STAREŢA TAISIA
Scrisori către o începătoare pe calea vieţii întru Hristos
Asociaţia „Christiana” îşi exprimă recunoştinţa faţă de St. Xenia Skete Press pentru acordarea gratuită a dreptului de a traduce şi a difuza această carte.
Traducerea s-a efectuat după
Letters to a Beginner on Giving ones Life to God
by Abbess Thaisia of Leushino Convent (f 1915),
St. Xenia Skete Press, Wildwood, California, 1993
Traducere din limba engleză de VasileMonahul, de la Sfântul Munte
Confruntare cu originalul în limba rusă de Nicoleta Macovei
© A. F. M. C. Christiana pentru prezenta ediţie Ediţia I: 1997; ediţia a II-a: 2003
Editura Christiana
e-mail: editurachristiana@yahoo.com www.editurachristiana.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TAISIA, stareţă
Scrisori către o începătoare pe calea vieţii întru Hristos
Stareţa Taisiade la Sfânta Mănăstire Leuşino (t 1915). ed. a 3-a. bucureşti: Editura Christiana, 2022 ISBN 978-606-013-036-9
2
10 scrisori către o începătoare pe calea vieţii întru Hristos
Această carte este dedicată tuturor luptătorilor care au bunăvoinţă, dar lâncezesc din cauza lipsei de rânduială spirituală din lumea contemporană.
în memoria celor care, reprezentând Asociaţia Filantropică MedicalcreştinăChristiana, cu multă cinste, dăruire şi dragoste s-au ostenit cu apariţia, pentru prima oară în limba română, a acestei scriituri:
Schimonahia SILUANA VLAD
Monahia HRISTOFORA (GABRIELA)MOLDOVEANU
GABRIELA MADAN NICOLETAMACOVEI
5
Schiţă biografică
Maica Taisia, născută Maria Solopova, a fost descendentă a familiei marelui poet rus Alexandru Puşkin. S-a născut în 1840, în provincia Novgorod, şi a primit educaţie într-un institut pentru tinere din St. Petersburg. La un an după absolvire, şi-a început viaţa monahală în oraşul Tikhvin din provincia Novgorod, în mănăstirea închinată Intrării Maicii Domnului în Biserică. Această mănăstire adăpostea faimoasa icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Tikhvin. În 1870, a fost tunsă rasoforă cu numele Arcadia. În 1872, s-a mutat la mănăstirea Acoperământuluidin Novgorod, Zverin, iar în 1878 se mută iarăşi, la mănăstirea Zvansky a Maicii Domnului Rugătoarea, unde a fost tunsă în monahism şi i s-a dat numele Taisia. În 1881, a fost numită în fruntea obştei de la Leuşino Sfântul Ioan înaintemergătorul, unde a rămas până la moartea sa, pe 2 ianuarie 1915, sărbătoarea adormirii Sfântului Serafim de la Sarov.
Stareţa Taisia a fost fiica duhovnicească a Arhimandritului Lavrentie de la Mănăstirea Iviron-Valdai şi, mai târziu, a marelui luminător sfântul Ioan de Kronstadt. A fost una dintre cele mai renumite maici ale Rusiei cunoscută în întreaga Biserică Rusă de la începutul veacului nostru. În timpul celor treizeci
6
de ani de stăreţie, cu participarea sa activă, s-au organizat în nordul Rusiei multe mănăstiri noi de maici. Lucrările sale literare publicate, pe lângă acest volum de „scrisori“, sunt:
1. Canonul Bunei-Vestiri a Preasfintei Maicii Domnului.
2. Acatistul Sfântului Simeon Primitorul de Dumnezeu.
3. Convorbirile Sfântului Ioan de Kronstadt cu stareţa Taisia.
4. Sfântul Ioan de Kronstadt ca Păstor.
5. Începătoarele obştii de maici din Sura (predica sa la rasoforirea primelor membre ale Mănăstirii Sura, la a cărei ctitorire a ajutat, pentru cele mai nevoiaşe fiice duhovniceşti ale Sfântului Ioan de Kronstadt, din chiar ţinutul natal al acestuia).
6. Obştea de maici din Sura (un poem la fondarea mănăstirii de mai sus).
7. Un volum de poezii.
8. Autobiografia.
9. Viaţa nebunei pentru Hristos, Stareţa EvdochiaRodionova.
Autobiografia sa, convorbirile cu Sfântul Ioan de Kronstadt şi câteva poezii au fost recent publicate în traducere engleză de către Frăţia Sfântul Herman din Alaska, sub titlul Maica Taisia din Leuşino, Autobiografia unei fiice duhovniceşti a Sfântului Ioan de Kronstadt.
7
Introducere
Ia cât de mult poţi să duci… Domnul este bogat în milostivire.
Sfântul Ioan de Kronstadt într-o convorbire cu Maica Taisia
Oare de ce n-am putea şi noi, femeile libere ale secolului XX, să purtăm în piept paradisiaca bătaie ritmică a celeilalte lumi? De ce numai sfinţii cei din vechime să fie singurii „purtători de Dumnezeu“? Noi de ce să nu-L avem în noi? Ce le împiedică pe femeile de astăzi ca, vieţuind într-un mediu ultra-modern, să poată avea totuşi puterea duhovnicească a nevoinţei patristice cu care însuşi Hristos le înzestrează? Ce ne împiedică să fim cu Dumnezeu?
într-adevăr, toate suntem novice şi începătoare. Iată de ce ne putem folosi împreună de aceste îndrumări ale fiicei duhovniceşti a Sfântului Ioan de Kronstadt, care, în paginile ce urmează, oferă principiile punerii de acord a sufletelor noastre cu disciplina trăirii unei „vieţi întru Hristos“. Lirismul narativ al scrisorilor preacuvioasei stareţe Taisia, această mare personalitate spirituală a veacului al XX-lea, este cu siguranţă vrednic să umple golul duhovnicesc. Dacă tinerele noastre care se plimbă astăzi pe străzile comerciale ar face cunoştinţă cu aceste principii
8
de viaţă „nu din lumea aceasta“, ar dobândi mult-trebuitoarea putere spirituală, spre marele folos al celor din jur şi al copiilor pe care-i vor avea.
Privind astăzi lumea care trece pe stradă, o vedem grăbindu-se spre rezolvarea nevoilor zilnice. Pe feţele oamenilor se citeşte îngrijorarea, agitaţia şi teama de a nu fi acceptaţi de societate dacă nu deţin ceea ce se cheamă, în moda şi moravurile moderne, cele necesare, dar care, de fapt, sunt adevărate poveri. Vedem însă şi oameni revoltaţi împotriva acestor griji de mai toţi acceptate şi care nutresc (deşi poate nedesluşit) dorinţa de a cunoaşte o viaţă mistică, spirituală, care este ultima împlinire a vieţii noastre pe acest pământ.
Desigur, aceste observaţii pot fi făcute şi pentru primele secole ale societăţii creştine. Diferenţa dintre atunci şi acum constă în actuala lipsă de cunoaştere a adevăratei experienţe mistice, care altădată îmbiba toate păturile sociale din sate şi cetăţi. Necesitatea compensării acestei lipse este firească, dar există pericolul să se instaureze nu cele dumnezeieşti, ci „stăpânitorii întunericului care sunt în văzduhuri“ (cf Efes. 6, 12). Acest lucru este adevărat în special în societatea de azi, atât de grăbită să ofere un înlocuitor ieftin al vieţii spirituale autentice care ar putea oferi sprijin în încercările lumii acesteia.
Păstorul ortodox conştiincios, familiarizat cu învăţătura patristică, este în mod special preocupat de lipsa experienţei ortodoxe a femeilor de astăzi. Femeile, care prin însăşi firea lor sunt înclinate mai
9
mult decât bărbaţii spre cele spirituale, au fost formate de moda androgină contemporană care, fără ca ele să-şi dea seama, le-a îndepărtat de însuşirile feminine dăruite de Dumnezeu. Astfel, adeseori nu mai pot dobândi cele duhovniceşti, fără de care blândeţea feminină se preschimbă într-o grosolănie spirituală şi îşi pierde vibraţia naturală.
Personalităţile feminine promovate de societatea de azi au foarte puţin din calităţile rafinate ale sufletului şi din veritabila bărbăţie a spiritului atributele sfinţeniei. Nu ne-am abate de la adevăr, aşadar, dacă am spune că femeia sfântă, plină de neînfricată nevoinţă şi de delicateţea unei mărturisitoare a lui Dumnezeu, este practic necunoscută astăzi. Deşi prezentată de către mass-media, Cuvioasa Tereza din Calcutta, maica cea minunată, apare în peisajul contemporan al societăţii noastre tot atât de neobişnuită ca un marţian, aproape prea singulară pentru a fi reală. În plus, în constituţia duhovnicească a unei maici ortodoxe conştientă fiind de principiile vieţii spirituale, practicate în realitatea existenţei noastre pământeşti -, trebuie să se afle un ostaş al lui Hristos şi un isihast.
Astfel de nevoitoare bătrâne, stareţe şi nebune pentru Hristos erau multe în Rusia veacului al XIX-lea, iar vrednicele lor urmaşe au trăit până nu de mult, în secolul al XX-lea. Veacul nostru a urzit, de asemenea, şi un minunat sobor de femei ortodoxe. Prin cuvântul scris, multe dintre ele au manifestat pe hârtie cu o limpezime aproape tridimensională un protest ortodox, tradiţional, împotriva
11
dumnezeirii moderne. Protestul constă în descrierea unui mod de viaţă care însumează două mii de ani de experienţă mistică ortodoxă ce poate fi trăit de bărbaţi normali şi de femei obişnuite.
Printre aceste scriitoare ale veacului XX, vrednice cu adevărat de atenţia noastră (amintite pe scurt într-un calendar Sfântul Herman, 1992), pe lângă stareţa Taisia, mai sunt: Elena Voronova, maica Varvara (Sukhanova), stareţa Sofia din Kiev, maica Taisia din Franţa, Helen Lope şi a noastră Elena Konţievici împreună cu multe altele. Ele constituie un grup puternic de scriitoare, deşi nu sunt cunoscute lumii literare. Ele au fost mişcate de duhul vieţii creştine ortodoxe şi au lăsat vii şi preţioase oglindiri ale acestei vieţi trăite practic.
Stareţa Taisia a fost o figură literară înzestrată, o poetă şi compozitoare care a mişcat milioane de oameni cu inima ei caldă şi cu revărsarea lirică a sufletului său. A fost totodată o personalitate ecleziastică remarcabilă, propagând educaţia creştină şi râvna monahală printre contemporanele sale. Chiar acest volum de „scrisori“ a fost desemnat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ruse ca sursa oficială de formare monahală a femeilor. S-a decretat de către Sfântul Sinod ca fiecare parohie şi pangarele mănăstirilor să deţină această carte ca pe un ghid pentru tinerele interesate de monahism, astfel încât să-şi poată forma în minte un chip adecvat al monahismului şi să afle cum să-şi împlinească dorinţa spirituală de a-şi dedica viaţa lui Hristos.
Oferim acest volum ca o continuare la Autobiografia stareţei Taisia. Este al patrulea volum
12
din seria Matericonul modern, destinat prezentării ascetismului ortodox feminin pentru cele care îl caută astăzi pe Dumnezeu.
Dacă va citi cineva aceste scrisori ale Maicii Taisia despre viaţa duhovnicească cu un ochi înţelegător, fără a lega principiile acestei vieţi doar de tărâmul experienţei vieţii monahale tărâm din spatele zidurilor înălţate ale mănăstirilor, care adăpostesc şi sfinţesc faptele ascetice -, va descoperi că aceste principii ar putea fi folosite cu încredere şi de sufletele împovărate ale societăţii noastre urbane, bărbaţi şi femei cu o viaţă de rugăciune, cu picioarele pe pământ, dar cu inimile împărtăşindu-se de vieţuirea sfinţilor din ceruri.
Sunt astăzi femei (captive în golul spiritual al societăţii de astăzi, dar cu un mare potenţial) care ar fi fericite să cunoască principiile vieţii duhovniceşti aşa cum sunt înfăţişate în scrisorile Maicii Taisia. Pentru a împlini această lipsă dureroasă, prezentăm cu bucurie traducerea de faţă.
Sophia LELAND, Maică rasoforă după Chipul Maicii Domnului „Grabnic Ajutătoarea“ Noiembrie 1992, St. PaisiusAbbeySebastopol, California
13
Cuvânt înainte la prima ediţie, din 1900
Scopul acestei lucrări este acela de a le familiariza pe surorile nou-venite în mănăstire cu principiile şi lucrările de bază ale vieţii monahale, despre care multe nu au nici o idee. Cu toate că aceste principii sunt desăvârşit şi detaliat înfăţişate în numeroase scrieri ascetice, nu are oricine acces la aceste cărţi preţioase, nu oricine le poate înţelege, datorită conţinutului lor profund şi însăşi selecţia lor trebuie făcută cu mare grijă. Cei patruzeci de ani de viaţă monahală şi douăzeci de ani de experienţă ca stareţă m-au făcut să înţeleg că este nevoie de o lucrare simplă, cu exemple luate din viaţă şi, în parte, din viaţa ascetică contemporană, ca un prim îndrumar pentru novicele de curând intrate în mănăstire, care vin fără nici o cunoştinţă despre modul de viaţă în care au păşit. Sunt aduse doar de râvna de a sluji Domnului departe de lume. De aceea, m-am hotărât să înfăţişez în aceste Scrisori către o începătoare, în cuvinte poate prea puţine, dar precise, toate problemele esenţiale, pentru a dărui un ghid al vieţii monahale, chiar de la intrarea în mănăstire.
Sfântul Ioan de Kronstadt
SCRISOAREA ÎNTÂI
Despre intrarea în mănăstire
Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. (Matei 22,14)
„În sfârşit“, îmi scrii, „Domnul mi-a adus mângâiere: părinţii mi-au dat binecuvântarea pentru a intra în mănăstire; sunt fericită şi îi mulţumesc lui Dumnezeu Care mi-a îndeplinit cea mai scumpă dorinţă.“ Cu adevărat, un motiv de bucurie! Şi eu mă bucur împreună cu tine şi îi mulţumesc Domnului Care a umplut de bunătăţi pofta robilor Săi (Ps. 102,5). Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Matei 22, 14), zice Domnul, şi Fericit este cel pe care l-ai ales şi l-ai primit (Ps. 64, 4) ales din mijlocul lumii şi chemat a-I sluji numai Lui.
Un Părinte1 înţelepţit de Dumnezeu spune: Făcându-l pe om, Dumnezeu l-a aşezat în Rai şi, dându-i stăpânire peste toate făpturile pământului, l-a făcut împărat peste lumea Sa văzută. Dumnezeu i-a luat pe
1Dobrotoliubie, vol. 1, Regula 8 a Sfântului Teodor Studitul.
17
călugări din mijlocul lumii şi i-a aşezat chiar înaintea feţei Sale pentru a-I sluji Lui. I-a cernut şi i-a ales, nu după vreun merit al lor, ci numai după mila Lui cea mare şi după nebănuita Lui înţelepciune, pregătindu-i şi arătându-i limpede fiecăruia ce cale de mântuire îi este mai potrivită. Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi (II Timotei 2, 19), zice Apostolul, şi Eu îi ştiu pe cei pe care i-am ales (Ioan 13, 18), spune Domnul. Să nu-ţi vină niciodată gândul ispititor şi plin de slavă deşartă cum că ai fi săvârşit ceva măreţ lăsând lumea şi venind la mănăstire. Ţine minte cuvântul Domnului: Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi (Ioan 15, 16). Ce bine putem face prin puterea noastră, noi, cei ce suntem păcătoşi, neputincioşi şi săvârşitori a toată nelegiuirea? Nu suntem în stare nici măcar să cugetăm ceva ca de la noi înşine (II Cor. 3,5), zice Apostolul, nici să facem ceva bun, dar să ne mai şi aranjăm noi viaţa în vreun fel! Aşadar, de vreme ce simţim marea milă şi multa îndurare a lui Dumnezeu pentru noi, să-I aducem mulţumire şi să-L chemăm cu inimile zdrobite: îndurat şi milostiv este Domnul; nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă (Ps. 102, 8-10). Şi să-I mulţumim nu numai cu vorbe, ci străduindu-ne să-I arătăm recunoştinţă prin fapte bune; străduindu-te să-I slujeşti toată viaţa ca dovadă a iubirii sincere, a dragostei de fiică şi a ascultării faţă de voia Sa cea sfântă. Altminteri vei fi ca fiul cel neascultător din Evanghelie care, deşi atunci când tatăl l-a trimis a răspuns afirmativ, nu s-a dus să lucreze via (Matei 21,28-30)
18
şi, prin urmare, n-a urmat voia celui ce l-a chemat. Fie ca Domnul să te întărească pentru un început bun şi să-ţi dea putere în lupta grea, de fiecare clipă, împotriva ispitelor ce vin de la trup, de la lume şi de la diavol şi mai ales împotriva acestuia din urmă care, după cuvântul Apostolului, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Şi, spre a-şi atinge scopul cu desăvârşire, ne pune în faţă toate cursele posibile; se foloseşte de felurite uneltiri şi minciuni pentru ca, aflând spre ce înclină fiecare şi spre ce dovedeşte mai multă lăcomie, să-l momească cu acel lucru, aşa cum păianjenul prinde în plasă gângăniile neştiutoare.
Fie ca Domnul să-ţi lumineze ochii minţii pentru a înţelege aceste capcane ale vrăjmaşului şi să-ţi dea înţelepciune! Cred însă că nu este timpul potrivit să vorbim pe larg despre aceasta. Eşti doar o începătoare care abia a intrat pe calea unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu şi care priveşte încă întrebătoare în jurul său. Totul este nou şi necunoscut chiar şi obştea din care acum faci parte.
Nu-ţi pot spune acum, pentru început, decât un singur cuvânt, însă un cuvânt atât de însemnat încât de împlinirea lui vor depinde toată izbânda ta viitoare şi liniştea ta personală, pacea sufletului, care este de fapt prima condiţie a mântuirii noastre. Iată-l: Străduieşte-te să iubeşti pe toată lumea! Această poruncă nu este grea, ci este pe potriva firii noastre; şi, de altfel, e atât de dulce şi de plăcută, încât împlinirea ei umple inima celui ce-şi iubeşte aproapele cu
19
o pace minunată. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 19, 19), spune Scriptura.
în viaţă, împrejurările ce-ţi dau ocazia împlinirii acestei porunci îţi vor da şi prilejul de a-ţi obişnui inima cu iubirea printr-o mulţime de virtuţi ale acesteia, cum sunt smerenia, neţinerea de minte a răului, iertarea jignirilor şi să fii gata oricând pentru orice slujire către aproapele, chiar dacă aceasta cere sacrificiu de sine. Dacă-l vei vedea pe semenul tău ca pe o persoană apropiată şi nu ca pe un străin, ca pe fratele tău care a fost răscumpărat cu preascumpul sânge al lui Dumnezeu-Omul şi, prin El, înfiat de Tatăl Ceresc, atunci, dacă în inima ta arde o cât de mică scânteie de dragoste către Domnul, cu siguranţă că-ţi vei iubi şi aproapele, deoarece Cine iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său (I Ioan 4, 21). Dacă-ţi vei aminti mai des cuvintele Domnului, cele pline de iubire: întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25,40), atunci nu-l vei mai pizmui niciodată pentru nimic nici pentru bunuri materiale, nici pentru lucrări spirituale. Dacă adesea vei fi mai atentă la propriile-ţi greşeli şi rele purtări, atunci nici nu vei vorbi, nici chiar nu vei mai gândi rău despre cineva pentru că, atunci când atenţia îţi este concentrată asupra propriilor tale păcate, nu mai vezi greşelile altora. Însă chiar de se va întâmpla s-o vezi pe sora ta păcătuind, gândeşte-te că ea pe dată se poate căi, se poate îndrepta şi-şi poate şterge păcatul, căci Domnul are putere s-o facă să stea (Romani 14,4), însă tu, care o judeci, poţi în orice
20
clipă să păcătuieşti mult mai rău decât ea şi nu ştii dacă ţi se va mai da vreme să-ţi îndrepţi şi să-ţi speli păcatul.
De aceea, păzeşte-te de a judeca, slujeşte-le tuturor, socoteşte-te pe tine mai rea decât toate, păstrează în inimă dragoste pentru toate şi arat-o prin fapte; aşa vei fi în pace şi te vei mântui.
Acesta este primul meu sfat pe care ţi-l dau ca să te întâmpine, cum se spune, la porţile vieţii monahale. Începe cu dragostea; este mai înaltă decât toate faptele măreţe exterioare, mai presus decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele (Marcu 12, 33). Apostolul Pavel, enumerând toate nevoinţele credinţei, cele bineplăcute Domnului, toate marile virtuţi creştine, chiar şi martiriul pentru credinţa în Hristos, încheie prin a spune că, dacă toate acestea nu se fac cu dragoste, nu sunt de nici un folos şi sunt deşarte: Dacă dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte, nimic nu sunt (I Cor. 13, 3-2). Nu uita acest adevăr sfânt, căci fără împlinirea lui este cu neputinţă să fii mântuită şi toată lucrarea nevoinţelor tale monahale va fi deşartă.
