SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI GLAFIRE

COLECŢIADUMITRU STĂNILOAE
OPERE COMPLETE
seria TRADUCERI
II
SFÂNTUL CHIRIL ARHIEPISCOPUL ALEXANDRIEI
GLAFIRE LA CĂRŢILE LUI MOISE
tomul 1
BASILICA
COLECŢIA DUMITRU STĂNILOAE
OPERE COMPLETE
seria TRADUCERI
COLECŢIA DUMITRU STĂNILOAE
OPERE COMPLETE
seria TRADUCERI
II
SFÂNTUL CHIRIL ARHIEPISCOPUL ALEXANDRIEI
GLAFIRE LA CĂRŢILE LUI MOISE
tom 1
Facerea [cărţile I-VII]
TRADUCERE DIN LIMBA GREACĂ VECHE şi NOTE DE PREOT ACADEMICIAN DUMITRU STĂNILOAE
CARTE PUBLICATĂ CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
EDITURA BASILICA A PATRIARHIEI ROMÂNE BUCUREŞTI 2021
Ediţia de faţă reproduce textul apărut în vol. 39: Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a doua, din colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti (Ed. IBMBOR, 1992). Traducerea s-a făcut de Pr. acad. Dumitru Stăniloae din limba greacă veche după ediţia KYPIAAOY APXIEniEKOIIOT AAEEANAPEIAE, FAAQYPQN, publicată de Jacques Paul Migne în Patrologia Cursus Completus. Series Graeca, tom 69, col. 13-386.
Coordonator de colecţie Ion-Dragoş Vlădescu
Redactor Anişoara Berbece
Corector Constantin Spăimuş
Tehnoredactor Constantina Cristea
Ilustraţia copertei: Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei -frescă
Reproducerea integrală sau parţială a textului, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă (ex. scanare, xeroxare, transpunere în format electronic sau audio), punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără acordul scris al Editurii BASILICA a Patriarhiei Române reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CHIRIL AL ALEXANDRIEI, sfânt
Glafire la cărţile lui Moise Sfântul Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei; trad, din lb. greacă veche, introd. şi note de preot academician Dumitru Stăniloae; carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. bucureşti: Basilica, 2021
2 vol.
ISBN 978-606-29-0416-6
Tom 1: Facerea (cărţile I-VII). – 2021. iSBN 978-606-29-0417-3
I. Stăniloae, Dumitru (trad.; pref.)
2
© Editura BASILICA a Patriarhiei Române – 2021
ISBN 978-606-29-0417-3
www.editurapatriarhiei.ro
editura@patriarhia.ro
Tipărit la TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEŞTI
Telefon: 021.335.21.29; 021.335.21.28; Fax: 021.335.19.00
e-mail: magazin@editurapatriarhiei.ro, tipografia@patriarhia.ro
CUVÂNT ÎNAINTE
„în toate scrierile lui Moise se dă de înţeles, ca prin ghicitură, taina lui Hristos.” Cu aceste cuvinte îşi începe scrierea de faţă Sfântul Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei, sintetizând în ele scopul pe care şi l-a propus, anume acela de a ajunge la înţelesurile adânci, duhovniceşti, ale Sfintei Scripturi, în cazul de faţă plecând de la Pentateuh, adică de la cele cinci cărţi ale Sfântului Proroc Moise (Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul), urmărind să facă străvezie taina lui Hristos pe care acestea o conţin.
Văzând cercetarea Sfintelor Scripturi ca „pricină a vieţii veşnice şi a toată bucuria sufletească”, Sfântul Chiril ne îndeamnă să ne aplecăm mai mult asupra citirii textelor biblice, căutând să aflăm în acestea „mărgăritarul ascuns, adică pe Hristos”.
Explicând acest gând, Părintele Dumitru Stăniloae, traducătorul operei Sfântului Chiril în limba română, scria într-una din notele sale de subsol: „toată Scriptura este cuvânt revelat al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu vorbeşte prin Cuvântul Său ipostatic, Care e sânul potenţial şi Subiectul tuturor cuvintelor şi actelor Lui în istoria omenească. Chiar în actul creării lumii, prin El se dă fiinţă plasticizată cuvintelor Lui şi persoanele care vin la existenţă sunt chipuri ale Sale, cu care conlucrează, dacă ele voiesc, în desfăşurarea istoriei ca pregătire pentru venirea
6
Sa în trup şi pentru mântuirea lumii prin El. Istoria se alcătuieşte din faptele celor ce-L recunosc pe Cuvântul neîntrupat şi apoi întrupat, pentru a ajunge la viaţa veşnică în El, şi din faptele celor care-E contestă atât pe El, cât şi sensul istoriei. Aceasta este tema fundamentală a istoriei”.
Pasajele din Scriptură pe care Sfântul Chiril le consideră „mai subtile” şi pe care le tâlcuieşte vizează diferite persoane veterotestamentare (ca Adam, Cain şi Abel, Noe, Avraam şi Melchisedec, Isaac, Rebeca, Esau, Iacov, Iosif fiul lui Iacov, Iuda şi Tamara, Efraim şi Manase, Ruben, Simeon, Levi, Zabulon, Isahar, Dan, Gad, Aşer, Neftali, Veniamin ş.a.) sau unele istorisiri (ca zidirea turnului Babel, naşterea lui Moise, jertfa mielului, mana cerească şi prepeliţele trimise în pustie, semnele săvârşite prin Moise, urcarea pe muntele Sinai a lui Moise, Aaron şi a celor dimpreună cu ei, curăţirea leprei, cercetarea pământului făgăduinţei, şarpele de aramă, pietrele tencuite cu var, alegerea lui Iosua ş.a.).
în toate acestea, după cum arată autorul, se fac cunoscute, deşi „prin ghicitură”, în mod real tainele împărăţiei lui Dumnezeu. „Mai întâi scrie Sfântul Chiril cu folos, vom relata cele expuse în istorisire. Apoi, vom arăta că în istorisire este redată, prin tipuri şi umbre, taina lui Hristos şi, lămurindu-le cum se cuvine, le vom clarifica înţelesul.” Iar în alt loc Sfântul Părinte întăreşte cele spuse astfel: „Aşa cum cei deprinşi în arta pictării tablourilor unesc umbrele cu formele variate schiţate prin culori, aducându-le la o vedere mai clară şi dând tabloului mult farmec, la fel şi înţelepciunea Făcătorului a toate, adică Dumnezeu, arată de mai înainte în chip subtil frumuseţea tainei prin multe fapte de laudă, pentru ca cei călăuziţi spre cunoaştere, înţelegând ca prin ghicitură
7
învăţătura anticipată şi prevestită, să o aibă ca ajutor spre primirea adevărului”.
Glosând pe marginea textului patristic, traducătorul cărţii arată şi el că „Dumnezeu prefigura istoria viitoare în tipurile anterioare” şi că „istoria apare ca o scară care urcă de la umbre la Adevăr”. Apoi, dezvoltând aceste idei, Părintele Stăniloae scrie că „Hristos se poate vedea schiţat cu destulă claritate în chipurile unor persoane din Vechiul Testament, însă, în faptele lor, nu se poate vedea tot aşa de clar opera Lui mântuitoare sau iconomia Lui. Istoria creaţiei nu e îndreptată numai în general spre veşnicia noastră în Dumnezeu şi nu e numai condusă în general spre această veşnicie prin năzuinţa noastră spre desăvârşire, ci are imprimată în ea, ca într-un şir de chipuri mereu mai clare, modul cum înaintăm spre veşnicie prin Hristos, ca Dumnezeu coborât la noi, şi prin faptele Lui mântuitoare: pornirea spre jertfă şi aspiraţia spre viaţa viitoare în Dumnezeu de la capătul scării istoriei. Istoria nu este o desfăşurare întâmplătoare de fapte, ci are imprimată în ea planul de mântuire în Hristos”.
În final, remarcăm smerenia sau cuvioşia cu care se apropie Sfântul Chiril de textele biblice pe care încearcă să le lămurească „în mod cuvenit”, spre a ne fi de folos duhovnicesc, păzindu-se deci de slava deşartă, iar aceasta se vede deplin în cuvintele sale: „dacă s-ar întâmpla să nu izbutim să le tâlcuim (istorisirile biblice, n.n.) în mod cuvenit spre folosul celor care le vor citi, din pricina înţelegerii noastre slăbănogite sau a marii lor lipse de claritate, îi rugăm să fie îngăduitori”. Altfel spus, lucrarea Sfântului devine o reală slujire în Duh şi Adevăr.
Binecuvântăm, cu multă bucurie, publicarea celor două tomuri ale acestui nou volum al Sfântului Chiril,
8
Arhiepiscopul Alexandriei, cu titlul Glafire la cărţile lui Moise, care, împreună cu Filocalia, Patericul, Proloagele sau Vieţile Sfinţilor, ne ajută să cultivăm un discernământ spiritual atât de necesar în vremurile noastre, când trebuie să distingem cu atenţie între Duhul lui Hristos şi duhul lumii căzute (idolatre), între dreapta credinţă şi falsa credinţă, între libertatea sfântă de a face binele şi libertatea demonică de a face răul, între iubirea sinceră şi iubirea înşelătoare, între iubirea milostivă şi iubirea posesivă, între mode efemere şi valori eterne.
f DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Duminica a 4-a din Sfântul şi Marele Post (a Sfântului Cuvios Ioan Scărarul)
NOTA TRADUCĂTORULUI
în Introducerea la traducerea lucrării Sfântului Chiril, închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, am scris câteva cuvinte despre opera publicată în acest volum.
Sfântul Chiril plănuia să alcătuiască această operă pe când lucra încă la cea anterioară. Amândouă au fost finalizate înainte de a intra în luptă cu Nestorie, în anul 429, se pare. Dacă în prima scriere s-a concentrat mai mult asupra interpretării jertfelor din Vechiul Testament ca umbre ale jertfei lui Hristos şi ale jertfelor noastre duhovniceşti, în scrierea de faţă se concentrează în mod deosebit asupra prezentării lui Hristos sub chipul (umbra) unor personaje, acte şi jertfe din cele cinci cărţi ale Pentateuhului, în special din Facerea şi Ieşirea. Titlul Glafire poate fi tradus ca „Transparenţe pline de graţie sau de încântare în Pentateuh”. Cartea este de o mare şi subtilă bogăţie de gânduri despre Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, Cel pe de o parte Dumnezeu şi pe de alta om, despre minunata unire între dumnezeirea atotputernică şi omenitatea smerită, unită cu El şi în El. Hristos are în Sine toată smerenia, dar e voită, e liberă, nu impusă de vreo lege şi, de aceea, prin lucrarea Sa mântuitoare devine cu atât mai mult o pildă puternică.
Sfântul Chiril consideră că, prin lucrarea mântuitoare, Hristos readuce omul în starea de la început,
10
dinainte de păcat. Însă El, ca om, Se înalţă la o stare care depăşeşte posibilităţile a tot ceea ce este omenesc. Descrierile lui Hristos în această scriere sunt atât de subtile, atât de nuanţate, atât de bogate în paradoxuri, atât de adânci, de duhovniceşti, încât este greu să le reduci la formulări simpliste.
Aş putea spune că nu am mai citit o carte atât de bogată în adâncimea tainei lui Hristos ca aceasta. De aceea, sper că ea va fi de mare folos duhovnicesc cititorilor, va avea o puternică forţă convingătoare asupra lor şi va aduce o importantă contribuţie la îmbogăţirea teologiei şi culturii româneşti.
Preot academician DUMITRU STĂNILOAE
CARTEA I A GLAFIRELOR1 LA FACEREA
în toate scrierile lui Moise se dă de înţeles, prin ghicitură, taina lui Hristos
„Cercetaţi Scripturile” (Ioan 5, 39), a spus Hristos poporului iudeu, arătând foarte limpede că nu poate ajunge cineva la viaţa veşnică, dacă nu va scormoni ca după o comoară litera Legii, căutând în ea mărgăritarul ascuns, adică pe Hristos, „în Care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei”, după cuvântul fericitului Pavel (Col. 2, 3). Despre această atât de preacinstită şi minunată înţelepciune şi cunoştinţă a spus undeva şi Solomon: „De o vei căuta pe ea ca pe argint şi o vei cerceta ca pe nişte comori, atunci vei înţelege frica de Domnul şi vei afla cunoştinţa lui Dumnezeu” (Pilde 2, 4-5).
1 Titlul Glafire la Facerea s-ar putea traduce cu „Răzuiri”, „Dezvăluiri”, sau „Transparenţe” în Cartea Facerea (apoi în celelalte cărţi ale lui Moise), căci prin ele straturile de umbre aşternute peste înţelesurile ei adânci referitoare la Hristos se răzuiesc, se dezvelesc (se înlătură) sau devin transparente.
14
Pentru cei ce laudă viaţa fără prihană, caută să împlinească faptele cele mai bune şi mai înalte şi să-şi umple minţile cu lumina dumnezeiască niciun lucru nu este de trebuinţă egală cu acela de a se adânci în cuvintele de necuprins ale lui Dumnezeu şi de a-şi face din Sfânta Scriptură un sfeşnic (o făclie), aşa cum strigă Psalmistul, zicând: „Sfeşnic picioarelor mele este legea Ta” (Ps. 118,105).
Drept aceea, de vreme ce iubirea faţă de cercetarea tainei lui Hristos este în chip clar şi vădit pricină a vieţii veşnice şi a toată bucuria sufletească, să ne silim din nou chiar mai înainte de cercetarea tuturor celor care ne privesc -, vărsându-ne cu folos sudoarea, să adunăm toate cele prin care ni se dă de înţeles2 această taină şi să explicăm fiecare dintre înţelesurile celor care au în ele sensuri subtile şi, uneori, ceva din adevărul ce se descoperă în contemplaţii, ca celor mai învăţaţi să le fie bun prilej şi ca nişte trepte care să-i urce spre cunoştinţa cea mai bună sau cea mai presus de toate.
Mai întâi, cu folos, vom relata cele expuse în istorisire. Apoi, vom arăta că în istorisire aceasta (taina lui Hristos) este redată prin tipuri şi umbre şi, lămurindu-le cum se cuvine (înlăturând umbrele), le vom clarifica înţelesul.
