Redactor: Laura Mândrilă
Traducere după originalul în limba rusă: TopHK ÂAeKcaHAp, npoTOHepen, CeAaţfjuuAa, Iloeecmb, Editura Flavian Press, Moscova, 2012.
© Alexandr Torik
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TORIK, ALEXANDRU
Selafiila pr. Alexandru Torik; trad. din lb. rusă, pref. şi note:
Elena Dulgheru bucureşti: Editura Sophia, 2021 ISBN 978-973-136-822-1
I. Dulgheru, Elena (trad.; pref.; note)
2
Pr. Alexandru Torik
SELAFIILA
Traducere din limba rusă, prefaţă şi note Elena Dulgheru
Bucureşti
în memoria schimonahiei Sepfora1 şi a tuturor nevoitorilor din viaţa monahală
1 Schimonahia Sepfora (în lume: Daria Nikolaevna Şliaghina, născută Seniakina): figură proeminentă a monahismului rus din secolul al XX-lea, importantă îndrumătoare duhovnicească, remarcabilă prin puterea rugăciunii, facerea de minuni şi înainte-vedere. A prezis multe evenimente importante din istoria Rusiei. A contribuit substanţial la refacerea mănăstirii Optina şi a altor lăcaşuri de cult. A trăit 102 ani (1896-1997).
PREFAŢĂ
Cartea de faţă, dedicată de părintele Aleksandr Torik „schimonahiei Sepfora1 şi tuturor nevoitorilor din viaţa monahală”, este un imn adus vieţii călugăreşti.
Operă literară de ficţiune, structurată asemeni unui roman biografic, cartea cunoscutului preot misionar şi prozator creştin contemporan se inspiră din viaţa reală a cuvioasei maici Sepfora şi a altor figuri proeminente ale
1 Schimonahia Sepfora (în lume: Daria Nikolaevna Şliaghina, 1896-1997) s-a născut în gubernia Tambov, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, cu mulţi copii, cu descendenţi preoţi şi călugări. A îndrăgit de mică biserica şi rugăciunea. Unul dintre fraţii ei a murit în Primul Război Mondial. După moartea tatălui ei, Daria s-a căsătorit şi a avut trei copii. În violenţele desculacizării din anii 30, un frate al ei este asasinat, iar casa şi gospodăria îi sunt distruse, fapt ce face familia să pribegească şi să sufere de foame. Soţul participă la cel de-al Doilea Război Mondial şi supravieţuieşte, murind în 1950, moment în care Daria se dedică intens rugăciunii. Are o viziune în care este tunsă în călugărie de îngeri. Primeşte rasa monahală în 1967 la lavra Sfântului Serghie de Radonej, cu numele Dositeia, unde locuieşte şi începe să fie căutată de credincioşi pentru sfat. În 1989 primeşte schima cu numele Sepfora. În 1996 se mută în satul Klîkovo, nu departe de mănăstirea Optina, unde duce o viaţă aproape în zăvorâre. Este căutată pentru a i se cere sfatul de către călugării de la Optina, de monahiile de la mănăstirea Şamordino şi de clerici, monahi şi credincioşi din întreaga Rusie. A plecat la Domnul pe 13 mai 1997, fiind înmormântată în pustia „Mahramei nefăcute de mână omenească” din regiunea Kaluga. Credincioşi din întreaga Rusie se strâng la mormântul ei din satul Klîkovo să îi cinstească memoria. Despre viaţa, sfaturile, profeţiile şi minunile ei s-au scris mai multe cărţi.
7
Matericului rus al secolului al XX-lea călugăriţe îmbunătăţite şi maici duhovniceşti cu vieţi sfinte, încercate în suferinţă, văzătoare cu duhul şi sfătuitoare de taină în epocile de prigoană din zbuciumatul secol XX.
Părintele protoiereu Aleksandr Torik, prozator ortodox prolific şi de succes din Rusia, tradus şi peste hotare, este bine cunoscut cititorilor români de literatură creştină prin romanele Căprioara, Dimitrie şi vămile văzduhului şi seria Flavian, prin Mic ghid pentru creştinul începător, publicate de Editura Sophia.
Părintele Torik, om cu formaţie pluridisciplinară, inclusiv artistică (a studiat pictura şi regia de teatru), are marele talent de a evoca personalităţi sau situaţii de viaţă exemplare pentru devenirea întru credinţă, folosindu-şi harul literar pentru propovăduirea valorilor evanghelice, dar evitând cu tact didacticismul scrierilor moralizatoare. Talentul său de povestitor reiese din observaţia atentă a vieţii, pe toate palierele ei şi o fină intuiţie psihologică, dublate de o bună cunoaştere a contextului socio-istoric în care îşi plasează povestirea şi de o bogată cultură ascetică, susţinută de o experienţă duhovnicească pe măsura celei a personajelor sale. Fără acestea din urmă, scrierile despre sfinţi şi despre viaţa duhovnicească rămân, în cel mai bun caz, la nivel documentar-monografic, iar în cazul ficţiunii (al adaptărilor literare) se pierd în vorbe calpe ori se diluează într-un retorism preţios, fariseic şi deşănţat, care mimează blagocestia.
Ce au în comun atât maica Selafiila eroina romanului părintelui Torik -, cât şi figurile reale ale Matericului rus contemporan, care i-au stat la bază precum schimonahia Sepfora, dar şi, într-o anumită măsură, schimonahiile
8
Antonia1 din Riazan, Misaila 2 din Kursk (care este chiar citată în carte) şi altele3? în primul rând, capacitatea de a răbda fără cârtire marile încercări ale vieţii, modestia, credinţa arzătoare, tenacitatea în rugăciune, dragostea de oameni, dar şi… longevitatea: viaţa tuturor acestora a îmbrăţişat aproape un veac, ori chiar a depăşit veacul,
41 Schimonahia Antonia (în lume: Anastasia Iakovlevna Kaveşnikova), din regiunea Riazan, 1904-1998. Ascetă şi mărturisitoare ortodoxă, ucenica vestiţilor duhovnici Kukşa (Veliciko) şi Amfilohie (Golovatiuk). S-a născut într-un sat de pe Don. A fost căsătorită, a avut trei copii, apoi, pentru credinţa în Hristos, a fost arestată şi trimisă în lagărul N.K.V.D. Tagillag (1942-1946) şi în clinici de psihiatrie, pentru „extirparea credinţei”. A primit cinul monahal cu numele Apolinaria, apoi schima cu numele Antonia. A fost dăruită cu rugăciune harică, vedere cu duhul, puterea vindecării şi sfat duhovnicesc. După viaţa, sfaturile, scrisorile şi minunile ei a fost scrisă cartea Te-am încercat în cuptorul suferinţei.
2 Schimonahia Misaila (în lume: Matriona Gavrilovna Zorina). Născută pe 19 noiembrie 1850 într-o familie evlavioasă în satul Muravlevo din gubernia Kursk, rămâne orfană de ambii părinţi la vârsta de şase ani şi este crescută de consăteni până la 17 ani, când i se impune să se mărite cu un invalid, care o maltratează constant şi nu îi dă voie să se roage. La 32 de ani, devenind văduvă, îşi lasă fiul de trei ani în grija socrilor şi pleacă în pelerinaj la locurile sfinte din Rusia, ajungând şi la Ierusalim, cu intenţia de a se călugări acolo. Primeşte, însă, semn de la Dumnezeu să se întoarcă în patrie. La 36 de ani se îmbolnăveşte grav şi, când se credea că murise, fiind pusă deja în sicriu, este vizitată de Maica Domnului, care o readuce la viaţă şi, pentru smerenie şi răbdare, îi oferă darul vederii cu duhul, al vindecării şi al sfatului duhovnicesc. Primeşte tunderea monahală cu numele Misaila şi, pentru darurile sale, începe să fie căutată de tot mai mulţi credincioşi, fiind cinstită ca sfântă încă din timpul vieţii. Mai ales în perioadele de război şi de prigoană a credinţei şi-a susţinut confraţii cu sfatul şi rugăciunea. A menţinut o legătură strânsă cu mănăstirea Sfintei Treimi din oraşul Kursk şi cu pustiile Glinsk şi Korennaia. A trecut la Domnul pe 16 decembrie 1953. Mormântul ei din satul Muravlevo este vizitat permanent de credincioşii care au evlavie la ea.
3 Un Materic rus contemporan, intitulat IJpaeocAaeHbLe nodeuMuuiţu deadiţamozo cmoAemux (Ascete ortodoxe ale secolului XX), apărut la Moscova în 2007, numără nu mai puţin de 70 de biografii de personalităţi ascetice duhovniceşti feminine din secolul al XX-lea, evocate prin biografii, amintiri ale contemporanilor, învăţături, rugăciuni, nevoinţe şi minuni.
9
spre mărturie de credinţă contemporanilor. Astfel, toate aceste maici duhovniceşti au trebuit să poarte cu smerenie şi răbdare pe umerii lor jugul tuturor marilor suferinţe din istoria tulburată a Rusiei ultimului veac războiul civil, revoluţia şi cele două războaie mondiale, dar mai ales prigoanele crâncene împotriva credinţei asumându-şi cu iubire şi păcatele prigonitorilor lor. Pentru aceasta au fost dăruite de Dumnezeu cu mari daruri: înainte-vederea, vindecarea, rugăciunea de minuni făptuitoare, sfatul duhovnicesc şi elocinţa mărturisitoare, cele atât de necesare în vremuri de mare confuzie şi tulburare într-un cuvânt, darurile îndrumării înduhovnicite.
Cartea părintelui Alexandru ne poartă prin parcursul lung de un veac al vieţii maicii Selafiila, urmărind atât devenirea duhovnicească a fetiţei, care de mică s-a simţit afierosită Domnului, cât şi firul obiectiv al istoriei cu care eroina sa şi-a împletit paşii. În felul acesta, învie în faţa noastră file concrete din cronica tragică a distrugerii ţărănimii sub pretextul luptei cu chiaburimea (aşa-numita desculacizare), dar mai ales aspecte prea puţin cunoscute din istoria prigoanei Bisericii Ruse din secolul al XX-lea: şicanarea permanentă a credincioşilor, virulenta persecuţie şi excluziune socială ale clerului, modurile de supravieţuire a creştinilor de catacombă, de la călugăria albă practicată în jurul unor parohii marginale, rămase neînchise, până la grupurile clandestine de monahi din Caucaz ambele vânate sistematic de autorităţi şi pedepsite cu ani grei de lagăr şi închisoare. Autorul se abţine să plonjeze în bolgiile gulagurilor, în pofida interesului faţă de subiect şi a intersectării sale frecvente cu firul narativ, nu puţine dintre personajele exemplare ale cărţii fiind marcate de experienţa concentraţionară.
10
Căci tema majoră a cărţii, spre care autorul îşi concentrează întreaga măieştrie, este urmărirea devenirii lăuntrice a eroinei principale: de la fetiţa infirmă Maşa, vindecată în biserică printr-o minune a unei icoane a Maicii Domnului, la tânăra „ascultătoare” la mănăstire Maşa, aspirantă la statutul de monahie, devenită, însă, nevasta, mama şi apoi văduva Maria, în sfârşit, la rasofora Maria, tunsă în schima mică cu numele Antonia şi mai târziu în schima mare cu numele Selafiila.
Multe învăţături au a extrage contemporanii acestui ev ultrasecular din viaţa anevoioasă, dar plină de smerită înţelepciune şi ardentă nădăjduire în Dumnezeu a Maşei-maicii Selafiila. Confruntată cu dilema unei căsătorii impuse de sărăcie, pentru salvarea familiei ei rămase fără tată, singurul aducător de venit, tânăra Maria, care îşi afierosise fecioria lui Hristos, de supărare, cade într-o boală vecină cu moartea, dar este liniştită de un vis în care îi vorbeşte însuşi Mântuitorul: „Eu ţi-am primit făgăduinţele, fecioria ta îmi aparţine de acum Mie! Iar Eu acum îţi poruncesc să o aduci ca jertfă pentru familia ta… cea multpătimitoare, pentru surorile şi frăţiorii tăi! […] Ţine minte legea călugărului: Dă sânge şi primeşte Duh! Jertfeşte-ţi trupul şi vei primi sfinţenia sufletului, nu te lega de cele pământeşti, şi aşa te vei înălţa către cer! […] Să îi aparţii cu trupul soţului tău, cu sufletul aproapelui tău, iar cu duhul lui Dumnezeu! Şi Eu voi fi mereu cu tine!” Urmărirea acestui parcurs biografic dramatic este centrată pe creşterea duhovnicească a sufletului evlavios, confruntat cu grelele încercări ale vieţii, în luptă pentru realizarea visului său: acela de a deveni monahie, într-un ev când toate forţele istoriei păreau a-i sta împotrivă. Prezentarea
11
acestui parcurs nu se face prin introspecţie, ci prin descrierea realistă a unor episoade de viaţă definitorii pentru eroină: scene pastorale de muncă, pline de farmec nostalgic (în gospodăria ţărănească din copilărie, la clăcile mănăstireşti), truda grea şi umilitoare pentru supravieţuire din epoca stalinistă, rituri de viaţă bisericească şi rugăciune, vibrând de emoţie sfântă, descrise cu un talent literar excepţional, sensibil la poezia pnevmatică a gestului sacru. Devenirea interioară a eroinei este definită, însă, de marile întâlniri proniatoare cu personalităţile care îi vor modela existenţa: marii duhovnici şi maicile duhovniceşti îmbunătăţite prilej pentru autor de a creiona tot atâtea schiţe de portrete rafinate, clasice sau pitoreşti, foarte vii, pline de sevă şi, uneori, de umor, extrase, parcă, din cronicile Optinei ori ale altor mari centre de cultură monahală ale Rusiei. Aceste întâlniri providenţiale prilejuiesc şi rostirea de către autor, prin gura acestor mentori ai duhului, a unor învăţături pilduitoare nu doar pentru protagonistă, ci şi pentru cititor.
Astfel, eroina noastră învaţă de la fina ei de botez, o călugăriţă încercată, modul de raportare duhovnicească la boală („cancerul e o boală bună, călugărească… Îţi dă răgaz să suferi, ca să te dezlipeşti mai uşor de cele pământeşti şi să îţi mistuie suferinţa patimile păcătoase”); deprinde tainele rugăciunii inimii şi modul în care poate fi aceasta împletită cu o parte din rugăciunile de obşte, dar mai ales cu cititul Psaltirii; învaţă cum trebuie înţeleasă ascultarea călugărească şi care sunt capcanele ei („Ascultarea trebuie să înlesnească rugăciunea, nu s-o îngreuieze! Ascultarea fără rugăciune este ocnă! Aşa o ocnă nu i-a adus nimănui vreun folos duhovnicesc, ci numai pagubă. […]
12
Le place unora să repete prin mănăstirile noastre că ascultarea e mai înaltă decât postul şi rugăciunea! Dar ascultarea aduce roade doar când e împlinită cu iubire”); învaţă importanţa desei cuminecări („Fără împărtăşire deasă nici o nevoinţă a rugăciunii nu va reuşi, căci… atunci când în noi sunt Sfintele Daruri ale Trupului şi Sângelui lui Hristos, însuşi Domnul Se roagă în noi şi ne preschimbă toată fiinţa!”); află care este esenţa rugăciunii bine primite („Rugăciunea adevărată este întotdeauna convorbire! Iar dacă al doilea Convorbitor lipseşte sau nu răspunde, aceasta nu mai este rugăciune, ci o deşartă revărsare de cuvinte, neaducătoare de nici un folos celui care se roagă”); deprinde dreapta socotinţă în lucrarea virtuţilor („Uneori nu poţi şti ce-ţi va aduce mai mult har: să te rogi toată noaptea sau să-i cârpeşti nădragii unui orfan amărât! Nu contează ce faci, ci cum faci: cu ce dispoziţie sufletească faci acel lucru!”).
Maturizată cu duhul într-o sihăstrie din Caucaz, în care se refugiase după eliberarea din lagăr, ca să îşi poată practica vocaţia monahală departe de ochii vigilenţi ai autorităţilor, eroina noastră, revenită în Rusia, ne învaţă modul înţelept de alegere a unui duhovnic: „După prima ei vizită la lavră, […] maica Antonia nu se grăbi să îşi caute un duhovnic. Îşi găsi pentru început un adăpost, […] se tocmi femeie de serviciu la cantina unei întreprinderi, începu să meargă la slujbe, […] în fiecare duminică şi în toate praznicele se împărtăşea, spovedindu-se când la un ieromonah, când la altul, alegându-i de obicei pe cei mai vârstnici. Nu spunea prea multe la spovedanie […]. Îi cerceta din ochi pe părinţi, îi asculta cu atenţie cum slujesc, pentru că fiecare preot, în timpul slujirii, fie că vrea, fie că
13
nu, se arată în faţa ochilor atenţi ai credincioşilor în starea lui duhovnicească adevărată şi neprefăcută, iar maica Antonia lua aminte la purtările lor. Această situaţie dură cam o jumătate de an. Treptat, cercul ieromonahilor cărora le-ar fi putut încredinţa sufletul pentru sfânta ascultare se îngustă şi, în cele din urmă, alegerea i se opri asupra unui ieromonah…”
Ajunsă la senectute, schimonahia Maria îi învaţă ea însăşi pe tinerii stareţi strategia de refacere a lăcaşelor mănăstireşti, care trebuie să înceapă nu cu lucrări edilitare, ci cu liturghisirea zilnică („căci dacă va fi rugăciune, va fi şi harul lui Dumnezeu, iar de va fi harul, vor fi şi vieţuitori, iar de vor fi vieţuitori, vor fi mai multă rugăciune şi mai mult har, şi atunci Dumnezeu va trimite şi ajutoare şi binefăcători, şi lăcaşul se va reface!”); le explică modul corect şi rodnic de trăire a vieţii monahale („într-o mănăstire, împărăţia lui Dumnezeu este iubirea unuia faţă de altul înstăpânită între toţi fraţii, în harul Duhului Sfânt. Iar dacă nu este iubire între fraţi, aceea nu mai este mănăstire, ci un simplu cămin!”), precum şi multe alte lucruri esenţiale pentru viaţa duhovnicească a călugărilor şi mirenilor.
O atenţie deosebită este conferită de autor poeziei pnevmatice a rostirilor bisericeşti, care trebuie să izvorască din rugăciune şi să îndemne la rugăciune şi evlavie, toată arta vocală urmând a fi supusă a acestui ţel. Astfel, părintelui duhovnic al mariei „în timpul slujbei vocea îi răsuna fără înfrumuseţări, sincer, ca şi cum nu înălţa proslăviri, ci se ruga”.
Elevaţiile de credinţă timpurii ale copilei Maria sunt înrâurite de muzica din biserică: „Acolo, în strana cântăreţilor,
14
unindu-şi vocea curată cu sonoritatea duioasă a corului mare, de parcă s-ar fi contopit laolaltă cu celelalte cântăreţe într-o singură inimă cântătoare, care îşi răspândea spre cerul sensibil cântarea de pocăinţă, nădejde şi bucurie, Maşenka simţea părtăşia la acea nepământeană slujire îngerească, de nedescris în cuvinte şi de neînţeles cu mintea, pe care o putem cel mult pregusta, spre a ne lăsa cuceriţi de negrăita beatitudine a trăirii în Dumnezeu.”
Iată cum este descrisă o slavoslovie auzită într-unul dintre momentele de trăire de taină ale schimonahiei: „Parcă de undeva de departe, din străfundurile inimilor călugăreşti, se revărsă lin cântarea smerită şi pătrunzătoare: Iată, Mirele vine… […] Răzbătea din această cântare dintr-o multitudine de voci reunite o asemenea durere lăuntrică pentru propria nevrednicie, o asemenea nădăjduire sinceră în milostivirea lui Dumnezeu, aşa o adâncime a pocăinţei şi a frângerii inimii, încât bătrâna schimonahie încremeni, predându-se cu totul şuvoiului de rugăciune dezlănţuit în zbor către cer, se uni şi ea cu acest şuvoi izvorât din alte inimi călugăreşti, se topi în el şi simţi cu toată fiinţa ei acea fericită bucurie blajină, pe care fetiţa Maşenka o trăise cu mulţi ani în urmă, pe când stătea în strana cântăreţilor împreună cu surorile din sfântul lăcaş al Măicuţei Domnului!”
Sensibil la muzica profunzimilor, autorul dovedeşte o adâncă pătrundere teologică şi culturală a melosului duhovnicesc al Psaltirii, căreia îi înalţă un adevărat imn: „Psaltirea purta cu ea intonaţiile vremurilor de demult, ritmul şi melodicitatea surprinzătoare a răsunetului lăuntric, mai ales în versiunea textului slavonei bisericeşti. Ceva imens şi puternic, nelegat de timp şi de limbă, de
15
loc şi de experienţa cititorului, de toţi ceilalţi oameni şi de alte chestiuni conjuncturale,… ceva asemeni oceanului planetar, dormitând lenevos şi părând aproape domestic, dar care deodată se deşteaptă, arătându-şi puterea nemăsurată, sau în taifunuri spulberând oraşe întregi, sau în naşterea şi pieirea vulcanilor şi a insulelor, se ascundea în această carte de necuprins, care e la a patra mie de ani de când le slujeşte oamenilor iubitori de Dumnezeu ca îndreptar neînşelător de vorbire cu Dumnezeu. Şi cât de uşor se uneşte Rugăciunea lui Iisus cu Psaltirea!”
Părintele Torik ştie foarte bine să ritmeze pasajele mistic-contemplative cu cele de acţiune, pline de vervă şi dinamism, cu descrierile realiste de atmosferă şi cu fragmente de învăţătură duhovnicească, într-o scriitură alertă, foarte bine închegată, care se citeşte dintr-o suflare.
Cartea de faţă are marele merit de a-l hrăni pe cititor atât cu substanţa duhovnicească a învăţăturii creştine şi ascetice, atât de necesare supravieţuirii duhovniceşti în vremea de azi, cât şi cu o literatură de cea mai bună calitate, capabilă de a ajunge la sufletul şi la mintea fiecăruia, indiferent de gradul de pregătire catehetică sau culturală a cititorului.
Elena Dulgheru
NOTA EDITURII
Selafiila putem spune că este, parafrazându-l pe Sfântul Ignatie Briancianinov, „o ofrandă monahismului contemporan”, un dar de iubire al părintelui cercetător al vieţii monahale adus călugărilor şi călugăriţelor de azi, de după epoca Perestroikăi, care s-au trezit într-un vid existenţial referitor la principiile şi metodele de bază după care ar trebui să-şi rânduiască viaţa monahală în lumea noastră, aflată în schimbare ameţitoare, în situaţia în care nu există suficienţi duhovnici cu experienţă, capabili să-i îndrume.
Prin povestea de viaţă a eroinei sale, schimonahia Selafiila, la baza căreia se află biografia excepţionalei îndrumătoare duhovniceşti a Rusiei secolului al XX-lea, schimonahia Sepfora (în lume Daria Nikolaevna Şniakina), părintele Alexandru prezintă panoramic viaţa unei femei simple pravoslavnice ruse, trăitoare în secolul al XX-lea, cel atât de bogat în evenimente şi suferinţe, de la Revoluţie la Perestroika, cu tot ce le-a fost dat să pătimească creştinelor din Rusia: foamete, pauperitate, desfiinţarea gospodăriilor ţărăneşti sub pretextul luptei împotriva chiaburilor (desculacizare), pierderea celor apropiaţi, evacuarea, lagărele de exterminare.
Cartea reprezintă, de asemeni, un răspuns adresat numeroşilor creştini care se plâng de viaţa supraîncărcată de
17
familie, care nu le lasă timp pentru trăirea duhovnicească: exemplul protagonistei, care visa de mică la viaţa călugărească, dar a fost obligată, prin Pronia dumnezeiască, să se mărite şi să-şi crească pruncii în anii cei mai sumbri ai secolului, exemplul ei de dăruire smerită faţă de Dumnezeu, de ascultare faţă de voia Sa, exemplul vieţii ei lăuntrice de rugăciune neîntrerupte, arată, fără putinţă de tăgadă, că nu există piedici pământeşti în calea unirii sufletului cu Dumnezeu, în afară de refuzul sau de nepăsarea personală!
De asemeni, cartea cuprinde multe învăţături ale unor asceţi, vestiţi sau mai puţin cunoscuţi, din secolul al XX-lea, care sunt deosebit de valoroase pentru începătorii de azi în viaţa călugărească, prin faptul că aparţin unei perioade apropiate lor, prin claritatea şi simplitatea expunerii.
Iar una dintre ideile principale ale autorului, întrupate în această carte, este a arăta acele înălţimi ale duhului, greu de închipuit pentru mintea omenească, la care frontierele dintre spaţiul material şi cel spiritual se topesc şi nevoitorul ajunge, rămânând în trupul său material, să se unească cu lumea Veşniciei.
înălţimea darurilor dumnezeieşti, nevoinţele şi durerile pe care le înfruntă eroina principală arată, cum nu se poate mai clar, „cât de înguste sunt porţile şi cât de strâmtă este calea” şi în ce măsură „ochiul nu vede, urechea nu aude şi mintea nu e în stare a pricepe” ce le-a pregătit Dumnezeu celor ce îl iubesc.
11 februarie 2016, Editura Flavian-Press
PROLOG
Pe o mică terasă de munte din faţa intrării în biserica Schimbării la Faţă, împrejmuită de un zid scund de vânturile puternice dinspre miazănoapte şi apus, chiar lângă uşa bisericii, în negura de dinaintea ivirii zorilor, se desluşeau două siluete femeieşti.
Una dintre ele, înaltă, impunătoare, cu o ţinută maieştuoasă şi smerită în acelaşi timp, era acoperită din cap până în picioare cu un veşmânt moale, în falduri, de culoare maroniu-vişinie. Cealaltă, scundă şi gârbovă, sprijinită într-un baston strunjit cu fineţe, era înfofolită într-o schimă brodată cu fir alb şi purta un cuculion cu capişon înalt.
În curând va sosi părintele Hristofor, urcă deja spre noi de la Panaghia. Aşteaptă-l aici în biserică! Spune-i că ţi-am dat binecuvântare să vizitezi Lăcaşul meu şi să stai de vorbă cu părinţii ori de câte ori o să ai nevoie spuse Femeia înaltă cu voce duioasă şi profundă. Acum mă despart de tine, sunt aşteptată la chilia Sfântului Ioan Teologul, au acolo trebuinţă de ajutorul meu.
îţi mulţumesc, Măicuţă schimnica gârbovită făcu o metanie mare -, blagosloveşte-o pe nevrednica roaba Ta!
harul Fiului meu şi al meu să fie cu tine!
După câtăva vreme, uşa de scânduri a bisericii Schimbării la Faţă scârţâi şi un călugăr bătrân, înalt şi greoi, respirând
19
anevoios, intră în bisericuţă. Adâncit în strana de lemn din dreapta, cea mai apropiată de altar, el zări un cuculion schimnicesc aplecat chiar deasupra scaunului.
bine te-am găsit, maică Selafiila!
evloghite Binecuvântaţi1, părinte Hristofor!
– O, Kyrios! Domnul să te binecuvânteze!
Mai jos, asemeni unui deget îngust, îndreptat dinspre nord către sud-vest, se întindea Athosul, înveşmântat în desişul verde.
1 în original traducerea salutului grecesc este între paranteze; pentru oralitatea frazei, am introdus traducerea în text, ca sinonim.
20
CAPITOLUL 1
Maica Selafiila, mijind ochii, privi în jurul ei. Cu privirea tulbure şi înceţoşată, ce părea trecută printr-o sticlă nespălată de multă vreme, ea dădu roată contururilor paraclisului stareţului Antim de la catul al doilea al casei egumenului, într-o chilie lăturalnică în care era al patrulea an de când maica vieţuia.
În această bisericuţă de casă, semănând mai mult cu o capelă, ea îşi petrecea cea mai mare parte a timpului rămas după rugăciunile de la slujbele schitului, după discuţiile cu vizitatorii şi după o foarte scurtă odihnă.
Maica Selafiila intrase în cel de-al o sută doilea an al vieţii sale. Aprecie din ochi, după obicei, boarea de lumină a flăcăruiei lumânării din sfeşnic: era încă înaltă, ceea ce însemna că până la începerea Miezonopticii din biserica mare a schitului mai rămânea cel puţin o oră şi jumătate. Maica Selafiila îşi închise din nou îngreunatele-i pleoape. Buzele i se mişcau uşor, şoptind rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”
Pe neaşteptate, în faţa ochilor bătrânei călugăriţe prinse viaţă, cu claritate cinematografică, tabloul îndepărtatei ei copilării:
Fragila fetiţă Maşenka, de patru anişori, şade în braţele tatălui ei, cu picioruşele neputincioase, paralizate din
21
naştere, atârnându-i în opincuţele netăbăcite de colb, îmbrăţişând grumazul bronzat şi puternic al tatălui ei, grumaz pe care greul jug al muncilor ţărăneşti, al grijilor şi al tulburărilor nu a reuşit să îl îndoaie.
Tatăl o poartă pe poteca îngustă care şerpuieşte printre ogoarele pârguite de grâu, strângând ocrotitor la piept trupşorul firav şi bolnăvicios al fetiţei şi şoptindu-i încetişor la ureche ceva duios, blând şi liniştitor. Maşa se simte bine în braţele puternice ale tatălui ei, este în pace şi siguranţă.
Poteca străbate printr-o cotitură un crâng rar de mesteceni şi, în faţa ochilor uluiţi, larg deschişi ai fetiţei, se deschide dintr-odată imensitatea necuprinsă a unei poieni înflorite, inundate de soare, în mijlocul căreia scânteiază albul imaculat al turnurilor şi zidurilor unui oraş nemaivăzut, ca de basm, cu cupole de biserici aurii strălucitoare şi o clopotniţă semeaţă ca o lumânare.
tătucule, tătucule! bălmăji copilaşul. Tătucule, ce oraş minunat! Tătucule, acesta e Raiul?
este casa Măicuţei Domnului, bucuria mea! Este mănăstirea închinată icoanei Măicuţei Domnului din Kazan, aici locuieşte mătuşa şi naşa ta, maica Epifania!
tătucule, tătucule! Ce frumos este aici! Vreau şi eu să locuiesc aici, la Măicuţa Domnului, vreau şi eu să mă fac călugăriţă, cred că le este atât de bine aici, cu Măicuţa Domnului!
domnul ştie, copila mea!
Tatăl o sărută pe obraz cu buzele lui aspre, arse de vânt.
poate că te vei face cândva călugăriţă, poate că vei locui în casa Maicii noastre, a împărătesei cereşti…
vreau foarte-foarte mult asta, tătucule!
Cadrul amintirii parcă se rupse, se derulă şi în faţa ochilor schimonahiei Selafiila apăru interiorul unei biserici
22
uriaşe, luminoase, pline de arome de ceară, de tămâie şi flori şi de încă o mireasmă foarte fină şi delicată. O mulţime de popor umplea toată biserica, undeva în faţă un arhidiacon rostea limpede o ectenie, iar din balconul peretelui de apus răzbăteau vocile angelice ale corului de călugăriţe. Masivă şi durdulie, monahia Epifania, mătuşa Maşei, o aşeză cu grijă pe fetiţă pe o băncuţă joasă de lemn, de lângă cutia milei, chiar în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, odorul multcinstit al lăcaşului.
roagă-te Măicuţei Domnului, scumpa mea! Roag-o să-ţi vindece picioruşele bolnăvioare!
Şi monahia, cu palma ei moale şi caldă, o mângâie pe fragila ei nepoţică pe creştetul bălai.
Maşenka îşi aţinti privirea cercetătoare la strălucirea curată a veşmântului icoanei făcătoare de minuni. Chipul Maicii Domnului, care privea din ferecătura acoperită cu pietre preţioase, strălucea de bunătate şi de o undă de tristeţe. Pe genunchii ei, stătea în picioare un Băieţel frumos, serios, de asemeni îmbrăcat în haine de preţ, cu un nimb luminos în jurul capului, şi părea că privirea îi era aţintită exact spre fetiţă. Maşenka se sfii puţin şi îşi acoperi ochişorii.
fetiţo! Vrei, probabil, să-i ceri ceva Mamei Mele? auzi Maşa deodată, chiar deasupra urechii, o voce domoală copilărească.
Deschise ochii şi întoarse capul în direcţia Celui Care îi vorbea. În faţa ei stătea Băieţelul frumos şi serios, îmbrăcat în haine scumpe.
nu te teme, cere-i! Ea este foarte bună şi îţi va împlini tot ce ai să-i ceri!
pot să îi cer să mă fac călugăriţă şi să vieţuiesc în această sfântă mănăstire? îl întrebă Maşenka cu sfială.
23
poţi. Dar trebuie să te duci singură la ea şi să o rogi asta.
dar eu nu pot să merg singură! Nu-mi pot mişca picioarele.
te voi ajuta Eu! Ia-Mă de mână şi ridică-te de pe taburet!
El îi întinse palma Sa luminoasă de copil, în mijlocul căreia se vedea o rană cu sânge abia uscat.
ţine-te de Mine şi mergi încetişor! Cu Mine o să ajungi în siguranţă!
Maşenka apucă cu atenţie palma întinsă, se sprijini de ea şi se ridică încet-încet de pe scaun. Picioruşele îi tremurau, dar reuşeau să îi susţină trupul cel uşurel şi bolnăvicios. Ea făcu cu grijă un pas micuţ, apoi altul. Palma caldă şi fermă a frumosului Băiat o sprijinea cu încredere. Prinzând curaj, fetiţa mai făcu, cu grijă, câţiva paşi mici şi timizi şi simţi că picioruşele parcă i se umpleau de un fel de putere elastică, pulsatilă. Ea privi spre faţa frumosului Băiat Care zâmbea.
acum încearcă şi singură! îi spuse El fetiţei, retrăgându-Şi mâna. O să reuşeşti, străduieşte-te! Eu voi fi mereu alături de tine, vei putea oricând să te sprijini de Mine şi nu te voi lăsa să cazi!
Privirea Lui izvora bunătate şi încredere şi Maşenka îl crezu. Şi, acum singură şi nesprijinită, începu să se apropie de chipul strălucitor al Maicii Domnului, tot mai încrezător, cu picioruşele care se întăreau văzând cu ochii.
Maşa mergea, fără să observe cum credincioşii îi făceau loc printre ei, exclamând şi crucindu-se, şi cum un rumur de uimire începu să se rostogolească în valuri prin biserică.
o minune! O minune! O paralitică s-a vindecat!
24
îşi amintea cum vocea arhidiaconului care rostea ectenia se întrerupse deodată, cum toţi preoţii ieşiră din altar, muţi de uimire, ca să privească, împreună cu monahiile care părăsiseră stranele, pe copiliţa care păşea încetişor spre icoană.
Iar Maşenka nu vedea în faţa ei nimic altceva decât chipul strălucind de iubire nepământească al Preacuratei Fecioare şi şoptea cu buzele ei subţiri, de copil:
măicuţa Domnului! Ajută-mă! Fă-mă şi pe mine măicuţă, vreau să fiu şi eu ca mătuşica şi naşa mea. Vreau să vieţuiesc în frumoasa ta mănăstire. Vreau să te văd şi să fiu mereu împreună cu tine!
Fetiţa se apropie de icoană până se lipi de ea, se apucă cu mânuţele de balustrada subţire de bronz, se întinse şi sărută marginea de jos a veşmântului preţios al chipului făcător de minuni, nimerind chiar peste cotul Preasfintei Fecioare. Cotul argintat era cald şi înmiresmat.
Maşenka îşi ridică ochii spre chipul Maicii Domnului şi-i întâlni privirea. Privirea Maicii Domnului izvora blândeţe şi duioşie. Maşenka înţelese, cu un simţ pe care nu-l cunoscuse până atunci, că fusese auzită şi că rugămintea i se va îndeplini.
Simţindu-se deodată obosită, fetiţa se lăsă în jos, se aşeză pe treapta de lemn de sub icoană şi abia acum băgă de seamă că era privită, într-o tăcere evlavioasă, de tot poporul binecredincios din biserică.
băiatul se scutură ea deodată -, unde este Băiatul cel frumos?
Şi, aţintindu-şi din nou privirea către icoană, îl văzu pe Băiatul cel frumos şi serios, stând pe genunchii Mamei Sale şi întinzându-Şi către oameni palmele desfăcute de copil, cu sângele abia zvântându-se pe răni.
25
CAPITOLUL 2
Maica Selafiila zâmbi la această amintire. Ce mult trecuse de atunci! Şi parcă fusese ca ieri! Parcă nici nu trecuseră atâţia ani nenumăraţi şi de necuprins cu tot ce apucase să trăiască, ca şi cum trecutul, şi prezentul, dar, poate, şi viitorul existau deja de atunci, şi există şi acum, şi vor exista întotdeauna, într-o prezenţă nevăzută, dar desluşibilă, în spaţiul subtil al sufletului sensibil al schimonahiei.
Picioarele o dureau ca de obicei, ca şi cum nişte cuie boante, pătrate, cu care în vremurile ţariste se îmbinau căpriorii acoperişurilor, i se înţepeniseră în genunchi şi se mişcau îndelung şi chinuitor prin încheieturi. Schimonahia îşi lovi uşurel picioarele cu bastonul ei fin strunjit:
gata, ajunge! Nu mă mai deranjaţi de la rugăciune!
Durerea nu dispăru cu totul, dar se uşură, se ascunse…
doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! buzele schimnicei se mişcau fără zgomot, trupul bătrân şi slăbit se încălzea, ca de obicei, de la căldura rugăciunii izvorâte din inimă.
Ce bine este cu Domnul! Iisus, Băiatul Acela frumos, îşi împlineşte făgăduinţa şi nu o lasă pe Maşa în nevoi şi suferinţe în toată viaţa ei, foarte lungă şi foarte grea.
Şi iarăşi irupse amintirea copilăriei. Iat-o, fetiţă inimoasă de treisprezece ani, uşoară şi bronzată, într-o rochie spălăcită de stambă, cum strânge dibace cu grebla
26
de lemn paiele proaspete, care adie arome neînchipuite pe pajiştea mănăstirii. În jurul ei sunt călugăriţe la fel de bronzate şi vesele, îmbrăcate în aceleaşi dulame lungi, din stambă albă spălăcită, cu zâmbete radioase din ovalurile apostolnicelor1 albe şi uşoare, de vară.
Sclipesc în aer greblele şi furcile înfricoşătoare cu trident, claiele pufoase de fân înmiresmat sunt zvârlite spre cer, căpiţele cresc, până devin gigantice.
într-o parte, în marginea unei pădurici de mesteceni, câteva surori mai bătrâne curăţă cartofi sub supravegherea naşei Epifania, aleg hribii cei mari, proaspăt aduşi de surorile începătoare, şi pregătesc prânzul în ceaune mari, afumate, atârnate pe trepieduri, în ritmul cântării line şi smerite a Acatistului Maicii Domnului din Kazan. Vară, soare, rugăciune, fericire…
maşa! Maşa! Du-te fuga la mănăstire la chelărie şi spune-i maicii Pafnutia să-ţi dea o jumătate de funt2 de sare, că iar au uitat să pună bolul cu sare în căruţă!
fug acum, naşă!
Maşenka ai zice că zboară pe deasupra potecii, călcâiele rotunde, bronzate, îi lucesc, vântul îi umflă marginile basmalei ponosite şi coada groasă de păr de pe spate, inimioara îi bate tare de la alergarea aprinsă, de la bucuria împlinirii ascultării mănăstireşti, de la simţirea harului dumnezeiesc, revărsat în jur, şi a prezenţei nevăzute, dar desluşibile a iubitoarei Măicuţe a Domnului.
Mama naturală a Maşei fusese înmormântată cu un an şi jumătate în urmă. Tatăl maşei nu şi-a putut permite să o
1 Apostolnic (sau epimandilion): acoperământ subţire, care acoperă mulat capul, gâtul şi umerii călugăriţelor în tradiţia slavă, croit dintr-o singură bucată de pânză, cu o deschizătură ovală pentru fată.
2 Livră.
27
jelească prea multă vreme, căci avea şase copii născuţi după Maşa, din fericire, sănătoşi, care cereau o mână puternică de femeie. La trei luni de la înmormântarea modestă, în casa lor apăru înalta, tăcuta şi uscăţiva Agafia, o femeie zgârcită la mângâieri, dar aprigă la muncă.
Rareori copiii auzeau vreo laudă sau vreo mângâiere de la ea, dar erau întotdeauna curaţi, bine hrăniţi, cu bucate simple, ţărăneşti, hainele le erau curate şi cârpite, nasurile le erau şterse, pătuţurile, uscate şi calde. Rugăciunile de dimineaţă şi de seară copiii le spuneau mereu împreună, pe rând, le învăţau pe de rost şi se împărtăşeau în biserica satului des şi regulat.
eh, ce mai chivernisitoare vrednică şi-a luat Nichita! spuneau cu respect vecinii.
Dar nu numai Agafia muncea pe brânci pentru treburile casei. Toţi copiii, începând cu cei mai mici, trudeau în gospodărie potrivit vârstei şi puterilor lor. Şi muncă era destulă: în casă, în grădina de zarzavaturi, la păsări, la vite, la gătitul bucatelor, la spălatul rufelor, la cosit, la cusutul simplelor, dar trainicelor haine ţărăneşti. Nici nu se pot înşira toate muncile pe care trebuia să le îndeplinească numeroasa familie a Maşenkăi, sub ocârmuirea braţului ferm al Agafiei.
când vei ajunge în Rai, vei şedea pe perini în vârful patului şi vei mânca clătite, dar aici e nevoie de muncă! repeta adesea mama vitregă, apăsând pe silabele cuvântului „muncă”.
Maşei, fiind cea mai mare dintre fraţi, îi revenea şi cea mai mare parte din muncă. La cei treisprezece ani ai ei ştia deja să gătească, să coasă, să spele rufe, să ţeasă pânză, să împletească preşuri de casă, să pună la murat ciuperci, varză,
28
mere, să mulgă vacile şi caprele, să bată untul şi multe, multe altele, lucruri pe care fetiţele de vârsta ei din vremea noastră nici nu şi le pot închipui.
Maşa trebuia să se străduiască foarte mult, pentru ca măcar din când în când să audă o laudă zgârcită din partea Agafiei: „Ai făcut treabă vrednică, Mania, foarte vrednică!”, care accentua cuvintele în felul ei propriu.
Totuşi, Maşenka îşi avea micile ei mângâieri deosebite. Pe lângă sfintele praznice bisericeşti, când se înţelege că toată familia stătea în biserică, în frunte cu tatăl, mândru în cămeşoiul brodat de duminică şi cu cizmele lustruite până la luciu, şi toţi se rugau şi se împărtăşeau. Apoi, după masa sărbătorească de prânz, care, de altfel, nu se deosebea prea mult de modesta lor masă obişnuită, beau ceai cu toţii, ascultând-o pe Agafia citind vieţile sfinţilor dintr-un vechi Minei, odihnindu-se astfel cu toţii de cinstitele lor osteneli.
Din când în când, Maşa avea parte şi de mici vacanţe, uneori de câte vreo trei zile, alteori şi de o săptămână întreagă. La naşa ei de botez, la sfânta mănăstire! Atunci era pentru fetiţă „praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor”. Nici păsările din ţările îndepărtate nu năzuiau cu atâta dor primăvara spre patria lor şi nici păstrăvii apelor de munte nu râvneau atât de tare spre luncile nuntirii lor, cum năzuia sufletul tinerei creştine spre umbra bolţilor casei Măicuţei Domnului; iubirea pentru aceasta nu se micşorase nici o clipă în inimioara fetiţei, încă din fragedă copilărie. La fel năzuia sufletul maşei şi spre Fiul Maicii Domnului, frumosul Băiat, Care i Se arătase odinioară şi îi vindecase neputincioasele picioruşe paralizate.
Acum Maşa Ii ştia bine numele: era Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Acum ştia şi de unde
29
avea rănile de un roşu aprins de la mâini, ca şi cum sângele lor era proaspăt şi nu voia să se închege. Ştia şi cine Ii făcuse acele răni nevindecate, şi cine continua să I le facă până astăzi: erau chiar ea şi „alţi păcătoşi ca şi ea”, care cu păcatele lor nu lăsau să se vindece rănile din preacuratele palme ale Fiului lui Dumnezeu.
Aici, la mănăstire, fetiţa se simţea cu adevărat acasă, ca un peştişor în apă curată şi proaspătă. Asta, în condiţiile în care la ascultările mănăstireşti trebuia uneori să se ostenească mai mult decât acasă, mai ales că maica Epifania, care fusese numită atunci maică tipiconară1, nu îşi permitea să o favorizeze cu nimic pe fina ei în faţa celorlalte surori. Nimeni nu i-ar fi putut reproşa „marii mame”, cum o porecliseră surorile pe Epifania, nici un fel de favoritism, nici măcar faţă de fina ei, pe care o iubea foarte mult. Maşa trebuia să muncească umăr la umăr cu adulţii.
Nici un fel de osteneli şi de greutăţi nu puteau ostoi focul râvnei „ostenitoarei Maria”, cum o numeau surorile monahii. Maşenka ardea de dorinţa de a sluji, de a-i fi pe plac şi de a o bucura pe Ocrotitoarea ei cerească, ardea de dorinţa de a-I mulţumi dumnezeiescului ei Fiu pentru dragostea Lui, pentru vindecarea ei minunată, pentru înfricoşătoarea Lui jertfă pe cruce, spre aducerea-aminte de pe urma căreia rănile din palme I se aprindeau de purpură până astăzi.
Destul de des, când găsea o clipă de răgaz de la ascultări, fetiţa se strecura prin uşile masive de stejar ale monumentalei biserici principale a mănăstirii, ajungea ca pasărea în zbor în dreptul altarului principal, îşi cobora
1 Maică tipiconară: maică responsabilă cu rânduiala slujbelor; urmăreşte buna desfăşurare a tuturor slujbelor din mănăstire.
30
genunchii pe covoraşul vechi, uzat de nenumăratele îngenuncheri ale altora, şi se ruga cu ardoare:
măicuţa Domnului, îţi mulţumesc pentru tot-tot-tot, pentru că mă ajuţi pe mine, păcătoasa! Măicuţa Domnului, ajută-l şi pe tăicuţul meu să i se vindece căluţul! Ajut-o şi pe mama Agafia să nu o mai doară mâinile! Ajută-l şi pe frăţiorul meu Timocika să reuşească să scrie literele! Ajut-o şi pe surioara mea Anecika să nu se mai bâlbâie! Măicuţa Domnului, fă, te rog, ca vecinul nostru Kiriuşa să se lase de băut vin şi să nu o mai bată pe nevasta lui, Liubuşka! Măicuţa Domnului, ajută-ne să se facă iarăşi cartofii în grădina noastră de legume! Măicuţa Domnului, fă ca tuturor să le fie bine, iar eu să mă fac călugăriţă! Măicuţa Domnului, ajută-mă să învăţ să-L iubesc pe Domnul Dumnezeul nostru Iisus aşa cum spunea părintele la predică! Măicuţa Domnului, atât de mult îmi doresc să fiu mereu cu tine şi cu Domnul Dumnezeul nostru Iisus!
Aşa curgea iar şi iar rugăciunea fierbinte, copilărească, din inimioara curată şi iubitoare, şi se înălţa ca o rază luminoasă spre icoana făcătoare de minuni a împărătesei cerului, plinită de credinţa neîndoită a copilei în iubirea şi ajutorul împărătesei cereşti, ale Maicii Domnului…
Maşenkăi îi mai plăcea şi ascultarea la strană, când în zilele obişnuite (fiindcă în corul de sărbători, vai, ce cântăreţe grozave erau!) era pusă să cânte împreună cu surorile. Vocea Maşenkăi era înaltă şi limpede, ca un clopoţel. Până şi fioroasa maică Gherontia (pe care surorile cântăreţe o porecliseră în taină „maica Dracontia”), care conducea cu mână de fier corurile din zilele obişnuite, nutrea faţă de Maşenka afecţiune şi, din când în când, în timp ce, printre sprâncenele arcuite, le fulgera cu privirea
31
mânioasă pe altistele care cântau Heruvicul în falset, din mâneca largă a rasei strecura pe neobservate în mânuţa micii cântăreţe câte o acadea învelită în hârtie colorată.
Acolo, în strana cântăreţilor, unindu-şi vocea curată cu sonoritatea duioasă a corului mare, de parcă se contopea laolaltă cu celelalte cântăreţe într-o singură inimă cântătoare, care îşi răspândea spre cerul materialnic cântarea de pocăinţă, nădejde şi bucurie, Maşenka se simţea părtaşă la acea nepământeană slujire îngerească, de nedescris în cuvinte şi de neînţeles cu mintea, pe care o putem cel mult pregusta, spre a ne lăsa cuceriţi de negrăita beatitudine a trăirii în Dumnezeu.
Degeţelele puternice şi ferme ale Maşenkăi se pricepeau să împletească repede mătăniile de lână călugăreşti, trăgând aţa strâns şi hotărât, în formă de cruce, peste fiecare nod şi introducând, parcă, în împletitura acestuia rugăciunea rostită osârdnic în acest timp: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”
Maşenka le ajuta şi pe maicile clopotare: pe bătrâna, dar voinica maică Singlitichia, surdă aproape de tot, şi pe tăcuta, bărbătoasa ca înfăţişare, dar smerita şi timida cu duhul rasoforă Ermoghena. Cu simţul ei muzical înnăscut, surprinzând într-o clipă melodicitatea şi ritmul fiecărui dangăt, Maşenka silea clopotele mici, care îi erau încredinţate, să îşi recite partitura. De fiecare dată când cobora treptele masive de lemn ale clopotniţei, maica Singlitichia zâmbea cu gura ei ridată către Maşa, care o sprijinea de braţ: „Fato, ar trebui să te faci clopotară! Ai aşa un talent la clopote!” Ce-i drept, în visurile ei despre viaţa călugărească, Maşenka nu se închipuia defel plutind deasupra lăcaşului împreună cu dangătele triumfătoare, risipite
32
spre marginile universului, care făceau să învie cupele puternice ale clopotelor. Alta era ascultarea care o entuziasma cel mai mult şi îi aprindea dorinţa de taină.
Pe când stătea la slujbe, cu binecuvântarea maicii tipiconare, lângă sfeşnicul de la icoana Maicii Domnului de lângă solee, mişcând de ici-colo cu îndemânare lumânările de diferite dimensiuni, care trebuiau schimbate în permanenţă, Maşenka, cu inima tremurândă, îşi arunca pe furiş privirea în nişa paraclisierului din partea stângă a altarului. Aici, maieştuoasă în întunecatul ei cuculion schimnicesc, cu ochii albaştri plecaţi, care radiau o duioşie blândă, dar erau slabi la vederea lumii pământeşti, împărăţea tăcuta schimonahie Gavriila.
Toată recuzita altarului: impozantul candelabru cu şapte braţe, căţuile, candelele, sfeşnicele, toate străluceau de luciul argintiu bine şlefuit; veşmintele preoţeşti, ale diaconilor şi ţârcovnicilor erau mereu curate şi atât de călcate, de parcă trosneau; nu vedeai nici o urmă de praf sau de pânză de păianjen în tot spaţiul larg şi prelung răsunător al altarului. Cum reuşea maica Gavriila să menţină o asemenea perfecţiune, nu putea nimeni să-şi explice, mai ales că nu îi rămânea prea mult timp pentru îngrijirea altarului, având în vedere slujbele zilnice de dimineaţă şi de seară, în timpul cărora, după ce lăsa altarul în grija fraţilor slujitori, schimonahia încremenea ca o statuie mută, îndoită de spate, în „colţul paraclisierei” şi de-a lungul slujbei numai mişcarea ritmică a nodurilor mătăniilor între degetele noduroase şi muncite vădea prezenţa vieţii sub acoperământul negru, brodat cu cruci albe, al schimei.
Să devină „altarniţă”, slujitoare a altarului! Să intre, ca odinioară Fecioara Maria, în Sfânta Sfintelor în Templul
33
lui Dumnezeu! O, aceasta era culmea dorinţelor tinerei truditoare! Acolo, dincolo de peretele împodobit cu aur al iconostasului, trăia Marea Taină, acolo se petrecea ceva nepământesc, acolo pâinea şi vinul se transformau în Sfintele Daruri ale Iubirii dumnezeieşti, în Trupul şi Sângele Domnului Dumnezeului nostru Iisus! În acel Sânge care se distinge atât de clar pe palmele Lui luminoase, îndreptate spre oameni, din sfânta icoană făcătoare de minuni!
Acolo, în altar, cu părinţii şi diaconii, împreună-slujesc sfinţii şi îngerii! Şi poate că de aceea maica Gavriila stă neclintită cu atâta evlavie în colţul ei, căci cu ochii înceţoşaţi, aproape nevăzători ale celor lumeşti, ea vede acel lucru măreţ şi ceresc care se săvârşeşte acolo!
