PR. CORNEL MARCU RASCOALA NIKA

Preot Cornel Marcu
RĂSCOALA NIKA
roman istoric
Carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Părinte IRINEU, Arhiepiscop al Alba iuliei
REÎNTREGIREA
Alba Iulia, 2022
Ilustraţia: Preot Nicolae Aloman copertă: Preot Nicolae Aloman, Andrei Motora
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MARCU CORNEL
Răscoala Nika: roman istoric pr. Cornel Marcu. alba Iulia: Reîntregirea, 2022,
ISBN 978-606-509-517-5
821.135.1
EDITURA REÎNTREGIREA
Str. Mihai Viteazul, nr. 16 510010, Alba Iulia (RO) Tel: 0258 811 690 editurareintregirea@gmail.com www.editurareintregirea.ro
CUVÂNT ÎNAINTE
Răscoala Nika sau soluţiile Hipodromului în contextul politologiei răsăritene de secol VI
Părintele Ioan Cornel Marcu, pasionat de bizan¬tinologie, dezvoltându-se în paradigmele roman¬cierului istoric, reuşeşte să ofere cititorului o vastă frescă de secol VI, devenind, prin darurile literare ale autorului, contemporani cu frământările Constantinopolului din timpul domniei lui Justinian. Părintele Marcu, având o bogată experienţă a culturii şi spiritualităţii bizantine, a reuşit pe parcur¬sul anilor să construiască un hic et nune bizantin, un topos al literaturii româneşti de specialitate. Acest lucru se reflectă în bogata activitate literară, din cadrul căreia amintim secvenţial: Soldatul lui Hris¬tos (2002), Ultima persecuţie (2007), Comnenii (2009), Purpura Bizanţului (2011), Preacucernica Irina şi răz¬boiul icoanelor (2014), Preafericita Theodora şi sfârşitul războiului icoanelor (2018), Parakimomenul Vasile (2020) şi Cei doi Bardas (2021). Meritele părintelui sunt confirmate deja de lumea scriitorilor, fiind in¬clus în Dicţionarul scriitorilor români pe anul 2011.
Autorul reuşeşte să surprindă şi să ofere citito¬rului un moment zbuciumat din istoria Imperiului Roman de Răsărit, anume tulburările produse de
6
răscoala Nika, evenimente derulate în cursul anu¬lui 532. Viaţa constantinopolitanilor era polarizată de Hipodrom, Palatul Sacru şi Aghia Sophia, marcând astfel evenimentele de natură politică, socială şi religioasă. În sine, răscoala Nika sumarizează atât dinamica politică a societăţii constantinopolitane, cât şi tendinţele socio-religioase, oferindu-se sub forma imaginii complexe a politologiei bizan¬tine. Astfel, disputele politice migrau spre soluţiile Hipodromului. Două facţiuni politice aflate în riva¬litate, partida Albaştrilor (veneţii) şi cea a Verzilor (prasinii), fiecare bucurându-se de susţinere din partea perechii imperiale, aveau să aducă tulburări majore în Constantinopol. În timpul Imperiului Ro¬man, precum şi în perioada de început a Imperiu¬lui Bizantin, populaţia marilor oraşe care scăpase temporar de spectrul foametei îşi găsea principala preocupare în angajarea cu trup şi suflet în lumea distracţiilor violente, reprezentate de luptele între animale sălbatice, de confruntările între gladiatori şi, nu în ultimul rând, de cursele de care, ultime¬le fiind la fel de periculoase şi sângeroase precum primele. Lumea a rămas să fie atrasă constant de tipologia distracţiei violente, acreditând din nou vechea paradigmă pâine şi circ, mâncare şi distrac¬ţie. Cum regulile de concurs erau minime spre in¬existente, accidentările (unele voite) erau extrem de frecvente, coliziunile ducând deseori la decese sau la schilodiri pe viaţă. Inscripţiile străvechi elo¬giază adesea moartea unor conducători faimoşi de atelaje, zdrobiţi de „ spina” (edificiul de piatră din centrul stadionului) sau încurcaţi în hamuri şi traşi
7
până erau rupţi în bucăţi de propriii lor cai dezlănţuiţi, după ce carele fuseseră distruse.
Poetul roman Marţial scria, în primul secol al erei noastre, că un conducător de care putea obţi¬ne 15 pungi cu aur pentru câştigarea unei singure curse. Diodes, cel mai renumit conducător de care din toate timpurile, a câştigat în decursul întregii sale cariere suma de 36 milioane sesterţi, o sumă de bani suficientă pentru a hrăni toţi cetăţenii Romei timp de un an de zile. Spectatorii şi suporterii câştigau şi ei sume importante de bani prin intermediul pariurilor.
Atât echipele participante, cât şi suporterii lor deveniseră organisme cu o putere foarte mare la acea dată. Se transformaseră în nişte entităti sociale în care se regăsea în mare măsură combinat spiritul turbulent al unor grupări de stradă cu proiectele şi programele partidelor politice angajate în lumea politică. Ajunseseră chiar să dezbată violent pro¬bleme de ordin teologic, religios, şi să se implice în luptele pentru succesiunea la tron. Aceste asociaţii de suporteri, numite demes, căci în fond asta erau, ajunseseră să influenţeze chiar deciziile politice lu¬ate de împărat, în urma scandării lozincilor cu ca¬racter politic în timpul pauzelor între curse.
Albaştrii şi suporterii lor reprezentau clasa aris¬tocrată, pe când Verzii erau reprezentativi, cel puţin nominal, pentru oamenii de rând. În acelaşi timp, în jurul lor s-au configurat şi simpatiile religioase ale momentului. Suntem în deplin context teologic post-calcedonian, când preocupările împăraţilor erau pe linia de a împăca partida monofiziţilor cu
8
Ortodoxia. În acest context, Verzii erau susţinătorii monofizismului, erezie care ameninţa integritatea imperiului, mai ales că principalele formaţiuni mo¬nofizite erau organizate la frontierele Imperiului: Armenia, Egipt, Siria. O frontieră slabă, vulnerabilă, era un mare pericol pentru imperiu în condiţiile fenomenului migraţionist. Mai mult, această ruptură se vedea şi în familia imperială, Theodora sus¬ţinând din plin partida monofizită, simpatie spre care a fost atras şi Justinian.
Cu toate acestea, unii exegeţi istorici, precum Alan Cameron, combat teoria religioasă, pe motiv că, la nivelul maselor, competiţia sportivă era mai importantă decât politica. Spre exemplu, în anul 501, Verzii i-au surprins într-o ambuscadă pe Albaş¬tri pe când aceştia ieşeau din amfiteatrul din Constantinopol şi au masacrat peste 3.000 de oameni din rândurile acestora. Patru ani mai târziu, în Antiohia, izbucnea o nouă revoltă, provocată de astă dată de triumful lui Porphyrius, un conducător de atelaj din tabăra Verzilor care a dezertat la Albaştri.
Printr-un concurs de împrejurări, cele două facţiuni au încheiat o alianţă, reuşind să angajeze în această mişcare şi mare parte din populaţia oraşului, cerând abdicarea lui Justinian. Numai într-o săptămână, cât a durat răscoala, a ars aproximativ un sfert din marea capitală: biserici, spitale, o par¬te a Palatului Sacru, sedii de administraţii şi azile. Răzvrătiţii, care de acum erau înarmaţi şi controlaţi de aliaţii lor din Senat, i-au cerut împăratului de¬miterea prefectului Ioan de Capadocia, responsa¬bilul pentru colectarea taxelor, precum şi exilarea
9
chestorului Trebonian, cel care a refăcut codul de legi. Ultima lor dorinţă consta în instaurarea unui nou împărat, Hypatios, nepotul fostului împărat Anastasie I. Generalul Belizarie a intervenit şi a ucis aproximativ 30.000 de oameni, încheind astfel scurta, dar intensa răscoală Nika.
O altă preocupare a lui Justinian a fost aceea de a identifica modul natural de relaţie dintre cele două entităţi care concentrează puterea într-un Imperiu: împăratul şi Patriarhul. Unii cercetători au opinat că sistemul simphonic bizantin ar fi un extras politic din conceptul dogmatic de la Calcedon care stabileşte la nivelul celor patru adverbe negative modul de unire al celor două firi ale Mântuitorului Hristos.
Amintirea vechilor rivalităţi sportive a pălit în faţa realităţilor dure care le-au urmat: în decursul veacurilor, Bizanţul avea să îndure o serie de revol¬te şi războaie civile care umbresc prin dramatism şi amploare chiar şi masacrul din Hipodrom.
în lucrarea intitulată Chiesa e Impero da Augusto a Giustiniano, publicaţie îngrijită de E. dai Cavolo e R. Uglione, publicată la Roma în anul 2000, reunind într-un singur volum dezbaterile a două sesiuni ştiinţifice desfăşurate la Torino cu ocazia Zilelor Pa¬tristice Torineze (G.P.T.), întâlnim un efort susţinut de a recupera la nivelul analizei ştiinţifice raportul dintre creştinism şi Imperiu. Este în esenţă un vast capitol introductiv în teologia politică. Este foarte di¬ficil a face o delimitare în gândirea primelor secole de unde începe autoritatea civilă a imperatorului şi în ce anume constă autoritatea mistică a lui? Atrage atenţia cercetătorului studiul semnat de E. Malteze,
10
studiu care este o analiză a imperatorului creştin reflectat într-un act bizantin: Speculum de Agapet Diaconul. A te ocupa de figura imperatorului în li¬teratura bizantină înseamnă a lua contact cu unul dintre multele paradoxuri ale civilizaţiei greceşti. Axioma centrală a gândirii politice primare era ace¬ea că noţiunea fundamentală de putere imperială era de origine divină, Basileus acţionează analog cu Demiourgos. Augustino Pertusi se întreba: până la ce punct putem vorbi ştiinţific de această asemăna¬re cu Dumnezeu? Suntem astfel la un nod esenţial pentru politologia bizantină. În alţi termeni, dez¬voltarea raţională a ştiinţei politice se opreşte la o serie de aspecte de legislaţie, de administraţie etc., dar nu poate atinge principiile prime ale genului theomimetic.
în cadrul acestei scurte introduceri, am dorit să arătăm tensiunea şi dificultatea momentului istoric de la jumătatea secolului al VI-lea. De aici derivă gestul lăudabil al părintelui Marcu de a oferi citi¬torului, într-o cheie de lectură atractivă, recupera¬rea acelor momente. Dincolo de toate dificultăţile presupuse de complicata civilizaţie răsăriteană, în orice cheie de lectură ar fi: teologică, politică, soci¬ală etc., autorul reuşeşte să elaboreze un tip de an-gajament literar bizantin. Îl felicităm pe părintele, îi dorim multă sănătate şi la cât mai multe astfel de momente literare!
Pr. conf. univ. dr.
Ovidiu Panaite
CAPITOLUL I
Anii lumii 6023, iar de la dumnezeiasca întrupare 532 ani
„În acest an, care era al cincilea al domniei lui Jus¬tinian, în luna ianuarie, indictionul al X-lea, a avut loc aşa-numita Răscoală Nika. Facţiunile poporului l-au încoronat împărat pe Hypatios, rudă cu împăratul Anastasie. A fost arsă o mare parte a oraşului, biserica cea mare, biserica „Sfânta Irina”, casa pentru străini a lui Sampson, Augusteonul, porticul bazilicii şi Poarta de Aramă a palatului. A fost mare spaimă şi au murit mulţi dintre cei care s-au aflat la aşa-numita cursă din Hipodrom, împreună cu Hypatios, 35.000 de oameni, după cum se spune”.
Teofan Mărturisitorul, Cronografia
Aceasta este istoria de 9 zile a Răscoalei Nika
La sfârşitul lunii octombrie a anului 531 al mântuirii, pe vremea când la Constantino¬pol, de cinci ani, împăratul Justinian cârmuia Im¬periul romanilor, doi tineri căsătoriţi au hotărât să treacă de cealaltă parte a strâmtorii Bosfor, pe ţăr¬mul asiatic, spre a-şi vizita nişte rudenii. Cum ziua era deosebit de frumoasă şi marea liniştită, au co¬borât în portul lui Theodosie, căutând un barcagiu. Dintr-una din multele cârciumi ale portului le ieşi înainte o ceată de tineri ameţiţi de băutură. Purtau însemnele facţiunii Albaştrilor. Cu bărbile şi mustăţile lungi, tunici strâmte la manşetă şi bufante la umeri, părul ras pe cap după moda hunilor, ară¬tau fără tăgadă că erau aristocraţi. Cum aveau chef de distracţie, se ţinură după ei făcând tinerei soţii tot felul de propuneri deocheate. Tânărul soţ se în¬toarse. Îşi pipăi pumnalul ascuns la brâu. Erau prea mulţi ca să le ţină piept, aşa că îşi luă soţia de mână şi grăbiră spre prima barcă. Se tocmiră repede. Bar¬cagiul lăsă vâslele în apă, ridică pânza şi cârmi spre
14
ţărmul asiatic. De pe chei, tinerii deşuchiaţi conti¬nuau să strige:
hei, frumoaso! Lasă-l pe papagalul ăla şi vino la noi! O să te facem fericită!
nemernicilor! Vedeţi-vă de treabă! le strigă tânărul soţ din barcă.
treaba noastră e să o facem fericită!
să vă bată Dumnezeu! Nebunilor! Destrăbălaţilor! Beţivanilor!
taci! Nu mai striga şi tu! îi ceru soţia. Începe să-mi fie frică.
să nu-ţi fie frică, Xenia. Am scăpat de ei. Se aşeză, cuprinzând-o în braţe.
tremuri.
mi-e frică, Marianos. Mi-e tare frică.
linişteşte-te, draga mea, linişteşte-te! în cu¬rând ajungem la ţărm. În casa mătuşii tale vom uita de cele întâmplate. Nu vom spune nimic.
ce aţi avut cu ei?
chiar nimic. Ne-au ieşit în faţă dintr-o cârciumă. S-au ţinut după noi până în port. Ne arun¬cau tot felul de cuvinte necuviincioase, îl lămuri Marianos pe barcagiu.
da… e plin Constantinopolul de nebuni din ăştia. Tineri cu dare de mână, îşi permit orice, mai ales că sunt dintre Albaştri.
de unde ştii?
nu le-ai văzut însemnele?
nu le-am observat.
la cât erai de speriat…
15
mai mult pentru ea.
da… pentru noi Verzii nu mai este dreptate, continuă barcagiul. Albaştrii sunt apăraţi acum şi de împăraţi. De când a murit împăratul nostru Anastasie, suntem mereu persecutaţi. Nu mai avem ce căuta la Curte. Suntem partidul săracilor, al celor umili. Tinerii Albaştri îmbrăcaţi după moda barbarilor terorizează întregul oraş. Dacă ziua în amiaza mare îşi permit astfel de fapte… Doamne, ce vremuri am ajuns să trăim, se tângui barcagiul.
Barcagiul avea dreptate. De când Justin şi, apoi, nepotul său Justinian luaseră puterea, partidul Ver¬zilor a fost înlăturat de la Curte. Tinerii din facţiunea Albaştrilor proveniţi din rândurile aristocraţiei, ca să fie mai deosebiţi de mulţimea din Hipodrom adoptaseră moda barbarilor. La fel ca perşii, purtau bărbi şi mustăţi foarte lungi, iar după portul huni¬lor îşi râdeau părul pe creştet, lăsându-l să cadă la ceafă, pe umeri. Tunici cu manşete foarte strâmte şi bufante la umeri creau impresia de putere herculeană. Pantaloni strâmţi pe picior, cizme de piele, mantii largi şi cingători late, unde ascundeau săbii scurte cu două tăişuri. Principala distracţie a aces¬tor tineri aristocraţi era să străbată noaptea străzile Constantinopolului, jefuind trecătorii, în special pe cei din facţiunea Verzilor, lăsând de multe ori morţi în urma lor. Cu sprijin puternic la Curte, nici poli¬ţia şi nici justiţia vremii nu interveneau. Pentru a se apăra, Verzii se organizară în diferite bande. Se încăierau fie noapte, fie zi, cu Albaştrii. Siguranţa
16
şi liniştea cetăţenilor au dispărut repede. Teroarea stăpânea marele oraş. Nimeni nu mai ieşea noap¬tea pe străzi. A jefui, a hărţui, a ucide cu o lovitură scurtă de pumnal oameni fără apărare, a răpi femei nevinovate devenise distracţia tinerilor. O astfel de ceată le ieşi în cale tinerilor căsătoriţi.
sfinte Nicolae! strigă deodată barcagiul, cu ăştia chiar că nu e de glumit. Vin după noi!
Marianos privi cu teamă în spate. Ambarcaţiu¬nea cu două pânze, mult mai puternică, se apropia repede. Tinerii deşuchiaţi îşi agitau ameninţător pumnalele. Xenia se strânse de teamă în braţele so¬ţului.
Mi-e frică! Doamne, cât mi-e de frică!
hai, mai repede!
vino şi ajută! îi strigă barcagiul.
Marianos trecu lângă barcagiu. Apucă o vâslă şi tase cu putere.
o să scăpăm îndată, îşi întări soţia privind când spre ţărmul asiatic, când spre ambarcaţiunea ce se apropia ameninţător.
n-aş prea crede. Nu suntem nici la jumătatea strâmtorii şi aici curentul dinspre Bosfor e puternic. Ne va duce în larg, îi şopti barcagiul.
hai, mai cu putere!
doamne, în ce m-aţi băgat, mormăi barcagiul. Ştia că nu vor ajunge înaintea lor pe ţărmul asiatic, îi era teamă şi de ceea ce va urma. Cu astfel de ti¬neri nu era de glumă, mai ales dacă erau şi ameţiţi de băutură.
17
Ambarcaţiunea tinerilor Albaştri se apropi ameninţător de repede. Se auzeau acum limped ameninţările.
frumoaso! Credeai că scapi de noi?
ţi-am promis doar că te facem fericită! O să ne ţinem de cuvânt!
îi ajunseră. O cange înfiptă în lemnul bărci o traseră spre a lor. Marianos lăsă vâsla şi scoase pumnalul.
ia uite ce viteaz avem aici! Vrei să mă tai? Ha că vin la tine! şi unul din tineri sări în barcă.
Marianos se aruncă asupra lui. Tinerii o prin seră pe Xenia. O traseră în barca lor. Începură să o dezbrace, mai mult rupându-i veşmintele. Xenia se zbătea lovindu-i cu mâinile, cu picioarele. Îşi înfip¬se dinţii în mâna ce încerca să-i acopere ţipetele de disperare.
căţea! Mai şi muşti? şi o pocni peste gură.
Marianos făcea cu greu faţă tânărului ce arăta că ştie să mânuiască pumnalul.
hai, Arghiros, termină-l odată! Căţeaua asta ne cam dă de furcă!
Deodată, se auzi un plescăit puternic. Marianos se întoarse înfricoşat. Xenia se aruncase în apă. O văzu doar pentru o clipă. Curentul puternic şi rece al Bosforului o trase în adâncuri. Dispăru pentru totdeauna.
xenia! se auzi un urlet de durere.
Simţi o arsură în umărul stâng. Lama pumna¬lului pătrunse adânc, scrâşnind în os. Se întoarse.
18
Mai văzu doar cicatricea întinsă de la ureche spre gâtul celui care-l înjunghiase. Se prăbuşi în barcă plin de sânge.
Când se trezi, era pe ţărmul asiatic, dar fără Xenia.
Noiembrie 531
Postul Naşterii Domnului începuse în urmă cu o săptămână. Ca orice bun creştin, Helion, funcţionar în administraţia statului, merse în duminica aceea la Liturghie la „Sfânta Sofia”. Deşi statutul său era unul important, nu era pe placul celor de la palat. Sprijinea Verzii. Fiind un om de vază şi bogat, ar fi trebuit să fie de partea Albaştrilor. Întrucât era un om drept, condamnase de multe ori acţiunile Albaştrilor.
iată unde s-a ajuns! în cel mai măreţ oraş al lumii oamenii se tem pentru viaţa lor. Le e frică să mai iasă din casă. şi dacă totuşi trebuie să iasă mânaţi de traiul lor sărăcăcios, îşi pun podoabe false pentru a nu atrage aten¬ţia. Dacă te prinde noaptea pe drum şi dai de vreo bandă Albastră e ca şi cum ţi-ai lua rămas bun de la viaţă. Când se întâmplă vreo arestare, cu siguranţă sunt dintre Verzi. Când are loc vreo condamnare, sunt condamnaţi numai Verzi. Judecătorii au ajuns să împlinească legea după porunca conducătorilor
19
demelor Albaştrilor. Până şi ei se tem. Iată unde s-a ajuns! spunea de multe ori fără frică Helion.
Acestea şi multe altele au ajuns la urechile con¬ducătorilor demelor Albastre. Au jurat să-i închidă gura pentru totdeauna.
Helion asculta liniştit Liturghia. Corul eunuci¬lor înălţa imnurile spre cupolele măreţei biserici, ca apoi să se reverse peste mulţime, umplându-le ini¬mile de o bucurie sfântă.
Deşi nu erau chiar atât de mulţi creştini în biserică, Helion simţi cum se lipeşte cineva de el. Puse asta pe seama celor din jur. Se mişcau mereu, îngenuncheau bătând cruci până în lespezile de marmură. Se trase încet. Bărbatul se lipi din nou de el. Se întoarse crezând că e vreun hoţ de pungi. Nu se sfiau să jefuiască până şi în biserică. Nu apucă să-l întrebe ce vrea. Simţi o împunsătură în coasta stângă, sub inimă. Se pipăi. Îşi trase mâna plină de sânge.
m-a înjunghiat! şopti îngrozit. M-a omorât! strigă cu putere şi se prăbuşi pe lespezile de marmură, înroşindu-le de sânge.
Strigătul său răsună mai puternic ca imnurile eunucilor. Oamenii se agitară îngroziţi în jurul său. Liturghia se opri. În liniştea care se lăsă deodată, ucigaşul grăbi spre porţi. Graba l-a descoperit.
el e! Ucigaşul! Prindeţi-l!
Acesta începu să alerge de-a dreptul spre porţi. În vestibulul bisericii, oamenii au tăbărât pe el.
20
Un sacrilegiu nemaipomenit se întâmplase. Să ucizi în biserică în timpul Liturghiei. Vestea se răs¬pândi repede în întreg Constantinopolul. Întregul oraş se tulbură. O mare mulţime de oameni din fac¬ţiunea Verzilor se adunaseră în piaţa Augusteon, în faţa marelui palat. Cereau pedepsirea vinovaţilor.
în acele zile, împăratul Justinian era deosebit de bolnav. Zăcea în patul de suferinţă cuprins de mari fierbinţeli. Nu primea pe nimeni. Dar cum Verzii credeau că e vreo înşelătorie ca timpul să treacă şi să se uite, mulţimea rămase zi şi noapte în piaţă. În cele din urmă, primi o delegaţie a Verzilor. Furios, ceru să fie chemat prefectul capitalei. Porunci să folosească orice mijloace să găsească vinovaţii şi să-i pedepsească aspru. Prefectul Theodot, poreclit Colocythios (Bostan), arestă câţiva din cei mai turbulenţi Albaştri, îi supuse la tortură şi aşa află că totul pornise de la Theodosie Tzica. Acesta, un om deosebit de bogat, era un apropiat al lui Justinian. Prefectul acţionă repede. Vrând să pună cât mai re¬pede capăt tulburărilor, îi condamnă la moarte şi îi execută în aceeaşi zi. Aflând de sfârşitul prietenu¬lui său, Justinian turbă de furie. Însănătoşit, căuta un prilej potrivit să se răzbune pe prefect. Cum nu găsea niciun motiv, a arestat câteva dintre rudeni¬ile aceluia. Sub tortură, le-a smuls mărturisirea că prefectul era vrăjitor şi că făcea farmece. A fost condamnat la moarte. Doar chestorul Proclu l-a apărat, declarându-l nevinovat. A fost exilat la Ierusalim, în taină, Justinian a trimis o bandă de Albaştri să-l
21
omoare. Vestit din bună vreme, fostul prefect s-a călugărit şi a rămas în mănăstire până la sfârşitul vieţii.
Dar întâmplările acestea nu au avut darul de a aduce liniştea în Constantinopol. Împăraţii continuau să-i sprijine pe Albaştri, iar Verzii se agitau ca valurile mării.
Se prevestea o furtună nimicitoare.
Decembrie 531
Se răspândi vestea că o mare nenorocire se va abate asupra Constantinopolului. Cuprinsă de un delir profetic, o femeie se urcă pe Poarta de Aur a oraşului şi de acolo profeţea că peste trei zile marea va ieşi din matca ei şi va îneca lumea ca pe vremea lui Noe. Nimeni n-a uitat că „în septembrie s-a ară¬tat o stea mare şi îngrozitoare, cu coadă, în partea de apus, care îşi trimitea străfulgerând razele în sus, pe care o numeau Lampadia. Şi a stat pe cer timp de 20 de zile, strălucind. Au avut loc revolte populare şi omoruri”.
Astrologi, cititori în stele şi ghicitori umblau pe străzile măreţului oraş strigând că sfârşitul lumii e aproape. Poporul îngrozit umplea bisericile şi mă¬năstirile, plângându-şi păcatele pe dalele de mar¬mură. Autorităţile imperiale se arătau neputincioa¬se în faţa fricii generale. Aşteptau să se stingă aşa cum se pornise. Se cerea pedepsirea agitatorilor.
22
Din Antiohia Siriei veni vestea că prefectul po¬runcise să fie bătuţi cu vergile câţiva dintre agitatorii Albaştri. S-au plâns Theodorei. Prefectului i s-a aplicat aceeaşi pedeapsă. A fost bătut cu vergile în piaţa centrală a Antiohiei. Deşi provenea dintre Verzi, împărăteasa Theodora îi sprijinea pe Albaştri.
în Anazarbe, oraş al provinciei Cilicia, prefectul a fost atacat în plină zi de doi Albaştri. Doar solda¬ţii din garda personală au reuşit să-l salveze de la moarte. Prefectul i-a condamnat şi i-a executat. Al¬baştrii s-au plâns Theodorei. Din ordinul ei, prefec¬tul a fost crucificat. Justinian se arăta neputincios în faţa soţiei sale.
Originea Verzilor şi Albaştrilor merge înapoi în timp, pe vremea republicii romane. Cei care concu¬rau la cursele de care din Circus Maximus trebuiau să-şi aleagă una dintre cele patru culori impuse de organizatorii curselor. Aşa au apărut formaţiunile Roşilor, Verzilor, Albilor şi Albaştrilor. Suporterii susţineau o culoare. Susţinerea mergea de multe ori până la fanatism şi violenţe (la fel ca suporterii echipelor de fotbal din zilele noastre). Cu timpul,
23
Roşii au fost absorbiţi de Verzi, iar Albii de Albaş¬tri. Astfel s-a ajuns la Constantinopol să concureze doar două culori Verzii (Veneţi) şi Albaştrii (Prasini). Grupările s-au transformat în asociaţii numite deme.
Acestea s-au transformat nu numai în susţine¬rea culorilor la cursele de care, ci în adevărate par¬tide politice cu mare influenţă.
Pe vremea împăratului Justinian, aceste orga¬nizaţii de suporteri ajunseseră la un grad de putere nemaiîntâlnit până la acea dată. Se transformaseră cumva în nişte entităti sociale în care se reuneau toate caracteristicile unor găşti de stradă şi partide politice. Ajunseseră chiar să dezbată violent pro¬bleme de ordin teologic, religios, şi să se implice în luptele pentru succesiunea la tron. Aceste asociaţii de suporteri, căci în fond asta erau, ajunseseră să influenţeze chiar deciziile politice luate de împărat, în urma scandării lozincilor cu caracter politic în timpul pauzelor între curse. În acele vremuri, fac¬ţiunile suporterilor erau într-atât de puternice, în¬cât forţele imperiale şi gărzile capitalei nu puteau menţine ordinea şi liniştea în oraş fără sprijinul lor. Evident, formaţiunile de suporteri erau puternic susţinute de familiile aristocrate din Constantin¬opol, unele dintre acestea crezând că sunt mai în¬dreptăţite să acceadă la tron decât împăratul Justi¬nian. Motivele exacte pentru care lucrurile au dege¬nerat atât de sever între facţiunile rivale ale Verzilor şi Albaştrilor au rămas şi astăzi subiect de dispută
24
între istorici. Pentru o perioadă de timp, s-a crezut că cele două grupări au evoluat în paralel pentru a se transforma în primele partide politice din istorie. Albaştrii reprezentau clasa conducătoare, iar Ver¬zii partida oamenilor de rând. Şi factorul religios a jucat un rol deosebit de important în rivalitatea ce¬lor două entităti sociale. Verzii erau văzuţi ca nişte susţinători ai monofizitismului, o erezie influentă la acea dată, conform căreia Mântuitorul nu ar fi avut o natură umană şi una divină, ci una singură, divină, o concepţie ce contrazicea dogma oficială, în decursul secolelor V şi VI d.Hr., conflictele din¬tre adepţii monofizitismului şi oponenţii acestuia au fost atât de serioase, încât au căpătat şi un aspect politic, ameninţând de mai multe ori unitatea Imperiului Bizantin. Dar la Constantinopol, competiţia sportivă era mai importantă decât politica. Spre exemplu, în anul 501, Verzii i-au surprins într-o ambuscadă pe Albaştrii, pe când aceştia ieşeau din amfiteatrul din Constantinopol, şi au masacrat peste 3.000 de oameni din rândurile acestora. Patru ani mai târziu, în Antiohia, izbucnea o nouă revoltă, provocată de astă dată de triumful lui Porphyrius, un conducător de atelaj din tabăra Verzilor care a dezertat la Albaştri.
Hipodromul, construit de Septimius Seve¬rus, a fost refăcut de Constantin cel Mare. Prin loja katisma, l-a legat de Marele Palat. Biserica, Palatul imperial şi Hipodromul sunt reperele vieţii bizantine. În Hipodrom, împăraţii primeau aclamaţiile mulţimii, o legitimare a alegerii lor. Uneori, servea şi ca loc de execuţie. Cu o lungime de 500 m şi lăţime de 130 m, putea aduna 40.000 de spectatori.
25
CAPITOLUL II
Deasupra porţilor Hipodromului, patru cai de bronz defineau locul împodobit cu statui din în¬treaga lume antică. De-a lungul spinei se găseau zeci de statui aduse din vechile temple. Obeliscul faraonului Tutmosis al III-lea de la Heliopolis, adus pe vremea împăratului Theodosie, statuia lui He¬rakles a lui Lisip, Romulus şi Remus cu lupoaica, Coloana şerpilor de la Delphi ridicată în amintirea victoriei grecilor asupra perşilor de la Plateea şi alte zeci de statui, printre care ale celebrilor vizitii, fă¬ceau din Hipodrom locul unde pulsa cel mai tare
26
viaţa la Constantinopol. Nu era bizantin care să nu frecventeze Teatrul şi Hipodromul. Chiar dacă femeilor aristocrate li se interzicea să participe la jocuri, erau la fel de pasionate ca soţii lor. Treceau cu uşurinţă peste interdicţii. Cursele de care, luptele între animale sălbatice, lei contra leoparzi, lupi contra tauri, pantomime, farse, acrobaţii, tumbe ale bufonilor, glume deocheate făceau deliciul mulţimii. Dar cel mai mult iubeau cursele de care.
Pasiunea demelor sau facţiunilor Verzilor şi Al¬baştrilor pentru curse năşteau uneori conflicte nu numai pe gradenele Hipodromului, ci şi pe stră¬zile marelui oraş. Fiecare facţiune era condusă de un demarch. Cei doi demarchi erau socotiţi ca înalţi demnitari şi erau întotdeauna invitaţi la banchetele imperiale. O parte dintre membrii demelor numiţi demotai umblau înarmaţi. Principala lor misiune era de a apăra zidurile cetăţii în caz de asediu, dar şi de a potoli încăierările pe străzi.
Verzii proveneau din cartierele din jurul portu¬rilor şi din suburbii. Culoarea lor simboliza pământul. Din punct de vedere religios, mulţi dintre ei erau monofiziţi. Pe gradenele Hipodromului aveau rezervate 1.500 de locuri în stânga katismei, loja imperială. Albaştrii proveneau în mare majoritate dintre aristocraţi şi dintre cei care locuiau în centrul oraşului pe Mese, artera principală a oraşului. Cu¬loarea lor simboliza marea. Ei reprezentau ortodo¬xia oficială a curţii bizantine. Lor li se rezerva 900 de locuri în dreapta katismei.
27
Când un nou împărat urca pe tron, el apărea mai întâi în loja Hipodromului. Aici primea ovaţiile mulţimii ca o legitimare a alegerii sale. Tot atunci îşi alegea o culoare pe care o saluta mai întâi la orice apariţie în Hipodrom. Deşi era afiliat unei deme, împăratul îşi păstra neutralitatea în timpul jocurilor. Avea şi libertatea de a-şi schimba preferinţele.
După sfârşitul împăratului Anastasie şi venirea la putere a lui Justin şi Justinian, partidul Verzilor îşi pierduse influenţa la Curte. Theodora, fostă actriţă, acum soţia imperatorului Justinian, ura facţiunea Verzilor. Orice le era permis Albaştrilor. Iar atunci când Justinian lua vreo măsură împotriva lor, ceda repede în faţa ei. Nemulţumirea generală a sporit şi din cauza abuzurilor prefectului Ioan de Capa¬docia şi ale chestorului Trebonian. Ioan de Capadocia, administrator remarcabil, dur, fără scrupule, vulgar, nu se dădea înapoi din faţa niciunui lucru ca să smulgă supuşilor banii necesari cheltuielilor imperiale, torturând şi mergând adesea până la uciderea celor pe care-i bănuia că-şi ascund averea, îngăduind agenţilor săi cele mai cumplite atacuri. Amândoi, detestaţi de lume, aveau mare trecere la împărat, care le cunoştea devotamentul şi le pre¬ţuia serviciile. Trebonian, jurisconsult eminent, dar extrem de lacom şi în stare de orice pentru bani, fă¬cea fără ruşine trafic cu dreptatea, falsificând legile după nevoile şi dărnicia solicitanţilor.
Toate acestea au dus la izbucnirea teribilei Răs¬coale Nika. Timp de o săptămână a cuprins întreg
28
Constantinopolul. Un incendiu apocaliptic a distrus o mare parte din oraş. Justinian a fost pe punctul de a-şi pierde tronul.
Sfârşitul a fost cumplit.
Totul a început aşa:
Duminică, 11 ianuarie 532
Pregătirea curselor de care dura două zile şi se desfăşura după un ceremonial bine stabilit. Cu două zile înainte, demarchii, thessarios (cel care tră¬gea sorţii) şi actuaries (arbitrul) se prezentau în sala Lausiakos, pentru a cere permisiunea împă¬ratului să pregătească întrecerile. Seara, facţiunile executau un dans cu făclii. În ajunul întrecerilor, steagul arborat deasupra porţilor Hipodromului vesteşte că a doua zi vor fi întreceri de care. Dupăamiază, o mare mulţime de oameni se adună deja în Hipodrom. Facţiunile se duc la carceres, la graj¬duri, unde îl ovaţionează pe împărat şi scandează numele culorii preferate. Sunt atraşi de defilarea cailor ce vor alerga a doua zi. Frumos împodobiţi în valtrapuri de mătase cu ciucuri şi panaşe au¬rii, sunt purtaţi de frâu pe pista de alergare şi ies însoţiţi de mulţimea oamenilor în piaţa Augousteon, până spre Mese. Se aud ovaţii adresate împăratului, care organizează serbarea de a doua zi, pentru că era o adevărată sărbătoare. La sfârşitul primei părţi a întrecerilor şi la sfârşit, se distribuia mulţimii peşte, pâine, fructe şi prăjituri. Se făceau
29
comentarii, după care începeau pariurile. Eparhul (prefectul) oraşului răspundea de organizare. Membru de drept în Consistorium Principis, avea dreptul de a judeca în Constantinopol şi pe o rază de 100 de mile în jur. Investit cu autoritate supre¬mă, avea puterea să pedepsească toate infracţiuni¬le în oraş.
Seara, eparhul convoacă demarchii facţiunilor pentru examinarea urnei de unde se vor trage sor¬ţii. Se aleargă în jurul zidului jos din centrul pistei, spina, patru curse dimineaţa şi patru după-amiaza. Fiecare cursă presupune şapte tururi de pistă, de aproximativ patru kilometri. Era deosebit de avan¬tajat cine ocupa locul de lângă zid şi îl menţinea pe tot timpul cursei. Carele puteau fi cvadrige (cu pa¬tru cai) sau bige (cu doi cai). Puteau concura două sau patru care.
Sorţii fiind traşi, noaptea a trecut în linişte.
A doua zi de dimineaţă, s-au deschis porţile Hipodromului. Thesarios stătea la poarta Hipodro¬mului şi aduna fişele de metal, folosite ca bilete de intrare. Încet, încet Hipodromul avea să se umple. De dimineaţă, împăratul Justinian merse la Litur¬ghia săvârşită de doi episcopi în biserica „Sfântul Ştefan” din apropierea galeriei ce duce spre katisma. S-a împărtăşit, apoi a luat o gustare în sufrage¬ria micului palat Katisma. Fructe, pâine şi un pahar cu vin cald, dres cu mirodenii. Acolo şi-a schimbat şi veşmintele. Blana preţioasă, lungă, adusă de ne¬gustorii din nordul îndepărtat, strânsă la gât într-o
30
fibulă de aur, îl apăra de răcoarea zilei de ianuarie. Ţinând o lumânare aprinsă în mână, s-a oprit în triclinium-ul katismei. Aici îl aşteptau demnitarii invitaţi să asiste la întreceri din tribuna imperială. I-a fost prinsă pe umeri hlamida imperială. Praepositul l-a anunţat că totul e pregătit pentru întrecerea carelor. Caii au fost înhămaţi, spectatorii aşteptau în linişte pe gradene, demarchii facţiunilor şi-au ocupat locurile de-a dreapta şi de-a stânga tribunei imperiale. Soldaţii gărzii imperiale aşteaptă aliniaţi. Flancat de soldaţii în uniformă de paradă, ur¬mat de demnitari, a urcat scara largă de marmură ce dădea spre porţile tribunei. La un semn al împă¬ratului, porţile s-au deschis, maestrul de ceremonii a ridicat o pulpană a hlamidei imperiale, basileul şi-a făcut apariţia la tribună, a urcat pe estrada pe care era aşezat tronul, a binecuvântat de trei ori po¬porul trasând o cruce cu pulpana mantiei ridicată, mai întâi în mijloc, apoi la dreapta spre Albaştri şi la stânga spre Verzi.
I se răspunse cu ovaţii. Hipodromul răsună de tunetele aclamaţiilor.
glorie purpurei!
viaţă lungă sfinţilor împăraţi!
