Serghei Nilus
Pe malul râului dumnezeiesc
însemnările unui ortodox
Volumul III
© Editura Doxologia, 2016
ISBN 978-606-666-471-4
Serghei Nilus
Pe malul râului dumnezeiesc
însemnările unui ortodox
Volumul III
Traducere din limba rusă de preot profesor Teoctist Caia
Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
DOXOLOGIA Iaşi, 2016
Capitolul I
Optina
1. De la izvoarele Optinei, Sarovului şi Dive evului spre marea veşniciei. Plecarea de la Optina. Prima întâlnire cu Optina. Visul meu şi părintele Ambrozie
în anul 1912, sărbătoarea „Pogorârea Sfântului Duh”, a căzut pe data de 14 mai şi a coincis cu ziua încoronării împăratului Nicolae Alexandrovici.1 în această zi, lângă porţile grădinii însingurării noastre binecuvântate de la Optina erau două căruţe cu doi vizitii de la Kozelsk, care duceau ultimele noastre bagaje şi noi, patru suflete, am ieşit cu lacrimi în ochi, luându-ne rămas bun, poate pentru vecie, de la patria noastră duhovnicească, scumpă fără seamăn, iubită cu ardoare, de la Sfânta Sihăstrie Optina.
Nicolae al II-lea (născut la Ţarskoe Selo în 1868 şi mort la Ekaterinburg în 1917), împărat al Rusiei, fiul şi succesorul lui Alexandru al III-lea.
5
De la izvoarele râului Dumnezeiesc al Optinei, barca noastră şubredă s-a întors ca să ne poarte pe curgerea vremelnică a vieţii, cu voia lui Dumnezeu, spre apropiata sau îndepărtata întindere nemărginită a mării veşnice.
Aşa a binevoit Dumnezeu. Fie voia Sa cea sfântă binecuvântată în veci!
Şi ce frumoasă era acea zi!… Cine nu a văzut Optina în podoaba primăvăratică şi liniştită a livezilor, a puternicei păduri cu brazii ei seculari, înconjuraţi de vesela şi tânăra verdeaţă a arţarilor, a plopilor, a teilor, a scoruşilor, a alunilor şi a stejărişului, a vegetaţiei luxuriante, toate dând glas clinchetului vesel şi solemn ce anunţă cortegiul primăverii triumfătoare, acela nu va putea înţelege marea tristeţe a inimilor noastre, care scăldau în lacrimi scumpele morminte ale marilor stareţi de la Optina. Astfel ne despărţeam de dânşii şi de toată frumuseţea duhovnicească a tradiţiilor optinene şi de frumuseţea naturii înconjurătoare.
Aşa a binevoit Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Urmărind cu privirea tristă pământul sfânt al Optinei ce fugea sub roţile caleştii noastre, îmi luam rămas bun şi de la acea adâncime nesfârşită a apelor precum cristalul ale râului meu Dumnezeiesc, din ale cărui şuvoaie albastre năvodul meu a scos atât de des tăinuitele comori ale duhului. Astfel că nu voi mai putea cânta laude Dumnezeului meu, până când voi fi, nici nu voi mai putea struni cu degetele psaltirea mea cu zece strune, deoarece, cu ultima plecăciune de adio făcută Optinei, va seca pentru mine izvorul cel mai curat al inspiraţiei, iar eu şi barca mea vom fi acoperiţi de valul funest al zbuciumului lumii.
Dar Dumnezeu nu a voit aşa: Voi fi , din nou, cu tine, dragul meu cititor, şi iarăşi voi avea ce să-ţi destăinui din lucrurile Domnului şi să te ascult…
6
Ascultă, deci…
Am vizitat Optina întâia oară în iulie 1901. În luna mai, acelaşi an, fiul meu a terminat cursurile gimnaziului din Orlov şi ne-am hotărât să marcăm începutul acestei noi etape din viaţa sa tânără printr-un pelerinaj la locurile noastre sfinte.
Curând, după prima vizită la Optina, eu, găsind puţin timp liber de la grijile gospodăreşti (atunci încă trăiam şi lucram pe moşia mea), am mers din nou la această importantă pepinieră a duhului monahal. Era o toamnă târzie, era pustiu şi la Optina şi la Şamordino şi, de aceea, era un timp benefic pentru suflet, pentru concentrarea lui în Dumnezeu şi în rugăciune, aşa cum se întâmplă în aceste lăcaşuri pustniceşti.
Cu binecuvântarea stareţului Iosif, m-am mutat pentru un timp de la Optina la Mănăstirea Şamordino, ca să adun materiale pentru o biografie a marelui stareţ, părintele Ambrozie, fondatorul aşezământului de la Şamordino. Nu am dat nicio atenţie acestui lucru probabil, va trece, m-am gândit.
Şi iată, alergând pe la chiliile călugăreşti toată ziua şi ascultând felurite povestiri despre trecutul nu prea îndepărtat al mănăstirii Şamordino, strâns legat de amintirea părintelui Ambrozie, după ce am cinat şi am băut un ceai la hotel, m-am culcat şi am adormit adânc. Trezindu-mă foarte devreme din cauza unei usturimi la ochi, spre dimineaţă am aţipit din nou şi am avut un vis: mergeam, parcă, pe o stradă dreaptă şi largă, pavată cu pietre rotunde. Pe ambele părţi erau săpate şanţuri, peste care erau podeţe ce duceau la câte o căsuţă mică de lemn, cu acoperiş de scândură şi cu trei ferestruici la stradă. Între case erau garduri de scânduri cu porţi şi portiţe, iar dincolo de garduri erau curţi şi grădini toate în acelaşi stil străvechi al oraşelor noastre de provincie. Capătul
7
străzii nu se vedea… Am mers prin mijlocul străzii şi am văzut că tot caldarâmul era acoperit cu flori de fân proaspăt cosite. Mergeam şi, la fiecare pas, culegeam buchete mari din aceste flori plăcut mirositoare, până m-am acoperit cu ele din cap până în picioare. Am văzut apoi că la portiţa uneia dintre căsuţe stăteau şapte sau opt oameni. Printre ei, l-am văzut pe unul dintre vechii mei tovarăşi de gimnaziu. M-am apropiat de el pentru a-l întreba pe cine aşteaptă şi am văzut cum portiţa se deschide pe neaşteptate şi apare figura ageră a ierodiaconului Anatolie din schit, fostul ucenic de chilie al stareţului Ambrozie. Uitându-se spre noi cu o privire fugară şi văzându-mă pe mine, m-a strigat repejor:
nilus să vină la Părintele.
Şi eu am înţeles că se referea la stareţul Ambrozie. L-am urmat pe ierodiacon prin portiţă, în interiorul curţii, unde am văzut o casă precum cele de pe stradă, doar că era puţin mai mare. Intrând după părintele Anatolie în casă, am văzut o cameră încăpătoare şi pe părintele Ambrozie stând pe fotoliu. M-am aruncat la picioarele sale cu mare bucurie şi am început să i le sărut. Era încălţat cu nişte pantofi maro din postav moale. Am simţit cum părintele şi-a pus mâna pe capul meu, l-a mângâiat şi mi-a spus cu blândeţe:
ia uite! Ia uite! Ia uite!
Auzind aceste cuvinte pline de iubire, m-am trezit profund înduioşat, iar vocea a continuat să răsune în urechile mele cu o blândeţe de nedescris. Ochii mi s-au prins şi cu greu am putut să-i deschid. Usturimea a crescut în intensitate şi am simţit ceva de genul fotofobiei. Cu toată durerea de ochi, m-am dus la Liturghie şi apoi la maica egumenă ca să beau un ceai. I-am povestit totul sub proaspăta impresie şi ea mi-a zis:
dumneavoastră aţi văzut vreodată ce încălţăminte purta părintele nostru?
8
nu, nu am nici un fel de idee.
atunci să mergem în bordeiul său şi am să v-o arăt.
în aceeaşi clădire a egumenei de la Şamordino se găseşte şi chilia în care şi-a sfârşit zilele sale de nevoinţă şi suferinţă părintele Ambrozie. Aici s-a păstrat totul exact aşa cum era în timpul vieţii sale, iar într-un dulăpior cu uşiţă de sticlă se găseşte toată lenjeria sa. Maica egumenă a deschis dulăpiorul şi a luat de pe un raft pantofii de postav ai stareţului: erau aceeaşi pantofi pe care i-am sărutat în timpul vedeniei din vis, din această dimineaţă, până în cele mai mici amănunte. I-am sărutat cu o adâncă evlavie şi i-am atins de ochii mei bolnavi. Aici, în chilie, se găsea şi un urcior cu apă de Rudnevsk2: egumena mi-a propus să-mi spăl ochii şi să-i şterg cu un prosop al părintelui. Imediat ce am făcut acestea, boala mi-a trecut de parcă nu aş fi avut niciodată nicio durere. Această apă a spălat în cel mai deplin sens al cuvântului o murdărie oarecare.
Vă puteţi închipui în ce stare am fost atunci!…
După cum s-a demonstrat mai apoi, acest vis a prevestit toată lucrarea ulterioară de strângere a florilor din lunca duhovnicească a vieţii monahale din Rusia sfântă, dar, vai!, nu dintre florile vii şi nici dintr-o pajişte înflorită, ci din fân, care era înmiresmat, dar deja adunat din pajiştea vieţii şi aruncat spre călcare pe piatra dură şi rece a străzii.
O, Rusia mea sfântă! Unde eşti tu? Răspunde, vorbeşte!…
Un sat al Mănăstirii Şamordino, unde, uneori, stareţul Ambrozie prefera să se însingureze. Acolo, după indicaţiile sale, a fost săpată o fântână, a cărei apă este vindecătoare.
9
2. Vedenia părintelui Nicolae (Turcul), schimonah la Schitul Sihăstriei Optina
Cine a citit cartea mea Cele măreţe în cele neînsemnate, acela îl ştie pe nevoitorul de la Optina, schimonahul Nicolae, numit şi Turcul. În articolul „Lăcaşurile cereşti” am povestit după cuvintele unui prieten duhovnicesc vedenia avută de acest nevoitor. Acum am găsit în manuscrisele schitului o succintă biografie a părintelui Nicolae şi o povestire mult mai amănunţită, notată3 după propriile sale cuvinte, despre ceea ce a văzut cu mila lui Dumnezeu în viaţa veacului viitor, în acele locaşuri cereşti, unde Domnul îi cheamă pe toţi cei care îl iubesc şi unde, deja, a fost chemat nevoitorul de la Optina, Nicolae Turcul.
Schimonahul Nicolae se numea în lume Nicolae Abrulah, un mic burghez din Kazan. Din cele relatate de dânsul la administraţia eparhială a Chersonului, se vede că a fost mahomedan şi se numea Iusuf Oglî, supus turc, de neam din Asia Mică. A fost ofiţer în garda turcească. Când a simţit că vrea să se boteze în credinţa ortodoxă, le-a spus deschis apropiaţilor săi. Aceştia l-au urât atât de mult încât nici nu i-au mai dat să mănânce, fiind „ghiaur”. Ba chiar i-au tăiat bucăţele din trup. A reuşit să fugă în Rusia. La Odesa a fost botezat în biserica numită „Carantina”, în octombrie 1874, şi a primit numele Nicolae. Naşii săi au fost magistrul oraşului Odesa, sfetnicul secret, Nicolae Ivanovici Buharin şi Natalia Ivanovna Glotkova, negustoreasă a primei corporaţii. Mai apoi a fost înregistrat la Kazan în societatea mic-burghezilor. Pe data de 18 iulie 1891, la vârsta de 63 de ani, a intrat
3 A fost notată după cele spuse de părintele Nicolae, de către ascultătorul Pavel Ivanovici Plihankov, mai apoi conducătorul Schitului Sihăstriei Optina, schiarhimandritul Varsanufie.
10
în Schitul Sihăstriei Optina. Domnul l-a învrednicit de mângâieri duhovniceşti: a fost răpit în cer, unde s-a îndulcit de contemplarea frumuseţilor nespuse ale raiului. Se deosebea prin blândeţe, smerenie şi iubire de fraţi. Chilia sa era lângă cea a monahului Martirie (a sfârşit ierodiacon). Îi făcea foc în sobă şi acesta îl întreba uimit:
de ce faci aceasta pentru mine?
Răspundea simplu:
eu te iubesc.
S-a sfârşit pe data de 18 august 1893, la vârsta de 65 de ani.
„Joi, pe data de 13 mai 1893 ne-a spus aceasta plăcutul lui Dumnezeu dimineaţa, pe la orele 3, am început să citesc Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae Făcătorul de minuni. Domnul mi-a dăruit un aşa har încât toată cartea s-a udat de lacrimi. După ce am terminat de citit utrenia, am început să citesc Psalmul 50, iar apoi Simbolul de credinţă. Şi chiar în clipa în care am rostit «şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.», o mână nevăzută mi-a luat mâinile şi mi le-a pus pe piept în chip de cruce, iar capul mi-a fost învăluit în foc din toate părţile, un foc asemănător curcubeului4. Acest foc, fără să mă ardă, mi-a umplut întreaga fiinţă de o bucurie nespusă, necunoscută şi neîncercată vreodată până atunci. Această bucurie nu se poate compara cu nicio bucurie pământească. Nu îmi amintesc când şi cum m-am văzut mutat într-un loc minunat, plin de lumină. Nu am văzut acolo niciun fel de lucruri omeneşti, am văzut doar o nesfârşită mare de lumină.
în acelaşi timp am văzut lângă mine, în partea stângă, doi oameni care stăteau în picioare. După chip, unul era un tânăr, iar celălalt un stareţ. Şi mie, după o înştiinţare a inimii, mi s-a dat să aflu că unul dintre ei este
4 în original galben, asemănător curcubeului.
11
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, iar celălalt Sfântul Epifanie, ucenicul său. Amândoi stăteau tăcând. În faţa mea am văzut ceva asemănător cu o perdea de culoarea zmeurei coapte. Am privit în sus şi deasupra perdelei L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos, stând pe tron şi îmbrăcat în veşminte de mare preţ, asemănătoare cu cele arhiereşti. Pe cap avea o mitră asemănătoare cu una arhierească. În partea dreaptă a Domnului, stătea Sfânta Fecioară, iar în partea stângă stătea Sfântul Ioan Botezătorul. Îmbrăcămintea lor era ca şi cea pe care o au în icoane. Sfântul Ioan Botezătorul ţinea într-o mână Crucea Domnului. Lângă Domnul mai stăteau doi tineri purtători de lumină, de o frumuseţe divină, iar în mâini ţineau arme cu flăcări. Inima mi s-a umplut de o nespusă bucurie.
M-am uitat la Mântuitorul şi m-am îndulcit de privirea Dumnezeiescului Său chip. După înfăţişare, Domnul avea cam 30 de ani. Atunci am conştientizat că eu, un mare păcătos, mai rău decât orice câine, m-am învrednicit de o aşa de mare milostivire de la Domnul, încât să stau la Tronul slavei Sale celei negrăite.
Domnul m-a privit cu blândeţe şi parcă m-a încurajat. Tot atât de blând m-au privit Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul. Dar nu m-am învrednicit să aud niciun cuvânt de la ei. În acest timp l-am văzut înaintea Domnului pe părintele Nicolae (Lopatin), un schimonah al schitului nostru, care s-a sfârşit la amiază, pe data de 10 mai, încă neînmormântat deoarece era aşteptat fratele său de la Moscova. Părintele Nicolae a făcut o metanie înaintea Domnului, dar nu avea schimă pe dânsul, ci era îmbrăcat ca un ascultător, avea mătănii în mână şi capul neacoperit. După aceasta am văzut că în partea dreaptă era o mare mulţime de oameni, care se apropiau de mine. Pe măsură ce se apropiau, am început să aud o cântare, dar cuvintele nu le-am putut distinge.
12
Am văzut în mijlocul lor persoane în veşminte arhiereşti şi în mantii călugăreşti; în mâini aveau stâlpări. Printre ei am văzut şi femei în haine bogate şi minunate. În ceata acestor sfinţi i-am recunoscut pe mulţi după înfăţişarea lor din sfintele icoane: pe proorocul Moise, care ţinea în mâini Tablele Legii; pe proorocul şi împăratul David, care avea ceva asemănător cu guzla5, ce scotea nişte sunete minunate; l-am văzut şi pe ocrotitorul meu, Sfântul Ierarh Nicolae. Printre aceşti mari plăcuţi ai lui Dumnezeu i-am văzut şi pe adormiţii noştri stareţi: Lev, Macarie şi Ambrozie, dar şi pe unii dintre părinţii schitului nostru, care sunt încă în viaţă.
Şi toată această mare adunare m-a privit cu dragoste. Deodată am văzut în faţa mea, între mine şi perdea, o imensă prăpastie, plină de întunecime şi în această întunecime, la o adâncime straşnică, l-am văzut pe însuşi prinţul întunericului, având aceeaşi înfăţişare din sfintele tablouri. Pe braţele lui stătea Iuda, ţinând în mână ceva asemănător cu un săculeţ. Lângă prinţul întunericului stătea falsul proroc Mohamed, într-o haină cu poale lungi, de culoare verde şi cu un turban de aceeaşi culoare. În jurul satanei, care parcă reprezenta centrul prăpastiei, în tot spaţiul ei nemărginit, am văzut o mulţime de oameni din toate stările sociale şi de toate vârstele, dar printre ei nu am recunoscut pe nimeni. Din prăpastie auzeam vaiete deznădăjduite şi de groază care nu pot fi redate prin cuvinte. Aici s-a sfârşit şi această vedenie.
După aceasta, am fost aşezat, pe neaşteptate, în alt loc. Acesta era plin de o lumină tot atât de strălucitoare, omogenă, precum cea văzută de mine în primul loc. Sfinţii Andrei şi Epifanie nu mai erau cu mine… Este greu de redat prin cuvinte ceea ce am văzut acolo. Şi cum să descrii cu limba omenească, a celor de pe pământ,
5 Vechi instrument rusesc cu coarde (n. tr.).
13
frumuseţile cereşti nespuse, preaminunate, cu adevărat de neexprimat?! Acolo toate sunt infinit mai măreţe decât ale noastre. Am văzut copaci măreţi, îngreunaţi de roade, care erau aşezaţi pe alei al căror capăt nu se vedea, iar vârfurile lor se împleteau formând o boltă; aleile păreau acoperite cu cel mai curat aur, de o strălucire neobişnuită. În copaci erau mulţimi de păsări, amintind oarecum de păsările trăitoare în ţările tropicale, dar întrecându-le infinit prin frumuseţea lor. Muzica pământească nu poate transmite frumuseţea şi armonia cântării lor, atât de dulce era.
Prin această grădină curgea un râu: limpezimea apei depăşea orice descriere. Printre copacii grădinii am văzut case minunate, precum nişte palate, asemănătoare cu cele văzute de mine în Constantinopol, dar incomparabil mai frumoase. Pereţii aveau, parcă, culoarea zmeurei, asemenea pietrei de rubin. Ştiam că locul acesta este raiul, aşezarea lui amintindu-mi, în parte, de schitul nostru, Optina, unde chiliile sunt despărţite una de alta prin grupuri de copaci fructiferi. Raiul era înconjurat de un zid, pe care l-am văzut doar din partea sudică. Pe acest zid am citit numele celor 12 Apostoli. Am văzut în rai un oarecare bărbat îmbrăcat în haine strălucitoare, stând pe un tron alb ca zăpada. După înfăţişare, acest bărbat avea cam 60 de ani, dar, cu toate că era cărunt, faţa lui arăta ca a unui tânăr. În jurul său era o mulţime de săraci, cărora le împărţea ceva. Şi o voce lăuntrică mi-a zis: „Acesta este Filaret cel Milostiv”.
După el nu m-am mai învrednicit să văd pe nimeni dintre drepţii locuitori ai raiului. În mijlocul grădinii raiului am văzut Crucea Făcătoare de Viaţă, cu Domnul răstignit. O mână nevăzută mi-a făcut semn să mă închin Lui, lucru pe care l-am îndeplinit. Şi, când m-am închinat Lui, în aceeaşi clipă o dulceaţă nespusă, asemenea unei flăcări, mi-a adăpat inima şi mi-a pătruns întreaga fiinţă.
14
Şi am văzut apoi un locaş măreţ, asemănător cu celelalte care se găseau în rai, dar care le întrecea prin frumuseţea sa. Vârful acestei clădiri, asemenea unei cupole gigantice de biserică, se ridica la o înălţime nesfârşită, pierzându-se în nemărginire. În această clădire am observat ceva ca o terasă şi aici, pe un tron bogat împodobit, stătea împărăteasa Cerului. În jurul ei stătea o mare mulţime de tineri în haine albe, strălucitoare, care ţineau în mâini un fel de arme, dar nu le-am observat cu atenţie. Îmbrăcămintea Maicii Domnului era asemănătoare cu cea din sfintele icoane, doar că avea culori diferite. Pe cap purta o coroană precum cea a împăraţilor, împărăteasa Cerului s-a uitat la mine cu milostivire, dar nu m-am învrednicit să aud niciun cuvânt de la dânsa.
După aceasta, m-am învrednicit să văd, parcă în văzduh, Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, asemănătoare cu cea înfăţişată în sfintele icoane: Dumnezeu Tatăl în chip de bătrân măreţ, Dumnezeu Fiul în chip de bărbat, care ţine în dreapta Sa Cinstita şi de Viaţă Făcătoare Cruce şi Dumnezeu Duhul Sfânt în chip de porumbel.
Şi mi s-a părut că am umblat timp îndelungat prin rai, contemplând frumuseţile lui minunate, care întreceau orice fel de închipuire omenească.
Când m-am trezit din această vedenie, timp îndelungat nu mi-am putut reveni şi întreaga zi am fost parcă în afară de sine, datorită bucuriei care mi-a umplut inima. Până atunci nu mai încercasem nimic asemănător cu acea bucurie.”
Astfel se încheie manuscrisul de la Optina care cuprinde descrierea vedeniei ascetului schimonah Nicolae Turcul. Acesta i-a spus stareţului Varsanufie, pe atunci ascultător:
15
ce ai vrea să mai afli, ce ai vrea să mai descoşi? Va veni timpul să vezi tu însuţi. Ce să-ţi mai spun şi cum să-ţi mai spun? Căci limba omenească nu are acele cuvinte care ar putea transmite ce se întâmplă acolo. Cum să-ţi transmit toate acestea? Ascultă ce îţi voi spune: tu ştii ce este o muzică bună?… Eu am ascultat o astfel de muzică, nu de mult, îmi răsună încă în urechi, cântă în inima mea, continui să o ascult. Dar tu nu ai auzit-o. Cum aş putea să-ţi povestesc despre această muzică pentru ca şi tu să o poţi auzi şi să ne bucurăm împreună?! Asta nu se poate!
16
Capitolul II
Elena Andreevna Voronova
1. Elena Andreevna Voronova. Alexandru Gadalov. Sfântul Ierarh Nicolae
permiteţi-mi să vă întreb: nu sunteţi dumneavoastră Serghei Alexandrovici Nilus?
M-am întors şi am văzut în spatele meu o damă de vârstă şi de talie mijlocie, îmbrăcată foarte modest. Cu această întrebare am făcut cunoştinţă cu o minunată făptură a lui Dumnezeu, un înger în trup, Elena Andreevna Voronova. Trebuie să vorbim în chip deosebit despre dânsa.
