierea-împrejur şi sclavia, oare nu am apărat în chip foarte deschis înţelegerile nupţiale? Căci am spus: „«Dacă cineva a fost chemat fiind tăiat împrejur, să nu fie tăiat împrejur. Aveai, spune Apostolul, o soţie când ai venit la credinţa creştină1883; nu socoti credinţa în Hristos motiv de despărţire, fiindcă Dumnezeu ne-a chemat spre bună înţelegere. «Tăierea-împrejur nu înseamnă nimic şi netăierea-împrejur nu înseamnă nimic, ci împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.1884 Căci la nimic nu foloseşte celibatul sau căsătoria în afara unor fapte bune, de vreme ce însăşi credinţa, care este proprie creştinilor, se zice că este moartă dacă nu se întemeiază pe fapte1885; şi, conform acestei legi, chiar şi fecioarele zeiţei Vesta şi slujitoarele iunonei măritate o singură dată pot să se numere în rândul sfintelor”1886. Şi apoi, după câteva rânduri: „«Ai fost chemat ca rob; nu-ţi face griji; dar, dacă poţi să devii liber, foloseşte-te mai cu seamă de această putinţă1887. Chiar dacă ai, spune [Apostolul], soţie şi ai fost legat
1880 1 Corinteni 7,39.
1881 împotriva lui lovinianus, 1,10.
1882 1 Corinteni 7,18.
1883 Fericitul Ieronim face aluzie la căsătoriile mixte (între creştini şi păgâni), care constituiau o problemă în epocă. De pildă, Paula a fost căsătorită cu Toxotius, un nobil păgân. (n.P.P.)
1884 1 Corinteni 7,19.
1885 Cf. Iacov 2, 20.
1886 împotriva lui lovinianus, I, 11. Pasaj preluat din Tertulian (Despre îndemnul la neprihănire, 13, 1-2, şi Despre căsătoria unică, 17, 2-3). Fecioria simplă, fără credinţă şi fapte bune, nu are nicio valoare mântuitoare, căci o posedă şi preotesele păgâne. (n.P.P.)
1887 1 Corinteni 7, 21.
315
de ea şi îţi împlineşti datoria, nici nu eşti stăpân pe trupul tău şi ca să vorbesc mai deschis eşti robul soţiei tale, nu fi trist din această cauză, nici să nu suspini pentru pierduta feciorie. Dar, chiar dacă poţi să găseşti unele motive pentru despărţire, ca să te bucuri de libertatea de a fi neprihănit, nu căuta mântuirea ta cu preţul pierderii celuilalt. S-o mai ai puţin timp ca soţie, să nu i-o iei înainte celei care zăboveşte; aşteaptă până când te urmează şi ea. Dacă vei lucra cu răbdare, soţia se va transforma în soră”1888.
7. Chiar în acel loc unde am discutat din ce cauză spusese Apostolul: „în privinţa fecioarelor însă nu am o poruncă a Domnului; dau însă sfat, ca unul care am dobândit mila Domnului ca să îi fiu demn de crezare”, am ridicat în slăvi fecioria, dar am păstrat şi rânduiala căsătoriei: „Dacă Domnul poruncise să se păstreze fecioria, părea că totodată condamnă căsătoria şi că răpea răsadniţa1889 de unde se naşte fecioria însăşi. Dacă ar fi tăiat rădăcina, în ce chip să mai caute roadele? Dacă ar fi aruncat mai înainte temelia, cum să mai înalţe clădirea şi cum să mai aşeze deasupra acoperişul care să acopere totul?”1890 Dacă am numit căsătoria „rădăcină”, iar fecioria „rod”, dacă am numit căsătoria „temelie”, iar veşnica feciorie „clădirea” sau „acoperişul”, va exista vreun defăimător al meu atât de pizmaş sau atât de orb încât să vadă în aceeaşi casă clădirea şi acoperişul, dar să nu ia în seamă temelia care susţine clădirea şi acoperişul?
Mergând mai departe, aducem o altă mărturie a Apostolului, care spune: „Ai fost legat de soţie, nu mai căuta dezlegare; ai fost dezlegat de soţie, nu mai căuta soţie”1891. Adăugăm pe dată acestea: „Fiecare dintre noi are limitele sale; dă-mi înapoi ce e al meu şi tu păstrează ce e al tău! Dacă tu ai fost legat de soţie, să n-o izgoneşti; dacă eu am fost dezlegat de soţie, să nu îmi mai caut soţie. După cum eu nu dezleg căsătoriile care au fost odată legate, tot astfel tu să nu legi ceea ce a fost dezlegat”1892.
Dar în altă mărturie se spune foarte limpede ce am crezut despre feciorie şi căsătorie: „Apostolul nu ne pune piedică, nici
1888 împotriva lui lovinianus, 1,11
1889 TERTULIAN, Despre îndemnul la neprihănire, 6, 2. (n.P.P.)
1890 împotriva lui lovinianus, 1,12.
1891 1 Corinteni 7, 27.
1892 împotriva lui lovinianus, 1,12.
316
nu ne sileşte să facem ceea ce nu vrem, ci ne sfătuieşte ceea ce este cinstit şi frumos şi ne convinge să-L slujim cu tărie pe Stăpân şi să fim întotdeauna mişcaţi şi pregătiţi să aşteptăm voinţa Domnului, încât, atunci când va fi poruncit ceva, să îndeplinim pe dată, ca un viteaz soldat bine înarmat, ceea ce ni s-a poruncit şi să facem aceasta fără niciun fel de chin, care, potrivit Ecclesiastului, le-a fost dat oamenilor acestei lumi ca să fie mereu zbuciumaţi1893”1894.
Chiar la sfârşitul comparaţiei dintre femeile măritate şi fecioare, am încheiat dezbaterea noastră cu aceste cuvinte: „Unde se află binele există şi mai binele, acolo nu există o singură răsplată pentru bine şi pentru mai bine; şi, unde nu este o singură răsplată, acolo există neapărat daruri diferite. Aşadar, între căsătorie şi feciorie este o deosebire atât de mare, precum între a nu păcătui şi a face bine; ba chiar, ca să vorbesc mai blând, ca între bine şi mai bine”1895.
8. Mai departe, în cele ce urmează, atunci când spunem: „Fiind încheiată discuţia cu privire la căsătorie şi feciorie şi între amândouă existând o înţeleaptă măsură a poruncilor, încât să nu se alunece nici spre stânga, nici spre dreapta, ci să se meargă pe calea regală1896 şi să se împlinească acea învăţătură: «Să nu fii peste măsură de drept!1897, să se compare din nou monogamia cu bigamia şi, aşa cum căsătoria fusese aşezată mai prejos de feciorie, tot astfel bigamia este pusă dedesubtul căsătoriei”1898, oare nu am arătat limpede ce semnifică în Sfintele Scripturi stânga, ce semnifică dreapta şi ce înseamnă „să nu fii peste măsură de drept”? Ar fi evident ce reprezintă stânga dacă am urma pofta iudeilor şi păgânilor şi am arde mereu de dorinţa împreunării, ce reprezintă dreapta dacă am urma rătăcirea maniheilor şi am cădea în plasele unei prefăcute neprihăniri, însă calea regală este ca fecioria să fie în aşa fel râvnită, încât să nu se condamne căsătoria.
1893 Ecclesiastul 3,10.
1894 împotriva lui lovinianus, 1,13.
1895 împotriva lui lovinianus, 1,13.
1896 Via regia drumul utilizat de oficiali, care era cât se poate de direct şi bine îngrijit. (n.P.P.)
1897 Ecclesiastul 7,16.
1898 împotriva lui lovinianus, 1,14.
317
Pe lângă aceasta, cine va fi un judecător atât de nedrept al opusculelor mele încât să spună că eu condamn căsătoriile dintâi, de vreme ce a aflat prin lectură că eu am vorbit chiar despre a doua căsătorie? „Apostolul îngăduie cea de-a doua căsătorie, dar numai acelora care vor acest lucru, acelora care nu pot să se înfrâneze de la aceasta, ca să nu dorească, purtându-se necumpătat faţă de Hristos, să se mărite, şi astfel să fie condamnate pentru faptul că au făcut zadarnică cea dintâi credinţă a lor1899; îngăduie aceasta fiindcă au mers după Satana. De altminteri, vor fi mai fericite dacă vor fi rămas la fel ca înainte. Şi el adaugă îndată prin autoritatea sa apostolică: «După sfatul meu. Mai departe, pentru ca autoritatea sa de Apostol să nu pară prea neînsemnată, a adăugat: «însă cred că şi în mine Se află Duhul lui Dumnezeu1900. Unde îndeamnă la înfrânare, acolo nu este sfatul omului, ci al Duhului lui Dumnezeu. Acolo însă unde acordă îngăduinţă pentru căsătorie, nu mai pomeneşte de Duhul lui Dumnezeu, ci cumpăneşte un sfat1901 de înţelepciune, lăsând astfel fiecăruia la libera sa alegere ceea ce poate să îndure.”1902
Expunând şi mărturiile în care Apostolul îngăduie cea de a doua căsătorie, am adăugat pe dată: „în felul în care primejdia desfrânării îngăduie fecioarelor căsătoria şi face de iertat ceea ce nu este de dorit în sine, tot astfel acelaşi pericol al desfrânării permite şi văduvelor a doua căsătorie. Căci este mai bine fie că e vorba de a doua sau de a treia căsătorie ca ele să cunoască un singur bărbat decât mai mulţi, adică este mai suportabil ca o femeie să se prostitueze cu un singur bărbat decât cu mai mulţi”1903.
La o parte calomnia! Am discutat aici, dacă doriţi, despre a doua, şi a treia, şi a patra căsătorie, nu de prima, ca nu cumva cineva, cu privire la acel loc în care am spus: „Să se prostitueze cu un singur om decât cu mai mulţi”, să se refere la primul soţ, de
1899 Cf.I Timotei 5, 11-12.
1900 1 Corinteni 7, 40.
1901 Distincţia dintre sfat (consilium) şi poruncă (praeceptum) este fundamentală pentru morala creştină, şi Fericitul Ieronim o preia de la Tertulian (Despre îndemnul la neprihănire, 4,1 ş.u). (n.P.P.)
1902 împotriva lui lovinianus, 1,14.
1903 împotriva lui lovinianus, 1,14.
318
vreme ce întreaga noastră chestiune a fost în legătură cu bigamia şi trigamia. Aşadar, dezbaterea privitoare la bigamie şi trigamie am sfârşit-o cu această concluzie: „«Toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos”1904. Nu-i condamn pe bigami, nici chiar pe trigami şi, dacă se poate spune, pe octogami. Ba mai mult, voi mai aduce ceva în discuţie: eu îl primesc şi pe desfrânat dacă se căieşte. Orice este permis în mod egal trebuie cântărit cu o dreaptă balanţă”1905.
9. Să roşească de ruşine calomniatorul meu, care spune că eu condamn prima căsătorie, atunci când citeşte următoarele: „Nu-i condamn pe bigami, nici chiar pe trigami şi, dacă se poate spune, pe octogami”. Însă altceva este să nu condamni, altceva este să lauzi; altceva este să acorzi îngăduinţă, altceva să lauzi virtutea. Dacă însă par aspru prin faptul că am spus: „Orice este permis în mod egal trebuie cântărit cu o dreaptă balanţă”, socotesc că nu mă va judeca drept crud şi de neclintit cel care va fi citit că deosebite locuri1906 au fost hărăzite fecioriei şi căsătoriei, altele trigamilor şi octogamilor şi celor care se căiesc.
Dezbaterea noastră a dovedit, în celelalte părţi ale lucrării, că Hristos este neprihănit în trupul Său, monogam în Duh, deoarece are o singură Biserică; şi s-a crezut că noi condamnăm căsătoria! Se zice că eu condamn căsătoria, eu al cărui cuvânt de ordine este acesta: „Nu există pentru nimeni vreo îndoială că preoţii s-au născut din stirpea lui Aaron şi a lui Eleazar şi a lui Finees”1907. De vreme ce chiar aceştia au avut soţii, pe bună dreptate ni s-ar aduce reproşuri dacă, alunecând în rătăcirea encratiţilor, ne-am strădui din răsputeri să condamnăm căsătoria. Oare nu l-am combătut pe Taţian, căpetenia encratiţilor, care respinge căsătoria, şi acum noi înşine osândim nunta? Şi din nou, acolo unde compar fecioarele şi văduvele, acolo unde spun ce am gândit eu despre căsătorie şi în ce fel am creat trei trepte: a fecioriei, a văduviei şi înfrânării, a căsătoriei, scrierile mele grăiesc ele însele: „Nu tăgăduiesc că sunt fericite văduvele care au
1904 1 Corinteni 6,12.
1905 împotriva lui lovinianus, 1,15.
1906 în împărăţia lui Dumnezeu. (n.P.P.)
1907 împotriva lui lovinianus, I, 23.
319
rămas astfel după botez, nici nu le cobor din meritul lor pe cele care stăruie în neprihănire împreună cu bărbaţii lor, dar, după cum acestea sunt demne de o mai mare răsplată din partea lui Dumnezeu faţă de soţiile care se supun îndatoririlor conjugale, tot astfel ele însele îngăduie cu suflet netulburat ca să fie pusă mai presus de ele fecioria”1908.
10. Punând în faţă şi Epistola Apostolului către galateni: „Niciun trup nu va fi îndreptăţit prin faptele Legii”1909, i-am acordat un astfel de înţeles: „O faptă a Legii este şi căsătoria. De aceea sunt şi blestemate cele care nu au copii. Chiar dacă acestea sunt iertate în Evanghelie, una este să acorzi îngăduinţă unei neputinţe, alta să oferi răsplăţi virtuţilor”1910. Iată că am spus cu claritate că în Evanghelie este permisă căsătoria, dar că totuşi aceleaşi femei, dacă stăruie în îndatorirea lor conjugală, nu pot să primească răsplăţile fecioriei. Chiar dacă soţii acceptă cu greu acest lucru, nu se revoltă împotriva mea, ci a Sfintelor Scripturi, ba chiar împotriva episcopilor, a preoţilor şi a diaconilor, împotriva întregului cor preoţesc şi levitic, cei care ştiu că nu poţi oferi jertfa1911 dacă ai săvârşit actul conjugal.
Dar şi în acel loc unde am prezentat un text din Apocalipsă, oare nu e evident ce am crezut despre fecioare, despre văduve şi despre soţii? „Aceştia sunt cei care cântă un cântec nou, pe care nimeni nu îl poate cânta, în afară de cel care este neprihănit. Aceştia sunt primele roade ale lui Dumnezeu şi ale Mielului şi sunt fără pată1912. Dacă fecioarele sunt primele roade ale lui Dumnezeu, văduvele, aşadar, şi cele care se păstrează neprihănite în căsnicie vor fi după primele roade, adică pe a doua şi a treia treaptă.”1913 Noi aşezăm pe a doua şi a treia treaptă văduvele şi femeile măritate1914, şi se spune că noi condamnăm căsătoria, cuprinşi de o furie eretică?
1908 împotriva lui lovinianus, I, 33.
1909 De fapt este Epistola către romani 3, 20. (n.P.P.)
1910 împotriva lui lovinianus, I, 37.
1911 Sfânta Euharistie. Practica romană a epocii era mai puţin riguroasă decât voia Ieronim. (n.P.P.)
1912 Apocalipsa 14, 3-5. În textul biblic se vorbeşte însă despre bărbaţi. (n.P.P.)
1913 împotriva lui lovinianus, I, 40.
1914 Această ierarhie, cu permutarea treptelor a doua şi a treia, se regăseşte şi în Tertulian (Despre îndemnul la neprihănire, 1). (n.P.P.)
320
11. Multe sunt cele pe care le-am spus, cu o înţeleaptă măsură, în întreaga carte, despre feciorie, despre văduvie, despre căsătorie. Dar, din dorinţa de concizie, voi pune la dispoziţie încă o dovadă căreia nu cred că i se va opune decât cel care va fi dorit să se arate sau duşmănos, sau smintit. Căci, după ce povestisem că Domnul mersese la nunta din Cana Galileii, după câteva fraze am adăugat chiar acestea: „Căci Cel care a mers o dată la nuntă a învăţat că şi nunta îşi are locul ei. Şi abia atunci aceasta ar putea să-i dăuneze fecioriei, dacă noi nu am rândui căsătoria după feciorie şi neprihănirea văduviei pe a treia treaptă; acum însă, pentru că ereticii osândesc căsătoriile şi dispreţuiesc creaţia Domnului, ascultăm cu plăcere tot ce s-a spus spre lauda căsătoriei. Căci Biserica nu osândeşte căsătoriile, ci le aşază mai prejos; nu le aruncă, ci le pune la locul lor, ştiind, după cum am spus mai sus, că într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut, şi că unele sunt la loc de cinste, altele sunt dispreţuite1915, şi oricare va fi curăţit, acesta va deveni un vas de cinste şi necesar, pregătit pentru orice lucrare de preţ1916”1917.
Orice, zic eu, s-a spus spre lauda căsătoriei, ascultăm cu plăcere. Ascultăm cu plăcere că este lăudată căsătoria, dar condamnăm căsătoria? Biserica nu condamnă căsătoriile, ci le aşază mai prejos vreţi, nu vreţi, soţilor! -, le subordonează fecioriei şi văduviei. Biserica pune mai prejos căsătoria dar acea căsătorie care stăruie în lucrarea firească -, dar nu o condamnă, nici nu o aruncă, ci o rânduieşte la locul ei. Stă în putinţa voastră dacă vreţi să vă urcaţi pe a doua treaptă a fecioriei. De ce vă mâniaţi dacă, stând pe a treia treaptă, nu vreţi să vă grăbiţi spre treapta de mai sus?
12. Aşadar, de vreme ce de atâtea ori şi atât de des i-am atras atenţia cititorului şi am înaintat asemenea unui călător cu băgare de seamă de-a lungul fiecărui capitol al tratatelor mele1918 –
1915 Cf. 2 Timotei 2, 20.
1916 cf. 2 Timotei 2, 21.
1917 împotriva lui lovinianus, I, 40.
1918 Literal: „de-a lungul fiecărei mii de paşi ”. Firul ideatic al tratatului e comparat cu un drum care, din loc în loc, avea herme (borne) pentru marcarea distanţei.
321
că, deşi admit căsătoria, îi prefer totuşi pe cei înfrânaţi, pe văduve şi pe fecioare, cititorul atent şi binevoitor era dator să aprecieze acele spuse care i se păreau aspre în legătură cu celelalte şi să nu mă învinuiască de a fi adoptat puncte de vedere diferite în una şi aceeaşi carte.
Căci cine este atât de nătâng şi atât de nepriceput în arta scrisului, încât să osândească şi să laude acelaşi lucru, care să dărâme ceea ce a construit şi să construiască ceea ce a dărâmat şi, după ce şi-a învins duşmanul, să se lovească în cele din urmă cu aceeaşi sabie?
Dacă m-ar ponegri nişte oameni de la ţară, ignoranţi în privinţa artei retorice sau a celei dialectice, le-aş acorda iertare pentru nepricepere şi nici nu aş respinge acuzaţia care vine din ignoranţă nu şi pe cea din rea-voinţă. Acum însă, când nişte oameni care stăpânesc elocinţa şi sunt cultivaţi prin studiile liberale vor mai mult să rănească decât să înţeleagă, să aibă de la mine un răspuns pe scurt, fiindcă ei trebuie să-şi îndrepte greşelile, nu să le tăinuiască. Câmpul de bătaie e deschis, armata duşmană e aşezată în linie de luptă, dogma vrăjmaşului este clară şi ca să aduc în discuţie ceva din Vergilius – „priveşte-l pe cel care te înfruntă!”1919 Să răspundă în alt chip, să păstreze măsura în dezbatere şi să mă înveţe ce am trecut cu vederea sau ce am adăugat mai mult faţă de cărţile lor. Nu-i ascult pe cenzori, îi urmez pe maeştri. Ce uşoară este arta de a-i impune celui care luptă loviturile din spatele unui zid şi, după ce va fi fost uns el însuşi cu uleiuri parfumate, să-l acuzi de frică pe soldatul pătat de sânge! Şi spunând acestea nu înseamnă că mă fac vinovat de lăudăroşenie (cum că am luptat singur, în timp ce alţii dormeau), dar spun aceasta, anume că pot să lupte cu mai multă siguranţă cei care m-au văzut rănit. Nu vreau o asemenea luptă în care tu să ai grijă doar să te protejezi şi, pe când mâna dreaptă îţi rămâne înţepenită, scutul este legat jur-împrejur de mâna ta stângă. Trebuie sau să loveşti, sau să cazi. Nu pot să te consider învingător dacă nu îl voi fi văzut pe vrăjmaş căsăpit.
13. Am citit, o, foarte învăţaţi bărbaţi, cu toţii la fel în şcoli şi am învăţat în acelaşi timp acele precepte din Aristotel sau cele
1919 VERGILIUS, Eneida, XI, 374. (n.P.P.)
322
din izvoarele rămase de la Gorgias, din care reiese că există, desigur, mai multe moduri de a vorbi şi, între celelalte, una este să scrii în felul celui care luptă, alta în felul celui care îşi expune doctrina1920. În primul mod, există o dezbatere schimbătoare şi, răspunzându-i vrăjmaşului, îi pui în faţă când una, când alta; argumentezi după cum îţi place, vorbeşti într-un fel, acţionezi în alt fel; şi, după cum se zice, arăţi o pâine şi ţii, de fapt, în mână o piatră1921. În cel de-al doilea mod însă eşti cu fruntea descoperită şi, ca să zic aşa, este nevoie de nevinovăţie. Una este să cercetezi, alta să defineşti; într-un caz, trebuie să lupţi, în celălalt, să-i înveţi pe alţii. Tu, ca un zelos maestru, îmi ţii lecţii mie, care stau în mijlocul bătăliei, riscându-mi viaţa. Nu mă răni dintr-o parte şi de acolo de unde nu mă aştept; izbeşte cu sabia drept în faţă! Este ruşinos pentru tine să-l nimiceşti pe duşman prin vicleşuguri, nu prin puterile tale, ca şi cum nu ar fi decât aceasta cea mai înaltă măiestrie a luptătorilor: să ameninţe într-o parte şi să lovească în altă parte. Citiţi-l, vă implor, pe Demostene, citiţi-l pe Cicero! Şi, ca să nu vă displacă, poate, retorii, a căror artă este de a rosti mai degrabă lucruri verosimile decât adevărate, citiţi-l pe Platon, pe Teofrast1922, pe Xenofon, pe Aristotel şi pe ceilalţi care, revărsându-se din izvorul lui Socrate, au urmat fluvii diferite. Ce este limpede la ei, ce este simplu? Ce cuvinte sunt lipsite de semnificaţii? Câte idei sunt lipsite de putere de convingere?
Origen, Metodiu1923, Eusebiu, Apolinarie scriu multe mii de rânduri împotriva lui Celsus1924 şi a lui Porphyrios1925. Observaţi prin ce argumente şi cât de iscusit răstoarnă problemele ţesute printr-un duh diavolesc şi, pentru că uneori sunt siliţi să spună
1920 Fericitul Ieronim vorbeşte de distincţia dintre genul polemic şi genul expozitiv. (n.P.P.)
1921 Retorica antică prevedea că, în genul polemic, se pot uza orice fel de argumente, chiar sofisme şi atacuri la persoană. Polemica patristică nu face excepţie de la aceste reguli. (n.P.P.)
1922 Teofrast din Efes (371-287 î.Hr.), succesorul lui Aristotel la conducerea Şcolii peripatetice. (n.P.P.)
1923 Metodiu de Olimp, scriitor creştin, a fost episcop în Filippi (Macedonia). A murit în 311, probabil ca martir. A fost un antiorigenist convins. În cartea sa Banchetul exaltă virtutea fecioriei. (n.P.P.)
1924 Filosof epicureu din secolul al II-lea d.Hr., care a scris un tratat anticreştin: Cuvânt adevărat. (n.P.P.)
1925 Filosof neoplatonic din veacul al III-lea d.Hr., discipol al lui Plotin. (n.P.P.)
323
nu ceea ce simt, ci ceea ce este necesar, s-ar spune că sunt păgâni! Păstrez tăcere în privinţa scriitorilor latini: Tertulian, Ciprian, Minucius1926, Victorinus, Lactantius, Ilarie, ca să nu par că nu atât m-am apărat, cât i-am acuzat pe alţii. Îl voi aduce drept mărturie pe Apostolul Pavel, pe care ori de câte ori îl citesc, am impresia că nu aud cuvinte, ci tunete. Citiţi Epistolele lui şi, în mod cu totul deosebit, cele către romani, către galateni, către efeseni, în care totul a fost pus sub semnul disputei, şi îl veţi vedea, în mărturiile pe care le ia din Vechiul Testament, cât de artist, cât de înţelept este, cum îşi tăinuieşte iscusinţa. Într-adevăr, vorbele Apostolului par cuvinte simple, ca ale unui om de la ţară şi inocent, care nu ştie nici să întindă, nici să îndepărteze de la el cursele. Dar, de fapt, oriîncotro vei privi, vei vedea fulgere. El se dedică total subiectului abordat, stăpâneşte tot ce a atins; întoarce spatele ca să învingă; se preface că fuge ca să ucidă. Aşadar, să-l acuzăm pe nedrept şi să-i spunem: „Mărturiile scrise pe care le-ai folosit împotriva iudeilor sau împotriva celorlalte erezii într-un fel sună în textul original, în alt fel în Epistolele tale”. Vedem nişte pilde strălucite atunci când pentru victorie se slujeşte de cele care nu sunt menite luptei. Oare nu ne vorbeşte la fel ca Mântuitorul? într-un fel vorbim afară, în alt fel în casă1927? Mulţimea ascultă parabole, iar ucenicii ascultă adevărul1928. Fariseilor Domnul le pune în faţă diverse lucruri, dar nu le discută. Una este să înveţi ucenicul, alta să învingi vrăjmaşul. „Taina mea”, spune „este pentru mine, taina mea este pentru mine şi pentru ai mei”1929.
14. Vă indignaţi împotriva mea pentru că nu l-am învăţat, ci l-am învins pe lovinianus. Ba mai mult, se indignează cei care suferă că el a fost anatematizat şi, pe când laudă ceea ce sunt, blamează ceea ce se prefac că sunt. Într-adevăr, e ca şi cum ar fi trebuit să-l rog să se dea bătut în faţa mea, nu să fie dus, în ciuda voinţei şi împotrivirii sale, în lanţurile adevărului. Şi aş spune acestea dacă, din dorinţa de a învinge, aş fi vorbit în vreun fel
1926 Minucius Felix, apologet latin din veacul al III-lea d.Hr. (n.P.P.)
1927 Cf. Matei 13, 36.
1928 Cf. Marcu 4, 34.
1929 Isaia 21,16 (Vulgata).
324
contrar regulii Sfintei Scripturi şi, precum obişnuiesc să facă bărbaţii puternici în timpul înfruntărilor dintre ei, mi-aş răscumpăra vina pe măsura prăzii câştigate. Acum însă, deoarece am fost mai degrabă un tălmăcitor al Apostolului decât autor al unei doctrine şi am uzat de îndatorirea de comentator, orice cuvânt pare mai aspru să i se pună în seamă mai mult celui căruia i l-am înfăţişat decât nouă, care l-am înfăţişat. Asta dacă nu cumva Apostolul a vorbit în alt fel, iar noi am deformat simplitatea cuvintelor lui printr-o interpretare răutăcioasă. Cel care ne-a reproşat acest lucru să dovedească prin argumente scoase chiar din texte. Am spus: „Dacă este bine să nu atingi femeia, este rău, aşadar, să o atingi; căci nimic nu este contrar binelui, în afară de rău. Însă, dacă este rău, poate fi şi iertat; din acest motiv se face pogorământul, pentru ca ceva să nu ajungă din rău în mai rău”1930 şi celelalte, până la expunerea din capitolul următor. De aceea am relatat aceasta, fiindcă Apostolul spusese: „Este bine ca bărbatul să nu se atingă de femeie; însă, datorită primejdiei desfrânării, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă soţul ei”1931. Cu ce se deosebesc cuvintele mele de ideea exprimată de Apostol? Poate doar prin aceea că, în timp ce el declară hotărât acest lucru, eu îmi exprim îndoiala în această privinţă; el precizează, eu mă întreb; el spune limpede: „Este bine ca bărbatul să nu se atingă de femeie”, eu caut să aflu, cu sfială, dacă este bine ca bărbatul să nu se atingă de femeie. „Dacă” aparţine celui care se îndoieşte, nu celui care afirmă cu tărie. El spune: „Este bine să nu se atingă”, eu adaug ce ar putea să fie opus binelui. Şi imediat, în cele ce urmează: „Trebuie să observăm înţelepciunea Apostolului. Nu spune: «Este bine să nu aibă soţie, ci: «Este bine să nu se atingă de femeie, ca şi cum în atingere este pericolul, ca şi cum acela care a atins-o nu mai poate să scape”1932. Aşadar, vezi că noi vorbim nu despre soţi, ci discutăm pur şi simplu despre împreunare, ceea ce înseamnă că, în comparaţie cu neprihănirea şi cu fecioria şi cu asemănarea cu îngerii, este bine pentru bărbat să nu se atingă de femeie.
1930 împotriva lui lovinianus, I, 7.
1931 1 Corinteni 7,1-2.
1932 împotriva lui lovinianus, I, 7.
325
„Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”1933, spune Ecclesiastul. Dacă toate fiinţele sunt bune, precum au fost făurite de Creatorul Cel Bun, în ce chip mai sunt toate deşertăciune? Dacă pământul este deşertăciune, oare sunt deşertăciune şi cerurile, şi îngerii, şi Tronurile, Stăpâniile, Puterile şi celelalte Puteri cereşti? Dar care, deşi prin sine sunt bune, precum au fost făurite de Creatorul Cel Bun1934, prin comparaţie cu cele mai mari, se numesc „deşertăciune”. De exemplu: opaiţul, în comparaţie cu torţa, nu înseamnă nimic; torţa, în comparaţie cu steaua, nu luminează; pune faţă în faţă steaua cu luna, şi este oarbă; pune luna alături de soare, nu mai străluceşte; compară soarele cu Hristos, şi nu mai reprezintă decât întuneric. „Eu sunt Cel ce sunt”1935, spune Dumnezeu. Dacă vei fi comparat, aşadar, întreaga creaţie cu Dumnezeu, ea nu mai înseamnă nimic.