Se făcu linişte deplină. Actuaries face semnul bi¬necunoscut spre muzicanţi. Din înălţimea galeriei orga imperială de argint acompaniază ovaţiile can¬torilor, acoperind întreg Hipodromul cu măreţul ei sunet. Corurile facţiunilor îşi slăveau împăratul
31
prin adorare publică. La sfârşit, cântară polihroniul „Întru mulţi ani, stăpâne”.
Ovaţiile veneau din partea dreaptă a lojei, unde stăteau Albaştrii. Din partea stângă a Verzilor se ridică un murmur uriaş asemenea unui val ameninţător.
ce au astăzi? se întoarse nemulţumit Justini¬an spre demnitari.
nemulţumiţi! Mereu puşi pe ceartă. Oricâtă bunăvoinţă le-aţi arăta sunt veşnic nemulţumitori, interveni repede prefectul pretoriului, Ioan de Capadocia.
ai aflat de ce? se aşeză comod în scaun întinzându-şi picioarele spre vasul cu jăratec. Deşi era în ianuarie, în plină iarnă, ziua era călduţă, soarele strălucea cu putere.
cred că nu mi-ar ajunge o zi întreagă să vă expun nemulţumirile lor!
şi ce e de făcut? Nu pot suporta strigătele astea!
o să-i potolesc eu, cât de curând. Augusta voastră persoană să fie încredinţată de asta.
ai toată libertatea.
Ceilalţi demnitari îl priviră nemulţumiţi. Cu¬noşteau metodele prefectului. Dacă n-ar fi apărut azi în loja imperială, n-ar fi fost nicio nemulţumire. Doar simpla lui prezenţă întărâta mulţimea să ridice glasul împotriva lui. Fiind bolnav, Justinian nu mai apăruse în public de la sărbătoarea Naşterii Domnului. Acum mulţimea profita de prezenţa lui pentru a-şi striga nemulţumirea.
32
Între timp, vizitiii îşi aduseră carele în faţa lojii imperiale. Se trage ordinea carelor din urna aşezată în mijlocul porticului. Bilele cu numere fac să zâmbească pe vizitiul care a tras numărul unu. Are avantaj. Aleargă pe marginea spinei. E întrecere de cvadrige. Îl salută pe împărat. Vizitiii coboară din care şi intră în stama, porticul de sub loja imperială. Aici îşi primesc cununile, însemne¬le ce le dă dreptul să participe la concurs. Se în¬torc însoţiţi de reprezentanţii demelor. Se închină crucilor purtate de demarchi, îl ovaţionează din nou pe împărat, urcă în care şi aşteaptă semnalul. De unul din porticuri sunt agăţate şapte ouă de struţ. Se scoate câte unul după fiecare cursă. La fel, de alt portic erau prinşi şapte delfini de bronz ce aruncau apă din gură după fiecare cursă.
împăratul flutură mappa, o bucată de pânză purpurie, şi o lasă să cadă. Întrecerea începe în stri¬gătele de încurajare ale culorii preferate, huiduieli şi fluierături pentru adversari.
– „Nika!” „Nika!”
învinge! învinge! e strigătul obişnuit al Hipo¬dromului.
Se aleargă şapte tururi de pistă ţinând spina în stânga. Carul care aleargă pe marginea spinei e mai avantajat, parcurge pista mai repede, dar pierde de multe ori în capătul spinei. Trebuie să încetineas¬că pentru a lua curba strâns. Aici pândea pericolul răsturnării sau lovirii celorlalte care. Totul depin¬dea de măiestria vizitiului şi de pregătirea cailor.
33
Carul care alerga pe exteriorul spinei parcurgea în mai mult timp pista, dar avea avantajul că nu mai încetinea la capătul spinei şi după câteva tururi prindea marginea spinei. Atunci avea şansa să câştige. La sfârşitul celui de-al şaptelea tur al primei curse câştigase vizitiul Albastru, deşi cel al Verzilor avusese avantajul marginii spinei.
La sfârşitul celei de-a patra curse, conduceau Albaştrii fără unul din carele lor, ce se zdrobise de marginea spinei. Vizitiul a fost scos repede de uşieri. La fel, atelajul şi caii. Acum era la amiază, împăratul se retrase cu demnitarii în triclinium-ul katismei pentru servirea mesei. Spectatorii mâncau fiecare ce şi-au adus de acasă. Doar la sfârşitul în-trecerilor se distribuia pâinea şi peştele. Cursele ur¬mau să fie reluate după-amiază.
în pauza dintre curse apăreau pe arena Hipo¬dromului mimi, saltimbanci, dansatori, jongleri, scene comice, acrobaţi, defilări de animale exotice, totul pentru a distra mulţimea spectatorilor. Far¬sele şi pantomimele erau cele mai gustate. Deşi împăratul Anastasie a interzis vânătoarea şi lupte¬le cu animale, Justinian a oferit astfel de jocuri. Lei contra leoparzi, urşi contra tauri, daruri bogate vizitiilor învingători şi mâncare poporului. Nu s-a sfiit ca în trei zile să cheltuiască mai mult de patru milioane de nomisme doar pentru a avea poporul de partea sa. Respecta vechiul dicton roman „panem et circenses”.
34
După servirea mesei, împăratul şi demnitarii veniră din nou în katisma. Întrecerile se reluară după acelaşi ceremonial. Prima cursă a fost câştigată de carul Verzilor. Se pregătea începerea celei de-a doua curse.
Un murmur uriaş se ridică din stânga lojei im¬periale, de pe gradenele ocupate de Verzi. Cursa în¬cepu, dar murmurul continua să crească asemenea unui val ameninţător. Verzii îşi strigau nemulţumirea. În urmă cu două nopţi, au fost asasinaţi câţiva dintre ei. Vina o purtau Albaştrii. Şi cum împăratul apăruse în public, cereau să li se facă dreptate. Spre sfârşitul celei de-a doua curse, se ridică un cor de fluierături, huiduieli, cuvinte obscene. Nimeni nu mai urmărea cursa. Priveau spre mulţimea Verzilor căutând să înţeleagă ce se petrece. La sfârşitul celei de-a doua curse, Justinian se întoarse nerăbdător şi furios spre crainicul Hipodromului aflat în picioare în stânga sa.
întreabă-i ce vor? Ce e cu atitudinea asta? Pentru ce au venit aici?
Crainicul se întoarse spre tribunele Verzilor, purtând cu ei un dialog în numele împăratului. Di¬alogul s-a purtat între mandatarul împăratului şi cel al Verzilor.
împăratul vă întreabă pentru ce vociferaţi? Ce înseamnă strigătele acestea?
întru mulţi ani, auguste Justinian, tu vincas! Suntem nedreptăţiţi, bunule, şi nu mai suportăm. Dreptatea umblă cu capul spart prin întreg Constantinopolul
35
şi împăratul se face că nu vede. Am fost excluşi de la palat din funcţii publice, din dem¬nităţi. Pentru ce? Zilnic mor dintre ai noştri asasi¬naţi pe străzi şi justiţia neputincioasă nu pedepseş¬te pe nimeni. Mi-e teamă să-i numesc ca nu cumva să le fie lor mai bine şi nouă mai rău.
cine este?
cel care ne asupreşte, de trei ori auguste, se află la pantofării.
nimeni nu vă nedreptăţeşte.
unul şi numai unul ne nedreptăţeşte. Născă¬toare de Dumnezeu, să nu îşi ridice capul.
cine este acela, nu ştim?
kalopodios, spatarios-ul ne nedreptăţeşte, stă¬pâne al tuturor.
nu are nicio treabă Kalopodios.
dacă este cumva, cineva va avea soarta lui Iuda. Dumnezeu îi va răsplăti grabnic celui care mă nedreptăţeşte.
voi nu veniţi aici ca să priviţi, ci ca să îi ocărâţi pe conducători?
dacă cineva, oricine, ne nedreptăţeşte, va avea soarta lui Iuda.
Liniştiţi-vă, iudeilor, maniheilor, samaritenilor!
ne numeşti iudei şi samariteni? Născătoarea de Dumnezeu este cu noi cu toţi.
cu adevărat, dacă nu vă veţi linişti, vă voi tăia capetele.
fiecare se grăbeşte să deţină puterea, ca să se salveze. Şi dacă am spus ceva fiind întristaţi, să nu
36
se supere înălţimea ta. Căci Dumnezeu îi rabdă pe toţi. Noi, împărate, având cuvântul, le vom spune tuturor pe nume. Noi nu ştim, de trei ori auguste, unde este palatul, nici starea statului. Odată vin în oraş când stau pe măgar.
fiecare este liber să iasă în public unde vrea, fără primejdie.
şi cred că avem libertate, dar nu ne este îngă¬duit să o arătăm. Dacă este vreun om liber şi este bănuit că aparţine Verzilor, este oricum pedepsit pe faţă.
muribunzilor, nu vă este teamă nici pentru sufletele voastre?
de frica morţii nu mai ies oamenii din casă. Bandele lor înarmate cutreieră noapte de noapte je¬fuind şi ucigând nevinovaţi. Unde e dreptatea? Unde sunt judecătorii? Tremură şi ei de frica lor. Al două¬zeci şi şaselea omor este cel întâmplat la Zeugma. Dimineaţa a fost la spectacol şi seara a fost măcelărit, stăpâne al tuturor.
v-am întrebat cine sunt? Numiţi-i!
sunt cei asemenea ţie! şi huiduielile sporiră cu şi mai mare intensitate.
Atunci se auziră numele lui Ioan de Capadocia, al lui Trebonian şi al marelui spătar Kalopodios. Se cerea pedepsirea lor pentru abuzurile comise.
tăceţi! împăratul vă porunceşte să tăceţi!
Strigătele se potoliră, dar nu pentru mult timp. Albaştrii, înţelegând că pe ei îi acuzau de toate cri¬mele, interveniră din dreapta lojei imperiale.
37
tăceţi odată! Vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai împăratului! Tăceţi din gură sau vă spânzurăm pe toţi pe rând.
tăceţi! strigă din nou crainicul. O să vă tăiem capetele, răzvrătiţilor!
laşi să fim asasinaţi, strigară ei împăratului, şi pe deasupra ordoni să ne mai şi pedepsească?
pentru ce aţi venit aici? Să vedeţi întrecerile sau să jigniţi demnitatea împărătească? strigă din nou furios mandatarul lui Justinian.
să se facă dreptate! Să fie pedepsiţi ucigaşii!
păgânilor! Nu am ucis pe nimeni! strigară Albaştrii. Numai ucigaşi aveţi printre voi în Hipo¬drom.
stăpâne Justinian, să se gândească cine vrea la vânzătorul de lemne din Zeugma! Cine l-a ucis, împărate?
voi l-aţi ucis pe acesta!
pe fiul lui Epagathos cine l-a ucis, împărate?
şi pe el tot voi l-aţi ucis şi îi implicaţi pe Albaştri.
acum e acum. Doamne, miluieşte! Adevărul este chinuit.
tăceţi odată! strigă mandatarul, întorcându-se spre tribunele Verzilor. Ereticilor! Maniheilor! Samaritenilor! Evreilor!
Jignirea era prea mare. Se ştia cât de mult ura Justinian evreii, maniheii şi tot felul de eretici.
I se răspunse cu un cor de huiduieli.
tu eşti eretic, nestorianule! Nu cunoşti cre¬dinţa adevărată, nestorianule.
38
mai bine nu te-ai fi născut!
să fi murit mai bine tatăl tău Sabatios, să nu te mai naşti, călăule!
idolatrilor! Păgânilor!
mai bine păgân decât Albastru!
dreptatea a murit astăzi, aici în Hipodrom!
păgânilor!
da, mergem să ne facem păgâni. Mai bine decât să stăm cu voi, idolatrilor, nestorienilor. Mai bine să fii păgân decât Albastru.
Şi miile de susţinători ai Verzilor întoarseră spatele lui Justinian şi părăsiră Hipodromul.
Pentru Justinian jignirea era prea mare. Fier¬bând de furie, se întoarse în palat.
Din galeria de sus a micului palat Kathisma, basilissa Theodora urmărise ceea ce se întâmpla¬se. Ca una care provenea din culisele Hipodromu¬lui, debutase aici ca dansatoare, ştia foarte bine ce însemnau huiduielile şi nemulţumirile unei mari mulţimi. Le trăise de multe ori. Trebuia făcut ceva şi cât de repede pentru potolirea lor. Când ilustrul ei soţ intră în cabinet, apăru şi ea. Cu un gest ner¬vos, ceru demnitarilor să iasă. Aceştia părăsiră ca-binetul fără să mai aştepte aprobarea lui Justinian. Ştiau că dorinţele Theodorei erau legi pentru imperator. Ultimul ieşi Ioan de Capadocia. Theodora îl urmări cu coada ochiului. Surprinse zâmbetul acru, nemulţumitor, pe faţa lui palidă. Era binecunoscută duşmănia dintre ei. Theodora nu îl putea suporta. La fel şi el. Folosea orice ocazie pentru a o discredita
39
în faţa lui Justinian. La fel şi ea. Numai că Ioan de Capadocia trecea cu uşurinţă peste faptul că Jus¬tinian o iubea pe Theodora. Cu greu îi refuza ceva. Theodora era o fire răzbunătoare. Era mai bine să-ţi pleci capul în faţa ei decât să ridici privirea. Nu ierta nimic şi asta îl va pierde.
ai auzit şi tu? se întoarse Justinian spre ea când rămaseră singuri.
sunt obişnuită cu asemenea manifestări.
eu nu. Idolatrii! Să întoarcă spatele împăratu¬lui lor! Aşa ceva nu se poate ierta.
ce ai de gând?
trebuie pedepsiţi cumva. Nu pot tolera jig¬nirea maiestăţii imperiale. Ei nu învaţă decât din pedepse.
şi vrei să-i pedepseşti pe toţi?
ar însemna să condamn câteva mii de oameni.
sau numai unul…
îi prinse faţa mică, frumoasă, delicată în palme, îşi lipi buzele de fruntea ei. O strânse la piept.
theodora… dragostea mea, înţelege, nu mă pot lipsi de el tocmai acum. N-o să am niciodată un administrator mai bun ca el. Are darul de a face bani din orice. Energic, curajos…
obraznic, lacom şi corupt. Cam astea sunt virtuţile lui şi, să nu uităm, un mâncău şi un mare afemeiat. Mi s-a spus că mănâncă până vomită. Se plimbă pe străzile oraşului înconjurat de o turmă de curtezane.
40
theodora… mă uimeşti!
nu te face că nu ai auzit ce strigau, se desprin¬se din îmbrăţişarea lui. Nemulţumirile se îndreaptă împotriva lui şi a celuilalt mare corupt. Ascultă gla¬sul mulţimii! Fă-le pe plac! Demite-i! Scoate-i din palat şi vei avea linişte.
nu… ceea ce-mi ceri e imposibil acum. Ar în¬semna să schimb miniştrii doar pentru că o gloată de nemernici, păgâni şi idolatri, strigă împotriva lor?
nu sunt păgâni şi nici idolatri. Sunt doar su¬puşii tăi.
dacă sunt supuşii mei, se vor supune legilor izvorâte din majestatea imperială, izbucni mânios Justinian.
Theodora înţelese că nu mai avea rost să in¬siste. Trebuia să se convingă singur. Se retrase în apartamentele sale.
Rămas singur, Justinian se întoarse spre masa de lucru. Sună clopoţelul. Se ivi unul dintre eunucii din serviciul său.
să vină prefectul!
Eudemios, prefectul oraşului, se şi ivi în cadrul uşii. Aşteptase în anticameră.
ce fac acum?
verzii s-au răspândit prin Augusteon şi pe Mese. Continuă să urle şi să agite oraşul. Albaştrii au rămas în Hipodrom.
potoleşte-i! Pedepseşte-i! Fă ce ştii cu ei nu¬mai să fie linişte! împrăştie-i de pe străzi! Să plece la casele lor!
41
Şi prefectul Eudemios a uzat de toată autorita¬tea lui pentru a potoli mulţimea Verzilor.
Piaţa Augusteon, aflată între Marele Palat şi biserica „Sfânta Sofia”, era plină de mulţimea Verzilor. Se strigau lozinci împotriva lui Justinian, a lui Ioan de Capadocia şi a spătarului Kalopodios, nu¬mit călăul Verzilor. Când mulţimea văzu soldaţii prefectului apărând în piaţă desfăşuraţi în poziţie de luptă, se retrase spre Mese, strada principală a oraşului. Au rămas însă destui care să-i înfrunte. Prefectul Eudemios ieşi în faţă, cerându-le să plece acasă. I se răspunse cu huiduieli.
slugoiule! ai venit să ne pedepseşti şi tu? N-ai auzit că dreptatea a murit?
ce vrei de la noi?
plecaţi acasă! împrăştiaţi-vă! Ieşiţi din piaţă! împăratul vă porunceşte!
să-ţi poruncească ţie, nestorianule!
avem tot dreptul să stăm aici!
pentru ultima oară, vă spun să tăceţi şi să plecaţi! Altfel…
altfel ce? Şi cei din primele rânduri îşi întoar¬seră dosurile spre soldaţi.
Eudemios se retrase printre soldaţi. Câteva co¬menzi scurte. Soldaţii traseră săbiile lovind ame¬ninţător cu latul în scuturi. Zgomotul asurzitor înfurie mai tare mulţimea Verzilor. Primele pietre răpăiră pe scuturi. Câţiva soldaţi căzură plini de sânge. Soldaţii intrară printre ei, lovindu-i cu latul
42
săbiilor. Aflând că ai lor se încăieraseră cu soldaţii, mulţimea Verzilor se întoarse în piaţă dinspre Mese. Vreo douăzeci de tineri scoaseră săbiile scurte de sub togi şi se aruncară asupra soldaţilor. Eudemios nu prevăzuse aşa ceva. Era interzis să vină înarmaţi la jocuri. Cei două sute de soldaţi nu puteau face mare lucru împotriva a câtorva mii de furioşi, mai ales că dinspre Mese Verzii continuau să umple piaţa. Sună retragerea. Dar prefectul nu se putea retrage aşa cu mâna goală în spatele porţilor pre¬fecturii, unde era şi închisoarea. Într-un ultim asalt reuşi să prindă între soldaţi şapte tineri, şi protejaţi de scuturi închiseră porţile în urma lor. Un cor uri¬aş de huiduieli trecu până dincolo de porţi.
Prefectul Eudemios vrând să restabilească cât mai repede ordinea, îi judecă în grabă. Purtarea ar¬melor în timpul întrecerilor din Hipodrom şi mai ales atacarea soldaţilor din garda palatului se pedepsea cu moartea. Cinci dintre ei au fost decapitaţi pe loc, iar ceilalţi doi condamnaţi la spânzurătoare.
Vrând să înfricoşeze mulţimea prin măsuri¬le dure, prefectul a scos din închisoare pe cei doi condamnaţi la spânzurătoare. Îi va spânzura în faţa lor. Era un avertisment: spânzurătoarea îi va aştep¬ta pe toţi răzvrătiţii. Cei doi au fost duşi pe ţărmul Cornului de Aur, în apropierea Cisternei Pulcheria. Acolo au ridicat în pripă spânzurătoarea.
Se însera. Un vânt rece dinspre Bosfor făcea ca fiecare să-şi strângă veşmintele pe el. Socotind că ziua s-a încheiat şi nu se va mai întâmpla nimic,
43
mulţumiţi de victoria asupra soldaţilor prefectu¬lui, mulţi plecaseră acasă sau pe la cârciumile din apropiere. Mai rămaseră câteva sute în faţa pala¬tului prefectului. Când văzură soldaţii cu cei doi legaţi între ei, îi urmară. Bănuiau că va urma ceva. Se lămuriră când ajunseră la Cisterna Pulcheria. Spânzurătoarea se profila întunecată pe cerul nop¬ţii. Laţurile se legănau în bătaia vântului, parcă aşteptându-i. Înţeleseră că-i vor spânzura. Dar de ce tocmai aici? Nimeni nu ştia să spună.
păcat să mori aşa!
sunt atât de tineri… să mori chiar aşa, spânzu¬rat ca un făcător de rele.
Se auzeau glasuri nemulţumite din mulţime.
Şi ce vină au?
ar trebui să spânzure întreg Constantinopolul ca să ne potolească.
taci, cobe! Vrei să te legeni şi tu în laţ în noap¬tea asta?
Se aprinseră făclii. Cei doi condamnaţi au fost urcaţi pe eşafod. Călăul le trecu laţurile -în jurul gâtului. Din mulţime se apropie un tânăr. Privea insistent spre un condamnat. Nu putea fi decât el. Cicatricea de la urechea dreaptă spre gât descope¬rită când călăul trase cămaşa îi aminti cea mai dureroasă zi a vieţii lui.
arghiros! Netrebnicule! Ţi-a sosit ceasul! Să arzi în iad, nemernicule!
Condamnatul se întoarse. Pe chipul său se citi o mare uimire. Voi să zică ceva, dar scaunul îi fugi
44
De sub picioare. La fel şi celuilalt. Se auzi un pârâit pu¬ternic şi amândoi condamnaţii se treziră la pământ, unul peste altul. Sub greutatea lor, se rupse grinda de care erau atârnaţi. Până şi soldaţii rămaseră muţi de uimire. Aşa ceva nu se mai întâmplase. Revenindu-şi, au pus repede la loc grinda. I-au atârnat din nou în ştreang. Tânărul care-l recunoscuse pe unul din condamnaţi se apropie din nou.
chiar crezi că scapi cu viaţă?
te cunosc… În toamnă pe mare…
da, soţia mea s-a aruncat în mare, a preferat să se înece decât să fie batjocorită de unul ca tine. Te-am căutat prin întreg Constantinopolul. În sfâr¬şit, azi te văd mort în faţa mea…
-Eu…
Scaunul îi fugi din nou de sub picioare. Acelaşi pârâit şi grinda se rupse din nou căzând peste ei.
Dintr-o dată se făcu o linişte nefirească. Priveau muţi de uimire. Nu se auzea decât pocnetul vântu¬lui înteţind focul făcliilor. Apoi ca şi cum toţi s-ar fi deşteptat dintr-un somn greu, se auzi strigătul:
e semn dumnezeiesc!
o minune!
dumnezeu nu îi vrea morţi!
Un călugăr, urmat de vreo alţi zece, îşi făcu loc prin mulţime. Erau de la Mănăstirea „Sfântul Conon”. Auzind atâta zarvă lângă mănăstirea lor, ieşiră urmând mulţimea. Când au văzut că a doua oară condamnaţii au scăpat cu viaţă, şi-au spus că nu era decât un semn dumnezeiesc. Au cerut eliberarea
45
lor. Mulţimea Verzilor s-a alăturat călugărilor, cerând eliberarea condamnaţilor. Cum comandantul soldaţilor însărcinat cu executarea sentinţei trebuia să-şi împlinească misiunea, a pus soldaţii să-i împrăştie. În învălmăşeala creată, călugării, convinşi că împlinesc voia lui Dumnezeu ca ei să trăiască, au reuşit să-i dezlege şi, protejaţi de mulţime, au fugit spre mănăstirea „Sfântul Laurenţiu”. Închizân porţile în urma lor, au mulţumit lui Dumnezeu. Comandantul şi-a postat soldaţii în faţa porţilor iar el s-a întors la palatul prefectului.
Mirat şi furios în aceeaşi măsură de ceea ce au zea prefectul Eudemios, a luat cu asalt mănăstirea. Porţile au fost sparte, iar călugării şi Verzii au fos bătuţi. Cei doi condamnaţi au fost luaţi şi duşi în închisoarea prefectului.
Numai că în graba de-a linişti răzmeriţa, pre¬fectul n-a mai stat să cerceteze cine sunt condamnaţii. Dintre cei decapitaţi doi erau dintre Albaştri. Iar dintre cei condamnaţi la spânzurătoare, unul Ver¬de şi unul Albastru. Prefectul n-a făcut decât să-i unească pe Verzi cu Albaştri.
Marianos, cel care-şi pierduse soţia pe Bosfor, îşi spuse nemulţumit că poate Dumnezeu a rându¬it aşa, doar să amâne sfârşitul lui Arghiros, ca să moară de mâna lui.
47
CAPITOLUL III
Luni, 12 ianuarie 532
Ilustris şi praefectus praetorio Ioan de Capadocia asculta încruntat raportul prefectului oraşului. Eudemios se străduia să-i relateze cât mai amănun¬ţit evenimentele de aseară. Ilustris asculta absent bătând cu degetele în tăblia de marmură a mesei. Se vedea că era cu gândul în altă parte. Chipul său palid arăta deosebit de obosit. „Iar şi-a petrecut noaptea la vreun ospăţ, oraşul dă în clocot şi el pe¬trece”, îşi spuse Eudemios.
şi nu înţeleg, cum de s-a rupt spânzurătoarea cu ei? spuse deodată praefectus praetorio întorcându-se spre Eudemios.
toţi au spus că e un semn dumnezeiesc. Dum¬nezeu a vrut ca ei să trăiască.
şi tu ce crezi, Eudemios?
eu… m-am mirat mult cum de s-a rupt de două ori.
şi altceva n-ai putut face decât să te miri?
48
condamnaţii sunt în închisoarea pretoriului. Ce porunciţi să fac cu ei?
lasă-i deocamdată acolo să nu se întâmple ia¬răşi vreo minune. Ascultă, Eudemios, tu chiar crezi că a fost o minune?
ştiu şi eu… nu eram acolo.
că dacă erai credeai, nu? Minune? Nu a fost nicio minune, Eudemios. Oamenii tăi au organizat prost execuţia. Dacă nişte călugări au reuşit să le smulgă condamnaţii de sub nas… poate că asta a fost minunea.
Ioan de Capadocia se ridică de la masa de lu¬cru. Se plimba nemulţumit cu mâinile la spate prin faţa prefectului’.
o bandă de neisprăviţi au reuşit să tulbure li¬niştea oraşului şi a ilustrului nostru împărat. O să-i potolesc eu, chiar azi. O să mătur străzile oraşului cu ei. Numai că îmi va fi cam greu să-i potolesc şi pe Verzi şi pe Albaştri. Şi ştii de ce? se opri deodată în faţa lui, privindu-l insistent. Şi cum prefectul tă¬cea, continuă: numai din cauza ta!
a mea!?
da. A ta. Nu eşti tu prefectul oraşului? Nu tre¬buia să asiguri tu liniştea? Sau nu mai eşti?
nu înţeleg!
-Ai condamnat cinci dintre ei la moarte prin de¬capitare şi doi la spânzurătoare şi bine ai făcut. Aş fi procedat la fel. Numai că nu ai cercetat cine sunt de fapt. Dintre cei decapitaţi doi erau Albaştri. Iar dintre cei din închisoare, unul Verde, altul Albastru. Graba ta ne-a ridicat în cap şi Verzii şi Albaştrii.
49
Eudemios tăcu încurcat. Amănuntul acesta i se părea acum nesemnificativ. Ce conta de ce culoa¬re erau? Au venit înarmaţi şi aşa ceva se pedepsea cu moartea. El nu a făcut decât să aplice legea. Dar praefectus praetorio era de altă părere. Acest perfid şi viclean voia să apară ca salvatorul oraşului şi al liniştii împăratului. Nu pierdea nicio ocazie de a arăta că fără el nu se reuşea nimic.
du-te acum! îi ceru lui Eudemios. Lasă-mă să gândesc ce pot face pentru a-i potoli. Te anunţ ce voi hotărî.
Rămas singur, Ioan de Capadocia măsura gânditor cu paşi mari cabinetul, de la masa de lucru acoperită cu zeci de rapoarte la fereastra înaltă terminată în arcadă. Privea uneori peste grădinile palatului spre ţărmul asiatic. De acolo venise… din Asia… Se vedea în primii ani ai vieţii. O copilărie şi tinereţe în Cezareea Capadociei, oraşul său na¬tal, plină de lipsuri şi privaţiuni. N-a urmat nicio şcoală, deşi avea o minte strălucită. Prin grija unei rudenii abia a învăţat să scrie şi să citească. Îi plă¬ceau cifrele, să le adune, să le împartă, era atras în mod deosebit de diferite combinaţii în afaceri. Descoperise singur diferite inginerii financiare prin care un funcţionar imperial se putea îmbogăţii re¬pede. Deşi ştia ce riscă, uzase de ele. Învăţase re¬pede că funcţiile se pot cumpăra cu aur, nu numai cu prietenia la o cană cu vin. Şi-a început cariera la Cezareea Capadociei ca un umil funcţionar în biroul unui magister militum. Prin mijloace numai
50
de el ştiute, a reuşit ca în scurt timp să redreseze finanţele. Magister militum i-a trecut cu vederea abuzurile. Important era că vistieria era plină. Aco¬lo l-a cunoscut Justinian. Era spre sfârşitul dom¬niei de nouă ani a unchiului său Justin. Justinian era în căutarea unui om priceput în finanţe, care, după expresia lui, să umple repede tezaurul impe¬rial, secătuit de incompetenţa funcţionarilor pre¬fecturii. I-a fost recomandat Ioan, numit de atunci „de Capadocia”. L-a luat la Constantinopol şi l-a numit logothet. Subordonat prefectului pretoriului controla munca strângătorilor de impozite din imperiu. Nici nu i se potrivea o funcţie mai bună. Îi venea ca o mănuşă. Toate cifrele se strângeau acum pe biroul său. Când preluase funcţia găsise tezau¬rul imperial aproape gol. Rezerva de 320.000 livre de aur lăsată de Anastasie s-a risipit repede. La fel, cele 400.000 de livre colectate din impozite şi din veniturile vamale. Cutremurul de la sfârşitul dom¬niei lui Justin a lăsat în ruine zeci de oraşe, omorând 250.000 de oameni. La urcarea lui Justinian pe tron, a izbucnit războiul cu perşii. Tezaurul era gol. Ioan de Capadocia ştia că pentru a se menţine şi înainta în funcţii trebuia să aducă bani, aur, mult aur. şi nu s-a dat înapoi de la nimic. A uzat de toate mijloacele, a abuzat fără scrupule de autoritatea sa doar pentru a umple tezaurul. După doar doi ani era numit ilustris şi praefectus praetorio. A luat măsuri dure, lovind în interesele publice. În serviciul poştei, a înlocuit caii cu măgarii. Veştile ajungeau cu mari întârzieri
51
la Constantinopol. Cultivatorii din provincii erau siliţi să-şi ducă singuri produsele în porturi pentru a fi transportate la Constantinopol. Fără beneficiul transportului public, produsele ajungeau cu mari întârzieri. Se stricau pe drum sau în magaziile por¬turilor. Impozitul perceput de obicei în natură l-a convertit în monedă de aur. A ruinat în acest fel micile proprietăţi. Cumpăra la preţ mic recoltele pentru a le vinde pe pieţele marilor oraşe la preţuri deosebit de mari. Se cunoştea faptul că a furnizat armatei pregătite pentru recucerirea Africii biscuiţi stricaţi. Numai vigilenţa comandantului a făcut să nu izbucnească o epidemie printre soldaţi. Dar el a câştigat o avere. A reuşit să reducă până şi soldele soldaţilor. Prin diferite artificii contabile, diferenţa era a lui. Detestat şi urât, Justinian se făcea că nu vede, că nu ştie nimic din toate astea. „întotdeauna gata să fure”, cum scria un contemporan, a umplut în scurt timp vistieria imperială. Închisoarea preto¬riului a devenit locul torturii pentru cei bănuiţi că se sustrag fiscului. Spânzuraţi de mâini şi de picioare, schingiuiţi, aveau două alternative: sau renunţau la avere sau mureau. Toţi demnitarii, funcţionarii palatului, tremurau în faţa lui. Justinian îi lăuda mereu abilitatea în afaceri, buna administrare, curajul, energia. Era favoritul lui.
Doar împărăteasa Theodora nu se lăsa convin¬să de meritele lui. Provenită din acelaşi mediu al oamenilor modeşti şi săraci, ştia că nu de dragul augustului ei soţ îşi desfăşura „abilităţile” administraţiei.
52
Nici el nu o suporta pe Theodora. Nu pier¬dea nicio ocazie de a o calomnia în faţa augustului ei soţ. Theodora aştepta ca toţi demnitarii să-i sărute pantoful roşu de purpură. Erau dimineţi în care demnitarii făceau coadă la uşă. Ea nici măcar nu le zâmbea. Îi privea doar. Ioan de Capadocia nu par¬ticipase niciodată la acest ceremonial.
Acum trebuia să ia o hotărâre. Ieri în Hipodrom se strigase împotriva lui. Aceşti nemernici, această gloată îi ceruse împăratului să-l demită. O adună¬tură din mahalalele Constantinopolului se puseră împotriva lui. Ştia ce trebuia făcut. Locuri în închisoarea prefecturii erau destule. Va scoate bani buni din răscumpărarea lor.
în dimineaţa acelei zile de luni, familiile şi-au luat morţii acasă. şi Verzii şi Albaştrii s-au întâl¬nit la porţile prefecturii. Cel puţin cei condamnaţi la moarte prin decapitare nu au fost aruncaţi în Bosfor, aşa cum se obişnuia. Demarchul Verzilor era împreună cu familiile condamnaţilor. Cel Al¬bastru nu venise. Va cere audienţă împăratului. Ju¬decata se făcuse în grabă fără a li se da posibilitatea apărării. După ce familiile au plecat să-şi îngroape morţii, Verzii şi Albaştrii au rămas în faţa porţilor prefecturii. Demarchul Verzilor s-a dus la poarta Chalke pentru audienţă. Va cere eliberarea celor doi rămaşi în închisoarea prefecturii. Întreaga zi a ră¬mas la poarta Chalke aşteptând să fie chemat. Era demarchul Verzilor, avea o funcţie importantă la palat şi trebuia să fie primit de împărat. Numai că
53
acum nimeni nu-l băga în seamă. Demnitari, func¬ţionari, cunoscuţi, treceau pe lângă el fără ca măcar să-l privească sau să-i adreseze vreun cuvânt. Parcă el era vinovat de ce s-a întâmplat ieri în Hipodrom. Târziu după-amiază, i se spuse că împăratul nu mai ţine audienţe. Înţelese. Cum să fie primit când era căpetenia Verzilor? Se întoarse furios la oamenii săi. Îl aşteptau nerăbdători în faţa porţilor prefecturii. Când au aflat că a stat degeaba o zi întreagă la pa¬lat au început să strige la fel ca ieri în Hipodrom. Cereau eliberarea celor doi. Strigau împotriva lui Eudemios, a lui Ioan de Capadocia şi a lui Kalopodios. Cereau milă împăratului pentru cei închişi. Se însera. Începea să bată un vânt rece dinspre Bosfor. Erau obosiţi şi flămânzi. O zi întreagă stătuseră în stradă aşteptând mila împăratului. În cele din urmă, demarchul luă o hotărâre.
fraţilor! în curând se va înnopta. Mi-e teamă că prefectul va scoate soldaţii să ne împrăştie. N-aş vrea să mai moară oameni nevinovaţi. Ar trebui să vorbim cu demarchul Albaştrilor. Au murit doi dintre ai lor. Unul e închis.
să cerem ajutor duşmanilor?
să ne ploconim în faţa lor?
ne-au omorât oamenii şi acum noi…
Se ridicau multe voci împotrivă. Demarchul ceru linişte. Încet, încet se potoliră.
fraţilor! Acum nu mai suntem vrăjmaşi. Sun¬tem în aceeaşi osândă şi noi şi ei. Gândiţi-vă bine! Am jignit majestatea imperială. Am adus ofense împăratului.
54
Aşa ceva nu se iartă. Dacă nu ne vom alia cu ei vom plăti singuri. Avându-i de partea noastră vom reuşi să-l facem pe împărat să renunţe la sfetnicii netrebnici. Numai împreună vom reuşi. Sau vreţi ca numai noi să plătim cu viaţa?
Se lăsă o linişte grea, apăsătoare. Demarchul Fokas le cerea prea mult, şopteau unii. Să se alieze acum cu Albaştrii când au avut atât de mult de suferit din partea lor? Odată cu sfârşitul împăratului Anastasie, a început decadenţa facţiunii Verzilor. Noua dinas¬tie începând cu bătrânul soldat Justin urmat de ne¬potul său Justinian, simpatiza cu Albaştrii. Până şi împărăteasa Theodora, ridicată din rândurile lor, le era potrivnică. Unii mai bătrâni ştiau de ce, cei tineri nu erau interesaţi, dar Theodora nu uitase. Încet, în¬cet, Verzii au pierdut funcţiile şi influenţa la Palat. Se mai bucurau doar când un car purtând culoarea verde câştiga cursa în Hipodrom.
Marianos îşi făcu loc prin mulţime aproape de demarch. Îşi făcuse socotelile lui. Dacă Arghiros era executat, nu-şi mai putea împlini gândul răz¬bunării. Eliberat, ar fi pus mâna pe el şi l-ar îneca în Bosfor.
fraţilor! strigă el, demarchul nostru are dreptate. Singuri nu vom reuşi nimic. mulţi vom pieri în închisoarea pretoriului. Bine ştiţi ce ne aşteaptă acolo. Dar uniţi cu cei pe care până mai ieri îi soco¬team duşmanii noştri vom reuşi să-l facem pe împărat să-i schimbe din funcţii, să-i scoată din oraş pe asupritori.
55
da… asta cam aşa e.
orice, numai să-l vedem dus pe Ioan de Capadocia!
să-l plimbăm prin Hipodrom pe o cămilă râioasă!
trădătorul! aluzie la faptul că fusese Verde. În cele din urmă, mulţimea Verzilor a fost convinsă că numai împreună cu Albaştrii vor reuşi.
Îţi mulţumesc, tinere! Cum te cheamă?
marianos, demarchule.
vino cu mine! Se vede că ai stofă de conducător. Mergem la demarchul Albaştrilor. O să-l convingem să ni se alăture.
Mai alese câţiva dintre Verzi şi cu steag alb în frunte se îndreptară spre Chalkopratea, cartierul Albaştrilor.
Demetrios, demarchul Albaştrilor, lua cina într-o vinărie cu câţiva din prietenii săi senatori. Discutau cum era şi firesc despre ultimele evenimente. Mulţi dintre senatori şi aristocraţi erau nemulţumiţi de politica lui Justinian. Senatorii proveniţi din rândurile celor mai bogaţi oameni, cu domenii întinse în partea europeană şi asiatică a imperiului, având conştiinţa vechilor atribuţii senatoriale, nu puteau fi de acord cu tendinţa lui Justinian de a concentra în mâna lui toată puterea statului. Justinian, bun creştin şi ortodox convins, se considera alesul şi reprezentantul divinităţii pe pământ. Alegerea lui izvora direct din voinţa divinităţii. De aici şi puterea. Voinţa lui era voinţa divinităţii. Legile
56
lui erau expresia voinţei divine. Nimeni nu trebu¬ia să-i conteste voinţa şi puterea. Numai că o parte dintre marii aristocraţi mai păstrau în intimitatea vilelor lor vechile credinţe. În bibliotecile lor găseai la loc de cinste scrierile anticilor, statuile şi altare¬le vechilor zei. Hristos încă nu biruise. Alesul, ex¬ponentul adevărului, Justinian, va legifera pentru biruinţa lui Hristos asupra vechilor zei. Numai că senatorii nemulţumiţi nu considerau că împăratul lor e alesul divinităţii. Pentru ei, imperatorul pu¬tea fi schimbat oricând. Trebuiau să câştige mintea şi voinţa mulţimii. Pâine şi vin, iar pentru soldaţi bani de aur.
mâine dimineaţă se vor relua întrecerile în Hipodrom. Oamenii tăi, demarchule, să ceară de¬miterea capadocianului şi a celorlalţi nemernici, spuse unul dintre senatori.
