Un schimb de scrisori imaginar între o adolescentă din zilele noastre şi o sfântă din vremurile apostolice. în balansul dintre copilărie şi maturitate, scrisorile acestea şi rugăciunile unei sfinte iubitoare o însoţesc la trecerea de la liceu la facultate, de la traiul de acasă la cel de la cămin, de la o viaţă fără Hristos la Ortodoxie.
MELINDA JOHNSON
Scrisori către Sfânta Lidia
Melinda Johnson
Redactor Diana-Cristina Vlad
Coperta: Mona Velciov
Traducere după originalul în limba engleză: Melinda John¬son, Letters to Saint Lydia, Andent Faith Publishing, Chesterton, USA, 2010.
Copyright © 2010, Melinda Johnson
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Scrisori către Sfânta Lidia
Traducere din limba engleză de Diana Stănciulescu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
JOHNSON, MELINDA
Scrisori către Sfânta Lidia Melinda Johnson; trad. din lb. engleză de Diana Stănciulescu bucureşti: Editura Sophia, 2018
ISBN 978-973-136-643-2
I. Stănciulescu, Diana (trad.)
2
Bucureşti
1
16 iunie
Dragă Sfântă Lidia,
Mă cheamă Lidia. Mi-au pus numele bunicii mele agnostice şi nu sunt sfântă, desigur. De fapt, nici măcar creştină nu sunt şi am aflat de ti¬ne abia când cei din familia mea mai puţin eu s-au botezat creştin-ortodox acum câteva săp¬tămâni. Când ne-am întors de la biserică, mama a venit la mine în cameră şi mi-a dat o icoană cu tine, mare de 12×28 cm. A ţinut să-mi explice că o icoană nu este doar o imagine şi a insistat ca eu să consider acest dar ca pe un fel de legătură di¬rectă cu tine, cea reală. Deşi, văzând amestecul de nelinişte şi speranţă din privirea ei, mi-a venit să mă ascund, icoana în sine mă pune cumva pe gânduri. De când mi-a dat-o stă la mine pe birou şi, din cine ştie ce motiv, mă mai surprind uitându-mă atent la ea de fiecare dată când rămân în cameră mai mult de câteva minute.
Icoana te înfăţişează cu o aură în jurul capu¬lui. Porţi o rochie roşie şi o pelerină galbenă. Ai o
7
eşarfă albastră pe cap şi pe umeri, iar în mâini ţii o altă eşarfă albastră. Poate are o poveste eşarfa albastră din mâinile tale? Pare că i-o întinzi cui¬va. Oare cât de veche este imaginea asta? Oare cel dintâi care a pictat-o te cunoştea? Aşa arătai tu cu adevărat sau, pornind de la cum erai de fapt, ai fost stilizată şi idealizată în timp? De fie¬care dată când văd picturi vechi mă întreb lucrul ăsta, pentru că nici una dintre ele nu arată ca oa¬menii adevăraţi care trăiesc în lumea de azi.
Familia mea s-a botezat fără mine, pentru că eu am 17 ani şi am ales să nu o fac, dar nu neapărat fiindcă resping ideea. Însă pur şi simplu nu are sens, din multe motive. Ca sfântă, sunt sigură că ştii totul despre creştinism, ortodox sau nu, dar singurii oameni ortodocşi pe care îi ştiu sunt fie greci, fie ruşi. Iar familia mea nu este nici una, nici cealaltă. Acesta nu este decât cel mai mărunt mo¬tiv pentru care toată situaţia mi se pare ciudată.
Aşadar… eşti reală? Aşa se explică faptul că mă tot uit la tine?
Mama mea, cu amestecul ei de nelinişte şi spe¬ranţă, spune că tu eşti vie în rai şi poţi să te rogi pentru mine. Sunt sigură că am nevoie de rugă¬ciunile tale, dar nu îţi voi cere aşa ceva până când nu mă hotărăsc pentru tot tacâmul: sfinţi, rugă¬ciuni şi, mai ales, un Dumnezeu adevărat la Care să aibă sens să mă rog. Dar nu văd cum ar putea să strice dacă îţi scriu şi, de fapt, nici nu mă pot abţine. Simt nevoia să vorbesc cu cineva.
Este ora mesei. Acum că părinţii mei au o re¬ligie, seara luăm masa împreună toată familia. E o atmosferă plăcută, aş zice. Sau ar fi, dacă nu ar exista şi acea persoană care din nefericire nu s-a botezat.
Cu respect, Lidia
P.S.: Arată aşa de ciudat când vezi acelaşi nume şi la începutul, şi la sfârşitul scrisorii… Este ca şi cum mi-aş scrie mie însămi. Poate asta şi fac. Nici măcar nu ştiu dacă exişti cu adevărat.
Dragă Lidia,
Exist cu adevărat. Şi, ca şi tine, nu am fost sfân¬tă de la începutul vieţii mele! Este înţelept din partea ta că nu îmi ceri să mă rog pentru tine până când nu crezi că exist cu adevărat, dar eu mă voi ruga pentru tine între timp, pentru că, deşi tu nu mă cunoşti, eu te cunosc.
Şi eu, şi tu avem aceeaşi problemă. Tu nu ştii că eu îţi citesc scrisoarea şi deci nici nu o citeşti pe a mea. Dar, ca şi tine, eu voi scrie oricum.
Dumnezeu să te aibă în pază!
Sfânta Lidia
8
17 iunie
Dragă Sfântă Lidia,
Tocmai am recitit prima pagină a acestui jur¬nal şi mi-am dat seama că, dacă citeşti într-ade¬văr ce scriu, probabil că îţi pui deja multe între¬bări. Dar, înainte de toate, ştii cine sunt? Mă poţi vedea pe mine, îmi vezi familia? Poate te uiţi de sus, din ceruri, la milioanele de oameni de pe pă¬mânt şi te întrebi noi care dintre ei suntem. Cât pot vedea sfinţii de acolo, de sus? Eşti ca Dum¬nezeu? Nu, probabil că nu. Erai doar un om în viaţa de zi cu zi, chiar dacă acum eşti sfântă.
Aş vrea să îţi prezint familia mea, pentru ori¬ce eventualitate. Nu pot să-ţi spun povestea mea decât când cunoşti personajele aşa cum le ştiu eu.
Pe tata îl cheamă Ned, are aproape 1,80, are părul castaniu şi e mai roşu la faţă. îmi iubesc ta¬tăl, dar mi-aş dori să spună mai clar ce vrea. Nu că n-ar fi el hotărât în privinţa aspectelor impor¬tante, dar pare că mereu cedează când este vorba de cele mai
9
mărunte. Eu nu cedez în nici o pri¬vinţă. Dacă îi laşi pe oameni să hotărască în locul tău în
privinţa lucrurilor mărunte, vor încerca să preia controlul şi asupra celor mai importante. Pe mama o cheamă Nora, are părul blond, este drăguţă şi plină de viaţă (cred că expresia aceas¬ta pentru ea a fost inventată), dar nici ea nu ce-dează în nici o privinţă. Aşa că, pe de-o parte, îl avem pe tata, care ţine să aibă pace mai degrabă decât să ţină la o idee, iar pe de alta suntem eu şi mama, certându-ne care dintre noi două să de¬cidă în privinţa mea. Mă întreb uneori dacă mai ştie câţi ani am. Cred că nu.
Tirsa e surioara mea. Are 6 ani. N-ai să ghi¬ceşti de unde vine numele ei. Când mama era în¬sărcinată cu ea, părinţii mei se uitau într-o zi la filmul Ben Hur, o producţie din anii 50 despre o cursă a carelor de luptă între un păgân roman şi un creştin, iar în film era un personaj pe nu¬me Tirsa. Nu ştiu dacă părinţilor mei le-a plăcut doar numele sau dacă le-a plăcut şi personajul, ori pur şi simplu se simţeau ei fericiţi în ziua res¬pectivă, în orice caz, de acolo vine numele ei.
Nu am dat mare atenţie numelui Tirsei până acum, dar, explicându-ţi-l ţie, am ajuns să-mi pun întrebări asupra explicaţiei în sine. Am auzit de multe ori povestea cu numele şi am accep¬tat-o, dar acum mi se pare tare ciudată.
Cine îi pune numele copilului după un personaj inven¬tat? Dar şi mai ciudat, acum că mă gândesc mai
10
bine, este că Tirsa din film era creştină, iar părin¬ţii mei sigur nu erau. Cel puţin aşa credeam!
Odată ce s-au hotărât să primească botezul, părinţii mi-au spus că vor ca Tirsa să crească „după credinţa creştină”, dar că, la vârsta mea, nu ar avea nici o valoare pentru mine să mă con¬vertesc decât dacă eu cred în acest lucru. M-a surprins un pic lucrul ăsta, cel puţin din partea lor, dar într-adevăr aşa este. Scufundarea în apa botezului şi miruirea nu ar schimba nimic dacă eu n-aş crede în ele, nu-i aşa?
Lidia
Dragă Lidia,
Ştiu cine eşti. Ai dreptate că sunt „doar un om”, nu sunt o zeitate, dar poţi şti mai multe ca om fiind aici, cu Dumnezeu, decât este posibil pentru oamenii care încă sunt în lume. Când te privesc sau mă gândesc la tine, Duhul Sfânt îmi vorbeşte despre viaţa ta şi îmi spune de ce ai nevoie şi ce ţi-e drag şi ce ţi-ai propus să faci în viaţă. Este un alt fel de a cunoaşte, poate, decât cel la care te gândeai tu.
Mă bucur să ştiu mai multe despre tine din pro¬priile tale povestiri şi să aflu mai multe despre familia ta. în perioada prin care treci, încrederea copilă¬rească şi necondiţionată pe care o aveai în părinţii tăi se risipeşte şi este greu să te simţi împăcată cu ei pe
11
măsură ce le descoperi defectele. Dacă nu poţi să vor¬beşti cu ei, poţi oricând să vorbeşti cu Dumnezeu. Şi poţi vorbi cu Maria, Măicuţa Lui, sau cu mine, cum faci acum.
Numele Tirsei mi se pare interesant. Reflecţiile pă¬rinţilor tăi cu privire la viaţa lor duhovnicească se pa¬re că începuseră mai de mult decât ştiai tu. Este posibil şi să le fi plăcut, pur şi simplu, acest nume. Dar, în lumina hotărârii lor de a trece la Ortodoxie şase ani mai târziu, decizia ca fata lor să poarte numele unei creştine (un personaj fictiv sau nu) pare grăitoare.
Când spui că botezul nu ar însemna o schimbare dacă nu crezi în el, ai întrucâtva dreptate. Dar nu ar trebui să subestimăm niciodată puterea pe care o au în sine cele sfinte. Au viaţa lor şi nu depind de credin¬ţa ta pentru a fi adevărate. Uită-te la mine! Eu existam înainte ca tu să-mi fi vorbit vreodată şi exist în continuare, când te întrebi clipă de clipă de ce eşti atât de naivă să îmi scrii, deşi ştii că am murit de mult.
Poate îmi scrii pentru că Dumnezeu a deschis un pic uşa sufletului tău şi ai atâta curiozitate cât să-ţi doreşti să arunci o privire prin deschizătura ei să vezi ce este în această încăpere abia descoperită.
în Domnul, Sfânta Lidia
12
20 iunie
Dragă Sfântă Lidia,
Unde rămăsesem?
A, da! La familia mea. Ned, Nora, Tirsa şi eu, Lidia. Eu sunt de înălţime medie, părul seamănă cu al tatei, castaniu, şi ochii la fel, dar la soare fac pistrui. Forma feţei e cam pătrată, la fel şi bărbia. Nu prea mă machiez, pentru că îmi consumă mult timp dimineaţa. Când eram în clasa a opta, priete¬nele mele m-au învăţat cum să mă machiez. Mama se machiază, dar altfel decât fetele de vârsta mea.
Am absolvit liceul imediat după ce s-a bote¬zat familia mea şi, cam în două luni, voi pleca la facultate. Abia aştept! Poate am un pic şi o stare de nelinişte. Este o schimbare importantă că nu voi mai locui cu părinţii, dar chiar vreau să plec. M-am săturat de toată starea de încordare din¬tre mine şi mama. Sunt gata să încerc să ies şi eu în lume pe cont propriu. Acum sunt încă acasă, toată vara, şi am timp destul să mă afund în gânduri şi să îi scriu despre asta unei persoane care a murit acum 2000 de ani.
14
Pot spune cu mândrie că am prins un internship în fotografie pe perioada verii la ziarul nostru local, aşa că lucrez trei sau patru zile pe săptămâ¬nă. Uneori mă pun să fac tot felul de munci „administracasante” şi plicticoase, dar vreo doi din¬tre fotografi sunt prietenoşi. Mă iau cu ei când au sarcini pe teren şi mă lasă să văd cum mă descurc la prelucrare foto şi paginare când se iveşte oca¬zia. Realitatea este că sunt cam obsedată de fotojurnalism şi ţin pumnii strânşi strâng şi degetele de la picioare să fiu acceptată în echipa de lucru a anuarului universităţii când voi fi studentă. Nu sunt sigură dacă lasă nişte bieţi boboci să ia parte la ceva aşa grozav, dar eu sigur o să încerc!
Nu ştiu dacă pe vremea ta erau reporteri, dar, dacă aveaţi, vreau să-ţi spun că fotografii nu sunt ca ceilalţi jurnalişti, după umila mea părere. Noi suntem în spatele camerei, nu în faţa ei, să nu cumva să ai impresia că alerg de colo colo rânjind, smulgând informaţii esenţiale de la niş¬te martori neajutoraţi.
De fapt, eu sunt o persoană liniştită. Nu sunt chiar timidă, dar am tendinţa să observ, mai de¬grabă decât să vorbesc, până când mă familiarizez cu oamenii. Nu am un palmares spectaculos de întâlniri romantice, dar probabil aş putea ieşi mai des decât o fac dacă m-aş strădui puţin. Fete¬le care nu vorbesc decât despre băieţi mă enervează. Citesc mult, de plăcere, dar nu vorbesc prea mult despre ce citesc. Cărţile sunt lumea mea şi
15
doar a mea, nu simt prea des imboldul de a pofti pe cineva înăuntru. Mă consider feministă, dar nu una exagerată. Sunt un vegetarian mediocru, pen¬tru că eu cred că aşa este sănătos, dar şunca presa¬tă îmi place la nebunie. Sportul meu preferat este voleiul, aşa că mi-aş fi dorit să fiu mai înaltă, dar am totuşi picioare puternice şi sar foarte bine, deci pot spune că mă descurc. Culorile mele preferate sunt roşu şi albastru (culorile echipei!). Ce ar mai fi de spus? Cel mai mult îmi place senzaţia pe ca¬re mi-o dau şosetele noi în pantofi noi de jogging, îmi place mirosul untului când se topeşte pe clătite şi-mi mai place cum cărţile bune te poartă atât de departe, încât nu mai observi că a trecut tim¬pul. Şi-mi place la nebunie ploaia. Mai ales ploaia de vară, când totul devine verde şi argintiu.
Am o căţeluşă pe care o cheamă Rilla, pre¬scurtare de la Gorilla, pentru că e mare şi neagră şi lăţoasă de te prăpădeşti după ea! Vrea s-o iei în braţe şi să o mângâi şi s-o sufoci de atâta drag. Pufăie şi fornăie şi sare de colo-colo plină de voioşie. O iubesc cel mai mult pe Rilla pentru că şi ea îmi răspunde cu dragoste, pur şi simplu mă iubeşte fiindcă mă iubeşte.
Prietenele mele cele mai bune sunt Trella, Maria Louisa, Lauren şi Jill şi făceau parte toate din echipa de volei a liceului, ca şi mine. Trella este pe locul întâi la toate, Maria Louisa este mămoasă cu toată lumea, Lauren e cea care vorbeşte tot timpul, iar Jill e haioasă şi cu ea râd de mă prăpădesc.
Îmi place toată trupa şi, de fapt, le iubesc tocmai fiindcă sunt o echipă, un grup mare de fete care se completează şi în postura de coechipiere la volei, şi ca oameni. Am petrecut atât de mult timp împreună, încât nu mai avem secrete una faţă de alta. Suntem aşa cum ar trebui să fie o familie, doar că una mai mare. O să-mi fie dor de ele mai mult decât de orice altceva din timpul liceului, dar, din micul meu grup de prietene, toate merg la facultăţi de stat şi vor putea să joa¬ce în continuare volei, ca şi mine, ceea ce este un lucru foarte, foarte bun. Voi avea deja prieteni vechi la facultate, în loc să pornesc de la punctul în care nu mă ştie absolut nimeni.
Nu-mi mai vine altceva în minte în momentul ăsta. Mă întreb dacă tu citeşti ce-ţi scriu. De un¬de să ştiu?
Cu cele mai bune urări,
Lidia
Dragă Lidia,
Citesc fiecare cuvânt pe care mi-l scrii. Scrisorile tale îmi aduc mare bucurie.
Mama ta se pare că îţi dă de furcă, fata mea dragă. Ceva se întâmplă, ceva ce te face să reacţionezi cu frustrare, nu cu încredere. Nu ştiu de la care dintre voi pleacă problema. Spuneai în scrisoarea dinainte că nici tu, nici mama ta nu vreţi „să cedaţi”, deci mi se pare probabil că în cazul vostru fiecare este încăpăţânată,
16
ceea ce duce la iritare de ambele părţi. Dacă ţii cont de faptul că ea, cel mai probabil, doreşte ce e mai bine pentru tine, cred că ai putea să înveţi să o ierţi când exagerează voind să-ţi ofere acest bine.
înţeleg că Rilla îţi e tare dragă pentru că dragostea ei este simplă şi pură. Dragostea, în general, este un dar de la Dumnezeu, Care este izvorul iubirii. Dumnezeu este dragostea însăşi. Oricând vei găsi o dragoste bună, să ştii că acolo este prezent şi Dumnezeu. Rilla este creaţia lui Dumnezeu, iar când Iisus Hristos a ridicat toată creaţia prin învierea Lui plină de slavă, El ţi-a dăruit această desfătare în prietena ta, căţeluşa. Este un dar bun.
Mă bucur să aflu că citeşti mult. Mintea ta este un dar preţios şi, cu cât îi dai mai multă învăţătură, cu atât te va sluji mai bine. Cititul mai este bun şi din alt motiv. îţi stimulează imaginaţia, iar eu cred că imaginaţia este un mod de a învăţa să crezi în ceea ce nu se poate vedea. Ceea ce există în mintea ta devine atât de real, încât ajungem să ne întrebăm dacă ar mai putea fi şi alte lucruri nevăzute, alte lumi, încă neexplorate.
Nu-ţi face griji când nu ai nimic de spus. Unele dintre cele mai frumoase clipe în orice prietenie sunt cele de tăcere împărtăşită. Cel mai mult îmi doresc, ca şi prietenele tale de la volei, să fiu pentru tine o priete¬nă adevărată.
17
îmi place cum le descrii, mai multe su¬flete care vor să trăiască şi să se dezvolte frumos spre binele tuturor. Asta îşi doreşte Dumnezeu pentru noi, să fim împreună unii cu alţii sub ocrotirea iubirii Lui. Binecuvântarea şi harul Lui să fie cu tine!
Sfânta Lidia
23 iunie
Dragă Sfântă Lidia,
Ar trebui să îţi explic de ce nu sunt ortodoxă. Ştiu că ţi-am explicat deja, dar mă simt obligată să îţi explic mai pe larg, în eventualitatea că tu chiar citeşti ce-ţi scriu.
Dacă este adevărat ce-mi spune mama, iar tu eşti ortodoxă, probabil te întrebi de ce nu pricep care e ideea.
Toată povestea asta mă face să mă simt prost, înainte de a se hotărî să se convertească, părin¬ţii mei nu erau preocupaţi de religie. Cred că eu am fost la biserică la biserici, în general, de ori¬ce fel de vreo zece ori în toată viaţa mea, iar de fiecare dată a fost vorba de nunţi, înmormântări, ori în ajunul Crăciunului, când mergeam cu bu¬nica. Părinţii noştri ne-au învăţat mereu să fim oameni buni, dar nu ne-au spus niciodată de ce. Pentru că asta înseamnă o religie, nu? îţi spune de ce să fii bun.
Nu înţeleg de ce au devenit deodată religioşi. Ei spun că simţeau că ceva lipsea din viaţa
18
noastră. dar eu nu simţeam că mi-ar fi lipsit ce¬va. Nici măcar nu am discutat vreodată despre religie în familie. De unde ar fi trebuit să ghicesc eu că îşi doreau aşa ceva? Este ceva cu totul nou din partea lor. într-un fel, nici nu-i mai recunosc pe părinţii mei.
înainte, dacă îi întreba cineva pe părinţii mei de ce religie sunt, spuneau de fiecare dată că ieşirile în natură erau modul în care ei se simţeau aproa¬pe de Dumnezeu şi că ne plăcea să mergem în ex¬cursie ca o expresie a trăirii noastre spirituale.
La drept vorbind, mie mereu mi se părea un pic caraghioasă explicaţia lor. Era genul de răs¬puns pe care îl inventezi şi îl ţii la îndemână să i-l serveşti oricui te sâcâie cu asemenea întrebări. Dar de ce îmi dau cu părerea? Poate ei chiar se gândeau la Dumnezeu acolo, prin pădure. Poate s-au gândit atât de mult, că gânditul ăsta le-a trezit curiozitatea.
Ideea e că mă simt ca şi cum am ajuns deodată pe o scenă în mijlocul unei reprezentaţii şi sunt singurul actor care nu-şi ştie replicile. Nici măcar nu ştiu în ce piesă joc. Cum am ajuns în punctul ăsta? De ce ne-au făcut părinţii noştri aşa ceva? De ce trebuie să fiu eu afectată? Cum anume e mai bine acum că au luat-o pe drumul ăsta? Am încercat să mă duc la una sau două dintre lecţiile lor de catehizare în ultimul an, dar simpla pre¬zenţă a părinţilor mei avea un efect atât de tul¬burător asupra minţii mele, încât nu mă puteam
19
concentra la ceea ce se spunea acolo. Indiferent câtă teologie înaltă îmi oferă mama, nu pot să scap de agitaţia dinlăuntrul meu. Sunt complet prinsă în propria mea încercare de a găsi un mo¬tiv mai profund în spatele deciziei lor. Iar faptul că încă mai locuiesc cu ei după ce hotărârea mea a fost să nu mă alătur în aventura lor spirituală îmi face viaţa stresantă şi complicată. Abia aş¬tept să înceapă facultatea!
Nu simt ceea ce părinţii mei vor să simt şi nici nu gândesc cum ar vrea ei să gândesc, deci, ori¬ce aş face, ori îi supăr pe ei, ori mă fac de râs. Au aşteptat până mairămăseseră doar trei zile şi ur¬ma botezul, ca să îmi spună că este alegerea mea dacă vreau să mă botez şi eu. Era foarte clar că ei speraseră să se întâmple vreo minune şi că voi vrea să fac şi eu ce făceau ei. Să fiu sinceră, mi s-a părut puţin ridicol când mi-au spus că este ale¬gerea mea ce fac. Păi ştiam deja că era alegerea mea. Nu este evident că am deja o vârstă la care nu mi se poate spune ce să cred?
Eu nu vreau să le creez probleme, dar, serios vorbind, ei tocmai au schimbat cu totul viaţa noastră de familie, iar mie o să-mi trebuiască timp să mă adaptez la această schimbare. M-am dus totuşi la botezul lor, iar când mama mi-a fă¬cut cadou această icoană cu tine, am primit-o şi i-am mulţumit, dar acum ce ar trebui să fac cu ea? Oare mama speră ca icoana ta să mă conver¬tească la Ortodoxie?
20
Toată lumea din biserica lor s-a holbat la mine cât a durat botezul. Uite-mă şi pe mine, stând mai într-o parte, cu privirea fixată în podea, în timp ce toată familia mea trece la Ortodoxie fă¬ră mine. M-am simţit ca şi cum toţi îşi spuneau: „Dar ea ce-a păţit?” fiindcă nu m-am creştinat şi eu. Dar pur şi simplu n-am putut să o fac. Nu ar însemna decât că am cedat la presiunile celor¬lalţi şi, dacă Dumnezeu există (şi nu contest că ar exista), nu cred că El m-ar vrea în felul ăsta, tu ce crezi?
Cu respect,
Lidia
P.S.: Dacă n-ai fi sfântă şi n-aş şti că ai mu¬rit deja, te-aş ruga să nu spui nimănui ce ţi-am povestit eu. Când încerc să exprim părerile mele pe această temă, nu prea îmi reuşeşte. Nici mă¬car cu prietenele mele nu vorbesc despre asta. Le spun totul, dar nu ştiu ce aş putea spune pe su¬biectul ăsta şi nu mai vreau şi alte păreri despre ce ar trebui eu să fac. Nu, mulţumesc!
P.P.S.: Ceea ce nu înţeleg este, dacă părinţii mei chiar cred că botezul mi-ar salva sufletul meu nemuritor, cum de o să fiu eu cea care ale¬ge dacă să se boteze sau nu? Oare cei din jurul meu chiar nu au nici o problemă dacă eu decid să nu-mi salvez sufletul meu nemuritor?
21
Dragă Lidia,
Mă simt onorată că ai ales să îmi împărtăşeşti gândurile tale, iar eu nu îţi voi înşela niciodată încrederea.
înainte de a-ţi scrie orice altceva trebuie să îţi spun că Dumnezeu te vrea cu adevărat!
Este corectă intuiţia ta că presiunile făcute de fa¬milie nu sunt un motiv să devii creştin. Dar nici nu trebuie, ca urmare a acestui fapt, să hotărăşti că Dumnezeu te vrea numai dacă te-ai botezat. El te-a vrut dinainte să respiri pentru prima oară! El este Cel care te-a făcut, Lidia. El ştie ce simţi înainte ca tu să îi spui şi îţi înţelegetrăirile mai bine decât tine însăţi. El ştie cât de neaşteptată şi de tulburătoare este aceas¬ta experienţă pentru tine. Nu-ţi face griji în privinţa Lui. El este chiar lângă tine şi îţi va rămâne alături şi îl vei găsi alături oricând vei fi gata să îl cauţi.
înţeleg de ce te simţi dezorientată şi de ce simţi că ai fost despărţită de familia ta. Nu te aşteptai la acest pas din partea părinţilor tăi, nu erai pregătită pentru el şi a fost ceva atât de neobişnuit, încât nu reuşeşti să îl integrezi în mulţimea lucrurilor pe care le ştii de atâta vreme despre părinţii tăi şi despre viaţa voastră de familie. Ceea ce îţi spun ei acum este atât de dife¬rit de orice ţi-au spus vreodată, încât nu poţi crede că într-adevăr vorbesc serios. Probabil că te întrebi cum se va potrivi religia cu celelalte lucruri ce ţin de uni¬versul tău, personal, sau de universul familiei tale, din care religia nu făcea parte înainte. Cum va schimba un nou sistem de valori vechiul vostru mod de a
22
lua decizii în viaţă? Cine sunt acum aceşti oameni, părinţii tăi şi sora ta, odată ce au devenit ortodocşi?
îmi place ideea ta că religia este cea care explică „de ce ar trebui să fii bun”. Fără îndoială că aşa este, deşi religia este mult mai mult decât atât. Mai pre¬sus de orice, religia este modul cum îl cunoaştem pe Dumnezeu. Cu timpul, vei afla că „religia” va lim¬pezi lucrurile în sânul familiei tale. Este mai simplu întotdeauna să interacţionezi cu cineva când cunoşti „de ce”-ul din spatele opţiunilor şi acţiunilor lor. Dar va fi nevoie de timp pentru a învăţa toate motivele noi care izvorăsc din această credinţă nouă şi va mai tre¬ce timp până ca tu să te simţi în largul tău în raport cu ele, mai ales că nu te simţi încă în largul tău nici cu credinţa.
Cu rugăciuni pentru noul vostru cămin, Sfânta Lidia
23
Dragă Sfântă Lidia,
Acum că ştii câte ceva despre mine, m-am ho¬tărât să aflu şi eu câte ceva despre tine. Am căutat pe Google şi am deschis un link către un site cu Biblia, unde se spunea povestea ta. Nu caut eu des Biblia, dar am citit suficient cât să aflu ci¬ne eşti. Uite ce scria:
Faptele Sfinţilor Apostoli (16,14-15):
„Şi o femeie, cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră din cetatea Tiatirelor, temătoare de Dum¬nezeu, asculta. Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima să ia aminte la cele grăite de Pavel.
Iar după ce s-a botezat şi ea şi casa ei, ne-a ru¬gat, zicând: De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi. Şi ne-a făcut să rămânem.”
Doar atât? Şi ce s-a întâmplat mai departe? Mă întreb dacă în altă parte se spune mai mult.
Mă întreb cine era „Pavel”. Eu ştiu un băiat pe care îl cheamă Paul, de la şcoală. Nu îl ştiu
25
prea bine. Se pare că mergem la aceleaşi opţiona¬le, dar nu stăm de vorbă prea mult în afara orelor. Cred că este mai reţinut din fire. Ţi-aş poves¬ti mai mult despre el, doar că mi se pare ciudat să vorbesc despre băieţi cu o sfântă.
Acum plec să o duc pe Tirsa la piscina din car¬tier, unde îi place ei cel mai mult să meargă. Prie¬tenele mele Lauren şi Jill mă aşteaptă acolo. Pu¬tem să stăm pe şezlongurile din jurul piscinei şi să ne uităm cum apune soarele (sau cum o ajun¬ge oboseala pe Tirsa). Tare mult îmi place vara!
Au revoir,
Lidia
P.S.: Vânzătoare de porfiră? Adică ce înseamnă?
P.P.S.: Tu şi casnicii tăi v-aţi botezat, dar cas¬nicii mei s-au botezat fără mine.
Dragă Lidia,
Ai aflat povestea mea, sau cel puţin o parte din ea, scrisă de Sfântul Apostol Pavel. Când spune că eram „vânzătoare de porfiră” înseamnă că eu vindeam ţe¬sături colorate printr-un proces dificil ce le dădea o frumoasă nuanţă roşu-închis (nu purpuriul pe care îl ştiţi voi astăzi), care era şi scumpă, şi foarte preţuită.
Cred că te simţi şi uşurată, şi tristă când cei ai ca¬sei tale s-au botezat fără tine. Pentru mine nu a fost
26
aşa, Lidia. Ai observat ce spune Sfântul Apostol Pa¬vel? Domnul mi-a deschis inima. Cum stăteam eu pe malul râului, toată fiinţa mea s-a cutremurat, aşa cum tremură un clopot când sună. Toată fiinţa mea s-a trezit la viaţă. Este ceea ce şi tu cauţi, acea cu¬noaştere lăuntrică ce te îndeamnă să sari în apa sfin¬ţită şi să te ridici de acolo un om nou, renăscut.
Ştiam că ceea ce auzisem de la Sfântul Apostol Pa¬vel era adevărat. Când am ieşit din apă, eram plină de bucurie şi energie. L-am invitat pe Sfântul Apostol Pavel şi pe cei care erau cu el să vină şi la mine acasă, pentru că ardeam de dorinţa de a-mi exprima cumva dragostea care îmi umplea inima, să pot să le ofer şi eu o fărâmă din marele dar pe care mi-l împărtăşise¬ră. A fost un mod de a sărbători ceea ce simţeam şi de a întări prin fapte promisiunea pe care o făcusem prin botezul meu.
Într-o zi, când mă vei putea auzi, îţi voi povesti ce s-a întâmplat după aceea.
M-ar interesa să aflu mai multe despre băiatul de la şcoală pe care îl cheamă Paul. Se pare că mă crezi o persoană excesiv de pudică şi dezaprobatoare. Fă¬ră îndoială, cineva te-a informat greşit cu privire la sfinţi. Şi tu vei fi sfântă într-o zi, Lidia, dacă îţi vei dori să fii, şi sigur că nu va fi deloc ciudat „să vorbesc despre băieţi” cu tine.
închei cu un oftat, Sfânta Lidia
27
Dragă Sfântă Lidia,
Ştiu că îţi spusesem că plec la piscină, dar m-am tot gândit după ce am încheiat scrisoarea, iar acum trebuie să îţi scriu încă ceva!
Vreau să îţi spun un singur lucru despre Paul, iar apoi vei înţelege de ce nu mai intru în detalii. Cred că Paul se încadrează în categoria numită de mama „băieţi răi”. Un băiat rău, după păre¬rea ei, este un ahtiat după jocuri video, cu tatu¬aje şi inel în nas, care probabil mai ia droguri şi e cam destrăbălat sau, cel puţin, nu-şi face deloc temele. Eu cred că mai înseamnă şi altceva. Cred că un „băiat rău” este cineva care face toate as¬tea, dar rămâne un băiat chipeş. Plin de farmec. Visul fetelor. Un tip senzual. Irezistibil. Pe scurt, atrăgător. Altminteri cui i-ar mai păsa de el şi de obiceiurile lui proaste?
Mă îndoiesc că Paul, cel pe care îl ştiu eu, ia droguri sau ceva de genul ăsta. Are părul scurt, brunet şi ochelari cu ramă metalică, aşa că nu
28
prea arată ca un om care să fie tatuat şi cu inel în nas. Este deosebit de deştept. Dar şi face pe deşteptul când deschide gura. încearcă să îi facă pe profesori să pară proşti şi, când cineva face o prezentare, nu-şi ascunde deloc plictiseala. Parcă singura voce pe care vrea să o audă este propria voce. Există şi un cuvânt pentru asta: egocentric.
Dar dacă ar fi fost doar un tip egocentric şi nimic mai mult, n-ar mai fi deloc interesant. Felul în care face toate aceste gesturi nepoliticoase te determină să îţi doreşti să treci peste faptul că el este mai inteligent decât toţi ceilalţi. Nu poţi să nu-ţi spui în gândPăcat, ar putea fi aşa de simpatic!”
Poate problema lui este că nu e inteligent şi la capitolul oameni, ci doar la capitolul cărţi. Poate nu ştie cum să discute cu cineva pe care nu-l poate pune sub lupa microscopului. N-a fost vă¬zut niciodată cu o fată normală, muritoare. Dar nu se ştie. Şi el merge la universitatea de stat (pentru că a primit o bursă consistentă să studie¬ze ştiinţele naturii, iar familia lui nu-şi poate per¬mite o altă variantă), aşa încât probabil că îl vom mai vedea pe acolo, ieşind la întâlnire cu vreo studentă genială de la masterat, care se specializează în astrofizică.
Ia te uită! Domnişoara „Să nu vorbeşti despre băieţi cu sfinţii” i-a scris unul, două, trei, patru paragrafe despre un băiat tocmai unei sfinte!
Probabil că încep s-o iau razna.
29
Acum chiar că mă duc la piscină, deci nu vei mai primi scrisori de la mine astăzi.
Lidia
Dragă Lidia,
Văd că, deşi ai momentele tale de cinism, înveţi să te uiţi la ceilalţi oameni cu o atitudine înţelegătoare.
într-adevăr, ce trist este când vezi un om care ar putea fi cu mult mai mult decât e! Dacă el chiar este îndrăgostit de el însuşi, atunci se rupe de lume şi se închide în el însuşi, unde se va sufoca şi va muri.
Noi ne vom pune nădejdea în lucruri bune pen¬tru acest tânăr. Fiecare prunc este născut pentru rai, chiar şi acest „egocentric”, cum îi spui tu. Poate a tre¬cut printr-o experienţă care îl doare sau îl frustrează. Poate egocentrismul lui este doar chipul pe care el îl arată lumii, neştiind cum altfel ar putea proceda mai bine. Poate doar îi este teamă. într-un fel sau altul, toţi oamenii cunosc teama. Cea mai mare parte a ră¬ului care pătrunde în lume îşi are rădăcinile în teama de moarte. Este o boală şi numai cunoaşterea vieţii veşnice o poate vindeca.
Mă voi ruga pentru acest Paul şi, fireşte, mă voi ruga şi pentru tine, cum o fac mereu.
în Hristos, Viaţa noastră, Sfânta Lidia
1 iulie.
Dragă Sfântă Lidia,
Ştiu că am spus că nu mai scriu azi, dar se pa¬re că mi-am făcut un obicei din a-ţi scrie!
După-amiaza noastră la piscină a fost perfec¬tă. Tirsa şi prietenii ei mititei s-au bălăcit încân¬taţi, iar eu, Lauren şi Jill am stat pe şezlonguri şi am vorbit până n-am mai putut. Am căzut de acord că arătăm ca o cutie de creioane colorate: Lauren este blondă şi purta un costum de baie galben, Jill este roşcată şi purta un costum roşu, iar eu eram creionul maro, datorită costumului meu de baie maro, tres chic, şi a unor pistrui de¬loc şic.
Lauren este de părere că se întâmplă ceva cu Trella (cea care este grozavă la toate, o mai ştii?). O tot sună pe Trella să o întrebe dacă vrea să iasă cu maşina la plajă, dar Trella ori nu-i răspunde, ori îi spune că se simte rău şi nu poate veni. Nu e deloc genul ei să facă aşa ceva. De obicei, ea este cea mai sociabilă persoană din lume şi mereu gata
31
să facem ceva împreună. E prietenoasă şi când o trezeşti dintr-un somn bun la 5 dimineaţa să prindeţi un autobuz.
Eu cred că Lauren ar trebui să încerce din nou peste o săptămână, două, când Trella ar putea să se simtă mai bine (toţi oamenii se mai îmbolnă¬vesc chiar şi Trella), dar Jill are altă teorie. După cum ştim toate, cu două luni înainte de termina¬rea liceului Trella a început să se întâlnească cu un tip de la altă şcoală. îl cheamă Chad şi l-a cunoscut prin toamnă, la o petrecere care s-a ţinut după o partidă de volei. Noi, celelalte, nu l-am prea văzut şi nici pe ea n-am mai văzut-o după ce au început ei să se întâlnească, dar oricum era atât de aproape de sfârşitul anului şcolar, că ni¬meni n-a dat prea mare importanţă acestui fapt.
Jill este de părere că Trella are cine ştie ce pro¬bleme la capitolul bărbaţi. Poate au certuri sau poate s-au şi despărţit. Dacă am fi ajuns să-l cu¬noaştem şi noi mai bine, aşa cum se întâmplă de obicei când oricare dintre noi îşi face un prieten, am fi primele care află dacă ei se ceartă, iar Trel¬la chiar ar vrea să ştim şi noi. Dar Chad nu a fă¬cut parte niciodată din gaşca noastră, deci poate Trella se simte stânjenită să discute cu noi despre el. Le-am spus că eu nu cred că vreuna dintre noi i-a reproşat că ne-a lăsat baltă şi că-şi petrece tot timpul cu Chad, dar poate că cineva i-a făcut re¬proşul ăsta. Sau poate ea crede că-i vom reproşa lucrul ăsta când se va hotărî să se întoarcă la noi.
32
Ori poate chiar are gripă! Trella este incredibil de bine organizată. Este greu să ţi-o închipui pe ea prinsă într-o treabă aşa de încurcată ca pro¬blemele la capitolul bărbaţi.
Acum mă duc la culcare după ce îmi dau cu loţiune pentru pistruii ăştia.
Lidia
Dragă Lidia,
îmi vine să mă întreb cât de bine vă cunoaşteţi una pe alta tu şi prietenele tale. Vă simţiţi bine în compa¬nia celorlalte şi sunteţi interesate, fiecare, de viaţa ce¬lorlalte, dar reţinerea Trellei în a-şi destăinui proble¬mele lui Lauren sugerează că, cel puţin în cazul lor, prietenia nu este prea profundă. Se pune şi întrebarea de ce Trella nu a avut iniţiativa de a discuta cu nici una dintre voi trei, dacă o supără într-adevăr ceva. Dacă prietenia dintre ea şi voi este atât de strânsă pe cât simţiţi voi, atunci de ce aţi ajuns să ghiciţi dacă nu cumva este vorba despre lucruri atât de importan¬te, precum o relaţie destrămată şi o inimă frântă?
Tu eşti pe punctul de a începe un urcuş duhovnicesc, draga mea, despre care chiar tu vei şovăi dacă să le povesteşti acestor prietene ale tale. încă nu le-ai spus că toată familia ta a trecut la Ortodoxie, iar tu nu. Cu toate că acest fapt este atât de important pen¬tru tine, încât îi scrii scrisori unei icoane, din nevoia
33
ta profundă de a vorbi cu cineva, fie şi cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată şi despre care nu prea eşti convinsă că te poate asculta.
Sunteţi tinere toate şi nu aveţi priceperea de a analiza natura relaţiilor dintre voi. Sunteţi prea angre¬nate în experienţele pe care le trăiţi fiecare ca să mai acordaţi timp reflecţiilor asupra calităţii acestor ex¬perienţe, dar este o abilitate de care veţi avea nevo¬ie tot mai mult pe măsură ce veţi intra într-adevăr în complexitatea vieţii de om matur. Nu peste mult timp, întâmplările din viaţa ta şi a Trellei vă vor sili să începeţi această analiză pe măsură ce vei căuta ac¬tiv prieteni care să te însoţească în această devenire şi să identifici prietenii care, din propria alegere sau ca urmare a alegerilor tale, vor rămâne în urmă.