„Să nu încredinţezi”, spune Estera, „moştenirea ta celor care nu există”1936 sau idolilor, desigur, sau demonilor. Şi, cu toate acestea, ei existau, idolii şi demonii, cărora ea implora să nu le aducă jertfe. Chiar şi în Cartea lui Iov citim ceea ce a spus Bildad despre cel nelegiuit: „Credinţa trebuie să fie îndepărtată de cortul său şi moartea să-l calce în picioare, precum face un rege. Să locuiască în cortul său tovarăşii celui care nu este”1937; nu încape nicio îndoială că acesta este diavolul, care, de vreme ce are tovarăşi, nu ar avea dacă nu ar exista; totuşi, fiindcă a pierit, se spune că nu există.
Aşadar, potrivit sensului acestei comparaţii, am spus că e rău să atingi femeia chiar dacă nu s-a făcut nicio referire la soţie -, fiindcă este bine să nu te atingi de ea. Şi am adăugat că fecioria este grâu, căsătoria este orz, desfrânarea este bălegar: „Oricum, şi grâul şi orzul sunt creaţii ale lui Dumnezeu. Desigur, în Evanghelie, o mai mare mulţime se hrăneşte cu pâini din orz1938, una
1933 Ecclesiastul 1, 2.
1934 Fericitul Ieronim insistă pe acest atribut al lui Dumnezeu, distanţându-se de ideile maniheice şi gnostice care afirmau că lumea este creaţia unui zeu inferior şi rău. (n.P.P.)
1935 Ieşirea 3,14.
1936 Estera 14, 11. Trimiterea face parte din cele 6 capitole pe care textul Septuagintei le adaugă cărţii faţă de originalul ebraic. Fericitul Ieronim le recunoaşte ca adaosuri şi le plasează, ca atare, separat în traducerea sa (Vulgata).
1937 Iov 18,14-15.
1938 Cf. Ioan 6, 9.
326
mai mică se hrăneşte cu pâini din grâu. «Doamne, spune [Scriptura], «vei mântui oamenii şi dobitoacele!1939”
Am vorbit, cu alte cuvinte, despre acest lucru atunci când am numit fecioria „aur”, iar căsătoria „argint” şi când am vorbit de cei o sută patruzeci şi patru de mii de feciorelnici însemnaţi care nu s-au pângărit cu femei1940; de aici am vrut să scot în evidenţă că toate femeile care nu au rămas fecioare, în comparaţie cu fecioria preacurată şi îngerească a însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, sunt pângărite.
Iar dacă i se pare cuiva ceva aspru şi demn de a fi combătut faptul că am stabilit o distanţă atât de mare între feciorie şi căsătorie câtă există între grâu şi orz, să citească scrierea Sfântului Ambrozie Despre văduve şi va descoperi că, printre alte lucruri pe care le-a dezbătut despre feciorie şi căsătorie, le-a spus şi pe acestea: „Nici Apostolul nu a pus mai presus căsătoria astfel încât să stingă dorinţele de păstrare a fecioriei; ci, începând de la predicarea înfrânării, a coborât până la leacurile pentru neînfrânare şi, după ce le arătase celor tari răsplata pentru o înaltă chemare, totuşi nu a răbdat ca vreunul să se sfârşească pe drum, aplaudându-i în aşa fel pe cei dintâi, încât nici să nu-i dispreţuiască pe următorii. Căci învăţase el însuşi că Domnul Iisus le-a arătat unora pâinea de orz ca să nu se sfârşească pe drum; altora, trupul Său ca să se îndrepte spre împărăţie”1941; iar în următoarele fraze spune: „Aşadar, împreunarea conjugală nu trebuie evitată, ca şi cum ar fi o vină, ci trebuie s-o îndepărtăm ca pe o povară izvorâtă din necesitate. Căci legea a silit-o pe soţie să nască pruncii în chinuri şi în necaz, iar întoarcerea ei la bărbat să fie doar pentru că el însuşi îi este stăpân1942. Aşadar, femeia căsătorită, nu văduva, este sortită chinurilor şi durerilor în timpul naşterii pruncilor şi autorităţii bărbatului i se supune numai cea legată de el, nu fecioara”1943; şi, în alt loc: „Voi aţi fost răscumpăraţi spune el1944 la mare preţ, nu deveniţi robi ai oamenilor.
1939 Psalmul 35, 6.
1940 Apocalipsa 14, 4.
1941 SFÂNTUL AMBROZIE DE MEDIOLANUM, Despre văduve, 13, 79. (n.P.P.)
1942 Facerea 3,16.
1943 SFÂNTUL AMBROZIE DE MEDIOLANUM, Despre văduve, 13, 81. (n.P.P.)
1944 Apostolul Pavel, cf. 1 Corinteni 7, 23.
327
Vedeţi cât de clară este definirea robiei casnice”; şi imediat: „Aşadar, dacă o bună unire conjugală este robie, ce rău mai poate fi când soţii nu sunt în stare să se sfinţească unul pe altul, ci să se piardă?”1945
Toate ideile privitoare la feciorie şi căsătorie pe care noi le-am desfăşurat printr-o lungă dezbatere, el le-a prescurtat într-o mică operă, cuprinzând multe lucruri în puţine cuvinte. Fecioria este predicată de el ca un sfârşit firesc al înfrânării, iar căsătoria ca un leac pentru neînfrânare. Şi, coborând în chip semnificativ de la lucruri mari la cele mărunte, fecioarelor le arată răsplata pentru o înaltă chemare, pe cele căsătorite le mângâie, pentru a nu se sfârşi pe drum; unora le aduce laude, pe altele nu le dispreţuieşte; compară căsniciile cu orzul, fecioria cu trupul lui Hristos. Şi eu socotesc că este o mult mai mică distanţă între grâu şi orz decât între orz şi trupul lui Hristos. Apoi, în ceea ce priveşte căsătoria, el spune că trebuie s-o îndepărtăm ca pe o povară izvorâtă din necesitate şi că ea este expresia celei mai lămurite sclavii; şi mai spune multe altele, pe care le-a urmărit foarte pe larg, în cele trei cărţi despre fecioare1946.
15. Din toate acestea reiese limpede că eu nu am spus nimic nou despre fecioare şi despre femeile măritate, ci am urmat în toate părerea celor vechi, atât a acestuia, fireşte, cât şi a celorlalţi, care au discutat despre dogmele bisericeşti. Prefer să egalez mai degrabă aparenta detaşare a lor decât întunecata râvnă a altora.
Spumegă împotriva mea soţii pentru că am spus: „Rogu-te, ce fel de bine este acela care te opreşte să te rogi, care nu-ţi îngăduie să primeşti trupul lui Hristos? Când îndeplinesc îndatorirea soţului, nu împlinesc înfrânarea. Acelaşi Apostol porunceşte, în alt loc, să ne rugăm mereu1947. Dacă trebuie să ne rugăm mereu, trebuie deci să nu devenim niciodată robii căsniciei, fiindcă, ori de câte ori îndeplinesc faţă de soţie îndatorirea conjugală, nu pot să mă rog”1948. Pentru care motiv am spus asta este limpede,
1945 SFÂNTUL AMBROZIE DE MEDIOLANUM, Despre văduve, 11, 69. (n.P.P.)
1946 Fericitul Ieronim nu se afla în bune relaţii cu Sfântul Ambrozie în această perioadă, însă apelează la autoritatea sa recunoscută cvasi-unanim în Biserică. (n.P.P.)
1947 Cf. 1 Tesaloniceni 5,17.
1948 împotriva lui lovinianus, I, 7.
328
anume pentru faptul că lămuream acea zicere a Apostolului: „Nu vă lipsiţi unul pe altul, decât prin bună învoire pentru o vreme, ca să vă dăruiţi rugăciunii”1949. Apostolul Pavel spune că, atunci când ne împreunăm cu soţiile, nu putem să ne rugăm; Apostolul Petru ne îndeamnă la înfrânare, ca să nu fie stânjenite rugăciunile noastre. Care este aici, rogu-te, păcatul meu? Ce rău am făcut? Cu ce m-am făcut vinovat? Dacă apele curg învolburate şi neguroase, nu e vina albiei, ci a izvorului. Sau poate de aceea sunt acuzat, pentru că am îndrăznit să adaug de la mine: „Ce fel de bun este acela care nu îngăduie să primeşti trupul lui Hristos?” La aceasta voi răspunde pe scurt: ce este mai însemnat, să te rogi, sau să primeşti trupul lui Hristos? Desigur, trupul lui Hristos. Dacă prin împreunare trupească este oprit ceea ce este de mai mică însemnătate, cu atât mai mult ceea ce este de mai mare însemnătate.
Am spus în acelaşi volum1950 că, în virtutea Legii, David şi însoţitorii săi nu au putut să mănânce pâinile punerii înainte1951 decât după ce răspunseseră că de trei zile sunt curaţi în privinţa femeilor, nu numai în privinţa curtezanelor, ceea ce era condamnat de Lege, ci şi în privinţa soţiilor, cu care se uneau în mod îngăduit de Lege. S-a poruncit ca şi poporul, atunci când urma să primească Legea pe Muntele Sinai, să se înfrâneze timp de trei zile de la a se împreuna cu soţiile1952. Ştiu că acesta este obiceiul la Roma, ca toţi credincioşii să primească în orice clipă trupul lui Hristos, ceea ce eu nici nu resping, nici nu aprob căci fiecare are din belşug propria părere -, ci mă refer la conştiinţa celor care, după împreunarea trupească, în aceeaşi zi se împărtăşesc şi, potrivit lui Persius1953, îşi curăţă nopţile în apa curgătoare. Pentru acelaşi motiv nu ar îndrăzni să meargă la rămăşiţele sfinte ale mucenicilor, pentru acelaşi motiv nu ar intra în biserici! Oare Hristos e altul în public şi altul acasă? Ceea ce nu este îngăduit în biserică nu este îngăduit nici acasă. Nimic nu-I este tăinuit lui
1949 1 Corinteni 7, 5.
1950 împotriva lui lovinianus, I, 20.
1951 Cf. 1 Regi 21, 6.
1952 Cf. Facerea 19,15.
1953 PERSIUS, Satire, II, 16. (n.P.P.)
329
Dumnezeu, chiar şi întunericul este ca lumina în faţa Sa1954. Fiecare să se cerceteze şi astfel să se apropie de trupul lui Hristos1955, nu pentru ca una sau două zile de împărtăşire să-l facă mai sfânt pe creştin, încât ceea ce azi nu am meritat să merit mâine sau poimâine, ci pentru ca, în timp ce sufăr că nu m-am împărtăşit cu trupul lui Hristos, să mă înfrânez puţin timp de la îmbrăţişarea soţiei, încât să prefer iubirea faţă de Hristos iubirii faţă de nevastă.
„Este ceva aspru, care nu poate fi îndurat; cine dintre laici1956 poate să îndure acest lucru?” Să îndure cine poate să îndure; cine nu poate, asta îl priveşte pe el însuşi. Grija noastră este nu ce poate sau vrea fiecare, ci ceea ce ne porunceşte Sfânta Scriptură să spunem.
16. Aceştia sfâşie chiar şi ceea ce se află în micile mele comentarii cu privire la acelaşi Apostol, unde am spus: „într-adevăr, să nu socotească cineva din ceea ce urmează: «Ca să vă dăruiţi rugăciunii şi să vă întoarceţi iarăşi la acest lucru1957 că asta vrea Apostolul şi o îngăduie datorită primejdiei unei prăbuşiri tot mai mari, căci îndată adaugă: «Să nu vă ispitească Satana din cauza neînfrânării voastre. Vezi bine, frumoasă îngăduinţă: «Şi iarăşi [să vă întoarceţi] la acest lucru pe care roşeşte să-l spună pe nume, pe care îl preferă [numai] unei ispite a Satanei care are drept cauză neînfrânarea. Noi ne sforţăm să discutăm ca de ceva obscur, când a expus asta el însuşi, chiar cel care a scris: «însă aceasta, zice el, «o spun prin îngăduinţă, nu prin poruncă1958. Şi noi murmurăm chiar şi acum că el nu numeşte căsătoria îngăduinţă, ci poruncă, ca şi cum nu ar fi îngăduite în acelaşi fel şi a doua şi a treia căsătorie?”1959; şi celelalte lucruri. Ce am zis eu aici pe care să nu-l fi spus Apostolul? Desigur, aceasta: „Pentru că roşeşte să-i spună pe nume”. Eu cred că, atunci când zice: „Chiar la acest lucru” şi trece sub tăcere lucrul însuşi, nu
1954 Cf. Psalmul 138,12.
1955 cf. 1 Corinteni 11, 28.
1956 Termenul secularis avea, în latina creştină, sensul iniţial de „lumesc, mundan, profan”, dar, în contextul dezvoltării vieţii monastice, după veacul al IV-lea, va desemna şi pe laici, în opoziţie cu cei dedicaţi vieţii în celibat şi castitate. (n.P.P.)
1957 1 Corinteni 7, 5.
1958 1 Corinteni 7, 6.
1959 împotriva lui lovinianus, I, 8.
330
numeşte pe faţă împreunarea trupească, ci o aminteşte cu sfială. Sau fiindcă urmează: „Pentru că îl preferă ispitei Satanei, care are drept cauză neînfrânarea”? Oare nu este acelaşi lucru, schimbând ordinea cuvintelor: „Ca nu cumva să vă ispitească Satana din cauza neînfrânării voastre”? Sau pentru că am spus: „Şi noi murmurăm chiar şi acum că nu numeşte căsătoria îngăduinţă, ci poruncă”? Dacă acest lucru este prea aspru, să i se ceară socoteală Apostolului, care zice: „însă aceasta o spun prin îngăduinţă, nu prin poruncă”, nu mie, care, în afară de inversarea ordinii, nu am schimbat nici sensul, nici cuvintele.
17. Să trecem la celelalte lucruri, căci cuvântul meu se grăbeşte, din cauza scurtimii epistolare: „Le spun”, zice Apostolul, „celor necăsătoriţi şi văduvelor: este bine pentru ei dacă au rămas aşa, ca mine. Însă, dacă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească; căci este mai bine să se căsătorească decât să ardă”1960. Noi am interpretat astfel aceasta: „După ce încuviinţase celor căsătoriţi folosinţa căsniciei şi le arătase ce vrea sau ce le îngăduie, trece la necăsătorite şi la văduve şi le propune exemplul său şi le numeşte fericite «dacă vor fi rămas aşa; însă, dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească. E acelaşi lucru pe care-l exprimase mai înainte: «însă, din cauza desfrânării şi: «Să nu vă ispitească Satana din cauza neînfrânării voastre. El expune motivul pentru care a spus: «Dacă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească; căci este mai bine să se căsătorească decât să ardă. De aceea este mai bine să se căsătorească, fiindcă este mai rău să ardă. Înlătură focul poftei trupeşti şi nu va mai zice: «Este mai bine să te căsătoreşti. Cuvântul «mai bine este pus în legătură cu cele din urmă, către asemănarea cu ce este mai rău, şi nu priveşte simplitatea binelui incomparabil prin sine, ca şi cum ar spune: «Căci este mai bine să ai un singur ochi decât niciunul”1961.
Şi, după foarte puţin timp, după ce mă adresasem direct, printr-o apostrofa1962, Apostolului, am tras concluzia: „Dacă este bună căsătoria prin ea însăşi, nu o compara cu incendiul, ci
1960 1 cor. 7, 8-9 (N.P.P.)
1961 Împotriva lui lovinianus, I, 9; cf. TERTULIAN, Despre îndemnul la neprihănire, 3, 7-10. (n.P.P.)
1962 Figură stilistică prin care oratorul se adresează în mod direct interlocutorului său. (n.P.P.)
331
spune pur şi simplu: este bine să te căsătoreşti. Pentru mine este îndoielnică bunătatea unui lucru pe care mărimea altui rău îl sileşte să fie un rău mai mic. Eu însă nu vreau un rău mai uşor, ci vreau un bine de sine stătător”1963. Apostolul vrea ca cele nemăritate şi văduvele să stea departe de împreunarea trupească şi le îndeamnă să urmeze exemplul său şi le numeşte „fericite” dacă ar rămâne astfel. Însă, dacă nu pot să se înfrâneze şi vor să-şi stingă văpaia dorinţei nu atât prin înfrânare, cât prin desfrâu, este mai bine pentru ele să se mărite decât să ardă de dorinţă. La aceasta, noi am concluzionat: „De aceea este mai bine să te căsătoreşti, fiindcă este mai rău să arzi de dorinţă”. Noi nu ne expunem propria părere, ci o tâlcuim pe cea a Apostolului: „Este mai bine să te căsătoreşti decât să arzi de dorinţă”, adică: este mai bine să te măriţi decât să trăieşti în desfrâu. Dacă înveţi că este bine să arzi de dorinţă sau să te desfrânezi, atunci binelui i se preferă mai binele; dacă însă a arde de dorinţă este un rău, ceea ce i se preferă răului nu ţine de adevărata şi neîntinata curăţie, nici de acea fericire care se compară cu cea a îngerilor. Dacă voi fi spus: „Este mai bine să fii fecioară decât căsătorită”, am preferat binelui mai binele. Dacă însă voi face un alt pas: „Este mai bine să te căsătoreşti decât să trăieşti în desfrâu”, aici nu am preferat binelui mai binele, ci binele răului, şi este o mare deosebire între acest mai bine care este preferat căsătoriei şi acela care este preferat desfrâului.
Te implor, cu ce am păcătuit în această discuţie? îmi propusesem nu să târăsc Sfânta Scriptură spre voinţa mea, ci să spun ceea ce înţelegeam eu că vrea să spună Sfânta Scriptură. Îndatorirea comentatorului este să spună nu ceea ce vrea el însuşi, ci ceea ce gândeşte cel pe care îl comentează; altminteri, dacă va spune lucruri opuse, nu va fi atât interpretul, cât vrăjmaşul celui pe care se străduieşte să-l explice. Desigur, oriunde nu explic Scriptura şi vorbesc în mod liber despre părerea mea, oricine să arate ce cuvinte aspre am spus împotriva căsătoriei. Dacă nu va fi găsit nimic, să considere că orice i se pare că este sau sever, sau dur ţine nu de părerea proprie a scriitorului, ci de îndatorirea comentatorului.
1963 împotriva lui lovinianus, I, 9.
332
18. Însă cine ar putea să îndure ceea ce mi se reproşează, anume de ce, expunând locul Apostolului în care a scris despre soţi: „Cei de acest fel vor avea suferinţă în trup”1964, am spus: „Noi, neştiutori ai acestor lucruri, socoteam că îi revine căsătoriei măcar bucuria trupului. Însă, dacă pentru cei care se căsătoresc există şi suferinţa trupului, singura care părea să le ofere desfătări, ce motiv le va mai rămâne pentru care să se căsătorească, de vreme ce există chin şi în duh, şi în suflet, şi în trupul însuşi?”1965 Ce condamnare a căsătoriei este aici, dacă scâncetele pruncilor, morţile fiilor, avorturile soţiilor, pagubele din gospodărie şi celelalte de acest fel le-am numit „chin al căsătoriei”?
Pe când încă trăia Damasus, cel de sfântă pomenire, am scris o carte împotriva lui Helvidius, Despre pururea fecioria Sfintei Maria1966, în care noi am fost nevoiţi ca, pentru a proslăvi fericirea fecioriei, să spunem multe despre neplăcerile căsătoriei. Oare bărbatul distins şi învăţat în privinţa Sfintei Scripturi şi neprihănitul doctor al neprihănitei Biserici a avut ceva de spus în acea dezbatere? Chiar şi în cartea adresată Eustochiei am spus lucruri cu mult mai aspre despre căsătorie şi nimeni nu a fost jignit în această privinţă; căci iubitorul fecioriei asculta cu urechea ciulită lauda neprihănirii. Citeşte-l pe Tertulian, citeşte-l pe Ciprian, citeşte-l pe Ambrozie, şi împreună cu ei sau acuză-mă, sau declară-mă nevinovat! S-au găsit personaje din familia lui Plautus şi oameni prea puţin învăţaţi, gata numai să mustre, care ar vrea să se prezinte drept cunoscători dacă sfâşie spusele tuturor şi dacă într-unul şi acelaşi proces mă combat şi pe mine, şi pe vrăjmaş, adică şi pe unul, şi pe altul, astfel încât să susţină cu tărie că amândoi au fost învinşi, de vreme ce unul dintre noi va fi, fără îndoială, învins.
Mai departe, când, vorbind despre bigami şi trigami, am spus: „Este mai bine ca femeia, deşi ar putea să se mărite cu doi sau trei, să cunoască un singur bărbat decât mai mulţi, adică: este mai de tolerat să se fi prostituat cu un singur bărbat decât cu mai mulţi”1967, oare nu am adăugat îndată de ce am spus acest lucru:
1964 1 Corinteni 7, 28.
1965 împotriva lui lovinianus, 1,13.
1966 V. FERICITUL IERONIM, Trei vieţi de monahi. Împotriva lui Helvidius. Epistole…
1967 împotriva lui lovinianus, 1,14.
333
„Având în vedere că şi acea samariteancă din Evanghelie, spunând că are al şaselea bărbat, este contrazisă de Domnul, care afirmă că acela nu-i este bărbat1968”1969? Eu chiar şi acum declar răspicat că, în cadrul Bisericii, nu este condamnată bigamia, ba chiar nici trigamia, şi că, după cum este permis să te căsătoreşti a doua oară, tot astfel este permis a cincea, a şasea oară şi chiar mai mult; dar, după cum aceste căsătorii nu sunt condamnate, tot astfel nu sunt nici lăudate. Ele sunt spre uşurarea suferinţei, nu spre lauda înfrânării. De aceea, şi în alt loc am spus: „Unde se depăşeşte un singur soţ, nu mai are importanţă dacă mai urmează al doilea sau al treilea, fiindcă încetezi să fii monogam”1970. „Toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt folositoare.”1971 Nu îi condamn pe bigami, nici chiar pe trigami şi, dacă se poate spune aşa, pe octogami. Să aibă oricare femeie al optulea soţ şi să nege cu tărie că s-a prostituat cu unul singur.
19. Să ajung şi la acel loc unde sunt mustrat pentru faptul că am spus că cel puţin, potrivit adevărului din textul ebraic, în a doua zi nu se adaugă precum în prima şi în a treia şi în celelalte: „Şi a văzut Dumnezeu că este bine”1972, şi pe dată am adăugat: „El ne-a lăsat să înţelegem că nu este bun numărul doi, care să împartă unitatea şi să prefigureze legământul căsătoriei. De aceea, şi în arca lui Noe, toate vieţuitoarele care intră perechi sunt necurate; numărul impar este curat”1973.
în privinţa acestui lucru, nu ştiu ce mi-ar putea fi reproşat între timp despre ziua a doua: oare pentru că a fost scris şi am spus că nu a fost scris? Sau pentru că tot ce nu a fost scris noi nu am înţeles altfel decât îngăduie simplitatea Sfintei Scripturi? Că nu s-a scris în privinţa celei de a doua zile: „Şi a văzut Dumnezeu că este bine” să accepte nu mărturia mea, ci a tuturor evreilor şi a altor comentatori, adică a lui Aquila şi a lui Symmachus şi a lui Theodotion. Dacă însă nu a fost scris, de vreme ce în privinţa celorlalte zile s-a scris, sau să prezinte un alt motiv mai demn de
1968 Cf. Ioan 4,18.
1969 împotriva lui lovinianus, 1,14.
1970 împotriva lui lovinianus, 1,15.
1971 1 Corinteni 6,12.
1972 Facerea 1, 4.
1973 împotriva lui lovinianus, 1,16.
334
crezare de ce nu s-a scris, sau, dacă nu vor găsi, vor admite, fără voia lor, ceea ce a fost spus de noi.
Mai departe, dacă în arca lui Noe toate vieţuitoarele care intră perechi sunt necurate, numărul impar este curat, şi nimeni nu se îndoieşte că acest lucru a fost scris, şi atunci să explice ei din ce motiv a fost scris. Dacă însă nu discută ceea ce a fost expus de mine, vor admite, vrând-nevrând, acest lucru. Sau dă tu la iveală nişte bucate mai bune şi ia-mă drept părtaş la ospăţ, sau să fii mulţumit cu săracul nostru fel de mâncare, oricum ar fi el.
Desigur, acum trebuie să menţionez care dintre scriitorii ecleziastici au discutat despre numărul impar: Clement1974, Ipolit, Origen, Dionisie, Eusebiu, Didim, chiar şi dintre ai noştri: Tertulian, Ciprian, Victorinus, Lactantius, Ilarie; dintre aceştia, Ciprian, discutând despre numărul şapte, adică impar, ce lucruri şi de ce fel i-a spus lui Fortunatus, cartea lui este spre mărturie. Sau poate îi voi prezenta pe Pitagora1975 şi pe Archytas Tarentinul şi pe Publius Scipio discutând, în cartea a VI-a a Republicii1976, despre numărul impar? Şi, dacă detractorii mei nu au vrut să-i asculte pe aceştia, voi face să le ţipe cu putere ucenicii din şcolile dascălilor: „Dumnezeu îşi află plăcere în numărul impar”1977.
20. Mare nelegiuire, bisericile au fost năruite, întregul univers nu mai rabdă să audă dacă am spus că fecioria este mai curată decât căsătoria, dacă am subordonat numărul par celui impar, dacă am arătat că figurile din Vechiul Testament s-au desăvârşit în adevărul evanghelic! Pe celelalte din cartea noastră care au fost discutate, le consider sau neînsemnate, sau ţinând de acelaşi subiect; de aceea am refuzat să răspund la aceste critici, ca să nu depăşească mărimea unei cărticele şi să nu par că nu mă încred în inteligenţa ta, cel pe care te-am avut drept apărătorul cauzei mele mai înainte de a te ruga.
Aşadar, declar deschis acest lucru, ca ultimul meu cuvânt, că nici nu am condamnat şi nici nu condamn căsătoria; că am dat replică vrăjmaşului şi nu mi-a fost frică de cursele alor mei. Însă
1974 Probabil Stromate, 6,16. Identificarea pasajelor respective este dificilă. (n.P.P.)
1975 Matematician şi filosof ionian, fondator al unui cult religios cu mare prestigiu în Antichitate (570-480 î.Hr.). (n.P.P.)
1976 Cf. CICERO, De Republica, VI, 17-19.
1977 VERGILIUS, Bucolice, VIII, 5.
335
fecioria o înalţ la cer nu fiindcă o am, ci fiindcă mă mir că n-o am. Mărturisirea este candidă şi sfioasă: faptul că lauzi la alţii calitatea de care eşti lipsit tu însuţi. Oare, deoarece sunt lipit de pământ din cauza trupului greu, nu admir zborul păsărilor şi nu laud porumbelul pentru că „atinge în treacăt cărarea de apă şi nici măcar nu-şi mişcă iuţile aripi”1978? Nimeni să nu se amăgească, nimeni să nu se prăbuşească din cauza unui viclean linguşitor! Există o primă feciorie de la naştere; a doua feciorie, de la a doua naştere1979. Nu sunt vorbele mele, există o străveche maximă: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”1980, trupului şi duhului. Trupul pofteşte împotriva duhului şi duhul împotriva trupului1981; aceştia se împotrivesc unul altuia, încât să nu facem cele pe care le dorim. Când ţi se pare ceva aspru în opusculul nostru, să nu priveşti înapoi spre cuvintele mele, ci spre Scriptură, de unde au fost scoase cuvintele mele.
21. Hristos e neprihănit, iar Maica Sa este fecioară în veşnicie, Maică şi Fecioară. Căci Iisus a intrat deşi porţile erau închise1982; în mormântul Său, care era nou şi fusese tăiat în piatră foarte dură, nici înainte, nici după aceea nu a mai fost aşezat cineva; „grădina închisă, izvorul pecetluit”1983, izvor din care curge după cum spune Amos1984 acel fluviu care adapă puhoiul, sau al funiilor, sau al spinilor al funiilor păcatelor, de care eram înlănţuiţi înainte, al spinilor1985 care înăbuşeau sămânţa semănată de Stăpânul. Aceasta este poarta de răsărit în Iezechiel1986, întotdeauna închisă şi strălucitoare şi care ascunde în sine sau scoate din sine Sfintele Sfintelor, poartă prin care Soarele dreptăţii1987 şi Preotul nostru din ceata lui Melchisedec1988 intră şi iese. Să-mi răspundă ei în ce chip a intrat Iisus deşi porţile erau închise, când
1978 VERGILIUS, Eneida, V, 217. (n.P.P.)
1979 Botezul creştin. (n.P.P.)
1980 Matei 6, 24.
1981 Cf. Galateni 5,17.
1982 Cf. Iezechiel 44,1-3.
1983 Cântarea Cântărilor 4,12.
1984 De fapt este vorba despre Ioil 4,18. (n.P.P.)
1985 Cf. Pilda semănătorului (Matei 13, 3-23).
1986 Iezechiel 44,1-3.
1987 Cf. Maleahi 3, 20.
1988 psalmul 10,7.,
336
Şi-a arătat mâinile spre a fi pipăite1989, coasta, spre a fi privită, şi oasele, şi carnea, pentru ca realitatea trupului Său să nu fie considerată o fantasmă, şi eu le voi răspunde în ce chip Sfânta Maria este şi mamă, şi fecioară; fecioară, după ce a născut, mamă, înainte de a se fi căsătorit.
Aşadar, după cum am început să spunem, Hristos neprihănit, Maria fecioară au sfinţit pentru fiecare sex începuturile fecioriei; Apostolii au fost neprihăniţi sau înfrânaţi după căsătorie; episcopii, preoţii, diaconii sunt aleşi fie neprihăniţi, fie văduvi, sau, desigur, după ce au dobândit preoţia, devin pentru totdeauna neprihăniţi. De ce ne batem joc de noi înşine şi ne mâniem dacă, supunându-ne tot timpul împreunării trupeşti, ne sunt refuzate răsplăţile pentru păstrarea fecioriei? Vrem să mâncăm din belşug, să fim prinşi în îmbrăţişările soţiilor noastre şi, totodată, să domnim împreună cu Hristos, aşezaţi în rândul fecioarelor şi văduvelor? Aşadar, aceeaşi răsplată vor avea foamea şi lăcomia la mâncare, murdăria şi curăţia, sacul şi mătasea? Lazăr a primit în timpul vieţii suferinţele sale, iar acel bogătaş îmbrăcat în purpură, gras şi plesnind de sănătate, s-a bucurat din plin de plăcerile trupului cât timp a trăit1990, dar, după moarte, ei ocupă locuri diferite adică suferinţele sunt schimbate în desfătări şi desfătările în suferinţe. Ţine de judecata noastră dacă-l urmăm pe Lazăr sau pe bogătaş.
