COMENTARII SI CATENE LA ECLESIAST

SFÂNTUL DIONISIE AL ALEXANDRIEI (PSEUDO) MAXIM MĂRTURISITORUL (PSEUDO) IOAN GURĂ DE AUR
Comentarii şi catene la Ecclesiast
Colecţia TEOLOGIE BIZANTINĂ
Colecţia TEOLOGIE BIZANTINĂ îşi propune să publice, în traduceri noi însoţite de studii şi referinţe critice, izvoare teologice, texte dogmatice, polemice sau simbolice, absolut esenţiale unei bune cunoaşteri a rafinamentelor şi subtilităţilor de gândire ale scriitorilor şi teologilor bizantini, oferind o nouă lumină asupra unor teme încă disputate şi o bază pentru un posibil dialog teologic. Colecţia se adresează deopotrivă specialiştilor, clericilor, studenţilor şi cititorilor interesaţi de teologie, oferind volume care beneficiază de îngrijire ştiinţifică.
Editor general:
Pr. Dragoş Bahrim
Consiliul ştiinţific:
Pablo Argărate (Universităt Graz)
Pr. Daniel Benga (Ludwig Maximilians Universitat, Munchen) Petre Guran (Institutul de Studii Sud-Est Europene, Bucureşti) Jean-Claude Larchet (Strasbourg)
Adrian-Nicolae Lemeni (Universitatea Bucureşti) Ionuţ-Alexandru Tudorie (St Vladimirs Orthodox Theological Seminary, New York)
Lucrare realizată în cadrul Centrului de Studii Patristice „Sfântul Maxim Mărturisitorul” din Iaşi
Colecţia Teologie Bizantină 4
SFÂNTUL DIONISIE AL ALEXANDRIEI (PSEUDO) MAXIM MĂRTURISITORUL (PSEUDO) IOAN GURĂ DE AUR
Comentarii şi catene la Ecclesiast
Traducere din limba greacă veche de MONAHIA PARASCHEVA ENACHE Introducere, note, bibliografie, indici, ediţie îngrijită de PR. DRAGOŞ BAHRIM şi FLORIN CRÎŞMĂREANU
Carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
Doxologia Iaşi, 2023
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DIONISIE AL ALEXANDRIEI, sfânt
Comentarii şi catene la Ecclesiast Sfântul Dionisie al Alexandriei, (Pseudo) Maxim Mărturisitorul, (Pseudo) Ioan Gură de Aur; trad, din lb. greacă veche de monahia Parascheva Enache; introd., note, bibliografie, indici, ed. Îngrijită de pr. Dragoş Bahrim şi Florin Crîşmăreanu; carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. iaşi: Doxologia, 2023
Conţine bibliografie şi Index
ISBN 978-630-301-039-7
I. Maximus Confessor, sfânt
II. Ioan Gură de Aur, sfânt
III. Parascheva Enache, monahie (trad.)
IV. Bahrim, Dragoş (ed. Şt.) V. Crîşmăreanu, Florin (ed. şt.)
2
Redactor. Marta Grădinaru
Corector. Lia Gociu
Tehnoredactor. Ştefan Adăscăliţe
Design copertă. Lucian Dragomir Prepress. Leonard Lunguleac
Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51,700038, IAŞI
Tel.: 0232216693; Fax: 0232216694
Editura.Doxologia
Comenzi:
http://edituradoxologia.ro
Email: comenzi@edituradoxologia.ro
Tel.: +40 724 550 463
© DOXOLOGIA, 2023 ISBN: 978-630-301-039-7
Cuprins
Lista de abrevieri 7
Studiu Introductiv
Cartea Ecclesiastului în exegeze şi catene patristice (PR. DRAGOŞ BAHRIM, FLORIN CRÎŞMĂREANU) 9
Sfântul Dionisie al Alexandriei
Comentariu la Ecclesiast 47
Tâlcuire după parafraza Ecclesiastului adunată din tâlcuirile la acesta ale Sfântului Grigorie al Nyssei şi din aşa-numita parafrază a Teologului şi din diferite idei ale Sfântului Maxim (Catena Trium Patrum) 197
(Pseudo) Ioan Gură de Aur
Comentariu la Ecclesiast 263
Bibliografie 291
Indici scripturistici 303
5
LISTA DE ABREVIERI
AMB. IO -MAXIMI CONFESSOR IS AMBIGUA ADIOHANNEM
CCSG CORPUS CHRISTIANORUM SERIES GRAECO, TURNHOUT 1977-
CHAR. MAXIMI CONFESSORIS CAPITA DE CARITATE
DOML DUMBARTON OAKS MEDIEVAL LIBRARY
EIBMO EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ, BUCUREŞTI
FR FILOCALIA, 12 VOL., TRAD. PR. D. STĂNILOAE, SIBII-BUCUREŞTI-ROMAN, 1946-1991, REEDITATĂ
GCS DIE GRIECHISCHEN CHRISTLICHEN SCHRIFTSTELLER
GNO GREGORIINYSSENI OPERA, LEIDEN, 1952.
H MSS. HAUNIENSIS BIBLIOTHECAE REGIAE, GKS 6
M MSS. MOSQUENSIS SYNODALIS GR. 147 (VLADIMIR 41
PATER. -MAXIMI CONFESSORIS EXPOSITIO ORATIONIS DOMINICA
PG PATROLOGIAE CURSUS COMPLETUS. SERIES GRAECA, EC J.-P. MIGNE, 1-161, PARIS, 1857 -1866
PSB PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI, BUCUREŞTI, 1977
QUD MAXIMI CONFESSORIS QUAESTIONES ET DUBIA
SC SOURCES CHRETIENNES, PARIS, 1941
THAL. MAXIMI CONFESSORIS QUAESTIONES AD THALASSIUM
TLG THESAURUS LINGUAE GRAECAE
V MSS. VINDOBONENSIS THEOL. GR. N
VHM VIAŢA ÎN HRISTOS. MĂRGĂRITARE, IAŞI, 2014
VHPF VIAŢA ÎN HRISTOS. PAGINI DE FILOCALIE, IAŞI, 2012
CARTEA ECCLESIASTULUI ÎN EXEGEZE ŞI CATENE PATRISTICE
Studiu introductiv
Ecclesiastul
„Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (Eccl. 1, 3)1. Încă de la primele lecturi din Sfintele Scripturi aceste cuvinte faimoase, care par a concentra întreg mesajul Ecclesiastului, rămân întipărite în mintea cititorului şi încercările de a le înţelege sunt dintre cele mai diferite. La prima vedere, această formulare stranie încearcă să surprindă condiţia umană, aşa cum este ea, vremelnică. De aici cred că ar trebui plecat pentru a descifra mesajul acestei cărţi. Pe de altă parte, pentru o mai bună înţelegere, cartea Ecclesiastului ar trebui întotdeauna coroborată cu Psalmii (de pildă, în Ps. 143,4 se spune că „omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec”). Din acest motiv, nu
1 Când se vorbeşte despre „deşertăciune”, înseamnă că avem de-a face cu ceva „fără fundament” (GREGOIRE DE NYSSE, Homelies sur l’Ecclesiaste, text grec de l’edition de P. ALEXANDER, Introduction, traduction, notes et index par FRANQOISE VINEL, SC 416, Les Editions du Cerf, Paris, 1996, pp. 112-113). Un ecou al acestor spuse ale Ecclesiastului, devenite un locus communis, se regăseşte printre altele, şi sub pana lui MARCUS AURELIUS: „cele omeneşti sunt toate fum şi neant” (Gânduri către sine însuşi, X, 31; traducere de CRISTIAN BEJAN, Humanitas, Bucureşti, 2013, pp. 309-311); vezi, de asemenea, PIERRE HADOT, Exerciţii spirituale şi filosofie antică, traducere de CONSTANTIN JINGA, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2015, p. 168.
9
se pare că este cu totul întâmplător faptul că autorii catenelor traduşi în acest volum recurg frecvent la Psalmi.
„Mulţi sunt nedumeriţi în privinţa acestei cărţi”, spune autorul catenei la Ecclesiast (Prolog) păstrate sub numele Sfântului Ioan Gură de Aur. Situaţia nu s-a schimbat odată cu trecerea timpului, deoarece majoritatea exegeţilor contemporani văd această scriere ca fiind o carte a contradicţiilor2. Într-adevăr, la o primă lectură, mesajul acestei cărţi pare unul pesimist, de vreme ce orice am face, avem aceeaşi finalitate, precum dobitoacele (Eccl. 3,19-21). În acest sens, William Anderson consideră că tonul Ecclesiastului este fără nici o îndoială unul pesimist: „în general, cartea are un etos pesimist în ciuda acestor declaraţii de bucurie”3. Pe de altă parte, un exeget precum Roger Whybray îl numeşte pe Ecclesiast „predicatorul bucuriei”4. Totuşi, la o privire mai atentă, esenţa acestei cărţi, chiar dacă se referă frecvent la limitele vieţii noastre, nu este nici pesimistă, nici optimistă, ci dă dovadă de un spirit realist şi lucid5.
Un lucru pare destul de limpede: Ecclesiastul nu consideră viaţa în sine ca fiind o deşertăciune, dimpotrivă (n, 7), însă alegerile noastre de a trăi viaţa într-un anume mod (în ură, lenevire, minciună etc.) sunt văzute ca demne de dispreţ. Având fundamentul în Dumnezeu, creaţia Lui nu are cum să fie deşertăciune, de vreme ce toate „erau bune foarte” (Fc. 1,31), ci doar modalităţile noastre prin care alegem să trăim. Teologic, mesajul acestei cărţi este tranşat
2 Vezi, în special, MICHAEL V. Fox, Qohelet and His Contradictions, Almond Press, Sheffield, 1989.
3 WILLIAM H. U. ANDERSON, „Philosophieal Considerations in a Genre Analysis of Qoheleth”, în Vetus Testamentum 48 3,1998, p. 294.
4 ROGER WHYBRAY, „Qoheleth, Preacher of Joy”, înJournalfor the Study of the Old Testament, 23,1982, pp. 87-98.
5 La Traduction oecumenique de la Bible (TOB), Introduction ă Qoheleth, Les Editions du Cerf, Paris, 1988, p. 1638.
10
prin distincţia dintre natură şi voinţă. Natura creaturii nu are cum să fie decât bună, pe când la nivelul voinţei umane are loc alegerea. Cred că este justificat să introducem în discuţie o distincţie patristică între voinţa naturală (QeXvjpa (pucnxov) şi cea gnomică (yvwp)), care funcţionează pe baza deosebirii dintre natură şi ipostas. Voinţa naturală este definită de Sfântul Maxim Mărturisitorul drept „puterea doritoare a ceea ce există prin fire”6, adică aceasta nu poate voi ceva împotriva naturii sau îndreptat spre ceva rău. De cealaltă parte, voinţa gnomică (SeXyjpa yvcopxov)7, deliberativă, este înţeleasă ca „pornirea şi mişcarea gândului spre ambele părţi”8; iar aceasta „nu e proprie firii, ci persoanei şi ipostasului”9. Un important exeget, Lars Thunberg, susţine că yvcbp) „nu denotă o lucrare a voinţei, ci o dispoziţie sau habitus al voinţei, aşa cum omul ca persoană şi creatură căzută o poate stabili pentru sine”10. Voinţa gnomică este deliberativă, fiind specifică stării noastre căzute. Prin urmare, Hristos nu are o astfel de voinţă11.
6 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Despre cele două voinţe ale lui Hristos cel Unul, Dumnezeul nostru, traducere de PR. DUMITRU STĂNILOAE, PSB 81, 1990, p. 276.
7 De regulă, părintele DUMITRU STĂNILOAE traduce OEXY)pia Yvapixâv prin „socotinţă”.
8 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Diferite definiţii, traducere de PR. DUMITRU STĂNILOAE, PSB 81,1990, p. 259; pentru o discuţie asupra acestui subiect, vezi JEAN-CLAUDE LARCHET, Sfântul Maxim Mărturisitorul O introducere, traducere de MARINELA BOJIN, ediţie îngrijită de PR. DRAGOŞ BAHRIM, Doxologia, Iaşi, 2013, în special pp. 195-197.
9 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Despre cele două voinţe ale lui Hristos cel Unul, Dumnezeul nostru, PSB 81,1990, p. 279.
10 LARS THUNBERG, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul Microcosmos şi Mediator, traducere de ANCA POPESCU, Sophia, Bucureşti, 2005, p. 238.
11 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Disputa cu Pyrhus, traducere de PR. DUMITRU STĂNILOAE, PSB 81,1990, p. 332: „Afirmând o socotinţă în Hristos, cum a arătat discuţia despre ea, îl dogmatizează simplu om, trebuind să delibereze ca noi din neştiinţă şi îndoială şi având în Sine cele contrare, odată ce cineva deliberează despre cele îndoielnice, şi nu despre ceea ce nu e îndoielnic. Noi avem în mod natural prin fire simpla dorinţă a binelui. Iar experienţa felului de a fi al binelui o avem prin cercetare şi deliberare. Şi de aceea se vorbeşte în chip potrivit cu privire la noi de socotinţă, care e modul întrebuinţării, nu raţiunea firii. Căci şi firea s-a schimbat infinit. Dar în umanitatea Domnului, care nu subzistă ca ipostas în mod simplu ca noi, ci dumnezeieşte căci era Dumnezeu, Care S-a arătat pentru noi în trup din noi -, nu se poate afirma socotinţa. Căci prin ea însăşi existenţa Sa sau prin faptul de a subzista (de a fi în ipostas) dumnezeieşte, avea în mod natural binele ca propriu şi răul îi era străin.”
11
„Cartea Ecclesiastului în antichitatea creştină nu este în mod particular populară. Nu este citată decât rar […], cele mai vechi citări ale Ecclesiastului se găsesc deja la scriitorii din prima parte a secolului al II-lea.”12 Mai mulţi autori din perioada patristică apreciază că Ecclesiastul este o carte despre „fizică”13. Spre exemplu, această listă este deschisă de Origen14, în Comentariul la Cântarea Cântărilor. Tradiţia este continuată, printre alţii, de Evagrie Ponticul, în ale sale Scolii la Pilde15, şi Olympiodor din Alexandria,
12 MAREK STAROWIEYSKI, „Le Livre de l’ecclesiaste dans l’antiquite chretienne”, în STUART GEORGE HALL (ed.), Gregory of Nyssa: Homilies on Ecclesiastes an English version with supporting studies; proceedings of the Seventh International Colloquium on Gregory of Nyssa (St. Andrews, 5 -10 September 1990), Walter de Gruyter, Berlin, 1993, p. 405. Pentru primele citări exacte ale acestei cărţi în primele secole ale creştinismului, vezi Ibid., p. 405 sqq.
13 Cu privire la Ecclesiast, carte despre fizică, vezi GREGOIRE DE NYSSE, Homelies sur l’ecclesiaste, texte grec de l’edition de P. ALEXANDER, Introduction, traduction, notes et index par FRANQOISE VINEL, SC 416, Les Editions du Cerf, Paris, 1996, pp. 50-65.
14 ORIGENE, Commentaire sur le Cantique des Cantiques, tome 1, Texte de la version latine de Rufin, introduction, traduction et notes par Luc BRESARD et HENRI CROUZEL, avec la collaboration de MARCEL BORRET, SC 375, Les Editions du Cerf, Paris, 1991, p. 128 şi 132. Sandro Leanza a arătat în studiile sale (vezi bibliografia) că exegeza alegorică a lui Origen a avut un rol decisiv în toate comentariile din perioada patristică dedicate Cărţii Ecclesiastului.
15 EVAGRE LE PONTIQUE, Scholies aux Proverbes, introduction, texte critique, traduction, notes, appendices et index par PAUL GEHIN, SC 340, Les Editions du Cerf, Paris, 1987, p. 342.
12
în Comentariul la Ecclesiast.16 Această tripartiţie este de sorginte stoică. „împărţind filosofia în logică, fizică şi etică, stoicii reiau, probabil, o clasificare anterioară, dar îi conferă un sens cu totul nou.”17 Autorii creştini vor modifica această tripartiţie. Spre exemplu, pentru Clement Alexandrinul, „Dumnezeu este fără de început, începutul desăvârşit al universului, Creatorul începutului, întrucât este existenţă, este început lumii naturale; întrucât este bun, este început lumii morale; şi iarăşi, întrucât este minte, este început lumii raţionale şi cugetătoare. Din pricina asta numai Cuvântul este învăţătorul, Fiul minţii Tatălui, Cel ce educă pe om.”18 Origen este autorul care aplică această tripartiţie urcuşului duhovnicesc. „Pentru el, cele trei cărţi ale lui Solomon corespund celor trei părţi ale filosofiei: Pildele asigură purificarea etică, Ecclesiastul, care începe prin Vanitos Vanitatum, ne relevă deşertăciunea lumii fizice, iar Cântarea Cântărilor ne introduce în epoptică.”19 în acele vremuri, epoptica nu era altceva decât teologia.
Dar această „fizică”, asociată cărţii Ecclesiastului, devine, mai ales în gândirea stoică, un „exerciţiu spiritual”20, sau, în termenii
16 OLYMPIODOR DIN ALEXANDRIA, Commentarii in Ecclesiasten, în PG 93,477 C.
17 PIERRE HADOT, „La division des parties de la philosophie dans l’antiquite”, în Museum Helveticum, 36,1979, pp. 201-223; reluat în Studii de filosofie antică, traducere de CONSTANTIN Jinga, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2016, pp. 133-164, aici p. 143.
18 CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromatele IV, 25,162,5; traducere de PR. DUMITRU FECIORU, PSB 5,1982, p. 300.
19 PIERRE HADOT, „La division des parties de la philosophie dans l’Antiquite”, trad, cit., pp. 158-159. Grigorie de Nyssa face notă discordantă cu alţi exegeţi ai tradiţiei origeniste şi nu pune în legătură cele trei părţi ale filosofiei cu cele trei cărţi atribuite lui Solomon. Pentru detalii, vezi GREGOIRE DE NYSSE, Homelies sur l’ecclesiaste, ed. cit., p. 52.
20 PIERRE HADOT, „La physique comme exercice spirituel ou pessimisme et optimisme chez Marc-Aurele”, în Revue de Theologie et de Philosophie, 1972, pp. 225-239.
13
autorului Tâlcuirii după parafraza Ecclesiastului (XII, 3-5): „Oamenii cei tari pentru lucrarea naturală se vor muta de la tăria către lucrarea naturală la a pătimi după vrednicie cele pe care le-au făcut în viaţă.”21 în definitiv, mesajul acestei cărţi este unul fundamental prin care trebuie să treacă orice om, la un moment dat. În rândurile sale, este ilustrată condiţia umană prin excelenţă, cu scăderile şi înălţările pe care fiecare le experimentăm zi de zi.
Un exeget precum Ranier Braun susţine că autorul cărţii Ecclesiastul era familiarizat cu tradiţia filosofică greacă a vremii sale şi că el era puternic influenţat de aceasta22. Dintre mulţitudinea de curente filosofice ale antichităţii, scepticismul pare că a influenţat cel mai mult mesajul acestuia23. Nu trebuie uitat faptul că termenul care desemnează această învăţătură, CTXETITIXOC, nu înseamnă altceva decât acea persoană care examinează, observă, reflectează. Pe scurt, scepticul este un căutător.
Dintre temele filosofice, amintesc aici doar problema timpului24, care îmi pare foarte importantă, de vreme ce este indisolubil legată de tema principală a cărţii: natura umană. Poate nu este cu totul întâmplător faptul că această tematică apare în primul
21 Infra, p. 254.
22 RANIER BRAUN, Kohelet und die fruhhellenistische Popularphilosophie, Walter de Gruyter, Berlin, 1973, p. 170; vezi, de asemenea, HARRY RANSTON, Ecclesiastes and the Early Greek Wisdom Literature, The Epworth Press, Londra, 1925; METTE BUNDVAD, Time in the Book ofEcclesiastes, Oxford University Press, Oxford, 2015, p. 6.
23 Pentru conceptele filosofice extrase de Ecclesiast mai ales din scepticism, vezi şi WILLIAM H.U. ANDERSON, „Philosophieal Considerations in a Genre Analysis of Qoheleth”, în Vetus Testamentum, 48 3,1998, pp. 289-300. Pe de altă parte, Manlio Simonetti apreciază că Ecclesiastul a reuşit să neutralizeze aluziile ce aveau un caracter „epicurian” (MANLIO SIMONETTI, Lettera eo allegoria: Un contribute alia storia dellesegesi patristica, Institutum Patristicum „Augustinianum”, Roma, 1985, pp. 151-152).
24 Pentru o analiză a problematicii timpului în cartea Ecclesiastului, vezi METTE BUNDVAD, Time in the Book ofEcclesiastes, Oxford, Oxford University Press, 2015.
14
şi ultimul capitol al cărţii25. Opoziţia dintre xoupoq şi povoq est evidenţiată clar de Ecclesiast: „Pentru orice lucru este o clipă priel nică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” (3,1)26. Pe de altă parte, din această carte, reiese că timpul este unul ciclic, de vreme ce nu avem „nimic nou sub soare” (1,9). Acest timp implică o dimensiune eshatologică, ce trimite la sabatul celei de a Opta Zi. Spre exemplu, Ziua a Opta este identificată de Maxim cu „taina negrăită a veşniciei existenţei fericite a făpturilor”27. În alte cuvinte, este vorba despre Ziua a Opta de care vorbeşte Maxim în Quaestiones et dubia, care nu este altceva decât împărăţia lui Dumnezeu. Iar de repaus vom avea parte in patria. Un exemplu ziditor în acest sens ne oferă şi Nicolae Cabasila, care susţine că „pe pământ se naşte prin durerile facerii omul lăuntric, omul cel nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, fiind ca un făt în pântecele maicii sale, iar după ce a prins formă deplină, se naşte aşa-zicând a doua oară pentru cealaltă lume, desăvârşită şi neveştejită. Căci după cum copilul trăieşte în pântecele maicii sale la întuneric, plutind şi pregătindu-se astfel după legile firii pentru viaţa plină de lumină a menirii lui normale de aici de pe pământ, tot aşa stau lucrurile şi în cele duhovniceşti […]. Explicaţia stă în faptul că adevărata viaţă pentru făt nu este aceea din întunericul pântecelui mamei, ci pe el îl aşteaptă alta, cea viitoare”28.
25 Pentru problema timpului, vezi mai ales Eccl. 1,4-11 şi 12,1-7.
26 GREGOIRE DE NYSSE, Homelies sur l’ecclesiaste, ed. cit., p. 64.
27 SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Capita theologica et oeconomica 1, 56, în MAXIMUS CONFESSOR, Capita theologica et oeconomica. Zwei centurien uber die Gotteserkenntnis, ed. ANDREAS WOLLBOLD, KERSTIN HAJDU (Fontes Christiani 66), Herder Verlag, Freiburg, 2016, p. 128 (FR 2, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 135); vezi şi Răspunsuri către Talasie, 65, unde Maxim vorbeşte despre sabat ca fiind „o stabilitate pururi în mişcare şi o identică mişcare stabilă” (FR 3, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 377).
28 SF. NICOLAE CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere de TEODOR BODOGAE, EIBMBOR, Bucureşti, 2009, pp. 24-25.
15
Catena. Un gen literar ce a făcut istorie
„Prin comparaţie cu alte cărţi ale Bibliei, comentariile cărţii Ecclesiastului nu sunt foarte numeroase, chiar dacă se ţine cont de lucrările pierdute.”29 Asemenea celorlalte cărţi ale Scripturii, şi cartea Ecclesiastului este una dificil de înţeles şi, din acest motiv, a beneficiat de ample comentarii din partea Părinţilor şi scriitorilor creştini din primele secole30. Între aceştia se regăsesc numele lui Meliton de Sardes (sec. al II-lea), Clement Alexandrinul (t c. 215), Hipolit (sec. al III-lea), Origen (t 254), Dionisie al Alexandriei (f c. 265), Grigorie Taumaturgul (t c. 270)31, Acacius al Cezareei (f c. 266), Atanasie cel Mare (f 373), Diodor de Tars (f c. 390), Apolinarie de Laodiceea (t c. 390), Evagrie Ponticul (t 399), Grigorie al Nyssei (t c. 394), Didim cel Orb (t c. 394), Teodor de Mopsuestia (t 428), Nil al Ancyrei (t c. 430), probabil Maxim Mărturisitorul (t 662)32, Grigorie de Agrigento (sec. al VII-lea), Fotie cel Mare (t 891) şi Pseudo-Ioan Gură de Aur33. „La finalul epocii patristice se remarcă în Răsărit un interes crescând pentru
29 MAREK STAROWIEYSKI, „Le Livre de l’ecclesiaste dans l’antiquite chretienne”, p. 421.
30 Potrivit istoricilor care s-au ocupat de Ecclesiast, „cele mai multe comentarii ale acestei cărţi provin din mediul alexandrin şi cel antiohian” (MAREK STAROWIEYSKI, „Le Livre de l’ecclesiaste dans l’antiquite chretienne”, p. 406).
31 Lui Grigorie Taumaturgul, discipol de-al lui Origen, îi aparţine primul comentariu integral (de fapt, o parafrază) păstrat(ă) la cartea Ecclesiastului.
32 Unele extrase din scrierile maximiene se regăsesc în cel de-al doilea text tradus în volumul de faţă: Catena trium Patrum.
33 SANDRO LEANZA, L’ecclesiaste nellinterpretazione dellantico cristianesimo, EDAS, Messina, 1978; Catena Havniensis in Ecclesiasten in qva saepe exegesis servatvr Dionysii Alexandrini nune primum edita ab Antonio Labate, Brepols, Turnhout (CCSG 24), 1992, p. XIX. Cum se poate observa, numele menţionate aparţin în exclusivitate Răsăritului creştin. Occidentul nu a fost interesat de comentarea cărţii Ecclesiastului înainte de Evul Mediu.
16
Ecclesiast. Comentariul cel mai important din această epocă este al lui Grigorie de Agrigento (sec. al VII-lea). Este unul dintre cele mai bune comentarii la Cartea Ecclesiastului din epoca patristică, şi acesta ne arată cultura filosofică, teologică şi literară a autorului său. Grigorie de Agrigento realizează o sinteză a două tradiţii alexandrină şi antiohiană, cu o estimare critică şi chiar polemică faţă de predecesorii săi.”34 Totuşi, unul dintre cele mai valoroase comentarii la Ecclesiast aparţine Sfântului Grigorie al Nyssei, care l-ar fi scris în timpul postului din 381. Influenţa lui Origen este evidentă într-o oarecare măsură, însă contribuţia lui Grigorie nu se reduce doar la calitatea unui compilator. Sandro Leanza spune că două principii sunt caracteristice hermeneuticii lui Grigorie al Nyssei: axoTroq (scopul) şi dxoXouSEa (coerenţa narativă, înlănţuirea logică). Lxoîtoţ reprezintă specificul fiecărei cărţi biblice35, iar dxoXouSîa înseamnă încercarea de a concatena în mod riguros faptele şi ideile din textul sacru36. AxoXouSia este o noţiune împrumutată din lexicul filosofilor şi este înţeleasă ca reprezentând legăturile dintre toate domeniile realităţii37.
Într-adevăr, puţine interpretări la Ecclesiast s-au păstrat integral ori parţial, cele mai multe nu au mai ajuns până la noi.
34 MAREK STAROWIEYSKI, „Le Livre de l’ecclesiaste dans l’antiquite chretienne”, p. 418.
35 Pentru OXOTTO;, vezi studiul clasic semnat de MARGUERITE HARL, „Le guetteur et la cible: les deux sens de skopos dans la langue religieuse des chretiens”, în Revue des Etudes Grecques, 74,1961, pp. 450-468.
36 SANDRO LEANZA, „Le Omelie di Gregorio di Nissa e l’interpretazione cristiana antica dela Ecclesiaste”, în STUART GEORGE HALL (ed.), Gregory of Nyssa: Homilies on Ecclesiastes an English version with supporting studies; proceedings of the Seventh International Colloquium on Gregory of Nyssa (St. Andrews, 5-10 September 1990), Walter de Gruyter, Berlin, 1993, p. 339; vezi şi GREGOIRE DE NYSSE, Homelies sur l’ecclesiaste, ed. cit., pp. 31-32.
37 JEAN DANIELOU, „Akolouthia chez Gregoire de Nysse”, in Revue des Sciences Religieuses, 27 3,1953, pp. 219-249, aici p. 249.
17
Cele care au supravieţuit trecerii timpului au reuşit acest lucru şi datorită florilegiilor sau catenelor. Catena reprezintă o formă a comentariului biblic, verset cu verset (sau grupuri de versete), care a apărut la sfârşitul secolului al V-lea începutul secolului al VI-lea în Biserica greacă din Palestina38. Procopius din Gaza (cca 475-538), biblist şi sofist creştin, este considerat de către exegeţii contemporani primul autor la care se întâlneşte această formă de interpretare, ce va avea o lungă carieră, supravieţuind până după căderea Bizanţului. Unii autori deosebesc între cafenele realizate în mediul palestinian şi cele constantinopolitane. „Catenele palestiniene sunt marcate atât de anonimatul mâinii editoriale, cât şi de identificarea atentă a autorilor citaţi. În schimb, la Constantinopol a existat o tendinţă tot mai mare de a se combina diferitele surse într-o singură compilaţie, elaborată sub numele unui profesor dat.”40
Indiferent de mediul cultural din care provin, catenele au fost alcătuite din fragmente ce aparţin unor autori respectaţi în tradiţia creştină. De multe ori, aceste catenae erau scrise în marginea manuscrisului ce conţinea cartea Scripturii. Unii exegeţi înţeleg
38 ROBERT DEVREESSE, „Chaînes exegetiques grecques”, în Supplement au Dictionnaire de la Bible, tome 1, Letouzey et Ane, Paris, 1928, col. 1084-1233; vezi, de asemenea, RICHARD A. LAYTON, „Catenae”, în PAUL M. BLOWERS and PETER W. MARTENS (eds.), The Oxford Handbook of Early Christian Biblical Interpretation, Oxford, Oxford University Press, 2019, pp. 221-229.
39 Pentru Catena in Genesim, de exemplu, vezi PROCOPIUS DIN GAZA, Eclogarum in libros historicos Veteris Testamenti epitome, Teil 1: Der Genesiskommentar, ed. KARIN METZLER, (Christlichen Schriftsteller der ersten Jahrhunderte, Neue Folge, Band 22), Walter de Gruyter, Berlin, 2015. Anumite rezerve în a-l considera pe Procopius „inventatorul” catenelor a formulat FRANQOISE PETIT, în studiul „Les fragments grecs du livre VI des Questions sur la Genese de Philon dAlexandrie”, în Le Museon, 84,1971, pp. 93-150.
40 RICHARD A. LAYTON, „Catenae”, în PAUL M. BLOWERS, PETER W. MARTENS (eds.), The Oxford Handbook of Early Christian Biblical Interpretation, Oxford University Press, 2019, p. 227.
18
prin catena „o ediţie a unei cărţi din Biblie unde textul sacru este însoţit de un comentariu făcut din citări juxtapuse, împrumutate de la exegeţii din primele secole”41. Aceste catenae au fost clasificate în diferite tipuri, inventariate la un moment dat de Georgius Karo şi Johannes Lietzmann42, ulterior şi de Maurice Geerard43.
Gilles Dorival consideră că aceste catenae au o istorie care nu este încă bine cunoscută44. Ştim însă că „începând cu secolul al VI-lea apare, în Biserica greacă din Palestina, o nouă formă de interpretare a Scripturii”45. Este vorba despre ceea ce a fost numit catenae. Totuşi, terminologia de astăzi nu era aceeaşi şi pentru secolul al VI-lea. La începutul secolului al VI-lea, această formă de interpretare se numea EyYjTtxai âxXoyai (extrase exegetice)46. Pe scurt, o definiţie a catenei este încercată de Gilles Dorival, pentru care „primul verset (sau grup de versete) dintr-o carte a Bibliei este comentat de unul sau mai multe extrase exegetice, apoi autorul catenei face acelaşi lucru pentru al doilea verset şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o înlănţuire de citate exegetice
41 JEAN-MARIE AUWERS, „Les chaînes exegetiques comme modele de lecture polysemique. L’exemple de l’Epitome surle Cantique des cantiques”, în Revue theologique de Louvain, 40 2, 2009. pp. 213-235, aici p. 213.
42 GEORGIUS KARO, JOHANNES LIETZMANN, „Catenarum Graecarum Catalogus”, în Nachrichten von der Koniglichen Gesellschaft der Wissenschaften zu Gottingen, Philo log isch-historische Klasse aus dem Jahre 1902, Luder Horstmann, Gottingen, 1902.
43 MAURICE GEERARD, Clavis Patrum Graecorum, vol. IV, deuxieme edition, revue et mise â jour par JACQUES NORET, Brepols, Turnhout, 2018, pp. 241-400.
44 GILLES DORIVAL, „La posterite litteraire des chaînes exegetiques grecques”, în Revue des etudes byzantines, 43,1985, p. 210.
45 GILLES DORIVAL, Les chaînes exegetiques grecques sur les psaumes. Contribution ă Ietude d’une forme litteraire, tome 1, coll. Spicilegium Sacrum Lovaniense, Peeters, Leuven, 1986, p. VII
46 GILLES DURIVAL, „La posterite litteraire des chaînes exegetiques grecques”, p. 209.
19
a căror ordine este determinată cu exactitate de lanţul de (grupuri de) versuri care constituie o carte a Bibliei”47.
Pe de o parte, marele merit al acestor catenae a constat în faptul că au păstrat fragmente de exegeză din scrieri astăzi pierdute; pe de altă parte, au fost evidenţiate şi anumite neajunsuri, dintre care cel mai mare pare a fi lipsa de originalitate din acest gen de interpretare a Scripturii. În catenae lipsa de originalitate era compensată cu repetiţia. Extrem de util în învăţământul din epocă (unde repetitio mater studiorum est), acest mod de a comenta o carte a Scripturii nu aducea decât foarte puţine noutăţi, de vreme ce reflecţia personală a autorului acestor catenae era inexistentă. Manlio Simonetti aprecia că apariţia catenei nu este altceva decât un simptom al unui declin accentuat al învăţăturii creştine48, în linia exegetului amintit, Claudio Moreschini şi Enrico Norelli considera că „o dată cu trecerea de la secolul al V-lea la secolul al VI-lea, activitatea exegetică slăbeşte şi mai mult şi creşte ponderea materialului compilat […]. Dovada epuizării exegezei originale este apariţia unui gen literar care, pe de o parte, ar trebui să fie cît mai funcţional şi util posibil pentru un învăţat care studiază Scriptura, însă, pe de altă parte, nu reuşeşte decît să accentueze
47 GILLES DORIVAL, Les chaînes exegetiques grecques sur les psaumes. Contribution ă l’etude d’une forme litteraire, tome 1, p. VIII. Şi alţi autori apreciază că o catena reprezintă o „colecţie de citate de la primii scriitori creştini adunaţi laolaltă împreună pentru a forma un comentariu la o scriere biblică” (DAVID C. PARKER, An Introduction to the New Testament Manuscripts and Their Texts, Cambridge University Press, 2008, p. 250); vezi, de asemenea, ROBERT DEVREESE, „Chaînes exegetiques grecques”, în Dictionnaire de la Bible, Supplement, Letouzey et Ane, Paris, 1928, col. 1084-1233.
48 MANLIO SIMONETTI, Biblical Interpretation in the Early Church: An Historical Introduction to Patristic Exegesis, trans. JOHN A. HUGHES, TT Clark, Edinburgh, 1994, p. 113 sq.; vezi şi RICHARD A. LAYTON, „Catenae”, în PAUL M. BLOWERS, PETER W. MARTENS (eds.), The Oxford Handbook of Early Christian Biblical Interpretation, p. 228.
20
la maximum defectul textelor precedente, realizate prin compilare, astfel încît comentariul însuşi e în întregime o compilaţie. Ne referim la aşa-zisele «catenarii»”49.
Scurt excurs exegetic
Primii exegeţi creştini au încercat să scoată în evidenţă din cartea Ecclesiastului în primul rând transcendenţa lui Dumnezeu care „este în ceruri, iar tu pe pământ” (Eccl. 5,2; Dionisie, Comentariu La Ecclesiast, V, 1), dar şi distincţia între viaţa de aici (in via), ce poate fi deseori „deşertăciune”, şi viaţa de apoi (inPatria), care este veşnică. În acest sens, Olympiodor din Alexandria, susţine în Commentarii In ecclesiastem că „oriunde Ecclesiastul, învăţându-ne prin cele greu de înţeles (81 aiviyTCOv), ne trimite la cealaltă viaţă (PG 93, col. 524 A). Pe de altă parte, unii exegeţi contemporani ancoraţi aproape exclusiv în filologie, afirmă că Dumnezeul din cartea Ecclesiastului este Urhebergott (Dumnezeu al originilor), probabil având în vedere paragraful 12,1 („Adu-ţi aminte de ziditorul tău”), iar de aici aceştia au concluzionat că religia ecclesiastului poate fi numită UrheberreLigion (religia originilor)50. Totuşi, indiferent de modul cum îl apreciază aceşti exegeţi pe Dumnezeu (şi religia) din această carte a Scripturii, autorii catenelor traduse
49 CLAUDIO MORESCHINI şi ENRICO NORELLI, Istoria Literaturii creştine greceşti şi latine. De la Conciliul de la Niceea la începuturile Evului Mediu, I-II, traducere de HANIBAL STĂNCIULESCU, Polirom, Iaşi, 2004, p. 375. O perspectivă interesantă care evidenţiază pe alocuri chiar şi aspecte ideologice cu privire la aceste catenae întâlnim la WILLIAM R.S. LAMB, The Catena in Mt A Byzantine Anthology of Early Commentary on Mark (Texts andEditit New Testament Study 6), Brill, Leiden, 2012, în special pp. 5-6; 78-80; 10
50 HANS PETER MULLER, „Wie sprach Qohălăt von Gott?”, în Vetus mentum, 18, 1968, pp. 520-521; ROLAND EDMUND MURPHY, „Qoheletl Theology?”, în Biblical Theology Bulletin, 21,1991, p. 30.
21
în acest volum apelează frecvent la o lectură tipologică a Ecclesiastului, ceea ce înseamnă că ei încearcă să găsească în Vechiul Testament acei tukoi care-L prefigurează pe Hristos şi Biserica Sa51.
Autorii comentariilor traduse în paginile de mai jos (în special cele atribuite lui Dionisie al Alexandriei) recurg constant la această interpretare tipologică, încercând astfel să înţeleagă fapte şi evenimente din Noul Testament prin prisma Vechiului Testament („Oare simţiţi acordul Ecclesiastului cu legile evanghelice?” dionisie, loc. cit., V, i). De exemplu, în acelaşi comentariu, atribuit lui Dionisie (II, i), „îngerul de mare sfat” din Isaia 9,5 este asociat cu Hristos (vezi şi II, 13). Secvenţa discursivă „şi unul singur care păcătuieşte va pierde bunătate multă”52 este interpretată de acelaşi autor (IX, 18) într-un mod tipologic, unde „singurul care păcătuieşte” este identificat cu Iuda, singurul dintre apostoli care a căzut şi nu s-a pocăit. Mai mult decât atât, zice autorul, „amintind de putere şi de înţelepciune, L-a semnificat pe Hristos” (X, 10). Câteva rânduri mai departe aflăm despre „şarpele despre care David zice către Hristos: Tu ai zdrobit capetele balaurului din apă” (Ps. 73,14; Dionisie, X, 11). Aşadar, pe scurt, Ecclesiastul „îl imită pe Hristos, vorbind în pilde” (Dionisie, X, 18)53. Aceste inversiuni realizate de autorii catenelor nu fac altceva decât să justifice interpretarea tipologică, specifică primelor secole creştine.
Valoarea textelor traduse în paginile acestui volum reiese şi din metoda de interpretare utilizată de către autorii acestor catenae.
51 Grigorie al Nyssei este şi mai explicit în acest sens, când susţine că „învăţătura acestei cărţi se referă numai la viaţa Bisericii” (GREGOIRE DE NYSSE, Homelies sur l’ecclesiaste, ed. cit., p. 111).
52 Eccl. 9,18: „o singură greşeală nimiceşte mult bine”.
53 „Marea autoritate de care s-a bucurat Solomon la evrei a fost întărită în continuare de creştini când, aplicând metoda alegorică, ei au recunoscut în Solomon-Ecclesiastul, figura lui Hristos însuşi” (MAREK STAROWIEYSKI, „Le Livre de l’ecclesiaste dans l’antiquite chretienne”, p. 408).
22
Cum ar putea să fie mai bine înţelese tensiunile, contradicţiile din cartea Ecclesiastului, reflectate în viaţa noastră de zi cu zi, dacă nu în învăţătura despre cele două naturi ale lui Hristos? în definitiv, în aceste catenae întâlnim o lectură în cheie hristologică, specifică acelor creştini din primele secole, care nu au căutat neapărat să înţeleagă un anumit sens al Scripturilor, ci să-L găsească pe Hristos în ele. Aceşti autori de comentarii şi catenae L-au găsit pe Hristos şi în cartea Ecclesiastului54.
Un important Comentariu la Ecclesiast, extras din Catena Hauniensis
Primul text tradus în volumul de faţă reprezintă una dintre cele mai importante exegeze la Ecclesiast, extrasă din manuscrisul din secolul al X-lea, aflat în Biblioteca Regală din Copenhaga, Hauniensis Bibliothecae Regiae, GKS 6 (= H). Textul se regăseşte şi în alte două manuscrise: Mosquensis Synodalis gr. 147 (catalog Vladimir 41) (= M), din secolele XII-XIII, şi Vindobonensis theol. gr. 11 (= V), din secolul al XI-lea, descrise de editorul Antonio Labate55. Pe lângă aceste manuscrise, există multe alte catene la Ecclesiast, cea mai mare parte a lor inedite până astăzi, dintre care cele mai importante sunt: Catena Atheniensis (Taropixfjg xal Evoxoyiwjţ Eraipelag 200), Catena Athoniensis (Athous, Iviron 676),
54 în mod cu totul deosebit, deschizătoare de cale în această direcţie hermeneutică este interpretarea tipologic-hristologică a lui Grigorie al Nyssei la cartea Ecclesiastului, deoarece el îl identifică încă de la începutul primei omilii pe Ecclesiast cu Hristos (SANDRO LEANZA, „Le Omelie di Gregorio di Nissa e linterpretazione cristiana antica del’Ecclesiaste”, p. 353).
55 Catena Hauniensis in Ecclesiasten in qua saepe exegesis servatur Dionysii Alexandrini nune primum edita ab Antonio Labate (CCSG 24), Brepols, Turnhout, 1992, pp. X-XVII.
23
Catena Procopica, Catena Coisliniana (Parisinus CoisL igAthous Iv iron 555), Catenae Colegii graeciRomae, 9 şi 16, Catena Hierosolymitana (Hieros. Tacpov 370), Catena Barberiniana (Barberini gr. 388), Catena Polychronii (Paris, suppl. gr. 500), Catena Trium Patrum57, comentariul catenistic al lui Olympiodor58. Între acestea, Catena Hauniensis se arată din multe puncte de vedere a fi cu totul excepţională datorită calităţii teologice a exegezei şi autorităţii codicelor.
S-a crezut multă vreme că interpretarea la Ecclesiast din codicii H, V, M, este un comentariu anonim, în special pentru că scoliile nu numai că nu menţionau deloc autorul, dar şi lemma care este folosită în catene îndeobşte, lipsea cu desăvârşire. Soluţia problemei a apărut din colaţionarea acestui text cu catena lui Procopius din Gaza care conţine şi ea o parte din acelaşi comentariu. Totuşi, comentariul cuprins în Catena Hauniensis este mai mare şi conţine mult mai multe şi mai ample scolii. Lectura interpretării oferite de acest autor arată o deplină unitate a textului, în care nu se regăseşte nici o redundanţă sau discrepanţă. De interes maxim este faptul că această catenă conţine multe pasaje inedite până la ea, al căror autor nu a fost uşor de identificat, totuşi este evident că ele trebuiau raportate tot la exegeza alexandrină. Comparaţia cu catena procopiană indicată de editorul Labate evidenţiază, pe de o parte, că textul din Catena Hauniensis nu este contaminat cu textul altor autori şi, pe de altă parte, că ea conţine de fapt, o versiune mult extinsă a comentariului la Ecclesiast
56 Procopii Gazaei catena in Ecclesiasten necnon Pseudochrysostomi commentarius in eundem Ecclesiasten (CCSG 4), edita a SANDRO LEANZA, Brepols, Turnhout, 1978. Doar comentariul pseudo-Hrisostomian a fost tradus în volumul de faţă.
57 Anonymus in Ecclesiasten Commentarius qui dicitur „Catena Trium Patrum” cuiusque editionem principem curavit Santo Lucă (CCSG 11), Turnhout, Brepols, 1983. Catena este tradusă în volumul de faţă.
58 PG 93,477-628.
24
al Sfântului Dionisie al Alexandriei (f c. 265), socotit pierdut. De avut în vedere că această catenă Hauniensis oferă câteva lecţiuni ale versiunii textului Ecclesiastului după Symachus, care nu se află în ediţiile Hexaplei. Cât priveşte datarea alcătuirii, Catena Hauniensis pare să fi fost editată în secolul al VI-lea cam în acelaşi timp în care au fost scrise catena lui Procopius şi catena LUI Olympiodor.
Antonio Labate a colaţionat şi analizat amănunţit textul catenei Hauniensis cu cel al lui Procopius, dar şi cu alte catene care conţineau extrase din lucrarea Sfântului Dionisie, iar concluzia sa a fost una singură59: Catena Hauniensis conţine întregul text al comentariului Sfântului Dionisie, la toate versetele Ecclesiastului, şi dacă până acum a fost socotit pierdut, acum prin intermediul catenei este reconstituit, foarte verosimil, integral.
Catena Trium Patrum
A doua catenă cuprinsă în volumul nostru este puţin diferită şi face notă discordantă cu stilul general al catenelor, pentru că ea ajunge să constituie un adevărat comentariu independent, autorul anonim al ei reuşind să combine foarte bine sursele folosite şi să dea scoliilor o formă unitară. Un alt aspect care conferă unicitate acestui text îl reprezintă faptul că este singura catenă la Ecclesiast care-l citează pe Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), apropiindu-se ca stil hermeneutic de operele acestuia.
Acest text a fost numit Catena Trium Patrum de M. Faulhaber60, pornind de la titlul păstrat în manuscrise, care menţionează
59 ANTONIO LABATE, „Praefatio”, în Catena Hauniensis in Ecclesiasten (CCSG 24), p. XXXII.
60 M. FAULHABER, Hohelied, Proverbien undPrediger-Catenen (Theologische Studien der Leo-Gesellschaft, 4), Mayer Co., Viena, 1902, mai ales pp. 140-142.
25
cele trei surse presupuse a fi compilate de autor: Tâlcuire după parafraza Ecclesiastului adunată din tâlcuirile la acesta ale Sfântului Grigorie alNyssei şi din aşa-numita parafrază a Teologului şi din diferite idei ale Sfântului Maxim (Eppjvsia xara Tcapdtppacriv TOD ExxXYJOtaOTOG, CTuXXEyElCTa 6 TE TOW Elţ TOVTOV Epp)VEIWV TOD dyiov rpYjyopîou TOG NGcnjq xal Tfjţ Trapacppao-Ecoq Tfjg XsyopEVYjs TOG ©EoXoyou xai diro Siacpopcov EVVOIGOV TOG dyiou Maipou). Această catenă se găseşte integral în două manuscrise: Paris. gr. 152 (sec. XII), ff. 206r-257v şi în ScoriaLRI. 3 (sec. XVI), ff. ir-6gv. Parţial, în ea apare doar comentariul asupra Eccl. 3,12 -12,14, în manuscrisele: Vat. ottob. gr. 56 (sec. XV), ff. 389413 Vat. Ottob. gr. 112 (a. 1542), ff. i4ir-i72v; Casanat. 203 din secolul XVI între ff. 271289 Vindob. theol. gr. 115 din secolul XV ff. 63r-87r. Prezenţa fragmentară în aceste manuscrise se datorează faptului că toţi copiştii au selectat în această versiune doar partea finală, pentru a completa exegeza lui Grigorie al Nyssei la Ecclesiast, care se opreşte la Eccl. 3,13.
Santo Luca a editat critic în volumul care a stat la baza traducerii de faţă61 doar această catenă comentariu la Ecclesiast, însă trebuie spus că ea face parte dintr-o serie de trei comentarii ale aceluiaşi autor, celelalte două fiind la Cântarea Cântărilor şi la Proverbe. Manuscrisul Paris. gr. 152, din secolul al XII-lea, cel mai vechi din cele ce păstrează comentariul la Ecclesiast, este şi cel mai vechi care păstrează toate cele trei lucrări. De aici a şi decurs identificarea unei paternităţi unice pentru ele, ele fiind foarte apropiate stilistic62. Comentariul la Cântarea Cântărilor, deşi a făcut obiectul unei importante analize din partea lui J. Kirschmeyer, prezentată la a IV-a Conferinţă Internaţională de Studii Patristice
61 SANTO LUCA (ed.), AnonymiAuctoris «Catenarum Trium Patrum» Opera. Commentarius in Ecclesiasten (CCSG 11), Turnhout, Brepols, 1983.
62 SANTO LUCA, „Introduzione”, în CCSG 11, pp. XI, XXVIII-XXXIX.
26
de la Oxford în 196363, nu a avut parte de o ediţie, fiind inedit până astăzi, mai puţin partea cuprinzând Cânt. 6,8 cânt. 8,1464, în vreme ce comentariul la Proverbe se găseşte sub numele lui Procopius din Gaza în Patrologia Graecca65.
Catena sau Comentariul la Cântarea Cântărilor din triada pomenită, poartă şi el, de la M. Faulhaber încoace, aceleaşi nume generic de Catena Trium Patrum, deşi titlul iniţial, indicat de Paris. gr. 152 (f. 258), semnalează patru autori compilaţi: Tâlcuire după parafraza Cântării Cântărilor adunată din tâlcuirile la acesta ale Sfântului Grig or ie alNyssei, ale Sfântului Chiril, ale Sfântului Nil şi din diferite idei ale Sfântului Maxim (EppjvEia xaTd jrapdcppacnv TOG ajpaTO TWV aoyaTCov cruXXEYSÎcra ATTO TE TGOV EI; TOGTO âpp)vEIWV TOG dyiou rpyopiou TOG NGcraY]; xai TOG YLOU KvptXXou xai TOG depou NELXOU xai arco ăiacpopcov EVVOIWV TOG depou Matpou). Această exegeză s-a păstrat în două recenzii, numite de Faulhaber B1 şi B2. Prima dintre ele (B1) reprezintă forma originală a textului păstrat în manuscrisul parisian66, iar forma composită B2 este o catenă, rezultat al unei compilaţii târzii67, compusă din B1, comentariul atribuit lui Teodoret al Cyrului68, alături de care s-a juxtapus o parafrază în metrică a lui Mihail Psellos69 după exegeza Sfântului Grigorie de Nyssa. În titlul catenei de tip B2 Sfântul Chiril
63 J. KIRSCHMEYER, „Un commentaire de Maxime le Confesseur sur la Cantique?”, în Studia Patristica, 8,1966, pp. 406-413.
64 Editată iniţial după codicele Vat. gr. 728 de cardinalul ANGELO MAI, Classicorum Auctorum e Vaticanis codicibus editorum, t. VI, Typis Vaticanis, Roma, 1834, pp. 348-378. Ediţia a fost preluată în PG 87,2,1756-1780.
65 PROCOPII CHRISTIANI, Epgypda dţ răţ napoiptaţ, PG 87,1,1221-1544.
66 Paris, gr. 152, ff. 258r-320v.
67 Se găseşte în 8 manuscrise din secolele XV-XVII, cf. J. KIRSCHMEYER, „Un commentaire de Maxime le Confesseur sur la Cantique?”, p. 406. Lista acestor manuscrise a se vedea în https://pinakes.irht.cnrs.frnoticesrecension93.
68 PG 81, 28-213.
69 PG 122,537-685.
27
al Alexandriei nu mai este menţionat deloc în titlu, pe bună dreptate, deoarece amprenta sa [în comentariu] se pare că nu prea există. Desigur, problema surselor Catenei Trium Patrum la Cântarea Cântărilor ar putea fi soluţionată de o viitoare ediţie critică. J. Kirchmeyer s-a întrebat, în mod justificat, dacă nu cumva a existat un comentariu maximian la Cântarea Cântărilor, concluzia sa fiind în cele din urmă una negativă, mai ales că Sfântul Maxim nici nu prea foloseşte în lucrările sale Cântarea Cântărilor. Astăzi însă, tema ar putea fi reluată cu mai mult succes pentru că, între timp, dispunem de ediţii critice la ambele texte compilate în catenă, alături de Sfântul Maxim, exegezele lui Grigorie de Nyssa70 şi a lui Nil al Ancyrei71, şi astfel, prin eliminare, s-ar putea extrage ceea ce este maximian, sarcină uşurată, pe de o parte, în partea finală a comentariului, de faptul că rămân prezenţi doar doi autori: Sfântul Nil şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar îngreunată, pe de altă parte, de metoda catenistului de a amalgama şi prelucra sursele, adăugând şi o contribuţie personală.
Revenind la Catena Trium Patrum la Ecclesiast putem spune că ea reprezintă un comentariu fără mari aprofundări exegetice sau dogmatice, astfel încât partea cea mai interesantă a ei constă în prezenţa evidentă a modului de gândire maximian prin teme, concepte prezente şi o lectură a textului biblic, de cele mai multe ori, în spiritul său, fără prezenţa totuşi a unor profunde anagogii ca în marile opere ale Mărturisitorului. De aceea, când literal,
70 HERMANNUS LANGERBECK (ed.), Gregarii Nysseni In Canticum Canticorum (GNO 6), Leiden, Brill, 1960.
71 HANS-UDO ROSENBAUM (ed.), Nilus vonAncyra, Schriften. Band I. Kommentarzum Hohelied (PTS 57), Walter de Gruyter, Berlin New York, 2004 [O ediţie în limba română a primei jumătăţi a acestui comentariu, după ediţia din SC 403, a se vedea în volumul SFÂNTUL NIL ASCETUL, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor (VHM2), traducere de LAURA ENACHE, introducere de TATIANA PETRACHE, ediţie de PR. DRAGOŞ BAHRIM, Doxologia, Iaşi, 2014].
28
când alegoric, comentariul rămâne adesea la nivelul unei parafraze biblice şi a izvoarelor exegetice (aspect exprimat de autor încă din titlu), cu vădita intenţie pedagogică de a extrage învăţături morale pentru cititori. Autorul catenei nu indică direct sursele folosite în interpretarea pericopelor, ci toate izvoarele sunt integrate într-un întreg organic unitar, cu aceeaşi limbă, acelaşi vocabular, ceea ce dă aspectul unei opere noi, fără diferenţe de stil, incoerenţe, întreruperi bruşte, toate acestea în pofida faptului că are la bază scriitori din epoci şi cu stiluri foarte diferite.
Dependenţa de izvoare, în mai multe cazuri, poate fi întrevăzută printr-o frază, un grup de cuvinte şi expresii, alteori printr-un singur cuvânt. Confruntările verbale, care în realitate nu depăşesc aproape niciodată cu mai mult de trei sau patru rânduri de text din izvorul pe care catenistul îl are din când în când sub ochi, reprezintă şi constituie ghidul şi canavaua pe care se dezvoltă parafraza sa. Autorul nu dă dovadă de servilism şi pedanterie vizavi de izvoare, ci parafrazând, amestecând, alternând şi intercalând unele izvoare cu altele reuşeşte să formeze foarte abil un tot armonios şi omogen atât în conţinut, cât şi în stil. Opera aparţine prin urmare, genului comentariului în lanţ, cum deja a subliniat Faulhaber, ale cărui verigi sunt atât de bine legate între ele, încât pare aproape imposibil să reconstruieşti interpretarea fiecărui autor în parte. În mod special pentru aceasta, Catena Trium Patrum la Ecclesiast este independentă de toate celelalte catene ale acestei cărţi72.
în ce priveşte datarea comentariului, o primă ipoteză grosieră l-ar putea plasa undeva între secolele VII-XI. În primul rând, un terminus post quem ar fi secolul al VII-lea datorită prezenţei manifeste a ideilor Sfântului Maxim în acest text, iar un termen limită de datare ar fi secolul al XI-lea, când comentariul paralel la
72 Cf. SANTO Luca, „Introduzione”, în CCSG 11, pp. XII-XIII.
29
Cântarea Cântărilor este deja combinat cu parafraza în versuri a lui Mihail Psellos. Santo Lucă aduce totuşi câteva observaţii suplimentare în această chestiune şi spune că, în opinia sa, comentariul ar trebui datat totuşi în secolele VII-VIII, pe de o parte, datorită limbii folosite, apoi pentru că există urme ale catenelor lui Procopius, Olympiodor şi a CateneiHauniensis, iar pe de altă parte, pentru că autorul nu are cunoştinţă de exegeza Sfântului Fotie al Constantinopolului asupra diverselor versete ale Ecclesiastului din Amphilochia73.
în continuare, ne vom opri asupra precizării din titlul lucrării, că unul din izvoarele sale sunt diferitele idei ale Sfântului Maxim, şi vom încerca să vedem în ce mod a influenţat acesta comentariul. Bineînţeles, cel mai seducător scenariu ar fi să atribuim în întregime această scriere Sfântului Maxim Mărturisitorul74, făcând implicit acelaşi lucru cu comentariile aceluiaşi autor la Cântarea Cântărilor şi la Proverbe. Ipoteza însă nu se poate susţine cu destule argumente, deşi ar putea contribui în acest sens gândul că mai ales în scrierile sale de tinereţe, Sfântul Maxim nu a avut nici o reţinere în a prelua şi prelucra unele texte ale predecesorilor, interpretându-le potrivit viziunii sale, aşa cum s-a întâmplat cu textele lui Evagrie Ponticul sau ale ucenicilor acestuia75,
73 cf. SANTO LUCA, „Introduzione”, în CCSG 11, pp. XXIV.
74 Poziţie sugerată fără argumentare de filologii ce susţin platforma TLG (Thesaurus linguae graecae), care au inclus această catenă între operele autentice ale Sfântului Maxim, în vreme ce Capita gnostica (CPG 7707.11, CCSG 89), în opinia noastră operă autentică, este socotită pseudo-Maxim Mărturisitorul.
75 Despre cazul împrumuturilor textuale ale Sfântului Maxim din operele evagriene, a se vedea studiul părintelui MAXIMOS CONSTAS, „Nothing is Greater than Divine Love: Evagrios of Pontos, St. Maximos the Confessor, and the Philokalia”, în ANDREAS ANDREOPOULOS, GRAHAM SPEAKE (eds.), Rightly Dividing the Word of Truth. Studies in Honour of Metropolitan Kallistos ofDiokleia, Peter Lang, Berna, 2016, pp. 57-74.
30
interpretate mai ales în Capetele despre dragoste. Dacă s-ar descoperi cândva mai multe dovezi în favoarea paternităţii maximiene a acestor comentarii atunci ele n-ar putea fi datate decât într-o perioadă foarte timpurie a activităţii teologului, neavând totuşi anvergura marilor exegeze ale lui Maxim, fiind pe lângă acelea mai degrabă nişte exerciţii şcolare, de antrenament hermeneutic.
Potrivit unei ipoteze formulate de S. Lucă, acest comentariu poate să fie totuşi în descendenţă directă maximiană, fiind produsul unui discipol al acestuia, care ar fi compus aceste lucrări în urma unor lecţii de exegeză ţinute de învăţătorul său, folosindu-se de acelaşi stil, aceeaşi limbă, acelaşi vocabular. Totuşi, nici această ipoteză nu se poate susţine cu argumente convingătoare76. Ţinând cont de faptul că menţionarea în titlu a celorlalţi doi autori, Sfântul Grigorie al Nyssei şi Sfântul Grigorie Taumaturgul (şi nu Sfântul Grigorie de Nazianz, aşa cum bine a demonstrat S. Lucă), face referire la opere precise ale acestora, în cazul celei de a treia surse, totuşi nu se menţionează o operă corespunzătoare a Mărturisitorului. Expresia „diferite idei”, în acelaşi timp, nu poate conduce la presupunerea că reprezintă o menţiune în titlul catenei la o operă maximiană pierdută, dar nu avem nici alt indiciu în a susţine aceasta77.
Cu toate acestea, prezenţa Sfântului Maxim în lucrare este masivă, în mai multe forme, autorul ei dovedind totuşi o bună expertiză în scrisul acestuia. Uneori îl regăsim în pasaje textuale foarte apropiate cu unele din opere maximiene autentice. Iată mai jos, sinoptic, mai multe astfel de exemple78:
76 Cf. SANTO LUCA, „Introduzione”, în CCSG11, pp. XV.
77 Cf. SANTO LUCA, „Introduzione”, în CCSG 11, pp. XVI.
78 Unele sunt preluate din SANTO LUCA, „Introduzione”, în CCSG 11, pp. XXVII-XXVIII, dar am adăugat şi altele suplimentare.
31
Catena Trium Patrum, Eccl. 1, 18-19
Pater., CCSG 23, p. 38, 200- 204; PG 90, 88lbC
Căci înţelepciunea este o putere a minţii, iar cunoştinţa este lucrarea ei.
Mystagogia, 5, PG 91, 676 D, CCSG 69, pp. 24-25,375-377
Catena Trium Patrum, Eccl. V, 3-4
înţelepciunea este putere a minţii şi mintea însăşi este înţelepciune în potenţă; contemplaţia, la rândul ei, este deprinderea minţii, şi cunoaşterea, lucrarea ei79.
Mystagogia, 5, PG 91, 673 B; CCSG 69, p. 21, 309-312
Mintea, care am spus că se numeşte şi înţelepciune, desfăşurându-se în deprinderea contemplaţiei şi în tăcerea şi cunoaşterea tainică, este dusă spre adevăr printr-o cunoştinţă care nu se mai uită şi nu se mai sfârşeşte80.
79 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Mistagogia, traducere, introducere şi note de PR. DUMITRU STĂNILOAE, ediţie de PR. ALEXANDRU ATANASE BARNA, EIBMO, Bucureşti, 2017, p. 117.
80 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Mistagogia, 2017, pp. 114-115.
32
Făgăduinţa este votul pe care-l aduc oamenii lui Dumnezeu, slujindu-i Lui cu sinceritate.
Catena Trium Patrum, Eccl. V, 5-6
Să ai frică de Dumnezeu, care săvârşeşte depărtarea de toate relele
Votul este făgăduinţa sau promisiunea acelora pe care oamenii, slujind cu adevărat lui Dumnezeu, I le aduc Lui81.
Ep. 20, PG 91, 60lb
începe cu înfrânarea de la rele prin frica de Dumnezeu82.
Catena Trium Patrum, Eccl. V, 12-16
Căci fierea este răzbunarea prin el însuşi a celui întristat împotriva celui ce l-a întristat.
Ambigua 10, ed. N. Constas, vol. 1, pp. 326-328; PG 91,1197 C
Iar fierea este răzbunarea prin altul a celui ce s-a întristat, iar cel plin de fiere este pedepsirea prin sine însuşi a celui întristat asupra celui care l-a întristat83.
81 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Tâlcuire la Tatăl nostru, traducere de PR. DUMITRU STĂNILOAE, în FR 2, Humanitas, Bucureşti, 2017, p. 215.
82 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Epistola 20, traducere de PR. DUMITRU STĂNILOAE, PSB 81, p. 158.
83 Traducere de MONAHIA PARASCHEVA ENACHE.
33
Catena Trium Patrum, Eccl. XII, 13-14
Puterile lucrătoare ale binelui, adică partea cugetătoare (raţională) să caute Binele cel adevărat, iar partea poftitoare să-l dorească pe acesta, iar partea mânioasă să lupte pentru el.
Catena Trium Patrum, Eccl. V, 7-8
Toate cele ale noastre se petrec fie pentru că Dumnezeu le binevoieşte, fie că le iconomiseşte, fie că le îngăduie.
Quaestiones ad Thalassium, 55, CCSG 7, p. 491
Dar eu mă refer la cele trei puteri ale sufletului… Căci se foloseşte de puterea raţională pentru căutarea pricinii şi a celor bune, de puterea poftitoare, pentru dorirea celor căutate, de puterea mânioasă pentru pază şi dragoste84.
Quaestiones et dubia, 161, CCSG 10, p. 112.
Toate se întâmplă fie prin bunăvoinţa Lui, fie prin iconomie, fie prin îngăduinţă85.
Quaestiones et dubia, 83, CCSG 10, p. 66
Trebuie să înţelegem trei voiri la Dumnezeu: prin bunăvoire, prin iconomie şi prin îngăduinţă86.
84 Traducere de MONAHIA PARASCHEVA ENACHE.
85 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, întrebări şi nedumeriri, traducere de LAURA ENACHE, ediţie de PR. DRAGOŞ BAHRIM, în VHPFI, p. 205.
86 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, întrebări şi nedumeriri, VHPFi, p. 149; cf. Ep. 26, PG 91, 617 A.
34
Catena Trium Patrum, Eccl. 1,9-11 Ambigua 7, ed. Constas, vol. I p. 94; PG 91, 91,1080 A.
Principiile şi raţiunile firilor, în funcţie de care toate au fost create de Creator, au existat la El mai înainte de creaţia celor ce sunt. Având raţiunile celor făcute sub zistând în El dinainte de veacuri prin bunăvoinţa Sa a creat din nimic zidirea cea văzută şi nevăzută87.
Catena Trium Patrum, Eccl. 1,15 Quaestiones ad Thalassium, Introd., CCSG 7, p. 29
Răul este fără ipostas. Răul nu are în nici un fel fiinţă sau fire sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt88.
Catena Trium Patrum, EccL 1,15 Diversa capita, III, 77, PG 90, 1293-1294; cf. Quaestiones ad Thalassium 56, Sch. 14,94-99, CCSG 22, p. 21; PG 90,589, Sch. 15.
Cele făcute prin excesul virtuţii, din slavă deşartă, care sunt ale unei alegeri libere strâmbate de la ceea ce este drept la ceea ce este potrivnic. Demonii […] care luptă prin excesul virtuţii sunt cei care ne învaţă părerea de sine şi slava deşartă şi mândria89.
87 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, traducere de PR. DUMITRU STĂNILOAE, PSB 80, p. 80.
88 FR 3,2017, p. 26.
89 Traducere de MONAHIA PARASCHEVA ENACHE.
35
O altă caracteristică maximiană în acest comentariu se reflectă în numărul mare de concepte similare pe care le întâlnim în cele două scrieri. Viziunea antropologică şi cosmologică a marelui teolog bizantin se găseşte pe deplin sintetizată de comentator. Astfel, omul după creaţie, mişcându-se împotriva firii, şi nu potrivit firii, adică spre Dumnezeu90, din starea de nepătimire91, nemurire92 şi nestricăciune (ap0apTo;)93 de la început, a devenit „schimbător şi stricăcios” (rpEKTOc; xod cpSapTog), înclinând spre răutate (Eccl. 1, 9-11, p. 167). Neascultarea primului om94 a înlănţuit toţi urmaşii săi în dialectica fără ieşire dintre plăcere (vjSovrj) şi durere (68uw))95 (Eccl. II, 1-2; V, 17-19; VII, 1-2). Ieşirea din acest cerc vicios (Eccl. XII, 5-7) se poate face prin virtute, iar părăsirea definitivă a dominaţiei vieţii spre plăcere96 o aduce în cele din urmă moartea (Eccl. VII, 3-8).
Altă prezenţă maximiană poate fi identificată prin binomul lucrare-făptuire (Ttpaţ) contemplaţie (Sscopia)97. De multe
90 That. 61, PG 90, 628 AB, CCSG 22, p. 85 [FR 3, 2017, p. 274].
91 thal 42, PG 90, 405 C, CCSG 7, p. 285 [FR 3, 2017, p. 133].
92 Amb. 10. 10, PG 91,1156 D, ed. N. CONSTAS, vol. 1, p. 249 [PSB 80, p. 155]; That. 42, PG 90,405 C, CCSG 7, p. 285 [FR 3,2017, p. 133]; Thal. 62, PG 90,653 A, CCSG 22, p. 125 [FR 3, 2017, p. 289].
93 Pater, PG 90, 904 C, CCSG 23, p. 68 [FR 2,2017, p. 230].
94 Amb. 10. 31, PG 91,1276 C, ed. N. CONSTAS, vol. 2, p. 42 [PSB 80, p. 239]; QuD 9, CCSG 10, p. 8 [VHPFi, p. 76]; Capita XV, 14, PG 90,1185 A; Thal. 62, PG 90, 652 B, CCSG 22, p. 123 [FR 3, 2017, p. 288]; Thal. 64, PG 90, 696 B, CCSG 22, p. 174 [FR 3, 2017, p. 329].
95 Char. II, 65, ed. A. CERESA-GASTALDO, p. 124 [FR 2, 2017, p. 69]; Thal. Prol., PG 90, 256A, CCSG 7, pp. 31-33 [FR 3, 2009, pp. 26-28]; CHRISTOPH SCHONBORN, „Plaisir et douleur dans l’analyse de S. Maxime, d’apres les Quaestiones ad Thalassium”, în F. HEINZER, C. SCHONBORN (ed.), Maximus Confessor. Actes du Symposium sur Maxime le Confesseur, Fribourg, 2-5 septembre 1980 (Paradosis 27), Editions Universitaires, Fribourg, 1982, pp. 273-284.
96 Thal. 21, PG 90,316 A; CCSG 7, p. 129 [FR 3, 2017, p. 72].
97 Cu privire la cuplul praxis-theoria, vezi mai ales: JEAN-CLAUDE LARCHET, La divinisation de l’homme selon saint Maxime le Confesseur, Les Editions du Cerf, Paris, 1996, pp. 451-457; IDEM, „Introduction”, în MAXIME LE CONFESSEUR, Questions ă Thalassios, tome 1 (questions 1 â 40), SC 529, Les Editions du Cerf, Paris, 2010, pp. 56-69; LARS THUNBERG, Microcosm and Mediator. The Theological Anthropology of Maximus the Confessor, Open Court, Chicago and La Salle, 19952 PP- 339-343.
36
ori în scrierile Mărturisitorului cele două sunt nedespărţite, făcând un corp comun, ambele conducând spre ţelul mai înalt al îndumnezeirii, condiţionându-se una pe cealaltă. Lucrarea fără contemplaţie rămâne fără sens, precum şi orice încercare de a ajunge la contemplaţie fără practică este lipsită de suport.
„Ochiul nu va putea depăşi măsura propriei lucrări a celui ce se ocupă cu contemplaţia naturală şi nu va putea să treacă dincolo de culoarea arătată lui în aparenţa celor văzute şi să se sature de priveliştea ei prin simpla vedere, nici urechea celui povăţuit moral prin făptuire nu se va umple de auzirea acesteia, fiindcă nu există până în prezent vreun cuvânt învăţătoresc care să cuprindă în el însuşi cu exactitate adevărul” (Eccl. 1, 8).
Unitatea dintre lucrare şi contemplaţie este puternic exprimată şi în comentariul la Eccl. IV, 9-12:
„Dar dacă unul dintre cei doi fie va înainta în calea contemplării, închipuindu-şi ceva mare despre sine, fie ar lucra ceva dincolo de ceea ce se cuvine în făptuirea practică, celălalt, iarăşi ajutându-l, îl va ridica pe el spre bine, contemplativul pe făptuitorul practic, vestindu-i lui puterea lui Dumnezeu şi înţelepţindu-l pe el prin cuvinte ca să nu deznădăjduiască în căderi, şi invers, făptuitorul practic îl va ajuta pe contemplativ, mustrând slăbănogirea lui în fapte şi convingându-l să cugete smerit şi să nu se înfumureze cu simpla cunoştinţă.”
37
în acest comentariu întâlnim şi alte concepte similare cu cele maximiene. De exemplu, cuplul lege naturală lege scrisă, este depăşit prin legea harului, dată nouă prin Iisus Hristos98:
„Toate câte trebuiau să fie pentru îndreptarea noastră, a celor ce am călcat dumnezeiasca poruncă şi ne-am îndepărtat de Dumnezeu, deja au mai fost, când ne-au fost date nouă legea firii şi Legea scrisă pentru întoarcerea noastră. Prin urmare, şi Dumnezeu-Cuvântul, prin iconomia întrupării Lui, îl va căuta şi îl va mântui pe omul cel alungat de fiara cea stricătoare de suflet spre pierzanie” (Eccl. III, 15).
98 A se vedea, de exemplu: Thal. 19, PG 90, CCSG 7, pp. 118-119 [FR 3,2017, pp. 66-67]; Thal. 39, PG 90, 392-393, CCSG 7, pp. 259-261; Thal. 64, PG 90, 721-728, CCSG 22, pp. 233-241. Despre triada legilor şi rolul ei hermeneutic la Sfântul Maxim, a se vedea: HANS URS VON BALTHASAR, Kosmische Liturgie. Das Weltbild Maximus des Bekenners, Einsiedeln, Johannes Verlag, 19883, pp. 288-312 [HANS URS VON BALTHASAR, Liturghia cosmică. Lumea în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul (Patristica Studii 23), traducere de ALEXANDRU Roşu, Doxologia, Iaşi, 2018, pp. 348-374]; VASILIOS KARAYIANNIS, Maxime le Confesseur. Essence et energies de Dieu (Theologie historique 93), Beauchesne, Paris, 1993, PP- 333“393î IRENEE-HENRI DALMAIS, „La manifestation du Logos dans l’homme et dans l’eglise. Typologie anthropologique et typologie ecclesiale d’apres Qu. thal 60 et la Mystagogie”, în FELIX HEINZER, CHRISTOPH SCHONBORN (ed.), Maximus Confessor. Actes du Symposium sur Maxime le Confesseur, Fribourg, 25septembre 1980 (Paradosis 27), Editions Universitaires, Fribourg, 1982, pp. 18-22; PAUL M. BLOWERS, „The Logology of Maximus the Confessor in His Criticism of Origenism”, în ROBERT J. DALEY (ed.), Origeniana Quinta, Louvain, Peeters, 1992, p. 571; ASSAAD ELIAS KATTAN, Ver Leib lichung und Synergie. Grundzuge der bibelhermeneutik beiMaximus Confessor (Supplements to Vigiliae Christianae 63), Brill, Leiden, Boston, 2003, PP. 126-146; JEAN-CLAUDE LARCHET, „Introduction”, în MAXIME LE CONFESSEUR, Quaestions ă Thalassios, 1.1, SC 529, Editions du Cerf, Paris, 2010, pp. 50-54; DRAGOŞ BAHRIM, „Theoria. o hermeneutică mystagogică la Sfântul Maxim Mărturisitorul”, în SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, întrebări şi nedumeriri, traducere de LAURA ENACHE (VHPF1), Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 23-26.
38
în comentariul la Eccl. II, 20-21 găsim de asemenea, împărţirea vieţii duhovniceşti în curăţire, iluminare, desăvârşire, triadă explicit folosită de Sfântul Maxim:
„M-am mutat de la înşelarea de mai înainte, încât să mă lepăd să arunc din suflet orice trudă a mea cu care m-am trudit pentru cele pământeşti, fiindcă într-adevăr este om a cărui trudă iniţial este învrednicită de desăvârşirea care vine din înţelepciune, iar dacă nu va putea ajunge la aceasta, va dobândi desăvârşirea prin luminarea cunoştinţei, iar dacă nu va putea să ajungă nici la aceasta, măcar să nu eşueze în răbdarea cu bărbăţie a ostenelilor cele de voie şi a celor fără de voie şi în curăţirea care vine prin acestea.”
O prezenţă destul de frecventă în comentariu este a unor elemente lexicale precise, utilizate intens de Sfântul Maxim Mărturisitorul100, precum binomurile Tipări; (lucrare) oscopta (contemplaţie) sau KpaxTtxo; – 0CopY]Tix101 (Eccl. 1,8; IV, 9-12), de car am mai amintit, YJSOVY) (plăcere) – 65uw) (durere) (Eccl. VII, 1-2) Xoyo; (raţiune) tpojroţ (mod) sau U7TEp(3oXy) (exces) sAXeapiţ (lipsă) Folosirea perechii de adjective dkoumo; (fărăvoie) exouoroţ (cu voie), alături de substantive precum jrdOoc; (patimă), îtovoţ (osteneală), Eîucpopd (atac), crupmopa (nenorocire, întâmplare nefastă), TTEipaoyo; (ispită) (Eccl. II, 13-15; 20-21; 26; VIII, 2-7; IX, 2-4; X, 4,8;
99 Părintele Dumitru Stăniloae (bazat pe lucrarea lui J. LOSSEN, Logos und Pneuma im begnadeten Menschen bei Maximus Confessor, Munster, Aschendorffsche Verlagsbuchhandlung, 1941) a folosit această triadă maximiană, de origine evagriană, ca schelet pentru întregul său tratat de spiritualitate ortodoxă: Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia ascetică şi mistică ortodoxă (Opere completeXIII), Basilica, Bucureşti, 2019, pp. 90-94.
100 Evidenţiate de S. Luca, „Introduzione”, în CCSG11, p. XXX.
101 Vide supra, nota 97.
39
XII, 3-5) sau perechea îrpoatpETixo; (din liberă alegere) dirpoaipETO (fără alegere liberă, din constrângere) îl evocă indirect pe Sfântul Maxim. De asemenea, cuvinte utilizate foarte des în operele maximiene, precum: TrapaŞacng (călcarea poruncii), jrapaxor) (neascultarea), jrpooupEor; (alegere liberă), cpQopd (stricăciune), Tpo7nj (schimbare), KEpiTpOTnj (pervertire), osorg (relaţie), SidOEOiq (dispoziţie, stare), pE0t; (participare), se regăsesc utilizate din plin în comentariul nostru. Cu toate aceste prezenţe lexicale şi conceptuale ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, urmele textuale precise ale acestuia rămân destul de sărace.
Deşi nu avem argumente ca acest comentariu la Ecclesiast intitulat Catena Trium Patrum să poată fi atribuit Sfântului Maxim Mărturisitorul, fiind opera unui discipol sau a unui admirator nu prea îndepărtat de secolul al VII-lea, prin conţinutul său ideatic şi demersul hermeneutic, el nu poate fi îndepărtat de gândirea şi opera marelui părinte, de care e fidel legată, rămânând doar cu un statut de pseudo-Maxim Mărturisitorul.
Comentariul atribuit Sfântului Ioan Gură de Aur
Ultima lucrare tradusă în volumul de faţă este un scurt comentariu la Ecclesiast, atribuit Sfântului Ioan Gură de Aur, descoperit şi extras de Marcel Richard dintr-un manuscris unic, Patmiacus gr. 161 (ff. 63r-76v). Moartea timpurie a marelui patrolog francez l-a împiedicat să-şi finalizeze ediţia, însă, postum, sarcina aceasta a fost încredinţată de M. Geerard lui Alexander Leanza, textul fiind publicat de acesta împreună cu Catena la Ecclesiast a lui Procopius din Gaza102 în volumul 4 din colecţia Corpus Christianorum. Series Graeca.
102 Nu am luat în calcul pentru colecţia noastră de comentarii la Ecclesiast şi traducerea Catenei lui Procopius, deoarece, pe de o parte, este şi ea suficient de redusă, pe de altă parte, se bazează mai ales pe Comentariul Sfântului Dionisie al Alexandriei, tradus integral în volum.
40
Acest manuscris de 306 folii, scris undeva în secolele IX-X de doi copişti103, cu unele corecturi ulterioare, mai conţine şi alte lucruri interesante: a. Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Proverbele lui Solomon, b. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii şi un Comentariu la unii Psalmi104, c. Cezar, fratele Sfântului Grigorie de Nazianz Dialoguri.
în opinia lui Marcel Richard, Tâlcuirea la Proverbe este a tentic hrisostomiană, operă de tinereţe105, însă Comentariul la Ecclesiast, deşi a fost atribuit în mod limpede în manuscris Sfântului Ioan Gură de Aur106, nu este autentic. Argumentele pentru aceasta derivă din însuşi stilul şi conţinutul lucrării, care nu are nimic apropiat de complexitatea exegezei biblice a Sfântului Ioan. Deşi lexiconul Suda ne spune că Sfântul Ioan Gură de Aur a interpretat toate cărţile Sfintei Scripturi, „se pare că nu trebuie să o luăm în sens literal, fiindcă este în mod vădit o hiperbolă care este în obiceiul autorului Lexiconului, mai cu seamă că în acelaş loc el însuşi spune că toate scrierile lui Ioan Gură de Aur depăşesc
103 O scurtă descriere a acestuia se poate găsi la I. SAKKELION, narpiaxi) Bi(io9rpcy), Alexandros Papageorgiou, Athena, 1890, pp. 84-85. Informaţii despre acest manuscris se pot citi şi la MARCEL RICHARD (ed.), Asterii Sophistae. Commentariorum in Psalmos quae supersunt accedunt aliquot homiliae anonymae (Symbolae Osloenses 16), A.W. Brogger, Oslo, 1956, p. XIV.
104 Două omilii din acest grup au fost identificate de M. Richard ca fiind ale lui Asterie Sofistul; cf. MARCEL RICHARD (ed.), Asterii Sophistae. Commentariorum in Psalmos, p. XIV.
105 MARCEL RICHARD, „Le commentaire de saint Jean Chrysostome sur les Proverbes de Salomon”, în Eopmatov. Studies on St. John Chrysostom (Analecta Vlatadon, 18), Patriarchikon Hidruma Paterikon Meleton, Tessalonic, 1973, pp. 99-103; reluat în MARCEL RICHARD, Opera minora II, 40, Turnhout, Brepols, 1977, pp. 845-849.
