MĂNĂSTIREA PALTIN PETRU-VODĂ
Aspazia Oţel Petrescu INTERVIURI
Doamne, nu mă lăsa să cad din braţele Tale
INTERVIURILE SUNT REALIZATE DE MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN PETRU-VODĂ.
UNELE DINTRE ELE AU FOST TIPĂRITE ÎN PAGINILE REVISTEI ATITUDINI, CELELALTE FIIND INEDITE.
CARTE ÎNGRIJITĂ CU OSÂRDIA OBŞTII MĂNĂSTIRII PALTIN PETRU-VODĂ
IMAGINE COPERTA I FOTOGRAFIE REALIZATĂ DE CRISTINA NICHITUŞ RONCEA
ISBN 978-973-0-26974-1 EDITOR
FUNDAŢIA JUSTIN PÂRVU
AŞEZAREA ÎN PAGINĂ
ATELIERUL DE GRAFICĂ
© FUNDAŢIA JUSTIN PÂRVU PETRU-VODĂ
APRILIE 2018
Aspazia OţelPetrescu INTERVIURI
Cuprins
BIOGRAFIE Aspazia Oţel Petrescu lacrima curată a temniţelor româneşti 7
INTERVIURI
„Acestea sunt vremurile! Suntem supuşi la cernere!” 27
în dialog cu Părintele Justin Pârvu, despre actele biometrice 36
Aspazia Oţel Petrescu la trecerea la Domnul a Părintelui Crăciun Oprea 42
„Ceea ce datorăm noi bunului Dumnezeu este bucurie, indiferent dacă trecem prin încercări grele şi dureroase” 47
„Suferinţa este o treaptă de iubire pe care poţi să te înalţi mai mult decât prin alte nevoinţe” 67
Despre taina mucenicilor din închisorile comuniste: „Nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu!” 75
„Părintele Justin avea o dragoste nesfârşită de oameni. Cred că a plecat dincolo ca martir, nu ca mărturisitor” 93
„Toate încercările din viaţa noastră sunt teme pe care trebuie să le rezolvăm până la Judecată” 107
Despre Statul cibernetic, lumea virtuală şi ispitirile vremurilor de pe urmă 119
Despre căderea lui Lucifer şi demonismul sofismelor 127
„Eu cred că va veni cernerea, că ne aşteaptă marea cernere” 136
Catacomba lăuntrică a rugăciunii 150
Despre rugăciunea inimii şi nevoinţa duhovnicească 157
„Grija mea cea mai mare este să nu pierd Ortodoxia” 166
EPILOG
Rămas bun, fericită Aspazia! 175
Ultimele ei cuvinte în mărturisirea maicilor care i-au vegheat la căpătâi „Iar de moarte nu mă tem” 179
Aspazia Oţel Petrescu în vorbele duhovnicului ei, părintele Constantin Catană 189
Adio, pan la revedere! Poezie de Ramona Fărăian
Biografie
ASPAZIA OŢEL PETRESCU LACRIMA CURATĂ A TEMNIŢELOR ROMÂNEŞTI
Zorii copilăriei „ Satul meu natal, din preajma Cernăuţilor sub cerul liber este un «cot» neaoş românesc, fericit în al Bucovinei anul naşterii mele, pentru că se afla «aca¬să» lângă patria mamă, după Unirea cea Mare, timp astral pentru întreaga noastră ţară, ce se numea cu binecuvântată mândrie ROMÂNIA MARE”.
25 ianuarie 2018… zi scăldată de razele blânde ale soare¬lui iernatic care mângâie chipul luminos al doamnei Aspazia Oţel Petrescu, slobozită de bunul Dumnezeu din carcera vieţii la 23 ianuarie a.c., odată cu prăznuirea Sf. Părinţi de la al vi-lea Sinod Ecumenic. Cu 94 de ani în urmă, tot într-o zi de iarnă (9 decembrie 1923) când „natura era înveşmântată în al¬bul zăpezii şi în tăcerea profundă caracteristică zilelor de iar¬nă, când doar clopotele bisericii sunau clar în văzduhul încre¬menit”1, în cătunul Cotul Ostriţei din preajma Cernăuţilor, în căminul învăţătorilor Ioan şi Maria Oţel, saluta lumina zilei ţipătul primului copil, Aspazia, din cei doi rămaşi în viaţă (fratele Anatolie va veni pe lume cu doi ani mai târziu, în vreme ce sora mai mică, Ariadna va pleca pe drumul cel veşnic în 1927, la doar 8 luni). Aşezat în trecutul îndepărtat chiar pe malul Prutului, satul natal va fi pentru Aspazia leagănul unei copilării fericite, cu amintiri de neuitat: „Duminica, tata
1 Aspazia Oţel Petrescu, Adusu-mi-am aminte, Roman, 2007, p. 5.
Toate citatele autobiografice sunt preluate din Strigat-am către Tine, Doamne… şi Adusu-mi-am aminte.
7
ne ducea la biserică cu regularitate şi ascultam, alături de el, la dreapta şi la stânga lui, toată Liturghia de la pri¬mul până la ultimul cuvânt. După ce luam masa, plecam la hoinărit prin toate cotloanele satului, nimic nu rămânea necercetat. Tata ne arăta tot ce era mai frumos şi mai interesant de văzut”. Cursurile primare le va urma la şcoala din comuna Ghizdiţa (Fântânele), iar studiile liceale le va face mai întâi la Liceul din Bălţi, fiind retrasă după un trimestru pe caz de boală, iar între anii 1936-1940, le va continua la Liceul ortodox de fete «Elena Doamna» din Cernăuţi.
Alcătuirea delicată, de filigran a sufletului tinerei Aspazia, se va oglindi de timpuriu în scrisul ei, încă din primii ani de liceu: „Eram în clasa a IlI-a, când liceul m-a trimis la Concursul «Tinerimii Române» pentru limba şi literatura română. L-am câştigat şi am avut şansa unei premieri cu totul ieşită din comun: o excursie în Ţara Moţilor. Ne aflam în punctul cel mai fascinant al excursiei noastre când a avut loc întâmplarea. Pe Detunata, îngenunchiaţi sub coloanele de basalt, circa cinci sute de premianţi şi două sute de însoţitori am intonat Tatăl nostru. Răsunau văile în ecouri repetate. Rugăciunea Domnească trezise somnul munţilor cărunţi”.
Licăririle de lumină ale copilăriei bucolice trăite de Aspazia pe meleagurile bucovinene se vor stinge rând pe rând în bezna zbuciumatului an 1940, an de cumpănă, încărcat de jale şi amă¬răciune pentru toţi românii din Basarabia şi nordul Bucovinei, în frământările clipelor tragice de atunci, Aspazia va pierde anul şcolar, pe care îl va recupera în particular, reuşind să-şi ajungă din urmă colegii de generaţie, în clasa a vii-a de liceu.
8
Refugiul în Patria Mamă. Anii zbuciumaţi ai studenţiei
Urgiile celui de-al doilea Război Mondial vor brăzda dâre adânci de sânge pe trupul românesc al Bucovinei de Nord, readus în hotarele patriei străbune în iulie 1941. Înfrângerile suferite de Armata Română în Crimeea în toamna anului 1943, vor determina Statul Major să ordone evacuarea românilor din ţinuturile de peste Prut începând cu luna martie a anului 1944. Astfel, la 18 martie
1944, cursurile Liceului „Elena Doamna” din Cernăuţi se închid, înainte ca elevii din anul terminal să-şi poată susţine examenul de absolvire.
Familia Oţel va lua şi ea drumul refugiului dureros şi de¬finitiv, iar Aspazia îşi va susţine bacalaureatul în vara anului 1944, la Orăştie, sub bombardamente. Stabiliţi în cătunul Şugag-Bârsana de pe Valea Frumoasei a râului Sebeş, părinţii Aspaziei vor locui într-o cameră mobilată foarte sumar şi rudimentar, aflată în incinta şcolii satului al cărei director devenise învăţătorul Ioan Oţel. Din anul 1944, cei doi copii vor păşi pragul studenţiei: Aspazia la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj şi Anatolie la Facultatea de Politehnică din Timişoara. „Nu ne-a fost uşor să ne încadrăm în viaţa univer¬sitară. Fiind refugiate din teritoriul ocupat de sovietici, eram mereu căutate de Comisia Aliată de Control pentru aplica¬rea art. 5 din armistiţiu. Cu o singură trăsătură de condei, numai pentru faptul că te-ai născut acolo, te puteai trezi în Siberia. Au fost naivi care au crezut că vor ajunge la casele lor şi s-au anunţat de bunăvoie pentru repatriere. Chiar de la frontieră au luat drumul spre gheţurile eterne”.
9
Ca să se întreţină în Sibiu, în primul an de Facultate, Aspazia lucra broderie şi croitorie la o familie din Cernăuţi. Legăturile din cadrul Frăţiei Ortodoxe Române Studenţeşti (FORS) încep să se înfiripeze cu repeziciune dând un su-flu nou de viaţă spirituală generaţiei din 1948 ce avea să se constituie în „borna de hotar între o lume care se prăbuşea şi o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generaţie 1948 care a suprasaturat temniţele comuniste, o generaţie care prin suferinţe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude şi celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră ţară”.
înzestrată cu un talent literar de excepţie şi cu un spirit profund analitic care nu-i umbrea câtuşi de puţin înclinaţia mistică a sufletului, tânăra Aspazia va conferenţia în cadrul Frăţiei Ortodoxe cu lucrarea Iisus în poezia română, deve¬nind una dintre cele mai apreciate studente ale filosofului şi poetului Lucian Blaga. Între anii 1946-1948, va ocupa postul de dactilografă la prestigiosul Centru de Studii Tran¬silvane, condus de renumitul profesor academician, istoricul Silviu Dragomir.
Formarea Aspazia Oţel şi-a iubit până la uitarea Duhovnicească de sine nu numai patria şi neamul, ci mai cu seamă tot ce a însemnat şi a cuprins frumosul creştin, în spaţiul Bisericii lui Hristos, Căruia i-a închinat, cu un impecabil simţ al datoriei, întreaga sa viaţă. Alături de mai toţi tinerii cu suflet nobil din acea perioadă, Aspazia şi-a pus umărul la rezidirea duhovnicească a unei Românii Mari şi
10
frumoase, înălţate prin muncă şi rugăciune. Cu trup călit de fier şi sufletul de crin a sprijinit Organizaţiile Frăţiilor de Cruce, care se voiau zid de apărare împotriva molimei comuniste, ce avea să dezlănţuiască în ţara noastră o cutre-murătoare şi diavolească dictatură. Preocupată îndeosebi de curăţirea lăuntrică a sufletului, Aspazia era în căutarea unui duhovnic iscusit, capabil să răspundă frământărilor sale adânci şi să o îndrume spre o trezvitoare vieţuire du-hovnicească. Dumnezeu îi va asculta dorinţa curată şi-i va răspunde prin prietena ei de suflet, cunoscuta poetă Zorica Laţcu, viitoarea monahie Teodosia Laţcu, martiră aleasă a temniţelor comuniste, care o va îndemna să se spovedească la Părintele Arsenie Boca, căruia ea îi era de mulţi ani ucenică apropiată. Cu mari emoţii şi bucurii sfinte, ce i-au rămas în suflet pe toată durata calvarului din temniţă, ajunge împreună cu maica Teodosia la Sâmbăta de Sus, la Părintele Arsenie, care îi va acorda o deosebită grijă, în puţinul timp petrecut împreună. Desluşindu-i tainele rugăciunii, ascultă¬rii, smereniei, Părintele Arsenie încearcă cu multă delicateţe sufletească să îi înfăţişeze crunta suferinţă ce o avea de îndurat şi despre care ea nu avea habar. Părintele însă ştia… În clipa în care o vede, după cum ne mărturiseşte Doamna Aspazia, Părintele îi spune, văzându-i sufletul timid: „De ce eşti tu, aşa speriată? Nu aşa ai vrut să mă cunoşti? Nu sunt acela? Şi sunt hotărât să te ajut să rupi zapisul2 cel întunecat şi să vii pe calea Domnului. Eşti bine primită. De ce te sperii?” în seara Cinei
2 Se referă la spovedanie.
11
celei de taină, Părintele o ia cu dânsul la masă, împreună cu Zorica Laţcu şi în acest răstimp privindu-l, Aspazia îl vede într-o lumină de neînţeles: „Părintele Arsenie Boca era nu¬mai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte Lumina”. În cele din urmă, după mai multe îndrumări în tainele vieţii duhovniceşti, Părintele îi spune: „îţi dau un cuvânt pentru toată viaţa ta şi-ţi dau un sfat. Cuvântul pe care ţi-l dau pentru ascultare este următorul: Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă”. La cea din urmă spovedanie, Părintele Arsenie o va binecu¬vânta de mai multe ori, de 14 ori (anii petrecuţi în temniţă), aşa cum ne va povesti cu duioşie peste ani, Doamna Aspazia: „Privea undeva departe şi de fiecare dată îmi mai dădea o bi¬necuvântare pe care eu să o aud, pentru că spunea cu vocea: Dumnezeu să îţi ajute, copilă! Şi părintele Antonie mi-a spus: «Ai să treci prin atâtea încercări, câte binecuvântări ţi-a dat Părintele»”.
în arestul Siguranţei de Stat. „Aş fi dat orice ca să leşin sau măcar să pot urla.”
Prinsă în iureşul manifestaţiilor studenţeşti împotriva ameninţării bolşe¬vice din 9 şi 10 mai 1946, urmate de greva „cuibului de reacţionari” din că¬minul Avram Iancu, Aspazia Oţel va ridica cu demnitate şi cu hotărâre pe umerii săi plăpânzi, crucea jertfei pentru credinţă, neam şi ţară, odată cu valul de arestări din anul 1948. Va fi arestată în plină sesiune de examene la 9 iulie 1948, refuzându-i-se dreptul de a absolvi
12
Facultatea şi posibilitatea de a susţine examenul de Stat: „Am rămas cu examene nedate, nu mi-am luat nicio¬dată licenţa. La eliberare nu mi s-au recunoscut examene¬le luate. Trebuia să refac toată Facultatea”. Înscrisă pe lista urmăriţilor Siguranţei din Cluj, Aspazia pleacă în speranţa unui adăpost mai sigur la casa părintească din Şugag, trăind tot mai viu simţământul că „un destin implacabil mă apăsa aproape concret pe creştet, auzeam cum se apropie cu vuiet mare vâltoarea care mă va absorbi. Era timpul când Cineva mă chema la asumarea jertfei”.
Cătuşele grele vor cădea pe mâinile ei, după ce îi va aler¬ga pe agenţii Siguranţei pe Valea Frumoasei în încercarea temerară de a scăpa de urmăritori: „Eram aproape de pă¬dure. Valea nu era uscată încă. Iarba înaltă, plină de rouă mi-a udat rochia care se lipea de picioare şi mă împiedica. Sandalele uşoare pe care le aveam în picioare se năclăiseră cu noroi şi alunecau peste pietrele ude. Tata întorcea din când în când capul şi mă încuraja arătându-mi pădurea. I-am făcut semn să plece şi în clipa când a dispărut în pădure, m-am oprit. Îmi amintisem că în alte cazuri similare, agenţii au ridicat pe cine au mai găsit în casă. M-am gândit că dacă le scap, o vor ridica pe mama care era atât de bolnavă cu inima. Mă hotărâsem să-i aştept, să-mi urmez destinul”. Astfel, va păşi cu demnitate pe anevoiosul drum al potecilor cu spini, cu trupul scăldat în sângele temniţei ce va curge şuvoi în colbul anilor, preschimbându-se mai apoi în torent de lacrimi tăcute şi amare. Experienţa dureroasă a primei anchete din pivniţa Siguranţei de la Alba-Iulia îi va brăzda
13
adânc inima strânsă în gheara de fier a nesiguranţei clipei de mâine, iar trupul, cu urme de sânge şi răni ce dor sfâşietor: „M-au aşezat în unghi drept chiar pe birou şi în timp ce şeful urla la mine, un altul a început să mă croiască unde şi cum nimerea, cu bastonul de cauciuc. Aş fi dat orice ca să leşin sau măcar să pot urla (…). Loviturile erau cumplite. Le simţeam ascuţit în tot corpul, în inimă, în rinichi, în ficat, în creier. Eram năucită. Mă rugam cu disperare să mor, să înceteze supliciul. Mă rugam să pot măcar urla. Dar nu puteam scoate niciun sunet”.
Nemulţumiţi de zgârcitele declaraţii făcute de Aspazia în legătură cu Organizaţia feminină din Centrul Studenţesc Legionar în pofida torturilor aplicate, anchetatorii o trimit la Cluj pentru continuarea interogatoriilor necesare definitivării dosarului acuzatei. În cenuşiul închisorii, istovită de foame şi frig, Aspazia se va avânta în încleştarea nemiloasă cu limitele firii, luptând cu încremenirea timpului: „Eram atât de slăbită că atunci când mă ridicam de pe scânduri, mă clătinam şi vedeam negru în faţa ochilor: bare late, ne¬gre, insuportabile. Când eram scoasă la anchetă, căutam să merg pe linia mozaicului ca să nu mă balansez”.
14
Condamnarea.
Primii ani de detenţie la Mislea „Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele.”
Cu fruntea prăbuşită în beznele afun¬de, sufletul Aspaziei începe a se lu¬mina de opaiţul unui gând ţesut din caierul rugăciunii: „Mi se părea că mă despart de mine ca de o străină, că tot ce am fost până acum se îndepărta, se transforma în cineva necunoscut. Nu ştiam chiar limpede ce se întâmplă cu mine. Era ca o taină: lăsam la picioarele lui Iisus întreaga mea tinereţe. Mă simţeam mică, ne¬vrednică, nepregătită”. În neaua timpului răscolit de răni sângerânde şi de doruri neîmplinite, se vor aşterne mohorât cei 10 ani de condamnare la temniţă grea, pentru vina de a fi aparţinut Cetăţuiei, Organizaţia de tineret a femeilor din cadrul Liceului ortodox de fete „Elena Doamna” din Cernă¬uţi. În sala Tribunalului Militar din Cluj, în prierul anului 1949, ultimul cuvânt al Aspaziei izvorât dintr-o limpede pace a sufletului, se dezlănţuie tumultuos ca şuvoiul în zăpoare: „Nu-mi recunosc nicio vină. Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemenţă pentru tinerele care se află pe banca acuzării alături de mine. Cer să luaţi în considerare că sunt aici pentru că s-au lăsat convinse de mine şi mă consider răspunzătoare de acest fapt”.
Pe drumul crucii către Golgota pătimirii, prima opri¬re va fi la Mislea, mănăstirea de odinioară care din 1924 fusese transformată într-o închisoare sortită încarcerării
15
atât a deţinutelor politice, cât şi a celor de drept comun. „Bisericuţa de la Mislea avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aştepta. Izvor de credinţă şi speranţă, ea ne-a strâns în jurul ei cu o îmbrăţişare inefabilă. Duhul ce-lor patru secole de rugăciuni ce s-au rostit la ceasurile de laudă, ne-a dat tărie şi alinare. Avea să fie transformată sub ochii noştri în magazie de confecţii acesta era preţul ca să nu fie demolată dar şi aşa, aura ei ocrotitoare nu ne-a părăsit. Orice suflet, oricât de slab, venea la zidurile ei ca la un alt zid al plângerii şi din duhovnicia ei creşteau dăruirea şi iubirea. Da, iubirea într-un loc unde ura şi barbaria îşi fă¬ceau din ce în ce mai mult loc”. Zi de zi, dincolo de drugii grei ai roşiilor gratii, tinerele deţinute aşteaptă cu înfrigurare zeama chioară a ciorbei de fasole, terciul de dimineaţă şi arpacaşul de seară, cu speranţa deşartă că le va potoli zăluda foame. În bezna jilavă a Mislei, dinţii haini ai umezelii din piatra îngheţată a închisorii muşcă hulpav din trupurile fi¬rave ale unor sărmane tinere: „Pătura, de cele mai multe ori uzată, cu aspect de strecurătoare, era total insuficientă pe timp rece. Cu timpul ne-am învăţat să scoatem cearceaful de pe pat şi să aşternem sub noi un prosop. Aşezam între cearceaf şi pătură toate zdrenţele cu care ne îmbrăcam for¬mând un înveliş mai consistent. La frigul care ne pătrun¬dea în oase, fiecare «foiţă de ceapă» conta. De fapt, ne număram anii de detenţie în ierni, deşi şi verile aveau cor¬tegiul lor de suplicii, mai ales când erau toride. Dar odată ce iarna trecea, anul se considera depăşit, atât de cumplită era teroarea frigului”.
16
Din scrumul tristeţilor pitite în tainiţele inimilor neprihănite, se îngână timid şoapte de rugă şi cântec de slavă: „Cântam foarte mult, învăţam unele de la altele tot ce aveam la îndemână (…). Toate fetele care aveau voci frumoase au alcătuit un cor. Corul nostru putea să cânte pe două voci, absolut în ordine canonică, toate răspunsurile la Sf. Liturghie. Cântecul era bucuria noastră”. Sub pulberea de stele, când luna poleieşte în aur faptul serii, la Mislea sus-pinul rugăciunii ţâşnit din cioburi de trăiri de vremuri duse, străbate bolta unor ceruri dispărute: „Aveam la noi o cărticică de rugăciuni din care am învăţat pe dinafară rugăciuni. Niciodată nu am să fiu capabilă să exprim în ce fel Domnul, în măreţia Sa, ne acordă favorurile pe care I le cerem aproa¬pe cu impertinenţă. Singurul grai în care pot exprima uluita mea recunoştinţă este graiul lacrimii, acea lacrimă limpe¬de, rotundă şi mare cât toată întinderea sufletului meu”.
Iubirea în Hristos punte între suflete înlăcrimate Prin bunăvoinţa directoarei închisorii, poreclită de deţinute Diri, în cotloanele celulelor de la Mislea zac ascunse ace, andrele şi alte mici unelte de lucrat în os, din care vor prinde viaţă tot felul de miniaturi care de care mai migălite şi mai ingenioase: „Diri venea des printre noi. Am început să-i sugerăm ideea unui atelier cu deţinute politic, arătându-i ba un lucru, ba altul cu care s-ar fi putut face producţie. La un început de toamnă, Marieta, maistra de la atelierele deţinutelor de drept comun, însoţită de Diri, ne-a întrebat dacă ştie cineva să croiască ii. Cum nu se anunţa nimeni şi
17
cum bănuiam că se întrezăreşte posibilitatea de lucru, m-am oferit eu”. Aspazia va lua pe umeri greul lucrului la iile româneşti comandate pentru export, croind şi brodând zi şi noapte cu bucuria în suflet că ancestralele noastre motive naţionale vor ajunge peste hotare: „Munca aceasta ne-a ordonat gândurile şi ne-a ajutat să facem abstracţie de condiţia noastră de deţinute. Aşa hămesite de foame, în condiţii de mizerie nespusă, noi ne-am făcut cu cusutul cămăşilor româneşti, un atelier spiritual. Munca noastră neplătită, dar asumată de bunăvoie a fost un intermezzo în simfonia satanică ce va urla încă multă vreme în viaţa noas¬tră”. Împreuna-pătimire cu celelalte surori de suferinţă avea să-i întărească sufletul în purtarea Crucii: „Doream să-mi culc îndurerarea lângă cea a suratelor: era mai puţin inten¬să când o trăiam împreună. Ce bine era că între pământul negru de jos şi cerul prea înalt de sus, Dumnezeu a aşezat ca scară, prietenia!”. Luminate în smalţ de har, inimile ti¬nerelor deţinute se unesc într-un singur duh, bat odată şi respiră îngemănate parcă într-o unică fiinţă, la picioarele lui Iisus: „Bucuria de a fi cu El chiar în mijlocul celei mai meschine mizerii ne cufunda într-un ocean de frumuseţe, de echilibru. Lângă El, totul era nesfârşit de frumos, de bun, de adevărat (…). Acum, mai clar ca oricând îmi e limpede că ceea ce ne lega era iubirea”.
Până şi inima frântă de durere a lui Diri se va odihni în oceanul de iubire care tălăzuia adâncul sfinţit de har al sufle¬tului fericitei Aspazia: „într-o seară am fost scoasă din secţie şi gardianca mi-a spus să plec singură la birou. La lumina
18
slabă care venea de la becul din curte, am observat că Diri stătea la biroul Marietei cu mâinile adunate în poală şi părea că plânge. Orice mi-aş fi putut imagina despre fiinţa aceasta plină de contradicţii, dar lacrimi pe chipul ei în niciun caz. Am întrebat cu un sentiment ciudat, dar copleşitor: «De ce sunteţi amărâtă?». «Tu ce crezi că este mai greu de supor¬tat în materie de suferinţă?». «Ştiu eu? Poate o iubire tră¬dată». «Da, sigur, e o mare sfâşiere. Dar altceva?». «Poate un prieten care te vinde». «Sigur, e cumplită o prietenie trădătoare. Şi ce-ar mai fi?». «??». «Cel mai crunt este să te înşele propriul tău ideal, idealul pe care ţi l-ai făurit cu migală, cu multă bună credinţă şi chiar cu ardoare. Cum sunt incapabilă să neg cu neruşinare realitatea, m-am pome¬nit goală şi în cap şi în inimă. Mi s-a prăbuşit idealul şi toată raţiunea luptei îndârjite pe care am dus-o”. Dezmeticirea la realitate o va costa pe Diri demiterea din funcţie, iar probele acuzatoare vor fi strânse cu sârg de anchetatorul Alexandru Vişinescu. La Mislea, regimul de detenţie se înăspreşte tot mai mult, de la o zi la alta: „Vişinescu dăduse dispoziţie să fim ţinute până la limita îngheţului. Era atât de frig, încât într-o noapte m-am pomenit cu un şoricel chiar lângă gura mea. Venise să se încălzească la respiraţia mea. În curând m-a prins un frison care nu s-a mai oprit. Îmi clănţăneau dinţii şi mă dureau toate oasele”. Hrănindu-se cu azima ru¬găciunii neîncetate, deţinutele de la Mislea înfruntă senin avalanşa de torturi şi reuşesc să întoarcă cursul anchetei, salvând-o pe Diri de condamnare: „Apropierea dintre noi şi Diri s-a făcut strict pe coordonatele omeniei. Noi am respectat
19
durerea imensă pricinuită de prăbuşirea concepţiei pentru care luptase, iar ea a trebuit să recunoască faptul că adevăratele caractere le-a găsit printre noi, cele care luptam împotriva crezului ei din tinereţe”.
în iadul în trâmba de lumină a unei zile de pătimiri de la primăvară, zăvoarele celulelor de la Miercurea-Ciuc Mislea se deschid, şi câteva deţinute, printre care şi Aspazia Oţel pornesc pe drumul necunoscut al unei alte închisori. Penitenciarul Dumbrăveni le va găzdui un răstimp până într-o noapte când obişnuita dubă fără geamuri şi fără bănci, le va transporta către o nouă destinaţie: Miercurea-Ciuc. Pentru Aspazia, aniipetrecuţi la Miercurea-Ciuc, vor fi presăraţi cu multe izolatoare. Fiorii sfintei rugăciuni se vor îngemăna tăcut în aripi de lu¬mină: „Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o inimă (…). În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. Iată, singură printre şobolani şi libărci”.
Miracolul dăruirii revarsă râuri de har şi în iadul pătimirii de la Miercurea-Ciuc. Aspazia şi suratele ei de suferinţă vor lucra zi şi noapte la broderia unei rochiţe pe care una din gardiencele miloase ale închisorii, o dorea pentru botezul fetiţei sale, Antonia. Cu ajutorul turnătoarelor, administraţia află de firul poveştii şi trece la represalii, iar Aspazia este aruncată în pivniţa închisorii în care şobolanii colcăiau nestingheriţi, părând de departe nişte banale smocuri de paie. Groaza se înstăpâneşte hain asupra sufletului ei greu
20
încercat: „M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul. Nu mai simţeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătuşe, simţeam de pe acum turma de şobolani urcată pe mine. Şi într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând cu o voce străină, stranie, strangulată de spai¬mă: «Doamne! Nu mă lăsa!». Şi în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În ju-rul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încre¬dere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva bi¬necuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură”. Sfinţii Părinţi numesc acest gen de experienţă mistică vederea Luminii necreate, de care fericita Aspazia s-a învrednicit asemenea sfinţilor văzători de Dumnezeu, experienţă ce avea să o călăuzească până la sfârşitul vieţii sale. Zile în şir, nimbul de har îi va lumina chipul şi adâncul inimii zdrobite de neagra suferinţă.
Cumplita farsă a eliberării. O nouă întemniţare
în luna lui cuptor a anului 1958, Aspazia aşteaptă cu înfrigurare clipa în care să-şi ia rămas bun de la temniţa cea cu lacrimi şi zăbrele. În ziua de 9 iulie care ar fi trebuit să fie ziua eliberării sale, este adusă la izolatorul 1 al închisorii. După alte şase zile semnează biletul de eliberare şi în acelaşi timp i se iau amprentele digitale pentru o nouă fişă de încarcera¬re: „Era atât de neobişnuit procedeul că am îngheţat, pur şi simplu. În curte mă aştepta un mic pluton format din patru ostaşi şi un sergent. De ce atât de mulţi pentru o singură fe¬meie care trebuia eliberată şi de ce înarmaţi până în dinţi?”. Gândul răzleţ că hidoasa moarte o pândeşte, îi strânge su¬fletul în braţele împăcării: „O linişte calmă, dar îngheţată a pus stăpânire pe gândurile mele până aici atât de învol¬burate. Mi-am amintit că trebuie să spun Lumină lină, rugăciunea care ţinea loc de lumânare, de spovedanie şi de prohod. Am început s-o spun maşinal, fără să mă opresc la înţelesul adânc al cuvintelor. M-am oprit din rugăciune, remarcând discrepanţa: «Venind la apusul soarelui», ori acum era un minunat răsărit de soare ce poleia cu lumină orăşelul pitoresc şi teii care, într-adevăr erau încă înfloriţi”. Zbuciumările de gând îi sunt curmate de şoapta stinsă a locotenentului: „Nu te lasă să pleci acasă. Ai mai primit patru ani. Ce să zic? Vai de tine! Eşti primul caz, toţi sunt înlemniţi”. Lacrimi de jar se preling şi îi ard lămurit pe obraz: „Liniştea pe care mi-o dăduse gândul că voi cădea la picioarele Jertfei într-o prea frumoasă zi de vară, în pli¬nă tinereţe încă, s-a spulberat, s-a făcut ţăndări. Cruzimea acestei fărădelegi mi se părea mai insuportabilă decât execuţia”. Ghemuită în bena camionului ce se îndreaptă către Mislea, cu fruntea rezemată de gândurile întristării, Aspazia priveşte în zare la anii sfărâmaţi de frământare: „Aşadar, din nou singure sub binecunoscutul regim de ex¬terminare. Eram un mic univers închis într-o capsulă, sub
22
legi guvernate de tiranie. Treaba noastră se reducea la tre¬cerea cât mai rapidă şi cât mai discretă în nefiinţă. Numai că noi nu prea ne grăbeam să le facem pe plac”. Între pereţii de cavou ai temniţelor de la Mislea, Jilava, Botoşani şi Arad, Aspazia va bea până la fund pocalul suferinţei, în boli, bătăi şi umilinţe, în tremur lung de rugi fierbinţi: „M-am gândit de multe ori cum a fost posibil să supravieţuim Calvarului, închise în spaţii strâmte, supuse unui regim de exterminare, fiind obligate să ne cunoaştem până la saturaţie toate limitele, noi, totuşi nu ne-am sfâşiat între noi şi nu ne-am pierdut minţile pentru că am descoperit puterea dragostei şi am luptat să ne însuşim treptele dragostei”.
Mult aşteptata eliberare. Pe altarul jertfei până la moarte
„Aduc laudă Tatălui că nu a dispreţuit tristeţea mea şi că mă întâmpină cu mângâierea şi mă primeşte cu iubirea, când eu aşteptam doar înţelegerea.
Cânt bucuria că tristeţea mea a devenit prilej de iubire”, într-una din zilele toride de iulie a anului 1962, în plumbul zării de închisoare răsare o rază de nădejde învederată: Aspazia Oţel este pusă în libertate după 14 ani de temniţă grea: „Mă întorceam acasă! Proscrisă! într-o lume guver¬nată de ură! Şi totuşi sorbeam cu nesaţ lumina imperială şi căldura blajină a acestei veri, din anul Domnului 1962, când mi se schimba dominanta destinului şi poate pentru că îmi simţeam sufletul inundat de o frântură din tinereţea mea întreruptă abrupt cu 14 ani în urmă, mi-au răsărit în gând câteva versuri ale lui Panait Cerna, demult uitate: «Puteri,
23
ce puneţi între noi hotare! Ameninţaţi, loviţi, răniţi mai tare! C-un zâmbet în luminile privirii, Cu milă şi blândeţe vă primim. Nu tremurăm la gândul nimicirii, Noi suntem mai puternici: noi iubim»”.
Reîntoarsă în viaţa de familie, în oraşul Roman, Aspazia Oţel continuă ca şi în anii de închisoare să se mistuie pe ru¬gul dăruirii pentru semeni. Găsind cu greu un post vacant de contabilă la o cooperativă din Roman, îşi va îngriji mama pensionară vreme de 19 ani, se va jertfi creşterii celor doi copii din prima căsnicie a soţului, Ilie Alexandru Petrescu, fiindu-i sprijin şi mângâiere din 1964 până în anul decesului acestuia, 1987.
După decembrie 1989, Aspazia Oţel Petrescu va fi neobo¬sită în a mărturisi generaţiei de azi şi de mâine despre jertfelnicia pentru credinţă şi dragostea de neam ale celor care au pătimit în gulagul românesc din perioada ateistă. Ani în şir, va binecuvânta cu prezenţa ei comemorările martirilor din temniţele comuniste, împodobind prin cuvântări pline de măiestrie literară jertfa sfinţilor din închisori. În casa modestă din Roman, acolo unde din strigătul inimii ei lămurite de atâta durere şi de lacrimi de sânge prefăcute în vatră de jar, va ieşi la lumină cartea de memorii, Strigat-am către Tine, Doamne…,vor găsi alinare şi balsam pentru rănile din suflet, toţi cei care vor trece pragul casei ei, în-setând după cuvântul viu, ţâşnit din Duh. Mărturisirea ei nu a oglindit doar aducerea la lumină a adevărului din pe-rioada temniţelor comuniste. Alături de Părintele Justin, care i-a fost povăţuitor şi sprijin tainic în ultimii ani ai
24
bătrâneţilor sale, cu o distinsă şi rafinată înţelepciune, a mustrat şi demascat derapajele aşa-zisei democraţii, dovedind o ageră şi pătrunzătoare vedere a realităţilor de azi, referitoare la: dictatura biometrică, statul cibernetic virtu¬al, satanizarea lumii prin consumerism, plăcere, controlul minţii, manipularea comportamentului prin tehnica internetului, ecumenismul şi altele.
în mărginirea blândă a timpului vremelnic, aproape de zenitul vieţii, când boala a răpus-o, cu sufletul senin privind în veşnicie, Aspazia Oţel Petrescu va odihni pe fruntea-i lu¬minată, laurii muceniciei, sub dragostea şi atenta îndrumare părintească a duhovnicului ei, Părintele Constantin Catană, de la mănăstirea Văratec. Ţintuită în patul suferinţei, ve¬gheată la căpătâi, zi şi noapte cu dragoste flască de maicile de la mănăstirile Diaconeşti şi Paltin Petru-Vodă, vreme de trei luni (noiembrie 2017 ianuarie 2018), va aştepta cu multă luptă, să pună răstignirii ei pe cruce, cunună şi trepte către cer. Cu jertfă, ceas de ceas şi cu nepământească pătimire, sufletul Aspaziei Oţel Petrescu îşi va lua zborul către Domnul, la 23 ianuarie 2018, păşind în zarea de lumină a Raiului mult dorit, în fierbinte rugă de slăvire a Mirelui iubit: „Pentru tine, Doamne, numai pentru Tine Ţi-am trimis spre ceruri tainică solie, Dragoste curată, dor nepătimaş Să-mi găteşti de nuntă, haină argintie Şi-n sclipiri de soare să-mi găteşti sălaşDragoste curată, dorul din solii, Cu mi¬ros de smirnă-n rugă să se-mbine, Ca să urce fumu-n valuri viorii Către Tine, Doamne, numai către Tine”.
Mănăstirea Paltin Petru-Vodă
25
Interviuri
„ACESTEA SUNT VREMURILE! SUNTEM SUPUŞI LA CERNERE!”
„îmi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii.
Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu, Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vor lua totul!” (Părintele Arsenie Boca)
Doamna Aspazia, pentru noi dumneavoastră reprezentaţi o conştiinţă trează a acestui neam şi cred că problemele etice majore ale societăţii româneşti trebuie dezbătute nu numai în Parlament sau în orice alt for superior, ci mai ales cu modele¬le vii ale românilor, cu cei care au rămas cu sufletul nepătat şi dârz în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. V-am ruga, aşadar, să ne spuneţi părerea dumneavoastră cu privire la această con¬troversată problemă a cipurilor şi a actelor de identitate.
Problema, cum a fost expusă, cu privire la cipurile biometrice şi 666, este absolut exactă. Într-adevăr lucrurile aşa stau, după cum a mărturisit Părintele Justin. Un foarte mare procent din populaţia noastră, ca să mă refer numai la România noastră, are reticenţe împotriva acestui adevăr pentru că n-a fost informat, omul e în necunoştinţă de ca¬uză, ştie aşa vag. Cei care mai cunosc cât de cât din Biblie,
27
ştiu că 666 e numărul numelui fiarei şi ştiu că trebuie cum¬va să se ocrotească de intervenţia lui malefică, dar nu ştiu cum, sau exact ce înseamnă lucrul acesta, nu ştiu cât de mare este pericolul pentru creştinul care face parte din oastea Mântuitorului Hristos şi care trebuie să fie biruitor, că asta e misiunea Lui în lume. E felul lui de a lupta împotriva puterii răului care s-a înstăpânit din ce în ce mai mult. Iau un exemplu foarte la îndemână. S-a spus: „Nu răspundeţi răului cu rău”. Poporul nostru creştin n-a fost informat ce înseamnă exact a nu răspunde răului cu rău. El a înţeles că porunca spune că dacă cineva îţi dă o palmă peste obrazul drept să-l întorci pe stângul. Poţi s-o faci, poţi să n-o faci. Nu şi-au dat seama că a răspunde răului cu rău înseamnă a dubla puterea răului, cineva ţi-a făcut un rău, tu i-ai răspuns cu rău, deci răul şi-a lărgit hotarul încă o dată. Cel care a primit compensaţia răului răspunde cu alt rău. Şi uite aşa s-au mărit hotarele răului. Deci viaţa aceasta subterană pe care a dus-o oculta n-a fost cunoscută oamenilor. Cei care au primit vag informaţii din sfera aceasta au zis: „Ei, n-o mai fi chiar aşa de negru!”. Deci lumea creştină n-a fost din ca¬pul locului susţinută în această luptă dintre bine şi rău. Şi acum am ajuns ca răul să fie atât de puternic că, socialmente vorbind, avem puţine mijloace de a duce lupta cu el.
Din punct de vedere absolut, din punct de vedere dumne¬zeiesc, noi avem aceeaşi putere pe care am avut-o de la înce¬put şi cu care ar fi trebuit să ducem lupta cea bună, numai că va fi foarte greu; va trebui să fim înţelepţi ca şerpii şi în acelaşi timp blânzi ca porumbeii. Trebuie cu blândeţe să ne
28
tratăm cu neştiutorii care lovesc în noi fără să-şi dea seama c-o fac; nu trebuie să ne izbim în ei, trebuie să-i informăm, să-i aducem la cunoştinţa aceea adevărată. Ca să nu mai permitem încă o scindare a creştinismului, fiindcă asta ne paşte, că tactica diavolului asta este: împarte, împarte, împarte, că numai aşa poate să conducă duhul răului.
Eu zic că toate măsurile trebuie gândite pe toate feţele. Ceea ce trebuie neapărat apărat este unitatea. Să nu permitem dezbinarea. O dezbinare deja se face: cei care acceptă şi cei care nu acceptă. Cei care nu acceptă trebuie lămuriţi să fie uniţi, nu ştiu prin ce metode, poate că cele pe care le gândiţi voi sunt cele bune. Suntem puşi în situaţia de a acţiona absolut personal, absolut individual, absolut pe pro¬pria răspundere, şi să ducem lămurirea de la om la om. Ce ştiu eu e că nu trebuie stricată, nu trebuie permisă şi limita¬tă că nu vom putea într-adevăr să evităm această sciziune care se preconizează dar măcar să-i limităm hotarele, să fie cât mai mică, să fim cât mai mulţumiţi, pentru că unirea face puterea. Acum vor să ne dezbine şi Biserica, şi neamul. Vor să ne desfiinţeze miturile.
Mitul nostru naţional a fost Eminescu. Nu vedeţi cât de concertate sunt atacurile la el pe diferite teme, nu numai pe tema creştină? Mitul a devenit ceva ce trebuie distrus, ceva rău, nu mai este înmagazinarea fiinţei profunde a unui po¬por, este acum doar o poveste de adormit copiii, care trebu¬ie desfiinţat cu orice preţ.
29
Vorbeaţi despre această dezinformare care a existat până acum. Cine este responsabil, cine era dator să catehizeze poporul?