EPISTOLA L1991
Către Domnio
1. Scrisoarea ta face să răsune deopotrivă şi iubirea, şi dojana. Deşi aminteşti cu multă râvnă de dragostea ta faţă de mine, te temi chiar şi de lucrurile care sunt sigure pentru noi; aminteşti şi de plângerea împotriva mea a celor care nu mă iubesc şi, căutând
1989 Ioan 20,19-27.
1990 Luca 16,19-31.
1991 Anul 393, Betleem. Domnio este, probabil, un nobil roman, prieten al lui Ieronim. Şi în această epistolă Ieronim se disculpă de acuzaţiile unuia dintre duşmanii săi înverşunaţi din Roma, probabil un ascet purtat de invidie. (n.P.P.)
337
orice prilej de a mă prinde greşind, flecăresc împotriva fratelui lor şi pun sminteală împotriva fiului mamei lor1992. Îmi scrii că aceia sau, mai bine zis, nu ştiu ce călugăr care rătăceşte pe drumuri, pe la răspântii, prin pieţe, colportor de zvonuri, bârfitor, isteţ numai în a ocărî pe cineva, care se sileşte să scoată paiul altuia cu ajutorul bârnei din ochiul său1993 vorbesc public împotriva mea şi cărţile pe care le-am scris împotriva lui lovinianus le rod, le sfârtecă, le sfărâmă cu colţii lor de câine. Acest dialectician al oraşului vostru şi stâlp al familiei plautine nu a citit nici măcar Categoriile lui Aristotel, nici Despre interpretare, nici Analiticele, nici cel puţin Topicele lui Cicero, ci, în mijlocul unor cercuri de nepricepuţi şi al unor banchete de muieruşti, ţese silogisme asilogistice, iar aşa-numitele Sofisme ale noastre le desfiinţează printr-o ingenioasă argumentaţie. Ce prost am fost eu, care am socotit că nu pot şti acestea fără să apelez la filosofi! Eu care am ales ca parte mai bună a condeiului cea care şterge1994, nu cea care scrie! Aşadar, în zadar am întors pe toate feţele Comentariile lui Alexandru1995; degeaba un erudit profesor m-a iniţiat în logică prin Introducerea lui Porphyrios; şi, ca să nu pun prea mare preţ pe ştiinţele umane, fără motiv i-am avut drept călăuzitori în Sfânta Scriptură pe Grigorie de Nazianz şi pe Didim; nu mi-a folosit la nimic erudiţia evreilor şi nici reflecţia zilnică, din adolescenţă până la această vârstă, în privinţa Legii, profeţilor, Evangheliilor şi Apostolilor.
2. S-a găsit un om desăvârşit, chiar şi fără îndrumarea vreunui magistru, purtător de Duh şi învăţat de Dumnezeu însuşi, care l-ar întrece prin elocinţă pe Cicero, prin argumentaţie, pe Aristotel, prin înţelepciune, pe Platon, prin erudiţie, pe Aristarh, prin numărul mare al cărţilor, pe Didim cel cu măruntaie de aramă1996, prin ştiinţa în domeniul Sfintelor Scripturi, pe toţi comentatorii timpului său. Aşadar, se zice că cere doar o temă de
1992 Cf. Psalmul 49, 21.
1993 cf. Matei 6, 41.
1994 Stilus, condeiul metalic folosit de romani pentru a scrijeli plăcuţele cerate putea fi utilizat (la celălalt capăt) şi pentru ştergerea literelor (de fapt, nivelarea stratului de ceară). (n.P.P.)
1995 Alexandru din Afrodisia, retor şi filosof grec din vremea lui Septimius Severus. (n.P.P.)
1996 Gramaticul Didim despre care am amintit deja mai sus. (n.P.P.)
338
tratat şi poate să pledeze ca să ne referim la ceva spus de Carneades1997 în ambele sensuri, adică şi pentru dreptate, şi împotriva dreptăţii. Lumea s-a eliberat de o primejdie, iar procesele de moştenire sau cele judecate de centumviri au fost salvate de la nimicire, pentru că acesta, părăsind forul, s-a mutat în biserică. Cine a mai fost considerat nevinovat împotriva voinţei acestuia? Pe care infractor nu l-ar fi salvat discursul său, după ce începuse să enumere pe degete părţile cauzei şi să întindă mreaja silogismelor sale? Căci, dacă ar fi bătut din picior, dacă ar fi săgetat cu privirile, şi-ar fi încruntat fruntea, şi-ar fi agitat mâna, şi-ar fi rotunjit cuvintele, imediat ar fi aşternut întunericul în faţa ochilor judecătorilor. Şi nu e de mirare dacă pe mine, care sunt şi absent, şi semibarbar, şi de multă vreme văduvit de folosinţa limbii latine, mă dă gata acest om care stăpâneşte în mod desăvârşit latina şi foarte elocvent, de vreme ce acest lovinianus bunule Iisuse, ce fel şi cât de mare bărbat, ale cărui scrieri nu le înţelege nimeni, care nu cântă decât pentru sine şi pentru Muze! va fi fost strivit sub greutatea elocinţei sale.
3. Aşadar, te rog, tată al meu foarte drag, să-l sfătuieşti să nu vorbească împotriva propriului legământ sfânt, ca nu cumva fecioria pe care o făgăduieşte prin înfăţişare s-o nimicească prin cuvinte, ca nu cumva, fiind neprihănit sau înfrânat căci asta îl priveşte doar pe el însuşi cum se prezintă a fi -, să pună pe aceeaşi treaptă pe cei căsătoriţi cu cei neprihăniţi şi să se fi luptat atâta timp zadarnic împotriva unui om care are un foarte mare dar al vorbirii. Pe lângă asta, aud că umblă cu plăcere în jurul cămăruţelor fecioarelor şi văduvelor şi, încruntând din sprânceană, filosofează în mijlocul lor despre literatura sfântă. Oare ce le învaţă pe aceste femeiuşti în taină, ce le învaţă în camera lor de culcare? Oare le învaţă că e totuna a fi fecioare sau măritate? Ori le spune să nu neglijeze floarea vârstei lor, să mănânce şi să bea, să meargă la băi, să râvnească la eleganţă, să nu dispreţuiască parfumurile? Sau mai degrabă le învaţă neprihănirea şi posturile şi lipsa de grijă faţă de trup? Oricum, recomandă numai acele lucruri pline de virtute.
1997 Filosof platonic, născut în Cyrene, fondator al Noii Academii (sec. III î.Hr.). (n.P.P.)
339
Aşadar, să mărturisească public ceea ce vorbeşte acasă sau, dacă şi acasă îi învaţă pe alţii aceleaşi lucruri pe care le recomandă în public, trebuie să se despartă de comunitatea copilelor. Nu roşeşte acest tânăr, acest călugăr şi, după cum i se pare lui însuşi, om înzestrat cu talentul vorbirii, din a cărui gură curge numai farmec, a cărui eleganţă în conversaţie este tot atât de mare pe cât e presărată cu umor1998 şi cu spirit, nu roşeşte să frecventeze casele aristocraţilor, să se ţină de petrecerile matroanelor, să facă din religia noastră o luptă, să stâlcească credinţa lui Hristos prin limbajul polemic şi, printre altele, să-l denigreze chiar şi pe fratele său! Desigur, dacă a socotit că eu greşesc – „căci toţi ne poticnim în privinţa multor lucruri şi, dacă cineva nu păcătuieşte prin cuvânt, acela este un om desăvârşit!”1999 -, ar fi trebuit sau să declare deschis acest lucru, sau să mă întrebe prin scrisori, ceea ce a făcut eruditul şi vestitul Pammachius, faţă de care m-am apărat cum am putut mai bine şi am dezbătut, într-o scrisoare mai lungă, sensul fiecărui lucru pe care îl afirmasem. Ar fi trebuit să imite cel puţin sfiala ta, care ai adunat la un loc în ordine acele extrase din volumul meu care păreau a-i scandaliza pe câţiva, cerându-mi sau să le îndrept, sau să le explic pe larg, nu să fiu crezut atât de smintit încât, într-o singură şi aceeaşi carte, să scriu şi în favoarea căsătoriei, şi împotriva căsătoriei!
4. Să se cruţe pe sine, să mă cruţe pe mine, să cruţe numele de creştin! Să ştie că este călugăr nu vorbind şi alergând încoace şi încolo, ci tăcând şi stând pe loc. Să-l citească pe Ieremia, care spune: „Este bine pentru bărbat să fi purtat jugul încă din tinereţe. Va şedea singur şi va tăcea, fiindcă a luat pe umerii lui un jug”2000. Sau dacă, desigur, a primit vărguţa de cenzor de faţă cu toţi scriitorii şi de aceea se consideră învăţat, fiindcă este singurul care-l înţelege pe lovinianus există, într-adevăr, un proverb prin care se spune că bâlbâitul înţelege mai bine cuvintele unui bâlbâit -, pornind de la un asemenea judecător, îi numim pe toţi scriitori. Chiar lovinianus însuşi, scriitor care nu ştie
1998 în original: sal comicus – „sare comică”.
1999 Iacov 3, 2.
2000 Plângerile lui Ieremia 3, 27-28.
340
să scrie, a declarat în chip foarte drept: „Faptul că mă condamnă episcopii, asta nu înseamnă raţiune, ci conspiraţie2001. Nu vreau să-mi răspundă cutare sau cutare, a căror autoritate poate să mă asuprească, dar nu poate să mă înveţe. Să scrie împotriva mea un bărbat a cărui limbă o înţeleg şi eu; un asemenea om pe care după ce îl voi fi învins, aş fi învins totodată toţi oamenii. Eu îl ştiu bine pe acesta – „daţi crezare celui care ştie din experienţă cât de mult se ridică el împotriva unui scut, cu ce dibăcie învârte lancea”2002 -, este viteaz, complicat în discuţie şi îndărătnic şi cu o minte care ştie şi să lupte pe ocolite, şi să înţepe. Adesea am strigat din zori şi până-n seară unul împotriva altuia prin pieţe; are pieptul şi forţa atleţilor şi trupul bine proporţionat. Mi se pare că, de fapt, în secret, este un adept al învăţăturii mele. Pe lângă aceasta, el nu roşeşte niciodată şi nu ia în considerare ce, ci cât de multe cuvinte spune. Şi a ajuns la o asemenea faimă a elocinţei, încât spusele sale par de obicei că au fost dictate de oracolele din Delfi. De câte ori m-a făcut el să mă înfurii şi m-a adus în culmea mâniei, de câte ori m-a scuipat şi a plecat chiar şi el scuipat! Dar acestea sunt lucruri lipsite de însemnătate şi pot să fie făcute de oricare dintre ucenicii mei. Eu îl chem la întrecere în privinţa cărţilor, în privinţa documentului care trebuie transmis către urmaşi. Să vorbim prin scrierile noastre, ca să ne judece şi tăcutul cititor, pentru ca, în chipul în care eu port după mine o întreagă turmă de ucenici, tot astfel şi ucenicii săi, potrivit renumelui fiecăruia, să fie numiţi gnatonicieni sau formionieni2003.
5. Nu este măreţ lucru, dragul meu Domnio, să trăncăneşti pe la colţuri şi prin dughenele medicilor şi să răspândeşti sentinţe despre toată lumea: „Acesta a grăit bine, acela rău”; „acesta cunoaşte Scripturile, celălalt delirează”; „acesta este elocvent, celălalt gângureşte ca un prunc”. După a cui judecată a dobândit dreptul de a-i judeca pe toţi? Faptul de a bombăni peste tot pe la răscruci împotriva oricui şi de a aduna la un loc vorbe de ocară,
2001 Non est ratio, sed conspiratia. Calambur realizat de lovinianus. (n.P.P.)
2002 VERGILIUS, Eneida, XI, 283. (n.P.P.)
2003 Tipuri de paraziţi din comedia greacă şi latină. Cf. TERENTIUS, Eunucul, 264. (n.P.P.)
341
nu adevărate învinuiri, acest lucru este specific măscăricilor şi celor pregătiţi întotdeauna pentru ceartă. Să-şi mişte mâna, să-şi înfigă condeiul, să se zbuciume, dar să ne arate prin scris de ce e în stare. Să ne dea prilejul de a răspunde limbuţiei sale. Dacă aş vrea, pot să muşc şi eu la rândul meu şi, fiind ofensat, pot să-mi înfig măseaua în el2004. Am învăţat şi noi câte ceva din literatură2005, „ne-am tras şi noi deseori mâna de la lovitura de nuia”2006, chiar şi de noi se poate spune: „Are fân în coarne, fugi cât mai departe!”2007
Dar dorim mai mult să-I fim ucenicii Celui care spune: „Mi-am dat spatele spre a fi biciuit şi nu Mi-am întors faţa de la ruşinea scuipărilor”2008. Acesta, pe când era blestemat, nu a blestemat şi El, la rândul Lui2009, ci, după pălmuiri, după răstignire pe cruce, după biciuiri, după rostirea unor blasfemii, S-a rugat, chiar şi în cel din urmă ceas, pentru cei care îl răstigneau, spunând: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”2010 Şi eu iert greşeala fratelui; înţeleg că a fost amăgit de uneltirile diavolului. În mijlocul unor femeiuşti se amăgea că este destul de învăţat şi de elocvent. Însă, după ce scrierile mele au ajuns la Roma, a început să-i fie groază de mine ca de un rival şi a căutat să-şi atragă glorie chiar şi de la mine, ca şi cum nu ar exista nimeni pe lume căruia să nu-i placă elocinţa sa, în afara celor a căror autoritate nu o recunoaşte, dar cedează în faţa ei, sau, mai bine zis, pe care nu-i cinsteşte, dar se teme de ei.
El a vrut, de bună seamă, ca un om foarte încercat, precum un ostaş veteran, să ne izbească pe amândoi cu o singură rotire de sabie şi să demonstreze mulţimilor că, orice ar vrea el, ar simţi asta potrivit Scripturii. Aşadar, să binevoiască să ne trimită textul cuvântării sale, pentru a corecta vorbăria noastră nu blamând, ci instruind. Atunci va înţelege că una este puterea forului, alta a sălii de ospeţe. Nu e totuna să discuţi despre învăţăturile legii divine între fusele şi coşuleţele copilelor sau în mijlocul unor oameni
2004 cf. PERSIUS, Satire, 1,115. (n.P.P.)
2005 în original, diminutivat: litterulas – „literaturică”. (n.P.P.)
2006 IUVENALIS, Satire, 1,15. (n.P.P.)
2007 HORATIUS, Satire, I, 4, 34. (n.P.P.)
2008 Isaia 50, 6.
2009 1 Petru 2, 23.
2010 Luca 23, 35.
342
învăţaţi în dogmele şi legile dumnezeieşti. Acum zbiară în dreapta şi în stânga, fără constrângere şi fără ruşine, în faţa mulţimii, făcând mare zarvă: „[Ieronim] a condamnat căsătoria!”, şi, între burţile umflate, scâncetele pruncilor şi paturile soţilor, păstrează tăcere în privinţa cuvintelor pe care le-a spus Apostolul ca să stârnească ura numai asupra mea. Însă, când va ajunge la cărţi şi se va fi luptat pas cu pas şi va cita ceva din Scripturi ori îl va asculta pe cel care citează, abia atunci va asuda, abia atunci va sta ţintuit locului. Epicur va fi departe, Aristip2011 la mare distanţă, porcarii nu vor mai fi de faţă, scroafa care a fătat nu va mai grohăi.
„Dreapta noastră, tată, împarte fără a slăbi săgeţi şi lovituri de spadă şi rănile noastre sunt însângerate.”2012 Mai departe, dacă nu doreşte să mai scrie şi dacă socoteşte că trebuie să se dedice numai ocărilor, să audă tot pământul, de-a lungul fluviilor şi popoarelor care se află între noi, să audă strigătul meu: nu osândesc căsătoria, nu osândesc nunta! Şi, pentru a înţelege mai bine afirmaţia mea, vreau ca toţi cei care din pricina spaimelor de noapte nu pot să doarmă singuri să îşi ia nevastă!
EPISTOLA LI2013
Epistola lui Epifanie al Ciprului, trimisă episcopului Ioan, tradusă de Fericitul Ieronim
Stăpânului şi preaiubitului frate Ioan episcopul, Epifanie.
1. Se cuvenea ca noi, preaiubite, să nu abuzăm de demnitatea clericală din trufie, ci, prin păzirea şi împlinirea cea mai atentă a poruncilor lui Dumnezeu, să fim aşa cum suntem numiţi. Dacă, într-adevăr, Sfânta Scriptură spune: „Moştenirile lor nu le vor fi
2011 Epicur, fondatorul epicureismului, şi Aristip (al Şcolii cireanaicilor) au dezvoltat sisteme filosofice materialiste şi hedoniste. (n.P.P.)
2012 VERGILIUS, Eneida, XII, 50. (n.P.P.)
2013 Redactată în limba greacă în 394, epistola este tradusă ulterior de Fericitul Ieronim. Sfântul Epifanie al Salaminei încearcă să se disculpe în faţa lui Ioan al Ierusalimului pentru a-l fi hirotonit pe fratele lui Ieronim, dar şi în privinţa incidentului din Anablata (se prea poate să avem de-a face cu forme timpurii ale spiritului iconoclastic). Faptul că cei doi episcopi se aflau în plină controversă origenistă se întrevede limpede din text. Efectul epistolei nu va fi cel scontat.
343
de folos”2014, ce mândrie clericală2015 va putea să ne folosească, nouă care am păcătuit nu doar în gând sau în simţire, ci chiar şi în vorbire? Fireşte, am auzit că eşti foc şi pară împotriva noastră, că te-ai fi înfuriat şi ai ameninţat să scrii [despre noi] până şi la capătul pământului, ca să nu dau nume de locuri şi provincii. Unde este frica de Dumnezeu care ar trebui să ne cutremure cu acel tremur despre care vorbeşte Domnul: „Dacă cineva se mânie pe fratele său fără pricină, va fi învinuit la judecată”2016? Nu că m-ar preocupa în mod deosebit dacă ai scrie tot ce ai pofti căci scrise erau pe papirus, după cum zice Isaia, şi trimise pe luciul apelor scrisori care trec degrabă, odată cu timpul2017. Nu ţi-am făcut rău cu nimic, nu ţi-am făcut vreo nedreptate, nici nu ţi-am răpit cu forţa ceva. În mănăstirea de fraţi de fraţi venetici2018, care nu datorează nimic provinciei tale, dar care, din cauza Smereniei noastre2019 şi a scrisorilor pe care adesea le-am trimis lor, au început să-şi întrerupă comuniunea cu tine, fraţi care însă nu par să se fi separat de Biserică printr-o anume asprime [a mea] sau vreo dispută2020 pentru credinţa străveche am făcut un diacon şi, după ce şi-a împlinit slujirea, l-am făcut mai apoi preot2021. În privinţa acestui lucru, ar fi trebuit să-mi mulţumeşti, înţelegând că din frică de Dumnezeu am fost siliţi să facem asta, mai ales că nu există nicio deosebire în preoţia lui Dumnezeu2022 şi că, în acest caz, este avut în vedere folosul Bisericii.
Fiindcă, deşi fiecare dintre episcopii Bisericii au sub autoritatea lor Biserici de care sunt văzuţi că poartă de grijă şi că nimeni nu se întinde peste propria-i măsură2023, totuşi dragostea
2014 Ieremia 12,13 (LXX).
2015 Clericatus („clerical”) formează un joc de cuvinte cu clerus (termenul de la care derivă clericatus), utilizat în versiunea Septuagintei, la Ieremia 12, 13 (KAfjpoi), cu sensul de „moştenire”.
2016 Matei 5, 22.
2017 Cf. Isaia 18, 2 (LXX).
2018 Venetici pentru că monahii din Betleem erau, în marea lor majoritate, latini.
2019 Parvitatem nostrom formulă protocolară. De asemenea, am optat în traducere pentru păstrarea aşa-numitului plural al modestiei.
2020 în text apare conscientia, termen care, aşa cum observă şi Labourt, nu pare a-şi avea locul aici. Mai plauzibil ar fi contentio, lecţiune pe care am preferat-o (SAINT JÉRÔME, Lettres, tome 2, texte établi et traduit par Jérôme Labourt, Les Belles Lettres, Paris, 1951, p. 204).
2021 Cel în discuţie este Paulinianus, fratele Fericitului Ieronim.
2022 Adică episcopii sunt pe poziţii de egalitate.
2023 cf. 2 Corinteni 10, 14. Până în acest punct al frazei, se vorbeşte despre jurisdicţia episcopală.
344
lui Hristos, în care nu este prefăcătorie2024, ne este pusă dinainte; ba nici nu trebuie să cercetăm doar ce a fost făcut, ci şi când, în ce fel, cum şi de ce a fost făcut.
De fapt, cum văzusem că o mulţime de sfinţi fraţi se aflau în mănăstire şi că sfinţii preoţi Ieronim şi Vincentius2025, din smerenie şi umilinţă, nu doreau să săvârşească jertfele datorate demnităţii lor2026, şi astfel mănăstirea suferea în acea parte care e cea mai importantă pentru mântuirea creştinilor, că nu puteai găsi sau pune mâna pe robul lui Dumnezeu care, pentru faptul că nu voia să-şi ia asupră-şi greaua povară a sacerdoţiului, adesea fugea de tine, dar şi că nici vreun alt episcop nu-l putea găsi uşor de unde m-am şi mirat destul de tare în ce chip, prin iconomia lui Dumnezeu, a venit la noi împreună cu diaconii comunităţii şi ceilalţi fraţi ca să mă îmbuneze, fiindcă nu ştiu cum eram supărat pe ei -, ei bine, cum slujba2027 se ţinea în biserica satului care se află lângă mănăstirea noastră, dar şi pentru că el nu ştia nimic şi nici că avea vreo bănuială, am poruncit ca mai mulţi diaconi să-l prindă şi să-i ţină gura, ca nu cumva, vrând să se elibereze, să mă jure2028 în numele lui Hristos, şi dintâi l-am făcut diacon, punându-i dinainte frica de Dumnezeu şi silindu-l apoi să slujească; dar el se-mpotrivea din toate puterile, strigând că nu e vrednic. Aşadar, de-abia l-am constrâns şi am putut să-l convingem prin mărturiile Scripturilor şi prin învederarea poruncilor lui Dumnezeu. Şi, după ce a slujit la aducerea Sfintelor Jertfe2029, după ce, o dată în plus, cu foarte multă dificultate şi închizându-i gura, l-am hirotonit preot, cu aceleaşi cuvinte cu care îl convinseserăm mai înainte, l-am obligat să şadă în rândul preoţilor. După toate acestea, am scris sfinţilor părinţi din mănăstire2030 şi celorlalţi fraţi şi i-am mustrat pentru că nu-mi scriseseră despre acest lucru, de vreme ce, cu un an înainte, îi auzisem pe mai mulţi dintre ei plângându-se că nu au pe nimeni care să le săvârşească
2024 Cf. Romani 12, 9.
2025 Preot latin, l-a însoţit pe Ieronim de la Roma la Betleem.
2026 Adică să oficieze Jertfa euharistică, drept (şi totodată obligaţie) care le era conferit de calitatea lor de preoţi.
2027 Collecta (q OUVOH;) desemna adunarea în vederea săvârşirii Euharistiei.
2028 Adiurare aici cu sensul de „a obliga, a lega pe cineva prin jurământ”.
2029 La Sfânta Euharistie.
2030 Comunităţii monahale din Betleem.
345
Tainele Domnului şi toţi îl cereau pe el prin mărturiile lor, spuneau ce mult folos ar aduce mănăstirii şi atunci de ce nu ne scriseseră despre prilejul ivit şi nici nu ceruseră nimic în privinţa hirotonirii lui?
2. Toate astea s-au întâmplat, după cum am spus, întru dragostea pentru Hristos, pe care cred că o ai faţă de Smerenia noastră, cu toate că am hirotonit în mănăstire, şi nicidecum într-o parohie2031 care să se afle sub jurisdicţia ta. O, cu adevărat, binecuvântate sunt blândeţea şi bunătatea episcopilor ciprioţi, iar simplitatea noastră e, după părerea şi judecata ta, demnă numai de mila lui Dumnezeu! Că mulţi episcopi [aflaţi] în comuniune cu noi au hirotonit în provincia noastră preoţi pe care nu i-am putut prinde şi ne-au trimis diaconi şi ipodiaconi pe care i-am primit cu mulţumire. Până şi eu însumi i-am îndemnat pe vrednicul de pomenire episcop Filon şi pe sfântul Theopropus ca, în bisericile Ciprului care le erau aproape, deşi păreau că aparţin eparhiei2032 mele pentru că e o provincie mare şi întinsă -, să hirotonească preoţi şi să se-ngrijească de Biserica lui Hristos. Însă
2031 Paroecia corespunde grecescului f napoiKia înseamnă „eparhie” (ca mai jos). Aici însă se referă strict la basilica din Betleem, în care Ioan al Ierusalimului le interzisese accesul lui Ieronim şi monahilor săi; de aceea l-am redat prin „parohie”. Termenul grecesc TrapoiKÎa se va specializa în a desemna ceea ce înţelegem astăzi prin „parohie”. Grecescul ndpoiKog (de la verbul TiapoiKEa) – „a locui lângă, a locui ca străin, a fi vecin cu”) avea sensul de „străin care locuia într-o altă ţară pentru o perioadă determinată, aflat sub protecţia acelui stat”. Greaca Septuagintei utilizează pentru prima oară (prima atestare) termenul napoiKia cu înţelesul de „comunitate care locuieşte temporar într-o ţară străină” (Iezechiel 8, 35; înţelepciunea lui Solomon 19,10, cu sensul de „comunitate iudaică dintr-un teritoriu păgân”) sau chiar „ţară străină” (Judecători 5, 9) ori „comunitate aflată în exil” (1 Ezdra 2, 1), fiind apoi adoptat de literatura creştină pentru a desemna rezidenţa vremelnică într-un teritoriu străin (cf. 1 Petru 1,17; SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilia la Psalmul 14), şederea lui Israel în Egipt (cf. TEOFIL AL ANTIOHIEI, Trei cărţi către Autolic, 3, 28), viaţa pământească (cf. CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromata 4, 26). Pentru prima dată găsim atestat termenul cu sensul de „comunitate eclezială creştină, Biserică locală” în Martiriul Sfântului Policarp al Smirnei. Ulterior va dobândi sensul de „comunitate aflată sub jurisdicţia unui episcop sau preot, congregaţie, comunitate creştină”, pe cel de „provincie propriu-zisă” sau sensul actual de „parohie” (cf. EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, 6, 2, 2). Dimensiunea spirituală este evidentă şi sesizată încă de Filon de Alexandria şi mai apoi de gnostici, care vedeau înţeleptul, iniţiatul, omul drept ca „exilat” în lumea terestră. Pentru autorii creştini, Biserica este EKKĂqoia în raport cu Dumnezeu şi nopoiKÎa în raport cu lumea. Creştinii nu au aici „cetate statornică” (Evrei 13,14), trăiesc asemenea străinilor în vreme de exil (6 Trjţ TiapoiKÎo«; xPvoc; – 1 Petru 1, 17). Sfântul Clement Romanul (Epistola către corinteni, 1,1) şi Epistola către Diognet, 5, 5, îi prezintă pe creştini ca fiind străini şi pelerini pe drumul către veşnicie, către Ierusalimul cel ceresc, adevărata lor „casă”. (n.P.P.)
2032 De asemenea, paroecia.
346
eu nu am făcut vreodată diaconiţe2033 pe care să le fi trimis în altă provincie, nici n-am făcut ceva care să rupă Biserica.
Prin urmare, pentru ce ai socotit de cuviinţă să te înfurii atât de tare şi să te-arunci asupra noastră pentru o lucrare a lui Dumnezeu, care a fost făcută spre zidirea, nu spre surparea fraţilor2034? Dar am fost foarte mirat că le-ai spus asta clericilor mei, pretinzând că mi-ai poruncit prin preotul şi întâistătătorul monahilor, Grigorie, să nu mai hirotonesc pe nimeni şi că eu am promis asta, zicând: „Oare sunt tânăr sau nu ţin canoanele?” Ascultă deci adevărul, în cuvântul lui Dumnezeu: eu unul nici n-am auzit, nici n-am cunoştinţă de asta şi nici nu-mi amintesc în vreun fel de asemenea cuvinte. Presupun că e posibil, fiind întocmai ca un om, să fi uitat între atâtea şi am căutat să aflu despre asta de la sfântul Grigorie şi de la Zeno, preotul, care este cu mine. Dintre ei, Grigorie, întâistătătorul, a răspuns că nu are habar. Zeno, pe de altă parte, a spus că preotul Rufin, flecărind, între nu ştiu câte altele a spus asta: „Socoteşti că va mai hirotoni alţii sfântul episcop?” Până aici s-a purtat discuţia. Eu, Epifanie, nici n-am auzit nimic, nici nu am răspuns. De aceea, preaiubite, nu te lăsa covârşit de mânie, nici stăpânit de indignare, nici nu te frământa în zadar; să nu ticluieşti altele, ca să te-ntristezi din alt motiv, nu căuta să găseşti un prilej de a păcătui. De asta încercând să scape profetul, îl roagă pe Domnul spunând: „Nu-mi abate inima în cuvinte ticăloase spre a mă dezvinovăţi cu dezvinovăţiri în păcate”2035.
3. M-am mirat să aud şi acest lucru, că unii care sunt deprinşi să ducă zvonuri încoace şi încolo şi să adauge mereu câte ceva la ce aud ca să stârnească între fraţi când supărări, când certuri te-au tulburat chiar şi pe tine şi ţi-au zis că, în rugăciune, când îi oferim jertfe Domnului, obişnuim să spunem despre tine: „Doamne, dă-i lui Ioan să creadă drept!” Nu ne socoti într-atât de simpli încât să putem vorbi într-atât de făţiş! Deşi asta mă rog mereu în inima mea ca să recunosc deschis -, niciodată nu a
2033 Fecioare sau văduve care aveau un anume rol în cultul creştin al primelor veacuri (v. Romani 16,1).
2034 Cf. 2 Corinteni 10, 8.
2035 Cf. Psalmul 140, 4.
347
ajuns la urechile altora, ca să nu par că te preţuiesc puţin, preaiubite. Însă, când isprăvim rugăciunea cerută de rânduiala tainelor, atât pentru toţi episcopii, cât şi pentru tine, de asemenea, spunem: „Păzeşte-l pe cel care predică adevărul!”; fie, în orice caz, aşa: „Dă-i, Doamne, Tu şi păzeşte-l să predice cuvântul adevărului!”, după cum se iveşte prilej de cuvinte şi după cum se-nşiruie rugăciunea.