SCRISOAREA A DOUA
Despre începuturile monahismului şi despre viaţa de obşte
în mâna Domnului este stăpânirea pământului şi la vremea sa va ridica pe cel folositor la cârmuire.
(înţel. Isus Sirah 10,4)
Înainte de a pune în discuţie felurite aspecte ale vieţii monahale, am hotărât, draga mea surioară, să-ţi împărtăşesc, pe scurt, câteva cunoştinţe despre începuturile şi formele monahismului şi despre viaţa monahală de obşte, cu principiile şi regulile sale. Nu-ţi voi expune ideile ori cuvintele mele proprii, ci mărturia scrisă a Sfinţilor Părinţi şi învăţători ai Bisericii, care este mai pe larg şi frumos dezvoltată în cartea Istoria monahismului ortodox în Răsărit1.
Toţi Sfinţii Părinţi şi învăţătorii Bisericii susţin că monahismul îşi are începutul în vremea Apostolilor, 2
2 Lucrarea lui Piotr SimonoviciKazanski (1819-1878), profesor la Academia Teologică din Moscova.
23
ba încă şi mai devreme, chiar pe timpul lui Iisus Hristos.
Spune Vasile cel Mare: „Chipul vieţii monahale de obşte este cu adevărat o imitare a felului de viaţă a Domnului Iisus Hristos cu ucenicii Săi“. După cum Iisus Hristos, strângând în jurul său ceata ucenicilor, trăia cu ei într-o comunitate separată, aşa şi călugării, vieţuind împreună în comunităţi3 separate sub îndrumarea unui stareţ, imită cu adevărat traiul acelora dacă păstrează principiile acestei vieţi în sfinţenie şi cu înţelepciune.
Propovăduirea Apostolilor, care ţintea răspândirea credinţei creştine pe pământ, a devenit izvor de duh ascetic printre credincioşi.
Zice Sfântul Ioan Gură de Aur (f407): „Focul ceresc, adus pe pământ de Dumnezeu-Omul am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins (Luca 12, 49) -, a fost aprins în inimile oamenilor, trezind în ei o viaţă nouă, punându-le în mişcare sufletele robite de plăceri trupeşti, şi, astfel sloboziţi, înaripaţi din nou, au început să simtă nevoia şi puterea de a sălta de la cele pământeşti la lucrurile cele înalte“.4
Cu cât se aprindea mai tare scânteia aceasta, cu atât mai tare se simţea şi nevoia eliberării din cursele vieţii lumeşti stânjenitoare de suflet şi a dăruirii de sine în singurătatea care nu mai pune hotar căutării acelui singur lucru care trebuie (Luca 10, 42).
3Regula monahală, cap. 18.
4 Omilii la Matei, 68.
24
AvvaPimen, într-o convorbire cu Sfântul Ioan Cassian Romanul, susţine acelaşi lucru, spunând că: „învăţătura chinovicilor a început de pe vremea predicii apostolice“.5
Istoricul bisericesc Filon scrie următoarele despre acest subiect: „Chiar de la începuturile propovăduirii apostolice, erau printre creştini unii care se deosebeau printr-o iubire aparte pentru înţelepciune, o tânjire după nevoinţe ascetice înalte şi contemplaţie, care sunt elementele adevăratei vieţi monahale, şi pe care viaţa creştinească simplă, trăită în mijlocul tumultului şi deşertăciunilor lumii nu o putea satisface după trebuinţă“.6
Pentru a-şi atinge înaltele lor ţeluri, aceşti fugari din de-curând-luminata lume creştină îşi părăseau case, părinţi, rude, prieteni, retrăgându-se în pustiuri sau păduri, ca să se ascundă de ochii lumii şi să-i slujească în voie numai lui Dumnezeu, în tăcută singurătate. În ei s-au împlinit cuvintele Psalmistului: Iată, m-aş îndepărta fugind şi m-aş sălăşlui în pustie. Aşteptat-am pe Dumnezeu, Cel Ce mă mântuieşte (Ps. 54, 7-8).
A prins astfel contur cea mai aspră formă de monahism (departe de lume) viaţa pustnicească. Unii dintre astfel de asceţi trăiau complet singuri, neprimind pe nimeni. Sfântul Marcu din Atena
5 Sfântul Ioan Cassian, Convorbiri duhovniceşti, 18, 5: „Despre cele trei feluri de monahi“.
6 Istoria bisericească.
25
(sărbătorit la 5 aprilie), care a vieţuit în deplină singurătate mai bine de nouăzeci de ani, fără a vedea chip de om. Ca el sunt încă mulţi, mulţi alţii, menţionaţi în Vieţile Sfinţilor şi Proloage, iar numele multora s-au pierdut şi sunt ştiute numai de Cel Ce toate inimile le cunoaşte.
Aşa a început viaţa pustnicească, când sihaştrii se sălăşluiau în chilii izolate ori, mai degrabă, în peşteri, fie naturale, fie săpate cu propriile lor mâini. Acestea nu erau făcute la mari distanţe între ele, pentru a da posibilitatea ajutorului frăţesc şi a împreunei-sfătuiri în caz de nevoie. Îşi îngăduiau acestea doar pentru sporirea duhovnicească şi numai în zile de sărbătoare, când se adunau la biserică pentru a primi Sfintele Taine. Vieţuirea unora în apropierea altora a apărut, în cea mai mare parte, din nevoia celui care dorea să părăsească lumea şi să se sălăşluiască în pustie de a alege un loc potrivit lângă un ascet încercat care-l putea îndruma în viaţa pustnicească şi care să-i fie învăţător. Anahoreţii, la rândul lor, deşi se necăjeau că noul venit le strica singurătatea, în numele poruncii iubirii creştine, nu-l respingeau. Îl învăţau primele noţiuni de bază ale vieţii pustniceşti nu atât prin cuvânt, cât mai ales în tăcere, prin exemplul viu. Dacă-l aflau vrednic, îi îngăduiau să se aşeze în acea pustie, făcându-şi o chilie sau săpându-şi o grotă în locul pe care i-l indicau. Şi nu încetau să-i supravegheze felul de vieţuire până când ajungea la o oarecare îmbunătăţire. Astfel, locuri neştiute, nepătrunse de oameni şi locuite doar de fiare sălbatice se
26
umpleau de chilii şi de peşteri ale pustnicilor Ei, de care lumea nu era vrednică, după cuvântul Apostolului, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi (Evrei 11, 38). Pustiul se oferea pe sine ca un rai sădit de Dumnezeu, ca o floare înmiresmată a nevoinţei.
Dar nu numai bărbaţii, ci şi femeile au atins acelaşi grad de nevoinţă, dând exemple uimitoare de lepădare de sine şi învrednicindu-se de mari daruri. Focul ceresc adus de Mântuitorul pe pământ s-a aprins şi în inimile făpturilor acestora slabe femeile -, izbucnind cu o flacără de iubire divină care a ars şi a mistuit în ele tot ce aveau pământesc şi trecător.
Despre aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „La începuturile creştinismului a apărut în pământul Egiptului o minunată oştire a lui Hristos ducând un mod de viaţă potrivit numai Puterilor cereşti; şi erau nu numai bărbaţi, ci şi femei, care nu erau mai prejos în viaţa contemplativă. Mari nevoitoare, au început războiul duhovnicesc cu diavolul şi puterile întunericului, iar slăbiciunea fizică nu le-a fost deloc o piedică. Dacă nu erau zidite cu tărie, erau în schimb dăruite cu o mai mare sensibilitate şi o simţire mai vie“.
Fiind însă aprinse de dragoste pentru Domnul, aveau voinţă tare şi hotărâre de a îndura toate lipsurile şi greutăţile de dragul Dulcelui Iisus. Trăirea şi dragostea lor aprinsă le dădea putere şi curaj de a urma un drum de nevoinţă la fel de aspru şi de sever ca al bărbaţilor. Nu mai este parte bărbătească şi parte
27
femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Gal. 3, 28).
Pustia Egiptului a fost şi leagănul monahismului feminin, deopotrivă cu cel al bărbaţilor.
Sfântul Pavel al Fermei7 i-a spus lui AvvaMacarie că ştia o fecioară zăvorâtă ce nu-şi părăsise peştera de treizeci şi cinci de ani, gustând mâncare numai sâmbăta şi duminica.
Multe fecioare trăiau în Alexandria şi prin împrejurimi, unele în comun, iar altele singure prin chilii sau prin peşteri, ori chiar zăvorâte de tot în morminte, unde rămâneau fără să iasă până la moarte, primind mâncare printr-o mică ferăstruică ori printr-o deschizătură.
Printre acestea a fost şi Sfânta Alexandra, despre care renumitul istoric Didim scrie că locuia într-un mormânt de aproape zece ani fără a-l părăsi, pregătindu-se de plecarea din viaţa aceasta, vestită fiind dinainte despre ceasul morţii sale.
Paladie ne spune că Sfântul Atanasie cel Mare s-a ascuns vreme de şase ani, în timpul persecuţiei ariene, în sălaşul unei fecioare pustnice (Syncletichia); ea-l slujea în toate, făcându-i rost de cărţi şi de toate cele necesare.
Acelaşi Paladie, episcop de Helenopolis, aminteşte de o altă fecioară zăvorâtă care a petrecut cincizeci de ani total închisă. Înainte de moarte, Sfântul
7 Ferma este un munte din Egipt care mărgineşte marele deşert al Sketei.
28
Mucenic Collythus i-a apărut, i-a vestit ceasul plecării şi a binecuvântat-o.8
Atunci când Sfântul Antonie cel Mare a hotărât să se retragă la linişte desăvârşită, pentru a se elibera de grijile pământeşti, i-a dat surorii sale în grijă „fecioarele care vieţuiesc retrase şi sunt logodite cu Hristos“. Din acestea reiese limpede că atunci, chiar la începutul retragerii Sfântului Antonie din lume, viaţa pustnicească feminină deja exista.
Se spune că surorile Sfântului Isidor Ospitalierul trăiau într-o obşte de şaptezeci de fecioare.
Prinţese şi regine au părăsit palate măreţe şi bogăţii nenumărate, preferând asprimea deşertului şi sărăcia de bunăvoie. Printre ele Apolinaria, fiica împăratului roman, apoi Evghenia, Epraxia, Olimpiada, Xenia şi o mulţime de astfel de fecioare iubitoare de înţelepciune, ale căror nume sunt ştiute doar de Atotştiutorul, de dragul Căruia se nevoiau.
Vedem astfel că monahismul feminin, atât în formă pustnicească, cât şi cenobitică (de obşte), a răsărit concomitent cu cel bărbătesc chiar la începuturile creştinătăţii şi a constituit, după expresia Sfântului Ioan Gură de Aur9, floarea, podoaba, slava şi cununa desăvârşirii creştine. A apărut deci nu ca urmare a unor pricini din afară ori ca inovaţie, ci ca rod al înaltelor manifestări ale spiritului omenesc înaripat de creştinism. De aceea n-a fost îngrădit de timp, de loc
8 Istoria Lausiacă,cap. 60.
9 Al 17-lea Cuvânt către Anomei.
29
sau de rang, căci spiritul este liber spre năzuinţele sale, având ca hotar doar propria voinţă.
Ca organizare exterioară forme şi reguli -, ambele feluri de monahism eremitic şi cenobitic îşi au originea în veacul al treilea după Hristos, căci până atunci Biserica adevărată a fost ţinta permanentă a persecuţiilor împăraţilor păgâni. Creştinii se ascundeau, urmăriţi fiind de prigonitori, şi nu era cu putinţă nici măcar să se gândească la organizarea unei comunităţi. Dar în mâna Domnului este stăpânirea pământului şi la vremea sa va ridica pe cel folositor la cârmuire (Sirah 10, 4). În veacul al treilea, Domnul a ridicat marii stâlpi ai monahismului: Sfântul Antonie cel Mare, întemeietorul şi începătorul vieţii pustniceşti, şi Sfântul Pahomie cel Mare, organizatorul vieţii monahale de obşte, rânduieli păstrate până în zilele noastre. „Lucru foarte de folos a îndeplinit Părintele Pahomie“, zicea Sfântul Antonie despre dânsul, „adunând aşa mulţime de fraţi, căci la început, când am devenit monah, nu erau chinovii pentru învăţarea începătorilor, ci fiecare trăia după voia proprie, nevoindu-se fără îndrumare.“10
Dumnezeu însuşi i-a poruncit Sfântului Pahomie să întemeieze viaţa de obşte a călugărilor.
Odată, călătorind Sfântul departe de sălaşul său şi sosind la Tabenna, un loc situat pe malul Nilului, s-a
10 Viaţa Sfântului Pahomie, scrisă în sec. IV din cuvintele ucenicilor săi. Bolland, Acta S.S. Mens. Majus d. 14, T. III, p. 295. Cuvintele Sfântului Antonie sunt menţionate în Viaţa…, p. 77. În Vieţile Sfinţilor (ed. sinodală) nu sunt menţionate.
30
oprit acolo pentru rugăciune. În timp ce se ruga, a auzit o voce: „Sălăşluieşte-te aici, ridică o mănăstire şi mulţi călugări se vor aduna în jurul tău“. Odată cu aceste cuvinte a apărut şi un înger care i-a înmânat o tăbliţă de alamă având însemnate pe ea regulile vieţii monahale, care se obişnuieşte a se chema Reguli.
în vremea Sfântului Pahomie, acestea au devenit rânduiala folosită în toate obştile monahale conduse de dânsul. Mai apoi, a fost primită ca moştenire de toate mănăstirile ulterioare. Cu trecerea timpului, s-a mai schimbat puţin, după spiritul vremii şi neputinţa monahismului, însă principiile şi regulile sale fundamentale au rămas nealterate până în zilele noastre până la sărmanul şi plăpândul nostru monahism.
Iată, ţi-am scris aici, surioară, pe scurt, însă suficient pentru înţelegerea ta, despre începutul măreţ şi despre dezvoltarea spirituală a vieţii călugăreşti. Ţi-am vorbit iarăşi şi despre grija Proniei dumnezeieşti faţă de monahism, limpede arătată prin scrierea unei „pravile“ o prezentare în mare a principiilor vieţii monahale de către însuşi Dumnezeu prin îngerul Său; despre ce socoteală vom da noi, cei neglijenţi, călugăriţe şi călugări, pentru că am îmbrăcat sfintele veşminte monahale, dar nu ne-am „pătruns trupul cu duhul lor“.
Citind această scrisoare, cercetează şi află pe ce cale eşti şi cum s-ar cuveni să stai; mergi cu pricepere prin viaţa monahală. Acum închei cu următoarele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: De aceea
31
…
vă îndemn… să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungărăbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii… la o singură nădejde a chemării voastre“ (Efes. 4, 1-4).
în anii ’40, amenajarea unui bazin de acumulare a dus la inundarea Mănăstirii Leuşino, astfel că oasele Maicii Taisia se odihnesc astăzi în albia Volgăi, ca şi vechea biserică a mănăstirii, înghiţită de ape…
SCRISOAREA A TREIA
Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre.
(Evr. 13,17)
Iată, deja o ispită, deja necazuri! Nu mă aşteptam să aud de la tine ceea ce-mi scrii! într-adevăr, cine s-ar fi aşteptat ca o tânără începătoare să judece şi să categorisească purtările şi caracterul maicilor mai în vârstă care, de-a lungul a multor ani, s-au nevoit, au sporit duhovniceşte şi au dobândit o anumită experienţă a vieţii monahale? Cine te-a pus judecător peste noi? (Ieş. 2, 14). Dacă a judeca pe aproapele tău de-o seamă cu tine, sau chiar mai tânăr, este un păcat mare şi dureros, oare nu e şi mai grozav a-i condamna şi a-i calomnia pe cei bătrâni? Cu atât mai mult cu cât sufletul tău le-a fost încredinţat spre îndrumare pe calea mântuirii şi ele şi-au asumat răspunderea de sufletul tău nu doar în faţa mai-marilor pământeşti, ci în faţa Domnului Dumnezeu însuşi. Trebuie
33
să-ţi fie ruşine, soră! De ce te plângi, ce vrei să arăţi? îmi scrii că „bătrâna cu care m-a rânduit maica stareţă are un caracter aspru, foarte strict, şi mi-e greu s-o mulţumesc cu ceva!“. Din cuvintele tale te voi judeca (Luca 19, 22); şi, datorită complexităţii plângerii tale, îţi voi răspunde pentru fiecare gând în parte. Ai fost rânduită cu acea bătrână de către maica stareţă care, fără îndoială, cunoaşte foarte bine caracterul şi felul de viaţă al fiecărei maici aflate sub ascultarea sa şi, în special, al bătrânelor; cunoaşte îndelungata lor vieţuire în mănăstire. Ea însă cunoaşte şi caracterul şi starea sufletului tău şi dacă te-a încredinţat anume acestei bătrâne şi nu alteia, atunci cu siguranţă că n-a făcut-o fără motiv, ori fără a socoti toate aspectele şi, mai mult decât atât, fără a primi îndemn de la Dumnezeu, căci inimile celor ce conduc sunt stăpânite de Dumnezeu şi, după cum s-a spus, nu este stăpânire decât de la Dumnezeu (Rom. 13, 1).
Supune-te deci bătrânei tale cu credinţă adâncă şi cu iubire sinceră: alungă orice viclenie, căci este zdrobitoare de suflet pentru novicea care intră pe calea vieţii monahale. Ce-ţi este ţie? Te supui ei în numele Domnului. Tu îi datorezi ei ascultare cu supunere desăvârşită, şi nu ea ţie.
Nu te compătimi; autocompătimirea şi îndreptăţirea de sine împiedică lucrarea mântuirii unui călugăr şi-l face să se împotmolească pe drumul izbânzii, încredinţează-te, îţi repet, fără a te îndreptăţi, voii îndreptătoarelor tale, lasă-te precum fierul în mâna fierarului ori lutul în mâna olarului; lasă-le să
34
înmoaie şi să-ţi zdrobească pe nicovala ascultării (cum zice Sfântul Ioan, autorul ) voia-ţi nesupusă şi mândră, până când se va preschimba în ceara moale a smereniei, când vei repeta cu înţelegere şi cu socotinţă cuvintele Psalmistului: în smerenia noastră şi-a adus aminte de noi Domnul (Ps. 135, 23) sau Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale (Ps. 118, 71).
Vezi, îndreptările Domnului, adică lucrurile plăcute Lui, nu se învaţă fără smerenie şi umilire de sine. Zece fecioare au aşteptat la miezul nopţii sosirea Mirelui ceresc, însă numai jumătate din ele au fost primite în cămara Sa; iar celelalte, care nu aveau untdelemn în candele, spre ruşinea şi necazul lor, nu numai că n-au fost îngăduite, dar au auzit şi înfricoşătoarele cuvinte ale Mirelui: Adevărat zic vouă: nu vă cunosc pe voi (Matei 25, 12). Fii cu grijă ca nu cumva această lipsă de untdelemn să fie aflată şi la tine ca o lipsă a smereniei şi ascultării, fără de care candela credinţei şi a râvnei tale va pieri. Nădăjduieşti o mare cinste să devii mireasa lui Hristos, să fii aflată vrednică de a împărăţi veşnic cu El, dar gândeşti să obţii aceasta fără lucrările şi nevoinţele lepădării de sine. Nu uita că „lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă“11. Este oare chiar atât de greu să mergem pe drumul pe care noi înşine ni l-am dorit şi l-am cerut, să ne supunem voii celor care ne îndreaptă pe calea mântuirii şi sub călăuzirea cărora ne-am rugat să fim primite?
11 Slujba tunderii în monahism.
35
Prin neascultarea ta şi prin împlinirea propriei tale voinţe, îngreunezi lucrarea celor care te îndrumă – dificilă chiar şi fără aceste patimi ale tale şi le pricinuieşti suspinuri şi amărăciune. Ascultă ce spune Apostolul despre acestea: Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă eiprivegheazăpentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos (Evr. 13, 17).
în scrisoarea care va urma voi încerca să-ţi înfăţişez cu de-amănuntul învăţătura Sfinţilor Părinţi despre ascultare şi despre cei începători şi, folosind exemple din vieţile pustnicilor, nădăjduiesc să-ţi demonstrez înălţimea şi importanţa supunerii, primul pas al desăvârşirii monahale. Ascultarea este temelia călugăriei, care se zideşte pe ascultare mai înainte de orice. Orice nevoinţe ori lucrări vei împlini, dacă le faci cu viclenie şi după voia ta şi nu cu binecuvântarea celor ce te călăuzesc spre mântuire adică fără ascultare -, acestea nu vor fi osteneli bineplăcute lui Dumnezeu, ci roade ale voii tale.
Priveşte la bătrâna din chilia ta şi la maica stareţă ca la mijlocitoarele tale în faţa lui Dumnezeu, căci ele şi-au dedicat viaţa pentru îngrijirea mântuirii tale de care vor da seamă. Căci pentru ele nu este mai mare amărăciune decât neascultarea şi nepăsarea ta şi, dimpotrivă, nu au o bucurie mai mare decât a te vedea înaintând în evlavie şi sfinţenie, după cuvântul Apostolului: Mai mare bucurie decât aceasta nu am, ca să aud că fii mei umblă întru adevăr (III Ioan 1, 4).