Nu pot găsi un vinovat. Vinovaţi sunt cei din tabăra care cunoşteau adevărul şi s-au lăsat atraşi pe partea ăluilalt; nu¬mai pe ăştia îi găsesc vinovaţi. Pentru că adevăraţilor creştini pot să le spun doar atât: că s-au preocupat prea mult de ei. Vinovăţia este pentru cei care s-au lăsat cumpăraţi, spiritul lui Iuda din inimile celor care trebuiau să rămână apostoli. Asta a fost iscusinţa diavolului, că a reuşit să tragă de partea lui oameni care nu trebuiau să fie de partea lui. Şi oamenii care au făcut compromisuri. Sunt cu totul de părerea părin¬telui Justin, nu există salvare în compromis, compromisul nu este salvator. Ceea ce propovăduieşte din plin celălalt, că compromisul este înţelepciunea înţelepciunilor, mai laşi şi tu cât de cât, mai dă şi celălalt şi negustoria-i gata, este pă¬gubitor. Foarte mulţi dintre marii ierarhi ai lumii poate nu foarte mulţi, dar importanţii ierarhi au făcut compromisuri şi asta a fost o mare greşeală, pentru că dacă dai voie ră¬ului (sunt foarte multe credinţe în afară de creştinism care au acest principiu) numai cu un colţişor să se strecoare în inima ta, te ronţăie până la sfârşit. Un rău dacă intră e foarte greu să-l scoţi; trebuie să nu-l laşi să intre. Şi pentru asta tre¬buie să nu faci compromisuri. Compromisul este primul picior pe care-l face răul.
Este foarte important ce spuneţi, pentru că mulţi zic că nu este periculos acest cip, ci numai acela implantat, deci că acest pas premergător ar merge acceptat.
30
Nu trebuie acceptat sub niciun motiv, pentru că el îşi duce până la sfârşit scopul. Uite chiar şi ăsta, că cel foarte periculos este cel mai periculos şi care nu trebuie primit cu desăvârşire. Este grav şi acesta, că prin acest cip el te verifică, te urmăreşte, te controlează, îţi ia libertatea socială. Celălalt îţi va lua şi libe¬rul arbitru, ultima redută pe care caută să o doboare.
Deci credeţi că are influenţă asupra psihicului?
Nu trebuie făcut niciun compromis, căci nu poţi să slujeşti la doi stăpâni, ori lui Dumnezeu ori lui mamona. Deci nu trebuie acceptat acest cip, sunt de aceeaşi părere cu Părintele, întru totul, aşa netrebnică şi nepricepută cum sunt eu. Nu trebuie admis deloc, din faşă.
Sunt unii de părerea că robia poate fi fericită, cum spunea un anume teolog, citându-l pe Steinhardt, care vorbeşte despre fericita robie pe care a simţit-o în închisoare, dar trebuie specificat că e o cu totul altă situaţie, altfel de robie, cea la care asistăm acum.
Uite ce se întâmplă, apropos de ce vă spuneam eu! Noi ne-am salvat în închisoare într-adevăr prin rugăciune şi prin această iluminare pe care ne-a dat-o Iisus direct, că spune: «Eu sunt printre voi fiindcă sunteţi în numele Meu, şi unde sunt Eu nu poate fi decât iubire». Dar suferinţa nu mi-a luat-o, să ştii. Noi am simţit suferinţa în continuare. Ne era foame, ne era frig, eram insultate, eram călcate în picioare, eram ţinute în mizerie, eram închise de fiecare dată la cel mai mic gest de răzvrătire, de orice formă ar fi fost. Eram pedepsite crunt, dar noi ne-am însuşit această
31
suferinţă sau această robie, altfel. Ne-am dat seama că asta a fost chemarea noastră generaţia 48, în special studenţii şi elevii că ăştia au fost închişi cei mai mulţi. Comuniştii au vrut să ia viitorul ţării. Dar asta era chemarea noastră: să suferim. Şi atunci noi am zis: „Bine, dacă e să suferim, suferim. Pentru că Dumnezeu ne-a dat această chemare, să suferim şi ne-a făcut această foarte mare onoare, că ne-a dat ceva din suferinţa Lui. El suferă în permanenţă, El duce crucea cea mare în permanenţă. Maica Teodosia, prin harul ei poetic, a reuşit în câteva cuvinte foarte simple să explice cum Iisus, când ne dă suferinţa, ne dă o linguriţă din marea Lui suferinţă:
înspre tărâmul celălalt
E loc închis cu gard înalt.
Dar am văzut printre uluci
Atâtea cruci, atâtea cruci.
Şi descrie câte feluri de cruci erau în cimitir şi conchide: Atâtea cruci mi s-au părut
Că toate una s-au făcut. O cruce mare strălucea, Sub greul ei un om zăcea. Tu, cum de poţi să le mai duci, Atâtea cruci, atâtea cruci?
Şi atunci am zis: „Asta este crucea noastră s-o ducem, ca să-I fie mai uşor lui Iisus”, decât să care în cârcă şi cru-cea noastră pe care noi nu suntem vrednici să o ducem, şi că de fapt e o foarte mare onoare că ne-a dat o cruce mică din imensa Lui cruce.
32
Extraordinar!
Cum să spun? Lupta noastră a fost mai luptă decât a ce¬lor din Piaţa Universităţii. Pentru că noi ne-am însuşit asta. Ai văzut ce repede au fost risipiţi ei, şi ce-a mai rămas din toată mişcarea lor? în sufletele unora a rămas o amintire frumoasă.
Şi poate un model…
Unii au mers pe un drum personal. Cum zic eu că sunt timpurile acum, fiecare are răspunderea lui personală. Şi ca să fie putere trebuie să fii în uniune cu ceilalţi, dar în duh, în spirit, în rugăciune. Eu am exprimat asta cu o metaforă. Am spus că trebuie să acoperim cerul cu rugăciune ca să-l ferim de miasmele care vin de pe pământ.
Vorbeaţi despre legătura dintre acest cip şi liberul arbitru. Sunt unii, chiar teologi, care spun că această modalitate de interpreta¬re apocaliptică este greşită pentru că acest simbol 666 ar fi doar metaforic, şi că acest cip n-are cum să pervertească sufletul.
Foarte greşit. Apocalipsa Sfântului Ioan în majoritate este criptică, adică are înţelesuri ascunse şi din cauza asta se in¬terpretează. Dar asta cu privire la 666 este foarte clară, nu este criptică. El spune clar că numărul numelui fiarei este 666 şi cine-l acceptă pe mână sau pe frunte devine omul acelei fiare, îşi pierde mântuirea. Deci de data aceasta nu poate fi interpretat teologic. Diavolul este un foarte mare sofist. Căderea lui a pornit de la un sofism, primul mare so¬fism (un neadevăr spus în aşa măsură încât pare adevăr şi
33
nu poate fi combătut logic), anume că Dumnezeu este un mincinos. Dumnezeu spune despre Sine că este Atotdrept şi spune despre Sine că este Atotmilostiv. Contrazicere în termeni pentru că dacă este Atotdrept pedepseşte fără cruţare pe cei care greşesc, iar dacă este Atotmilostiv iartă pe tot nemernicul dar nu poate fi şi una şi alta, fiindcă fie îi pedepseşte fără milă, fie îi iartă pe toţi. Şi îngerii, în mare majoritate, au crezut acestui sofism, s-au lăsat întunecaţi de el, iar alţii au fost în necunoştinţă de cauză. De pildă, îngerii care erau conduşi de voievozi, şi Luceafărul era voievodul acelei cete, au mers după el din ascultare. Au zis: „El este cel care ne conduce, noi ascultăm de el”. Iar ceilalţi au mers convinşi de acest sofism care n-avea ieşire logică, raţională. Doar Arhanghelul Mihail a venit cu pala lui de foc şi a puso în faţa cetelor care se duceau buluc după steaua pe care Mântuitorul a văzut-o căzând ca un fulger din înalturi. „Să stăm bine! Să stăm cu frică! Să luăm aminte!”
Deci gândiţi-vă înainte de a face un lucru, gândiţi-vă la ce să luaţi aminte, la Cine este Domnul Care S-a definit în faţa îngerilor ca fiind: „Eu-Sunt-Cel-Ce-Sunt; Eu sunt existenţa, viaţa, lumina”. Deci nu încăpeau toate acestea în sofismul acesta nenorocit al lui Lucifer, şi îngerii s-au convins că dia¬volul nu a avut dreptate şi că e cu adevărat rău şi tatăl min¬ciunii şi cu adevărat nemaipomenit de înţelept în răutatea lui. Abia în grădina Ghetsimani, când cerurile s-au deschis şi a fost reînnoită paternitatea Tatălui pentru Fiu, şi când Fiul o clipă S-a spăimântat de ce-L aştepta, nu de propria cruce, că El practic n-avea cruce. S-a înspăimântat de toate
34
crucile pe care trebuia să le poarte de atunci şi până la sfârşitul istoriei. Şi atunci cerurile s-au deschis, şi se zice din Tradiţie că îngerul I-a întors capul către cer şi a văzut că toţi îngerii cântau: „Mare este Savaot, drept este Savaot, atotmilostiv este Savaot”. Tatăl a fost drept că i-a pedepsit pe oameni atât de crunt, dar a fost în acelaşi timp Atotmilostiv, pentru că pe însuşi Fiul Lui L-a trimis să răscumpere şi să echilibreze această greşeală a omului. Atunci ei îl proslăveau pe Domnul exact prin aceste calităţi infirmate printr-un sofism foarte bine pus la punct. Aşa este şi cu tălmăcirea lui 666: sunt sofişti. Cei care prezintă lucrurile, pot fi crezuţi din punct de vedere raţional, poţi să construieşti cu raţiunea orice, de aceea mintea trebuie coborâtă în inimă. Mintea greşeşte, inima greşeşte mai puţin, simte mai corect.
Deci ei vor zice, vor fi foarte mulţi filosofi din aceştia care vor veni cu sofisme şi argumente foarte bine puse la punct, dar sunt sofisme care au dus chiar îngerii la pierzare. De atunci trebuie să ne fie aminte cât de mare e puterea răului. Şi de aceea a dat Dumnezeu o luptă atât de lungă şi atât de grea, ca cernerea să fie desăvârşită, şi că este foarte grea a dovedit-o Iuda şi toţi „iuda” de până acum care nu şi-au făcut datoria şi nu au lămurit poporul de rând ce înseamnă subterana, ce înseamnă oculta. Cei mai mulţi au negat-o, nici nu au recunoscut-o. Şi diavolul o neagă şi azi de fapt. Cea mai mare putere a diavolului este că-şi neagă propria existenţă, zice că nu există iadul. Dacă ocultă nu există, dia¬volul nu există. Dar noi trăim puterea lor, din nefericire.
35
Cum trebuie încurajaţi oamenii, că s-a creat o descurajare în propriile lor puteri de a duce până la capăt lupta?
Panicaţii sunt îndoielnicii. Pe cei care sunt pierduţi, nici nu-i doare capul de aşa ceva, şi din aceştia mai pot fi încă aduşi. Să ne rugăm pentru cei care mai au scânteiuţa cât de cât nepoluată, dar care sunt metodele? Dacă nu ştie Părintele Justin, care este o desăvârşire, ce să zic eu?… Problema se pune absolut personal, şi trebuie câştigată, de la om la om, persoană cu persoană. Dar acestea sunt vremurile. Suntem supuşi la cernere.
Interviu realizat în 20 Februarie 2009
ÎN DIALOG CU PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU, DESPRE ACTELE BIOMETRICE
D-NA ASPAZIA: Părinte, mai am de gând să scot o carte…
p. JUSTIN: O carte?
D.A.: Da, şi vă cer binecuvântare pentru ea, pentru că am în ea un articol mai îndrăzneţ, o traducere din Ce înseamnă Masoneria, scrisă sub formă alegorică, scrisă aşa sub formă de poveste şi scrisă pentru copii ca să înţeleagă copiii ce în¬seamnă o organizaţie ca aceasta. Şi am zis eu că e nevoie de binecuvântare de la sfinţia voastră, ca să treacă, să ajungă la ei să citească.
p. j.: Domnul să te binecuvinteze!
D.A.: Săru mâna! Cum vă mai simţiţi, Părinte?
36
P.j.: Apoi cum să mă simt? Ca mazărea lângă drum. Eram copil şi pe la noi mazărea asta şi bobul se puneau în jurul porumbului, se punea pe afară aşa şi noi ştiam unde dăm „lovitura”: la bătrânul cutare, la bătrânul cutare, unde ştiam că nu-s acasă. Umpleam sânul de bob şi mazăre crudă, că se mânca aşa, şi-apoi ieşeam la un pârăuaş acolo şi mâncam şi noi pe-acolo. Aşa şi cu viaţa mea acum: ca mazărea lângă drum. S-au supărat mulţi pe mine. Ai citit asta? Până şi ar¬hiereii spun despre mine că încurajez la scindare3. Dacă şi despre mine care nu mi-am cruţat viaţa pentru unitatea şi rezistenţa Ortodoxiei, spun acuma că sunt pentru scin¬darea Ortodoxiei?!… Şi nu a dat unul pe aici să vină să stea de vorbă cu mine, scriu din auzite, cum li se dictează. Şi nu am eu timp să stau să le răspund. Dar trebuie să le ducem pe toate înainte. Dar este o mare îngrădire prin aceste docu¬mente biometrice…
D.A.: Noi mulţumim lui Dumnezeu că sunteţi printre noi. Vă amintiţi de părintele Constantin Catană de la Văratic? P.J.: D apoi cum?!
D.A.: Vă transmite prin noi o profundă metanie şi vă doreşte sănătate şi bucurie.
P.J.: Mulţumesc. Dumnezeu să-l ţină pe poziţia lui acolo. Face treabă bună.
D.A.: Face, da. E cu curaj.
p. j.: Curaj, da. Are mai mult decât un călugăr.
3 Se referă la diversele luări de poziţie ale Părintelui împotriva abaterilor de la credinţă şi a dictaturii biometrice.
37
D. A.: Părinte, dar care e cuvântul final al sfinţiei voastre în ce priveşte harul preoţilor, că aici înţeleg că e discuţie mare? P.J.: Pentru că ei nu înţeleg ce am vrut să spun eu. Harul lucrează în raport de virtute. Cu cât omul este mai virtuos, adus la rangul ăsta de sfinţenie, cu atât vine harul peste har. Dar de la unul care este sub nivelul acestui har, când este în păcătoşenie şi nu este în virtute, atunci harul se retrage. Nu mai conlucrează cu el. Şi-n măsura aceasta a omului se duce şi nu mai are nicio legătură cu sfinţenia şi cu harul lui Dumnezeu.
D.A.: Da, dar el ca preot poate oficia, Părinte?
p. j.: El ca preot poate oficia, sigur că da şi are lucrarea lui, dar vrednicia lui, unde-i? Sminteala lui? Iată, la noi în viaţa noas¬tră ortodoxă este şi lucrul acesta că păcatul nu se amestecă cu omul. Haru-i har, păcatu-i păcat! Păcatele nu-i ating harul. D.A.: Părinte, dar cum e măsura de sfinţenie? Poate sfinţi în condiţiile în care el este decăzut ca om, ca viaţă morală?
p. j.: El poate orice. Ca om, da, e căzut, dar el poate sfinţi. Hai, să-ţi dau un exemplu. De pildă, e chemat episcopul să vadă un preot beat pe marginea unui şanţ. Episcopul vine şi-l vede. „Ăsta este fiul vostru! Voi l-aţi crescut, voi l-aţi educat, voi l-aţi deformat pentru că şi la botez, şi la cununie, şi la parastas, i-aţi dat câte un păhărel, două”.
D.A.: Deci, preoţii sunt cum i-a făcut poporul?
P.J.: Da. Şi atunci uite, îl scoli de aici mâine dimineaţă ca să facă agheasmă şi ai să bei agheasmă făcută de el. Acum îl vezi beat aici, dar mâine îl pui la treabă. Lucrează harul. D.A.: Da, aşa spunea şi Părintele Cleopa.
38
p.j.: Da. Dar asta nu prea merge aşa, să prezentăm noi credincioşilor. Păi asta înseamnă că el poate să-şi facă de cap, că el tot preot e?! Preot, dar noi trebuie să conlucrăm, s-avem nişte preoţi model, să aibă credincioşii după ce se orienta. După ce să se orienteze? După ce-l laşi într-o cădere prăpăstioasă, îl mai poţi readuce în lumea aceasta de evlavie şi de credinţă? Dar ei spun despre mine acum că fac ere¬zie şi că am anulat pocăinţa, dreptul la pocăinţă. Nu m-am gândit la asta, să anulez dreptul la pocăinţă. Dar să văd că are cât de cât o încercare de ridicare. Că dacă luăm noi toa¬tă viaţa Bisericii noastre, a preoţilor vorbesc, recăsătoriţi, necăsătoriţi cu abateri canonice şi care fac aşa slujbă în continuare!… Păi, ce facem atunci? Slujba asta e primită, dar ce faci cu modelul şi cu stricăciunea din popor? Că eu dacă le atrag atenţia, se supără. Sigur că toată stricăciunea asta e multă, nu-i de acum, e de multă vreme. Căderile astea sunt de pe vremea anilor 35-38. Mitropolia nu se ocupă de ei, se ocupă de lumânări, broşuri, să iasă banul. Nu vorbeşte ni¬meni despre viaţa morală, a satului, a preotului. Au întrebat ei vreodată de câte ori se spovedeşte un preot pe an? Sunt preoţi care nu au duhovnic. De ce nu se ocupă mai degrabă de toate aceste probleme?
D.A.: Părinte, pentru noi, pentru mireni, credeţi că ar tre¬bui să părăsim oraşul, să mergem la sat, în condiţiile în care şi acolo tot cu actele astea de identitate ne identifică, adică nu vom putea avea proprietate, pământ, nimic, nici acolo, ca şi la oraş?
39
P.J.: Nu, sigur că nu, acum dacă ai pământ mai merge un timp aşa. Mai sapi un bordei pe ici pe colo, apoi dacă nu mai merge acela, cu hârleţul îl mai sapi pe altul alături.
D.A.: Problema gravă este de la semnătura electronică. Ei vor să refacă actele şi dacă nu vor avea semnătura electronică, nu vor fi valabile. Deci oamenii vor fi desproprietăriţi. Cu semnătura electronică este tot atât de grav, după părerea mea, ca şi cu cipul pus pe mână. Pentru că fără semnătura electronică nu mai ai nimic, dacă nu este actul refăcut cu semnătură electronică.
p.j.: Păi, după asta urmează pecetluirea. Da ei nu vor să înţeleagă, ca să le spui lor acum de pericolul acesta al cipului. „Nuu, că n-a venit vremea, e prea devreme!”. Măi, dar tu aştepţi să ardă casa de tot? Că întâi iese fum, apoi ies scântei şi la urmă se vede focul.
D.A.: Credeţi că vom pieri ca neam, Părinte, dacă se va ac¬cepta lucrul acesta?
p. j.: Eh, da ei nu mai au problema neamurilor, nu o mai au! Tocmai asta este.
D.A.: Părinte, la noi la deţinuţii politici a apărut tot o pro¬blemă de dihonie, ca să zic aşa. Sunt unii care dau Statul în judecată ca să obţină nişte bani şi sunt alţii care refuză acest lucru. Eu sunt pe linia celor care refuză acest lucru, găsesc că este nedemn să mergi cu traista la pomană şi banii ace¬ia, ştim cum sunt. Dacă sunt de la buget sunt blestemaţi că-s din buzunarele săracilor, dacă sunt de la U.E sunt blestemaţi fiindcă sunt murdari. Şi nu avem de ce să-i primim noi, că altfel de ce am mai suferit atâţia ani?!
40
p.j.: Da, dar dacă o să vină nişte sume enorme?!4…
D.A.: Părinte, eu consider că dacă un ban din ăla intră, de pildă, în acoperişul unei biserici, acoperişul ăla, în curând, va lua foc. Pentru că Mântuitorul nu iubeşte lucrurile necu¬rate. Iar asta este o ispită, mamona este o ispită de bani, ştim din deşertul Carantaniei că aşa este. Oamenii nu rezistă la ispita de bani, nu rezistă la mamona, tocmai pentru că ispita aceasta este foarte mare. Este o coajă de banană pe care diavolul a pus-o ăstora ca să lunece pe ea. În orice caz, eu sunt cu cei care nu primesc aceşti bani. În primul rând, ca bun creştin eu nu fac proces. Eu trebuie să mă împac cu aproape¬le meu, nu să-l dau în judecată, nu să fac proces. Dacă el vine să-şi ceară iertare de la mine, eu îl îmbrăţişez şi îl iert, dar în judecată nu-l dau. Iar în ce priveşte cipurile, eu cipurile nu le primesc, indiferent ce o să se întâmple, pentru că în Apocalipsă scrie limpede, acolo nu e chestie de interpretare, scrie clar că 666 este numărul numelui fiarei. Altă explicaţie nici nu ne mai trebuie.
P.J.: Nu ne mai trebuie, nu!
D.A.: Părinte, binecuvântaţi şi ne iertaţi că v-am ostenit!
P.J.: Mulţumim pentru toată dragostea pe care aţi avut-o să veniţi până aici, la noi. Să fie cu bucurie şi să ne meargă cărţile în calea Duhului Sfânt!
Convorbire înregistrată în anul 2011, în chilia Părintelui Justin Pârvu, împreună cu Doamna Aspazia şi câţiva credincioşi
4 Părintele se amuză, glumeşte.
41
ASPAZIA OŢEL PETRESCU LA TRECEREA LA DOMNUL A PĂRINTELUI CRĂCIUN OPREA
Primele raze ale soarelui anunţau o zi glorioasă în cer şi pe pământ. Veneau Floriile cu soare, nicio umbră nu tulbu¬ra seninul zilei sfinte. Mă îndreptam să refac candela, când a sunat telefonul. Candela mea avea un comportament bi¬zar. Zgura fitilului împărţise flacăra în două; două lumini se zbăteau ca două aripi de fluture. Părea că punctează o nelinişte tainică. Nici telefonul nu părea a fi de bun au¬gur. De altfel, totdeauna telefoanele matinale îmi dădeau un fior de nelinişte. De data aceasta chiar era justificat. Cu vocea înecată de lacrimi, una dintre cei mai apropiaţi fii duhovniceşti ai Părintelui Crăciun îmi anunţa plecarea Părintelui Crăciun la Domnul.
„Vă anunţ că Părintele nostru ne-a părăsit chiar acum. De cu seară se pregătea de Sfânta Liturghie de Sărbătoarea Floriilor, deşi era foarte slăbit de boală. Numai că Părintele Ceresc l-a chemat la altă slujire…” Şi vocea s-a stins în şuvoiul lacrimilor.
Vestea a căzut ca un trăsnet în sufletul meu. Am încremenit cu receptorul în mână, inertă ca şi el. Nu ştiam ce să fac, cum să mă regăsesc. Ştiam că Părintele nu se afla în deplină sănătate, dar eram sigură că va învinge şi de data aceasta boala care îl tot încerca în ultima vreme. Totdeauna am gândit că va fi prezent la înmormântarea mea, că va face cale lungă, aşa cum a făcut ca să-mi sfinţească locuinţa şi să-mi dea preţioasa sa binecuvântare. Ca să mă consolez, am alergat
42
la ultima scrisoare ce mi-a adresat-o Părintele. Atunci nici prin gând nu mi-a trecut că va fi ultima, deşi acum în faţa evidenţei am realizat că a vrut să-mi facă o bucurie de bun rămas, că mi-a sugerat că „s-a frânt” drumul Sfinţiei sale către Roman… şi că îmi acorda ultimul său sfat. Scrisoarea era o felicitare pentru ziua mea de naştere şi conţinea „un cuvânt lămuritor”:
„…88 este nu numai expresia unui şir frumos de ani, ci, cum «şapte» e cunoscut simbol al «sfinţeniei» în toată Sfân¬ta Scriptură, tot aşa «opt» este simbolul «desăvârşirii» în dragoste, în care, explicit, în Capitolul 5 din Evanghelia după Sf. Matei, ne cheamă şi ne porunceşte Mântuitorul, şi pe care, mamele din Bucovina Neamului nostru Românesc, adesea în¬străinată, au cultivat-o cu sfinţenie prin statornică rugăciune.
De aceea, cu preţuire şi cu dragoste creştină vă urăm desăvârşire în toate cele ce sunt spre Slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea Neamului nostru creştin şi românesc.
Iertaţi dacă starea sănătăţii mai încercată la această vârstă de 86 ani şi 6 luni, alături de obligaţiile slujirii preoţeşti, mi-a frânt drumul spre Roman, spre a ne stâmpăra dorul re¬vederii şi plăcerea de a repeta Slujba sfinţirii apei şi a casei frăţiei voastre.
Cu dragoste şi preţuire, vă dorim ani fericiţi şi plină¬tatea bucuriei de Sfintele Sărbători. Bunul Dumnezeu şi Preacurata Fecioara Maria să vă fie mereu aproape”.
Acum realizez că Părintele îşi lua într-un fel discret rămas bun presupunând că s-ar putea să nu mai ajungă la Roman.
43
Cu multă grijă pentru mântuirea mea îmi atrăgea atenţia asupra Capitolului 5 din Evanghelia după Sf. Apostol Matei, ştiind că eu eram deja conştientizată că în acest capitol şi în următorul se cuprinde toată învăţătura Legii celei noi: „Predica de pe munte”, „Fericirile”, „Adevărata împlinire a legii”, etc… Am foarte multă evlavie pentru aceste capitole şi ori de câte ori le meditez, mă cuprinde jalea pentru imensa distanţă care mă desparte de versetul 48 al Cap. 5: «Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel Ceresc, desăvârşit este».
Părintele îmi ura „plinătatea bucuriei” şi aceasta era cea mai de seamă virtute a Sfinţiei sale. Pe chipul său brăzdat de anii greu încercaţi pe care i-a parcurs, stăruia perma¬nent o fulguire de zâmbet, expresie a bucuriei ce izvora din blândeţea şi bunătatea sufletului său minunat; bucuria conştiinţei sale în pace cu bunul Dumnezeu, cu aproapele şi cu sine însuşi.
Recitirea scrisorii m-a liniştit şi, împăcată cu durerea, mi-am spus: „Bucură-te, bunul nostru Părinte, că te-ai întors acasă! Acolo vei avea în continuare grijă de noi”.
La scurt timp Părintele mi-a făcut cunoscute ultimele zile petrecute pe pământ. Fiica sa duhovnicească, ce mi-a anunţat prin telefon marea trecere a Părintelui, mi-a trimis un jurnal pe care îl citez în întregime pentru că ne arată cât de senin era Părintele în orice împrejurare.
Miercuri – 4.04. 2012
Ieri l-am externat pe Părintele. Nu e bine! Mă doare
44
suferinţa fizică a Părintelui. Când l-am văzut, m-a apu¬cat plânsul. I-am spus că nu-mi place cum respiră şi mi-a spus că „aceasta-i crucea lui”, eu i-am spus că mă doare, iar Părintele râzând cu poftă mi-a spus: „Eu duc crucea şi pe tine te doare?” Este aşa de frumos la faţă, parcă luminează, dar ochii sunt tulburi.
Joi-5. 04. 2012
L-am întrebat pe Părintele dacă n-ar vrea ca după sărbă¬tori să meargă la Cluj la un specialist pneumolog şi mi-a spus: „Lasă-mă, că Doctorul cel Mare-i doctor. Asta-i crucea mea. Ştie Dumnezeu de ce mi-a dat şi încercarea aceasta, dar e mult mai bine să-ţi plăteşti păcatele aici decât dincolo”. Eu I-am spus că sufăr când îl văd aşa, iar Părintele mi-a răspuns: „înseamnă că duci crucea împreună cu mine”.
Vineri – 6. 04. 2012
Azi Părintele mi-a spus de câteva ori:
oare v-am supărat eu vreodată cu ceva?
cum să ne supăraţi, Părinte!? Noi v-am supărat tot timpul. ei, atunci să mă iertaţi, că nici acest lucru n-am reuşit. pe noi, să ne iertaţi, Părinte.
eu nu am ce să vă iert, că nu mi-aţi greşit cu nimic. Dumnezeu să ne ierte pe toţi!
Sâmbătă – 7. 04. 2012
Părintele, de când m-a cunoscut, ne suna aproape în fie¬care seară sau când ne întâlneam, ne spunea la plecare:
45
după ce te rogi, somn uşor, iar uneori accentua, doar după ce te rogi îţi spun somn uşor.
Dar azi am rămas puţin mirată când m-a întrebat:
soţul tău ştie să-ţi spună „somn uşor” după ce te rogi?
ştie, Părinte.
atunci să-ţi spună el „somn uşor” după ce te rogi.
Duminică – 8.04.2012
Părintele a plecat la Domnul. Sunt Floriile. Am ajuns la Părintele pe la 8:30, era cald şi pace în cameră, aşa cum îmi descrisese Părintele odată pacea: „ca o mare întinsă şi fără valuri”. M-am lipit de mâna Părintelui, am sărutat-o încon¬tinuu preţ de câteva minute, apoi mi-am adus aminte că tre¬buie citit din Psaltire şi am citit până au venit părinţii…
Testament al Părintelui Crăciun
Este de meditat şi câte ar fi de povestit despre vrednicul ostaş al lui Hristos cu nume de mare sărbătoare „CRĂCIUN OPREA”. Am în faţa mea scrisorile pe care mi le-a trimis, când m-a onorat cu sfânta sa purtare de grijă.
Sunt pagini întregi, adevărate testamente, prin care Părintele considera că s-ar putea realiza „recreştinarea Neamului Românesc şi omenesc”. Pentru acest ideal Părintele s-a dăruit cu speranţă şi cu avânt, spunând că suntem obligaţi să uităm de bătrâneţe, de neputinţe şi de riscul de a fi jertfiţi pentru ca să ducem lupta cea bună cu smerită îndrăznire şi statornică hotărâre. În toate scrisorile mă îndruma la „tru¬dă” argumentând de ce.
46
îndrăznesc să închei această smerită şi profundă evlavioasă metanie închinată memoriei Părintelui nostru Crăciun cu propria sa mărturisire:
„Eu sunt un neînsemnat mărturisitor al credinţei stră¬bune ascunsă de vreme şi de bunăvoinţa îngăduitoare a Mântuitorului şi a Preacuratei, nu pe plaiurile însorite în poieni ale munţilor Ruscăi, ci sub tufele de spin din râpe¬le acestora şi îngăduit să se uite la Albastrul Cerului lui Dumnezeu ca şi printre jaluzelele „adăposturilor” de ieri (unde aţi zăbovit şi frăţia voastră 14 ani).
Domnul nostru Iisus Hristos şi Duhul cel Sfânt să ne cureţe inima, mintea, voinţa şi toată simţirea spre a ne face vase vredni¬ce şi de cinste în Sfânta Sa Biserică în care şi prin care să se mântuie şi să se lumineze şi smeritul şi umilitul Neam Românesc”.
Articol preluat din revista Atitudini, Aprilie 2012
„CEEA CE DATORĂM NOI BUNULUI DUMNEZEU ESTE BUCURIE, INDIFERENT DACĂ TRECEM PRIN ÎNCERCĂRI GRELE şi DUREROASE”
Doamna Aspazia, cum vi se pare societatea românească în zi¬lele noastre, mai ales de când marii duhovnici s-au dus unul după altul la cele veşnice, lăsându-ne orfani de povăţuirea şi ocrotirea lor duhovnicească?
Să mulţumim bunului Dumnezeu că l-a chemat la Sine pe Părintele Justin, exact la momentul potrivit pentru că nu
47
i-ar fi plăcut să vadă ce se întâmplă azi, cât de ameţit este po¬porul român şi cât de departe este de ceea ce ar fi trebuit să fie. Îmi vine să strig aşa de pe vârfuri de munte: „Treziţi-vă! Treziţi-vă!” Ce ar fi zis Părintele Justin să vadă că poporul a ales într-o frenezie un eretic şi un venetic? Oare chiar asta merită poporul acesta?
Răsună încă în inima mea colindele pe care mi le-aţi cântat şi care îmi amintesc că şi generaţia mea din care a făcut parte şi iubitul nostru părinte, a fost chemată la jertfă. Dacă ne uităm aşa la ce se întâmplă în jurul nos¬tru, parcă am zice că totul a fost zadarnic. Dar noi ştim sigur că n-a fost zadarnic, noi ştim că în lupta aceasta care a devenit acerbă între principiul binelui şi principiul răului, victoria va fi a binelui fără îndoială. Numai că până atunci avem de urcat încă la Golgota. Asta este ceea ce ne-a arătat Mântuitorul: că nu putem râvni la luminile Taborului, dacă nu urcăm Golgota şi că nu există înviere fără răstignire. Aşa că ceea ce pot eu să vă spun este să vă îndemn să primiţi cu bucurie şi cu optimism toate loviturile care vor veni, pen¬tru că vor veni. Părerea mea este că nu degeaba a fost ales un slab credincios, ca să nu îi spun altfel. Să vă întărească Dumnezeu şi să primiţi cu bucurie încercările care vor veni pentru că cu cât vor fi mai grele, va fi semn că este aproape sfârşitul, sfârşitul celui rău, bineînţeles.
48
Maicile şi mulţi dintre ucenicii Părintelui Justin depăşescfoarte greu plecarea Părintelui la Domnul. Cum să facem să ne ali¬năm dorul?
Cred că vremurile pe care le trăim sunt vremuri de cerne¬re, cred că sunt ultimii aleşi care mai trebuie să fie culeşi din lume şi cei răi să-şi primească plata. Bucuraţi-vă, deci! Să nu fiţi triste! Şi mai ales să nu fiţi triste că Părintele v-a lăsat. El v-a crescut, el crede în puterea voastră de credinţă şi a mers acolo de unde va putea să fie de mai mare ajutor, pentru că de acolo el poate să vă ajute fără ca cel rău să-i poată face ceva. Gândiţi-vă la lucrul acesta şi bucuraţi-vă! Dumnezeu l-a scos de aici ca să-l apere de ceea ce urmează. Dumnezeu a socotit că a jertfit şi a dăruit mult şi că acum chemarea şi menirea lui este să ajute de acolo de sus. Vă daţi seama că ajutorul lui de acolo va fi mult mai puternic şi dragostea pentru voi, mai activă. De ce să fiţi triste? Nu trebuie să fiţi triste! Să vă aduceţi aminte că Părintele a fost un vrednic ostaş al Mântuitorului şi că s-a străduit să înveţe pe cât a putut în jurul lui, pe cât i-au permis puterile şi vremurile, că viaţa noastră este un dar şi fiind un dar este o bu¬curie. Noi trebuie să o slujim prin vrednicie şi prin aceasta să mulţumim lui Dumnezeu pentru darul care ni s-a dat. Şi ni s-a dat pentru un lucru despre care Mântuitorul a spus de foarte multe ori: toate încercările pe care le avem noi sunt încercări de iubire, sunt teste de iubire, sunt teme şi probleme de iubire pe care noi trebuie să le rezolvăm în duhul adevărului. Şi care este adevărul? Că Dumnezeu este iubire. Deci, de ce să nu fim fericiţi că Părintele şi-a găsit în
49
sfârşit odihna în iubirea cea veşnică, cea mare şi adevăra¬tă? Trebuie să-l facem să fie trist acolo pentru că noi aici nu înţelegem bucuria lui? Nu! De ce să-l întristăm? El va fi cu atât mai fericit cu cât va vedea că voi vă bucuraţi pentru liniştea lui. Nu este aşa? Să mă contrazică cine crede altfel!
Ştim că, calea spre Dumnezeu este cărarea cea strâmtă, nu este cărarea cea largă. Cărarea cea largă este a celuilalt. Acela vine cu tot felul de străluciri deşarte. Noi nu ne lipim de ale lui, ne lipim de ale bunului Dumnezeu. Să ne bucu¬răm pentru Părintele că a ajuns acolo! Dacă este cineva trist care îl plânge, eu îl cert pe acel cineva. Vă rog foarte frumos să nu-l prohodiţi, că este înviat. Dacă îl prohodiţi înseam¬nă că nu credeţi că el este acolo sus. Deci, sus inima!
Aţi avut vreodată sentimentul că jertfa dumneavoastră din temniţă a rodit în generaţia aceasta?
Da, am simţit-o în momentul 1989 care este unic, va fi unic în istorie şi nu se compară cu nimic altceva. Pentru noi, într-adevăr a fost o glorie, a fost o clipă astrală, cum am numit-o. De ce? Pentru că copiii, care au mers cu cheiţa de gât rătă¬cind pe străzi, au putut să cânte „Cu noi este Dumnezeu”. Era cântecul care a răsunat în toate închisorile tot timpul, era imnul care s-a cântat cel mai mult pentru că nu numai că simţeam că Dumnezeu este cu noi, dar îl chemam să fie cu noi. Deci, ei au putut să cânte cântecul nostru fără ca să ştie ceva despre noi. De unde au ştiut? Cine i-a învăţat? Pe urmă, mulţi dintre ei, mai ales din tinerii din Piaţa Universităţii cei care au ţinut cea mai lungă şi cea mai spirituală grevă
50
care s-a ţinut vreodată pe pământ românesc au putut să spună în cor: „Vom muri, dar vom fi liberi! Ei au înţeles că, să-ţi dai viaţa pentru libertate nu este prea mult. Deci ei au înţeles sensul jertfei noastre, ei au înţeles de ce noi toţi de acolo am primit moartea cu bucurie şi n-am considerat-o o hârcă cu coasa, ci dimpotrivă, o mireasă frumoasă, cam rece şi neînduplecată, într-adevăr, dar care era poarta spre elibe¬rare, adevărata eliberare. Eliberare nu numai din temniţa „ăstuia”, să-i zicem „nenumitul”, că nu face să-l numim în ziua de azi, deci o poartă care nu duce spre ispitele lui, ci care duce spre iubirea eliberatoare, ne duce spre eliberarea sufletului din temniţa trupului.
O minune cu Părintele Justin
Mi se pare că v-am mai spus cum mi-a tăiat Părintele Justin orice tresărire de tristeţe. Vedeţi candela de acolo? Cele două de pe margine le-am cumpărat eu acum, ca să fie totuşi Sf. Treime. Dar nu ardea decât candela din mijloc, în ziua în care Părintele Justin a plecat, s-a stins şi becul acela, deci nu mai ardea niciun bec. M-am dus la maga¬zin să cumpăr beculeţe să le înlocuiesc şi vânzătoarea mi-a spus: „Este marfă de sezon, sunt beculeţe pentru pomul de Crăciun, nu se vând şi noi avem o regulă a stocurilor: nu îngreuiem stocurile cu mărfuri de sezon. Deci veţi veni înainte de Crăciun şi vă dăm câte beculeţe vreţi, acum n-avem de unde să vă dăm”. Şi eu am venit acasă foarte tristă. În ziua înmormântării, sora Elisabeta care a fost în A.S.C.O.R.-UL bucureştean, şi-a dat seama că eu sunt destul de stânjenită
51
că n-am putut să stau la înmormântare eu am fost şi mi-am luat rămas bun de la Părintele înainte de înmormântare şi ultima binecuvântare am primit-o aşa cum a zis sfinţia sa, la 89 de ani -, a venit şi mi-a adus icoana pe care o vedeţi acolo, floricele şi lumânări de la mormântul Părintelui. Ea a plecat şi eu cu icoana Părintelui la piept, am întrebat: „Părinte Arsenie, unde să-l pun?” Şi părintele Arsenie mi-a spus: „Cum, unde să-l pui? Acolo, pe cruce, că acolo este locul lui”. Crucea este lucrată de maica Patricia, o altă călugăriţă care a făcut închisoare. Ea nu este la înălţimea maicii Mihaela Iordache, dar a fost comandanta legionară a Banatului. Şi atunci am văzut că icoana se potriveşte minu¬nat pe cruce, am aşezat-o acolo şi am fost foarte mulţumită. Seara, când am venit să mă culc, mi-am făcut ca de obicei cruce pe pernă, cum şi-o închină orice creştin, şi am văzut că perna este luminată. Şi mirată am ridicat ochii în sus: be¬cul era aprins. Arde şi acum şi a fost stins doar două zile, atunci când a fost povestea cu părintele Calciu-Dumitreasa. El s-a stins şi după două zile, el s-a aprins. Eu n-am umblat deloc de atunci la becul din mijloc. Şi atunci mi-am zis că Părintele a vrut, în felul acesta să mă înştiinţeze că n-am de ce să fiu tristă.
Deci, vă sfătuiesc să faceţi acelaşi lucru: să vă bucuraţi că este în lumină şi că de acolo poate să ajute mai mult şi în ori¬ce caz va fi ocrotit de ceea ce ar fi trebuit să pătimească aici, îndrumând un popor debusolat, intrat în apostazie. E vai de capul nostru! Din ce în ce alegem mai prost. Adevărul e că nici n-avem ce alege. Am ajuns să zic la un moment dat şi
52
apoi mi-am cerut iertare de la bunul Dumnezeu: „Doamne, faptul că ne-ai dat liberul arbitru, parcă-i mai mult blestem decât binecuvântare, pentru că uite, ce alegem! Şi Tu ne dai ce alegem, din păcate!”. După părerea mea, votarea aceas¬ta, bunul creştin nu trebuia să o facă, pentru că n-avea ce SĂ aleagă. Ori unul, ori altul, tot tanda, tot manda. Au fost unii care au făcut chestia asta, deşteaptă într-adevăr, dar nu cred că este pe placul lui Dumnezeu: au pus votul şi pe unul şi pe celălalt, adică au arătat că pentru ei oricare vine, e totuna. Dar este cumva o viclenie. Or, Dumnezeu iubeşte calea dreaptă, sinceritatea şi lucrurile spuse pe faţă, aşa cum sunt. N-am ce să aleg, nu aleg. Nu ştiu dacă observaţi că toate opţiunile sunt din ce în ce mai personale. Fiecare om hotărăşte pentru el.
Dacă ne gândim la episodul cu Iov, exact aşa a fost discuţia dintre bunul Dumnezeu şi „ălălalt”. „Ăla” a zis: „De ce pariezi pe om? Omul e un nemernic. Lasă-mă pe mine să-i fac ce ştiu eu şi ai să vezi că Te batjocoreşte în faţă şi nu dă doi bani pe toate câte i le-ai pregătit Tu”. Şi bunul Dumnezeu i-a zis: „Bine, să fie aşa cum zici tu, dar cu o condiţie: să-l laşi pe el să aleagă, să nu-l obligi. Dacă te alege pe tine, e al tău. Dacă Mă alege pe Mine, e al Meu, dar dacă te alege pe tine că l-ai dus cu biciul acolo, tot al Meu este”.