2 Toată Scriptura este cuvânt revelat al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu vorbeşte prin Cuvântul Său ipostatic, Care e sânul potenţial şi Subiectul tuturor cuvintelor şi actelor Lui în istoria omenească. Chiar în actul creării lumii, prin El se dă fiinţă plasticizată cuvintelor Lui şi persoanele care vin la existenţă sunt chipuri ale Sale, cu care conlucrează, dacă ele voiesc, în desfăşurarea istoriei ca pregătire pentru venirea Sa în trup şi pentru mântuirea lumii prin El. Istoria se alcătuieşte din faptele celor ce recunosc pe Cuvântul neîntrupat şi apoi întrupat, pentru a ajunge la viaţa veşnică în El, şi din faptele celor care-L contestă atât pe El, cât şi sensul istoriei. Aceasta este tema fundamentală a istoriei.
15
Astfel, cuvântul ne va ridica la taina lui Hristos, avându-L pe El ca sfârşit (ţintă), de vreme ce este adevărat că „Hristos este sfârşitul Legii” şi al Prorocilor (Rom. 10,4).
Iar dacă s-ar întâmpla să nu izbutim să le tâlcuim în mod cuvenit spre folosul celor care le vor citi, din pricina înţelegerii noastre slăbănogite sau a marii lor lipse de claritate, îi rugăm să fie îngăduitori.
Dar e bine de ştiut că, alcătuind cele şaptesprezece cărţi despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr şi adunând din Scriptură o mulţime de texte, din iconomie, am rezervat pentru această scriere pasaje din Scriptură pe care le-am lăsat necercetate, deşi uneori, siliţi de trebuinţa cuvântului, s-a întâmplat să pomenim anumite lucruri din cuprinsul lor. Vom începe deci cu cercetarea unor pasaje mai subtile şi mai alese din Facerea. Astfel, parcurgând cele cinci cărţi ale lui Moise, vom cerceta şi cele prezentate în alte cărţi ale Scripturii, folositoare scopului pe care ni l-am propus.
Despre Adam
1. Preasfântul Pavel, învăţatul cel adevărat în cele ale Legii, cugetând la taina mântuirii prin Hristos, spune că în El s-a făcut recapitularea celor din cer şi a celor de pe pământ, prin bunăvoirea lui Dumnezeu şi Tatăl (cf. Efes. 1,10) prin recapitulare înţelegând îndreptarea din nou a tuturor, adică readucerea tuturor celor corupte la starea în care erau la început3 -, căci şi-a amintit după
3 Avem aici înţelesul lucrării mântuitoare a lui Hristos ca refacere a umanului aşa cum a fost creat de Dumnezeu, şi nu ca o satisfacere juridică a onoarei lui Dumnezeu, jignită de oameni prin păcat. Chiar prin asumarea în Persoana Fiului lui Dumnezeu, deci prin legătura în care a fost pusă cu Dumnezeu, firea omenească a fost refăcută. A fost o refacere întărită prin Jertfă şi înviere. Această eliberare de egoism a firii umane aduce şi o reunificare a tuturor în Hristos.
16
cuviinţă de cuvântul lui Dumnezeu grăit prin proroci: „Nu vă aduceţi aminte cele dintâi, şi nu cugetaţi la cele vechi. Iată Eu fac noi cele ce răsar acum, şi le veţi cunoaşte pe ele” (Is. 43, 18-19). Drept aceea şi el, ca unul ce era hrănit cu descoperirile dumnezeieşti, a arătat că cele spuse nouă în acestea sunt împlinite în Hristos, zicând: „Drept aceea, de este cineva în Hristos, este făptură nouă: cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi” (2 Cor. 5,17; Apoc. 21, 5), fiindcă în Hristos ne-am realcătuit şi ne-am făcut făptură nouă. Şi în El, şi numai în El, ne-am îmbogăţit cu un nume nou, căci am fost numiţi cu numele lui Hristos.
Acelaşi dumnezeiesc Pavel zice iarăşi despre noi: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5, 24), pentru că viaţa celor în Hristos e sfântă, mai presus de patimi şi de necurăţia pământească4.
Iar că avea să ne fie dăruit numele prin care suntem numiţi ai lui Hristos e vădit din faptul că Dumnezeu însuşi a strigat prin glasul sfinţilor: „celor ce slujesc Mie li se va pune un nume nou, care va fi binecuvântat pe pământ” (Is. 65,15-16), fiindcă vor lăuda pe Dumnezeu cel adevărat. Cel ce a ales
4 Cât de străini de Hristos sunt neoprotestanţii, care dispreţuiesc Crucea pe motiv că lui Hristos nu i-ar plăcea să I se amintească de ea, pentru că n-ar fi primit-o decât de silă! Omenescul nu se poate mântui fără cruce, căci numai prin ea omorâm patimile păcătoase. Crucea este singura cale spre înnoire, spre înviere, spre mântuire. Ea este esenţa Creştinismului. Cei ce refuză Crucea nu sunt ai lui Hristos.
17
să cugete cele drepte şi cuvenite nu se va mai îndoi că toate s-au făcut noi în Hristos. Deci, să considerăm îndreptarea ca o îndepărtare de tot ceea ce e vechi, de tot ce nu e tare şi întreg, de tot ce e corupt, de tot ce s-a abătut fără judecată de ceea ce era la început. Cel ce va înţelege că scopul cuvântului nostru constă în aceasta nu va greşi.
2. Deci Dumnezeu, Meşterul cel desăvârşit al tuturor, S-a folosit de Puterea proprie şi atotfăcătoare, adică de Fiul, spre a săvârşi tot ce era de făcut, căci „Toate printr-însul s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut” (Ioan 1,3). Prin El a creat, la început şi înainte de altele, cerul şi pământul şi le-a chemat spre fiinţă, deci nu au fost vreodată. Iar dacă cineva ar întreba: Cum a fost posibil?, va auzi de la noi acest cuvânt înţelept şi foarte bun: „Cine a cunoscut gândul Domnului, sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Rom. 11,34).
Dar dacă cineva ar voi să afle acestea, ar avea nevoie neîndoielnic şi numaidecât de o minte şi de o înţelegere ca cele proprii lui Dumnezeu5. Dar că sfaturile (cugetările) noastre sunt neînsemnate şi cu totul de nimic în raport cu cele ale lui Dumnezeu, ne va arăta El însuşi, zicând: „Nu sunt gândurile (sfaturile) Mele ca gândurile voastre, nici căile Mele ca ale voastre. Ci, pe cât e de departe cerul de pământ, pe atât sunt de departe căile Mele de căile voastre şi cugetările Mele de cugetările voastre” (Is. 55, 8-9). Să se renunţe deci la întrebarea despre acestea ca la ceva de prisos şi de neînţeles, căci Dumnezeu creează precum ştie şi ca Singurul care poate.
5 Ca să înţelegi cum şi de ce face Dumnezeu ceva, trebuie să ai de fapt mintea Lui, dar aceasta ar însemna să-L ai în tine. Numai Dumnezeu poate şti cum a putut face din nimic lumea.
18
Deci după ce, la început, au fost făcute cerul şi pământul, mulţimea apelor s-a adunat într-un loc, fiindcă trebuia să se supună Celui ce a spus6: „Să se adune apa într-o adunare” (Fac. 1,9). S-a descoperit deci pământul şi a odrăslit pretutindeni o mare varietate de plante şi o bogăţie neobişnuită de pomi roditori. S-a ivit discul soarelui şi cel al lunii şi fiecare avea măsura proprie, fiind pus de la început să stăpânească (ziua sau noaptea) prin lege de la Dumnezeu. Căci soarele a fost rânduit pentru zi şi pentru luminare, iar luna pentru noapte şi întuneric. De asemenea, cerul întreg era plin de stele. Şi, din momentul facerii, le-a rânduit o lege, zicând: „Şi să fie spre semne şi spre vremi şi spre zile şi spre ani. Şi să fie spre luminare întru tăria cerului, ca să lumineze pe pământ” (Fac. 1,14-15).
Şi, fiindcă Făcătorul tuturor este Viaţa prin fire, a făcut şi firea celor din apă, maica celor care înoată, şi firea celor din aer, maica zburătoarelor. Iar pământului i-a poruncit să scoată firea de multe feluri a animalelor şi neamurile fiarelor sălbatice şi, îndată, s-au făcut toate potrivit poruncii Sale şi într-un mod mai presus de înţelegere.
Şi Cuvântul Făcător7 era în fiecare dintre cele făcute prin simpla Lui voire. Iar fiindcă Meşterului tuturor îi era plăcută podoaba celor făcute, la urmă a adăugat
6 în orice poruncă creatoare a lui Dumnezeu e activă voia Sa, ca forţă ce aduce în existenţă sau pune în mişcare o parte a creaţiei. Dar voia Lui, ca forţă activă ce creează sau pune în mişcare laturile (componentele) creaţiei, e totodată un gând al Lui, o raţiune a acelei laturi sau mişcări, în armonie cu celelalte.
7 Cuvântul Creator era în fiecare prin raţiunea ce-şi avea originea în El. Fiecare era o raţiune şi un cuvânt plasticizat, cu originea în Cuvântul şi Raţiunea creatoare ipostatică.
19
alt gând (sfat): să facă pe cel pentru care au fost făcute toate, adică pe om. Căci Făcătorul tuturor, fiind bun prin fire, mai bine zis însuşi Binele, trebuia să Se facă cunoscut şi nouă ca ceea ce este8. Trebuia ca pământul să se umple de cei ce ştiu să-L slăvească şi care să cunoască slava Făcătorului din frumuseţea făpturilor, precum s-a scris. Pentru că, aşa cum zice prorocul Isaia: „Nu în zadar l-a făcut pe el” (adică pământul), „ci spre a fi locuit9″ (45, 18). Era deci absolut necesar să plăsmuiască o făptură cuvântătoare (raţională), căreia cele apărute înainte de ea să-i fie spre bucurie, vădindu-se făcute să-i slujească spre întreţinere10. De aceea, arătând mai înainte
8 Cine altul putea cunoaşte pe Dumnezeu ca bun, dacă nu o fiinţă capabilă de cunoaştere? De aceea, Dumnezeu trebuia să creeze şi o fiinţă capabilă de o cunoaştere conştientă. Propriu-zis, fără conştiinţă nu există nici cunoaştere. Desigur, acest „trebuia” nu înseamnă că Dumnezeu a fost silit de o lege internă sau externă să facă pe om. Dar, odată ce S-a hotărât să creeze o realitate deosebită de El pentru o relaţie bilaterală cu ea (lumea), omul nu putea lipsi din ea.
9 în greceşte: „ca să fie casă”. Numai omul poate face din natură o „casă” a lui, o casă ce-i este familiară în mod conştient. Astăzi, când poluarea naturii ameninţă să facă dificil de locuit pământul, care cu greu mai poate fi o casă pentru om, se iveşte necesitatea de a apăra pământul în calitatea lui de „casă”. Dar nu omul a făcut pământul potrivit să-i fie „casă”, ci Cineva mai presus de pământ, mai tare şi decât omul, însă Care înţelege omul.
10 Cele necesare omului trebuiau să fie create înaintea lui, căci omul nu putea exista nicio clipă fără aer, spre exemplu. Pe de altă parte, natura nu se arată numai necesară omului, ci şi fără rost în absenţa omului. Pentru ce ar fi fost făcută ca bună pentru întreţinerea omului, dacă el nu ar fi existat? Raţionalitatea naturii se întemeiază pe faptul că e făcută pentru om fiinţa pe care o întreţine -, pentru ca prin raţiunea lui să-şi dea seama de raţionalitatea ei. Dar pentru ce ar trebui să-şi dea seama de raţionalitatea ei?, dacă nu pentru a slăvi pe Cel care a făcut-o astfel pentru el, fiindcă nici ea nu s-a putut face astfel, nici el.
20
cerul şi pământul şi cele care le populează în podoaba cuvenită, a purces la alcătuirea omului, având cugetarea la el înainte de facerea lui, aşa cum a cugetat şi întemeiat prin Cuvântul Său şi toată cealaltă zidire.
Deci pentru ca omul, făptură cuvântătoare cu adevărat minunată şi după chipul lui Dumnezeu, să nu fie nici considerat o reprezentare (imitaţie) a slavei supreme, dar nici nimic dintre cele create să nu fie asemenea lui, Dumnezeu a cinstit această făptură cu voinţă şi cu calitatea de operă a mâinilor Sale. Plăsmuindu-l din pământ, l-a făcut făptură cuvântătoare şi, pentru a-şi depăşi raţiunile propriei firi, l-a întipărit îndată cu Duhul cel nestricăcios şi de viaţă Dătător11, căci s-a scris: „Şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu” (Fac. 2, 7).
Apoi l-a învrednicit de Rai şi de desfătările de acolo şi i-a dat stăpânirea peste toate cele de pe pământ. L-a pus stăpânitor peste peşti şi păsări, i-a supus turmele animalelor sălbatice, ba i-a dat puterea şi să păşească peste vieţuitoarele veninoase şi peste cele împreună cu acelea. Şi a poruncit tuturor, prin legile naturale, să se teamă de om. Deci omul era chipul slavei supreme şi icoana puterii dumnezeieşti pe pământ.
Dar, deoarece cel rânduit să se ridice la atâta slavă şi desfătare trebuia să străvadă că are pe Dumnezeu deasupra lui ca împărat şi Domn, ca nu cumva, prin
11 Se insistă asupra fiinţei paradoxale a omului. El participă la însuşirile lui Dumnezeu prin cunoaştere conştientă, prin voinţă, dar, fiind creatură, nu e o imitaţie exactă a lui Dumnezeu. Este chip din pământ, dar făcut incoruptibil prin duhul de viaţă dătător primit prin lucrarea Duhului dumnezeiesc.
21
atâtea bunătăţi date de-a gata, să alunece în gândul că e liber de stăpânirea şi de puterea Celui ce stăpâneşte peste toate, i-a dat îndată o lege şi a însoţit încălcarea ei cu teama de pedeapsă12. Raţiunea păcatului nu era în cele de pe pământ, de vreme ce nu exista decât un singur om. Deci, ca el să se supună legii, i-a găsit şi un mod de păzire a acesteia13: „Din tot pomul din rai, zice, să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri” (Fac. 2,16-17).