în Hristos, Care ne cunoaşte pe fiecare dintre noi, Sfânta Lidia
34
14 iulie
Dragă Sfântă Lidia,
Mama mă întreabă dacă vreau să merg cu ei la biserică. Ce întrebare plină de subînţelesuri! Oare „vreau”? De ce folosesc mereu oamenii acest cuvânt într-o întrebare când vor de fapt să îţi spună ce să faci? O întrebare ar trebui să se pună atunci când chiar ai de ales, nu ca să-ţi spu¬nă, într-un mod care te derutează, ce urmează să alegi, indiferent dacă îţi place sau nu.
Nu, nu „vreau” să merg. îmi pare rău dacă asta te face să te simţi jignită. Nu are legătură cu tine, personal. Sunt sigură că biserica li se potriveşte foarte bine unor oameni. Dar eu ce o să fac acolo? Toţi ştiu că nu m-am botezat. Ar fi pur şi simplu stânjenitor să merg. Tirsa spune că stau toţi în pi¬cioare cât durează slujba şi că după aceea pot pri¬mi trupul şi sângele lui Hristos, dar ea spune că eu nu am voie pentru că nu am fost botezată.
De unde oare să încep… trupul şi sângele? Ştiu că despre împărtăşanie vorbeşte, dar de ce să o spună în felul ăsta? Tirsa zice că nu e aşa cum îmi
35
închipui eu. Ea zice că eu aş spune că este ceva aproape magic, într-un fel. Tirsa e foarte simpatică. E ca o bufniţă mititică. Are părul brunet, mai deschis la culoare decât al meu şi moale ca puful păsărilor, are o feţişoară rotundă cu năsucul obraz¬nic şi nişte ochelari rotunzi care fac ca ochii ei să pară mai mari şi rotunzi. Când se gândeşte înain¬te să-ţi răspundă, înclină puţin capul într-o parte, ca apoi să vină răspunsul cu vocea ei subţirică. Un pui de bufniţă. Despre bufniţe se spune că sunt în¬ţelepte, se ştie, dar Tirsa este mai deşteaptă decât te-ai aştepta din partea unui copil de 6 ani, aşa în¬cât comparaţia mea rămâne în picioare.
Offf! în fine, e abia miercuri, deci încă mai am timp să mă gândesc la asta, acum mă duc să mă¬nânc paste şi salată. Miercurea nu se mănâncă brânză sau carne, pentru că este ziua când Iuda L-a vândut pe Iisus. Nu prea pare un eveniment vesel pe care să-l pomeneşti în fiecare săptămână. Mă întreb de ce ei o fac. Desigur că eu aş putea să pun brânză peste porţia mea de paste, dar, când am încercat să fac asta în prima miercuri de după con¬vertirea lor, toţi trei m-au urmărit cu privirea cum iau brânza, cum deschid pachetul, cum o presar pe paste şi cum o mănânc. Nimeni nu a spus nimic. Doar se uitau. De atunci n-am mai încercat.
Cam atât deocamdată, Lidia
P.S.: Tirsa mă întreabă ce caut în camera mea, dar eu te ascund sub geanta cu pulovere de lână, în dulap, ca să nu afle nici măcar Tirsa.
36
Dragă Lidia,
Nu m-ai jignit şi înţeleg foarte bine frustrarea ta faţă de întrebarea care nu este o întrebare propriu-zisă.
întrebai ce să faci tu la biserică. Dacă nu te poţi gândi la altceva de făcut, poţi să te uiţi în jur după noi, sfinţii. Suntem toţi acolo, să ştii. Noi dăm slavă lui Dumnezeu împreună cu voi, cei care sunteţi încă pe pământ.
Tirsa este copilul lui Dumnezeu aşa cum suntem şi tu, şi eu, iar eu mă bucur de cum mi-o descrii ca pe o bufniţă mititică şi înţeleaptă. Este limpede că e înţe¬leaptă. Mulţi copii ştiu mai multe despre Dumnezeu decât ar putea şti un întreg grup de oameni de ştiinţă.
Oricât de ciudat sau înfricoşător îţi imaginezi tu acest lucru, Tirsa are dreptate că nu ţi se va părea ni¬mic înfricoşător în Sfânta împărtăşanie. Când iubeşti pe cineva, ce îţi doreşti cel mai mult? Vrei să fii aproape de persoana pe care o iubeşti. La fel şi cu Dumnezeu. El vrea să fie aproape de tine şi de fiecare făptură umană din creaţia Lui. Aşa încât El vine într-o formă pe care o putem asimila. Biserica este locul unde îl cunoaştem şi îl iubim pe Dumnezeu, deci biserica este locul unde îl primim, în modul simplu în care El ni S-a dăruit.
Unele lucruri sunt înspăimântătoare numai dacă nu le înţelegi.
Mulţumită să fiu prietena ta de sub pulovere, Sfânta Lidia
37
18 iulie
Dragă Sfântă Lidia,
Nu m-am dus la biserică şi ştiu că părinţii mei şi-ar fi dorit să merg. N-au trecut nici două luni de când s-au botezat şi deja sunt nerăbdători să mă convertesc şi eu, deşi acest lucru ar trebui să fie alegerea mea. De fapt asta înseamnă că mi se acordă oricât de mult timp cu o condiţie: ca, într-un final, să aleg ce îşi doreau ei.
M-am hotărât să-mi petrec dimineaţa cu mă¬tuşa Aven, pentru că nici mătuşa Aven nu merge la biserică. Cred că a fost o vreme când mergea, dar nu mai merge. Lucrează la guvern şi acasă are câini din rasa Cocker Spaniei. A fost căsătorită mai demult, dar soţul ei a murit într-un accident de maşină pe o stradă din apropierea casei lor. Mă gândesc mereu că ar fi fost mai bine da¬că accidentul ar fi avut loc undeva departe, pe o autostradă, la drum lung, ca ea să nu simtă că el mai avea puţin şi ajungea acasă.
38
Mătuşa Aven este drăguţă. Am făcut împreu¬nă clătite cu gem de afine şi ne-am jucat cu niş¬te căţei. Nu m-a bătut la cap pe tema mersului la biserică şi nici nu m-a întrebat ce e cu părinţii mei sau ceva de genul ăsta. Mătuşa este sora mai mare a mamei, dar, dintre ele două, ea este mai liniştită. Probabil aşa se spune şi despre mine şi Tirsa, cu toate că Tirsa nu este atât de plină de viaţă ca mama. Ei doar îi place să vorbească mai mult decât mie.
îmi vine să dorm după atâtea clătite.
Mă duc să trag un pui de somn,
Lidia
P.S.: Oare sfinţii apar vreodată în visele oame¬nilor?
Dragă Lidia,
Aşa este, noi apărem în visele oamenilor şi putem apărea şi când oamenii sunt treji. Ai fi surprinsă să mă vezi intrând la tine în cameră într-o zi ca să vor¬besc cu tine, dar mulţi oameni au avut asemenea vizite, din partea mea şi din partea altora, nenumăraţi şi mai sfinţi decât mine.
Oare mătuşa ta ştie că soţul ei există în continua¬re, aici, în lumea unde mergem toţi după moarte? Ştie că o căsătorie Creştină este veşnică? Poate, dacă s-ar
39
reîntoarce în Biserică, s-ar simţi mai aproape de soţul ei. Ei doi sunt legaţi unul de altul printr-o taină, în Hristos, şi într-o zi, cu harul Lui, se vor sprijini unul pe celălalt întru împărăţia lui Dumnezeu. Nici tim¬pul scurs de la moartea lui, nici măcar faptul că el a murit, nu poate schimba acest lucru.
Mă rog pentru tine să cunoşti dragostea veşnică, aşa cum a orânduit Dumnezeu pentru tine.
în Hristos Domnul, Mântuitorul nostru, Sfânta Lidia
40
21 iulie
Dragă Sfântă Lidia,
Jill m-a sunat în după-amiaza asta şi a spus că s-a hotărât să o sune chiar eape Trella. Lui Jill îi este aşa de uşor să-i facă pe oameni să râdă, în¬cât uneori poate să se descurce în situaţii delica¬te mai bine decât noi, pentru că ea o face într-un mod foarte degajat. Are o intuiţie bună când vi¬ne vorba de ce simt alţii şi de reacţiile lor faţă de ea şi poate să treacă repede de la un ton serios la glumă dacă atmosfera devine tensionată.
Mi-a spus că Trella nu vrea să vorbească nici cu ea. Trella i-a spus că într-adevăr se simte rău de la stomac şi că se bucură că ne gândim toate la ea, dar că nu s-a întâmplat nimic deosebit şi e sigură că se va simţi mai bine în curând.
Abia ăsta este un semn sigur că ceva chiar se întâmplă cu ea. Atunci când ţi se spune că nu s-a întâmplat nimic deosebit, poţi fi sigur că în vi¬itorul apropiat se va petrece ceva îngrozitor. Dar cel mai rău este că Trella ne spune „nimic deosebit”
41
tocmai nouă. Dacă nouă nu ne poate poves¬ti despre ce e vorba, orice ar fi, atunci nu poate spune nimănui.
Dacă ar fi fost vorba de oricine altcineva de¬cât de Trella, aproape că mi-ar trece prin minte să nu cumva să fie însărcinată. Ştiu că nu ar tre¬bui să spun aşa ceva, dar când cineva trece din senin de la o stare la alta, îi e greaţă şi nu vrea să vorbească despre prietenul ei te întrebi şi tu. Dar nu mi-o pot închipui pe Trella făcând ce¬va atât de… necugetat. Trella e făcută să fie şefă de promoţie la Facultatea de Drept la Harvard şi tocmai în ziua absolvirii să fie nominalizată ca prima femeie candidată la preşedinţia SUA. Sau ar putea primi Premiul Nobel pentru vindecarea cancerului în timp ce este încă pe băncile facultă¬ţii. Dar în nici un caz nu-i făcută să ajungă însărcinată la 17 ani cu un tip pe care prietenele ei ce¬le mai bune nici măcar nu îl cunosc şi care, prin urmare, nu are cum să fie cel ales.
Nu merită bărbaţii atâta durere de cap, dacă vrei să ştii părerea mea.
Ceea ce nu explică de ce urmează să mă duc în sufragerie să urmăresc un film romantic. Mă întreb de ce poveştile de dragoste sunt mult mai atrăgătoare decât „iubiţii” din realitate.
Lidia
42
Dragă Lidia,
Multă nemulţumire se pare că simţi când con¬templi stirpea masculină! Tatăl tău ţi se pare că nu prea îşi apără punctele de vedere, Paul este egocen¬tric, Chad nu a făcut niciodată parte din grupul vos¬tru, şi uite cum condamni acum toată partea bărbă¬tească că face mai multe probleme decât merită. Te-ai gândit cumva că, în toate cele trei cazuri, poate există nişte motive bune pentru trăsăturile care ţie îţi dis¬plac? Tatăl tău poate nu spune ce îşi doreşte când este vorba de „lucrurile mărunte” pentru că el consideră că nu sunt importante. Paul poate părea plin de sine fiindcă încă nu a învăţat cum să îşi gestioneze înzes¬trarea lui intelectuală. Chad se poate să nu se fi alăturat grupului vostru pentru că niciodată nu l-aţi fă¬cut să se simtă binevenit. Străduieşte-te să desluşeşti punctul de vedere al celuilalt înainte să faci nişte ju¬decăţi atât de pripite.
Un bărbat e şi el o persoană, draga mea, la fel ca şi tine. Şi, în ciuda faptului că lumea în care trăieşti ri¬dică multe obstacole între bărbaţi şi femei, partea băr¬bătească şi partea femeiască, în starea lor originară, sunt perfect complementare (chiar s-ar putea spune că-şi sunt antidotul perfect, în unele privinţe). Fiin¬ţele umane nu au fost create în zăpăceala în care le găseşti tu de obicei. Când Dumnezeu a creat omeni¬rea, El S-a uitat la creaţia Lui şi a văzut că este bună, şi partea bărbătească, şi partea femeiască. Iar nouă ne rămâne să găsim drumul spre desăvârşirea ei originară,
43
către masculinitatea şi feminitatea pentru care am fost creaţi, după chipul şi asemănarea Creatoru¬lui nostru.
Poate este dificil de păstrat echilibrul dintre menţinerea unor limite care să te protejeze şi condamna¬rea expeditivă a tuturor bărbaţilor. Un bărbat poate fi cel mai mare pericol din lume pentru tine, în timp ce alt bărbat se poate să fie tovarăşul tău de viaţă, de bucurie şi încredere veşnică. Este nevoie de exerciţiu pentru a învăţa dreapta socoteală în felul în care te ra¬portezi la bărbaţi, pentru a fi capabilă să te protejezi de cei răi fără să îţi distrugi şansa de a-l cunoaşte şi de a avea încredere în acel om bun cu care într-o bună zi te vei căsători.
Te las să afli mai multe despre Trella la timpul rânduit de Dumnezeu. Trecând prin viaţă, vei descoperi că a fi un om bine organizat nu te protejează de toate necazurile. într-adevăr, o persoană care crede că deţine controlul total asupra vieţii sale se poate să fie oarbă la propriile slăbiciuni şi astfel să le cadă victimă.
Iar motivul pentru care poveştile de dragoste sunt mult mai atrăgătoare decât bărbaţii adevăraţi estefap¬tul că sunt fictive şi, în mare parte, bazate pe fantas¬mele optimiste cărora toţi le mai cădem pradă, iar nu pe lucruri trăite, din experienţa unor iubiri din viaţa reală. Cu cât ne concentrăm mai mult asupra creării unor poveşti romantice de dragul romantismului, cu atât mai mult ne îndepărtăm de autodisciplina şi sen¬sibilitatea care ne deschid inima fiecăruia către celă¬lalt. Poveştile romantice ne spun că dragostea va rezolva
44
toate problemele care apar şi ne va împlini toate nevoile. în realitate, ne asumăm dragostea faţă de ce¬lălalt mai mult pentru a-l sluji decât pentru a fi slu¬jit. Există o diferenţă ireconciliabilă între aceste două obiective.
în Hristos, Care ne-a slujit nouă, Sfânta Lidia
45
Dragă Sfântă Lidia,
Este o după-amiază ploioasă de sâmbătă. M-am urcat pe biroul meu mare de la fereastră şi m-am ghemuit lângă geam. Mi-am luat aici o pernuţă, o ceaşcă de ceai cu miere şi jurnalul. Mă uit la picăturile de ploaie care se preling pe geam. Este o fereastră zidită în perete şi nu se deschi¬de, aşa încât nu mai există al doilea rând de geamuri. Suntem numai eu, de o parte, şi ploaia, de cealaltă, doar geamul de sticlă ne desparte.
Mi-ar fi plăcut aşa să fie şi cu Dumnezeu. Să fie doar un geam de sticlă, prin care să văd pe partea cealaltă.
Biserica nu a fost niciodată ca un geam, pen¬tru că e ticsită de oameni. Oamenii care merg la biserică mă irită. Soţii Sampson, de exemplu, vecinii noştri. Familia Sampson e o comedie. Se duc la o biserică dintre acelea care cred că toţi în afară de ei o să ajungă în iad. Ani la rând le-au tot spus părinţilor mei să „se pocăiască neapă¬rat” ca să nu ajungem noi în iad.
Acum părinţii mei fac parte dintr-o biserică, iar soţii Sampson nu mai ştiu ce să facă. La înce¬put, au fost sfârşiţi de fericire, dar apoi au aflat ce fel de biserică este şi au fost tare derutaţi. Le place că apare şi cuvântul „creştin” în denumirea ei, dar nu au mai auzit de genul ăsta de creş¬tinism şi, când o văd pe mama că-şi face cruce şi că nu mănâncă vinerea carne, lor li se pare că ar fi vorba de catolicism. Ei cred că Biserica Catolică este malefică. Of!
46
Ce-o fi aşa minunat să crezi că toată lumea în afară de tine va ajunge în iad? Ce spui tu prin as¬ta despre Dumnezeu dacă tu crezi că El asta ar vrea să creadă oamenii? Eu nu sunt convinsă că El asta vrea.
O să fac o listă cu tot ce mă irită la oamenii ca¬re merg la biserică. Parcă tot nu-mi vine să cred că propria mea familie ar putea să se regăsească, teoretic, pe această listă…
1. Prea mulţi oameni care merg la biserică cred că modul lor de a fi e singurul posibil.
2. Prea mulţi sunt drăguţi cu tine doar pentru că ei aşa cred că trebuie să fie, nu pentru că vor într-adevăr să fie aşa.
3. Mereu îşi pun ceva în minte. Nu vorbesc cu tine decât dacă speră, fără să o spună, să te con¬vingă şi pe tine de felul cum văd ei lucrurile.
4. Nu le pasă de problemele de mediu pentru că ei cred că va veni curând sfârşitul lumii.
47
5. Cred că sexul e singurul păcat cu adevărat important.
6. Ei cred că la un moment dat te mântuieşti şi toate problemele tale vor înceta. Ca să vezi!
E ciudat că îţi spun ţie toate astea. Probabil că tu eşti o persoană religioasă. Dar, fiindcă tu nu ai făcut nici unul dintre lucrurile astea în prezen¬ţa mea, e cinstit din partea mea să nu te consider vinovată de ele până la proba contrarie.
Of!
Nu ştiu ce-mi închipui eu că fac cu toată dis¬cuţia asta.
Vrei să ştii ce mă supără de fapt?
Aşa cum stau lucrurile, şi dacă aş vrea vreo¬dată să devin ortodoxă, ar fi o victorie pentru pă¬rinţii mei. Ar însemna că eu am cedat în faţa lor. Nu e ca şi cum ei ar fi marii asupritori, nimic de genul ăsta. Numai că ei îmi tot spun cât de minunat ar fi dacă m-aş boteza, ceea ce reduce totul la a face ce le convine lor. Eu nu aş mai fi în stare să mă simt sigură pe credinţa mea, din moment ce mă voi întreba mereu dacă nu cumva am cedat în urma unor presiuni şi nimic mai mult.
Mi-aş dori să fie şi în privinţa mea cum a fost cu tine. într-o zi, Sfântul Apostol Pavel ţi-a po¬vestit tot ce e de povestit, iar ţie ţi-a plăcut ce ai auzit şi atunci te-ai botezat şi l-ai invitat să rămâ¬nă la masă.
S-a oprit ploaia. Prin geam se văd grădinile, frunzele verzi care dansează în suflarea vântului, împrăştiind picuri de ploaie pe iarba udă. Mă duc afară. M-am săturat să mă uit la toată splendoarea asta printr-o fereastră care nu se deschide.
Lidia
48
Dragă Lidia,
în toată istoria omenirii nu poţi găsi doi oameni exact la fel. Duhul tău este doar al tău şi doar urcuşul tău duhovnicesc te va aduce la Dumnezeu, nici un altul. Oricâte fete ar purta acelaşi nume ca noi două, tu eşti Lidia unică, singura care eşti tu. Până când ai ve¬nit pe lume, partea ta din creaţie a rămas goală, aştep¬tând să se împlinească prin naşterea ta. Creaţia nu ar fi putut fi desăvârşită fără tine, cum nu ar fi putut fi fără sufletul nici unui alt om care s-a născut sau care urmează să se nască.
Deschide fereastra, fata mea dragă! Nu te mai gândi dacă asta ar însemna că cedezi la presiunile părin¬ţilor. Lasă-i pe ei la o parte şi deschide fereastra pen¬tru tine însăţi, pentru propria ta mulţumire. Nu uita, există o singură Lidia. Credinţa ta nu poate fi condiţi¬onată de calităţile sau acţiunile unei alte persoane, iar individualitatea ta ţi-a fost dăruită de Dumnezeu şi nu se va spulbera dacă tu nu-ţi doreşti acest lucru.
Nu te mai gândi la credinţa ta prin raportare la credinţa părinţilor tăi. Nu te mai gândi la ea ca fiind
49
ceva ce ei ţi-au cerut sau ca la un mod de a te alătu¬ra grupului format din familia ta. Dumnezeu ţi-a ce¬rut să vii la credinţă înainte să ţi-o ceară ei, iar El va continua să îţi ceară să vii mult după ce ei nu vor mai avea nici o autoritate asupra lucrurilor pe care le faci tu în viaţă.
Acestea fiind spuse, salut efortul tău de a face o listă cu ce te deranjează la oamenii care merg la bi¬serică, cum le spui tu. Ajută dacă analizezi atent ce îţi dă de furcă, ca un pas către luarea unei decizii. Şi chiar apreciez că ai vrut să fii cinstită în raport cu mine şi ai refuzat să mă acuzi de oricare dintre defectele acestea până când nu-ţi voi da motive.
Lista ta este motivată în multe privinţe, dar pier¬de din vedere acelaşi aspect pe care îl pierzi din vedere când te gândeşti la părinţii tăi. Cei pe care îi găseşti în biserică nu au nici o legătură cu motivul pentru care tu te afli acolo. Dumnezeu este prezent, indife¬rent câţi oameni enervanţi sunt acolo şi se roagă alături de tine. Iar sfinţii sunt acolo, se roagă pentru voi, toţi, indiferent dacă sunteţi enervanţi sau nu.
Vorbeşte-I singură lui Dumnezeu. Ca şi mine, El a vorbit cu tine cu mult timp înainte ca tu să dai vreun semn că îl auzi.
Cu rugăciuni şi îndemnuri bune,
Sfânta Lidia
50
Dragă Sfântă Lidia,
Mi-a venit un gând ciudat. Dar, stai, vreau să încep cu începutul şi apoi îţi spun şi gândul meu ciudat.
Weekendul ăsta am fost la nunta unei verişoare de gradul întâi a mamei. O cheamă Lorinda şi nu este la prima căsătorie. Cred că nunta asta a fost a treia, deşi a mai fost şi un iubit într-o vreme şi a durat ceva… dacă s-o fi măritat cu el… nu ştiu sigur… Dar ai înţeles ideea.
Dacă tot veni vorba, mă întreb de ce mai mer¬ge mama la nunţile ei. La prima te duci, că e verişoara ta. Te duci şi la a doua, fiindcă speri că de data asta va fi mai bine. Dar la a treia? Chiar crezi că Lorinda o să se mai căsătorească defini¬tiv cu un om, oricare ar fi el?
Pe invitaţia Lorindei scria: „Pentru Ned, No¬ra, Lidia şi încă o persoană, Tirsa şi încă o per¬soană”, aşa încât am rugat-o pe Lauren să mă însoţească pentru că oricum ne planificasem să
51
ieşim împreună undeva în ziua respectivă. Se în¬ţelege că Lorinda sigur se gândise ca eu să aduc un băiat, dar nu am deloc intenţia să fiu subiectul unor glume proaste despre presupusa mea viaţă amoroasă.
Chiar şi invitând-o pe Lauren, tot am fost într-o dispoziţie proastă, pentru că nu îmi place de Lorinda. Râde tare fără să fie nimic amuzant şi tot face cu ochiul şi te ciupeşte ca şi cum fiecare cuvânt pe care îl scoţi este o aluzie sexuală şi nu¬mai ea o pricepe. Şi, ca şi cum toate astea n-ar fi suficient de rele, mă ciupeşte în faţa părinţilor şi prietenilor mei, un lucru atât de imbecil, că ţi-e şi jenă. Ea crede că e „tare” şi că ţine isonul generaţiei mele, dar, dacă vorbim de generaţia mea, noi credem că ea e sărită de pe fix. Ar trebui să fie ceea ce e: un om la vreo 50 de ani care se că¬sătoreşte mult prea des. Cu siguranţă nu are cum să fie ceea ce suntem noi.
Dar, după cum spuneam, mama crede că e o dovadă de sprijin din partea noastră pentru evo¬luţia Lorindei dacă toată familia ne ducem mereu la nunţile ei, indiferent câte o face, şi aşa se face că mergem, frumos îmbrăcaţi, manieraţi şi regretând că nu suntem în orice alt loc de pe lume. Lauren a făcut întruna nişte comentarii du¬pă care ai fi crezut că se uită la un spectacol de circ. I-am mai povestit despre Lorinda, dar ea nu-şi putea imagina că un om poate într-adevăr să fie aşa, iar eu cred că ea spera ca Lorinda să facă ceva şocant (vreau să spun, mai şocant decât să se mărite pentru a treia oară în şapte ani). Da¬că Lauren ar fi avut o rudă ca Lorinda, nu i s-ar mai fi părut aşa de amuzant.
52
Şi uite-aşa am ajuns pe băncuţă într-o biserică nu mai ştiu de care, cu dureri de cap de la bu¬chetul de liliac roz, copleşitor de parfumat, de la marginea băncuţei. Mi-am propus să încerc să mă gândesc la altceva. Nu puteam să vorbesc cu Lauren despre slujba religioasă, aşa încât mi-am lăsat mintea să zburde şi am început să mă gândesc la căsătorie. Nu în sensul pe care i-l dă Lorinda, de căsătorie pe care o faci din doi în doi ani indiferent dacă e cazul sau nu.
Mă refer la căsătorie, la dragostea adevărată, la permisiunea neîngrădită de a avea o viaţă intimă… şi după asta ce mai urmează? Ce în¬seamnă cu adevărat? Ce înseamnă să te căsăto¬reşti? Părinţii mei sunt căsătoriţi, dar este greu să-i priveşti şi să ţi-i imaginezi îndrăgostiţi. Adi¬că probabil or fi fost îndrăgostiţi din moment ce au ajuns să se căsătorească, dar ei tot părinţii mei sunt. Pur şi simplu nu-mi pot închipui la ei trăiri pe care le-aş considera romantice.
Şi cum mă gândeam la ei, m-a izbit gândul ciudat de care îţi spuneam. Ieri mama îmi ţinea versiunea actualizată a discursului ei despre „fe¬mei şi bărbaţi”. Spun „actualizată”, pentru ca a mai schimbat-o de când a trecut la Ortodoxie. Este tot împotriva ideii ca eu să am relaţii sexuale
53
înainte de căsătorie, dar acum spune despre căsătorie că este veşnică. Veşnică. Spune că este o taină în Hristos şi că eu şi soţul meu vom fi uniţi pentru totdeauna şi ne vom sprijini unul pe celălalt întru împărăţia lui Dumnezeu.
Pe de o parte, dacă este adevărat, este o motivaţie extraordinară să alegi omul potrivit: odată ce l-ai ales, cu el te-ai ales. Pe de altă parte, mi-a venit gândul cel ciudat. Mama şi tata nu erau or¬todocşi când s-au căsătorit, când au făcut cei doi copii… şi tot ce a mai fost până anul ăsta. Ceea ce înseamnă că ei nu ştiau despre căsătoria lor că va fi veşnică atunci când s-au căsătorit. Alţi creştini cred că eşti căsătorit doar până mori (sau până când unul dintre cei doi soţi comite adulter). Nu şi ortodocşii. Aşa că ea şi tata şi-au luat un anga¬jament pe vecie. Ştiau lucrul ăsta când s-au con¬vertit la Ortodoxie? Mă întreb cum li s-a părut. S-or fi bucurat? Ştiu că este o întrebare groaznică, Sfântă Lidia, dar măcar apreciază faptul că te-am întrebat pe tine, şi nu pe mama.
Cum o fi să descoperi deodată că vei fi cu cineva pe vecie? Pentru totdeauna, în vecii vecilor, gata, ăsta e viitorul tău.
N-am nici cea mai vagă idee. Cred că părin¬ţii mei se bucură, pentru că nimeni nu vrea să rămână fără persoana pe care o iubeşte. Poate, dacă aş fi avut experienţa căsătoriei, aş şti ce simt. Sau cum m-aş simţi eu dacă aş fi în aceeaşi situaţie.
54
îmi plac băieţii. Mai puţin cei care sunt idioţi. Uneori, au fost băieţi care mi-au plăcut chiar foarte mult. Dar, serios vorbind, ce amor de liceu va face faţă întrebării mele: „Chiar vreau să fiu cu acest băiat pe vecie”?
Şi chiar în momentul acela, cum stăteam eu pe băncuţă şi priveam în gol pierdută în reveria mea, îmi dau seama că Paul stă cu două bănci mai în faţă, de cealaltă parte a culoarului din mijloc. Purta costum şi butoni! Mi-a venit să mă înec. Gata cu reveria mea! El stătea în partea mi¬relui, deci probabil e prieten sau rudă cu cel mai recent soţ al Lorindei. lăsat în jos cât mai mult în spatele buchetului monstruos de la mar¬ginea băncii. Lauren a ridicat din sprâncene şi a încercat să-mi şoptească „Ce-i? Ce-ai?”, dar nu i-am spus decât că am o crampă musculară şi a trebuit să-mi schimb un pic poziţia. Ştiu eu ce-aş fi păţit. Dacă Lauren l-ar fi văzut pe Paul şi s-ar fi hotărât că trebuie să-l salutăm după slujba re¬ligioasă, Lorinda ar fi intervenit din senin şi ar fi încercat să facă din ţânţar armăsar. Mai bine nu. Prefer să-mi bag un picior sub maşina de tuns iarba.
Din fericire, am scăpat fără să mă observe ni¬meni. M-am întors acasă să bem un ceai şi să iau ibuprofen, după care am sunat-o pe Jill să mă fa¬că să râd puţin pe seama Lorindei. Dar nu prea a fost o conversaţie telefonică satisfăcătoare, pen¬tru că ar fi fost prea stânjenitor să îi spun cum
55
am intrat în panică din cauza lui Paul (şi ea i-ar fi spus sigur lui Lauren, iar Lauren ar readuce subiectul în discuţie… Of!). Şi n-am putut să-i pomenesc nici de gândul meu cel ciudat, pentru că eu încă nu discut despre problema religioasă cu prietenele mele sunt sigură că ele ori ar lua-o prea în serios, ori nu ar lua-o în serios deloc şi nu mă simt pregătită să duc în cârcă şi şocul pe ca¬re l-ar avea ele. Mariei Louisa am fost pe punc¬tul de a-i spune o dată, pentru că ea este catolică, dar tocmai asta e problema: ea este catolică, la fel şi familia ei, încât mă întreb dacă ea ar înţelege cu adevărat problema mea.
Aşa că am preferat să îţi scriu ţie.
Ţi-am scris atâtea scrisori, încât în mintea mea începi să fii o persoană. Mă întreb dacă Sfânta Li¬dia aşa cum mi-o închipui eu seamănă oricât de puţin cu cea care erai. Sau eşti.
Noapte bună!
Lidia
56
Dragă Lidia,
Răspunsul la toate întrebările din scrisoarea ta es¬te dragostea. Dragostea adevărată nu-şi poate îngă¬dui să fie altfel decât veşnică. Pe pământ, nu există ni¬ciodată destul timp, chiar dacă aţi ajunge să aveţi 100 de ani, să trăiţi pe deplin dragostea care leagă doi oameni. Dacă te-ai căsătorit ascultându-ţi sincer glasul inimii, plină de încântare şi cu multă chibzuinţă, nu aţi putea avea niciodată suficient timp împreună, des¬tul ca să învăţaţi unul de la altul, să vă certaţi şi să vă căiţi, să suferiţi şi să vă redescoperiţi unul pe celălalt când suferinţa va fi trecut, să renunţaţi la egoismul omenesc din dorinţa de a-l feri pe celălalt de suferinţă, să vă înţelegeţi doar dintr-o privire.
Dacă părinţii tăi se iubesc, venirea la Ortodoxie le-a adus uşurarea de povara pe care au purtat-o din clipa în care s-au îndrăgostit. Toţi oamenii se tern de moarte, dar cei care îi iubesc pe alţii se tem cel mai aprig. Pentru ei, moartea fără credinţă ar fio pierde¬re îndoită, s-ar pierde ei înşişi, dar şi pe fiecare per¬soană şi fiecare lucru pe care l-au iubit vreodată. Fără credinţă, moartea înseamnă să pierzi o lume întreagă. Datorită credinţei, prin moarte câştigăm lumea care nu se va mai sfârşi.
Pot înţelege de ce nu ai vrut să le împărtăşeşti prietenelor tale gândurile acestea, dar mai trebuie să îţi spun, fata mea dragă, că începi să te izolezi pe o in¬sulă, tu cu greutăţile tale, iar într-o zi această insulă va deveni de nesuportat. Şi în familia ta eşti retrasă pe o insulă a ta, eşti cea care „a rămas în urmă” când ei s-au convertit, şi, pe măsură ce minţii tale i se des¬chide lumea mai adâncă a duhului, devii o insulă şi faţă de prietenele tale, îndepărtându-te de ele pentru că simţi că nu le-ai putea lua cu tine în urcuşul care îţi stă înainte. Poate ai dreptate, dar dacă într-adevăr lucrurile aşa stau, ce planuri ai să îţi găseşti prieteni
57
noi? Unde ai putea căuta prieteni de nădejde cu care să împărtăşeşti toate aspectele vieţii tale?
Cât despre verişoara mamei tale, cred că şi în ca¬zul ei problema este teama de moarte. îi este atât de frică de faptul că într-o zi va muri, încât încearcă să oprească în loc propria maturizare, ca şi cum aşa ar putea opri timpul. Anxietatea o împiedică să se adân¬cească în orice aspect al vieţii ei, cu atât mai mult în ceea ce priveşte căsătoria. O persoană care nu poate accepta împăcată trecerea timpului nu va fi nicioda¬tă capabilă să accepte strădania pe care o presupune o iubire care durează.
Eşti foarte prezentă în mintea mea în aceste clipe, dragă Lidia.
Cu rugăciuni şi meditaţii pioase, Sfânta Lidia
58
Dragă Sfântă Lidia,
Tot eu sunt. E trecut de miezul nopţii. M-am trezit în mijlocul unui 3 foarte intens, visam că îmi scriai şi tu, la fiecare dintre scrisorile me¬le, chiar în jurnalul meu. Totul era atât de clar… Vedeam chiar şi paginile jurnalului unde scriseseşi tu, dar nu puteam să citesc cuvintele pen¬tru că era prea întuneric în cameră. Chiar este întuneric la mine în cameră, este miezul nopţii, iar când m-am trezit eram aşa de prinsă în vi¬sul meu, că m-am dus şi-am scormonit în dulap, aruncându-mi puloverele cât colo ca să găsesc jurnalul. Eram aşa de sigură că, atunci când îl voi găsi, voi vedea şi scrisorile tale… L-am găsit, dar până l-am găsit începusem deja să mă tre¬zesc, aşa că mi-am dat seama că nu pot citi pe întuneric şi am aprins lumina. în acel moment, am ştiut că fusese doar un vis. Dar tot trebuia să verific. A fost nevoie să deschid jurnalul şi să dau încet pagină cu pagină să mă asigur că nu
59
e nimic ascuns, nimic care să-mi fi scăpat în tot acest timp.
Dacă aş fi ajuns la jurnal înainte să ma trezesc, oare aş fi văzut scrisorile tale?
Sunt aşa de dezamăgită, nu cred că pot să mai adorm. Eram atât de sigură că voi găsi ceva de la tine, ceva care să-mi arate că tu le citeşti pe toate, ceva care să-mi arate că eşti adevărată…
A fost un vis. Atât de intens, încât am crezut că este adevărat.
Noapte bună! Lidia
Dragă Lidia,
Chiar a fost adevărat. Aproape că ai văzut scrisori¬le mele, dar, pe măsură ce te-ai trezit, te-ai convins cu propriile argumente că nu le poţi vedea.
înţeleg dezamăgirea ta. Şi eu simt acelaşi lucru.
Cu drag, Sfânta Lidia
60
Dragă Sfântă Lidia,
Azi am împlinit 18 ani. Anul trecut, când am aniversat 17 ani, am făcut o petrecere mare cu grătar şi au venit toate fetele din echipa mea de volei. Prietenele mele mi-au făcut nişte cadouri nemaipomenite, am primit şi o cheie de contact cu un şnur roz, din partea mamei şi a tatei, fiind¬că darul lor a fost că îmi dădeau voie (în sfârşit) să învăţ şi să-mi iau permis de conducere. Acum nu mi-a mai rămas decât să-mi cumpăr maşina mea şi să am bani destui să plătesc benzina şi asigurarea.
Anul ăsta familia mea este ortodoxă, aşa în¬cât ziua mea de naştere pică în mijlocul postu¬lui Adormirii Maicii Domnului, cele două săptă¬mâni de post dinaintea zilei când se prăznuieşte Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumne¬zeu (adică ziua în care Maria, Maica Domnului, s-a înălţat la ceruri). Am întrebat-o pe Tirsa de ce îi spune „adormire” şi chiar a ştiut. Ea mereu
61
se pricepe la asemenea lucruri, chiar dacă nu are decât 6 ani. A spus că adormire înseamnă când moare cineva şi trece la viaţa veşnică. Ei spun că persoana respectivă adoarme în Domnul sau ce¬va de genul ăsta, pentru că sufletul ei nu moare, ci doar trupul. Dar tu deja ştii lucrurile astea.
Mama şi tata m-au întrebat cum mi-ar plăcea să-mi petrec ziua. Au spus că aş putea să o săr¬bătoresc înainte sau după post, ca să facem din nou fripturi la grătar sau orice alt meniu în care aş vrea să includ carne şi lactate, sau am putea să sărbătorim chiar de ziua mea şi mama va fa¬ce pur şi simplu două rânduri de meniuri: unul de post, pentru ei, şi altul cum vreau eu, pentru mine şi invitaţii mei. Aşa va fi de ziua mea de naştere de acum dacă aş alege să mă botez? Fără tort? A, nu, mama are ea o reţetă grozavă de tort de ciocolată de post, aşa încât tot aş putea avea tort de ziua mea. Nu zic că e aşa important, dar e frustrant să dau de Ortodoxia lor la tot pasul, chiar şi de ziua mea. Ba mai mult, înseamnă că, dacă invit nişte prieteni, trebuie să le explic de ce sunt două rânduri de meniuri şi de ce tocmai fa-milia sărbătoritei nu gustă din tort Asta dacă nu facem un tort de post. Oare şi-ar da seama invitaţii că e de post? Sau le-ar păsa?
M-am enervat şi m-am agitat o vreme în sinea mea. Este exasperant. De ce nimic nu mai mer¬ge de la sine? De ce trebuie ziua mea de naştere să fie legată de religia lor? într-un final, am obosit
62
de atâtea gânduri, am renunţat să mă mai înfurii şi m-am hotărât să fac ce se putea în situaţia da¬tă. Alternativa ar fi fost să dau la o parte familia mea cu totul şi să mă duc să mă distrez cu prie¬tenele mele, dar, sincer, ar fi mai mare bătaie de cap decât e cazul. De ziua mea chiar nu vreau să am certuri cu părinţii. Sunt epuizată.
Aşa că m-am hotărât să fie o cină frumoasă, cu lumânări, în familie, cu mătuşa Aven şi cei doi veri despre care nu ţi-am povestit. Stau aproape de noi şi sunt la curent cu tot ce ţine de problema religioasă. Şi i-am spus Tirsei că poate să o invite şi ea pe Rachel, cea mai nouă „prietenă pe viaţă” pe care şi-a făcut-o la biserica unde merge cu părinţii mei.
Aniversarea în familie a fost plăcută. Mi-am impus să mă detaşez şi pur şi simplu să fiu cu ei. Mă hotărâsem să rămână o amintire frumoasă pentru că nu vreau să mă uit în urmă cu un gust amar la ziua când am împlinit 18 ani. Mi-am ju¬rat dimineaţă să nu mă mai gândesc la nimic până mâine şi cred că mi-a reuşit cel puţin până acum, când m-am hotărât să-ţi scriu. Dar ziua s-a încheiat, deci mi-am îndeplinit obiectivul.
M-am frământat prea mult, cred. De când s-au convertit la Ortodoxie părinţii mei, m-am tot gândit şi răs-gândit. Analizez tot ce se întâm¬plă în familie şi tot ce trăiesc eu, personal. Par¬că nu mă mai opresc. Parcă nu mă mai pot uita la viaţă ca la ceva ce curge de la sine. Totul
63
are o semnificaţie şi mă tot chinuiesc să o găsesc. Vreau să ştiu ce este adevărul. Vreau să iau toa¬te lucrurile la întors şi să ascult pe la toate uşile universului până când voi fi sigură că am aflat ce este. Ce este în realitate şi cu adevărat. Abia atunci voi fi mulţumită.
Vreau să evadez din creierul meu încins. Vreau să nu mai asist la toate conversaţiile cu părinţii mei, stânjenitoare şi mereu pe aceleaşi teme, şi nici la conversaţiile pe care tot evit să le am cu prietenele mele. Ăsta este un motiv im-portant pentru care sunt atât de nerăbdătoare să plec la facultate. Vreau să-mi iau zborul, Sfântă Lidia. Vreau să-mi pun la încercare noul meu fel de a trăi într-un mediu cu totul nou. Vreau să am posibilitatea să reflectez, dar şi posibilitatea să mă opresc din reflectatul excesiv.