Care credeţi că este soluţia de supravieţuire a României?
Părerea mea este că trebuie să trăim ca în pustie, fără relaţie cu ceea ce este în jurul nostru. Din fericire, patria este ţinută pentru că sunt drepţii aceia despre care ştim că
53
au ţinut departe mânia lui Dumnezeu asupra Sodomei şi a Gomorei. Cât timp mai erau 10 drepţi, cetăţile au stat în picioare, deşi erau cu totul nevrednici. Abia, când a mai ră¬mas doar unul singur, acela a fost salvat şi cetăţile nimicite. Această întâmplare ne arată şi care ar putea fi salvarea noas¬tră ca popor. Ninive era cetatea care trebuia să aibă aceeaşi soartă ca Sodoma şi Gomora, dar a avut şansa că poporul asculta de trimisul lui Dumnezeu, care la vremea aceea pen¬tru Ninive, era profetul Iona. El a venit la mai marele cetăţii şi i-a spus: „Uite, ce ne aşteaptă!” Şi a fost întrebat: „Şi ce facem ca să scăpăm?”. Şi el a zis simplu: „Post şi rugăciune, trei zile”. Şi mai-marele cetăţii a dat poruncă şi tot popo¬rul a răspuns. Trei zile au mâncat pâine şi au băut apă, iar dobitoacele au mâncat nutreţ uscat şi au băut apă. Şi astfel Ninive a fost salvat, deşi judecata făcută în cer era pentru distrugerea ei. Deci am avea această şansă, dar eu nu văd poporul român să fie ridicat până la unul la o astfel de ascul¬tare. Şi Dumnezeu să mă ierte, îmi cer iertare smerită, dar nu văd nici ierarhul care ar avea atâta putere în popor, încât să fie ascultat fără cârtire. Nu este, nu-l avem. Iar părinţii noştri care ar fi putut să facă lucrul acesta, au plecat.
Consideraţi că numai rugăciunea ne-a rămas?
Rugăciunea şi postul. Postul are o putere nemaipomenită. Am mai pomenit de lucrul acesta fără să-l spun însă explicit în Strigat-am către Tine, Doamne, cum am fost salvate noi, toată închisoarea de un proces care avea să doboare multe capete, printre ele şi pe directoarea închisorii, care până la
54
un anumit punct a fost ceva de speriat, de o cruzime şi de o lipsă de blândeţe nemaipomenite, dar care pe parcurs, a învăţat de la noi, de la felul în care răbdam noi, de la felul în care duceam noi toate supliciile pe care la comandă ni le aplica nouă, şi s-a lămurit foarte repede. Bineînţeles că informatoarele au raportat acolo unde trebuia toată problema noastră şi d-l Alexandru Vişinescu, care acum apare la televizor, a fost trimis să facă anchetă. Era renumit pentru cruzimea lui. Mă rog, nu este bine să vorbeşti de rău pe aproapele, că totuşi e aproapele nostru, n-avem ce-i face. Şi a început ancheta. Fetele din temniţă nu erau prea preo¬cupate de directoare. Erau preocupate de cele care trebuia să intrăm în acest proces şi eram chinuite şi torturate ca să dăm declaraţii împotriva acestei directoare. Ni se cereau declaraţii de aşa fel încât directoarea trebuia să fie execu¬tată, nu închisă. Ei nu se jucau. Ea era ilegalistă, deci tră-darea ei era grozavă. Şi atunci fetele, nu toate bineînţeles că informatoarele nu prea au ştiut de lucrul acesta şi n-a fost toată temniţa ca la Ninive, n-a fost chiar toată cetatea dar au ţinut post doar cu pâine şi apă în situaţiile acelea de foamete şi lucrând la atelier, muncă istovitoare în care normele noastre erau duble faţă de cele de afară de aceea se şi numea exploatarea muncii penale. Porţia noastră de pâine era de 100 gr, dar nu era nici de 5 gr. bucăţica de pâine care ajungea la noi şi atât de mare a fost milostivirea bunului Dumnezeu, că a căzut toată ramura comunistă ilegalistă din toată conducerea. Atunci a fost acel proces mare cu devierea de dreapta şi începând cu Ana Pauker, toţi au fost închişi. Şi
55
am zis: „Uite, s-a schimbat un sistem întreg ca să fie salvaţi câţiva oameni: directoarea şi noi care eram implicate pe lângă ea”. Deci într-adevăr puterea rugăciunii şi a postului este imensă. Nu se poate cuantifica. Aşadar avem acest dar mare pe care ni l-a lăsat Domnul nostru Iisus Hristos. Prin rugăciunea către El, noi suntem tot timpul conectaţi la voia divină. Nu trebuie să uităm lucrul acesta. Are românul o vorbă: „Dumnezeu dă, dar nu bagă în traistă”. Aşteaptă ca noi să cerem, noi să căutăm, noi să-L aflăm. A şi spus: «Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da». Dacă aveţi mâhnire în suflet, cereţi să v-o ia. Mâhniţi trebuie să fim pentru fraţii noştri care sunt damnaţi. Pentru mine este o tragedie că sunt suflete care nu vor cunoaşte mântuirea. Vă daţi seama ce lucru cumplit este acesta? Toţi cei care ţopăiau de feri¬cire în Piaţa Universităţii după alegeri, habar n-aveau că ei ţopăiau pe sufletele celor care au murit acolo pentru clipa asta de libertate. Eu am zis că pe jertfele noastre este acest timp de reculegere când Dumnezeu ne lasă să ne dăm seama ce se întâmplă, să ne ferim de capcane şi să înţelegem că este posibil să trăieşti în infern, dar să-ţi ţii mintea sus, către bunul Dumnezeu. Şi se poate, cum a spus şi Sf. Siluan Athonitul.
Mult aşteptata eliberare. Pe altarul jertfei până la moarte
Cum să faci ca să-i trezeşti pe cei apropiaţi ai tăi, pe cei de lângă tine?
Aici este o problemă foarte grea. În pri¬mul rând trebuie să-i răbdăm, aşa cum ne-a arătat părintele Cleopa, unul dintre marii drepţi ai neamului
56
nostru. Dacă vă amintiţi cum spunea el: „Răbdare, răbdare, răbdare şi când o termini, o iei de la capăt”. Deci, Trebuie să fim îngăduitori cu ei. Nu trebuie să ne luăm la harţă şi să facem zâzanie. Aţi văzut ce s-a întâmplat acum? Ţara a fost împărţită în două şi unii se ceartă cu ceilalţi ca chiorii. Nu-şi dau seama ce fac, e ceva înnebunitor! Există o poveste cred că în tradiţie, când o femeie a venit la un Avva îmbunătăţit şi i-a spus: „Sunt deznădăjduită, nu ştiu ce să fac. Am un singur băiat şi e rău, e beţiv, e desfrânat. Atâta I-am vorbit despre Dumnezeu şi nu mă înţelege. Dimpotrivă, îl întorc cu duşmănie asupra mea ori de câte ori îi vorbesc”. Şi atunci, părintele i-a zis: „I-ai vorbit despre Dumnezeu şi nu te ascultă, nu te înţelege”. „Da”. „Acum vorbeşte-I lui Dumnezeu despre el”.
Deci noi va trebui să ne rugăm să le dea Dumnezeu minte şi înţelegere la ăştia care nu înţeleg nimic, habar n-au pen¬tru ce trăiesc, cine sunt, care e sensul lor în lume. N-au nicio idee. Este aşa cum spune psalmistul, că „în bine trăind” mai ales ăştia care huzuresc de bine, sunt total rătăciţi – „se fac asemenea dobitoacelor”. Ce poţi să faci cu ei? Este ca şi cum te-ai izbi cu capul de perete. Ei sunt zidul acela de care vorbeşte Părintele Arsenie Boca. Uitarea, nesimţirea e ca un zid în inimile lor. N-ai ce să le faci, ne rugăm pentru ei. Dacă undeva există un firicel de bine în sufletul lor, de acolo începe salvarea lor, dacă noi ne rugăm pentru ei. Dacă nu-l au, sunt damnaţi, sunt sortiţi pieirii pentru că Dumnezeu selectează.
E clar, trăim vremuri de cernere. Vedeţi, sunt tineri care caută mănăstirile, care pun întrebări, care se zbuciumă,
57
care nu ştiu ce să facă ca să fie bine. Aceştia se vor salva, dar ceilalţi? Apariţia lui Alexandru Vişinescu, pentru mine a fost o bucurie. Eu am zis că i-am iertat pe toţi, că printre darurile închisorii, darul cel mai mare al închisorii, este să poţi să ierţi. Să ierţi aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi, este foarte greu, nu este uşor.
Da, o, doare, De două ori în viaţa mea am avut lucrul acesta, că nu puteam să iert: nu puteam să-l iert pe tata şi m-a ajutat Părintele Arsenie Boca şi nu puteam să-l iert pe directorul închisorii de la Botoşani care nu că a ordonat o bătaie, am fost bătută crunt atunci cum n-am fost bătută nici în anchete dar nu pentru faptul că m-a bătut, ci pentru faptul că a ordonat să mă bată unui neno¬rocit care aşa a crezut că îşi pune nişte epoleţi pe umeri dacă mă croieşte pe mine din cap până în picioare cu o curea lată cât palma şi de vreun metru şi jumătate lungime. Vă puteţi imagina când ridica cureaua cu toată puterea şi mă lovea din cap până în picioare, ce se întâmpla cu mine! Dar eu, am în firea mea, faptul că nu urlu. Nu este niciun merit de al meu, este în firea mea, aşa m-a croit bunul Dumnezeu. Eu nu ţip şi nu mă vaiet, poate să mă doară oricât de tare. Nu pot, mă închid aşa în mine. Şi deci nu urlam. De obicei toţi cei care erau bătuţi, ţipau de Doamne, Doamne… pentru că nu vă puteţi imagina ce înseamnă o chestie ca asta! Numai cine a trecut prin aşa ceva, ştie ce înseamnă! Pe mine m-a bătut într-o perioadă în care pedeapsa corporală era legiferată. Madam Ceauşescu a făcut această găselniţă, că trebuie să
58
introduci în închisoare bătaia ca pedeapsă. Izolatoarele şi toate nenorocirile pe care le făceau ei acolo, nu erau destul, mai trebuia să-l baţi şi legal, să n-aibă ce să zică cei din stră¬inătate că, uite, se bate în închisorile din România. Nu, se bate pentru că se încalcă regulamentul. Şi el mi-a spus să stau în unghi drept, ca să nu-mi lovească capul — deci, a avut o indicaţie oarecum omenească, pentru că dacă stăteam în picioare, mă lovea din cap până în picioare, dar aşa stând în unghi drept, mi-a lovit numai jumătatea de jos a corpu¬lui şi să ţin mâinile între genunchi. Eu nu prea am înţeles de ce, dar pe urmă mi-am dat seama: pentru că atunci când te loveşte ceva foarte puternic, instinctiv duci mâna acolo unde te-a durut. Ori dacă venea cu o pleasnă din aia pe mâinile mele, mi le termina, le zdrobea. Şi atunci el s-a plecat aşa ca să vadă de ce nu ţip eu. Îl bănuia pe ăla că nu mă loveşte destul de tare, că are milă de mine. Eram o fetişoară acolo, slabă cum eram în închisoare, aveam 38° temperatură şi n-avea voie să mă pedepsească cu temperatura asta, pentru că doctorul care a fost chemat să-şi dea avizul nu şi l-a dat dar el ştia că nu va păţi nimic dacă se descoperă că n-a ţinut cont de febra mea şi când a văzut figura mea schimonosită de durere, a avut aşa o iluminare pe faţă, o bucurie că: „Da, o doare, suferă!”, că aproape că n-am mai simţit loviturile care au urmat şi mi-am zis: „Cum poţi să fii aşa? Cum poţi să te bucuri când un om este chinuit de durere?”. Niciun animal nu face lucrul acesta! Am văzut căţeluşe lingându-şi puii, când îşi rupeau un picioruş. Deci, până şi ei au milă, animalele între ele. Dar tu, că eşti om! Şi am simţit că îl
59
urăsc din toate puterile sufletului şi atunci mi-am dat seama cât de groaznic este sentimentul cu care lucrează „celălalt”. Pe cât de mare este iubirea bunului Dumnezeu pe atât de mare este ura lui. Toate faptele lui sunt fapte de ură, aşa cum toată milostivirea bunului Dumnezeu, sunt fapte de iubire.
Şi a trebuit să ţin 40 de zile post negru ca să pot să-l iert. M-am rugat 40 de zile şi am ţinut post negru şi poate nu ajungeam să-l iert, dacă nu mă ajutau şi celelalte fete din celulă cu mine. În special una dintre ele, am şi scris despre ea. Ea ştia că îmi place foarte mult îngerul a strigat în ver¬siunea psaltică, că cea cultă o ştiam de la şcoală. Pe atunci învăţam toate lucrurile astea, dar asta nu o ştiam şi nici nu este uşor de cântat. Are o mulţime de volute şi nu ştii unde să le pui, dacă nu ai o cultură în sensul acesta. Dar una din¬tre fete ştia toată povestea aceasta şi cu un risc, nu vă puteţi imagina cât de mare, bucăţică cu bucăţică m-a învăţat. Şi imnul acesta m-a ajutat. Este atât de luminos şi vorbeşte atât de mult despre faptul că ceea ce datorăm noi bunului Dumnezeu este bucurie, indiferent dacă trecem prin încer¬cări grele şi dureroase. Şi am reuşit să lupt.
Când am ieşit afară, am văzut că au fost dintre noi care au iertat parcă mai desăvârşit, mai deplin toate lucrurile astea. Am citit mai întâi cartea lui Ianolide şi apoi am citit la Virgil Maxim cuvântul: „Nu-i vom ierta”. Se referea la o anumită categorie de oameni şi mi-am zis: „Probabil că şi eu sunt aşa, că am iertat, dar la o adică, am să plătesc când mi se dă oca¬zia”. M-am suspectat şi eram chiar destul de tristă în sinea mea. Am zis: „Ar trebui să am o întâmplare în viaţa mea
60
ca să mă verific, dacă iertarea mea este adevărată sau este un fariseism”şi când l-am văzut pe Alexandru Vişinescu care a condus ancheta, era anchetatorul principal şi eu eram prima incriminată, fiindcă am lucrat în biroul tehnic, am fost foarte aproape de directoare şi am ştiut toate ajutoarele pe care directoarea aceasta a putut să le dea pe sub mână, bineînţeles, dar ajutându-se de unele din noi mi-am zis că a venit momentul să mă verific. Îmi amintesc, de pildă, că la un moment dat peste 500 de deţinute au primit un ghem de lână din care să-şi facă o căciuliţă cu care să poată suporta iarna. Să dormi cu capul descoperit sau cu o basma subţire într-o clădire complet neîncălzită, vă puteţi da seama ce lucru mare a făcut ea! Dar pentru lucrul acesta, ea trebu¬ia să fie împuşcată pentru că era favorizarea bandiţilor. Iar Vişinescu ca să obţină de la mine declaraţia pe care o voia el, m-a ţinut în izolatorul de la Mislea care este înfiorător fratele meu l-a considerat mai groaznic şi decât izolatoare¬le bărbăteşti (mi-a şi spus: „Nu mi-ai făcut niciun bine că m-ai dus să-mi arăţi unde ai stat pentru că am avut coşmaruri luni de zile”) deci, m-a ţinut într-un astfel de izolator, în 1954 într-o iarnă care este de referinţă şi azi, considerată cea mai grea iarnă de la 1 la 8 februarie, exact în plin gerar şi m-a scos de acolo atât cât să pot da declaraţia. Intrasem în comă hipotermică şi în transformările morţii hipotermice. Aveam deja sângele îngroşat, stagna în tot organismul şi din cauza aceasta aveam o căldură binefăcătoare pentru că sângele fierbinte nemaicirculând mă încălzea din interior. Aveam şi visele acelea caracteristice morţii prin îngheţare.
61
Când m-am dus la anchetă, era acolo o oglindă şi când m-am văzut m-am speriat: nu m-am recunoscut. Eram umflată, ochii erau doar două linii, nici nu puteam să-i ţin deschişi, faţa era de culoarea prunei, roşiatică. Dar eu am zis că l-am iertat şi când l-am văzut pe ecran cum arată, am avut aşa o milă şi o compasiune pentru el! Am zis: „Doamne, cât poate să fie de nenorocit!”. Şi chiar am zis în gândul meu: „Nefericitule, iadul te mănâncă. Nu eşti în stare să spui cu¬vântul acela magic: Iertaţi-mă pentru ce v-am făcut”. El se considera erou, el a fost cel care a servit orânduirea corect şi drept, snopind şi omorând oameni. Ce era în capul lui! Şi atunci am zis: „Doamne, îţi mulţumesc că într-adevăr l-am iertat, a putut să-mi fie milă de un om ca acesta şi să zic: vai de capul tău, n-ai să te recuperezi niciodată!” Dacă este să o luăm pe latura ştiinţifică, cred că genele ereditare se tot selectează. Dacă sunt doi copii într-o familie, unul ia genele bune şi cele rele rămân în celălalt şi de aia mi-a fost aşa de milă de el. El este incapabil să înţeleagă noţiunea de Dumnezeu. N-are nicio percepţie.
Ce s-a întâmplat cu directoarea?
„Cea mai mare durere este atunci când eşti înşelat în propriul tău ideal”
Directoarea a scăpat atunci şi a fost mutată disciplinar şi a fost dată la munca de jos. Dar la ce muncă de jos? A fost pusă la unul din sectoarele din Bucureşti la apă-canal. Îmi amintesc că într-o seară a venit directoarea de producţie şi mi-a spus: „Oţel, o să vină şeful de garnizoană să te ducă la biroul de producţie ca să-mi faci lista de materiale
62
pentru ateliere”. Eu am gândit: „Ce i apucat-o să mă ducă noaptea cu pază, când puteam să fac lucrul acesta ziua, în biroul tehnic fără nicio problemă?”. Mi s a părut ciudat, dar ordinul se execută. A venit într-adevăr locotenentul, m-a luat, m-a dus acolo. Când am intrat în birou, lumina era stinsă şi m-am dus la comutator să aprind lumina şi am auzit vocea directoarei: „Nu aprinde lumina!” Deci, ea n-a vrut să fie văzută de sublocotenent. Ştia că eu am venit acolo ca să fac necesarul de materiale. Directoarea stătea în scaunul de la birou, cu mâinile în poală, ca un co¬pil bătut şi plângea. Mi-a venit să-mi fac cruce. Nu mi-aş fi imaginat că femeia aceea, care era de o asprime şi de o duritate nemaipomenite, poate să plângă. Şi-a revenit şi avea chef de vorbă. Eu am rămas complet intimidată. Nu ştiam ce se întâmplă şi ea îmi spune: „Măi, Prăzulică” ştia că am făcut parte din Mişcarea Legionară şi eram de verde, deci, şi a făcut un joc de cuvinte de la Păzi la praz – „care crezi că este cea mai mare suferinţă pe care poate să o îndure un om sau pe care poate să nu o îndure, care poate să-l termi¬ne?”. Nu ştiţi care erau relaţiile dintre cei care ne conduceau şi noi, ca să vă daţi seama că o asemenea întrebare, te uluia pur şi simplu. Şi mi-am zis: „Ce o fi vrând? Unde o fi vrând să ajungă?”. Şi am răspuns: „Ştiu eu, domnişoară, probabil că atunci când iubeşti pe cineva şi vezi că te trădează”. Şi ea a zis: „Da, este o durere şi asta într-adevăr, dar peste asta treci, din asta nu moare nimeni”. Zic: „Atunci trădarea unui prieten. E mai dureroasă”. „Da, într-adevăr, dar nici din asta nu moare nimeni”. Şi am zis: „Atunci nu ştiu din ce durere
63
poate să moară cineva, lăsând la o parte tortura, supliciul, o moarte intempestivă pe care cineva n-o poate suporta”. Şi ea zice: „Nu. Măi, cea mai mare durere este atunci când eşti înşelat în propriul tău ideal”.
Abia atunci am realizat ce dramă trăia femeia asta. „Uite, să-ţi spun pe scurt ca să înţelegi. M-am uitat în oglindă, am zis că sunt urâtă, că nu pot să realizez o familie pe placul meu şi atunci m-am gândit ce să fac: să mă dăruiesc unei probleme mari care să însemne ceva în viaţa mea. Am ci¬tit Manifestul comunist şi mi s-a părut grozav”. De fapt, ca orice minciună demonică, Manifestul sună foarte frumos. Justiţie pentru proletariat, pentru omul sărac, egalita¬te care e o tâmpenie omul niciodată nu poate să fie egal -, fraternitate (care fraternitate, în numele cui?, nu poţi să realizezi aşa ceva!), dar suna foarte frumos ca principii. Şi zice: „îl vedeam pe Lenin în fruntea unei societăţi noi, mai bună, mai dreaptă, mai luminoasă”. Mă uitam la ea cum se însufleţea aducându-şi aminte de trecutul ei şi „când am văzut care este adevărul, ce munte de rahat dar i-a zis pe numele românesc e toată chestia asta, a fost în mine aşa o prăbuşire, cum nu poţi să-ţi imaginezi! Uite, în legătură cu asta te-am chemat. În carantină a intrat acum un grup de deţinute aduse de la Jilava pentru ateliere şi am găsit printre ele, pe cine crezi? Pe directoarea mea de liceu”. Era direc¬toarea şcolii de fete renumită pe vremea ei pentru talentul pedagogic şi pentru ce a făcut din şcoala asta. Ea nu s-a că¬sătorit ca să-şi poată face treaba aşa cum trebuie. S-a dăruit complet educaţiei fetelor care intrau pe mâna ei. Şi zicea directoarea:
64
„Cum au putut să condamne un astfel de om din mâna căruia au ieşit generaţii de oameni străluciţi, de femei cu renume în toată istoria neamului nostru? Cum? Cum au putut să o condamne? Ce au putut să îi găsească? Dacă şi pe un asemenea om, l-au târât în închisoare, ce să mai vor¬bim?” Eu am zis: „Deh, domnişoară, eu din capul locului m-am răzvrătit împotriva lor, nu am decât să mă bucur că aţi ajuns la concluzia aceasta”. Şi ea îmi spune: „De ace¬ea te-am chemat. Eu voi veni cu ele, cu toată echipa şi am să vă chem pe toate şefele”. Eu conduceam atunci, cel mai mare atelier din Mislea. Se numea de cusături româneşti. Datorită mamei mele cunoşteam multe probleme de lucru de mână românesc, mama fiind învăţătoare şi având un aport cu totul deosebit în problema asta. Aşa am putut să conduc acest atelier care a fost cel mai frumos atelier, dar nu pentru că l-am condus eu, ci pentru că era de costume româneşti şi lucrai cu foarte multă plăcere o ie româneas¬că, şi nu o cămaşă militară, de pildă. Era un atelier mare de 200 de persoane, era cel mai mare pentru că toată lumea îşi dorea să fie în acest atelier pentru că vara lucrai afară în cur¬te la lumina soarelui şi era o plăcere să stai pe o buturugă sau sub un copac care foşneşte şi să nu stai într-un atelier cu gratii. Şi directoarea îmi zice: „Te rog să o iei în atelierul tău şi să faci ce te pricepi tu, ca să se simtă cât de cât mai bine. N-am ce să fac pentru ea altceva. Dacă va fi nevoie de medicamente, o să i le dau prin tine”. Zic: „Bine, dar de unde să ştiu care este?” „Eu o să chem toate şefele de ateliere şi o să spun: alegeţi-vă personal. Şi tu să te duci să o alegi pe ea. O să fie cam ciudat pentru celelalte, informatoarele s-ar putea să sesizeze pentru că este în
65
vârstă”. Deci, fără ochelari nu se putea descurca. Ochelarii, ţi-i luau la intrarea în închisoare ca să nu-ţi tai venele cu ei, aşa că îi luaseră ochelarii. Şi am zis: „Dar cum să o cunosc? în afară de faptul că e în vârstă?”. Şi atunci ea mi-a descris cum va fi îmbrăcată. Şi am zis: „Bine, domnişoară” şi am vorbit cu studentele pentru că aveam o grupă de studente prin care obţineam depăşiri de norme pentru cele care nu puteau face norma. Ele declarau norma, pe urmă informatoarele au prins lucrul acesta şi eu eram obligată să merg cu ofiţerul politic după mine şi luam normele, aşa că trebuia să le trec în carnet corect. Dar după ce pleca el, eu trebuia să modific pentru că plusul de normă pe care îl făceau studentele mele, eu îl acordam bătrânelor care nu puteau să facă norma. Şi am trecut-o pe domnişoara Moscuna aşa se nume persoana la regimul acesta.
Deci asta era directoarea şi când a întâlnit-o cumnata mea, ea i-a zis: „Noi am auzit că aţi fost condamnată”. „Da, de unde! Am scăpat prin procesul acela de deviere de dreapta”. Deci şi Liuba Kişinevschi şi Ana Pauker şi toate duşmancele mele au fost acuzate de deviere de dreapta. Culmea ironiei, ca să vedeţi cum lucrează bunul Dumnezeu! Zice: „Nu m-au condamnat, m-au dat la munca de jos şi m-au făcut direc¬toare la câcănari”…
Interviu realizat în Decembrie 2014
66
„SUFERINŢA ESTE O TREAPTĂ DE IUBIRE pe care poţi să te înalţi mai mult decât prin alte nevoinţe”
Doamna Aspazia, cum aţi depăşit cei 14 ani de temniţă grea?
Mi-aduc aminte că veneau mereu deţinute şi a trebuit să mărească închisoarea şi să mai ridice un etaj. Lucrările erau conduse tot de o deţinută, se numea Agir Berindei. Multă vreme am crezut că este soţia istoricului Berindei şi proba¬bil că ea era, nu ştiu, n-am putut să verific. Venea să con¬ducă lucrările şi arhitectul Ministerului Afacerilor Interne şi el ne-a prins odată pe cele două care lucram în biroul tehnic: pe Viorica Pârnac, o persoană extrem de deosebită care la 30 de ani era asistentă la catedra de matematică, la Universitatea din Iaşi nu cred că realizaţi ce geniu trebuia să fii, ca să ocupi atunci un post ca acesta! şi pe mine care eram o studentă, ce fusesem aleasă pentru forţa mea de or¬ganizare, că organizam imediat şi celula în care eram ca să putem suporta viaţa mai uşor. Şi acest arhitect m-a întrebat: „Cum poţi să fii aşa de veselă şi de optimistă când ai 10 ani de închisoare?”. Pe atunci nici eu nu visam că voi face 14 ani, ştiam că sunt condamnată 10 ani şi ziceam că după 10 ani am terminat socotelile cu ei şi e treaba mea ce voi face de acolo înainte.
Dar n-a fost aşa, pentru că ei m-au pedepsit pentru că n-am fost reeducabilă. Prima dată m-au pedepsit pentru că nu îi iubeam şi că făceam parte dintr-o organizaţie care ştia precis ce aduc ei la noi în ţară. Eu am încercat
67
să îi explic arhitectului care era tânăr, avea educaţie comu¬nistă, credea în ideea comunistă că „ei sunt ultima verigă a civilizaţiei” (deci ei erau siguri că au câştigat lupta definitiv, aşa cum nici noi nu credeam că ne vor lăsa să ieşim din în¬chisori) şi arhitectul acesta nu credea în Dumnezeu. Ce Dumnezeu? Ce legi imuabile?
Atunci ca să îl fac să înţeleagă, i-am zis: „Ia uitaţi-vă pe geam!” Pe geam era următorul tablou: era în plină iarnă şi la o cişmea se afla o deţinută care era plecată cu pluta cum puteai să condamni pe cineva într-o astfel de stare, numai comuniştii erau în stare! şi care făcea zile amare celor cu care stătea. Ea căpătase un erizipel, o boală cumplită care dă nişte usturimi şi mâncărimi, de îţi vine să rupi carnea de pe tine şi se linişteşte cu comprese de apă rece. De unde com¬prese? Scăpase la fântână şi era aşa ger că în jurul pompei era un morman de gheaţă. Ea şi-a scos ciorapul şi şi-a pus piciorul gol pe mormanul acela de gheaţă şi lăsa să curgă apa rece pe picior. Era cumplit. Pentru un om normal, scena era groaznică. Şi eu am spus: „Uitaţi-vă, eu mă bucur din toată inima că Dumnezeu nu m-a lăsat să ajung în starea asta”. Şi abia atunci el a înţeles.
Era o hală foarte mare care era atelierul de covoare şi fi¬ind foarte înalt, s-a făcut o scară interioară şi pe o platformă de scânduri, nici nu era de beton, ajungeai în birou de unde se vedea tot atelierul. Pe când stăteam noi de vorbă la masă cu arhitectul şi ne uitam în curte, a urcat directoarea şi a spus: „Frumos vă şade, voi staţi şi filosofaţi şi eu mă întorc de la M.A.N. şi am mâncat un munte de rahat”. Şi după ce
68
a plecat, Viorica a avut curajul să-i spună: „Domnişoară, aţi ajuns într-o fază periculoasă. Nu vă mai puteţi stăpâni. Ăsta, educat în stilul vostru, în principiile voastre, poate să vă toarne”. Zice: „Apoi, ce turnată am mai fost de alde voi! Nu mai contează ce mai spune şi ăsta”. Ei se temeau de informatoare mai mult decât ne temeam noi. Şi mulţi dintre ei, au fost foarte răi, tocmai ca să nu fie bănuiţi că favorizea¬ză bandiţii; temându-se de informatori.
Duplicitatea românului din libertate
Cum aţi găsit poporul român când aţi ieşit din temniţă?
Din păcate, românii au fost de principiul acesta: „Te faci frate cu dracul până treci puntea”. Majoritatea au trăit aşa. Trăim ca noi; facem ca ei; ca să ne fie bine.
Eu, când am venit la nenorocita asta de cooperativă care totuşi m-a adoptat şi am văzut cât de duplicitari sunt oamenii, m-am speriat. Am zis: „Doamne, mai bine mă duc înapoi la închisoare. Cum mă descurc eu cu ăştia?”. Că nu eram în stare să aduc laude partidului şi în sinea mea să îl urăsc. Mi se părea total josnic. Dar oamenii erau obişnuiţi aşa. Erau oameni de bună credinţă; care mergeau la biserică; care respectau Crăciunul; învierea şi care trânteau nişte lau¬de partidului de te durea capul! Şi am zis: nu e bine. Pierim ca popor. Dar mare e mila lui Dumnezeu. Ne bazăm pe drepţii noştri care mai ţin cetatea cu corectitudinea lor. Am tot aşteptat să mă ia ăştia de urechi că eu vorbesc deschis. Ce pot să-mi mai facă? Şi oricum, nu îmi este frică. Nu
69
mi-a fost frică atunci când era mult mai rău. Dar mă lasă în pace. Probabil îşi zic: „Bătrâna aia o să moară într-o zi şi scă¬păm de ea”. Sau mă ocroteşte Părintele Arsenie, de pildă, care a ştiut exact unde merg, ce mă aşteaptă şi m-a pregătit pentru închisoare.
„Ai să treci prin atâtea încercări, câte binecuvântări ţi-a dat Părintele Arsenie”
Sunt convinsă că nu arătam cum arăt acum dacă nu era binecuvântarea lui. Mi-a dat o mulţime de binecuvântări şi părintele Antonie mi-a explicat de ce. Chiar m-a întrebat atunci: „Ai numărat câte binecuvântări ţi-a dat Părintele?” Şi eu am fost tot timpul în uluire atunci şi am zis: „Dar trebuia să le număr?” Şi el mi-a zis: „Nu, dar nu te-ai gândit că omul îţi dă o bine¬cuvântare şi cu asta basta? De ce să-ţi dea atâtea binecuvân¬tări? Tu erai sub epitrahil şi n-ai văzut chipul Părintelui”. Eu l-am văzut. Era foarte trist. Privea undeva departe şi de fiecare dată îţi mai dădea o binecuvântare pe care eu să o aud, pentru că spunea cu vocea: „Dumnezeu să îţi ajute!”. Şi părintele Antonie mi-a spus: „Ai să treci prin atâtea încer¬cări, câte binecuvântări ţi-a dat Părintele. Eu îţi spun lucrul acesta nu ca să te sperii, că n-ar fi elegant din partea mea. Îţi spun ca să îţi aduci aminte, atunci când vei fi la limită, că vei ieşi fiindcă Părintele Arsenie te-a binecuvântat”. Deci m-a pregătit şi poate că are şi acum grijă de mine, că mă lasă ăştia în pace.
70
„Noi am învăţat în închisoare cum suferinţa este de fapt o treaptă de iubire”
Cum putem ajunge şi noi să iubim suferinţa şi să nu fugim de povara ei? Sunt atât de recunoscătoare bunului Dumnezeu că la 91 de ani îmi permite să îmi duc singură lâna, cum se spune. Că
oaia care îşi duce singură lâna, nu o mănâncă lupul. Încerc să ascult de porunca Domnului: „Bucuraţi-vă!”. Mântuitorul a numit absolut toate calamităţile care ni se pot întâmpla „fericiri” şi ne-a zis: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi!”. Să ţineţi cont de această recomandare a Mântuitorului nostru: „Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră”. Şi noi am învăţat în închisoare cum suferinţa este de fapt o treaptă de iubire. Suferinţa pe care o primim este dovada că Dumnezeu ne iubeşte şi că este cu ochii pe noi. Suferinţa este durere, dar în momentul în care ţi-o însuşeşti, te gândeşti că Dumnezeu în ipostaza Lui de Mântuitor, poartă în spinare toate crucile noastre şi duce povara lumii întregi. Şi ca să poată duce această povară a suportat martirajul şi atunci când mie îmi dă o linguriţă din această imensă suferinţă, eu să mă vaiet că nu o pot răb¬da? Dacă gândeşti aşa, simţi un fel de înnobilare, simţi că suferinţa pe care ţi-o dă Dumnezeu este un act de onoare. Dumnezeu îţi face o onoare: să suferi, să aduci o mică jert¬fă şi jertfa aceea să o aduci nu pentru altceva decât pentru mântuirea ta şi pentru ridicarea omenirii la ceea ce a fost înainte de cădere. Pentru că orice om care se înalţă pe sine, înalţă omenirea întreagă. Orice om care face un păcat loveşte nu numai în el, nu în demnitatea lui Dumnezeu, ci
71
în întreaga creaţie, pentru că totul este unitar. Şi atunci, de ce să nu rabzi? Când ajungi la conştiinţa aceasta, suferinţa devine suportabilă. Durerea rămâne, dar o suporţi foarte uşor şi capeţi şi un fel de demnitate că ai fost găsit în stare să duci o suferinţă până la capăt. Şi asta îţi dă putere imensă. Acestea sunt bucuriile suferinţei de care vorbeşte părintele Dimitrie Bejan, de pildă. Deci suferinţa este bucurie, nu este pedeapsa bunului Dumnezeu. Este o atenţie care vine din marea Lui iubire. Suferinţa devine astfel transcendentală şi capătă valenţă mistică care vine din iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui este aspră în sensul că nu acceptă păcatul, dar tu trebuie să trăieşti suferinţa ca pe o celebrare a suferinţei Mântuitorului prin suferinţa ta. Şi astfel te înrudeşti cu El şi te faci prieten cu suferinţa.
„Celula se făcea cer, se făcea biserică.
Cum să nu-ţifie dor de o asemenea atmosferă?”
De obicei, Dumnezeu îţi dă o încerca¬re, apoi îţi lasă un moment de respiro. În momentele de respiro parcă ai vrea să te întorci la suferinţa pe care o du¬ceai, parcă erai mai bun, parcă erai mai înţelegător, parcă îţi era mai bine când Dumnezeu te punea la încercare. De aceea au fost bărbaţi care au spus:
„Mi-e dor de Aiud”. E un paradox să-ţi fie dor de iad sau o femeie care a zis: „Binecuvântată să fie închisoarea”. Dar aşa simţeai. În momentul când ne rugam împreună pentru că Dumnezeu iubeşte să fim împreună, de aceea mănăstirile sunt binecuvântate (nu ştiu cum priveşte Dumnezeu trăirea la pustie, fiindcă este o jertfă. Probabil că o primeşte ca atare,
72
dar El este prezent acolo unde sunt mai mulţi în numele Lui) când eram toate şi spuneam rugăciunea de seară, (nu vă pot spune cu câtă grijă se făcea ca să nu ne prindă pândarii, să nu umple izolatoarele cu noi, dar reuşeam lucrul aces-ta, Dumnezeu ne dădea întotdeauna mijloace prin care să îi fentăm, ca să zic aşa), totul se schimba. Imaginaţi-vă într-o închisoare cu ziduri urâte, hâde, cu frigul acela nemaipome¬nit, cu toate nevoinţele cu care eram împovărate atunci, un mănunchi de fete oropsite, stând pe paturi cuminţi, una din¬tre ele recitând o rugăciune. Fac o paranteză: numai atunci când erai singur în celulă, doar atunci era foarte greu, că nu aveai pe nimeni alături. Dar în general şi într-o celulă de şase persoane, de pildă, se găsea una care să ştie un acatist, un paraclis, ceva pe dinafară. Deci această persoană recita ru¬găciunea cu o voce destul de potolită ca să nu se audă dinco¬lo de ziduri că ne rugăm (erau şi gardienii miraţi că stăteam aşa de cuminţi toate). Şi aşteptam să vină ora 10 seara că până atunci nu aveai voie să te atingi de pat, că dacă o făceai, mergeai cel puţin pentru şapte zile la izolator şi când toate ascultam rugăciunea în momentul acela simţeam prezenţa Mântuitorului, o simţeam concret, ca o pace, ca o linişte, ca o bucurie. Cobora printre noi, o atmosferă de biserică, de mare concentrare sufletească. Imaginaţi-vă, Dumnezeu era centrul şi noi prin rugăciune, mergeam către El, deci mer¬geam spre centru. În acelaşi timp ne concentram şi în noi înşine ca să facem drumul acesta spre noi înşine, spre inti¬mitatea noastră şi pe măsură ce ne descopeream mai mult bucuria de a fi împreună cu Mântuitorul, în aceeaşi măsură,
73
mergeam către El şi mergând către El, ne apropiam între noi şi creştea dragostea dintre noi. Iubirea care se degaja din rugăciunea noastră, devenea eliberatoare. Nu mai simţeam recluziune, nu mai simţeam gratii, foame, frig, nici duşmănie. Celula se făcea cer, se făcea biserică. Cum să nuţi fie dor de o asemenea atmosferă?
în mănăstire aveţi această posibilitate să vă rugaţi împreună şi prin rugăciune să vă iubiţi cu dragostea cu care Iisus ne binecuvintează: «Pacea Mea o dau vouă». El tot timpul spunea: «Mergi în pace, să nu mai păcătuieşti». Aşa simţeam şi noi prezenţa Lui: ca o împăcare, ca o pace, ca o stare de har. Dar toate lucrurile acestea se realizau pe o treaptă de suferinţă. Iar pentru noi suferinţa, în momentul acela era o treaptă de împreună iubire pe care o revărsa pro¬nia cerească peste noi şi iubirea pe care noi o revărsam toc¬mai prin această trăire.
Suferinţa este necesară pentru curăţire, dar devine supor¬tabilă prin iubire. Suferinţa este o treaptă de iubire pe care poţi să te înalţi mai mult decât prin alte nevoinţe. Sper că ceva din ce v-am spus, vă dă curaj şi putere să mergeţi mai departe pentru că Domnul e cu voi. Este foarte adevărat imnul acesta „Cu noi este Dumnezeu”. Nici nu ne dăm noi seama din câte pericole ne scoate fără ca noi să avem habar. Maica Domnului să vă aibă în grija ei.
Interviu realizat în Februarie 2015
74
DESPRE TAINA MUCENICILOR DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE „NiciO FRICĂ SĂ NU FIE MAI MARE DECÂT FRICA DE DUMNEZEU!”
Doamna Aspazia, care este punctul dvs. de vedere referitor la promulgarea aşa-zisei legi antilegionare, prin care practic este interzisă promovarea personalităţilor ce au simpatizat sau aderat la Mişcarea Legionară?
Punctul meu de vedere este următorul: din capul locului noi am ales acele două fericiri mari, de care ne-am ataşat şi am şi demonstrat că nu numai am proclamat lucrul acesta, ci l-am şi acoperit cu trăirea noastră. Aceasta este taina mu¬cenicilor din închisori. De aceasta s-au sfinţit, pentru că au ales cele două fericiri: «Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate…» şi «Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri». Deci Dumnezeu ne mai dă încă o dată ocazia să mai agonisim plată. Cred că ne va da puterea să-i şi su¬portăm pentru că ura lor este crâncenă şi este abjectă. S-a văzut ce pot să facă ei din ură, ce legi dau: legi împotriva propriilor legi. Ei încalcă cu legea aceasta, drepturile omu¬lui. Încalcă propriul proces al omenirii pe care l-au făcut la Nurenberg. Acolo au spus că legionarii n-au avut nimic dea face cu nazismul şi cu fascismul. Acum ne fac nazişti şi fascişti. Dumnezeu nu face aşa. El este primul care respectă legile creaţiunii.
75
Cred că primul lucru pe care îl vor face, vor lua subvenţiile de la cei care mai trăiesc. Pentru că cel puţin aşa cred eu intenţia lor era să ne facă direct terorişti, dar nu ne-au făcut terorişti, au pus anume că suntem nazişti sau fascişti pentru că aşa a sunat actul de acuzare. Tot timpul ne-au spus: „Au făcut parte din Mişcarea Legionară subversivă de tip fascist, paramilitar”ca să demonstreze că am fost pedepsiţi pe drept, că bine a fost că ne-au pedepsit, că drept a fost să ne pedepsească şi ca atare n-avem dreptul la niciun fel de des¬păgubire, de niciun fel, nici morală, nici materială. De fapt toată povestea aceasta ţine de Institutul Ellie Wiesel care are dreptul să participe la toate lucrările Guvernului.