Din afară, dinspre clopotniţa mică, răsunară dangătele ritmice ale clopotului. Paraclisierul de serviciu chema obştea la Miezonoptică. Şchiopătând, maica Selafiila se apropie de sfeşnic ca să stingă lumânările mistuite şi să îndrepte fitilul în candela care ardea neîncetat. Ochii ei aproape stinşi nu o împiedicau să împlinească această treabă simplă, căci se obişnuise de multă vreme să o facă pe pipăite.
Fără să se grăbească, cu degetele noduroase, deformate de ani îndelungaţi de muncă, care, din pricina articulaţiilor înţepenite de o veche artroză, cu greu se îndoiau, ea stinse cu grijă mucurile de lumânare, lăsând să ardă numai unul, pe cel mai înalt. Apoi stinse făclia firavă a candelei din paharul vechi, bombat, de sticlă tricoloră. Pe pipăite adăugă în pahar ulei dintr-o sticluţă de plastic de pe jos, curăţă scrumul de pe partea de sus a plutitorului şi de pe capătul fitilului, iar cu mucul de lumânare lăsat să ardă aprinse din nou, pe întuneric, steluţa rotundă a candelei „neadormite”. Paharul bombat al candelei îi aminti
34
de ceva… A, da, desigur! într-un pahar de candelă exact ca acesta, dăruit de Sfintele Paşti de iubita ei fină, flacăra ardea sărbătoreşte, când în Joia din Săptămâna Luminată tatăl ei, împreună cu Agafia, cu maica Epifania şi cu ea, Maşa, la cei şaptesprezece ani de atunci, hotărau împreună soarta Maşei.
ce să-i faci, fetiţa mea tatăl ei frământa emoţionat în mâinile lui mari, de ţăran, o panglică subţire de „brâu de Paşti”, împletită din fire de mătase multicolore -, dacă sufletul tău este însetat de călugărie şi dacă asta este şi voia lui Dumnezeu…
este, desigur îl întrerupse Epifania, fără să-şi mai înfrâneze sentimentele -, căci de mică ea e de-a noastră, de-a mănăstirii! Nikituşka, toate maicile noastre o consideră de mult ca pe o soră de-a lor! Iar Niuşenka cea blajină1, care este omul lui Dumnezeu, a numit-o de mai multe ori, de faţă cu tine, pe Maşa „Maşenka-monaşenka”, „Maşenka-monahia”! Prin gura blajinilor nebuni întru Hristos însuşi Domnul grăieşte!
nu mai turui, surioară, înţeleg şi singur.
Tatăl oftă adânc.
bine. Aşadar, să hotărâm: Maşenka, până la toamnă să rămâi în familie ca să ajuţi la gospodărie. Iar de Acoperământul Maicii Domnului poţi să o iei, soră, la mănăstire, ca să mai avem în neamul nostru o rugătoare pentru noi, păcătoşii!
domnul să te mântuiască, tătucule!
Maşa se aruncă să-şi îmbrăţişeze tatăl.
bine, frate călugăriţa voinică se ridică de la masă -, ai hotărât foarte bine, aşa să fie!
1 Săracă cu duhul, nebună întru Hristos.
35
Era anul 1914. În preajma praznicului Acoperământului Maicii Domnului Primul Război Mondial se încinsese din plin.
Dangătul se repetă. Maica Selafiila, obişnuită să se orienteze în spaţiul paraclisului din stăreţie, adică al micului paraclis, se apropie de uşă, luă din cui un paltonaş vechi cu falduri şi îşi aruncă peste apostolnic un şal gros, la fel de vechi.
Cu o basma de-a Agafiei, la fel de veche (chiar şi Agafia se agita a treia zi, înfierbântată), într-un caftan uzat, cu o fustă grosolană, din pânză de casă, şi în opinci ponosite, Maşa stătea în haltă, privind cum dragul ei tăicuţ, tuns chilug, într-o manta aspră soldăţească şi cu o căciulă căzută pe ochi, alături de alţi recruţi chemaţi la război, privea pierdut prin fereastra zăbrelită a vagonului. Cum putea fi chemat la oaste un om de vârsta lui, ba şi cu atâţia copii?
Ningea rar, cu fulgi mari, cerul era mat cenuşiu, Maşenka îşi reţinea cu greu plânsul, care mai că i se rostogolea afară din piept.
doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii! Măicuţa Domnului! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, să ni-l aduci viu pe tăicuţul nostru!
Tatăl se întoarse acasă peste o lună. Viu. Până la urmă, funcţionarii militari se dumiriră că recrutarea tatălui maşei fusese nereglementară, că starostele satului îl trimisese la război pentru un bacşiş, în locul fiului său mai mare. Starostele fu întemniţat, iar fiul său cel mare fu luat la război. Iar Nikita, peste o lună de la întoarcerea din război, muri de friguri, de care se contaminase la un punct de tranzit.
36
CAPITOLUL 3
Întunericul crepusculului de dimineaţă umplea biserica. Doar două candele, de la icoanele Mântuitorului şi a Maicii Domnului, şi lumânarea din mâna călugărului care citea Miezonoptica, luminau cu steluţe aurii spaţiul tainic, ca universul de necuprins, al bisericii.
Citeţul citea fără grabă, cu evlavie, pronunţând clar cuvintele, iar puţinii fraţi ai mănăstirii, răspândiţi prin stranele înalte, instalate de curând peste tot în biserică, după model athonit, se adânceau în lucrarea rugăciunii. În aer adia o aromă fină de tămâie.
în colţ, lângă sobă, sprijinită de bastonul ei uscat, bine strunjit, de alun şi cu capul plecat, stătea neobservată maica Selafiila. Acesta era locul ei obişnuit, încă de când vlădica o binecuvântase să vieţuiască în această mică mănăstire de călugări.
Până atunci, vreo cinci ani vieţuise în altă mănăstire, şi aceea în curs de restaurare, o mănăstire slăvită odinioară în toată Rusia pentru nevoitorii ei.
în acea vestită mănăstire stavropighială, înconjurată de pini seculari, bătrâna schimonahie se bucura de atenţia plină de evlavie a întregii obşti, în frunte cu părintele stareţ, care fusese numit în această funcţie, în mod surprinzător pentru toţi, de preafericitul patriarh, în locul
37
predecesorului său, arhimandritul Evghenie, ridicat la rangul de episcop.
Cu vreo două săptămâni în urma acestor schimbări istorice din mănăstire, când nici în cancelaria patriarhală problema viitoarelor schimbări de cadre nu fusese încă hotărâtă, maica Selafiila se întâlni, aparent întâmplător, cu părintele Evghenie, care se întorcea de la prisaca mănăstirii împreună cu viitorul său succesor, egumenul Zaharia, pe atunci responsabil cu prisaca. Plecându-se până la pământ în faţa celor doi călugări, care nu se aşteptau la acest gest, schimnica rosti deodată:
binecuvântează, preasfinţite vlădică, să-i dăruiesc părintelui stareţ un sceptru!
Şi, ridicându-se din genunchi, deodată maica îi puse în mâini părintelui Zaharia, care se pierduse cu firea, bastonul ei strunjit de alun. Apoi ea scutură din mâini, ca şi cum şi-ar fi venit în fire:
vai, iertaţi-mă, sfinţi părinţi, că m-am zăpăcit de tot, babă chioară ce sunt!
Şi, vorbind ca pentru sine, maica se îndepărtă şontâc-şontâc spre turnul din colţ, unde locuia atunci într-o chilioară strâmtă, împreună cu ucenica ei, Daria.
Devenind în scurtă vreme stareţul mănăstirii, părintele Zaharia nu uită prevestirea profetică şi, fiind om evlavios şi cu frică de Dumnezeu, se strădui să o înconjure pe schimnică cu toată grija şi atenţia de care era capabil. Dar Selafiila refuză să se mute într-o chilie nouă, spaţioasă, cu toaletă separată şi chiar cu baie.
prea este totul proaspăt acolo, Zahariuşka clătină ea din cap -, în vizuina mea mă simt cumva mai într-ale mele.
Şi maica acceptă să primească doar un ceainic electric nou.
38
o să fie bun pentru Daşenka mea, că se tot chinuie cu plita ei şi nu e în stare să-i pregătească babei ceaiul şi cafeaua la vremea potrivită!
Spuse aceasta, deşi toată mănăstirea ştia că, în afară de apă fierbinte neîndulcită, Selafiila nu se atingea nici de ceai, nici de cafea, nici de altă băutură fierbinte. Încă din vremea când, înmormântându-şi iubitul tăicuţ, se rugase de Agafia să o lase toate cele patruzeci de zile la mănăstire, ca să-i netezească prin rugăciune tăicuţului ei drumul prin straşnicele vămi ale văzduhului către împărăţia cerească a Domnului nostru Iisus Hristos.
în acea perioadă grea de război, traiul era anevoios pentru lăcaşul Maicii Domnului. Darurile de la credincioşi scăzuseră drastic, era mai dificil cu alimentele şi cu produsele necesare şi armatei, se simţea lipsa sării, a zahărului şi a ceaiului, cel atât de iubit de ruşi.
Şi tocmai atunci Maşenka, într-un elan sufletesc, îi făcu prima ei făgăduinţă Maicii Domnului:
împărăteasa mea, Născătoare de Dumnezeu, Măicuţă Preacurată! Binecuvântează-mă să nu mai beau niciodată în viaţa mea ceai dulce şi nimic altceva îndulcit! Decât mie, mai bine să îi fie dulce tăicuţului meu în împărăţia Fiului tău! Doamne, Iisuse Hristoase, dă-mi putere şi ajutor ca să pot mereu împlini făgăduinţă aceasta! Căci sunt păcătoasă şi tare îmi mai place ceaiul, alături de o bucăţică de zahăr de ronţăit!
Peste câteva zile, când în mănăstire sosi de pe front vestea despre două călugăriţe din Balcani, închise într-o cameră a mănăstirii lor şi arse acolo de vii de către turci, pentru că nu voiseră să se lase necinstite, atunci din gura tinerei Maria, cutremurată de gestul eroic al castităţii biruitoare, se revărsă o nouă făgăduinţă:
39
măicuţa Domnului! Eu nu voiesc să am un mire pământesc. Mă dăruiesc pe mine şi curăţia fecioriei mele Fiului tău! Doamne! Primeşte-mi făgăduinţa şi păstrează-mă în feciorie! învaţă-mă să Te iubesc mai mult decât orice pe pământ, primeşte ca jertfă fecioria mea pentru iubirea Ta! Fă-mă vrednică de viaţa călugărească, ca să Te slujesc numai pe Tine şi pe Măicuţa Ta! Mă predau voii Tale, Doamne! Fă cu mine după milostivirea Ta!
Trecură cele patruzeci de zile de rugăciune fierbinte pentru tăicuţul maşei. Între cupolele catedralei se stinse treptat ecoul „Veşnicei pomeniri”, cântate de un arhidiacon bătrâior la parastasul din a patruzecea zi.
Prin vântul pătrunzător din ajunul Crăciunului, înfrigurata Maşenka se întoarse acasă pe jos prin furtuna de zăpadă, nădăjduind ca, după ce îşi va fi luat rămas bun de la Agafia şi de la drăgălaşii ei frăţiori şi surioare, să se întoarcă, de acum pentru totdeauna, sub cupolele mănăstirii. În casă era cald şi apăruse un miros nou. Agafia şedea pe pat într-un colţ, cu picioarele acoperite cu două pături vechi, iar ochii înroşiţi de lacrimi i se afundaseră în orbite. Copiii mai mici se înghesuiseră în preajma sobei, unde se îndeletnicea un bărbat tăcut de vreo treizeci de ani, adus de spate şi cu o barbă roşcată, pe care Maşa nu îl cunoştea.
bine ai venit, bucuria mea, nădejdea vieţii noastre! îi răspunse Agafia maşei la salut, abia ţinându-şi lacrimile care izbucneau să se reverse. Domnul ne-a cercetat din nou, dându-ne să suferim noi încercări! Mi-am pierdut picioarele, Maşenka!
cum ţi-ai pierdut picioarele? întrebă tânăra, buimacă, nerevenindu-şi încă de la şuieratul viscolului, care îi asurzise urechile.
40
m-au lăsat picioarele pe mine, păcătoasa, este a cincea zi de când m-au lăsat! A venit doctorul raional, Konstantin Afanasievici, şi a spus că e paralizie şi că nu mă voi mai ridica!
Şi Agafia izbucni în plâns cu sughiţuri.
Bărbatul tăcut, luând apă din găleată cu un ulcior, umplu cu grijă o cană şi cu atenţie puse cana în mâinile mamei vitrege, care plângea. Când bărbatul se întoarse spre Maşa cu celălalt obraz, ea văzu că ochiul stâng îi era acoperit în întregime de albeaţă. Maşa, nemaiavând putere să îşi scoată cojocelul şi pâslarii, se lăsă jos pe pragul uşii.
După ce bău nişte apă, Agafia începu să se liniştească.
fetiţa mea, Maşenka, frumoasa mea fără de pereche! din buzele zgârcite la cuvinte ale mamei vitrege răsunară vorbe neobişnuit de mângâietoare. De acum numai tu ne eşti nădejdea, că o să pierim dacă nu o să fie cine să se îngrijească de noi! Fie-ţi milă de noi!
sigur că da, mămucă! O să fac tot ce trebuie! Domnul nu ne va lăsa!
deja nu ne-a lăsat, drăguţa mea, deja ni l-a trimis pe îngerul Său! Fă cunoştinţă, el este Grigori Matveevici, este văduv, e un bun tâmplar, nu bea vin deloc şi este foarte evlavios!
Bărbatul tăcut plecă capul în jos, fâstâcit, frământându-şi barba cu mâna, ascultând discursul Agafiei.
el este gata să se îngrijească de noi toţi, Maşenka!
domnul să îl mântuiască, mămucă răspunse fata, înţelegând cu greu veştile care se prăvăleau peste capul ei -, dar cum va face el asta pentru noi, mămucă?
el va fi soţul tău, Maşa! Fata mea, el este de acord să te ia de nevastă şi, ca zestre, să ne ia pe toţi în grija lui! E un om sfânt, Maşenka! Trebuie să-i mulţumeşti!
41
bărbatul meu…
Maşenka îşi pierdu deodată graiul, începând să înţeleagă despre ce era vorba. Şi se prăbuşi în friguri, fără cunoştinţă.
Frigurile durară mai bine de două săptămâni. De câteva ori Maşenka păruse că nu va rezista pe firul subţire care îi despărţea sufletul luminos de Veşnicie. Doctorul Konstantin Afanasievici desfăcea mâinile a neputinţă şi arăta cu capul spre icoane:
acum totul e în voia lui Dumnezeu! Medicina este neputincioasă aici.
Voia lui Dumnezeu fu ca Maşenka să supravieţuiască. Greaua pneumonie nu reuşi să răpună organismul tânăr al fetei, susţinut în lupta pentru viaţă de rugăciunile fierbinţi ale întregii familii speriate. Tăcutul Grigori Matveevici se îndepărta de locul de suferinţă al maşei doar ca să umezească din nou cu apă de la gheaţă prosopul, care se usca rapid pe fruntea ei încinsă de febră, apoi ca să aducă grabnic lemne din şură şi să pregătească în oala de tuci de pe sobă o fiertură modestă, cu care să le sature pe Agafia, care nu înceta să plângă şi să se roage, şi stolul timid al micilor ei orfani.
La mijlocul celei de-a treia săptămâni boala cedă. Maşenka îşi reveni, dădu roată cu privirea înceţoşată casnicilor din jur, oftă adânc şi se cufundă într-un somn, de acum, sănătos, întăritor şi împrospătător. Febra îi trecu, iar respiraţia îi redeveni lină şi profundă. Şi avu un vis.
„Era o zi senină, însorită, de vară. Maşenka stătea pe o pajişte imensă cu flori, de o frumuseţe neasemuită, care îi era, parcă, şi cunoscută, şi necunoscută. În faţa ei strălucea albul neasemuit al zidurilor şi al turnurilor şi auriul
42
cupolelor unei minunate mănăstiri. Care, iarăşi, îi era, parcă, şi cunoscută, şi necunoscută.
Din toate părţile treceau pe lângă Maşa, îndreptându-se spre mănăstire, tinere monahii purtând rase şi apostonice uimitor de albe, iar unele, şi camilafce, şi mantii de un alb la fel de strălucitor. Maşenka ar fi vrut să meargă şi ea cu ele în lăcaşul strălucitor, dar nu putea să se urnească din loc, ca şi cum ar fi înlemnit.
Şi deodată îl văzu venind spre ea, dinspre mănăstire, pe Băieţelul cel frumos, tânărul Prunc Iisus Hristos, în aceleaşi haine preţioase pe care le purta în icoana făcătoare de minuni a mănăstirii. Îi zâmbi maşei şi Se apropie foarte mult de ea, încât tânăra putea să-L atingă cu mâna.
Doamne îi spuse Maşa -, de ce nu pot merge împreună cu surioarele în această minunată mănăstire, o să întârzii la slujba de praznic, căci uite cum bat clopotele, acuş trebuie să înceapă Sfânta Liturghie!
nu o să întârzii, Maria îi răspunse Copilul Hristos -, o să prăznuieşti şi tu la vremea potrivită, dar acum trebuie să urmezi ascultarea, să împlineşti porunca Iubirii Mele!
doamne, în ce fel pot face ascultare răspunse Maşenka -, de vreme ce mămuca Agafia vrea să mă mărite cu Grigori Matveevici, pentru ca el să ne întreţină familia?
tocmai aceasta îţi este ascultarea! Să îi slujeşti lui şi familiei tale, să le slujeşti cu iubire şi cu toate puterile tale!
doamne, dar cum va fi cu fecioria mea, pe care am făgăduit să Ţi-o dăruiesc Ţie? Cum aş putea să-mi calc făgăduinţa?
eu ţi-am primit făgăduinţele, fecioria ta îmi aparţine de acum Mie! Iar Eu acum îţi poruncesc să o aduci ca jertfă
43
pentru familia ta, pentru Agafia cea multpătimitoare, pentru surorile şi frăţiorii tăi! Uită-te aici! şi Sfântul Prunc îşi întinse spre ea palmele însângerate Eu M-am dat pe Mine ca jertfă din dragoste pentru tine, pentru toată familia ta, pentru toţi oamenii aflaţi în suferinţă! Vrei să devii ca una din aceste surori şi arătă cu mâna în jurul Său -, să devii monahie în numele Meu?
sigur că vreau, Doamne! exclamă Maşa.
Atunci ţine minte legea călugărului: „Dă sânge şi primeşte Duh!”Jerfeşte-ţi trupul şi vei primi sfinţenia sufletului, nu te lega de cele pământeşti, şi aşa te vei înălţa către Cer! Va veni vremea când vei primi şi tunderea călugărească. Dar până atunci să îi aparţii cu trupul soţului tău, cu sufletul aproapelui tău, iar cu duhul lui Dumnezeu! Iar Eu voi fi mereu cu tine! Ţii minte ce ţi-am promis mai demult?
da, Doamne!
cuvintele Mele nu trec, ţine-le în minte mereu şi niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea! Oricât ţi-ar fi de greu, Eu mereu sunt cu tine!
binecuvântează-mă, Doamne!
binecuvântarea Mea să fie cu tine în veci!”
Maşenka se trezi. Grigori Matveevici picotea pe scăunelul de lângă patul maşei, faţa lui smerită era umbrită de o oboseală peste margini. Agafia, întinsă pe perna ei dintr-un colţ al patului, cerceta cu privirea neliniştită faţa maşei. Maşa îi zâmbi timid, abia vizibil.
mămucă, nu te îngrijora! O să mă mărit cu Grigori Matveevici, va avea cine să ne asigure traiul în casă!
Agafia oftă adânc şi îşi acoperi cu palmele crăpate ochii plânşi şi încercănaţi.
După sărbătoarea Crăciunului Maşa şi Grigori Matveevici se cununară discret în biserica satului.
44
CAPITOLUL 4
Miezonoptica era pe terminate. După ultima cerere a ecteniei rostite de ieromonah, „Să zicem şi pentru noi înşine!”1, un mic cor de călugări repetă grăbit, cu voce stinsă, întreita cântare „Doamne, miluieşte!”
„Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi!”
„Amin.”
Se instaură o mică pauză de dinaintea începerii Utreniei. În altar, dascălul clincănea din căţuia aprinsă, tipiconarul aşeza în cărţile de slujire semne de carte din panglici împletite cu ornamente în formă de frunze de viţă şi ciorchini de struguri. Călugării din cor se aşezară să se odihnească în strane.
Maica Selafiila îndepărtă de la ea gândul care îi dădea târcoale să se aşeze pe băncuţă sub pretextul beteşugului de la picioare. Lovindu-şi-le cu bastonul strunjit de alun, bătrâna călugăriţă bodogăni surd:
nu-i nimic. Staţi în picioare! Acuşi trebuie să ne ridicăm din nou pentru citirea celor şase psalmi!
1 PiţeM u o ce6e COMUX formulă de încheiere a ecteniei întreite, a ecteniei de obşte şi a ecteniei de la Miezonoptica şi de la Pavecerniţa Mare, tradusă din greceşte greşit „Să zicem şi pentru aceştia” (cf. Pr. prof. arhim. Ermoghen Adam, Tipic Bisericesc pentru preot şi pentru strană, http,//imola.cerkov.ru/files20l403TIPIC-pentru-strana-si-preot-de-pr. arh.Ermoghen.pdf).
45
Picioarele o dureau de multă vreme, din iarna anului 1917. Din timpul acelui februarie blestemat, când „revoluţia”1, această lupoaică turbată, ieşită din cahalurile infernului, abia începea să îşi desfăşoare forţele, scoţându-şi afară ghearele de oţel, şi să-şi deschidă botul rânjit şi nesătul, ahtiat după suflete omeneşti şi semănător de moarte.
Rusia îşi pierduse deja ţarul. Şi nu se ştia ce urma să mai piardă în următoarele decenii.
Nici Maşenka nu se gândea la ce putea să mai piardă în viitor. Era aproape fericită.
Era deja în luna a noua a primei ei sarcini şi doctorul Konstantin Afanasievici spunea că totul era bine cu copilaşul ei. Şi în familie, de asemeni, cu toate greutăţile războiului, care se prelungea, şi ale revoltei armate din Petrograd1, totul decurgea normal.
Soţul maşei, Grigori Matveevici, s-a tocmit cu succes la un atelier de tâmplărie din cadrul unei cooperative (numită artei)2, care producea diferite accesorii pentru front: ba lăzi pentru muniţii, ba sicrie pentru soldaţii morţi pe front. Nevoia era mare şi de unele, şi de altele, de aceea şi atelierele de tâmplărie aveau un venit stabil, spre bucuria familiilor lor.
Agafia ţesea pânză zile întregi la războiul de lemn adaptat de Grigori Matveevici pentru trupul ei pe jumătate paralizat. Pânza i-o cumpăra la preţ mic, dar constant, negustorul
1 Revolta armată din 24-26 octombrie (6-8 noiembrie, stil nou) 1917 din Petrograd: moment hotărâtor al Revoluţiei Ruse din octombrie 1917, rezultat cu înlăturarea guvernului interimar şi instaurarea puterii Sovietelor. A fost coordonată de bolşevici, principalii ei iniţiatori, şi realizată, în special, de Garda Roşie, de Garnizoana din Petrograd şi de Flota Mării Baltice.
2 Artei: nume dat cooperativelor meşteşugăreşti şi artistice din Rusia ţaristă şi din primele decenii ale Uniunii Sovietice.
46
local Stepancikov, se pare că tot pentru trebuinţele frontului.
Copiii mai mici învăţau la şcoala de pe lângă biserica satului, ajutau şi ei cu ce puteau la gospodărie, făceau năzbâtii cu măsură şi voiau mereu să mănânce: creşteau.
Maşa, de acum Maria Nikiticina, nevastă cu scaun la cap, ducea pe umerii ei toate grijile şi greutăţile unei gospodine rusoaice de la ţară: nu le poţi înşirui! Era greu şi anevoios pentru o tânără gravidă să îngrijească, să hrănească şi să spele opt suflete, pe lângă ea însăşi. Dar ce era să-i faci? De unde să-ţi iei puterile?
O salva rugăciunea. Deprinsă de mică să cheme neîncetat numele lui Iisus, îndrumată şi povăţuită de bătrânelul duhovnic al mănăstirii, ieromonahul Lavrentie, pe care Maşa reuşea, fie şi rar, să-l mai viziteze în sfântul lăcaş, tânăra gospodină se străduia să nu facă nici un pas şi nici o mişcare fără a chema numele Domnului, fără a-I cere în gând binecuvântarea şi ajutorul.
Şi Domnul nu o ruşina pe cea care îşi punea nădejdea în El. Nu reuşea să le ducă la capăt chiar pe toate, fiind mereu la marginea puterilor, dar treburile erau duse la bun sfârşit: casa era dereticată, vitele, îngrijite, toţi erau bine hrăniţi, ba încă nu aveau cuvinte să laude gustul bucatelor! Maşa doar zâmbea uşurel, ca pentru sine. Doar ea ştia de ce mâncarea modestă şi sărăcăcioasă le aducea atâta bucurie mâncăilor ei, ştia asta încă de pe când fusese la mănăstire!
Până azi, pelerinii se miră la mănăstiri: numai cartofi cu pâine, chiar şi fără unt sau ulei, dar ce bunătate! E pregătită cu mama-rugăciune, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, de aceea este aşa de bună!
47
Încet-încet se cosea trusoul pentru viitorul băieţel, dar iată că…
Nişte creştini evlavioşi, aflaţi în trecere prin sat, i-au transmis maşei că maica Epifania de la mănăstire se îmbolnăvise foarte grav şi că avea mare nevoie de un medicament cu nume străin, fără de care era în pericol să moară. Maşenka obţinu doctoria imediat de la Konstantin Afanasievici, dar nu găsi pe nimeni care s-o ajute, aşa că fu nevoită să o ducă singură. Şi erau, totuşi, optsprezece verste1, unde mai pui şi gerul lui februarie, şi pe jos… Maşa îşi făcu cruce şi porni la drum.
Până la mănăstire ajunse cu bine, o parte din drum o duseră cu sania moşul Erofeev cu baba lui, iar restul drumului, însoţit de rugăciune pentru iubita ei naşă, trecu pe nesimţite. A ajuns.
Naşa era, într-adevăr, cam rău. Din „marea mamă” mai rămăsese doar o mumie gălbejită, cu pielea suptă, dar, în pofida a orice, cu ochii strălucind de iubire şi bucurie.
fetiţa mea! Hristos să te mântuiască îşi primi Epifania fina şi doctoria adusă de ea îţi mulţumesc pentru dragostea şi pentru grija ta! Numai că nu inima e cea care mă doare, bucuria mea! Este cancer, fetiţa mea, vezi cum m-a mâncat din toate părţile? Dar ce altă şansă ar fi avut grăsana de mine ca să slăbească? râse încet monahia.
cancer! se îngrozi Maşenka.
cancer, fetiţa mea, cancer! Să nu te sperii de cuvântul acesta, cancerul e o boală bună, de-a noastră, călugărească! Când ţi-a sunat clopoţelul, pregăteşte-te, că a venit vremea, dezlipeşte-te de cele pământeşti, şi mai primeşti ceva răgaz ca să suferi, să te pregăteşti, să-ţi mistuie
1 O verstă: 1,067 km.
48
suferinţa patimile păcătoase. Aşa că, după ce boleşti câtăva vreme şi te pregăteşti, e bine să mori! După ce ţi-au făcut Sfântul Maslu şi te-ai împărtăşit. În afară, Doamne, fereşte, de o moarte neaşteptată, de pildă, în somn, pe nepregătite! Slavă Domnului pentru tot!
cum aşa, naşă?
nu te întrista, fetiţa mea! Mi-a sosit ceasul, m-am pregătit în mănăstire pentru clipa asta toată viaţa mea, pentru moartea trupească. Pentru asta am şi murit vieţii lumeşti, odată cu mantia primită la tundere… Cred că Dumnezeu nu mă va lăsa cu mila Sa pe mine, păcătoasa. Nădăjduiesc în mijlocirea Măicuţei Preacurate, căci i-am slujit vreme de patruzeci şi doi de ani aici, în mănăstire. Dar, având în vedere vremurile de acum, nici nu ştii de cine trebuie să îţi fie mai milă: de mine, care mor, sau de voi, care rămâneţi. Vai, mă doare inima pentru tine! Câte vei mai avea de îndurat, fetiţa mea!
Maşa îşi privea tăcută naşa, încercând să păstreze pentru totdeauna în minte trăsăturile dragi inimii ei, iar lacrimile îi şiroiau liniştit pe obraji.
du-te, fetiţa mea! Sărută-mă de adio şi mergi acasă cu Domnul! Acum trebuie să te gândeşti la cele ale vieţii, uită-te ce burtă ţi-a crescut, n-ai să naşti altceva decât un voievod! Roagă-te pentru mine, fetiţa mea nepreţuită, că şi eu, dacă mă va învrednici Dumnezeu, mă voi ruga pentru tine de acolo! Pentru ca apoi să ne întâlnim din nou la Domnul Hristos, în împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu ne mai despărţim! Rămâi cu bine, bucuria mea!
Calea de întoarcere fu mult mai anevoioasă.
Era februarie, un ger umed, pătrunzător, se întuneca devreme, şi era şi obosită, cu burta ei mare…
49
Când mai avea trei verste până în sat, Maşa se hotărî să o ia pe scurtătură, părăsind drumul de sanie pentru o cărare care trecea peste pârâul Gusşin, care o ducea aproape până acasă. Dar gheaţa care acoperea pârâul se dovedi amăgitoare…
Maşa se prăbuşi până la piept în pârâul îngheţat şi rămase prinsă cu coatele suspendate de crăpătura gheţii, abia atingând cu vârfurile picioarelor fundul pârâului.
„Asta mi-a fost gândi Maşa -, mă voi învrednici să mor înaintea naşei! Şi n-am ajuns nici călugăriţă, nici mamă!”
Atunci începu să i se zbată pruncul în pântece, probabil că începea să îngheţe, şi se porni să lupte pentru minuscula lui viaţă. Maşa se scutură, începu să dea din picioare, agăţându-se din toate puterile de marginea gheţii şi încercând să iasă din apă.
doamne, ajută-mă! Salvează-mă, Doamne, de dragul micuţului meu! Doamne Iisuse, miluieşte-mă! Doamne, Doamne, Doamne!
Parcă Cineva o împinse de jos şi Maşa se trezi deasupra gheţii, se îndepărtă de-a buşilea de marginea copcii, apoi se ridică în picioare şi, deşi avea o crustă groasă de gheaţă pe ea, se urni, abia mişcându-şi picioarele, către satul ale cărui luminiţe începeau să se întrevadă în depărtare. Cu mila Domnului ajunse, târâş-grăpiş, acasă şi se prăvăli în pridvor, strigând cu glas stins după ajutor şi îşi pierdu cunoştinţa.
în zilele următoare cunoştinţa îi reveni de mai multe ori şi la fel îi şi dispăru, luându-i locul o stare cleioasă de semiuitare. Maşa vedea ca prin vis fragmente ciudate din feţele îngrijorate ale soţului şi ale doctorului Konstantin Afanasievici, apoi ale babei Pelaghia, o moaşă cunoscută
50
din acele locuri. Îi făceau ceva maşei, iar ei îi era greu şi o durea, apoi veni peste ea o stare de golire şi de uşurare. Apoi i se păru că îl vede pe părintele Afanasie de la parohia satului. Maşa reţinu mirosul de tămâie şi i se păru că fusese împărtăşită.
Când Maşa îşi reveni definitiv, burtă nu mai avea şi o pustietate oarbă îi domnea în tot corpul, doar în picioare avea o durere surdă. Grigori Matveevici se aplecă deasupra ei, îndreptându-i pătura.
ţi-ai revenit, Maşa! Slavă Domnului!
Şi, după câteva clipe de tăcere, adăugă:
roagă-te, Maşa, pentru băieţelul nostru! L-am numit Vladimir, am apucat să îl botezăm şi să îl împărtăşim, a trăit preţ de patru zile întregi! L-am înmormântat alături de Nikita Stepanovici, tatăl tău…
Maşa zâmbi, strângându-se covrig sub pătură. Avea un fiu, Volodenka! Acum el petrece cu iubitul ei tătuc în Raiul luminos! Căci toţi pruncii, când mor, ajung direct în Cer! Nu se ştie de ce, Maşenka nu se îndoia că şi iubitul ei tăicuţ petrecea în lăcaşurile luminoase cu Domnul. Probabil că le este foarte bine acolo, împreună, bunicului şi nepotului. Acolo ei sunt tineri, sănătoşi şi frumoşi. Şi se iubesc unul pe altul!
doamne, Doamne! şopti Maşenka încetişor. Slavă Ţie pentru toate! şi plânse uşurel, aproape fără durere.
Din perioada aceea începură să o doară picioarele, o dureau mereu, uneori mai uşor, alteori mai tare…
CAPITOLUL 5
„Doamne, auzi rugăciunea mea! Ascultă cererea mea…” Părintele Maxim, stareţul mănăstirii, citea cei şase psalmi ai Utreniei; citea rar, fără zgomot, pronunţând clar fiecare cuvânt cu vocea lui înaltă, sonoră, aproape copilărească. Sinceritatea şi curăţenia sufletească, la fel de copilăreşti, precum şi adânca frângere a inimii din pricina propriei nevrednicii şi nădăjduirea în iubirea nesecată şi în milostivirea lui Dumnezeu răzbăteau din rugăciunea lui, avântată spre înaltul bisericii. Şi toţi călugării, fraţii şi lucrătorii din biserică erau pătrunşi fără voia lor de paşnica umilinţă a inimii, adusă în sufletele lor de cuvintele veşnice ale Cântăreţului din Psaltire.
Maica Selafiila îl iubea pe părintele Maxim, respecta în el adevăratul călugăr nevoitor, care purta cu smerenie ascultarea stăreţiei, fără de veste pusă pe umerii săi de vlădica, şi care din tot sufletul se străduia să fie, dacă nu un părinte căci e greu ca la 27 de ani să te simţi părintele unei obşti de fraţi cu vârsta în jur de 45 de ani, oameni îmbisericiţi de curând, după ce îşi vor fi trăit cei mai mulţi ani de viaţă tumultuoasă în mijlocul lumii -, atunci măcar un îndrumător grijuliu, un prieten şi un iconom de nădejde.
roagă-te, părinte, roagă-te mai mult şi mai fierbinte, prin rugăciune Dumnezeu îţi va da tot ce îi este de
52
trebuinţă unui bun stareţ! Cere-I aşa: „Doamne, mic eram între fraţii mei, neputincios şi netrebnic. Dar Tu însuţi, ca Păstor şi începător al păstoriei, fă-mă să fiu un păstor bun pentru fraţii mei, pe care Tu mi i-ai dat să îi păstoresc! Nu pentru mine, păcătosul, ci pentru mântuirea sufletelor robilor Tăi, a fraţilor acestui sfânt lăcaş, dă-mi tot ce este de trebuinţă pentru slujirea robilor Tăi: darul discernământului duhurilor, darul iubirii neprefăcute, darul milostivirii şi al iertării!”
Iartă şi ţi se va da. Fără ajutor şi întărire de la Dumnezeu, primite prin rugăciune insistentă, nimeni nu poate ajunge un stareţ bun îi spunea stareţului Maxim între patru ochi bătrâna schimonahie, pe care acesta o cinstea ca pe o adevărată mamă duhovnicească.
dacă Dumnezeu te-a pus păstor peste fraţi, înseamnă că vede că poţi fi un bun păstor, iar nu un simplu administrator. Iar dacă poţi, înseamnă că trebuie să fii! Nu uita cum Hristos le-a spălat ucenicilor picioarele şi că fraţii nu sunt robii tăi, ci că tu le eşti lor slujitor! Principalul în ocârmuirea fraţilor este exemplul personal.
Serghie de Radonej şi Atanasie Athonitul, Antonie cel Mare şi Nil de Stolobensk1, ca şi cei mai mulţi dintre sfinţii stareţi de mănăstiri, atrăgeau în jurul lor mulţime de ucenici şi adepţi nu prin teologhisiri, ci prin nevoinţă personală şi iubire îmbelşugată. Principalul exemplu pe care trebuie să-l dea stareţul într-o mănăstire de obşte este atitudinea lui faţă de dumnezeieştile slujbe ale Bisericii.
1 Nil de Stolobensk (sfârşitul sec. al XV-lea-7 decembrie 1555): sfânt cuvios al Bisericii Ortodoxe Ruse, întemeietorul mănăstirii Pustia Nilo-Stolobensk de pe insula Stolobnîi de pe lacul Seliger (lângă Tver). Prăznuit pe 7 (20) decembrie, pe 27 mai (9 iunie), data descoperirii moaştelor, şi odată cu Soborul sfinţilor din Tver şi al sfinţilor din Novgorod.
53
După dascăl, să vii primul în biserică şi să-i dai ieromonahului care este de rând cu slujirea binecuvântare ca să slujească. Să citeşti singur întotdeauna cei şase psalmi şi să nu treci cu vederea canoanele de la Utrenie, căci în ele stau tot înţelesul şi învăţătura slujbei acelei zile, şi este bine ca fraţii să le audă din gura ta.
Să conduci mereu tu însuţi rugăciunile de obşte şi adunările fraţilor, nu lăsa sarcina pe seama dirijorului corului, fraţii trebuie să vadă că „iconomul corăbiei stă la cârmă” şi nu se îndulceşte cu ceişorul în chiliile stăreţiei. Să nu fii ca alţii, care vin buluc, radioşi ca soarele, abia la polieleu, şi dispar după slavoslovie! Dumnezeu nu are bunăvoire faţă de unii ca aceştia!
Uită-te la Vasilie, stareţul mănăstirii Gruşiţk, Domnul să-l odihnească, care aşa venea mereu la Miezonoptică, chiar şi în ajunul praznicelor împărăteşti şi ale Maicii Domnului, numai de la polieleu până la slavoslovie, spunând că, chipurile, trebuia să mănânce mai devreme din pricina slăbiciunii stomacului! A murit rău, la latrină, i-a plesnit un vas de sânge la cap, probabil că se scremuse prea tare…
Să nu-i îngreuiezi pe fraţi cu ascultări peste măsură. Ascultarea trebuie să înlesnească rugăciunea, nu s-o îngreuieze! Ascultarea fără rugăciune este ocnă! Aşa o ocnă nu i-a adus nimănui vreun folos duhovnicesc, ci numai pagubă. Când călugărul cu ultimele puteri ajunge la chilie după ascultări, iar aici mai are de împlinit şi pravila de chilie, o va face, oare, cu dragoste şi cu spor? Dimpotrivă, va începe să privească şi rugăciunea ca pe o ocnă! Şi gata! S-a terminat cu călugărul rugător, nu mai e! Spre bucuria dracilor.
54
Căci le place unora să tot repete prin mănăstirile noastre că „ascultarea e mai înaltă decât postul şi rugăciunea”! Dar ascultarea aduce roade doar când e împlinită cu iubire, ascultarea fiului iubitor faţă de Părintele Ceresc! Faţă de un părinte, iar nu faţă de un supraveghetor cu biciul în mână! Nici un părinte iubitor nu îşi va împovăra copilul până la moarte, aşa ceva nu face nici un ţăran bun cu vitele lui, ci le ocroteşte!
Şi tu, părinte stareţ, să îi ocroteşti pe fraţii tăi, căci va trebui să dai răspuns pentru ei în faţa lui Dumnezeu! Nici pe pelerinii care vin să nu-i împovărezi prea tare, căci n-au venit la tine într-un lagăr de reeducare prin muncă! Lasă-i să se odihnească, să se roage la slujbe împreună cu fraţii, să se umple de duhul rugăciunii călugăreşti, căci pentru asta vin aici la tine, după duhul de rugăciune, pe care nu reuşesc să-l dobândească în parohiile lor cu îmbelşugarea pe care o află aici, la mănăstire. Pentru asta vin la mănăstire. Iar aici, de cum au trecut pragul, sunt folosiţi ca forţă gratuită de muncă: „Ascultarea e mai înaltă decât postul şi rugăciunea!” Ca şi cum ar primi o lovitură în moalele capului! în loc de slujbă, hai pe şantier sau la grădina de zarzavat! De asemenea „ascultări” se pot sătura şi în grădinile din gospodăriile lor de la ţară!
Să se ostenească în numele Domnului, să îşi verse sudoarea, dar cu măsură, nu spre păgubirea rugăciunii! Căratul cărămizilor şi săpatul şanţurilor, prin ele însele, nu aduc nici un fel de har, ci numai dacă sunt unite cu rugăciunea! Dacă este unită cu rugăciunea, orice muncă va fi spre bucurie, mai ales într-un loc sfânt! Pune-te mai des în locul lor, chiar şi la propriu, pe ogor, cu lopata în mână! Să deprinzi tu însuţi toate ascultările şi să le cunoşti
55
pe spinarea ta! Atunci vei înţelege mai bine oamenii, cu posibilităţile şi trebuinţele lor şi trupeşti, şi sufleteşti. Poartă-te cu ei după Evanghelie, aşa cum ai vrea să se poarte alţii cu tine! Aşa vei ajunge un bun păstor şi un bun egumen.
Părintele Maxim ştia să asculte şi îi plăcea să asculte, şi cuvintele bătrânei călugăriţe se întipăreau adânc în sufletul tânărului călăuzitor. Înţelegând că în persoana schimnicei experimentate în lucrarea călugăriei avea un povăţuitor cum rar putea găsi în vremea aceea, el preţuia fiecare cuvânt, fiecare sfat şi învăţătură de la ea, chiar dacă pe multe nu le înţelegea din prima. Mai ales că adesea maica Selafiila îi vorbea în pilde sau chiar în cuvinte de neînţeles.
Totuşi, în scurta vreme câtă le-a fost dat să vieţuiască sub acoperişul aceluiaşi lăcaş, părintele Maxim a avut timp să se convingă că stareţa nu rostea nici un singur cuvânt de pomană şi că adesea proverbul sau gluma spusă de ea se dovedea, peste câtăva vreme, să fi fost avertismente profetice sau sfaturi importante.
Maica Selafiila se bucura văzând că seminţele experienţei călugăreşti, puse de ea în sufletul stareţului, încolţesc, cresc şi nasc roade duhovniceşti. îşi amintea de îndrumătorii ei duhovniceşti, călugări şi preoţi, bătrâni înduhovniciţi şi schimonahii, pe toţi cei trimişi la vremea potrivită de Atoatemilostivul Păstor al sufletelor noastre, pentru învăţătură şi deprindere cu sfânta înţelepciune a vieţii monahale.
pomeneşte, Doamne, în împărăţia Ta pe adormitul robul Tău, ieromonahul Lavrentie, răsplăteşte-l însutit pentru iubirea lui faţă de toţi oamenii Tăi şi mai ales faţă
56
de noi, nevrednicele monahii! îşi făcea cruce maica cu umilinţă, amintindu-şi de primul ei părinte duhovnicesc.
Din vremuri imemoriale, părintele Lavrentie fusese duhovnicul mănăstirii unde se nevoise naşa de botez a maşei şi unde în sufletul fetiţei se născuse dragostea fierbinte de „trăire postitoare”.
Cândva, prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe când preasfinţitul vlădică îl trimisese duhovnic la o mănăstire de maici, ca pedeapsă pentru slăbiciunea lui pentru vin, preotul trecut de prima tinereţe se preschimbă dintr-odată duhovniceşte, ca şi cum s-ar fi trezit văzând starea deplorabilă a surorilor monahii, care petreceau într-o totală părăsire duhovnicească, orfane duhovniceşte.
Părinţii care slujeau în mănăstire, fiind din rândul „preoţilor albi” (căsătoriţi), erau ataşaţi sufleteşte şi trupeşte de parohiile şi de familiile lor, aşa că săvârşeau ca nişte angajaţi cinstiţi Liturghiile şi Miezonopticile, Vecerniile şi canoanele de rugăciune cu acatistele. Până şi spovedaniile călugăriţelor le ascultau pe jumătate, tot netezindu-şi nerăbdători cu mâna marginea epitrahilului, aşezat în grabă peste creştetul rasoforei de rând şi repetând mecanic: „Eu, nevrednicul, te iert şi te dezleg…”
dragile mele, eu nu mă pricep la chestiile astea ale voastre călugăreşti răspundeau toţi preoţii de parohie la întrebările surorilor, ca şi cum s-ar fi vorbit între ei -, eu am fost trimis aici de vlădica să liturghisesc şi să slujesc pravila. Iar pentru probleme duhovniceşti le aveţi pe maica stareţă, precum şi pe bătrânele schimonahii. Întrebaţi-le pe ele!
Dar ce ţi-era cu maica stareţă? Ea însăşi ar fi avut nevoie să primească îndrumare de la cineva, cu toate că trecuseră
57
mai bine de zece ani de când umbla cu crucea în mână! Grijile stăreţiei nu îţi lasă multă vreme pentru adunarea bogăţiei duhovniceşti, când pe umerii tăi sunt aproape trei sute de surori, pe care trebuie să le hrăneşti, să le îmbraci şi cine ştie cum să te mai îngrijeşti de ele! Iar schimnicele, chiar dacă sunt monahii de rugăciune, sunt cam simpluţe şi, în umila lor simplitate, nu îşi deschid gura să vorbească…
Văzând cât de mare era „via fără lucrători”, părintele ieromonah fu dintr-odată săgetat la inimă, simţind o mare milă şi compasiune faţă de turma rătăcită a „oiţelor lui Hristos”, lipsite de un bun păstor, încât se lepădă pe loc şi cu totul de patima beţiei de până atunci, ca şi cum Cineva i-ar fi smuls-o din el dintr-o singură mişcare. Aşa că părintele Lavrentie se apucă de metanier, dar şi de Filocalie, iar după Filocalie în chilia lui îşi făcură loc şi Preasfinţiţii Ignatie [Briancianinov] şi Teofan [Zăvorâtul] cu operele lor, iar apoi şi o mulţime de alţi Sfinţi Părinţi.
Cerând binecuvântare preasfinţitului său, care tare se miră de aceasta, ieromonahul Lavrentie începu să slujească zilnic Dumnezeiasca Liturghie, înţelegând că fără susţinerea harică a Sfintelor Taine nu va putea face faţă grelei lucrări care îi stătea înainte. Popii de parohie se bucurară de aceasta, căci astfel sarcina le era mult uşurată, lor revenindu-le de acum doar slujbele soborniceşti din duminici şi de la praznice.
Surorile şi maica stareţă simţiră imediat cu duhul că aveau de acum un părinte căruia îi păsa de ele, milostiv faţă de neputinţele lor. Căci firea femeiască, fie şi îmbrăcată în rasă monahală, nu are nevoie decât de un umăr de care să se sprijine puţin. Într-un cuvânt, părintele Lavrentie uită pentru totdeauna ce însemna timpul liber. Îl împresurară
58
toate surorile mănăstirii cu întrebări, cu plângeri, cu rugăminţi ca să se roage pentru ele.
degeaba mă întrebaţi, maicilor, pe mine, tâlharul şi beţivul, de probleme atât de înalte încerca ieromonahul să se ferească de întrebările surorilor, de teamă să nu se trufească -, eu sunt ca porcul care zace în mocirla lui şi nu îndrăznesc să îmi înalţ râtul către cer. Mai bine aţi citi cărţi duhovniceşti! Acolo, marii Sfinţi Părinţi dau răspunsuri la toate întrebările. Chiar legat de întrebarea voastră, Sfântul Ioan Damaschin spunea următoarele…
Şi, mângâiate de cuvintele Sfinţilor Părinţi, povestite de părintele Lavrentie din inima lui grijulie, surorile plecau de la el fără să dea crezare întru totul zicerii duhovnicului lor cu „zacerea porcească în murdărie”.
După ani petrecuţi în slujire neîntreruptă cu crucea şi Evanghelia în faţa altarului şi a analogului, în rugăciune de fiecare noapte la chilie cu metanierul şi în mângâierea şi îndrumarea zilnică a surorilor mănăstirii, dar şi cu citirea permanentă, cu fiecare ocazie ivită, a Sfinţilor Părinţi, părintele Lavrentie dobândi smerita înţelepciune, iubirea nefăţarnică şi darul deosebirii duhurilor.
În această perioadă a vieţii sale, de tot mai accentuată slăbiciune trupească şi tot mai mare sporire duhovnicească, de părintele Lavrentie se apropie pentru prima oară pentru a cere binecuvântare copila Maria, tocmai tămăduită prin minune dumnezeiască. S-au privit unul pe altul în ochi: încrederea sinceră, curată şi copilărească se întâlni în această privire cu blânda înţelepciune a bătrâneţii înduhovnicite. Fiecare simţi în celălalt prezenţa lui Hristos şi din acea clipă legătura lor duhovnicească fu nedespărţită, până la sfârşitul părintelui duhovnicesc.
59
Dar şi sfârşitul pământesc al acestuia fu minunat! în cruntul an 1921, un an fără Dumnezeu, când sângele creştinilor, dar mai ales al preoţilor şi al monahilor, curgea şiroaie, ca râurile, pe pământul Rusiei, în coşmelia unde părintele îşi trăia ultimele zile sosiră nişte marinari cu funde roşii, bolşevice, în piept1, dar roşii şi la faţă de poşircă ieftină.
Fură întâmpinaţi în prag de maica Valentina, îngrijitoarea chiliei părintelui, o călugăriţă zdravănă, cu înfăţişare posomorâtă, căreia nu-i puteai ghici vârsta.
cheamă-l pe popa acela al tău, că îl aşteaptă comisarul! se agitară trimişii, tropăind din picioare, încinşi la brâu cu benzi de cartuşe de mitralieră.
Fără să scoată un cuvânt, călugăriţa le trânti uşa în nas, dar peste un minut ieşi din nou la ei.
părintele Lavrentie cere o jumătate de oră să se pregătească, aşteptaţi-l în curte! îi anunţă monahia pe un ton ce nu suferea contrazicere şi trânti din nou uşa.
o jumătate de oră? Fie şi o jumătate de oră, dacă trebuie mormăiră stânjeniţi gardienii Revoluţiei. Fraţilor, tragem o ţigară până atunci! Siomka, ia mai toarnă ce ţi-a rămas acolo în ploscă!
Peste o jumătate de oră uşa se deschise, maica Valentina ieşi în curte, lăsând uşa căsuţei deschisă, iar ochii îi erau înlăcrimaţi.
1 în text: KpacHoâaumHbie Mampocbi. În perioada tulbure a Revoluţiei bolşevice, funda roşie, purtată în piept sau la chipiu, devenise un semn informal de apartenenţă la idealurile revoluţionare. Nu era un simbol oficial, al unor organizaţii politice sau administrative politizate, ca secera şi ciocanul sau steaua cu cinci colţuri, ci un semn de simpatie faţă de ideile revoluţionare, fiind purtată de simpatizanţi ai Revoluţiei bolşevice, inclusiv de grupurile militare şi paramilitare de agitaţie bolşevică. Dar multe dintre acestea din urmă, formate în spiritul urei de clasă, erau lăsate înadins de forţele de ordine să instaureze teroarea şi haosul.
60
ei, cum e, s-a pregătit popa ăsta al tău? Nu mai avem timp să-l aşteptăm! ziseră marinarii, ridicându-se de pe buturugi şi îndreptându-şi revolverele şi grenadele prinse sub centuri.
s-a pregătit… Intraţi!
Înghesuindu-se în prag, intrară, scoţându-şi, nu se ştie de ce, chipiurile marinăreşti.
măiculiţăă!… Uită-te la el cum s-a pregătit! exclamară ei, intrând şi amuţind de ceea ce văzură.
În mijlocul sufrageriei, pe masă, într-un coşciug nou din lemn de pin, cu crucea şi Evanghelia în mâinile care începeau să i se răcească, zăcea uscăţivul avva, cărunt, îmbrăcat în toate veşmintele preoţeşti. Chipul îi strălucea de o frumuseţe desprinsă ca din icoane şi de bucurie, în cameră mirosea a tămâie şi a încă o aromă delicată, neobişnuit de dulce.
ce-a făcut, a murit? Ia te uită!
să mergem le ordonă şeful, pufnind din nas -, nu e loc aici de mutrele noastre!
În curând o să mor, Maximuşca îi spunea maica Selafiila tânărului stareţ, ca şi cum i-ar fi vorbit de lucrul cel mai obişnuit -, iade la mine tot ce poţi, cât timp mintea îmi este încă limpede şi am memoria întreagă! întreabă-mă despre tot ce te frământă, căci după mine nu vei mai avea aşa un povăţuitor! Dar să nu te întristezi din pricina asta! Să-ţi aminteşti de îndrumările mele, că în ele se află experienţa multor monahi dintr-un veac întreg.
Caută liniştea inimii şi să nu te ridici deasupra nimănui nici cu gândul, iar pe celelalte le va rândui, cu încetul, numai Dumnezeu. Pentru sfat să te duci la schiegumenul Inokentie din Bobrici, el este vechiul meu prieten duhovnicesc, am încredere în el ca în mine însămi.