De aceea te implor, preaiubite, şi, căzut la picioarele tale, te rog: dă-ne prilej, şi mie şi ţie, cum e scris, să ne mântuim de neamul viclean2036! Şi renunţă la erezia lui Origen şi la toate ereziile, preaiubite! Văd că indignarea v-a fost stârnită din cauză că v-am spus: „Nu trebuie să-l ridicaţi în slăvi pe tatăl lui Arie, originea şi părintele celorlalte erezii”. Şi, în vreme ce vă ceream să nu rătăciţi şi vă preveneam, m-aţi combătut şi aţi adus mâhnire şi lacrimi nu doar mie, ci şi multor altor creştini2037 care erau de faţă2038. Şi, după cum înţeleg eu, de aici toată indignarea şi furia, de aceea aţi ameninţat că veţi trimite epistole împotriva mea şi că vorbele vi se vor răspândi încoace şi încolo2039; pentru a vă apăra ereziile, aţi înflăcărat spiritele împotriva mea şi aţi sfâşiat dragostea pe care v-o purtam într-atât încât ne-aţi făcut să regretăm că ne-am aflat în comuniune, fiindcă apăraţi erorile şi învăţăturile2040 lui Origen.
4. Am să vorbesc deschis: noi, după cum e scris în [Scriptură], nu ne vom cruţa nici ochiul de la a-l scoate dacă vom fi smintit, nici mâna sau piciorul dacă vom fi făcut sminteală2041. Deci şi voi fie că mi-aţi fost ochii, fie mâna, fie piciorul veţi fi tratat la fel. Cine dintre creştini ar putea suporta cu calm şi care dintre cei care îşi împodobesc credinţa cu fapte bune să asculte învăţătura şi ideile lui Origen şi să creadă faimoasei sale predici: „Fiul nu-L poate vedea pe Tatăl şi nici Duhul Sfânt nu-L poate vedea
2036 Cf. Faptele 2, 40.
2037 Lat. catholicos.
2038 în cadrul unei vizite la Ierusalim, în prezenţa lui Ioan, Sfântul Epifanie predicase împotriva origenismului (FERICITUL IERONIM, împotriva lui Ioan, episcopul Ierusalimului, 11).
2039 Ioan îi scrisese, de pildă, lui Teofil al Alexandriei (FERICITUL IERONIM, împotriva lui Ioan…, 37).
2040 Dogma, aici cu sensul de opinii doctrinare, învăţături.
2041 Cf. Matei 5, 29-30; 18, 8-9.
348
pe Fiul”? Astea-s scrise în lucrarea Despre principii, le citim în vorbele sale şi aşa a şi spus Origen: „După cum e nepotrivit să spui că Fiul poate să-L vadă pe Tatăl, tot aşa-i nepotrivit să crezi că Duhul Sfânt îl poate vedea pe Fiul”2042. Din ce zice Origen, cine ar putea-o îngădui şi pe asta, că sufletele ar fi fost îngeri în ceruri şi, după ce vor fi păcătuit în cele-de-sus, au fost alungate în lumea aceasta şi că, izgonite în trupurile astea ca într-un mormânt şi o groapă, îşi ispăşesc pedepsele pentru păcatele vechi, că trupurile credincioşilor nu sunt temple ale lui Hristos2043, ci carcere ale celor damnaţi? Apoi, deformând adevărul istorisirii prin iluzia alegoriei, sporeşte cuvinte nenumărate şi, stricându-i pe cei simpli prin convingerile lui schimbătoare, acum susţine că sufletele, conform acelei ¿TupoĂoyia greceşti2044, de aceea sunt numite aşa, pentru că în venirea din cele cereşti la cele de jos şi-au pierdut căldura de dinainte, că la greci trupul [e numit] astfel după Sepaţ, care înseamnă „legătură”, sau după altă caracteristică i se mai spune „cadavru”2045, fiindcă sufletele s-au prăvălit din cer2046; iar potrivit variatului lexic al grecilor, un alt termen, dintre numeroşii care există, pentru trup este ofjpa2047, care-i tradus „monument funerar”, fiindcă ţine sufletul închis aşa cum mormintele şi gropile ţin ferecate leşurile celor morţi. Şi, dacă ăsta-i adevărul, unde este credinţa noastră? Unde-i predica învierii? Unde-i învăţătura apostolică care durează până acum în Bisericile lui Hristos? Unde-i acea binecuvântare dată lui Adam şi seminţiei lui, lui Noe şi fiilor săi: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul”2048? Iată că nu va fi binecuvântare, ci blestem după Origen, care transformă îngerii în suflete şi îi face să coboare la cele de jos de pe culmea sublimei demnităţi, ca şi cum
2042 Despre principii, 1.
2043 Cf. 1 Corinteni 6,15,19.
2044 în continuare, Sfântul Epifanie se referă la o serie de etimologii propuse de Origen. Aici, în privinţa unui termen grecesc pentru „suflet”, ipuxn, Origen zice că trebuie pus în legătură cu ipuxoţ („fug”) şi verbul ipuxui („a răci”).
2045 To TTTtijpa („cadavru”) e legat de verbul TTÎTTTG) („a cădea, a prăvăli”), respectiv cadaver de la cado.
2046 Gr. TO 8EIOK; („trup”) ar proveni din TO Săpa („legătură”), de la verbul 8EW („a lega”).
2047 Origen apropie owpa („trup”) de afţpa („semn, însemn prin care era marcat un mormânt”), preluând ideea de la Platon însuşi.
2048 Facerea 1, 28; 9,1, 7.
349
Dumnezeu n-ar putea da, prin binecuvântarea Sa, neamului omenesc suflete dacă îngerii nu ar fi păcătuit şi ca şi cum în cer sunt tot atâtea căderi câte naşteri pe pământ.
Trebuie să renunţăm la învăţătura Apostolilor şi a prorocilor, a Legii şi a însuşi Domnului Mântuitor, al Cărui glas răsună în Evanghelie; dimpotrivă, Origen ordonă şi legiuieşte ca să nu spun că îşi obligă discipolii să nu se roage pentru înălţarea la cer, ca nu cumva să păcătuiască mai mult decât atât cât au păcătuit pe pământ şi să nu se prăvălească în lume. De altminteri, e obişnuit cu baliverne şi aiureli de tipul ăsta, rezultate prin interpretarea sucită a Scripturilor şi prin acordarea altui sens decât cel adevărat, îi stă-n obişnuinţă să spună: „înainte să fi fost umilit din ticăloşie, am păcătuit”2049 şi asta: „întoarce-te, suflete-mi, întru odihna ta”2050 şi, de asemenea, asta: „Scoate din temniţă sufletul meu”2051, iar altundeva: „Mărturisi-mă-voi Domnului în pământul celor vii”2052, pe când sensul Scripturii divine e altul, fără niciun dubiu, sens pe care îl denaturează în erezia sa printr-o interpretare ticăloasă. Aşa fac şi sectarii manihei şi gnostici şi ebioniţi şi marcioniţi şi alte erezii, optzeci la număr2053, care, luându-şi mărturii din preacuratul izvor al Scripturilor, nu le interpretează după cum sunt scrise, ci vor ca simplitatea limbajului bisericesc să însemne ce cred ei de cuviinţă.
5. În privinţa încă unui lucru pe care el se opinteşte să-l susţină, nu ştiu dacă-mi vine să râd sau să plâng. Acest doctor eminent cutează să înveţe că diavolul va redeveni iarăşi ce a fost, va reveni la aceeaşi demnitate şi se va înălţa la împărăţia cerurilor. Vai, ce impietate! Cine e atât de smintit şi de nătâng să ia de bun că Sfântul Ioan Botezătorul şi Petru şi Ioan, Apostolul şi Evanghelistul, chiar şi Isaia şi Ieremia şi ceilalţi proroci ar deveni împreună-moştenitori ai diavolului în împărăţia cerurilor?
Trec peste exegeza lui la veşmintele din piele2054; câtă sforţare şi câte argumente a întrebuinţat ca să credem că veşmintele de
2049 Psalmul 118, 67.
2050 Psalmul 116, 7.
2051 Psalmul 141, 7.
2052 O versiune proprie lui Ieronim a Psalmului 114, 9.
2053 Sfântul Epifanie a redactat o lucrare împotriva ereziilor (a cărei titlu originar este navdpiov).
2054 Cf. Facerea 3, 21 ş.u. Origen (în Comentariul la Facere, astăzi păstrat doar fragmentar) vedea în crearea veşmintelor de piele intrarea sufletelor în trupuri ca pedeapsă pentru îndepărtarea lor de Dumnezeu dinainte de crearea lumii materiale, potrivit concepţiei preexistenţei sufletelor susţinută de Origen. Faptul că Dumnezeu le confecţionează celor doi veşminte din piele de animale este semnificativ: aceasta presupune că Dumnezeu a ucis animalele respective în faţa lui Adam şi a Evei atât pentru a le da să mănânce, cât mai ales pentru a le demonstra ce înseamnă moartea (cf. SFÂNTUL EFREM SIRUL, Comentariu la Geneză, 2, 33, 1). Filon de Alexandria va interpreta tunicile ca o metaforă a trupului uman. Gnosticii vor prelua această interpretare (cf SFÂNTUL IRINEU DE LUGDUNUM, împotriva ereziilor, 1, 5, 5). Tunicile de piele nu simbolizează doar mortalitatea generată de păcat sau iraţionalitatea şi condiţia decăzută care a pătruns în natura umană (cf. SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Dialogul despre suflet), ci au şi o semnificaţie emblematică: omul a dorit să ajungă asemănător lui Dumnezeu, însă a devenit asemenea animalelor (cf. FERICITUL AUGUSTIN, Despre Treime, 12,11,16). (n.P.P.)
350
piele erau trupurile omeneşti. Ce spune, între multe altele: „Dumnezeu era tăbăcar sau şelar ca să pregătească pieile de animale şi să coasă din ele veşminte de piele pentru Adam şi Eva? Aşadar, e limpede”, spune, „că vorbeşte despre trupurile noastre”. Şi, dacă aşa stau lucrurile, cum citim, înainte de veşmintele de piele, înainte de neascultare şi de căderea din Paradis, că Adam vorbeşte nu în manieră alegorică, ci literală: „Acesta-i acum os din oasele mele şi carne din carnea mea”2055? Sau de unde e luat faptul care atestă cuvântul divin: „Şi Dumnezeu a adus un somn adânc asupra lui Adam, iar el a adormit; şi a luat una din coastele lui şi locul i l-a umplut cu carne şi a zidit coasta pe care o luase din el în femeie”2056? Sau ce trupuri îşi acopereau Adam şi Eva cu frunze de smochin după ce au mâncat din arborele oprit2057? Dar cine poate, îngăduitor, să-l rabde pe Origen, care, prin argumente lunecoase, neagă învierea acestui trup, aşa cum afirmă cât se poate de clar în volumul de Lămuriri la Psalmul i, precum şi în multe alte locuri? Sau cine-l poate asculta pe Origen când ne oferă un Paradis în al treilea cer, când îl mută de pe pământ la cele cereşti pe cel amintit de Scriptură şi când interpretează în chip alegoric toţi arborii despre care scrie în Facere află că arborii sunt forţe îngereşti2058, în vreme ce adevărul nu admite un asemenea sens?
De fapt, dumnezeiasca Scriptură nu spune: „I-a pus2059 pe Adam şi pe Eva pe pământ”, ci: „I-a aruncat afară din Paradis”; şi:
2055 Facerea 2, 23.
2056 Facerea 2, 21-22.
2057 Cf. Facerea 3, 7.
2058 Pomii răsădiţi de Dumnezeu simbolizează nenumăratele virtuţi pe care trebuie să le lucreze Adam (cf FILON DE ALEXANDRIA, Legile alegoriei, 1, 28), prin care omul se învredniceşte să redobândească Paradisul pierdut (cf. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Despre Paradis, 10). (n.P.P.)
2059 Depono – „a pune jos”.
351
„l-a pus să locuiască în faţa Paradisului”, iar nu: „l-a azvârlit sub Paradis”; şi: „A pus spadă înflăcărată şi heruvimi să păzească intrarea la pomul vieţii”2060, nu „urcuşul”; şi: „Din Eden ieşea un râu”2061, nu a zis: „Cobora din Eden”. „Acesta era împărţit în patru braţe: numele unuia era Phison, şi numele celui de-al doilea, Geon.” Aşadar, eu însumi am văzut apele Geonului, ape pe care le-am privit cu chiar ochii mei trupeşti. Acesta-i Geonul pe care Ieremia îl arată când zice: „Ce-aveţi a face cu calea Egiptului, să beţi apa tulbure a Geonului?”2062 Am băut şi din marele râu Eufrat pur şi simplu apă, pe care o poţi atinge cu mâna şi o poţi sorbi cu gura, nu apă duhovnicească2063. Şi, unde sunt râuri şi ape pe care le-am văzut şi din care am băut, acolo e logic ca şi smochinul şi ceilalţi arbori despre care Dumnezeu zice: „Din orice arbore care se află în Paradis să mâncaţi”2064 să fie asemenea râurilor şi apelor. Iar dacă apa pe care am privit-o e cu adevărat apă, e necesar ca smochinul să fie chiar smochin2065, la fel şi ceilalţi arbori; şi Adam cel adevărat a fost plămădit pe dată şi dintru început în trup, precum Eva, iar nu într-o nălucă, şi nu şi-a primit trupul după cădere din pricina păcatului, aşa cum vrea Origen.
Dar îmi spui: „Citim că Sfântul Pavel ar fi fost răpit până la al treilea cer şi până în Paradis”2066. Şi bine zici: când menţionează „al treilea cer” şi apoi adaugă „şi în Paradis”, arată că undeva e cerul, şi altundeva e Paradisul. Desigur, cine nu respinge şi nu
2060 Facerea 3, 24.
2061 Facerea 2,10 ş.u.
2062 Ieremia 2,18.
2063 Şi aici, Sfântul Epifanie punctează distincţia dintre literal şi alegoric.
2064 Facerea 2,16.
2065 Despre primejdia reprezentată de alegorizarea excesivă a referatului biblic al creaţiei, Sfântul Vasile cel Mare se exprimă astfel: „Trebuie să spunem un cuvânt şi despre învăţaţii noştri din Biserică; aceştia vorbesc despre despărţirea apelor şi, sub pretextul unei învăţături duhovniceşti şi al unor gânduri mai înalte, au recurs la alegorie, zicând că prin ape se înţeleg, în chip figurat, puterile spirituale şi netrupeşti; sus, deasupra tăriei, au rămas puterile cele mai bune, iar jos, în locurile din jurul pământului şi în cele materiale, au rămas puterile cele rele. […] Să respingem cuvintele acestea ca pe nişte interpretări făcute în vis şi ca pe nişte basme băbeşti! Să înţelegem prin apă, apa; iar despărţirea făcută de tărie s-o interpretăm potrivit cauzei date de Scriptură” (SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilii la Hexaimeron, III, 9, în: Scrieri, partea I, PSB 17 (serie veche), traducere, introducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pp. 107-108). (n.P.P.)
2066 Cf. 2 Corinteni 12, 2, 4.
352
dispreţuieşte pe loc aceste şarlatanii, când Origen spune despre apele care-s deasupra tăriei cereşti că nu sunt ape, ci nişte forţe cu putere îngerească2067, iar, pe de altă parte, apele de deasupra pământului, care e sub tăria cerului, sunt forţe2068 opuse, adică demoni? Deci cum citim în istoria potopului despre stăvilarele cerului care s-au deschis şi despre apele potopului care s-au revărsat, de unde s-au deschis izvoarele adâncului şi lumea întreagă a fost acoperită de ape2069?
6. Vai, nebunie vecină cu prostia a oamenilor care au trecut cu vederea ceea ce se zice în Pilde: „Ascultă, fiule, de cuvântul tatălui tău şi nu ieşi din rânduiala mamei tale!”2070 şi s-au întors la greşeală, care spun unui neghiob să le fie conducător, dar nu dispreţuiesc smintelile rostite de un smintit, după cum mărturiseşte Scriptura: „Că smintitul grăieşte sminteli şi inima lui cugetă deşertăciuni”2071! Deci te implor, preaiubite, şi, ca şi cum îmi cruţ propriile membre pentru dragostea pe care ţi-o port, te rog în scris şi cu vorba să împlineşti ceea ce se zice: „Oare nu i-am urât, Doamne, pe cei care Te urăsc şi nu mă veştejeam din pricina vrăjmaşilor Tăi?”2072
Vorbele lui Origen sunt vrăjmaşe şi demne de ură şi potrivnice lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui, şi nu doar cele de care am vorbit, ci şi altele nenumărate; şi nu-mi propun acum să expun toate învăţăturile lui Origen. Nu mi-a furat nimic Origen, nici nu e din generaţia mea, ba nici n-am căpătat ură împotriva lui şi nici n-am intrat în dispută cu el din cauza unor bunuri moştenite ori chestiuni lumeşti, ci ca să-ţi vorbesc pe faţă mă doare, şi mă doare foarte tare, când îi văd pe mulţi dintre fraţi, şi mai cu seamă dintre aceia care au o demnitate deloc neînsemnată şi care au ajuns pe treapta cea mai înaltă a preoţiei, înşelaţi de argumentele
2067 Fortitudines angelicae potestatis. Apele superioare sunt, după Origen, un simbol al puterilor angelice, în vreme ce acelea inferioare reprezintă puterile demonice (împotriva lui Celsus, 5, 44). Acelaşi Origen dă şi o interpretare în cheie antropologică a versetului: apele superioare reprezintă mintea (vouţ) sau realităţile inteligibile, iar apele inferioare, omul terestru, pământesc, lumea sensibilă (Omilii la Facere, 1, 2). (n.P.P.)
2068 Virtutes.
2069 Cf. Facerea 7,11.
2070 Pildele 6, 20.
2071 Isaia 32, 6.
2072 Psalmul 138, 21.
353
lui convingătoare şi, prin învăţăturile lui atât de rătăcite, deveniţi hrană a diavolului; în ei se împlineşte ceea ce se spune: „Ia în râs orice întăritură; şi bucatele-i sunt alese; şi va aduna luaţi în robie precum [aduni] nisipul”2073.
Pe tine, frate, să te scape Dumnezeu şi pe poporul sfânt al lui Hristos2074 care ţi-a fost încredinţat şi pe toţi fraţii care sunt cu tine (şi mai ales pe Rufin) de erezia lui Origen şi de alte erezii şi de pierzania la care duc. Căci, dacă pentru un cuvânt sau două potrivnice dreptei-credinţe multe erezii au fost îndepărtate de Biserică, cu cât mai mult trebuie socotit între eretici unul care a născocit atâtea rătăciri şi învăţături într-atât de rele, opuse dreptei-credinţe, care s-a arătat duşman al lui Dumnezeu şi al Bisericii!
între multe rele, se spune că ar fi spus, în plus, şi că Adam ar fi pierdut chipul lui Dumnezeu, în vreme ce Scriptura nu arată nicidecum asta în niciun loc. Dacă ar fi aşa, niciodată cele care se află pe pământ nu ar sluji neamului lui Adam adică întregului neam omenesc -, după cum spune şi Apostolul Iacov: „Toate sunt îmblânzite şi sunt supuse firii omeneşti”2075. De fapt, niciodată nu ar fi supuse toate oamenilor dacă oamenii n-ar avea, pe lângă faptul că stăpânesc asupra tuturor, şi chipul lui Dumnezeu. Şi, fiindcă dumnezeiasca Scriptură leagă şi uneşte harul binecuvântării pe care i-a dat-o lui Adam şi de urmaşii care coborau din el, niciunii n-ar putea cuteza să spună, printr-o interpretare înşelătoare, că unuia singur i-a fost dat harul lui Dumnezeu şi că doar el a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, că acela a fost plămădit din pământ, şi soaţa lui, dar că, de fapt, cei care au fost zămisliţi în pântece şi nu s-au născut precum Adam nu au chipul lui Dumnezeu; îndată Scriptura alipeşte în continuare şi spusa: „Şi a trăit Adam 230 de ani, şi a cunoscut-o pe Eva, soaţa sa, şi i-a născut lui fiu după asemănarea sa şi după chipul său, şi l-a numit Set”2076. Şi încă o dată, la a zecea generaţie, după 2242 ani, pentru a-Şi revendica chipul şi a arăta că harul pe care îl dăduse oamenilor rămăsese în ei, Dumnezeu a spus: „Să nu mâncaţi carne
2073 Avacum i, 10, 16, 9.
2074 Adică creştinii.
2075 Iacov 3, 7.
2076 Facerea 5, 3.
354
în sânge; căci Eu însumi voi răzbuna sângele vostru din mâna fiecărui om care l-a vărsat, fiindcă L-am făcut pe om după chipul lui Dumnezeu”2077; după alte zece generaţii până la Avraam şi, de la Avraam până la David, alte paisprezece generaţii2078 (deci douăzeci şi patru de generaţii, care împreună fac 2117 ani), Duhul Sfânt, în Psalmul 38, când Se plânge de toţi oamenii care umblă în deşertăciune şi se fac vinovaţi de păcate, a spus: „Şi totuşi în chip se preumblă orice om”2079. La fel, nu mult după David, sub Solomon, fiul său, citim o menţiune de acelaşi fel referitoare la chipul lui Dumnezeu. Spune în înţelepciunea lui Solomon, care e scrisă cu titlul [luat după numele] lui: „Dumnezeu l-a creat pe om nestricat şi i-a dat chipul naturii Sale”2080. Şi, o dată în plus, după aproximativ 1111 ani, citim în Noul Testament că oamenii nu au pierdut chipul lui Dumnezeu. Iar Iacov, Apostolul şi fratele Domnului, de care am amintit şi mai sus, ne învaţă, nu cumva să fim prinşi de cursele lui Origen, că omul are chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Căci, după ce tratase mai pe larg despre limba oamenilor, a adăugat: „E un rău schimbător: cu ea2081 îl binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl şi cu ea îi blestemăm pe oamenii care sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu”2082. Chiar şi Pavel, vas al alegerii2083 care a împlinit învăţătura evanghelică prin predica sa, ne-a învăţat că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, zicând: „Bărbatul nu trebuie să-şi lase să crească părul capului2084, de vreme ce e slava şi chipul lui Dumnezeu”2085; numeşte chipul pur şi simplu prin termenul ca atare, dar indică asemănarea numind-o „slavă”.
7. Aşadar, în loc de trei mărturii, care, spuneai tu, ţi-ar putea fi de ajuns dacă le-aş găsi în Sfânta Scriptură, iată îţi dăm şapte mărturii. Deci cine-i va suporta aiurelile lui Origen? Asta ca să nu
2078 Cf. Matei 1,17.
2079 Psalmul 38, 9.
2080 înţelepciunea lui Solomon 2, 23.
2081 Linguam – „limba”.
2082 Iacov 3, 8-9.
2083 Cf. Faptele 9,15.
2084 Nutrire comam literal: „să-şi hrănească părul”; lecţiunea propusă de Ieronim e total diferită de cea a Septuagintei şi a Vulgatei, unde se vorbeşte explicit de acoperirea capului.
2085 1 Corinteni 11, 7.
355
spun altceva mai aspru şi să nu devin fie asemenea lui, fie asemenea discipolilor lui, care, în caz că viaţa le e în primejdie, cutează să zică orice le vine la gură şi, mai mult, să-I poruncească Domnului, iar nu să se roage Lui sau să înveţe de la El adevărul. Unii dintre ei spun că a pierit chipul pe care Adam l-a primit mai înainte, atunci când a păcătuit. Alţii presupun că trupul pe care avea să-l aibă, după voia Sa, Dumnezeu din Maria este însuşi acel chip2086 al lui Dumnezeu, alţii că este simţământ, alţii că-i forţă, aceştia botezul, aceia că omul stăpâneşte toate după chipul lui Dumnezeu după cum obişnuiesc cei beţi, varsă vrute şi nevrute. Se cădea să se ferească de o chestiune atât de dificilă, şi nu să nege ce a grăit Dumnezeu, ci, având numai credinţă, să fie mântuiţi, să lase în seama lui Dumnezeu cunoaşterea sigură şi adevărată a darurilor Sale, şi mai cu seamă în ce privinţă i-a creat Dumnezeu pe oameni după chipul şi asemănarea Lui. În schimb, ei le-au lăsat la o parte pe acestea şi s-au încurcat în multe probleme; prin astea din urmă, s-au afundat în noroiul păcatelor. Noi însă, preaiubite, credem în cuvintele lui Dumnezeu, ştim că dăinuieşte chipul lui Dumnezeu în toţi oamenii, noi lăsăm în seama Lui a cunoaşte în ce privinţă a fost creat omul după chipul lui Dumnezeu.
Dar să nu înşele pe vreunul nici acel [pasaj] pe care, citindu-l în Epistola lui Ioan, [mulţi] nu-l înţeleg, unde se spune: „Acum
2086 Pentru teologia creştină, omul este un chip al chipului lui Dumnezeu, care este Logosul, Fiul lui Dumnezeu (cf. CLEMENT ALEXANDRINUL, Protrepticul, 10). Distincţia dintre chip şi asemănare este fundamentală: omul a primit chipul lui Dumnezeu prin creaţie, dar asemănarea desăvârşirea spirituală o dobândeşte prin efortul ascetic şi mistic propriu (cf. ORIGEN, Despre principii, 3, 6, 1). Chipul este un dat ontologic, asemănarea se dobândeşte prin liberul arbitru. Chipul lui Dumnezeu a fost interpretat diferit: în chip corporal (cf. POTAMIUS DE LISABONA, Epistula de substantia, 356-364) concepţie respinsă de majoritatea Părinţilor şi scriitorilor creştini; omul interior, nevăzut, necorporal, incoruptibil şi nemuritor (cf. ORIGEN, Omilii la Facere, I, 13 majoritatea exegeţilor creştini au interpretat chipul ca trimiţând la omul interior), libertatea şi raţiunea (cf. FILON DE ALEXANDRIA, Despre crearea lumii, 77; SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântarea 45, 6-7), demnitatea de stăpân al creaţiei (cf. SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre crearea omului). Aşadar, chipul reprezintă sufletul raţional şi liber, iar asemănarea desemnează progresul în virtute, îndumnezeirea (cf. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Despre originea omului, 1,16; SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, 2, 12). În concluzie, aceşti doi termeni urmăresc să sublinieze posibilitatea fiinţei umane de a intra într-o autentică relaţie de comuniune cu Dumnezeu. Creştinismul însuşi a fost definit, făcând aluzie la celebra expresie platonică (Theaitetos, 176 a), ca asemănare cu Dumnezeu, atât cât îi este cu putinţă firii omeneşti (cf. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Despre originea omului, 1,17). (n.P.P.)
356
suntem fii ai lui Dumnezeu şi nu ştim ce vom fi. Ştim însă că, atunci când Se va arăta, vom fi asemenea Lui. Căci îl vom vedea aşa cum este”2087. Asta s-a spus despre slava care trebuie să li se arate acolo sfinţilor Săi2088, după cum citim şi în alt loc: „Din slavă în slavă”2089. Din slava asta sfinţii au primit deja, în veacul acesta, o arvună, o părticică: primul e Moise, al cărui chip era tare strălucitor şi scăpăra asemeni fulgerului sau soarelui2090. Al doilea e Ilie, care în cer a fost răpit într-un car învăpăiat şi care nu simţea vreo vătămare de pe urma focului2091. Ştefan, pe când era ucis cu pietre, avea chipul ca de înger, de a fost văzut de toată lumea2092. Acest lucru, pe care l-am arătat în puţine [cazuri], trebuie să fie înţeles din toate, ca să se împlinească ceea ce s-a scris: „Toţi cei care se sfinţesc pe sine fi-vor număraţi între cei fericiţi”2093. „Fericiţi cei cu inima curată, fiindcă îl vor vedea pe Dumnezeu.”2094
8. Aşa stând lucrurile, preaiubite, păzeşte-ţi sufletul şi încetează să mai cârteşti împotriva mea; căci zice Sfânta Scriptură: „Nu cârtiţi unii împotriva altora, aşa cum au cârtit unii şi au pierit de muşcătura şerpilor”2095. Mai degrabă încuviinţează adevărul şi iubeşte-l pe cel care te iubeşte şi pe tine, dar iubeşte şi adevărul! Să ne dea Dumnezeul păcii, potrivit milostivirii Sale, ca Satana să fie zdrobit sub picioarele creştinilor2096 şi orice împrejurare înşelătoare s-o alunge, ca legătura iubirii şi a păcii dintre noi şi propovăduirea dreptei-credinţe să nu fie sfâşiată.
9. În plus fiindcă am auzit că unii cârtesc împotriva mea -, atunci când am pornit împreună cu tine spre locul sfânt, care-i numit Betleem, ca să facem acolo slujba, după obiceiul bisericesc, am ajuns într-un sat numit Anablata, şi acolo, pe când treceam,
2087 1 Ioan 3, 2.
2088 Cf. 1 Petru 5,1.
2089 2 Corinteni 3,18.
2090 Ieşirea 29-35.
2091 Cf. 2 Regi 2,11.
2092 Cf. Faptele 6,15.
2093 Acest text, oferit de Sfântul Epifanie ca unul biblic, nu poate fi identificat cu exactitate.
2094 Matei 5, 8.
2095 Cf. 1 Corinteni 10,10.
2096 Cf. Romani 16,20.
357
am văzut o lampă arzând. Şi am întrebat în ce loc eram. Am aflat că e o biserică şi am intrat să mă rog. Am găsit acolo, atârnând de uşile aceleiaşi biserici2097, un văl colorat şi pictat; avea reprezentată imaginea lui Hristos sau a unui sfânt oarecare (nu-mi amintesc bine imaginea cărui sfânt era). Deci cum am văzut asta, că în biserica lui Hristos, împotriva învăţăturii Scripturilor, atârnă imaginea unui om, l-am sfâşiat şi am sfătuit paznicii acelui loc să înfăşoare şi să ducă la groapă în acel văl un mort mai sărac. Dar ei au cârtit împotriva mea şi mi-au spus: „Dacă ai fi vrut să-l sfâşii, drept era să dai altul şi să-l înlocuieşti”. La auzul acestor vorbe, am promis că voi da unul şi că-l voi trimite pe dată. Şi iată că am avut parte de niţică întârziere, câtă vreme căutam cel mai bun văl să-l trimit în locul aceluia; socoteam potrivit să-l trimit din Cipru. Am trimis atunci ce am putut găsi şi te-am rugat să porunceşti preotului acelui loc să ia de la citeţ vălul pe care l-am trimis şi, mai apoi, să dai dispoziţie ca în biserica lui Hristos să nu mai atârne văluri de acest fel care se opun religiei noastre2098. Se cade ca Demnitatea ta atât de înaltă să ai mai multă grijă şi să dai dovadă de acribia cuvenită Bisericii lui Hristos şi creştinilor2099 care ţi-au fost încredinţaţi. Iar de Palladius din Galatia2100, care altădată ne-a fost drag, dar care acum are nevoie de dragostea lui Dumnezeu, fereşte-te, fiindcă predică şi învaţă erezia lui Origen, să nu cumva să împingă pe vreunul dintre creştinii aflaţi în grija ta în rătăcirea greşelii lui.