106 Titlul său este „TOU auTOD Iwawou TOU Xpixroordpou EppjvEia si; rdv ExxĂYjoraoTVp”.
41
orice număr, încât a le număra aparţine mai degrabă lui Dumnezeu decât oamenilor”107. Aceeaşi opinie hiperbolizantă despre Sf. Ioan se găseşte şi la alţi autori, de exemplu, Guillelmus Pastrengicus (f 1362), un prieten al lui Francesco Petrarca (1304-1374), care, în cartea sa De originibus rerum et de scriptures virorum ilustrium spunea că „acest venerabil episcop al lui Dumnezeu a scris cărţi care au expus despre întregul Vechi şi Nou Testament, însă catalogul bogat al operelor lui Ioan Gură de Aur pe care îl adaugă acesta (în care totuşi nu menţionează nici o altă scriere a lui Hrisostom despre care să nu avem menţiuni în alte locuri) nu aminteşte de omilii sau comentarii despre Ecclesiast109. Realitatea este că sunt şi alte cărţi pe care sfântul nu le-a comentat, nu doar Ecclesiastul.
Alexander Leanza vine şi cu o analiză filologică suplimentară, comparând diversele interpretări hrisostomiene la unele pasaje din Ecclesiast, identificate în opere autentice, cu locurile corespunzătoare din comentariul de faţă110, negăsind corespondenţe semnificative care să conducă la ideea unui unic autor, însă acesta pare să fi imitat alte opere ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi omiliile la Ecclesiast ale lui Grigorie al Nyssei. Prin faptul că autorul nu este adeptul interpretării alegorice, fiind mai degrabă de factură istorică, provenienţa este cel mai probabil antiohiană şi, cu toate că suferă unele influenţe uşoare din Teodor de Mopsuestia, totuşi editorii nu sunt tentaţi să-l atribuie marelui exeget, pentru simplitatea sa, socotindu-l sub nivelul scrierilor acestuia111.
107 ALEXANDER LEANZA, „Prefatio”, în Procopii Gazaei Catena in Ecclesiasten neenon Pseudochrysostomi commentaries in eundem Ecclesiasten, CCSG 4, Turnhout, Brepols, 1978, p. 54.
108 Apărută la Veneţia în 1547.
109 ALEXANDER LEANZA, „Prefatio”, p. 55.
110 ALEXANDER LEANZA, „Prefatio”, pp. 57-59.
111 Nu este exclus ca Teodor de Mopsuestia să fi scris un comentariu la Ecclesiast, aşa cum reiese dintr-un catalog tardiv al operelor acestuia, realizat de Ebedjesu (f 1318); cf. GIUSEPPE SIMONE ASSEMANI, Bibliotheca Orientalis Clementino-Vaticana: in qua manuscriptos codices Syriacos, Arabicos, Persicos, Turcicos, Hebraicos, Samaritanos, Armenicos, Aethiopicos, Graecos, Aegypticos, Ibericos et Malabaricos… Ex Oriente conquisitos… et Bibliothecae Vaticanae addictos… recensuit: Torni Terţii Pars Prima de Scriptoribus Syris Nestorianis, t III (pars 1, XIX), Rome, Sacra Congregatio de Propaganda Fide, 1725, pp. 31-33.
42
Chiar dacă nu putem identifica paternitatea acestui comentariu, autorul lui rămânând anonim, el vine să întregească tabloul exegetic patristic dedicat Ecclesiastului, pe care am încercat să-l creionăm în volumul de faţă.
Pentru traducerea în limba română s-au folosit ediţiile: Catena Hauniensis in Ecclesiasten in qua saepe exegesis servator Dionysii Alexandrini nuneprimum edita ab Antonio Labate, (CCSG 24), Brepols, Turnhout, 1992; Anonymus in Ecclesiasten Commentarius qui dicitur „Catena trium Patrum” cuiusque editionem principem curavit Santo Lucă, (CCSG 11), Brepols, Turnhout, 1983; respectiv Procopii Gazaei Catena in Ecclesiasten neenon Pseudochrysostomi commentarius in eundem Ecclesiasten, (CCSG 4), edita a Sandro Leanza, Turnhout, Brepols, 1978.
Referinţele de subsol din prezenta traducere, care fac trimitere la cărţile Sfintei Scripturi, au fost preluate, în marea lor majoritate, din ediţiile critice menţionate mai sus.
PR. DRAGOŞ BAHRIM, FLORIN CRÎŞMĂREANU
43
Sfântul Dionisie al Alexandriei1
Comentariu la Ecclesiast
I, 1. Cuvintele Ecclesiastului.
Dacă Ecclesiastul este cel ce vorbeşte, atunci cele spuse sunt vrednice de Biserică2.
1. Fiul lui David.
După tată se poate presupune [ce fel este] moştenitorul.
1. Împăratul lui Israel în Ierusalim.
Este de ajuns împărăţia ca să atragă prorocia, cea a lui Israel, mai ales în Ierusalim, care este maica dumnezeieştilor cuvinte.
2. Deşertăciunea deşertăciunilor, a zis Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune.
Să-şi deschidă urechea Biserica. Întrucât către ea îşi grăieşte cuvintele Ecclesiastul. Toate câte ne amăgesc cu privire la viaţa aceasta şi cu câte suntem amăgiţi sunt deşertăciunea deşertăciunilor. şi adunarea bogăţiei, şi sârguinţa desfătării, şi iubirea de putere, întru acestea toate, omul se osteneşte în zadar şi de prisos, toate acestea cheltuiesc timp, şi timpul, la rândul lui,
1 DIONISIE CEL MARE (cca 190-265) a fost episcop al Alexandriei (248-265). Este prăznuit pe data de 5 octombrie.
2 Biserică în greacă este ExxXvjora. ExxXypiacroj;, ca şi ExxXda, vine de la EXxaXsw care înseamnă a chema laolaltă, a aduna.
47
îl cheltuieşte pe om. Când viaţa noastră trece sau când ne ajunge sfârşitul, nimic din cele amintite aici nu mai stă lângă noi, iar noi suspinăm, ca unii care ne-am trudit în zadar şi în deşert. Iar dacă nu mă crezi, ascultă cele ce urmează.
3. Ce folos are omul în toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?
Vorbeşte despre ostenelile cele de jos, de lucrările pământului, de sudorile vărsate pentru lut, întru care ce folos avem? Care bogat, fiind de doi coţi înălţime, a devenit de trei coţi?3 Cine, neavând ochi, i-a putut cumpăra pe aceştia cu bani? Trebuie, aşadar, ca trudele noastre să le trimitem mai presus de soare. Căci acolo ajung trudele virtuţilor. Cel credincios îşi are ogorul în cer şi meşteşugurile cerului le cunoaşte.
4. Un neam se duce şi altul vine şi pământul stă în veac.
Nimic nou, nimic străin nu vom vedea aici, zice4. Pentru ce să ne deschidem pentru viaţa prezentă? Cele istorisite ieri, aceleaşi le vedem şi astăzi, şi cele pe care le vedem astăzi le vor vedea iarăşi cei ce vor ajunge mâine. Aleargă toţi după legea vederii, căci Făcătorul a poruncit ca rânduiala firii să fie ca o roată, şi copiii să urmeze părinţilor, şi nepoţii, la rândul lor, acestora, şi iarăşi urmaşii, urmaşilor, până ce Olarul va reduce la nimic lutul său.
5. Soarele răsare şi soarele apune şi se retrage în locul Lui.
Arată că acest mare element care aleargă pretutindeni, soarele, nu umblă prin propria lui putere, căci, chiar de-ar fi să schimbe cărările, se retrage la locul lui şi, asemenea unui slujitor credincios, nu iese din porunca Făcătorului de atâţia ani. Dar a amintit de soare, vrând să mustre neamul oamenilor, cum a călcat el Legea lui Dumnezeu şi porunca pe care a primit-o de la început.
3 cf. Mt. 6, 27; Lc. 12, 25.
4 cf. Eccl. 1, 9-10.
48
Pentru aceea un neam se duce şi un neam vine5, asemenea frunzelor, unul dintre noi creşte, şi altul cade şi se veştejeşte. Nu am pătimi aceasta, dacă am fi păzit legea lui Dumnezeu.
6. Răsărind el acolo, se duce spre miazăzi şi se roteşte spre miazănoapte.
Pentru ca nimic din făptura creată să nu rămână nepărtaş căldurii şi luminii lui. Dar numai până aici vrea Dumnezeu să ştii, mai mult nu vrea să ştii nimic, cum sau în ce chip se roteşte, dacă aleargă pe sub pământ sau îl traversează pieziş. Unii pot spune una, alţii alta, iar aceia altceva, dar noi ştim şi credem cele pe care Duhul lui Dumnezeu ni le-a predat nouă, iar toate câte le-a ascuns, ca unele ce nu ne sunt nouă de folos a le şti, nu trebuie să le cercetăm.
6. În cerc se roteşte, se duce vântul şi în vârtejurile lui se întoarce.
Nu numai soarele rămâne în limitele creaţiei lui Dumnezeu, ci şi celorlalte elemente le sunt suficiente acele legi, întru care li s-a poruncit să fie şi să se menţină. Căci aceasta arată vântul. Dar pomeneşte de vânt, potrivit acelui: Cu vânt puternic va sfărâma corăbiile Tarsisului, numind vântul prin care corăbiile vor fi sfărâmate. Aşadar, acest vânt aleargă în multe cercuri şi se duce suflând acum aici, acum dincolo, dar în vârtejurile lui se întoarce, întru care i-a fost hotărât. Prin urmare, nu-l vei afla nici pe cel de miazănoapte suflând de la miazăzi, nici pe cel de la sud-vest alergând din părţile nordice. Fiecare dintre vânturi se roteşte în cercuri şi, ducându-se, se întoarce în vârtejurile lui. Căci se întorc în locurile lor şi se odihnesc în vistieriile acelea, despre care David zicea: Cel ce scoate vânturile din vistieriile Lui7.
7. Toate fluviile se duc în mare şi marea nu se va umple.
5 Eccl. 1,4.
6 Ps. 47,6.
7 Ps. 134,7.
49
Fiindcă şi aceasta este tot o parte a creaţiei, în existenţa ta ţi se impune o limită: până aici vei merge şi mai departe nu vei trece. Pentru aceea, nici fluviile care sunt cuprinse în ea nu o pot umple. Dacă ar umple-o, atunci ea ar suferi aglomerare de ape şi ar inunda pământul. Căci fluviile, de la marginile pământului curgând, se duc în mare, iar ea, primindu-le, se află în aceeaşi stare în care era şi mai înainte de a le primi. Şi ceea ce urmează e plin de şi mai mare minunare: 7-8. În locul în care se duc fluviile, acolo se întorc, ca iarăşi să se ducă. Toate cuvintele sunt istovite. Nu va putea bărbatul să le spună.
Unde se duc fluviile? Ai auzit. În mare9. Unde se întorc iarăşi? în aceeaşi mare. În ce chip? Ascultă-l pe Amos prorocul zicând: Cel ce chemi apa din mare şi o verşi pe ea pe faţa a tot pământul. Căci norii, scoţând ploile din mare, le duc pe pământ, iar acestea, inundând pământul, fac fluviile să se întoarcă în aceeaşi mare, de unde au fost aduse o dată. Căci ar fi fost cu putinţă Creatorului să aducă altă apă spre ploaie, dar o scoate din mare, ca să aflăm că marea face aceasta la porunca Lui şi, dând apa, nu suferă nici o pagubă prin poruncă. Căci, deşi se scoate apă din ea, ea se află în aceeaşi stare. Dar cine va putea spune acestea cu vrednicie sau cele privitoare la acestea? De acestea uimindu-se Ecclesiastul, adaugă: Toate cuvintele sunt istovite, adică cele despre aceste lucruri. Nu va putea bărbatul să le spună. Nu putem să tâlcuim sau să prezentăm acestea după raţiune, ci ne ostenim în zadar, în deşert ne trudim încercând să exprimăm lucruri mai bune decât orice cuvinte şi mai înalte decât orice limbă. Nu numai limba noastră a arătat-o mai mică decât toate
8 Iov 38,11.
9 Eccl. 1,7.
10 Am. 5, 8.
50
făpturile lui Dumnezeu, ci şi celelalte simţuri ale noastre. Vezi cum a adăugat:
8. Şi ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se va umple de câte aude.
Când se satură vreodată cineva care priveşte cerul sau care vede cursa soarelui sau frumuseţile stelelor, cele ce se întâmplă cu luna în fiecare lună sau, mai bine zis, în fiecare zi, felurimile pomilor, ale animalelor11, ale nopţilor, toate celelalte care nu numai ochiul îl uimesc, când le priveşte, ci şi auzul, când sunt istorisite cu rânduială. Căci nu se satură nici urechea primind să afle ceva mai mult şi să fie învăţată ceva nou şi străin cu privire la acestea.
9- 10. Ce a fost? Ceea ce va mai fi. Şi ce s-a făcut? Ceea ce se va mai face. Şi nu este nimic nou sub soare, care să spună şi să grăiască: Iată aceasta este nou. Căci deja a fost în veacurile care au fost mai înaintea noastră.
Căci nici nu a răbdat Dumnezeu să adauge alt soare creaţiei celei văzute, nici să schimbe cursa nopţii, nici uscatul să-l facă apă, nici focul să-l facă rece, ci fiindcă toate câte a făcut le-a făcut bune foarte12, vrea ca acestea să rămână cum au fost rânduite, neavând nevoie în petrecerea cea de acum de vreo schimbare. Căci cele făptuite, pe care le-a făcut Dumnezeu, iarăşi sunt făptuite de El, fiindcă, într-un oarecare fel, le creează în fiecare zi prin rânduiala proniei Lui şi prin raţiunea iconomiei13. El este Cel care atrage la apus şi iarăşi cheamă la răsărit soarele14. Nu este, prin urmare, nimic nou sub soare, care va spune şi va grăi: Iată aceasta este nou, căci chiar dacă s-ar produce o minune, adeseori
11 cf. Înţ. Sol. 7,20.
12 Fc. 1,31.
13 cf. Lc. 16,2.
14 cf. Eccl. 1,5.
51
firea a purtat multe minuni, chiar dacă s-ar întâmpla o eclipsă de soare, aceasta este ceva obişnuit creaţiei, după cum spune: Căci deja a fost în veacurile care au fost mai înaintea noastră.
11. Şi nu ne aducem aminte de cei dintâi şi nici nu va fi pomenire de cele ce vor fi pe urmă şi nu le va fi lor pomenire după cele ce vor fi la sfârşit.
Nu este nimic străin în acestea, ci nici de pomenire nu sunt vrednice, dacă cineva, fiind rob, a ajuns împărat15, nici dacă cineva, fiind fiu de împărat, a ajuns rob. Căci este plină roata vieţii de acestea şi cele de-al doilea provoacă uitarea celor dintâi.
12-13. Eu, Ecclesiastul, am fost rege peste Israel în Ierusalim şi mi-am dat inima mea să cerceteze şi să examineze cu înţelepciune despre toate cele ce sunt sub cer, că rea împrăştiere a dat Dumnezeu fiilor oamenilor ca să se împrăştie cu ea.
Nu m-am mulţumit cu înfumurarea împărăţiei, nici n-am socotit destul de vrednic rangul conducerii oamenilor, ci mi-am dat inima mea nu spre lenevire şi desfătare, ci ca să cerceteze, nu doar întru înţelepciunea pe care o au elinii16, ci întru înţelepciunea cea adevărată. Ce să cerceteze? Mi-am dat inima mea la înţelepciune, ca să cerceteze despre toate cele ce sunt sub cer. Şi cercetând, ce am aflat? Că rea împrăştiere a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se împrăştie cu ea. Împrăştiere o numeşte pe cea impusă lui Adam după neascultare17, zicând: în sudoarea frunţii tale vei mânca pâinea ta18. Pentru acesta a fost cuvântul rău, împrăştierea cea ostenitoare. Acolo unde este împrăştiere, acolo este
15 cf. Pilde 30,22.
16 Cf. I Cor. 1,22.
17 cf. Rom. 5,19.
18 Fc. 3,19.
52
alegerea duhului. De ce? Pentru că sunt vrednici de împrăştieri rele cei ce s-au îndepărtat de cunoaşterea lui Dumnezeu, cum spune Sfântul Pavel: Şi precum nu au încercat să-L aibă pe Dumnezeu întru cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat pe ei la mintea lor fără judecată, îngăduind ca nelegiuiţii să se amestece cu relele pe care le vor.
14. Am văzut toatefăptuirilefăptuite sub soare şi, iată, toate sunt deşertăciune şi alegerea duhului.
Ce este mai deşert decât cele spuse, dintre toate cele care stăpânesc omenirea, încât zice Osea: Oare minciuna, şi uciderea, şi furtul, şi adulterul s-au vărsat pe pământ”19? Dar acestea nu ar fi fost, dacă Dumnezeu n-ar fi îngăduit ca omul să petreacă în acestea ca fiinţă liberă şi pentru că nu a voit să se supună Legii Lui22, cum spune: Şi i-am trimis pe ei după faptele inimii lor”23. Pentru aceea şi sunt numite cele spuse alegerea duhului, adică duhul omului prin care a ales de la el însuşi deşertăciunea lumii.
15. Ceea ce este strâmb nu se va putea îndrepta şi ceea ce lipseşte nu va putea fi numărat.
Ceea ce este strâmb îi numeşte pe păcătoşi, numind ceea ce lipseşte pe cei care sunt lipsiţi de frica şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşadar, aceştia nu pot fi îndreptaţi, căci alegerea liberă a devenit putere pentru oamenii răi, pentru cei care aleargă
19 Eccl. 1,14 sq., „vânare de vânt”. În original, irpoaipsor; KVEupaTo;, alegerea duhului. Nu este vorba despre liberul arbitru sau de libera alegere care este pozitivă şi în virtutea căreia alegem binele de rău. În Ecclesiast, alegerea duhului este conotată negativ însemnând alegerea cea rea, prin care omul a ales să calce dumnezeiasca poruncă. După textul masoretic, traducerea e „vânare de vânt” sau „goană după vânt”.
20 Rom. 1,28.
21 Os. 4,3.
22 Cf. III Ezdra 8, 89-90.
23 Ps. 80,11.
53
din toată inima la cele rele şi care aleg răutatea fără nici o căinţă, cum spune Ieremia: „Dacă îşi schimbă etiopianul pielea lui…”24, şi Pavel: „Căci cugetul trupului nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poateAstfel, aşadar, nici să fie număraţi nu pot, fiindcă nu sunt vrednici. Căci faptul de a fi numărat aparţine numai celor ce petrec în virtuţi, cum zice David: „îi voi număra pe ei, şi ca nisipul se vor înmulţi”26.
16-17. Grăit-am eu în inima mea: Iată, eu m-am mărit şi am adăugat înţelepciune mai presus de toţi câţi au fost mai înainte de mine în Ierusalim şi inima mea a văzut multă înţelepciune şi cunoştinţă. Şi mi-am dat inima mea ca să cunoască înţelepciune şi cunoştinţă. Pilde şi ştiinţă am cunoscut eu.
în chip foarte potrivit a grăit în inima lui. Inima este un bun sfătuitor pentru cei ce voiesc cele bune. Căci e singura care poate păstra taina cea din noi. Şi chiar dacă acele lucruri tăinuite nu ar fi bune, ea nu trădează. Dar ce a grăit deplin în inima lui? Eu m-am mărit, adică mi-am înălţat mintea, mi-am înălţat cugetul, m-am înfumurat în deşert şi am adăugat înţelepciune27, nu cea pe care a dat-o Dumnezeu, ci cea despre care Pavel zice: „înţelepciunea lumii acesteia nebunie este la Dumnezeu”28. Solomon a fost învăţat şi întru aceasta „mai presus de chibzuinţă celor de demult”29, precum este scris. „Şi a vorbit despre copaci, de la cedrul cel din Liban până la isopul de pe ziduri.”30 Prin urmare, vorbeşte despre înţelepciunea lumească. Pe aceasta este vorba să o arate de prisos şi nefolositoare. Pentru aceea, zice: Inima mea
24 Ier. 13,23.
25 Rom. 8, 7.
26 Ps. 138,18.
27 cf. I Cor. 8,1.
28 1 Cor. 3,19.
29 III Rg. 5,10.
30 III Rg. 5,14.
54
a văzut multă înţelepciune şi cunoştinţă şi celelalte. Am cunoscut nu înţelepciunea cea adevărată, nici cunoştinţa cea adevărată31, ci pe cea despre care Pavel zice: „Cunoştinţa îngâmfă”32. Dar când zice pilde, nu se referă la cele în Duhul, ci cum spune undeva: A spus trei mii de pilde33 care se potrivesc cu petrecerea pervertită de după [cădere] a oamenilor, cum ar fi despre animale, despre pomi, despre leacuri34. Pentru aceea, zeflemisind-o, a adăugat următoarele:
17-18. Şi [iată] că şi aceasta este alegerea duhului, că în mulţimea înţelepciunii este mulţimea cunoştinţei, şi cel ce adaugă înţelepciune adaugă durere.
Alegerea duhului nu se referă la cea a [Duhului] Sfânt, ci la cea pe care o lucrează stăpânitorul veacului acestuia35 şi o trimite ca să prade sufletele făcându-le să se intereseze de măsurile cerului, poziţia pământului, marginile mării. Dar cel ce îşi adaugă cunoaşterea acestora îşi adaugă durere. Căci cercetează şi altele mai adânci decât acestea. Dar ce folos este să ştii că focul se înalţă sus, iar apa coboară jos? Şi să înveţi că focul, ca fiind un element uşor, se înalţă spre cele înalte, iar apa, ca fiind un element greu, coboară spre cele smerite, şi atunci cunoştinţa adaugă durere când aceştia se întreabă pentru ce cele uşoare nu coboară mai degrabă jos, şi cele grele nu se ridică mai degrabă sus.
II, 1. Zis-am eu în inima mea: te voi cerca pe tine cu veselia şi iată [că te cerc] cu binele. Şi iată, şi aceasta este deşertăciune.
31 Cf. I Cor. 1, 20.
32 1 Cor. 3,19.
33 III Rg. 5,12: „Şi a pus regele Solomon o corvoadă peste tot Israelul şi corvoada era de treizeci de mii de oameni”.
34 Cf. Înţ. Sol. 7,20.
35 1 Cor. 2, 6 şi 8.
55
Veselia, cea pe care o numesc astfel oamenii. Iar cu binele înseamnă cele pe care ei le numesc bunătăţi, care nu sunt în stare a-l face viu pe cel ce şi le-a agonisit, de care vorbea şi bogatul cel nebun: „suflete, ai multe bunătăţi”36. Şi aceasta este deşertăciune care îl face deşert pe cel ce făptuieşte.
2. Râsului am spus: nebunie!, şi veseliei: pentru ce faci aceasta?
Râsul are îndoită rătăcire. Una, că îi rătăceşte pe cei ce râd, îi înşală, îi amăgeşte, nu le îngăduie să verse lacrimi şi să-şi plângă păcatele, cărora le spune Domnul: „Vai celor ce râdeţi acum, că veţi plânge!”37 Iar alta, că el însuşi rătăceşte, schimbând vremuri, şi locuri, şi persoane. Când îi vede pe cei ce plâng, fuge, iar când îi vede pe cei ce se îngrijorează, se află bun şi înaripat alergător. Cum râdeau fiii lui David când benchetuiau împreună38. Dar când Amnon a fost înjunghiat, râsul, fugind de la ei, i-a lăsat. Râdeau cei din jurul lui Adonia, cinând39. Dar când a fost vestită împărăţia lui Solomon, a fost pus pe fugă râsul şi, având multă rătăcire, a alergat, mustrându-se. Şi veseliei: pentru ce faci aceasta? Pentru ce te duci la cei cărora nu le este îngăduit să se veselească, la cei beţivi, la cei avari şi la răpitori?
3. Am cercetat dacă inima mea va atrage ca vinul trupul meu.
Cercetând toate cele spuse, am privit şi am văzut dacă inima mea va atrage ca vinul trupul meu. Adică dacă îşi va supune ei mişcările trupului şi le va pune frâu. Dar de ce spune ca vinul? Fiindcă „vinul veseleşte inima”40, îi face pe oameni mai blânzi. Dar o veseleşte pe ea, când trupul se mişcă în bună rânduială şi măsurat, căci Creatorul a dat toate cele care o mişcă pe aceasta
36 Lc. 12,19.
37 Lc. 6,25.
38 Cf. II Rg. 13,23 sq.
39 Cf. III Rg. 1, 5 sq.
40 Ps. 103,15; înţ. Sir. 40,22.
56
spre slujirea organelor sufletului. Acestea au urmat celui ce cerceta în continuare.
3. Şi inima mea m-a povăţuit la înţelepciune ca să mă stăpânesc în bucurie.
Nicidecum inima nu vrea să se împace cu cele de care a fost atinsă o dată, ci să povăţuiască cu înţelepciune, despre care, adăugând, a zis: M-am mărit şi am adăugat înţelepciune41. Dar încă vrea să se stăpânească în bucuria cu care am pus-o la încercare, zicând: Vino să te cerc cu veselia42. Dar povăţuieşte cu înţelepciune, adică îşi pune cu înţelepciune povăţuirea, vrea să se folosească de această sfătuitoare, precum şi să fie îndreptată de ea, dar să aibă parte şi de bucuria omenească şi, în acelaşi timp, vrea să-şi stăpânească bucuria cea vremelnică, fiindcă preferă să stăpânească asupra ei, până vor veni cele viitoare.
3. Până ce voi vedea ce bine au fiii oamenilor pe care să-l facă sub soare în numărul zilelor vieţii lor.
Bine numeşte aici Binele cel adevărat, cel ce are temeiul în Bunul Dumnezeu. Aşadar, până ce inima va vedea Binele şi va cunoaşte folosul ei şi va veni La lumina cea adevărată43, va continua să se ţină de înţelepciunea omenească şi de bucuria cea vremelnică. Dar va dispreţui cele spuse mai înainte şi se va întoarce de la ele, aflând ceea ce este de prisos în ele, recunoscând deşertăciunea lor când va vedea ce bine au fiii oamenilor. Dar acest Bine este îndreptarea Legii. Or, acest Bine trebuie să-l facă fiii oamenilor sub soare în numărul zilelor lor, adică în viaţa de acum, despre care zice David: Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu, numărul zilelor mele care este, ca să ştiu ce-mi Lipseşte44. Acum este vremea să
41 Eccl. 1,16.
42 Eccl. 2,1.
43 In 1, 9; I In 2, 8.
44 Ps. 38, 5-6.
57
lucrăm Legea. Aici învăţăm ce trebuie să câştigăm, ce trebuie să râvnim, ce trebuie să căutăm, care este fericita trudă, care, cea vătămătoare, care, cea deşartă, care agonisită rămâne agonisitorului şi care este cea făgăduită şi care este cea care îl păgubeşte şi care îi scapă celui ce a dobândit-o, care înţelepciune e adevărată, aievea şi nu doar cu numele, Cine este Cel ce este de sus, din cerurile înseşi, şi coboară la noi de la Dumnezeu, arătându-ne nouă calea cea bună, netemeinicia vieţii prezente şi învăţându-ne pe noi vremelnicia umbrelor omeneşti45, pe care ne-o expune Ecclesiastul în prezenta carte, folosindu-se pe o asemenea cale de cuvinte privitoare la ea.
4-9. Am mărit înfăptuirea mea, am zidit case şi mi-am sădit vii, am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele orice pom roditor, mi-am făcut heleşteie cu apă ca să ud din ele un crâng în care cresc copaci. Am dobândit robi şi roabe şi am avut slugi născute în casă Şi mi-am agonisit mulţimi de cirezi şi turme multe, mai presus de toţi cei ce au fost mai înaintea mea în Ierusalim. Mi-am adunat argint, şi aur, şi averile regilor şi ale ţărilor. Mi-am adus cântăreţi, şi cântăreţe, şi desfătările fiilor oamenilor, paharnici şi cupe cu vin. Şi m-am mărit şi am întrecut pe toţi cei ce au fost mai înaintea mea în Ierusalim.
Vezi cum, numărând mulţime de case şi ogoare, expunând viile, şi grădinile, şi parcurile, enumerând turmele şi cirezile, multele avuţii de bani şi de alte proprietăţi, cetele de paharnici, de cântăreţi, unii bărbaţi, altele femei, apoi, neaflând nici un câştig în acestea căci nici sufletul nu a devenit mai bun de la acestea, nici nu a dobândit familiaritatea cu Dumnezeu pentru ele în mod necesar, îşi mută cuvântul la bogăţia cea adevărată şi la avuţia cea temeinică.
9. Şi înţelepciunea mea a stat cu mine.
45 cf. Iov 8,9.
58
Vrând, aşadar, să arate care din avuţii stă cu cel ce le-a dobândit şi rămâne cu el neîncetat şi se păstrează, iată, a adăugat acestea: Şi înţelepciunea mea a stat cu mine. Căci aceasta mi-a dat mie cele pe care nu le-am putut primi de dincolo. Şi înţelepciunea mea a stat cu mine, înţelepciunea cea de la Dumnezeu. Căci aceasta ne aparţine cu adevărat, cea care ne învaţă pe noi cele folositoare şi ne împropriază lui Dumnezeu şi ne desăvârşeşte pentru virtute. Aceasta a stat cu mine. Căci ea singură rămâne, toate celelalte fug şi zboară, toate câte a ajuns să le numere. Dar arată Dumnezeu asemenea lucruri despre acestea, expunându-le în prorocia lui Amos: „Cei care dorm pe paturi de fildeş, şi se destrăbălează în aşternuturile lor, şi se hrănesc cu iezi din turme şi cu viţei neînţărcaţi de la cirezi, cei care bat din palme la sunetul de strune au socotit unele ca acestea că sunt stătătoare, şi nu trecătoare”46. Şi înţelepciunea mea a stat cu mine. Şi eu am rămas cu ea. Căci toate celelalte cad şi îi fac să cadă pe cei care aleargă după ele. Dar vrând să compare înţelepciunea cu cele ce sunt bunătăţi numai cu numele, adică cele vremelnice, cele omeneşti, a adăugat acestea:
10. Şi tot ceea ce doreau ochii mei, nu am depărtat de la ei şi nu am împiedicat inima mea de la orice bucurie, că inima mea s-a bucurat în toată truda mea şi aceasta a fost partea mea din toată truda mea.
Nu învinuiesc, zice, numai aceste trude şi silnicii pe care le rabdă oamenii de nevoie pentru hrana cea de toate zilele, săpând pământul şi plutind pe mare, adeseori rămânând flămânzi toată ziua şi priveghind toată noaptea, lucrând meşteşugurile în sudoarea frunţii47, ci şi trudele cele în bucurie pe care le pătimesc cei ce se desfătează de ele. Căci tot ceea ce doreau ochii mei, adică ce
46 Am. 6, 4-5.
47 Fc. 3,19.
59
pofteau, nu am depărtat de la ei şi nu am împiedicat inima mea de la orice bucurie, nu robindu-mă pe mine însumi plăcerilor, ci ca şi cum aş fi vrut să le încerc pe acestea şi, prin cercare, astfel să pun asupra lor un diagnostic exact. M-am trudit, aşadar, zidind case şi sădind ţarini, dobândind turme şi cirezi, dar avea desfătare bogăţia care se mărea, avea bucurie avuţia care sporea48. Şi aceasta a fost partea mea din toată truda mea, că numai m-am bucurat trudindu-mă, nu că am devenit mai bun. Căci sufletul meu nu a primit nici o sporire, cum mărturisesc şi strigă cele ce urmează:
11. Şi am privit eu La toate făptuirile mele pe care le-au înfăptuit mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit să le împlinesc şi, iată, toate sunt deşertăciune şi alegerea duhului şi nu este nici un folos sub soare.
Căci truda a fost multă, iar desfătarea cea care vine din truda vremelnică nu a adăugat nimic folositor celui ce se desfăta de ea. De aceea, nici un câştig. Căci acolo unde nu este folos, nu este cu putinţă nici câştig. Pe bune dreptate, toate cele pentru care ne sârguim sunt deşertăciune şi alegerea duhului. Şi cu adevărat înţelepciunea a stat cu mine49, că m-a făcut să cunosc şi să pricep că nu este nici un folos sub soare. Dacă, deci, dorim câştigul binelui, dacă vrem folos, dacă vom căuta să fim nestricăcioşi, să ne trudim cu trudele cele care aleargă mai presus de soare. Căci în acestea nu este deşertăciune, nici alegere deşartă a duhului care ne atrage ici şi colo.
12. Şi am privit eu să văd înţelepciunea, şi rătăcirea, şi nebunia, că cine este omul care va urma unui sfat şi îl va împlini pe acesta întru toate?
[Adică cine va împlini] înţelepciunea cea de la Dumnezeu care a stat cu el? Rătăcire şi nebunie numeşte trudele omeneşti,
48 Cf. Eccl. 2,4-7.
49 Eccl. 2, 9.
60
zadarnica şi nefolositoarea desfătare întru ele. Căci rătăcire sunt acestea, ca unele care sunt purtate ici şi colo, şi acum sunt ale unora, acum sunt ale altora. Pentru aceea, şi nebunie le numeşte, fiindcă oamenii, în chip fără de minte, se sârguiesc pentru cele care nu dăinuie. Pe acestea văzându-le, adică recunoscându-le, şi văzând care este calea de mijloc între acestea şi adevărata înţelepciune, fericind, adaugă: cine este omul care va urma unui sfat şi celelalte. Căci aceasta ne învaţă pe noi înţelepciunea cea adevărată şi ne dăruieşte eliberarea din rătăcire şi nebunie. Dar se cuvine ca omul care va urma unui sfat să fie fericit, fiindcă acela umblă după sfatul cel de la început şi adevărat50, cum spune Isaia: „îngerul de mare sfat”51, Hristos. Dar este sfatul ascuns de veacuri şi taina ascunsă de neamuri, pe care ne-a descoperit-o nouă Mântuitorul52. Căreia dacă cineva îi urmează, umblă în urma Celui ce ne-a descoperit nouă acest sfat bun. Dar nu numai că fericeşte pe cel ce vine în urma sfatului amintit, ci şi pe cel ce vine în urma tuturor celor pe care taina le-a lucrat. Căci trebuie ca cel ce urmează tainei prin sfat să ştie toate câte a făcut ea, adică cele de la care a avut temeiul şi pricina. Dar la originea tainei este iubirea de oameni a lui Dumnezeu faţă de noi53, chipul pe care ni l-a încredinţat nouă şi căderea lui Adam54. Pentru neascultare şi căderea care a avut loc din pricina acesteia, viaţa noastră a devenit o viaţă în sudori şi în osteneli, în împrăştieri şi trude zadarnice şi nefolositoare. Dar pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu55 şi pentru vrednicia chipului56, însuşi Făcătorul nostru a venit la noi
50 Cf. Is. 25,1.
51 Is. 9,5.
52 Col. 1,26.
53 C. Tit 3,4.
54 Cf. Fc. 3,6 sq.
55 cf. Rom. 5,19.
56 C. II Cor. 4,4; Col. 1,15.
61
şi, întrupându-Se, ne-a plăsmuit din nou şi ne-a eliberat din deşertăciunea vieţii, ne-a slobozit din trude şi împrăştieri, înnoindu-ne o altă viaţă, cea care duce tot neamul la nestricăciune şi la nemurire. Cel care, aşadar, umblă în urma acestora, luându-le pe acestea în minte, ajunge departe de orice rătăcire şi nebunie, urmând numai înţelepciunii lui Dumnezeu.
13. Şi am văzut că este mai mult folos în înţelepciune decât în prostie, precum este mai mare folosul luminii decât întunericul.
Bâjbâind mult, de-abia poate să afle, ridicându-şi ochiul minţii la sfatul pe care Hristos ni l-a adus nouă din ceruri, ca unul care este la mijloc între lumină şi întuneric, la mijloc între înţelepciunea cea de la Dumnezeu şi despre Dumnezeu, cea curată şi paşnică, şi nebunia cea întoarsă spre lucrurile vieţii. Căci în lumină le vedem pe toate clar57 şi nu ne rătăcim spre nimic dintre cele văzute, ci le vedem pe fiecare dintre ele cum au firea58. Dar în întuneric, nu la fel, ci mai cu seamă nu putem vedea nimic. Iar dacă socotim că vedem, nu vedem adevărat, nici clar. Fiindcă, adeseori, în întuneric ni se pare că pomii şi umbrele sunt oameni. În acelaşi chip, cei care se preocupă cu nebunia vieţii de acum nu pot să vadă nimic dintre cele dumnezeieşti, nici să privească spre cele inteligibile. Iar cele pe care le văd, nu le văd drept, ci în chip foarte înşelător, şi le socotesc bune pe cele care nu sunt bune, îi numesc bogaţi pe cei săraci la suflet şi socotesc de bună-cuviinţă pe cei plini de toată necuviinţa faptelor lor. Iar cei ce urmează înţelepciunii lui Dumnezeu ştiu exact ce este bine cu adevărat şi ce este rău.
14. Ochii înţeleptului sunt în capul lui şi cel fără de minte umblă în întuneric.
57 Cf. Mc. 8,25.
58 cf. Mc. 8,25.
62
Şi totuşi toţi oamenii avem ochii noştri în cap, după poziţia trupului. Dar aici este vorba în Duhul de ochii minţii, fiindcă nu toţi au ochii lor în cap. Nici nu toţi văd lucrurile în chip vrednic de această poziţie, nu toţi le văd pe cele înalte, nici nu le scrutează pe cele de departe59, ceea ce este vrednic de cap. Căci pentru aceea Creatorul ne-a pus ochii în partea cea mai înaltă a trupului, ca să-şi vadă toate mădularele trupului având vederea neîmpiedicată şi nimic interpunându-se între privire şi restul lucrurilor. Dar prin poziţia acestora putem presupune unde trebuie să fie aşezaţi şi ochii noştri cei dinlăuntru. Căci trebuie să fie aşezaţi la înălţime, ca să privim spre calea cea întinsă sus, care duce la cer. Iar cel care nu vede astfel, pe bună dreptate, este nebun şi în întuneric umblă. Acesta a stins lumina minţii lui cea după fire, potrivit cuvântului: „Nu au cunoscut, nu au priceput, ci în întuneric umblă”60, sau, cum spune Ioan: „Au iubit întunericul mai mult decât lumina”61. „Capul Bisericii este Hristos.”62 Dar înţelepţi sunt cei ce umblă în calea Lui, pentru că El a zis: „Eu sunt Calea”63. Trebuie, aşadar, ca întotdeauna cel înţelept să-şi tindă ochii minţii lui la El, ca să nu se înalţe în nici un lucru, în vremurile bune, nici să-şi piardă cumpătul în vremuri rele, gândindu-se că „judecăţile Lui sunt adânc mare”64.
14-15. Şi am cunoscut eu că aceeaşi soartă îi aşteaptă pe toţi. Şi am zis eu în inima mea: soarta nebunului mă aşteaptă şi pe mine, şi pentru ce m-am înţelepţit? Atunci şi mai mult am zis în inima mea.
59 Cf. Col. 3,1-2.
60 Ps. 81,5.
61 In 3,19.
62 Ef. 5,23.
63 In 14, 6.
64 Ps. 35, 6.
63
Soartă numeşte necazurile cu care ne confruntăm în viaţă, precum boala, sărăcia, atacurile tâlharilor şi ale fiarelor, incendiile şi naufragiile. Căci acestea se întâmplă nu numai nebunilor, ci şi înţelepţilor, şi dreptului, şi nelegiuitului, cum spune puţin mai departe. Se cuvine, deci, să admirăm înţelepciunea Ecclesiastului şi pronia în toate, fiindcă, nelăsând nimic necercetat, şi-a întins îndoita furcă a cercetării, pipăind orice obiect de cercetare care se iveşte adeseori oamenilor când în cuvinte, când iarăşi în cugete. Şi unii denigrează înţelepciunea, alţii, dreptatea, iar alţii, alte virtuţi, din pricină că cei ce se împărtăşesc de ele rabdă şi ei nenorocirile vieţii. Prin urmare, Ecclesiastul îşi asumă persoana celor ce spun sau gândesc acestea. Pentru ce, zice, m-am înţelepţit eu? Căci aceeaşi nenorocire mi se întâmplă şi mie, şi nebunului65. Pentru ce o numesc înţelepciune, de vreme ce ea nu a putut să mă scoată din nenorocirile ce se întâmplă şi celui numit nebun? într-adevăr, nu a trecut sub tăcere ceea ce este spus de mulţi, ca nu cumva să interpretăm tăcerea ca încuviinţare, ci îndată adaugă dezlegarea problemei prin antiteză. Atunci şi mai mult am zis în inima mea. Când? E limpede că atunci când am gândit aceasta. Pentru ce? Fiindcă şi aceasta este deşertăciune. Căci cum să nu fie deşertăciune faptul de a fi judecat folosul înţelepciunii de către unii ca aceştia, dar nu pornind de la acele lucruri pentru care merita să o cerceteze pe aceasta şi să o examineze? Căci adevăratele bunătăţi ale înţelepciunii le are veacul cel viitor. Acolo este câştigul nostru, bunătăţile veşnice nu ne sunt făgăduite acum. Atunci vei afla adevărul, pipăind cele ce sunt cu adevărat.
15-16. Căci nebunul grăieşte din prisosul lui, că şi aceasta este deşertăciune. Fiindcă nu este pomenirea înţeleptului împreună cu a nebunului până în veac, fiindcă deja în zilele care vor veni toate vor fi uitate. Şi cum va muri înţeleptul Laolaltă cu nebunul?
65 Eccl. 2,15.
64
De aceea, şi mai mult am zis în inima mea66, socotind că nu este nimic la mijloc între înţelept şi nebun, nici nu este pomenirea înţeleptului împreună cu a nebunului până în veac. Trecătoare sunt întâmplările vieţii, fie cele strălucite, fie cele întristătoare, despre care zice: Fiindcă toate vor fi uitate deja după ce va trece puţin timp, prin uitarea care se întâmplă oamenilor, adică toate ale vieţii se sting. Şi înşişi cei cărora li se întâmplă acestea nu vor fi pomeniţi la fel, chiar dacă s-au abătut asupra lor întâmplări asemănătoare. Niciunele dintre acestea nu vor fi pomenite, ci numai dacă au avut înţelepciune sau nebunie, virtute sau răutate. Pomenirile acestora nu se sting la oameni din pricina răsplătirilor care se dau pentru ele. De pildă, înţelept era Noe, nebuni, uriaşii67. Căci nici unul dintre ei nu a purtat de grijă să construiască o astfel de arcă. Nu cumva sunt pomeniţi aceştia la fel? De aceea a adăugat în continuare: Şi cum va muri înţeleptul laolaltă cu nebunul? „Moartea păcătoşilor este cumplită”, zice David68. Iar „pomenirea dreptului cu laude se săvârşeşte, iar numele nelegiuiţilor se va stinge”, a zis autorul Pildelor69. Dar noi să fim de partea drepţilor, să alungăm acestea de la noi şi să ne îndreptăm, fiindcă pomenirea bunătăţilor se face celor ce se îndreaptă.
17. Şi am urât eu toată viaţa, că rea este pentru minefăptuirea cea făptuită sub soare, că toate sunt deşertăciune şi alegere în vânt.
Adică toată viaţa, fie a celor bogaţi, fie a celor săraci, fiindcă nimic nu este viaţa aceasta. Căci acolo unde sunt foamete şi boală, neîncetate întristări, munci ostenitoare, stricăciune, iar la sfârşit, înaintare la groapă, drum către iad, cum va fi aceasta viaţă? Nu pentru toţi făptuirea este rea, zice căci nu toţi simt răutatea ei -,
66 Eccl. 2,15.
67 Cf. Fc. 6,4; 7,24.
68 Ps. 33,20.
69 Pilde 10,7.
65
ci numai pentru mine. Căci ştiu şubrezenia ei, simt caracterul ei trecător. Minciuna stăpâneşte în ea. Cel ce petrece în virtute este urât, cel ce petrece în răutate este cinstit. De aceea, pentru mine este rea făptuirea. Nu vreau să râvnesc acestora. Alegerea cea de aici nu are nimic sigur, nimic temeinic, nimic stătător, ci imită goana după vânt.
18-19. Şi am urât eu toată truda cu care m-am trudit sub soare, că o voi lăsa pe ea omului care va veni după mine, şi cine ştie dacă va fi înţelept sau fără de minte, şi el va pune stăpânire pe toată truda mea cu care eu m-am trudit şi m-am înţelepţit sub soare? Şi aceasta este deşertăciune.
Cum nu este deşertăciune şi vrednic de toată ura şi scârba faptul de a fi în trude şi a se aduna laolaltă în osteneli, în sudoarea feţei70, în topirea sufletului şi a trupului şi, în final, nici să le deţină pe acestea, nici să le ia cei ce se ostenesc71, care urmează să piară sau să plece dincolo, ci altora să le împartă şi să fie împărţite acestea, şi apoi nici să nu ştie cine sunt cei ce se vor bucura de trudele lui, cum vor fi aceştia, nebuni sau înţelepţi, ştiind sau neştiind să se folosească de ele? Oare nu nenorocire urmează după nenorocire, mai întâi lăcomia celor ce au agonisit, iar apoi dezmăţul celor ce au primit? Căci „strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele”72.
20-21. Şi m-am întors să mă lepăd în inima mea de toată truda mea cu care m-am trudit sub soare, că este om a cărui trudă este în înţelepciune, şi în cunoştinţă, şi în bărbăţie, şi este om care nu s-a trudit cu ea şi îi va da lui partea lui. Şi aceasta este deşertăciune şi răutate mare.
70 Fc. 3,19.
71 Cf. Înţ. Sir. 11,18.
72 Ps. 38,10.
66
Se foloseşte de multă înţelepciune pentru cuvinte. Câteva dintre ele învinuiesc întâmplările vieţii prezente. Să mă lepăd în Inima mea, zice, adică să mă desprind de prietenia lumii73 ca să nu se mai trudească cu trudele cele de sub soare. Dar de unde sunt mişcat spre aceasta? De la multa inegalitate: căci unul se trudeşte, cum însuşi ştie, în cultivarea pământului, sau în navigaţie, sau în ştiinţa medicală, sau în militărie, cu înţelepciune şi cu bărbăţie şi totodată întru cunoştinţă, iar altul, care nu s-a trudit deloc aşa de mult în ştiinţele amintite, are în acestea o parte mai mare decât acela. Căci adeseori vedem un medic cu totul neînvăţat devenind bogat de pe urma practicării medicinii, şi, deşi mai înainte de aceasta s-a trudit puţin, a adunat nesfârşită bogăţie, şi pe un ostaş care nu se primejduieşte deloc în război, având grade militare şi conducere. Dar pentru aceasta nu învinuieşte iconomia lui Dumnezeu, ci nedreptatea vieţii. Şi aceasta este deşertăciune şi răutate mare, adică chin şi vătămare. Căci Symmachos74 zice vătămare în loc de răutate.
22-25. Că cefolos are omul în toată truda lui şi în goana inimii lui cu care el se trudeşte sub soare, că toate zilele lui sunt împrăştiere în dureri şi mânie şi nici noaptea nu doarme inima lui. Şi aceasta este deşertăciune. Şi nu este alt bine omului, decât ceea ce mănâncă şi bea şi ceea ce va arăta bun sufletului lui în truda lui. Şi am văzut aceasta eu, că este din mâna lui Dumnezeu, că cine va mânca şi cine va bea fără El?
73 Iac. 4,4.
74 Symmachos sau Symmachus (sfârşitul sec. al II-lea) a tradus Vechiul Testament în greacă, din care s-au păstrat foarte puţine fragmente. Versiunea sa a fost introdusă de Origen în Hexapla. În afara Scripturii, traducerea lui Symmachos este singura autoritate invocată de autor. Într-adevăr, sunt menţionaţi mai jos (X, 1) Platon şi Demostene, dar într-un context negativ.
67
Vorbeşte despre cele dinainte, cum cei ce se trudesc adună lucruri pe care nici măcar nu pot să le păstreze pentru ei înşişi, nici să cunoască pe cei ce le vor deţine după ei. Dar nu astfel sunt cele nădăjduite [dincolo]. Căci acolo fiecare va lua propria plată. Pe bună dreptate, aşadar, mută cuvântul de la deşertăciunea vieţii acesteia la tainele lui Hristos. Poate că unii, auzind cele spuse, vor căsca gura la hrana vieţii acesteia; despre aceştia Sfântul Pavel zice: „Al căror dumnezeu este pântecele”75, ei nu ştiu care este hrana sufletului şi care este băutura sufletului despre care zice: „Lucraţi nu pentru hrana cea pieritoare, ci pentru cea care rămâne spre viaţă veşnică, pe care o va da vouă Fiul omului”76. Dar că nu despre mâncărurile cele sensibile este vorba acum, el însuşi o zice peste puţin. Mai bine este să mergi în casa plângerii decât în casa băuturii77. Căci fericeşte casa plângerii mai presus de ospeţe. După ce spune: Nu este alt bine omului, decât ceea ce mănâncă şi bea şi ceea ce se va arăta bun sufletului lui în truda lui ce bine se arată a fi sufletului din această mâncare şi băutură sensibilă? Oare nu ştim că trupul, când este bine hrănit, războieşte sufletul şi se împotriveşte duhului?78 dar a adăugat: cine va mânca şi cine va beafără El? Oare cei ce se îmbată79 şi mănâncă în chip desfrânat au această hrană dezmăţată prin voia lui Dumnezeu? Oare Baltasar prin voia lui Dumnezeu a săvârşit ospăţul acela hulitor80? Nicidecum. Ci este bine de omul acela care va mânca şi va bea cele de Taină şi ceea ce se va arăta bun sufletului lui în truda lui, trudindu-se numai în acele lucruri care folosesc sufletului lui.
75 Filip. 3,19.
76 In 6, 27.
77 Eccl. 7, 2.
78 cf. Gal. 5,17.
79 cf. Ef. 5,18.
80 cf. Dan. 5,1 sq.
68
Căci însuşi Dumnezeu, cu propria Lui mână, ne-a dospit mâncarea cea tainică. Dar cine va mâncafără El? Nimeni nu poate să se împărtăşească de Masa Lui cea de Taină dacă nu este invitat la Cină de El, dacă mai întâi nu se îmbracă în El, dacă nu aude de la înţelepciune: „Veniţi, mâncaţi pâinea mea şi vinul meu pe care vi l-am amestecat vouă”81.
26. Că omului celui bun înaintea feţei Lui i-a dat înţelepciune, şi cunoştinţă, şi bucurie, şi celui ce păcătuieşte i-a dat împrăştierea.
Celui bun, zice. Adică celui ce grăieşte cele bune despre Bine, şi cugetă, şi slăveşte tot ceea ce se cuvine despre Dumnezeu şi cel ce nu zice Binelui rău, precum fiii iudeilor, care ziceau, hulindu-L pe Hristos: „Cu Beelzebul scoate pe demoni”82, ci precum sutaşul: „Spune numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea”83, acestuia bun înaintea feţei Lui i-a dat înţelepciune, şi cunoştinţă, şi bucurie, adăugându-i cu putere bucurarea de fiecare dintre cele spuse. Înţelepciunea pe care El însuşi a vestit-o din cer. Celui ce păcătuieşte, adică iudeilor care nu au crezut Domnului „le-a dat îndreptări, nu bune, întru care nu vor fi vii”84.
26. De a spori, şi de a aduna, şi a da celui bun înaintea lui Dumnezeu. Că şi aceasta este deşertăciune şi alegerea duhului.
Le-a dat lor împrăştiere de a spori şi de a aduna85, le-a dat lor osteneală peste osteneală, precum curăţirile pentru jertfe, iar pentru curăţiri, nelucrarea celor necesare86. Ca să dea, căci acelea întru care s-au trudit aceia, pe acestea le-a câştigat poporul cel credincios, precum zice: „Alţii au muncit şi voi aţi intrat în
81 Pilde 9,5.
82 Mc. 3,22; Lc. 11,15.
83 Mt. 8,8.
84 Cf. Iez. 20, 25: „legi care nu erau bune şi rânduieli prin care ei nu puteau trăi”.
85 Eccl. 2,26.
86 Adică sabatul, când era oprită orice lucrare.
69
munca lor”87. Şi aceasta este deşertăciune şi alegerea duhului. Răsplătind acelora care au primit împrăştiere. Căci se poate să te osteneşti cu trudă în deşert şi în zadar să te împrăştii în porunci: atunci când cineva se osteneşte pentru scopul său şi umblă în voia proprie, în care Sfântul Pavel se păzea să nu umble, zicând: „ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar”88.
III, 1. Pentru toate este un timp şi vreme este pentru orice lucru sub soare.
Fiecare dintre cele văzute, cele care sunt rânduite a fi şi a fi văzute sub cer au o bucurare şi o folosire efemeră rânduită omului la o anumită vreme. Căci timpul luminii este ziua şi al întunericului este noaptea, timpul pentru a semăna este iarna, pentru a culege flori, primăvara, pentru a secera, vara, pentru a culege pomii, toamna. Aşadar, toate câte sunt sub cer slujesc vremurilor şi sunt supuse timpurilor. Căci spre susţinerea acestei idei a adăugat următoarele:
2. Vreme este a se naşte şi vreme este a muri, vreme este să sădeşti şi vreme este să smulgi ceea ce ai sădit.
Vedem cum cei născuţi acum, când se încheie vremea lor şi când roata vieţii lor s-a rostogolit şi când le vine lor sfârşitul hotărârii lui Dumnezeu, iarăşi se întorc în pântecele comun, pământul. Iarăşi [spune aceasta] când cineva a sădit cu multă sârguinţă şi ştiinţă, şi, aflând o mlădiţă moartă, răscoleşte întreg ogorul şi taie via, căci vezi că până şi ogorul ajunge la vremea bătrâneţii lui.
3. Vreme este să ucizi şi vreme este să vindeci. Să ucizi pe cel ce păcătuieşte fără de iertare şi să vindeci pe cel ce are rană care suportă să primească remediu.
87 In 4,38.
88 Gal. 2,2.
70
[Că de la Pentru toate este un timp89 iarăşi părintele îşi mută tâlcuirea la cele inteligibile până la Vreme este să dărâmi şi vreme este să zideşti90.]
Pentru toate este un timp şi vreme este pentru orice lucru sub soare91. Fiindcă pentru toate tainele cele de la noi Dumnezeu a pus timpuri cuvenite şi rânduite, despre care Pavel spune: Dumnezeu, „Care a făcut lumea, aşezând vremurile cele mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor”92. Căci dând fiecărei vremi ceea ce este de folos, ne-a dăruit nouă de la început lege, lege nescrisă şi naturală93, prin care neamul omenesc putea să se cârmuiască. Dar a adăugat-o şi pe cea scrisă, prin Moise, când a văzut vremea acesteia Făcătorul vremurilor. Apoi, după Lege, pe proroci. Dar când a venit vremea pe care El însuşi a spus-o: „La vreme potrivită te-am auzit pe tine şi în ziua mântuirii ţi-am ajutat ţie”94, atunci a descoperit sfatul.
[ Vreme este] să sădeşti, pe poporul cel din neamuri, cum zice Pavel: „Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească”95. [Vreme este] să smulgi, adică pe poporul iudeilor, fiindcă a fost un pom fără rod. Dar vezi-l şi pe Simon magul, sădit de Filip, dar dezrădăcinat de Petru96.
[Vreme este] a naşte, adică virtutea, [Vreme este] a muri păcatului97, cum este scris: „De frica Ta, Doamne, am luat în pântece”98.
89 Cf. Eccl. 3,1.
90 Eccl. 3,3.
91 Eccl. 3,3.
92 Fapte 17,24 şi 26.
93 Cf. Ieş. 31,18; 34,28.
94 Is. 49, 8; II Cor. 6, 2.
95 1 Cor. 3, 6.
96 Cf. Fapte 8, 9 sq.
97 Cf. Rom. 6,10.
98 Is. 26,17-18.
71
[Vreme este] să ucizi vrăjmăşia cea cu Dumnezeu. Când aceasta este îndepărtată, ni se face nouă vindecare sufletului. Iar Hristos, ucigând vrăjmăşia în trup”, ne-a tămăduit pe noi. „Căci prin rana Lui noi toţi ne-am vindecat.”100
3. Vreme este să dărâmi şi vreme este să zideşti. Să dărâmi – „peretele din mijloc al despărţiturii”101, iar să zideşti urcuşul la ceruri.
Căci ceea ce a fost surpat prin dărâmare îşi primeşte reconstrucţia şi face timpul acesta timp al zidirii. Dar pentru ce a enumerat acestea şi unele ca acestea în continuare şi altele pe lângă acestea, vrând să ţi le prezinte ţie neapărat două câte două? Fiindcă este o vreme de a cunoaşte, a înţelepţilor şi a învăţaţilor, faptul de a lucra toate după propria lor rânduială, şi, în al doilea rând, aşa cum nimeni nu reproşează nimic meşterului care acum dărâmă, acum zideşte, acum sădeşte, acum smulge, nici nu reproşează nimic celui ce ucide pe cel ce are rană de nevindecat şi care este pricină de molipsire, dacă nu se mulţumeşte să fie izolat, scos din mijlocul oamenilor, şi nu reproşează nimic nici celui ce primeşte pe cel ce a aflat vindecare, tot aşa nu este cuvenit să I se reproşeze nimic lui Dumnezeu, Făcătorul a toate, Făcătorul vremurilor, Care a lucrat toate cu înţelepciune şi Care iconomiseşte şi legiuieşte când una, când alta.
Pentru aceea şi noi să ne mutăm cuvântul de la cele sensibile la cele inteligibile.
4. Vreme este să plângi şi vreme este să râzi. Vreme să plângi este vremea pătimirii, când Domnul a zis: „Amin vă zic vouă că veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura”102. Şi vreme
99 Ef. 2,14-16.
100 Is. 53, 5.
101 Ef. 2,14.
102 In 16, 20.
72
să râzi, zice, la înviere: „Căci întristarea voastră se va preface în bucurie”103.
4. Vreme este să jeleşti şi vreme este să dănţuieşti. Când se gândeşte cineva la moartea pe care a adus-o călcarea poruncii de către Adam104, este vreme să jeleşti. Dar este vreme să prăznuieşti când primim în minte învierea din morţi pe care o aşteptăm pentru noul Adam105.
5. Vreme este să arunci pietre, vreme este să aduni pietre. Adică să-i împrăştii, să-i arunci pe iudei, despre care zice: „Nu va rămâne piatră pe piatră aici”106. Iar să aduni pietre, pe cei despre care spune Ioan: „Puternic este Dumnezeu şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam”107.
5. Vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este săfugi de îmbrăţişare, de pildă, pe cel ce păcătuieşte şi se sârguieşte să se ridice, trebuie să-l îmbrăţişăm prin povăţuiri. Iar dacă cineva cu bună ştiinţă se dedă pe sine răutăţii, despre care a zis Pavel: “Aceştia petrecând în nesimţire, s-au dat pe sine desfrânării”108, de acesta se cuvine să ne depărtăm cu toată puterea.
6. Vreme este să cauţi şi vreme este să pierzi.
Cum a legiuit Hristos în privinţa sufletului, zicând: „Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine”, căci „cel ce vrea să-şi mântuiască sufletul lui îl va pierde”, dar „cel ce-şi va pierde sufletul lui pentru Mine îl va afla”109. Când vrăjmaşul sugerează şi sfătuieşte plăcerile şi porunceşte să dispreţuieşti sufletul din pricina pătimirilor trupului, vreme este să-l cauţi. Dar când cineva
103 In 16,20.
104 Fc. 3,6.
105 Cf. I Cor. 15,45.
106 Mt. 24,2.
107 Mt. 3,9; Lc. 3,8.
108 Ef. 4,19.
109 Mt. 16,25.
73
este ameninţat cu mucenicia şi când a venit vremea mărturisirii şi i se propune viaţa, atunci este vreme să-l pierzi.
6. Vreme este să păzeşti şi vreme este să arunci. Ceea ce este spus să înţelegi despre bani, ca să-i păzeşti, când e vorba să te dedai la desfrânare, dar să-i arunci şi să-i risipeşti fără cruţare, semănând ogoarele milosteniei. Sau era vremea să păzeşti litera Legii mai înainte de venirea Domnului110, dar era vreme să o arunci când a înflorit adevărul. Căci chipul este aruncat.
7. Vreme este să rupi şi vreme este să coşi Să rupi, adică să sfâşii pe cei din Israelul cel după trup111, despre care zice: „Să rupem legăturile lor”112, iar vreme este să coşi iarăşi acelaşi Israel, „când va intra tot numărul neamurilor, atunci tot Israelul va fi mântuit”113.
7. Vreme este să taci şi vreme este să grăieşti.
Vreme este să grăieşti, când vor fi ascultători care să primească cuvântul, iar vreme este să taci, când cei ce ascultă răstălmăcesc cuvântul114, cum spune Sfântul Pavel: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te”115. Şi Mântuitorul: „Nici Eu nu vă spun vouă cu ce putere fac acestea”116.
8. Vreme este să iubeşti şi vreme este să urăşti. Nu trebuie să îmbrăţişezi dragostea către toţi. Ci uneori trebuie să ai râvnă faţă de Dumnezeu, Care zice despre sinagogă: „S-a suit până la Mine strigătul ei. De aceea, am urât-o pe ea”117. Se cuvine însă să punem înainte dragostea pentru cei iubiţi ai lui Dumnezeu,
110 Cf. Ps. 84,12.
111 1 Cor. 10,18.
112 Ps. 2,3.
113 Rom. 11, 25-26.
114 Cf. II Pt. 3,16.
115 Tit 3,10.
116 Mt. 21, 27; Mc. 11, 33; Lc. 20, 8.
117 Ier. 12, 8.
74
dar faţă de cei ce îl urăsc pe Dumnezeu trebuie să ne folosim de ură, poate prin aceasta vor fi învăţaţi.
8. Vreme este de război şi vreme este de pace. Dacă unii ne cheamă pe noi la nelegiuire şi necredinţă, se cuvine să alegem războiul cu toată râvna, chiar părinţi de-ar fi. Dar când se aruncă asupra noastră pentru averi şi avuţii sensibile, atunci se cuvine să îmbrăţişăm pacea, şi celui ce se judecă cu noi pentru haină să-i lăsăm şi cămaşa118.
9. Care este folosul celui ce făptuieşte în toate câte se trudeşte? Chiar dacă ar zidi o casă, nu va locui în ea pentru multă vreme. Chiar dacă ar aduna bogăţie, nu ştie cine va veni după el şi, venind moartea, de prisos i se vor face lui truda şi câştigul119.
10-11. Am văzut tot zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor să se zbuciume în eL. Pe toate le-a făcut Dumnezeu bune la timpul lor. Acest zbucium înseamnă ocuparea cu meşteşuguri, cum ar fi: fierăritul, medicina, ţesătoria, plugăritul. Acest zbucium l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor când i-a spus lui Adam, mâniindu-Se: „în sudoarea frunţii tale vei mânca pâinea ta”120. Această sentinţă a dat-o ca să ne folosim noi de meşteşugurile amintite pentru hrana zilnică, dar acest lucru este bun foarte la vremea lui. Dacă astfel te vei folosi de trude, cum a poruncit Dumnezeu, şi numai pentru aceasta asuzi, ca să-ţi mănânci pâinea ta, bună este truda, bună, sudoarea.
11. Şi tot veacul [acesta] l-a dat în inima omului, ca să nu afle omul lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu de la început până la sfârşit.
Şi aceasta este adevărat. Căci nimeni nu poate înţelege în întregime lucrările lui Dumnezeu, cum spune Pavel: „Cât sunt
118 cf. MT. 5,40.
119 Cf. Eccl. 2,18; Lc. 12,20.
120 Cf. Fc. 2,16.
75
de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui”121. Şi David: „Judecăţile lui Dumnezeu, adânc mare”122. „Minunată este cunoştinţa Ta la mine.”123 Lumea este creaţia lui Dumnezeu. Nimeni nu poate afla, de la început şi până la sfârşit, timpul rânduit ei şi termenul pus asupra ei, fiindcă Dumnezeu a dat necunoştinţă în inimile noastre124 cu privire la tot veacul acesta, cum zice cineva: „Vesteşte-mi puţinătatea zilelor mele”125, şi: „Fă-mi cunoscută, Doamne, calea în care voi merge”126. Astfel, pentru propriul nostru folos, sfârşitul veacului acestuia, adică al vieţii prezente, ne este necunoscut.
12. Am cunoscut că nu este alt bine întru ei decât să se bucure şi să facă binele în viaţa lui.
Dumnezeu nu a ascuns de noi cunoştinţa a toate lucrurile, ci ceea ce este bine să cunoaştem, aceasta ne-a făcut nouă cunoscut127. Pentru aceea, a pus în mijloc făpturi trecătoare, ca să ne bucurăm de ele printr-o bucurare după Lege şi să facem binele în viaţa noastră, păzind Legea Celui ce ne-a dat nouă desfătarea de creaţia Lui. Iar acel să ne bucurăm trebuie înţeles potrivit cu: „Să se bucure inima celor ce caută pe Domnul”128.
13. Şi orice om care mănâncă, şi bea, şi vede binele în toată truda lui, şi aceasta este darul lui Dumnezeu.
Fie că vorbeşti despre mâncarea sensibilă, fie de cea de Taină, nici o vătămare nu are acest cuvânt privit din ambele părţi, dacă vei uni cu ele Binele. Pe lângă aceasta, şi faptul de a mânca şi a bea
121 Rom. 11,33.
122 Ps. 35,7.
123 Ps. 138, 6: „Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine”.
124 Cf. Iov 38,4 sq.
125 Ps. 101,24.
126 Ps. 142, 8.
127 Cf. Eccl. 3,11.
128 Ps. 104,3.
76
atât cât are nevoie firea noastră este bun, „pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire”129. Şi vede Binele în toată truda lui, adică îşi potriveşte toate ostenelile lui cu Binele, căci fie că mănâncă, o face cu înfrânare şi dă mai departe săracilor, fie că bea, o face atât cât, bând, să binecuvinteze pe Cel ce a dat, iar nu să-l hulească din pricina băuturii. Acesta este cu adevărat darul lui Dumnezeu, să te foloseşti bine de cele dăruite de El. Iar dacă mănâncă şi hrana,şi băutura cea de Taină, lucrând binele, aceasta este şi mai mult darul lui Dumnezeu, fiindcă nu se apropie de El cu nevrednicie.
14. Şi am cunoscut că toate câte a făcut Dumnezeu, acestea vor dăinui în veac şi nimic nu se poate adăuga la ele şi nimic nu se poate scoate din ele. Şi Dumnezeu a făcut acestea ca să se teamă [oamenii] de faţa Lui.
Toate câte a făcut Dumnezeu, cerul, pământul, marea, soarele, luna, stelele, acestea vor fi în veac. Şi mărturiseşte David care zice „Le-a pus pe acestea în veac şi în veacul veacului”130. Cine ar putea adăuga ceva mic sau mare la creaţia lui Dumnezeu? Nici nu va putea adăuga alt soare, sau stele, sau altă mare, sau alt pământ în veacul de acum, nici nu va putea scoate nimic dintre acestea. Ci Dumnezeu vrea ca acestea să rămână spre arătarea Creatorului. Dar nu a îngăduit totuşi ca ele să fie veşnice, ca să nu aibe nefrică de Creatorul. Prin urmare, dacă acelea se tem de El, cu cât mai mult trebuie să ne temem noi, al căror timp este puţin131?
15. Ceea ce a fost deja este şi ceea ce va fi a maifost şi Dumnezeuva căuta pe cel prigonit.
Ce tâlcuire a acestora vor putea prezenta cei care cască gura numai la literă? Căci cuvântul nu are nici o rânduială, nici o ordine
129 ITim. 4,4.
130 Ps. 148,6.
131 Iov 10, 20.
77
şi nici vreun sens. Dar noi nu procedăm astfel. Ci cuvântul are o explicaţie strălucită foarte, şi scurtă, şi vrednică de cel ce l-a spus. Ceea ce a fost deja este, adică ceea ce deja a fost, fiind de demult, aceasta mai este şi acum. Căci putem citi din ambele părţi de la cap la coadă şi de la coadă la cap. Ceea ce există acum, aceea a fost şi de demult, cum spune Ioan: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii”132, adică taina evanghelică. Dar şi toate câte au să fie, adică toate câte trebuie să fie, deja au fost Căci toate câte trebuiau să fie pentru îndreptarea oamenilor, toate câte au fost prin lege şi prin proroci, toate s-au întâmplat, încât să zică Dumnezeu: „ce voi mai face viei Mele?”133. Dar fiindcă acelea dintre toate câte au fost trebuiau să fie, nici aşa neamul oamenilor nu s-a întors, fiind supus demonilor care îl prigoneau şi îl asupreau, despre care David strigă: „Mulţi sunt cei ce mă prigonesc şi mă asupresc”134. Şi iarăşi: „Şi închide calea împotriva celor ce mă prigonesc”135, s-a rugat să vină însuşi Domnul spre căutarea şi întoarcerea noastră136. Aceasta, Ecclesiastul, binevestind-o de mai înainte, a adăugat: Şi Dumnezeu va căuta pe cel prigonit.
16. Şi încă am mai văzut sub soare în loculjudecăţii, acolo este nelegiuitul, şi pe locul dreptului, acolo este dreptcredinciosul.
Pururea Ecclesiastul are în vedere folosul nostru. Căci are un singur scop: să-l abată pe om de la deşertăciunea vieţii prezente şi să-l aducă pe el la Dumnezeu. Fixează-ţi mintea la precizia expresiilor. Nu îndeamnă să neglijăm virtutea, nici să urmărim mâncărurile şi băuturile cele stricăcioase, nu ne-a îndemnat la
132 1 In 1,1.
133 Is. 5.4.
134 Ps. 118,157.
135 Ps. 34,3.
136 Cf. Lc. 19,10; Mt. 18,11.
78
deşertăciunea deşertăciunilor, introducând o dogmă rea, încât de aici să tragem concluzia că nu urmează după noi nici un viitor. Şi cum ar fi introdus cuvânt despre Judecată, dacă nici nu a auzit de ea? Căci zice: Am văzut sub soare, dacă într-adevăr aceasta spune Căci el însuşi fiind sub soare, spune că o vede pe aceasta (Jude cata) nu aici, ci având loc în altă parte. Căci pe aceasta o prezintă în cele ce urmează.
17. Şi am spus eu în inima mea: pe drept şi pe nelegiuit deopotrivă îi va judeca Dumnezeu, căci este o vreme pentru orice Lucru şi pentru orice făptuire [acolo].
Acolo unde? Se foloseşte de cuvânt ca de un deget. Acolo, zice, în veacul cel viitor. Odată cu timpul judecăţii drepţilor, a rânduit şi Judecata nelegiuiţilor, zice. Nu învinui îndelunga-răbdare a Dreptului Judecător, pentru că este vreme pentru orice faptă acolo. Căci în veacul cel viitor va fi judecată pentru orice făptuire a noastră, pentru toate câte am lucrat.
18. Şi am zis eu în inima mea despre vorbirile fiilor oamenilor că îi va judeca Dumnezeu pe aceştia şi ca să le arate lor că pentru ei înşişi sunt dobitoace. Şi acestora…
Expune lucrurile în acord cu cuvintele stăpâneşti: „Amin, amin, vă zic vouă, pentru orice cuvânt deşert pe care îl veţi grăi, veţi da socoteală în ziua Judecăţii”137. Pentru aceea, zice: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”138. Şi ca să le arate lor că ei înşişi sunt dobitoace. Cum? Nu le arată lor că ei înşişi sunt dobitoace? Ci mustră cugetele lor, că nu se folosesc de ele pentru ceea ce se cuvine, nici pentru ceea ce este dumnezeiesc şi înalt, ci s-au folosit de ele dobitoceşte pentru pământ şi pentru cele ale pământului. Şi nu sunt simplu dobitoace, ci pentru ei înşişi, adică nu ai lui Dumnezeu, ci ai lor înşile.
137 Mt. 12,36.
138 Ps. 140,3.
79
Nu precum zicea David: „Ca un dobitoc eram înaintea Ta, şi eu pururea sunt cu Tine”139. Căci este dobitoc al lui Dumnezeu cel care îşi pune frâu sieşi prin Legea Lui şi, temându-se de toiagul Lui, îl urmează neîncetat, supunându-se poruncilor Lui.
19. [Şi acestora) cum le este soarta fiilor omului, aşa este şi soarta dobitoacelor: o singură soartă în aceştia. Cum este moartea unuia, aşa este şi moartea celuilalt. Fiindcă omul a păcătuit şi nu a ascultat şi ceea ce omul avea mai mult decât dobitoacele, chipul lui Dumnezeu140, a predat prin călcarea poruncii, fiind condamnat la moarte asemenea dobitocului.
19. Şi este o singură suflare în toţi.
Adică această suflare a aerului. Căci adeseori e numită duh. Prin urmare, acum vorbeşte despre suflarea aerului care este una în toţi şi la oameni, şi la dobitoace, fiindcă toate vieţuitoarele de pe pământ respirăm acest aer comun141.
19-20. Şi cu ce este omul mai presus de dobitoc? Cu nimic, căci toate sunt deşertăciune. Toate se duc într-un singur loc.
De ce? Pentru că ceea ce avea mai mult decât dobitocul a predat de voie, cum şi David deplângea pierderea lui. „Omul, în cinste fiind, n-a priceput.”142 Aceasta arătând-o şi Ecclesiastul, a adăugat că toate sunt deşertăciune. Care toate? Toate se duc într-un singur loc. Prin urmare, toate câte se duc într-un singur loc prin distrugerea morţii, acestea sunt deşertăciune, judecate în comparaţie cu nemurirea cea de la Dumnezeu.
20. Toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână.
Faptul că toate sunt din ţărână ţine de înţelepciunea lui Dumnezeu, că animalele cele necuvântătoare şi fiinţa raţională
139 Ps. 72,2.
140 Cf. Fc. 1,26-27.
141 înţ. Sol. 7,3.
142 Ps. 48,12 şi 21.
80
care este omul sunt alcătuite din ţărână. Iar faptul că toate se întorc în pământ, aceasta s-a întâmplat din lenevirea lui Adam. Căci zice către el Dumnezeu: „Pentru că ai ascultat de glasul fe¬meii tale şi din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, din acela ai mâncat, blestemat va fi pământul pentru tine în lucrările tale, în întristări vei mânca din el în toate zilele vieţii tale, spini şi pălămidă îţi vor răsări şi vei mânca iarba câmpului. În sudoarea frunţii tale vei mânca pâinea ta, până ce te vei întoarce din pă¬mântul din care ai fost luat, pentru că pământ eşti şi în pământ vei merge”143. Prin urmare, pământ era, ca unul care era din pă¬mânt144. Căci nu s-ar fi întors în pământ, dacă nu ar fi călcat po¬runca lui Dumnezeu.
21. Şi cine ştie dacă suflarea fiilor omului se suie sus, şi suflarea dobitocului dacă se coboară jos, în pământ?
Nu îndoindu-se spune acestea, ci fericind pe cel ce ştie aceasta şi pe cel ce petrece potrivit cu aceasta. Şi cum cânta David: „Cine se va sui în muntele Domnului sau cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima”145, fericind pe oricine izbuteşte aceasta. Aşa şi acesta fericeşte pe cel ce ştie că, chiar dacă trupul nostru pentru moment se întoarce în pământ deopotrivă cu dobitoacele, totuşi duhul dobitoacelor se duce des¬fiinţat în pământ odată cu trupul, iar duhul oamenilor se duce sus, la Acela care l-a şi insuflat146. Căci oricine ştie aceasta petrece în chip vrednic de Cel care a dat acest duh.
22. Şi am văzut că nu este alt bine decât cel în care se bucură omul în făptuirile lui, că aceasta este partea lui.
143 Fc. 3,17-19.
144 C. Fc. 2,7.
145 Ps. 22,3-4.
146 Cf. Fc. 2,7; înţ. Sol. 15,11.
81
Bună este nu adunarea bogăţiei, nici tăria trupului, nici vederea frumuseţii, ci că se bucură omul în făptuirile lui, cele care-i dau lui bucuria cea veşnică, aşa cum Dumnezeu Se bucura creând lumea, fiindcă a văzut că făpturile Lui erau bune foarte147. Prin urmare, să nu ne lenevim, nici să nu ne împlinim pe jumătate lucrarea bunătăţilor148, astfel încât alţii să încheie cele lăsate de noi neterminate. Căci fiecare va primi neîndoielnic plata propriei lui osteneli149, fiindcă negreşit nici nu vor izbuti în lucrurile care ne-au fost încredinţate nouă.
22. Şi cine îl va duce pe el să vadă ce va fi după el?
Iar dacă nimeni nu ne va duce pe noi să vedem cele ce vor fi după noi, cum vom putea tocmi osteneala noastră cu privire la cele poruncite nouă? Căci nu ştim ce va naşte ziua de mâine.
IV, 1. Şi m-am întors eu şi am văzut toate clevetirile care sefac sub soare. Şi m-am întors.
De unde? Din abureala vieţii, din negura lumii. Nu doar una, ci multe şi felurite clevetiri au loc. şi unul obişnuieşte să clevetească din pizmă, altul din lăcomie, altul din iubire de întâietate, iar altul din plăcere spurcată. Aşa cum fraţii l-au clevetit pe Iosif din pizmă, aducând împotriva lui ocară vicleană150, iar egipteanca din spurcată plăcere151, dar şi pe Suzana bătrânii au clevetit-o pentru adulter152, şi Izabela pe Nabot, din pricina lăcomiei153, şi pe Hristos fiii iudeilor L-au clevetit din iubire de întâietate. Dar a zis sub soare. Căci mai presus de soare nu există clevetire.
1. Şi iată lacrima celor clevetiţi şi nu este cine să-i mângâie pe ei.
147 Cf. Fc. 1, 31.
148 Bunătăţi numeşte virtuţile.
149 Cf. I Cor. 3, 8.
150 C. Fc. 37,45.
151 C. FC. 39,5.
152 Cf. Ist. Sus. 1 sq.
153 Cf. III Rg. 21,1 sq.
82
Şi totuşi există mulţi care urmează Cuvântului, dar cu faptele, nimeni154. Căci cine, fără precauţii, mustră pe faţă pe clevetitor, văzându-l pe el între cei puternici? Oare nu-l lasă pe cel clevetit şi dă mâna şi limba clevetitorului, şi cele pe care altminteri le blamează în privat, pe acelea le laudă la vedere? Şi, oare, nu luăm parte la luptă împotriva celui clevetit şi nu refuzăm să luăm parte cu el la legături sau temniţă, nici nu îl izbăvim cu banii noştri? Pentru aceea, zice: nu este cine să-i mângâie.
1-2. Şi puterea este din mâna celor ce-i clevetesc pe ei. Şi nu este cine să-i mângâie pe ei. Şi am lăudat eu pe toţi cei ce au murit, pe cei ce sunt morţi deja, mai mult decât pe cei vii, câţi trăiesc până acum.
Nu zice oare numai aceasta, că toţi clevetitorii sunt puternici, având multă putere în mâna lor, pe care le-a adus-o bogăţia lor sau faima neamului, iar cei clevetiţi nu sunt, oare, slabi şi din toate părţile li se înmulţesc lacrimile? Dar ce spune mai departe? Şi am lăudat eu pe toţi cei ce au murit şi celelalte. Numeşte aici moarte nu pe cea de obşte, ci pe alta, prin care cei ce mor sunt în laudă multă, ca unii care au aflat moartea aceea care îi înnoieşte spre viaţă. Prin urmare, nu zice am fericit, ci am lăudat. Dar lauda, în principal, este pentru cei vii. Şi pe cine am lăudat? Pe cei care au murit păcatului155, pe cei ce s-au răstignit lumii, pe cei care nu au nimic de-a face cu viaţa cea omenească, fiindcă nici nu clevetesc, nici nu sunt clevetiţi. Căci celui ce se judecă cu tine pentru haină, lasă-i lui şi cămaşa156. Aceştia dispreţuiesc slava cea de la oameni şi alergarea lor este pentru neagonisire. Aceştia sunt vrednici de laudă mai presus decât cei ce trăiesc în păcat.
154 cf. Iac. 2,14; I In 3,17-18.
155 cf. Rom. 6,2-11; Gal. 2,19; 5,24; 6,14; 1 Pt. 2,24; 4,1.
156 cf. Mt. 5,40.
83
3. Şi cel mai bun, mai presus de aceştia doi, este cel care nu s-a născut deloc, care nu a văzutfapta cea rea făptuită sub soare.
Nu vorbeşte despre cel ce nu s-a născut încă. Şi cum ar putea fi bun cel ce nu s-a născut încă? Dar fiindcă pe cel ce s-a amestecat cu lucrurile vieţii acesteia şi care a fost printre cei clevetiţi sau care s-a întors de la clevetitori şi apoi s-a depărtat de aceştia, pe cel ce a murit petrecerii celei lumeşti l-a lăudat mai presus de cei ce trăiesc în lume157, îl numeşte bun printr-o oarecare superioritate a vieţii şi îl laudă şi îl admiră mai presus chiar şi decât acela care nu a fost deloc în tulburările vieţii. Şi nu spune cel ce încă nu s-a născut, ci spune bine pym, adică nu s-a născut deloc, fiindcă neamul nostru este schimbător. Iar Symmachos zice: Care nu a cunoscutfaptele cele rele făptuite sub soare.
4. Şi am văzut eu toată truda şi toată bărbăţia făptuirii, că aceasta este pizma unui bărbatfaţă de aproapele lui.
Cei care vor să întreacă pe aproapele prin pizmă rea a unora faţă de alţii sau prin avuţii, sau bani, sau alte lucruri se trudesc, şi se împrăştie, şi arată bărbăţie în cele ce nu se cuvin: cei care se avântă pe mare, cei care se primejduiesc în războaie, cei care dispreţuiesc frigul şi arşiţa, de dragul agonisirii şi câte altele, cei care au grija adunării bogăţiei. Unul având un ogor îndestulător, fiindcă îl vede mai mare pe al vecinului, se zbate să şi-l mărească pe al lui, asemenea şi să-şi facă o casă mai înaltă, cum zice Iacov: „De unde sunt războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare nu de aici: din plăcerile voastre?”158.