61
măicuţă se tulbura sincer părintele Maxim -, roagă-L pe Dumnezeu să îţi mai dea zile! Pentru noi, păcătoşii, neîncercaţii şi plinii de mândrie!
nu îndrăznesc, Maximuşca! Dumnezeu vede mai bine ce şi cum, facă-se în toate voia Lui cea sfântă! şi aşa am depăşit toate termenele, acuşi împlinesc al o sută doilea an, în curând mă voi vedea cu părintele meu Lavrentie şi voi primi de la el sfântă binecuvântare…
CAPITOLUL 6
părinte! Cum să trăiesc mai departe? Parcă m-am pierdut cu totul: nici nu pot să spun că stau degeaba, fac tot ce trebuie în gospodărie, bărbatul meu şi mama Agafia sunt mulţumiţi de mine. Dar în suflet simt aşa o pustietate… Când stau la sfânta slujbă în biserică, mi-e atât de bine, sunt aşa de fericită, că nu aş mai ieşi de acolo! Dar când sunt în lume mi-e dor de Dumnezeu!
de aceea îţi este dor, Maria, pentru că în biserică uiţi de toate cele lumeşti şi stai de vorbă, prin rugăciune, cu însuşi Domnul Iisus Hristos. Iar El, ca răspuns la rugăciunea ta, îţi trimite harul Duhului Sfânt, prin care iubirea dumnezeiască se pogoară şi se sălăşluieşte în sufletul tău. Sufletului tău îi este bine să petreacă în iubirea lui Dumnezeu, de aceea este atât de fericit în biserica Domnului răspundea părintele Lavrentie, trecând încetişor cu degetele-i butucănoase peste nodurile ponosite ale vechiului metanier de lână. Dar când ieşi în lume din dumnezeiasca biserică, primeşti lumea în suflet, cu grijile şi patimile ei. Iar lumea aceasta este agitată, pe când harul dumnezeiesc este liniştit şi diafan. Şi lumea, cu agitaţia ei, dă afară din suflet harul lui Dumnezeu!
părinte se scutură Maşa -, dar cum se poate ca, trăind în lume şi având o gospodărie aşa, ca a mea, să îmi
63
păstrez harul în suflet? Când te întorci acasă de la biserică, acolo te întâmpină ba una, ba alta, ba ailaltă şi te iei cu ele aşa, că nu mai apuci să-ţi tragi răsuflarea! Cum să faci să nu laşi să intre lumea cu grijile ei în suflet, când chiar ea ţi se năpusteşte peste suflet cu toată puterea?
dar cum faci iarna, ca să menţii căldura în casă? Când se răceşte în casă, te duci de fiecare dată să deschizi uşa afară?
păi arunc din vreme lemne în cuptor! Cuptorul nostru este bun, chiar Grigori Matveevici l-a reparat vara aceasta şi i-a montat şi hornul! Acum fac focul dis-de-dimineaţă, iar pentru noapte mai arunc o mână de lemne pe vatră şi avem tot timpul cald în casă!
aşa e şi sufletul tău, fetiţă zâmbi bătrânul ieromonah -, aşa e şi sufletul omului. Şi sufletul cere să i se arunce „lemne de foc” din când în când, dar nu numai de două ori pe zi sau o dată pe săptămână, adică doar duminica la biserică, ci necontenit, în fiece clipă, la fiecare suflare şi răsuflare! Atunci nici un fel de lume nu îţi va mai putea răci sufletul!
cum aşa, părinte?
aşa este, fetiţa mea, trebuie să te deprinzi cu rugăciunea minţii cea neîncetată, care e o lucrare sfântă! Că doar înainte de căsătorie te pregăteai să mergi la mănăstire, nu-i aşa?
mă pregăteam, părinte! Dar Dumnezeu a rânduit altfel… Eu visam să petrec ca maica Gavriila, mereu în biserica Domnului, în sfântul altar!
păi vezi, fetiţa mea, „biserica nu stă în bârne de lemn, ci în coastele omului”1! Inima creştinului este cea care
1 Proverb rusesc (LJepxoeb ne e âpeeuax, a e pe6pax), care arată sensul spiritual, iar nu material al Bisericii şi al rânduielilor bisericeşti.
64
trebuie să ajungă sfânt altar! în Sfânta Scriptură, Apostolul Pavel spune: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt Care este în voi, pe Care îl aveţi de la Dumnezeu?”1
cum se poate aşa, părinte? Nu pricep!
se poate, Maşenka! Când creştinul lucrează necontenit Rugăciunea lui Iisus, când cheamă mereu cu mintea şi cu inima sfântul nume al lui Iisus Hristos, atunci însuşi Domnul aude această chemare, primeşte chemarea şi îi răspunde aducând harul Sfântului Duh în sufletul omului. Iar când Duhul Sfânt intră în inima omului, atunci inima omului şi, odată cu ea, şi sufletul, şi trupul, şi toată fiinţa lui devin templul lui Dumnezeu! Şi atunci nu mai are importanţă pentru om unde se află, acasă sau la biserică, pe drum sau în altă parte, căci oriunde se va simţi ca şi cum ar fi în biserică sau chiar în împărăţia cerească, căci împărăţia cerească chiar se află în el, după cuvântul Domnului Iisus Hristos: „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.”2
părinte, dar cum se poate ca împărăţia lui Dumnezeu să fie în mine? Eu credeam că împărăţia cerească e un loc din cer, unde trăieşte Domnul împreună cu Maica Sa, cu îngerii luminoşi şi cu sfinţii Lui!
da, există şi un loc ca acesta. Dar, Maşenka, fetiţa mea, cuvântul „împărăţie” are două înţelesuri. În primul rând este locul din univers unde locuiesc sufletele sfinte şi unde acestea comunică cu Dumnezeu. Acest loc este nemărginit şi de necuprins, ca însuşi Domnul. Se poate spune că tot universul este împărăţia lui Dumnezeu, în afară de ţinuturile întunecoase ale iadului.
1 I Cor. 6,19.
2 Lc. 17,21.
65
Iadul este locul unde lipseşte comunicarea cu Dumnezeu. De aceea acesta este un loc al chinului. Căci sufletul omului, fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, poate să se odihnească doar cu Dumnezeu şi în Dumnezeu şi doar în iubirea Lui poate deveni pe deplin fericit. Aici, în viaţa pământească, oamenii se chinuie fără Dumnezeu, pentru că nu pot înlocui cu nimic iubirea Lui în sufletul lor, cu nici un fel de mângâieri şi îndulciri pământeşti. Dar cât de înfricoşător este să fii despărţit pentru totdeauna de Dumnezeu! Prin asta este iadul iad!
Al doilea înţeles al cuvântului „împărăţie” este stăpânirea, ocârmuirea. Adică acea stare a sufletului când în el domneşte Dumnezeu şi pe toate le diriguieşte. Dumnezeu, Care este Iubire.
Dacă ţi-ai ales ca rege şi domnitor pe Fiul lui Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos, atunci eşti robul lui Dumnezeu. Dacă ai ales patimile păcătoase, eşti robul patimilor, iar prin ele, chiar rob diavolului.
Când, prin Rugăciunea lui Iisus, îl chemi în inima ta pe Domnul Iisus Hristos, prin aceasta te predai pe tine în stăpânirea Lui, şi El va domni în tine cu iubirea şi cu harul Său, adică Iubirea Sa dumnezeiască va conduce toate gândurile tale, simţurile şi sentimentele tale, hotărârile, cuvintele şi faptele tale. Aşa se împlinesc cuvintele Sfintei Evanghelii: „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” Şi atunci, prin lucrarea harului şi a iubirii lui Hristos, Care domneşte în tine, toată fiinţa ta se preschimbă, devine purtătoare de Duh Sfânt, plină de iubire, părtaşă la lumea duhovnicească încă din viaţa aceasta pământească. Şi uneori comunicarea cu lumea duhovnicească, cu cerul cel sfânt, devine aşa, încât… Dar deocamdată e prea devreme să afli despre acestea.
66
Evanghelistul Matei ne-a transmis chiar cuvintele Domnului: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia cu asalt şi cei ce se silesc o cuceresc1.”
Astfel, Dumnezeu ne porunceşte să ne străduim să îl adunăm în noi pe Hristos, Cel Care împărăţeşte, să ne străduim să facem aceasta şi cu inima, şi cu mintea, şi cu trupul. Pentru dobândirea hranei trupeşti este nevoie de muncă trupească: să ari, să semeni, să strângi recolta, să macini făina, să coci pâinea şi abia apoi să îţi saturi trupul cu ele.
La fel stau lucrurile şi cu dobândirea hranei duhovniceşti, a harului Preasfântului Duh: de asemeni, este nevoie să munceşti din toate puterile. Doar că aici sunt necesare altfel de unelte: nu plugul, nici grapa sau piua, ci rugăciunea concentrată, neîncetată.
părinte, cum adică rugăciunea concentrată? Şi de unde să-mi mai găsesc puteri pentru ea, când şi aşa munca în gospodărie îmi consumă toate puterile? Se mai întâmplă ca, în vremea unei îndeletniciri oarecare, să-ţi tragi sufletul pentru rugăciune, dar să te rogi aşa, neîncetat…
maşenka, fiica mea! Ascultă ce spunea Apostolul Pavel după ce îl rugase pe Domnul să îndepărteze de la el suferinţa trupească: „Şi mi-a spus Domnul: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.
1 „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11,12). Biblia Ortodoxă sau Sfânta Scriptură http://www.bibliaortodoxa.ro (tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a PF Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, cu corecturi şi adăugiri ulterioare preluate din ediţia 1994, care reproduce textul ediţiei din 1982). Am preferat traducerea literală din rusă, care coincide cu alte traduceri şi în limba română (n.tr.).
67
De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.”1
Aşa şi noi trebuie să ne iubim slăbiciunile, mai cu osebire defăimările, nevoile şi prigonirile pe care le îndurăm pentru Hristos. Pentru că slăbiciunea trupească nu împiedică dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, ci dimpotrivă, uneori este chiar indispensabilă pentru aceasta. Căci omul este trupesc câtă vreme în el viază puterea trupească, şi ceea ce caută el de obicei sunt mângâierile cărnii. Dar, imediat ce îl strâmtorează neajunsurile, el strigă: Doamne, ajută-mă!
De aceea Sfinţii Părinţi, stâlpii şi îndrumătorii călugărilor, ne poruncesc să ne pedepsim trupul. Ca trupul să nu împiedice duhul nostru să comunice cu Dumnezeu. La fel cum calul, dacă e ţinut în hăţuri, îl poartă smerit pe călăreţ, dar fără hăţuri l-ar trânti şi ar alerga după poftele lui. Necazurile sau ostenelile trupeşti reprezintă hăţurile.
într-o mănăstire din nord, unde mi s-a întâmplat să ajung, stareţul îi binecuvânta pe tinerii monahi ca iarna, când în mănăstire erau puţine munci trupeşti, să taie în gheaţă două copci la distanţă de cincizeci şi unu de paşi una de alta, şi să aducă apă de multe ori dintr-una în alta. Să scoată apă dintr-una din copci şi să o verse în cealaltă. Să care apă aşa, dar în acelaşi timp să lucreze în gând Rugăciunea lui Iisus. Mulţi călugări înduhovniciţi am văzut în acea mănăstire: rugători deosebiţi, plini de har…
Dar tu nu trebuie să inventezi nici un fel de trude ieşite din comun, căci cele de acasă îţi sunt de ajuns! Dar să adaugi la ostenelile trupeşti şi trudirea sufletească a rugăciunii!
1II Cor. 12,9-10.
68
Şi atunci vei înţelege ce este să ai împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul tău! Tu eşti monahie înlăuntrul tău, vei reuşi, văd asta!…
părinţele drag, învăţaţi-mă cum să împac trudele şi ostenelile cu rugăciunea!
În primul rând, copiliţa mea, trebuie să te deprinzi să ţii mereu în minte gândul despre peste-tot-fiinţarea lui Dumnezeu, despre faptul că El se află mereu alături de tine.
cum să fac asta, părinte? Căci adesea, când mă iau cu treburile lumeşti, uit cu totul de Dumnezeu, mă învârt, alerg atât de mult, iar când îmi vin în fire mi se face ruşine…
dar pe mama Agafia o ţii mereu minte?
desigur! Căci ea zace mereu în coliba noastră, în faţa ochilor mei! Eu am grijă de ea, să îi fie bine, iar ea de mine! Uneori mă mai ceartă, cu toate că sunt femeie căsătorită, e adevărat că doar între patru ochi. Ea mă iubeşte şi vrea să fiu o femeie de ispravă în faţa soţului meu şi în faţa lui Dumnezeu, ca să trăiesc bine…
la fel e şi cu Domnul nostru, copila mea! Şi El ne este mereu alături şi mereu Se îngrijeşte de noi, ca să ne fie bine şi să fim fericiţi! Iar nouă ne este bine atunci când trăim după poruncile lui Dumnezeu, căci pentru asta ni le-a dat, ca să fim fericiţi!
Chiar aşa a şi spus în Predica de pe Munte: fericiţi cei blajini iar în slavona bisericească, cei săraci cu duhul adică cei smeriţi. Fericiţi cei milostivi, fericiţi cei curaţi cu inima şi aşa mai departe. Şi invers, Domnul ne-a oprit să facem lucrurile care ne privează de fericire: să fumăm, să curvim, să pizmuim…
Aşa şi tu să-ţi aduci mereu aminte că Dumnezeu este mereu alături de tine, că El te iubeşte la fel de mult ca mama Agafia şi chiar de o sută de ori mai mult, căci iubirea
69
Lui pentru noi s-a întins până la suferinţele Crucii! Dumnezeu, Cel Care doreşte să îţi dea harul Său mântuitor, pe care îl primeşti de fiecare dată când oftezi din inimă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”
Aşa să oftezi cu inima ta! Trebăluieşte ceea ce ai de trebăluit în gospodăria ta, dar să ţii minte că alături de tine este Domnul, la fel cum o ţii minte pe mama Agafia. Ţine minte şi cheamă-L încetişor, măcar aşa, scurt: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”
Dacă te vei deprinde să trăieşti aşa: să îţi aminteşti mereu de Dumnezeu şi să te afli mereu în faţa Lui, precum şi cu rugăciunea neîncetată, atunci şi în inima ta va fi biserică, iar în casa ta, mănăstire, încât nici nu vei observa că eşti înconjurată de lume, într-atât lumea va înceta să te mai înrobească cu grijile şi patimile ei!
Şi împărtăşeşte-te cât mai des! Dacă poţi, în fiecare duminică, atunci când Dumnezeu îţi binecuvântează firea femeiască pentru aceasta, iar dacă în cursul săptămânii este vreun praznic bisericesc, împărtăşeşte-te şi de acel praznic! De aceea Domnul ne-a dăruit Sfintele Daruri ale Trupului şi Sângelui Său, ca să ne sfinţim mereu prin ele, nu ca să şedem la masă şi apoi să plecăm flămânzi.
Fără împărtăşire deasă nici o nevoinţă a rugăciunii nu va reuşi, căci rugăciunea este comunicarea cu Dumnezeu în har, iar când în noi sunt Sfintele Daruri ale Trupului şi Sângelui lui Hristos, atunci însuşi Domnul Se roagă în noi şi El însuşi ne sfinţeşte şi preschimbă toată fiinţa noastră!
Şi încă… Ascultă de povăţuitorii tăi duhovniceşti, de cei pe care îi vei mai avea, şi să nu te încrezi în raţiunea ta omenească, mai ales în probleme duhovniceşti.
70
De aceasta Biserica binecuvântează cinul duhovnicesc, pentru că însuşi Domnul, prin cuvintele Apostolului Pavel, a rânduit în biserică: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos.”1
de care îndrumători, părinte? Căci vă am pe sfinţia voastră!
pe mine nu mă vei avea întotdeauna, Maşenka! Sunt bătrân şi curând voi fi chemat să dau răspuns la Dumnezeu! Dar în locul meu îţi va trimite Domnul alţi îndrumători duhovniceşti, care te vor conduce mai departe pe calea mântuirii…
părinte izbucni în plâns Maşa -, eu nu voiesc alţi părinţi duhovniceşti! Vreau să fiţi mereu cu mine!
fetişoara mea bătrânul preot o mângâie pe creştet pe tânără cu mâna lui aspră, cu monturi la încheieturi -, învaţă-te să trăieşti nu aşa cum vrei tu, ci aşa cum vrea Dumnezeu! Căci El doreşte pentru tine mântuirea şi fericirea ta veşnică! Şi El ştie mai bine pe ce cale să te aducă la aceasta!
încredinţează-te Lui şi primeşte tot ce îţi va trimite Domnul, ca fiind lucrul cel mai important şi mântuitor pentru tine! Tot ce vine în viaţa noastră din afară vine de la Dumnezeu şi reprezintă un prilej să ne arătăm că suntem creştini printr-o hotărâre luată corect, printr-un cuvânt, printr-o faptă prin care să ne apropiem de Dumnezeu, iar pe Dumnezeu să îl apropiem de noi. Roagă-te neîncetat, şi mintea îţi va fi limpede şi capabilă să ia hotărârea cea bună în orice situaţie!
rugaţi-vă şi sfinţia voastră pentru mine, părinte!…
1 Evr. 13,17.
71
CAPITOLUL 7
– „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă; bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului” cântă cu o voce înaltă, înăbuşită pe alocuri de emoţie, smeritul părinte Antonin, proaspăt numitul întru ierodiacon.
Maica Selafiila se mută de pe un picior pe celălalt, uşurând cu puţin şi pentru scurt timp obişnuita durere surdă din genunchi şi din tălpi.
Scund de statură, slab, cu părul spălăcit, cu ochii pătrunzător de curaţi, albaştri ca cerul, părintele Antonin era favoritul maicii Selafiila şi nu numai al ei. Simplitatea lui sinceră, copilărească şi bunăvoinţa faţă de toţi cei din jur erau dezarmante pentru toţi, chiar şi pentru cei ce se aflau, duhovniceşte, în cea mai tulbure stare. Asemeni unui înger făcător de pace, părintele aducea cu sine peste tot un duh anume de linişte şi de bunăvoinţă prietenească.
Cu toate că a gustat în viaţă de toate… S-a născut dintr-o mamă care se afundase în noroiul fără fund al beţiei, în desfrâu şi în alte păcate, atât de decăzută, încât în cele din urmă îşi pierduse cu totul chipul omenesc. Este greu de închipuit cum reuşise, de fapt, fragilul băieţel Valentin să supravieţuiască în acea cocină şi speluncă spurcată, îmbâcsită de fum de ţigară, cu podeaua acoperită de urină şi fecale umane îngheţate din pricina uşii care nu se mai putea
72
închide, printre tovarăşii de băutură şi concubinii mamei lui, beţivi care urlau, vomitau şi se băteau între ei, care ba păşeau peste copilaşul rahitic, vânăt de frig, de foame şi de lovituri, care li se încurca printre picioare, ba îl goneau cu un şut din calea lor.
O vecină inimoasă, îngrozindu-se de cele văzute, îl răpi pe copilaş din această antecameră a infernului şi îl duse la spital, unde a reuşit să nu moară din pricina pneumoniei bilaterale, a contuziilor cerebrale şi a proceselor inflamatoare din rinichii răciţi.
în timp ce copilul era salvat şi vindecat în spital, „cloaca de vipere a Efimovilor”, cum era poreclită de consăteni casa natală a viitorului ierodiacon, arse din temelii, cu tot cu locatarii ei beţivii, fie din pricina unui muc de ţigară, fie a unui scurt-circuit. Ori pedeapsa dumnezeiască îi ajunsese pe păcătoşii căzuţi în animalitate, ori ajutase la asta şi o mână omenească… Într-un cuvânt, Valecika, devenit orfan, fu externat direct din spital la casa raională de copii, unde crescu până la doisprezece ani, chiar până la începutul epocii Perestroika1.
mama mea era frumoasă şi bună, dar foarte bolnavă sufleteşte îşi amintea mereu cu dragoste părintele Antonin de dezmăţata lui procreatoare.
La începutul Perestroikăi casa raională de copii fu închisă din lipsă de fonduri, iar copiii fură repartizaţi pe la alte case de copii şi internate. Valentin, puberul fragil de doisprezece ani, fie se pierdu pe undeva pe drum, fie fugi din infernalul mediu cazon-infracţional al orfelinatelor,
1 Epocă de relaxare ideologică a regimului sovietic, iniţiată de preşedintele Mihail Gorbaciov. Prin procesele economico-sociale şi politice declanşate, a pus începutul prăbuşirii din interior a Uniunii Sovietice.
73
în orice caz, în tămbălăul mutărilor de colo-dincolo, nimeni nu-şi mai aminti de el să-l mai caute.
Ce făcuse în răstimpul celor patru luni de când se pierduse şi până când fu găsit de nişte călugări într-o căpiţă de fân, în vremea secerişului, Valentin ori nu îşi mai aducea aminte, ori nu voia să îşi amintească. Dar nici călugării nu îl întrebară prea insistent, ci îi dădură să mănânce, îi găsiră nişte haine potrivite şi îl lăsară la mănăstire, mai ales că, pentru refacerea din ruină a edificiului mănăstiresc, chiar şi mâinile unui copil puteau aduce un ajutor considerabil. La început, Valentin rămase la mănăstire până toamna, apoi până la Crăciun, apoi până la Paşti, apoi rămase de tot.
Cu ajutorul comandanţilor din miliţie pe care îi cunoştea, stareţul îi obţinu actele necesare şi astfel fugarul intră în legalitate ca locatar al orfelinatului mănăstiresc, aflat deocamdată în stadiu de proiect. Iar la paisprezece ani adolescentul Valentin îmbrăcă veşmântul monahal şi primi numirea canonică de frate.
– „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi minunată este în ochii noştri”1 răsuna în vibraţii proslăvitoare vocea tânărului ierodiacon, sub bolta bisericii schitului.
ce băiat luminos, cu inima curată gândi schimnica -, ce mult seamănă cu Steopocika!
Steopocika era nepotul mamei Agafia şi locuia în gazdă la familia maşei, înlocuindu-l la treburile grele, bărbăteşti din gospodărie pe Grigori Matveevici, plecat de acasă la muncă. Era un tânăr la fel de fragil, de curat şi de neprihănit
1 Ps. 117,22-23.
74
ca şi ierodiaconul şi chiar culoarea albastru ca cerul a ochilor îl făcea surprinzător de asemănător cu părintele Antonin. Abia împlinise şaisprezece ani.
Erau anii 1900… Peste tot începuse colectivizarea, ţăranii erau împinşi să intre în colhozuri. Şi în satul maşei veneau agitatori ca să strângă activişti, dar strângeau puţini.
Maşa, fiind într-a şaptea lună de când purta sub inimă un pruncuţ, pe viitoarea ei fiică Vasilisa, şi având-o deja la acea vreme în braţe pe Saşa, fiica ei de un an şi jumătate, şi continuând să o îngrijească şi pe Agafia, care aproape că nu se mai mişca deloc, conducea cu drepturi depline de stăpână a casei pe ai săi şase frăţiori şi surioare, cu vârste între şase şi cincisprezece ani.
Dumnezeu, în urma multelor şi fierbinţilor rugăciuni ale Agafiei şi maşei, le dărui în locul vechii case, pe jumătate dărâmate, gârbovite de vreme şi aproape culcate la pământ, o casă nouă, strălucind de albeaţa bârnelor proaspăt strunjite de mâinile lui Grigori Matveevici şi mirosind delicat, dar puternic a răşină de pin, o căsuţă ridicată la marginea satului pe un teren pus la dispoziţie de comunitatea sătească, chiar lângă o păşune numai bună pentru văcuţa tânără şi jucăuşă a maşei.
Maşa şi Grigori Matveevici refuzară să intre în colhoz.
Graţie eforturilor întregii familii, gospodăria, în ciuda tuturor năpastelor anilor groaznici de după Revoluţie, se consolida şi se înmulţea constant. O căsuţă nouă, o şură, un hambar, o văcuţă, peste cincizeci de găini şi de gâşte, un purceluş guiţând în coteţ, căpriţe, o grădină de legume, un ogor cu grâu toate cereau braţe puternice, osârduitoare şi neprecupeţite la trudă.
75
Muncea întreaga familie, cu rugăciune şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu şi în ocrotirea Preacuratei Măicuţe a Domnului, numai duminica dând trupurilor ostenite de truda săptămânală odihnă, spre a-şi hrăni sufletele cu hrana cerească a Preacuratului Trup şi Sânge ale Domnului în biserica satului, încă neînchisă de bolşevici. Pe Agafia o împărtăşea o dată la două săptămâni, chiar în patul ei, Ioan, preotul parohiei, tot mai gârbov şi albit de jugul suferinţelor din jur, care creşteau de la o zi la alta.
în acea zi luminoasă şi însorită, smeritul Stiopocika tăia lemnele proaspăt aduse în curte, în timp ce Maşa, împreună cu două surori mai mici ale ei, după ce i-a trimis pe ceilalţi copii la pajişte să aibă grijă de vitele familiei, organizase „marea clătire a rufelor” la râul care curgea la două sute de stadii de casa lor.
Deodată, deschizând portiţa cu o lovitură de cizmă, în curte pătrunse un grup de activişti săteşti, duhnind a mahoarcă şi a băutură ieftină. Această adunătură asemănătoare unei haite sălbăticite de câini fără stăpân era condusă de Serka1 Pustogliad, un hoţ şi un beţiv care şontâcăia de un picior degerat în zăpadă în urma beţiei, vestit în toată regiunea pentru isprăvile lui şi ajuns acum starostele2 satului, linguşit de camarazii săi de beţie cu apelativul măgulitor „Serghei Lukici”.
Serka primise numirea atât de neaşteptată în funcţia de staroste de la Samuil Firer, un comisar în pantaloni galifet3 şi într-o scurtă neagră de piele, mulate pe corp, sosit pe nepusă masă în satul maşei, împreună cu un detaşament
1 Diminutiv de la Serghei.
2Primarul satului (înv.).
3 Pantaloni cu partea superioară a cracului bufantă, inspiraţi după pantalonii de călărie, folosiţi în armata sovietică şi în cea hitleristă.
76
de arcaşi letoni cu feţele ca de piatră. Prin pince-nez-ul aurit, comisarul examina îndelung şi cu dezgust gloata de săteni adunaţi cu japca la sfatul sătesc.
Apoi, împungându-l cu arătătorul înmănuşat în piele fină pe Serka, care stătea într-o parte, mahmur după o beţie din care încă nu se dezmeticise, sclipind din cărbunii pupilelor şi trăgându-şi în sus teaca pistolului Mauser, comisarul cu păr creţ proclamă cu voce stridentă:
tu, ca un proletar adevărat, vei conduce acum acest sat mizerabil şi vei pune în aplicare în el politica Partidului bolşevic şi a proletariatului muncitor!
dar nu este decât un hoţ şi un beţiv ordinar! exclamă înmărmurit Petruha Golovanov, care era aprig şi la muncă, dar şi de gură.
La o înclinare a cozorocului comisarului, aghiotanţii letoni se năpustiră imediat peste capul şi coastele lui Petruha, luat cu totul prin surprindere, însângerându-i trupul şi frângându-i oasele. Într-o tăcere îngrozită, poporul se răsfiră în toate părţile.
ei? Cine mai vrea să fie împotriva puterii poporului? exclamă şi mai strident comisarul.
Răspunsul fu tăcerea înăbuşită a mulţimii.
uite aşa! Cine a fost înainte un nimeni va deveni acum totul proclamă satisfăcut Firer -, turmă de calici…
Comisarul cu letonii plecară.
Spre seară Petruha muri din pricina rănilor.
Serka deveni şeful satului. Lui îi porunciră bolşevicii să facă agitaţia pentru colectivizare.
Al doilea care se năpusti, după Serka, în casa maşei, fu cel mai bun tovarăş al său de băutură, protectorul lui şi înfăptuitorul celor mai groaznice şi mârşave ordine ale lui
77
Serka: Frolka-ocnaşul, zis şi Frolka-criminalul, sau pur şi simplu Ocnaşul.
Toate poreclele, cu care era numit Frolka de consătenii care îl urau profund, corespundeau realităţii. Nu cu multă vreme înaintea Revoluţiei din februarie1, lunganul Frol, cel şui de un ochi, care stătuse la pârnaie de mai multe ori pentru bătăi şi beţii, se remarcase în satul vecin în modul cel mai îngrozitor: prin jaf şi crimă, înainte de asta violând cu sadism pe văduva unui funcţionar al oraşului, răposat de curând, Aglaida Silantieva, venită la odihnă în sat, şi pe fiica ei, Glafira, de treisprezece ani, de care şi-a bătut joc cu bestialitate.
La judecată fu condamnat la ocnă pe viaţă, iar poporul fusese cât pe ce să îl sfâşie în bucăţi pe drumul spre vagonul de carceră2.
Lovitura de stat din februarie nu influenţă în nici un fel situaţia lui în închisoarea din Sahalin, dar bolşevicii veniţi ulterior la putere, văzând în el un tovarăş de aceeaşi condiţie socială cu ei, un „luptător cu burghezia”, chiar dacă nu cu mijloacele cele mai nobile, îi deschiseră lui Frol porţile libertăţii şi îl îndemnară să lupte şi mai departe pentru dreptate socială.
Ascultând această chemare şi înţelegând-o în felul său, Frolka împreună cu doi camarazi de-ai săi, în răstimpul lungii călătorii din îndepărtatul Sahalin în Rusia centrală,
1 Revoluţia din februarie 1917 (Revoluţia burghezo-democratică din februarie sau Lovitura de stat din februarie) a constat din proteste de masă ale muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd, care au condus la abdicarea monarhiei ruse şi constituirea Guvernului provizoriu. Mişcarea a cuprins sfârşitul lui februarie-începutul lui martie 1917 (potrivit calendarului iulian din acea perioadă).
2 Vagon cu gratii, pentru transportul deţinuţilor, folosit în Rusia ţaristă, sovietică şi contemporană (vagon Stolîpin).
78
uciseră şi jefuiră familia compusă din opt suflete a unui negustor, cu tot cu copiii cei mici, dar şi un ofiţer în rezervă, care fugeau în China să se salveze de teroarea roşie; apoi în Rusia centrală uciseră o tânără învăţătoare de ţară, după ce mai întâi o violară în repetate rânduri, aruncându-i trupul desfigurat lângă calea ferată.
Ajuns în locurile natale, criminalul Frolka, orientându-se cu dibăcie în conjunctura politică, deveni neîntârziat aghiotantul de nădejde al starostelui Serka, primind în acest fel libertatea aproape nelimitată de a înfăptui orice fărădelegi în numele „puterii poporului”.
Pe ceilalţi activişti nu mai are rost să-i descriem, căci nu erau decât o copie jalnică a conducătorilor lor.
ce faci, slugoi de ciocoi, roboteşti ca un argat? rânji Serka, susţinut de Ocnaş, clătinându-se pe picioarele-i muiate de băutură.
ce spuneţi zâmbi Stiopocika -, ce fel de argat sunt eu? Maria Nikiticina îmi este rudă, o ajut ca între rubedenii!
aha! Deci ciocoii îşi silesc până şi rudele să facă pe argaţii pentru ei! se întoarse Serka spre activiştii care îl însoţeau. Vedeţi şi voi ce fac exploatatorii poporului muncitor! A venit vremea să desfiinţăm ciocoimea!
ce spuneţi?! se miră Stiopocika, neînţelegând ce se întâmplă. Care ciocoi? Maria Nikiticina este prima care munceşte şi toată familia noastră munceşte!
hai că minţi ridică tonul Serka -, şi casa cea nouă este tot din „munca celor drepţi”, şi nu din exploatarea clasei muncitoare?
casa cea nouă a ridicat-o însuşi Grigori Matveevici împreună cu fraţii săi! Dar am ajutat şi eu!
vedeţi! Exact cum am spus îşi ridică braţul Serka, demonstrativ, în direcţia casei maşei -, şi-au înrobit toate
79
rubedeniile, nenorociţii ăştia! Şi unde este ciocoiul principal, Grişka?
el nu e ciocoi… Îşi începu replica Stiopocika.
ei, ei! îndrăzneşti să contrazici puterea poporului? Unde e?
a plecat la muncă, l-au angajat ca tâmplar în gubernia vecină…
adicătelea a fugit pocitania burgheză! S-a umplut de bunăstare şi a dat bir cu fugiţii! Şi muierea lui, curva ciocoiască, unde este?
nu este curvă! Să nu îndrăzniţi să o numiţi aşa exclamă cu nemulţumire Steopocika, mânios e cu copiii la râu să clătească rufele! Plecaţi de aici!
să plecăm, zici? Clăteşte rufele… serka îl privi pe Ocnaş -, mi se pare mie că mucosul ăsta e bun să muncească doar cu gura şi habar nu are să ţină toporul în mână. Ia arată-i tu, Froluşka, cum se mânuieşte toporul!
Frol făcu un pas în tăcere spre Stiopocika şi îi smulse cu brutalitate toporul din mână.
învaţă, mucosule!
O smucire în aer a toporului, un zgomot scurt ca un trosnet şi… Fără să scoată un sunet, Stiopocika se lăsă pe genunchi şi căzu lat, ca şi cum cineva ar fi smuls un vrej din el, şi umplu iarba rărită din bătătură cu sângele care se scurgea din capul trosnit.
serka, poate că nu trebuia să faci asta dădu înapoi unul dintre activişti, care începea să se trezească din mahmureală -, poate că n-o să-i placă conducerii!
pardon se întoarse Serka către el -, slugoiul de ciocoi s-a opus cu toporul în mână acţiunilor puterii legale! A fost o răzmeriţă înarmată! Un sabotaj! Ei, şi am fost în legitimă apărare, înţelegi doar! Sau e ceva ce nu-ţi place?!
80
serghei Lukici, cum ai spus, aşa este! Oare nu înţelegem noi că „puterea poporului” are mereu dreptate? Noi suntem, ca întotdeauna, cu tine!
să plecăm deocamdată de aici… serka îşi scărpină burta murdară, ridicându-şi poalele cămeşoiului -, e vremea să ne dregem din mahmureală! Iar apoi ne întoarcem!
Stiopocika fu înmormântat în spatele altarului, însuşi părintele Ioan alese locul, tot el a şi cântat, după rânduiala completă, prohodirea „adormitului robului lui Dumnezeu Stepan”… La prohod plânse toată biserica, căci sătenii îl iubiseră pe Stiopocika.
în noaptea următoare cineva azvârli „un cocoşel roşu” peste acoperişul de paie al casei unde dormeau, toropiţi de beţie, „activiştii puterii poporului, în frunte cu Serka şi cu Ocnaşul. Arseră cu toţii.
Dimineaţa de după incendiu, la comitetul raional CEkA1 se înfăţişă o fecioară plânsă, de paisprezece ani, Klavdia Kudriavţeva, mirosind a funingine şi a petrol, fata care urma să se căsătorească cu Stiopocika, şi recunoscu de bunăvoie că ea este autoarea incendiului. Fecioara Klavdia fu împuşcată.
1CEKA: formulă prescurtată de la Comisia Extraordinară pe întreaga Rusie pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului (abreviat în rusă: C.K.) prima organizaţie de securitate (poliţie politică) a statului sovietic. A fost înfiinţată în decembrie 1917 de V.I. Lenin, principalul ei ideolog, condusă de revoluţionarul polonez Felix Dzerjinski şi desfiinţată în 1922, cu transmiterea prerogativelor către NKVD. A fost una dintre instituţiile „dictaturii proletariatului” şi instrumentul principal de realizare a „terorii roşii”, operate de bolşevici în timpul Războiului Civil pe teritoriul fostului Imperiu Rus. Cu toate că, oficial, a durat destul de puţin, instituţiile de securitate de după ale statului i-au preluat infrastructura şi metodele, astfel că şi termenii „CEKA” şi „cekist” (membru al CEKA) s-au perpetuat timp de multe decenii în URSS.
81
CAPITOLUL 8
doamne! Iartă-i pe toţi, şi pe mucenici, şi pe criminali! se ruga de fiecare dată maica Selafiila, amintindu-şi de acele evenimente. Numai Tu cunoşti căile mântuirii noastre! Numai Tu singur, cu iubirea Ta, ne acoperi neputinţele noastre şi ne ierţi păcatele! Milostiv fii nouă, neputincioşilor şi multpăcătoşilor!
Familia maşei fu, oricum, desculacizată1 de oamenii cu revolvere veniţi de la raion.
Pe Maşa o bătură cu cruzime, cu toate că era însărcinată, apoi o târâră de păr afară, pe poarta casei, şi o aruncară, pe jumătate moartă, în şanţul de lângă drum. După ea o aruncară şi pe Agafia, târând-o cu pătura, paralizată şi semidezbrăcată, mai mult moartă decât vie. Pe Saşenka, fetiţa de un an şi jumătate, o smulse din mâinile irozilor desculacizării naşa ei, mătuşa de gradul al doilea a maşei, şi o duse la ea acasă. Ceilalţi copii se risipiră singuri de frică, urmărind din tufişurile din jur, cu o groază plină de nedumerire, ce se întâmpla.
1 Desculacizare: campanie represivă de lichidare a ţărănimii înstărite (sau chiaburime, în rusă: kulaci) în primii ani de dictatură a proletariatului (1929-1932) în Uniunea Sovietică, constând în lichidări de averi, arestări, deportări şi execuţii în masă ale ţăranilor. A precedat şi acompaniat acţiunea de colectivizare a agriculturii în URSS.
82
Lucrurile mai bune ale casei, desculacizatorii le încărcară într-o căruţă „pentru nevoile clasei muncitoare”, iar pe cele mai proaste le stricară şi le dădură foc.
Casa nou-nouţă, zidită cu dragoste, o desfăcură bârnă cu bârnă şi o lăsară aşa, spre înfricoşarea celorlalţi săteni. Soba o dărâmară cu barosul şi târnăcopul.
Duseră calul şi vaca la „colhoz”, purceluşul îl tăiară şi îl luară pentru ei, găinile şi gâştele care nu apucaseră să fugă pur şi simplu le împuşcară şi le bătură cu pietre, lăsându-le spre mâncare corbilor şi câinilor vagabonzi.
Apoi oamenii cu revolvere plecară, nu înainte de a face bucăţi şi a călca în picioare icoanele de cununie ale maşei: Mahrama nefăcută de mână omenească a Mântuitorului şi Maica Domnului de la Vladimir.
Când, după plecarea distrugătorilor, Maşa îşi veni în simţire în şanţul în care zăcea, descoperi lângă ea stolul de frăţiori şi surori plângând şi corpul răcit al Agafiei, care începuse să se întărească.
Maşenka îşi ascultă cu atenţie lăuntrul pântecelui: copilaşul se zbătea neliniştit în pereţii temniţei sale.
slavă Domnului pentru tot! spuse Maşa, mişcându-şi anevoie buzele zdrobite. Doamne, ia de la mine revolta şi îndoiala! Doamne, să nu iei milostivirea Ta de la noi! Doamne, să nu ne laşi! Întăreşte-mă în încercări…
Şi izbucni în hohote de plâns, udând cu lacrimi chipul tot mai rigid şi din ce în ce mai asemănător cu o icoană al mamei Agafia.
Grigori Matveevici, care se întoarse peste o lună, îşi găsi rămăşiţele familiei trăind în hambarul mătuşei Saşenkăi, hrănindu-se cu ce da Dumnezeu, dar nepregetând în rugăciune şi în nădăjduirea întru Domnul.
83
Se duse la cimitirul parohial să se roage la mormintele Agafiei şi al lui Stiopocika, dar la ruinele cuibului său familial, care nici nu apucase să prindă prea multă stare, nu voi să se ducă.
Profitând de ocazie, Grigori Matveevici îi trimise pe fraţii şi surorile maşei la nişte rude îndepărtate de-ale lui, care trăiau în Ucraina cea însorită şi bogată în grâne, alocând pentru întreţinerea copiilor cea mai mare parte a banilor câştigaţi în deplasare. Îşi propuneau să îi ia înapoi din Rusia Mică1 imediat după ce, împreună cu Maşa şi Saşenka, se vor fi aşezat la casă nouă, lipsită de primejdii pentru viaţa familiei lor.
După ce într-o zi îi trimise pe copii la gară cu o trăsură, însoţiţi de o rudă care mergea la aceleaşi neamuri, Grigori Matveevici împrumută o căruţă cu un cal de la un coleg de la atelierul de tâmplărie, mereu veselul şi mucalitul Timofei, şi în aceeaşi noapte, culcând-o pe soţia sa, căreia i se apropia sorocul, alături de prunca Alexandra, în fânul îndesat cu prisos în căruţă, struni hăţurile şi părăsi pentru totdeauna satul natal, care le devenise străin.
A doua zi către prânz, în satul părăsit de familia maşei, cel mai „retrograd” şi mai „necolectivizat” din raion, sosiră două camioane de soldaţi cu ochii oblici şi înfăţişare nerusească şi un automobil de oraş cu cekişti în haine de piele strânse pe corp.
Şi începu pogromul.
Pe părintele bolnav Ioan, împreună cu preoteasa lui corpolentă, după ce le smulseră hainele, îi spânzurară de limbile celor mai masive clopote ale bisericii şi le legănară trupurile goale până când clopotele răspunseră cu chemări
1 Nume geografic sub care este cunoscută de câteva sute de ani Ucraina.
84
de înmormântare la loviturile limbilor de care atârnau înfricoşătoarele greutăţi, care încă nu se răciseră.
Biserica o închiseră, după ce mai întâi scoaseră din ea tot ce putea fi incendiat, înjghebând din vechile odoare încărcate de rugăciune icoane, mese de altar, veşminte, uşile împărăteşti ale iconostaselor un imens rug în faţa pridvorului bisericii.
Pe cei care încercară să se opună incendierii acestor sfinte odoare câţiva bătrânei şi bătrâne evlavioase îi împuşcară pe loc, aruncându-le trupurile muceniceşti în acelaşi rug mistuitor.
Peste cincizeci de bărbaţi mai apţi de muncă şi sănătoşi, cekiştii îi evacuară din sat în convoi şi, după ce îi duseră la râpa Selivanovo, la o verstă şi jumătate de sat, îi împuşcară, aruncându-le trupurile în râpă, fără să le acopere. Încă vreo cincisprezece femei mai tinere şi trei băieţandri fură încărcaţi în remorcile unor camioane şi duşi nu se ştie încotro. În sat nu s-au mai întors.
Aşa, în sat se instaură definitiv „puterea bolşevicilor”. Strângându-şi pumnii şi plecându-şi capetele, oamenii merseră la colhoz.
CAPITOLUL 9
Pe toată durata drumului lung până la gară cu căruţa care se zdruncina, Maşa se rugă, lipind de burta ei grea, tot mai rotundă, trupşorul tremurând al micuţei Saşenka. Toate necazurile trăite în ultima lună îi brăzdară fruntea şi colţurile gurii cu primele riduri de durere, dar ele nu putură să îi zdruncine credinţa sinceră, copilărească în Dumnezeu, ci dimpotrivă, nădejdea în ajutorul Lui şi în pronia Sa preaînţeleaptă i se întări.
vezi, Grişenka medita ea cu voce tare în timpul unui popas nocturn în mijlocul unei poieni din pădure, când, după ce îşi hrăni şi îşi culcă fetiţa, şedea împreună cu Grigori Matveevici la focul de tabără, sorbind din căni o fiertură încropită în grabă din frunze de zmeur, culese la faţa locului. Uite cum Stiopocika a luat apărarea familiei noastre, a dreptăţii, aşa cum i-a dictat conştiinţa, şi a murit ca un erou adevărat, ca un mucenic al lui Dumnezeu! Acum sufleţelul lui curat cred că se odihneşte în lăcaşurile luminoase ale Domnului Hristos!
dumnezeu să îl odihnească în pace! îşi făcu cruce, oftând, tăcutul Grigori Matveevici.
iar dacă nu l-ar fi luat Dumnezeu acum, câte ar fi avut de suferit sufleţelul lui curat în vremurile noastre groaznice! Peste un an l-ar fi luat în armată. Cum ar fi
86
supravieţuit, oare, acolo, cu credinţa lui în Domnul Hristos? Când în jurul tău toţi fumează, beau, desfrânează, înjură şi hulesc pe Dumnezeu? Nu ar fi suportat asta şi ar fi luat, la fel, apărarea Adevărului, lui Dumnezeu, Maicii Domnului, şi la fel l-ar fi ucis neoamenii hulitori de Dumnezeu…
dumnezeu le vede mai bine oftă din nou smeritul soţ al maşei -, probabil că aşa a fost mai bine pentru Stepan.
iar mama Agafia… continuă Maşa să cugete cu glas tare. Sora mea Polinka povestea că, pe când zăceam în şanţ fără simţire şi nu auzeam nimic, mama Agafia, până la ultimul oftat, se ruga: „Doamne, iartă-le, că nu ştiu ce fac! Eu îi iert, Doamne, iartă-i şi Tu pe nefericiţii ucigaşi, nu-i lăsa să moară nepocăiţi! Iartă-mă, Doamne, şi pe mine şi iartă-i şi pe ei!” Aşa mureau, Grişenka, drepţii din Vieţile Sfinţilor! Nu este oare mila lui Dumnezeu să ai aşa un sfârşit?
dumnezeu s-o odihnească pe Agafiuşka, un suflet sfânt! îşi făcu din nou cruce Grigori Matveevici.
iată-ne şi pe noi, Grişenka nu se domolea Maşa chiar fără acoperiş şi fără căpătâi, fugim pe timp de noapte, ca odinioară Sfânta Familie în Egipt… Şi ne e, oare, rău? Suntem împreună, Saşenka e sănătoasă, surioarele şi frăţiorii au un adăpost, noi îl iubim pe Dumnezeu şi ne iubim unul pe altul, oare asta nu e mila Domnului faţă de noi, nevrednicii?
probabil că aşa este, Maşa încuviinţă soţul cu o mişcare de cap.
– „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” şopti Maşa din adâncul
87
inimii ei multiubitoare, privind cerul nopţii, care strălucea de miriade de diamante stelare.
Grigori Matveevici adormi repede, rezemat cu spatele de roata căruţei, iar Maşa, scoţând din jurul gâtului mătăniile naşei ei, maica Epifania, pe care le purta tot timpul pe sub cămaşă, începu să-I ceară lui Dumnezeu mila Sa, chemând cu smerenie în noapte numele Său cel sfânt:
doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!
Zorile dimineţii, mijite văratec, foarte devreme, o surprinseră pe Maşa alături de fetiţa ei, încercând să aţipească puţin.
Schimnica bătrână îşi deschise ochii pe jumătate cufundaţi în întuneric, care îi lăcrimau şi îşi frecă uşurel pleoapele căzute cu un colţ de basma groasă, înfăşurată deasupra clobucului1 călugăresc.
Maica Selafiila iubea Psaltirea, o ştia pe de rost, ceea ce o salva în situaţiile de viaţă când nu avea la îndemână nici Evanghelia, nici Ceaslovul şi nici măcar obişnuita carte de rugăciuni pentru mireni.
Cuvintele psalmilor lui David, inspirate de Dumnezeu, îi dădeau întotdeauna sufletului ei pace şi mângâiere, o adânceau în tainica lume a profeticelor descoperiri dumnezeieşti, a celor deja întâmplate, a celor aşteptate ori a celor cu totul ascunse pentru o vreme de faţa iscoditoarei minţi omeneşti.
Psaltirea purta cu ea sonorităţile vremurilor de demult, ritmul şi melodicitatea surprinzătoare a ecourilor lăuntrice,
1 Vălul călugăresc cu camilafca, purtate, în tradiţia monahală rusă, nu doar de călugări (ca în tradiţia balcanică, grecească şi românească), ci şi de călugăriţe.
88
mai ales în versiunea textului slavonei bisericeşti. Ceva imens şi puternic, nelegat de timp şi de limbă, de loc şi de experienţa cititorului, de toţi ceilalţi oameni şi de alte chestiuni conjuncturale, chiar importante, ceva asemeni oceanului planetar, dormitând lenevos şi părând aproape „domestic”, dar care deodată se deşteaptă, arătându-şi puterea nemăsurată sau în taifunuri spulberând oraşe întregi, sau în naşterea şi pieirea vulcanilor şi insulelor, se ascundea în această carte de necuprins, care e a patra mie de ani de când le slujeşte oamenilor iubitori de Dumnezeu ca îndreptar neînşelător de „vorbire cu Dumnezeu”.
Şi cât de uşor se uneşte Rugăciunea lui Iisus cu Psaltirea!
Pentru Maria fu o neaşteptată revelaţie posibilitatea, proaspăt descoperită, de a fi atentă şi la psalmii lui David, păstrând în acelaşi timp în minte Rugăciunea lui Iisus, lucrată conştient.
spuneţi-mi, părinte, oare nu mi-am ieşit din minţi? Mi se pare că pot să ascult în acelaşi timp şi catismele în biserică, şi să mă rog cu Rugăciunea lui Iisus, oare se poate una ca asta? De ce se întâmplă aşa? îl punea Maşa la încercare pe bătrânul schiegumen Iegudiil, fost călugăr al lavrei Sfântului Serghie de Radonej, care pe atunci slujea fără normă la o bisericuţă de la marginea oraşului.
Maşa începuse să meargă la el pentru spovedanie şi sfat după ce, fugind împreună cu Grigori Matveevici din pământul natal pustiit de colectivizare, îşi aşeză familia în orăşelul Serghiev Posad din împrejurimile Moscovei, închiriind o jumătate dintr-o căsuţă aflată la trei sute de paşi de lavra Sfântului Serghie, deja închisă la acea vreme.
Smeritul monah, bătrâior şi gârbovit de îndelungii ani de nevoinţe în semiîntunericul rupestru al zăvorârii
89
sale în schit, îi uimea pe toţi cu minunata limpezime a minţii şi cu strălucirea ochilor căprui adolescentini, profunzi şi atenţi, lipsiţi de cea mai mică înceţoşare specifică bătrâneţii. Era în el ceva cunoscut, apropiat, se asemăna în ceva cu primul duhovnic al maşei, părintele Lavrentie! Poate că era o anumită lumină liniştită dinlăuntru, care i se revărsa din privire, sau poate că era blândeţea zâmbetului ascuns sub mustăţile rare şi înspicate.
dimpotrivă, fetiţo răspunse părintele egumen, ca şi cum s-ar fi jenat de poziţia sa de învăţător, temându-se să nu lezeze din greşeală lipsa de experienţă duhovnicească a tinerei femei -, mintea ta abia acum începe să dobândească buna rânduială necesară pentru o viaţă duhovnicească corectă!
Mintea noastră este construită ca o casă cu cerdac, către care conduce dinspre camera de jos o trapă deschisă. Trăind în partea de jos, stăpânul casei, ca să nu lase ţânţarii să intre în casă, acoperă ferestrele cu un tifon, în care are grijă să nu apară rupturi şi să nu se facă vreo gaură, ca să nu pătrundă înăuntru vreun ţânţar băutor de sânge. Dacă fereastra dinspre cerdac va fi deschisă, spartă sau prost închisă, atunci vrăjmaşul, fără ştirea celor ce locuiesc în partea de jos, pătrunde mai întâi în cerdac, iar de acolo coboară prin trapă în casa propriu-zisă, ca să-i înţepe pe stăpânii casei! Iar aceia nu vor înţelege de unde a apărut năpasta. Se uită la pereţii camerei în care locuiesc: totul este bine închis! Şi nu le trece prin cap să ridice din când în când capul, ca să vadă cum vrăjmaşul le pătrunde în casă prin trapa de sus!
Aşa şi în căpşorul tău există un spaţiu în care se poate spune că locuieşti, în care îţi lucrezi rugăciunea conştientă,
90
cugeţi la ceea ce se întâmplă, iei anumite hotărâri. Dar există acolo un „cerdac” în care poate pătrunde demonul, prin care vrăjmaşul îţi aruncă în „casă” gânduri păcătoase, fel de fel de nelinişti şi imagini ispititoare. Nu se poate să te afli simultan în două încăperi, dar ca să ţii „chepengul” dintre ele mereu închis este nevoie de destulă experienţă şi putere duhovnicească. Aici ne salvează, dar nu numai Psaltirea, ci orice slujbă bisericească, cititul şi cântatul în biserica lui Dumnezeu sau rugăciunea de acasă, făcută împreună cu alţii.
A lucra separat Rugăciunea lui Iisus a minţii neîmprăştiate, cu atenţie la fiecare cuvânt, este un efort colosal, iar pentru începători este adesea chiar de neatins! Este la fel de greu ca a-ţi concentra atenţia la sensul cuvintelor rugăciunilor citite „din carte” din cartea de rugăciuni, Ceaslov şi altele -, mai ales când nu eşti tu acela care citeşte, ci asculţi ce citeşte altul. O clipă dacă ai slăbit atenţia, s-a şi prăvălit din cerdac un gând străin, chiar unul în aparenţă cucernic! Atenţia urmăreşte acest nou gând, iar el o ia în altă parte, tot mai departe şi aşa te-a îndepărtat de la rugăciune! Te uiţi şi nu mai înţelegi unde erai, ce ascultai sau ce citeai chiar tu! Iar diavolul iscusit din cerdac râde în hohote: te-a prădat!