Apoi, scoţând o coastă a lui Adam, a plăsmuit femeia spre a-i sluji la naşterea de prunci şi, ca una de acelaşi neam, să-i fie împreună-vieţuitoare şi să trăiască împreună în simplitate. Dar din cauză că femeia a fost dusă la neascultare prin vicleniile diavolului, făcându-şi rodul pomului oprit fruct de mâncare, şi strămoşul Adam s-a rostogolit împreună cu ea, firea omenească,a fost osândită la moarte îndată. Şi Dumnezeu a spus femeii: “Întru dureri vei naşte fii”, iar lui Adam: „Blestemat va fi pământul pentru tine” (Fac. 3, 16, 17). Şi, pe lângă acestea, au fost scoşi din locurile îmbelşugate şi plăcute de la început şi din desfătarea Raiului. Şi atunci când au aflat că erau goi şi aveau nevoie de veşminte, Dumnezeu, milostivindu-Se, le-a dat hainele de piele gătite pentru ei. Şi au numit pământul mamă şi s-au îmbrăcat în veşmântul
12 Sfântul Chiril vede rostul opreliştii puse lui Adam nu atât în ferirea lui de plăcerea procurată de dulceaţa unui fruct, cât în menţinerea în el a conştiinţei că are mai presus de el un Stăpânitor, deci că depinde de Acela, ceea ce îl fereşte de mândrie.
13 Păcatul este neascultare, ieşire din legătura cu singura Existenţă care are Viaţa în Sine. De aceea, păcatul rezultă şi din alipirea la cele create, care nu pot da viaţă adevărată.
22
stricăciunii, nelipsindu-le nimic, socotesc, din nenorocirea ultimă (extremă).
3. Socotesc că unii vor zice: Dacă omul avea să alunece (cadă) în atâta nenorocire, n-ar fi fost mult mai bine şi mai potrivit să nu existe? însă pe cel ce nu peste mult timp va fi vrednic de plâns şi supus blestemului şi osândei Dumnezeu îl va face strălucitor şi minunat, căci Dumnezeu cel prin fire Creator nu poate să nu cunoască viitorul. De vreme ce, ştiind aceasta, i-a creat, cum nu a lucrat mai degrabă nedrept şi nu cu folos, dacă era cu adevărat mai bine celor ce vor ajunge nenorociţi să nu fi fost făcuţi nicidecum?, după cuvântul spus de Mântuitorul însuşi despre ucenicul care L-a vândut: „Bine i-ar fi fost omului acela, dacă nu s-ar fi născut” (Matei 26,24; Mar cu 14,21).
La acestea aş răspunde că e foarte greşit şi aproape de nebunie, ba chiar cu mult mai rău, a critica gândurile lui Dumnezeu ca nedrepte şi a socoti că Firea supremă nu a cugetat ceea ce se cuvenea, sau a greşit în ceva din cele ce ne-ar fi fost de mult folos şi spre bine. S-ar cuveni mai degrabă ca, în sfaturile şi lucrările Lui, să vedem neprihănirea, să renunţăm a cugeta la cele ce sunt mai presus de înţelegerea noastră şi să părăsim îndrăzneţul amestec în unele ca acestea14.
Mai mult, socotesc că trebuie să ţinem seama şi de aceasta: Oare celor ce primesc şi existenţa bună odată
14 Să nu formulăm soluţii în cele ce sunt mai presus de înţelegerea noastră. Ba nici să nu ne încumetăm a cugeta la acelea cu scopul de a le descoperi taina. Aceasta e curiozitatea celui lipsit de maturitatea necesară înţelegerii.
23
cu existenţa le-ar fi mai bine să nu vină la fiinţă, adică să nu existe şi să nu se împărtăşească de bunătatea Făcătorului? Cred că nimeni nu se îndoieşte că este mai bine ca aceia să existe. Aşa cum cei ce vor ajunge la o stare nenorocită vor socoti că ar fi fost mai bine dacă nu ar fi fost aduşi la existenţă şi ar alege aceasta (dacă s-ar putea), aşa şi cei ce nu vor ajunge la o astfel de stare vor cugeta că e un lucru bun şi de laudă că au fost aduşi la existenţă şi vieţuiesc. Deci, spune-mi, ce urmează de aici? Eu spun că această chestiune este prea înaltă pentru înţelegerea noastră, ba chiar şi pentru a celor ce sunt cu mult mai presus de noi, adică a fericiţilor îngeri. Căci de Dumnezeu au fost făcuţi şi îngerii şi Arhanghelii, şi Scaunele (Tronurile) şi Stăpâniile, şi Puterile şi începătoriile, şi înşişi preaînalţii Serafimi, şi de El au fost aduşi de la nefiinţă la fiinţă. Dar între cei ce au fost făcuţi s-a aflat şi dracul apostat şi puterile cele rele unite cu el. Şi aceştia au fost strălucitori în slavă împreună cu celelalte făpturi sfinte şi raţionale, care umplu lăcaşurile de Sus, sunt cu mult mai bune decât noi şi au o superioritate neasemănată faţă de noi, fiindcă Dumnezeu a spus: „cu heruvimii te-am pus pe tine” (Iez. 28,14).
Heruvimii cei sfinţi au slava neclintită şi îşi păstrează statornic ceea ce au primit la început. Mii de mii liturghisesc lui Dumnezeu şi zeci şi zeci de mii stau în jurul Lui. Însă Satana s-a rostogolit împreună cu ceilalţi (care l-au urmat) şi s-a lipsit de slavă. Deci din pricină că, întorcându-se cu voia împotriva lui Dumnezeu, aveau să piardă slava de la început, unii îngeri s-au îndepărtat de Dumnezeu, Creatorul tuturor, şi o parte din acea atât de
24
strălucitoare şi minunată zidire s-a întunecat. Dar cum nu s-ar fi arătat nedreptăţită, dacă n-ar fi fost adusă la existenţă, mulţimea care stă în continuare împrejurul Lui şi-I slujeşte (îi liturghiseşte), se supune lui Dumnezeu care a creat-o şi nu suferă să uite ce a primit la început? Şi, spune-mi, ce nedreptate se face, dacă unii au căzut de la starea cea bună din mândrie?, de vreme ce cei mai buni ca aceştia stau în preajma lui Dumnezeu şi, fiind plini de bogăţia bunătăţii Lui, îl preamăresc prin lungi şi nesfârşite doxologii. Despre ei socotesc că zice fericitul David: „Fericiţi cei ce locuiesc în casa Ta, în vecii vecilor Te vor lăuda pe Tine” (Ps. 83,5). Acesta fiind cuvântul despre acestea, să trecem la cercetarea celor privitoare la noi, urmând aceeaşi judecată15.
4. La început, omul a fost făcut stăpân al propriei voinţe şi cu mişcarea liberă spre ceea ce voieşte să aleagă, fiindcă Dumnezeu, după al Cărui chip a fost
15 Dacă Dumnezeu n-ar fi făcut existenţa bună, răul la care ajung unele creaturi ar proveni din ea, deci El ar fi vinovat de răul ce se iveşte din ea. Dar, odată ce a făcut-o bună, dar şi cu libertatea de a se păstra bună şi de a înainta în bunătate, sau de a cădea din ea, Dumnezeu nu are nicio vină pentru răul la care se abate creatura. Şi iarăşi, dacă n-ar fi făpturi care se menţin şi sporesc în bine, s-ar putea spune că El nu le-a dat puterea spre bine. Faptul că unele dintre ele se păstrează şi sporesc în bine este dovada că au această putere de la El. Deci, pentru răul în care cad unele, sunt vinovate chiar ele. Acestea pot acuza pe Dumnezeu pentru nenorocirea în care au ajuns, dar lauda pe care i-o aduc cele ce rămân în bine dezminte acuza acelora. Nicio creatură nu ar putea ajunge la bine, dacă n-ar avea putere pentru săvârşirea lui de la Dumnezeu, Creatorul ei. Însă la rău se poate ajunge fără Dumnezeu, mai precis, la rău se ajunge atunci când se neagă Dumnezeu.
25
alcătuit, este liber16. Numai dacă e aşa, şi nu altfel, este vrednic de laudă, pentru că se vede că e lucrător al virtuţii cu voia şi are curăţia ca rod al judecăţii, şi nu ca rezultat al necesităţii naturale, care nu i-ar îngădui nicidecum să fie purtat în afara binelui, chiar dacă ar dori să lucreze ceea ce nu e bine. Deci omul a primit de la început mişcarea liberă şi nesilită în toate cele pe care le are de făcut. Dar, prin amăgirile diavolului, a fost dus ca un lipsit de minte spre cele ce nu se cuveneau şi spre neascultarea lipsită de orice raţiune. De aceea, a fost osândit la moarte şi la stricăciune, Dumnezeu prevăzând, precum socotesc, un mare folos din acestea. De vreme ce omul s-a întors spre păcat şi firea lui s-a îmbolnăvit de patimi în acelaşi mod ca duhurile necurate, răul s-a arătat neîntrerupt pe pământ. De aceea s-a îngăduit cu folos moartea trupului, care nu duce omul la pieirea totală, ci îl păstrează mai degrabă spre a-l
16 Dumnezeu nu poate să nu fie liber. Dacă ar fi supus vreunor porniri sau legi, ele ar fi mai tari decât El, deci n-ar fi Dumnezeu. Iar dacă e liber, El poate şi crea făpturi libere care să-I semene cât mai mult. Dacă n-ar putea crea decât făpturi nelibere, puterea Lui creatoare ar fi mărginită şi s-ar teme de alte fiinţe libere. Paradoxul omului constă în faptul că, pe de o parte, este creat din nimic, deci e total dependent de Dumnezeu, şi pe de alta este liber, putând lucra şi contra Lui, fără ca prin aceasta să ameninţe existenţa lui Dumnezeu, ci slăbindu-şi propria existenţă, pe care totuşi Dumnezeu i-o menţine.
în crearea lumii din nimic, Dumnezeu îşi manifestă libertatea în raport cu lumea şi imprimă libertatea şi omului creat. Dacă lumea ar ieşi (emana) din El, aceasta s-ar face fără voia Lui. Dacă ar fi întocmit-o dintr-o substanţă coexistentă cu Sine din veci, iarăşi ar dovedi că nu este deplin liber. În aceste cazuri, nici omul nu ar putea să fie liber.
26
înnoi şi, dacă putem spune astfel, spre a-l reface17, aşa cum un vas ciobit cândva este refăcut mai târziu.
Creatorul n-a ignorat faptul că, la un anumit moment dat, se va întâmpla omului căderea, dar ştia şi de înlăturarea celor necuvenite, de desfiinţarea stricăciunii, de readucerea lui la starea cea bună şi de reprimirea de om a bunătăţilor de la început.
A preştiut că, la o anumită vreme, va trimite în chip omenesc pe Fiul Său, Care va muri pentru noi şi va desfiinţa stăpânirea morţii, ca să domnească şi peste cei morţi şi peste cei vii. Şi, chiar dacă n-au crezut toţi, mulţimea celor mântuiţi, fiind mai mare, va copleşi numărul celor pierduţi şi va împuţina durerea. S-a spus: „Deci vor mânca roadele căii lor”18 (Pilde 1, 31). Ei s-ar fi putut mântui, dacă ar fi voit, şi ar fi putut scăpa de vătămările ce li s-au pricinuit, dacă ar fi acceptat pe Hristos, adică pe
17 Dumnezeu nu poate lăsa să piară de tot ceea ce a gândit El din veci. Dar se foloseşte totuşi de o parţială şi temporară descompletare a făpturilor umane, pentru a le ajuta, prin frica de aceasta, să se pregătească duhovniceşte pentru refacerea integrităţii lor.
Moartea este şi o pedeapsă, dar şi un mijloc de depăşire a stării de păcat. Pentru patru motive a lăsat Dumnezeu moartea: a) „ca să nu fie răutatea fără de sfârşit” duşmănia dintre oameni, mândria, lăcomia ar creşte necontenit; b) oamenii ar rămâne închişi în cunoaşterea monotonă a lumii acesteia, care are o limită în progresul ei, aşa cum arată preluarea ei de la o generaţie la alta; c) dacă n-ar muri, trupurile oamenilor şi materia lumii nu s-ar corupe, oamenii n-ar îmbătrâni şi patimile lor ar fi mereu în vigoare; d) rămânând toţi în viaţă la nesfârşit, nu s-ar mai înmulţi, căci n-ar mai încăpea pe pământ; spiritualitatea umană n-ar avea forme atât de bogate prin persoane indefinite ca număr.
18 Cei care au murit înainte de Hristos vor avea şi ei o anumită bucurie de El şi aceasta le va uşura starea.
27
Mântuitorul. Dar, spune-mi, dacă vreun om priceput în lucrarea pământului şi-a umplut grădina cu pomi bine roditori, dar apoi n-a putut scăpa de toate pagubele venite din diferite pricini, l-ar socoti cineva vinovat că n-a voit să-şi lucreze cum se cuvine pământul? Socotesc că nimeni nu ar face aceasta, Doamne fereşte!, căci acela şi-a pus toată silinţa în sădirea pomilor, dar aceia s-au veştejit. Vom zice oare, din cauza aceasta, că ar fi fost mai bine ca acela să nu fi purces la lucrarea pământului şi să nu fi produs un mic paradis prin sădirea unor pomi nobili, ci mai degrabă să lase să dispară toate felurile de pomi, ca să nu nedreptăţească pe unii dintre cei sădiţi? Cum nu ar fi absurd ca cineva să cugete că ar fi fost drept să facă astfel?
5. Deci, dacă avem o judecată dreaptă, nu vom învinovăţi pe Creatorul că ne-a adus la existenţă, ci mai degrabă pe noi înşine, fiindcă am pătimit această vătămare din voia noastră. Că, aducând pe om la existenţă, a ştiut că va cădea în stricăciune, dar n-a ignorat nici modurile vindecării, ne încredinţează limpede dumnezeiescul Pavel, care mărturiseşte vechimea mântuirii prin Hristos preştiută de Duhul. De aceea şi scrie ucenicului său Timotei aşa: „Să nu te ruşinezi de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, cel întemniţat pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelia lui Dumnezeu, Care ne-a mântuit şi ne-a chemat pe noi19 cu chemare sfântă, nu
19 Aceasta trebuie să spunem azi neoprotestanţilor, care refuză Crucea lui Hristos pe motiv că nu i-ar fi plăcut şi nici acum nu i-ar plăcea să-I amintim de ea sau să o suportăm şi noi.