şi dacă împăratul nu va veni?
va fi acolo, nu te îndoi. Acum o oră am vorbit cu unul dintre eunucii din serviciul său. L-a auzit spunând că va urmări întrecerile din katisma.
şi despre huiduieli, fluierături, că Verzii i-au întors spatele?
nu a zis nimic.
nemernicul! Nici nu-i pasă! Se face că nu ştie… pentru el n-a fost nimic ieri.
alesul Domnului, chicoti unul dintre senatori. theodora…
ce? sări unul dintre senatori, gras, cu faţa ro¬şie de la vinul cald dres cu mirodenii.
57
împărăteasa Theodora, despre ea vorbeam, sunt sigur că ne va sprijini împotriva capadocianului.
muşcă-ţi limba! Uite de cine vorbeşte! Târfa circului!
încă n-ai uitat?
cum să uit? mi-a rămas o grămadă de aur în mâna ei.
Cunoşteau povestea prietenului lor, patricia¬nul ce împrumutase o sumă mare de bani unuia din apropiaţii Theodorei. Cum trecuse ceva vreme şi nu-şi mai recupera banii, a crezut de cuviinţă să ceară sprijinul Theodorei. Numai că a rămas şi de pagubă şi de râs. Theodora i-a înscenat o far¬să. După ce i-a prezentat cererea prosternându-se în faţa ei, aşa cum cerea noul protocol, Theodora i-a zis: „Patricianule…”, dar de dincolo de perdelele din stânga ei s-a auzit corul eunucilor: „O, patricia¬nule, ai o mare vătămătură”. Când Theodora a vrut din nou să-i vorbească, corul din dreapta a rostit aceleaşi cuvinte. Şi tot aşa până când bietul patri¬cian şi-a dat seama că îşi bat joc de el şi a plecat, lăsându-se păgubaş. Întâmplarea s-a răspândit în întreg Constantinopolul.
în acel moment, Demetrios a fost anunţat că de¬marchul Verzilor e afară şi doreşte să-i vorbească. Senatorii l-au privit miraţi.
tu l-ai invitat aici?
cum să-l invit? se miră şi el. Înseamnă că e ceva deosebit dacă a venit. Rămâneţi aici. Mă duc să văd ce e.
58
Demarchul Albaştrilor ieşi în întâmpinarea ce¬lui Verde. După felul cum s-au salutat, nu lăsa să se înţeleagă că erau căpeteniile facţiunilor rivale. De multe ori au stat alături la banchetele imperiale. Organizau împreună întrecerile. Demetrios îl pofti cu oamenii lui într-o încăpere alăturată. Le-a adus vin, peşte şi pâine. S-au înţeles repede.
parola noastră să fie „Nika” (învinge), propu¬se demarchul Verzilor.
fiecare din oamenii noştri să cunoască parola. Sub semnul ei vom învinge.
Se despărţiră urmând ca a doua zi să se întâl¬nească în Hipodrom.
Demetrios se întoarse la prietenii săi senatori. Le spuse doar atât:
nika!
CAPITOLUL IV
Marţi, 13 ianuarie 532
În dimineaţa acelei zile, împărăteasa Theodora se întoarse furioasă în Gineceu. Concedie şefii serviciilor care în fiecare dimineaţă aşteptau porun¬cile pentru ziua respectivă şi se închise în apartamentele sale. Nu mai primea pe nimeni. O înfuria¬se augustul ei soţ, imperatorul Justinian. Obişnuită să-i asculte sfaturile şi mai ales să şi le împlinească, acum se dovedi mai încăpăţânat ca un catâr. De cum se trezi, i se spuse că ilustrul ei soţ îşi va rezer¬va ziua urmărind întrecerile din Hipodrom.
aşa ceva nu va fi. După tot ce a fost ieri, ar fi o mare greşeală, izbucni nemulţumită, coborând din pat. Se lăsă îmbrăcată la repezeală de eunucii din serviciul ei şi grăbi spre cabinetul ilustrului ei soţ.
Justinian, trezit ca de obicei cu noaptea în cap, era la masa de lucru. Uimit de vizita atât de matinală a iubitei sale soţii, se ridică îmbrăţişând-o cu dragoste. O iubea nespus de mult.
60
s-a întâmplat ceva?
nu. Dar urmează să se întâmple.
nu înţeleg. O privi cu dragoste. I se părea de¬osebită aşa necoafată, îmbrăcată neglijent.
aud că vei ieşi în Hipodrom.
ai visat frumos?
nu glumi cu mine!
şi ce e cu asta?
după tot ce a fost ieri?
o ceată de netrebnici!
netrebnici sau nu, nu trebuiau insultaţi.
adică ei jignesc majestatea imperială, iar eu să mă port cu mănuşi cu ei?
nu ar fi scos niciun cuvânt împotriva ta dacă le respectai dorinţele.
adică?
ioan de Capadocia.
o! Iarăşi vechea poveste? Cunoştea aversiunea Theodorei faţă de prefectul pretoriului. De multe ori i-a cerut să-l demită, i-a explicat de atâtea ori de ce nu se putea lipsi de el. Nu avea un administrator mai bun care să-i aducă atâţia bani. Theodora se fo¬losea de orice prilej pentru a lovi în el.
veche? E mai actuală ca niciodată. Altfel n-ar fi strigat împotriva lui. Demite-l! Scapă-te de el şi vei avea linişte.
ştii prea bine de ce nu mă pot lipsi de el, spu¬se după o vreme.
nu vei avea linişte. Ceea ce a fost ieri în Hipo¬drom se poate repeta oricând.
61
ţi-am mai spus, o ceată de netrebnici. Se în¬trebă dacă ea ştie de întâmplările de aseară cu exe¬cuţia eşuată şi revolta Verzilor ajutaţi de călugării de la „Sfântul Conon”. Înclină să creadă că nu.
e o greşeală să ieşi azi în Hipodrom.
e o greşeală să rămân. Ar fi un semn de slă¬biciune.
vor striga…
cui îi pasă? Nu voi avea clemenţă! Vor fi pe¬depsiţi!
renunţă la capadocian!
ajunge!
cunoşti proverbul: „Capadocianul este rău din fire, dă-i o funcţie, devine şi mai rău; arată-i cum să câştige bani, devine mai detestabil ca orici¬ne”. Vei vedea! şi Theodora plecă la fel de furioasă cum venise.
Singură în Gineceu, îşi spuse că nu va pierde ocazia de-al vedea plecat din palat pe Ioan de Capadocia. Îi trebuia un plan, o stratagemă să reuşească. Ceva îi spunea că de data aceasta va reuşi. Cu toată opoziţia augustului ei soţ, va reuşi. Încă nu ştia cum, îi trebuia acel ceva de la care să pornească. Se fră¬mânta plimbându-se prin Gineceu. Capadocianul! îl cunoştea foarte bine. Îi cunoştea ambiţiile, setea de bani, de putere, trecea peste orice numai să câştige, îi cunoştea şi mizerabila viaţă particulară. Ştia, de pildă, că fiind mare amator de mâncăruri şi de băuturi fine, aduce din cele mai îndepărtate colţuri ale Imperiului băuturile, peştii, vânatul cel mai preţios.
62
Numai la masa lui găseai vinuri dulci din Italia sau aspre din Tracia, peşti rari din Pontul Euxin, cerbi şi mistreţi din Iliria. Prăjiturile cu miere de dincolo de Dunăre, fructele exotice le găseai numai la masa lui. Şi să nu mai vorbim de paharele şi cupele de sticlă de Siria, porţelanurile sosite pe drumul mătăsii din îndepărtata împărăţie a Chitailor. Angaja cei mai vestiţi bucătari, îi numea în posturi publice, plătiţi din vistieria statului. Ospeţele sale se prelungeau până în zori. Răsăritul îl găsea atât de beat, încât de multe ori voma peste invitaţi. Îi plăcea societatea curtezanelor, a histrionilor. De multe ori era văzut trecând pe străzile Constantinopolului înconjurat de curtezane îmbrăcate atât de transparent, încât li se vedeau toate formele trupului. Mai ştia că în somptuoasa sa vilă, îmbrăcat în mare preot, slujea vechilor zei. Acesta era Ioan de Capadocia, perfid, arogant, lacom, refuzând ostentativ să facă actul de proskinesis împărătesei Theodora. O bârfea, o calomnia amintind mereu de originea ei umilă şi mai ales de aventurile tinereţii.
Theodora privi prin fereastra Gineceului spre parcul palatului. Doar păunii se mai roteau căutând seminţe printre arbuştii desfrunziţi. Era îngrijora¬tă că augustul ei soţ nu lua în seamă manifestările de ură din Hipodrom. Aşa ceva nu se tratează cu indiferenţă. Nu înţelegea pulsul Circului. În ceea ce o privea, cunoştea prea bine viaţa Hipodromu¬lui, doar crescuse acolo. Ştia că orice bunăvoinţă se poate transforma repede în ură, în strigăte de mânie.
63
Până la revoltă nu era decât un pas. Ca una care-şi petrecuse tinereţea prin culisele marelui Hi¬podrom, simţea cum se apropie furtuna.
într-adevăr, Theodora avea o origine umilă. N-a uitat niciodată viaţa unei copilării chinuite de sărăcie şi de lipsuri. Când tatăl ei Acacios, îngri¬jitorul urşilor, muri, avea vreo cinci ani. Mama ei rămase cu trei fete. Comito, cea mai mare, trecuse de şapte ani, mai erau ea şi Anastasia. Au urmat zile de foame. Mâncau pâine uscată şi fructe lăsa-te de spectatori pe gradenele Hipodromului. Când nu mai aveau nimic, fetele erau trimise la cerşit. De multe ori mama a trebuit să-şi vândă trupul pen¬tru a face rost de mâncare. Până când într-o zi, ma¬mei i-a venit o idee salvatoare. S-a căsătorit cu unul dintre clienţi, cu condiţia să preia vechea slujbă a fostului ei soţ. Cel puţin aveau casa şi masa asigurată. Dar pentru a obţine slujba, trebuia aprobarea facţiunii Verzilor din care făceau parte. Fostul ei soţ toată viaţa fusese un Verde, iar Asterios, demarchul Verzilor, îl ştia bine. Numai că Asterios, pentru o sumă oarecare, promise slujba altuia. Atunci mama s-a gândit să câştige spectatorii de partea sa. Între două curse, a apărut cu cele trei fetiţe pe pista Hi¬podromului. Purtând coroniţe de flori pe cap, întin¬deau rugătoare mâinile spre mulţime, cerând milă. Verzii care ştiau de ce apăruseră aşa, le-au luat în râs. Le-au fluierat şi le-au strigat glume deochea¬te. Fetiţele au început să plângă. Impresionaţi de apariţia fetiţelor, cei din facţiunea Albaştrilor s-au
64
interesat de dorinţa lor. Din milă sau din opoziţie faţă de Verzi, facţiunea Albaştrilor le-au susţinut, obţinând funcţia pentru tatăl lor vitreg. Niciodată Theodora nu va uita umilinţa acelei zile. Deşi era dintre Verzi, va lupta toată viaţa împotriva lor. Al¬baştrii au avut în ea un mare sprijin.
Se plimbă prin dormitor privind absentă mo¬zaicurile ce împodobeau pereţii. Trebuia să facă totuşi ceva. Nu putea asista pasivă la insultarea ma¬iestăţii imperiale. Cunoştea firea aplecată mai mult spre pacea a augustului ei soţ. În faţa unor reale provocări, ceda, numai să fie pace. Ea, nu. Era din fire răzbunătoare. Se aşeză la masa de scris. Scrise repede câteva rânduri pe foaia de papirus. Rulă şi puse sigiliul. Sună clopoţelul de argint. Unul din eunucii de încredere se ivi, sărutând mozaicul de la picioarele ei.
pentru nobila Antonina!
Cu mâinile întinse şi capul plecat, fără să-şi ri¬dice privirea, eunucul primi sulul. Sărută din nou mozaicul înflorat şi ieşi la fel de tăcut.
Hipodromul vuia asemenea unei mări în fur¬tună. Mii de oameni umpluseră gradenele până la refuz. Cuvintele confruntării de ieri dintre Verzi şi împăratul Justinian se răspândiseră în întreg Constantinopolul. Condamnarea la moarte a Ver¬zilor şi Albaştrilor îi umpluseră de mânie. Cum să-i condamni la decapitare doar că strigaseră împotriva împăratului? Faptul că s-a rupt şi bârna şi ştreangul, cum se comenta mai nou, cu spânzuraţii
65
era văzut ca o minune dumnezeiască. Pe străzi, în foruri, în cârciumi, în ateliere, în brutării şi măcelă¬rii, se comentau la nesfârşit ultimele evenimente. În dimineaţa aceea, multe ateliere s-au închis, străzile şi porticurile s-au golit de lume. Toţi se înghesuiau în Hipodrom. Aşteptau. Nici ei nu ştiau bine ce, dar aşteptau. Se simţea că se va întâmpla ceva. Ceva pre¬vestitor a furtună plutea peste marele Hipodrom.
La fel ca ieri, vremea era frumoasă şi călduţă pentru o zi de ianuarie. Chiar dacă ieri Verzii jigniseră majestatea imperială, cursele nu au fost anulate aşa cum se credea. Justinian apăruse din nou în katisma, loja imperială, părând să nu-i pese prea mult. Şi tot la fel ca ieri, lăsase mappa din mână, dând startul întrecerilor. Şi tot la fel ca ieri, la cea de-a doua cursă, începură vociferările. Au început Verzii.
cinste şi viaţă lungă împăratului Justinian!
fii milostiv, împărate!
milă pentru cei închişi! Eliberaţi-i pe cei în¬chişi!
ce vor iar? se întoarse Justinian spre manda¬tarul aflat în picioare în stânga sa.
dacă augusta voastră persoană doreşte, cobor până la ei.
nu, lasă-i să strige, spuse după câteva clipe.
Strigătele se potoliră pentru câteva momente. Aşteptau ca mandatarul să comunice hotărârea împăratului. Dar Justinian îi trată cu indiferenţă. Neprimind niciun răspuns, strigătele au continuat mai puternice.
66
dreptate pentru cei închişi!
eliberaţi pe cei salvaţi de Dumnezeu!
recunoaşteţi minunea şi eliberaţi nevinovaţii!
Pentru că era agitaţie mare, cursele nu au fost reluate. Aşteptau reacţia împăratului.
ce strigă? se întoarse din nou Justinian spre mandatar.
vor să-i eliberaţi pe cei doi salvaţi de la spân¬zurătoare.
niciodată! Vor fi pedepsiţi chiar azi! Să le fie învăţătură de minte!
Strigătele continuară mai puternice. Cereau ier¬tarea celor închişi. Justinian se ridică în picioare şi făcu un gest nervos spre Verzi. Reacţia a venit spre uimirea lui din partea Albaştrilor.
viaţă lungă Verzilor şi Albaştrilor, uniţi prin milă!
nika! Nika!
Era strigătul obişnuit prin care facţiunile îşi îndemnau vizitiii favoriţi. Acum însă avea o altă semnificaţie. Întregul Hipodrom vuia de strigătul „Nika”. Ca la o comandă, Verzii şi Albaştrii se ridicară grăbind spre ieşire. O pală de vânt rece trecu peste Hipodrom. Justinian îşi strânse mantia. I se făcu frig. Vântul începu să bată dinspre Propontida. Bătea a furtună.
ce fac? Unde se duc? întrebă neliniştit Justi¬nian.
cred că tocmai au pornit o răscoală, se auzi un glas din spate.
67
Hypatios a fost printre ultimii care părăsiră Hi¬podromul. Cursele s-au suspendat. În zadar mimii şi acrobaţii au apărut repede în arenă încercând prin jongleriile lor să ţină mulţimea pe loc. Hipo¬dromul s-a golit repede. Până şi Justinian şi demnitarii săi părăsiră katisma. Soarele se ascunse în nori. Se făcu frig. Hypatios se opri sub porţi, urmărind mulţimea, revărsându-se asemenea unui uriaş torent spre Augusteon. Venea un vânt rece dinspre mare, care-l făcu să-şi strângă haina de postav cu cingătoarea. Privind în urma mulţimii, îşi spuse că era mai bine să se întoarcă acasă. Nu era el omul care să se lase antrenat în scandalurile din Hipo¬drom. Era destul de periculos acum să te amesteci printre ei. Se îndreptă încet pe Mese. Casa lui era puţin mai sus de Forul lui Constantin. Abia intră pe sub porticurile de pe Mese, când îi ieşi în faţă fratele său Pompeius.
o! se miră el văzându-l. Nu ştiam că eşti la curse.
se arăta frumoasă ziua, aşa că am venit.
au suspendat cursele?
spre dezamăgirea vizitiilor şi a pariorilor.
se vor relua mâine?
n-aş crede. Împăratul a plecat destul de furios. Verzii s-au unit cu Albaştrii împotriva lui. Cu greu o să-i potolească.
unde fug oamenii ăştia?
după cum i-am auzit strigând, spre palatul prefectului, spuse Hypatios, urmărind cu privirea
68
pe cei care se grăbeau pe lângă ei. Cer eliberarea celor în¬chişi.
-Şi tu?
mă îndrept spre casă. Nu vreau să am de-a face cu ei. Am mai trăit o revoltă… În curând, pre¬fectul va scoate soldaţii şi îi vor împrăştia. Vor fi lupte pe stradă. Tu?
eu, spuse nehotărât Pompeius, parcă mi-e dor de-o încăierare.
nu te ştiam chiar aşa războinic.
ei şi tu… doar să privesc.
nici prin gând să nu-ţi treacă. Vrei să dormi în închisoarea prefectului în noaptea asta, iar mâine să ajungi mâncare peştilor din Bosfor?
ce vorbeşti?
bine ştii că Justinian nu ne vede cu ochi buni. E destul de bănuitor faţă de noi. O să fie mare vărsare de sânge în noaptea asta. mulţi nu vor mai ve¬dea răsăritul. Vino cu mine. Stăm la un pahar de vin, mai povestim de-ale noastre. De vremea când trăiam şi noi în Marele Palat.
că bine zici, frate.
Plecară amândoi spre casa lui Hypatios.
Trecură prin Forul lui Constantin, pustiu acum, şi o jumătate de oră mai târziu se opriră în faţa unei case mari, arătoase mai sus de For. Hypatios şi Pompeius făceau parte din aristocraţia Constantinopolului. Erau oameni înstăriţi cu mari proprietăţi, avuseseră funcţii importante în stat pe vremea împăratului Anastasie, mai ales Hypatios. Erau nepoţii
69
direcţi ai fostului împărat Anastasie. Locuinţa lui Hypatios era un conac tipic bizantin, cu un singur etaj construit din cărămidă alternând cu piatră şi acoperişul în două ape, acoperit cu olane roşii. Fa¬ţada principală dădea spre For. La etaj, ferestre în arcadă cu ochiuri mici de sticlă fixate în rame de gips protejate de zăbrele de fier. Uşa de la intrare, singu¬ra de fapt, din lemn masiv cu plăci de fier prinse în piroane cu capul mare, oferea o prestanţă conacului, dar şi siguranţă. Le deschise sclavul portar.
bine aţi venit, stăpâne!
stăpâna?
vă aşteaptă. E destul de îngrijorată.
spune-i că am venit. Avem un oaspete!
Intrară în vestibulul ce făcea legătura cu came¬rele rezervate stăpânilor. De aici, în triclinium, sala mare de la parter. Curtea mare, largă, pavată cu dale de marmură, avea în mijloc rezervorul cu apă, în spate grajdurile şi locuinţele sclavilor. Conacul mai avea şi o grădină unde se afla şi baia. Cu mult mai tânăr, Pompeius admirase de multe ori cona¬cul vărului său. Îi plăceau în mod deosebit coloane¬le de marmură ce susţineau acoperişul, pardoseala de mozaic cu scene de vânătoare şi grădini cu flori, zidurile acoperite cu tapiţerii sau placate cu lam¬briuri de marmură şi plafoanele din lemn de cedru. Toate arătau că stăpânul era un om înstărit. Scaune cu spătare înalte înconjurau masa de lemn lustruit. Hypatios îi făcu semn să se aşeze. Stăpâna casei co¬borî repede de la etaj, unde era Gineceul.
70
maria!
of, Doamne, câte griji mi-am făcut. Bine că ai venit.
nu trebuia. Uite cu cine m-am întâlnit!
pompeius!
Se ridică salutând-o ceremonios.
nu ai fost cam de mult pe la noi. Ce-ţi face familia?
sunt bine…
voia să se amestece cu Verzii din Hipodrom. Sunt ceva nemulţumiri pe acolo. Nu l-am lăsat, l-am adus cu mine.
bine ai făcut. Feriţi-vă de scandalagiii Hipo¬dromului. Oameni fără căpătâi.
l-am adus la o cupă de vin bun, dar înainte…
cum credeai altfel? râse Maria. Vă pun îndată masa.
Maria îşi chemă servitoarele. Împărţi repede porunci. Întinse o faţă de masă albă cu broderii fine la colţuri. Pahare de sticlă, farfurii smălţuite, furculiţa cu doi dinţi, boluri cu măsline alături de brân¬ză, platouri cu peşte preparat în garus, vestitul sos picant, o bucată de pulpă de porc, toate scăldate în vinul aspru de Tracia.
eu vă las, spuse Maria privind peste masa pusă cu mândria gazdei care le împlineşte bine pe toate.
vrednică soţie, frate.
da, mi-e tare dragă, spuse Hypatios privind în urma ei cum urca spre Gineceu. Dar şi tu ai o familie frumoasă.
71
nu mă pot plânge, numai că…
ce te frământă?
era altfel dacă am fi avut şi noi ceva funcţii la palat.
ei… s-au dus vremurile când unchiul Anasta¬sie stăpânea peste imperiul romanilor.
da… pe vremea aceea eram şi noi la palat. Ce tineri eram, oftă Pompeius.
Hypatios binecuvântă masa. Mâncarăîn tăcere. După prima cupă cu vin, Pompeius reluă discuţia.
ieri, am simţit aşa o satisfacţie când Verzii i-au strigat lui Justinian.
la fel i-au făcut şi unchiului nostru.
da… Îmi amintesc.
numai că bătrânul nostru unchi şi împărat deşi era să-şi piardă atunci tronul, a fost mai diplo¬mat decât Justinian. Parcă acum îl văd, îşi aminti Hypatios, în katisma, înalt cum era, îmbrăcat numai în tunica unui om simplu fără însemnele imperiale. Cu greu a potolit mulţimea ce cânta Trisaghionul, în timp ce alţii, după ce au dat foc casei lui Marinos, îi cereau capul şi lui şi lui Platon. Când în sfârşit mulţimea s-a potolit, a anunţat că renunţă la tron. Aceasta a fost după revolta din Hipodrom, în care a murit vărul nostru, fiul său nelegitim. Mulţimea să-şi aleagă alt împărat. Cu aceste vorbe i-a dezar¬mat. Nimeni n-a fost de acord şi au plecat liniştiţi.
avea o mare putere asupra oamenilor. Îţi mai aminteşti cum a fost ales? Eram tineri pe atunci.
în zilele acelea am fost mereu lângă el. Tu ai venit mai târziu.
72
nici n-am crezut că va fi ales.
era la începutul lui aprilie acum 32 de ani, îşi aminti Hypatios, punând cupa goală pe masă. Abia împlinisem 18 ani. Pe 9 aprilie murise împăra¬tul Zenon de dizenterie. Unii spuneau că de boala copiilor. Alţii spuneau că a fost atât de beat, încât a căzut într-o stare de leşin ca moartea. Au crezut că a murit. L-au pus în sarcofag şi l-au dus la locul de veci. Mai târziu s-a răspândit zvonul că soldaţii care-l îngropau au auzit strigăte din sarcofag. Au fugit şi i-au spus Ariadnei. Împărăteasa a amânat intenţionat deschiderea sarcofagului. Când l-au deschis s-au convins că într-adevăr era mort. Ade¬vărul e că Ariadna avea toate motivele să scape de un soţ beţivan şi violent. Şi era cam îndrăgostită de unchiul nostru.
poate de ochii lui! râse Pompeius.
se poate. Avea un ochi negru şi unul albastru, pentru care l-au şi poreclict Dikoros. Înalt, frumos la chip, mai avea părul negru la cei cincizeci şi ceva de ani.
şi virtuţi deosebite. Înţelept, generos, citise multe din operele anticilor. Poseda o mare cultură, completă Pompeius. Îţi aminteşti cum ne citea din Viris illustribus a lui Plutarh?
când era simplu soldat în garda palatului, mergeam la el să ne arate armele şi uniformele de paradă. Încă de atunci era preocupat de problemele religioase. Nici atunci nu prea avea încredere în pa¬triarh. Apoi a ajuns mai mare peste silentiari. Îndată
73
după sfârşitul lui Zenon, Senatul, demnitarii şi pa¬triarhul Euphemios s-au adunat la porticul Marelui Triklinios. Poporul şi gărzile palatului aşteptau în Hipodrom alegerea unui nou împărat. Demnitarii au sfătuit-o pe Ariadna să meargă în Hipodrom să vorbească poporului. Ariadna a apărut în katisma cu hlamida imperială pe umeri, strălucind de mul¬ţimea pietrelor preţioase. A fost primită cu ovaţii. I se cerea să numească un împărat ortodox. Era o femeie deosebit de frumoasă. Un libellisios din suita ei a citit cuvântul Augustei adresat poporului. Lăuda cuminţenia şi devotamentul pentru majestatea im¬perială. În final a cerut celor în drept să aleagă „un creştin, roman şi plin de toată virtutea imperială”. Ariadna a manevrat în aşa fel Senatul, demnitarii şi poporul ca să se audă numele lui Anastasie. La în¬ceput, senatorii şi demnitarii nu s-au înţeles asupra persoanei. S-au auzit multe nume, printre care cel mai des al lui Longinus, fratele lui Zenon. Urbinus, praepositus augustae, a făcut atunci jocul Ariadnei. L-a sfătuit pe patriarh să meargă să ceară Augustei să aleagă ea însăşi viitorul împărat. Ariadna l-a ales pe Anastasie. Două zile mai târziu, era încoronat împărat al romanilor. Înainte însă patriarhul l-a fă¬cut să semneze un document plin de jurăminte prin care se lega să respecte credinţa ortodoxă şi să nu facă nicio schimbare în Biserică. Îi cunoştea simpa¬tiile monofizite. Documentul l-a pus la păstrare în arhiva Marii Biserici.
74
da… la încoronare am fost şi eu. A invitat toate rudeniile, îşi aminti Pompeius. În grabă, ceremonia încoronării a fost schimbată. A apărut în Hipodrom numai în stiharul brodat cu aur şi campagia, panto¬fii roşii. După tradiţie, soldaţii l-au ridicat pe scut şi l-au arătat mulţimii. Campiductorul lăncierilor i-a pus pe cap lanţul său de aur. Soldaţii l-au aclamat, poporul ovaţiona. Apoi s-a retras în palat unde pa¬triarhul i-a pus coroana şi hlamida. Aşa a revenit în Hipodrom în aclamaţiile mulţimii. O lună mai târziu, se căsătorea cu Ariadna, văduva lui Zenon.
Hypatios umplu din nou cupele cu vin. Miro¬sul vinului cald dres cu mirodenii umplu întreaga încăpere.
haide, vere, mi s-a uscat gâtlejul de atâta vorbă.
de mult n-am mai stat aşa, să povestim.
iată că acum s-a ivit prilejul.
Gustară din vinul acrişor de Tracia îndulcit cu miere.
domnia de douăzeci şi şapte de ani a unchiu¬lui nostru a arătat lumii întregi că romanii n-au mai avut un aşa administrator bun. Reformele sale fiscale, anularea unor impozite împovărătoare, re¬organizarea armatei de limitanei, ridicarea zidului cel lung de la Pontul Euxin la Marmara şi multe altele au adus o nouă prosperitate Imperiului. Doar politica sa religioasă cu publicarea Henotikonului şi sprijinirea Verzilor a aprins revoltele ortodocşilor calcedonieni.
75
trebuie să recunoaştem că unchiul nostru a fost un foarte bun diplomat. Cu vădite înclinaţii monofizite, aşa cum suntem şi noi, reluă Hypatios, a reuşit să smulgă din mâna patriarhului Euphemios documentul prin care promitea să respecte hotă¬rârile sinodului de la Calcedon.
da, sprijinit de Macedonius, schevophilax-ul Marii Biserici în a cărui păstrare se afla. După de¬miterea lui Euphemios, acuzat de nestorianism şi suspectat de legături cu insurgenţii isaurieni, Ma¬cedonius i-a urmat în scaun.
ei, ce vrei şi tu, vere Pompeius, nu-ţi spuneam că a fost un abil diplomat?
aceasta e soră cu anularea impozitului chrysargyron. Perceput o dată la cinci ani de la meseriaşi şi comercianţi, crea o stare de nemulţumire generală când se apropia sorocul. Impozitul în aur sau argint era perceput de pe vremea lui Licinius. Niciun meseriaş nu scăpa. Nici măcar cizmarul sau cârpaciul. Era atât de împovărător, încât părinţii îşi vindeau copiii numai pentru a plăti precepto¬rului. Îmi amintesc cum a adunat toate registrele unde era scris numele fiecărui cetăţean ce practica vreo meserie şi cât impozit avea. Le-a ars în public. Aflând apoi că mulţi dintre preceptori au ascuns o parte din registre, sperând că se va reveni asupra deciziei de anulare a impozitului, a anunţat public că îi părea rău de hotărârea luată. Cerea funcţiona¬rilor să refacă sau să găsească registrele pentru a putea colecta impozitul. Când în ziua sorocită i-au
76
adus bucuroşi registrele, le-a ars în faţa lor. Parcă le văd şi acum mutrele împietrite. Ei care trăiau din surplusul încasărilor.
da, a fost o mişcare inteligentă a ilustrului nostru unchi. Scăpaţi de groaza impozitului, mese¬riaşii au sărbătorit câteva zile.
reformele sale fiscale i-au permis să lase vistie¬riei 320.000 livre de aur, 23.040.000 nomismata.
ca să aibă ce cheltui nătângul de Justin şi în¬fumuratul de Justinian, spuse cu amărăciune Hypatios.
dacă ar fi să-i reproşez ceva e faptul că nu şi-a numit niciun urmaş la tron. Eram trei nepoţi direcţi. Tu, eu şi Probus. Ţi se cuvenea, vere… erai cel mai îndreptăţit. Am sperat cu toţii atunci, spuse Pomperius cu aceeaşi amărăciune.
lasă, vere… nu te mai gândi. Au trecut atâţia ani. Ce rost are? Cine poate întoarce timpul înapoi?
aşa e cum îţi spun. Erai cel mai îndreptăţit. Erai comandantul trupelor din Tracia. Armata era în mâna ta.
Hypatios tăcu. Îl privi surprins. Trânti cupa goa¬lă pe masă. Nu îi plăcea să i se amintească de acea perioadă. Toate se legau de răzmeriţa pornită de Vitalian de la Zaldapa, comes foederatorum. Înainte cu cinci ani de sfârşitul împăratului, Vitalian porni din provinciile dunărene în fruntea trupelor sale de huni şi populaţia romanizată de dincolo de Dunăre, şi nu se opri decât sub zidurile Constantinopolului. Venea
77
să apere ortodoxia Calcedonului împotriva monofi¬zitului Anastasie. Abilul diplomat Anastasie a făcut în aşa fel ca Vitalian să-şi retragă trupele, iar promisiunile să rămână neîmplinite. Vitalian s-a răsculat din nou. Generalul Kyrillos a fost trimis împotriva lui, dar a fost asasinat în timp ce dormea păzit de gărzile sale cumpărate de Vitalian. Hypatios a fost numit în locul lui Kyrilos. În fruntea a optzeci de mii de soldaţi, a obţinut o victorie. Dar la Akra, pe ţărmul mării unde şi-a pus tabăra, a fost înfrânt de hunii lui Vitalian. Împreună cu alţi comandanţi a că¬zut prizonier. O mie de pfunzi de aur au fost trimişi de Anastasie ca răscumpărare. La Sozopolis, ambasadorii care duceau răscumpărarea au fost prinşi şi jefuiţi. O flotă de 200 de corăbii de război apăru în apele Bosforului, iar Vitalian în fruntea unei mari ar¬mate a coborât de-a lungul ţărmului Pontului spre Constantinopol. Împăratul a fost silit să negocieze şi cedează cererilor lui Vitalian. Episcopii ortodocşi depuşi au fost rechemaţi în scaune şi un sinod a fost ţinut într-un an. Vitalian, numit acum comandant al Traciei, s-a retras. O importantă sumă de bani a fost plătită pentru răscumpărarea lui Hypatios. De atunci împăratul nu l-a mai privit cu ochi buni. L-a făcut răspunzător de dezastrul armatei şi i-a cerut banii de răscumpărare. Abia îi mai vorbea. Hypati¬os deşi îşi admira sincer unchiul, a rămas cu o mare amărăciune în suflet.
să nu mai vorbim despre asta! şi umplu din nou cupele.
78
Nu apucară să soarbă o înghiţitură, când se auzi zvon de glasuri şi paşi grăbiţi în curte. Se întoarseră spre uşa ce se deschise dintr-o dată.
stăpâne! Stăpâne! se repezi sclavul portar.
ce e, Stefanos?
stăpâne! Arde oraşul!
ce vorbeşti?
veniţi să vedeţi!
Se repeziră afară, în curte. Dinspre zona Mare¬lui Palat se ridicau flăcări uriaşe spre cerul nopţii. Ieşiră în stradă. Din Forul lui Constantin nu vedeau mare lucru. Cei doi veri străbătură în grabă Forul, coborând pe Mese spre Hipodrom. Aici vântul bătea cu putere dinspre mare. Vedeau flăcări uriaşe mânate de vânt spre Mese. Strada se umplu de fum. O mulţime de oameni fugeau pe lângă ei, unii spre foc, alţii din calea lui.
ce arde?
au dat foc Praitorionului şi închisorii, spuse unul ce venea dinspre Augusteon.
focul se întinde spre Mese. Va arde întreaga stradă, spuse îngrijorat Hypatios. Să ne întoarcem acasă. Să nu ajungă şi la noi. Se îndreptă fiecare spre casa lui şi spre destinul care le va curma viaţa în acele zile.
CAPITOLUL V
Miercuri, 14 ianuarie 532
Praitorionul arse întreaga noapte. De aici focul se întinse spre Mese. Mânate de rafalele de vânt ce băteau dinspre mare, flăcările cuprinseră clădirile de pe Mese. Casele şi palatele aristocra¬ţilor care locuiau pe Mese, atelierele argintarilor, ale aurarilor, ale birourilor notarilor, judecătorilor din apropierea marelui palat ardeau şi în diminea¬ţa acestei zile. Totul era înecat în fum şi flăcări. În noaptea de marţi spre miercuri a fost un haos uriaş pe străzile Constantinopolului. Încercaseră să stin¬gă focul, dar cine să stea împotriva flăcărilor uria¬şe? în dimineaţa acelei zile, demarchii Verzilor şi Albaştrilor se întrebau îngroziţi cum de se ajunse aici? Nimeni nu prevăzuse aşa ceva.
îşi spuseră că totul pornise de la refuzul lui Jus¬tinian de a elibera pe cei doi condamnaţi la moarte. Furioşi, Verzii şi Albaştrii uniţi de îndemnul „Nika” şi „Viaţă lungă Verzilor şi Albaştrilor uniţi prin
80
milă”, părăsiră Hipodromul. Mulţimea se revărsă spre Praitorion. Acolo erau închişi cei doi condam¬naţi la moarte. Încercară să spargă poarta mare, dar nu reuşiră. Atunci le-a venit gândul să-i dea foc. Au îngrămădit băncile din Hipodrom, mesele notarilor, cele de prin atelierele din jur şi le-au dat foc. S-au aprins repede. Când poarta masivă s-a prăbuşit, au năvălit prin flăcări şi fum în curtea Praitorionului. Acolo îi aşteptau soldaţii eparhului cu săbiile trase, în strigătul „Nika”, au năvălit asupra lor. Copleşiţi de numărul mare al Verzilor şi Albaştrilor, soldaţii lui Eudemios s-au retras spre etajele superioare, lă¬sând în urmă morţi şi închisoarea pe mâna răzvrătiţilor. Uşile au fost sparte şi toţi deţinuţii eliberaţi. Erau câteva sute. Cei care au ajuns în subterane¬le închisorii s-au îngrozit de ceea ce vedeau. Mese de întins picioarele şi mâinile, funii de spânzurat, cleşti, roţi, bice, ciocane de zdrobit oase, instrumen¬te de tortură. Le-au sfărâmat cu furie.
Printre cei care năvăliseră în subterane era şi Marianos. Înarmat cu o sabie luată de la unul din¬tre soldaţii căzuţi în curtea Praitorionului, îl căuta pe Arghiros. Era hotărât să i-o înfigă în gât de cum va da de el. Era totuşi greu de pătruns prin celule. Cei de afară spărgeau zăvoarele, deţinuţii se îngră¬mădeau peste ei căutând să scape cât mai repede. Trecu prin câteva celule. Erau goale.
îl caut pe unul Arghiros, a fost adus acum două nopţi.
N-avea cine să-i răspundă.
81
are o cicatrice de la urechea dreaptă spre faţă. Nu l-a văzut nimeni?
Fugeau pe lângă el căutând scăpare. Văzu un deţinut rezemat de zid. Nu mai avea putere să fugă.
acum două nopţi au fost aduşi doi deţinuţi. Cei care au scăpat de la spânzurătoare. Ştii ceva de ei?
Bărbatul voi să-i spună ceva, dar nu reuşi. Ridică încet o mână arătând spre capătul culoarului.
acolo! abia şopti.
Marianos îi văzu degetele zdrobite. Tunica rup¬tă dezvelea coastele arse, urme ale unor groaznice torturi. Se repezi spre ultima celulă de la capătul culoarului. Era goală. Să fi ieşit printre primii? îşi spuse. Alergă spre ieşire. Era blocată de mulţimea deţinuţilor ce se grăbeau să iasă. Când în sfârşit ajunse în curtea Praitorionului, mulţimea se revăr¬să pe străzi. Erau mii de oameni pe străzi. Clădiri¬le din jurul Praitorionului ardeau în flăcări uriaşe. Unde să-l mai caute? Păstră sabia, convins că îl va găsi.