De aceea, părinţii mai vechi şi mai încercaţi în rugăciune de la mănăstirea noastră îi sfătuiesc pe fraţii începători să nu evite slujbele bisericeşti de obşte, canoanele de rugăciune făcute împreună cu fraţii, precum şi parastasele, şi să încerce să le completeze pe acestea cu Rugăciunea lui Iisus, făcută la chilie. Aceeaşi Rugăciune a lui Iisus este foarte bine să fie lucrată în timpul slujbelor: al Vecerniei, al Utreniei, al Ceasurilor, al Miezonopticii… Doar rugăciunea
91
Sfintei Euharistii trebuie ascultată cu toată atenţia, aţintindu-ţi mintea şi adunându-ţi toate simţirile cu puterea voinţei în împreună-trăirea şi împreună-participarea la marea Taină care se săvârşeşte acolo!
în rest, dascălul citeşte, diaconul ne cheamă prin ectenii să ne rugăm împreună, corul îşi cântă cântările, iar tu, ascultându-le pe acestea şi umplându-ţi „cerdacul” cu rugăciunea de obşte, cheamă încetişor, în acelaşi timp, în „camera” minţii tale pe Domnul cu Rugăciunea lui Iisus, care e bine să fie în varianta mai scurtă, de cinci cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă!”
Printr-o astfel de rugăciune, când participi şi la rugăciunea colectivă, dar te rogi şi personal lui Dumnezeu, obişnuinţa rugăciunii neîmprăştiate, concentrate pe dialogul cu Dumnezeu, va veni mai repede. Rugăciunea lui Iisus se va altoi în minte, va deveni pentru minte un obicei şi o necesitate, iar de acolo până la rugăciunea neîncetată, lucrată tot timpul în mod conştient, nu mai e cale lungă.
Cei ce au dobândit rugăciunea neîncetată pot să asculte cu atenţie nu doar Psaltirea sau orice altă slujbă, chemând neîncetat în acest timp, cu mintea şi cu inima, numele lui Iisus şi, prin mijlocirea lui, pe însuşi Mântuitorul Hristos, dar şi în timp ce se preocupă cu treburi lumeşti, gospodăreşti sau de familie, ei izbutesc să nu-şi întrerupă comunicarea cu Dumnezeu, rămânând în petrecerea dumnezeiescului Său har!
ei, părinte! Cum să ajung eu la asemenea rugăciune oftă Maşa -, aşa ceva doar în mănăstire este cu putinţă!
de ce? Nu-i aşa şi părintele o privi pe Maşa în ochi cu o privire atentă şi serioasă -, şi în mănăstire, şi într-o biserică
92
parohială, şi în rugăciunea comună în familie. Dar tu te rogi cu pravila de chilie împreună cu soţul tău?
desigur, părinte! Când el este seara acasă, după ce culcăm copiii, încercăm să spunem rugăciunile de seară, iar uneori citim împreună şi Canonul de umilinţă sau un acatist către Măicuţa Domnului sau către vreun sfânt. Chiar părintele Lavrentie ne poruncise aşa! Citim Psaltirea, iar uneori, dacă avem timp şi putere, şi rugăciunile Miezonopticii… Încercăm să citim pe rând: soţul o rugăciune, eu o alta…
vezi? înseamnă că ai fundamentul pentru lucrarea minţii! Aşa că încearcă, cum ţi-am explicat acum, să uneşti rugăciunea în comun cu Rugăciunea lui Iisus! Desigur că nu îţi va ieşi din prima, dar, de te vei strădui, vei izbândi! Şi vei vedea singură care vor fi roadele efortului tău. Iar după aceea, să vii la mine să îmi povesteşti! Aşa că îndrăzneşte, fiică!
binecuvântaţi, părinte, ca să mă sârguiesc!
domnul să te binecuvânteze! Sârguieşte-te!
CAPITOLUL 10
Psalmul 50 răsună cu clinchet de pocăinţă în aerul pulsând de viaţă al bisericii.
„Cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu Carele eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul, Bunul şi de Viaţă Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!” răzbătu din altar cântarea ieromonahului de rând, părintele Iosif.
amin! răspunse pe un ton la început neuniform, dar sincer în simplitatea lui, corul restrâns, ca în zilele de rând, al fraţilor şi, preluând tonul reluat de dirijor, înălţă tumultuos şi plin de concentrare cântarea primului irmos al Canonului: „Ca pe uscat umblând Israil…1”
Maica Selafiila, luând aminte atentă la lucrarea curgerii neîncetate a Rugăciunii lui Iisus înlăuntrul ei, simţi deodată în spaţiul duhovnicesc umplut de respiraţia moale a harului care o înconjura, o oarecare disonanţă, iscată nu se ştie de unde, ca şi cum în aerul înmiresmat al unei grădini înflorite s-ar ivi deodată o duhoare de cauciuc ars, venită de la grămada de gunoi de alături.
au venit nechemaţii bodogăni pe sub nas, bătrâneşte, schimnica bătrână -, tot dau târcoale prin jur, tâlharii…
1 Canon de rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
94
în limbajul maicii Selafiila „tâlhari” erau dracii.
Pentru prima oară în viaţa ei, maica Selafiila văzu un duh necurat în 1932, când îşi asumase greaua nevoinţă a rugăciunii, chinuită fiind de îngrijorarea pentru fraţii şi surorile ei rămaşi în Rusia Mică, cu care toate legăturile i-au fost brusc întrerupte. Mai ales că, în pofida marii puteri a maşinii de propagandă staliniste1, zvonurile despre grozăviile „Holodomorului”2, ale marii foamete care cuprinsese Ucraina, despre sălbăticiile detaşamentelor de barieră3 şi despre milioanele de ţărani muritori de foame începeau să se răspândească.
Timp de treizeci şi nouă de nopţi, după ce îşi culca fiicele, care acum erau trei, şi după ce aştepta ca soţul ei, culcat ca un copil la perete, să-şi capete ritmul lin al respiraţiei din timpul somnului, Maşa se strecura fără zgomot de sub pătura patului conjugal, ieşea pe vârfuri în şopron şi, punându-şi în faţă o iconiţă a Chipului nefăcut de mână omenească, lua în mâini mătăniile şi, făcând câte o plecăciune
1 Referire la aparatul omnipotent al cenzurii staliniste a ştirilor.
2Holodomor (sau Golodomor): Foametea ucraineană (1932-1933), catastrofa naţională instrumentată, cum susţine cea mai mare parte a istoricilor de după 1990, de guvernul sovietic stalinist pentru descurajarea rezistenţei ucrainenilor la colectivizarea agriculturii. Numărul de morţi, estimat, în diferite surse, între trei şi zece milioane, atestă anvergura de genocid a Golodomorului. Politici similare de genocid prin înfometare în masă au mai fost instrumentate, în aceeaşi perioadă, şi în alte republici sovietice, considerate mari grânare ale imperiului (Kazahstan, Caucazul de Nord, regiunea Volga, Uralul de Sud, Siberia de Vest).
3 Trupe din spatele primei linii a frontului în timpul Războiului civil din Rusia, care aveau ca misiune respectarea disciplinei militare, blocarea tentativelor de retragere a ostaşilor, prinderea dezertorilor, a sabotorilor şi a spionilor ori întoarcerea în divizie a soldaţilor rămaşi în urma detaşamentelor. Au existat în cadrul formaţiunilor militare ale multor state, încă din Antichitate. În Rusia au existat în timpul ambelor războaie mondiale şi al Războiului civil.
95
până la pământ la fiecare rugăciune, începea să rostească cu inimă râvnitoare, în şoaptă fierbinte:
doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-i şi salvează-i pe frăţiorii şi pe surioarele mele!
Cu toate că nu îi mai văzuse de aproape zece ani şi ştia că crescuseră, fiind acum mult mai mari decât erau când îi trimisese în Ucraina, iar cel mai mare dintre ei, Timotei, apucase deja să se însoare, Maşa oricum şi-i închipuia aşa cum îi văzuse ultima oară, când îi cocoloşea să le fie cât mai comod în căruţa care avea să-i ducă departe de viaţa ei: mici, speriaţi şi foarte dragi.
De obicei, Maşa apuca să facă în jur de o mie de metanii până la răsăritul soarelui, iar în unele nopţi, chiar mai mult. Odată cu răsăritul soarelui, cădea epuizată, aproape fără simţire, peste legăturile de cârpe din şopron, pentru ca, revenindu-şi din semiuitare peste vreo treizeci sau patruzeci de minute, să meargă în casă, chemată de plânsul mezinei Daria, care se trezea mai devreme decât toţi.
în a patruzecea noapte, profitând de plecarea pentru două zile a lui Grigori Matveevici cu treburi de serviciu, Maşa se sculă la rugăciune mai devreme, căci uscarea trupului, survenită ca urmare a nevoinţelor, nu îi împiedica arderea duhului. În acea noapte rugăciunea îi curgea fierbinte. Spre dimineaţă, Maşa începu deodată să simtă că nu era singură în şopron.
Şi nu era de bine acest sentiment. Cineva îi tulbura vădit, cu prezenţa sa, ritmul susţinut al rugăciunii, împiedicând-o să-şi concentreze puterile inimii şi ale minţii în rugăciunea sinceră şi înflăcărată pentru fraţii şi surorile ei.
încercând să nu se întrerupă şi să nu piardă acea stare de bucurie smerită a sufletului, care se năştea în ea atunci
96
când simţea „legătura reciprocă”, că rugăciunea îi fusese auzită şi primită, stare care apărea după a treia sau a patra sută de metanii şi nu contenea până la sfârşitul nevoinţei ei de noapte, Maşa îşi concentră toată atenţia la cuvintele rugăciunii rostite. Dar asta nu o ajută.
Un fior rece, ca de moarte, i se strecură pe şira spinării, apoi ajunse pe sub piele până la rădăcina capului, ridicându-i părul măciucă. Pentru prima oară în viaţă simţi cum, împotriva voinţei, o cuprindea groaza, iar expresia „un fior de gheaţă pe piele” nu mai era o vorbă goală, ci o realitate, care făcea sufletul viu să tremure fără voia lui, paralizându-i voinţa şi anihilându-i puterea raţiunii.
Maşa simţi că izvorul groazei ca de moarte, care îi împresura toată fiinţa, se afla undeva în stânga şi în spatele ei şi că, dacă nu se va întoarce şi nu va înfrunta această putere vrăjmaşă „faţă către faţă”, pur şi simplu risca să-şi piardă minţile de groază.
Strângând în mâna amorţită de încordare mătăniile uzate şi impregnate de rugăciune ale naşei ei, Maşa, cu toate puterile sufletului, îşi sili trupul să se supună poruncii raţiunii şi se îndreptă, cu privirea, în direcţia sursei răului.
Prin înfăţişarea sa, această sursă mai mult o miră decât o sperie pe femeia rugătoare. Pe geamantanul din colţ, aşezat peste două lăzi suprapuse, şedea o maimuţă. Mai precis, o fiinţă care prin aspectul ei, dintre toate creaturile vii cunoscute de Maşa, cel mai mult se asemăna cu o maimuţă: gârbovă, acoperită cu blană ciufulită şi murdară, cu genunchii şi coatele roase pe membrele strâmbe şi noduroase.
Numai răutatea sălbatică ce clocotea în străfundul orbitelor negre ale ochilor galbeni, apropiaţi unul de altul, trăda
97
că această creatură nu aparţinea defel regnului animal. Mai mult, pe capul creaturii era aşezată strâmb un fel de coroană ponosită, îndoită pe la colţuri, de parcă ar fi fost pescuită din lada de gunoi a unei menajerii teatrale. Dinspre greţoasa pocitanie năvăleau înspre Maşa, aproape în chip văzut, şuvoaie de groază şi scârbă, care îi îngheţau sufletul.
Creatura se mişcă şi, străpungând-o pe Maşa cu o privire plină de ură, se crispă într-o strâmbătură.
eu sunt regele pământului, închină-mi-te mie! porunci creatura.
Nici un sunet nu răzbătu în tăcerea nopţii când cuvintele scârbavnicei creaturi străbătură, asemeni unor valuri nevăzute, spaţiul lumii pământeşti şi ajunseră la conştiinţa maşei.
nu! Mai bine mor! reuşi Maşa să răspundă numai cu gândul.
vei muri în chinuri groaznice şi sufletul tău va ajunge în stăpânirea mea deplină! Mai bine închină-mi-te mie de acum, ca să nu te predau apoi chinurilor pentru refuzul de a-mi oferi cinstirea cuvenită!
nu eşti nici un fel de rege, minţi! răspunse din nou Maşa în gând.
nu sunt doar rege, ci sunt regele întregii lumi văzute şi nevăzute se hlizi creatura cu dinţii ei înfricoşători, care i se pierdeau în gură -, la mine sunt fraţii şi surorile tale, ei mi s-au închinat şi mi-au recunoscut împărăţia. Vrei să îi vezi?
vreau! tresări Maşa de uimire.
atunci închină-te mie şi voi face să te vezi cu ei!
nu îi răspunde, roagă-te, nu ai voie să vorbeşti cu el! cineva îi şopti deodată încet în urechea dreaptă, înviorându-i obrazul cu o căldură blândă.
98
Maşa parcă se trezi brusc. Într-o clipă înţelese ce se întâmpla cu ea şi cine îi vorbea. De câte ori nu citise despre asemenea lucruri în Vieţile sfinţilor şi în alte cărţi duhovniceşti!
Însă realitatea lumii de dincolo se prăvălise atât de neaşteptat şi înfricoşător peste tânăra rugătoare, încât nici nu apucase să se gândească că şi ei i s-ar putea întâmpla ceva de acest fel…
mulţumesc! fu primul lucru pe care îl putu rosti, mai degrabă mecanic decât ca răspuns conştient, în direcţia din care îi venise sfatul cel bun.
– „Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri” începu Maşa, încercând să-şi înfrângă firea paralizată de frică -, „sfinţească-se numele Tău! Vie împărăţia Ta!”
încetează se auzi în creierul ei ţipătul sinistru al „maimuţei” altminteri nu-ţi vei mai revedea niciodată fraţii şi surorile! Sunt morţi! Şi sunt la mine! Eu sunt stăpânul lor pe veci!
– „Facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ!” continua Maşa tot mai încrezătoare.
Sufletul şi trupul parcă începeau să i se dezgheţe, încălzite de căldura rugăciunii.
– „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!”
vino-ţi în fire! încetează repeta tot mai încet creatura scârboasă -, o să fac chiar acum să-ţi vezi fraţii şi surorile!
– „Şi nu ne duce pe noi în ispită” încheie Maşa, deja în siguranţă deplină şi cu convingere, Rugăciunea Domnească, făcându-şi semnul crucii cu mâna de-acum încălzită şi slobodă de paralizia diabolică -, „şi ne izbăveşte de cel viclean!”
99
fii blestem… răzbătu până la ea ultima frântură a urletului demonului, asemeni unei fuioare de ger care se stingea în fereastra ce se închide… şi asta fu tot!
„Fereastra infernului” se închise.
Epuizată, Maşa reuşi doar să şoptească cu recunoştinţă, târându-se fără puteri printre cârpele atârnate lângă perete:
slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie pentru tot…
A doua zi, într-o sâmbătă, rugând o vecină să vadă de copii, Maşa merse la biserică la părintele Ilarion care, ca de obicei, sâmbăta spovedea înainte de Liturghia de amiază1 în altarul stâng al bisericuţei mărginaşe, înspre drumul care trecea pe lângă lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie, de acum închisă.
Când Maşa, urcând de pe strada ei şi dând colţul către Turnul Raţelor, ieşi la drumul drept care ducea de-a lungul zidului lavrei către porţile principale ale mănăstirii, de lângă turn se pripăşi pe lângă ea Paşenka cel sărac cu duhul, cunoscut în întregul Serghiev Posad ca nebun întru Hristos. La înfăţişare Paşenka arăta ca un prostovan cu trup de adult, dar cu mâinile şi picioarele scurte şi strâmbe. Avea mereu faţa radioasă de un zâmbet plin de bucurie, îngâna întruna cântecele şi recita poezioare şi zicători.
Trupul lui, şi aşa disproporţionat de mare faţă de membre, era în tot timpul anului încotoşmănat ca o varză într-o mulţime de hăinuţe, care mai de care mai surprinzătoare, care acopereau, cum se văzu mai târziu, lanţuri de fier cu o greutate de peste patruzeci de kilograme, înfăşurate în jurul torsului şi al umerilor.
1 în bisericile mari din Rusia există, de obicei, cel puţin două altare, închinate câte unui sfânt sau praznic protector, astfel încât în aceeaşi zi se pot săvârşi două Liturghii: de dimineaţă devreme şi înainte de amiază, câte una în fiecare altar lucru care, altminteri, ar fi interzis de canoane.
100
Nimeni nu şi-ar fi putut închipui, văzând cât de lejer dănţuia Paşenka, plesnind din minusculele-i palme şi îngânând un cântecel cu cuvinte pe care nu le puteai desluşi imediat, că picioruşele-i strâmbe poartă, pe lângă greutatea propriului corp, şi povara grea a verigilor de fier, care, cu inelele lor strâns lipite de trup, se încrustaseră adânc în carnea-i bolnavă.
Abia când Paşenka muri cu pace în anul 1936, aşezat în colţul bisericii, după ce primise Sfânta împărtăşanie de praznicul de vară al Cuviosului Serghie, doi bărbaţi încercară să ridice rămăşiţele pământeşti ale piticului şi nu reuşiră. Abia patru bărbaţi zdraveni izbutiră să-l scoată din biserică.
Paşenka mergea ţopăind pe lângă Maşa pe picioruşele-i strâmbe, aruncându-i priviri drept în faţă şi cântând bucuros:
Maşka-monahia caşă fierbea!
Caşă fierbea, pe copilaşi îi hrănea!
Pe Timocika îl hrănea!
Şi pe Anecika o hrănea!
Pe Glasenka o hrănea!
Şi pe Vasenka îl hrănea!
Şi pe Sonecika o hrănea!
Şi pe Mişka-«brotăcelul» de asemeni îl hrănea!
Toţi se săturară!
Şi în Rai se aşezară!”
Maşa se opri brusc încremenită, înţelegând deodată că fericitul Paşenka i-i înşiruise pe toţi fraţii şi surorile ei, după nume, chiar în ordinea vârstei!
paşenka oftă ea uimită ce s-a întâmplat cu fraţii şi surioarele mele? Sunt vii?
101
da, sunt vii, sunt vii! Toţi sunt vii la Dumnezeu! continuă să ţopăie blajinul Paşa, îngânându-şi cântecelul. În Raiul Domnului! Tuturor într-acolo ni-i calea!
Şi deodată Paşa se opri din dănţuială, faţa lui îşi pierdu expresia obişnuită de nepăsare şi ochii lui cenuşiu-luminoşi se aţintiră severi asupra maşei.
dar tu, Maşka-monahia, să nu te mai încumeţi să te rogi în felul acesta fără binecuvântare, că altfel o să-l vezi de-adevăratelea pe regele dracilor în locul maimuţei aceleia jerpelite…
Şi, răsucindu-se brusc, o luă într-o parte, bălăngănindu-se caraghios pe picioruţele-i strâmbe, îngânându-şi cântecelul:
maşka-monahia caşă fierbea…
Părintele schiegumen dădu îndelung din cap, cu frângere a inimii, ascultând povestirea maşei despre vedenia avută de ea în timpul nopţii.
fetiţă, fetiţă! Oare se poate să ne asumăm samavolnic asemenea nevoinţe?! Fără să te sfătuieşti cu părintele tău duhovnicesc, fără sfânta binecuvântare? Mila lui Dumnezeu şi îngerul păzitor te-au ferit de data aceasta de pieire. Dar să îţi fie învăţătură de minte pentru altă dată: orice faptă îndrăzneaţă trebuie făcută cu binecuvântare! Şi să fie pe potriva măsurii tale duhovniceşti! Iar tu, cu caş la gură fiind, te-ai pornit să te asemeni marilor nevoitori ai pustiei!
Nu-nu-nu, fetiţa mea îşi mişcă el cu asprime degetul uscăţiv în faţa ochilor maşei -, uită de cuvântul „eu însănii”! Cea mai importantă, în viaţa duhovnicească, este sfânta ascultare făcută din iubire, mai ales pentru începătorii ca tine! Chiar şi o singură metanie în plus dacă vrei să
102
adaugi la pravila primită de la părintele tău duhovnicesc, pe care ţi-a dat-o cu binecuvântare, să fugi la el să îi ceri voie! O să vină vremea când vei înţelege de ce trebuie să fie aşa, şi chiar tu îi vei binecuvânta pe alţii să facă aşa…
Dar până atunci, de vreme ce Domnul îţi dă îndrumători, ţine-te de ei, fii ascultătoare şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu!
părinţele! Dar ceea ce mi-a spus blajinul Paşenka este adevărat? Că fraţii şi surorile mele sunt în Rai la Dumnezeu, că au murit?
nu ştiu. Dumnezeu îţi va descoperi la timpul potrivit. Ai făcut pentru ei tot ce puteai face.
Peste o săptămână, consăteanca rudelor lui Grigori Matveevici, cea la care locuiseră fraţii şi surorile maşei, reuşi ca prin minune să străpungă, prin desişuri de pădure, bariera de mitraliere din spatele liniei frontului1. Ea îi confirmă că muriseră cu toţii: şi copiii, şi ruda care îi adăpostise. În afară de ea şi de doi consăteni care se salvaseră împreună cu ea, tot satul murise.
ai noştri avură o moarte bună povesti ea -, au plecat dincolo în smerenie şi cu rugăciune! în alte sate s-a întâmplat că morţii erau mâncaţi de cei vii, alţii înnebuneau şi oricum mureau. Pe toţi să îi primească Dumnezeu în împărăţia Sa!
1 Referire la detaşamentele de barieră din spatele primei linii a frontului în timpul războiului, care aveau sarcina să nu lase pe nimeni, din motive de securitate, să treacă dintr-o parte în alta.
103
CAPITOLUL 11
Maica Selafiila îşi încorda privirea minţii duhovniceşti, înteţindu-şi şuvoiul rugăciunii venite din inimă.
Iată-i, aşadar, pe tâlharii aceştia, pe dracii mărunţi ai patimilor trupeşti, cu înfăţişare de porci şi de şobolani, cum se strecoară în strană ca să-i ispitească pe fraţii cântăreţi spre poftele trupului!
Rezemându-se în bastonul ei strunjit de alun, bătrâna schimnică începu să se mişte încetişor, cu paşi mici laterali, târşâiţi, în direcţia stranei, încercând să nu atragă atenţia puţinilor credincioşi. Dar manevra nu îi reuşi: fratele Gheorghe, un ins înalt, brunet, cu barba neagră ca smoala şi deasă, crescută direct din dreptul ochilor, se apropie încet de ea.
măicuţă! Dă-mi binecuvântare să te sprijin un pic şopti fratele Gheorghe, apucând-o grijuliu de braţ -, unde trebuie să mergi, maică?
hristos să te mântuiască, Gheorghiuşa maica Selafiila se sprijini de braţul ferm şi vânjos al fratelui -, condu-mă către strană în partea cu băncuţa! Vreau să ascult canonul, dar se pare că am surzit, de aici aproape că nu mai aud troparele!
să mergem, măicuţă, să mergem! Fii cu băgare de seamă, să nu te împiedici de covoraş, că e un pic ridicat aici!
104
Ajungând la strană, schimnica îşi încorda luarea-aminte din nou, întărind lucrarea rugăciunii concentrate. Cu ochii duhului ea văzu din nou cum mişunau prin strană dracii cu chip de şobolani ai desfrâului, tulburaţi de apropierea stareţei pline de har, grăbindu-se să apuce a sminti cu închipuiri pătimaşe trupeşti fie şi un singur cântăreţ şi să arunce măcar în mintea vreunuia un gând curvesc întinător de suflet, asemeni unei grenade azvârlite pe fereastră.
preamilostive Doamne, nu Te scârbi de nevrednica mea rugăciune! Doamne, cruţă zidirea Ta! Doamne, îndepărtează de la noi toată lucrarea diavolească, izgoneşte de la noi pe viclenii demoni, care tulbură zidirea Ta! Doamne, nu îngădui duhurilor necurate să smintească pe cei care au venit în sfânt lăcaşul Tău şi şi-au adus sufletele ca jertfă a iubirii lor sincere pentru Tine, Domnul şi Stăpânitorul nostru! Doamne, apără-i pe fraţii lăcaşului acestuia de silnicia scârbavnică a diavolului! Goneşte şi spulberă de la noi toate lucrăturile viclene ale demonilor căzuţi, aţintite spre pierzarea sufletelor creştineşti! Dăruieşte-ne, Doamne, atotputernicul Tău har ca armă împotriva duşmanilor noştri!
marş de aici, scârnăviilor! Să nu vă atingeţi de copilaşii mei! grăi în gând schimnica, concentrându-şi toată puterea rugăciunii harice în porunca neclătinată de pârjolire a demonilor. Cu puterea numelui Domnului nostru Iisus Hristos şi a preacinstitei Crucii Sale vă poruncesc să plecaţi chiar acum din acest sfânt lăcaş! Ieşiţi afară din templul lui Dumnezeu, duhuri necurate, şi să nu îndrăzniţi să tulburaţi această neputincioasă obşte!
Loviţi de puterea harică a rugăciunii schimnicei, dracii se urniră din loc, pornind să mişune ca guzganii pe sub podeaua stranei, şi plecară, nesuportând puterea harului ce
105
izvora de la smerita bătrână. Neputincioşi în ura lor oarbă, unii dintre ei se aruncară să îi muşte bătrânele picioare bolnave. Prin ciorapii ponosiţi de bumbac, cârpiţi şi răscârpiţi, pe picioarele stareţei răsăriră broboane de sânge.
slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie, că nu m-ai îndepărtat pe mine, păcătoasa, şi ai auzit rugăciunea mea! Slavă Ţie pentru preaputernicul Tău har şi pentru ajutorul Tău! Să nu ne laşi nici de acum încolo, prin milostivirea Ta, ci apără, miluieşte şi mântuieşte pe robii Tăi!
Dracii dispărură. În strană se instaură liniştea.
oare de ce măicuţa se schimbă astăzi aşa de des de pe un picior pe altul? spuse un cântăreţ către altul, uitându-se la schimnică. De obicei stă nemişcată ca o lumânare!
i-a intrat, probabil, o pietricică în gheată presupuse celălalt -, ce să-i faci, e şi ea bătrână şi sensibilă…
Maica Selafiila zâmbi, amintindu-şi ce păgubiri i se întâmplase să îndure de la demoni în perioada în care, sub îndrumarea bătrânului schiegumen părinte Iegudiil, începuse să se deprindă cu Rugăciunea lui Iisus, a minţii, cu rugăciunea contemplativă, acum petrecându-şi, cu binecuvântare, cea mai mare parte a nopţii în vorbire cu Dumnezeu.
Nopţile pe care mai înainte le împărţise cu soţul ei acum îi aparţineau în întregime numai ei.
Brigada în care muncise Grigori Matveevici la mica fabrică de mobilă primi o comandă urgentă şi importantă: să confecţioneze în douăzeci şi patru de ore un sicriu pentru primul preşedinte al Comitetului orăşenesc al Partidului1, care decedase în urma unui infarct. Sarcina era, evident, nu doar onorabilă, ci şi de mare răspundere, căci
1 Este vorba, evident, de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), organul de guvernare a ţării şi unicul partid din toată perioada sovietică.
106
nu era vorba să croieşti o simplă ladă de pin pentru un muritor de rând! De aceea, comanda fu distribuită celor mai buni meşteri: Grigori Matveevici, Ivan Trofimovici, Mihail Luchianîci şi brigadierului lor, Maxim Evstigneici.
Aceştia munciră toată ziua şi toată noaptea. La ora şapte dimineaţa, pe biroul eliberat de hârtii şi rechizite al directorului fabricii, chiar în cabinetul acestuia, trona o capodoperă a artei funerare.
Liniile zvelte ale conturului, detaliile sculpturale ale decoraţiei, culoarea nobilă a lacului cu uscare rapidă, lucind ca oglinda, mânerele şi închizătorile de bronz, toate erau de cea mai înaltă calitate, nici nu le-ai fi putut cataloga altfel!
Recepţionerul lucrării, primul locţiitor al defunctului, care purta o panglică de doliu pe mâneca paltonului scump, cu toate că era nedormit, şi mahmur, şi zăpăcit de agitaţia neprevăzută, aprecie, totuşi, lucrarea la valoarea ei.
ce frumuseţe de sicriu! Iată cu ce mai căsoi s-a procopsit Iakov Semionîci! Într-o chestie ca asta nici preşedintelui Comitetului raional de Partid nu i-ar fi ruşine să se culce! Bravo, băieţi! Toţi cei care-aţi făcut lucrarea aveţi câte un premiu!
Directorul fabricii radia de fericire. Radia şi brigadierul Maxim Evstigneici.
suntem bucuroşi să ne străduim pentru Partid şi popor răspunse el un pic bombastic, înălţându-se pe călcâie în faţa conducerii -, dacă este nevoie, putem meşteri aşa un coşciug, că pentru însuşi tovarăşul Stalin nu va fi o ruşine să fie culcat în el!
Înecându-se, vicepreşedintele Comitetului orăşenesc începu să tuşească, directorul fabricii păli ca foaia de hârtie,
107
dar tâmplarii, de oboseală, nu pricepură nimic. Seara îi ridicară pe toţi. Şi pe director, şi pe brigadier, şi pe tâmplari.
Dosarul încropit cu aţă albă despre „grupa teroristă de diversionişti având ca scop asasinarea personală a tovarăşului Stalin” nu diferea cu nimic, în linii mari, de miile de alte asemenea dosare. Directorul fabricii fu împuşcat imediat, cu condamnare, ceilalţi primiră câte „zece ani fără drept de corespondenţă”, ceea ce, aşa cum se va vedea peste mulţi ani, însemna în acea vreme tot împuşcare.
Când Grigori Matveevici era ridicat din casa întoarsă cu fundul în sus în timpul percheziţiei, el apucă numai să o întrebe pe Maşa, pierdută şi foarte speriată, privind-o drept în ochi:
maşenka, spune-mi: ţi-am fost un soţ bun?
cel mai bun! spuse Maşa cu sinceritate, dintr-o răsuflare.
roagă-te pentru mine…
Grigori Matveevici fu ridicat.
Pentru Maria Nikiticina începea o altă viaţă.
CAPITOLUL 12
Canonul se termină. Fu cântată ultima catavasie1, părintele Antonin rosti ectenia. Cântând şi luminânda2, psalţii începură stihirele Laudelor.
„Toată suflarea să laude pe Domnul!”
Bătrâna schimnică, însemnându-se cu semnul crucii, făcu o metanie mare. Aşa făcea mereu când se putea închina fără să-i deranjeze pe ceilalţi, ca să nu facă nimănui tulburare. Schiegumenul Iegudiil o deprinsese cu metaniile mari, ca un atribut de neînlocuit al vieţii călugăreşti.
maria, trebuie să ţii minte că metania mare este pentru călugăr ca inspiraţia şi expiraţia, fără de care oxigenul nu pătrunde în plămâni, sau ca contracţia şi dilatarea inimii, care pompează sângele în vine şi fără de care trupul nu are viaţă. Aşa e şi în sufletul călugărului: fără metaniile mari şi fără nevoinţa trupească în urma acestora, acea mişcare a harului atât de necesară, mai ales celor începători, pentru o viaţă duhovnicească adevărată, nici nu poate să se urnească din loc cum trebuie!
aceasta, părinte, este pentru călugări, iar eu sunt femeie mireancă, în braţe cu trei copilaşi, „nevastă de duşman
1 Imnul de încheiere a odelor unui canon.
2 Sau svetilna, sau exapostilaria: stihiră sau tropar care se cântă înainte de Laude.
109
al poporului”, ce rost mai are să visez acum la viaţa călugărească? Măcar de mi-aş petrece viaţa creştinească cum se cade, de aş împlini măcar cum se cuvine legile Evangheliei, căci călugăria se pare că a trecut pe lângă mine! Aşa a fost, cu siguranţă, voia lui Dumnezeu…
te înşeli, Maria zâmbi bătrânul schiegumen -, călugăria ta de abia acum începe! Voia lui Dumnezeu ca tu să fii călugăriţă a fost de mult desluşită şi nu s-a schimbat! Căci din pruncie ţi-ai dorit călugăria, nu-i aşa?
aşa este, părinte…
şi I-ai cerut călugăria lui Dumnezeu?
da, părinte…
ei, bine, perioada „ostenelilor” tale s-a terminat! E vremea să treci la „ascultare”!
părinte îşi ridică mirată Maria privirea spre bătrânul călugăr -, mă binecuvântaţi să intru în mănăstire? Dar ce va fi cu copilaşii mei? Oare poţi intra cu copiii la mănăstire?!
fiica mea vocea duhovnicului avea o căldură părintească -, am spus eu, oare, ceva de mănăstire? Căci au rămas foarte puţine care nu s-au închis, dar şi pe acelea în curând probabil că or să le închidă! Şi nici măcar nu cred că aş mai găsi acum vreo mănăstire în care să te binecuvântez, din toată inima, să intri, încredinţat fiind că acolo vei putea creşte duhovniceşte…
dar cum atunci să fac „ascultare” în lume îl întrebă nedumerită Maria pe părintele schiegumen -, oare în lume te poţi călugări?
vei vedea asta singură zâmbi părintele Iegudiil -, călugăria şi viaţa în mănăstire, paradoxal, nu sunt totdeauna unul şi acelaşi lucru. Nu sunt puţini cei care, trăind o
110
viaţă întreagă între pereţii mănăstireşti şi învrednicindu-se chiar şi de tunderea monahală, nu numai că nu au devenit călugări, dar nici măcar nu au aflat ce este viaţa călugărească. Şi dimpotrivă, au existat şi există nevoitori nu mai mici decât cei din vechime, care şi-au purtat nevoinţa în lume şi continuă să o poarte şi acum.
părinte! Toată copilăria şi tinereţea mea au fost legate de mănăstirea în care naşa mea de botez era călugăriţă. Acolo trebuia să ajung şi eu, totul fusese hotărât, dar Dumnezeu a binevoit altminteri… De aceea îmi şi închipui călugăria potrivit experienţei mele de atunci de vieţuire în mănăstire: slujbele mănăstireşti în biserică, ascultările, pravilele de chilie, viaţa de obşte… Dar dacă nu aceasta este cel mai important, atunci care sunt înţelesul şi esenţa vieţii călugăreşti? Căci eu şi acum, cu sfânta binecuvântare a cuvioşiei voastre, ţin pravila rugăciunii şi încerc să o împlinesc mai mult decât au mirencele binecuvântare pentru aceasta! Ce se mai poate schimba în viaţa mea?
ţine minte, copilă! Călugăria este viaţa sfântă a sufletului cu Dumnezeu şi în Dumnezeu, săvârşită într-un mod anume, deosebit de cel al mirenilor! Acest mod de viaţă îţi cere să I te dăruieşti cu totul lui Hristos, să Ii slujeşti cu fiecare respiraţie, cu fiecare bătaie a inimii! Scopul acestui mod de viaţă este unirea cea mai strânsă cu Hristos în iubirea Sa, „îndumnezeirea” omului, într-o formă inaccesibilă mirenilor. Cu toate că şi printre mireni există creştini care depăşesc pe mulţi călugări în desăvârşirea duhovnicească, totuşi, calea mirenilor de a-L dobândi pe Hristos este alta decât calea monahală. Călugăria nu înseamnă tundere şi veşminte, ci nevoinţă lăuntrică în unirea minţii, a sufletului şi a trupului! Dar,
111
de fapt, nu are rost să-ţi lămuresc acum ceea ce poate fi înţeles doar prin experienţa practică a vieţii călugăreşti. Ai priceput măcar ceva din ceea ce ţi-am explicat acum?
cred că am priceput, părinte… sau, mai precis, am simţit răspunse, gânditoare, Maria.
atunci spune acum, în faţa Sfintei Evanghelii şi a Sfintei Cruci a lui Hristos şi bătrânul părinte arătă Crucea şi Evanghelia, aşezate pe analogul de spovedanie -, îţi doreşti tu viaţa călugărească, doreşti să devii călugăr, ostaş al lui Hristos?
da, părinte, doresc! Nu eu sunt cea care vă răspund acum, nu ştiu cum să spun, inima mea este cea care vă răspunde: da! Vreau să devin călugăriţă!
hristos ţi-a auzit cuvintele, iar eu sunt martor în faţa Lui al mărturisirii dorinţei tale. Acum răspunde la încă o întrebare: ai încredere în mine să îţi fiu călăuză pe calea vieţii călugăreşti? Nu te grăbi cu răspunsul! Ori sufletul tău tânjeşte să găsească un alt părinte duhovnicesc?
ei, părinte! Am încredere deplină în cuvioşia voastră, aşa cum am avut încredere în părintele meu Lavrentie, care m-a îndrumat spre cuvioşia voastră!
eşti gata să îţi asumi îndatorirea ascultării duhovniceşti faţă de mine, ca îndrumătorul tău duhovnicesc, şi să asculţi cu sfinţenie îndrumările şi învăţăturile mele în viaţa călugărească?
sunt gata, părinte, ca şi mai înainte!
aşază-te în genunchi, copilă, în faţa analogului, şi roagă-te ca însuşi Domnul să-mi înţelepţească neputinţa ca să te călăuzesc pe calea călugăriei cu folos duhovnicesc,
ca să dobândeşti desăvârşirea duhovnicească!
Maria se aşeză în genunchi. Bătrânul schiegumen îi acoperi capul cu epitrahilul şi se rugă îndelung în şoaptă
112
pentru nişte lucruri pe care Maria nu le auzea, dar pe care cu inima le înţelegea. Când se ridică în picioare, nu mai era aceeaşi Marie care îngenunchease cu câteva clipe în urmă.
Avva o privea cu iubire şi compasiune.
am încredere în tine, Maşenka, există un călugăr în tine, eşti „din neamul nostru”…
binecuvântaţi-mă, părinte, pentru sfânta ascultare! şi Maria îşi înclină capul, aşezându-şi truditele palme1 spre binecuvântare.
fie ca harul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos să coboare peste roaba lui Dumnezeu, sora începătoare Maria! rosti bătrânul părinte, făcând un larg semn al crucii spre binecuvântare. Hristos în mijlocul nostru!
este şi va fi! răspunse începătoarea Maria şi sărută dreapta părintelui.
1 Potrivit obiceiului ortodocşilor slavi, binecuvântarea se dă mirenilor nu pe creştetul capului (ca la noi), ci în căuşul palmelor, întinse înaintea preotului sau episcopului.
113
CAPITOLUL 13
– „Preabinecuvântată eşti, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară! Iadul s-a robit de Cel Ce S-a întrupat din tine!”… corul fraţilor începu să cânte lin, cu duioşie şi cu smerenie.
Maica Selafiila se aşeză în genunchii umflaţi de artroza pe care o avea de mulţi ani, oftând de pe urma durerii ascuţite, dar tot atunci impunându-şi să nu primească alte senzaţii decât pe cele venite de la rugăciune.
Această minunată odă închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, mai ales când era cântată de corul mănăstiresc, impresiona mereu în profunzime multîndurerata inimă a bătrânei schimonahii. Îşi amintea cum cântau acest imn surorile din lăcaşul în care fusese botezată, cât de minunat suna această cântare în interpretarea corului de călugări al lavrei Sfântului Serghie, cu puţină vreme înainte de închiderea lavrei Sfintei Treimi de către comuniştii cei fără de Dumnezeu, îşi amintea cât de simplu şi smerit cântase şi ea această stihiră, împreună cu monahia Augusta, în perioada de început a ascultării acesteia…
ce să mă fac, părinte îl întreba începătoarea Maria pe bătrânul ei duhovnic -, sunt dată afară din apartament! De când l-au arestat pe Grigori Matveevici, e deja a treia locuinţă din care sunt dată afară, împreună cu copiii.
114
Parcă nimerisem şi peste nişte gazde bune de data aceasta, chiar credincioase, dar aseară a venit la ei funcţionarul de la comitetul raional de partid şi le-a spus că, dacă nu vor să aibă neplăceri, să o dea afară pe „nevasta asta de duşman al poporului”! De dragul copiilor mei au acceptat să mai aştepte două zile, ca să îmi găsesc un alt adăpost, că totuşi e iarnă, dar nu mai mult!
Şi de la spălatul vaselor din bufetul gării m-au dat afară, pentru că „nu eram de încredere”! Deocamdată m-au îngăduit cu jumătate de normă să spăl veceurile, dar m-au avertizat că şi asta nu va fi pentru multă vreme. Înţeleg, dragă părinte, că trebuie să îndur aceste mici supărări pentru Hristos şi nu cârtesc câtuşi de puţin, dar nu reuşesc să pricep cum să fac să-mi duc viaţa de zi cu zi mai departe: unde să locuiesc şi din ce muncă să-mi hrănesc şi să-mi îmbrac copilaşii?
Părintele schiegumen căzu pe gânduri, depănând ritmic pe degete nodurile metanierului. Tăcu şi începătoarea Maria.
aşa, copila mea! S-ar putea să existe o soluţie care să împuşte doi iepuri deodată! Acum o să-ţi scriu o adresă: nu e departe, la capătul de nord al Serghiev Posadului1. Acolo trăieşte în casa ei o călugăriţă, maica Augusta, dintre vechile mele fiice duhovniceşti. Este croitoreasă cu locul de muncă la domiciliu, coase la comandă ceva haine pentru o cooperativă de stat, fie aşternuturi, fie altceva de felul acesta. Şi din când în când îi mai îmbracă şi pe părinţi, şi pe călugări în haine „negre” şi „colorate”.
ce înseamnă „negre” şi „colorate”, părinte? Iertaţi-mă, dar nu am înţeles!
1 Serghiev Posaci sau Posaci: micul oraş construit, de câteva sute de ani, în jurul lavrei Sfântului Serghie.
115
– „Negre” sunt veşminte ca rasele, dulamele, scufiile, apostolnicele, iar „colorate” sunt veşmintele pentru sfintele slujbe, ca feloanele, epitrahilele, acoperămintele pentru altar şi altele ca acestea. Maica Augusta este o croitoreasă cu experienţă, multă lume o cunoaşte şi îi comandă veşminte bisericeşti. Alaltăieri a fost la mine, m-a rugat să-i găsesc pe cineva s-o ajute, de preferinţă călugăriţă, ca să facă faţă la termen comenzilor mireneşti, pentru că la cooperativa meşteşugărească unde este angajată cu munca la domiciliu sunt foarte scrupuloşi cu îndeplinirea la termen a planului. Iar dacă îşi va cheltui prea mult timp pentru comenzile cooperativei, nu va mai avea nici puterea, nici timpul să facă faţă comenzilor bisericeşti, pentru că mai are şi toată pravila călugărească de împlinit, fără de amânare.
Locuise cu ea, preţ de vreo jumătate de an, o fată tânără din Siberia, era bună întru toate, se rugau împreună, ea o ajuta, dar sunt două luni de când a plecat în locurile natale ca să-şi obţină nişte acte şi a dispărut, nici o veste nu a mai primit de la ea…
Ia du-te tu pe la maica Augusta, spune-i că eu te-am trimis, povesteşte-i tot despre tine, iar dacă nu va înţelege ceva, să vină la mine să-i explic eu! Poate că o să vă dovediţi de trebuinţă una alteia, tu ai s-o ajuţi cu cusutul, iar ea pe tine cu copilaşii, căci înainte de călugărie a fost profesoară de matematică la o şcoală. Dacă vă învoiţi, să veniţi laolaltă să vă dau binecuvântare pentru a vieţui împreună!
începătoarea Maria se duse la maica Augusta, care o primi la început cu prudenţă şi suspiciune, dar o invită la un ceai. Stătură de vorbă până târziu după miezul nopţii, plânseră împreună, apoi se rugară tot împreună.
A doua zi, după Liturghia de dimineaţă, părintele Iegudiil le dădea deja binecuvântarea şi le punea la punct
116
rânduiala de rugăciune, luând în consideraţie viitorul lor trai în comun. Astfel, ascultătoarea Maria deveni „ucenica de chilie” a monahiei Augusta.
Cu mila Domnului, viaţa lor în comun se aranja foarte bine. Astfel, monahia Augusta nu primi doar un singur aghiotant, ci chiar patru. Saşa, care avea şaisprezece ani şi Vasilisa, de paisprezece, în timpul ce le rămânea liber după şcoală, coseau cu sârg la vechea maşină Singer cu picior feţe de pernă şi aşternuturi pentru cooperativa de stat, reuşind să împlinească în trei-patru zile planul săptămânal al gazdei. Chiar şi Anecika, cea de unsprezece anişori, însăila sârguincios aşternuturile de pat după ce erau croite.
De acum, maica Augusta nu se mai ocupa decât cu cusutul pentru biserică şi încă avea comenzi destule, mulţumită priceperii ei, în pofida scăderii permanente a numărului celor care comandau din pricina închiderii bisericilor şi a uciderii preoţilor şi călugărilor de către puterea vrăjmaşă lui Dumnezeu. Aceste comenzi îi veneau într-un număr îndeajuns de mare, ca să îi permită întregii „şezători de fete”, cum numea chiar ea mica lor aşezare de femei, să se descurce aproape fără lipsuri cu mâncarea. Hainele pentru ele şi le coseau, de asemeni, tot ele.
Începătoarea Maria îşi luă asupra ei toate grijile de zi cu zi ale micii obşti de călugăriţe şi femei: spăla casa şi rufele, gătea, mergea la cumpărături, stătea la cozi pentru produse distribuite pe cartele, uneori multe ore la rând, ca să valorifice cartelele de serviciu ale maicii Augusta pentru săpun, pentru sare sau ulei de floarea-soarelui. Şi ziua trecea ca o clipă.
În schimb, când ziua se termina şi fiicele mariei, după ce îşi spuneau scurtele rugăciuni de seară, mergeau la
117
culcare, în cămăruţa din spate a căsuţei de la marginea orăşelului Serghiev Posad începea o altă viaţă.
La început citeau Vecernia după cărţi, Pavecerniţa mică cu rugăciunile de seară şi Miezonoptica. Citeau cu rândul, maica Augusta şi începătoarea Maria, cu o lumânare aprinsă în faţa sfintelor icoane, după ce cădeau cu puţină tămâie dintr-o căţuie veche de bronz.
Maica Augusta, având experienţa cititului şi cântatului la strană într-o biserică veche, care fusese detonată de „luptătorii pentru un viitor luminos”, o învăţa pe novicea purceasă a deprinde înţelepciunea vieţii călugăreşti cum trebuia să citească, cum să alcătuiască slujba după cărţi, cum să slujească Obedniţa după rânduiala cea fără preot, o învăţa cum să cânte cu jumătate de voce după glasuri şi pe note, cum să-şi ţină respiraţia, cum să nu-şi încordeze coardele vocale şi alte asemenea meşteşuguri minore, dar atât de trebuincioase în practica slujirii bisericeşti. Ce mult i-a folosit acum mariei experienţa din copilărie a cântatului la mănăstire!
Rugăciunea în comun dura ceva mai bine de două ceasuri. Apoi maica Augusta rămânea în aceeaşi „cameră de rugăciune”, unde tocmai se săvârşise rugăciunea de obşte, iar începătoarea Maria trecea în cămăruţa mică laterală, aflată dincolo de dormitorul fetelor, unde se aflau doar un raft cu icoane, o cutiuţă minusculă cu o candelă şi un scaun trainic, de dinainte de Revoluţie.
Trecând în „chiliile” lor, călugăriţa şi începătoarea se apucau de metaniere şi fiecare îşi făcea pravila de rugăciune, cea primită cu binecuvântare de la duhovnic, stând singure în faţa lui Dumnezeu, ba în picioare, ba în genunchi, ba şezând pe un scăunaş ori rezemându-se de scaun pe coate, după puteri şi râvnă.
CAPITOLUL 14
cuvântul „monah” vine de la „monos”, adică „unul” o învăţa părintele Iegudiil pe începătoarea Maria iar rugăciunea făcută în biserică, mai ales în timpul Sfintei Liturghii, le este de trebuinţă ca pâinea cea de toate zilele şi călugărilor, şi mirenilor.
Rugăciunea neîncetată, săvârşită de creştin în tot locul şi la orice trebuinţă, este de asemeni importantă şi necesară. Această rugăciune se mai numeşte şi „rugăciune de apărare”, întrucât cel ce săvârşeşte neîncetat Rugăciunea lui Iisus, prin chemarea numelui lui Dumnezeu îşi atrage asupra lui harul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, care îi apără mintea şi simţurile de atacurile diavoleşti.
Şi dacă mireanul, citind după cartea de rugăciuni pravila cuvenită mirenilor, mergând la biserică, respectând poruncile lui Dumnezeu, participând cu rugăciunea la slujbele bisericii şi, eventual, pocăindu-se şi împărtăşindu-se mai des, se va deprinde, pe lângă acestea, să cheme neîncetat preasfântul nume al lui Dumnezeu, fiind astfel în comuniune, pe cât se poate, neîntreruptă, cu Dumnezeu, atunci viaţa lui, având în vedere toate grijile lumeşti, suferinţele şi lucrările de trebuinţă, va decurge într-un mod cu adevărat mântuitor pentru el. Dar asta este valabil doar pentru mireni!
119
însă cel ce caută calea desăvârşită spre Dumnezeu şi a ales călugăria ca mijloc de dobândire a acestei desăvârşiri nu se poate mulţumi cu acea măsură şi formă de comuniune cu Dumnezeu în rugăciune, care îi sunt suficiente mireanului. Monahul nu e monah fără rugăciunea contemplativă!
părinte îl întrebă pe schiegumen începătoarea María de ce se numeşte aşa această rugăciune? Ce trebuie călugărul să contemple în timpul acestei rugăciuni?
lucruri diferite în etape diferite, fetiţa mea! Pe primele trepte el va începe să contemple doar întunericul din propriul său suflet, pe sine însuşi, goliciunea lui, ghemul de patimi şi nedesăvârşirea din sufletul său. Apoi, dacă se va lega cu bărbăţie în rugăciunea sa cu post, cu răbdare, cu înfrânare trupească şi sufletească, hrănind şi întărind în acest timp rugăciunea, atunci va putea ajunge să contemple o asemenea înălţime, la care mai bine este nici să nu te gândeşti de acum!
Să ne amintim doar de Sfântul Apostol Pavel, care a contemplat cel de-al treilea cer! Şi a auzit glasuri dumnezeieşti de nepovestit!
Domnul ne cheamă pe toţi la aceasta, când ne spune: „Râvniţi la darurile cele mai înalte!”
Sfinţii contemplau lumea spiritului încă de pe când trăiau în trup, şi pe îngerii lui Dumnezeu, şi lucrările puterii harului dumnezeiesc…
Tu, fetiţa mea, trebuie să te deprinzi acum să iei aminte la tine însăţi, să te vezi pe tine în starea ta duhovnicească adevărată şi să îţi vezi păcatele care te opresc de la comunicarea cu Dumnezeu. Acestui lucru ne vom dedica împreună în lucrarea de acum în privinţa deprinderii cu rugăciunea contemplativă.
120
părinte! Eu încerc să îmi văd păcatele, aşa cum spuneţi, şi îmi dau seama de câte ceva! încerc, după sfatul sfinţiei voastre, să mă căiesc imediat de ele în faţa lui Dumnezeu şi să îmi cer iertare, iar apoi să vă mărturisesc totul la spovedanie. Dar simt că există în mine mult mai mult rău decât acela pe care îl pot vedea şi înţelege. Numai că acesta este aşa de ascuns într-un loc din suflet, încât îi scapă vederii mele lăuntrice. Şi simt această necurăţie şi vreau să mă izbăvesc de ea, dar nu reuşesc să aflu în ce constă ea!
nu numai tu, dar nimeni nu poate să se vadă şi să se înţeleagă pe sine deplin, dacă harul dumnezeiesc nu îi va deschide vederea asupra propriului suflet! Uită-te la gândacii care se ascund prin crăpăturile în care locuiesc; dar când stropeşti cu piatră vânătă în aceste crăpături, iată-i cum ies afară fugind, pentru a-şi căuta noi ascunzişuri!
La fel e şi cu patimile. Se aşază pe la colţurile sufletelor şi nici „antenele” nu şi le mişcă, dar otrăvesc sufletul omului încetul cu încetul. Însă din clipa când omul începe să se roage din inimă, chemând pe Dumnezeu, atunci în urma rugăciunii sincere, din inimă, harul Duhului Sfânt vine în sufletul omului şi începe să pârjolească întregul suflet, mistuind cu foc „gândacii” dăunători! Aceştia încep să se mişte de colo-colo, ies la suprafaţă şi aşa se dau de gol. Iar un duşman descoperit este pe jumătate înfrânt!
Aşa că cere-I lui Dumnezeu ca El însuşi să-ţi descopere neputinţele tale sufleteşti, şi descoperindu-le, tot El să le tămăduiască cu harul Său! Dumnezeu vrea să te vadă sănătoasă duhovniceşte şi fericită, căci El este Tată, iar noi suntem copiii Săi lipsiţi de înţelepciune, căci nu întâmplător Hristos însuşi, pe când ucenicii Săi îl rugau să-i înveţe
121
să se roage, le-a dat rugăciunea „Tatăl nostru”, subliniind cu aceasta că relaţiile noastre cu Dumnezeu sunt relaţiile copiilor cu Părintele lor! Care este Iubire!