Noi am ales de la început de când au început toate pri¬goanele. L-am ales pe Iisus, El este modelul nostru suprem, definitiv şi veşnic. N-au ce să ne facă. Dacă noi asta am ales, înseamnă că am ales „fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vă vor urî şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră”. Asta avem, asta am ales. Dumnezeu dă omului ce alege. Şi s-a văzut asta în închisori, unde de departe ţara noastră a suportat cea mai cumplită prigoană. Şi cu milioanele de jertfe care au fost, totuşi ţara s-a salvat vai de capul ei cum s-a salvat că e plină de erezii şi de derutări de tot felul! Bietul popor e manipulat şi e vai de capul lui! Cu mare tristeţe pentru noi, cei care am luptat ca să nu se întâmple lucrul acesta, vedem că totuşi comunismul a alterat profund fiinţa neamului nostru. Noi simţim sufletul neamului bolnav, cum spunea şi Părintele Justin.
76
M-a întrebat odată cineva care este învăţământul cel mai puternic pe care l-am căpătat noi în închisoare. Şi a rămas uluit când a auzit care a fost răspunsul meu. Răspunsul meu a fost în felul următor: „Nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu”. Ea să fie cea mai mare şi atunci totul e bine, e în regulă. Deci oricât de înspăimântătoare ar fi forţa distructivă şi energia demonică, ce se poate face egală cu ura, nu poate să fie mai mare decât frica de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu este blândă, este duioasă, este frica de a nu-l supăra pe cel pe care îl iubeşti.
„Dacă noi suntem respectuoşi faţă de Duhul Sfânt, El ne arată când trebuie să tăcem şi când trebuie să vorbim”
Mulţi confundă tăcerea cu smerenia… Nu-i acelaşi lucru, dar de cele mai mul¬te ori, un om smerit tace mult mai mult decât vorbeşte. Dar nu e acelaşi lucru. Mântuitorul a vorbit şi a tăcut. Când a vorbit şi când a tăcut? A tăcut atunci când împilatorii s-au răstit la el. A dat un singur răspuns şi acela foar¬te scurt: „Tu zici”. În restul timpului, a tăcut la toate acuzările.
Sunt momente în care n-ai ce să vorbeşti, adică n-ai cui. Toate vorbele tale sunt călcate în picioare şi atunci nu arunci mărgăritare înaintea porcilor. Cel mult, când ai de afirmat un adevăr, zici scurt: „Tu zici”. Deci Mântuitorul ne-a dat pildă, absolut în toate împrejurările. Nu există situaţie în care noi să fim puşi, ca Iisus să nu fi dat într-o împrejurare, într-o pildă, să nu fi dat răspunsul cel bun. Dacă noi suntem respectuoşi faţă de Duhul Sfânt, el ne arată
77
când trebuie să tăcem şi când trebuie să vorbim.
Şi mai ştim că în îndreptarul de spovedanie, un loc foarte subliniat îl are păcatul acesta: vorbirea în deşert. În general, oamenii noştri nu s-au apărat în închisoare. Ne-au dat aşazisul drept la ultimul cuvânt, dar nu ne-au lăsat să vorbim decât câteva secunde şi atunci strict numai cu privire la noi. În procesul nostru, de pildă, şeful tuturor organizaţiilor sub¬versive, cum le-au numit ei, a cerut dreptul la cuvânt pentru toată obştea ca să zic aşa pentru că eram peste o sută cincizeci de studenţi, la care se mai adăugau peste şaizeci de persoane care fuseseră arestate în legătură cu noi: profe¬sorii noştri, medici, preoţii care ne-au îndrumat, toţi au fost agăţaţi. Şi el a vorbit în numele tuturor şi n-a dezvinovăţit pe nimeni. Dimpotrivă. A spus: „Ştim că ne veţi condamna. Ceea ce avem de spus este să arătăm, aşa pe scurt, care este ţelul care ne-a călăuzit, care este scopul protestului nostru. Nu este ceea ce spuneţi voi: «crimă de uneltire împotriva ordinii sociale». Noi nu avem nimic cu societatea. Noi am vrut să facem din noi, prin educaţia în spirit creştin, dar or¬ganizat şi bine condus ca să fie cu folos, am vrut să creem acel om care să nu mai fie homo homini lupus, ci homo homini res sacra. Şi avem ca pildă şi ca înaintaş pe Mântuitorul, Care a urcat Golgota în numele acestui sfânt principiu: să fie pace pe pământ, între oameni bunăvoire. Sintagma aceasta: un om lup pentru celălalt, să nu existe! Pentru mine aproapele meu este sacru, pentru că aşa mă învaţă Dumnezeu Care m-a creat: «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi»”. Nici mai mult, nici mai puţin.
78
„Suferinţa corectează un mare rău pe care l-aifăcut”
Cum aţi reuşit să vă asumaţi temniţa şi condamnarea nedreaptă?
în închisoare noi am înţeles care este sensul suferinţei. Suferinţa, din punct de vedere omenesc, este durere. Nu putem spune altceva, asta este. Dar în închisoare, am văzut că atunci când suferinţa este înţeleasă ca act de justiţie al bunului Dumnezeu, când ţi se dă din prea marea Lui iubire ca în¬dreptare, suferinţa corectează un mare rău pe care l-ai făcut. Deci, suferinţa nu este o pedeapsă cum spunem noi. Este o dovadă de iubire a bunului Dumnezeu şi este singu¬rul mijloc prin care el ne scoate din abisul în care noi sin¬guri ne-am băgat. Deci suferinţa este o treaptă de iubire, în momentul când o accepţi ca atare, când o înţelegi ca atare, când îţi dai seama că Dumnezeu te iubeşte, dându-ţi cale prin care să ispăşeşti. Din momentul acela suferinţa devi¬ne suportabilă. Şi noi, cei din închisori, ne-am dat seama de aceasta după ceva timp. Prima dată am suportat toate în măsura în care am putut, ştiind că e o chemare la jertfă. Am luat-o ca atare, deci ca o ascultare. Pe urmă ne-am dat seama că de fapt toţi cei care am fost acolo, am primit un dar, am primit o cale de catharsis, de purificare şi de iluminare. Şi cea mai luminată dintre iluminări, ca să mă exprim aşa, a fost că suferinţa atunci când este acceptată şi înţeleasă şi trăită ca şi cale de îndreptare, nu mai este imposibil de îndurat. Durerea rămânea durere, frigul rămânea frig, foamea rămânea foame, dar toate le suportai foarte uşor, pentru că ştiai că prin ele Dumnezeu, te face transparent, te luminează,
79
pe cât e posibil unei minţi limitate, să înţeleagă măreţia iubirii lui Dumnezeu, jertfa aceasta nemaipomenită când Dumnezeu, în ipostaza de Fiu, ia trup pământesc ca să îl sal¬veze pe om. Şi într-adevăr suferinţa devine din momentul acela o marcă de iubire şi mai mult decât atât, este o demnitate. Că una este trufia şi alta este demnitatea.
Ca la toate lucrurile şi la virtuţi, diavolul a găsit corespon¬dentul în rău. Şi în lumea materială, savanţii au descoperit că există materie şi antimaterie, energie pozitivă şi energie negativă. Deci la smerenie, diavolul a găsit justificarea trufiei lui, care este lipsă de demnitate. Iar smerenia este demnitatea divină. Şi nouă ne-au trebuit ani de închisoare ca să înţelegem faptul acesta nemaipomenit că suferinţa ar trebui să fie pentru noi o bucurie. De aceea, părintele Bejan a putut să dea acea sintagmă cuprinzătoare: „Bucuriile suferinţei”, care este din punct de vedere raţional acolo unde diavolul se amestecă cel mai mult, în raţiunea noastră, în afectivitatea noastră mai puţin este un paradox. Cum bucuriile suferinţei? Suferinţa e durere. Şi mi s-a pus această întrebare de către un monah care este foarte iubit şi stimat la noi. Şi spunea: „Cum aţi ajuns voi la ideea aceasta că nu poţi să schimbi durerea?” Şi i-am vorbit de dimensiunea transcendentală pe care o capătă suferinţa, suferinţa văzută prin categorii divine şi nu prin categorii pământeşti, uma¬ne. Şi pentru asta niciun număr de ani de închisoare nu a fost prea mare. Filosoful Petre Ţuţea, care a cochetat foarte mult cu socialismul şi cu ideile socializante, a putut să spu¬nă: „Sunt mândru că m-a ales Mântuitorul să sufăr pentru
80
învierea neamului meu”. Deci noi am avut şi o motivare a faptului că Mântuitorul, nu că a acceptat; dar chiar ne-a chemat la ani de suferinţă în tinereţe. Eu totdeauna, când mă întreabă cineva, spun că am avut bucuria aceasta imensă ca Dumnezeu să-mi ceară 14 ani din tinereţea mea. Pentru că una e când suferi tânăr şi alta e când suferi bătrân. Din punct de vedere al răbdării pentru un bătrân este mai greu; dar din punctul de vedere al consecinţelor pe care le poate avea o suferinţă într-un suflet, pentru un tânăr este mai greu, pentru că el este lipsit de bucuriile pe care Dumnezeu le leagă de fiecare vârstă.
Metanoia completă nu înseamnă numai conştientizarea păcatului; recunoaşterea lui şi spălarea lui cu lacrimi de pă¬rere de rău; înseamnă şi ispăşirea acelui păcat.
„Sunt convinsă că nu vor mai fi închisorile. Dar mă tem că va fi direct genocidul”
D-voastră povesteaţi, că în închisoare când aţi înţeles la un moment dat că puşcăria este un dar de la Dumnezeu, toate încercările au devenit uşor de suportat. Când ceva din viaţa noastră ne aduce şi bucurie şi durere, cum putem înţelege dacă este de la Dumnezeu sau de la diavol?
Diavolul nu face niciodată bine. Dacă lucrul respectiv este bun; face bine, este luminos, el este de la Dumnezeu; nu poate să fie de la diavol. Să vedem sursa de la care ne vine bucuria. Dacă mă bucur, de pildă, de bucata de peşte care mi s-a servit, să fiu sigură că nu este de la Dumnezeu. Dar dacă mă bucur că am putut să iert un lucru de neiertat şi că
81
asta mă costă şi că foarte greu am ajuns la această iertare şi totuşi am ajuns, atunci să fiu foarte fericit că într-adevăr bu¬curia aceasta este de la Dumnezeu. Deci trebuie să ne uităm întotdeauna la sursa de la care pleacă fenomenul respectiv. Când este pozitiv nu poate fi de la diavol. Diavolul nu face bine niciodată.
Credeţi că Dumnezeu are aceeaşi lucrare cu noi, pe care a avut-o cu generaţia d-voastră?
Categoric are o lucrare. Vom vedea care va fi. Sunt con¬vinsă că nu vor mai fi închisorile. Dar mă tem că va fi direct genocidul. E destul să privim ce se întâmplă în Siria, în Irak. Bătrâni, tineri, de-a valma, mor aşa ca muştele. Diavolul ştie ce vrea să facă cu noi, iar Dumnezeu ştie cum ne va apăra.
Datoria noastră nu este să scoatem adevărul la lumină? Să nu mai scriem despre un Gafencu, Ianolide, despre Părintele Justin doar pentru că legea interzice promovarea cultului persoanelor lor?
Eu zic că omul simte când este atins de aripa binelui, se bucură că l-a descoperit, că poate să se adape din el. Şi atunci aduce laude. Toţi psalmii de laudă sunt cult al personalităţii? Este bucuria omului care descoperă binele, bucuria care se revarsă în cânt. Spune la un moment dat psalmistul: „Cântaţi Domnului, că Domnului îi place cântarea”. Adorarea bu¬nului Dumnezeu este cultul personalităţii? Noi lăudăm izvoarele de bine şi acesta nu este cult al personalităţii, ci este recunoaşterea că acel om ne face să înţelegem mai mult decât putem înţelege noi şi îi suntem recunoscători pentru
82
lucrul acesta şi îl considerăm sfânt şi îl ascultăm. Este cult al personalităţii când spun că Băsescu, sau oricare altul, este salvarea României şi-l vedem cum calcă România în picioa¬re. Sau cultul personalităţii lui Stalin, care este „tătucul” lu¬mii, când a călcat în picioare popoare întregi, le-a desfiinţat, le-a distrus. Dar ridicarea în slavă a Brâncovenilor este cult al personalităţii? Este recunoaşterea omului care a ştiut să fie hotărât în ceea ce a ales odată pentru totdeauna.
Dar ei ne interzic să promovăm aceste valori.
Diavolul are tot interesul să interzică lucrul acesta. Eu îmi închipui cum îl ard pe el toate imnele de slavă care se aduc în biserici, lui Hristos! îl ard pur şi simplu, crapă de invidie. Pe mine de ce nu mă laudă aşa? Am spus că un ade¬văr poate fi privit şi aşa şi aşa. De aceea mintea noastră este mai mult diabolică, decât sacră. Se cam plimbă diavolul prin ea. Părintele Cleopa spune aşa de simpatic: „Mă, în mintea noastră e iarmaroc”. Trebuie să ştim să deosebim care este cu adevărat cultul personalităţii şi care este lauda celor bune. Deosebirea duhurilor.
Şi care credeţi că este datoria generaţiei noastre, acum când ni se interzice promovarea adevăratelor valori?
Primul răspuns care îmi vine spontan este să descoperiţi voi care este obligaţia voastră. Pentru că în momentul în care o descoperiţi voi, o şi slujiţi. E alegere. Ceea ce aveţi de făcut este alegere personală. Dar ca să alegeţi bine, aveţi la îndemână toată experienţa celor care au mers pe linia
83
bună şi au ales lucrurile bune. Deci ţinerea cu amândouă mâinile de porţile cerului, cerul însemnând toată bogăţia de cunoaştere bună care s-a acumulat până acum în scrieri, în propovăduire, în trăire, exemple. Ne folosim de toate lucrurile acestea, dar săbiile care ne apără cu adevărat sunt postul şi rugăciunea. Ninive ne-a arătat cel mai clar cât de repede ne mântuim cu aceste două arme. Pentru că rugăciu¬nea înseamnă permanentă legătură cu Dumnezeu, este un fir direct, iar noi nu realizăm lucrul acesta decât în rare mo¬mente, când într-adevăr simţi că te-ai rugat. De obicei spui cuvinte şi mintea ta aleargă în „dealul cucului”… Dar dacă ne rugăm, dacă avem o minte în care simţim că rugăciunea este firul direct, personal cu Dumnezeu, în taină, în intimitate, este cu totul altceva. Aşa frumos exprimă călugării de la Optina în rugăciunea pe care o fac pentru întărirea în re¬fuzarea cipului: „în tainica pustie a mântuirii tale”. E foarte mult adevăr aici. Adică fugim acolo, în imensitatea iubirii lui Dumnezeu şi acolo ajungem direct prin rugăciune. N-avem alt filon mai direct.
„Mi-am dat seama că este necesar la fiecare rugăciune să spun: «Doamne, învaţă-mă în¬dreptările Tale»”
Cum să biruim teama de a nu ne lepăda de adevăr?
Mie îmi este frică să nu mă prindă în asemenea capcane în care să fiu lipsită de ajutorul lui Dumnezeu. Şi am vă¬zut că se poate. Am trăit o asemenea experienţă. Ştiu că e posibil să-ţi şteargă din minte tot ceea ce ai agonisit o viaţă întreagă, ca duh, ca spirit. În ultimul
84
moment poţi să-ţi pierzi mântuirea şi în ultimul moment poţi să ţi-o câştigi. Acesta e un adevăr. Şi de asta mi-e frică: Mi-e frică de neputinţa mea. Poetul nostru, pe care îl nu¬mim apostol, Radu Gyr, spune la un moment dat de ezitările acestea pe care le are omul cât ar fi el de puternic. Pentru că, din păcate, diavolul ştie să ne dea peste cap, iar firea noastră este împinsă în fiecare moment să aleagă răul, nu binele. Sf. Ap. Pavel exprimă foarte clar lucrul acesta: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci fac răul pe care nu-l voiesc”.
Mi-am dat seama că este necesar la fiecare rugăciune să spun: „Doamne, învaţă-mă îndreptările Tale”. Ştiu precis că Dumnezeu îmi dă îndreptări. Asta am învăţat în închisoare. Dar eu nu le pricep, nu le înţeleg, nu le accept sau pur şi simplu nu ştiu că sunt nişte îndreptări. Şi aşa mă pomenesc cârtind, ceea ce este total displăcut bunului Dumnezeu. Nu ne suportă cârtitori pentru nimic în lume. De aceea cred că e absolut necesar să cer lucrul acesta: „Doamne, învaţă-mă îndreptările Tale. Dă-mi-le, dar şi învaţă-mă ca să nu greşesc mai mult”.
„Noi cădem cel mai adesea în păcat pentru că trădăm iubirea, în diferite forme”
Deci cred că asta m-a ajutat cel mai mult, că am cerut cu sinceritate lu¬crul acesta şi am văzut lucrul acesta în groapa cu şobolani. Atunci n-am putut să analizez exact fenomenul care s-a întâmplat cu mine, dar m-a ajutat un părinte. El a venit cu bună intenţie la mine şi mi-a spus: „Am venit să vă cunosc, am citit Strigat-am către Tine, Doamne. M-a impresionat
85
foarte mult episodul din groapa cu şobolani. D-na Aspazia, în ce stare minunată de har v-a adus Dumnezeu că aţi pu-tut să vedeţi lumina necreată?”. Şi am spus: „Cum, părin¬te? Chiar consideraţi lucrul acesta?” Părintele a văzut că eu m-am speriat foarte tare şi am fost foarte nemulţumită. Şi i-am zis: „Să vă explic. Eu eram acolo în cel mai mare păcat, în cea mai neagră deznădejde. Care stare de har, părinte? Nu eram în nicio stare de har. Nici vorbă că merit eu să văd lumina necreată. Lumină am văzut şi eu, dar nu era lumina necreată”. „Atunci cum explicaţi ce s-a întâmplat cu d-voastră?” Zic: „Fie îngerul păzitor, fie lumina pe care Dumnezeu o dă fiecăruia când ne scoate din nefiinţă la fiinţă, atunci când ne dă şi chemarea şi toată zestrea cu care păşim în lu¬mea aceasta pământeană, în această vale a plângerii”. Noi suntem aduşi aici ca să dăm nişte teste. Toate testele pe care trebuie să le dăm se reduc la unul singur: testul iubirii. Noi cădem cel mai adesea în păcat pentru că trădăm iubirea, în diferite forme. Deci eu eram în situaţia aceasta: eu trădasem iubirea în deznădejdea mea, dar în acelaşi timp, vocea aceea interioară îmi spunea: „N-ai decât o singură şansă”. Aveam de fapt două, dar pe una eu din capul locului am respins-o. Deci a contat alegerea mea. Aveam o alegere la dispoziţie: puteam să bat în uşă şi să zic: „Scoateţi-mă de aici, că vă spun tot ce vreţi” sau să accept să fiu ronţăită de şobolani în timpul nopţii. Ipoteza întâi am respins-o. Deci din capul locului am acceptat să stau acolo, dar în acelaşi timp eram conştientă că sunt atât de slăbănoagă încât nu sunt în stare să mă las în numele Domnului şi al adevărului pe care
86
voiam să-l slujesc, roasă de şobolani. Şi atunci în cea mai neagră disperare, am strigat la Dumnezeu. Spaima a şters din mine toate rugăciunile pe care le ştiam şi vă asigur că la ora aceea ştiam o mulţime de acatiste pe dinafară, paraclisul Maicii Domnului. Nimic din astea nu mi-a venit în minte să le spun. N-am avut puterea. Pur şi simplu tremuram de spai¬mă. Dar am avut puterea să strig: „Doamne, nu mă lăsa!” Deci exact ce trebuia să spun. N-am zis: „Doamne iartă-mă şi apără-mă şi scoate-mă, dă-mi şi fă-mi”. Nu. Am zis: „Nu mă lăsa. Nu mă lăsa din braţele Tale în deznădejdea aceasta în care sunt, că acolo rămân. Nu sunt în stare singură să mă ridic”. Şi Dumnezeu a binecuvântat pe loc, că de obicei nu ascultă chiar imediat cererile. Uneori chiar trece mult timp de la cererea pe care o adresăm până la soluţia pe care bunul Dumnezeu ne-o dă. Am primit răspunsul imediat pentru că eram foarte sinceră. Ştiam sincer şi cu toate puterile pe care le mai aveam că singura mea salvare este bunul Dumnezeu şi că nu mă lasă pentru că eu nu eram în stare de nimic. Şi Dumnezeu ce a făcut? Neavând atunci alte lucruri concrete prin care să mă salveze, a recurs într-adevăr la supranatural, ceea ce Dumnezeu în mod obişnuit nu face decât în cazuri excepţionale ca acesta. M-a teleportat, m-a scos din contin¬gent, din realitate şi m-a trimis într-o lume virtuală. Probabil că era un lăcaş din cele pe care Dumnezeu le are pregătite pentru cei drepţi care stau acolo până la judecata finală.
Primul efect a fost că n-am mai văzut nici pivniţă, nici şobolani, nici nimic. Am văzut imensitatea aceasta albă. Realitatea lumii aceleia era pentru mine ceva uluitor şi
87
complet necunoscut, dar era o lumină concretă, era aproape materială, mă simţeam conţinută în ea. Nu era izvorul de iubire care este divinitatea care curge printre lucruri, printre oameni. Nu aveam niciun gând. M-am simţit dintr-odată înfăşurată într-o lumină care îmi dădea o stare de bucurie, de fericire. Nu ştiam ce e cu mine, habar n-aveam ce era cu mine. Ştiam că sunt şi eu ceva care arde mistuitor fără ca să mă doară, dimpotrivă, ca să-mi dea o stare de fericire imen¬să. Singurul meu lucru conştient în starea mea de acolo era că am fost o problemă şi nu mai sunt. Adică eram o soluţie, nu mai eram o problemă. Dacă m-ar fi întrebat cineva cum mă cheamă, nici n-aş fi ştiut să spun că sunt om şi că mă cheamă Aspazia. Eram conţinută în această lumină concretă, palpa¬bilă. Şi treptat, treptat mi-am revenit şi foarte repede a venit soluţia adevărată: a venit miliţianca şi m-a scos afară.
Cât a durat această stare?
Am stat de dimineaţă, de pe la orele 5, 6 şi când m-au scos, se lăsa deja amurgul. În groapa aceea era deja noapte, fiind¬că ea era luminată doar de două lucarne mici care erau la suprafaţa solului. Dar când am ieşit afară am văzut că abia se lăsa de noapte.
Cum aţi perceput acel timp? Cape unul real?
Nu mi-am dat seama câte ore a durat şi nici nu mi-am dat seama în ce zi sunt. Când am revenit în contingent, aveam starea aceea de ardere intensă. Ziceam că dacă eu rămân în trăirea aceasta, mă fac cenuşă. Când am intrat în anchete,
88
încă aveam starea aceasta de spirit. Cazul fiind foarte grav, a venit un procuror de la Bucureşti. Securitatea locală nu şi-a luat răspunderea să judece, pentru că era vorba de miliţieni care au încălcat regulamentul lor şi noi ne-am pus pielea la saramură ca să salvăm o miliţiancă. Noi însă apăram drep¬tatea, nu o apăram pe ea.
Şi nu v-a atins niciun şobolan?
Nu. La început am văzut acele smocuri de paie ca nişte umbre care fugeau. Eu eram sus pe platformă. Erau multe scări până jos. Dar cât de multe puteau să fie? Eu am reţinut 26, dar este o falsă imagine pe care mi-am făcut-o. Nu pu¬teau să fie atâtea. Puteau să aibă maximum 3 m înălţime. Dar eu le-am văzut multe din cauza groazei, în care mă aflam. Deci am văzut mai întâi smocurile de paie, am văzut um¬brele care fugeau şi la un moment dat, am văzut că paiele se mişcă. Abia mişcarea cozilor lor, m-a făcut să realizez unde mă aflu, în ce mă aflu. Şi m-am îngrozit. Nu ştiu… Parcă cineva a vrut să-mi întărească descoperirea pe care o făceam, că un şobolan a urcat scara, dar a venit numai până la ju¬mătate, s-a uitat la mine foarte atent şi îndelung şi pe urmă s-a întors şi a plecat îndărăt în jos. Una din prietenele mele care a înţeles mult mai bine starea în care mă aflam atunci, a spus: „Totuşi cineva i-a zis că n-ai voie să te duci mai sus, că ştia Dumnezeu că tu ai să vii la soluţia salvatoare”.
Procurorul şi-a dat seama că ceva s-a întâmplat cu mine. Eu am spus povestea care a fost prin morse ticluită, cu mar¬tori, pusă la punct. În trei zile, până când a venit procurorul
89
de la Bucureşti, noi am aranjat o anchetă şnur, dar ea mergea numai atât cât îngăduia Dumnezeu, pentru că dacă ne băga în amănunte, tot eşafodajul nostru se ducea pe apa sâmbe¬tei, pentru că amănuntele nu le-am putut pune la punct prin morse.
Am spus povestea în mare şi procurorul n-a zis nimic, dar securistul local care asista la anchetă, îmi zice… Fac o pa¬ranteză: a fost şi o chestie nostimă. Eu mi-am dat seama că este ungur şi că nu are cine ştie ce cunoştinţe, că este cu gra¬de puse pentru merite de partid şi atunci am folosit în toată discuţia mea cu procurorul cât mai multe expresii radicale, că omul acela n-a înţeles nimic. Şi procurorul se amuza, era un om foarte inteligent totuşi. Şi a prins jocul meu şi a mers pe chestia asta. Avea şi el nişte expresii de mă întrebam de unde le-o fi scoţând, că în Facultatea lui de Drept, n-a făcut şi Litere şi Filosofie. Dar era foarte instruit şi foarte deştept. Şi securistul spune la un moment dat: „Se observă în dum¬neata un proces de negare”. Ne-a pufnit râsul pe amândoi, cum putea acela să vadă în mine procesul meu de negare, că eu afirmam foarte cuminte şi liniştit toate minciunile pe care de fapt le spuneam. Şi procurorul s-a ridicat la un mo¬ment dat de pe scaunul lui eram aşa, faţă în faţă la o masă s-a dus până la geam şi de la geam a venit aşa cumva în pas alergător spre mine şi a izbit puternic cu piciorul în sca¬un. Eu am avut impresia că vine să mă pocnească, că era o obrăznicie din partea mea să pufnesc în râs faţă de un organ anchetator chiar era un tupeu dar m-a pufnit râsul la ex¬presia ăluia care voia şi el să se exprime mai elevat şi a zis o
90
prostie. Mi-am zis: „Acesta mă pocneşte, mă mătură de pe scaun”. Şi într-adevăr m-am dus cu scaunul aşa şui, o bucată de vreme, în spate, din lovitura aia şi când am văzut că a lovit în piciorul scaunului şi se uită atent la mine, puţin con¬trariat, mi-am zis: „Oare ce l-o apucat? Mi-a dat Dumnezeu un judecător nebun”. Şi am aşteptat să se explice şi el a spus: „Băi, din ce aluat sunteţi făcuţi voi? Că dacă cineva îmi fă¬cea mie treaba asta, eu săream ars în picioare”. Într-adevăr m-am speriat şi eu, dar eram încă în starea de spirit, de în¬credere totală că nimic rău nu mi se poate întâmpla, că sunt în bine şi binele mă va ocroti. Nu era un merit al meu, dar el nu şi-a dat seama că sunt într-o stare specială. Şi a continuat: „Dacă cineva mi-ar fi făcut chestia asta, aş fi sărit în pi¬cioare şi i-aş fi tras o înjurătură, indiferent în ce situaţie mă aflam. Tu nici n-ai clipit măcar. Nu că n-ai tresărit, nici n-ai clipit”. Şi atunci mi-am dat seama că într-adevăr nici n-am clipit şi m-am mirat şi eu şi mi-am spus: „Doamne, pe cine ai avut Tu să-mi ţină genele şi toată fiinţa mea atât de imobilă încât nici măcar să nu mă clintesc?” El a făcut o experienţă cu mine şi eu i-am spus: „Pot să vă dau un răspuns, dar n-o să vă placă şi chiar s-ar putea să mă înjuraţi dumneavoastră pentru răspunsul acesta”. Şi el a spus: „Ei, totuşi hai să în¬cercăm”. Şi am zis: „Noi credem în Dumnezeu” că m-am gândit ce să mă apuc lui să-i explic în ce stare mă aflam şi că asta nu este din tăria mea, ci este din darul lui Dumnezeu? Am spus pe scurt: „Noi credem în Dumnezeu” şi a avut o tresărire, dar a dat răspunsul pe care trebuia să-l dea, că era de faţă şi securistul şi a zis: „Eh, poveşti de adormit copiii”
91
şi a lăsat-o baltă. Iar eu mi-am revenit şi am regretat atât de mult că nu mai eram în acea stare de binecuvântare!
„Dumnezeu Deşi, virtual am fost dusă în spaţiul când îţi dă darul, acela de lumină concretă, am şi acum îţi dă şi explicaţia” şi totdeauna am avut dificultatea să o descriu, că mă simţeam conţinută în ea. Chestiile astea nu le ai în viaţa de toate zilele şi nu ştii cum să le explici. Dar am rămas contaminată totuşi de lumina asta, în cele trei zile cât am aşteptat ancheta propriu-zisă. Ei n-au mai făcut de¬mersul următor, trebuia să ne dea pe mâna judecătoriei. Dar procurorul a închis ancheta.
Aşa a vrut Dumnezeu şi când vrea El, toate sunt cu putinţă. Nimeni nu credea că vom ieşi din încurcătura asta. Salvarea noastră este numai Domnul Iisus. Să ne rugăm să avem pute¬rea să-L păstrăm mereu în conştiinţa noastră. Numai nume¬le Lui şi e suficient. Iar cine are rugăciunea inimii, acela are toată certitudinea că nimeni nu se va atinge de el.
Eu cred în trăire. Am văzut în închisoare că asta contează în faţa lui Dumnezeu. Gândirea lui Nichifor Crainic asta în¬cerca să demonstreze. De aceea şi mişcarea în termeni lite¬rari se numeşte gândirismul, de la titlul revistei „Gândirea”. Dar oamenii au spus simplu ce era: trăirismul, adică credinţa în trăire, nu în teologhisire.
Dumnezeu când îţi dă darul, îţi dă şi explicaţia. Ştii că e aşa, deşi nu poţi să explici. Dumnezeu a dat o mare binecuvântare omului: posibilitatea de a realiza o lucrare biologică pe care el n-a conceput-o. Dumnezeu nu ne-a dat din capul
92
locului desfăşurarea biologică a rugăciunii, că cei care au cu adevărat rugăciunea isihastă, nu o spun. Aşa cum respirăm, aşa cum bate inima, aşa se spune rugăciunea. Deci Blaga a ştiut ce spune, când a vorbit de cenzura transcendentului. E o cenzură dincolo de care diavolul nu poate trece.
Interviu realizat în Iulie 2015 ♦
„PĂRINTELE JUSTIN AVEA O DRAGOSTE NESFÂRŞITĂ DE OAMENI. CRED CĂ A PLECAT DINCOLO CA MARTIR, NU CA MĂRTURISITOR”
D-na Aspazia, când l-aţi cunoscut pe Părintele Justin?
Pe Părintele Justin, l-am cunoscut după 89, cred că prin 90, iarna la Crăciun. Atunci am venit eu la Petru-Vodă ca să-l cunosc pe Părintele.
Care a fost prima impresie pe care v-a făcut-o Părintele?
în primul rând l-am recunoscut pentru că eu nu ştiam cum arată. Eram afară între cei care aşteptau la coadă ca să intre şi Părintele a ieşit ca să miruiască un autocar. Venise un autocar plin cu pelerini, eu nu ştiam că a ieşit ca să-i miruiască că am văzut pe urmă dar cum a ieşit pe uşă, am zis: „Ăsta e Părintele”. Avea o figură nu numai luminoasă, dar care şi revărsa lumină. Adică primul lucru pe care îl observai era lumina feţei lui. Am avut şi discuţii în contradictoriu cu Părintele. Ele au fost pe seama proceselor
93
pe care începuseră să le facă ai noştri, să ceară reabilitare şi bani ca şi cum suferinţa ar putea fi cântărită în bani. Noi am primit subvenţii, că aşa le-au numit „ei”, subvenţii pe care le-au dat pentru anii de închisoare şi erau meritate. Era munca noastră pe care „ei” ne-au furat-o. Erau salariile, pensiile pe care le-am fi primit dacă am fi fost afară. Fiecare dintre noi n-am fost terchea-berchea. Am fost oameni care am fi fost utili societăţii. Însă cărei societăţi? Noi ne-am ales societatea din care să facem parte şi pentru asta, „ei” ne-au pedepsit. Şi eu m-am supărat foarte tare dar nu numai eu au fost mai mulţi dintre noi care au spus: „Adică cum (să ne cerem drepturile)?”. În primul rând un creştin nu face procese. Ştim lucrul ăsta. Judecata este la Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă cineva ne-a greşit şi nu suntem în stare să-l iertăm, îl lăsăm în plata Domnului, nu îl dăm în judeca¬tă. Eu când am aflat că Părintele a dat binecuvântare uno¬ra şi altora care au venit şi au cerut-o pentru lucrul acesta, m-am întristat foarte tare şi m-am şi pornit la Părintele şi i-am spus: „Părinte, cum aţi putut să daţi binecuvântare pentru aşa ceva?”. Părintele s-a uitat la mine şi a început să zâmbească şi eu m-am înfuriat atunci în sinea mea, zicându-mi: „Eu vin cu o durere şi Părintele râde de mine!” Dar Părintele se amuza pentru că era de aceeaşi părere cu mine. După ce m-a lăsat şi i-am vărsat eu toate argumentele pentru care nici într-un caz lucrul acesta nu trebuia făcut de aşa-zişii martiri care martiri, care cer preţ pentru martira¬jul lor? şi să ne reabiliteze (Cine să ne reabiliteze? Fiii celor care şi-au bătut joc de noi şi de fapt prin noi de Domnul nostru
94
Iisus Hristos? Vin eu ălora să le cer reabilitare? Ce sămi reabiliteze?), şi pe măsură ce mă înfuriam şi îi explicam pricinile supărării mele, Părintele zâmbea tot mai mult şi la urmă a zis: „Stai, măi fată, să-ţi explic. Ăia care cer lucrurile astea, nu sunteţi voi. Cei care au venit şi mi-au cerut binecu¬vântare erau foarte amărâţi şi sunt copiii lor care îi împing la asta”, pentru că începuseră să dea sume foarte mari ca răs¬cumpărare. Iar eu i-am spus Părintelui: „Dar nu vedeţi că se vor da sume mari doar în prima tranşă şi pe urmă sume tot mai mici, dacă nu dintr-odată deloc?” Şi Părintele a zis: „Nu, nu vor face lucrul ăsta” şi a spus: „Şi eu m-am înscris pentru reabilitare”. Iar eu am rămas uimită şi am zis în sinea mea: „Doamne, Părinte şi eu care am venit cu gura mare, cu osândă!”. Şi i-am spus: „Părinte, nu o să primiţi nimic”. Şi Părintele: „Ştiu. Eu nu o să primesc nimic, dar vreau să le arăt ăstora care au venit şi mi-au cerut binecuvântarea, că mi-au cerut-o pentru nimic”.
De fapt „ei” voiau ca acei bani să ajungă la ai lor, pentru că (după „ei”) martirii sunt martiri şi sunt martiri mai martiri decât martirii. Sunt morţi eroi, dar sunt morţi, mai morţi şi mai eroi. Ăia sunt cei care intră în Holocaust. Deci „ei” au vrut să recompenseze foarte tare pe aşa-zişii pătimitori în urma Holocaustului din România şi au dat această lege. Şi apoi au redus-o, după care au retras-o exact aşa cum am prevăzut şi cum ştia şi Părintele că o să se întâmple.
Mi-amintesc că a venit la mine unul care era cel mai bun prieten al vărului meu care făcuse şi el vreo 13 ani de închisoare şi pentru care aveam foarte mult respect pentru că ştiam de
95
la vărul meu ce coloană verticală a avut, şi mi-a spus: „Uite, ţi-am adus imprimatele astea şi am să vin cu un procuror să-l dai în judecată pe Vişinescu” el ştia ce mi-a făcut mie Vişinescu – „şi tu să fii pregătită. Citeşte imprimatele, vezi ce trebuie să răspunzi procurorului”. Iar eu i-am răspuns: „Să fii sănătos! Ia-ţi-le aşa cum le-ai adus şi să nu mai vii la mine dacă vii cu treburi de felul acesta. În primul rând creştinul nu face pro¬cese, ştii foarte bine lucrul acesta noi l-am lămurit foarte bine în închisoare toţi între noi, am fost toţi hotărâţi să nu cerem revizuire, reabilitare, socoteli de felul ăsta astea ni le va da Domnul, ca să fie meritele noastre, dacă ni le luăm de aici, să fim sănătoşi, înseamnă că nu ştim ce să ale¬gem şi în al doilea rând, eu pe acesta l-am iertat din capul locului. Din capul locului, eu am zis: «Doamne, nu îi da succes anchetei pe care o face şi pentru aceasta eu primesc orice pedeapsă de la el, iertându-l, fiindcă ştiu că asta îţi place». Deci, eu din capul locului nu am avut nicio treabă cu omul acesta”. Zice: „Da, dar ce ţi-a făcut el ţie, îl bagă în puşcărie pe viaţă”. Şi zic: „Dacă eu l-am iertat, cum să-l bag în puşcărie pe viaţă?” Până la urmă el m-a înţeles şi a plecat. Şi eu i-am spus Părintelui: „Uitaţi-vă, Părinte, ce am făcut eu cu Vişinescu” şi el mi-a zis: „Bravo ţie! Bine că ai putut. Nu toţi au putut să ierte aşa, în felul ăsta, din ca¬pul locului”. Şi când m-am ridicat să plec, el s-a întors către toţi ceilalţi care erau de faţă la discuţia noastră şi a zis: „Să o ascultaţi pe Aspazia că ea e fata Căpitanului”. Şi atunci aşa m-am ruşinat şi i-am spus: „Să-mi iertaţi, Părinte, vehemenţa”. Şi Părintele a zis: „Mi-a plăcut foarte mult”.
96
Deci el de aia zâmbea, că îi plăcea ce spun, nu pentru că voia să râdă de mine.
Ştiţi că Părintele Justin avea regretul că nu s-a săvârşit în temniţă, ca mucenic…
Toţi am avut regretul acesta. În primul rând, pentru că noi ştiam că ieşiţi afară, ne contaminăm de duhul de afară. Vrei, nu vrei, aşa se întâmplă. Când trăieşti într-o lume de¬monică, simţi duhul acela rău. În al doilea rând, noi ştiam că Iisus a spus aşa: „Nu există dragoste mai mare decât aceea a prietenului care îşi dă viaţa pentru prietenul lui”. Or, Iisus a fost prietenul nostru. Noi ne-am angajat de bunăvoie, am zis: „Pentru Hristos, pentru Cruce şi pentru Patrie, suntem gata oricând pentru moarte”. Deci voiam moartea pentru ce am oferit noi. Nu o mucenicie care nici n-a fost până la urma urmei mucenicie! Cum să spun, a fost osânditoare pentru cei care au făcut-o, pentru noi mai puţin. Şi am să vă explic de ce. La început şi noi am zis că toţi cei care au murit în chi¬nuri, blasfemiind şi bătând, au căzut. I-am considerat căzuţi. Nu ştiam ce va face Domnul cu ei, că erau căzuţi în nume¬le Lui, dar erau căzuţi. Noi ştiam că Domnul este drept şi judecă aşa cum vede, numai că judecata Domnului este cu totul altfel decât a oamenilor. Deci pentru noi moartea era acceptarea lui Iisus, a jertfei noastre de viaţă. A fost o che¬mare că am suferit în numele Sfintei Cruci, dar am fi vrut ca Domnul să ne primească jertfa totală pentru că noi am spus: „Suntem gata oricând pentru moarte”. Deci ştiam că liber¬tatea ne ia din virtute, ştiam că jertfa totală este viaţa şi în al
97
treilea rând, pentru noi moartea în condiţiile acelea nu era o hârcă cu coasa, cum o văd românii în folclorul nostru, ci era o mireasă, era rece, era dură, dar noi ştiam că era moartea pe care Iisus a învins-o şi nouă ne-o dădea ca o eliberare. Cei care mureau în chinuri erau absolviţi, erau eliberaţi de suferinţă. Deci, pentru noi moartea era binevenită şi o doream din aceste trei motive. Nu pentru că n-am fi preţuit viaţa. Ştiam că viaţa e un dar al lui Dumnezeu şi nu trebuie să-ţi baţi joc de niciun dar divin, dar în condiţiile acelea, moartea era binevenită.