Era prin octombrie sau noiembrie 1909, când, după Liturghia târzie din biserica Icoana Maicii Domnului de Kazan de la Optina, am auzit pentru prima dată glasul ei blând care m-a chemat pe nume… Cine o ştia la Petersburg pe prinţesa Maria Mihailovna Dondukova korsakova,
17
acela o ştia şi pe această roabă a lui Dumnezeu, în special cei care aveau o oarecare legătură cu faptele de binefacere din capitala nordică, mai ales în ceea ce priveşte milosârdia şi dragostea faţă de cei pe care ruşii de altădată îi numeau „nefericiţi”: cei arestaţi şi închişi în temniţe. În sufletele lor înrăite şi necăjite, aceste două făclii ale creştinismului autentic aduceau lumina pocăinţei şi bucuria iertării, a împăcării cu Dumnezeu şi cu oamenii. Prinţesa Maria Mihailovna era în fruntea binefăcătorilor celor întemniţaţi în Petersburg. Elena Andreevna a fost ajutorul ei până la moartea acesteia… Câte suflete criminale au fost salvate de aceste două locuitoare ale cerului, atât pentru viaţa vremelnică cât şi pentru viaţa veşnică, ştie doar Unul Dumnezeu, văzătorul sufletelor! Ele le-au pierdut numărul…
Fiică de general, Elena Andreevna, după terminarea învăţământului superior, s-a dedicat cu tot sufletul educaţiei copiilor, dar, din cauza firii ei bolnăvicioase, a fost nevoită să părăsească pentru un timp ţinuturile nordice şi să plece în Crimeea, unde clima caldă şi întinderile de viţă-de-vie erau prielnice însănătoşirii ei. Însă caracterul ei, plin de energie, cerea activitate, iar inima, iubire. Aşa că a deschis o şcoală pentru copii, cu un sistem deosebit, la Aluşta. Amintirea acestei lucrări s-a păstrat în cărticica sa, Şcoala din Aluşta, unde, cu talent de scriitoare, a descris duios şi elocvent, viaţa acestui „copil” al inimii sale, de la întemeiere până la remiterea sa în mâinile Guvernului. Această şcoală şi întemeietoarea ei au atras atenţia lui Constantin Petrovici Pobedonosţev6, care, împreună cu soţia sa, a devenit prietenul sincer al Elenei Andreevna.
6 Om politic rus (n. 1827, Moscova m. 1907, Sankt-Petersburg), unul dintre preceptorii ţarului Alexandru III, ober-procurorul Sfântului Sinod între 1880 şi 1905 (n. tr.).
18
După întoarcerea din Crimeea, ea a fost atrasă de prinţesa Maria Mihailovna şi de mitropolitul Antonie Vadkovski al Petersburgului în activitatea de binefacere din închisori. Aici, inima ei generoasă a dovedit în toată frumuseţea strălucirii sale liniştite şi calde calităţile native ale sufletului ei creştin. Câţi criminali politici, condamnaţi la moarte, n-a salvat prin mijlocirea mitropolitului Antonie, care era intermediarul ei la împărat un om atât de generos în a dărui atât viaţa dar şi orice fel de milostivire, dacă se putea găsi măcar cel mai mic pretext! A reuşit ca, prin dragostea ei şi prin milostivirea monarhului, să redea multora dreptul la libertate şi la viaţă cetăţenească, dacă se convingea de sinceritatea pocăinţei celui care încălcase legea lui Dumnezeu şi pe cea omenească. În cealaltă lume totul se va afla, iar aici, toate acestea se păstrează în amintirea recunoscătoare a celor care au fost înviaţi de dânsa la o nouă viaţă. Aceşti oameni nu o vor uita niciodată pe Elena Andreevna!
Iată, această comoară a duhului creştin a găsit ecou în mine, în acea zi memorabilă când, după terminarea Liturghiei mă îndreptam spre casă, ieşind din Biserica Icoana Maicii Domnului de Kazan. Sufletul acestei roabe a lui Hristos căuta cârmuire duhovnicească, iar trupul, odihna. A venit la Optina ca să caute şi una şi alta şi le-a găsit. Stareţul şi duhovnicul ei a devenit părintele Varsanufie, care era şi al nostru, lucru care ne-a apropiat şi mai mult.
Nu scriu biografia ei, nu îi voi descrie înfăţişarea exterioară, nu voi enumera faptele ei bune; voi fi mulţumit cu câteva floricele, ca amintire de pe scumpul ei mormânt, pe care le las să se usuce între filele acestei cărţi. Chiar şi uscate, nu îşi vor pierde aroma lor tandră şi mă vor înmiresma şi pe mine şi pe cel ce se va nimeri să citească aceste rânduri.
19
Printre cei salvaţi pentru veşnicie de Elena Andreevna a fost şi un hoţ recidivist, bolnav de tuberculoză. Numele lui era Alexandru Gadalov. Când Elena Andreevna mi-a povestit scurta lui viaţă, el nu mai era printre cei vii, murise la spitalul Obuhovsk din Petersburg, împăcat cu Dumnezeu şi cu propria conştiinţă, părtaş la toate Tainele Bisericii, fapt pentru care s-a îngrijit profund credincioasa Elena Andreevna. După moartea lui, a rămas un caieţel, nişte notiţe autobiografice, pe care le voi reda, parte din caiet, parte din cuvintele ei, nu lipsite de umilinţa inimii:
„Voi, cei sătui, oamenii educaţi mi-a spus mie Alexandru nu veţi înţelege niciodată ce se petrece în sufletul unui om flămând, simplu şi needucat, ca mine, mai ales dacă burta lui suportă foame nu o zi, nu două, ci vreo cinci şi poate mai mult, nu după vreo masă copioasă ca a voastră, ci îndurând foamea încă din faşă. Iată, eu sunt hoţ; înfierat cu acest nume de ocară şi de judecători şi de ceilalţi oameni, mustrat de propria conştiinţă. Ce mi-a adus această denumire blestemată, puţini dintre dumneavoastră ar pricepe… Acum eu sunt pe moarte şi poate că orele îmi sunt numărate. Astfel că nu îmi arde de minciuni şi vă voi povesti ce minuni mi s-au întâmplat şi prin ce minune, eu, un hoţ, am ajuns să mor nu într-o închisoare sau într-un spital al închisorii, ci într-un spital de oameni cinstiţi, în orice caz nu de oameni înfieraţi.
Din copilărie am fost un băieţel credincios şi îmi plăcea să alerg la biserică, când eram liber de munca pe care o făceam la un meşter, unde fusesem dat să învăţ. Apoi, după ce mi-au murit, pe rând, toate rudele, m-am ţinut de rele şi am apucat pe acea cale, care nu a dus pe nimeni la ceva bun. Şi am ajuns până acolo încât nu mai aveam cu ce trăi; am părăduit tot ce aveam, m-am lăsat de lucru şi am început să fac foamea. O, şi această foame…
20
Cine nu a încercat-o nici nu-i trece prin cap ce chin este acesta…
Şi iată, am flămânzit o zi, am flămânzit două, trei… Şi atunci parcă o voce mi-a şoptit la ureche: «Mergi şi fură de la acel prăvăliaş cu burta mare; ia te uite ce burtă şi-a făcut, iar ţie ţi s-a lipit de spate din cauza foamei!…», îţi şopteşte nu o dată, ci de mai multe ori şi cu stomacul tău gol nu rezişti şi te supui acestor şoapte. Şi iată ce îmi amintesc acum: mergeam printr-un pasaj şi văd într-o curte o sfoară cu o lenjerie boierească întinsă la uscat. Am auzit din nou: «Fur-o!». Vedeam verde înaintea ochilor de foame. Şi mi-am amintit că pe vremuri mă rugam Sfântului Ierarh Nicolae Făcătorul de Minuni. «Sfinte Părinte Nicolae l-am implorat eu vreau să mănânc. Ajută-mă!»
Apoi i-am mulţumit Făcătorului de minuni: aşa de bine am scos-o la capăt încât nimeni nu m-a observat şi prada am vândut-o precupeţilor pentru un preţ bun. A mers o dată, a ţinut şi a doua oară şi iarăşi s-a lăsat cu foame. Şi iarăşi, înainte să fur, l-am implorat pe sfânt şi din nou m-am hrănit bine.
La al treilea furt s-a întâmplat cu mine o aşa minune încât pare de necrezut. Aşa s-au petrecut lucrurile! S-a întâmplat să nu mănânc câteva zile şi mergeam printr-una dintre mahalalele Petersburgului, pe unde se termină casele şi încep grădinile şi câmpurile. Mergeam şi în cap aveam un singur gând: cum să fac ca să mănânc ceva. S-a întâmplat ca la primul furt: văd lenjerie atârnând pe o grindă. «Ajută-mă, Sfinte Părinte Nicolae!» M-am uitat în jur: nimeni. Am luat ce mi-a căzut în mână şi m-am pus pe fugă. Nu am reuşit să fug treizeci-patruzeci de paşi că potera era pe urmele mele: «Prinde-l! Prinde-l!» M-am uitat în urmă: după mine alergau vreo patru oameni şi parcă era şi un sergent de stradă cu dânşii.
21
Mi-am iuţit paşii ei după mine! După un timp parcă mai încetiniseră dar tot fugeau după mine. «Sfinte Părinte Nicolae, vino-mi în ajutor! îţi voi aprinde o lumânare de o rublă!» Mă uit şi iată o pădurice, în care m-am gândit să mă ascund. Dar nu! Am trecut prin pădurice: erau doar câţiva copaci şi nici o tufă, iar apoi urma câmpie curată. Ascult: vin după mine! Fug mai departe dar deja nu mai aveam aer. L-am implorat din nou pe plăcutul lui Dumnezeu: «Mântuieşte-mă!» Mă uit: în apropierea păduricii zăcea stârvul imens al unui cal mort. Stârvul era aproape întreg, doar o coastă era mâncată de câini şi astfel se deschidea în burta sa o gaură mare. Atunci mi-a trecut prin cap un gând: să intru în acest stârv! Sunt de statură mică, iar gaura este mare! într-o clipă am plonjat acolo! Şi cât am suferit, Doamne… Da, era un hoit în toată scârnăvia lui! îmi e scârbă şi să-mi amintesc. Ascult: potera a trecut în fugă pe alături… Am stat în acel hoit cam o jumătate de oră. Mă gândeam că nu voi rezista, că mă voi sufoca în acea scârnăvie… Mi-am ciulit urechile: era linişte. Am vrut să ies. Abia am scos nasul că puţin a lipsit să nu orbesc din cauza unei lumini imense, care m-a lovit direct în ochi. Şi în lumina aceasta cine credeţi că stătea?! însuşi Ierarhul lui Hristos, Nicolae, în toate veşmintele sale, aşa cum este pictat în icoane. Stătea lângă stârv, mă privea şi mi-a zis:
ei, spune şi tu, Alexandru, ţi-a fost bine în stârv?!
M-am cutremurat de frică şi abia am putut spune:
vai, ce miros dezgustător a fost!
tot aşa de dezgustător îi este lui Dumnezeu şi păcatul tău, a zis Ierarhul. Ieşi de acolo şi vezi ca de acum înainte să nu mai păcătuieşti.
A pronunţat aceste cuvinte şi s-a făcut nevăzut… Puţin şi nu am murit atunci de frică… M-am dezmeticit şi m-am tot gândit… În apropiere era un smârcuşor: m-am spălat cum am putut şi m-am întors în oraş pe altă cale.
22
Mult timp după aceasta nu am mai furat, dar la un moment dat nu am mai răbdat şi am căzut. M-au judecat şi m-au condamnat la închisoare. Aici Domnul v-a trimis la mine pe dumneavoastră. Dar tot aici m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Am ispăşit pedeapsa şi am ieşit în libertate gol puşcă şi am început să flămânzesc mai rău ca înainte. Am încercat să cer de pomană, dar să ceri nu este o meserie; primeşti puţin, mănânci câte ceva din cele căpătate doar cât să-ţi ţii zilele, dar nu mai ajunge şi pentru azilul de noapte. Mulţumesc că a fost un timp călduros şi am putut dormi pe sub poduri… Şi iată că mi-am petrecut o noapte sub un pod de pe Râuşorul Negru. Abia se mijise de ziuă şi voiam să mănânc dar în buzunar nu aveam niciun bănuţ. M-am uitat de sub pod şi trecea pe acolo o femeie îmbrăcată după ultima modă, în mâini avea un portmoneu. Am ţâşnit de sub pod spre dânsa şi am pus mâna pe portmoneu. Dar, de cum l-am atins, m-a podidit sângele pe gură şi am căzut pe trotuar ca un snop. Şi ce credeţi?! Acel suflet bun nu a alergat după vreun sergent de stradă, ci după un vizitiu şi m-a adus la spitalul din Obuhovo, unde acum sunt pe moarte. Sfântul Ierarh mi-a poruncit să nu mai fur, nu l-am ascultat, iar acum sfârşitul!”.
Asta este povestea cu Alexandru Gadalov, pe care am ascultat-o din gura Elenei Andreevna… Nu pot să nu o cred; să o crezi şi tu, scumpul meu cititor! O, Sfinte ierarhe Nicolae!
Lăsând deoparte, pentru un timp, povestirea cu Elena Andreevna, vă voi împărtăşi ceva nu mai puţin minunat.
23
2. „Nicola podkopai”
într-o discuţie avută odată cu înaintestătătorul de la Optina, arhimandritul Xenofont, i-am spus şi lui povestea lui Gadalov.
dar dumneavoastră, m-a întrebat părintele arhimandrit, aţi auzit de o biserică din Moscova, care în limbaj popular se numeşte „Nicola podkopai”.
Am răspuns că nu ştiu.
atunci ascultaţi ce vă voi povesti. Se întâmpla pe la sfârşitul secolului trecut, se pare că după războiul cu francezii. În această biserică, care se numea simplu, „Sfântul Nicolae”, se afla la mare cinste icoana Sfântului Ierarh Nicolae. Epitropul bisericii era un negustor bogat, nu-mi mai amintesc numele de familie. Era un credincios dintre cei din vechime, aşa cum credeau bunicii noştri, care au făurit Rusia. Acest negustor nutrea o credinţă şi o dragoste deosebite faţă de icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae. Avea ca rânduială să citească în fiecare zi acatistul sfântului şi această rânduială o săvârşea fără greş… Trăia acest negustor în îndestulare, făcea un comerţ vast şi toate îi mergeau cum nu se poate mai bine până când a fost atins de o grea încercare: s-a încredinţat în cineva care l-a înşelat sau poate din altă pricină, cert este că în scurt timp toată negustoria lui s-a rostogolit la vale. Negustorul a sărăcit cu totul. De aceea a început să plângă şi să se jeluiască la Sfântul Ierarh Nicolae; îi citea acatistul şi zicea:
«Sfinte Părinte Nicolae, ajută-mă! De ce m-ai părăsit? Nu am crezut în tine? Nu m-am rugat şi nu ţi-am slujit?».
Pogkapati a săpa pe dedesubt (n. tr.).
Secolul al XIX-lea (n. tr.).
24
Şi iată că într-o noapte, după o rugăciune puternică, a avut un vis. A venit la el Sfântul Ierarh Nicolae şi i-a spus:
«Am venit să te ajut după credinţa şi dragostea ta faţă de mine. Pe icoana mea, care se găseşte în biserica voastră, îmbrăcămintea este din aur şi are multe pietre preţioase. Vinde-le şi începe să faci din nou negustorie. Când îţi vei reveni, să faci o nouă îmbrăcăminte, exact precum cea veche».
Negustorul s-a tulburat: nu este oare o ademenire a vrăjmaşului? Şi a întrebat:
«Cum aş putea face asemenea lucruri?! în primul rând este un sacrilegiu, iar în al doilea rând, cum să scot îmbrăcămintea? Ziua sunt oameni, iar noaptea biserica este încuiată».
«Dar tu, i-a răspuns Ierarhul, vino noaptea şi SAPĂ PE DEDESUBT, în direcţia icoanei, să intri şi să scoţi îmbrăcămintea.»
S-a trezit negustorul: perna era plină de lacrimi. S-a minunat de acest vis, s-a bucurat, dar nu ştia dacă să creadă sau nu în vis… S-a rugat din nou, a plâns iarăşi. Şi i s-a arătat din nou Sfântul Nicolae şi i-a spus aceleaşi cuvinte.
«Nu pot, a zis negustorul, niciodată nu am furat.»
«Aici, a zis sfântul, nu este nicio hoţie: icoana este a mea şi eu sunt stăpânul podoabelor ei. Fă aşa cum îţi spun».
Şi s-a arătat sfântul şi a treia oară negustorului, repetând porunca. Abia atunci negustorul s-a hotărât să facă aşa cum i-a poruncit sfântul: a săpat noaptea sub perete, a intrat în biserică, a luat îmbrăcămintea cu pietre preţioase de pe icoană, a adus-o acasă, a scos pietrele, aurul l-a topit şi l-a turnat în lingouri; a vândut aurul şi pietrele, a primit bani frumoşi şi a început afacerile, devenind şi mai bogat ca înainte. Cum s-a pus pe picioare, s-a dus la părintele paroh şi i-a spus:
25
«Am venit la dumneavoastră, părinte, să vă spun că am sârguinţă să fac o nouă îmbrăcăminte la icoana Sfântului Ierarh. Binecuvântaţi!»
«Dumnezeu, a spus părintele, te binecuvântează să faci bine, iar lucrul acesta este bun. Ce fel de îmbrăcăminte vrei să faci?»
«Să fac una asemănătoare cu cea veche, ca desen şi pietre folosite, să nu se deosebească prin nimic de cea veche»
«Dar de ce să fie atât de exactă? N-ai vrea un alt model?»
«Nu. Binecuvântaţi să fac aşa cum vreau: asta este sârguinţa mea».
A fost nevoit să-i dea binecuvântare: este un bogat, iar cel bogat are fanteziile lui. Negustorul a făcut îmbrăcămintea. Când a fost gata, a comandat un moleben solemn şi a chemat întreaga parohie. Înainte de moleben, meşterul a început să aşeze noua îmbrăcăminte pe icoană, iar poporul privea şi se minuna: aşază o nouă îmbrăcăminte pe cea veche, care este exact ca cea veche, iar pe cea veche nu o scoate… Meşterul a potrivit îmbrăcămintea, au cântat molebenul şi Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae, au început să se aşeze la rând pentru a săruta crucea, dar negustorul a venit lângă părinte şi lângă icoană şi a spus în auzul tuturor:
«Aşteptaţi puţin, părinte, şi binecuvântaţi-mă să spun oamenilor un cuvânt bun!»
«Spune!»
Şi negustorul a destăinuit minunea pe care a făcut-o pentru dânsul Sfântul Ierarh Nicolae: cum i s-a arătat de trei ori în vis, ce a spus şi ce a făcut el după cuvântul sfântului… Şi iarăşi poporul s-a minunat şi a rămas nedumerit: nu cumva şi-a ieşit din minţi negustorul?! Vechea îmbrăcăminte este întreagă şi peste ea au pus una
26
nouă Ce povesteşte dânsul?! Iar negustorul, plângând, s-a aplecat la picioarele celor din biserică şi a zis:
«Văd că nu mă credeţi. Ei, i-a spus el meşterului, scoate de pe icoană îmbrăcămintea cea nouă!»
Acela a scos-o şi toată lumea a văzut că sub ea nu se mai afla cea veche… Vă închipuiţi ce a fost atunci în biserică?! De atunci acea biserică din Moscova se numeşte „Nicola podkopai”.
Această povestire am auzit-o de la arhimandritul Sihăstriei Optina, părintele Xenofont. Am scris despre aceasta arhiepiscopului Nicon, editorul meu. El mi-a răspuns: „înainte de a o tipări, trebuie să obţinem informaţii amănunţite”. A trecut o lună şi văd că povestirea mea era deja tipărită în „Cuvintele Treimice”, ceea ce înseamnă că informarea a dovedit că tot ceea ce am scris era adevărat. Iar eu recunosc deschis că şi fără cercetare am crezut cu toată inima cele rostite de avva de la Optina. Este oare ceva imposibil la Dumnezeu şi la sfinţii săi?…
3. Ilarion cel condamnat la moarte
Una dintre lucrările de binefacere din închisori căreia i s-a consacrat cu atâta dragoste sufletul Elenei Andreevna, a fost citirea la cei condamnaţi a Cuvântului Dumnezeiesc şi a literaturii duhovniceşti şi profane, cu tot ce pot acesta da sufletului în tendinţa sa, încă existentă, spre înalta lumină a credinţei şi învăţăturii Bisericii Ortodoxe.
„M-am dus odată ne-a spus nouă Elena Andreevna la spitalul închisorii din Crestah. Am adus cu mine
Vestită închisoare de tranzit din mahalaua Petersburgului.
27
cărţulii şi cruciuliţe pentru a le purta cei arestaţi, care nu aveau şi care nu le-ar fi refuzat. Acolo eram, deja, foarte bine cunoscută şi eu îi ştiam pe toţi; relaţiile noastre erau de bună prietenie şi de încredere. Era greu lucrul cu arestaţii, dar Dumnezeu mă ajuta pentru rugăciunile stareţilor… Am intrat într-o cameră, ne-am salutat. M-am aşezat să discutăm şi să le citesc, dar ce văd?! Pe un pat era un arestat nou, necunoscut, bolnav. Acesta era în lanţuri, deci un mare criminal. Avea o faţă aspră, întunecată, dar inteligentă… Mi-a aruncat o privire neprietenoasă şi s-a întors cu faţa la perete. Întreaga înfăţişare, dar mai ales lanţurile mi-au produs o impresie puternică…
Despre ce discutam, ce lecturam, nu îmi amintesc acum, îmi amintesc doar că Dumnezeu mi-a ajutat şi totul a fost bine.
După discuţie am observat că arestatul nu mai stătea cu faţa la perete, ci privea spre mine, iar faţa lui nu mai era aşa de duşmănoasă… Am început să împart cruciuliţe, mi-a cerut unul, altul, toţi cei cu care vorbisem mi-au cerut pentru că nimeni nu avea cruciuliţe pe piept. M-am apropiat şi de acest arestat, fără curaj, dar m-am gândit: dacă se întoarce şi îmi spune ceva urât şi profanator? Mă rugam în inima mea pentru dânsul. Nu s-a întors şi nici nu a spus ceva, iar eu i-am pus cruciuliţa la gât…
A trecut un timp oarecare. M-am dus din nou la acel spital. M-am uitat, acel arestat nu mai era acolo. Am întrebat unde este. Mi s-a spus că a fost mutat singur într-o celulă, că a fost judecat pentru crime politice uciderea a cinci oameni şi a fost condamnat la moarte.
«Plecând, ne-a poruncit să vă spunem că nu şi-a scos de la gât acea cruciuliţă pe care i-aţi dăruit-o şi că vă roagă să mijlociţi pentru a vă putea întâlni cu dânsul: ar fi dorit foarte mult să vă vadă înainte de a muri!»
28
Această înştiinţare a avut asupra mea un efect extrem de puternic şi m-am hotărât, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca, oricât ar fi de greu, să obţin o întrevedere cu dânsul.
Am obţinut permisiunea şi am aflat că se numeşte Ilarion, că a fost căutat multă vreme şi că a fost capturat în locuinţa surorii sale, unde între el, poliţie şi jandarmi a avut loc un schimb de focuri de armă, iar un glonţ, tras de dânsul, a nimerit în burta surorii sale însărcinate şi i-a ucis copilul. Aceasta a fost cea de-a cincea crimă a sa. Din aceasta se vede că era un criminal periculos, iar condamnarea la moarte era o pedeapsă binemeritată şi cu toate acestea, inima mea mă trăgea la dânsul, aşteptând să văd în sufletul său instaurându-se Chipul lui Dumnezeu.
Când am intrat în celula în care era închis Ilarion, în urma mea uşa s-a închis cu zgomot şi a fost încuiată, lăsându-mă singură cu dânsul. În prima clipă m-am înfricoşat şi aproape mi-a părut rău că am venit la această întâlnire. Ilarion, cu lanţuri la picioare, care stătea culcat când am intrat în celulă s-a ridicat şi şi-a coborât picioarele zăngănind lanţurile… Mi s-a făcut groază…
«Vă mulţumesc că aţi venit! Mă temeam că nu veţi veni. Mulţumesc! Nu mi-am scos crucea dăruită de dumneavoastră. Vi s-a spus acest lucru?»
«Mi s-a spus!»
«Le mulţumesc şi lor! Dumneavoastră ştiţi, probabil, că am fost condamnat la moarte şi zilele îmi sunt numărate. Pentru că acolo, la spital, am văzut cât de bine ne-aţi lămurit, aş vrea să-mi explicaţi ce înseamnă visul pe care l-am avut. Am văzut că sunt undeva, într-un loc extraordinar de murdar, nu într-o mlaştină, ci într-un loc şi mai îngrozitor, şi m-am murdărit tot. Doar picioarele îmi erau curate. Ce-o fi însemnând asta? Nu înţeleg,
29
dar visul mi-a lăsat o impresie foarte puternică. Nu vreţi să mi-l tâlcuiţi?»