4. Şi aceasta este deşertăciune şi alegerea duhului.
Adică a trudi pentru cele ce nu folosesc la nimic şi a se împrăştia pentru cele ce sunt vătămătoare, pentru aceea Symmachos
157 Cf. Eccl. 4,2.
158 Iac. 4,1.
84
a redat prin vătămarea duhului. Căci acest duh îi vatămă pe cei ce îl au.
5. Nebunul stă cu mâinile în sân şi îşi mănâncă singur cărnurile.
Fiindcă se cuvine să scoatem afară trudele cele rele ale mâinilor, aceştia fac dimpotrivă, le adună la ei înşişi şi, luându-le ca printr-o mână, le strâng, adunând pe acelea care le mănâncă lor cărnurile în osteneli în prezent, dar pentru pedeapsă în viitor, cum zice Iacov: „Veniţi acum, voi, bogaţilor, şi vă tânguiţi […], aurul vostru rugineşte şi vă mănâncă vouă cărnurile, ca focul aţi strâns comori în zilele cele din urmă”159.
6. Mai bună este plinătatea unui pumn de odihnă decât plinătatea a doi pumni de trudă şi de alegerea duhului.
Alegerea duhului mi se pare mie că este ca o voinţă sufletească împătimită. Pentru aceea, şi un pumn de virtute este preferabil faţă de doi pumni de răutate, de necunoştinţă şi de alegere a duhului. Asemenea este şi acel: „Este mai bun puţinul dreptului decât bogăţia multă a păcătoşilor”160, şi acel: „Mai bună este puţină primire cu dreptate, decât multe roade cu nedreptate”161. Asemenea cu acestea este şi: „Ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu”162 şi celelalte, şi acel: „Mai bine este să locuieşti într-un colţ al casei decât cu femeia clevetitoare într-o casă mare”163. Urmează acestora şi acel: „Mai bună este ospătarea cu legume cu prietenie şi har decât adăugirea viţeilor cu vrăjmăşie”164. Cum spunea cineva: „Este mai bine să înveţi o singură teoremă duhovnicească decât
159 Iac. 5,1 şi 3; cf. Pilde 25,22.
160 Ps. 36,16.
161 Pilde 15,29a.
162 Ps. 83,11.
163 Pilde 25,24.
164 Pilde 15,17.
85
mulţime de teoreme ale înţelepciunii nebune”165. Sau nu este mai bine să te odihneşti în puţine lucruri decât să te împrăştii în multe şi să rabzi primejdii ale vătămării duhului? Căci nimic nu vatămă într-atât duhul cât grijile bogăţiei, cum spune Apostolul: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare care îi cufundă pe oameni în ruină şi pierzanie”166.
7. Şi m-am întors eu şi am văzut toată deşertăciunea de sub soare.
Nu încetează Ecclesiastul să-şi mute ochii ici şi colo, scrutând toate, până ce nu va cerceta întreaga viaţă omenească. Aşadar, acel m-am întors înseamnă am cercetat adeseori. Iată ce deşertăciune istoriseşte că a văzut sub soare:
8. Este unul [la părinţi) şi nu este al doilea, şi nu are fiu sau frate, şi nu este ispită în toată truda lui şi ochiul lui nu se satură de bogăţie. „Şi pentru cine mă trudesc eu şi lipsesc sufletul meu de bunătate?” Şi aceasta este deşertăciune şi împrăştiere rea.
Acestea pătimesc şi unii dintre cei din afară care sunt întorşi în lume şi care sunt văduvi de femei, lipsiţi de copii, de fraţi şi de rude după trup, şi sunt bogaţi, şi nu încetează să trudească, nici nu se satură, fiindcă cel ce iubeşte argintul nu se satură de argint167. Nu încetează trudindu-se în post, priveghere, răbdând primejdii. Cuvântul ni se adresează nouă, care nu avem un al doilea, nici fiu, nici frate. Căci ni se porunceşte să-i dispreţuim pe toţi pentru Legea lui Dumnezeu. „Cel ce iubeşte, zice, pe tată sau mamă mai presus de Mine nu este vrednic de Mine.”168 Ce vom spune,
165 Ediţia critică nu identifică acest pasaj. 0Ewp»;pa Ttveuporruxov. Indiferent a cui este această afirmaţie, este în spiritul lui Pavel, I Cor. 3,19: „Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: «El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor»”.
166 1 Tim. 6,9.
167 Eccl. 5,9.
168 Mt. 10, 37.
86
aşadar, noi, cei ce avem o asemenea lege a vieţii şi o asemenea regulă de vieţuire, când ne trudim în deşert şi nu ne săturăm de bogăţie? Pentru ce lipsim sufletul nostru de bunătate sau „ce va folosi omul dacă va câştiga lumea întreagă, dar va pierde sufletul său?”169.
9-10. Doi sunt mai buni decât unul, căci au plată bună în truda lor Fiindcă dacă vor cădea, unul îl va ridica pe părtaşul lui.
Oare pe cine numeşte doi oameni? Oare nu sunt preferabili, negreşit, mai mulţi buni decât unul singur? Căci este mai bun, zice, unul singur care face voia lui Dumnezeu decât zece mii fără de lege170. Prin urmare, numeşte doi trupul şi sufletul. Armonia acestora doi este mai bună decât unul singur, fie trupul, fie sufletul. Când aceştia doi vor fi în acord unul cu altul, în mod potrivit se va spune că au plată bună în truda lor. Căci ce folos va fi dacă trupul se va înfrâna, iar mintea va curvi? Ce folos dacă sufletul iubeşte înfrânarea, iar trupul saltă şi sileşte sufletul către propriile lui mişcări? Iar dacă trupul şi sufletul vor cădea într-un păcat, dar vor avea armonie şi înţelegere între ei, atunci şi trupul ridică sufletul, şi sufletul ridică trupul. Căci se avântă sufletul spre rugăciune, iar trupul îi slujeşte sufletului la lacrimă şi se fac amândoi conducători unul pentru celălalt spre ridicarea din căderea păcatului.
10. Şi vai de cel singur când va cădea şi nu va fi al doilea ca să-l ridice pe el!
Căci dacă sufletul va nelegiui prin gânduri, iar trupul, prin fapte, dar trupul nu are ajutor de la suflet, nici sufletul de la trup, atunci se dă loc răului, fiindcă nu se află leac pentru patimă.
11. Căci dacă vor dormi doi, le va fi cald. Şi unul singur cum se va încălzi?
169 Mt. 16,26.
170 Cf. Înţ. Sir. 16, 4.
87
Dar că aceasta nu are înţeles după literă este limpede. Oare nu se întâmplă adeseori că doi dorm, dar din lipsa acoperământului nu pot să se încălzească, iar unul singur care are acoperământ, chiar dacă doarme singur, se va încălzi? Aici, aşadar, vorbeşte despre isihie, care este lipsa grijilor şi omorârea împrăştierilor şi plăcerilor vieţii. Dacă aceştia doi, sufletul şi trupul, vor adormi cu somnul acesta171, le va fi căldură lor, care aprinde în ei călăuzirea Duhului.
12. Şi dacă unul se va înstăpâni, cei doi vor sta împotriva lui. Şifunia împletită în trei nu se va rupe degrabă.
Chiar dacă trupul va fi stăpânit, din nebăgare de seamă, de vreo desfătare şi de vreun exces, cei doi vor sta împotriva lor. Căci sufletul, odată învrednicit de venirea Duhului, va putea să întoarcă trupul la el şi omul cel duhovnicesc va fi destoinic să-şi supună trupul lui însuşi. Prin urmare, este fericit lucru a avea acord şi armonie între trup şi suflet. Căci astfel se împlineşte acel: Şifunia împletită în trei nu se va rupe degrabă. Căci zice: „Unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu şi Eu voi fi în mijlocul lor”172. Şi mai întâi a zis doi, apoi a zis trei. Căci trebuie ca mai întâi să se pună în acord trupul cu sufletul, şi atunci vine şi energia Duhului. Şi nu a zis că nu se va rupe, ci nu se va rupe degrabă. Căci neamul nostru este uşor spre alunecare, încât „celui ce i se pare că stă să ia aminte să nu cadă”173. Dar spune acestea ca să nu fim nepăsători, şi uşuratici, şi trândavi.
13- 14. Mai bine un copil sărac şi înţelept decât un rege bătrân şi nebun, care nu a ştiut să ia aminte, fiindcă va ieşi din casa celor întemniţaţi ca să domnească, fiindcă şi în domnia lui a ajuns sărac.
171 Somnul acesta nu este altul decât isihia de care a fost vorba mai sus, pe care a definit-o ca omorâre a plăcerilor vieţii şi a împrăştierilor.
172 Mt. 18, 20.
173 1 Cor. 10,12.
88
Ce spune iarăşi despre bătrân? Căci celui dintâi îi urmează ceea ce este întâi, şi celui de-al doilea, ceea ce este al doilea, fiindcă şi în domnia lui a ajuns sărac. Căci copilul îi urmează bătrânului şi săracul împăratului, când unul este înţelept şi celălalt nebun, cel înţelept a fost pus să împărăţească, precum Daniel era copil şi sărac căci era rob între bătrâni şi judecători nebuni, încât chiar tânăr de ar fi cineva, dar va lua aminte la sine, devine pe dinlăuntru de o vrednicie bătrânească174. Iosif nu era tânăr şi sărac din pricina robiei? Dar ca înţelept, nu a ascultat-o pe stăpâna lui şi, fiind clevetit şi aruncat în temniţă, a ieşit din casa legăturilor şi a împărăţit175. Dar sărac, şi copil, şi înţelept care iese din casa legăturilor vezi-l pe poporul cel din neamuri. Era copil, ca unul care de-abia se născuse176, sărac, pentru că mai întâi nu avea cunoaşterea lui Dumnezeu, dar apoi a devenit înţelept căci a primit credinţa şi a devenit mai bun decât poporul iudeilor, care era bătrân din pricina vechimii chemării. Dar poporul iudeilor era şi împărat, datorită nobleţii patriarhilor, dar nebun, fiindcă nu a cunoscut să ia aminte. Totuşi poporul cel din neamuri din nebunia lui covârşitoare a devenit sărac-înţelept, dar iese din casa legăturilor, a lanţurilor celor de la păcate. Căci zice: „zburdaţi ca viţeii sloboziţi din legături”177.
15. Am văzut pe toţi cei vii care umblă sub soare.
Să spună aici cei care vor pururea să urmărească sensul literal, dacă cineva dintre ei poate să meşteşugească vreo tâlcuire. Căci foarte tare este după vederea duhului. Când a putut vreodată ochiul trupului să le vadă pe toate? Cine, stând într-un colţ, a putut să privească întregul pământ vreodată? Prin urmare, nu priveşte
174 Cf. Ist. Sus. 1 sq.
175 Cf. Fc. 39 sq.
176 Cf. I Pt. 2, 2.
177 Mal. 3,20.
89
cu ochii trupului, ci cu cei ai duhului. A văzut, aşadar, pe toţi cei vii, nu viaţa cea vremelnică, ci pe cea veşnică, cea în credinţă, despre care Domnul zice: „Cel ce crede în Mine nu va muri în veac”178. Şi „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor”179. Aceştia umblă sub soare, nu atât cel sensibil, cât cel inteligibil. Sub Acest Soare umblă toţi câţi râvnesc pe calea Lui180, şi care poartă jugul Lui181 şi au fost rânduiţi să se oştească sub împărăţia Lui cea din ceruri.
15-16. Cu tinerelul cel de-al doilea, care se va ridica în locul lui. Nu este sfârşit întregului popor, tuturor celor care au fost mai înaintea lor. Şi cei de pe urmă nu se vor bucura de el, că şi aceasta este deşertăciune şi alegerea duhului.
Aceştia, zice, cei vii sub soare sunt cu tinerelul cel de-al doilea, care se va ridica în locul lui182. Şi cine este tinerelul cel de-al doilea şi în locul cui se va ridica? Dar s-a ridicat în locul celui dintâi, pentru aceea şi este numit al doilea. Căci „omul cel dintâi, zice, este din pământ, pământesc, iar cel de-al doilea din cer”183. Dar pentru ce se ridică în locul aceluia? Pentru că, aşa cum în Adam am murit toţi, tot aşa în Hristos, noul Adam, toţi suntem făcuţi vii184, Care este totodată şi tânăr, şi soare. Soare, din pricina luminii dumnezeirii, tinerel, din pricina înălţimii omenităţii, ca Unul care a biruit răul185. Acesta S-a ridicat în locul tinerelului cel dintâi, vechiul Adam186. Căci şi acesta era tinerel înainte de cădere.
178 In 11, 26.
179 Mt. 22,32; Mc. 12, 26.
180 Cf. In 14, 6.
181 Cf. Mt. 11, 29-30.
182 Eccl. 4,15.
183 1 Cor. 15,47.
184 1 Cor. 15, 22; Rom. 5,12 sq.
185 Cf. I In 2,13-14.
186 1 Cor. 15,45.
90
Pentru aceea, nu numai că lucra Raiul187, ci a fost rânduit să-l şi păzească188. Dar călcând porunca, a îmbătrânit şi s-a îmbolnăvit189. Iar cât despre cei care sunt împreună cu tinerelul cel de-al doilea, zice, nu le este lor capăt, nu se vor cheltui, nici nu vor înceta să înflorească sau să sporească. Mărturiseşte David: „îi voi număra pe ei, şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi”190. Aceştia toţi au fost mai înaintea lor, fiindcă au pus mâna pe plugul virtuţilor şi nu s-au întors înapoi191, ci, uitând cele dinapoi, au tins către cele dinainte. Prin urmare, este bine să lucrăm înainte192. Căci astfel seamănă cel ce seamănă şi cârmuieşte cel ce cârmuieşte şi astfel conduce carul vizitiul, fiindcă Dumnezeu a aşezat ochii noştri în faţă. Prin urmare, niciodată chemarea neamurilor nu va avea sfârşit, precum va primi sfârşit chemarea iudeilor, ci pururea vor înainta înaintea lor, adică a iudeilor. Şi cei de pe urmă193 nu se vor bucura întru El: tocmai ca să mustre prefăcătoria lor194, le înmulţeşte lor răul pentru ca, în chip foarte potrivit, să le facă înţeleasă continuarea textului, că şi aceasta este deşertăciune şi alegerea duhului. Cum nu va fi deşertăciune faptul de a se lăuda cu Avraam drept tată195 şi să nu primească pe Cel din Avraam, să mediteze Legea şi să-L ignore pe Dătătorul de Lege, să îi cerceteze pe proroci şi să-L lepede pe Cel prorocit?
187 Fc. 1, 26 sq.
■188 Fc. 2,15.
189 Cf. Fc. 3,16 sq.
190 Ps. 138,18.
191 Cf. Lc. 9, 62.
192 Cf. Filip. 3,13.
193 Cf. Mt. 19,30; 20,16; Mc. 10,31; Lc. 13,30.
194 Cf. Mt 23,13 sq.; Lc. 11,42 sq.
195 Cf. Mt. 3, 9; Lc. 3, 8; In 8,33 sq.; Gal. 3,16.
91
17. Păzeşte-ţi piciorul tău când mergi în casa lui Dumnezeu şifii aproape ca să auzi, căci jertfa ta e mai presus de darul celor nebuni, fiindcă nu sunt care ştiu să facă Binele.
Păzeşte piciorul tău ca să nu şchiopătezi precum au şchiopătat fiii iudeilor din necredinţă. Căci astfel îi mustra pe ei Ilie Tesviteanul: „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele?”196. Dar tu păzeşte-ţi piciorul tău când mergi în casa lui Dumnezeu, ca nu cumva cu acelaşi picior să mergi şi în casa diavolului, şi în casa lui Dumnezeu, şi la teatrul cel curvesc, şi la teatrul cel duhovnicesc. Păzeşte-ţi piciorul tău, ca să nu vină asupra ta picior de mândrie197, şi fii aproape, ca să auzi, dând ascultare auzului. Căci cel ce nu ascultă, chiar de ar fi aproape cu trupul, cu cugetul este departe. Jertfa ta e mai presus de darul celor nebuni? Adică cine [sunt numiţi nebuni]? Cei ce spun în inima lor: „Nu este Dumnezeu”198. Căci unii nu îi oferă Lui nici post, nici rugăciune, nici milostenie, nici blândeţe, iar unii îi oferă, dar pentru slava cea de la oameni, sau pentru neguţătorie, sau pentru iubire de câştig, sau pentru iubire de stăpânire. Dar jertfa ta să fie cuvântătoare, iar darul tău, duhovnicesc. Iar tu ai drept jertfă trupul, cum spune şi Pavel: „Vă rog pe voi, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie”199. Fiindcă nu sunt cei care ştiu să facă Binele. Şi cum fac răul, dacă ignoră Binele? Fac, zice, răul, neştiind vătămarea care vine din el. Dar nu ştiu dacă din voia lor, iar nu fără de voie200. Precum iudeii şi-au aprins inima lor de voie şi „nu cunosc dreptatea lui Dumnezeu”201, dând ei
196 III Rg. 18,21.
197 Cf. Ps. 35,11.
198 Ps. 13,1 şi 52,1.
199 Rom. 12,1.
200 c. In 12,40; Ef. 4,18.
201 Rom. 10,3.
92
înşişi pricina pentru necunoaşterea lor: „căutând să pună dreptatea lor”202, şi celelalte.
V, 1. Nu te grăbi cu gura şi inima ta să nu se grăbească să aducă cuvânt înaintea feţei lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este în cer, sus, iar tu eşti pe pământ, jos, pentru aceasta, să fie cuvintele tale puţine.
Oare simţiţi acordul Ecclesiastului cu legile evanghelice? Căci le expune în chip potrivit cu cuvintele lui Iacov: „Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei”203, nu te grăbi cu gura să mişti cuvinte despre Dumnezeu. Şi inima ta… Fiindcă mintea precedă limba şi ea mărturiseşte dogmele cele rostite prin cuvinte. Mai ales, nimeni să nu îndrăznească să rostească cu uşurinţă cuvinte înaintea lui Dumnezeu şi să dispreţuiască firea cea’neapropiată. Apoi, învăţând şi pricina, zice: Că Dumnezeu este în cer, şi tu eşti pe pământ. Cum, aşadar, cel de pe pământ poate să cunoască firea Celui din cer? Pentru aceasta, să fie cuvintele tale puţine, ca să spunem lucruri potrivite despre Dumnezeu şi toate cele câte am învăţat din Scriptura insuflată de Dumnezeu să ne fie destule pentru teologie: „La început era Cuvântul”204. Şi: „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine”205. Şi: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”206, şi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”207.
2. Că visul se iveşte din multa ispită şi glasul nebunului în mulţimea cuvintelor.
202 Rom. 10,3.
203 Iac. 3, 1.
204 In 1,1.
205 In 10, 38.
206 In 14, 9.
207 Mt. 28,19.
93
Când cineva se află în mulţimea ispitelor, fiindcă Dumnezeu le îngăduie pe acestea pentru încercare, ele aduc asupra sufletului lui agitaţie şi tulburare, nu puţine, prin gânduri şi, pe lângă altele care îl ispitesc pe el, aduc asupra lui şi vise, încât Iov zicea: „Mă înfricoşezi cu vise şi mă înspăimânţi cu vedenii”208. Tot astfel şi în mulţimea cuvintelor, glasul nebunului, adică adeseori vine un glas plin de nebunie şi nechibzuinţă. Se cuvine, aşadar, ca cel ce teologhiseşte să se depărteze de mulţime, ca nu cumva şi fără de voie să ne vină nouă un glas nebunesc şi cuvântul să iasă în nebunie.
3. De cum veiface o făgăduinţă Domnului, să nu întârzii să o împlineşti, fiindcă nu există voinţă la cei nebuni; prin urmare, tu împlineşte toate câte făgăduieşti.
Astfel, de îndată ce vom face făgăduinţa fie că suntem în fericire, fie în necaz -, se cuvine să ne amintim de făgăduinţele cele din rugăciuni şi să le aducem pe acestea cu râvnă prin fapte şi să râvnim lui David, care le-a făcut pe amândouă, cum zice: „împlini-voi Ţie făgăduinţele mele pe care le-au rostit buzele mele şi le-a grăit gura mea întru necazul meu”209. Şi: „Cele de bunăvoie ale gurii mele binevoieşte-le, Doamne”210, numind nebuni pe cei care nu au înaintea ochilor neclaritatea vieţii, fiindcă nu este voinţă în cei nebuni, prin faptul că nu pot rămâne în aceeaşi voie, ci acum făgăduiesc una, acum alta şi, prin faptul că se răzgândesc uşor, îşi tăgăduiesc făgăduinţele, precum erau unii, Anania şi Safira211. Prin urmare, fie făgăduieşti fecioria, fie milostenia, să nu întârzii să împlineşti.
208 Iov 7,14.
209 Ps. 65,13.
210 Ps. 118,108.
211 Cf. Fapte 5,1 sq.
94
4. Căci e mai bine să nu făgăduieşti decât să făgăduieşti şi să nu împlineşti.
E mai bine să nu făgăduieşti tu căci Dumnezeu nu vrea nimic din constrângere sau din întristare decât să făgăduieşti şi să nu împlineşti, fiindcă ceri înapoi cele pe care le-ai depus prin făgăduinţa din rugăciuni, cum ştii că au făcut cei din jurul lui Anania212.
5. Nu îngădui gurii să-ţi împingă trupul la păcat.
Acestea sunt în acord cu cele pe care le-a spus Domnul: „Cele ce ies din gura voastră, acestea spurcă pe om”213, şi: „Din cuvintele tale vei fi îndreptăţit”214. În mod limpede, prezintă avântul gurii şi păcatul care vine din ea, care trece asupra întregului trup, adică a întregului om, încât îl făcea şi pe Iacov să spună aşa: „Şi limba este foc şi lume a nedreptăţii”215, mai înainte de asta zicând: „Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ca să nu luaţi mai mare osândă”216, şi adaugă: „Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze tot trupul”217.
5. Şi nu spune înaintea feţei lui Dumnezeu că este neştiinţă.
Ce nevoie ai să cutezi şi să pălăvrăgeşti despre cele pe care nu le ştii, fără să înţelegi cele despre care vorbeşti?
5. Ca să nu Se mânie Dumnezeu pentru cuvântul tău şi să strice înfăptuirea mâinilor tale.
Când cei răi învaţă virtuţile, nu sunt acceptaţi, fiindcă Dumnezeu Se mânie de cuvântul lor, ca de unul care vorbeşte nelegiuit; acestora le strică înfăptuirile, fie că e vorba de necăsătoria,
212 cf. Fapte 5,1.
213 Mt. 15,11.
214 Mt. 12,37.
215 Iac. 3,6.
216 Iac. 3,1.
217 Iac. 3,2.
95
fie de postul, fie de orice altceva dintre acestea. Căci în deşert încearcă să vorbească despre acestea din nebunie şi mândrie, despre lucruri pe care nu au izbutit să le facă.
6. Fiindcă vei fi în mulţimea viselor, şi a deşertăciunilor, şi a multor cuvinte, dar tu teme-te de Dumnezeu.
E limpede că a legat de vise şi deşertăciune mulţimea cuvintelor celor spuse în totală necunoştinţă, ca nu cumva să ne ocupăm limba cu tot felul de certuri şi lupte pentru cuvinte, ci să ne temem de Dumnezeu, adică în întregime: fiindcă este „fericit bărbatul care se teme de Domnul”218.
7. Dacă vei vedea în ţară clevetirea săracului şi răpirea judecăţii şi a dreptăţii, să nu te miri de lucrul acesta.
Este mai bine să nu vedem deloc, fiindcă ne întinăm mintea cu relele altora. Dacă vei vedea în ţară, adică într-un suflet, într-un singur om şi în cetatea însăşi. Pentru aceea nu zice „în ţări”, ci în ţară. Căci mulţi fiind lupi, se prefac că sunt miei, mulţi având drept pretext lăcomia, făţăresc evlavia, dar îl clevetesc pe sărac219 şi răpesc judecăţile altora, care în nici un caz nu li se cuvin lor după lege. Răpesc judecata, făţărind dreptatea, şi de aceea sunt socotiţi drepţi220. Despre care zice David: „Fiii oamenilor, mincinoşi la cântar, ca să nedreptăţească”221. Să nu te miri de lucrul acesta. Adică nu accepta cele făcute de ei, nici nu te mira. Căci lumea zace în puterea celui rău222. Nici să nu pizmuieşti. De ce? Pentru că cel înalt223… şi celelalte:
218 Ps. 111,1.
219 Cf. Pilde 14,31; 22,16.
220 Cf. Is. 10,2.
221 Ps. 61,9.
222 1 In 5,19.
223 Eccl. 5,7.
96
7-8. Cel înalt este păzit deasupra celui înalt şi cei înalţi peste aceştia, şi prisosul pământului este pentru oricine, şi este un împărat al câmpului lucrat, şi fiu credincios întru toate şi este puţin de la cel răpit.
Nimic nu se poate ascunde de Judecătorul faptelor noastre224. Căci mulţi dintre noi păzesc căile, mulţi păzesc faptele. Unul fiind înger, şi pentru aceasta numit înalt, iar altul, arhanghel fiind, este deasupra celui înalt. Iar alţii sunt în altă rânduială. Şi prisosul pământului, zice. Pentru aceea, Symmachos zice mai exact: „Şi mai mult pe pământ”. Căci cetele şi oştirile îngerilor şi arhanghelilor şi ale altor puteri cereşti sunt prin număr, prin putere şi prin vrednicie mai multe decât cei de pe pământ. Căci aceştia sunt mii de mii şi zeci de mii de zeci de mii, am auzit de la Daniel225, fiindcă noi nu putem primi un număr mai mare decât acesta. Dar că îngerii ne păzesc şi pe noi, şi căile noastre, zice David: „Că îngerilor Săi va porunci pentru tine, ca să te păzească în toate căile tale”226. Dar şi ucenicii spun despre Petru: „Este îngerul lui”227, şi la Daniel: „Dar nu este cine să stea împotrivă împreună cu mine la acestea decât Mihail, căpetenia voastră”228. Şi Pavel: „Nu toate sunt duhuri slujitoare trimise spre slujire pentru cei ce vor să moştenească mântuirea?”229. Aceştia sunt cei ce păzesc căile şi faptele noastre şi vestesc Judecătorului cele privitoare la noi, Celui ce nu are nevoie să afle căci cunoaşte toate mai înainte de a fi ele230 -, ci ca purtători de scuturi ai împăratului. Câmpului lucrat, adică
224 c. Evr. 4,13.
225 Cf. Dan. 7,10.
226 Ps. 90,11.
227 Fapte 12,15.
228 Dan. 10,21.
229 Evr. 1,14.
230 Cf. Ist. Sus. 1,42.
97
îngrijit. Căci cele pe care le-a supus, pe acestea le împărăţeşte de la Dumnezeu. Nimic nu-I este ascuns231.
9. Cel ce Iubeşte argintul nu se va sătura de argint.
Fie locuitorul pradă, fie clevetitorul păgubeşte, fie cel puternic se lăcomeşte, fie atacul tâlharilor, fie năvălirea focului. Iar dacă nu se întâmplă nimic dintre acestea, nimic nu-l lasă pe iubitorul de argint să se sature. Căci pururea bogatul pofteşte mai mult şi în zadar se îmbogăţeşte, fiindcă pofta lăcomiei îl face pe el nevoiaş.
9. Şi cine a iubit rodul în prisosul lui? Căci şi aceasta este deşertăciune.
Nu simplu în prisosul, ci în prisosul lui, adică pentru el însuşi. Căci cel ce iubeşte prisosul roadelor nu pentru el însuşi, ci pentru prieteni şi pentru vecinii săraci, şi roadele lui folosesc tuturor celor de aproape, este iubitor de bine. Iar cel căruia îi place să adune pentru sine şi care-şi zice în sinea sa: „Suflete, ai multe bunătăţi, mănâncă, bea, veseleşte-te!”, acesta în zadar se trudeşte şi se împrăştie în deşert, adunând cele pe care nu le poate ţine, când îl va auzi „Cel înfricoşător şi Cel ce ia duhurile căpeteniilor”232: „Nebune, în noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău, şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”233.
10. În mulţimea bunătăţii s-au îndestulat cei ce o mănâncă pe ea şi care este bărbăţia celui ce se află lângă ea? Căci începutul vederii se află în ochii lui.
Când se înmulţesc cei ce mănâncă bunătatea, atunci se înmulţeşte pentru cei ce o au şi acela îşi sporeşte bogăţia sa, care îngăduie multora să se bucure de ea. Şi care este bărbăţia celui ce se află lângă ea?, adică lângă bunătate, de care bunătate pentru
231 Cf. Evr. 4,13.
232 Ps. 75,12.
233 Lc. 12,20.
98
ce se lipsesc pe ei înşişi, strângând-o numai pentru sine? Căci începutulvederii se află în ochii lui. Ceea ce la Symmahos este redat mai clar: Ce bunătate este celui ce o are, dacă este numai spre vederea ochilor lui? Prin urmare, cel ce are bunătatea cea din bani sau din roade, dar o ţine, şi o strânge, şi nu se foloseşte cum trebuie de bărbăţie, nu are nici un câştig, nici o izbândă, ci doar are vederea ei înaintea ochilor. Căci dacă vrea cineva să vadă aur, şi argint, şi pietre alese, îi este permis lui să vadă multe din acestea expuse în piaţă.
11. Dulce este somnul robului şi dacă mănâncă puţin, şi dacă mănâncă mult. Iar pe cel îndestulat de bogăţie nimic nu îl Lasă să doarmă.
Astfel încât iubitorul de bogăţie ascultă şi pe slujitorii mai răi. Căci unul, orice ar mânca, are somnul dulce, nefiind tulburat de nimic, dar celuilalt nu-i îngăduie să doarmă frica pentru bani şi grija avuţiilor, cum să le sporească, cum să le păzească. Sau altfel: rob, înţelege pe cel ce s-a supus lui Dumnezeu şi poruncilor […], pe cel ce lucrează Legea cum se cuvine. Acesta are fericit somn slobozirea din viaţă şi lepădarea trupului234 şi dacă mănâncă puţin, şi dacă mănâncă mult. Căci chiar dacă posteşte, pentru Domnul posteşte şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu, chiar dacă mănâncă, pentru Domnul mănâncă şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu235. Acesta doreşte „să se desfacă de trup şi să fie împreună cu Hristos”236. Iar pe cel îndestulat de bogăţia pământului nimic nu îl lasă să doarmă, fiindcă pe unul ca acesta îl aşteaptă moartea237, nu somnul, nu odihna, ci amintirea relelor. Dar este iarăşi pus la zid iubitorul de bogăţii şi expune în continuare diferite învinuiri.
234 cf. I Pt. 3,21.
235 Rom. 14, 6.
236 Filip. 1, 23.
237 Cf. Iov 3,21.
99
12-14. Este o betejune pe care am văzut-o sub soare: bogăţia păzită spre răul lui pentru cel de lângă el şi bogatul acela va pieri în împrăştiere rea. Şi a născut fiu şi nu este în mâna lui nimic. Cum a ieşit gol din pântecele maicii lui, se întoarce să se ducă precum a venit, şi nu va primi nimic în truda lui, ca să ducă în mâna lui.
Betejune numeşte boala sufletului şi a minţii, paza bogăţiei, chiar dacă este vorba de cel ce o păzeşte pentru moştenitori. Căci spre răul lui fie al celui ce păzeşte fiindcă acesta urmează să păzească un rău altui rău, fără să iconomisească banii în ce chip trebuie; fie şi aceluia pentru care păzeşte când cel ce moşteneşte bogăţia o foloseşte ori spre nedreptate, ori spre desfrâu. Căci adaugă aceasta: şi bogatul acela va pieri în împrăştiere rea. Căci fie că cel ce a moştenit-o pe ea a risipit-o rău, fie, dobândind-o, a sporit-o din nedreptate, fie luând-o, a păzit-o precum cel ce i-a dat-o din toate părţile, este în împrăştiere rea. Şi a născutfiu şi nu este în mâna lui nimic. Căci ce ar putea purta în mâini cel născut când iese? Precum a ieşit din pântecele maicii lui. Dacă vrei, zice, să vezi ce anume se cuvine să aduni, ce rămâne celor ce adună comori priveşte la cel născut! Căci aşa cum iese din pântecele matern, este clar că tot aşa va intra şi în pântecele pământului. Pentru aceea, pipăie mâna celui născut, doar-doar vei găsi în mâna lui argint, sau aur, sau pietre preţioase, sau având ceva din deşertăciunea acestei vieţi, şi adună-le pe acestea pentru tine însuţi sau pentru urmaşii tăi. Iar dacă nu poartă nimic din toate acestea, este limpede că nici nu va lua nimic cu sine. „Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva afară din ea”238, nimic dintre cele ce sunt din pământ şi în pământ rămân. Dar am adus în lume chipul Făcătorului, vrednicia
238 1 Tim. 6,7.
100
raţională, legea pe care a pus-o Dumnezeu natural în noi, cei plăsmuiţi după chipul şi asemănarea Lui239. De acestea îngrijeşte-te.
15. Şi aceasta este o rea betejune, căci cum a venit aşa va pleca Şi care va fifolosul lui, dacă nu faptul că s-a trudit în vânt?
Şi aceasta este o rea betejune. Rea betejune numeşte nu faptul că plecăm noi după acestea, după ce am venit, ci faptul că, plecând noi după acestea, alţii se trudesc cu ele şi alţii se îngrijesc de ele, pe care noi nici nu le avem dacă rămânem, nici nu le vom lua cu noi, dacă vom pleca de aici. Şi care este folosul lui? Nici unul. Căci se trudeşte cu lucruri de care nu va putea să se folosească în continuare. Pentru aceea se şi trudeşte în vânt, cheltuind şi fiind cheltuit de osteneli în zadar şi în deşert.
16. Şi toate zilele lui sunt în întuneric, în plâns şi în multă mânie, şi betejune, şifiere.
Din cele care i se întâmplă lui, unele i se întâmplă acum, altele iarăşi i se vor întâmpla. Acum boleşte acest trup, dar de la grijile lumeşti ambele şi mânie, şi fiere vin asupra lui ca să le suporte. Sau nu îi vedem mânioşi şi furioşi pe iubitorii de bogăţii? Dar sunt şi în întuneric şi plâns. Mântuitorul spune despre aceştia care nu îl hrănesc pe cel flămând, nici nu îl adapă pe cel însetat240, că pe aceştia îi aşteaptă întunericul cel veşnic, acolo unde este adevăratul plâns şi scrâşnirea dinţilor241.
17. Iată ceea ce am văzut eu că este bine, că este frumos.
Iată ceea ce am văzut eu că este bine, adică nu ceea ce pare multora dintre cei fără de minte că este bine, ci ceea ce este în mod esenţial bine, precum iubirea de fraţi, cum zice: „Iată, ce este bun şi ce este plăcut decât a locui fraţii împreună?!”242, viaţa liniştită,
239 Cf. Fc. 1,26-27; I Cor. 11,7.
240 cf. Mt. 25, 31 sq.
241 Mt. 8,12; 42 şi 50; 22,13; 24, 51; 25, 30; Lc. 13, 28.
242 Ps. 132,1.
101
cum zice Pavel, „ca să petrecem o viaţă paşnică şi liniştită în toată cucernicia şi cuvioşia. Că aceasta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”243. Altfel vede Ecclesiastul, şi altfel, cei preocupaţi cu multele năluciri ale vieţii. Binele este numai Dumnezeu, dar binele care este cuvenit Celui Bun244.
17. Să mănânce, şi să bea, şi să vadă bunătate omul în toată truda lui cu care se va trudi sub soare în numărul zilelor vieţii lui pe care Dumnezeu i le-a dat lui.
Dar oare, cu aceste mâncăruri Se hrăneşte Bunul Dumnezeu, oare, numeşte bunătăţi ospeţele scumpe şi mesele pentru care se sârguieşte sufletul? Nicidecum. Mâncarea Lui este dreptatea, iubirea de oameni, blândeţea, îndelunga-răbdare, cum spune apostolilor: ceea ce a săvârşit pentru mântuirea oamenilor. „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi.”245 Pentru ce calomniem Binele numind bunătăţi cele pe care El însuşi nu le socoteşte astfel, ci pe acelea pe care noi nu le credem, numai pe acelea le socoteşte bunătăţi, din care vrea ca noi şi să mâncăm, şi să bem, şi să vedem bunătate în toată truda noastră pentru ca fie că mâncăm, fie că bem, fie altceva de facem pe toate spre slava lui Dumnezeu să le facem246. De aceea, să nu trecem nici o zi fără câştig, ci fiecare în numărul zilelor vieţii lui câte i-a dat Dumnezeu să lucreze virtutea. Căci fiind Drept Judecător247, ne socoteşte nouă în funcţie de anii pe care ni i-a dat şi lucrarea virtuţilor.
17-19. Că aceasta este partea lui. Şi orice om căruia i-a dat Dumnezeu bogăţie şi avuţii şi l-a întărit pe el să mănânce din ele şi să-şi primească partea lui şi să se veselească în truda lui, acesta
243 1 Tim. 2,2-3.
244 Cf. Mt. 19,16-17; Mc. 10,17-18; Lc. 18,18-19.
245 In 4, 32.
246 c. ICor. 10,31.
247II Tim. 4, 8.
102
este darul lui Dumnezeu. Fiindcă nu-şi va aduce aminte să fie multe zilele vieţii lui, fiindcă Dumnezeu îl împrăştie pe el în veselia inimii lui.
Că aceasta este partea lui, despre care zice David: „Partea mea eşti, Doamne, eu am zis să păzesc legea Ta”248. Şi iarăşi: „Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii”249. Căci saţiul trupului, şi desfătarea cea scumpă, şi masa nesăturată nu este partea oamenilor, ci acestea sunt partea dobitoacelor şi a fiarelor, cărora le este propiu să se plece la pământ şi să-şi umple pântecele, fiindcă existenţa lor le este numai până la cele de aici. Dar nici bogăţia cea pământească, şi slava care vine din aceasta, şi cele strălucite ale pământului nu sunt partea omului, fiindcă nu poate să le ia pe acestea cu el, când pleacă de aici. Dar că acestea aşa sunt se arată mai clar din cele ce urmează. Vezi, oare, că cele spuse de iubitorii de trup nu au credinţa [dreaptă]? Căci dacă Ecclesiastul ar fi vorbit aici despre bogăţia stricăciunii şi despre mândria ei care se dă unora şi altora nu se dă, atunci ar rezulta că bogăţia ar fi în mod fundamental cel dintâi dintre bunuri şi pentru aceea nu se dă tuturor, iar apoi, dacă se dă, nu tuturor celor ce o primesc li se îngăduie bucurarea de ea. Oare Creatorul tuturor rabdă să caute la faţa unora sau a altora, şi pe unii îi zavistuieşte, iar pe alţii, nu? Sau vrea ca unii să fie în bunătăţi, iar alţii nu astfel250? Cei ce vor să acuze Legea lui Dumnezeu de propriile lor desfrâuri sunt siliţi de Legea însăşi să renunţe la scopul lor. Dar „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi adevăr”251, nu în desfrâu şi desfătare, nu în risipă şi în saţiu252.
248 Ps. 118,57.
249 Ps. 141,5.
250 Cf. Fapte 10,34.
251 In 4,24.
252 Cf. Rom. 13,13; Ef. 5,18.
103
Vezi, aşadar, că Dumnezeu le-a dăruit tuturor pe cele cu adevărat bune, adică ale Sale, prin care cei ce le primesc devin buni. Dar tuturor se dă bogăţia Lui şi existenţa. Dar care este bogăţia lui Dumnezeu care este dată oricărui om? Legea, poruncile, îndemnurile, îndreptarea virtuţilor. Pe acestea le-a dat oricărui om, fiindcă bunătăţile principale, pline de împărtăşirea binelui, îi fac buni pe cei ce le au şi tuturor le-a dat puterea să mănânce şi bogăţia Lui şi să-şi ia partea Lui. L-a făcut pe om liber, astfel încât fiecare să aleagă ceea ce vrea, partea petrecerii bune. Unul alege fecioria în curăţie, iar altul căsătoria întru sfinţire, altul înfrânarea cu răbdare253. Şi ne-a dat nouă Dumnezeu fiecăruia să ne bucurăm în truda noastră, cu nădejdea răsplătirilor. Căci ştim că fiecare va primi propria plată254. Căci cel ce mănâncă din bogăţia aceasta nu-şi mai aduce aminte de multe din viaţa prezentă, adică nu o mai doreşte atât de mult, ci îşi aminteşte de ea, ca unul care vrea să lucreze. Căci bucuria inimii nu sunt cele sensibile şi stricăcioase, ci frica lui Dumnezeu, cum spune David: „Bucura-se-va inima mea ca să se teamă de numele Tău”255. Căci cel ce reuşeşte aceasta este fericit, potrivit cu: „Fericit bărbatul care se teme de Domnul”256. Iar Pavel zice: „Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos”257, dar vrea să mai rămână încă pentru a lucra mai mult. Nici acesta nu îşi aminteşte mult de viaţa prezentă, nici nu se agaţă de ea foarte.
VI, 1-2. Este răutate pe care am văzut-o sub soare şi multă este pentru om: bărbatului căruia îi va da lui bogăţie Dumnezeu, şi avuţii, şi slavă, şi nu este nimic care să lipsească sufletului lui din
253 Cf. II Pt. 1, 6.
254 1 Cor. 3,8.
255 Ps. 85,10.
256 Ps. 111, 1.
257 Filip. 1,23.
104
tot ceea ce doreşte, şi nu îi dă lui putere Dumnezeu să mănânce din ele, fiindcă un bărbat străin va mânca din ele.
Bine a zis sub soare. Căci nu este cu putinţă să fie răutate mai presus de soare, fiindcă Dumnezeu a aruncat jos de acolo pe cel rău, pe diavol. Pentru aceea şi Domnul porunceşte să ne rugăm aşa: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”258, pentru ca, aşa cum l-a aruncat pe diavol din ceruri, tot aşa să-l arunce şi de pe pământ. Şi multă este pentru om. Care om? Cel căruia Dumnezeu îi va da bogăţia şi celelalte. În mod limpede, semnifică aici pe poporul iudeilor. Căci nu numai că i-a dat lui bogăţie şi avuţii, dar şi slavă i-a dat, cum zice Pavel: Ale cărora sunt şi legea, şi slava, şi slujirea259. Acestora nimic nu era care să le lipsească lor din toate cele pe care le doreau. Dar fiindcă s-au folosit rău de cele date lor, nu le-a dat putere Dumnezeu să mănânce din ele. Căci primind poruncile, răsplata împlinirii poruncilor nu o au. De ce? Fiindcă un bărbat străin va mânca din ele. Care este acesta? Poporul cel din neamuri260. Căci ei erau străini de legămintele lui Dumnezeu.
2. Şi aceasta este deşertăciune şi rău beteşug.
Cum nu va fi deşertăciune, de vreme ce, meditând la Lege, nu îl primesc pe Dătătorul de Lege?
3. Dacă un bărbat va zămisli de o sută de ori şi va trăi ani mulţi şi dacă zilele anilor lui vor fi multe, şi sufletul lui nu se va umple de bunătate şi nu va avea mormânt.
De prisos este buna naştere de fii, zice, de prisos este şi bătrâneţea cea de mulţi ani şi cele următoare acestora, dacă sufletul nu se va umple de bunătate. Care va fi pedeapsa pentru acestea? Nu va avea mormânt, cum spune Isaia despre drept:
258 Mt. 6,10.
259 Cf. Rom. 9,4.
260 Ef. 2,12.
105
„Şi va fi în pace mormântul lui”261. Prin urmare, laudă Ecclesiastul mormântul cel care este în pacea veacului viitor. Mormântul sensibil este comun tuturor, oricare ar fi. Căci nu va fi nici o diferenţă între mormântul bogatului şi al săracului262. Căci cel mâncat de fiare şi de peşti nu diferă cu nimic de cel îngropat în monumente funerare zidite şi tăiate în piatră. Prin urmare, cel care nu se umple de bunătatea virtuţilor nu are parte de un mormânt în pace263. Căci nici nu primeşte odihna trudelor celor de aici, nici nu se vor îngropa cu el cele strălucite ale vieţii.
3- 4. Am zis: mai bine este un făt lepădat decât el, că întru deşertăciune a venit şi în întuneric se va duce şi numele lui va fi acoperit de întuneric.
Nu vorbeşte despre fătul lepădat căci Dumnezeu nu face nimic întru deşertăciune -, ci acela ajunge întru deşertăciune care nu şi-a umplut sufletul său de bunătatea virtuţilor. Acesta se va duce în întuneric, în întunericul cel veşnic. Şi de aceea nu zice că se duce, ci că se va duce, ca să sugereze ameninţarea pedepsei care îi aşteaptă pe păcătoşi. Numele acestuia va fi acoperit de întuneric. Căci va fi şters din cartea celor vii264, ceea ce nu se poate înţelege cu privire la fătul lepădat, fiindcă fătul lepădat ca atare nu a dobândit un nume. Este vorba, aşadar, despre aceia care au iubit mai mult întunericul decât lumina265.
5. Şi nu a văzut soarele şi nu a cunoscut odihnă. Fătul lepădat este mai presus de acesta.
261 Is. 57,2.
262 Cf. Eccl. 6, 6.
263 cf. Is. 57, 2.
264 Ps. 68,32; cf. Apoc. 3,5.
265 In 3,19.
106
Insistă şi acum asupra comparaţiei între fătul lepădat şi păcătos266. Căci zice despre el: Şi nu a văzut soarele. Care soare? Cel al cunoştinţei. Şi de aceea a adăugat: şi nu a cunoscut. Căci despre aceştia zice: „A căzut foc peste ei şi nu au văzut soarele”267. Căci cei asupra cărora a venit foc diavolesc nu văd soarele, fiind ţinuţi de fum. Odihnă acestuia mai presus de acesta. Adică este mai multă odihnă fătului lepădat decât celui care a trăit ani mulţi şi a devenit tată al multor copii, dar de bunătatea virtuţilor nu şi-a umplut sufletul.
6. Şi dacă a trăit perioade de mii de ani şi bunătate nu a văzut…
Cuvântul face o comparaţie între Adam şi fătul lepădat din prezent. Sau şi oricine a trăit perioade de mii de ani, depăşind vârsta de nouăzeci de ani, dacă nu a făcut ceva vrednic de adevărata bunătate, mai multă odihnă are fătul lepădat decât acesta268. Căci fătul, chiar dacă nu primeşte răsplata virtuţilor, nici nu dă socoteală pentru păcate, precum acesta.
6. Oare nu într-un loc se duc toate?
Prin urmare, de nici un folos nu i-a fost celui ce a trăit mult o viaţă mai îndelungată. Căci se duce în acelaşi loc cu cel ce a trăit puţin269, adică în acel loc pe care căderea strămoşului Adam l-a dat întregului neam. „Pământ eşti şi în pământ vei merge”270. Dar tu înţelege între aceştia pe poporul iudeilor.
7- 9. Orice trudă a omului este în gura lui, totuşi sufletul lui nu se va sătura. Pentru că ce folos îi este înţeleptului mai presus de nebun? Fiindcă săracul a ştiut să meargă înaintea vieţii. Mai bună
266 Cf. Eccl. 6,3.
267 Ps. 57.8.
268 Cf. Eccl. 6,3.
269 Cf. Eccl. 6, 3 sq.
270 Fc. 3,19.
107
este vederea ochilor decât cel ce se duce după suflet. Totuşi şi aceasta este deşertăciune şi alegerea duhului.
Acestea sunt comedia şi tragedia celui stăpânit de lăcomia pântecelui, care pretutindeni îşi cheltuieşte truda în gură, în mestecarea dinţilor. Dar sufletul lui nu se va sătura, mai întâi, pentru că după săturare este iarăşi lipsit şi, mâncând multe, după puţin timp, este ca şi cum nici n-ar fi început să mănânce, apoi fiindcă mâncărurile cele din afară ale pântecelui nu pot sătura sufletul, căci acesta are nevoie de alte mâncăruri virtuţile şi faptele bune. De aceea îi este folos înţeleptului mai presus de nebun. Căci cinsteşte înţeleptul îndestularea cu puţin şi se slobozeşte din trudele cele pentru pântece, care sunt de prisos. Altminteri acestea sunt în acord şi cu cele ce a zis Domnul, că Toată truda omului este în gura lui. Căci din cele pe care le rostim acum cu gura noastră, din acestea avem să ne muncim la Judecata cea de după acestea. Căci „din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit”271. Fiindcă săracul a ştiut. Numeşte sărac pe cel ce de voie a sărăcit cu cugetul, pe cel ce nu se înfumurează cu o părere de prisos, ci se smereşte din bunăvoinţă272, a cărui fericire Domnul o pune mai înaintea tuturora, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”273. Săracul acesta merge înaintea vieţii din împărăţia cerurilor. Iar înaintea înseamnă că merge spre scopul ei, că nu se foloseşte de voile sufletului, ci se întemeiază pe vederea ochilor duhului274, precum şi Domnul, învăţându-ne pe noi, zicea: „Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”275, ca să nu stăruim în tot chipul în ceea ce ne
271 Mt. 12,37.
272 cf. I Cor. 8,1; Col. 2,18.
273 Mt. 5,3.
274 Cf. Gal. 5,25.
275 Mt. 26, 39.
108
este plăcut nouă, ci să preferăm voia lui Dumnezeu oricărei voi a noastre. Astfel încât faptul de a se duce după suflet este deşertăciune şi alegerea duhului, căci se vatămă duhul din noi, dacă sufletul nu se foloseşte de vederea duhului.
10. Dacă ceva s-a întâmplat, deja a fost chemat numele lui şi s-a făcut cunoscut ce este omul şi nu va putea să se judece cu cel puternic mai presus de el.
Este vorba despre cel care nu se foloseşte de vederea duhului, a sufletului, încât să cunoască faptul că toate câte au fost făcute de Creatorul sunt bune276 şi făcute după rânduială, cum numai El ştie. Căci orice ai spune, este parte a creaţiei aceasta, chemarea de la Dumnezeu şi locul pe care l-a moştenit spre slava Lui, cum spune Isaia: „Cel ce scoate podoaba Lui cu număr pe toate le va chema pe nume”277. Astfel şi fiecare om a fost cunoscut Celui ce l-a făcut cum este, fie că vorbeşti de sărac, fie de bogat, de înţelept sau de simplu, de bolnav sau sănătos. El însuşi a pus calea vieţii fiecăruia pe care a ştiut cum să o facă de folos numaidecât celui ce a moştenit-o. „Căci voii Lui cine îi va sta împotrivă?”278 Iar cel ce ar încerca aceasta cumva, în zadar va lovi cu piciorul în ţepuşă279, în deşert va huli.
11. Fiindcă sunt cuvinte multe care înmulţesc deşertăciunea.
Pentru că sunt unii care zic: Pentru ce eu sunt fără slavă şi strălucire, şi acela este cu bun chip? De ce unul este cu mulţi copii, şi altul, deşi doreşte măcar unul, nici pe acela nu îl dobândeşte? Cum acesta are viaţă îndelungată, de mulţi ani, şi altul are viaţă scurtă, de puţini ani? Altminteri, nici cel ce este sărac, nici cel ce este bolnav, nici robul, nici sluga nu este nedreptăţit. Lazăr era
276 1 Tim. 4,4.
277 Is. 40,26.
278 Rom. 9,19.
279 Fapte 26,14.
109
sărac, dar se odihneşte în sânurile lui Avraam280, rob a fost vândut Iosif281, dar, păzind înfrânarea, a devenit stăpânul celor ce l-au vândut. S-a îmbolnăvit Iov282, dar boala i-a dat lui faptul de a fi pomenit.
11-12. Ce folos este omului?Fiindcă cine a cunoscut ce este bine pentru om în viaţa lui, în numărul zilelor vieţii deşertăciunii lui?
Ce folos este omului? Nici unul, fiindcă nu le rămâne nimic din cele de aici celor ce pleacă din lumea aceasta, ci, chiar dacă vom zidi casă strălucitoare, dincolo vom fi noi, păcătoşii, fără casă. Cine a cunoscut ce este bine pentru om în viaţa lui? Bogăţia, spui, şi banii? Dar Iuda pentru dragostea lor s-a spânzurat283. O femeie frumoasă? Dar Dalila l-a predat pe Samson legat284.0 vie? Dar Nabot pentru aceasta a murit285. Oare să laşi bogăţie urmaşilor? Cum, de vreme ce acei 70 de fii ai lui Ahab, după ce li s-au tăiat capetele286, au fost puşi în coşuri. Pentru aceea, numărul unor asemenea zile, oricât de mare ar fi, este potrivit cu duhul deşertăciunii vieţii, fiindcă, ocupându-ne cu viaţa cea deşartă nu putem cunoaşte ceva bun sau folositor în ea. Căci orice ai spune, nu este de nici un folos celui ce are mare număr de zile, de vreme ce nu dăinuie.
12. Şi a făcut acestea în umbră. Că cine va vesti omului ce va fi după el sub soare?
Nimic nu este mai schimbător ca fumul, şi iarba287, şi umbra, fiindcă cine va vesti omului ce va fi după el sub soare? Astfel încât, chiar dacă bogăţia ar înflori după plecarea noastră, sau alţi
280 cf. Lc. 16,22.
281 C. FC. 37 sq.
282 cf. Iov 1 sq.
283 cf. Mt. 26,14-15; 27,5; Mc. 14,11; Lc. 22,5; Fapte 1,18.
284 cf. Jud. 16, 4 sq.
285 cf. III Rg. 21,1 sq.
286 c. IV Rg. 10,1 sq.
287 Cf. Ps. 101,4-5.
110
moştenitori, primind-o, ar mări-o, nu ne este nouă nici un folos de la aceasta. Căci desfătarea este fie prin vedere, fie prin auz. Dar noi nici nu vedem foarte departe, fiind în petrecerea cea de aici, nici nu auzim despre acestea, fiindcă nimeni nu va vesti omului ce va fi după el sub soare. Căci după cele de aici nu mai este nici o grijă, ci avem o singură grijă: Judecătorul şi Judecata.
VII, 1-2. Un nume bun este mai bun decât untdelemnul, şi ziua morţii, mai presus decât ziua naşterii lui. Este mai bine să se ducă într-o casă de plângere decât să se ducă într-o casă de beţie, fiindcă acesta este sfârşitul oricărui om. Şi cel ce trăieşte va pune Binele în inima lui.
în chip potrivit, untdelemnul este gras pentru scurt timp, dar numele bun care vine din faptele bune rămâne veşnic. Dar ce înseamnă Numele bun este mai bun decât untdelemnul? Symmachos redă mai clar: „Mai bun este un nume bun decât mirul bineînmiresmat”, fiindcă miresmele se pregătesc nu dintr-un untdelemn oarecare, ci dintr-unul foarte bun şi special. În acelaşi chip este şi lucrarea virtuţilor nu într-un nume oarecare, ci în numele lui Iisus Hristos. „Şi untul de lemn al păcătoşilor să nu ungă capul meu.”288 Dar arată ce înseamnă aceasta. Este mai bine să se ducă într-o casă de plângere, şi celelalte. „De ce?”, vei spune negreşit. Pentru că acesta este sfârşitul oricărui om. Care anume? Cel al morţii, evident. Atunci care este câştigul de aici? Că cel ce trăieşte va pune Binele în inima lui. Căci venind cineva la cei ce plâng pentru un mort, îşi va da inima sa la acestea şi va chibzui în sufletul său la incertitudinea vieţii acesteia, că tot trupul este ca iarba câmpului289 şi aceasta îi este lui pricină de filosofie, să vină, adică, la cei înlăcrimaţi pentru mort. Iar cel ce se duce în casa beţiei, orbit fiind de vin, scoate din suflet orice chip al filosofiei
288 Ps. 140,5.
289 Is. 40, 6; I Pt. 1,24.
111
şi, la beţie, le cugetă pe cele ale desfrâului. Mai bună este ziua morţii decât ziua naşterii, fiindcă cel născut deja, dacă nu va filosofa, va da curs relelor de care am vorbit, iar dacă va filosofa, va privi pururea la ziua morţii, încât în această privinţă este mai bună ziua morţii, iar nu fiindcă a nu fi este mai bine decât a fi. Căci a spune aceasta este nelegiuit. Este bine să te naşti şi să primeşti chipul lui Dumnezeu290, să vezi şi să te bucuri de atâtea făpturi ale Lui. Dar privind la ziua morţii, vom trăi în seninătate viaţa prezentă, nu ridicând armele unii împotriva altora, nu stârnind pizma. Căci, atunci când va veni ziua aceea, dintr-odată toate se vor stinge.
3. Mai bună este mânia decât râsul, fiindcă în urâţirea feţei se îmbunează inima.
Mânie spune referindu-se la cea împotriva păcatului, iar râs spune referindu-se la cel din păcat. Căci faptul de a nu te lăsa purtat de păcătoşi, nici a nu te bucura cu cei ce se bucură de răutate, ci a le arăta lor o faţă rea, adică ameninţare şi mustrare, îl opreşte pe cel ce se îndulceşte cu lucruri stricătoare de suflet şi îi îmbunează inima. Căci aceasta a aflat plug pentru mărăcinii ei. Cum a redat şi Symmachos: Prin urâţenia feţei, mai bună va fi mintea. Sau nu le este urâtă copiilor care greşesc faţa părintelui care-i ceartă? Asemenea şi elevilor, faţa dascălului şi celor conduşi, faţa conducătorului? Dar duhul Ecclesiastului ia în discuţie iarăşi acestea, schimbând doar cuvintele, care se rezumă la aceste două idei: că e mai bine să mergi la cei ce plâng decât la cei ce se îmbată şi că este mai bine să îi mustri pe păcătoşi decât să te bucuri împreună cu ei.
4. Inima înţelepţilor este în casa plângerii, iar inima nebunilor, în casa veseliei.
Căci înţeleptul aşteaptă gândindu-se la acelea de la care este plânsul. Dar acestea sunt: uşurinţa cu care se strică cele prezente
290 Fc. 1, 26-27; I Cor. 11,7.
112
şi mutarea de la cele de aici fără de voie. Iar inima nebunilor zice, fiindcă şi aceştia aşteaptă, înspăimântându-se de acelea în care este bucurarea de cele prezente, beţia, saţiul şi plăcerea. Ecclesiastul nu încetează din îndemnul lui, vrând să înlăture bănuiala multora care cred că prin desfătare şi el însuşi se dedă nefolosului vieţii.
5. Mai bine să asculţi certarea înţeleptului decât pe bărbatul care ascultă cântecul nebunilor.
Căci la ce foloseşte cântecul nebunilor? Dar cu ce nu vatămă? încântă auzul, moleşeşte sufletul. Iar certarea dreptului le opreşte pe acestea, dar atrage spre acelea a căror cale este strâmtă, totuşi conduce spre viaţă291.
6. Pentru că aşa cum este trosnetul mărăcinilor sub cazan, aşa este râsul nebunilor.
Glasul mărăcinilor sub cazan nu trosneşte mai înainte ca să se aprindă focul în ei. Dar odată aprinşi mărăcinii, dau glas şi se strică, iar prin glas fac cunoscut că se cheltuiesc şi celui ce nu este prezent lângă ei, nici nu vede focul. În acelaşi chip şi veşmântul bărbatului, umbletul picioarelor şi râsul dinţilor292 îl caracterizează pe fiecare om. Tot aşa şi râsul nebunilor le vădeşte pierzania lor şi lucrează stricăciunea. Căci devin vădiţi nebunii care se folosesc de râsul cel fără de rânduială revărsat spre nimic bun.
6- 7. Căci şi aceasta este deşertăciune, fiindcă clevetirea îl pândeşte pe înţelept şi pierde inima tăriei lui.
Căci îndrăznesc şi la multe feluri cumplite de clevetiri. Sunt unii care se spurcă prin această clevetire împotriva Făcătorului şi, desigur, îndrăznesc să mintă multe în privinţa lui Dumnezeu, unii spunând că nu este Judecător, alţii că Se bucură de nedrepţi, că îi favorizează pe bogaţi şi că nu Se îngrijeşte de săraci. Această clevetire îl pândeşte pe înţelept, căci atunci când înţeleptul îl
291 c. Mt. 7,13-14.
292 înţ. Sir. 19,27.
113
vede pe nedrept în bunăstare, pe curvar bucurându-se de multe şi pe desfrânat având slavă mai multă decât cel înfrânat, curgându-i lui cele ale vieţii, este derutat şi pierde inima tăriei lui, adică cugetul sănătos. Căci este silit să strige cele ale lui Ieremia: „Ce folos că umblă în calea nelegiuirilor?”293. Şi cele ale lui David: „Iată, aceştia sunt păcătoşi şi sunt îndestulaţi”294. Apoi Ecclesiastul adaugă unele cuvinte în care este mustrată deşertăciunea înţeleptului. Şi eu am zis: „Oare în zadar am fost drept la inimă?”295, dar sunt scrise şi cele de la Iov, care se nedumerea: „Pentru ce nelegiuiţii trăiesc, îmbătrânesc şi sunt în bogăţie?”296. Acestea pe care le pătimeşte mult înţeleptul sunt socotite deşertăciune. Chiar dacă se nedumereşte pentru puţin timp, trebuie să-şi revină în sine şi să ia seama la faptul că „Dumnezeu este Judecător drept şi puternic, dar şi îndelung-răbdător”297, şi acestea să le adauge după scurta lui nedumerire, pe care le-au adăugat şi prorocii: „Cum s-au făcut dintr-odată spre pustiire, au pierit pentru fărădelegile lor”298. Iar Iov: „Nu numai atât, ci şi candela nelegiuiţilor se va stinge”299, ceea ce şi Ecclesiastul a adăugat după rânduială:
8. Mai bun este sfârşitul cuvintelor decât începutul lor.
Pentru că înţeleptul este derutat300 şi din pricina bunăstării păcătoşilor, este în nedumerire şi pentru că îşi înmoaie pentru puţin tăria sufletului, cele spuse la urmă sunt mai bune decât cele spuse la început.
293 Ier. 12, 1.
294 PS. 72, 12.
295 Ps. 72,13.
296 Iov 21, 7.
297 Ps. 7,11.
298 PS. 72, 12.
299 IOV 21, 17.
300 cf. Eccl. 7, 7.
114
8-9. Este mai bun un om îndelung-răbdător decât unul înălţat cu duhul. Nu te grăbi să te mânii cu duhul.
Ce mai este asemenea cu îndelunga-răbdare, de vreme ce însuşi Dumnezeu este numit îndelung-răbdător301? Cum atunci să nu fie mai bun cel îndelung-răbdător decât unul înălţat cu duhul? Căci unul râvneşte şi îl imită pe Făcătorul lui, cum zice Pavel: „Fiţi următori ai lui Hristos ca fii iubiţi”302, iar cel înălţat cu duhul pe acela îl imită despre care se zice: „înălţatu-s-a inima ta întru frumuseţea ta”303. Şi pentru aceea a pus ca o temelie învăţăturii sale acel: „Să nu se înalţe cu duhul”, şi acel: „Fericiţi săracii cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”304, săraci nu în Duhul Sfânt căci a se îmbogăţi în Acela şi a spori în El este fericit -, ci în duhul înălţării, în cugetul de prisos al părerii de sine.
9. Fiindcă mânia în sânul nebunilor se odihneşte.
Bine a numit nebuni pe cei în al căror sân se odihneşte mânia, fiindcă nebunia hrăneşte mult neorânduială, fiindcă a se mânia se întâmplă multora, chiar şi înţelepţilor, dar ei o înfrânează. Prin urmare, nu se cuvine ca mânia să se odihnească în sânul sufletului şi, poate, să o linguşească şi să-i slujească, ci, mai degrabă, să o nimicească în el, ca nu cumva să pedepsim mânia proprie sufletului, cea împotriva patimilor sale. Căci a se mânia pentru Dumnezeu, aceasta este foarte bine, cum însuşi spune: Mai bună este mânia decât râsul305, fiindcă a se mânia împotriva celor ce păcătuiesc este vrednic cu adevărat de multe fericiri.
301 Cf. Ieş. 34, 6; Num. 14,18; Ps. 85,15; 102, 8; 144, 8; înţ. Sol. 15,1; înţ. Sir. 5,4; Iona 4,2.
302 Ef. 5,1.
303 Iez. 28,17.
304 Mt. 5,3.
305 Eccl. 7,3.
115
10. Să nu spui: Ce se întâmplă, că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea? Că nu întru înţelepciune ai întrebat despre aceasta.
Nu pentru una, ci pentru multe condamnă nebunia celor ce spun acestea. Mai întâi, că vieţii nu-i lipsesc relele. Când au lipsit din ea răzvrătirile, când, războaiele, când, foametea sau ciumele? Dar omul obişnuieşte să se îngreuneze de cele prezente, şi pe cele a căror experienţă a avut-o le socoteşte grele, iar pe cele a căror experienţă nu am avut-o le socotim uşoare. Dar, oare, nu s-a închis Raiul odată cu căderea lui Adam?306 A urmat uciderea lui Abel307, pedeapsa lui Cain308, pierzania uriaşilor309 şi potopul adus asupra lor310, împărţirea limbilor311, împrăştierea neamului312, robia cea din Egipt a urmaşilor lui Avraam313, nenorocirea lor cea din pustie. Cum, aşadar, condamnă cineva zilele din vremea lui şi laudă pe cele dinaintea lui ca fiind bune? Apoi chiar dacă aşa ar sta lucrurile, nici aşa nu este al tău să cunoşti deplin consecinţele faptelor, ci al lui Dumnezeu, Cel ce a iconomisit toate cu înţelepciune şim dreptate.
11-12. Bună este înţelepciunea cu moştenirea şi le prisoseşte celor ce privesc La soare pentru că, la umbra ei, înţelepciunea este ca umbra argintului şi prisosul cunoştinţei înţelepciunii va face viu pe cel care-i stă alături.
306 cf. Fc. 3,23-24.
307 cf. Fc. 4,8.
308 cf. Fc. 4,11-12.
309 cf. Fc. 6, 4-7.
310 cf. Fc. 7,1 sq.
311 Cf. Fc. 11, 7-9.
312 Cf. Ieş. 1, 8 sq.
313 Cf. Ieş. 15 sq.
116
Pentru că înţelepciunea este un bine, „Fericit, zice, este cel ce a aflat înţelepciune”314. Dar cei din afară numesc înţelepciune amăgirea lor despre care zice Sfântul Pavel: „Nu a făcut Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii?”315. Căutând să arate ce înţelepciune laudă în prezent, a adăugat: cu moştenire, evident, cea de la Dumnezeu. Căci „unuia i-a dat prin duhul cuvânt de înţelepciune”316. Cei ce o deţin pe aceasta nu privesc la soare asemenea cu ceilalţi oameni, ci la folosul mai mare şi supraabundent. Unii care iau aminte la înţelepciunea cea de jos, la mitologia elinilor, văzând soarele, îl socotesc dumnezeu317, şi cred că merge prin propria lui putere. Pentru aceea îi şi aduc rugăciuni şi cereri. Iar cei care au moştenit înţelepciunea cea din cer, văzând soarele, îl numesc pe el luminător mai mare decât altele, dar slăvesc pe Făcătorul soarelui318. Are şi înţelepciunea ceea ce are bogăţia de la bani319. Dar înţelepciunea are şi altceva pe care nu îl au banii. Căci ce face umbra argintului, adică acoperământul? Adună prieteni, zideşte case, ridică cetăţi, eliberează din primejdii. Dar şi umbra înţelepciunii face acestea şi îi îndreaptă pe cei ce o au. Căci de unde a adunat Solomon atâta bogăţie şi slavă? Nu de la înţelepciune?320 Iar Daniel nu de la înţelepciune a dobândit prietenia lui Nabucodonosor şi Baltasar, Darius şi Cyrus?321 Dar are şi ceva mai mult, căci îl face viu pe cel ce-i stă alături, în prisosul cunoştinţei. Dar care este cunoaşterea mai multă decât înmulţirea înţelepciunii?
314 Pilde 3,13.
315 1 Cor. 1,20.
316 1 Cor. 12,8.
317 Cf. Deut. 4,19; înţ. Sol. 13, 2; Ezdra 8,16.
318 Cf. Fc. 1,16.
319 Cf. Înţ. Sol. 13,1.
320 Cf. II Par. 9,13 sq.
321 cf. Dan. 1 sq.
117
Faptul de a şti că acestea sunt vremelnice322 şi că folosul din ele este extrem de mic. Dar trebuie să privim spre viitoarea împărăţie şi astfel înţelepciunea îl înviază pe cel ce-i stă alături din morţii lucrurilor pământeşti, mutându-l la acelea întru care este viaţa pe care moartea nu o poate schimba.
13. Ia aminte la făpturile lui Dumnezeu, că cine va putea să le împodobească? Pe acesta Dumnezeu îl va întoarce.
Nu vezi cât de strălucitoare sunt făpturile lui Dumnezeu? Dar prin ochii înţelepciunii sunt cu mult mai strălucitoare. Căci în ele înţeleptul vede şi raţiunea din ele, iar omul care nu este înţelept vede pe orb, sau pe surd, sau pe altul care este mutilat altfel şi trece asupra lui o vedere plină de curiozitate. Iar înţeleptul se gândeşte în sinea lui: De ce nu sunt toţi şchiopi sau, negreşit, Făcătorul nostru al tuturor numai pe acesta l-a trecut cu vederea, El singur ştiind să-l îndrepte? Şi aşa cum nimeni nu ştie să îndrepte un vas de aramă decât numai arămarul, asemenea şi pe unul de argint, argintarul, ba nici pe unul de lut nu ştie nimeni să-l dreagă decât numai olarul, tot aşa nimeni nu poate îndrepta ceea ce este strâmb323 la oameni, la animale, la elemente. Căci îndreptarea acestora în mod necesar este rezervată numai Făcătorului lor. Mare este soarele şi luna, dar nu este în puterea lor să lipsească sau să nu lipsească.
14. În ziua bunătăţii Lui, trăieşte în bine, şi ia aminte în ziua răutăţii. Vezi şi ceea ce a făcut Dumnezeu, potrivit cu aceasta despre vorbire.
Binele de căpătâi este lucrarea virtuţii şi retragerea de la răutăţi. Ziua bunătăţii este viaţa prezentă. Căci acesta este timpul de a împlini virtuţile şi de a-şi mărturisi păcatele. În ziua răutăţii ia aminte la bunătate, căci aşa cum cel ce priveşte la Ziua Judecăţii
322 Cf. II Cor. 4,18.
323 Cf. Eccl. 1,15.
118
cu ochii înţelepciunii vede că aceasta aduce rele asupra celor care calcă poruncile şi în mod analog aduce pedepsele pe măsura fărădelegilor de acum, dar vede şi că Dreptul Judecător a hotărât pentru faptele bune de acum răsplătiri în bunătăţi324. Aceasta a Făcut-o Dumnezeu despre vorbire, ca să potrivească cele prezente cu cele viitoare cu privire la răsplătire.
14-15. Ca să nu afle omul în urma lui nimic. Am văzut de toate în zilele deşertăciunii mele.
Ca să nu se afle a învinui pronia lui Dumnezeu, nici să-I reproşeze ceva Judecătorului. Iar Am văzut de toate, adică în viaţa prezentă, dar mai întâi am văzut şubrezenia şi vremelnicia care se află întru ea, apoi faptul de a se sârgui mulţi în ea şi a se împărtăşi de cele deşarte. Pe toate acestea le-am văzut cu ochii înţelepciunii.
15. Este un drept care piere în dreptatea lui şi este un nelegiuit care dăinuie în răutatea lui.
Oare nu te uimeşte cuvântul? Căci, vei spune, când dreptatea îl pierde pe cel ce o înfăptuieşte, când lumina vatămă, când vatămă ploaia seminţele, când le distruge? Când? Când nu sunt lucrate în chip potrivit. Lumina vatămă când se folosesc de ea cei cu ochii bolnavi. Vatămă ploaia când pământul este nelucrat. Pierde dreptatea când se întrece limita pusă de Dumnezeu, Cel ce a dat-o. Căci dreptatea lui Dumnezeu325, cea care este a Lui, păzeşte limitele, dar dreptatea omului, cea pe care o plăsmuiesc unii după mintea lor, aceea vatămă. Şi de aceea, zicând: Este drept care piere, nu a tăcut, ci a zis: în dreptatea lui. Aşa încât dreptatea lui Dumnezeu este a-l milui pe sărac, a-l hrăni pe sărac. „Risipit-a, dat-a săracilor, dreptatea lui rămâne în veac”326. Dar dacă cineva miluieşte
324II Tim. 4, 8.
325 Cf. Mt. 25, 34 sq.
326 Cf. Ps. 111,8; II Cor. 9,9.
119
din nedreptate şi este darnic din cele agonisite prin lăcomie, ceea ce nu îi place lui Dumnezeu, aceasta nu mai este dreptatea lui Dumnezeu. Căci aceea îndeamnă: „Cinsteşte-L pe Domnul din ostenelile tale drepte”327. Iarăşi, dreptate a lui Dumnezeu este a purta de grijă de ai săi328 şi a nu trece cu vederea rudele329. Dar dacă pentru ai tăi şi pentru rude încalci egalitatea şi preferi pe prietenul păcătos sau pe ruda ta dreptului, ai nesocotit dreptatea lui Dumnezeu. Căci zice legea lui Hristos: „Cel ce face voia Tatălui Meu, acesta este fratele Meu şi mama Mea”330. Aşadar, această dreptate [proprie] îl strică pe cel drept în ea. Dar aşa cum acest lucru este rău, tot aşa şi ceea ce urmează. Şi este un nelegiuit care dăinuie în răutatea lui. Este o boală jalnică să stărui în răutate şi să îmbătrâneşti în tină. Şi nu a spus „păcătosul” sau „cel rău”, ci spune nelegiuitul, cuvânt care îl caracterizează pe cel necredincios, pe cel străin de dreapta credinţă. Aceştia dăinuie în răutate, fiindcă s-au depărtat pe ei înşişi de lumină şi nici nu pot să vadă calea virtuţii.
16. Nu fi prea drept şi nu te înţelepţi peste măsură, ca nu cumva să-ţi ieşi din fire.
Iarăşi iudeul se sminteşte şi se poticneşte de cuvântul acesta, neştiind că Dumnezeu vrea ca dreptatea să fie unită cu iubirea de oameni, şi nici dreptatea să nu se despartă de iubirea de oameni, nici iubirea de oameni de dreptate. Căci şi prorocii, numindu-L drept pe Dumnezeu, totodată îl numesc pe El iarăşi şi iarăşi milostiv: „Milostiv este Domnul, şi drept”331, dar şi El însuşi zice, la Moise: „Domnul Dumnezeu este îndurător, îndelung-răbdător şi
327 Pilde 3, 9.
328 C. I Tim. 5, 8.
329 cf. Is. 58, 7.
330 Mt. 12,50.
331 Ps. 114,5.
120
multmilostiv şi păzeşte dreptatea”332, încât voieşte să împletească la dreptate compătimirea. Prin urmare, nu fi prea drept, ca să nu depăşim limita lui Dumnezeu, ceea ce au pătimit fiii iudeilor, zicând apostolilor: „Pentru ce învăţătorul vostru mănâncă cu vameşii şi păcătoşii?”333. Apoi, arătând Hristos că nu Se desfată de păcat, răspunde către ei: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”334. Nu fi prea drept cu păcătoşii când se pocăiesc335, tăgăduindu-le mântuirea, şi nu te înţelepţi peste măsură ca să nu-ţi ieşi din fire, ca să nu te interesezi de cer sau de temeliile pământului şi de cuprinsul mării. Dar aduce acestea pentru a uimi, tulburându-l pe cel ce ar încerca lucruri mai mari sau de acelaşi fel. Dar nici nu te preocupa că Dumnezeu, putând să-l mântuiască pe om numai cu cuvântul, a ales să Se întrupeze şi să guste din Pătimiri sau, fiindcă a voit aceasta, pentru ce nu a făcut-o de la bun început, şi în definitiv, de ce l-a mai plăsmuit pe om, ştiind că va păcătui? Acestea nu sunt de nici un folos celui ce întreabă. Dar se sârguieşte Ecclesiastul să spună adeseori aceleaşi lucruri pentru siguranţă. Căci zicând: Este drept care piere în dreptatea Lui, şi repetând acelaşi lucru, zicea: Nu fi prea drept. Şi iarăşi zicând: Este nelegiuit care dăinuie în răutatea lui, şi repetând acelaşi lucru, zice: Nu fi nelegiuit peste măsură, şi celelalte.
17-18. Nu fi nelegiuit peste măsură şi nu te învârtoşa, ca să nu mori când încă nu ţi-a sosit vremea. Este bine să te ţii de acestea.
Nelegiuieşte mult cel ce nu vrea să se schimbe, cel ce nu se întoarce din rătăcire337. Către care zice Dumnezeu prin Ieremia:
332 Ieş. 34, 6-7.
333 Mt. 9,11.
334 Mt. 9,12; Mc. 2,17.
335 Lc. 17,3.
336 Eccl. 7,15.
337 Cf. Iac. 5,20.
121
„Oare cel ce cade nu se mai ridică şi cel ce s-a abătut din cale nu se va întoarce?”338. Nu te învârtoşa, ci primeşte înmuierea pocăinţei, ca să nu mori când încă nu ţi-a sosit vremea. Căci vremea omului pentru plecarea de aici, dacă urmează a se duce când nu ar fi pregătit de aceasta, este apărarea păcătoşilor339 şi îndreptarea virtuţilor, aşa cum vremea grâului340 este când este copt, şi a strugurelui341, când este pârguit. Dar şi David îl fericeşte pe cel ce va da rodul lui la vremea lui342. Şi tot el a cântat cerând, în alţi termeni, să nu moară mai înainte de vreme: „Să nu mă iei la jumătatea zilelor mele”343, şi iarăşi: „bărbaţii sângiurilor nu vor ajunge la jumătatea zilelor lor”344, numind jumătatea zilelor nedesăvârşirea vieţuirii, ceea ce Ecclesiastul a numit moarte când încă nu a sosit vremea. Este bine să te ţii de acestea. De care? Să nu nelegiuieşti peste măsură, nici să nu te învârtoşezi, nici să mori când încă nu a sosit vremea.
18. Şi să nu-ţi spurci mâna de la acelea.
De la a te împărtăşi de cele de care ţi-a poruncit să fugi. Căci ce ar fi această spurcare a mâinilor, dacă nu întreaga noastră viaţă şi faptă căci prin aceasta ştie Duhul să numească mâinile în a nelegiui peste măsură345 şi a te învârtoşa într-atât, încât până la moarte să te amesteci în tina păcatului?
338 Ier. 8, 4.
339 Adică păcătoşii vor afla o oarecare apărare la judecată din moartea timpurie, în timp ce vremea dreptului pentru plecarea de aici este îndreptarea virtuţilor, rodirea lor
340 Cf. Iov 5, 26.
341 Cf. Am. 9,13.
342 Cf. Ps. 1,1 şi 3.
343 Ps. 101, 25
344 Ps. 54, 27.
345 Cf. Eccl. 7,17.
122
18-20. Fiindcă cel ce se teme de Dumnezeu va ieşi din toate, înţelepciunea îl va ajuta pe înţelept mai mult decât zece puternici care sunt în cetate, fiindcă nu este om drept pe pământ care să facă Binele şi să nu greşească.
Care sunt acestea? Toate cele câte înăbuşă şi reţin pe om, toate câte fac viaţa lui întristătoare346. Căci frica lui Dumnezeu este ieşirea din toate aceste rele şi ne face pe noi să dezbrăcăm toată răutatea şi să scăpăm din toată cursa pe care ne-o croiesc demonii347. Dar a numit aceasta înţelepciune. Înţelepciunea îl va ajuta pe înţelept, şi celelalte. Fiindcă este cu adevărat isprava înţelepciunii să spele un păcat de vreme îndelungată prin pocăinţă, oare, nu a fost înţelept tâlharul, când, atârnat fiind pe cruce, a strigat la Iisus răstignit: „Pomeneşte-mă întru împărăţia Ta”348, şi cuvântul acesta al lui a devenit slobozire din toate cele păcătuite de el349 vreme îndelungată? Nu înţeleaptă era femeia cea păcătoasă care prin prinosul plin de recunoştinţă al lacrimilor şi al sărutărilor cu care a sărutat picioarele Domnului350 s-a auzit pe sine numită fiică şi a devenit moştenitoare? O asemenea înţelepciune îl ajută pe înţelept mai mult decât zece puternici. Oare numeşte aici puternici pe cei dintre oameni pe care îi au [în frunte] cetăţile? Căci cu ce ar putea contribui aceia la izbăvirea păcatelor? Sau spune ceea ce este mai important mai presus de cele zece porunci ale Legii351 care erau în cetatea vechiului Ierusalim? Căci acelea porunceau:
346 cf. Înţ. Sol. 2, 1.
347 cf. I Tim. 3, 7; II Tim. 2,26.
348 Lc. 23, 42.
349 cf. Lc. 23,43.
350 cf. Mt. 26, 6 sq; Mc. 14, 3 sq.; Lc. 7,36 sq.
351 Cf. Ieş. 20,1 sq. Deut. 5,1 sq.
123
să nu ucizi352, să nu săvârşeşti adulter353, să nu te închini idolilor354, şi celelalte. Dar cum se va tămădui cel ce le calcă? Cum se va ridica cel ce a căzut? Aceasta nu o mai spun. Înţelepciunea pe care ne-a tâlcuit-o Iisus355, Care este înţelepciunea însăşi, Care ştia că nu este om drept pe pământ, care să facă Binele şi să nu păcătuiască? căci în mod necesar, omul greşeşte cu cuvântul şi păcătuieşte cu fapta, fiindcă Petru L-a lepădat357 şi Pavel L-a prigonit358 şi toţi ucenicii L-au lăsat pe Iisus răstignit359 -, a dat leacurile slobozirii din păcate.