Şi din iubirea Sa pentru noi, copii neascultători, nu doar că S-a dat pe Sine la înfricoşătoarele suferinţe de pe Cruce, ci şi până astăzi, prin minunata Sa proniere dumnezeiască, îi lucrează fiecăruia mântuirea!
Trebuie să ne învăţăm să nu-L împiedicăm pe Tatăl nostru să ne conducă spre fericirea cea veşnică! Să fim ca un copilandru ascultător, care îşi ia tatăl de mână şi, încredinţându-i-se în întregime, merge liniştit alături de el, fără să se smulgă din mâna lui ca să o ia la sănătoasa prin băltoace ori să zgândăre vreun câine rău, care poate să-l muşte pe copilandrul neatent!
Un tată întotdeauna îşi va conduce copilaşul ascultător ferindu-l de orice năpastă şi îl va apăra de orice pas greşit, îl va susţine când va fi nevoie, dacă acesta se va împiedica şi va începe să cadă: trebuie doar ca, prinzându-se strâns de mâna puternică a părintelui său, copilul să nu o lase din pălmuţa lui mică!
Dar atunci când vlăstarul, umplându-se de încredere în sine, strigă „fac eu singur!” şi, smulgându-şi pălmuţa din palma părintească, fuge unde îl poartă duhul libertăţii înşelătoare, acel copil va intra din plin în toate băltoacele şi gropile şi se va alege cu toate vânătăile, cucuiele, muşcăturile câinilor răi şi alte asemenea neplăceri. Să dea Dumnezeu ca, după ce-şi va umple capul de cucuie, să-şi aducă aminte că Tatăl stă şi aşteaptă ca vlăstarul, săturându-se de samavolnicie, cu toate suferinţele ce decurg din aceasta, să-şi aducă aminte de „Tata” şi să se arunce în îmbrăţişarea Sa!
122
De fapt însuşi Domnul Iisus Hristos ne vorbeşte despre aceasta în Pilda fiului rătăcitor.
Iar pentru călugăr, care nu mai păşeşte pe pavajul trainic al unui drum pietruit, ci pe gheaţa alunecoasă a luptei duhovniceşti, părerea de sine, încrederea în propria minte şi în propriile puteri reprezintă cu atât mai mult un pericol de moarte. Călugărul trebuie ca, prinzându-se strâns de mâna lui Dumnezeu, să calce atent, cu paşi mici, pe urmele lăsate pentru el de Sfinţii Părinţi şi de Sfintele Maici duhovniceşti, care au trecut înaintea lui pe acest drum vreme de două milenii! Experienţa lor, la fel ca Sfânta Tradiţie, ca scrierile Sfinţilor Părinţi, la fel ca experienţa orală a îndrumătorilor duhovniceşti, se transmite ucenicilor sârguincioşi, căutători de sfat şi de ajutor.
De ce crezi că acum sunt tot mai puţini părinţi şi maici îmbunătăţite, dar chiar şi duhovnici pricepuţi?
S-au împuţinat ucenicii capabili ca, lepădându-se de sine şi luând aminte la experienţa îndrumătorilor lor, să urmeze cu smerenie binecuvântările duhovnicilor lor, crescând cu răbdare roadele ostenelii duhovniceşti!
Iar când nu există elevi, învăţătorul, la fel ca la şcoală, nu intră într-o clasă goală! De aceea astăzi s-au pustiit „sălile de clasă” ale măreţei şcoli a călugăriei. Tot mai mult s-a ajuns ca doar veşmintele să îi deosebească pe mireni de călugări! Iar pe noi, călugării bătrâni, ne doare să vedem acest lucru!
CAPITOLUL 15
părinte se scutură deodată începătoarea Maria dar sfinţia voastră, cum… Vai, iertaţi-mă ruşinându-se, îşi acoperi ea faţa cu mâinile -, iertaţi-mă, mi-am pierdut ruşinea de tot!
cum m-am făcut călugăr? zâmbi schiegumenul. Domnul m-a chemat…
Căzând pe gânduri, el îşi plecă capul într-o parte şi, timp de câteva minute, fără a deschide ochii, rostogoli între degetele bătrâneşti nodurile mătăniilor uzate. Apoi, de parcă ar fi primit un fel de răspuns pe care îl aşteptase, îşi ridică capul pleşuv, deschise ochii şi iarăşi zâmbi.
ei, hai că îţi povestesc!
iertaţi-mă, părinte, nu trebuia să vă întreb aşa ceva, iertaţi-mă! tot bolborosea Maria, neridicându-şi palmele cu care îşi acoperise faţa.
probabil că nu fără voia lui Dumnezeu m-ai întrebat bătrânul părinte îşi atinse duios şi părinteşte palma de creştetul acoperit cu o basma veche, plecat în căinţă, al mariei -, aşa că ascultă, copilă!
Eu sunt de-al locului, din Serghiev Posad, aici m-am născut, şi m-am învrednicit la Sfântul Botez de numele Ioan. Măicuţa mea mă ducea de mic la sfintele slujbe şi la Sfânta împărtăşanie în lavra cuviosului părintelui nostru
124
Serghie de Radonej. Din copilărie eram cam neîndemânatic, bolnăvicios şi urâţel, nu aveam nici cea mai mică şansă să-i plac vreunei fete cuviincioase. Şi de pe la şaisprezece ani am început să mă gândesc la viaţa călugărească, mai ales că crescusem pe lângă lavră, iar pe călugări îi respectasem şi îi cinstisem de mic. Dar mai aveam îndoieli şi mai erau în mine şi acele mişcări sufleteşti specifice tinereţii, care năzuiesc spre iubirea pământească. Într-un cuvânt, când eram ca la nouăsprezece ani, încă nu eram hotărât în privinţa căii de urmat în viaţă.
Şi într-o zi, când, fiind bolnav, nu am putut să merg la lavră la Liturghia duminicală, scumpa mea mamă, care era foarte evlavioasă şi smerită, a mers singură la slujbă, ducându-l în braţe pe frăţiorul meu de un an. Dar când veni vremea ca ea să se întoarcă acasă, iat-o că nu venea! Am început să mă îngrijorez, chiar m-am ridicat din patul de boală şi am apucat să mă îmbrac ca să merg în căutarea ei. Dar, slavă Domnului, cheia se răsuci în broască şi intră măicuţa mea, aducând cu ea o domnişoară foarte plăcută la înfăţişare, ca de optsprezece ani, care îl ţinea în braţe pe frăţiorul meu. Se întâmplase că, la ieşirea din lavră, măicuţa mea să se împiedice şi, ţinându-se ca să nu cadă, să-şi scrântească piciorul. Iar Lidocika, căci aşa se numea domnişoara, văzând suferinţa mamei mele, îi sărise în ajutor şi se oferi să-l ducă pe dolofanul copilaş până la noi acasă.
Apoi, peste vreo două săptămâni, Lidocika veni la noi acasă din nou, nu mai ţin minte pentru ce trebuinţă, şi în curând începu să apară regulat, ajutând-o cu câte ceva folositor pe măicuţa mea la gospodărie. Asta dură mai bine de un an. Până şi părinţii mei începură să observe că Lidocika mă simpatiza, dar şi eu, cu greu venindu-mi a crede
125
că o fată aşa de frumoasă putea să mă bage în seamă, am început să-i aştept vizitele cu nerăbdare.
Toată lumea începuse să se obişnuiască cu gândul că ar fi bine ca eu cu Lidocika mai târziu să ne căsătorim.
Dar deodată ea dispăru! Nu mai veni o săptămână, trei săptămâni, o lună. Trecu mai mult de o lună. Eu începusem să mă gândesc că îşi găsise, probabil, un alt pretendent, mai chipeş, ori că părinţii ei se înţeleseseră să o mărite cu altcineva, ori ceva de felul acesta. Bineînţeles că eram trist…
Când trecu ceva mai mult de o lună şi jumătate de la ultima ei vizită, într-o noapte m-am trezit deodată, stăteam culcat cu ochii deschişi şi nu puteam să adorm. Şi pe neaşteptate în camera mea intră Lidocika, era aşa luminoasă şi bucuroasă şi mă privea aşa de frumos, iubitor! Eu, pierzându-mă cu firea de aşa o vizită, am întrebat-o:
lidocika, cum ai putut să intri în casa încuiată, când toată lumea doarme?
eu am murit, Vanecika îmi răspunse ea -, azi este a patruzecea zi de când m-a luat Dumnezeu la El! Dar I-am cerut voie să-mi iau rămas bun de la tine şi, după cum vezi, mi s-a îngăduit!
lidocika am exclamat eu tulburat -, eu speram aşa de mult că vom fi împreună, că ne vom iubi unul pe celălalt, că vom fi soţ şi soţie!
vom fi împreună, Vanecika, dar mai târziu! La Domnul! Ne vom întâlni din nou! Eu te voi aştepta, te voi iubi şi mă voi ruga pentru tine! Şi tu iubeşte-mă şi roagă-te pentru mine! Dar, până atunci, rămâi cu bine!
Şi Lidocika părăsi camera, zâmbindu-mi de rămas bun. În tot răstimpul cât ne-am cunoscut nici nu ne atinseserăm mâinile unul celuilalt. Erau alte vremuri pe atunci…
126
Iar eu, sculându-mă de dimineaţă, am luat binecuvântare de la mama să merg la sfânta lavră. Şi iată-mă că sunt aici de cincizeci şi trei de ani!
Schiegumenul zâmbi din nou cu un zâmbet blând, patriarhal.
în toţi aceşti ani m-am străduit să-L slujesc pe Dumnezeu după buna rânduială, cu toate că nu mi s-a învederat dacă Dumnezeu îmi primeşte ostenelile, dar am încredere în iubirea Lui pentru mine, ca şi pentru toată lumea, şi nădăjduiesc în milostivirea Lui către mine. Cred că şi Lidocika se roagă pentru mine şi că, probabil, o voi revedea în curând! Ei, de ce plângi? părintele mângâie cu blândeţe creştetul ucenicei Maria, care tresălta de plânset -, Dumnezeu este Dragoste şi toţi cei care năzuiesc întru Dânsul au nădejde să se regăsească şi să se reunească cu El şi cu toţi cei pe care aici i-au iubit, precum şi cu cei care au nădăjduit întru Dânsul, în Iubirea Lui dumnezeiască, în fericita veşnicie! Doar şi tu crezi în asta!
Desigur, părinte! Şi eu sunt aşteptată acolo şi de tăicuţa, şi de mămuca, şi de mama Agafia, de pruncuţul meu Volodenka, de frăţiorii şi surioarele mele, poate şi de soţul meu… răsuflă adânc, dar fără durere, Maria -, rugaţi-vă pentru mine să îmi dea Domnul putinţa să mă sârguiesc în viaţa călugărească atât cât îi este Lui pe plac, iar apoi să îi regăsesc pe toţi cei dragi…
domnul să te binecuvânteze părintele Iegudiil o însemnă pe ucenica sa cu semnul crucii -, iar despre cele ce ţi-am povestit acum să păstrezi tăcere cât timp sunt în viaţă, ai înţeles?
am înţeles, părinte…
CAPITOLUL 16
– „Slavă Ţie, Celui Ce ne-ai arătat nouă lumina!” exclamă ieromonahul de rând dintre uşile împărăteşti, larg deschise.
– „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire” răsună cu sinceră duioşie din strană slavoslovia lină, smerită şi împăciuitoare de suflet.
Cu genunchii bolnavi şi umflaţi, maica Selafiila se sprijini cu mâna stângă de bastonaşul ei strunjit de alun, iar cu dreapta, unindu-şi degetele încovoiate de anii îndelungaţi de osteneli în semnul Sfintei Treimi şi al îndoitei firi a Domnului nostru Iisus Hristos, se însemnă încet şi evlavios cu făcătorul de minuni semn al crucii. şi înlemni, cu mâna lipită de umărul stâng, cufundându-se cu totul în rugăciune.
rugăciunea, fetiţa mea, nu este doar repetarea unor anumite cuvinte, cu voce tare sau în gând, cu mintea sau cu gura, după carte, sau după mătănii, sau cu cuvintele noastre, nu asta contează şi părintele Iegudiil o privi în ochi pe ucenica Maria -, toate acestea sunt doar o chemare, o adresare, un licăr de pocăinţă şi de iubire înălţate către cer, iscate din inimă. Acesta este începutul rugăciunii, dar pentru mulţi, din păcate, este şi sfârşitul ei, căci mulţi se opresc la această chemare, fie ea şi sinceră, şi fierbinte,
128
considerând că au terminat cu această lucrare. şi aici este greşeala lor. Căci important nu este doar ca tu să-ţi spui păsul, să-ţi reciţi pravila sau să îţi descarci sufletul, ci să auzi şi răspunsul!
Rugăciunea adevărată este întotdeauna convorbire! Iar dacă al doilea Convorbitor lipseşte sau nu răspunde, aceasta nu mai este rugăciune, ci o deşartă revărsare de cuvinte, neaducătoare de nici un folos celui care se roagă.
dar cum să aflu dacă mă aude Dumnezeu în rugăciune, cum să-I aud răspunsul şi cum poate fi, în general, acest răspuns? îşi întrebă nedumerită duhovnicul ucenica Maria.
răspunsul de la Dumnezeu vine întotdeauna prin harul Duhului Sfânt răspunse schiegumenul dar lucrarea harului şi modul cum resimte aceasta rugătorul pot fi diferite, după vârsta duhovnicească şi starea sufletească a rugătorului. La unii harul vine prin trezirea sentimentului căinţei, al recunoaşterii profunde a păcatelor şi defectelor lor, altora harul le aduce simţământul umilinţei şi al bucuriei line întru Domnul, altora le înmulţeşte iubirea, iar altora Dumnezeu le răspunde direct, prin viu grai, ca Apostolului Pavel după ce acesta îi ceruse de trei ori să îl izbăvească de neputinţa trupească, când Domnul i-a spus: „îţi este de ajuns haruhMeu!” şi aşa mai departe, cum scrie chiar Sfântul Apostol în Epistola sa. Şi cu Moise Dumnezeu a vorbit prin viu grai.
Acum compară-te pe tine cu Sfântul Apostol Pavel sau cu Moise! Simţi cu cât de mult suntem mai prejos de înălţimea şi sfinţenia duhului lor? De aceea nouă nici nu ne este îngăduit să visăm la un astfel de răspuns cum s-au învrednicit ei să audă!
129
Pentru mine şi tine, răspunsul adevărat, nemincinos şi neînşelător al lui Dumnezeu la rugăciune este redobândirea atenţiei la noi înşine, putinţa să ne vedem sufletele fără făţărnicie şi, văzându-le, să ne îngrozim, spălându-le cu adâncul plâns al pocăinţei, ca să primim împăcare întru nădejdea iertării!
Trebuie să înţelegem că, fără lucrarea harului dumnezeiesc asupra sufletului nostru, nu suntem în stare nici să ne vedem păcatele, nici să le simţim greutatea, nici să ne dorim a ne izbăvi de ele. Şi cu atât mai puţin să simţim pocăinţă, iar apoi, după plânsul cu frângere de inimă, împăcare şi umilinţă!
Toate acestea sunt lucrarea Duhului lui Dumnezeu, săvârşită în urma rugăciunii cuvenite a celui care mânecă spre El, implorându-I venirea.
Atât de mult ne usucă păcatul sufletul, încât adesea, chiar când ne recunoaştem cu mintea netrebnicia, nu simţim nici o urmă de scârbă din pricina ticăloşiei noastre, rămânând cu inima înrăită şi împietrită. Abia sosirea harului aduce cu sine învierea inimii!
dar cum trebuie să ne rugăm, părinte, pentru ca Domnul să ne răspundă prin har? ucenica Maria asculta cu toată luarea-aminte cuvintele duhovnicului ei.
acest lucru trebuie să-l înveţe orice creştin, şi cu atât mai mult călugărul! Adesea, această învăţătură durează la fel de mult cât viaţa întreagă, dar, chiar dacă răspunsul Duhului Sfânt vine pentru prima dată abia pe patul de moarte, viaţa nu a fost trăită în zadar. Cu toate că, desigur, putem deprinde rugăciunea şi mai repede decât într-o viaţă întreagă, dacă o abordăm corect şi dacă ne străduim.
ce înseamnă abordarea corectă a rugăciunii, părinte?
130
— înainte de toate, când te aşezi la rugăciune, adu-ţi aminte cine eşti tu şi cine este Acela cu Care intenţionezi să stai de vorbă! Nu tu îl faci pe Dumnezeu fericit prin aceea că „te pogori” spre convorbirea cu El, ci El este Acela Care te fericeşte a fi auzită de Sfinţenia Sa! De aceea, apropie-te de rugăciune cu duhul smerit şi nu altfel! Altminteri, rugăciunea ta va fi ca cea a fariseului din Evanghelie, adică o cale sigură spre părerea de sine şi amăgire păgubitoare!
Apoi, fundamentul rugăciunii este atenţia: rostirea atentă şi conştientă a fiecărui cuvânt pe care i-l adresezi lui Dumnezeu! Să nu fie o recitare mecanică, ci o rugăciune ca cea a infractorului condamnat, care conştientizează că viaţa lui poate atârna de fiecare cuvânt pe care îl rosteşte în faţa judecătorului!
Iată de ce Sfinţii Părinţi susţin că este mai bine să spunem la rugăciune cinci cuvinte cu mintea decât o sută cu limba! Ca să ne deprindem să ţinem atenţia trează la cuvintele rugăciunii, ei ne sfătuiesc să ne obişnuim cu rugăciunea alcătuită din chemări scurte, dintre care cea mai bună este Rugăciunea lui Iisus.
Apoi, când te pregăteşti să vorbeşti cu Dumnezeu, trebuie să ai în vedere ca rugăciunea să fie fără figuri, adică fără închipuiri: este cu desăvârşire oprit să îţi imaginezi orice fel de chipuri sau imagini în timpul rugăciunii. Nici pe Domnul, nici pe Maica Domnului, nici pe sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu, nici nimic altceva, nici icoane sau fresce, nici tablouri (picturi) pe teme duhovniceşti! Altminteri nu te vei mai ruga Creatorului şi sfinţilor Săi, ci unei „fantome” născocite de tine în închipuirea ta, născute de propria ta fantezie! Ceea ce, desigur, nu poate
131
aduce nici un folos duhovnicesc, ci doar o profundă tulburare duhovnicească, pe care o vedem la catolici.
Apoi, rugăciunea trebuie să se lucreze cu efortul inimii, cu încordarea puterilor sufletului, altminteri ea nu va fi nici încordată, nici lipsită de închipuiri! încearcă măcar să rosteşti de zece ori Rugăciunea lui Iisus, chiar pe cea scurtă, din cinci cuvinte – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” cu toată atenţia la fiecare cuvânt, fără să îngădui nici unui gând din afară şi nici unei imagini să-ţi tulbure încontinuu imaginaţia! Vei înţelege imediat ce muncă grea este rugăciunea!
însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a spus că „împărăţia lui Dumnezeu se ia cu asalt şi cei ce se silesc ajung să pună mâna pe ea”!
Şi îţi mai dau un sfat, ucenica mea: măsura rugăciunii tale să fie timpul, iar nu numărul rugăciunilor! în nici un caz să nu îţi propui să repeţi cu tot dinadinsul un anumit număr de rugăciuni! Căci aşa va începe goana după cantitate sau după „literă” şi vei pierde tocmai duhul rugăciunii şi rostul ei!
Stabileşte-ţi de la început, de fiecare dată, cât timp poţi să-ţi dedici rugăciunii minţii, pentru a putea vorbi în linişte cu Hristos, fără să tragi cu ochiul la ceas. Poate să fie un răgaz de cinci minute, sau de o jumătate de oră, sau de o oră, nu asta contează la început! Important este ca timpul petrecut astfel, fie el scurt pentru început, să ţi-l dedici pe deplin lui Hristos!
Acum încearcă să foloseşti în ucenicia ta sfaturile pe care ţi le-am dat, iar peste ceva vreme să vii din nou ca să stăm de vorbă!
binecuvântaţi, părinte!
domnul să te binecuvânteze!
132
CAPITOLUL 17
Cântarea „Marii slavoslovii” se încheie, ectenia întreită şi cea de cerere răsunară ca dintr-o singură suflare, apoi din amvon răsună otpustul „întăreşte, Doamne…” Fraţii din strană merseră să se închine la icoana praznicară, iar paraclisierii plecară să stingă candelele.
Numai bătrâna schimnică, înmărmurită în genunchi lângă strană, nu dădea nici un semn. Fraţii, care nu o dată observaseră la ea aşa ceva, nu îi dădeau atenţie.
Doar fratele Gheorghe, care avea multă evlavie la bătrâna maică, după ce se închină mai întâi la icoană împreună cu ceilalţi, rămase în biserică, aşezat pe o băncuţă nu departe de silueta bătrânească, adusă de spate, a celei îngenuncheate. Trecu, probabil, cam o jumătate de oră până când silueta ammei se mişcă puţintel. Fratele Gheorghe sări într-o clipită şi o ajută grijuliu pe bătrâna schimnică să se ridice din genunchi. Ea îşi ridică încetişor ochii aproape orbi spre rasoforul care o ajutase să se scoale şi în privirea ei, curată şi luminoasă, cum nu prea ai ocazia să vezi la bătrâni, strălucea o asemenea bucurie şi aşa o fericire, încât până şi Gheorghe, care îi cunoştea darurile duhovniceşti, fu cucerit de harul care radia de pe chipul ei.
eh, Iurocika1 oftă ea în şoaptă -, dacă ai şti tu tocmai unde am fost acum şi pe cine am văzut!
1 Iura, Iurocika [ru.]: diminutiv de la Gheorghe.
133
pe cine, măicuţă?
mai încolo, mai încolo, îţi voi spune cândva! bodogăni maica Selafiila, parcă venindu-şi în fire.
cu adevărat o să-mi povesteşti, maică? întrebă monahul cu evlavie şi speranţă.
ţie o să-ţi povestesc, de vreme ce ţi-am promis, dar mai încolo… şi „stareţa1 ”îşi târşâi încetişor ghetele spre ieşirea din biserică, pipăind pe orbecăite drumul din faţa ei cu bastonaşul de lemn alburiu.
Aşa ceva se întâmplase pentru prima oară cu ea la sfârşitul războiului, cu aproximativ o lună înainte de salvele triumfale ale sovieticilor din faţa Reichstagului.
Atunci Maria, tunsă deja rasoforă, cu acelaşi nume, îşi continua nevoinţa de muncă şi rugăciune de acum în doi, doar cu maica Augusta, tunsă în schima mare, care la tunderea schimnicească primise numele de arhanghel Gavriila.
O tunsese chiar părintele Iegudiil, „de frica morţii”, căci dubla pneumonie de care avusese parte maica Augusta în timpul gerurilor din februarie 1943 aproape că nu îi lăsa nici o şansă să-şi continue viaţa pământească.
Dar căile proniei dumnezeieşti sunt nepătrunse, şi schimonahia Gavriila scăpă cu viaţă şi chiar faţa îi întineri cu adevărat, dobândind acea tinereţe aparte, veşnică, prin care se deosebesc chipurile sfinţilor de pe fresce şi de pe icoanele din biserici. Cam tot pe atunci, la distanţă
1 Stareţă (în tradiţia ortodoxă slavă): amma, bătrână rugătoare înduhovnicită, de obicei monahie, dar nu obligatoriu, cu rol (mai ales informal) de îndrumătoare duhovnicească pentru creştinii evlavioşi mireni sau călugări. Este o expresie a instituţiei „stăreţiei” (a îndrumării duhovniceşti) care, în tradiţia rusă, poate fi de ambele genuri („stareţ”„stareţă” = bătrân bătrână înduhovnicit(ă)) şi nu este strict condiţionată de primirea cinului monahal, respectiv clerical (cu toate că acestea din urmă sunt forma uzuală). Vom folosi uneori în text acest cuvânt, cu acest sens.
134
de o lună, schiegumenul o îmbrăcă pe ucenica Maria în rasoforă, treapta începătoare a consfinţirii călugăreşti a creştinului întru Domnul.
ocrotitoarea ta de la Sfântul Botez a fost Maria Magdalena cea întocmai cu apostolii, iar de acum o să te rogi noii tale ocrotitoare în faţa lui Dumnezeu, Cuvioasei Maria Egipteanca; roag-o să te întărească în nevoinţa postului şi a rugăciunii, însă mai cu seamă în răbdarea încercărilor trimise de Domnul! Dar nu o uita nici pe Maria Magdalena, care e legată duhovniceşte de tine pentru totdeauna!…
Fiicele mariei crescură şi îşi luară zborul ca păsărelele. Saşa, cea mare, cu Universitatea ei de Medicină, ajunse în evacuare în Ural şi, în pofida repetatelor ei cereri de plecare pe front, nu fu luată la război, răspunzându-i-se că medicii cu specializarea ei erau mai de trebuinţă în spatele frontului.
Iar Vasilisa, după ce absolvi nişte cursuri rapide de telegrafişti, ajunse cu trupele până undeva în Cehia şi primi chiar decoraţii.
Anecika lucra la Moscova ca ajutor de contabil, într-un minister-cheie pentru chestiuni de apărare, şi era curtată serios de un coleg din departamentul vecin, care vizita în secret o biserică din mărginimile Moscovei.
Nici una dintre fiicele ei nu alesese călugăria, dar maica Maria ştia că avea rost să te aşezi pe calea monahală doar când înţelegi ce este călugăria, căci această cale este îngustă şi aspră, şi doar când îţi doreşti din tot sufletul călugăria şi numai aceasta, neputându-te închipui trăindu-ţi viaţa în nici un alt fel.
Şi părintele Iegudiil mărturisi:
135
fiica mea, de vei avea cea mai mică îndoială dacă să mergi sau nu pe calea monahală, atunci în nici un caz nu ai voie nici măcar să te apropii de călugărie! Ci numai dacă îţi doreşti tunderea şi viaţa postitoare călugărească din toată inima şi numai pe aceasta, dar şi atunci, numai cu rugăciune, cu cumpănire şi cu binecuvântarea unui duhovnic iscusit, poţi lua o asemenea hotărâre! Altminteri ţi-ai asigurat iadul din viaţa aceasta!
Dar, în ceea ce le privea pe rasofora Maria şi pe împreună-rugătoarea ei, schimonahia Gavriila, chemarea lor pe calea călugărească era atât de evidentă, încât ar fi fost ciudat să ţi le închipui în orice altă postură, într-atât de firească era pentru ele „viaţa îngerească”!
„Lumina mirenilor sunt călugării, lumina călugărilor sunt îngerii!” acest motto patristic, scris pe o veche gravură colorată, atârnată deasupra capului patului maicii Gavriila, era pentru ambele rugătoare nu doar un simplu simbol, ci lege de comportare în viaţă.
Atunci, în aprilie 1945, într-o noapte caldă de primăvară, avu loc cu rasofora Maria o întâmplare neobişnuită, care îi zgudui aşa de tare conştiinţa, încât o lună întreagă nu putu să-şi revină după aceea, tulburată fiind de cele petrecute cu ea.
în mod intenţionat, suntem nevoiţi să lăsăm în afara cadrului acestei povestiri calea parcursă de Maria în lucrarea cu mintea a rugăciunii lăuntrice, întrucât nu se cade să îndrăznim a purcede în această lucrare aparte fără un îndrumător duhovnicesc iscusit, căci ne pândeşte riscul pierderii minţii, al nebuniei şi amăgirea cea pierzătoare.
Cel ce caută viaţa desăvârşită, cel ce doreşte să meargă neprimejduit pe calea rugăciunii minţii, acela trebuie
136
să ceară cu smerenie Domnului Dumnezeu să îi trimită un duhovnic îndrumător, sub ale cărui supraveghere şi ocârmuire duhovnicească se va putea deprinde cu această rugăciune şi să crească cu duhul. Maica Selafiila avea un asemenea duhovnic şi nu unul singur, dar pe celelalte le vom păstra sub tăcere, pentru a evita ispita imitărilor necugetate.
Petrecând noaptea ca de obicei, în chilioara ei din aripa laterală a casei, în lucrarea sfintei Rugăciuni a lui Iisus, stând cu inima în faţa lui Dumnezeu şi liniştindu-se cu harică umilinţă, rasofora Maria simţi deodată un fel de imbold aproape insesizabil înlăuntrul ei. Şi, deschizând ochii, se văzu stând în biserica Sfintei Treimi a lavrei, chiar lângă racla Sfântului Serghie, alături de uşa spre „Camera lui Serapion”1.
La început călugăriţa nu înţelese că se întâmpla cu ea ceva neobişnuit, ci începu să privească, pur şi simplu, cu bucurie în jur.
Totul era aşa cum fusese înainte de închiderea lavrei de către necredincioşi. Se slujea în linişte canonul cu Acatistul Cuviosului Serghie, şuvoiul de rugători se scurgea smerit spre racla bineînmiresmată cu moaştele întemeietorului
1 Cameră de piatră, anexată catedralei Sfintei Treimi a lavrei Sfântului Serghie de Radonej. Şi-a primit numele de la Arhiepiscopul Novgorodului, Serapion, stareţ al lavrei, peste al cărui mormânt a fost construit în 1559 un paraclis. Cândva pe acest loc s-a aflat chilia Cuviosului Serghie de Radonej, unde i s-a arătat Maica Domnului. Incinta adăposteşte multe sfinte odoare, printre care moaştele a trei dintre stareţii lavrei (Sf. Ioasaf, Mitropolitul Moscovei, Cuv. Dionisie de Radonej şi Sf. Serapion), moaştele Sf. Apostol Andrei, mâna dreaptă a Sf. Arhidiac. Ştefan, o cruce cu picături din sângele lui Hristos, o parte din veşmântul (sau brâul) Maicii Domnului şi multe altele, (https://tripplanet.ru/dostoprimechatelnosti-sergieva-posada/Serapionovapalata-pridel/Troickogosobora, http://pravpokrov.ru/Articlesindex349).
137
mănăstirii şi al oraşului crescut în jurul acesteia. Oamenii se închinau ca de obicei, atingând pânza care acoperea moaştele sfântului, după care coborau două trepte şi, ocolind-o pe maica Maria, care stătea pe o latură a intrării, se îndreptau spre ieşirea din biserică. Pe Maria nu o observa nimeni, nimeni nu o lua în seamă, cu toate că rugătorii care treceau pe lângă ea mai că nu îi călcau poalele hainei.
Câtă vreme Maria privea la icoanele de pe iconostas şi asculta cântările Acatistului, recitate cu umilinţă de corul credincioşilor din colţ, din raclă se desprinse aşa i se păru ei şi ieşi prin uşa nordică a altarului un călugăr cărunt, mărunt de statură, care se îndreptă zâmbind direct spre monahia Maria, înmărmurită de uimire, şi, apropiindu-se, o binecuvântă.
ei, iată că ai venit! o privi el în ochi şi privirea lui, ca şi întreaga lui statură, i se părură mariei uimitor de familiare. Sunt bucuros să te văd aici! Nu te teme, să mai vii! Şi transmite-i o închinăciune din partea mea părintelui tău duhovnic, spune-i că ne vom vedea în curând!
Călugărul făcu o plecăciune şi, întorcându-se cu spatele, se îndepărtă către raclă sau poate că spre interiorul altarului, cu toate că uşa nu se mişcă, şi dispăru…
Monahia Maria tresări şi îşi veni în fire. Stătea în continuare în genunchi în cămăruţa ei de rugăciune, cu coatele sprijinite de scaun, mătăniile i se mişcau ritmic între degete, rugăciunea îi încălzea inima.
oare am adormit? îi trecu prin minte un gând. Nu îşi răspunse chiar ea -, nu a fost vis! Totul a fost aievea şi nu sunt deloc cuprinsă de somn, dar atunci… ce a fost asta?
138
Cugetând, îşi ridică capul spre raftul cu icoane, în faţa cărora pâlpâia cu o flacără mică o candelă.
-Ce? se scutură deodată monahia, privind fix la una dintre icoane. Da! Este cu siguranţă el!
Scoase cu grijă de pe raft iconiţa, o aduse mai aproape de lumină: în icoană era reprezentat călugărul care tocmai se apropiase de ea în biserica Sfintei Treimi! înscrisul de pe icoană confirma: „Cuviosul Serghie de Radonej”.
CAPITOLUL 18
părinte! V-a transmis şi o plecăciune monahia Maria se închină până la pământ schiegumenului Iegudiil şi mi-a spus să vă înştiinţez că în curând vă veţi vedea cu el!
ei, slavă Domnului părintele îşi făcu cruce bucuros, susţinându-şi cu braţul stâng braţul drept, care aproape că nu i se mai mişca în urma infarctului -, este o veste bună!
dar cum să înţeleg, părinte, ce a fost asta? De unde, din ce motiv mi s-a întâmplat una ca asta şi pentru ce? Tare mă tem că este o nouă ispită! rasofora Maria era emoţionată şi tulburată. Pentru păcatele mele nu poate să îmi facă Dumnezeu un asemenea dar, dar sfinţia voastră spuneţi că nu vedeţi aici nici un fel de indiciu al nălucirii diavoleşti?
copiliţa mea rosti gânditor bătrânul părinte -, nu ştiu ce să îţi spun! Mie niciodată nu mi s-a întâmplat aşa ceva şi nu îmi pot aduce aminte ca, de când îmi port cu nevrednicie ascultarea de duhovnic, cineva să îmi fi povestit de ceva de felul acesta… Dar există un părinte, aici în împrejurimile Moscovei, va trebui să călătoreşti cu trenul spre Kazan cam o oră şi jumătate, apoi pe jos vreo şase verste. O să îţi dau adresa lui, locuieşte la casa parohială a părintelui paroh, pe post de paznic, cum s-ar zice. Curând
140
va face nouăzeci şi şase de ani. Îl cheamă părintele Dorimedont, este schimonah şi a locuit multă vreme în Sfântul Munte Athos, apoi în munţii Caucazului, pe urmă s-a mutat în Rusia Centrală şi s-a instalat pe lângă parohia unui fiu de-al său duhovnicesc, protoiereul Nikolae, care şi el are aproape şaptezeci de ani!
L-am cunoscut vreme de vreo trei ani, pe când locuia aici, la Serghiev Posad, şi mergea la rugăciune la lavră. Îmi amintesc că povestise odată că se întâmplase cu el ceva asemănător cu ceea ce ţi s-a întâmplat ţie, încă pe când locuia în sfântul lăcaş al Maicii Domnului, pe Muntele Athos. Ai face bine să mergi la el şi să stai de vorbă cu el, poate că va şti să-ţi explice ce ţi s-a întâmplat, că este un călugăr iscusit! Dar eu, iartă-mă, mai bine este să tac, că nu mă pricep, multpăcătosul, ce să îţi spun!
monahia Maria, zici? Manenka1, aşadar!
Părintele Dorimedont era un bătrân masiv, rotofei şi vesel, cu capul pleşuv, cu o barbă albă imensă şi cu aproape toţi dinţii în gură.
vii de la Iegudiilka, zici? Eh, Iegudiilka ăsta, îi e şi lui vremea să meargă la groapă! E drept că şi mie mi-i vremea râse el, văzând sperietura din ochii fiicei duhovniceşti a lui „Iegudiilka” -, de mult mi-i vremea, iar eu tot ard gazul pe-aici! Ei, dar haide, maică, să mergem în casă!…
în „casa” părintelui Dorimedont, o cămăruţă de doi pe trei metri, trei pereţi erau acoperiţi pe de-a-ntregul, de sus până jos, cu icoane: mari şi mici, pictate şi tipărite, înrămate sau prinse simplu, în pioneze, de peretele tencuit.
1 Diminutiv [rus.] mai rar pentru Maria, de fapt, diminutiv la diminutiv (Maria Mania Manenka), o practică relativ frecventă în onomastica rusă.
141
Cel de-al patrulea perete, cel cu uşa, era împărţit în două de o sobă care avea fixat pe ea un cuier de lemn, pe cuiele căruia erau înghesuite o pufoaică, două rase călugăreşti cu dulamele lor şi un fulgarin de doc. Cu spatele spre sobă era aşezat un fotoliu coşcovit din lemn, cu şezutul de scândură, pe spatele căruia atârna o schimă decolorată, uzată de la prea mult spălat, cu culionul ei şi un paraman schimnicesc făcut din sfori. Şi atât! Nimic altceva nu mai era în cameră, în afară de câteva candele care pâlpâiau în faţa icoanelor.
dar pe ce doarme, oare? se gândi monahia Maria, cercetând interiorul.
de dormit, Manenka, dorm în alt „salon”! râse părintele Dorimedont, parcă ghicindu-i gândul, dezgolindu-şi dinţii mari. Am acolo un „pat cu baldachin” cu ciucuri, cu perne mari de puf şi o mulţime de pernuţe în jur! Ei, acum aşază-te în „scaunul meu de strană”!
Rasofora Maria se aşeză în fotoliu, bătrânul scoase dintr-un cotlon o băncuţă şi se cuibări pe ea în faţa oaspetei sale.
hai, Manenka, povesteşte! ciuli bătrânul deodată urechile, ascultând ceva cu atenţie. Nu, mai bine aşteaptă! Ridică-te, du-te colo după cuier şi stai liniştită!
Cineva bătu la uşă. Fără să se grăbească, părintele Dorimedont deschise şi se propti în dreptul uşii din faţa vestibulului, fără să-l lase pe venetic să intre înăuntru. Rasofora Maria încremeni, speriată, şi ciuli urechile.
ce-ţi trebuie? bubui vocea intenţionat ameninţătoare a schimnicului.
tovarăşe, eu sunt noul vostru responsabil raional şi fac verificarea raionului răsună o voce lâlâită, dezinvolt-tupeistă,
142
de bărbat tânăr -, trebuie să vă verific actele! Haideţi să intrăm în cameră!
asta mai lipsea! tună vocea părintelui Dorimedont. Poate că am aici o muiere cu ţâţe ca ale Glafirei tale, Fedia!
care Glaf…? Eu nu sunt Fedia, sunt Vasili! bălmăji năucit şi pierdut bărbatul nevăzut de Maria.
te cheamă Feodor după Sfântul Botez, ştii bine asta! Ai fost botezat în copilărie de bunica ta în cinstea Sfântului Mucenic Teodor Tiron. Iar numele Vaska ţi-a fost trecut în buletin la insistenţele beţivului de taică-tu!
de unde ştiţi…
aşadar, spune-i caprei desfrânate să întoarcă înapoi inelul cu peruzea pe care l-a furat de la bunică-sa şi să-l aşeze la loc în servantă! Pentru bunică inelul este o amintire de la soţul ei, care a căzut eroic în luptele cu japonezii! Şi, dacă se va mai dezmăţa cu bărbat străin, se va pricopsi cu un cancer şi îi vor tăia ţâţele alea, din pricina cărora alergi tu la ea, nemernicule!
păi, eu…
ce, tu?! Ce, ai să mă arestezi? O să mă bagi la zdup? Sau ai să mă împuşti cu revolverul pe care l-ai pierdut la beţie, cu trei zile în urmă, şi nu-ţi poţi aminti în ruptul capului unde? Care dintre noi va ajunge primul la zdup? Ei?
părinte! Nu mă nenoroci!
În vestibul se auzi zgomotul căzăturii în genunchi a veneticului.
fedka, prostălăule! Tu singur te nenoroceşti! Cu curvia, cu beţia şi cu mita, om fără Dumnezeu! Mama ta, Matriona, a fost femeie evlavioasă, Dumnezeu să o păzească în împărăţia Sa!
143
iartă-mă, părinte! Ce să mă fac, părinte, că m-am încurcat de tot… din vestibul se auzi un plânset.
hai, nemernicule, scoală-te! Pentru rugăciunile mamei tale Dumnezeu îţi dă ocazia să te pocăieşti… Marş fuguţa, sâmbătă seara, la spovedanie la popa Nikolai al vostru! Şi Glaşka1 să vină să se mărturisească, dar în altă zi! Iar de nu… Ţi-am zis deja ce o aşteaptă… Iar dacă-ţi mai baţi nevasta, nenorocitule, nu o să ai copii, să ţii minte!
părinte! O să mă îndrept! Roagă-te pentru mine!
bine! Du-te acum, o să mă rog… Da, şi „levolvelur2 tău este căzut între urzici, lângă latrină, acolo unde ai vomat de la poşirca aia de vodcă a lui Varka, caută mai aproape de gard! Altfel, cu adevărat, va intra prostovanul la zdup!
săru mâna, părinte! Domnul să te mântuiască! se auzi zgomotul paşilor care se îndepărtau în fugă.
o! Şi-a amintit de Dumnezeu! Slavă Domnului! părintele Dorimedont, râzând cu inima bună, intră din nou în cămăruţă şi îşi pironi ochii veseli la călugăriţa năucită de toate cele auzite. Ce te holbezi aşa, Manenka? Ai ochii cât cepele, acum o să-ţi sară din cap! Aşază-te la loc!
încă năucită, Maria se aşeză.
vezi, au adus unul nou, ca să îl sperie pe vagabondul bătrân bodogănea călugărul, zâmbind -, raionistul dinainte venise în urmă cu două săptămâni, ca să mă sperie! Numai că el singur s-a speriat, nu se ştie de ce, că a şi ieşit afară din „organe”3.
Ei, de ce ai venit? Este, nu-i aşa, pentru prima dată când Domnul te-a învrednicit să pipăi hotarul subţire
1 Diminutiv de la Glafira, ibovnica responsabilului raional.
2 Părintele ironizează pronunţia lălăită a lui Fedka.
3 Din organele administrative de Partid sau ale Siguranţei statului, cărora le era subordonată miliţia raională.
144
dintre lumea pământească şi cea cerească? părintele Dorimedont o privea de acum pe Maria cu o privire serioasă nu te speria, astea sunt fleacuri! Toate aceste viziuni, vindecări, fireşte că impresionează la început… Dar toate astea sunt pentru ei, pentru unii ca Fedka şi Glaşka şi părintele arătă cu mâna în spate, în direcţia vestibulului -, ca să-şi vină în fire şi să se îndepărteze de prăpastia pierzării, spre care aleargă ca nişte armăsari fără frâu.
Ţi-a dat Domnul o „bomboană duhovnicească”, ca să te convingi că te iubeşte ca pe o fiică a Sa şi Se îngrijeşte de tine. Dar nu bomboanele alcătuiesc hrana principală, mai ales pe cea a călugărului! Câţi călugări nu au căzut având revelaţii şi darul înainte-vederii, al vindecărilor, al scoaterii demonilor…! Dar oare acesta ne este scopul?!
Apostolul Pavel scrie: ce rost are să adun toate darurile, dar nu voi avea iubire? Voi fi ca o tamburină şi ca un chimval răsunător: voi răsuna, dar degeaba! în ce constă nevoinţa călugărului? Să-L adune în el pe Hristos, cu Iubirea Sa! Cu rugăciunile, cu postul, cu diferitele nevoinţe, să atragă harul dumnezeiesc care îi va curăţi tot sufletul, aşa cum ţăranul îşi curăţă câmpul de buruieni şi îl ară, îl prăşeşte, îl însămânţează cu seminţe, îl udă şi îl face să rodească roadele Iubirii! Acesta este ţelul oricărui creştin: să se preaumple de iubire, să fie asemeni lui Dumnezeu în iubire, nu în minuni! Facerea de minuni fără iubire este scamatorie de bâlci! Aşa va fi antihrist, un fachir: milioane de minuni şi iubire zero! De aceea, când Domnul îţi va mai face, şi nu o singură dată, cadouri duhovniceşti, ţine minte că darurile Sale sunt doar o mărturie că El este gata să-ţi încredinţeze puterea harului Său, ca tu să lucrezi cu puterea Sa faptele iubirii! Faptele Lui, ale iubirii Lui,
145
întru slava Lui! Iar tu nu eşti decât lingura cu care sunt hrăniţi cei flămânzi! Ai înţeles?
încerc, părinte! dădu Maria din cap, începând să-şi vină în fire.
bine, asta-i tot! Mergi acasă acum! Până ajungi, se va lăsa întunericul, iar periferia voastră nu este lipsită de pericole!
binecuvântaţi, părinte!
domnul să te binecuvânteze şi Iegudiil al tău! Eu nu sunt popă, ca să binecuvântez, sunt un simplu călugăr! O să mă rog, rămâi cu bine acum!
rămâneţi cu bine, părinte!
CAPITOLUL 19
ei, asta e, e timpul să merg la groapă, înseamnă că a venit vremea! zâmbi mulţumit părintele Iegudiil, după ce ascultă până la capăt raportul rasoforei Maria despre vizita la părintele Dorimedont. Dorimedontuşka nu vorbeşte în van! Trebuie să mă pregătesc de întâlnirea cu Domnul!
dar eu? Ce se va alege de mine? izbucni Maria în plâns. Şi cu maica Gavriila, şi cu ceilalţi fii duhovniceşti pe care-i aveţi? Ce ne vom face noi, la cine să mergem după ajutor?
după ajutor trebuie să mergeţi la Domnul! Iar cum anume vă va da El acest ajutor, El ştie mai bine! schiegumenul privi cu severitate la călugăriţa care plângea. Pe mine de la Cine m-ai primit? Iar eu de la Cine v-am primit pe tine şi pe ceilalţi fii duhovniceşti? El, Domnul este Cel Care ne-a dăruit pe unii altora, pentru ca unul altuia să ne slujim cu ajutor duhovnicesc! Unul cu sfatul, altul cu rugăciunea sau, de exemplu, cu spălatul unei rase! Cum aş putea spăla eu singur, cu aşa o mână? şi îşi săltă puţin cu mâna stângă braţul drept, pe jumătate paralizat. Şi acest lucru este important! Orice ajutor al aproapelui poate deveni o cale de dobândire a Iubirii, chiar şi să-i duci gunoiul ori să-i ţii uşa deschisă!
147
întotdeauna să consideri că, făcând ceva pentru aproapele tău, faci acel lucru pentru Hristos însuşi! Uneori nu poţi şti ce-ţi va aduce mai mult har: să te rogi toată noaptea sau să-i cârpeşti nădragii unui orfan amărât! Nu contează ce faci, ci cum faci: cu ce dispoziţie sufletească faci acel lucru! Până şi cartofii, dacă sunt curăţaţi cu iubire, pot fi vindecători, un cuvânt spus cu iubire înviază sufletul, ţine minte aceasta! Să nu laşi pe nimeni să plece de la tine fără să-i fi dăruit măcar un dram de iubire! De aceea ne şi aduce Dumnezeu unii către alţii, ca să învăţăm să iubim, pentru a intra de pe acum în împărăţia lui Dumnezeu, care este împărăţia Iubirii. Ai înţeles?
da, părinte! dădu din cap monahia Maria. Dar dacă sfinţia voastră nu o să mai fiţi, de la cine o să ne mai hrănim noi, eu şi maica Gavriila?
pentru Gavriila nu te îngrijora prea tare, ea îşi are calea ei, de ea o să am eu grijă şi părintele schiegumen căzu pe gânduri -, iar tu, probabil, vei merge la schit la părintele Irinarh!
la care părinte Irinarh, părinţele? se miră Maria. Şi la ce schit, oare mai sunt schituri acum?
sunt, copila mea, mai sunt şi schituri, mai sunt şi în lume obşti mari de călugări, adunate în jurul unor duhovnici! Există, nu-i aşa, oameni care însetează după calea cea strâmtă, călugărească? Iar dacă există, ei se vor găsi unii pe alţii, se vor uni în nevoinţă şi Dumnezeu le va trimite o călăuză duhovnicească! Chiar dacă guvernul a închis mănăstirile, sufletele însetate de nevoinţă duhovnicească nu pot fi închise! Aşadar, vor fi şi mănăstiri, dar nu vădite!
părinte, ce înseamnă „mănăstiri nevădite”?
uite, există, de pildă, un schiegumen Iegudiil, care are fii duhovniceşti cu tundere monahală, care îşi împlinesc
148
pravilele călugăreşti de chilie sub binecuvântarea lui, fiecare, pravila ce i s-a dat, şi care merg la bisericile lor parohiale şi participă la slujbe, unii ca rugători, alţii, clerici, alţii, angajaţi sau cu diferite ascultări la aceste parohii. Toţi se spovedesc regulat la duhovnicul lor şi se împărtăşesc sub binecuvântarea lui, la perioade rânduite de acesta. Cu ce se deosebeşte o astfel de familie duhovnicească de cea a unei mănăstiri vădite? Doar cu faptul că traiul nu este între aceiaşi pereţi. În rest, viaţa călugărilor unei asemenea obşti este, practic, o viaţă călugărească, doar că, în locul ascultărilor mănăstireşti, cei ce îşi duc viaţa călugărească în lume sunt nevoiţi uneori să mai lucreze şi în slujbe lumeşti ca să primească salarii să îşi asigure traiul.
Sunt în lume şi asemenea mănăstiri: există, de pildă, câte o biserică, de obicei sătească, şi la biserică locuieşte parohul acesteia, un preot călugăr, şi împreună cu el, fie în casa parohială, fie în casele învecinate locuiesc cântăreţii slujitori în biserică, femeile care au grijă de altar, prescurăresele, femeile de serviciu, măturătorii curţii şi aşa mai departe. Dar toţi aceştia duc o viaţă călugărească, hrănindu-se duhovniceşte la parohul şi duhovnicul lor, de la care îşi primesc pravilele de chilie. Cu ce se deosebeşte aceasta de o mănăstire sau de un schit, în esenţa rânduielii vieţii duhovniceşti?
Din momentul în care puterea atee a declanşat războiul cu monahismul şi a început să închidă lăcaşurile călugăreşti, în lume au apărut destule astfel de mici mănăstiri şi schituri neoficiale. Şi viaţa acestor obşti duhovniceşti este uneori cu nimic mai prejos, ci poate avea chiar o mai mare înălţime duhovnicească decât cea din mănăstirile „oficiale”, rămase încă deschise.
149
întrucât nu mai eşti legată de grija copiilor, tu nu mai eşti obligată să alergi după un câştig mai mare. Pe deasupra, în anii convieţuirii cu maica Gavriila te-ai deprins cu meşteşugul cusutului bisericesc, cu cititul şi cântatul la strană şi chiar te pricepi la prescuri, de aceea, după sfârşitul meu îţi va fi bine să te lipeşti de vreo mică obşte călugărească de pe lângă vreo biserică.
Cunosc câteva asemenea locuri, cu un mod de vieţuire care ţi s-ar potrivi, dar trebuie să mă mai rog să te rogi şi tu pentru asta -, pentru ca Domnul să-ţi indice locul nevoinţei tale monahiceşti cel mai prielnic pentru viaţa ta călugărească. Înclin să cred că îţi va fi bine să îţi lucrezi mântuirea în obştea părintelui arhimandrit Irinarh, care este paroh într-un sat liniştit de lângă oraşul Riazan, dar până acum nu am primit înştiinţare clară de la Dumnezeu pentru asta…
fie cum binecuvântaţi, părinte! monahia Mariafăcu o plecăciune -, dacă trebuie, mă voi ruga pentru asta!
te binecuvântez, fiica mea! Ne-a rămas foarte puţină vreme de împreună-petrecere duhovnicească.
Rasofora Maria începu să plângă încetişor.
Profeţia părintelui Dorimedont despre „mormântul lui Iegudiilka” se împlini neaşteptat de repede, spre adânca durere a rasoforei Maria şi a tuturor fiilor lui duhovniceşti. Spre sfârşitul Săptămânii Luminate, de praznicul icoanei Maicii Domnului „Izvorul Tămăduirii”, după sfârşitul Liturghiei şi al canonului de sfinţire a agheasmei, în timpul citirii rugăciunilor de mulţumire după Sfânta împărtăşanie, schiegumenul Iegudiil se stinse liniştit, aşezat pe un mic taburet dintr-un colţ al altarului mare. El plecă atât de discret şi neobservat, încât nici
150
măcar obştea de preoţi care slujiseră împreună cu el nu îi observă trecerea, ci doar mulţimea sa de fii duhovniceşti, care aşteptau dincolo de iconostas să îl felicite pe iubitul lor părinte cu ocazia praznicului, îl sili pe ultimul ieromonah care ieşea din altar să se întoarcă şi să cerceteze mai bine altarul.
Preoţii bisericii fură nevoiţi să săvârşească pe timp de noapte înmormântarea părintelui schiegumen după rânduiala călugărească, întrucât autorităţile, temându-se, şi nu fără temei, de adunarea unui alai numeros de credincioşi cu evlavie la părintele, interziseseră înmormântarea lui publică în timpul zilei.
Totuşi, mulţi fii duhovniceşti apropiaţi, printre care şi rasofora Maria cu schimonahia Gavriila, aflară oricum, prin aşa-zisul „radio al sarafanelor”1, de locul şi ora prohodirii părintelui şi fură printre cei care s-au rugat pentru mântuirea sufletului său la minunata slujbă de înmormântare ţinută de fraţi a „fratelui şi împreună-slujitorului lor”, plină de frumuseţe duhovnicească şi adâncă trăire.