2097 Labourt e de părere că ar fi fost vorba de uşile altarului, deci pânza, vălul, ar fi fost atârnată de un fel de iconostas avant la lettre (JÉRÔME, Lettres, tome 2 p. 205).
2098 priveşte asocierea numelui Părintelui cipriot cu o serie de tratate iconoclaste, literatura de specialitate dispune deja de studii importante care infirmă paternitatea epifaniană asupra respectivelor scrieri. A se vedea: Nicolae CHIFAR, „Poate fi considerat Sfântul Epifanie al Salaminei un promotor al iconoclasmului?”, în: Teologie şi Viaţă, serie nouă, X (LXXVI), 2000, 1-6, pp. 144-157; Steven BIGHAM, Epiphanius of Salamis, Doctor of Iconoclasm? Deconstruction of a Myth, Orthodox Research Institute, 2008 (cf SFÂNTUL EPIFANIE DE SALAMINA, Omilii, studiu introductiv şi traducere de Pr. Ilie Toader, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 37).
2099 Populis.
2100 Autor al Istoriei Lausiace, neînfricat apărător al Sfântului Ioan Hrisostom.
358
EPISTOLA LII2101
Către preotul Nepotianus
1. Îmi ceri, dragă Nepotianus, îmi ceri cu stăruinţă, printr-o scrisoare trimisă de peste mări, să-ţi tâlcuiesc, într-o cărticică, reguli de viaţă şi cum trebuie să ţină dreapta cale a lui Hristos, ca să nu apuce pe multele cărări ale patimilor, cel care a părăsit viaţa lumească, fie monah, fie cleric2102.
Pe când eram tânăr, aproape încă copil, şi-mi înfrânam primele imbolduri ale unei vârste libertine prin asprimile deşertului, i-am scris unchiului tău, sfântul2103 Heliodor, o scrisoare de încurajări, plină de lacrimi şi tânguiri, care să-i arate dragostea prietenului îndepărtat. Dar în acea epistolă mai mult ne-am jucat, potrivit vârstei de atunci, şi am înfăţişat câteva lucruri în chip şcolăresc, încălziţi încă de exerciţiile şi învăţăturile retorilor.
Acum însă suntem cu părul alb şi fruntea brăzdată de riduri şi cu pielea atârnând din bărbie precum aceea care atârnă sub gâtul boilor, iar „sângele rece se opreşte în jurul inimii”2104, şi, de aceea, acelaşi poet, în alt loc cântă: „Timpul ia cu sine toate, şi aducere-aminte” şi puţin mai încolo: „Ce de cântece uitat-am! Chiar şi glasul mi-a pierit”2105.
2. Dar, ca să nu par că prefer numai literatura profană, află tainele sfintelor cărţi. David, în vârstă de 70 de ani, odinioară un bărbat războinic, îngheţat de bătrâneţe, nu se putea încălzi. Prin
2101 Epistola este alcătuită în anul 393, la şase ani după ce Ieronim începuse edificarea ansamblului monastic de la Betleem. Este adresată lui Nepotianus, un tânăr preot din Altinum (nord-estul Italiei), nepotul lui Heliodor, prietenul de o viaţă al lui Ieronim. Nepotianus, deşi a intrat în serviciul birocratic imperial, a dus mereu o viaţă monastică. Ieronim îi scrie această epistolă, care se constituie într-un veritabil tratat despre preoţie. (n.P.P.)
2102 Termenul clericus începe să fie utilizat în literatura latină creştină încă din vremea Sfântului Ciprian, din veacul al III-lea. (n.P.P.)
2103 Repetăm faptul că epitetul „sfânt” are, în context, numai conotaţii panegirice, nicidecum liturgice ori hagiografice. Sensul său este unul apreciativ, denotând un respect deosebit pentru persoane oficiale de rang înalt din ierarhia eclesiastică, dar este acordat şi sfinţilor propriu-zişi. (n.P.P.)
2104 VERGILIUS, Eneida, VII, 417.
2105 VERGILIUS, Bucolice. Georgice, traducere de Teodor Naum, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 46.
359
urmare, i-a fost căutată prin toate ţinuturile lui Israel o fecioară, Abisag Sunamita, care să doarmă cu regele şi să-i încălzească trupul sleit. Oare nu ţi se pare, dacă ai urma litera care ucide2106, că este o ficţiune de mim2107 sau o farsă atelană2108? Un bătrân îngheţat este acoperit cu veşminte şi nu este încălzit decât de îmbrăţişarea unei fetişcane. Trăia încă Batşeba şi Abigail era în viaţă şi celelalte soţii ale lui şi concubinele pe care Sfânta Scriptură le aminteşte; dar toate au fost repudiate ca fiind prea reci; bătrânul se încălzea numai în îmbrăţişările uneia singure2109.
Avraam a fost cu mult mai vârstnic decât David şi totuşi, cât timp a trăit Sara, nu şi-a căutat o altă soţie. Isaac a avut îndoit numărul anilor lui David şi, cu toate că Rebeca era bătrână, niciodată nu i-a fost frig; mă abţin în privinţa bărbaţilor de dinainte de potop, ale căror încheieturi, după 900 de ani, nu zic [că erau] bătrâne, ci aproape măcinate, dar niciodată n-au căutat îmbrăţişările tinerelor fete. În orice caz, Moise, conducătorul poporului israelitean, la cei 120 de ani pe care-i avea, n-a înlocuit-o pe Sefora2110.
3. Cine este, aşadar, această Sunamita, soţie şi fecioară, atât de clocotitoare încât să-l încălzească pe acest om îngheţat şi atât de sfântă încât, odată încălzit, să nu-i provoace pofte? Să istorisească preaînţeleptul Solomon desfătările tatălui său, să povestească războinicul cel paşnic2111 îmbrăţişările: „Adună înţelepciune, dobândeşte pricepere! Nu le uita şi nu te depărta de
2106 Cf. 2 Corinteni 3, 6: „Cel care ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, iar duhul face viu”.
2107 Dintre Ludi scaenici (jocurile de scenă), mimul, de origine grecească, reprezenta o creaţie cu caracter dramatic, în care se îmbinau muzica, dansul şi jocurile de cuvinte. Mimul a cunoscut un mare succes, reuşind, prin subiectele tratate, să satisfacă apetenţa romanilor pentru real, fabulos, burlesc sau chiar licenţios. Spectacolele de mimi parodiau fapte grosolane şi scandaloase din traiul cotidian, ironizau atât oameni, cât şi divinităţi, într-un limbaj pitoresc. Mimul se constituie ca gen literar în ultimii ani ai Republicii, avându-i ca reprezentanţi notabili pe Decimus Laberius şi Publilius Syrus. (n.P.P.)
2108 Farsă populară considerată a fi originară din localitatea Atella din Campania. Era interpretată de tineri şi avea un caracter burlesc, prezentând diverse scene comice din viaţa rurală. (n.P.P.)
2109 3 Regi 1, 1-4.
2110 Cf. Ieşirea 18, 2.
2111 Aluzie la etimologia numelui Solomon – „cel paşnic”. De remarcat oximoronul foarte sugestiv. (n.P.P.)
360
cuvintele gurii mele. Nu o lepăda şi ea te va păzi; iubeşte-o şi ea va sta de veghe. Iată începutul înţelepciunii: agoniseşte înţelepciunea şi, cu preţul a tot ce ai, capătă priceperea. Preţuieşte-o mult şi ea te va înălţa; ea te va ridica în slăvi dacă o vei îmbrăţişa. Ea va pune cunună de daruri pe capul tău şi te va împodobi cu diadema desfătărilor”2112.
Aproape toate puterile trupului se schimbă la bătrâni şi, pe măsură ce singură înţelepciunea creşte, celelalte descresc: posturile, culcatul direct pe pământ2113, alergările de colo-colo2114, sprijinirea pelerinilor, apărarea săracilor, stăruinţa de a sta în picioare la rugăciune, vizitarea bolnavilor, munca cu mâinile spre a putea dărui milostenie; şi, să nu întind vorba, toate câte sunt făcute cu trupul devin mai slabe pe măsură ce trupul se vlăguieşte2115.
Şi nu spun acestea pentru tineri şi pentru cei de vârstă matură, care au dobândit ştiinţa prin muncă şi studiu pasionat, ba chiar prin sfinţenia vieţii şi dese rugăciuni către Dumnezeu; fiindcă înţelepciunea se răceşte şi se ofileşte odată cu vârsta la cei mai mulţi bătrâni, dar şi adolescenţa are de suportat multe ademeniri ale trupului şi, între aţâţările patimilor şi zgândărirea cărnii, ea se înăbuşă ca un foc între crengile prea verzi şi nu poate să-şi înalţe vâlvătaia2116. Însă stărui din nou bătrâneţea acelora care şi-au instruit tinereţea prin artele frumoase şi au cugetat, zi şi noapte, la legea lui Dumnezeu devine mai învăţată odată cu vârsta, mai rafinată prin experienţă, mai înţeleaptă prin trecerea timpului şi culege roadele cele mai dulci ale studiilor de altădată.
De unde şi acel înţelept al Greciei2117, care, având 107 ani, simţind că va muri, ar fi spus, se pare, că este îndurerat fiindcă
2112 Pildele 4, 5-9.
2113 Nevoinţă ascetică specifică monahismului oriental. Cf. SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, Despre preoţie, 3,12. (n.P.P.)
2114 Expresia face aluzie la activitatea caritabilă a preotului, care trebuie să fie mereu prezent în mijlocul păstoriţilor săi. (n.P.P.)
2115 Odată cu înaintarea în vârstă nevoinţele duhovniceşti scad în intensitate. (n.P.P.)
2116 Şi în cultura greco-romană antică tinereţea era considerată vârsta pasiunilor (cf. CICERO, Despre bătrâneţe, 20). (n.P.P.)
2117 Teofrast din Efes.
361
pleacă din viaţă atunci când începe să fie înţelept. Platon a murit scriind, la 81 de ani; Isocrate2118 şi-a încheiat activitatea învăţând şi scriind, la 99 de ani. Nu zic nimic despre ceilalţi învăţaţi: Pitagora, Democrit2119, Xenocrate2120, Zenon, Cleante2121, care, deja la o vârstă înaintată, au excelat în studiul filosofiei. Ajung şi la poeţi: Homer, Hesiod, Simonide, Stesichoros2122, care, foarte bătrâni, au cântat, în apropierea morţii, nu ştiu ce cântec al lebedei, mai suav decât cântecele lor obişnuite. Sofocle, pe când era acuzat de nebunie de către fiii săi din pricina bătrâneţii înaintate şi a neglijării afacerilor proprii, a citit judecătorilor piesa Oedip, pe care tocmai o scrisese, şi a dat dovadă de atâta înţelepciune, în ciuda vârstei deja şubrezite, încât a convertit severitatea judecătorilor în aclamaţii pentru talentul său dramatic2123.
Nu e de mirare că însuşi Cato, cel mai învăţat om al stirpei romane, fost cenzor, nu a roşit şi nici n-a disperat să înveţe, la bătrâneţe, limba greacă. Homer mărturiseşte fără tăgadă că, din gura lui Nestor, bătrân şi aproape sleit, curgea un discurs mai dulce decât mierea. Dar şi taina numelui „Abisag” arată că înţelepciunea bătrânilor este mai mare. El este tălmăcit fie ca „tatăl meu atotputernic”, fie ca „răgetul tatălui meu”2124. Cuvântul superfluiis este ambiguu şi, în acest loc, semnifică forţa, fiindcă înţelepciunea este mai mare, bogată şi generoasă la cei bătrâni; în alt loc însă superfluus este folosit cu sensul de „ceea ce nu este necesar”. Dar sag2125, adică rugitus2126, se spune când valul răsună şi, ca să zic astfel, se aude freamătul care vine din largul mării. De aici se vede că tunetul cuvântului divin, foarte puternic şi întrecând vocea umană, stăruie la bătrâni. Apoi, Sunamita în limba
2118 Faimos orator atenian din veacul al IV-lea î.Hr. (n.P.P.)
2119 Democrit (460-356 î.Hr.), întemeietorul atomismului.
2120 Xenocrate din Calcedon a fost un discipol al lui Platon şi conducător al Şcolii peripatetice între 339-314 î.Hr. Ca şi ceilalţi filosofi menţionaţi de Ieronim, s-a remarcat printr-o moralitate riguroasă. (n.P.P.)
2121 Succesorul lui Zenon la conducerea Şcolii stoice. (n.P.P.)
2122 Ultimii doi enumeraţi de Ieronim sunt poeţi lirici greci din veacul al VI-lea î.Hr. (n.P.P.)
2123 cf. CICERO, Despre bătrâneţe, 7, 22. (n.P.P.)
2124 De fapt, sensul ebraic al termenului este: „tatăl meu e un rătăcitor”. (n.P.P.)
2125 Din componenţa numelui Abisag. (n.P.P.)
2126 „Răget, vuiet”.
362
noastră2127 se zice coccínea2128, ceea ce înseamnă că înţelepciunea este sursă de căldură şi sporeşte prin citirea scrierilor sfinte, lucru care, fără îndoială, indică taina Sângelui dumnezeiesc2129 şi arată căldura înţelepciunii. De aceea şi moaşa din Facere leagă un şnur stacojiu la mâna lui Phares2130, aceluia căruia, prin faptul că fragmentase zidul care separa mai înainte două popoare, i-a fost sortit numele de divisor [„împărţitorul”], adică „Phares”. Şi curtezana Rahab2131, prefigurând Biserica, atârnase un şnur ce simboliza taina sângelui, ca să fie salvată în timp ce Ierihonul pierea.
Şi, într-un alt loc, Sfânta Scriptură pomeneşte de bărbaţii sfinţi: „Aceştia sunt cineenii, care au venit din căldura casei lui Recab”2132. Şi Domnul nostru în Evanghelie zice: „Foc am venit să aduc pe pământ şi cât aş vrea să ardă acum!”2133; acest foc aprins în inima Apostolilor i-a silit să spună: „Oare inima noastră nu ardea în noi atunci când El ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia nouă Sfintele Scripturi?”2134
4. Încotro vor să ducă aceste cugetări cu un început atât de lung? Nu aştepta de la mine declamaţii puerile, sentinţe înflorate, strălucirea amăgitoare a cuvintelor şi nici concluzii pătrunzătoare şi concise, la sfârşitul fiecărui capitol, care să provoace aplauzele şi strigătele auditoriului. Numai să mă îmbrăţişeze înţelepciunea, şi Abisag a noastră, care niciodată nu îmbătrâneşte, să-şi găsească liniştea la pieptul meu! Ea este nepătată şi de o feciorie veşnică şi, asemeni mariei, este neatinsă, în timp ce zilnic odrăsleşte şi mereu renaşte. De aici, cred eu, şi cuvântul Apostolului, care a zis: „Fiţi fierbinţi cu sufletul!”2135; dar şi Dumnezeu a arătat în Evanghelie că, la sfârşitul lumii, când, după profetul Zaharia, păstorul va înnebuni, în timp ce înţelepciunea se va împuţina, „iubirea multora se va răci”2136. Ia aminte, aşadar,
2127 Adică în latină.
2128 „Stacojie”.
2129 Aşadar, este prefigurată, în chip tainic, Sfânta Euharistie. (n.P.P.)
2130 Facerea 38, 27-29.
2131 Iosua 2,18.
2132 Cf. 1 Paralipomena 2, 55.
2133 Luca 12, 49.
2134 Luca 24, 32.
2135 Romani 12,11.
2136 Matei 24,12.
363
la ce zice fericitul Ciprian: „Nu vorbe bine tâlcuite, ci înflăcărate”2137! Ascultă pe fratele din schima preoţească, pe tatăl tău ajuns la bătrâneţe, ca să te poarte de la începuturile copilăreşti ale credinţei până la maturitate şi, formulând pas cu pas norme de viaţă pentru tine, în persoana ta să îi educe şi pe ceilalţi. Ştiu prea bine chiar de la unchiul tău, fericitul Heliodor, care acum este episcop al lui Hristos2138, că tu ai şi deprins lucrurile sfinte şi zilnic te instruieşti, iar felul vieţii lui este un exemplu pentru toate virtuţile; dar acceptă şi [învăţăturile] noastre, oricum sunt ele, şi [adaugă] această cărticică celei primite de el înainte, fiindcă, aşa cum aceea te-a format să fii un călugăr adevărat, aceasta te va învăţa să fii un preot desăvârşit.
5. Prin urmare, preotul care slujeşte bisericii lui Hristos să îşi tălmăcească mai întâi numele său şi, după ce defineşte [sensul] cuvântului [respectiv], să se străduiască să fie aşa cum este numit. Dacă KĂTÎpot; din greacă este în latină sors2139, de aceea sunt denumiţi „clerici”, fie că în privinţa sorţii sunt ai Domnului, fie că Dumnezeu însuşi este „soarta”, adică partea clericilor. Însă cel care este el însuşi parte a Domnului sau îl are pe Domnul drept parte trebuie să arate şi că el îl posedă pe Dumnezeu, şi că el însuşi este stăpânit de Dumnezeu. Acela care îl posedă pe Dumnezeu şi spune cu profetul: „Partea mea este Domnul”2140 nu poate avea nimic în afară de Domnul, fiindcă, dacă ar avea orice altceva în afară de Domnul, partea lui nu va fi Domnul. De exemplu, dacă [are] aur, argint, averi, diverse obiecte de mobilă, cu aceste lucruri Dumnezeu nu voieşte să devină parte a lui. Dacă însă eu sunt parte a Domnului şi o sfoară2141 a moştenirii Sale şi nu primesc parte în mijlocul celorlalte seminţii, ci, ca levit şi preot, trăiesc din zeciuială şi, slujind la altar, sunt întreţinut prin ofranda altarului, având hrană şi îmbrăcăminte, voi fi mulţumit cu acestea şi gol voi urma numai crucea.
Te rog, aşadar, „şi, repetând, te voi preveni iar şi iar”2142 să nu crezi că slujirea de preot este un fel de militărie de tip vechi,
2137 Către Donatus, 2. (n.P.P.)
2138 Heliodor era atunci episcop la Altinum, aproape de Aquileia.
2139 „Soartă, stare, rang”.
2140 Psalmul 72, 26.
2141 Funiculus – „funie mică, sfoară pentru măsurat”. (n.P.P.)
2142 VERGILIUS, Eneida, III, 436.
364
adică să nu cauţi câştigul lumesc în oastea lui Hristos, să nu ai mai mult decât atunci când ai devenit preot şi să ţi se spună: „Preoţii nu vor dobândi folos din cele cuvenite lor”2143. Masa ta modestă să o cunoască săracii şi peregrinii şi, împreună cu aceştia, Hristos [să îţi fie] comesean; de preotul negustor şi de cel ajuns bogat din sărac şi de cel ajuns plin de fală dintr-un necunoscut, fugi ca de ciumă. „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.”2144 Tu dispreţuieşti aurul, altul îl iubeşte; tu calci în picioare bogăţiile, altul le caută; inimii tale îi este plăcută liniştea, blândeţea, discreţia, altuia [îi place] vorbăria, neruşinarea, pieţele publice şi prăvăliile medicilor; într-o atât de mare diversitate de moravuri, care ar putea fi armonia? în mica ta locuinţă, picioarele femeilor să intre rar sau niciodată. Pe toate fetele tinere sau pe fecioarele lui Hristos, deopotrivă, ignoră-le sau iubeşte-le la fel. Să nu rămâi [cu ele] sub acelaşi acoperiş; să nu ai încredere în fecioria ta trecută. Nu poţi fi mai sfânt decât David şi nici mai înţelept decât Solomon; aminteşte-ţi mereu că femeia l-a îndepărtat pe colonul2145 Paradisului din proprietatea sa.
Când vei fi bolnav, vreun frate sfânt să te ajute ori o soră sau o mamă sau una a cărei credinţă este plăcută tuturor. Iar dacă n-ai la îndemână persoane atât de apropiate sau de o asemenea curăţie, Biserica hrăneşte multe femei bătrâne care ar face această slujbă şi, făcându-o, ar primi şi plată, şi astfel neputinţa ta ar avea şi un rod al binefacerii. Ştiu pe unii care şi-au vindecat trupul, dar au început să-şi îmbolnăvească sufletul. Persoana a cărei faţă o priveşti prea des îţi slujeşte în chip primejdios.
Dacă, din cauza îndatoririlor clericale, vizitezi o văduvă sau o fecioară, niciodată să nu intri singur în casă; şi să ai ca însoţitori pe cei a căror familiaritate să nu-ţi dăuneze. Dacă un citeţ, un paracliser ori un cântăreţ2146 te însoţesc, să nu fie împodobiţi cu veşminte, ci cu virtute, şi nici să-şi onduleze părul cu fierul, ci să arate neprihănirea prin înfăţişare. Să nu stai în taină singur cu o
2143 Cf. Ieremia 12,13.
2144 1 Corinteni 15, 33.
2145 în Imperiul Roman şi în Evul Mediu, muncitor agricol legat de pământul pe care îl lucra, obligat să plătească dijmă proprietarului şi să presteze corvezi. (n.P.P.)
2146 Lector, acolythus, respectiv psaltes; termeni (ultimii doi împrumutaţi din greacă) care desemnează grade ale aşa-zisului cler inferior. (n.P.P.)
365
femeie singură şi fără martor. Dacă trebuie să vorbeşti ceva mai tainic, casa are o doică, o fecioară care se îngrijeşte de gospodărie, văduvă ori femeie căsătorită; ei nu-i sunt atât de străini oamenii, încât să nu aibă pe nimeni în afară de tine căruia să îndrăznească a i se destăinui. Păzeşte-te de toate bănuielile şi, ca să nu se petreacă ceea ce ar fi cu putinţă să aibă loc, evită dinainte.
Micile daruri primite în mod repetat, batistuţele, eşarfele şi învelitoarea pentru cap, mesele îmbelşugate, scrisorile timide şi tandre, iubirea sfântă nu le are. „Mierea mea, lumina mea, dragostea mea” şi alte inepţii ale îndrăgostiţilor2147, toate desfătările şi lucrurile fermecătoare şi amabilităţile demne de râs, [de care] roşim la teatru, le detestăm la oamenii de lume: cu atât mai mult la clerici şi la preoţii călugări, în privinţa cărora legământul împodobeşte preoţia, iar preoţia legământul! Şi nu spun aceasta fiindcă m-aş teme [să nu aflu] la tine sau la alţi bărbaţi sfinţi acest păcat, ci fiindcă în orice legământ, în orice rang ori sex există buni şi răi, iar condamnarea celor răi înseamnă o laudă a celor buni.
6. E ruşinos a spune: preoţii idolilor, mimii, vizitiii şi curtezanele primesc moşteniri; numai preoţilor şi călugărilor li se interzice aceasta prin lege, şi le este interzis nu de către persecutori, ci de către împăraţii creştini2148. Dar nu mă plâng de lege, ci regret de ce merităm această lege. Fierul roşu este bun, dar de unde am dobândit rana ca să am nevoie de un fier roşu? Precauţia legii este prevăzătoare şi aspră, totuşi ea nu previne lăcomia. Prin dispoziţii testamentare noi eludăm legile şi, ca şi cum decretele împăraţilor ar fi mai importante decât cele ale lui Hristos, ne temem de legi, dar dispreţuim Evanghelia. Să fie un moştenitor, dar [acesta să fie] mama copiilor, adică a turmei sale, Biserica, cea care i-a născut, i-a alăptat şi i-a hrănit. De ce să ne
2147 Expresii tipice comediilor plautine care satirizează pe îndrăgostiţi! lipsiţi de minte. De altfel scrisul lui Ieronim abundă în expresii şi sintagme preluate din autorii comici şi satirici latini; însă geniul ieronimian îi ajunge şi, adeseori, chiar îi depăşeşte în virulenţă şi ironie muşcătoare. (n.P.P.)
2148 Se face referire la o lege emisă de împăratul Valentinian I la 30 iulie 370. Prin aceasta nu se interzicea Bisericii creştine în general să primească moşteniri şi donaţii, ci clericilor şi monahilor cu titlu personal. Legea a fost dată ca urmare a acelor captatores, clerici „vânători” de moşteniri. (n.P.P.)
366
aşezăm între mamă şi copii? Gloria unui episcop este a se îngriji de nevoile săracilor, iar a te îngriji de propriile bogăţii este o ruşine a tuturor preoţilor. Născut într-o casă săracă, într-un bordei de la ţară, eu care abia-mi puteam sătura, cu o pâine de mei de proastă calitate, pântecele care urla de foame, acum urăsc pâinea albă şi mierea. Cunosc şi speciile şi numele peştilor, pe ce ţărm a fost găsită scoica, discern ţinuturile după gustul păsărilor, iar raritatea mâncărurilor şi chiar cheltuielile pentru ele mă delectează.
Aud apoi că unii acceptă o slujbă ruşinoasă pe lângă bătrânii şi bătrânele fără copii. Ei înşişi aduc oala de noapte, rămân lângă pat şi adună în propriile lor mâini supuraţiile stomacului şi mucozităţile plămânilor. Îngălbenesc la sosirea medicului şi, cu buzele tremurânde, se informează dacă este mai bine şi, dacă bătrânul este puţin mai zdravăn, se simt ameninţaţi şi, simulând bucuria, în sinea lor sufletul avid le este torturat, fiindcă se tem să nu piardă slujba şi îl compară pe bătrânul vioi cu anii lui Matusalem2149. O, câtă răsplată [ar avea] la Domnul dacă n-ar spera o plată în prezent! Cu câte eforturi se caută o moştenire inutilă! Cu o osteneală mai mică ar putea cumpăra mărgăritarul lui Hristos.
7. Citeşte cât mai des Sfintele Scripturi, ba chiar din mâinile tale să nu lipsească niciodată textul sfânt. Studiază ceea ce trebuie să predici; păstrează cuvântul care este potrivit credinţei2150, pentru ca să poţi îndemna la sfânta cucernicie şi să-i combaţi pe necredincioşi; „rămâi în cele pe care le-ai învăţat şi ţi-au fost încredinţate, ştiind de la cine le-ai învăţat”2151, pregătit mereu să mulţumeşti pe oricine ţi-ar cere socoteală pentru credinţa ta. Faptele tale să nu-ţi dezmintă cuvântul, ca, în timp ce tu predici în biserică, cineva să-şi zică în sinea sa: „De ce tu însuţi nu faci acestea?” Rob al desfătării este învăţătorul care vorbeşte despre post cu pântecele plin; a înfiera lăcomia ar putea-o face şi un hoţ; dar cugetarea şi vorba unui preot al lui Hristos trebuie să fie în armonie.
2149 Cf. Facerea 5, 27.
2150 Cf. Tit 1, 9.
2151 2 Timotei 3,14.
367
Fii supus episcopului tău şi consideră-l ca pe un părinte sufletesc! Iubirea este a fiilor, iar teama, a sclavilor: „Şi, dacă eu sunt Tatăl spune Dumnezeu -, unde este cinstea faţă de Mine? Şi, dacă eu sunt Stăpânul, unde este teama de Mine?”2152 Iar tu, în acelaşi bărbat, trebuie să respecţi mai multe nume: călugărul, preotul, unchiul. Dar şi episcopii trebuie să ştie că ei sunt preoţi, şi nu stăpâni: să cinstească pe preoţi ca preoţi, pentru ca şi de la preoţi să izvorască aceeaşi consideraţie pentru ei ca episcopi. Este cunoscută o maximă a oratorului Domitius: „Eu, zice el, ar trebui să te consider un prinţ, pe când tu nu mă consideri senator?”2153 Ceea ce este Aaron şi fiii săi, asta înseamnă episcopul şi preoţii săi, să reţinem bine: un singur Dumnezeu, un singur templu şi chiar un singur cler. Să ne amintim mereu ce le cerea Apostolul Petru preoţilor: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu care v-a fost încredinţată, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig ruşinos, ci din dragoste, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste clerici, ci cu pilde date din inimă turmei, încât, atunci când se va arăta Mai-marele păstorilor, să luaţi cununa cea neveştejită a măririi”2154. Există un obicei foarte rău în unele biserici ca preoţii să tacă şi să nu vorbească în prezenţa episcopilor, ca şi cum aceştia ar fi geloşi ori n-ar fi potrivit să audă. Apostolul Pavel spune: „Iar dacă i se va face o descoperire unuia care stă jos, primul să tacă. Puteţi proroci fiecare în parte, ca toţi să înveţe şi toţi să fie mângâiaţi. Şi duhurile prorocilor se supun prorocilor; pentru că Dumnezeu nu este al dezbinării, ci al păcii”2155. Înţelepciunea fiului înseamnă gloria tatălui: episcopul să se bucure de judecata sa când a ales astfel de preoţi pentru Hristos.
8. Când tu vei vorbi în biserică, nu strigătul mulţimii, ci suspinul ei trebuie să te însufleţească; lacrimile celor care ascultă să fie laudele tale; cuvântul preotului să fie întemeiat pe lectura Sfintei Scripturi. Nu vreau să fii un retor sau un flecar ori un vorbăreţ, ci un priceput în misterele dumnezeieşti şi foarte
2152 Maleahi 1, 6.
2153 CICERO, De oratore, 3, 4. (n.P.P.)
2154 1 Petru 5, 2-4.
2155 1 Corinteni 14, 30-33.
368
instruit în lucrările sfinte2156 ale Dumnezeului tău. A răsuci cuvintele şi a face plăcerea vulgului ignorant prin repeziciunea vorbirii este potrivit oamenilor neinstruiţi. Cel neruşinat interpretează adesea ceea ce nu ştie şi, după ce îi convinge pe ceilalţi, îşi atribuie în chip abuziv ştiinţa. Învăţătorul meu de odinioară, Grigorie de Nazianz2157, rugat de mine să-mi explice ce-ar vrea să însemne la Luca sabatul ScuTEpdnpoTOv, adică secundoprimum2158, a glumit cu eleganţă: „Te voi învăţa despre acest lucru în biserică, unde, în timp ce mă va aclama tot poporul, tu, fără voie, vei fi silit să ştii ceea ce nu ştii, sau, cu siguranţă, dacă tu singur vei tăcea, tu singur vei fi condamnat de toţi pentru prostie”. Nimic mai uşor decât ademenirea, cu un discurs volubil, a unei plebe vulgare şi ignorante, care, cu cât nu înţelege ceva, cu atât admiră mai mult.