36
SCRISOAREA A PATRA
Despre ascultare
Nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine.
(Ioan 6,38)
Ce este ascultarea? în înţelesul obişnuit al cuvântului, ascultarea înseamnă să te supui voii altuia. Porunca ascultării este, de-a lungul vremii, prima şi cea mai veche poruncă, căci încă pe când erau în Rai, în starea lor originară de curăţie, protopărinţii noştri au primit porunca ascultării să nu guste din rodul unui pom anume. Neascultarea acestei porunci le-a adus moartea.
În ceea ce priveşte viaţa monahală, cuvântul „ascultare“ are un înţeles strict şi foarte cuprinzător. Ea cuprinde nu doar sensul obişnuit de împlinire a poruncilor, ci şi a celor mai înalte virtuţi monahale, care constau în lepădare de sine necondiţionată şi neîncredere în sine adică supunerea desăvârşită a voii proprii faţă de voinţa unui îndrumător. Voinţa sau, ceea ce este acelaşi lucru, libertatea este averea preţioasă a fiecărui om, dată lui de însuşi Dumnezeu. Exact această mult iubită libertate o pun pentru totdeauna pe altar, oferind-o de bunăvoie ca
37
jertfă Domnului, cei care îmbrăţişează calea vieţii monahale. Vai, câte necazuri, câte nevoinţe îl costă câteodată această jertfă pe ucenicul cu adevărat ascultător! Iar aceasta a învăţat-o cel ce a petrecut câţiva ani în tăierea desăvârşită a propriei sale voi, în supunerea necondiţionată faţă de voia altuia. Însă pe de altă parte a gustat şi a aflat din experienţă cum că jugul Domnului e bun şi povara Sa este uşoară (Matei 11, 30).
„Nu sunt martiri doar cei ce acceptă moartea pentru credinţa lor în Hristos“, zice Sfântul Isaac sirul (sec. VI), „ci şi cei care mor pentru ţinerea poruncilor Sale.“ Adevăratul ucenic este mort în faţa voii, a dorinţelor şi a minţii sale, adică mort vicleniei şi zăbovirii cu minte împotrivitoare asupra a ceea ce i s-a poruncit. El poate îndrăzni să exclame împreună cu Apostolul: Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 2, 20), Care însuşi S-a făcut ascultător până la moarte (Fil. 2, 8); Pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis (Ioan 5, 30). Şi Care, în clipele zdrobitoare dinaintea pătimirii pe Cruce, când a căzut cu faţa la pământ (Matei 26, 39) rugându-Se Tatălui Ceresc, când sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ (Luca 22, 44), a fost ascultător cu adevărat faţă de Tatăl Său (Mat. 26, 39) zicând: nu voia Mea, ci voia Ta să se facă (Luca 22, 42). Sfântul Ioan Scărarul, adresându-se începătorilor, spunea: „Voi, cei ce trăiţi în ascultare, sunteţi ucenici următori lui Hristos. Aflaţi că drumul pe care l-aţi ales este cel mai
38
scurt şi mai nerătăcitor spre împărăţia cerurilor. Cu picioare neudate treceţi prin mare, căci o străbateţi înot nu prin propriile voastre mădulare, ci susţinuţi de mâinile celor ce vă conduc pe voi! De bunăvoie v-aţi vândut robi şi, cu preţul acestei sclavii, cumpăraţi-vă libertatea veşnică!“.12 Preamărind mai departe virtutea ascultării, continuă: „Ascultarea e lepădarea totală de sufletul tău, plutire fără de primejdii pe mare, călătorie ce se face dormind, netemere de moarte, înmormântarea voii, moarte de bunăvoie şi învierea smereniei“. „Fii mort vieţii tale, ca să fii viu după moartea ta“, exclamă un alt Părinte purtător de Duh (Sfântul Isaac sirul) şi, după cum ştim din viaţa ascultătorului Sfânt Acachie, aceste cuvinte s-au împlinit chiar la propriu când ucenicul cel adevărat s-a supus glasului bătrânului său şi i-a răspuns la întrebare chiar din mormânt, îngropat fiind cu trupul. Bătrânul al cărui ucenic era Acachie era aspru şi învârtoşat la inimă: nu numai că-l trata cu severitate, dar îl mai şi insulta şi îl bătea fără nici o pricină. În tot acest timp, Acachie, ca un lucrător adevărat al ascultării, îndura toate fără nici o crâcnire, cu adevărată smerenie, păstrându-şi toată dragostea şi respectul pentru bătrânul său. Apoi însă, Acachie a murit şi cei ce au auzit de moartea lui au venit să-l vadă pe bătrân ca să împartă împreună cu el durerea pentru pierderea unui astfel de fiu smerit şi ascultător. Atunci, bătrânul le-a spus: „Acachie nu e mort, ci trăieşte!“.
12Scara dumnezeiescului urcuş, Tr. 4.
39
Întru adeverirea vorbelor sale, i-a dus la mormânt şi l-a întrebat de parcă ar fi trăit: „Acachie, trăieşti?“. „Trăiesc, Părinte!“, a răspuns adevăratul ucenic, căci „ascultarea nu moare!“.
Iată înălţimea adevăratei ascultări! Aici nu avem de-a face cu o ficţiune, nici cu o poveste luată din vreo carte lumească deşartă, ci este o istorisire din Vieţile Sfinţilor13, confirmată de sfânta şi adevărata Biserică, scrisă de un mare şi sfânt episcop pe care Dumnezeu l-a preamărit prin facere de minuni şi prin neputrezirea moaştelor sale. Şi acestea le ştim cu toţii, le credem cu neclintire. De ce atunci privim aceste adevăruri măreţe atât de rece, cu atâta indiferenţă şi chiar cu oarecare neglijenţă? De ce nu le lucrăm şi noi spre propria noastră sporire, ci trecem pe lângă ele ca şi cum nu ne-ar interesa deloc? S-a învârtoşat inima noastră, după cum zice profetul Isaia (6, 10), şi uitându-ne nu vedem; şi auzind nu auzim (Matei 13,13)! Iar toate aceste lucruri, după cuvântul Apostolului, s-au scris spre învăţătura noastră (Rom. 15,4) şi cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire (Evr. 2, 3), având împrejurul nostru atâta nor de mărturii? (Evr. 12, 1)
Să ne mai aducem aminte şi de supusa ucenică Sfânta Isidora, care nu numai că făcea ascultările cele mai grele ale obştii fără cârtire şi cu adâncă smerenie, ci îndura insulte şi batjocuri cu uimitoare răbdare şi îşi ascundea marile-i fapte şi virtuţi sub
13 Sfântul Dimitrie al Rostovului.
40
înfăţişarea nebuniei. Şi care a fost sfârşitul care i-a încununat nevoinţele? Marele pustnic Pitirim Sava a primit o descoperire de la Dumnezeu cum că „era o fecioară în obştea mănăstirii, care-l întrecea în osteneli“ (Vieţile Sfinţilor, 10 mai). Mergând la mănăstirea despre care i se spusese, a căutat-o pe ucenica cea sfântă care, din pricina smereniei sale, nu mersese nici măcar să-l întâmpine cu celelalte surori, şi căzând la picioarele ei în faţa tuturor i-a cerut să-l binecuvânteze şi să se roage pentru el. Vezi măreţia ascultării? întrece şi ostenelile pustnicilor! De aceea lucrarea izbânzii în viaţa călugărească, lucrarea mântuirii, stă, ca să zic aşa, în propriile tale mâini; şi ce ruşine, ce amarnic ar fi s-o scapi din mână fără a o recupera vreodată! Dacă te plângi de greutatea ascultării adevărate, atunci arată-mi care faptă bună din lume este uşoară şi poate fi împlinită fără osteneală. Şi cum vrei să aştepţi răsplată dacă nu te nevoieşti şi nu suferi? Căci nu ţi-ai ales chiar tu călugăria care se zideşte pe ascultare şi nu altă cale pentru a dobândi mântuirea veşnică? Atâta vreme cât eşti pe această cale, nu poţi ocoli ascultarea; într-un fel sau altul, trebuie să împlineşti voia îndrumătoarelor tale. Şi binecuvântată vei fi dacă o vei împlini cu râvnă, smerenie şi răbdare, făcându-te următoare sfinţilor şi împreună-slujitoare cu Sfântul Acachie, Sfânta Isidora, ascultătorul Dositei, Pavel cel Prost şi alţii care şi-au primit cununile ascultării. Dacă, dimpotrivă, te vei supune cu nemulţumire, trândăvie, cârtire şi făcându-ţi voia proprie, îi vei întrista, căci îţi vei risipi ostenelile şi vei pierde cununile pe care
41
le aveai deja în mână, pregătite pentru podoaba capului tău. Despre aceasta îţi voi spune o istorisire din Proloage ca exemplu şi pildă că nici o faptă nu rămâne fără răsplată de la Cel prin Care şi perii capului ne sunt număraţi (Mat. 10, 30): Un monah trăia în ascultare la un bătrân; printre alte lucruri, bătrânul său i-a dat ascultare ca niciodată să nu meargă la culcare fără a primi mai întâi blagoslovenie de la el. Într-o seară, săvârşindu-şi pravila, ucenicul se duse la bătrân pentru binecuvântare, însă acesta, şezând, aţipise. Şi cum a ţinut-o aşa timp de câteva ceasuri, ucenicul a trebuit să aştepte vreme îndelungată. Stând în picioare lângă bătrân, a ostenit şi de mai multe ori a vrut să plece la culcare fără să-l mai aştepte să se trezească. Dar de fiecare dată când se gândea să se ducă îl oprea gândul că, neprimind blagoslovenie, călca porunca ce i se dăduse, şi, aşa, a rămas lângă bătrân aşteptând să se scoale.
în cele din urmă, acesta a deschis ochii şi, văzându-l pe ucenic stând lângă el, l-a întrebat: „Ce-ai făcut, copile, aici atâta vreme?“. „N-am făcut nimic, Părinte“, răspunse ucenicul. „Aproape că aţipisem şi eu, căci somnul mă biruise şi nu aşteptam decât blagoslovenia, amintindu-mi de porunca să nu merg la culcare fără de dânsa.“ „De câte ori ai încercat să pleci?“, îl întrebă bătrânul. Dar ucenicul n-a putut răspunde şi bătrânul a adăugat: „Binecuvântat eşti, fiule, că ţi-ai ţinut ascultarea. Crede-mă, văd acum coborând de sus pe capul tău cinci cununi una după alta: sunt cununile ascultării cu care se împodobeşte cel
42
CU adevărat ascultător, cel ce şi-a lepădat dorinţele şi voia“. Se vede limpede, din această pildă, că nici o osteneală, cât de mică, făcută pentru înfrânare de dragul ţinerii poruncilor, nu rămâne fără de plată din mâinile Celui Ce răsplăteşte, a Celui Care a zis că şi cel ce va da numai un pahar cu apă rece în nume de ucenic nu-şi va pierde plata sa (Matei 10, 42).
Nu este nici vreme şi nici cu putinţă să-ţi descriu exemplele nenumărate de ascultare desăvârşită, lepădătoare de sine, de care sunt pline cărţile: Vieţile Sfinţilor, Proloagele, Patericurile şi altele. Dacă ţii la izbânda ta, dacă vrei să fii o ucenică adevărată, nu doar cu numele, ci şi cu viaţa, atunci citeşte degrabă cărţile acestea şi, citind, străduieşte-te să înţelegi şi să ţii minte tot ceea ce ai citit şi ai auzit: Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi (Rom. 2, 13).
Dacă înţelegi ceea ce citeşti, dar eşti nepăsătoare şi nu ţii seama, atunci nu vei scăpa de osândirea împreună cu sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui (Luca 12, 47). Gândeşte-te la acestea şi ţine seama de ele!
Stareţa TaisiaSolopova împreună cu obştea Mănăstirii Leuşino.
SCRISOAREA A CINCEA
Despre dragostea frăţească
Cel ce nu iubeşte pe fratele său… pe Dumnezeu nu poate să-L iubească.
(I Ioan 4,20)
Ispitele n-au pregetat să-ţi încerce sufletul, în ciuda hotărârii tale ferme de a te dărui unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu sub adăpostul unei mănăstiri paşnice, unde nădăjduiai, după cum scrii: „Să aflu un refugiu liniştit, iar nu tulburare şi ispită“. Ce s-a întâmplat? Ce te-a neliniştit şi te-a tulburat atât de mult?
Mai întâi de toate, îţi spun: de socoteşti să afli raiul pe pământ, chiar şi într-o mănăstire, te înşeli amarnic. Raiul, binecuvântarea deplină, nu există pe pământ şi nici nu poate să existe, căci nu pentru pământ a fost făcut omul, ci pentru cer. Dar ca să te poţi sălăşlui în Raiul cel ceresc, trebuie să-l câştigi încă de aici, de pe pământ, prin multă muncă, necaz şi osteneală, luând adică seama la tine însăţi, după cuvântul Sfântului Apostol: că prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14,22) şi aşa cum ne învaţă dumnezeiescul nostru Cel-Dintâinevoitor: împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă
45
şi cei ce se silesc pu mâna pe ea (Matei 11, 12). Dar, dacă vrei cu tot dinadinsul s-o găseşti pe pământ, n-o căuta între zidurile unei mănăstiri şi nici într-o sihăstrie din desişul codrului, ci înlăuntrul tău, în sufletul tău, fiindcă împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21). Căci de-ai fi căutat la tine însăţi şi te-ai fi străduit să afli în inima ta această împărăţie a lui Dumnezeu, atunci nu te-ai mai fi plâns de cei din jur ca fiind cauza tulburărilor şi ispitelor tale.
îmi scrii: „Unele surori mă tratează urât şi asta a început să mă tulbure“. Necazul acesta îl suferă multe suflete „neîncercate“, cei ce nu sunt desăvârşiţi în iubirea lui Hristos (I Ioan 4, 18). Şi eu am pătimit acestea, dar când m-am îndreptat spre o bătrână plină de înţelepciune dumnezeiască şi mi-am vărsat necazul şi tulburarea înaintea ei, răspunsul acesta l-am auzit: „Oamenii îţi vor părea după felul ochilor cu care-i priveşti“. Este posibil ca şi pe cei foarte buni şi binevoitori să-i vezi strâmb şi aflaţi într-o lumină întunecată şi, dimpotrivă, cei răi îţi pot părea ca fiind buni. Ultima din aceste greşeli o facem aproape permanent cu privire la noi înşine, încercând să ne acoperim greşelile şi păcatele cu o înfăţişare bună; în acelaşi timp, îi tratăm pe cei apropiaţi foarte aspru, judecându-i doar după aparenţa exterioară a comportamentului lor, neştiindu-le starea sufletească. Poate că surorile te „tratează urât“ numai în închipuirea ta şi nu aceasta este realitatea; poate că este o intrigă a vrăjmaşului, care caută să semene între voi buruienile urii, lucru
46
de care tu nu-ţi dai seama, dar pe care el îl poate îndeplini atât de uşor. După cum focul se poate aprinde câteodată cu o flacără puternică dintr-o scânteie mică ce n-a fost stinsă la timp, la fel, dintr-o scăpărare de neîncredere şi răutate poate izbucni o întreagă vâlvătaie a urii, mistuind ani mulţi de osteneală întru virtute. Dacă, de fapt, o soră, în slăbiciunea ei, îţi arată foarte puţină bunătate, atunci, în loc s-o acuzi pe ea, priveşte în propria ta inimă, examinează-ţi atitudinea ta faţă de ea. Poate că o atentă şi nepărtinitoare autocercetare îţi va dovedi că tu însăţi creezi motive pentru aceasta şi, prin urmare, eşti cu totul vinovată. Străduieşte-te să-ţi păstrezi în inimă pacea desăvârşită cu toată lumea, după cuvântul Apostolului: Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii (Rom. 12, 18). Liniştea aceasta din adâncul sufletului slujeşte drept cea mai bună garanţie sau siguranţă că celelalte vor avea pace şi dragoste către tine; şi nimic nu este mai măreţ ori mai de cinste decât dragostea, după cum afirmă şi Apostolul, numind dragostea împlinirea legii (Rom. 13, 8) şi legătura desăvârşită (Col. 3, 14) în prezenţa căreia pacea lui Dumnezeu păzeşte inimile noastre (Filip. 4, 7).
Şi cât de preamărită este dragostea de către Sfântul Ioan, Apostolul Iubirii cum este denumit de Sfânta Biserică -, prietenul şi ucenicul cel mai iubit, care s-a rezemat pe pieptul lui Hristos! întreg mesajul său respiră iubire, penetrând imediat sufletele cititorilor săi spre atenţionare: Iubiţilor, scrie el, să
47
ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7). Oricine iubeşte (pe fratele său) cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 7-8). De ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi (I Ioan 4, 12). Cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el (I Ioan 4,16). Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său (I Ioan 4, 20-21). El (Hristos) Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi (I Ioan 3, 16). Vezi, înţelegi măreţia iubirii creştine? Trebuie să ne punem sufletele pentru făpturile asemenea nouă, adică să ne sacrificăm vieţile pentru ele fără deosebire, fără să luăm în seamă atitudinile şi dispoziţiile lor sufleteşti, chiar dacă va trebui să primim ocări şi duşmănii din partea lor, după cuvântul Domnului: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc… Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? (Matei 5, 44-46). O, adânc neaflat şi nepătruns al iubirii creştine! Fericit cel ce-ţi gustă rodul. Căci Tu, Pomule ceresc al vieţii, fără de moarte îl vei face pe acela şi binecuvântat pe veci!
în viaţa Sfântului Apostol Ioan Teologul se spune printre altele că, atunci când ajunsese atât de bătrân încât nu mai putea merge la adunările credincioşilor, ucenicii săi îl purtau într-acolo pe
48
braţe. Iar el, nemaiavând putere să ţină o predică întreagă, repeta numai cele mai dragi cuvinte ale sale, cele care conţin temelia profundă a creştinismului: „Copiii mei, iubiţi-vă unii pe alţii!“. Îţi repet şi eu, ţi-o repet chiar de o sută de ori: iubeşte, iubeşte-i pe toţi fără excepţie, şi pe cei ce te iubesc, dar şi pe ceilalţi. Pe aceştia din urmă iubeşte-i chiar mai mult, căci ei sunt binefăcătorii tăi, dându-ţi prilejul să împlineşti cea mai înaltă virtute creştină. Nu bănui pe cineva de rea-voinţă împotriva ta, ci dimpotrivă, chiar de ar fi aşa, încearcă să nu vezi, să nu bagi de seamă, căci „ochiul bun nu vede răul“ şi dragostea nu gândeşte răul nimănui, ci toate le suferă, toate le rabdă şi nu cade niciodată (I Cor. 13, 5; 7; 8). Dacă acest lucru e adevărat în tot locul, cu atât mai mult e nevoie să fie ţinută porunca dragostei într-o mănăstire. Toate vieţuitoarele dintr-o obşte formează o familie, un întreg, atât ca mod comun de viaţă exterioară, cât şi ca împreună-năzuire a sufletelor spre acelaşi ţel al unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu şi desăvârşite. Şi, totodată, cu toată această unitate, ce evantai de deosebiri personale şi chiar opoziţii între membrele comunităţii! O mănăstire îi cuprinde în braţele sale, ca o mamă iubitoare, pe toţi cei care s-au refugiat în ea, după cuvântul Domnului: pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6, 37). Vin la adăpostul ei oameni educaţi, dar şi neştiutori de carte, femei de neam nobil, dar şi din cele obişnuite, bogate, dar şi sărace, copile, dar şi bătrâne, tinere şi femei mature, sănătoase şi infirme, chiar şi cele oloage; şi după cum starea înfăţişării
49
lor diferă, tot aşa şi părerile, înţelegerile, zidirile interioare sufleteşti şi chiar motivaţiile pentru care intră în mănăstire. Ţinând seama de toate acestea, este oare posibil să cerem de la fiecare aceeaşi dezvoltare şi înaintare spirituală? Domnul împarte darurile nu în părţi egale, ci fiecăruia după puterea lui (Matei 25, 15). Unora li s-a dat un talant, altora doi şi altora cinci: dar ţine minte că cel care a primit doi talanţi şi i-a înmulţit prin muncă a primit de la Domnul aceeaşi răsplată şi acelaşi preţ cu cel ce a primit cinci talanţi; iar celui din urmă, la fel ca şi primului, Domnul i-a spus: Bine, slugă bună şi credincioasă… intră întru bucuria Domnului tău (Matei 25, 21; 25, 23).
Domnul nu cere zece talanţi de la cel ce a primit numai doi; ci El îi împarte după puterea fiecăruia şi, la fel, îi culege după puterea înmulţirii lor. Iar noi, chinuindu-ne fără milă unii pe alţii, adesea cerem de la aproapele nostru ceea ce nici chiar noi nu putem împlini şi, în mod sigur, n-am fi putut împlini dacă am fi fost în locul lui. Deci, caută orice îndreptare în tine însăţi mai întâi de toate; iar când, cu ajutorul binecuvântării lui Dumnezeu, vei atinge acestea după putinţa ta, atunci cu siguranţă vei vedea toate fiinţele din jur, adică pe toate surorile tale, ca fiind bune, drăguţe şi prietenoase: Scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi şi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7, 5).