Am nevoie de oameni cu care să pot discu¬ta. Acum te am pe tine. Uneori eşti atât de rea¬lă pentru mine, că aş putea jura că pot să te aud. Dar nu pot să te aud. De fapt nu pot. Am nevoie să vorbesc cu cineva pe care îl pot vedea cu ochii mei. Poate la facultate îmi voi face prieteni noi cu care chiar pot sta de vorbă, oameni cu care nu mă ştiu de prea multă vreme sau nu mă cunosc deloc, oameni care mă vor lua aşa cum sunt eu acum, fără alt context în afară de mine însămi.
Dar nu-ţi face griji, Sfântă Lidia! Ţie tot îţi voi scrie. Cred că îmi va fi dor de aceste scrisori,
chiar dacă nu voi putea să văd răspunsurile tale. în caz că ele există.
Cu drag, Lidia
64
Dragă Lidia,
îmi dai veşti bune, fata mea dragă. Şi eu aş suferi dacă te-aş pierde.
Astăzi mi-ai dat speranţe foarte mari pentru viito¬rul tău, prietena mea care abia ai împlinit 18 ani. Este frumos şi bine să-ţi doreşti să străbaţi tot universul pentru a afla ce este. Sfânta Treime, Dumnezeul nos¬tru, este ce este. Cu cât vei căuta mai sincer şi hotărât acest răspuns, cu atât te vei apropia mai mult de El. Iar când vei ajunge să te uiţi în sfârşit prin uşa care trebu¬ie ca să îl vezi, atunci vei fi într-adevăr împăcată.
Ştiu că uneori simţi că te aduci singură în pragul nebuniei cu atâtea gânduri, un lucru care chiar e po¬sibil, dar nu cred că ţi-ai făcut rău încă. Mi-ai poves¬tit de luptele pe care le ai cu bănuiala că părinţii tăi îţi spun ce îţi spun fiindcă au un scop nemărturisit, indiferent cât de bine intenţionat ar fi acest scop, şi mi-ai povestit şi despre reţinerea ta de a vorbi cu prie¬tenele tale despre viaţa ta lăuntrică. Poate este voia lui Dumnezeu ca tu să ieşi din contextele care îţi sunt familiare şi să încerci să îţi iei zborul când vei ajunge la facultate anul acesta, unde nu te vei mai simţi atât de presată şi poate vei fi liberă să explorezi credinţa ta fără atâtea emoţii care să te tulbure.
65
Când păşeşti în afara mediului care îţi este famili¬ar, ai grijă să alegi cu înţelepciune ce laşi în urmă şi ce iei cu tine. îndoielile şi presiunile cu siguranţă pot fi lăsate în urmă, dar trebuie să alegi ceva pe care să-ţi sprijini credinţa, ceva care să îţi ţină privirea în sus pînă când vei fi găsit Puterea însăşi pe care să te poţi întemeia. Sunt atâţia oameni care păşesc în lume şi se scufundă în capcanele ei hidoase, fără să întrevadă măcar propriile lor slăbiciuni sau întunericul adânc şi sinistru care pândeşte în spatele euforiei. Dacă nu îl poţi vedea pe Dumnezeu, măcar alege ceea ce este bun din ceea ce iubeşti şi ţine-te de acel lucru cu toată puterea. Nu lăsa să-ţi fie smuls din mâini, căci altfel te vei pomeni purtată la voia întâmplării.
Cât despre aniversarea zilei tale de naştere, trebu¬ie să spun că, deşi respect zelul părinţilor tăi, înţeleg şi frustrarea ta. Părinţii tăi, cum fac mulţi dintre cei proaspăt convertiţi, strălucesc în dragostea lor râvnitoare pentru Ortodoxie şi, puţin orbiţi fiind, nu pot vedea acum efectele entuziasmului lor puternic asu¬pra fiicei lor, care deocamdată nu îl poate împărtăşi. Mie mi se pare că ziua ta de naştere ar fi trebuit să fie un prilej de a relaxa puţin noile reguli, pentru a îţi reaminti că ceea ce ţi se întâmplă ţie rămâne totuşi la fel de important ca şi ce li se întâmplă lor. Mă rog ca Dumnezeu să le dea să vadă cu mai multă răbdare şi compasiune experienţele tale.
Chiar şi aşa, sunt mulţumită să văd că faci tot ce poţi dintr-o situaţie dificilă şi cred că indiferent de soluţia la
66
care veţi ajunge pentru felul diferit în care vedeţi religia tu şi ai tăi, nu ar trebui să îţi faci prea multe griji despre cum îţi vei petrece ziua de acum înainte. Există reţete minunate pentru un „tort de post” şi, pe măsură ce înaintezi în vârstă, îţi va păsa tot mai puţin de cum arată din exterior aniversarea decât de bucuria de a o petrece alături de cei dragi. Şi fără îndoială nu va trece mult până vei înţelege că postul nu se răsfrânge asupra darurilor de ziua ta! De exemplu, a învăţa să conduci maşina are vreo legătu¬ră cu mâncatul de carne şi brânză?
Cu drag şi cu cele mai bune urări pentru anul care începe, Sfânta Lidia
67
15 august
Dragă Sfântă Lidia,
Am avut o zi grea azi.
În oraşul nostru este un lac înconjurat de o plajă cu nisip, şi vara avem un campionat de volei pe plajă, pe malul lacului. în general sunt doar jocuri amicale şi facem echipele la întâm¬plare, cu cine apare, dar sunt şi multe dintre noi care vin în fiecare an, iar eu şi prietenele mele am venit mereu din primul an de liceu. De fieca¬re dată sărim peste competiţia din vară, pentru că are loc imediat după încheierea anului, dar în august jucăm întotdeauna. Anul acesta va trebui să lipsim de la jocurile din august pentru că ple¬căm la facultate, dar ne-am hotărât să jucăm cât rezistăm, ca un joc de adio. De obicei, ne distrăm la maximum. Stăm pe malul lacului de diminea¬ţa până seara în zilele în care se joacă, înotăm, facem picnic sau stăm pur şi simplu pe nisip şi ne uităm cum trec oamenii, râdem din te miri ce. Dar azi nu a fost aşa.
Mama şi Tirsa trebuia să plece undeva, aşa în¬cât m-am dus la plajă cu Jill şi Maria Louisa. în timp ce noi aduceam lucrurile de la maşină, am văzut-o pe Trella stând pe o bancă aproape de parcare. Nu avea geanta cu echipamentul şi nici nu era îmbrăcată ca pentru meci. Probabil că se uita de ceva vreme după noi, fiindcă, atunci
68
când ne-a văzut, s-a ridicat şi ne-a aşteptat să mergem noi la ea. După care, până să apucăm să spună vreuna dintre noi „salut”, ne-a spus că este în¬sărcinată şi că nu se simte suficient de bine pen¬tru a juca în campionatul de volei pe plajă şi că până la urmă nu va începe facultatea odată cu noi anul ăsta.
Şi-a isprăvit micul ei discurs, ne-a spus că ne iubeşte şi că îi va fi dor de noi, după care s-a aşe¬zat şi a început să plângă. Maria Louisa s-a aşe¬zat lângă ea, i-a luat obrajii în căuşul palmelor şi a spus: „Să nu îi laşi să-ţi ia bebeluşul! Oricât de prost te-ai simţi din cauza lor, să nu-i laşi să-l ia. Tu eşti mama! Eşti capabilă să te descurci şi eu o să îţi fiu alături să te ajut.” Apoi a luat-o în braţe pe Trella, iar Trella a plâns îndurerată pe umărul ei, chiar acolo, în parcare.
Nu mi-a venit în minte nici un cuvânt, nimic. Eram prea uluită. Am mângâiat-o pe spate pe Trella o dată sau de două ori şi m-am simţit ne¬ajutorată. într-un sfârşit, am tras de Jill să mer¬gem pe malul lacului şi am lăsat-o pe Maria Lo¬uisa să facă ceea ce noi nu eram în stare. în scurt
69
timp, a venit şi ea. Nu ne-am spus nimic una al¬teia. Toate ne temeam ca nu cumva să spunem ce nu trebuie, chiar şi între noi.
Restul fetelor din echipă au venit şi am înce¬put încălzirea pentru partidă, dar nici una din grupul nostru nu a jucat prea bine azi pentru că nu ne puteam gândi decât la Trella, cum şedea pe bancă şi aştepta să vină mama ei să o ia, cum stătea cu fruntea plecată şi cu nişte batistuţe în mână.
Nu că aş fi şocată de faptul că unii au relaţii sexuale în timpul liceului. Doar o ştie toată lu¬mea, nu? Dar trebuie să înţelegi ce fel de om este Trella. Şi-a planificat minuţios viitorul şi ea face totul foarte bine din prima. Ea este cea mai bună jucătoare de volei pe care a avut-o liceul nostru în ultimii ani. A obţinut o bursă pentru a merge la facultate tocmai pentru că este aşa de deşteap¬tă. Este atrăgătoare din toate punctele de vedere şi tuturor le place să fie în preajma ei. Sunt sigură că singura veste proastă pe care le-a dat-o vreo¬dată părinţilor ei a fost: „Am luat un -10 în loc de 10 cu felicitări.” Probabil că părinţii ei şi-au ieşit din minţi. După cum arată, cred că a plâns întru¬na în ultimele zile.
Mă tot gândesc la ce i-a spus Maria Louisa Trellei, să nu lase pe nimeni să o oblige să re¬nunţe la copilul ei. Ştiu că a vrut să spună: „Să nu-i laşi să te pună să faci avort.” Maria Louisa este foarte catolică. Ea este cea mai mare dintr-o
70
familie cu şase fraţi şi chiar a fost de faţă la naş¬terea ultimilor doi dintre ei. Ştie tot ce se poate şti despre reproducere, dar nu aşa cum o ştiu fetele „rele”. Ştie cum ar trebui să funcţioneze aparatul reproducător, care este rostul lui. Din cauza asta poate să pară bleguţă şi naivă, dar ea nu este deloc aşa. Este cât se poate de practică şi, în unele privinţe, pare mai în vârstă decât noi. Mă gândesc că şi cei cinci frăţiori au făcut-o să se maturizeze!
Părinţii Trellei probabil sunt furioşi. Mă întreb ce îi mânie mai tare: faptul că a avut relaţii se¬xuale sau faptul că a rămas însărcinată? Părinţii ei sunt nişte oameni realizaţi, împliniţi profesio¬nal, care se aşteaptă ca efortul lor să dea roade. De cele mai multe ori, aşa a şi fost. Tatăl ei este judecător, iar mama ei este profesoară la facultate. Nu cred că merg la biserică. Poate este nedrept din partea mea, dar bănuiesc că pe părinţi cel mai tare îi înfurie că ea „nu s-a protejat” când a avut relaţii sexuale. Nu s-a pregătit cum trebu¬ie, iar acum şi-a distrus viaţa.
Dar bebeluşul este un pui de om, nu este un rateu al contracepţiei. Nu are nici o vină pentru nimic din toate astea. în numele lui cine vorbeş¬te? Maria Louisa, dar, în afară de ea, cine? Oare părinţii ei o fac? Dacă Trella păstrează copilul, părinţii ei va trebui să o ajute, pentru că ea nu are o slujbă şi nici nu este căsătorită. Sunt dis¬puşi să o ajute? Oare chiar ar face presiuni asupra
71
ei să avorteze? Poate ei vor ca ea să dea be¬beluşul spre adopţie. Nu o fi greu să renunţi la bebeluşul tău pentru totdeauna, să nu îl mai vezi niciodată sau să nu ştii ce fel de viaţă are? Dar măcar ar fi de preferat faţă de un avort. Măcar în cazul unei adopţii ştii că bebeluşul trăieşte.
Oare Trella va mai juca volei vreodată? Oare va mai merge la facultate la anul, după ce se naşte bebeluşul? Poate că ar fi capabilă, dacă ar da bebeluşul spre adopţie, dar dacă nu vrea să-l dea?
Tocmai mi-a trecut prin minte ceva. Dacă păs¬trează copilul, va fi nevoită să îi lase pe părinţii ei să o ajute cu creşterea lui. Ea depinde de ei. Dar îţi poţi închipui ce înseamnă să-i laşi pe pă¬rinţii tăi să-ţi crească copilul? Când o să fiu eu mamă, voi face lucrurile cum vreau eu, nu cum vor ei. Dar poate Trella nu are de ales.
Ştii ce este şi mai rău? Când ne întorceam aca¬să cu maşina, Jill ne-a spus că a aflat de la Janina, fata din echipa de volei a liceului care ştie mereu porcării despre toată lumea, că Trella şi Chad s-au certat foarte tare la o petrecere acum două săptămâni şi că el a părăsit-o. Aşa încât Trella nu mai are prieten acum, dar are un bebe. Sunt si¬gură că el este tatăl, dar lui nu-i pasă, şi ce poate să însemne pentru ea lucrul ăsta? Este ca o fo¬tografie din care sunt decupate mai multe por¬ţiuni. Există mama şi copilul, dar tatăl nu şi nici o casă, o slujbă… nu aşa ar trebui să fie.
72
însă tot nu este vina copilului.
Oricum, nu ne-ar fi spus deloc că este însărcinată dacă nu avea de gând să îi dea naştere. Dar oare îl va păstra? Mă întreb cum va arăta bebe¬luşul. Ce nume îi va da? Sper că se va naşte înaintea vacanţei de primăvară, să îl putem vedea şi noi când venim acasă. Un copil e un copil, orice ar fi.
Ba chiar mă gândesc că o să adun tot grupul nostru de prietene şi le propun să îi pregătim Trellei o petrecere, cum se face înainte de naş¬terea unui bebeluş, poate în timpul vacanţei de Crăciun sau ceva de genul ăsta. Maria Louisa o să mă ajute. Dar mai întâi trebuie să aflăm dacă Trella vrea să păstreze bebeluşul după naştere. Ar fi oribil să pregătim o petrecere pentru viitoa¬rea mămică şi apoi să aflăm că va da copilul.
Sunt sfârşită de oboseală.
Cu drag, Lidia
Dragă Lidia,
Sunt sigură că eşti obosită, fata mea dragă. Ai avut atâtea probleme la care să te gândeşti şi ai trecut prin atâtea stări sufleteşti într-un timp aşa de scurt… Eşti tristă pentru prietena ta şi bulversată de propriile tale reflecţii privind situaţia ei.
73
Ai lămurit cel mai important aspect. Un copil es¬te un copil, orice ar fi. Un prunc este o făptură nouă, creată cu dragoste de Dumnezeu după chipul Lui. împrejurările în care pruncul a fost conceput nu schim¬bă valoarea pe care el o are. Dumnezeu Se apleacă cu aceeaşi nepreţuită atenţie când creează copii născuţi în afara căsătoriei ca şi la copiii născuţi în cele mai respectabile împrejurări.
Maria Louisa îi este o prietenă de nădejde Trellei. Cel mai important lucru pe care îl poate face Trella acum este să aibă grijă de sănătatea ei şi a pruncului ei de-a lungul sarcinii şi să devină cea mai bună ma¬mă care poate ea să fie. Este adevărat că a făcut o gre¬şeală gravă şi sunt motivate frustrarea şi durerea pe care le simt şi ea, şi familia ei. Dar îşi va răscumpăra greşeala ducând sarcina la bun sfârşit şi crescându-şi copilul cu toată dragostea şi inteligenţa de care este ea capabilă. Aceasta este şansa ei să folosească numeroasele daruri pe care le are pentru ceva care contea¬ză mai mult decât voleiul sau notele mari de la şcoală. Să sperăm că părinţii îi vor sprijini eforturile într-un mod cât mai sănătos.
Este adevărat că, în anumite împrejurări, iubirea va duce la decizia mamei de a da copilul spre adopţie unor oameni care vor fi capabili să aibă grijă de prun¬cul ei mai mult decât ar face-o ea. Poate nu are o fa¬milie şi prieteni care să o sprijine în creşterea copilu¬lui sau poate ştie că nu îi poate oferi celui mic un că¬min sigur şi iubitor, precum şi şansa de a lua decizii mai bune în viaţă decât a făcut-o ea însăşi. Indiferent
74
de împrejurări, când o femeie ia această decizie onest şi din dragoste, este o jertfă curată şi de mare preţ. Dar cred că, în cazul Trellei, Maria Louisa are dreptate. Trella este mamă şi mântuirea ei stă în asumarea acestui fapt cu toată puterea sa.
Există amăgirea distructivă în toată lumea că avortul i-ar da mamei posibilitatea de a alege, că îi va reoferi viaţa pe care o avea înainte de sarcină, aşa în¬cât să meargă mai departe ca şi cum sarcina nu ar fi existat niciodată. Nimic mai neadevărat!
Adevărul este că viaţa dinainte a Trellei a încetat din momentul în care a rămas însărcinată. Indiferent ce a ales după aceea, nu a mai fost posibilă o opţiune rea¬lă care să nu implice urmări pentru tot restul vieţii. Curmarea fizică a unei sarcini nu poate şterge faptul că a existat o sarcină. Sarcina va duce fie la naşterea unui copil, fie la remuşcări dureroase care o vor înro¬bi toată viaţa pentru o faptă ce rămâne faptă. Oricâ¬tă durere şi oricâte regrete ar urma, nu vor mai putea învia o inimioară care a încetat să mai bată. Trupul Trellei, mintea şi duhul ei îşi vor aminti mereu că o viaţă înmugurise în ea. Numai ocrotind acea viaţă îşi va putea redobândi pacea şi va putea să scape de re¬muşcări. Omul trebuie să lucreze după rânduiala lui Dumnezeu, nu împotriva ei, pentru a ajunge la bucu¬rie şi la o viaţă rodnică.
Deşi s-ar putea să fie greu, sper că vei găsi un mod de a rămâne prietenă cu Trella şi să îi fii alături în timpul sarcinii şi când va începe să-şi crească prun¬cul. Va avea multe zile grele şi va simţi adesea pierderea
75
vieţii ei dinainte, în special pentru că, probabil, îşi va pierde unele dintre vechile prietene. Sper că nu te vei număra şi tu printre ele, fata mea dragă. Sper că vei fi un om care să o sprijine în toate eforturile ei de a face ceva bun şi valoros din viaţa ei zdruncinată.
Mă rog pentru voi toate şi mai ales pentru prunc, Sfânta Lidia
76
Dragă Sfântă Lidia,
Mă simt groaznic. Tocmai am avut o ceartă mare cu mama în momentul în care ea a spus: „Lidia Jane, dacă nu poţi să mă asculţi când îţi vorbesc, nu-mi poţi spune că ştii ce gândesc. Fie¬care persoană este o taină, taină pe care o ştie în¬tru totul numai Dumnezeu, aşa încât nu mai face presupuneri şi nu mă obliga să le accept!”
Aş fi putut să îi spun şi eu exact acelaşi lucru. Ar fi trebuit chiar să i-l spun. Dar eram prea furioasă să-mi vină în minte sub imperiul momentului.
Cearta a început pentru că i-am spus mamei despre Trella când m-am întors acasă după meciul de volei. Imediat a început cu alegerea gre¬şită pe care a făcut-o Trella şi cum o să-i distrugă viaţa, iar atunci când am încercat să îi arăt cea¬laltă faţetă a problemei, a spus că e evident că eu cred că ceea ce a făcut ea este minunat. Doar pentru că am încercat să spun că mi se pare mai important să o sprijinim pe ea şi pe copil în momentul
77
ăsta, decât să revenim mereu la ce ar fi trebuit să facă în trecut. De parcă mama crede că sarcinile adolescentelor sunt contagioase şi că o să mă molipsesc şi eu dacă nu mă face să o urăsc pe Trella.
Ştiu că viaţa Trellei e distrusă. Chiar ştiu! Nu am nici un plan să mă duc acum şi să rămân în¬sărcinată. Dacă tot veni vorba, eu nu mi-am înce¬put viaţa sexuală (şi asta nu pentru că nu mi s-ar fi oferit prilejul!), deci ce încearcă mama să-mi dea de înţeles despre mine însămi? Fie crede că sunt un om slab sau nu are încredere în mine, fie crede că sunt prea tânără (la 18 ani!) să înţeleg ce s-a întâmplat cu prietena mea. Cât de tare mă în¬furie lucrul ăsta!
Problema e că, dacă mama ar fi început dialo¬gul ca pe un dialog, în loc să fie atât de stresată şi de acuzatoare, poate mi-ar fi venit şi mie să vor¬besc cu ea despre Trella şi despre haosul în care s-a băgat. Poate felul cum am vorbit i-a făcut im¬presia că mi se părea totul acceptabil, dar numai din cauza faptului că mie nu mi se pare că ajută pe cineva dacă o condamnăm pe Trella să înfun¬de iadul şi noi ne vedem de ale noastre.
Mama a spus că, dacă îţi spui de suficient de multe ori că este acceptabil să ai o relaţie sexuală înainte de căsătorie, vei ajunge chiar să crezi că aşa este. Sunt sigură că are dreptate. Comporta¬mentul poate fi contagios. Ca atunci când te po¬meneşti vorbind cu accent specific unei zone dacă
78
petreci mult timp în preajma unei persoane care are acel accent. Nici nu îţi dai seama. Pur şi simplu articulezi sunetele la fel. Dar acum vor¬beam despre sex. Despre sex şi despre un copil adevărat care trăieşte. Chiar aş putea să fac aşa ceva fără să-mi dau seama? Iar eu nu spuneam că este acceptabil. Şi cred că nici Trella nu este de părere că a fost o idee aşa de bună. Nu spuneam decât că toate lucrurile astea nu au importanţă în momentul ăsta faţă de ideea că vreau să îi fiu alături ca prietenă ei şi copilului ei.
Detest să am certuri cu mama. Detest lucrurile pe care ea le face şi care mă stârnesc să mă cert cu ea, dar tot mama mea rămâne şi detest ideea de a mă certa cu ea. Detest că noi ne dondănim mereu, vorbim una peste alta în loc să vorbim ca nişte oameni sănătoşi la cap.
Deci mama e o taină, nu? Perfect. Mi se pare ceva inspirat din Ortodoxie, dar îmi dau seama că este adevărat. Oamenii sunt taine. Oare câţi ştiu cu adevărat ce cred eu şi ce simt eu? Chiar dacă le-aş povesti cât de bine pot cu adevărat să descriu ceea ce se întâmplă înlăuntrul meu? Uneori nu găsesc cuvintele potrivite. Uneori nu îmi dau seama ce vreau să spun până când e prea târziu să mai spun ceva. Uneori am sentimentul că există valenţe ale mele, ca fiinţă umană, pe ca¬re nu le-am explorat niciodată pentru că nu am fost niciodată în situaţii în care să fi fost nevoie de ele. De exemplu, să zicem că voi fi într-o bună
79
zi mamă (dar nu în timpul adolescenţei!), dar ce fel de mamă aş fi eu? Ce aş gândi sau ce aş simţi eu ca mamă? Ce aş face? Răspunsul nu-l ştiu nici eu, pentru că nu am fost încă mamă.
E ceva ce nu ştiu despre mama? Ce aspecte ale tainei nu am descoperit încă? Ce aş putea şti despre ea dacă nu aş fi furioasă pe ea 50% din timp? Ce am putea să ne spunem una alteia dacă eu aş fi de vârsta ei şi ea m-ar respecta? Oare eu aş fi prietenă cu ea aşa cum era ea la 18 ani? De ce nu o pot cunoaşte în afara acestui context în care ea îmi este mamă?
Şi dacă ea ar putea să-mi vadă gândurile, să privească lumea cu ochii mei, să gândească aşa cum gândesc eu, să simtă ce simt eu, să observe ce observ eu, să reacţioneze cum reacţionez eu? Dar dacă eu aş putea fi mama? Oare am ajunge la concluzia că suntem mai rău decât credeam sau am reuşi deodată să ne iubim mai mult ca oricând?
Sunt sigură că lumea ar părea năucitor de complicată dacă am putea vedea toate milioane¬le de lumi din care este făcută, văzută prin toate perechile de ochi care o privesc.
Ce ai face tu dacă ai fi în locul meu? Ar trebui să merg şi să-mi cer scuze? Ar rezolva ceva pasul ăsta sau doar ne-am înfuria iarăşi amândouă?
Of!
Cu drag,
Lidia
80
Dragă Lidia,
îmi pare rău că eşti tulburată. M-ai întrebat ce aş face eu dacă aş fi în locul tău. Tu eşti singura care va fi vreodată în locul tău, dar eu pot face o sugestie le¬gată de ce rămâne de făcut mai departe. înţeleg că ţi-e teamă ca nu cumva cerându-ţi scuze să fie percepute ca recunoaşterea unei slăbiciuni şi ca nu cumva ma¬ma ta să continue să te trateze ca pe un copil. Răs¬punsul, în acest caz, pare să fie acela de a-i arăta că nu eşti un copil. Când se va putea să o faci calm (şi s-ar putea să dureze până vei reuşi), caut-o pe mama ta şi spune-i ce te nemulţumeşte. Spune-i că ai vrea să îi explici ce simţi faţă de situaţia Trellei, dar că simţi că nu-i poţi povesti mamei tale pentru că nu îţi oferă ocazia. Arată-i că judecata ta este mai matură decât crede ea, descriindu-i părerile pe care le împărtăşiţi, tu şi mama ta, cu privire la situaţia Trellei, apoi cere-i respectuos ca data viitoare să îţi permită să vor¬beşti înainte ca ea să facă presupuneri despre ceea ce urmează să spui.
Ca să nu fiu nedreaptă cu mama ta, sunt sigură că i-ai dat unele dovezi că nu eşti matură în cursul acestei dispute. Cu siguranţă şi ea regretă unele din¬tre lucrurile pe care le-a spus sau le-a făcut şi proba¬bil se întreabă cum poate să îţi transmită acest lucru fără să submineze autoritatea ei ca părinte şi tutore şi ocrotitor al tău.
81
Inevitabil, este dificilă trecerea de la postura în care lua toate deciziile care te priveau, ca expresie a iubirii ei profunde pentru tine şi a dorinţei de a te proteja, la momentul în care îţi va încredinţa toate responsabilităţile ţie, pe măsură ce devii un om matur. Rolul ei în viaţa ta este în plină schimbare, dar dragostea ei pen¬tru tine nu se va schimba. Iubirea maternă este atât de profundă, încât nimic nu o poate descrie. Caută o icoană a Maicii Domnului care îşi ţine în braţe Prun¬cul Mântuitor. Gândeşte-te la bucuria copleşitoare şi durerea pe care trebuie să le fi simţit ca mamă a Lui, uitându-se cum moare de o moarte groaznică pentru a mântui toată omenirea, inclusiv pe ea, ca mai târziu să îl vadă înviat, biruind moartea. închipuie-ţi cum este să vezi cum persoana care îţi este cea mai dragă pe lume îndură aşa ceva. Uită-te cum îşi lipeşte obra¬zul de obrăjorul Lui şi să ai milă de propria ta mamă, cum şi copilul tău va trebui într-o zi să aibă milă de tine, prinşi în aceeaşi strânsoare a iubirii.
Cât despre taina omului, fata mea dragă, eşti mai ortodoxă decât crezi. Ai spus-o chiar tu. Eşti o taină chiar pentru tine însăţi şi, dacă fiecare fiinţă umană ar putea să vadă lumea prin ochii celorlalţi, mai toată suferinţa de pe pământ ar dispărea.
Cu drag, Sfânta Lidia
82
Dragă Sfântă Lidia,
M-am gândit vreo două zile şi apoi m-am ho¬tărât că mama nu mă va percepe ca pe un om ma¬tur decât dacă îi arăt clar că eu sunt un om ma¬tur (deşi nici atunci s-ar putea să nu se întâmple!). Aşa încât m-am gândit ce anume aş putea să îi spun despre cearta dintre noi două, încât să fiu împăcată cu mine. Am ales să îi spun că îmi pa¬re rău că discuţia noastră s-a transformat într-o ceartă, dar că eu m-am simţit ca şi cum ea nu mi-a dat nici o şansă înainte să mă execute. Nu ştiu da¬că am făcut bine spunând ce am spus, pentru că mi-a fost greu să nu mă enervez iarăşi, dar de astă dată nu s-a mai ajuns la ceartă, deci tot e ceva.
Deşi a spus că părerea ei va face parte din via¬ţa mea încă o vreme, indiferent dacă îmi place sau nu, ea m-a ascultat într-adevăr când i-am spus că, dacă ea este o taină, atunci şi eu sunt o taină. Nu a mai spus nimic o vreme, poate pen¬tru că încerca să se hotărască cum anume să răs¬pundă. Apoi mi-a spus:
83
ştii care a fost cea mai mare pricină de potic¬nire cu care m-am luptat ca să devin ortodoxă?
nu, nu ştiu, i-am răspuns.
ar fi trebuit să îţi povestesc mai multe de¬spre experienţa mea.
La punctul ăsta, m-am simţit stingherită fiind¬că nu îmi dădeam seama dacă se gândea că ar fi trebuit să îmi spună mai multe pentru că aş fi înţeles, sau doar se gândea că poate, dacă mi-ar fi povestit altfel cum a luat decizia, m-ar fi con¬vins să trec şi eu la Ortodoxie. Mă enervează că mereu mă întreb dacă ea vorbeşte cu mine pur şi simplu sau dacă vorbeşte având un scop anume în minte. Mi-am spus că persuasiunea nu ar tre¬bui să facă parte niciodată din relaţiile dintre oa¬meni şi nu mă interesează dacă părerea mea este lipsită de simţ practic!
Aşa că i-am răspuns:
deci o să îmi povesteşti despre ce poticnire e vorba?
Iar ea a spus că cea mai mare poticnire pen¬tru ea a fost când a aflat că singura cale de a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu este să îl iu¬bească. Pare o formulare destul de simplă, dar, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât nu mai pare simplă. Nu aşa abordează oamenii relaţiile din¬tre ei. Noi întâi îi cunoaştem mai bine pe ceilalţi şi după aceea hotărâm dacă îi iubim sau nu. Dar ea a spus că trebuie să începi cu iubirea, altfel nu îl poţi cunoaşte pe Dumnezeu.
84
Hmmmm… Dumnezeu nu este un om, dar ideea tot mi se pare puţin nerezonabilă. Cum aş putea să îl iubesc dacă nu îl cunosc încă? Cum pot iubi ceea ce nu cunosc? Nu pot să ştiu măcar puţin despre El înainte să mă hotărăsc dacă îl iu¬besc? Cum voi şti ce iubesc la El dacă nu îl cu¬nosc decât după ce îl iubesc?
Şi ce legătură are asta cu cearta noastră legată de Trella? Poate făcea o analogie cu relaţia noas¬tră, cu felul în care noi nu am avut încredere una în cealaltă şi că de aceea nu am putut să ascul¬tăm ce zice cealaltă.
Perplexă, ca de obicei,
Lidia
P.S.: Mă gândeam cum, dacă Dumnezeu mi S-ar fi arătat aşa cum li S-a arătat oamenilor în vremurile Vechiului Testament, atunci s-ar re¬zolva tot. Dar bănuiesc că asta nu li se întâmplă decât oamenilor care îl iubesc.
Dragă Lidia,
De fapt, Dumnezeu li Se arată şi celor care îl iu¬besc şi celor care nu-L iubesc. Ia gândeşte-te la Sfân¬tul Apostol Pavel, cel care m-a adus pe mine la credin¬ţă şi care a făcut atât de mult pentru a ridica Biserica creştină originară. Dumnezeu i S-a arătat când îi pri¬gonea pe creştini şi o ştiau toţi. Această experienţă
85
i-a schimbat viaţa pentru totdeauna Sfântului Apostol Pavel, dar în nici un caz nu poţi spune că el deja îl iu¬bea pe Dumnezeu atunci când a avut loc întâlnirea. Ba chiar făcea tot ce putea pentru a lucra împotriva Lui!
Dar poate ai totuşi dreptate că acest lucru nu este o soluţie în cazul tău. Ai vrea ca Dumnezeu să ţi Se arate pentru că tu crezi că te-ar scăpa de munca de a căuta să îl descoperi singură. Dacă aşa stau lucrurile, poţi fi sigură că Dumnezeu o ştie deja şi poate El ştie că nu îl vei afla decât dacă porneşte de la tine. Gândeşte-te puţin la tine, Lidia. ce fel de credinţă ai fi creat tu dacă întâi trebuia să aştepţi ca să vezi în ce vei crede, până când nu ar mai fi fost nevoie de credinţă pentru a crede? Oare Dumnezeu S-ar arăta cuiva care vrea să îl vadă doar pentru a se scuti pe sine de efortul de a-L că¬uta? Tu ai vrea să fie posibile două lucruri deodată: să rămâi în lumea ta firească, vizibilă, dar şi să te asiguri că există ceva mai presus de această lume. Trebuie să fii dispusă să faci un pas dincolo de ceea ce-ţi este cu¬noscut, altfel nu vei şti decât ceea ce-ţi este cunoscut.
Persuasiunea este o problemă dificilă şi este înţelept din partea ta că o analizezi. Adesea problema derivă din abuzul de putere, de un fel sau altul, şi adesea de¬generează într-o nevoie egoistă de a exercita controlul. Deşi trebuie să te foloseşti de toate simţurile tale, fizice şi spirituale, pentru a citi oamenii din jurul tău, nu este prea înţelept niciodată să te încrezi orbeşte în eva¬luarea pe care i-ai făcut-o unei alte fiinţe umane. Dacă te simţi ameninţată, distanţează-te cu orice preţ, dar nu mai face şi pasul de a emite o judecată permanentă
86
cu privire la un alt om. Nu uita că tu eşti o taină şi raportează-te şi la ceilalţi oameni în acelaşi fel. Tu nu-i cunoşti povestea altuia, cel puţin nu din interi¬or, şi poţi fi sigură că, în cele mai multe cazuri, nu cu¬noşti nici măcar toţi factorii externi care au contribuit la comportamentul sau intenţiile acelui om.
în cazul mamei tale, când vorbeşte cu tine, foarte probabil că o face din ambele perspective pe care le-ai menţionat: regretul că ea nu a tratat situaţia altfel decât a făcut-o şi speranţa ei nestrămutată că exis¬tă ceva ce ea poate face pentru a te aduce şi pe tine la Ortodoxie. Credinţa ta înseamnă relaţia dintre tine şi Dumnezeu, după cum bănuiesc că va recunoaşte şi ea, dar nu uita că Ortodoxia este foarte importantă pentru ea. Fiindcă te iubeşte, îşi doreşte să ai parte de toate lucrurile bune. Indiferent ce altceva mai simte, cred că acesta este unul dintre motivele pentru care este atât de pornită să te convingă.
Cât despre cunoaşterea lui Dumnezeu prin dragostea de Dumnezeu, motivul e simplu. Dumnezeu este dragoste. Cum altfel ai putea să îl cunoşti, dacă nu prin experienţa vie a esenţei Sale? în cazul unei alte persoane cunoaşterea este separată, ca timp şi substanţă, de dragoste. în cazul Lui, nu există o sepa¬rare a cunoaşterii de iubire. Cunoaşterea lui Dumne¬zeu este iubire, prin definiţie.
Nu te teme de perplexitate, fata mea dragă. Este un semn că acolo există viaţă şi devenire.
Cu drag, Sfânta Lidia
87
12 august
Dragă Sfântă Lidia,
Despre tata nu ţi-am scris niciodată, ai obser¬vat? Mă tot gândesc la el în seara asta pentru că peste două zile urmează să plec la facultate şi s-a oferit să mă ajute să împachetez tot ce îmi tre¬buie din camera mea, aşa încât am petrecut toa¬tă după-amiaza împreună, făcând bagaje. Mi-a plăcut. El este mereu aproape la nevoie, dar es¬te cel mai tăcut din familia noastră şi, când vine vorba despre creşterea copiilor, el pare să îi dea întâietate mamei. Poate crede că ea este exper¬tă, fiindcă eu şi Tirsa suntem fete; sau poate este doar modul lui de a o lăsa să facă orice vrea ea cu noi.
Mă întreb cine va fi şeful în căsnicia mea, da¬că mă voi căsători vreodată. Nu ar trebui de fapt să existe un şef, dar ştii cum este numai când te uiţi la doi oameni căsătoriţi şi vezi care este cel cu personalitatea mai puternică, care dintre ei face ca lucrurile să iasă cum vrea el şi care se
88
supune. La noi în casă, de obicei pare că mama ia deciziile şi ea vorbeşte ce şi când trebuie. Ta¬ta este cel împăciuitor sau ceva de genul ăsta, iar mama este extrovertită şi deschisă, aşa încât, în unele privinţe, cred că lui doar îi place să o lase să fie „conducătorul aparent”.
Din nu ştiu ce motiv, lucrul ăsta îmi aduce aminte de Paul. El pare foarte diferit de tata. Eu nu mi-l închipui pe Paul lăsând pe altcineva să-i fie „conducător aparent”. Poate pe cineva mai deştept decât el (dacă există o asemenea persoană)…, dar există moduri diferite de a fi deştept şi cineva s-ar putea să fie mai inteligent decât el când vine vorba despre oameni, de exemplu, în¬să nu şi ca inteligenţă cognitivă. Dacă el şi soţia lui ar fi la fel de inteligenţi, dar pe domenii dife¬rite, poate ar putea negocia cine să ia deciziile, în funcţie de situaţie. Dar oare ar negocia, mă în¬treb? Sau s-ar certa tot timpul?
De ce mi s-o fi părând că toată discuţia are vreo legătură cu inteligenţa?
Ceea ce voiam să-ţi spun însă este ceva despre tata şi care mi se pare interesant. Tirsa mi-a spus că tata, nu mama, a fost persoana care a decis că va fi alegerea mea dacă mă botez sau nu. într-o zi, înainte ca ei să se convertească, mergeau împreună la preot, Tirsa era şi ea cu ei, iar eu eram la un meci de volei. La întoarcere, în maşină, Tir¬sa purta căşti şi probabil ei s-au gândit că ea as¬cultă muzică, aşa că au început să discute despre
89
botez şi ce să facă în legătură cu mine. (Eu, per¬sonal, cred că Tirsa de multe ori pune căştile ca să ia o pauză sau să-i facă pe oameni să creadă că nu ascultă ce discută ei. Nu spionează… mă rog, nu mai mult decât mine când îi ascult pe părinţi rugându-se şi vorbind în camera de vizavi, nu-i aşa? Uneori mi se pare că aşa este singurul mod în care pot să aflu ceva în familia noastră!) Tirsa m-a informat că mama a spus că, dacă cei mici pot fi botezaţi, cu siguranţă şi eu ar trebui să fiu botezată, fiindcă înseamnă, evident, că nu este necesară decizia raţională de a crede. Dar tata a zis: „Nu, este prea mare. Are 17 ani (aşa era, pen¬tru că se întâmpla cu mai multe luni în urmă), aşa încât ar fi ca şi cum ai obliga un adult să se convertească. Nu mai este de mult la vârsta co¬pilăriei, deci nu putem noi să luăm decizia asta în locul ei.” Iar Tirsa a spus că el a rămas pe po¬ziţie şi nu a lăsat-o pe mama să îl convingă, chiar dacă ea a argumentat că e în joc sufletul meu. I-a răspuns mamei că, şi dacă ar putea înţelege de ce ea vrea să mă oblige să mă botez, tot ar fi greşit să procedeze aşa şi că el nu acceptă.
Ia te uită!
încerc să îmi amintesc dacă l-am mai văzut vreodată înfruntând-o pe mama aşa. Am vrut să mă duc să-l iau în braţe când mi-a povestit Tir¬sa, pentru că mi-a adus atâta mângâiere când am văzut că este dispus să lupte pentru mine în fe¬lul ăsta, dar, desigur, dacă i-aş fi spus, atunci el
90
ar fi aflat că Tirsa îl spiona şi eu nu puteam să îi înşel încrederea surorii mele. încurcată treabă este uneori familia! Oare este în firea oamenilor să se întâmple aşa sau eu voi fi capabilă să am o familie neîncurcată când îmi va veni rândul să încerc?
Nu ştiu răspunsul.
Lidia
Dragă Lidia,
Sunt foarte interesată de reflecţiile tale despre tatăl tău, dar nu pot să mă abţin să încep cu observaţia că este a patra oară când acest Paul apare cumva în scri¬sorile tale. Când ceva neaşteptat tot revine în viaţa ta, ar trebui să cercetezi mai bine să vezi dacă nu este de la Duhul Sfânt.
Poate nu eşti atât de singură în familia ta, cum ai presupus înainte. Deşi înţeleg nevoia de a păstra în¬crederea Tirsei, poate găseşti o modalitate să vorbeşti cu tatăl tău despre problema religioasă, cum o nu¬meşti tu, acum că ai văzut că el ar putea fi capabil să te asculte fără să se grăbească să te convingă de ceva.