Marcus Tullius, pentru care cel mai frumos elogiu este acesta: „Demostene ţi-a răpit posibilitatea de a fi primul orator, [dar] tu i-ai răpit cinstea de a nu fi singurul”, în discursul pentru Quintus Gallus, [arată] ce să vorbim spre a câştiga favoarea vulgului şi despre demagogii nepricepuţi; ascultă: „în aceste jocuri şi vorbesc despre unele la care eu însumi am participat de curând un singur poet câştigă, o persoană foarte instruită, în onoarea căruia sunt acele «banchete2159 ale poeţilor şi filosofilor, când el face ca Euripide şi Menandru să discute între ei, apoi pe Socrate şi pe Epicur să converseze; or ştim că vieţile acestora au fost separate nu prin ani, ci prin mai multe generaţii. Şi, prin aceste [baliverne], câte aplauze şi aclamări produce! Căci are, la teatru, mulţi colegi de şcoală care n-au învăţat ca el literatura”.
2156 Sacramenta
2157 Ieronim l-a avut ca magistru pe Sfântul Grigorie Teologul la Constantinopol, între anii 380-381. Anecdota demonstrează că sfinţii sunt oameni fireşti, asemenea tuturor, şi că umorul nu a fost apreciat întotdeauna de oamenii cultivaţi, fie ei păgâni ori creştini. (n.P.P.)
2158 Termen straniu, considerat a fi un rezultat accidental al unor erori de copişti. Este întâlnit în unele manuscrise bizantine la Luca 6, i. Cf. B. METZGER, A Textual Commentary on the Greek New Testament, London, 1971, p. 139. Sfântul Ioan Hrisostom (Omilii la Matei, 39, 1) şi Sfântul Ambrozie de Mediolanum (Comentariul la Psalmi, 47, 1, 3-4) au încercat să ofere explicaţii acestui termen paradoxal. (n.P.P.)
2159 Convivía gr. aupirocna scrieri literare sub formă de dialoguri cu diverse tematici. Amintim, de pildă, Banchetul lui Platón, Banchetul înţelepţilor al lui Athenaios sau, în literatura creştină, Banchetul lui Metodiu de Olimp. (n.P.P.)
369
9. Evită hainele gri, la fel ca şi pe cele albe; luxul şi murdăria sunt, de asemenea, de ocolit, fiindcă unele amintesc de plăceri, celelalte de glorie. De lăudat este nu plimbarea fără o îmbrăcăminte de in, ci a nu avea bani pentru îmbrăcăminte de in; ar fi însă ridicol şi foarte ruşinos să te lauzi că nu ai nici batistă şi nici fular, când punga de bani ţi-e plină. Sunt unii care dau puţin sărmanilor ca să primească mai mult şi, sub pretextul milosteniei, caută bogăţii: fapt care ar trebui numit mai degrabă vânătoare decât milostenie. În acest mod sunt prinse şi animalele şi păsările şi peştii: se pune puţină momeală în cârligul undiţei ca să fie pescuite punguţele cu bani ale matroanelor. Ştie episcopul, căruia i-a fost încredinţată Biserica, pe cine să însărcineze cu administrarea şi grija săracilor. Mai bine e să nu ai ce da decât să ceri cu neobrăzare. De altfel, este şi un fel de orgoliu a voi să pari mai generos decât este pontificele lui Hristos. „Nu toţi putem toate.”2160
în Biserică unul este ochiul, altul limba, altul mâna, altul piciorul, altul urechea, pântecele şi celelalte. Citeşte [Epistola] către corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „Feluritele mădulare alcătuiesc un singur trup”2161. De aceea, niciun frate ignorant şi foarte simplu să nu se considere un sfânt, fiindcă nu cunoaşte nimic, dar nici cel instruit şi elocvent să nu aprecieze sfinţenia prin iscusinţa elocvenţei. Dintre aceste două opoziţii, este cu mult mai bine să ai o lipsă de educaţie sfântă decât o elocvenţă păcătoasă.
10. Mulţi construiesc ziduri şi surpă coloanele bisericii: marmura străluceşte, tavanele sclipesc de aur, altarul este împodobit cu pietre preţioase, dar slujitorii lui Hristos nu sunt de frunte. Să nu-mi pună în faţă, în vreun fel, bogăţiile din Iudeea: templul, masa de ofrande, lămpile, cădelniţele, discurile, vasele, cazanele şi celelalte, meşteşugit făurite din aur. Atunci acestea erau îngăduite de Dumnezeu; în acea vreme preoţii sacrificau animale de jertfă şi prin sângele oilor se făcea răscumpărarea păcatelor deşi toate acestea s-au petrecut înainte ca închipuire „şi au fost scrise pentru noi care ne apropiem de sfârşitul veacurilor”2162 -,
2160 VERGILIUS, Bucolice, VIII, 63. (n.P.P.)
2161 Cf. 1 Corinteni 12,12-27.
2162 1 Corinteni 10,11.
370
acum însă, când Domnul, sărac fiind, a consfinţit sărăcia casei Sale, să cugetăm la cruce şi să socotim bogăţiile lut. De ce ne mirăm că Hristos îl numeşte pe Mamona „nedrept”? De ce admirăm şi iubim ceea ce Petru mărturiseşte că nu are2163?
De altminteri, dacă urmăm întocmai sensul literal şi dacă, în privinţa aurului şi a bogăţiilor, simpla poveste ne desfată, atunci, odată cu aurul, să le păstrăm şi pe celelalte: preoţii lui Hristos să-şi ia de soţii fecioare; oricât de înţelept ar fi, cel care are o pată ori este diform să fie exclus din preoţie; lepra trupului să fie mai presus decât patimile sufletului; să creştem, să ne înmulţim şi să umplem pământul; să nu sacrificăm Mielul şi nici să sărbătorim Paştile mistic; fiindcă pe toate acestea Legea le interzice a fi făcute în afara templului; în a şaptea lună să ridicăm un cort şi, în mod solemn, să anunţăm cu goarna postul. Iar dacă, făcând comparaţie între toate cele duhovniceşti şi cunoscând, împreună cu Apostolul Pavel, că legea este duhovnicească2164, apoi cântând cuvintele lui David: „Deschide ochii mei şi voi cunoaşte minunile din legea Ta”2165, le înţelegem aşa cum Domnul nostru a înţeles şi a interpretat sabatul, [atunci] fie să repudiem aurul împreună cu toate celelalte superstiţii ale evreilor, fie, dacă ne place aurul, să ne placă şi evreii, căci este necesar ca, precum cu aurul, ori să-i acceptăm, ori să-i condamnăm.
11. Tu trebuie să eviţi ospeţele oamenilor de vază; şi în mod deosebit ale acelora care se mândresc cu onorurile. Este ruşinos ca, înaintea porţilor unui preot al lui Hristos Cel răstignit şi sărac şi Care răbda chiar şi de foame, să vegheze lictorii şi soldaţii consulilor, iar judecătorul provinciei să ia cina mai bine la tine decât la palat. Iar dacă vei pretinde că tu faci acestea ca să intervii pentru cei nenorociţi şi umili, judecătorul secular poartă mai mult respect unui preot înfrânat decât unuia bogat şi venerează mai mult sfinţenia ta decât bogăţiile tale; sau, dacă este un astfel de om care să nu-i asculte pe preoţi decât printre cupe, atunci mă voi lipsi cu plăcere de o binefacere de acest fel şi voi ruga, în locul acestui judecător, pe Hristos, Care poate ajuta mai
2163 Faptele 2, 6.
2164 Cf. Romani 7,14.
2165 Psalmul 118,18.
371
mult; fiindcă este mai bine să avem încredere în Domnul decât în om şi mai bine este să nădăjduim în Dumnezeu decât în conducători.
Să nu miroşi niciodată vinul, ca să nu auzi vorbele unui filosof: „Asta nu înseamnă a da un sărut, ci a-l degusta”. Pe preoţii beţivi şi Apostolul îi condamnă şi vechea Lege îi înfierează. Cei care slujesc la altar să nu bea nici vin, nici sicheră. Sichera, în limba evreiască, denumeşte orice băutură care poate să îmbete, fie că ea este preparată cu drojdie, fie cu sucuri de fructe, fie că fagurii de miere sunt topiţi într-o băutură dulce şi străină, fie că fructele de curmale sunt tescuite, fie că apa îngroşată cu fructe coapte este distilată. De tot ce îmbată şi tulbură echilibrul minţii, fugi la fel ca de vin. Şi nu spun aceasta ca vreo creatură a Domnului să fie condamnată de noi, fiindcă şi Domnul a fost numit băutor de vin2166; şi lui Timotei, bolnav de stomac, i s-a îngăduit să bea puţin vin2167; dar pentru orice băutură vom examina atât starea vârstei, cât şi a sănătăţii, dar şi nevoile trupului. Iar dacă ard şi în afara vinului, ard prin tinereţea mea şi mă aprind prin căldura sângelui meu; şi, dacă am trupul sănătos şi plin de vigoare, cu plăcere mă voi lipsi de o cupă în care bănuiesc că e otravă. Frumos se spune la greci, dar nu ştiu dacă la noi sună la fel: „Pântecele mare nu dă naştere la cugetare fină”.
12. Cât despre posturi, impune-ţi numai câte poţi îndura. Ele să fie pure, curate, simple, moderate, iar nu posturi [ţinute din] superstiţie. La ce foloseşte să nu te hrăneşti cu ulei, dar să cauţi unele pedanterii şi delicatese alimentare? Smochine, piper, nuci, curmale, griş, miere, fistic, toate roadele grădinilor ne chinuim să le procurăm, dar nu mâncăm pâine de casă. Aud, de asemenea, că unii, contrar naturii lucrurilor şi a oamenilor, nu beau apă şi nici nu mănâncă pâine, ci fierturi delicate, piure de legume şi suc de sfeclă, pe care nu-l beau dintr-o cupă, ci dintr-o scoică. Ce ruşine! Nu roşim pentru inepţii de acest fel şi nici nu ne dezgustă asemenea superstiţii! Ba mai mult, căutăm în delicii faima înfrânării. Cel mai sever post este cel cu apă şi pâine, dar, fiindcă
2166 Cf. Matei 11,19.
2167 Cf. 1 Timotei 5, 23.
372
nu are prestigiu şi toţi trăim cu pâine şi apă, postul pare banal şi vulgar şi nu-l considerăm un post adevărat.
13. Ai grijă! Nu pândi bârfele oamenilor, fereşte-te a-L ofensa pe Dumnezeu pentru a obţine în schimb lauda popoarelor. „Dacă eu aş plăcea şi acum oamenilor”, zice Apostolul, „eu nu aş fi slujitorul lui Hristos.”2168 El a încetat să placă oamenilor şi a devenit robul lui Hristos. Dispreţuind faima, bună sau rea, de la dreapta şi de la stânga, soldatul lui Hristos merge înainte, şi nu se înalţă cu lauda, şi nici nu-i copleşit de mustrări, nici nu se mândreşte cu bogăţia, şi nici nu-i mâhnit de sărăcie; el dispreţuieşte şi bucuriile şi tristeţile. În timpul zilei soarele nu-l va arde şi nici luna în timpul nopţii2169. Eu nu vreau să te rogi pe la colţurile pieţelor, ca nu cumva drumul drept al rugăciunilor tale să fie strâmbat de faima populară. Nu vreau ca tu să-ţi măreşti ciucurii veşmântului şi nici să te făleşti cu filacteriile2170 amuletele tale şi să fii înconjurat de o ambiţie fariseică, în ciuda conştiinţei tale care este dezgustată de aceasta. Mai bine poartă acestea în sufletul tău decât pe trupul tău şi [mai bine] să ai bunăvoinţa lui Dumnezeu, şi nu privirile oamenilor. Vrei să ştii ce podoabe caută Domnul? Să ai înţelepciune, dreptate, cumpătare, curaj. Cu aceste calităţi închide-te în sfera cerului2171 şi această cvadrigă să te ducă, ca pe vizitiul lui Hristos, până la capătul drumului. Nimic mai preţios ca acest colier şi nimic mai distins decât această varietate de nestemate. Din toate părţile eşti împodobit, încins şi protejat; ele îţi sunt şi spre podoabă şi spre apărare: nestematele sunt preschimbate în scut.
14. Ai grijă din nou! Să nu ai mâncărimi nici la limbă şi nici la urechi, adică să nu cleveteşti pe alţii şi nici să asculţi pe alţii clevetind. „Şezând”, spune [un psalm], „vorbeai împotriva fratelui tău şi puneai piedică împotriva fiului maicii tale; ai făcut acestea şi eu am tăcut. Ai cugetat fărădelegea că eu îţi voi fi asemănător; mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale”2172 se subînţelege –
2168 Galateni 1,10.
2169 Cf. Psalmul 120, 6.
2170 Cf. Matei 23, 5.
2171 Fericitul Ieronim face o paralelă între cele patru virtuţi cardinale şi cele patru sfere cereşti din cosmogonia anticilor. (n.P.P.)
2172 Psalmul 49, 21-22.
373
„vorbele tale şi toate câte le-ai spus despre alţii, pentru ca tu să fii judecat de propria-ţi judecată, prins tu însuţi în cele pe care le criticai la alţii”. Şi nici acea scuză n-ar fi cu adevărat îndreptăţită: „Nu pot să-i jignesc pe cei care bârfesc despre alţii neascultându-i”. Nimeni nu vorbeşte unor ascultători lipsiţi de bunăvoinţă. Săgeata niciodată nu se înfige într-o piatră, ba chiar, ricoşând, îl loveşte pe făptaş. Bârfitorul să înveţe că, în timp ce te priveşte, nu-l asculţi cu plăcere şi că nu trebuie să bârfească atât de uşor: „Cu bârfitorii”, zice Solomon, „nu te amesteca, fiindcă pe neaşteptate va veni pierderea lor, şi cine ar putea cunoaşte nenorocirea unuia sau a altuia?”2173, adică şi a aceluia care bârfeşte, şi a aceluia care apleacă urechea la bârfitor.
15. Este de datoria ta să vizitezi bolnavii, să cunoşti casele, mamele şi copiii lor şi să nu ignori tainele bărbaţilor vestiţi. Aşadar, ar fi de datoria ta să-ţi păstrezi nu numai ochii puri, ci şi limba. Nu vorbi niciodată de frumuseţea femeilor şi nicio casă să nu cunoască, prin mijlocirea ta, ce se întâmplă în alta.
Hipocrate îi conjură2174 pe discipolii săi înainte de a-i învăţa şi, la sfârşit, îi obligă să depună jurământul cu vorbele sale; obţine, prin legământ, tăcerea şi le prescrie limbajul, mersul, obiceiul şi moravurile: cu atât mai mult noi, cărora ne-a fost încredinţată medicina sufletelor, trebuie să iubim casele tuturor creştinilor ca şi pe ale noastre proprii! Să fim mângâietori în tristeţile lor mai degrabă decât invitaţi la bucuriile lor. Fără îndoială este dispreţuit preotul care, invitat la masă, nu refuză niciodată.
16. Să nu cerem nicicând, rar să acceptăm când suntem rugaţi. Nu ştiu cum se întâmplă, dar chiar cel care îţi cere să primeşti un cadou, îndată ce l-ai acceptat, te consideră mai puţin demn de stimă; şi ce lucru minunat! Dacă refuzi rugămintea lui, el te admiră mai mult.
Propovăduitorul înfrânării să nu aranjeze căsătorii. Cel care citeşte Apostolul: „Până la urmă şi cei care au soţii să fie ca şi cum nu ar avea”2175 de ce obligă o fecioară să se căsătorească? Preotul care este monogam de ce îndeamnă văduva să devină bigamă?
2173 Cf. Pildele 24, 21-22.
2174 Aluzie la faimosul jurământ al lui Hipocrate. (n.P.P.)
2175 1 Corinteni 7, 29.
374
Cum pot fi administratorii şi intendenţii caselor şi gospodăriilor altora, ei cărora li se recomandă să dispreţuiască propriile lor bunuri? A lua ceva unui prieten este furt, iar a păgubi Biserica este sacrilegiu. Ceea ce s-a primit trebuie dăruit săracilor şi a vrea să fii prudent ori reţinut cu mulţimea înfometaţilor aceasta este cea mai clară crimă -, dar şi a sustrage ceva de aici, întrece cruzimea tuturor hoţilor. Eu sunt chinuit de foame, şi tu judeci cât ar fi de ajuns pântecelui meu? Fie împarţi pe loc ceea ce ai primit, fie, dacă eşti un administrator temător, lasă binefăcătorului să distribuie el însuşi dărniciile sale. Eu nu vreau ca, profitând de ocazie, săculeţul tău să fie plin. Nimeni nu poate să păstreze bunurile mele mai bine ca mine. Cel mai bun administrator este cel care nu-şi reţine nimic.
17. M-ai constrâns, dragul meu Nepotianus, după ce mi-a fost atacată cărticica despre feciorie pe care o scrisesem la Roma pentru sfânta Eustochia2176, ca, după zece ani, la Betleem, să-mi deschid din nou buzele şi să mă expun pentru a fi înţepat de bârfele tuturor. Dar fie că nu trebuia să scriu ceva, ca să nu îndurăm judecata oamenilor, lucru pe care m-ai împiedicat să-l fac, fie, scriind, să ştim că săgeţile tuturor bârfitorilor vor fi îndreptate împotriva noastră. Pe aceştia îi implor: să fie liniştiţi şi să înceteze a bârfi; fiindcă nu în calitate de adversari, ci de prieteni am scris şi nici n-am fost răuvoitori faţă de cei care păcătuiesc, ci i-am sfătuit să nu greşească. Şi nici n-am fost judecători severi numai faţă de ei, ci şi faţă de noi înşine, şi, vrând să scoatem paiul din ochiul altuia, am scos mai întâi bârna din ochiul nostru2177. Pe niciunul n-am vătămat, niciunul n-a fost însemnat prin descrierea făcută; cuvântul meu n-a jignit cu intenţie pe nimeni: a fost o discuţie generală despre patimi. Cine va vrea să se supere pe mine va recunoaşte mai întâi că el însuşi este aidoma celui din descriere.
2176 Celebra Epistolă XXII.
2177 Cf. Matei 7, 3-5.
INDICE SCRIPTURISTIC
Facerea
i, 4 p. 333
i, 26 p. 122,154, 284
1, 28 p. 174, 310, 348
1, 31 p. 245
2,10 ç.u. p. 351
2.16 p. 351
2.17 p. 173
2, 21-22 p. 350
2, 23 p. 350
3 p. 70
3.1 p. 188
3, 7 p. 350
3,14 p. 145
3,14-15 p. 65
3,16 p.173, 326
3,18-19 p. 240
3, 21 p. 173,349
3, 24 p. 136, 269, 351
4.1 p-136
4, 8 p. 202, 249
4, 9 ” p. 247249
4.13 p. 247, 249
4.14 p. 247
4.15 p. 245, 246
4.16 p. 136
4.17 p. 296
4, 23-24 p. 248
5 3 p. 353
5, 27 p. 366
6, 3 p. 70
6, 4-6 p. 70
6-8 p. 70, 201
7, 2 p. 175, 245
7,11 p. 351
9.1 p. 348
9, 4-6 p. 354
9, 7 p. 348
9, 21 p. 164
10, 5 p. IO5
11, 1 p. IO5
11, 1-9 p. IO5, 136
11, 9 p. 291
12.1 p. 291
12,1-4 p. 271
12,11-20 p. 202
13,18 (LXX) p. 245, 250
14,18-19 p. 292
15.13 p. 250, 251
15.16 p. 245
17,10-11 p. 245
18 p. 230
19 p. 157, 297
19,15 p. 327
19.17 p. 156
19, 26 p. 54
19, 30-38 p. 164
19, 31 p. 302
21.14 p. 251
376
21, 24 p. 131
22 p. 260, 273
25, 1 p. 177
25, 23 p. 256
25, 32 p. 270
27 p. 345, 254
27, 9 ” p. 256
27, 22 p. 255
27, 41 p. 255, 256
28.11- 13 “ p. 54
28,12 p. 159
28.12- 13 “ Pu4
28, 20 p. 195
29, 20 p. 203
30,1 p. 177
30,14 p. 177
31, 40 p. 203
32, 25 p. 167
34 p. 182
37 p. 260
37, 3 p. 312
37, 35 “ p. 268, 269
38, 27-29 p. 362
46, 27 p. 167
49, 27 p. 260
50, 7-8 p. 269 4,10 p. 115,117
4.10.13 p. 116
4.13 p-115
4, 25 p. 120
5 p. 181
12, 8 p. 231
12, 35-36 p. 252
12, 41 p. 250, 251
13.18 p. 252
15, 21 p. 204
15, 25 p. 165
18, 2p. 359
19.18 p. 109
20, 5 p. 181
20,12 p. 78
25,11 p. 181
28, 4.u. p. 223
28, 27 p. 221
28, 42 p. 225
32, 6 p. 164,165
33, 20 p. 113
33, 22 p. 251
34, 29-35 p. 356
36, 8-9 p. 224
39,1-2 p. 224
50, 9 p. 269
50,10 p. 269 Leviticul
8, 6-7 p. 224
Ieçirea 10, 6 p. 270
15,19-20 p. 148
1.14 p. 100,181
2,11-12 p. 117
2, 23 p. 100
3, 5 p. 117,175
3.14 p. 92,123, 211,325 19, 7 p. 89
21.11 p. 270
21.12 p. 270
377
Numerii 18,14 p. 222
18,17-18 p. 223
21, 6 p. 104
21, 6-9 p. 54 Rut
Deuteronomul 1, 3 p. 271
4, 24 p. 105
5, 3i p-142
8, 3 p. 56
11,14 p. 291
15,1 p. 250
17,12 p. 83
21,10-13 p-!4 23,19-20 p. 133
27, 5 p. 106
32,1-43 p. 228 iRegi
1, 6 p. 176
2,10 p. 302
2,18 p. 67
2,18-19 p. 221
2, 27-28 p. 221
4, 4 p. 108
16 p. 85
16, 6-7 p. 254
16, 7 p. 200
Iosua 17 p. 99
17, 49 p. 292
2,18 p. 362
5, 2-3 p. 120
5,16 p. 175
6,17, 25 p. 201
24, 29-30 p. 269 19,15-16 p. 226
21, 6 p. 327
21, 8-9 p. 223
22,18-20 p. 221
23, 6-9 p. 222
Judecători 2 Régi
4, 2 s.u. p. 303
5, 9 p. 345
8, 27 p. 221
15,15 p. 167
16 p. 167
17, 4-5 p. 222 2.11 p. 356
6, 6-7 p. 180
7.12 p. 166
11 p. 167
12, 22-23 p. 269
13 p-167
17, 5 p. 221
378
15,1-7 p. 99
18, 3-4 p. 302 21,15-30 p. 292
18, 33 p. 268 2 Paralipomena
3Regi 12,13 p. 251
18,18 p. 108
i, 1-4 p. 359 26 p. 99
4, 33 p. 167
10, 22 p. 258
17, 6 p. 194
17, 8-15 p. 194 1Ezdra
19, 5-6 p. 165 2 1 p. 345
22, 48 p. 258 Neemia
4Regi 4,16-17 p. 242
2 p-173
2,11 p. 158
2,19 p. 254
4, 27 p. 255
4, 40 p. 165
6.16 p. 158
6.17 p. 158
6, 22 p. 165
13, 21 p. 254, 302
20 p.260
20,1-11 p. 249
20,13-18 p. 180
24,13 p. 180 12, 26 p. 289
Estera
4, 3 p. 97
7,10 p. 178
8, 7 p. 178
14,11 p. 325
Iov
1 p. 2TJ1
1-2 p. 159
1 Paralipomena 1, 21 p. 193
1, 48 p. 291
2, 55 p. 362
6,1-4 p. 251 4,16 p. 251
4,18 p. 153
14, 4-5 (LXX) p. 148
15,15 p. 153
379
18,14-15 p. 325 15 ” p. 236, 237
38, 3 p. 167 16 p. 236, 237
40,11 p. 65,166 18 p. 237
18, 9 p. 121
20 p.236
Psalmii 21,1 p. 214
22p. 237
1 p.236 22, 6 p. 285
1, 2 p. 151 23 p. 237
2, 4 p. 286 23,1 p. 97,103,135
3 p. 217, 236, 237 23, 7 p. 249
3, 2 p. 218 23, 9 p. 107
3, 3 p. 185 23,10 p. 217
3, 4 p. 218 24 p. 236, 237
3, 7-8 p. 217 25 p. 237
4 p. 236, 237 26 p. 237
4, 2 p. 218 26,19 p. 137,156
4, 4 p. 218 27 p-237
4, 5 p. 75,111 29 p.236
4, 6 p. 99,144 33, 2 p. 185
5 p. 236 35, 6 p. 265, 326
6 p. 236 36 p. 217, 237
6, 5 p. 191 36, 25 p. 194
6, 6 p. 172 37 p-237
7 p. 236 37,14-15 p. 95
7,10 p. 45 38 p. 236, 237
8 p. 127, 236, 237 38, 2-3 p. 95
9 p. 217, 236 38, 3 p. 167
9, 28-29 p. 79 38, 9 p. 354
10 p. 236 39 p. 237
11 p. 236 40 p. 236
11, 6 p. 121 41, 6-7 p. 161
11, 7 p. 105 43p- 236
12 p. 236, 237 43,10 p. 185
13 p. 236, 237 44 ” p. 236, 313
13, 3 pbT 151 44,1 p. 145
14 p. 236 44,10 p. 161
380
44,11 p. 313 72,15 p. 206, 265
44, 12-13 p. 5 72,16-17 “ p. 265
45 p. 236 72, 20 p. 284
46 p. 236 72, 24 p. 284
47, 6 p. 258 72, 25 p. 199
47, 7 p. 207 72, 26 p. 363
49 p. 237 73 p. 237
49, 21 p. 199, 337 73, H ” P-138
49, 21-22 p. 372 73,15 p-151
50 p.236 74 p. 218, 237
50, 5 p. 167 74,1 p. 219
50, 6 p. 149 74, 3 p. 219
51 p. 236, 237 75 p. 219, 237
52 p. 236, 237 75,1 p. 219
52, 7 p. 186 75, 2 p. 293
53 p. 236 75, 3 p. 219
54 p. 237 75, 9 p. 219
54, 6 p. 197 76 p. 237
56,1 p. 192 77 “ p. 217, 237
57 p.236 79 p-237
58 p.236 79, 2 p. 119,181
59 p.236 80 p.237
62 p.236 81 p. 237
62,11 p. 192 81, 6-7 p. 159
63 p.236 82 p.237
64 p.236 82,15 p. 99
65 p.236 83 p. 237
67 p-237 84 p-237
68 p. 236 85 p. 237
68, 5-12 p. 216 87 p. 237
70 p.236 88, 30-33 p. 150
71 p. 236, 237 89,10-11 p. 70
72 p. 206, 236, 237 90,1 p. 210
72, 2 p. 136 90, 5-7 p. 158
72, 2-3 p. 265 93,18 p. 136
72,11-12 p. 265 96, 9 p. 193
72,13-14 p. 265 98, 6 p. 254
381
101, 5-6 p. 172 120,1 p. 65
101, 8 p. 172 120, 6 p. 372
101,10 p. 172 121 p. 237
102, 2-4 p. 172 122 p. 237
103 p.236 123 p. 237
103, 21-22 p. 159 123, 7 p. 159
103, 33 p-109 124 p. 238
104, 36 p. 176 125 p. 238
108 p. 237 125, 5 p. 54
109, 4 p. 335 126 p. 239
110 p. 228, 238 126, 2 p. 239
111 p. 228 126, 5 p. 242
113 p. 240 126,19 p. 241
113,12 p. 240 127 p. 238
114, 4 p. 126 127, 2 p. 243
114, 9 p. 349 127, 3 p. 176
115 p. 126 128 p. 238
115, 3-4 p. 202 129 p.238
115, 6 p. 202 129, 3 p. 149
116, 7 p. 349 129, 4 p. 121
117 p. 125-127 130,1 p. 185
117, 6 p. 48,161 131 p. 238
117, 22-27 p. 127 131, 7 p. 298
117, 25-26 p. 126,128 132 p. 238
118 p. 227, 237 133 p. 238
118,18 p. 370 133,1 ” P-!42
118, 67 p. 349 134 p. 238
118, 83 p. 172 135 p. 238
118,103 p. 244 136,1 p. 291
118,137 p. 266 136, 4 p. 289
118,140 p. 172 136, 8-9 p. 162
119, 2 p. 114 137 p. 238
119, 3 p. 115 138 p. 238
119, 4 p. 115 138,12 p. 329
119, 5 p. 203 138,13 p. 65
119, 5-6 p. 267 138, 21 p. 352
120 p. 237 139 p. 238
382
140, 4 p. 180, 346 9, 20 p. 188
141, 7 p. 349
142, 2 p. 154
144 p. 228, 238 10, 4 p. 184
145 p. 238
145, 7 p. 59 Cântarea Cântărilor
145, 7-8 p. 66 1,1 p. 161
146 p.238 1, 2-3 p. 163
146,1 p. 213 1, 3 p. 108
147 p-238 1, 4 p. 143,157
149 p. 238 1, 6 p. 171,183
1, 7 p-183
1,12 p. 183
Pildele 2,1 p. 175
2, 4 p. 292
3,12 p. 203 2, 6 p. 175
4, 5-9 p. 360 2,10-11 p. 204
4, 23 p. 183 3,1 p. 172
6, 20 p. 351 3, 2 p. 183
6, 27-28 p. 169 3, 3 p. 183
13, 8 p. 193 3, 4 p. 182, 251, 303
14,1 p. 103 3, 6 p. 157
14,12 p. 73 3, 8 p. 285
17, 28 p. 129 4, 9 p. 203
18, 21 p. 121 4,12 p. 88,182, 335
20, 9 p. 148 5, 2 p. 123,183,184
21,10 ş.u. p. 229 5, 3 p. 112,184
24, 21-22 p. 373 5, 6 p. 183,184
30, 5 p. 114 5, 7 p-183
5, 8 p. 182
6, 9 p. 182
Ecclesiastul 6,10 p. 204
8, 5 p. 157
1, 2 p. 325 8, 6 p. 205
3, 5 p. 174
3,10 p. 316
7,16 p. 316 8, 7 p. 205
383
Isaia
2, 2 p. 103
6 p. 104
6.1 p. 101,103
6,1-9 p. 99
6, 2 p. 104,106
6, 2-3 p. 104
6, 4 p. 108
6, 5 p. 111,113
6, 6 (LXX) p. 118
6, 6-7 p. 114
6, 6-7 (LXX) p. 119
6, 8 p. 111,122
6, 8-9 p. 115
6, 9 p. 115
6.10 p. 204
8.1 p. 200
8, 3 p. 201
8.16 p. 144
8.18 p. 205
9.1 p-137
9, 5 p. 178
11.1 p. 175, 302
11.10 p. 295
13, 21-22 -p. 161
14,12 p. 159
14.12- 15 “ p. 74 89,186
14.13- 14 p. 159
14, 29 p. 104
18, 2 (LXX) p. 343
20 p. 275
21,12-13 -Pm3
21.16 (Vulgata) p. 323
22, 22 p. 251
26.18 p. 201
26, 20 p. 184
27.1 p. 138
27, 3 p. 231
30, 6 p. 104
30.15 p. 142
31, 9 p. 176
32, 6 p. 352
32, 20 p. 216
34, 5 p. 128,158
34.11 p. 161
40.12 p. 202
40.15 ” p. 74
41, 23 p. 107
42,14 p. 97
47.1- 3 p. 161
47,14-15 p. 115
49, 2 p. 242
50, 6 p. 341
52, 7 p. 112,145
54, 5 p. 108
58, 34 p-199
58, 6 p. 199
63.1- 3 p. 249 66, 2 p. 85, 268
Ieremia
1, 5 p. 208
2,18 p. 351
3,3 p. 168
3, 22 p. 279
4, 7 p-177
8, 4 p. 279
9.1 p. 263
9,11 p. 138
9, 21 p.184
12.1 p. 264
384
12,13 p. 364
12.13 (LXX) p. 343
12, 3536 p. 252
13 p. 275
15,10 p. 264
16, 2 p. 177
20, 7 p. 116
20, 9 p. 120
20.14 p. 264
23, 23 p. 135
24.1- 8 p. 232
24, 3 ” p. 232
25,15-16 p. 116
25,17-18 p. 116
31, 29 p. 265
36, 23 p. 232
39.1- 8 p. 110
41.1- 2 p. 110
50, 23 p. 138
51, 6 p. 301
Plângerile lui Ieremia
3, 27-28 p. 339
3, 27-31 p. 198
4, 4 p-178
Iezechiel
1,16 p. 258
4,12 p. 275
4,15 p. 275
8, 2 p. 105
8, 3 p. 291
8,11 p. 240
8, 35 p. 345
9, 2 p. 144
9, 4 p. 99,144
10, 5 p. 212
11.13 p. 101
16 p. 161
16, 4 p. 167
16.11 p. 144, 232
16,33-34 p-139
16, 55 p. 296
18, 23 p. 279
18, 25 p. 73
24,15-17 p. 275
28,12-13 “ Px44
28.13 p. 106
29, 3 “ P-138
33, Hp- 73
44,1-3 p. 335
Daniel
2, 45 p. 175
3, 23 ş.u. p. 47
5, 2 p. 180
6 p. 47
6.11 p. 184
7, 9 ” p. 70
9, 23 p. 304
10, 5 p. 225, 258
10, 6 p. 258
10.11 p. 304
Osea
3, 4 p. 226
6,14 p. 108
385
7, 4 p. 171
7, 11 p. 232
11, 1 p. 125
12, 6 p. 108
Amos
1,1 p. 302
4, 2 p. 159
5, 6 p. 160
5.13 p. 160
7,10-17 p. 259
7.12 p. 275
7.14 p. 85
Ioil
4.12 p. 101
4,18 p. 335
Avdie
4 p-159
Iona
1,3 p. 258
3-4-P- 249
3,10 p. 93
Naum
1, 9 p. 249
Avacum
1, 9 p. 353
1,10 p. 353
1,16 p. 353
Agheu
1,1 p. 144
Zaharia
3,1 P-138
9, 9 p. 216
9,13 p. 242
9,16 (LXX)-p. 174
Maleahi
1, 3 p. 255
1, 6 p. 367
3, 20 p. 335
4, 2 p. 89
Iudita
13,10 p. 178
Epistola lui Ieremia
1 p. 232
386
ÎNŢELEPCIUNEA LUI SOLOMON 1,17 P. 354
2,13 P. 87
2, 15 P. 125
1, N P. 82
2, 23 P. 354
2, 24 P. 130
4,11 P. 267
4,14 P. 267
6, 8 P. 85
19,10 P. 345 2, 23 P. 125
3 P. 261
3.10 P. 83
3.11 P. 111, 261
3,13 P. 302
4,1 Ş.U. P. 56
4, 4 P. 56
4.12 P. 257
ÎNŢELEPCIUNEA LUI ISUS SIRAH 4, 20 P. 262
4, 21 P. 178
4, 22 P. 81
11, 32 P. 138
24, 22 P. 230 5, 3 P. 86,193
5, 8 P. 356
5.13 P. 86, 89
5.14 P. 89
ISTORIA SUSANEI 5« 19 P. 57
1, 51 P. 85, 259 5, 21 P. 86
5, 22 P. 343
5, 23-24 P. 75
BEL ŞI BALAURUL 5, 26 P. 59
5, 28 P. 160
40-44 P. 165
40-46 P. 52 5« 29 P. 135
5, 29-30 P. 347
5, 30 P. 111
5, 32 P. 313
2 MACABEI 5, 35 P. 298
5, 45 P-153
7, 20-41 P. 67 6, 2 P. 185,194, 207
6, 6 P. 184
6,12 P. 76
MATEI 6,16 P. 185,186
6,16-18 P. 196
6, 21 P. 191
1, 3-4 P. 252
1, 5 P. 271 6, 22 P. 135
387
6, 24 p. 82,193, 335
6, 25-26 p. 193
6, 28 p. 193
6, 33 p. 77,194
6, 41 p. 337
7, 3 p. 288
7, 35 p. 374
7, 7 ” P-115
7.14 p. 183
7.15 p. 201
7, 22 p. 150
7, 23 p-136
7, 24-27 p. 123
8, 20 p. 81
8, 21 ç.u. p. 178
8, 21-22 p. 79
8, 22 p. 262
9, 9 p. 81
9,10-13 “ p. 13o
9, B ” p. 73
10 p. 208
10, 5 ” P-133
10,10 p. 77,175
10,14 p. 112, 241
10, 25 p. 263
10, 34 p-159
10, 37 p. 79
11, 9 “ p. 371
11,12 p. 204
11,19 p. 132
12, 32 p. 280
12, 36 p. 85
12, 47 p. 147
12, 50 p. 79, 200
13, 3-23 p. 335
13, 8 p. 174
13, 23 p. 170, 310
13, 25 p. 138, 231
13, 34 ” p. 290
13, 36 p. 323
13, 45-46 p. 71
13, 46 p. 89
14, 7 s.u. p. 303
15, 21-28 p. 93
15, 26 p. 133, 257
15, 27 p. 73
15, 34? u. p. 303
16.18 p. 89
16.19 p. 83
16, 22-23 “ p. 79
16, 24 p. 82
17.1- 5 p. 55
17.1- 9 p. 303
17, 27 p-114
18, 3 p. 74
18, 8-9 p. 347
18,12-14 p. 134
18, 21-22 p. 250
19.11 p. 174
19.12 p. 190
19, 21 p. 82
19, 25 p. 302
19, 28 p. 94
20.1- 16 p. 134,147
20, 6-7 p. 154
20,11-12 p. 154
20.15 p. 73,155
20.16 p. 180
20, 25-28 p. 153
21, 5 p. 205
21.1- 7 p. 181
21, 9 p. 125
21.12 p. 181
21.13 p. 181
388
21, 14 P. 181 28, 20 P. 136
21, 15-16 P. 127
21, 33-41 P. 134
22, 2-14 P. 134 MARCU
22, 9-14 P. 153
22, 11-12 P. 144 1,16 P. 167
22, 12 P. 84 2,14 P. 262
22, 13 P. 84 3, 34 P. 201
23, 2 P. 220 4, 34 P. 323
23, 5 P. 372 8, 33 P. 262
23, 6 P. 74 8, 34 P. 54,178
23, 37 P. 263 10, 9 P. 311, 312
23, 37-38 P. 294 11, 9-10 P. 125
23, 38 P. 182, 293 12,1-9 P. 281
24, 12 P. 362 12, 42 P. 114
24, 13 P. 18O 16, 9 P. 74
24, 17-18 P. I57
24,18 P. 299
24, 46 P. 87 LÚEA
25,1 P. 67
25,1-12 P. 160 1, 28 P. 200
25,10 P. 183,184 1, 39.U. P. 292
25, 23 P. 256 1, 41 P. 209
25, 33 “ P-183 2, 8 P. 302
25, 35-36 P. 58 2,12 P. 131
25, 40 P. 58 2, 36 P. 204, 274
26,15 P. 80,195 2, 36-37 P. 67
26, 31 P. 282 2, 51 P-131
26, 48 P. 74 3 P. 248
26, 69-75 P. 73 3, 22 P. 232
26, 72 P. 282 3, 32-33 P. 252
27, 35 ” P-175 5, 31 P. 73
27, 51 P. 86,110,181 6,1 P.