28
după faptele noastre, ci după a Sa mai înainte hotărâre şi după darul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus mai înainte de începutul veacurilor, iar acum, la sfârşitul vremilor, ni s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (2 Tim. 1, 8-10). Şi, iarăşi, altora: „Ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc, al celor ce sunt chemaţi după hotărârea Lui. Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte20 i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca să fie El întâiul-născut printre mulţi fraţi. Iar pe cei pe care i-a hotărât de mai înainte i-a şi chemat; şi pe cei pe care i-a chemat i-a şi îndreptat; şi pe cei pe care i-a îndreptat i-a şi slăvit” (Rom. 8, 28-30).
Auzi cum zice că s-a dat darul în Hristos mai înainte de începutul veacurilor (din veşnicie)? Deci Dumnezeu Tatăl a ştiut şi a hotărât de mai înainte pe cei ce vor fi asemenea chipului Fiului Său. Fiindcă a ştiut de mai înainte, cum am spus, modul întrupării, şi vindecarea din boală (corupere) s-a împlinit la vremea cuvenită, pe care o va mărturisi Pavel, scriind aşa: „Iar celui ce poate
20 Dumnezeu, prin preştiinţă, intră în relaţie cu omul ca fiinţă liberă înainte de a-l fi adus la existenţă. Preştie că omul I se va opune prin libertatea lui, dar aceasta nu-L opreşte de a-l crea, nici nu hotărăşte să-l creeze lipsit de libertate. E minunată respectarea libertăţii fiinţei pe care El o va crea, cu toate că prevede că I se va opune. Dumnezeu ţine numaidecât să creeze fiinţe libere, deşi preştie că unele dintre ele I se vor opune, dar preştie şi că pe unele le va recâştiga.
Dumnezeu vede o valoare în libertatea fiinţei create, chiar dacă va lua forma opoziţiei veşnice faţă de El şi, din cauza acesteia, acea fiinţă va avea de suferit. Libertatea aceasta a unei fiinţe care nu poate exista prin sine, ci e adusă şi ţinută în existenţă de Dumnezeu, este o mare minune. E o minune care vrăjeşte într-un anumit fel chiar fiinţa creată, făcând-o să-şi afirme libertatea chiar şi împotriva lui Dumnezeu, amăgindu-se că numai aşa şi-o afirmă deplin.
29
să vă întărească după Evanghelia mea şi după propovăduirea lui Iisus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei celei ascunse din timpuri veşnice21, iar acum arătată prin Scripturile prorocilor, după porunca veşnicului Dumnezeu şi cunoscută la toate neamurile spre ascultarea credinţei, Unuia înţeleptului Dumnezeu, prin Iisus Hristos, fie slava în vecii vecilor. Amin” (Rom. 16, 25-27).
Taina a fost ţinută ascunsă, dar a fost arătată prin Lege şi Proroci după voia lui Dumnezeu Tatăl. Căci în Hristos ne restaurăm în starea de la început, desfiinţându-se cele ce s-au introdus în fire după aceea prin amăgirea diavolească, fiindcă despre Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor, Pavel a mai spus: „întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor după bogăţia harului Lui, pe care l-a făcut să prisosească întru noi în toată înţelepciunea şi priceperea, făcându-ne cunoscută taina voii Sale după bunăvoinţa Sa, potrivit hotărârii Lui spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie adunate (recapitulate) iarăşi sub un cap în Hristos, şi cele din ceruri şi cele de pe pământ — toate întru El. Întru Care şi moştenire am primit, mai înainte fiind rânduiţi după hotărârea Celui ce toate le lucrează după sfatul voii Sale, ca să fim spre lauda slavei Sale noi, cei ce am nădăjduit mai înainte în Hristos” (Efes. 1,7-12).
Iată, afirmă iarăşi că am fost mai înainte rânduiţi, după hotărârea Tatălui, să ne îmbogăţim nădejdea mai veche, Dumnezeu cunoscând de mai înainte aceasta
21 Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Chiril numesc „timpuri veşnice” veşnicia în care Dumnezeu a gândit cele ale lumii, înainte de a le crea. Acestea sunt deosebite de veşnicia lui Dumnezeu, înseamnă o veşnicie în care Dumnezeu se gândeşte la lumea temporală.
30
şi hotărând în sfatul Lui cele ce vor urma pentru noi. Fiindcă, după ce la început născocitorul păcatului l-a înşelat pe Adam, l-a făcut vinovat de uşurătate (neascultare) şi l-a dus astfel la moarte, osânda a trecut la toţi oamenii ca o boală care urcă din rădăcină la cele odrăslite din ea, pentru că moartea a împărăţit de la Adam şi până la Moise (cf. Rom. 5, 14). însă Creatorul, având grijă de cei ce au păcătuit după asemănarea neascultării lui Adam, prin providenţă a susţinut făpturile Sale şi a pregătit un fel de a doua rădăcină a neamului omenesc, care să ne ridice la nestricăciunea de la început, ca, aşa cum chipul omului dintâi şi din pământ ne-a întipărit necesitatea de a muri şi de a ne destrăma în lanţurile stricăciunii, aşa Cel de al doilea şi de după acela, adică Hristos, să ne întipărească asemănarea cu Sine prin Duhul, sau nestricăciunea22. Aşa cum neascultarea primului Adam ne-a dus la osândă, aşa ascultarea şi smerenia Celui de al doilea (Hristos) ne va face părtaşi de împărtăşirea de binecuvântarea de Sus, de la Tatăl: „Făcutu-s-a, zice, omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu, iar al doilea Adam cu Duh de viaţă făcător” (1 Cor. 15,45). Şi ne-a explicat acelaşi lucru altfel, zicând: „Primul om este din ţărâna pământului; omul cel de al doilea, Domnul din cer. în ce chip este cel pământesc, aşa sunt şi
22 După Sfinţii Părinţi, aceasta este esenţa mântuirii: scăparea de moarte sau dobândirea vieţii veşnice prin învierea lui Hristos, odată ce urmarea păcatului a fost moartea. Dar aşa cum moartea nu înseamnă dispariţia totală, ci extrema sărăcire a existenţei, aşa viaţa în Hristos cel înviat este plinătatea vieţii în unire cu Dumnezeu. Desigur că plinătatea vieţii are şi un conţinut spiritual: iubirea, curăţia, cunoştinţa prin trăire a adâncimilor dumnezeieşti, ascultarea de Dumnezeu.
31
cei pământeşti. În ce chip este Cel ceresc, aşa şi cei cereşti. Şi precum am purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul Celui ceresc” (1 Cor. 15, 47-49). Şi iarăşi: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Gal. 3, 13). Căci Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu „S-a smerit pe Sine” precum s-a scris (Filip. 2, 8), pogorându-Se de bunăvoie în cele ale noastre, ca, prin aducerea asupra Sa a omorârii lui Adam, să nu fie stăpânit de moarte ca noi (odată ce este Cel ce face vii toate), ci ca, luând chipul supus stricăciunii, să-l prefacă spre viaţă. De aceea S-a făcut trup.
Aşa scrie şi înţeleptul Pavel: „De vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om e şi învierea din morţi. Căci, aşa cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia23″ (1 Cor. 15, 21-22). Deci e absurd a socoti că Adam cel din pământ şi supus blestemului l-a putut
23 Odată ce în Adam a fost creat tot neamul omenesc, toţi ne naştem ca succesori ai lui Adam. Nu putem ajunge la unirea cu Hristos, fără să fim întâi succesori ai lui Adam. Dumnezeu nu Se dezminte: nu desfiinţează neamul omenesc, ci îl reface. De aceea, trăim şi moartea venită prin Adam, dar ca să ajungem la învierea în Hristos, Cel de al doilea început al aceleiaşi umanităţi. Chiar în starea căzută, omul este o minune. Dumnezeu nu anulează această minune făcută de El, ci o reface, vădind şi mai mult minunea prin faptul că însuşi Fiul Tatălui, Cel de o fiinţă cu El, Se face purtătorul personal al omenităţii.
Dacă Dumnezeu a făcut minunea care e omul — şi numai o Persoană atotputernică putea crea această minune —, e firesc să o şi refacă, însuşi Fiul Său făcându-Se om în acest scop.
Primul Adam mărturiseşte existenţa şi iubirea lui Dumnezeu şi trebuinţa de a fi ridicat la treapta Celui de al doilea Adam. Al doilea Adam (Hristos) aduce o şi mai mare mărturie despre bunătatea lui Dumnezeu, dar şi despre minunea numită om. Fără al doilea Adam, primul ar fi o minune incompletă, chiar anulată.
32
transmite întregului neam omenesc ca pe o moştenire naturală, dar Emanuel cel din cer şi Dumnezeu după fire, dar Care are şi asemănarea cu noi şi S-a făcut al doilea Adam pentru noi nu ar putea să facă părtaşi de viaţa Sa, cu îmbelşugare, pe cei ce s-ar hotărî să se facă familiari Lui prin credinţă. Căci ne-am făcut cotrupeşti cu El prin binecuvântare tainică, dar ne-am unit şi în alt mod cu El, întrucât prin Duhul ne-am făcut părtaşi firii Sale dumnezeieşti (cf. 2 Petru 1, 4). El Se sălăşluieşte în sufletele sfinţilor, cum zice fericitul Ioan: „întru aceasta cunoaştem că petrece întru noi, din Duhul pe Care ni L-a dat” (1 Ioan 3, 24).
Deci El este Viaţa noastră, El este Dreptatea, căci s-a scris: „dacă greşeala […] unuia s-a făcut spre osânda tuturor oamenilor, aşa dreptatea unuia s-a făcut spre îndreptăţirea vieţii tuturor oamenilor” (Rom. 5,15), şi iarăşi: „precum prin neascultarea unui om cei mulţi s-au făcut păcătoşi, aşa prin ascultarea unui om se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5,19).
Aşadar, e clar că şi în primul Adam se străvedea taina lui Hristos, dar nu avea acelaşi chip, neschimbat, ci un chip diferit, contrar24. Adam a fost începătura
24 în Adam se prefigura Hristos, dar nu ca unul ce va aduce în toţi păcatul şi moartea, ci ca unul care, dimpotrivă, va aduce eliberarea de păcat şi de moarte în toţi cei ce vor voi. Într-un fel, şi Hristos Se încadrează în omenitatea care a început prin Adam, dar Se face un altfel de început pentru omenitatea în care Se încadrează. E urmaşul lui Adam, dar în acelaşi timp un urmaş contrar lui Adam, mai bine zis Restauratorul omenităţii care a început cu Adam. Dar Hristos e prefigurat în Adam şi prin faptul că El este Adam de dinainte de cădere. Dacă Adam există datorită creării lui de Dumnezeu din iubire, şi noi din el, e sigur că prin unirea cu Fiul Său vom şi învia din moartea în care am căzut.
33
neamului nostru spre moarte, blestem şi osândă, dar Hristos a fost începătura a tot ceea ce e contrar acestora: spre viaţă, binecuvântare şi dreptate. Adam cel dintâi a primit femeia spre a fi un trup cu el şi, prin ea, s-a pierdut. Dar Hristos, unind cu Sine Biserica prin Duhul, o eliberează, o mântuieşte şi o ridică mai presus de amăgirea diavolească25. De aceea şi avem curaj să strigăm: „că noi cunoaştem gândurile lui” (ale amăgitorului; 2 Cor. 2, 11). Protopărintele Adam a luat stricăciunea ca plată a păcatului şi ca pedeapsă a neascultării, dar lui Hristos dreptatea I-a fost pricină de învinovăţire, după judecata nebunească a iudeilor. însă, pentru că a pătimit moartea, a fost încununat cu cinste şi cu slavă, după cuvântul fericitului Pavel26. Şi dacă lui Adam i se supuneau numai unele dintre cele de pe pământ, lui Hristos se supun toate: „Se va pleca deci Lui tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2,10-11).
Odată ce a fost Adam, trebuia să fie şi Hristos. Dacă am fi produsul naturii, am muri definitiv.
25 în Adam (în oameni) unirea e însoţită de patimă şi, de aceea, şi de duşmănie: e o unire în neunire. Hristos, prin iubire curată, aduce între noi unirea nepătimaşă.
26 Oamenii nu mai înţelegeau dreptatea lui Dumnezeu şi, de aceea, au condamnat pe Hristos, Care S-a conformat ei. Dar Dumnezeu, preţuind-o, a încununat cu slavă pe Hristos care a primit moartea pentru dreptate. Aceasta arată cât de mult s-au îndepărtat oamenii de la adevărata dreptate şi de la iubirea de oameni şi cât de mult a restabilit Hristos această dreptate prin sfidarea nedreptelor rânduieli omeneşti.
34
Despre Cain şi Abel
1. Precum am spus, firea omului a fost supusă morţii şi păcatului în Adam, ca în începătura neamului nostru, şi n-am fost răscumpăraţi decât numai prin Hristos, aşa cum a scris ucenicul Lui: „nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, întru care trebuie să ne mântuim” (Fapte 4, 12). Aşadar, trebuia ca Cel prin care toate au fost aduse la existenţă să Se facă Restauratorul celor stricate (corupte), să înlăture învârtoşarea ivită prin păcat, să facă să înceteze durerea şi să dăruiască din nou cu îmbelşugare buna existenţă celor făcuţi prin El. Socotesc că a fost o strălucită faptă a puterii dumnezeieşti şi a stăpânirii Lui atât să aducă de la nefiinţă la fiinţă toate, cât şi să cheme iarăşi la existenţa cea bună pe cei ce s-au abătut de la ceea ce e bun şi sănătos. Deşi chipul acestora s-a arătat în Adam, cineva ar putea vedea că acest chip e înscris nu mai puţin şi în cei ce s-au născut din el. Căci Dumnezeu Tatăl readună (recapitulează) în Hristos cele din ceruri şi cele de pe pământ27. Şi cel ce a alunecat spre ceea ce nu se cuvenea e readus, prin El, la ceea ce era la început, întrucât numai prin El au fost reduse la nimic cele ce s-au introdus în fire după aceea şi cel de pe pământ a fost refăcut ca zidire nouă, fiindcă în El făptura se face nouă (cf. 2 Cor. 5,17), şi cuvântul e adevărat.