Şi acum să vă spun de ce am fost noi onoraţi, fericiţi şi ne-am considerat binecuvântaţi pentru că am făcut această închisoare şi n-am mai fost supăraţi că Dumnezeu nu ne-a preferat şi pe noi cei care am supravieţuit, mucenici. Diavolul a aflat foarte multe din tainele Domnului, de la oameni. El nu are cunoaşterea divină, cunoaşterea lui este cea luciferică, că există şi o cunoaştere satanică şi este bine întemeiată pe linia răului, bineînţeles. Există o ştiinţă a ră¬ului, o cunoaştere a răului, noi vedem cum se aplică, câte viclenii sunt, ce subţirimi de spirit are şi răul. Deci el a aflat prin oameni şi mai ales prin psalmistul şi profetul David că atunci când omul se aseamănă dobitoacelor, pierde mântuirea. El spune clar asta în Psalmul 48: „Omului bine fiind s-a asemănat dobitoacelor” şi deşi Te binecuvântează pe Tine, el nu ştie că făcându-se asemenea dobitoacelor, a intrat pe linia strămoşilor înapoi, în infernul cel veşnic pe care nu-l mai poate părăsi singur. Numai Dumnezeu îl poate scoate de acolo. Una din metode este că pe o linie genetică, dă un
98
handicapat care duce fericit crucea lui până la sfârşit. El este fericit şi bucuros nu pentru că se bucură de handicapul în sine, ci pentru că are o preştiinţă, o cunoaştere harică că el va scoate de pe linia strămoşilor lui întreaga spiţă care a că¬zut prin asemănarea cu dobitoacele. Şi atunci ce a zis diavo¬lul? „îi asemăn pe toţi cu dobitoacele şi le pierd mântuirea, deci le iau moştenirea umană a bunului Dumnezeu. Şi aşa nu se va mai lăuda că oamenii sunt fiii Lui. Vor fi ai mei”. Şi a început să ne aducă în starea de dobitoace, crezând el că metoda cea mai bună este metoda lui Macarenko – „ei” asta ne-au aplicat nouă şi anume obţinerea acestei asemănări prin reflexele condiţionate, aşa se numesc medical, adi¬că o metodă de teroare aplicată cu porţia de aşa natură încât omul care primeşte această „educaţie”, nu mai rămâne om, pentru că este redus la frică şi la spaimă. Omul de frică, o frică inconştientă, animalică cu adevărat, ştie că dacă nu trage la car, primeşte biciul. Şi diavolul s-a pornit temeinic pe lucru. A văzut că omul are o rezistenţă la care nu se aştepta. Nici noi nu ne-am dat seama că rezistenţa noastră, deşi căzuţi, era totuşi rezistenţă. De ce? Pentru că toţi cei care au bătut şi au schingiuit şi au blasfemiat şi au ascultat tot ce le-a spus stăpânul băţului, au făcut-o pentru că au pierdut calitatea de rezistenţă a omului. Adică prin reflexele condiţionate a fost spart pragul pe care Dumnezeu l-a dat omului pentru suportabilitate. Dumnezeu i-a dat omului o putere de răb-dare foarte mare, dar nu nesfârşită. Prin bătăile şi spaima asta continuă, diavolul a spart această forţă. Omul nu a mai avut puterea de a răbda. Deci el n-a ales să spună blasfemii
99
şi să bată. El nu a mai putut suporta teroarea pentru că s-a frânt legea firii lui, s-a frânt bariera până la care omul poate să suporte. Şi atunci ce s-a întâmplat? Am băgat de seamă că toţi aceştia când mureau, mureau în lumină. Mureau cu un chip luminos nemaipomenit, fericiţi. Nu era o fericire venită din faptul că „în sfârşit mi-a venit moartea şi m-a eliberat”. Era ceea ce vedeau ei în clipa în care plecau. Se vedea clar în ochii lor, pe faţa lor că au o viziune: îşi vedeau mântu¬irea, vedeau unde pleacă, vedeau că cel care vine să despartă sufletul de trup este îngerul Domnului şi nu diavolul.
Cel mai clar s-a văzut lucrul acesta pe Costache Oprişan şi era normal să fie aşa, pentru că el a fost cel mai torturat dintre torturaţi. De pildă, dacă voiau să facă pe cineva să bată pe altcineva, îl trimiteau întotdeauna la Costache. Deci el era ciuca bătăilor pentru toţi cei care cădeau şi acceptau să-şi bată aproapele. Dar nu numai că a fost cel mai torturat, dar era de o curăţie sufletească cum nu vă puteţi imagina. Omul simplu, omul de rând simte sfinţenia ca dovadă că toţi sfinţii au fost întâi sfinţiţi de popor. Poporul i-a ales întâi pentru că are această previziune, această intuiţie, ca să spun aşa în termeni mai noi. Deci, noi toţi ceilalţi care l-am cu¬noscut, l-am considerat o excepţie, nu un om. În închisoare, ştiţi care era porecla lui? „Serafim”. Când a murit, în toţi pereţii, a răsunat în Morse: „A murit Serafim”. Serafim, când şi-a dat duhul, era o zi neguroasă, povesteşte părintele Calciu. N-avem de ce să nu-l credem pentru că în afară de faptul că ştim că spune adevărul, lucrul acesta este confir¬mat şi de ceilalţi doi care erau atunci în celulă cu Costache.
100
Unul dintre ei e Marcel Petrişor. Deci era o zi neguroasă, nu era pic de lumină, nu era rază de soare, erau nori negri care fac ziua aproape un apus, un amurg şi toţi au zis: „Uite, plânge şi natura după el”. Însă în momentul în care l-au dez¬brăcat şi l-au aruncat pe targă, bunul Dumnezeu l-a reîmbrăcat într-o rază de lumină. De unde a venit? De unde s-a iscat? Nu era pic de soare, să-l fi căutat cu lumânarea. Chipul lui a devenit atât de luminos şi a fost atât de îmbrăcat în lu¬mină încât, spune părintele Calciu, „părea făcut din aur”. Şi pe pieptul lui a apărut o floricică albastră care este simbolul credinţei şi al neuitării, al neîmpietririi. O floricică de numă-uita. De unde a apărut? Cine a pus-o? Ştim că pe toţi îi dezbrăcau înainte de a-i duce în groapa comună. Noi ziceam că îi dezbracă ca să-şi bată joc până şi în ultima clipă de tru¬pul acela schingiuit. Am bănuiala că era un ritual demonic, de vreme ce atunci când l-au dezbrăcat pe Oprişan, l-a îmbrăcat Dumnezeu în lumină, nu în momentul în care şi-a dat duhul. Şi atunci am înţeles foarte bine că diavolul a vrut să facă din noi o herghelie de animale, de oameni căzuţi din veşnicie, de oameni deveniţi animale, pierzând dreptul la mântuire, iar Domnul a pus în locul acestei herghelii, o le¬giune de martiri, mucenici, mărturisitori, oase sfinţite prin martiraj, oase care izvorăsc mir şi care fac minuni. Şi dintre mărturisitori, cei mai buni şi mai iscusiţi, au devenit sfinţi.
Ce alte amintiri vă mai leagă de Părintele Justin?
Pentru mine cel mai cutremurător a fost momentul în care m-am dus să-mi iau rămas bun de la Părintele, când era
101
deja pe catafalc. Ce s-a întâmplat? Eu, când am împlinit 80 de ani, am scris Adusu-mi-am aminte, cartea pe care am de¬dicat-o îngerului păzitor şi în care reiau fragmentul în care am simţit pas cu pas ajutorul îngerului păzitor. Şi poves-tesc toate împrejurările în care m-a ajutat miraculos şi cum m-a ajutat. În cartea aceasta aduc şi o informaţie din lumea noastră care nu era cunoscută şi pe care Părintele Justin o cunoştea. El mi-a mulţumit că i-am adus-o la cunoştinţă şi ca să nu dispară cartea din cauza aceasta, am venit şi i-am cerut binecuvântare pentru tipărire. Şi am zis când am cerut binecuvântarea: „Părinte, să-mi daţi o binecuvântare mai apăsată că s-ar putea să fie ultima”. Nu ştiu, aşa am simţit eu atunci. Şi Părintele a zis: „Cum ultima? Stai puţin. Dar tu ce vârstă ai?” Şi eu am spus: „80 de ani”. Şi Părintele a stat şi ca şi cum ar fi văzut ceva sau ar fi calculat ceva pe urmă mi-am dat seama că a calculat a zis: „Păi, stai că mai ai până la 89 de ani”. Noi am înţeles atunci toţi am înţeles că voi muri la 89 de ani, dar Părintele a calculat care va fi vârsta sfinţiei sale când îmi va da ultima binecuvântare. Am înţeles lucrul acesta abia când mi-am luat rămas bun. Părinţii m-au lăsat mai mult să stau lângă catafalc şi am simţit pacea, liniştea Părintelui, bucuria cu care pleca şi parcă voia să-mi zică: „Ţi-am spus eu…” Părintele era foarte mulţumit şi cred că a plecat ca martir, nu ca mărturisitor. I-am simţit bucuria. Şi cum i-am simţit-o? Am primit icoana gândită de maicile de la Diaconeşti pentru Părintele şi eu am pus-o sub crucea care e acolo sub candelă şi beculeţul care arde acolo s-a stins. Iar eu m-am întristat foarte tare şi m-am întrebat:
102
„Oare de ce s-o fi stins?” Apoi mi-am zis: „Sunt becuri mici din alea de pom de Crăciun şi sigur s-a ars”. Şi a trecut ziua. Seara când am venit să mă culc, când mi-am închinat perna, am văzut lumină şi când am ridicat ochii, becul se aprinsese din nou. Eu mi-am zis că a fost felul în care Părintele m-a salutat. A vrut să-mi atragă atenţia că e acolo.
Ce credeţi că l-a caracterizat mai mult pe Părintele Justin?
Cred că l-a caracterizat dragostea de oameni. Era nesfârşită, era atât de mare încât ca să facă bucurie unor ti¬neri smintiţi, le-a dat o binecuvântare care nu era din inima lui. V-am povestit adineauri. Iubea oamenii, îi iubea grozav.
Da, şi mai zicea că omul trebuie iubit, dar ca să-l iubeşti, trebuie să-l înţelegi.
Părintele avea clarviziune şi ştia fiecare ce plăteşte. Şi cred că el vedea în fiecare dintre noi, scânteiuţa noastră di-vină, vedea sinele nostru pe care noi îl primim în momentul concepţiei şi care este certitudinea că noi suntem fiii Lui, concepţia geniului Lui creator. Şi asta nu au putut să o dez¬mintă filosofii atei, oricât s-au chinuit. Deci părerea mea este că ceea ce-l caracteriza pe Părintele în mod deosebit era marea lui iubire de oameni. De aceea a şi acceptat să fie ex¬tenuat până la… cer, că nu găsesc altă dimensiune mai mare decât asta. Unul dintre ai noştri, nu mai ţin minte care, a zis că: „Părintele Justin este înecat în popor”. Deci metafora a fost fericită, într-adevăr aşa era. S-a lăsat înecat în popor.
103
Cum să înţelegem cuvintele Părintelui Justin: „Să-l vezi pe Dumnezeu cu inima, asta înseamnă dragostea. Cea mai mare izbândă a creştinului este să-L vadă pe Dumnezeu cu inima”?
Păi, este clar, este limpede că e aşa pentru că divinitatea este afecţiune, este iubire. Noi ştim că Dumnezeu este iubire. Iubirea îşi are sediul în inimă ca afect, ca fenomen biologic vorbind. Ea îşi are sediul în inimă. Şi că este aşa, ne-o spune Iisus: „Iată, eu bat la uşa inimii voastre”. N-a zis, de pildă: „Eu bat la uşa minţii voastre”. N-a zis: „Vreau înţelegerea voastră, conceptul vostru, idealul vostru, idea¬litatea voastră”. Nu, n-a zis nimic din toate astea. El a spus: „Bat la uşa inimii voastre. Cine Mă primeşte, Eu intru, fac din inima aceea altarul Meu şi mâncăm cina împreună”. Deci, ceea ce a spus Părintele este perfect valabil. E clar, de aici vine. Preferinţa bunului Dumnezeu este compatibilitatea cu esenţa Lui. Ori esenţa dumnezeirii este iubire. „Dumnezeu este iubire”, spune Evanghelistul Ioan. Şi noi aşa îl simţim. În momentul când ne vine să plângem, aşa un plâns liniştit şi bun ca o ploaie bună de vară, este pen¬tru că ne-a atins aripa de iubire a bunului Dumnezeu. Aşa îl recunoaşte inima.
Ştiţi că Părintele trăia prin rugăciune, în rugăciune şi pentru ru¬găciune. Aţi simţit în preajma Părintelui puterea rugăciunii lui?
Rugăciunea este, ca să zic aşa, canalul prin care facem imediat legătura cu divinitatea, mai ales cu divinitatea ma-nifestată ca iubire, ca Duh, cu Duhul Sfânt. Legătura cu Duhul Sfânt o faci prin rugăciune imediat. Duhul Sfânt
104
este îndrăgostit de rugăciune şi cea mai mare bucurie a Duhului este să audă rugăciunea noastră, mai ales când este sinceră. Avea Părintele Justin, cel puţin în convorbirile cu mine, eu am remarcat această sintagmă: „Ştie Domnul”. Deci cu orice problemă ai fi venit, el spunea: „Ştie Domnul”. Adică pune-L pe El în cunoştinţă de cauză ca să vadă că vine de la tine, dar El ştie. Tu trebuie să spui: „Cred Doamne, cred nestrămutat, dar ajută necredinţei mele. Adică şterge tot ce este necredinţă din partea mea, că este cu carul”.
Cât de aproape vă mai simţiţi de Părintele Justin, acum după ce au trecut 4 ani de la trecerea sa la Domnul?
Mă simt la fel cum eram şi atunci. Aşa, puţin mai la distanţă, pentru că eu sunt acolo, undeva la coadă şi trebuie să ţin distanţa respectuoasă, dar plină de căldură şi de evlavie.
Era atât de îngăduitor…
Era şi exigent, uneori foarte exigent.
Da, aşa este. Bine, avea, zicem noi asprimea, avea muchia ascuţită a lucrului bine făcut. De pildă n-a fost deloc aspru cu ăştia cărora le-a dat binecuvântare să facă proces. S-a dat pe sine ca exemplu. A vrut să le arate că totul este zadarnic şi că de la lume n-ai ce aştepta. Dar noi, cum suntem veacul banului, am devenit ahtiaţi după ochiul dracului şi aceasta este cu adevărat ispita de care omul nu ştie să se ferească.
105
Ce credeţi că ar fi făcut Părintele Justin în situaţia creată în Biserica Ortodoxă după pretinsul sinod din Creta?
Asta este foarte greu de spus. Protocolul de la Creta că este un protocol nu este rezultatul unui sinod. Sinodul a trebuit să accepte ce era deja pus în protocol. Or, lucrarea unui sinod nu este asta. Un sinod dezbate un adevăr, îl ia pe toate feţele până când ajunge la esenţa lui şi-l stabileşte. Or, ăsta a venit cu ele gata pregătite, numai să fie recunos¬cute şi semnate. Practic, protocolul de la Creta este prima reformă religioasă pe care o face masoneria şi care vizea¬ză desfiinţarea spiritului hristic din Biserică, pentru că duşmanul de moarte al satanei este Hristos. Antihrist vrea să-L învingă pe Hristos şi ca să poată face lucrul acesta, el trebuie să răstoarne absolut tot ce s-a zidit în numele lui Hristos în lume. Deci, să vină cu reforme, cu reforme totale, radicale care demonizează tot. Protocolul de la Creta este primul cod de măsuri de felul acesta.
Şi cum să ne împotrivim acestor lucruri?
Ne-a spus-o chiar Iisus în Gadara când a văzut că omul este foarte uşor de derutat şi că nu ştie cum să lupte şi a con¬firmat lucrul acesta când le-a zis Apostolilor: „Nu vă luaţi faţă către faţă la harţă cu ăştia”, că „numai cu post şi cu ru¬găciune, acest soi de demoni poate fi biruit”. Deci nu e su¬ficient să invoci numele Domnului. Trebuie să te rogi şi să şi posteşti. Rugăciunea este cea mai mare faptă bună, dar trebuie să aduci şi cea mai mare, cea mai curată şi mai pri¬mită jertfă care este postul. Deci asta avem de făcut. Eu simt
106
că ceea ce trebuie să facem acum este să nu ne tulburăm, să postim şi să ne rugăm şi să priveghem tot timpul. Mie îmi este foarte frică de vremurile care vin, să ştiţi. Dar părerea mea este că trebuie să avem răbdare şi încredere. Să nu ne grăbim şi să nu ne speriem şi eu sunt la fel, eu nu mă excep¬tez din ăştia, care intră în panică şi se tem dar nu trebuie să fim aşa! Trebuie să ştim că Mântuitorul a urcat Golgota ca noi să nu fim aşa, ca noi să avem încredere că El a pus gir un strop de sânge pentru fiecare din noi şi în trecut şi în viitor şi în vecii vecilor. Amin.
Interviu realizat în Martie 2017
„TOATE ÎNCERCĂRILE DIN VIAŢA NOASTRĂ SUNT TEME PE CARE TREBUIE SĂ LE REZOLVĂM PÂNĂ LAJUDECATĂ”
„Ne-au condamnat pentru că nu i-am iubit şi nici nu o să-i iubim”
Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre mărturisitorii noştri care au pă¬timit în închisorile comuniste.
Sunt foarte mulţi dintre mărturisitorii care s-au sfinţit în închisori pe care nu-i ştim şi pe care îi ştie numai bunul Dumnezeu. Sunt aşa-zişii mistici care nu au spus niciun cuvânt după ce au ieşit din închisoare. Însuşi bădia Traian Trifan care era considerat unul dintre cei mai desăvârşiţi trăitori că mistic asta înseamnă: să-ţi trăieşti credinţa nu a semnat cartea lui. A spus Robul numărul
107
cutare… şi şi-a scris numărul lui de întemniţat. Deci sunt foarte mulţi de care ştie numai bunul Dumnezeu şi El ştie de ce îi ţine ascunşi, pe aceştia. Pe unii i-a ridicat în sla¬va sfinţeniei, pe alţii nu, i-a lăsat în anonimat. Îmi închipui că din momentul în care a apărut primul martirizat în cer, cred că a fost mare bucurie, pentru că Dumnezeu i-a luat diavolului toţi osândiţii la îndobitocire şi i-a făcut sfinţi. Şi aceasta este lucrarea Domnului, este singurul care poate dintr-un foarte mare rău că mai mare rău decât a-ţi pierde mântuirea sufletului şi filiaţiunea cu Tatăl ceresc, nu există, deci acest rău ticluit aşa de viclean de diavolul a fost transformat în slavă dumnezeiască. El este singurul care poate transforma orice rău în bine. În momentul în care simţi influenţa celui rău, din momentul acela trebuie să te consideri nefericit pentru că este duhul răului care este stricător de suflet şi tu, om de rând, nu ai putere să rezişti la aşa ceva. Trebuie imediat să te aşezi în genunchi, să baţi o metanie, să faci Sf. Cruce, să-L invoci pe Domnul Iisus să te apere de duhul acesta.
îmi amintesc, de pildă, cum anchetatorul cu care am avut de furcă aici în Roman, după eliberare făcuse soţul meu o greşeală şi era să intrăm amândoi la închisoare, exact cum scrie la carte a condus ancheta destul de inteligent şi totuşi n-a călcat adevărul. Pentru că pe ei nu îi interesa adevărul, ei nu judecau adevărul. Se zice că atunci când intri la tribu¬nal, tribunalul spune ce e drept şi ce e nedrept din acuzaţia care ţi se aduce. Judecata lor era cu totul altfel. Ei ştiau că tu ai dovedit că nu îi iubeşti şi că trebuie să te pedepsească
108
pentru faptul că nu îi iubeşti. Dar asta nu era într-un Cod penal, adică: te pedepsesc pentru că nu îţi plac ochii mei. Şi atunci făceau un scenariu: încălcai legea într-un fel în care voiau ei, se legau de un amănunt care putea să fie interpre-tat aşa şi te băteau până când recunoşteai că ai făcut ceea ce ziceau ei că ai făcut. Dar datorită acestui anchetator de care vă ziceam, am scăpat de închisoare că mai căpătam şi atunci vreo 5 ani, după „Codul” lor penal. Pe noi ne-au băgat în Codul penal fără ca să avem o greşeală penală sau să fi încălcat cu ceva legea. Ne-au condamnat pentru că nu i-am iubit şi nici nu o să-i iubim.
Vremea Cum credeţi că vor arăta vremurile cernerii de pe urmă?
Eu cred că Părintele Cleopa avea dreptate când spunea că al treilea „vai” va fi cu potopul de foc. Deci va fi o cer¬nere cum au mai fost şi după care civilizaţii întregi s-au prăbuşit, pe care bunul Dumnezeu le-a considerat un eşec şi pe care, pur şi simplu, le-a pierdut. Deci a sosit momen¬tul când Dumnezeu va face o nouă cernere şi noi ştim după prorociile Sf. Evanghelist Ioan din Apocalipsă, că în această cernere jumătate din oameni vor pieri, vor fi exterminaţi de îngerii nimicitori, pe care i-am întâlnit pentru prima dată, pomeniţi ca atare, de psalmistul David în Psalmul 77. Părintele Cleopa spune că mijlocul material prin care ome¬nirea va fi purificată, va fi potopul de foc. Deci vrând-nevrând, războiul al treilea mondial va fi un război atomic, nu va fi unul biologic aşa cum îl vor ăştia. Ei plănuiesc un
109
război biologic, adică vor trimite tot felul de microbi, tot fe¬lul de bacterii, de seminţe ale răului ca să nimicească oame¬nii. Dar războiul acesta nu poate fi controlat pentru că este destul ca Dumnezeu să trimită o pală de vânt şi toate bac¬teriile acelea să plece exact la cei care le-au trimis. Diavolul care îl sfidează pe bunul Dumnezeu, se teme de lucrul aces¬ta şi ştie că nu-L poate birui. Şi de unde cunoaştem că el ştie aceasta? Tot din timpul propovăduirii Mântuitorului în Gadara. Acolo diavolii îi cer să fie trimişi oriunde, numai să nu fie pedepsiţi cu pieirea lor. Şi întreabă: «Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu?». Deci ei ştiu Cine este şi cu toate aces¬tea îl înfruntă. Şi care este argumentul? Că n-a venit încă vremea. Şi aveau dreptate. Nici acum nu a venit vremea. El se grăbeşte, dar eu cred că graba asta a lui este în favoarea noastră, a celor care sperăm să avem un locuşor în rai, din îndurarea lui Dumnezeu şi din marea cernere să ne cruţe, să ne tină la Sine şi să nu ne lase din braţele Lui.
Vremea pe care a hotărât-o Dumnezeu se va împlini când va rămâne doar un singur drept pe pământ sau în zona care va trebui purificată, pentru că au fost cerneri totale şi au fost cerneri parţiale. De pildă, cea mai cutremurătoare cernere parţială a fost Sodoma şi Gomora şi ştim cât de înfricoşătoare a fost. Singura care a scăpat de o astfel de cernere a fost Ninive, dar ce a făcut Ninive nu e în stare să facă nicio populaţie. Şi în Sodoma şi Gomora, au venit profeţii, dar au fost luaţi în râs, au fost batjocoriţi, pe când profetul Iona care s-a dus în Ninive, nu a fost izgonit pentru că conducătorul cetăţii Ninive era un om drept care nu judeca strâmb, nu făcea nedreptăţi şi îl respecta
110
pe Iona, ca de altfel toată cetatea. El stătuse trei zile în burta chitului şi a ieşit de acolo nevătămat, ceea ce era o mi-nune pentru că se ştie că în momentul în care chitul înghite prada, o şi dizolvă imediat. Are sucuri gastrice atât de puter¬nice încât lichefiază imediat orice victimă pe care a înghiţit-o. Ori, pe Iona nu l-a prefăcut în aliment comestibil. El a stat viu acolo şi după trei zile a ieşit, prevestind şederea de trei zile a Mântuitorului în iad, după cum spun Sfinţii Părinţi. Deci Iona a fost crezut şi conducătorul cetăţii i-a zis: „Bine, eu cred că aşa se va întâmpla, dar ce facem ca să ne salvăm? E vreo posibilitate, că noi ştim că Dumnezeu nu schimbă nimic din planurile Lui şi că nimic din ceea ce a profeţit nu va rămâne neîmplinit? Şi Iona a spus: „Da, aşa este, dar există un mijloc prin care Ninive poate fi salvată, deşi e foarte greu. Trebuie ţinut post trei zile cu pâine şi cu apă şi greul este că toţi trebu¬ie să-l ţină. Unul singur dacă nu-l ţine, face zadarnică străda¬nia celorlalţi. Deci dacă ninivitenii se aşază la pământ, le pare rău pentru ce au făcut, îşi cer iertare şi cum era ritualul ebraic pe atunci, îşi pun cenuşa pocăinţei în cap şi postesc trei zile cu pâine şi cu apă, Dumnezeu i-ar putea izbăvi, cum ştie El”. Şi Ninive a fost salvată. Din câte cunosc eu, este singura împrejurare în care se vede clar că Dumnezeu schimbă planul pe care îl face dintru început pe un preţ mare al omului. La niniviteni a fost unitatea în asceza pe care şi-au impus-o toţi ca ispăşire.
Dumnezeu este Cel care îi va veni de hac diavolului şi în vremurile noastre. Erezia cea mai mare a tuturor veacurilor, bunul Dumnezeu o va stinge. Şi nu o va stinge cu uşurinţă.
111
Dumnezeu poate totul, dar este atât de împiedicat de noi, făptura Lui. Nu i-am dat noi puterea nemaipomenită pe care o are diavolul acum? El are atâta energie negativă adunată, încât în câteva secunde toată Terra poate fi făcută ţăndări. Deci diavolul este o putere, o forţă şi Dumnezeu trebuie să-l învingă cu armele Lui pure, curate, cu iubire, nu cu toa¬te vicleniile pe care le foloseşte „nenumitul” acesta. Nu e simplu, dar Domnul Iisus a considerat că ne-a cerut puţin, că ne-a cerut permanenta rugăciune şi permanentul post şi ne confirmă lucrul ăsta în Ghetsimani unde Mântuitorul experimentează întreaga tragedie a omului. Şi spune: v-am cerut să vă rugaţi şi n-aţi fost în stare să faceţi nici lucrul acesta. Deci le reproşează celor mai iubiţi Apostoli ai Lui pe care i-a rugat să stea şi să se roage cu El şi ei au adormit i-a adormit diavolul pentru că n-au avut putere să-i reziste şi a zis în continuare: «Privegheaţi şi vă rugaţi căci du¬hul este tare, dar trupul este neputincios». Am învăţat în închisoare să ţin strict la cuvântul Mântuitorului, la ce a spus El. În temniţă nu am avut alt mijloc de cunoaştere decât din aducere aminte din ce a spus Mântuitorul şi după asta ne-am condus aşa cât am putut şi a fost bine. Pentru mine este important acum să îl rog pe bunul Dumnezeu să mă ţină în afară de orice primejdie care vine către sufletul meu. Eu habar nu am ce e cu mine. Sunt un împiedicat şi un întunecat şi asta văd la tot pasul. Deci eu spun, aşa cum se ruga Sf. Petru Damaschinul: „Doamne, eu nu ştiu ce-mi trebuie, consideră-mă un lucru al Tău, fă cu mine ce vrei, numai ţine-mă în braţele Tale şi mă mântuieşte”.
112
Şi mai ştim clar din istoriile vii ale creştinătăţii că Duhul Sfânt nu stă alături de duhul satanic. Acolo unde se infiltrea¬ză duhul satanic, Duhul Sfânt pleacă plângând cu lacrimi mari, cu suspine mari. Şi într-adevăr din punctul acesta de vedere, iadul aşa se defineşte: spaţiul din care pleacă dum¬nezeirea, spaţiul golit de Duhul Sfânt. Când va veni clipa sfârşitului, vor fi semne. Maica Domnului, Portăriţa spune că atunci când va pleca Duhul Sfânt din Muntele Athos, „aşa cum am venit, aşa voi pleca”. Nu pot hotărî eu, om de rând, când va fi momentul acela. Voi şti aceasta atunci când Dumnezeu mă va lua şi mă va izbi acolo unde trebuie să fiu. Pentru aceasta trebuie să mă rog, să postesc şi să priveghez tot timpul. Şi cuvântul Domnului nu se poate să nu vină. Nu S-a urcat El pe cruce şi nu ne-a arătat în zadar că nu vom urca niciodată pe Tabor, dacă nu urcăm Golgota întâi? Nu a făcut toate lucrurile acestea ca să ofere o lume purificată, curăţită, penetrată de Duhul Sfânt, să o ofere „nenumitului”. El va interveni. Părerea mea este că trebuie să avem răbdare şi încredere. Nu trebuie să intrăm în panică şi să ne speriem, ca cei care strigă: „Doamne, ce-o fi, ce facem şi cum facem că ne pierdem, că pierim?”. Trebuie să ştim că Mântuitorul a urcat Golgota ca noi să nu fim aşa. El ne-a arătat că trebuie să te fereşti din calea răului, nu să te duci în întâmpinarea lui ca chiorul. Mai ştim că ce este dincolo de înţelepciune, este vânare de vânt, a spus-o Eclesiastul prin Duhul Sfânt înaintea Mântuitorului.
113
Ce credeţi despre părerea multor ortodocşi din zilele noastre care susţin că nu mai contează Canoanele Sfinţilor Părinţi pen¬tru că iubirea le biruie pe toate?
Iisus a spus clar: «Eu sunt uşa. Cine intră prin Mine, acela va avea viaţă veşnică». Cum se închide această uşă, e o ches¬tiune de dogmă şi nu mă pronunţ eu, că nu am nicio cădere. Eu ştiu că cel mai bine este să-mi păzesc intrarea pe uşă. Nu i-a spus aşa soţia lui Iov? „Dumnezeu este foarte milos¬tiv, ştie exact ce vrea acesta de la tine, deci spune-i tu ce vrea diavolul ca să te lase în pace şi tu, după aceea, te aşezi în ge¬nunchi, te rogi de iertare, că iubirea le biruie pe toate” şi Iov a spus: „Nu pot să fac lucrul acesta. Chiar dacă vreau, nu pot”. „Păi, de ce nu poţi?” „Pentru că ăsta îmi cere să spun că nu Dumnezeu m-a creat pe mine, că nu sunt fiul Lui. Eu nu pot să spun că Tatăl veşnic nu este Tatăl meu. Chiar dacă spun, nu este adevărat. Eu sunt fiul lui Dumnezeu prin creaţiune”. Şi nu a spus şi a făcut bine. Şi în Sfintele Sinoade, se spune clar că prea marea încredere în îndurarea lui Dumnezeu este păcat de moarte împotriva Duhului Sfânt. Deci iubirea divină nu le iartă pe toate. Sunt lucruri de neiertat. Orice păcat, oricât de nenorocit ar fi, poate fi iertat de bunul Dumnezeu, dar El spune clar ce nu poate ierta. Am văzut, de pildă, că poate să ierte o crimă, dar dacă omul se leapădă de Dumnezeu, asta nu poate fi iertat. Deci e greşit să spu¬nem că iubirea le biruie pe toate, pentru că există hotar şi pentru aceste „toate”. Într-adevăr îndurarea lui Dumnezeu este nemăsurată. De pildă, sunt oameni care luptă cu o patimă din aceasta care nu se iartă, o viaţă întreagă şi nu reuşesc
114
să o biruiască. Se spovedesc, dar degeaba. Nu reuşesc să-şi biruie patima. Şi totuşi omul acela este mântuit. De ce? Pentru că n-a părăsit lupta. El n-a putut să fie biruitor, dar n-a părăsit lupta şi a luptat până în ultima clipă a vieţii lui. Şi Dumnezeu a binecuvântat râvna, strădania lui. Biruinţa, adică mântuirea, ţi-o dă doar bunul Dumnezeu, ca dovadă că a mers aşa de departe cu această îngăduire, încât pe tine, neputincios, ticălos care vii cu un bagaj întreg de păcate, te iartă, te mântuieşte şi te primeşte în sânurile Sale, dacă la balanţă, ai înclinat spre faptele bune. Deci, El găseşte toate mijloacele ca să-ţi sporească biruinţa, atunci când nu o poţi câştiga tu, deplin. Dar lepădarea de divinitate, nu se iartă. Ce faptă bună ar putea să contrabalanseze o asemenea rătă¬cire când nu eşti în stare să mergi pe calea vieţii, nu eşti în stare să fii un fiu bun, ascultător? Dar să nu recunoşti pater¬nitatea Celui care ţi-a dat viaţa, care ţi-a dat acest dar, asta nu se iartă. Cum să te ierte Dumnezeu că tu îl negi pe El?
„Cred, Doamne, cred nestrămutat, dar ajută necre¬dinţei mele”
Cine credeţi că poartă răspunderea ere¬ziilor care au dezbinat Biserica începând cu Marea Schismă?
Cei care vor răspunde pentru erezia catolică sunt ierarhii care au condus Biserica în erezie, pe baza faptului că Mântuitorul n-a zis: «Vai de cel ce se sminteşte», ci a spus: «Vai, de cel prin care vine sminteala». Iisus a spus clar: «După faptele voastre vă voi judeca», n-a zis „după te¬ologii”. Şi a mai spus un lucru înfricoşător de care noi nu ţinem seama, mai ales eu nu pot nici măcar o zi dintr-un
115
an, nu pot să-mi asigur virtutea neosândirii, a nejudecării. Eu, în fiecare zi, trebuie să judec ceva. Mă căznesc de ani şi ani să trăiesc o zi fără să judec pentru că ar fi salvarea mea şi pentru că Dumnezeu este veşnic. La El nu există ieri şi azi, trecut şi viitor. La El toată vremea este veşnicie, este „acum”. Deci învierea Lui este „acum” şi „aici”, „oricând” şi „oriunde”. Nu cunoaşte timp şi spaţiu. Şi mi-am zis că dacă într-o frântură din veşnicie reuşesc să-mi însuşesc această virtute, a neosândirii, eu sunt salvată de acest păcat. Ei, nu am reuşit o viaţă întreagă de om.
Poate nu e judecată, ci doar analiza şi constatarea unor fapte…
E judecată, pentru că nici faptele bune nu ai dreptul să le judeci, pentru că nu ştii: tu le judeci de bune, dar poate nu sunt bune, pe altele le judeci de rele, dar poate nu sunt rele. Asta nu e treaba ta. Tu vezi-ţi bârna din ochiul tău şi nu paiul din ochiul aproapelui. Mai cred că este foarte greşit când se spune că pentru păcătoşi nu te rogi. Nu e adevărat. Mântuitorul a spus: «N-am venit pentru cei sănătoşi şi cei drepţi, am venit pentru cei bolnavi». Deci acolo ne reco¬mandă El faptele noastre de iubire, acolo e nevoie de ele.
Dacă îi tot spui cuiva unde greşeşte şi el nu se îndreaptă, poţi să nu îl judeci şi să mai ai răbdare cu el?
Poţi să nu mai ai răbdare cu el. Dar când răbdarea ţi se termină, îi spui aşa: „Am făcut tot ce am putut, tot ce am ştiut eu pentru tine. De azi înainte îmi eşti străin”. Poţi săţi pierzi răbdarea, dar îi spui omului să nu mai aştepte de
116
la tine mila pe care o aveai. În acelaşi timp tu recunoşti că nu ai nicio putere asupra lui, că nu poţi să-i faci binele pe care ai vrea să i-l faci. Şi atunci te retragi şi faci abstracţie de prezenţa lui ca să nu-l judeci.
Din punct de vedere ortodox, care este legătura între faptele bune şi dreapta credinţă?
Nu poţi să faci fapte bune fără dreapta credinţă. În fap¬ta bună, intră neapărat şi darul acesta mare al credinţei, al încrederii totale în pronia cerească. Părintele Galeriu spu¬nea: „Totul este proniator”, deci totul ţine de pronia cereas-că. În momentul în care mie îmi lipseşte ceva, nu am decât să-l cer de la bunul Dumnezeu şi mi se dă. Dacă nici nu cer şi mai şi resping, atunci ce pretenţie mai pot avea? Toate în¬cercările din viaţa noastră sunt teme pe care trebuie să le rezolvăm până la Judecată. Există Adevăr, dar Adevărul este îmbrăcat într-o formă. Nu există un adevăr gol. Deci dacă eu greşesc conţinutul şi forma e greşită. Nu vă uitaţi la forme, mergeţi direct la esenţă, că esenţa ia forma care este pro¬prie lui! Aşa că trebuie să fiu foarte atentă, exact la cuvântul Domnului. Mântuitorul a zis să căutăm să descifrăm întot¬deauna Adevărul, că toate celelalte ni se vor adăuga nouă. A spus mai mult decât atât: când eşti nedumerit şi nu înţelegi anumite lucruri sau nu ştii să-ţi rezolvi problemele, El spune: „Pune-ţi toate grijile în braţele Tatălui Meu şi toate celelalte vi se vor da cu supramăsură pentru că Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie”. Încrederea asta cu care spui: „Doamne, Tu ştii, Tu poţi să faci pentru mine ceea ce este bine”, această
117
predare totală în mâinile Tatălui ceresc, este mai salvatoare decât orice dogmă. Ştiu asta din propria trăire. N-aveam de unde să ştiu eu, dogme în închisoare, dar predarea perma¬nentă în mâinile Mântuitorului nostru este salvatoare. Deci nu vă puneţi întrebarea: „Ce şi cum şi dacă e bine aşa sau alt¬fel?”, ci spuneţi doar atât: „Doamne, Tu ştii, ia-mă în braţele Tale şi fă ce vrei cu mine că nu-Ţi voi sta împotrivă, numai nu mă lăsa din braţele Tale şi mântuieşte-mă”. Esenţial este ce trăieşte inima ta, ce pui tu acolo. Iisus acolo vrea să vină pentru că dragostea, credinţa ţin de inimă, pe când dogma ţine de minte. Iar Apostolul Pavel spune clar: dintre toate, dragostea este cea mai mare. Şi mai spune Mântuitorul un lucru la care noi facem apel de foarte puţine ori: «Tot ce veţi cere Tatălui Meu în numele Meu, va fi vouă». Vă daţi seama ce dar mare ne face Iisus? E bine să ne rugăm aşa: „Părinte, în numele Fiului Tău, ascultă cererea mea”. Şi nu pot să vă spun cum ascultă. Deci avem ce face, fără să ne chinuim să învăţăm Canoanele celor şapte Sinoade. Canonul meu de care eu ascult este: „Doamne, ţine-mă în braţele Tale şi nu mă lăsa să cad” şi „Cred, Doamne, cred nestrămutat, dar ajută necredinţei mele”, adică: „Şterge tot ce este necredinţă din partea mea că este cu carul”.
Interviu realizat în Mai 2017
118
DESPRE STATUL CIBERNETIC, LUMEA VIRTUALĂ ŞI ISPITIRILE VREMURILOR DE PE URMĂ
„Ultima mea dorinţă: sfârşit creştinesc, părinte!”
Spuneţi-ne câteva cuvinte despre copilă¬ria dvs. De la cine aţi deprins alfabetul credinţei?
De la bunica mea care atât de tare se ruga! Avea icoane, punea lumânări jos, pe pământ, că nu erau podele. Tăia cartoful în două şi băga lumânarea, aşa, în car¬tof, să stea. Nu ştia carte, dar striga mereu pe Dumnezeu. Eu am copilărit la ţară pentru că părinţii mei au fost învăţători şi târziu, au ajuns ei învăţători la oraş. Toată cariera lor a fost făcută prin sate. Am avut şi eu o străbunică, străbunica pa¬ternă care a trăit 101 ani. Dar altfel, toţi cei din familia mea s-au dus destul de devreme. Bărbaţii, în special, au murit chiar tineri. Bunicul meu matern a murit la 50 de ani, bunicul patern la 60 de ani, tineri. Bunicile au murit ceva mai în vârstă, s-au apropiat de 70 de ani. Mama mea s-a apropiat de 80 de ani. Şi pe mine odată un părinte m-a întrebat care este ultima mea dorinţă. Am spus: „Sfârşit creştinesc, pă¬rinte”. Şi părintele zice: „Dar ce, sfârşitul vostru de acolo, din închisoare, nu era creştinesc?” Zic: „Era un sfârşit ho¬tărât de Dumnezeu în planul Lui de mântuire a noastră, dar nu era creştinesc”. Sigur, îl sfinţeşte bunul Dumnezeu, la El toate sunt cu putinţă, dar eu aş vrea să fiu pusă în ţărână cu o bună aşezare creştină, că „din pământ eşti, în pământ te întorci”, cum a zis Domnul. Aş vrea să îmi cânte un preot dezlegarea la cap, care are o putere nemaipomenită şi pe
119
care el o citeşte cu puterea pe care o are de la Duhul Sfânt, prin taina preoţiei. Cei care au fost trimişi direct în pământ, în râpi şi în văi şi în ape şi aruncaţi în crematorii, toţi aceştia nu s-au bucurat de ultima dezlegare, de ultima binecuvânta¬re pe care Hristos, prin preoţii Lui, o acordă creştinilor.
Cum vedeţi viitorul omenirii?