Oamenii tăcuţi adesea se mulţumesc să îşi lase tovarăşul de viaţă să vorbească şi în locul lor, ceea ce nu înseamnă că nu au şi ei ceva de spus. într-adevăr, când nu vorbim de multe ori este cel mai uşor să gândim! Mai trebuie să iei în calcul şi faptul că între pă rinţii
91
tăi sunt multe înţelegeri despre care tu nu ştii nimic pentru că nu faci parte din relaţia lor maritală. Probabil că tatăl tău i-a spus mamei tale ce convin¬geri are şi cum se raportează la subiectul creşterii co¬piilor şi că ea le integrează în acţiunile şi deciziile ei. Influenţa tatălui tău poate nu este vizibilă pentru ti¬ne, însă asta nu înseamnă neapărat că nu există.
Există un model în toate, fata mea dragă. îl avem pe Hristos, Mântuitorul nostru drag, şi Biserica Sa, care este Mireasa Lui. Există o însoţire a lui Hristos cu Biserica Lui, Hristos cu Trupul Său. Este o cu¬nunie, nu în sensul lumesc de bărbat şi femeie, ci în sensul unui întreg duhovnicesc desăvârşit şi plin de iubire, alcătuit din două părţi unite printr-o taină. Hristos este Capul Bisericii noastre, iar noi, Biserica Lui, suntem Trupul Său. Lucrarea Lui vie pe tărâ¬mul uman, pe pământ şi în cer. Biserica de pe pământ se numeşte Biserica Luptătoare, pentru că voi încă vă luptaţi pentru a vă uni cu El, răbdând, în luptă, ispita şi durerea. Biserica din ceruri se numeşte Biserica Biruitoare, pentru că noi am biruit moartea prin Mântuitorul nostru Biruitor, am dobândit toată bucuria şi pacea în unirea cu Hristos, Care a învins moartea din dragoste pentru noi.
Când, în viaţa de zi cu zi, un bărbat şi o femeie se căsătoresc, ei reiau acest model, acela al lui Hristos şi al Bisericii Lui. Ceea ce nu înseamnă că tatăl tău este „şeful” mamei tale. înseamnă că este responsabil în faţa lui Dumnezeu pentru cârmuirea duhovnicească a familiei lui, şi că el trebuie să se lupte în fiecare zi
92
să devină precum Hristos pentru mama ta şi pentru voi, cele două fiice.
Când spun că trebuie să se străduiască să fie „pre¬cum Hristos”, nu înseamnă să se pretindă Dumne¬zeu. Ci înseamnă că trebuie să caute acea dragoste desăvârşită, hristică, care se dăruieşte pe sine uitând de sine. înseamnă generozitatea cea mai înaltă faţă de cei dragi: de a urmări binele lor în toate împreju¬rările, indiferent cu ce preţ pentru el, ca persoană. în schimb, rămâne ca mama ta să împodobească ţesătu¬ra vieţii ei cotidiene cu acest dar, să preţuiască şi să exploreze multele feluri în care ea, în lucrarea vieţii de familie, poate da întrebuinţare strădaniei lui întru înţelepciune. Multe femei din lume fac greşeala de a crede că acesta este un lucru cumva înjositor, că ele se micşorează pe sine urmându-şi bărbatul, dar nu este aşa. Este un efort enorm de inteligenţă şi creativitate să sprijini şi să stimulezi posibilităţile duhovniceşti ale unei alte fiinţe umane. Bărbatul şi femeia ar fi pierduţi unul fără celălalt; tăria fiecăruia depin¬de întru totul de tăria celuilalt. Nu pot fi separate, nu poţi despărţi această dinamică în părţi distincte. Nu există dominare în adevărata căsătorie creştină, şi nici supuşenie. Este o conlucrare a darurilor împărtăşite şi nici unul nu este de ajuns fără celălalt.
în contemplare, Sfânta Lidia
93
Dragă Sfântă Lidia,
Cineva în univers râde în hohote în clipa as¬ta pentru că ştii ce s-a întâmplat? Colega mea de cameră de la facultate, noua mea colegă aleasă la întâmplare, este creştin ortodoxă! O cheamă Eleni Theodasakis şi, când am intrat în camera de cămin, cu toate cutiile mele, ea era înăuntru, şe¬dea pe pat şi asculta o muzică grecească veselă şi mânca un fel de fursecuri care arată ca nişte pâiniţe mici împletite. Mi-a spus cum se numesc, dar încă nu am urechea antrenată pentru sunete¬le limbii greceşti, aşa că va trebui să o întreb din nou ca să îţi pot spune. Dar, oricum mi-ar fi au¬zul, cu gustul stau foarte bine când este vorba de mâncare grecească. Fursecurile au fost bune!
După părerea mea, Eleni este frumoasă. Are ochii mari şi plini de vioiciune, părul castaniu strălucitor şi e toată un joc de linii curbe. Nu e colţuroasă sau osoasă deloc. Nici masivă nu es¬te. A stat de vorbă cu mine cât am despachetat şi, cumva, deşi nu s-a oprit din vorbit nici măcar
94
un minut, până după-amiaza eu îi spusesem de¬ja toată povestea vieţii mele. Cum i-a reuşit? E o taină pentru mine.
Aşa că te-am pus pe dulăpiorul meu, fiindcă aici oricum nu contează. Dulăpiorul ei este plin de icoane, petale de trandafir uscate şi tot felul de cutiuţe de bronz. O Sfântă Lidia pe dulăpiorul meu este o nimica toată în comparaţie cu ale ei.
Mă simt şi bucuroasă, şi tristă să mă aflu aici. Este nemaipomenit de bine să fiu liberă să fiu orice vreau eu să devin şi să iau în calcul gânduri şi sen¬timente noi într-un loc unde nimeni nu se supără fiindcă eu simt sau gândesc într-un fel sau altul. Dar este trist că îmi vin în minte mereu tot felul de detalii legate de viaţa mea de acasă şi care aici lip¬sesc. Cred că, şi când voi merge acasă la vară, nu va mai fi la fel. Nu va mai fi „pentru totdeauna”, nu aşa cum era pe când creşteam în casa părinţi¬lor. Cred că Nici când voi merge acasă la vară nu va mai fi la fel. Nu va mai fi „pentru totdeauna”, nu aşa cum era pe când creşteam în casa părinţilor. Cred că Nici atunci nu era de fapt „pentru totdeau¬na” fiindcă anii te schimbă, indiferent dacă îmi dă¬deam seama de lucrul ăsta sau nu, acum însă îmi dau seama, ceea ce pune totul în altă lumină.
Nu poţi să „dez-ştii” ceva, nu? Odată ce ştii un lucru, nu te mai poţi întoarce la punctul în care nu îl ştiai. Doar dacă intri cu maşina într-un pom şi te loveşte amnezia. Dar, serios vorbind, nu mai pot fi un copil acum şi dacă aş vrea, pen¬tru că ştiu lucruri pe care nu le ştiam pe când
95
eram copil şi copilăreala mea ţinea de faptul că nu ştiam aceste lucruri. în unele privinţe, este bi¬ne aşa. Ştiu mult mai multe despre cum este să fii o persoană şi cum să trăieşti în lume. Dar simt totodată că am pierdut ceva. Un timp pierdut, dacă nu şi altceva, zile din viaţa mea care au tre¬cut şi nu se vor mai întoarce.
Of! E momentul să mă opresc de pe panta autodeprimării de la prea multă introspecţie. Cred că mă duc să mănânc nişte fursecuri greceşti sau să încerc şi eu să o fac pe Eleni să-mi spună toată povestea vieţii ei prin metoda de a-i vorbi non-stop până adormim.
Oare îţi voi mai scrie acum că sunt la faculta¬te, Sfântă Lidia? Te-am adus cu mine, dar oare te voi păstra sau îmi vei scăpa şi tu ca atâtea altele fără de care rămân înainte să-mi dau seama?
Nu ştiu.
Mi-ar fi dor de tine. Ceva ce nu cred că s-a schimbat.
Cu drag,
Lidia
96
Dragă Lidia,
Râd şi eu cu tine la această coincidenţă extraordina¬ră! Dar trebuie să ştii, fata mea dragă, că nimic din cre¬aţie nu este de fapt „la întâmplare”, aşa cum spui tu. Cu siguranţă, Dumnezeu are simţul umorului, dar El ţi-a dat-o pe Eleni, şi pe tine ei, cu un anumit scop.
Eleni este o fată scumpă, ca şi tine, şi este o bucu¬rie să aflu de această prietenie nou-înfiripată. Mă rog să vă fie amândurora un izvor de bucurie şi de roade bune toată viaţa.
Constat că deja una dintre problemele care te împovărau s-a rezolvat. Acum ai pe cineva în faţa căruia să-ţi deschizi sufletul. Ai pe cineva cu care să vorbeşti şi pe care să îl vezi în faţa ochilor, aşa cum sperai.
Trebuie să-ţi spun un secret apropo de amestecul de bucurie şi tristeţe. Ascultă-mă, Lidia, pentru că es¬te important:
Durerea există din cauza frumuseţii, iar frumu¬seţea, datorită durerii. Dacă nu ar fi nimic frumos în creaţie, nu am simţi durere, pentru că nu am şti ce înseamnă să pierzi ceva. Dar iată că durerea însăşi este o recunoaştere a frumuseţii şi un semn care să ne aducă aminte de nevoia noastră de a ne întoarce la frumuseţe. Nu am fi capabili de suferinţă dacă nu am fi avut nimic pentru care să suferim. Ar fi o creaţie cu gust de cenuşă şi rumeguş. Dumnezeu ne dăruieşte frumuseţea pentru a ne ridica din durere şi durerea pentru a ne întoarce la frumuseţe. Este un ciclu al ce¬lor duhovniceşti, după cum ploile, râurile şi evapora¬rea apei sunt un ciclu al materiei.
Să-mi scrii şi acum când eşti la facultate, Lidia! Scrie-mi des şi vorbeşte-mi fără ascunzişuri. Lasă-mă să iau parte la frumuseţea vieţii tale, iar în ispite lasă-mă să iau parte la durerea care te readuce la viaţă!
Cu rugăciuni şi cu multă dragoste, Sfânta Lidia
97
Dragă Sfântă Lidia,
Oaa! Ce-mi place la facultate! Ştiu că va fi bine pentru că am fost acceptată în echipa care face anuarul universităţii! Serios! Chiar am fost accep¬tată! E incredibil. Noi facem anuarul şi mergem la toate seminariile despre fotografie, paginare, publicare şi fotojurnalism, aşa încât este şi echi¬valat cu un curs. Ba mai mult, absolut toată lu-mea va şti că eşti în echipa care face anuarul şi din acea clipă eşti considerat grozav. Eşti în mi¬siune cu o cameră foto scumpă şi toată lumea de la facultate încearcă să intre în cadru. Pentru stu¬denţii de rând eşti precum o cafenea selectă în comparaţie cu unfastfood. Gata, treci la ţinute şic şi începi să ţii un blog. Ai dat lovitura!
Facultatea parcă nici nu mai seamănă a „şcoală” de când mă ocup cu ceva nemaipomenit aici. Cât de des ai ocazia să ai responsabilitatea de a face ceva ce oricum voiai să faci?
Euforică! Aşa mă simt!
Ziua de azi a fost distracţie pură. Am plecat pe echipe să facem fotografii la ore în prima zi a anului universitar. Am luat fiecare o cameră şi am făcut sute de fotografii la tot ce ne ieşea în cale. Coordonatorul anuarului ne-a spus să urmă¬rim toate lucrurile care ni se par specifice „primei zile de şcoală” şi să ne uităm după „poveşti ca¬re trezesc interesul oamenilor”, adică imagini cu întâmplări interesante sau amuzante care îi vor atrage pe oameni către lumea din imagine şi îi vor face să vrea să afle povestea din spatele ei. A spus să scormonim mai adânc şi să facem
98
fotografii cât mai aproape de suflul momentului, cât mai fidele, dar ne-a reamintit să surprindem şi clipe vesele care vor deveni nişte amintiri frumoase atunci când vom răsfoi anuarul universităţii, peste 50 de ani. Habar n-am cu ce ochi mă voi uita la anii facultăţii peste 50 de ani. Oare îmi va mai păsa? Cum aş putea ajunge să nu-mi pe¬se? Dar oare, după atâta timp, nu vor fi apărut al¬te lucruri mai importante care să mă preocupe?
Mă duc să mă joc cu camera foto şi să învăţ ce ştie să facă dirijată de toate butoanele şi progra¬mele ei.
Cu drag, Lidia
P.S.: Mi-aş fi dorit să-ţi pot face şi ţie o poză. Mi-aş fi dorit să pot să fixez un punct în spaţiu, să fac o fotografie şi apoi să-ţi găsesc chipul
în imagine, descoperit ca prin farmec de ochiul camerei.
99
Dragă Lidia,
Felicitări pentru această reuşită şi îţi urez din ini¬mă un an plin de aventura învăţării şi bucuriei!
Pe vremea mea nu erau aparate de fotografiat, dar ideea de a căuta „imagini” printre semenii tăi este fascinantă. Fără îndoială, vei ajunge curând să-ţi an¬trenezi văzul să observe ceea ce înainte nu observa. Ai petrecut foarte mult timp căutând să descoperi sensul vorbelor pe care le auzi. Poate acum vei da şi o altă ex¬presie firii tale curioase şi vei învăţa să găseşti semnificaţii noi în imagini.
într-un fel, tu porneşti pe drumul iconografiei, al transpunerii într-o reprezentare vizuală a adevărului pe care îl percepi în jur. Tu cauţi să surprinzi mişca¬rea într-o imagine statică, să surprinzi viaţa în artă. Se pare că şi în fotografie, ca şi în iconografie, există un limbaj sau o metodă. în iconografie anumite obiec¬te sau evenimente sunt surprinse mereu într-o anu¬mită manieră, aşa încât să fie inteligibile spontan de observatori din secole diferite şi foarte îndepărtate în timp faţă de original. Aceste metode sunt folosite, de asemenea, şi pentru a muta observatorul din planul natural al imaginii în planul duhovnicesc al mesajului. Din acest motiv li s-a spus icoanelor „ferestre către cer”. Ne uităm nu la icoană, ci prin icoană. Mă întreb, oare acest lucru poate fi valabil uneori şi pen¬tru fotografie? Când vorbeşti despre o imagine „care trezeşte interesul oamenilor”, cred că te referi, poate, la o imagine în faţa căreia mintea observatorului tre¬ce dincolo de faptul surprins din realitate şi cheamă la viaţă ceea ce nu este vizibil în imagine, adică sunete şi trăiri, adică restul întâmplării, sensul ei.
Cât despre dorinţa de a-mi face mie o fotografie, nu mai este nevoie, fata mea dragă. Mi-ai spus în prima scrisoare pe care mi-ai scris-o că ai o icoană cu mine. La ea să te uiţi în continuare. Mă găseşti acolo.
în Hristos, Icoana şi Lumina noastră, Sfânta Lidia
100
19 septembrie
Dragă Sfântă Lidia,
Acum aş vrea să îţi povestesc cum este viaţa mea la facultate.
Campusul universitar este în partea de vest a unui oraş nu mult mai mare. Campusul ar putea să fie un oraş de sine stătător. Toate studentele din anul I sunt cazate în acelaşi cămin, dar Maria Louisa, Jill, Lauren şi eu locuim fiecare la alt etaj. Şi ele au câte o colegă de cameră pe care nu o cu¬noşteau, ca şi mine, şi bănuiesc că toate suntem absorbite de efortul de a ne obişnui cu viaţa de student. Ne vedem la antrenamentele de volei, uneori şi la sala de mese, dar cam atât! Voleiul se joacă mai dur şi ne ia mai mult timp decât la liceu. Tot îmi place foarte mult să joc, dar mi se pare că la facultate sporturile sunt mult mai in¬tense şi axate pe competiţie decât înainte. Uneori este greu să-ţi mai spui că este doar un joc.
Colega mea, Eleni, este nemaipomenită. Dacă aş crede în reîncarnare, aş spune că noi am mai
102
fost deja prietene în trei sau patru vieţi anteri¬oare. Putem vorbi despre orice, fiecare o face pe cealaltă să râdă cu lacrimi şi se pare că ne dorim aceleaşi lucruri în viaţă.
Este minunat să locuiesc cu ea. Am mai mu¬tat mobila prin cameră, am pus draperii şi postere pe pereţi şi un mic ghiveci cu o plantă pe care sperăm să nu o omoare delăsarea noastră. Am găsit şi un gândac mort în lustră, i-am dat numele Rigor Mortis, să avem şi noi un animal de companie. în fiecare seară, umblăm prin cameră în pijamale şi ne ia de două ori mai mult decât ar trebui să ne terminăm temele fiindcă vorbim întruna. A trebuit până la urmă să facem regu¬la că douăzeci de minute lucrăm şi apoi stăm de vorbă cinci minute. Asta pentru că în noaptea di¬nainte stătusem din greşeală până la 3 dimineaţa tot vorbind. Sunt în rai.
Eleni foloseşte un odorizant de cameră care miroase ca tămâia (zice că nu se poate să fie or¬todoxă şi să stea într-o cameră unde nu miroase a tămâie), iar o fată din camera de vizavi a venit la noi, a râs şi a întrebat-o pe Eleni ce a fumat de a trebuit să dea cu odorizant ca să acopere mirosul cu pricina. Eleni a pufnit depreciativ… nu prea pot să transcriu cum sună, dar reuşeş¬te taaaaaare bine să le închidă gura oamenilor… şi a spus:
tare caraghioasă eşti, Pogo! Tămâia a existat înainte să apară drogaţii care fumau şi apoi căutau
103
tămâia să îşi acopere păcatul. Tu chiar nu ştii la ce se foloseşte?
Pogo a rămas blocată preţ de un minut şi Eleni şi-a făcut milă şi i-a spus că tămâia ne apropie de cele sfinte. Pogo a rămas cu gura căscată, dar ce e grozav la Eleni este că, fiind atât de sigură pe identitatea ei, oamenii pur şi simplu n-au nici o şansă să o pună într-o situaţie stânjenitoare. Ea nu şovăie. Pogo a fost cea care a călcat în străchini, nu Eleni, iar Eleni era atât de sigură de as¬ta, încât şi Pogo a crezut-o.
Am uitat, tu nu ştii cine este Pogo. Ea spune că numele i se trage de la o glumă făcută la o pe¬trecere din liceu, iar acum aşa s-a obişnuit să i se spună Pogo, că o bulversează dacă îi spune cineva Emmeline. Eleni spune că ar trebui să aibă mai mult respect de sine, dar eu înţeleg cumva de ce nu vrea să fie Emmeline.
Pogo e o fiinţă foarte ciudată. Are cele mai bu¬ne intenţii în viaţă, dar parcă nu îi iese nimic. Es¬te incredibil de bună la matematică. Poate rezol¬va în minte ecuaţii diferenţiale în timp ce se spală pe dinţi. Dar zici că toată inteligenţa ei se consu¬mă într-o singură direcţie. Numai la matematică se pricepe. Poartă mereu haine neasortate. Părul îi stă mereu de parcă a plecat ciufulită cum s-a trezit. Se îmbată la Fratemity Row1 aproape în fi¬ecare weekend (nu mai ştiu, parcă am spus de¬ja că noi nu suntem majori?) şi dacă nu mai reuşeşte
1 Organizaţie studenţească.
104
să-şi aducă aminte cum să cheme echipa de siguranţă să o ducă până acasă, la cămin, atunci sună la întâmplare la numerele de telefon pe care şi le aminteşte până răspunde careva. Weekendul trecut, a sunat la secretariatul Catedrei de mate¬matică şi a lăsat un mesaj foarte haotic pe robotul telefonic de acolo, la miezul nopţii, pentru că ea crezuse că a sunat la echipa de siguranţă şi nu a răspuns nimeni. Luni dimineaţa au muştruluit-o rău. Probabil că va inventa un limbaj de progra¬mare revoluţionar sau va salva lumea pe cine ştie ce altă cale, asta dacă nu o să nimerească în faţa unui tren de marfă şi ţţ să moară de tânără.
Bun, acum chiar trebuie să îmi fac temele. Cel mai greu curs este cel de engleză. Nu te-ai aştep¬ta să fie greu. înseamnă doar să citeşti nişte cărţi şi să scrii ceva pe marginea lor, nu? Nu. De fapt trebuie să psihanalizăm fiecare carte pe care o citim. Trebuie să despicăm firul în patru pentru fiecare personaj, inclusiv pentru autor (mai re¬cent devenit cumva personaj), şi să scornim cine ştie ce semnificaţie pornind de la un text în care mă tem că nici nu există. Dar profesorul nostru crede că psihologia are un răspuns pentru toa¬te. Când plec de la ora de engleză, mi se pare că toată viaţa mea este un exerciţiu de psiholo¬gie. Eleni spune că probabil l-au scăpat în cap pe prof când era mic şi nu şi-a mai revenit.
Cu drag,
Lidia
105
Dragă Lidia,
Eleni este cu capul pe umeri! Pogo se arata demnă de numele ei. Trebuie să redevină Emmeline. S-a lă¬sat definită de o glumă obraznică. Gândeşte-te şi tu ce a făcut, Lidia! S-a făcut complice la această obrăznicie. Şi-a spus că este acceptabil ca ea să fie tratată urât şi nu numai că le permite altora să o trateze cum nu se cuvine, dar a început ca ea însăşi să se trateze cum nu se cuvine. Ea a fost creată după chipul Domnului! Cum poate să îngăduie un asemenea abuz? A renun¬ţat la numele ei! Nu e de mirare că este împrăştiată şi distrusă.
Uită-te la contrastul dintre Pogo şi Eleni. Eleni, aşa cum ai spus, are atâta încredere în ceea ce este, încât şi alţii o tratează după evaluarea pe care şi-a făcut-o ea însăşi. Este convinsă de ce spune, iar convin¬gerea ei este contagioasă. Bineînţeles că nu are cum să fie pusă într-o situaţie stânjenitoare! Ce motiv ar avea să se ruşineze? Eleni ştie Cine a creat-o şi se în¬crede în priceperea Lui.
Să nu cedezi niciodată în faţa celor fără de lege, fa¬ta mea dragă. Să nu le permiţi niciodată victoria ma¬lefică de a te întoarce pe tine însăţi împotriva ta. Da¬că începi să te ataci singură şi să crezi în distrugerea propriei tale valori, eşti pierdută şi i-ai dat mai multă putere vrăjmaşului tău decât ar fi putut să spere vreo¬dată. Se va avânta să caute şi alte victime cu tăria câştigată prin această încurajare a ta. Să nu îngădui ni¬ciodată lucrul ăsta, Lidia! Niciodată!
încrederea profesorului tău în psihologie ar putea avea acelaşi efect coroziv. Am mai văzut oameni ca el. Este
106
unul dintre cei care ţin să pună tot adevărul într-o ecuaţie omenească. El ar vrea să recreeze crea¬ţia după chipul omului pentru că nu poate accepta că a fost deja creată după chipul lui Dumnezeu. Bietul om! Creaţia minţii lui este un castel de cărţi de joc şi se va prăbuşi sub lovitura primei forţe persistente.
Psihologia, când se defineşte corect, este cerceta¬rea productivă a psihicului uman şi a interacţiunilor lui cu diferite contexte ale Graţiei. Cine studiază cu adevărat acest lucru este mai interesat să înveţe ce se poate învăţa decât să ajusteze ce a învăţat doar ca să convină propriilor lui frici.
Dar încep să devin prea aspră. Trebuie să păstrăm mila în judecăţile noastre şi să ne amintim mereu că Dumnezeu este întru totul capabil să îşi protejeze ce este al Lui fără să-Ifie necesară indignarea noastră.
în Hristos cel Atotputernic, Sfânta Lidia
107
Dragă Sfântă Lidia,
Mai ştii când ţi-am spus că Paul vine la noi la facultate cu o bursă de studii în ştiinţele naturii? Azi am fotografiat pentru anuarul universităţii laboratorul de biologie unde merge el şi a fost cea mai ciudată experienţă de până acum la fa¬cultate (n-au trecut decât opt săptămâni, dar, serios vorbind, chiar a fost ceva neobişnuit).
Astăzi le făceam poze studenţilor în timpul orelor. Aveam voie să intrăm în orice sală şi să fa¬cem fotografii, cu condiţia să nu fie afectată ora sau să îi deranjăm pe studenţi. Eu lucram împreună cu Pearse, un student din anul II care a lucrat şi anul trecut la anuar. Este foarte timid, aşa încât eu sunt cea care face introducerea pen¬tru amândoi, dar el face fotografii foarte reuşite. Deci eu şi Pearse ne-am dus la una dintre ore¬le de biologie să-i fotografiem pe studenţi la la¬boratorul de biologie celulară. Eu personal ha¬bar n-am ce înseamnă biologia celulară, adică nu
108
ştiu de ce i se spune celulară şi prin ce diferă de biologia pe care o ştim toţi şi care mi-a făcut zi¬le fripte în primul an de liceu. Numai de nevoie, pentru anuarul universităţii, aş putea ajunge eu vreodată să calc într-un laborator de ştiinţe ale naturii pentru nivel avansat. Pur şi simplu creie¬rul meu nu este făcut pentru aşa ceva.
Pearse găsise ceva interesant de fotografiat în spatele clasei, aşa încât eu, în vârfurile picioare¬lor, mă învârteam la întâmplare prin clasă. Sin¬cer vorbind, poate şi eu aş fi fost un pic timidă, însă am descoperit că fotograful se poate ascun¬de în spatele camerei. Nmchiar la propriu, dar, atunci când ai o cameră de fotografiat, te poţi concentra exclusiv asupra camerei fără ca ceilalţi să se aştepte să mai faci şi altceva, după cum poţi fi sigur şi că majoritatea oamenilor sunt atenţi la cameră, şi nu la tine. Se întreabă dacă pe ei îi fo¬tografiezi şi se întreabă dacă le stă bine părul sau dacă nu cumva se vede zbenghiul care le-a apă¬rut pe nas. Părul şi nasul meu nu sunt în vizor pentru că eu sunt omul cu aparatul de fotografiat. Mă face să nu mai fiu preocupată de mine în¬sămi şi sunt sigură că fac fotografii mai bune şi mai multe tocmai datorită acestui fapt.
Deci cum făceam rondul eu şi aparatul meu foto eliberator, tocmai focalizam pe un cadru, când aud o voce de lângă mine: „Pierzi ce-i mai frumos. Fotografiază asta! E cel mai frumos lu¬cru din tot laboratorul.” Am tresărit. M-am oprit
109
şi am ratat fotografia pe care încercam să o fac pentru că oamenii au ieşit din obiectivul camerei. M-am întors destul de iritată să văd cine vor¬bise cu mine, şi era Paul!
Cred că s-ar putea să fie primele trei propoziţii pe care mi le-a spus vreodată. Nu în calitate de co¬legă de clasă cu care trebuia să discute când ne-o cerea profesorul la ore. Ci cuvinte care să-mi fie adresate mie, vorbind cu mine. Stăteam în picioa¬re, lângă masa de lucru, şi sper că nu rămăsesem cu gura căscată, dar el nu se uita la mine. El regla un proiector mic care era montat pe microscopul cu care lucra, aşa încât să poată proiecta imaginea de la microscop pe peretele de lângă masa lui. A apăsat pe un buton mititel, şi pac! Imaginea a apărut pe perete. Era de culoarea chihlimbarului şi incredibil de complicată, aşa încât nu am putut identifica ce reprezenta. M-am întors spre el, iar el mi-a spus: „Sporangi de ferigă”.
îmi amintesc sporangii de ferigă. Sau, cel pu¬ţin, cred că despre ei era vorba. A trebuit să sco¬tocim după un anumit tip de ferigi prin pădure pe nu ştiu unde, să avem grijă să supravieţuiască la întoarcere până am ajuns în clasă şi apoi să-i tăiem în multe feluri ca să obţinem secţiuni ale unor părţi diferite. Ce coşmar! Dar nu-mi amin¬tesc nimic care să semene cu imaginea de acum, aşa că am răspuns: „Am mai văzut un sporange, dar nu arăta aşa!” Şi el mi-a zis: „Ba da. Doar că îţi trebuia o lentilă mai puternică.” Şi mi-a zâmbit,
110
un mic zâmbet complice, ca şi cum el ştia că lentila lui era mai puternică decât a mea, dar poate totodată ca şi cum ştia că sunt capabilă să observ diferenţa, aşa cum o observă şi el.
Imaginea era frumoasă. I-am făcut cinci foto¬grafii, testând mici trucuri fotografice pe care le învăţasem, până când am obţinut o imagine cla¬ră a tuturor părţilor mici, mici de tot pe care ni¬meni nu ar fi putut să le vadă vreodată fără aju¬torul microscopului. Dar ele aşa erau oricum, in¬diferent dacă noi le puteam vedea sau nu.
Am stat în laborator doar vreo zece minute, iar epifania sporangilor a durat doar cinci, dar eu nu puteam să trec peste sentimentul că se în¬tâmplase ceva deosebit. Adică nu „O, între mine şi Paul a fost o scânteie, poate mă invită să ieşim undeva!” Nu cred că se întâlneşte el cu fete că¬rora le trebuie o lentilă mai puternică. Ci mie mi s-a întâmplat ceva. Am fost martora a ceva ex¬traordinar, o idee extraordinară despre mult mai mult decât sporangii de ferigă.
Era gândul că realitatea lucrurilor „invizibile” nu are nici o legătură cu faptul că eu reuşesc sau nu să le văd. Şi apoi gândul că eu le pot vedea clar numai dacă am lentila care trebuie, o lentilă suficient de puternică.
Poate aş putea să te văd şi pe tine dacă aş avea o lentilă potrivită, Sfântă Lidia. Poate aş reuşi să îl văd pe Dumnezeu.
Foarte tulburată,
Lidia
111
Dragă Lidia,
Slavă Domnului pentru toate!
Uşa ţi-e deschisă, fata mea dragă. Ai pus mâna pe clanţă şi ai deschis-o deja un pic. împinge cu putere să o deschizi, fata mea dragă, împinge uşa!
Da, da! Vei găsi ce căutai! Existenţa acestor lu¬cruri nu depinde de capacitatea noastră de a le per¬cepe. Ai putea să le vezi bine, numai să ai o „lentilă” mai puternică.
Copila mea dragă, noi toţi, cei de aici, aşteptăm cu răsuflarea tăiată să fim văzuţi. Preasfânta Treime, Creatorul nostru drag, Măicuţa noastră iubită, înge¬rii, sfinţii, cei dragi care au murit, însuşi eul tău du¬hovnicesc şi toată bucuria şi desfătarea care nu sunt de pe lumea aceasta, pe care ai putea să le guşti, care ale tale sunt, numai să vrei să le cauţi şi să le ceri.
Să nu mai închizi această uşă, Lidia! Las-o deschisă şi stai cu privirea aţintită la uşa crăpată până când vei găsi puterea să o deschizi larg.
Cu toată dragostea mea, Sfânta Lidia
112
Dragă Sfântă Lidia,
Iată că îţi scriu iarăşi în miez de noapte. Nu aş putea să-i explic nimănui altcuiva ce simt, dar tu eşti tu, iar ţie pot să-ţi spun, cu siguranţă.
Tocmai voiam să încerc să mă rog.
De la sporangii de ferigă a început. (Ia te ui¬tă! Sună ca primele cuvinte ale unui roman foar¬te prost.) îţi aminteşti? Cu lentila mai puternică? Am avut un sentiment atât de intens, ca şi cum mă aflam în prezenţa a ceva, chiar lângă mine, şi nu trebuia decât să descopăr cum anume să ajung la acel lucru. Aşa că în noaptea asta am pus ceasul de la mână să sune, fiindcă nu-l poate auzi nimeni altcineva.
Am adormit cu capul pe braţ, cu ochii la ceas, de mi-a sunat chiar în ureche şi m-a trezit la ora două dimineaţa. Am ales ora asta pentru că eram sigură că voi fi singură singurică. Nu am aprins nici O lumină. M-am ridicat în capul oaselor şi stăteam pur şi simplu în pat.
113
Dar mai departe nu mai ştiam ce să fac. Aşa că m-am aşezat în genunchi, am lipit palmele şi am închis ochii… şi m-am speriat de mine însămi.
Sfântă Lidia, nu ştiu ce s-a întâmplat cu mi¬ne. Nu ştiu, poate m-am simţit prea ciudat uitându-mă la mine însămi, încât n-am mai şti¬ut ce să fac mai departe şi a trebuit să mă ascund sub pătură sau poate o fi fost mai mult de atât. Dar am simţit deodată că mă jucam cu focul. Da¬că acceptam că ar putea totuşi să aibă rost să te rogi, atunci trebuia să accept şi că s-ar putea să existe Cineva acolo sus la Care să mă rog, Cine¬va Care ar putea chiar să răspundă la rugăciuni¬le mele. M-am pierdut. A fost ca şi cum aş fi în¬chis telefonul înainte de a forma numărul. Nu am putut să deschid gura să încep dialogul.
De când am eu trăiri duhovniceşti de orice fel, ca să nu mai vorbim de ceva care să mă trezeas¬că la miezul nopţii? Dar se pare că nu a fost ni¬mic, până la urmă. M-am simţit ca şi cum aş fi mers până la marginea unei stand, pe deplin în¬credinţată că Dumnezeu mă va ţine să nu cad, ca după aceea, tocmai când să fac ultimul pas şi să mă avânt în gol, să-mi dispară toată siguranţa şi să nu-mi pot păstra credinţa că ar avea vreun rost să fac ceea ce era cât pe ce să fac.
Dar chiar şi atunci, nu eram sigură dacă m-am oprit cumva neîncrezătoare sau din cauza laşită¬ţii sau chiar a unui fel de lene a minţii. Când pri¬veşti în faţă întrebarea asta, chiar dacă este adesea
114
o mare luptă şi îmi umple viaţa de tulburare, este uşor să te decizi în privinţa religiei. Greu es¬te să porneşti hotărât la drum.
Şi iată că acum sunt la răscruce. O parte din mine se agaţă de îndoielile mele, de ceea ce îmi este cunoscut, cealaltă vrea sincer să sară de pe stâncă. Cealaltă parte chiar vrea să ştie ce s-ar în¬tâmpla dacă aş sări. Oare L-aş descoperi pe Dumnezeu sau aş descoperi încă o rundă de îndoieli şi lupte? Mă întreb…
Dar sunt scârbită de mine însămi fiindcă am conştientizat acum că a te întreba şi atât este calea cea uşoară.
Mă duc înapoi, la culcare, oftând,
Lidia
Dragă Lidia,
Trebuie să îţi fac cunoştinţă cu prietenul meu, Sfântul Apostol Petru, care a avut cândva o experi¬enţă asemănătoare pe când era pe o barcă de pescuit. L-a văzut pe Iisus venind spre el pe apă şi era atât de nerăbdător să ajungă la El, că a ieşit din barcă şi a în¬ceput să meargă către Iisus, pe apă. Şi iată-l ajuns la o aruncătură de băţ de Dumnezeu, făcând ceea ce nici un om nu era în stare să facă, când, deodată, şi-a pier¬dut încrederea şi a început să se scufunde. Ai putea spune: „Bineînţeles că s-a scufundat!”, dar, vezi tu,
115
el mersese foarte bine pe suprafaţa apei până în clipa când a încetat să mai creadă că poate merge.
Şi tu eşti în barca ta de pescuit, fata mea dragă, şi trebuie să ieşi pe apă. Ştiu că a fost o mare strădanie din partea ta ca să ajungi măcar pe barcă, dar acum trebuie să păşeşti pe apă, iar odată făcut pasul aces¬ta, să mergi şi să nu te mai opreşti. Trebuie să vezi că realitatea faptului că Hristos vine în întâmpinarea ta este mai puternică decât realitatea apei de sub tălpile tale.
Asta este capcana traiului în lumea naturală. Pa¬re atât de reală… însă este o iluzie. Cei care susţin această iluzie sunt gălăgioşi şi neobosiţi, şi resping pe oricine nu este de acord cu ei. Din acest motiv, ei nu sunt nişte adversari pe măsură. Cel mai bine este să îi ignori şi să te concentrezi pe Cel Care Se apropie cu iubire traversând apele. Apa însăşi este doar modul cum poţi ajunge la El.
Mă voi ruga pentru tine şi pentru dorinţa ta de a te ruga. Deşi tu nu le vezi în felul acesta, scrisorile ta¬le sunt, ele însele, un fel de rugăciune. A-i vorbi unui sfânt nu este prea diferit de a-I vorbi lui Dumnezeu, în ambele situaţii, este o asumare a realităţii pe care nu o poţi vedea cu ochii. însă, atunci când vorbeşti cu Dumnezeu, tu recunoşti Realitatea însăşi.
Tu să te străduieşti în continuare, Lidia. Vei reuşi.
în Hristos, Cel Care merge pe ape, Sfânta Lidia
116
13 octombrie
Dragă Sfântă Lidia,
Fotografiile mele cu sporangi de ferigă au ie¬şit bine. Am explorat pliante cu diferite culori când le-am scos la imprimantă şi am o imagine frumoasă în nuanţele chihlimbarului şi alta în alb-negru care arată dantelăria celulelor.
Pentru a sărbători faptul că şi el a participat, chiar fără să o ştie, la mica mea epifanie, i-am tri¬mis câte un exemplar după aceste fotografii şi lui Paul, în cutia poştală de la facultate, cu un scurt mesaj. Suna aşa: „Dragă Paul, îţi trimit fotografi¬ile pe care le-am făcut, în cinstea lentilei mai pu¬ternice. Mulţumesc, Lidia.” Am păstrat şi nişte exemplare pentru mine. Sunt aici, între paginile jurnalului meu.
Mă duc după bandă adezivă, să le lipesc pe pagină,
Lidia
P.S.: Tot eu sunt. Am trecut pe lângă labora¬torul de biologie când mă întorceam după-amiază
117
de la antrenamentul la volei. Urma să mă în¬tâlnesc în apropiere cu o prietenă ca să mergem la masă împreună. Sala era goală, dar luminile erau aprinse şi am văzut fotografiile pe care i le trimisesem lui Paul lipite pe peretele de lângă măsuţa la care lucrează el de obicei la laborator. Studenţii veniţi cu bursă au fiecare o masă în cla¬sa aceea. Ce ciudat că fotografiile mele neştiinţifice sunt acolo! Este doar un semn că există mai mult de un fel de a vedea lucrurile, chiar şi la microscop.
Dragă Lidia,
Am observat în timp că Dumnezeu uneori creează o clipă care este ca o încăpere, un locşor separat care nu se supune legilor timpului şi spaţiului din jurul lui. Este un loc unde se poate descoperi ceva, ceva des¬prins din necunoscut, încât iese în relief, vizibil, prin contrast, numai pentru cei care se află în acea încăpe¬re. încăperea se destramă la fel de repede cum s-a în¬firipat, dar efectul rămâne şi după destrămarea ei, iar cei care se aflau în cameră acum sunt altfel.
Mi-ai explicat ce sens ai dat tu întâmplării cu Pa¬ul şi microscopul lui. Până acum niciodată nu l-ai mai descris ca pe o persoană empatică sau cineva ca¬re să perceapă ori să înţeleagă prin ce trece altcineva, în special dacă este o experienţă atât de inefabilă ca
118
aceasta. Nu i-ai spus nimic (cel puţin, din câte mi-ai împărtăşit mie) care să îi fi transmis că i-ai dat un în¬ţeles mai adânc imaginii pe care ţi-o arătase el.
Şi totuşi el a ales să păstreze acele fotografii pe ca¬re i le-ai trimis şi să le pună pe perete, unde şi el, şi alţii le vor vedea des. Nu te întrebi de ce? Ce motive ar putea avea? Poate crezi că el le-a pus la vedere ca o mărturie a propriei lui competenţe, a faptului că se pricepe să lucreze cu microscopul. Dar este la fel de posibil că i s-au părut extraordinare, ca şi ţie, şi că el nu este atât de lipsit de sensibilitatea specifică oame¬nilor pe cât crezi tu. Este inteligent, după evaluarea ta. Este sensibil, chiar el ţi-a spus că celulele văzute la microscop sunt frumoase. Frumoase. Nu este ob¬servaţia unei ştiinţe reci, fata mea dragă. Ai dreptate când spui că există mai mult de un fel de a vedea lu-crurile. Nu cumva este posibil ca şi Paul să vadă mai mult decât bănuieşti tu?
Mă rog ca tu însăţi să înveţi că există mai multe feluri de a vedea lucrurile,
Sfânta Lidia
119
Dragă Sfântă Lidia,
Astăzi, când lucram la anuarul universităţii, făceam ordine în nişte documente pentru dosa¬rele ce trebuie păstrate pentru profesorul care îi îndrumă pe studenţi cum să aleagă cursurile de-a lungul specializării. Stăteam la o masă ma¬re din spatele clasei unde pregătim anuarul şi, fi¬ind uşa deschisă, Lauren şi Jill m-au văzut şi au intrat. Au început să turuie despre cum părinţii lui Jill divorţează. Din senin. Lauren a aflat săp¬tămâna trecută când a fost la Jill acasă tot weekendul, iar acum Jill le spune tuturor. Este greu de spus ce simte Jill în perioada asta. Ea e o fa¬tă veselă şi râde chiar şi pe tema asta, că familia ei se destramă. Lauren a încurajat-o tot timpul, îi dădea dreptate lui Jill orice spunea, încercând vizibil să îi arate că „familia ei de la volei” rămâ¬ne puternică, indiferent de cât de mult a luat-o razna familia ei reală.