Flăcările înteţite de vântul puternic se întinseră spre piaţa Augusteon. S-au aprins Băile lui Zeuxip, Poarta de Bronz, principala intrare a palatului im¬perial. Soldaţii gărzii imperiale se luptau cu dispe¬rare să potolească flăcările. De aici flăcările mânate de vânt se întinseră la „Sfânta Sofia”, ctitoria lui Constantin cel Mare, refăcută după alt incendiu de Theodosie cel Tânăr. De la „Sfânta Sofia” s-a aprins
82
biserica „Sfânta Irina”. Spitalul şi azilul „Sfântul Samson”, aflat lângă „Sfânta Irina”, a ars până în temelii, cu toţi bolnavii. Oamenii au ars de vii. A ars clădirea Senatului, o bibliotecă cu mii de ma¬nuscrise. Au ars palatele aristocraţilor de pe Mese până la Forul lui Constantin. Elegantele porticuri de pe Mese ce adăposteau zeci de prăvălii şi atelie¬re s-au prăbuşit sub dogoarea focului. Cine să po¬tolească flăcările şi furia mulţimii? Cei scăpaţi din închisori jefuiau casele, palatele, prăvăliile, tot ce le ieşea în cale. Demarchii Verzilor şi Albaştrilor nu mai puteau controla mulţimea bandelor ce pusese¬ră stăpânire pe străzi, pe oraş. Îngroziţi de ceea ce vedeau, mulţi au fugit spre porturile oraşului plă¬tind sume uriaşe barcagiilor să-i treacă pe ţărmul asiatic.
Zona centrală a Constantinopolului se transfor¬mă în grămezi uriaşe de ruine fumegânde. Printre ruinele fumegânde, au apărut doi din eunucii lui Justinian. Îi căutau pe demarchii celor două facţiuni. Când, în sfârşit, îi găsiseră, le-au spus:
împăratul vă aşteaptă!
Demarchii s-au privit surprinşi. Justinian ceda? L-au urmat, nu însă fără teama de a fi arestaţi. Dar puteau să nu se ducă. Nimeni nu voise să se ajungă aici. Dezastrul trebuia oprit cumva.
83
Augustul imperator Justinian se ridică încet. O bună parte din noapte şi-o petrecu în capela sa par¬ticulară, îngenuncheat în faţa icoanei Născătoarei de Dumnezeu. Era un bun teolog, om al rugăciunii. Era convins că rugăciunea îi va fi ascultată, că bunul Dumnezeu şi Maica Domnului vor potoli răzmeriţa. I-au strigat cuvinte grele, l-au jignit. Cum de s-a ajuns aici? Să fie el singurul vinovat? Ştia că mulţi dintre senatori şi aristocraţi erau nemulţumiţi de guvernarea lui. Tendinţa de a conduce statul ca un autocrat era privită ca un act de despotism. Să fie ei în spatele acestei teribile răscoale? Vor să-l detro¬neze? Ştia de metodele lui Ioan de Capadocia, de metodele juridice ale lui Trebonian. Dar avea ne¬voie de bani, de mulţi bani. Proiectele, reformele, visele sale de refacere a Imperiului Roman înghiţeau sume enorme. Şi capadocianul ştiuse să-i um¬ple vistieria. Pentru aceasta îl şi numise prefectul pretoriului. Deşi nu era de acord cu multe dintre metodele lor, nu se putea lipsi de ei. Trebonian era un savant corupt, celălalt un hoţ. Dar el avea nevoie de bani, de mulţi bani. Dacă ar fi fost după Theodora, l-ar fi exilat de mult pe capadocian. Acum îi era teamă că va ajunge la cuvintele ei. Pentru a potoli răzmeriţa, va trebui să renunţe la ei. Dacă asta vor, asta le va oferi. Cel puţin pentru moment. Din capelă trecu în biroul său. Acolo îl aşteptau Ioan de Capadocia şi Trebonian. Se aşeză la masa de lu¬cru fără ca măcar să-i privească. Îşi plimbă degetele peste tăblia de abanos, privi îndelung sulurile de
84
papirus îngrămădite înaintea sa, mozaicurile de pe pereţi. Într-un târziu îi anunţă sec:
a trebuit să renunţ la voi. Sunteţi destituiţi din toate funcţiile! întoarceţi-vă la casele voastre! Veţi trăi ca simpli particulari!
Se aşteptau, aşa că nu încercară să-l facă să revină asupra deciziei.
stăpâne! Nu am unde să mă duc. Casa mi-a fost arsă. Am fost jefuit, se plânse capadocianul.
du-te la proprietăţile tale din Asia. Stai acolo o vreme… Înţelegi?
da, stăpâne!
şi nu mai plânge că ai fost jefuit!
îi făcu semn să plece. Capadocianul ieşi.
tu mai rămâi, Trebonian. Vei locui în palat să continui munca de codificare a legilor, îi spuse după plecarea capadocianului. Nu putem renunţa din cauza unei răzmeriţe. Vor plăti cu toţii. De asta să fii sigur.
prea bine, ilustrisime.
acum, du-te! Mai târziu voi veni şi eu în biblio¬tecă. Am trimis după demarchii facţiunilor. Vreau să se termine cât mai repede.
să pregătesc actele de acuzare?
nu. Am ceva mai bun pentru ei.
După plecarea lui Trebonian, Justinian ceru să fie aduşi demarchii.
Intrară, salutând potrivit etichetei. Demarchii aveau funcţii importante la palat. Respectaţi, erau invitaţi la banchetele imperiale prilejuite de marile
85
sărbători. Numai că acum Justinian le întoarse spatele. Privea pe geam spre mare. Era la palatul Hormisdas, unde locuia de obicei. Zeci de ambar¬caţiuni mai mari sau mai mici înţesate de oameni se legănau pe valuri, îndreptându-se spre ţărmul asiatic. Oamenii fugeau din Constantinopol.
n-am să vă întreb cum s-a ajuns aici, spuse deodată întorcându-se. Cu toţii purtăm o parte din vină. Am să vă întreb cum şi când veţi potoli răzmeriţa. Cum?
ilustrisime! Nu se ajungea aici dacă ascultaţi glasul poporului.
popor! Care popor? O bandă de neisprăviţi! Uite unde s-a ajuns! Aţi ars un sfert din oraş. Biserici, palate, străzi întregi sunt acum ruine înnegrite de fum. Au murit oameni nevinovaţi, arşi de vii.
n-am cerut decât să înţelegeţi că îndepărtarea lui Ioan de Capadocia, Trebonian şi Eudemios ar fi pus capăt tuturor nemulţumirilor.
Justinian nu răspunse. Se întoarse din nou la fe¬reastră. Demarchii ştiau că va lua o hotărâre. Nu se înşelaseră.
bine, se întoarse spre ei. Şi dacă vor fi demişi veţi potoli răzmeriţa?
trebuie să o potolim cumva.
atunci aşa va fi. Din clipa aceasta sunt demişi din toate funcţiile. Iar voi duceţi-vă şi potoliţi răzmeriţa! Până la ora vecerniei să nu mai fie nimeni pe străzi. De nu veţi reuşi… după ora vecerniei… veţi vedea…
86
Justinian se întoarse din nou la fereastră. Ur¬mări o vreme bărcile mânate de vânt spre ţărmul asiatic. Lumea fugea din Constantinopol cu ceea ce reuşiseră să adune în grabă, lăsându-şi casele pradă bandelor de tâlhari. Se întoarse la masa de lucru. Îşi prinse fruntea în mâini. Cum de s-a ajuns aici? Unde greşise? Pentru câteva clipe îşi revăzu întreaga viaţă. Se născuse într-o familie de ţărani în urmă cu cincizeci de ani, la Tauresium, un sat de lângă Berediana din provincia Ilyricum. Veni¬se de copil la Constantinopol, adus de Justin, un unchi din partea mamei care îndeplinea funcţia de comes exubitorum. Unchiul Justin, comandantul găr¬zilor imperiale, a suportat toate cheltuielile legate de educaţia sa. A urmat cea mai bună şcoală unde a învăţat greaca, ei vorbind numai latina. Copilul cu părul bălai, cârlionţat, cu faţa rotundă şi îmbu¬jorată, s-a dovedit a fi alegerea cea mai bună. Justin care nu ştia nici să scrie nici să citească şi-a pus toa¬tă nădejdea în el. Nepotul nu l-a dezamăgit.
în tinereţe, unchiul său împreună cu doi prie¬teni, Zimarch şi Ditibist porniseră pe jos din Bere¬diana, satul lor, spre Constantinopol, cu gândul de a se înrola în armată. În desagii purtaţi pe umeri n-aveau decât pâine coaptă în spuză. Tineri, vânjoşi, frumoşi la chip, au fost înrolaţi în corpul de exubitori, soldaţii gărzii palatului. Era spre sfârşitul domniei lui Leon I. Se distinse în luptele împotriva isaurienilor, iar pe vremea lui Anastasie împotriva lui Vitalian. Mai răsărit, Justin ajunse comes exubitorum.
87
După ce trecuse de vârsta majoratului, Justinian a fost înrolat printre candidaţi. Când unchiul său Justin a urcat pe tronul Imperiului Roman, avea 36 de ani. Toată tinereţea şi-a petrecut-o în palatul im¬perial. Acolo era şcoala, acolo locuia şi unchiul Jus¬tin. A stat, a privit, a învăţat. Era obişnuit cu viaţa palatului, cu intrigile, cu diplomaţia, cu jocurile de culise şi cu fastul palatului, deşi ţăranul din el a dus o viaţă austeră. Era interesat de toate, în cele mai mici amănunte. Avea o bunătate, o blândeţe înnăs¬cută, vorbea cu oricine, prietenos cu cei din jur. Aşa şi-a câştigat mulţi prieteni la palat. Toţi vedeau în el urmaşul lui Justin. Deşi nu a fost asociat la tron, guverna alături de unchiul său. Era însă vanitos şi iubea banii.
îşi aminti de ziua când unchiul său a fost ales împărat. Era în 10 iulie, acum 36 de ani. Anastasie murise cu o zi înainte. În noaptea aceea a fost o fur¬tună înfricoşătoare. Un fulger lovise un pavilion al marelui palat. De aici a ieşit zvonul că Anastasie mu¬rise lovit de fulger. Deşi Anastasie avea trei nepoţi direcţi (Probus, Hypatios şi Pompeius), nu s-a îngri¬jit de succesiune. Niciunul nu a fost socotit vrednic de a-i urma la tron. Senatul trebuia să aleagă. Soldaţii gărzii imperiale şi mulţimea cetăţenilor s-au adu¬nat în Hipodrom strigând: „Mulţi ani senatului! Senat al romanilor, tu să învingi! Cerem împărat, dat de Dumnezeu pentru armată, cerem împărat dat de Dumnezeu pentru oikumene!”. Senatorii, patriarhul şi mulţi dem¬nitari se adunaseră în dimineaţa acelei zile la palat
88
în porticul marelui Triclinium. Nu se înţelegeau pe cine să aleagă. Eunucul Amantios, praepositus sacri cubiculi, încerca să-l impună pe Theocrit. Cum Jus¬tin era comandantul gărzilor şi alegerea depindea în mare măsură de gărzile imperiale, Amantios i-a dat bani să-i împartă soldaţilor pentru a-l aclama pe Theocrit. Justin a luat banii şi i-a împărţit în numele său. Nu a pomenit nimic de Theocrit.
Între timp, în Hipodrom era agitaţie mare. Exubitorii proclamau pe tribunul Ioan, un prieten al lui Justin. Scholarii aclamau un alt nume pe care exubitorii îl respingeau. Facţiunea Albaştrilor res¬pinse propunerea scholarilor şi aruncară cu pietre în ei. Celer, care îndeplinea funcţia de magister oficiorum, fugi din Hipodrom la senatori şi patriarh, care mai dezbăteau propuneri în porticul marelui Triclinium. Îi rugă să se grăbească pentru că cei din Hipodrom erau pe punctul de a-şi aclama împăra¬tul. Scholarii se repeziră la poarta care unea Hipo¬dromul cu palatul. Băteau în poarta de fier cerând cubicularilor palatului veşmintele pentru încoro¬nare. Exubitorii rămaşi în palat aclamară pe Justin. Senatul şi patriarhul au fost de acord. Cubicularii aduseră veşmintele de încoronare. În frunte cu Jus¬tin, au apărut în katisma. Scholarii erau mânioşi. În timp ce intra în katisma, unul dintre ei l-a lovit cu pumnul pe Justin, crăpându-i buza. Patriarhul Ioan l-a încoronat acolo în katisma. Cu lancea şi scutul în mână, bătrânul soldat Justin a fost aclamat de toată mulţimea din Hipodrom. Deşi era un brav soldat,
89
Justin nu prea avea calităţi pentru conducerea unui imperiu. Era analfabet. Nu ştia nici să scrie nici să citească. Pentru semnarea documentelor oficiale se folosea de o tăbliţă de lemn în care erau decupate patru litere, legi (am citit). Prin conturul lor îşi trecea condeiul. Justinian a primit titlul de consul şi guverna alături de unchiul său. În al nouălea şi ultimul an de domnie al lui Justin, nepotul Justinian a primit titlul de Augustus şi a fost încoronat la începutul lui aprilie. Odată cu el a fost încoronată şi Theodora ca Augustă. Bătrânul Justin a abrogat legea care interzicea înalţilor demnitari să se căsătorească cu femei de condiţie umilă. Justin se sfârşi la 1 august 527. Ulceraţia de la picior în urma unei vechi răni i-a grăbit sfârşitul. Urcat pe tron, Justinian avea un gând măreţ: refacerea vechiului imperiu roman. Acum chiar tronul său era ameninţat de câteva mii de răsculaţi care i-au arătat că pot stăpâni şi devasta oraşul.
Simţi o mână mică, uşoară, atingându-i umerii. Nu se întoarse. Îşi întinse doar mâna şi o prinse într-a sa.
Ce ai hotărât cu demarchii?
le-am dat termen până la ora vecerniei.
Eşti prea îngăduitor.
Şi ce ai vrea, Theodora, să scot soldaţii din garda palatului pe străzi?
-Da.
nu am încredere. Sunt buni doar de paradă. Se pot alia cu răzvrătiţii.
90
vorbeam de soldaţii lui Belizarie.
belizarie! Ai vorbit cu prietena ta Antonina? Se ridică brusc lăsându-i mâna.
-Da.
în numele cui?
al nostru, Augustus! Al nostru!
nu-mi amintesc să-ţi fi cerut aşa ceva!
nici nu trebuia!
ce vrei să faci, Theodora? Ce vrei?
nu vei reuşi fără ei! Nu sunt de paradă. Sunt soldaţi căliţi în luptele cu perşii. Ei sunt singura noastră salvare.
sunt regimentele de casă ale lui Belizarie. Se supun numai poruncilor lui.
iar el, poruncilor tale!
un ambiţios! Visează numai tronul.
nu mai mult ca Ioan de Capadocia.
l-am demis. Mă mir că n-ai aflat!
în sfârşit, o veste bună, se prefăcu Theodora că nu ştie. Belizarie aşteaptă poruncile tale.
să aştepte!
aşa să fie! Voi aştepta şi eu sfârşitul zilei să văd ce ai reuşit cu soldaţii tăi de paradă. Ochii ei mari, negri, scăpărară de furie. Plecă furioasă. Dacă ar fi fost după ea, câteva mii din soldaţii lui Beliza¬rie ar fi curăţat străzile până la ora vecerniei. Dar ea era Augusta Theodora, nu Augustul Justinian. Am¬biţioasă, îi va dovedi că fără soldaţii lui Belizarie nu va reuşi nimic.
91
Demarchii se întoarseră victorioşi la facţiunile lor. Vestea avu darul să-i mulţumească pe răzvrătiţi, dar nu părăsiră străzile. Spre amiază, au venit doi mandatari ai marelui palat anunţând oficial demiterea celor trei înalţi funcţionari. Locul lui Ioan de Capadocia a fost luat de Fokas, în locul lui Trebonian a fost numit Vasilide, iar Eudemios înlocuit cu senatorul Tryfon. Numirile au fost primite cu aplauze şi fluie¬rături. Mandatarii au cerut demarchilor să elibereze străzile. Uniţi acum, Verzii şi Albaştrii nici nu voiră să audă. În zadar demarchii le strigară să se întoarcă acasă. În zadar le spuseră la ce pericol se expun. Cine să-i asculte? Jefuiau în continuare casele şi prăvălii¬le fumegânde de pe Mese. Într-un târziu, demarchii şi-au dat seama că nu mai puteau controla mulţimea Verzilor şi Albaştrilor. Şi-au mai dat seama de ceva. În spatele refuzului răzvrătiţilor de a părăsi străzile, se afla un grup de senatori care voiau detronarea lui Justinian. Se întrebau cu groază dacă nu cumva răscoala a fost provocată de ei. Dar nu putea fi aşa. A izbucnit spontan, în Hipodrom, ca răspuns la ne¬dreptăţile făcute Verzilor şi la haosul din Constantinopol. Ziua a trecut repede. Aşteptau cu groază ora vecerniei.
La palat, Justinian aştepta nerăbdător. Tryfon, noul eparh, îl informa din oră în oră. Justinian îşi dădea acum seama că demarchii nu vor reuşi să elibereze
92
străzile, să potolească răzmeriţa. După ore de aşteptare şi noile rapoarte, era tot mai convins că nu¬mai soldaţii lui Belizarie vor reuşi să facă ordine pe străzi. Mai erau soldaţii gărzii de la Poarta de Bronz. I se spuse că aşteptau gata înarmaţi. Cine le spusese să aştepte înarmaţi? Îi era teamă să-i trimită împotri¬va răsculaţilor. S-ar putea alia cu ei şi să le deschidă porţile palatului. Ar fi fost pierdut. Propunerea Theodorei i se păru acum salvatoare. Belizarie… un ge-neral şi strateg deosebit. Foarte iubit de soldaţi, dar socotit de el o ameninţare pentru tron.
cheamă-l pe generalul Belizarie!
e aici! Aşteaptă de dimineaţă, răspunse noul eparh.
Justinian tresări. Deci asta era. Theodora îl adu¬se de dimineaţă la palat. Prudentă, îşi lăsase augustul soţ să se frământe întreaga zi. Să-şi dea seama că generalul e opţiunea cea mai bună.
Statura înaltă a generalului Belizarie apăru în ca¬binetul lui Justinian. Înalt, cu trupul puternic, rod al exerciţiilor zilnice, frumos la chip, era ca un zeu pen¬tru soldaţii săi. Cu statura sa mijlocie, faţa rotundă şi îmbujorată, Justinian se simţea inferior. Întotdeauna discuta de la distanţă cu el. Nu se apropia pentru a nu părea plăpând pe lângă el.
nu ştiam că eşti la palat!
aştept ordinele împăratului meu!
bănuiesc că ştii cum de s-a ajuns aici… nu mai insist cu alte explicaţii.
mi-a fost de-ajuns cât am văzut venind spre palat. Un sfert din oraş e ruină.
93
câţi oameni ai cu tine ?
doar garda personală, două sute cincizeci de heruli.
Văzu dezamăgirea de pe chipul lui Justinian. Garda personală a generalului număra patru mii de goţi, tot unul şi unul şi el venise cu o mână de soldaţi. Theodora, Theodora, ce încerci să faci?
crezi că vei reuşi ceva… adică să cureţi străzile. Să-i faci să se întoarcă la casele lor?
sunt mai mulţi de zece mii pe străzi.
adunătură de nemernici. Vor fugi când vor intra goţii tăi printre ei.
trebuie să gândim o strategie bună.
strategia e că trebuie să-i împrăştii de pe străzi. Asta e strategia, generale! aproape că strigă Justinian.
prea bine. aşa va fi.
în după-amiaza aceea de miercuri, Marianos reveni pe străzile Constantinopolului. Vântul se potolise, nu mai bătea cu atâta putere. Nu avea ce face acasă. Fără Xenia casa i se părea goală, pustie, în zadar tatăl său îl rugase să rămână să-l ajute în brutărie aşa cum făcuse de când se ştia.
nu pot, tată, ştii bine că nu pot.
o să te prăpădeşti şi tu, copile.
măcar o să fiu cu sufletul lângă ea, că aici pe pământ n-a avut parte nici măcar de mormânt.
copile…
94
o să-l găsesc, tată, o să-l găsesc. Apoi o să mă întorc să coacem pâine. Cea mai bună pâine din Constantinopol.
copile… Marianos! se tângui bătrânul, dar cine să-l mai audă?
Trecu prin Forul lui Constantin şi coborî pe Mese spre Augusteon. De la jumătatea străzii totul era ruină. Frumoasele porticuri ce mărgineau arte¬ra principală a marelui oraş erau ruine fumegânde. Prăvăliile negustorilor goale, devastate. Doar cârciumile pline mai erau în picioare. Era lume multă pe străzi. Parcă mai mulţi ca ieri. Strigau, cântau, se încăierau pentru orice fleac. Parcă înnebuniseră. Nu mai era nicio ordine. Plecase cu gândul să-l gă¬sească pe demarchul Verzilor. Dar unde? Auzise în treacăt că Ioan de Capadocia şi Trebonian au fost schimbaţi din funcţii. Aceasta era o veste bună. şi atunci de ce mai era atâta lume pe străzi? Trebuia să vorbească cu demarchul. Dacă mulţimea se va risipi, unde să-l mai găsească pe Arghiros? Demar¬chul trebuia să-l ştie. De la câţiva cunoscuţi află că demarchul era la clădirea Senatului. Se îndreptă într-acolo. Era îngrozit de ceea ce vedea. Zidurile măreţei biserici Sfânta Sofia, ctitorie a împăratului Constantin, refăcută după alt incendiu de Theodosie, fumegau ruinate. Numai coloanele de piatră ră¬maseră în picioare. Monumentala intrare a marelui palat cu poarta Chalke şi o parte din clădirea găr¬zilor străjuiau palatul înnegrite de fum. Incendiul a fost atât de puternic, încât s-a topit o parte din
95
bronzul porţii. Mai mult de jumătate din clădirea Senatului era dărâmată. Mai încolo mai fumegau biserica „Sfânta Irina” şi spitalul lui Samson. Auzise că aici bolnavii au ars de vii. În zadar au strigat după ajutor. Cine să intre prin flăcări? Piaţa Augusteon, înnegrită şi ea de fum, arăta dezolant cu sta¬tuile sparte. Rămase în faţa Senatului înfricoşat de ceea ce vedea. Cum de s-a ajuns aici? într-un târziu ieşi şi demarchul.
ce e cu tine aici?
voiam să-ţi vorbesc.
nu vezi ce-i în jurul tău? Nu mai putem să-i stăpânim. Până la urmă o să pierim cu toţii.
îl caut pe unul Arghiros. E dintre Albaştri.
şi ce mă întrebi pe mine? întreabă-l pe demar¬chul lor!
e unul din cei doi care au scăpat de la spân¬zurătoare.
A! Cu o cicatrice de la urechea dreaptă spre faţă.
el e. Dreapta lui Marianos strânse cu putere mânerul spadei.
de dimineaţă era cu demarchul lor.
unde?
aici în faţa Senatului.
mai e acolo?
nu. Doar noi şi câţiva senatori. Ce ai cu el?
trebuie să lămurim ceva.
marianos, îţi dau un sfat… du-te acasă! împă¬ratul ne-a îngăduit să părăsim străzile până la ora
96
vecerniei. Apoi, vor veni soldaţii. Ştii ce înseamnă asta? Va fi măcel pe străzi. Nimeni nu vrea să înţe¬leagă. Priveşte! Străzile sunt încă pline. Augusteonul va fi plin de morţi şi de sânge. Au înnebunit cu toţii.
eşti sigur că vor veni soldaţii?
crezi că Justinian ne va ierta după toate de¬vastările. Un sfert din oraş e ruină. Au murit oa¬meni nevinovaţi. Vom plăti, Marianos… vom plăti cu toţii.
Se despărţiră. Demarchul trecu printre oameni încercând să-i facă să înţeleagă că trebuie să elibe¬reze străzile. Cine să-l asculte? Mii de oameni cântau şi strigau împotriva lui Justinian. Se apropia ora vecerniei. Marianos urcă încet pe Mese. Mai erau oameni scotocind printre ruinele fumegânde. Pe la jumătatea străzii, în dreptul băii lui Alexandru o ruină şi ea, se opri. I se păru că aude cântări bise¬riceşti venind din josul străzii dinspre Augusteon. Se întoarse. De pe o stradă lăturalnică apăru o pro¬cesiune de preoţi şi călugări. Purtau racle cu sfinte moaşte, icoane căutând să-i facă pe cei de pe străzi să înceteze jafurile, să părăsească străzile. Cântau Trisaghionul, Sfinte Dumnezeule. Se îndreptau spre piaţa Augusteon, unde mii de oameni aştep¬tau. Nici ei nu ştiau ce. Cântecul se revărsa puter¬nic de-a lungul străzii. Zeci de oameni se alăturară procesiunii. Cântau împreună. Marianos urmă şi el procesiunea. Se opriră în apropierea pieţei Augus¬teon. Nu mai puteau înainta de mulţimea oamenilor.
97
Piaţa era plină. Mulţimea se mişca încet printre colonadele dărâmate, înnegrite de fum. Se zvonea că demarchii şi unii dintre senatori urmau să ia o hotărâre.
Deodată sunetul înalt al unei trâmbiţe despică văzduhul. Sunetul se repetă de trei ori. Înalt, puter¬nic se rostogoli peste piaţă, peste mulţime. Dintr-o dată mulţimea încremeni într-o linişte nefirească. Ştiau ce este. Apoi, de undeva din capătul celălalt al pieţei din faţa porţii Chalke se auziră ţipete, stri¬găte de groază.
soldaţii!
Mulţimea îngrozită se mişcă asemenea talazuri¬lor mării. Fără niciun avertisment, soldaţii lui Beliza¬rie întinseră arcurile. Un val de săgeţi se abătu asupra mulţimii. Apoi, altul şi altul semănând moarte. Mulţimea căuta acum să iasă din piaţă. Se călcau în pi¬cioare căutând scăpare pe străzile lăturalnice. După al treilea val de săgeţi, arcaşii se retraseră. Goţii lui Belizarie înaintau în pas cadenţat protejaţi de platoşe şi scuturi cu spada trasă. Se întâmplă însă ceva la care nu se aştepta. Văzându-i cât sunt de puţini, mulţimea se întoarse asupra lor aruncând cu lemne şi pie¬tre. Atunci interveniră cei din facţiunile Hipodromu¬lui. Atât Verzii, cât şi Albaştrii aveau sute de oameni înarmaţi. În vreme de asediu, aveau datoria să apere porţile cetăţii. În vreme de pace, păstrau liniştea în oraş. Un adevărat război începu în piaţa Augusteon. Morţii se numărau şi dintr-o parte şi din alta. Preo¬ţii şi călugării care purtau raclele cu moaşte şi icoane
98
intrară în piaţă continuând cântarea Trisaghionului. Mulţimea le făcu loc. S-au lămurit îndată ce vor să facă. Credeau că văzând sfintele moaşte şi icoane vor înceta. Cu un curaj pe care numai credinţa îl poate da, fără să înceteze cântarea, intrară în prima linie. Trecând peste morţi, prin bălţile de sânge ajunseră printre soldaţi. S-au înşelat. Bătălia era atât de aprigă, încăierarea se întinse în întreaga piaţă, încât nici fac¬ţiunile Hipodromului nici soldaţii goţi nu au fost impresionaţi de prezenţa preoţilor cu moaşte şi icoane. Marianos care venise în urma procesiunii îi urmase în piaţă. Credea şi el că vor înceta. Crezu până văzu primul călugăr răpus de o sabie gotă. Apoi altul. Nu au fost cruţaţi de soldaţii ce luptau metodic, disciplinaţi, ca pe câmpul de luptă. Au fost ucişi câţiva preoţi. Raclele cu moaşte s-au risipit prin bălţile de sânge. Icoanele sfărâmate, călcate în picioare. Mulţimea din piaţă şi-a ieşit din minţi. Ca un zid, ca un val uriaş ce nu putea fi oprit, se aruncă asupra soldaţilor. Uciseră, călcaseră în picioare mulţi dintre ei. Soldaţii primiră ordin de retragere. Se retraseră grupat, pro¬tejaţi de scuturi. O ploaie de pietre se abătu asupra lor. Mulţimea îi urmări până la poarta Chalke.
După retragerea soldaţilor, mulţimea îşi adună morţii. Pentru că nu aveau unde să-i îngroape, i-au aruncat în mare. Cadavrele lor au putut fi văzute zile la rând plutind pe valuri, aruncate la ţărm. În piaţa Augusteon şi pe Mese au făcut focuri. Sărbăto¬reau victoria strigând împotriva lui Justinian. Acum aveau un motiv în plus să nu părăsească străzile.
CAPITOLUL VI
Joi, 15 ianuarie 532
Dintre senatori, numai optsprezece nu răs¬punseră invitaţiei lui Justinian de a veni la palat. Cei care veniseră s-au trezit sechestraţi. Nu li s-a mai dat voie să iasă. Ziua de miercuri şi noap¬tea spre joi şi-au petrecut-o la palat. Începeau să se lămurească de ce Justinian îi ţinea într-un fel de prizonierat. Avea informaţii că în spatele revoltei „Nika” era un grup de senatori care-l voiau detronat. Nu acceptau felul autocrat al lui Justinian de a conduce destinele Imperiului. Voiau restabilirea vremurilor lui Anastasie. Justinian se interesă dacă printre senatori se aflau verii Probus, Hypatios şi Pompeius. Erau nepoţii direcţi ai lui Anastasie şi posibili candidaţi la tron. Justinian începea să se teamă de amploarea revoltei. Iată, Belizarie cu go¬ţii lui n-a reuşit decât să-i întărâte şi mai tare. Nu dispunea de forţa necesară pentru a-i învinge. Îi trebuiau câteva mii de soldaţi. Dar dacă soldaţii
100
odată scoşi în stradă, văzând dezastrul se uneau cu răzvrătiţii? De asta se temea. Mai erau şi nepoţii lui Anastasie. Doar Probus nu venise. Se aliase cu răzvrătiţii. N-avea de unde şti că prudentul Pro¬bus, parcă prevăzând ceea ce avea să se întâmple şi-a luat familia şi lucrurile mai de preţ şi a părăsit Constantinopolul.
Potrivit obiceiului său, Justinian şi-a petrecut o bună parte din noapte în rugăciune. Era convins că bunul Dumnezeu va pune într-un fel capăt mizera¬bilei revolte. Întors în cabinet, primi rapoartele noului eparh. Întreaga noapte au mărşăluit pe străzi strigându-şi ura împotriva lui. Strigau că vor alt împărat. După informaţiile eparhului, se pregătea un asalt asupra palatului.
belizarie?
a rămas la Chalke cu goţii săi.
câţi a pierdut?
Şase morţi şi zece răniţi. Acolo e şi Mundus.
mundus! Ce caută comandantul de Illyricum la Constantinopol?
a venit ieri dimineaţă. Caută caii de schimb pentru trupele sale.
Şi… câţi soldaţi are cu el ?
trei mii de heruli.
puţini… Va trebui să ne sfătuim. Cheamă-i aici!
în aşteptarea generalilor, Justinian căuta soluţii pentru potolirea revoltei. Era înfricoşat. Tot ce construise în aceşti cinci ani, toate proiectele sale
101
legislative, administrative, visul de refacere a integrităţii vechiului Imperium Romanorum să fie risipite de revolta unor bande de descreieraţi? Nicio soluţie nu i se părea salvatoare. Nici măcar soldaţii lui Belizarie. Sau herulii lui Mundus? Ce era de făcut?
Theodora rămase trează aproape întreaga noapte. Vuietul străzii, mirosul de fum pătrundeau până în Gineceu. Nu era atât de speriată pe cât era de supărată de şovăielile augustului ei soţ. Trebuiau arestaţi, pedepsiţi din prima zi. Nimeni nu cunoştea mai bine ca ea de ce era capabilă mulţimea din Hipodrom, doar crescuse printre ei. Mereu predispusă la revoltă, nu aştepta decât o scânteie ca să aprindă un oraş. Prin şovăielile lui, Justini an le permise să aprindă scânteia. Iată, era a cincea zi de revoltă. Un sfert din marele oraş era o ruină fumegândă. Au ars biserici, spitale, palate, biblio¬teci, străzi întregi. Au murit oameni. O mare parte a cetăţenilor Constantinopolului au fugit pe ţărmul asiatic. Nici măcar soldaţii lui Belizarie nu au reuşit să-i risipească. Dincolo de Marele Palat, întreg oraşul era sub stăpânirea lor. De dimineaţă a fost informată de agenţii ei că se cerea alt împărat. Alt împărat? Aşa ceva nu va fi! Nu se vedea detronată, închisă într-o mănăstire. Era doar de cinci ani pe tronul romanilor. Să se sfârşească totul printr-o re¬voltă în Hipodrom? Mai bine îneacă Hipodromul
102
în sânge. Cunoştea ca nimeni alta ce fel de oameni forma mulţimea din Hipodrom. Cât de nesiguri erau. Treceau repede dintr-o tabără în alta. Puteau fi cumpăraţi în funcţie de interese. Da, asta era. Puteau fi cumpăraţi. Îi va asmuţi pe unii împotri¬va altora. Strălucirea aurului le va sparge unitatea. Nici soldaţii lui Belizarie nu vor reuşi ceea ce va reuşi ea prin omul ei de încredere. Acum îşi aştep¬ta prietena. Antonina, soţia lui Belizarie nu întârzie să apară. Era deosebit de speriată de situaţia din Constantinopol, dar mai ales de faptul că ilustrul ei soţ, vestitul general, învingătorul perşilor la Dara de acum un an, nu reuşise să risipească o gloată de pierde-vară de pe străzile oraşului. Îi era teamă să nu decadă în ochii lui Justinian şi ai Theodorei.
o! Augustă stăpână, începu de cum intră în Gineceu, ce vom face cu această gloată de sălbatici care stau să intre în palat? Unde ne vom duce să ne sal¬văm vieţile de mânia lor? Iată, nici măcar goţii lui Be¬lizarie n-au izbândit mare lucru. Ce vom face, ilustră stăpână, jumătate din oraş e una cu pământul?
antonina! strigă Theodora, ce e cu tine?
Theodora nu înţelegea dacă vorbea serios sau juca teatru ca pe vremea copilăriei lor în Hipo¬drom.
şi ţi-am mai spus, continuă pe acelaşi ton, când suntem amândouă să laşi eticheta la o parte. Ne leagă prea multe ca să fii atât de protocolară.
dacă ai şti cum arată acum iubitul nostru oraş ai fi mai speriată ca mine.
103
ai ieşit din palat? Ai fost pe străzi? Te-ai plim¬bat printre ruine?
-Nu.
atunci?
mi-a povestit Belizarie.
ah, Belizarie! Unde e acum?
e aici în palat, cu Mundus.
se cunosc?
i-am lăsat discutând destul de amical.
da… aş vrea să vorbesc cu soţul tău, dar fără să ştie nimeni. Trebuie să terminăm odată cu nebu¬nia asta.
te gândeşti să…
da, mă gândesc că trebuie să le dăm o lecţie gloatelor Verzilor. O lecţie pe care să o ţină minte toată viaţa.
încă n-ai uitat?
nu, Antonina. aşa ceva nu se uită.
Ştia că se referă la umilinţa îndurată în copilărie din partea facţiunii Verzilor. Atunci, după moartea tatălui, apăruse în arena Hipodromului cu surorile ţinându-se de mână. Implorau mila Verzilor pentru o bucată de pâine. Întâmpinate cu huiduieli şi ob¬scenităţi, Theodora jurase să se răzbune.
peste o oră, lângă Marele Triclinium.
Antonina se pregătea să iasă, când glasul Theodorei o întoarse.
ţie chiar ţi-e teamă sau joci iar teatru?
Antonina făcu o piruetă zburlindu-şi zulufii părului creţ. Mai făcu o grimasă înainte să dispară
104
după perdeaua de purpură ca să-şi scoată din nou capul privind speriată în jur, căutând ceva de care se înfricoşase.
Theodora râse. Era stilul Antoninei de a ieşi din orice încurcătură. Dar când se întoarse, se sperie de-a binelea. Dădu nas în nas cu sacellarius Narses. Antonina îl detesta pe eunuc şi fără să vrea scoase o strâmbătură. Eunucul o privi mirat, iar Theodora izbucni în râs.
în dimineaţa aceea de joi, s-a auzit pentru pri¬ma dată strigătul „Vrem un alt împărat!” şi „Alt împărat Constantinopolului!”. O mare mulţime de oameni din facţiunile Verzilor şi Albaştrilor la care se adăugaseră cei eliberaţi din închisori umplură din nou piaţa Augusteon. Piaţa mai păstra urme¬le confruntării de aseară. Cei mai mulţi se înghe¬suiau în faţa clădirii Senatului. Aşteptau ca sena¬torii, opozanţii lui Justinian să ia o hotărâre. Cum aşteptarea se întinse până spre amiază, oamenii îşi pierduseră răbdarea. Strigau tot mai tare cerând numele unui nou împărat. În cele din urmă, sena¬torul Origen rosti numele patriciului Hypatios. Era cel mai în drept să urce pe tronul imperial. Erau convinşi că nepotul lui Anastasie va restaura „vremurile bune de odinioară”. Dar Hypatios cu fratele său Pompeius, împreună cu alţi senatori, erau în¬chişi în Marele Palat. O măsură de precauţie a lui
105
Justinian. Atunci îl propuseră pe Probus, fratele cel mai mare. Bătrân şi nepotrivit pentru o asemenea demnitate, li s-a părut a fi singura soluţie. Numele lui s-a răspândit repede prin piaţă. Mulţimea înce pu să ovaţioneze.
mulţi ani, împăratului Probus!
viaţă lungă împăratului Probus!
Şi sute de oameni s-au îndreptat ovaţionăm spre conacul lui Probus să-l încoroneze împărat. Probus locuia în apropierea portului lui Theodosie. O clădire mare, frumoasă, cu un etaj ca orice co nac al aristocraţiei bizantine. Probus avusese multe funcţii pe vremea unchiului său, împăratul Anasta sie. Acum era bătrân. Trecuse prin multe în viaţă ca să nu-şi dea seama că orice răscoală se sfârşeş te înecată în sânge. Îl cunoştea bine pe Justinian. Pentru el era un parvenit. Rău şi răzbunător. Era cu totul sub influenţa Theodorei. O depravată, o aven¬turieră care-şi trăise tinereţea prin culisele Circului. Cine nu o cunoaşte? Cine nu-i ştia aventurile? Justinian îi eliminase pe cei care i-au stat în drumul spre tron. Îl eliminase şi pe Vitalian de la Zaldapa, cel care se răsculase ca apărător al ortodoxiei împo-triva monofizitismului lui Anastasie. Apreciat de ortodoxul Justin, a fost chemat la Constantinopol şi numit consul. Acuzat că a complotat împotriva lui Justin, a fost asasinat chiar în acel an în Marele Palat împreună cu secretarul său Paulus şi cu domesticul Celerianus. Dezarmaţi la intrarea în Palat, au fost repede eliminaţi. Probus ştia că Vitalian nu fusese
106
implicat în niciun complot. Justinian îl vedea ca pe o ameninţare la succesiunea unchiului său. Probus dorea să-şi sfârşească viaţa în patul său, aşa că la începutul răscoalei şi-a adunat ceea ce putea duce şi a trecut cu familia pe ţărmul asiatic.