21. Nu pune la inimă toate cuvintele pe care le vor grăi nelegiuiţii, ca să nu-l auzi pe robul tău blestemându-te.
Ştie Duhul lui Dumnezeu cât de uşor suntem predispuşi spre mânie noi, oamenii, că nu îndurăm să auzim că suntem vorbiţi de rău, nici nu filosofăm atunci când suntem clevetiţi. Iarăşi ştie că multe şi felurite sunt la oameni păcatele limbii şi că le înşirăm unii altora fără cruţare, cele care nu se cuvin a fi spuse: prietenii, prietenilor; vecinii, vecinilor; cei mai mici, celor mari; supuşii, dregătorilor; şi robii, stăpânilor. Prin urmare, ca nu cumva, auzindu-i pe cei ce le spun, să ne mâniem şi, mâniindu-ne, să ajungem la conflicte şi lupte, ne porunceşte nouă ca nici măcar să nu căutăm să le auzim şi de la început să nu ne intereseze cele
352 cf. Ieş. 20,13; Deut. 5,17.
353 cf. Ieş. 20,14; Deut. 5,18.
354 cf. Ieş. 20, 3-5; Deut. 5, 7-9.
355 Poate fi o trimitere la Lc. 24, 32: „când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile”.
356 cf. Iac. 3,2.
357 cf. Mt. 26, 34 şi 69 sq.; Mc. 14, 30 şi 66 sq.; Lc. 22. 34 şi 56 sq.; In 13,38; 18,17 sq.
358 Cf. Fapte 8,3; 9,1 şi 13; 22,4; 26,9-11; I Cor. 15,9; Gal. 1,15-23; Filip. 3,6; I Tim. 1,13.
359 Cf. Mt. 26, 31 şi 56; Mc. 14, 27 şi 50; In 16,32.
124
pe care le-ar spune supuşii noştri despre noi, ca nici noi înşine să nu ne interesăm, nici să le facem pe plac altora care ni le aduc la cunoştinţă. Pentru aceea zice: Nu pune la inimă, şi celelalte. Adică nu da mintea ta, iar dacă vei şi asculta, respinge cuvântul şi vei fi ca şi cum nu ai fi auzit.
22. Că adeseori te va vicleni şi te va vătăma inima ta cu multe coborâşuri, fiindcă şi tu ai blestemat pe alţii.
Adică, aceasta nu se întâmplă o dată, ci adeseori. Iar tu, dacă-ţi pleci urechile, vei medita multe căi ale răutăţii. Multe coborâşuri. Adică, toate coborâşurile spre mânie. Prin urmare, să nu se vatăme inima ta în răutate, gândindu-se la vreun mod de a pedepsi pe rob sau pe supus, pentru care a grăit asupra ta blestem sau clevetire360. Dar nu trebuie aceasta, fiindcă şi tu ai blestemat pe alţii. Căci nici tu nu eşti curat de patimă, ci, dacă vei cerceta bine conştiinţa ta, vei afla că şi tu fără doar şi poate i-ai blestemat pe unii, mâniindu-te, sau i-ai clevetit. Pentru aceea, nu te indigna ca şi cum ai fi nedreptăţit. Căci aceste alunecări sunt comune oamenilor. Ai pătimit aceasta şi tu, ba încă o mai pătimeşti. Mai ales pe acestea le-a tâlcuit, apoi şi pe cele la care a ajuns. Bine este să mergi în casa plângerii361, bine este să asculţi certarea înţeleptului362, că bună este înţelepciunea cu moştenire363, adică cea pe care i-a dat-o moştenire Dumnezeu. Căci aceasta nu întrece măsura pe care o întrecem noi prin gândurile cele fără de rânduială şi prin învăţăturile rele. Aceasta nu este bună, căci caută cele pe care nu va putea să le afle.
360 Cf. Înţ. Sir. 29, 6.
361 Cf. Eccl. 7,2.
362 Eccl. 7,5.
363 Eccl. 7,11.
125
23-24. Pe toate acestea le-am cercat întru înţelepciune. Am zis: mă voi înţelepţi Şi ea s-a îndepărtat de mine mai departe decât era, şi adâncul adâncului cine îl va afla?
Este rău să pătimeşti ceea ce a pătimit Ecclesiastul, fiindcă el însuşi îşi asumă persoana unora care au pătimit aceasta. Este rău să le încerci pe cele mai mari decât ne sunt nouă cu putinţă şi de folos, a căror nădejde de cunoaştere Dumnezeu ne-a ascuns-o în prezent. Cei care privesc cerul cu înţelepciune îl ştiu pe el tron al lui Dumnezeu, iau aminte la cât de frumoase sunt stelele, câtă frumuseţe au pomii şi, din făpturi, îl ghicesc pe Făcătorul lor şi îl socotesc pe El că este negrăit364 cu firea şi zic: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut”365. Dar cei care privesc acestea cu iscodire, încercând să afle cât de departe este soarele de lună şi ţes de aici unele premise şi raţionamente, de aceştia înţelepciunea se depărtează foarte mult. Căci pierd şi cunoaşterea ei cea pe măsura lor, căzând în adâncul adâncului. Ceea ce exprimă prin cine va afla? Căci „cine a cunoscut gândul Domnului ca să-l înveţe pe el?”366. Că adevărate sunt acestea toate o dovedeşte cu mult mai mult prin cele spuse în continuare.
25. Am dat ocol eu şi inima mea, ca să cunosc, şi să cercetez, şi să caut înţelepciune.
A arătat limpede ce înţelepciune condamnă şi care nu este îngăduit a o cerceta. Căci priveşte la cele spre care se sârguiesc cei din afară367. Eu şi inima mea. Nu zice astfel fiindcă noi suntem altceva decât inima noastră, ci zice că mi-am adunat mintea.
364 Cf. Ps. 18,3.
365 Ps. 103,25.
366 Is. 40,13; I Cor. 2,16; Rom. 11,34.
367 Adică păgânii, care sunt în afara credinţei creştine; cf. Mc. 4,11; I Cor. 5,12-13; Col. 4, 5.
126
Căci adeseori şi noi căutăm ceva, iar inima noastră pleacă la altceva. Dar ce caută el împreună cu inima? Ca să cercetez înţelepciune. Care înţelepciune? Cuvântul din cele ce urmează va arăta aceasta. Căci zice şi socoteală368.
25-26. Şi socoteală, şi să cunosc nebunia nelegiuiţilor, tulburarea şi rătăcirea. Şi am aflat-o eu pe ea mai amară ca moartea.
Socoteala pe care o socotesc fiii elinilor, calculând cerul, luna şi soarele, supunând făpturile lui Dumnezeu măsurilor lor369, şi nu se ruşinează neştiind măsura propriului lor suflet. A numit aceasta în chip potrivit nebunia nelegiuiţilor, adică a mulţimii sofiştilor şi a adunării deşarte a astrologilor. Dar a numit-o şi tulburare, ca una care tulbură sufletul şi care abate mintea de la îndeletnicirea cu cele mai bune, şi rătăcire, fiindcă nu rămâne în aceleaşi lucruri. O asemenea înţelepciune, mai bine zis, boală, a socotit-o mai rea ca moartea, folosindu-se de o comparaţie cât se poate de potrivită şi corespunzătoare: Şi am aflat-o eu pe ea mai amară ca moartea.
26. Împreună cu femeia care este mreajă, şi inima ei este undiţă, şi laţ este în mâinile ei.
Că a căuta asemenea lucruri este mai amar ca moartea370 este evident. Căci moartea înseamnă numai pierderea acestei vieţi. Dar căutarea în care se sârguiesc nelegiuiţii, de care se bucură vrăjitorii şi ghicitorii şi toţi ceilalţi [asemenea lor] te păgubeşte şi de viaţa viitoare, căci zice Domnul: „Orice păcat se va ierta omului, dar celui ce îl huleşte pe Duhul cel Sfânt nu i se va ierta lui nici
368 Eccl. 7,25.
369 Aluzie la dictonul antic, atribuit lui Protagoras din Abdera, „Omul este măsura tuturor lucrurilor” (PLATON, Theaitetos, 152 a, în Opere VI, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 193: „Individul este măsura tuturor lucrurilor: a celor existente, întru cât există, iar a celor inexistente, întru cât nu există” trad, de MARIAN CIUCĂ).
370 Eccl. 7,26.
127
în veacul de acum, nici în cel viitor”371, fiindcă numai a Duhului Sfânt este cunoaşterea cerului. Or, aceştia afirmă că izvodesc această înţelepciune prin născociri omeneşti şi prin înşelările demonilor. Pentru aceea, Duhul a numit-o aici mai amară ca moartea372. Dar a comparat-o pe ea şi cu femeia desfrânată şi adulteră, a cărei inimă este mreajă şi undiţă, fiindcă lucrarea şi meşteşugul ei este să-i vâneze pe cei ce cad în laţul ei şi se foloseşte de cugetele inimii ei ca de o undiţă, urzind numaidecât să spună ceva sau să facă. Tot ceea ce atinge leagă, punând mâna molatică şi vrăjită prin ungerile cu miruri. Aşa este şi înţelepciunea cea din afară. Căci îi desfată şi îi vrăjeşte pe cei fără de minte. Şi trebuie să fugi de fiecare dintre acestea două, mai înainte să te apropii de ea. Căci odată prins, cu greu mai scapi.
26. Cel bun înaintea Lui Dumnezeu va fi scăpat de ea, dar cel ce păcătuieşte va fi prins de ea.
Bun era Iosif înaintea lui Dumnezeu şi de aceea a scăpat din undiţa egiptencei373. Rău era Irod şi pentru aceea a ajuns în mreaja adulterei Irodiada374. Bun este poporul Bisericii, crezând povăţuirilor lui Pavel care ziceau: „Dacă i se pare cuiva între voi că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să fie înţelept”375, şi iarăşi: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofie şi cu deşarta înşelăciune. Dar se agaţă în mreaja acestei înţelepciuni păcătosul, poporul ereticilor”376. Căci în această privinţă, păcătuieşte în părţile vitale. Dar noi nu aşa, ci una să căutăm
371 Mt. 12,31-32.
372 Eccl. 7,26.
373 Cf. Fc. 39,1 sq.
374 Cf. Mt. 14, 6 sq.
375 1 Cor. 3,18.
376 Col. 2, 8.
128
în loc de toate: în loc de cele de prisos, ceea ce este necesar, în locul minciunilor, adevărul377.
27-29. Iată, aceasta am aflat, a zis Ecclesiastul: una câte una le-am cercetat ca să le aflu rostul pe care-l căuta sufletul meu şi nu l-am aflat. Şi am aflat un om dintr-o mie, dar o femeie în toate acestea nu am aflat. În afară de aceasta, iată am aflat şi aceasta: ceea ce a făcut Dumnezeu cu omul este drept, dar aceştia au căutat cugete multe.
Prin urmare, ceea ce spune că a aflat este cu totul evident: ce este ceea ce s-a pierdut? Fiindcă despre aceasta vorbeşte cuvântul, despre dreptatea omului, pe care Eva cea dintâi a stricat-o şi neamul femeiesc cel dintâi a suferit această pagubă378. De aceea, pornind de la ele caută mai întâi, nu simplu pe toate, ci cercetându-le una câte una, şi zice: una câte una le-am cercetat ca să le aflu rostul pe care-l căuta sufletul meu şi nu l-am aflat. Şi am aflat un om, dintr-o mie. Căci Binele este rar şi dreptatea omului se află la puţini despre care este scris: „Este mai bun unul care face voia lui Dumnezeu decât mii”379, dar o femeie în toate acestea nu am aflat. Oare Sarra380 este lepădată, sau Rebeca381, sau Rahila382, sau chiar şi Debora383? Nicidecum. Căci acelea au întrecut măsura femeiască şi au avut cuget bărbătesc, căci femeile care trăiesc în virtute sunt puse la un loc cu bărbaţii. Căci zice: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor”384, prin urmare, neamul femeiesc nu este exclus de la fericire, ci a arătat că acele femei care fac
377 cf. Ef. 4,25.
378 cf. Fc. 3,6 şi 16.
379 înţ. Sir. 16,4.
380 cf. Fc. 12 sq.
381 Cf. Fc. 24 sq.
382 Cf. Fc. 29 sq.
383 Cf. Jud. 4 sq.
384 Ps. 1,1.
129
binele sunt aşezate în rândul bărbaţilor. Dar ce anume este rar? Ce este ceea ce caută şi se află la puţini? în afară de aceasta, iată am aflat şi aceasta: ceea ce a făcut Dumnezeu cu omul este drept, fiindcă Dumnezeu l-a plăsmuit pe om după chipul Lui385. Prin urmare, în ceea ce este drept nu se află nimic strâmb386. Aparţin strâmbătăţii minciuna, pizma, vicleşugul şi cele asemenea acestora. Dumnezeu l-a făcut pe om drept, ca să-L cunoască pe Plăsmuitorul lui şi să păzească viaţa şi să o lucreze. Dar aceştia au căutat cugete multe, cercetând cele ce nu e legiuit să le afle şi căutând cele pe care nu le vor putea afla.
VIII, 1. Cine a cunoscut pe înţelepţi? Şi cine a cunoscut dezlegarea cuvântului? înţelepciunea omului lumineazăfaţa lui şi cel neruşinat la chip va fi urât.
Ne adresează nouă o întrebare bună şi necesară. Cine a cunoscut pe înţelepţi? Căci cel ce îi cunoaşte pe înţelepţi îi imită, iar cel ce îi ştie râvneşte lor. Acesta a cunoscut dezlegarea cuvântului, fiindcă el poate cu exactitate să vestească tâlcuirea Legii şi să mediteze lămurirea cuvântului duhovnicesc cu faptele şi cu buzele. Nu cumva era ritor Pavel? Iar Petru nu cumva era un înţelept? Nu cumva era insuflat de muze sau cărturar Ioan? Dar fiindcă aveau o petrecere curată şi o inimă plăcută lui Dumnezeu, trupul lor putând cuprinde sălăşluirea Duhului Sfânt387, au primit drept moştenire înţelepciunea mai presus de toţi, împotriva căreia toţi câţi s-au oştit au fost zdrobiţi şi armele lor s-au frânt. Despre această înţelepciune este potrivit a spune: înţelepciunea omului luminează faţa lui. Căci arată care este distanţa dintre bine şi rău. Şi cel neruşinat la chip va fi urât. Cine este cel neruşinat? Cel ce
385 cf. Fc. 1,26-27.
386 Cf. Is. 40,4; Lc. 3,5.
387 cf. I Cor. 3,16; 6,19.
130
stăruie în răutate388, cel ce este îndrăzneţ în cele de care ar trebui să se ruşineze, cel educat, dar nu înţelepţit. Căci unul ca acesta este urât de persoana celui ce caută înţelepciunea cea bună.
2. [Eu îndemn:] Gura împăratului păzeşte-o şi nu te grăbi pentru cuvântuljurământului lui Dumnezeu.
Fiecare dintre cele spuse este mântuitor. Căci a păzi gura împăratului şi a ţine ceea ce el încuviinţează, înseamnă a păzi ceea ce porunceşte, ceea ce voieşte acum şi ceea ce porunceşte peste puţin. Căci unul ca acesta niciodată nu păcătuieşte. Dar este bine să nu te grăbeşti la jurăminte389, nici, repezindu-te, să te juri390, ca să nu pătimeşti lucruri asemănătoare lui Irod391, ci să-ţi zugrăveşti înaintea ochilor sulul a cărui lungime şi lăţime atât de mare a văzut-o Zaharia392.
3. Du-te de la faţa lui. Nu sta în cuvântul rău.
Du-te de la faţa lui393, evident, a împăratului.
Cum sau în ce chip? Nu sta în cuvântul rău, contrazicând sau poruncind. Căci un asemenea cuvânt este rău, când, contrazicând, te sârguieşti să-ţi pui propria voie mai presus de voia împărătească394.
3- 4. Pentru că tot ceea vrea face, aşa cum vorbeşte un împărat puternic, şi cine îi va spune Lui: Ce-aifăcut?
Aşa încât, în zadar meştereşti multe împotriva ta însuţi, necâştigând nimic din acestea. Căci împăratul vorbeşte şi face cu autoritatea lui de împărat, limită având numai propria lui voie. Prin urmare, care e câştigul? Ce va fi celor ce se împotrivesc, dacă
388 Cf. Eccl. 7,15.
389 cf. II Pt. 1,10.
390 cf. Eccl. 9,2; Mt. 5,34-37; Iac. 5,12.
391 cf. Mt. 14, 6 sq.; Mc. 6,21 sq.
392 Zah. 5,1 sq.
393 Cf. Eccl. 8, 3.
394 Eccl. 8,5.
131
nu pagubă? Iar dacă acestea face împăratul cel vremelnic, ce se cuvine să cugetăm despre Dumnezeu? Căci pe împăratul pământesc îl opreşte timpul, dar Dumnezeu şi face, şi pune capăt timpurilor.
5. Cel ce păzeşte porunca nu va cunoaşte cuvânt rău.
Paza cărei porunci o porunceşte? Cea pe care cel ce o păzeşte nu va cunoaşte cuvânt rău. Care este acest cuvânt rău şi când va avea loc, ascultă.
5. Şi vremea judecăţii o cunoaşte inima înţeleptului.
Acolo este cuvântul rău, sentinţa împotriva celor fără de lege. „Duceţi-vă, blestemaţilor, în focul cel veşnic.”395 Prin urmare, cel ce păzeşte poruncile lui Dumnezeu396 nu va auzi nimic dintre acestea spuse către el, nici cuvânt rău.
6-7. Pentru că este vreme şi judecată pentru orice lucru, fiindcă cunoaşterea omului este multă asupra lui, fiindcă nimeni nu cunoaşte ce va fi, că cine îi va vesti lui cum va fi după el?
Pentru că este vreme şi judecată pentru orice lucru, poate pentru a pluti pe mare, a cultiva pământul, a bate arama, a face negoţ, viaţa prezentă, dar despre vremurile acestea a vorbit mai înainte, când a zis: Vreme este să sădeşti, să te naşti şi să mori397, şi celelalte. Dar cel care se foloseşte de timp, cum se cuvine, iar nu în chip fără de lege, ştie că puţin după aceea va fi Judecata398. Prin urmare, cel fără de minte nu cunoaşte aceasta, învârtoşându-şi cugetul lui în răutate sau, chiar ştiind aceasta, o dispreţuieşte, dar inima înţeleptului o cunoaşte şi se păzeşte399. Căci aşa cum vom petrece aici, tot aşa ne aşteaptă şi dincolo. Aceasta o ştie cel ce este cu adevărat
395 Mt. 25,41.
396 Cf. Eccl. 8,5.
397 cf. Eccl. 3,2.
398 cf. Iov 34,23.
399 Cf. Eccl. 8,5.
132
înţelept. Dar câţi ani sunt între timpul de acum şi răsplătire, unde ar putea fi locul în care va aduna Dumnezeu tribunalul Judecăţii, cel înţelept nu va cerceta, şi nici pe altul nu-l va suferi să cerceteze400. Pentru ce ascultă! îl tulbură pe el, după cum îl şi nelinişteşte, mulţimea cunoştinţei pe care, căutând-o, nu o poate cuprinde. Când va fi Judecata? Unde şi cum?401 Pentru ce lucrătorii cei din ceasul al unsprezecelea primesc cei dintâi dinarul celor care s-au ostenit toată ziua?402 Pentru că cine îi va vesti lui cum va fi? Căci dacă Legea nu a spus, dacă prorocii nu au propovăduit, dacă harul Evangheliilor nu ne-a predat, de unde vom avea cunoaşterea acestora şi înştiinţarea?
8-9. Nu este om care să aibă putere asupra vântului ca să-l împiedice odată cu suflarea şi nu este om care să aibă putere în ziua morţii şi nu este scăpare în ziua războiului şi nelegiuirea nu-l va izbăvi pe cel ce-i stă alături. Toate acestea le-am văzut eu.
Omul nu are putere asupra nici unui duh. Căci nici nu poate cineva muta dăruirea Duhului Sfânt403, astfel încât să o deplaseze, dacă ar pizmui pe cineva, fiindcă „Duhul suflă unde voieşte”404. Nici suflarea vânturilor nu depinde de puterea noastră, nici nu putem noi să mişcăm vântul cel de miazănoapte sau altul dintre vânturi în locul în care suflă vântul cel de miazăzi sau alt vânt, ba nici duhul cel din noi, prin care respirăm şi ne mişcăm405. Despre acesta vorbeşte şi acum. Căci îi este rezervat duhului să locuiască în noi406 şi să ne cârmuiască. Nici nu ni se va da suflare407, voind
400 Cf. Eccl. 1,18.
401 Cf. Mt. 24,36; Mc. 13,32.
402 Cf. Mt. 20,1 sq.
403 Cf. Fapte 10, 44-47.
404 In 3, 8.
405 Cf. Fapte 17,28.
406 Cf. In 3,8.
407C. înţ. Sol. 15,11.
133
noi aceasta, nici invers, nu ne vom da duhul. Nu ştim cum am venit pe lume, nici cum vom pleca şi ceea ce este mai mare decât toate e faptul că, chiar dacă am voi să ne despărţim pe noi înşine sau pe cei de aproape ai noştri de suflarea vieţii şi de mişcarea sufletului, dar dacă Dumnezeu nu voieşte aceasta, în zadar am încerca. Pe câţi sabia nu a putut să-i vatăme, nici focul nu a putut să-i atingă, pentru câţi funia de spânzurătoare nu a folosit la nimic?! Câţi au scăpat de leacuri otrăvitoare?! Câţi, chiar după naufragii şi fiare, nu au putut lepăda suflarea vieţii, dacă nu a venit cel ce cheamă, dacă nu a fost trimis cel ce meştereşte, dacă nu a venit cel ce are sentinţa omului?! Iar când vine acela, nu este om care să aibă putere în ziua morţii. Dar este evident acest lucru din faptul că nimic nu-l poate chema înapoi pe cel ce călătoreşte, nici mâinile doctorilor, nici avuţia banilor, nici înălţimea înţelepciunii. Căci cine îl va trimite să cadă în război pe cel ce a primit o moştenire? Nu şi-a schimbat armura împăratul Ahab, împăratul Iudei408, ca să se ascundă? Dar s-a salvat Iosafat409 fiindcă Dumnezeu nu a vrut ca el să cadă -, iar împăratul lui Israel a căzut. Şi pe bună dreptate se zice: nelegiuirea nu-l va izbăvi pe cel ce-i stă alături. Căci nelegiuirea nu poate izbăvi nici acum, nici mâine, nici în viitor. Fugiţi, aşadar, de nelegiuire, nu luaţi aminte la meşteşugirile vrăjitorilor. Căci nu aşa spune Ecclesiastul, ci cum zice, ascultă! Toate acestea le-am văzut eu. Dar cel ce vede se abate de la nelegiuire, cel ce contemplă se păzeşte, ca nu cumva să păţească cele asemănătoare celor ce nu cunosc. Toate acestea le-am văzut eu. Nu numai pe cele care au venit, ci şi pe cele care vor veni.
9-10. Şi mi-am dat inima la toată făptuirea care se făptuieşte sub soare, toate câte sunt în puterea omului asupra omului ca să-i facă rău. Şi atunci i-am văzut pe nelegiuiţi duşi la morminte.
408 Cf. III Rg. 22, 29 sq.; II Par. 18, 28 sq.
409 Cf. III Rg. 22, 41.
134
Fiindcă se folosesc de libertatea voinţei, de lăcomia stăpânirii. Căci unul, poftind, răpeşte de la slujitorul său, altul îşi face a lui moştenirea care nu i se cuvine nicidecum după lege410. Altul, calomniind, atacă în case şi în câmpuri. Altul, pizmuind, răpeşte slava aproapelui. Dar acestea până când? Care timp va împiedica cele spuse? Schimbarea pământului, ieşirea de aici, sfârşitul omenirii. Făcând aceasta clar, zice: Şi atunci i-am văzut pe nelegiuiţi duşi la morminte. Atunci, când? Când şi-a oprit ochii asupra celor ce se folosesc de putere pentru lăcomie, cum spune David: „Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului şi a trecut şi, iată, nu era şi l-am căutat pe el şi nu am aflat locul lui”411. Se cuvine ca cel înfrânat şi înţelept să-şi ţină mintea în frâu, ca să nu râvnească cele rele, când s-ar întâmpla să fie tulburat de gânduri cu privire la cei care vieţuiesc rău şi le merge bine, şi să-şi închipuie atunci ieşirea din viaţă, să se gândească la închisoarea mormintelor. Căci „moartea păcătoşilor este cumplită”412. I-am văzut pe cei nelegiuiţi. Pe care? Pe toţi cei care propovăduiesc nelegiuirea.
10. Şi s-au dus din locul cel sfânt şi au fost lăudaţi în cetate că au făcut aşa.
Nu este nici un folos pentru cel ce plăsmuieşte chipurile cu nume mincinos al virtuţilor şi care se împărtăşeşte de ele, pentru cel ce făţăreşte dreptatea, pentru cel ce mimează sfinţenia, el fiind lup care poartă piele de oaie413. Nu este nici un folos pentru cel care, fiind înger al satanei, se preface în înger de lumină414 şi cel ce s-a oştit pentru diavol să se dea drept slujitor al lui Hristos şi
410 cf. Ieş. 20,17; Deut. 5,21.
411 Ps. 36,35-36.
412 Ps. 33,20.
413 c. Mt. 7,15.
414II Cor. 11,14.
135
să-şi închipuie că este oştean al lui Hristos. Sau nu L-ai auzit pe Cel ce îi poruncea lui Iezechiel să înceapă de la cei sfinţi?415 Nu de la cei ce erau cu adevărat sfinţi, ci de la cei ce slujeau cu nevrednicie celor sfinte. Şi s-au dus din locul cel sfânt. Adică erau slujitori ai sfintelor. Fiindcă aveau chipul exterior al dreptăţii, au fostlăudaţi în cetate. Căci ascundeau ceea ce unii în zadar se trudesc să ascundă. „Căci nu este nimic ascuns care să nu se descopere.”416
10. Şi aceasta este deşertăciune.
Şi aceasta este deşertăciune. Căci se ostenesc în deşert la aceasta cei ce se mută de aici417. Cele pentru care se ostenesc cu minciună şi se trudesc sunt pentru făţărnicie; dacă s-ar osteni pentru virtutea cea adevărată, osteneala lor nu ar fi fără plată418. Dar de unde şi până unde poate făţărnicia să se ascundă? Le-a descoperit, vădindu-le în chip sănătos.
11. Că nu este împotrivire celor ce fac răul grabnic, şi de aceea s-a încredinţat inima fiilor oamenilor în ei înşişi ca săfacă răul.
Aceasta cu adevărat a ruinat viaţa, aceasta a făcut să se rărească bunătăţile şi să se înmulţească răutăţile. Căci „dacă nu s-ar lăuda păcătosul cu poftele sufletului lui şi cel ce nedreptăţeşte nu s-ar binecuvânta”419, nu s-ar încredinţa inima fiilor oamenilor în ei înşişi ca să facă răul, ceea ce nu se întâmplă de curând, ci de când Adam a început să alunece420.
12. Cel care a păcătuit a făcut răul de atunci şi de la depărtarea lor.
415 Cf. Iez. 9,6.
416 Mt. 10, 26.
417 Cf. Înţ. Sir. 11, 20.
418 Cf. I Cor. 3, 8.
419 Ps. 9,23.
420 Cf. Fc. 3,6sq.
136
Adică din vremurile de la începuturi, din acele vremuri în care Dumnezeu i-a spus lui Noe lucruri de felul acestora despre neamul omenesc: „De acum nu voi mai adăuga încă a blestema pământul, căci pururea cugetul omului este plecat spre cele rele”421. Prin urmare, cine a păcătuit a săvârşit răul, adică a fost pervertit de rău422. Dar nici păcatul nu rămâne nepedepsit, nici virtutea, nerăsplătită. Află răsplata fiecăruia.
12- 13. Pentru că ştiu şi eu că le va fi bine celor ce se tem de Dumnezeu, ca să se teamă de la faţa Lui. Şi bine nu va fi nelegiuitului şi cel ce nu se teme de la faţa lui Dumnezeu nu îşi va îndelunga ziua la umbră.
Luându-le în derâdere pe cele omeneşti, învinuind deşertăciunea vieţii, ştie că celor ce se tem de Dumnezeu le va fi bine. Căci Dumnezeu, fiind bun, dăruieşte cele bune celor ce se tem de El. Aşadar, celui ce se teme atât de Dumnezeu, încât să se teamă de la faţa Lui, arătând ascultare către Hristos cu fapta şi cu cuvântul423, îi va fi bine când Hristos va judeca toate ale noastre. Atunci nu-i va fi bine nelegiuitului, căci atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui424. Nelegiuitul este mult inferior drept-credinciosului, mai întâi, pentru că le preferă pe cele stricăcioase în locul celor nestricăcioase şi apoi fiindcă nici nu petrece în ele îndelungă vreme, căci umbră este viaţa noastră425, floarea ierbii. Căci nu ştim când ne cheltuim, nu ştim cum se scurge ulciorul şi cum se rostogoleşte roata426 şi cum ţărâna se întoarce în ea însăşi427. Ţesem haină şi, mai înainte ca aceasta să se învechească, ne învechim
421 Fc. 8,21.
422 Cf. Pilde 28,20.
423 Cf. Rom. 15,18.
424 Pilde 24,12; Mt. 16,27; Rom. 2, 6; Apoc. 22,12.
425 Iov 8, 9; Is. 40, 6; I Pt. 1, 24.
426 Cf. Eccl. 12, 6.
427 Cf. Înţ. Sir. 14,17.
137
noi428. Coasem sandale din piei moarte, dar, mai înainte ca acestea să se zdrobească, ne zdrobim noi.
14. Este deşertăciune care este făptuită pe pământ. Că sunt drepţi şi ajunge la ei plata ca pentru ofaptă a nelegiuiţilor şi sunt nelegiuiţi şi ajunge la ei plata ca pentru o faptă a drepţilor. Şi am zis că şi aceasta este deşertăciune.
Symmachos a redat mai clar: Sunt drepţi cărora li se întâmplă după faptele celor fără de lege, şi sunt nelegiuiţi cărora li se întâmplă ca şi cum arfifăcut după faptele drepţilor.
Fiindcă aceasta aşa este, căci bine şi exact a pus pe pământ, când spune: Este deşertăciune care este făptuită pe pământ. Căci în ceruri nu este nici o deşertăciune, nici de felul celei care este învinuită acum. Cum nu este legiuit ca drepţii nici să nu locuiască cu cei răi? Şi pentru aceasta balaurul a fost aruncat afară de acolo429. Iar în vremea prezentă, drepţii nu diferă de nelegiuiţi în ceea ce priveşte bunătăţile vieţii. Dimpotrivă, cei răi prisosesc în acestea faţă de drepţi, fiindcă cele vremelnice sunt ale celor răi, iar ale drepţilor sunt cele veşnice430. Cum ar fi: nu era, oare, drept Ioan, şi Botezător, şi înaintemergător431? Dar i s-a întâmplat lui ca şi cum ar fi făcut faptele nelegiuitului. Acestuia i s-a tăiat capul ca şi cum ar fi fost tâlhar, sau unul care sapă zidurile, sau un ucigaş. Şi iarăşi sunt nelegiuiţi cărora li se întâmplă ca şi cum ar fi făcut faptele drepţilor. Cum erau Anna şi Caiafa, căci aveau rânduiala preoţiei, slava de la popor ca nişte drepţi432. Dar nu în zadar îngăduie Dumnezeu acestea, ci ca să înmulţească cununile drepţilor, ca unii care se nevoiesc în dreptate, nu pentru pofta bunătăţilor
428 Cf. Deut. 29,5.
429 Ca să nu locuiască împreună drepţii cu cel rău; cf. Apoc. 12,9.
430 cf. Mt. 3,1; 21,32; Mc. 1, 4; Lc. 1,17; In 3, 23 şi 28.
431 cf. Mt. 14,1 sq.; Mc. 6,14 sq.
432 cf. Mt. 26,3-5 şi 57 sq.; Lc. 3,2; In 11,49 sq.; 18,13 sq.; Fapte 4,5-6; 5,17.
138
pământeşti, iar cei răi să nu afle loc de iertare la Judecată, ei care nu s-au lăsat conduşi la dreapta credinţă nici din pricina bunătăţilor [făgăduite]. Dar vei spune: „Şi totuşi nu toţi nelegiuiţii sunt îndestulaţi”433, nici toţi drepţii nu sunt în nenorocire. Bun. Căci nu pe toţi drepţii îi ajung cele ale celor răi, nici pe toţi păcătoşii nu îi ajung cele ale drepţilor. Căci pe mulţi nelegiuiţi dreptatea i-a doborât434, pe uriaşi435, pe faraon, pe Eli şi fiii săi. Prin urmare, când vei vedea pe nelegiuit că i se întâmplă lui ca pentru fapta dreptului, cinstea cea de la oameni, având slavă, bunăstare, fericire, iar pe drept că îl ajunge plata ca pentru o faptă a nelegiuitului, cum ar fi ruşinea, ocara, clevetirea, aceasta strig-o şi tu la vremea potrivită: Şi aceasta este deşertăciune să te poticneşti de acestea şi să te rătăceşti şi să nu cunoşti că Dumnezeu nu a pus diferenţă în împărtăşirea de bunătăţile pământeşti între drepţi şi nedrepţi, nici între credincioşi şi necredincioşi. Căci nu veacul de acum, ci numai cel viitor are desfătarea drepţilor şi a credincioşilor.
15. Şi am lăudat eu veselia, că nu este alt bine omului sub soare decât să mănânce, şi să bea, şi să se veselească, şi aceasta va fi cu el în truda lui în zilele vieţii lui, pe care i le-a dat lui Dumnezeu sub soare.
Adică veselia cea duhovnicească despre care zice David: „Dat-ai veselie în inima mea”436. Pe aceasta, zice, am lăudat-o, fiindcă este numai a celor drept-credincioşi437. Căci cum nelegiuitul şi necredinciosul se va împărtăşi de Masa cea de Taină? Iar dacă se va şi împărtăşi, nu-i va fi lui spre veselie, ci spre osânda lui
433 Cf. Ps. 72,12.
434 Cf. Înţ. Sol. 14,31.
435 Fc. 6,4 sq.
436 Ps. 4,7.
437 c. Eccl. 2,26.
139
mănâncă şi bea438. Cei drept-credincioşi, pe lângă aceasta, au şi altele mai presus de soare, şi desfătarea Raiului, şi moştenirea împărăţiei, dar aici sub soare nu este alt bine omului decât să le mănânce pe cele dumnezeieşti, să bea cele de Taină şi să se veselească în acestea, şi cu acestea şi cu meditarea Legii439 şi cu cântările duhovniceşti440. Aceasta îi va fi omului în truda lui cu care se trudeşte pentru virtute, fie în post, fie în dormitul pe jos, fie în răbdarea ispitelor întru care Dumnezeu ne-a dat să ne petrecem zilele vieţii noastre vădite sub soare.
16. În acestea mi-am dat inima mea să cunoască înţelepciunea.
Care? Cea pe care Dumnezeu a iconomisit-o tainelor noastre441. Cum Dumnezeu-Cuvântul este pus înainte ca pâine442, cum Arhiereul Se junghie ca mielul443, cum Cel neîmpărţit Se împarte şi rămâne iarăşi neîmpărţit444 şi cum a îngăduit în veacul prezent ca nelegiuiţii să se întâlnească cu drepţii şi drepţii cu nelegiuiţii445, rezervând judecata fiecăruia şi răsplătirea pentru veacul cel viitor.
16. Şi să văd împrăştierea cea făptuită pe pământ.
Cu înţelepciunea am comparat înţelepciunea, cu cea adevărată pe cea cu nume mincinos, cu cea dată de Dumnezeu pe cea lucrată de demoni, pentru aceea a şi numit-o pe aceasta împrăştierea cea făptuită pe pământ, despre care şi Iacov a zis: „înţelepciunea aceasta nu este de sus, ci pământească, trupească,
438 Cf. I Cor. 11, 29.
439 cf. Ps. 118,77.
440 Ef. 5, 19; Col. 3,16.
441 Cf. I Cor. 6, 7.
442 cf. Mt. 26,26 sq.; Mc. 14,22 sq.; Lc. 22,15 sq.; In 6,26-27; I Cor. 11,23 sq.
443 Cf. Apoc. 5, 6.
444 Adjectivul „neîmpărţit”, atribuit Mântuitorului, trimite la învăţătura stabilită la Calcedon (451).
445 Cf. Eccl. 8,14.
140
demonică”446, la care ajung fiii elinilor447, împrăştiindu-se în cele în care este pagubă multă şi nici un câştig, sudoare fără plată. Căci se chinuie fără nici o răsplată, iar dacă şi adună, adună spini şi pălămidă448.
16. Pentru că nu poate omul vedea somn în ochii lui ziua şi noaptea.
Dar cine sunt cei ce pătimesc aceasta, dacă nu cei ce cercetează stelele noaptea, iar ziua măsoară mişcările soarelui, pe care nu le este permis nicidecum să le înţeleagă449?
17. Şi am văzut toate făpturile lui Dumnezeu, că nu va putea omul să afle făptuirea cea făptuită sub soare.
Chiar dacă vei măsura o parte din mare, totuşi nu o vei măsura toată, căci nici să o navighezi toată nu este îngăduit. Chiar dacă vei observa unele climate ale pământului, dar sunt altele mult mai înlăuntru decât acestea, a căror căldură sau temperatură bună sau rea a anotimpurilor nimeni nu o poate spune. Căci sunt ţinuturi nelocuite. Căci cine va explica lucruri pe care nimeni nu le-a văzut?
17. Toate câte se va trudi omul să le caute nu le va afla.
Şi totuşi Domnul a zis: „Căutaţi şi veţi afla”450, dar aceasta este pusă mai înainte: „Cereţi şi vi se va da”451. Şi Iacov: „Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare, şi i se va da”452. Prin urmare, cere de la Dumnezeu şi, cerând, le vei primi pe toate câte îţi sunt de folos să le primeşti. Iar dacă ceri cele ce nu sunt
446 Iac. 3,15.
447 cf. I Cor. 1,22.
448 cf. Fc. 3,18; Os. 10,8.
449 Cf. Iov 38, 4 sq.
450 Mt. 7, 7; Lc. 11, 9.
451 Mt. 7,7; Lc. 11, 9.
452 Iac. 1, 5.
141
de folos să le primeşti, cele pe care înţelepciunea cea de sus453 le-a interzis, iar tu, încrezându-te în tine însuţi, te trudeşti să le afli pe cele pe care Făcătorul deocamdată le-a ascuns de noi, în zadar te trudeşti. Căci truda nu ajunge la faptă. „Mă vor căuta cei răi şi nu Mă vor afla, căci au urât înţelepciunea.”454
17. Şi toate câte ar spune înţeleptul să le cunoască nu va putea să le afle.
Care înţelept, dacă nu, negreşit, acela către care Sfântul Pavel spune: „Dacă i se pare cuiva că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu”455? De aceea şi Domnul le zicea apostolilor: „Dacă cineva nu va primi împărăţia cerurilor precum pruncul acesta, nu va putea intra în ea”456. Dar ce este propriu pruncului? Să nu se folosească de raţionamente, să nu întrebe cu curiozitate multe pe învăţător. Dacă vei auzi: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit”457, învoieşte-te cu cuvântul, nu te preocupa cu curiozitate de câte făpturi sunt lucrarea degetelor lui Dumnezeu, de câte ori cerul e mai larg decât pământul458. Căci nici nu vei putea să ştii, şi, aflând, nu vei folosi nimic şi te vei trudi degeaba în lucruri a căror cercetare este nefolositoare şi înţelegerea, cu neputinţă. Dar nu întreba nici aceasta: „Pentru ce între drepţi unii sunt slăviţi deja, iar slava altora este ascunsă în veacul acesta”459. „Iar între nelegiuiţi, pentru ce unora li se dau
453 Cf. Iac. 3,17.
454 Pilde 1, 28-29.
455 1 Cor. 3,18-19.
456 Mc. 10,15; Lc. 18,17.
457 Ps. 32, 6.
458 Cf. Iov 38, 4 sq.
459 Cf. Înţ. Sirah 3,19.
142
pedepsele încă de pe acum, iar alţii deocamdată sunt îndestulaţi?”460 Ci dă acestea în inima ta, precum şi Ecclesiastul le-a dat.
IX, 1. Fiindcă toate acestea le-am dat în inima mea şi inima mea a văzut toate acestea. Că drepţii, şi înţelepţii, şi lucrările lor sunt în mâna lui Dumnezeu.
Le-am dat în inima mea şi inima mea a văzut toate acestea. Cercetează cu exactitate multă şi cele pe care le spune în continuare: Că drepţii, şi înţelepţii, şi lucrările lor sunt înaintea lui Dumnezeu. Nimic nu ignoră Făcătorul din toate câte înfăptuiesc înţelepţii cu adevărat şi câte lucrează drepţii, ci sunt toate înaintea Lui. Dar ce este mai fericit decât aceasta, când roadele noastre le vede Stăpânul viei461, când împăratul priveşte biminţele oştenilor în război? Prin urmare, nu deplânge pe cel ce se primejduieşte pentru dreptate462, pe cel ce-şi topeşte trupul pentru înfrânare, pe cel fără copii în veacul acesta sau care a moştenit sărăcia sau vreo altă boală, numai [ca] să fie drept. Or, acestea sunt cu privire la drepţi. Dar vorbeşte şi expune şi despre mulţi oameni păcătoşi.
1-2. Şi nu este om care să ştie cu adevărat dragostea şi ura. Căci toate înaintea feţei Lui sunt deşertăciune.
Căci adeseori ceea ce iubesc oamenii, aceea se întoarce spre ură. Iar cel pe care-l urăsc, acesta este folositor spre dragoste. O iubea Samson pe Dalila, dar ea l-a predat pe el duşmanilor463. Îl iubea Isaac pe Isav, neştiind că lui Iacov îi era păstrată moştenirea binecuvântării părinteşti464. Ura Iacov pe Lia465, ignorând că va avea mulţime de copii de la ea şi că Hristos va fi din Iuda,
460 Cf. Ps. 72,12.
461 cf. Mt. 20,1 sq.
462 c. Mt. 5, 10; I Pt. 3,14.
463 c. Jud. 16, 10 sq.
464 Cf. Fc. 25, 28; 27,1 sq.
465 Cf. Fc. 29,16 sq.
143
neamul cel împărătesc466. Iar dacă drepţii nu au cunoscut acestea, cu cât mai mult ceilalţi? Şi de aceea, caracterizându-l în general pe om, zicea: Şi nu este om care să ştie cu adevărat dragostea şi ura. Pentru ce? Căci toate înaintea feţei Lui sunt deşertăciune. Dar Symmachos a redat mai clar spusa. Căci zice: Toate înaintea lor sunt neclare. Oare nu şi Samuel văzându-l pe cel întâi-născut al lui Iesei, a strigat: „Dar e chiar înaintea Domnului unsul lui!”467. Dar Dumnezeu a răspuns: „Nu privi la frumuseţea lui, că l-am dispreţuit pe el”468.
2. Întru toate este o singură soartă dreptului şi nelegiuitului, celui bun şi celui rău, celui curat şi celui necurat, celui ce aduce jertfă şi celui ce nu aduce jertfă. Cum este cel bun, aşa este şi cel ce păcătuieşte.
Soartă numeşte vârtejurile vieţii cum ar fi schimbarea de la sărăcie la bogăţie sau şi de la bogăţie la sărăcie, asemenea şi căderea dintr-odată de la sănătate la boală care sunt multe astfel de vârtejuri pe pământ şi pe mare, în chip felurit: incendii, naufragii, găsirea de comori, atacuri ale fiarelor, moşteniri ale împăraţilor şi, invers, privarea de ele. Care nu au loc de la sine, ci prin iconomia lui Dumnezeu prin care numai El ştie să le iconomisească pe cele ale noastre pentru noi. Nu El este „Cel ce scoate din pulbere pe sărac şi Cel ce ridică din gunoi pe sărman”469, lovind şi tămăduind470, omorând şi viind471, „înălţând regi şi răsturnându-i”472? Cum spune şi Mântuitorul: „Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una dintre ele nu va cădea fără ştirea Tatălui
466 Cf. Mt. 1,1 sq. Lc. 3, 23 sq.; Evr. 7,14.
467 Cf. I Rg. 16, 6.
468 c. I Rg. 16, 7.
469 Ps. 112, 7.
470 Cf. Iov 5,18.
471 Cf. I Rg. 2,6.
472 Dan. 2,21.
144
vostru cel din ceruri”473. Dar raţiunea pentru care iconomiseşte acestea nu este nicidecum al nostru să ştim, nici să-l cerem, ci un singur lucru trebuie să păzim: orice ar iconomisi, „toate sunt bune foarte”474 ştiind că a te muta la virtute sau la răutate aceasta stă în puterea noastră căci suntem liberi -, dar a dobândi bogăţie sau slavă sau a-i supune pe vrăjmaşi nu stă în puterea noastră. „Cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?”475 Aşa stând lucrurile, nu te nedumeri văzându-l pe păcătos în prea multă bucurie, iar pe drept în întristare, dar nici în aceleaşi, că o singură soartă este dreptului şi nelegiuitului. Căci adeseori dreptul şi nelegiuitul au căzut în acelaşi război, precum Ionathan şi Saul476, asemenea, este o singură soartă celui bun şi celui rău. Dar când au tăbărât asirienii asupra Ierusalimului în timpul lui Iezechia477, nu s-au izbăvit numai cei buni care erau atunci în cetate, împăratul însuşi şi Isaia şi alţii, ci şi mulţimea celor răi care erau în popor. Şi iarăşi curaţi şi necuraţi au fost duşi în robia asirienilor, mulţi proroci şi, împreună cu ei, proroci mincinoşi şi Sedechia478. Şi în privinţa altora înţelege la fel. Căci comune le sunt şi acestora întâmplările vieţii, fiindcă Dumnezeu a pus diferenţa între drepţi şi păcătoşi în veacul cel viitor.
2. Cum este cel ce jură, tot aşa este şi cel ce se teme de jurământ.
Trebuie notat că şi pe cel ce se jură l-a aşezat între cei răi, precum a făcut şi Hristos, Care a spus că ceea ce este mai mult decât da şi nu este de la cel rău479.
473 Mt. 10, 29.
474 Cf. Fc. 1,31.
475 Is. 40,13; Rom. 11,34.
476 Cf. I Rg. 31,2 sq. II Rg. 1,22-23.
477 c. IV Rg. 18,19.
478 c. IV Rg. 25, isq.
479 Cf. Mt. 5,37.
145
3. Aceasta este rău în tot ceea ce este făcut sub soare, că aceeaşi soartă este în toţi.
Rău, adică greu şi dureros. Căci nu este atât de greu pentru drept să sărăcească, nici să cadă în boală, cât faptul de a le avea pe acestea în comun cu păcătosul. Căci este rău pentru aceştia, şi Ecclesiastul o face cunoscut celor care ignoră, sau, ceea ce e mai cumplit decât toate, cei mai mulţi cred că Dumnezeu se bucură de păcătoşi sau că lasă ale noastre la voia întâmplării480. Dar aceasta li se pare nu celor desăvârşiţi, nici celor duhovniceşti, ci oamenilor comuni.
3. Şi inima fiilor omului s-a umplut de rău şi rătăcire este în inima lor.
Dar ce este atât de rău, încât ajung să socotească acestea despre Dumnezeu? Cu toate acestea, se întâmplă aceasta celor mai mulţi.
3. În viaţa lor.
Adică în viaţa prezentă. Căci aceasta este cu adevărat viaţa celor din turmă, care limitează ale noastre numai până la viaţa aceasta. „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri.”481 Căci în viaţa viitoare, care este în primul rând a lui Dumnezeu, ca una care este în nestricăciune, atunci se va arăta ce diferenţă este între drept şi păcătos, ce diferenţă este între cel ce se teme de Dumnezeu şi cel ce nu se teme de Dumnezeu482. Şi inima fiilor omului s-a umplut de rău şi rătăcire este în inima lor. Care fiii omului? Cei care îşi învârtoşează inima483, cei care mărginesc cele omeneşti numai la cele prezente, către care zice David: „Fiii oamenilor,
480 Cf. Is. 57,21: „Cei fără de lege n-au pace, zice Domnul”.
481 Is. 22,13; I Cor. 15,32.
482 c. Eccl. 9,3.
483 Cf. II Par. 30,8; Ps. 94,8; Is. 63,17; Evr. 3,8.
146
până când grei la inimă?”484. Căci iubesc deşertăciunea vieţii şi caută minciuna, crezând că dreptul nu diferă cu nimic de omul rău. Pentru aceea zice: „Şi cunoaşteţi că minunat a făcut Domnul pe cuviosul Lui”485. Rătăcirea acestora este în inima lor, în viaţa lor.
3-4. Şi după ei, la cei morţi. Că cine este cel ce are părtăşie cu toţi cei vii?
Căci după un asemenea cuget mărginit la cele de aici şi după acest gând, se duc morţii la morţi. Dar noi nu astfel, ci să râvnim celor ce sunt cu adevărat, despre care Ecclesiastul spune, ca şi cum ar fi rari: cine este cel ce are părtăşie cu toţi cei vii?, adică cu drepţii? Cel ce este părtaş acestora ştie că, chiar dacă aici întâmplările vieţii sunt comune celor răi şi celor buni487, totuşi nu comună le va fi soarta puţin după aceea, la Judecată.
4-5. Este nădejdea că un câine viu este mai bun decât un leu mort. Cei vii ştiu că vor muri.
Este nădejdea. De la cine? De la Dumnezeu, despre Care zice David: „Mai bine este a nădăjdui în Domnul decât a nădăjdui în om”488. De la Acesta este nădejdea care nu ruşinează489. Dar care câine? Oare, este vorba despre animalul acesta neruşinat, adeseori alungat cu pietre sau cu ciomagul, despre care zice Moise: „Preţul de pe câine şi plata desfrânatei să nu o aduci Domnului Dumnezeului tău”490? Nicidecum. Dar pentru ce i-a venit Ecclesiastului să vorbească despre aceasta? Pentru ce Duhul, părăsind cuvintele cele despre noi, vorbeşte despre animalele necuvântătoare?
484 Ps. 4,2.
485 Ps. 4,3.
486 Eccl. 9,3.
487 c. Eccl. 9,2.
488 Ps. 17, 9.
489 Cf. Rom. 5,5.
490 Deut. 23,18.
147
Dar este obiceiul Scripturii să se folosească de acestea simbolic. Astfel încât şi acum poporul cel din neamuri este numit în chip simbolic. Acest câine, care este viu prin credinţă şi fierbinte prin râvnă, este mai bun decât un leu mort, adică poporul iudeilor, despre care Dumnezeu zicea prin Prorocul Ieremia: „S-a făcut moştenirea mea Mie ca un leu, de aceea am urât-o pe ea”491. Dar că îl numeşte mort, ca pe unul care era nerecunoscător şi nesimţitor, însuşi Ieremia striga: „Ce-ţi este ţie, Israele, că te-ai luptat în pământul duşmanilor şi ai fost socotit cu morţii?”492. Prin urmare, mai bun decât leul acesta mort este câinele cel viu. De ce? Pentru că cei vii ştiu că vor muri. Cum sau când? Negreşit, atunci când se vor lenevi. Şi de aceea se păzesc să lenevească. Ştiu că are viaţă credinţa, iar necredinţa, moarte493.
5. Şi morţii nu sunt ştiutori de nimic. Şi nu este acestora plată, că a fost dată uitării amintirea lor.
Căci „nu au cunoscut, nici nu au priceput, ci în întuneric umblă”494, fiindcă, deşi meditau Legea, nu L-au cunoscut pe Cel propovăduit de Lege. Şi nu mai este acestora plată, fiindcă cel necredincios nu are plată. Căci ce răsplată poate fi virtuţii fără dreapta credinţă? Ce faptă bună poate fi fără cunoştinţa de Dumnezeu? Nu este acum plată lor, nu doar simplu, ci nu mai este plată lor. Prin urmare, le-a fost lor cândva plată din meditarea Legii, când petrecerea lor avea vremea literei. Dar acum nu le mai este plată lor, fiindcă au încetat cele ale răutăţii, că a fost dată uitării amintirea lor. Căci cel care este uitat de Dumnezeu, acesta este predat complet şi neîncetat uitării. Despre aceştia cântă David:
491 Ier. 12,8.
492 Bar. 3,10-11.
493 Cf. In 3,36; I In 5,12.
494 Ps. 81,5.
148
„Pierit-a pomenirea lor cu sunet”495. Căci nu-şi mai aminteşte de ei, precum odinioară, pentru Avraam, Isaac şi Iacov, fiindcă L-au lepădat pe Cel ce S-a arătat lui Avraam, Isaac şi Iacov. Dar zice şi prin Osea: „Că ai uitat legea Dumnezeului tău, şi Eu voi uita de fiii tăi”496.
6. Căci dragostea lor, şi ura lor, şi râvna lor deja au pierit.
Dragostea lor a pierit, fiindcă „au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu”497. A pierit şi ura lor, fiindcă nu i-au urât pe vrăjmaşii lui Dumnezeu, cum ura David când zicea: „Oare, nu am urât pe cei ce Te urăsc, Doamne?”498. Râvna lor a pierit Pentru ce? Cum spune Pavel: „Că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă”499.
6-7. Şi parte nu le mai este lor în veac în tot ceea ce a fost făptuit sub soare. Vino, mănâncă cu bucurie pâinea ta şi bea cu inimă bună vinul tău!
Erau ca un cort şi ca o venerare a veacului acestuia şi a petrecerii celei de sub soare. Prin urmare, nu în aceasta are parte poporul iudeilor. Căci unde este sfeşnicul şi jertfelnicul, unde este masa şi punerea înainte a pâinilor500? S-au dus, au rămas fără ele. Prin urmare, au pierdut şi partea pe care o aveau în acestea şi, iubind umbra mai mult decât adevărul, nici adevărul nu l-au dobândit şi au pierdut şi umbra. Pe lângă acestea, fiindcă erau robi pântecelui501, în chip potrivit, litera Legii le taie bucurarea de cele ce sunt sub soare. Şi nu au parte de nimic, din constrângerea Legii, iar nu din vreo filosofie, aşa cum nouă ne este îngăduit
495 Ps. 9,6.
496 Os. 4,6.
497 In 12, 43.
498 Ps. 138, 21.
499 Rom. 10, 2.
500 Cf. Evr. 9,1-2.
501 Cf. Rom. 16,18; Filip. 3,19.
149
şi să mâncăm şi să ne folosim de mâncăruri dar sunt şi situaţii când ne depărtăm de mâncăruri de voie de dragul filosofiei către aceştia zice: Vino, mănâncă cu bucurie pâinea ta. Care pâine? Cea mântuitoare, care a zis: „Eu sunt Pâinea care s-a pogorât din cer”502. Şi bea cu inimă bună vinul tău, cel de Taină, cel din Viţa aceea care zice: „Eu sunt Viţa”503. Aceştia şi spun: „Dat-ai veselie inimii mele”504, iar nu în trup.
7. Că deja a binevoit Dumnezeu întru făptuirile tale.
Bine a adăugat pe acel deja, arătând câte răsplătiri îi aşteaptă pe credincioşi în veacul cel viitor. Spre dovedirea fericirii de atunci, iată, a dat aceste taine. Căci nu ar fi pus Dumnezeu înainte în Biserică propriul Lui Trup şi Sânge, dacă nu ar fi binevoit în faptele ei, adică fiindu-I plăcute Lui cele pe care le-a legiuit credincioşilor.
8. În orice vreme să fie veşmintele tale albe.
Prin acestea semnifică faptele. Căci aşa cum trupul se încinge cu veşminte, tot aşa sufletul se încinge cu faptele. Faptele rele despart sufletul de Dumnezeu. Pentru aceea, duhul Ecclesiastului a poruncit ca pururea hainele noastre să fie albe, pentru ca nu cumva acum să lucrăm virtutea, acum să ne depărtăm de ea.
8. Şi untdelemnul de pe capul tău să nu lipsească.
Untdelemn pe cap avem, dăruirea Duhului, de care nu ducem lipsă, odată ce am fost unşi, dacă nu ne-am uns cu untdelemnul cel rău despre care zice David: „Şi untul de lemn al păcătoşilor să nu ungă capul meu”505. Nu a adus simplu această rugăciune, ci a primit cercarea acestui untdelemn când a căzut în adulter şi ucidere506 căci atunci s-a retras untdelemnul veseliei, care nu
502 In 6,51.
503 In 15,1 şi 5.
504 Ps. 4, 7.
505 Ps. 140,5.
506 c. II Rg. 11, 1 sq.
150
suferă să se amestece cu untdelemnul cel rău şi vrednic de plâns, şi de aceea, zicând Psalmul pocăinţei, se ruga să fie înnoit în întregime -, căci striga: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”507. Dar se ruga să primească şi harisma bucuriei: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”508. Prin urmare, să nu lipsească niciodată de pe capul nostru untdelemnul, dar nici cel al iubirii de sărăcie. Cap al nostru este Hristos. Căci Hristos este capul oricărui bărbat509. Dar Hristos, Cel ce a sărăcit pentru noi, ia chipul săracilor510. Căci zice: „întrucât aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, Mie Mi-aţi făcut”511. Prin urmare, dacă acest untdelemn nu trebuie să lipsească de pe capul nostru, nu va lipsi nici untdelemnul dăruirii Duhului, fiindcă, şi dacă păcătuim, prin milostenie ne îndreptăm512.
9. Şi iată viaţa cu femeia pe care ai iubit-o, în toate zilele vieţii deşertăciunii tale cele date ţie sub soare, în toate zilele deşertăciunii tale.
Femeia este Biserica lui Hristos. Cu aceasta ni se porunceşte nouă să trăim513. Căci nici nu spune cu femeia ta, ci cea despre care zice la Pilde: „Cine poate găsi o femeie virtuoasă?”514 Pe aceasta iubind-o fiecare dintre cei drept-credincioşi, a dispreţuit înţelepciunea elinească, a călcat în picioare mândria iudaică515. Aşadar, fiindcă am iubit-o pe aceasta, am văzut viaţa după aceasta, am
507 Ps. 50,11.
508 Ps. 50,13.
509 1 Cor. 11, 3.
510 cf. II Cor. 8, 9.
511 Mt. 25, 40.
512 cf. Înţ. Sir. 3, 29.
513 cf. Ef. 1, 22; 5,23 sq.; Col. 1,18.
514 Pilde 31,10.
515 Cf. I Cor. 1, 22.
151
văzut viaţa pe care a văzut-o ea, pe Cel ce a zis: „Eu sunt Viaţa”516 mai presus de orice viaţă omenească, ce ţine de alergarea soarelui. Căci această viaţă este deşertăciune, neavând nimic statornic, nici temeinic. Căci Dumnezeu nu a dat deşertăciune, dar noi de voie am ales-o. Zilele vieţii, cunoaştem că erau date fiecăruia de la Dumnezeu. Observă că deşertăciunea nu este pusă înainte pretutindeni spre dovedire. Căci, pe de o parte, zilele sunt ale lui Dumnezeu şi viaţa este de la El, dar deşertăciunea pe care o alegem în înseşi zilele vieţii celei date de Dumnezeu este a fiecăruia dintre cei ce o aleg.
9. Pentru că aceasta este partea ta în viaţa ta şi în truda cu care te-ai trudit sub soare.
Care aceasta? Viaţa pe care o vezi cu femeia iubită517, astfel încât, chiar dacă ai avea bogăţie sau putere şi ai fi tată al multor copii, nu ai cu toate acestea parte în viaţa ta, nici în truda ta. Căci la ce pot să-ţi folosească acestea după plecarea de aici? Numai Viaţa te duce de mână.
10. Toate câte găseşte mâna ta să facă, fă-le cât îţi stă în putere.
Puterea naturală din noi este pornirea spre bine. Iar pornirea spre rău nu mai este putere, ci pervertire a puterii, de care, dacă o vei afla întâmplându-se cu fapta, fugi prin puterea ta naturală şi prin virtuţi, pe care Dumnezeu le-a unit cu noi prin legea naturală, şi caută cu râvnă milosteniile […]518 a mărturiei sau a unei judecăţi primejdioase pentru fratele.
10. Fiindcă nu este făptuire, şi cuget, şi cunoştinţă, şi înţelepciune în iad, când te vei duce acolo.
Nu fiindcă sufletele sunt lipsite de cuget, şi de cunoştinţă, şi de înţelepciune căci mai cu seamă lor le aparţine a cugeta -, ci fiindcă nu este făptuire în iad, fiindcă după ieşirea de aici nu
516 In 11, 25; 14, 6.
517 cf. Eccl. 9, 9.
518 Lacună în text.
152
mai este vreme pentru a lucra ceva519. Acum sunt faptele, dincolo, judecata faptelor520. Dar nici cuget, sau cunoştinţă, sau înţelepciune nu este în iad, prin care să putem şterge sau îndrepta cele de aici. Fiindcă acolo unde săvârşim fapta, acolo avem şi prilejul de pocăinţă. Aici, dacă gândesc cele rele, pot să le resping pe acestea prin gânduri bune. Dacă voi avea cunoştinţă nedesăvârşită, precum fiii iudeilor, sau înţelepciune vătămătoare, cum au elinii521, o voi lepăda pe ea prin cunoştinţa mai desăvârşită şi prin înţelepciunea adevărată, cea care vine de la Hristos522. Dar în iad nu este nici un prilej pentru toate acestea, fiindcă cele de acum ţin de voinţa noastră, în timp ce cele de dincolo ţin de nevoie.
11. M-am întors şi am văzut sub soare.
De unde m-am întors? Pentru că este greu să te întorci, dar fericit. Căci cursă este viaţa aceasta. M-am întors, zice, de la cele pe care le-am văzut deja.
11. Că alergarea nu este a celor sprinteni şi războiul nu este al celor puternici, şi pâinea nu este a celor înţelepţi, şi bogăţia nu este a celor pricepuţi şi harul nu este al celor ce cunosc.
Nu a celor sprinteni este alergarea. Căci mulţi au ajuns la cotitură523 şi înaintea porţilor încununării, dar, împiedicaţi fiind, au alunecat. Şi războiul nu este al celor puternici Căci mărturiseşte Goliat524. Şi nu a celor înţelepţi este pâinea. Căci ce este înţelepciunea cuvintelor pe lângă lipsa pâinilor525? Ce poate ritorul sau înţeleptul, dacă este stăpânit de foame? Şi bogăţia nu este a celor pricepuţi fiindcă Dumnezeu nu dă toate tuturor, ci, ca un iconom
519 Cf. Gal. 6,10.
520 Cf. Pilde 24,12; Mt. 16,27; Rom. 2,6; Apoc. 22,12.
521 Cf II Cor. 1,22.
522 cf. Col. 2,3.
523 Este vorba de borna care marca jumătatea distanţei la cursele de alergări.
524 c. I Rg. 17,4 sq.
525 cf. Eccl. 1,18.
153
bun, împarte bunătăţile vieţii, dând unuia una, altuia alta, unuia bogăţie, altuia pricepere, ca să ne folosim unii de alţii. Şi harul nu este al celor ce cunosc. Pe mulţi cunoştinţa i-a făcut mai întristaţi. Căci mulţi spunând cele bune din priceperea lor, totuşi nu au aflat har de la cele pe care le spuneau pentru folos, precum Ahitofel lui Abesalom526. Totuşi nu au aflat har.
11. Şi că prilejul şi soarta le ies înainte tuturor acestora.
Cui, adică? Celui sprinten şi celui înţelept527, despre care a pomenit mai sus, le ies înainte un prilej şi o soartă potrivnică, făcându-i pe ei să eşueze din cele ce şi-au propus în viaţă. Mai întâi, ca să nu aibă prea multă râvnă pentru acestea, ca unii care nici nu pot să le dobândească528, apoi ca să nu-şi pună încrederea în ei înşişi529, ci în Dumnezeu: „Să nu se laude înţeleptul cu înţelepciunea lui”530.
12. Şi nu a cunoscut omul vremea lui.
în două sensuri trebuie înţeles aceasta. Căci nu cunoaştem că vremea noastră este viitorul, nici că trecător este timpul vieţii de acum. Căci nici nu aşteptăm ziua morţii. Pentru aceea pătimim ceea ce urmează.
12. Precum peştii vânaţi în undiţa rea şi precum păsările prinse în laţ, precum acestea, sunt prinşi în cursă fiii omului în vremea cea rea, când va cădea asupra lor dintr-odată.
Prin urmare, zice undiţa rea, fiindcă este şi undiţă bună cu care oamenii vânează spre mântuire. Iar undiţă rea este numită cea prin care vrăjmaşul vânează şi prinde spre pierzanie. Pentru ce cuvântul a asemănat cele ale vrăjmaşului cu undiţa peştilor şi cu
526 c. II rg. 1, 22.
527 Cf. Eccl. 9, 11.
528 Cf. Iac. 4, 2.
529 Cf. 1 Cor. 1, 9.
530 Ier. 9, 23.
154
laţul păsărilor? Fiindcă peştii, văzându-i pe alţii prinşi în undiţă, nu evită vânătoarea, nici nu se păzesc de undiţă fiind atraşi la momeală de poftă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu păsările. De dragul pântecelui se predau pe ele curselor şi mrejelor. Precum acestea, sunt prinşi în cursă fiii omului.
13. Şi am văzut şi aceasta, că este înţelepciune sub soare.
Bine a adăugat sub soare. Căci multe sunt chipurile înţelepciunii lui Hristos, străbătând peste tot făptura. Este o înţelepciune mai presus de soare prin care îi iconomiseşte pe îngeri şi pe arhangheli. Totuşi şi aceasta este minunată pe care a făcut-o sub soare, încât zice şi mare este pentru mine531.
13- 15. Şi mare este pentru mine. O cetate mică şi bărbaţi puţini în ea, şi vine asupra ei un împărat mare şi o înconjoară pe ea şi construieşte în jurul ei întărituri mari. Şi găseşte în ea un bărbat sărac înţelept, şi acesta mântuieşte cetatea prin înţelepciunea lui.
Căci are tot ceea ce trebuie ca să se desăvârşească cetatea biserica. Are cele care obişnuiesc să adune cetatea laolaltă. Are, ca baie publică, botezul. Ca teatre, sinoadele cele învăţătoreşti, ca pieţe, neguţătoriile virtuţilor, leacuri pentru boli, îndemnurile la pocăinţă. Are şi meşteşuguri multe, pescari532, tăbăcari, tâmplari, zidari, plugari precum Elisei533, argintari precum Ieremia. Prin urmare, aceasta era cetatea mai înainte de a se mări534. Pentru aceea, Hristos a numit-o pe aceasta turmă mică: „Nu te teme, turmă mică”535. Bărbaţi puţini în ea, căci „puţini sunt aleşi”536.
531 Cf. Eccl. 9,13.
532 cf. Mt. 4,19; Mc. 1,17; Lc. 5,10.
533 Cf. III Rg. 19,19 sq.
534 Cf. Ier. 39, 6 sq.; Mt. 27,9-10.
535 Lc. 12,32.
536 Mt. 22,14.
155
A venit un împărat mare asupra ei, diavolul. Împărat, fiindcă a împărăţit prin păcat, mare, fiindcă păcatul a străbătut toată lumea şi a înconjurat-o, oştindu-se împreună cu demonii cei de sub el, crezând că o va face şi pe ea asemănătoare adunării lui. Întăritori mari, precum curvia, lăcomia, minciuna, făţărnicia. S-a aflat în ea un bărbat sărac şi înţelept, Hristos. Sărac, pentru că a sărăcit pentru noi537, înţelept, fiindcă nu S-a folosit într-atât de putere împotriva vrăjmaşului, cât de înţelepciune. Cel nepătimitor, unindu-Se cu trup pătimitor, prin trup, a rănit pe căpetenia patimilor şi a mântuit cetatea întru înţelepciune. Căci i-a poruncit ei: dacă este lovită, să nu lovească la rândul ei, ci să pătimească şi să rabde538. Căci cei ce lovesc se chinuiesc, iar cei ce pătimesc înfloresc.
15. Şi nici un om nu şi-a amintit de bărbatul acela sărac
Care om? Cel IUDAIC. Căci primind Legea de la El, nu şi-au mai amintit de ea, dar nici nu au păzit după chipul omului.
16. Şi am zis eu: Şi am zis eu: mai bună este înţelepciunea decât puterea, şi înţelepciunea săracului este dispreţuită. Şi cuvintele lui nu sunt ascultate.
Chiar dacă înţelepciunea săracului este dispreţuită şi cuvintele lui nu sunt ascultate, totuşi e mai bună înţelepciunea decât pu¬terea, prin care, cum am spus, Hristos l-a doborât pe vrăjmaşul.
Căci dacă ar fi pus mai înainte puterea, diavolul ar fi avut a spune: „N-am pătimit nimic mare, căci am fost biruit de Dumnezeu, dar de om nu sunt biruit. Cel care a fost împiedicat de mine nu va putea face nimic împotriva mea”. Dar acum lucrurile nu stau aşa.
Cu fapta a împlinit prorocia: „în ce chip ai făcut, aşa va fi şi
537 Cf. II Cor. 8, 9.
538 cf. Mt. 5, 38 sq.; Lc. 6, 29.
539 cf. Fc. 1, 26-27.
156
ţie”540, „pentru că ai prădat neamuri multe, te vor prăda pe tine popoarele rămase”541. Prin urmare, Noul Adam, în locul celui vechi542, Acesta l-a prădat. De aceea mai bună este înţelepciunea decât puterea, căci nici fiii elinilor, nici ai iudeilor nu cunosc binele ei. Căci la aceştia cuvintele Lui nu sunt ascultate, fiindcă elinii caută o înţelepciune a cărei vătămare este multă şi câştig, deloc. Iar iudeii unelteau semne543, pe care Hristos le-a refuzat lor celor ce cereau rău544. Căci cereau nu îndreptarea şchiopului545, nici vederea orbului546, ci cereau umplerea pântecelui547, desfrânarea pântecelui, mană voiau548, cereau prepeliţe549 şi de aceea nu primesc, fiindcă şi conducerea primind-o, s-au folosit cu nerecunoştinţă de cele date lor. Dar tu să nu socoteşti neauzită complet propovăduirea înţelepciunii. Căci nu toate neamurile au primit înţelepciunea săracului. Ci numai cele cărora Cuvântul le-a cântat.
17. Cuvintele înţelepţilor vor fi ascultate în tihnă mai mult decât strigătul celor puternici în nebunia lor.
înţelepţii care au adevărata înţelepciune sunt Apostolii, cum zice Pavel: „Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi”550. Cuvintele acestora vor fi ascultate în tihnă, în seninătatea minţii, mai mult decât strigătul celor puternici în nebunia lor. Adică poporul iudeilor cel nebun şi neînvăţat, fiindcă strigau, zicând:
540 Avd. 1,15.
541 Avac. 2, 8.
542 cf. I Cor. 15, 45; Efes. 4,22 sq.; Col. 3, 9-10.
543 Cf. I Cor. 1, 22.
544 Cf. Mt. 12,38-39; 16,1 sq.; Mc. 8,11-12.
545 Cf. In 5,1.
546 Cf. In 9,1 sq.
547 Cf. Rom. 16,18; Filip. 3,19.
548 cf. Ieş. 16,15 sq.; Num. 11, 7-9; Ps. 77, 24; In 6,31 sq.
549 Cf. Ieş. 16,13; Num. 11,31-32; Ps. 104,40.
550 1 Cor. 2, 6.
157
„Dacă îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului”551; acesta este strigătul celor puternici în nebunia lor. Dar zice cuvintele înţelepţilor, fiindcă Lui I se va pleca tot genunchiul celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt552. „Şi nu este alt nume dat din ceruri întru care trebuie să ne mântuim noi.”553
18. Mai bună este înţelepciunea decât armele de război.
Acestea se vor spune şi despre oamenii care au minte, cei care izbândesc prin pricepere cele pe care armele nu pot să le izbândească. Dar fiindcă Dumnezeu este în primul rând bun şi înţelepciunea Lui este în primul rând bună, mai presus de armele de război, cele demonice, cu care se luptă neamul nostru şi despre care zice Domnul: „Cum poate cineva să intre în casa celui puternic şi să-i răpească armele lui, dacă mai întâi nu-l va lega pe cel puternic?”554. Ceea ce s-a şi întâmplat. Căci mai întâi l-a supus pe diavol prin Cruce, apoi a risipit toate armele lui, felurile păcatului. Prin urmare, este mai bună înţelepciunea decât armele de război, fiindcă în zadar s-a folosit acela de arme împotriva neamului nostru. Căci Dumnezeu le nimiceşte pe acestea prin pocăinţă, mântuind vameşi şi desfrânate555.
18. Şi unul singur care păcătuieşte va pierde bunătate multă.
Şi pentru ce a redus aici cuvântul la unul singur? Căci aducând în mijloc înţelepciunea lui Hristos şi propovăduirea apostolilor, în chip potrivit, nu l-a trecut sub tăcere pe Iuda. De aceea, ne pune în siguranţă şi pe noi, mărturisind că, dacă cineva nu va păzi cu grijă cele bune, ci, lenevindu-se sau viclenind, va greşi, la nimic nu-i va folosi lui mulţimea darurilor, ceea ce a pătimit Iuda.
551 Cf. In 19,12.
552 Filip. 2,10.
553 Fapte 4,12.
554 Mt. 12,29.
555 cf. Mt. 21,31.
158
îl numeşte pe el unul, fiindcă el singur dintre apostoli a căzut. Acesta a pierdut bunătate multă, moştenirea apostoliei, partea împărăţiei, faptul de a şedea pe [unul dintre] cele douăsprezece tronuri556. Dar învinuindu-l pe Iuda, îi învinuieşte împreună cu el pe toţi cei ce se împărtăşesc de fapta lui.
X, 1. Muştele moarte strică amestecul de untdelemn înmiresmat.
Muşte moarte îi numeşte pe iudei. Moarte, fiindcă au alergat la moartea necredinţei557, iar muşte pentru faptul că au alergat la reproşuri. Căci este propriu muştelor să lase trupul sănătos şi să alerge la răni, iar când nu le află, înţeapă trupul, ca astfel să sugă sângele, cum au făcut şi fiii iudeilor: lăsând minunile Domnului, feluritele semne, căutau să găsească în Hristos pricini şi pretexte ale păcatelor558, încât Domnul le zicea: „Cine dintre voi Mă va dovedi de păcat?”559. Apoi, negăsind, îl învinuiau: „Nu este de la Dumnezeu Acesta, fiindcă nu ţine sâmbăta”560, încercând astfel să strice amestecul de untdelemn evanghelic înmiresmat, cel înţelegător.
1. Este mai de preţ puţină înţelepciune decât o mare slavă a nebuniei.
Ca şi cum ar numi pe nume înşelarea necredincioşilor şi înţelepciunea cea din afară. Căci nebunie mare este înşelarea idolilor, ocuparea cu călătoria stelelor, cercetarea mişcării păsărilor, dorinţa de a măsura pământul. Prin urmare, este mai de preţ puţină înţelepciune, cea a lui Hristos, căci aceea mă învaţă izbăvirea din păcate561, nădejdea nestricăciunii, credinţa, măcar
556 Cf. Mt. 19, 27 sq.; Mc. 10,28 sq.; Lc. 22, 29-30.
557 Cf. Rom. 11,20.
558 Cf. In 9,13 sq.
559 Cf. In 8,46.
560 In 9,16.
561 Cf. Col. 1,14.
159
de-ar fi cât un grăunte de muştar562 Iar nebunie mare sunt dogmele înţelepciunii păgâneşti563. Căci nebunie este înţelepciunea lumii. Vreau mai degrabă cinci cuvinte ale lui Pavel, decât zecile de mii de cuvinte564 ale lui Platon şi Demostene.
2. Inima înţeleptului la dreapta lui şi inima celui nebun la stânga lui.
Inima înţeleptului la dreapta lui, adică la ceea ce este de folos, la ceea ce este drept-credincios. Şi inima celui nebun la stânga lui, cel care nu a ştiut să cumpere împărăţia cu pâine sau cu un pahar cu apă rece stă de-a stânga, împreună cu cei trimişi în întuneric565.
3. Şi când un nebun merge pe cale şi inima lui zăboveşte şi cele pe care Le cugetă toate sunt nebunie.
Adică, pentru că şi despre înţelepciunea cea adevărată a lui Dumnezeu566 nebunii cugetă nebunii567. Când merge pe cale, ca în Lege despre care David zice: în calea îndreptărilor Tale568 înţelepţeşte-mă inima lui zăboveşte, căci având bolnav ochiul minţii, se poticneşte. Prin urmare, precum cei neputincioşi pe cale, toate câte cugetă sunt nebunie.
4. Dacă duhul celui puternic se înalţă asupra ta, nu lăsa locul tău, fiindcă un leac va înceta un păcat mare.
Numele de putere nu se spune numai în cazul stăpânirii celor ce se află în cele bune, ci şi în cazul stăpânirii celor ce se află în rele. Şi uneori se spune că Bunul Dumnezeu este Cel ce stăpâneşte şi Puterile, şi Stăpâniile Lui, alteori se spune că vrăjmaşul stăpâneşte, şi puterile, şi stăpâniile lui. Acum la aceasta se referă şi
562 Cf. Mt. 17,20; Lc. 17, 6.
563 Cf. I Cor. 1,22.
564 Cf. I Cor. 14,19.
565 Cf. Mt. 25,31 sq.
566 Cf. I Cor. 1,21.
567 Cf. Pilde 17,12.
568 Ps. 118,27.
160
Ecclesiastul, despre care şi Pavel zicea: „Potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării”569. Dacă, deci, duhul acestuia se înalţă asupra ta, poate al curviei cum zice: Au fost înşelaţi de duhul curviei570, sau al iubirii de argint, sau al minciunii -, nu lăsa locul tău, ci respinge cugetul care vine asupra ta, ca să nu te stăpânească şi să facă rob pe cel liber. Nu lăsa locul tău înseamnă pocăinţa. Fiindcă un leac va înceta un păcat mare. Vesteşte mai dinainte leacul pocăinţei. Căci aceasta va înceta un păcat mare.
5- 6. Este răutate pe care am văzut-o sub soare, că fără de voie a ieşit de la faţa celui puternic. Cel nebun a fost dat unor înălţimi mari şi bogaţii şed în smerenie.
Nu în zadar, luând-o mai înainte, am prezentat numele celui puternic, că este folosit în dublu sens. Aşadar, prin numirea aceasta Ecclesiastul îl numeşte în prezentul text pe Dumnezeu. Iar cel nebun este în primul rând poporul iudeilor, fiindcă au predat slava lor. Acesta a fost dat unor înălţimi mari, primind Legea571, încredinţându-i-se prorocii, auzindu-se numit fiu întâi-născut572. Acesta ca fără de voie a ieşit de la faţa celui puternic, ca şi cum fără de voie ar fi ieşit de la Dumnezeu, Care avea putere peste toate. Căci El i-a înălţat pe ei nu ca să-L lepede573, nici pentru ca, lepădându-se, să cadă din slava proprie. Căci El nu Se bucură de căderea nimănui574. Şi bogaţii şed în smerenie. Cei care au fost încredinţaţi harului Evangheliei, cei care s-au îmbogăţit în cunoştinţă şed în smerenie. Fiindcă iudeii s-au vătămat prin înălţime,
569 c. Ef. 2,2.
570 Os. 4,12.
571 cf. Ieş. 20,1 sq.; 31,18; Deut. 5,1 sq.; Fapte 3,25.
572 Cf. Ieş. 4,22; Rom. 9,4.
573 Cf. Is. 1,2.
574 Cf. I Tim. 2,4.
161
nouă Hristos ne porunceşte smerenia, zicând: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”575. Prin urmare, credincioşii, de dragul legii lui Hristos, şed acum în smerenie.
7. Am văzut robi pe cai şi conducător mergând pe pământ ca robii.
Robii sunt, în primul rând, cei ce slujesc păcatului. Căci „ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte”576. Despre aceştia spune şi Domnul: „Cel ce săvârşeşte păcatul rob este păcatului”577. Călăresc şi merg pe caii mândriei vieţii şi ai plăcerilor celor lumeşti578. Dar conducători sunt cei ce şi-au supus plăcerile trupului, despre care zice: „Mai marii popoarelor s-au adunat cu poporul Dumnezeului lui Avraam”579. Şi iarăşi: „Pune-i-vei pe ei căpetenii peste tot pământul”580. Aceştia, ca nişte robi merg pe pământ, dar nu robi, ci smeriţi cu cugetul, măsurându-şi purtările, căci cel ce se smereşte pe pământ se înalţă în ceruri581.
8. Cel ce sapă groapă va cădea în ea, iar pe cel ce strică un gard îl va muşca şarpele.
Unde sunt cei ce urmăresc litera neîncetat? Căci cei ce sapă gropi nu cad numaidecât în ele. Mulţi sapă gropi vrând să adune ape sau şi cu alt scop, să pună temelie. Iar mulţi dărâmă gardul ca să-şi lărgească ogorul, sau, poate, îl dărâmă chiar la întâmplare. Şi totuşi nu se află neapărat la aceştia şerpi veninoşi. Prin urmare, prin groapă Ecclesiastul semnifică groapa răutăţii, vicleşugul ascuns, prietenia prefăcută582. Oricine sapă această groapă,
575 Mt. 11, 29.
576II Pt. 2,19.