Toată creaţiunea este a lui Dumnezeu, însă lumea satanică este o lume virtuală. Ce înseamnă asta? Este o lume care funcţionează exact aşa cum funcţionează şi lumea bunului Dumnezeu, dar care nu se bazează pe adevăr. De pildă, lu¬mea satanică, statul satanic, cetatea diavolului se va întemeia pe energia pe care noi o numim electromagnetism. Statul care vine, Statul satanic va fi un Stat cibernetic. Noi nu ne putem imagina cam cum va arăta ăla. Dar va fi o lume de roboţi şi robotizaţi. Roboţii, deci roboţii ăştia nesimţiţi, fără suflet, fără viaţă, fără sentiment, vor fi activaţi şi puşi să lucreze de energia electromagnetică, deci negativă. Şi am să vă spun de ce e negativă. Lumea aceasta nu este o lume adevărată, nu este o lume reală, este o lume înşelătoare. În momentul în care Dumnezeu va hotărî, ea va dispare. Pur şi simplu va dispare, ca şi cum n-ar fi fost. Pentru că, ce face diavolul? Cum spunea Părintele Cleopa, el n-are imaginaţie. Numai un creator îşi imaginează un lucru nou, pe care să-l creeze. Nu există inventatori. Este o minciună satanică. Există descoperitori. Sunt oameni care primesc acest talant al cunoaşterii de la bunul Dumnezeu şi care descoperă tai¬ne, descoperă, dar nu le creează, nu le inventează. Trebuie
120
să ştim că lumea în care vom fi introduşi prin microcip, este o lume virtuală, adică nu este o lume care se bazea¬ză pe adevăr. Diavolul a descoperit foarte multe din tainele Creatorului prin talantul pe care Dumnezeu îl dă omului de ştiinţă ca să descopere o taină. Deci, electromagnetismul pe care se bazează cetatea diavolului, cetatea viitoare care o ve¬dem cu ochii e pe noi, deja se bazează pe această energie negativă care este electromagnetismul. Ea nu este adevărată, de aceea ea este virtuală, ea este o înşelăciune a diavolului. Este ca şi cum un elev leneş copiază teza; teza e perfec¬tă, e de 10, dar e copiată, nu-i a lui, nu-i gândirea lui. Este o teză copiată; este un 10 nemeritat. Şi, la momentul potrivit, când Dumnezeu va hotărî maica Domnului are profeţii în sensul acesta toată electricitatea şi toată cibernetica asta vor fi inoperante. Deci, universul cibernetic pe care diavo¬lul îl creează pentru vecii vecilor, nu va dura decât, cel mult dacă va dura atâta cât spune Sfântul Evanghelist Ioan: trei ani şi jumătate. După aceea, el se face praf, ca şi cum n-ar fi fost. Şi Maica Domnului spune că atunci când va hotărî Dumnezeu ziua aceea, va fi ziua înfricoşătoarei Judecăţi şi toată lucrătura bazată pe electromagnetism va dispare. Va fi un întuneric, Dumnezeu va retrage luminătorii. Noi ştim cine sunt luminătorii: luna, stelele şi soarele. Dumnezeu a zis să se facă luminători şi s-au făcut. Toată creaţiunea bunului Dumnezeu este aşa, prin Cuvânt. „Am zis şi s-a făcut. Şi-a fost bine”. Dumnezeu a judecat, a gândit, a şlefuit, a binecuvântat ceea ce a creat şi a spus: „Este bine”. Şi când a zis că este bine s-a făcut zi, s-a făcut noapte, ştim din Geneză toate lucrurile
121
astea. Deci, spune Maica Domnului: „îngeri nimicitori” vor veni. Semnalul ăsta va fi că vor dispare luminătorii când în¬cepe cernerea bunului Dumnezeu, când începe Dumnezeu să separe oile de capre, cum ştim noi că a promis că va face, îngerii nimicitori vor nimici pe toţi cei care au devenit satanizaţi, care nu mai au nicio posibilitate de întoarcere, de convertire, de metanoia cum zic preoţii noştri.
Părintele Cleopa spunea, că la un moment dat, după ce vor începe reformele şi lumea va fi zguduită de măsurile pe care le iau ăştia, va fi ceva de vise rele. La un moment dat, când el va fi sigur de victorie, când toate reformele lui se vor împlini, antihrist se va prezenta lumii întregi, universu¬lui întreg. Îl veţi vedea concomitent în toate ecranele lumii. Va apare dintr-odată tot, în mii şi mii de exemplare, pe toate ecranele. Va fi tânăr, frumos, plăcut, ademenitor, dar va avea răceala şi semnele ciberneticii, ale industriei fără suflet, fără sentimente. Iar oamenii vor fi robotizaţi. Deci, se va extrage din ei energia pozitivă şi va fi transformată în energie negativă. Sfântul Botez va fi transformat în legământ de loialitate pen¬tru „nenumitul”. Şi acest tânăr va spune: „Eu sunt antihrist. Eu sunt”. Asta înseamnă: „Hristos a murit”. Hristos nu mai există. „Eu sunt antihrist, împotriva, inversul, reversul, tot ce nu este Hristos. Deci, de azi înainte eu sunt prinţul întregu¬lui univers, de mine veţi asculta. Ascultarea voastră este fără negocieri şi fără amânări; deci, întocmai cum voi conduce eu. E planul meu”. Este planul cibernetic, calculatorul imens, creierul imens, rece pe care se va implementa principiul de conducere satanic al lumii şi care va conduce lumea.
122
Cum vom putea lupta cu toată puterea aceasta a răului?
Diavolul este nedisciplinat. Diavolul nu ţine cont de le¬gile Domnului, dar ele operează şi pe el şi pe energia lui ne¬gativă. L-a învăţat minte în atâtea rânduri, dar degeaba. El este obraznic, revine, este ăla pe care îl dai afară pe uşă şi el vine pe fereastră şi aşa mai departe. Dar el s-a grăbit. El ar fi avut eventual succes în aceşti trei ani care i-au fost din vecie plănuiţi pentru el, fiindcă Dumnezeu din vecie a hotărât să-i dea satisfacţie trei ani şi jumătate…, l-ar fi avut, dacă respecta întru totul poruncile Domnului. Ori, Domnul a hotărât să-i dea lui libertate atunci când va rămâne pe lume un singur drept, un singur credincios. Şi am văzut că aşa s-a întâmplat cu Sodoma şi Gomora. Când a întrebat Avraam: „Doamne, dar pentru zece drepţi vei prăpădi o lume întrea¬gă de păcătoşi? Numai pentru zece drepţi?”. Şi El a spus: „Nu! Dacă mai sunt zece drepţi, Eu salvez lumea! Dar dacă rămâne unul singur, pe acela îl scot şi ard, nimicesc toată lu¬mea nevrednică”. Va fi vremea aceea, pentru că Dumnezeu conduce lucrurile prin vremi, nu prin timp. La Dumnezeu nu există timp. Vremea este cu totul altceva. Vremea este momentul când un lucru ajunge să fie copt, la maturitate şi se împlineşte. Românul, în înţelepciunea lui, şi-a tradus foarte corect lucrul ăsta. A spus: „I-a venit vremea. Sau nu i-a venit încă vremea”. Asta nu ţine de o dată oarecare; este vremea divină, este momentul în care Dumnezeu a zis: „Ăsta este momentul, ăsta şi nu altul”. Deci, momentul în care el trebuia să vină, era când pământul rămânea într-un singur drept. Ori noi vedem cu ochii noştri că sunt încă
123
foarte mulţi drepţi. Şi pentru că a nesocotit lucrul ăsta, nu i se va da nici cât ar fi căpătat dacă ar fi fost disciplinat. Pe asta mă bazez eu. Părerea mea nu e scoasă din nicio dogmă, dar sper că nu spun un lucru neadevărat. De câte ori spun astfel de lucruri care nu se regăsesc în predicile părinţilor noştri, eu spun: „Doamne, Tu ştii că eu nu merg împo-triva preoţilor Tăi, Doamne fereşte! Şi Te rog, dacă spun ceva care e nelegiuit, şterge din mintea oamenilor care m-au ascultat, lucrul care nu este adevărat”. Şi sunt sigură că Dumnezeu şterge ce nu este corect. Pentru că eu nu am de unde să ştiu care este, de fapt, adevărul divin. Eu îl pri¬mesc cumva, cineva îmi toarnă în cap o cunoaştere, o ilumi-nare, dar sunt o păcătoasă ca toţi păcătoşii. Adevărul este la Dumnezeu, doar El ştie. Dar eu zic că Dumnezeu de aia mi-a dat judecată, să pun şi eu cap la cap lucrurile pe care le văd, pe care le înţeleg şi să trag concluzia cea bună. Deci eu, de aici îmi trag speranţa şi optimismul: că Dumnezeu îl va pune la punct înainte de vreme pentru că înainte de vreme şi el s-a apucat să facă ceea ce nu trebuia să facă. Nu era încă vremea lui. Şi el ştie când este vremea lui. Ştiţi de unde ştim că ştie? Din povestea care s-a întâmplat în Gadara. Dacă vă aduceţi aminte, atunci când Domnul nostru Iisus Hristos a scos legiunea de demoni din bietul demonizat din Gadara, diavolul a zis: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” Deci ştiau cine este Mântuitorul, ştiau cu ce putere i-a scos, ştiau toate lucrurile astea. Deci există o cunoaştere luciferică, care este mai presus de cunoaşterea umană şi care poate descoperi până acolo până unde Dumnezeu îngăduie, care
124
este drumul divinităţii. Deci, ei ştiau şi au spus: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, că nu a venit încă vremea”. Ei ştiu că vor fi nimiciţi,ei ştiu că vor pierde războiul, dar sunt obraznici, merg mai departe, merg înainte şi zic: „Dacă vicleniile noastre vor reuşi să înfrângă binele?”… Şi au ajuns la asemenea performanţă, că oamenii lor, deci, demonizaţii, cei care lucrează cu putere demonică, au pu¬terea acum, să scoată din noi energia pozitivă. În termen tehnic se numeşte vampirism energetic. Deci, ei extrag din noi energia pozitivă. Îşi iau această putere, o răstoarnă şi îşi acumulează energie negativă, singura pe care o pot folosi ei, care este cea neadevărată, cea care nu se bazează pe adevăr, cea care e copiată, care e furată, care este contrafăcută de diavol în fel şi chip.
Rugăciune permanentă şi post
Ne-aţi putea spune câteva lucruri despre actele biometrice?
Nu e competenţa mea, dar vă spun numai unde m-am fixat eu. Eu am luat această hotărâre pen¬tru că fiecare va trebui să hotărască de unul singur eu ştiu precis că sub niciun motiv, nu trebuie să accept cipul. Îmi asum deci toate consecinţele care nu vor fi deloc uşoare. Dar, am curaj pentru faptul că ştiu că Dumnezeu nu îi lasă nici¬odată pe ai lui. Totdeauna îi ajută. Am 14 ani de traversare a infernului ateu şi ştiu exact în ce măsură nemaipomenită ajută Dumnezeu pe ai Lui. Deci, asta este o hotărâre. Asta nu mă împiedică să-mi fie frică. Am în mine o spaimă de moarte. Numai că nu-i o spaimă care mă desfiinţează, e o
125
spaimă care mă motivează ca în fiecare clipă să cer ajutorul Domnului Dumnezeu. Şi sper să nu fie un moment de spărtură ca diavolul să se strecoare şi să-mi pună viclenia lui, la care eu să nu ştiu să-i fac faţă. Ştiu că nu mă pot apăra de¬cât cu rugăciune permanentă şi cu post, căci numai cu post şi cu rugăciune, acest fel de diavol poate fi biruit. Deci noi trebuie să nu fim descoperiţi de rugăciune, să fie totdeauna lângă noi rugăciunea, pentru că altfel diavolul se strecoară şi pune laba pe noi. N-avem putere să luptăm faţă către faţă cu el. Numai îngerul păzitor este cel care ne ocroteşte de el. Dacă noi pierdem legătura cu îngerul păzitor, dacă îl supă¬răm şi facem păcate prea mari ele cu cât sunt mai mari, cu atât mai tare duhnesc, sunt urât mirositoare atunci înge¬rul păzitor este gonit de duhoarea lor. Şi el pleacă cât mai departe ca să nu simtă această putoare. Şi, îndepărtându-se de noi, noi îl auzim din ce în ce mai slab. El nu este lângă urechea noastră ca să ne spună în fiecare moment ce trebuie să facem ca să ne ferim. Deci, trebuie să ne păzim de păcate de moarte, de păcatele alea grele, că de cele mărunţele nu ne putem feri, le facem cu ochii închişi. Aşa că în perioada aceasta, trebuie să ne ferim de păcatele de moarte, de cele şapte mari păcate şi trebuie să avem permanent rugăciunea lângă noi. Altfel n-avem nicio şansă. Diavolul este o forţă, este o energie negativă, mincinoasă, dar este o forţă care ne depăşeşte pe noi. De aceea Dumnezeu a coborât să ne lase toate uneltele cu care noi să putem lupta. Sfântul Botez ne apără pe noi de intrarea diavolului în sinele nostru, sinele nostru fiind luminiţa pe care o trimite Dumnezeu în
126
noi, în momentul când ne-am conceput, exact în momentul acela, nu mai târziu. Deci femeile care zic că ele avortează un boţ de carne şi că omul devine fiul lui Dumnezeu doar după naştere, prin botez, se înşeală. Noi suntem înfiaţi de Dumnezeu din momentul în care ne-am conceput.
Interviu realizat în August 2017
DESPRE CĂDEREA LUI LUCIFER ŞI DEMONISMUL SOFISMELOR
Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre căderea primilor îngeri. Care a fost greşeala capitală a lui Lucifer?
Faptul că era atât de asemenea bunului Dumnezeu i-a dat lui impulsul acesta nefericit de orgoliu, de mândrie, să se creadă asemenea bunului Dumnezeu. Şi ca să-i con¬vingă pe ceilalţi îngeri, a creat cel mai imbatabil sofism. Sofismul este un fel de judecată filosofică care nu poate fi combătută logic. Nu poate fi combătută decât prin miracol. Şi el s-a folosit de un asemenea sofism. A zis aşa: „De ce credeţi în Dumnezeu? Pentru că El este un mincinos. Nu trebuie să credeţi în El”, în «El», cum i se spunea în cer. «El» de la Iahve. Arhanghelul Mihail aşa a şi strigat: „Mi Ca El cine este ca Domnul”. Deci, îngerii s-au revoltat şi au zis: „Cum poţi să spui aşa ceva, nu-ţi dai seama cât de nemernic eşti?”. Şi el a zis: „Nu, nu spune El că este atotdrept?”. „Da, şi ce, nu este?”. „Păi, stai să vedem! Tot El spune
127
că este şi atotmilostiv”. „Şi ce, nu este?”. „Păi, să vedem! Cum poate să fie în acelaşi timp şi atotdrept şi atotmilostiv? Pentru că dacă este atotdrept, pedepseşte fără milă tot ce nu este drept. Nu-i aşa?” „Aşa e!”, au zis îngerii. „Dar dacă este atotmilostiv, înseamnă că iartă ceea ce nu este drept. Deci nu este atotdrept. Deci ca să fie crezut de noi trebuie să fie sau una sau alta. Nu poate fi amândouă deodată”. Şi îngerii l-au crezut! Pentru că într-adevăr, logic, sofismul este imbatabil! Unii au mers pur şi simplu din ascultare, că el era Voievodul acelor cete îngereşti. Primele cete care l-au ascultat, au mers după el, au mers de partea lui şi pe urmă au început să meargă şi din ceilalţi care ziceau: „Da, nu poate să fie şi atotdrept şi atotmilostiv, are dreptate!” Şi s-ar fi tot dus pentru că Dumnezeu nu intervine în forţă. I-ar fi lăsat să aleagă, pentru că ăsta este darul dumnezeirii pentru toată creaţiunea Lui. Când l-a creat pe om, coroana creaţiunii, i-a zis: „Tu alegi! Ce alegi, aia-ţi dau. Fii atent! Alegi răul, îţi dau răul. Ţi-l dau, că tu-l alegi! Alegi binele, îţi dau binele”. Deci Dumnezeu n-a putut să intervină. A trebuit să-i lase pe ei să aleagă. Şi a venit Arhanghelul Mihail care le-a vor¬bit despre cunoaşterea adevărată pe care a avut-o el despre bunul Dumnezeu. El ştia că este atot-, atoate-, nu numai al milosteniei şi al dragostei, ci şi al dreptăţii. Şi a spus: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! Cine este ca Domnul?” Adică este acesta, care v-a amăgit pe voi, este ca bunul Dumnezeu? Şi atunci îngerii s-au oprit. S-au oprit, dar n-au avut siguranţa că ăla n-a avut dreptate: că Dumnezeu nu poate să fie şi una şi alta.
128
Abia în Grădina Ghetsimani, când au văzut cum însuşi Dumnezeu S-a înspăimântat de moarte, au înţeles atunci cât de mare este răul, că însuşi Domnul când a văzut ce tre¬buie să plătească, pentru ca să şteargă urmele acestui păcat aruncat de diavol pe toată creaţiunea Lui, a plâns cu lacrimi de sânge şi a spus: „Doamne, dacă este cu putinţă să trea¬că de la Mine paharul acesta”. În momentul acela, îngerii şi-au dat seama de intensitatea răului şi toate cerurile au cântat atunci: „într-adevăr rău este cel rău!”. Ei au văzut ce trebuie să pătimească însuşi Creatorul în ipostază de Fiu, ca să acopere păcatul neascultării primelor făpturi omeneşti. Şi şi-au dat seama că este singurul care poate să fie şi atotdrept şi atotmilostiv. A fost atotdrept fiindcă a pedepsit cumplit, aruncând în iadul veşnic pe Adam şi Eva cu toţi urmaşii lor. Şi în acelaşi timp a fost milostiv pentru că a găsit mijlocul prin care să-i absolve totuşi, să le şteargă păcatul prin însăşi jertfa Lui personală, proprie, pentru că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, este însuşi Dumnezeu. Şi au zis: „Uite, El singurul a putut să fie şi atotdrept şi atotmi¬lostiv în acelaşi timp”. Deci a putut să facă lucrător miraco-lul, miracolul fiind singurul fel prin care Dumnezeu poate să domolească forţa şi vigoarea răului absolut şi că, de fapt, Dumnezeu ne apără de cel rău prin puterea Lui de miracol, de minune, care şterge orice sofism, orice judecată care pare logică şi dreaptă.
129
Yoga practică satanică
L-aţi cunoscut pe Părintele Cleopa?
Eu îl frecventam destul de des pe Pă¬rintele Cleopa. Eram dintre abonaţii la conferinţele pe care le ţinea el. Părintele nu avea voie să spovedească şi să împărtăşească decât strict mănăstirea, monahii din mănăs¬tire, soborul monahicesc al mănăstirii, atât. Cu noi putea să vorbească în comun, nu cu fiecare în parte. Deci el nu putea să stea de vorbă cu noi. Noi am reuşit, câte unii să ajungem la el, dar cu şmecherie şi păcălind urmărirea Securităţii pe care Părintele a avut-o tot timpul după el. L-au supravegheat îndeaproape. Şi atunci ce făcea? Părintele, dimineaţa, până pe la ora Vecerniei, aşa, lucra sus în munte deasupra chilii¬lor, deasupra mănăstirii Sihăstria, propriu-zise. Şi locul ace-la era tot pe o coastă de munte, dar era mai jos şi i se zicea: „La stupină”. Deci el lucra „La stupină” şi era păzit de Bălan. Bălan era un ciobănesc carpatin, o frumuseţe de câine şi ţinea mult la Părintele că tot timpul era pe urma lui. Deci, la vremea Vecerniei cobora de la stupină cu Bălan şi venea la chilia sfinţiei sale, care şi ea era deasupra mănăstirii pro¬priu-zise, tot sus, pe coastă. Avea în faţă o mică grădinuţă cu vreo 4-5 meri. Se aşezau nişte bănci aşa lungi, pe 3-4 rânduri, depinde de câţi oameni eram. Câteodată eram cu sute¬le. Vara, întotdeauna ne adunam două, trei sute, fără doar şi poate. Ne aşezam pe bănci, Părintele se aşeza în faţa noas¬tră pe un scaun. De obicei, scaunul era rezemat de unul din merii care era mai rotund, mai mare, mai rotat şi Părintele stătea sub coroana lui şi vorbea. Securitatea n-a ştiut ce se întâmplă de fapt. Oamenii veneau cu necazuri. Dar le ştiau
130
ei în inima lor. Ei ştiau cu ce probleme au venit. Părintele spunea o serie întreagă de istorioare. Părintele povesteşte „vorbe” cum ziceau securiştii, „spune vorbe”. Dar el, de fapt, spunea o pildă care răspundea exact nevoilor oameni¬lor care veniseră. Deci, fiind el clarvăzător, ştia care dintre noi a venit cu probleme şi care sunt problemele şi spunea istorioare în care era conţinut sfatul la problema respectivă. Şi când termina câteodată avea mult de furcă că erau mulţi şi probleme multe părintele trebuia de la unul la altul, să găsească foarte repede povestea care să răspundă omului la nevoile lui. Când termina şi mai rămânea timp, timp până la Vecernie, că la Vecernie coborau şi oamenii, atunci co¬bora şi Părintele. Dar nu totdeauna; de multe ori Părintele rămânea în chilia sa şi rezolva pomelnicele, că primea multe teancuri de pomelnice. Sunt amintiri foarte frumoase, aşa, cu Părintele Cleopa.
De pildă, venea cineva cu capcane şi punea probleme care să-l pună în dificultate pe Părintele şi atunci Părintele se enerva. Se ridica brusc aşa în picioare şi spunea: „Mă! Tu ai venit cu cutare, cutare, cutare, problemă! Păi, stai să-ţi spun eu care este”. Şi îl certa cum trebuie. Se sătura. Au venit unii, yoghini, înşelaţi ai acestei rătăciri, ai acestei erezii din punctul nostru de vedere. Şi veniseră pregătiţi să-i pună Părintelui întrebări când rămânea timpul liber pentru în-trebări cu privire la yoga şi să-l oblige să recunoască fap¬tul că yoga este totuşi o metodă de ridicare a spiritului. Şi parcă-l văd pe Părintele cum s-a ridicat şi zice: „Mă, să ştii, că yoga este un demon! Să ştii de la mine. Şi o să ajungi
131
să-ţi pună pecetea lui pe mâna ta dreaptă” vorbea de cipuri, dar pe-atunci nici nu se pomenea de ele şi zice: „O să pună diavolul pecete pe mâna ta dreaptă şi n-o să fii în stare să faci nici Sfânta Cruce. Mie să nu vii să-mi spui”. Şi a început să demonstreze de ce yoga este o practică demonică bazată pe vrăjitorie, pe manipularea energiei negative, deci pe gânduri necurate. Şi în loc să-l convingă ei pe Părintele, Părintele Cleopa i-a întors la credinţă. Avea foarte mare pu¬tere în cuvânt.
Yoghini mai sunt şi acum, şi astăzi…
O, sunt, sunt cu ghiotura! Foarte mulţi sunt cei care sunt atraşi de practicile acestea, aşa-zise, paranormale. Ele se bazează, de fapt, pe manipularea energiei negative. Noi tră¬im în două lumi perfect paralele, dar între ele este un abis adânc. Una este bazată pe energia pozitivă care este iubire, este atracţie, este armonie, este frumuseţe, este Divinitatea. Ea este iubire, după cum ştim că Dumnezeu este Iubire. Cealaltă este opusul. Deci este opusul binelui, este răul, şi ca fiind rău, este energie negativă care vine din ură, care este distructivă, care se hrăneşte şi se bucură şi îşi găseşte odihna în lacrimi şi durere şi suferinţă, este lumea satanei. Războiul nevăzut se duce în aceste două mari forţe. Să nu ne înşelăm! Demonismul este o forţă. Şi-i foarte puternică ca dovadă că Dumnezeu are aşa de mult de lucru cu el. Bine, are mult de lucru cu ei pentru că lucrarea Domnului este absolut corectă, pozitivă, pe când alta este pe tot felul de înşelătorii, pe tot felul de viclenii. Părintele Cleopa era foarte
132
bine orientat în toate doctrinele astea paranormale care se bazează pe satanism, nu pe divinitate. Dumnezeu n-are de ce să fie paranormal. El când face minuni, nu le face ca să ne uluiască pe noi, ci ca să ne vindece, să ne răspundă la o nevoie, să ne ajute şi le face pentru că asta este lucrarea Lui. El face tot timpul binele. Şi face un lucru pe care nu poate să-l facă absolut nimeni şi nimic în lumea asta. El poate să întoarcă orice rău, oricât de mare, îl întoarce în bine. Numai El face lucrul acesta şi-l face desăvârşit.
Despre apostazie, acte biometrice şi cip implantat
Apostazia este foarte mare şi oamenii sunt înşelaţi. Eu mă gândesc întotdeauna, aşa cu foarte mare speranţă, la povestea cu cetatea Ninive. Ştiţi că Ninive trebuia să aibă aceeaşi soartă ca şi Sodoma şi Gomora. Trei cetăţi au fost osândite pentru nemernicia lor. Dar Ninive l-a avut pe Iona şi Iona s-a dus la mai marele cetăţii şi i-a spus: „Uite ce neaşteaptă. Dacă nu îmbrăcaţi sac de pocăinţă şi nu vă puneţi cenuşa pocăinţei, dacă nu ţineţi post şi rugăciune şi puter¬nic post”, şi atunci conducătorul cetăţii a ordonat post cu animale, cu tot. Tot ce era viu a fost supus la post atunci şi el însuşi a îmbrăcat sac şi s-a smerit şi s-a rugat şi Ninive a fost cruţat şi Sodoma şi Gomora au pierit. Deci eu zic că noi suntem încă la stadiul Ninive sau la stadiul în care erau Sodoma şi Gomora când mai erau încă zece drepţi, că spu¬nea Avraam: „Doamne, dar pentru zece drepţi vei pierde ce¬tatea ca să pierzi şi pe cei zece drepţi?” El a spus: „Nu, pentru zece drepţi încă o voi salva”. Şi a pierdut-o în momentul când
133
a rămas unul singur. Aşa spune povestea, aşa spune Biblia, a fost Lot care a plecat şi aţi văzut Sara, care nu credea în această profeţie, n-a ascultat, a întors capul şi s-a pietrificat, s-a făcut stâlp de sare în grozăvia pe care a văzut-o.
Există texte, se spune că s-au găsit prin textele de la Marea Moartă, care spun că, de fapt, nu numai Lot a fost salvat, au fost mai mulţi. Biblia ne spune numai că el a fost salvat. În orice caz omenirea n-a pierit, prin Lot ea s-a refăcut, deci să avem speranţa sus şi să ne rugăm să ne dea Dumnezeu rugă¬ciune, nu ştiu, a părinţilor de la Optina, o rugăciune specială pentru ca Dumnezeu să ne întărească să nu primim cipul. Primirea cipului înseamnă lepădarea de Hristos şi este botezul satanic. Aşa cum la botezul divin spunem: „Mă lepăd de satana şi mă unesc cu Hristos”, prin cip noi spunem doar atât: „Mă despart de Hristos şi mă unesc cu satana”.
Vă referiţi la cipul din acte sau cel implantat?
Nu. Numai la cel care e pus pe trup, celelalte sunt mij¬loace de acomodare. Diavolul vrea să ne obişnuiască ca pri-mirea cipului să fie aşa ca de la sine înţeles, ca un corolar al unor acţiuni care se împlinesc treptat, treptat. Deci bine e să nu le primim pe niciunele din aceste avansuri ale lui, dar important este să nu-l primim pe „ăla” pe trup, pe cap sau pe mâna dreaptă. Sunt cei doi centri prin care comenzile creie¬rului pot fi coordonate prin cip.
134
Dar oamenii care nu au cip şi care fac nelegiuiri şi nu ascultă de învăţătura lui Hristos…
Tot satanici sunt, bineînţeles.
Şi fără cip.
Şi fără cip. Dar cipul îi vizează exact pe cei drepţi, pe cei care se nevoiesc să urce Golgota şi să ajungă pe Tabor. Dacă-i distruge pe ăştia, creştinismu-i distrus, că ăia deja sunt terminaţi, nu? Satana, ca să-L învingă pe Mântuitorul, trebuie să-i învingă pe aceştia care cred în Iisus, se închi¬nă Lui, îl slăvesc pe El şi vor să-I îndeplinească toate legile.
Ce părere aveţi despre războiul care se tot vehiculează că tre¬buie să înceapă?
Va fi pentru că tot ce s-a spus în Apocalipsă s-a împlinit. Noi ne-am dat seama că s-au realizat după ce am fost puşi în contextul respectiv şi am zis: „Uite, în Apocalipsă scria lu¬crul acesta”. Ori acolo spune că vor fi trei vai-uri. Deci două vai-uri, două Războaie Mondiale au fost, urmează cel de¬al treilea şi au fost profeţii care au spus că al III-lea Război Mondial este aproape inevitabil, din cauză că lumea se va înrăutăţi din ce în ce mai mult. Şi vedem cu ochii cum cresc apostazia şi toate lucrurile urâte.
Interviu realizat în August 2017
135
„EU CRED CĂ VA VENI CERNEREA, CĂ NE AŞTEAPTĂ MAREA CERNERE”
După părerea mea modernizarea în Biserică şi Credinţă înseamnă blasfemie, nu numai cădere în păcat, pentru că Dumnezeu când s-a prezentat: «Eu sunt Cel ce sunt», a spus: «Eu sunt aici, acum, oricând şi oriunde». Ce este aceea, modernizare? Îl modernizăm pe Dumnezeul veşnic? Dar El este tot timpul acelaşi, egal cu Sine: Veşnicia. El nu cunoaşte trecut, El nu cunoaşte viitor, nu este decât prezentul permanent. Deci e clar, o rătăcire. Adică ce faci prin modernizare? Aduci veşnicia la linia vremelnică. Faţă de ce o aliniezi? Faţă de ştiinţă. Dar ştiinţa cu cât este în urma raţiunii în sine!… Pentru că nu există invenţie. Dacă noi credem în Dumnezeu, nu credem în invenţie. Totul a fost din capul locului gândit şi creat desăvârşit din capul locului de Dumnezeu. Aşa că ce mai poate inventa omul, după ce a creat bunul Dumnezeu toate? „A zis şi s-a făcut”. Ce mai zice omul, ce mai face omul? E absurd să te gândeşti la lucrul acesta. Deci nu există „aggiornamento”, nu există aliniere decât dacă gândeşti aşa că aliniezi veşnicia la vremelnic, vorba PS Iustinian Chira: „Asta este o prostie mai mare decât toate secolele”. Eu cred că va veni cernerea, că ne aşteaptă marea cernere. Noi ştim ce înseamnă asta. Au fost repetate cerneri. Cea mai apropiată de noi este glaciaţiunea despre care noi nu avem decât vagi ştiri. A fost înainte o civilizaţie care toată a fost cernută. Deci, Dumnezeu n-a cruţat nimic, n-a păstrat nimic, a topit
136
tot într-o catastrofă naturală imensă: glaciaţiunea. Pe urmă, ştim că a fost potopul care a fost o cernere parţială, numai pentru o parte din pământ, dar a fost totală şi a fost salvat doar acel unu, cum s-a spus mai târziu la Sodoma şi Gomora, altă cernere. Atunci a fost precizarea că Dumnezeu intervi¬ne cu cernerea doar atunci când rămâne un singur drept. Pe acela îl scoate, aşa cum a fost scos Noe cu barca lui, aşa cum a fost scos Lot cu familia lui, pe acela îl scoate şi restul şterge de pe faţa pământului, piere pur şi simplu tot neamul care s-a vândut satanei şi pentru care nu există întoarcere. Şi mai ştim şi de un „aggiornamento” din timpurile noastre care a fost un avertisment pentru un singur popor: Hiroshima şi Nagasaki, avertisment pentru cruzimea japonezilor care era de neimaginat. Deci ne aşteaptă o cernere care zic eu că nu va fi decât al treilea război mondial.
întrebându-l pe Părintele Justin dacă al treilea război mondial va fi doar cibernetic, a spus că nu va fi doar aşa şi că el va fi cu sânge şi cu arme.
Şi Părintele Cleopa spunea că ultimul va fi potopul de foc, că prima cernere pe teritoriul mai mare a fost potopul cu apă şi al doilea va fi potopul de foc. Mai spunea Părintele Cleopa că el va fi către sfârşitul războiului. Războiul va fi foarte scurt, nu va mai dura ani de zile. Prima fază va fi răz¬boiul biologic, deci boli trimise şi microbi care sunt deja pregătiţi în laboratoare. Toate bacteriile acestea care apar fără nume şi pe care oamenii abia acum le studiază, le cata-loghează, toate acestea sunt crescute, sunt hrănite pentru
137
un război de asemenea natură, dar vor trebui să-l suspende. De ce le-a convenit un război biologic? Pentru că el omoară viaţa, dar păstrează materia, nu distruge. Deci toate avuţiile, averile rămân neclintite. Ei le şterg cu anticorpul pe care l-au pregătit pentru ai lor, dar au văzut că curenţii care ascultă de porunca Domnului întorc valurile către cei care le-au emis. Deci n-au niciun folos practic. Dimpotrivă îşi consumă re¬zervele lor şi dacă vine altcineva cu un val de acesta nu mai au cu ce se apăra, că le-au consumat pentru propriile lor infecţii: aceasta e lucrarea Domnului. Şi atunci cel care va fi ameninţat de perspectiva pierderii războiului că sunt 10 State care au depozite de armament atomic imense unul singur din aces¬te State poate în câteva minute să distrugă universul întreg. Atâta energie negativă a acumulat! Acela va arunca o bombă de avertisment, dar ea îşi va greşi traiectoria. Părintele Cleopa spunea: „Nu va greşi traiectoria, va fi îndrumată de îngerii nimicitori acolo unde trebuie, nu acolo unde a fost trimisă. Şi tot pământul va fi încins de o mare de flăcări pentru că, de¬viată fiind, va declanşa reacţia în lanţ de care se tem toţi. Tot Părintele Cleopa spunea că există suprafeţe mari de pământ sfânt care nu poate fi contaminat de energie negativă pentru că electricitatea, magnetismul, forţa atomică, toate acestea sunt energii negative, distructive pe care Dumnezeu nu le-a creat El. Sunt create de om, deci nu sunt creaţie divină. Sunt copii ale satanei, după miracolele descifrate, descoperite, fu¬rate, pur şi simplu. Ele vor pieri fiindcă sunt bazate pe neade¬văr şi Maica Domnului confirmă lucrul acesta în mai multe din vedeniile ei. Spune, de pildă, că atunci când va fi noaptea
138
cea lungă, nimic din ce este cibernetic nu va funcţiona. Dumnezeu va stinge şi luminătorii cereşti, dar va stinge şi toate energiile negative. Le va face nimic. Şi ăştia au verificat la NASA dacă este posibil aşa ceva şi au constatat că este posibil. De pildă, faimoasa nanocelulă care stă la baza industriei cu rezultate uluitoare, pur şi simplu, va fi suspenda¬tă. Nanocelula care este absolut copie identică după celula vie, numai că nu este reală, este virtuală, adică nu este creată, este făcută de mâna omului după creaţiune, nu este bazată pe adevăr. Este bazată pe furt, că n-am cum să-l numesc altfel. E ceva care nu are baza adevărului şi se stinge ca orice care nu este adevărat. Şi spune Maica Domnului: „Dacă veţi vrea să vă luminaţi, să aveţi la voi lumânări de ceară”. Deci nu orice lumânare se va aprinde şi nu orice lumânare de ceară, ci o lumânare care a fost consacrată, adică a participat deja la o slujbă sfinţitoare. Şi mai spune Maica Domnului că dacă vom vrea să ne măsurăm timpul, să mergem la bunici şi să scotocim pe acolo după ceasurile mecanice pentru că tot ce este ci¬bernetic, nu va funcţiona. Părintele Cleopa mai adăuga că în potopul acesta de foc, 50% din omenire va fi salvată pentru că sunt pământuri sfinţite. De aceea România este atât de dorită şi de urâtă pentru că are multe teritorii sfinte. Munţi întregi sunt sfinţi la noi: Ceahlăul, Rarăul, Caraimanul, aproape toţi munţii Bucegi şi alţii. Mănăstirile ar trebui să se refugie¬ze pe aceşti munţi sau să caute pustietatea din aceşti munţi. Nu se ştie dacă sfârşitul lumii va fi chiar după cel de-al treilea val. Va fi o catastrofă care va distruge 50% din omenire. Asta ştim precis, mai departe e taină.
139
„Dă, Doamne, românului mintea cea de pe urmă!”
Dar ceea ce ne lipseşte nouă astăzi este buna învoire între oameni. Noi nu suntem în stare să ne iubim până la li-mita de a fi un gând, o cugetare, o simţire. Foarte puţini au reuşit să ne aducă sub acelaşi gând. Au fost câţiva oameni providenţiali. Dar ceea ce este îmbucurător pentru mine, personal, este că de fiecare dată românii şi-au revenit. De aceea s-a şi creat proverbul: „Dă, Doamne, românului min¬tea cea de pe urmă”.
De ce credeţi că a existat dintotdeauna atâta dezbinare în po¬porul român?
Nu ştiu, dar nu există să avem un om sfânt, un om care într-adevăr să însemne ceva ca să nu despartă imediat România în două: unii care merg după omul respectiv şi bine fac dacă ascultă de cine trebuie şi alţii care cu urlături, cu blasfemii care contestă acel om. Ăştia suntem. Ceea ce ne-a salvat pe noi dintotdeauna a fost darul nostru, caracteristic neamului: răbdarea. Românul are o răbdare in¬finită şi a reuşit să spună de cele mai multe ori: „Aşa a vrut Dumnezeu”, deci a avut o resemnare bună.
Tot timpul diavolul şi-a făcut de lucru şi au fost vremuri de apostazie, însă el are puteri neţărmurite din cauza noastră, pentru că noi am ales răul. Dumnezeu i-a zis omului când l-a creat: „Iată te-am făcut o fiinţă atât de minunată, cu puţin în urma îngerilor. Îţi dau ţie un dar: tu numeşti, tu alegi, dar bagă de seamă ce alegi! îţi voi da ceea ce alegi”. Domnul este singurul care poate întoarce orice rău în bine şi o face atât
140
de minunat încât nu poţi decât să cazi în genunchi în faţa Lui şi să spui: „Mare eşti, Doamne!”. În închisoare, asta am înţeles că nu poţi să urci pe Tabor pe alt drum ocolit, de¬cât urcând Golgota. Când îl îmbrăţişăm cu toată dragostea noastră, îl îmbrăţişăm cu cruce cu tot. Nu-L putem despărţi de cruce. Am avut darul acesta nemaipomenit să înţeleg în închisoare că nu e adevărat că Dumnezeu primeşte rugăciu¬nea noastră, doar când suntem în stare de rugăciune. Nu e adevărat, nu ne-ar fi de niciun folos. Dumnezeu vine la noi când suntem în păcat, în deznădejde, cum ar spune Părintele Paisie Aghioritul: „în fundul iadului, poţi să trăieşti dacă eşti cu ochii la cer”. Dacă ai un colţişor al sufletului tăinuit unde eşti doar tu şi El, acolo nu ai niciun pic de îndoială că altcineva ar putea să te ajute mai mult decât El sau peste El. El e toată nădejdea noastră aşa cum este exprimat atât de frumos în rugăciunea: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt”.
în rugăciunea mea, de multe ori zic: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei ce Te cunosc, pe cei ce Te iubesc, pe cei ce au mai mare nevoie de îndurarea Ta, pe cei care ne urăsc şi ne vor răul şi pe cei pentru care nu se roagă nimeni” şi sunt convinsă că în această rugăciune sunt cuprinşi toţi cei pe care îi cunosc, îi iubesc şi le vreau binele. Mântuitorul a spus: «Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui». N-a spus: cel ce va răbda până la infinit. Ce ne arată nouă aceste cuvinte? Că Dumnezeu în momentul în care ne-a scos din nefiinţă, ne-a dat şi sfârşitul nostru, adică limita noastră de a răbda. Fiecare dintre noi venim în viaţă cu o
141
limită a răbdării. Ce trece dincolo de această limită pusă de bunul Dumnezeu, nu mai cade în răspunderea noas¬tră, cade în răspunderea celui care ne chinuieşte. Ţine de destinul nostru, este în chemarea noastră până unde sun¬tem obligaţi să răbdăm. Limitele acestea nu sunt aceleaşi pentru toţi. Pentru unii este foarte înaltă, pentru alţii este mai mică, după cum a gândit bunul Dumnezeu pentru fie¬care dintre noi, în funcţie de ceea ce avem de plătit.
„în temniţă Simţeai cum intră pacea lui Iisus”
Cum trăiaţi rugăciunea în închisoare?
Pe noi ne pitroceau tot timpul, tot timpul ne schimbau în componenţa celule¬lor ca să nu ne împrietenim între noi, să nu formăm unitatea, de gândire, de simţire. Dar întotdeauna aşa se potrivea că în fiecare celulă era măcar una care ştia una din rugăciunile noastre principale, un acatist sau un paraclis. În momentul când cea care ştia, începea să recite la o oră de seară – (era o singură oră când era posibil ca noi să ne rugăm şi atunci păzite foarte bine pe la uşă. Erau fete experte în a auzi orice pas, oricât de uşor, în orice pâslar ai fi fost îmbrăcată. Avea dreptate Radu Gyr când zicea că aude prin piatră şi prin vecie şi prin zăvoare de foc) deci în momentul în care ea începea să citească rugăciunea, simţeai, într-adevăr, nu ştiu cum să vă spun, că este foarte greu să spui în cuvinte şi să poţi să redai exact atmosfera, numai dacă o trăieşti, simţeai ca o fâlfâire de ceva, ca o adiere de ceva. Şi vocea era de obicei aproape şoptită, era spusă la un diapazon atât cât să poată fi auzită de cameră, să nu fie auzită de pe sală, pentru
142
că cea care recita, săraca, ajungea la izolator. Nimic nu era iertat. Şi simţeai cum intră pacea lui Iisus. Eu nu prea aveam habar ce înseamnă: «Pacea Mea v-o dau vouă». Ştiam că acesta era darul pe care îl dădea Iisus oamenilor care veneau să-L caute. Ştiam că spunea întotdeauna unui vinde¬cat: «Mergi în pace şi să nu mai păcătuieşti». Şi le recoman¬da prietenilor Lui: «Trăiţi în pace». Dar acolo simţeam ce înseamnă pacea. Era această fâlfâire de ceva care-ţi invada sufletul. Simţeai dintr-odată o căldură, o linişte, o împăca¬re. Simţeai că nimeni nu-ţi mai poate face nimic. Simţeai ce însemnau cuvintele lui David: «Cu mine este Dumnezeu. Ce-mi poate face mie omul? De cine mă voi teme?». Aveai certitudinea asta, siguranţa asta. Te simţeai în siguranţă, te simţeai liber, te simţeai puternic, te simţeai altceva decât erai până în clipa aceea când începea rugăciunea. Rugăciunea brusc te transforma. Pentru că sufletele noastre erau unite în sinceritate, deci fiecare venea în rugăciune. Toate erau acolo, toate erau atente. Eu, de pildă, am avut întotdeauna primul Paraclis al Maicii Domnului. L-am ştiut pe dinafa¬ră. Nu mai ştiu câte Paraclise am spus în paisprezece ani de închisoare. Vă puteţi imagina, seară de seară. Simţeam că fiecare e atentă şi că fiecare cuvânt este ascultat ca atare. Să ştiţi că cuvintele au o valoare de care noi nu ne dăm seama. Cuvântul în plinătatea lui este dumnezeire. Ne spune Apostolul Ioan: «La început a fost Cuvântul. Cuvântul era la Dumnezeu, iar Dumnezeu era Cuvântul». Cuvintele se albesc şi strălucesc prin rostirea lor, prin îndelunga rostire. De aceea, când spunem Tatăl nostru sau oricare altă rugăciune
143
din aceasta veche, în rugăciunea aceea întâlnim valorile date acestor cuvinte de miliardele de oameni care le-au rostit. Ascultând mereu aceleaşi cuvinte, albite de îndelungile rostiri, la ceasuri de seară, la ceasuri de rugăciune, la ceasuri de contemplare, la ceasuri de lacrimi, de suferinţă când s-au rostit ele, eram toate împreună. Formam această pace, această atmosferă, care în ultimă instanţă este iubire. Vă puteţi imagina geometric lucrul acesta? Iisus era centrul. Drumul nostru obligatoriu era spre centru, spre Iisus. Deci în momentul în care noi începeam rugăciunea, ni-L imagi-nam pe Mântuitorul în mijlocul nostru. Şi eram aşezate pe cercul din jurul Lui. Pe măsură ce înaintam spre centru, spre rugăciune, ne apropiam între noi. În momentul în care ajungeam chiar la picioarele Lui, eram un lanţ de sufle¬te împreună. Nimeni nu putea intra între noi, niciunul din cei care ne chinuiau.