La conacul lui Probus, poarta masivă de stejar întărită cu benzi de fier era închisă. Au bătut în poar¬tă, au ovaţionat numele lui Probus, aclamându-l drept împărat al lor. Unul dintre puţinii slujitori care mai rămăseseră să păzească conacul auzind atâta zarvă în stradă, curios să afle ce e a deschis poarta. Atât i-a trebuit mulţimii. Au năvălit repede în curte, ovaţionând.’Dar Probus nu apărea.
unde e împăratul?
care împărat? se miră pe bună dreptate slu¬jitorul.
împăratul nostru, împăratul Probus.
aici e casa senatorului Probus…
nu pricepi, slugă proastă, că stăpânul tău a fost ales împărat?
dar avem împărat pe Justinian. A murit?
eşti prea prost ca să înţelegi sau numai te faci? Te mai întrebăm odată. Unde e stăpânul tău Pro¬bus? şi unul dintre ei îi puse pumnalul în gât.
a… a plecat…
-Unde?
-Când?
duminică când a venit de la cursele din Hipo¬drom a poruncit să adunăm lucrurile mai de preţ şi să le ducem în port. De acolo au plecat cu toţii pe ţărmul asiatic. Dar unde anume nu ştiu să vă spun.
107
ticălosul, a fugit!
bănuia el ceva!
nu e demn să fie împărat!
e şi prea bătrân!
un fricos!
s-a gândit numai la pielea lui!
foc! Foc! Foc!
Ştiau ce înseamnă îndemnul. Au jefuit conacul, au bătut slujitorii. Au luat tot ceea ce puteau duce. Covoare, veselă, scaune, veşminte apoi i-au pus foc. În urma lor frumosul conac ardea în flăcări mari.
Belizarie şi Mundus aşteptau sub porticul Ma¬relui Triclinium. Silueta măruntă a Theodorei apăru la celălalt capăt al porticului. Venea grăbită urma¬tă de câteva dintre doamnele de companie printre care şi Antonina. Trecu pe lângă ei fără să-i priveas¬că. Belizarie îşi căută soţia din priviri.
intraţi! îi şopti ea.
Uşile grele de argint se închiseră în urma lor. Sunetul răsună în vastitatea sălii, la fel ca paşii Theodorei. Erau doar ei. Ceilalţi rămaseră afară sub portic. Theodora se îndreptă încet spre tronul imperial. Erau într-una din sălile tronului. O sală octogonală, şaisprezece ferestre, şaisprezece arcuri sprijinite pe şaisprezece coloane din marmură ver¬de de Tesalia. Simbolul perfecţiunii. Totul strălucea de mulţimea mozaicurilor aurite pe fond albăstrui.
108
generale Belizarie! se întoarse deodată. Cum a fost posibil ca experimentaţii tăi soldaţi să se re¬tragă din faţa unei gloate de neisprăviţi?
Surprins de tonul Theodorei, generalul înaintă câţiva paşi. Pe lângă statura lui înaltă, puternică, Theodora părea de-a dreptul mică. Remarcă lipsa fardurilor şi a bijuteriilor nelipsite de pe chipul şi de pe veşmintele augustei. Îngrijorare şi furie se putea citi pe chipul ei.
augusta, eram prea puţini să facem faţă unei mulţimi dezlănţuite. Ar mai fi murit mulţi soldaţi.
la Dara, în urmă cu un an, nu ai pierdut soldaţi? şi totuşi ai ieşit victorios.
augusta, la Dara câmpul de luptă şi duşmanii erau alţii.
Tocmai asta nu înţeleg. Cum ai reuşit să-i în¬vingi pe perşi, iar aici eşti învins de nişte neispră¬viţi.
războaiele civile sunt cu totul diferite de cele¬lalte duse cu duşmanii statului. Se moare fără rost.
Belizarie se înroşi de furie. Iată, era luat la rost de o femeie, fie ea şi soţia imperatorului. Cum să-i explice ca să înţeleagă? întotdeauna simţise aver¬siunea Theodorei faţă de el. Poate din cauza Antoninei şi a trecutului lor aventuros. Împărăteasa nu suporta să i se amintească trecutul. Îl dorea îngro¬pat pentru totdeauna. Dar o soţie câte nu poves¬teşte şi ascunde soţului? Şi Theodora era sigură că generalul îi cunoaşte trecutul.
Şi nu am fost învinşi.
109
dovedeşte!
am nevoie de soldaţi!
regimentele tale de casă?
sunt în Tracia, cu Ioan Armeanul.
cât timp le trebuie să ajungă la Constantinopol?
două, trei zile.
prea târziu.
dacă împăratul porunceşte le pot chema.
ilustrul nostru împărat caută o cale de nego¬ciere. Nu înţelege că toţi care s-au ridicat împotriva sacrei persoane imperiale trebuie pedepsiţi exem¬plar. Până la unul. În aceste condiţii, negocierile arată slăbiciune. Trebuie risipiţi şi pedepsiţi cât mai repede.
augusta!
generale Mundus!
am ajuns cu totul întâmplător zilele astea la Constantinopol.
am auzit.
sunt cu trei mii de heruli. Îi pun la dispoziţia Augustei voastre persoane. Statura masivă a generalului îi dădea încredere.
unde sunt?
dincolo de ziduri, la Hebdomon. Sunt cu fiul meu Constantiolus.
trimite vorbă fiului tău. Să aştepte pregătiţi. La momentul potrivit, vor intra în Constantinopol.
-Augusta! E o onoare pentru noi!
110
nu pot decât să vă mulţumesc, generale. Tro¬nul e ameninţat. Existenţa ordinii şi a Imperiului e ameninţată. S-a auzit în stradă strigătul că vor un alt împărat. Sunt senatori aliaţi cu răzvrătiţii. Tre¬buie zdrobiţi. Theodora înaintă spre tron. Se aşeză pe locul ei de Augustă şi împărăteasă.
vă cer să vă puneţi la dispoziţia mea!
Generalii plecară capetele. În zilele acelea, vor fi oamenii Theodorei.
După plecarea generalilor, Theodora ceru eunu¬cilor din garda sa să o însoţească la poarta Chalke. Dorea să vadă urmele dezastrului. Narses, coman¬dantul spataro-cubicularilor, se opuse.
augustă stăpână, nu e potrivit să vizitaţi toc¬mai acum zona Chalke. Soldaţii mai înlătură şi acum urmele focului.
Theodora se întoarse privind dispreţuitoare statura măruntă a eunucului. Un om mic, într-o funcţie atât de mare. Trebuie să fie ceva de capul lui, îşi spuse.
dacă doriţi, vă pot aduce un raport detaliat asupra situaţiei de la Chalke.
niciun raport, oricât de detaliat ar fi, nu poate înlocui ceea ce văd eu. Înţelegi?
prea bine, Augusta! Vă însoţesc!
Şi Narses îşi rândui spataro-cubicularii, garda ce veghea Gineceul imperial. De la palatul Daphne se îndreptară printr-o galerie deschisă spre Chalke. Era destul de rece şi Theodora simţi dintr-o dată frigul iernii. Îşi strânse haina de blană în jurul tru¬pului. Narses, care venea în urma ei, observă gestul
111
şi zâmbi. Ce, Doamne, voia să vadă? Cu cât se apropiau mai mult, se simţea mirosul acru de fun şi de lemn ars. Chalke era un ansamblu de clădiri ce împrumutase numele de poarta monumentală c da spre piaţa Augusteon. Printr-un vestibul lung, se ajungea la poarta masivă de bronz aurit, principala intrare a Marelui Palat. Aici era sala gărzilor pala¬tului. Gărzile în care Justinian nu avea încredere. În togile albe cu benzi roşii, scuturi şi căşti de argint cu panaş roşu, erau buni doar de paradă. Aşa îi numise Justinian. Şi totuşi, aceşti soldaţi apăraseră Poarta de Bronz de furia răzvrătiţilor. Focul pus din stradă s-a înălţat până la etajele superioare care au ars în între¬gime. Peste tot se vedeau urmele dezastrului. Theodora urcă până sus pe crenelurile de deasupra porţii. Păşea printre lemne arse şi ţigla spartă de dogoarea focului. De sus se vedea o bună parte a Constantinopolului. Jos piaţa Augusteon plină de statui sparte, coloane înnegrite de fum. Biserica „Sfânta Sofia” mai fumega. Biserica „Sfânta Irina” era, de asemenea, o ruină. În sus, pe Mese, casele şi palatele cunoscute atât de bine, porticurile pe sub care fugise în anii co¬pilăriei nu mai erau decât nişte grămezi de moloz. Unde era frumuseţea de până mai ieri a oraşului de Dumnezeu păzit? Un sfert din Constantinopol pierise în foc şi ură.
Narses privea chipul împietrit de durere al Theodorei. Buzele se strânseră într-o linie subţire. Ochii mari fixau un punct îndepărtat.
o să plătiţi! O să plătiţi pentru toate! Nemer¬nicilor! auzi eunucul şoapta Theodorei.
CAPITOLUL VII
Vineri, 16 ianuarie 532
În dimineaţa acestei zile, Marianos ieşi iar p străzi. Nu renunţase să-l caute pe Arghiros. Era convins că zilele acestea îl va găsi. Mai ştia că în haosul creat nu-i va fi prea greu să răzbune ne fericitul sfârşit al iubitei sale soţii. Coborî pe Mese printre porticurile ruinate. Deşi era de dimineaţă era lume multă pe străzi. Din loc în loc, ardeau focuri. Era frig. Stăteau în jurul lor şi se încălzeau sau îşi pregăteau ceva de mâncare. Se apropie de unul din focuri, dar nu stătu mult. Figuri dubioase. Hoţii, haimanalele, borfaşii Constantinopolului. Toţi erau înarmaţi. În lemnele care ardeau trosnind recunos¬cu mobilierul din casele şi palatele jefuite. Plecă fără să-l întrebe nimeni nimic. Mai încolo, la un alt foc, câţiva bărbaţi discutau aprins. Curios să afle veşti, se apropie. Aşa află că ieri a fost aclamat împărat Probus, unul dintre nepoţii împăratului Anastasie. Nu-l cunoştea. Poate bătrânul său tată să-l ştie. Dar
114
Probus, ca un viclean şi fricos ce era, fugise de mult din Constantinopol. Gloata furioasă, rămasă fără împărat, i-au jefuit şi incendiat palatul.
cine ar vrea un asemenea împărat? Mai bine că s-a dus, comentă unul dintre ei.
mai sunt doi fraţi, Hypatios şi Pompeius.
patriciul Hypatios ar fi mai potrivit.
nici el nu e mai breaz. Am luptat sub ordine¬le lui în Tracia pe vremea când se răsculase Vitalian împotriva monofizitului Anastasie. Învingători în prima etapă, am fost zdrobiţi de hunii veniţi de dincolo de Dunăre, vorbise un veteran nemulţumit de autocraţia lui Justinian. Purta un colan de aur, semn al trecutelor vitejii.
aţi auzit că trei mii din herulii generalului Mundus sunt cantonaţi la Hebdomon?
cum de au apărut tocmai acum?
cine i-a chemat?
cum cine? Mai şi întrebi? sări un deşirat tro¬potind pe loc de frig. Justinian, cine să-i cheme. Se teme să nu-şi piardă tronul.
dacă vor intra în oraş, va fi un măcel cum n-a mai fost şi nici nu va mai fi!
ar trebui să ne grăbim să-l proclamăm împă¬rat pe Hypatios.
e închis cu fratele său în Marele Palat. Justinian a fost prevăzător. Parcă ştia ce va fi.
să vorbim cu demarchii. Doar ei pot lua o ho¬tărâre.
115
Şi porniră grăbiţi spre Hipodrom să-şi GĂSEASCĂ demarchii. Marianos îi urmă. Era o ocazie potrivită de a vorbi cu demarchul facţiunii lui.
nika! Nika! strigătul lor se auzi multă vreme în jos, pe Mese.
Narses se trezi de dimineaţă. Mai mult, îl trezise frigul din dormitor. Se ridică din pat, frecându-şi mâinile. Trase perdeaua ferestrei. Era încă noapte. Cărbunii din vasul de încălzit se stinseseră demult.
ah! slujitorii ăştia, murmură nemulţumit.
Trupul lui mic, fragil, nu suporta frigul. Voi să-şi cheme slujitorii să umple vasul cu cărbuni, dar renunţă. Doar candela de la icoana din mozaic a Născătoarei de Dumnezeu mai pâlpâia.
theotokos, luminează-mi mintea! Îngenunche pentru o scurtă rugăciune.
O cinstea în mod deosebit pe Maica Domnului. Era un calcedonian convins. Ei îi atribuia toate hotărârile şi reuşitele bune. Îl va ajuta şi acum.
Se îmbrăcă la repezeală şi se puse din nou în pat. Era sigur că cerând să se aprindă cărbunii va adormi din nou. şi nu voia să adoarmă. Trebuia să rămână treaz. Avea nevoie de o minte limpede nu înceţoşată de somn. De când o însoţi pe Augusta Theodora la Chalke, îi încolţise un gând. Un gând care, iată, nu-i dădea linişte. Cum puteau fi învinşi răzvrătiţii? Se îngrozi şi el de ceea ce văzuse în aceste zile. Cum să distrugi un oraş atât de frumos?
116
Să jefuieşti palate, case, prăvălii, să eliberezi deţinuţii din închisori. A fost martorul unor violenţe de nedescris. Să te răzvrăteşti şi să jigneşti în public augusta persoană imperială.
împăratul rămase prizonier în Marele Palat. Îl apărau doar zidurile puternice. Pe garda de exubitori a palatului nu era sigur. Formată din eunuci, cei mai mulţi nu văzuseră în viaţa lor vreun câmp de bătă¬lie, dar să mai şi lupte? Erau buni doar de paradă, după cum îi spuse Augustei. Ca să învingi răzvrătiţii din stradă era nevoie de soldaţi bine pregătiţi. Nici Belizarie n-a reuşit mare lucru. Marele general Belizarie, învingătorul perşilor de la Dara de acum un an, primit în triumf la Constantinopol, numit consul pentru acel an, s-a retras din faţa unei gloate furioase. Oare cum se simţea acum Belizarie? Nutrea o aversiune faţă de Belizarie. Îi simţise de câteva ori privirea dispreţuitoare. Mai ales de când a fost numit în funcţia de primicerius sacri cubiculi. Avea în subordinea sa gărzile de spatharo-cubiculari. Gărzile augustelor persoane imperiale. „Tocmai pe el?” i se spuse de comentariul lui Belizarie. Da, pe lângă tru¬pul lui pipernicit, Belizarie era un zeu. Dar el, Nar¬ses, avea ceva ceea ce se părea că Belizarie ignora. Bătăliile nu se câştigă numai cu soldaţi. Se câştigă şi cu altceva: cu bani, cu aur. Pasionat de istoriile vechi, citise toate manualele de tactică militară ale marilor generali găsite în biblioteca palatului. Vechea maxi¬mă romană „divide et impera” îi stăruia de ani buni în minte. Ca să stăpâneşti trebuie să împarţi.
117
Acum sosise timpul. Era ocazia cea mai potrivită pentru a arăta valabilitatea vechiului dicton. Pentru a-i învinge, trebuiau împărţiţi, asmuţiţi unii asupra altora. Adică cumpăraţi. Pentru aşa ceva îi trebuia aur. Aur mult. Iar aurul era la Justinian. După cum îl cunoştea, Justinian n-ar fi fost de acord. Mai ales acum când era speriat de amploarea dezastrului. Parcă se pierduse cu totul. Nu mai era omul care să ia hotărâri sigure. Toţi aşteptau ceva de la Justi¬nian, iar el nu ştia ce să facă. Narses îşi spuse că va trebui să o câştige pe Theodora. Augusta era altfel. I se părea mai puternică, mai raţională. Nu se dădea înapoi de la nimic. Aşa i se păruse şi ieri. Dacă o va câştiga pe Theodora, era ca şi convins de reuşită. Iar cariera lui era asigurată. Va fi mai presus decât lunganul de Belizarie. Trebuia însă mai întâi să o convingă pe împărăteasă. Îi va cere o audienţă par¬ticulară chiar acum, la prima oră a dimineţii. Nu mai era timp de pierdut. Se ridică grăbit, îngenunche din nou în faţa icoanei Theotokos şi se pregăti pentru audienţă.
Cele patru porţi ale intrării în Hipodrom erau deschise. De la începutul răzmeriţei nu s-au mai în¬chis. Până şi steagul de deasupra porţilor ce anunţa cursele era acolo. Marianos intră odată cu ceilalţi răzvrătiţi. Sute de oameni erau împrăştiaţi prin arenă. Din cauza frigului se mişcau mereu, parcă aşteptând ceva. Grăjdarii scoaseră cai şi îi plimbau prin arenă să le dezmorţească picioarele. Le ieşeau aburi pe nări. Mulţi se ofereau să-i ducă de căpăstru,
118
să-i acopere cu valtrapuri apărându-i de frig şi sudoare. Ca orice bizantin, Marianos era un pasionat al curselor de care. Nu-şi amintea să nu fi fost la vreo cursă. Se câştigau bani buni din pariuri, dar se şi pierdeau.
întreaga suflare a Constantinopolului era pa¬sionată de cursele de care. Aristocraţi, demnitari, funcţionari, meşteşugari, clerici, plebei, sărăcimea mahalalelor, care după spusa unui cronicar „nu aveau mâncare nici pentru o zi, erau amatori de curse, ţopăind, strigând, imitându-i pe vizitii, biciu¬ind cai imaginari, schimbând între ei aurigi, cai şi grajduri”. Cu ani în urmă, pe când era doar un co¬pil, tatăl său l-a adus la Hipodrom. L-a plimbat prin întreg Hipodromul. Aici era o lume aparte. Un în¬treg popor se agita prin culise şi subterane. Sute de oameni purtând însemnele culorilor preferate um¬blau aparent fără niciun rost. Aşa i se păru atunci. Dar fiecare ştia ce avea de făcut. Paznicii animale¬lor, grăjdari, croitori, actori, mimi, dansatori, sal¬timbanci, prostituate, dresori, muzicanţi purtând cu ei orgile, cântăreţii cu glas puternic, compozitorii ce compuneau cântece în cinstea împăraţilor şi a vizitiilor învingători. Vizitiii aurigas erau adevăraţi zei ai zilei, adulaţi de mii de oameni. Li se ridicau statui, împăratul le acorda coroana de aur, îi lăuda. Învingătorii câştigau sume fabuloase. Dar mulţi îşi pierdeau viaţa în arenă, răsturnaţi din care, încurcaţi în hamuri, zdrobiţi de copite şi roţi grele. Tineri eleganţi îmbrăcaţi după moda barbarilor
119
îşi făceau veacul prin Hipodrom. I s-a dat voie să viziteze grajdurile, să mângâie caii, dar numai pe cei aparţinători Verzilor. Grajdurile, de o curăţenie deosebită, aveau la iesle scris pe o placă de marmu¬ră numele fiecărui cal: Delicatus, Polidoxus, Alcides, Castor şi nelipsita urare Vincas. Atunci a aflat că face parte din facţiunea Verzilor şi toată viaţa va trebui să susţină culoarea facţiunii şi familiei sale. Chiar şi împăratul era pasionat de curse şi prefera o culoa¬re. Ştia că bătrânul împărat Anastasie îi susţinuse pe Verzi, iar cel de acum, Justinian, îi favoriza pe Albaştri. Mai aflase că Verzii erau monofiziţi, iar Albaştrii calcedonieni, adică ortodocşi. I-a fost greu să înţeleagă atunci diferenţele doctrinare, dar apar¬ţinând facţiunii Verzilor era monofizit. Mai ştia că împărăteasa Theodora deşi îi sprijinea pe Albaştri susţinea în ascuns monofizitismul. Ştia ce vorbea întreg Constantinopolul.
Mulţimea pornită să-i caute pe demarchi se amestecă printre sutele de Verzi şi Albaştri răspân¬diţi prin Hipodrom. Voiau veşti noi. Demarchii îşi aveau birourile în Hipodrom, aşa că Marianos se duse să-l caute pe demarchul facţiunii sale. Privirea i-a fost atrasă însă de un călugăr urcat pe gradenele de marmură. După rasa ponosită şi barba neîngri¬jită, trebuia să fie unul din sutele de călugări vaga¬bonzi ce cutreierau prin oraşele imperiului. Străzile Constantinopolului erau pline de ei. De sus de pe gradene glasul lui sonor se auzea în întreg Hipo¬dromul. Vorbea ceva de Anastasie, apoi de Justinian
120
şi Theodora. Curioşii se adunară în jurul lui. Se apropie şi el.
fraţilor, i se desluşeau acum limpede cuvin¬tele, împăratul Anastasie a fost mai demn decât măgarul de Justinian, şi arătă spre o statuie a lui Justinian. Capul împăratului era împodobit cu o pereche uriaşă de urechi de măgar. Abia atunci o observă Marianos.
cine i-a pus podoaba? se auzi un glas din mulţime.
cum cine? Tatăl lui. Oare poate măgarul să nască un leu? Aşa a fost dintotdeauna, numai că voi nu le-aţi văzut.
Cuvintele călugărului au fost acoperite de râse¬tele mulţimii.
povesteşte! Povesteşte!
În urmă cu douăzeci de ani, s-a întâmplat ceea ce se întâmplă acum. Atunci calcedonienii au răscu¬lat întreg Constantinopolul împotriva politicii religioase a lui Anastasie. Chiar înainte de a fi ales împă¬rat, Anastasie avea înclinaţii monofizite. Patriarhul Euphemios ştia că are legături cu capii monofiziţilor, episcopul Philoxenos de Hierapolis şi marele lor teolog Severus, episcop de Sozopolis. Înainte de încoronare l-a pus pe Anastasie să semneze o mărtu¬risire de credinţă prin care promitea că nu va schim¬ba nimic din hotărârile sinodului de la Calcedon. Mărturisirea a fost depusă spre păstrare în tezaurul bisericii „Sfânta Sofia”. Anastasie era însă adeptul Henotikonului pe care l-a şi semnat. Edictul de unire
121
dat de împăratul Zenon, la propunerea patriar¬hului Akakios, pentru a-i împăca pe monofiziţi cu ortodocşii în privinţa unirii celor două naturi, divi¬nă şi umană, în persoana lui Hristos a fost folosit de Anastasie pentru recunoaşterea dreptului imperial de a hotărî politica şi doctrinele Bisericii.
Aici s-a lovit de pretenţiile papei Gelasius al Romei. Papa îi scrie o scrisoare prin care îşi arată supremaţia Scaunului roman. El scria aşa: „Sunt, împărate auguste scrisoarea e păstrată în biblio¬teca marelui palat, copii în cea a patriarhiei -, două lucruri de care această lume e mai cu seamă guvernată: autoritatea sacră a pontifului şi puterea împărătească. Dintre acestea, autoritatea pontifului e mult mai mare. Ştii, de fapt, prea clementul meu fiu, că, deşi întreci în demnitate restul omenirii, totuşi, ca un om al cuceririi în lucruri ale credinţei, îţi pleci grumazul tău prelaţilor şi de la dânşii aştepţi cau¬zele mântuirii tale, iar în primirea şi administrarea sacramentelor cereşti tu ştii cu dreptate că trebuie să fii supus orânduirii religiei mai degrabă decât să o prezidezi. Şi dacă e drept ca inimile pline de cre¬dinţă să fie supuse tuturor preoţilor care tratează lucruri drepte, divine, cu atât mai mult se cuvine să i se arate aceeaşi consideraţie prelatului acestui Scaun, pe care Preaînalta divinitate l-a rânduit ca să predomine asupra tuturor preoţilor şi care, în consecinţă, a onorat pietatea întregii Biserici”.
Anastasie n-a ţinut seamă de poveţele papei şi, mai mult, a căutat să lovească în calcedonieni. Populaţia
122
s-a răsculat. Statuile împăraţilor au fost smul¬se de la locurile lor şi târâte pe străzi. Patriarhul Euphemios, bănuit de legături cu rebelii isaurieni a fost judecat într-un sinod. Acuzat şi de nestorianism, a fost înlocuit cu schevophilax-ul Macedonie. Acesta a semnat îndată Henotikon-ul, pentru pacea Bisericii, zicea el. Apoi relaţiile cu împăratul s-au stricat de când au venit la Constantinopol două sute de călugări monofiziţi, conduşi de Severus.
Alungaţi din mănăstirile lor din Palestina, pri¬goniţi de patriarhul Elias al Ierusalimului şi Nephalios, fost monofizit trecut la calcedonieni, cereau să li se facă dreptate. Severus a rămas trei ani la Constantinopol, câştigând aprecierea împăratului, dar lucrând împotriva calcedonienilor. Sub presiunea monofiziţilor, împăratul îi cere lui Macedonie o mărturisire de credinţă. Prudent, voind să-şi păs¬treze scaunul, Macedonie recunoaşte în mărturisi¬rea de credinţă doar primele două sinoade ecume¬nice. Nu aminteşte de cele din Efes şi Calcedon. A recunoscut, de fapt, încă odată edictul Henotikon.
Călugării ortodocşi s-au răzvrătit împotriva pa¬triarhului lor. într-o nouă mărturisire semnată în mănăstirea Dalmatius, recunoaşte sinodul de la Cal¬cedon şi îi condamnă ca eretici pe cei care-l resping. Furios, Anastasie îi cere protocoalele originale ale si¬nodului, dar Macedonie le sigilează şi le depune în biserica Sfintei Sofii. Kalopodios, economul bisericii, le duce împăratului care le arde. Din cauza aceasta nu mai avem protocoalele sinodului de la Calcedon.
123
în locul lui Macedonie, luat în puterea nopţii de la reşedinţa sa de Celer, magister officiorum, exilat la Euchaita, e numit monofizitul Timothei, schevofilax-ul Marii Biserici. La fel s-a întâmplat cu Flavian episcopul ortodox al Antiohiei. Deşi a semnat henotikon-ul, recunoscând cele trei sinoade ecumenice, fără a aminti de cel calcedonian, şi i-a condamnat pe teologii socotiţi eretici, monofiziţii n-au fost mulţumiţi. Ei voiau respingerea în totalitate a tomului lui Leon şi a actelor sinodale de la Calcedon, concretizate de ei sub forma unui Typos trimis de împărat lui Flavian pentru a-l semna. Prudent, evitând Typos-ul, Flavian semnează o nouă mărturisire de credinţă. Nemulţumiţi, împăratul şi monofiziţii îl vor scoate din scaun. Bande de călugări monofiziţi din Palestina şi Siria intrară în Antiohia.
în luptele de stradă ce au urmat între ortodocşi şi monofiziţi, mulţi şi-au pierdut viaţa. Flavian a plecat la timp din oraş. S-a refugiat la Petra, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Severus a fost noul patriarh al Antiohiei. Când a ajuns la Constantinopol vestea că Flavian a trebuit să plece şi Severus a fost înscăunat patriarh al Antiohiei, o mare tulburare s-a produs în oraş. Monofiziţii cântau trisaghionul cu adăugarea lor, „care ai fost răstignit pentru noi”. Sute de călugări ortodocşi s-au baricadat în Forul lui Constantin. Oraşul era în fierbere. Mulţimea a smuls statuile împăraţilor şi le-au târât pe străzi. Soldaţii trimişi împotriva lor în frunte cu senatorii Celer şi Patriciu au fost învinşi. Ultimii
124
abia au scăpat cu viaţă. Prefectul oraşului a fugit din faţa mâniei lor. Nu mai era cine să facă ordine în Constantinopol. Mulţimea furioasă a devastat şi ars casa lui Marnos, ministrul finanţelor. Acolo a găsit ascuns un călugăr sirian, monofizit. I-au tăiat capul. Cu el înfipt într-o suliţă, au străbătut străzile cântând: „Iată conspiratorul împotriva Treimii” şi „Alt împărat romanilor”.
În ziua aceea, Anastasie era pe cale să-şi piardă tronul. Mulţimea furioasă s-a îndreptat spre pala¬tul lulianei, Anicia Olybria, cunoscută ca ortodoxă devotată, fiica împăratului Olybrius şi Placidia cea Tânără. Areobindos, soţul ei, a fost chemat să îmbrace purpura imperială. Acesta a fugit însă peste Bosfor, la fel ca Probus acum. A fost ziua în care bă¬trânul împărat a apărut deodată în loja imperială în Hipodrom chiar aici în această lojă şi călugărul le-o arătă de parcă atunci ar fi văzut-o prima dată, într-o tunică simplă, fără însemnele imperiale. Par¬că îl văd şi acum, acolo în katisma, înalt, frumos la chip, cu părul alb pe umeri, în tunica lui simplă spunând că renunţă la tron şi poporul să-şi aleagă acum un alt împărat. Ruşinaţi de apariţia lui, mul¬ţimea a tăcut, s-a făcut o linişte de mormânt. Apoi l-au aclamat rugându-l să se întoarcă pe tron, iar mulţimea s-a împrăştiat în linişte.
înţelegeţi voi acum ce v-am spus eu?
de unde ştii tu toate astea? se auzi un glas.
pe toate câte vi le-am spus eu le-am trăit şi nimic nu am adăugat de la mine.
cine eşti tu?
125
un biet călugăr! Nu se vede?
asta vedem şi noi. Dar cine eşti? Cu ce autoritate ne predici nouă?
– „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie. Drep¬te faceţi cărările lui!”.
ioan Botezătorul eşti tu?
Mulţimea izbucni în râs. Batjocoritoarea plebe constantinopolitană începu să facă glume deochea¬te pe seama bietului călugăr.
am vrut să vă fac să înţelegeţi că dacă împă¬ratul ar apărea în katisma ca Anastasie odinioară, v-aţi duce în linişte la casele voastre?
cu urechile de măgar sau fără?
Izbucniră râsete din toate părţile.
era doar o figură de stil ca să vă fac să mă as¬cultaţi. Vouă vă plac cuvintele batjocoritoare, spuse în doi peri.
tu îţi baţi joc de noi?
adevărul…
ce ştie un vagabond ca tine ce este adevărul? Adevărul e că Justinian trebuie să plece de pe tron. Vrem alt împărat.
adevărul e că toţi cei care sunteţi aici vă veţi boteza duminică în apele mării.
ce botez? Ce mare?
pleacă dintre noi, vagabondule!
ce eşti tu, monofizit, calcedonian, eretic? Pleacă!
îl batjocoriră în fel şi chip. Unii aruncară asupra lui resturi de mâncare, alţii cu bucăţi de lemne.
126
ce e aici? Ce se întâmplă?
Demarchul Verzilor îşi făcu loc printre ei.
vrea să ne boteze în mare, i se răspunse prin¬tre râsete.
lăsaţi-l!
Demarchul recunoscu în călugărul vagabond pe unul dintre episcopii monofiziţi din vremea lui Anastasie. Nu mai ştia cum îl cheamă. Îl văzuse de multe ori pe sub porticurile Constantinopolului. O vreme dispăruse, poate rătăcise prin imperiu cum aveau obiceiul. Acum apăruse iar. Se spunea des¬pre el că ar avea darul prorociei.
du-te în pace! îi mai spuse.
Călugărul coborî gradenele adunând din mers resturile de mâncare. Le îndesă în traistă fără să privească spre ei, apoi ieşi triumfător pe porţile Hi¬podromului.
ce vă uitaţi aşa? le strigă demarchul. Acum v-aţi găsit să vă luaţi de un biet călugăr? se întoarse spre mulţimea din spatele său.
noi am venit să-ţi vorbim, demarchule. Poporul e nerăbdător. Vrea un împărat.
toţi vrem un împărat al nostru. Încă o zi două şi îl vom avea. Acum duceţi-vă la treburile voastre.
Oamenii se împrăştiară nemulţumiţi de cuvin¬tele demarchului.
cu tine ce e? De ce nu pleci? se întoarse spre Marianos.
demarchule…
tu erai! Ce mai vrei acum?
127
demarchule, am auzit că la Phlakiana e o ta¬bără a tinerilor din facţiunea noastră. Se antrenează acolo. Trimite-mă şi pe mine!
da… avem nevoie de tineri care să înveţe să lupte. După cum arăţi nu ţi-ar sta rău cu zale şi scut. Vino!
îl urmă în biroul demarchului aflat lângă poar¬ta turnului ce dădea spre dihipion, curte mare des¬chisă spre oraş unde se prezentau caii în ajunul cur¬selor. În biroul demarchului format din două încă¬peri largi mari erau vreo cinci tineri. Aşteptau şi ei să fie trimişi în tabăra de antrenament. Demarchul ceru secretarului să-l treacă şi pe Marianos pe lista tinerilor. Sigilă şi le înmână papirusul.
îl daţi comandantului Maximos. Ştie ce are de făcut.
Marianos mulţumi şi însoţit de ceilalţi tineri plecă spre Phlakiana, dincolo de ziduri, pe Cornul de Aur.
peste o oră eşti aşteptat la Casa Senatului. Toţi se vor aduna acolo, a trimis vorbă senatorul Ori¬gen, spuse secretarul după plecarea tinerilor.
Un ceas mai târziu, demarchul Verzilor era la Casa Senatului. Doar câteva săli scăpaseră din in¬cendiu. Faţada înnegrită de fum în parte ruinată mai păstra ceva din frumuseţea de acum câteva zile. Erau toţi acolo, cei optsprezece senatori care
128
n-au răspuns invitaţiei lui Justinian de a se prezen¬ta la Marele Palat, câţiva aristocraţi şi conducătorii Albaştrilor. Aristocraţii de viţă veche de pe vremea împăratului Anastasie vedeau în Justinian şi acoliţii lui nişte parveniţi neciopliţi, ridicaţi din păturile joase ale societăţii iar în Theodora, târfa Circului. Nu puteau suferi autoritarismul şi îndepărtarea de ceea ce numeau ei vechile tradiţii ale familiilor romane. Theodora cu prietena ei, actriţa Antonina, soţia lui Belizarie, cu Germanos, nepotul lui Justi¬nian, cu Ioan Capadocianul, cu Trebonian, cu eu¬nucul Narses, toţi făceau parte din noii veniţi aduşi de Justinian, promovaţi în funcţii cheie. Revolta din Hipodrom li s-a părut ocazia potrivită de a-l înlă¬tura pe Justinian. Doreau reîntoarcerea vremurilor bune de sub Anastasie. Pentru aşa ceva le trebuia un împărat. Pentru că Probus fugise, Hypatios li s-a părut acum potrivit. Dar Hypatios era închis în Marele Palat.
trebuie scos de acolo.
dar cum?
Se frământau negăsind metoda prin care Hypa¬tios să iasă din Palat. Până la urmă cuiva îi veni o idee ce li se păru potrivită.
lansăm zvonul că în Marele Palat s-a strecu¬rat un asasin. Aşteaptă numai momentul pentru a-l suprima pe Justinian. Fricos şi bănuitor cum îl ştim, îi va elibera pe toţi cei socotiţi suspecţi.
crezi că va muşca momeala?
crezi că nu merită să încercăm? aprobă sena¬torul Origen.
129
Şi în aceeaşi zi zvonul că un asasin a fost trimis pentru a-l ucide pe Justinian se răspândi în întreg Palatul.
Augusta Theodora avea obiceiul să doarmă până târziu. Obicei păstrat din tinereţe, când îşi pierdea nopţile pe scena Circului sau prin diferite cârciumi, cântând, dansând aplaudată de amanţii ce o urmau oriunde s-ar fi dus. I se servea masa de dimineaţă întotdeauna deosebit de bogată. În copilărie răbdase multă foame. Erau zile când în afară de o pâine neagră şi apă nu aveau nimic. Justinian care servea o masă frugală se amuza cum poate să mănânce atât de mult. Într-un trup atât de delicat să intre atâta mâncare şi fără să se îngraşe. Acum, de când izbucnise revolta, dormea doar câteva ceasuri pe noapte şi acelea agitate, bântuite de coşmaruri. Oameni urâţi la chip cu săbii şi făclii în mâini o că¬utau prin palat să o omoare. Se trezea de dimineaţă şi alerga la Justinian. Îl găsea nedormit, obosit, cu cearcăne în jurul ochilor, speriat de amploarea de¬zastrului. Parcă nu mai era omul pe care-l ştia. Echi¬librat, calm până mai ieri, lua hotărâri care se dovedeau a fi cele mai bune. Acum se pierduse cu totul. Nu ştia ce să facă. Nu putea lua nicio hotărâre. Îi lipseau soldaţii să risipească răzmeriţa, nu avea în¬credere în nimeni. Ieşirea lui Belizarie cu goţii săi s-a dovedit a fi un eşec. Iată, azi, vineri, era a şasea zi de răscoală şi nu izbutise nimic. Se închiseră în Palat lăsând oraşul pe mâna răzvrătiţilor. Se îngro¬zise ce văzuse de sus de la Chalke. Fum şi ruine.
130
îşi spuse atunci că niciun preţ nu va fi prea mare pentru a plăti distrugerile şi răzvrătirea împotriva autorităţii imperiale.
Se miră când eunucii din serviciul ei o anunţară că Narses, comandantul spataro-cubicularilor, solicită o audienţă privată.
narses?
cubicularii împăratului sunt în subordinea lui.
îl cunosc?
v-a condus ieri la Chalke.
a! Omuleţul acela… îşi aminti că se întrebase cum de Justinian încredinţase cubicularii unui om atât de firav la trup. Însemna că Justinian descope¬rise ceva deosebit la el.
e mic la trup, dar se spune despre el că are o minte sclipitoare.
Şi ce vrea?
spune că e ceva legat de nemernicii din Hi¬podrom.
Theodora tăcu câteva clipe. Dacă era ceva legat de răzmeriţă trebuia să ştie.
bine. Condu-l în sala de audienţe. Vin şi eu îndată.
Acest îndată dură mai bine de un ceas. Narses aşteptă răbdător. Ştia că Theodora nu putea apărea în sala de audienţe luată aşa din pat. În sfârşit, Theodora apăru într-o tunică albă cu benzi purpurii strălucind de mulţimea pietrelor preţioase. Ca de obicei, fardată cu albastru la ochi. Acei ochi mari negri privind iscoditori. Era o femeie delicată, cu
131
trăsături deosebit de frumoase. Se aşeză pe tronul rezervat împărătesei. Îl privi curioasă. După etiche¬tă, Narses se prosternă la picioarele tronului. Ges¬tul plăcu Theodorei. Era atentă la cei care-i solicitau audienţă, la felul în care o salutau. De multe ori le împlinea sau nu cererile după cum îndeplineau eticheta Curţii. Narses rămase prosternat până îi ceru să se ridice.
deci dumneata eşti Narses, comandantul cubicularilor!
cu voia augustului împărat şi a ilustrei voas¬tre persoane.
ei! ce ai să-mi spui?
augustă stăpână, cred că am găsit o cale prin care să-i înfrângem pe răzvrătiţi să restabilim ordi¬nea în oraş şi să redăm liniştea augustului nostru suveran.