Dar priveşte şi în Abel şi Cain taina lui Hristos, prin Care ne-am şi mântuit. Căci în Facerea s-a scris: „Iar Adam
27 întrucât şi Hristos este în parte din Adam, în Adam se vede atât faptul creării omului de Dumnezeu, cât şi faptul mântuirii lui sau al readunării oamenilor din dezbinarea lor prin păcat.
35
a cunoscut pe Eva, soţia lui, şi aceasta zămislind a născut pe Cain şi a zis: «Dobândit-am om de la Dumnezeu. Şi a mai născut pe fratele lui, Abel; şi a fost Abel păstor de oi, iar Cain era lucrător de pământ. Şi a fost, după unele zile, că a adus Cain din roadele pământului jertfă lui Dumnezeu. Şi Abel a adus şi el din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor, şi a căutat Dumnezeu spre Abel şi spre darurile lui. Iar spre Cain şi spre jertfele lui nu s-a uitat, şi s-a întristat Cain foarte şi s-a mâhnit faţa lui. Şi a zis Domnul Dumnezeu lui Cain: «Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a mâhnit faţa ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu, biruieşte-l!” (4,1-7). Şi, după puţin, „a zis Cain către Abel, fratele său: «Să ieşim la câmp; şi a fost, când erau ei la câmp, că s-a aruncat Cain asupra fratelui său Abel şi l-a omorât. Şi a zis Domnul Dumnezeu către Cain: «Unde este Abel, fratele tău? Iar el a zis: «Nu ştiu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu? Şi a zis Dumnezeu: «Ce-ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele lui. Zbuciumat şi fugar vei fi pe pământ. Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: «Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta. De mă izgoneşti din pământul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta. Şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi tot cel ce mă va afla mă va omorî. Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: «Nu va fi aşa, ci tot cel ce va omorî pe Cain de şapte ori se va pedepsi. Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain ca să nu-l omoare niciunul care îl va afla pe el. Şi a ieşit Cain de la faţa lui Dumnezeu” (4,8-16).
2. Aşadar, Cain şi Abel s-au născut amândoi din Adam. Şi erau ca două ramuri proaspete şi înfloritoare
36
odrăslite din prima rădăcină de la început. Şi în ei s-a arătat rodnicia firii omeneşti şi s-a manifestat la început puterea ei de creştere şi înmulţire, căci era în vigoare. Prin naştere, Cain a premers în timp lui Abel, care a urmat după el. Şi cât au fost mici (cruzi), au fost hrăniţi ca nişte pui de cei ce i-au născut. Dar după ce au ajuns la pubertate şi s-au făcut bărbaţi, s-au îndreptat spre munci diferite. Cain a fost atras, cred, de pământul înverzit şi roditor, văzându-l împodobit cu pomi şi cu roade plăcute. Şi acestea, plăcute la vedere, deşi puteau rodi numai printr-o muncă ostenitoare, erau folositoare totuşi scopului său de a înmulţi frumuseţea pe pământ. Cu adevărat, Cain şi-a ales astfel o viaţă legată de ogoare şi, folosindu-se de toată vigoarea, voia să meargă până la capăt în urmărirea scopului său. Natura i se oferea spre lucrare şi legea dumnezeiască negrăită îi întipărise în minte cunoştinţa celor pe care a ales să le lucreze.
în timp ce Cain punea străduinţă şi osteneală în acestea, înţeleptul Abel, neiubind sudoarea provocată de munca la plug, la săpat pământul şi la secerat, s-a îndreptat spre bucuriile pe care le dau turmele. Poate că îl apropiau de această ocupaţie mieii, cu behăitul lor subţire, care stăteau alipiţi de maicile lor sau săreau cu picioruşele mici şi fragile pe pajiştea înflorită şi, pe lângă aceştia, şi caprele, care sar peste stâncile cele mai înalte fără nicio greutate. Socotesc că Abel, fiind foarte înţelept, considera că păstoritul este o ocupaţie mai vrednică, privind-o ca pe o pregătire în vederea păstoririi (conducerii) oamenilor. Căci obiceiul Scripturii insuflate de Dumnezeu, cât şi al învăţaţilor elini este să numească păstori pe întâi-stătătorii neamurilor, ai cetăţilor sau ai mulţimilor.
37
Deci cei doi tineri aveau înclinaţii diferite, unul alegându-şi lucrarea pământului, celălalt păstoritul, pe care o socotea o ocupaţie mai bună. Cu trecerea timpului, grădinile lui Cain au devenit bogate în roade frumoase, iar turmele păstorite de Abel au devenit o mare mulţime de animale.
Apoi, legea cunoştinţei de Dumnezeu sădită în noi a chemat pe cei doi bărbaţi să aducă unele dintre roadele muncii lor ca mulţumire Creatorului tuturor şi Dumnezeu, Dătătorul a tot binele. Căci, deşi închinătorii idolilor sunt corupţi şi nu văd cu adevărat cine este Făcătorul tuturor (cu toate că li s-a dat ca scop să-L străvadă), totuşi lucrează în ei o lege naturală şi necesară şi îi mişcă o cunoştinţă spontană spre trebuinţa de a cugeta la ceea ce e neasemănat mai înalt şi mai bun decât cele ale noastre, adică la Dumnezeu.
Deci sfinţitul şi preaînţeleptul Abel a adus pe cele socotite mai alese şi mai bune din turma sa, căci se zice: „a adus din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor”, adică din cele de frunte şi deosebite şi, neignorând modul sfintei slujiri, a alăturat şi grăsimea. Dar Cain, fiind foarte nepăsător, nu a făcut aşa. Cele mai alese dintre roadele pământului le-a dăruit plăcerilor sale şi Dumnezeului tuturor I-a adus pe cele mai puţin alese. De aceea, focul a coborât din cer peste darurile lui Abel şi a consumat sfinţitele daruri, „Iar spre Cain şi spre jertfele lui nu s-a uitat”, zice, căci n-a lăsat să coboare focul peste cele aduse.
Din această pricină, Cain s-a înfuriat foarte şi a suferit cumplit. Şi, aflând pricina întoarcerii (lui Dumnezeu) de la darurile sale şi alegerii darurilor mai bune ale lui Abel, nu s-a gândit să îndrepte cele greşite, ci, năpustindu-se cu o
38
mânie necuvenită, a devenit primul dintre cei care suferă de pizma duşmănoasă şi care, netemându-se de pedeapsa Dumnezeului tuturor, s-a umplut de ură împotriva fratelui său cel lăudat. Şi, încălcând legea iubirii, şi-a umplut mintea de răutatea diavolească şi de gânduri urâte, dar în cuvinte a luat o mască de bunătate: „Să ieşim, zice, la câmp”. Auzi cum îl cheamă la câmp, ca Abel să-i vadă roadele hărniciei şi să se bucure de priveliştea felurită a plantelor? Dar apoi îşi arată răutatea şi predă morţii pe cel de acelaşi sânge, ca pe un prim tribut şi ca pe o pârgă, făcându-se astfel învăţător al firii omeneşti pe calea uciderii.
Când Dumnezeu l-a întrebat, zicând: „Unde este Abel, fratele tău?”, ticălosul minte şi răspunde cu asprime, zicând: „Nu ştiu”. Şi, fiindcă a fost dat pe faţă ca ucigaş şi predat blestemului, a crezut că şi el va muri, deşi Dumnezeu nu-i voia moartea, care ar fi fost urmarea firească a mâniei lui Dumnezeu îndreptată împotriva sa. Deci a zis: „De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ şi tot cel ce mă va afla mă va omorî”. Că va fi supus blestemului tot timpul şi va suporta osânda faptelor sale urâte, petrecând pe pământ o viaţă de trei ori nenorocită, i-a spus Dumnezeu limpede: „Nu va fi aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain de şapte ori se va pedepsi”. Zice „şapte” în loc de „multe ori”, deci e asemenea cu a zice: va scăpa de pedeapsa multor fapte rele pe omorâtorul de frate Cain, dar nu şi pe cel ce-i va lua viaţa din trup28. Iar dacă ar
28 E mai greu să sufere cineva chinul remuşcării pentru un omor în decursul întregii vieţi, decât să i se ia viaţa prin omorâre. Apoi, dacă l-ar omorî, i-ar uşura pedeapsa, pentru că a suferit şi el ucidere.
39
voi cineva să spună şi că vor fi şapte la număr păcatele lui Cain, nu va greşi cu nimic. Primul păcat al lui Cain a fost că nu a deosebit în chip drept darurile, neoferind lui Dumnezeu cele mai bune din roadele sale. Al doilea că, aflând de păcatul săvârşit, nu şi-a întors inima spre pocăinţă şi n-a îndreptat greşala prin săvârşirea celor bune, ci s-a aprins de mânie şi s-a înfuriat de preţuirea arătată bunei purtări a aproapelui, pe care ar fi trebuit să caute să o imite, nu să-l socotească duşman, privindu-l cu ochi plini de nedreptate. Al treilea păcat, care e ca un adaos la uciderea sălbatică, este pizma neîmpăcată. Al patrulea, invitaţia: „Să ieşim la câmp”, care e dovada vicleniei şi a înşelării. Al cincilea, este uciderea nelegiuită. Minţirea lui Dumnezeu s-ar putea socoti ca al şaselea păcat al lui. Al şaptelea, socotinţa că poate scăpa cu desăvârşire de pedeapsă şi că va fi îndepărtat din viaţa în trup fără voie, deşi Dumnezeu nu voia aceasta. Dar a dat „Dumnezeu semn lui Cain ca să nu-l omoare niciunul care îl va afla pe el. Şi a ieşit Cain de la faţa lui Dumnezeu”. A fost supus îndată blestemului şi a trăit o viaţă de izgonit. Cum să nu fi fost urmărit de blestem cel ce a dus firea preacurată şi preasfântă până la capătul răului?
3. Până acum, am redat faptele pământeşti prezentate în istorisire într-un mod îngroşat (în literă). Adăugând însă la liniile chipului culorile, transformând umbra literei în adevăr şi cercetând toate în amănunţime, vom spune că cineva ar putea vedea taina lui Hristos închipuită, ca într-o umbră, în cele ce se petreceau la începuturi. Căci, odată ce firea omului a devenit înclinată spre păcat şi prinsă fără voie în laţurile morţii, era de trebuinţă să fie arătată
40
(descoperită) mai înainte taina readucerii ei la bine (restaurării ei), şi ca Hristos, Care va muri la vremea Sa pentru noi şi mântuirea noastră29, să nu rămână necunoscut.
Astfel, protopărintele Adam a fost făcut, după credinţa Sfintelor Scripturi, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Fac. 1, 26-27; 5,1). Iar din el a provenit şi s-a născut mai întâi Cain şi după el Abel, ca al doilea. Pe Cain îl socotim că reprezintă pe Israel, fiindcă şi Hristos însuşi a spus poporului iudeu că era prefigurat de Cain, din pricina aceloraşi moravuri, căci a zis: „De veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32). Dar ei, neînţelegând frumuseţea libertăţii sufleteşti a patriarhilor, încercau să se înfrumuseţeze cu laude trupeşti, zicând: „suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată nu am fost robi. Cum zici Tu: Veţi fi liberi?” (Ioan 8, 33). Dar ce a răspuns Hristos la acestea? „Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, Omul care v-am grăit adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta” (Ioan 8, 39-40). Apoi numeşte ca tată al lor pe Satana, zicând:
29 Chiar în moartea omului e implicată viitoarea lui înviere prin Hristos. Căci nu putea lăsa Dumnezeu să se piardă această operă minunată a Lui, creată după chipul Lui din iubire. Numai dacă am fi emanaţii ale naturii oarbe, ne-am pierde definitiv. Crearea noastră de Dumnezeu din nimic este singura care implică readucerea noastră din moarte la viaţă, fiindcă iubirea lui Dumnezeu arătată în crearea noastră nu se poate lăsa biruită. Iubirea lui Dumnezeu Tatăl a mers până la a ne scăpa de moarte în Fiul Său făcut om, cinstind deplin chipul Său. Ar fi însemnat o luare în râs a lui Dumnezeu, dacă ar fi lăsat să piară definitiv chipul Său. Făcând pe om după chipul Său, Dumnezeu a arătat o supremă iubire faţă de om, dar şi o angajare a Lui în păstrarea acestui chip al Său.
41
„Voi faceţi faptele tatălui vostru. […]. El, de la început, a fost ucigaş de oameni şi întru adevăr n-a stat, pentru că nu este adevăr întru el. […] este mincinos” ca şi tatăl lui30. Şi, cugetând drept, vom înţelege că aici Hristos nu s-a referit la demonul viclean şi începător al răului, ci la iudeii furioşi care plănuiau nelegiuita crimă împotriva Sa, cărora li-l arată ca tată pe primul ucigaş de om şi născocitor al minciunii, adică pe Cain, şi, al aceluia, pe Satana, tatăl păcatului. Iar întrucât unii întreabă: Pe cine socotim tată al diavolului, sau cine spunem că e arhetipul (modelul) răutăţii aceluia?, răspundem că Hristos socoteşte ca chipuri ale arhetipului Cain, pe cei vădiţi de El ca bolind de nelegiuirea aceluia31.
Că era obiceiul Mântuitorului Hristos să numească Satana pe cel ce-şi însuşeşte purtările aceluia, vedem foarte uşor şi din ceea ce spune Ucenicilor: „Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol!” (Ioan 6, 70).
Deci Israel, despre care s-a spus: „Fiul meu întâi-născut, Israel” (Ieş. 4, 22), este comparat cu Cain. Iar după
30 în textul românesc al Sfintei Scripturi stă scris: „este mincinos şi tatăl minciunii”. În forma redată de Sfântul Chiril se face aluzie la Cain, ca fiu al tatălui minciunii. Din spusa ulterioară a Sfântului Chiril că Abel, ca şi al doilea fiu al lui Adam, e Hristos, se poate vedea că prin Cain el înţelege nu numai pe Israel, ci toată omenirea căzută în păcat.