50
SCRISOAREA A ŞASEA
Despre îndatoririle celei ce cântă la strană
Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă. (Ier. 48,10)
Ai început să cânţi la strană: aşadar, acum, tu îl slăveşti pe Domnul după chipul cetelor îngereşti, care fără de încetare preamăresc slava Domnului şi Făcătorului lor. Ce mare cinste ţi s-a acordat! Dar îţi dai tu bine seama, oare, de întreaga sfinţenie şi importanţă a acestei dumnezeieşti îndeletniciri care, fără egal între lucrări, e vrednică de a se chema „lucru dumnezeiesc“? Dacă nu, neapărat este nevoie să-ţi amintesc înspăimântătoarele şi cutremurătoarele cuvinte ale Proorocului: Blestemat săfie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă (Ier. 48,10). Vezi ce înfricoşătoare socoteală vor da cei care cu nebăgare de seamă şi fără de grijă fac lucrurile slujirii lui Dumnezeu? Cine cântă la strană este „gura Bisericii“, adică a adunării credincioşilor care se roagă
51
în biserică. Cine cântă rugăciuni şi imne nu le rosteşte numai pentru sine, ci în numele tuturor celor prezenţi în biserică şi, cum toţi cei ce se roagă rostesc rugăciunile prin gura lor, aceştia sunt pe bună dreptate „gura Bisericii“. Cântaţi Dumnezeului nostru (Ps. 46, 6), îmbie Biserica, dar cântaţi cu înţelegere (Ps. 46, 7).
Aşadar, ia aminte şi ţine seama: Cui îi cânţi, Cui te rogi, în faţa Cui stai tu? Stai înaintea Celui în faţa Căruia stau cetele îngereşti şi umblă cu teamă acoperindu-şi feţele! înalţi măriri Celui Căruia toate Puterile cereşti îi cântă şi-I mărturisesc neîncetat: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!“. Înţelege şi minunează-te de milostivirea lui Dumnezeu, Cel Care îngăduie chiar şi unor păcătoşi din cei pământeşti să-I aducă laude! Această îndeletnicire dumnezeiască este lucrare de înger şi nu de om „cu buze spurcate“, cum zice sfântul Prooroc Isaia auzind cântările îngereşti: Vai mie că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate (Isaia 6,5). Şi ţie, cea slabă, neputincioasă şi păcătoasă, ţi s-a încredinţat o atât de mare lucrare. Talantul acesta încredinţat ţie de Domnul este un talant pe care trebuie să-l înmulţeşti lucrând cu înţelegere. Spune în gând sufletului tău, cu toată smerenia şi frica de Dumnezeu: „Iată, suflete al meu, Stăpânul ţi-a încredinţat un talant: primeşte-ţi darul cu teamă“ şi: „Ai auzit, o, suflete al meu, osânda celui ce nu şi-a dorit talantul: aşadar nu ascunde cuvântul Domnului, ci rosteşte-l, cântă Slava Lui, înmulţeşte darurile harului ce ţi s-a încredinţat şi vei intra întru bucuria Domnului tău
52
(Stihira la Doamne, strigat-am şi la Laude din Miercurea Mare).
Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa (II Petru 3, 9) de a veni din nou şi a cere socoteală robilor Săi pe care i-a înzestrat cu bunurile Sale, cu darurile şi talanţii Săi; ai grijă deci să nu auzi înfricoşătoarea osândă: Luaţi de la ea talantul pe care n-a voit să-l înmulţească cu mare osteneală, iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară (Matei 25,28-30). Marea lucrare a unui cântăreţ constă în a-şi folosi toate puterile date lui prin talanţii Domnului, fără şovăială, spre slava lui Dumnezeu. Cântă întru slava Numelui lui Dumnezeu, cântă însă nu doar cu buzele ori cu vocea, ci cu toată inima, cu mintea, cu sufletul, voinţa, dorirea şi râvna cu toată fiinţa ta. Aceasta este ceea ce înseamnă a cânta cu înţelegere. Cântarea celor de la strană trece prin inimile tuturor celor ce se roagă, iar dacă se cântă din suflet, cântarea va atinge inima celui care ascultă şi-l influenţează atâta, încât îl poate stârni spre rugăciune, poate aprinde evlavia chiar şi în clipele acelea în care inima este împrăştiată şi învârtoşată. Adeseori se întâmplă că cei ce intră în biserică doar din constrângere ori din decenţă şi fără nici o chemare spre rugăciune încep să se roage adânc şi cu bogăţie de lacrimi şi părăsesc biserica într-o cu totul altă dispoziţie a gândurilor, într-un duh de simţire dulce şi de pocăinţă. O astfel de schimbare o lucrează în ei măreţia slujbei şi frumuseţea cântării. Şi dimpotrivă, tot adeseori, se întâmplă ca cei care intră în biserică cu intenţia de a se ruga din adâncul
53
sufletului, de a-şi vărsa amarul înaintea Domnului, atunci când aud cântarea şi citirea distrată, neglijentă, devin încetul cu încetul împrăştiaţi şi, în loc de folos, află pagubă, nu primesc nici o mângâiere şi, ispitiţi fiind de lucrarea cântăreţilor, cad fără voie în păcatul judecării. Şi după cum spune Domnul despre cei ce duc în ispită: Vai aceluia prin care vine sminteala, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării (Matei 18,6-7 şi Luca 17,1-2). Dacă judecata Domnului împotriva tuturor celor ce vor sminti pe unul dintr-aceştia mici (Matei 18, 6 şi Marcu 9, 42) adică cei ce cred este atât de înfricoşătoare, atunci oare nu merită o pedeapsă şi mai grozavă cântăreţii şi în general toţi slujitorii bisericeşti care fac sminteală, ei, care, prin însăşi vocaţia lor, sunt obligaţi să slujească altora drept exemplu şi nu drept ispită? Şi aşa, prin purtarea ta smintitoare şi fără de frică în strană, prin cântarea fără băgare de seamă şi conducerea împrăştiată a cântăreţelor, verşi otrava ispitei în inimile celor ce se roagă, supunându-te osândei vestite celor ce smintesc! Teme-te să faci lucrurile Domnului fără băgare de seamă ca să nu auzi blestemul atât de înfricoşător! Străduieşte-te cu toată puterea să-ţi concentrezi atenţia asupra cuvintelor pe care le rosteşti: pronunţă-le astfel încât să vină din adâncul sufletului, care cântă împreună cu buzele. Şi aşa, sunetele izvorului dătător de viaţă al cântării se vor turna în sufletele celor ce ascultă, iar aceste suflete, ridicate fiind de la cele pământeşti la cele cereşti, lepădând toată grija cea lumească, îl vor primi pe împăratul Slavei, Cel purtat cu
54
măreţie de Cetele îngereşti. Şi vei crede oare cuvintele mele dacă îţi voi spune, din istorisirile Sfinţilor Părinţi, că nu numai sufletul omenesc se poate înmuia şi poate fi mişcat de o cântare duhovnicească, ci şi animalele, aceste făpturi necuvântătoare care oarecum din instinct se pleacă dinaintea ei?
Ai avut vreodată ocazia să citeşti viaţa călugărului athonit Sfântul Ioan Cucuzel? Iată amintite aici următoarele două întâmplări din viaţa acestui mare psalt. Păştea odată turmele de oi şi capre ale mănăstirii. (Intrând la una din mănăstirile pustiei athonite, Ioan şi-a ascuns rangul de la curtea împărătească, zicând că este un simplu cioban, şi a fost trimis să pască turmele mănăstirii în pustie.) La păscut, şezând lângă turmele sale, Ioan a început să cânte dumnezeieştile cântări pe care le înălţa de obicei în strana împărătească. Socotind că este singur şi că nu-l aude nimeni, vocea lui melodioasă se revărsa peste întinderea pustiei, punându-şi Ioan tot sufletul în cântare. În acest răstimp, oile şi caprele au încetat să pască, şi-au înconjurat păstorul şi, de parcă şi-ar fi ţinut răsuflarea, stăteau nemişcate dinaintea lui, aţintindu-şi ochii la el ca vrăjite de cântare îngerească.14 Iată adâncimea cântării duhovniceşti care izbucneşte din adâncul sufletului şi al unei minţi înţelegătoare! Cântare capabilă nu numai să inspire sufletul cugetător şi să-l înalţe spre Făcătorul său, ci să atingă chiar şi dobitoacele cele fără de grai şi fără de minte.
14Patericul athonit, 1989, partea a II-a, pp. 201-206 (1 octombrie).
55
Altădată, Ioan cânta după obicei Acatistul Maicii Domnului la strana din dreapta, laolaltă cu ceilalţi. După priveghere, s-a aşezat în strana dinaintea căreia se cântase Acatistul şi, fiind ostenit, a aţipit uşor. Deodată, un glas dulce, duios, l-a trezit cu următoarele cuvinte: „Bucură-te, Ioane!“ şi Ioan a sărit degrabă, căci în faţa lui stătea Maica Domnului într-o strălucire de lumină cerească. „Cântă şi nu te opri“, a continuat ea, „căci, pentru aceasta, nu te voi părăsi!“. Cu aceste cuvinte, Maica Domnului a pus în mâna lui Ioan un ban de aur şi a dispărut. Vezi, aşadar, de ce mari cinstiri sunt învredniciţi, încă de aici, de pe pământ, cântăreţii râvnitori, cei care nu doar cu buzele, ci şi cu inima şi mintea cântă Domnului şi Preacuratei Sale Maici! Cu adevărat, cum vom ocoli oare dreapta judecată a lui Dumnezeu pentru neatenţia şi trândăvia şi nepăsarea noastră, prin care şi cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu le schimbăm cu deplina noastră voie în bunuri personale, de care ne folosim cum vrem noi, după reaua noastră voinţă şi obiceiurile noastre păcătoase? Ce daruri mari şi minunate darul vocii şi al măiestriei de a cânta! Ni s-a dat, ca prin el să-L putem lăuda pe Domnul noi înşine şi să-i stârnim şi pe alţii să facă la fel. Şi cât de des schimbăm talanţii întru paguba noastră: mândrindu-ne, îi dispreţuim pe vecinii noştri care nu au aceleaşi daruri, suntem nepăsători în a le folosi cu grijă spre slava lui Dumnezeu şi, dacă totuşi facem aceasta, nu le folosim în mod potrivit, nici după cum cere măreţia acestor daruri. Fie ca Domnul, aşadar, să-ţi dea pricepere (II Tim. 2,7) şi teamă
56
de măreţia chemării tale spre slujba cântării în corul împăratului Ceresc. Adu-ţi darul ca pe o jertfă către Dătătorul lui, căci ce ai pe care să nu-l fi primit? (I Cor. 4,7). Nu sunt oare toate talentele şi aptitudinile de la Atotgenerosul Dumnezeu şi nu va cere El oare socoteală pentru folosirea lor? Venind la strană şi şezând la locul tău, mai întâi de toate fă-ţi cruce aducându-ţi aminte că ai sosit dinaintea feţei nevăzute a împăratului Slavei, pe Care, chiar în clipa asta, ca de alfel în toată vremea şi fără contenire, toate cetele îngereşti îl preamăresc, iar glasul tău slab şi neînsemnat trebuie să se alăture acestei laude cereşti. Tipăreşte-ţi acestea în minte, cugetă la tine şi spune tuturor puterilor sufletului tău minte, gând, inimă, voinţă, râvnă şi celelalte: veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos şi să plângem înaintea Domnului, Celui Ce ne-a făcut pe noi (Ps. 94, 6). Domnul va sprijini faptele buneivoiri a inimii tale, îţi va dărui harul Său, îţi va înnoi puterile şi, ca mireasma unei tămâi bine mirositoare, cântarea ta va urca înaintea Jertfelnicului Celui Preaînalt. Iar pentru mângâiere şi întărire, aminteşte-ţi adeseori preadulcile cuvinte ale Maicii Domnului către Ioan, minunatul său cântăreţ: „Cântă şi nu te opri, căci, pentru aceasta, nu te voi părăsi!“. Crede şi trage nădejde că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu nu te va lăsa nici în lumea aceasta atât de grea, dar nici în binecuvântarea ce va să vină, când „pe ai Săi cântăreţi, cununilor slavei“ îi va învrednici.15 Amin.
15 Cf. Canonului Maicii Domnului, glas 4, irmos 3.
58
SCRISOAREA A ŞAPTEA
Despre găteală şi împodobirea, atâta de răspândite în monahismul de astăzi
În ultima mea scrisoare ţi-am vorbit îndeajuns despre înălţimea chemării de cântăreţ la strană. Tot ce am spus s-a sprijinit pe Sfânta Scriptură, pe sfaturile Sfinţilor Părinţi şi pe exemplele celor care s-au nevoit în lucrarea aceasta şi au bineplăcut lui Dumnezeu. Acum vreau să-ţi atrag atenţia asupra unei boli grozave care-i atinge aproape întotdeauna pe cântăreţi, mai cu seamă pe femei. La început se furişează în inimile lor pe nesimţite, sub pretexte demne de crezare (ordinea şi buna rânduială) şi apoi, când le ia suficient în robie, devine un fel de stăpân al voinţei lor, îndreptându-le spre o atentă şi grijulie împodobire de sine. O maică tânără şi fără experienţă cedează uşor acestei curse a vrăjmaşului care, plin de îndemânare, o prinde în plasă; ochiul cugetului său, neluminat de lumina înţelegerii duhovniceşti, nu vede încă prin acest adânc al păcatului în care o târăşte diavolul şi nici nu bănuieşte măcar, încurcată fiind în mreje, că poate pieri pentru veşnicie. De aceea, îmi este
59
ruşine să încep scrisoarea la gândul: „Cui îi scriu eu?“ şi „Despre ce scriu?“. Îi scriu măicuţei care a dispreţuit lumea, care a ales sărăcia de bunăvoie, mireasa veşnicului Mire spiritual hristos. Şi îi scriu tocmai despre luxul veşmintelor, despre împodobirea de sine, despre lucrurile fără rost. Cât de opuse şi contradictorii sunt aceste două idei! Dar vai, în monahismul de astăzi, boala aceasta s-a răspândit aşa de mult, încât ar fi un păcat să nu spun câteva vorbe pentru a te preveni. Iar pentru o înţelegere mai uşoară şi mai limpede, voi vorbi pe rând despre cum se zămisleşte acest păcat, cum prinde putere şi se înrădăcinează în suflete şi la ce consecinţă pierzătoare duce.
Tânăra care a îmbrăcat haina monahală adică o rasă neagră, o dulamă şi un acoperământ negru pentru cap a intrat, prin urmare, într-o obşte de măicuţe şi a devenit pentru ele, după aspectul ei exterior, o „soră“. Deoarece nu este cu putinţă, în obştile de femei, să se împartă veşminte gata făcute datorită numărului mare de surori care vieţuiesc acolo (adeseori peste trei sau patru sute), hainele sunt lăsate la îndemâna şi la priceperea fiecăreia. Văzând că veşmintele unor surori sunt mult mai bune, măicuţele mai mărginite duhovniceşte cad într-o întrecere nebunească frământându-şi mintea cum să dobândească, fiecare pentru sine, o rasă asemănătoare sau, dacă s-ar putea, chiar mai bună. Dacă are şi posibilităţi pentru aceasta, izbânda este uşoară; dacă însă îi lipsesc şi dacă obţine cele trebuitoare prin câştigul lucrului său de mână, atunci va mări osteneala lucrului ca să
60
Facă rost de bani pentru a avea ceea ce şi-a plănuit cât mai repede cu putinţă. Deseori, nemulţumită doar cu timpul liber, îşi va sacrifica însăşi odihna ei, orele de somn şi de refacere; şi, ca să se dedice numai muncii sale, va încerca să scurteze din timpul ascultărilor în comun, spunându-şi ori că e prea târziu să mai meargă acolo, ori că e prea devreme să plece din chilie. Voi spune chiar mai mult: îşi va abandona pravila rugăciunilor de la chilie, adesea mergând la culcare fără să se roage defel, căci lucrează cu perseverenţă până la ore cât mai târzii şi, atunci când puterile sau vederea o părăsesc, se trânteşte în pat. Ce mare păcat! Puteri tinere, pline de prospeţime, pe care nu cu mult timp în urmă maica le adusese ca jertfă unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu, sunt pierdute, înainte de vreme şi fără roade, pentru satisfacerea unui capriciu prostesc. Ce lucru fără noimă şi fără de folos! Rugăciunea, această hrană de bază a sufletului, este abandonată şi, flămânzind şi azi, şi mâine, sufletul se învârtoşează pe nesimţite, pierde obişnuinţa rugăciunii şi îşi risipeşte căldura lăuntrică, căci Duhul Sfânt, Care produce această căldură, jignit de nebăgarea de seamă şi de neglijenţa sufletului, se retrage de la el, abandonându-l. Şi sufletul va fi plin de deşertăciune şi deşărtăciunea îl va ucide cu dorinţa de a dobândi un bun închipuit care, în ziua cea de pe urmă, va fi, pentru un călugăr, pricină de mare osândă. Acum însă, lucrul mult dorit a fost dobândit, lucru de dragul căruia s-a pierdut atât de mult timp preţios. Maica se îmbracă în noile sale veşminte, mai bune, şi iese în mijlocul celor ce se nevoiesc
61
împreună cu ea şi ce folos? A devenit ea mai bună prin lucrul acesta? Ori surorile şi bătrânele o văd într-o lumină mai favorabilă acum? Mai întâi de toate, vor vedea în ea îngustime de suflet şi nimicnicie, însuşiri care sunt departe de a îmbunătăţi o maică; în al doilea rând, s-ar putea molipsi şi ele de la exemplul său şi se pot gândi s-o imite. Vai însă ei, celei prin care vine sminteala Matei 18, 17), după cuvântul Evangheliei. Iar dacă, prin influenţa vrăjmaşului, în tânărul suflet se prelinge dorinţa de a atrage atenţia celor din jur ori, mai pe şleau, de a plăcea cuiva, atunci judecă tu însăţi cât de grav e acest păcat al minţii, cât de mare este această fărădelege! Căci, într-un fel, sufletul ei a fost necredincios Mirelui său ceresc hristos. Nu i se potrivesc ei oare cuvintele marelui pustnic care căuta odată o oiţă pierdută: „Oare ce n-a fost îndeajuns de bun pentru tine la veşnicul şi preacuratul tău Mire Hristos, Care S-a mulţumit a Se face ca unul din cei muritori şi pământeşti“?
îmbrăcămintea luxoasă şi podoabele unei fete (cu atât mai mult ale unei maici!) dau dovadă de trândăvie a minţii, de necurăţie a inimii şi poate aprinde gânduri necurate în sufletele altora. Îţi spui că eşti bogată; însă doar bogăţiile spirituale sunt bune pentru o maică. Un suflet curat trebuie să dispreţuiască bogăţiile pieritoare luxul şi hainele moi cu care, de obicei, se înveşmântează desfrânaţii. Iată la ce păcate grele duc aceste deviaţii şi greşeli mici cum le crezi tu! îţi scriu şi iarăşi îţi repet că vrăjmaşul ne afundă în păcat încetul cu încetul, pe nesimţite, ca să
62
nu-i mai vedem cursa şi să nu ridicăm mâinile împotriva lui, ruşinându-l. Totodată, ne prinde sub pretextul unor lucruri bune, pe care ni le înfăţişează cu mare grijă. Prin urmare, trebuie să fim totdeauna foarte precaute şi circumspecte în toate faptele noastre, fără a lua în seamă nici cea mai mică infiltrare a vieţii din afară şi nici cele mai subţiri gânduri ale minţii. Înveşmântarea inutilă şi împodobirea de sine sunt nefireşti nu numai pentru o maică, ci şi pentru o credincioasă din lume. Sfântul Apostol Petru le atrage femeilor atenţia să se împodobească nu cu podoaba cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci… cu podoaba duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (I Petru 3, 3-4). Citeşte şi cărţile Sfinţilor Părinţi: ce spun ei despre lucrul acesta, cum trebuie să fie haina unui călugăr sau a unei călugăriţe? „Călugărul trebuie să poarte un astfel de veşmânt“, zic Părinţii, „încât, de-l va lepăda, nimeni să nu vrea să-l culeagă şi să plece cu el, din pricina zdrenţuirii şi a neputinţei de a fi folosit“ (vezi Episcopul Ignatie Brianceaninov). Vai, cât de departe suntem de o asemenea stare! Câtă nimicnicie şi micime de suflet zace în noi! Am părăsit lumea zidurile de piatră ale împrejmuirii ne separă de ea -, dar în sufletul nostru lumea trăieşte încă, cu toate ispitele ei, şi nu numai că vieţuieşte în noi, dar ne şi stăpâneşte. Nu noi am învins-o, ci ea ne stăpâneşte pe noi de fiecare dată; n-am făcut-o de râs, ea însă „cu dreptate râde de noi, de lăcomia şi nimicnicia noastră“.