27, 51-53 P. 297 7,11?.U. P. 303
27, 57 P. 295 7, 29 P. 133
28,13 P. 88 7, 38 P. 73
28,19 P. 294 7, 41 P. 250
389
8, 20 p. 147 8, 24 p. 163
8, 52 p. 273
9, 58 p. 178
9, 60 p. 79, 270
9, 61 p. 262
9, 62 p. 54,156
10.12 p. 152 10,19 p. 145
10, 39 p. 74
10, 41-42 p. 182
11, 5 p. 230 11, 8 p. 93
11.10 p. 204 11,18 p. 281
11, 23 p. 77, 90
12, 20 p. 283 12, 35 ” P-167 12, 48 p. 85
12, 49 p. 105, 362
14.10 p. 85
14,18-20 p. 146
14, 28 p. 86 H, 33 p. 81 15 ” p. 5i, 133 15,1 p. 130
15, 2 p. 130 15, 4-6 p. 134 15, 4-7 p. 73 15, 5 ” p. 73, 94 15, 9 p-132
15.10 p. 146 15, U p-134 15,11-32 p. 129
15.12 p. 135
15, B ” P-135,137 15,14 p-137
15.15 p-137,138
15.16 p. 139
15,16-17 “ P-155
15.17 p. 141,190
15.18 p. 141
15.18- 19 p. 142
15.19 p-142
15, 20 p. 73, 94,142,143
15, 21 p. 143
15, 22 p. 144
15, 23-24 p-145
15, 24 p. 146
15, 25 p-146,147
15, 26 p. 147
15, 27 p-147
15, 28 p. 147,148
15, 29 p. 130,146,148,150
15, 30 p-149,151
15, 31 ” P-130,149-151
15, 32 p-152
16 p. 269
16,12 p. 192
16.19- 31 p. 177, 207, 336
16, 24 p. 207
17, 21 p. 299
17, 37 p. 88
17, 47 ” p. 73
18, 6 p. 138
18,10-14 p. 74,133
18,11 p. 149
19, 8 p. 93
19,10 p. 281
19, 22-23 “ p. 84
19, 23 p. 216
19, 38 p-125
21,1-4 p. 83
22, 31 p. 159
390
23, 35 ” p. 341
23, 43 p. 93, 264
24, 5 ” p. 273
24, 27 p. 105
24, 31 p. 105
24, 32 p. 105,172, 362 12, 39-41 p. 102
13, 4-5 p-112
13, 5 p. 74
13, 8-9 p. 112
13,10 p. 87
13, 23 p. 85,143
14, 2 p. 57
I, 15-17 p-134
Ioan 14, 26 p. 134
14, 27 p. 76
1, 5 p. 267
1, 9 p-135
1,16 p. 103
1, 29 p. 249
1, 30 p. 151
2,1 ş.u. p. 302
4, 7-29 p. 74
4,18 p. 333
4, 44 p. 82
5, i-n p-
5, 44 p. 184
6, 9 p. 259, 325
6,15 p. 82 14, 30 p-158
15.18 p. 289
15.19 p. 284
17, 21 p. 132
19, 23 p. 88,174
19, 34 p. 55, 88
20, 7 p. 295
20.17 p. 273
20,19-27 p. 336
21,15-17 p. 282
21.17 p. 260
21.18 p. 94
6, 66 p. 275
7, 20 P. 87 FAPTELE APOSTOLILOR
8,17-18 P. 134
8, 44 ” P-157
8, 48 P. 87, 289
10, 8 P. 152
10, 20 P. 87
11, 35 P. 264
11, 35-36 P. 294
11, 43 P. 59, 260
11, 43-44 P. 65, 302
12,10 P. 260
12,13 P. 125, 205
12, 31 P. 137 1, 9-12 P. 302
2, 6 P. 370
2,14-18 P. 277
2, 40 P. 347
3, 6 P. 194
5,1-11 P. 80
6,15 P. 356
8, 2 P. 269
8, 20 P. 195
8, 26 P. 52
8, 38 P. 302
391
9 p. 94, 260
9,15 p. 267, 354
10 p. 85
10.14 p. 245
10.15 p. 245
11,18 p. 278
13, 46 p. 148, 294
15, 29 p. 140
21, 9 p. 67, 278
21,13 p. 298
21, 25 p. 140
22, 25 p. 78
26, 24 p. 209, 215
26, 28 p. 289
28, 25-27 p. 103 8, 38-39 p. 202
9,13 p. 255
9, 30-32 p. 149
11, 25-26 p. 257
11,33 p-153, 265
12.1 p. 80
12, 9 p. 344
12.11 p. 362
12.12 p. 216
13,14 p. 200
14, 2 p. 291
14, 4 p. 73,199, 286, 300
14,10 p. 290
14, 20 p. 168
14, 21 p. 164
16.1 p. 346
16, 9 p. 231
Romani 16, 20 p. 231, 356
1, 4 p. 145
1, 7 p-131
1, 20 p. 137
1, 24-32 p. 143
3, 2 p. 206
3, 20 p. 319
5, 3-5 p. 203
5,14 “ p. 270
5, 20 p. 131, 294
6, 2-13 p. 77
6,12 p. 101
7, H p. 370
7, 24 p. 153,160
8, 3 p. 132
8,18 p. 87, 203
8, 24 p. 160
8, 26 p. 254
8, 35 p. 202 1 Corinteni
2, 9 p. 51, 204
3, 2 p. 259
3,3 p. 160
3, 4 p. 62
3,10 p. 310
3.12 p. 310
3,16 p. 80
4 5 p. 73
5,1 p. 259
5 5 ” p. 83
6, 3 p. 204
6.12 p. 318, 333
6.13 p. 166
6,15 p. 160, 348
6,19 p. 161, 348
392
7 p. 306
7,1 p. 312
7,1-2 p. 324
7, 3 p. 312
7, 4 p. 311
7, 5 ” p. 327, 329
7, 6 p. 329
7, 7 ” P-176, 307, 312
7, 8 p. 176
7, 8-9 p. 330
7, 9 p. 188
7.18 p. 314
7.19 p. 314
7, 21 p. 314
7, 21-22 p. 54
7, 23 p.326
7, 25 p. 176
7, 26 p. 177
7, 27 p. 315
7, 28 p. 179
7, 29 p. 177, 332
7, 32-34 p-178
7, 34 p. 200
7, 39 p. 314
7, 40 p. 317 u, 7 p. 354
11,14 p. 186
11,19 p. 278
11, 27 p. 85
11, 28 p. 85, 329
12, 4 p. 312
12,12-27 p. 369
12, 28 p. 278
12, 30 p. 193
13, 5 p. 304
13, 7 p. 66, 95
13, 9 p. 109,153, 230, 254, 280
13.10 p. 254
13,12 p. 109,153, 230, 254, 280
14,16 p. 214
I, 30-33 “ p. 367
15, 8 p. 305
15.10 p. 120
15, 26 p. 250
15, 33 p-189, 364
15, 4i p. 57
15, 53 p. 87
16, 22 p. 214
21,1 p. 137
8, 9-11 p. 140
8.11 p. 94
9, 5 p. 176
9, 20 p. 112
9, 22 p. 152
10, 4 p. 162
10, 10 p. 356
10.11 p. 369
10, 12 p. 73
10, 13 p. 29O
10, 20 p. 190
11,3 p. 87 2 Corinteni
2, 7 p. 312
2.10 p. 312
2.11 p. 188
3, 2 p. 69
3, 6 p. 359
3,18 p. 261, 356
4, 7 p. 73,159
5, 20 p. 148
6, 8 p. 290
393
6,14 p. 73 5, 5 p. 80,194
6,14-15 p. 189 5,14 p. 293
10, 8 p. 346 5,18 p. 164
10,14 p. 343 6,11-17 p. 55
10,17 p. 63,185 6,12 p. 138,158
11, 2 p. 188 6,15 p-145
11, 6 p. 227 6,16 p. 56,171
11,14 p. 92 6,18 p. 199
11, 23-27 p. 203
12, 2 p. 188
12, 4 p. 351 Filipeni
12, 7 p. 266
12, 9 p. 56 1,13 p. 94
12,10 p. 56,193, 266 i, 23 p. 56,171
Galateni 2, 8 p. 131
2, 21 p. 152
3, 8 p. 201
1,10 p. 185, 233, 261, 372 3,15 p. 152
3,19 p. 66, 79,166
2, 20 p. 120,172
3,13 p. 131
3, 27 p. 270 Coloseni
4, 4 p. 131
4,16 p. 275 2,12 p. 77
5,17 p. 159,335 2,14 p. 131, 256
5, 24 p. 202 2,14-15 p. 201
6, 2 p. 73 2,15 p. 131
6,14 p. 56, 97,185 3, 5 p-172
Efeseni 3, 5-6 p. 80
3, 9-10 p. 120
3-15 ” p. 95
1, 9-10 p. 101
1,13 p. 144 1 Tesaloniceni
2, 20 p. 310
3, 9 “ p. 259 4,12 p. 268
4, 26 p. 75, 200 4,13 ” p. 54
394
4,17 P. 55 2, 5 P. 86
5,17 P-179, 217 2,11 P. 201
2, 20 P. 89, 320
2, 21 P. 320
2 TESALONICENI 2, 24 P. 84
3, H P. 366
3,10 P. 97, 209
1 TIMOTEI
1,15 P. 216 4, 7-8 P. 204
4,13 P. 253
TIT
2, 20 P. 310 1, 9 P. 366
3,1 P. 84
3, 2 P. 187
3, 2-3 P. 84 1,15 P. 189
3, 8-10 P. 84
3,14-15 P. 104 EVREI
4, 4 P. 189 1,1 P. 120
5, 6 P. 163 3, 5-6 P. 103
5, 8 P. 288 9, 4 P. 294
5,11-12 P. 189, 317 10,1 P.180
5,14 P. 278 11, 5 P. 250
5,19-20 P. 216 12, 22 P. 78,142,182
5, 23 P. 163, 371 13 P. 157
5, 24 P. 58 13, 4 P. 310
6, 7 P-193
6, 8 P. 194
6, 9 P. 56 B, 14 P. 345
6,10 P. 194
6,15 P. 293 IACOV
2, 20 P. 314
3, 2 P. 339
2 TIMOTEI 3, 7 P. 353
3, 8-9 P. 354
1.14 P. 80
1.15 P. 200 52 P. 193
395
Apocalipsa
i Petru 1,14 p. 70
1, 17 p. 345
2, 9 p. 270
2, 23 p. 341
3 7 p. 313
3, 20-21 p. 70
5,1 p. 356
5, 2-4 p. 367
5, 5 p. 74
5, 8 p. 79,138,159 1.16 p. 77,114
2, 5 p. 86
2, 6 p. 85
2.17 p. 120
2, 27 p. 89
3,15-16 p. 232
3, 20 p. 184
4, 3 p. 258
7, 9 ” p. 57
1 Ioan 10,10 p. 65
11,1-2 p. 295
2, 2 p. 121
2, 6 p. 82
2.18 p. 154
3, 2 p. 356
3, 5 p-154
3, 8 p. 142,157
3,15 p. 75
4.18 p. 141 11, 7 p. 295
11, 8 p. 295
12, 9 p. 138
12, 9-10 p. 138
14, 3 p. 205
H, 3-5 ” p. 319
14, 4 p. 205, 326
18, 2 p. 301
luda 18, 4 p. 301
21,16-18 p. 296
i, 5 p. 297
1, 6 p. 297
1, 7 p. 297 21.18- 22 p. 86
21.19- 20 p. 106
INDICE ONOMASTIC ŞI TOPONIMIC
A
Aaron, patriarh p. 108, 224, 252, 268, 270, 294, 318, 367
Abel, personaj biblic p. 154, 202, 247, 249, 296
Abercius, episcop de Hieropolis p. 64
Abesalom, fiu al lui David p. 268
Abiatar, personaj biblic p. 221, 222
Abigail, personaj biblic p. 359
Abisag Sunamita, personaj bi
blic p. 359, 361, 362 Acachie, cleric p. 239 Adam, personaj biblic p. 55, 70, 136, 144, 154, 156, 173, 247, 248, 269, 270, 292, 293, 348, 350, 355
Adaman p. 297
Adamantius, v. Origen
Aelius Donatus, gramatic roman p. 54
Afraate, scriitor bisericesc p. 169
Africa p. 276
Afrodisia p. 337
Agamestor, arhonte p. 100 Agar, personaj biblic p. 251
Agav, proroc p. 278
Agheu, proroc p. 144, 236 Ahaia p. 238
Ahimelec, personaj biblic p. 221-223
Ahituv, personaj biblic p. 221
Albina, mama Marcellei p. 205, 234, 290
Alexandria p. 52, 64, 66, 90, 96, 105, 122, 146, 148, 156, 162, 195, 198, 227, 238, 239, 283, 297, 306, 345, 347, 350, 355
Alexandru din Afrodisia, filosof grec p. 337
Termenii au fost selectaţi din corpul textului şi din aparatul critic.
397
Altinum p. 52,363
Aman, personaj biblic p. 178
Ambrozie, episcop de Mediolanum, Sf. p. 49, 92, 136, 156, 175, 179, 246, 260, 309, 326, 327, 332, 368
Ambrozie din Alexandria, diacon p. 282, 283
Aminadab, personaj biblic p. 252
Amnon, personaj biblic p. 167
Amos, proroc p. 85, 236, 259, 275, 335
Amram, personaj biblic p. 252
Amulius, rege în Alba Longa p. 100
Ana, prorociţă p. 67, 204, 274
Anablata p. 342, 356
Anicetus, papă al Romei p. 277
Antihrist p. 90, 151, 154, 201, 262, 270
Antim, preot nevrednic p. 186
Antioh IV Epifanes, rege seleucid p. 110
Antiohia p. 43, 49-51, 59, 61, 83, 88, 90, 93,122,162, 345
Antonie cel Mare, Sf. p. 156, 198
Antonius, monah p. 74
Apicius, Marcus Gavius, gastronom roman p. 220, 235
Apolinarie, episcop de Laodiceea p. 88, 90, 307, 322
Apollonius Sofistul, gramatic grec p. 305
Aquila, traducător al V.T. p. 107, 108, 117-119, 121, 123, 126, 211, 213, 217, 219, 225, 233, 240, 242, 247, 248, 252, 253, 257, 333
Aquileia p. 51-53, 59, 61, 63, 66-68, 71, 72, 272, 363
Arabia p. 59, 238
Aram, personaj biblic p. 252
Archytas Tarentinul, filosof grec p. 334
Arie, eretic p. 92, 347
Arimateea p. 295
Aristarh din Samothrace, gramatic grec p. 337
Aristip din Cyrene, filosof grec p. 239, 342
Aristotel, filosof grec p. 61, 87, 91, 253, 321, 322, 337
Arles p. 156
Armenia p. 232
Asaf, personaj biblic p. 206
Asella, nobilă romană p. 208, 234, 286, 289
Asia Mică p. 96,118,133
Atanasie cel Mare, Sf. p. 49, 60, 88, 90,138,162, 202, 205
Atella p. 359
Atena p. 239, 283, 299
Athenaios Naukratites, retor grec – 368
Atrizi, descendenţii lui Atreus p. 227
Atropos, divinitate grecească p. 276
398
Attalus al III-lea, rege al Pergamului p. 64
Augustin, Fericitul p. 54, 66, 105, 106, 136, 173, 175, 177, 190-192, 202, 296, 309, 350
Augustodunum p. 257 Aurelius Victor, Sextus, isto
riograf roman p. 71 Auxentius, episcop de Medio
lanum p. 49, 92
Avacum, proroc p. 52, 159, 165, 236
Avdie, proroc p. 302 Aventin p. 234, 286, 304 Avraam, patriarh p. 100, 154, 156, 174, 177, 202, 204, 207, 245, 250, 251, 260, 267, 269, 271, 272, 291, 302, 354, 359
B
Bab-El p. 65
Babel, Turnul p. 65,105,136 Babilon p. 65, 105, 106, 110, 136, 161, 162, 165, 289, 291, 301
Baiae p. 288
Baltazar, personaj biblic p. 180
Baruh, proroc p. 232
Batşeba, personaj biblic p. 167, 359
Beelzebul, v. Satana
Belial, v. Satana
Benaia, personaj biblic p. 100 Berytus (Beirut) p. 239
Bethel p. 303
Betleem p. 192, 275, 290, 303, 305, 336, 343-345, 356, 358, 374
Bildad, personaj biblic p. 325 Biserica p. 48, 65, 71, 72, 83, 89, 90, 94,102, 104, 108, 112, 122,129,131,133,134,138,143, 147, 157, 159, 165, 168, 169, 174, 177, 195, 201, 213, 239, 255, 257, 279, 299, 305, 312, 313, 318, 320, 333, 343, 345, 346, 351, 353, 357, 362, 364, 365, 369, 374
Bithynia p. 53
Blesilla, fiica Paulei p. 169, 231, 260, 263, 264, 267, 271, 274
Bonosus, ascet, prieten al lui
Ieronim p. 51, 54-57, 63-65
C
Caecilius Metellus Creticus, Quintus, consul roman p. 299
Caesar, Gaius lulius, dictator in perpetuo p. 47, 304
Caesarius, episcop de Arles p. 156
Cahat, personaj biblic p. 252
Cain, personaj biblic p. 85, 136, 245-249, 256
Calcedon p. 361
Calea Lactee p. 207
Caligula, împărat roman p. 227
399
Campania p. 288, 359
Cana Galileii p. 302, 320
Canaaiy p. 156, 211, 195
Canna p. 63
Capadccia p. 53, 299
Caperiaum p. 303
Caralis (Cagliari) p. 90
Carnedes din Cyrene, filosof greq p. 338
Cartagina p.202
Castor s divinitate grecească p. 7t, 141
Castorina, rudă a Fer. Ieronim -P- 75
Cato, Marcus Porcius, consul rorran p. 68, 268, 361
Celsus, filosof epicureu p. 322 Cerasunt p. 232
Cezarea Palestinei p. 100, 117, 235, 239, 306, 345
Chalcenterus, v. Didim, gramatic grec
ChalkiS) deşert p. 58, 59, 61, 63, 67-69, 72, 76, 88, 93, 95, 191
Charybda p. 81
Chebron p. 279
Chedron p. 267
Cheila p. 222
Chetura, personaj biblic p. 177
Chiril, episcop de Alexandriei, Sf p. 105,146,148, 297
Chirii, episcop de Ierusalim, Sf p. 98
Chiril, preot din Palestina p. 98
Chromatius, episcop de Aquileia p. 59, 63, 67, 68
Chrysokomas (Chrysogonus) p. 68
Cicero, Marcus Tullius, faimosul orator latin p. 63, 66, 68, 71, 86, 189,190,192, 207, 220, 244, 253, 266, 299, 304, 307, 308, 322, 334, 337, 360, 361, 367, 368
Cilicia p. 50, 53
Ciprian, episcop de Cartagina, Sf. p. 56, 60, 66, 69, 72, 86, 89, 95,169,179, 202, 231, 323 332, 334, 358, 363
Cipru p. 342, 345, 357
Citium p. 268
Cleante, filosof grec p. 361
Clement I, papă al Romei, Sf. p. 345
Clement Alexandrinul, scriitor bisericesc p. 108, 313, 334, 345, 355
Clotho, divinitate grecească p. 276
Coele-Syria p. 299
Concordia p. 51, 60, 68, 69
Constantin cel Mare, Sf. p. 60
Constantinopol p. 88, 90, 98, 368
Cornelius, papă al Romei p. 7i
Cornelius, personaj biblic p. 85
Crassus, Marcus Licinius, general roman p. 66
400
Crispus, cezar, fiul lui Constantin cel Mare p. 244 Currentius, curier p. 233 Cybele, divinitate frigiană p. 134, 280, 284
Cyr p. 50,108,164
Cyrene p. 338
Cyrus al II-lea, rege al Persiei p. 258
D
Dalila, personaj biblic p. 167 Damasus, papă al Romei p. 49, 84, 88, 89, 92, 93, 96, 98,118,124,129,171,179,189, 215, 243-245, 286, 287, 307, 332
Daniel, proroc p. 47, 52, 85, 165,184, 255, 258, 259, 304
David, rege al Israelului p. 75. 85, 99, 124, 125, 127, 135, 148, 149, 159, 166, 167, 206, 221-225, 25L 254, 268, 293, 301, 302, 328, 354, 358, 359, 364, 370
Decimus Laberius, autor de mimi p. 359
Decius, împărat roman p. 71
Decuma, divinitate romană p. 276
Delfî p. 440
Demetrius din Faleron, filosof grec p. 239
Democrit, filosof grec p. 361
Demostene, orator grec p. 220, 322, 368
Desiderius p. 303, 304
Didim, gramatic grec p. 234, 283.337
Didim cel Orb, scriitor bisericesc p. 156, 234, 246, 307, 334, 337
Dimitrie, patriarh al Alexandriei p.238
Dina, personaj biblic p. 182
Diocleţian, împărat roman p. 106
Diogenes Laertios, biograf
grec p. 61
Diomedes, regele bistonilor p. 188
Dionisie, episcop de Alexan
dria p. 306
(Ps.-)Dionisie Areopagitul p. 136
Dioscor, medic p. 241
Doeg, personaj biblic p. 221
Domitius Afer, Gnaeus, orator
roman p. 367
Domnio, preot roman p. 304, 336, 340
E
Eden, v. Rai
Edom, personaj biblic p. 249, 255, 27
Efes p. 322, 360
Efraim, personaj biblic p. 232, 236
401
Efrem Sirul, Sf. p. 136, 177, 247, 248, 350
Egipt p. 51-53, 58, 64, 87, 90, 96,125,138,166,181,195, 221, 245, 250-253, 260, 269, 272, 289, 291, 295-299,345,351
Eleazar, fiu al lui Aaron p. 252, 270,318
Elena din Troia p. 70
Eli, personaj biblic p. 221
Eliab, personaj biblic p. 254
Elisei, proroc p. 158,165,177, 254,302
En-Ghedi p. 198
Endor p. 303
Ennius, Quintus, scriitor roman p. 68
Enoh, personaj biblic p. 122, 247, 250, 270, 295, 296
Epicur, filosof grec p. 239, 342,368
Epifanie, episcop de Salamina, Sf. p. 118, 342, 346-348, 349, 351, 356, 357
Epimenides, poet şi filosof grec p.