31 Sfântul Chiril face o atât de strânsă legătură între Cain şi Satana, încât îl numeşte Satana pe Cain, care face între oameni voia aceluia. În aceasta, Sfântul Chiril urmează de fapt pilda lui Iisus. Cain e identificat cu atât mai mult cu Satana, cu cât este cel ce s-a făcut începătorul omuciderii şi al minciunii, fiind primul dintre oameni care a pus în aplicare ceea ce voia Satana. Această substituire de euri se poate observa uşor în psihopaţi, care ajung la o stare de extremă robie.
42
întâiul-născut Israel, ca al doilea în timp şi cu totul nou32, S-a arătat Hristos, şi El Fiu al lui Adam, fapt pentru care pretutindeni, în chip înţelept şi cu iconomie, S-a şi numit Fiul Omului33.
Dar Israel a crezut că poate cinsti pe Dumnezeu dăruindu-I cele înzestrate cu o raţiune slabă, care trec şi se veştejesc uşor, ca unul ce-şi ocupa întreaga minte cu grija de acelea. Cain se ocupa cu lucrarea pământului, iar Abel era păstor de oi. Deci Emanuel îşi conduce turma cuvântătoare ca Unul ce este El însuşi Păstorul cel bun, Care-şi paşte turmele de Sus şi de pe pământ „în loc gras” şi pe păşune bună, precum s-a scris (Is. 30,23), către Care a grăit şi cuvântul prorocesc: „Paşte poporul cu toiagul pazei tale, turma moştenirii tale” (Mih. 7,14).
Aşadar, Israel a voit să cinstească pe Dumnezeu cu lucruri mai pământeşti, oferindu-I cele prescrise în Lege şi aducându-I jertfele în chip necuviincios. De aceea a şi auzit de la El prin glasul sfinţilor: „Sătul sunt de arderile de tot ale berbecilor şi de grăsimea mieilor; şi sângele ţapilor şi al taurilor nu le voiesc. Nici să veniţi să vă arătaţi Mie, că cine a cerut acestea din mâinile voastre? Să nu îndrăzniţi a păşi în
32 Hristos e Omul care nu se va mai învechi niciodată, cum s-au învechit Adam şi urmaşii lui după trup, căci El este şi Dumnezeu, iar Dumnezeu nu îmbătrâneşte, nu slăbeşte, nu Se împuţinează niciodată. Omul Hristos e mereu nou, ca mod uman de comunicare nemonotonă a infinităţii dumnezeieşti. Chiar persoana umană, scăpată din îngustimea patimilor şi trăitoare în înălţimea infinită a orizontului dumnezeiesc, nu devine niciodată monotonă în manifestările ei, ci e mereu nouă, surprinzătoare. Numai patima este monotonă.
33 în această numire pe care Şi-o atribuie Hristos este voinţa de a arăta oamenilor că El, Fiul Unul-Născut al Tatălui, a iubit atât de mult pe oameni, încât S-a făcut ca ei, Fiu al Omului.
43
curtea Mea. De-Mi veţi aduce făină, tămâie în deşert, urâciune îmi este” (Is. 1,11-15). Şi iarăşi: „Pentru ce îmi aduceţi tămâie de la Şeba şi scorţişoară din ţară îndepărtată? Arderile de tot ale voastre nu le voiesc şi jertfele voastre nu-Mi fac plăcere” (Ier. 6, 20). În acestea se arată limpede că Dumnezeu nu s-a uitat la jertfele lui Cain.
Dar Abel cel drept, adică Hristos, aduce ca dar lui Dumnezeu pe cele întâi-născute ale turmei cuvântătoare, adică pe cei fragezi la inimă şi prunci în ceea ce priveşte răutatea, aleşi în virtuţi şi purtători ai slavei de întâi-născuţi după chipul Lui. Iar turma este Biserica, mulţimea celor chemaţi prin credinţă la sfinţire, numită de dumnezeiescul Pavel mulţimea celor întâi-născuţi, ale căror nume sunt înscrise în ceruri (cf. Evr. 12,23). Acestei sfinte mulţimi şi turme a celor întâi-născuţi S-a făcut preot Hristos34, căci prin El am avut „aducerea în Duh la Dumnezeu şi Tatăl” (Rom. 5, 2; Efes. 2, 18), şi ne-am făcut jertfă bună şi bineprimită „mai mult decât viţelul tânăr, căruia îi cresc coarne şi unghii” (Ps. 68, 35). Dacă aducerea (jertfa) sângeroasă este foarte neînsemnată şi pământească şi nu e socotită de Dumnezeu bine mirositoare, slujirea în Duh şi prin
34 Hristos — Abel ne-a oferit Tatălui ca dar sau ca jertfă. El este Preotul sau Arhiereul nostru, căci Preotul aduce jertfa. Şi, fiind aduşi jertfă de Hristos — Abel, suntem primiţi de Tatăl sau avem intrare la El. Jertfa noastră, ca oi cuvântătoare ale lui Hristos, e negrăit superioară jertfelor de animale necuvântătoare aduse în Vechiul Testament. Ne predăm lui Dumnezeu ca jertfă prin conştiinţa sau raţiunea noastră. Ca atare, facem bucurie lui Dumnezeu, pe când cu simplul sânge de animale ce ar putea face Dumnezeu, Care, ca existenţă spirituală, vrea să I se arate iubire constantă? Lăsându-ne aduşi de Hristos ca jertfe cu voia noastră, ne facem şi noi preoţi din puterea preoţiei Lui, fiind ca El: atât jertfe, cât şi preoţi.
44
Hristos este foarte plăcută Tatălui. De aceea a zis Dumnezeu celor ce-I aduceau cele pământeşti: „Nu voi primi din casa ta viţei, nici ţapi din turmele tale, că ale Mele sunt toate animalele câmpului, dobitoacele din munţi şi boii. Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este. De voi flămânzi, nu-ţi voi spune ţie, că a Mea este lumea şi plinătatea ei” (Ps. 49,10-13). Dar nouă, celor îndreptaţi în Hristos şi sfinţiţi în Duhul, ne-a grăit, zicând: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale. Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi izbăvi şi Mă vei preamări” (Ps. 49, 15-16). Deci mai bune sunt cele duhovniceşti, decât cele pământeşti, şi cu mult mai bineprimită este jertfa prin Hristos, decât jertfele Legii.
Deci Dumnezeu nu S-a aplecat spre jertfele lui Cain, ci spre cele ale lui Abel. Şi pentru care pricină? Israel, jertfind, făcea un lucru drept, căci trebuia să jertfească lui Dumnezeu, dar nu alegea drept (jertfele), fiindcă persista mereu în tipuri, socotind că mulţumeşte pe Dumnezeu prin umbre35. Astfel, Israel greşea şi i s-a cerut să înceteze a mai face aceasta, adică să părăsească obiceiurile vechi ale Legii, şi să-şi ia conducător pe Hristos, fiindcă s-a spus lui Cain: „Ai greşit, linişteşte-te (opreşte-te)”, „spre tine se va întoarce şi tu îl vei stăpâni pe acela”.
Dacă Israel ar fi voit să părăsească jertfirea celor pământeşti şi slujirea după Lege cea nefolositoare, făcându-şi conducător şi învăţător spre ceea ce e mai bun
35 Jertfele Vechiului Testament erau numai chipuri (umbre) ale jertfei propriei vieţi pe care o va aduce Hristos, dar şi cei ce vor crede în El. Dacă cei din Vechiul Testament s-ar fi dăruit şi ei înşişi sufleteşte lui Dumnezeu, ar fi făcut ceea ce voia El.
45
pe Hristos, ar fi fost liber împreună cu noi şi înscris în „cartea celor vii”, după Scripturi (Apoc. 3, 5). Dar fiindcă, asemenea lui Cain, a făcut din bunătatea Mântuitorului nostru motiv de pizmă şi pricină de ucidere, a căzut în blestem şi s-a făcut vinovat de şapte păcate (şi va fi pedepsit de şapte ori). Căci, făcându-se vinovaţi de multe osânde şi fiind supuşi la asupriri sălbatice, umblau nenorociţi! gemând şi tremurând. Şi erau pretutindeni trataţi ca străini, ocărâţi şi înfricoşaţi, neavând curajul propriu celor ce se bucură de libertate.
însă Cain a primit şi semn că nu va fi omorât de cei ce-l vor afla. De fapt Israel n-a pierit cu totul, ci rămăşiţa lui s-a mântuit, după cuvântul prorocului Isaia care, ştiind aceasta, a grăit, zicând: „Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat o sămânţă (rămăşiţă), am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora” (1, 9). De aceea, şi dumnezeiescul Psalmist ruga pe Dumnezeul tuturor să nu se piardă Israel în întregime: „Să nu-i omori pe ei, ca nu cumva să se uite Legea Ta” (Ps. 58,12).
Dar Cain a ieşit de la faţa lui Dumnezeu, căci s-a scris: „Şi Cain a ieşit de la faţa lui Dumnezeu” (Fac. 4, 16). Aceasta au pătimit şi cei din Israel, către care s-a zis prin glasul prorocului: „Când veţi întinde mâinile voastre spre Mine, voi întoarce ochii Mei de la voi şi când veţi înmulţi cererile (rugăciunile) voastre, nu vă voi asculta. Mâinile voastre sunt pline de sânge” (Is. 1,15), fiindcă au omorât pe Domnul tuturor şi au cutezat să declare cu multă şi nelegiuită îndrăzneală: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra fiilor noştri” (Matei 27,25).
Sângele lui Abel a strigat numai împotriva celui ce l-a ucis, dar preacinstitul sânge al lui Hristos a strigat
46
împotriva cruzimii şi nerecunoştinţei mulţimii iudeilor, dar a şi eliberat lumea de păcat, de vreme ce pentru aceasta s-a vărsat36. De aceea, dumnezeiescul Pavel zice că noi, cei îndreptaţi în credinţă, ne vom apropia de „sângele stropirii, care grăieşte mai bine decât al lui Abel” (Evr. 12,24).
Socotesc însă că trebuie să mai adăugăm şi aceasta. După ce Cain l-a omorât pe Abel, „Adam a cunoscut iarăşi pe Eva, femeia lui, şi ea, zămislind, a născut un fiu şi i-a pus numele Set, zicând: «Mi-a ridicat mie Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain” (Fac. 4, 25). Apoi, după altele, se spune: „A trăit Adam două sute treizeci de ani şi a născut după înfăţişarea lui şi după chipul lui şi i-a pus numele Set” (Fac. 5, 3). Vezi deci că, după moartea lui Abel, lui Adam cel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu i se naşte iarăşi un fiu cu totul asemănător, Set. Astfel, după ce Emanuel a murit după trup, lui Adam i-a odrăslit îndată altă sămânţă, care a avut în sine bogăţia frumuseţii supreme a chipului dumnezeiesc37. Deci cei ce credem
36 Sângele vărsat al lui Abel a cerut răzbunare sau dreptate numai pentru el. Sângele vărsat al lui Hristos a avut efect mântuitor asupra lumii întregi, deci are acest efect şi asupra evreilor care îl primesc. Hristos cel ucis nu cere răzbunare nici împotriva celor ce L-au ucis, nici a celor care continuă să-L ucidă, negându-L. Aceasta ar fi făcut orice neam în care ar fi trăit Hristos şi fac oamenii din toate neamurile. Dacă nu-i mântuieşte şi pe unii ca aceştia, nu e din cauză că cere răzbunare împotriva lor, ci pentru că ei nu vor să-L primească.
37 Chipul omului (făcut după chipul lui Dumnezeu) nu se multiplică prin persoanele noi care se nasc. Dar el se îmbogăţeşte mereu, bogăţia trăsăturilor sau însuşirilor lui, sau frumuseţea lui fiind actualizată printr-o continuă sporire. Toţi primesc acelaşi chip dumnezeiesc, fiecare îmbogăţindu-se în relaţie cu alte persoane în omenitatea cea după chipul lui Dumnezeu. Nu există persoană care să nu aducă ceva nou, dar, rămânând în acelaşi chip dumnezeiesc sau în aceeaşi omenitate, prin ceea ce aduce nou îmbogăţeşte viaţa celorlalte persoane. Viaţa omului singur nu se bucură de o astfel de îmbogăţire. De aceea, fiecare se cere după relaţia cu alţii, ba chiar are nevoie de ea. Dar adevărata îmbogăţire ne-o aduce Hristos care, ca Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut persoană a omenităţii.
47
„ne prefacem în acelaşi chip (al lui Hristos) din slavă-n slavă, ca de la Duhul Domnului” (2 Cor. 3, 18). El, prin moartea Lui38, ni S-a făcut ca o rădăcină nouă a neamului omenesc şi ca un nou început, despre care ne încredinţează El însuşi, zicând: „Amin, amin, zic vouă: dacă grăuntele de grâu39, când cade în pământ, nu va muri, va rămâne singur. Iar de va muri, va aduce multă roadă” (Ioan 12,24). El a căzut ca un grăunte în pământ, dar apoi a odrăslit bogat asemeni unui spic de grâu, şi în El firea omenească a fost refăcută, adică a fost adusă la chipul de la început al primului om.
4. Dar e bine să cercetăm şi neamul amândurora, şi al lui Cain şi al lui Set, căci şi din aceasta ne va veni un oarecare folos. S-a scris: „Şi a cunoscut Cain pe femeia lui şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a chemat cetatea după numele fiului său, Enoh. Şi lui Enoh i s-a născut Irad; şi Irad a născut pe Malaleil; şi Malaleil a născut
38 Hristos a adus omenităţii această îmbogăţire cu adevărat nouă, întrucât S-a făcut ca o nouă rădăcină a ei, nu numai comunicându-i infinitatea vieţii dumnezeieşti, ci şi făcând moartă în El omenitatea veche, îngustată şi închisă lui Dumnezeu prin păcat. în această privinţă, Hristos a avut ca primă prefigurare pe Set.
39 Grăuntele de grâu, dacă nu se desface în pământ, rămâne închis în el însuşi. Forţele lui nu atrag sevele pământului prin care s-ar putea înmulţi. La fel, omul care vrea să se cruţe, rămânând închis în el, nu câştigă sufleteşte pe nimeni şi el însuşi rămâne propriu-zis mort, ca unul ce n-a voit să se jertfească.