63
Ţi-aş putea aduce multe exemple din cărţile Sfinţilor Părinţi în privinţa aceasta, dar le poţi citi şi singură. Acum însă îţi voi povesti două întâmplări din viaţa monahală de astăzi care îţi vor da o lecţie. Una arată cum e privit veşmântul nostru călugăresc de nişte mireni înţelepţi, iar cealaltă cum este el văzut chiar de nişte maici evlavioase, care îşi împlinesc chemarea cu pricepere şi discernământ. Ambele întâmplări sunt din propria mea experienţă, aşa că ţi le voi înfăţişa precum au fost. în mănăstirea în care mi-am început viaţa călugărească, exista regula ca toate cântăreţele, înainte de a merge la strană, să facă o închinăciune maicii stareţe şi să ia binecuvântare. Ca să n-o deranjăm pe stareţă cu închinăciuni către fiecare dintre noi, ne aşteptam una pe alta sub bolta de lângă solee ca să mergem câte două sau trei. Odată, la o sărbătoare, eram adunate sub boltă câteva dintre noi. Datorită praznicului, ne îmbrăcasem bine, adică purtam cele mai bune rase şi camilafce16 şi aveam la mâini metaniile cele frumoase (pe care, dacă e să respectăm adevărul, le-am trădat, pentru că de multe ori nu le mai folosim pentru adevărata lor destinaţie rugăciunea). Sub această boltă mai stătea, privindu-ne în tăcere, şi o credincioasă în vârstă din lume. După toate aparenţele, nu prea era mulţumită de găteala (care, într-adevăr, în ochii oricărui creştin înţelept nu împodobeşte un călugăr, ci îi strică înfăţişarea) şi necăjită,
16 Camilafcă: acoperămînt monastic pentru cap, ce se poartă în biserică.
64
ne-a zis cu glas tare: „Of, măicuţelor, dragile mele măicuţe! Aţi lepădat nevoinţa în zdrenţe! Luaţi aminte la voi înşivă, ca să nu smintiţi lumea!”. Nu voi uita toată viaţa aceste cuvinte, deşi, ca să spun adevărul, nu aveam de ce să le pun pe seama mea, de vreme ce din prima clipă a intrării în mănăstire am păstrat cu stricteţe simplitatea hainelor şi a tuturor lucrurilor, pentru că înainte avusesem de toate şi de bunăvoie m-am călugărit. Poate că veşmintele mele au ispitit pe cineva, dar nu prin eleganţă, ci dimpotrivă, prin simplitate şi neglijenţă. Iar acum, auzind o asemenea lecţie de pe buzele unei credincioase din lume, mi-am imprimat-o adânc în minte şi mi-am întărit hotărârea ca să nu mă mai preocup de haine, lucru pentru care maicile m-au acuzat adesea şi chiar au râs de mine. Trebuie să ţii şi tu minte această lecţie. N-o privi cu dispreţ, ca pe un lucru spus de o femeie din lume care n-ar fi în măsură să le înveţe şi să le îndrepteze pe maici, a căror viaţă, cu asprimile şi neîngăduinţele ei, n-o cunoaşte. Ea ştia însă, şi o şi spunea, că datoria principală a călugăriţelor este „neagoniseala“, care leapădă orice lucru inutil, de orice fel. Domnul ne povăţuieşte în toate felurile şi prin orice mijloace, folosind adesea, pentru mântuirea noastră, unelte cărora poate nu le dăm importanţă. Nu ascultăm poveţele învăţătorilor noştri, nu luăm aminte la cele citite în cărţile Sfinţilor Părinţi, aşa că Domnul ne învaţă prin cei care, după părerea noastră, sunt mai prejos de noi, ca mândria să ne fie adusă întru smerenie şi să fie văzută ruşinea obrazului nostru (Ps. 43, 17).
65
Cu adevărat, cum este cu putinţă a nu vedea toate acestea? Cum să nu ne cutremurăm de scârbă când privim adânc şi fără părtinire, fără îndreptăţire de sine, la omul nostru cel lăuntric, la sufletul nostru? Ce contrast teribil aflăm când cântărim câtă grijă, câtă tulburare şi luare-aminte arătăm pentru trup şi cât de puţin din toate acestea rezervăm pentru partea sufletească! Şi doar cunoaştem foarte bine că trupul, oricât de împodobit şi odihnit ar fi, va ajunge în groapă, hrană viermilor şi pradă stricăciunii, după cum este scris: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Fac. 3, 19); iar sufletul, ca duh nepieritor de la nepieritorul, veşnicul Ziditor, trebuie ori să moştenească nemurirea şi dulceaţa fericirii fără de sfârşit, ori chinurile veşnice, după cum s-a nevoit în lumea aceasta şi pentru ce se va afla vrednic. Prin urmare, nu este oare mai bine să ne îndreptăm cu o grijă mai mare către suflet decât către trup? Căci aşa cântă şi Sfânta Biserică: „învăţând să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor“ (Troparul unei Cuvioase).
Fie ca Domnul să ne întărească întru aceasta!
66
SCRISOAREA A OPTA
Despre grijile deşarte care nu au legătură cu duhul vieţii monahale
Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte lucruri se vor adăuga vouă.
(Matei 6,33)
Mi se pare că am vorbit îndeajuns despre păcătoşenia şi deşertăciunea unei maici care îşi face griji fără de folos cu privire la veşminte şi la propria împodobire. Vreau acum să spun câteva cuvinte în legătură cu decorarea chiliilor călugăreşti şi cu neînfrânarea la mâncare şi băutură.
Toate acestea nu numai că nu ajută la înaintarea duhovnicească, ci, dimpotrivă, gâdilă simţirea omului trupesc.
Este deşertăciune tot ceea ce nu constituie o nevoie esenţială în viaţă, ci serveşte doar pentru satisfacerea unei pofte. Dacă nici în societatea lumească deşertăciunea nu este privită ca rod al cumpătării,
67
cum ar putea fi ea proslăvită în viaţa monahului, care, prin chemarea lui, a renunţat nu numai la tot ce este în zadar, ci şi la lucrurile de trebuinţă, astfel încât, împreună cu Apostolul, să-I poată spune cu îndrăzneală Stăpânului: Iată, noi, lăsând toate ale noastre, am urmat Ţie (Luca 18, 28). Este cu neputinţă să slujeşti şi lui Dumnezeu, şi deşertăciunii păcatului, după cum a spus Domnul: Nimeni nu poate să slujească la doi domni (Matei 6, 24); căci în cazul acesta va trebui să prefere pe unul dintre ei; fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui (Luca 16, 13).
Cum îţi poţi tu încredinţa sufletul lui Dumnezeu, dacă dorinţele lumeşti şi deşertăciunea n-au fost încă smulse din rădăcini în inima ta?
Cum vei căuta acel singur lucru care trebuie (cf. Luca 10, 42), dacă tu încă te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti (Luca 10,41), pentru lucruri fără de trebuinţă, nefolositoare şi străine de inima celor ce-L iubesc doar pe Domnul? Şi ce lucruri vă încântă pe voi, sărmane maici? Mobila frumoasă din chilioarele voastre smerite, ori împodobirea acestora cu tot felul de fleacuri şi zorzoane?…
Toate acestea slăbesc trezvia, o deviază de la grija împodobirii cămării lăuntrice a sufletului, care vrednică trebuie să fie de Mirele cel Ceresc. Ori nu ştii oare şi nu crezi tu că Mirele Acesta Care vrea să-Şi unească sufletul cu al tău pricină pentru care te-a şi chemat în ceata celor ce duc o viaţă monahală şade întotdeauna lângă uşile cămării sufletului, dorind
68
să intre şi să locuiască cu tine, după cum ne spune în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apoc. 3, 20)? Nu L-ai auzi oare mai uşor pe Stăpânul bătând la uşa inimii tale dacă ai lepăda grijile pentru lucrurile deşarte şi lumeşti spre care îţi îndrepţi toată atenţia? însă cum îl vei auzi, dacă încă te ocupi cu treburi fără de folos? Domnul, rănit de nepurtarea ta de grijă, nu-Şi va întoarce oare sfânta-I faţă de la tine şi, plecând de la porţile zăvorâte ale inimii tale, nu va rosti oare grozava osândă: Iată casa voastră vi se lasă pustie… de acum nu mă veţi mai vedea (Matei 23, 38-39)?
Ferească-te Domnul, sora mea, de astfel de consecinţe teribile ale micimii sufletului, ale gândirii deşarte şi multei purtări de grijă pentru nimicuri şi fleacuri, atât de nepotrivite vocaţiei tale. Nu fiţi copii la minte, scrie Apostolul,? copii când e vorba de răutate (I Cor. 14, 20). Să nu te îndreptăţeşti spunând că toate aceste mărunţişuri ale tale sunt doar distracţie fără de păcat, inocenţă a tinereţii. Aceasta nu este lipsită de păcat, de vreme ce nu se potriveşte ideii de monahism; şi iarăşi, nu este fără de păcat, pentru că îţi abate mintea de la Dumnezeu. Poate ochiul minţii tale să contemple lumina lui Dumnezeu când este acoperit de vălul lumescului şi al distracţiei? Cugetările înalte nu se pot sălăşlui într-o minte lumească, după cum simţirile profunde nu pot locui într-o inimă mică. Chilia ori camera este sălaşul intim al omului;
69
mobila ei trebuie în mod necesar să se potrivească trebuinţelor îndeletnicirii şi funcţiei proprietarului. Chilia călugărului ori a călugăriţei este locul nevoinţelor personale, al rugăciunilor, postului, privegherilor şi celorlalte asemenea. Chiliile călugărilor şi maicilor din vechime erau, de obicei, prin peşteri, prin crăpături ale pământului şi în munţi, după cum zice Apostolul: AM rătăcit în pustii şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi (Evr. 11, 37-38).
Călugării zilelor noastre nu se mai mulţumesc să-şi aibă chiliile în locuri mult mai convenabile decât ale acelora, ci depun mare osteneală să urâţească şi interioarele, făcându-le de acum nu „chilii“, ci camere frumoase, care mai degrabă încurajează ispita, decât să zidească. Oricine intră în chilia unei măicuţe se aşteaptă s-o afle mobilată călugăreşte adică cu sfinte icoane, cu cărţi, cu mobilă simplă şi alte asemenea -, însă în locul acestora privirea întâlneşte împodobiri departe de cele smerite: mobilă moale şi chiar luxoasă câteodată, tablouri, oglinzi şi tot felul de astfel de lucruri pe care se obişnuise să le vadă în locuinţele celor din lume. Cu ce fel de impresie va pleca oare din chilia aceasta? Nu-l va duce mai degrabă la ispită, în loc de folos, şi la tulburare, în loc de pace? Dar vai omului aceluia prin care vine sminteala!, zice Domnul, mai de folos i-ar fi… dacă ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe aproapele său (Matei 18, 6-7; Luca 17, 2). Iată ce grozav este păcatul smintirii altora în ochii lui Dumnezeu, Cel Ce iubeşte toată făptura,
70
şi cât de mare este răspunderea pentru acest păcat! Şi noi nici măcar nu vedem sau nu gândim că este păcat. Sau, ca s-o spunem mai de-a dreptul, nu vrem să-l vedem pentru că ne place şi nu vrem să ne lepădăm de el.
Fără măsură în decorarea şi împodobirea locuinţelor, fără de saţ în propria-ne împodobire cu veşminte inutile şi zorzoane, suntem la fel de neînfrânate şi la mâncare şi băutură. Te vei sătura, soră, vreodată cu ce ţi se dă la trapeză? N-o să cârteşti tot timpul, să mormăi, să încerci să-ţi dregi mâncarea cu condimente şi delicatesuri proprii şi, ceea ce este şi mai rău, să nu ţii cont că asta este păcat? Dacă vei chibzui cu luareaminte şi nu cu multă uşurinţă asupra acestei chestiuni, îţi vei înţelege în mod sigur greşeala. Tu, vieţuitoare într-o mănăstire care nu are zece, ci o sută de maici, trebuie să ştii că, pentru a vă îndestula de două ori pe zi, nu doar cu pâine, ci şi cu alte bucate care, deşi sărăcăcioase, sunt totuşi proaspete şi sănătoase, este trebuinţă de multe osteneli. Dar niciodată nu te-ai gândit la asta, căci te-ai obişnuit doar să ceri mâncare şi nu să ţi-o câştigi prin muncă, aşa cum o capătă alţii care lucrează din greu mirenii, care pun preţ pe fiecare fărâmă de pâine pe care o mănâncă în sudoarea feţei lor (Fac. 3, 19), iar nu de-a gata, într-o trapeză. De fapt, ia spune-mi: ai venit la mănăstire ca să te îndulceşti de bucate şi de mâncăruri alese? Nu pentru post şi înfrânare ai venit? Caută din nou la călugării cei din vechime: gustau pâine cu drămuială, iar unii se hrăneau numai cu rădăcini; îşi ostoiau setea
71
doar cu puţină apă; la tine însă, folosirea ceaiului şi a samovarului este fără oprelişte, fără de capăt! La sosirea în mănăstire n-ai ezitat să răspunzi maicii stareţe, când ţi-a zis că viaţa călugărească trebuie să fie plină de privaţiuni şi de amărăciune, că te vei înfrâna cu îndrăzneală, purtând de bună voie aceste osteneli drept ascultare către Domnul. Şi ce s-a ales de toate acestea? Cât de repede ai uitat sfânta-ţi făgăduială! Cât de curând ai lepădat curata-ţi râvnă de-a sluji Stăpânului!
Aminteşte-ţi, soră, de prima zi când ai venit la mănăstire, când îţi ardea inima de dragoste pentru Hristos şi erai gata nu numai pentru orice înfrânare, dar încă şi pentru cea mai adâncă sărăcie de dragul Lui. Doreai să devii ca Maria, care, la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui (Luca 10, 39), cuvânt despre singurul lucru care trebuie, cuvânt mai dulce „ca mierea şi ca laptele“; însă ai ajuns precum mult împovărată Martă, căci te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti (Luca 10, 41). Dar nu Domnului te osteneşti tu să slujeşti, cum făcea Marta, ci plăcerii tale, mofturilor şi poftelor tale fără de saţ. Întoarce-te, surioară, la picioarele lui Iisus! O, cât este de bine să-I fii în preajmă! Ce dulce este cuvântul Lui despre aceasta când spune: fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc (Luca 11, 28); căci în casa Tatălui Său multe locaşuri sunt (Ioan 14, 2) şi însuşi Domnul va găti un loc pentru cei ce-L iubesc; şi iarăşi va veni şi îi va lua la Dânsul, ca să fie şi ei unde este El (Ioan 14, 3); căci cei ce îl iubesc pe Dânsul
72
vorfi iubiţi de Tatăl Său şi-i va iubi şi El (Ioan 14, 21); şi, împreună cu Tatăl, vor veni în inimile lor şi vor face locaş la ei (Ioan 14, 23). Câtă bucurie, câtă mângâiere aduce făgăduinţa că nu este nimeni care a lăsat casă, sau fraţi, sau părinţi sau orice altceva, pentru împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică (Luca 18, 29-30). Dacă ţi-ai aduce mai des aminte de această preadulce făgăduinţă şi ai cugeta la ea cu osârdie, nu te-ar mai încânta nimicurile şi deşertăciunile vieţii şi pe toate le-ai socoti că sunt pagubă, ca pe Hristos să dobândeşti (Filip. 3, 8). Fie ca însuşi Domnul să-ţi umple inima de aici înainte şi până în veacul veacului!
SCRISOAREA A NOUA
Despre bârfă şi vorbire deşartă
Vă spun vouă că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.
(Matei 12,36)
Te plângi, soră, de încercările care te împresoară şi care se iscă, după cum spui tu, din anumite neînţelegeri, din bănuiala şi indiscreţia care apar în conversaţii. Ultima, cred, este efectiv pricina covârşitoare a tuturor ispitelor tale şi izvorul tuturor răutăţilor. Pe tema aceasta, aş vrea să-ţi scriu câteva cuvinte despre paguba pricinuită de bârfa şi de vorbirea fără rost, atât de obişnuită între voi. Este un lucru pe care nici chiar tu nu-l bagi de seamă: vorbeşti prea mult, fără a cugeta dacă este sau nu de trebuinţă, de folos sau păgubitor, ci doar de dragul de a vorbi ceva. Ca şi cum ţi-ar fi teamă de tăcere, lucru care, de fapt, este întâia datorie a unei maici, condiţia de bază a izbânzii şi a încununării întregii sale vieţi.
75
Adânc înrădăcinată este în oameni dragostea de vorbe deşarte, goale, de discuţii fără rost; şi a devenit pentru ei cel mai iubit mod de petrecere a timpului. Se pare că nu prea ştim şi nu prea credem că vorba fără rost este un păcat, şi încă un păcat grav, care naşte o mulţime de alte păcate: certuri, conflicte, bârfe, calomnii, osândiri, înjosiri şi alte asemenea. Cu adevărat, feluritele neînţelegeri care umplu viaţa omenească şi răbufnesc afară, toate tulburările liniştii lăuntrice a sufletului au drept izvor aceeaşi vorbire fără rost care se insinuează în toate aspectele vieţii de zi cu zi, ca şi cum ar fi o nevoie şi un bun indispensabil al acesteia. Dacă există vreun păcat ori vreo patimă care ştie cum să îmbrace o formă atrăgătoare, atunci, cu siguranţă, aceasta este vorbirea deşartă.
Ea începe sub motivul conversaţiei, al discutării unor trebuinţe, devenind mai apoi o vorbire fără necesitate, deşartă şi deopotrivă păcătoasă. Boala aceasta, precum o infecţie adâncă, nu cedează uşor tămăduirii. Ea a străpuns toate straturile vieţii sociale şi particulare; are loc între oameni de orice vârstă şi orice gen, de orice funcţie ori clasă socială şi n-a ocolit nici mănăstirile.
Un păstor de suflete cu adâncă înţelepciune, contemporan nouă, scrie, printre altele, următoarele lucruri despre vorbirea deşartă: „Cu câtă nebăgare de seamă, cu câtă neglijenţă ne folosim vorbele, care ar trebui ţinute la mare preţ, ca un mare dar de la Dumnezeu! Dar noi, dimpotrivă, punem mai multă valoare pe orice altceva decât pe cuvântul glăsuit! în
76
ce suntem oare mai nestatornici, decât în vorba rostită? Ce azvârlim ca pe o murdărie în fiecare clipă, mai mult decât cuvântul vorbit? O, creştine! Cântăreşte-ţi vorbele şi fii cu luare-aminte la dânsele!“.
Din chiar cuvintele noastre, pe care le folosim atât de negrijuliu, atât de necugetat, ne vor fi îndreptarea ori osânda, după cum însuşi Domnul Iisus Hristos a spus: Din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Matei 12, 37); Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii (Matei 12, 36). Deci dacă o singură vorbă în vânt, goală, fără de folos, ni se va socoti în ziua judecăţii, oare ce osândă, ce pedeapsă vom lua noi, cei care în toată vremea şi fără de încetare pălăvrăgim fără a ţine seama nici de loc, nici de timp şi nici de prezenţa străinilor pe care, poate că fără voinţa lor, îi facem părtaşi la discuţiile noastre deşarte, trăgându-i astfel în păcat. Ducându-i deci în greşeală, suntem vrednici de o îndoită osândire: şi pentru vorba deşartă, dar şi pentru pricinuirea ispitei, căci vai, zice, omului aceluia prin care vine sminteala (Mat. 18, 7). Şi nouă nu ne pasă defel, nici nu ne gândim la aceasta! întrebuinţăm strâmb puterea noastră firească de a vorbi, cea care ne-a fost dată, mai presus de toate, pentru rostul acesta: de a-I putea da slavă Ziditorului, a-I mulţumi şi a-L preamări prin cuvânt, aşa cum se cuvine unei făpturi gânditoare. Însăşi natura cea fără de grai îl laudă prin măreţia şi armonia ei, fără să se abată de la legile puse ei de Creator: Cerurile spun slava lui
77
Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria (Ps. 18, 1).