Am simţit că în această tâlcuire se ascunde ceva foarte important pentru sufletul lui Ilarion şi de corectitudinea tâlcuirii, nu după înţelegerea omenească mărginită, ci prin inspiraţie de sus, depinde, poate, chiar o întoarcere majoră a acestui suflet înrăit şi păcătos de la întuneric la lumină, de la diavol la Dumnezeu. În clipa în care mi-a venit în minte această idee, inima mea s-a îndreptat în rugăciune către Dumnezeu ca El să mă înţelepţească…
«Eu cred, Ilarion, că acest vis ţi s-a dat de sus, ca să vă arate că oricât de păcătos aţi fi înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, şi pentru dumneavoastră există milostivirea dumnezeiască, cu condiţia ca să vă întoarceţi la pocăinţă. Mai ales că nu aţi scos crucea pe care v-am dat-o… Pe picioarele dumneavoastră, chiar şi în timpul bolii, au atârnat lanţuri de fier, pricinuindu-vă grele suferinţe, şi iată, picioarele dumneavoastră ce suferă lanţuri vi s-au arătat în vis a fi curate. Oare nu vi s-a rânduit de sus pedeapsa cu moartea, cu chinurile ei, spre curăţirea finală, precum crucea pentru tâlharul cel înţelept, pentru ca şi dumneavoastră să fiţi cu dânsul în rai? Spuneţi doar împreună cu dânsul: Eu sunt osândit cu dreptate, primind cele cuvenite pentru faptele mele. Şi la final a rostit: Pomeneşte-mă, Doamne, în împărăţia Ta!».
îi spuneam acestea şi abia îmi reţineam hohotele de plâns, cauzate de o duioşie inexplicabilă a inimii, aproape de extaz. M-am uitat la Ilarion şi pe faţa sa palidă se rostogoleau încetişor două lacrimi, precum două mărgăritare… Şi-a plecat capul, căzând pe gânduri.
«Aveţi dreptate, a şoptit el. Trebuie să sufăr, trebuie să ispăşesc tot răul pe care l-am săvârşit. Vă mulţumesc: aţi făcut un lucru măreţ, aţi deschis pentru mine o lume nouă. Acum nu mai am pentru ce trăi pe pământ. Şi ceea
30
ce a mai rămas din viaţa mea pământească trebuie să o dau pe crucea ultimei suferinţe dinainte de moarte. Pomeneşte-mă, Doamne, în împărăţia Ta!»
Dumneavoastră înţelegeţi, desigur, ni s-a adresat mie şi soţiei Elena Andreevna, ce s-a petrecut în inima mea. Aş fi putut, prin mitropolitul Antonie, să mijlocesc pentru iertarea lui Ilarion, pentru înlocuirea condamnării la moarte cu o altă condamnare, dar atunci lucrul acesta nici nu mi-a trecut prin gând. Atât de puternică era lucrarea inspirării de sus despre marea taină a mântuirii sufletului prin suferinţa vremelnică a trupului de dragul fericirii veşnice, încât limba nu s-a mişcat pentru a-i spune aceasta lui Ilarion. Dar el a spus:
«Acum nu voi mai solicita cererea de iertare, obişnuită în cazul meu. Cereţi pentru mine un preot al închisorii: trebuie să-mi curăţ sufletul prin pocăinţă şi, dacă sunt vrednic, să primesc Sfintele Taine doar dacă mă va învrednici Domnul! Şi mai am la dumneavoastră două rugăminţi. Prima: rugaţi-vă pentru mine! Iar a doua se referă la logodnica mea. Ea nu îmi ştie numele adevărat şi nici trecutul criminal. Aş vrea să o văd înainte de moarte şi să-i cer iertare pentru tot răul pe care i l-am cauzat cu dragostea mea şi cu faptele mele. Nu îi refuzaţi aceste ultime dorinţe celui care va muri!»
Acestea fiind zise, m-am îmbrăţişat cu Ilarion, având lacrimi în ochi şi ne-am luat rămas bun până la întâlnirea în veşnicie. Vă rog pe amândoi, ni s-a adresat Elena Andreevna, să vă rugaţi pentru sufletul robului lui Dumnezeu, tâlharul Ilarion, care s-a pocăit pe cruce.
ce s-a întâmplat cu logodnica sa? Aţi văzut-o?
am văzut-o. O fată simplă, obişnuită. Am căutat-o, i-am transmis ultima dorinţă a celui pe care îl considera logodnic şi i-am înmânat permisiunea pentru a se întâlni cu dânsul. Ştiu că s-au văzut şi, judecând după impresia
31
pe care mi-a făcut-o după întâlnire, nu cred că inima ei ar fi putut ierta cândva pe cei care l-au condamnat pe Ilarion. Mi s-a părut straşnică în ura ei împietrită. Mântuieşte-o, Doamne!
După cuvintele Elenei Andreevna, eu şi soţia îl pomenim în rugăciunile noastre pe robul lui Dumnezeu, Ilarion. Pomeneşte-l şi tu, dragul meu cititor!
4. Prinţesa Maria Mihailovna Dondukovakorsakova şi înaintevederea stareţului Varsanufie
Ele na Andreevna, aşa cum am mai precizat, a fost ajutorul prinţesei Maria Mihailovna Dondukova korsakova, de asemenea o roabă a lui Dumnezeu cum nu întâlneşti prea des în această lume. Sora fostului locţiitor al Caucazului aparţinea înaltei societăţi şi prin originea socială şi prin relaţiile pe care le avea şi cu toate acestea a lăsat „toată frumuseţea lumii” în numele dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Nu s-a măritat şi s-a dat pe sine slujirii celui mai umil aproape, aflat în suferinţă. Pe moşia părintească a Dondukovilor a construit o clinică pentru bolnavii de sifilis, unde erau primite, cu preponderenţă, aşa-numitele „jertfe ale temperamentului social”. Uitându-se pe sine, acest suflet curat, plin de compătimire, le spăla ea însăşi rănile pline de puroi, le pansa, nu se scârbea de niciun fel de muncă de jos, lângă aceste suferinde nefericite. Ea era şi în fruntea comitetului de binefacere din închisorile Petersburgului. Trăind cu întreaga fiinţă doar pentru alţii, uita într-atât de sine încât se îmbrăca în haine aproape zdrenţuite şi devenea adesea jertfa paraziţilor, cu care se infecta în locurile sale de binefacere. Din păcate, trăind din tinereţe într-o societate unde propovăduiau şi profesori străini, de genul lui Redstok, Paşkov şi alţii, ea s-a contaminat de irgvinism,
32
o sectă de orientare ultrareformată, care înlătura credinţa în sfinţii lui Dumnezeu şi chiar în Sfânta Fecioară Maria. Lucrul acesta o făcea să sufere foarte mult pe credincioasa ortodoxă Elena Andreevna, dar orice a întreprins ea pentru întoarcerea prinţesei la ortodoxie, nu a avut niciun succes deoarece prinţesa, deşi avea raţionamente curat protestante, mergea la biserică, postea şi se împărtăşea… O persoană apropiată prinţesei, aflând că s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, a întrebat-o:
maria Mihailovna, aţi spovedit rătăcirea dumneavoastră?
care?
că sunteţi irgvinistă.
dar eu nu consider aceasta un păcat, a răspuns prinţesa.
Desigur, gândind în acest fel, Elenei Andreevna îi era imposibil să o influenţeze prin cuvinte convingătoare, însă a influenţat-o cu ajutor de sus.
A venit odată la Optina, la stareţul Varsanufie şi ne-a vizitat şi pe noi. Ne-a povestit că a lăsat-o la Petersburg foarte bolnavă pe prinţesă, cu o puternică pneumonie, iar prinţesa avea deja 80 de ani.
mi-am luat rămas bun de la dânsa şi m-am gândit că nu o voi mai găsi printre cei vii!
Elena Andreevna îi mai povestise stareţului Varsanufie despre durerea ei că nu poate să o facă pe prinţesă să înţeleagă că se află într-o rătăcire şi că se teme de soarta ei în lumea de dincolo de mormânt. Părintele Varsanufie i-a promis că o să se roage pentru prinţesă. Acum, când prinţesa era atât de bolnavă, l-a rugat pe stareţ să întărească rugăciunile pentru ea. Înainte ca să plece la Petersburg, Elena Andreevna a venit să-şi ia rămas bun de la părintele stareţ şi să ia binecuvântarea pentru călătorie, iar el i-a adus din chilie o icoană a Maicii Domnului şi i-a spus:
33
să-i duceţi această icoană prinţesei Maria Mihailovna drept binecuvântare de la mine şi spuneţi-i că astăzi, chiar înainte de a veni dumneavoastră, m-am rugat înaintea acestei icoane pentru sănătatea ei sufletească şi trupească.
Se întâmpla aceasta pe la orele zece dimineaţa.
dar o voi mai găsi, oare, în viaţă, a replicat Elena Andreevna.
dumnezeu îi va da sănătate, a răspuns părintele Varsanufie, cu rugăciunile împărătesei Cerului, o veţi găsi nu numai vie, dar şi sănătoasă.
Elena Andreevna s-a întors la Petersburg şi prima ei datorie a fost să meargă la prinţesă: ea însăşi a deschis uşa, veselă, plină de viaţă, ca şi cum nici nu fusese bolnavă.
dumneavoastră sunteţi, a exclamat Elena Andreevna necrezându-şi ochilor. Cine v-a înviat?
dumneavoastră aţi plecat, mie mi-a fost rău de tot şi apoi tot mai rău şi deodată, a treia zi, pe la orele zece dimineaţa, mi-a fost bine, iar astăzi, precum vedeţi, sunt deplin sănătoasă.
la ce oră spuneţi dumneavoastră că s-a petrecut această minune?
la orele zece, acum trei zile.
Era ziua şi ora când părintele Varsanufie s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului, trimisă prinţesei drept binecuvântare. Cu lacrimi de umilinţă entuziastă, Elena Andreevna i-a spus prinţesei cele întâmplate şi i-a dat icoana împărătesei Cerului. Aceasta, tăcând, a primit icoana, şi-a făcut semnul crucii, a sărutat-o şi a aşezat-o deasupra patului său. Din acea zi Elena Andreevna nu a mai fost nevoită să o întoarcă la ortodoxie: prinţesa şi-a trăit zilele cu credinţă în Preacurata şi în sfinţii lui
34
Dumnezeu şi curând a trecut la Domnul. A murit în credinţa ortodoxă.
5. Elena Andreevna Voronova. Vindecarea ei
La sănătatea şubredă a Elenei Andreevna se mai adăuga şi o vedere foarte slabă: cu un ochi nu vedea deloc, cei mai buni oftalmologi din capitală i-au spus că acest ochi nu va putea fi vindecat niciodată. Dar şi celălalt ochi era ameninţat de aceeaşi primejdie. Şi sărmana Elena Andreevna a observat cu groază că şi cu acest ochi a început să vadă din ce în ce mai rău.
îmi amintesc că era un februarie cumplit în 1911. Elena Andreevna a venit la Optina slăbită, abia mai sufla.
ce-i cu dumneavoastră, prieten scump?
am venit să mor aici, la Optina, a răspuns cu glas jumătate serios, jumătate glumind, ca în toate întâmplările vieţii sale.
Ne-a povestit că a suferit de o groaznică pleurită, ea fiind din tinereţe bolnavă de plămâni.
dar toate acestea sunt fleacuri! Nici cu ochii nu o duc mai bine, mă tem să nu orbesc.
însă în toate este voia lui Dumnezeu!
Afară erau furtuni de zăpadă, geruri de minus 15 grade — gerurile întâmpinării Domnului iar ea venise îmbrăcată într-un paltonaş de vată, fără un batic mai gros; în mâini cu un manşonel vechi, cândva cu pielicică de caracul… Eu şi soţia o certam, dar ea, zâmbind, a zis:
dar Dumnezeu ce face? Nimeni nu este ca Dumnezeu!
A stat vreo trei, patru zile la Optina, a postit, s-a împărtăşit, a fost la Sfântul Maslu. Şi-a luat rămas bun de la noi şi ne-a spus:
părintele nostru, stareţul Varsanufie, mi-a dat binecuvântare să trec pe la Sihăstria „Sfântul Tihon”
35
şi acolo să mă scald în izvoraşul cuviosului Tihon de Kaluga.
Dacă nu am fi cunoscut marea îndrăzneală a puterii credinţei ce o călăuzea pe Elena Andreevna, am fi avut motive să ne îngrozim, dar şi Optina, prin duhul ei, a reuşit să ne înveţe multe lucruri şi, de aceea, fără niciun fel de proteste ne-am însemnat unii pe alţii cu semnul crucii, ne-am sărutat de mai multe ori, ne-am luat rămas bun, rugând-o să ne pomenească la Cuviosul Tihon.
Curând după plecarea Elenei Andreevna, am primit de la dânsa o scrisoare din Petersburg, în care scria:
„Minunat este Dumnezeul nostru şi mare este credinţa noastră ortodoxă! Cu rugăciunile părintelui nostru stareţul Varsanufie m-am scăldat în izvorul Cuviosului Tihon. Când mi-am îmbrăcat lenjeria, aceasta, din cauza gerului, a înţepenit, s-a făcut tare ca de scrobeală. Am făcut 12 verste cu o trăsură de la izvor până la gară, în aceeaşi haină pe care aţi văzut-o la Optina. Părul meu, ud de la izvor, s-a prefăcut în ţurţuri de gheaţă. Cu greu m-am dezgheţat în gara încălzită şi în vagon. Cu toate astea, nu am făcut nici măcar un guturai! De la pleurită nu a rămas nici urmă. Că este cu adevărat o mare minune a milostivirii lui Dumnezeu şi a Cuviosului Tihon se adevereşte şi prin faptul că ochiul bolnav s-a vindecat, iar celălalt, care murise de multă vreme, şi-a revenit şi acum văd minunat cu amândoi ochii…”.
Aşa era prietena noastră Elena Andreevna! Aşa era credinţa sa făcătoare de minuni!
Sihăstria „Sfântul Tihon”, eparhia Kaluga, se slăveşte cu un izvor făcător de minuni, asemănător cu cel al Cuviosului Serafim de Sarov.
36
6. Camera lui Lev Tolstoi de la hotelul Optinei. Din însemnările lui V. M. Cihaciov, tovarăşul şi sfătuitorul de taină al Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov
într-una din călătoriile sale la Optina, Elena Andreevna a venit la noi palidă, tulburată…
vai, îngrozitoare noapte am petrecut!
ce s-a întâmplat, ce este cu dumneavoastră?
eu m-am cazat întotdeauna în hotelul părintelui Mihail şi iau o cămăruţă unde m-am obişnuit deja să stau, dar de data aceasta mi-a dat cea mai mare cameră, aşezată pe colţ. Nu sunt obişnuită cu astfel de camere şi nici nu îmi plac, dar toate celelalte erau ocupate şi nu am avut de ales… M-am rugat înainte de culcare, am citit toată pravila mea obişnuită, m-am culcat pe divan, am stins lumânarea şi aproape adormisem când, deodată, nu ştiu de ce mi s-a făcut frică. Am simţit cu inima prezenţa apropiată a unei puteri malefice străine, nu din partea locului. Am deschis ochii, m-am uitat şi am înlemnit: toată camera era plină de demoni, având mărimi diferite şi mari şi mici şi toate aceste sperietori, a căror înfăţişare nu poate fi descrisă, au început să vină asupra mea şi să se urce pe pat. Am vrut să-mi fac cruce, să spun o rugăciune, dar nici mâinile nu puteam să le ridic, nici să-mi amintesc cuvintele rugăciunii. Iar monştrii hohoteau un râs straşnic şi îşi băteau joc de spaima mea neajutorată şi sâsâiau cu sâsâit de şarpe: «Nu poţi, nu poţi, nu îţi aminteşti!». Şi se mişcau demonii tot mai aproape şi mai aproape de patul meu… Şi, deodată, greutatea de pe mâinile mele a căzut. Mi-am făcut cruce şi am strigat cu putere: «Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui!». Demonii au dispărut într-o clipă. Şocul nervos a fost atât de mare încât nu am putut să adorm până dimineaţa.
37
dar dumneavoastră ştiţi ce este cu această cameră, în care aţi petrecut noaptea?
nu…
aceasta este camera unde s-a oprit Lev Tolstoi, când, înainte de moarte, a venit la Optina.
ei, atunci totul este de înţeles!…
Printre însemnările sfătuitorului de taină, ale tovarăşului de şcoală al Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov, Mihail Vasilievici Cihaciov, se găseşte un vis minunat al Episcopului Ignatie, transmis doamnei S. I. Snesariova. Poate servi ca o ilustrare vie a întâmplării avute de Elena Andreevna.
„La ultima întâlnire cu Preasfinţitul Ignatie, pe 13 septembrie 1866, el, luându-şi rămas bun, mi-a zis: «Sofia Ivanovna, vă spun ca unui prieten, ca mie însumi: pregătiţi-vă de moarte, ea este aproape. Nu vă mai îngrijiţi de cele lumeşti, doar un lucru trebuie: mântuirea sufletului. Siliţi-vă să vă gândiţi la moarte, îngrijiţi-vă de veşnicie!…». În anul 1867, pe data de 30 aprilie, duminică (săptămâna mironosiţelor), s-a sfârşit Preasfinţitul Ignatie, la Mănăstirea Sfântul Nicolae babaevo; am mers la înmormântarea sa care s-a săvârşit pe data de 5 mai. Inexprimabil de tristă mi-a fost bucuria pe care am încercat-o la mormântul său. Sâmbătă, noaptea, pe 12 august 1867, abia spre dimineaţă am adormit. Am văzut că venise vlădicul Ignatie în haine monahale, cu înfăţişare tinerească, dar privind la mine cu tristeţe şi compătimire. «Gândiţi-vă la moarte, mi-a spus el, nu vă mai îngrijiţi de cele pământeşti! Toate acestea sunt un vis, viaţa pământească este doar un vis…» Privitor la neliniştea mea referitoare la fiul meu, vlădicul a zis: «Nu
38
este problema dumneavoastră: soarta lui este în mâinile lui Dumnezeu! Dumneavoastră să vă îngrijiţi de trecerea în veşnicie!». Văzând indiferenţa mea faţă de moarte şi umplându-se de compătimire pentru neputinţele mele, a început să mă implore ca să mă pocăiesc şi să simt frica morţii: «Dumneavoastră sunteţi orbi, nu vedeţi nimic şi, de aceea, nu vă temeţi, dar eu vă voi deschide ochii şi vă voi arăta chinurile morţii!»
Am început să mor. O, ce groază! Trupul mi-a devenit străin şi neînsemnat, ca şi cum nu ar fi fost al meu, toată viaţa mi-a trecut prin minte şi prin faţa ochilor: privirea şi mintea au văzut ceea ce este real în viaţa aceasta, nu ceea ce ni se pare nouă că este. Această viaţă este un vis, doar un vis! Toate bunurile şi lipsurile devin neînsemnate odată cu moartea, când vine şi clipa trezirii. Nu mai există nici prieteni, nici lucruri, doar un spaţiu nemărginit, plin de fiinţe groaznice, nevăzute de privirea noastră oarbă, pământească; ele mişună în jurul nostru, având felurite înfăţişări, ne înconjoară, ne reţin. Ele au corp, dar un corp subţire, ca un fel de mucozitate, ceva îngrozitor! Aceste fiinţe s-au căţărat pe mine, s-au lipit în jurul meu, mă ţineau de ochi, îmi întindeau gândurile în diferite părţi, nu mă lăsau să respir, pentru a nu-mi permite să-L chem pe Dumnezeu în ajutor. Voiam să mă rog, să-mi fac semnul crucii, doream să am lacrimi pentru Dumnezeu şi, prin rostirea numelui Domnului Iisus Hristos, să mă izbăvesc de acest chin, să îndepărtez de la mine aceste fiinţe înfiorătoare, dar nu aveam nici cuvinte, nici putere. Iar aceste fiinţe ţipau la mine că este deja târziu, nu mai este rugăciune după moarte. Tot trupul a înlemnit, capul a rămas nemişcat, doar ochii vedeam şi simţeam că în creier este încă duh. Cu ajutorul unei puteri suprafireşti, am ridicat puţin mâna, dar nu am dus-o până la frunte, am făcut semnul crucii în
39
văzduh şi atunci aceste groaznice fiinţe s-au chircit. Am făcut un efort, nu cu gura sau cu limba, care nu-mi mai aparţineau, ci cu duhul, ca să rostesc numele Domnului Iisus Hristos. Atunci acestea s-au aprins precum o bucată de fier încins şi ţipau la mine: „Să nu îndrăzneşti să pronunţi acest nume, acum este târziu!”. Nişte chinuri de nedescris! Doream ca măcar pentru o clipă să-mi pot trage sufletul, dar vederea, mintea şi respiraţia erau în agonie pentru că aceste îngrozitoare sperietori se lipeau în jurul lor şi le trăgeau în diferite părţi, pentru a nu-mi da posibilitatea să pronunţ numele Mântuitorului. O, ce mai chinuri erau acestea!… Am auzit din nou vocea Vlădicului Ignatie: „Rugaţi-vă neîncetat! Tot ce am scris în cărţile mele este adevărat. Lepădaţi grijile lumeşti, îngrijiţi-vă doar de suflet!”. Şi cu aceste cuvinte, el a ieşit prin văzduh, parcă în cercuri, înălţându-se tot mai sus şi mai sus. Înfăţişarea lui s-a schimbat şi a devenit lumină. I s-a alăturat o ceată întreagă de făpturi luminoase, formând parcă o scară necuprinsă şi de neexprimat în cuvinte; după cum vlădicul devenea nepământesc pe măsură ce se înălţa, aşa şi toate celelalte făpturi care i s-au alăturat primeau o înfăţişare minunată ca strălucirea soarelui. Privind la acestea şi înălţându-mă cu duhul după această nesfârşită dungă de lumină, nu mai acordam atenţie acelor sperietori, care, în acest timp, turbau în jurul meu şi încercau să-mi atragă atenţia spre a cădea în noi chinuri. Cetele luminoase aveau, de asemenea, trupuri ca nişte raze strălucitoare, înaintea cărora soarele nostru nu este nimic.
Aceste cete aveau înfăţişări şi culori diferite şi cu cât era treapta mai sus cu atât erau mai luminoase. Preasfinţitul Ignatie s-a ridicat tot mai sus înconjurat de o ceată strălucitoare de ierarhi, pierzându-şi înfăţişarea pământească şi devenind la fel de strălucitor. Vederea mea nu a ajuns mai sus de această treaptă. De la această înălţime,
40
vlădicul mi-a mai aruncat o privire plină de compătimire. Deodată m-am smuls din puterea celor ce mă ţineau şi am ţipat: „Odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului Tău, preasfinţitul Ignatie, şi cu sfintele sale rugăciuni mântuieşte-mă şi mă miluieşte pe mine, păcătoasa!”. Într-o clipă, toate acele fiinţe îngrozitoare au dispărut şi s-a făcut linişte şi pace…
M-am trezit într-o groaznică tulburare. Niciodată nu m-am temut de nimic şi rămâneam singură acasă cu plăcere, dar după acest vis am simţit câteva zile o aşa frică încât nu aveam puterea să rămân singură. Multe zile am avut o senzaţie neobişnuită în mijlocul frunţii: nu durere, ci o tensiune deosebită, ca şi cum întreaga viaţă s-a concentrat în locul acesta. În timpul acestui vis am aflat că atunci când mintea mea se concentra la Dumnezeu, la numele Domnului Iisus Hristos, fiinţele îngrozitoare se îndepărtau într-o clipă, dar dacă mintea se împrăştia, în aceeaşi clipă ele mă înconjurau pentru a împiedica gândul meu să se îndrepte către Dumnezeu în rugăciunea lui Iisus.
Sufletul cel credincios al Elenei Andreevna a înţeles de ce anume în camera lui Lev Tolstoi şi nu în alt loc a avut vedenia cu puterile satanice. Să dea Dumnezeu ca această pricepere să se descopere şi cititorului meu!
Leonid Sokolov, Episcopul Ignatie Briancianinov. Viaţa sa, personalitatea şi concepţiile morale, Partea I, pp. 335337 Kiev, 1915.
41
7. Fericitul sfârşit al E. A. Voronova. Focul cel nespus
A venit timpul să moară şi dreapta noastră scumpă. Cu trei sau patru luni înainte de sfârşitul ei, eu şi soţia am fost la Petersburg, în vizită la ea, pe strada Podrezova. Elena Andreevna era deja foarte bolnavă: la boala ei veche de plămâni, s-a adăugat şi o angină pectorală şi bolnava noastră dragă năduşea şi suferea greu. Dar când crizele se linişteau, era aceeaşi Elena Andreevna plină de iubire, bucuroasă de viaţă şi trează cu duhul, cea pe care o ştiau şi o iubeau toţi admiratorii ei. A fost nevoită să renunţe la toate „ascultările” sale, aşa cum numea dânsa lucrarea sa de binefacere în închisori, încredinţându-le altor persoane apropiate.