48
pe Matusala, iar Matusala a născut pe Lameh. Lameh şi-a luat două femei: numele uneia era Ada şi numele celei de-a doua era Sela. […]. Şi a spus Lameh femeilor sale: «Ada şi Sela, ascultaţi cuvântul meu! Femei ale lui Lameh, băgaţi în urechi cuvintele mele, că bărbat am omorât spre rană mie şi tânăr spre vătămare mie. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!” (Fac. 4,17-24). În acestea ai aflat istorisirea despre urmaşii lui Cain. Să-i vedem şi pe cei ai lui Set, fiindcă s-a scris: „Set a trăit două sute cinci ani şi i s-a născut Enos” (Fac. 5, 6), despre care Sfânta Scriptură zice: „Acesta a nădăjduit să fie chemat cu numele Domnului Dumnezeu” (Fac. 4, 26). „Şi au fost toate zilele lui Set nouă sute doisprezece ani, şi a murit. Şi a trăit Enos o sută nouăzeci de ani şi a născut pe Cainan. […] Şi au fost toate zilele lui Enos nouă sute cinci ani, şi a murit. Şi a trăit Cainan o sută şaptezeci de ani şi a născut pe Malaleil. Şi au fost toate zilele lui Cainan nouă sute zece ani, şi a murit. Şi a trăit Malaleil o sută şaizeci şi cinci de ani şi a născut pe Iared. […] Şi au fost toate zilele lui Malaleil opt sute nouăzeci şi cinci de ani, şi a murit. Şi a trăit Iared o sută şaizeci şi doi de ani şi a născut pe Enoh” (Fac. 5, 8-18). Apoi se spune: „A bineplăcut Enoh lui Dumnezeu şi nu s-a aflat, pentru că l-a mutat pe el Dumnezeu” (Fac. 5,24).
Deci, înainte de altele, să arătăm cum se numesc cei din Cain şi şirul urmaşilor lui. Vom observa că nu se precizează lungimea vieţii, adică numărul anilor fiecărui urmaş al lui Cain, aşa cum se prezintă pentru fiecare urmaş al lui Set. Pentru că pentru ei s-a însemnat exact timpul vieţii fiecăruia, cât a trăit fiecare atât înainte de naşterea fiilor, cât şi după aceea, aşa cum se poate afla amănunţit şi exact din Sfintele Scripturi. Pentru cei ce voiesc să cugete drept, faptul că nu se prezintă zilele celor
49
din Cain este o dovadă vădită că Dumnezeu nu rabdă să cunoască viaţa celor păcătoşi. Din această pricină, aceia vor auzi de la scaunul de judecată pe Hristos, zicând: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi” (Matei 7, 23; Luca 13, 27). Bineînţeles, nimic din ceea ce cade sub cunoştinţă nu scapă lui Dumnezeu. Dar, deşi îi ştie, din pricina iubirii de ei a păcatului, nu vrea să-i cunoască şi se întoarce hotărât de la ei40.
Pentru că n-au făcut nimic vrednic de auzit, ba ar fi fost şi spre paguba cititorilor să se predea scrisului cele privitoare la ei, s-a trecut sub tăcere timpul vieţii urmaşilor lui Cain. Deci, pe drept cuvânt, aceia nu s-au bucurat de pomenire din partea lui Dumnezeu41. Dar e de mare folos să se ştie amănunţit despre viaţa sfinţilor şi socotesc că nimic din cele ale lor nu scapă minţii nemuritoare a lui Dumnezeu42. De aceasta ne va încredinţa Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: „Oare nu se vând două vrăbii pe un bănuţ? Şi totuşi nici una din ele nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui nostru Cel din ceruri. Iar vouă şi perii capului vă sunt număraţi” (Matei 10, 29-30). Iar dacă Dumnezeu cunoaşte şi numărul perilor capului nostru, pentru că ştie în mod
40 Este o îmbinare paradoxală între a şti că cineva e rău şi a nu voi să ştie de el. Dumnezeu ştie de păcătoşi, dar n-are plăcere să stăruie cu privirea îndreptată spre ei. Îi este silă să se uite la ei.
41 Când ne rugăm lui Dumnezeu să pomenească pe cei ce au trecut din viaţa aceasta, ne dăm seama că El ar putea şi să uite de ei. Într-un fel, ei pot vieţui, dar Dumnezeu nu e silit să se gândească la ei.
42 Toţi voiesc să cunoască în amănunţime vieţile curate ale sfinţilor, pentru că astfel dobândesc un folos, dar nu e de niciun folos a cunoaşte amănuntele unor vieţi ticăloase. Dorinţa noastră de a nu cunoaşte cele rele ale altora explică şi neplăcerea lui Dumnezeu de a gândi la cei păcătoşi.
50
clar toate cele privitoare la noi şi ne are în grija Sa, cum n-ar cunoaşte şi durata vieţii noastre?, căci se spune „ochii Domnului spre cei drepţi” (Ps. 33,14).
Al doilea după Cain, Enoh, a avut pe pământ o cetate cu numele lui. Dar despre sfinţii ridicaţi în ceata vrednică de laudă nu se cugetă şi nu se spune aceasta, fiindcă „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare” (Evr. 13, 14), al cărei Făcător e Dumnezeu. Pentru ei viaţa în veacul acesta este trecătoare. Aşa consideră şi dumnezeiescul David, zicând: „Lasă-mă să mă odihnesc, că străin sunt pe pământ şi călător ca toţi părinţii mei” (Ps. 38, 18, 17). Dar despre cei ce cugetă cele pământeşti zice: „numit-au cu numele lor pământurile lor” (Ps. 48,11).
Iar din Set a odrăslit dumnezeiescul Enos, despre care s-a scris: „A nădăjduit să fie chemat cu numele Domnului Dumnezeu” (Fac. 4, 26), fiindcă neamul cel în Hristos este sfânt şi sfinţit şi trăieşte în nădejdea slavei celei mai presus de om. Căci, deşi suntem din pământ, suntem chemaţi la starea de fii ai Stăpânului tuturor şi de fraţi ai lui Hristos, Care S-a făcut ca noi pentru noi, ca şi noi, datorită Lui, să câştigăm o stare mai bună şi, prin har şi prin iubirea Lui de oameni, să devenim dumnezei: „Căci Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6), împărtăşindu-ne de slava Sa.
Deci Enos a nădăjduit să fie chemat de alţii cu numele Domnului Dumnezeului lui, adică „dumnezeu”. Deoarece era renumit, fiind admirat pentru strălucirea evlaviei, cei mai înţelegători, voind să-l încununeze cu cea mai înaltă cinstire, îl numeau „dumnezeu”.
Să privim în aceste cuvinte scopul lor. Că iudeii sunt cunoscuţi de Dumnezeul tuturor ca chipuri ale lui Cain
51
şi că nu sunt scrişi în cartea vieţii e vădit din faptul că nu se vorbeşte de viaţa urmaşilor lui. Dar că neamul cel în Hristos este scris în cartea vieţii şi se află în amintirea lui Dumnezeu se arată, socotesc, în faptul că s-a descris viaţa drepţilor, adică a urmaşilor lui Set, al doilea născut după Cain.
Enoh, din seminţia lui Cain, a avut o cetate numită cu numele lui. Căci osândiţii iudei cugetă numai la cele de pe pământ, necunoscând adunarea (Biserica) celor întâinăscuţi şi negrăbindu-se spre cetatea de Sus. Dar cel din seminţia lui Set, adică Enos, va fi cinstit mult, fiindcă e numit şi „dumnezeu”. Deci noi, cei ce am alergat la Hristos, ne-am îmbogăţit prin credinţă în aceeaşi slavă, fiind tari prin nădejdea în El.
Dar aş adăuga o observaţie la cele spuse. Dacă ar voi cineva să înşire pe urmaşii lui Cain şi Set, punând înaintea lor ca pe o rădăcină comună pe Adam, între urmaşii lui Cain va afla ca al şaptelea pe Lameh, şi între cei ai lui Set, tot ca al şaptelea, pe Enoh. Cei proveniţi din amândoi se înşiră astfel: Adam, Cain, Enoh, Irad, Malaleil, Matusala, Lameh (numele lui înseamnă sălbatic; el nu se temea nici de oameni, nici de Dumnezeu, n.ed.f, şi: Adam, Set, Enos, Cainan, Malaleil, Iared, Enoh (numele lui înseamnă devotat, lui Dumnezeu, desigur, sau cercat).
Constatăm că ultimul din primul şir este Lameh şi că ultimul din al doilea şir este Enoh. Lameh le-a spus femeilor sale, zicând: „«ascultaţi cuvântul meu! Femei ale lui Lameh, băgaţi în urechi cuvintele mele, că bărbat am omorât spre rană mie şi tânăr spre vătămare mie. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!” (Fac. 4,17-24). Însă, după cuvântul fericitului
52
Pavel, dreptul „Enoh a fost mutat de pe pământ prin credinţă, ca să nu vadă moartea” (Evr. 11,5), „Şi nu l-a aflat, pentru că l-a mutat pe el Dumnezeu” (Fac. 5,24).
În timpurile de pe urmă, în care s-a arătat sabatismul (odihna) în Hristos, Israel s-a arătat înfricoşat şi căzut sub teama de pedeapsă, ca unul ce a omorât bărbat şi este judecat pentru vărsarea sângelui celui sfânt cu mult mai mult decât a fost Cain. Cain, ca unul ce a greşit faţă de un om ca noi, a fost supus unei pedepse înşeptite, dar acesta (Israel), care s-a ridicat cu îndrăzneală asupra lui Emanuel, este cu mult mai vinovat. De aceea, cei din Cain se pedepsesc de şapte ori, dar cei din Israel de şaptezeci de ori câte şapte, fiindcă osânda este pe măsura necredinţei.
Însă cei care, după venirea lui Hristos, au fost probaţi prin credinţa în El, nu vor mai fi aflaţi, oricât i-ar căuta Satana. Căci vor fi mutaţi de Dumnezeu la o viaţă neasemănat mai bună şi mai vrednică de laudă, fiind ridicaţi: din moarte şi stricăciune, la viaţa veşnică; din cugetarea la cele ale trupului, la dorirea celor plăcute lui Dumnezeu; din necinste, la slavă; din slăbiciune, la putere în Hristos Iisus, Domnul nostru, prin Care şi cu Care aducem slavă Tatălui şi Duhului Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
CARTEA A II-A A GLAFIRELOR LA FACEREA
Despre Noe şi corabie
1. Noe a fost un bărbat bun şi iubitor sincer al celei mai înalte evlavii, nepunând nimic mai presus de aceasta. Şi, fiindcă strălucea în acestea, era vestit, foarte slăvit, încununat cu laude şi pe drept cuvânt admirat. De aceea, cuvântul nostru se va îndrepta spre el, căci cred că le va ajuta nu puţin cititorilor înfăţişarea celor întâmplate cu el prin iconomie, ca chip şi tip al mântuirii prin Hristos. Să descriem deci toate cele privitoare la el, subţiind grosimea istorisirii şi transpunând în înţeles duhovnicesc cele ce s-au săvârşit în plan văzut.
Aşadar, Set s-a născut din Adam după uciderea lui Abel. Iar din Set s-a născut Enos, care nădăjduia să fie numit cu numele Domnului Dumnezeului său. Deci Enos a fost supranumit „dumnezeu” de cei de atunci. Minunându-se de mărimea dreptăţii lui şi socotind că se cuvenea ca această numire să fie pe măsura virtuţii lui, l-au supranumit astfel. Iar din Enos, cel supranumit „dumnezeu”,
54
s-au născut alţii, după care şi Lameh, tatăl lui Noe, care la naşterea copilului s-a arătat îndată proroc, ca şi Zaharia la naşterea fericitului Botezător. Lameh a dat fiului său numele Noe, cuvânt care, dacă se traduce în limba noastră (greacă), înseamnă odihnă. Arătând pricina pentru care a dat fiului său acest nume, Lameh zice: „Acesta ne va odihni pe noi de lucrurile noastre şi de necazurile mâinilor noastre pe pământul pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu” (Fac. 5, 29). Deci cu astfel de strălucite şi minunate nădejdi a fost întâmpinată de cei de odinioară naşterea lui Noe.
El a fost al zecelea la rând între cei proveniţi din Adam prin Set, ajungând până la el trebuinţa tuturor de a supranumi „dumnezei” pe cei născuţi din Enos, cel dintâi supranumit „dumnezeu”.
„Iar Noe era, zice, de cinci sute de ani; şi a născut trei fii, pe Sem, Ham şi Iafet” (Fac. 5, 32). Din limba evreiască, Sem s-ar putea traduce în greacă prin desăvârşire sau răsad, Ham, prin căldură, iar Iafet, prin lăţire (lărgire). Apoi Sfânta Scriptură spune: „Şi a fost când au început oamenii a se înmulţi pe pământ şi s-au născut lor fete. Iar văzând fiii lui Dumnezeu pe fiicele oamenilor că sunt frumoase, şi-au luat lor femei din toate pe care le-au ales. Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia în veac, pentru că trupuri sunt şi vor fi zilele lor o sută douăzeci de ani. Şi erau uriaşi pe pământ în zilele acelea” (Fac. 6,1-4). Şi, după aceea, „de când fiii lui Dumnezeu intrau la fiicele oamenilor şi le năşteau lor, aceia erau uriaşi, din veci numiţi oameni” (Fac. 6,4).
Deoarece neamul omenesc ajunsese să se înmulţească foarte mult, fiii lui Dumnezeu, căzând în pofta cea mai nebunească, şi-au luat, zice, „femei din toate pe care le-au ales”. Ştim că în unele manuscrise unii au înţeles textul astfel:
55
„Iar văzând îngerii lui Dumnezeu fiicele oamenilor”. însă aici este vorba de oamenii ce se întorc la patimile iubirii trupeşti şi se aprind de pofta ei urâtă prin îngerii căzuţi, care nu şi-au păzit vrednicia de la început, precum s-a scris (cf. Iuda 1,6). Eu aş susţine şi aş spune că acelora le convin toate patimile oamenilor. Dar abaterea de la dreapta judecată a credinţei este, mi se pare, una dintre cele mai mari nebunii. Fiindcă scopul nostru este să căutăm adevărul în fiecare din cele scrise, nu să arătăm înţelegere bolilor turmei demonilor. Aceasta pentru că, cel mai adesea, vedem că poftele urmează mişcărilor din noi, căci fie iubim patimile trupului, fie ne ocupăm mai mult de cele prin care se împlinesc cele ale trupului. Dar cred că plăcerile nu ne duc în afara legilor naturale. De pildă, am putea spune că mâncarea şi băutura şi unirea naturală cu femeile sunt fapte şi pofte ale trupului. Iar pofta de avere şi pofta de slavă slujesc plăcerilor trupului. Desigur, aproape toate patimile din lume vin prin acestea, după spusa înţeleptului ucenic: „Tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii” (1 Ioan 2,16). Amarele şi cumplitele pofte de acest fel ne vânează cu uşurinţă, ca să ne hotărâm să cugetăm şi să lucrăm cele ale trupului. însă nicio raţiune nu ne îndeamnă să dorim cele din afara trupului şi contrare firii.