Prohodirea aceasta rămase în memoria maicii Selafiila pentru totdeauna.
Iar într-a patruzecea zi după sfârşitul părintelui, plecă la Domnul la fel de liniştit ca şi acesta, aşezată în vechiul ei fotoliu micuţ şi cu mătăniile în mâini, şi schimonahia Gavriila, în urma unui brusc atac de cord.
S-a văzut că schiegumenul Iegudiil, aşa cum făgăduise, a avut grijă şi de ea.
Cu toate acestea, rasofora Maria nu rămase multă vreme în pustnicia ei izolată. Nici nu apucă să termine de
1 Adică din gură în gură, formă de comunicare spontană specifică mai ales femeilor.
151
citit Psaltirea celor patruzeci de zile pentru schimonahia plecată la Domnul, când ucenicul de chilie al răposatului schiegumen îi transmise printr-o enoriaşă, cunoştinţă comună, o mică Evanghelie de buzunar, ca amintire de la părintele ei duhovnic. Deschizând-o la prima pagină care îi căzu în mâini, rasofora Maria descoperi strecurat acolo un colţ de foaie de caiet de matematică, pe care scria: „Arhimandritul Irinarh. Biserica icoanei Maicii Domnului din Kazan”. Apoi urmau adresa exactă a satului unde se găsea biserica şi indicaţia cum să ajungă acolo cât mai uşor.
îţi mulţumesc, părinte maica Maria îşi şterse o lacrimă fugară -, că te-ai îngrijit şi de mine!
A doua zi, dimineaţa o surprinse pe maica cu o mică valijoară de carton în mâini pe peronul gării din Serghiev Posad, de unde se îndreptau trenurile către Moscova. Trecu încă o filă din viaţa ei.
CAPITOLUL 20
Bătrâna schimnică ieşi în pridvor din biserică, sprijinindu-se cu o mână de perete, iar cu cealaltă pipăind cu bastonul drumul pe scări din faţa ei, coborî de pe scara care înconjura clopotniţa şi ieşi la cărarea care ducea spre căsuţa din schit, care îi slujea de chilie.
Deja se înnopta şi mirosea puternic a „floarea nopţii”, intens înmiresmata „Mână a Maicii Domnului”. Maica Selafiila se opri în mijlocul potecii şi adulmecă mirosul. De ce anume era legată în memoria ei această aromă puternică şi aparte? Ah, da! Bineînţeles! Acesta fusese mirosul care o întâmpinase când ajunsese, în seara aceea, în satul îndepărtat din regiunea Riazan şi intrase pe poarta curţii bisericii, îndreptându-se către căsuţa paznicului, în care locuia părintele Irinarh!
Părintele arhimandrit Irinarh era un călugăr înalt şi slab, într-o rasă călugărească decolorată, dar curată, cârpită cu grijă în dreptul coatelor, cu o barbă mică, albă şi rară şi cu ochi căprui, profunzi şi inteligenţi, cu o faţă palidă şi prelungă. După înfăţişare avea cu puţin peste şaizeci de ani, cu toate că a ghici, practic, vârsta unui călugăr este unul dintre cele mai complicate lucruri.
El discută îndelung cu monahia Maria pe prispa căsuţei sale de paznic, o întrebă ba de una, ba de alta, învârtind în
153
mâini peticul de hârtie cu numele şi adresa lui, scrise de mâna schiegumenului Iegudiil. Apoi zâmbi cu un zâmbet cald şi luminos, neaşteptat pentru chipul lui sever şi ascetic, şi o întrebă:
ia cântă în felul în care se cântă la lavră: „Iată, Mirele vine la miezul nopţii”!
Fâstâcindu-se puţin, rasofora Maria începu să cânte încetişor această cântare plină de umilă duioşie, aşa cum o cânta de obicei alături de maica Gavriila la Miezonoptica pe care o slujeau împreună. Părintele Irinarh ascultă cântarea până la capăt, cu acelaşi zâmbet pe faţă.
ai să le înveţi această cântare pe surorile noastre, căci eu, fără ureche muzicală fiind, nu am reuşit defel să le învăţ, şi aşa dor mi s-a făcut de cântările după tipicul lavrei! Fii binevenită în „familia” noastră, maică rasoforă!
Maica Selafiila îşi amintea întotdeauna de acea perioadă ca fiind cea mai liniştită şi mai plină de roade din viaţa ei. Aceşti şapte ani de vieţuire în îndepărtata fundătură a Riazanului fură pentru ea prima experienţă de viaţă într-o obşte monahală adevărată, cu o rânduială proprie, cu slujbe regulate şi, ce este mai important, condusă de un îndrumător duhovnicesc cu experienţă, care le iubea sincer pe cele aflate sub ocrotirea lui şi era gata să-şi pună sufletul pentru ele.
Erau opt surori.
Pe cea mai în vârstă dintre ele, o bătrânică de nouăzeci şi doi de ani, care aproape că nu se mai putea ridica din pat, schimonahia Afanasia, părintele Irinarh o cinstea ca pe amma sau „stareţa” lui: o maică înduhovnicită şi îndrumătoare duhovnicească.
Primind tunderea la începutul anilor 70 ai secolului al XIX-lea într-o mică sihăstrie de călugăriţe de lângă Kiev,
154
vestită pentru nevoitoarele ei, trecând perioada de încercare monahicească şi de deprindere cu lucrarea rugăciunii sub supravegherea înainte-văzătoarei maici Misaila1, la care veneau pentru sfat chiar şi arhierei din eparhiile îndepărtate ale marelui, pe atunci, Imperiu Rus, crescută duhovniceşte în vechile tradiţii ale şcolii monahale ruso-bizantine, schimonahia Afanasia era cu adevărat o fântână nesecată de înţelepciune creştină şi de experienţă ascetică.
Păstrând, la vârsta ei cu adevărat venerabilă, o memorie excepţională, o vioiciune a minţii şi un dar uimitor al discernerii duhurilor, cu toate că trupul bătrân, epuizat de şaptezeci de ani de nevoinţă, îi era aproape în întregime înţepenit, maica Afanasia era sufletul micii comunităţi monahale, adunate, prin grija lui Dumnezeu, în jurul arhimandritului Irinarh, în obscurul sătuc din Riazan.
înţelegând că anii de petrecere în fragilul înveliş pământesc îi erau pe sfârşite şi dorind să o hrănească pe monahia Maria, proaspăt sosită în lăcaşul lor, cu nepreţuita hrană primită de mulţi ani de celelalte călugăriţe din gura schimonahiei Afanasia, dar probabil că şi văzând dinainte în modesta novice pe viitoarea moştenitoare duhovnicească a ammei, părintele Irinarh îi dădu ascultare rasoforei Maria să fie ucenica de chilie a bătrânei maici Afanasia.
Amma şi ucenica de chilie îşi simţiră imediat reciproca înrudire duhovnicească şi iubirea născută între ele dăinui
1 Personalitate a duhovniciei ortodoxe ruse a sec. XIX-XX, maica Misaila (în lume: Matriona Gavrilovna Zorina) din gubernia Kursk (19 noiembrie 1860-16 decembrie 1953); a fost cinstită de credincioşi pentru puterea rugăciunilor ei şi pentru facerea de minuni încă înainte de Revoluţia din 1917. A prezis biruinţa ruşilor în al Doilea Război Mondial. Cu toate că romanul îi este dedicat de autor stareţei Sepfora, mai multe elemente biografice din viaţa maicii Misaila se regăsesc în viaţa eroinei acestui roman.
155
până la stingerea maicii Afanasia, care se petrecu în anul 1948.
„Stareţa” Afanasia o numea cu gingăşie pe ucenica ei de chilie, în vârstă de aproape cincizeci de ani, „Maşenka” sau „fetişcana mea”, o ţinea pe lângă ea ziua şi noaptea, lăsând-o liberă doar la slujbele bisericeşti şi la trapezele de obşte, pe care ea, potrivit vechii tradiţii mănăstireşti, le înţelegea ca pe o continuare firească a slujbelor bisericeşti.
Ucenica de chilie Maria o hrănea pe „stareţa” ei ca pe un prunc, dacă acea fărâmă de hrană pe care şi-o permitea schimonahia se putea numi mâncare: şi anume, cu linguriţa, chiar de pe patul ei din chilie, aşezând-o cât mai comod şi punând câteva perne sub spinarea ei cocoşată de ani şi de trudă.
fetiţa mea îi spunea „stareţa” rasoforei Maria -, întreabă-mă, întreabă-mă tot ce îţi vine în drăguţul tău căpşor, sunt gata să îţi împărtăşesc tot ce îmi aduc aminte, câtă vreme sunt cu mintea întreagă, căci asemenea „lădiţe cu vechituri” ca mine nu prea mai găseşti multe pe lumea asta! Căci între aceste vechituri se află destule pietricele preţioase, care nu se învechesc, ci sunt de trebuinţă şi valoroase şi ieri, şi azi, şi în veci! Aşa vorbea vrednica de pomenire maica mea duhovnicească, Misaila: „învaţă de la Adam, învaţă de la Noe, învaţă de la Iov, învaţă de la David, învaţă şi de la mama şi de la tatăl tău: aşa vei creşte om vrednic!”
Şi aveai ce învăţa de la maica Afanasia!
Cum să le rabzi pe toate, cum să îţi transformi gândurile de acuzare sau judecată în compasiune faţă de cel păcătos, cum să nu adormi la rugăciunea de noapte, ce şi cum să mănânci şi să bei înainte de priveghere pentru ca dracii să te tulbure cu gândurile mai puţin, cu care degete să învârţi
156
mătăniile, cum să stai în picioare, ca acestea să te doară mai puţin, cum să plângi „duhovniceşte”, cum să îţi aţii mintea la Dumnezeu, cum să şezi, în ce veşminte să te duci la culcare şi încă multe-multe alte deprinderi mărunte şi importante, obiceiuri şi tradiţii adunate de-a lungul veacurilor de generaţii de călugări, de ajutor pentru izbândă în parcurgerea multostenitoarei nevoinţe a vieţii călugăreşti.
Rasofora Maria absorbea cu nesaţ fiecare cuvânt ieşit de pe buzele „stareţei” ei, toate sfaturile ei, pe care, cu binecuvântarea părintelui Irinarh, încerca imediat să le pună în practică, folosindu-se de posibilitatea de a o întreba din nou şi de a îndrepta ceea ce nu îi ieşea din prima.
Iar „stareţa”, văzând dorinţa sinceră a ucenicei sale de a prelua şi deprinde de la ea întreaga bogăţie a vieţii duhovniceşti şi a culturii călugăreşti, pe care le deţinea cu prisosinţă, nu îşi precupeţea nici ea timpul şi puterile spre a o învăţa pe viitoarea ei moştenitoare întru harul filiaţiei duhovniceşti.
Celelalte surori, chiar dacă la început primiseră în conştiinţă gândurile demonice de invidie împotriva „nou-venitei băgăreţe”, mai apoi, curăţându-se prin spovedanie şi prin descoperirea gândurilor în faţa părintelui Irinarh şi văzând smerenia sinceră a rasoforei Maria, bunăvoinţa ei faţă de toţi, precum şi exigenţa nou-venitei faţă de propriile neputinţe şi abnegaţia cu care aceasta nu refuza nici o cerere de ajutor, silinţa ei la rugăciune şi ascultarea-i neprefăcută, până la urmă, fără voia lor se umplură de respect sincer şi de iubire faţă de ea.
Peste un an, în prima săptămână a Postului Mare, părintele Irinarh o tunse în mantie pe rasofora Maria, cu numele Antonia, în cinstea Sfântului Antonie cel Mare, pustnicul din Egipt.
157
CAPITOLUL 21
să te ajut, măicuţă? răsună aproape de „stareţă” vocea grijulie şi ocrotitoare a rasoforului Gheorghe. Te simţi bine, nu ai obosit la slujbă? Să-l chem oare pe doctorul nostru, părintele Dionisie?
domnul să te mântuiască, nepoate! zâmbi maica Selafiila. Totul e bine! Doar am stat oleacă pe gânduri, mi-am amintit de anii mei de demult, de tunderea mea în monahism şi de primirea schimei mici…
Dintre toate cele trei tunderi ale ei cea în rasoforă, cea în mantia mică şi cea în mantia mare -, aceasta în mantia mică o marcase cel mai puternic pe maica Selafiila, prin atmosfera deosebită, irepetabilă a cosmicităţii evenimentului care se petrecu: moartea omului pământesc şi naşterea duhovnicească a „îngerului pe pământ”, a călugărului.
După cum se cuvenea, potrivit rânduielii tunderii în mantie, aceasta a avut loc în timpul Sfintei Liturghii şi, deoarece viaţa monahală a obştii părintelui Irinarh se desfăşură în ascuns faţă de lume, şi Liturghia a fost săvârşită în adâncul nopţii. În acea noapte rasofora Maria le văzu pentru prima oară pe surorile obştii ei în veşmintele lor călugăreşti, de obicei bine ascunse prin lădiţe, căci le îmbrăcară special în cinstea evenimentului festiv de alăturare a încă unui ostaş la „sfânta frăţietate” a călugărilor.
158
Maria le privea fără a recunoaşte în monahiile severe care o înconjurau, înveşmântate în mantii negre şi cu culioane amintind de cavalerii încleştaţi în armuri, pe surorile cu care i se obişnuiseră ochii, pe care le vedea de obicei cu basmale simple de stambă, în rochii pestriţe de calico şi cu caţaveici băbeşti ponosite.
Numai iubirea şi empatia frăţească sinceră, izvorâtă din inimă, care răzbăteau din adâncul ochilor lor, o ajutară să nu-şi piardă sentimentul apropierii lăuntrice şi al înrudirii cu aceşti „oameni cereşti”
Chiar şi bătrâna „stareţă” Afanasia, ai cărei ochi încă limpezi şi înţelepţi abia mai păstrau, în palide flăcărui, tot mai slab pâlpâinde, de viaţă în stingere, legătura cu lumea pământească, fu adusă cu multă băgare de seamă de pe patul de suferinţă din chilia sa, la dorinţa ei şi cu binecuvântarea părintelui stareţ, şi aşezată lângă amvon, într-un fotoliu adus special pentru ea.
irinarh! îl chemă ea cu voce stinsă pe părintele arhimandrit, înainte de începutul slujbei.
ce este, măicuţă? se aplecă spre ea, grijuliu, iubitorul ei fiu duhovnicesc.
irinarh! Eu voi fi naşa ei de tundere în mantie! şopti bătrâna „stareţă” din adâncul monumentalului ei cuculion mohorât.
măicuţă se miră părintele Irinarh -, dar câtă vreme vei mai fi în stare să o îndrumi?
dar ei nici nu îi trebuie mai mult îngăimă abia desluşibil monahia -, căci pe celelalte surori le-a întrecut de mult! Iar după mine nu va mai avea o altă maică duhovnicească, ci doar părinţi (sau taţi) duhovniceşti…
cum binecuvântezi, măicuţă! răspunse cu smerenie arhimandritul.
159
de ce ai venit, soră, să cazi în faţa sfântului altar şi a acestei sfinte însoţiri? o întrebă pe un ton liniştit şi maieştuos părintele Irinarh pe rasofora Maria, pe care o ridică de pe podea, dar care continua să zacă pe amvon, după ultima metanie făcută, potrivit rânduielii cinului ei monahal.
pentru că doresc viaţă pustnicească, cinstite părinte! răspunse rasofora, conştientizând cu sinceritate sensul cuvintelor dinainte rânduite, pe care le rostea.
doreşti să te învredniceşti de chipul îngeresc şi să fii rânduită în ceata monahilor? părintele arhimandrit puse din nou întrebarea cuvenită.
Dorea, ea, oare, să se învrednicească de „chipul îngeresc”? încă din fragedă copilărie, această dorinţă nu a părăsit-o vreme de cincizeci de ani, în toată viaţa ei plină de o mulţime de suferinţe şi de tulburări ale vieţii lumeşti.
De câte ori, în perioadele aparent cele mai fericite ale vieţii ei de familie, când din punctul de vedere al femeii mirence totul era bine, Maşenka, Maşa, Maria Nikiticina plângea în secret, ascunsă de ochii celor apropiaţi, amintindu-şi scurtele clipe de fericire de nedescris ale contopirii cu Dumnezeu în negrăita Lui iubire, trăite în puţinele zile ale „ascultării” ei călugăreşti din copilărie!
Şi acum apăru în faţa ochilor ei, zâmbitor, „Băiatul cel Frumos”, Care îi apăruse într-o vedenie din vis înainte de căsătorie, şi parcă îi auzi din nou cuvintele:
vrei să devii călugăriţă în numele Meu?
aşa voiesc, Doamne! răspunsese atunci Maşa în vis.
atunci ţine minte rânduiala călugărească: „Dă sânge şi primeşte Duh!” Adu-ţi trupul ca jertfă şi vei dobândi sfinţenia sufletului, nu te ţine de cele pământeşti şi aşa vei urca la Cer! Va veni vremea când tunderea monahală nu te va ocoli!
160
slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că îţi ţii făgăduinţa! îi mulţumi rasofora Maria „Frumosului Băiat” din adâncul inimii ei, şi rosti din preaplinul simţirii sufletului:
aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte!
te lepezi de lume şi de cele ce sunt în lume, după porunca Domnului?
aşa, cinstite părinte!
te vei păzi în feciorie şi în întreaga înţelepciune…?
aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte!
vei păzi până la moarte ascultarea…?
aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu…
vei petrece până la moarte în neagonisire…?
aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu…
vei răbda toate supărările şi strâmtorările vieţii în singurătate, pentru împărăţia cerurilor?
aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte!
sora noastră Antonia îşi tunde părul capului ei în semnul lepădării de lume şi a tuturor celor din lume şi al lepădării de voia ei şi de toate poftele trupului în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Să zicem cu toţii pentru ea: Doamne, miluieşte!
Acel întreit „Doamne, miluieşte!”, cântat de surori în clipa tunderii ei, răsună atât de nespus de înălţător, ca un plâns din adânc după omul lumesc care murea acum, încât numai cel care a participat cel puţin o dată în viaţă la această minunată ierurgie este capabil să îşi închipuie măcar în parte ce simţise monahia Antonia, care se năştea din nou în clipa aceea. Această cântare i se întipări în memorie pentru totdeauna.
care ţi-e numele, soră?
antonia…
mântuieşte-te întru Domnul!
161
CAPITOLUL 22
Maica Selafiila îşi întoarse faţa zâmbitoare, cu ochii care nu mai vedeau nimic în asfinţit.
gheorghiuşca! Ce fericire este să fii călugăr îşi întinse ea mâna uşor tremurândă înspre călugăr condu-mă către portiţă, nepoate, ca să stăm acolo împreună oleacă pe laviţă!
Fericit că putea s-o slujească pe bătrâna monahie şi de două ori fericit de propunerea ei de „a sta împreună pe laviţă”, ceea ce însemna, se înţelege, o discuţie folositoare de suflet pentru tânărul monah, fratele Gheorghe o apucă grijuliu de braţ pe amma, şi o conduse cu multă atenţie spre portiţă.
ţii minte, Gheorghe, cum odată avva Antonie fusese întrebat despre mângâierile trimise călugărilor de Domnul, şi avva a răspuns: „Dacă mirenii ar cunoaşte mângâierile harice date de Domnul celor ce se leagă în nevoinţe călugăreşti, atunci n-ar mai rămâne în lume nici un om, ci toţi ar pleca la mănăstire! Dar dacă ar cunoaşte şi toată greutatea luptei duhovniceşti şi a ispitelor diavoleşti, nimeni nu s-ar mai duce la mănăstire, ci toţi în lume s-ar mântui”?
da, măicuţă, ţin minte dădu călugărul din cap a încuviinţare -, am citit despre asta, cu toate că, după viaţa
162
scurtă pe care am petrecut-o în mănăstire, nu îmi pot închipui nici una, nici alta. Până acum, după trei ani de ascultare şi doi de rasoforie, nu am avut nici ispite serioase şi, cu atât mai puţin, mângâieri harice!
şi de ce crezi că nu ai avut? îl întrebă bătrâna maică.
nu ştiu! Poate că din pricina neputinţei mele duhovniceşti ori poate că, pur şi simplu, nu îmi este de folos…
nu, nepoate, greşeşti vocea ammei răsuna cu un fel de preaplin, plină de putere lăuntrică -, există un singur motiv pentru care nu devenim sfinţi: suntem căldicei, ne lipseşte dorinţa fierbinte de dobândire a Duhului dumnezeiesc! Alte pricini nu există. Ai fost, probabil, la şcoală şi nu ai lipsit la orele de educaţie fizică?
nu am lipsit, măicuţă răspunse fratele -, aveam mereu note mari la educaţie fizică, mai ales la alergare. Dumnezeu mi-a dat picioare lungi şi eram aproape întotdeauna primul la alergare.
asta e foarte bine continuă bătrâna maică. Ia adu-ţi aminte cum apare a doua respiraţie în timpul alergării?
ei, cum să apară? căzu pe gânduri călugărul. Alergi din toate puterile şi la un moment dat începi să-ţi pierzi suflul, inima îţi bubuie în piept şi crezi că, gata, acum o să cazi; apoi, deodată se comută ceva în tine, ca un pocnet şi un brânci înainte, şi dintr-odată îţi este mai uşor, îţi revine răsuflarea şi inima începe să bată mai ritmic. Şi viteza îţi creşte. Mie mi s-a întâmplat asta. Nu ştiu, poate că cu alţii este altfel?
nu, nu este altfel! răsuflă maica Selafiila. Nu este altfel, cu toţi este la fel şi la fel este şi în viaţa duhovnicească. Ia aminte că a doua suflare apare când se termină prima, când ţi se pare că nu mai ai putere deloc şi când, cu
163
sforţarea voinţei, te sileşti, totuşi, să continui alergarea! Iar dacă îţi este milă de tine, dacă te cruţi şi alergi mai încet, a doua suflare nu mai apare!
cred că am înţeles, măicuţă exclamă fratele Gheorghe -, înseamnă că, atunci când în viaţa duhovnicească ţi se termină puterile, dar tu continui să te nevoieşti, atunci vine…
atunci vine ajutorul lui Dumnezeu, harul dumnezeiesc al Sfântului Duh, cel care îţi dă puterea să te împotriveşti ispitelor şi să creşti întru duhul! Iar uneori îţi dă şi mângâieri harice, şi atât de…
A doua oară monahia Antonia avu ocazia să pipăie „hotarul dintre lumea pământească şi cea cerească” cu două zile înaintea morţii iubitei ei maici duhovniceşti şi naşe de călugărie, a schimonahiei Afanasia, chiar în chilia ei, unde o îngrijea pe „stareţa” care se stingea. Toate semnele arătau clar că vremea petrecerii ei în lumea pământească i se număra în zile şi că aceste zile erau tot mai puţine.
în noaptea aceea maica Antonia, după ce îi dădu „stareţei” ei să bea cu linguriţa o infuzie îndulcită de ierburi, care înlocuise în mănăstire tradiţionalul ceai negru, îi aşeză trupul neputincios cât mai comod între perini şi pernuţe, verifică dacă şiragul de cinci sute de metanii, agăţat într-un scripete fixat de tavan, se scurgea lin în mâna schimnicei, care nu înceta să le depene chiar şi când cădea în semiconştienţă, şi după ce curăţă de scrum fitilul candelei care ardea neîncetat la icoana Maicii Domnului, în sfârşit îşi îngădui să se lase în micul fotoliu tare de lemn şi, luându-şi metaniile, se adânci în Rugăciunea lui Iisus.
Rugăciunea curgea bine, lin, candela lumina siluetele celor două călugăriţe una culcată, cealaltă aşezată în
164
rugăciune cu o lumină blândă aurie, liniştea nopţii era întreruptă doar arareori de strigătul surd al cucuvelelor aciuate în liziera de lângă bisericuţă, care noaptea zburau să prindă şoareci de câmp, hrana lor obişnuită.
Deodată maica Antonia văzu că lumina candelei se înteţi, îşi schimbă culoarea din auriu în alb strălucitor, iar apoi într-o culoare de nedescris în cuvinte pământeşti, neobişnuit de frumoasă şi atât de strălucitoare, încât firesc era să fi orbit, însă asta nu se petrecu.
Din această lumină coborâră înlăuntrul chiliei câţiva oameni: un bătrân cu păr alb, cu o barbă lungă, ondulată, într-o haină neobişnuită, dar, cu siguranţă, călugărească; o femeie plină de strălucire, scundă de înălţime, îmbrăcată în haine scânteietoare, de o măreţie regească; o tânără firavă cu părul negru, mai curând o fetiţă, într-o tunică uşoară şi subţire; şi o femeie în vârstă, îmbrăcată modest, în port oriental, cu trăsături ale feţei neobişnuit de frumoase.
Cei veniţi din Lumină înconjurară patul în care zăcea schimonahia care, parcă plină de o putere de la ei izvorâtă, se ridică în capul oaselor şi se aşeză pe pat, radiind o bucurie de nedescris ce se zugrăvea pe faţa deodată întinerită.
iată că am venit să te vizităm îi spuse schimnicei bătrânul călugăr şi să îţi vestim voia Domnului! Pregăteşte-te! Poimâine vei fi cu noi! Mâine să primeşti Sfintele Daruri şi să te rogi!
ce de mulţi oameni te aşteaptă acolo! spuse musafira îmbrăcată regeşte, atingând cu mâna patul schimonahiei.
trecerea ta nu va fi lungă, te vom însoţi chiar de la despărţirea ta de trup adăugă femeia frumoasă în vârstă.
Fetiţa se strecură uşurel până la patul schimnicei şi, lipindu-se pentru o clipă de ea, o sărută pe maica Afanasia pe obraz.
165
pe curând!
acum te lăsăm spuse călugărul bătrân -, roagă-te pentru toţi cei pe care îi laşi aici, şi lor cere-le să facă sfinte rugăciuni, aminteşte-le tuturor că Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar şi că ajutorul Lui este mereu alături, chiar când vin grelele încercări şi călugărul îi aruncă o privire maicii Antonia, înmărmurite de uimire -, şi tu să ţii bine minte asta!
Lumina începu să pălească uşor, oaspeţii se pierdură în strălucirea ei, care rămase multă vreme în chilie sub forma unor scântei argintiu-aurii sclipind în întuneric.
Nemairăbdând, maica Antonia întrerupse lunga tăcere.
măicuţă, îi cunoşti pe oamenii aceştia? Cine au fost? Poţi să-mi povesteşti despre asta?
„Stareţa”, încă aşezată pe pat, cu faţa radiind de fericire, îşi îndreptă ochii spre ea.
fetiţa mea! Aceştia au fost ocrotitorii mei cereşti, ale căror nume m-am învrednicit să le port în viaţa aceasta. Fetiţa care m-a sărutat este Sfânta Muceniţă Tatiana, numele căreia l-am primit la Sfântul Botez. Femeia în vârstă este Sfânta şi dreapta Elisabeta, maica lui Ioan Înaintemergătorul Domnului, al cărei nume mi-a fost dat la tunderea în rasoforie. Împărăteasa Elena cea întocmai cu apostolii m-a luat sub ocrotirea ei când m-am învrednicit de mantie. Iar la tunderea în schimă am primit ca ocrotitor pe cuviosul Atanasie Athonitul, prin gura căruia am fost înştiinţată că drumul meu pământesc se va săvârşi poimâine! Fetiţa mea! Sunt aşa de bucuroasă! Se vede că Domnul nu mi-a respins neputinţa şi, întărindu-mă mereu de-a lungul îndelungatei mele vieţi, îmi trimite din nou ultima întărire şi mângâiere în chipul acestei vizite
166
minunate! Fetiţa mea! Ei au fost cu adevărat aici! Căci şi pe tine te-a învrednicit Domnul să-i vezi! Slavă Domnului pentru toate!
Puterile trupului începură din nou să o lase pe schimnică şi, susţinută de ucenica de chilie, care era încă emoţionată, se culcă din nou în patul ei.
Restul nopţii trecu pe nesimţite în rugăciuni.
Alergând la biserică cu douăzeci de minute înainte de începerea Miezonopticii, maica Antonia îl înştiinţă pe părintele Irinarh de cele întâmplate în timpul nopţii. El îşi făcu cruce şi oftă:
fie, Doamne, mila Ta cu noi, cei ce nădăjduim întru Tine! Du-te la „stareţă” şi citeşte-i pravila Sfintei împărtăşanii!
După Sfânta Liturghie maica Afanasia fu împărtăşită în chilia ei cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Ea îşi luă rămas bun de la toţi şi fiecăruia îi spuse ceva personal, important doar pentru el. Noaptea o petrecu fără somn, în rugăciune. La cinci dimineaţa schimonahia Afanasia răsuflă lin şi sufletul ei curat părăsi trupul cel stricăcios.
La o săptămână după înmormântarea ei, agenţii trupelor speciale, sosiţi din Riazan, le arestară pe toate surorile, împreună cu părintele Irinarh, şi îi duseră la „centrul” din Riazan, la înfricoşătoarea închisoare de tranzit.
CAPITOLUL 23
măicuţă o îndupleca tânărul monah povesteşte-mi măcar puţin cum te-a mângâiat Domnul cu harul Său! Când citeşti în cărţile patristice, în Vieţile Sfinţilor, în paterice, despre arătările minunate trimise de Domnul monahilor, te cutremuri! Nici nu-ţi vine să crezi că se poate aşa ceva! Iar gândurile care ne vin, că toate acestea nu ar fi adevărate, înţeleg că sunt trimise de draci. Dar dacă sunt adevărate, de ce călugării de azi nu se învrednicesc de asemenea fenomene? înţeleg cu mintea că trebuie să îndepărtez asemenea gânduri, că noi, leneşii şi neputincioşii, nu suntem vrednici de astfel de mângâieri harice, dar aşa de mult aş vrea să aud de la martori în viaţă despre lucrările din vremea noastră ale Duhului dumnezeiesc, spre întărirea credinţei, căci foarte mult ne însufleţesc acestea spre nevoinţe!
zici că te însufleţesc, da? zâmbi schimonahia. Tu, nepoate Gheorghiuşca, nu îţi căuta însufleţirea în povestirile altora, cu toate că şi acestea, la fel ca citirea Sfinţilor Părinţi, îşi aruncă cârligul lor în focul râvnei după Dumnezeu! Calea principală de însufleţire şi de ardere duhovnicească este nevoinţa proprie a fiecărui călugăr, fie de bunăvoie, asumată sub binecuvântarea unui îndrumător duhovnicesc, fie săvârşită în răbdare necârtitoare, cu
168
recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru suferinţe, spre mântuirea sufletului şi dobândirea răsplătirilor cereşti trimise de Domnul.
cum este asta, măicuţă, că nu înţeleg?
iată cum este, Gheorghiuşca. Când te apropii de Dumnezeu cu „Doamne, ajută-mă!”, atunci Domnul îţi primeşte cererea şi, ca un Doctor, îţi pune un diagnostic: boala sufletească cutare. Dar care anume boală este, tu ştii, căci îţi ştii şi tu păcatele. Şi, ca să te vindece de boala aducătoare de moarte, Doctorul Ceresc îţi caută leacuri: suferinţe sufleteşti şi strâmtorări ale trupului, cu ajutorul cărora bolile şi patimile păcătoase din tine pot fi biruite.
După formă, aceste suferinţe şi strâmtorări pot fi diferite. Fie îţi provoci tu însuţi aceste suferinţe şi strâmtorări, prin nevoinţele sufleteşti şi trupeşti pe care ţi le asumi prin post, multă rugăciune, privare de somn mult, priveghere, lupta cu gândurile şi alte „lanţuri grele” pe care ţi le iei de bunăvoie asupra ta, cu ajutorul cărora boala păcatului este biruită în tine şi tu dobândeşti mântuirea şi viaţa veşnică.
Fie, dacă străduinţele tale sunt slabe şi neroditoare, dacă lenea şi egoismul nu te lasă să duci de bunăvoie o nevoinţă pe măsura neputinţelor tale sufleteşti, atunci Doctorul Ceresc îţi trimite „medicamente” sub forma necazurilor dinafară: supărări de la apropiaţi, prigoane, strâmtorări, neputinţe trupeşti şi alte suferinţe.
Pentru ca aceste necazuri dinafară să-ţi fie spre mântuire, iar nu să îţi adâncească starea păcătoasă, ele trebuie primite cu înţelegerea faptului că sunt acel medicament preţios împotriva bolii păcatului, pe care ţi-l trimite Doctorul Ceresc din iubirea Sa, atunci când îl rogi să te mântuiască.
169
Aşa că primeşte acest medicament cu răbdare, cu smerenie şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, şi atunci te vei vindeca. Pe scurt, fie frângi tu însuţi păcatul în tine, fie rabdă atunci când Domnul îl va frânge în tine! Ai înţeles acum?
am înţeles, măicuţă! Şi în dumneata Dumnezeu a frânt păcatele? Şi dumneata ai avut de îndurat necazuri?
păcatele, zici? Da, a frânt!
na, căţea religioasă, na!
Loviturile cizmei de piele, potcovite cu ţinte de alamă, curgeau peste monahia Antonia, care zăcea pe podeaua cazematei de anchetă, frângându-i coastele, scoţându-i dinţii din gură, sfâşiindu-i pielea feţei şi smulgându-i şuviţele părului cărunt de pe capul spart şi însângerat.
na, curvă, ăsta-i Dumnezeul tău, asta ţi-i stirpea călugărească şi religia ta! Na şi iar na şi iar na, şi încă, să te saturi, creatură nenorocită! Eh, nu mai sunt acum anii treizeci, că te-aş fi căsăpit aici pe loc, târâtură!
Nici dosarul despre „organizaţia religioasă teroristă secretă, condusă de cel ce-şi spunea arhimandritul Irinarh” nu se distingea prin originalitate. Erau atâtea alte dosare de felul acesta!
Doar că inspectorul Hlîstko avea dreptate, nu mai erau anii treizeci, când în timpul interogatoriului îi putea împuşca sau omorî în bătaie pe anchetaţi, fără să se teamă de urmări pentru el, pe când acum trebuiau avute în vedere unele măsuri de relaxare faţă de oamenii Bisericii, măsuri apărute în anii războiului şi în anii postbelici.
oricum, o să-ţi încasezi de la mine obolul, târâtură călugărească! mârâia el cu ură de jivină proletară la monahia Antonia, trezită a nu ştiu câta oară din inconştienţă cu o găleată de apă îngheţată. Iscăleşte aici că faci parte
170
din organizaţia teroristă religioasă şi marş după gratii, până nu crăpi aici în faţa mea!
Maica Antonia nu iscăli nimic. Nu iscăliră nimic nici una dintre surorile „organizaţiei religioase secrete” a arhimandritului Irinarh. Nici părintele nu iscăli nimic. Cu toate că pe el inspectorul Hlîstko împreună cu doi aghiotanţi „îl prelucrară” în mod deosebit, încât cu greu reuşiră să-l readucă la viaţă în micul spital penitenciar.
„Drepţii” judecători sovietici îi dădură părintelui arhimandrit douăzeci de ani de lagăr cu regim sever. Doar că, încă din prima etapă, plămânii făcuţi zob de anchetatori sângerară din nou prin coastele rupte şi părintele muri pe podeaua plină de urină şi fecale îngheţate a vagonului din scânduri, pentru transportat vite, pe un ger de minus patruzeci de grade, repetând încet Rugăciunea lui Iisus.
Pe surori le „omeniră” doar cu câte cinci ani, tot de regim sever. Totuşi, nu era o simplă „organizaţie religioasă secretă”, ci şi una „teroristă”, pe deasupra! Doar nu se poate să le răsfeţi de tot pe „teroriste”! Dintre cele şapte, doar cinci ajunseră vii până în lagăr. Dintre cele ajunse, după o jumătate de an mai erau vii doar trei.
Iar în anul 1956, când, în urma amnistiei generale, maica Antonia fu eliberată din lagăr, nimeni dintre „călugăriţele teroriste”, în afară de ea, nu mai rămăsese în viaţă. Se mutaseră „sub aripa” iubitului părinte, în luminoasele lăcaşuri muceniceşti ale cereştii împărăţii a lui Dumnezeu.
Numai maica Antonia supravieţui într-o mină de cărbuni. Altul era planul lui Dumnezeu cu ea.
a trebuit să rabd olecuţă, nepoate, a trebuit… Dar slavă Domnului, Gheorghiuşko, slavă Domnului pentru toate!
171
CAPITOLUL 24
Ce anume o bucura în lagăr pe monahia Antonia era că toate fiicele ei, după căsătorie, purtau alte nume de familie şi, astfel, umbra „mamei-teroriste” din lagăr nu avea cum să le întunece viaţa tihnită pe care o duceau în societatea sovietică. Când maica Antonia păşi afară pe poarta lagărului, care o expulză fără prea mult chef, ea nu îşi îngădui nici măcar cu gândul să cugete la posibilitatea de a se aşeza cu traiul la vreuna dintre fiice, dar nici să le viziteze, înţelegând ce complicaţii le-ar fi putut crea întâlnirea cu o mamă fostă condamnată politic şi religios.
De aceea, folosindu-se de o adresă primită de la una dintre colegele de lagăr, o tânără monahie de lângă oraşul Suhumi, maica Antonia, fără să se gândească prea mult, ci punându-şi nădejdea în pronia lui Dumnezeu şi în voia Sa sfântă, îşi îndreptă paşii spre tărâmul gruzin, care până atunci îi fusese necunoscut. Sosind la adresa dată, descoperi acolo o căsuţă la marginea satului muntos Pshu din regiunea Abhazia, în care locuiau patru călugăriţe: maica Ioanna, o abhază, maica Fotinia, o grecoaică, maica Lia, o bielorusă şi maica Evdokia, rusoaică, cea mai vârstnică dintre toate, tunsă deja în schimă. Toate patru erau oblăduite duhovniceşte de unul dintre pustnicii care trăiau pe atunci în văile şi crăpăturile greu accesibile ale munţilor Caucaz, care înconjurau satul.
172
Nu puţini călugări se nevoiau în vremea aceea în locurile greu de ajuns din Abhazia; mulţi fuseseră cândva vieţuitori ai Muntelui Athos, ai mănăstirii Noul Athos din apropiere1 sau ai altor mănăstiri mai mult sau mai puţin cunoscute ale Rusiei, unii dintre ei sorbiseră terci de închisoare ori împinseseră roaba la Canalul Marea Albă-Marea Baltică2, iar alţii erau veniţi aici de tineri, dedicându-şi viaţa încă din tinereţe agonisirii desăvârşirilor evanghelice.
Periodic, câte un pustnic era prins de autorităţi, cel mai adesea cu ocazia coborârii periodice din munţi în zonele locuite, pentru a-şi completa modestele rezerve de hrană, şi era arestat pentru lipsa actelor de identitate sau pentru încălcarea altor legi, mai serioase, cu urmări mai grave.
Uneori erau omorâţi şi jefuiţi de tâlharii care locuiau prin împrejurimi, alteori mureau singuri de vreo boală, fără să ştie nimeni de ei, sau erau sfâşiaţi de fiarele sălbatice, de lupi sau de urşi; dar pe unii Domnul îi păzea de nenorociri timp de mulţi ani şi uneori unii ca aceştia atingeau înălţimi ale duhului de neînchipuit pentru lumea aceasta, devenind îndrumători şi povăţuitori ai mântuirii pentru călugării şi mirenii care se învredniceau să îi cunoască.
1 Noul Athos: mănăstire de călugări din oraşul cu acelaşi nume din regiunea Abhazia, nu departe de capitala regiunii, Suhumi (Georgia). A fost fondată în 1874 de călugării ruşi de la mănăstirea athonită Sf. Pantelimon (Russikon) şi închinată Sfântului Simon Canaanitul. A fost închisă în 1924 în timpul persecuţiilor religioase şi transformată în muzeu, spital şi bază turistică. A revenit Bisericii Ortodoxe în 1994.
2 Belomorkanal canal navigabil lung de 227 de kilometri, care uneşte Marea Albă cu Lacul Onega şi cu Marea Baltică, construit între 1931 şi 1933 prin munca forţată a deţinuţilor. Unul dintre primele gulaguri sovietice, construit aproape în întregime prin muncă nemecanizată. În timpul construcţiei acestuia au murit aproape 100.000 de prizonieri. Cu toate că propaganda sovietică s-a lăudat foarte mult cu această realizare, din punct de vedere economic, astăzi canalul este estimat ca un eşec, încă de la inaugurare.
173
Unul dintre aceştia, care dobândise, după ani mulţi de petrecere în singurătate, darurile harice ale Duhului Sfânt, şi mai ales darul discernământului duhurilor, care este cu deosebire necesar pentru ocârmuirea vieţii duhovniceşti a călugărilor, era stareţul unei mici comunităţi în care Domnul, cu nepătrunsa Lui proniere, a adus-o pe maica Antonia: ieroschimonahul Nikon, care îşi începuse calea monahală încă la sfârşitul veacului al XIX-lea în Sfântul Munte, la chilia unui renumit părinte athonit.
Necoborând niciodată în aşezările omeneşti, părintele Nikon se întâlnea cu fiii săi duhovniceşti într-o colibă de pe malul unui lăculeţ rătăcit între desişurile munţilor, unde vieţuiau două schimonahii bătrâne, legate cu legământul tăcerii, împreună cu o ucenică tânără cu înfăţişare posomorâtă, dar cu inimă foarte bună, toate trei fiind fiice duhovniceşti ale părintelui Nikon.
Acolo, în acel colţişor minunat, care îngemăna splendoarea naturii create de Dumnezeu cu frumuseţea ne voinţei duhovniceşti a ascetelor care îl locuiau, schimonahia Evdochia împreună cu tuciuria şi săritoarea maică Fotinia, care se aciuase în adăpostul lor, o aduseră pe maica Antonia, căreia lagărul parcă refuza să-i dea drumul, pentru întâlnirea cu părintele lor duhovnicesc şi hotărârea modului ei de viaţă pe mai departe.
aşadar, şi cu Dorimedontuşka te-ai întâlnit zâmbi părintele Nikon cu gura lui ştirbă ne cunoscuserăm într-o vreme şi în timpul vieţuirii la Sfântul Munte, şi aici, în Caucaz! A fost un rugător înverşunat, acum nu mai sunt oameni ca el, era un ascet care aproape că nu dormea niciodată, nici măcar pat în chilie nu avea: picotea din când în când şezând pe scăunaş, apoi, iar la rugăciune!
174
Maica Antonia oftă, amintindu-şi de „patul cu baldachin şi cu ciucuri, cu perne mari de puf şi cu o mulţime de pernuţe în jur”
era văzător cu duhul şi avea o nemaipomenită putere a cuvântului, se întâmpla să îi spună omului o singură frază şi îi schimba viaţa pe de-a-ntregul! Cu o foarte mare dragoste de oameni… Dar tu, maică, cine eşti şi ce doreşti o întrebă bătrânul, privind-o pătrunzător în ochi pe maica Antonia -, tu cum te-ai hotărât în sinea ta?
voiesc, părinte, să împlinesc făgăduinţele monahiceşti, să vieţuiesc cu Dumnezeu, să mă rog răspunse maica Antonia, fără să stea pe gânduri -, dar unde, şi cum anume, şi cu cine, aş vrea să ştiu care e voia lui Dumnezeu pentru mine! înainte am vieţuit întotdeauna în ascultare de părinţii mei duhovniceşti şi aş dori şi acum să dobândesc un îndrumător duhovnicesc, ca să nu mă las pradă samavolniciei, căci sunt încă slabă cu duhul, părinte…
zici că eşti slabă… zâmbi părintele Nikon privind-o -, e bine că eşti slabă. „îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.”1 Să vieţuieşti deocamdată cu maica Evdochia şi cu surorile ei, să îţi vii în fire, înmoaie-ţi sufletul după închisoare, iar peste vreo două luni, spre praznicul Acoperământului Maicii Domnului, să vii încoace, şi atunci vom sta de vorbă despre cele viitoare!
binecuvântaţi, părinte!
domnul să te binecuvânteze, fiică!
Spre praznicul Acoperământului Maicii Domnului, nici maica Evdochia cu surorile ei şi nici maica Antonia nu-şi mai puteau închipui viaţa despărţite unele de altele. Monahia Antonia îşi dobândise din nou o familie.
1II Cor. 12, 9 ( Textul original nu indică citatele biblice, urmărind rostirea liberă a personajelor n.tr.).
175
CAPITOLUL 25
Intrând în chilioara-i de doi pe doi metri, maica Selafiila dibui pe pipăite chibriturile, tot pe pipăite aprinse lumânarea proaspăt începută, cu lumânarea aprinse fitilul candelei aflate alături de icoane, pe raftul de jos, suspendat în colţul de răsărit al chilioarei, deasupra unei cutiuţe iscusit strecurate sub el, de la nişte ustensile de bucătărie aproape noi, primite de pomană la mănăstire.
După ce bătu trei metanii mari în faţa icoanelor, bătrâna schimonahie se aşeză pe marginea micului recamier din resturi de placaj, croit special pe măsura micii ei chilii, de Moise, tâmplarul mănăstirii. De fapt, micul recamier ar fi trebuit numit mai corect ladă, pentru că partea de deasupra i se răsfrângea în sus, asemeni capacului unei lăzi, iar înăuntru erau păstrate toate modestele haine călugăreşti, adică un palton vătuit cu guler de oaie ţigaie, aproape nou, pentru că schimnica prefera să poarte iarna o pufoaică veche, apoi, o bocceluţă cu lenjerie şi o bocceluţă mai mare „pentru înmormântare”, adică cu toate veşmintele de trebuinţă înmormântării călugăreşti.
Recamierul era aşternut cu un grosolan covoraş pestriţ, ţesut în casă, adus de o pelerină evlavioasă din Bulgaria. O pernă mică, umplută cu paie, şi o pătură subţire în carouri, roasă de vreme, completau tabloul recamierului maicii.
176
Altceva nu mai era în chilia schimnicei, dacă nu puneai la socoteală cuiele bătute în partea dinăuntru a uşii, pe care îi atârnau rasa, mantia, schima şi paramanul de sfoară.
Şezând pe marginea canapelei, înclinată uşor în faţă şi nelăsându-se rezemată pe spătarul tare de placaj, maica Selafiila îşi scoase de la gât mătăniile vechi, roase şi pătate de lână şi, mângâind cu gingăşie „golgota” adică ciucurele cu crucea -, cu mâna ei aspră, deformată de artroză, începu să-şi facă, cu ajutorul lor, pravila schimnicească de chilie.
Avea aceste mătănii de la vrednica de amintire schimonahia Anatolia, una dintre cele două schimnice care vieţuiau în căscioara de pe malul iazului muntos, unde ea, pe atunci încă monahia Antonia, venea împreună cu surorile din Pshu la părintele Nikon pentru spovedanie şi sfat duhovnicesc.
Drumul până la iaz dura în jur de patru ceasuri, de aceea, când se porneau spre duhovnicul lor, surorile plecau de acasă dis-de-dimineaţă şi cel puţin câte două, pentru că aveau de traversat ţinuturi sălbatice, locuite de fiare răpitoare, iar uneori se puteau întâlni prin acele ţinuturi şi cu oameni nu mai puţin fioroşi decât lupii şi urşii.
Întrarmate cu toiege şi cu rugăciune, călugăriţele pornite spre părintele Nikon mergeau pe poteci de munte, traversau pâraie, se căţărau pe stânci şi se strecurau printre copacii doborâţi de furtună. Dacă nu erau nevoite să-şi schimbe traseul, spre a ocoli un grohotiş nou-format sau vreo revărsare neprevăzută a vreunui pârâu, atunci nu mai târziu de amiază ajungeau la limanul multdorit, unde le aştepta părintele Nikon, coborât deja din chilia-i rupestră pitită în înaltul muntelui.
177
Pentru a sta de vorbă cu el, surorile nu aveau la dispoziţie mai mult de trei ceasuri, întrucât trebuiau să se şi întoarcă, astfel încât să parcurgă măcar cea mai mare parte a drumului până la lăsarea întunericului, din pricina ameninţării fiarelor, deşteptate de lăsarea nopţii, dar şi a riscului de a se rătăci.
De aceea, discuţiile erau întotdeauna dense şi concentrate. La început părintele, punându-şi epitrahilul, rostea rugăciunile rânduite înaintea spovedaniei, apoi fiecare dintre surori, rămasă singură cu el în căsuţă, îşi mărturisea în faţa lui gândurile rele şi păcatele, întrebând apoi şi despre ceea ce o măcina. Celelalte îşi aşteptau rândul afară.
părinte îi spuse maica Antonia la una dintre întâlniri -, acum două zile iar mi s-a întâmplat în timpul rugăciunii să am o vedenie neobişnuită. Pe când mă rugam, m-am trezit deodată într-un loc pietros cu totul necunoscut, stăteam în picioare pe vârful unui munte, nu prea înalt în comparaţie cu cei de aici, din Caucaz, şi în jurul meu erau, cât puteai cuprinde cu privirea, alţi munţi la fel de pietroşi, dar mai degrabă nişte dealuri, care alternau cu văi nu prea adânci. Din înălţimea pe care stăteam ducea la vale o cărare pietroasă destul de abruptă, care cobora departe în jos, către o mănăstire asemenea unei cetăţi întărite, ce se zărea acolo. Pe vârful cel mai înalt se afla o bisericuţă creştină, în piatră, care nu semăna cu ale noastre, ruseşti. Am intrat în biserică, şi iconostasul şi frescele de pe pereţi, ca şi toate odoarele şi celelalte obiecte dinăuntru erau ca ale noastre, ortodoxe. M-am rugat acolo, m-am închinat la icoana Sfintei Treimi, care era aşezată pe analog, apoi am ieşit afară şi am început să cobor de pe munte către mănăstirea din vale, gândindu-mă că poate voi vedea vreun om şi
178
voi afla unde sunt. După ce am coborât am văzut nişte oameni îmbrăcaţi într-un port neobişnuit, care şedeau lângă un foc de tabără, lângă o pânză mare, întinsă în formă de cort şi vorbind o limbă necunoscută. Lângă ei erau câteva cămile culcate şi altele în picioare. Am vrut să mă îndrept către ei, dar, imediat ce am făcut câţiva paşi, una dintre cămile s-a întors brusc către mine şi m-am speriat, şi deodată m-am trezit din nou în cămăruţa mea din Pshu. Ce a fost cu mine, părinte? Cum trebuie să înţeleg corect asta?
locul pe care mi-l descrii seamănă foarte mult cu muntele lui Moise de pe Sinai, cel de lângă mănăstirea Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina. Eu am fost acolo la începutul acestui secol, împreună cu doi fraţi de la Athos, când primisem blagoslovenie să facem un pelerinaj în Ţara Sfântă. Mi-e greu să-ţi răspund ce a fost, ca să nu fac vreo greşeală duhovnicească, bazându-mă doar pe neînsemnata mea experienţă şi pe şi mai puţinele mele cunoştinţe. Dar aici, nu departe de mine, s-a sălăşluit acum câţiva ani un călugăr destul de tânăr, părintele Valentin. Cu toată tinereţea lui, el a primit daruri harice de la Domnul: darul discernerii duhurilor, al înainte-vederii şi cunosc câteva cazuri de vindecări făcute cu rugăciunile lui. Duce o viaţă singuratică, dar nu ne respinge pe noi, cei câţiva sihaştri, care trăim nu departe de chilia lui, când mergem la el după sfat duhovnicesc. O să încerc să stau de vorbă cu el despre „călătoria” ta şi, dacă va spune ceva folositor pentru tine, îţi voi transmite cuvintele lui la următoarea ta venire aici. Iar până atunci călăuzeşte-te cu sfatul Sfinţilor Părinţi pentru asemenea cazuri: „Nu respinge şi nici nu primi”, poartă-te ca şi cum ce ţi s-a întâmplat nu s-ar fi întâmplat şi roagă-te Domnului ca El însuşi să-ţi descopere
179
înţelesul şi semnificaţia celor petrecute cu tine, dacă voia Sa sfântă va binevoi asta! Ai înţeles?
binecuvântaţi, părinte…
Peste două săptămâni, la următoarea sosire la malul lacului, maica Antonia descoperi şezând alături de părintele Nikon un călugăr înalt, de o vârstă imposibil de ghicit, dar cu destul păr alb în barba nu prea lungă şi rară. Pe faţa lui palidă şi prelungă se distingeau clar ochii mari şi albaştri ca cerul, luminaţi parcă de o strălucire lăuntrică, în toată înfăţişarea lui se distingea un fel de bunăvoinţă tăcută şi plină de modestie.
maică Antonia i se adresă părintele Nikon -, părintele Valentin a vrut să vorbească cu tine personal, iată-l, faceţi cunoştinţă!
binecuvântaţi, părinte Valentin! maica Antonia i se închină călugărului înalt.
domnul să vă binecuvânteze! i se închină ca răspuns acesta. Nu sunt preot, sunt un simplu călugăr. Binecuvântaţi, părinte se adresă el părintelui Nikon -, ca să mergem cu maica Antonia să ne plimbăm pe malul lacului!
domnul să vă binecuvânteze! răspunse părintele Nikon.