120
Se pare că divorţul s-a încheiat deja, dar Jill nu a spus nimănui până acum. Ceea ce mă fa¬ce să mă întreb ce se întâmplă cu grupul nostru de prietene. Anul trecut eram aşa de apropiate… Nu aveam secrete una faţă de alta. Nici nu ne doream să avem secrete faţă de celelalte. Iar acum uite cum am ajuns! Trella este însărcinată şi pă¬răsită de prietenul ei, iar noi nu aflăm decât în contextul în care este obligată să rămână acasă şi să nu mai meargă la facultate. Părinţii lui Jill di¬vorţează şi ea nu spune nimic până în momentul când Lauren descoperă personal lucrul ăsta. Ce altceva n-am aflat? Cine mai trece printr-o situa¬ţie crucială fără să-mi spună nimic?
Eram puţin supărată, dar mi-am impus să nu las să se vadă lucrul ăsta. Jill are destule pe cap fără să-şi mai facă griji pentru ce simt eu. Aşa că Lauren şi Jill au rămas cu mine până am termi¬nat lucrul şi am lăsat-o pe Jill să ne spună cât a considerat ea că vrea să ştim. A spus că, acum că părinţii ei au divorţat, „stilul lor de viaţă” este în schimbare şi mama ei este acum budistă, iar tatăl este în continuare catolic, cum erau toţi de când îi ştim. Lauren a spus:
bun, şi atunci tu ce eşti?
Iar Jill a răspuns că ea nu vrea să ţină partea nimănui, aşa că merge şi la chestii budiste cu ma¬ma ei, şi la chestii catolice cu tata. Echitabil. Văd bine că este una dintre soluţiile posibile. Numai că Lauren a zis:
121
bine, dar tu de fapt ce eşti? La una dintre ele te duci doar de formă, sau cum?
Jill i-a răspuns că, de fapt, nu-i nici o proble¬mă pentru că acum ia ce îi place de la budism şi ce îi place de la catolicism şi le combină şi îşi face religia ei personală. (Maria Louisa, cea super-catolică, ar fi sărit pe pereţi la momentul ăsta!) Apoi Jill s-a entuziasmat cum că e foarte tare şi plin de sens să creadă ce îşi alege ea, iar Lauren s-a grăbit să-şi arate tot sprijinul şi empatia pentru noua viaţă spirituală a lui Jill.
Bun, eu înţeleg că Jill este într-o situaţie grea. Părinţii ei au apucat-o pe drumuri diferite, iar ea este încă ataşată de amândoi, aşa că trebuie să fa¬că ceva care să o ajute să nu se rupă şi ea în două. Eu sper că ei îşi dau seama prin ce o fac să treacă.
Dar…
Oare chiar este posibil să faci lucrul ăsta? Chiar poţi să iei pur şi simplu o bucată de colo şi una de dincolo, să le pui împreună şi ăsta să fie întregul tău? Budismul nici măcar nu are ace¬laşi Dumnezeu ca şi catolicismul, deci cum oare poate să meargă? Iar dacă ea ciuguleşte ce îi pla¬ce din toate, asta înseamnă că poate da la o parte toate lucrurile care sunt mai greu de dus!
Trăgând linie, ea se închină la ceva făurit de ea însăşi. Ce fel de Dumnezeu ar fi acela? Cum să fie Dumnezeu dacă tu l-ai creat? Nu e aproape ace¬laşi lucru cu a te închina la tine însăţi? Şi dacă nu eşti decât tu în spatele acelei prezentări pretenţioase,
122
nu prea e ceva de venerat, nu? Indiferent cum se cheamă ceea ce ai scornit tu e scornit. Nu a dat rezultate la nimeni. Nu este adevărat. în¬seamnă că altceva este adevărat, iar tu nu ştii ce, pentru că eşti prea ocupată să te joci cu această religie de jucărie pe care ţi-ai făcut-o singură.
Ce folos?
E ca atunci când eram copii, ne jucam Buzz Lightyear şi săream de pe „punte” şi strigam: „Spre infinit şi dincolo de el!” Păi tu poţi să îţi spui că eşti Buzz, dar tot îţi frângi gâtul când aterizezi.
Oamenii au ceva la bibilică. Mă duc să văd da¬că avem nişte ciocolată prin casă.
Cu drag, Lidia
Dragă Lidia,
Bibilica nu este nici pe departe la fel de iraţională ca făcutul de dumnezei imaginari. Să sperăm că, du¬pă ce mănânci puţină ciocolată, îţi vei da seama cât de mult ai nedreptăţit regnul animal. Cu siguranţă, animalele nu au capacitatea de a raţiona aşa cum o face omul, dar nici nu creează realităţi paralele ca să evite să înfrunte greutăţile cu care se confruntă.
Nu pari să-ţi dai seama că şi tu treci printr-o „si¬tuaţie crucială” pe care nu le-o împărtăşeşti prietene¬lor tale. Nu ai menţionat „problema religioasă” în discuţiile
123
cu nici una dintre ele. Nu le-ai povestit despre convertirea familiei tale şi nici despre căutările şi lup¬tele tale duhovniceşti. Nici la ziua ta nu le-ai invitat pentru că nu ai vrut să dai explicaţii despre mâncarea de post pe care urmau să o mănânce ai tăi. Anul tre¬cut le-ai invitat. Te-ai schimbat la fel de mult ca ele. Prietenia ta cu această „familie de la volei” va rezista mai mult decât existenţa echipei de volei doar dacă în¬cepeţi să exploraţi relaţiile voastre în împrejurări care cer maturitate. Pe măsură ce vă confruntaţi cu lucruri tot mai complicate şi cu provocări în viaţă, unele din¬tre aceste prietenii vor trece în umbră pentru că ele nu sunt suficient de trainice să suporte presiunile vieţii de om matur. însă vor fi şi prietenii care vor deveni mai puternice şi mai strălucitoare, ca un metal preţios care iese din focul lămuritor al fierarului.
Jill este într-o situaţie dificilă, după cum ai obser¬vat deja, şi, din păcate, părinţii ei au lăsat-o în derivă, în loc să o îndrume în acest hăţiş. Mă bucur să văd că, prin purtarea ta, i-ai arătat compasiune (deocamdată, cel puţin), pentru că ea duce o povară pentru care nu poartă nici o vină.
Acestea fiind zise, acum trebuie să spun că sunt întru totul de acord cu restul părerilor tale. Ai mare dreptate că un dumnezeu „făcut” nu este Dumnezeu şi, la fel ca tine, nici eu nu îmi pot închipui cum poate cineva să alcătuiască o singură divinitate din combinarea catolicismului cu budismul.
Eu personal nu ştiu cum este cu Buzz Lightyear, dar cunosc tare bine înclinaţia omului de a înlocui lucruri
124
neplăcute cu o închipuire convenabilă. Oamenii au o capacitate aproape nelimitată de a-şi spune ce le place să audă şi să închidă bine ochii în faţa incapa¬cităţii totale a acestor închipuiri să dirijeze lucrurile din lumea exterioară, lumea care nu se află sub controlul lor.
Numai din frica de moarte se întâmplă aşa, Lidia. Se agaţă de orice încercând să aibă controlul asupra lumii din jurul lor fiindcă undeva în adâncul sufletu¬lui lor speră să împiedice propria lor moarte. Ce bine ar fi dacă ar şti că nu au de ce să le fie frică! Cineva i-a izbăvit deja de moarte. Sigur că fiecare dintre noi se va întâlni cu moartea fizic într-un fel sau altul, dar lucrul ăsta nu ar trebui să ne înfricoşeze dacă înţele¬gem că nu este decât o uşă şi că după aceea ne aşteaptă o viaţă mai bună de partea cealaltă a uşii.
în Hristos, Care a călcat cu moartea pe moarte, Sfânta Lidia
125
Dragă Sfântă Lidia,
Pogo doarme la noi în seara asta pentru că prietenul colegei ei de cameră rămâne peste noapte acolo. Pogo spune că a cumpărat multă mâncare colega ei de cameră ca să pregătească o cină romantică în doi şi apoi un mic dejun romantic şi că poţi pune pariu că nu vor juca Monopoly între cele două mese.
îmi dau seama că în felul ăsta împing la ex¬trem discuţia despre băieţi cu o sfântă, dar când ne-am trezit cu Pogo la uşă cu perna şi pătura în mână, s-a lăsat imediat cu dezbateri, iar mai târziu Eleni s-a referit şi la tine, aşa că acum va tre¬bui să îţi spun toată povestea pentru că Eleni es¬te sigură că şi tu ai o părere despre toate astea.
(Ar trebui să îţi spun că i-am povestit lui Eleni totul despre tine. I-am povestit chiar şi visul în care tu îmi răspândeai la scrisori, iar Eleni a spus: „Păi, bineînţeles că îţi scrie şi ea! Păcat că te-ai gândit până te-a buimăcit şi nu ai reuşit să-i
126
mai citeşti scrisorile. Mi-ar plăcea să îmi scrie mie un sfânt sau o sfântă.”)
În primul rând, este total împotriva regulilor de la cămin să îi dai voie unui bărbat să rămână pes¬te noapte. Dacă studenta de serviciu care răspun¬de de etajul nostru o prinde pe colega de cameră a lui Pogo, va avea mult de furcă. Se vede treaba că nu prea îi pasă. Dar, mai important decât atât, nu este drept faţă de Pogo! Ea clar că nu va putea ră¬mâne peste noapte în cameră cu cei doi porumbei. Doar e şi camera ei, aşa că ea ar fi mai îndreptăţită să rămână acolo decât prietenul colegei ei. Dar, dacă Pogo nu are de gând să îşi apere drepturile, mă tem că nu o putem face noi în numele ei.
Aşa că Pogo s-a făcut comodă (noi i-am mai dat fiecare câte o pilotă pentru că podeaua es¬te de ciment şi o pătură nu va fi suficientă), ne-a povestit fără pic de ruşine toate bârfele pe care le ştia despre colega ei de cameră şi prietenul aces¬teia şi ne-a rugat să deschidem televizorul. Noi speram să ne odihnim puţin, dar suntem drăgu¬ţe. L-am deschis şi am găsit o emisiune siropoasă care a făcut-o să adoarmă într-un sfert de oră.
După ce a adormit Pogo, Eleni s-a aplecat spre mine şi mi-a spus în şoaptă:
pogo nu are nici un control asupra vieţii ei. Oare îşi dă seama că tocmai a fost dată afară din camera ei?! De ce să permiţi aşa ceva?!
Apoi s-a prăbuşit în patul ei şi s-a întrebat oa¬re ce ar avea de spus Sfânta Lidia despre toată întâmplarea asta.
127
I-am zis:
n-am idee, dar dacă devine o obişnuinţă pentru Pogo să se mute la noi, eu voi avea ceva de spus.
Eleni a râs şi mi-a spus:
sunt sigură că Sfânta Lidia ar fi mai deranja¬tă de colega cu vino-încoace a lui Pogo. De fapt, nu, probabil ar spune că Pogo îi ajută şi îi încu¬rajează. în apărarea lui Pogo, e drept să spun că sunt sigură că majoritatea oamenilor ar face ace¬laşi lucru ca şi ea. Eu sunt cea nebună. Eu m-aş fi cocoţat pe pat şi aş fi zbierat la ei să iasă afară. Ar fi ajuns să se bucure dacă dormeau sub o bancă din parc după ce terminam cu ei.
Eleni are dreptate, fireşte. Nu face să te amesteci în viaţa intimă a altcuiva. Ai putea la fel de bine să îţi pui la gât o foaie pe care să scrie „Cuminţica” pentru că, dacă te înfurii pe cineva fiind¬că are relaţii sexuale (chiar dacă e vorba de came¬ra ta), toată lumea presupune că te oftici. Şi dacă ajung ei să creadă asta, din clipa aceea s-a termi¬nat cu viaţa ta socială. Nu ştiu nici măcar trei per¬soane care să recunoască faptul că sunt virgine. Probabil unii pretind că au avut relaţii sexuale mai mult decât în realitate, dar nimeni nu face pa¬radă de faptul că nu a avut nici o relaţie sexuală. Părinţii tăi îţi spun că important e dacă alegi sau nu să o faci, dar atunci când ieşi în lume desco¬peri că nimănui nu-i pasă dacă o faci, ci doar cum şi cu cine. Umblă şi o vorbă că, în ziua în care o
128
studentă va absolvi facultatea fecioară, cele două statui de piatră de la poarta de est se vor da jos de pe piedestal şi vor începe să danseze.
Toţi au relaţii sexuale cu careva. Toată lumea, mai puţin todlarii, Eleni şi cu mine. Mă rog, pro¬babil că am exagerat, dar cam aşa mă simt şi une¬ori ajung să mă întreb de ce nu facem şi noi ce face toată lumea. Nu că nu am fi atrăgătoare. Nu vreau să par îngâmfată. Sunt doar realistă când o spun. Noi nu ne-am păstrat fecioria fiindcă nu avem de ales. Atunci de ce am păstrat-o? De fapt care este motivul cel adevărat? Nu avem relaţii sexuale pentru că avem nişte convingeri puter¬nice sau pentru că nu am întâlnit încă pe cine¬va de care să fim atrase? Voi reuşi să ascult de ce mi-a spus mama când îmi va pica cu tronc un bărbat matur care este pregătit, dornic şi capabil de o relaţie sexuală?
Nu vreau să fiu lipsită de respect faţă de tine, Sfântă Lidia. Dar cu cine altcineva aş putea discu¬ta despre asta, poate în afară de Eleni? Mai ştii ce s-a întâmplat când am încercat să îi spun mamei despre Trella? închipuie-ţi ce ar spune despre ce se întâmplă acum chiar în dormitorul de alături!
Pogo sforăie. Perfect. Nu o să am parte de somn în noaptea asta. Mulţumesc mult, dragă colegă de cameră a lui Pogo!
Cu drag,
Lidia
129
Dragă Lidia,
Nu am simţit nici o lipsă de respect faţă de mine, fata mea dragă. Eu mă bucur de fiecare dată când îţi deschizi inima când îmi scrii, indiferent de tema pe care o alegi.
Biata Pogo! Pare să treacă dintr-un necaz în altul. Din rău în mai rău, se pare. Sunt de acord că Pogo ar trebui să îşi apere drepturile, dar ea a renunţat deja la numele ei, aşa încât nu mă surprinde că acum renun¬ţă şi la camera ei. Nu o poate opri pe colega ei de ca¬meră să trăiască în neorânduială, dar îi poate cere ca aceste lucruri să nu se petreacă în camera unde locu¬ieşte şi ea. Poate a încercat deja, iar colega ei de came¬ră a refuzat să o asculte. în acest caz, ar fi putut apela la o instanţă superioară.
Mă întristează de fiecare dată când aflu de un cu¬plu care hotărăşte să înceapă relaţiile trupeşti ale căs¬niciei în afara căsniciei. Sunt sigură că mama ta te-a învăţat că este ceva nepermis de Biserică. Mai mult, ortodocşii nu sunt singurii care interzic relaţiile in¬time „înainte de căsătorie”, cum te exprimi tu. (Ter¬menul este înşelător, pentru că, în majoritatea cazu¬rilor, nici nu există intenţia sau planul de a se că¬sători!) Din câte ştiu, toate comunităţile importante de inspiraţie creştină împărtăşesc credinţa că viaţa intimă a fost creată pentru a exprima fizic dragostea spirituală care a fost consfinţită în faţa lui Dumnezeu
130
prin Taina Căsătoriei şi pentru a duce la zămis¬lirea copiilor.
Dar, presupunând totuşi că tu nu crezi în aceste lucruri, şi bănuiesc că putem presupune fără să gre¬şim despre colega de cameră a lui Pogo că ea nu crede în ele, tot este neînţelept să ai relaţii trupeşti în afa¬ra căsătoriei. De prea multe ori, aceste lucruri se în¬tâmplă din motive strâmbe şi se sfârşesc într-o cruntă dezamăgire pentru unul dintre ei sau pentru amân¬doi. Există şi riscuri fizice, riscul de a contacta una dintre multele boli dureroase şi periculoase şi riscul de a concepe un copil pe care cel puţin unul dintre voi nu poate sau nu vrea să-l crească. (De exemplu, Trel¬la nu poate să îşi crească pruncul fără ajutorul părin¬ţilor ei, iar Chad pare să nu-şi dorească deloc să se im¬plice în creşterea copilului.)
Suferinţa este urmarea cel mai des întâlnită şi îţi spun şi de ce.
Dumnezeu a creat atracţia trupească drept rod al unei iubiri duhovniceşti profund asumate. El a fă¬cut-o să fie o completare, să fie modul în care un om se dăruieşte cu totul persoanei iubite. Pentru că aces¬ta este rostul ei între soţi, este în firea unirii trupeşti ca ei să se deschidă unul către celălalt, ducând la o anumită vulnerabilitate care este ocrotită numai în cadrul căsătoriei în care ambele părţi au făgăduit o împreună-lucrare pentru ca iubirea lor să crească şi să fie izvor de bucurie.
Fără acest angajament, vulnerabilitatea este periculoasă. Este ca atunci când te tai. Un chirurg poate
131
să facă o incizie pentru a ajunge la un organ care are nevoie de îngrijire şi vindecare. Incizia făcută de un chirurg este ca vulnerabilitatea în sânul căsători¬ei; slujeşte un scop folositor şi apare numai într-un mediu care este ocrotit şi curat. Dar vulnerabilitatea în afara căsătoriei este ca o rană din cauza unui acci¬dent, ca şi cum te tai într-o piatră ascuţită sau căzând de pe o stâncă. Victima rămâne expusă la infecţii şi durere şi poate sângera fără oprire, până i se scurge şi ultima picătură de viaţă.
Mă voi ruga pentru tine şi Eleni să vă înfrânaţi de la pericolele pe care le vedeţi de jur-împrejur. Spe¬ranţa mea este că veţi găsi în voi însevă puterea, şi aceasta va veni numai atunci când deciziile voastre vor veni din propriile voastre convingeri, nu doar din ceea ce v-au sfătuit părinţii. în lumea celor mari, nu vă mai puteţi raporta mereu la autoritatea părinţilor. Trebuie să faceţi din propria voastră credinţă autoritatea la care vă raportaţi pentru a cere voie sau a cău¬ta putere să rezistaţi.
în Hristos, tăria noastră nebiruită, Sfânta Lidia
132
23 octombrie
Dragă Sfântă Lidia,
Azi-dimineaţă m-am dus la toaleta de pe hol să mă spăl pe dinţi şi m-am pomenit acolo cu prietenul, cu tipul care a petrecut noaptea la co¬lega de cameră a lui Pogo. Stătea aşa îmbrăcat doar în şort şi se spăla pe dinţi la toaleta noastră. Este un cămin pentru fete şi mai ales este o baie pentru fete. Avem şi un semn pe uşă care spune „Femei”. Analfabet nu pare.
A fost destul de prietenos. Vorbea întruna, de parcă mă ştia de o viaţă. Mi-au trecut prin minte mai multe lucruri foarte nepoliticoase pe care aş fi putut să i le spun, dar m-am rezumat la a mă spăla pe dinţi şi m-am întors în camera mea. Oare asta înseamnă că sunt politicoasă sau laşă?
Nu că aş fi peste măsură de pudică. Chiar nu cred că sunt. Orice s-ar zice, relaţiile intime încep să pară cam la ordinea zilei. Este un subiect constant. Nu mă mai impresionează. Dar m-a ener¬vat ideea ca el să vină la toaleta noastră. Nu e prietenul
133
meu. De unde ştie el că noi, restul studen¬telor, vrem să îl vedem în lenjerie intimă, ba încă să ne vadă şi el pe noi într-o asemenea ţinută?
Eleni i-a vărsat o loţiune roz şi parfumată pe prosop în timp ce el era la duş. Şi nu a fost din greşeală. Aş vrea să îmi vină şi mie aşa idei la fel de repede ca ei.
Toată dimineaţa mi-am pus întrebări despre ceva ce ţi-am spus noaptea trecută. Am spus că dacă Pogo nu îşi apără drepturile, nu o putem face noi în locul ei. Oare aşa este?
În timp ce mă spălam pe dinţi mi-am dat seama că, din moment ce l-am văzut cu ochii mei pe prietenul respectiv, am dovezi. Aş putea să chem studenta responsabilă de palierul nostru şi să-i înşir tot ce ştiu despre colega de cameră a lui Po¬go. Stă la capătul culoarului nostru, dar ar fi pu¬tut ajunge înainte ca el să se îmbrace sau să-şi as¬cundă lucrurile.
Este o diferenţă între dreptatea haiducilor şi a invoca legea. Toate celelalte colege de palier cred că atacul cu
134
loţiune al lui Eleni a fost un gest isteric. Dar, dacă i-aş spune responsabilei şi s-ar împrăştia zvonul că eu am pârât, n-aş mai rămâne cu nici un prieten la facultate în mai pu¬ţin de o săptămână. De ce se întâmplă aşa? Ştim toţi care sunt regulile şi de ce să fiu eu o paria că le respect?
Dar nu asta ţineam să te întreb. întrebarea es¬te dacă am obligaţia morală să o pârăsc pe colega lui Pogo. Sau are obligaţia Pogo? Sau Eleni?
Şi mai este o problemă şi mai mare. Eu întâm¬plător ştiu că motivul pentru care tot coridorul miroase de trăsneşte a potpourri în fiecare dumi¬nică este că fetele din camera vecină lui Pogo fu¬mează marijuana (şi cine ştie ce mai fumează) în fiecare weekend şi apoi dau cu spray prin toată camera, fiindcă ele cred că maschează mirosul. Dau cu atâta spray, încât aproape vezi norul de parfum plutind pe hol. Nu ştiu pe cine cred ele că păcălesc, dar ideea este că până acum nu au fost prinse, pentru că fac ce fac doar în camera lor şi nici una dintre noi nu le-a pârât.
Folosirea drogurilor este interzisă prin lege peste tot, nu doar în campus. Deci suntem noi obligate să anunţăm
134
ce fac aceste fete dacă noi le bănuim? Este de datoria mea să dau buzna în ca¬mera lor sâmbătă seara sau să sun la poliţie când ştiu că ele sunt înăuntru şi fumează iarbă?
Am sentimentul neplăcut că este treaba mea, dar am sentimentul şi mai neplăcut că nu am cu¬rajul să fac ce trebuie. Nu este ca şi cum toată lu¬mea de pe palier se droghează. Dar sunt sigură că nici una dintre colegele de la etajul nostru nu a turnat pe careva, sau, dacă au făcut-o, s-au asi¬gurat că nu află nimeni că de la ele a plecat.
Ce ar trebui să fac?
Ca de obicei, nu fac nimic pentru că nu sunt sigură ce să fac. Atât de ciudat te simţi când pârăşti pe cineva, încât e greu de crezut că este toc¬mai ceea ce frebuie să faci. Poate nu asta trebuie
135
să fac. De fapt poate trebuie să îmi văd de treaba mea când vine vorba despre lucruri care nu au legătură cu camera mea. Nu pot să merg pe la fiecare să îi spun cum să îşi trăiască viaţa şi să-l pârăsc de fiecare dată când nu face ce îi spun eu, nu-i aşa? Nu, bineînţeles că nu! Dar dacă pârăsc pe cineva care încalcă legea două camere mai în¬colo de camera mea este acelaşi lucru cu a le spu¬ne tuturor cum să trăiască? Probabil că nu.
Ştiu că nu voi face nimic în privinţa asta.
Dar tot vreau să ştiu dacă este un eşec din par¬tea mea sau un semn de sănătate psihică.
Of!
Lidia
136
Dragă Lidia,
Când te lupţi să iei o hotărâre, uneori ajută dacă întorci problema pe toate feţele şi o priveşti din dife¬rite perspective.
Îţi ofer două întrebări al căror răspuns s-ar putea să te ajute să vezi întâmplarea cu băiatul şi pe cea cu drogurile într-o lumină nouă. încearcă să răspunzi la ambele întrebări în ambele situaţii:
1. Ce efecte vor avea faptele mele?
2. Cum îi vor afecta faptele mele pe ceilalţi oameni implicaţi?
Hai să ne gândim mai întâi la colega de cameră a lui Pogo şi la prietenul ei. Ai pomenit două variante pe care le ai: poţi să îi spui studentei responsabile sau poţi să păstrezi tăcerea. Care ar fi rezultatul dacă o informezi pe responsabilă că la colega de cameră a lui Pogo a venit un tânăr şi a rămas peste noapte? Ce va face studenta responsabilă? Ce va face colega de cameră a lui Pogo? Ce va face prietenul ei? Ce va fa¬ce Pogo? Ce va face Eleni? Şi, când toţi aceşti oameni vor fi acţionat, ce reacţie ţi-ai planificat să ai tu la ac¬ţiunile lor? Probabil că efectele acţiunilor lor se vor răsfrânge asupra ta într-o formă sau alta.
După ce ai parcurs aceste scenarii în minte, în¬cearcă să evaluezi cum le-ar afecta acţiunile tale pe fiecare dintre persoanele implicate. Cum se va simţi Pogo dacă tu îi spui responsabilei de colega ei de ca¬meră? Cum se va simţi dacă nu-i spui responsabilei despre colega ei de cameră? îi va spune altcineva sau Pogo va ajunge să petreacă multe weekenduri la voi două în cameră pentru că nu poate dormi în camera ei? Eşti dispusă să o găzduieşti în continuare? De câte ori poate să stea Pogo la voi în cameră înainte să te hotărăşti că s-a mers prea departe? Va deveni mai uşor sau mai greu sa îi raportezi situaţia studentei responsabile pe măsură ce timpul trece?
Ce mesaj îi transmiteţi colegei de cameră a lui Po¬go dacă toată lumea ştie că prietenul ei a rămas în cămin şi nimeni nu îi spune responsabilei? Dacă el merge la toaleta de pe palierul vostru, ea sigur con¬ştientizează că se ştie de prezenţa lui. Este clar că ea şi prietenul ei se aşteaptă ca voi toate să păstraţi se¬cretul. Dacă nu se va întâmpla aşa, cum îi va afecta?
137
Dacă păstrezi tăcerea, cum îi va afecta? Cum te va afecta pe tine?
Unii oameni ar putea susţine că folosirea ilegală a drogurilor este o încălcare a legii mai gravă decât ce face colega de cameră a lui Pogo, dar eu nu pot fi de acord cu ei. în orice caz, îmi dau seama că în vremu¬rile voastre încălcarea legilor lumii are o greutate mai mare decât încălcarea legilor duhovniceşti.
încă o dată, trebuie să te întrebi pe tine însăţi de¬spre rezultatele şi efectele personale pe care le vor avea acţiunile tale. Dacă tu chemi poliţia, ce se va întâm¬pla? Ce va face poliţia? Ce vor face cei doi care au în¬călcat regulile dacă sunt prinşi? Ce vor face dacă nu sunt prinşi? Ce se va întâmpla cu voi toţi dacă cineva care nu locuieşte pe acelaşi palier descoperă că este o problemă şi sună la poliţie?
Fetele care consumă droguri ştiu că celelalte colege de palier le suspectează de consum de droguri? Şi ele contează pe voi, ca şi colega lui Pogo, să păstraţi se¬cretul? întreabă-te ce efect va avea asupra lor şi asu¬pra voastră, a tuturor, dacă tu păstrezi secretul.
Deşi nu pot să fiu de partea ta dacă ignori un comportament nelegiuit şi periculos, sunt foarte conştientă de cât de teribilă este încercarea de a-ţi susţine convingerile personale în mijlocul unor oameni care nu le împărtăşesc şi poate le vor condamna trecând la fapte. Este întemeiată ezitarea ta faţă de încercarea de a controla comportamentul altora şi te va feri şi pe tine, şi pe cei dragi de multă suferinţă în viaţă. Dar teama ta că nu ai suficient curaj să acţionezi conform
138
convingerilor tale mă întristează. Se poate foarte bine să fie adevărat că nu ai curaj, dar este posibil şi ca tu să nu îţi ştii puterile. Abia ai păşit în viaţa de om matur. încă nu ai avut destule prilejuri să mânuieşti sabia credinţei tale şi nu ştii la ce să te aştepţi nici mă¬car când este vorba de tine însăţi.
Roagă-te! Caută să afli voia lui Dumnezeu. Iar când El îţi va arăta voia Lui, pune-ţi încrederea în El căci îţi va da curajul şi forţa necesare pentru a trece la fapte.
în Hristos, Păstorul nostru răbdător, Sfânta Lidia
139
6 noiembrie
Dragă Sfântă Lidia,
Am fost azi acasă la Trella. Voiam să o văd. în ultima vreme nu am sunat-o pe cât de des îmi propusesem, iar ea pare să îngăduie destrăma¬rea vechilor ei prietenii. Locuieşte la vreo 20 de minute de casa părinţilor mei, aşa încât până la ea mi-a luat tot atât cât drumul până acasă. Am mers cu o cursă interurbană de la staţia din apro¬pierea campusului, am mâncat şi micul dejun şi prânzul la pachet, în autobuz. Când am ajuns în oraşul Trellei, am luat un taxi până la ea acasă. A fost o zi lungă.
Mama ei era acasă, dar, după ce m-a salutat cam stingherită, s-a retras şi ne-a lăsat să vorbim în linişte. Am stat pe o canapea albastră şi foarte pufoasă în sufrageria lor cochetă. într-o aseme¬nea încăpere mă simţeam ca şi cum ar fi trebuit să vin machiată. Deodată m-am întrebat cum de îndrăznisem să cred la un moment dat că pot or¬ganiza o petrecere în cinstea sarcinii pentru Trella. într-o asemenea atmosferă, orice petrecere ar fi un eşec.
140
Trella era şi ea stingheră la început, motiv pentru care m-am simţit ciudat şi, în primele mi¬nute, m-am gândit că vizita mea nu a fost o idee bună. Arăta atât de diferit de cum o ştiam, în¬cât îmi era greu să nu mă holbez la ea. Nu fiind¬că burtica ei ar fi foarte mare, încă nu este, dar a început să se vadă şi, cumva, tot corpul ei arată altfel. Poartă haine pentru femei însărcinate, are sânii mai mari decât i-a avut vreodată ca sportivă adolescentă şi are cearcăne sub ochi. înainte era atât de încrezătoare şi sociabilă, iar acum es¬te mai tăcută şi un pic visătoare. Tot timpul ţine cel puţin una dintre mâini pe burtică, ca şi cum îşi ţine deja bebeluşul în braţe.
M-a întrebat de volei, aşa că i-am spus tot ce mi-a venit în minte despre echipă şi despre ce mai fac fetele în perioada asta. Apoi m-am oprit şi i-am spus:
trella, eu doar te fac să te întristezi. N-am venit să te întristez.
Mi-a răspuns:
nu mă întristezi. Mi-e dor de voi toate, dar îmi doresc să-mi fie dor. Nu vreau să mă des¬prind de cum eram noi înainte. Dacă nu pot avea parte decât de povestirea întâmplărilor, la mâna a doua, atunci lasă-mă să am măcar atât!
Am vrut să îi spun că poate avea parte de mai mult de atât dar eu nu pot vorbi în numele celorlalte
141
fete. Lauren şi Jill nu prea mai vorbesc despre ea, iar eu nu prea ţin legătura cu fetele ca¬re au mers la alte universităţi. Ştiu că Trella a ră¬mas apropiată de Maria Louisa, dar nu vreau să îi dau speranţe false despre celelalte fete. Aşa că i-am spus „întâmplările la mâna a doua”.
Apoi am întrebat-o cum îi merge. A spus că este obosită, dar că a cam trecut perioada cu gre¬ţuri matinale, cu condiţia să mănânce puţin şi des toată ziua.
mă tot gândesc, mi-a zis după o tăcere de câteva minute. Mă gândesc cum am ajuns aici, mă gândesc la Chad şi de ce m-a părăsit, dar mai ales mă gândesc la bebeluşul meu şi la ce fel de viaţă va avea ea sau el, ce pot face să aibă viaţa pe care i-o doresc, din moment ce m-am hotărât să îl cresc eu.
A luat un creion de pe măsuţă şi a început să se joace cu el. Mi-ar fi plăcut să fiu şi eu ca Ma¬ria Louisa şi să pot să o iau în braţe într-un gest spontan. Mi-ar fi plăcut să ştiu ce anume este bi¬ne să fac. Am încercat să mă concentrez pe toate intenţiile mele bune, încât să emane din prezen¬ţa mea şi ea să simtă acest lucru.
Mi-a spus:
o să fie foarte greu, Lidia. Cum să fiu eu ma¬mă în casa mamei mele?
Avea ochii în lacrimi. Nu aveam nici o vorbă de duh, aşa că am rămas lângă ea pe canapea cât mai mult, până la plecarea autobuzului meu. Apoi
142
am chemat un taxi pentru că mama ei plecase de acasă cu maşina. La uşă, Trella a întins o mână şi ne-am îmbrăţişat într-un gest grăbit şi stângaci.
La întoarcere, în autobuz, m-am gândit la dragoste. O iubesc pe Trella. Chad nu a iubit-o sau, dacă a iubit-o, nu a iubit-o suficient de mult. Trella o iubeşte pe mama ei, dar cred că îşi iubeş¬te bebeluşul mai mult decât pe mama. Cred că şi mama Trellei o iubeşte pe ea. Dar cred că mama ei nu se pricepe să-i arate dragostea, cum nici eu nu mă pricep. Poate şi mama mea ar fi aşa, dacă eu aş fi în locul Trellei. Dar nu ştiu. Când o văd pe mama Trelleiînţeleg mai bine certurile me¬le cu mama. Măcar noi nu am avut niciodată un motiv atât de important de ceartă!
Eu tot vreau ca Trella să aibă o petrecere cu ocazia sarcinii ei. Poate rudele ei îi pregătesc o petrecere, dar parcă mă îndoiesc. Cred că vechile noastre colege de echipă ar veni, dar nu sunt la fel de sigură pe cât eram astă-vară, când a în¬ceput totul. Mai degrabă pare o idee mai bună să nu facem deloc o petrecere, decât să fie una la care vin doar câţiva oameni. Nu vreau ca gestul meu de încurajare să se transforme într-o confir¬mare a numărului celor care au părăsit-o. Poate Maria Louisa să aibă un sfat bun pentru mine. Sau Eleni. Eleni nu o ştie pe Trella, dar ea se pri¬cepe la sfaturi practice.
îngândurată,
Lidia
143
Dragă Lidia,
Dacă o laşi, Trella ar putea să-ţi devină o prietenă şi mai apropiată. Cred că aerul „visător” pe care l-ai observat la ea azi este urmarea unor reflecţii adânci şi constante. Ea trebuie să găsească multe răspunsuri. Este bine că face planuri privind viaţa copilului. în¬vaţă să se gândească dinainte, ceea ce poate să o ape¬re să nu mai ia decizii greşite în pripă şi fără o bună chibzuinţă. Este posibil să afli că propria ta devenire duhovnicească are ceva în comun cu drumul Trellei. împrejurările diferă, dar amândouă sunteţi în căuta¬rea credinţei voastre şi vă străduiţi să vă clădiţi o viaţă lăuntrică.
Cere-i sfatul Mariei Louisa cu privire la petrecere. Este un gând plin de dragoste şi bunătate, dar este înţelept din partea ta că te întrebi dacă vei fi în stare să îl pui în practică aşa cum ai spera. Poate vei reuşi să găseşti un mod mai personal de a sărbători veni¬rea copilului şi să îi oferi un cadou, fără să o expui pe Trella riscului lipsei de consideraţie din partea altora, fie că ei o fac intenţionat, fie că nu.
Mă bucur să văd că îţi dezvolţi o anumită intuiţie în privinţa prietenelor tale care să îţi permită să alegi persoana potrivită la momentul potrivit. Din ce mi-ai spus, nici Lauren, nici Jill nu ţi-ar fi un bun sfătu¬itor în acest moment. Lauren sprijină orice, fără să îşi pună problema răului pe care l-ar putea alimenta
144
prin sprijinul ei, iar Jill nu a învăţat încă să priveas¬că problemele în faţă, cu francheţe. Dar tu pari să ştii lucrurile astea şi să cauţi prietena care este mai înţe¬leaptă în momentele când ai nevoie de un sfat înţe¬lept. Cu timpul, vei descoperi tendinţe recurente în felul cum te raportezi la prietenii tăi, iar acestea, în interacţiunile folositoare, îţi vor arăta care sunt prie¬teniile ce evoluează şi care îţi sunt tovarăşi de drum în devenirea ta.
Dragostea este un subiect asupra căruia merită să reflectăm. Oricât ai învăţa despre dragoste, niciodată nu vei şti totul, pentru că izvorul ei este Dumnezeu, cel Nesfârşit şi Veşnic. Este bine să priveşti propriile tale relaţii în contextul situaţiilor prin care trec alţii atâta timp cât nu recurgi la această comparaţie ca la un obicei nesănătos de a-ţi stimula nesiguranţa sau mândria. Dar nu este rău să apreciezi calităţile pe ca¬re le au cei dragi ţie atunci când le observi din senin, în contrast cu alţii.
Ştiu că eşti nemulţumită de reacţia ta la tristeţea Trellei. Simţi că ar fi trebuit să spui mai mult sau să faci ceva mai concret spre binele ei. Dar prezen¬ţa ta este cel mai bun semn pe care puteai să i-l dai şi a alinat-o mai mult decât orice cuvinte înţelepte sau vreun gest elocvent pe care l-ai fi putut face.
îţi doresc har şi pace, Sfânta Lidia
145
25 noiembrie
Dragă Sfântă Lidia,
Sunt acasă. Este vacanţa când sărbătorim Ziua Recunoştinţei şi este prima vizită acasă de când am plecat la facultate. într-un fel, mă simt ca şi cum este prima oară când vin de când s-a conver¬tit familia mea la Ortodoxie, pentru că azi vom avea la masă curcan, cum se face de Ziua Recu¬noştinţei, deşi pică în timpul postului Crăciunu¬lui, când ei nu mănâncă deloc carne. Mama mi-a spus că ea şi tata s-au simţit cam prost după ce am sărbătorit ziua mea ca în post, fiindcă şi-au dat seama că poate mi se pare stresant ca în viaţa mea să fie nişte obiceiuri care mă afectează, dar nu au nici o semnificaţie pentru mine. Aşa încât vom mânca şi curcan, şi tot felul de bunătăţi spe¬cifice acestei sărbători, exact cum făceam înainte să se schimbe totul. Doar de dragul meu.
Aşa că mă întreb: Asta înseamnă că de mâine ne întoarcem la post şi eu va trebui să mănânc singură tot ce rămâne de la cina de azi?
146
Glumeam. Pe jumătate. Ar fi cam răutăcios din partea mea să stau într-un colţ să înfulec sandviciuri cu resturi de curcan în timp ce ei toţi mă¬nâncă orez şi dovlecei. Mama va face probabil şi o supă de curcan, după care o va pune la con¬gelator fără să o guste măcar. Nu voi gusta nici eu. Mai ştii ce s-a întâmplat când am încercat să mănânc brânză într-o miercuri? Nu mai contea¬ză. Azi, de Ziua Recunoştinţei petrecută chiar de Ziua Recunoştinţei, toate sunt bune şi frumoase în lumea mea.
Mi-ar plăcea să fii şi tu aici cu mine, Sfântă Li¬dia, pur şi simplu să respiri acelaşi aer. Miroase frumos. Miroase a curcan care se rumeneşte în¬cet la cuptor, miroase a plăcintă de mere lăsată să se mai răcească în bucătărie, miroase a condi¬mente şi a ceapă prăjită în unt de la reţeta mamei pentru umplutura curcanului. Afară este rece şi cenuşiu, înăuntru este cald şi auriu. Ador Ziua Recunoştinţei. îmi doresc să fie exact la fel de fi¬ecare dată, pentru totdeauna.
în fiecare an, folosim aceeaşi veselă, aceeaşi faţă de masă, aceleaşi mici bunătăţi pe care le mâncăm doar de Ziua Recunoştinţei, precum smochine, şi curmale, şi sos acrişor de merişoare ce păstrează forma cutiei de conservă şi după ce îl punem pe farfurioara de argint, şi măslinele negre puse cu vârf într-un castronel de argint cu filigran pe toartă. Şi umplutura, şi cartofii, şi car¬tofii dulci, şi ceapa cu smântână, şi fasolea verde
147
cu migdale, şi plăcinte, şi plăcinte, şi plăcinte. Şi cornul abundenţei, adică un coşuleţ în formă de corn pe care mama îl pune în faţa casei în fiecare an şi îl umple cu tot felul de fructe: mere, stru¬guri, pere, curmale japoneze, rodii, carambole, nuci întregi, orice vrem noi. în fiecare an eu şi Tirsa dăm iama prin fructe la aprozar.