La Petersburg am stat puţin şi cu mare tristeţe ne-am luat rămas bun de la scumpa noastră prietenă, presimţind că această despărţire o facem până la întâlnirea în ceruri, dacă ne va învrednici Dumnezeu… Era o toamnă târzie, iar în primăvara următoare deja s-a mutat în sălaşurile drepţilor, la stareţii ei, trecuţi la Domnul mai înainte de dânsa: Metodie de la Pskov şi Varsanufie de la Optina.
La începutul Postului Mare, Elena Andreevna a început să se simtă foarte rău, crizele de angină pectorală s-au întărit şi s-au înmulţit atât de mult încât sărmana noastră prietenă, cu toată răbdarea îngerească, era nevoită să geamă şi să I se plângă lui Dumnezeu de chinurile insuportabile. Gemea şi tot repeta:
doamne, iartă-mă! îmi este greu, Doamne! Dar eu nu cârtesc, eu nu cârtesc, Doamne, trimite-mi răbdare mie, nerăbdătoarei!
în asemenea chinuri a petrecut din prima săptămână a Postului Mare până în lunea Săptămânii Patimilor.
42
în această zi, după o criză deosebit de grea, parcă s-a luminat toată şi i-a spus prietenei sale de o viaţă, cu care a petrecut sub acelaşi acoperiş înjur de 30 de ani.
sonia, voi muri în Vinerea Mare.
ce-i cu tine ce-i cu tine! De unde ţi-a venit una ca aceasta?! Dumnezeu este milostiv, curând te vei îndrepta şi vom merge în Crimeea
nu, Sonia, în Vinerea Mare, negreşit, voi muri.
de unde ştii aceasta?
însuşi Domnul mi-a spus, eu L-am văzut. Mi S-a arătat şi a zis: „Tu ai inimă bună, aşa că mai rabdă până vineri: în ziua răstignirii Mele vei muri şi tu”.
Prietena ei, Sofia Ivanovna Razumnaia a întrebat-o fără să-şi creadă urechilor:
dar cum L-ai văzut pe Domnul?
este imposibil să povesteşti şi să explici: este mai presus de înţelegerea şi raţiunea omenească.
După cum a spus, aşa s-a şi întâmplat. În ziua pătimirii şi morţii Sale pe cruce, Domnul, după promisiunea Sa, a luat-o pe dreapta noastră în veşnicele Sale lăcaşuri, primind suferinţele ei ca pe o jertfă izbăvitoare pentru acele suflete criminale, care erau îndatorate inimii ei bune şi generoase pentru pocăinţa şi mântuirea lor.
„Tu ai o inimă bună: mai rabdă până vineri.”
Ea a răbdat… până la capăt. „Cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.” Mântuind pe aproapele iar ea se pricepea să-l găsească în profunzimea păcatului şi răutăţii omeneşti l-a salvat şi pe acesta şi pe dânsa, învrednicindu-se de patimile, de moartea, dar şi de învierea Mântuitorului şi Domnului ei.
Nu este aceasta, oare, cununa muceniciei? Nu este, oare, aceasta cununa adevărului Dumnezeiesc?
Şi ce fericire este pentru noi pentru că am fost nu numai cunoscuţii acestui înger pământesc, ci eram socotiţi de dânsa prietenii ei cei mai apropiaţi!
43
Pentru cununa răbdării şi iubirii sale miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi Atotbunule şi Iubitorule de oameni, Doamne!
A suferit până la orele 12 ale Vinerii Mari, când durerile sale au încetat. Ea s-a liniştit, a început să respire echilibrat. A cerut toate lucrurile ei sfinte. I-am pus crucea pe piept. Ea, însăşi, cu mâna ei, şi-a închis ochii şi nu i-a mai deschis, apoi a adormit în linişte. Tot timpul a fost conştientă, se gândea la toţi şi chiar a scris o înştiinţare, cu trei zile înainte, despre moartea ei. Scrisul i-a fost puternic şi clar… După sfârşitul ei, a venit comisarul de poliţie şi, în afară de rochia pe care o purta, nu a mai găsit nimic. S-a sfârşit pe data de 8 aprilie 1916.
în Cronica Mănăstirii de femei „Sfântul Serafim” de la Diveevo există o povestire excepţional de înduioşătoare despre sfârşitul dreptei Elena Vasilievna Manturova. Iată ce se spune în această povestire:
„Timp de trei zile, înaintea morţii, Elena Vasilievna a fost înconjurată de vedenii şi pentru oamenii care nu le înţeleg poate părea că ea îşi pierduse raţiunea.
xenia, curând vom avea musafiri, a spus ea deodată. Vezi ca totul să fie curat aici.
dar cine va veni, maică, a întrebat Xenia, fosta ei iobagă, slugă şi ascultătoare.
cine? Mitropoliţi, arhierei şi tot cinul duhovnicesc.
în ziua morţii sale, Elena Vasilievna a vorbit din nou:
xenia, nu ai aşezat masa? Oaspeţii vor veni curând…
Elena Vasilievna era înconjurată de icoane. Deodată, schimbându-se la faţă, a exclamat cu bucurie:
sfântă Egumenă! Maică! Nu părăsi locaşul nostru.
44
Apoi s-a rugat mult, mult, cu lacrimi şi a vorbit umil despre locaşuri, dar incoerent, apoi s-a liniştit cu desa vârşire. Parcă deşteptându-se, a chemat-o pe Xenia şi i-a zis:
va veni, va veni! Iată şi îngerii, iată o cunună şi pentru mine, cununi şi pentru surori.
Văzând şi auzind toate acestea, Xenia a exclamat cu frică:
maică, sunteţi pe moarte! Mă duc după părintele.
nu, Xeniuşca, mai aşteaptă. Îţi voi spune eu când să te duci.
După un timp a trimis-o după preotul Vasile Sadovski, s-a împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine şi i s-a săvârşit Taina Sfântului Maslu…
După ce a plecat părintele Vasile, văzând că Elena Vasilievna s-a luminat toată la faţă, Xenia s-a aruncat spre dânsa şi, înfricoşată, a implorat-o:
maică! Atunci… noaptea nu am avut curaj să vă întreb, dar acum plecaţi… Spuneţi-mi, maică, de dragul lui Dumnezeu, spuneţi: L-aţi văzut pe Domnul?
omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu: la El nu îndrăznesc să se uite nici cetele îngereşti! a început să cânte dulce Elene Vasilievna.
Dar Xenia a continuat să o implore şi să plângă. Atunci Elena Vasilievna i-a spus:
l-am văzut, Xenia!
Şi faţa ei a devenit triumfătoare, minunată, senină…
l-am văzut ca un Foc ce nu se poate descrie, iar împărăteasa Cerului şi îngerii erau aşa cum îi ştim.”
Cronica Mănăstirii „Sfântul Serafim” de la Diveevo, ediţia a II-a, Sankt Peterburg, pp. 419-423.
45
L-am văzut ca un foc de nedescris! Cum poţi să explici aceasta cu limba omenească?! Nu degeaba scumpa noastră prietenă, adormită acum, Elena Andreevna, a răspuns astfel la o întrebare asemănătoare: „Este mai presus de raţiunea omenească! Iar nebunia omului contemporan zice: Nu este Dumnezeu! Cine L-a văzut? De aceea şi este nebunie”.
46
Capitolul III
Părintele Ioan de Kronştadt
2 ianuarie 1909
1. Prietenul din Elabuga. Un dar spre „amintire” din mâinile adormitului părinte Ioan de Kronştadt
Avem la Elabuga un prieten de inimă, om apropiat nouă cu duhul şi credinţa, Glafira Nicolaevna Lobovicova, o modestă învăţătoare la o şcoală bisericească, parohială. A fost apropiată, prin credinţa şi dragostea sa de părintele Ioan de Kronştadt, marele rugător al pământului rusesc. Ea s-a văzut cu părintele, în toată viaţa, doar de două-trei ori, dar credinţa care îi sporise prin îndrumarea sa duhovnicească era, pe semne, mai mare decât a celor care îl urmau neîncetat în călătoriile sale prin toată Rusia. Ne-am cunoscut cu această roabă a lui Dumnezeu prin scris, prin corespondenţă, datorită interesului ei pentru cărţile mele. Vara trecută a venit
47
la Optina să se roage din îndepărtata sa Elabuga şi aici am făcut cunoştinţă cu dânsa. Ultima etapă a călătoriei sale înainte de Optina a fost schitul Vaulov, nu departe de Iaroslav, unde în acea vară se stingea viaţa sfântă a marelui rugător Ioan de Kronştadt. De la Optina, în drum spre Elabuga, a vrut să treacă din nou pe la schitul Vaulov ca să-l vadă pe părinte.
dacă treceţi pe la părintele i-am spus eu plecaţi-vă la picioarele lui din partea noastră şi cereţi ceva pentru mine din lucrurile lui sau din vechea sa îmbrăcăminte spre amintire şi binecuvântare.
Ce importanţă are pentru sufletul meu păstorul de la Kronstadt se poate vedea în cartea Cele măreţe în cele neînsemnate. Prietena de la Elabuga a înţeles rugămintea mea. Pe data de 10 iulie, anul trecut, am primit de la dânsa o scrisoare, în care scria aşa:
„Să fiţi sănătoşi, dragii mei, Serghei Alexandrovici şi Elena Alexandrovna! Mă grăbesc să împărtăşesc bucuria mea împreună cu dumneavoastră. Pe data de 1 iulie, la ora 8 dimineaţa, vaporul a ancorat, m-am dus la un ghişeu şi am aflat că părintele Ioan este la Sviatoi Kliuci, pe moşia negustorilor Staheev, la 17 verste de Elabuga. Tot atunci am predat bagajele la magazia unde vaporul aştepta călătorii. Prima datorie a fost să-l văd pe Filip Gr. Stelimahovici împreună cu familia. Toţi au fost bucuroşi că am ajuns la timp şi îl voi vedea pe părintele. Nu am reuşit să ajungem la Liturghie. Părintele terminase slujba. Când m-a binecuvântat, i-am spus la ureche părintelui că Serghei Alexandrovici Nilus îi trimite o plecăciune până la pământ şi îi cere binecuvântare. Părintele a zis: «Transmiteţi-i că îl stimez profund şi îl iubesc cu
Oraş pe râul Toima, în apropierea vărsării sale în Kama, în fosta Republică Sovietică Tătară. Aici se găseşte casa muzeu a marelui pictor clasic rus Ivan Ivanovici Şişkin (n. tr.).
48
o iubire frăţească în Hristos». Atunci eu i-am spus: «Părinte, el vrea să primească ceva ca amintire de la dumneavoastră». A răspuns: «Din păcate, nu am nimic aici».
Am fost cu dânsul aproape o zi întreagă. Seara am stat la priveghere şi mi-am făcut pravila. Toţi s-au spovedit. Părintele nu a slujit la priveghere. A doua zi au reuşit să se împărtăşească la dânsul vreo 30 de oameni, iar apoi nu au mai ajuns Sfintele Daruri şi restul au rămas neîmpărtăşiţi. Eu, slavă lui Dumnezeu, m-am împărtăşit. La ora 11, părintele s-a urcat pe vaporul Staheev. Stăpâna vaporului mi-a propus să-l însoţesc până la Kazan. M-am gândit că mi se oferă o mare bucurie. Visul meu arzător era să merg, vreodată, împreună cu părintele într-o călătorie şi, iată, că mi s-a împlinit! Doamna Staheeva a trimis vaporul său la Şeksna, la Mănăstirea Leuşinsk, unde fusese părintele, împreună cu el, mergea maica egumenă şi şase monahii, care cântau în cor. Mai era cu părintele un ieromonah, părintele Teofan, şi două doamne: Vera Ivanovna şi Ecaterina Ivanovna. Acestea s-au alăturat nouă până la Kazan. Din restul mulţimii, doar eu, păcătoasa, şi Filip Grigorievici ne-am învrednicit să mergem.
A doua zi vaporul s-a oprit lângă Kazan. Părintele a slujit Sfânta Liturghie, primind permisiunea să aibă o biserică de campanie. Ne-am împărtăşit cu toţii. La Liturghie părintele îşi ştergea des lacrimile. Doamne, Doamne! Plânge un aşa drept… Noi ar trebui să plângem în hohote din cauza mulţimii păcatelor. Eu am plâns tot timpul. Îmi era jale să mă despart de dânsul. Vaporul deja se apropia de Kazan, dar eu doream să se mai prelungească puţin clipa despărţirii. Părintele a ieşit din cabină, iar eu m-am aşezat în genunchi şi am cerut binecuvântare. El m-a binecuvântat. I-am dat o scrisorică, în care am scris ce îmi trebuia. Părintele a zis: «Bună rugăminte, bună dorinţă!» M-am ridicat şi i-am spus: «Părinte, ce
49
binecuvântaţi să le scriu lui Serghei Alexandrovici şi Elenei Alexandrovna Nilus?» El a răspuns: «Transmiteţi-le că îi iubesc puternic. Nilus scrie bine. Am citit cu mare plăcere opera sa. Scrierile sale sunt un diamant curat». Atunci eu am zis: «Părinte, amândoi sunt oameni foarte buni, religioşi şi ospitalieri». Părintele mi-a răspuns: «Un pom bun face roade bune». L-am rugat: «Părinte, binecuvântaţi-i!». Şi-a scos pălăria, şi-a făcut semnul crucii şi a zis: «Dumnezeu îi binecuvântează». Eu i-am mai spus că Serghei Alexandrovici a mai scris trei caiete şi le va tipări. «Spune-i să le tipărească mai repede şi să mi le trimită pentru a le citi».
Se vede că scumpul părinte gândeşte că nu va mai trăi mult. Privindu-l, m-am gândit: «Oare cum şi din ce trăieşte, că este atât de slăbuţ şi de firav…».
Iertaţi! Rămân a dumneavoastră admiratoare,
Glafira Lobovikova”
Astăzi este ziua de pomenire a Cuviosului Serafim de Sa rov. Am mers împreună cu soţia la utrenie şi la liturghie. În această memorabilă şi iubită zi am primit de la Petersburg, de la o rudă apropiată o scrisoare, iar în plic se afla o crenguţă de buxus cu câteva frunzuliţe. În tot timpul privegherii, dinaintea înmormântării părintelui Ioan, această crenguţă a stat în mâna adormitului.
Cât timp a trăit, părintele nu a avut ce să-mi trimită ca amintire, însă după moarte mi-a trimis obiectul dorit chiar din mâinile sale, printr-o persoană care nu ştia nimic despre dorinţa mea.
Şi încă o minunată coincidenţă: cartea mea Cele măreţe în cele neînsemnate, dedicată părintelui Ioan de
50
Kronştadt, vorbeşte atât de mult de Cuviosul Serafim de Sarov încât relatările despre dânsul cuprind aproape un sfert din primul volum. Şi, iată, de ziua cuviosului mi se trimite o crenguţă verde în amintirea celui căruia i-am închinat, cu atâta iubire şi credinţă, prima mea lucrare în lanul galben şi gata de seceriş al lui Hristos. Niciodată nu am acceptat ideea de hazard, caracterul întâmplător în lumea văzută, cu atât mai puţin în lumea duhovnicească, unde, pentru omul credincios atent, totul este atât de oportun şi de armonios. Nu raportez acest eveniment atât de important pentru mine la sfera întâmplătorului şi neesenţialului… Să nu fie!
7 martie
2. Din nou la Optina. Vedenia pârintelui Varsanufie. Ceva din „clevetirea omenească”. Cuvintele părintelui Egor Cekriakovski. Părintele Varsanufie despre „Cuvintele Treimice”. Părintele Nectarie şi vieţuitoarea în pustie. Nu ne ameninţă, oare, Cerul?
Am mers cu soţia ca să luăm binecuvântare de la părintele Varsanufie. E. A. Voronova a auzit de la dânsul că în noaptea de 17 spre 18 februarie a avut un vis, care i-a lăsat o puternică impresie părintelui nostru.
„Nu îmi place îi spunea el Elenei Andreevna când cineva începe să-mi povestească visele sale. Nu mă încred nici în visele mele. Dar uneori sunt şi astfel de vise, pe care nu poţi să nu le recunoşti ca fiind harice. Astfel de vise nici nu le poţi uita. Iată ce am visat în noaptea de 17 spre 18 februarie. După cum vedeţi, îmi amintesc şi data!…
Parcă mergeam prin nişte locuri minunate şi eram conştient că ţelul călătoriei mele era să primesc binecuvântare de la părintele Ioan de Kronştadt. Şi în faţa ochilor îmi apare o clădire măreaţă, în felul unei biserici,
51
de o frumuseţe de nedescris, de un alb orbitor. Ştiam că această clădire aparţine părintelui Ioan. Am intrat şi am văzut ceva ca o sală imensă, din marmură albă, în mijlocul căreia se înălţa o scară tot din marmură albă, de o frumuseţe uimitoare, largă şi maiestuoasă ca întreaga clădire a păstorului de la Kronştadt. Scara începea cu un podest, iar treptele ei alternând cu podeşte, se îndreptau ca o săgeată spre înălţimea nesfârşită şi ajungeau până la cer. Pe podestul de jos stătea chiar părintele Ioan în veşminte albe şi strălucitoare ca zăpada. M-am apropiat de dânsul şi am luat binecuvântare. Părintele m-a luat de mână şi mi-a zis:
noi trebuie să ne urcăm pe această scară!
Şi am început să urcăm. Deodată mi-a trecut prin minte: cum se poate aşa ceva? Doar părintele Ioan a murit! Cum de merg împreună cu el de parcă ar fi viu? Cu acest gând, i-am şi spus:
părinte, păi dumneavoastră nu aţi murit?!
ce tot spui, a exclamat el. Părintele Ioan este viu, părintele Ioan este viu!
La aceste cuvinte m-am trezit… Ce vis minunat şi ce bucurie este să auzi din gura părintelui Ioan o mărturie incontestabilă a adevărului credinţei noastre!” i-a spus el Elenei Andreevna.
Elena Andreevna s-a gândit să ceară binecuvântarea stareţului pentru a tipări această vedenie harică. Însă stareţul s-a apucat de cap:
să vă miluiască Dumnezeu! Nu v-am povestit acest vis pentru tipar, ci pentru zidirea dumneavoastră. Să nu cumva să tipăriţi aceasta!41
Podest — platformă orizontală amenajată pe parcursul unei scări pentru odihnă şi pentru a asigura accesul în încăperile unui etaj (n. tr.).
Interdicţia a primit-o E. A. Voronova, nu eu. Acum, şi E. A. şi stareţul Varsanufie au adormit întru Domnul şi nu există nici un motiv să ascundem această vedenie.
52
Părintele ne-a primit cu blândeţea sa obişnuită, ne-a aşezat pe divan în acea cămăruţă a chiliei sale, pe care el o numeşte cu duioşie „săliţă” şi a început să-mi vorbească despre acea bucurie, pe care a încercat-o inima sa citind primul număr al Cuvintelor Treimice, editat sub redacţia episcopului Nicon:
iată, este ceva bun, înţelept, s-a entuziasmat el. Este un cuvânt bun.
Deodată, părintele a schimbat vorba:
dar ştiţi, a spus el, împotriva dumneavoastră va începe o răscoală, dar ce răscoală!
de unde, părinte?
şi dinafară şi dinăuntru, din partea aceleiaşi partide…
La acest cuvânt, în chilie a intrat în fugă unul dintre ascultătorii schitului, secretarul părintelui, cu glas plin de tulburare:
părinte! îi este tare rău, abia mai respiră!
ei, dă-mi mai repede epitrahilul să mă îmbrac s-a grăbit părintele iar cu dumneavoastră Serghei Alexandrovici, pe altă dată.
Părintele m-a binecuvântat şi a ieşit în grabă.
cine este pe moarte? l-am întrebat pe secretar.
părintele nostru, F.
Nu o singură dată, de la sfârşitul anului trecut, stareţul a început să lege o discuţie cu mine despre „clevetirea omenească” şi de fiecare dată discuţia noastră despre această temă dureroasă se curma în chip neaşteptat. Ştiu
1910 a fost primul an al apariţiei Cuvintelor Treimice.
Părintele I. este şi acum în viaţă.
53
că acolo, undeva, cineva pune la cale ceva împotriva singurătăţii noastre de la Optina, dar cine şi pentru ce nu reuşesc să aflu de la stareţul meu.
„Doi anişori, hai, trei veţi sta acolo” ne-a spus nouă, în anul 1907, părintele Egor Cekriakovski, binecuvântându-ne ca să ne mutăm la Optina. S-au împlinit doi ani, l-am început şi pe al treilea şi „cineva” deja începe să sape rădăcinile noastre din pământul sfânt al Optinei. Lucru, care se vede, nu poate fi evitat! Fie voia lui Dumnezeu!
întorcându-ne acasă de la Schit, am găsit o întreagă adunare, printre care şi scumpul nostru prieten duhovnicesc, părintele Nectarie, şi o moşiereasă, fiica duhovnicească a părintelui Ambrozie, care trăieşte, de dragul Optinei şi al stareţilor, în ghereta unui paznic din pădurea moşieresei K-na, vecină cu Optina.
moşiereasa K-na mi-a spus, aşa, la o discuţie pe lângă samovar, că prin mila şi iubirea lui Dumnezeu toţi, chiar şi cei mai nepocăiţi făcători de rele şi apostaţii, se mântuiesc prin necazurile şi suferinţele pământeşti. Cum gândiţi, dumneavoastră, părinte Nectarie? s-a adresat ea părintelui nostru.
doi tâlhari atârnau pe cruce alături de Mântuitorul, dar în rai a intrat doar unul a răspuns el scurt.
ah, ce adevăr, a exclamat ea. Cum de nu mi-a trecut prin cap să-i spun asta moşieresei K-na?!
„De aceea nu v-a trecut prin cap pentru că dumneata, maică, nu eşti părintele Nectarie”… m-am gândit eu.
54
Au stat câtva timp musafirii noştri şi curând au plecat, iar noi ne-am îmbrăcat şi am ieşit să ne plimbăm pe lângă mormintele scumpe ale stareţilor şi pe lângă minunata pădure a mănăstirii. Era destul de târziu. Soarele plecase către apus, cerul se acoperise de nori întunecaţi. Undeva, la apus, erau pătrunşi de razele sclipitoare, de adio, ale soarelui. Era destul de frig şi se simţea vântul… De la mormintele marilor stareţi, ne-am îndreptat spre schit. Într-o clipă soarele a lovit de sub nori cu razele sale piezişe pe culmea caselor arhimandritului, a cancelariei şi a chiliilor. A strălucit deasupra lor o aşa lumină intensă, de foc, de culoarea zmeurei încât ne-am oprit ca fermecaţi înaintea culorilor miraculoase. Când am ieşit din curte şi am privit încă o dată mănăstirea, atunci am oftat cu uimire şi durere: toată partea de sus a caselor, orientată către soare, ardea ca un cărbune încins. Era o privelişte frumoasă dar, în aceeaşi măsură, groaznică… Ce se petrecea în pădure, în acest timp, nu se poate spune: pădurea ardea! Fiecare copac era pătruns de foc, aşa cum este pătrunsă de foc şi arde o fâşie de metal, proaspăt scoasă din forjă de cleştele fierarului. Copacii nu reflectau razele însângerate ale apusului de soare ci erau luminaţi de focul lor dinlăuntru. Pădurea ardea, dar liniştit, fără trosnete, fum şi zgomotul unui incendiu. Cât de frumos şi de îngrozitor era acest tablou fermecat, de la care nu-ţi puteai lua ochii!
Nu ameninţă, oare, cerul scumpul aşezământ duhovnicesc?! Oare nu cumva un foc ceresc se pregăteşte să se reverse asupra acestei lumi a marii apostazii? Nu din cauza aceasta s-a înfricoşat şi s-a îngrozit sfioasa mea inimă de om?
Cum să aflu?…
55
Capitolul IV
Secerişul vieţii.
Grâul şi neghinele.