577 In 8,34.
578 Cf. I In 2,16.
579 Ps. 46,9.
580 Ps. 44.19.
581 Cf. Mt. 18,4; 23,12; Mc. 9,35; Lc. 9,48.
582 Cf. Ps. 56,6.
162
acesta va cădea cel dintâi în ea583. Cel rău îşi coase sieşi mreajă, precum Iuda a săpat groapa trădării, uneltirea crucii, dar mai înainte de a se înfige crucea, trădătorul s-a spânzurat584. Gardul, iarăşi, este Legea lui Dumnezeu. Vie, zice, am sădit şi am împrejmuit-o cu gard585. Căci acesta pune în siguranţă ţarina sufletului, ca să nu o vatăme porcul cel din pădure586. Pe oricine dărâmă acest gard îl va muşca şarpele, adică diavolul587, al cărui sâsâit este înşelarea şi a cărui muşcătură este călcarea poruncii.
9. Cel ce scoate pietre se va lovi de ele.
Care pietre? Zaharia zice: „Pietre sfinte se rostogolesc pe pământ”588. Oricine le scoate pe acestea, vrând să le mute, se va căi ulterior589, deplângând paguba, aflând din cercare că şi-a înarmat mâna împotriva lui Dumnezeu. Cum era Irod590, care a mutat pietre sfinte pe Ioan, pe Iacov sau chiar şi pe Petru -, pentru aceasta devenind hrană viermilor591, care sunt vietăţile cele mai slabe dintre toate.
9. Iar cel ce despică lemne se va primejdui în ele.
Cel ce despică lemne este cel ce se ocupă cu chestiuni neînsemnate şi învăţături fără rost. Căci cel ce le despică pe acestea şi se trudeşte cu ele se primejduieşte în ele, fiindcă şi pentru un cuvânt deşert592 ca să nu mai spun pentru o învăţătură avem să dăm socoteală.
583 Cf. Ps. 7,15; Pilde 26,27; înţ. Sir. 27, 26.
584 cf. Mt 26,14 sq.; 27,3 sq.; Mc. 14,10 sq.; Lc. 22,3-6; In 18,2 sq.; Fapte 1,16 sq.
585 Cf. Is. 5, 2 sq.
586 Cf. Ps. 79,14.
587 Cf. Apoc. 12, 9.
588 Zah. 9,16.
589 Cf. Mt 21,32.
590 Cf. Fapte 12,1 sq.
591 Cf. Fapte 12,23.
592 cf. Mt. 12,36-37.
163
10. Dacă va cădeafierul, şi el s-a tulburat la faţă.
înţelegând prin fier limba. Căci aceasta despică cuvântul593 precum fierul lemnele. Dar când cade fierul limbii? Când alunecă în cuvinte nelegiuite. Atunci se tulbură la faţă, când seamănă confuzie în vederea învăţătorească, stârnind multă dezordine, ca să ascundă adevărul. Dar iarăşi, şi altfel cade fierul limbii, în viitor, când [Hristos] va cere socoteală de la propriii ucenici.
10. Şi puterea i se va întări şi prisosinţa celui curajos este înţelepciunea.
Amintind de putere şi de înţelepciune, l-a semnificat pe Hristos. Căci El este Puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu594. Iar faptul că spune prisosinţa, adică are mai mult în înţelepciune. Căci S-a folosit, în cele ce a făcut pentru noi, nu atât de putere, cât de înţelepciune, încât se uimeau iudeii cu privire la El: „De unde are El înţelepciunea aceasta?”595, încât şi când l-au întrebat dacă este permis să plătească taxe Cezarului596, auzindu-L pe El zicând: „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”597, se mirau zice şi, „lăsându-L pe El, au plecat”. Şi de aceea se spune că are mai mult în înţelepciune Cel puternic, ca Unul care S-a folosit de ea mai mult în iconomia Sa pentru noi.
11. Dacă va muşca şarpele în şoapta celui care descântă, nu este nici un folos descântătorului.
Păzeşte ceea ce s-a spus şi teme-te de pătimire. Căci nici nu este cuvântul despre aceşti şerpi sensibili, nici nu ne trimite pe noi la descântători, al căror meşteşug este nelegiuit, hulitor şi
593 Cf. Ps. 63,3.
594 cf. I Cor. 1, 24; Iov 12,13; Mt. 13,54; Mc. 6,2.
595 Mt. 13,54.
596 Cf. Lc. 20,21-22; Mt. 22,17.
597 Lc. 20,25; Mt. 22,21.
164
înşelător. Dar şarpele care muşcă, de care se cuvine să ne păzim, este cel ce a înşelat-o pe Eva598, şarpele despre care David zice către Hristos: „Tu ai zdrobit capetele balaurului din apă”599, şi iarăşi: „Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur”600. Iar acesta muşcă în neşoaptă pe cei ce se ruşinează de mărturisire, pe cei ce tăgăduiesc pocăinţa, pe cei care nu spun: „Am păcătuit Domnului”601. În cazul acestuia nu este folos descântătorului. Căci cu ce se va folosi descântătorul, dacă nu va cunoaşte boala? Ce va folosi învăţătorul, îndemnându-l la pocăinţă pe cel ce tăgăduieşte că are nevoie de pocăinţă. Pentru aceea, nici nu socoteşte să vină descântătorul, adică învăţătorul, la unul ca acesta.
12. Cuvintele gurii înţeleptului sunt har şi buzele celui nebun îl vor scufunda pe el.
Acestea sunt clare prin ele însele, că orice cuvânt spus întru înţelepciune dă har celui ce îl rosteşte. Iar cele ce sunt spuse în nebunie îl scufundă pe cel ce vorbeşte, primejduindu-l pe el să-i devină pricină de lovituri împotrivă-i. Exemplu: Abigail spunând lui David cuvinte înţelepte, a abătut, prin harul cuvintelor, moartea care-l ameninţa pe bărbatul ei din partea lui David602. Iar amalecitul care a vestit moartea lui Saul603, prin buzele lui, s-a scufundat pe el însuşi, încingându-se cu o faptă pe care, lucrând-o, n-a izbândit-o. Şi Domnul zice: „Din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit”604. Înţelept era vameşul
598 Cf. Fc. 3,13.
599 Ps. 73,14.
600 Ps. 90,13.
601II Rg. 12,12; cf. Lc. 18,13.
602 Cf. I Rg. 25,2 sq.
603 Cf. II Rg. 1,1 sq.
604 Mt. 12,37.
165
şi a prădat dreptatea fariseului. Dar buzele nebunului sunt cele ale fariseului care se ruga cu mândrie605.
13-14. Începutul cuvintelor gurii lui este nebunie, iar sfârşitul lor este rătăcire rea. Şi cel nebun înmulţeşte cuvintele.
Căci ce zice la început? mulţumesc ţie. Dumnezeule, că nu m-ai făcut pe mine ca pe unul dintre păcătoşi, ca şi vameşul acesta606. Nu a zis: „Miluieşte-mă”607, nici „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că îndelung mă rabzi”608, sau că m-ai făcut din cele ce nu sunt, ci propria mulţumire a pus-o ca osândire a altora609, dar mai ales a Creatorului. Căci zicând că „eu nu sunt ca ceilalţi oameni”610, i-a învinuit pe toţi laolaltă, a învinuit întreaga fire. Căci nu se cuvine ca cel ce se roagă să pună înainte virtuţile lui. Şi cel nebun înmulţeşte cuvintele. Nebun s-a arătat în mod limpede fariseul. Căci din nebunie a înmulţit cuvintele în rugăciune611.
14. Nu cunoaşte omul ce este şi ce va fi după el.
Şi totuşi, după cele ce au fost, le cunoaştem pe cele ce vor fi, fiindcă bărbaţii purtători de Dumnezeu612 ni le vestesc nouă pe fiecare dintre ele. Cunoaştem că la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul613, cum l-a plăsmuit pe om614 şi celelalte ale creaţiei. După acestea, cunoaştem şi cele ce vor fi, că este pregătită oamenilor Judecata615, că va fi învierea drepţilor şi păcătoşilor
605 Cf. Lc. 18,10 sq.
606 Cf. Lc. 18,11.
607 Cf. Mt. 15, 22; Mc. 10, 47 şi 48; Lc. 18,38 şi 39.
608 Cf. II Pt. 3,9.
609 Lc. 18,11.
610 c. Mt. 6,5-6.
611 Cf. Lc. 18,11-12.
612 Cf. II Pt. 1,21.
613 Fc. 1,1.
614 cf. Fc. 1,26-27.
615 Cf. Eccl. 3,17; 8,6; 11,9; 12,14.
166
şi că unii se vor duce la viaţa veşnică, iar ceilalţi, în osânda veşnică616. Vrea, aşadar, Ecclesiastul să spună că chiar dacă omul cunoaşte cele ce au fost şi cele ce vor fi, totuşi le cunoaşte în parte şi atât cât este cu putinţă a le afla. Chiar dacă ştim că cerul a fost făcut, totuşi nu ştim măsurile lui. Căci când se va putea cuprinde adâncul şi latul mării sau cum recele se amestecă cu caldul, umedul cu uscatul617? Dar nici pe cele viitoare nu le cunoaştem desăvârşit Căci arată Sfântul Pavel: „Cele pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”618.
14. Şi cine îi va vesti lui ce va fi după el?
Adică cele ce vor fi după el. Prin urmare, nu te lăsa atras de acestea, nici nu căuta ce fel este chipul aşteptatei împărăţii619.
15. Truda celor fără de minte îi va vătăma pe ei, cel care nu a ştiut să se ducă în cetate.
Adică va munci. Pe cine? Pe cel care nu a ştiut să se ducă în cetate. Care cetate? Ierusalimul cel de sus, maica noastră620, a tuturor. Şi cum se va duce cineva în aceea? Prin simpla şi curata credinţă, prin care Abel a fost îndreptăţit, şi Enoh a fost mutat, şi Noe a bineplăcut621, cum spune Pavel: „Iar cei ce grăiesc acestea dovedesc că ei îşi caută patrie. Într-adevăr, dacă ar fi avut-o în minte pe cea din care ieşiseră, aveau vreme să se întoarcă. Dar acum ei doresc una mai bună, adică pe cea cerească. Pentru aceea, Dumnezeu nu Se ruşinează de ei ca să Se numească Dumnezeul
616 Cf. Mt. 25, 31 sq. In 5,23 sq.
617 Cf. Iov 38, 4 sq.
618 1 Cor. 2,9 sq.
619 Cf. Eccl. 10,14.
620 Cf. Gal. 4,25.
621 Cf. Evr. 11, 4-7.
167
lor, că le-a gătit lor cetate”622. Aşadar, să lăsăm deoparte truda nebunilor, căutările cele de prisos, dacă vrem să mergem în cetate.
16. Vai ţie, cetate al cărei rege este tânăr şi conducătorii tăi mănâncă dis-de-dimineaţă.
Vai ţie, cetate, că ai răstignit pe Hrănitorul, că ai pălmuit pe Ocrotitorul. Vai ţie, cetate al cărei rege este tânăr, căci L-ai lepădat pe Cel vechi de zile623, pe Făcătorul veacurilor L-ai tăgăduit şi l-ai ales pe regele cel mai tânăr, pe cel care a început să împărăţească peste păcătoşi624 după neascultarea lui Adam625. Şi conducătorii tăi mănâncă dis-de-dimineaţă. Căci sunt robi pântecelui, simbriaşi burţii şi plăcerilor626, între care unii prânzesc mai înainte de a munci, îndopându-se. Dar şi după literă. Cum, având ei înşişi nevoie de frâu, îi vor înfrâna pe alţii? Şi dregătorii, necunoscând vremea mesei, nu vor păzi vremea nici altor fapte rele, şi, având capul greu, se ating de treburile publice, şi, bine ghiftuiţi deja, vin la judecată, şi ei, cei beţi, îi judecă pe cei treji.
17. Fericită eşti tu, ţară, al cărei rege este fiul celui liber.
Tu, zice, al cărei rege este liber. Căci mulţi care sunt în robie în mod necesar au devenit robi, aceştia, ca unii care au fost crescuţi în libertate, se poartă bine şi cu robii, şi cu cei liberi, şi cu unii împreună-pătimesc, şi pe ceilalţi îi ruşinează, dar cei născuţi şi hrăniţi în robie şi apoi luaţi la împărăţie, ruşinându-se, refuză să-i compătimească pe robi. Dar sunt răi şi cu cei liberi, privindu-i de sus şi pizmuindu-i de la început.
17. Şi conducătorii tăi mănâncă la vreme întru putere şi nu se vor ruşina.
622 Cf. Evr. 11, 14-16.
623 Cf. Dan. 7, 9,13 şi 22.
624 c. I In 3, 8.
625 C. FC. 3,1 SQ.
626 Cf. Filip. 3,19; Rom. 16,18.
168
„Vreme este pentru orice lucru” şi pretutindeni ceea ce este la vremea lui este şi de folos. Asemenea este fericit şi pământul nostru627 căci este bun biserica, pe care o avem şi care ne odrăsleşte nouă toată rodirea virtuţilor. Dar ea e fericită datorită împăratului ei Hristos. Căci El este Fiul628 celor liberi, din sămânţa lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov629, fiind din cei care niciodată nu au fost supuşi păcatului630. Şi dregătorii mănâncă la momentul potrivit. Apostolii au păzit Legea când era vremea Legii, dar când a fost propovăduit harul, au îmbrăţişat harul. Iar conducătorii Bisericii mănâncă la vremuri potrivite, înţelegător şi simţitor, în putere şi nu se vor ruşina. În care putere? în puterea lui Hristos, cum spune Pavel: „Ştiu să am şi de prisos, ştiu să fiu şi lipsit… Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte”631. Şi iarăşi: „Când eram copil vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil”632, şi nu se ruşinează zicând: „Ba mai mult, eu pe toate le socotesc a fi pagubă… şi pe toate le privesc drept gunoaie, ca să dobândesc pe Hristos”633.
18. În leneviri, grinda se va încovoia, şi în nelucrarea mâinilor, în casă va picura.
îl imită pe Hristos, vorbind în pilde. Căci a dobândit duhul Lui. Că strică lenevirea mâinilor casele, zdrobeşte camerele, iar că nelucrarea face să picure de pe acoperişuri este limpede. Dar prin casele cele sensibile le înţelegem pe cele inteligibile. Căci casa noastră lăuntrică are drept grindă gândurile şi cugetul. Dacă, deci, suntem leneşi în lucrarea virtuţilor, se smereşte grinda
627 Cf. Eccl. 10,17.
628 Eccl. 10,17.
629 cf. Mt. 1,1 sq.; Lc. 3,23 sq.
630 Cf. Rom. 6, 6.
631 Filip. 4,12-13.
632 1 Cor. 13,11.
633 Filip. 3, 8.
169
gândurilor. Căci din lenevire inima începe să cugete. Iar nelucrarea mâinilor înseamnă nelucrarea faptelor bune. În această inimă, aşadar, acea casă picură. Iar când aceasta picură, nu mai rămâne Dumnezeu în ea. Tot astfel a picurat şi casa iudeilor şi, nepăsându-i de nelucrarea mâinilor, a căzut, iar din trândăvia ei, grinda s-a smerit. Dar grinda este Legea, căci au transmis lucruri smerite despre ea. Şi atât despre casa aceea. Iar care şi cum sunt cele din casa Bisericii, află.
19. Cu râsete fac pâinea şi vinul îi veseleşte pe cei vii şi va asculta de argint întru toate.
Râsete semnifică râsul cel împotriva demonilor, iar pâinea este cea de Taină şi este în acord cu David, care zice: „Pus-ai înaintea mea masă împotriva celor ce mă necăjesc”634. Căci spre respingerea, stârpirea şi luarea în derâdere a duşmanilor noştri celor înţelegători ne-a proniat nouă Hristos Pâinea cea de Taină. Căci aceia prind pe om în păcat. Iar Pâinea cea de Taină ne este dăruită nouă spre izbăvire de păcate. Pentru aceea, şi vinul împreunat cu aceasta -Sângele cel mântuitor îi desfată pe cei vii, adică pe credincioşi, despre care a zis Mântuitorul: „Cel ce crede în Mine nu va muri, ci va trăi în veac”635. Vinul cel sensibil dă beţie, dar acesta, dimpotrivă, dă trezvie sufletului. Pentru aceea, şi veseleşte. Înţelege că aşa este şi argintul despre care vorbeşte acum. Căci dacă vorbeşte despre argintul extras din pământ, minte. Fiindcă nu toate ascultă de argintul cel sensibil. Căci cine a putut vreodată să înduplece moartea prin argint? Cine poate să se smulgă prin el de boală? Când se supune argintului furtuna mării, sau se opreşte cutremurul pământului, sau uscăciunea aerului, sau se risipeşte lipsa ploilor? Dar nici fiarele nu suferă să asculte de argint, ca să nu mai vorbesc de toţi oamenii. Nu cumva a ascultat
634 Ps. 22,6.
635 In 11, 25-26.
170
Petru de argint când Simon magul i l-a oferit636? Nu i-a răspuns lui unele ca acestea: “Argintul tău să fie cu tine spre pieire”637?! Dar argint dumnezeiasca Scriptură L-a numit pe dumnezeiescul Cuvânt şi acum numeşte argint încercat în foc limba dreptului638, acum cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint încercat în foc, încercat pe pământ639. De acest argint ascultă toate. Fiindcă prin Cuvântul lui Dumnezeu toate s-au făcut şi atunci pe bună dreptate toate ascultă de Cuvântul Lui. Pentru aceea, nu spune „argintului”, ci de argintul, adică de Cuvântul dumnezeiesc toată făptura ascultă. Căci are simţirea cea după fire. De aceea Moise zice: „Ia aminte, cerule, şi-ţi voi grăi ţie, şi să asculte pământul cuvinte din gura mea”640, şi Isaia: “Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul a grăit”641.
20. Şi în conştiinţa ta să nu-l blestemi pe împărat şi în cămările culcuşului tău să nu-l blestemi pe cel bogat, fiindcă pasărea cerului va purta zvonul tău şi cel ce are aripi va vesti cuvântul tău.
Nici acum nu poate să ne folosească cu ceva duhul Ecclesiastului prin simpla cercetare a literei. Căci altminteri nu ar fi făcut imposibil după literă sensul celor spuse. Sau care pasăre, va spune cineva, ştie cele pe care le avem noi în conştiinţa noastră sau poate cunoaşte cele pe care le cugetăm noi în ascuns, când ea nu ştie nici cele vădite ale noastre? Oare nu i-ar fi cu putinţă să ocolească cursele şi nu ar fi mai presus decât laţurile pregătite? Cum i-ar putea vesti bogatului sau împăratului? Folosindu-se de ce glas, de care limbă? Dar împărat îl numeşte pe Dumnezeu,
636 Cf. Fapte 8,18 sq.
637 Fapte 8,20.
638 Cf. Pilde 10,20.
639 Ps. 11,6.
640 Deut. 32,1.
641 Is. 1,2.
171
de la Care vine orice împărăţie şi singurul Care este cu adevărat bogat şi în cele sensibile, şi în cele inteligibile. Pe Acesta să nu-L blestemi în conştiinţa ta, gândind ceva hulitor cu privire la El. Nici în cămările culcuşului tău să nu-l blestemi pe cel bogat, adică în ascunzişul minţii tale. Dar de ce a zis să nu-l blestemi? Fiindcă pasărea cerului va purta zvonul tău şi cel ce are aripi va vesti cuvântul tău. Dar vorbeşte aici despre diavol căci acesta este cel ce are aripi, precum şi duhurile înaripate ale răutăţii care sunt cu el, ca unele ce sunt în cer, uşoare, zburând cu uşurinţă de ici-colo, cum sunt duhurile zburătoare. Acestea, aşadar, chiar dacă nu pot cunoaşte conştiinţa noastră, totuşi pot ghici din cele ce facem sau spunem, din cele pe care el însuşi le strecoară, iar noi fie le primim şi ne învoim cu ele, fie le tăgăduim deplin, dar el simte ce cuget avem. Dacă, deci, duhurile ne sugerează hulă împotriva lui Dumnezeu, cum că, poate, nu poartă de grijă de făptură, că nu răsplăteşte cele rele celor răi, nici cele bune celor buni în veacul viitor, apoi ghiceşte, din cele ce facem sau spunem, că cineva s-a lăsat convins şi îl cleveteşte pe Cel ce este cu adevărat împărat, diavolul aleargă degrabă la învinuire şi face tot ce-i stă în putere ca să ne învinuiască. Căci dacă pe Iov, care era drept, l-a învinuit, zicând: „Oare degeaba îl cinsteşte Iov pe Domnul?”642, pe cine va pregeta să-l învinuiască atunci când va afla pricină de învinuire?
XI, 1. Trimite pâinea ta pe faţa apei, fiindcă în mulţimea zilelor o vei afla. Dă o parte celor şapte şi celor opt, că nu ştii ce rău va fi pe pământ.
Apă numeşte aici lacrimile rugăciunii. Trimite pâinea ta, adică milostenia cu rugăciune643, fiindcă cel ce miluieşte va fi miluit644, fiindcă în mulţimea zilelor o vei afla. Dar, desigur, dacă
642 Iov 1, 9.
643 c. Tob. 12,8.
644 Cf. Mt. 5,7.
172
şi acum, în viaţa prezentă, vom secera roada milosteniei645, cu cât mai mult în cea viitoare646? Şi aşa cum iarba udată de apă nu piere când este secerată, ci dacă a fost semănată odată, neîncetat odrăsleşte647, tot aşa şi pâinea milosteniei se va afla udată de lacrima rugăciunii în mulţimea zilelor atât ale celor de acum, cât şi ale celor viitoare. Căci când va veni Fiul omului în slava Lui648, această binecuvântare îţi va vesti ţie: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau”649.
2. Dă o parte celor şapte şi celor opt, că nu ştii ce rău va fi pe pământ.
Ne porunceşte să trăim după Lege şi după Evanghelie şi ne arată că din ambele părţi vom avea folos. Şi de aceea Domnul zicea: „Nu am venit să stric Legea, ci să o împlinesc”650. Şi iarăşi: „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor…”651 Dar cum vom împlini Evanghelia, pe lângă Lege? Căci numărul şapte semnifică Legea lui Moise, pe de o parte, prin porunca sâmbetei652, pe de altă parte, pentru că poporul iudeilor aşteaptă bunătăţile în viaţa prezentă, care este tăiată în săptămâna formată din şapte zile. Dar numărul al optulea caracterizează harul Evangheliei, pentru că după şeptime urmează optimea, care optime este şi cea dintâi, fiindcă în ea Hristos a întemeiat
645 Cf. Pilde 19,22.
646 Cf. Înţ. Sir. 3,30; In 4,36.
647 Cf. Is. 44, 4; Ps. 1,3.
648 Mt. 25,31.
649 Mt. 25,34-35.
650 Mt. 5,17.
651 Mt. 5, 20.
652 cf. Fc. 2,2-3; Ieş. 20, 8 sq. Deut. 5,12.
173
învierea împărătească653. Din care Evanghelii, harul a primit ipostas. Aşa încât dă o parte celor şapte, adică să nu păcătuieşti prin ucidere654, să nu greşeşti prin adulter655, să nu calci jurămintele656, dar dă o parte şi celor opt-pe lângă ucidere657, depărtează-te şi de mânie; pe lângă adulter658, abate-te şi de la poftă; pe lângă călcarea jurămintelor659, păzeşte-te să nu te juri deloc. Căci nu cunoşti ce rău va fi pe pământ odată, la vremea Judecăţii. Adică, nu ştii cum vei fi, dacă vei înainta în învăţătura evanghelică. Căci Legea după literă nu poate îndestul să te înveţe depărtarea de răutate, dar harul Evangheliei ne învaţă că ni se va cere socoteală şi cu privire la cuvinte660.
3. Dacă norii se vor umple de ploaie, se vor vărsa pe pământ.
Nimic nu a fost făcut în zadar de Dumnezeu, nici pentru folosul Lui, ci toate au fost făcute pentru folosul nostru, încât şi când umple norii voieşte să plouă pe pământ, să sature câmpurile. Pentru aceea, şi tu râvneşte Făcătorului tău, săturând pântecele săracului661. Altminteri, dacă norii purtătorilor de Dumnezeu se umplu de ploaie, nu mai coboară peste Ierusalim, ci pe pământ. Care pământ? „în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor.”662
3. Şi dacă va cădea pomul la miazăzi şi dacă va cădea într-un loc de la miazănoapte, acolo unde va cădea pomul, acolo va fi.
653 Cf. Mc. 16,9.
654 Cf. Ieş. 20,13; Deut. 5,17.
655 cf. Ieş. 20,14; Deut. 5,18.
656 Cf. Ieş. 20,16; Deut. 5,20.
657 cf. Mt. 5,21 sq.
658 cf. Mt. 5,27 sq.
659 Cf. Mt. 5,33 sq.
660 Cf. Mt 12, 36-37.
661 c. Mt. 25,35 sq.
662 Ps. 18,4; Rom. 10,18.
174
Aici iarăşi, dacă nu alergi la contemplarea duhovnicească, ce folos vei afla din cuvântul acesta? Dar Duhul lui Dumnezeu a numit pomi în multe locuri din Scriptură şi pe păcătoşi, şi pe drepţi. Pe de o parte, despre drept zice: „Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor”663, iar Ioan664 zice către iudei: „Orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc”665. Luminos este locul de la miazăzi şi este aşezat în ţinutul drepţilor. Dar întunecat este cel de miazănoapte; pentru aceea, este obiceiul prorocilor ca acest ţinut întunecat să-i semnifice pe nelegiuiţi666. Căci acolo unde cineva îşi încheie viaţa667, acolo va fi, fie la miazăzi, fie la miazănoapte, dacă se va afla în păcate. Căci zice la Iezechiel: „Pe fiecare îl voi judeca după căile lui”668.
4. Cel ce pândeşte vântul nu seamănă şi cel care priveşte la nori nu va secera.
Nu vrea Dumnezeu să ne folosim de prevestiri şi semne, ci să le trecem pe toate cu credinţă şi în simplitate, încrezându-ne în Dumnezeu, şi să nu ne ocupăm cu cele pe care El le-a ascuns de noi. Pentru ce acela care pândeşte vântul nu seamănă, nici nu seceră? Fiindcă adeseori Iconomul, punând la încercare credinţa noastră, a amânat ploile, fie pentru a ne mişca la rugăciuni, fie voind să ne întoarcă la pocăinţă. Apoi, dacă privim doar la amânarea ploilor şi la liniştirea vânturilor, văzând şi că norii nu se mişcă şi, deznădăjduind, nu semănăm, atunci, în mod necesar, nici nu vom secera.
5. Între aceştia nu este vreunul care să ştie care este calea vântului
663 Ps. 1,3.
664 Aici este vorba despre Sfântul Ioan Botezătorul.
665 Mt. 3,10; Lc. 3, 9.
666 Cf. Ier. 1,13 sq.; 6,22 sq.
667 cf. II Mac. 9,28.
668 Iez. 18,30.
175
Trebuie să ştim că nu putem cunoaşte care este calea vântului şi care din două: ploile urmează nemişcării vânturilor şi seninătăţii văzduhului, sau nu, ci, nădăjduind la vremea ploii şi încrezându-ne în Cel ce o dă pe ea, să semănăm la vremea rânduită. Din acestea cunoaştem că nu se cuvine să ne ocupăm nici cu celelalte care sunt mai presus de noi, căci nici nu a cunoscut cineva gândul Domnului669, şi „judecăţile Lui, adânc mare”670, şi nu ştim ce rânduieşte pentru noi. Un singur lucru credem cu privire la El, că orice ar iconomisi, iconomiseşte cu dreptate şi spre folosul nostru.
5. Precum [nu sunt cunoscute] oasele în pântecele celei ce poartă prunc, tot aşa nu sunt cunoscutefăptuirile lui Dumnezeu, pe toate câte le va face.
Şi acestea sunt spuse spre a arăta că nici pe cele care depind de noi nu le putem pipăi sau afla, nici pe cele care se întâmplă independent de voinţa noastră. Căci cea care are în pântece are ea însăşi pruncul, totuşi nu poate să-l şi atingă, şi chiar dacă va putea atinge pruncul, totuşi nu şi oasele pruncului. În acelaşi chip şi noi, având cu noi înşine făpturile lui Dumnezeu, cerul acesta, pământul, marea, totuşi nu putem încă să înţelegem măsurile şi mărimea lor, calităţile lor exacte, cantităţile adevărate671. Căci ne este ascunsă dibuirea pipăirea cu privire la acestea. Prin urmare, să-L slăvim pe Făcătorul prin credinţă.
6. În zori seamănă sămânţa ta şi seara să nu fie lăsată slobodă mâna ta, că nu ştii care va rodi, fie aceasta, fie cealaltă, şi dacă amândouă laolaltă, cu-atât mai bine.
Seamănă virtutea încă de la prima vârstă, de îndată ce ai început viaţa, şi nici nu te lenevi având a ţi se sfârşi viaţa, nici nu te strica până în sfârşit. Pentru ce? Căci trebuie, dacă au odrăslit
669 Is. 40,13; Rom. 11,34; I Cor. 2,16.
670 Ps. 35, 6.
671 cf. Eccl. 8,17; Iov 38, 4 sq.
176
cele semănate, să fie adus şi rodul în jitniţe şi apoi iarăşi să semănăm, iar dacă odrăslirea celor semănate este nedesăvârşită, trebuie să cultivăm pământul, să ne îngrijim de el, să-l păzim şi să nu lăsăm deoparte nimic dintre cele pe care El le dă pentru a fi dusă la desăvârşire buna Lui rodire. De aceea zice: Neîncetat seamănă672, fiindcă nu ştii care va rodi, adică, nu ştii care va plăcea Judecătorului. Căci dacă la începutul vieţii, după ce vei fi semănat virtutea, vei semăna peste ea păcatul şi nu vei rămâne folosindu-te neîncetat de sămânţa cea bună, nu va rodi ceea ce a fost semănat în zori, fiindcă va fi stricat de neghina semănată deasupra. Iar dacă te vei lenevi la începutul vieţii, zicând că: „După aceea voi lucra Binele, când voi ieşi din viaţă”, nu ştii nici aceasta, dacă va rodi, nici dacă vei ajunge numaidecât vremea aceea. Aşadar, să nu spui: „îl voi urma pe tâlhar”. Căci nici nu vei avea timp numaidecât la sfârşit. Ci la sfârşit vei avea ceea ce ai semănat. Dar seamănă chiar şi la sfârşit, ca nu cumva ceea ce ai semănat la începuturi să fie stricat de vreun păcat şi să pleci dincolo gol, dacă nu cumva vei dobândi încă şi mai puţin după aceea. Şi dacă amândouă laolaltă, cu-atâtmai bine, că nici mai înainte nu ai greşit şi le-ai sporit şi pe cele ce au urmat după aceea.
7- 8. Şi dulce este lumina şi bine este ochilor să vadă soarele. Căci chiar dacă ani mulţi va trăi omul, în toţi aceştia se va veseli şi îşi va aminti zilele întunericului, că multe vor fi.
Dulce este Lumina. Foarte dulce este lumina sensibilă. Căci aceasta este ochiul creaţiei. Căci fără ea, noi nu putem face nimic dintre cele necesare. Dacă lumina cea sensibilă este atât de dulce, cu cât mai mult cea inteligibilă? Dacă este strălucitor soarele acesta, cu cât mai mult Acela? Fericit lucru este să fii călăuzit de lumina Legii. Aceasta ne conduce pe noi la lumina cea neumbrită. Bine este ochilor să vadă soarele. Adică întreg soarele, ca să vedem
672 Cf. Mt. 13, 24 sq.
177
toată slava lui, iar după îndelunga Lui răbdare, să privim şi la răzbunarea Lui, după bunătate, să vedem şi dreptatea. Cei care privesc astfel în întregime Soarele cel înţelegător, pentru aceştia dulce este lumina. Căci chiar dacă ani mulţi va trăi omul, în toţi aceştia se va veseli. Şi totuşi, aici, mulţimea anilor înseamnă mulţimea durerilor şi a necazurilor. Căci „zilele anilor noştri”, zice David, „sunt şaptezeci de ani, iar dacă sunt în putere, optzeci de ani, şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere”673. Căci, în tinereţe, fricile de învăţători îl întristează pe om. Iar dacă este adolescent, îl supără răscolirile plăcerilor. Iar când este bărbat, grijile lumii. Iar când înaintează la bătrâneţe, grijile copiilor, dacă i se nasc, iar dacă nu i se nasc, iarăşi întristări. Dar drepţii nu sunt astfel. Ci chiar dacă trăiesc puţini ani, se veselesc, iar dacă trăiesc mulţi ani nu se veselesc mai puţin în aceştia. Pentru aceea, zice: Şi dacă ani mulţi. Adică dreptul se bucură nu numai dacă trăieşte puţini ani, tăindu-i-se viaţa, ci şi dacă trăieşte mulţi ani, se va bucura, privind întreg Soarele cel înţelegător, fiindcă ştie că Dumnezeu, drept fiind, va răsplăti fiecăruia după faptele lui674. Dar îşi aminteşte şi de zilele întunericului, că multe vor fi. Este foarte puternică în ei amintirea veacului viitor. În acele zile mult este întunericul păcatului675.
8. Tot ceea ce vine este deşertăciune.
Oare sunt deşertăciune împărăţia cerurilor şi Raiul mult aşteptat? Nu, ci cele care ameninţă pe păcătoşi: gheena, şi focul, şi viermele676, sunt deşertăciune. Acestea le spune păcătosului, anume fiindcă el nu se aşteaptă la nimic dintre acestea. Pentru aceea,
673 Ps. 89,10-11.
674 Pilde 24,12; cf. P s. 27, 4; 61,13; înţ. Sir. 16,14; Mt. 16, 27; Rom. 2, 6; II Tim. 4,14; Apoc. 2,23; 22,12.
675 Cf. Mt. 8,12; 22,13; 25,30.
676 Cf. Mc. 9,45-48.
178
le şi socoteşte pe ele deşarte şi fără rost. Face deşarte cele nădăjduite de el. Dar către tine ce zice?
9. Bucură-te, tinere, în tinereţea ta şi să se îmbuneze inima ta în zilele tinereţii tale.
Nu ca să seceri vremea tinereţii în plăceri. Căci zice: abate răutatea de la trupul tău pentru că tinereţea şi nebunia sunt deşertăciune677. Dar numeşte tânăr pe cel ce debordează de râvnă, pe cel ce înfloreşte prin credinţă. Despre care Ioan zice: „V-am scris vouă, tinerilor, că aţi biruit răul”678. Unul ca acesta să se bucure în tinereţea lui şi să se îmbuneze inima lui, impunându-i-se toate câte sunt bune. Iar dacă spui: Şi ce voi pătimi dacă voi cădea la bătrâneţe în păcat? îţi este ţie îngăduit să dezbraci tunica cea veche679.
9. Şi umblă fără de prihană în căile inimii tale şi în vederea ochilor tăi şi cunoaşte că pentru toate acestea Dumnezeu te va duce la judecată.
Prin urmare, nu a poruncit să te bucuri cu bucuria care vine din plăceri. Nu cumva porunceşte să te foloseşti de tinereţe pentru nelegiuire? Oare nu porunceşte să te bucuri de tinereţe pentru virtuţi680? Vrea ca inima să ajungă ochii, fiindcă ochiul sufletului681 care este inima este cu mult mai exact decât ochii trupului, dacă acela este curat şi cârmuieşte pe om, nu se vatămă cu nimic de celelalte simţuri. Dar fiindcă este obiceiul ochilor din afară să-i înşele pe cei dinlăuntru, în mod necesar, a adăugat: Că pentru toate acestea te va duce Dumnezeu la Judecată. Căci dacă îndrepţi ambii ochi şi cei din afară, şi cei dinlăuntru spre tribunalul acela,
677 Eccl. 11,9.
678 1 In 2,13.
679 cf. Ef. 4,22; Col. 3,9.
680 cf. Eccl. 11, 9.
681 cf. Mt. 6,22-23; Lc. 11,34-36.
179
nu vei pofti să strici nici pe femeia străină682, nu te va amăgi nici frumuseţea aurului şi argintului, ci vei pleca la tribunalul acela curat de rele.
10. Şi depărtează mânia de la inima ta şi abate răutatea de la trupul tău, pentru că tinereţea şi nebunia sunt deşertăciune.
Vezi că mânia este boală a inimii, şi pizma, şi vicleşugul, şi înfumurarea. Porunceşte ca tu să depărtezi acestea de la inima ta, dar să şi abaţi răutatea de la trupul tău. Dar care este, în primul rând, răutatea trupului, dacă nu curvia, stricarea templului cu care este comparat trupul683? Nu în zadar s-a folosit de această expresie comparativă, ci s-a folosit de ea pentru ca, dacă ai ajuns să faci rău în trup, să nu o mai faci încă. De ce? Pentru că tinereţea şi nebunia sunt deşertăciune. Căci fapta tinereţii este precum multele păcate ale mişcărilor fără de rânduială. În chip potrivit a unit nebunia cu tinereţea, nu fiindcă orice tinereţe este înlăuntrul nebuniei, ci fiindcă tânărul, dacă nu devine nebun, adică răutăcios faţă de patimi, nu se foloseşte de tinereţe pentru plăceri rele. Ba devine şi mustrător al celor ce desfrânează şi înţelepţitor al lor. Nu era tânăr Iosif? Şi nici nu s-a dat pe sine la curvie, dar a mustrat şi curvia egiptencei684. Nu era tânăr Daniel? Şi a descoperit desfrânarea bătrânilor răi685.
XII, 1. Şi aminteşte-ţi de Cel ce te-a zidit pe tine în zilele tinereţii tale până ce nu vor veni zilele răutăţii şi nu te vor ajunge anii în care vei spune: nu-mi este mie voia întru aceştia.
Aminteşte-ţi de Cel ce te-a zidit pe tine, ce fel de şi câte bunătăţi ţi-a dat. Pentru tine a zidit pământul şi marea, ca să ai cu îmbelşugare cele pentru viaţă. Aici, în această viaţă, aminteşte-ţi! Căci
683 Cf. I Cor. 6,18-19; 3 16-17; II Cor. 6,16-17.
684 Cf. Fc. 39,1 sq.
685 Cf. Dan. 6,1 sq.
180
tinereţea înseamnă viaţa aceasta, fiindcă în comparaţie cu desăvârşirea veacului viitor, viaţa aceasta este nedesăvârşită. De aceea în viaţa aceasta’ ca într-o tinereţe, în parte cunoaştem686. Această viaţă este tinereţea. Dar propriu tinereţii este a lupta, a se întrece în lupte. Mai înainte de a veni zilele răutăţii, adică ale Judecăţii, şi mai înainte de a te ajunge anii în care vei spune: nu-mi este mie voia întru aceştia, arată recunoştinţă către Făcătorul în veacul acesta. Căci în veacul cel viitor nu mai este deloc voia omenească, ci „toate şi întru toţi, Dumnezeu”687. Aici toţi sunt liberi, dar dincolo păcătoşilor li se va lua puterea. Fiindcă s-au folosit rău de putere, nu vor putea încă să mai aibă voie proprie.
2. Până ce nu se va întuneca soarele şi lumina, şi luna, şi stelele şi se vor întoarce norii după ploaie.
Mai înainte ca să se întâmple acestea, aminteşte-ţi de Cel ce te-a zidit688. Căci la sfârşit, după ce va înceta folosirea luminătorilor, va înceta şi folosul ploilor. Căci atunci pământul nu va mai avea nevoie de ploaie, fiindcă nici nu va mai da hrană stricăcioasă. Dar se vor întoarce norii, cum? Cum va crede de cuviinţă Făcătorul, spre slujirea pe care o va porunci El, se vor întoarce, devenind căruţe pentru sfinţi, în loc de ploi, purtându-i pe drepţi689.
3. În ziua în care se vor cutremura păzitorii casei şi se vor încovoia bărbaţii tăriei.
Păzitorii casei îi numeşte pe drepţi, dar pe aceiaşi îi numeşte şi bărbaţii tăriei, fiind tari în faptă şi cuvânt690. Cei care la vremea sfârşitului se vor cutremura, totuşi vor fi sprijiniţi, se vor încovoia, dar iarăşi îşi vor reveni întru sine. Şi Domnul, învăţând pe
686 cf. 1 Cor. 13, 7 sq.
687 Col. 3,11; I Cor. 15,28.
688 c. Eccl. 12,1.
689 Cf. IV Rg. 2,11; Apoc. 10,1; 11,12.
690 cf. Lc. 24,19; Fapte 7,22.
181
ucenici despre sfârşitul lumii, zicea: „Se vor ridica proroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să-i amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi”691. Şi acestea le zice despre credincioşi. Cum zice şi despre iudeii care vor rămâne în necredinţă: şi vor înceta cele ce macină692, şi celelalte.
3- 4. Şi vor înceta cele ce macină, că s-au împuţinat, şi se vor întuneca cele ce privesc prin obloane şi se vor închide uşile în piaţă în slăbirea glasului celei ce macină şi se va trezi la glasul vrabiei.
Acestea, dacă nu vor fi înţelese prin raţiunea prorociei693 şi a contemplării, sunt foarte vrednice de râs pentru cei ce ascultă şi total lipsite de sens. Prin urmare, moară este litera Legii, ca una care este grea, şi aspră, şi având şi blestemul694. Şi, oare, nu este blestem pentru bărbaţi şi femei să facă lucrările asinilor şi dobitoacelor? Prin urmare, şi după modul sensibil, şi după cel inteligibil, în chip de blestem şi de pedeapsă este a trage şi a măcina la moară, cum spune Isaia: „Că de-acum nu te vei mai numi gingaşă şi desfătată. Ia râşniţa şi macină făină”695. În această râşniţă care este Legea, au rămas sinagogile iudeilor să macine, dar care la sfârşitul lumii vor înceta, fiindcă vor fi împuţinate şi prin număr, şi prin însuşi pretextul părutei cinstiri de Dumnezeu de către ei. Prin număr se vor împuţina, fiindcă, în vremurile cele de pe urmă, cea mai mare parte a lor, împreună cu toate neamurile, se va întoarce la credinţa în Hristos. Pentru care lucru întărâtându-se vrăjmaşul cel înţelegător căci vede şi pe Israel întorcându-se la mântuire împreună cu neamurile696, încât va fi păgubit din toate
691 Mt. 24, 24.
692 Cf. Eccl. 12,3.
693 Cf. Apoc. 1,3: „cuvintele prorociei”; 22,7,10,18 şi 19.
694 Cf. Gal. 3,13.
695 Is. 47,1-2.
696 Cf. Rom. 11, 25-26.
182
părţile de slujirea oamenilor -, el însuşi prin el însuşi va veni la război împotriva neamului nostru, socotind că va dobândi ceva mai mult de aici. Atunci, aşadar, se vor împuţina cele ce macină în moara Legii, pe de o parte prin număr, cum s-a zis, fiindcă mulţi vor veni la cunoştinţă prin Duhul, iar când vor rămâne puţini în slujirea literei, atunci vor fi numiţi puţini, şi totuşi vor şi înceta, fiindcă se vor duce după hristosul mincinos697 şi se vor închina lui ca lui Hristos, potrivit acestui cuvânt. Dar se vor împuţina sinagogile iudeilor şi totodată vor înceta şi se vor întuneca cele ce privesc prin obloane, pentru că aceia se folosesc de Lege şi de proroci ca de nişte obloane, neprivind pe Dumnezeu curat, ci obtuz şi vag prin ele. Pe lângă acestea, se vor întuneca în întregime, fiindcă s-au dus total spre minciună şi li s-a stins lor lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Şi se vor închide uşile în piaţă. Uşi numeşte prorociile cele cu privire la Hristos. Căci prin aceste uşi venim la credinţa întru El şi intrăm în împărăţia cerurilor. Pe acestea fiii iudeilor, în vremea aceea, le vor închide pentru ei înşişi, înţelegându-le pe acestea ca referindu-se la un hristos mincinos698. Dar unde le vor închide pe ele? în piaţă, adică în viaţa aceasta, unde se vinde şi se cumpără şi au loc celelalte schimburi stricăcioase. Dar când va trece petrecerea vieţii acesteia, nu vor mai închide uşile cele înţelegătoare, nici nu vor mai putea să astupe prorociile cele cu privire la Hristos, mustraţi fiind de slava Lui. În slăbirea glasului celei ce macină. Cea care macină este prototipul Ierusalimului celui vechi, dar puterea acestuia s-a adăugat lui Hristos, aceştia sunt apostolii şi cei care, împreună cu ei şi cu toţi cei din neamuri, au crezut în mântuire, iar Ierusalimul a rămas slab, dar slab cu glasul căci cine leapădă Cuvântul, cum să nu slăbească cu glasul? Cei care rămân pururea la litera Legii. Şi de aceea, în cuvintele
697 Cf. Mt. 24,23-24; Mc. 13,21-22.
698 Cf. Mt. 24, 23-24; Mc. 13,21-22.
183
Despre sfârşitul lumii, zice Domnul: „Atunci doi vor fi în câmp, unul se va lua şi altul se va lăsa, două vor măcina la moară, una se va lua, cealaltă se va lăsa”698. Şi se va trezi la glasulvrabiei. Cine se va trezi? Frământătura omenească la glasul vrabiei, adică al lui Hristos. „Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vânătorilor.”700 Este vorba despre pasărea cea înţelegătoare despre care zice Duhul lui Dumnezeu în Cântarea Cântărilor. „Glasul turturelei s-a auzit în pământul nostru”701. Arată cele spuse mai înaintea lui, că „iarna a trecut, s-a dus de la el” viaţa prezentă, „florile s-au ivit pe pământ”, cele ale veacului viitor, „vremea tăierii a venit”, a culesului celui înţelegător, a răsplătirii drepţilor, „glasul turturelei s-a auzit în pământul nostru”, că „însuşi Domnul, la porunca, la glasul arhanghelului şi la sunetul trâmbiţei lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, iar cei ce au murit în Hristos vor învia întâi, apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, împreună cu ei vom fi răpiţi pe nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh şi astfel pururea cu Domnul vom fi”702. Dar când Acesta va veni astfel, ce se va întâmpla cu iudeii, află.
4-5. Şi se vor smeri toate fiicele cântării şi din înălţime vor vedea şi spaime pe cale.
Prin urmare, ne-a arătat nouă cântarea lui Isaia: „Voi cânta celui iubit: Căci via Domnului este casa lui Israel”703. Aşadar, pe bună dreptate se vor smeri toate fiicele cântării, sufletele iudeilor, care nu au adus lui Hristos roada dreptăţii704, ci strigătul hulei. Şi când se vor smeri? Când îl vor vedea pe El venind cu slavă705
699 Mt. 24, 40-41.
700 Ps. 123, 7.
701 Cânt. 2,12.
702 1 Tes. 4,16-17.
703 Is. 5,1 şi 7.
704 Cf. Pilde 3, 9; 11,30; Am. 6,13; Filip. 1,11; Evr. 12,11; Iac. 3,18.
705 cf. Mt. 24,30; Mc. 13,26; Lc. 21,27.
184
din înălţime şi se vor înspăimânta pe calea pe care vor merge, duse fiind înaintea Judecătorului.
5. Şi va înflori migdalul şi se va îngrăşa lăcusta şi caperul îşi va scutura floarea.
înţelege viaţa aceasta ca fiind iarnă, iar primăvara înţelege-o în chip potrivit ca fiind veacul viitor. Pentru aceea, glasul care va fi atunci morţilor spre înviere706 l-a numit glasul vrabiei707. Căci primăvara păsările cântă mai strălucit. Pentru aceea, zice: Şi va înflori migdalul şi se va îngrăşa lăcusta şi caperul îşi va scutura floarea. Dar toate acestea se întâmplă la venirea primăverii. Căci ca într-o primăvară, la venirea veacului viitor, dreptul va înflori708 căci acesta este migdalul şi cel duhovnicesc709 căci acesta este lăcusta. Prin urmare, aşa cum migdalul şi lăcusta în vremea iernii se retrag căci fără căldură, nici lăcusta nu zboară, nici migdalul nu înfloreşte -, tot aşa şi dreptul, în viaţa prezentă, fiindcă este multă iarnă în ea pentru sufletele oamenilor, se retrage. Asemenea şi cel duhovnicesc, înaripatul şi cerescul. Dar când Soarele dreptăţii710 este în putere şi răsare primăvara veacului viitor, atunci înfloresc şi drepţii711, atunci se îngraşă cei duhovniceşti712 şi zboară către cer. Dar şi caperul îşi va scuturafloarea, adică se va deschide şi se va desface, cum redă Symmachos. Iar caperul, ca unul care este amar, se cuvine a fi înţeles ca fiind păcătoşii. Căci ce este mai amar713 decât păcatul? Prin urmare, faptele păcătoşilor se vor deschide714
706 Cf. Mt 24,31; Mc. 13,27; I Tes. 4,16.
707 Eccl. 12,4.
708 Cf. Ps. 91,12.
709 1 Cor. 2,13 şi 15; 3,1; Gal. 6,1.
710 Mal. 3,20.
711 Cf. Ps. 91,12.
712 1 Cor. 2,13 şi 15; 3,1; Gal. 6,1.
713 cf. Ps. 9, 28; 13,3; Rom. 3,14.
714 c. I Cor. 3,13.
185
şi viaţa se va desface şi faptele se vor arăta în vremea în care înfloresc drepţii715 şi se îngraşă. Prin urmare, pe acestea vrea Ecclesiastul ca noi să le medităm pururea şi pentru aceea ne cere să ne amintim de Ziditorul în vremea tinereţii noastre716. Aşadar, privind la sfârşitul veacului acestuia, să devenim ai petrecerii celei fără de sfârşit. Dar fie-ne nouă sfârşitul fiecăruia dintre noi amintire a sfârşitului întregii lumi.
5. Căci omul s-a dus spre casa veşniciei sale şi l-au înconjurat în piaţă bocitorii.
Casa veşniciei oamenilor este pământul din pricina sentinţei aduse asupra lui Adam: „Pământ eşti şi în pământ vei merge”717. Când omul se va duce la casa aceea, îl vor înconjura în piaţă bocitorii. Dar aceasta până când? Până ce nu se va rupe funia de argint718, şi celelalte.
6. Până ce se va rupe funia de argint şi se va zdrobifloarea de aur.
Căci până când bocitorii vor boci, şi cei ce plâng vor plânge, şi cei ce rămân îi vor deplânge pe cei ce pleacă? Până ce nu se va rupe719 petrecerea prezentă în care înfloresc aurul şi argintul, din pricina frumuseţii lor care-i amăgeşte pe oameni şi îi strică pe cei captivi lor. De aceea zice funia de argint, fiindcă iubirea de argint se face ca o funie pentru iubitorii de argint, dar are împletită cu ea împreună şi orice răutate, cum spune: „Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint”720. Cu această funie s-a spânzurat Iuda721. Şi David zice despre acestea: „Funiile păcătoşilor
715 Cf. Ps. 91,12.
716 Cf. Eccl. 12,1.
717 Fc. 3,19.
718 Eccl. 12,6.
719 Eccl. 12,6.
720 I Tim. 6,10.
721 Cf. Mt. 26,14-15; 27,5; Mc. 14,10-11; Lc. 22,3-6; Fapte 1,18.
186
s-au înfăşurat în jurul meu”722. Mai înainte, deci, ca funia iubirii de argint să se rupă şi floarea slavei aurului să se zdrobească723, cei ce rămân îi deplâng pe cei ce pleacă, socotind ei că vor avea ceva mai mult decât aceia.
6- 7. Şi se va sparge ulciorul la izvor şi până ce roata nu se va rostogoli în groapă şi până ce nu se va întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat pe el.
La moartea omului, şi acestea au fost înţelese de Ecclesiast, ca să arate că moartea oamenilor nu este, cum cred unii, stricăciune, nici nu cade sufletul în neexistenţă, odată despărţit de trup.
De aceea, aşadar, se va sparge ulciorul la izvor şi roata se va rostogoli. Ulciorul care se va sparge la izvor nu risipeşte apa, ci o varsă în propria ei deplinătate. Aşa şi roata, se zdrobeşte la groapă, cum au redat ceilalţi tălmăcitori unul se va sfărâma, altul se va zdrobi -, nu în afara gropii, ci înlăuntru se deşartă ulciorul zdrobit, care este numaidecât agăţat de roată. De aceea, în chip potrivit adaugă: „se va întoarce ţărâna în pământ, cum a fost”724, de unde a fost luat. Şi acestea toate le spune despre trupul omului. Dar despre duhul lui, pe care Plăsmuitorul l-a zidit la creaţie odată cu trupul, zice: şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat pe el. Prin urmare, nu are loc nici pierzania trupului, când se desparte de suflet, fiindcă se va uni din nou cu pământul din care a fost luat, când Dumnezeu va voi să-l plăsmuiască din nou; nici duhul nu se varsă şi nu se împrăştie, ci pleacă la Dumnezeu cel ce l-a făcut şi l-a dat pe el în locurile acelea în care i se porunceşte să se ducă, până ce îi va porunci să fie chemat. Dar a amintit de groapă şi de izvor nu în zadar. Căci a asemănat pământul cu groapa, iar izvorul cu Dumnezeu. Căci groapa are apă şi o dă celor ce scot,
722 Ps. 118,61.
723 cf. Eccl. 12, 6.
724 cf. Fc. 3,19 şi 23; înţ. Sol. 15, 8.
187
totuşi nu are propria apă. Tot aşa şi pământul, chiar dacă el a dat materia trupurilor, totuşi fiindcă a fost făcut de Dumnezeu şi fiindcă i s-a poruncit astfel de la Făcătorul, a primit puterea unei astfel de dăruiri. Iar izvorul are apă proprie. Tot aşa, iarăşi, sufletele sunt ale lui Dumnezeu. Căci prin porunca şi creaţia Lui vin la existenţă, fără să fie şi fără să fi fost mai înainte. Pentru aceea, noi suntem datori Lui cu mulţumire pentru multe motive.
8. Deşertăciunea deşertăciunilor, a zis Ecclesiastul, toate sunt deşertăciune.
Nu şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Căci cum ar mai fi propovăduit el: Tu aminteşte-ţi de Ziditorul?725 Aşadar, ce este socotit de el deşertăciunea deşertăciunilor? Să adune cineva lut peste lut, să unească ogor de ogor, să lipească casă de casă726, să iubească cineva puterea727. Deşertăciunea deşertăciunilor este să caute cineva acestea, pe acestea să şi le agonisească728, pe acestea să le aibă nebuneşte pe care, odată plecat de aici, nu este îngăduit să le ia cu el.
9. Şi ceea ce este mai mult este că Ecclesiastul afost înţelept.
A dobândit Ecclesiastul ceea ce este mai mult, a aflat ceea ce era abundent, a primit ceea ce era în exces, ca un înţelept, a trecut cu vederea cele deşarte, a lăsat cele nefolositoare şi a izbutit să-şi agonisească ceea ce este mai mult, ceea ce supraabundă729. Dar aflând, nu a păstrat pentru sine în chip pizmaş, ci a dat şi altora. Dar ceea ce abundă şi supraabundă peste toate este cunoştinţa cea în Dumnezeu. Căci ce este mai bine decât a şti ce este omul, ce este Dumnezeu, ce este Făcătorul, ce este făptura?
725 Eccl. 12,1.
726 Cf. Eccl. 2,4-5.
727 cf. Is. 5,8.
728 Cf. Eccl. 2,18 sq.; Lc. 12, 20-21.
729 Cf. Lc. 3,11.
188
9. Şi că a învăţat pe om cunoaşterea şi auzul va desluşi frumuseţea pildelor.
Cum învaţă pe om cunoştinţa? în pilde. Pentru aceea, iată că adaugă: şi auzul va desluşi frumuseţea pildelor. Căci Ecclesiastul şi-a ţesut expresia învăţăturii lui în pilde. Din care urechea cea adevărată păstrează acel lucru la care se referă Isaia: „Mi-a dat mie ureche să aud şi învăţătura Domnului îmi va deschide mie urechile”730 ca să cercetez şi să desluşesc frumuseţea pildelor, pe cât este cu putinţă a cerceta frumuseţea şi preocuparea cu ea.
10. Mult a cercetat Ecclesiastul să afle cuvintele voinţei şi ale celor scrise cu dreptate, cuvintele adevărului.
Mult a cercetat Ecclesiastul să afle cuvintele voinţei, adică a celei stăpâneşti, şi ale celor scrise cu dreptate, cuvintele adevărului.
Mult a cercetat, adică adeseori. Căci trebuie neîncetat să cerem şi să căutăm731 şi să ne rugăm, dacă cineva vrea să i se încredinţeze cunoştinţă curată şi exactă, dacă vrea să afle cuvintele voinţei stăpâneşti. Mult a cercetat. Fiindcă voia mai mult decât Legea, voia o cunoştinţă mai slăvită decât a prorocilor, a privit spre harul evanghelic. Şi de aceea nu zice numai să afle cuvintele voinţei, ci şi ale celor scrise cu dreptate, cuvintele adevărului. Dar dreptate şi adevăr este Hristos732. Dar fiindcă Hristos a sădit Biserica733, Ecclesiastul, ca un peţitor, priveşte în mod necesar, la harul evanghelic734 prin care este sădită Biserica. Prin urmare, prin învăţătura evanghelică, chiar dacă în pilde, totuşi spune lucruri asemănătoare, şi de aceea, apucând mai înainte, zice: Deşertăciunea
730 Is. 50,4-5.
731 Cf. Mt. 7,7; Lc. 11,9.
732 Evr. 1,8; In 14, 6.
733 Cf. Mt. 16,18.
734 Cf. Mc. 16,15-16.
189
deşertăciunilor, a zis Ecclesiastul, şi toate sunt deşertăciune735, pentru ca atunci când îl vei auzi pe Hristos zicând: „Ce-i va folosi omului de va câştiga lumea toată, dar va pierde sufletul său?”736, să nu te miri, fiind învăţat din destul de mai înainte de cuvintele Ecclesiastului în privinţa deşertăciunii vieţii prezente care se tânguieşte pentru trudnicia petrecerii în lume.
11. Cuvintele înţelepţilor sunt precum coarnele boului şi precum cuiele înfipte, care au fost date din belşug de la un singur păstor.
Coarnele boului ştiu să lovească şi de departe. Tot aşa şi cuvintele înţelepţilor, de departe îl împung pe om să înainteze în lucrarea cea bună. Dar şi altfel. Lucrătorii dumnezeieştilor porunci sunt numiţi boi de Sfânta Scriptură, cum mărturiseşte prin cuvânt Pavel: „Oare de boi Se îngrijeşte Dumnezeu? Sau într-adevăr pentru noi zice?”737. Dar care este lucrarea boului? Să se ostenească în câmp, să tragă în jug, să se folosească de coarne pentru a se apăra de fiare. Tot aşa şi lucrătorul lui Dumnezeu sapă pământul Legii, curăţă ogorul sufletului, trage în jugul răbdării, prin porunci ca prin nişte coarne se apără de fiarele cele înţelegătoare. De aceea, cuvintele adevăraţilor înţelepţi despre care zice: „Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac”738, sunt precum coarnele boilor, dar şi precum cuiele înfipte, pe care Symmachos le-a redat prin pironite, ca să nu îngăduie omului să se lenevească, nici să picotească. Ceea ce David se ruga: „Pironeşte cu frica Ta cărnurile mele”739. Aceste cuie au fost date din belşug de la un singur păstor, la care făcând
735 Eccl. 12, 8.
736 Mt. 16,26.
737 1 Cor. 9, 9-10; Deut. 25,4.
738 1 Cor. 2, 6.
739 Ps. 118,120: „străpunge cu frica Ta trupul meu”.
190
referire Pavel, zice: „Cel ce a sculat din morţi pe Păstorul oilor”740, şi însuşi Domnul zice, referindu-Se la Sine însuşi: „Eu sunt Păstorul cel bun”741. Pentru aceea şi Ecclesiastul nu zice simplu de la păstor, ci de la un singur păstor, ca să-L arate pe Cel Unul-Născut, pe Cel ce a sădit ştiinţa păstorească, pe Cel care, pe lângă făptura de jos, o păstoreşte şi pe cea de sus, cum a cântat David: „Cel ce paşte pe Israel, ia aminte…”742, şi celelalte. Cuvintele Acestuia sunt precum cuiele. Au fost date din belşug. Le-a adunat pe ele din Lege şi de la proroci, arătând că El însuşi a dat Legea şi a trimis prorocii743. Aşadar, când fiii iudeilor îl întreabă pe El, fie vrând să afle, fie să-L ispitească, uneori îi întreabă: „Ce este scris în Lege?”744, iar alteori le zice: „Cercetaţi Scripturile”745, iar alteori: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea”746. Prin toate acestea, ţese învăţătura evanghelică, împreună cu cea din Lege şi din proroci.
11-12. Şi este mare folos din ele. Fiule, fereşte-te să faci cărţi multe, fiindcă nu este capăt şi cugetarea multă este osteneală trupului.
Adică să se ferească să compună sau să scrie cuvinte mai multe decât acestea sau în afara acestora. Şi de aceea adaugă: nu este capăt şi cugetarea multă este osteneală trupului, nu fiindcă vrea să-l abată pe credincios de la meditarea Legii căci cum ar mai spune David explicând că este fericit omul care „la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea”747?, dar cum ar mai zice şi Moise: „Să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te
740 Evr. 13,20.
741 In 10,11.
742 Ps. 79,1.
743 Cf. Mt. 23, 34.
744 Lc. 10,26.
745 In 5,39.
746 Mt. 5,17.
747 Ps. 1,2.
191
culci şi când te scoli”748? Ci le învinuieşte toate cărţile câte sunt în afara Legii, şi a prorocilor, şi a harului evanghelic şi ne abat de la meditarea acestora. Nu voieşte să compunem cărţi străine de învăţătura dumnezeieştilor cuvinte, căci în aceste cărţi nu este capăt. Ce capăt se află în învăţătura elinilor, care îşi răstoarnă părerile unii altora şi se folosesc de raţionamente fără capăt şi vorbării întinse la nesfârşit? Care este capătul înşelării ereticilor, care se ating de firea lui Dumnezeu şi îndrăznesc asemenea lucruri, al căror început nu este uşor de aflat, darmite să mai ajungi până la sfârşit ca să atingi ceea ce căutai? Prin urmare, se cuvine să fugi de aceştia, de cărţile lor şi de cuvintele lor, cât îţi stă în putere, pentru că ne abat pe noi de la ocuparea şi meditarea celor folositoare. Dar şi iudeii au multă meditaţie, totuşi nu după scopul lui Dumnezeu, Cel ce a dat cuvintele spre meditare. Căci ei meditează ceea ce este mai mult din ele şi, aducând tradiţiile preoţilor749 spre răsturnarea Legii, născocesc tocmai acele lucruri care pe bună dreptate provoacă osteneala în trupul celor ce meditează750. Căci a da zeciuială din scorţişoară, şi din mărar, şi din chimen, a se ocupa cu spălarea paharelor şi a ulcioarelor, a săvârşi curăţiri şi multe altele asemănătoare acestora, şi a lua aminte la simpla meditare a literei este osteneală trupului. Dar tu depărtează-te de acestea, ia aminte la ceea ce urmează, dacă vrei să fii fiu al Ecclesiastului.
13-14. Sfârşitul cuvântului. Ascultă totul, teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui, că aceasta aparţine oricărui om. Fiindcă Dumnezeu va aduce toatăfăptura la Judecată în orice afost lăsat deoparte, fie bun, fie rău.
Află pecetea, pipăie cununa, nu ignora una pentru multe. Teme-te de Dumnezeu. Căci slujitorul evlavios este cel recunoscător
748 Deut. 6, 7.
749 Cf. Mt. 15,1 sq.; Mc. 7,1 sq.
750 Cf. Mt. 23,4; Lc. 11,46.
192
şi care propăşeşte în nădejde. Dacă vei păzi poruncile Stăpânului, din rob, vei deveni prieten751, din prieten, frate752. Că aceasta aparţine oricărui om, adică pentru aceasta ai fost zidit, pentru aceasta ai fost creat. Chiar dacă cineva ar fi împărat, chiar dacă înţelept, zice, şi puternic sau, invers, dacă ar fi sărac, sau om simplu, sau barbar753, nu altfel va fi om, nici nu îşi va păzi altfel vrednicia firii omeneşti decât dacă se va teme de El şi va păzi poruncile Lui. Iar cel ce le calcă pe acestea nu este om în adevăratul sens al cuvântului, ci acesta „s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”754. Dar tu să nu pătimeşti aceasta, ca să nu devii dobitocesc755 şi puţin după aceea să ţi se ceară socoteală. Pentru că prin acestea ameninţă cele ce urmează: Fiindcă Dumnezeu va aduce toatăfăptura laJudecată, şi celelalte. ToatăFăptura, cea cuvântătoare, evident. Căci acesteia i-a dat raţiune şi a lăsat-o pe ea stăpână peste voinţa ei, şi i-a impus ei lege ca să nu greşească din neştiinţă. Dar a făcut-o pe ea stăpână pe voinţa ei, ca să aibă plată lucrând binele756. Pe aceasta, pe bună dreptate, o va aduce la Judecată, ca să o încununeze, dacă va fi izbândit, sau să o pedepsească, dacă s-a lenevit. Căci fiind în puterea ta să înfăptuieşti virtutea, dacă tu ai trecut-o cu vederea şi nu ai împlinit-o, e ca şi cum L-ai dispreţui pe Judecătorul, sau dacă ai făcut ceva rău din voie liberă, adică din dispreţuirea [poruncilor], teme-te de pedeapsă.
751 cf. In 15,14-15.
752 cf. Rom. 8, 29.
753 cf. Col. 3,11; I Cor. 12,13; Gal. 3,28.
754 Ps. 48,12 şi 21.
755 Cf. Ps. 72,22.
756 Cf. Ef. 6, 8.
193
Tâlcuire după parafraza Ecclesiastului adunată din tâlcuirile la acesta ale Sfântului Grigorie al Nyssei şi din aşa-numita parafrază a Teologului şi din diferite idei ale Sfântului Maxim (Catena Trium Patrum)
Tâlcuire după parafraza Ecclesiastului adunată din tâlcuirile la acesta ale Sfântului Grigorie al Nyssei şi din aşa-numita parafrază a Teologului1 şi din diferite idei ale Sfântului Maxim
(Catena Trium Patrum)
Solomon, exersând mai înainte mintea noastră spre dorul duhovnicesc prin înţelesurile Pildelor şi povăţuindu-ne pe noi prin acestea la filosofia morală, ca printr-o introducere, acum ne înalţă mintea la o învăţătură mai înaltă, învăţându-ne pe noi prin Ecclesiast, în mod natural2, ca unul care a primit de la Dumnezeu cunoaşterea nemincinoasă a celor ce sunt3. Prin urmare, din însăşi firea lucrurilor, ne vesteşte nouă deşertăciunea relaţiei noastre cu acestea, încât, după ce o va fi desfiinţat pe aceasta, [să facă] dorirea noastră să înainteze fără împiedicare către Binele care este în mod esenţial Bine şi zice în chip de titlu:
1.1. Cuvintele Ecclesiastului, fiul lui David, regele lui Israel, în Ierusalim.
1 în realitate, este vorba despre Grigorie Taumaturgul şi nu de Grigorie Teologul. Cf. SANTO LUCA, „Introduzione”, în CCSG 11, p. XV.
2 O serie de exegeţi din perioada patristică, printre care şi autorul acestui text, apreciază că Ecclesiastul este o carte „fizică”, despre filosofia naturală. Pentru detalii, vezi introducerea în volumul de faţă, pp. 12-14.
3 Pilde 7,17: „El mi-a dat cunoştinţa cea adevărată despre cele ce sunt”.
197
Prin urmare, Solomon, cel ce era regele israeliţilor în cetatea Ierusalim, fiul Prorocului David, aşa spune întregii Biserici a lui Dumnezeu, adică negreşit corului credincioşilor.
2. Deşertăciunea deşertăciunilor, a zis Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune.
Prin urmare, Cuvântul, Care adună toate şi le supune cercetării, a zis că toată relaţia şi sârguinţa oamenilor pentru cele văzute este deşartă şi nefolositoare. Dar deşert este tot ceea ce nu foloseşte la nimic. Pentru aceea, relaţia cu cele văzute şi stricăcioase, ca una care circumscrie mintea acestora4 şi nu îngăduie să fie condusă prin ele la înţelegerea Pricinii a toate, şi de aici, nefiind nici ea folositoare şi făcându-le nefolositoare şi pe acestea, este deşertăciunea deşertăciunilor, închizând toate cele vremelnice în deşertăciune. Fiindcă:
3. Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?
Adică, ce folos poate cineva să spună legat de strădaniile pe care le săvârşesc oamenii care nu vor nicidecum să vadă cu ochiul nobil al sufletului mai sus decât astrele, ci cugetă şi lucrează numai cele pământeşti în care se zdrobeşte viaţa oamenilor, zi după zi, anotimp după anotimp, an de an, în rotirile determinate ale soarelui pe cer? Căci:
4-7. Un neam trece şi altul vine, şi pământul rămâne în veac. Soarele răsare şi soarele apune şi se retrage în Locul lui şi iarăşi răsare acolo. Se duce spre miazăzi şi se roteşte spre miazănoapte. În cerc se roteşte, se duce vântul şi în vârtejurile lui se întoarce. Toate fluviile se duc în mare şi marea nu se va umple. În locul în care se ducfluviile, acolo se întorc, ca iarăşi să se ducă.
4 cb; TOUTOI; TOV VOUV KEpiYpaqpouo’a ca una care circumscrie mintea acestora sau ca una care limitează mintea la cele văzute şi stricăcioase.
198
Prin urmare, tot drumul vieţii este un cerc, care se roteşte neîncetat, revenind la aceleaşi. Căci din pământ este naşterea noastră5 şi în pământ ne este întoarcerea6. Iar pământul rămâne în hotarul lui în tot veacul prezent, cu nimic împuţinându-se prin naşterea celor din el, nici prisosind prin întoarcerea lor în el. Şi soarele răsărind şi apunând, iarăşi aleargă în hotarele lui. Căci pururea răsărind în părţile de miazănoapte, ducându-se la cele din miazăzi, apune, şi apoi săvârşindu-şi călătoria subpământeană, de acolo, răsare iarăşi în părţile de miazănoapte, plinind cercul cursei sale. Dar şi firea vânturilor, suflă când de la miazăzi spre miazănoapte, când de la miazănoapte la miazăzi, şi iarăşi de la miazăzi la miazănoapte, şi ducându-se şi întorcându-se, săvârşeşte un drum ciclic. Asemenea şi firea apelor, curge râu când spre mare, când ridicându-se din mare prin nori şi udând faţa pământului7, din acesta iarăşi se întoarce prin râuri în mare şi plineşte astfel circuitul propriu al călătoriei ei, în timp ce marea rămâne aceeaşi în firea ei, şi nici nu inundă prin curgerile care vin în ea, nici nu se deşartă prin evaporări.
8. Toate cuvintele sunt istovite. Nu va putea bărbatul să le spună şi ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu seva umple de câte aude.
Adică cel care, din pricina desăvârşirii minţii, trece cu vederea deşertăciunea din vârtejul cel nestatornic al celor ce sunt şi cel ce cercetează toate raţiunile universale ale firii acestora, mult ostenindu-se la aceasta, abia de va aduna, numai cu mintea, în închipuirea uneia din alta, un oarecare chip al adevărului, care fuge din minte, mai înainte de a-l prinde, şi care scapă mai înainte de a-l înţelege. Căci nici el însuşi nu va putea istorisi prin cuvânt
5 Cf. Fc. 2,7.
6Fc. 3,19.
7 Cf. Num. 5,8.
199
cum este prin fire adevărul şi nu-i va putea învăţa pe cei ce nu cunosc, nici ochiul nu va putea depăşi măsura propriei lucrări a celui ce se ocupă cu contemplaţia naturală şi nu va putea să treacă dincolo de culoarea arătată lui în aparenţa celor văzute şi să se sature de priveliştea ei prin simpla vedere, nici urechea celui povăţuit moral prin făptuire nu se va umple de auzirea acesteia, fiindcă nu există până în prezent vreun cuvânt învăţătoresc care să cuprindă în el însuşi cu exactitate adevărul. Prin urmare,
9-11. Ce a fost? Ceea ce va mai fi. Şi ce s-a făcut? Ceea ce se va mai face. Şi nu este nimic nou sub soare care să spună şi să grăiască: Iată, aceasta este nou! Căci deja a fost în veacurile care au fost mai înaintea noastră şi nu ne aducem aminte de cei dintâi şi nici nu va fi pomenire de cele ce vor fi pe urmă şi nu le va fi lor pomenire după cele ce vor fi la sfârşit.
Prin urmare, fiindcă toate cele prezente sunt deşertăciune, dar deşertăciune este şi ceea ce nu există încă spre tot ceea ce este de folos, dar ceea ce nu există încă nu l-ar putea cineva socoti între cele ce au fost. Căci ce este făcut de Dumnezeu şi dăinuieşte? negreşit cele viitoare. Căci nu cum sunt acum cele făcute pentru om, schimbăcioase şi stricăcioase, căci aşa au şi fost, fiindcă schimbarea alegerii libere care a venit prin călcarea dumnezeieştii porunci a atras după sine stricăciunea firii -, ci aşa cum vor fi cândva, neschimbătoare şi nestricăcioase. Dar ce este iarăşi omul făcut de mâna lui Dumnezeu? Nu cum este acum din pricina păcatului, schimbător şi stricăcios, ci aşa cum va fi făcut cândva, neschimbător şi nestricăcios8. Şi nu este în întregime vremelnic şi temporal, chiar dacă pare să fie astfel. Iar ceea ce ar spune cineva şi ar învăţa, că „iată, aceasta este cu adevărat ceva nou”, nu există o aşa noutate, ci deja a fost făcută de Dumnezeu9 în veacurile de dinaintea
8 cf. I Cor. 15,53-54.
9 cf. In 1, 3; Col. 1,16.
200
noastră. Căci principiile şi raţiunile firilor, în funcţie de care toate au fost create de Creator, au existat la El mai înainte de creaţia celor ce sunt. Iar dacă am uitat aceste pricini pentru care firea noastră a înclinat spre răutate, să nu te miri deloc, fiindcă şi cele care par să fie acum, când vom fi duşi la Binele care este cu adevărat Bine, şi acestea vor fi acoperite de uitare. Căci starea cea mai de pe urmă va provoca firii oamenilor, după moştenirea stării fericite de la început, ştergerea completă a amintirii relelor care i s-au întâmplat. Şi nu voi mai vorbi despre acestea, dezbătându-le acum, ci:
12-13. Eu, Ecclesiastul, am fost rege peste Israel în Ierusalim şi mi-am dat inima mea să cerceteze şi să examineze cu înţelepciune despre toate cele ce sunt sub cer, că rea împrăştiere a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se împrăştie cu ea.
Adică, eu, cel ce am adunat la această învăţătură pe cei împrăştiaţi prin relaţia cu cele vremelnice şi prin înşelarea cu privire la acestea pentru recunoaşterea unui singur Principiu şi Cauze a toate, fiindcă mi s-a încredinţat împărăţia evreilor în Ierusalim, am cercetat cu grijă şi am înţeles nu doar întru înţelepciune, ci întru înţelepciunea cea adevărată, toată firea felurită a pământului. Şi am cunoscut că oamenii au fost osândiţi de Dumnezeu, pentru neascultare, să trudească, încât să trăiască de atunci cu durere, astfel ca, pornind de la acest pretext al trudei, să-şi amintească de fericita viaţă fără trude din Rai. Căci
14. Am văzut toate făptuirile făptuite sub soare şi iată, toate sunt deşertăciune şi alegerea duhului.
Adică am văzut toate cele făcute de oameni pe pământ, şi toate sunt nefolositoare şi zadarnice, alegerea cea mai iraţională a sufletului.
15. Ceea ce este strâmb nu se va putea îndrepta şi ceea ce lipseşte nu va putea fi numărat.
201
Adică cele făcute prin excesul virtuţii, din slavă deşartă, care sunt ale unei alegeri libere strâmbate de la ceea ce este drept la ceea ce este potrivnic, chiar dacă făţăresc virtutea, nu pot să fie împodobite cu podoaba acesteia. Căci răutate şi neîmpodobire a sufletului este ceea ce se face nu pentru Dumnezeu, ci pentru slavă deşartă. Şi invers, cele lucrate prin lipsa virtuţii pentru plăcerea trupului, care sunt ale unei voinţe lipsite de bine, nu pot fi numărate cu cele ce sunt. Căci răul este fără ipostas. Dar şi:
16-18. Grăit-am eu în inima mea: Iată, eu m-am mărit şi am adăugat înţelepciune mai presus de toţi câţi au fost mai înainte de mine în Ierusalim şi inima mea a văzut multă înţelepciune şi cunoştinţă. Şi mi-am dat inima mea ca să cunoască înţelepciune şi cunoştinţă. Pilde şi ştiinţă am cunoscut eu, şi [iată] că şi aceasta este alegerea duhului, că în mulţimea înţelepciunii este mulţimea cunoştinţei şi cel ce adaugă înţelepciune adaugă durere.
Adică, în faptul că m-am gândit eu că Iată, m-am mărit prin mărimea puterii, potrivit cu puterea împărătească, şi am mărit-o pe aceasta prin adăugirea înţelepciunii mai mult decât toţi cei ce au împărăţit mai înainte de mine în Ierusalim, şi sufletul meu a văzut în chip inteligibil bogăţia înţelepciunii şi a cunoştinţei, şi am dat sufletul meu unui studiu trudnic ca să cunosc înţelepciune şi cunoaştere, şi, prin compararea simbolică a celor cunoscute, am cunoscut ştiinţa prin analogie cu lucrurile făcute pentru noi, mi-am spus în sufletul meu că şi bogăţia înţelepciunii şi a cunoştinţei este alegerea cea bună a sufletului, după cum cele potrivnice sunt alegerea cea rea, fiindcă în multa putere a înţelepciunii lucrează cunoaşterea a ceea ce este de folos. Căci înţelepciunea este o putere a minţii, iar cunoştinţa este lucrarea ei. Dar cunoaşterea este o deprindere a Binelui, iar virtutea iarăşi este lucrarea [Binelui]. Pentru aceea, cel ce măreşte întru el cunoştinţa adaugă la aceasta şi truda virtuţii. Pentru care trudă:
202
II, 1. Zis-am eu în inima mea: te voi cerca pe tine cu veselia şi iată [că te cerc] cu binele. Şi iată şi aceasta este deşertăciune.
Adică, am fost atras de cele socotite desfătătoare simţirii. Căci mă gândeam să mă predau pe mine desfătării şi să primesc cercarea feluritelor plăceri. Dar acum am priceput că unele ca acestea sunt pe deplin nefolositoare. Dar astfel pricepând,
2. Râsului am spus: nebunie!, şi veseliei:pentru ce faci aceasta?
Adică e ca şi cum aş spune râsului: „Pentru ce te înnebuneşti şi te rătăceşti şi nu rămâi în starea ta, ci eşti o împrăştiere necuvenită a trupului, şi zguduire a duhului, şi crestarea obrajilor, şi dezgolirea dinţilor şi gingiilor, răsucirea gâtului, dezlănţuirea iraţională a glasului întretăiat de zguduirile duhului şi fierberea întregului trup?”. Şi astfel necinstindu-l, mi-am înfrânat râsul, iar plăcerea am pedepsit-o spre înţelepţire. Bănuind apropierea ei ca un fur strecurat înlăuntru pe ascuns în cămările sufletului, îndată am luptat împotriva ei şi m-am opus ei, zicând: „Pentru ce faci acestea?”, adică „pentru ce slăbeşti bărbăţia firii? Pentru ce moleşeşti tăria minţii, pentru ce slăbănogeşti puterea sufletului? Pentru ce întuneci văzduhul curat al cugetelor mele prin negura care vine de la tine?”. Pe acestea le ziceam:
3. Am cercetat dacă inima mea va atrage ca vinul trupul meu. Şi inima mea m-a povăţuit la înţelepciune să mă stăpânesc în bucurie, până ce voi vedea ce bine au fiii oamenilor pe care să-l facă sub soare în numărul zilelor vieţii lor.
Adică, m-am cercetat în sine dacă va putea sufletul meu să devină mai stăpânitor trupului şi să-l supună Duhului, ceea ce este mai rău fiind înghiţit, precum vinul, de ceea ce este mai bun. Şi de aici, sufletul meu m-a povăţuit la legea minţii mele întru înţelepciune, iar în legea simţurilor, precum şi în plăcerile cele vremelnice, să rămână până ce voi cunoaşte care este Binele cel cu adevărat Bine la oameni, pe care-l fac în această viaţă, în
203
toată vârsta, în toată vremea vieţii, fiind un Bine egal, căruia nu este saţiu, ci dorul de el se înteţeşte pe măsura desfătării de el, care nu se schimbă deloc nici în nestatornicia vârstelor şi timpurilor, nici în fericire sau întristare, în lucrare sau odihnă, în stăpânire sau robie. Aşadar, fiind înclinat în ambele părţi, cum s-a spus, am vrut să fiu în cercarea desfătărilor simţurilor. Şi
4-9. Am mărit înfăptuirea mea, am zidit case şi mi-am sădit vii, am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele orice pom roditor, mi-am făcut heleşteie cu apă ca să ud din ele un crâng în care cresc copaci. Am dobândit robi şi roabe şi am avut slugi născute în casă. Şi mi-am agonisit mulţimi de cirezi şi turme multe mai presus de toţi cei ce au fost mai înaintea mea în Ierusalim. Mi-am adunat argint, şi aur, şi averile regilor şi ale ţărilor. Mi-am adus cântăreţi, şi cântăreţe, şi desfătările fiilor oamenilor, paharnici şi cupe cu vin. Şi m-am mărit şi i-am întrecut pe toţi cei ce aufost mai înaintea mea în Ierusalim.