Mi-am petrecut dimineaţa citind cu Tirsa la ea în cameră, pe covor. Rilla ne-a ţinut companie, stând pe picioarele noastre şi pufnind bucuroasă de câte ori râdeam. Am citit o carte pentru şcolari împreună, cu rândul (mai puţin Rilla, care nu poate citi), şi dându-i fiecărui personaj o vo¬ce diferită de a celorlalte. După aceea Tirsa mi-a spus toate noutăţile ei de la clasa I şi a jucat doar pentru mine rolul ei de înger din piesa Naşte¬rii Domnului de la biserică. Ea este cea mai dul¬ce din familia noastră, trandafiraşul de zahăr de pe tortul care uneori mai are şi guguloaie. M-am gândit mult la darurile pe care le-am primit în viaţă, dorindu-mi să fiu recunoscătoare în cin¬stea zilei pe care o sărbătorim. Am luat micul de¬jun devreme, cu tata, am gătit plăcinte cu mama şi am citit pe covor cu Tirsa, iar aceste lucruri mărunte mi-au reamintit o dată în plus că îmi iubesc întreaga familie, chiar şi atunci când mă scoate din minţi.
Trecând la alt subiect, mi se pare ciudat că noi ne cumpărăm „recolta” de la aprozar. Poţi să mă consideri nebună, dar este o sărbătoare a recoltei.
148
într-un fel sau altul, nu ar fi trebuit ca noi toţi să culegem cele de-ale gurii cu mâinile noastre, de pe câmpurile noastre? N-ar fi trebuit să luăm toporul şi să mergem după un curcan? Doar că asta ar fi dezgustător. Singurul mod în care pot mânca o friptură de curcan este dacă nu sunt nevoită să îl alerg cu toporul. Cred că la asta se ajunge dacă menţinem ritualurile vechi în viaţa noastră modernă şi, în fond, există oameni ca¬re chiar au cules recolta, deci ei culeg propriu-zis recolta pentru noi, restul, „fermierii” ce-şi culeg recolta de la aprozar.
Peste trei zilemă întorc la facultate. Timpul trece, sărbătorile vin şi se duc, iar eu, vrând-nevrând, mă ocup de orice vine la rând pe listă. Mă întreb, la anul, pentru ce mă voi simţi recunoscă¬toare. Voi mai avea sentimentul că Tirsa mă mai cunoaşte dacă ea creşte într-o casă din care eu lipsesc? Voi fi rezolvat oare problema religioasă? Voi veni acasă de Ziua Recunoştinţei? Va mai fi exact ca acum, cum a fost dintotdeauna în toate amintirile mele?
Mă duc să stau cu Tirsa în faţa cuptorului încins. Putem să ne uităm cum se rumeneşte curca¬nul în cuptor şi să ascultăm cum afară vântul mână frunzele pe iarba uscată şi brună.
Cu drag, Lidia
149
Dragă Lidia,
Mă simt recunoscătoare pentru compasiunea care i-a făcut pe mama şi tatăl tău să sărbătorească această zi deosebită ca înainte, de dragul tău. Omul are nevo¬ie de ritual. Chiar şi pruncul cel mai mititel adoră ri¬tualurile. Este unul dintre motivele pentru care creş¬tinismul ortodox este atât de iubit: abundă în ritua¬luri. Sfânta Liturghie este ca valurile mării, vine şi ne spală în acelaşi fel, săptămână de săptămână, an după an. Epistola şi evanghelia zilei, cu siguranţă, şi ele, sfinţii sunt pomeniţi unul după altul, praznicele vin şi trec, dar Liturghia în sine rămâne aceeaşi, rugăciu¬nea, primirea Sfintei împărtăşanii, bucuria şi ieşirea cu pace. Iar praznicele sunt şi ele ritualuri, sărbători care revin în fiecare an şi se petrec la fel de fiecare da¬tă, până când ne ajung la fel de familiare ca şi ziua de naştere şi le aşteptăm cu aceeaşi bucurie.
Dumnezeu rămâne veşnic neschimbat şi Biserica Lui este veşnic aceeaşi. Nu este de mirare, pentru că Dumnezeu este nemărginit, iar Biserica este pur şi simplu întâlnirea dintre noi şi El. Nemărginirea este nemărginită. Poţi să purcezi la a-L întâlni pe Dumnezeu în fiecare zi a vieţii tale, fără ca El să Se împu¬ţineze sau să ajungi la capătul a ceea ce înseamnă El. într-adevăr, să vii zilnic în faţa lui Dumnezeu este singurul prilej pe care îl ai să ajungi să îl cunoşti ori¬cât de puţin. Ritualurile de la începuturile Bisericii
150
nu pierd nimic când sunt trăite în vremurile moderne pentru că izvorul lor este din afara timpului. Semnificaţia lor nu depinde de contextul lor originar. Sfântul Duh ne poate afla în orice stare a modernităţii pe ca¬re ne-am ticluit-o noi. Dar, spre deosebire de fermierii care îşi culeg recolta de la aprozar, credincioşii nu pot spera ca altcineva să le culeagă recolta duhovnicească în locul lor.
Cred, fata mea dragă, că ai descoperit simţul curgerii timpului. Copii fiind, nu vedem cum trece timpul. Chiar şi când înveţi să spui cât este ceasul şi ce zi şi ce lună este, încă nu înţelegi că timpul a tre¬cut pentru totdeauna. Acum eşti în pragul vieţii de tânără femeie, la primele zboruri în afara cuibului, şi ai înţeles că, odată ce faci acest pas, nimic nu mai ră¬mâne exact la fel. Aşa este în firea lucrurilor, dar este sfârşitul copilăriei şi bine faci că zăboveşti un pic să preţuieşti ce ai avut până acum, înainte să te avânţi mai departe.
Nu te teme, Lidia! Ceea ce iubeşti din adâncul su¬fletului niciodată nu se va desprinde de tine. Este şi asta în firea lucrurilor. Ia gândeşte-te ce rol impor¬tant are memoria. Este darul viu al lui Dumnezeu.
Sărbătorind toate amintirile sfinte,
Sfânta Lidia
151
27 noiembrie
Dragă Sfântă Lidia,
Bună, eu sunt cea care te caut la miezul nop¬ţii. Iarăşi. De data asta, în loc să încerc să mă rog, m-am hotărât să aprind doar o lumânare. Mâine mă întorc la facultate, aşa că am aprins lumâna¬rea în noaptea asta, cât sunt încă acasă şi singură în cameră.
Lumina lumânării mi s-a părut mereu ceva aparte. Aprindem lumânări pentru a sărbători ceva (mă întreb de ce o fac oamenii… de unde vine această tradiţie?), deci poate ăsta este motivul, dar cred că mai este şi altceva. E greu de explicat. în orice caz, am aprins o mică lumâna¬re parfumată pe pervaz. Apoi m-am aşezat la birou, care este la fereastră, şi m-am uitat în noap¬tea întunecoasă şi apoi iarăşi la mica flacără a lu¬mânării. în scurt timp s-a făcut un ochi de ceară topită şi limpede în jurul fitilului, răspândind miros de trandafiri.
152
Altceva nu am făcut. Doar am stat şi m-am ui¬tat cum arde lumânarea, lăsându-mi gânduri¬le să zboare. Uneori m-am gândit la tine, alteori îmi puneam întrebări despre Dumnezeu, uneori mă gândeam la Eleni şi alteori mă gândeam la cum mi-a spus Maria Louisa că ea se îndoieşte că am putea găsi destui oameni care să vină la o petrecere în cinstea sarcinii Trellei. Lucrul ăsta mă întristează, dar probabil că are dreptate, deci nu o mai facem.
Lumânarea arde mai departe şi eu mă folosesc de lumina ei să îţi scriu, pare foarte potrivit… ai trăit cu mult timp în urmă şi acum eşti prezentă doar pentru mine, în gândurile mele. Este o flă¬căruie mică, dar îi simt căldura pe obraji.
Faptul că am fost acasă de Ziua Recunoştinţei mi-a adus aminte de ceea ce mi-e drag aici, dar şi de cât sunt de dezghiocată din această lume mică. în unele privinţe, m-am schimbat mult de când am plecat la facultate, am crescut. în alte privinţe, cred că am rămas pe loc. Sunt ca o mică barcă în vela căreia vântul nu bate, stau pe apă şi aştept o adiere. Aştept să se întâmple ceva şi să mă clintească, se pare. Aş putea să îţi povestesc, dar deja am făcut-o şi nu a mai rămas nimic de adăugat. Nu vreau să îţi scriu iar şi iar aceeaşi scrisoare, rumegându-mi întruna aceleaşi griji, ca Rilla când roade un os până nu mai rămân de¬cât aşchii pe jos, iar falca ei încă freamătă după alte oase.
153
Ia te uită! Tocmai m-am comparat cu un câine care roade oase. Când am aprins această lumâ¬nare, aveam un moment de linişte şi încercam să mă simt ancorată în ceva spiritual. Iar acum am ajuns ca un câine (iartă-mă, Rilla, tu eşti un câine minunat). De ce nu pot rămâne în starea aceea de pace? De ce gândurile mele încep mereu să se rostogolească la vale?
Este iarnă. Afară văd cireşii de lângă felina¬rul de pe stradă. Crengile au rămas goale, dar eu ştiu ce fel de pomi sunt şi ştiu că primăvara vor înflori.
Noapte bună, Sfântă Lidia!
Cu drag,
Lidia
154
Dragă Lidia,
Mica ta lumânare este credinţa ta, fata mea dragă. Este doar o flăcăruie, dar deja poţi să îi simţi căldura, îmi saltă inima de bucurie văzând că faci tot ce-ţi stă în putere să o păstrezi aprinsă. Dacă nu te poţi ruga, poţi măcar să stai liniştită şi să aprinzi o lumânare. Este un mic gest de închinare, după cum bine te-a în¬drumat discernământul tău. Să ai încredere în intui¬ţia ta în privinţa lucrurilor sfinte, Lidia. Dacă ceva îţi pare a fi sfânt, apropie-te de acel lucru şi pune-l la în¬cercare. Vei afla repede dacă este de la Dumnezeu.
Nu mi-ar displăcea să primesc aceeaşi scrisoare „iar şi iar”, dar înţeleg că ai obosit de toate luptele pe care le ştii prea bine. Intri într-o perioadă de mari schimbări în viaţa ta şi poate îţi va oferi noi perspec¬tive şi descoperiri care să împrospăteze apa stătută în care simţi că pluteşti acum.
întrebi de ce gândurile tale „se rostogolesc mereu la vale”. Mai bine întreabă-te ce le face să se înalţe pe culmile de unde se rostogolesc. Prin ce mijloace ai capacitatea să discerni şi să-ţi urmezi pornirea de a i te închina lui Dumnezeu în linişte la miezul nopţii? Cum de eşti capabilă să simţi junghiul dezamăgirii cât clipa ta de sfinţenie se stinge? în ce măsură tu eşti deja în prezenţa lui Dumnezeu fără să o ştii?
Mă rog pentru încredinţarea ta că pomii vor înflori, Sfânta Lidia
155
3 decembrie
Dragă Sfântă Lidia,
M-am întors la facultate. Port ochelari de soa¬re şi mă hrănesc cu apă şi biscuiţi săraţi în peri¬oada asta. Nu pot să cred că urmează să-ţi po¬vestesc aşa ceva, dar sunt atât de obişnuită să vorbesc cu tine, încât pare ceva firesc.
Eu şi Eleni am fost la una dintre petrecerile lui Pogo aseară şi ne-am îmbătat atât de rău, încât nici nu ne amintim mare lucru din ce s-a întâm¬plat. Eu parcă îmi amintesc unele lucruri, dar cred că am avut şi nişte vise foarte intense toată noaptea şi nu sunt sigură ce s-a petrecut în realitate şi ce am visat.
A fost o petrecere a organizaţiei studenţeşti Fratemity Row, pentru că unul dintre prietenii tocilari la mate ai lui Pogo este un membru ta¬re entuziast. Pogo ne-a spus să venim încălţate cu nişte pantofi mai vechi, fiindcă podeaua va fi scăldată în bere, şi a avut dreptate. Ar trebui să adaug că nici nu mai pot sta în aceeaşi cameră
156
cu pantofii, fiindcă miros groaznic. Tot ce exis¬tă mi se pare că miroase groaznic şi, dacă va trebui să-mi mişc capul mai mult de un milime¬tru în orice direcţie până mâine dimineaţă, o să explodeze.
Eu şi Eleni ne-am trezit azi dimineaţă cam la aceeaşi oră, şi imediat ce ne-am dezlipit pleoa¬pele şi s-a mai limpezit imaginea, amândouă am spus în acelaşi timp: „Nu mai fac!” De parcă vor¬bisem dinainte. Apoi Eleni a vomat pe tot patul ei, motiv pentru care puţin a lipsit să nu vomit şi eu. De fapt, cred că aş fi vomat şi eu atunci, doar că am sentimentul vag că am vomat deja la un moment dat azi-noapte. în tufişuri, parcă? Am nişte dâre ciudate pe faţă care ar putea fi de la nişte tufişuri. Când ne-am ridicat în capul oase¬lor dimineaţa, am descoperit încă trei fete pe ca¬re nici măcar nu le cunoşteam şi care au leşinat pe podea la noi în cameră. Le-am împins pe ho¬lul căminului. Au bombănit puţin, dar n-au dat nici un semn că se trezesc şi, din moment ce res¬pirau fără probleme, nu-mi pasă dacă dorm aco¬lo toată ziua. Aşa le trebuie dacă s-au dus acasă la nişte persoane pe care nu le cunosc. Asta dacă nu cumva ele ne-au ajutat pe noi să ajungem aca¬să? în ce ceaţă mă învârt…
157
Vreau apă, Sfântă Lidia. îţi mai scriu când mă simt mai bine.
Cu drag,
Lidia
Dragă Lidia,
Este o uşurare să aflu că tu îmi vorbeşti în continuare şi când te afli într-o stare atât de jalnică. Dacă nu te poţi abţine să intri cu capul înainte în capcanele care îţi stau în cale zi de zi, măcar se poate spune de¬spre tine că nu faci şi greşeala mai gravă de a renunţa la nădejdea că îţi vei reveni.
în scrisoarea ta, din câte îmi dau seama, este ceva important. Cred că îmi spui că vezi şi singură haosul în care te afli, haos pe care tu singură l-ai provocat. Mă bucur că înţelegi exact despre ce este vorba.
Nu te teme că te voi judeca, fata mea dragă! Ni¬meni dintre cei vii nu este fără de păcat şi probabil nu e de mirare că tu cedezi la unele dintre multele ispite ce-ţi ies în cale în această lume în care intri pe măsu¬ră ce devii un om matur. Nu te judec pe tine şi nici nu cred că această decizie nefericită de a te îmbăta ţi-a vătămat viitorul tău duhovnicesc. Dar trebuie să ţii minte că ai reuşit să scapi de un rău foarte mare doar fiindcă ai avut discernământul de a înţelege că este o greşeală şi ai văzut limpede ce roade proaste a dat.
Rânduiala lui Dumnezeu nu este lipsită de bu¬nătate, dar rămâne inevitabilă. El te iubeşte la fel de mult când cazi ca atunci când te ridici, însă dragostea Lui nu înseamnă că vei fi scutită de urmările fapte¬lor tale rele. Trupul tău, de exemplu, este astfel creat, încât, atunci când nu îl foloseşti cum trebuie, se îmbolnăveşte
158
şi te face să suferi. Ceea ce nu înseamnă că Dumnezeu nu te iubeşte; înseamnă că te-ai abătut de la rânduiala Lui, de la calea de a ajunge după asemănarea Lui. Leacul este simplu. Trebuie să te întorci pe cale. în acest caz, nu trebuie decât să iei hotărârea să nu mai faci niciodată, iar întâmplarea se încheie aici, fără să lase alte urme decât cunoaşterea din experien¬ţă şi confirmarea pe care o primeşti învăţând din ea.
Mă rog să îţi revii curând şi cu puteri noi, Sfânta Lidia
159
4 decembrie
Dragă Sfântă Lidia,
Am revenit. Eu şi Eleni ne simţim mai bine amândouă şi, dacă tot este sâmbătă, am amânat puţin temele şi ne-am petrecut seara discutând pur şi simplu despre ce s-a întâmplat noaptea trecută.
Petrecerile sunt nebunie curată. Eu n-am mai fost decât la petrecerile de după meciurile noas¬tre de volei (şi m-am dus pe furiş şi la câteva pe¬treceri de după petrecerile de după volei), dar Eleni a fost „la faţa locului” la câteva petreceri mai deşănţate. Câţiva veri ai ei locuiesc în New York City, iar ea îşi petrece o parte din vacanţe¬le de vară acolo. Spune că verii ei o iau mereu la petreceri, dar sunt foarte stricţi cu ea şi nu le per¬mit băieţilor să îi facă avansuri sau ceva de genul ăsta. Asta pentru că cei trei veri sunt şi ei băieţi, iar ea spune că bărbaţii sunt mereu protectori cu femeile din familia lor pentru că, bărbaţi fiind, ştiu ei cum sunt bărbaţii. Am sugerat că şi femeile
160
fac asta cu bărbaţii lor, dar Eleni nu a fost de acord decât până la un punct. Ea nu crede că majoritatea femeilor îi privesc pe bărbaţi ca pe nişte fiinţe care au nevoie să fie protejate. Ea spune că majoritatea femeilor cred că bărbaţii au nevoie numai de ajutor.
în orice caz, ea spune că una dintre petrece¬rile la care au fost împreună era organizată de cel mai vechi prieten al vărului ei. Prietenul ăsta are mulţi bani şi a fost o petrecere uriaşă într-un apartament foarte cochet, dar partea ciudată a fost că pe masă, alături de covrigei, chipsuri şi alune era şi o farfurioară cu cocaină. Cocaină. Era pusă acolo de parcă era un bol cu biscuiţi sau aşa ceva.
Petrecerea la care am fost noi aseară nu a fost atât de rea. Adică nu aveau cocaină pusă lângă alunele care se servesc la orice petrecere. Dar, în primul rând, noi mai avem trei ani până la ma¬jorat (la 21 de ani), deci era ilegal să bem şi să ne ofere alcool, nouă şi la mai mult de jumăta¬te dintre cei de acolo (fiindcă erau şi ei minori), în al doilea rând, mai multă transpiraţie, gălă¬gie şi aer închis la o petrecere n-am văzut în via¬ţa mea. Peste tot erau perechi care se sărutau, în văzul tuturor, dar erau toţi aşa de beţi, că nu le mai păsa. Nici măcar mie. Nu puteam pricepe mai nimic din ce-mi vedeau ochii în prima oră de stat acolo, fiindcă într-atât mă umflasem cu bere, care nici măcar nu îmi place, că nu mai puteam
161
merge drept sau să-mi pun paharul jos fără să-i vărs conţinutul. Abia acum, stând în came¬ră cu Eleni şi ascultând muzică mediteraneeană la chitară, reuşesc să mă gândesc mai bine la ce era acolo.
Fiindcă tot sunt sinceră, trebuie să recunosc că nu a fost prima oară când am băut alcool. Niş¬te părinţi (nu ai mei) chiar ne serveau cu alcool la petrecerile de după meciurile de volei pentru că ei considerau că este mai sigur aşa decât să îi lase pe copii să umble ei după alcool în altă par¬te. Dar acum a fost prima mea experienţă cu Fratemity Row şi a mai fost şi prima dată când am fost atât de beată, că nu mai ştiam ce fac. Sunt o proastă, din multe motive evidente, că am făcut aşa ceva, dar cred că partea cea mai tulburătoare pentru mine este că nu am mai avut control asu¬pra mea pe toată perioada cât am fost beată. Aş fi putut face aproape orice şi nu există nici o garanţie că aş şti măcar acum ce am făcut.
Nu o să mă călugăresc sau nimic de genul ăsta încât să renunţ la petreceri pentru tot restul vie¬ţii. Dar nu cred că mai merg la vreo petrecere cu Pogo şi nici nu mai am de gând să mă mai îmbăt vreodată. Abia peste o săptămână voi putea să mă uit la mâncare fără să-mi provoace repulsie.
N-a fost distractiv. Nu ştiu cu cine m-am în¬tâlnit acolo, mi-a fost rău din cauza mea şi ni¬meni dintre cei pe care i-am cunoscut la petrece¬re nu mă va recunoaşte săptămâna asta să mă salute,
162
fiindcă nici ei nu-şi amintesc de mine. Deci oe ispravă am făcut? Am ajuns cu bine acasă. Şi asta chiar că a fost o ispravă. De fapt, a fost mila lui Dumnezeu, fiindcă eu n-am contribuit cu nimic.
Ia te uită! îmi vin în minte zilele când eram prea timidă ca să-ţi vorbesc şi despre băieţi, iar acum tocmai ţi-am spus cum eram aşa de bea¬tă încât am vomat. Dar, pe de altă parte, cred că tocmai am recunoscut pentru prima oară că Dumnezeu a lucrat în viaţa mea.
Trebuie să merg la culcare. Mâine Eleni mă ia cu ea la biserică. Da, Sfântă Lidia, în sfârşit merg la biserică fără gândul că voi sta acolo tot timpul cu ochii pironiţi în podea. Dar te rog să nu-ţi faci prea mari speranţe, pentru că probabil nu va du¬ce nicăieri.
Cu drag, Lidia
Dragă Lidia,
Mai degrabă îmi pun mari speranţe în concluziile la care ai ajuns după experienţa ta cu băutul, decât în faptul că ţi-ai propus să mergi la slujbă. Mă bucur să aflu că vei merge la biserică, dar eu mereu m-am gândit că până la urmă vei merge, aşa că nu sunt surprinsă.
Sunt de acord că cel mai înspăimântător aspect al beţiei este faptul că te pierzi pe tine, că pierzi controlul
163
asupra acţiunilor şi capacităţii tale de a gândi şi de a-ţi mai aduce aminte. Este ca şi cum te-ai adus la nivelul cel mai de jos sau, cum te-ai exprima tu mai modern, ca şi cum ai pornit motorul maşinii şi apoi ai lăsat portiera deschisă, încât orice trecător poate intra şi, trecând la volan, să o conducă în ce direcţie vrea.
într-adevăr, este mila lui Dumnezeu că ai ajuns cu bine acasă, pentru că se putea foarte bine să fii ataca¬tă, în starea de slăbiciune în care te aflai, sau să te cal¬ce vreo maşină pe care nu ai observat-o la timp sau să fii victima oricâtor alte catastrofe. Lumea în care tră¬ieşti este oricum destul de periculoasă, chiar şi când eşti cu totul stăpână pe tine.
Eşti de mare preţ pentru Dumnezeu, pentru mi¬ne, pentru familia ta şi pentru prietenii tăi şi te rog din suflet să nu te mai pui altă dată în pericol cu atâta nepăsare!
Cred că, în multe cazuri, oamenii caută ebrieta¬tea sau alte experienţe care afectează starea de conştienţă pentru că ei nu au răspunsuri la dilemele din viaţa lor. Nu pot să rezolve problemele pe care le au, aşa încât caută alinare într-o senzaţie de plăcere ca¬re le abate mintea de la durere. Dar plăcerea este doar trecătoare, pentru că nu le rezolvă problema pe care o pune în umbră. De fiecare dată când plăcerea se ri¬sipeşte, durerea se întoarce şi omul respectiv are por¬nirea să mai bea un pahar, şi încă unul, ca să fugă de durere. Fără dragoste şi credinţă pentru a clădi solu¬ţii adevărate la durerea pe care o pot înfrunta cinstit, mulţi oameni se tot poticnesc în alegeri proaste, fără
164
să-şi rezolve vreodată problema, adesea agravând-o prin încercările lor de a o da la o parte. Deşi tu nu ar trebui să încurajezi un om care caută evadarea luând calea alcoolului şi a drogurilor, nu le întoarce spatele acestor oameni fără un sentiment de compasiune şi, în inima ta, să ai milă de suferinţa lor. Ei chiar suferă cumplit, să ştii, pentru că evadarea nu durează nicio¬dată prea mult, iar când se întorc la realitate află că a devenit şi mai dură în timpul absenţei lor.
îţi doresc un somn adânc şi revigorant şi abia aş¬tept să te văd mâine la biserică.
în Hristos, Mântuitorul nostru şi limanul nostru de-a pururea, Sfânta Lidia
165
5 decembrie
Dragă Sfântă Lidia,
La biserică a fost nemaipomenit.
Ne-am îmbrăcat cu rochii drăguţe şi am mers cu maşina lui Eleni, aşa de veche şi rablagită, că nici nu o mai încuie. Ea spune că hoţii n-au de¬cât să o ia dacă îşi închipuie că vor reuşi să-i por¬nească motorul.
Eleni este grecoaică, aşa încât merge la o bise¬rică ortodoxă grecească, dar spune că mai sunt şi altele, chiar şi unele unde toată slujba este în limba engleză şi majoritatea celor care vin sunt americani convertiţi la Ortodoxie (cum este cea unde merg părinţii mei). Slujba pe care am au¬zit-o aş zice că era jumătate în greacă şi jumătate în engleză, iar la strană (sau cum i se spune) se cânta numai în greacă, într-o parte, şi numai în engleză, în cealaltă parte, aşa încât nu am simţit că pierd firul.
Era atât de ciudat… Muzica suna altfel, mirosea a tămâie, erau şi clopote, peste tot erau lumânări
166
şi nişte icoane foarte frumoase în fiecare locşor posibil. Biserica ar fi părut plină şi dacă nu ar fi fost oameni, fiind atâtea icoane. înăuntru totul părea roşu şi auriu, iar sfinţii aveau toţi privirea adâncă şi pătrunzătoare.
Totul era atât de împodobit… Veşmântul pre¬otului era brodat cu mătase. Oamenii întindeau mâinile să îl atingă atunci când preotul trecea spre altar în timpul slujbei. Acoperişul era o cu¬polă imensă albastră, iar exact deasupra noastră, sus, era o icoană a lui Hristos care ne privea.
N-am idee cine a mai fost la biserică în afară de noi, pentru că nu cunosc şi am fost destul de surprinsă mai târziu când mi-am dat seama că nici nu m-am gândit la ei. Ştii cum sunt eu când vine vorba despre oamenii de la biserică. Fac alergie. Dar la cei de aici nu, probabil pen¬tru că nici nu îmi dădeau atenţie şi nici eu lor. Ei n-au venit de dimineaţă să mă sâcâie pe mine şi nici eu pe ei.
Eleni a cântat odată cu strana, cum îi spune ea. Unii oameni păreau să cânte şi ei, alţii nu. Am vă¬zut o doamnă foarte micuţă şi foarte bătrână care purta un şal de dantelă şi avea o rochie neagră. A stat în picioare mai tot timpul şi se sprijinea de un baston de lemn lustruit, n-a spus nimic şi n-a scos nici un sunet. S-a întors la un moment dat şi mi-a zâmbit, aşa că i-am zâmbit şi eu.
Se stă în picioare, ştiai? Erau bănci în biserică (Eleni spune că în multe biserici ortodoxe nici
167
măcar nu sunt bănci), dar noi nu am stat decât când s-a citit epistola şi în timpul omiliei, care a fost mai scurtă decât o predică într-o biserică protestantă. Mi-a plăcut că predica a fost scur¬tă. Nu am venit să ascult părerile altcuiva de-spre Biblie şi cum ar trebui să o înţeleg în felul lor. Am venit doar să încerc să fiu în biserică, iar ceilalţi au venit pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Aşa că toţi au cântat rugăciuni toată dimineaţa şi apoi s-au împărtăşit, după care s-au dus în sala din apropiere şi au mâncat, şi au tot mâncat, şi au vorbit, şi au tot vorbit. Eleni a vorbit cât pen¬tru amândouă, mi-ar fi plăcut să mă simt mai în apele mele pentru că, aşa cum am mai spus, ador bucătăria grecească! Pentru mine părea un banchet, dar Eleni spunea că este mereu aşa, pentru că ei nu mănâncă înainte de slujbă ca să nu aibă nimic în stomac înainte de împărtăşania cu pâine şi vin, trupul şi sângele lui Hristos.
Trupul şi sângele lui Hristos. Nu mi s-a mai părut atât de ciudat să mă gândesc la ele, după ce am văzut totul pe viu. Nu ştiu de ce.
P.S.: Eleni mi-a cumpărat încă o icoană de la biserică. Este o icoană cu Fecioara Maria şi Prun¬cul Iisus, cu braţul mititel petrecut după gâtul ei. Nu m-am mai gândit aşa până acum, dar era pruncul ei. Probabil că îl ţinea în braţe şi îl îngrijea şi îl strângea aproape când îl adormea. într-o zi — dacă mi se va părea potrivit să o fac, îi voi duce şi Trellei o icoană ca aceasta. Mi-a amintit de cum îşi ţinea ea mâna, parcă legăna deja bebelu¬şul din burtică.
168
Dragă Lidia,
Eu eram, fata mea dragă. Eu eram doamna foarte micuţă şi foarte bătrână care ţi-a zâmbit în prima ta zi la biserică. Cât m-am bucurat să-ţi văd chipul, mai ales privirea cu care te uitai atât de atent în jur, cu ochii adânci şi căprui ca ochii sfinţilor pe care îi cerce¬tai cu multă luare-aminte!
Trebuie să mărturisesc că i-am dat un mic ghiont lui Eleni să vadă măsuţa cu icoane. Iar cunoştinţele şi dragostea ei au dus gestul până la capăt. Inima ta este plină de gânduri legate de maternitate, de mama ta, de Trella, de ziua când vei fi şi tu mamă. îţi face bine să meditezi sub ochii Maicii Domnului.
Cu drag, Lidia
Cu dragoste, mă rog pentru tine, Sfânta Lidia
169
25 decembrie
Dragă Sfântă Lidia,
Crăciun fericit!
Ninge iar. A început să ningă în noaptea când m-am întors acasă de la facultate şi, de atunci, ba ninge, ba se opreşte. îmi place aşa de mult zăpa¬da! Eu şi Tirsa ne-am înfofolit şi am dat buzna în curte să prindem ninsoarea. Am aruncat bulgări de zăpadă, ne-am dat pe derdeluşul din spatele curţii pe nişte folii pentru prăjituri, am făcut o familie de oameni de zăpadă şi am mâncat zăpa¬dă în castronele de porţelan, cu sirop de arţar pe deasupra. Mmm… Marele avantaj, când ai o so¬ră mult mai mică, este că poţi să mai plonjezi în copilărie uneori, ca să te joci cu ea. Ea e năucă de fericire, eu sunt fără griji, pentru o vreme, şi uit tot ce ştiu despre viaţă şi ea nu a învăţat încă.
Atât de multe s-au întâmplat de când m-am întors acasă acum o săptămână, încât nu am re¬uşit să îţi scriu. în ziua când am ajuns acasă, ma¬ma şi Tirsa au mers la mătuşa Aven să ia masa
170
împreună şi să se joace tot felul de jocuri la masă aşa s-au obişnuit să fie programul Tirsei sâmbăta de când sunt eu la facultate, iar obiceiul ăsta îl păstrează şi când vin eu de sărbători). Aşa eu şi tata am stat împreună toată după-amiaza şi seara. Am tras un pui de somn şi am citit amândoi, ne-am uitat cum ninge, apoi am ieşit La plimbare tocmai când se lăsa seara. Ghetele noastre făceau scârţ-şşş-scârţ-şşş pe trotuar. Lu¬minile de pe stradă s-au aprins şi noi am mers de la o pată de lumină la alta, traversând lacul de zăpadă albăstruie, păşind de pe o lespede au¬rie pe alta. La capătul străzii noastre este un mic lanţ de magazine, decorate toate cu rămurele de ilice, cu bobiţele lor roşii, şi cu luminiţe de Cră¬ciun. Am intrat într-un magazin şi am găsit o ro¬chiţă pentru bebeluşi dintr-o catifea roşie moale şi cu nişte fundiţe albe în faţă în loc de năsturei. Făcea parte dintr-un set cu pantalonaşi bufanţi care se poartă pe sub rochiţă, şi ghetuţe, şi o căciuliţă roşie în formă de brioşă, împodobită cu o panglică. Trella a aflat între timp că va avea o fetiţă, iar pe rochie scria „9 luni”, adică aproxi¬mativ vârsta pe care o va avea bebeluşul ei anul viitor, de Crăciun, aşa încât am cumpărat-o. Ta¬ta nu a spus mare lucru, dar s-a uitat atent prin magazin şi a găsit o ceşcuţă argintie ca suvenir, o broască ţestoasă cu melodii şi un set de şosete de Crăciun pentru Trella şi mi le-a oferit ca din partea lui. L-am ţinut în braţe un minut întreg.
171
Ne-am întors acasă la braţ, iar el a făcut focul în şemineu în timp ce eu împachetam frumos daru¬rile şi le-am pus într-o cutie să i le trimit Trellei.
A doua zi mi-am pus bocancii pentru zăpadă şi, cu mers greoi, m-am dus până la cutia poşta¬lă. Razele răsfrânte în neaua albă mai că mă orbeau. Lumea toată strălucea şi, din ţurţurii cren¬gilor, vedeam când şi când pentru o clipită stră¬fulgerări de albastru şi roşu aprins şi auriu. Cutia noastră poştală este roşie şi a fost de ajuns să po¬posească pe ea un piţigoi cu o rămurică de ilice în cioc, ca toată scena să arate ca o vedere de Cră¬ciun. Am deschis cutia poştală şi, chiar deasupra grămezii de scrisori, era şi o felicitare pentru mi¬ne. Nu am recunoscut scrisul, dar, fiind curioa¬să, am deschis-o înainte să intru în casă.
Era de la Paul! O am aici, pe pat, lângă mine, chiar în timp ce îţi scriu. Partea din faţă este al¬bastru indigo, de miez de noapte, cu o singură stea aurie sus, iar din ea ies nişte raze aurii. înă¬untru, cu un scris pătrăţos, scrie:
„Lidia,
172
Crăciun fericit şi cele mai bune urări pentru noul an!
Paul”
Am rămas aşa, în mijlocul zăpezii, cu ochii pi¬roniţi în felicitare, încercând să îi dau un sens, să aflu ce l-a făcut să mi-o trimită. Tata mi-a spus odată că femeile atribuie mereu gesturilor făcute de bărbaţi o semnificaţie mai mare decât au avut de gând. Dar, dacă Paul nu a avut nici o intenţie anume trimiţând-o, de ce a mai trimis-o? Am fost la acelaşi liceu patru ani înainte să mergem la aceeaşi facultate. Este prima felicitare de Crăciun, de fapt prima felicitare de orice fel pe care o primesc de la el. Probabil că este un fel de răs¬puns la plicul pe care i l-am trimis eu cu fotogra-fiile cu sporangi de ferigă. Ciudat…
Este aşa de neutră… O felicitare care ar putea fi considerată cu simbolistică religioasă (steaua ar putea fi steaua de deasupra ieslei). Sau nu. Mesajul este desigur plăcut dar nu spune prea mul¬te, nu? Mă întreb de ce s-a mai chinuit să spună ceva (adică să trimită felicitarea) care nu spune mai nimic (abia dacă e o propoziţie).
E, să trecem mai departe. Deci, în seara asta, Lauren, Jill, Tirsa, Rachel, prietena Tirsei şi cu mine am avut o petrecere cu deserturi de Crăciun. A fost trăsnet! Am făcut trei feluri de de¬sert (mamei îi place ca toate lucrurile pe care le pregăteşte de Crăciun să fie de trei feluri): furse¬curi cu zahăr, fursecuri cu mirodenii şi turtă dul¬ce. Când le-am scos din cuptor, le-am glazurat şi ne-am hotărât noi să facem omuleţi din turtă dul¬ce, care să-i închipuie pe prietenii noştri. Aşa că am făcut câte una pentru fiecare dintre noi, una cu Maria Louisa, una cu Trella (Jill a făcut-o să arate însărcinată, ceea ce mi s-a părut o glumă… cam nesărată), iar Lauren a făcut un omuleţ Paul,
173
fiindcă Tirsa a văzut felicitarea şi le-a dat de ves¬te tuturor că „un om de la facultate” mi-a trimis felicitare. Grozav… Aşa că Lauren a făcut un Paul de turtă dulce cu părul castaniu, frumos, cu ochii căprui, acoperit de tot felul de inimioare şi pupici roz şi roşii. Lui Lauren şi Jill li s-a părut tare amuzant. L-au pus să alerge pe toată masa şi să-i vorbească drăgăstos figurinei Lidia cu o voce pi¬ţigăiată. Bine, să zicem că a fost un pic amuzant. Cum altfel? Omul abia dacă ştie că exist.
Iar acum se lasă noaptea, şi eu stau şi mă uit cum fulgii zboară alene pe sub felinarul de pe stradă. îmi aduc aminte cum odată, cu mulţi ani în urmă, ne-am dus la o slujbă de Crăciun cu bu¬nica mea, care între timp a murit. Eu aveam vreo 6 ani, iar Tirsa încă nu se născuse. Eram îmbră¬cată cu rochiţa mea preferată, din catifea albas¬tră, şi aveam pantofi „de lac”, iar mama mi-a pus în păr o panglică albastră. îmi amintesc că mă simţeam „îmbrăcată frumos” şi mândră de „gă¬telile” mele. Nu-mi amintesc prea multe despre slujba religioasă, doar că stăteam lângă bunica mea, care mirosea a scorţişoară, şi erau lumâ¬nări aprinse peste tot în biserică. în timpul sluj¬bei s-au stins candelabrele şi, când pastorul a ci¬tit partea despre păstorii care stăteau pe câmp cu oile, corul a început să cânte. Am crezut că erau îngerii. Am crezut că eu chiar pot auzi în¬gerii cum cântă sub cerul nopţii, deasupra stele¬lor aprinse.
174
Acasă este cald şi pace în această noapte liniştită de iarnă.
Cu drag şi cu urări de bine, Lidia
Dragă Lidia,
îţi doresc un praznic binecuvântat la Naşterea Mântuitorului nostru între oameni şi să auzi din nou mgerii cântând, ca în copilărie! Două mii de ani au trecut peste amintirile mele, dar nimic n-a şters bucu¬ria vie şi luminoasă pe care am simţit-o când am aflat prima oară cum a venit El printre noi. Oare înţelegi ce înseamnă lucrul ăsta? înţelegi că este un semn de dragoste care spune totul, cea mai mare dragoste, ca¬re izvorăşte către noi din mintea lui Dumnezeu? Este o dragoste care le cuprinde pe toate cu simplitate, împărtăşită nouă datorită neputinţelor noastre, nu în ciuda lor. Nu mă pot gândi la această dragoste fără să îmi amintesc de biruinţa Paştelui, cu moartea pe moarte călcând, Paşte pe care naşterea Lui dragă l-a făcut posibil.
Mi-a plăcut foarte mult să citesc despre cum v-aţi plimbat prin zăpadă tu şi tatăl tău şi despre cum a contribuit la darul tău de Crăciun pentru Trella şi pruncul ei. Caracterul lui este frumos, cred că în pri¬mul rând pentru darul de a-şi arăta iubirea fără prea multe cuvinte. El se străduieşte să vă sprijine şi pe tine,
175
şi pe Trella, iar voi îl înţelegeţi întru totul datorită sincerităţii lui simple şi a bunei lui credinţe. Dom¬nul să fie cu el!
Sunt încântată să aflu că ai primit o felicitare de Crăciun de la Paul şi trebuie să îţi spun că nu mă aş¬tept ca el să-ţi scrie romane întregi când voi abia dacă schimbaţi două vorbe când vă întâlniţi personal. Cum l-ai încurajat tu, fata mea dragă, ca el să poată crede că ţi-ai dori să primeşti veşti de la el? încrederea în sine pe terenul ştiinţei nu ţine locul încrederii în sine în relaţiile cu ceilalţi. Aceeaşi inteligenţă care îl face să nu aibă răbdare cu semenii lui probabil îi spune şi că semenii aceştia nu se simt în largul lor în compa¬nia lui. Mă rog pentru el să înveţe cum să îndrepte această problemă.
Când vei mai îmbătrâni, nu neapărat pe cât de bă¬trână sunt eu acum, vei râde de omuleţul Paul din turtă dulce de câte ori îţi vei aminti de el. Nu-ţi va mai păsa de stânjeneala pe care o simţi acum. Vei fi prea ocupată să preţuieşti inocenţa din aceste mici în¬cercări şi bucurii. Deşi uneori este greu, este un dar bun tinereţea.