Darul vorbirii ni s-a dat, iarăşi, ca să ne putem înţelege unii cu alţii, nu prin instinct, ca animalele fără de minte, ci prin mijlocirea minţii. Astfel, prin grai ne exprimăm ideile, care ne sunt din abundenţă şi limpede dezvăluite de către mintea luminată de Dumnezeu izvorul gândului şi al cuvântului pentru a fi capabili să purtăm discuţii inteligente, iubitoare, frăţeşti asupra scopurilor vieţii de zi cu zi şi a ordonării acesteia, pentru înţelegere şi folos reciproc, spre sprijin şi mângâiere unii altora, şi altele asemenea. Nu ni s-a dat pentru a putea pălăvrăgi, ori a judeca, ori a ocărî şi a condamna pe aproapele, rostind osânde împotriva lui, precum judecătorii cei nemilostivi şi chinuitori, în loc de a ne considera pe noi înşine ca fraţi ai săi, la fel de slabi şi păcătoşi, dacă nu chiar mai rău. Pentru aceea, oricine ai fi , o, omule, eşti fără cuvânt de răspuns, zice Apostolul, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri faci şi tu, care judeci. Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? (Rom. 2, 1-3); Cel ce judecă pe fratele său, spune alt Apostol, judecă legea; iar dacă judeci legea, nu eşti împlinitor al legii, ci judecător (cf. Iacov 4,11). Şi ce mari răutăţi se ivesc
în discuţii goale, fără de rost, şi din bârfa! Câteodată, o singură vorbă spusă fără băgare de seamă stârneşte o întreagă furtună de neplăceri şi umple inima celui discutat cu ură şi cu indignare. Şi astfel, chiar
78
un singur cuvânt neintenţionat, pe care-l socotim un nimic, poate provoca un păcat de moarte, la fel cum o scânteie mică se schimbă într-un pojar mare care mistuie sate întregi. puţin foc şi cât codru aprinde!, zice Apostolul Iacov. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte (Iacov 3, 5). Foc este şi limba, lume a fărădelegii!… spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei (Iacov 3,6). Limba este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa. Oare izvorul aruncă, din aceeaşi vână, şi apa dulce, şi pe cea amară? (Iacov 3, 8-11). Cine este, între voi, înţelept şi priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui şi nu osândindu-i pe alţii. Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului (nu vă socotiţi, adică, înţelepţi). Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică. Deci, unde este pizmă şi zavistie, acolo e neorânduială şi orice lucru rău (Iacov 3, 13-16). Iată răutatea bârfelor şi a taclalelor noastre! Şi dacă nu se cuvin acestea creştinilor în general, oare nu sunt chiar de neiertat maicilor, care de bunăvoie au renunţat la lume, cu toate căile ei păcătoase, care s-au retras în dosul porţilor mănăstireşti pentru a se concentra nestingherite asupra mântuirii? Vrăjmaşul mântuirii
79
tuturor, binecunoscând neputinţa oamenilor care, în ciuda intenţiei lor de a trăi o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, sunt în toată vremea înclinaţi să-şi permită mângâieri şi îngăduinţe, nu încetează nici aici a-şi semăna neghina în grânele Domnului. Voi, maicilor, prin lepădarea voastră de lume, aţi lăsat totodată toate plăcerile şi îngăduinţele permise mirenilor.
Singura voastră mîngâiere adevărată trebuie să fie strânsa prietenie dintre voi şi discuţiile de la inimă la inimă. Mai-marii voştri, ca nişte îndrumători blânzi şi înţelepţi, nu vă interzic aceste alinări nevinovate: vi se îngăduie să vă vizitaţi unele pe altele, să mergeţi împreună în timpul liber în mici plimbări, iar când vă strângeţi la ascultările de obşte ale mănăstirii, puteţi discuta nestingherite unele cu altele. Însă voi abuzaţi de această libertate, fără a trage folos şi mângâiere duhovnicească adevărată, ci dimpotrivă: pagubă, gâlceavă, bârfă şi neînţelegeri care aprind precum scânteia un pojar mare ce vă mistuie toate nevoinţele şi lucrările călugăreşti. În felul acesta, vă pierdeţi mântuirea. Ori nu ştiţi spusele Apostolului: Fiecare din voi va da seama despre sine lui Dumnezeu (Rom. 14,12), Celui Ce este gata să judece (I Petru, 4, 5)? Of, dacă v-aţi aduna voi laolaltă, ca maicile din vechime, spre zidire duhovnicească şi spre învăţătură de obşte, n-aţi mai vorbi lucruri fără de rost şi care nu vă privesc, ci doar aceasta, cum să faceţi fiecare să vă lucraţi mântuirea voastră (Filip. 2, 12), adică ce pravilă de chilie să ai şi cum s-o lucrezi şi ce nevoinţe să-ţi iei.
80
Aşa vă veţi zidi şi vă veţi sprijini una pe alta pe cărarea cea alunecoasă, întinzând una alteia o mână şi astfel se vor împlini întru voi cuvintele atotînţeleptului Solomon: Frate ajutat de frate este ca o cetate tare (Pilde 18, 19). Iar soborul nostru va fi ca soborul îngerilor, care, în ciuda mulţimii lor, au îndeobşte o singură voinţă sfântă, o singură nevoinţă cum să împlinească voia Ziditorului.
O, surioară, nu degeaba se cheamă cinul nostru călugăresc cin îngeresc! Cu siguranţă că fiecare dintre noi, cele ce ne-am adunat în sfânta mănăstire în numele Domnului, avem una şi aceeaşi dorinţă, o străduinţă comună: cum să plac Domnului (I Cor. 7, 32). Nu avem cătuşe pământeşti care să ne lege de lume, nu se află temeri şi griji lumeşti care să ne încurce aripile şi să ne stingherească zborul către Mirele Ceresc. Suntem libere, ca păsările cerului, care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl nostru cel ceresc ne hrăneşte (Matei 6, 26). Haideţi să ne aducem dară aminte de chemarea noastră îngerească şi să umblăm cu vrednicie, după chemarea cu care am fost chemate, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungărăbdare, îngăduindu-ne unele pe altele în iubire, silindu-ne să păzim unitatea Duhului, întru legătura păcii (Ef. 4, 1-3), aşa cum învaţă Sfântul Apostol.
SCRISOAREA A ZECEA
Despre aceea că necazurile sunt de neocolit în viaţa monahală
Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu.
(Luca 9,62)
Iarăşi cârteşti, iarăşi te plângi, iarăşi aceleaşi vorbe nebuneşti şi fărădedumnezeu: „Nu mai pot îndura! Peste tot numai necazuri!“. Vorbe care nu sunt plăcute lui Dumnezeu, murmur fără de recunoştinţă al unui suflet dăruit din plin de Dumnezeu cu binefacerile Sale. Vorbe fără noimă, căci nu sunt după cugetul, simţămintele ori faptele tale!
Spune-mi: ai venit la mănăstire silită, ori la sugestia cuiva anume, ori datorită vreunei oarecare împrejurări? Oare n-ai venit de bunăvoie şi chiar împotriva dorinţelor şi avertismentelor părinţilor şi ale prietenilor? Când ţi-am vorbit despre greutatea vieţii călugăreşti, te-ai declarat gata pentru orice necazuri şi neajunsuri. Ai susţinut că numai în monahism
83
ţi-ai putea găsi odihna sufletului şi ţi-ai putea împlini aspiraţiile. Prin urmare, ai pătruns de bunăvoie pe calea aceasta, dându-ţi deplin seama că nu este largă şi lată (adică uşoară), ci strâmtă şi îngustă (Matei 7,13-14) ca şi Domnul Care, zice Apostolul, a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă ca să păşiţi pe urmele Lui (I Petru 2, 21).
Atunci, de ce te ispiteşti singură, de ce te contrazici tu însăţi? Calea nu s-ar fi chemat „spinoasă“ dacă n-ar fi avut spini; nu s-ar fi numit „îngustă“ şi greu de străbătut dacă ar fi fost largă şi lată. Cu siguranţă, firea lucrurilor nu se contrazice aşa cum adesea ne contrazicem noi în faptele şi chiar în ideile noastre. Ori, poate inima ta deja s-o fi schimbat, şi ceea ce mai înainte iubeai, acum ai început să urăşti; de la ceea ce aspirai mai înainte, acum ţi-ai întors faţa? Unde este neclintirea ta în a fi gata pentru orice necazuri şi orice lipsuri, de dragul dulcelui tău Mire, Hristos, pe Care sufletul tău atât L-a dorit? Adu-ţi aminte că nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9, 62). Cugetă aceasta după o pildă din viaţa obişnuită, de fiecare zi: dacă un călător ce are de urmat un drum lung şi greu s-ar opri, ar privi înapoi, ar şovăi, cugetând la fiecare piedică dacă n-ar fi cumva mai bine să se întoarcă, oare degrabă va ajunge la capătul călătoriei sale? Cu adevărat, oare va mai ajunge vreodată? Asemenea şi noi, călători pe pământ fiind şi care am purces purtându-ne crucea pe calea călugăriei ca să intrăm în cămara dumnezeiescului Purtător
84
de Cruce, Hristos, Mirele nostru Ceresc, dacă la orice neajuns şi la orice greutate ne-am opri din drum şi am privi îndărăt şi am fi aproape gata să ne întoarcem vom mai ajunge oare aşa curând? Cu adevărat, vom mai ajunge vreodată în atât de mult dorita Cămară Cerească?! Nu vom fi lăsate oare afară, bătând cu fecioarele cele nebune din parabolă (Matei 25, 11-12)?! Nu vom fi oare osândite laolaltă cu evreii cei nemulţumitori care, datorită cârtirii lor, n-au intrat în Ţara Făgăduinţei (Num. 14, 23-30)?! Oare nu ne vom preschimba la sfârşit într-un stâlp de sare, ca nevasta lui Lot, scoasă fiind de înger afară din Sodoma şi Gomora blestemate spre pieire pentru ticăloşia lor şi care, dusă de la o moarte grozavă, la o cale sigură, împotriva poruncii s-a uitat înapoi (Fac. 19, 26) şi a pierit chiar pe drumul mântuirii fiind?!
Oare nu asta ţi se întâmplă ţie? Cât de adesea te uiţi înapoi de pe calea mântuitoare a vieţii călugăreşti la care te-a condus şi te-a aşezat Pronia dumnezeiască! Cât de des îţi vine gândul ispitelor de a te îndoi de puterea mântuitoare a căii acesteia, şi asta numai pentru că ai avut câteva experienţe dificile şi te-ai întâlnit cu necazuri, neajunsuri şi supărări! Nu pricepi că trebuie să fie toate (Matei 24, 6) acestea pentru că în ele stă mântuirea? Când sufletul tău cel tulburat şovăie, poate el să se mai sălăşluiască întru frica de Dumnezeu? Mai poate oare ochiul duhovnicesc al minţii tale să contemple Lumina lui Dumnezeu când e acoperit de norul deznădejdii? Când inima ţi-e ruptă-n două, ca acum, mai poate ea să fie în întregime doar a
85
lui Hristos, Mirele cel Ceresc? Bărbatul îndoielnic e nestatornic în toate căile sale (Iacov 1, 8). Îţi spun cuvintele Apostolului: Mă tem de voi, să nu mă fi ostenit la voi în zadar (Gal. 4, 11), ori să nu te fi ostenit chiar tu în zadar, dând loc vrăjmaşului în inima ta. Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte? (Gal. 4, 9) Nu, surioară! Să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-i, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu (Evr. 12, 1-2). Cugetă la suferinţele Domnului şi nu mai fi doborâtă de orice încercare, nici nu slăbi cu duhul, căci în lupta voastră cu păcatul, ori cu necazurile, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge (Evr. 12, 4), căci dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi împreună cu el, şi dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi (II Tim. 2, 11-12). Ori aţi uitat, zice Apostolul către evrei, îndemnul care vă grăieşte ca unor fii? Zis-a Domnul: Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe totfiul pe care îl primeşte (Evr. 12, 5-6). De aceea, soră, rabdă, nu slăbi cu duhul; aşteaptă încercările şi necazurile ca fiind de neocolit şi chiar aşteaptă-le ca pe nişte musafiri de folos; mergi să le întâmpini
86
plină de curaj, cu veselie şi gata fiind pentru toate, adu-ţi aminte de sfinţii mucenici: cu câtă bucurie au mers la suferinţă şi la propria moarte; „amară e iarna“ suferinţei, ziceau, „însă dulce-i Raiul; scurtă-i suferinţa, însă veşnică-i răsplata!“ din 9 martie, a Sfinţilor 40 de mucenici). Mergeau la chinuire ca la praznic, ca la o sărbătoare: nici zdrobirea mădularelor, nici tragerea pe roată, nici ruperea lor în bucăţi de către fiare sălbatice, nici înecarea în apă, nici arderea în foc, nimic nu-i înfricoşa; şi, în auzul întregii lumi, au strigat împreună cu Apostolul: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau primejdia? Nici moartea, nici viaţa nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu (Rom. 8, 34-39).
După cum vezi, nu-ţi aduc spre îndreptare şi spre mângâiere cuvintele mele, nici slaba mea iscusinţă de a vorbi, ci-ţi aduc cuvintele Duhului Sfânt vorbind prin Apostoli către toată lumea, spre învăţarea şi mângâierea tuturor celor ce se ostenesc pe calea mântuirii şi care sunt împovăraţi de necazuri şi neajunsurile vieţii; şi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care-i cheamă pe toţi cei astfel osteniţi: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi; învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea e uşoară (Matei 11, 28-30). O, dea Domnul să simţi cu adevărat şi să înveţi din experienţă cât de bun e jugul Stăpânului şi cât de uşoară este povara Lui! Poate, cu binecuvântarea
87
Lui, vei ajunge la acestea; până atunci însă, străduieşte-te să-ţi întăreşti inima supunându-te cu neclintire voii lui Dumnezeu şi punându-ţi neşovăielnic încrederea în Pronia Lui, fără de care nimic nu ni se poate întâmpla, nici cel mai mărunt lucru, căci şi perii capului, toţi sunt număraţi. Au nu se vând două vrăbii pe un ban? zice Mântuitorul. nici una din ele nu va cădea pe pământ fără voia Tatălui vostru. Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările (Matei 10, 29-31). O, mare e mila Ta spre noi, păcătoşii, Stăpâne Doamne! O, bogată-i milostivirea Ta asupra noastră! Fă orice cu noi, nesimţitorii, după buna şi desăvârşita Ta voie; pune în inimile noastre duhul smereniei şi al desăvârşitei supuneri către Tine, căci, pururea, a Ta este stăpânirea!
SCRISOAREA A UNSPREZECEA
Despre boli şi tămăduirea lor
Pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul meu.
Paraclisul Maicii Domnului
Slavă Domnului Dumnezeu Care te-a ridicat, soră, din aşternutul bolilor tale! Mărire Lui, Preabunului, Care-ţi dăruieşte iarăşi o nouă dimineaţă a vieţii viaţă reînnoită prin lungile şi grelele-ţi suferinţe pricinuite de bolile trupului şi, fără îndoială, şi ale sufletului, căci „pentru păcatele cele multe se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul“. Vezi cum înţelege deci Biserica sursa tuturor bolilor, deopotrivă cele ale trupului şi ale sufletului: în păcatele noastre. Pentru că toţi greşim în multe chipuri (Iacov 3,2), după cum spune Apostolul. Greşim cu sufletul şi cu trupul, cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, cu voie şi fără de voie; răul obicei al păcatului ne târăşte cu de-a sila, ca pe nişte robi, ca pe nişte ostateci care i se supun lui: Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc, cum scrie Sfântul Apostol Pavel
89
(Rom. 7,19). Înhăţând sufletul, păcatul îl duce spre prăpăstiile pieirii şi, de nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puţin de nu s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu (Ps. 93,17). Însă Domnul este ajutorul nostru! El ne trage înapoi de la pieire şi, întinzându-ne o mână de ajutor, ne ridică iarăşi pe noi, cei căzuţi. Iar atunci când nu mai băgăm în seamă poveţele Lui, ne cuminţeşte ca un părinte, prin necazuri şi boli, astfel încât, curăţindu-ne sufletul ca aurul în cuptor, să ni-l învie din nou, aşezându-l iarăşi spre slujirea Sa prin bune lucrări. Aşadar, surioară, şi pe tine te-a iertat Domnul, ridicându-te din aşternutul bolii şi aducându-te la viaţă prin îndelungi şi grele suferinţe: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14), a spus Domnul slăbănogului pe care-l tămăduise. Ţi-ar fi şi ţie de folos să-ţi repeţi aceleaşi vorbe: „Iată că te-ai făcut sănătoasă. Bagă de seamă, ca să nu-ţi fie ceva mai rău“. Încearcă-te, cercetează-te prin vocea conştiinţei, prin ce anume ţi-ai atras mânia lui Dumnezeu, arătată prin boala ce ţi-a fost trimisă. Căci El, iubitorul nostru Părinte, pe cine îl iubeşte îl ceartă (Evr. 12, 6), căci în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei (Sirah 2, 5); aceştia sunt cercaţi de Domnul, Care nu voieşte piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă (II Petru 3, 9).
De bună seamă, nu întotdeauna Domnul trimite boli şi necazuri drept pedeapsă pentru păcate; sunt o mulţime de exemple despre suferinţele celor drepţi, ca de pildă mult-pătimitorul Iov din Vechiul Testament şi mulţi alţii. Domnul le trimite suferinţa pentru
90
a-i desăvârşi în răbdare, smerenie şi sfinţenie, pentru care nu există margini, până când omul ajunge la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Ef. 4, 13). Chiar şi nouă, celor păcătoşi, ne îngăduie Stăpânul câteodată a suferi pentru ca, prin răbdare şi supunându-ne voii lui Dumnezeu, să ne arătăm devotamentul nostru de fii, iubirea noastră neclintită şi deplina smerenie. În cazul acesta, trebuie să repetăm de Dumnezeu înţelepţitoarele cuvinte ale mult-pătimitorului Iov: Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? (Iov 2, 10) şi, cu smerenie, să răbdăm tot ce ni se trimite, nu ca pe o nenorocire, ori ca pe un necaz, ci ca fiind mila lui Dumnezeu. Căci, de fapt mila Lui este, lucrându-ne mântuirea printr-o cale a suferinţei: prin pătimiri uşoare totuşi şi de puţină durată, suntem scăpaţi de chinurile veşnice, infernale şi de nesuportat pe care le meritam pentru păcatele noastre cele fără de număr.
îmi scrii că în timpul bolii tale ai cercetat mulţi doctori şi ai îndeplinit întocmai toate instrucţiunile lor, însă boala nu s-a uşurat cu nimic. Ca să-ţi spun adevărul, mă bucur foarte. Desigur, mă bucur nu pentru că ai zăcut mai multă vreme decât dacă ar fi fost mai grabnic ajutorul medicilor, ci pentru aceea că acum poţi pune pe de-a-ntregul însănătoşirea ta nu pe seama îndemânării omeneşti ori a îngrijirii, ci doar pe mila lui Dumnezeu, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi (II Cor. 4, 7), după cum spune Apostolul Pavel. Oricum şi dacă te-ai fi făcut bine cu ajutorul doftoricesc n-ar fi fost decât tot prin voia lui Dumnezeu şi
91
prin milostivirea Sa arătată ţie prin mijlocirea omului, că de la Cel Preaînalt este leacul şi Domnul a zidit din pământ leacurile, cum scrie preaînţeleptulSirah (38, 2-4).
Şi astfel mulţumim Domnului eşti vindecată! Scrii că te simţi ca nouă, ca şi cum ai începe din nou să trăieşti. Da, aşa este şi aşa se cuvine a fi; un om care se vede pe patul unei suferinţe grave zace ca într-o balanţă a vieţii şi a morţii: oare ce parte va înclina mai mult? De multe ori te-ai pregătit cu ajutorul Sfintelor Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos ce ţi s-au dat „spre tămăduirea sufletului şi a trupului“. Şi iată, trupul ţi s-a însănătoşit, sufletul a reînviat, ce poate fi deci mai de-viaţă-făcător decât acest adânc al Sfinţeniei care tămăduieşte bolile, cheamă înapoi din porţile morţii, dă noi tării sufletelor încât, refăcut cu ajutorul lor, omul ajunge din nou sănătos, readus la viaţă. Ia seama la tine însăţi, păzeşte-te de primejdie, fii cu adâncă băgare de seamă, „ca să nu-ţi fie ceva mai rău“. Păzeşte-ţi sănătatea ca pe un dar de preţ al lui Dumnezeu şi nu îngădui nimic din cele ce ar putea s-o strice. Fii cu luare-aminte moderată în toate lucrurile şi aceasta îţi va păzi nu numai trupul, ci şi sufletul sănătos. Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău (Ioan 5, 14).
SCRISOAREA A DOUĂSPREZECEA
Despre rugăciune
El dă rugăciunea celui ce se roagă.
(I Regi 2,9, după Septuaginta)
Te plângi, surioară, de lipsa ta de îngrijire pentru rugăciune lenevire, neatenţie şi cele asemenea şi-mi ceri, având în vedere toate acestea, să-ţi spun câteva vorbe despre rugăciune. Ei bine, rugăciunea e o mare adâncă din care cineva poate scoate la suprafaţă toate bogăţiile păstrate în străfunduri. E mai presus de slabele mele puteri şi dincolo de înţelegerea mea a exprima chiar şi o parte din cele ce-au spus despre ea înţelepţiţii de Dumnezeu, care au învăţat din experienţă puterea darurilor binecuvântate ale rugăciunii. Cu adevărat este oare cu putinţă să fac aceasta doar în cele câteva cuvinte ale unei scrisori?
Unul din Părinţi, Sfântul Ioan Scărarul, vorbeşte în felul acesta despre rugăciune: „Rugăciunea este lucrare a îngerilor, împăcarea cu Dumnezeu, curăţire a păcatelor, maică şi apoi fiică a lacrimilor, pod ce ne trece peste marea ispitelor, luminare a minţii, hrană a sufletului, izgonire a întristării, vestitoare a celor ce vor să fie. Rugăciunea este bogăţia monahilor şi comoara sihaştrilor“ (Scara, Tr. 28).