Din amintirile personale şi din mărturii adevărate
„în ceea ce te voi găsi, în aceea te voi judeca.” Pentru cititor
în necazuri şi în supărări, cu veriga strânsă a marilor greutăţi, care apasă din toate părţile, peregrinarea ta pe drumurile şi răspântiile vieţii, care s-au complicat atât de mult, ai meditat vreodată, cititorule, la ţelul final şi unic pentru toţi cei ce trăiesc pe pământ, la eforturile şi ostenelile tuturor amarurilor şi bucuriilor, ale întristărilor şi nădejdilor, ale iubirii şi urii, ale binelui şi ale
56
răului, într-un cuvânt la tot ceea ce împleteşte cununa de spini a vieţii tale? Dar ştii tu, pe deplin, ce este acest ţel? Chiar dacă ştii, atunci îţi aminteşti în mod constant de importanţa acestuia?
Nu cred. Deci, permite-mi, cititorule şi fratele meu întru Hristos, să-ţi amintesc, oricine ai fi, conducător de popoare sau sărac fără adăpost, că viaţa ta nu are alt scop decât pregătirea pentru ieşirea din această lume. O, cuvânt şi faptă, măreţe şi înfricoşătoare! Şi cât de puţini sunt pe pământ cei care se gândesc la aceasta!
„Aminteşte-ţi de ceasul morţii şi în veac nu vei păcătui”, ne cere sfânta noastră mamă, Biserica. Uităm acest moment inevitabil şi nu ţinem cont în ce am transformat lumea care ne înconjoară, prin păcatele noastre. Am uitat să ne gândim la moarte, dar ea nu ne-a uitat pe noi, ci, din zi în zi, smulge tot mai furios jertfele pe care le alege din rândul celor vii: război, foamete, boli; neînţelegerile sociale şi familiale, care ajung până la vărsarea de sânge, în care fiii ridică mâna împotriva părinţilor, fratele se ridică împotriva fratelui, bărbaţii împotriva femeilor, femeile împotriva bărbaţilor; lupte lăuntrice, în care drojdia societăţii şi tineretul nostru înnebunit de învăţătura ateistă, într-o orbire nebună, se ridică împotriva deţinătorilor puterii şi împotriva tuturor celor care trăiesc după legile lui Dumnezeu şi nu după stihiile lumii. Sângele curge şuvoaie şi coasa morţii strânge o recoltă atât de bogată, încât inima îngheaţă de groază. Vor veni timpuri, după cum se vede, despre care noi creştinii credincioşi am fost avertizaţi de cuvântul groaznic al Sfintei Scripturi că „sângele va fi atunci până la zăbalele cailor” şi „dacă nu s-ar scurta acele zile, de dragul celor aleşi, atunci nu ar scăpa niciun trup”. „Şi, cu toate că oamenii văd grozăviile morţii, puţini sunt cei care se gândesc la moarte; ca şi cum cei care sunt vremelnic în viaţă au o
57
garanţie a vieţii veşnice pe pământ, doar de ei ştiută, iar cei care mor în jurul lor sunt destinaţi morţii.
Nu, prietenul meu cititor, şi tu şi eu şi tot cel care trăieşte pe pământ suntem datori cu o moarte, iar apoi urmează judecata. Nu te minte Dumnezeu cu presimţirea vieţii veşnice puse în tine: ţi s-a dat, dar numai după moarte, precum sămânţa care „dacă nu va muri, nu va învia”. Toată problema stă aici: „Cum să mori şi cum să înviezi?”. Să mori pentru viaţa veşnică în păcat şi în chinurile păcatului său pentru bucuria nesfârşită în contemplarea veşnică a Izvorului oricărui adevăr, a Tatălui luminilor, a lui Dumnezeu cel Adevărat?…
„în ceea ce te voi găsi, în aceea te voi judeca”…
Crudă este moartea păcătosului… Este grozav ca păcătosul să cadă în mâna lui Dumnezeu cel Viu, în lumea unde feţele sfinţilor şi ale drepţilor strălucesc precum făcliile!… Nu intră acolo nimic din murdăria trupului şi a duhului.
Şi aud în liniştea însingurării mele cum vrăjmaşul diavol şopteşte celui care ia aminte la cuvintele mele: „Nu-l asculta! Mergi după lumea cultă, care de multă vreme, pe baza ştiinţei şi a raţiunii, a respins toate aceste poveşti ale creştinismului care şi-a trăit veacul. Avea un sens pentru omenirea întunecată, aflată în starea de copilărie a conştientului, acoperită de un fum al superstiţiei şi al ignoranţei. Din mâinile sacerdoţilor a fost smulsă puterea de a-i păcăli pe oameni cu ameninţarea chinurilor veşnice de după moarte, destinate, pasămite, tuturor celor care trăiesc această viaţă după regulile lor. Priveşte, chiar şi poporul simplu a înţeles deja că a fost încătuşat deja în libertatea sa, în demnitatea sa de om,
58
de legăturile moralei sacerdoţilor, pe baza căreia, timp de veacuri, s-a construit robia şi oprimarea personalităţii în numele unei veşnicii în fericire, pe care nu a văzut-o nimeni. În schimb, toţi au văzut tirania celor puţini asupra celor mulţi, bunăstarea şi mulţumirea unora, întemeiată pe sărăcia, munca şi amarul milioanelor. De ajuns cu poveştile despre împărăţia Cerului! Nouă să ne dai dreptul ce ne aparţine, fiecăruia dintre noi, la împărăţia pământească!
Cuvinte cunoscute şi viclene! Cine nu le-a auzit, nu numai din afară, ci şi din ascunzătorile profunde ale inimii sale!… Dar nu te înşela cu ele, cititorule! Ele te înşală cum i-au înşelat şi i-au pierdut pe mulţi. Mai bine urmează-mă pe mine în acel tărâm care se numeşte pacea şi experienţa în viaţa duhovnicească, pe baza observaţiilor şi amintirilor celor ce cunosc acest tărâm. Doar şi aceasta este o ştiinţă, dar rar se întâmplă ca cineva să vrea să cunoască această ştiinţă. Aşadar, vă invit să luăm aminte la măreaţa taină a trecerii din viaţa vremelnică la viaţa veşnică. Să luăm aminte cât timp mai suntem încă vii, măcar din simplă curiozitate să ne intereseze întâmplări adevărate despre trecerea la cele veşnice!…
1. Sfârşitul evlavios al unui călugăr
Am în faţa mea o simplă scrisoare privată, care datează de mult timp şi vremea şi-a pus pe ea pecetea distrugerii: s-au spălăcit şi au îngălbenit foile, s-a decolorat cerneala; doar dragostea care a dictat-o este la fel de proaspătă, tot aşa de înmiresmată şi timpul nu a avut putere asupra ei. Eu ştiu aceste persoane, acum plecate din această viaţă, cu toate că nu le-am întâlnit niciodată. Le ştiu din povestirile unor persoane apropiate de ele cu duhul, prin comuniunea credinţei şi a dragostei, legaţi
59
de acele făgăduinţe în care au crezut ei şi cred şi eu cu toată inima. Îmi sunt apropiate şi dragi aceste persoane, ca întruchipare a celui mai curat ideal şi a măreţiei duhului oamenilor ruşi cu inimă simplă, vechii constructori ai Patriei mele.
Iată ce scrie duhovnicul Lavrei Pecerska de la Kiev, ieromonahul Antonie, celebrului negustor de la Kursk, Teodor Ivanovici Antimonov, despre ultimele zile din viaţa fratelui său, eclesiarhul Marii biserici, arhimandritul Meletie. Citeşte împreună cu mine, scumpul meu cititor:
„Preavenerabile Teodor Ivanovici,
Vă comunic Dumnezeiasca binecuvântare ca dispoziţie a fratelui dumneavoastră iubit şi a prietenului meu duhovnicesc, părintele Meletie, pentru toţi urmaşii, pentru toate rudele, inclusiv pentru dumneavoastră. Am cerut această binecuvântare la orele 8 seara, înainte de sfârşitul său fericit, care a avut loc după miezul nopţii, la orele 5 şi 30 de minute, pe data de 17 octombrie 1865.
în ultima telegramă vă transmiteam această ştire fatală. V-am promis să vă scriu detaliat, dar până acum am tot întârziat. Cauza acestei întârzieri a fost faptul că a trebuit să-mi îndeplinesc îndatoririle creştineşti faţă de cel adormit: îngrijirea sa în timpul bolii, înainte de moarte, pregătirea pentru moarte, îngroparea şi, în sfârşit, slujirea Dumnezeieştii Liturghii pentru sufletul său la şase săptămâni. Toate acestea au fost obligaţiile mele. Nici acum nu sunt liber, deoarece, până la împlinirea a 40 de zile de la sfârşitul său, săvârşesc slujbe în fiecare zi, în biserica mare, pentru odihna sufletului scumpului adormit. De aceea să nu mă pedepsiţi pentru coerenţa nesatisfăcătoare a expunerii: vă scriu la întâmplare. Mare şi
în lume se numea Mihail Ivanovici Antimonov. Începutul monahismului l-a pus în Schitul „Ioan Botezătorul” de la Optina.
60
important este faptul despre care vă scriu şi despre care i-am comunicat zilnic părintelui Isaachie. Ce este mai important pentru om decât un sfârşit creştinesc, evlavios şi fără durere?! Iar adormitul dumneavoastră frate a fost un evlavios.
Pe data de 3 octombrie, duminică, fratele dumneavoastră a slujit în Marea Biserică; am slujit şi eu împreună cu dânsul. Nu vă pot explica acel sentiment pe care l-am încercat în timpul cântării Imnului Heruvic, văzându-l cu mâinile ridicate: mi s-a părut atunci că trecuse deja în lumea de dincolo, plin de evlavie, cu toate că nimic nu arăta apropiatul său sfârşit. Mi s-a părut un mort şi nu un iereu, care săvârşeşte o slujbă Dumnezeiască. Atunci nu am dat atenţie acestei impresii sufleteşti, însă această prevedere a inimii s-a îndeplinit în fapt peste două săptămâni.
Marţi, fratele dumneavoastră a slujit o panahidă în sobor. În timpul vecerniei, a simţit pe neaşteptate o durere în ligamentele de sub genunchi. Durerea a continuat toată noaptea, după întoarcerea la chilie, iar spre dimineaţă deja îl împiedica la mers. Miercuri, ziua, a simţit o scădere a puterilor, mai ales la mâini şi la picioare, şi-a pierdut pofta de mâncare, care nu i-a mai revenit până la sfârşitul său. Joi a avut frisoane uşoare. Pentru a se încălzi, după obiceiul său, s-a culcat pe sobă, după care i s-a mărit puţin temperatura. În tot acest timp, eu nu m-am văzut cu dânsul: aveam o durere de dinţi, iar el nu a dat atenţie stării sale de sănătate, presupunând că este o simplă indispoziţie şi, de aceea, nu mi-a dat ocazia să aflu. Doar vineri seară am auzit de neputinţa sa.
Când l-am văzut sâmbătă dimineaţa zăcând în pat, atunci din nou mi s-a părut acelaşi om mort, ca în timpul slujbei. Din acea clipă nu mi-am mai putut schimba
Fratele părintelui Meletie, înaintestătătorul Sihăstriei Optina.
61
convingerea că nu mai are multe zile. În acea zi am alergat după medicamente, pentru că bolnavul să transpire, dar el simţea că îi sunt nefolositoare. Totuşi s-a forţat să le ia pentru a nu fi acuzat cineva de lipsă de îngrijire. De atunci a rămas ţintuit la pat, nu a mai primit hrană şi chiar senzaţia de sete s-a diminuat.
Marţi i s-a propus să-şi întocmească testamentul duhovnicesc, lucru pe care l-a încuviinţat, pentru a îngrădi gurile celor predispuşi spre răstălmăciri. Apoi i s-a propus să împartă tot ce rămânea după dânsul, cu mâinile sale, potrivit testamentului.
dar dacă mă voi însănătoşi a replicat el atunci, iară, voi face rost de toate?
Eu i-am spus:
cu atât mai bine, că noi vom scăpa de toate vechiturile, iar ce vă va fi de folos vom tria la mine în chilie şi vor rămâne în proprietatea dumneavoastră.
De marţi a început să fie din ce în ce mai slab. Miercuri i-am raportat mitropolitului starea lui de sănătate. Vlădicul m-a sfătuit să-l chem pe medicul principal. Acest lucru l-am spus şi bolnavului.
dacă este cu binecuvântarea mitropolitului, a spus el, nu avem ce face. Invitaţi-l!
Joi a fost consultat cu mare atenţie şi medicul a dat un aviz în maniera obişnuită a doctorilor: poate să se însănătoşească, dar poate să şi moară.
Vineri, după împărtăşirea cu Sfintele Taine, bolnavul a semnat testamentul duhovnicesc, şi-a luat rămas bun de la colaboratorii săi şi a dat fiecăruia câte un lucruşor drept binecuvântare şi a mai a adus din chilia sa vreo trei sute de iconiţe din email. Când s-a permis ca fraţii să vină pentru a-şi lua rămas bun, se părea că el este tatăl unei familii măreţe şi copiii îşi iau rămas bun de la dânsul. În acea seară, toţi fraţii din lavră s-au grăbit
62
să-şi ia rămas bun şi să primească binecuvântarea sa. Eu stăteam în genunchi la căpătâiul bolnavului şi îi dădeam fiecare lucruşor în mână, iar el îl dădea fiecăruia dintre cei veniţi. Mai mult de un ceas a durat acest adio şi eu am cerut să se întrerupă pentru ca să nu se istovească bolnavul.
nu, a replicat el, lasă-i să vină! Este un festin, trimis mie prin milostivirea lui Dumnezeu.
Doar noaptea a curmat acest festin, iar el nu părea obosit deloc. Noaptea, târziu, a insistat să mergem şi să ne odihnim…
întorcându-mă la chilie, am primit depeşa dumneavoastră şi în aceeaşi clipă m-am dus la bolnav şi i-am spus că v-am anunţat de pericolul care îi ameninţă viaţa, iar părintelui Isaachie îi comunic în fiecare zi starea sănătăţii sale. El a stat îndelung de vorbă cu mine şi mi-a mulţumit pentru sprijinul dat în pregătirea sa pentru veşnicie. Spre final, m-a întrebat:
o ştii pe Vlasova, monahia de la Borisovsk?
de ce?
iată, această icoană cu foiţă de metal să i-o trimiţi ei. Numele ei este Agnia. Cu această icoană m-a binecuvântat mătuşa ei, când am mers la sihăstria Optina, hotărându-mă să rămân acolo. Toată viaţa am avut această icoană ca pe un dar de la Dumnezeu.
porunciţi, părinte, am zis eu, de tot ce aveţi nevoie. Voi îndeplini totul aşa cum aţi face dumneavoastră. Dar, vă rog, să-mi spuneţi ce simţiţi acum!
îmi este bine.
poate vă este frică de moarte?
nu am frică de moarte. Chiar mă mir că mă raportez cu sânge rece faţă de moarte acum, când sunt încredinţat că este cumplită moartea păcătosului. Nu am niciun fel de dureri, ca şi cum nu m-ar fi durut nimic mai înainte, dar văd că puterile şi viaţa se scurtează… De altminteri, se poate să mai trăiesc vreo săptămână…
63
Am zâmbit. El a observat.
chiar şi lucrul acesta l-aţi văzut? Ei, fie voia lui Dumnezeu! Dar, spuneţi-mi deschis, cum mă vedeţi?
Eu deja v-am spus acum trei zile, să nu vă bizuiţi pe viaţă: abia se mai zăreşte.
vă cred pe deplin. Dar este regretabil că se nasc în mine sentimente de cârtire…
Mergeţi, dar, şi vă odihniţi. Nu v-aţi odihnit deloc zilele astea.
cu toate că nu vreau să mă despart de dumneavoastră, trebuie să pregătesc o telegramă pentru Teodor Ivanovici.
ce îi veţi transmite?
îl voi aştepta să vină măcar la înmormântarea dumneavoastră: mi-ar uşura eforturile dacă v-ar găsi în viaţă şi ar primi binecuvântarea cuvioşiei voastre.
Apoi am vorbit mult, mult, ca la înmormântare să nu se facă mari cheltuieli, ci să fie moderate.
ştiţi şi dumneavoastră că nu sunt un vânător de excese, dar trebuie făcute cele de trebuinţă, am spus eu.
da, a spus el, este adevărat. Mergeţi, dar, şi vă odihniţi!
I-am aşezat aşternutul şi pe el însuşi, care era aproape imobil, şi m-am dus să mă odihnesc.
Părintele Ghervasie a venit după mine la ora 7, pentru a-l pregăti pe bolnav ca să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Acesta îl spovedise, deja, pentru ultima dată. Când m-am dus să-l ridic, era aproape nemişcat. Când l-am ridicat, s-a dus în cealaltă cameră pe picioarele sale şi s-a împărtăşit stând. După împărtăşire, s-a culcat şi aproape o oră a stat liniştit de parcă ar fi adormit. Apoi respiraţia a început să fie din ce în ce mai dificilă, dar încă mai vorbea, făcând eforturi. În acest timp a intrat în chilie părintele locţiitor. Să fi văzut cu câtă frângere de inimă şi-a luat
64
rămas bun de la bolnav, pentru care a avut totdeauna o mare stimă. Nu au trecut nici 5 minute că a venit mitropolitul la căpătâiul bolnavului, care, la intrarea acestuia, a încercat să se ridice din aşternut, dar nu a putut.
vai, cât îmi este de ruşine, vlădicule, a spus el, că stau culcat înaintea dumneavoastră!
Iată ce bădăran sunt!
Arhipăstorul i-a dat binecuvântarea sa.
în timpul zilei au venit mulţi dintre cei mai bătrâni dar şi dintre cei tineri să-şi ia rămas bun şi să primească binecuvântare, iar eu m-am străduit ca el, cu mâinile sale, să dea fiecăruia câte un lucruşor ca amintire. Aceasta, după cum se vedea, îi producea bucurie, pe fiecare întâmpina cu un zâmbet binevoitor şi îi zicea pe nume. Au venit şi mulţi mireni. Şi pe aceştia i-a întâmpinat cu aceeaşi bunăvoinţă şi iarăşi l-am ajutat să împartă ceea ce era destinat fiecăruia… Au început să bată clopotele pentru vecernie; şi-a făcut semnul crucii.
părinte, vă este greu?
nu, nu îmi este greu.
dar cu memoria cum staţi?
slavă Domnului, bine! Dar din cei veniţi, nu mai este nimeni?
nu, toţi s-au dus la vecernie. Este frumoasă vecernia în lavră!
da, ce frumoasă…, a spus el oftând. Aţi vrea să mergeţi?
nu, eu nu merg; am însă o rugăminte la dumneavoastră.
poftim!
acum am zis eu sunt deja ultimele clipe: curând, sufletul dumneavoastră, poate, va avea îndrăzneală către Domnul; vă implor, rugaţi pe Domnul să-mi fie milostiv, ca să nu mai mânii bunătatea Sa!
65
o, dacă după credinţa dumneavoastră, mă voi învrednici de îndrăzneală, aceasta este datoria mea, dar rugaţi-vă Domnului ca El să-mi ierte toate păcatele mele.
ştiţi ce fel de rugător sunt eu. Dar cu toată sărăcia mea în această nevoinţă, nădăjduiesc că întreaga viaţă să mă rog pentru dumneavoastră. Ştiţi câte trepte a străbătut prietenia noastră? Dar în ultimii trei ani totul a fost bine între noi.
dar nici înainte nu a fost rău!
permiteţi şi binecuvântaţi-mă să slujesc Dumnezeiasca Liturghie timp de şase săptămâni pentru odihna sufletului dumneavoastră în împărăţia Cerului!
o, Doamne, sunt eu, oare, vrednic de o aşa mare milostivire?… Slavă Ţie, Doamne!
Cât sunt de bucuros! Să vă mântuiască Domnul! Şi, iată, o minune: până acum nu am avut niciun fel de frică!
dar de ce să vă fie frică? Vă ajută iubirea dumneavoastră, care nu are frică!
da, este adevărat.
dumneavoastră, părinte, veţi vedea curând pe pururea pomeniţii noştri părinţi şi cârmuitori în viaţa duhovnicească: pe Leonida, Macarie, Filaret, Serafim de Sarov…
da, da!…
pe părintele Partenie… Am continuat eu să trec în revistă numele sfinţilor contemporani nouă. Şi el, parcă, deja se mutase cu duhul în familia lor cerească…
Toţi aceştia sunt contemporanii părintelui Meletie. Leonid şi Macarie sunt marii stareţi ai Sihăstriei Optina, adormiţi întru Domnul, primul pe 11 octombrie 1811, al doilea pe 7 septembrie 1860. Filaret este unul dintre cei mai renumiţi nevoitori şi schiegumen ai Sihăstriei Glinska, care s-a sfârşit în anii 40 ai secolului al XIX-lea. Pe Cuviosul Serafim îl cunoaşte şi îl cinsteşte acum întreaga Biserică Ortodoxă.
Ieromonah şi nevoitor al Lavrei Peşterilor din Kiev.
66
da, a şoptit el cu un oftat plin de bucurie. Toţi aceştia sunt ai veacului nostru.
Dumnezeu este milostiv îi voi vedea pe toţi!
iată, am zis eu, timpul dumneavoastră deja a trecut; aţi avut în viaţă şi lovituri, dar acum sunt mici, de nimic; dar eu trebuie să beau paharul lor până la fund, iar timpul de faţă mi le oferă cu dărnicie.
da, vremurile sunt grele. Da, însăşi viaţa dumneavoastră şi îndatoririle sunt foarte grele. Totdeauna v-am privit cu uimire. Să vă ajute Domnul să vă duceţi lucrarea până la sfârşit! V-aţi maturizat.
este firesc pentru dragostea dumneavoastră să vorbiţi aşa, dar eu nu accept, stând pe un teren atât de alunecos, apropiat de patimi, spre care este atât de aplecată natura omenească.
nu cumva l-aţi uitat pe părintele Isaachie, l-am întrebat eu.
nu! Sărmanul a căzut înjug, cum a mai căzut!… Sărmanul Isaachie duce greul…
Mai ales în aceste timpuri… Dar şi viitorul ce ne rezervă?… Este îngrozitor să te gândeşti la asta!
aţi obosit. Nu cumva v-am istovit eu?
nu, cu nimic! Daţi-mi puţină apă; dar spuneţi-mi: cum vorbesc?
I-am dat apă şi i-am spus că vorbeşte încă desluşit, dar cu oarecare dificultate.
iată am adăugat eu cu toate că vorbiţi cu oarecare dificultate, cât încă mai vorbiţi binecuvântaţi să vă amintesc ceva.
poftim!
Este vorba despre duhovnicie. Părintele Antonie era duhovnicul lavrei.
Părintele Isaachie, fratele mai mic al părintelui Meletie a fost ales şi numit înaintestătătorul Sihăstriei Optina în anul 1862. Acesta este compătimit de bolnav.
67
I-am dat o icoană şi i-am spus:
binecuvântaţi-l pe părintele Isaachie cu această icoană!
A luat icoana în mâini şi a zis:
dumnezeu îl binecuvântează! Să-l binecuvânteze Dumnezeu împreună cu toată mănăstirea!
I-am dat altă icoană.
binecuvântaţi-l cu aceasta pe Teodor Ivanovici împreună cu toată familia şi cu toţi urmaşii!
dumnezeu îl binecuvântează.
I-am numit în felul acesta pe toţi cei pe care am putut să mi-i amintesc şi pe fiecare i-a binecuvântat cu mâna.
binecuvântaţi casa Ganeşinski!
a! Este o familie evlavioasă, o familie binecuvântată! Vă sunt îndatorat că am cunoscut o familie atât de minunată. Dumnezeu îi binecuvântează!
Şi aşa i-am înşirat pe toţi după numele lor, el i-a binecuvântat pe toţi, însemnând pe fiecare cu semnul crucii. Apoi l-am chemat pe părintele Ioachim; l-a binecuvântat şi pe dânsul cu o icoană. Fraţii au început să vină de la vecernie; şi pe toţi i-a întâmpinat cu un zâmbet bucuros şi binevoitor, binecuvântând pe fiecare. Era pe la orele zece seara. Ne-a privit pe toţi.
este timpul să vă odihniţi, a spus el.
dar, oare, noi vă incomodăm?
nu, dar îmi este milă de voi!
binecuvântaţi: mergem să bem un ceai.
este bine!
Când ne-am întors eu am început să moţăi şi m-am culcat pe divan, iar părintele Ghervase a rămas lângă părintele Meletie şi s-a aşezat lângă dânsul. Curând, însă, părintele Ghervase m-a chemat: bolnavului i s-a făcut mai rău. Atunci i-am propus să se împărtăşească cu Sfintele Daruri pregătite pentru bolnavi.