Maica Antonia şi părintele Valentin ieşiră din căsuţă şi, fără să se grăbească, porniră în direcţia lacului.
măicuţă Antonia începu discuţia părintele Valentin, când ei se aşezară pe un buştean culcat chiar la marginea apei -, povesteşte-mi, te rog, mai cu de-amănuntul cum s-au petrecut lucrurile cu tine de data aceea şi în dăţile dinainte!
Maica Antonia începu să povestească, încercând să-şi amintească toate amănuntele lucrurilor neobişnuite care se petrecuseră cu dânsa.
180
Părintele Valentin o asculta cu atenţie, rugându-se în timpul acesta cu nişte mătănii mici, făcute din mărgele de lemn, roase de atâta folosire. Din când în când zâmbea dintr-o pricină anume şi dădea din cap. Când maica îşi termină povestirea, părintele Valentin o privi direct în ochi cu ochii lui cereşti, care radiau de bunătate şi putere lăuntrică, şi spuse:
măicuţă! Nu e nimic „rău” în cele întâmplate cu tine! Nu e de la vrăjmaşul. Aşa cum bine ţi-a spus atunci părintele Dorimedont domnul să îl primească în împărăţia Sa! -, Dumnezeu este Cel Care, din bunăvoinţa Sa nepătrunsă faţă de tine, ţi-a dat nu doar să pipăi cât de subţire este pojghiţa despărţitoare dintre lumile materială şi duhovnicească şi cum se întrepătrund acestea, dar ţi-a dat şi posibilitatea ca, cu duhul tău, fără să ţi-l separi definitiv de învelişul trupesc stricăcios, să te desprinzi pentru un timp de povara existenţei pământeşti şi să te afli în alte locuri, acolo unde te duce dorirea inimii dumitale. Adu-ţi aminte dacă prima oară, înainte de a te trezi dintr-odată în catedrala Sfintei Treimi a lavrei Sfântului Serghie, te gândiseşi la locul acesta, dacă îţi doriseşi să îl vizitezi?
da, părinte tresăltă maica Antonia -, cu adevărat, cu puţină vreme înainte de asta mi se făcuse tare dor de colţişorul de lângă racla cuviosului, părintelui Serghie, unde îmi fusese mereu atât de bine să mă rog!
ei, vezi? zâmbi călugărul. Dar înainte de a vizita Sinaiul [în vedenie n.tr.] te gândiseşi la ceva legat de locul acela?
nu, părinte se gândi maica Antonia -, doar citisem în acea zi Acatistul Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina şi mă rugasem ei fierbinte pentru vindecarea Katenkăi, nepoata
181
vecinului din casa de lângă noi, care, din evlavie, ne aduce nouă, maicilor, lapte şi brânză de la caprele sale!
poate că, dacă nu te-ai fi speriat de cămila aceea, ai fi ajuns şi la mănăstirea Sfintei Mari Muceniţe şi poate că dumnezeu ştie! Te-ai fi învrednicit să te vezi şi cu ea, aşa cum ţi-a dat Dumnezeu să te vezi cu ocrotitorii cereşti ai maicii Afanasia domnul să-i aşeze sufletul în împărăţia Sa!
iar eu, fricoasa de mine!… oftă maica Antonia.
nu te tulbura de asta! zâmbi din nou părintele Valentin. Dacă vei continua să mergi pe calea duhovnicească cea dreaptă şi nu vei primi gândul că întâmplările minunate petrecute cu tine ar reprezenta aşa-zise dovezi ale „succeselor” dumitale în lucrarea duhovnicească, ci vei ţine cu tărie în minte că tot ce se întâmplă cu noi nu este urmarea „meritelor” noastre, ci doar minunata arătare a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi a lucrării pronierii Lui mântuitoare, atunci Domnul îţi va dezvălui de ce ţi-au fost date aceste descoperiri, precum şi putinţa neobişnuită de a trece peste hotarele lumii pământeşti. Mai mult, toate „călătoriile” de odinioară nu s-au petrecut ca urmare a voinţei sau a hotărârii dumitale. Aşadar, dacă vei înţelege cum se cuvine, în smerenie şi în ascultare, voia lui Dumnezeu lucrată în tine, vei putea şi prin propria dumitale voinţă să vizitezi cu duhul locurile spre care te va îndrepta pornirea evlavioasă a inimii!
Cel mai important este să ţii minte că tot ce ni se întâmplă suprafiresc nu este, în nici un caz, o desfătare vană ori un semn al meritelor noastre! Toate acestea ni se dau ca mijloc pentru desăvârşirea noastră sufletească şi, prin aceasta, spre a sluji lumii prin puterea noastră de a iubi
182
dumnezeieşte, pe care să o dobândim în lucrarea acestei desăvârşiri! Dacă fenomene ca acestea sporesc în dumneata Iubirea şi, prin dumneata, o sporesc şi în lume, înseamnă că te foloseşti corect de harul care ţi s-a dat, iar dacă nu, atunci roagă-L pe Dumnezeu să îţi ia înapoi toate aceste daruri şi să te învrednicească să te mântuieşti prin pocăinţă curăţitoare! De altfel, fără pocăinţă, adică fără naşterea din nou a sufletului, nu poate exista nici un fel de viaţă duhovnicească, ceea ce, maică, ştii şi dumneata foarte bine…
ştiu, părinte…
dar să vezi sfânta cetate a Ierusalimului zâmbi părintele Valentin sau lăcaşul Preacuratei Maicii Domnului de la Athos! Ce fericire!
nu după cum vreau eu, ci după cum va da Dumnezeu! îşi aminti maica Antonia una dintre învăţăturile timpurii ale părintelui ei duhovnicesc.
şi El îţi va da! Să nu te îndoieşti de asta! Când îţi doreşti ceva bun şi mântuitor şi ceri asta, Dumnezeu îţi va da cu siguranţă confirmă părintele Valentin -, cu condiţia să fii pregătită ca, primind cele cerute, să nu ajungi să cazi din pricina asta în părere de sine păgubitoare şi în mândrie! Fereşte-te de asta şi cere cele bune, şi ţi se vor da!
dar sfinţiei voastre, părinte iertaţi-mi îndrăzneala! -, vi s-a dat să vizitaţi tot aşa, cu duhul, locurile sfinte? îşi ridică maica Antonia ochii spre părintele Valentin.
mie zâmbi acesta -, mie nu mi se cuvine să povestesc despre mine, măicuţă!
Acesta zâmbi din nou:
ce slujbe minunate se petrec la Mormântul Domnului!…
rugaţi-vă, părinte, pentru mine, multpăcătoasa!
183
CAPITOLUL 26
Doar de două ori mai reuşi maica Antonia să se vadă cu părintele Valentin: la prohodirea maicilor omorâte: a schimonahiei Anatolia, a schimonahiei Serafima şi a uceniţei acestora, Galina.
Cu o zi înainte de obişnuita întâlnire în chilioara de lângă lac a surorilor din Pshu cu duhovnicul lor, la pustnice sosiră doi bandiţi, tocmai amnistiaţi din închisoare, după o şedere îndelungată pentru jafuri şi crime. Ademeniţi de zvonurile despre aşa-zisele comori adunate de călugăriţe în singuraticul lor adăpost, dar ajutaţi şi de indicaţiile vrăjmaşilor lui Hristos de prin împrejurimi, aceştia găsiră cărarea către lacul muntos ascuns între stânci.
Pe schimonahiile bătrâne le împuşcară imediat, dar pe tânăra şi frumoasa Galina o siluiră şi o torturară vreme de multe ceasuri, străduindu-se să afle de la ea „ascunzătoarea cu bani şi nestemate” Nereuşind să afle nimic, de ciudă, o ciopârţiră pe Galina cu toporul, pricinuindu-i o mulţime de răni adânci. Aruncându-i trupul dezgolit şi desfigurat pe marginea lacului, bandiţii plecară înciudaţi. Dar, pierzând firul potecii, se rătăciră. Peregrinând trei zile şi trei nopţi prin desişuri muntoase neatinse de picior omenesc, fură atacaţi de un urs rănit de vânători. Unul dintre bandiţi fu sfâşiat pe loc, celălalt reuşi să fugă, dar,
184
ieşindu-şi din minţi după cele păţite, peste încă o săptămână îşi pierdu cu totul chipul omenesc şi se arătă într-un sat gruzin. Acolo fu legat, predat autorităţilor şi trimis la Suhumi, unde îşi sfârşi zilele într-o clinică psihiatrică, fără să-şi mai revină vreodată.
În ziua următoare la coliba noilor muceniţe coborâră părintele Nikon, însoţit de părintele Valentin, acesta din urmă propunându-i, pe neaşteptate, să îl însoţească. Cei doi ajunseră la locul tragediei cu două ceasuri înainte să sosească de jos maica Evdochia, maica Antonia şi maica Ioanna, şi se îngrijiră de trupurile călugăriţelor omorâte, rămase neatinse, spre uimirea tuturor, de vreo fiară sălbatică timp de o zi şi o noapte, spre a le pregăti pentru cinstita lor înmormântare.
împreună cu surorile din Pshu, care alcătuiră un cor modest, părinţii pustnici săvârşiră rânduiala prohodirii călugăreşti a surorilor omorâte şi le înmormântară la marginea lacului, în nişte gropi nu prea adânci, pentru că solul era stâncos, aşezând la fiecare mormânt câte o cruce simplă de lemn cu inscripţia numelui şi a datei morţii.
încropind o agapă simplă spre pomenirea proaspăt plecatelor către Domnul, părintele Nikon le propuse surorilor din Pshu să îşi ia fiecare câte ceva dintre lucrurile răposatelor, spre pomenirea lor întru rugăciune. Maicii Antonia îi reveniră mătăniile schimonahiei Anatolia.
Când sosi clipa despărţirii de părinţii pustnici, maica Antonia se trezi deodată, parcă fără voia ei, spunându-i părintelui Nikon:
părinte, daţi-mi binecuvântare să rămân o vreme să vieţuiesc aici! Să deretic chilia, să mă îngrijesc de morminte, dar şi aşa, în general…
185
să rămâi aici părintele Nikon aproape că se pierdu puţin cu firea dar dacă ucigaşii or să se întoarcă?
El îi aruncă o privire părintelui Valentin, căutându-i, parcă, sprijinul. Acesta era tare palid, slab de tot şi o roşeală nesănătoasă îi pâlpâia în obraji.
nu or să se mai întoarcă răspunse gânditor părintele Valentin -, maica poate să rămână…
bine oftă părintele Nikon, însemnând-o cu o cruce mare pe maica Antonia, aplecată în faţa lui -, atunci Domnul să te binecuvânteze şi să te ferească de tot răul!
Aşa începu o nouă etapă în viaţa maicii Antonia: pustnicia.
în ziua a noua, părinţii sihaştri coborâră la lacul muntos, aducând cu ei încă trei pustnici: pe părintele Varnava, un schimonah „vechi de zile” şi cu totul orb, însoţit de ucenicul lui de chilie, fratele Leonid, şi pe părintele Ghervasie, fost protoiereu, odată paroh al unei biserici mari din Rusia Centrală şi care, după ce îşi pierduse familia în lagăre şi în deportări, sosi în Caucaz, unde fu tuns călugăr de părintele Nikon şi acum era în al doisprezecelea an de când se nevoia într-o chilie singuratică dintr-o trecătoare muntoasă.
Părintele Valentin arăta cu totul extenuat, pielea părea că i se crăpa pe pomeţii deveniţi ascuţiţi. Numai ochii lui cereşti continuau să lumineze cu aceeaşi smerenie şi iubire.
De jos din Pshu sosiră surorile care vieţuiau împreună cu maica Evdochia, în formaţie completă, însoţite de încă vreo zece călugări şi călugăriţe, vieţuitori de mulţi ani în acel sat de munte, unde îşi duceau nevoinţa de rugăciune, sat pe care îl sfinţiseră, astfel, cu ostenelile lor.
Săvârşiră Liturghia pentru adormiţi şi parastasul şi făcură o modestă masă pentru pomenirea celor decedate.
186
Maica Evdochia îi aduse monahiei Antonia toate lucrurile rămase, puţinele cărţi şi icoanele. Înainte de a pleca, fiecare dintre cei veniţi îi lăsară maicii Antonia câte ceva de-ale gurii. Maica rămase singură.
Iar în noaptea din ajunul celei de-a patruzecea zile, înainte de revărsatul zorilor, monahiei Antonia i se arătară în vis cele trei călugăriţe: erau toate tinere şi frumoase, radiind de fericire, stând în schime albe ca zăpada pe malul lacului, chiar acolo unde se înălţau cele trei cruci. Alături de ele stătea un călugăr tânăr şi înalt, tot în schimă albă ca zăpada, în care putea fi mai degrabă ghicit decât recunoscut părintele Valentin. Vedenia nu dură mult şi, din pricina surprizei, maica se trezi. În jur erau linişte şi întuneric, numai dinspre lac i se păru că preţ de câteva minute continua să radieze blând o lumină domoală.
părinte, dar unde este părintele Valentin? îl întrebă maica Antonia pe duhovnicul ei, Nikon, a doua zi, când fraţii şi surorile se adunaseră din nou pentru pomenirea cea de patruzeci de zile a iubitelor lor călugăriţe omorâte.
nu ştiu, maică Antonia oftă părintele Nikon -, e deja o săptămână de când nu se mai văd semne de viaţă în zona lui. Aici nu avem obiceiul să ne deranjăm unii pe alţii fără motiv şi, dacă un călugăr vrea să petreacă în deplină singurătate, nimeni nu o să-l deranjeze. Dar astăzi, când veneam încoace, am aruncat o privire în peştera lui, mai precis în mica crăpătură în stâncă pe care şi-a amenajat-o ca locuinţă. Crăpătura era acum acoperită de pietre şi nu era clar dacă pietrele fuseseră aşezate dinăuntru sau dinspre afară. În orice caz, aceasta a fost voia lui, să plece fără de veste, şi trebuie să îi respectăm hotărârea. Aşa că ne-am decis, împreună cu părinţii, să nu îi deschidem peştera.
187
părinte spuse atunci maica Antonia spre dimineaţă mi s-au arătat în vis cele trei schimnice, în veşminte luminoase, pe malul lacului, acolo unde sunt maicile înmormântate! Şi cu ele se afla şi părintele Valentin, de asemenea luminos, tânăr şi fericit!
ei, ce să-i faci oftă părintele Nikon -, ei au ajuns deja Acasă, pe când noi mai avem să ne ostenim! Ajută-ne, Doamne!
amin! încuviinţă încet maica Antonia.
CAPITOLUL 27
Cei cinci ani petrecuţi de maica Antonia în coliba de pe malul lacului muntos, în „pustia cea binecuvântată”, cum avea apoi mereu s-o numească, formară în chip desăvârşit monahul din ea, adică pe omul care „trăieşte nelumeşte în lume” şi care, în pofida petrecerii în învelişul său de trup pământesc, îşi află tot rostul existenţei, asemeni îngerilor lui Dumnezeu, în neîntrerupta aşezare a inimii în faţa Domnului şi în neîncetatul dialog de rugăciune cu Dumnezeu, în cugetare de Dumnezeu şi în dobândirea dumnezeiescului har al Duhului Sfânt.
întreruptă din lucrarea rugăciunii doar de rarele întâlniri cu părintele ei duhovnicesc şi cu surorile venite la acesta pentru sfat şi spovedanie, ea vieţuia departe de tot ce se petrecea în lume, de treburile statului şi de societate. Ajungeau la ea, prin intermediul surorilor, unele frânturi de zvonuri: cum că secretarul general al Partidului Comunist [al Uniunii Sovietice -n.tr.], Hrusciov, declarase o nouă etapă a războiului cu religia şi promisese ca în viitor, în anul 1980, să arate la nu ştiu ce televizor, de care maica nici nu auzise, pe ultimul popă în viaţă, şi că undeva în Rusia din nou se închideau biserici…
Dar toate acestea erau „undeva acolo”, nu o atingeau, nu îi tulburau starea lăuntrică de neîntreruptă comunicare
189
cu Dumnezeu, şi, de aceea, nici ea nu le acorda nici un fel de atenţie.
Spre mirarea ei, maica descoperi la un moment dat că nu avea nici cea mai mică îngrijorare pentru viaţa fiicelor ei, cu care nu se mai văzuse de ani buni. Rugându-se mereu pentru ele, susţinându-le neîncetat cu rugăciunea ei, precum cu o legătură fără fir neîntreruptă, ea simţea şi ştia cu duhul că totul era în regulă cu ele, că nu îşi pierduseră credinţa, că ele continuau, cu râvnă mai mare sau mai mică, să îşi ducă viaţa bisericească şi că traiul le era asigurat, că nu îşi uitaseră mama şi că o pomeneau în rugăciunile lor. Ce îşi poate dori un pustnic mai mult?
în schimb, în acea perioadă, maica Antonia vizită pentru prima dată Ţara Sfântă! Aceasta se petrecu în 1959, în noaptea din ajunul praznicului Intrării Domnului în Ierusalim.
De obicei, de toate praznicele bisericeşti, părintele Nikon sosea în coliba de lângă lac şi o împărtăşea pe pustnică cu Preacinstitele Daruri ale Trupului şi Sângelui Domnului. Pregătindu-se şi de data aceasta pentru sosirea părintelui, după ce spuse din minte Miezonoptica, ajutându-se de mătănii, şi după ce citi Pavecerniţa Mică cu Canonul praznicului şi rugăciunile pentru Sfânta împărtăşanie, maica Antonia îşi îngădui să se aşeze puţin într-un colţ pe canapeaua ei de placaj şi, rezemându-şi spatele obosit de buştenii strunjiţi ai peretelui, închise ochii.
dar oare cum este prăznuită această sărbătoare chiar la Ierusalim, acolo unde a intrat Domnul? Ce interesant ar fi să văd asta…
Dintr-odată o orbi o lumină puternică, simţi fierbinţeala iute a soarelui torid al sudului şi fu împresurată de
190
murmurul unui alai poliglot şi de o mulţime de alte zgomote neobişnuite pentru urechile ei. Deschizând ochii, maica Antonia se trezi în mijlocul unei mulţimi pe străduţa unui vechi oraş sudic, care se grăbea într-o direcţie anume, cu strigăte neclare, sărbătoreşti, despicând aerul cu frunze tăiate de palmier şi ţinând în mâini flori, lumânări aprinse şi sfinte icoane. Pe maica Antonia nu o observa nimeni, ea nu simţea ghionturile sau atingerile mulţimii, dar, în acelaşi timp, resimţea limpede căldura toridă şi strălucirea orbitoare a soarelui.
Urmând alaiul pe străduţele întortocheate şi înguste ale străvechiului oraş oriental, privind de jur-împrejurul ei şi urmărind toată această atmosferă sărbătorească înălţătoare, maica Antonia începu deodată să-şi dea seama, dar cu teama încă de a se încrede în ceea ce începea să înţeleagă: şi anume că se afla la Ierusalim!
Ei, da! Bineînţeles! Acest oraş impregnat de aşteptarea multiseculară a Mesiei, oraş care îi îmbrăţişa acum sufletul, nu putea fi altul decât capitala Lumii Vechi, oraşul Răstignirii şi învierii Fiului lui Dumnezeu, al Domnului nostru Iisus Hristos! Maica îşi aminti cuvintele neuitatului părinte Valentin: „Dacă vei înţelege cum se cuvine, în smerenie şi în ascultare, voia lui Dumnezeu lucrată în tine, vei putea şi prin propria dumitale voinţă să vizitezi cu duhul locurile spre care te va îndrepta pornirea evlavioasă a inimii!”
iar eu tocmai mă gândisem că mi-ar fi plăcut să văd cum se sărbătoreşte Intrarea Domnului în Ierusalim chiar în Sfânta Cetate… Doamne începu ea să se roage stăruitor, oprindu-se în loc şi închizând ochii -, dacă acest lucru nu este de la Tine, opreşte, Te rog, viziunea aceasta,
191
că eu nu voiesc nimic din ceea ce Tu nu vrei pentru mine! Dar dacă este de la Tine, Stăpâne Multmilostive, atunci dă-mi puterea să primesc în toată măreţia ei minunea săvârşită de Tine pentru mine, nevrednica! Nu îngădui vrăjmaşului să-şi semene în inima mea seminţele părerii de sine şi ale mândriei! Doamne! Iată-mă, roaba Ta, fă cu mine precum voieşti! Amin!
Terminându-şi rugăciunea, maica Antonia deschise ochii şi văzu că alaiul sărbătoresc al rugătorilor continua să se scurgă undeva înainte, antrenând-o şi pe ea în curgerea lui. Lăsându-se în voia şuvoiului de credincioşi, dar păstrându-şi inima în stare neîncetată de rugăciune în faţa lui Dumnezeu, maica porni din nou înainte, crezând că Domnul îi primise rugăciunea şi că nu i se va întâmpla nimic păgubitor pentru sufletul ei.
Alaiul sărbătoresc ieşi într-o piaţetă nu prea mare şi se îndreptă spre intrarea într-o biserică aflată în partea opusă a pieţei. Intrând în biserică împreună cu mulţimea, maica Antonia observă că o coloană de marmură din stânga uşii masive, care dădea în interiorul bisericii, era crăpată şi arsă în locul despicării, ca şi cum o stihie a focului ar fi explodat înlăuntru-i.
Când maica Antonia intră, împreună cu alţi credincioşi, în spaţiul uriaş al bisericii, ea constată că slujba începuse deja şi că din partea stângă de la intrare, răzbăteau tărăgănate cântări greceşti. Ea observă că mulţimea compactă de credincioşi nu o împiedica defel să se mişte liber prin biserică şi că putea trece nestingherită prin mulţime, fără să deranjeze pe nimeni şi cu nimic, şi i se părea că nimeni nu o ia în seamă.
Profitând de această situaţie, maica Antonia pătrunse în locul cel mai adânc al spaţiului rotondei de sub cupolă
192
şi ajunse în faţa unui mic paraclis din marmură înnegrită de vreme, cu o faţadă cu multe candele şi cu marmura bogat ornamentată, înăuntrul căruia era clar că se săvârşea cea mai importantă parte a slujbei. Căci paraclisul servea, propriu-zis, de altar al bisericii.
Judecând după gesturile rituale ale clericilor, chiar fără a înţelege limba în care se săvârşea dumnezeiasca slujbă, maica Antonia îşi dădu seama că asista la Sfânta Liturghie. Într-adevăr, la scurtă vreme după ce îşi găsi un loc potrivit pentru rugăciune, din care putea vedea tot ce se întâmpla în dreptul intrării în paraclisul-altar maicii îi venise în minte acest cuvânt -, începu Vohodul Mare, condus de un grec negricios, cu părul alb, îmbrăcat în veşminte episcopale.
Maica Antonia descoperi că, deşi nu înţelegea limba în care se slujea, îi era foarte uşor să se roage, de parcă rugăciunile şi cântările se revărsau într-un unic şuvoi puternic, urcător către Cer, şuvoi în care se vărsa şi firavul ei pârâiaş de rugăciune călugărească, izvorâtă din inimă. Se ruga uşor şi cu har.
Adâncindu-se în rugăciune, maica Antonia nu apucă să bage de seamă cum pe uşa cuvuclionului1 ieşi acelaşi episcop grec, ţinând în mâini Sfântul Potir, şi toţi cei ce urmau să se cuminece se aşezară în rând pentru Sfânta împărtăşanie. Maica Antonia, încrucişându-şi braţele pe piept, se aşeză şi ea în rândul tăcut de credincioşi concentraţi, care se pregăteau pentru cel mai înfricoşător şi măreţ eveniment din viaţa unui creştin: cea mai intimă
1 Cuvuclion (gr. KovfiovxXtov, lat. Cubiculum): mic paraclis de marmură galben-roz, cu cupolă, amplasat în centrul rotondei Bisericii Sfântului Mormânt. Acesta cuprinde Mormântul Domnului şi Capela îngerului.
193
unire cu Hristos, prin cuminecarea cu Preasfântul Său Trup şi Sânge. Dar dintr-odată conştiinţa ei absorbită de Sfânta Taină îi fu străfulgerată de un gând: „Dar am luat eu, oare, binecuvântare de la părintele meu să mă împărtăşesc aici? Căci el trebuie să vină chiar acum la mine în chilie cu Sfintele Daruri, ca să mă împărtăşească!” în clipa următoare maica Antonia auzi scârţâitul uşii deschise în coliba ei de pe malul lacului muntos şi vocea bucuroasă a părintelui Nikon, cântând troparul praznicului. Maica se îndreptă spre duhovnicul ei:
părinte, ştiţi unde am fost acum?
CAPITOLUL 28
Maica Selafiila se îndreptă de spate, continuând să şadă pe mica ei canapea de placaj, şi oftă adânc:
părinte Nikon! Ce multe îţi datorez! Unde ţi se odihnesc bătrânele tale oseminte?…
într-adevăr, este greu să apreciem la dreapta măsură şcoala rugăciunii lăuntrice contemplative, pe care maica Antonia a parcurs-o în coliba de la lacul montan sub ocârmuirea încercatului călugăr sihastru, părintele Nikon. Întrucât punctul cel mai înalt al căii monahale, adică pustnicia, şi urcuşul neprimejdios către acest pisc nu sunt cu putinţă fără o călăuză care să cunoască bine această cale.
Domnul i-a dat alesei Sale, purcese pe „calea cea strâmtă” a călugăriei şi pe „strâmtele porţi” ale ascultării, exact condiţiile potrivite pentru ca sufletul ei, însetat de desăvârşirea întru Dumnezeu, să se poată deschide ca o floare într-o livadă şi, săturându-se de belşugul hranei duhovniceşti, să-şi reverse aroma harului adunat peste multe alte suflete care îşi caută calea către Dumnezeu prin pâcla patimilor lumeşti.
Este anevoie de descris nevoinţa singuratică a sihastrului şi a zăvorâtului, că de aceea s-au şi făcut sihaştri, ca să-şi petreacă viaţa departe de ochii lumii; greu este să exprimi tot ce a trăit un om, când acesta, rămânând vreme îndelungată
195
numai cu sine însuşi, începe să îşi vadă străfundurile sufleteşti neînfrumuseţate de dragul convenţiilor lumeşti şi să îşi descopere tainiţele, cu patimile adăpostite acolo, a căror existenţă ţi-ar fi greu să o şi bănuieşti câtă vreme vieţuieşti printre oameni.
De aceea, oamenii care se tem să privească în sufletul lor, presupunând, pe bună dreptate, că pot descoperi acolo un tablou destul de neplăcut, dar care nici nu doresc să îşi cheltuie puterile şi strădaniile spre a face ordine în ei înşişi, unii ca aceştia caută mereu să intre în vorbă cu alţii, oricât ar fi această socializare de deşartă: pentru că se tem să rămână singuri cu ei înşişi.
Pe când cel ce îşi doreşte curăţenia sufletului, cel ce caută idealul desăvârşirii arătat de Mântuitorul, acela dimpotrivă, preţuieşte fiecare clipă pe care poate să o petreacă în însingurarea inimii sale, netulburat de grijile lumii, cercetându-şi toate cotloanele inimii şi sufletului său şi spălând de acolo toată necurăţenia prin pocăinţă, asemeni unei gospodine care îşi pregăteşte casa pentru sosirea scumpului Oaspete, pentru a-L invita cu smerenie în sufletul său pe Hristos.
Şi câte atacuri ale diavolului are de pătimit un sihastru, atacuri de la cel ce se împotriveşte prin luptă naşterii unui nou ostaş al duhului! Câte înfricoşări demonice neaşteptate, câte gânduri păcătoase obsesive, ispitiri ale simţurilor, aprinderi ale cărnii, iar uneori chiar şi atacuri vădite, dintre cele mai neruşinate, câte năluciri şi halucinaţii sonore nici nu pot fi enumerate toate necazurile pregătite de vrăjmaş celui ce a hotărât să se zăvorască.
Multe dintre acestea a trebuit să le îndure din plin şi maica Antonia în „colţişorul de Rai” de pe malul lacului
196
liniştit, înconjurat de creste stâncoase. Căci războiul este război!
Dar de fiecare dată când îşi vizita fiica duhovnicească, părintele Nikon observa cum chipul pustnicei devenea tot mai ferm, mai îmbărbătat, cum ochii îi deveneau mai limpezi şi mai nepătimaşi, observa tot mai clar cum harul lui Dumnezeu se odihnea peste pustnică, făcându-i inima mai curată şi mai profund iubitoare.
cred că a venit vremea, maică Antonia, să primeşti şi „marele chip îngeresc”, schima mare! îi spuse într-o zi părintele Nikon.
cum binecuvântaţi, părinte! răspunse liniştită
maica Antonia. Dumnezeu şi sfinţia voastră vedeţi cum este mai bine.
spune-i maicii Evdochia ca surorile să îţi croiască o schimă şi să îţi împletească un paraman! conchise hotărât părintele Nikon. O lună de zile le este de ajuns pentru munca aceasta, iar apoi, chiar înaintea postului Adormirii Maicii Domnului, am să te tund!
Totuşi, maica Antonia se învrednici să primească „marele chip îngeresc” mult mai târziu. Căci în ajunul postului Adormirii Maicii Domnului, în desişurile muntoase nu mai erau nici maica Antonia, nici părintele Nikon, nici schimonahul orb Varnava, cu ucenicul lui de chilie, fratele Leonid, nici părintele Ghervasie, nici ceilalţi sihaştri care se nevoiau în post şi rugăciune în acele ţinuturi.
Lungul braţ de oţel al puterii sovietice, asemeni unui pieptene infernal, „pieptănase” munţii din împrejurimi şi îi scosese afară de acolo pe cei care, de când e lumea şi pământul, i-au pricinuit diavolului cele mai mari necazuri: pe nevoitorii rugăciunii.
197
În vara aceea, războiul cu religia, declarat de secretarul general al P.C.U.S.1, ajunse până în Caucaz. Miliţia, condusă de vânătorii băştinaşi, tocmiţi călăuze, organiza campanii de prindere a pustnicilor, îi ridica şi îi ducea la Direcţia Regională a Afacerilor Interne din Suhumi, îi arunca în celule şi le „croşeta” dosare standard de „parazitism social şi încălcare a regimului frontalier”, pe baza cărora îi înfunda pe „fanaticii religioşi” în „locuri nu prea îndepărtate”2, iar pe unii pur şi simplu îi băga la casa de nebuni.
Vajnice dări de seamă despre lupta cu „obscurantismul religios” erau trimise la Moscova, de unde se întorceau sub formă de decoraţii, premii şi stele suplimentare pe epoleţii uniformelor miliţieneşti.
Totuşi, Dumnezeu o ocroti pe maica Antonia de alte batjocoriri.
Cu vreo două săptămâni înainte de începerea postului Adormirii Maicii Domnului, părintele Nikon, venit la maica Antonia, îi dădu binecuvântare să coboare în Pshu şi de acolo să meargă la Suhumi ca să comande un medicament pentru părintele Varnava, care la acea vreme se îmbolnăvise grav de plămâni.
cu ocazia asta să cercetezi şi cum merge lucrul cu brodarea schimei tale îi aminti duhovnicul maicii Antonia că acuş vine tunderea, nu mai e multă vreme!
1 P.C.U.S.: Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, al cărui secretar general era, în vremea respectivă, Nikita Hrusciov, preşedintele, de facto, al ţării şi iniţiatorul „Dezgheţului” politic, dar şi al unei noi şi virulente campanii antireligioase în toată ţara.
2 Aluzie la secretomania aparatului represiv sovietic, care obişnuia să nu divulge rudelor celor închişi locurile de detenţie unde îşi ispăşeau condamnarea cei consideraţi „duşmani ai orânduirii sovietice”. Adesea, închisorile se aflau în „locuri nu prea îndepărtate” de oraşele în care fusese pronunţată condamnarea ori chiar în oraş, dar rudele nu aflau despre asta decât cel mult după eliberarea deţinuţilor (dacă aceştia scăpau cu viaţă).
198
Luând binecuvântare, maica Antonia plecă să îşi împlinească ascultarea. După ce coborî în Pshu, maica înnoptă la surori, cu care săvârşi pravila călugărească de rugăciune, iar dimineaţa plecă la Suhumi după medicament. Ajungând în oraş, găsi farmacia, dar doctoria respectivă se pregătea doar la comandă şi putea fi gata cel mai devreme a doua zi la amiază.
Primind aceasta ca pe voia lui Dumnezeu, maica Antonia comandă medicamentul, apoi se îndreptă la slujbă spre catedrala orăşenească, unde se rugă la Miezonoptica săvârşită de câţiva preoţi împreună cu un diacon, în cântările corului bisericesc, cântări de care maica, vieţuind de mult în pustie, se dezvăţase.
Tulburată puţin de amintirile pe care i le trezise slujba bisericească, maica Antonia petrecu noaptea într-un loc ferit din parcul orăşenesc, rugându-se după mătănii, scăpând în mod fericit de controlul patrulei miliţieneşti. Dimineaţa se rugă din nou în catedrală, la Sfânta Liturghie şi se împărtăşi cu Sfintele Taine, iar apoi, la ora cuvenită, ajunse la farmacie.
După ce primi doctoria pregătită, maica Antonia porni pe drumul de întoarcere şi, până seara, mulţumită curselor de ocazie, reuşi să ajungă la Pshu. După ce înnoptă din nou la surori, spre dimineaţă porni către coliba ei, unde trebuiau să o aştepte ori Leonid, ucenicul de chilie al părintelui Varnava, ori chiar părintele Nikon. Pentru că avea câte ceva să îl întrebe, maica Fotinia o însoţi pe maica Antonia la lac.
Priveliştea pe care măicuţele o surprinseră în colţişorul odinioară tihnit le făcu să se piardă cu firea şi le pricinui multă suferinţă: pe locul vechii colibe impregnate de rugăciune
199
se mistuiau fumegând ultimii tăciuni, în jăratec se vedeau crucile smulse de pe mormintele celor trei călugăriţe ucise şi aruncate în foc. Peste tot în nisip se vedeau urme de cizme, erau împrăştiate mucuri de ţigară, alături de umilele agoniseli ale maicii Antonia, azvârlite afară din colibă şi risipite pe jos de miliţienii care cotrobăiseră după bani.
Ridicând de pe jos Evanghelia sfâşiată în două şi încropind din crengi nişte cruci provizorii pentru mormintele maicilor muceniţe, monahia Antonia şi maica Fotinia se întoarseră în satul din vale. În căsuţa maicii Evdochia le aştepta fratele Leonid care, răvăşit, zgâriat şi tulburat, le dădu maicilor de ştire despre cele întâmplate:
alaltăieri m-am dus la lac după medicamentul pentru părintele Varnava, pentru că în acea zi o aşteptam pe maica Antonia. Dar, ajungând la ultimul povârniş prin grohotişul ce coboară spre lac, am auzit deodată lătrat de câini şi voci omeneşti. Apropiindu-mă mai mult, am văzut cum flăcările începeau să mistuie coliba incendiată.
Câinii mă adulmecară şi miliţienii, împreună cu câţiva vânători de-ai locului, se năpustiră pe urma mea. Eu am fugit mai repede decât ei, aşa că am reuşit să scap de urmărirea lor şi să ajung până la chilia părintelui Varnava cam cu o jumătate de oră înaintea miliţiei. Pe drum am apucat să intru în goană la chilia părintelui Ghervasie şi să-i strig părintelui Nikon în crăpătura lui din stâncă, să îl avertizez despre razie. Părintele Varnava refuză să plece:
fiul meu drag! Eu sunt bătrân şi slab, dar se pare că mi-a venit vremea, prea mult mi-am lungit veacul pe aici! Dar tu fugi! Îţi dau binecuvântare să fugi de slugile lui antihrist, o să-ţi găseşti tu un colţişor de rugăciune, că e destul
200
pământ la Dumnezeu! Pomeneşte-mă şi pe mine în rugăciuni, fiule, şi ţine minte tot ce m-am străduit să te învăţ. Mergi cu Dumnezeu!
Eu am fugit. Dar nu m-am îndreptat către vale, pe unde aş fi putut trece prin chei spre drumul către Pshu sau în alte locuri, căci m-am gândit că acolo ar fi putut să fie o ambuscadă, de aceea m-am căţărat spre creasta stâncii, unde poţi urca doar dacă cunoşti bine terasele muntelui şi unde vânătorii nu se aventurează niciodată. Ascunzându-mă acolo, după stânci, la o înălţime de neatins pentru miliţieni, am văzut tot ce s-a întâmplat cu fraţii noştri în chei.
Miliţia i-a prins pe părintele Varnava, pe părintele Ghervasie, care nici el nu a făcut nimic ca să fugă, şi pe călugărul Feodosie, care se pare că ar fi vrut să se salveze, dar, din pricina piciorului şchiop, nu a reuşit să scape de urmăritori. Câinii îl încercuiră şi îl ţinură aşa până la sosirea miliţiei. Iar părintele Nikon s-a refugiat din calea urmăritorilor în direcţia unei prăpăstii care despărţea două creste muntoase, la stânga de trecătoarea noastră. Îl urmăriră pas cu pas, fără grabă, întrucât vânătorii ştiau că drumul se înfunda şi că se termina la prăpastie.
De sus am văzut foarte bine cum părintele Nikon s-a apropiat de marginea prăpastiei, şi-a făcut cruce şi a mers prin văzduh până de cealaltă parte a cheilor. Când parcurse două treimi din cale, din tufişuri săriră afară doi vânători, care le-o luaseră înainte celorlalţi urmăritori. Văzându-l pe părintele care se îndepărta prin văzduh, unul dintre ei îşi luă puşca de pe umăr, hotărât să îl împuşte pe părintele Nikon, însă celălalt, înţelegând, de bună seamă, minunea care tocmai se petrecea sub ochii lor, îi
201
smulse aceluia puşca din mâini şi o aruncă cât mai departe, în tufişuri. După care vânătorul şi, împreună cu el, camaradul său, care îşi venise în fire, se puseră în genunchi pe marginea prăpastiei şi, făcându-şi cruce, îl petrecură cu privirea pe părintele care păşea pe marginea cealaltă a prăpastiei şi se afunda în pădure. În acel moment sosiră şi ceilalţi urmăritori.
Ce fu mai departe, nu ştiu, eu m-am ascuns şi mai sus, între stânci, şi după ce am aşteptat preţ de trei ceasuri de la stingerea tuturor vocilor, am coborât către lac, apoi am venit la voi.
Surorile tăceau, stăruind în lucrarea rugăciunii minţii.
Maica Antonia înţelese că în viaţa ei urma o nouă cotitură.
CAPITOLUL 29
După pogromul din mica sihăstrie de lângă lac, maica Antonia vieţui împreună cu surorile de la Pshu până la mijlocul lunii octombrie, mai precis, până la praznicul Acoperământului Maicii Domnului1. Tot nu îi venea să creadă, la fel ca şi celorlalte surori şi maicii Evdochia, că nu îl vor mai vedea pe îndrumătorul lor duhovnicesc, părintele Nikon.
Urcară de câteva ori până la lac, se rugară la mormintele surorilor ucise, o dată maica Antonia chiar înnoptă între tufele de lângă rămăşiţele pârjolite ale chiliei. Dar veşti de la părintele Nikon nu primiră.
înţelegând că fără un îndrumător duhovnicesc va fi ca „o oaie fără păstor” şi că era prea devreme pentru ea să „navigheze pe cont propriu” în viaţa duhovnicească, maica Antonia începu să se roage intens lui Dumnezeu să îi trimită „un bun păstor”, în stare să o conducă nevătămată spre „pajiştile cereşti”. Răspunsul îi veni pe neaşteptate: deodată maica îşi dori foarte mult să ajungă la lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie, sufletul ei începu să tânjească după bătrânele cupole impregnate de rugăciunile atâtor călugări ai lavrei.
1 Prăznuit pe 14 octombrie de Biserica Rusă şi celelalte biserici ortodoxe care păstrează calendarul iulian.
203
Primind aceasta ca pe un semn de sus, maica Antonia îşi luă rămas bun de la surori şi, întrarmându-se cu rugăciunea, porni spre necunoscut, ducând cu sine în vechea valijoară de carton un dar de iubire al surorilor din Pshu: o schimă de postav negru, brodată cu mătase albă şi un paraman împletit din şnur negru de mătase.
când le vei purta, să ne pomeneşti în rugăciunile tale! îi spuse maica Evdochia, înmânându-i de rămas bun acest cadou şi o modestă sumă de bani, strânsă de surori din donaţiile binefăcătorilor, suficientă pentru a călători până la Moscova.
şi voi, maicilor, să vă rugaţi pentru mine monahia Antonia făcu o plecăciune până la pământ -, vă am de acum aici pentru totdeauna! şi îşi atinse pieptul în dreptul inimii.
Serghiev Posad, redenumit acum Zagorsk, nu se schimbase prea mult, doar strada principală se numea acum Prospectul1 Armatei Roşii, apărură şi străzile Karl Marx, Lenin2, Krupskaia3, Karl Liebknecht4, Oktiabrskaia1,
1 Prospect (din lat. prospectus: vedere, perspectivă). În metropolele din Rusia, arteră centrală de circulaţie, largă, lungă şi dreaptă, de obicei, înverzită, cu mai multe benzi şi trotuare largi, colectând arterele rutiere din cartiere; cel mai vechi şi referenţial în urbanism este Prospectul Nevski din Sankt-Petersburg (sec. al XVIII-lea).
2 Vladimir Ilici Lenin: fiul lui Ilia N. Ulianov şi al mariei A. Ulianova (Blank), proeminent revoluţionar, important teoretician al marxismului, întemeietorul Partidului Social-Democrat al Clasei Muncitoare (Bolşevic) din Rusia, principalul organizator şi conducător al Revoluţiei din octombrie 1917, ideolog şi întemeietor al Internaţionalei Comuniste, întemeietor al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), primul preşedinte defacto al URSS.
3Nadejda Krupskaia: activistă comunistă, soţia lui Vladimir Ilici Lenin.
4 Karl Liebknecht: jurist, activist politic marxist german, unul dintre întemeietorii Partidului Comunist German (1918), susţinător al propagandei revoluţionare marxiste şi antiţariste în Imperiul Rus. Ca avocat, i-a apărat în instanţă pe agitatorii revoluţionari din Occident, arestaţi pentru infiltrare ilegală şi agitaţie marxistă şi anarhistă în Imperiul Rus.
204
strada Flotilei Roşii, strada Pionierilor, intrarea Clasei Muncitoare…
Dar clopotniţa sfintei lavre continua să îşi înalţe deasupra oraşului mândra-i cupolă aurită. Viaţa monahală, renăscută între zidurile lavrei în 1946, după o întrerupere de un sfert de veac, reunea din nou între sfintele bolti atât călugări bătrâni, tunşi înainte de Revoluţie, sosiţi aici direct din lagăre, cu părul şi bărbile rase sau tunse cu freza, precum şi fraţi tineri, veniţi după război, ca să îşi închine viaţa lui Dumnezeu.
Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie redevenea inima duhovnicească a Rusiei. Din nou începeau să se scurgă spre ea, din toată ţara, mulţime de căutători de mângâiere sufletească, de ajutor în necazuri, de răspuns la întrebările actuale ale vieţii.
Alături de mulţi alţi credincioşi, la sfârşitul lui octombrie 1961, prin porţile lavrei intra şi o femeie în vârstă, de statură mijlocie, îmbrăcată modest, ţărăneşte, cu ochii albaştri adânci, plini de răbdare şi speranţă, ducând în mâini o mică valijoară roasă de carton. Era monahia Antonia.
Maica Selafiila îşi atârnă mătăniile după gât, se ţinu cu mâinile de marginile canapelei şi, îndurând durerea din genunchi, se ridică cu băgare de seamă în picioare. În chilia ei, ca şi afară, cum se vedea pe geam, era întuneric, numai o candelă care începuse să pâlpâie de la scrumul fitilului lumina slab spaţiul strâmt al locuinţei schimniceşti.
Maica Selafiila se apropie de poliţa cu icoane, stinse cu grijă fitilul candelei, apoi îl curăţă de scrum cu degetele care
1 Toponim adjectival, desemnând Revoluţia din octombrie 1917.
205
cu greu o mai ascultau, îşi şterse degetele cu un colţ de prosop de pe măsuţă, lăsat acolo special pentru asta, apoi dibui pe masă, în întuneric, lumânarea începută şi aprinse de la ea fitilul candelei. Apoi, stingând lumânarea, îndreptă fitilul în sus, dându-i ceva mai multă putere de ardere decât înainte, aşeză candela arzândă la loc şi îşi şterse bine din nou mâinile de ulei.
După această operaţie, anevoioasă pentru un om bătrân şi aproape orb, maica Selafiila se întinse cu grijă pe canapeaua ei de placaj şi îşi acoperi picioarele cu un pled vechi. De obicei, la vremea aceasta îşi permitea să doarmă vreo oră, pentru ca, trezindu-se la miezul nopţii, să îşi înceapă obişnuita nevoinţă de rugăciune nocturnă.
Dar de data aceasta nu reuşea defel să adoarmă. Mijindu-şi bătrânele pleoape ridate, parcă vedea din nou printre ele perioada anevoioasă a multîncercatei ei vieţi călugăreşti, începută odată cu sosirea la Serghiev Posad, în al şaizeci şi patrulea an al existenţei.
După prima ei vizită la lavra Sfintei Treimi, urmată de rugăciunile de la Miezonoptică în marea catedrală a Adormirii Maicii Domnului şi închinarea la ocrotitorul pământului rusesc, Cuviosul Serghie, maica Antonia nu se grăbi să îşi caute un duhovnic.
îşi găsi pentru început un adăpost, o cămăruţă cu intrare separată, din căsuţa a două bătrâne credincioase, se tocmi femeie de serviciu pentru spălatul podelelor la cantina unei întreprinderi forestiere, începu să meargă la lavră la slujbe şi îşi făcu obicei să se roage în colţul cel mai din stânga al altarului.
în fiecare duminică şi la toate praznicele bisericeşti se împărtăşea cu Sfintele Taine, spovedindu-se pentru asta
206
când la un ieromonah, când la altul, alegându-i de obicei pe cei mai vârstnici1. Nu spunea prea multe la spovedanie, îşi mărturisea pe scurt păcatele făcute cu gândul, uneori întreba ceva legat de rugăciune şi despre viaţa duhovnicească. Îi cerceta din ochi pe părinţi, îi asculta cu atenţie cum slujesc, pentru că fiecare preot, în timpul slujirii, fie că vrea, fie că nu vrea, se arată în faţa ochilor atenţi ai credincioşilor în starea lui duhovnicească adevărată şi neprefăcută, iar maica Antonia lua aminte la purtările lor.
Această situaţie dură cam o jumătate de an. Treptat, cercul ieromonahilor cărora le-ar fi putut încredinţa pe viitor sufletul pentru sfânta ascultare se îngusta şi, în cele din urmă, alegerea i se opri asupra unui ieromonah destul de tânăr, Dimitrie, care, din cei cincizeci şi trei de ani ai săi, douăzeci şi şase şi ceva îi petrecuse între zidurile şi în exploatările forestiere ale Gulagurilor staliniste.
Părintele Dimitrie era tăcut, nu ieşea cu nimic în evidenţă, statura îi era mijlocie, faţa, ştearsă, vocea, surd-răguşită şi slabă, predicile îi erau scurte şi simple din punct de vedere evanghelic. Dar se simţea în el, ascunsă în spatele întregii înfăţişări banale, un fel de viaţă lăuntrică puternică şi intensă, ferită de ochii lumii. Privirea îi era plină de o tristeţe tăcută şi de o înţelepciune bătrânească ce îi depăşea măsura vârstei. În timpul slujbei vocea îi răsuna fără înfrumuseţări, sincer, simţindu-se că nu „înălţa proslăviri”, ci se ruga.
1 în Ortodoxia rusă există o distincţie între preotul duhovnic, pe care şi-l alege credinciosul ca îndrumător personal, şi preotul de rând, care îi spovedeşte pe credincioşi. Prima variantă se consideră superioară, pentru că asigură o îndrumare duhovnicească profundă şi coerentă, dar nu este obligatorie. Orice creştin, ajuns într-o biserică, poate cere să fie spovedit de unul dintre preoţii slujitori din ziua respectivă, în vederea împărtăşaniei.
207
Venind la el de fiecare dată să se spovedească înainte de împărtăşanie, maica Antonia simţea din partea lui nu doar o atenţie „profesională”, ci participare şi împreună-pătimire sincere şi neprefăcute. Sfaturile îi erau simple, dar întotdeauna eficiente. Şi maica Antonia se hotărî.
părinte! îi spuse ea ieromonahului Dimitrie, apropiindu-se, ca de obicei, de analogul de spovedanie din cămăruţa închisă cu sticlă, făcută special pentru mărturisire, aflată în faţa porţilor lavrei, în afara bisericii Sfântului Ioan Botezătorul. Am o rugăminte la sfinţia voastră! După ce ultimul meu părinte duhovnicesc, din Caucaz, a dispărut, am rămas orfană duhovniceşte, „o oaie fără păstor”! Aţi putea, părinte, să preluaţi călăuzirea duhovnicească a nevredniciei mele, ca să nu mă pierd în părere de sine şi să nu mă rătăcesc în viaţa aceasta?
Ştii, maică Antonia îi răspunse ieromonahul, cercetând cu privirea coada lungă de credincioşi care aşteptau să se mărturisească la analogul său -, aceasta nu este o discuţie de cinci minute! Şezi colo pe laviţa de la peretele de apus şi aşteaptă-mă până mă eliberez, iar apoi vom discuta despre asta în linişte! Este bine aşa?
binecuvântaţi, părinte!
Discuţia din acea zi cu părintele Dimitrie dură patru ore şi jumătate. Ieşind afară pe poarta mănăstirii, maica Antonia ştia de acum sigur că avea din nou un părinte şi un îndrumător.
CAPITOLUL 30
Grei au fost pentru Biserică anii şaizeci, despre care unii îşi amintesc cu dulce nostalgie ca de aşa-numitul „Dezgheţ”1! Of, dar nu pentru binecredincioşii creştini ortodocşi fusese acel „Dezgheţ”! Pentru ei începuse atunci o „iarnă” crâncenă şi aducătoare de moarte!
încă de la sfârşitul anilor cincizeci începu o nouă etapă de crâncenă prigoană a credinţei şi a Bisericii lui Hristos. În câţiva ani barbarii comunişti, posedaţi de ură împotriva lui Hristos, din porunca acoliţilor lui Hrusciov, se năpustiră să închidă bisericile şi mănăstirile, să împroaşte conştiinţele oamenilor cu tornade de clevetiri hulitoare, bine instrumentate de presă, să deschidă procese împotriva preoţilor şi a episcopilor.
„Dezgheţul”, aşa cum era interpretat de „mintea, cinstea şi conştiinţa epocii noastre”2 a Partidului Comunist şi de ogarul său credincios, Ministerul Securităţii Statului, se prăbuşi peste jumătăţile deschise3 ale bisericilor încă rămase active după război şi a trei sferturi dintre mănăstiri.
1 „Dezgheţul hrusciovian”, acreditat în istoriografia sovietică şi universală ca o perioadă de relaxare politică, ideologică şi culturală, pentru Biserica Ortodoxă a însemnat un nou val de prigoană.
2 Evocare ironică a unui celebru dicton al lui Lenin: „Partidul este mintea, cinstea şi conştiinţa epocii noastre” din articolul „Şantajul politic” (1917).
3 în textul original: jumătăţile închise, dar probabil e o greşeală de tipar (n.tr.).
209
părinte! Ce sunt oamenii aceştia din faţa porţilor lavrei, care înjură de Dumnezeu, fac sacrilegii, cântă la acordeon cântecele neruşinate despre tagma preoţească, îi gonesc cu sila din faţa porţilor mănăstireşti pe tineri şi pe copii şi îi mai şi iau la bătaie? Iar miliţia îi protejează… Îl întreba, foarte tulburată, maica Antonia pe părintele Dimitrie -, oare or să închidă din nou sfânta lavră?
nu or s-o închidă, părintele Gavriil a spus că de data asta n-or s-o mai închidă răspunse părintele Dimitrie cu durere în ochi şi cu un oftat adânc fraţii l-au întrebat pe „stareţ” şi acesta a răspuns: „Răbdaţi! Sânge vor bea, dar de închis lavra, Maica Domnului nu le va îngădui!” Roagă-te pentru acei hulitori, să li se deschidă ochii şi să vadă şi ei Adevărul! Săracii de ei, căci mulţi dintre ei cred că fac bine! La fel ca Apostolul Pavel, pe când se numea Saul şi îi prigonea pe creştini… Lui să i te rogi pentru nefericiţii hulitori de cele sfinte, ca el să-i ajute să se întoarcă la Dumnezeu şi să se căiască!
binecuvântaţi, părinte!
Prigoanele asupra Bisericii din acea vreme nu o ocoliră nici pe maica Antonia. Cui i-ar fi păsat, zice-s-ar, de o oarecare femeie de serviciu, bătrână, o neînsemnată spălătoreasă de podele dintr-o cantină urât mirositoare? Dar nu! Ochiul vigilent al miliţianului ştie ce are de făcut!