Theodora curioasă îi făcu semn să continue.
augustă stăpână, după puţina mea ştiinţă conflictele dintr-un mare oraş, cum e al nostru, sunt mai greu de controlat decât confruntările duse pe câmpul de luptă. Dacă într-un mare război ştii cineţi sunt duşmanii şi lupţi cu toate armele împotriva lor pentru că-ţi sunt duşmani, în luptele de stradă prietenii se luptă de cele mai multe ori între ei şi nu de puţine ori pot trece dintr-o tabără în alta.
ce vrei să spui?
că războaiele se câştigă nu numai cu soldaţi, ci şi cu aur.
să înţeleg că putem corupe capii răzmeriţei?
132
îi întoarcem unii împotriva altora.
şi cum vei face asta de vreme ce Verzii şi Al¬baştrii s-au unit împotriva suveranului lor?
le vom strica alianţa. De sute de ani se luptă unii împotriva altora. Alianţa lor e făcută să dure¬ze doar câteva zile. Strămoşii noştri romani aveau o vorbă: „divide et impera”, dezbină şi stăpâneşte. Aşa au cucerit lumea. Vom cumpăra loialitatea Al¬baştrilor. Singuri, Verzii vor pierde.
– „Divide et impera”, repetă Theodora, îmi pla¬ce cum sună. Şi cum vor proceda? Că nu putem chema capii Albaştrilor în palat să-i umplem de aur şi cu asta s-a terminat.
am mulţi prieteni printre capii Albaştrilor. Ne leagă amintiri vechi. Cu îngăduinţa augustei voas¬tre persoane mă voi duce eu la ei. Îi voi lămuri.
crezi că vei reuşi?
augustă stăpână, în faţa strălucirii aurului au căzut imperii. Credeţi că nu vom risipi o nenorocită de răzmeriţă?
această nenorocită de răzmeriţă a distrus aproape jumătate din oraş. O parte din senatori sunt cu ei, vrând alt împărat.
îşi vor lua plata.
de asta nu mă îndoiesc. Dar avem nevoie de încuviinţarea împăratului. E vorba de mulţi bani, nu?
un sac ar ajunge. Îl veţi convinge?
dacă te îndoieşti înseamnă că tu nu vei reuşi.
iertare, stăpână.
133
de unde eşti, Narses?
din Armenia, din nobila familie Kamsarakan.
eşti de mult timp la Constantinopol?
din copilărie, augustă stăpână.
da… prietenii tăi spuneau că ai o minte lumi¬nată.
prieteni? Eu n-am avut prieteni, numai stă¬pâni.
Theodora nu voise să-l jignească numindu-i eu¬nuci. Prieteni i se păru mai potrivit. Rămase sur¬prinsă.
narses, nu mă îndoiesc că suveranul nostru nu va fi de acord, deşi sunt bani mulţi. De vei reuşi vei fi prietenul meu întreaga viaţă, de nu…
înţeleg, augustă stăpână.
îţi voi trimite veste îndată ce voi vorbi cu su¬veranul nostru.
După plecarea lui Narses, Theodora se gândi multă vreme la planul eunucului. I se părea pes¬te măsură de îndrăzneţ şi riscant. Dacă luau banii şi dădeau planul pe faţă? Dacă trăda Narses? Cam aşa obiectă Justinian când Theodora îi spuse.
e riscant, deosebit de riscant. S-ar putea să le dăm bani să cucerească palatul, îşi arătă Justinian temerile. Şi de ce nu a venit la mine?
pentru că tu nu ai încredere în nimeni.
da… nu pot lua acum o hotărâre. Îţi voi spu¬ne mai târziu. Acum mă întâlnesc cu Belizarie şi cu Mundus…
134
Theodora dădu să plece, dar se întoarse. Îi trecu ceva prin minte.
dar dacă vei repeta gestul bătrânului împărat Anastasie?
anastasie!
a apărut deodată în katisma. Hipodromul era plin ochi. Mii de oameni urlau împotriva lui. Cu câteva zile înainte s-au răzvrătit împotriva lui. Au dărâmat statuile lui şi ale Ariadnei. Le-au târât pe străzi. Voiau alt împărat. Aveam vreo zece-unsprezece ani pe atunci. Îl văd şi acum înalt, frumos la chip, cu părul alb, lung, pe umeri, într-o tunică sim¬plă, fără diadema imperială. A anunţat prin glasul mandatarului că renunţă la tron. Le-a cerut să-şi aleagă alt împărat, pentru că numai unul poate fi împărat. Nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Prezenţa lui a dezarmat furia mulţimii. L-au rugat să-şi reia coroana.
da… Îmi amintesc… erai acolo?
doar ştii că Hipodromul a fost casa mea. Ni¬meni nu-i cunoaşte tainele mai bine ca mine.
îmi cer să apar în katisma!?
eşti suveranul lor. Promite-le o amnistie ge¬nerală!
tu crezi că eu…
eu cred în tine, Justinian!
Theodora îşi sprijini capul pe pieptul lui apoi îi şopti:
cred în împăratul şi soţul meu!
Justinian o cuprinse sărutând-o pe frunte.
împărăteasa şi soţia mea…
CAPITOLUL VIII
Sâmbătă, 17 ianuarie 532
În dimineaţa acelei zile, o veste a tulburat răzvrătiţii adunaţi în piaţa Augusteon şi în Hipodrom. În după-amiaza zilei de ieri, cetăţenii din cartierul întins de-a lungul Cornului de Aur l-au aclamat pe Justinian. Răzvrătiţii s-au încăierat cu ei, dar fiind puţini, au fost bătuţi şi puşi pe fugă. Atât le-a trebuit celor din Hipodrom. Organizaţi în bande mari, înarmaţi cu pumnale lungi şi bâte, s-au risipit prin întreg cartierul. O parte din aristocraţia bizantină şi negustorii bogaţi locuiau în casele frumoase înşirate de-a lungul zidului dinspre Cornul de Aur. În curând, strigăte de groază, oameni fu gind disperaţi pe străzi, case jefuite, incendiate, se puteau auzi şi vedea în întreg cartierul. Adepţii lui Justinian au fost măcelăriţi, casele arse făcute una cu pământul. Demarchii Verzilor şi Albaştrilor erau îngroziţi. Simţeau că nu mai aveau nicio autoritate asupra lor. Trebuia făcut ceva cât mai repede, altfel
136
întreg oraşul va fi distrus. Salvarea o vedeau prin abdicarea lui Justinian şi alegerea unui nou împă¬rat. Hypatios era încă închis cu fratele său în Mare¬le Palat. Fără să-şi dea seama, în acea zi, Justinian a ajutat răzvrătiţii să-şi numească împăratul.
Narses, comandantul spataro-cubicularilor aşteptă întreaga zi decizia lui Justinian. Între timp, îşi anun¬ţă prietenii dintre Albaştri că trebuiau să se întâl¬nească. La fel, generalii Belizarie şi Mundus, sena¬torii rămaşi loiali lui Justinian, aşteptau luarea unei decizii care nu mai venea. Între timp, în marele oraş distrugerilor luau amploare. Întreaga zi răzvrătiţii au jefuit şi ars cartierul de pe Cornul de Aur.
întreaga zi împăratul Justinian se frământă neştiind ce hotărâre să ia. Îi era teamă că palatul va fi în curând asediat. Nu avea cine să-l apere. Soldaţii lui Mundus erau prea puţini. Ai lui Belizarie la graniţa răsăriteană. Regimentele lui de casă, garda sa per¬sonală, deşi soldaţi excepţionali, au fost copleşiţi de numărul mare al răzvrătiţilor. Soluţia propusă de Narses i se păru deosebit de riscantă. Putea să piar¬dă toţi banii şi planul să eşueze. Îi cunoştea bine pe demarchi, mai ales pe cei ai Albaştrilor, a căror facţiune o susţinea. Oameni lacomi, fără scrupule. Prin autoritatea lor puteau să-i potolească, dar i-au lăsat să se revolte şi iată unde s-a ajuns. După ce au distrus un sfert din marele oraş, acum să-i mai şi plătească. Se plimba agitat prin apartamentele sale ca un leu în cuşcă. Primea rapoarte după rapoarte. Le citea apoi le arunca. Nu găsea nimic, nicio soluţie.
137
Neputincios, îi trecu prin cap că va trebui să fugă, să părăsească palatul. Va încărca tezaurul im¬perial pe un dromon. Se va stabili undeva într-un oraş pe coasta Asiei. Aici va concentra trupele lui Belizarie şi vor porni asupra Constantinopolului. Începea să fie tot mai convins că de va mai rezista mult în Marele Palat tot oraşul va fi distrus. Pentru moment, i se păru o soluţie salvatoare. Dar propu¬nerea Theodorei? Să repete gestul lui Anastasie? I se păru nepotrivit pentru felul său de a fi. Să cer¬şească el, augustul imperator, pace răzvrătiţilor? Unei gloate de neisprăviţi, derbedeii mahalalelor, scursurile societăţii care l-au batjocorit în public în fel şi chip. Şi totuşi, prin gestul lui, bătrânul Anasta¬sie şi-a menţinut tronul. I se păru nepotrivit pentru el… şi totuşi… poate Theodora avea dreptate. Ni¬meni nu cunoştea mai bine ca ea pulsul cetăţenilor din Hipodrom.
îşi aminti de ziua când a văzut-o pentru prima dată. Era în urmă cu vreo zece ani, într-o seară căl¬duroasă de vară. Serile de vară din Constantinopol au un farmec aparte. Soarele spre apus, de dincolo de colinele Traciei, îmbracă oraşul cu un văl dia¬fan de lumină aurie, cum numai la Constantinopol poţi întâlni. Cine să stea la masa de lucru implicat în problemele guvernării pe care bătrânul împărat Justin le lăsa tot mai mult în seama sa? îi plăcea să cutreiere singur pe străzile Constantinopolului. Să vadă, să simtă pulsul marelui oraş. Nu avea încre¬dere în ceea ce-i spuneau alţii. Trebuia el să vadă.
138
Elegant, manierat, părul buclat, cu barba şi mustaţa deosebit de îngrijite, nu prea înalt, dar bine făcut, trecea drept un tânăr dornic de aventuri prin cartie¬rele mărginaşe ale marelui oraş. într-o astfel de seară călduroasă de vară, părăsise palatul Hormisdas unde locuia şi lucra. Urcă străduţele pietruite de-a lungul zidului dinspre mare. Trecu pe lângă bise¬rica „Sfântul Atanasie” şi „Sfântul Toma” şi intră în cartierul Vlanga. Cartier de negustori adunaţi în jurul portului Eleutherius. Ucenicii adunau mar¬fa expusă întreaga zi în faţa prăvăliilor şi trăgeau obloanele. Prin uşile şi ferestrele deschise ale cârciumilor venea zvon de glasuri vesele. Coborî spre ţărm cu gândul de-a se întoarce acasă pe ziduri, de-a lungul ţărmului mării. Îi plăcea să privească marea, îl liniştea. Intră pe o străduţă îngustă. Case mici, îngrijite. De undeva de la o casă, prin fereastra deschisă, venea un zgomot familiar. Îi amintea de copilărie, de casa din Berediana. Sunetul inconfundabil al unei vârtelniţe. Oare cine mai lucrează la ora asta? se întrebă. Curios, se apropie de fereastră. O tânără deosebit de frumoasă sta aplecată asupra vârtelniţei. Concentrată asupra muncii ei nu obser¬vă bărbatul ce o privea de la fereastră. Într-un târziu, simţindu-se privită, tânăra întoarse capul spre el. Privirile li se întâlniră. Ochii ei mari… negri…
ce te uiţi aşa? o voce plăcut accentuată, melo¬dioasă. Avea ceva solemn şi pătimaş în glas.
eu… mă uitam doar cum lucrezi.
hai! Vezi-ţi de drum! ai văzut destul, şi se aplecă asupra vârtelniţei.
139
După câteva clipe se întoarse din nou spre fe reastră.
încă nu ai plecat? Ce vrei?
n-ai vrea să…
nu! i-o tăie scurt.
să ne plimbăm pe ţărmul mării?
îl privea mirată, tăcută. Ochii mari, negri, ova¬lul mic al feţei… era frumoasă, deosebită, în compa¬raţie cu ceea ce întâlnise până acum.
stai să pun ceva pe mine, veni răspunsul oda¬tă cu mişcarea buzelor mici, senzuale.
Pe ţărmul mării îi descoperi nu numai frumu¬seţea chipului, a taliei mici, graţioase, ci şi ochii ex¬presivi care parcă-i luminau tenul uşor palid al ova¬lului feţei. Se plimbară de-a lungul ţărmului mării. Vântul se juca cu pletele ei negre. De câteva ori voi să-i atingă faţa, dar nu îndrăzni. Discutară tot felul de mărunţişuri. Apoi discuţia alunecă spre politică şi dezbaterile religioase. Rămase surprins de câte lucruri ştia. Călătorise mult. Era inteligentă, deose¬bit de inteligentă, plăcută şi veselă. O veselie mar¬cată de ironii fine, amuzante. Venea doar din lumea teatrului. Zâmbi uşor la înclinaţiile ei monofizite. Se înnoptă şi se oferi să o conducă acasă. Refuză. Se întoarse singură. Întreaga noapte i-a fost gândul nu¬mai la ea. La ochii ei mari, negri, chipul uşor oval. Îi era dor de glasul ei… se îndrăgostise. Reveni a doua seară, şi a treia şi în fiecare seară. După o lună o duse în noua ei locuinţă, palatul Hormisdas. A fost încântată să locuiască cu el. Dar el voia mai mult
140
decât să-i fie amantă. Spre surprinderea tuturor, o voia de soţie. O iubea, sincer o iubea. Cu frumuse¬ţea, veselia şi spontaneitatea ei l-a cucerit şi pe bă¬trânul împărat Justin. O plăcea atât de mult, încât în fiecare zi era invitata lui la masă. Îi povestea în¬tâmplări din campaniile trecute, glume soldăţeşti la care Theodora râdea cu poftă. Râsul ei, sunet de clo¬poţei, înveselea inima bătrânului. Nici ea nu se lăsa mai prejos. Glume şi povestiri din lumea Hipodro¬mului, se ridica de la masă imitând glasul şi mimica feţei marilor demnitari, gesturi deosebit de gustate. Dar cu toată bunăvoinţa, bătrânul împărat era pus în imposibilitatea de a aproba căsătoria. Era o lege ce interzicea demnitarilor să se căsătorească cu ac¬triţe, curtezane sau femei de condiţie joasă. Opoziţia venea şi din partea împărătesei Eufemia. Nici nu voia să audă. Nu înţelegea ce a găsit iubitul ei nepot la o fostă actriţă. Sau mai grav, bătrânul ei soţ.
într-una din seri, după sfârşitul mesei după ple¬carea lui Justinian şi a Theodorei, Eufemia rămasă numai cu bătrânul împărat, care-şi ştergea încă la¬crimile de atâta râs, izbucni:
nu pot să înţeleg cum de i-a sucit minţile iu¬bitului nostru.
dragostea e o taină mare, spuse continuând să-şi şteargă lacrimile.
dragostea! Ce dragoste poate fi între un comite, patriciu, consul, urmaşul tău la tron şi o actriţă? Spune! Ce dragoste? Sunt o mie de nobile fecioare care aşteaptă doar un semn.
141
Şi cum bătrânul împărat tăcea, nebăgând-o în seamă, continuă:
asta miroase a vrăjitorie. Sigur i-a făcut ceva farmece iubitului nostru, de nu se mai poate lăsa de ea. O să aflu eu. Sigur o să aflu şi atunci o trimit în¬apoi în subsolurile Hipodromului de unde a venit. Şi tu, ce ai găsit la maimuţica asta de zilnic trebuie să o vezi?
tare seamănă cu tine când erai tânără.
nesuferitule! şi Eufemia se ridică părăsind mânioasă triclinium-ul.
ai uitat de unde te-am luat? îi strigă fără să o privească.
cât trăiesc eu nu se vor căsători! se întoarse din prag. E lege!
da… câte legi nu s-au schimbat… auzi, maimuţică! şi izbucni în râs prinzând cupa.
Sorbind îndelung din vinul îndulcit cu miere îşi aminti de anii tinereţii. Da… Theodora îi amintea de vremurile de demult ale tinereţii sale. Ce era dacă se născuse într-o familie săracă? Ce era dacă crescu¬se şi trăise în Hipodrom şi pe scena teatrului? Oare nu venea şi el dintr-o familie de oameni săraci, ţă¬rani din Illyria? Nu răbdase de foame în copilărie? îşi aminti cum, mânat de foame şi sărăcie, plecase cu doi prieteni, Zimarch şi Ditibist spre Constantinopol, hotărâţi să intre în oaste. Erau frumoşi, vânjoşi la trup şi credeau că doar acolo îşi pot face un rost în viaţă. În traista legănată pe umăr n-au avut ce lua de-acasă decât pâine coaptă în spuză. Două
142
luni au călătorit de la Berediana la Constantinopol, muncind cu ziua pentru un castron de ciorbă acră, adăpostindu-se prin şurile şi grajdurile ţăranilor. Ce n-ar da să se întoarcă la anii aceia… Şi au răz¬bit prin viaţă. Pe Eufemia o întâlnise într-o tabără militară. O fostă sclavă, Lupicina pe nume. Era fru¬moasă, plăcută. Nu s-a mai lăsat de ea. A luat-o cu el oriunde s-a dus, prin toate campaniile, prin toate taberele militare ca în cele din urmă să o urce pe tronul împăraţilor romani. Şi mai vorbeşte de The¬odora?
Se ridică greoi de la masă, refuzând sprijinul eunucilor. Se îndreptă şchiopătând spre dormitorul imperial. Îl supăra piciorul de la vechea rană lăsa¬tă de lancea persană. Noroc cu Theodora că îi mai înveselea zilele. Cât despre căsătorie, nu era chiar aşa cum credea Lupicina. Eufemia muri doi ani mai târziu. Bătrânul împărat abrogă legea şi iubitul său nepot se căsători cu Theodora. Deşi mai mare cu optsprezece ani, Justinian căzu cu totul sub influenţa tinerei şi iubitei sale soţii. Deşi era un ortodox convins, nu îi reproşa nimic referitor la înclinaţia ei spre monofizitism. Aşa se face că a îngăduit venirea la Constantinopol a capilor monofiziţilor, Sever, vi¬itor patriarh al Antiohiei, şi predicatorul Ioan de Telia. A dorit să-l cunoască pe Iacob Baradai, so¬cotit restauratorul bisericii monofizite. Susţinea că l-a visat ţinând în mâini vase mari de aur din care curgea neîncetat apă ca dintr-un izvor. Mii de oa¬meni alergau să bea. Dori să-l cunoască. Justinian
143
nu s-a opus. Austerul călugăr sirian şi prietenul său Sergiu de Telia au avut parte de o primire fastuoasă la Marele Palat. Theodora s-a îngrijit să nu le lip¬sească nimic. Erau doar sub protecţia ei.
De toate acestea îşi aminti Justinian, frămân¬tat acum de atâtea griji. În neputinţa lui de a lua vreo hotărâre simţi protecţia şi dragostea Theodorei. Poate avea dreptate. Să apară în Hipodrom căutând pacea ca odinioară împăratul Anastasie. I se contură tot mai clar ideea că ar putea fi un gest salvator. Întreaga zi se gândi numai la această posibilitate. Se consultă cu Theodora de câteva ori, apoi cu Belizarie, Mundus şi cu prefectul oraşului. Au fost de acord ca a doua zi, duminică dimineaţă, să apară în Hipodrom. Spre seară, îşi aminti de Nar¬ses. La insistenţele Theodorei semnă o chitanţă de o mie de nomisme. Narses trebuia să corupă capii Albaştrilor. Să strice alianţa cu Verzii. Dar Narses, cu săculeţul de aur în mână, ştiind că Justinian va ieşi dimineaţă în Hipodrom, îşi amână şi el planul pentru a doua zi. Ideea se va dovedi salvatoare.
în după-amiaza acelei zile, se răspândi zvonul că un asasin s-a strecurat în palat. Urma să-l asasi¬neze pe împărat. Justinian dădu crezare zvonului. Temător, în aceeaşi seară îi chemă pe toţi senatorii reţinuţi la palat. Le porunci să se întoarcă la casele lor. Hypatios şi Pompeius se priviră miraţi. De mul¬te ori discutară între ei şi cu ceilalţi senatori despre cauza revoltei din Hipodrom. Abuzurile Albaştri¬lor asupra Verzilor, nedreptăţile administraţiei lui
144
Ioan de Capadocia, justiţia coruptă a lui Trebonian, protecţia împăraţilor acordată Albaştrilor, iată mo¬tivele acestei teribile revolte, susţinea Hypatios. Se¬natorii facţiunii Albastre îl combăteau. Nici Verzii nu erau mai breji decât Albaştrii, dar erau de acord că nu trebuia să se ajungă aici. Distrugerea oraşu¬lui, a bisericilor, jefuirea caselor aristocraţilor li se părea prea mult.
oare ce vom găsi acasă?
familiile noastre pe unde s-au risipit? se plângeau senatorii pregătindu-se de plecare. Erau convinşi că Justinian nu va ierta pe nimeni. Unii, temându-se pentru viaţa lor, au dorit să rămână la palat. Justinian nu le-a îngăduit. Trebuiau să se întoarcă la casele lor. Hypatios şi Pompeius aveau alte motive pentru a rămâne. La palat ajunse vestea că răsculaţii l-au căutat acasă pe Hypatios pentru a-l aclama împărat. Cum nu l-au găsit, s-au dus la fratele lor Probus. Prevăzător, acesta fugise. Hypa¬tios se temea ca Justinian să nu-l socotească uzur¬pator. Numele lui a răsunat în aclamaţii pe străzile Constantinopolului. Orice tentativă de uzurpare a tronului se sfârşea prin condamnare la moarte. Nu voia să fie implicat în revolta facţiunilor. Nu voia nici tronul. Era convins că revolta se va stinge în câteva zile. Mai ştia că răzbunarea lui Justinian va fi cruntă. Aşteptă răbdător ca senatorii să plece, apoi se prosternă la picioarele lui Justinian.
stăpâne! îngăduie ca eu şi fratele să rămânem în palat. Nu suntem şi nici nu voim să fim părtaşi
145
cu revolta celor din Hipodrom. Vă asigurăm de loialitatea noastră.
Justinian îi privi pieziş. De ce vor să rămână? Sunt cumva amestecaţi în vreun complot? Dacă sunt ei cei care vor să-l asasineze? Mai uşor le-ar fi ca din palat să câştige tronul decât amestecaţi cu cei din Hipodrom.
întoarceţi-vă la casele voastre!
stăpâne!
Justinian nu-i mai ascultă. Părăsi nemulţumit triclinium-ul. Nu, nu le putea îngădui să rămână. Nu avea încredere în ei. Hypatios a fost aclamat pe străzi. Cum să aibă încredere în loialitatea lui? în clipa aceea Justinian pecetlui soarta fraţilor.
împreună cu ceilalţi camarazi, Marianos se în¬toarse la cazarmă îngheţat de frig. Întreaga zi şi-au petrecut-o pe câmpul de instrucţie de la Phlakiana. Erau peste o sută de tineri recruţi înrolaţi sub sem¬nul Verzilor. După cum umbla zvonul prin cazarmă, în câteva zile vor ataca palatul imperial. Facţiunile voiau alt împărat. Atacul trebuia să aibă loc cât mai repede. Nu trebuia lăsat răgaz lui Belizarie de a-şi aduna soldaţii. Ar fi fost totul pierdut. După cum aflase, formau prima linie. Răsculaţii îşi puneau mari nădejdi în ei. Împreună cu Albaştrii vor reuşi să-l detroneze pe Justinian. Numai că nu văzuse niciun Albastru pe câmpul de instrucţie. Toţi se antrenau
146
sub însemnele Verzilor. Spre amiază, când li se aduse masa, se lămuri. Pentru a nu reaprinde vechi¬le conflicte, Albaştrii se antrenau în altă parte. Aşa că întreaga zi rămase pe câmpul de luptă. Împărţiţi în grupe de câte zece sub comanda unui instructor ve¬teran, simulau atacuri, apărare, cum să ţină scutul, să lovească cu spada, cum să arunce lancea.
întreaga zi glasurile instructorilor se amesteca¬ră cu clinchetul armelor. În ziua ceea de sâmbătă era destul de frig. Soarele nu s-a arătat deloc. Nori plumburii de iarnă erau mânaţi de vântul rece din¬spre Propontida. Le îngheţară mâinile pe arme. Când în sfârşit se întoarseră la cazarmă, erau pă¬trunşi de frig. Ciorba fierbinte de peşte, fructe us-cate şi o cană de vin cald le dezmorţiră oasele. Îşi mâncă ciorba şi bău vinul în tăcere. Îşi aminti de căldura din brutăria de acasă. Poate că nu trebuia să-şi lase tatăl singur acolo. Începea să regrete că s-a înrolat. Ce căuta el aici? Tot felul de oameni cu figuri dubioase, pe care îi atrăgeau banii sau posibilitatea jefuirii marelui palat. Pe lângă veteranii lui Belizarie, erau o bandă de derbedei, scursorile mahalalelor. Abia ţineau sabia în poziţie de luptă şi scutul le cădea din mână. Adunătura asta îl va detrona pe Justinian? Dar el avea un gând de împlinit şi îl va împlini. Chiar dacă nu îl găsise aici pe Arghiros, cu siguranţă îl va întâlni când vor ataca Marele Palat. Atunci gândul i se va împlini. Cu gândurile departe, scăpă un oftat.
147
ce e, frate? Ţi s-a şi făcut dor de casă? îl întrebă camaradul din stânga.
oarecum. Am lăsat singur un părinte bătrân.
Toţi am pierdut ceva, altfel n-am fi aici, spuse cu supărare în glas. Cum de te-ai înrolat tocm aici? Să nu-mi spui că din loialitate faţă de Verzi.
Era un bărbat puternic, cu mult mai în vârstă; Privirea hotărâtă, braţele puternice ca ale hamalilor din porturile Constantinopolului. Agăţat la centură ieşea mânerul unui pumnal lung.
eu… din ce alt motiv.
hai lasă… cine te-ar crede? Niciunul din adu nătura asta nu ştie precis de ce e aici. I-am auzit vor¬bind de bogăţiile marelui palat. Nu le-a ajuns cât au jefuit o săptămână, acum le stă gândul la palat. Ne¬ghiobii, chiar cred că vor intra în palat, râse încet.
tu de ce te-ai înrolat tocmai aici?
nu din dragoste pentru Verzi, am motivele mele. Se întoarse spre vecinul său şi schimbă fruc¬tele pe o cană cu vin. Sorbi lung din vinul acru dar cald.
cel puţin ne-a mai încălzit oasele, spuse ară¬tând spre cana goală. Mi se spune Philos. Ţie?
marianos.
pari un tânăr de treabă. Ce să cauţi în adună¬tura asta?
am şi eu motivele mele, spuse trist.
ha! Ha! râse Philos, ştiam eu că eşti de treabă. Eşti căsătorit?
-Nu!
148
trebuia să-mi dau seama. Ce să caute un tânăr cu familie printre neghiobii ăştia?
Marianos se întinse pe salteaua de paie. Îşi trase pătura peste cap. Încercă să doarmă, dar îi era frig, îl auzi pe Philos, foindu-se în culcuşul lui. Continuă să vorbească cu glasul uşor răguşit neţinând seamă de oboseala lui Marianos.
da… fiecare le ştie pe ale sale. Dar ale mele le întrec pe toate… Arghiros! Arghiros! cum de mi-ai scăpat tu mie?
Marianos îşi trase pătura de lână aspră de pe cap.
ai pomenit de Arghiros? Unul dintre Albaştri cu o cicatrice de la urechea dreaptă spre gât în jos? îl cunoşti?
cine nu-l cunoaşte pe ticălosul ăla? îl ştii şi tu?
îl ştiu, abia şopti.
vezi? Aveam dreptate când spuneam că îţi trebuie un motiv anume ca să vii aici. Înseamnă că şi tu ai ceva de răzbunat.
da… numai să-l întâlnesc, spuse cu glasul stins.
-Tu?
mi-a ucis un frate. Cel mai mic dintre noi. Îl iubeam nu numai că era cel mai mic, dar era tare de treabă. Cel mai de treabă dintre noi. A fost la şcoală. Ştia să scrie şi să citească. Mama era tare mândră. Eu cu mijlociul eram tare zvăpăiaţi. Munceam prin tot felul de ateliere, descărcam, încărcam navele
149
prin porturi. Câştigam destul de bine, ne îmbătam prin cârciumi, ne încăieram cu derbedeii porturilor. De multe ori mama îl trimitea pe cel mic să ne caute prin cârciumi. Avea nevoie de bani pentru hrana noastră. Bietul de el, a murit nevinovat şi numai din cauza mea. Într-o seară eram la o cârciumă de lângă Petrion, pe Cornul de Aur. Mergeam spre casă şi am zis fratelui să intrăm să mai bem o cană cu vin. Acolo era Arghiros cu derbedeii lui. Nici nu mai ştiu din ce ne-am încăierat. De durere sau de beat, am uitat. Locuiam aproape ş l-a trimis după noi. Când a intrat în cârciumă, ne băteam din greu. Ne-au copleşit, eram doi şi ei vreo şase-şapte, dar tot le-am ţinut piept. Parcă î acum s-a repezit spre noi să ne despartă. Pumnalele erau scoase. A vrut să-i spună ceva lui Arghiros dar nemernicul l-a lovit cu pumnalul în piept. Am căutat să-l lovesc în gât, s-a tras, l-am atins d la ureche spre gât. Au fugit. Cel mic a murit în braţele mele. Am jurat mamei răzbunare. L-am căutat prin întreg Constantinopolul. Nu l-am mai găsit. În toamnă am aflat că se ascundea pe undeva pe ţărmul asiatic al Bosforului. L-am căutat şi acolo. Nimeni nu ştia nimic de el. Parcă l-a înghiţit pământul. După Bobotează nişte prieteni mi-au spus că l-au văzut în Hipodrom. Am scotocit întreg hipodromul de la grajduri până în cuştile animalelor. Într-adevăr, a fost văzut prin Hipodrom, dar nu ştia nimeni să spună unde se adăpostea. După izbucnirea revoltei am aflat că era unul din cei doi cărora
150
li s-a rupt funia la spânzurătoare. L-am văzut cum îl duceau soldaţii în închisoarea pretoriului. Când au dat foc închisorii eram acolo. Am intrat printre primii. Era o învălmăşeală mare, nu ştiam unde să-l caut printre sutele de condamnaţi. În urmă cu două zile am aflat printr-un apropiat că demarchul Al¬baştrilor l-a trimis aici la Phlakiana să instruiască recruţii. »
dar nu e aici! sări Marianos.
ba da, e aici!
cum!
la două mile mai sus de noi, dincolo de pă¬durea de pini, e tabăra Albaştrilor. E acolo. Dar, tu de unde îl ştii?
în octombrie, spuse încet Marianos cu glasul înecat în lacrimi, treceam cu soţia dincolo, pe ţăr¬mul asiatic, la nişte rudenii. Eram căsătoriţi de nici o lună. Nemernicul şi încă câţiva s-au luat de noi încă din port. Cum nu i-am băgat în seamă, au ve¬nit cu barca după noi. Ne-au prins pe la jumătatea trecerii. Arghiros m-a lovit cu pumnalul în umăr. Au tras-o pe Xenia în barca lor. Dar ea decât să fie batjocorită s-a aruncat în apă… s-a înecat în Bosfor… Am pierdut cea mai dragă fiinţă din lume.
o! Mare trebuie să fie durerea ta.
n-am linişte până nu îl înec în Bosfor.
nu te întrista! Timpul răzbunării a sosit. După ce lovesc eu ţi-l las. Fă ce vrei cu el şi Philos îşi mângâie pumnalul. Acum hai să dormim. Trebuie să
151
Ne gândim cum să ajungem în tabăra lor. Restul lasă pe mine.
Marianos se întinse din nou pe salteaua de paie. Îşi trase pătura peste cap şi visă la clipa răzbunării. Nu ştiu cât dormi. Îi trezi glasul puternic al instructorului.
scularea! Echiparea! Luaţi armele!
instrucţie? Încă e noapte! se ridicară voci nemulţumite.
pregătiţi-vă de marş! Spre Constantinopol!
-A sosit ziua, frate, spuse Philos, mângâindu-şi pumnalul.
Se aliniară şi începură marşul. Înaintea lor, prin întunericul nopţii, mărşăluia un grup mai nume ros, Albaştrii.
CAPITOLUL IX
Duminică, 18 ianuarie 532
Narses, spataro-cubicular în serviciul împăra¬tului, iar acum sub ascultarea Theodorei, se trezi cu noaptea-n cap. Pentru el era o zi deosebită. Viitoarea lui ascensiune în cele mai înalte funcţii ale palatului depindea de reuşita acestei zile. De se dovedea nevrednic de misiunea încredinţată, se putea întoarce în Armenia de unde venise. şi nu voia să se întoarcă. Ar fi sfârşit în sărăcie şi mizerie. Aproape întreaga viaţă a trăit-o aici, la Constantinopol. Cum să-l părăsească? A fost propunerea lui. Era conştient că de se va dovedi nepotrivită îşi putea pierde chiar şi viaţa. Până şi tronul auguştilor împăraţi depindea acum de el. Se simţi măreţ şi plin de im¬portanţă. Nu conta că trupul lui era mic, pipernicit. Gândirea lui era mare. Auguştii împăraţi aveau în¬credere în el, altfel nu i-ar fi încredinţat atâta aur. Unde nu reuşise Belizarie cu soldaţii lui, el sigur va reuşi. Cine să reziste în fata strălucirii aurului?
154
Se ridică grăbit din pat. Trupul lui pipernicit se înfioră de frig. Iar era frig în cubiculum. Îşi spuse că aşa era în dimineţile de iarnă. Era greu să întreţii toată noaptea cărbunii aprinşi în vasele de încălzit. Se îmbrăcă, se spălă pe faţă şi îngenunche în faţa icoanei Theotokos. Ceru ajutorul Născătoarei de Dumnezeu în reuşita misiunii. Avea mare evlavie la Maica Domnului. Ştia că îl va ajuta, aşa cum l-a ajutat de atâtea ori în suferinţele vieţii sale. Şi nu au fost puţine. Mia de nomisme o împărţi în zece săculeţi de pânză. În fiecare câte o sută. Îi cântări din priviri. Cinci săculeţi îi puse înapoi în cufăr şi îl încuie cu grijă.
ajunge atâta aur, îşi spuse. Şi aşa mi se pare prea mult.
îşi chemă oamenii. Doi eunuci din garda pala¬tului. Oamenii săi de încredere, buni mânuitori ai pumnalelor lungi. Le dădu pungile cu aur.
aveţi grijă! de le pierdeţi sau se întâmplă ceva cu ele ne pierdem şi capul.
v-am dezamăgit vreodată, stăpâne?
haideţi! Nu e timp de vorbărie.
Părăsiră palatul pe o portiţă dosnică, de puţini ştiută, de lângă poarta Pieptenului.
Justinian se simţea peste măsură de obosit. Nu dormise întreaga noapte. Cum să doarmă când tro¬nul îi era ameninţat? începea să fie tot mai convins
155
că trebuia să părăsească Constantinopolul. Aseară, fără să o mai anunţe pe Theodora, dăduse ordin ca tezaurul imperial să fie încărcat pe un dromon. Va¬sul de război aştepta în portul palatului Bucoleon. Nu se va îndepărta prea mult de Constantinopol. Doar până la Herakleea. Acolo va aştepta venirea soldaţilor lui Belizarie. Cantonaţi la graniţa răsăriteană, aveau nevoie de cel puţin o săptămână să ajungă la Constantinopol. Erau singura lui salvare. Acum îi părea rău că nu îi ceruse să-i cheme chiar din prima zi a răscoalei. Pierduse opt zile. Opt zile, timp în care Constantinopolul fusese devastat, ars, jefuit, iar el… el pierdea tronul. Nu avea însă de unde şti că Belizarie, sub influenţa Theodorei, nici nu dăduse ordinul de chemare a soldaţilor. Ca un bun strateg, ştia că bravii săi soldaţi vor ajunge la Constantinopol după fuga lui Justinian, pe când oraşul şi Marele Palat erau în mâna răsculaţilor. Şi mai mult, îi era teamă să lase descoperită graniţa răsăriteană. Perşii vor ataca îndată, şi atunci? Avea nevoie mai întâi de un tratat de pace cu perşii şi ar putea dura luni de zile. El judeca asemenea unui strateg, Justinian ca un imperator ce pierde tronul.
Belizarie credea în bucelarii săi, regimentele sale de casă. Ştia ce avea de făcut, aştepta doar ordinul. Dar şovăielnicul Justinian întârzia să-l aprobe. Într-adevăr, evenimentele ultimelor zile îl copleşiseră. Nu ştia ce să facă, ce hotărâri să ia. Propunerea lui Belizarie i se păru de-a dreptul monstruoasă. Ar fi pierit mii de oameni. Nu îşi putea încărca conştiinţa
156
cu moartea atâtor oameni, printre care era sigur că ar fi şi nevinovaţi. Belizarie judeca asemenea unui general pe câmpul de luptă. Prea puţin îl interesa cine moare, de vreme ce erau duşmani, pe când el… el pierdea tronul. Numai de nu ar afla Theodora de intenţia lui Belizarie. Dar Theodora aflase deja…
în picioare, în faţa ferestrei, privea spre grădinile palatului. Se iveau zorii. În curând va fi ziuă. Să fie ultima lui zi în Marele Palat? Ultima lui zi pe tron? Să se prăbuşească toate în această zi rece, mohorâtă, de iarnă? Nu putea crede aşa ceva. Şi totuşi…
stăpâne! se auzi un glas şoptit.
ce e? se întoarse după o vreme.
s-a făcut cum aţi poruncit. Dromonul e anco¬rat la Bucoleon.
tezaurul?
tot aurul şi argintăria e adunată în saci.
veşmintele imperiale, vasele, bijuteriile, code¬xurile, manuscrisele?
întreaga noapte s-a muncit la împachetarea lor. Aşteptăm numai ordinul să le transportăm pe vas.
încă nu… Încă nu…
Şeful tezaurului îl privi mirat. Oare nu-i ceruse să se grăbească cu încărcarea tezaurului ca să plece cât mai repede?
trimite mandatarul să anunţe ca toţi cetăţenii să se adune în Hipodrom. Vreau să le vorbesc. Le voi acorda amnistie numai să se întoarcă fiecare la casa lui… apoi vom vedea… şi cheamă-i pe Belizarie şi pe Mundus.