68
da, se pare că voi mai trăi până la Liturghia de dimineaţă. Dacă veţi vedea că mor, atunci să vă osteniţi!
Părintele Ghervase s-a dus după Sfintele Taine, iar părintele Ioachim a început să citească rugăciunile de împărtăşanie. Iarăşi m-am culcat pe divan.
La ora două şi jumătate l-am împărtăşit. Nu mai putea stăpâni niciun mădular, dar mintea şi conştiinţa se păstrau în aceeaşi plinătate. Văzând îndoiala noastră dacă va înghiţi Sfintele Taine şi-a adunat toate puterile şi a pronunţat ultimul cuvânt:
am înghiţit!
Din această clipă a început să se sfârşească. Se părea că timp de o oră, până când i s-a oprit respiraţia, a fost fără conştiinţă. Însă eu am observat, după câteva semne, că nu îl părăsise conştiinţa. În sfârşit, s-a oprit pulsul şi el, încetişor, cu blândeţe, a adormit somnul cel mai liniştit. Astfel, în pace şi fără durere, şi-a încredinţat Domnului duhul său.
Am stat tot timpul înaintea lui ca înaintea unui ales al lui Dumnezeu.
Am omis multe din cauza grabei… De exemplu, un ascultător a cerut ca binecuvântare un lucru pe care îl purta bolnavul.
care? am întrebat eu.
o cămaşă.
ieri a împărţit toate cămăşile.
dar eu cer cămaşa pe care o poartă acum. Când se va sfârşi, atunci să mi-o daţi. O voi păstra toată viaţa ca şi eu să mor îmbrăcat cu aceasta.
I-am transmis părintelui această dorinţă:
părinte, iată, fratele Ivan cere cămaşa pe care o aveţi, drept binecuvântare.
desigur, puteţi să i-o daţi! Dumnezeu binecuvântează!
dar nu acum, ci când vă vom îmbrăca cu alte haine.
69
da, desigur, atunci!
ei, părinte, am zis, şi ultima cămaşă, în care veţi muri, nici aceea nu vă aparţine.
Puteţi spune: gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol voi ieşi din lumea aceasta, nedobândind aici nimic. Priviţi: cămaşa nu vă aparţine; aşternutul este luat de alţii; plapuma nu este a dumneavoastră; nici măcar icoanele şi cărţile nu le mai aveţi!…
Şi-a întins mâinile către cer şi, făcându-şi semnul crucii, cu lacrimi în ochi, a şoptit de câteva ori:
o, îţi mulţumesc Ţie, Doamne, pentru o aşa milă nemeritată!
Apoi ni s-a adresat nouă şi a zis:
vă mulţumesc, vă mulţumesc pentru acest mare ajutor întru primirea acestei mari milostiviri Dumnezeieşti!
în timpul bolii sale dinainte de moarte aproape că nu o poţi numi boală, ci o slăbire a unităţii dintre suflet şi trup nici pe cearşafuri, nici pe lenjerie, nici chiar pe corp nu s-a văzut cea mai mică urmă de murdărie: a fost însăşi sfinţenia inaccesibilă deşertăciunii; faţa lui era din ce în ce mai frumoasă.
Când toate lucrurile lui au fost deja împărţite, mi-am amintit: dar cu ce haine îl vom înmormânta? Lucrul acesta i l-am spus şi dânsului.
nu-i nimic, nu-i nimic, m-a liniştit el. În cămară sunt 60 de arşini de muhoiară.
Porunciţi să se facă din ea o reverendă, o rasă şi o mantie. Este de ajuns? Se vor coase repede!
Dimineaţa, toate au fost aduse cusute. Le-a văzut…
ei, a spus el, acum puteţi fi liniştit… Dar ar mai fi ceva: poate comandaţi şi un sicriu, cât mai simplu!
O ţesătură grosolană, lucrată cu mâna din fire negre, răsucite din lână; se lucrează, de obicei, în mănăstirile de femei şi se poartă doar în mănăstirile cu un aspru regim de viaţă.
70
sicriul l-am comandat deja.
deci este bine!
Acum vă voi expune ceea ce s-a întâmplat după fericitul sfârşit al dreptului nostru frate, adică despre înmormântarea cinstitului său trup.
Treizeci şi ceva de ani am fost într-o comuniune strânsă cu dânsul, iar în ultimii trei ani parcă eram un singur trup şi un singur suflet. Adesea îmi spunea că îngroparea trupului său să se facă, pe cât posibil, mai simplu. «Ce folos spunea el poate avea sufletul de la o înmormântare fastuoasă…» Şi cu aceasta şi-a exprimat dorinţa ca înmormântarea lui să fie cât mai modestă. Eu l-am contrazis prieteneşte, zicând că pentru trup, desigur, este totuna, dar pentru sufletul celor care se silesc să dea ultimele onoruri aproapelui său este un mare folos; pentru că şi Sfânta Biserică şi-a însuşit evlaviosul obicei să-i pomenească pe cei adormiţi prin săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii de către apropiaţi prin înrudire sau cu duhul ai adormitului. O aşa manifestare a prieteniei faţă de cei adormiţi a avut-o părintele Meletie faţă de alţii, dar pentru sine nu a acceptat, considerând că este o onoare nemeritată, desigur, ca o consecinţă a smereniei sale profunde.
Fiind în viaţă s-a îndepărtat de onoruri, dar mort nu le-a putut ocoli, acestea l-au ajuns din urmă la mormânt!
Când părintele Meletie a adormit pe vecie, l-am îmbrăcat în haine noi, menite de dânsul pentru îngropare, iar eu am poruncit să se trimită telegrame şi către dumneavoastră şi la Moscova. Părintele Ioachim a împlinit toate acestea, de asemenea a trimis scrisori părintelui Isaachie şi părintelui Leontie, iar părintele Ghervase a scris la Petersburg. Când a fost adus sicriul, noi am aşezat trupul adormitului şi am început să slujesc o panahidă, apoi alta, a treia cu alţi slujitori şi corişti de la diferite
71
biserici. Când au început să se slujească Liturghii dimineaţa devreme, atunci toţi ieromonahii, fără întrerupere, au început să slujească panahide care au continuat până la scoaterea lui, la orele două şi jumătate. La orele zece eu şi părintele Ghervase am mers la mănăstirea Kitaevo ca să alegem un loc de mormânt, pe care mitropolitul a binecuvântat să-l alegem „unde dorim“. Am ales un loc lângă intrarea în biserică, pe partea stângă, la vreo şase arşini, nu mai mult.
La orele trei, locţiitorul lavrei cu un sobor de ieromonahi şi cu noi l-a scos solemn din chilie, lucru care se întâmplă foarte rar. Sicriul cu trupul neînsufleţit al adormitului a fost aşezat în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, unde luni am slujit sfânta Liturghie în sobor. Marţi, în ziua înmormântării, la dorinţa mitropolitului, trupul a fost mutat în Biserica Mare. În timpurile de acum nu am mai avut nici un exemplu asemănător; doar preasfinţitul Ioasaf, mitropolitul Filaret şi prinţul Vasilcikov au fost prohodiţi în Biserica Mare. Însă părintele nostru, Meletie, a fost timp de 17 ani şi şase luni un păzitor neadormit al Bisericii Mari.
La mutarea trupului, unul dintre ieromonahi a rostit un scurt cuvânt. La Liturghie, după intrarea mică, sicriul a fost aşezat în mijlocul bisericii. Dumnezeiasca Liturghie a săvârşit-o mitropolitul. La înmormântare a mai fost şi preasfinţitul Alexandru. Răspunsurile au fost date de coriştii mitropoliei. Slujba înmormântării au început-o coriştii, dar antifoanele le-au cântat cântăreţii lavrei, ceea ce a dat slujbei o măreţie neobişnuită. A fost o zi de lucru, dar au venit oameni ca la un praznic
O coincidenţă minunată şi semnificativă: părintele Meletie a pus început vieţii sale monahale în Schitul „Ioan Botezătorul” de la Sihăstria Optina, iar începutul vieţii sale veşnice în biserica cu acelaşi nume. Aşa sunt căile lui Dumnezeu!
72
împărătesc. Doi ierarhi şi un întreg sobor au însoţit sicriul prin Sfintele porţi. Lângă chilia mea, în amintirea dragostei noastre frăţeşti, colegiul s-a oprit şi a fost săvârşită o litie. La trecerea prin cetate l-au întâmpinat două companii de soldaţi, care s-au aliniat în front şi au dat onorul ostaşului adormit al lui Hristos. S-au găsit mulţi destoinici care să ducă sicriul până la locul de înmormântare, dar, cum din Lavră şi până la Kitaevo sunt 10 verste, nu am fost de acord să fie dus pe braţe deoarece era deja ora 2 după-amiază; curând s-ar fi întunecat şi ne-ar fi prins noaptea. Am pus sicriul pe dricul mănăstirii, iar noi ne-am urcat în caleşti şi, cu mulţi însoţitori, am plecat la Kitaevo. Aici adormitul a fost întâmpinat de preasfinţitul Alexandru, care a săvârşit o litie. În biserică s-a săvârşit o panahidă în sobor şi în felul acesta au încredinţat pământului pe vrednicul frate, a cărui amintire nu va muri: a fost un giuvaer sfânt al familiei dumneavoastră.
L-am implorat chiar înainte de sfârşitul lui să se roage pentru dumneavoastră şi pentru întregul neam înaintea Tronului Dumnezeiesc, dacă va avea îndrăzneală la Domnul. El a zis: «Nădăjduiesc, nădăjduiesc în bunătatea lui Dumnezeu!». Acestea au fost cuvintele sale înainte de moarte…
Pe cât am putut, printre griji, am schiţat aceste rânduri pentru mângâierea dumneavoastră; dar când se vor încheia cele 40 de zile de slujire, mă voi strădui să le completez şi să le corectez. Aş fi dorit să-i alcătuiesc şi biografia, dar aceasta nu va fi lucrarea mea, ci a lui Dumnezeu Cel minunat între sfinţii Săi.
Fie peste voi şi peste tot neamul dumneavoastră harul, pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, ceea ce eu, nevrednicul, prea sincer o doresc.
Multpăcătosul ieroschimonah Antonie,
Anul 1865, data de 7 noiembrie. Lavra Peşterilor din Kiev”.
73
2. Sfârşitul evlavios al unui mirean
Aşa mor monahii ortodocşi cei care, desigur, nu s-au abătut de la făgăduinţele călugăriei iată ce ne-a dezv ăluit mie şi ţie, cititorul meu o scrisoare veche, uitată, aşternută pe o hârţoagă de manuscris. Să completez, oare, conţinutul cu reflecţiile mele? Nu, ea vorbeşte singură inimii noastre, dacă inima este deschisă spre primirea cuvintelor adevărului. Să trecem mai bine în câmpul amintirilor mele personale şi aici, cu ajutorul lui Dumnezeu, să găsim ceva spre folosul nostru.
în notele mele consemnez tot ce întâlnesc, în viaţa mea sau a altuia, legat de mărturia grijii lui Dumnezeu pentru noi, oamenii păcătoşi. Moartea arhimandritului Meletie nu este un caz singular. Toate celelalte descrieri ale morţii drepţilor, despre care mărturisesc însemnările mele, fie că sunt însoţite sau nu de vedenii, mângâieri şi descoperiri cereşti, toate poartă în sine o amprentă constantă: lipsa de durere, pacea şi nădejdea în răspunsul bun dat înaintea Dreptului Judecător. Inima mea înduioşată îmi cere să oglindesc lumina blândă şi curată a stelelor creştine, care s-au rostogolit din cerul pământesc şi care şi-au lăsat urma lor luminoasă pe aceste pagini. Aş vrea să restaurez astfel înfăţişarea lor luminoasă în acea frumuseţe pe care nu au observat-o oamenii, dar în care se oglindeau cu dragoste suavă ochii lui Dumnezeu…
Unul dintre prietenii mei, trecuţi la Domnul, a fost fiul duhovnicului meu, protoiereul unei biserici din oraşul gubernial, lângă care se găsea moşia mea. Era tânăr de tot, un adolescent aproape, care a avut funcţii judiciare la judecătoria de district şi a terminat cursurile Facultăţii de Drept de la Universitatea din Moscova doar cu doi, trei ani înainte de sfârşitul său. Vizitându-l destul de des pe duhovnicul meu în casa acestuia, fiind primit aici
74
de un cuplu biblic tatăl şi mama tânărului candidat timp îndelungat nu m-am întâlnit cu acesta: pur şi simplu parcă evita să mă cunoască. După cum îmi amintesc, prima dată mi l-a arătat cineva în biserica unde slujea tatăl său. Avea o înfăţişare plăpândă: nu prea frumos, de statură mijlocie, cu pieptul supt, cu un cap mare pe un gât subţire, bărbuţă rară. Într-un cuvânt, mi s-a părut atât de neînsemnat încât m-am hotărât în inima mea să nu mai fac nicio cunoştinţă cu dânsul. Ba am mai auzit de la un judecător o părere nu tocmai bună despre el, că ar fi fost un incapabil. Şi această părere a întărit în mine prima impresie pe care mi-o făcusem. I-am compătimit pe bieţii părinţi şi m-am bucurat că nesociabilitatea tânărului candidat m-a ferit de o cunoştinţă plictisitoare. Doar o singură trăsătură a acestui tânăr mi-a rămas în inimă: un absolvent în drept al vechii universităţi, fiu de preot, nu se dezlipeşte de biserică, chiar o iubeşte. Oricând am intrat în această biserică de parohie, în orele libere pe care le avea de la tribunal, l-am văzut cum stătea într-un locşor ascuns şi se ruga cu smerenie. În marea lor majoritate, vlăstarele provenite din familiile de slujitori ai altarului au un alt comportament, părăsind drumul sfânt al părinţilor pentru a gusta din fructul „înaltei înţelepciuni omeneşti”. Printre nenumăraţii trădători ai credinţei, nu sunt hami mai răi decât aceştia care dezvelesc goliciunea părintească!… Şi mi-a rămas în inimă un gând: după cum se vede, este un candidat nepotrivit pentru lumea judecătorilor: pentru că nu este din lume…
După un timp, a încetat să ne mai evite. Odată am venit la bătrânii săi, la un ceai de seară. În timp ce pregăteam samovarul, l-am văzut venind.
Autorul se referă la Ham, fiul lui Noe, care a râs de golătatea tatălui său (n. tr.).
75
iată-l şi pe zăvorâtul nostru, Mitroşa, a exclamat bătrâna protoiereasă.
Aşa ne-am cunoscut. Din acea seară, Mitroşa a încetat să mai fugă de mine şi, ori de câte ori era acasă, venea să mă salute şi să luăm împreună ceaiul. Într-o atmosferă simplă, patriarhală, a unei vechi familii de preot, necontaminată de inovaţii, mă odihneam cu sufletul de frământările şi deşertăciunea vieţii mele de mirean: de aceea mă ademenea la el samovarul de seară al bătrânului protoiereu, al maicii Nadejda Nicolaevna şi al prieteniei lor adevărate.
Chiar dacă Mitroşa venea la ceai, el nu participa la discuţiile noastre, doar rareori răspundea la unele întrebări puse cu perseverenţă; după ce îşi bea ceaiul, se ascundea, din nou, în camera sa.
mitroşa al nostru este un zăvorât adevărat, îmi spunea uneori, cu oarecare amărăciune în glas, bătrâna protoiereasă. Cu un asemenea caracter, îi va fi greu să trăiască în lume!
Părintele protoiereu tăcea, dar nici el nu privea cu ochi buni viitorul lui Mitroşa.
părinte i-am spus eu odată protoiereului după cum observ structura sufletească a fiului dumneavoastră, este o structură călugărească: nu are dorinţa să meargă la mănăstire, să se dedice slujirii lui Dumnezeu?
nu mi-a spus nimic despre aceste lucruri. În general, vorbeşte foarte puţin cu noi.
Cum vine de la judecătorie, gustă ceva în fugă şi merge la biblioteca frăţiei noastre. Se întoarce abia la ceaiul de seară. Dacă stă acasă şi nu are de făcut lucrări pentru tribunalul districtual, citeşte, de asemenea, mai mult cărţi duhovniceşti. L-am dat de la seminar la universitate, gândindu-mă că îi va fi mai bine, dar se pare că nu va fi aşa!
76
Cam cu o jumătate de an în urmă m-am întâlnit cu zăvorâtul Mitroşa, însă nu s-a produs nicio apropiere între noi, deşi, în sufletul meu, reuşisem să-i îndrăgesc inima lui singuratică. După zâmbetul binevoitor al lui Mitroşa cu care mă saluta, vedeam că nu îi rămăsesem străin: dar tainiţele lăuntrice ale lumii sale duhovniceşti nu mi s-au dezvăluit în acest răstimp de jumătate de an. Mi s-au dezvăluit după aceea, cu asupra de măsură!
S-a întâmplat ca Mitroşa să iasă din componenţa tribunalului districtual: convingerea în incapacitatea faţă de îndatoririle sale printre stăpânii destinelor omeneşti din muşuroiul judecătoresc s-au întărit în aşa măsură, încât, vrând-nevrând, a fost nevoit să plece şi să-şi caute o altă ocupaţie.
Prigonitorul nevăzut al sufletului său, care căuta satisfacţie prin încercările sale de a tulbura lumea luminată duhovniceşte a vieţii sale contemplative, i-a găsit această ocupaţie: Mitroşa a fost numit controlor la fabrica de băuturi spirtoase B., lucrând la un birou de accize. A fost ultima lovitură dată năzuinţelor sufleteşti ale lui Mitroşa. Au intuit aceasta abia după aceea, când era, deja, prea târziu şi când învelişului trecător al sufletului său toate i-au devenit indiferente; dar când s-a făcut această preastrălucită numire părea că nici nu se poate găsi o situaţie mai bună pentru Mitroşa.
Nu au trecut nici cinci luni de când Mitroşa a fost numit în acest post şi el s-a îmbolnăvit atât de grav la fabrica de produse spirtoase încât tatăl a trebuit să plece urgent la dânsul pentru a-l aduce acasă şi a-l salva de la moarte prin sârguinţa luminătorilor guberniali ai medicinii. Dar medicina nu i-a mai putut face nimic lui Mitroşa: a fost de ajuns să fie consultat ca să se constate toate simptomele unei tuberculoze galopante, împotriva căreia se găseşte un singur remediu groapa.
77
Era greu să vezi durerea bătrânilor părinţi, în timp ce, în ochii lor, se topea lumânarea cea mai scumpă, viaţa unicului lor fiu. Şi inima mea era apropiată acestei dureri de nemângâiat, cu toate că simţeam că pentru sufletul însingurat şi zăvorât al lui Mitroşa nu exista un viitor mai bun ca veşnicia, care se apropiase atât de neaşteptat de dânsul.
Curând, s-au îndepărtat de aşternutul bolnavului luminătorii cerului medicinii guberniale, cedând locul unei alte medicini tămăduitoare, a cerului adevărat: a credinţei în Hristos şi a Tainelor Bisericii pentru pregătirea spre trecerea în lumea de dincolo, de unde nu este întoarcere. Iată, acum ni S-a descoperit mie şi apropiaţilor toată măreţia sufletului creştin al lui Mitroşa, toată plinătatea credinţei lui puternice şi fără de margini. Ghicind cu inima că ştiinţa este neputincioasă pentru a împiedica suferinţa şi boala, Mitroşa s-a adâncit în pregătirea sa pentru veşnicie. Suferinţele împovărătoare, dispneea chinuitoare nu îl lăsau să stea în pat şi era nevoit să se mute pe un divan, pe care îşi petrecea zilele pline de suferinţă şi nopţile istovitoare, înconjurat de perne. Se împărtăşea în fiecare zi cu Sfintele Taine, ceea ce îi dădea putere să îndure fără să murmure, fără cea mai mică umbră de deznădejde, suportând cele mai grele crize ale suferinţei care îl rodeau. Totdeauna în rugăciune, cu iconiţa împărătesei cerurilor aşezată pe o măsuţă aflată în faţa fotoliului, Mitroşa parcă a zburat la cer fiind încă pe pământ, cu un rest de viaţă în el. Rugăciunea şi dragostea faţă de Hristos, pe care le tăinuia în sine cât timp a fost sănătos, s-au manifestat pe neaşteptate cu atâta putere în timpul celor două luni de suferinţe încât se înfiora chiar şi inima credincioasă a părinţilor; nici ei nu ghiciseră acea flacără a credinţei care ardea toată fiinţa iubitului lor fiu.
78
tată, zicea Mitroşa când îl mai slăbeau crizele de dispnee şi tuşea. Cum ne rugăm noi, cum credem, cum îl iubim pe Dumnezeu? Oare aşa trebuie să ne rugăm, să iubim, să credem? Dacă nu te arde rugăciunea, dacă inima nu ţi se topeşte precum ceara de foc de la flacăra cuvintelor rugăciunii, care ard toată fiinţa ta lăuntrică prefăcând-o în cenuşă, atunci înseamnă că nu te rogi, tată!… Tată! Dacă iubirea ta nu este flacără care să distrugă orice necaz al aproapelui tău şi însăşi firea ta, însuşi sufletul tău nu înoată în cel al aproapelui tău, atunci tu nu iubeşti, tată!…
Şi spunea multe, multe, în astfel de clipe, încât sufletul părinţilor se înfiora şi se zbătea în suspine…
cine ar fi putut să prevadă câtă putere tăinuia în sine Mitroşa al nostru, îmi spunea stareţul protoiereu, abia respirând din cauza lacrimilor. Iubind, am distrus această forţă. Da, Doamne Dumnezeul meu, cine ar fi putut crede aceasta? El a tăcut tot timpul, din copilărie a tăcut; nu spunea nimănui nici un cuvânt, nu a fost deschis faţă de nimeni pentru că sufletul său era încărcat de sfinţenie. Doar la seminar s-a apropiat oarecum de un bătrân învăţător, Gavril Mihailovici P. Acesta era un om profund credincios, cu un caracter de curat mărturisitor. A fost într-o permanentă comuniune cu dânsul şi chiar când era la universitate au corespondat. Dar şi Gavril Mihailovici era un astfel de om de la care nu puteai scoate un cuvânt în plus. El a murit cu aproape doi ani în urmă şi astfel, împreună cu el, a murit şi taina inimii lui Mitroşa. Dumnezeul meu, Dumnezeule cel Mare, cine ar fi putut să ştie că nu la tribunal şi la biroul de accize este locul lui Mitroşa al nostru?!
Şi plângea sărmanul părinte în altarul Dumnezeiesc, cu mâinile ridicate spre cerul cerurilor, rugându -se şi implorându-L pe Dumnezeu pentru viaţa iubitului.
79
nemilosului şi nepreţuitului său fiu, Mitroşa… Dar cum se prăpădea de durere mama lui, aceasta o pot înţelege doar mamele care şi-au pierdut pentru vecie copilul…
Au venit şi zilele fatale dinaintea morţii lui Mitroşa. Zi de zi, neîntrerupt, a continuat comuniunea lui cu Hristos în Taina Sfântă a Euharistiei: în fiecare zi, duhovnicul său, al doilea preot al parohiei, aducea Sfintele Daruri şi îl împărtăşea pe acest bolnav plin de credinţă înflăcărată. Suferinţele sale parcă au început să se diminueze: dispneea şi tuşea au devenit mai rare. Tuşea ucigătoare şi sinistră chinuia parcă mai puţin pieptul secat şi slăbit.
mitroşa, exclama atunci cu bucurie mama sa. Îţi este mai bine, soarele nostru?
da, mămucă, mai bine!
ne rugăm pentru tine la Domnul, ne rugăm!
Deodată, bolnavul parcă s-a strâns de tot, s-a ghemuit; ochii s-au fixat cu spaimă într-un punct văzut de el, dincolo de umărul mamei sale.
mitroşa, ce-i cu tine, ce vezi tu?
văd… a şoptit bolnavul cu groază.
ce vezi tu, l-a întrebat, iarăşi, speriată, mama sa, simţind că şi inima ei a tresărit de o linişte nedefinită, de o frică alarmantă, de o presimţire nevăzută, dar primejdios de îngrozitoare…
Dar Mitroşa tăcea continuând să privească în acel punct nevăzut cu aceeaşi expresie de groază rece şi nemărginită, făcându-şi semnul crucii cu dificultate.
mitroşa, Mitroşa, dar spune-mi ce anume vezi?
ah, acum au dispărut, a şoptit bolnavul cu un oftat de bucurie liniştită.
dar cum se poate, a căutat să afle mama sa. Tu doar te-ai împărtăşit în fiecare zi: ar putea „ei” să ajungă la tine?!