Aşa că intră şi la ea în cămăruţa sectoristului palid şi iscoditor, cu ochii uşor oblici, şi o descusu de ce mergea aşa de des la lavră, pe care dintre preoţi îi cunoştea, cu care dintre credincioşi stătea de vorbă.
Slavă Domnului că actele maicii Antonia erau în regulă, bătrânele proprietărese nu întârziaseră să o treacă în cartea lor de imobil!
210
Dar şi la serviciu, cu toate că venea să spele podelele abia spre sfârşitul zilei de lucru, atunci când puţinii angajaţi se răspândeau pe la casele lor, pentru a evita întâlnirile nefolositoare cu oamenii din lume, şi aici diavolul îi trimise un ispititor: pe moş Matvei paznicul, fost supraveghetor de lagăr, care, cu sufleţelul lui de N.K.V.D.1-ist, adulmecă de la o poştă duhul haric care răzbătea de la femeia de serviciu.
Cum se ducea maica după găleată şi cârpă, iată-l şi pe moş Matvei că se învârte prin preajma ei!
ia ascultă, Maşka! Cum îţi zice după buletin-bolentin, Nikiticina? Nu-i aşa că iar te-ai dus pe la mănăstirea ta, pe la popii ăia ai tăi, să le umfli burdihanele cu rublişoarele muncite de tine? Ia ascultă ce scrie despre ei în ziarul ăsta nou-nouţ! şi desfăcea din buzunarul vechii tunici de la miliţia specială un ziar împăturit, îşi agăţa de nas ochelarii şi, cu o voce de propagandist de la tribună, începea să vestească: toţi popii trăiesc din venituri obţinute fără muncă, din jefuirea prin vicleşug a maselor populare ţinute în întuneric…
Şi, privind pe deasupra ochelarilor cu ochii lui metalici, răutăcioşi, la maica Antonia, care freca în tăcere podelele, adăuga totdeauna:
eh! Nu am apucat atunci să-i împuşcăm pe toţi! Poate că şi pe tine ar fi trebuit, împreună cu ei…
1 N.K.V.D.: Comisariatul Popular al Afacerilor Interne al Uniunii Sovietice, primul organ central al siguranţei statului. A funcţionat între 1917 şi 1930 şi între 1937 şi 1946. A condus activităţi obişnuite de ordine publică, activităţi de poliţie secretă, supravegherea închisorilor şi a lagărelor de muncă, precum şi marile epurări din perioada stalinistă, represiunea culacilor (ţăranilor înstăriţi) şi deportarea în masă a unor întregi grupuri etnice în regiuni nelocuite ale URSS. În 1946, N.K.V.D. a fost transformat în Ministerul Afacerilor Interne al URSS (MVD), dar denumirea generică şi faima de tristă amintire i s-au păstrat până azi.
211
Totuşi, moş Matvei nu reuşea să o suporte multă vreme pe maica Antonia, care îşi spunea în taină rugăciunile, mai ales când începea să spună în taină „Tatăl nostru”, „Să învie Dumnezeu” şi „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt”1.
Oricât s-ar fi împăunat moş Matvei, oricât şi-ar fi bătut joc, rugăciunea călugărească tot îl scotea pe uşă afară în curte, unde se şi agita de colo-colo, suduindu-i pe popi şi pe „muierile lor popeşti”, până când maica Antonia, terminându-şi treaba, pleca acasă.
maică Antonia! Să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru moşul ăsta o îmbărbăta la spovedanie părintele Dimitrie -, ţi-a fost dat ca un medicament preţios, o armă ca să dobândeşti nerăutatea şi puterea iertării depline! Roagă-te pentru el Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei, precis şi el este botezat, având în vedere vârsta pe care o are, poate că se va căi!
Nu se ştie dacă moş Matvei s-a căit sau nu, dar după câteva acatiste către Sfântul Arhistrateg Mihail şi câteva rugăciuni către Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, rostite de maică pentru el, acesta dispăru fără urmă. În locul lui veni o paznică grasă, bătrână şi credincioasă, aşa că hulele împotriva lui Dumnezeu, pe care maica Antonia trebuise să le îndure, încetară, iar despre soarta lui moş Matvei nu întrebă pe nimeni, căci nu era curioasă.
Banii din salariul de femeie de serviciu abia îi ajungeau, cu toate că nu cheltuia aproape nimic pentru ea. Dar trebuia să le plătească băbuţelor chiria, şi la biserică nu putea merge cu mâna goală. Cât de asupriţi cu dări erau preoţii şi parohiile! Dările deveneau tot mai apăsătoare, iar impozitul
1 Ps. 90.
212
ajunsese să le oprească până la optzeci la sută din salariu! Trebuiau susţinuţi…
Aşa că maica îi susţinea. Şi nu numai ea! Câte femei pravoslavnice, mirence şi călugăriţe, tinere şi bătrâne, orăşence şi sătence, înstărite şi sărace, din munca lor, cu câte o rublă, cu o kopeică, cu un codru de pâine, cu un pachet de hrişcă, cu o sticluţă de ulei, cu o cutie de conserve, cu o mână de lemne, îi smulgeau din ghearele ascuţite ale sărăciei şi foametei, iar adesea chiar de la moarte, pe păstorii lor, evacuaţi şi fără acoperiş deasupra capului, prigoniţi şi defăimaţi, adesea murind de foame şi de boli?!
Câţi călugări din mănăstiri nu fuseseră îmbrăcaţi, câtora nu le erau spălate hainele, câţi preoţi de parohii, cu preotesele lor mereu bolnave şi cu o droaie de copilaşi nu fuseseră hrăniţi, adăpostiţi şi încălziţi cu ajutorul şi grija lor! Cine poate să îi numere?
Au existat, da, au existat aceste lucruri! Ceea ce îi unea atunci pe credincioşi era nenorocirea comună războiul, prigoana, foametea -, aşa că ei îi preţuiau şi îi ocroteau atunci pe cei care le-ar fi fost de cea mai mare trebuinţă în situaţia în care Eternitatea s-ar fi prăbuşit peste ei: pe cei care, prin Sfântul Botez, te puteau naşte la Viaţa Veşnică, pe cei care, prin Taina Pocăinţei, te puteau elibera de robia păcatului, pe cei care te puteau uni în cel mai intim chip cu Dumnezeu prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, pe cei care îţi puteau aduce ultima mângâiere şi puteau conduce un suflet care pleca cu demnitate de pe acest pământ: pe preoţii şi episcopii lui Dumnezeu.
Astăzi lucrurile nu mai stau aşa…
Şi atunci maica Antonia se străduia să-i susţină cu ce putea ea pe păstorii Bisericii lui Hristos, care erau strâmtoraţi
213
de „ziditorii viitorului luminos”. Cu binecuvântarea părintelui ei duhovnicesc, ieromonahul Dimitrie, ea îi spăla câte unui frate din obşte o haină, altuia îi cârpea ceva, altuia îi cumpăra, punând mână de la mână cu alte credincioase, încălţăminte sau lenjerie de iarnă, medicamente sau o cutiuţă cu bomboane de ziua numelui.
Căci cu cât dai mai mult fără să aştepţi ceva în schimb, din inimă curată şi din mărinimia sufletului, cu atât primeşti mai multe daruri nevăzute, iar uneori chiar foarte vizibile, de la Dumnezeu, Care Se face datornic mărinimiei tale.
Viaţa de rugăciune din acea vreme a maicii Antonia era spornică, ca niciodată până atunci. Ziua în lume, la serviciu, la cozi, în deşertăciunea străzii -, rugăciunea „de apărare” a lui Iisus devenise a doua respiraţie a maicii Antonia, scutul şi pavăza ei, uneori chiar cetatea întărită şi arma de biruinţă împotriva ispitirilor diavoleşti venite dinspre diferite lucruri ale lumii acesteia.
Dimineaţa şi seara, când apuca să se roage la slujbe în sfânta lavră, lucrarea ei lăuntrică, întărită şi înmulţită de harul rugăciunii obşteşti a Bisericii, îi aducea roade duhovniceşti deosebit de bogate.
Iar noaptea, când totul încremeneşte în uitarea somnului şi liniştea, acea linişte fericită în străfundurile căreia se aude fiecare bătaie de inimă a călugărilor în rugăciune şi, ca răspuns, respiraţia harică a lui Dumnezeu, Care, mereu în preajmă, ascultă această rugăciune, noaptea maica Antonia se deda acelei nevoinţe, arte şi osteneli, pe care nu degeaba multe generaţii de sfinţi asceţi o numesc „rugăciune contemplativă” sau „lucrare a minţii”.
Nu se cade să încercăm a trage cu ochiul la treapta la care ajunsese atunci să vieţuiască sufletul devenit subţire
214
şi elevat al încercatei rugătoare şi vrednice ucenice a numeroşi îndrumători duhovniceşti în măreaţa şi minunata lucrare a minţii; după cum nu se cuvine să îndrăznim a urca Everestul fără mască de oxigen, dacă nu suntem şerpaşi: creierul nostru nu va suporta încercarea.
Dar să arunci de jos o privire la un om ca şi tine, care doar se iubeşte pe el însuşi mai puţin, iar pe Dumnezeu mai mult, şi să vezi cum aripile duhului îl poartă spre înălţimile şi strălucirile Soarelui Iubirii, aceasta va fi de folos pentru noi, cei ce ne târâm în lenevie pe calea vieţii în lanţurile patimilor asumate de bunăvoie, prin băltoaca vâscoasă a părerii de sine şi a cerbiciei inimii.
Căci doar nu din pricina neputinţei nu devenim sfinţi şi nu adunăm în noi darul dumnezeiesc şi, împreună cu harul, Iubirea, bucuria şi fericirea. Ci pentru că nu vrem aceasta! Nu există un alt motiv, în afară de lene şi indiferenţă, al nedoririi noastre de a ne struni după porunca evanghelică a Domnului: „împărăţia cerurilor se ia cu asalt, iar cei ce se silesc o dobândesc.”1 în textul slavon aceasta sună şi mai cuprinzător: „împărăţia cerurilor se ia cu silinţă şi cei ce se silesc o cuceresc.” „Cei ce se silesc” sunt cei ce au nevoie de ea, dar şi cei ce se nevoiesc, adică se silesc sau se forţează pe sine spre a o dobândi. Ne silim noi, oare? Adică avem noi, oare, nevoie de împărăţia cerurilor? Cel ce are nevoie, acela se nevoieşte…
Maica Antonia nu doar că se silea, ea nu avea nevoie să se forţeze pe sine pentru comunicarea cu Dumnezeu; această comunicare în harul şi Iubirea lui Dumnezeu era ţelul şi esenţa existenţei ei pe pământul acesta, căci ea îşi
1 în versiunea românească BOR: „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11,12).
215
împlinea nevoinţa nu pentru că aşa trebuia, ci pentru că nu putea fără asta!
Fiecare om, care măcar o dată în viaţa lui a strigat din adâncul inimii: „Doamne, unde eşti?” simte neîndoielnic răspunsul lin al harului în inima lui: „Aici sunt!” Şi, auzind aceasta, unii îşi spun: „Da! Aceasta este exact ceea ce îşi doreşte sufletul meu, este exact ceea ce vreau, şi încă mai mult, şi încă mai des, şi întotdeauna!” Şi merg spre Dumnezeu fără să se teamă de „calea cea îngustă şi spinoasă”.
Alţii… alţii spun: „Da, a fost ceva! Şi mi se pare că a fost bine, dar… Dar în lume sunt atâtea lucruri interesante şi plăcute, şi poate cu mult mai bune decât ceea ce am simţit acum…” Şi, întorcându-şi spatele de la Dumnezeu, Care le-a răspuns, se duc să le caute pe cele plăcute şi interesante.
Maica Antonia, în perioada vieţii ei în Zagorsk, în pofida avalanşei lumeşti, cu toate grijile şi problemele acesteia, prăbuşite asupra ei după liniştita vieţuire pustnicească din munţi, înţelese foarte repede aşa cum spuneau mulţi Sfinţi Părinţi, ca şi îndrumătorii ei duhovniceşti că într-adevăr „pustia” cea adevărată şi zăvorârea cea autentică se găsesc doar în inima călugărului, că acolo se află Biserica nezidită „din buşteni, ci din coastele omului”1, că acolo se află călugărul! Şi nici tot vuietul lumii acesteia căzute nu este o piedică pentru el.
Şi mai mult îi întăriră încredinţarea în acest adevăr cele auzite odată de la părintele şi îndrumătorul ei duhovnicesc, ieromonahul Dimitrie:
am discutat aici de curând cu părinţii, maică Antonia, cu cei care au trecut, ca şi mine, prin lagăre, şi am fost
1 Aluzie la proverbul rusesc citat mai sus, care arată sensul spiritual, iar nu material al Bisericii.
216
cu toţii de acord că aici, în sfânta mănăstire, în această „seră duhovnicească”, cum o putem numi, rar care dintre noi mai atinge acea intensitate a rugăciunii pe care o atinsese mai înainte, în lagăr!
Iar unul dintre părinţi, eliberat cu vreo trei ani în urmă din lagărul din Mordovia, povestea:
ieşirăm trei amnistiaţi afară pe porţile lagărului: eu, care eram ieromonah, un protoiereu din Kuban şi un vlădică bătrânel, arhiepiscopul Ioachim. Şi ne îndreptarăm spre staţia de cale ferată. Parcurserăm vreo patru sute de metri, eu cu părintele îl susţineam pe vlădica de subţiori, că era foarte slăbit, şi deodată vlădica se opri, îşi acoperi faţa cu mâinile şi izbucni în lacrimi! Eu cu protoiereul ne mirarăm foarte.
vlădică, de ce plângeţi? îi ziserăm noi. Trebuie să vă bucuraţi! Căci am ieşit cu sfinţia voastră vii din iad!
El, liniştindu-se o doară, îşi şterse lacrimile şi răspunse:
fiilor! Eu în acest iad am petrecut optsprezece ani. Şi niciodată înainte de a ajunge în baraca aceea nu am avut o rugăciune a inimii aşa de puternică şi fierbinte, ca acolo! Şi niciodată nu am simţit atât de limpede, în timp ce mă rugam, că Hristos cel Milostiv şi Iubitor stă în faţa mea, apărându-mă, întărindu-mă şi mângâindu-mă cu harul Său! Iar acum, când am ieşit toţi trei din acest loc îngrozitor, am simţit că rugăciunea mi s-a răcit şi a slăbit şi că nu îl mai simt pe Hristos stând lângă mine! De asta plâng.
la fel şi eu, maică Antonia, amintindu-mi de perioada petrecută în Gulag, văd că viaţa mea creştină din vremea aceea era mult mai înaltă decât acum, în linişte şi în belşug. Şi de atunci rugăciunea mi-a devenit mai palidă. Roagă-te pentru mine, soră!
domnul să vă întărească, părinte!
217
CAPITOLUL 31
Nereuşind, până la urmă, să adoarmă, maica Selafiila se ridică de pe canapeaua ei de placaj, alungând somnul, şi făcu câteva metanii mari. De cealaltă parte a peretelui de buşteni, în camera proaspăt tunsei monahii Nadejda, vechea pendulă bătu de ora douăsprezece: era miezul nopţii, ora fericită când „cerurile se deschid şi rugăciunea zboară direct către altarul Celui Preaînalt”.
Bătrâna schimonahie îndrăgea acest ceas, experienţa de mulţi ani a rugăciunii de noapte a învăţat-o că de la miezul nopţii până la ora trei, când e timpul cel mai potrivit pentru rugăciune, duhul este vioi, mintea, limpede şi rugăciunea parcă ţâşneşte din adâncimile inimii. Iar după ora trei, spunea ea, „nu mai e noapte, e dimineaţă! Dimineaţa trebuie să-L slăvim pe Dumnezeu! Dar, pentru rugăciunea de pocăinţă, noaptea este timpul cel mai potrivit!”
Maica Selafiila trecu în faţa icoanelor, concentrându-se, se însemnă încet cu semnul crucii şi începu în şoaptă, fără grabă:
pentru rugăciunile sfinţilor, părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!
Schimnica spunea Miezonoptica din memorie. Când vederea începu să-i slăbească, în al şaptezecilea an de viaţă,
218
învăţă pe de rost întregul Ceaslov. Miezonoptica, Ceasurile, Pavecerniţa Mică, Obedniţa, Vecernia. Şi, cu toate că cel mai adesea înlocuia cititul pravilelor din carte cu rugăciunea minţii, a lui Iisus, încerca întotdeauna să spună Miezonoptica, de dragul Catismei a şaptesprezecea, pe care o îndrăgea mult şi, desigur, a cântării „Iată, Mirele vine…”, pe care o cânta întotdeauna cu jumătate de glas, stând în genunchi şi cu braţele încrucişate pe piept.
Exact la momentul Miezonopticii ea vizită pentru prima dată lăcaşul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Aceasta se întâmplă în toamna anului 1977, după ce fusese tunsă în schima mare cu numele Selafiila, în cinstea unuia dintre Arhanghelii lui Dumnezeu.
La scurtă vreme după ce „stareţa” împlini optzeci de ani, părintele Dimitrie o întrebă:
maică Antonia, îmi amintesc că spuneai că surorile din Caucaz ţi-au cusut o schimă!
mi-au cusut, părinte!
şi ţi-au împletit şi un paraman?
da, părinte, mi-au împletit!
şi ai pus departe paramanul şi cuculionul?
nu, părinte, nu sunt departe!
ei, scoate-le atunci, scutură-le de praf, că mâine începe postul Adormirii Maicii Domnului, iar poimâine o să te tund în schimă! M-am înţeles deja cu părintele stareţ şi ne-a dat binecuvântare ca noaptea, în biserica Sfântului Ioan Botezătorul, cu uşile încuiate, în linişte… Naşă de schimă îţi va fi maica Agatodora, o cunoşti, aţi ajutat împreună la prescurărie.
cum binecuvântaţi, părinte!
uite aşa te binecuvântez, pregăteşte-te!
219
Cum să te pregăteşti, când toată viaţa ta este o pregătire? Când fiecare clipire a ta, fiecare pas, fiecare răsuflare, fiecare privire se făptuiesc cu Dumnezeu, în Dumnezeu şi prin Dumnezeu? Când de mult nu mai trăieşti pentru tine, întru tine şi în felul tău, ci şi cu gândul, şi cu cuvântul, şi cu faptele „faci ascultare”, slujind Domnului! Când porţi deja, de mai mulţi ani, ca pe o unealtă, ca pe o verigă, ca pe o sabie de foc, darurile harice ale vederii duhovniceşti, ale puterii vindecătoare a rugăciunii, darul discernământului duhovnicesc! Aşa cum au venit acestea în urma ascultării -, aşa şi lucrează în bătrâna monahie, care a spus cândva:
doamne, iată roaba Ta! Fă cu mine precum voieşti!
Şi Domnul lucrează.
Aşa, pe neobservate, începură să se nască în ea cuvinte nu ale ei, ci doar rostite de buzele ei, şi aşa nişte cuvinte, că cel ce le auzea ciulea imediat urechile, căci cuvintele acestea nu erau de la o băbuţă gârbovă, ci de la Puterea şi înalta înţelepciune a Lumii de Sus! Iar cel ce îi cerea „stareţei” rugăciune şi care deodată primea prin minune darul pentru care se rugase, acela nu putea să nu simtă în ea ceva de dincolo de lumea aceasta, ceva venit din Veşnicie! Aşa, treptat, ea se făcea purtătoare smerită a puterii lui Dumnezeu, a puterii nesfârşitei Iubiri dumnezeieşti.
Sosi a doua noapte a postului Adormirii Maicii Domnului şi tunderea în „Marele chip îngeresc” se săvârşi. Monahia Antonia deveni schimonahia Selafiila.
Se întâmplă aşa cum prevăzuse cândva vrednicul de amintire părinte Nikon: şi în timpul postului Adormirii Maicii Domnului, şi înveşmântată în schima brodată de surorile maicii Evdochia! Dar cu douăzeci de ani mai târziu…
220
Iar peste alţi zece ani, la miezul nopţii de după praznicul Naşterii Maicii Domnului, stând în faţa sfintelor icoane, dintre care cea mai veche şi mai îndrăgită de maică era icoana Maicii Domnului Iviriţa, cea minunat zugrăvită, ferecată în argint, primită de ea în dar de la maica Agatodora de ziua tunderii mari, atunci „stareţa” Selafiila începu să spună din memorie, după obicei, Miezonoptica, şi, ajungând la mijlocul catismei a şaptesprezecea, cea iubită de ea, cugetă deodată: „Oare cum se săvârşeşte această slujbă la Sfântul Munte Athos? Probabil că minunat se roagă acolo împreună părinţii athoniţi!”
Şi deodată bătrâna schimnică auzi cum un glas tânăr bărbătesc, limpede sunător, dar domol ca tărie, continuă să citească cu umilinţă exact din locul unde tocmai se oprise ea. De mirare, maica deschise ochii, uitând că aceştia nu mai vedeau aproape nimic, şi văzu limpede, ca şi cum privirea îi devenise din nou clară ca a copiilor, că se afla într-o biserică largă, împărţită de stâlpi cu icoane pictate în două nişe cu altar, într-un semiîntuneric luminat doar de candele şi de lumânarea din mâinile tânărului călugăr care citea Psaltirea de pe analog.
Undeva departe, în faţă, clipeau lucirile poleielii aurii de pe iconostase. De-a lungul pereţilor bisericii şi între stâlpii despărţitori ai celor două nişe se aflau două strane mari, cu decoraţii sculptate şi cu mânere înalte, al căror şezut se ridica, pentru a putea sta în picioare, sprijinindu-te cu coatele de braţele stranei. În unele strane (numite şi stasidii) se vedeau rasele negre şi camilafcele călugărilor care stăteau în picioare sau şedeau pe scaunele lăsate în jos, cu capetele plecate în rugăciune şi mătăniile pe care le mişcau ritmic între degete. O aromă fină, poate de tămâie,
221
poate de altă mireasmă aleasă, plutea în aerul bisericii. Se termină cititul catismei. Se spuseră Crezul şi Trisaghionul, înainte de „Tatăl nostru”
Din altar răzbătu încet o voce slabă bătrânească, proslăvind: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava”…
Şi iată că, după o clipă de tăcere deplină, parcă de undeva de departe, din străfundurile inimilor călugăreşti, se revărsă lin cântarea smerită şi pătrunzătoare:
„Iată, Mirele vine în miezul nopţii…
Şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind…
Dar nevrednică este aceea pe care o va afla lenevindu-se… Priveghează, deci, suflete al meu…
Şi cu somnul să nu te îngreuiezi…
Ca să nu te dai morţii…
Şi afară de împărăţie să te încui…
Ci te deşteaptă, strigând:
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Dumnezeul nostru,
Pentru Născătoarea de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!” Se simţeau în această cântare dintr-o multitudine de voci reunite o asemenea durere lăuntrică pentru propria nevrednicie, o asemenea nădăjduire sinceră în milostivirea lui Dumnezeu, aşa o adâncime a pocăinţei şi a frângerii inimii, încât bătrâna schimonahie încremeni, predându-se cu totul şuvoiului de rugăciune izbucnit în zbor către cer, se uni şi ea cu acest şuvoi izvorât din alte inimi călugăreşti, se topi în el şi simţi cu toată fiinţa ei acea fericită bucurie blajină, pe care fetiţa Maşenka o trăise cu mulţi ani în urmă, pe când stătea în strana cântăreţilor împreună cu surorile din sfântul lăcaş al Măicuţei Domnului!
Bătrâna schimnică se lăsă încetişor pe genunchi şi din ochii ei se prelinseră lacrimile copilăreşti de fericire, de multă vreme uitate.
222
CAPITOLUL 32
Nu ţinu minte cât dură această stare harică. Miezonoptica deja se terminase, Utrenia îşi luă şi ea zborul pe aripi uşoare şi începu citirea Ceasurilor.
Maica Selafiila îşi veni în fire când cineva o bătu uşor pe umăr. Îşi ridică puţin capul.
ce faci aici îi şopti tulburat la ureche un bătrânel scund cu un singur ochi, îmbrăcat într-un fel de dulamă ferfeniţită, cu o vestă trei sferturi decolorată şi cârpită şi cu o camilafcă de fetru, şifonată şi arsă de soare, de sub care fluturau în toate părţile fuioare rare de păr alb -, eşti femeie, nu ai voie aici!
iartă-mă, părinte i se închină schimnica până la pământ -, eu mă rugam la mine în chilie în faţa icoanei Maicii Domnului Iviriţa…
am înţeles… oftă acela -, dacă Preasfânta ţi-a dat voie… Dar măcar cere-i binecuvântare ca să te afli aici! Voi, femeile, nu aveţi voie aici fără binecuvântarea Măicuţei noastre, a egumenei Muntelui Athos, chiar dacă eşti călugăriţă! Nu e voie!
dar cum pot eu să îi cer binecuvântare înseşi Măicuţei Domnului? se minună schimnica. Cum aş putea face asta?
altă dată! O să-ţi spun altă dată bodogăni bătrânelul călugăr, privind cercetător în jurul lui -, iată că se apropie
223
deja proistosul Cosma, iarăşi o să mă măture afară din biserică! Hai, du-te!
El o atinse încetişor pe umăr pe maica Selafiila şi se întoarse, cu o plecăciune, spre călugărul cu barba creaţă, pe jumătate sură, care se apropiase de el.
mi se pare, părinte Miheia, că iar te-ai apucat să vorbeşti de unul singur în timpul slujbei îi şopti ameninţător călugărul care se apropiase -, îi distragi pe fraţi de la rugăciune!
iartă-mă pe mine, nerodul, iartă-mă pe mine, nerodul! începu bătrânelul să facă plecăciuni bodogănind, cerându-şi iertare în barbă.
bine! Du-te şi te roagă în colţul tău, iar după slujbă să vii la mine după epitimie! pufni încet proistosul şi se îndreptă spre strana lui.
du-te, du-te şi tu! părintele Miheia îi făcu semn uşor cu mâna schimonahiei, care urmărise scena şi, zâmbind, îi făcu cu ochiul din singurul ochi pe care-l avea.
în clipa următoare maica Selafiila văzu în faţa ei icoana Maicii Domnului Iviriţa, apoi întreaga poliţă cu icoane din chilia ei, apoi ochii i se întunecară la loc şi se adânciră în obişnuita beznă.
ei, ce să-i faci răspunse liniştit părintele Dimitrie la povestirea tulburată a bătrânei schimonahii despre rugăciunea de la Miezonoptică împreună cu fraţii athoniţi -, dacă acest părinte Miheia a spus că data viitoare o să-ţi zică, atunci data viitoare să-l şi întrebi!
aşteptaţi, părinte încerca maica să-şi rânduiască în cuget păţaniile ce nu voiau să se rânduiască -, vreţi adică să ziceţi că trebuie să ajung din nou acolo şi să îl întreb pe părintele Miheia cum să primesc binecuvântare de la Preacurata Maică a Domnului ca să vizitez Muntele Athos?
224
exact aşa am zis, maică Selafiila! dădu din cap a încuviinţare duhovnicul îmbătrânit şi slab ca o umbră dacă Maica Domnului îţi va da binecuvântare, poate că acolo îţi vei găsi şi îndrumători duhovniceşti, că eu, unul, nu mai am ce să te învăţ, ba din când în când am eu ce învăţa de la tine…
părinţele, ce spuneţi?! se pierdu schimnica cu firea.
ascultă-mă, maică îi spuse serios părintele Dimitrie -, mi-a rămas să trăiesc nu mai mult de o lună! Alaltăieri m-au văzut medicii… Mi-au spus că, cu sarcomul meu, de o jumătate de an ar fi trebuit să fiu deja în mormânt, dar, din mila lui Dumnezeu, am trăit până astăzi. Or s-a terminat, maică! Mi-a sosit ceasul! Restul zilelor o să mi-l petrec în zăvorâre, ne vedem la înmormântarea mea!
părinte oftă maica Selafiila —, dar pe mine ce mă binecuvântaţi să fac?
păi despre asta este vorba… — spuse gânditor părintele Dimitrie -, de multă vreme mă gândesc la asta. L-am întrebat despre tine şi pe duhovnicul nostru, părintele Gavriil, cui să te dau spre îndrumare, ce duhovnic ţi-ar fi de folos.
şi ce a răspuns?
a spus că nu sunt pe aici astfel de părinţi, care să-ţi dea merindea duhovnicească de care ai nevoie îi răspunse duhovnicul -, apoi a spus că Dumnezeu nu te va lăsa fără hrană duhovnicească, dar că nu te vei hrăni duhovniceşte în Rusia… aşa că mă gândesc… Apropo! Părintele acela, Miheia, de ce te-a văzut acolo tocmai el şi tocmai el a vorbit cu tine, iar ceilalţi nu te-au observat?
nu ştiu, părinte răspunse nedumerită maica Selafiila -, nu ştiu de ce, nu m-am gândit la asta…
225
păi gândeşte-te, maică! continuă părintele Dimitrie. A putut să-ţi zărească trupul duhovnicesc numai acela care avea el însuşi vedere duhovnicească, acela care a ajuns la aşa o curăţenie a duhului şi a inimii, pe care nu o au cei care nu te-au văzut!
adevărat, părinte! încuviinţă schimonahia.
iar dacă este aşa, înseamnă că nu degeaba părintele a pomenit despre data viitoare concluzionă duhovnicul -, înseamnă că trebuie să-L rogi pe Dumnezeu să te ducă din nou acolo şi, dacă sfânta Lui voie va binevoi aşa, cred că acest Miheia va fi cel care-ţi va răspunde la întrebări!
Şi încă ceva. Părintele meu duhovnic a spus că, atunci când eu voi muri, o să te cheme la o altă mănăstire de călugări, care se reface din ruine, să vieţuieşti acolo, să te rogi împreună cu fraţii, pentru ca tineretul să se deprindă cu viaţa monahicească! A poruncit să nu refuzi, ci să mergi acolo, că asta este voia lui Dumnezeu. Iar restul îl va rândui Domnul!
Acum rămâi cu bine! Şi iartă-mă, dacă ţi-am greşit cu ceva… Dumnezeu vede că am încercat să-ţi fiu părinte nefăţarnic, aşa cum m-am priceput… Aşa că roagă-te şi tu pentru mine!
şi sfinţia voastră, părinte, să mă iertaţi schimnica îi făcu o plecăciune până la pământ şi să vă rugaţi pentru mine în faţa lui Dumnezeu ca să îi fiu o supusă credincioasă!
Nici o lună nu mai apucă părintele Dimitrie, puterile îl lăsară chiar mai devreme. Peste două săptămâni şi jumătate, schimnica stătea deja liniştită într-un colţ al bisericii trapezei din incinta lavrei, rugându-se în timp ce se săvârşea solemn, dar sobru, parastasul pentru monahi al părintelui ei duhovnicesc.
226
Iar peste alte două luni, văzând-o pe maica Selafiila în mulţimea rugătorilor la moaştele Cuviosului Serafim din catedrala Sfintei Treimi a lavrei, părintele Evghenie, care tocmai fusese ridicat la rangul de arhimandrit, se apropie de schimnică şi îi spuse:
maică! Poimâine plec în regiunea Kaluga, ieri am primit ascultarea de stareţ al mănăstirii Ambroziev, care tocmai s-a redeschis.
doamne, binecuvântează-l pe părintele Evghenie pentru greaua nevoinţă a stăreţiei! oftă maica Selafiila, făcându-şi semnul crucii. Dragă părinte, să te rogi la nevoitorii ale căror moaşte odihnesc din belşug sub lespezile acelei mănăstiri! Căci ei, bineplăcuţii lui Dumnezeu, îţi vor ajuta întru toate!
domnul să te mântuiască, măicuţă! continuă părintele Evghenie. Vreau să te rog să vii cu mine, mi s-a spus că acolo vei avea unde locui, pentru început, căci mie mi-ar fi de mare trebuinţă sfatul şi ajutorul dumitale, acolo unde merg!
vai, părinte, ce spuneţi dădu din mâini maica Selafiila -, ce fel de ajutor se poate primi de la o bătrână neputincioasă ca mine? Şi apoi îl aveţi duhovnic pe bătrânul îmbunătăţit al lavrei, părintele Gavriil, o să mergeţi la el pentru sfat!
s-a terminat, măicuţă oftă părintele Evghenie -, nu îl mai am duhovnic pe părintele Gavriil şi nimeni nu îl mai are. Săptămâna trecută a avut un atac cerebral, paralizia l-a doborât şi acum zace abia viu, nu mai recunoaşte pe nimeni şi nu mai poate vorbi! Doctorii spun că la ai săi nouăzeci şi şase de ani nu mai are şanse să-i revină cunoştinţa şi să-şi recapete vorbirea. Asta mi-a spus chiar el despre sine,
227
după înmormântarea părintelui Dimitrie: „Să o iei cu tine pe maica Selafiila când vei deveni stareţ, tu o să ai grijă de ea, iar ea de tine!” Pe atunci nu înţelesesem despre ce stăreţie vorbea, dar ieri, când vlădica mi-a înmânat ucazul, imediat mi-am amintit şi am înţeles toate cuvintele lui! Se vede că este voia lui Dumnezeu, măicuţă, ca noi doi să ne mai ostenim împreună!
se pare că aşa este încuviinţă schimnica, dând din cap -, căci şi mie răposatul părinte Dimitrie mi-a transmis aceleaşi cuvinte de la părintele Gavriil… Aşadar, unde să mă prezint poimâine cu valijoara?
măicuţă! Eu însumi voi veni cu maşina la casa dumitale, pe la opt dimineaţa spuse bucuros părintele Evghenie.
fie cum binecuvântezi, părinte stareţ! plecându-şi capul, schimnica îşi desfăcu palmele uscate pentru primirea binecuvântării1.
în viaţa ei începu o nouă etapă.
1 Potrivit obiceiului ortodocşilor slavi.
228
CAPITOLUL 33
Maica Selafiila termină de citit Miezonoptica şi se aşeză din nou pe mica ei canapea. După cum se obişnuise, restul slujbei îl făcea după mătănii, cu Rugăciunea lui Iisus. Primise binecuvântare pentru această rânduială a împlinirii Ceasurilor zilei de la „gheronda al ei de la Athos, monahul Hristofor.
Sosind în vestitul şi străvechiul lăcaş, proaspăt redeschis ca urmare a Perestroikăi iniţiate de guvern, maica Selafiila puse ochii imediat pe un turnuleţ din colţul zidului mănăstirii, în care până atunci vieţuise, în două cămăruţe cam umede, bătrânul măturător Ivan Ivanîci, răposat cu o lună înainte de revenirea mănăstirii în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse1. După moartea acestuia, primii care sosiră în modesta locuinţă pe care o lăsase în urma lui fură chiar părintele Evghenie şi maica Selafiila, veniţi să cerceteze teritoriul mănăstirii.
Intrând în cămăruţa lui Ivan Ivanîci, maica Selafiila se opri în mijlocul odăii şi, ca şi cum şi-ar fi ciulit urechile, stătu câteva minute nemişcată, adulmecând cu ochii închişi şi cu capul plecat, pentru ca apoi, făcându-şi cruce, să rostească:
1 Odată cu Perestroika a început un lent şi tensionat proces de retrocedare către Biserica-mamă a unor lăcaşuri de cult, închise de multă vreme de stat, cele mai multe dintre ele deteriorate şi distruse.
229
dumnezeu să-l odihnească pe monahul Ioan! Părinte stareţ, binecuvântează-mă să vieţuiesc la tine aici, în această chilioară!
măicuţă se miră părintele Evghenie -, pentru dumneata există în aripa stăreţiei un întreg apartament, cu intrare separată, cu baie şi cu trei camere! Iar aici ar fi bine să facem o debara pentru păstrarea lopeţilor şi a furtunurilor…
părinte schimnica îşi ridică spre el ochii aproape orbi -, aici o să-mi fie mai bine, locul este impregnat de rugăciune!
cum binecuvântezi, măicuţă! Tu ştii mai bine, vieţuieşte aici!
Peste o jumătate de oră valijoara maicii Selafiila era deja desfăcută. Lada pe care dormise Ivan Ivanîci era aşternută cu un cojoc vechi, găsit în vestibul. Icoanele bătrânei călugăriţe îşi ocupară locul pe raft. Candela lumina deja crucea de lemn, primită de Ivan Ivanîci la tundere, şi un muc îndoit din lumânarea „de tundere”, pe care maica le găsise în fundul unui dulăpior, printre cărţile măturătorului răposat.
Fiind om de rugăciune, primul lucru pe care îl făcu părintele Evghenie în proaspăt redeschisa mănăstire fu să rânduiască slujbe regulate, ţinute împreună cu ieromonahul Feodosie şi cu ierodiaconul Filip, veniţi cu el de la lavră ca să îl ajute să refacă viaţa călugărească în străvechiul lăcaş ruinat. Fraţii îşi începură imediat slujirea în încăperea cel mai bine păstrată din biserica mănăstirii, săvârşind ciclul complet al slujbelor zilnice, slujind zilnic şi Sfânta Liturghie. Maica Selafiila încuviinţa acest canon, participa şi ea la fiecare slujbă, rugându-se liniştită într-un colţ.
230
este bine cum faci, părinte îi spunea ea stareţului
căci dacă va fi rugăciune, va fi şi harul lui Dumnezeu,
iar de va fi harul lui Dumnezeu, vor fi şi vieţuitori, iar de vor fi vieţuitori, vor fi mai multă rugăciune şi mai mult har, şi atunci Dumnezeu va trimite şi ajutoare, şi binefăcători, şi lăcaşul se va reface!
Căci a spus Domnul: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”, iar dacă începi altminteri, înălţând mai întâi ziduri până sus, la cupolă, s-ar putea ca împărăţia lui Dumnezeu să treacă pe lângă tine!
într-o mănăstire, împărăţia lui Dumnezeu este iubirea unuia faţă de altul înstăpânită între toţi fraţii, în harul Duhului Sfânt. Iar dacă nu este iubire între fraţi, aceea nu mai este mănăstire, ci e un simplu cămin!
Iar tu, părinte stareţ, să fii primul care să arăţi această iubire tuturor fraţilor, părinteşte, ca un tată de familie: când cu severitate, când cu îngăduinţă, iar uneori chiar cu mângâiere. De tine depinde duhul lăcaşului, tu eşti cel ce vei da socoteală şi ţie îţi va reveni de la Dumnezeu şi răsplata!
măicuţă, roagă-te mai aprig ca Domnul să mă întărească în slujirea stăreţească şi să îmi dea minte duhovnicească! o ruga mereu părintele Evghenie pe maica Selafiila, ca răspuns la îndrumările ei.
eu mă rog după cum pot, părinţele drag, eu mă rog! ofta schimnica.
Maica se ruga în vremea aceea mai intens ca oricând: şi în biserică în timpul sfintelor slujbe, şi în chilie ziua şi noaptea, şi la fiece pas, şi la fiece respiraţie. Se simţea răspunzătoare în faţa lui Dumnezeu, Cel Care o adusese în
231
acest lăcaş, Cel Care i i-a şi dat pe aceşti „băieţandri”, cum îi numea ea pe părinţii călugări şi pe truditorii care veneau la ascultare la mănăstire. Se străduia să îi acopere pe toţi cu rugăciunile ei, cu dragostea ei, să le împărtăşească din lunga ei experienţă călugărească, să îi avertizeze în privinţa pericolelor care îi pândeau pe calea „îngustă şi spinoasă” a călugăriei. Se poate spune că maica Selafiila ardea de rugăciune, şi această rugăciune încălzea şi sfinţea în chip vădit viaţa „băieţandrilor” ei.
Simţindu-şi puţinătatea ştiinţei în privinţa mănăstirilor de călugări, maica Selafiila îndrăzni atunci pentru prima dată să „treacă frontiera” conştient, cum numise acest lucru vrednicul de pomenire părinte Dorimedont.
într-o noapte, rugându-se Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, simţind deodată cu inima că venise momentul când poate să ceară ceva, maica Selafiila, îngenunchind în faţa iubitei icoane a Stăpânei noastre, Iviriţa, îi spuse cu smerenie şi tremur în inimă Preabinecuvântatei aşa:
preacurată Maică a Domnului! Dacă voia Fiului tău şi a ta binevoiesc aceasta, îngăduie-mi mie, nevrednicei, să vizitez Sfântul tău Munte, ca să deprind viaţa cea dreaptă de la nevoitorii sfântului tău lăcaş şi să le aduc de acolo „băieţandrilor” mei o fărâmă de înaltă înţelepciune duhovnicească, celor pe care Fiul tău, Stăpână, mi i-a încredinţat mie, nevrednicei, ca să îi ajut! Nu pentru mine, păcătoasa, ci de dragul celor ce vin în lăcaşul nostru, în căutare de viaţă bineplăcută Domnului, cu rugăciunile cuviosului tău, Miheia, îngăduie-mi, Stăpână, să mă hrănesc cu firimituri de la masa aghiorită!
Nici nu apucă bătrâna schimnică să îşi termine rugăciunea, că simţi cunoscuta împunsătură în umăr.
232
ei, ce ai înţepenit aici se auzi deasupra urechii ei vocea bodogănitoare a părintelui Miheia hai să mergem, ce mai, să mergem repejor!
Maica deschise ochii şi se văzu stând în picioare pe un munte înalt dintr-o marmură albă, lustruită de vânt, la câteva zeci de paşi de un vârf încununat cu o cruce mare cu opt colţuri, cu suliţă şi trestie1, care se distingea tot mai clar pe fundalul cerului la răsărit de soare. Dincolo de piatra cea mare, înconjurată de poteca ce urca spre vârful muntelui, se vedea colţul de acoperiş al unui mic edificiu de piatră, care, după crucea de pe coama acoperişului, părea a fi o biserică.
Alături de maica Selafiila, zâmbind şi trăgând-o uşurel de mâneca rasei, stătea pe potecă micul călugăr bătrânel, cu un singur ochi, cel care data trecută o izgonise din biserica athonită. De data aceasta el radia de un fel de bucurie copilărească şi repeta nerăbdător:
haide, haide, că acum va veni însăşi Preacurata!
Cei doi urcară pe un mic platou de lângă o bisericuţă măreaţă prin simplitatea ei, se apropiară de uşa rindeluită grosolan, având în loc de mâner un ciot de creangă fixat în cuie. Uşa se deschise şi din biserică se îndreptă către ei cea în faţa căreia tremură heruvimii.
Schimnica şi părintele Miheia căzură în genunchi în faţa Egumeniţei Muntelui Athos.
ridicaţi-vă, pace vouă! Bine ai venit, maică Selafiila, bine ai venit, Miheia! în vocea celei ce vorbea se simţeau căldura şi mângâierea.
1 Crucea Golgotei sau crucea monahală (schimnicească), alcătuită din crucea ortodoxă, pe fundalul unei Golgote simbolice (figurată ca trepte la baza crucii), sub care sunt reprezentate un craniu şi oase, la dreapta şi la stânga crucii fiind figurate o suliţă, respectiv trestia cu buretele, evocând răstignirea Domnului.
233
la binecuvântarea ta am adus-o, Stăpână! se închină până la pământ părintele Miheia, arătând cu mâna spre schimnică.
îţi mulţumesc, acum grăbeşte-te la lăcaşul tău zâmbi Pururea Fecioara -, altminteri iar te va certa părintele Cosma!
binecuvântează-mă, Maica Domnului! şi bătrânelul îngenunche din nou.
binecuvântarea Fiului meu şi a mea să fie cu tine!
Pe mica terasă din faţa intrării în biserica Schimbării la Faţă, apărată printr-un perete scund de vânturile puternice dinspre miazănoapte şi apus, chiar lângă uşa bisericii, printre negurile de dinaintea ivirii zorilor, se vedeau două siluete femeieşti. Una dintre ele, înaltă, impunătoare, cu o ţinută maieştuoasă şi smerită în acelaşi timp, era acoperită din cap până în picioare cu o hlamidă moale în falduri de culoare maroniu-vişinie. Cealaltă, mică şi gârbovă, sprijinită într-un baston strunjit cu fineţe, era înfofolită într-o schimă brodată cu fir alb, cu un cuculion cu capişon înalt.
măicuţă Preacurată! M-ai auzit din nou şi iarăşi nu mi-ai trecut rugămintea cu vederea! îi spuse bătrâna schimnică Maicii Domnului. Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc!
adu-ţi aminte de micuţa Maşa, care nu putea merge pe picioruşe! îi răspunse Preacurata Fecioară cu duioşie în voce. Cu câtă credinţă mă rugase ea atunci: „Măicuţa Domnului! Ajută-mă! Fă-mă călugăriţă, vreau să fiu şi eu ca mătuşica şi naşa mea. Vreau să vieţuiesc în frumoasa ta mănăstire. Vreau să te văd mereu şi să fiu mereu cu tine!”
îmi aduc aminte, Măicuţă! lăcrimă bătrâna schimnică.
vezi, ţi-am împlinit toate rugăminţile: eşti călugăriţă, vieţuieşti în mănăstirea mea şi mă vezi! continuă cu iubire
234
Preacurata. Întotdeauna îi ajut, cu harul şi cu puterea date mie de Fiul meu, pe cei care, în sinceritatea inimii lor, vor să fie cu El şi cu mine!
Nu te voi lăsa nici de acum înainte, după cum şi până acum m-am străduit întotdeauna să te ajut şi să te ocrotesc. În curând te vei putea desprinde cu totul de trudele şi grijile pământeşti, dar trebuie să îl mai slujeşti în lume pe Fiul meu, slujindu-le copiilor Lui, pe care îi va aduce la tine. Împărtăşeşte-le din ceea ce primeşti de la El şi din Iubirea Lui. Este ultima ta ascultare pământească!
în curând va sosi părintele Hristofor, care urcă deja spre noi de la Panaghia. Aşteaptă-l aici în biserică! Spune-i că eu ţi-am dat binecuvântare să vizitezi lăcaşul meu şi să stai de vorbă cu părinţii, când îţi este de trebuinţă rosti cu voce duioasă şi profundă Femeia înaltă. Acum mă despart de tine, sunt aşteptată la chilia Sfântului Ioan Teologul, au nevoie de ajutorul meu.
îţi mulţumesc, Măicuţă şi schimnica gârbovită făcu o metanie mare -, blagosloveşte-o pe nevrednica roaba ta!
harul Fiului meu şi al meu să fie cu tine!
După o vreme, uşa de scânduri a bisericii Schimbării la Faţă scârţâi şi un călugăr bătrân, înalt şi greoi, respirând anevoios, intră în bisericuţă. Adâncit în strana din dreapta, cea mai apropiată de altar, el zări un cuculion schimnicesc aplecat chiar deasupra scaunului.
bine te-am găsit, maică Selafiila!
Evloghite! Binecuvântaţi, părinte Hristofor!
o, Kyrios Domnul să te binecuvânteze!
în jos, asemeni unui deget îngust, îndreptat dinspre nord spre sud-est, se întindea Athosul, împădurit de codrul verde şi des.
235
EPILOG
Pe băncuţa de după altarul bisericii schitului, vizavi de mormântul înconjurat cu lespezi de piatră, cu o cruce mare din lemn, lăcuită, pe care scria „Schimonahia Selafiila 1897-2000”, şedeau doi preoţi.
vă închipuiţi, părinte Alexie spunea părintele mai tânăr, îmbrăcat într-o dulamă veche, cu o vestă căptuşită şi cu o scufie călugărească rusească, cu vârful ascuţit, pe capul care începea să încărunţească -, abia după moartea ei am înţeles că timp de un an şi jumătate vieţuisem perete în perete cu un înger! Ea putea ieşi dimineaţa din chilie şi să-mi spună: „Părinte Maxim! în noaptea asta am fost la mănăstirea bulgărească Zografu de pe Sfântul Munte. Întâi m-am închinat la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, pe care se păstrează o bucăţică din degetul episcopului puţin credincios, apoi m-am apropiat de iconostas. Acolo au într-o lădiţă, sub sticlă, o mulţime de moaşte” şi începea să mi-i înşire pe toţi plăcuţii lui Dumnezeu, ale căror moaşte se aflau acolo. Totul era aşa cum urma mai apoi să văd cu ochii mei. „Apoi m-am dus la Vatoped, m-am rugat în faţa icoanei Pantanassa (împărăteasa tuturor) pentru vindecarea de cancer a muncitorului Simeon, şi Maica Domnului l-a vindecat, apoi am trecut în coridorul unde se află icoana
236
Preacuratei Măicuţei Domnului Antifonitria (împotrivă-Glăsuitoarea), prin care Preacurata a oprit intrarea de picior femeiesc pe pământul Athosului, şi în faţa acestei icoane i-am mulţumit Maicii Domnului pentru mila pe care mi-a arătat-o de a-i vizita acest sfânt lăcaş, apoi, ieşind din catedrală, am urcat pe o scară la dreapta, în sus, şi am intrat într-o bisericuţă special înălţată pentru a adăposti icoana Maicii Domnului Paramythia, care la noi este numită Bucurătoarea şi Mângâietoarea, prin care Preacurata Fecioară i-a apărat pe călugării vatopedini de năvălirea piraţilor.
Apoi m-am închinat în altar, la racla cu brâul Măicuţei, împărătesei Cereşti, şi la capul Sfântului Ioan Gură de Aur, cu urechea lui cea neputrezită. Iar apoi nu m-am putut abţine şi am vizitat şi mănăstirea Sfântului Pavel, unde am sărutat Darurile Magilor. Îţi închipui cât sunt de fericită? Trebuie neapărat să ajungi în Sfântul Munte şi să te rogi la toţi sfinţii aceştia. O să-ţi spun tot, în fiecare loc ce se află!”
Vă închipuiţi, părinte Alexie, să auzi una ca asta din gura unei bătrâne călugăriţe? Dar nu aveam nici cea mai mică îndoială că ea fusese cu adevărat noaptea acolo cu duhul. Şi într-adevăr, muncitorul Simeon s-a vindecat în chip minunat din ultima fază de cancer, toate odoarele despre care maica îmi povestise le-am găsit exact la locurile indicate de ea, unele dintre ele fiind aşezate în locuri de care nu-şi mai aminteau nici monahii athoniţi!
Dar nici nu pot înşira, în acel un an şi jumătate cât a vieţuit maica la noi în lăcaş, câte cazuri nu am văzut în care s-a vădit puterea harică a lui Dumnezeu, care lucra în ea! Sunt şi o mulţime de exemple ale vederii ei cu duhul,
237
de vindecări cu rugăciunile ei, iar îndrăciţii nici nu se puteau apropia de căsuţa în care locuia maica, am văzut asta cu ochii mei. Şi câte îndrumări preaînţelepte nu am auzit de la ea pe perioada vieţuirii ei în lăcaşul nostru, nici nu le poţi înşira! De ne-ar da Dumnezeu să ne însuşim în viaţa noastră călugărească măcar o părticică din adânca înţelepciune şi experienţă călugăreşti pe care se grăbea să ni le împărtăşească!
Iar ajutorul pe care ni-l dădea nouă, neputincioşilor, se întindea până la rezolvarea unor probleme din viaţa de zi cu zi. Se întâmpla să vină fraţii la maica şi să-i ceară: „Măicuţă, roagă-te pentru noi, că ni s-a terminat tabla pentru acoperiş la jumătatea acoperişului şi nu mai avem bani, binefăcătorii noştri au sărăcit, iar la radio s-a anunţat că poimâine vin ploile. Doamne, fereşte să ne inunde, că pot să apară infiltraţii la boltă!” Maica le răspundea: „Bine, o să mă rog. Dar rugaţi-vă şi voi!” Iar spre dimineaţă, pe porţile mănăstirii intra deja camionul cu tablă de fier, trimis de nu ştiu ce sponsor necunoscut! Şi câţi mireni nu veneau la ea! Şi îl ajuta pe fiecare: pe unul cu sfatul, pe altul cu rugăciunea, pe altul cu o mângâiere, iar pe un altul şi cu o minune făcută cu rugăciunile ei.
Numai fiicele ei proprii abia după moartea mamei lor au aflat că aceasta fusese o călugăriţă înduhovnicită, plină de har…
da, mult noroc aţi avut, părinte stareţ! oftă al doilea preot, mângâindu-şi barba albă, tot mai rară. Dar ne ispitiţi spre păcatul invidiei!
eu însumi sunt invidios pe mine, părinte Alexie oftă stareţul schitului -, pur şi simplu nu-mi vine a crede că am fost martorul acestei minuni: minunea vieţii ei!
238
Ar trebui să scrieţi despre ea, părinte! Căci sfinţia voastră scrieţi cărţi despre viaţa duhovnicească!
ei, sarcina aceasta nu este dintre cele uşoare oftă părintele Alexie -, cu toate că, Dumnezeu ştie! Poate că voi încerca…
sfârşit –
Satul Novoserghievo. Sfântul Munte Athos: mănăstirea Sfântul Pantelimon, chilia Sfântul Ştefan,
9 august 2010
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19,
040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Tipar: ARTPRINT E-mail: office@artprint.ro Tel.: 021 336 36 33