Ermoghen, personaj biblic p. 200
Esifodor p. 238
Esop, fabulist grec p. 227
Esrom, personaj biblic p. 252
Estera, personaj biblic p. 325 Etiopia p. 299
Eufrat p. 65, 275
Eumenes al II-lea, rege al Pergamului p. 64
Eumenide, divinităţi greceşti p. 276
Euripide, tragediograf grec p. 368
Eusebiu, monah p. 63, 67, 68 Eusebiu de Cezareea, scriitor bisericesc p. 51, 239, 306, 322, 334, 345
Eusebiu de Vercellae p. 49
Eustochia, fiica Paulei p. 156, 157, 172, 182, 183, 190, 231, 233, 272, 275, 290, 332, 374
Euzoios, cleric p. 239
Eva, personaj biblic p. 70, 173,174,178, 350, 353
Evagrie, patriarh al Antiohiei p. 49, 54, 59, 61, 63, 88, 93, 162
Evagrie Ponticul p. 49
Evanghelie, Sf. p. 65, 71, 74, 75, 79, 82, 83, 93, 107, 108, 111, 117, 124, 128, 129, 131, 132, 134, 141, 143, 147, 148, 160, 164, 167, 175, 182, 184, 189, 198, 209, 213, 215, 228, 241, 250, 257, 270, 274, 280, 281, 287, 289, 299, 319, 333, 337, 349, 362, 365
Ezdra, personaj biblic p. 242, 289
F
Faleron p. 239
Fanuel, personaj biblic p. 204 Fares, personaj biblic p. 252
402
Fedru (Gaius lulius Phaedrus), poet roman p. 227
Feliciana p. 231
Felicitas p. 290
Fenicia p. 238
Festus, Sextus Pompeius, gramatic roman p. 68
Fighel, personaj biblic p. 200 Filimon, Sf. Apostol p. 237 Filip, dintre cei şapte diaconi p. 52, 278, 302 Filippi p. 322
Filon din Alexandria, filosof p. 104,122,156,164,198, 226, 227, 297, 313, 345, 350, 355
Finees, personaj biblic p. 252, 318
Firmian (Firmilian), episcop de Cezareea Capadociei, prieten cu Origen p. 238
Flavius Iosephus, istoriograf p. 106, 110, 198, 226, 259, 294, 296
Florentinus, monah p. 58, 59, 61
Fortunatianus, episcop de
Aquileia p. 71
Fortunatus, destinatarul tratatului îndemn la martiriu al Sf. Ciprian al Cartaginei p-334
Frigia p. 133,134, 279
Furii, divinităţi romane p. 276
G
Gaidad (Irad), personaj biblic p. 248
Galatia p. 53,357 Galileea p. 257,302, 303, 312 Gallia p. 49, 60, 298, 299 Geon p. 351
Ghehazi, personaj biblic p. 254
Godolia, rege al lui Iuda p. 110
Goliat, personaj biblic p. 99, 223
Gomora p. 297
Gorgias, sofist şi retor grec p. 322
Gracchi, fraţii p. 227 Gratianus, împărat roman p. 89
Grecia p. 263, 360
Grigorie, episcop de Nyssa, Sf. P. 174,175, 350, 355 Grigorie, preot p. 346 Grigorie, probabil Sf. Grigorie Taumaturgul p. 238, Grigorie cel Mare, Sf. p. 138, 148
Grigorie Teologul (de Nazianz), Sf. p. 98, 109, 337, 355, 368
Guadalquivir, râu p. 258
403
H
Haemona p. 72, 74
Hannibal, comandant pun p. 63
Hefaistos, divinitate grecească p. 276
Heliodor, episcop de Altinum p. 52, 58, 61, 62, 68, 76-78, 241, 243, 358, 363
Heliopolis p. 52
Helvidius, eretic p. 179, 332
Hercule, divinitate romană p. 141, 284
Herodot, istoriograf grec p. 106
Hesiod, poet grec p. 361
Hesychius din Ierusalim p. 148
Hexapla p. 240, 242, 259
Hipocrate, medic grec p. 373 Homer, poet grec p. 239, 361 Horatius Flaccus, Quintus, poet roman p. 53, 62, 69, 70, 72, 78, 81, 94, 97, 155, 179,185,189, 216, 306, 341
Hylas, sclavul Melaniei p. 51, 54
Hyrcania p. 78
I
Iacov, patriarh p. 54,100,114, 159,167,177,194, 203, 255-257. 268, 269, 293, 302, 312
Iacov, Sf. Apostol p. 267, 297, 353- 354
Iahve p. 85,104 laldabaot p. 85 Iebus, v. Ierusalim
Ieremia, proroc p. 65, 120, 135, B8, 177. 198, 208, 229, 232, 236, 237, 252, 263, 275, 301, 338, 349, 351
Ierihon p. 201, 362
Ierusalim, ceresc p. 51, 54, 58-60, 65, 78, 79, 109-111, 119, 134, 139, 142-144, 148, 152, 157, 167, 176, 182, 184, 190, 198, 205, 232, 251, 253, 263, 269, 272, 275, 277, 279, 287, 289, 291-295, 297-299, 345. 347
Iesei, personaj biblic p. 175, 206, 254, 302
Iezechia, rege al lui Iuda p. 110,113,180, 249, 260 Iezechiel, proroc p. 100, 106, 138, 139, 212, 232, 236, 237, 240, 257, 258, 275, 291, 335
Ilarie, episcop de Pictavium, Sf. p. 60, 90, 91, 124, 241, 243, 323, 334
Ilie, proroc p. 112, 159, 165, 173.177,194. 295, 303, 356
Imperiul Roman p. 44, 50, 100,150, 212, 230, 364
India p. 258, 299 Inocentius, preot p. 43, 51, 53. 54
Ioan, Sf. Apostol şi Evanghelist p. 55. 65, 75. 85, 102, 125,
404
143, 154, 178, 237, 267, 277, 295, 301, 349, 355
Ioan al II-lea, episcop de Ierusalim p. 342, 345, 346
Ioan Botezătorul, Sf. p. 133, 151,198, 209, 261, 302, 349 Ioan Casian, Sf. p. 156, 206 Ioan Damaschin, Sf. p. 175, 355
Ioan Hrisostom, Sf. p. 122, 136, 164, 166, 169, 173, 174, 247, 357, 359, 368
Ioatham, rege al lui Iuda p. 110
Ioiachim, rege al lui Iuda p. 232
Ioil, proroc p. 277
Iona, proroc p. 56, 236, 258, 268
Iordan p. 301
Iosafat, rege al lui Iuda p. 101, 258
Iosedec, personaj biblic p. 289
Iosia, rege al lui Iuda p. 110, 150
Iosif, patriarh p. 260, 268, 269, 312, 313
Iosif din Arimateea p. 295 Iosua, fiul lui Iosedec p. 138, 289
Iosua Navi, personaj biblic p. 237, 269, 297
Iov, personaj biblic p. 148, 159, 166, 167, 237, 241, 271, 325
lovinianus, monah p. 306, 308, 309, 323, 337-340 lovinus, ascet, prieten al lui
Ieronim p. 63
Ipolit al Romei, Sf. p. 255, 334
Irineu, episcop de Lugdunum, Sf. p. 122, 310, 350
Isaac, patriarh p. 100, 254-257, 302, 359
Isaia, proroc p. 98, 100-103, 107, 110-117, 119, 122, 123, 138, 143, 144, 184, 199, 205, 236, 237, 250, 267, 275, 295, 343, 349
Isav, personaj biblic p. 255, 256, 270
Isidor Pelusiotul, Sf. p. 195
Ismael, personaj biblic p. 110, 251
Isocrate, orator grec p. 361
Israel, poporul lui, fiii lui — p. 96, 100, 101, 110, 121, 125, 127, 133, 134, 147, 149-151, 160, 165, 182, 221, 226, 245, 250-253, 255, 257, 292, 345, 359
Italia p. 49, 67, 358
Itamar, fiu al lui Aaron p. 270
Iuda, fiu al patriarhului Iacov p. 116, 193, 198, 242, 249, 252, 266
Iuda, Sf. Apostol p. 297
Iuda Iscarioteanul p. 85, 159, 200
405
Iudeea p. 100, 180, 198, 219, 266, 293, 294, 369
Iudita, personaj biblic p. 178
Iulian, diacon p. 61, 66
Iuno, divinitate romană p. 314
Iupiter, divinitate romană p. 87,141
Iustin Martirul şi Filosoful, Sf. p. 122, 309
Iuvenalis, Decimus lunius, poet roman p. 341
Izabela, soţia lui Ahab p. 165
î
împărăţia cerurilorlui Dumnezeu p. 54, 57, 74, 77, 82, 83, 190, 194, 196, 204, 284, 290, 299, 306, 318, 326, 349
K
Kleombrotos din Ambracia p. 268
L
Laban, personaj biblic p. 257
Lachesis, divinitate grecească p. 276
Lactantius, Lucius Caecilius Firmianus, scriitor bisericesc p. 48,113, 244, 323, 334
Laelius Sapiens, Gaius, consul roman p. 68
Lameh, personaj biblic p. 248, 249
Laodiceea p. 88
Lazăr, cel înviat p. 59, 65, 264, 301,
Lazăr, săracul p. 176, 207, 336 Lea, ascetă p. 205, 206, 208
Leda, regină a Spartei p. 70 Legea mozaică p. 83, 96,107, 113, 119, 121, 130-133, 141, 146, 148, 149, 151, 176, 180, 181, 198, 242, 256, 257, 269, 294, 319, 328, 337, 349, 370, 371
Levi, personaj biblic p. 251, 252
Leviatan, v. Satana
Lia, personaj biblic p. 177 Liberius, papă al Romei p. 71 Lilybeea p. 299
Ljubliana p. 72
Lot, personaj biblic p. 54, 157,164,165, 304
Luca, Sf. Apostol şi evanghelist p. 125, 127, 130, 133, 237, 238, 248
Lucifer p. 89,159
Lucifer, episcop de Calaris p. 90
Lucilius, Gaius, poet roman p. 66
Lucretius Carus, Titus, poet roman p. 212
Lucullus, consul roman p. 232 Lugdunum p. 122, 310, 350 Lupicius, episcop p. 62, 66 Lykopolis p. 90
406
M
Macabei, cei şapte fraţi p. 67, 150
Macarie Alexandrinul, Sf. p. 53
Macarie Egipteanul, Sf. p. 53, 195
Macedonia p. 322
Maleahi, proroc p. 236
Maleleil, personaj biblic p. 248
Mamona p. 82,193, 370
Manase, rege al lui Iuda p. 111,113
Manes (Mani), eretic p. 168, 309
Mara p. 165
Marcella, nobilă romană p. 205, 210, 212, 214, 216, 220, 231, 233, 234, 239, 257, 260, 275, 277, 280, 285, 290, 291, 301, 304, 307
Marcellina p. 290
Marcellinus, consul roman p. 272
Marcellus, Marcus Claudius, consul roman p. 63
Marcion, eretic p. 309
Marcu, Sf. Apostol şi evanghelist p. 125,130
Marcus, presbiter p. 95
Marcus Antonius, orator roman p.307
Marea Ghenizaretului p. 303
Marea Roşie p. 204
Maria, sora lui Lazar p. 182
Maria, Sf. Fecioară p. 148, 173, 175, 178, 179, 200, 204, 274, 291, 300, 332, 336, 355, 362
Maria, sora lui Moise p. 204
Maria Magdalena p. 273
Maronia p. 49
Marta, sora lui Lazăr p. 182
Martinianus, monah p. 95
Matei, Sf. Apostol şi evanghelist p. 60,125,128,130,133, 236, 238, 297, 303
Matusalem, personaj biblic p. 248, 251
Maxim Mărturisitorul, Sf. p. 136,174
Maximilla, prorociţă montanistă p. 134, 280
Mediolanum p. 49, 92, 136, 156, 175, 306, 309, 326, 327, 368
Melania cea Bătrână, Sf. p. 54, 58, 60, 272, 288
Melania Romana, Sfânta p. 272
Melchisedec, rege al Salemului p. 292- 335
Meletie, episcop de Lykopolis -p. 90
Meletie, patriarh al Antiohiei p. 88, 90, 94
Menandru, comediograf grec p. 368
Mesopotamia p. 257, 271, 275, 299
Metodiu de Olimp, Sf. p. 322, 368
407
Mica, personaj biblic p. 222, 223, 226
Miheia, proroc p. 236
Minerva, divinitate romană p. 290
Minucius Felix, Marcus p. 323
Mitridate cel Mare, rege al
Pontului p. 232
Moab p. 271
Moise, proroc p. 54, 92, 103, 105, 108, 109, H3-U7, 122, 142, 143,154,165,175,181,198, 204, 223, 224, 245, 250, 251, 254, 267-270,278,303,356,359
Montanus, eretic p. 133, 134, 277, 279, 280
Morta, divinitate romană p. 276
Muntele Efraim p. 222
Muntele Hermon p. 303
Muntele Măslinilor p. 54, 272, 301
Muntele Sinai p. 109, 328
Muntele Sion p. 65, 161, 176, 289, 291, 293
Muntele Tabor p. 302
Munţii Alpi p. 44
Muze, divinităţi greceşti p. 190, 338
N
Naason, personaj biblic p. 252
Nabucodonosor al II-lea, rege al Babilonului p. 65, 110, 177, 289
Nain p. 303
Naum, proroc p. 236
Navi, personaj biblic p. 297
Nazaret p. 302
Nazianz p. 337, 368
Nepotianus, preot p. 78, 358, 374
Nestor, rege în Pyos p. 361
Netania, personaj biblic p. 110
Niceas, episcop de Aquileia p. 67
Niceea p. 90, 91
Nicolae, dintre cei 7 diaconi p. 85
Nil p. 276
Nimrod (Nebrod), rege babilonian p. 106
Ninive p. 93
Nitria, deşert p. 53,195
Nod p. 136
Noe, personaj biblic p. 89, 154, 164, 175, 201, 245, 251, 333- 334, 348
Noemina, personaj biblic p. 271
Noetus, eretic p. 96
Nola p. 63
Nona, divinitate romană p. 276
Nonbat (Nobe), cetate p. 221, 223
Noul Testament p. 54, 101, 106, 107, 114, 177, 191, 198, 236, 238, 245, 255, 271, 278, 354, 359
408
Novatianus, fondatorul mişcării novaţiene p. 280
Nyssa p. 174,175, 350
O
Occident p. 49, 60, 66, 88-90, 96,168
Ofaz p. 257, 258
Olimp p. 322, 368
Olofern, personaj biblic p. 178
Onasus din Segesta, preot p. 275, 276
Onesimus, monah p. 55
Orient p. 68, 88, 89, 97, 110, 289
Origen, scriitor bisericesc p. 51, 60, 98, 102, 104, 105, 109, 117, 118, 126, 132, 156, 164, 165, 177, 189, 213, 218, 220, 234, 235, 238-241, 246, 259, 263, 282, 283, 297, 306, 313, 322, 334, 347-355, 357
Ornan, rege al iebuseilor p. 292
Osea, proroc p. 226, 232 Ostia p. 206, 289
Osea, proroc p. 236
Ozia (Uza), personaj biblic p. 180
Ozia, rege al lui Iuda p. 98-101, 110-112
P
Pafnutie Egiptenul, awă p. 272
Palestina p. 98, 235, 238, 239, 301
Palladius din Galatia, autor al Istoriei Lausiace p. 53, 357
Pambos, Sf. p. 195, -7.
Pamfil, Sf. p. 239
Pammachius, nobil roman p. 305,308,339
Pannonia p. 72
Paradis, v. Rai
Parce, divinităţi romane p. 276 Patmos, insulă p. 55
Paula, nobilă romană p. 156, 179, 182, 227, 233, 234, 260, 263, 264, 268, 275, 287, 288, 290,304,314
Paulina, fiica Paulei p. 305
Paulinianus, frate al lui leronim p. 343
Paulinus, patriarh al Antiohiei p. 83, 88, 90, 94
Pavel, Sf. Apostol p. 78, 79, 86, 91, 94, 102, 103, 124, 131, 140, 148, 149, 152, 160, 163, 200, 203, 209, 214, 234, 237, 253, 254, 257, 260, 267, 275, 278, 289, 298, 306, 307, 310, 323, 326, 328, 351, 354, 367, 369, 370
Pavel din Concordia p. 60, 69, 72
Pavel Tebeul, Sf. p. 60,72, 198 Paxamos, scriitor grec p. 235
409
Pelatia, personaj biblic p. 100,101
Pepuza p. 134, 279
Persius Flaccus, Aulus, poet roman p. 78,189, 277, 328, 34i
Petru, Sf. Apostol p. 73, 74, 79, 85, 88, 89, 94, 112, 114, 194, 231, 245, 250, 257, 260, 267, 277, 278, 282, 298, 303, 313, 328, 349, 367- 370
Petru al II-lea, patriarh al Alexandriei p. 96
Phares, personaj biblic p. 362 Phison p. 351
Pictavium p. 60, 90, 91, 124, 241
Piemont p. 44
Pierius, preot p. 239, 306
Pionia, una dintre destinatarele unui tratat origenian p. 238
Pisistrates, tiran al Atenei p. 239
Pitagora, filosof grec p. 334, 361
Platon, filosof grec p. 322, 348, 361, 368
Plautus, Titus Maccius, comediograf roman p. 190, 332
Plinius cel Bătrân, enciclopedist roman p. 64
Plotin, filosof grec p. 322 Poetavium p. 106, 255
Policarp, episcop de Smirna, Sf. p. 345
Pollux, divinitate grecească p. 70
Polybios, istoriograf grec p. 258
Pompei p. 235
Pont p. 232, 299
Pontul Euxin p. 44
Porphyrios, filosof grec p. 322,337
Potamius, episcopul de Lisabona p. 355
Praxeas, eretic p. 96
Priscila (Prisca), prorociţă montanistă p. 134, 280
Psaltirea p. 189, 206, 213, 238, 254
Ptolemeu al V-lea, rege al Egiptului p. 64
Publilius Syrus, autor de mimi p. 359
Q
Quintilianus, Marcus Fabius, orator roman p. 190, 241, 253
Qumran p. 198
R
Rahab, personaj biblic p. 201, 362
Rahela, personaj biblic p. 177, 203
410
Rai p. 55, 70, 87, 93, 166, 173175- 2O52O9 264, 269, 27o, 350- 35i, 364
Rebeca, soţia lui Isaac p. 255257- 359
Rehobot p. 291
Reticius, episcop de Augustodunum p. 60, 257
Rhossos p. 50
Rin p. 56
Roboam, rege al lui Iuda p. 251
Roma p. 49, 50, 54, 56, 66, 71, 72, 84, 88, 94, 96, 110, 124, 133, 156, 162, 169, 171, 186, 190, 205, 207, 208, 210, 212, 214, 216, 220, 227, 232, 234, 238, 239, 243, 245, 255, 257, 270, 272, 275, 277, 280, 282, 284-287, 289, 290, 301, 305, 306, 308, 309, 328, 336, 341- 344, 374
Romulus, fondatorul legendar al Romei p. 100
Roscius Gallus, Quintus, actor roman – 368
Rufin din Aquileea, scriitor bisericesc p. 51, 53, 54, 58-60, 176,192, 272, 286, 346, 353
Rut, personaj biblic p. 271
S
Sabat p. 132, 256
Sabelie, eretic p. 96, 278 Salamina p. 118, 342, 357
Salem p. 292, 293
Sallustius Crispus, Gaius, istoriograf roman p. 163
Salmon, personaj biblic p. 252
Samaria p. 165, 275, 302
Samson, personaj biblic p. 167 Samuel, proroc p. 67, 99, 221, 223-225, 254, 307
Sara, soţia lui Avraam p. 204, 359
Sarepta p. 194
Satana p. 56, 74, 83, 92, 137- 139, 144, 166, 189, 193, 231, 262, 263, 273, 281, 282, 286, 288, 317, 329, 330, 356
Saul, rege al lui Israel p. 222- 225
Scipio Africanus, Publius Cornelius p. 334
Scriptură, Sf. p. 61, 70, 74, 78, 85, 88, 100, 105, 107, 109, 111, 116, 119, 133, 134, 138, 140, 144, 145, 151, 164, 166, 172, 188, 190, 195-197, 199, 203, 215, 220, 225, 228, 230, 232, 235, 244, 247, 249, 251, 254, 256, 258, 269, 271, 278, 280-282, 287, 288, 291, 292, 294- 295, 297-299, 309, 313, 314, 316, 319, 324, 326, 329, 331-333- 335- 337- 340, 341- 342- 344- 347- 349354- 35Ö, 357- 359- 362, 366, 367
Scylla, monstru mitologic p. 81
Seboim p. 297
411
Sedechia, rege al lui Iuda p. 110
Sefora, soţia lui Moise p. 120, 359
Segesta p. 276 Seir p. 143
Senaar p. 136, 291
Seneca lunior, Lucius Anneus, scriitor latin p. 45, 266
Seneca Senior, Lucius Anneus, filosof roman p. 78
Septimius Severus, împărat roman p. 337
Septuaginta p. 65, 106, 108, 113,117-123,126, 128, 138,145, 148,172-174,177,181, 212, 213, 217-219, 223, 224, 226, 240, 247, 248, 251, 252, 292, 312, 325 343 345 354
Serenilla, soţia lui Desiderius p. 304
Servius Honoratus, Maurus, gramatic italian p. 67
Set, personaj biblic p. 353 Sicilia p. 299
Sila, Sf. Apostol p. 124
Silo p. 303
Silvestru, papă al Romei p. 257
Simonide, poet grec p. 361 Siria p. 51, 53, 54, 59, 89, 94, 95
Siricius, papă al Romei p. 286, 306
Sisera, personaj biblic p. 303 Socrate, filosof grec p. 322, 368
Sodoma p. 152, 157,164, 295, 296-298
Sofocle, tragediograf grec p. 361
Sofonie, proroc p. 236
Sofronie, preot nevrednic p. 186
Solomon, rege al Israelului p. 157, 167, 202, 218, 229, 233, 251, 258, 293, 354, 359, 364- 373
Spania p. 258
Stânca tarpeiană p. 300
Stesichoros, poet grec p. 361
Stilo Praeconius, Lucius Aelius, filolog roman p. 190
Stridon p. 66
Suetonius Tranquillus, Gaius, istoriograf roman p. 305
Susana, personaj biblic p. 47
Symmachus, traducător al V.T. p. 117-119,122,123,126, 218, 219, 226, 240, 242, 243, 247, 248, 257, 333
ş
Ştefan, Sf. Arhidiacon p. 85, 269
T
Talmud p. 198
Tars p. 93, 238, 257, 259
Tartar p. 206, 267
412
Taţian Asirianul p. 309, 310, 318
Tell Halaf, sit arheologic p. 104
Teodoret, episcop de Cyr, scriitor bisericesc p. 50, 108,164
Teodosie, monah p. 50
Teodosie cel Mare, împărat roman p. 305
Teofil, patriarh al Alexandriei p. 122, 347
Teofil, patriarh al Antiohiei p. 345
Teofrast din Efes, filosof grec p. 322, 360
Terentius Afer, Publius, comediograf roman p. 49,100
Tertulian, scriitor bisericesc p. 47, 57, 60, 64, 66, 77, 80, 87, 89, 96, 99, 101, 113, 133, 139-141,154,176,179,189-191, 202, 254, 266, 279, 295, 309, 314, 315, 317, 319, 323, 330, 332, 334, 340
Textul masoretic p. 65, 106, 109,113,117,122,172-174, 210, 212, 240, 251
Thamar, personaj biblic p. 167
Tharsis p. 257-259
Thecla, martiră p. 204
Theodotion, traducător al V.T. p. 117-119,122,123,126, 218, 219, 226, 240, 242, 247, 333
Theopropus p. 345
Tiberius, împărat roman p. 220
Timotei, Sf. Apostol p. 104, 163,164, 371
Tit, Sf. Apostol p. 234, 237, 238
Titus, împărat roman p. 109, 110, 226
Titus Livius, istoriograf roman p. 198, 226
Toma, Sf. Apostol p. 81 Toxotius, soţul Paulei p. 227, 314
Tracia p. 53
Treveri p. 56, 60
Turpilius, poet comic roman p. 67
Tymion p. 279
Tyr p. 144
U
Ursinus, contracandidat al papei Damasus p. 49, 92
Uza, personaj biblic p. 180
V
Valea Terebintului p. 223 Valens, împărat roman p. 52, 89
Valentinian I, împărat roman p. 5, 365
413
Valerian, episcop de Aquileia p. 63, 66, 71
Varro, Marcus Terentius, enciclopedist roman p. 47, 68, 190, 234, 276
Vasile cel Mare, Sf. p. 51, 88, 90, 101, 145, 148, 169, 345, 350, 351 355
Vechiul Testament p. 70, 85, 101,105-108, 114,117,118, 140, 177, 191, 210, 226, 237, 278, 280, 323, 334
Veliar, v. Satana
Venera, divinitate romană p. 284
Veneţia p. 52
Veniamin, personaj biblic p. 260
Vercellae p. 43, 44
Vergilius Maro, Publius, poet latin p. 44, 48, 49, 51, 53, 55, 66, 67, 77-79, 95, 128, 141, 162, 189, 192, 231, 274, 276, 284, 321, 334, 335, 340, 358, 363, 369
Verres, Gaius, guvernator roman p. 299
Vespasianus, împărat roman p. 226
Vesta, divinitate romană p. 313
Vetius Agorius Praetextatus, consul roman p. 206
Vetus Latina p. 109
Victorinus de Poetavium p. 106, 255, 334
Vigilantius p. 298
Vincentius, preot p. 344
Vitalie, patriarh al Antiohiei p. 88-90, 94
Vulcan, divinitate romană p. 276
Vulgata p. 71, 77, 84, 99, 103, 105, 106, 108, 109, 120, 122, 138, 145, 148, 172, 173, 177, 181, 190, 203, 211, 212, 251, 323, 325, 354
X
Xenocrate din Calcedon, filo
sof grec p. 361
Xenofon, istoriograf grec p. 322
Z
Zaab p. 258
Zaharia, preot în V.T. p. 99
Zaharia, proroc p. 236, 242, 255, 362
Zeno, preot p. 346
Zenobius p. 98
Zenon, filosof grec p. 268, 360
Zeus, divinitate grecească p. 70, 234
Zevedeu, personaj biblic p. 81,155
CUPRINS
Prolog 5
Studiu introductiv (Constantin Răchită) 7
Notă asupra ediţiei 41
Epistola I (trad, de Dan-Nicolae Negrescu) 43
Epistola II (trad, de Diana Maria Diaconescu) 50
Epistola III (trad, de Constantin Răchită) 51
Epistola IV (trad, de Diana Maria Diaconescu) 58
Epistola V (trad, de Diana Maria Diaconescu) 59
Epistola VI (trad, de Diana Maria Diaconescu) 61
Epistola VII (trad, de Traian Diaconescu) 63
Epistola VIII (trad, de Diana Maria Diaconescu) 67
Epistola IX (trad, de Diana Maria Diaconescu) 68
Epistola X (trad, de Traian Diaconescu) 69
Epistola XI (trad, de Diana Maria Diaconescu) 72
Epistola XII (trad, de Diana Maria Diaconescu) 74
Epistola XIII (trad, de Diana Maria Diaconescu) 75
Epistola XIV (trad, de Nicolae Felecan) 76
Epistola XV (trad, de Traian Diaconescu) 88
Epistola XVI (trad, de Dan-Nicolae Negrescu) 93
Epistola XVII (trad, de Traian Diaconescu) 95
Epistola XVIII A (trad, de Ana-Cristina Halichias) 98
Epistola XVIII B (trad, de Ana-Cristina Halichias) 118
Epistola XIX (trad, de Maria-Luiza Dumitru Oancea) 124
Epistola XX (trad, de Maria-Luiza Dumitru Oancea) 124
415
Epistola XXI (trad, de Ana-Cristina Halichias) 129
Epistola XXII (trad, de Dan-Nicolae Negrescu) 156
Epistola XXIII (trad, de Dan-Nicolae Negrescu) 205
Epistola XXIV (trad, de Dan-Nicolae Negrescu) 208
Epistola XXV (trad, de Constantin Răchită) 210
Epistola XXVI (trad, de Maria-Luiza Dumitru Oancea) 212
Epistola XXVII (trad, de Dan-Nicolae Negrescu) 214
Epistola XXVIII (trad, de Maria-Luiza Dumitru Oancea) 216
Epistola XXIX (trad, de Maria-Luiza Dumitru Oancea) 220
Epistola XXX (trad, de Traian Diaconescu) 227
Epistola XXXI (trad, de Diana Maria Diaconescu) 231
Epistola XXXII (trad, de Diana Maria Diaconescu) 233
Epistola XXXIII (trad, de Ştefan Cucu) 234
Epistola XXXIV (trad, de Ierom. Policarp Pîrvuloiu) 239
Epistola XXXV (trad, de Ierom. Policarp Pîrvuloiu) 243
Epistola XXXVI (trad, de Ierom. Policarp Pîrvuloiu) 245
Epistola XXXVII (trad, de Maria-Luiza Dumitru Oancea)…. 257
Epistola XXXVIII (trad, de Dan-Nicolae Negrescu) 260
Epistola XXXIX (trad, de Florentina Nicolae) 263
Epistola XL (trad, de Dan-Nicolae Negrescu) 275
Epistola XLI (trad, de Ştefan Cucu) 277
Epistola XLII (trad, de Ştefan Cucu) 280
Epistola XLIII (trad, de Dan-Nicolae Negrescu) 282
Epistola XLIV (trad, de Constantin Răchită) 285
Epistola XLV (trad, de Constantin Răchită) 286
Epistola XLVI (trad, de Constantin Răchită) 290
Epistola XLVII (trad, de Constantin Răchită) 303
Epistola XLVIII (trad, de Traian Diaconescu) 305
Epistola XLIX (trad, de Ştefan Cucu) 308
Epistola L (trad, de Ştefan Cucu) 336
Epistola LI (trad, de Florin Filimon) 342
Epistola LII (trad, de Nicolae Felecan) 358
Indice scripturistic 375 (Adrian Băiculescu şi Florin Filimon)
Indice onomastic şi toponimic 396 (Adrian Băiculescu şi Florin Filimon)
TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEŞTI
Intrarea Miron Cristea nr. 6; 040162, Bucureşti Telefon: 021.335.21.29; 021.335.21.28 Fax: 021.335.19.00 e-mail: magazin@editurapatriarhiei.rowww.editurapatriarhiei.ro