93
Rugăciunea adevărată este un dar al lui Dumnezeu pentru cel ce se roagă, adică pentru cel care o lucrează cu perseverenţă, continuu, fără trândăvire, după cum este scris: El dă rugăciunea celui ce se roagă. Dacă obişnuinţa oricărei virtuţi nu se dobândeşte deodată, ci după măsura celui ce o practică, cu atât mai mult obişnuinţa rugăciunii cere îndelungă şi continuă lucrare şi perseverentă străduire de sine. Şi, în acelaşi timp, nu este oare surprinzător acest trist adevăr că sufletul omenesc este atât de trândav şi nerâvnitor spre rugăciune?! însă, cum toată lumea ştie, rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu (Catehismul cel Mare, partea a 2-a), este ridicarea minţii şi a inimii la Dumnezeu, Care este Prototipul şi Originea sufletelor noastre. Nu e aşadar firesc ca sufletul să alerge spre Izvorul său (Fac. 2, 7; 3, 22), spre Chipul său originar?! Cât de mult ne grăbim să vorbim cu cei apropiaţi şi dragi ai noştri, cum alergăm să ne dezvăluim grijile şi nevoile mai-marilor şi puternicilor acestei lumi, cât de nerăbdători suntem să-i arătăm doctorului bolile şi rănile noastre! La rugăciune însă, înfăţişată dinaintea Tatălui Care ne iubeşte şi pe Care avem îndrăzneala a spune că-L iubim, dinaintea Doctorului plin de har, a Marelui Arhiereu, Cel Ce poate suferi cu noi în slăbiciunile noastre (Evr. 4, 15), în faţa împăratului împăraţilor şi Domnul Domnilor, nu numai că stăm fără evlavie, fără dor şi dragoste curată pentru El, ci adesea chiar fără luare-aminte, ca din constrângere, din obligaţie şi nu din aplecarea inimii. Nu este oare ciudat şi nu este trist? Care ar putea fi motivul?
94
Pricinile sunt multe. Cea de căpetenie este faptul că ne-am adâncit fără de măsură în pământ, am devenit atât de ocupaţi încât nu sufletul stăpâneşte trupul care-i aparţine, ci dimpotrivă, duhul a fost înrobit de trup. Acest rob al stricăciunii, trupul cel mult împătimit, şi-a ridicat mâna asupra sufletului liber, nepieritor, şi şi-a agăţat greutatea de aripile acestuia, împiedicându-i zborul spre ceruri! Atât de mult ne preocupă viaţa pământească, furtunoasă şi mult zbuciumată, atâta ne-a încurcat în mreje, că ne este greu să ne scuturăm de ele măcar un ceas pentru a sta curaţi (liberi) dinaintea mult strălucitorului Ochi al lui Dumnezeu şi să vedem, cu inimi curate, lumina Soarelui Slavei hristos. Căci numai cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu (Mat. 5, 8). Tot felul de lucruri, chiar cele mai obişnuite şi mai banale, pe care le-am amânat ori, în cel mai bun caz, nu ne-am grăbit să le ducem la îndeplinire din cauza lipsei lor de importanţă, în timpul rugăciunii ţâşnesc la suprafaţa mării sufletului nostru, ale cărei valuri abia începuseră să se liniştească pentru rugăciune. Şi dacă, observând aceste minciuni ale vrăjmaşului, nu ne repezim chiar de la început să le gonim şi să le respingem, vor începe să ne stăpânească cu persistenţă şi vor plăsmui, schimbându-se dintr-unul în altul, o întreagă furtună de tulburare şi de gânduri care ne va îndepărta cu totul de la rugăciune.
Săraci suntem şi nepricepuţi! Cât de repede ne dăm bătuţi la ocara vrăjmaşului! Şi nici măcar nu am pus început bun în rugăciune, gustându-i prea puţin din roade!
95
Sfântul Ioan al Scării împarte lucrarea rugăciunii în trei trepte. „începutul izbândei în rugăciune“, spune el, „constă în izgonirea, prin voinţa neclintită a minţii, a gândurilor fără importanţă care ne vin în timpul rugăciunii, chiar în clipa în care apar. A doua, sau treapta de mijloc, se înfăţişează prin aceea că cel căruia îi vin gânduri nu le acceptă defel, ci, neluându-le în seamă, stăruie fără răspândire şi cu atenţia neclintită la rugăciunile ce se citesc ori la rugăciunea contemplativă. A treia şi cea mai desăvârşită treaptă a rugăciunii constă în răpirea cu totul a sufletului şi a minţii către Dumnezeul nostru“ (Scara, Tr. 28). Această treaptă e atinsă de cei desăvârşiţi în viaţa ascetică duhovnicească; oricum, prin marea Lui milă, Domnul oferă gustul unei asemenea stări chiar şi celor ce n-au izbândit decât puţin, dar care se ostenesc totuşi în lucrarea rugăciunii. Îţi voi spune două exemple de acest fel.
Pe când eram încă ucenică începătoare, bătrâna mea, maica Glafira, m-a trimis la o altă bătrână, la maica Teoctista. Era după vecernie, când mare parte din surori luau masa la trapeză. Apropiindu-mă de uşa de la chilia bătrânei, am cerut binecuvântarea, după obicei, dar am deschis fără să mai aştept răspunsul. Păşind peste pragul chiliei, am zărit cele ce urmează: în colţul cel mai apropiat, dinaintea icoanelor, în genunchi, şedea maica Teoctista, cu mâinile ridicate şi cu ochii privind fix în sus, spre icoane. Fără îndoială, nu băgase de seamă când am intrat, cu toate că cerusem tare binecuvântarea şi uşa chiar scârţâise
96
destul pentru a fi auzită. În afară de bătrână, care se ruga, nu mai era nimeni în chilie. Fiind în cumpănă, stăteam pe prag, fără să îndrăznesc să mă mişc, neştiind cum să procedez: dacă să rămân în chilie (mă temeam să n-o tulbur pe maica atunci când îşi va veni în sine şi va vedea o martoră a înaltei sale rugăciuni), sau să plec (mi-era frică să mai fac zgomot din nou şi, apoi, nici nu voiam să plec). Dincolo de uşă, pe coridor, începură să se audă glasurile vesele ale surorilor care veneau de la trapeză către chilii şi mă pregăteam să le previn pe cele două ucenice ale bătrânei, care trebuiau şi ele să revină; dar n-au sosit, lucru de care m-am bucurat. Am rămas astfel pe prag ca la douăzeci de minute. Bătrâna nu şi-a schimbat poziţia, nu s-a mişcat; doar suspinele scoase din când în când şi unele exclamaţii nelămurite dădeau mărturie că era conştientă şi că nu aţipise. În cele din urmă, mâinile i-au coborât şi capul i s-a aplecat la podea de unde, după câteva minute, s-a ridicat. Dându-mi seama că bătrâna se trezise din extazul rugăciunii şi nedorind s-o tulbur prin prezenţa mea, am deschis uşa pe jumătate şi am cerut cu voce tare binecuvântarea de intrare, prefăcându-mă că tocmai atunci intram. „Amin“, îmi răspunse şi veni în grabă să se aşeze pe un scaun din apropiere. Cu capul plecat, i-am comunicat lucrul pentru care fusesem trimisă. Părea însă că bătrâna nu-mi auzise cuvintele; şi într-adevăr, n-avea cum să le asculte, căci era încă cu duhul într-un loc mai bun, nu din lumea aceasta. Mă privi întrebătoare şi, târziu, întrebă: „Eşti de multă vreme aici?“. Afirmai cu părere de
97
rău că tocmai intrasem atunci când am scârţâit uşa şi am cerut binecuvântarea. Probabil însă că înfăţişarea m-a trădat, căci abia îmi ţineam lacrimile, stârnite de expresia calmă, îngerească, de pe faţa măicuţei. Oricum, am continuat să-mi susţin minciuna, doar cu scopul de a nu o tulbura.
în tot acest timp a rămas tăcută, de parcă ar fi fost ocupată cu alte cugetări şi nu mi-ar fi auzit vorbele. Am amuţit şi eu, dar nu puteam decât cu greu să-mi ţin lacrimile. Între timp, eram tulburată de gândul: ce-i voi spune bătrânei care mă trimisese şi cum să-i explic întârzierea.
Maica Teoctista şedea tot în tăcere, cu privirea aţintită într-un loc. Lacrimile îi şiroiau din ochi, dar nici măcar nu se gândea să le şteargă. Cu adevărat, părea că nu le observă; încă era cu totul afară din sine, părând că nu mai trăieşte decât regretul că răpirea trecuse. După o vreme, m-a întrebat din nou: „Eşti de mult aici?“. De data asta n-am mai avut tăria să-i mai spun nimic, şi am căzut în tăcere la pământ dinaintea ei. Nici eu nu pricep cum de-am avut îndrăzneala s-o întreb: „Măicuţă dragă! Ce ţi s-a întâmplat?“. Şi-a întors ochii mari către mine, m-a privit cu ezitare, dar mi-a răspuns cu duioşie: „Nimic nu mi s-a întâmplat, copilă, dar parcă am zburat undeva, am văzut ceva…“ şi începu iarăşi să plângă. Apoi, tăcând puţin, a continuat: „Doar un lucru pot să zic: Slavă Ţie, Doamne!“ Şi s-a închinat. Mergi cu Dumnezeu şi nu spune nimic, nici o vorbă, auzi, la nimeni; şi zi-i bătrânei tale că eu te-am ţinut.“ Maica Teoctista era
98
O ţărancă simplă, semianalfabetă, dacă nu complet neştiutoare de carte. Multă vreme îndeplinise dificila ascultare de colectare de fonduri, iar de când devenise neputincioasă din cauza bătrâneţii, era scutită de orice ascultare şi venea doar la slujbele din biserică, aşa cum făceau toate maicile de vârsta ei. Viaţa sa de chilie, judecând după aparenţele exterioare, era asemenea cu a celorlalte măicuţe, însă starea lăuntrică a sufletului nu era cunoscută decât Celui Ce toate inimile le ştie.
îţi voi mai povesti şi un alt exemplu de asemenea rugăciune, care ridică pe cel ce se roagă deasupra celor pământeşti. Chiar la noi în mănăstire era o maică ce părea tânără, dar foarte plăcută lui Dumnezeu în cele duhovniceşti; locuia cu două ucenice mai tinere.
întâmplarea despre care vreau să vorbesc a avut loc într-una din sâmbetele Postului Mare. După masa de seară, cele două ucenice plecaseră pe undeva, şi maica începu să se roage vrând să profite de singurătate. Iată ce mi-a spus despre întâmplarea aceasta:
„îmi amintesc doar că am început să zic pe de rost Acatistul Dulcelui Iisus, a Cărui prezenţă încă o simţeam în inimă, căci primisem chiar în ziua aceea Sfintele Taine. Am spus un icos, am mai zis unul şi am simţit că sufletul îmi devenea din ce în ce mai mişcat şi mai încălzit de dragostea cea către Domnul. Îmi aduc aminte că. treptat, am început să tremur şi cu trupul şi cu duhul, vărsând multe lacrimi. Puterile trupeşti mă părăsiră şi, ca să nu cad, am îngenuncheat
99
continuând să recit mental acatistul. Parcă l-am zis până la jumătate, însă, după aceasta, nu-mi mai amintesc nimic. Totul în chilie, împrejurul meu, podeaua pe care zăceam prosternată, dispăruse undeva şi totul îmi părea diferit, de parcă, în depărtare, era Tronul lui Dumnezeu cu Iisus însuşi şezând pe el. Împrejurul tronului era un număr foarte mare din cei ce stăteau nu ştiu dacă erau oameni sau îngeri şi cântau cu toţii minunat, minunat de frumos. Stăteam acolo în spatele tuturor şi mă bucuram. Mai mult nu-mi aduc aminte şi nu pot spune. Iar dacă vedenia aceasta a durat mult, iarăşi nu ştiu; numai după aceea, ucenicele mi-au zis că, atunci când au venit în chilie şi m-au văzut zăcând dinaintea icoanelor, au crezut la început că mă rugam, însă, văzând că nu mă ridic multă vreme, m-au crezut adormită şi au început să mă strige pe nume, însă fără folos, şi m-au lăsat în pace. Când mi-am venit în fire din acea minunată răpire şi vedenie, iarăşi nu mai era nimeni în chilie, lucru de care m-am bucurat foarte. Podeaua, pe locul unde-mi zăcuse capul, era udată din belşug cu lacrimi, ca şi cum s-ar fi vărsat apă. Asta înseamnă că mădularele trupului n-au fost lipsite de viaţă în vremea aceasta ochii izvorau pâraie de lacrimi, eu însă nu le simţeam şi nu ştiam aceasta. Sau ca să spun mai corect, n-am ştiut nimic din cele ce s-au întâmplat cu mine; însă dulceaţa care mi-a umplut inima în acele clipe sfinte a rămas acolo multă vreme, ca o chezăşie a vizitei cereşti“.
Vezi, surioară, acestea sunt exemple de rugăciune înaltă, contemplativă, a unor măicuţe
100
contemporane nouă. Ce te împiedică, sau ce ne împiedică să atingem asemenea înălţime? în cărţile Sfinţilor Părinţi sunt foarte multe asemenea feluri de exemple, însă eu ţi-am adus intenţionat unele din viaţa vremurilor noastre deoarece noi, citind şi ascultând istorisiri despre marile fapte ale sfinţilor, zicem adesea pentru a ne justifica: Sfinţii au fost atunci!… Asta s-a-ntâmplat în vremurile de demult! Acum însă oamenii sunt slabi şi vremurile de acum nu sunt ca cele de atunci! Însă iată din experienţă că şi acum mai sunt nevoitori adevăraţi. Nici timpul şi nici locul nu-l sfinţesc pe om, ci libera sa bunăvoire şi voinţa fermă. Roagă-te cu perseverenţă şi Domnul nu te va lipsi de binecuvântarea Sa.
SCRISOAREA A TREISPREZECEA
Despre rugăciunea lăuntrică „a minţii care se lucrează tainic în inimă”
Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta.
(Rom. 10,8)
În ultima mea scrisoare, îţi spuneam, surioară, despre rugăciune în general; acum îţi voi scrie câteva cuvinte îndeosebi despre rugăciunea lăuntrică, ori care se cheamă rugăciune „a minţii“, căci se lucrează numai de minte şi de inimă, fără alte semne exterioare. Fiind exclusiv de natură spirituală, nu trebuie şi nu poate fi împiedicată nici de loc, nici de timp, nici de alte împrejurări, ci aşa cum Sfântul Duh, Care mişcă rugăciunea, este neţărmurit şi fără margini, tot aşa rugăciunea sufletului care se lucrează tainic este fără de margini, neîncetată şi făcută în tot locul. În totlocul stăpânirii Lui, binecuvântează suflete al meu pe Domnnul (Ps. 102, 22). Seara şi dimineaţa şi la
103
amiezi către Dumnezeu am strigat (cf. ps. 54, 18-19). Rugaţi-vă neîncetat (I Tes. 5,17), învaţă Sfântul Apostol Pavel. Este limpede că Apostolul vorbeşte aici de rugăciunea lăuntrică, rugăciunea inimii şi a minţii, şi nu de rugăciunea exterioară, la care participă şi trupul; căci este cu neputinţă ca trupul nostru neputincios şi greoi să stea la rugăciune neîncetat şi neabătut, din pricina şi a neputinţei sale, şi a dependenţei absolute de împrejurările vieţii exterioare la care este obligat să ia parte. Lăuntric însă, rugăciunea tainică poate şi trebuie să fie îngrijită de fiecare, după cuvântul Apostolului: Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit (I Petru 3,4) stând înaintea Domnului.
Dacă Apostolul îi învaţă pe toţi creştinii să lucreze „neîncetat“ rugăciunea, atunci nu este oare o astfel de rugăciune o datorie indispensabilă a monahilor, care de bunăvoie s-au îndepărtat de grijile deşarte ale lumii şi s-au dedicat doar rugăciunii şi cugetării la Dumnezeu? Când îşi pune veşmântul călugăresc (rasa), noii ucenice îi este dat, printre altele, un şirag de metanii. Acesta este un mijloc material pentru a-i aminti de rugăciunea neîncetată, cu care începătoarea trebuie să se îndeletnicească, pregătindu-se treptat în această „lucrare duhovnicească“, cum numesc Sfinţii Părinţi ai pustiei rugăciunea minţii.
în ziua de astăzi, chiar şi metaniile (ca multe alte lucruri care au o înaltă semnificaţie duhovnicească) şi-au pierdut însemnătatea, şi-au preschimbat înţelesul. În vremurile de acum, şiragurile de meTanii
104
slujesc nu atât ca instrumente pentru rugăciune, cât drept accesorii pentru îmbrăcăminte. Şi, pentru a fi ornamente cât mai de soi, astăzi nu se mai fac, ca odinioară, ca un şirag (adică mici noduri făcute pe sfoară) din bumbac ori din lână, sau ca „scăriţe“ (cum încă li se mai spune), ci din mărgele, câteodată chiar foarte luxoase. Maicilor mici la suflet le plac foarte mult, ca unor copii, şi fac paradă unele în faţa altora. Doar câteva mănăstiri mai păstrează încă obiceiul de a săvârşi pravila generală de rugăciune cu metaniile, cu sau fără plecăciuni la pământ, după rânduială. Aşa că adevăratul scop al şiragurilor de metanii, acela de a-l ajuta pe călugăr să practice neîncetat rugăciunea lăuntrică, s-a pierdut aproape cu totul.
Oricum, nu vreau să spun că este cu neputinţă să dobândeşti obişnuinţa rugăciunii lăuntrice fără metanii; dimpotrivă, cunosc personal oameni care n-au avut niciodată în mâini vreun şirag de metanii, nefăcând parte din cinul monahal, şi care au dobândit o înaltă rugăciune contemplativă, „a minţii“. Nici petrecerea cu oamenii cu care se însoţeau, nici grijile vieţii lumeşti care-i înconjura, nimic nu-i abătea de la neîncetata convorbire cu Dumnezeu, în faţa Căruia stăteau întotdeauna în cugetul lor şi pe Care-L purtau fără încetare în inimi.
O asemenea stare sufletească este rodul unei munci îndelungate şi continue, de perseverentă luareaminte la sine şi constantă străduire de sine spre rugăciune (mentală). Dacă aceasta este cu putinţă şi la îndemâna chiar şi a celor ce trăiesc în mijlocul
105
lumii, acei robi neştiuţi ai lui Dumnezeu care lucrează în taină pentru Domnul, nu este oare cu mult mai accesibilă şi obligatorie pentru călugări? Aşa că ţie, ca unei maici care prin însăşi vocaţia ei este obligată să păstreze neîncetată rugăciunea lăuntrică, îţi atrag luarea-aminte, printre altele, la şiragul de mătănii, care ţi s-a dat odată cu haina călugărească nu ca un ornament drăguţ, ci ca un instructor de început al rugăciunii şi o aducere-aminte materială de aceasta. Lucrarea perseverentă, îndelungă şi continuă, şi străduirea constantă de sine, cum am spus, este de trebuinţă pentru dobândirea rugăciunii neîncetate, lăuntrice. Nu uita însă că orice reuşită, chiar în cunoaşterea ori meşteşugul lumesc, cere de asemenea nu puţină muncă o practică constantă şi intensă până ce se dobândeşte o anume obişnuinţă şi o cunoaştere deplină. Dacă nu facem un început al lucrării, cum s-o săvârşim? Şi dacă n-o săvârşim, ori nici măcar n-o lucrăm, atunci vom da socoteală în ziua judecăţii (Matei 12,36). Fără a ne bizui pe puterile noastre slabe şi infirme, ci încrezându-ne în harul atotputernic şi în ajutorul lui Dumnezeu, hai să începem, puţin câte puţin, să obişnuim inimile noastre învolburate cu pacea dumnezeiască a Dulcelui Iisus, căci El este singurul Rege al păcii (Evr. 7, 2)!
Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta (Mat. 6, 21), zice Domnul. Dacă ne-am pune toată comoara, adică tot ce îndrăgim şi ce iubim, numai în Domnul, atunci fără îndoială numai El ne va umple inima şi cugetul şi toată fiinţa noastră duhovnicească
106
cu Sine însuşi. Îndrumarea Apostolului despre rugăciunea neîncetată nu trebuie să fie pentru noi o poruncă extrem de dificilă, ci împlinirea nevoinţelor şi a satisfacţiilor după care sufletul nostru tânjeşte a fi pururea nedespărţiţi de Domnul în minte şi în inimă. Rugăciunea neîncetată a minţii trebuie să fie averea preţioasă şi nestricăcioasă, fântâna dulceţii duhovniceşti şi a adâncului inimii. Împreună cu Numele lui Iisus, care este chemat de inimă în rugăciune, este însuşi Domnul Iisus, după cum zice Apostolul: Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta (Rom. 10, 8), adică cuvântul rugăciunii tale către Dumnezeu fiind chiar Dumnezeu, pe Care îl chemi. Însuşi Domnul spune: Iată, stau la uşă (adică la uşa inimii) şi bat: de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apoc. 3,20). Vezi, înţelegi nemăsurata dragoste pentru noi a dulcelui nostru Stăpân? Abia aşteaptă să-Şi facă sălaş în inimile noastre, doar dacă nu-L refuzăm, ci vrem să-L primim, aşa cum spune în alt loc: Voi locui în ei şi voi umbla (adică însoţindu-i în toate căile lor) şi voi fi lor Tată şi ei poporul Meu (II Cor. 6, 16-18; Lev. 26,12). „O, dumnezeiescul, scumpul, preadulcele Tău glas, Doamne!“ (Canonul Pascal). Binecuvântat cel care îţi aude glasul şi-Ţi deschide uşa inimii! O, surioară, caută cu atenţie la cuvintele acestea, cutremură-te de ele şi chibzuieşte: oare inima noastră întinată, rănită de toate păcatele, împuţită de puroiul patimilor, desfrânată şi vicleană este ea de vreun folos în faţa preaslăvitului nostru Domn, izvorul tuturor
107
bunătăţilor, al luminii, curăţiei şi sfinţeniei? însă El n-o dispreţuieşte şi e gata în orice clipă s-o cerceteze, numai dacă noi înşine nu ne opunem.