157
sunt afară, vă aşteaptă.
du-te şi împlineşte ce ai de împlinit!
aceasta e ultima încercare de a aduce pacea, dacă nu voi reuşi nu mai am de ales, trebuie să pă¬răsesc Constantinopolul, îşi şopti după plecarea cubicularului.
Evitând străzile aglomerate, Narses şi însoţi¬torii săi intrară în cartierul Chalkopatreia. Aflat undeva în spatele bisericii „Sfânta Sofia”, acum o ruină, cartierul era vestit prin meşteşugarii turnă¬tori în bronz şi căldărari. Din mâinile acestor me¬seriaşi, susţinători ai Albaştrilor, ieşeau adevărate opere de artă. Meseriaşii din breslele Constantinopolului, aurarii, negustorii de parfumuri, brutarii, lumânărarii, tăbăcarii, săpunarii, măcelarii, negus¬torii de peşte şi tot felul de materiale munceau şi trăiau în cartiere bine delimitate. Meseriaşii şi uce¬nicii breslelor erau primii răzvrătiţi nemulţumiţi de orice conducere. În dimineaţa aceea rece de ia¬nuarie străzile erau aproape pustii. Puţini trecători se îndreptau fie spre vreo biserică pentru slujba de dimineaţă, fie spre Hipodrom îngroşând rândurile răzvrătiţilor.
Narses se opri în faţa unei case arătoase. Nici nu apucase să bată de trei ori în poartă, că se şi des¬chise.
veniţi! Stăpânul vă aşteaptă! se repezi por¬tarul.
Potrivit înţelegerii, toţi conducătorii Albaştrilor trebuiau să fie la demarch acasă. Dar demarchul
158
era singur. Îl aştepta în sala mare de la parter în picioare gata de plecare.
parcă alta ne-a fost înţelegerea, îi aruncă ne¬mulţumit Narses.
mi-e tot mai greu să-i stăpânesc… după cum ai văzut, răzmeriţa a scăpat de sub control.
vrei să zici că nu mai ai nicio autoritate asu¬pra lor?
depinde ce înţelegi…
înţeleg că putem să ne înţelegem… se întoarse spre oamenii săi. Narses goli o pungă cu monede de aur pe masa din faţa demarchului. Sunetul mo¬nezilor risipite pe tăblia mesei făcu să-i strălucească privirea.
atâta aur!
doar pentru tine, prinse Narses şoapta. Săţi recâştigi autoritatea. Avem şi pentru ceilalţi. Nu trebuie să împarţi cu nimeni.
Demarchul îl pofti să se aşeze la masă. Se aşeză şi el spunându-şi că în trupul mic, pipernicit al eu¬nucului stă de fapt un om mare.
şi cum vom proceda?
răzmeriţa asta care a distrus o jumătate din Constantinopol trebuie să înceteze. Chiar astăzi. Tronul auguştilor împăraţi nu trebuie ameninţat de bandele de neisprăviţi din Hipodrom. Când aurul străluceşte, armele tac. Unde sunt ceilalţi conducători?
în Hipodrom. Mi-au aruncat că până la pleca¬rea lui Justinian locul lor este acolo.
159
justinian nu va pleca de pe tron. Locul lui este acolo, pe tron. El este alesul lui Dumnezeu. Focul răscoalei trebuie stins, oraşul reconstruit altfel…
altfel, ce ?
cinci mii din soldaţii lui Belizarie sunt de şase zile în marş forţat spre Constantinopol. Călăresc ca demonii. Poimâine vor fi aici. Goţii vor face prăpăd în Constantinopol. Vor muri mii de oameni. Asta vreţi?
Demarchul îl privi cu ochi mari, speriat. Cine să reziste în faţa barbarilor lui Belizarie? N-avea de unde şti că niciun soldat de la graniţa răsăritea¬nă nu făcuse un pas spre Constantinopol. Narses juca tare.
sau vreţi ca Verzii să-l pună împărat pe molâul de Hypatios? Vreţi să se întoarcă iar vremurile lui Anastasie? Ai trăit doar acele vremuri când noi, Albaştrii, eram persecutaţi. Ştii bine că atât Justinian, cât şi Theodora au sprijinit mereu facţiunea Al¬baştrilor. Nici Hypatios şi nici fratele său Pompeius nu vor sfârşi bine. Mai bine ar fi fost să fi plecat din Constantinopol. Fratele lor mai mare a fost mai în¬ţelept. Înţelept trebuie să fii şi tu, demarchule!
şi cum vom face? Trebuie să ai vreun plan.
în dimineaţa aceasta, la cea de-a treia oră, augustul Justinian va merge în Hipodrom. Ca să-i facă să renunţe la răzmeriţă, va acorda o amnistie generală. În marea lui mărinimie îi va ierta pe toţi, doar tot ce au cerut s-a împlinit. Miniştrii corupţi au fost schimbaţi.
160
ca să o luăm iar de la capăt. Chiar crede că se vor întoarce liniştiţi la casele lor ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat? S-a ajuns prea departe… oraşul e pe jumătate ars… cine îi va feri de mânia lui Justi¬nian?
tocmai asta încerc să te fac să înţelegi. Părăsiţi-i pe Verzi. După cuvântarea lui Justinian, retrageţi-vă din Hipodrom. Lăsaţi-i singuri pe Verzi. Vor fi singurii răspunzători de tot ce s-a întâmplat. Mânia lui Justinian se va abate doar asupra lor.
Se lăsară clipe de tăcere. Demarchul privea când la Narses, când la monedele de aur.
hai, Demetrios! spuse nerăbdător Narses, doar ne cunoaştem de atâta vreme. Am mâncat şi băut împreună la marile sărbători la masa augustu¬lui nostru stăpân.
trebuie să vorbesc cu ceilalţi demarchi…
vom merge împreună în Hipodrom.
atunci să mergem, se învoi demarchul strân¬gând grăbit monezile.
nu înainte de a pecetlui înţelegerea cu o cupă de vin fierbinte. E frig afară. Şi aici la tine e cam frig. Urăsc frigul, mai spuse strângând blana lungă în jurul trupului său pipernicit.
Demetrios porunci să se aducă vin cald, dres cu mirodenii, cum numai la Constantinopol puteai găsi.
161
Cu puţin timp înainte de sfârşitul celei de-a tre¬ia oră, adică mijlocul dimineţii, uşile grele de bronz ale katismei imperiale se deschiseră încet, lăsând să se vadă o mare mulţime de oameni umplând până la refuz Hipodromul. Nicio gradenă nu era liberă. Toate erau pline de mulţimea Verzilor şi Albaştrilor, până sus la coloane. Gărzile în uniformă de paradă cu panaşul roşu al coifului fluturând în vânt apăru¬ră în katisma înconjurându-i protectori pe auguştii împăraţi. Justinian în veşmintele de purpură pur¬tând coroana cu şiraguri de perle, simbolul dem¬nităţii sale, ţinând Evanghelia în mâini, păşi încet spre tronul katismei. Alături, contrar etichetei, apă¬ru augusta Theodora purtând aceleaşi însemne ale demnităţii imperiale. Îi însoţeau generalii Belizarie, Mundus, eparhul oraşului, senatori, demnitari ai curţii imperiale. Justinian rămase în picioare în faţa tronului cu Evanghelia în mâini. Alături, Theodora. Mandatarul ceru să se facă linişte. De data aceasta augustul împărat nu le vorbea prin crainic, el în¬suşi se va adresa mulţimii.
Marea de oameni se potoli. Vociferările înceta¬ră. Se făcu linişte. O linişte grea, apăsătoare, nefi¬rească pentru miile de oameni. O linişte prevesti¬toare de furtună. Cu Evanghelia în mâini, Justinian păşi spre balustrada de marmură a katismei.
vin astăzi în faţa voastră, începu umil, pen¬tru a vă cere să renunţaţi la arme. Toţi cei care vor renunţa la arme şi se vor întoarce acum la casele lor vor fi iertaţi! Glasul lui sonor răsună în întreg
162
Hipodromul. mulţi îl auzeau vorbind pentru pri¬ma dată. Avea un glas plăcut, puternic, dar fiecare cuvânt era pecetluit parcă de o viclenie ascunsă.
Un vuiet ca valul unei mări înfuriate trecu peste Hipodrom.
recunosc… continuă pe acelaşi ton, numai eu sunt vinovat pentru toate… pentru păcatele mele pentru că nu am împlinit ce aţi cerut s-au întâmplat toate. Acum lăsaţi armele, întoarceţi-vă la casele voastre şi iertati să fiţi!
Aclamaţii timide porniră din dreapta katismei de pe gradenele Albaştrilor acoperite îndată de ur¬letele Verzilor din stânga lojei imperiale.
măgarule! Mincinosule!
sperjurule!
vrem un alt împărat!
să se întoarcă vremurile lui Anastasie!
vrem alt împărat!
hypatios să ne fie împărat!
Mulţimea din Hipodrom se dezlănţui cerând un alt împărat. Justinian privea îngrozit nevenindu-i să creadă ce auzea. Acum îşi dădea seama că făcuse o greşeală. Nu trebuia să vină. El nu era Anastasie. Theodora apăru şi ea la marginea balustradei lângă Justinian. Mulţimea se înfurie şi mai tare.
târfă!
târfa Circului!
coboară-te şi dansează goală!
vino! Te aşteptăm! Ai schimbat bordelul cu palatul?
163
crezi că am uitat? Târfa Hipodromului!
Theodora se albi de furie. Tremura lângă Jus¬tinian. Nu de frică, ci de mânie. Stătea dreaptă, cu buzele crispate privind dincolo de mulţimea Hipo¬dromului. În clipa aceea ştiu ce avea de făcut.
o să vă omor! O să vă omor pe toţi, azi, chiar aici! Mă jur pe patimile lui Hristos, mă jur pe capul meu că unul nu va pleca viu din Hipodrom! Sân¬gele va spăla ocările voastre! murmură tremurând de furie.
Primele pietre loviră în balustrada katismei. O ploaie de pietre se abătu peste katisma imperială. Gărzile îi protejară cu scuturile. Mulţimea Verzilor porni să escaladeze katisma.
ne retragem! Acum! se auzi din spate glasul poruncitor al lui Belizarie.
Protejaţi de scuturi, augusta pereche imperială şi toată suita părăsiră în grabă katisma. În urma lor porţile grele de fier se închiseră cu zgomot mare. Mulţimea răzvrătiţilor intră în katisma, repezindu-se la porţi. Cum erau prea puternice să le spargă, se risipiră de-a lungul colonadei dinspre Marele Palat, dând foc clădirilor de lângă biserica „Sfântul Ştefan”. Marele Palat era pe punctul de a fi cucerit.
Demarchul, Narses şi însoţitorii săi ajunseră la Hipodrom cu puţin timp înainte ca augusta pere¬che imperială să apară în katisma. Căutau grăbiţi spre gradenele din dreapta lojei imperiale, locul re¬zervat Albaştrilor. Numai că cele patru porţi ale in¬trării principale ale Hipodromului erau blocate de
164
o mare mulţime de tineri înarmaţi. Cămăşi de zale, platoşe, săbii scurte. Purtau însemnele Albaştrilor, iar alţii ale Verzilor.
dumnezeule! Cine sunt ăştia? întrebă mirat Narses.
au venit la Phankalia, unde au fost instruiţi.
pentru ce, Narses?
să cucerească Palatul.
sunteţi nebuni?
Demarchul nu-i mai răspunse. Recunoscându-l, tinerii Albaştri l-au înconjurat repede. Îl vedea vorbindu-le agitat. Demarchul se întoarse căutându-l pe Narses.
haideţi! împăratul trebuie să apară în Katisma.
ei cine sunt? auzi Narses întrebarea de care se temea. Pentru aceasta îşi şi trase gluga pe ochi.
sunt cu mine! Daţi-vă la o parte!
Trecând cu ajutorul demarchului printre tinerii înarmaţi, gălăgioşi şi puşi pe harţă, Narses se în¬dreptă spre loja imperială. Sus, în katisma, apăru¬seră câţiva soldaţi semn că împăratul nu va întârzia să apară. Sub katisma se aflau câteva din birourile demarchilor. Intrară. Demarchul Albaştrilor le spu¬se să aştepte acolo până ce el va vorbi cu ceilalţi conducători. Mulţimea din Hipodrom era tot mai agitată. Narses asculta încordat strigătele şi cânte¬cele obscene la adresa auguştilor împăraţi. Timpul trecea greu, demarchul nu mai venea. Narses sim¬ţi un fior de teamă. Încăperea era îngustă şi joasă. Doar o masă şi câteva scaune.
165
stăpâne, numai să nu ne fi atras mizerabilul ăsta într-o capcană, şopti unul din însoţitorii săi simţindu-i frica.
înseamnă că va pieri aici cu noi. Voi să mai zică ceva, dar în clipa aceea uşa se deschise şi toţi conducătorii demarchilor intrară. Chipul lui Narses se lumină.
nu ne-a venit să credem ce ne spunea demarchul Maximos…
nici mie, Nichifore. Nici acum nu pot să în¬ţeleg cum de aţi lăsat să se întâmple nenorocirea asta? Veţi fi direct răspunzători în faţa augustului suveran.
acum e prea târziu. Ce mai putem face?
nu e prea târziu, Demetrios, nu e prea târziu. Lucrurile se pot îndrepta aici şi acum. Se întoarse spre însoţitorii săi. Pungile cu monezi de aur se go¬liră pe masa din faţa lor.
aur! Atâta aur! Pentru noi?
şi pentru liniştea împăratului. Luaţi! împărţiţi cum ştiţi. Auguştii noşti împăraţi vor fi în curând în katisma. Augustul Justinian se va adresa mulţimii. Aclamaţi-l! Aclamaţiile voastre să închidă glasurile Verzilor. Sau vreţi ca Hypatios să fie aclamat?
aşa ceva nu va fi!
Şi încă ceva… am văzut o mulţime de tineri înarmaţi. Să nu cumva să îndrăzniţi să atacaţi Palatul. Nu aveţi niciun sorţ de izbândă. Vă mai dau un sfat. După plecarea auguştilor împăraţi, părăsiţi Hipo¬dromul. Toţi Albaştrii să părăsească Hipodromul.
166
Lăsaţi-i pe Verzi singuri. Altfel veţi muri împreună cu ei. Va fi măcel. Înţelegeţi? va fi un măcel cum nu a mai fost de la întemeierea Constantinopolului.
-Soldaţii…
da, soldaţii lui Belizarie sunt la Chrysopolis, aşteaptă să treacă Bosforul.
Demarchul Maximos îl privi mirat. Oare nu spunea că sunt la două-trei zile de Constantinopol? Sau Narses… dar nu mai apucă să ceară lămuriri. Glasul mandatarului se auzi limpede peste zarva Hipodromului. Împăratul Justinian va vorbi mul¬ţimii.
haideţi! Plecaţi repede! îi zori Narses, ştiţi ce aveţi de făcut.
Conducătorii Albaştrilor adunară monezile şi ieşiră.
credeţi că vor reuşi?
altfel vor muri aici, se întoarse micul Narses spre însoţitorii săi. Haideţi să plecăm şi noi.
Se strecurară de-a lungul spinei făcându-şi cu greu loc printre mulţimea ce umplea Hipodromul. Continuau să meargă, în timp ce Justinian cu Evanghelia în mâini alături de Theodora lua asupra lui toată vina răscoalei promiţând iertare celor ce vor renunţa la răzmeriţă. La porţile Hipodromului îi ajunseră huiduielile mulţimii. Strigau împotriva lui Justinian şi a Theodorei. Aruncau cu pietre spre loja imperială. Tot felul de măscării şi cuvinte deochea¬te, mai ales la adresa Theodorei. Câteva aclamaţii se auziră dinspre gradenele Albaştrilor, acoperite
167
repede de huiduielile Verzilor cu mult mai nume¬roşi în acea zi. Lui Narses nu-i venea să creadă ceea ce vedea şi auzea. Oare nu reuşise nimic? Atâta aur şi nu făcuse nimic? începea să-i fie teamă. Apoi dintr-o dată ca la o comandă venită nu se ştie de unde, Albaştrii se ridicară şi începură să se îndrepte spre ieşire. Părăseau Hipodromul. Mii de oameni pur¬tând însemnele Albaştrilor părăseau Hipodromul.
asta am aşteptat, spuse uşurat Narses.
îşi ridică privirea spre cei patru cai de pe porţile Hipodromului.
caii Apocalipsului, şopti.
ai spus ceva, stăpâne, se aplecă spre el unul din însoţitorii săi?
nu… adică da… să ne grăbim spre palat, să nu ne prindă aici apocalipsa.
îl priviră miraţi şi îl urmară spre Marele Palat.
Mai auziră huiduielile Verzilor, de data asta adresate Albaştrilor. Trădători, fricoşi, laşi. Vor avea un alt împărat. Un împărat al lor, numai al lor. Hipo¬dromul se umplu de strigătul Nika! Nika! Nika!
Deşi era duminică, Hypatios se trezi destul de târziu. Aseară petrecuse mai mult ca de obicei cu cei ai casei. Era mare bucuria revenirii sale. Mai ales a iubitei sale soţii care şoptea printre lacrimi:
am crezut că n-am să te mai văd niciodată!
maria! Ce vorbe sunt astea?
mi-a fost teamă… mi-a fost teamă de mânia lui Justinian… te-au aclamat pe străzi, dar mai mult de Theodora. Ea nu iartă…
168
tocmai Justinian ne-a eliberat.
mi-era teamă… răscoala nu s-a terminat.
acum sunt acasă… cu tine… de ce să-ţi mai fie frică?
nu ştiu… simt că se va întâmpla ceva…
Se desprinse din îmbrăţişarea ei şi porunci să se desfacă, pentru toţi din casă, o amforă mare cu vin dulce de Niceea. Era mare veselie.
Acum îi era greu să părăsească trupul cald al femeii adormite. Se ridică încet din pat, era totuşi duminică. Acum se sfârşeşte slujba în biserici şi el era tot în pat. Îşi clăti faţa cu apă rece, murmu¬rând rugăciunile dimineţii la icoana Născătoarei de Dumnezeu, deşi trecuse de al treilea ceas al zilei. I se păru că aude zvon de glasuri dinspre stradă. Se îmbrăcă la repezeală. Când deschise uşa, bătrânul portar era deja în faţa ei, privindu-l speriat.
stăpâne… stăpâne…
ce e, Manuilos? Te-au ajuns puterile Hade¬sului?
o, stăpâne… o mare mulţime de oameni bat în porţi.
ce vor?
pe tine, stăpâne!
cum pe mine?
te aclamă. Vor să te pună împărat.
iar? Au înnebunit cu toţii! Trebuie să vorbesc cu ei, şi dădu să plece.
hypatios! Glasul Mariei îl întoarse. Nu! Nu te duce! Era acolo în pragul uşii, în cămaşa lungă de noapte, cu părul despletit. Te rog, nu te duce!
169
trebuie să vorbesc cu ei.
nu…
trebuie! Nu înţelegi? aproape că strigă.
Tonul poruncitor o făcu să se întoarcă în cubiculum. Se îmbrăcă în grabă ajutată de una dintre slujnice.
Toţi slujitorii casei erau adunaţi în faţa porţilor. Hypatios trecu printre ei.
deschideţi! porunci scurt.
Porţile cele mari se deschiseră scârţâind uşor. O mare mulţime de oameni umpluseră strada şi tot veneau din josul ei dinspre Forul lui Constantin. mulţi erau înarmaţi.
ce e, oameni buni? Ce vreţi?
pe tine, Hypatios! Te vrem împărat! Tu eşti împăratul nostru!
glorie purpurei!
glorie împăratului Hypatios!
mulţi ani împăratului Hypatios!
staţi! Staţi! strigă Hypatios potolindu-i cu greu. Oare nu avem împărat? Oare nu e Justinian împăratul nostru?
tu eşti împăratul nostru! izbucniră sute de glasuri.
şi Justinian?
a fugit în Tracia cu târfa lui şi cu tot tezaurul.
când? aseară era în palat.
şi de un ceas în Hipodrom acordând iertare ce¬lor ce vor renunţa la răscoală. Şi îi povestiră tot ceea ce s-a întâmplat în Hipodrom, în urmă cu un ceas.
170
şi sunteţi siguri că au fugit ?
aşa se zvoneşte.
de la zvon la adevăr e cale lungă, replică ne¬mulţumit Hypatios.
adevărul e că tu eşti nepotul lui Anastasie. Vrem să se întoarcă vremurile bune din vremea lui Anastasie. Pe tine te vrem împărat!
nu pot fi împăratul vostru! Avem împărat!
albaştrii ne-au trădat! Nu mai vrem împărat dintre Albaştri!
Refuzul i-a fost acoperit de aclamaţii. Cu tot protestul său a fost luat pe sus de răsculaţi. Maria, buna şi iubitoarea lui soţie, apăru în pragul porţii. Se repezi spre el agăţându-i-se de picioare.
Lăsaţi-l! Lăsaţi-l!
fugi de aici, femeie! De acum e împăratul nostru! Astăzi îl urcăm pe tron!
la moarte îl duceţi, nu pe tron.
Cu greu o desprinseră de Hypatios. O împinse¬ră înapoi spre poartă. Se prăbuşi, plângând pe cal¬darâm. Privea neputincioasă cum îl poartă pe sus în josul străzii spre Forumul lui Constantin.
la moarte îl duc, la moarte…
O mare mulţime de oameni aşteptau adunaţi în jurul coloanei din Forul lui Constantin. Când îl văzură pe Hypatios în fruntea insurgenţilor, izbuc¬niră în strigătul Hipodromului:
nika! Nika! Nika!
învinge! învinge! învinge!
171
În mijlocul mulţimii, Hypatios fu aclamat împărat. Pentru că lipseau însemnele imperiale, în locul diademei unul din soldaţi i-a dăruit colanul său de aur, iar pe umeri i-au prins o bucată de stofă de purpură furată nu mai ştia nimeni de cine în ziua când incendiau palatul Chalke. O mare mulţime de oameni îl purtă în aclamaţii de-a lungul străzii Mese, spre Hipodrom, locul recunoaşterii împăra¬ţilor. Forul se goli de oameni. De sus din înălţimea coloanei, statuia lui Constantin privea tăcută peste oraşul zguduit de sălbaticul strigăt: Nika!
Justinian se retrase în Palat mai mult speriat de¬cât furios. Nu se aştepta la o asemenea reacţie din partea mulţimii. Credea că asemenea lui Anastasie ieşirea lui cu Evanghelia în mâini va potoli mulţimea. Era furios că o expuse pe Theodora explozii¬lor de injurii. Ştia că ea nu ierta aşa ceva, dar a fost ideea ei. Ce va face acum? Nu ştia. Nu putea lua nicio hotărâre. Se simţea neputincios în faţa răzvrătiţilor. Era convins că în curând vor intra în palat şi atunci… trebuia să se sfătuiască cu cineva. Adună în grabă Consiliul. Prima măsură a fost să porun¬cească să fie încărcat pe dromon tot tezaurul. Vor pleca până la Herakleea, aşa cum plănuise aseară. Vor aştepta acolo ca soldaţii lui Belizarie să facă ordine în Constantinopol. Consilierii se adunară repede. Speriaţi de amploarea evenimentelor, nu
172
găseau nici ei vreo soluţie. Doar să părăsească mai repede Palatul şi Constantinopolul.
oraşul e în mâna lor. Hipodromul la fel, Hypa¬tios aclamat, în curând vor ataca Palatul. Nu ne rămâ¬ne decât să urmăm tezaurul şi să ridicăm ancora cât mai repede, îl sfătuiră în cele din urmă consilierii.
nu credeam că vom ajungea aici… acum mi se pare că e singura hotărâre înţeleaptă spre a ne sal¬va vieţile şi tezaurul, aprobă trist în cele din urmă Justinian. Vestiţi-o pe augusta Theodora! Să se pre¬gătească!
În Gineceul ei, augusta Theodora îşi reveni re¬pede din starea de şoc. Da, a fost şocată de ceea ce a auzit. Ea, care şi-a petrecut o bună parte din viaţă în arena Circului, prin subsolurile Hipodromului, pe străzile şi casele rău famate ale Constantinopolului, era obişnuită cu limbajul trivial al celor ce umpleau gradenele Hipodromului şi străzile marelui oraş. Dar de cinci ani ea era Augusta. Urcase în urmă cu cinci ani pe tronul împăraţilor romani. Era Augus¬ta, împărăteasa, basilissa lor. A celor din Constantinopol, a celor ce urlau în Hipodrom tot felul de obscenităţi şi a celor din întregul Imperiu Roman. Nu-i uitaseră tinereţea… şi în aceşti cinci ani făcuse atâtea pentru ei. Ctitorii, spitale, danii, case pentru prostituatele care-şi abandonaseră profesia, aziluri pentru orfani, ca azi să audă din nou strigătul care
173
o definea în tinereţe: târfă. Nu uitase ceea ce a fost odinioară. Crezuse că timpul le va acoperi pe toate, vor fi uitate. Dar nu… astăzi toată mizeria vieţii a fost scoasă la suprafaţă. Ca un râu învolburat ce ridică toate gunoaiele din fundul albiei. Îşi simţea tronul ameninţat. Ce va fi cu ea dacă Justinian îşi va pier¬de tronul? Vor rătăci prin imperiu din oraş în oraş, căutând alianţe împotriva noului împărat? Se va în¬toarce la fus şi tors lâna sau la vechea meserie? Nu, nu putea concepe aşa ceva. Nu se putea întoarce de unde plecase. Mai bine să moară azi, aici în palat, înfăşurată în purpură ca într-un giulgiu decât să se întoarcă la ce fusese odinioară. Să moară? De ce să moară? Era prea tânără pentru a muri. Moartea nu va gusta din tinereţea ei. În schimb, va gusta ea din fructul dulce al răzbunării. Nimeni nu-i cunoştea mai bine ca ea pe scandalagii din Hipodrom. Ştia ce trebuia să facă pentru a-i face să tacă. Au vrut război, război vor avea. În război se moare. Atunci să moară şi să tacă pe vecie.
stăpână! Stăpână! Aţi văzut ce fac afară? se auzi glasul speriat al uneia dintre doamnele sale de companie.
ce e, Thecla? au intrat în Palat?
să ne ferească Maica Domnului de o aşa neno¬rocire. Augustul împărat se pregăteşte să părăseas¬că Palatul. A poruncit să scoată tezaurul.
ce zici?
priviţi! şi Thecla se repezi spre fereastră, deschizând-o larg. Un val de miros de lemn ars pătrunse
174
în încăpere. Priviţi acolo jos, spre scările ce duc la Boucoleon.
Pe aleile ce coborau spre palatul Boucoleon se putea vedea un şir lung de sclavi şi servitori ai pa¬latului cărând unii în spate, alţii pe cărucioare, te¬zaurul imperial.
au pregătit un dromon acolo în portul de la Boucoleon.
aşa ceva nu va fi! strigă Theodora trântind fereastra.
Primul gând îi fugi la Belizarie şi la Mundus. Se repezi spre masă. Nu apucă să pună mâna pe clo¬poţel să-şi cheme eunucii, că unul din cubicularii lui Justinian şi intră neanunţat.
augustă stăpână, iertaţi îndrăzneala…
spune odată! strigă poruncitor.
augustul împărat vă cere să vă adunaţi în grabă lucrurile de preţ. Palatul va fi părăsit cât de curând.
unde e?
În sala de consiliu.
belizarie, Mundus?
sunt şi ei acolo.
Theodora ieşi ca o furtună. Paşii ei mici răsunau grăbiţi în vastitatea coridoarelor Marelui Palat. La ca¬pătul vestibulului, spre sala Consistoriului apăru dintr-o dată Narses. Ochii Theodorei străluciră. Se opri.
ah! Narses! spune repede ce ai făcut?
augustă stăpână, „divide et impera” a func¬ţionat din plin.
175
a funcţionat pe dracu să-i spânzure! M-au huiduit în Hipodrom, m-au făcut în tot felul, lepre¬le, scursorile, rahaturile mahalalelor, ale porturilor, împuţiţii, flămânzii… Îi voi călca pe capete, jur pe Sângele lui Hristos că aşa o să fac. Furioasă, Theodora reveni la limbajul trivial al Hipodromului atât de folosit în tinereţea ei. Doamnele de companie care fugiseră după ea îşi astupară gura de mirare, dar nu şi urechile.
liniştiţi-vă, stăpână! Am fost acolo, sub ka¬tisma. Am auzit jignirile aduse sacrelor persoane imperiale, încercă Narses să o potolească. Aţi auzit aclamaţiile Albaştrilor?
am auzit pe dracu! Doar urletele îndrăciţilor le-am auzit!
după plecarea voastră din katisma, Albaştrii au părăsit Hipodromul. Acum demarchul Albastru regretă alianţa făcută cu Verzii. Înţelegerea lor s-a sfârşit. Verzii au rămas singuri. E mai uşor acum să-i risipim.
asta şi vreau! Vino! şi intră cu aceeaşi grabă în sala de consiliu.
în zorii zilei, grupul înarmat al tinerilor Verzi şi Albaştri ajunse la porţile Hipodromului. Mulţimea îi primi cu ovaţii. Se făcuse un zvon cum că tinerii Verzi şi Albaştri uniţi acum de o singură dorinţă vor cuceri în această zi palatul. Şi iată-i! Zvonul
176
devenise realitate. Nimeni nu se mai îndoia că peste puţin timp palatul va fi al lor. Astăzi răscoala „Nika” va izbândi pe deplin. Hipodromul era plin, aşa că primiseră poruncă să rămână la porţi până la noi ordine.
crezi că e aici? întrebă încet Marianos.
n-are unde fi, decât aici, răspunse Philos strângând mânerul pumnalului. De aici nu mai scapă, scrâşni Philos.
mai rămâne valabilă înţelegerea?
ce înţelegere?
că mi-l laşi mie.
cum ţi-am promis. După ce-l lovesc eu pri¬mul, n-ai decât să-i arunci trupul în Bosfor.
ei! parcă nu aşa ne-a fost vorba.
dar cum? se întoarse Philos râzând.
Se produse o mare agitaţie în jurul lor, aşa că nu mai continuară. Demarchul Albaştrilor se ivi la porţile Hipodromului. Albaştrii îl primiră cu ovaţii. Marianos îl recunoscu şi se repezi spre el.
demarchule! Demarchule!
I-a fost imposibil ca prin mulţimea şi agita¬ţia din jur să ajungă la el, deşi se oprise sub porţi discutând grăbit cu cei de culoarea lui. Era şi de¬marchul Verzilor cu el. Păreau să fie însoţiţi de doi bărbaţi înalţi, puternici, ca doi atleţi, şi de un omu¬leţ, aproape un pitic. Capetele le erau acoperite de glugi. În îmbulzeala din jur, pentru o clipă gluga omuleţului căzu pe spate. O trase repede, dar Ma¬rianos apucă să-i zărească chipul. I se păru cunoscut.
177
De unde, nu-şi aminti. Demarchii urmaţi de cei trei intrară grăbiţi în Hipodrom. Nu-l mai urmări, pentru că se anunţă sosirea auguştilor împăraţi şi toate privirile se îndreptară spre katisma. Ecoul Hi¬podromului aducea cuvintele augustului împărat până la porţi. Se făcea singur vinovat, îşi recunoş¬tea greşelile ce au dus la izbucnirea răscoalei şi pro¬mitea iertare celor care vor renunţa la răzmeriţă şi se vor întoarce la casele lor. Peste cuvintele augus¬tului împărat izbucniră huiduieli, fluierături şi tot felul de cuvinte obscene la adresa augustei Theodora. Pietre şi lemne zburau spre katisma. Augusta pereche imperială şi însoţitorii lor părăsiră repede loja imperială. Un urlet victorios izbucni în întreg Hipodromul: Nika! Nika! Nika! în acel moment, se întâmplă un lucru ciudat. Albaştrii începură să pă¬răsească Hipodromul. Se strecurau pe lângă ei pe porţi, spre piaţa Augusteon.
ce se întâmplă oare de pleacă Albaştrii? se în¬toarse spre Philos. Chipul omuleţului cu glugă îi apăru iar în faţa ochilor. Nu putea să-şi aminteas¬că de unde îl cunoaşte. Nici nu făcu un efort să-şi amintească, şi Philos îl înghionti strigând:
-Uite-l!
ce e?
omul nostru, Arghiros!
Marianos tresări la auzul numelui. Philos îi ară¬tă un tânăr urcat pe piedestalul statuii lui Poseidon de pe zidul ce despărţea spina. Vorbea celor din jur, agitând o sabie în mână. Apoi se repeziră spre
178
katisma. A fost semnalul când răsculaţii începură asediul Marelui Palat dinspre loja imperială.
a sosit timpul! îi strigă Philos. În înghesuiala asta e uşor să-i facem de petrecanie. Ţine-te după mine! şi îşi croiră drum prin mulţime spre loja im¬perială. Răsculaţii se căţărară pe ziduri intrând în katisma. Când ajunseră şi ei în loja imperială, răscu¬laţii se chinuiau să spargă porţile de fier ce duceau spre Marele Palat. Văzându-i cum lovesc zadarnic în porţile grele, Marianos îşi aminti de chipul omu¬leţului de la porţile Hipodromului.
narses! El e!
ce zici? se întoarse Philos spre el.
omuleţul care-l însoţea pe demarchul Albaş¬trilor la porţi e Narses.
şi ce legătură are asta cu noi?
nu ştiu cu noi, dar cu plecare Albaştrilor tre¬buie să aibă. E omul lui Justinian. Sigur i-a plătit pe Albaştri ca să rupă tratatul cu Verzii, să părăsească Hipodromul, să renunţe la răscoală.
tot nu înţeleg.
asta înseamnă că noi Verzii vom rămâne sin¬guri în Hipodrom, continuând răzmeriţa. Justinian îi va ierta, pe când pe noi… pe noi ne va condamna la moarte. Zic să plecăm cât mai degrabă de aici. Se vor întâmpla lucruri îngrozitoare.
eşti necugetat! Tocmai acum când suntem atât de aproape de el. Trebuie să fie undeva sus pe colonadă, şi îi arătă un grup mare de răsculaţi pe esplanada dinspre biserica „Sfântul Ştefan” ce în¬cepea să ardă.
179
justinian nu ne va ierta.
care Justinian? Nu vezi, nu auzi ce se întâmplă jos în Hipodrom?
Marianos se întoarse privind spre arena Hipodromului. O mare mulţime de oamenii cu Hypatios în frunte urcau spre loja imperială.
glorie împăratului Hypatios!
mulţi ani împăratului Hypatios!
Hypatios însoţit de câţiva senatori şi oameni înarmaţi intră în katisma. Purtând o mantie purpurie, colanul de aur pe frunte, se aşeză pe tronul li Justinian. Întreg Hipodromul izbucni în urale.
ei, vezi? De ce Justinian te mai temi? Vino se terminăm odată! şi porni spre colonada de sus a Hipodromului fără să mai privească în urmă. Marianos însă nu-l urmă. Prietenul său n-avea să ştie niciodată de ce.
Theodora intră încet, calmă, sigură pe sine, în sala de consiliu. Justinian prăbuşit pe tron cu ca¬pul în mâini nici nu-i observă prezenţa. Îi privi pe rând: Belizarie, Mundus, Constantiolus, doi dintre nepoţii lui Justinian, câţiva senatori şi demnitari. O salutară în tăcere, miraţi că intră în sala de consiliu. Pe chipul ei se putea citi o mare încordare. Aceştia să fie tot ce a mai rămas dintre oamenii marelui Jus¬tinian?
180
ce jeliţi aici în tăcere?
Justinian ridică brusc capul.
s-a sfârşit! Totul s-a sfârşit. Nu ne rămâne de¬cât să fugim să ne salvăm vieţile.
Câteva mormăituri şi clătinări din cap aprobară spusele lui Justinian.
să fugim? Unde şi de ce să fugim?
e singura noastră şansă, se ridică Justinian.
şansa noastră e să rămânem aici! Şi tu vrei să fugi, se întoarse spre Belizarie? Tu, generalisimul armatelor orientale, eroul de la Dara, fugi din faţa unei gloate de neisprăviţi? Ce vor spune soldaţii care te divinizează? Crezi că îi vei mai putea conduce vreodată? Belizarie strânse pumnii. Propuse să intre în forţă în Hipodrom, dar Justinian refu¬zase. Vor muri prea mulţi. Şi tu, Mundus? Coman¬dantul Illyricului, şi tu?
augustă stăpână, trei mii de heruli aşteaptă înarmaţi, gata să intervină.
Theodora îi întoarse spatele şi se opri în faţa lui Justinian.
chiar când nu va mai rămâne altă scăpare decât fuga, tot n-am să vreau să fug. Cei care au purtat coroana nu mai trebuie să supravieţuiască după pierderea ei. Nu voi vedea niciodată ziua în care lumea va înceta să mă mai salute cu titlul de împărăteasă. Dacă vrei să fugi, Cezar, foarte bine. Ai bani, vasele sunt pregătite, marea ţi-e deschisă. Eu rămân. Mi-e dragă această veche maximă, cum că purpura este cel mai frumos giulgiu pentru un împărat. Narses!
181
-Augustă stăpână! se apropie micul comandant al silentiarilor. Nici nu observară că intrase şi el.
spune ce ai reuşit!
misiunea încredinţată de sacra voastră per¬soană a fost îndeplinită, se adresă umil lui Justi¬nian. Albaştrii au anulat înţelegerea cu Verzii şi în consecinţă au părăsit Hipodromul în urale adresate sacrelor persoane ale auguştilor noştri împăraţi. În Hipodrom au rămas numai gloatele Verzilor.
Belizarie şi Mundus schimbară priviri pline de înţeles.
ce ziceai de soldaţii tăi, Mundus?
aşteaptă doar semnalul.
atunci mai aşteptăm, Cezare? îşi privi hotărâ¬tă augustul soţ în ochi.
pregătiţi planul de intervenţie, se adresă Jus¬tinian generalilor săi.
Theodora părăsi încet, calmă şi sigură pe sine sala de consiliu. Se opri o clipă. O clipă doar lângă Belizarie şi Mundus.
închideţi porţile Hipodromului. Unul să nu scape, unul! scrâşni necruţătoare.
în ziua aceea, energia şi hotărârea Theodorei au salvat tronul lui Justinian.