Prin urmare, am trecut prin toate câte sunt socotite vrednice de admiraţie, ridicarea caselor foarte înalte, sădirile viilor, construirea parcurilor, dobândirea şi îngrijirea a tot felul de pomi roditori, unde au fost construite heleşteie mari pentru primirea apelor, destinate pentru udarea pomilor. M-am înconjurat de mulţime de casnici, slujitori şi slujitoare, pe unii dobândindu-i din afară, pe alţii odrăsliţi la mine în casă. Ciurde de vite şi de patrupede, multe cirezi şi multe turme au venit în puterea mea, mai multe decât ale oricăruia dintre cei de demult. Comori de aur şi de argint curgeau, avuţiile a diferiţi regi şi ţări, s-au adunat foarte multe coruri de bărbaţi şi de femei care cântă cântări armonioase spre desfătarea mea. Ospeţe şi paharnici la această parte a desfătării i-am rânduit aleşi din ambele genuri de oameni, pe care nici nu aş putea să-i înşir pe toţi, într-atât am întrecut în toate acestea
204
pe cei ce au domnit mai înainte de mine în Ierusalim. Dar ce mi s-a întâmplat în continuare?
9-10. Şi înţelepciunea mea s-a oprit de la mine. Şi tot ceea ce doreau ochii mei nu am depărtat de la ei şi nu am împiedicat inima mea de la orice bucurie, că inima mea s-a bucurat în toată truda mea şi aceasta a fost partea mea din toată truda mea.
Adică, de aici s-a întâmplat că cele ale înţelepciunii mele nu au înaintat mai mult, ci s-au înmulţit cele ale poftei celei nu bune. Căci m-am predat pe mine nădejdilor plăcerilor, lăsându-mă pradă oricărei amăgiri a ochilor şi pornirilor nestăpânite ale inimii, care cădeau asupra mea din toate părţile, şi astfel am legat strâns voinţa mea de toate desfătările ticăloase, ca să desfăteze sufletul meu în chip iraţional în toate strădaniile mele fără rost. Şi numai acesta mi-a fost câştigul în ostenelile mele cele fără folos. Dar pe când umblam astfel în întuneric oarecând,
11. Şi am privit eu la toatefăptuirile mele pe care le-au înfăptuit mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit să le împlinesc şi, iată, toate sunt deşertăciune şi alegerea duhului şi nu este nici un folos sub soare.
Adică, ridicându-mă eu şi privind, am văzut toate lucrurile mâinilor mele şi sârguinţa spre acestea şi pe toate deopotrivă le-am aflat nefolositoare şi neavând existenţa în nimic altceva decât în alegerea duhului, care este alegerea iraţională a sufletului. Căci nu este nici un folos celor care-şi dau osteneala pentru cele văzute10, fiindcă toate cele câte sunt supuse simţurilor au desfătarea cât timp sunt lucrate, dar de îndată ce lucrarea încetează, odată cu ea dispare şi desfătarea şi nu rămâne în cei ce se bucură de ea nici o urmă de bucurie sau vreo rămăşiţă a desfătării, şi bogăţia cea sensibilă, ca şi sărăcia, au ca sfârşit moartea. Pentru aceea, am voit să cercetez diferenţa dintre virtute şi viciu.
10 cf. II Cor. 4,18.
205
12. Şi am privit eu să văd înţelepciunea, şi nebunia, şi prostia, că cine este omul care va urma unei voinţe şi o va împlini pe aceasta întru toate?
Adică, am căutat să fac experienţa faptelor înţelepciunii, şi ale nebuniei, şi ale prostiei. Dar am ales nu numai faptele înţelepciunii, ci şi pe cele ale răutăţii şi ale prostiei, fiindcă numai Unul este fără de păcat, Care va şi împlini toată voia lui Dumnezeu şi Tatălui, trecând, fără nici o lipsă, prin toate lucrările voii Lui, când S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Astfel am privit…
13-14. Şi am văzut că este mai mult folos în înţelepciune decât în prostie, precum este mai mare folosul luminii decât întunericul. Ochii înţeleptului sunt în capul lui şi celfără de minte umblă în întuneric.
Adică, din această experienţă, am văzut că atât de mare este diferenţa între înţelepciune şi nebunie, pe cât de mare este diferenţa între ziuă şi noapte. Căci înţeleptul are capacitatea străvăzătoare în mintea conducătoare a sufletului lui, privind la cele de sus. Iar nebunul umblă în întunericul necunoştinţei, având vederea furată de relaţia [pătimaşă] cu lucrurile. Căci cel ce umblă în înţelepciune, dispreţuindu-le pe cele vremelnice, are, mai mult decât nebunul, luminarea nădejdii din pricina împărtăşirii prin har de cele mai presus de fire. Iar pe lângă cele spuse,
14-15. Am cunoscut eu că aceeaşi soartă îi aşteaptă pe toţi. Şi am zis eu în inima mea: soarta nebunului mă aşteaptă şi pe mine, şi pentru ce m-am înţelepţit?
Adică, din faptele înseşi am cunoscut că aceleaşi lucruri îl aşteaptă şi pe nebun, şi pe înţelept, după întâmplările vieţii precum atacuri ale tâlharilor şi ale fiarelor, incendii şi naufragii, sărăcie, boală şi moarte. Şi m-am gândit în sinea mea că întâmplările cele fără de voie ale nebunului mă aşteaptă şi pe mine, şi pentru ce atunci m-am nevoit cu înţelepciunea?
206
15-16. Atunci şi mai mult am zis în inima mea, căci nebunul grăieşte din prisosul lui, că şi aceasta este deşertăciune. Fiindcă nu dăinuie pomenirea înţeleptului cu a nebunului până în veac, fiindcă deja în zilele care vor veni toate vor fi uitate. Şi cum va muri înţeleptul împreună cu nebunul?
Prin urmare, când mă gândeam că soarta nebunului mă aşteaptă şi pe mine, cel ce m-am împărtăşit de înţelepciune, cugetam în sinea mea, dincolo de ceea ce se cuvine, că cel ce este împreună cu nebunia cugetă cele netrebnice şi în afara adevărului şi faptul de a gândi astfel este cu totul nefolositor. Căci nu este asemenea pomenirea înţeleptului cu a nebunului în tot veacul, fie că te referi la cel prezent, fie la cel viitor, fiindcă întâmplările care vin asupra lor în viaţa aceasta pot fi asemănătoare amândurora, fie că sunt strălucitoare, fie că sunt mâhnicioase, dar ele cu timpul trec şi sunt predate adâncurilor uitării. Dar ei nu sunt pomeniţi pentru cele ce li s-au întâmplat în viaţa aceasta, ci fiecare este pomenit din faptele proprii, fie bune, fie potrivnice acestora. Pentru aceea, înţeleptul are pomenirea cu laude de la oameni, iar de la Dumnezeu primeşte cununiile neveştejite11 şi răsplătirile pentru toate cele pe care le-a lucrat bine. Iar nebunul lasă oamenilor o amintire cu rea faimă şi îl află pe Dumnezeu pedepsitor pentru cele pe care rău le-a greşit. Deci, cum îi aşteaptă acelaşi sfârşit şi pe înţelept, şi pe nebun? Moartea păcătoşilor este cumplită12, dar pomenirea drepţilor este cu laude13. Astfel, cercetând lucrurile şi judecându-le după raţiune, am condamnat toate cele vremelnice.
17. Şi am urât eu toată viaţa, că rea este pentru minefăptuirea cea făptuită sub soare, că toate sunt deşertăciune şi alegerea duhului.
11 Cf. I Pt. 5,4.
12 Ps. 33,22.
13 Pilde 10,7.
207
Adică, m-am scârbit de toată viaţa prezentă a celor ce fac bine şi a celor ce fac rău, fiindcă toate faptele mele pe pământ, după judecata mea, nu au împlinit nimic altceva decât numai trudă. Căci am cunoscut precaritatea şi vremelnicia lor şi că toate acestea sunt nefolositoare şi o mişcare iraţională a sufletului.
18-19. Şi am urât eu toată truda cu care m-am trudit sub soare, că o voi lăsa pe ea omului care va veni după mine, şi cine ştie dacă va fi înţelept sau fără de minte, şi el va pune stăpânire pe toată truda mea cu care eu m-am trudit şi m-am înţelepţit sub soare? Şi aceasta este deşertăciune.
Adică, m-am scârbit eu de toată truda mea cu care m-am trudit, ataşându-mă de cele pământeşti, fiindcă aceasta nu va rămâne cu mine, ci o voi lăsa pe ea altuia, care va urma mie, dar este neclar dacă acesta va fi înţelept sau fără de minte şi dacă va pune stăpânire peste roadele proaspete ale trudelor mele cu care m-am trudit, şi am purtat grijă de lucruri trecătoare şi curgătoare. Dar şi însuşi acest fapt, de a mă îngriji de „cine îmi va urma mie”14, este fără nici un folos.
20-21. Şi m-am întors să mă lepăd în inima mea de toată truda mea cu care m-am trudit sub soare, că este om a cărui trudă este în înţelepciune, şi în cunoştinţă, şi în bărbăţie, şi este om care nu s-a trudit cu ea şi îi va da lui partea lui. Şi aceasta este deşertăciune şi răutate mare.
Adică, m-am mutat de la înşelarea de mai înainte, încât să mă lepăd şi să arunc din suflet orice trudă a mea cu care m-am trudit pentru cele pământeşti, fiindcă într-adevăr este om a cărui trudă este iniţial învrednicită de desăvârşirea care vine din înţelepciune, iar dacă nu va putea ajunge la aceasta, va dobândi desăvârşirea prin luminarea cunoştinţei, iar dacă nu va putea să ajungă nici la aceasta, măcar să nu eşueze în răbdarea cu bărbăţie
14 C. PS. 38,7.
208
a ostenelilor cele de voie şi a celor fără de voie şi în curăţirea care vine prin acestea. Cel ce nu se osteneşte cu acestea, ci cu cele deşarte, îi va da acestuia partea datorată lui din pământ spre trebuinţa trupului15, respectând virtutea lui. Şi de aici se mustră lipsa de folos a strădaniei pentru cele trupeşti şi că celui ce se sârguieşte cu acestea nimic altceva nu-i vine decât o mare vătămare, pe care Symmachos a redat-o prin răutate. Căci dacă cel ce se osteneşte numai în cele cu adevărat bune şi dispreţuieşte toate cele trupeşti nu este lipsit de cele necesare trupului, oare, nu în zadar se arată a se osteni mult cel ce se osteneşte nu în cele bune, ci se trudeşte în întregime în cele pământeşti?
22-23. Că ce folos are omul în toată truda lui şi în goana inimii lui cu care el se trudeşte sub soare, că toate zilele lui sunt împrăştiere în dureri şi mânie şi nici noaptea nu doarme inima lui. Şi aceasta este deşertăciune.
Adică, i se întâmplă unuia ca acesta, în toată truda lui pentru cele pământeşti şi în mişcarea iraţională a sufletului lui, să-şi încheie zilele vieţii lui în dureri şi în mânie, luptând pentru lucruri fără rost şi să-şi atârne toată grija lui de acestea. Căci nici noaptea nu se linişteşte sufletul lui, aflând atunci răgaz pentru astfel de griji, dar, priveghind pentru lucruri nefolositoare, se chinuieşte.
24. Şi nu este vreun bine omului decât ceea ce mănâncă şi bea şi ceea ce va arăta sufletului lui bun în truda lui.
Adică omului de care am vorbit, care nu cugetă cele dumnezeieşti, ci cele trupeşti16, nu i se pare altceva bun decât numai desfătarea17 în mâncare şi băutură şi ceea ce va arăta bun sufletului lui din strădania lui, bun după slava iraţională.
15 c. Tit 3, 14.
16 Cf. Mt. 16, 23; Mc. 8,33.
17 Cf. Rom. 8, 5.
209
24-25. Şi am văzut aceasta eu, că este din mâna lui Dumnezeu, că cine va mânca şi cine va bea fără El?
Prin urmare, ştiam că mâncarea şi băutura nu vin din truda omenească, ci din dumnezeiasca Pronie care le ţine pe toate. Căci nimeni nu va spori în mâncare şi băutură fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
26. Că omului cel bun înaintea feţei Lui i-a dat înţelepciune, şi cunoştinţă, şi bucurie, iar celui ce păcătuieşte i-a dat împrăştierea de a spori şi de a aduna şi a da celui bun înaintea lui Dumnezeu. Că şi aceasta este deşertăciune şi alegerea duhului.
Bineînţeles, fiindcă omului cel bun după asemănarea lui Dumnezeu însuşi18 i-a dat înţelepciune, pentru ca să-i lumineze şi pe alţii prin învăţăturile sale. Iar cunoştinţă i-a dat, pentru ca şi el însuşi să se lumineze, şi bucurie, ca să nu cadă prin năvălirile ostenelilor celor fără de voie, ci pururea să se bucure în nădejdea viitoarei răsplătiri. Iar păcătosului i-a îngăduit să se împrăştie în lucrurile vieţii şi să agonisească mai mult decât are nevoie, astfel încât, măcar din cele prisositoare ale lui, să dea celui bun, care este după asemănarea lui Dumnezeu, cele necesare trupului. Deşi sârguinţa spre lăcomie a celui ce cugetă deşert este, prin iconomia dumnezeiască, spre trebuinţa trupească a celui virtuos, totuşi unul ca acesta fără folos se osteneşte, spre nimic altceva privind decât să se lăcomească pururea. În deşert se osteneşte cum s-a spus, fiindcă…
III, 1. Pentru toate este un timp şi vreme este pentru orice lucru sub soare.
Adică nimic din lucrurile văzute şi omeneşti nu dăinuie veşnic, ci toate, prin mişcarea timpului şi schimbarea vremii, suferă o stricăciune corespunzătoare. Căci
18 cf. Fc. 1,26.
210
2-8. Vreme este a se naşte şi vreme este a muri, vreme este să sădeşti şi vreme este să smulgi ceea ce ai sădit, vreme este să ucizi şi vreme este să vindeci, vreme este să dărâmi şi vreme este să zideşti, vreme este să plângi şi vreme este să râzi, vreme este să jeleşti şi vreme este să dănţuieşti, vreme este să arunci pietre, vreme este să aduni pietre, vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare, vreme este să cauţi şi vreme este să pierzi, vreme este să păzeşti şi vreme este să arunci, vreme este să rupi şi vreme este să coşi, vreme este să taci şi vreme este să grăieşti, vreme este să iubeşti şi vreme este să urăşti, vreme este de război şi vreme este de pace.
Adică, întreaga noastră viaţă este plină de lucruri potrivnice: naşteri, apoi morţi, sădiri de pomi, apoi tăieri, ucideri şi tămăduiri, dărâmarea caselor şi ridicarea lor, de plânsuri şi râsete, de jelanii şi dănţuiri, de aruncarea pietrelor şi strângerea lor, şi uneori cineva este unit cu femeie, alteori este despărţit de ea, şi acum a căutat cineva ceva, acum a pierdut. Acum a păstrat, acum a aruncat. Şi altă dată a rupt, iar altă dată a reparat. A tăcut, apoi a grăit. A iubit, apoi a urât. Şi uneori a purtat război, alteori s-a bucurat de pace, fiindcă lucrurile se schimbă degrabă de la bunătăţile cele sensibile la cele contrare lor.
9. Care este folosul celui ce făptuieşte în toate câte se trudeşte?
Prin urmare, nu are nici un folos din sârguinţa lui cel ce îşi arată lucrarea pentru cele supuse naşterii şi stricăciunii. Căci nici nu poate opri năvala acestor lucruri potrivnice. Pentru aceea, să încetăm din trudele cele fără folos, că însumi
10. Am văzut tot zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor să se zbuciume în el.
Adică am văzut toată viaţa plină de griji la care au fost osândiţi oamenii de Dumnezeu pentru călcarea dumnezeieştii porunci, astfel încât să petreacă în dureri şi să-şi aducă aminte
211
de viaţa neîndurerată de mai înainte de cădere. Şi am cunoscut că
11. Pe toate le-a făcut Dumnezeu frumoase la timpul lor. Şi tot veacul [acesta] l-a dat în inima omului, ca să nu afle omul lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu de la început până la sfârşit.
Prin urmare, toate câte a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă erau frumoase în vremea dumnezeiască a creaţiei19. Dar după aceea, pentru că noi le-am socotit pe acestea preferabile lui Dumnezeu, au fost supuse stricăciunii, ca să scuture de la ele dorul nostru datorat Lui şi ca nu cumva, prin amăgirea pentru ele, să ne smulgă pe noi de la Dumnezeu. Căci a îngăduit ca tot veacul prezent să urmeze mişcării voinţei libere a omului şi toate cele temporale să se schimbe împreună cu dispoziţia schimbătoare a sufletului, astfel încât să nu dobândească oamenii, în viaţa aceasta, nestricăciunea făpturilor lui Dumnezeu dorită lor şi să le îndumnezeiască pe acestea. Căci nestricăciunea acestora este creaţie a lui Dumnezeu, aşa cum stricăciunea aparţine mişcării iraţionale, potrivit cu libera noastră alegere. Pentru aceea,
12-13. Am cunoscut că nu este alt bine întru ei decât să se bucure şi să facă binele în viaţa lor. Şi orice om care mănâncă, şi bea, şi vede binele în toată truda lui, şi aceasta este darul lui Dumnezeu.
Adică, am înţeles că nu este alt bine la oameni decât binefacerea şi bucurarea de fiecare dintre aceste daruri20 pentru toată durata vremelnicei vieţi, ca una care se foloseşte de stricăciunea celor văzute cu răbdare mulţumitoare pentru durerea unită cu ea şi de binefacere pentru nevoia celor lipsiţi. Dar răbdarea şi binefacerea sunt una caracterul neschimbător în asalturile ispitelor iar cealaltă lucrarea binefăcătoare în nevoile celor lipsiţi. Iar celui care, între toţi oamenii, i-ar fi dat să sporească în mâncare
19 c. fc. 1,31;ITim. 4,4.
20 Adică mâncarea şi băutura de care a fost vorba mai înainte.
212
şi băutură şi de aici să vadă rezultatul bun al ostenelii sale, pentru susţinerea vieţii, un asemenea dar este al lui Dumnezeu, că nu poate cineva să facă nimic fără El21.
14. Şi am cunoscut că toate câte a făcut Dumnezeu, acestea vor dăinui în veac şi nimic nu se poate adăuga la ele şi nimic nu se poate scoate din ele. Şi Dumnezeu a făcut acestea ca să se teamă [oamenii] de faţa Lui.
Adică, am înţeles că toate făpturile lui Dumnezeu, şi nu cele ale oamenilor, vor dăinui în tot veacul prezent, ca fiind ale firii, unele având dăinuirea prin perpetuarea unora din altele, iar altele rămânând aceleaşi. La care nu putem adăuga ceva, oricât ne-am strădui, pentru că sunt desăvârşite, nici nu putem scoate ceva din ele, pentru că nu au nimic de prisos. Pe acestea aşa le-a făcut Dumnezeu, ca să înţelegem noi caracterul inexpugnabil al puterii Lui, prin care toate s-au făcut22 şi dăinuie, care putere este Fiul Unul-Născut23 şi Cuvântul Lui24, Care este şi caracterul Lui25, să căpătăm frică prin aceasta şi să ne sârguim să nu facem nimic mai presus de raţiune sau contra raţiunii, ca să nu ne pomenim că ne sârguim să nu câştigăm nimic şi să pătimim căderea din bine. Căci
15. Ceea ce afost va mai fi şi ceea ce va fi a mai fost şi Dumnezeu va căuta pe cel alungat.
Negreşit, dăinuirea celor ce sunt, pentru care Dumnezeu a făcut toate, deşi pare că a încetat din pricina stricăciunii întâmplate celor văzute prin călcarea poruncii, există deja, fiindcă firea tuturor este păstrată prin perpetuarea unora din altele a celor
21CIn 15,5.
22 CIni, 3; Col. 1,16.
23 cf. In 1, 18.
24 cf. In 1,1.
25 cf. Evr. 1,3.
213
ce nasc fiinţe asemenea lor. Şi toate câte trebuiau să fie pentru îndreptarea noastră, a celor ce am călcat dumnezeiasca poruncă şi ne-am îndepărtat de Dumnezeu, deja au mai fost, când ne-au fost date nouă legea firii şi Legea scrisă pentru întoarcerea noastră. Prin urmare, şi Dumnezeu-Cuvântul, prin iconomia întrupării Lui, îl va căuta şi îl va mântui pe omul cel alungat de fiara cea stricătoare de suflet spre pierzanie26.
16- 17. Şi încă am mai văzut sub soare în locul judecăţii, acolo este nelegiuitul, şi pe locul dreptului, acolo este drept-credinciosul. Şi am spus eu în inima mea: pe drept şi pe nelegiuit deopotrivă îi va judeca Dumnezeu, căci este o vreme pentru orice lucru şi pentru orice făptuire.
Adică am văzut şi aceasta, că mai înainte de a se muta din viaţa aceasta, în locul osândei, acolo se vor duce în ziua înfricoşătoare a Judecăţii cei care nu L-au cinstit pe Dumnezeu nici prin dogme, nici prin faptele credinţei, iar la locul desfătării, acolo se vor duce cei care L-au cinstit pe Dumnezeu şi prin dogme şi prin faptele credinţei. Şi mă gândeam în sinea mea că Dumnezeu judecă şi pe drept, şi pe păcătos, răsplătind fiecăruia după faptele lui27, că este o vreme în care se face cercetarea pentru fiecare dintre cei ce trăiesc, precum şi a celorlalţi care au murit, şi care este vremea celei de-a Doua Veniri28. Şi într-o asemenea vreme va fi chinul Judecăţii pentru fiecare faptă şi focul acela va cerca ce fel este fapta fiecăruia, fie bună, fie dimpotrivă29.
18. Şi am zis eu în inima mea despre vorbirilefiilor oamenilor că îi va judeca Dumnezeu pe aceştia şi ca să le arate lor că ei înşişi sunt dobitoace.
26 cf. Lc. 19,10; Mt. 18, 11.
27 Ps. 61,11; Rom. 2, 6; cf. Mt. 16, 27 şi II Tim. 4,14.
28 cf. Mt. 24,27; I Cor. 15, 23; I Tes. 2,19; Iac. 5,7.
29 cf. I Cor. 3,13.
214
Adică, am socotit eu în sinea mea cu privire la cele despre care gândesc şi vorbesc oamenii trupeşti. Căci nici acestea nu vor scăpa de pedeapsa dumnezeiască şi, ca să le arăt unor asemenea oameni dobitocia lor, voi vorbi despre cele ce aceştia slăvesc.
19-22. Şi acestora, cum le este soartafiilor omului, aşa este şi soarta dobitoacelor: o singură soartă în aceştia. Cum este moartea unuia, aşa este şi moartea celuilalt, şi este o singură suflare în toţi. Şi cu ce este omul mai presus de dobitoc? Cu nimic, căci toate sunt deşertăciune. Toate se duc într-un singur loc. Toate au fostfăcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână. Şi cine ştie dacă suflarea fiilor omului se suie sus, şi suflarea dobitocului dacă se coboară jos în pământ? Şi am văzut că nu este alt bine decât cel în care se bucură omul în făptuirile lui, că aceasta este partea lui şi cine îl va duce pe el să vadă ce va fi după el?
Adică, unor asemenea oameni30 li se pare că este acelaşi sfârşit al fiinţelor raţionale şi al celor neraţionale, şi că moartea îi cuprinde şi pe oameni, ca şi pe celelalte animale, şi suflarea este aceeaşi pentru toţi şi nimic mai mult nu este în om, ci toate, într-un cuvânt, sunt nefolositoare pentru că se duc în nimic, avându-şi alcătuirea din acest pământ şi în acelaşi pământ avându-şi pieirea. Căci este neclar cu privire la sufletele omeneşti dacă vor zbura sus, iar cu privire la celelalte, pe care le au dobitoacele, dacă vor curge jos. Şi de aici li s-a părut [oamenilor trupeşti] că nu există alt bine decât plăcerea simţurilor, de care cineva se bucură în făptuirile lui prezente, şi numai acest câştig îl au din viaţa cea vremelnică, fiindcă nimeni nu le va putea arăta lor unde se vor duce, după ce vor părăsi viaţa aceasta. Prin faptul că gândesc şi spun acestea, se sârguiesc cu tot dinadinsul să se facă pe ei înşişi dobitoace.
30 Adică oamenii trupeşti despre care a fost vorba în capitolul anterior.
215
IV, 1. Şi m-am întors eu şi am văzut toate clevetirile care se fac sub soare. Şi iată Lacrima celor clevetiţi şi nu este cine să-i mângâie pe ei, şi puterea este din mâna celor ce-i clevetesc pe ei.
Aşadar, şi el însuşi s-a întors spre altă cercetare, văzând toate felurile de clevetiri la oameni, în care unii, nedreptăţiţi, lăcrimează şi plâng, neavând deloc pe cel ce i-ar putea mângâia, în timp ce mâna clevetitorilor înşişi, prin faptul că-i cinstesc pe conducători cu daruri, poate multe lucruri pentru pedepsirea celor clevetiţi. Acestea le-am văzut…
2-3. Şi am fericit eu pe toţi cei ce au murit, pe cei ce sunt morţi deja mai mult decât pe cei vii, câţi trăiesc până acum. Şi cel mai bun, mai presus de aceştia doi, este cel care nu s-a născut deloc, care nu a văzutfapta cea reafăptuită sub soare.
Adică, i-am fericit eu însumi pe cei ce au murit, pe de o parte, pe drepţii cei clevetiţi care au murit de moarte naturală, că au sfârşit ei din toate durerile, şi pe de altă parte, pe păcătoşii clevetitori, că au încetat din păcate. Iar pe cei care mor acum cu o moarte de voie şi care poartă cu bucurie şi mulţumire relele care le vin lor din clevetire, [i-am fericit] pentru că aceştia vor primi bogate răsplătiri şi cununi strălucitoare de la dreptul Judecător31. Pe aceştia toţi i-am fericit mai mult decât pe cei care au trăit până acum pentru ei înşişi, iar nu pentru Dumnezeu. Dar mai bun decât ambele părţi decât clevetitorii care mor de moarte naturală şi, prin aceasta, încetează a mai păcătui, şi decât cei care trăiesc încă pentru trup şi pentru lume, iar nu pentru Dumnezeu este cel ce nu a existat deloc, fiindcă acesta nu a fost în cercarea faptelor răutăţii de pe pământ. Aceasta o zice şi Hristos despre Iuda, că mai bine era omului acela să nu sefi născut deloc32.
31 Cf. II Tim. 4, 8.
32 Cf. Mt. 26, 24; Mc. 14, 21.
216
4. Şi am văzut eu toată truda şi toată bărbăţia făptuirii, că aceasta este pizma unui bărbat faţă de aproapele lui, şi aceasta este deşertăciune şi alegerea duhului.
Adică, am cercetat eu însumi toată strădania şi toată cutezanţa în lucrurile omeneşti, faptul de a înfrunta primejdiile mării şi ale războiului, a dispreţui frigul şi arşiţa, şi pe toate acestea le-am văzut pline de pizmă, pentru că fiecare vrea să-l întreacă pe aproapele său fie în avuţii, fie în bani, şi se îndârjeşte cum să-şi sporească ale sale. Iar a se osteni pentru unele ca acestea şi a se împrăştia în ele este cu totul nefolositor şi o pornire iraţională a sufletului. Pentru aceea,
5-6. Nebunul stă cu mâinile în sân şi îşi mănâncă singur cărnurile. Mai bună este plinătatea unui pumn de odihnă decât plinătatea a doi pumni de trudă şi de alegerea duhului.
Negreşit, cel ce nu poate să-şi sporească bogăţia prin propriile născociri, prin faptul că face nelucrătoare mâinile lui capabile să lucreze şi nu le întinde la lucru, le-a legat pe ele una de alta şi şi-a topit cărnurile sale, prin pizma împotriva aproapelui care este în bunăstare. Mai bine este, deci, să-şi umple fiecare din mâinile lui cu odihnă, ca să se îndestuleze numai cu cele strict necesare trupului şi să-l odihnească pe el în trebuinţele absolut necesare decât să le întindă pe amândouă cu lăcomie, cu truda înverşunată a trupului şi din pornirea iraţională a sufletului.
7-8. Şi m-am întors eu şi am văzut toată deşertăciunea de sub soare. Este unul [la părinţi) şi nu este al doilea, şi nu are fiu sau frate şi nu este ispită în toată truda lui şi ochiul lui nu se satură de bogăţie. „Şi pentru cine mă trudesc eu şi lipsesc sufletul meu de bunătate?” Şi aceasta este deşertăciune şi împrăştiere rea.
Adică, eu însumi am văzut şi altceva nefolositor pe pământ. Este câte unul singur din toate părţile, neavând nici fiu, nici frate, şi nu i se întâmplă lui nici o anomalie sau vreo împrejurare nefericită
217
în toată truda lui, iar bani, oricât de mulţi ar vedea, îi pofteşte pe aceştia nesătul. Şi, ca şi cum mi-aş însuşi cele ale lui, zic că i se potriveşte lui să spună: „Pentru ce, oare, mă împrăştii în felurite pofte ca să fac bani din toate părţile, ferindu-mă cu înverşunare să fac ceva bun, şi păgubesc astfel sufletul meu de cele mai mari lucruri?”33. Căci a se trudi astfel este cu totul nefolositor şi dureroasă grijă. Prin urmare,
9-12. Doi sunt mai buni decât unul, căci au plată bună în truda lor. Fiindcă dacă vor cădea, unul lucrează partea Lui. Şi vai de cel singur când va cădea şi nu va fi al doilea ca să-l ridice pe el. Căci dacă vor dormi doi, le va fi cald. Şi unul singur cum se va încălzi? Şi dacă unul se va înstăpâni, cei doi vor sta împotriva lui. Şifunia împletită în trei nu se va rupe degrabă.
Adică, mai buni sunt doi, cărora le este răsplată de la Dumnezeu în strădania lor pentru bine, mai mult decât pentru unul singur care se sârguieşte, chiar dacă şi acesta se sârguieşte pentru acelaşi bine, fie că cineva ar lua în considerare unul şi doi oameni, fie că s-ar referi la unul singur care are mintea care contemplă Binele cel cu adevărat Bine, dar acesta nu a dobândit şi cuvântul făptuitor, ca unul care s-a dedat uşurătăţii trupului. Fiindcă dacă va veni asupra unuia dintre cei doi ceva fără de voie, nu puţin ajutor are fiecare dintre cei doi de la cel ce este împreună cu el care-l mângâie în ispitele cele fără de voie. Dar dacă unul dintre cei doi fie va înainta în calea contemplării, închipuindu-şi ceva mare despre sine, fie ar lucra ceva dincolo de ceea ce se cuvine în făptuirea practică, celălalt, iarăşi ajutându-l, îl va ridica pe el spre bine, contemplativul pe făptuitorul practic, vestindu-i lui puterea lui
33 Cf. Mt. 16, 26: „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”; Mc. 8,36: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”.
218
Dumnezeu şi înţelepţindu-l pe el prin cuvinte ca să nu deznădăjduiască în căderi, şi invers, făptuitorul practic îl va ajuta pe contemplativ, mustrând slăbănogirea lui în fapte şi convingându-l să cugete smerit şi să nu se înfumureze cu simpla cunoştinţă. Şi, prin urmare, vai de cel singur care nu-l are pe altul care să-l mângâie pe el când cade în ispitele cele fără de voie, nici să-l ridice pe cel ce alunecă de voie în drumul lui cel după Dumnezeu. Dar şi dacă cei ce sunt într-un cuget în privinţa binelui vor adormi somnul morţii, se încălzesc întru nădejdea bunătăţilor celor de la înviere. Dar dacă unul, fie că nu este în acelaşi cuget cu celălalt, fie că este singur, contemplativ sau făptuitor practic, ce căldură a nădejdii va avea, când credinţa fără fapte este moartă şi, asemenea, şi faptele fără credinţă34? De aici, dacă, prin căderea unuia dintre cei doi de care am vorbit, se va înstăpâni singurul vrăjmaş şi duşman al sufletelor noastre, cel căzut primind ajutor, cum s-a spus, de la celălalt, amândoi vor sta cu vitejie împotriva vrăjmaşului. Şi aşa cum funia împletită în trei nu se taie cu uşurinţă, aşa şi doimea frăţească dependentă de bine, şi ridicată, prin dispoziţie, deasupra doimii materialnice, şi pusă înainte drept canon de virtute pentru cei ce văd, nu va pierde cu uşurinţă stăruinţa în bine. Dar nu numai că mai buni sunt doi decât unul, cum s-a spus, ci şi
13-14. Mai bine un copil sărac şi înţelept decât un rege bătrân şi nebun, care nu a ştiut să ia aminte, fiindcă va ieşi din casa celor întemniţaţi ca să domnească, fiindcă şi în domnia lui a ajuns sărac.
Prin urmare, e mai bine să trăieşti cu înţelepciune în tinereţe şi în sărăcie chiar dacă pe amândouă acestea cei mai mulţi nu le preţuiesc decât să trăieşti cu nebunie la bătrâneţe şi în domnie, care sunt cinstite de cei mai mulţi. Căci nebunul fie nu se gândeşte că este cu putinţă ca cineva din închisoare să fie pus să domnească cum i s-a întâmplat şi lui Iosif, tânăr fiind, ca din închisoare să
34 cf. Iac. 2,20 şi 26.
219
urce la împărăţie35 şi invers, acelaşi om să cadă din împărăţie şi să devină sărac, cum au păţit destui aceasta, fie ignoră că şi el însuşi cândva va fi dezlegat din temniţa trupului şi din legături, ca să dobândească împărăţia lui Dumnezeu, care nu este supusă nici stricăciunii firii, nici schimbării voinţei, chiar dacă el însuşi a refuzat-o. Dar nu a cunoscut ceea ce s-a spus pentru faptul că în împărăţia vremelnică, din pricina slavei deşarte, a ajuns sărac la minte36. Căci…
15-16. Am văzut pe toţi cei vii care umblă sub soare cu tinerelul, succesorul, care se va ridica în locul lui. Nu este sfârşit întregului popor, tuturor celor care au fost mai înaintea lor. Şi cei de pe urmă nu se vor bucura de el, că şi aceasta este deşertăciune şi alegerea duhului.
Adică, am înţeles că se întâmplă ca toţi cei care călătoresc în viaţa aceasta vremelnică, supuşi fiind sub tânărul înţelept, sunt fără de întristare, toţi cei care au fost mai înainte şi au avut experienţa ambelor împărăţii. Căci cei ce vor urma după aceea, ca unii care nu au fost în experienţa celui nebun, nu-l laudă nici pe cel înţelept, fiindcă nu-l socotesc cu nimic folositor, fiind purtaţi de voia iraţională a sufletului. Dar:
17. Păzeşte-ţi piciorul tău când mergi în casa lui Dumnezeu şi fii aproape ca să auzi, căci jertfa ta e mai presus de darul celor nebuni, fiindcă nu sunt care ştiu săfacă binele.
Adică, păzeşte-ţi în multă luare-aminte partea ta cugetătoare întru care ai săvârşit calea care duce de la simţire la minte, care este sălaşul lui Dumnezeu în Duhul, şi, odată slobozit de cugetele rele, apropie-te de Dumnezeu37, ascultând pururea de sfintele
35 cf. Fc. 41,14-44.
36 cf. Pilde 11,11; 18,2; 24,30.
37 cf. Iac. 4, 8.
220
Lui porunci, iar jertfa ta38 să fie mai presus de darul trupesc către Dumnezeu al celor nebuni, fiind duh zdrobit, fiindcă cei nebuni nu ştiu cum să facă ceea ce este plăcut lui Dumnezeu39.
V, 1-2. Nu te grăbi cu gura şi inima ta să nu se grăbească să aducă cuvânt înaintea feţei lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este în cer, sus, iar tu eşti pe pământ, Jos, pentru aceasta, să fie cuvintele tale puţine, că visul se iveşte din multa frământare şi glasul nebunului, în mulţimea cuvintelor.
Prin urmare, nu fi grabnic spre cuvinte şi sufletul tău să nu rostească cuvânt înaintea lui Dumnezeu fără să-l gândească, fiindcă Dumnezeu este în înaltul cerului, iar tu eşti în adâncul smereniei40. Şi Cel ce locuieşte întru cele înalte le vede pe cele smerite şi nimic dintru ale tale nu-I rămâne ascuns. Pentru aceea, cuvintele tale să fie scurte şi bine gândite41. Căci în multa vorbire, nu poţi evita păcatul. Aşa cum grijilor felurite le urmează felurita închipuire a viselor, tot aşa vorbăria este înjugată cu nebunia.
3-4. De cum veiface o făgăduinţă Domnului, să nu întârzii să o împlineşti, fiindcă nu există voinţă la cei nebuni, prin urmare, tu împlineşte toate câte făgăduieşti. Căci e mai bine să nu făgăduieşti decât să făgăduieşti şi să nu împlineşti.
Prin urmare, de îndată ce făgăduieşti lui Dumnezeu viaţă dumnezeiască, nu zăbovi să împlineşti prin faptele dreptăţii făgăduinţa, fiindcă voinţa nu rămâne în cei nebuni. Dar tu, dacă eşti înţelept, pe toate câte le vei făgădui lui Dumnezeu împlineşte-le. Căci este mai bine să nu făgăduieşti deloc decât să nu împlineşti ceea ce ai făgăduit. Căci făgăduinţa este votul pe care îl aduc oamenii lui Dumnezeu, slujindu-I Lui cu sinceritate.
38 Cf. Ps. 50,20.
39 cf. Rom. 12,1; Filip. 4,18; Evr. 13,16.
40 Ps. 112,5-6.
41 Pilde 10,19.
221
5-6. Nu îngădui gurii să-ţi împingă trupul La păcat şi nu spune înaintea feţei lui Dumnezeu că este neştiinţă, ca să nu Se mânie Dumnezeu pentru cuvântul tău şi să strice înfăptuirea mâinilor tale, fiindcă vei fi în mulţimea viselor, şi a deşertăciunilor, şi a multor cuvinte, dar tu teme-te de Dumnezeu.
Adică nu da gura ta slujitoare trupului tău spre păcat, ca să trimită multe şi felurite mâncăruri pântecelui tău şi de aici să aprindă cuptorul tuturor patimilor trupeşti, nici să socoteşti că te poţi ascunde de Dumnezeu, ca nu cumva să Se mânie pentru aceasta Cel ce aude şi gândul tău42 ca pe un glas, din cauză că stărui fără frică în rele şi să nu nimicească faptele tale prin tăierea vieţii tale, hotărând oprirea acestora. Fiindcă acestea sunt împlinite prin nălucirile de noapte, şi strădaniile nefolositoare, şi multele vorbării pe care le nimiceşte moartea. Pentru aceea, pe lângă toate îndemnurile pe care ţi le-am dat, să ai frică de Dumnezeu, Care săvârşeşte depărtarea de toate relele43.
7-8. Dacă vei vedea în ţară clevetirea săracului şi răpirea judecăţii şi a dreptăţii, să nu te miri de lucrul acesta, că cel înalt este păzit deasupra celui înalt şi cei înalţi peste aceştia, şi folosul pământului este pentru oricine, şi este un împărat al câmpului lucrat, şifii credincios întru toate, şi este puţin de la cel răpit.
Prin urmare, dacă vei vedea pe un sărac clevetit şi vei vedea dreapta judecată răpită de daruri sau de putere într-un loc oarecare, să nu te miri de aceasta, socotind că totul este fără purtare de grijă, fiindcă Dumnezeu cel Preaînalt, Care este cu adevărat mai presus de toate, Care este şi mai presus de cel înălţat în puterea cea vremelnică, păstrează deoparte dreapta hotărâre în ziua Judecăţii. Şi îngerii cereşti, slujitorii voii dumnezeieşti44, sunt deasupra tuturor
42 cf. I Par. 28,9.
43 Cf. Pilde 15, 28.
44 cf. Ps. 102, 20-21.
222
celor ce nedreptăţesc, mustrând în chip nevăzut cele săvârşite de aceştia şi înfricoşându-i pe ei prin ameninţările pedepselor, iar pe cei nedreptăţiţi mângâindu-i prin viitoarele nădejdi, iar pe cel ce se lăcomeşte asupra pământului aruncându-l dintr-o parte într-alta. Căci nimic dintre cele săvârşite pe pământ nu scapă dumnezeieştii puteri, fiindcă toate cele ale noastre se petrec fie pentru că Dumnezeu le binevoieşte, fie că le iconomiseşte, fie că le îngăduie. Şi de aceea, în toate lucrările tale, fii bineplăcut lui Dumnezeu. Există o mică bună-plăcere şi din mamona nedreptăţii, cum spune în Evanghelii Domnul: „Faceţi-vă prieteni din mamona nedreptăţii”45, ceea ce ni se întâmplă atunci când risipim46 bine ceea ce am adunat rău. Iar cel ce
9-10. Iubeşte argintul nu se va sătura de argint şi cine a iubit rodul în prisosul lui? Căci şi aceasta este deşertăciune. În mulţimea bunătăţii s-au îndestulat cei ce o mănâncă pe ea şi care este bărbăţia celui ce se află lângă ea? Căci începutul vederii se află în ochii lui.
Adică, cel ce doreşte banii nu se va sătura de aceştia, iar altul iubeşte mulţimea roadelor pământului şi nu strictul necesar, ca unul care nu se îndestulează cu cele necesare, ci adunându-le pe acestea în hambare, se îngreunează, dacă nu cumva le-ar face mai mari pe acestea pentru primirea lor, deşi tot ceea ce este mai presus de nevoie e nefolositor. Căci nu în belşugul materiei, ci în bunătate au sporit cei ce se bucurau de ea, fiindcă în timp ce materia lipseşte, bunătatea le face bine tuturor47. Şi ce putere văzătoare există pentru cel ce se sprijină pe ea? Pentru că materia care tulbură ochii înţelegători ai sufletului şi nu-i lasă să privească curat la adevăr şi să iubească Binele cel adevărat, alungând departe
45 Lc. 16,9.
46 Cf. Mt. 25, 24 şi 26.
47 Cf. Mt. 6, 26.
223
binefacerea pentru cei lipsiţi, prin relaţia faţă de cele materialnice, este pricină ca unul ca acesta să vadă cu ochii lui înţelegători cum sunt lucrurile prin fire. Şi de aici îi vede şi pe cei supuşi robiei petrecând mai bine decât iubitorii de bogăţii. Căci
11. Dulce este somnul robului şi dacă mănâncă puţin, şi dacă mănâncă mult. Iar pe cel îndestulat de bogăţie nimic nu îl lasă să doarmă.
Adică, robul va adormi în tihnă, fie că va avea lipsă de hrană, fie că va fi îndestulat de ea, pentru faptul că nu este înconjurat de multe griji. Dar pe cel îngreunat de multa avuţie a banilor toate îl lipsesc de somn, fiind cheltuit de neîncetate griji: când să-şi agonisească mai mult, când să-şi păzească în siguranţă cele agonisite. Şi altă
12-16. Betejune am văzut sub soare: bogăţia păzită spre răul lui pentru cel de lângă el şi bogatul acela va pieri în împrăştiere rea. Şi a născut fiu şi nu este în mâna lui nimic. Cum a ieşit gol din pântecele maicii lui, se întoarce să se ducă precum a venit şi nu va primi nimic în truda lui, ca să ducă în mâna lui. Şi aceasta este o rea betejune, căci cum a venit, aşa va pleca. Şi care va fi folosul lui, dacă nu faptul că s-a trudit în vânt? Şi toate zilele lui sunt în întuneric, în plâns şi în multă mânie, şi betejune, şifiere.
Negreşit, este o boală sufletească pe care am văzut-o pe pământ, bani adunaţi de cineva şi păstraţi pentru cel născut din el, ca pricină a pierzaniei lui, şi se vor strica unele ca acestea în dureroasa grijă a celui ce se zbuciumă să le păzească pe ele de cei ce uneltesc împotriva lor. Dar acesta a născut fiu şi nu dobândeşte nimic în mâinile lui. Asemenea cu naşterea va fi şi sfârşitul lui, căci gol a ieşit din pântecele maicii lui şi gol se va duce în pământ48, neducând nimic dintr-o asemenea comoară în truda lui, încât să plece cu ceva în mâinile lui. Şi aceasta este o boală
48 Cf. Iov 1,21.
224
teribilă. Căci aşa cum acesta a venit în lume prin naştere, neaducând cu el nici un lucru, tot aşa va ieşi din viaţă prin moarte. Şi care va fi câştigul lui? Nimic, decât numai că truda lui a fost în zadar. Căci întreaga lui viaţă prezentă este în întunericul necunoştinţei Binelui cel adevărat şi într-o nefolositoare întristare pentru cele stricăcioase şi în multa tulburare a sufletului, din pricina mâniei faţă de aproapele, şi în boala poftei nesăţioase pentru cele materialnice, şi în răzbunarea împotriva celor care l-au întristat, care a venit prin el însuşi, ca să dea ceva mai mult mâniei. Căci fierea este răzbunarea prin el însuşi a celui întristat împotriva celui ce l-a întristat. Aşadar, ce bine este în cele văzute?
17-19. Iată ceea ce am văzut eu că este bine, că este frumos, să mănânce şi să bea şi să vadă bunătate omul în toată truda lui cu care se va trudi sub soare în numărul zilelor vieţii lui pe care i le-a dat lui Dumnezeu. Că aceasta este partea lui. Şi orice om căruia i-a dat Dumnezeu bogăţie şi avuţii şi l-a întărit pe el să mănânce din ele, şi să-şi primească partea lui, şi să se veselească în truda lui, acesta este darul lui Dumnezeu. Fiindcă nu-şi va aduce aminte să fie multe zilele vieţii lui, fiindcă Dumnezeu îl împrăştie pe el în veselia inimii lui.
Aşadar, aceasta este ceea ce am văzut eu însumi bun în toată sârguinţa cu care se va sârgui cineva pe pământ în toate zilele vieţii lui pe care Dumnezeu i le-a dat lui, fiindcă este bine ceea ce este potrivit cu nevoia, astfel încât să se plinească trebuinţele trupului şi să fie în cercarea binelui prin binefacere, fiindcă numai atât câştigă cineva din cele vremelnice. Iar dacă cineva va socoti Bine în sine ceva dintre acestea, unul ca acesta va cădea din Binele cel cu adevărat Bine. Căci oricărui om căruia Dumnezeu i-a dat multă avere şi de aceea nu l-a lăsat pe el să privească la mâinile altora, ci i-a dat lui putere să-şi primească câştigul din ale sale proprii, adică trebuinţa necesară trupului, iar cu restul să îndestuleze
225
pe cei lipsiţi şi astfel să se bucure în strădaniile lui, aceasta este darul lui Dumnezeu. Căci nici nu sporeşte cineva în cele necesare fără dumnezeiasca Pronie, nici nu primeşte bani de la Dumnezeu ca să trăiască în lăcomie. Pentru că viaţa omului este de puţini ani, având nevoie numai de pâinea cea de toate zilele49, fiindcă Dumnezeu nu a îngăduit plăcerea neînfrânată a trupului, ca nu cumva omul, supunându-se acesteia, să ignore Binele cel adevărat. Ci în cele în care acesta se bucură de ea, îi aduce lui grija îndurerată a morţii. Şi mai este altă
VI, 1-2. Răutate pe care am văzut-o sub soare şi multă este pentru om. Bărbatul căruia îi va da lui Dumnezeu bogăţie, şi avuţii, şi slavă, şi nu este nimic care să îi lipsească sufletului lui de tot ceea ce doreşte, şi nu îi dă lui putere Dumnezeu să mănânce din ele, fiindcă un bărbat străin va mânca din ele. Şi aceasta este deşertăciune şi rău beteşug.
Adică, este răutate pe care am văzut-o pe pământ care prevalează foarte la oameni. Omul căruia Dumnezeu îi va da multă avuţie şi slavă şi va îndeplini toate dorinţele lui, nelipsindu-l pe el de nici una dintre acestea, va aduna avuţiile lui fără să se folosească nici el însuşi de ele, şi fără să-i îndestuleze nici pe alţii şi nu va îngădui Dumnezeu unuia ca acesta puterea să se folosească de bogăţie, fiindcă o va încredinţa altuia, care se va hrăni din ea şi va îndestula şi pe alţii din ea. Căci este cu totul nefolositoare o asemenea adunare de bogăţie şi boală dureroasă a sufletului, că şi trupul este lipsit de folosirea unei astfel de bogăţii, şi sufletul nu o câştigă prin binefacere. Fiindcă
3-6. Dacă un bărbat va zămisli de o sută de ori şi va trăi ani mulţi şi dacă zilele anilor lui vor fi multe şi sufletul lui nu se va umple de bunătate şi nu va avea mormânt, am zis: mai bine este un făt lepădat decât el, că întru deşertăciune a venit şi în întuneric
49 Cf. Iac. 2,15 şi Rugăciunea domnească.
226
se duce şi numele lui va fi acoperit de întuneric şi nu a văzut soarele şi nu a cunoscut odihnă. Fătul lepădat este mai presus de acesta, şi dacă a trăit perioade de mii de ani şi bunătate nu a văzut….
Adică, dacă cineva va deveni tată al multor copii şi viaţa lui se va întinde vreme îndelungată, dacă în atâta timp nu va primi cercarea morţii, şi nu va umple sufletul lui de binefacerile bunătăţii, şi, poate, la sfârşitul lui nu va fi învrednicit de îngropare, ca un răufăcător, am preferat acestuia pe fătul lepădat de timpuriu din pântecele maicii lui, pentru că unul ca acesta degeaba a mai venit la existenţă, fiindcă nu a gustat încă nici din vreun bine, nici din rău, şi va pleca pe ascuns în stricăciune, nevenind deloc la lumină, pentru aceea va fi în uitare, fără a fi cunoscut de cineva. Căci lumină nu a văzut, asemenea pruncului mort50 care cade din pântecele maicii lui, şi nu a fost nicidecum în cercarea oricărei dulceţi care vine din odihna pe care ţi-o dă osteneala, ca unul care nu a ajuns deloc să lucreze ceva. Căci un astfel de embrion este mai presus de omul de care am vorbit, chiar dacă acesta [din urmă] a trăit mulţi ani, dar nu a avut experienţa bunătăţii; acesta, pentru că nu a lucrat nimic bun, va da socoteală51 şi va suporta pedeapsă, nu mică, iar acela nicidecum. Cine, aşadar, va fi socotit mai bun? Cel care a trăit timp îndelungat, dar nu a făcut nimic bun?
6-9. Oare nu într-un loc se duc toate? Orice trudă a omului este în gura lui şi totuşi sufletul lui nu se va sătura. Pentru că ce folos are înţeleptul mai presus de nebun? Fiindcă săracul a ştiut să meargă înaintea vieţii. Mai bună este vederea ochilor decât cel ce se duce după suflet. Totuşi şi aceasta este deşertăciune şi alegerea duhului.
Oare, cel ce a trăit multe perioade de ani, fără să facă vreun bine, şi pruncii lepădaţi nu deopotrivă se desfac în pământ, fiindcă
50 cf. Iov 3,16.
51 cf. Rom. 14,12.
227
nici unul ca acesta nu a gustat deloc din virtute, nici aceia, deşi pruncii lepădaţi au pătimit aceasta fără de voie, iar acesta de voia lui? Căci toată sârguinţa unui om ca acesta este pentru desfătarea lui, deşi sufletul acestuia nu se satură de pofta iraţională a plăcerilor. Iar înţeleptul nu se osteneşte ca nebunul în cele vremelnice şi nefolositoare, ci în cele stătătoare şi dăinuitoare întru care este câştig mult. Fiindcă cel ce dispreţuieşte bogăţia şi primeşte sărăcia ştie să evite abaterile de la virtute atât cele prin lipsă, cât şi cele prin exces ca, prin dreapta măsură în aceasta să meargă drept pe calea vieţii celei adevărate, fiindcă este mai bună vederea duhovnicească a ochilor lui inteligibili, ca una care le dispreţuieşte pe cele vremelnice, privind spre cele veşnice52, decât petrecerea celui ce străbate în chip iraţional viaţa prezentă. Căci o asemenea călătorie este nefolositoare şi o pornire iraţională a sufletului deoarece
10-12. Dacă ceva s-a întâmplat, deja a fost chemat numele lui şi s-a făcut cunoscut ce este omul şi nu va putea să se judece cu cel puternic mai presus de el, fiindcă sunt cuvinte multe care înmulţesc deşertăciunea. Cefolos îi este omului?Fiindcă cine a cunoscut ce este bine pentru om în viaţa lui, în numărul zilelor vieţii deşertăciunii lui? Şi a făcut acestea în umbră. Că cine va vesti omului ce va fi după el sub soare?
Adică, dacă ceva se întâmplă, îndată devine cunoscut şi este numit pe nume fie bun, fie dimpotrivă, şi s-a făcut cunoscut ce este omul, nestricăcios cu sufletul, dar stricăcios cu trupul, şi nu se va putea judeca cu Judecătorul cel nemitarnic şi mai puternic fără de asemănare decât toţi, că se va dezvinovăţi cu dezvinovăţiri în păcate53 care nu fac decât să sporească truda lui nefolositoare. Prin urmare, ce folos va avea omul într-o astfel de trudă? Fiindcă nimeni nu cunoaşte ce este bine pentru om în viaţa lui şi în măsura
52 cf. II Cor. 4,18.
53 Ps. 140,4.
228
zilelor vieţii lui, pe care le-a cheltuit în deşertăciuni. Căci nici nu s-a ostenit pentru lucruri stătătoare şi dăinuitoare, ci pentru lucruri trecătoare ca umbra, fiindcă de la cine va afla ce va fi după ce va ieşi el din viaţa prezentă, în sârguinţele nefolositoare cele de pe pământ? Aşadar,
VII, 1-2. Un nume bun este mai bun decât untdelemnul şi ziua morţii mai presus decât ziua naşterii Lui. Este mai bine să se ducă într-o casă de plângere decât să se ducă într-o casă de beţie, fiindcă acesta este sfârşitul oricărui om. Şi cel ce trăieşte va pune binele în inima lui.
Adică este mai bine să laşi în urmă un nume bun54 prin petrecerea virtuoasă, atras spre imitarea celor ce ascultă pentru mila milostivirii pe care cei compătimitori o acordă la moartea celor ce au trăit rău. Dar şi ziua morţii este mai bună decât ziua de naştere a omului, fiindcă naşterea cea după plăcere este păcat şi început al păcatului, iar stricăciunea cea după durere şi moartea sunt sfârşitul şi nimicirea păcatului. Şi este mai bine să vii la casa celor ce plâng decât la casa celor ce se îmbată, fiindcă aşa cum ziua de naştere a oricărui om este zi de bucurie, tot aşa ziua morţii este zi de întristare, care este sfârşitul de obşte al tuturor. Şi cel ce trăieşte văzându-l pe cel ce moare, va cugeta bine, condamnându-le pe cele vremelnice şi dorindu-le pe cele dăinuitoare. Dar pe lângă acestea,
3-8. Mai bună este mânia decât râsul, fiindcă în urâţirea feţei se îmbunează inima. Inima înţelepţilor este în casa plângerii, iar inima nebunilor, în casa veseliei. Mai bine să asculţi certarea înţeleptului decât pe bărbatul care ascultă cântecul nebunilor, pentru că aşa cum este trosnetul mărăcinilor sub cazan, aşa este râsul nebunilor. Căci şi aceasta este deşertăciune, fiindcă clevetirea îl pândeşte
54 Cf. Pilde 22,1.
229
pe înţelept şi pierde inima tăriei lui. Mai bun este sfârşitul cuvintelor decât începutul lor.
Neîndoielnic, mai bună este mânia înţeleaptă împotriva păcatului decât râsul necuvios şi nestăpânit, fiindcă în dispoziţia serioasă a feţei se îndreptează sufletul, lepădând răutatea şi agonisindu-şi virtutea. Şi sufletele înţelepţilor care locuiesc în trup ca într-o casă a plângerii, din pricina stricăciunii lui, se posomorăsc pururea şi se abţin de la orice răutate. Iar sufletele nebunilor, ca într-o casă a veseliei, îşi împlinesc locuirea în trup, împrăştiindu-se în plăcerile lui. Mai de dorit este să primeşti mustrarea unui înţelept decât să devii ascultător al unui întreg cor de oameni nebuni care cântă, fiindcă râsul unor astfel de oameni seamănă cu trosnetul produs cu fum al multor mărăcini care ard într-un foc năprasnic, urechile răsunând de răsunetul hohotelor de râs şi umplând vederea de dezgust din pricina zbuciumării trupului. Dar nici aceasta nu este bine, că şi pe înţelept adeseori învinuirea îl mută de la seninătatea cea dinlăuntru şi taie sufletul acestuia de la răbdarea cea bună a ispitelor celor fără de voie, purtând cu dificultate povara clevetirii. Dar cuvintele trebuie lăudate mai degrabă când încetează decât când încep, fiindcă atunci când se mişcă, ele coboară la simţire, îngroşate fiind de rostire sau de litere, dar când încetează, se înalţă la minte, subţiate de contemplaţia cea în duhul, încă
8-12. Este mai bun un om îndelung-răbdător decât unul înălţat cu duhul. Nu te grăbi să te mânii cu duhul, fiindcă mânia în sânul nebunilor se odihneşte. Să nu spui:„Ce se întâmplă, că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea?” Că nu întru înţelepciune ai întrebat despre aceasta. Bună este înţelepciunea cu moştenirea şi le prisoseşte celor ce se privesc la soare pentru că, la umbra ei, înţelepciunea este ca umbra argintului şi prisosul cunoştinţei înţelepciunii îl va face viu pe cel care-i stă alături.
230
Adică este bun îndelung-răbdătorul, că este bogat în chibzuinţă55, nefăcând lucrurile din meschinărie, nici rostind cuvânt fără de minte. Dar cel cu cuget trufaş nu este bun, fiindcă Domnul celor mândri le stă împotrivă56. Prin urmare, sufletul tău să nu fie gata a se mişca spre mânie, chiar dacă uneori o făţăreşte, pentru ca, prin posomorârea feţei, să oprească pornirea spre păcat a multora, fiindcă mânia locuieşte înlăuntrul celor neînţelepţi, iar nu al înţelepţilor. Nici să nu spui, poate, din pricina odihnei şi desfătării de odinioară: „Pentru ce se întâmplă că zilele din trecut erau mai bune decât cele prezente?” fiindcă nu este înţeleaptă această întrebare a ta. Căci cel ce se împărtăşeşte de virtuţi întru cunoştinţă nu face vreo diferenţă între zile, ştiind exact că toate ne sunt iconomisite nouă de la Dumnezeu pentru folosul nostru57, şi de aceea, în momentele de fericire trebuie să trăim cu înfrânare, iar în clipele nefericite, cu mulţumitoare răbdare. Dar bună este înţelepciunea cu dreptate împărtăşită fiecărei puteri a sufletului şi ceea ce se oferă simţirii trupului este şi acesta câştigul celor aduşi la lumină, pentru că înţelepciunea se arată curată şi neamestecată în strălucirea faptelor dreptăţii, precum strălucirea argintului şi cunoştinţa îmbelşugată a înţelepciunii va da viaţă veşnică celui ce a dobândit-o. Cu care înţelepciune
13-14. Ia aminte la făpturile lui Dumnezeu, că cine va putea să le împodobească?Pe acesta Dumnezeu îl va întoarce în ziua bunătăţii Lui. Trăieşte în bine şi ia aminte în ziua răutăţii Vezi şi aceasta, ca să nu afle omul în urma lui nimic.
Adică, pricepe. Cine este cel care va putea adăuga vreo podoabă făpturilor lui Dumnezeu, care au fost condamnate la neîmpodobirea
55 cf. Pilde 14, 29.
56 Pilde 3,34; cf. Iac. 4,6 şi I Pt. 5,5.
57 Cf. I Cor. 12, 7.
231
stricăciunii, din pricina călcării poruncii58 de la început a celui întâi zidit? Numaidecât pe acesta îl va întoarce Dumnezeu, de va vrea şi el, din calea cea spre răutate în vremea binefacerii Lui, care este viaţa prezentă. Trăieşte, aşadar, în virtutea care împodobeşte toate şi gustă din cercarea ei în viaţa aceasta, care a fost ziua răutăţii, din pricina călcării dumnezeieştii porunci. Şi cunoaşte că Dumnezeu a făcut viaţa prezentă deopotrivă supusă virtuţii şi răutăţii, după cum ne folosim noi de alegerea noastră liberă, încât să se vestească limpede ce fel este dispoziţia fiecăruia, fie bună, fie contrară binelui, ca să nu aibă omul condamnat a aduce vreo acuză dreptei judecăţi a lui Dumnezeu59, după ce va fi ieşit din viaţa aceasta şi se va fi înfăţişat la înfricoşătorul Scaun de Judecată60. Prin urmare,
15-20. Am văzut de toate în zilele deşertăciunii mele. Este un drept care piere în dreptatea lui şi este un nelegiuit care dăinuie în răutatea lui. Nu fi prea drept şi nu te înţelepţi peste măsură, ca nu cumva să-ţi ieşi din fire, nu fi nelegiuit peste măsură şi nu te învârtoşa, ca să nu mori când încă nu ţi-a sosit vremea. Este bine să te ţii de acestea şi să nu-ţi spurci mâna de la acelea, fiindcă cel ce se teme de Dumnezeu va ieşi din toate. Înţelepciunea îl va ajuta pe înţelept mai mult decât zece puternici care sunt în cetate, fiindcă nu este om drept pe pământ care săfacă binele şi să nu greşească.
Prin urmare, le-am văzut pe toate în zilele prezente ale vieţii mele în care m-am ostenit fără folos cu lucruri nefolositoare. Şi am aflat pe cel drept pierind, pe cel care părea să lucreze dreptatea în excesul virtuţii, care căuta să-şi impună dreptatea sa, dar care nu se supunea dreptăţii lui Dumnezeu61 şi îşi cheltuia şi trupul
58 Cf. Rom. 5,12.
59 Cf. Rom. 2,5.
60 Cf. Rom. 14,10.
61 Cf. Rom. 10,3.
232
în rele pătimiri nefolositoare şi îşi pierdea şi sufletul prin mândrie. Dar am aflat, iarăşi, pe altul care nu îl cinstea pe Dumnezeu prin faptele dreptăţii, ci stăruia în răutate prin lipsa virtuţii şi trăind mulţi ani, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, ca să-şi ia în viaţa lui pe cele bune ale lui. Aşadar, mai rău este acela şi decât acesta. Pentru aceea, nu fi drept dincolo de dreptate, nici nu te înţelepţi pe tine în afara înţelepciunii, ca să nu ieşi din ceea ce se cuvine şi să te îndepărtezi de Dumnezeu. Prin urmare, să nu slujeşti trupului mai presus de nevoie, spre poftă, ca nu cumva din această cauză să cugeţi greşit făptura ca dumnezeu şi să îi slujeşti acesteia mai mult decât Făcătorului62. Nici neplecat cu totul să nu fii şi lipsit de orice pogorământ, ca nu cumva întorcându-te cu totul de la trup şi neîngrijindu-te de susţinerea lui, să vină grabnic moartea, nimicindu-te pe tine însuţi prin faptul că nu ai purtat de grijă de slujirea trupului. Căci este bine să te îngrijeşti de el pentru susţinerea lui, astfel încât să-l ai pe el împreună-lucrător pentru lucrarea virtuţii, afară numai dacă prin aceasta nu îţi întinezi făptuirea sufletului prin poftele ruşinoase ale neînfrânării, fiindcă cel ce are frică de Dumnezeu va fugi de toată răutatea, care există fie prin excesul, fie prin lipsa virtuţii. Căci înţelepciunea al cărei început este frica de Domnul63 îi va da ajutor celui ce a dobândit-o pe ea, ca să fie izbăvit de orice păcat64, mai vârtos prin cele cinci puteri ale sufletului şi prin cele cinci simţuri prin care omul are putere să le lucreze după cum îi este voia, ca să gândească şi să simtă în toată făptura peste care a fost rânduit de Dumnezeu să stăpânească, fiindcă nu există un om simplu pe pământ care să făptuiască dreptatea în aşa măsură, încât să lucreze virtutea şi să nu
62 Cf. Rom. 1,25.
63 Cf. Ps. 110,10; Pilde 1,7 şi 9,10.
64 Cf. Înţ. Sol. 10,13; cf. Pilde 2,12.
233
eşueze câtuşi de puţin din bine, dacă Dumnezeu nu îi va ajuta lui prin harisma fricii şi nu-l va curăţi de întinăciunea păcatului.
21-22. Nu pune la inimă toate cuvintele pe care le vor grăi nelegiuiţii, ca să nu-l auzi pe robul tău blestemându-te. Că adeseori te va vicleni şi va vătăma inima ta cu multe coborâşuri, fiindcă şi tu i-ai blestemat pe alţii.
Adică să nu dai sufletul tău să ia aminte la cele grăite de oameni mici la suflet, care, fiind foarte nebuni, sunt nelegiuiţi, încât socotesc, din micimea sufletului lor65, că nici nu există Dumnezeu66. Dar ia aminte numaidecât la aceste cuvinte, prin care te vei vătăma, dacă nu te vei păzi de ele, încât, cu ajutorul lui Dumnezeu, să eviţi cugetele lor împotriva ta, ca nu cumva, ocupându-te cu cuvintele lor vărsate în deşert, să auzi şi pe robul tău blestemându-te pentru că a fost vătămat de tine în ceva, şi de aici să-ţi îndurerezi sufletul mult din pricina lui, şi în multe feluri acesta să te ducă la mânie, gândind moduri multe de pedeapsă împotriva robului. Căci nu trebuie ca tu să faci aceasta, fiindcă, dacă vei cerceta bine cele privitoare la tine însuţi, te vei afla că, poate, şi tu ai blestemat oarecând pe cei ce te-au întristat. Pentru aceea, trebuie să ierţi alunecările omeneşti, pentru ca şi tu însuţi să dobândeşti iertare de la Dumnezeu pentru cele în care ai alunecat. Prin urmare, eu
23-26. Pe toate acestea le-am cercat întru înţelepciune. Am zis: mă voi înţelepţi. Şi ea s-a îndepărtat de mine mai departe decât era, şi adâncimea din adânc cine o va afla? Am dat ocol eu şi inima mea, ca să cunosc, şi să cercetez, şi să caut înţelepciune şi socoteală, şi să cunosc nebunia nelegiuiţilor, tulburarea şi sminteala Şi am aflat-o eu pe ea mai amară ca moartea, împreună cu femeia care este mreajă, şi inima ei este undiţă, şi laţ este în mâinile ei. Cel bun
65 Cf. Pilde 14,30.
66 Cf. Ps. 13,1; 52,1.
234
înaintea lui Dumnezeu va fi scăpat de ea, dar cel ce păcătuieşte va fi prins de ea.
Adică pe toate acestea le-am cercetat cu înţelepciunea dată mie de la Dumnezeu. Căci mă gândeam să cuprind noianul inaccesibil al înţelepciunii67 şi am văzut că lungimea ei se întinde mult mai departe de cuprinderea mea, ca una care nu are nici început, nici sfârşit, din pricina nesfârşirii ei, şi adâncul judecăţilor ei iarăşi l-am aflat cu neputinţă de scrutat. Căci nu este nimeni care să o poată cuprinde. Dar am trecut şi prin lăţimea ei68 în contemplarea felurită a fiinţelor, încât să o cunosc pe ea ciclic, ca fiind început şi sfârşit a toate69, şi analogic, trecând de la simboluri la adevăr, să cercetez după raţiune din firea a toate Pronia ei cu privire la toate, prin care toate sunt ţinute laolaltă şi, prin simţire, să urmăresc discernerea ştiinţifică din experienţa lucrurilor, şi încă să înţeleg şi nebunia celui ce nu îl cinsteşte pe Dumnezeu prin faptele bune, şi tulburarea pentru cele deşarte, şi pervertirea de la bine la ceea ce este contrar firii. Şi atunci am înţeles-o pe ea eu, că este mai urâtă ca moartea, ca una care pierde sufletul, precum femeia care îi vânează pe cei neînţelepţi, al cărei suflet îi pescuieşte prin multe scorniri satanice, căci îndeletnicirile mâinilor ei cu frumuseţea cea înşelătoare îi leagă spre poftă pe cei nepricepuţi. Prin urmare, cel ce înaintea lui Dumnezeu se înfrânează ca să nu desfrâneze deloc, nici măcar cu mintea, va fi izbăvit din laţurile ei, iar cel ce păcătuieşte împotriva înfrânării va fi prins de dragostea ruşinoasă pentru o asemenea femeie.
VII, 27 vIII, 1. Iată, aceasta am aflat, a zis Ecclesiastul, una câte una le-am cercetat ca să le aflu rostul pe care-l căuta sufletul meu şi nu l-am aflat. Şi am aflat un om dintr-o mie, dar o femeie în toate
67 Cf. Rom. 11,33.
68 Cf. Ef. 3,18.
69 Cf. Apoc. 21, 6; 22,13.
235
acestea nu am aflat. În afară de aceasta, iată, am aflat şi altceva. Ceea ce a făcut Dumnezeu cu omul este drept, dar aceştia au căutat cugete multe. Cine i-a cunoscut pe înţelepţi? Şi cine a cunoscut dezlegarea cuvântului? înţelepciunea omului luminează faţa lui şi cel neruşinat la chip va fi urât.
Adică, uite, aceasta este ceea ce am înţeles, a zis cuvântul care adună toate pentru cercetare. Cercetând femeile una câte una, foarte rar am găsit vreun bine la ele. Puţin am aflat din acesta la bărbaţi, dar la femei încă şi mai puţin, încât între o mie de bărbaţi, abia de poţi găsi unul bun, iar între tot atâtea femei, nu este nici una. Totuşi, cunoaşte ce am înţeles că a fost lucrat de Dumnezeu în bărbat şi în femeie. Dumnezeu a adus împreună cu bărbatul, care avea cuget neabătut, şi pe femeie70, ca împreună-lucrătoare a binelui. Dar aceştia, necrezând dumnezeiescul cuvânt, au cedat multor şi feluritelor gânduri şi s-au abătut71 de la ceea ce era drept, călcând dumnezeiasca poruncă prin făgăduinţele celui rău, şi de aici s-au înţelepţit prin ei înşişi. Cine, aşadar, este cel ce poate discerne venirea celor cu adevărat înţelepţi, sfinţii îngeri, şi cine este cel care nu îl va ignora pe cel ce unelteşte şi se preface în lumină, el întuneric fiind? Şi cine ştie tâlcuirea unui cuvânt neclar, ca să nu fie furat de cele de-a dreapta prin sugestiile întunecate ale vrăjmaşului? Numaidecât harisma înţelepciunii aduce toate sub privire omului, şi astfel vrăjmaşul sufletelor noastre, care se neruşinează fără să roşească împotriva lui Dumnezeu, va fi dispreţuit de acesta. Dar
2-7. Gura împăratului păzeşte-o şi nu te grăbi pentru cuvântul jurământului lui Dumnezeu. Du-te de la faţa Lui! Nu sta în cuvântul rău, pentru că tot ceea ce vrea, face, aşa cum vorbeşte un împărat puternic. Şi cine îi va spune Lui: „Ce-aifăcut?”. Cel ce păzeşte porunca
70 Cf. Fc. 2,18 şi 22.
71 Cf. Ps. 13,3; Rom. 3,12.
236
nu va cunoaşte cuvânt rău şi vremea judecăţii o cunoaşte inima înţeleptului. Pentru că este vreme şijudecată pentru orice lucru, fiindcă cunoaşterea omului este multă asupra lui, fiindcă nimeni nu cunoaşte ce va fi, că cine îi va vesti lui cum va fiii
Aşadar, cu foarte multă grijă ia aminte la cuvintele Atotîmpăratului Dumnezeu şi nu fi grabnic să faci juruinţe lui Dumnezeu. Căci dacă vei făgădui şi nu vei plini, ca de unul care se jură strâmb şi nelegiuieşte, Se va îndepărta de la tine, ca fiind nevrednic să te apropii de EL Dar nici să nu rosteşti vreun cuvânt hulitor în ispitele cele fără de voie, opunându-te dumnezeieştii porunci, fiindcă nu vei putea prin aceasta să întorci pedeapsa care vine de la Dumnezeu. Aşa cum un stăpân care are putere asupra tuturor porunceşte ceea ce voieşte pentru folosul fiecăruia72, cine I se va împotrivi Lui şi va judeca ceea ce a fost făcut de El? Căci celui ce ţine dumnezeiasca poruncă nu i se pare dumnezeiasca voie ca fiind aspră sau dureroasă, ci depune cu râvnă osteneli de voie pentru virtute şi rabdă cu mulţumire atacurile cele fără de voie, bucurându-se pentru nădejdea bunătăţilor viitoare. Şi nu ignoră sufletul înţeleptului vremea rezervată Judecăţii, că pentru toate cele făptuite este pusă deoparte o vreme a Judecăţii, în care Dreptul Judecător73 împarte fiecăruia cele după vrednicie. Dar există o vreme a Judecăţii, pentru că este bogată cunoştinţa omului în privinţa unei asemenea vremi. Căci atunci nu mai vede ca în oglindă şi în ghicitură74, ci faţă către faţă arhetipul lucrurilor, dar acum îl cunoaşte pe acesta umbrit din pricina necunoaşterii viitorului. Căci nu este cineva care să-i vestească lui exact starea viitoare. Şi
8. Nu este om care să aibă putere asupra vântului ca să-l împiedice odată cu suflarea, şi nu este om care să aibă putere în ziua
72 Cf. I Cor. 12,7.
73 c. II Tim. 4,8.
74 Cf. I Cor. 13,12.
237
morţii, şi nu este scăpare în ziua războiului, şi nelegiuirea nu-l va izbăvi pe cel ce-i stă alături.
Adică, nu este cineva atât de puternic, încât să poată să împiedice venirea cea după dumnezeiasca poruncă a îngerului care ia sufletul, odată cu ieşirea lui din trup. Şi nici nu este vreunul dintre oameni care să poată respinge cumva vremea morţii. Nici nu este mijlocire în vremea luptei pentru despărţirea sufletului de trup care să poată anula sfârşitul. Cât priveşte pe cei ce nu îl cinstesc pe Dumnezeu prin faptele bune, nu va fi nici un prilej de pocăinţă care să-l izbăvească de moarte pe cel ţinut de faptele rele. Căci vremea pocăinţei pentru cel ce a nelegiuit prin faptele răutăţii nu este vremea morţii, ci vremea vieţii75.
9-13. Toate acestea le-am văzut eu şi mi-am dat inima La toată făptuirea care se făptuieşte sub soare, toate câte sunt în puterea omului asupra omului ca să-i facă rău. Şi atunci i-am văzut pe nelegiuiţi duşi la morminte, şi s-au dus din locul cel sfânt, şi au fost lăudaţi în cetate că au făcut aşa. Şi aceasta este deşertăciune. Că nu este împotrivire celor ce fac răul grabnic, şi de aceea s-a încredinţat inima fiilor oamenilor în ei înşişi ca să facă răul. Cel care a păcătuit a făcut răul de atunci şi la depărtarea de ei. Pentru că ştiu şi eu că le va fi bine celor ce se tem de Dumnezeu, ca să se teamă de la faţa Lui. Şi bine nu va fi nelegiuitului şi cel ce nu se teme de la faţa lui Dumnezeu nu îşi va îndelunga ziua la umbră.
Prin urmare, eu însumi am cercetat toate cele spuse şi am dat sufletul meu ca să înţeleagă toate câte meşteşugeşte omul pe pământ ca să aducă vătămare asupra aproapelui. Întru acestea aşa au făcut cei ce se aflau în asemenea meşteşugiri, fără să-l cinstească pe Dumnezeu. Îi văd pe aceştia îngropaţi în pământ prin moarte şi că au fost îndepărtaţi de locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu prin faptele răutăţii, dar au fost admiraţi în lumea
75 Cf. Fapte 11,18.
238
aceasta de cei care cugetă cele omeneşti că erau puternici ca să vatăme pe cei de aproape, deşi o asemenea putere a lor nu le-a ajutat cu nimic, fiindcă Dumnezeu îi rabdă pe aceştia pentru o vreme şi le îngăduie acestora să-şi împlinească poftele, şi nu le răsplăteşte degrab, şi de aceea fapta aceasta rea a lor li se pare bună celor ce nu sunt fii ai lui Dumnezeu pentru faptul că nu cugetă cele ale Duhului76. Cine a eşuat din Binele cel adevărat prin faptul că i s-a părut răul bun77, prin simplul fapt că se învoieşte cu răul, a săvârşit păcatul, chiar dacă este departe de faptele păcatului. De aceea, eu însumi ştiu exact că le va fi bine celor ce au frica lui Dumnezeu, ca să se teamă de ruşinea pentru cele trăite rău înaintea Lui şi să nu se învoiască cu nici un chip cu păcatul. Dar nu va fi bine păcătosului, pentru faptul că nu şi-a agonisit o asemenea frică. Căci acesta, care a dispreţuit venirea lui Dumnezeu pentru cercetarea celor făptuite de fiecare, nu va putea să-şi prelungească vremea acestei vieţi trecătoare ca umbra78 şi să scape de Tribunalul acela nemitarnic79. Dar şi altele
14-16. Este deşertăciune care este făptuită pe pământ. Că sunt drepţi şi ajunge la ei plata ca pentru o faptă a nelegiuiţilor, şi sunt nelegiuiţi şi ajunge la ei plata ca pentru o faptă a drepţilor. Şi am zis că şi aceasta este deşertăciune. Şi am lăudat eu veselia, că nu este alt bine omului sub soare decât să mănânce, şi să bea, şi să se veselească, şi aceasta va fi cu el în truda lui în zilele vieţii lui, pe care i le-a dat lui Dumnezeu sub soare. În acestea mi-am dat inima mea să cunoască înţelepciunea şi să văd împrăştierea cea făptuită pe pământ, pentru că nu poate omul vedea somn în ochii lui ziua şi noaptea.
76 Cf. Rom. 8,5.
77 Cf. Is. 5, 20.
78 Cf. Iov 8, 9.
79 Cf. Rom. 2,3.
239
Adică, este o slavă mincinoasă plăsmuită de cei ce cugetă cele pământeşti. Fiindcă există drepţi şi îi ajung pe ei cele grele şi nesuferite, ca şi cum ar fi lucrat fapte asemănătoare cu ale celor răi şi ca şi cum ar fi pedepsiţi pentru răutate şi, invers, sunt nedrepţi şi îi ajung pe ei cele veselitoare şi plăcute, ca şi cum ar fi făcut cele asemănătoare cu ale drepţilor şi ar lua răsplată pentru binefacere. De aici le vine celor ce nu cugetă duhovniceşte să socotească drepţi pe nedrepţi şi nedrepţi pe drepţi. Şi această slavă am văzut-o eu ca pe o mare înşelare. Căci înşelat fiind şi eu însumi de ea, am lăudat toată veselia, că nu există alt bine omului stăpânit de simţuri, în afară de desfătarea de mâncare, şi băutură, şi de celelalte plăceri şi numai acest câştig există în strădania lui pentru cele deşarte, atâta timp câtva trăi, dat lui de Dumnezeu. La acestea am fost condus prin înşelare şi am dat sufletul meu ca să-şi agonisească înţelepciune din iconomisirile şi judecăţile acesteia, dar şi să cerceteze multa osteneală omenească pe pământ, fiindcă cel ce se sârguieşte pentru cele pământeşti nici ziua, nici noaptea nu se va bucura de tihna somnului. Pentru aceea
VIII, 17 iX, 1. Şi am văzut toate făpturile lui Dumnezeu, că nu va putea omul să afle făptuirea cea făptuită sub soare. Toate câte se va trudi omul să le caute nu le va afla şi toate câte ar spune înţeleptul să le cunoască nu va putea să le afle. Fiindcă toate acestea le-am dat în inima mea şi inima mea a văzut toate acestea. Că drepţii, şi înţelepţii, şi lucrările lor sunt în mâna lui Dumnezeu. Şi nu este om care să ştie cu adevărat dragostea şi ura. Căci toate înaintea feţei Lui sunt deşertăciune.
Adică, şi am cercetat de aici toate judecăţile cele cu înţelepciune ale lui Dumnezeu şi iconomiile Lui pentru toate, că sunt mai presus de înţelegerea omenească80. Fiindcă nici nu poate omul să înţeleagă, împreună cu tot ceea ce este văzut, raţiunile
80 Cf. Rom. 11, 33.
240
care sunt mai presus de cele văzute, prin care Dumnezeu conduce toate ale noastre. Chiar dacă cineva s-ar sârgui adeseori să le cerceteze, nu-i va fi cu putinţă să le înţeleagă. Căci înţeleptul nu va putea să înţeleagă toate câte voieşte. Că am îngăduit sufletului meu toată cercetarea judecăţilor dumnezeieşti, şi acesta numai aceasta a înţeles pe deplin: că drepţii şi înţelepţii, şi lucrările lor sunt ascunşi de puterea atotputernică a lui Dumnezeu, Care este Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care cunoaşte şi mişcările cele nevăzute ale inimilor şi Care, în prezent, iconomiseşte cele pentru folosul fiecăruia81, iar în viitor răsplăteşte fiecăruia după vrednicie. Şi cu adevărat, de cine Se apropie Dumnezeu, şi de la cine Se întoarce, nu este om care să o ştie exact, fiindcă înaintea Lui tot ceea ce este exact pentru toţi este acoperit de neclaritate, pe care Symmachos a redat-o prin „deşertăciune”. Fiindcă
2-4. Întru toate este o singură soartă dreptului şi nelegiuitului, celui bun şi celui rău, celui curat şi celui necurat, celui ce aduce jertfă şi celui ce nu aduce jertfa. Cum este cel bun, aşa este şi cel ce păcătuieşte, cum este cel ce jură, tot aşa este şi cel ce se teme de jurământ. Aceasta este rău în tot ceea ce este făcut sub soare, că aceeaşi soartă este în toţi. Şi inima fiilor omului s-a umplut de rău şi rătăcire este în inima lor, în viaţa lor, şi după ei, la cei morţi. Că cine este cel ce are părtăşie cu toţi cei vii?