Mă rog pentru tine şi familia ta de aceste sfinte sărbători, Sfânta Lidia
176
Dragă Sfântă Lidia,
La mulţi ani în prima zi din an! Este ultima mea zi acasă, după aceea mă întorc la facultate. Eu şi mama nu am petrecut timp deloc doar noi două în perioada vacanţei. în cea mai mare parte a timpului, ne ţinem de restul familiei şi conver¬saţia rămâne la un nivel general şi festiv. Azi-dimineaţă am făcut clătite americane cu mama la micul dejun, apoi ne-am jucat până la prânz Go Fish şi Hearts la masa din sufragerie. A venit co¬respondenţa şi printre scrisori am găsit şi una de la Trella. Copiez ce mi-a scris, ca să vezi şi tu.
„Dragă Lidia,
Rochiţa pentru bebeluş este cel mai frumos cadou de Crăciun. Nu numai de anul acesta, ci din toată viaţa mea. Este primul cadou pe care l-am primit pentru bebeluş. Am pus-o pe pat şi mai că o puteam vedea în faţa ochilor pe fetiţa mea, gătită toată pentru primul ei Crăciun. La
177
anul, îţi voi trimite o fotografie cu ea îmbrăcată aşa de Crăciun.
Sper că vei putea veni din nou în vizită la mi¬ne. Nu ne-am spus prea multe, dar nu am cuvin¬te să îţi spun cât a însemnat pentru mine faptul că ai venit cu autobuzul tocmai de la facultate doar să stai pe canapea alături de mine. Te rog să mai vii. Să vii şi când se va naşte fetiţa. Voi ţine legătura cu tine, fie şi doar prin scrisori. îmi pare rău că în ultima vreme nu m-am descurcat prea bine la capitolul ăsta.
Cu drag, Trella”
Când citesc scrisoarea aceasta am un sentiment de bucurie deplină. Impulsul de a cum¬păra rochiţa a venit din dragoste şi, când am ci¬tit această scrisoare, am ştiut că a simţit dragostea mea chiar dacă nu am reuşit să i-o spun în cuvinte. Mă simt onorată că vrea să vin şi când se va naşte fetiţa. Prietenia noastră a devenit ce¬va aparte. Ne aparţine doar nouă. Nu vine din faptul că suntem în aceeaşi echipă de volei, ce¬ea ce înseamnă că a supravieţuit faptului că vie¬ţile noastre şi-au urmat fiecare cursul. De fapt, sunt mai apropiată de ea acum decât când eram amândouă în aceeaşi echipă. Nu ne pricepem să vorbim între noi cum o fac cu Eleni, dar se pare că amândouă avem oricum talentul de a înţelege ce simte cealaltă.
Ar putea ajuta dacă aş avea acelaşi talent cu Paul, dar, până acum, el a rămas o taină. în orice
178
caz, m-am hotărât să îi trimit o felicitare de Crăciun drept mulţumire pentru a lui. Vacanţa aproape s-a sfârşit, aşa încât i-am trimis-o la adresa de la facultate. Am făcut felicitarea dintr-o fotografie de-a mea, cu nişte ţurţuri strălucind în pomul nostru de lângă cutia poştală. M-am gândit să fiu la fel de lapidară cum fusese el dar mi s-a părut o copilărie, aşa că i-am scris cum i-aş fi scris oricui:
„Dragă Paul,
Mulţumesc pentru urări! Sper că şi tu te-ai bu¬curat de vacanţă la fel de mult ca mine. Am ieşit la zăpadă aproape în fiecareZi. Mi-a plăcut foar¬te mult să fotografiez ţurţurii în jocul razelor de soare.
Cu cele mai bune urări, Lidia”
Sper să nu sune ciudat. Mi s-a părut firesc când am scris-o, dar, după ce am expediat-o, m-am întrebat de cel puţin zece ori dacă nu sună de modă veche, pompos, prea exuberant sau ca şi cum am dat frâu liber imaginaţiei doar pentru că mi-a trimis o felicitare. Probabil că el a trimis acelaşi gen de felicitare tuturor cunoscuţilor şi nu însemna nimic deosebit. Sper că Lauren şi Jill nu le vor spune tuturor din echipa de volei de¬spre huhurezul amorezul Paul-de-turtă-dulce.
Noapte bună, prietena mea!
Cu drag,
Lidia
179
Dragă Lidia,
Eşti o prietenă de nădejde, fata mea dragă. O spri¬jini pe Trella în eforturile ei de a-şi reaşeza viaţa pe un făgaş bun, în încercarea ei de a fi o mamă puter¬nică şi iubitoare pentru fetiţa ei. Ca şi tatăl tău, ai re¬uşit să comunici fără cuvinte, iar ea te-a auzit şi te-a înţeles.
Eu mă îndoiesc că Paul a trimis aceeaşi felicitare tuturor cunoscuţilor şi cred că mesajul pe care i l-ai scris tu este foarte bun. Când comunicăm cu un prie¬ten, cel mai bine este să fim noi înşine. Opţiunea ta de a-i vorbi firesc este alegerea cea bună. îi permiţi să vadă o latură a ta pe care nu pari să o împărtăşeşti cu ceilalţi prieteni ai tăi. îi arăţi cum percepi tu lumea şi încântarea cu care descoperi complexitatea naturii. Dumnezeu a făcut aceste mici minuni pentru noi, şi în prezenţa Lui eşti în siguranţă când le priveşti cu o asemenea atenţie şi inocenţă. Poate acest mic schimb de felicitări dintre voi este o mică minune în sine.
în Hristos, prin Care crinii ţarinii s-au slăvit, Sfânta Lidia
180
20 ianuarie
Dragă Sfântă Lidia,
Vreau să-ţi povestesc despre un băiat. îl cheamă Jude, este înalt şi are părul negru şi ondulat, ochii insuportabil de albaştri şi un parfum dis¬cret. A început un nou semestru, cu alte cursuri, şi aşa ne-am cunoscut el este la cursul meu de sociologie. Spune că părinţii lui l-au botezat du¬pă melodia Hey Jude a formaţiei Beatles (oare ai auzit de ei?). Spune că ştie toate melodiile pe ca¬re le-au înregistrat vreodată cei de la Beatles şi că mi le va cânta pe toate în faţa ferestrei mele dacă după aceea îl invit la mine în cameră. Eu îl ţin la o oarecare distanţă, aşa, puţin. îi plac femeile ca-re se lasă greu cucerite.
Mă simt fermecătoare. Mă simt atrăgătoare şi inteligentă şi spumoasă pentru că Jude râde la aproape orice cuvânt pe care îl spun. El transfor¬mă totul într-o poveste romantică. Ceva plicticos precum meniul poate deveni deodată o conver¬saţie despre misterul feminin. Este aşa de uşor să
181
fiu în preajma lui… Nu există chinul de a-l ghici pe celălalt. Ci doar o admiraţie vădită.
Ne întâlnim aproape în fiecare zi la prânz în sa¬la de mese şi, a treia oară când s-a întâmplat, Eleni a spus că este un om care suceşte minţi şi că aş fa¬ce bine să am grijă. Apoi m-a întrebat ce cursuri am în comun cu Paul (dovadă că nu ar fi trebu¬it să îi spun despre Paul-de-turtă-dulce!). Cred că încearcă să-mi distragă atenţia de la Jude.
Dar e prea amuzant! Nu vreau să îmi distra¬gă atenţia de la Jude. Nu beau, nu fac neghiobii. Sunt doar euforică şi fericită şi încerc marea cu degetul, să văd dacă pot să înot. Este o diferenţă atât de mare faţă de poveştile de dragoste din liceu! Jude nu este niciodată lipsit de tact.
Visând cu ochii deschişi,
Lidia
182
Dragă Lidia,
Of, fata mea dragă, ai grijă! Alcoolul nu este singu¬rul gen de prostie în care se poate complace o tânără.
Nu mi-ai spus nimic care să îmi dea încredere în acest Jude. Ştiu că nu ţi-ar plăcea să îţi spun, dar, sin¬cer, uită-te la ce mi-ai povestit chiar tu. Este un om de caracter? îl vezi că este bun cu tine şi cu alţii? Râsul este un dar binecuvântat, dar numai dacă este expre¬sia altor daruri.
Dacă l-ai judecat greşit (în fond, cât poţi şti despre un bărbat numai din flirt?!), rişti să te trezeşti brusc la realitate când defectele lui şi indiscreţia ta te vor izbi în faţă.
Ai grijă, fata mea dragă. Să încerci marea cu dege¬tul nu este un mod înţelept de a afla dacă poţi să înoţi. Dacă afli că nu poţi să înoţi, tot te-ai udat, şi apa se poate să fie otrăvită.
îngrijorată, mă rog pentru tine, Sfânta Lidia
183
Dragă Sfântă Lidia,
îl mai ştii pe Paul, egocentricul? Ce să vezi! Pe deasupra este arogant şi-i judecă pe alţii!
Cred că Jude este de acum prietenul meu, sau poate deveni în orice clipă, iar azi treceam împreună prin campus şi ne duceam la curs. A ve¬nit la uşă la cămin să mă conducă la ore, îmbră¬cat în pirat, cu un trandafir în dinţi şi o ciocola¬tă pe care o ţinea cu amândouă mâinile! Cât am râs… şi nu era femeie care să ne vadă şi să nu fie geloasă pe mine. Bun, poate o fi fost cam teatral pentru o dimineaţă de luni, dar cine nu vrea un strop de romantism de Valentines Day?
Şi uite aşa, piratul şi fecioara, mergeam împreună şi vorbeam făcându-ne ochi dulci, când ridic privirea şi îl văd pe Paul pe aceeaşi alee, venind din sens opus. Eu eram într-o dispoziţie nemaipomenit de bună, aşa că i-am făcut cu mâna şi i-am zâmbit când s-a apropiat, iar Pa¬ul mi-a aruncat o privire cum nu se poate mai
184
nesuferită, a clătinat din cap şi a trecut chiar pe lângă mine fără să ne salute nici pe mine, nici pe el. Mai nepoliticos nu putea fi nici dacă îmi dădea o palmă! Jude a zis că Paul e nesuferit fiindcă este gelos pe el, dar e de-a dreptul ridicol, iar mie mi-a lăsat altă impresie. Cred că a fost dez¬aprobator la adresa mea. Pentru ce?! Eu şi Jude nici măcar nu ne ţineam de mână, iar dacă am fi făcut-o nu ar fi fost treaba lui. Nu ar fi fost treaba lui nici dacă ne sărutam pasional în mijlocul drumului!
Aşa de tare m-a înfuriat… Mi-a stricat dimineaţa. Jude a încercat să-mi schimbe dispoziţia glumind. A spus că toată lumea ştie că Paul es¬te arogant şi plicticos. Ba chiar l-a făcut „moar¬tea petrecerilor” pe un ton caraghios care ar fi trebuit să mă facă să râd. Dar eu nu-mi puteam reveni din iritarea mea. Nu suport să mă jude¬ce alţii şi nu suport absolut deloc când nu mi se dă nici o şansă să mă apăr. Paul nu ştie nimic despre mine şi cu atât mai puţin despre relaţia mea cu Jude.
I-am povestit lui Eleni când am ajuns acasă, şi ea mi-a aruncat o privire de femeie trecută prin viaţă şi mi-a zis:
poate nu pe tine te judeca. Poate avea o pă¬rere proastă despre gusturile tale în privinţa bărbaţilor!
ce vrei să spui? Credeam că îţi place de Jude! i-am zis.
185
îmi place, mi-a răspuns, dar ţi-am spus că băiatul ăsta nu-i a bună şi poate nu sunt singura care o ştie.
Eu chiar nu aveam de gând să îi răspund. Nu am nevoie să aflu în detaliu cine din campus a spus ce şi cui despre Jude, fiindcă, te rog să mă crezi, lui Eleni tare i-ar plăcea să-mi povesteas¬că… Nu vreau să mă cert cu ea. Este prietena mea. Aşa că nu o las să-mi vorbească despre Jude.
Tare aş vrea să mă duc să alerg ca să scap de dispoziţia proastă pe care o am, dar am de scris pentru mâine o lucrare la engleză. Poate e rost de nişte variaţiuni pe tema furiei şi răzbunării în cartea asta nenorocită.
încerc să mă concentrez asupra temei.
Lidia
186
Dragă Lidia,
Of, cât mi-aş dori să mă poţi auzi! Gândeşte-te bi¬ne la ce faci, fata mea dragă. Tocmai mi-ai spus că două persoane care te ştiu şi care ţin la tine nu îl plac pe Jude şi nu se bucură să te vadă cu el. Ceea ce nu este un semn bun.
Furia ta la adresa lui Paul pare amestecată cu un oarecare sentiment de vinovăţie, iar hotărârea ta de a nu o lăsa pe Eleni să-ţi vorbească despre Jude arată că ştii că nu ar avea nimic bun de spus despre el. Aici nu mai este dragoste, Lidia, şi nici de a fi cu adevărat îndrăgostit nu este vorba. Dacă erai într-adevăr în¬drăgostită de Jude, reacţia ta la faptul că îţi face curte NU ar fi să te întrebi cât de geloase sunt alte femei din cauza avansurilor pe care ţi le face el. Prietenii şi pri¬etenele tale ţi-ar împărtăşi bucuria, nu s-ar lovi de dezaprobarea ta fiindcă refuză să închidă ochii la de¬fectele lui Jude.
în această relaţie totul este pe dos. Şi ce fel de re¬laţie este dacă el „transformă totul într-o poveste romantică” fără a-ţi da vreo certitudine că este „priete¬nul” tău? Cum poţi crede că te respectă când el face din tine obiectul unei asemenea atenţii fără să îţi dea vreun semn că intenţiile lui sunt onorabile?
Poate nu crezi că Paul te ştie suficient de bine în¬cât să îi pese de tine, dar faptul că el s-a încumetat să rişte să-ţi provoace furia pentru a-ţi arăta că el crede că eşti în pericol dovedeşte că îi pasă mai mult decât toată şarada romantică pe care ţi-o poate oferi Jude vreodată.
Mă tem unde se va ajunge cu această aventură, fa¬ta mea dragă. Mă voi ruga să nu ţi se întâmple nimic şi să revii la prietenii care îţi poartă de grijă.
Cu deasă rugăciune, Sfânta Lidia
187
8 martie
Dragă Sfântă Lidia,
Mă mai asculţi? Mă mai asculţi?
Ştiu că nu ţi-am mai scris de câteva săptămâni, dar s-a întâmplat ceva îngrozitor. Oribil. Indife¬rent unde mă uit, toate miros ca el şi mă fac să vomit. Unde este Eleni? De ce nu mai vine aca¬să? Cred că-mi vine să vomit.
Gata. Am vomat. Cred că iar îmi vine să vo¬mit. Parcă nu mă mai pot opri. Şi nu mă pot opri nici din plâns şi am murdărit pagina fiindcă îmi transpiră mâinile şi plâng întruna. Am mai spus-o deja. Nu mai pot gândi limpede, Sfântă Lidia. De ce nu se mai întoarce Eleni odată? Nu o poţi face tu să vină? Trebuie să vomit…
Stau pe rufele murdare lipită de dulapul lui Eleni pentru că nu mai reuşesc să stau în picioa¬re, dar sunt murdară toată, aşa că nu pot să mă aşez pe pat, iar podeaua e rece şi mie oricum îmi e frig. Doamne, ce bine! S-a întors Eleni.
Am revenit. Eleni spune că trebuie să-ţi po¬vestesc exact cum s-au petrecut lucrurile, de la
188
un cap la altul. Nici nu ştiu măcar dacă pot. Am încercat să fac un duş. Şi apoi încă unul şi atât de tare am frecat piciorul cu buretele, că acum s-a înroşit tot. Ştiu că nu prea are sens ce spun. Sunt aşa de supărată, că simt că înnebunesc.
M-am întors. Eleni spune să mai încerc o dată. Deci să încerc. Te rog, spune-mi că o să mă iubeşti şi după ce o să îţi povestesc, Sfântă Lidia!
De Jude este vorba. Ţi-am scris despre el şi apoi am dispărut din acest jurnal pentru că, dacă nu eram la ore, ieşeam cu Jude şi flirtam cu Jude şi vorbeam cu Jude. Vorbeam şi iar vorbeam. Pro¬babil că am vorbit ore întregi. Eu credeam că el vrea să afle cât maimulte lucruri despre mine pentru că începea să se îndrăgostească de mine. Ce proastă sunt! Cum am putut fi atât de proastă? Proastă, proastă, proastă. Eleni spune să nu mă mai fac proastă, ci să-ţi spun ce s-a întâmplat.
E senin afară, e o noapte frumoasă, sau era, iar Jude m-a invitat să ieşim la o plimbare pe lângă lacul din partea
189
de vest a campusului. Ne-am în¬tâlnit la foişor şi, când am ajuns acolo, el stătea sprijinit de bara dinspre malul lacului. La înce¬put nu s-a mişcat, dar a început să îmi spună ce¬va înainte să vină pe cărare, spre mine, aşa încât am crezut că s-a răzgândit în privinţa plimbării şi doar vrea să stăm în foişor. Este un loc drăguţ cu vedere la lac şi cu nişte grădini. Este acoperit şi nimeni nu-l poate observa din altă parte, dar nici nu mi-a trecut prin cap să-mi fac griji din cauza asta, pentru că eram cu Jude.
190
El a început cu vorbele mieroase, ca de obicei, dar vocea lui era un pic schimbată. Apoi a venit spre mine şi am crezut că vrea să mă sărute, aşa că m-am apropiat şi eu fiindcă voiam să fiu săru¬tată. Dar, când s-a apropiat cu faţa de mine, m-am uitat la el şi m-a lovit o duhoare de bere amară şi apoi i-am văzut şi expresia feţei. Era roşu, abia îşi ţinea ochii deschişi şi arăta hidos, ca un lup sau vreun animal de pradă îngrozitor, dar nu am re¬acţionat suficient de repede şi m-a înşfăcat. Cum stăteam eu aşa de aproape, aşteptând să fiu săru¬tată de un bărbat care mă iubeşte, nu am putut să dau înapoi suficient de repede şi atunci el a tă¬bărât pe mine, mi-a acoperit gura şi corpul şi era năduşit ca un animal, iar eu nu mai puteam să respir. Nu puteam să trag aer în piept. Plămânii mi s-au închis şi gura lui îmi acoperea gura, aşa că nu mai puteam ajunge să trag aer. Am început să zgârii, să lovesc şi să mă zbat de parcă mă înecam, mă înecam într-o mare îngrozitoare de Jude, ce mirosea a bere şi transpiraţie. Am încercat să fac mişcarea cu genunchiul de care ne-au învăţat la educaţie fizică în liceu, dar nu puteam respira şi nu puteam coordona mişcările corpului.
Nici nu ştiu cum de am scăpat, Sfântă Lidia. Cred că poate cineva s-a apropiat pe cărare şi Jude s-a temut să nu fie prins. Memoria mea este atât de bulversată şi, imediat ce mi-a dat drumul, încercam cu disperare să inspir, apoi am luat-o pur şi simplu la fugă. Am fugit atât de repede şi
191
atât de tare, că m-am izbit de lucruri şi probabil că am traversat tot campusul până am venit aici, iar când am intrat în cameră şi am aprins lumina am văzut că pe un picior pantalonul era umed şi lunecos şi lipicios şi ştiam despre ce este vorba şi mi s-a făcut rău de tot.
Simt un gol îngrozitor, mai rău decât orice du¬rere pe care am simţit-o în viaţa mea. M-am apro¬piat de el aşteptând să îşi exprime dragostea pen¬tru mine, iar el mi-a arătat că nu mă iubea abso¬lut deloc. Nu voia să facă dragoste, Sfântă Lidia. G mă ataca. îmi făcea rău de dragul unei plăceri. Mă simt distrusă. Simt că mă urăşte şi m-a făcut să cred că mă iubeşte ca să fie sigur că ceea ce voia să facă în seara asta mă va răni cât mai mult.
Mă simt ca o carapace goală. Simt că tot uni¬versul este gol şi negru, răzbătut de ecoul zbie¬retelor mele.
Roagă-te pentru mine, Sfântă Lidia. Ajută-mă! Te rog, ajută-mă! Nu ştiu cum voi putea trece peste ce s-a întâmplat.
Lidia
192
Dragă Lidia,
Dragostea mea pentru tine nu are cum să înceteze nici măcar pentru o clipă şi mă rog pentru tine chiar dinainte să mi-o ceri.
Este absenţa lui Dumnezeu, fata mea dragă. As¬ta ai simţit tu. Aceasta este arma cu care cel care te-a atacat a încercat să te zgâlţâie. A luat ura lui şi a pre¬făcut-o în violenţă. Bunătatea ta îl jignea şi te-a făcut să suferi pentru asta. De la vrăjmaşul vine. Golul în¬grozitor pe care îl simţi este real. Asta face vrăjmaşul cu el însuşi; se îndepărtează de Dumnezeu, însă ni¬mic nu îi poate lua locul. Este un nesfârşit pustiu, o soartă cu adevărat mai rea decât moartea fizică.
Ştiu că în noaptea aceasta nu poţi simţi decât du¬rere, dar mă voi ruga neîncetat să îţi vii în fire. Mă voi ruga să ajungi să simţi dragostea şi ocrotirea lui Eleni în timp ce ea îţi poartă de grijă. Mă voi ruga ca sentimentul tău de siguranţă în micul cămin pe care vi l-aţi făcut voi două să revină. Mă voi ruga să îmi simţi prezenţa în cameră, că mă rog şi vă privesc şi îmi doresc din toată inima să mă poţi vedea. Mă voi ruga să simţi din nou cât de preţioasă eşti şi că vei şti că eşti un copil al lui Dumnezeu, creat anume după chipul Său pentru a umple un loc în creaţie pe care numai tu îl poţi umple. Mă voi ruga în special ca tu să îl simţi pe Dumnezeu, Care este cel mai aproape de tine dintre noi toţi.
Dumnezeu vine atât de aproape pe cât îi vei îngă¬dui tu, Lidia. Durerea te împiedică să îi simţi prezen¬ţa, aşa cum face durerea de atâtea ori, dar El tot acolo este, gata să le îndrepte pe toate de îndată ce îl vei lăsa să o facă.
Ţine-te strâns de noi, fata mea dragă! Ţine-te strâns de prietenii tăi şi lasă-ne să te aducem pe cale!
Cu dragoste şi durere, Sfânta Lidia
193
Dragă Sfântă Lidia,
Eu şi Eleni tocmai ne-am dat seama că ar tre¬bui să le spunem studentelor responsabile de fie¬care palier din cămin şi să anunţăm şi poliţia. Mă rog, de fapt Eleni şi-a dat seama şi a reuşit să mă convingă să o fac. Este dimineaţă, chiar foar¬te devreme, dar i-a chemat imediat ce a terminat munca de convingere cu mine. îţi mai scriu du¬pă ce se termină.
M-am întors. O responsabilă de palier a adus o poliţistă chiar la noi la uşă în mai puţin de zece minute. M-a ajutat să pun într-o sacoşă de plas¬tic toate hainele pe care le purtam ieri (le dădu¬sem jos aseară, când am început să mă spăl din jumătate în jumătate de oră), şi apoi ne-a dus pe toate la secţia de poliţie. Am avut o dimineaţă lungă şi nesuferită pentru că a trebuit să mă exa¬mineze atent dacă am vânătăi sau alte urme şi le-au făcut fotografii. Singurul motiv pentru care am rezistat a fost că Eleni tot băga capul pe uşă
194
să-mi spună ce răzbunare a mai plănuit pentru Jude şi care dintre verii ei cei duri o să o ajute la fiecare parte a planului ei mişelesc. Cei de la po¬liţie ne-au dat cafea şi cornuri şi apoi a trebuit să dăm fiecare o declaraţie scrisă. Am avut o foto¬grafie cu Jude pe care m-a obligat Eleni să o aduc ca să le-o dau poliţiştilor, iar ei mi-au dat un or¬din de restricţie împotriva lui Jude ca să nu se mai poată apropia de mine niciodată. Responsa¬bila de palier a trimis numele noastre la cabine¬tul psihologic de la clinică şi a spus că eu va tre¬bui să merg la un psiholog, dar, din fericire, m-a lăsat să mă întorc întâi în camera noastră. Aşa că am petrecut restul după-amiezei în pat, mâncând ciocolată şi ascultând muzică grecească, să ne iasă din minte toată experienţa asta. A ajutat un pic, dar nu prea mult.
Imediat după ce ne-am întors de la secţia de poliţie, am sunat-o pe mama şi i-am spus ce s-a întâmplat. A fost foarte greu să o fac, dar m-a ajutat Eleni. Ea mă ajută cu orice lucru dificil pe care trebuie să-l fac. E ca o a doua mamă. Eleni m-a pus să sun şi a făcut introducerea spunându-i practic mamei ce s-a întâmplat, iar după aceea mi-a dat-o la telefon. Mama a fost foar¬te supărată şi mi-a spus că urcă în maşină chiar acum şi vine la mine.
Şi a venit, Sfântă Lidia. A venit cu maşina până aici. Peste 300 km fără să oprească şi fără să-şi ia la ea decât poşeta şi periuţa de dinţi. Iar când
195
a ajuns aici, m-a luat în braţe imediat şi m-a tot îmbrăţişat aproape o oră. A adus mâncare la pachet cumpărată de undeva, apoi ea şi Eleni m-au ajutat să adun absolut toate lucrurile pe care le aveam de la Jude sau care mă făceau să mă gândesc la el, toate bileţelele fără sens pe care mi le-a scris şi lucruri de genul ăsta. Apoi mama ne-a dus într-un loc special pentru picnic cu grătare şi am dat foc la toată colecţia. Am avut o mare sa¬tisfacţie. Am ars fiecare lucruşor care îmi amin¬tea de el (mai puţin hainele nenorocite pe care le-am dat celor de la poliţie, dar tot la ei sunt şi sper ca eu să nu le văd niciodată, iar dacă le văd le ard şi pe ele). Apoi mama a sunat la nu¬mărul de acasă al secretarei de la facultate (de unde a luat numărul n-am idee, ea spune că nu¬mai mamele ştiu asemenea lucruri şi că o să am şi eu darul ăsta într-o bună zi) şi m-a transferat la o altă grupă care face cursul de sociologie la care l-am cunoscut pe Jude, aşa că nu va mai tre¬bui să-l văd nici la ore.
A trebuit să plece acasă în noaptea asta, pen¬tru că mâine merge la serviciu, dar ea şi Eleni au făcut un fel de înţelegere înainte să plece, aşa că bănuiesc că a însărcinat-o pe Eleni cu rolul de mamă. Faptul că a venit înseamnă atât de mult pentru mine… Nici măcar nu a prea pus între¬bări. Pur şi simplu s-a urcat în maşină şi a venit. Nu m-am simţit niciodată atât de apropiată de ea. Mi-a lăsat un pulover al ei să-l ţin noaptea cu
196
mine când dorm şi am învelit perna cu el. Ştiu că e caraghios, dar simt nevoia să mă agăţ de ceva.
Cu drag, Lidia
197
Dragă Lidia,
Dumnezeu ne aduce daruri în cele mai neaşteptate momente. Este prima oară când îmi scrii că ai putut simţi dragostea mamei tale. Şi dacă perioada prin care treci nu ar mai avea nici un alt rod, tot ţi-ai fi biruit tristeţea doar cu această comoară.
Este bine să înlături toate rămăşiţele murdare pe care le-a lăsat prezenţa acestui om în viaţa ta. Mă bu¬cur pentru focul de tabără! Sper ca cenuşa să se risipească neputincioasă şi să intre în pământ, de unde să revină ca iarbă şi furnici şi altele la fel de nevinovate.
Nu este deloc caraghios că ţii puloverul mamei lângă tine în fiecare noapte. De ce crezi că ţinem icoanele în biserică? De ce ridicăm Evanghelia? De ce apreci¬em ritualurile noastre vechi, secol după secol? Sunt multe feluri în care aceste lucruri sunt preţioase pentru noi, pe pământ şi în duh, dar este la fel de adevărat că fiinţele umane ţin aproape lucrurile pe care le iubesc. Când iubim ceea ce este bun şi îl ţinem strâns şi îl aducem aproape de tot de inima noastră, alinarea găsită în prezenţa aceea dragă ne ţine să nu cădem în păcat. Ţine-te bine de talismanul tău. Dragostea este un străjer împotriva tuturor duhurilor rele.
198
îţi voi spune un secret pentru că ştiu că nu mă vei auzi până când va veni vremea să mă auzi. Eleni îţi va deveni o „altfel de mamă”. Va fi mama ta în Hristos în ziua când te vei boteza şi te va aştepta cu braţele des¬tinse când vei ieşi din apă, cu inima plină de bucurie. Domnul să fie cu ea!
în Hristos, Domnul nostru milostiv, Sfânta Lidia
199
10 martie
Dragă Sfântă Lidia,
Nu pot să dorm. Nu am mai dormit de când s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Nu m-am dus la ore sau la sala de mese sau în altă parte. Nu fac decât să stau acasă şi să fac duş toată ziua, fiind¬că parcă nu mai reuşesc să scap de mirosul lui. Nu pot face ca trupul meu să fie din nou curat. Mă străduiesc, mă tot străduiesc. Nu reuşesc să ies pe uşă pentru că Jude e undeva, pe afară, şi nu ştiu dacă voi şti cum să mă protejez de el. îmi tot spun ca am un ordin de restricţie, dar nu îmi intră în cap. Nici măcar nu pot să răspund la te¬lefon, fiindcă nu ştiu ce să-i spun oricui ar suna. Mă scufund.
Lidia
200
Dragă Lidia,
Nu o să te scufunzi. Dumnezeu şi mama ta, şi Eleni, şi eu nu te vom lăsa să te scufunzi. Fă ce ai de făcut în momentul ăsta, chiar dacă este ceva atât de simplu cum ar fi să faci un pas şi încă un pas şi încă unul. Fă orice ai de făcut, încât să nu te laşi.
în rugăciuni neîncetate şi ţinându-te aproape, Sfânta Lidia
201
Dragă Sfântă Lidia,
Cred că este o minune. Să îţi povestesc ce s-a întâmplat, şi tu poţi să îmi spui dacă este o mi¬nune, poate îţi voi auzi vocea când îmi spui.
A treia zi după ce m-a atacat Jude, stăteam în pat cu ochii închişi pentru că nu mai dormisem de trei zile şi eram prea obosită să fac altceva. Am auzit-o pe Eleni întorcându-se de la masă şi apoi am auzit-o vorbind în greacă la telefon. M-am gândit că vorbea cu mama ei, dar nu era aşa. în clipa următoare, m-a târât din pat, mi-a pus pantofii în picioare şi a tras pătura de pe pa¬tul ei. M-a luat de mână ca pe un copil mic şi a ie¬şit din cameră cu mine, am coborât pe scări, am ieşit din cămin şi am urcat în maşina ei. Eu am lăsat-o. Nu aveam puterea să opun rezistenţă.
M-a dus la biserică, a deschis portiera, m-a luat de mână şi a intrat înăuntru cu mine, iar acolo ne aştepta părintele Pavel, preotul, şi so¬ţia lui. Soţia lui mi-a spus ceva, dar nu ştiu ce, şi
202
m-a mângâiat delicat pe faţă, am vrut să zic şi eu ceva, dar eram încremenită toată, aşa că m-am ţinut de mâna lui Eleni care mă trăgea după ea. Am intrat în biserică drept la icoanele din faţa altarului şi am rămas în picioare în faţa icoanei lui Hristos. în faţa ei ardea o candelă. Părintele Pavel şi soţia lui au venit lângă noi, apoi el şi so¬ţia au cântat o rugăciune în timp ce el ne-a miruit. Eleni mi-a spus că aşa se cheamă. Părintele a făcut o cruce pe fruntea mea. Simţeam căldu¬ra mirului şi degetul care făcea crucea. Apoi i-a spus lui Eleni că ei merg în biroul părintelui şi îi găsim acolo dacă aven nevoie de ei, după care au plecat.
Eleni a pus pătura pe umerii ei şi ai mei şi ne-am aşezat pe covor în faţa icoanei lui Hristos. Eleni mi-a spus să îl privesc, iar El mă va vinde¬ca. Eram atât de obosită, că îmi era greu să mă uit mai mult timp în acelaşi loc, aşa că mi-am în¬tors faţa în direcţia care trebuia. Uneori puteam să-I văd chipul, iar alteori vedeam doar flacăra candelei care ardea în faţa Lui. Am lăsat capul pe umărul lui Eleni şi au început să-mi curgă iar lacrimile şiroaie.
Dar apoi am simţit o căldură, şi nu era de la pătură, Sfântă Lidia. Aerul din jurul meu era cald şi căldura părea să
203
mă inunde ca o apă. Lu¬mânarea aceea mică a devenit un fluviu de lumi¬nă, mai puternic ca lumina zilei, auriu şi strălucitor. Deodată am simţit miros de trandafiri, mii
204
şi mii de trandafiri, care miroseau aşa cum mi¬ros trandafirii într-o grădină la sfârşitul amiezei după ce soarele i-a încălzit toată ziua şi petalele sunt moi şi parfumul lor este atât de dulce, încât aproape că îi simţi gustul.
Apoi am adormit.
M-am trezit azi-dimineaţă în biserică, pe jos cu Eleni şezând lângă mine şi aşteptând să mă trezesc, stând aşa încât să o văd şi să nu mă spe¬rii. Dar nu ea a fost prima persoană pe care am văzut-o când m-am trezit. Când m-am trezit, pri¬mul lucru pe care l-am văzut a fost icoana. M-am trezit cu faţa întoarsă spre chipul Lui.
Părintele Pavel şi soţia lui au stat în biserică toată noaptea, ca eu să pot dormi acolo. îţi vi¬ne a crede? Ei abia dacă mă cunosc. A fost pur şi simplu un gest de dragoste datorită căruia am o nouă şansă.
Ne-am întors la cămin şi am făcut duş (nu¬mai unul, de data asta) şi m-am îmbrăcat. Am luat micul dejun şi am stat liniştită. încă mă simt zdruncinată şi nefericită, dar am înviat din morţi şi am descoperit ceva la întoarcere.
în noaptea în care Jude m-a atacat m-am simţit atât de pustiită… Toată lumea mi s-a părut pus¬tie. Era ca şi cum nu mai rămăsese nimic bun; totul era o minciună, aşa cum şi Jude era o minciu¬nă. Dar azi-noapte, în faţa icoanei ştiu că acolo era o Prezenţă, Sfântă Lidia. Ştiu sigur. Era opu¬sul, aş putea spune. înlăuntrul meu şi în jurul
205
meu totul era îmbibat de iubire, atât de plin de iubire, încât mustea şi picura peste tot.
Am pus cap la cap totul, Sfântă Lidia. într-una era absenţa lui Dumnezeu, în cealaltă era pre¬zenţa Lui. încă mă dor toate şi totul, şi sufleteşte, şi trupeşte, dar este ca atunci când îţi întorci faţa de la ceva dezgustător. în continuare ştii că este acolo, dar nu la acel lucru te uiţi. Acum mă uit la faptul că vreau să merg şi să stau în faţa icoanei ori de câte ori pot. Vreau să fiu acolo în caz că El Se întoarce.
Cu drag, Lidia
206
Dragă Lidia,
Fata mea iubită, eşti ca un om stăpânit de duhuri după ce Hristos l-a izbăvit de grozăvia celor care îl ţi¬neau prizonier. îmbrăcată şi cu mintea întreagă stai la picioarele Domnului Iisus.
A fost într-adevăr prezenţa Lui, Lidia. Duhul Sfânt aduce adesea o mireasmă frumoasă când Se apropie de noi, iar Dumnezeu, adevărul şi izvorul dragostei în¬seşi, răspândeşte lumină şi căldură. Ai avut o mică teofanie a ta, o binecuvântare în plină durere.
Şi iată ce ţi-a adus Sfântul Duh! Le-ai pus pe toa¬te cap la cap, cum ai spus. Ura pe care ai resimţit-o a fost absenţa lui Dumnezeu, iar dragostea pe care ai
207
simţit-o când stăteai în faţa icoanei era prezenţa Lui. Pur şi simplu. Când ştii unde să-L găseşti pe Dumne¬zeu, toate celelalte se aşază în rostul lor.
Icoana unde L-ai întâlnit pe Dumnezeu pentru prima oară va rămâne mereu ceva nepreţuit pentru tine, dar trebuie să ştii că El va veni la tine în mul¬te alte locuri de-a lungul vieţii. Nu este nevoie să stai acolo de teamă să nu-L pierzi. Ai încredere în El că L-ai găsit. El nu Se mărgineşte la un singur loc şi un singur moment în timp şi nici nu este atât de fragil încât să dispară dacă tu nu stai perfect nemişcată. Poartă cu tine în viaţa ta cunoaşterea de Dumnezeu; vei afla că El este foarte „portabil”. Te va însoţi oriun¬de vei vrea să mergi.
Este a treia zi, iar tu te-ai întors la viaţă din pre¬zenţa morţii, aşa cum Hristos a înviat din morţi în cea de-a treia zi. Păcatul este moarte; când ai fost în prezenţa celui rău, te-ai apropiat de moarte chiar dacă viaţa ta fizică nu a părut pusă în pericol. Dar când ai fost conştientă de prezenţa lui Dumnezeu, te-ai apro¬piat de Viaţa însăşi. Toate legiunile iadului nu pot lă¬sa nici cel mai mic semn pe această Putere de Viaţă.
Fii pe pace! Ai găsit unica siguranţă care poate exista, şi a ta rămâne de câte ori o vei cere.
Cu rugăciuni şi cu nădejde, Sfânta Lidia
208
Dragă Sfântă Lidia,
Azi s-a întâmplat ceva ce nu-mi pot explica. Poate poţi tu.
Azi m-am dus din nou la cursuri, pentru pri¬ma oară de când m-a atacat Jude. Eleni avea un curs de dimineaţă în cealaltă parte a campusului şi a spus că va face tot ce poate ca să se întoarcă aici şi să meargă cu mine, încât să nu fiu nevoită să mă duc singură.
M-am îmbrăcat şi mi-am pregătit cărţile, dar apoi am început să intru puţin în panică. M-am dus la dulapul lui Eleni şi am atins toate icoanele şi apoi mi-am pus palmele pe faţă, încercând să iau ceva din sfinţenia lor cu mine. îmi simţeam mâinile transpirate. Am tras aer în piept, am în¬cuiat uşa şi am coborât, pentru ca jos să-l găsesc pe Paul. Mă aştepta.
Paul.
Am rămas fără cuvinte. Mi-am amintit expre¬sia lui când m-a văzut cu Jude. M-am simţit ruşinată
209
şi osândită de acea amintire. Eram sigură că a crezut că sunt proastă fiindcă nu văd ceea ce el văzuse deja la Jude. Nu m-am putut uita la el. Am rămas complet nemişcată.
Apoi el a spus:
hai cu mine la curs, Lidia.
Avea o voce calmă, prietenoasă, şi m-a luat de mână şi am început să mergem. Avea mâna cal¬dă şi uscată. Mi-a adus aminte de cum m-a dus Eleni la biserică. Aşa că am mers cu el, un pas şi încă un pas şi încă unul. Când treceam pe lângă cineva, el saluta şi ei ne salutau pe noi, şi după aceea am ajuns la cursul meu. Nimic nu s-a întâmplat. Eu puteam să respir şi toţi oamenii pe care i-am văzut erau atât de miraţi să îl vadă pe Paul ţinând de mână o fată, încât, în loc să se hol¬beze la mine, se holbau la el.
Mi-a găsit un loc în sală. M-am aşezat, am deschis geanta şi am scos un caiet şi un pix, du¬pă care a început să-mi vină mai uşor. Mă uitam pur şi simplu la profesoară şi luam notiţe, blo¬când orice alt gând. Şi când s-a terminat
210
cursul, iar a apărut Paul, gata să mă conducă la urmă¬torul curs. Nu cred că ne-am spus două cuvinte cât a fost ziua de lungă. El doar apărea iar şi iar, mă ducea la curs, la masă, iar la curs şi înapoi la cămin. A aşteptat să intru în cămin şi să încep să urc treptele, apoi a plecat.
Nu ştiu de ce a venit. Eleni spune că nu i-a zis ea să vină. A venit el din proprie iniţiativă.
M-a ţinut de mână toată ziua, Sfântă Lidia, şi nu mi s-a făcut rău din cauza asta. Cred că se ofe¬rea să mă ocrotească. Nu înţeleg, dar sunt foarte recunoscătoare.
Noapte bună!
Lidia
211
Dragă Lidia,
Ura! Iată-l iarăşi pe Paul cum apare în viaţa ta fără să îl fi chemat nimeni. Sunt sigură că este de la Duhul Sfânt, fata mea dragă. Ce altceva ar fi putut să îl aducă la uşa ta chiar în momentul în care aveai nevoie?
Indiferent cum se poartă el la curs, în toiul dis¬putelor academice, cum s-a purtat azi este un exem¬plu de curtoazie altruistă şi de generozitate. Dacă, aşa cum spui tu, nimeni nu l-a mai văzut ţinându-se de mână cu o fată, probabil că l-a costat un pic să atragă toată atenţia asupra lui. într-un fel, păstrând propor¬ţiile, îşi punea viaţa la picioarele tale, Lidia, asumându-şi stânjeneala care ar fi căzut asupra ta şi luând-o asupra lui.