Care au fost momentele cele mai grele din închisoare?
Cel mai greu de depăşit au fost acele momente în care a trebuit să jurăm pentru minciună că este adevăr. Oamenii erau osândiţi pentru bine şi iertaţi pentru relele pe care le făceau, erau premiaţi pentru relele pe care le făceau. Deci ca să salvezi un om care trebuia să intre la închisoare pentru o faptă bună pe care a făcut-o, ce puteai să faci? Să spui ade¬vărul şi numai adevărul? Adică să-l bagi în închisoare? Că adevărul era că el a încălcat legea atee, că nu are niciun res¬pect pentru ea. Era acesta un rău? Pentru asta trebuia să fie condamnat ani grei de muncă silnică? Deci toate anchetele
144
noastre au fost cea mai grea încercare din punctul acesta de vedere, că trebuia să afirmi cu tărie ceea ce nu era adevărat şi să negi ceea ce era adevărat ca să nu bagi în nenorocire oameni care nu aveau altă vină decât aceea că nu credeau în ateismul bolşevic. Am spus lucrul acesta, pentru că aşa s-a întâmplat în groapa cu şobolani.
„Doamne, nu mă lăsa să cad din braţele Tale”
Cum v-aţi rugat în groapa cu şobolani? în groapa cu şobolani, Dumnezeu a vrut să-mi arate că nu e adevărat că trebuie să fii într-o stare harică de rugăciune, ca să te cerceteze. Nu, eu eram în cea mai neagră deznădejde, ceea ce înseamnă că eram în păcatul care nu se iartă, pentru că dez¬nădejdea este un păcat foarte mare care poate conduce la sinucidere. Deci, eu eram în cel mai osânditor păcat, însă am avut această binecuvântare că îngerul meu păzitor nu s-a dezlipit de mine şi am avut credinţa asta nelimitată că numai Dumnezeu mă poate salva, că eu sunt într-o dilemă şi că din această dilemă, eu nu pot ieşi. Care era dilema mea? Sau spun ceea ce vor anchetatorii şi scap de tortura lor, dar intră la apă un om nevinovat pe mărturia mea sau nu spun şi atunci eu sunt absolvită de păcat, dar sunt ronţăită de şobolani. Şi mi-am dat seama că nu am puterea să mă las ronţăită de şobolani din dragoste faţă de aproapele. Deci eram în disperare. Ştiam că nu pot să fac nici una, nici alta şi atunci: „Ce fac, Doamne?”. Am zis: „Doamne, nu mă lăsa!”
Am spus exact ceea ce trebuie. Cine mi-a inspirat cuvinte¬le acestea? Că eu de la mine, nu eram în stare să spun nici:
145
„Iisuse!” Numai „Iisuse” dacă spuneam şi era suficient, dar nu eram în stare să o spun, nicidecum să fac vreo rugăciune cu părere de rău, cu lacrimi, cu ispăşire, cu tot ce se cere pen¬tru ştergerea unui păcat. De atunci am ştiut că rugăciunea este armă puternică împotriva diavolului chiar dacă eşti total în ghearele lui şi te zbaţi în ghearele lui. Dacă spui rugăciunea, ai ieşit de acolo ca o pasăre liberă în vastitatea cerului. Sf. Petru Damaschinul are soluţia cea mai teribilă pe care a dat-o vieţii lui de pustnic. El a zis aşa: „Doamne, eu nu ştiu ce să-Ţi cer. Eu cred că îţi cer un lucru de mare folos şi te supăr cu nimicuri. Deci consideră-mă că sunt un lucru al Tău. Ia-mă în braţele Tale şi fă cu mine tot ce vrei. Nu-Ţi voi sta împotrivă”. Şi asta a făcut din el un sfânt cu putere multă şi în ziua de azi. Iar eu mi-am zis: „Asta este rugăciunea mea. Doamne, nu mă lăsa să cad din braţele Tale”. Mai departe, ştie Domnul ce trebuie să facă. Deci sfatul meu acesta este: rugăciunea şi postul. Eu m-am vindecat prin rugăciune, dar am asistat la vindecări şi mai rapide şi mai spectaculoase care au întors oamenii de sub gloanţe, din faţa plutonului de execuţie: postul şi anume postul ninivitenilor, trei zile cu post şi cu apă. Deci concluzia la care am ajuns eu: rugăciune, post şi încredere.
„Dacă vrei răului să-ifaci un rău, iubeşte-l!”
Domnul a spus: «N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc», pentru că legea veche era: «ochi pentru ochi, dinte pentru dinte». Dar Mântuitorul zice: «Nu, ci întoarce duşmanului şi celă¬lalt obraz. Te-a lovit pe dreptul, întoarce-i şi stângul». Ce
146
înseamnă de fapt lucrul acesta? Tu mi-ai făcut un rău, eu ţi-am făcut acelaşi rău în aceeaşi măsură. Tu nu te laşi, vii şi-mi plăteşti din nou şi îmi scoţi şi celălalt ochi şi îţi scot şi eu şi celălalt ochi. Şi ce am făcut? Nu numai că am dublat răul, l-am împătrit şi aşa din creştere în creştere, din treaptă în treaptă diavolul a ajuns la puterea pe care o are astăzi. Eu i-am dat-o. Ce se întâmplă dacă eu nu îi răspund cu rău, ci dimpotrivă îi ofer un gest de dragoste? în primul rând, răul nu merge mai departe şi s-a oprit la cel pe care tu mi l-ai făcut. Eu nu ţi-l întorc, deci nu îi dau nicio putere. Mai mult decât atât în locul acestei răzbunări, eu pun gestul iubirii mele. Eu te iert şi nu numai că te iert, ci zic: „Mai loveşte-mă o dată, dacă ai puterea să o faci!” şi de obicei nu o face nimeni. Diavolul a dat un pas înapoi, pentru că nu suportă gesturile de dragoste. Orice poţi să-i faci, dar nimic nu-l descumpăneşte mai tare decât iubirea. Dacă vrei rău¬lui să-i faci un rău, iubeşte-l! Nu blama răul! Gloria lui este să spui cât este de rău, să îi aduci osanale. Când vrăjmaşul este mare şi tare, nu-l provocăm, nu-l alarmăm, nu-l contra¬zicem, nu-l blamăm. Ne rugăm şi postim. Mama mea avea o vorbă: „Dragii mei copii, niciodată să nu daţi cu biciul în drac, că voi îl provocaţi şi voi aveţi răspunderea!”.
Spun Sfinţii Părinţi, şi cred că ştiu ce spun, că apelul la mucenici este unul din mijloacele prin care noi ne putem folosi foarte mult. Ei au demonstrat că se poate iubi aşa cum iubeşte Iisus. Pentru că de fapt, iubirea aceasta care dă totul fără să ceară nimic, este iubire hristică. Este iubirea de care a dat dovadă Mântuitorul nostru. Un mucenic arată
147
că se poate să iubeşti ca Iisus. Adică poţi să-ţi dai viaţa cu bucurie, pentru cel pe care îl iubeşti. Un mucenic ne încurajează pe noi foarte mult. Tot timpul ne văicărim. Eu vorbesc despre mine nu-i frumos să vorbesc la plural dar cred că mulţi se regăsesc în mine, că nu sunt eu nici cea mai tare, nici cea mai slabă. Sunt mediocritatea, adică majoritatea. Noi ne văicărim tot timpul: „Doamne, atâta pot! Nu pot mai mult. Atâta pot, atâta-Ţi dau”. Dar dacă vine şi spune: „Da, dar viaţa?” „Aia nu pot să Ţi-o dau că-mi trebuie şi mie, că vreau şi eu să trăiesc, că uite ce frumos e pe lume”. Nu e uşor să reuşeşti să-ţi agoniseşti această iubire jertfelnică. Ea este jertfelnică în orice moment, la orice pas, în orice împrejurare. Nu numai când coboară darul Duhului Sfânt. Oricând.
Va fi o invazie islamică”
în zilele noastre foarte mulţi oameni se plâng de depresii, chiar şi dintre cei care merg la biserică. Cum explicaţi acest fenomen?
Noi ne-am slăbănogit foarte mult. La ora actuală suntem o lume bolnavă. Din punct de vedere duhovnicesc, România a căzut foarte mult. Nici nu vă daţi seama cât de jos suntem la ora actuală! Cred însă că înaintemergătorii noştri, cum ar fi Părintele Justin, vor avea grijă să ne înveţe ce trebuie să facem ca să ne recuperăm. Vom plăti nişte facturi cumplite. În afa¬ră de războiul care ne aşteaptă, ne mai aşteaptă o revoltă şi o invazie. Revolta va fi războiul dintre noi care este mai cumplit decât un război şi deja se văd cele două tabere. Oamenii văd că există disensiuni între aşa-zişii conducători ai noştri şi aceste două tabere se vor încăiera între ele şi vor determina şi războiul.
148
Toate revoluţiile care vor izbucni ici-colo, vor culmina într-o încăierare generală ce nu s-a mai văzut şi n-a mai cunoscut istoria până acum. În afară de încăierările astea, războiul cel dintre noi, pentru care Sfinţii Părinţi au pus canon bisericesc şi rugăciune specială în Biserică: „Fereşte-ne de războiul cel din¬tre noi”, ne paşte o invazie islamică ce va face prăpăd în toată lu¬mea creştină. S-a zis despre popoarele barbare că ele au fost bi¬ciul lui Dumnezeu pe lumea de atunci. Ce vor fi islamicii acum, nu ştiu cum poate fi catalogat! îi vedem cât sunt de cruzi şi de lipsiţi de orice omenie. Ei consideră că robia islamică pe care am suportat-o noi, este un drept al lor pentru că ei au cucerit în trecut teritoriul nostru în numele lui Allah. Deci este al lor, l-au cucerit. Şi spun minciuni pentru că noi am plătit tribut pentru libertatea noastră, iar mamele românce de atunci cât au suferit, ca să nu mai vorbim de sufletul lor şi de martirajul lor. Au răb¬dat şi nu au protestat, au lăsat să li se smulgă copiii de la sân ca să fie crescuţi ieniceri. Deci ei afirmă nişte minciuni şi în numele acestor minciuni, ei îşi iau dreptul să anunţe că nu va fi picior de creştin în România. Ca să fie adulat „nenumitul” au mers atât de departe încât L-au omorât pe Fiul lui Dumnezeu. Deci, ce milă putem aştepta de la aceştia? Dar noi ştim că Dumnezeu a acceptat să se urce pe cruce pentru mântuirea neamului ome¬nesc şi că reîntoarcerea noastră din iadul veşnic a fost posibilă numai prin această jertfă nemaipomenită a însăşi Dumnezeirii şi că tocmai în virtutea acestui lucru nu va lăsa să-i fie batjoco¬rită biruinţa. A biruit o dată moartea, a golit o dată iadul, o va face ori de câte ori va fi nevoie pentru că ştie să o facă.
Interviu realizat în Septembrie 2017
149
CATACOMBA LĂUNTRICĂ A RUGĂCIUNII
„Energia electromagnetică este antienergia creatoare a ener¬giei necreate”
Cum explicaţi că în zilele noastre sunt atâtea boli necunoscute?
Aerul nostru este îmbâcsit cu tot felul de microbi. Noi suntem cobaii pe care ei îi experimentează, pentru că ei ştiu că vine al treilea „vai”. Ştiu că aşa intervine bunul Dumnezeu şi ştiu, în acelaşi timp, că nu există armă care să-L înfrângă pe bunul Dumnezeu. Dar ei s-au gândit că îl pot pedepsi cumva pe Dumnezeu, omorându-i fiii, creaţiunea, omul. Şi au creat tot felul de minuni din astea de ale lor, negative, tot felul de viruşi, tot felul de bacterii. Nu vedeţi? Lumea e inundată de bacterii cu nume despre care nici nu s-a mai ştiut până acum, toate create, formate în laboratoare. Va fi un război biologic, numai că el va fi împotriva lor, va fi exact ceea ce spune psalmistul David. Va fi laţul în care ei vor cădea, pentru că la războiul biologic e un lucru pe care ei totuşi nu-l pot determina: circulaţia curenţilor. Ei au anti¬dotul, dar s-ar putea ca până să pună în funcţiune antidotul, curenţii cu bacterii să vină asupra lor. Şi stau pe gânduri. De pildă, eu mă gândesc la profeţiile Părintelui Cleopa pe care le-am auzit cu urechile mele şi despre care nu se dis¬cută şi nici nu circulă. A încercat Părintele Ioanichie să le pună în circulaţie şi ştiţi ce a păţit! Şi Părintele spune că se va întâmpla în felul următor: unul din Statele astea, proba¬bil Rusia, va da ca avertisment o primă bombă atomică, nu¬mai că ea nu va urma traiectoria pe care o vor da ruşii, ci va
150
avea traiectoria ei hotărâtă de bunul Dumnezeu. Cel care trimite bomba, o trimite ca avertisment şi ca să fie avertisment, punctul care este vizat este oraşul Freiburg, în mod simbolic, pentru că freiburg înseamnă oraşul liber, în libertate. Traiectoria va fi deviată şi va declanşa o reacţie în lanţ. Toate Statele care au depozite atomice vor avea surpriza să le zboare depozitul antrenat de această reacţie în lanţ. Şi pământul va fi înfăşurat în flăcări. Sunt zece State care au asemenea depozite de armament atomic, de aşa natură încât unul din fiecare aceste State în câteva secunde poate face pământul praf. Vă daţi seama când se vor declanşa toate, ce o să fie? Părintele Cleopa spunea că totuşi Dumnezeu co¬ordonează această deflagraţie nemaipomenită cu îngeri nimicitori. Îngerii nimicitori vor dirija exact toate zonele care trebuie să fie arse, pârjolite, curăţate prin foc. Şi vor fi zone care vor fi ocrotite, unde oamenii vor rămâne aşa cum se spune la Apocalipsă: 50% din omenirea actuală.
Părintele Cleopa spune ceva şi despre România?
Da, el spune că România va fi în mod deosebit ocrotită şi că va fi ocrotită de Maica Domnului. Nu este o glumă, este adevărat că România este grădina Maicii Domnului!
Cum va fi controlat omul de cei care îi doresc nimicirea?
Prin energia electromagnetică care este antienergia cre¬atoare a energiei necreate, a energiei divine care este iubirea. Un om care este împroşcat cu energie bioelectrică şi vedem că tot universul satanic este aşezat pe bioenergie, că
151
toate lucrurile sunt puse pe energia respectivă când eşti împroşcat cu astfel de energie, devii legumă. Prin aparatura electronică, prin internet, cel care este la butonul respectiv poate să umble în creierul tău ca pe bulevard. Îţi şterge tot ce trebuie să ştii, tot ce ştii, tot ce nu trebuie să ştii, devii pur şi simplu un dobitoc care nu are raţiune, care nu gândeşte, care nu are voinţă, care nu acţionează, care pur şi simplu execută ceea ce i se spune. Pe planul exterior al existenţei noastre, satana s-a făcut stăpân prin savanţi, care sunt de fapt, regiment de Iuda, trădători. Dumnezeu le-a dat talanţi, ei i-au pus în lucrare, dar toate invenţiile le-au cedat forţelor satanice. Ei cunosc extraordinar de multe din tainele creaţiunii pe linia aceasta. Iar noi am primit această scla¬vie tehnică. Cum ne-am supus într-o aşa fericire şi într-un extaz? Am zis că este un progres tehnic, ăsta! Şi am primit toate servituţile pe care ei ni le dau: televizorul, maşina de spălat rufe, automobilul şi toate câte sunt bazate pe tehnică. Lucifer crede că-i merge, şi-a luat toate măsurile. Omul nu-i poate rezista decât închizându-se ca într-o peşteră, în intimitatea lui rugătoare şi conştientă. Fiecare om e sortit să lupte singur, deznădăjduit de singur! Doar noi cu conştiinţa noastră, cu rugăciunea şi cu posibilitatea noas¬tră de a posti, cât vom fi lăsaţi în pace, pentru că au putere asupra noastră să ne oprească să ne rugăm şi să postim. Însă din bisericile lor, Duhul Sfânt va pleca. Sunt deja, mai ales în lumea monahală, sunt călugări care ştiu lucrul ăsta şi care deja au anunţat aceasta. Dar să nu mai vorbim, pentru că, să ştiţi, că vorbind despre ele îi dăm celui rău forţă, îi dăm lui
152
putere. Să ştiţi că atunci când am fost întrebată de oameni cu ce învăţătură am ieşit din închisoare, am spus fără să ezit: „Nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu”.
Dar în catacombe, se va putea rezista?
Nu, nici vorbă! Din sateliţi se vede până la nu ştiu câţi kilometri adâncime. Catacomba în care te retragi, eşti doar tu însuţi.
Părintele Justin spunea de o posibilă pustie…
Părintele Justin a vorbit doar despre prima fază. Părintele Justin a zis să cumpăraţi nişte pământ, să mai daţi cu hârleţul, să mai puneţi un cartof, ca să mai aveţi ce mânca, pentru că dacă nu primeşti cipul, nu ai nimic. A nu primi cipul înseamnă a muri din punct de vedere civil. însă, în viitor cadastrul va fi un cadastru electronic, va fi un fel de naţionalizare generală. Toate averile, toate contractele de proprietate vor fi anulate şi se vor introduce contracte elec-tronice. Vei fi recunoscut ca proprietar al casei în măsura în care ai primit cipul. Şi pun semnătura electronică în care cadastrul electronic mă recunoaşte ca proprietar pe sem¬nătura mea electronică, altfel, nu. Vine oricine în casa mea, poate să mă dea afară şi eu nu am cum să mă apăr. Nu voi avea un act oficial. Actul cu care mă pot legitima este cipul electronic în baza căruia cadastrul electronic mă recunoaşte sau nu mă recunoaşte ca proprietar.
153
Aşa spunea şi Părintele Justin de bucata de pământ, că ne vom folosi de ea doar pentru o perioadă de timp.
Nu voi avea proprietate decât ceea ce mă recunoaşte ca proprietar, acel cadastru electronic. Şi el mă recunoaşte pe baza semnăturii electronice pe care o voi avea în cip, pentru că cipul include în el toate cardurile de acum, toate acestea se anulează. Nu voi mai putea merge cu cardul la bancomat să-mi iau pensii. Asta a fost pentru un timp. Cardurile au fost introduse ca să mă înveţe pe mine cu sistemul. A fost şcoala de învăţare, cum va fi cu noua ordine mondială, dar toate se anu¬lează şi toate sunt introduse în acel microcip. Eu sunt liniştită, am foarte mare nădejde că Domnul intervine. Nu se poate să nu o facă. Nu a creat atâta omenire ca satana să facă din ea ce îi convine lui. Îşi va apăra drepţii, dar va trebui s-o facă cu preţul curăţirii omenirii de satanizaţi. Şi asta va fi, va fi aşa, că vom merge la morminte şi vom zice: „Ieşiţi voi ca să intrăm noi, că nu se mai poate sta”. Fiecare va fi singur, singur.
Am avut la un moment dat această viziune: veneam din grădină, veneam spre casă şi dintr-o dată tot ce era în ju-rul meu a dispărut. Am văzut doar deasupra capului un nor negru, mergeam gârbovită pe sub nor şi ziceam: „Doamne, singuri ne-ai mai lăsat!” Vom fi singuri, singuri, noi cu Dumnezeu, atât. Nu vom avea duhovnic, nu vom avea bise¬rică, nu vom avea Sfântă Cruce, nu vom avea sfântă icoană. Icoanele vor fi scoase, toate icoanele bizantine vor fi scoase din biserici şi înlocuite cu icoane renascentiste. Se dovedeşte că au avut dreptate Sfinţii Părinţi care au spus că Renaşterea este demonică, că nu-i de la Dumnezeu. Faimoasa Renaştere,
154
arta renascentistă italiană care a uluit lumea, este o minune demonică. Arta creştină este cea bizantină, nu Renaşterea. Icoana, nu portretul, nu fotografia, pentru că Renaşterea a înregimentat icoana bizantină care dă duh Bisericii. Ne vom închina cu certitudinea că ne închinăm Dumnezeului celui adevărat? Ne vom închina la icoana pe care o păstrăm în noi, a Mântuitorului, a Maicii Domnului.
Când lucrarea celui rău ne împresoară, ne este de vreun folos să luptăm făţiş cu diavolul?
Dacă stai bine să te gândeşti, inima noastră este împietri¬tă de uitare. Pur şi simplu, am uitat toată învăţătura bună pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul. Cea mai bună metodă de a lupta cu răul este să nu te contrazici cu el. Combătându-l te umpli de furie, te mânii, vociferezi, iar el te aduce pe pla¬nul lui; tu îl contrazici, te contrazice, dar în acelaşi timp râde de tine în hohote pentru că te are în capcana lui. Deci, nu te contrazice cu răul, lasă-l, îi ajunge răutatea lui. Următorul pas este să nu-ţi arăţi nevoinţele, pentru că tu din preaplinul inimii tale începi să spui şi altuia: „Uite, am făcut în cutare lucru, aşa şi aşa, şi mi-a ajutat”. Diavolul află miracolele pe care Dumnezeu le face cu noi, le află de la noi, dar el nu le poate vedea singur. De pildă, el poate să intre în altar, poa¬te să dea peste mână preotului care ţine Sfântul Agneţ, dar nu poate să audă ceea ce spunem noi sub epitrahil. Acolo este taina între mine şi duhovnicul meu. Dumnezeu a dat această taină în aşa măsură încât vorbele mele să n-ajungă la urechea lui. El n-aude ce spunem noi, că dacă ar auzi,
ne întoarce toată spovedania pe dos. El loveşte exact acolo unde ştie că eşti slab, dar el află de la tine unde eşti slab, spunându-i tu care sunt nevoinţele tale. Deci nu-ţi arăta rugăciunile pe care le faci, postul, milosteniile pe care le faci! De aceea spune Mântuitorul: „Să nu ştie stânga ce face dreapta”. Ar fi bine să ştie că poate oamenii ar lua exemplu de la tine şi ar lua exemplul cel bun, dar nu e bine să ştie ace¬la, pentru că acela ştie unde să lovească. Foarte important este ca tot ce facem noi pentru mântuirea noastră e să nu ştie el, să facem cât mai în taină: noi şi Mântuitorul. Noi cu El discutăm în taină, de aceea spune Iisus: „închide-te în cămara ta şi roagă-te”. Şi ultimul lucru pe care îl spune El este să nu blamezi răul, pentru că blamându-l, în momentul în care îl pomeneşti, el este prezent, este acolo. De exemplu, eu am zis acum: „satana”, iar el a şi venit. Asta este treaba lui, se simte chemat. Şi atunci nu-l pomeneşti pentru că pomenindu-l, îi dai lui puterea de a veni mereu să te bată la cap. În momentul în care îl ignori complet, nu îl recunoşti, el stă la uşă, nu intră, nu se simte chemat prin ceva din ce e al lui. El ştie că acolo e ceva ce nu e al lui şi aşteaptă să fie ceva al lui ca să se înfiinţeze imediat. Deci noi nu avem putere să luptăm cu el direct faţă către faţă, ne strâmbă, ne pedepseşte cum ştie el, strâmbă-lemne, poate să ne facă foarte mult rău. Dar cel mai bine este să nu-l recunoşti, să nu-l pomeneşti.
Cum să ne curăţim de păcate şi să ne vindecăm de urmele pe care ele le lasă în sufletul nostru?
Prin plâns şi Sfânta Spovedanie se şterg păcatele. E adevărat
156
că pata rămâne, dar nu pe sufletul nostru, pe creaţiune. Este ofensa pe care i-am adus-o bunului Dumnezeu şi care trebuie ispăşită. De aceea ni se dau canoanele, de aceea au hotărât Sfinţii Părinţi canoanele. Deci tu te-ai spovedit: eşti absolvit, eşti iertat, dar canonul pe care îl faci, şterge şi urma, pata. De aceea e foarte important să faci canonul care ţi se dă şi este foarte important să primeşti şi dacă nu primeşti, îl ceri.
Interviu realizat în Octombrie 2017
DESPRE RUGĂCIUNEA INIMII ŞI NEVOINŢA DUHOVNICEASCĂ f »
„Adevărata rugăciune este strigătul inimii către cer”
Doamna Aspazia, cum putem dobândi o rugăciune puternică pentru vremurile pe care le trăim?
Să ştiţi că rugăciunea nu este o vorbă,
rugăciunea este o trăire. Dacă ai acest îndemn de a striga cu toată puterea către Domnul, aceea este rugăciunea. Dar sunt câteva nume care nu sunt doar o vorbă, sunt rugă¬ciuni prin ele însele, aceste două vorbe sunt: Fecioara Maria şi Domnul nostru Iisus Hristos, dacă reuşim să se pronunţe în noi permanent. De aceea s-a şi născut tehnica isihastă cu rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Este o rugăciune completă, dar este suficient să spui Iisuse şi ai în tine rugăciunea, o ai
157
permanent, dacă ea se spune mereu. Pentru asta trebuie să o repeţi de foarte multe ori, de câte ori îţi aduci aminte şi cu timpul, cu timpul ea rămâne, se spune. Puteţi să vedeţi lucrul acesta cu rugăciunile începătoare. Dacă aveţi bunul obicei să spuneţi rugăciunile începătoare la orice rugăciune pe care o faceţi, la un moment dat rugăciunile începătoare se spun de la sine. Adică tu începi şi constaţi că ea se spu¬ne chiar dacă tu nu o mai rosteşti, ştie exact care după care vine, cum vine şi te trezeşti la încheierea Tatălui Nostru: „că a Ta este împărăţia şi puterea” şi te întrebi cum am ajuns aşa repede că abia le-am început? Totul se obţine prin obişnuinţă, dar adevărata rugăciune este de fapt o trăire, este o unire cu Domnul nostru Iisus Hristos sau cu sfân¬tul la care avem evlavie. Cum să spun? Nu e deloc elegant să dai exemplu din trăirile tale, dar alea le ai la îndemână, alea le-ai verificat, alea le ştii că sunt. În groapa cu şobolani eu nu mi-am adus aminte de nicio rugăciune. Eram într-un hal de cădere că venise un preot să-mi spună: „Doamna Aspazia, în ce har erai că ai putut să vezi lumina necreată?”. Am să¬rit în picioare şi am spus: „Părinte, imediat să-ţi retragi cu-vintele!”. S-a uitat aşa speriat la mine şi i-am zis: „în care har eram? Eram în cea mai neagră cădere, eram în cea mai adâncă deznădejde, în păcatul mai greu decât sinuciderea, pentru că sinuciderea este o consecinţă a deznădejdii, păca¬tul cel grav este deznădejdea. Deci nici vorbă de har”. „Dar atunci cum?” Zic: „A contat imboldul cu care eu am ple¬cat către Domnul. N-am mai ştiut nicio rugăciune, nu eram în stare să mă rog. Eram, cum a analizat mai târziu un filosof.
158
Mi-a analizat starea mea de atunci, starea psihologică şi spunea el, femeia aceea era, pur şi simplu, terminată de panică. Şi aşa era! Dar în spaima aceea grozavă, eu am ştiut un lucru precis, că singura mea salvare este bunul Dumnezeu, că nu există alta şi atunci am făcut apel la ea. Dar nu pot să vă spun cum a fost rugăciunea mea! A fost un strigăt al sufletului din toate puterile, din toată fiinţa mea. Cu toate mădularele am strigat: „Doamne, nu mă lăsa!” Şi am avut impulsul cel bun. Asta o datorez sfântului înger păzitor care mi-a insuflat cuvintele care trebuiau spuse, că eu nu le ştiam. Nu ştiam nimic, nu ştiam nici măcar numele lui Iisus şi al Maicii Domnului, nu ştiam nimic atunci, decât că mă ve¬deam ronţăită de şobolani. Atât şi nimic altceva! Contează foarte mult puterea cu care te lipeşti, te lipeşti de Iisus, pur şi simplu ca de ultima şi ca de singura nădejde. Eu am zis atunci: „Nu mă lăsa!”. Nu am zis: „Doamne, iartă-mă, recunosc că am greşit, mă pocăiesc de păcatele mele!” Nu am făcut nimic din toate astea, care se spune, că trebuie făcute ca să obţii marea îndurare a bunului Dumnezeu. A fost suficient să strig din toată sinceritatea sufletului meu. Am ştiut atunci fără pic de îndoială că singura mea nădejde este Dumnezeu. Şi am cerut exact ce trebuia să facă, să nu mă lase să cad din braţele Lui, să nu mă lase şi nu m-a lă¬sat! Deci nu este atât de mult tehnică, pe cât este trăire, sinceritate. Mergi la El ca la ultima nădejde pe care o mai ai. Şi crezi în dragostea Lui, în puterea Lui de jertfă, că este Creatorul tău, este şi Mântuitorul tău şi poate totul pentru tine. Astea nu le ştii aşa, filosofic, prin cuvinte de rugăciuni
159
spuse unele după altele. O să mă întrebaţi atunci ce rost mai au rugăciunile? Au foarte mare rost! Cuvântul rostit este de miliarde de ori mai tare. Tatăl nostru la ora actuală este mult mai puternic decât Tatăl nostru pe care l-au spus, de pildă, fiii lui Adam, să zicem, dacă mergem atât de departe. Pentru că prin fiecare rostire, cuvântul s-a întărit, s-a tot întărit. Deci în momentul în care eu am zis Tatăl nostru, cu mine au fost toţi de Tatăl nostru care s-au pronunţat până atunci, cu pronunţarea mea, deci, o înmiliardită pronunţare. Aşadar au rolul lor, au rostul lor, ele mă întăresc, ele mă pun în con¬text, în comuniune cu toţi ceilalţi creştini, cu fraţii mei, cu surorile mele. O valoare nemăsurabilă! însă adevărata ru¬găciune este strigătul inimii către cer! Sinceră, pornind din toate baierele inimii. Celelalte, sigur că te ajută foarte mult, te pun în context cu o lume întreagă creată creştină, îndrăgostită de divinitate, iubitoare de Tatăl ceresc, te pun în baia de mister a divinităţii. Cu cât e mai veche rugăciunea, cu atât mai valoroasă este pentru tine, în sensul de a te face, de a te introduce în poporul creştin, de a te face să fii popor creştin. Dar rugăciunea care te scoate din iad este strigătul inimii către cer. De aceea şi Dumnezeu-Mântuitorul pune accent pe inimă. El spune: „Iată, Eu stau la uşa inimii voas¬tre”. Nu spune că stau la uşa minţii voastre, nu! Deşi inima nu are nici pe departe măreţia concepţiei despre Dumnezeu pe care ne-o dă mintea, nici vorbă! Nici pomeneală! Dar ea simte, ea este vie, ea trăieşte, nu este filosofie, nu este teo¬logie, nu este principiu, nu este dogmă, este trăire! Este dragostea care ţipă. Voi aveţi o foarte mare înlesnire, voi
160
aveţi o cale deschisă, voi v-aţi însuşit taina călugăriei care vă dă dreptul să fiţi îngeri pe pământ. Că lucrul acesta nu se realizează decât cu foarte mare greutate şi după foarte mulţi ani de trăire şi de nevoinţă şi poate nici atunci, dar aveţi deschisă calea, aveţi o fereastră deschisă direct către lumea nevăzută, către puterile cereşti, către îngeri. Voi sunteţi prin taină asemenea lor! Şi aveţi deschiderea asta! Şi aveţi nu nu¬mai pentru voi, ci pentru toţi cei pentru care vă rugaţi! Voi aveţi tot timpul fereastra deschisă. Puteţi zbura oricând cu sufletul, cu inima şi cu trăirea!
Ce părere aveţi despre post? Cum trebuie ţinut?
Postul trebuie să fie o trăire. Bine, e o nevoinţă, ajungi la trăire prin nevoinţă, dar dacă nu trăieşti efectele postului, dacă nu simţi că într-adevăr el te purifică, aproape că de¬geaba îl ţii. Deci şi în post, ca şi în rugăciune, sinceritatea trăirii acelui post contează foarte mult. Şi îmi aduc aminte că unul dintre sfinţii din Pateric ţinea post absolut, aşa după canoane, dar în mâncare punea întotdeauna o linguriţă de ulei. Şi este întrebat: „Ce fel de post este al tău?”. Zice: „Eu pun o linguriţă de ulei ca nu cumva să mă fălesc vreodată că am ţinut postul fără ulei, aşa cum scrie la canoane. Eu ţin postul cu ulei, că-s păcătos şi nu pot să-l ţin fără ulei!” Pare un nonsens ce spune el, dar asta era trăirea lui. El nu voia să se laude cândva, vreodată că: „Uite, eu am reuşit să ţin postul fără ulei aşa cum scrie la canoane”. Mai bine spune: „Doamne, eu sunt om păcătos, eu ţin postul cu ulei că-s păcă¬tos şi nu pot altfel!” Şi sunt convinsă că Dumnezeu i-a primit
161
postul aşa, în felul acesta, pentru că era din sinceritatea lui, era adevărul lui pe care-l punea la picioarele Mântuitorului. Şi spunea: „Doamne, eu aşa pot ca păcătos să vin la Tine, că sunt plin de păcate, nu sunt altfel”. Deci un teolog ar fi spus: „Ăla n-a fost post! Dacă pui linguriţa de ulei, gata, ţi-ai stri¬cat postul!” Din punct de vedere al sincerităţii lui, al trăirii lui în post, eu cred că era mai postitor decât ăla care mânca într-adevăr fără ulei.
Cum să luptăm cu frica interioară care adeseori ne paralizează acţiunile?
Aici trebuie nevoinţă din partea omului. În locul fricii sa¬tanice care este spaimă, trebuie să pui frica de Dumnezeu care este frica de a nu supăra pe Cel care ţi-a dat viaţă şi pe Cel care te iubeşte ca părinte, ca Cel care te-a creat. Şi în momentul în care zici: „Doamne, alungă-mi spaima şi dă-mi frica de Tine”, în momentul acela eşti salvat, Dumnezeu te salvează, El intervine. Îţi dă un curaj nebun. Stai singur şi te miri cum de ţi-a venit să rezişti aşa. Pur şi simplu nu-ţi pasă. Rugăciunea salvatoare este aceasta: „Doamne, nu mă lăsa, nu mă părăsi, că dacă mă laşi pe mine, am căzut în adâncul deznădejdii”.
Ce aţi simţit când aţi auzit de condamnarea torţionarului Alexandru Vişinescu care v-a chinuit în închisoare?
Cum să spun, pentru mine faptul că el a apărut la tele¬vizor, a fost totuşi o binefacere, pentru că eu mi-am zis că dacă am stat atâta şi am cârâit cu mine, înseamnă că iertarea
162
nu este deplină. Înseamnă că eu numai m-am fălit că l-am iertat, dar iertarea aceea adâncă, profundă, iertarea pe care ne-o dă nouă Dumnezeu când ne iartă de păcate, nici vor¬bă, nu am atins-o. Dar văzându-l pe el, cât a rămas de rău, am înţeles exact că nu are nicio şansă de mântuire. Omul era osândit şi a rămas osândit pentru că ultimul lui cuvânt a fost: „Eu sunt un martir, nu sunt un torţionar, eu mi-am făcut datoria”. Care datorie? Deci omul era complet întunecat, era în mâna diavolului şi mi-a părut atât de rău de el cum nu pot să vă spun! Cred că am fost unul dintre puţinii foşti deţinuţi politici căruia i-am plâns de milă şi am zis: „îţi mulţumesc, Doamne! într-adevăr l-am iertat!” L-am iertat pentru că-mi pare rău că moare atât de nefericit! Nu ştiu dacă mai trăieşte, habar nu am! L-am văzut numai condam¬nat pentru 20 de ani. Şi am fost nefericită pentru ţara mea, şi am spus: Ce ţară creştină eşti România, că pedepseşti cu 20 de ani la muncă silnică un om care este pe pragul gro¬pii? Puteai să-l pedepseşti, să spui: „Uite, eşti vinovat de 20 de ani, păcatul tău se ridică la valoarea asta socială, dar stai liniştit acasă şi mori şi pocăieşte-te, du-te şi spovedeşte-te şi fă ceva, salvează-te!”. Îi dai 20 de ani? Păi, dacă îl condamnai atunci când trebuia să-l condamni, la ora actuală el ar fi avut pedeapsa ispăşită, pentru că sunt exact 20 de ani de când tre¬buia să-l condamni şi nu l-ai condamnat atunci! Păi, i-ai luat dreptul de a ispăşi păcatul respectiv. Ce fel de ţară creştină eşti? Cum poţi să judeci aşa? Era el în stare să facă 20 de ani? Deci au judecat şi au condamnat exact ca şi comuniştii, fără nicio tentă creştină în judecata lor.
163
Cum ajungem să iertăm cu adevărat pe cineva care ne supără? De multe ori ni se pare că iertăm, dar în adâncul sufletului ne mai rămâne o tulburare.
Pentru că îl ierţi aşa, mental. Îţi dai seama că l-ai ier¬tat în momentul în care poţi să te rogi pentru el şi să spui: „Doamne, iartă-l că mi-a făcut mie treaba asta. Greşeala pe care a făcut-o, nu i-o lua în considerare!” Asta e adevărata iertare! „Dacă păcatul acesta trebuie şters, dă-mi-l mie să-l şterg! Să i-l şterg eu!”. Atunci iertarea e deplină. Din min¬te poţi să ierţi mai uşor! îl judeci, îl ierţi judecându-l, zici: „Uite, a făcut cutare lucru şi cutare lucru, dar eu îl iert”. Deci deja l-ai judecat, deja l-ai osândit, dar în momentul în care spui: „Uite, săracul, a căzut în capcana diavolului, nu-i lua în socoteală greşeala pe care a făcut-o faţă de mine, cel puţin trece-l cu vederea şi dacă trebuie şters, să-l şterg eu”, atunci te doare cu adevărat.
Credeţi că generaţia asta din care facem parte şi noi va putea răzbi greutăţile care vin?
Cu Domnul, toate se pot duce! Şi nimereşti sigur! Când eram în groapa cu şobolani, nu era nimeni care să mă înveţe, să mă ajute, să-mi spună: „încearcă şi te roagă, poate reuşeşti”. Vedeam cum mă înec din ce în ce mai mult în dis¬perare, în deznădejde, mă autocompătimeam, vedeam toată tragedia aia teribilă. Şi dintr-odată mi-a venit gândul acesta că Mântuitorul e alături de mine, că El suferă. Cum să fiu aşa deznădăjduită, când El e cu noi? Când eu am zis că în numele Lui am dorit, am cerut această suferinţă şi am spus
164
că decât să îngenunchez sub bolşevism, mai bine: „Ia-mă acolo cu Tine, în închisoare!”, acum să mă plâng şi să mă vaiet? Găseşti singur calea. Noi, singuri am descoperit că suferinţa este o treaptă de iubire a lui Dumnezeu.
Ştim că aţi făcut apologia marelui poet Mihai Eminescu când un oarecare a spus că marele poet nu a fost un om religios, nici¬decum creştin.
Da, m-am revoltat mult când am auzit de aşa concluzie şi am scris un articol în care nu m-am legat deloc de cărtu¬rărie. M-am legat absolut de teza creştină, dacă este sau nu este Eminescu un om religios. Şi am demonstrat nu numai că este un om religios, ci că a fost apostol. Şi am explicat cum prin rugăciunea lui închinată Maicii Domnului, a ab¬solvit o mulţime de puşcăriaşi. Şi m-am dat ca exemplu care m-am salvat din deznădejde prin: „înalţă-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie”. E rugăciunea care mi-a arătat exact unde mă aflu, că eram într-un val care mă bântuia, că trebu¬ia să mă mântui de el, şi i-am cerut Maicii Domnului care era indicată ca salvatoare de Eminescu să mă mântuie, ceea ce s-a şi întâmplat. Am demonstrat tot lucrul acesta şi l-am luat ca martor la ceea ce spun eu, pe Părintele Constantin Voicescu care a făcut şi el închisoare, şi el cu foarte mare evlavie pentru Maica Domnului şi pentru Eminescu. Mi-am făcut demonstraţia fără să pronunţ numele persoanei care îl ataca pe Eminescu, însă respectivul s-a simţit foar¬te ofensat. Ce a putut să pună pe blog-ul lui, să te fereas¬că Dumnezeu! „O incultă, o semidoctă, una care nici nu
165
şi-a terminat studiile!”. Eu am fost condamnată şi judeca¬tă, neluându-mi licenţa nu din cauza mea, ci din cauză că ei m-au arestat şi m-au condamnat la închisoare. Eram în ultimul an, nu puteam să cer să-mi dea voie să-mi prezint teza de licenţă. După ce am ieşit, mi-am dat seama că nu are niciun rost să-mi iau licenţa. Pentru cine, pentru ce societa¬te? Pentru care Românie? Vorba aia a lui George Coşbuc: „Fie-a voastră-ntreagă ţara, Şi de cereţi, vă mai dăm Mai lăsaţi-ne în pace!” Am mai scris un al doilea articol pentru care Universitatea de la Bucureşti şi eminescologii care au luat şi ei apărarea lui Eminescu, mi-au acordat diplo¬ma „Mihai Eminescu, românul absolut”. Fiind Român, Eminescu nu putea să fie decât ortodox. Una fără alta nu se poate. Adevăratul Român este un adevărat ortodox, deci nu putea să fie nereligios. Nu era Român dacă nu era şi ortodox. Ăsta este Românul, el tânjeşte după plaiul lui mioritic, după „veşnicia care s-a născut la sat”, aşa cum spune Blaga, „cu mâna întinsă către Dumnezeu, cu inima pe palmă”.