Adică, confuzia stăpâneşte toate, fiindcă aceleaşi necazuri fără de voie deopotrivă îi aşteaptă şi pe cel ce le preferă pe cele veşnice celor vremelnice, şi pe cel ce alege cele potrivnice, şi pe cel ce lucrează virtutea, şi pe cel ce lucrează răutatea, şi pe cel slobozit de gândurile pătimaşe, şi pe cel întinat de acestea, şi pe cel ce îl îmbunează pe Dumnezeu cu fapte de pocăinţă, şi pe cel nepocăit pentru propriile greşeli până în sfârşit. Căci şi dreptul, şi
81 Cf. I Cor. 12,7.
241
nedreptul, şi cel ce se jură, şi cel ce se întoarce desăvârşit de la jurământ, toţi deopotrivă cad în aceleaşi ispite fără de voie. Din care pricină, cei fără de minte condamnă toate faptele cele de pe pământ, fie că acestea ar fi bune, fie potrivnice. Şi de aici sufletul celor ce cugetă nu cele ale naşterii celei duhovniceşti, ci cele ale naşterii trupeşti82, s-a umplut de răutate. Căci sufletul lor, socotind că dreptul nu diferă cu nimic de nedrept în viaţa prezentă a acestora, se abate la pofta iraţională a celor vremelnice, dar după moarte este lipsit de orice nădejde bună, ca unul care nu aşteaptă învierea şi Judecata morţilor. Fiindcă nu există vreunul dintre cei care iau parte la naşterea cea de jos care, murind, să se mai împărtăşească fie, împreună cu cei vii după trup83, de plăcerile acesteia, fie, împreună cu cei după Duh, de bucuria cea în nădejdea dumnezeieştilor făgăduinţe. Căci pentru cei care cugetă astfel
4-6. Este nădejdea că un câine viu este mai bun decât un leu mort. Cei vii ştiu că vor muri şi morţii nu sunt ştiutori de nimic. Şi nu este acestora plată, că a fost dată uitării amintirea lor, căci dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor deja au pierit şi parte nu le mai este lor în veac în tot ceea ce a fostfăptuit sub soare.
Aşadar, există o nădejde înşelătoare pentru cei ce nu cugetă cele ale Duhului84, că cel ce s-a înnebunit în viaţa lui pentru orice răutate este de preferat unuia care a murit, chiar dacă acesta din urmă nu şi-a predat partea lui conducătoare şi împărătească patimilor iraţionale. Şi aşa cum cei ce sunt încă în viaţă nu ignoră faptul că vor muri, tot aşa cei ce au ieşit din cele de aici sunt lipsiţi de orice cunoştinţă. Şi pentru bărbăţia lor care nu a cedat patimilor în viaţa lor nu le este lor nici o răsplată, fiindcă amintirea lor este acoperită de adâncurile uitării. Şi dispoziţia lor pentru bine, şi
82 cf. Rom. 8, 5.
83 cf. Rom. 8,12-13.
84 cf. Rom. 8, 5.
242
întoarcerea de la rău, şi râvna lor pentru adevăr sunt şterse prin moarte şi nu mai este nici o părtăşie acestora în tot veacul prezent cu cele plăcute pe pământ, şi de aici cei ce sunt astfel înşelaţi se îndeamnă pe ei înşişi la toată desfătarea de cele vremelnice, spunând:
7-10. Vino, mănâncă cu bucurie pâinea ta şi bea cu inimă bună vinul tău, că a binevoit Dumnezeu întru făptuirile tale. În orice vreme săfie veşmintele tale albe şi untdelemnul de pe capul tău să nu lipsească. Şi iată, viaţa cu femeia pe care ai iubit-o, în toate zilele vieţii deşertăciunii tale cele date ţie sub soare, pentru că aceasta este partea ta în viaţa ta şi în truda cu care te-ai trudit sub soare. Toate câte găseşte mâna ta să facă, fă-le cât îţi stă în putere, fiindcă nu este făptuire, şi cuget, şi cunoştinţă, şi înţelepciune în iad, când te vei duce acolo.
Adică, vino, desfătează-te de cele de la tine, de mâncare şi de băutură, bucurându-te cu îmbelşugare în plăcerea şi veselia sufletului, pentru că a voit Dumnezeu ca prin întreaga ta strădanie să-ţi agonisească ţie acestea pentru desfătare neîmpiedicată. Pururea veşmintele tale să-ţi fie curate şi strălucitoare şi ungerea cu mir binemirositor să nu lipsească capului tău. Şi cunoaşte viaţă desfătată cu femeia aceea pe care ai iubit-o, în toată viaţa vremelnică dată ţie de la Dumnezeu, care, dacă nu te vei desfăta de cele plăcute, în zadar va trece, fiindcă desfătarea de plăcere este câştigul tău în viaţa prezentă şi în strădania cu care te străduieşti pentru cele pământeşti şi vremelnice. Fă, aşadar, fără frică, toate câte poţi face dintre cele voite de tine, fiindcă după moartea ta nu vei mai putea face nimic din cele dorite de tine acum, nici nu te vei mai gândi la ele, ba nici cunoştinţă şi ştiinţă a vreunui lucru nu vei mai avea, plecând în lumea cea nevăzută. De la aceste cugete înşelătoare, pe care le-am văzut,
243
11-12. M-am întors şi am văzut sub soare că alergarea nu este a celor sprinteni, şi războiul nu este al celor puternici, şi pâinea nu este a celor înţelepţi, şi bogăţia nu este a celor pricepuţi, şi harul nu este al celor ce cunosc, şi că prilejul şi soarta le ies înainte tuturor acestora. Şi nu a cunoscut omul vremea lui. Precum peştii vânaţi în undiţa rea şi precum păsările prinse în laţ, precum acestea, sunt prinşi în cursă fiii omului în vremea cea rea, când va cădea asupra lor dintr-odată.
Prin urmare, m-am mutat de la a cugeta gândurile celor ce nu cugetă nimic bine şi am văzut în această viaţă că nu a celor sprinteni şi înzestraţi pentru alergare le aparţine în mod necesar şi biruinţa în alergare, nici celor puternici în război nu le aparţine să doboare pe duşman; ba mai mult, nici celor ce au ştiinţă nu le aparţine îndestularea cu cele necesare trupului, nici celor chibzuiţi nu le aparţine bogăţia banilor, nici celor cunoscători nu le aparţine harul învăţăturii, pentru că tuturor acestora, prin dumnezeiasca iconomie şi judecată, le vine ceasul când îi întâmpină vremea potrivnică şi necazul cel fără de voie şi va lucra în fiecare nereuşita scopului pentru care s-au sârguit. Dar va ignora omul şi vremea când i se vor întâmpla lui cele neaşteptate, asemenea peştilor vânaţi în mreaja care-i trage pe ei spre lipsirea de viaţă şi asemenea păsărilor care se prind în cursă. Căci aşa cum acestora li s-a întâmplat pe neaşteptate să cadă în laţuri, tot aşa şi cei care provin din Adam cel pământesc85 cad în ispite fără de voie când îi ajunge pe ei dintr-odată timpul potrivnic. Pe lângă cele spuse,
13-15. Am văzut şi aceasta, că este înţelepciune sub soare, şi mare este pentru mine. O cetate mică şi bărbaţi puţini în ea, şi vine asupra ei un împărat mare şi o înconjoară pe ea şi construieşte în jurul ei întărituri mari. Şi găseşte în ea un bărbat sărac înţelept,
85 Cf. I Cor. 15,47-49.
244
şi acesta mântuieşte cetatea prin înţelepciunea lui. Şi nici un om nu şi-a amintit de bărbatul acela sărac.
Adică, am cunoscut o asemenea înţelepciune în lumea aceasta care este foarte mare, după judecata mea. Ca şi cum ar exista o cetate foarte mică şi cu oameni puţini în care ar veni un împărat cu arme şi oştiri multe, şi ar înconjura-o pe ea, şi ar săpa şanţuri în jurul ei, astfel încât să nu poată scăpa cineva din cetate. Dar cu toate acestea, va fi bătut, întâlnindu-se în cetatea aceea cu un bărbat neînsemnat prin neam şi avuţie, dar preaînţelept, care va păzi o astfel de cetate prin născocirile lui pricepute şi prin sfaturile lui, pe care toţi, mai înainte de nevoia aceea, îl dispreţuiau ca pe un sărac şi nu l-au învrednicit nici măcar de a fi pomenit. Pe acestea le-am văzut…
IX, 16 x, 3. Şi am zis eu: mai bună este înţelepciunea decât puterea, şi înţelepciunea săracului este dispreţuită. Şi cuvintele lui nu sunt ascultate. Cuvintele înţelepţilor vor fi ascultate în tihnă mai mult decât strigătul celor puternici în nebunia lor. Mai bună este înţelepciunea decât armele de război. Şi unul singur care păcătuieşte va pierde bunătate multă. Muştele moarte strică amestecul de untdelemn înmiresmat. Este mai de preţ puţină înţelepciune decât o mare slavă a prostiei. Inima înţeleptului, la dreapta lui, şi inima celui nebun, la stânga lui. Şi când un nebun merge pe cale şi inima lui zăboveşte, şi cele pe care le cugetă toate sunt nebunie.
Adică, şi eu însumi am preferat mulţimii puterii oştirilor împărăteşti înţelepciunea care le-a respins pe acestea şi care a salvat cetatea, deşi în vreme de nefrică a fost dispreţuită, din pricina sărăciei celui ce o avea, nefiind nimeni care să primească cuvintele lui. Dar când îi va presa nevoia, cuvintele înţelepţilor liniştite şi rostite cu tihnă mai mult vor fi ascultate, cele folositoare prevalând asupra strigătelor nebuneşti ale celor puternici, care nu vestesc nimic folositor. Dar şi decât armele războinice este mai bună
245
înţelepciunea prin paza iscusită a celui ce o are şi pedeapsa duşmanilor lui. Şi unul care se abate de la ceea ce se cuvine, prin faptul că nu o are pe ea, pierde împreună cu el pe mulţi dintre cei buni, aşa cum şi muştele înecate în mir îl umplu pe el de multă neplăcere. Prin urmare, este mai de preţ puţină înţelepciune decât slava multă a nebunilor. Căci şi sufletul înţeleptului îl călăuzeşte pe el la tot binele, iar al nebunului, la tot răul, fiindcă nebunul traversând viaţa aceasta, sufletul lui va fi lipsit de bine, fiindcă toate câte va cugeta el sunt pline de nebunie. Dar tu,
4. Dacă duhul celui puternic se înalţă asupra ta, nu lăsa locul tău, fiindcă un leac va înceta un păcat mare.
Adică, dacă un duh stăpânitor al lumii86 acesteia pedepsitor şi aducător de osteneli fără de voie, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru răscumpărarea păcatelor şi tămăduirea sufletului87, capătă putere asupra ta, să nu ieşi de la Dumnezeu, de la Care, prin Care şi către Care sunt toate88, socotind nebuneşte că nu este Dumnezeu89, fiindcă răbdarea ostenelilor celor fără de voie este leacul pentru cele păcătuite sau lucrate mai înainte sau, poate, şi omorârea celor ce urmează a fi lucrate de tine şi îţi va fi ţie mai înainte pază. Căci mari sunt păcatele care înaintează la lucrare, ca unele ce sunt greu de spălat şi care au nevoie de o mai ostenitoare curăţire.
5-7. Este răutate pe care am văzut-o sub soare, că fără de voie a ieşit de la faţa celui puternic. Cel nebun a fost dat unor înălţimi mari şi bogăţii şed în smerenie. Am văzut robi pe cai şi conducător mergând pe pământ ca robii.
86 Cf. In 12,31; 16,11.
87 Cf. Pilde 16,24.
88 Rom. 11, 36; I Cor. 8, 6.
89 Cf. Ps. 13,1; 52,1.
246
Adică, există o răutate pe care am văzut-o pe pământ, chiar fără de voie adusă asupra multora de la cel ce dobândeşte putere asupra noastră, prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Care este aceasta? A fost ridicat nebunul la înălţimea slavei multe, sub care, prin legămintele stăpânitorului cel rău al lumii, cei înzestraţi cu bogăţie vor sărăci, căzând în ispite fără de voie, în urma cărora am văzut robi călărind cai şi, de asemenea, stăpâni mergând pe jos ca robii, ca fiind nevrednici, unii, de cel ce se suie sus, ceilalţi, de conducătorul care se coboară nebuneşte.
8-11. Cel ce sapă groapă va cădea în ea, iar pe cel ce strică un gard îl va muşca şarpele. Cel ce scoate pietre se va lovi de ele. Iar cel ce despică lemne se va primejdui în ele, dacă va cădea fierul şi el s-a tulburat la faţă şi puterea i se va întări şi folosul celui curajos este înţelepciunea. Dacă va muşca şarpele în şoapta celui care descântă, nu este nici un folos descântătorului.
Adică, cel ce meşteşugeşte o vătămare celor de o fire cu el se vatămă mai întâi pe el însuşi, căzând în groapa răutăţii. Iar pe cel ce nu rabdă uneltirile acestuia, ci desfiinţează legea dumnezeiască a dragostei care păzeşte sufletul, şarpele cel înţelegător, uneltitorul sufletelor, muşcându-l, strecoară în el veninul urii împotriva celui ce unelteşte. Şi cel ce scoate din sufletul său dumnezeieştile porunci aruncate în capul balaurului şi strică gardul dragostei, mustrat fiind în conştiinţă de ele, se va îndurera la suflet. Iar cel ce discerne în sufletul lui gândurile bune şi cele rele se va primejdui, alegând ceea ce este mai rău în loc de ceea ce este mai bun, dacă nu va ţine la el în toată siguranţa sabia Duhului90, care este cuvântul lui Dumnezeu şi care deosebeşte ceea ce este rău de ceea ce este bun.
Căci lepădând din sufletul lui dumnezeiasca poruncă, a întors dispoziţia lui de la bine spre ceea ce este potrivnic, fiindcă a lepădat
90 Cf. Ef. 6,17.
247
chipul celui ceresc şi a îmbrăcat chipul celui pământesc91. Căci puterea dumnezeiescului cuvânt va întări sufletul împotriva patimilor şi împotriva puternicului acestei lumi şi împotriva celui statornic în răutate şi multă va fi înţelepciunea care distinge binele de contrariul lui, încât să poată folosi şi altora. Iar dacă şarpele cel înţelegător va răni în ascuns pe cineva [prin ispite] de-a dreapta, nu îi este învăţătorului har spre folos, ca să-i fie transmis celui rănit astfel, din pricina faptului că acesta primeşte greu leacul şi de aceea e şi greu de vindecat. Şi
12-14. Cuvintele gurii înţeleptului sunt har şi buzele celui nebun îl vor scufunda pe el. Începutul cuvintelor gurii lui este nebunie, iar sfârşitul lor este rătăcire rea. Şi cel nebun înmulţeşte cuvintele.
Dacă cuvintele rostite prin gura înţeleptului dau cunoştinţă celor ce ascultă, cuvintele celui nebun, care sunt rostite numai prin lovirea aerului din gâtlej prin buze şi care nu sunt născătoare de sens, îl vor preda pe el adâncului pierzaniei92. Căci pricina unor asemenea cuvinte este nepomenirea lui Dumnezeu, care este cu adevărat nebunie, iar la sfârşit, abatere de la bine la răutate. Iar cel ce nu pricepe şi nu îl caută pe Dumnezeu93, ca unul care a ieşit din unul94 şi s-a împărţit în cele împărţite, foarte fără folos pălăvrăgeşte. Şi
14-15. Nu cunoaşte omul ce este şi ce va fi după el, şi cine îi va vesti lui ce va fi după el? Truda celor fără de minte îi va vătăma pe ei, trudă care nu a ştiut să se ducă în cetate.
Adică nu a înţeles cineva, necrezând cuvintelor harului, ceea ce a fost mai înaintea creaţiei omului sau ceea ce avea să fie după
91 1 Cor. 15,49.
92 Cf. I Tim. 6, 9.
93 Ps. 13,2.
94 dog âi-tOTdpEvoq TOO EVO;, ca fiind ieşit din unul, adică din unitate şi împrăştiindu-se în diversitate, în cele împărţite şi neunitare.
248
stricarea lui. Căci cine, în afara harului dumnezeiesc, îi va arăta lui ceea ce a fost mai înainte şi după facerea lui, ceea ce a rămas după el şi, iarăşi, după ce s-a stricat, ce avea să rămână după el? Căci cunoaşterea celor mai înainte de facerea noastră şi a celor de după stricarea noastră, fiind un dar al harului de sus, este mai presus de înţelegerea omenească. Aşadar, sârguinţa celor care nu cred cuvintelor harului, şi de aici, a celor ce nu le cugetă pe cele veşnice, le va aduce lor durere în osteneala lor pentru cele vremelnice şi în osânda veşnică pentru cele greşite95; aceştia nu ştiu, în sârguinţa lor, calea poruncilor Domnului96 care duce la cetatea cea de sus97. Dar
16-19. Vai ţie, cetate al cărei rege este tânăr şi conducătorii tăi mănâncă dis-de-dimineaţă! Fericită eşti tu, ţară, al cărei rege este fiul celui liber şi conducătorii tăi mănâncă la vreme întru putere şi nu se vor ruşina! în leneviri grinda se va încovoia şi în nelucrarea mâinilor casa va picura. Cu râsete fac pâinea, şi vinul îi veseleşte pe cei vii şi va asculta argintul întru toate.
Adică, vai ţie, locaş cu mulţi oameni, peste care cel ce împărăţeşte este nedesăvârşit la minte, ca unul care nu le cugetă pe cele stătătoare şi dăinuitoare, iar conducătorii, mai înainte de orice altă lucrare, nu fac decât să dea pântecelui, ceea ce este pricină pentru toată patima plăcerii, fiindcă locuitorii tăi se vor asemăna acestora, cum se întâmplă de obicei, şi cei puternici înşişi vor fi asupritori şi corupţi, în loc de izbăvitori celor ce se vor arăta sub mâna lor. Dar vrednică de invidiat eşti tu, ţară, al cărei stăpân, slobozit fiind de patimile robiei, este învrednicit de o naştere liberă în har şi conducătorii se împărtăşesc de hrana necesară trupului la vreme potrivită întru tăria cugetului raţional care-şi supune
95 cf. Ier. 5,4.
96 C. Ier. 5,4.
97 cf. Gal. 4,25: „Ierusalimul cel de sus”; Evr. 12, 22; Apoc. 21,2.
249
trupul şi îi înfrânează poftele lui iraţionale, fiindcă nici aceştia nu vor cădea în ruşinea plăcerii nemăsurate şi la vreme nepotrivită. Şi supuşii acestora, imitându-i pe ei, învredniciţi fiind de multă grijă de la ei, vor fi foarte bine atât la trup, cât şi la suflet. Şi în lenevirile întâistătătorilor vreunei case, acoperişul acesteia, care o ţine, va cădea şi, pentru că nu îşi întind mâinile lor pentru îngrijirea casei, aceasta va primi picurii de ploaie care o strică pe ea. Dar lucrul întâistătătorilor, pentru care s-au străduit în întreaga viaţă, este desfătarea şi împrăştierea; aceştia sunt convinşi la toată nedreptatea de cei ce i-au întâmpinat cu daruri, şi de aceea li s-au arătat supuşilor [a fi] corupţi în loc de izbăvitori, cum s-a spus.
20. Şi în conştiinţa ta să nu-l blestemi pe rege şi în cămările culcuşului tău să nu-l blestemi pe cel bogat, fiindcă pasărea cerului va purta zvonul tău şi cel ce are aripi va vesti cuvântul tău.
Adică, chiar dacă aşa ar fi cei puternici, tu nici în ascuns să nu aduci vreo vătămare regelui sau oricăruia dintre cei în bunăstare, care pot să te vatăme pe tine prin darurile cele de la dregători, ci vei cere ajutor de la Dumnezeu. Căci zvonul, foarte repede trecând ca o pasăre înaripată în văzduh, aduce la urechile acestora glasul tău şi, aprinzând şi mai mult mânia acestora, vei face să lucească sabia împotriva ta însuţi. Dar din contră,
XI, 1-2. Trimite pâinea ta pe faţa apei, fiindcă în mulţimea zilelor o vei afla. Dă o parte celor şapte şi celor opt, că nu ştii ce rău va fi pe pământ.
Adică, trimite, dacă trebuie, şi însăşi pâinea cea spre nevoia trupului tău oricărui om care este vrednic de lacrimi şi de compătimire, pentru lipsa care îl stăpâneşte, pentru că nu vei pierde mila faţă de cei de o fire cu tine, ci, în plinirea zilelor vieţii tale, vei primi de la Dumnezeu bogată răsplată. Şi de aici, din a îndestula pe săraci cu cele trebuincioase susţinerii vieţii, vei da prezentei vieţi în şapte părţi o parte, de care milă te vei bucura înmulţit
250
de la Dumnezeu în veacul viitor şi nesfârşit, al optulea, cât ai timp, fiindcă nu ştii ce sfârşit al peregrinării pe pământ te va ajunge. Căci
3. Dacă norii se vor umple de ploaie, se vor vărsa pe pământ, şi dacă va cădea pomul la miazăzi, şi dacă va cădea într-un loc de la miazănoapte, acolo unde va cădea pomul, acolo va fi.
Adică, atunci când norii vor fi plini de ploaie98, atunci adapă pământul însetat. Şi copacul, dacă va cădea într-un loc la miazăzi sau la miazănoapte, în locul în care a căzut, în acesta se va şi afla. Te învaţă pe tine, aşadar, Dumnezeu prin firea acestora, pentru ca atunci când vei avea cele necesare fără lipsuri, să le dai mai departe celor ce au nevoie, şi în ce te va ajunge sfârşitul fie într-un loc încălzit de Duhul Sfânt, fie în muntele virtuţilor, păzit fiind atât de lipsurile, cât şi de excesele răutăţilor, fie înviforat în locul prăpăstios şi abrupt de patimile răutăţii sau în locul pierzaniei care nu este cercetat de Domnul, în acest loc vei fi şi judecat şi de aici fie te vei uni cu arhitectura Duhului, în Biserica celor scrişi în ceruri99, în care locuieşte Dumnezeu, fie vei fi trimis în focul gheenei, ca nimeni altul, fie vei fi aflat vrednic de un asemenea foc. Dar pe lângă aceasta, ia aminte că
4-5. Cel ce pândeşte vântul nu seamănă şi cel care priveşte la nori nu va secera, între aceştia nu este vreunul care să ştie care este calea vântului Precum [nu sunt cunoscute) oasele în pântecele celei ce poartă prunc, tot aşa nu sunt cunoscute făptuirile lui Dumnezeu, pe toate câte le va face.
Dacă, aşadar, cel ce pândeşte izbânzile şi nereuşitele roadelor prin vânturi şi ploi, dar nici nu pune sămânţă, nici nu adună snopii, pentru că celor ce privesc la acestea nu le este cunoscut de unde va veni suflarea vântului, fie alungând arşiţa zilei de la miazănoapte,
98 Cf. Iov 29,23.
99 Evr. 12, 23.
251
fie, cu ajutorul ploii celei din nori, desăvârşind holda grasă şi roditoare, fie sporind căldura razelor de soare de la miazăzi, iar prin reţinerea ploii, arzând şi veştejind rodul brazdei. Căci oasele embrionului purtat în pântece sunt necunoscute, ca unele ce sunt nevăzute; pe acestea Dumnezeu le desăvârşeşte în toate făpturile prin iconomii negrăite. Învaţă de aici, aşadar, nici să dispreţuieşti lucrarea virtuţilor prin îndrăznirea în harul de sus, nici să deznădăjduieşti din buna rodire a virtuţii de frica înrâuririi demonilor, ci să depui grija cea după putere, dar şi să nădăjduieşti în Dumnezeu, fiindcă cu ajutorul de la El vor fi respinşi demonii care înrâuresc în chip nevăzut. Şi nu fi nelucrător din pricina neclarităţii ducerii la bun sfârşit [a rodului] cel după scop. Pentru aceea,
6-8. În zori seamănă sămânţa ta şi seara să nu fie lăsată slobodă mâna ta, că nu ştii care va rodi, fie aceasta, fie cealaltă, şi dacă amândouă laolaltă, cu-atât mai bine. şi dulce este lumina şi bine este ochilor să vadă soarele. Căci chiar dacă ani mulţi va trăi omul, în toţi aceştia se va veseli şi îşi va aminti zilele întunericului, că multe vor fi.
Adică, începe degrabă să arunci sămânţa ta şi până seara nu înceta să semeni, dând voia ta liberă la lucrarea binelui din tinereţe şi îngrijindu-te până la sfârşit de bine, ca nu cumva să faci binele numai la sfârşit, sau numai la început, din pricina nepăsării de mai înaintea acestuia sau de după acesta, şi ca nu cumva să te afli nedesăvârşit, nefiind de ajuns simpla dezrădăcinare a patimilor. Căci este bine dacă începutul contribuie împreună cu sfârşitul şi sfârşitul împreună cu începutul la lucrarea binelui. Şi lumina cunoştinţei100 poruncilor Domnului este dulce celor ce sunt în cercarea acestora. Aşa cum este bine ochilor celor sensibili dacă văd întreg soarele, neascuns în parte de vreun nor, tot aşa şi ochilor celor inteligibili le este bine dacă văd toată lucrarea Soarelui
100 Cf. Os. 10, 12.
252
dreptăţii101, adică, bunătatea şi dreptatea: pentru bunătate le sunt date dorul şi nădejdea bunătăţilor făgăduite de Cel ce priveşte la ei, iar pentru dreptate le sunt date frica şi întoarcerea de la osândele ameninţate. Cel care petrece împreună cu acestea, mă refer la frică şi la dor, în toată viaţa lui, chiar dacă ar trăi mult timp, se va bucura neîncetat căutând voia lui Dumnezeu şi mulţumind pentru toate câte i se întâmplă, ca unul care primeşte binefaceri prin toate. Căci îşi aminteşte pururea de osândă, fiindcă este veşnică şi este mângâiat pentru necazurile vremelnice de aici, ca unul care se izbăveşte de aceea prin acestea. Dar fiindcă
8-10. Tot ceea ce vine este deşertăciune. Bucură-te, tinere, în tinereţea ta şi să se îmbuneze inima ta în zilele tinereţii tale şi umblă fără de prihană în căile inimii tale şi în vederea ochilor tăi şi cunoaşte că pentru toate acestea Dumnezeu te va duce la judecată. Şi depărtează mânia de la inima ta şi abate răutatea de la trupul tău, pentru că tinereţea şi nebunia sunt deşertăciune.
Adică, tot ceea ce se amână pe mâine este nefolositor, ca inexistent. Prin urmare, desfătează-te de bucuria duhovnicească, cel ce te înnoieşti cu vârsta din tinereţile tale, fără să aştepţi slăbiciunea bătrâneţii, şi potriveşte-ţi sufletul cu orice bine, cât timp vei purta tăria tinereţii, şi mergi în mişcările raţionale ale sufletului tău, curat102 de toată întinăciunea patimilor. Şi vezi-le nepătimaş pe toate, spre slava lui Dumnezeu103, şi să nu ignori faptul că pentru toate câte gândeşti şi faci vei da socoteală104, stând înaintea nemitarnicului Scaun de Judecată al lui Dumnezeu105. Şi de aici, leapădă din sufletul tău mânia iraţională, iar din trupul
101 Cf. Mal. 3,20.
102 Cf. Iov 14,4.
103 C. I Cor. 10,31.
104 Cf. Rom. 14,12.
105 Cf. Rom. 14,10.
253
tău alungă toată plăcerea aducătoare de stricăciune, ca pricină a durerii, fiindcă uşurinţa tinereţii de a aluneca în aceasta din pricina nebuniei este cu totul nefolositoare.
XII, 1-2. Şi aminteşte-ţi de Cel ce te-a zidit pe tine în zilele tinereţii tale, până ce nu vor veni zilele răutăţii şi nu te vor ajunge anii în care vei spune: nu-mi este mie voia întru aceştia, până ce nu se vor întuneca soarele şi lumina, şi luna, şi stelele, şi se vor întoarce norii după ploaie.
Adică, şi lepădând patimile prin care L-ai ignorat pe Făcătorul şi Stăpânul tău, aminteşte-ţi de Acesta din tinereţile tale, mai înainte de sfârşitul vieţii tale106 şi mai înainte de a ajunge zilele triste de la sfârşit şi mai înainte să vină timpurile în care ceea ce voieşti să faci nu poţi. Şi mai înainte de a-şi lepăda soarele107, şi luna, şi celelalte stele propria lor lumină şi mai înainte ca norii să se întoarcă în lipsă de ploaie, se va opri complet mişcarea spre lucrare a întregii firi create.
3-5. În ziua în care se vor cutremura păzitorii casei şi se vor încovoia bărbaţii tăriei şi se vor odihni cele ce macină, că s-au împuţinat, şi se vor întuneca cele ce privesc prin obloane şi se vor închide uşile în piaţă, în slăbirea glasului celei ce macină, şi se va trezi la glasul vrabiei, şi se vor smeri toate fiicele cântării, şi din înălţime vor vedea şi spaime pe cale, şi va înflori migdalul, şi se va îngrăşa lăcusta, şi caperul îşi va scutura floarea.
Aşadar, în ziua sfârşitului în care puterile cerului, sfinţii îngeri, se vor înfricoşa, văzând o asemenea schimbare, şi se vor uimi108, iar oamenii cei tari pentru lucrarea naturală se vor muta de la tăria către lucrarea naturală la a pătimi după vrednicie cele pe care le-au făcut în viaţă, iar sufletul şi trupul, care se învârt
106 cf. Înţ. Sir. 33,23; Is. 13, 9; In 5,28.
107 Cf. Am. 8,9. Ioil 3,4; Is. 13,10; Mt. 24,29; Mc. 13, 24.
108 cf. Mt. 24, 29; Mc. 13, 25; Lc. 21,26.
254
laolaltă în cercul vieţii prezente, nu vor mai făptui nimic, fiindcă s-au împuţinat pentru cele de aici, lepădându-şi lucrarea naturală ca să fie, prin pătimire, în părtăşia celor mai presus de fire, iar cele care privesc prin simţuri, ca prin nişte obloane, adică percepţiile senzoriale, vor înceta din experierea celor sensibile, iar simţurile, prin care trimit minţii, ca prin nişte uşi, aparenţa celor văzute, se vor închide la târgul vieţii, când până şi lucrarea glăsuitoare va slăbi, purtată în cercul celor prezente ale firii omeneşti, care, la porunca lui Dumnezeu, la glasul arhanghelului, va învia109, lepădând stricăciunea şi îmbrăcându-se în nestricăciune110, şi toate cele împrăştiate în cele plăcute de aici, şi sufletele care încântă prin feluritele melodii se vor opri, îndepărtând orice plăcere a trupului. Şi, desigur, din înălţimea cerului îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă111 şi la slăvita Lui Venire se vor spăimânta. Şi când va răsări Soarele dreptăţii112, mai fierbinte va străluci primăvara veselă a sufletelor, care slobozeşte din iarna ispitelor cele fără de voie, neîngăduind să vină arşiţa patimilor cele de voie. Şi cel ce este acum în iarna ispitelor, de vreme ce roada Duhului113 este pusă deoparte pentru sufletele drepţilor, se va arăta ca o floare a rodului de primăvară114 şi relaţia lor iubitoare cu Dumnezeu se va întări, nemai fiind supusă schimbării. Şi răutatea plină de amărăciune se va împrăştia, precum caperul, descoperită fiind prin mustrarea fără putinţă de apărare a dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu115.
109 cf. I Tes. 4,16.
110 Cf. I Cor. 15,53-54.
111 Mt. 24,30; Mc. 13,26; Lc. 21, 27; cf. Dan. 7,13-14.
112 Cf. Mal. 3,20.
113 Cf. Gal. 5,22.
114 Cf. SF. MACARIE EGIPTEANUL, Cuvinte ascetice şi epistole, vol. II, Cuvântul 48, VI, 2-6, Editura Doxologia, Iaşi, 2017, pp. 216-218.
115II Tes. 1,5.
255
5-7. Căci omul s-a dus spre casa veşniciei sale şi l-au înconjurat în piaţă bocitorii, până ce nu se va rupe funia de argint, şi se va zdrobifloarea de aur, şi se va sparge ulciorul la izvor, şi până ce roata nu se va rostogoli în groapă, şi până ce nu se va întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat pe el.
Adică, fiindcă după sfârşitul pribegiei celei din lumea prezentă, a plecat omul la locaşul lui cel veşnic116, sălaşul ceresc117, şi fiindcă Dumnezeu a făcut neamul omenesc nemuritor, dar pentru că cel întâi zidit a călcat porunca, am fost osândiţi la stricăciune şi moarte118 şi iarăşi am fost eliberaţi din moarte. Iar la înviere, întorcându-se la nemurire119, oamenii care se chinuie în târgul vieţii prezente l-au înconjurat ciclic, începând de la ea şi ajungând la ea, mai înainte de a se tăia legătura relaţiei cu argintul, şi mai înainte să se strice comoara aurului, şi să se strice, împreună cu roata vieţii, trupul nostru purtat de ea, care şi-a primit naşterea din stricăciunea elementelor universale şi care iarăşi se desface în acestea prin stricăciune, ca un ulcior care aduce apă din izvor şi, după spargere, ulciorul este redat pământului din care şi-a primit existenţa, iar apa vărsată iarăşi este redată izvorului din care a fost despărţită. Dar, odată cu trupul de care am vorbit, căzând şi roata vieţii împreună cu el, se zdrobeşte, încetându-şi şi ea propria mişcare în locaşul cel mai de jos al stricăciunii, precum roata care cade împreună cu ulcioarele aducătoare de apă, împreună cu care este adusă şi ea în aceeaşi groapă a izvorului şi, zdrobindu-se, se opreşte din mişcare. Şi de aici, pe de o parte, acelaşi trup, care are naşterea din pământ, iarăşi va fi redat pământului, cum
116 Cf. II Cor. 5,2.
117 Cf. In 14, 2.
118 Cf. Rom. 5,12.
119 cf. Rom. 6,22.
256
era mai înainte de a fi luat de acolo, dar pe de altă parte, dumnezeiasca suflare, sufletul nostru raţional, se înalţă la Stăpânul, Care a dat-o pe ea. Dar la sfârşitul cuvântului, repetând începutul acestuia, iarăşi zic:
8-9. Deşertăciunea deşertăciunilor, a zis Ecclesiastul, toate sunt deşertăciune. Şi folosul lui este că Ecclesiastul afost înţelept şi că l-a învăţat pe om cunoaşterea şi auzul va desluşi frumuseţea pildelor.
Prin urmare, dacă sârguinţa pentru cele vremelnice este nefolositoare şi sălăşluită în cele nefolositoare şi, de aici, toate sunt nefolositoare, Cuvântul, Cel ce adună firile tuturor spre cercetare, a dovedit că nu este nici un alt câştig din acestea decât că, văzându-le pe toate, cel ce contemplă duhovniceşte firile tuturor şi cel ce adună cunoştinţa adevărului din toate a fost înţelept şi a fost învrednicit să înveţe cunoştinţa adevărată pe orice om. Şi nu ascunde auzul Lui, adică pe Cuvântul care le împodobeşte pe acestea prin răsunetele adevărului ghiciturilor şi simbolurilor, nu zăbovind în chipurile minţii lui, ci trecând prin cercetarea duhovnicească la adevărul care se află în toate. Căci
10-11. Mult a cercetat Ecclesiastul să afle cuvintele voinţei şi ale celor scrise cu dreptate, cuvintele adevărului. Cuvintele înţelepţilor sunt precum coarnele boului şi precum cuiele înfipte, care au fost date din belşug de la un singur păstor şi este mare folos din ele.
Adică, mult a cercetat [Ecclesiastul] Cuvântul care adună adevărul din toate, astfel încât să cuprindă raţiunile întregii creaţii, unele dintre aceste raţiuni descriind voia cea preabună a lui Dumnezeu şi cuvintele Scripturii care învaţă dreptatea adevărului. Şi cuvintele celor astfel înţelepţiţi de harul de sus lovind ca nişte coarne de bou120 care rumegă o astfel de învăţătură şi care a hrănit
120 Cf. Lev. 11,3; Deut. 14, 6.
257
duhovniceşte perechea sufletului şi a trupului cuvintele acestora, deci, îmboldesc la lucrarea virtuţilor, precum nişte cuie înfipte care, pătrunzând în adânc, ard toată înşelarea necunoştinţei. Cuvintele, prin intermediul simbolurilor din făptură şi din Scriptură, au fost date celor ce au vrut să priceapă, ca şi cum ar fi fost proniate de Unul singur dintre toţi, prin toate acestea conducând firea oamenilor la mântuirea lui Dumnezeu. De aici, este mult câştigul din aceste cuvinte, numai cu care îndestulându-te,
12. Fiule, fereşte-te să faci cărţi multe, fiindcă nu este capăt şi cugetarea multă este osteneală trupului.
Adică, cel ce crede îndemnurilor mele este adoptat de mine ca fiu, având drept cărţi scrise de Dumnezeu firea a toate şi Scriptura cea insuflată de Dumnezeu121, fereşte-te să mai pregăteşti alte cărţi în multe părţi, pentru că nu este decât un singur capăt unora ca acestea adevărul. Pentru aceea, multa îndeletnicire cu acestea este numai chin trupului şi nici un folos sufletului.
13-14. Sfârşitul cuvântului. Ascultă totul, teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui, că aceasta aparţine oricărui om. Fiindcă Dumnezeu va aduce toată făptuirea laJudecată în orice a fost lăsat deoparte, fie bun, fie rău.
Adică, în finalul întregului cuvânt spus, află rezumativ întregul scop al acestuia. Ai frică de Dumnezeu122, ca să te depărtezi de toată răutatea, şi ţine poruncile Lui123, ca să lucrezi binele, fiindcă spre aceasta a fost făcut şi există prin fire omul zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu124: a se teme de Dumnezeu pentru stricăciunea trupului, fie ameninţată dacă ameninţarea va fi crezută, atunci şi porunca va fi ţinută -, fie lucrată dacă
121 Cf. II Tim. 3,16.
122 Cf. Pilde 3,7; 24,21.
123 Cf. Mt. 19,17; In 14,15.
124 Cf. Fc. 1,36.
258
ameninţarea nu va fi crezută, atunci şi porunca va fi călcată, căci de aici, din pedeapsa durerii, îşi va aduce aminte, chiar şi fără de voie, că este sub stăpânire; şi a lucra binele, prin faptul că are semănate în fire, în sufletul lui, puterile lucrătoare ale binelui, adică partea cugetătoare să caute Binele cel adevărat, iar partea poftitoare să-l dorească pe acesta, iar partea mânioasă să lupte pentru el125. Dar nu numai pentru pricina amintită să ai frică de Dumnezeu126 şi să ţii poruncile Lui127, ci şi fiindcă Dumnezeu în toată lucrarea omului fie bună, fie rea îl va aduce la cea mai dreaptă cercetare, cerându-i socoteală lui pentru toată porunca pe care a călcat-o128.
125 Pare a fi aici o trimitere la PLATON, care a vorbit în scrierile sale despre cele trei părţi ale sufletului: parte poftitoareconcupiscentă, irascibilă şi raţională (Republica II, 4286-4326; trad. ANDREI CORNEA, în Opere 11, 1986, pp. 209-214: „Trei calităţi ale cetăţii noastre le-am văzut, pe cât se pare. Ultimul aspect, datorită căruia cetatea ar mai avea parte de încă o virtute, care ar putea fi? Căci e vădit că tocmai aceasta este dreptatea!”; Phaidros, 253 c; trad. GABRIEL LIICEANU, în Opere IV, 1983, p. 453: „trei părţi intră în alcătuirea fiecărui suflet”). Această tripartiţie se regăseşte frecvent în scrierile Sfântului Maxim; vezi, spre exemplu, Quaestiones ad Thatassium 5.17; 16.72-75: 39.7-9; 49.58-61; 55.171-187; Capita de caritate I. 64-67.
126 Cf. Pilde 3, 7; 24, 21.
127 Cf. Mt. 19,17; In 14,15.
128 Cf. II Cor. 5,10.
259
Al aceluiaşi Ioan Gură de Aur, Comentariu la Ecclesiast
Mulţi dintre cei mai binevoitori sunt nedumeriţi în privinţa acestei cărţi, iar cei mai pripiţi chiar o iau în râs. Ca să dezlegăm patimile tuturor, se cuvine să punem aici afirmaţiile de la sfârşitul textului. Sfârşitul cuvântului. Ascultă totul, teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui, că aceasta aparţine oricărui om, fiindcă Dumnezeu va aduce toată făptura laJudecată în tot ce afost lăsat deopartefie bun, fie rău1. Ceea ce spune Hristos: „va răsplăti fiecăruia după faptele lui”2. Vorbeşte şi despre făptură, şi despre Dumnezeu. Pentru ce este nevoie de multe cuvinte? Pe acestea ştiindu-le, chiar dacă nu aflăm unele din sensurile care sunt în el, să nu deznădăjduim din pricina cuvintelor. Poate acelea au un sens mai mare şi mai puternic. Căci cartea este foarte înaltă, şi foarte morală, şi foarte muzicală, şi, în acelaşi timp, este plină de multă filosofie a vieţii. De aceea, vă rog să luaţi aminte:
I, 1. Cuvintele Ecclesiastului, fiul lui David. Bine s-a numit pe sine aici Ecclesiast, ca şi cum ar aduna Biserica3, aşa se adresează lumii, anunţând de mai înainte că va vorbi despre lucruri obşteşti, fiindcă el însuşi era rob al Stăpânului de obşte. Căci nu vorbeşte
1 Eccl. 12,13-14.
2 Mt. 16,27.
3 în greacă, „biserică” se spune EXxXYjcria, şi Ecclesiast ar deriva de la EXXXYJCna, adunare.
263
numai către iudei, precum ceilalţi, ci către toată făptura şi toată lumea. Se cuvine, aşadar, ca toate cele ale filosofilor, dacă vreţi, să le comparăm cu acestea şi le vom afla pe acestea că sunt mai uşoare decât cele ale filosofiei celei din afară4. Cuvintele Ecclesiastului, fiul lui David. Pe bună dreptate aminteşte şi de tatăl, şi de locul împărăţiei: Israel în Ierusalim, fiindcă după aceea regii lui Israel5 nu mai erau în Ierusalim, ci în Samaria. De aceea, chemându-ne pe toţi, ne vorbeşte nouă nu despre lucruri mărunte, ci despre lucruri mari.
2. Deşertăciunea deşertăciunilor, a zis Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune. Bine că s-a intercalat pe sine la mijloc şi nu a spus: a zis Dumnezeu, ci a zis Ecclesiastul. Căci nu s-a folosit aici de credinţă ca să aducă mărturia vrednică de crezare a lui Dumnezeu, ci se arată ca cineva care vorbeşte de la sine însuşi şi care învaţă din experienţa lucrurilor, ca şi cum ar spune: Ar fi trebuit ca toţi să învăţaţi toate de la Dumnezeu, dar fiindcă nu aţi voit, ci vă înspăimântaţi, măcar ascultaţi de la mine: De aceea ne-am adunat toţi împreună, ca să aflăm că deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune. Şi foarte mult. Căci nu este puţin lucru, în căutarea adevărului, să ştii să deosebeşti minciuna, şi înşelarea, şi închipuirile. Dar la care toate se referă? Şi ce înseamnă, oare, deşertăciunea deşertăciunilor7.
4 Spre deosebire de primul text tradus mai sus, aici apare mai clar distincţia dintre „filosofia noastră” şi „filosofia celor din afară”. Formula „filosofia noastră” este întâlnită astfel în scrierile Părinţilor Bisericii: xa9’ rjpâg 4tAocro4(a, Trap’ yjpîv iXoaoia, YJ YjpETspa iXoaocjxa; pentru aceste formule, vezi HEINRICH M. SCHMIDINGER, „Philosophie, chrisdiche”, în J. RITTER, K. GRUNDER (Hrsg.), Historisches Worterbuch der Philosophie, Band 7, Basel-Stuttgart, 1989, pp. 886-898; cu privire la această distincţie, vezi şi VASILE ADRIAN CARABĂ, „Se poate vorbi astăzi despre o filosofie bizantină? Interpretări noi la o temă veche”, în Studii Teologice 4 (2013), p. 19.
5 Eccl. 1,1.
264
Căci se foloseşte de această expresie ca de un refren. Aşa cum este obiceiul Scripturii să numească deşert ceea ce nu este conform cu realitatea, pe de o parte, socoteşte că este, dar pe de altă parte, că nu este. Idolii neamurilor sunt deşerţi, nu fiindcă nu ar fi idoli căci nici nu sunt în realitate -, ci pentru că zeii deşerţi nu există. Când numele este prezent, dar temeiul lipseşte, atunci nu mai avem nici nume, ci nume mincinos. Ca şi cum cineva ar spune, iubitor de ceartă fiind, că omul din umbră este om adevărat6. Dar nu este. Căci umbra nu admite un temei potrivit omului. Prin urmare, este deşert acela. Dar pentru ce spune deşertăciunea deşertăciunilor? Numeşte astfel intensitatea faptului. Căci aşa cum atunci când spunem „slava slavelor” numim slava covârşitoare sau „împăratul împăraţilor” îl numim pe împăratul care-i covârşeşte pe toţi, tot aşa şi deşertăciunea deşertăciunilor. Dimpotrivă, dacă vrei, vom încerca să interpretăm cuvântul. Trebuie ca voi să învăţaţi exact acest cuvânt.,Adevărul adevărului” numim un adevăr mare. Lumina sau „lumina luminii”. Pe de o parte, o lumină în întuneric nu este o lumină mare. Dar când se arată în lumină, atunci şi spunem lumină mare, precum soarele cel sensibil, lumina luminii. Iar Soarele dreptăţii7 nu este lumină a luminilor, ci lumina cea adevărată. Dar vrei să vorbesc şi despre trup? Şi acelaşi lucru îl voi spune: trup stricăcios, dar ţărâna este „stricăciunea stricăciunii” tot aşa cum spuneam „împărăţiile împărăţiilor”. Dar când vei avea de comparat ceva cu cele de acelaşi fel, „frumuseţea frumuseţilor” ar fi ceva foarte frumos. Astfel încât nu spune simplu deşertăciune, ci o asemenea deşertăciune încât nici o altă deşertăciune nu s-ar putea compara cu ea. Gândeşte-te la
6 Poate fi aici o aluzie la mitul peşterii din Republica lui PLATON (cartea a VI-a, 514 a – 521 a). Acest comentariu pare a fi construit de autor având în faţă scrierea filosofului grec.
7 Cf. Mal. 3,20.
265
umbră. Aceasta este deşertăciunea deşertăciunilor mai presus decât o pictură. Aşa cum este expresia „adevărul adevărului”, atât cel al lui Dumnezeu, cât şi cel al nostru, tot aşa deşertăciunea deşertăciunilor, şi nu doar deşertăciune, ci o deşertăciune mai presus de toate deşertăciunile. Toate sunt deşertăciune. Toate, care adică? Cerul, pământul, marea, lumea aceasta? Nicidecum! E o blasfemie să spui astfel. Căci lucrările lui Dumnezeu nu ar putea fi deşarte, ci sunt adevărate. Căci toate lucrările Tale, zice, sunt adevărate, şi toate căile Tale, judecăţi. Despre care lucruri zice că sunt deşertăciunea deşertăciunilor? Sau nu este de ajuns să spună o singură dată, ci adaugă totdeauna astfel? Din dispoziţia inimii vorbeşte, prin faptul că le dublează. Să nu ne temem, iubiţilor, să nu ne tulburăm, să nu ne rătăcim, să nu fim purtaţi de cuvânt în toate părţile. Aproape este dovada. Ce zice, deci?
3. Care este folosul omului în toată truda lui cu care se trudeşte sub soare? Ai văzut care sunt acele toate? Toate lucrurile vieţii omului: neguţătorii, taverne, afaceri, slavă, bogăţie, desfătare. Şi vezi cum pune lucrul şi vezi cum mai întâi numind-o trudă, ca una care este mai aproape de ascultător, spune că truda este şi fără nici un câştig. Şi nu o afirmă aici, ci o exprimă sub formă de întrebare: ce folos are omul? Aceasta aparţinea unuia care avea îndrăznire foarte mare în mustrări şi arăta şi multa greutate a unuia care deznădăjduia pentru că oamenii erau înnebuniţi de ele şi le făceau pe toate în zadar. Cutare îşi zidea casă şi a făcut-o strălucită. Care este folosul acestuia? Nici unul. A adunat constructori, a cheltuit bani, şi-a împlinit pofta, şi-a agonisit concubine, a răbdat boli, griji, obstacole, a cerut favoruri, a înfruntat toate. Care este folosul? Spune-mi mie! Ce, oare, mic sau mare ar putea să ne folosească? Altul iarăşi, luând moştenirea părintească, a hrănit desfrânate, a urcat în rang, a lucrat lucruri mari.
8 Deut. 32,4.
266
Care este capătul, spune-mi mie, în toată truda lui? Nu spun de o trudă că este bună şi alta rea. Nu, pe toate adu-le la mijloc şi nimic nu vei afla. Căci cea a dreptei credinţe nu este trudă. Iar cea pentru trebuinţele imediate este uşurată de întristarea în exces şi ne lucrează nouă greutatea slavei. Şi „veniţi la Mine, cei osteniţi, luaţi jugul Meu, că este bun, şi povara Mea este uşoară”9. Dar această trudă [a lumii], fiindcă nu-L are nici pe Dumnezeu conlucrând, nu este uşurată nici de nădejdi. Şi dacă vrei, poţi să-l numeşti trudă pe omul însuşi care mustră. Vrei şi eu nu refuz faptul. Truda acestei lumi este sub soare10, dar truda aceea nu este sub soare, ci mai presus de soare. Căci „petrecerea noastră este în ceruri”11. Vezi cum chiar de la început a definit lucrurile despre care vorbea? Despre lucrurile cele de sub cer, despre aceste lucruri truditoare şi ostenitoare cu privire la care oamenii se trudesc […]12
II. […] Să rămâi în aceeaşi stare şi să nu adaugi nimic la acestea, ceea ce şi Pavel zice: „N-au nici un preţ şi sunt numai spre saţiul trupului”13, […] iar cel rău zice: ce mai este asemenea cu a aduna? […].
26. Căci omului care este bun înaintea Lui i-a dat înţelepciune, şi cunoaştere, şi veselie. Şi păcătosului i-a dat zbucium, să se zbuciume şi să adune. Să nu răsufli, să te trudeşti pentru alţii. Vezi cum te abate să aduni bani, cum îţi opreşte pofta, cum taie închipuirea, cum te scoate din cheltuială şi din părăduire? Căci cel ce se opreşte pe sine însuşi de la ale sale cum va da altuia? Iar cel ce îşi va da sieşi, cu cât mai mult altuia? Căci este învăţat să dispreţuiască
9 Mt. 11, 28-30.
10 Cf. Eccl. 2,3 şi 11.
11 Filip. 3, 20.
12 Lacună în text.
13 Col. 2, 23.
267
banii. Aflăm, aşadar, că a dispreţui banii este lucrarea lui Dumnezeu, iar a se desfăta de ei este nefolositor. Căci va cheltui numai pentru strictul necesar. Poate nu ar accepta cineva auzind că a milui este lucrarea lui Dumnezeu, precum cel ce aude că a se desfăta este lucrarea lui Dumnezeu. Nu te teme să cheltuieşti. Îţi va da ţie Dumnezeu. De aceştia se bucură mai mult decât de aceia. Fiindcă unde este folosul banilor prezenţi? Compară-l pe acesta cu cel ce pune banii deoparte. Şi îţi va arăta ce este bine pentru sufletul lui14. Mie mi se pare că vorbeşte despre milostenie. Căci aceasta este binele cel adevărat, aceasta este sufletul omului, când miluieşte trupul aproapelui. Începe de la acela şi sfârşeşte în aceasta. Nu zice simplu cel bun, ci în comparaţie cu zgârcitul şi cu meschinul şi cu cel mic la suflet, apoi iarăşi zice: Şi aceasta este deşertăciune15. Pentru ce să aduni? Fiindcă altul va lua aceasta.
III, 1. Vreme este pentru toate şi vreme este pentru orice lucru sub cer. Aici suntem învăţaţi nici să ne îndurerăm pentru chinuri, nici să ne bucurăm pentru bune. Nicidecum aşa cum ne tulburăm noi şi zicem că „s-a întâmplat aceasta, aşa se întâmplă pentru păcatele noastre”, ci viaţa are o asemenea fire. Iar faţă de fire nu trebuie să ne indignăm. Aşa cum nu ne îngreunăm pentru iarnă, nici pentru vară, tot aşa nici pentru lucrurile prezente. Căci fiecare dintre ele trebuie să fie şi fiecare are o vreme a lui. Să nu te îndurerezi ca pentru lucruri străine de fire. Căci aşa cum cele rele se întâmplă în mod necesar, tot aşa şi cele bune. Mai degrabă nu rele în sine, ci văzute astfel; aşa cum trebuie să ne bucurăm, tot aşa trebuie să ne şi îndurerăm. Şi vezi de unde îşi adevereşte cuvântul, de la cele ce ni se întâmplă nouă acum, arătând că în mod necesar se întâmplă. Nu numai binele e pe lângă noi, ci şi contrariul, adică se întâmplă răul şi nu numai binele. Şi începe de
14 Cf. Eccl. 2, 24.
15 Eccl. 2, 26.
268
la lucrurile generale şi de la ceea ce este mai cu seamă pricină de plăceri şi deznădejde.
2. Vreme este să te naşti şi vreme este să mori. Pentru ce te îndurerezi de moarte? Nu cumva are loc dincolo de orice aşteptare? De orice nădejde? La vreme a venit, poate necesară fiind existenţei. Cum şi în ce fel poate fi la vreme potrivită faptul de a muri mai repede?
2. Vreme este să sădeşti şi vreme este să smulgi ceea ce a fost sădit. Apoi ne încredinţează cu privire la moarte, pornind de la pomi. Aşa cum nici tu nu îngădui ca viile bătrâne să rămână, ci le scoţi şi le distrugi, aşa şi Dumnezeu. [Moartea] este o urmare firească a lucrurilor, nu te îndurera. Vezi cât de folositoare şi spre bună nădejde este cartea?
3. Vreme este să ucizi şi vreme este să tămăduieşti. Şi acestea sunt contrare. Şi care este vremea pentru a ucide? De pildă, pe cei răi. La Dumnezeu este vremea unuia şi a altuia.
3- 4. Vreme este să dărâmi şi vreme este să zideşti, vreme să plângi şi vreme să râzi. Şi care vreme este nepotrivită? Atunci când nepotrivit este râsul şi nefolositor. Dacă este o vreme a lucrurilor acelora generale, cu cât mai mult este o vreme a acestora16 pentru acelea! Nu sunt oare acestea întâmplătoare? Până şi pe acestea le-a statornicit Dumnezeu: Nu să râdem mereu, ca să nu ne împrăştiem, nici să plângem mereu, ca să nu cădem.
5. Vreme să îmbrăţişezi… aici vorbeşte despre nuntă.
6. Vreme să cauţi şi vreme să pierzi… Şi totuşi aceasta se întâmplă din trândăvia noastră. Să nu socoteşti, zice, că este o vreme când trebuie să pierzi. Fie zice aceasta ca să nu plângem, fie ca şi noi de bunăvoie să renunţăm la unele lucruri. Căci sunt momente când e bine să nu cauţi, ci e mai bine să pierzi.
16 Adică a râsului şi a plânsului.
269
8. Vreme să iubeşti şi vreme să urăşti, prin urmare, şi să fii iubit, şi să fii urât.
11. Toate câte le-a făcut bune la vremea lor. Toate minunate, toate câte au fost la vremea lor bune. Să nu spui simplu întristarea, ci arată-mi-o pe aceasta la vreme potrivită şi ţi-o voi arăta ţie că este mai bună decât plăcerea şi decât râsul. Pentru aceea şi zice: E mai bine să te duci în casa plângerii decât în casa râsului17. Nimic dintre acestea nu este bun în sine, nici rău. A muri este mai bine decât a trăi, cum ar fi dacă ne gândim la bătrâneţe. Căci nimic nu este bun, dacă nu este la vremea potrivită, fie că te referi la hrană, fie la băutură.
11. Tot veacul l-a dat în inima lor, ca să nu afle omul făptuirea pe care a făptuit-o Dumnezeu de la început până la sfârşit. Nu vrea Dumnezeu, zice, ca lucrurile Lui să fie vădite oamenilor, oprindu-le lor curiozitatea cu privire la ele. Astfel, zice, a făcut anii în chip înţelept, ca să nu poată oamenii să afle cele făptuite. Căci mulţimea zilelor, poate, întunecă amintirea şi provoacă uitarea. Sau spune aceasta că, deşi cunosc anul în care au loc lucrările lui Dumnezeu, totuşi nu le este cu putinţă să le înţeleagă.
12. Am cunoscut că nu este bine în acestea decât să se veselească şi să facă bine în viaţa lor. Aceasta înseamnă a face bine: a milui. Vrând să îndemne la facerea de bine, mai întâi legiuieşte aceasta: să pătimească binele el mai întâi. Căci ceea ce este bun pentru el va fi bun şi pentru altul.
13. Aceasta este darul lui Dumnezeu. Deşi spune darul lui Dumnezeu, numai aceasta a hotărât Dumnezeu că este bine, vrând să ne abată pe noi de la truda vieţii prezente şi de la a ne trudi în acestea.
17 Eccl. 7, 2: „Mai bine este să mergi în casă de plâns, decât să te duci în casă de ospăţ”.
270
14. Am cunoscut că toate câte a făcut Dumnezeu, acestea sunt în veac. Nu se poate adăuga nimic la ele şi nu se poate scoate nimic din ele. Aici admiră iarăşi înţelepciunea Lui, că lucrarea Lui este atât de suficientă sieşi şi fără nici o lipsă, încât este destulă pretutindeni.
15. Ce a maifost deja este şi toate câte au să fie deja au fost. Dar cele ale oamenilor nu sunt astfel, ci pururea sunt în devenire.
15. Şi Dumnezeu îl va căuta pe cel prigonit. Vezi cum printre cugetele filosofiei strecoară cuvinte şi nu mai zice aici deşertăciunea deşertăciunilor cu privire la cei ce rău pătimesc. Fiindcă a zis că pentru noi a făcut toate lucrările Lui, ca El să Se facă cunoscut şi aceasta să devină pricină a cunoştinţei de Dumnezeu. Ce, oare, zice, nedreptăţile cum le va trece cu vederea? Ajunge mai departe şi la raţiunea proniei, fiindcă şi aceasta arată că Dumnezeu este. Dumnezeu îl va căuta pe cel prigonit, chiar dacă nu acum deocamdată, ci îndată după aceea. Ştiu acestea din cercare.
16. Şi încă am văzut sub soare loculJudecăţii, acolo este necredinciosul, şi pe locul dreptului, acolo este drept-credinciosul. Am văzut şi pe cei pedepsiţi, cum spunea şi tatăl lui.
17. Şi am zis eu în inima mea: Dumnezeu judecă şi pe drept, şi pe nelegiuit. Şi unul va lua răsplata virtuţii, iar celălalt răsplata răutăţii. Am văzut locul. Nu vorbeşte aici despre locul osândei veşnice, căci zice sub soare19. Nu îţi vorbesc ţie despre cele viitoare. Am văzut adeseori întâmplându-se acestea.
17. Căci vreme este pentru orice lucru şi pentru orice făptuire. Încât să nu căutăm noi cu tot dinadinsul. Căci Dumnezeu ştie vremurile, când şi când trebuie să fie pedepsiţi aceia.
18 cf. Ps. 93,22: „Domnul mi-a fost mie scăpare, şi Dumnezeul meu, ajutorul nădejdii mele”.
19 Eccl. 3,16.
271
18. Acolo am zis eu în inima mea despre vorbirea fiilor omului, că îi va judeca pe ei Dumnezeu. Acolo am zis, să nu socoteşti acestea învăţături pe care le-a spus astfel nedumerindu-se, fiindcă şi David aduce unele lucruri asemănătoare, zicând: Şi am zis: Oare în deşert am fost drept întru inima mea şi mi-am spălat cu cei nevinovaţi mâinile mele?20 Şi am zis întru uimirea mea: lepădat sunt de la faţa ochilor Tăi. Şi am zis întru îndestularea mea: Nu mă voi clătina în veac21. Despre vorbireafiilor omului că îi va judeca pe ei Dumnezeu22. Fiindcă mulţi îl învinuiau pe Dumnezeu şi râdeau în zadar, atunci îi va pedepsi pe ei, atunci îi va învăţa pe ei.
18. Şi ca să le arate lor că sunt dobitoace. Vezi, aşadar, ceea ce se întâmplă şi acum. Mulţi îl învinuiesc pe Dumnezeu, mulţi spun că El este nedrept, că nu poartă de grijă. Cu ce diferă aceştia de dobitoace? Când Dumnezeu împarte fiecăruia după vrednicie, iar când va veni vremea, atunci le va arăta lor nebunia lor, atunci îi va judeca pe ei23.
19. Că soarta fiilor omului este ca soarta dobitocului. Cum este moartea acestuia, aşa este şi moartea celuilalt. Arată că este o singură moarte pentru fiecare dintre aceştia, un singur trup, o singură plăsmuire. Şi dacă ignoră aceasta, pe bună dreptate, sunt dobitoace, fiindcă este o suflare duh în toate24.
21. Şi cine a cunoscut suflarea fiilor omului [şi soarta dobitocului], cum este moartea unuia, aşa este şi moartea celuilalt. Şi cine a cunoscut suflarea omului, dacă se înalţă sus, şi suflarea dobitocului, dacă se coboară jos în pământ. Aceasta o spune despre
20 Ps. 72,13.
21 Ps. 29, 6.
22 Ps. 30,19: „Cât este de mare mulţimea bunătăţii Tale, Doamne, pe care ai gătit-o celor ce se tem de Tine, pe care ai făcut-o celor ce nădăjduiesc în Tine, înaintea fiilor oamenilor!”.
23 Eccl. 3,17.
24 Eccl. 3,19.
272
aceia că sunt dobitoace. Căci dacă ar vedea acestea şi ar filosofa despre înviere, nu ar spune aceasta, nu ar zice. Fiindcă este limpede din cele de după aceea că el însuşi nu va fi într-o astfel de stare. Fiindcă Dumnezeu îi va aduce pe ei la Judecată25.
22. Că cine îl va aduce pe el să vadă ce va fi după el? Fiindcă mulţi vor să lase moştenire banii, cine îi va putea aduce să vadă cele ce vor fi după ei, zice. Vezi cum neîncetat îi face pe ei să dispreţuiască banii şi să nu-i mai caute după plecarea de aici?
IV, 1. Şi m-am întors eu şi am văzut toate clevetirile. M-am întors, ce înseamnă? M-am gândit, zice, la cele bune ale vieţii şi le-am văzut deşarte. Şi apoi m-am schimbat şi m-am gândit la cele întristătoare ale vieţii şi le-am văzut pe ele covârşindu-le pe cele bune. Aceasta înseamnă m-am întors. Aşadar, când cele bune ale vieţii sunt deşarte, iar chinurile, cumplite, care este câştigul? Spune-mi mie!
1. Am văzut lacrima celor clevetiţi şi nu este cine să-i mângâie. Plâng fără de mângâiere. Cumplită este clevetirea. Cumplită. Şi nu ar trebui ca aceasta să fie cumplită, ba dimpotrivă. Căci dacă Judecătorul nu te condamnă, pentru ce plângi? Totuşi atât de jalnic este neamul oamenilor, încât şi pentru aceasta plânge.
2- 3. Şi am lăudat eu pe toţi cei morţi, pe cei ce deja au murit mai presus decât pe cei vii, câţi trăiesc până acum. Şi mai bun decât aceştia doi este cel ce nu s-a născut deloc. Aceasta nu este părerea lui, ci a minţii lui confuze. Căci multe spunem când suntem deznădăjduiţi şi nu este necesar ca acestea să poarte autoritatea unor dogme. Căci de aceea spune: Eu am zis întru uimirea mea: tot omul este mincinos, astfel încât nu a mea este afirmaţia, ci este părerea unui suflet deznădăjduit. Vezi-l pe acesta auzindu-i, şi văzându-i, şi privindu-i, şi plângându-i pe aceia! Atât de mult
25 Cf. Eccl. 12,14.
26 Ps. 115,2.
273
l-a tulburat pătimirea. Cum este cu putinţă să-i ajute pe aceştia? De câtă pedeapsă nu sunt vrednici clevetitorii? Pe bună dreptate şi legile cele din afară îi supun pe aceştia la aceleaşi pedepse.
4. Şi am văzut eu toată truda şi toată bărbăţia făptuirii, fiindcă pizma bărbatului este de la aproapele lui, şi aceasta este deşertăciune. De pildă, acesta este mai tânăr decât aceştia. Când vor face bine, atunci iarăşi pizmă, şi pizmă este şi împotriva pizmaşului însuşi, aceasta este cumplit că chiar dacă nu ar fi deşarte […]27. Dar şi din altă parte vezi aceste două răutăţi potrivnice că sunt despărţite şi minunează-te cum, deşi cel pe care îl pizmuieşte este nimic, totuşi îl pizmuieşte ca şi cum acela ar dăinui şi ar fi pentru totdeauna. Pentru ce pizmuieşti pe cei care nu sunt?, zice.
5. Nebunul şi-a încrucişat mâinile şi şi-a mâncat cărnurile lui. Adică nu cruţă pe nimeni, ci, dacă trebuie să se mănânce şi pe sine, necruţător este şi crud. Adică s-a legat pe sine şi s-a mâncat.
6-9. Mai bună este plinătatea unui pumn de odihnă decât plinătatea a doi pumni de trudă. Mai buni sunt doi decât unul. Aşa şi Hristos: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”28. Ne adună pe noi şi ne învaţă să ne iubim unul pe altul, deşi nu suntem rude, pentru neapărată trebuinţă. Fiindcă a zis despre unul singur care se bucură de bogăţie că mai buni sunt doi, iar dacă sunt trei, cu mult mai bine. Şi ne învaţă aceasta din lucrurile de plâns ale vieţii. Fie că te odihneşti, fie că rău pătimeşti, mare trebuie să fie compătimirea.
9-12. Mai buni sunt doi decât unul, cărora le este plată în truda lor. Că dacă vor cădea, unul îl ridică pe părtaşul lui şi vai celui singur când cade şi nu este un al doilea care să-l ridice. Şi dacă doi vor dormi, le va fi cald, şi unul singur cum se va încălzi? Şi dacă unul se va înstăpâni, cei doi vor sta împotriva lui, şi funia împletită în
27 Lacună în text.
28 Mt. 18, 20.
274
trei nu se va rupe degrabă. Unul singur, zice, nu va putea nici să se ridice, nici să se odihnească. Dar doi sunt ceva mare şi în nenorociri. Iar funia împletită în trei nu se rupe degrabă. Dacă în cazul funiei, zice, aşa de mare este siguranţa şi unirea, în cazul omului, nu cu mult mai mult va fi unirea de cuget şi dragostea?
13-14. Mai bun este un copil sărac şi înţelept decât un împărat bătrân şi nebun, că va ieşi din casa legăturilor ca să împărăţească, fiindcă şi în împărăţia lui a fost sărac. Că acela se va arăta sărac în împărăţia lui, dar acesta din legături29 va fi minunat. Cu nimic nu l-au împiedicat pe acela legăturile de rob, nici cu nimic nu i-a folosit acestuia împărăţia.
16. Nu este capăt întregului popor, tuturor celor care au fost mai înaintea lui. Adică cele ce au fost deja sunt covârşitoare, cumplite de dezlegat. Dar acesta este capabil să redea multă nefrică celor de după acestea. Aşa cum aceia dinainte nu se întristează pentru el, tot aşa aceştia de după se bucură pentru el. Căci cel rău se întristează şi pentru cei de după el, iar cel bun se bucură şi de cei dinaintea lui.
16. Şi cei din urmă nu se vor bucura de el. Sau iarăşi acela zice că cel rău se va întrista şi de cei de dinaintea lui, şi de cei de după el.
16. Că şi aceasta este deşertăciune, dacă ar fi ca un om.
17. Păzeşte-ţi piciorul tău când mergi în casa Lui Dumnezeu. Adică să fii curat de răpire, de lăcomie. „Iuţi sunt picioarele lor să verse sânge.”30 Sau zice aceasta: nu alerga la casa lui Dumnezeu cu aceleaşi picioare cu care ai alergat la răutate, fiindcă măcar atunci [când alergi la casa Domnului]31, apropie-te să asculţi, adică să te supui lui Dumnezeu, căci aceasta este mai presus de orice jertfă.
29 Adică rob, slugă.
30 Rom. 3,15; cf. Pilde 1,16; Is. 59, 7.
31 Cf. Eccl. 4,17.
275
17. Că ei nu pot şti că fac rele. Aşa sunt cei ce aud că nici nu vor şti răutatea. Cum aşa? Aşa cum cei ce sunt bine hrăniţi nici nu ştiu ce este boala.
V, 1. Nu te grăbi cu gura şi inima ta să nufie grabnică a rosti cuvânt înaintea feţei lui Dumnezeu. Iarăşi aici porunceşte să nu facem făgăduinţe simplu şi la întâmplare lui Dumnezeu.
1. Fiindcă Dumnezeu este în cer, şi tu, pe pământ. De aceea să fie cuvintele tale puţine. Adică poate să te pedepsească. Fiindcă dacă cel ce vorbeşte cu omul adeseori greşeşte, cu cât mai mult când vorbeşte cu Dumnezeu?
2. Că visul se naşte din mulţimea ispitei şi glasul nebunului în mulţimea cuvintelor. Aici vorbeşte despre închipuire. Visuri numeşte lucrurile mincinoase. Căci se întâmplă ca tu să spui şi minciuni. Vezi câte spune despre făgăduinţă?
3-5. Când veiface o făgăduinţă lui Dumnezeu, nu întârzia să o împlineşti. Căci nu este voinţă în cei nebuni. Tu însă toate câte făgăduieşti împlineşte. Căci e mai bine să nu făgăduieşti deloc decât săfăgăduieşti şi să nu împlineşti. Nu da gura ta să-ţi împingă trupul la păcat. Nu sfătui toate sfaturile care vor să piardă trupul, precum adulterele, curviile.
5-6. Să nu spui înaintea lui Dumnezeu că din neştiinţă a fost. Ia aminte la cuvântul tău cu purtare de grijă, ca să nu fii şi tu predat precum acesta şi să strice [Dumnezeu] făptuirile mâinilor tale, fiindcă sunt în mulţimea nălucirilor, şi deşertăciunilor, şi a cuvintelor multe. Făptuirile tale. Cele mincinoase şi cele închipuite, care nu au nimic adevărat în ele.
7. Dacă vei vedea în ţară clevetirea săracului şi răpirea judecăţii şi a dreptăţii, să nu te miri de lucrul acesta. Nu te mira, zice, de nedreptăţi.
7. Cel înalt peste cel înalt. Mereu altul este duşmanul celui nedreptăţit.
276
7. Şi cei înalţi, peste aceştia [şi prisosul pământului]. Aşa cum nu numai acesta este înalt, ci şi altul.
8. Şi prisosul pământului. Aşa cum pământul este mult, tot aşa înalt este şi venitul. Sau că trebuie să-l dea celui nedreptăţit. Ca să nu spui: şi care este folosul? După ce ai fost nedreptăţit, nu-l vezi pe cel ce se îmbogăţeşte. Apoi şi din altă parte:
9. Cel ce iubeşte argintul nu se va sătura de argint şi cine şi-a iubit rodul în prisosul lui? Adică e cu neputinţă să opreşti dorinţa lor. Chiar dacă ar lua tot argintul, întotdeauna va dori mai mult, încât pe cel ce vrea să se umple de argint nu trebuie să-l încingi cu multe, ci să-i desfiinţezi dorinţa lui de bani. Fie că cineva iubeşte banii, fie roadele, nu îi este de nici un folos. Aceasta este folositor că mulţi nu vor roadele lor.
9-10. Şi aceasta este deşertăciune. În mulţimea bunătăţii, s-au săturat mâncând din prisosul pământului, şi ce bărbăţie este la cel de lângă ea? Că începutulvederii se află în ochii lui. Care este folosul?, zice. Bărbăţia pusă în faptă, a zis mai sus. Adică, ce folos este din buna rodire? Nimic mai mult de a o vedea neîncetat şi temei ca să privească la roade. Apoi, în altă parte pune iarăşi acelaşi lucru.
11. Dulce este somnul robului, fie că mănâncă puţin, fie mult. Fiindcă nu este nimic de folos, aceeaşi plăcere vine şi în acesta, şi în acela. Nu de aceea le facem pe toate, pentru plăcere?
11. Şi pe cel îndestulat de bogăţie nu este nimic care să-l lase să doarmă. Cel ce se desfătează de mai multe nu poate să doarmă în tihnă. Apoi spune că nici acestora nu le este trimisă bogăţia.
12-14. Este un beteşug pe care l-am văzut sub soare: bogăţie păzită de cel de lângă el spre răutatea lui, şi bogatul acela va pieri în împrăştiere rea şi a născutfiu şi nu este în mâna lui nimic. Cum a ieşit din pântecele maicii lui gol, se întoarce să se ducă aşa cum a venit. Când ajunge, poate, gol, cum a venit, care este câştigul? Căci toate cele legiuite de Dumnezeu nu-l lasă să plece dincolo
277
cu ele. Dar adeseori şi încă aici fiind, [bogăţiile] i-au părăsit. Dar adeseori, chiar dacă nu a fost părăsit de ele, cu mai multe rele i-au încins pe ceilalţi.
VI, 3. Dacă va naşte bărbatul o sută de fii şi va trăi mulţi ani şi sufletul lui nu se va sătura şi îngropare nu-i va fi lui, am zis: mai bun decât el este un prunc lepădat. Îl preferăm pe acesta aceluia astăzi. Dar pentru ce zice prunc lepădat?7. Mai mult decât acela să se odihnească pruncul lepădat.
7. Orice trudă a omului este în gura lui. Vezi cum în mod învăluit învinuieşte desfătarea? Toate cu câte te trudeşti nu acolo sfârşesc? Pentru ce te încingi cu multe? Pentru ce te zgârceşti? Pentru ce nu cheltuieşti? Pentru ce te temi şi doreşti mai mult? Nu în gură urmează să primeşti totul? Ce îţi agoniseşte mai mult zgârcenia? Nu se va duce în acelaşi loc cu cel care s-a desfătat?
8. Căci ce folos are înţeleptulfaţă de cel nebun? Acesta este din pricepere.
8. Pentru că săracul ştie să umble înfaţa vieţii. Când săracul se desfătează, iar bogatul nicidecum, nu este aceasta din înţelepciune şi din nebunie deopotrivă?
9. Mai bună este vederea ochilor decât prisosul sufletului. E mai bine să te desfătezi cu ochii, zice, decât să ai depuse în suflet acelea pe care nu le vede ochiul.
9-10. Şi aceasta este deşertăciune şi alegerea duhului. Dacă ceva se întâmplă, deja s-a vestit numele lui. Adică toate devin cunoscute oamenilor.
10. Şi s-afăcut cunoscut ce este omul: nimic.
10. Nu va putea să se judece cu cel mai puternic decât el. Cu Dumnezeu, adică. Nu va putea să-I dea socoteală Lui.
11. Că sunt multe cuvinte care înmulţesc deşertăciunea. Că se mustră cu multe cuvinte sau că şi acesta face multe lucruri deşarte.
32 Cf. Eccl. 6,5.
278
Nu poate da vina pe fire că este stricăcioasă, căci viaţa lui este cu mult mai rea.
12. Că cine a ştiut ce este bine pentru om, în viaţa lui? Nimeni nu ştie. Prin urmare, nu este o vină? Şi foarte mare vină. Fiindcă din pricina acestei vini nu mai ştiu oamenii ceea ce le este de folos, ci locuiesc ca în întuneric, încât nici nu se mai pot judeca cu Dumnezeu, nici nu ştiu ce să-I răspundă. Degrab va spune acelaşi lucru. Iar ei ignorând folosul lor, cum vor putea sta la judecată cu Dumnezeu?
12. Numărul zilelor vieţii deşertăciunii lor. Şi a Făcut acestea în umbră. A făcut acestea în mod nevăzut, căci totul este ca în umbră.
12. Că cine va vesti omului ce va fi în urma lui sub soare? Căci faptele din toată viaţa le judecă Dumnezeu. Adeseori, sfârşitul lucrurilor l-a dat în alt neam, pentru ca în timpul viitor să înveţe să trăiască pururea judecata Lui. Ceea ce vrea să spună aceasta este: Deşi nimic altceva nu se ia de la noi decât puţinii ani. Ce oare? Dacă ai intenţia să-L învinuieşti pe Dumnezeu că te-a răpit prea repede din lume, iar apoi după acestea se întâmplă să fie chinuri după tine, neputând şti acestea, cele de după tine, nu vei putea spune nimic, ci vei fi osândit.
VII, 1. Un nume bun este mai presus decât mila. Adică, este mai bine să te bucuri de bună faimă şi să fii mântuit, decât din milă, căci acela este vinovat. Cum deci spui: Cine ştie care este binele adevărat? Nu ştim. Dar deocamdată cele pe care le ştim acestea sunt.
1. Şi ziua morţii e mai presus de ziua naşterii. Căci una este odihnă, cealaltă este începutul ostenelilor.
2. Mai bine este să mergi în casa plângerii. Adică mai uşor, căci bine aici aceasta spune, uşurinţa lucrului.
2. Decât să mergi în casa beţiei, fiindcă acesta este sfârşitul oricărui om. Şi în casa beţiei nimeni nu poate să răsplătească,
279
neputând să plătească această răsplată, dar în casa plângerii numaidecât primeşte răsplata prin har. Din casa beţiei, [ies] pizma şi zavistia. Ai destulă mângâiere faptul că nu trebuie să fugi de nimeni. Dar din casa plângerii vor primi bucurie. Vezi pe toţi participând la chinurile tale. […]33 în casa beţiei, întristare, adeseori şi hulă. Căci în casa beţiei, mai ales cele ce nu sunt de obşte întristează, chiar bune fiind, dar în casa plângerii, şi cele cumplite bucură.
2. Şi cel viu va da ceea ce este bun în inima lui. Va da în inima lui mângâiere, nu sufletului lui, nu […]34 pe cel ce pleacă. Ai cinstit pe cei ce veneau mângâindu-i, dar mai mult dându-ţi ţie însuţi mângâiere. Îndoite sunt bunătăţile când, plecând dincolo, s-a odihnit, când, încă rămânând aici, nu s-a îndurerat de chinuri.
6. Că precum trosnetul mărăcinilor sub cazan, aşa este râsul celor nebune Şi aceasta este deşertăciune. Necuvios, urât, fără câştig şi fără folos.
10. Să nu spui: Cum se face că zilele cele de mai înainte erau mai bune decât acestea? Căci nu întru înţelepciune ai întrebat despre acestea. Căci dacă ai cerceta cele bune ale acestora, ai vedea contrariul, sau chiar dacă aşa stau lucrurile, aşa trebuia să fie. Dacă aceasta nu întru înţelepciune ai întrebat, cu cât mai mult celelalte pe care le cercetează oamenii?
11. Bună este înţelepciunea cu o moştenire. Adică în bogăţie.
12. Că în umbra ei, înţelepciunea este ca umbra argintului. Adică nu numai că se va odihni aici, ci va fi şi în multă strălucire.
13. Ia seama la făptuirile lui Dumnezeu, căci cine va putea împodobi pe cel pe care Dumnezeu l-a strâmbat? Despre pedeapsă vorbeşte. Cine va putea să mântuiască pe cel pe care Dumnezeu
33 Lacună în text.
34 Lacună în text.
280
îl va pedepsi? Vezi Sodoma35. Făptuirile Lui. Nu este vorba despre creaţia Lui, ci despre iconomia Lui.
14. În zilele bune, trăieşte în bine şi ia seama la ziua necazului. Vezi că împreună cu aceasta le-a făcut Dumnezeu în chip potrivit. Despre vorbire. Adică gândeşte-te la cele ce vin asupra ta, cercetează exact şi vezi că tot ceea ce se face mântuieşte Dumnezeu, la un singur sfârşit ajung toate fie bune, fie rău.
14. Despre vorbire, ca să nu afle omul nimic din cele ce vor fi în urma lui. Acesta era potrivit, că nici nu ştie cugetul şi sfârşitul.
15. Este drept care piere în dreptatea lui, şi este nelegiuit care dăinuie în răutatea lui. Iarăşi altă nedumerire şi altă neştiinţă. Unuia nu i-a folosit dreptatea, iar pe celălalt nu l-a stricat răutatea.
16. Nu fi foarte drept, nici nu te înţelepţi peste măsură, ca nu cumva să-ţi ieşi din sine. Adică nu căuta toată dreptatea lui Dumnezeu, nici nu căuta cu exactitate să afli cât de drept este Dumnezeu. Căci nu poţi. Că aceasta spune într-adevăr, o arată ceea ce urmează. Predă-te Celui Necuprins: vei afla mare neştiinţă, ca să nu-ţi ieşi din sine. Căci nici nu vei afla ceva şi aceasta te va convinge.
18. Bine este să te ţii de aceasta, dar să nu-ţi întinezi mâna ta de la aceasta. Prin de aceasta, cred că vrea să spună să te ţii de cele bune şi să nu te întinezi cu cele rele.