80
nu au acces la mine, dar… Îndrăznesc!
Toate acestea se întâmplau cu câteva zile înainte de sfârşitul lui Mitroşa. Cine erau „ei”, cei văzuţi de Mitroşa, nu e greu de ghicit. Dacă „ei” au continuat să-l necăjească pe Mitroşa, eu nu ştiu, dar apariţia lor, chiar şi o singură dată, a fost suficientă ca să-i umple inima de groază şi să alunge orice îndoială necreştinească referitoare la iminenţa întâlnirii sufletului, care se pregăteşte pentru veşnicie, cu această putere întunecată şi lugubră, ascunsă până la o vreme ochilor noştri.
Cu vreo două zile înainte de moartea sa, bolnavul s-a simţit destul de bine. S-a împărtăşit, din nou, după Liturghie. Mama stătea permanent lângă fotoliul fiului său. Deodată faţa bolnavului s-a luminat de o bucurie neaşteptată şi, din piept, i-a scăpat o exclamaţie:
ah, Gavriil Mihailovici, dumneavoastră sunteţi?
Uimită de această exclamaţie, mama a încremenit în aşteptare…
deci sunteţi dumneavoastră, Gavriil Mihailovici! Dumnezeul meu, cât sunt de bucuros! Da, da, vorbiţi, vorbiţi! Ah, cât este de interesant!…
Şi bolnavul s-a făcut numai auz. Pe faţă îi juca un zâmbet fericit… Mama se temea să se mişte, uimită şi, de asemenea, bucuroasă… Doar câteva secunde a durat această tăcere tensionată, fiind întreruptă de exclamaţia bolnavului:
plecaţi deja? Ei, bine, deci aşa, la revedere!
pe cine ai văzut, Mitroşa? Cu cine ai vorbit acum?
cu Gavriil Mihailovici P.!
dar el a murit, Mitroşa! Ce-i cu tine, copilaşule, Domnul fie cu tine!
nu, mămico, el trăieşte: a fost acum la mine şi a vorbit cu mine.
dar ce ţi-a spus?
81
Ce i-a spus vechiul său prieten şi învăţător a rămas o taină a lumii de dincolo: bolnavul a început din nou să tuşească şi a avut o nouă criză de dispnee: din această clipă a început ultimul atac al bolii din care şi-a revenit cu mare greutate. Moartea îşi intra în drepturi cu autoritate.
Cu două sau trei ore înainte de sfârşitul său, bolnavul şi-a recăpătat conştiinţa pe deplin. Respiraţia i s-a uşurat. Ca şi cum moartea făcuse un pas înapoi în faţa unei forţe măreţe.
adio, scumpilor, a zis el! La bună revedere acolo unde nu va mai fi despărţire!
mitroşa, nu cumva mori, a oftat mama.
da, mamă, mor!… Priveşte, priveşte cine a venit! Sfântul Arhistrateg Mihail!… Doamne, primeşte sufletul meu în pace.
Aşa a murit Mitroşa zăvorâtul, fiul unui protoiereu de gubernie…
Se spune, dar şi eu însumi am avut ocazia să constat, că moartea, punându-şi pecetea putreziciunii, desfigurează omul. Depinde însă de moarte şi de om… Mitroşa stătea în sicriu ca un om viu şi cât era de frumos acest om care, fiind în viaţă, nu era deloc Inimos. Ochiul nu voia să se desprindă de Dumnezeu. Era o persoană însufleţită de o bucurie tăcută şi plina de contemplaţie, de linişte şi de satisfacţie desăvârşită. Pe faţa palidă, frumoasa a dreptului nu strălucea moartea, cu viaţa, viaţa veşnică, cerească, înaltă, neînţeleasă de minte, dar înţeleasă de inimă. O frumuseţe curată de feciorie neîntinată strălucea pe faţa aceasta, de neuitat pentru mine. Mitroşa a murit în stare feciorelnică, lucru care, pentru mine,
82
este în afara oricărei îndoieli. Trupul său a stat trei zile într-o cameră încălzită şi putreziciunea nu s-a atins de dânsul. A doua zi după moartea sa, am citit Psaltirea la căpătâiul său timp de o jumătate de oră şi nu am simţit nici un miros.
Aşa l-a şi tăinuit mormântul pe Mitroşa zăvorâtul, până la învierea cea de obşte…
3. Sfârşitul unui păcătos care se căieşte
După cum sufletul scos din membrana sa pământească nu are hotare nici în timp, nici în spaţiu, tot aşa nu le are nici gândirea. Din hotarele ţinutului natal, unde mi-am petrecut copilăria şi tinereţea plină de vise dulci, dar mai apoi răceala experienţei raţionale a prefăcut în cioburi şi a spulberat în colb vasul delicat al visurilor copilăriei, al înflăcărării şi energiei tinereşti, gândirea zboară de acolo, impetuos, pe alte meleaguri, sub alt cer, din stepele Sudului spre pădurile şi lacurile Nordului posomorât. Dacă nu te plictiseşti, urmeaz-o şi tu, scumpul meu cititor!…
Sub ochii tăi s-au ridicat şi au zburat către „al treilea cer” doi oameni drepţi, suflete creştineşti curate. Cu voia lui Dumnezeu, unul dintre ei şi-a cunoscut locul său pe pământ, menirea sa pământească şi a plecat la Domnul săvârşind nevoinţa cea bună, dobândind plinătatea timpului vieţii, destinat celor născuţi pe pământ. Celuilalt nu i s-a dat această satisfacţie şi, de aceea, i s-a scurtat timpul destinat pregătirii pentru veşnicie şi a fost chemat curând în locaşurile Tatălui luminii neînserate, a luminii oricărui adevăr, a oricărei bucurii. Cine cunoaşte căile Domnului, care duc la veşnica mântuire şi cine a fost sfătuitorul Său?!…
Arhimandritul Meletie s-a săvârşit la vârsta de 72 de ani.
83
Când a fost voia lui Dumnezeu să mă strămute din ţinuturile natale, am dus o activitate de aproape douăzeci de ani mai întâi la Petersburg şi apoi într-un colţişor binecuvântat din Gubernia Novgorod, în liniştitul şi cu frică de Dumnezeu orăşel Valdai, unde, până nu demult, mai suna „posomorât”, „un clopoţel, darul Valdaiului”, sub arcul surugiilor de troică. Acum vai! este strivit de noua cale ferată. În acest orăşel, eu şi soţia mea ne-am întâlnit şi ne-am apropiat de unul dintre preoţii locului, care a şi devenit părintele nostru duhovnicesc. Odată, la spovedanie, printr-o întâmplare, i-a spus soţiei mele:
doar ştiţi că şi în zilele noastre, unii oameni se învrednicesc să-l vadă pe îngerul lor!
Părintele nu i-a dat amănunte soţie şi atunci m-am hotărât ca la prima întâlnire cu dânsul să-l întreb despre acest lucru. Iată ce am scris, cu această ocazie, în notiţele mele:
„Astăzi, 25 aprilie 1907, i-am amintit părintelui despre spovedania soţiei şi l-am întrebat:
părinte, i-aţi spus soţiei, la spovedanie, despre cum s-a arătat un înger unuia dintre fiii dumneavoastră duhovniceşti?
da, acest lucru s-a întâmplat, dar l-am aflat la spovedania unui enoriaş, iar spovedania este o taină.
Eu am insistat:
dar trăieşte acest enoriaş?
nu, a murit.
dacă este aşa, am zis eu, de ce să nu povestiţi, mai ales că povestirea dumneavoastră ar putea să ne fie de folos şi nouă, păcătoşilor?
S-a gândit, s-a gândit părintele meu şi mi-a povestit următoarele: «Aveam la mine în sat un enoriaş pe nume Dimitrie. Era un om cu viaţă proastă: necinstit, spurcat la gură, beţiv şi desfrânat, într-un cuvânt ultimul dintre
84
ultimii oameni. A trăit mult timp în felul acesta şi nu se întrezărea nicio speranţă de îndreptare. Odată, se pregătea să meargă la arat, în câmp. A ieşit din casă, s-a dus în hambar şi deodată a simţit că cineva l-a lovit cu atâta putere peste grumaz, încât a căzut cu faţa în jos, pe podea, zdrobindu-şi faţa până la sânge. La acea oră nu era nimeni în hambar şi Dimitrie era cu desăvârşire treaz. Faptul acesta l-a uimit şi l-a speriat îngrozitor.
m-am dus pe câmp, mi-a povestit el mie la spovedanie, faţa mea era toată plină de sânge. M-am spălat într-un pârâiaş, dar nu m-am putut apuca de treabă. Mă tot gândeam: totuşi ce s-a întâmplat cu mine? Atunci şi-a amintit de viaţa lui păcătoasă. M-am gândit îndelung şi m-am tot gândit să termin cu viaţa veche şi păcătoasă şi să încep o nouă viaţă, în Dumnezeu, creştinească. M-am aşezat în genunchi, în mijlocul câmpului, am început să plâng, mi-am făcut semnul crucii şi I-am zis tare lui Dumnezeu: mă jur Ţie, pe numele Tău, că de acum înainte nu voi mai păcătui! Şi de atunci am devenit alt om, am lăsat în urmă tot ce era vechi: nu am mai furat, am curmat cu băutura, cu vorbele spurcate, cu desfrâul…
şi ce, l-am întrebat eu pe Dimitrie, după jurământ nu ai mai avut nici un fel de ispite?
cum să nu fie?! Am fost tras din nou spre cele vechi, dar Dumnezeu mi-a ajutat şi m-am abţinut. Odată, însă, nu m-am putut abţine. În satul vecin era hram şi iarmaroc şi m-am dus acolo. Mergeam pe şosea şi ce văd: în mijlocul drumului era un portmoneu plin ochi cu bani şi prima mea grijă a fost să-l înhaţ şi să-l pun în buzunar; nu am avut timp să număr banii căci mă temeam să nu mă vadă cineva. Am avut timp să văd doar că erau multe hârtii şi mult argint. Ridicând portmoneul, m-am gândit: ei, acest portmoneu nu îl voi da nimănui, chiar dacă i-aş întâlni şi stăpânul câtă bogăţie mi-a venit
85
buluc! Deodată, buf!, m-am prăvălit pe şosea cu faţa de o piatră spartă şi, iarăşi, ca atunci, m-am umplut de sânge, cu toate că nu eram beat. M-am ridicat de jos şi am văzut că pe şosea era o piatră înaltă, pusă aiurea, de care, se vede, m-am împiedicat. Am înjurat cu cele mai josnice cuvinte şi în aceeaşi clipă, chiar deasupra capului a piuit ceva, ca o pasăre imensă. Am ridicat ochii în sus şi am înlemnit: deasupra mea, faţă către faţă, vibrau în aer aripile unui înger. Dimitrie, unde sunt jurămintele tale făcute lui Dumnezeu? mi-a zis el. Te-am auzit când te-ai rugat pe câmp, te-am văzut şi pe răzor. Iar acum ai început, din nou, cu cele vechi? M-am cutremurat cu tot trupul şi deodată, prinzând curaj, i-am strigat: Dar cine este? Un diavol din iad sau un înger din cer? Eu sunt din cele înalte, nu din cele de jos! A răspuns îngerul şi s-a făcut nevăzut. Nu mi-am revenit prea curând, dar când mi-am revenit am aruncat portmoneul departe de mine… Nu m-am mai dus nicăieri, m-am întors acasă tot gândindu-mă la cele văzute.
Acestea sunt cele povestite de Dimitrie la spovedanie, iar mai departe, iată ce s-a întâmplat: au început să se audă lucruri bune şi minunate despre Dimitrie. Bărbatul se schimbase în toate. Au trecut vreo zece ani de la apariţia îngerului: Dimitrie a rămas fidel jurămintelor sale. După unsprezece ani a venit la mine cineva din satul său:
părinte, Dimitrie s-a îmbolnăvit şi vă roagă să-l împărtăşiţi.
M-am dus fără întârziere. Am intrat în casa lui Dimitrie. Stătea în pat cu ochii închişi. L-am strigat… Şi deodată Dimitrie a sărit din aşternutul său, dând din mâini. M-am speriat şi m-am dat în lături pentru că aveam în mâini Sfintele Daruri.
86
ce-i cu tine, am strigat. Doar am în mâini Sfintele Daruri: puţin şi nu le-am scăpat!
părinte, a exclamat el înecându-se de emoţii, acum, înainte de a veni dumneavoastră, din nou am văzut un înger! Acesta mi-a spus să mă pregătesc căci voi muri în noaptea asta.
dar cum era?
am fost orbit din cauza luminii sale, mi-a răspuns Dimitrie într-un extaz duhovnicesc.
dar l-ai întrebat dacă îţi va ierta Dumnezeu păcatele?
dumnezeu iartă ceea ce duhovnicul dezleagă mi-a răspuns sacadat ceea ce tu dezlegi aici, va fi dezlegat şi acolo!
Am început spovedania. Apoi l-a împărtăşit pe Dimitrie şi, după înfăţişare, mi s-a părut prea puţin bolnav. Bărbatul părea sănătos şi nu prea bătrân. Am plecat de la dânsul convins că se va însănătoşi, iar despre înger nu ştiam ce să cred. În acea noapte Dimitrie s-a sfârşit din viaţă.»
Iată ce mi-a povestit iereul cel bun, înainte stătătorul uneia dintre bisericile liniştitului Valdai.”
4. Moartea păcătosului este cumplită
Citindu-mi pomelnicul, atunci când preotul lui Dumnezeu scoate părticele la proscomidie pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, de fiecare dată, cu un simţământ deosebit de rugăciune, pomenesc două nume notate de mine pe data de 20 iulie 1902: Andrei şi fiul său, un tânăr al cărui nume îl ştie doar Dumnezeu. Şi de fiecare dată când îi pomenesc îmi revine în minte o întâmplare de pedeapsă evidentă a lui Dumnezeu, care s-a abătut asupra acestor doi nefericiţi. Să îi ierte Domnul pentru
87
moartea lor violentă, cu rugăciunile Bisericii cine poate şti? Tristul lor sfârşit ar putea fi un vrednic exemplu spre îndrumare şi mântuire pentru suflete apropiate de cădere.
Doamne, iartă-ne şi miluieşte-ne pe noi, toţi!
Atunci când s-a întâmplat acest eveniment, eram un moşier destul de bogat şi eu însumi mă ocupam de gospodărie în satul Zolotariov, Gubernia Orlov, Judeţul Mţensk. Printre muncitorii mei era şi un ţăran din acel sat, cu numele Andrei Marin. Era un om de aur atunci când voia; dar dacă nu voia, chiar dacă l-ai fi tras pe roată, nimic nu puteai face cu dânsul. Îmi era milă de copilul său, un tânăr de vreo 25-28 de ani, şi mă tot gândeam: poate se va îndrepta, va deveni om. Pe atunci şi eu eram tânăr şi nădăjduiam să fac multe pe puterile mele.
Andrei Marin a stat la mine, cu chiu cu vai, un an. Când s-a împlinit termenul, s-a angajat pentru încă un an, dar starostele meu mi-a spus:
nu îl mai luaţi pe Andrei, boierule: nu iese nimic din el. Ce folos poţi să ai de la un om care-şi bate propria mamă cu mâna sa de beţiv? De câte ori nu s-a plâns de dânsul şi la autorităţile plasei şi la Zemstvă, dar, judecând după ce reguli au apărut acum, văduva şi orfanul nu au unde găsi o judecată dreaptă. Nu îl mai angajaţi pe Marin!
Dar eu nu mi-am ascultat starostele şi l-am lăsat pe Marin încă un termen cu aceeaşi nădejde că îl voi influenţa spre îndreptare.
Curând, am ajuns să mă conving din propria experienţă că firea muncitorului contemporan, stricată pe la minele de cărbuni şi muncile de sezon, era mult mai bine cunoscută starostelui meu, decât mie. M-am despărţit de Marin şi am fost nevoit să mă socotesc cu dânsul din
Unitate administrativ – teritorială (n. tr.).
Administraţie judeţeană, aleasă de nobilime (n. tr.).
88
cauza unei greşeli chiar în toiul muncilor agricole de vară, când pentru stăpân, fiecare muncitor este mai de preţ decât aurul. Care a fost greşeala nici nu-mi mai amintesc, dar cred că nu a fost dintre cele mai neînsemnate…
A trecut un an. Pe Marin l-am pierdut cu totul din vedere. În satul natal nu era. Într-un rând, l-am întrebat pe staroste:
unde a dispărut Andrei Marin?
a plecat din nou la mină, mi-a răspuns.
Ei, m-am gândit eu, acum îi vor veni de hac la mină!
Cine a trăit, ca mine, viaţa dintr-un sat din zona cernoziomului, acela ştie ce cotitură au produs în sufletul poporului ocupaţiile sezoniere, mai ales munca în industria metalurgică. Minele de fier, de cărbune, absenţa influenţei familiei şi a Bisericii, comuniunea cu tot felul de lepădături toate acestea au stricat sufletul într-atât încât aproape că nu mai păstrează nimic omenesc: parcă apropierea şi respiraţia otrăvitoare a iadului s-au atins de inima poporului şi au ars în ea tot binele, tot adevărul prin care, odată, au zidit măreţia şi slava Patriei…
în acel an şi în sufletul meu s-a petrecut o schimbare uriaşă. În durerea şi necazurile care, cu marea milă a lui Dumnezeu, au venit atunci asupra mea ca un vârtej duşmănos, m-am dus să caut ajutor şi mângâiere într-un pelerinaj la locurile sfinte. Astfel, pentru prima dată, Domnul m-a învrednicit să ajung la Sihăstria Sarov, preaslăvită prin nevoinţele şi minunile marelui stareţ Serafim. Asta se întâmpla în anul 1900, cu trei ani înainte de preaslăvirea sfintelor moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Atunci poporul, cu credinţă vie, în rugăciune, alerga la ajutorul său şi, după tăria credinţei, primea pe cele măreţe şi minunate.
Şi eu am primit atunci de la Cuviosul Serafim tot ceea ce căutase sufletul meu speriat şi îndurerat. Din acest
89
pelerinaj la Sarov şi Diveevo am adus cu mine amintirea unui bun şi evlavios obicei al ţăranilor din guberniile Nijegorod şi Tambov, care m-a mişcat profund: la toate intersecţiile şi ieşirile din sate, pe unde am fost am întâlnit mici paraclise, simple, construite din lemn, având în interior icoanele Mântuitorului, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Construcţia acestor paraclise este sobră: bârnă pe bârnă, o cutie pătrată de lemn cu acoperiş, încoronată cu turle asemănătoare cu cele de la biserici şi pe fiecare parte a cutiei câte o icoană acoperită cu sticlă, iar în altele chiar şi fără sticlă. Dar mie nu-mi trebuia frumuseţe, eleganţă, bogăţie, ci îmi erau dragi iubirea şi credinţa acelor inimi simple care au înălţat aceste depozite ale sfinţeniei poporului, sărace la înfăţişare, dar măreţe cu duhul.
Această rânduială am introdus-o şi la mine, după întoarcerea de la Sarov, pe moşia natală. Curând, la două răscruci pustii, departe de case, am înălţat două paraclise cu icoane pe cele patru laturi ale lumii lui Dumnezeu şi în faţa fiecărei icoane, la marile sărbători, ardeau candele de felurite culori. Şi ce frumos mai era, mai ales în nopţile întunecate de vară. Omul care iubeşte Ortodoxia a îndrăgit această răspântie de drumuri.
să-ţi dea Domnul sănătate, îmi spunea câte unul. Vii, uneori, ameţit din oraş, un demon îţi sfredeleşte capul, te ciorovăieşti cu însoţitorii sau cu muierea ta… Priveşti: icoane, dar şi candele, îţi vii în fire, îţi faci cruce, îţi doreşti sănătate deschizi ochii, ai şi uitat să mai înjuri!
A venit iarna. A început să se spună că paraclisele mele au adus mare folos poporului ortodox şi în nopţile întunecoase de toamnă şi iarna, pe timp de viscol. S-a spus chiar că pe unii i-au scăpat de la moarte aceste căsuţe ale lui Dumnezeu: se rătăceşte omul când viscoleşte, ajunge la paraclisul ce stă la răspântie şi îşi găseşte
90
drumul. Aceste cuvinte bune au fost o bucurie pentru inima mea… Şi oamenii au început să aducă la paraclise copeicuţele muncite de dânşii, paralele udate cu lacrimile sau sudoarea lor: lasă copeicuţele pe pământ şi pleacă; cine le-a lăsat dumnezeu ştie. Vin oamenii din câmp şi aduc 7-8 copeici, alteori mai mult. Ce să faci cu ele? Am cumpărat cu aceşti bani lumânări în biserica lui Dumnezeu şi le-am aprins pentru sănătatea şi mântuirea sufletelor creştineşti ştiute de Dumnezeu, a jertfitorilor de bunăvoie. Aproape doi ani s-a săvârşit această lucrare mică după înfăţişarea ei, dar după duh o lucrare măreaţă a iubirii şi credinţei creştine…
Odată a venit seara la mine, după obişnuitele dispoziţii, starostele meu şi, printre alte întâmplări ale zilei, mi-a comunicat că în popor se vorbeşte că la unul dintre paraclisele mele se întâmplă ceva rău: cineva a început să fure aceşti bănuţi aduşi de bunăvoie. Această ştire m-a amărât foarte tare: m-am îngrozit de sufletul creştin, căzut atât de mult încât s-a hotărât să înfăptuiască un asemenea sacrilegiu.
dar nu s-a auzit pe cine bănuieşte poporul?
se zvoneşte că ar fi văcarul satului şi fiul său, care îl ajută. Au observat oamenii că aceştia aleargă, când câte unul, când împreună, dimineaţa devreme pe câmp în direcţia paraclisului.
dar care văcar?
păi Marin Andrei, care a trăit cândva la noi.
nu se poate! S-a întors de la mină?
s-a dus degeaba, s-a întors cu nimic. Acum s-a angajat la ţărani să le păzească vitele. Dar cum le va paşte cireada, cred că n-o să fie bucuroşi de viaţă. A fost un idol pentru sine şi idol a rămas. Ce să aştepţi de la un om care nu are milă de mama sa! Iată, nu aţi binevoit să mă credeţi că nu va ieşi nimic bun din acest om!
91
A fost o observaţie caustică pentru că, în ciuda sfaturilor sale, am încercat să-l ţin în slujbă pe acest „idol de sine”. Această expresie a starostelui însemna un om care, de dragul satisfacerii dorinţelor sale, este gata de orice, chiar şi de crimă. Idolul pentru sine aduce jertfă pentru sine tot ceea ce vrea…
Am încercat să prindem hoţul la locul faptei, dar nu ne-a mers.
tu îl păzeşti, dar şi el te păzeşte pe tine. Cum să-l prinzi dacă „acela” îl ajută, mi-a spus starostele şi a dat din mâini că îl lasă în plata Domnului.
Am dat şi eu din mână, lăsând în judecata lui Dumnezeu acest lucru murdar. Şi această judecată a venit…
Ai avut vreodată ocazia, cititorule, să vezi cireada unui sat prăpădit din zona cernoziomului? O nenorocire, nu o cireadă! Văcuţe numai piele şi os, câteva una la două, trei ogrăzi, slăbite din cauza lipsei de hrană pe perioada iernii, din cauza pajiştilor arse de soarele din vară, pline de mărăcini şi pelin, bătătorite ca aria de către oi încă de la începutul primăverii; văcuţe bolnave din cauza fătatului prematur, de umezeala şi frigul din grajduri în timpul iernii, din cauza nevoilor stăpânilor, de amarul şi tot chinul satului uitat de vreme. În total, vreo treizeci de vaci la o sută de case. Vreo cincisprezece, douăzeci de oi şi godaci, vreo trei sute de oi şi un taur pe jumătate viţel, de statură mică pe jumătate flămând iată toată cireada satului. Toate animalele abia trăiesc, abia se mişcă, pe jumătate adormite, pe jumătate moarte, fără nicio vlagă.
Prin satul meu natal, împărţindu-l în două, curgea un pârâu şerpuitor, frumos, deloc adânc, încât prin vad îl puteau trece şi găinile. Zăgăzuit la vreo trei verste de sat, vara răsuna de ţipetele copiilor care se bălăceau din zori până noaptea, în apa brun cenuşie şi semistătută.