Şi eu cred că a venit să se ofere să te ocrotească, şi tocmai de aceea prezenţa lui a fost o alinare, şi nu dezgustătoare. Ceea ce făcea Jude era întru totul ego¬ist şi distructiv până la obscenitate. Ceea ce face Pa¬ul astăzi este întru totul altruist. Jude a încercat să
212
te consume pentru propria lui plăcere. Paul încearcă să te sprijine pentru binele tău, chiar dacă îl costă lucrul ăsta. Nu este de mirare că mâna ta în mâna lui îţi amintea de cum te ţinea Eleni, te sprijinea şi te în¬druma să ieşi din tristeţea ta. Paul şi Eleni îţi oferă tot ce pot ei ca să te vindece. Eşti binecuvântată să ai ase¬menea prieteni adevăr aţi care să-ţi fie alături în clipa când ai cea mai mare nevoie de ei.
Când vei fi pregătită, să-i arăţi lui Paul că eşti re¬cunoscătoare. Dacă el ştie că efortul lui a dat roade, nu îl vor deranja tachinările inevitabile ale prieteni¬lor lui.
în Hristos,
Care ia asupra Lui toată durerea noastră, Sfânta Lidia
213
15 martie
Dragă Sfântă Lidia,
A venit iar Paul. Dimineaţă m-a aşteptat în fa¬ţa uşii şi m-a condus peste tot pe unde am fost azi. Am reuşit să mă uit în ochii lui. El doar a zâmbit. Poate nu mă judecă de fapt. Nu-ţi baţi capul atâta cu cineva pe care îl crezi prost făcut grămadă.
Eu mă tot străduiesc ca pe ceilalţi să nu-i pri¬vesc în ochi. Mă simt de parcă toată lumea din campus ştie ce mi s-a întâmplat şi nu vreau să discut cu nimeni despre asta. Sunt sigură că vor¬besc despre mine când nu sunt de faţă, dar mă¬car eu nu trebuie să-i aud.
Profesorii îmi acordă mai mult timp pentru predarea temelor restante. Este foarte drăguţ din partea lor, dar e greu să vorbesc cu ei despre ce s-a întâmplat. încerc să menţin conversaţiile cât mai scurte, şi majoritatea nici nu insistă asupra problemei mele.
214
Eleni tocmai s-a întors acasă. O să mă înve¬ţe în seara asta cum să joc şah. Cum de ştie ea să joace şah? De unde a luat tabla mică de şah pe care o scoate acum? De la vreunul dintre ve¬rii ei, probabil. Sunt sigură că o să îmi spună. Ea găseşte tot timpul ceva de făcut pentru mine, să mă ţină ocupată cu lucruri care nu mă pot răni. Râde şi îmi spune că mâinilor leneşe le dă vrăj¬maşul de lucru.
Eleni mă face să râd.
Cu drag, Lidia
Dragă Lidia,
Ai intuit bine. Oricâtă furie şi frică a simţit el în ziua când te-a văzut cu Jude, Paul nu te judecă. El te slujeşte. Ceea ce face mi se pare impresionant de creştinesc. Sunt sigură că sentimentele lui pentru ti¬ne sunt motivaţia principală, dar faptul că aceste sen¬timente îşi găsesc expresia în asemenea purtări înţe¬lepte şi grijulii îmi dă nădejde pentru viitorul lui. Şi poate şi pentru al tău, când va rândui Dumnezeu!
Va dura până vei învăţa să-ţi ridici din nou pri¬virea şi să te uiţi în ochii oamenilor din jur. Te temi de ce vei vedea în ochii lor şi te temi de obligaţia de a vorbi cu oamenii care îţi surprind privirea cu intenţia de a începe o conversaţie. Rana ta este încă deschisă.
Abia suporţi să te uiţi la ea tu însăţi, aşa încât opui rezistenţă curiozităţii fără rost şi interesului morbid pe care îl simţi în jurul tău.
Să fii recunoscătoare pentru Eleni, cu care poţi împărtăşi toată povara necazurilor tale, şi pentru Paul, care a venit în întâmpinarea ta fără să fie nevoie de nici o explicaţie. Să vorbeşti în continuare cu Eleni şi să mergi cu Paul, ca să nu pierzi obiceiul de a rămâ¬ne apropiată de cei care ţin la tine. Cât despre ceilalţi, timpul înlocuieşte mereu un scandal cu altul şi, în câteva săptămâni, toată lumea va uita de tine şi vor ţintui cu privirea lor nesătulă pe altcineva. Până ne vom întoarce la milosteniajurată în care ne-a creat Dum¬nezeu, trecerea timpului este uneori cea mai bună so-luţie care există în lumea asta căzută.
Harul şi pacea Lui să fie cu tine, Sfânta Lidia
215
26 martie
Dragă Sfântă Lidia,
Am revenit la o viaţă normală, mai mult sau mai puţin. Maria Louisa mă ia în braţe de câte ori mă vede şi îmi spune că mă îmbrăţişează şi din partea Trellei, care ştie ce s-a întâmplat fi¬indcă i-a spus Maria Louisa. Lauren şi Jill par să se simtă stânjenite în prezenţa mea, ca şi cum nu ştiu ce să spună, iar eu nu am darul de a face să le fie mai uşor. Toţi ceilalţi au renunţat să îmi mai pună întrebări, pentru că Eleni le spune să-şi vadă de treabă, că altfel îi cheamă pe verii ei să-i omoare şi să pară că a fost un accident. Părinţii mei i-au intentat proces lui Jude, care a dispărut (din câte spune Eleni, al cărui prieten îl cunoaş¬te pe Jude): Probabil că s-a dus acasă sau aşa ce¬va. Eu încerc să nu mă gândesc nici la el, nici la proces, nici la nimic altceva, însă reuşesc să mă trezesc şi să răzbesc până la sfârşitul zilei destul de bine.
216
Paul vine în fiecare dimineaţă să mă însoţească pe drumurile pe care le am de făcut. Acum nu mă mai ţine de mână, dar am început să vorbim.
Mama şi Eleni mi-au luat nişte săculeţi cu pe¬tale de trandafiri şi săpun şi loţiune cu miros de trandafiri, ca să miroasă a trandafiri în ju¬rul meu în fiecare zi. Este grădina mea şi doar a mea, invizibilă, dar foarte puternică. îmi ţine vie şi tangibilă amintirea nopţii când am stat în faţa icoanei şi este un antidot bun împotriva amin¬tirilor cu Jude. Când am coşmaruri, pun un să¬culeţ parfumat sub faţa de pernă şi adorm la loc liniştită.
Am început şi un curs de autoapărare pentru femei (şi, desigur, Eleni îl face şi ea odată cu mi¬ne) pentru a mă ajuta să depăşesc sentimentul groaznic de neputinţă pe care l-am avut în noap¬tea aceea şi să mă ajute să mă apăr dacă aşa ceva s-ar repeta. Personal, ideea de a mă mai apropia de orice bărbat în orice context mă dezgustă, dar psihologul meu spune că acest sentiment va dis¬părea cu timpul. Aş vrea ca timpul să treacă mai repede. Mi-e dor să mă simt bine. Mi-e dor de momentele obişnuite în care te simţi mulţumit, deşi nu s-a întâmplat nimic neobişnuit.
între timp, m-am înscris la nişte lecţii de catehizare pe care le ţine părintele Pavel la biserica lui Eleni. Lucrurile au devenit deodată foar¬te simple pentru mine. Vreau să fiu aproape de Prezenţa pe care am simţit-o în noaptea când am
217
stat la icoană, şi această Prezenţă se află în Bise¬rica Ortodoxă.
La început, am vrut să dau fuga imediat la bi¬serică şi să mă arunc în apa botezului, dar Eleni mi-a spus că, dacă fac aşa, aş ajunge să am o re¬acţie de respingere şi să cred că n-am făcut-o de¬cât pentru că eram atât de supărată şi încercam să mă protejez. A spus să fac ce trebuie şi când trebuie, ca să nu mă pun în situaţia de a mă în¬doi de credinţa mea exact când începusem să am puţină credinţă. Părintele Pavel a fost de acord cu ea, aşa încât merg la catehizare şi, deocamdată, sunt mulţumită cu atât. Este plăcut să te poţi duce într-un loc care nu are nici o legătură cu şcoala.
Mă duc să fac şi nişte teme, ca să nu rămân prea mult în urmă cu facultatea.
Cu drag, Lidia
218
Dragă Lidia,
Cel mai mult mă bucură când văd cum în Ortodo¬xie chipul lui Dumnezeu se împlineşte în oameni pe tot atâtea căi câţi oameni sunt. Ortodoxia este firea omului, pentru că el însuşi este creat după chipul Lui şi este atât de limpede că învăţăturile şi rânduiala bisericii sunt lucrurile pe care un om le face în mod firesc pentru a-şi exprima credinţa şi închinăciunea şi slava pe care i-o aduce lui Dumnezeu…
O biserică ortodoxă este raiul pe pământ. Este o fă¬râmă din împărăţie şi, de fiecare dată când păşeşti în ea, ieşi din lume şi intri în rai. Te apropii de Hristos clipă de clipă când Duhul Sfânt Se pogoară asupra pâinii şi a vinului. îl slăveşti împreună cu toţi sfinţii, văzuţi şi nevăzuţi ţie.
Şi iată că tu ce îmi spui? Că mersul la biserică este ca şi cum ai merge într-o alta lume! Lucrul ăsta l-ai spus pur şi simplu pentru că aşa simţi tu. Dar simţi aşa pentru că eşti creată după chipul lui Dumnezeu şi simţi cum acel chip te trage când intri în chipul Lui mai mare, biserica Sa.
Eleni te sfătuieşte cu înţelepciune când îţi spune să nu „dai fuga imediat la biserică şi să te arunci în apa botezului”. Mai ştii când te temeai că ai putea ajunge să te îndoieşti de credinţa ta dacă te-ai fi con¬vertit la insistenţele părinţilor tăi? Dar cât mai mult te-ai îndoi dacă ai crede că te-ai convertit sub presiu¬nea traumei prin care ai trecut tu însăţi? Cât de des ai reveni asupra ei şi ai pune-o la îndoială pe măsură ce găseşti analize psihologice care îţi explică, despicând firul în patru, ce vei fi simţit tu atunci?
Ai făcut un drum lung să ajungi unde eşti. Mergi mai departe, până la capăt. Abia atunci vei fi mulţu¬mită. Vei avea împlinirea că ai încheiat această etapă a devenirii tale şi mintea ta va fi, fără rezerve, gata să întâmpine aventurile care te aşteaptă de cealaltă parte a acestui prag pe care îl treci prin botez.
219
Să ai răbdare şi cu inima ta zdrobită. Mereu ve simţi dezgust în prezenţa unor bărbaţi ca Jude, es¬te bine şi sănătos să fie aşa. Este o strajă pentru tine şi tot ce ai tu mai sfânt. Dar, cu timpul, rănile se vor vindeca şi va fi iar loc în inima ta pentru alte trăiri, mai fericite. Dragostea este viaţa ta, fata mea dragă. Ai fost făcută să iubeşti şi să fii iubită, iar un singur gest de violenţă nu poate să-ţi schimbe firea dacă tu alegi să nu ţi-o schimbe.
Fie ca mila lui Dumnezeu să te înconjoare şi să-ţi aducă pace!
în Hristos, Mântuitorul nostru, Sfânta Lidia
220
29 martie
Dragă Sfântă Lidia,
Azi am avut o discuţie la telefon cu părinţii mei şi avocatul nostru. Procesul a intrat într-o fază de mediere pentru că avocatul nostru spune că avocatul lui Jude are dreptate că, da¬că ajungem la tribunal, nu o să ajungem nicăieri. Nu mai era nimeni de faţă când m-a atacat Jude, doar eu şi el, aşa încât este cuvântul lui contra cuvântului meu. Eu nu am zis explicit „nu” sau „opreşte-te” pentru că nu aveam buzele libere să o fac, dar avocatul lui poate să facă să pară că Jude nu ştia că eu vreau să se oprească.
Aşa încât Jude probabil va scăpa cu ceea ce ta¬ta numeşte „o palmă peste mâini”. Eu pot să am în continuare ordinul de restricţie, ca el să nu se mai apropie de mine niciodată, dar ce se va în¬tâmpla cu următoarea fată? Să fi fost eu o şansă nesperată ca el să se îndrepte? De ce îmi vine să cred că el nu a învăţat nimic din ce s-a întâmplat
221
şi va face aceeaşi figură oribilă cu altcineva ime¬diat ce nu se mai află în centrul atenţiei?
îmi vine rău. Nu pot face nimic să schimb ce¬va, dar îmi dă sentimentul că ceea ce mi s-a în¬tâmplat este acceptabil acum pentru toată lumea. Adică nu pentru familia mea şi prietenii mei, dar este ca şi cum sistemul juridic spune că n-a fost mai nimic, că eu ar fi trebuit să mă descurc mai bine sau că am exagerat ulterior. Mă doare, iar când văd că totul este minimalizat în felul ăsta mă simt un om de nimic.
Am renunţat. Am spus că vreau ordinul de re¬stricţie şi că eu mă întorc la ore. Vreau să se ter¬mine cât mai repede procesul ăsta. Părinţii mei nu-şi permit avocaţi cu pretenţii care să facă din toată întâmplarea un scenariu bun de serial de televiziune în care eu mă lupt cu sistemul, la tri¬bunal va fi o mare dezlănţuire de forţe şi îl bat pe Jude de-i sună apa în cap în faţa întregului pu¬blic american. A trebuit să opresc totul aici. Era timpul să plec.
Mi-aş dori să mă pot alina măcar cu gândul că Jude nu va mai reuşi să se întâlnească cu vreo fată dacă se mai întoarce aici la facultate. Um¬blă vorba ştii cum se întâmplă cu orice scan¬dal, vestea se răspândeşte mai repede ca focul. Dar problema este că există mereu fete care nu vor să creadă, nu când vine vorba de cineva aşa de elegant şi atrăgător ca Jude. Poţi să le spui tu că omul e un ticălos, dar ele cred că nu va fi ticălos
222
cu ele. Vor crede că toate celelalte pur şi sim¬plu nu l-au înţeles, că el nu a cunoscut niciodată o dragoste adevărată, aşa cum va fi cu ele, şi atunci totul se va schimba, sau cred că va fi amu¬zant să te îndrăgosteşti de un „băiat rău”. Ah! Mai ţii minte conversaţia mea complet naivă cu tine despre „băieţii răi”? Jude chiar este un băiat rău. El chiar e rău. Şi toată povestea nu a fost de¬loc romantică sau amuzantă.
Of! Lasă… Am lecţia de catehizare peste un sfert de oră, şi după aceea eu şi Eleni ieşim la o îngheţată cât mai departe de campus, dar suficient de aproape să ne întoarcem cu maşina la timp pentru ora de culcare.
Cu drag,
Lidia
223
Dragă Lidia,
în lume nu se face mereu dreptate, fata mea dragă. Nu există nici o scuză pentru ce ţi-a făcut Jude. Ar trebui să fie pedepsit şi ar trebui să fie împiedicat să le facă acelaşi rău şi altor femei. Dar, după cum ai văzut şi tu, s-ar putea ca aceste lucruri să nu se întâmple. Adesea în lume se întâmplă ce nu ar trebui să se în¬tâmple. Gândeşte-te la mucenicii primelor secole. Cu siguranţă moartea lor nu a fost ceva drept sau cinstit. Au fost omorâţi fiindcă erau de altă credinţă şi pentru a satisface o dorinţă neostoită de putere.
224
Dar trebuie să te gândeşti şi în câte cazuri mucenicii singuri au mers la moarte mărturisindu-şi credin¬ţa creştină. Dacă nu s-ar fi declarat creştini, mulţi ar fi scăpat de mucenicie. Şi atunci de ce au făcut-o?
Au făcut-o pentru că, deşi erau perfect conştienţi că nu se va face dreptate pentru ei în lumea aceasta, ei erau la fel de conştienţi că după moarte se vor întâlni cu Dreptatea însăşi. Erau atât de încredinţaţi de feri¬cirea care îi aşteaptă, că au putut să înfrunte durerea care îi despărţea de binecuvântarea cea mai înaltă.
Nu vi se cere, în cele mai multe părţi ale lumii de azi, să suferiţi martiriul pentru credinţa voastră. însă tot vi se cere să daţi piept cu fărădelegile, cu nedreptatea, cu răul, cruzimea şi toate prigonirile celor fără de lege. Dacă te umpli de mânie împotriva lor, te vei dis¬truge. Trebuie să te lupţi cu ele ori de câte ori poţi, dar să nu uiţi niciodată că, în faţa realităţii ultime, ele nu sunt importante. Nedreptatea în lume nu poate ştir¬bi dreptatea supremă a iubirii lui Hristos, a biruinţei Lui asupra morţii şi a bucuriei şi păcii care se pogoară asupra noastră în împărăţia Lui, după moarte.
Cu încredere şi nerăbdare, Sfânta Lidia
225
10 aprilie
Dragă Sfântă Lidia,
Fetiţa Trellei s-a născut odată cu răsăritul soa¬relui, are 3,40 kg şi 53 cm, ochii negri, părul răruţ, în bucliţe negre şi diafane, degeţele micuţe la mâini şi la picioare. Trella m-a sunat la 7:30, la o oră după ce s-a născut fetiţa. I-a dat numele Ama¬ra Grace. Amara se pare că înseamnă „iubită”.
Paul m-a condus la spital să le văd pe Trella şi pe Amara. Nu m-am mai dus cu autobuzul inter¬urban de astă dată. Se pare că nu mai merg nică¬ieri fără Paul în perioada aceasta. Maria Louisa şi Lauren au venit cu noi şi abia am avut loc în sa¬lonul Trellei cu baloane, un costumaş de fitness în culorile echipei noastre de volei şi o minge de volei pe care ne-am semnat toţi. Am adus şi eu un dar doar din partea mea, o iconiţă cu Fecioa¬ra Maria şi Pruncul, pictate pe un ornament care poate fi prins în interiorul pătuţului Amarei.
Sfântă Lidia, am ţinut-o în braţe pe Amara. M-am urcat în patul de spital al Trellei şi am stat toate împreună, uitându-ne cum Amara doarme
226
la noi în braţe. Trella mi-a cedat jumătate de per¬nă, eu m-am rezemat pe spate şi am ţinut-o pe Amara pe piept. Simţeam greutatea ei delicată, căldura ei care se topea în mine. Simţeam cum trupul meu se potriveşte cu forma trupului ei, ca şi cum eram două piese care formează împreu¬nă un întreg.
ia miroase-o! îmi şopti Trella.
Iar eu am tras adânc în piept mirosul ei de be¬beluş şi pufuşorul ei de păr mi-a atins buzele.
Trella este curată şi aurie azi. Radiază. Pentru ea nu mai există decât Amara. A încheiat prima rundă a cursei în care s-a angajat şi a câştigat-o.
Iar eu, după câteva ore, încă o mai simt pe Amara în braţe. Mă tot îmbrăţişez singură, să sa¬vurez acest sentiment, şi îmi vine deodată gândul că eu şi Amara avem ceva în comun. Deşi ea nu ştie, şi Amarei i s-au întâmplat lucruri rele. Tatăl ei deja a părăsit-o, mamei i-a fost greu din clipa în care ea a fost concepută, familia ei este împărţită în două din cauza frustrării şi a regretelor. Dar Amara este fragedă şi perfectă şi dul¬ce. Nimic din această suferinţă nu o atinge. Ea este înfăşată în dragostea Trellei. Este rodul de¬săvârşit care a rodit în pomul nedesăvârşit.
Eu nu am nevinovăţia ei, dar, în felul meu, şi eu sunt născută a doua oară şi naşterea mea a venit în cele mai triste şi mai grele zile din viaţa mea. Poate aşa este dat să fie naşterile. Sunt chi¬nurile facerii, dar ele aduc pe lume o nouă viaţă.
227
Poate noi nu atingem frumuseţea decât prin suferinţă.
Cu drag, Lidia
Dragă Lidia,
Fata mea iubită, se pare că unele dintre vorbele noastre reuşesc să treacă hotarul dintre noi sau poate că doar apropierea dintre mine şi tine ne întoarce pri¬virea lăuntrică în aceeaşi direcţie. Acum câteva luni, îţi spuneam că durerea există din cauza frumuseţii şi fru¬museţea există datorită durerii, iar acum tu îmi oferi la rândul tău cuvintele mele, din ceea ce tu însăţi cunoşti. Marea durere a Trellei i-a adus cea mai profundă dragoste din viaţa ei, aşa cum şi suferinţa ta te-a condus spre naşterea ta duhovnicească. Dragostea te-a adus la viaţă, aşa cum dragostea Trellei a adus-o pe Amara.
Chinurile facerii, trupeşti şi duhovniceşti, sunt pe¬cetea lumii căzute care militează împotriva oricărei noi creaţii. Ele poartă totodată semnul biruinţei pas¬cale, semnul Creatorului Atotbiruitor. Se foloseşte de moarte pentru a învinge moartea. Durerea care caută să zdrobească orice nouă viaţă este întoarsă împotriva sieşi de către Dumnezeu,
228
Care lasă această luptă să ne ascută simţurile pentru a trăi mai deplin biruinţa. Lumina pe care o iradia astăzi Trella este valul de în¬sufleţire pornit dinlăuntrul ei din clipa când a luat-o în braţe pe Amara, la răsăritul soarelui.
Bucuria şi binecuvântata pace a Domnului nostru biruitor să fie cu voi toţi!
Sfânta Lidia
229
Dragă Sfântă Lidia,
Am ieşit la o plimbare cu Paul. Nu ca să ajun¬gem la un curs. O plimbare, pur şi simplu.
M-a găsit la bibliotecă ascunsă după un teanc de cărţi de referinţă. Mă uitam fix la laptopul meu, concentrată asupra cursorului care clipea, şi mormăiam ca pentru mine nişte posibile formu¬lări ale ideii principale. El a rămas în picioare, privindu-mă, până l-am observat şi apoi mi-a spus:
chiar este important? Afară e soare. Hai cu mine la o plimbare!
Am răspuns că vin doar dacă el mă poate aju¬ta să scriu o formulare a ideii principale, care să compare mentalitatea clasică cu cea romantică, aşa cum sunt ilustrate în literatura franceză a se¬colului al XVIII-lea. Bineînţeles că a putut. El ar putea probabil şi să scrie literatură clasică pe loc. Ba chiar şi literatură romantică.
Adică nu „romantică” în sensul de romanţioasă. Este vorba de termenul literar. Nu cer de
230
la nimeni lucruri romanţioase, nici literare, nici altminteri.
Deşi este un gând ciudat ideea ca Paul să scrie literatură romantică romanţioasă. Cum este un bărbat foarte inteligent, nerăbdător şi ciudat de empatic atunci când este îndrăgostit? De cine s-ar îndrăgosti el, mă întreb?
Am ieşit la plimbare. Am lăsat laptopul meu în maşina lui şi am luat-o la întâmplare prin campus, intrând pe toate străduţele locuite, cu cămine, două ore, timp în care am stat de vorbă. Vreau să-ţi povestesc ce am vorbit.
Discuţia a pornit de la fetiţa Trellei. El mă du¬sese cu maşina să o văd pe Amara, motiv pentru care m-a întrebat cum se mai înţeleg Trella şi fetiţa ei acum că sunt acasă. I-am spus, după ca¬re am început să vorbesc şi nu m-am mai putut opri. Nu mi-am dat seama cât de mult voiam să îi explic, cât voiam ca el să ştie că i-am văzut dis¬preţul, că eu am crezut în Jude până când el mi-a trădat încrederea, că m-am simţit atât de apropi¬ată de Amara pentru că şi eu încerc să fiu ca ea, să încep o viaţă nouă, cu o nevinovăţie regăsită. I-am spus chiar şi despre noaptea când am stat la icoană şi despre conştientizarea gândului prime¬nitor că m-am luptat îndelung cu îndoielile me¬le, ca până la urmă să îl aflu pe Dumnezeu.
Când cuvintele nu m-au mai slujit, ajunsesem tocmai în oraş şi mergeam pe sub cireşii înflo¬riţi de pe malul râului. Ne-am oprit şi am păstrat
231
amândoi tăcerea. Lumina apusului sclipea pes¬te ape ca mii de lumânări aprinse. Expresia feţei lui s-a înviorat, ca şi cum tocmai şi-ar fi amintit de ceva.
ai doar nevoie de o lentilă mai puternică, spuse el şi zâmbi, plecându-şi privirea spre mine ca spre un prieten vechi.
În contemplare, Lidia
într-adevăr să confirme schimbările prin care treci în plan duhovnicesc este un dar de la Dumnezeu.
Dragă Lidia,
Mulţumindu-mă să aştept dezlegarea acestei taine, Sfânta Lidia
Dacă vrei să ştii cum va fi Paul îndrăgostit, întoarce-te şi priveşte-l. Paul este îndrăgostit şi este îndră¬gostit de tine.
Fata mea dragă, băiatul ăsta îţi dă lecţii de roman¬tism într-o manieră la care nici Jude, nici cei aseme¬nea lui nu vor ajunge niciodată. Nu există poveste de dragoste mai mare decât să te cunoască bine cineva şi totuşi să te iubească, cu o compasiune nedisimulată. Paul a încercat să te prevină atunci când erai în pe¬ricol. Ţi-a oferit ocrotirea şi compania lui când aveai nevoie, fără nici o pretenţie. Te-a ascultat cu inima deschisă, iar răspunsul lui arată că el s-a străduit să descopere cine eşti, să-şi amintească ce momente aveţi în comun şi să vadă ce sensuri le daţi acelor amin¬tiri. Poate cea mai de preţ este credinţa lui sinceră în transformarea prin care treci.
Se pare că încă nu ştii de ce credinţă este Paul. Eu rămân convinsă că el a venit în viaţa ta la insuflarea Duhului Sfânt. Dragostea veşnică presupune o cre¬dinţă veşnică, şi numai timpul va spune dacă tu împărtăşeşti aceste două daruri cu Paul. Deocamdată, el este prietenul tău bun, iar dragostea lui îţi dă putere să faci lucruri bune. Binele de la Dumnezeu vine şi poţi avea încredere în el.
232
12 mai
Dragă Sfântă Lidia,
Am ajuns spre sfârşitul lecţiilor de catehiza¬re, mai este puţin şi vine momentul să mă botez. De obicei, ţi se cere să participi la asemenea ore aproape un an, dar părintele Pavel m-a ajutat să învăţ într-un timp mai scurt pentru că, zicea el, vrea „să mă alătur” curând familiei mele.
Azi am întrebat-o pe Eleni dacă vrea să îmi fie naşă şi a răspuns că da. A izbucnit în lacrimi, m-a luat în braţe şi m-a legănat dintr-o parte în alta, cântându-mi cântarea de la botez. Este un vers din Galateni psalmodiat şi sună aşa:
„Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia!”
Eleni spune că vom înconjura cristelniţa de trei ori cântându-l, cu lumânări în mână, la sfâr¬şitul Sfintei Taine a Botezului. Timp de câteva minute mi-a descris încântată în ce constă sluj¬ba şi a început să facă o listă cu ce trebuie ea să aducă (prosoape albe, o cămaşă albă pentru mine, o cruce cu lănţişor pe care o va binecuvânta preotul şi mi-o va pune la gât), dar apoi a aruncat la întâmplare hârtia şi creionul şi a dat la maximum muzica ei grecească plină de veselie şi a început să danseze pe holuri, cântând cât putea de tare. Şi uite aşa a început năşia ei!
Iar acum vreau să te rog pe tine să fii sfânta al cărei nume îl iau la botez. Deja îţi port numele, dar lucrul ăsta până acum nu a avut legătură cu tine. Era numele bunicii mele. Acum, vreau să fie numele tău pe care îl iau ca pe un nume nou, prin botez.
Am un sentiment foarte puternic că ideea asta îţi place. Cred că îmi spui că accepţi.
îţi mulţumesc, buna mea prietenă! Te iubesc!
A ta, Lidia
233
Draga mea cea mai dragă, Lidia,
Da! Răspunsul meu este da! Sunt extrem de bu¬curoasă să fiu sfânta ta ocrotitoare şi să ştiu că tu ai simţit personal bucuria mea.
Numele tău va fi ca şi tine. Când te botezi, ieşi din apa botezului cu aceeaşi înfăţişare, la exterior. Celor¬lalţi le vei părea la fel. Dar tu vei fi o creaţie nouă, o altă tânără, care prin naşterea ei începe o viaţă nouă. La fel va fi şi cu numele tău. Va părea a fi acelaşi nume pe care l-ai avut de la naşterea ta trupească, dar tu vei şti că de fapt este un nume nou, care acum ţi-a fost dat şi pe care l-ai primit.
Este o înnoire a inimii, dragă Lidia, o schimbare lăuntrică ce va străluci şi în afară într-o zi ca razele unei lumini strălucitoare.
Cu mare încântare şi încredere, acum confirmate, Sfânta Lidia
14 mai
Dragă Sfântă Lidia,
Uite o întâmplare pe care vreau să o împărt㬺esc cu tine, prietena mea cea mai bună. Am in¬vitat cinci persoane la botezul meu, iar răspun¬sul a trei dintre ele a fost da. Răspunsurile lor deodată mi s-au părut ca o hartă a anului ăstuia, ca o linie roşie care uneşte punctele pentru a in¬dica de unde am pornit, pe unde am trecut şi un¬de mă aflu acum.
Le-am invitat pe Trella, Maria Louisa, Lauren, Jill şi Paul. Pe fete le-am sunat după-amiaza asta, una după alta. Trella abia aşteaptă să vină pen¬tru că vrea să-mi fie alături, cum şi eu i-am fost alături ei. în plus, ea vrea să o boteze pe fetiţa ei la o biserică şi crede că acum va fi o experienţă din care poate învăţa. Maria Louisa a răspuns cu entuziasm că da, pentru că ea este supercatolică, şi Ortodoxia este suficient de apropiată, cel pu¬ţin aşa vede ea lucrurile. Lauren a spus ceva ne¬clar şi de încurajare, cum face ea mereu, dar că
234
nu poate veni, fiindcă a promis deja că va fi în altă parte. Răspunsul lui Jill a fost pur şi simplu bizar. Ea a început să facă glume pe marginea botezului şi, când eu nu am reacţionat la umorul ei, s-a simţit stânjenită şi mi-a oferit explicaţia în¬tortocheată cum că ea este într-o fază budistă a spiritualităţii ei în momentul ăsta şi că nu mer¬ge la ceremonii creştine. Probabil că şi-a dat seama că nu poate fi şi catolică, şi budistă în acelaşi timp…, dar mă întreb ce înseamnă o fază budistă şi ce va mai fi ea mai departe.
Pe Paul l-am invitat personal. Am luat una dintre fotografiile mele cu ferigi şi i-am scris pe spate:
„Dragă Paul, sărbătoresc faptul că am desco¬perit o lentilă mai puternică şi vreau să fii şi tu acolo. Vrei să fii la botezul meu în Biserica Creş¬tin Ortodoxă?
Cu drag, Lidia.”
I-am dat-o când m-a condus acasă, după ce am luat masa de seară. A schiţat un zâmbet când a văzut fotografia, apoi, la rugămintea mea, a în¬tors-o pe partea cealaltă să citească. M-am simţit deodată emoţionată, neştiind cum va reacţiona. M-am uitat la el să văd un semn.
El a pus vederea într-un buzunar şi şi-a dres glasul de câteva ori. S-a uitat spre curte, apoi iarăşi la mine, şi deodată a făcut un pas şi m-a strâns la piept. îi auzeam bătăile inimii. M-am rezemat de el şi l-am lăsat să mă ţină aproape.
235
Am avut un sentiment de căldură şi siguranţă. Nu a fost nevoie de cuvinte. Ştiu că vine.
Mi-e somn, Sfântă Lidia. îmi amintesc că am trecut prin tristeţe, dar în seara asta a rămas undeva departe. Prietenii mei cei mai buni îmi sunt aproape: Eleni, confidenta mea, Trella, tovarăşa mea de drumuri noi în viaţă, şi Paul, tăria mea neaşteptată.
Se aude muzica lui Eleni, icoanele noastre strălucesc la lumina veiozei, iar în cameră mi¬roase a trandafiri. Am găsit la capătul călătoriei mele începutul altei deveniri. Sunt mulţumită.
îndrăgostită şi cu pace,
Lidia
Dragă Lidia,
Prietena mea dragă, scrisoarea ta îmi umple inima de bucurie. Să ştiu că tu îţi recapeţi capacitatea de a iubi şi de a vedea binele, să ştiu că încercările tale nu te-au frânt şi să aflu că acest băiat binecuvântat şi-a deschis inima în faţa ta sunt daruri preţioase pentru mine.
Cei trei prieteni ai tăi, Eleni, Trella şi Paul, sunt roadele drumului tău de până acum. Tu însăţi le eşti acum o prietenă mai bună, aşa cum şi ei sunt pentru tine. Dragostea este reciprocă, o spirală ascendentă a darurilor împărtăşite şi a vieţii care se înnoieşte, iar şi iar, purtându-ne până la Dumnezeu.
«
236
Prima ta călătorie s-a încheiat şi vei avea zile grele şi pe noul drum pe care porneşti, dar, deocamdată, mă rog ca tu să savurezi aceste clipe de har. Dumnezeu ţi-a împlinit dorinţa. Nu vei mai fi singură la drum. Iar acum l-ai invitat pe Paul la botezul tău. Cine ştie ce roade va mai aduce şi această sămânţă?
Mulţumindu-I Sfântului Duh, Domnul de viaţă făcătorul, Sfânta Lidia
237
15 mai
Dragă Sfântă Lidia,
Astăzi am sunat-o pe mama şi i-am spus că mă voi boteza. Am vorbit şi cu tata şi Tirsa, dar vreau să-ţi povestesc mai ales despre discuţia cu mama.
Toţi trei sunt foarte fericiţi şi încântaţi şi îşi vor lua zile libere de la serviciu şi de la şcoală să vină aici, la botezul meu. Nu le-am spus până acum, pentru că am crezut că îmi va fi greu să o fac, dar nu a fost. Atâtea s-au întâmplat în viaţa mea din vremea când întorceam pe toate feţele convertirea lor la Ortodoxie, încât pur şi simplu nu mai pot să mă raportez la ea la fel ca atunci. Ştiu de ce mă convertesc eu, deci ştiu că nu o fac din cauza vreunei presiuni din partea lor. Ei nici măcar nu erau aici când s-a întâmplat. Aşa că sunt fericită că vor veni la botezul meu. Va fi o zi importantă din viaţa mea şi vreau să fie aici cei pe care îi iubesc.
Tirsa a primit vestea calm şi mi-a spus, cu vo¬cea ei de pui de bufniţă înţeleaptă, că ea a ştiut
238
mereu că o voi face până la urmă şi că vrea să o audă pe Eleni vorbind în greacă.
Tata mă tot întreba:
eşti sigură, fetiţa mea? Vreau să fii fericită, dar eşti sigură?
I-am răspuns că da, iar el mi-a zis:
bine, în cazul ăsta abia aştept să vin.
Cu mama am vorbit cel mai mult. Mi-am dat seama că iese cu telefonul pe verandă, aşa cum face ea mereu când vrea să aibă o conversaţie privată, dar, de astă dată, era o conversaţie pri¬vată cu mine. M-am simţit ca şi cum am trecut de un hotar nevăzut, ca şi cum fac parte acum di într-o altă lume, din lumea celor mari, pe care înainte o priveam din afară.
Mi-a zis cât este de fericită datorită hotărârii pe care am luat-o, iar apoi mi-a spus că a te bo¬teza ca adult este ca şi cum ai primi o inimă nouă. Că, atunci când se pune inima cea nouă, toate vasele de sânge care ies din inima bolnavă se taie şi se lipesc la inima cea nouă. Aşa se întâm¬plă şi când eşti botezat. Inima frântă este scoasă şi trebuie să lipeşti toate firele vieţii tale lăuntrice de această inimă nouă pe care ai primit-o. De fi¬ecare dată când vrei să iei o decizie, ţii seamă de credinţa ta cea nouă. Alegerile, obiceiurile tale, felul cum reacţionezi, trăirile tale (într-o măsură mult mai mare decât te-ai aştepta), toate trebuie să se lipească de această nouă inimă.
A spus că, după ce s-a botezat ea, toate aspec¬tele vieţii ei duhovniceşti care fuseseră neglijate
239
sau neexplorate au început să doară. Deodată au prins viaţă, inerte şi dureroase, căci nu fuse¬seră folosite. Probleme vechi de care nu se ocu¬pase au trezit sentimente vechi, gânduri vechi. A fost ca şi cum aşteptaseră în tot acest timp sau au dormitat, dar acum, că ea aprinsese lumina, să zicem aşa, a trebuit să se ocupe de toate lucru¬rile pe care le lăsase deoparte sau la care înainte închisese ochii.
Am întrebat-o dacă botezul a îngreunat totul pentru ea, pentru că părea că a făcut-o nefericită. A spus că i-a fost greu pentru o scurtă vreme du¬pă botez şi mi-a amintit cât de mult ne-am luptat una cu cealaltă toată vara. Dar apoi şi-a recâştigat echilibrul şi a început să fie din ce în ce mai bine. A spus că a ajuns să simtă o viaţă lăuntrică unde înainte nu era viu şi că este ceva de care nu se mai satură. Dragostea ei pentru Ortodoxie a crescut pur şi simplu şi în feluri la care nu se aş¬tepta. M-a sfătuit să fiu pregătită de vremuri gre¬le, dar să le traversez ştiind bine că sunt trecătoare, iar credinţa care mi-a insuflat hotărârea să mă botez se va preface în dragoste. Mi-a spus:
mă duc la biserică pentru că o iubesc.
Am spus:
şi eu te iubesc, mamă.
Iar ea a continuat:
şi eu te iubesc, Lidia.
Atât a fost de ajuns. Ea poate în sfârşit să vor¬bească, iar eu pot în sfârşit să ascult.
240
Sunt un bob mic, o sămânţă plantată în ţărâ¬nă, şi rădăcinile mele caută apa, iar tulpina se ri¬dică să iasă la aer. Prind viaţă. Voi ieşi din coaja închisă la culoare care mă ţinea strânsă şi voi ţâşni la lumină prin frunzele mari şi verzi, prin florile de un roşu aprins.
A ta pentru totdeauna,
Lidia
Dragă Lidia,
Mama ta ţi-a spus ce-aş fi vrut să-ţi spun şi eu. îi dau slavă lui Dumnezeu pentru inima ta cea nouă şi pentru înnoirea dragostei şi păcii dintre tine şi ma¬ma ta.
în Hristos, desfătarea noastră binecuvântată şi deplină, Sfânta Lidia
Comenzi: www.librariasophia.ro
Difuzare:
SUPERGRAPH
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Roagă-te pentru mine, Sfântă Lidia. Ajută-mă! Te rog, ajuto-măl
Mă cheamă Lidia. Mi-au pus numele bunicii mele agnostice
şi nu sunt o sfântă, desigur. De fapt, nici măcar creştină nu sunt şi am aflat de tine abia când cei din familia mea mai puţin eu s-au botezat creştin-ortodox acum câteva săptămâni. Când ne-am întors de la biserică, mama a venit la mine în cameră şi mi-a dat o icoană cu tine. A ţinut să-mi explice că o icoană nu este doar o imagine şi a insistat ca eu să consider acest dar ca pe un fel de legătură directă cu tine, cea reală. Deşi, văzând amestecul de nelinişte şi speranţă din privirea ei, mi-a venit să mă ascund, icoana în sine mă pune cumva pe gânduri. De când mi-a dat-o stă la mine pe birou şi, din cine ştie ce motiv, mă mai surprind uitându-mă atent la ea de fiecare dată când rămân în cameră mai mult de câteva minute…
Cât de veche este imaginea asta? Oare cel dintâi care a pictat-o te cunoştea? Aşa arătai tu cu adevărat sau ai fost stilizată şi idealizată în timp? De fiecare dată când văd picturi vechi mă întreb lucrul ăsta, pentru că nici una dintre ele nu arată ca oamenii adevăraţi care trăiesc în lumea de azi.
Aşadar… eşti reală? Aşa se explică faptul că mă tot uit la tine? Mama mea, cu amestecul ei de nelinişte şi speranţă, spune că tu eşti vie în rai şi poţi să te rogi pentru mine. Sunt sigură că am nevoie de rugăciunile tale, dar nu îţi voi cere aşa ceva până când nu mă hotărăsc pentru tot tacâmul: sfinţi, rugăciuni şi, mai ales, un Dumnezeu adevărat la Care să aibă sens să mă rog. Dar nu văd cum ar putea să strice dacă îţi scriu şi, de fapt, nici nu mă pot abţine. Simt nevoia să vorbesc cu cineva.