19. Înţelepciunea va ajuta celui înţelept mai mult decât zece puternici care se află în cetate. Că nu este om care să nu aibă nevoie de ajutor.
20. Că nu este om drept pe pământ care săfacă binele şi să nu greşească. Oricât de minunat ar fi cineva şi drept, neapărat greşeşte. Dar de înţelepciune ţine a îndrepta greşelile.
21. Şi la toate cuvintele pe care le grăiesc nelegiuiţii nu pune inima ta. Adică, nu cerceta exact cele spuse despre tine, fiindcă nici robul nu va scăpa.
35 Fc. 19.
281
21. Ca să nu auzi pe robul tău blestemându-te. Căci dacă vrei să cercetezi cele spuse despre tine, şi robul va cădea.
22. Că adeseori te va vicleni şi prin multe coborâşuri vei vătăma inima ta. Căci dacă vei face aceasta, vei da inimii tale după sfaturile tale şi vei fi la îndemâna celor ce vor să te nedreptăţească, dacă vei voi să cercetezi aceasta cu exactitate.
22. Că şi tu ai blestemat. Cele pe care le cercetezi.
23. Toate acestea le-am cercat cu înţelepciunea. Am zis: Mă voi face înţelept. Adică, cercetează-te pe tine însuţi şi vei vedea că şi tu eşti vinovat. Prin urmare, nu te indigna, dacă pe acestea vrei să le cercetezi, pe care şi tu le faci. Toate acestea le-am cercat cu înţelepciunea, adică am pătimit acestea, dar le-am dispreţuit.
24. Şi aceasta s-a depărtat de mine, mai departe decât era, şi adâncul cel adânc cine îl va afla pe el? Voiam să trăiesc cu acribie, dar s-a depărtat de mine înţelepciunea, mai mult decât înainte s-a depărtat de mine. Dar ce este un asemenea lucru? Când medităm, când gândim, atunci mai cu seamă ştim cât de departe suntem de înţelepciune, aşa cum cel ce vede ştie cât de departe este de el soarele.
25- 26. Am dat ocol, eu şi inima mea, ca să cunosc, şi să văd, şi să caut înţelepciunea, şi să cunosc nebunia nelegiuitului, tulburarea şi rătăcirea. Şi am aflat-o eu pe aceasta şi voi spune că este mai amară decât moartea, împreună cu femeia care este cursă. Femeia împreună cu acestea, adică nebunia, sau dacă nu aceasta, zice că femeia cea fără de minte este cursă cumplită.
26-29. Şi undiţă este inima ei, laţ în mâinile ei, cel bun înaintea lui Dumnezeu va fi scăpat de ea şi cel ce păcătuieşte va fi prins în laţul ei. Iată aceasta am aflat, a zis Ecclesiastul, una câte una le-am cercetat ca să le aflu rostul şi l-a căutat sufletul meu şi nu l-am aflat. Şi am aflat un om singur între o mie, dar o femeie între toate acestea nu am aflat. Totuşi iată, aceasta am aflat: ceea ce a făcut
282
Dumnezeu drept împreună cu omul şi aceştia au căutat rosturi rele. Ce este egal cu această înţelepciune? Ce este mai drept decât aceste învăţături? A făcut pe om drept […]36
VIII. […]37 şi că nu este cine să cunoască ce va fi. Ştiind atâtea lucruri, totuşi ignoră aceasta, zice, dar trebuie să credem: căci va fi Judecată. Căci este o vreme pentru orice lucru38, încât a formulat bine această învăţătură din presupuneri. Că va fi Judecată este clar, dar când va fi, nu este clar. Dar nu numai prin presupunere se arată aceasta, ci şi din faptul că nu putem împiedica moartea39, nici nu este cu putinţă a opri de la război pe unul care va să pună în primejdie. Ci are puterea să facă rău. Şi totuşi, după ce acela îl face, iarăşi sunt pedepsiţi, iarăşi sunt supuşi la chinuri.
9-12. Şi inima mi-am dat-o la toată fapta care se face sub soare, toate câte au dat putere omului asupra omului ca să-i facă rău. Şi atunci i-am văzut pe nelegiuiţi duşi la groapă, şi din Locaşul cel sfânt au fost duşi şi au fost lăudaţi în cetate, că astfel au făcut. Şi aceasta este deşertăciune. Că nu este răspuns împotriva celor ce fac răul. Adică, nu îi condamnă pe ei, nu se împotrivesc lor, căci au răposat.
13. Şi bine nu va fi nelegiuitului şi nu se vor îndelunga La umbră zilele lui. Adică întru odihnă nu va fi.
13-14. El care nu se teme de la faţa lui Dumnezeu. Este o deşertăciune care se săvârşeşte pe pământ, că sunt drepţi şi îi ajunge răsplata ca pentru o faptă a nelegiuiţilor şi sunt nelegiuiţi pe care îi ajunge răsplata ca pentru o faptă a drepţilor. Şi aceasta este deşertăciune. Adică, adeseori dreptul a dobândit o faimă rea şi nelegiuitul, o faimă bună, dar şi aceasta este deşertăciune, ca una care este prefăcută, zice, şi una neprefăcută.
36 Lacună în text.
37 Lacună în text.
38 Eccl. 8, 6.
39 Cf. Eccl. 8,8.
283
17. Nu va putea omul să afle o făptuire făptuită sub soare, toate câte se va trudi omul să le caute, şi nu le va afla.
IX, 1. Căci toate acestea le-am dat în inima mea, că drepţii şi înţelepţii şi lucrările lor sunt în mâna lui Dumnezeu. Adică faptul de a şti că nu câştigă nimic fără pronia lui Dumnezeu şi iconomia Lui cea de sub soare.
1-2. Căci nu este om care să ştie dragostea şi ura, toate sunt înaintea lor deşertăciune. Îi condamnă pe cei care nu ştiu nimic deocamdată. Toate ale acestora sunt mincinoase.
2-4. O soartă are dreptul şi nelegiuitul, cel bun şi cel rău, cel curat şi cel necurat, cel ce aduce jertfă şi cel ce nu aduce jertfă, cum este cel bun, aşa este şi cel păcătos, cum este cel ce se jură, tot aşa este şi cel ce se teme de jurământ. Aceasta am văzut că este rău în tot ce se înfăptuieşte sub soare, că o soartă este întru toţi. Şi inima fiilor omului s-a umplut de răutate şi rătăcire este în inima lor în viaţa lor, şi după aceştia, la cei morţi. Că cine este părtaş cu cei vii? înalţă moartea şi spune că este împovărătoare şi că toţi sunt vinovaţi de acest lucru. Şi pentru că a văzut dispreţuită pedeapsa, o înalţă şi pe aceasta prin cuvânt. Căci mai înainte de el nu era nimeni care să-i fericească pe morţi, dar acum i-a fericit pe cei vii40, zicând:
4. Este nădejde că un câine viu este mai bun decât un leu mort. Aceasta este rău, aceasta este împovărător, aceasta este mare pedeapsă, aceasta este cumplit chin, că toţi murim, fie înţelept, fie oricum altfel. Nu te mândri cu virtutea, căci vei muri, zice. Nu te ţine de răutate! Căci vei muri! Dar fiindcă a zis că cei ce se tem de Dumnezeu vor fi vii, de aceea zice iarăşi cât de mare bine este viaţa şi cât de mare rău, moartea. Vezi iarăşi cum te convinge să fii măsurat.
40 Cf. Eccl. 4, 2; 7,1.
284
11-12. M-am întors şi am văzut sub soare că nu a celor sprinteni este alergarea, nu al celor puternici este războiul şi nu cel înţelept are pâine şi nu a celor pricepuţi este bogăţia şi nu al celor ce cunosc este harul Căci pe toţi aceştia un prilej şi o soartă îi aşteaptă. Că nu îşi cunoaşte omul vremea lui, ci precum peştii sunt vânaţi de mreaja rea şi ca păsările în laţ. Acestea le spune învăţând să nu avem încredere în lucruri, ci să avem nădejdea în Dumnezeu şi să nu socotim ceva mare înzestrările firii omeneşti. Căci toţi vor muri. Dar nu numai aceasta, ci că astfel vor muri precum peştii vânaţi rău cu mreaja. Aşa şi aceştia, nu îşi cunosc sfârşitul lor.
13-16. Şi am văzut şi aceasta că este înţelepciune sub soare şi mare este pentru mine. O cetate mică şi bărbaţi puţini în ea, şi vine asupra ei un împărat mare şi o înconjoară pe ea şi construieşte în jurul ei întărituri mari. Şi găseşte în ea un bărbat sărac înţelept şi acesta mântuieşte cetatea prin înţelepciunea lui. Şi nici un om nu şi-a amintit de bărbatul acela sărac. şi am zis eu: mai bună este înţelepciunea decât puterea, şi înţelepciunea săracului este dispreţuită. Ceea ce spune este aceasta: Mare lucru este să fie cineva milostiv şi îndurător şi să lucreze îndreptarea celor căzuţi şi a celor ce zac şi să-i ajute, chiar dacă ar fi mari chinurile celor războiţi şi chiar dacă ar fi săraci, să nu-i dispreţuiască.
X, 4. Dacă duhul celui puternic se înalţă asupra ta, nu lăsa locul tău, fiindcă un leac va înceta un păcat mare. Aceasta înseamnă să nu laşi: să nu dispreţuieşti dacă se va mânia împotriva ta cel puternic. Căci faptul de a voi să te împaci cu tine însuţi […]41. Locul să nu-l laşi, adică fie nu fugi, fie nu te abate, fie nu invoca vreun fel de scuză, căci unele ca acestea vor vindeca păcatele.
5- 7. Este răutate pe care am văzut-o sub soare, că fără de voie a ieşit de la faţa celui puternic. Cel nebun a fost dat unor înălţimi mari şi bogaţii şed în smerenie. Am văzut robi pe cai şi conducători
41 Lacună în text
285
mergând pe pământ ca robii. Înţelepţii au fost umiliţi, şi dimpotrivă, robii şi nebunii au fost înălţaţi.
8. Cel ce sapă groapă va cădea în ea, iar pe cel ce strică un gard îl va muşca şarpele. Apoi de la cele întâmplate spune că adeseori cineva a surpat un zid sau l-a săpat şi, nefiind de faţă cel ce avea să fie nedreptăţit, l-a mâncat pe el şarpele. Vrea să-şi facă vrednic de crezare cuvântul sau să ne convingă de faptul că aceste lucruri nu se întâmplă aşa simplu, ci Dumnezeu este Cel ce trimite fiarele.
9- 10. Cel ce scoate pietre se va răni în ele, dacă va cădeafierul şi el s-a tulburat lafaţă şi puterea i se va întări şi folosul celui curajos este înţelepciunea. Cel ce mustră toate rabdă multă durere, multă şi multă sudoare.
X, 9. Iar cel ce despică lemne se va primejdui în ele. Adică nici acolo nu s-a întâmplat ceva, sau zice aceasta că Dumnezeu are multe pricini să pedepsească şi să osândească.
11. Dacă va muşca şarpele la vremea secerişului, nu este nici un folos celui ce descântă. Nimic mai mult zice. Căci atunci, mai ales, sunt cumplite muşcăturile de şarpe. Aceasta o zice: că, dacă nu apuci să te pocăieşti, nu-ţi va fi de nici un folos. Ci vei primi lovitură nemângâiată când va trebui să fie secerate păcatele tale.
14- 15. Nu cunoaşte omul ce este şi ce va fi după el şi cine îi va vesti lui ce va fi după el? [Truda celorfără de minte îi va vătăma pe ei, trudă care nu a ştiut să se ducă… Poate că dacă ar fi cineva să-i vestească lui cele ce vor fi după aceea, ar şti că ceea ce este acum acelaşi este şi viitorul42. Pentru că are puţini ani, nu le-a cunoscut pe toate. De aceea, nu spre mică mângâiere ne-a dat nouă Dumnezeu Scripturile. Totuşi Scripturile nu spun toate câte s-au întâmplat în vremea de mai înainte.
42 C. Eccl. 1,9.
286
15. Truda celor fără de minte îi va vătăma pe ei, trudă care nu a ştiut să se ducă în cetate. Mie mi se pare că vorbeşte despre răufăcătorii din pustietăţi care meşteresc zeci de mii de rele.
16. Vai ţie, cetate, al cărei rege este tânăr. Nu vorbeşte numai despre cel tânăr cu vârsta. Căci nu a spus oare: Mai bun este un copil sărac şi înţelept decât un împărat bătrân şi nebun? Căci nu învinuieşte deloc vârsta în sine.
16. Şi conducătorii tăi mănâncă dis-de-dimineaţă. Vorbeşte despre unii ca aceştia pentru că nu putea altfel să-l deosebească pe acela. Căci trebuia altminteri să-l deosebească de bătrân43.
17. Fericită eşti tu, ţară, al cărei rege este fiul celor liberi şi conducătorii tăi mănâncă la vreme întru putere şi nu se vor ruşina Căci aceia nu întru putere, nici cu râvnă nu mănâncă, nici contrazicând.
18. În leneviri grinda se va încovoia şi în nelucrarea mâinilor casa va picura. Vezi câtă ocară aduce lenevirii?
19. Cu râsete fac pâinea. Nu foametea ne va cheltui pe noi, ci vinul. Spre veselie a fost dat, dar aceştia îl fac pe el spre beţie. Căci vinul veseleşte pe cei vii44 încât să nu se îmbete.
19. Şi vinul, şi untdelemnul, ca să îi veselească pe cei vii Acestea spune: spre veselie au fost date.
XI, 1. Trimite pâinea ta pe faţa apei, fiindcă în mulţimea zilelor o vei afla. Ascultaţi ce zice: Fiindcă nu îndată, nici de la sine se dă rodul, ci cu mult timp după aceea se va da negreşit. Căci aşa cum pâinea aruncată în apă îndată trece şi este târâtă de curent, tot astfel stau lucrurile şi cu milostenia, ai dat, dar nu ai primit îndată nimic, dar numaidecât vei primi. Ce oare, dacă nu sunt încredinţat că voi primi îndată, voi primi oare în viitor?
2. Dă o parte celor şapte şi celor opt. Adică dă multora, nu-i lipsi pe ei, chiar dacă ar fi mulţi.
43 Eccl. 4,13.
44 Eccl. 10,19.
287
2. Că nu ştii ce rău va fi pe pământ. Adică nu ştii ce folos vei avea din această pomană.
3. Dacă norii se vor umple de ploaie, se vor vărsa pe pământ. Aşa cum aceştia atunci dau ploaia când se umplu de apă, tot aşa şi milostenia, când va fi deplină, atunci se va da răsplata.
3. Dacă va cădea pomul la miazăzi şi dacă va cădea într-un loc de la miazănoapte, acolo unde va cădea pomul, acolo va fi. Aşa cum acesta rămâne acolo unde cade, chiar şi în pustie, tot aşa şi milostenia, nimeni nu poate să o strămute, ci numaidecât rămâne.
4. Cel ce pândeşte vântul nu seamănă şi cel care priveşte la nori nu va secera. Mie mi se pare că spune aceasta pentru că nu face milostenie cu toată acribia, interesându-se de modul de viaţă al celor ce primesc. Dacă te-a pus pe tine cineva judecător, bine faci acestea. Dar dacă eşti iubitor de oameni şi milostiv, atunci respectă numele milosteniei. Dar mie mi se pare că aceasta este folositor şi la înseşi muncile semănatului şi aratului, fiindcă nu totdeauna [folosul] este sigur, nici exact. Căci nu ştii care va fi calea acestei iconomii şi a vântului. Căci acestea pot merge foarte prost, zice. Nu este cu putinţă ca iconomia lui Dumnezeu să fie vădită.
5- 6. Precum [nu sunt cunoscute) oasele în pântecele celei ce poartă prunc, tot aşa nu sunt cunoscute făptuirile lui Dumnezeu, toate câte le va face. În zori seamănă sămânţa ta şi seara să nufie lăsată slobodă mâna ta, că nu ştii care va rodi, fie aceasta, fie cealaltă. Adică şi dimineaţa, şi seara seamănă, nu fi nepăsător. Căci orice vreme să-ţi fie ţie vreme potrivită. Căci dacă vei cădea în una, din cealaltă nu vei cădea. Porunceşte să dea multe prilejuri celor ce vor să se mântuiască şi să placă lui Dumnezeu.
6. Dacă amândouă laolaltă, cu-atât mai bine. Iar dacă în amândouă vei cădea bine, în una nu vei cădea. Prin urmare, şi tu singur,
45 Cf. Eccl. 11, 5.
288
şi prin iconomie, şi prin toate, şi prin milostenie, şi prin înfrânare, să te ţii de mântuire.
7. Dulce este lumina şi bună pentru ochi. Admiră pronia lui Dumnezeu, cât de plăcută a făcut viaţa prezentă şi dorită nouă! Şi de la aceasta ne determină să împlinim acele lucruri care ne pot face să trăim. Apoi aduce elogii vieţii. Şi niciodată nu se satură de lumină şi de o asemenea existenţă. Că de aceea o face, vezi cum îl îndeamnă pe tânăr să ia aminte la sine până ce va veni moartea.
9-10. Bucură-te, tinere, în tinereţea ta şi să se îmbuneze inima ta în zilele tinereţii tale şi umblă fără de prihană în căile inimii tale şi în vederea ochilor tăi şi cunoaşte că pentru toate acestea Dumnezeu te va duce la judecată. Şi depărtează mânia de la inima ta.
XI 1, 1-2. Şi aminteşte-ţi de Cel ce te-a zidit pe tine în zilele tinereţii tale, până ce nu vor veni zilele răutăţii şi nu te vor ajunge anii în care vei spune: nu-mi este mie voia întru aceştia, până ce nu se va întuneca soarele şi lumina, şi luna, şi stelele, şi se vor întoarce norii după ploaie. Aşa cum ploaia care coboară din cer nu se poate ridica iarăşi sus, tot aşa nici norii nu se pot întoarce din drumul lor pentru cel ce moare.
3. În ziua în care se vor cutremura păzitorii casei şi se vor încovoia bărbaţii tăriei şi se vor odihni cele ce macină că s-au împuţinat. Pe toate le-au vestit de mai înainte. Mai cu seamă aşa va fi şi atunci, când din lenevire cele ce macină nu se ostenesc de la faptul că nu sunt oameni. Piere cetatea.
3. Şi se vor întuneca cele ce privesc prin obloane. Fie spune aceasta, că cei ce văd ascuţit, atunci se vor întuneca. Dar nu şi sufletele cele care văd şi care sunt străvăzătoare.
4. Şi se vor închide uşile în piaţă şi se va trezi la glasul vrabiei. Adică acolo vrăbiile îşi vor face cuib. Vorbeşte despre pustiirea cetăţii.
289
5. Şi va înflori migdalul. Spune în continuare pustiirea cetăţii sau, aşa cum acest rod, înflorind, iarăşi se veştejeşte, tot aşa şi omul.
6. Şi se va sparge ulciorul la izvor şi până ce roata nu se va rostogoli în groapă. Aşa cum ulciorul spart nu mai poate da apă şi aşa cum roata care cade în groapă nu mai aleargă, tot aşa şi omul care moare. Şi duhul se întoarce la Dumnezeu.
Se va întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat pe el. Dumnezeu va primi acest duh, nu numai ţărâna.
46 Eccl. 12, 7.
290
BIBLIOGRAFIE
I. Manuscrise şi ediţii ale textelor
A. SF. DIONISIE AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Ecclesiast
Manuscrise: Hametises BibliothecaeRegiae, GKS 6(= H) Mosquensis Synodalis gr. 147 (Vladimir 41) (= M) Vindobonensis theol. gr.
Ediţie: Catena Hauniensis in Ecclesiasten in qua saepe exegesis servaturDionysii Alexandrini nune primum edita ab Antonio L’abate (CCSG 24), Brepols, Turnhout, 1992.
B. (PSEUDO) MAXIM MĂRTURISITORUL, Catena Trium Patrum
Manuscrise: Parisinus gr. 152 (sec. XII) Scorialensis R.I.3 (sec. XVI, ca.1565) Vaticanus Ottob. gr. 56 (sec. XV) Vaticanus Ottob. gr. 112 (a. 1542) Romanus Casanatensis 203 (sec. XVI) Vindobonensis theol. gr. 115 (sec. XV).
Ediţie: Anonymus in Ecclesiasten Commentarius qui dicitur Catena Trium Patrum cuiusque editionem principem curavit Santo Lucă (CCSG 11), Brepols, Turnhout, 1983.
C. (PSEUDO) IOAN GURĂ DE AUR, Comentariu la Ecclesiast
Manuscris: Patmiacus gr. 161 (sec. IX-X).
291
Ediţie: Pseudochrysostomi Commentarius in Ecclesiasten, în Procopii Gazaei Catena in Ecclesiasten necnon Pseudochrysostomi commentarius in eundem Ecclesiasten, edita a SANDRO LEANZA (CCSG 4), Brepols, Turnhout, 1978, pp. 67-97.
II. Izvoare clasice, patristice şi bizantine
CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromata, în L. FRUCHTEL, O. STÂHLIN, U. TREU, Clemens Alexandrinus, vols. 2,3 (GCS15,17), Akademie-Verlag, Berlin, 1960,1970, v. 2, pp. 3-518, v. 3, pp. 3-102 [trad. PR. DUMITRU FECIORU, PSB 5, Bucureşti, 1982].
EVAGRIE PONTICUL, Scholia in Proverbia, în EVAGRE LE PONTIQUE, SCHolies auxProverbes, Introduction, texte critique, traduction, notes, appendices et index par PAUL GEHIN, SC 340, Les Editions du Cerf, Paris, 1987, pp. 90-474.
GRIGORIE DE NYSSA (SF.), In Ecclesiasten, în GREGOIRE DE NYSSE, Homelies sur lEcclesiaste, texte grec de l’edition de PAUL ALEXANDER, introduction, traduction, notes et index par FRANQOISE VINEL, SC 416, Les Editions du Cerf, Paris, 1996, pp. 105-435.
In Canticum canticorum, în HERMANNUS LANGERBECK (ed.), Gregorii Nyssenin Canticum Canticorum (GNO 6), Leiden, Brill, 1960.
MARCUS AURELIUS, Gânduri către sine însuşi, traducere de CRISTIAN BEJAN, Humanitas, Bucureşti, 2013.
MACARIE EGIPTEANUL (SF.), Sermones ascetici et epistulae. Collectio 1, în MAKAPHH ErHHETCKHH (CHMEOH MECOnOTAMCKHK),XO8Hb4e CAoea u nocjLaHusi. Coăpauue 1, ed. ANDREI DUNAEV, Moscova, Muntele Athos, 2015 [SF. MACARIE EGIPTEANUL, Cuvinte ascetice şi epistole, 2 vol., trad. LAURA ENACHE, ed. PR. DRAGOŞ BAHRIM, VHPF 7-8, Ed. Doxologia, Iaşi, 2017].
MAXIM MĂRTURISITORUL (SF.), Ambigua adJoannem în NICHOLAS CONSTAS, On Difficulties in the Church Fathers: The Ambigua, 2 vol. (DOML 28, 29), Cambridge, Mass., 2014, v. 1, pp. 62-450, v. 2, pp. 2-330
292
[SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, trad. PR. DUMITRU STĂNILOAE în PSB 80, Bucureşti, 1983, pp. 65-353].
Ambigua ad Thomam, în BART JANSSENS, Maximi Confessoris Ambigua ad Thomam una cum Epistula secunda ad eundem (CCSG 48), Turnhout, Brepols, 2002, pp. 3-34 [SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, trad. PR. DUMITRU STĂNILOAE în PSB 80, Bucureşti, 1983, pp. 45-64]
Capita theologica et oeconomica, în MAXIMUS CONFESSOR, Capita theologica et oeconomica. Zwei centurien uber die Gotteserkenntnis (Fontes Christiani 66), ed. ANDREAS WOLLBOLD, KERSTIN HAJDU, Herder Verlag, Freiburg, 2016 [trad. PR. DUMITRU STĂNILOAE, în FR 2, Humanitas, Bucureşti, 2017, pp. 108-172].
Despre cele două voinţe ale lui Hristos cel Unul, Dumnezeul nostru, traducere de PR. DUMITRU STĂNILOAE, PSB 81, Bucureşti, 1990, pp. 275-290.
Diferite definiţii, traducere de PR. DUMITRU STĂNILOAE, PSB 81, Bucureşti, 1990, pp. 257-259.
Disputatio cum Pyrrho, PG 91, 288-353; ediţie critică în MARCEL DOUCET, Dispute de Maxime le Confesseur avec Pyrrhus, Disertaţie, Montreal, 1972, pp. 542-610 [traducere de PR. DUMITRU STĂNILOAE în PSB 81, Bucureşti, 1990, pp. 320-356].
Epistulae, PG 91,364-649. [SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Epistole, trad. PR. DUMITRU STĂNILOAE, în PSB 81, Bucureşti, 1990, pp. 9-175].
Expositio orationis dominicae, în PETER VAN DEUN, Maximi Confessoris opuscula exegetica duo (CCSG 23), Turnhout, Brepols, 1991, pp. 27-73 [SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl Nostru, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, în FR 2, 2017, pp. 209-233].
Mystagogia, în CHRISTIAN BOUDIGNON, Maximi Confessoris Mystagogia una cum latina interpretation Anastasii Bibliothecarii (CCSG 69), Turnhout, 2011, pp. 3-74. [SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Mistagogia, traducere, introducere şi note de PR. DUMITRU
293
STĂNILOAE, ediţie de PR. ALEXANDRU ATANASE BARNA, EIBMO, Bucureşti, 2017, pp. 101-151].
Questiones et dubia, în JOSE H. DECLERCK, Maximi Confessoris quaestiones et dubia (CCSG10) Turnhout, 1982, pp. 3-170 [SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, întrebări şi nedumeriri, trad. LAURA ENACHE, introd. şi ediţie de PR. DRAGOŞ BAHRIM, Editura Doxologia, VHPFi, Iaşi, 2012].
Quaestiones ad Thalassium, in CARL LAGA, CARLOS STEEL, Maximi Confessoris Quaestiones ad Thalassium, 2 vol. (CCSG 7, 22), Turnhout, Brepols, 1980,1990, vol. 1, pp. 3-539, vol. 2, pp. 3-325 [SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, traducere, introducere şi note de PR. DUMITRU STĂNILOAE, în FR 3, Humanitas, Bucureşti, 2017, pp. 21-367].
MAXIM MĂRTURISITORUL (PSEUDO), Capita gnostica, în KATRIEN LEVRIE, Maximi Confessoris Capita de duabus Christi naturis necnon pseudo-Maximi Confessoris Capita gnostica (CCSG 89), Brepols, Turnhout, 1917, pp. 17-72.
NICOLAE CABASILA (SF.), Vita in Christo, în MARIE-HELENE CONGOURDEAU, Nicolas Cabasilas, La Vie en Christ (Livres I-VII), 2 vols. (SC 355, 361), Les Editions du Cerf, Paris, 1989,1990, v. i, pp. 74-357; v. 2, pp. 12-221 [SF. NICOLAE CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere de TEODOR BODOGAE, EIBMBOR, Bucureşti, 2009].
NIL AL ANCYREI (SF.), Commentarii in Canticum Canticorum, în HANS-UDO ROSENBAUM (ed.), Nilus vonAncyra, Schriften. Band I. Kommentar zum Hohelied (PTS 57), de Gruyter, Berlin New York, 2004 [în limba română, prima jumătate a acestui comentariu, după ediţia din SC 403, în SFÂNTUL NIL ASCETUL, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor (VHM 2), traducere de LAURA ENACHE, introducere de TATIANA PETRACHE, ediţie de PR. DRAGOŞ BAHRIM, Doxologia, Iaşi, 2014].
OLYMPIODOR DIN ALEXANDRIA, Commentarii in Ecclesiasten, în PG 93, 477-628.
294
ORIGEN, Libri X in Canticum Canticorum, în ORIGENE, Commentaire sur le Cantique des Cantiques, tome 1, Texte de la version latine de Rufin, introduction, traduction et notes par Luc BRESARD et HENRI CROUZEL, avec la collaboration de MARCEL BORRET, SC 375, Les Editions du Cerf, Paris, 1991.
PLATON, Respublica, în S.R. SLINGS, Platonis Rempublicam, Oxford University Press, 2003, pp. 1-409 [PLATON, Republica în Opere, V, trad. ANDREI CORNEA, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 81-444].
Phaedrus, în J. BURNET, Platonis opera, voi. 2, Oxford: Clarendon Press, 1901 (repr. 1967), 227a-279c [PLATON, Phaidros în Opere, IV, trad. GABRIEL LIICEANU, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 417-492].
Theaetetus, în J. BURNET, Platonis opera, vol. 1, Clarendon Press, Oxford, 1900 (repr. 1967), i42a-2iod [PLATON, Theaitetos în Opere, VI, trad. MARIAN CIUCĂ, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 181-272].
PROCOPIUS DIN GAZA, Eclogarum in libros historicos Veteris Testamenti epitome, Teii 1: Der Genesiskommentar (Christlichen Schriftsteller der erstenJahrhunderte, Neue Folge, Band 22), ed. KARIN METZLER, de Gruyter, Berlin, 2015.
Eppjvda dţTaţnapoipdaţ, PG 87,1,1221-1544.
III. Literatură secundară
ANDERSON, WILLIAM H.U., „Philosophical Considerations in a Genre Analysis of Qoheleth”, în Vetus Testamentum, 48, 3,1998, pp. 289-300.
ASSEMANI, GIUSEPPE SIMONE, Bibliotheca Orientalis Clementino-Vaticana: in qua manuscriptos codices Syriacos, Arabicos, Persicos, Turcicos, Hebraicos, Samaritanos, Armenicos, Aethiopicos, Graecos, Aegypticos, Ibericos et Malabaricos… Ex Oriente conquisitos…
295
et Bibliothecae Vaticanae addictos… recensuit: Tomi Terţii Pars Prima de Scriptoribus Syris Nestorianis, t. Ill (pars 1, XIX), Rome, Sacra Congregatio de Propaganda Fide, 1725.
AUWERS, JEAN-MARIE, „Les chaînes exegetiques comme modele de lecture polysemique. L’exemple de 1’Epitome sur le Cantique des cantiques”, în Revue theologique de Louvain, 40, 2, 2009. pp. 213-235.
Interpretation du Cantique des Cantiques ă trovers les chaines exegetiques grecques (Instrumenta Patristica et Mediaevalia 56), Brepols, Turnhout, 2011.
BALTHASAR, HANS URS VON, Kosmische Liturgie. Das Weltbild Maximus’ des Bekenners, Einsiedeln, Johannes Verlag, 19883, pp. 288-312 [HANS URS VON BALTHASAR, Liturghia cosmică. Lumea în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul (Patristica. Studii 23), traducere de ALEXANDRU ROŞU, Doxologia, Iaşi, 2018.
BAHRIM, PR. DRAGOŞ, „Theoriw. o hermeneutică mystagogică la Sfântul Maxim Mărturisitorul”, în SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, întrebări şi nedumeriri, traducere de LAURA ENACHE (VHPFI), Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 9-64.
BRAUN, RANIER, Kohelet und die fruhhellenistische Popularphilosophie, Berlin, Walter de Gruyter, 1973.
BUNDVAD, METTE, Time in the Book of Ecclesiastes, Oxford University Press, 2015.
CARABĂ, VĂSILE-ADRIAN, „Se poate vorbi astăzi despre o filosofie bizantină? Interpretări noi la o temă veche”, în Studii Teologice 9 (seria a IlI-a), 4, 2013, pp. 15-27.
CONSTAS, MAXIMOS, „’Nothing is Greater than Divine Love’: Evagrios of Pontos, St Maximos the Confessor, and the Philokalid’, în ANDREAS ANDREOPOULOS, GRAHAM SPEAKE (eds.), Rightly Dividing the Word of Truth. Studies in Honour of Metropolitan Kallistos ofDiokleia, Peter Lang, Berna, 2016, pp. 57-74.
DALMAIS, IRENEE-HENRI, „La manifestation du Logos dans 1’homme et dans 1’eglise. Typologie anthropologique et typologie ecclesiale
296
d’apres Qu. That 60 et la Mystagogie”, în FELIX HEINZER, CHRISTOPH SCHONBORN (ed.), Maximus Confessor. Actes du Symposium sur Maxime le Confesseur, Fribourg, 2-septembre 1980 (Paradosis 27), Editions Universitaires, Fribourg, 1982, pp. 18-22.
DANIELOU, JEAN, „Akolouthia chez Gregoire de Nysse”, în Revue des Sciences Reiigieuses, 3,1953, pp. 219-249.
DEVREESSE, ROBERT, „Chaînes exegetiques grecques”, în Supplement au Dictionnaire de la Bible, tome 1, Paris, Letouzey et Ane, 1928, col. 1084-1233.
DORIVAL, GILLES, „La posterite litteraire des chaînes exegetiques grecques”, în Revue des etudes byzantines, 43,1985, pp. 209-226.
Les chaînes exegetiques grecques sur les psaumes. Contribution ă I’etude d’une forme litteraire, IV tomes, Leuven, Peeters (coll. Spicilegium Sacrum Lovaniense), 1986-1996.
FAULHABER, MICHAEL, Hohelied proverbien und Prediger catenen (Theologische Studien derLeo-Gesellschaft, 4), Wien, Mayer 8c Comp., 1902.
Fox, MICHAEL V., Qohelet and His Contradictions, Sheffield, Almond Press, 1989.
GEERARD, MAURICE, Clavis Patrum Graecorum, vol. IV, deuxieme edition, revue et mise â jour par JACQUES NORET, Brepols, Turnhout, 2018.
HADOT, PIERRE, „La division des parties de la philosophic dans 1’Anti- quite”, în Museum Helveticum, 36,1979, pp. 201-223; reluat în Studii de filosofie antică, traducere de CONSTANTIN JlNGA, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2016, pp. 133-164.
HADOT, PIERRE, Exerciţii spirituale şi filosofie antică, traducere de CONSTANTIN JINGA, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2015.
HARL, MARGUERITE, „Le guetteur et la cible: les deux sens de skopos dans la langue religieuse des chretiens”, în Revue des Etudes Grecques, 74,1961, pp. 450-468.
KARO, GEORGIUS, JOHANNES LIETZMANN, „Catenarum Graecarum Catalogus”, în Nachrichten von der Koniglichen Gesellschaft der
297
tuning en, Philologisch-historische Klasse aus dem Jahre 1902, Gottingen, Liider Horstmann, 1902.
KIRSCHMEYER, J., „Un commentaire de Maxime le Confesseur sur la Cantique?”, în Studia Patristica, 8,1966, pp. 406-413.
La Traduction oecumenique de la Bible (TOB), Paris, Les Editions du Cerf, 1988.
LAMB, WILLIAM R.S., The Catena in Marcum: A Byzantine Anthology of Early Commentary on Mark (Texts and Editions for New Testament Study 6), Brill, Leiden, 2012.
LARCHET, JEAN-CLAUDE, La divinisation de I’homme selon saint Maxime le Confesseur, Les Editions du Cerf, Paris, 1996.
„Introduction”, în MAXIME LE CONFESSEUR, Quaestions â Thalassios, 1.1, SC 529, Editions du Cerf, Paris, 2010, pp. 7-95.
Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere, traducere de MARINELA BOJIN, ediţie îngrijită de PR. DRAGOŞ BAHRIM, Doxologia, Iaşi, 2013.
LAYTON, RICHARD A., „Catenae”, în PAUL M. BLOWERS, PETER W. MARTENS (eds.), The Oxford Handbook of Early Christian Biblical Interpretation, Oxford University Press, 2019, pp. 221-229.
LEANZA, SANDRO, L’ecclesiaste nell’interpretazione dell’antico cristianesimo, EDAS, Messina, 1978.
„Le Omelie di Gregorio di Nissa e l’interpretazione cristiana antica dell’ Ecclesiaste”, în STUART GEORGE HALL (ed.), Gregory of Nyssa: Homilies on Ecclesiastes an English version with supporting studies; proceedings of the Seventh International Colloquium on Gregory of Nyssa (St. Andrews, 5 -10 September 1990), Walter de Gruyter, Berlin, 1993, pp. 337-359.
LOSSEN, J., Logos undPneuma im begnadeten Menschen bei Maximus Confessor, Munster, Aschendorffsche Verlagsbuchhandlung, 1941.
MAI, ANGELO, Classicorum Auctorum e Vaticanis codicibus editorum, t. VI, Typis Vaticanis, Roma, 1834.
298
MORESCHINI, CLAUDIO, ENRICO NORELLI, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine. De la Conciliu de la Niceea la începuturile Evului Mediu, II 2, traducere de Hanibal Stănciulescu, Iaşi, Polirom, 2004.
MURPHY, ROLAND EDMUND, „Qoheleth and Theology?”, în Biblical Theo-logy Bulletin, 21,1991, pp. 30-33.
MULLER, HANS PETER, „Wie sprach Qohălât von Gott?”, în Vetus Testamentum, 18,1968, pp. 507-521.
PARKER, DAVID C., An Introduction to the New Testament Manuscripts and Their Texts, Cambridge, Cambridge University Press, 2008.
PETIT, FRANQOISE, „Les fragments grecs du livre VI des Questions sur la Genese de Philon d’Alexandrie”, în Le Museon 84,1971, pp. 93-15-
RANSTON, HARRY, Ecclesiastes and the Early Greek Wisdom Literature, The Epworth Press Londra, 1925.
RICHARD, MARCEL, Asterii Sophistae. Commentariorum in Psalmos quae supersunt accedunt aliquot homiliae anonymae (Symbolae Osloenses 16), A.W. Brogger, Oslo, 1956.
„Le Commentaire de Saint Jean Chrysostome sur les Proverbes de Salomon”, în Evpmoaiov. Studies on St. John Chrysostom (Analecta Vlatadon, 18), Thessaloniki, Patriarchal Institute for Patristic, 1973, pp. 99-103; reluat în MARCEL RICHARD, Opera minora II, 40, Turnhout, Brepols, 1977, pp. 845-849.
SAKKELION, L, narpiawi BiflXiotyxr), Alexandros Papageorgiou, Athens, 1890.
SCHMIDINGER, HEINRICH M., „Philosophic, christliche”, în J. RITTER, K. GRUNDER (Hrsg.), Historisches Worterbuch der Philosophic, Band 7, Basel-Stuttgart, 1989, pp. 886-898.
SCHONBORN, CHRISTOPH, „Plaisir et douleur dans Panalyse de S. Maxime, d’apres les Quaestiones ad Thalassium”, în FELIX HEINZER, CHRISTOPH SCHONBORN (ed.), Maximus Confessor. Actes du Symposium surMaxime le Confesseur, Fribourg, 2-5septembre 1980
299
(parados is 27), Editions Universitaires, Fribourg, 1982, pp. 27-284.
SlMONETTl MANLIO, Biblical Interpretation in the Early Church: An Historical Introduction to Patristic Exegesis, trans. JOHN A. HUGHES, T’J Clark, Edinburgh, 1994.
Lettera e allegoria: Un contribute alia storia dell’esegesi patristica,
Institutum Patristicum „Augustinianum”, Roma, 1985.
STAROWIEYKI, MAREK, „Le Livre de 1’Ecclesiaste dans l’antiquite chretienf16”, in STUART GEORGE HALL (ed.), Gregory of Nyssa: Homilies on Ecclesiastes an English version with supporting studies; proceedings of the Seventh International Colloquium on Gregory of Nyssa (St Andrews, 5 -10 September 1990), Walter de Gruyter, Berlin, 1993, pp. 405-440.
STĂNILOAE, DUMITRU, Teologia ascetică şi mistică ortodoxă (Opere complete XHI), Basilica, Bucureşti, 2019.
THUNBERG, LARS, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul’ Microcosmos şi Mediator, traducere de ANCA POPESCU, Sophia, Bucureşti, 2005.
WHYBRAY, R06ER, „Qoheleth, Preacher of Joy”, în Journalfor the Study of the Oid Testament 23,1982, pp. 87-98.
300
INDICE DE REFERINŢE SCRIPTURISTICE
Vechiul Testament
Facerea Fc. 7,1 -116
Fc. 1,1 -166 Fc. 7,24 – 65
Fc. 1,16 -117 Fc. 8, 21 -137
Fc. 1,26-27 – 80,91,101,112,130, Fc. 11, 7-9 -116
156,166,210 Fc. 12 -129
Fc. 1,31 -10, 51, 82,145,212 Fc. 24 -129
Fc. 2,2-3 -173 Fc. 25, 28 -143
Fc. 2, 7 – 81,199 Fc. 27,1 -143
Fc. 2,15 – 91 Fc. 29 -129
Fc. 2,18 – 236 Fc. 29,16 -143
Fc. 2, 22 – 236 Fc. 37,4-82
Fc. 3,1 -168 Fc. 39,1 -128,180
Fc. 3, 6 – 61, 73,129,136 Fc. 39,7-82
Fc. 3,13 -165 Fc. 41,14-44 – 220
Fc. 3,16 – 91,129
Fc. 3,17-19 – 81 Ieşirea
Fc. 3,18 -141 Ieş. 1, 8 -116
Fc. 3,19 – 52, 59, 66,75,107, Ieş. 4,22 -161
186-187,199 Ieş. 15 -116
Fc. 3,23 -187 Ieş. 16,13 -157
Fc. 3,23-24 -116 Ieş. 16,15 -157
Fc. 4, 8 -116 Ieş. 20,1 -123,161
Fc. 4,11-12 -116 Ieş. 20,3 -124
Fc. 6,4 – 65,139 Ieş. 20, 8 -173
Fc. 6,4-7 -116 Ieş. 20,13 -124,174
Facerea Fc. 7,1 -116
Fc. 1,1 -166 Fc. 7,24 – 65
Fc. 1,16 -117 Fc. 8, 21 -137
Fc. 1,26-27 – 80,91,101,112,130, Fc. 11, 7-9 -116
156,166,210 Fc. 12 -129
Fc. 1,31 -10, 51, 82,145,212 Fc. 24 -129
Fc. 2,2-3 -173 Fc. 25, 28 -143
Fc. 2, 7 – 81,199 Fc. 27,1 -143
Fc. 2,15 – 91 Fc. 29 -129
Fc. 2,18 – 236 Fc. 29,16 -143
Fc. 2, 22 – 236 Fc. 37,4-82
Fc. 3,1 -168 Fc. 39,1 -128,180
Fc. 3, 6 – 61, 73,129,136 Fc. 39,7-82
Fc. 3,13 -165 Fc. 41,14-44 – 220
Fc. 3,16 – 91,129
Fc. 3,17-19 – 81 Ieşirea
Fc. 3,18 -141 Ieş. 1, 8 -116
Fc. 3,19 – 52, 59, 66,75,107, Ieş. 4,22 -161
186-187,199 Ieş. 15 -116
Fc. 3,23 -187 Ieş. 16,13 -157
Fc. 3,23-24 -116 Ieş. 16,15 -157
Fc. 4, 8 -116 Ieş. 20,1 -123,161
Fc. 4,11-12 -116 Ieş. 20,3 -124
Fc. 6,4 – 65,139 Ieş. 20, 8 -173
Fc. 6,4-7 -116 Ieş. 20,13 -124,174
303
Ieş. 20,14 -124,174
Ieş. 20,16 -174 Jud. 16,4 -110,143
Ieş. 20,17 -135 IRegi
Ieş. 31,18 – 71,161 I Rg. 2, 6 -144
Ieş. 34, 6 -115,121 I Rg. 16, 6 -144
I Rg. 16, 7 -144
Leviticul 1 rg. 17,4 -153
Lev. 11,3 – 257 I Rg. 25,2 -165
I Rg. 31,2 -145
Numerii
Num. 11, 7-9 -157 II Regi
Num. 11,31-32 -157 II Rg. 1,1 -165
Num. 14,18 -115 II Rg. 1,22-23 -145
II Rg. 11,1 -150
Deuteronomul II Rg. 12,12 -165
Deut. 4,19 -117
Deut. 5,1 -123,161 II Rg. 13,23 – 56
Deut. 5, 7-9 -124 III Regi
Deut. 5,12 -173 III Rg. 1, 5 – 56
Deut. 5,17 -124,174 III Rg. 5,10 – 54
Deut. 5,18 -124,174 III Rg. 5,12 – 55
Deut. 5,20 -174 III Rg. 5,14 – 54
Deut. 5,21 -135 III Rg. 18,21 – 92
Deut. 6, 7 -192 III Rg. 19,19 -155
Deut. 14, 6 – 257 III Rg. 21,1 – 82,110
Deut. 23,18 -147 III Rg. 22,29 -134
Deut. 25,4 -190
Deut. 29,5 -138 III Rg. 22,41 -134
Deut. 32,1 -171 IV Regi
Deut. 32,4 – 266 IV Rg. 2,11 -181
IV Rg. 10,1 -110
Judecătorii IV Rg. 18,19-145
Jud. 4 -129 IV Rg. 25,1 -145
304
I Paralipomena Ps. 2, 3 – 74
I Par. 28, 9 – 222 Ps. 4, 2 -147
Ps. 4,3 -147
II Paralipomena Ps. 4,7 -139,150
II Par. 9,13 -117 Ps. 7,11 -114
II Par. 18,28 -134 Ps. 7,15 -163
II Par. 30,8 -146 Ps. 9, 6 -149
Ps. 9, 23 -136
Ezdra Ps. 9, 28 -185
Ezdra 8,16 -117 Ps. 11, 6 -171
Ps. 13,1 – 92,234,246
Iov Ps. 13, 2 – 248
Iov 1, 21 – 224 Ps. 13, 3 -185,236
Iov 3,16 – 227 Ps. 18, 3 -126
Iov 3,21 – 99 Ps. 18,4 -174
Iov 5,18 -144 Ps. 22,3-4 – 81
Iov 5,26 -122 Ps. 22, 6 -170
Iov 7,14 – 94 Ps. 27,4 -178
Iov 8, 9 – 58,137,239 Ps. 29,6 – 272
Iov 10, 20 – 77 Ps. 30,19 – 272
Iov 12, 13 – 164 Ps. 32,6 -142
Iov 14,4 – 253 Ps. 33,20 – 65,135
Iov 21, 7 – 114 Ps. 34,3-78
IOV 21,17 – 114 Ps. 35, 6 – 63,176
Iov 29,23 – 251 Ps. 35» 7-76
Iov 34,23 -132 Ps. 35,11 – 92
Iov 38,4 – 76,141-142,167,176 Ps. 36,16 – 85
Iov 38,11 – 50 Ps. 36,35-36 -135
Ps. 38,5-6 – 57
Psalmi Ps. 38,7 – 208
Ps. 1,1 -122,129 Ps. 38,10 – 66
Ps. 1, 2 – 191 Ps. 44,19 -162
PS. 1, 3 – 122, 173, 175 Ps. 46,9 -162
305
Ps. 47, 6-49 Ps. 90,13 -165
Ps. 48,12 – 80,193 Ps. 91,12 -185-186
Ps. 48, 21 – 193 Ps. 93,22 – 271
Ps. 50,11 -151 Ps. 94, 8 -146
Ps. 50,13 -151 Ps. 101,4 -110
Ps. 50, 20 – 221 Ps. 101,24 – 76
Ps. 52,1 – 234,246 Ps. 101,25 -122
PS. 54, 27 – 122 Ps. 102,8 -115
Ps. 56, 6 -162 Ps. 102,20-21 – 222
Ps. 57, 8 -107 Ps. 103,15 – 56
Ps. 61, 9-96 Ps. 103,25 -126
Ps. 61,11 – 214 Ps. 104,3-76
Ps. 61,13 -178 Ps. 104,40 -157
Ps. 63,3 -164 Ps. 110,10 – 233
Ps. 65,13 – 94 Ps. 111,1 – 96,104
Ps. 68,32 -106 Ps. 111,8 -119
Ps. 72,2-80 Ps. 112,5-6 – 221
Ps. 72,12 -114,139,143 Ps. 112,7 -144
Ps. 72,13 -114, 272 Ps. 114,5 -120
Ps. 72, 22 – 193 Ps. 115,2 – 273
PS. 73, 14 – 22,165 Ps. 117, 9 -147
PS. 75, 12 – 98 Ps. 118,27 -160
Ps. 77,24 -157 Ps. 118,57 -103
Ps. 79,1 -191 Ps. 118, 61 -187
Ps. 79,14 -163 Ps. 118,77 -140
Ps. 80,11 – 53 Ps. 118,108 – 94
Ps. 81,5 – 63,148 Ps. 118,120 -190
Ps. 83,11 – 85 Ps. 118,157 – 78
Ps. 84,12 – 74 Ps. 123,7 -184
Ps. 85,10 -104 Ps. 132,1 -101
Ps. 85,15 -115 Ps. 134,7 -49
Ps. 89,10-11 -178 Ps. 138,6-76
Ps. 90,11 – 97 Ps. 138,18 – 54,91
306
Ps. 138, 21 – 149 Pilde 17,12 -160
Ps. 140,3-79 Pilde 18, 2 – 220
Ps. 140,4 – 228 Pilde 19,22 -173
Ps. 140,5 -111,150 Pilde 22,1 – 229
Ps. 141,5 -103 Pilde 24,12 -137,153,178
Ps. 142, 8-76 Pilde 24,21 – 258-259
Ps. 143,4-9 Pilde 24,30 – 220
Ps. 144, 8 -115 Pilde 25,22 – 85
Ps. 148, 6-77 Pilde 25,24 – 85
Pilde 26, 27 -163
Pildele lui Solomon Pilde 28,20 -137
Pilde 1,7 – 233 Pilde 30, 22 – 52
Pilde 1,16 – 275 Pilde 31,10 -151
Pilde 1,28-29 -142
Pilde 2,12 – 233 Ecclesiastul
Pilde 3, 7 – 258-259 Eccl. 1,1 – 264
Pilde 3, 9 -120,184 Eccl. 1,3 – 9
Pilde 3,13 -117 Eccl. 1,4 -15,49
Pilde 3,34 – 231 Eccl. 1,5 – 51
Pilde 7,17 -197 Eccl. 1,7 – 50
Pilde 9,5 – 69 Eccl. 1,9 – 48,286
Pilde 9,10 – 233 Eccl. 1,14 – 53
Pilde 10,7 – 65,207 Eccl. 1,15 -118
Pilde 10,19 – 221 Eccl. 1,16 – 57
Pilde 10,20 -171 Eccl. 1,18 -133,153
Pilde 11,11 – 220 Eccl. 2,1 – 57
Pilde 11,30 -184 Eccl. 2,3 – 267
Pilde 14,29 – 231 Eccl. 2,4-5 -188
Pilde 14,30 – 234 Eccl. 2,4-7 – 60
Pilde 14,31 – 96 Eccl. 2,9 – 60
Pilde 15,17 – 85 Eccl. 2,15 – 64-65
Pilde 15,28 – 222 Eccl. 2,18 – 75,188
Pilde 16,24 – 246 Eccl. 2,24 – 268
307
Eccl. 3, 2 -132
Eccl. 3,3 – 71
Eccl. 3,11 – 76
Eccl. 3,13 – 26
Eccl. 3,16 – 271
Eccl. 3,17 -166,272 Eccl. 3,19 -10,272 Eccl. 4,2 – 84,284 Eccl. 4,13 – 287 Eccl. 4,15 – 90 Eccl. 4,17 – 275 Eccl. 5,2-21
Eccl. 5, 7 – 96
Eccl. 5, 9 – 86
Eccl. 6,3 -107
Eccl. 6,5 – 278
Eccl. 6, 6 -106
Eccl. 7,1 – 284
Eccl. 7, 2 – 68,125,270
Eccl. 7,3 -115
Eccl. 7,5 -125
Eccl. 7,7 -114
Eccl. 7,11 -125
Eccl. 7,15 -121,131
Eccl. 7,17 -122
Eccl. 7,25 -127
Eccl. 7,26 -127-128
Eccl. 8,3 -131
Eccl. 8,5 -131-132 Eccl. 8, 6 -166, 283 Eccl. 8, 8 – 283 Eccl. 8,17 -176
Eccl. 9,2 -131,147
Eccl. 9,3 -146-147
Eccl. 9, 9 -152
Eccl. 9,11 -154
Eccl. 9,13 -155
Eccl. 9,18 – 22
Eccl. 10,14 -167
Eccl. 10,17 -169
Eccl. 10,19 – 287
Eccl. 11,5 – 288
Eccl. 11,9 -166,179
Eccl. 12,1 -181,186,188
Eccl. 12,3 -182
Eccl. 12,4 -166,185
Eccl. 12, 6 -137,186-187
Eccl. 12,7 – 290
Eccl. 12, 8 -190
Eccl. 12,13-14 – 263
Eccl. 12,14 -166,273
Cântarea Cântărilor
Cânt. 2,12 -184
Cânt. 6, 8 – 27
Isaia
Is. 1,2 -161,171
Is. 5,1 -184
Is. 5,2 -163
Is. 5,4 – 78
Is. 5,7 -184
Is. 5,8 -188
308
Is. 5,20 – 239
Is. 9,5 – 61
Is. 10,2-96
Is. 13,9 – 254
Is. 13,10 – 254
Is. 22,13 -146
Is. 25,1-61
Is. 26,17-18 – 71
Is. 40,4 -130
Is. 40, 6 -111,137
Is. 40,13 -126,145,176
Is. 40,26 -109
Is. 44, 4 -173
Is. 47,1-2 -182
Is. 49, 8-71
Is. 50,4 -189
Is. 53,5-72
Is. 57, 2 – 106
Is. 57, 21 – 146
IS. 58, 7 – 120
Is. 59 7 – 275
Is. 63,17 – 146
Ieremia
Ier. 1,13 -175
Ier. 5,4 – 249
Ier. 8,4 -122
Ier. 9,23 -154
Ier. 12,1 -114
Ier. 12,8 – 74,148
Ier. 13,23 – 54
Ier. 39,6 -155 Iezechiel
Iez. 9, 6 -136
Iez. 18,30 -175
Iez. 20,25 – 69
Iez. 28,17 -115
Daniel
Dan. 2,21 -144
Dan. 5,1 – 68
Dan. 6,1 -180
Dan. 7, 9 -168
Dan. 7,10 – 97
Dan. 7,13 -168 Dan. 7,13-14 – 255
Dan. 7,22 -168
Dan. 10,21 – 97
Osea
Os. 4,3 – 53
Os. 4, 6 -149
Os. 4,12 -161
Os. 10, 8 -141
Os. 10,12 – 252
Amos
Am. 5, 8 – 50,199
Am. 6,4-5 – 59
Am. 6,13 -184
Am. 8,9 – 254
Am. 9,13 -122
Ioil
Ioil 3,4 – 254
Avdie înţelepciunea lui Solomon
Avd. 1,15 -157 înţ. Sol. 10,13 – 233 înţ. Sol. 13,1 -117
Iona înţ. Sol. 13,2 -117
Iona 4,2 -115 înţ. Sol. 14,31 -139 înţ. Sol. 15,1 -115
Avacum înţ. Sol. 15, 8 -187
Avac. 2, 8 -157 înţ. Sol. 15,11 -133
Zaharia înţelepciunea lui Isus Sirah
Zah. 5,1 -131 înţ. Sir. 3,19 -142
Zah. 9,16 -163 înţ. Sir. 3,29 -151 înţ. Sir. 3,30 -173
Maleahi înţ. Sir. 5,4 -115
Mal. 3, 20 – 89,185,253,255, înţ. Sir. 11,20 -136
265 înţ. Sir. 14,17 -137 înţ. Sir. 16,14 -178
Tobit înţ. Sir. 27, 26 -163
Tob. 12, 8 -172 înţ. Sir. 29, 6 -125
înţ. Sir. 33,23 – 254
Baruh
Bar. 3,10-11 -148 II Macabei
II Mac. 9,28 -175
III Ezdra
III Ezdra 8, 89 – 53
310
NOUL TESTAMENT
Matei Mt. 9,12 -121
Mt. 1,1 -144,169 Mt. 10,26 -136
Mt. 3,1 -138 Mt. 10,29 -145
Mt. 3, 9 – 73, 91 Mt. 10,37 – 86
Mt. 3,10 -175 Mt. 11,28-30 – 267
Mt. 4,19 -155 Mt. 11,29-30 – 90
Mt. 5,3 -108,115 Mt. 11, 29 -162
Mt. 5,7 -172 Mt. 12,29 -158
Mt. 5,10 -143 Mt. 12,31-32 -128
Mt. 5,17 -173,191 Mt. 12,36 – 79,163,174
Mt. 5,20 -173 Mt. 12,37 – 95,108,165
Mt. 5,21 -174 Mt. 12,38-39 -157
Mt. 5, 27-28 -174,180 Mt. 12,50 -120
Mt. 5, 33 -174 Mt. 13, 24 -177
Mt. 5, 34-37 -131 Mt. 13, 54 -164
Mt. 5,37 -145 Mt. 14,1 -138
Mt. 5,38 -156 Mt. 14, 6 -128,131
Mt. 5,40 – 75, 83 Mt. 15,1 -192
Mt. 6,5-6 -166 Mt. 15,11 – 95
Mt. 6,10 -105 Mt. 15,22 -166
Mt. 6,22-23 “ 179 Mt. 16,1 -157
Mt. 6,26 – 223 Mt. 16,18 -189
Mt. 6,27 – 48 Mt. 16,23 – 209
Mt. 7,7 -141,189 Mt. 16,25 – 73
Mt. 7,13-14 -113 Mt. 16,26 – 87,190,218
Mt. 7,15 -135 Mt. 16,27 -137,153,178,214,
Mt. 8, 8 – 69 263
Mt. 8,12 -101,178 Mt. 17,20 -160
Mt. 9,11 -121 Mt. 18,4 -162
311
Mt. 18, ii – 78, 214 Mt. 25,34 -119
Mt. 18,20 – 88,274 Mt. 25,34-35 -173
Mt. 19,16-17 “102 Mt- 25,35 -174
Mt. 19,17 – 258-259 Mt. 25,40 -151
Mt. 19, 27 -159 Mt. 25,41 -132
Mt. 19,30 – 91 Mt. 26, 3-5 -138
Mt. 20,1 -133,143 Mt. 26, 6 -123
Mt. 21, 27 – 74 Mt. 26,14-15 -110,163,186
Mt. 21,31 -158 Mt. 26,24 – 216
Mt. 21, 32 -138,163 Mt. 26,26 -140
Mt. 22,13 -101,178 Mt. 26,31 -124
Mt. 22,14 -155 Mt. 26,34 -124
Mt. 22,17 -164 Mt. 26,39 -108
Mt. 22, 21 -164 Mt. 26,56 -124
Mt. 22, 32-90 Mt. 26,57 -138
Mt. 23, 4 -192 Mt. 26,69-124
Mt. 23,12 -162 Mt. 27,3 -163
Mt. 23,13 – 91 Mt. 27,5 -186
Mt. 23, 34 -191 Mt. 27, 9-10 -155
Mt. 24, 2-73 Mt. 28,19 – 93
Mt. 24, 23-24 -183
Mt. 24, 24 -182 Marcu
Mt. 24, 27 – 214 Me. 1,4 -138
Mt. 24, 29 – 254 Me. 1,17 -155
Mt. 24,30 -184, 255 Me. 2,17 -121
Mt. 24, 31 -185 Me. 3,22 – 69
Mt. 24, 36 -133 Me. 4,11 -126
Mt. 24, 40-41 -184 Me. 6,2 -164
Mt. 24, 51 -101 Me. 6,14 -138
Mt. 25, 24 – 223 Me. 6,21 -131
Mt. 25, 26 – 223 Me. 7,1 -192
Mt. 25, 30 -101,178 Me. 8,11-12 -157
Mt. 25,31 -101,160,167,173 Me. 8,25 – 62
312
Mc. 8,33 – 209 Lc. 3,5 -130
Mc. 8,36 – 218 Lc. 3, 8 – 73,91
Mc. 9,35 -162 Lc. 3, 9 -175
Mc. 9,45-48 -178 Lc. 3,11 -188
Mc. 10,15 -142 Lc. 3,23 -144,169
Mc. 10,17-18 -102 Lc. 5,10 -155
Mc. 10, 28 -159 Lc. 6,25 – 56
Mc. 10,31 – 91 Lc. 6, 29 -156
Mc. 10,47 -166 Lc. 7,36 -123
Mc. 11,33 – 74 Lc. 9,48 -162
Mc. 12,26 – 90 Lc. 9, 62 – 91
Mc. 13,21-22 -183 Lc. 10,26 -191
Mc. 13,24 – 254 Lc. 11, 9 -141,189
Mc. 13,25 – 254 Lc. 11,15 – 69
Mc. 13,26 -184,255 Lc. 11,34-36 -179
Mc. 13,27 -185 Lc. 11,42 – 91
Mc. 13,32 -133 Lc. 11,46 -192
Mc. 14,3 -123 Lc. 12,19 – 56
Mc. 14,10 -163 Lc. 12,20 – 75, 98
Mc. 14,10-11 -186 Lc. 12,20-21 -188
Mc. 14,11 -110 Lc. 12,25 – 48
Mc. 14,21 – 216 Lc. 12,32 -155
Mc. 14,22 -140 Lc. 13,28 -101
Mc. 14,27 -124 Lc. 13,30 – 91
Mc. 14,30 -124 Lc. 16,2-51
Mc. 14,50 -124 Lc. 16,9 – 223
Mc. 14,66 -124 Lc. 16,22 -110
Mc. 16, 9 -174 Lc. 17,3 -121
Mc. 16,15-16 -189 Lc. 17,6 -160
Lc. 18,10 -166
Luca Lc. 18,11-12 -166
Lc. 1,17 -138 Lc. 18,13 -165
Lc. 3,2 -138 Lc. 18,17 -142
313
Lc. 18,18-19 -102 In 3,36 -148
Lc. 18,38 -166 In 4,24 -103
Lc. 18,39 -166 In 4,32 -102
Lc. 19,10 – 78,214 In 4,36 -173
Lc. 20,8-74 In 4,38 – 70
Lc. 20,21-22 -164 In 5,1 -157
Lc. 20,25 -164 In 5,12 -148
Lc. 21,26 – 254 In 5 19 – 96
Lc. 21,27 -184,255 In 5,23 -167
Lc. 22,3-6 -163,186 In 5,28 – 254
Lc. 22,5 -110 In 5,39 -191
Lc. 22,15 -140 In 6,26-27 -140
Lc. 22,29-30 -159 In 6,27 – 68
Lc. 22,34 -124 In 6,31 -157
Lc. 22,56 -124 In 6,51 -150
Lc. 23, 42 -123 In 8,33 – 91
Lc. 23,43 -123 In 8,34 -162
Lc. 24,19 -181 In 8,46 -159
Lc. 24,32 -124 In 9,1 -157
In 9.13-159
Ioan In 9,16 -159
In 1,1 – 78, 93 In 10,11 -191
In 1,3 – 200,213 In 10,38-93
In 1,9 – 57 In 11,25-26 -152,170
In 1,18 – 213 In 11,26 – 90
In 2, 8 – 57 In u, 49 -138
In 2,13 – 90,179 In 12,31 – 246
In 2,16 -162 In 12,40 – 92
In 3,8 -133,168 In 12,43-149
In 3,17 – 83 In 13,38 -124
In 3,19 – 63,106 In 14,2 – 256
In 3,23 -138 In 14,6 – 63, 90,152,189
In 3,28 -138 In 14,9-93
314
In 14,15 – 258-259 Fapte 13,22 -124
In 15,1 -150 Fapte 17,24 – 71
In 15,5 -150,213 Fapte 17,28 -133
In 15,14-15 -193 Fapte 22,4 -124
In 16,11 – 246 Fapte 26, 9-11 -124
In 16,20 – 72-73 Fapte 26,14 -109
In 16,32 -124
In 18,2 -163 Romani
In 18,13 -138 Rom. 1, 25 – 233
In 18,17 -124 Rom. 1,28 – 53
In 19,12 -158 Rom. 2,3 – 239
Rom. 2,5 – 232
Faptele Apostolilor Rom. 2, 6 -137,153,178,214
Fapte 1,16 -163 Rom. 3,12 – 236
Fapte 1,18 -110,186 Rom. 3,14 -185
Fapte 3, 25 -161 Rom. 3,15 – 275
Fapte 4, 5-6 -138 Rom. 5,5 -147
Fapte 4,12 -158 Rom. 5,12 – 90,232,256
Fapte 5,1 – 94,95 Rom. 5,19 – 52,61
Fapte 5,17 -138 Rom. 6,2 – 83
Fapte 7,22 -181 Rom. 6, 6 -169
Fapte 8,3 -124 Rom. 6,10 – 71
Fapte 8, 9 – 71 Rom. 6,22 – 256
Fapte 8,18 -171 Rom. 8, 5 – 209,239,242
Fapte 8,20 -171 Rom. 8,7 – 54
Fapte 9,1 -124 Rom. 8,12-13 242
Fapte 9,13 -124 Rom. 8,29 -193
Fapte 10,34 -103 Rom. 9, 4 -105,161
Fapte 10,44-47 -133 Rom. 9,19 -109
Fapte 11,18 – 238 Rom. 10,2 -149
Fapte 12,1 -163 Rom. 10,3 – 92-93,232
Fapte 12,15 – 97 Rom. 10,18 -174
Fapte 12,23 -163 Rom. 11,20 -159
315
Rom. 11, 25-26 – 74,182 I Cor. 6,18-19 -180
Rom. 11,33 – 76,235,240 I Cor. 6,19 -130
Rom. 11,34 -126,145,176 I Cor. 8,1 – 54,108
Rom. 11,36 – 246 I Cor. 8, 6 – 246
Rom. 12,1 – 92,221 I Cor. 9,9-10 -190
Rom. 13,13 -103 I Cor. 10,12 – 88
Rom. 14, 6-99 I Cor. 10,18 – 74
Rom. 14,10 – 232,253 I Cor. 10,31 -102
Rom. 14,12 – 227,253 I Cor. 11,3 -151
Rom. 15,18 -137 I Cor. 11,7 -101,112
Rom. 16,18 -149,157,168 I Cor. 11,23 -140
I Cor. 11,29 -140
I Corinteni I Cor. 12,7 – 231,237,241
I Cor. 1, 20 – 55,117 I Cor. 12,8 -117
I Cor. 1,21 -160 I Cor. 12,13 -193
I Cor. 1,22 – 52,141,151,153,157, I Cor. 13,9 -181
160 I Cor. 13,11 -169
I Cor. 1,24 -164 I Cor. 13,12 – 237
I Cor. 2, 6 – 55,157,190 I Cor. 14,19 -160
I Cor. 2, 7 -140 I Cor. 15,9 -124
I Cor. 2, 9 -167 I Cor. 15,22 – 90
I Cor. 2,13 -185 I Cor. 15,23 – 214
I Cor. 2,15 -185 I Cor. 15,28 -181
I Cor. 2,16 -126,176 I Cor. 15,32 -146
I Cor. 3,1 -185 I Cor. 15,45 – 73, 90,157
I Cor. 3, 6 – 71 I Cor. 15,47 – 90
I Cor. 3, 8 – 82,104,136 I Cor. 15,47-49 – 244
I Cor. 3,13 -185,214 I Cor. 15,49 – 248
I Cor. 3,16 -130 I Cor. 15,53-54 – 200,255
I Cor. 3,16-17 -180
I Cor. 3,18 -128,142 II Corinteni
I Cor. 3,19 – 54-55, 86 II Cor. 4,4 – 61
I Cor. 5,12-13 126 II Cor. 4,18 -118, 205, 228
316
II Cor. 5,2 – 256 Ef. 5,18 – 68,103
II Cor. 5,10 – 259 Ef. 5,19 -140
II Cor. 6,2 – 71 Ef. 5,23 – 63,151
II Cor. 6,16-17 “ 180 Ef. 6, 8 -193
II Cor. 8, 9 -151,156
II Cor. 9, 9 -119 Ef. 6,17 – 247
II Cor. 11,14 -135 Filipeni
Filip. 1,11 -184
Galateni Filip. 1,23 – 99,104
Gal. 1,15-23 -124 Filip. 2,10 -158
Gal. 2,2 – 70 Filip. 3, 6 -124
Gal. 2,19 – 83 Filip. 3, 8 -169
Gal. 3,13 -182 Filip. 3,13 – 91
Gal. 3,16 – 91 Filip. 3,19 – 68,149,157,168
Gal. 3, 28 -193 Filip. 3,20 – 267
Gal. 4, 25 -167, 249 Filip. 4,12-13 169
Gal. 5,17 – 68
Gal. 5,22 – 255 Filip. 4,18 – 221
Gal. 5,25 -108 Coloseni
Gal. 6,1 -185 Col. 1,14 -159
Gal. 6,10 -153 Col. 1,15 – 61
Col. 1,16 – 200, 213
Efeseni Col. 1,18 -151
Ef. 1,22 -151 Col. 1,26 – 61
Ef. 2, 2 -161 Col. 2,3 -153
Ef. 2,12 -105 Col. 2,8 -128
Ef. 2,14 – 72 Col. 2,18 -108
Ef. 3,18 – 235 Col. 2,23 – 267
Ef. 4,18 – 92 Col. 3,1 – 63
Ef. 4,19 – 73 Col. 3, 9-10 -157,179
Ef. 4, 22 -179 Col. 3,11 -181,193
Ef. 4,25 -129 Col. 3,16 -140
Ef. 5,1 -115 Col. 4,5 -126
317
1 Tes. 2,19 – 214
I Tes. 4,16-17 -184-185, 255
II Tesaloniceni
II Tes. 1,5 – 255
I Timotei
I Tim. 1,13 -124
I Tim. 2,2-3 -102
I Tim. 2, 4 -161
I Tim. 3,7 -123
I Tim. 4, 4 – 77,109,212
I Tim. 5, 8 -120
I Tim. 6, 9 – 86,248
I Tim. 6,10 -186
II Timotei
II Tim. 2,26 -123
II Tim. 3,16 – 258
II Tim. 4, 8 -102,119,216, 237
II Tim. 4,14 -178,214
Tit
Tit 3,4-61
Tit 3,10 – 74
Tit 3,14 – 209
Evrei
Evr. 1,3 – 213
Evr. 1,8 -189
Evr. 1,14 – 97
Evr. 3, 8 -146
Evr. 4,13 – 97-98 Evr. 7,14 -144 Evr. 9,1-2 -149 Evr. 11,4-7 -167 Evr. 11,14-16 -168 Evr. 12,11 -184 Evr. 12,22 – 249 Evr. 12,23 – 251 Evr. 13,16 – 221 Evr. 13,20 -191
Iacov
Iac. 1,5 -141
Iac. 2,14 – 83
Iac. 2,15 – 226 Iac. 2,20 – 219 Iac. 2,26 – 219 Iac. 3,1 – 93, 95 Iac. 3,2 – 95,124 Iac. 3,6 – 95 Iac. 3,15 -141 Iac. 3,17 -142 Iac. 3,18 -184 Iac. 4,1 – 84 Iac. 4,2 -154 Iac. 4,4 – 67 Iac. 4,6 – 231 Iac. 4,8 – 220 Iac. 5,1 – 85 Iac. 5,7 – 214 Iac. 5,12 -131 Iac. 5,20 -121
318
I Petru
I Pt. 1, 24 -111,137
I Pt. 2,2 – 89
IPt. 3,14-143
I Pt 3,21 – 99
I Pt. 5,4 – 207
I Pt. 5,5 – 231
II Petru
II Pt. 1,6 -104
II Pt. 1,10 -131
II Pt. 1,21 -166
II Pt. 2,19 -162
II Pt. 3, 9 -166
II Pt. 3,16 – 74
Iloan
I In 1,1 – 78, 213
I In 2,8 – 57
I In 2,13-14 – 90
I In 2,13 -179
I In 2,16 -162
I In 3,8-168
I In 3,17-18 – 83
I In 5,12 -148
I In 5,19 – 96
Apocalipsa
Apoc. 1,3 -182
Apoc. 2,23 -178
Apoc. 3,5 -106
Apoc. 5, 6 -140
Apoc. 10,1 -181
Apoc. 11,12 -181
Apoc. 12, 9 -138,163
Apoc. 21,2 – 249
Apoc. 21, 6 – 235
Apoc. 22, 7 -182
Apoc. 22,10 -182
Apoc. 22,12 -137,153,178
Apoc. 22,13 – 235
Apoc. 22,18 -182
Apoc. 22,19 -182
319
Colecţia Teologie Bizantină
Au apărut:
Eustratie din Constantinopol, Despre starea sufletelor după moarte
Viaţa Sfântului Vasile cel Nou. Vămile văzduhului şi vedeniile despre înfricoşătoarea Judecată
Viaţa Sfântului Nifon al Constanţianei
Sf. Dionisie al Alexandriei, (Pseudo) Maxim Mărturisitorul, (Pseudo) Ioan Gură de Aur, Comentarii şi catene la Ecclesiast
în pregătire:
Matei Vlastares, Respingere a erorilor latinilor
Sf. Eustatie, Mitropolitul Tesalonicului, Despre îndreptarea vieţii călugăreşti
Sf. Fotie Patriarhul Constantinopolului, Omilii
Sf. Filothei Kokkinos, Cuvânt despre Sfinţii Apostoli (ediţie critică a textului grec şi traducere în limba română)
Sf. Ioan Damaschin, Comentariu la Epistolele Sfântului Apostol Pavel
Colecţia Viaţa în Hristos
Seria „Pagini de Filocalie”
Au apărut:
Sf. Maxim Mărturisitorul, întrebări şi nedumeriri
Sf. Calist Angelicoudes, Trei tratate isihaste
Sf. Anastasie Sinaitul, Povestiri duhovniceşti
Sf. Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice
Cuviosul Teognost, Tezaurul
Sf. Calist 1, Patriarhul Constantinopolului, Omilii la Schimbarea la
Faţă, împotriva lui Gregoras
Sf. Macarie Egipteanul, Cuvinte ascetice şi epistole, vol. 1, II
321
Sf. Teodor Studitul, Catehezele mari. Cartea a II-a
Sf. Teodor Studitul, Catehezele mici
Sf. Grigorie Palama, Omilii, vol. 1, II, III
Cuviosul Nicolae Kataskepenos, Sfântul Chiril Fileotul viaţa caFilocalie
Cuviosul Acachie Savaitul, Tâlcuire la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul
în pregătire:
Sf. Calist 1, Patriarhul Constantinopolului, împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este. Capete despre curăţia sufletului şi omilii alese
Sf. Nil al Ancyrei, Comentariu la Cântarea Cântărilor (ediţia integrală); Povestiri
Marcu Monahul, Scrieri ascetice
Seria „Hagiographica”
Au apărut:
Viaţa Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viaţa fericitei Marta
Sf. Nicodim Aghioritul, NoulMartirologhion
Sfântul Spiridon al Trimitundei: portret hagiografic bizantin
în pregătire:
Sfântul Mare Mucenic Mina: dosar hagiografic
Sfântul Atanasie Athonitul: dosar hagiografic
Monahul Moise Aghioritul, Sfinţii Sfântului Munte
Seria „Mărgăritare”
Au apărut:
Cuviosul Teognost, Cuvinte despre pocăinţă şi moarte
Sf. Nil Ascetul, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor
Sf. Pacian al Barcelonei, Despre cei ce se pocăiesc
Simeon Mitropolitul Evhaitelor, Ioan Pustnicul, Vasile Maleinos, Epistole ascetice
Sf. Neofit Zăvorâtul, Omilii la Maica Domnului
Sf. Grigorie cel Mare, Despre minunile Părinţilor italieni
Fericitul Augustin episcopul Hiponei, Despre înfrânare
Sf. Neofit Zăvorâtul, Viaţa Sfântului Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei
Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Sfintei Sinclitichia şi alte scrieri ascetice Fericitul Augustin episcopul Hiponei, Despre viaţa fericită Minunile Maicii Domnului de la Izvorul Tămăduirilor
Sf. Atanasie cel Mare, Epistola către Marcelin despre tâlcuirea Psalmilor cum dobândim cunoaştere şi vindecare din Scripturi
în pregătire:
Petru Monahul, Viaţa Sfântului Ioanichie cel Mare Sf. Macarie Egipteanul, Epistola mare
Seria „Imnografie bizantină”
Au apărut:
Sf. Ioan Mavropous Mitropolitul Evhaitelor, Canoane de mângâiere la Domnul nostru Iisus Hristos şi la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (ediţia 1,2015; ediţia a II-a, 2022)
Matei Kamariotis, Canoane la dumnezeiasca Schimbare La Faţă
Sf. Iosif Imnograful, Canoane de rugăciune la Sfântul Arhanghel Mihail
Sf. Fotie Patriarhul Constantinopolului, Sf. Ioan Mavropous Mitropolitul Evhaitelor, Canoane la Sfântul Ierarh Nicolae Arhiepiscopul Mirelor Lichiei
Sf. Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Canoane de mângâiere, împotriva celor opt gânduri ale răutăţii (ediţia 1, 2019; ediţia a II-a, 2022)
323
Sf. Iosif Imnograful, Canoane de rugăciune la Sfântul Apostol Toma Sf. Andrei Criteanul, Canon de rugăciune la sărbătoarea întâmpinării Domnului
Sf. Ioan Mavropous Mitropolitul Evhaitelor, Sf. Andrei Criteanul, Canoane la Sfântul Ioan Botezătorul
Sf. Iosif Imnograful, Sf. Andrei Criteanul, Canoane de rugăciune La Sfântul Mare Mucenic Gheorghe
Sf. Iosif Imnograful, Canoane de rugăciune la Sfântul Mare Mucenic Pantelimon
Sf. Iosif Imnograful, Canoane de rugăciune la Sfântul Ioan Evanghelistul
Sf. Nicodim Aghioritul, Noul Theotokarion (ediţia 1,2011, ediţia a II-a, 2019, ediţia a Ill-a, 2022)
în pregătire:
Sf. Clement Imnograful, Sf. Teofan Graptul, Canoane de rugăciune pentru cei adormiţi
Sf. Ioan Mavropous Mitropolitul Evhaitelor, Canoane de rugăciune la Sfântul Ioan Gură de Aur
Sf. Ioan Mavropous Mitropolitul Evhaitelor, Canoane de rugăciune la Sfântul Apostol Pavel
Seria de autor „Sf. Neofit Zăvorâtul din Cipru”
Au apărut:
Vol. 1: Zece Cuvinte despre poruncile lui Hristos; Cincizeci de capete
Vol. 2: Cateheze
Vol. 3: Panegirice
Vol. 4: Tâlcuire la Hexaemeron; Tâlcuire la Psaltire şi la Ode; Tâlcuire la Cântarea Cântărilor
Vol. 5: Tâlcuire la canoanele celor douăsprezece praznice împărăteşti; Despre arhieria lui Hristos; Despre Duhul Sfânt şi la Sfânta Cincizecime; Cartea minunii dumnezeieşti; Epistole
324
Seria de autor „Sf. Grigorie Palama”
A apărut:
Vol. i. Omilii. Ediţia integrală
în pregătire:
Vol. 2: Tratate demonstrative despre purcederea Duhului Sfânt
Vol. 3: Triade în apărarea celor ce se liniştesc în chip sfânt
Seria de autor „Sf. Andrei Criteanul”
în pregătire:
Vol. 1: Canoane, tomul 1. Canoane la Praznice împărăteşti
Vol. 2: Omilii, tomul 1. Omilii la Praznice împărăteşti
Seria de autor „Sf. Maxim Mărturisitorul”
în pregătire:
Vol. 1: Capete ascetice
Seria de autor „Sf. Anastasie Sinaitul”
în pregătire:
Vol. 1: Comentariu la Hexaemeron
Vol. 2: întrebări şi răspunsuri; Povestiri duhovniceşti; Omilii
325
„Deşertăciunea deşertăciunilor, a zis Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune.
Să-şi deschidă urechea Biserica. Întrucât către ea îşi grăieşte cuvintele Ecclesiastul. Toate câte ne amăgesc cu privire la viaţa aceasta şi cu câte suntem amăgiţi sunt deşertăciunea deşertăciunilor: şi adunarea bogăţiei, şi sârguinţa desfătării, şi iubirea de putere, întru acestea toate, omul se osteneşte în zadar şi de prisos, toate acestea cheltuiesc timp, iar timpul, la rândul lui, îl cheltuieşte pe Când viaţa noastră trece sau când ne ajunge sfârşitul, nimic din cele amintite aici nu mai stă lângă noi, iar noi suspinăm, ca unii care ne-am trudit în zadar şi în deşert. Iar dacă nu mă crezi, ascultă cele ce urmează.
Ce folos are omul în toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?
Vorbeşte despre ostenelile cele de jos, de lucrările pământului, de sudorile vărsate pentru lut, întru care ce folos avem? Care bogat, fiind de doi coţi înălţime, a devenit de trei coţi? Cine, neavând ochi, i-a putut cumpăra pe aceştia cu bani? Trebuie, aşadar, ca trudele noastre să le trimitem mai presus de soare. Căci acolo ajung trudele virtuţilor. Cel credincios îşi are ogorul în cer şi meşteşugurile cerului le cunoaşte.”
Sf. Dionisie al Alexandriei
Ecclesiastul, una dintre cele mai frumoase cărţi biblice de înţelepciune, şi-a aflat, în Părinţii Bisericii, minunaţi interpreţi. Dintre vechile comentarii ale acestei cărţi, am ales pentru acest volum trei, reprezentative pentru epocile în care au fost scrise: Comentariul Sfântului Dionisie al Alexandriei (secolul al III-lea), recent reconstituit din catene, urmat de un foarte frumos comentariu datând din secolele VII-VIII, atribuit uneori Sfântului Maxim Mărturisitorul, şi un al treilea, mai scurt, posibil ieşit din condeiul Sfântului Ioan Gură de Aur. Trei bijuterii în care înţelepciunea Părinţilor descoperă înţelepciunea lui Dumnezeu.