92
Mai sus de sat, unde, după cosit, păştea prin luncă turma satului, plimbându-se mai mult, acolo pârâul nostru nu era decât un pârâiaş îngust, căruia i se vedea fundul pietros. Doar într-un singur loc, unde pârâul făcea o cotitură pronunţată, sub povârniş, se afla o groapă adâncă de un stânjen şi jumătate, nu mai lată de un stânjen. Era unicul loc adânc de pe tot cursul pârâului, dar un adult putea să treacă fără nicio greutate.
A venit ziua de Sfântul Ilie. Afluxul de copeici din paraclisul meu s-a oprit cu desăvârşire. Hoţul nu şi-a rupt gâtul încă, dar şi-a bătut joc, arătându-şi colţii cu obrăznicie. Când cineva a făcut aluzie că Andrei se ocupă cu lucruri rele, ba încă îl mai deprinde cu acestea şi pe fiul său, acesta a zis:
minţiţi cu toţii! Dar ce treabă aveţi voi? Banii nu sunt ai voştri, dacă i-aş fi luat nu am a vă da vouă socoteală. De ce vă băgaţi unde nu e treaba voastră? Unde am mers şi ce am făcut? V-aţi înmulţit prea mult, voi, învăţătorilor!…
înaintea slujbei de utrenie, în ziua Sfântului Ilie Proorocul, unul dintre vecinii lui Andrei a văzut cum fiul acestuia fugea pe câmp, pe furiş, ca un animăluţ sălbatic, spre paraclis.
vai, Andrei, Andrei, nu a mai putut răbda o femeie. Nu veţi ieşi teferi din asta, tu şi băiatul tău. Aminteşte-ţi ce zi este astăzi! Voi, de Sfântul Ilie, faceţi asemenea lucruri?!
Andrei a ocărât femeia, zicându-i cuvinte murdare şi a adăugat:
pleacă şi mă pârăşte! îţi arăt eu de o să-ţi aminteşti nu doar de Ilie, ci de toţi sfinţii.
Am aflat toate acestea după: omului rus nu-i place să-l denunţe pe fratele său şi se teme şi de judecători, mai ales de cei de acum…
93
După obicei, am stat în altar, cu binecuvântarea preotului de parohie, la utrenie şi Liturghie. Biserica a fost plină plinuţă, inundată de soarele călduros de iulie şi de luminiţele lumânărilor, aduse ca jertfă lui Dumnezeu şi marelui făcător de minuni, proorocul lui Dumnezeu, din munca şi sudoarea poporului ortodox. S-a săvârşit măreaţa taină a Euharistiei, a fost adusă Jertfa cea fără de sânge a Mielului pentru păcatele lumii. La altarul de jertfă, preotul a potrivit Sfintele Daruri, iar citeţul evlavios a citit rugăciunile de mulţumire. După moleben, lumea a început să plece acasă. Eu am mai întârziat în altar, aşteptând să iasă preotul…
Deodată a intrat în fugă un băieţel şi, cu vocea sugrumată de emoţie, uitând de sfinţenia locului, a ţipat:
părinte, Andrei şi fiul lui s-au înecat!
care Andrei? Ce tot spui?
văcarul Andrei! în lunca noastră, sub râpă!… Amândoi s-au înecat!
Băieţelul nostru era cu ei pe luncă şi a văzut tot: cum l-a trântit taurul şi cum s-au înecat.
care taur? Povesteşte-ne cu înţeles.
Dar de la băiatul speriat cu greu am putut să înţelegem ceva. Iată ce am aflat după aceea:
Dis-de-dimineaţă, după incursiunea băiatului lui Andrei la paraclis, aceştia au mânat împreună cireada satului pe luncă, în acel loc unde, sub râpă, era groapa, unicul loc adânc din pârâu. Când soarele s-a ridicat destul de sus şi a început să încălzească, ca în iulie, băiatul lui Andrei s-a culcat chiar deasupra râpei. Cum se trezise de dimineaţă, alergând după un câştig nedrept, nu dormise cât trebuie, aşa că a căzut frânt. Andrei păzea singur cireada. Vacile s-au culcat obosite de arşiţă; doar oile şi porcii umblau leneşi în jurul cirezii, iar taurul mergea agale, apucând câte un fir subţire de otavă, în acest timp a venit la cireadă acel băiat, căruia i-a fost
94
dat să fie unicul martor al pedepsei lui Dumnezeu împotriva profanatorilor. Şi iată, în ochii săi, taurul a venit spre râpa unde dormea fiul lui Andrei, l-a mirosit şi l-a luat pe o parte în coarne! Băieţelul care privea nu a avut timp nici să clipească: băiatul lui Andrei, scoţând un ţipăt scurt, era deja aruncat în apa de sub râpă. Andrei s-a aruncat în apă după fiul său, daranimerit în locul adânc şi nu ştia să înoate. În felul acesta s-au înecat amândoi În ochiul de apă cu lăţimea de un stânjen, ca într-o cădiţă…
Aşa au murit Andrei şi fiul său sub securea ascuţită a dreptei mânii a lui Dumnezeu…
Acum, în sfânta Rusie, s-au înmulţit tare mult hulitorii. Auzi mereu ceva groaznic: acolo s-a jefuit o biserică, dincolo l-au ucis pe paznicul bisericii; au profanat locurile sfinte nu doar prin furturi şi ucideri ci şi prin incredibile sacrilegii ale răutăţii satanice. Ţi se face părul măciucă auzind sau citind cum lucrează acum oamenii răi, sălbăticiţi, animalizaţi, care şi-au pierdut chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!… Se scrie în ziare şi se transmite din gură în gură că se pierde urma făcătorilor de rele şi nu mai suferă nicio pedeapsă omenească: răufăcătorii sunt ajutaţi de demoni să se ascundă cu dibăcie de judecata omenească!
Fie şi aşa! Nu întotdeauna mâna cea grea a Celui ce vede toate cade cu atâta iuţeală şi putere vădită ca în cele povestite de mine: Dumnezeu le vede pe toate, dar uneori nu spune prea repede. Domnul rabdă: răufăcătorul să facă rele, hoţul să fure şi să ucidă… Dar cu cât rabdă mai mult Domnul, cu atât va bate mai puternic şi va pedepsi mai straşnic: până la al şaptelea neam al hoţului va apăsa mâna lui Dumnezeu care pedepseşte. Dacă s-ar putea urmări viaţa acestor oropsiţi, care, aparent, au rămas nepedepsiţi pentru crimele lor, am vedea că încă din viaţa aceasta i-a ajuns mâna Celui Preaînalt. Şi doar cei care, în faptele lor abominabile, au ajuns la
95
măsura răutăţii satanice, cei care sunt pregătiţi pentru focul cel veşnic, aceia rămân nepedepsiţi până la înfricoşătorul ceas al morţii, până la înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu. Doamne, miluieşte-ne!
5. Tot despre aceleaşi lucruri
Să-ţi mai povestesc, oare, dragul meu cititor, că în urma amarului exemplu al morţii lui Andrei Marin şi a fiului său, s-au mai petrecut şi altele în acelaşi sat natal, Zolotariovo? Mă tem să nu-ţi obosesc atenţia, dar mai mult mă tem să nu ascund astfel lucrarea lui Dumnezeu, care s-a săvârşit, cred eu, nu fără participarea marelui apărător al văduvelor şi orfanilor, Sfântul Ierarh şi Făcător de minuni Nicolae al Mirelor Lichiei. Osteneşte-te, dar, şi ascultă!
în acelaşi sat natal şi cam în acelaşi timp când s-au petrecut cele povestite de mine cu văcarul Marin şi fiul său, în două familii de ţărani pavlociov şi Stefanov s-a întâmplat ceva nu mai puţin semnificativ, dar, poate, chiar mai înfricoşător!
Satul Zolotariovo, Gubernia Orlov, Judeţul Mţensk, unde am trăit şi lucrat timp de 18 ani, unde mi-am petrecut copilăria, tinereţea şi o parte a maturităţii, fără să mă urnesc din loc, se împarte în două jumătăţi: prima, respectiv a doua obşte din Zolotariovo. Aşa au început să se numească aceste două jumătăţi în timpul emancipării; în vechime, purtau numele de familie al moşierilor: una a lui Nilus, cealaltă a lui Purievski. În viaţa de toate zilele, aceste denumiri s-au păstrat până în ultima vreme, când Dumnezeu m-a chemat la o altă lucrare. Ţăranul rus a ţinut cu tărie să trăiască după regulile vechi, patriarhale şi s-a împăcat greu cu enumerarea birocratică, lipsită de
Perioada ţarului Alexandru al Ii-lea (1855 – 1881) (n. tr.).
96
viaţă. Acum, toate sunt altfel: trebuie să te obişnuieşti cu noul…
Aşadar, în jumătatea de sat a lui Nilus, în 1893 sau 1894, nu îmi amintesc cu exactitate, a murit un ţăran, proprietar de casă. Acest rob al lui Dumnezeu se numea Maxim Kostkin. Nu era bătrân, avea cam 43 de ani. Era în putere, sănătos însă îi plăcea să bea. Şi iată, întârziind odată la bufet, a pornit noaptea spre casă şi, în loc să nimerească în curtea sa, a nimerit într-o baltă, unde şi-a petrecut noaptea, ajungând dimineaţa acasă. Maxim a început să tuşească şi, ţinând-o aşa, după jumătate de an a murit. Din cauza bolii lui Maxim, dărăpănata lui gospodărie s-a distrus definitiv. Astfel că familia lui a fost nevoită să cerşească pe la porţi. Familia a fost nevoită să îndure mari amaruri şi chinuri muceniceşti, cum se mai spune să bea paharul cel plin. Aceasta era destul de numeroasă: stăpânul bolnav, nevasta acestuia şi şapte fete, una mai mică decât alta; cea mai mare, Tanika, împlinea 15 ani; a doua, Aksiutka – 12 ani, iar următoarele erau născute la diferenţă de un an, cea mai mică având 2 ani. Soţia lui Maxim se numea Uliana. Aceasta, bărbatul bolnav, cu fiica mai mare şi cu trei minore rămâneau acasă, iar Aksiutka şi cu două surioare mergeau să bată la geamurile iubitorilor de Hristos: „Daţi-ne de pomană, de dragul lui Hristos!”. Şi în toiul iernii mergeau sărmanele să cerşească. Ce amar au mai gustat ele, neîncălţate, neîmbrăcate, în acea iarnă de neuitat pentru ele! îngerii lor păzitori le-au păzit, de aceea au şi rămas în viaţă…
Era sfârşitul Postului Mare în anul când a murit Maxim, se apropia Săptămâna Patimilor Domnului şi starostele meu, Danilo Matveevici, mi-a zis:
permiteţi să vă raportez, boierule! Dumneavoastră o ştiţi pe Uliana Kostkina, care lucrează la noi cu ziua? Nu ne porunciţi să o ajutăm cu ceva? S-a istovit cu totul femeia!
97
Şi mi-a povestit toată istoria nenorocitei familii Kostkin. Aşa a intrat această familie în inima mea şi a casnicilor mei. În dimineaţa Luminatei Zile a Paştelui, întorcându-mă acasă de la Liturghie, am intrat să-l vizitez pe bolnav şi astfel să mă conving dacă este într-adevăr aşa de mare nevoia lor, după cum mi-a spus starostele… Şi din această mare zi, casnicii mei au hotărât să ajute această familie nefericită, pe care să nu o lăsăm să moară de foame, dacă nu putem face mai mult!…
Aşa se îngrijeşte Domnul de oameni!
La două luni după moartea lui Maxim, văduva sa, Uliana, a născut un fiu, al optulea copil. Întreaga familie Kostkin a fost primită sub ocrotirea casnicilor mei şi a intrat la întreţinerea economică, la mescină. Şi trebuie să-i dau dreptate Ulianei: ea şi familia nu mâncau pe degeaba făcea ceea ce putea, câştigându-şi întreţinerea prin marea milă a lui Dumnezeu. Văzând acestea, casnicii mei au îndrăgit-o pe Uliana şi au luat-o în grijă cu toată familia: se năruia ceva în curte, se repara; dacă soba nu era bună, se făcea o sobă nouă; s-a hotărât ca lucratul pământului să fie dat unui om de nădejde pentru că acasă la Uliana nu era nicio mână de bărbat ca să-l lucreze; când era nevoie, se plătea impozitul; într-un cuvânt, se purtau cu Uliana precum cu o soră.
Şi vrăjmaşul neamului omenesc a pizmuit-o pe Uliana şi s-au răspândit prin sat tot felul de zvonuri, care mai de care, istovind-o pe nefericita femeie, ca să o facă să refuze ajutorul şi să cerşească iar. Însă nevoile erau aşa de mari la o familie cu nouă oameni… A trebuit să se smerească şi să tacă, iar când putea, să plângă pe ascuns. Pe acest drum al smereniei a şi învins Uliana toate
în cadrul vechilor moşii boiereşti, „mescina” reprezenta un ajutor lunar, constând din produse alimentare pentru o persoană sau pentru o familie căzută în sărăcie.
98
uneltirile vrăjmaşului. S-au potolit bârfele, hotărându-se că Uliana este vrăjitoare.
Dar puterea demonică nu s-a potolit şi toată ura s-a mutat în inimile a doi vecini: fraţii Ilie şi Sidor Pavlociov. Aceştia s-au înverşunat împotriva Ulianei, deşi era respectuoasă cu dânşii, chiar îi linguşea. Erau gata să o rupă în bucăţi dacă nu ar fi ştiut că are un ocrotitor. Dar cu cât erau obligaţi să-şi reţină răutatea, cu atât mai puternic ardea aceasta în inimile lor, deteriorând la fiecare pas relaţiile de vecinătate. Dar ce nu era acolo! Cine ştie cum apare o răutate măruntă între vecini, într-un sat, acela înţelege ce chinuri îndura Uliana de la fraţii Pavlociov. Se ajungea uneori până acolo că în crizele de furie neputincioasă, epuizând cu Uliana întreaga lor rezervă de înjurături, izbind pentru nimic pe una sau pe alta dintre fetiţe, rupând spinarea câinelui din curte, schilodind un purcel, o găină, făcând una sau alta cu nemăsurată furie, mă ameninţau şi pe mine. Mă ameninţau că-mi dau foc, că mă omoară… dar câte nu au promis ca să o sperie pe Uliana, care era, oricum, speriată de moarte.
tu eşti aşa şi aşa şi nădăjduieşti în binefăcătorii tăi, ţipau ei la Uliana. Vă vom arăta şi ţie şi lor, vă vom aranja! Vă vom scoate şi măruntaiele din voi!
Şi se înverşuna şi scuipa, spumega de furie mânia inimii demonizate, dar nu putea trece mai departe de hotarul ameninţărilor: toate destinele sunt în mâna Domnului şi hotarul lor nu poate fi încălcat nici măcar de întreaga putere a oştirii diavoleşti!
Un an şi ceva a durat această ură, care ardea în inimile fraţilor Pavlociov, încingându-se continuu şi cine ştie cum s-ar fi terminat toate acestea, dacă nu ar fi bubuit asupra lor tunetul pedepsei şi mâniei lui Dumnezeu. Într-un an şi ceva nu a mai rămas nicio urmă din aceşti urâtori de oameni.
99
S-a început cu Sidor. Venea acasă de la bufet noaptea, târziu. Era întuneric; drumul spre casă trecea peste pârâu şi în acea vreme se refăcea podul şi se puneau podele noi. Alături, se înjghebase un pod provizoriu, pe unde treceau toţi oamenii treji, dar omul beat are tot felul de fantezii. Sidor, care era foarte beat, a vrut să treacă pe podul ce se refăcea. Pe o parte a podului, scândurile erau deja puse, dar nu erau bătute în cuie, iar pe partea cealaltă erau puse doar cât să poată circula dulgherii. Între ele se deschidea o prăpastie de patru stânjeni chiar deasupra pârâului. Ce s-a întâmplat, doar Dumnezeu ştie! Dimineaţa, devreme, când au venit dulgherii la lucru, spre marea lor groază, l-au văzut pe Sidor mort: atârna nefericitul cu capul în jos, deasupra prăpastiei; picioarele i se agăţaseră deasupra între două scânduri ale podului. În felul acesta s-a încheiat viaţa lui Sidor: cu o moarte înceată şi chinuitoare.
Nu a trecut, se pare, nici măcar un an de la ziua morţii lui Sidor Pavlociov şi înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu l-a lovit şi pe celălalt frate, pe Ilie. Pe atunci, acesta era văduv. Nevasta îi murise, fiul plecase la mină şi nu se mai ştia nimic de dânsul. Mai avea o fiică, fată bătrână, o fată bună, cu viaţă evlavioasă, dar nu locuia împreună cu tatăl ei sau poate murise nu-mi mai amintesc. Ştiu doar că Ilie, în acel timp, locuia singur, fiind bătrân şi ursuz; nu comunica cu nimeni, în afară de Uliana Kostkina, vecina sa din apropiere, pe care continua să o urască la fel de mult. Şi iată, în ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae din primăvară, l-au găsit pe Ilie Pavlociov în casa lui cu capul crăpat în două…
Prin locurile noastre, astfel de crime erau foarte rare: tot satul a rămas zdruncinat de acest eveniment, iar comisarul de poliţie rurală s-ajurat, pare-se, să nu bea,
Autorul se referă la sărbătoarea Aducerii la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae (n. tr.).
100
să nu mănânce până ce ucigaşul nu va fi găsit. Dar, după cum s-a văzut, lucrurile nu au stat în puterea acestuia: ucigaşul parcă a intrat în pământ, nelăsând nici un fel de urme. A târât multă lume pe la biroul său şi pe la anchetator, dar toate au fost în zadar. Şi atunci autorităţile au hotărât să lase toate în voia lui Dumnezeu.
Ilie Pavlociov a fost ucis pe data de 5 sau 6 mai. Cadavrul l-au găsit în ajunul Sfântului Nicolae, dar fusese ucis cu două, trei zile mai înainte, aşa cum a constatat doctorul la autopsie. Dar să vedeţi cum s-a rezolvat crima!
Era postul Crăciunului. La începutul lui decembrie sau chiar la sfârşitul lui noiembrie, deci în apropierea sărbătorii Sfântului Nicolae, ceea ce nu a fost în puterea autorităţilor pământeşti, s-a rezolvat de către puterea cerească şi s-a rezolvat în aşa fel încât, noi, martorii oculari, am desfăcut mâinile cu nedumerire şi am oftat. În acel an, toamna s-a prelungit foarte mult: la începutul lui decembrie, nici pomeneală de zăpadă. Au căzut câţiva fulgi, dar s-au topit pe loc; apoi a venit un geruleţ, cerul s-a înseninat, iar glodul din drum s-a transformat în bulgări de gheaţă. Mulţi s-au temut atunci că vor îngheţa semănăturile de toamnă, nefiind apărate contra îngheţului cu acoperământul iernii. La staţia noastră de cale ferată, pe o aşa vreme, cu un asemenea drum îngheţat, a venit un bătrân vechil să se întâlnească cu picherul de aici. Nu a reuşit să dea calului de mâncare, iar acesta s-a clătinat între hulube, s-a prăvălit la pământ şi, într-o clipă, a pierit. Bătrânul vechil, om umblat şi cu experienţă, şi-a dat seama că acel cal a murit de ciumă siberiană şi a trimis imediat pe cineva în sat ca să aducă nişte bărbaţi pentru a-l îngropa, cu tot cu piele. Au venit doi fraţi din familia Stefanov, s-au înţeles să primească o rublă pentru muncă. Au adus un cal înhămat, au legat leşul de picioare, l-au întărit cu o funie de ham şi l-au tras într-o râpă, într-un locşor ascuns, iar calul l-au trimis acasă
101
repejor ca să nu se infecteze de ciumă. Fraţii Stefanov s-au întors în râpă ca să îngroape leşul, dar şi-au amintit că pielea costă nişte bani: au primit o rublă, dar pentru piele pot să primească 4 ruble; cine ar ştii că este de la o mortăciune?! Zis şi făcut: au jupuit pielea, hoitul l-au îngropat cumva în pământul îngheţat al râpei, iar pielea au dus-o acasă. Era seara târziu şi se întunecase, astfel că puteai duce prada acasă fără să fii văzut… Dar iată că s-a săvârşit răsplata păcatului lor, neştiut de oameni, dar ştiut de Dumnezeu. În lumina slabă a asfinţitului, nu au observat sub picioarele lor bulgării de noroi îngheţat, s-au împiedicat şi au căzut. Unul dintre ei s-a lovit la frunte şi a sângerat, iar celălalt şi-a zgâriat mâna rău de tot. La început nu s-a întâmplat nimic. Şi-a şters care mâna, care fruntea şi au pornit mai departe cărând pielea animalului mort; dar sfârşitul a fost tragic. Cum au ajuns acasă, n-au avut timp să ascundă pielea animalului că au început să dea semne de moarte: în sângele lor a pătruns infecţia şi i-a trăsnit ca un fulger ciuma siberiană. Până să vină preotul, unul dintre fraţi a murit, iar celălalt era în stare de agonie, astfel că preotul nu s-a putut apropia de el cu Sfintele Daruri. Deci şi acest frate a murit fără să se pocăiască. Moartea acestuia a fost cumplită şi a fost însoţită de astfel de manifestări ale răutăţii şi urii faţă de tot ceea ce este sfânt încât tremurau de groază inimile tuturor, începând cu preotul care privea îngheţat de moartea acestui om respins pe faţă de către Dumnezeu.
Şi nu s-au răcit bine aceste două cadavre, că vocea poporului i-a desemnat pe cei doi ucigaşii lui Ilie Pavlociov. Toţi ştiau lucrul acesta dar toţi tăceau de frica ucigaşilor: erau oameni capabili de orice rău, îţi trebuia curaj pentru a-i deferi justiţiei omeneşti. Dar împotriva dreptăţiilui Dumnezeu nimic mi ponte sta. Pe la „Sfântul Nicolae din primăvară” a fost omorât Pavlociov de fraţii Stefanov, iar pe la „Sfântul Nicolae din iarnă” ei înşişi
102
zăceau în groapă, doborâţi de mânia lui Dumnezeu, neputincioşi să aducă roade vrednice de pocăinţă.
închei de scris aceste rânduri şi aud: prin geamul deschis, tăind întunericul nopţii de vară, din spitalul Mănăstirii Optina, ajung până în camera mea vaiete deznădăjduite, ţipete şi vaiete ale unor suferinţe omeneşti. Şi aşa au continuat, nu o zi sau două, ci curând se împlinesc trei săptămâni de când continuă aceste gemete, când liniştindu-se, când crescând cu îndoită forţă. Aşa suferă un om ce este pe moarte, lacheul unui moşier vecin cu Optina. Ce de chinuri, ce de suferinţe! Şi aceste chinuri sunt însoţite de nişte vedenii care îl fac pe nefericitul ars pe jumătate să găsească forţă să se ridice, din cauza groazei, şi să fugă din patul său de suferinţă.
Acum, parcă totul s-a liniştit… Nu a venit oare moartea slobozitoare şi l-a smuls pe suferind din iad, din gheena de foc a chinurilor sale? Poate fi şi aşa! Odihneşte, Milostive Doamne, sufletul său, cel chinuit cumplit!
Astăzi am aflat cum l-a lovit această cumplită nenorocire: şi-a abandonat mama, el fiind unicul susţinător şi ultimul sprijin al mamei sale neajutorate. Şi a abandonat-o din cauza unei femei. A venit de multe ori la dânsul, bolnavă, slabă, ramolită şi de fiecare dată a izgonit-o cu o cruzime inumană. Ultima dată a venit la dânsul cu trei săptămâni în urmă şi a auzit din gura unicului său fiu un cuvânt nebunesc:
ieşi! Măcar de ai arde…
A doua zi, el însuşi a luat foc de la flacăra unei lămpi cu spirt, unde pregătea cafea pentru stăpânul său…
Dar, iată, ţipă din nou nefericitul! Mai trăieşte… Miluieşte-l, Doamne! Mântuieşte-i, Doamne, sufletul: a suferit, s-a căit, chiar dacă atât de târziu…
103
Redactor: Daniel Ciobanu Design copertă: Leonard Lunguleac Tehnoredactor: Corina Rezai
Editura Doxologia
Str. Cuza Vodă nr. 51, 700038, Iaşi
Tel: 0232216693; 0232218324 Fax: 0232216694
www.edituradoxologia.ro, e-mail: editura@doxologia.