Interviu realizat în Octombrie 2017
„GRIJA MEA CEA MAI MARE ESTE SĂ NU PIERD ORTODOXIA”
Cu ce arme aţi luptat în închisoare ca să rezistaţi încercărilor?
în închisoare mi-am dat seama că unul din ajutoarele noastre era sleirea asta pe care o aducea trupului, asceza impusă.
166
Dacă asceza impusă ne-a pus pe noi în situaţia de a fi mai puternici în duh, cu atât mai mult asceza aleasă. Deci, ne ajută mult postul, nevoinţa, un fel de a ne pedepsi trupul, adică de a-l ţine smerit, de a nu-i satisface poftele, hachiţele, mofturile. Nu-i uşor! Nouă ne-a fost uşor că ne-au obligat ăia! Dacă nu ne obligau, dacă închisorile erau ce sunt acum, vă daţi seama ce ieşeam? Ieşeam exact ce voia diavolul: o herghelie de dobitoace, de oameni căzuţi în dobitocie. Dar aşa, în loc să obţină herghelia de dobitoace, a ieşit o legi¬une de martiri, de mucenici, de oase sfinţite care izvorăsc mir şi fac miracole şi câte or fi care nici nu se cunosc, care de acolo din adâncul pământului rostesc în continuare slava atotputerniciei divine. Noi asta trebuie să facem, trebuie să ne ascultăm cât mai puţin posibil trupul şi să-l smerim prin post. Dar nu printr-un post aşa nesocotit, care să îmbolnă¬vească trupul, nu! Numai cât să-l smerească ca să nu ne dea de furcă. Pentru că trupul este, din păcate aşa a fost rându¬it este fereastra prin care diavolul intră foarte uşor la noi. În momentul în care eu mi-am smerit genunchii şi i-am pus la pământ, diavolul stă la uşă şi aşteaptă să mă ridic. Câtă vreme suntem înlănţuiţi în trup, prima cruce pe care tre¬buie să o ducem este neputinţa trupului. Eu vă spun că tru¬pul este un obstacol enorm pentru om. Propriul trup poate să însemne o nefericire mai mare decât lumea întreagă cu toate mrejele ei smintite. Dacă Dumnezeu nu ar fi rânduit în aşa fel încât ancheta mea să nu mai fie prin tortură, eu cădeam. Eu nu am absolut niciun merit, meritul este că m-a ocrotit prin îngerul păzitor, bunul Iisus. A doua bătaie la
167
tălpi, trupul meu nu a mai suportat-o. Nici nu vă daţi seama că noi avem asemenea tărie încât putem face faţă la dureri morale mult mai bine decât la unele care se referă la trup!
Şi cum să depăşim neputinţele, durerile trupului?
Privegheaţi şi vă rugaţi!
Cum vă rugaţi în închisoare?Doar nu erau cărţi de rugăciune…
Erau două linii paralele de rugăciune, ca să zic aşa. Cea mai eficientă şi cea mai binecuvântată era rugăciunea în comun. Vedeţi, noi nu suntem singuri, noi nu înţelegem. Ştim, s-a spus, au fost oameni care au văzut lucrul ăsta şi l-au afirmat, dar noi nu înţelegem cum e asta. Noi suntem o personalitate, o individualitate unicată. Nu există doi oameni la fel, se ştie lucrul ăsta. Nu există două ADN-uri identice, nu există! Nici la gemeni şi s-a văzut că nici la clone. Noi suntem unici, dar în acelaşi timp formăm universalita¬tea umană, toată umanitatea e formată de noi: unicii. Aşa că e foarte greu să-ţi imaginezi cu mintea noastră limitată, cum este asta. Dar este adevărat că orice păcat individual pe care îl facem, loveşte în toată umanitatea. E foarte ade¬vărat ce s-a spus, că orice om care se înalţă pe sine, înalţă omenirea şi orice om care coboară, coboară omenirea. Din punctul acesta de vedere înţelegem însemnătatea rugăciu¬nii în comun. Cu cât sunt mai multe individualităţile care se roagă împreună, cu atât umanitatea este mai şlefuită, mai îmbunătăţită. Rugăciunea care se înalţă în comun, înalţă mai mult umanitatea în întregul ei. Şi de aceea rugăciunile
168
cele mai valabile în închisoare erau rugăciunile în comun. Nu vă pot spune, în cuvinte e greu de spus, şi în general dacă vreau să mă căznesc să vă fac să înţelegeţi cum era, o să mă vedeţi plângând, nu vorbind. În fiecare seară, după închidere, era un moment când ne puteam ruga în comun, când riscam mai puţin să fim prinse, că dacă te prindea că te rogi în comun, imediat era anchetat care este cel care a spus rugăciunea în numele celorlalţi şi mergea la izolator. Ca să eviţi pedeapsa asta, noi am ales acel moment al zilei când ne puteam apăra de riscul ăsta. Fiecare stătea pe pa-tul ei, în colţişorul ei, şi una din noi care ştia rugăciuni pe dinafară şi aşa a rânduit Dumnezeu lucrurile că n-a existat celulă din care să dispară dintre noi, cele care ştiau ru¬găciuni iar celelalte stăteau cuminţi, tăcute, liniştite şi ascultau. Persoana care spunea rugăciunea o spunea cu voce tare şi celelalte se căzneau să elimine orice alt gând ca să urmărească exact cuvintele rugăciunii respective. Şi nu era greu, şi să vă spun de ce nu era greu: pentru că simţeai prezenţa Mântuitorului. O simţeai concret. Îţi dă¬deai seama că El este centrul către care noi trebuie să mer¬gem întotdeauna împreună. Rugăciunea în comun, asta a însemnat: un marş împreună către centru. Noi eram pe cercuri în jurul centrului, care nu erau acelaşi cerc, pentru că noi eram individualităţi. Unele cercuri erau mai aproa¬pe de centru, altele erau mai îndepărtate. Dar când începea rugăciunea comună, totul se îneca în umanitatea creată de Tatăl Ceresc şi cercurile deveneau un cerc, şi noi veneam spre centru. Cu cât ne apropiam mai mult de centru, cu
169
atât mai mult ne apropiam între noi. Vă daţi seama? Dacă pe cerc geometric, nu trebuie să ştii geometrie ca să-ţi dai seama că aşa se întâmplă lucrurile, dacă pe un cerc porneşti către centru, razele se apropie din ce în ce mai mult până când pe traiectoria lor termică, în final, se întâlnesc toate, în centru. Întâlnirea aceasta a noastră cu Iisus era pace, era bună aşezare, era liniştirea tuturor apelor, era o fericire lăuntrică ce nu era dintr-o veselie din asta ţopăitoare. Era exact ceea ce a vrut Mântuitorul să ne lase, pentru că El, tot timpul a spus: „Pacea mea o las vouă”. Fiind cu trup trecă¬tor de bunăvoie, înlănţuit în această smerenie, n-a fost loc în care să nu intre fără să spună: „Pace vouă!”. Pacea asta este într-adevăr fericirea raiului şi noi o obţineam numai prin rugăciunea comună. Aveam şi trăiri personale, trăiri mistice în rugăciunea personală, dar foarte greu ajungeai la ele. Sunt foarte rare momentele în care simţi, într-adevăr, această pace că te copleşeşte!
Din închisoare am învăţat că noi mergem numai către Mântuitorul Iisus Hristos şi că cei mai sfinţi dintre sfinţi au nevoie de îndreptare. Şi Iisus a spus lucrul ăsta. A zis: „De ce mă numiţi pe Mine, bun?”, El considerându-se atunci om, căci unul singur este Dumnezeu. Eu ştiu că binele absolut, desăvârşirea absolută, sfinţenia absolută, le obţii prin trăire. Iisus a spus clar: „Iată, Eu stau la uşa inimii şi bat. Cine îmi deschide, Eu intru şi mănânc împreună cu el, cina Mea”. Faptul că Eu te consider capabil să mănânci cu Mine cina Mea, arată că tu n-ai niciun merit decât acela că Mi-ai des¬chis, restul fac Eu. În momentul în care trăieşti profund
170
în spirit creştin, în taina inimii tale cu Iisus, pe altarul pe care Iisus l-a făcut, în momentul în care tu L-ai primit, El ţi-a transformat inima în altarul Lui, în Biserica Lui. Din momentul acela, nu mai ai nicio treabă cu restul. Şi într-adevăr, în afară de El, nu ajungem nicăieri. De pildă, Dreptul canonic spune clar că nu există mântuire în afară de Biserică. Ce am înţeles noi în închisoare e că trebuie neapărat să mer¬gem la biserică, la cea zidită, la biserica de piatră. Ea este sfinţită prin prezenţa Mântuitorului pe masa de jertfă. De pildă, eu, 14 ani am fost lipsită de o astfel de biserică. Dar ştiu că biserica la care ar trebui să mă închin şi să nu lipsesc cu adevărat şi fără ea cu adevărat nu sunt nimic şi nu câştig viaţa veşnică, este Biserica Iisus Hristos, este Iisus Hristos ca instituţie creştină. El este salvatorul, El este Biserica de care trebuie eu să nu mă lipsesc. Ferice de cei care pot să trăiască în felul acesta! Nu vă pot spune cât de dulce este mângâierea Lui! Dar nu îl ai lângă tine dacă chemarea ta nu este sinceră, plină de dragoste, dezbrăcată de orice, Iisus nu suportă niciun pic de mândrie, de orgoliu. Din neiubirea noastră mândră, facem mare zarvă în jurul nostru şi îl pierdem pe Iisus, pierdem prezenţa Lui. El revine imediat ce ne-am reintegrat sinele în noi, în cămăruţa aceea tainică şi ascunsă, unde pâlpâie ca o luminiţă doar rugăciunea sin¬ceră şi smerită. Cu privire la felul cum îi deschidem noi uşa inimii şi cum îl primim, El spune: „Altarul Meu, biserica Mea este în inima care mă cheamă cu sinceritate, cu dragoste, în spiritul adevărului Meu. Aceasta este biserica vie şi pe aceasta porţile iadului nu o vor birui niciodată”.
171
Deci, noi putem avea absolut tăria desăvârşită în faţa diavo¬lului dacă reuşim să facem lucrul ăsta. Este foarte greu însă; pentru că în primul rând el nu ne lasă.
Dar nu trebuie să ţinem cont şi de anumite rânduieli de rugăciune?
Noi suntem formalişti; suntem filistini; suntem farisei; suntem de tot felul. Astea sunt mrejele pe care ni le întinde întotdeauna „nenumitul”. Ne povestea Părintele Cleopa cum în pustia în care a trăit el, venea diavolul când citea Psaltirea şi zicea: „El citeşte la Psaltire. Psaltirea mă goneşte pe mine? S-o creadă el!”. Părintele se făcea că nu-l aude, ci¬tea mai departe şi atunci diavolul arunca cu cărbuni în el. Mi-a arătat Psaltirea pârlită de cărbunii pe care i-a aruncat; că Părintele stătea iarna într-o colibă şi făcea focul exact în mijlocul colibei şi el stătea lângă foc ca să poată să reziste frigului. Şi era un foc mocnit ca să nu se vadă flăcări din elicoptere; pentru că munţii erau întotdeauna cercetaţi; nu ne¬apărat pentru Părintele; ci pentru toţi cei care s-au retras în munţi; pentru rezistenţa din munţi. Deci, tot formalismul de care se „bucură” credinţa noastră vine de aici; din faptul că diavolul pune mereu piedici. El luptă din răsputeri pen¬tru degradarea conceptului clar al Mântuitorului, care nu este amestecat.
Când alunecăm în greşeală în cele ale credinţei?
în momentul când începi să gândeşti tu ca om ce tre¬buie să elimini şi ce trebuie să păstrezi, sigur greşeşti. De
172
aceea şi Sinoadele Ecumenice adevărate au fost făcute ecu¬menic, adică au fost chemaţi absolut toţi care credeau întrunul Dumnezeu, indiferent în ce fel. Şi toţi au fost chemaţi şi au dezbătut o dogmă din toate punctele de vedere până când au avut certitudinea că au ales exact ceea ce trebuia. Din tot maldărul de concepţii, au păstrat concepţia care se aşază exact pe gândirea hristică, pe Evanghelie. Au comparat întotdeauna dogmele care au fost hotărâte prin Dreptul ca¬nonic pentru că rezultatul celor şapte Sinoade Ecumenice se află în Dreptul canonic. Dar ceea ce trebuie să ştiu eu, ca într-adevăr să nu pierd nicio clipă din vedere, este Evanghelia, este doctrina care se desprinde din tot ce a spus, din tot ce a lăsat autentic, spus din gura Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este într-adevăr uşa prin care noi câştigăm într-adevăr viaţa. Mai ştiu că treaba mea este să mă rog cu rugăciunile credinţei în care Mântuitorul m-a chemat. El m-a chemat din nefiinţă în Ortodoxie, m-a chemat să fiu or¬todoxă şi grija mea cea mare este să nu pierd Ortodoxia.
Interviu realizat în Noiembrie 2017
173
Epilog
RĂMAS BUN, FERICITĂ ASPAZIA!
ULTIMELE EI CUVINTE ÎN MĂRTURISIREA MAICILOR CARE I-AU VEGHEAT LA CĂPĂTÂI
Pe 11 noiembrie 2017, în ziua de cinstire a Sf. M. Mc. Mina, sfânt faţă de care Aspazia Oţel Petrescu vădea o evlavie deo¬sebită, boala cancerului care o chinuia de câţiva ani a răpus-o la pat. Moment de mare cumpănă pentru cea care purtase cu demnitate şi nobleţe apăsarea celor 94 ani de viaţă, fără să se plângă vreodată de greul lor, nădăjduind doar ca în ultimele clipe să-şi poarte crucea durerilor, slujindu-se singură şi neîmpovărând pe cei dragi din jurul ei. Însă, Dumnezeu, în marea Lui înţelepciune şi pronie mântuitoare, a vrut ca la sfârşitul vieţii să-i împletească o nouă şi neveştejită cu¬nună. În ultimele luni de boală, maicile Pantelimona şi Dositeea de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă5 i-au fost permanent alături până la obştescul sfârşit, sprijinind-o în ceasurile de înfricoşătoare pătimire, de încleştare supra¬omenească cu durerile sfâşietoare ale trupului şi cu atacuri¬le nemiloase ale duhurilor necurate care au încercat în fel şi chip să-i răpească mântuirea. Mărturia lor este o dovadă în plus că dragostea de semeni, rugăciunea neîncetată şi asu¬marea suferinţei după pilda Mântuitorului Iisus Hristos ne agonisesc arvuna împărăţiei veşnice.
5 Alături de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, au vegheat şi maici¬le de la mănăstirea Diaconeşti.
175
Maica Pantelimona, de formaţie medic şi maica Dositeea îşi amintesc: „în cele 72 de zile de luptă cu boala, doamna Aspazia ne-a uimit prin neobosita ei trezvie cu care înţelegea să înfrunte durerile trupului, dar mai cu seamă chinurile su¬fletului pe care cel rău i le pricinuia prin atacuri cu anevoie de îndurat de omul obişnuit în condiţii de normalitate, nu mai vorbim de starea atât de vulnerabilă a omului aflat pe patul de suferinţă. Erau momente în care şi atingerea mâinilor noas¬tre le simţea ca pe nişte perii. În cele două luni şi jumătate de suferinţă extremă, ne-a mărturisit că în trei rânduri s-a întâlnit aievea cu cei răposaţi din familia ei. Înaintea acestor întâlniri cu cei de dincolo, nu dormea mai deloc nici ziua, nici noaptea şi era foarte agitată. Odată ne-a spus că l-a văzut pe Părintele Justin, că era foarte luminos şi că deşi nu i-a vorbit, a privit-o ca şi cum ar fi vrut să-i dea de înţeles: „Ştii, tu, Aspazie, ce vreau să-ţi zic”. Apoi dânsa a surâs, spunându-ne că şi ea pătimeşte ca Părintele Justin, numai că ea n-a ajuns la cuţit.
După primul episod de delir, când şi-a revenit, primele cuvinte pe care le-a spus, au fost: „La Dumnezeu sunt mă-surile”. Apoi a adăugat: „Uite aşa a pătimit şi Nicu”, iar noi am întrebat-o: „Care Nicu?” şi a răspuns: „Nicu Purcărea”.
într-o noapte a văzut raiul. Era trează şi foarte senină, la faţă era transfigurată şi zicea că se plimbă printr-o grădină foarte frumoasă cu multe flori albastre, cu un pârâiaş, cu o fântână. Ce vedea numai ea ştia, dar avea un chip plin de lu¬mină şi o bucurie cerească i se întipărise pe chip. Apoi ne-a mărturisit că Maica Domnului i-a dat un dar, însă nu ne-a specificat despre ce e vorba.
176
Şi-a cunoscut sfârşitul cu două zile înainte de a trece la Domnul când a văzut-o pe mama dânsei care i-a spus: „Hai acasă” iar în altă vedenie fratele ei i-a mărturisit că mama ei este într-un loc foarte frumos împreună cu surioara lor, Ariadna care a trecut la Domnul, la opt luni. Apoi a început să spună că nu o mai doare nimic, că nu o mai deranjează nici secreţiile, că nici picioarele nu o mai dor, după care şi-a cerut iertare.
în ciuda durerilor insuportabile pe care le avea zi şi noap¬te, doamna Aspazia găsea resurse sufleteşti nebănuite ca să se roage mai tot timpul. În ultima lună de suferinţă, zicea mereu, chiar şi în somn troparul Sfintei Cruci. A fost ca un laitmotiv pe toată perioada aceasta de înfiorătoare pătimire. Altă rugăciune care îi plăcea să o rostească, era rugăciunea Sf. Ioanichie cel Mare: „Nădejdea mea este Tatăl, scăpa¬rea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh, Treime Sfântă, slavă Ţie”. Adeseori am surprins-o rugându-se cu voce tare astfel: „Doamne iartă-mă pentru toţi cei care nu Te iubesc, care nu Ţi se închină Ţie, nu cred în Tine şi izbăveşte-i de focul iadului pe toţi care au mai mare nevoie de îndurarea Ta”. Iar în ultimele zile, am auzit-o spunând: „Doamne, iartă-mi toate greşelile mici, pretenţiozitatea mea şi iartă păcatele neamului meu”. Altădată ne-a zis: „Vai de el!” iar noi am întrebat: „De cine?” Şi răspunsul a fost: „Vai de un creştin care rătăceşte!”. Ne-a mai spus la un moment dat că Dumnezeu pune un om bun lângă un om rău, că adeseori Dumnezeu face aceasta pentru că oamenii răi au mare nevoie de cei buni.
177
în arena luptelor duhovniceşti, doamna Aspazia a dus războaie crâncene cu duhurile întunericului care o hărţuiau necontenit, vrând să-i afunde definitiv sufletul în mlaştina deznădejdii. Odată, după ce a trecut peste un val cumplit de ispitiri, am îndrăznit să o întrebăm: „Ce s-a întâmplat? V-au chinuit vrăjmaşii, iar?”. Şi ea ne-a zis: „Da”. Şi am întrebat-o: „Cum v-au chinuit? V-au spus că nu vă mântuiţi, v-au adus gânduri de deznădejde, v-au înfricoşat?”. Şi ne-a zis că nu au înspăimântat-o, doar că îi repetau fără întrerupere să renunţe, să renunţe la luptă.
într-o zi am auzit-o suspinând din adâncul inimii: „N-aveţi idee cât de rele sunt duhurile întunericului, cât de nemiloase sunt!” Cu o zi, două înainte de a pleca la Domnul, noi am ispitit-o cu călugăria, spunându-i că harul tainei o va ajuta mult în luptă, dar dânsa, privindu-ne cu toa¬tă sinceritatea şi cu toată puterea sufletului ei, ne-a zis apă¬sat: „Da, dar Dumnezeu îţi cere să-L iubeşti cu toată inima, cu toată fiinţa ta, iar eu nu-L iubesc aşa. Îl iubesc, dar nu cu toată fiinţa mea”.
Luni, în ziua dinaintea plecării ei la Domnul, a fost destul de tăcută. Nu prea comunica. Au venit părinţii de la Petruvodă şi i-au făcut Sf. Maslu, i-au citit canonul de ieşire a sufle¬tului. După Sf. Maslu, cam la o oră, două, doamnei Aspazia a început să-i fie din ce în ce mai rău, să respire din ce în ce mai greu. N-a mai răspuns la tratament şi m-a chemat la căpătâiul ei ca să-mi şoptească: „Maica Pantelimona, din momentul acesta, am nevoie de prezenţa ta permanentă”, începuse să se sufoce din ce în ce mai tare, avea respiraţia
178
greoaie şi obosea la fiecare inspiraţie. A fost conştientă până în ultima clipă şi într-un moment am strigat la ea, întrebând-o dacă ne aude şi ne-a răspuns cu privirea că ne aude, dar nu mai avea puterea să vorbească. La un moment dat, între orele 22 şi 23, i-au apărut pe picioare petele cadaverice şi mi-am dat seama că nu mai prindem dimineaţa. Apoi a înghiţit o dată greu şi la final a mai înghiţit o dată închizând ochii până atunci avusese ochii deschişi tot timpul şi făcând o grimasă, şi-a dat ultima suflare la ora 0:40, plecând să se odihnească lângă cei dragi de dincolo. Prin viaţa ei de jertfă şi de luptă, prin bărbăţia cu care a înfruntat ispitirile dinaintea ceasului morţii, fără îndoială că doamna Aspazia a dobândit cununa biruinţei în cămara împărăţiei Celui de Sus. A fost înmormântată în ziua în care mama ei răposase în anul 1977, pe 25 ianuarie.
„IAR DE MOARTE NU MĂ TEM”
ASPAZIA OŢEL PETRESCU ÎN VORBELE DUHOVNICULUI EI, PĂRINTELE CONSTANTIN CATANĂ
în ce împrejurări aţi cunoscut-o pe Doamna Aspazia şi în ce an?
Vă mulţumesc că-mi oferiţi posibilitatea de a spune şi eu câteva vorbe de suflet despre cea care a fost Aspazia Oţel Petrescu, fiica mea duhovnicească, ce a fost atât de incomo¬dă, mai toată viaţa, pentru cei fără de Dumnezeu şi fără de
179
Biserică; chiar până-n ultima clipă a vieţii ei, dar care a ieşit din această viaţă, fiind descătuşată de orice vină prin cele trei Sfinte Taine: Mărturisire, Euharistie şi Maslu.
Şi dacă la slujba de înmormântare s-a întâmplat să nu spun nimic, că aşa s-a vrut, iată că acum, pot spune ce a tre-buit să rostesc atunci tuturor celor prezenţi, rude, prieteni, cunoscuţi şi celor credincioşi, care au iubit-o şi au avut-o la evlavie.
în anul 1977, am fost numit muzeograf, bibliotecar şi preot slujitor al Episcopiei Romanului şi Huşilor (astăzi Arhiepiscopie), când Aspazia Oţel Petrescu mi-a cerut bi¬necuvântarea de a-mi deveni fiică duhovnicească. Evident, nu ştiam nimic despre viaţa ei, dar esenţial pentru mine, ca preot, era faptul că dânsa îşi căuta duhovnic căruia să-i încredinţeze sufletul, inima şi viaţa cu cele bune şi rele, îşi căuta absolvirea de păcate, căuta mântuirea. Şi, de atunci până în ziua când a plecat la cele veşnice, Doamna Aspazia a rămas credincioasă şi supusă duhovnicului ei.
Care a fost prima impresie pe care v-afăcut-o?
Prima impresie a fost aceasta: că aveam în faţa mea o creştină curată şi adevărată, încărcată de durere, de doruri neîmplinite care purta în traista sufletului ei o grămadă de griji pentru ţară, pentru neam şi pentru Ortodoxie. Iar, ce-lor care nu i-au cunoscut sufletul şi viaţa şi care au asistat şi asistă la adormirea societăţii româneşti şi care se întreabă cine a fost Aspazia Oţel Petrescu, cine a fost cea care le-a dat nesomn şi zvârcolire, celor care nu sunt şi nici nu au
180
fost cu Dumnezeu şi cu Adevărul Ortodoxiei, eu le spun că: Aspazia Oţel Petrescu a fost o valoare creştină, ce a reuşit să trezească prin cărţile şi articolele scrise, pe tinerii şi vârstnicii din oraşul Roman şi din ţară, făcându-i să înţeleagă de ce ar trebui iubite ţara, neamul şi Ortodoxia.
Ea este cea care a rămas neîngenunchiată printre miile şi miile de mărturisitori din închisorile comuniste şi care a ştiut pentru ce a trebuit să plângă şi să rabde atâta umilinţă şi chin, asemenea martirilor. Aspazia Oţel Petrescu a fost cea care a pus în lumină cunoaşterea adevărului despre ţară şi despre viaţa creştinilor şi a mărturisitorilor de credinţă, vorbind despre acei criminali, care au distrus cele mai înalte conştiinţe ale acestui neam. Aspazia Oţel Petrescu a fost cea care a spus că B.O.R., prin înaltele feţe bisericeşti şi prin slu¬jitorii ei, nu trebuie să rămână insensibilă în faţa modernis¬mului ce seamănă păcate grele şi ruşinoase, ci să trezească, în rândul tinerilor şi al celor mai puţin credincioşi, setea de frumos şi de vieţuire fără de păcat. Aspazia Oţel Petrescu a fost cea care a „măturat”, mai tot timpul, poteca Bisericii şi în mod deosebit, pe cea care duce la Catedrala Arhiepiscopală din Roman, fiind prezentă la toate slujbele ce se oficiau acolo, până în clipa în care s-a împuţinat trupeşte.
îmi spunea adesea că marii mărturisitori: Părintele Justin Pârvu şi Părintele Arsenie Papacioc i-au zis: „Să ne stră-duim, soro dragă, ca toată viaţa să fim prezenţi pentru Hristos şi nu pentru a căpăta slava lumească”.
Aspazia Oţel Petrescu a fost cea care a vorbit multora des¬pre sensul vieţii, al morţii, al răbdării, al suferinţei, în înţeles
181
creştin. Iată, pentru care motiv a fost urmărită în modul cel mai pervers pentru că se voia „să nu mai fie”. Da, s-a vrut ca inima să-i fie zdrobită, dar nu s-a reuşit, pentru că ea L-a avut pe Dumnezeu în toată viaţa şi nu s-a închinat în faţa călăilor ei.
Ne-aţi putea face o „radiografie” a sufletului ei? Care au fost virtuţile dominante care au caracterizat-o pe Doamna Aspazia?
Viaţa Doamnei Aspazia a fost ca o flacără neîntinată, ce n-a putut fi stinsă de cei ticăloşi, de cei care s-au temut de crezul ei, până în ultima clipă, până în clipa în care a fost prohodită şi în care cred că se întrebau: „Oare, chiar a murit Aspazia Oţel Petrescu?”
Da, a murit şi a murit frumos, pentru că a fost bună, pentru că bucata ei de pâine a împărţit-o cu mulţi săraci, pentru că a avut vorbe curate şi pentru tineri, şi pentru bă¬trâni, şi pentru bogaţi şi pentru săraci, şi pentru cei bolnavi şi pentru cei de departe, cât şi pentru cei de aproape. Uşa casei sale a fost deschisă tuturor: şi înţelepţilor, şi iscoditorilor, şi celor cu Dumnezeu şi acelora pentru care existenţa lui Dumnezeu era cu semnul întrebării.
Credinţa, Nădejdea şi Dragostea au fost virtuţile ce i-au întărit funia vieţii, funie împletită în numele Sfintei Treimi şi pe care sufletul său s-a ridicat la cer. Ea spunea: „Viaţa ide¬ală a creştinului nu poate fi fără aceste trei virtuţi: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea în care încap apoi toate celelalte virtuţi, căci în viaţă, pe lângă aceste trei virtuţi, trebuie să facem bine, cu toată dăruirea, pentru a ne cufunda apoi în
182
suferinţă şi a putea fi astfel demni de mântuirea viitoare”. Scopul ei în viaţă a fost: „Vreau să mă mântuiesc şi vreau ca românii să aibă viaţa fericită şi plină de pace!”. Deci, dragostea e nepieritoare!
Care este amintirea cea mai emoţionantăpe care o păstraţi des¬pre Doamna Aspazia?
Sunt multe amintiri. Dar, cea mai importantă rămâne amintirea pe care o am din toamna anului 1989 când am fost transferat la Sfânta Mănăstire Văratic. Prezentă la pri¬ma Sfântă Liturghie pe care o oficiam în obştea Mănăstirii, Doamna Aspazia cu lacrimi în ochi mi-a spus: „Ştiu că v-am aşezat în încercări, ştiu că sunt o pricină a suferinţei Sfinţiei Voastre. Aşa s-a vrut, suntem sub observaţie, programul de slujbă de aici o să vă facă bine. Voi merge la Părintele Justin, care vă preţuieşte şi cu rugăciunea Sfinţiei Sale, o să aveţi o traistă de bucurii. Să rezistaţi şi să nu vă fie ruşine de tre¬cutul meu, că sunt o «puşcăriaşă». Cei mulţi, care vă ştiu, în grup se roagă pentru Sfinţia Voastră”.
Tristă şi plină de gânduri, la plecare, mi-a spus: „Eu, du¬hovnicul, nu mi-l schimb. Mă opresc Sfintele Canoane şi ştiu că la vremea aceea, o să vorbiţi bine şi frumos despre Aspazia, că şi-a aprins, zi şi noapte, candela răbdării şi a suferinţei cu «Doamne, strigat-am către Tine!»”.
Cum înţelegea Doamna Aspazia lupta cu patimile şi cu păca¬tul, în general?
Ea îmi spunea: „Să te lupţi cu patimile şi cu păcatul de
183
multe feluri; nu e uşor! Patimile, păcatul sunt o lucrare de¬monică, dar la mijloc este şi voinţa omului. Nu trebuie să rămânem cu impresia că diavolul pe toate le face şi niciodată să nu credem că e suficient doar un «Doamne miluieşte!» şi gata, am scăpat de patimă şi de păcat. Patima, păcatul se omoa¬ră prin Taina Mărturisirii, care trebuie făcută cât mai des, iar Sf. Euharistie trebuie luată cu vrednicie, nu cu uşurătate, îndemnul patristic este să ne verificăm bine starea interioară şi să sfărâmăm bine nălucirile făurite de minte şi apoi puse la inimă. Aşa, bătrână cum sunt, vin şi peste mine multe nălu¬ciri despre care v-am mai spus la Taina Mărturisirii, dar mă sprijin pe sfaturile ce mi le daţi şi pe hăţul Sfinţilor Părinţi, care ne îndeamnă prin poveţele lor ca să luptăm şi să scoatem din firea noastră toată patima şi păcatul”.
Aspazia Oţel Petrescu a fost demnă, înţeleaptă şi respon¬sabilă. Nu-şi ascundea păcatul şi dacă uita vreo întâmplare ce avea amestecătură cu păcatul, aştepta timpul eliberării cu multă rugăciune şi pravilă, asemenea monahiilor. În fiecare zi îşi împodobea viaţa cu învăţături din operele Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei şi era foarte bine informată în mate¬rie de cateheză şi predică. Deci, putea foarte bine să poarte discuţii cu cel mai instruit teolog al vremii de astăzi. Ea îmi spunea: „Părinte, oricât de mult ne vom spăla hainele şi tru¬pul, dacă nu ne vom spăla de patimi şi păcate, cu lacrimi şi căinţă, umbrim degeaba pământul. Suntem pentru lume, şi nu pentru Dumnezeu şi pentru cer”.
184
Ne-aţi putea spune, care a fost cea mai grea încercare prin care a trecut Doamna Aspazia şi pe care v-a mărturisit-o ca fiică duhovnicească? Dar cea mai mare bucurie?
Cea mai grea încercare pentru Aspazia Oţel Petrescu a fost închisoarea de mulţi ani, pe care a purtat-o pe umeri cu multă nădejde şi cu mare demnitate. Acolo nu a căutat să-L descifreze pe Dumnezeu, prin mijloace ştiinţifice, ci cu o trăire autentică de creştină adevărată, alături de alţi măr¬turisitori şi mărturisitoare. Acolo a trăit şi a respirat, prin fiecare por al fiinţei sale, vrerile şi rânduielile lui Dumnezeu şi ale Bisericii Ortodoxe.
O a doua încercare a ei a fost moartea Părintelui Justin Pârvu, marele mărturisitor şi duhovnic iubit de mulţi români. Atunci, plină de durere, mi-a spus: „Părinte Constantin, cu moartea Părintelui Justin, s-a rupt o bucată din soarele Ortodoxiei noastre. Se pare că un nor întunecos ne va um¬bri, ispite şi multe încercări vor curge peste Ţară şi peste Biserică. Oare, cine ne va mai apăra pe noi în faţa lupilor nesătui? Părintele Justin s-a dus! Oare, cine ne va mai arăta drumul bucuriei duhovniceşti, cine ne va mai umple de căl¬dură şi de nădejde mântuitoare? Asta cred că e suferinţa mea, înainte de a mă sfârşi. Ne mor mărturisitorii şi apă¬rătorii Adevărului Ortodox. Ne mor slujitorii cei buni şi curaţi, că cei ce sunt, sunt grabnici la ascultare şi zăbavnici la vorbire, aşa cum spune Sf. Apostol Iacob”.
Iar cea mai mare bucurie a Doamnei Aspazia, a fost atunci când a înţeles că peste voinţa celor pătimaşi şi plini de sla¬vă lumească, va dăinui în posteritate pilda de vieţuire a celor
185
care au suferit pentru crucea lui Hristos în temniţele comu¬niste. Ea mărturisea: „Avem o lume creştină, care ştie să strige frumos către Dumnezeu, toiagul de apărare îi este credinţa. Şi, când este ocărâtă, binecuvintează; când este prigonită, pătimeşte, când este defăimată, mângâie; când este chinuită, se bucură. Căci, cel ce va răbda până la sfârşit, acela, doar ace¬la se va mântui. Fără Dumnezeu, riscăm a nu mai fi”.
Ce ne puteţi spune despre lupta ei finală cu boala? Cum privea moartea?
La ultima mărturisire, părăsită de toate puterile tru¬pului şi cu aşteptarea sfârşitului în minte şi în inimă, mi-a spus: „Mă încredinţez rugăciunilor Sfinţiei Voastre cu recunoştinţă şi adâncă mulţumire, dar şi cu iertare pentru înţelegerea şi asistenţa religioasă primită şi pentru că nu v-aţi ruşinat de trecutul meu, cât mi-aţi fost duhovnic, în aceşti 40 de ani. Ştiu că aţi avut de suferit prigoană, dojană, că aţi fost ameninţat şi marginalizat pentru că aţi avut sub epitrahil o încarcerată cu trăire creştină, şi vă rog, ca şi de aici încolo, să nu lăsaţi ca iubirea creştină să fie înlocuită cu ură, căci viitorul acestui neam se zdrobeşte în fiecare zi, cu mijloace de propagare a ateismului, materialismului şi nihi¬lismului. Se vrea cu orice preţ ca sufletul românesc să fie înmormântat. Şi, spuneţi fără teamă, aşa cum a spus Ioan Ianolide, că: «Nu putem trăi fără Dumnezeu, nu putem fi stăpâni pe pământ, fără Dumnezeu». După cum vedeţi, de boală mă îngreunez, dar măicuţele mele mă îngrijesc ca pe un copil şi mă rog să le mângâie Dumnezeu pentru mila lor
186
faţă de mine. Iar de moarte nu mă tem, căci cel ce se naşte trebuie să şi moară. Moartea face parte din viaţa noastră, în fiecare zi. Aşa că, să nu o dojenim, ci să o primim frumos şi cu flori, căci aşa se cade celor binecredincioşi”.
îndrăznesc să mai adaug un ultim cuvânt: „Aspazia Oţel Petrescu a învins!”. A biruit nu prin tehnologia care ne-a in¬vadat viaţa şi care sporeşte distanţa dintre oameni, ci prin credinţă, singura valoare prin care descoperim tezaurul Ortodoxiei aflat în Biserica noastră. A învins pentru că nu s-a închinat la materia goală prefăcută în civilizaţie, pentru că nu s-a aplecat în faţa celor falşi, care aşază întunericul în locul luminii şi minciuna în locul Adevărului.
A învins Aspazia Oţel Petrescu în închisoare şi în liber¬tatea anilor de după închisoare, pentru că nu s-a temut de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. A învins, pentru că nu s-a aşezat pe calea largă cu multe cotituri şi promisiuni care nu duce nicăieri. A învins pe supraveghe¬torii care au vrut să-i încarcereze sufletul, nu prin masca mărinimiei şi a slavei deşarte, ci prin viaţă exemplară şi di¬mensiune etică, rămânând demnă până la sfârşit cu un su-flet generos. Căci, şi cei care nu au încăput-o în inima lor, au stat drepţi în faţa trupului său, fără suflare.
A învins, în această lume falsă, care instrumentează min¬ciuna şi urâtul, pentru că a avut marele curaj de a îndemna pe oameni să nu primească în suflet murdăria păcatelor, sub formele cele mai grave, lăsând loc fărădelegii.
A învins Aspazia, pentru că şi-a păstrat sufletul viu la ori¬ce ardere, în orice ameninţare şi pericol real. Da, ea a fost o învingătoare prin excelenţă, alături de miile şi miile de martiri şi mărturisitori din temniţele comuniste. Ea a fă-cut cinste neamului din care s-a născut. A fost un exemplu de răbdare, de iubire şi de jertfă curată. De aceea, şi spun că numele ei şi al tuturor mărturisitorilor şi martirilor din temniţele comuniste preţuiesc mai mult decât mii de co¬mori de aur şi argint.
Celei care a fost Aspazia Oţel Petrescu, cu pioşenie îi închin un umil buchet de versuri:
„La mâini şi la picioare, cu lanţuri m-au legat, Şi m-au lovit, şi-n faţă m-au scuipat.
La munci, prin multe locuri, m-au tot dus
Şi, socotit-au ei că nu-i de-ajuns.
Văzând în mine marele duşman
M-au aruncat, nefericiţii, în gropi de şobolani.
Atât a fost, şi n-a fost de-ajuns
Că m-au bătut, să-mi vadă obrazul plâns.
Dar, pentru crezul meu în Dumnezeu Le-am arătat că sufletul nu-mi este greu, Având în inimă pe Dumnezeu!”.
Binecuvântarea mea tuturor celor care o poartă în inimă cu rugăciunea, pe Aspazia Oţel Petrescu!
188
ADIO, PÂN” LA REVEDERE!
de Ramona Fărăian
Poezie dedicată maicii Aspazia Oţel Petrescu
1. Adio, scâncet românesc! Suspin al gropilor comune. Adio, ropot îngeresc! Pomelnic înălţat de lume.
2. Adio, gura răstignită şi evadată în răzoare!
Adio, mâna aurită, Rebotezată-n închisoare!
3. Adio, ochi plini cu agheasmă, Cristelniţa celor uscaţi!
Adio, floare-mbobocită în mintea celor încercaţi!
4. Adio, mângâiere dulce, Dintre revoltă şi-mpăcare! Distanţier ce te conduce-n Desăvârşita trecătoare.
5. Adio, piatră oţelită, De îngeri spartă-n veşnicie! Cerneală strânsă-n cartea vieţii, Neîncetată Proscomidie!
6. Adio, zid de mănăstire!
De-al tău duhovnic recuprins; De-Arsenie, şi de oştire…
Adio, clopot de cer prins!
7. Adio, Heruvim teluric! Adio azi, Lumină lină! Adio, pân la revedere! Adio, fum cu trup de smirnă!
189
Toate încercările pe care le avem noi sunt încercări de iubire, sunt teste de iubire, sunt teme şi probleme de iubire pe care noi trebuie să le rezolvăm în duhul adevărului, încerc să ascult de porunca Domnului: „Bucuraţi-vă!?. Mântuitorul a numit absolut toate calamităţile care ni se pot întâmpla „fericiri” şi ne-a zis: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi!”. Să ţineţi cont de această recomandare a Mântuitorului nostru: „Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră”. Şi noi am învăţat în închisoare cum suferinţa este de fapt o treaptă de iubire. În momentul când o accepţi ca atare, când o înţelegi ca atare, când îţi dai seama că Dumnezeu te iubeşte, dându-ţi cale prin care să ispăşeşti greşelile tale. Din momentul acela suferinţa devine suportabilă. Dumnezeu îţi face o onoare: să suferi, să aduci o mică jertfă şi jertfa aceea să o aduci nu pentru altceva decât pentru mântuirea ta şi pentru ridicarea omenirii la ceea ce a fost înainte de cădere. Pentru că orice om care se înalţă pe sine, înalţă omenirea întreagă. Aspazia Oţel Petrescu
FUNDAŢIA JUSTIN PÂRVU
ISBN 978-973-O-269741