Iată, stau la uşă şi bat (Apoc. 3,20). Dar eu sunt pururea cu Tine (Ps. 72, 22). Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi (Ps. 49,16). Aşa cum deja am menţionat, s-ar părea că practicarea neîncetată a rugăciunii minţii, lăuntrice, ar trebui să fie cea mai râvnită ocupaţie călugărească, cu atât mai mult cu cât este convenabilă şi accesibilă în orice muncă fizică şi ocupaţie lumească mâncat, băut, mers pe jos, ascultare etc. -, oricând şi în orice vreme, zi şi noapte, având grijă ca mintea şi inima să fie cu luare-aminte la „lucrarea lor lăuntrică“. Părinţii înţelepţiţi de Dumnezeu, care au învăţat din experienţă şi dulceaţa, şi puterea ei, scriu foarte mult despre rugăciunea mentală a lui Iisus; astfel, un purtător de Duh zice: „Cu Numele lui Iisus sau cu o cugetare sinceră la Iisus se uneşte o mare putere care goneşte patimile, alungă demonii şi umple inima de pace cerească şi bucurie.
Altul spune: „Cu Numele lui Iisus loveşte-ţi duşmanii (ispitele diavoleşti), căci nu este nume mai puternic ca acesta sub cer“. Sau altcineva: „Când bei sau guşti mâncarea, amestec-o între buze cu numele lui Iisus şi-ţi va sfinţi şi îndulci bucatele, după cum îndulceşte deopotrivă şi inima“. Când guşti din mâncare, cugetă la dulceaţa hranei duhovniceşti; când bei, la dulceaţa şi puterea dătătoare de viaţă a apei vii care s-a făgăduit şi care este dăruită de Iisus celor ce cred; şi ţine minte vorbele Lui, care sunau cam aşa:
108
Oricine bea din apa aceasta (pământească) va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac (Ioan 4, 13-14); şi dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea (Ioan 7, 37). Spune-I în gând Domnului: Dă-mi apa Ta, ca să nu mai însetez (Ioan 4, 15). Iisuse, băutura cea nesecată! Iisuse, hrana cea tare! Iisuse, pâinea vieţii, satură-mă pe mine cel flămând! Iisuse, izvorul înţelepciunii, adapă-mă pe mine cel însetat (Acatistul Dulcelui Iisus) şi alte asemenea stihuri din Sfânta Scriptură şi din cărţile de rugăciune bisericeşti. Când mergi undeva, pe drum, adu-ţi aminte de calea către căminul tău cel ceresc, cale ce se aşterne în faţa noastră, a tuturor, ori treci cu gândul la vremea când Domnul S-a întrupat pentru a noastră mântuire, a umblat pe pământ, a învăţat, zicând celor ce-L urmau: Eu sunt Calea. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Ioan 14, 6). Eu sunt uşa oilor (Ioan 10, 7). Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Mat. 11, 28). Şi cu vorbe asemănătoare, din Sfânta Scriptură, ori cu propriile tale cuvinte venite din adâncul inimii, răspunde chemării preabune a Stăpânului, de pildă, chiar aşa: Povăţuieşte-mă, Doamne, pe calea Ta şi voi merge întru adevărul Tău (Ps. 85,10), sau: Paşii mei îndreptează-i după cuvântul Tău (Ps. 118, 33) şi lucruri asemenea.
în felul acesta, inima ta se va obişnui treptat să vorbească cu Domnul, vorbire care este cea mai dulce şi care dă pace sufletului tău pace ce nu seamănă cu nimic altceva, care covârşeşte
109
toată mintea (adică toată înţelegerea minţii omeneşti) dar care e înţeleasă numai de inimă, cu puterea harului lui Dumnezeu Care o cercetează în vremea rugăciunii. Sfântul Isaac sirul zice: „Oricine a dobândit rugăciunea lăuntrică neîncetată s-a suit la cer, căci a primit în inimă Duhul lui Dumnezeu“ (Despre rugăciune). Alt purtător de Duh, Sfântul Ioan Scărarul, exclamă: „Rugăciunea este contemplarea lui Dumnezeu încă de pe pământ, este legătură aurită ce uneşte cerul cu pământul, Făcătorul cu făptura; este cea mai dragă vorbire a creaturii cu Creatorul; este înfăţişarea cu evlavie a sufletului în faţa lui Dumnezeu, nemaibăgând în seamă, de dragul Său, nimic din cele ce-l înconjoară; este topirea sufletului în faţa Duhului Sfânt, Care pe toate le plineşte, bucuria fericirilor ce vor să fie, sălăşluirea în inimă a Preasfintei Treimi“. Iată cu ce laude e slăvită rugăciunea de către Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi aceşti stâlpi ai monahismului care s-au nevoit pentru ea şi i-au cunoscut roadele din experienţă. Ei au asemănat-o cu Pomul Vieţii, ale cărui roade hrănesc sufletul astfel încât să nu mai moară. Căci cum să piară când poartă în el chiar izvorul vieţii şi al nemuririi?! Fie ca Domnul să ne socotească şi pe noi vrednice de a gusta din acest pom al Raiului.
SCRISOAREA A PAISPREZECEA
Despre tunderea în monahism, care este „sfântul chip îngeresc“
Dă-Mi, fiule, Mie inima ta. (Pilde 23,26)
Iată, în sfârşit, ţelul intrării tale în mănăstire a fost atins acela de a deveni în cele din urmă şi irevocabil mireasa lui Hristos, Mirele cel Nestricăcios al sufletului tău. Te pregăteşti pentru tunderea în monahism. Domnul, Cel Ce „caută spre noi şi vede smerenia noastră“ (Miezonoptica,sedealna, glas 6), a primit şi bunăvoirea ta de a fi a Lui cu totul şi, prin gura stareţei, îţi spune: „Găteşte-te pentru a primi sfânta tundere“. Ce mare e mila lui Dumnezeu! Slavă pentru cel mai milostiv sfat al Său pentru noi! Laudă şi mulţumire pentru răbdarea Sa, Care pe toţi îi cheamă la pocăinţă şi îi arată fiecăruia dintre noi calea mântuirii! îmi ceri să-ţi scriu despre aceasta, să-ţi dau sfaturi pentru nevoinţele ce te aşteaptă. însă, ce pot eu să-ţi scriu şi n-a fost aşternut deja limpede şi cu amănunţime în cărţile Sfinţilor Părinţi ai pustiei,
111
cu care probabil eşti deja familiarizată? Te sfătuiesc să-i citeşti mai des şi cu mai multă luare-aminte; cărţile acestea sunt ca o comoară duhovnicească din care fiecare poate alege ceea ce-i este de trebuinţă.
într-adevăr, un lucru măreţ: tunderea întru sfântul şi îngerescul chip. O putere tainică şi măreaţă este întrupată în actul acesta sfinţitor, act îndreptat spre înfăţişarea îngerească, astfel încât un om poate deveni înger după aşezământul lăuntric al vieţii sale; căci îngerii sunt netrupeşti şi chipul pământesc nu li se poate asemăna. Tunderea unui nou călugăr este ca un al doilea botez, în care este născut din nou şi înnoit. Ca semn al acestei naşteri din nou, este despuiat pentru totdeauna de veşmintele sale lumeşti, ca de tot „omul său cel vechi“ şi, pe jumătate dezbrăcat, cu picioarele goale, acoperit cu o cămaşă doar din decenţă, primeşte, în faţa Sfintei Evanghelii ca din mâna lui Dumnezeu însuşi -, noile veşminte, îmbrăcând pe cel nou (Efes. 4, 24) întru Hristos Iisus.
Cu adevărat o privelişte cerească, emoţionantă!
Precum odinioară Fecioara lui Dumnezeu în faţa Sfintelor, aşa şi tu, acum, în faţa sfintelor uşi ale altarului Domnului, tu, fecioară, vei veni şi, solemn, în auzul tuturor celor aflaţi în biserică, vei declara că: „De bunăvoie te lepezi de lume şi de poftele ei“, întorci ochii ca să nu-i vezi deşertăciunea (Ps. 118,37), toate socotind că sunt pagubă, ca pe Hristos să dobândeşti (Filip. 3, 8).
Fii binecuvântată, soră! Binecuvântat este cugetul tău, blagoslovită şi vrednică de laudă este
112
voirea ta, însă „nu după ceea ce vei făgădui, ci după ceea ce vei păzi“, după cum spune Rânduiala Tunderii în monahism. Faci bucurie în cer şi pe pământ; bucuri pe cei ce au grijă de mântuirea ta; faci bucurie îngerilor, care se veselesc pentru orice suflet care se întoarce la Dumnezeu (Luca 15, 7); de asemenea, pricinuieşti bucurie însuşi Domnului, Care cheamă pe toţi cei împovăraţi cu grijile lumii la binecuvântata odihnă a celeilalte lumi: Veniţi la Mine, şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 25).
Şi iată, tu ai răspuns chemării, ai venit la El şi ţi-ai adus darurile şi jertfele: darul tău o fecioară pură, neîntinată; jertfa ta o inimă iubitoare, eliberată de patimi pământeşti, de iubire trupească. El doar asta caută, doar atât doreşte: Dă-Mi, fiule, Mie inima ta (Pilde 23, 26). Şi dacă va afla prinosul tău ca fiind sincer, neavând două feţe, îl va accepta şi se va uni cu sufletul tău, însă numai cu condiţia ca inima ta să nu fie cu vicleşug, ci să-I aparţină cu totul doar Lui, pururea cu sinceritate şi cu sfinţenie. Altminteri îţi va lepăda jertfa ca nevrednică de măreţia şi sfinţenia Sa. Cei doi fii ai lui Adam cel întâi zidit, Cain şi Abel, au adus jertfă lui Dumnezeu. Erau fraţi amândoi aceeaşi voire liberă, amândoi au săvârşit acelaşi lucru, însă Dumnezeu a căutat „spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat“ (Fac. 4,4-5).
De ce? Abel a adus o jertfă vie, Cain una fără de viaţă, materială. Abel a ales ca prinos ce avea mai bun, însă Cain ce era mai rău. La fel şi călugării: toţi îi aduc lui Dumnezeu jertfa vieţii lor călugăreşti, dar
113
nu toţi sunt găsiţi vrednici de a fi primiţi. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi adevăr (Ioan 4,24). Puţin şi nevrednic este sacrificiul slujirii lui Dumnezeu dacă rămâne doar la înstrăinarea exterioară de lume, dacă constă doar din nevoinţe exterioare, neînviate de duhul vieţii, ca roadele cele moarte ale jertfei lui Cain. Toate nevoinţele noastre monahale, posturile, privaţiunile şi muncile care sunt făcute fără curăţirea mai întâi a inimii, care sunt fără nevoinţa sufletului şi a minţii spre Unul Dumnezeu, care nu sunt complete, desăvârşite, ci viclene nu numai că nu pot fi plăcute lui Dumnezeu, ci îi sunt chiar respingătoare. Vechilor israeliţi, care credeau că-L mulţumesc pe Dumnezeu prin ritualuri şi jertfe, le-a spus prin profetul Isaia: Posturile şi sărbătorile voastre îmi sunt dezgustătoare; când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea şi când înmulţiţi rugăciunile voastre nu le ascult, căci inima voastră este plină de răpire şi de viclenie. Lepădaţi ticăloşia din sufletele voastre şi atunci vă voi auzi şi vă voi primi jertfele voastre“ (Isaia 1, 10 şi urm.).
De aici, concluzia: ce folos ne aduce înstrăinarea de lume, dacă ataşamentul faţă de aceasta şi amintirea ei nu vor fi lepădate din inimă? închizându-ne între zidurile de piatră ale împrejmuirii mănăstirii, ne-am lipsit de posibilitatea de a vedea lumea cu ochii trupeşti, ne-am ascuns de vederea ei. Însă duhul nu-i îngrădit de ziduri şi paravane, el este liber oricând să hoinărească prin peisajul lumii unde, de bună
114
seamă, află capcane şi uneori chiar se prăbuşeşte, sfărâmând coliba sufletului.
Aceasta este cu adevărat moartea sufletului, cum zice Proorocul. Atunci când, închizându-ne în mănăstire, coborâm iarăşi în lumea pe care noi înşine am lepădat-o, nu semănăm oare cu câinele care se întoarce la vărsătura lui (II Petru 2, 22; Pilde 26, 11)? Ţinem post de mâncare, iar cu sufletul şi cu mintea ne îndulcim în felurite chipuri de poamele oprite. Priveghem, însă mintea ne este îngreunată de griji pământeşti. Stăm la rugăciune şi la cântare şi gândurile ne hoinăresc în toate părţile. Am venit la pârâul Iubirii şi, în inimile noastre, adesea purtăm „răutatea cea urât mirositoare“ a lui Iuda (stihira din Joia Mare), care cu un sărut, cu un semn al dragostei, şi-a trădat Stăpânul şi Domnul, Izvorul luminii şi al vieţii, de Care s-a alăturat odată tocmai pentru a-I deveni ucenic şi următor.
Nu ne spune oare şi nouă Domnul, ca şi vechilor israeliţi:Cine cere acestea din mâinile voastre? Posturile voastre îmi sunt dezgustătoare; lepădaţi ticăloşia din sufletele voastre (Isaia 1, 10 şi urm.) şi apoi vă voi auzi? Pentru o monahie, ticăloşia din suflet este necredincioşia faţă de Mirele ei Ceresc cu care s-a logodit la tundere şi Căruia I-a promis să-I slujească mereu şi fără abatere, dar voia Căruia evită şi continuă să evite în a o împlini.
Mireasa din Cântarea Cântărilor, care închipuie sufletul, care este mireasa lui Hristos, îşi are Mirele în cuget şi în inimă zi şi noapte (Cântarea Cântărilor 3, 1-4), căci I s-a încredinţat cu totul, iubindu-L
115
numai pe El, cu tot sufletul său şi cu tot cugetul său (Matei 22,34), aşa cum şi Domnul o cere de la noi. Pe Cel Iubit apucatu-L-am atunci şi nu L-am mai lăsat, până nu L-am dus la mama mea, până nu L-am dus în casa ei (Cântarea Cântărilor 3, 4).
La fel şi tu, sora mea, apucă-L şi nu-L lăsa pe Preaiubitu-ţi Mire Ceresc până ce nu-L vei aduce în casa sufletului tău şi până ce nu-L vei simţi sălăşluind în tine cu tărie, permanent, nedespărţit; vorbeşte cu El neîncetat în gând, în rugăciune lăuntrică! Ia aminte la tine însăţi cu stăruinţă, pentru ca nimic să nu devină putred în inima ta şi să rănească prezenţa Lui cea sfântă! Văzând râvna şi credinţa ta, El însuşi te va trezi la viaţă, îţi va umple sufletul cu Sine şi va fi într-un duh cu tine, după cuvântul Apostolului: Cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El (I Cor. 6,17); te va iubi, după cum zice: Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc şi cei ce Mă caută Mă găsesc (Pilde 8, 17) şi Cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi vom veni la el şi vom face locaş la el (Ioan 14, 21; 14, 23).
Ce este mai măreţ decât binecuvântarea, ce este mai înalt decât cinstea de a fi unit într-o unire de nedespărţit cu Domnul, de a deveni mireasa Lui, a Fiului lui Dumnezeu, de a moşteni împărăţia Cerurilor, fără stricăciune şi de-a pururea? Binecuvântată eşti, soră, şi într-adevăr, de trei ori binecuvântată; dar îţi repet, binecuvântare nu este după ceea ce vei făgădui, ci după ceea ce vei păzi“ (din Rânduiala Tunderii). Pentru o bună şi măreaţă izbândă, aminteşte-ţi
116
adesea de răspunsurile pe care le-ai dat mai-marelui ce te-a întrebat dinaintea Crucii şi a Evangheliei ca dinaintea Cuvântului, Fiul lui Dumnezeu însuşi, răstignit pe Cruce, pe care L-ai asigurat, cu răspunsurile şi cu făgăduinţele tale, de credinţa şi de dragostea ta cea către El, precum mireasa pe mire, la logodnă. Este oare cu putinţă ca cel ce te-a tuns să nu ştie de ce te-ai oferit în faţa sfintelor uşi ale altarului într-o astfel de înfăţişare neobişnuită: doar într-o cămaşă, cu părul despletit, însoţită de surorile tale întru nevoinţă cu lumânări aprinse în mâini şi de cântările lor? E cu putinţă să nu ştie deşi ţi-a cerut cuvântul – răspunsul decisiv când te-a întrebat: „De ce ai venit, soră, căzând la sfântul altar şi la această sfântă însoţire“?
Şi chiar dacă tu ai răspuns, în auzul tuturor: „Dorind viaţă pustnicească“, lăudându-ţi alegerea, te-a încunoştiinţat apoi: „Cu adevărat bun şi fericit lucru ai ales“, însă bun şi fericit „numai de îl şi vei îndeplini. Pentru că lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă“. Şi ţi-a înfăţişat apoi toate aceaste osteneli cu amănunţime, spunându-ţi-le sub formă de întrebări, ca să poţi lua aminte şi să răspunzi la fiecare în parte. Şi apoi ai declarat că eşti de acord cu toate aceste nevoinţe şi privaţiuni de dragul lui Dumnezeu, şi numai atunci ţi-a tuns părul capului ca simbol al tăierii tuturor vicleniilor şi a patimilor lumeşti, pe care, din acest moment, le-ai tăiat şi le-ai lepădat de la tine de bunăvoie. Şi astfel te-a logodit cu Mirele cel Ceresc, Hristos, spunându-ţi, cu luare-aminte, astfel: „Vezi,
117
fiică, cu Cine te însoţeşti; vezi ce fel de făgăduinţe dai Stăpânului Hristos. Pentru că sfinţii îngeri sunt de faţă în chip nevăzut, scriind mărturisirea ta aceasta, care-ţi va fi cerută la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos!“.
Of, dacă noi, monahiile, ne-am întoarce cu gândul mai des la ziua aceea în care am primit tunderea, dacă ne-am aduce mai mult aminte de starea aceea binecuvântată în care ne era atunci sufletul! Atunci toată lumea ne-ar deveni străină şi fără de folos, chiar dacă şi-ar pune toate bogăţiile dinaintea noastră! Atunci am putea striga cu îndrăzneală împreună cu Apostolul: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Nici moartea nu ne va putea despărţi pe noi de dragostea Dulcelui Iisus (Rom. 8, 35-39).
Ţine această cugetare în faţa ochilor minţii tale în toate căile vieţii şi vei gusta împărăţia lui Dumnezeu încă de pe pământ şi-ţi vei mântui sufletul.
Cuprins
Schiţă biografică 7
Introducere 9
Cuvânt înainte la prima ediţie, din 1900 15
SCRISOAREA ÎNTÂI
Despre intrarea în mănăstire 17
SCRISOAREA A DOUA
Despre începuturile monahismului şi despre viaţa de obşte 23
SCRISOAREA A TREIA
Despre supunereafaţă de cei bătrâni 33
SCRISOAREA A PATRA
Despre ascultare 37
SCRISOAREA A CINCEA
Despre dragostea frăţească 45
SCRISOAREA A ŞASEA
Despre îndatoririle celei ce cântă la strană 51
SCRISOAREA A ŞAPTEA
Despre găteală şi împodobirea veşmintelor 59
SCRISOAREA A OPTA
Despre grijile deşarte 67
SCRISOAREA A NOUA
Despre bârfă şi vorbire deşartă 75
SCRISOAREA A ZECEA Despre aceea că necazurile sunt de neocolit în viaţa monahală 83
SCRISOAREA A UNSPREZECEA
Despre boli şi tămăduirea lor 89
SCRISOAREA A DOUĂSPREZECEA
Despre rugăciune 93
SCRISOAREA A TREISPREZECEA
Despre rugăciunea lăuntrică („a minţii“) 103
SCRISOAREA A PAISPREZECEA Despre tunderea în monahism, care este„sfântul chip îngeresc“ 111
DIFUZARE:
S.C. Supergraph S.R.L.
Str. Ion Minulescu 36, sector 3 Bucureşti, cod 031216 Tel.: (021) 320 61 19 Fax: (021) 319 10 84 E-mail: contact@supergraph.rowww.librariasophia.ro