Philos se pierdu printre coloanele şi statui¬le porticului de deasupra scărilor Hipodromului. Marianos nu-l urmă. Privirea i-a fost atrasă de un
182
grup de Albaştri ce coborau dinspre colonadă pe scări, spre arenă. Era sigur că Arghiros era printre ei. Pierdut printre statuile porticului ce înconjura Hipodromul, Philos n-avea cum să-i vadă. Le va ieşi el înainte şi îşi va striga prietenul să coboare. Dar va trebui să se întoarcă pe unde venise, prin katisma. Katisma era acum ocupată de răsculaţii în frunte cu Hypatios. Va trece printre ei, doar era şi el un răzvrătit şi purta şi însemnele Verzilor. Co¬borî spre katisma. Loja imperială era plină odhi de răzvrătiţii din partidul Verzilor. Se certau între ei. Strigau la demarchul lor, învinuindu-l de plecarea Albaştrilor din Hipodrom. Unii mai furioşi loveau cu ce apucau în porţile grele de fier ce făceau legă¬tura cu Marele Palat. Îl zări pe Hypatios pe tronul lui Justinian. Cu mantia purpurie pe umeri, colanul de aur într-o parte pe frunte, i se păru a fi o paiaţă, o marionetă a Circului. Ca să coboare în arenă, trebu¬ia să treacă prin faţa lui. Hypatios îl văzu şi el. Din mulţimea răsculaţilor i se păru singurul om liniştit, îi făcu semn să se apropie. Se supuse gestului lui Hypatios. Oricum trebuia să treacă prin faţa lui.
cum te cheamă, tinere?
marianos.
ascultă, Marianos. Vreau să-ţi încredinţez o misiune care ne poate salva viaţa la amândoi. Se vor întâmpla lucruri îngrozitoare. Nu vreau să mor, cum nu am vrut nici să fiu aclamat împărat. Am fost luat mai mult cu forţa. Du-te la Justinian şi spune-i că n-am vrut şi nici nu m-am gândit vreodată
183
la tron. Am acceptat doar ca să pot aduna aici mulţimea răzvrătiţilor şi să-i dau în mâna lui, îi şoptea Hypatios.
Marianos îl privea mirat de ceea ce auzea. Hypatios îi apăru ca un om speriat de moarte.
du-te! Timpul e preţios.
cum să pătrund în palat? se pomeni între¬bând.
prin Chalceu.
chalceul mai arde încă!
e avantajul tău. Nimeni nu se aşteaptă să intri pe acolo. Dacă vei reuşi, vei fi eroul lui Justinian. Du-te! continua să-i şoptească tot mai înfricoşat.
Marianos rămase pe gânduri. Însemna să renun¬ţe la Arghiros. Dar privirea speriată a lui Hypatios îi spunea că e singurul care-i putea salva viaţa. Oricum îl va găsi Philos. Coborî peste balustrada de mar¬mură a lojei imperiale pe gradenele Hipodromului. Se strecură cu greu printre miile de Verzi din are¬nă. La porţi îşi smulse din piept însemnul Verzilor. O mare mulţime de oameni aparţinători partidului Albaştrilor se adunaseră dincolo de porţi. Erau cei care părăsiseră Hipodromul. Parcă aşteptau ceva. De sus de pe Mese, veneau grupuri de Albaştri.
se pare că Hypatios are dreptate. Trebuie să se întâmple ceva, murmură Marianos.
Albaştrii comentau aprins evenimentele, prea preocupaţi să mai observe că un tânăr fără niciun în¬semn în piept trecu grăbit printre ei. La fel de grăbit trecu de Băile lui Zeuxip şi intră în piaţa Augusteon.
184
Marea piaţă dintre biserica „Sfânta Sofia” şi Chalke era aproape pustie. Doar câteva grupuri de oameni rătăceau prin piaţă. După zece zile de răzmeriţă, zidurile bisericii mai fumegau încă. La fel, zidurile palatului Chalke, principala intrare în Marele Palat, înnegrite de fum stau mărturie violenţei dezastrului. Zidurile puternice erau în picioare, doar acoperişul mai ardea mocnit scoţând fuioare de fum. Pe unde să intre? Porţile grele de bronz erau închise. Cum de era Hypatios convins că putea să intre? Merse de-a lungul zidurilor până spre clădirea Senatului, la ce¬lălalt capăt al pieţei. Monumentala faţadă a clădirii era ruinată. Coloane imense, bucăţi mari de zidărie, blocuri şi lespezi de marmură se prăbuşiseră peste zidurile palatului Chalke.
O bucată din zidul palatului se prăbuşise în inte¬rior, făcând un gol prin care lesne se puteau strecura doi-trei soldaţi deodată. Acesta să fie locul indicat de Hypatios? Cum de nu ştiau răsculaţii de el? îşi spuse că soldaţii de pe ziduri puteau apăra cu uşu¬rinţă ştirbătura din zid. În faţa lui era un munte de zidărie şi moloz. Să se caţere până sus era singurul mod de a intra în incinta Marelui Palat. Cercetă cu atenţie creasta zidului. Îi era teamă de soldaţi. O să-geată bine ţintită l-ar fi răpus. Zidurile erau pustii. Nici urmă de soldaţi. Începu să se caţere cu teama de-a nu fi văzut. Bucăţi de moloz se desprindeau sub picioarele sale risipindu-se la vale.
Pe la jumătatea anevoiosului său urcuş se opri speriat. I se păru că aude zvon de paşi cadenţaţi şi
185
clinchet de armuri cum se aud când soldaţii înar¬maţi sunt în marş forţat. Zgomotul se auzea tot mai aproape şi tot mai clar. Nu mai avea nicio îndoială că de cealaltă parte soldaţii se îndreptau spre ace¬eaşi spărtură. Coborî repede mai mult alunecând printre coloane şi moloz, lovindu-se la mâini şi picioare. Abia apucă să se ascundă printre ruinele Casei Senatului, când coifurile primilor soldaţi şi apărură sus, în spărtură. Coborau cu grijă grupându-se în faţa Senatului. Erau înarmaţi ca de război. Zale, platoşe, coifuri, scuturi, săbii scurte cu vârful ascuţit, bune de împuns şi tăiat. Numără până la trei sute, apoi pierdu şirul. Veneau valuri, valuri. Era regimentul de casă al lui Belizarie. Tot unul şi unul. Deodată simţi ceva rece în ceafă. Se întoarse uşor. Îi îngheţă sângele în vine. Unul din soldaţi ţi¬nea vârful săbiei în ceafa lui.
lasă-ţi arma de ţii la viaţă, şi vino cu mine!
Se supuse glasului aspru, poruncitor. Îl urmă tremurând cu mâinile ridicate. Îl duse în faţa unui bărbat înalt, puternic, cu o mantie albă pe umeri. Coiful cu panaşul alb din pene de struţ îl arăta a fi comandantul lor.
uite, generale, ce am găsit printre ruine!
un spion? se întoarse spre el generalul.
taie-i gâtul, sări unul din aghiotanţi, oricum îi măcelărim pe toţi.
cum te numeşti, tinere?
marianos, generale Belizarie.
mă cunoşti?
186
cine nu vă cunoaşte?
ce căutai acolo?
m-a trimis Hypatios.
cine?
hypatios.
hai, generale, pierdem timpul. Mundus aş¬teaptă doar semnalul nostru, sări acelaşi aghiotant.
răbdare, Justin, se pare că aflăm ceva intere¬sant. Unde e Hypatios acum?
e sus în katisma, pe tronul lui Justinian. E şi fratele lui Pompeius acolo.
eşti şi tu dintre răsculaţi?
nu, generale, ferească bunul Dumnezeu.
şi ce căutai acolo ?
urmăream pe unul dintre Albaştri. Mi-a omorât soţia în toamna anului trecut, abia ne căsă¬torisem. Voiam să mă răzbun, să-l omor. Mă vede Hypatios şi mă cheamă la el. Mă roagă să mă duc la augustul nostru împărat să-i spun că el nu vrea să fie împărat, dar l-au luat cu forţa şi l-au acla¬mat. Stă speriat acolo înconjurat de Verzi. Albaş¬trii i-au părăsit. Mi-a spus şi pe unde să intru în Palat. Mai zicea că a acceptat să vină în Hipodrom ca să-i adune pe toţi acolo, ca să-i poată da mai uşor în mâna lui Justinian.
cine să-l creadă?
cam târziu, se auziră nişte voci.
după cum îl cunosc pe Hypatios, cred că are dreptate, spuse Belizarie. E înfricoşat de tot ce vede în jur.
187
ca la Dara, generale?
mult mai rău.
cam câţi oameni sunt în Hipodrom?
e plină arena. Mii şi mii.
uite ce e Marianos, eşti un tânăr curajos. Intră în Palat pe unde am ieşit noi, Urcă spre Daphne, caută-l pe împărat şi spune-i ce ne-ai spus şi nouă. Ai grijă de soldaţii din gardă. Sunt deosebiţi de bă¬nuitori… nici nu ne-au deschis porţile de la Chalke ca să ieşim. Şi… dacă scapi din toată nebunia asta, să mă cauţi.
Soldaţii se aliniară şi traversară în pas cadenţat piaţa Augusteon spre Hipodrom.
Belizarie se înţelese repede cu Mundus cum să atace mulţimea răzvrătiţilor în Hipodrom. Numai că pentru Belizarie planul nu reuşise aşa cum ar fi vrut. Mundus cu hunii săi urmau să iasă prin partea de sud est a palatului, pe o poartă dosnică. O alee şerpuită ducea spre Poarta Morţilor a Hipodromului. Pe aici se scoteau în vechime gladiatorii care-şi sfâr¬şeau cariera în arena Hipodromului. Cum luptele de gladiatori erau interzise de pe vremea lui Theodosie cel Mare, puţini mai ştiau de această poartă. Uneori se mai scoteau cadavrele animalelor ucise în arena Hipodromului. În rest, era uitată. Pe aici trebuia să intre arcaşii huni. Când Mundus va auzi strigăte de luptă în Hipodrom, urma să forţeze poarta şi să-şi
188
desfăşoare arcaşii. În ceea ce-l priveşte pe Belizarie, ca un bun strateg, hotărî să atace primul. Se gândi să iasă printr-o scară în formă de melc ce ducea spre katisma. Părăsi repede gândul. Dacă ar fi deschis uşa spre loja imperială de sus, răzvrătiţii i-ar fi blocat înaintarea şi ar fi pierdut mulţi oameni. Trebuia să iasă prin Chalke, poarta principală a palatului. Nu¬mai că la Chalke gărzile palatului refuzară să des¬chidă poarta. În zadar a strigat să-i deschidă din porunca lui Justinian. Nu răspunse nimeni. Gărzile aşteptau sfârşitul evenimentelor ca să hotărască de partea cui vor fi. Porţile grele de bronz rămâneau în¬chise. Erau prea puternice să le forţeze.
Cercetând zidurile, unuia din aghiotanţi îi veni ideea să escaladeze zidurile ruinate dinspre clădi¬rea Senatului. Era singura ieşire, ceea ce şi făcură. Cei patru sute de bucelari din regimentul de casă al lui Belizarie se aliniară în piaţa Augusteon şi porni¬ră în marş cadenţat spre Hipodrom. Un strigăt de groază şi uimire cuprinse mulţimea din faţa porţilor Hipodromului la vederea soldaţilor apropiindu-se ameninţători în armuri cu săbiile trase. Unii fugiră sus, pe Mese, alţii se înghesuiră în Hipodrom, neştiind ce-i aşteaptă.
Preţ de un ceas, Marianos rătăci prin Marele Pa¬lat. Se afla pentru prima oară în incinta măreţului complex de clădiri pustiu acum, sau aşa i se părea
189
lui. Trecuse prin două curţi interioare, intrase într-o clădire cu porţile deschise larg. O cupolă imensă sprijinită pe patru coloane uriaşe. Zeci de coloane înşirate de-a lungul pereţilor. Frumuseţea mozai¬curilor strălucind de aur îl ameţi. De undeva din imensitatea sălii se apropiau paşi cadenţaţi. Soldaţii! îl trecu un fior de spaimă. Se ascunde după o coloană. Soldaţi din garda palatului trecură grăbiţi pe lângă el. Apoi linişte.
După o vreme, mai mulţi eunuci, judecând după veşmintele lor colorate, traversară sala şi ie¬şiră printr-o absidă laterală. Deşi vorbeau şoptit ecoul sălii prelua cuvintele lor. Vorbeau de un dro¬mon ce aştepta în portul Boucoleon. Să fi fugit Jus¬tinian pe acolo după cum se zvonise? Se luă după ei. Sigur mergeau spre Justinian. Se pomeni într-un vestibul lung, decorat cu statui şi scene de război lucrate în mozaic. Dar eunucii dispăruseră, deşi le mai auzea încă vocile. O perdea purpurie masca o uşă. O deschise. Scara interioară din marmură cu vinişoare roşiatice îl scoase pe o terasă imensă. Se întoarse repede în vestibul. Din capătul lungului vestibul se auzeau din nou glasuri. Unde să se as-cundă? Fugi prin imensitatea vestibulului. Ieşirea îl scoase într-o grădină. De aici se vedea marea şi în apropiere o biserică şi coloanele de sus ale Hipo¬dromului. Clădirea mare, albă, cu două etaje din¬spre Hipodrom, trebuia să fie palatul Daphne. Aco¬lo trebuia să ajungă. Acum era sigur că se rătăcise prin imensitatea marelui palat.
190
cine eşti? Ce cauţi aici? auzi deodată un glas în spatele său.
eu… eu m-am rătăcit, abia rosti speriat.
eşti dintre răsculaţi? Au intrat în Palat?
nu, nu sunt, eu trebuia să duc un mesaj au¬gustului nostru împărat.
ce mesaj? Din partea cui?
a lui Hypatios.
nenorocitul ăla care se crede împărat? Dacă el te-a trimis nu înseamnă oare că eşti dintre răsculaţi?
ţi-am spus că nu sunt! se apără Marianos.
Cel care-l interoga era un tânăr, cam de vârsta lui, îmbrăcat elegant. Îi remarcă degetele pătate de cerneală. Trebuia să fie unul din copiştii sau secre¬tarii palatului. Ieşise din biserică şi dăduse peste el. În câteva cuvinte îi explică ce căuta în Marele Palat.
pentru hodorogul şi ereticul Hypatios căinţa e cam târzie. Cred că acum hunii lui Mundus şi bucelarii lui Belizarie îi măcelăresc pe nenorociţii ăia în Hipodrom.
pe unde ai intrat?
prin ruinele de la Chalke.
marele vestibul de la Chalke face legătura cu palatul Daphne. La capătul vestibulului se află o sală cu patru abside în cruce. Scara interioară din absida de răsărit duce la apartamentele lui Justinian.
n-aveam de unde şti. Acolo m-am ascuns după o coloană de frica soldaţilor. M-am rătăcit.
191
firesc pentru unul care vine pentru prima oară în Marele Palat. Oricum, cu sau fără mesajul monofizitului de Hypatios, soarta îi e pecetluită. Vrei să vezi spectacolul?
ce spectacol?
un spectacol cum nu s-a mai văzut. În întreaga istorie a imperiului roman nu s-a mai văzut şi nici nu se va mai vedea un asemenea spectacol. Trebu¬ie consemnat în scris. Şi ca să scriu trebuie să văd. Vino! îşi ridică poalele veşmântului şi îl conduse pe Marianos pe o alee şerpuită de-a lungul zidului Hipodromului, spre biserica „Sfântul Ştefan”.
în stânga noastră, spre apus, se află Poarta Morţilor. Pe acolo se scoteau gladiatorii ucişi la jocuri. Nu a mai fost folosită de ani de zile. Acolo sunt acum arcaşii huni ai lui Mundus. Nu putem intra pe acolo, riscăm să fim confundaţi cu răsculaţii şi ucişi. O să intrăm în biserica „Sfântul Ştefan”. Din balconul bisericii, de unde împărătesele se arată mulţimii în ziua încoronării pentru a primi aclamaţiile, se vede întreg Hipodromul.
cum te cheamă? întrebă într-un târziu Maria¬nos, ţinându-se cam greu în urma lui.
procopius. Procopius din Cezareea.
Aşa cum se aştepta Mundus, Poarta Morţilor nu era închisă. Nu era o poartă în sensul adevărat al cuvântului, ci mai mult, o galerie deschisă plină de
192
gunoaiele Hipodromului. Pentru a nu fi văzuţi de cei din Hipodrom, arcaşii huni se aliniară de-o parte şi de alta a zidurilor porţii. Vuietul Hipodromului, aclamaţiile pentru noul împărat, pătrundeau până la ei. Aşteptau semnalul lui Belizarie. După cum au convenit, atacul urma să pornească din două părţi. Belizarie bloca porţile dinspre Mese, intrarea prin¬cipală a Hipodromului, iar Mundus pe cea a Morţilor. Numai că semnalul lui Belizarie întârzia.
oare ce s-o fi întâmplat? De ce întârzie? şopti Constantiolus tatălui său.
răbdare, fiule… răbdare. Să aşteptăm semnalul.
numai să nu fim descoperiţi.
atunci atacăm în forţă.
Constantiolus şi Mundus nu aveau de unde şti că Belizarie a trebuit să caute o altă ieşire decât poarta Chalke. Gărzile de la katisma aşteptau sfârşitul să poată trece de partea învingătorului. Mundus nu putea ataca singur. Însemna să scoată răsculaţii din Hipodrom înainte ca Belizarie să blocheze porţile. Trebuiau prinşi în arena Hipodromului. De acolo nu aveau unde să fugă.
Printre ruinele fumegânde de la Chalceu şi por¬ticul Albaştrilor, Belizarie îşi conduse soldaţii la porţile dintre cele două turnuri ale Hipodromului, în armuri cu scutul ridicat în poziţie de luptă, topoare şi spada trasă, soldaţii pătrunseră în arenă.
193
Pentru o clipă, Belizarie a fost uimit de numărul mare al răsculaţilor. Comenzile au urmat scurte, ca pe câmpul de bătălie. Văzând soldaţii năvălind prin porţile larg deschise cu spadele trase, mulţimea a izbucnit în strigăte de groază. Cei din apropierea porţilor înţelegând primii ce se întâmplă, au căutat scăpare spre porţi. Ei au fost ucişi primii. Din cauza mulţimii răsculaţilor care se înghesuiau spre porţi, cu greu au reuşit soldaţii să închidă două. Pe cea de-a treia mai intrau încă soldaţi. Când ultimul soldat dintre goţii şi mercenarii traci intrară în arenă, Narses şi spataro-cubicularii palatului loiali Theodorei au blocat toate cele patru porţi. Nimeni nu mai putea să iasă. Bucelarii lui Belizarie tăiau, ucideau pe oricine le stătea în cale. Temuţii mercenari traci mânuind cu pricepere topoarele de luptă făceau go¬luri mari în jurul lor. Răsculaţii cădeau seceraţi de furia mercenarilor. Cadavre şi sânge se văzură prea repede printre rândurile răsculaţilor. Un strigăt de groază străbătu Hipodromul până în cealaltă parte, unde aştepta Mundus.
Auzind strigătul morţii, Constantiolus se în¬toarse spre tatăl său.
în sfârşit, au ajuns. Să ieşim şi noi!
încă n-am primit semnalul, obiectă tatăl său.
tată! Trebuie să ieşi! Riscăm să fim prinşi aici. Nu putem lupta în galeria asta strâmtă. Priveşte! Vin spre noi!, îi strigă furios.
Constantiolus avea dreptate. O parte dintre răsculaţi căutau scăpare prin Poarta Morţilor, dar
194
Mundus, ca orice soldat disciplinat, aştepta semna¬lul generalului. A fost silit să recunoască faptul că fiul său avea dreptate. Îi zâmbi înţelegător. Dădu semnalul prea târziu după Constantiolus, pentru că un grup mare de răsculaţi şi apăruseră la gura galeriei. Trase prima săgeată. O văzu înfigându-se în gâtul unui bărbat ce agita deasupra capului o bâtă. Sângele ţâşni din gât împroşcând în jur. Alte săgeţi şuierară doborând ţinte sigure. Răsculaţii se întoarseră spre arenă. Atunci se auzi sunetul cornu¬lui unduind peste Hipodrom.
cam târziu, îşi spuse Constantiolus potrivind o nouă săgeată în arc.
Arcaşii huni se aliniară repede în Hipodrom. Nu îşi mai alegeau ţintele. Valuri de săgeţi loveau ca fulgerul semănând moarte. Neîntrecuţii arcaşi herulieni loveau în plin. O parte din răsculaţi îşi reveniră repede din surpriza momentului. Şi cum erau înarmaţi, începură o luptă disperată împotri¬va soldaţilor lui Belizarie. Dar ce puteau face înar¬maţi doar cu pumnale lungi împotriva veteranilor în armuri? Veteranii lui Belizarie luptau metodic, umăr lângă umăr, scut lângă scut. Făceau prăpăd. Nu mai era o luptă împotriva unui duşman înar¬mat şi pregătit. Era un măcel, un adevărat măcel.
Când strigătul de groază vesti sosirea soldaţi¬lor, Hypatios era încă în katisma. Fratele său Pompeius, demarchul Verzilor şi câţiva din capii răscoa¬lei, printre care şi senatori, mai mult se certau decât se sfătuiau cum să pătrundă în palat. Zvonul cum
195
că Justinian deja fugise cu un dromon spre Tracia le-a dat noi speranţe că vor cuceri repede palatul. Pe tronul lui Justinian, cu mantia purpurie, colanul de aur pus într-o parte pe frunte, Hypatios privea speriat la tot ceea ce se întâmpla în jurul său.
ce e cu agitaţia asta? întrebă unul dintre se¬natori. De sus din katisma, se vedea întreg Hipo¬dromul.
soldaţii au intrat în Hipodrom!
închid porţile!
îi omoară pe ai noştri!
Glasuri speriate se auzeau în loja imperială. Hypatios se repezi spre balconul lojei. Văzu mulţimea fugind cuprinsă de panică din faţa soldaţilor. Dar unde să fugă? Cădeau sub spadele veteranilor lui Belizarie. O mare mulţime fugi spre Poarta Morţilor. Îşi spuse că măcar ei se vor salva. Dar se întoar¬seră seceraţi de săgeţile herulilor lui Mundus.
dumnezeule! murmură îngrozit, o să-i omoa¬re pe toţi. Cum de am ajuns aici?
Lângă el, Pompeius tremura de frică.
o să ne omoare! O să ne omoare şi pe noi! abia murmura paralizat de frică.
Jos, în arena Hipodromului, fiecare căuta acum să-şi salveze viaţa. Cei ce purtau arme se angajară într-o bătălie disperată cu soldaţii. Cuprinşi de tea¬ma morţii, unii s-au căţărat pe statuile aşezate de-a lungul spinei, bariera centrală de piatră a arenei. Şarpele cu trupul încolăcit cu trei capete adus de la Delfi, piedestalul lui Theodosie, statuia lui Hercule,
196
statuile vestiţilor vizitii erau pline. Oamenii atârnau ca ciorchinii de struguri. Ţinte sigure. Alţii au căutat scăpare pe gradenele de sus, până la colonada şi por¬ticul ce înconjura Hipodromul. Oriunde ar fi fost, să¬geţile herulilor îi doborau. Hypatios se întrebă unde sunt tinerii înarmaţi care veniseră de dimineaţă să asedieze palatul. Era cu neputinţă să-i distingă prin¬tre miile de oameni ce căutau scăpare sau se încăierau cu soldaţii. Deodată se produse o mare agitaţie în spatele său. Se întoarse speriat. Vreo douăzeci de soldaţi apărură nu ştia pe unde în loja imperială. Îi conduceau doi tineri. Îi recunoscu pe nepoţii lui Jus¬tinian, Germanicus şi Justin. Îşi spuse că mesagerul său, îi şi uitase numele, a ajuns la Justinian şi împă¬ratul i-a trimis să-l salveze. Cu un gest repezit, parcă fiindu-i ruşine de situaţia în care se afla, îşi desfăcu mantia roşie de pe umeri şi colanul de aur.
hypatios! se auzi un glas puternic, predă-te şi te vom duce viu în faţa lui Justinian.
Hypatios deschise braţele şi porni supus spre cel considerat în acel moment salvatorul său. Îl urmă Pompeius.
eu niciodată n-am dorit…
Nu apucă să explice că nu şi-a dorit tronul, că demarchul Verzilor îl trânti pe tronul lui Justinian.
acolo e locul tău! Tu eşti împăratul nostru! strigă demarchul trăgând pumnalul. Demarchul Verzilor l-a recunoscut pe Narses când intră cu cel al Albaştrilor în birourile lor de lângă poarta tur¬nului. Înţelegând trădarea Albaştrilor, l-a silit pe Hypatios să intre în katisma şi să se aşeze pe tron.
197
Soldaţii îşi aliniară scuturile şi şarjară puternic peste băncile lojei. Cu o lovitură de spadă, unul din nepoţii lui Justinian tăie gâtul demarchului. Sângele ţâşni ca dintr-o fântână arteziană, împroşcându-i pe cei din jur. Văzându-şi demarchul ucis, cei mai curajoşi dintre Verzi se aruncară asupra soldaţilor. Alţii încercau să scape ascunşi printre băncile lojii. Senatorii se rugară să fie cruţaţi. Ne¬poţii lui Justinian îi conduseră pe Hypatios şi pe Pompeius şi cei câţiva senatori spre uşa care făcea legătura cu palatul Katisma. Sub pază severă, îi închise într-una din încăperile gărzilor. Soldaţii din garda palatului înţeleseră în sfârşit că răscoala n-avea sorţi de izbândă şi deschiseră nepoţilor lui Justinian uşa grea de fier a Katismei. Aşa au putut să-l aresteze pe Hypatios.
Marianos se lăsă condus de Procopius pe o alee îngustă în formă de spirală spre biserica „Sfântul Ştefan”. Fiind aproape de clădirile de la Chalceu, focul cuprinse şi biserica. Acoperişul era în mare parte ruinat. Porţile bisericii erau închise.
pe unde intrăm? se arătă dezamăgit Maria¬nos.
Procopius îi făcu semn să-l urmeze. Urcară o scară în formă de melc şi ajunseră într-un vestibul lung, ce făcea legătura dintre palatul Daphne şi bi¬serică.
198
pe aici intră împărătesele în galeria bisericii, iar din galerie în balconul ce dă spre Hipodrom, ex¬plică Procopius.
Marianos îşi spuse că numai unul care trăise ani în şir în palat nu se putea rătăci prin mulţimea sălilor şi coridoarelor. Dar uşa grea cu ferecături de bronz aurit era închisă.
ştiam eu, spuse înainte ca Marianos să-i arate din nou dezamăgirea. Căută prin veşminte şi scoa¬se o cheie uriaşă. Am împrumutat-o de la fratele Theodor. El e eclesiarhul bisericii. Acum doarme dus, mângâiat de un ulcior cu vin de Samos. Aşa că n-a fost greu să o împrumut. Dacă n-ar fi fost vinul cred că scriam numai din ce povesteau alţii. Dar eu trebuie să văd.
Vorbea încet, ca pentru sine, în timp ce potrivea cheia în broască. Uşa se deschise scârţâind uşor. In¬trară în galeria de unde femeile asistau la slujbe. O parte din zidul dinspre Hipodrom şi acoperiş se prăbuşise în biserică. Chipuri şi mâini de sfinţi sfă¬râmate apăreau parcă ameninţând din mozaicurile înnegrite de fum. Rămaseră o clipă în loc. Vuietul Hipodromului pătrundea până la ei.
a început! strigă Procopius, şi se repezi prin¬tre ruine spre balcon.
Balconul dădea spre colonada de sus a Hipo¬dromului. Deşi era o distanţă oarecare între balcon şi colonadă, se putea vedea o bună parte din Hipo¬drom. Şi ceea ce văzură îi îngroziră. Soldaţii măce¬lăreau sistematic mulţimile din Hipodrom. O mare
199
mulţime de oameni umpluse colonada. Aproape că le distingeau chipurile îngrozite de frica morţii. Se ascundeau printre statuile porticului. Nu aveau scăpare. Valuri de săgeţi îi rostogoleau pe gradene până în arenă. Marmura Hipodromului se umpluse de sânge şi cadavre. Vuietul sinistru al morţii umplea Hipodromul.
Marianos căzu în genunchi. Parcă nu se mai putea ţine pe picioare. Închise ochii. De ce i-a fos dat să vadă aşa ceva? Chipul Xeniei îi apăru în faţa ochilor. Îşi simţi lacrimile pe obraz.
xenia? Xenia! Aceasta este ziua îngerului răz bunării? Aceasta este ziua sfârşitului nebuniei Ver¬zilor şi Albaştrilor? Cine ar fi crezut aşa ceva? şop¬tea printre lacrimi.
Se însera. Noaptea căzu repede. Se mai auzeau şuierături de săgeţi, lovituri de spadă şi urlete de moarte. Încet, încet, vuietul Hipodromului se stin¬se. Câteva comenzi scurte şi soldaţii lui Belizarie urmaţi de herulii lui Mundus părăsiră disciplinaţi arena morţii.
Cronicarii au menţionat în scris că în acea după-amiază de duminică, 18 ianuarie 532, aproape 30.000, după alţii 35.000, de oameni şi-au găsit sfâr¬şitul în Hipodrom.
200
Luni, 19 ianuarie 532
Dimineaţa se arătă friguroasă. Nori plumburii de furtună treceau mânaţi de vântul rece dinspre Bosfor pe deasupra Constantinopolului. Piaţa Augusteon şi străzile din apropierea Hipodromului erau pustii. Cruzii huni herulici ai lui Mundus pă¬zeau Hipodromul. Nimeni nu se putea apropia. Mai sus, pe Mese, aproape de Forul lui Constantin, se adunaseră grupuri de oameni. Făcuseră focuri să se încălzească. Întreaga noapte au stat în jurul lor cu nădejdea că în zori îşi vor putea lua morţii acasă. Zo¬rii veniseră şi nimeni nu le spunea nimic. Zburau tot felul de zvonuri: că Albaştrii ştiau ce urma, de aceea au părăsit Hipodromul; că au scos pumnalele împo¬triva Verzilor. Aşteptau. Erau morţii lor ce trebuiau duşi acasă şi îngropaţi creştineşte. Erau soţii lor, pă¬rinţii, fraţii, copiii ce s-au răsculat împotriva abuzu¬rilor şi nedreptăţilor stăpânirii. Aşteptau înfriguraţi, pătrunşi de frigul dimineţii de iarnă.
Din josul străzii, prin ceaţa uşoară a dimineţii, venea spre ei un bărbat. Un tânăr păşea încet prin mijlocul străzii pustii, absent parcă la tot ce se în¬tâmpla în jurul său. Când ajunse în dreptul lor s-au repezit asupra lui.
de unde vii?
ce ştii de morţii noştri?
când îi putem lua?
cum de ai scăpat?
201
eu… nu am scăpat… de ceea ce am văzut nu voi scăpa întreaga viaţă. Marianos îşi întoarse pri¬virea roată. Nimeni nu purta vreun semn de-al Ver¬zilor sau Albaştrilor. Voi… voi aţi adus Apocalipsa în Constantinopol. Numai voi sunteţi vinovaţii! Îşi făcu loc printre ei, trecând mai departe.
când ne putem lua morţii?
morţii! Acum îi îngroapă.
unde?
în mare… Îi aruncă în mare.
Plânsete şi strigăte de deznădejde izbucniră în urma lui.
să mergem acum să-i luăm! se auzi un glas.
mergeţi! Arcaşii sunt acolo, vă aşteaptă.
Marianos nu se întoarse să-i vadă ochii înecaţi în lacrimi. Cum a scăpat? Procopius l-a scos de di¬mineaţă pe la Chalke. Comandantul gărzii a înţeles că e un protejat al lui Belizarie. Trecu încet prin Fo¬rul lui Constantin, pustiu acum. Statuile forului îl priveau reci. De sus din vârful coloanei ce-i purta numele, împăratul Constantin veghea asupra oraşului său. Dincolo de For coborî pe o străduţă spre zidul dinspre mare al cetăţii. Din josul străzii urca grăbit un bătrân. Marianos se opri. Ochii i se um¬plură de lacrimi.
tată!
Bătrânul se opri şi el. Marianos alergă şi îl cu¬prinse în braţe.
copile! Mi-a fost atât de teamă că te-am pierdut.
202
sunt aici, tată… sunt aici. Nu te voi mai părăsi niciodată. Haide să mergem acasă. Aprindem cup¬toarele, facem pâine şi o împărţim de pomană pen¬tru cei cărora marea li s-a făcut mormânt. O! Xenia, mai şopti.
în dimineaţa acelei zile de luni, 19 ianuarie 532, Hypatios şi Pompeius au fost duşi în faţa lui Justi¬nian. Hypatios era convins că mesajul său l-a con¬vins pe Justinian că nu dorise această demnitate. Că a fost luat pe sus de acasă, dus în Hipodrom şi aclamat ca noul împărat. Pompeius era speriat de moarte. Era convins că nu-i vor cruţa.
Justinian îi aştepta pe tronul său de aur stră¬lucind de pietre preţioase. Nu mai era speriat. Nu mai era înveşmântat în haine sărăcăcioase cum fusese în ultima săptămână când se pregătea să fugă. Era iarăşi el, stăpânul, imperatorul romanilor.
iată trădătorii! Ar trebui să vă tai capetele! Chiar acum!
stăpâne! îngenunche Hypatios, eu nu am jig¬nit niciodată majestatea voastră imperială şi nici nu am dorit demnitatea împărătească. Doar faptul că sunt nepotul lui Anastasie m-a adus în situaţia asta nenorocită. Nu mi-am dorit tronul!
dar ţi-au plăcut aclamaţiile! Puteai să faci ceva să opreşti răzmeriţa. Doar erai împăratul lor.
203
nu m-am răzvrătit împotriva sacrei voastre persoane. Dimpotrivă, am trimis un mesager prin care mă rugam să faceţi ceva să mă salvaţi din mâinile lor. Am mers în Hipodrom cu acest gând, să-i predau pe toţi în mâinile voastre.
ce mesager? se întoarse Justinian spre cei din jur.
la ruinele de la Chalceu am întâlnit un tânăr ce pretindea că l-a trimis Hypatios. Spunea la fel, interveni Belizarie.
n-am primit niciun mesaj.
Hypatios îl privi speriat. De acum era convins că Justinian nu-i va da nici o crezare. Lângă el, Pompeius începu să tremure de frică.
jumătate din oraş a ars! strigă Justinian. Ajun¬ge! Ajunge atâta distrugere, ajunge atâta sânge… atâţia morţi… ajunge… voi hotărî ce voi face cu voi.
Hypatios răsuflă uşurat. Privi încurajator spre fratele său. Însă în acea clipă lângă tronul lui Jus¬tinian apăru unul din eunucii din serviciul Theodorei. Justinian părăsi sala. Se întoarse peste puţin timp. Hypatios presimţi că se va întâmpla ceva rău. Justinian se apropie ţinându-şi mâinile la spate. Îi privi cu asprime.
am hotărât! Tăiaţi capul trădătorilor!
Pompeius se târî plângând la picioarele lui Justinian, implorând iertare. Hypatios îşi primi cu demnitate sentinţa.
în aceeaşi dimineaţă au fost executaţi, iar tru¬purile le-au fost aruncate în mare.
204
Apropiaţii lui Justinian ştiau că era dispus să le acorde iertarea. Era îngrozit şi el de amploarea răs¬coalei, de măcelul din Hipodrom. Dar Theodora se jurase pe numele Sfântului Dumnezeu şi pe capul ei că nu va cruţa pe niciunul din capii răscoalei. Şi Justinian, ca întotdeauna, se supuse dorinţei Theodorei.
Păsări mari de pradă atrase de mirosul sânge¬lui se roteau deasupra Hipodromului. Mii de corbi se lăsau pe gradene. Smulgeau bucăţi de carne din trupurile fără viaţă. Spărgeau ochii apoi rupeau buzele şi obrajii. În zadar le alungau cei ce adunau morţii. Se aşezau pe alţii. Sclavii marelui palat încărcau trupurile în căruţe îi scoteau pe Poarta Morţilor. Descărcau căruţele la ţărmul mării. Acolo alţi sclavi aruncau cadavrele în mare. Pluteau o vreme prin valuri, lovindu-se unele de altele, apoi dispă¬reau în adâncuri. Dar marea, sătulă parcă de atâtea trupuri, scoase o parte din ele afară.
EPILOG
Săptămâni la rând ţărmurile Mării Marmara au fost pline de cadavre. Oameni cucernici le îngropau în nisipul ţărmului. Poate printre ele să fi fost şi vreo rudenie de-a lor. Cine ştie?
Aşa se sfârşi istoria celor nouă zile a Răscoalei „Nika” (Victorie), ce a distrus aproape jumătate din Constantinopol, luând peste 30.000 de vieţi.
În săptămânile şi lunile ce au urmat, Justinian dezlănţui o cruntă prigoană asupra senatori¬lor şi patricienilor compromişi în răscoală. Au ur¬mat execuţii şi exiluri. Optzeci de senatori au fost exilaţi şi averile confiscate în folosul tezaurului im¬perial. Au fost pedepsiţi funcţionarii palatului care nu l-au sprijinit, soldaţii din gardă ce nu i-au fost loiali. Lungi anchete conduse de eparhul oraşului au adus teroare în Constantinopol. Cursele din Hi¬podrom au fost interzise. Ioan de Capadocia şi Trebonian s-au reîntors la vechile lor funcţii.
O lună mai târziu, în februarie, pe locul fostei biserici „Sfânta Sofia”, ctitorie a împăratului Con¬stantin cel Mare, arsă în timpul răscoalei, Justinian a început construcţia marii bazilici a Sfintei Sofii ce dăinuie până în ziua de azi.
Cursele din Hipodrom se vor relua după cinci ani. Odată cu reînceperea curselor, s-au aprins din nou conflictele dintre Verzi şi Albaştri. Fiecare avea ceva de răzbunat. La adăpostul nopţii, bande înarmate
206
cutreierau străzile marelui oraş. Nimeni nu mai era în siguranţă.
Justinian domni timp de 38 de ani. Datorită operei sale legislative, economice şi edilitare de re¬facere a graniţelor Imperiului Roman, va fi numit cel Mare.
Dar Theodora va fi mereu privită ca salvatoare a tronului şi imperiului său.
15 ianuarie 2020 – 8februarie 2021
CUPRINS
Cuvânt înainte
Răscoala Nika sau soluţiile Hipodromului în contextul politologiei răsăritene de secol VI 5
Capitolul I 13
Capitolul II 25
Capitolul III 47
Capitolul IV 59
Capitolul V 79
Capitolul VI 99
Capitolul VII 113
Capitolul VIII 135
Capitolul IX 153
Epilog 205
c-da 13, nr. coli 13; format A5 – 6186
Tipărită la Tipografia Arhiepiscopiei Ortodoxe Alba Iulia
Autorul reuşeşte să surprindă şi să ofere cititorului un moment zbuciumat din istoria Imperiului Roman de Răsărit, anume tulburările produse de răscoala Nika, evenimente derulate în cursul anului 532. Viaţa constantinopolitanilor era polarizată de Hipodrom, Pala¬tul Sacru şi Aghia Sophia, marcând astfel evenimentele de natură politică, socială şi religioasă. În sine, răscoala Nika sumarizează atât dinamica politică a societăţii constantinopolitane, cât şi tendinţele socio-religioase, oferindu-se sub forma ima¬ginii complexe a politologiei bizantine.
Pr. conf. univ. dr. Ovidiu Panaite