Apoi, cum n-ar fi vecină cu nebunia spusa că duhurile, aflate în afara trupului şi mai presus de el, se îndrăgesc de cele trupeşti43? Căci ce mişcare naturală ar avea
43 Toată expunerea din acest pasaj vrea să demonstreze că nu diavolii se unesc cu fiicele oamenilor, ci ei îi împing pe oameni la sporirea acestei patimi. în om, patimile se produc prin satisfacerea exagerată a unor trebuinţe naturale ale trupului, din cauză că e fiinţă purtătoare de trup.
56
spre acestea, sau ce lege i-ar provoca la trebuinţa de a înseta spre aceste patimi sau spre altele, aşa cum ni se întâmplă nouă? Desigur, nu eliberăm mulţimea demonilor de vina pentru acestea, căci sunt nelegiuiţi şi spurcaţi şi înclinaţi spre toate cele urâte. Mai mult, bolesc împreună cu alţii şi de plăcerile contrare firii44.
Deci, când dumnezeiasca Scriptură zice că fiii lui Dumnezeu s-au împreunat cu femei, iar acestea au născut pe aşa-numiţii uriaşi (giganţi), adică monştri uriaşi, dar în acelaşi timp oameni raţionali, ce ar trebui să înţelegem? Desigur, din împreunarea cu femeia a duhurilor celor cu totul străine de trup n-ar putea proveni omul. însă unii construiesc mituri deşarte şi falsifică realitatea, îmbrăcând imposibilul în raţionamente profetice. Căci ei spun că demonii răi au intrat în bărbaţi şi, prin sămânţa lor, au lucrat în pricinuirea de naşteri.
Dar noi vom descoperi că raţionamentul lor e foarte absurd şi plin de ignoranţă, căci cum vom primi şi cum vom înscrie între cele adevărate ceea ce nu a spus dumnezeiasca Scriptură? Deci să continuăm lectura: „Văzând fiii lui Dumnezeu fiicele oamenilor că sunt frumoase, şi-au luat lor femei din toate pe care le-au ales”. În convingerea că am citit corect Scriptura ne întăreşte şi versiunea altor interpreţi. Aquila zice: „Văzând fiii dumnezeilor fiicele oamenilor”, iar Symach, în loc de fiii dumnezeilor, a pus „fiii celor stăpânitori”. Dar fii ai dumnezeilor şi ai stăpânitorilor au fost numiţi urmaşii lui Set şi Enos, pentru evlavia
44 E vorba de plăcerile pătimaşe ca satisfaceri exagerate ale trebuinţelor naturale, plăceri pe care demonii nu le au prin fire, întrucât nu au trupuri.
57
şi iubirea de Dumnezeu aflată în ei şi pentru puterea de a birui pe toţi cei ce li se împotriveau, ajutaţi desigur de Dumnezeu, susţinătorul neamului acesta strălucit şi sfânt, care nu era amestecat cu celălalt neam cu urmaşii lui Cain şi Lameh adică, cel care, mergând pe urmele tatălui său, s-a făcut ucigaş, căci a mărturisit: „bărbat am omorât spre rană mie şi tânăr spre vătămare mie”. Deci până ce neamul sfânt vieţuia de sine, neamestecat cu cel rău, strălucea în ei frumuseţea dumnezeiască neatinsă şi neschimbată şi îi făcea minunaţi. Dar când, fermecaţi de chipurile femeilor, au alunecat în iubirea trupească, s-au făcut apostaţi45. „Căci şi-au luat, zice, femei din toate fiicele oamenilor pe care le-au ales”, adică din cele ale urmaşilor lui Cain. Ca urmare, deşi se numeau dumnezei şi fii ai dumnezeilor şi ai stăpânitorilor, au fost atraşi la obiceiurile acelora şi la o vieţuire întinată şi urâtă.
Şi femeile acelea au născut monştri, Dumnezeu îngăduind urâţirea frumuseţii trupurilor omeneşti, din pricina neînfrânării poftelor desfrânate ale celor ce se împreunau. De aceea, cei născuţi erau giganţi adică sălbatici şi robuşti -,
45 Expresia biblică despre fiii lui Dumnezeu care s-au împreunat cu fiicele oamenilor înţeleasă ca referindu-se la oamenii iubitori de Dumnezeu care s-au unit cu femei mai uşuratice, dând naştere unor fii cu sufletul aflat la mijloc, între iubirea lui Dumnezeu şi a lumii, numiţi giganţi (uriaşi) redă poate o tradiţie veche comună, care, după apariţia religiilor panteiste, a dat naştere în acelea la basmele despre zeii ce, unindu-se cu femeile, au născut giganţii care se vor lupta cu zeii, cum se spune în vechea mitologie elină. în decursul istoriei, poveştile despre giganţi influenţează nu numai panteismul religios, ci şi ateismul, adică pe cei ce neagă orice fel de divinitate. Acestea pot da reprezentanţilor ateismului iluzia obţinerii unei tot mai mari puteri prin dezvoltarea tehnicii, care însă cuprinde şi posibilitatea autodistrugerii.
58
care pătimeau de o mare urâciune, dar erau superiori altora prin mărimea trupurilor. Pentru acest motiv, cuvântul Scripturii obişnuieşte să numească „giganţi” pe cei foarte robuşti. Astfel, prin glasul prorocilor, s-a spus despre perşi şi mezi: „ Uriaşi (giganţi) vor veni să plinească mânia Mea, bucurându-se şi semeţindu-se” (Is. 13,3).
Dar noi nu ne însuşim deloc poveştile mincinoase ale elinilor, pentru că învăţaţii lor, mai ales poeţii, s-au obişnuit să înfăţişeze firea lucrurilor şi să o acomodeze la ceea ce li se pare lor că e bine: să ridice la înălţime pe cele mici şi vrednice de lepădat şi să le împodobească cu mituri mincinoase, deşi sunt foarte departe de adevăr. Dintre ei, unul zice că întreaga Sicilie a fost aruncată în cer de unul dintre giganţi, iar altul scorneşte despre un alt gigant minciuni cu mult mai grosolane. De fapt giganţii, precum am spus, erau cumpliţi la vedere, foarte puternici, cruzi şi înspăimântători, impresionând prin vigoare şi întrecând prin mărimea trupurilor pe alţii, dar neajungând până la nori, aşa cum sunt înfăţişaţi în miturile plăsmuite despre ei.
2. Amestecându-se deci neamurile între ele, au căzut în păcatul neînfrânării. „A văzut, zice, Domnul Dumnezeu, că s-au înmulţit răutăţile oamenilor pe pământ şi că fiecare cugetă cu deadinsul în inima sa la răutăţi în toate zilele; şi a cugetat („i-a părut rău lui”, după ediţia lui Aquila) Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. Şi a zis Dumnezeu: «Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut; de la om până la animal şi de la cele ce se târăsc până la păsările cerului, pentru că îmi pare rău că i-am făcut. Iar Noe a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu” (Fac. 6, 5-8).
59
înţelege că Dumnezeu a hotărât să piardă pe tot omul, dar, fiindcă Noe era înfrumuseţat cu chipul evlaviei, se îndură de el şi nu-l pierde cu ceilalţi, ci-l scapă cu toată familia, şi zice către el: „Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, că s-a umplut pământul de nedreptăţile lor şi, iată, Eu îi voi pierde pe ei şi pământul. Fă-ţi deci o corabie din lemne neputrezitoare în patru muchii; despărţituri vei face în corabie şi o vei smoli pe dinlăuntru şi pe dinafară cu smoală. Şi aşa vei face corabia: de trei sute de coţi va fi lungimea corăbiei şi de cincizeci de coţi lăţimea şi de treizeci de coţi înălţimea ei. Vei face corabia să se strâmteze şi deasupra de un cot o vei sfârşi” (Fac. 6,13-16). Şi, după altele, iarăşi: „şi vei intra în corabie tu şi feciorii tăi şi femeia ta şi femeile feciorilor tăi cu tine. Şi din toate dobitoacele şi din toate cele ce se târăsc şi din toate fiarele, câte două din toate să iei în corabie, ca să le hrăneşti cu tine, parte bărbătească şi femeiuşcă să fie. Şi din toate păsările cele zburătoare după neamul lor şi din toate animalele după neam şi din toate cele ce se târăsc pe pământ după neamul lor, câte două perechi din toate vor intra la tine să se hrănească împreună cu tine, parte bărbătească şi femeiuşcă. […]. Şi din dobitoacele curate ia cu tine înlăuntru câte şapte, parte bărbătească şi femeiuşcă (perechi), iar din dobitoacele cele necurate câte două” (Fac. 6,18-20; 7, 2). După ce s-au făcut toate acestea precum a poruncit Dumnezeul tuturor, a fost înecat tot trupul, prin revărsarea puternică a apelor de sus şi din cer pIoile inundând tot pământul. Dar corabia plutea purtând cu ea sufletele drepţilor.
După un timp, când apele au scăzut puţin, „s-a oprit corabia pe munţii Ararat” (Fac. 8, 4). Şi, deschizând Noe fereastra corăbiei, a trimis corbul să vadă de a scăzut apa de pe faţa pământului, dar acela nu s-a mai întors. Apoi,
60
după acela, a slobozit un porumbel şi acesta, neaflând loc de odihnă picioarelor lui, s-a întors la el în corabie, fiindcă se afla încă apă pe toată suprafaţa pământului. Şi, întinzând Noe mâna lui, a readus porumbelul în corabie. După şapte zile, a trimis pe al doilea, care s-a întors spre seară având în cioc o ramură de măslin. După alte şapte zile a trimis un al treilea, iar acesta nu s-a mai întors la dânsul (cf. Fac. 8, 6-12), şi aşa a cunoscut că a scăzut apa de pe tot pământul şi s-au văzut iarăşi uscatul şi cele de pe el. Când Noe, fiii lui şi toţi ceilalţi s-au adunat şi au văzut pământul eliberat de ape, el a zidit îndată un altar şi a adus ardere de tot din toate animalele şi păsările curate. Acestea au fost oferite lui Dumnezeu, socotesc, ca mulţumire pentru că i-a scăpat. Făcându-se aceasta, „a mirosit Domnul Dumnezeu miros de bună mireasmă şi a zis Domnul Dumnezeu: «Am cugetat că nu voi mai adăuga a blestema pământul pentru faptele oamenilor, pentru că cugetul omului e aplecat cu sârg spre cele rele din tinereţile lui; deci nu voi mai adăuga a omorî tot trupul viu, precum am făcut. în toate zilele pământului: semănătura şi secerişul, răcoarea şi arşiţa, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta!” (Fac. 8, 20-21). Şi, mai departe, se spune: „a binecuvântat Domnul Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi pe el. Şi teama şi frica de voi să fie peste toate fiarele pământului şi peste toate animalele şi peste toate păsările cerului şi peste toate cele ce se mişcă pe pământ şi peste toţi peştii mării; sub mâinile voastre le-am dat” (Fac. 9,1-2).
4. Ajuns cuvântul până aici, povestirea istorică şi după literă nu mai are nevoie, socotesc, de nimic. Să trecem
61
deci mai departe, mergând pe urmele celor spuse, pentru a descoperi înţelesul lăuntric (duhovnicesc) ascuns în ele sau taina lui Hristos şi mântuirea prin El, ascunse în chipul lui Noe şi în cel al corăbiei.
Deci Noe s-a născut din Lameh, nu din cel ce a omorât un bărbat şi un tânăr, ci din omonimul lui provenit din Set. Domnul nostru Iisus Hristos a odrăslit şi El din Israel, care era sfânt datorită părinţilor lui, deşi era un popor cu aceleaşi moravuri şi cu aceeaşi dispoziţie ca Lameh, ucigaşul. Căci s-a spus undeva către iudei: „Pe care dintre proroci nu au ucis părinţii voştri?” (Fapte 7, 52), şi Hristos le zice: „Dar voi aţi împlinit (întrecut) măsura părinţilor voştri” (Matei 23, 32). Dar şi prin glasul lui Isaia se spune: „Când veţi întinde mâinile voastre către Mine, voi întoarce ochii Mei de la voi; şi când se va înmulţi rugăciunea voastră, nu vă voi auzi pe voi, căci mâinile voastre sunt pline de sânge” (1,15).
Noe a fost al unsprezecelea de la Adam, iar Hristos S-a născut după trup în veacul din urmă şi al unsprezecelea şi a împlinit iconomia privitoare la noi. Poţi afla adevărul despre aceasta pentru că trebuie să cercetezi neobosit -, fiind încredinţat deplin şi sigur din Sfintele Scripturi. Căci Cel ce a tocmit pe lucrători la vie în ceasul al unsprezecelea a grăit unora, care erau dintre neamuri: „Pentru ce aţi stat aici toată ziua fără lucru?” (Matei 20, 6). Iar aceştia spunând deschis: „Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit”, căci înainte de venirea Mântuitorului nostru nimeni n-a chemat neamurile la cunoştinţa lui Dumnezeu, El le spune cu bunătate şi cu milostivire: „Mergeţi şi voi în vie şi ceea ce va fi drept vă voi da” (Matei 20, 7).
Legea dată prin Moise poruncea să se junghie mielul spre seară şi la lumânare. Căci, la apusul timpului
62
şi aproape de sfârşitul veacului de faţă, Cuvântul Unulnăscut al lui Dumnezeu S-a făcut om şi a suferit junghierea pentru toţi, eliberând de pedeapsă şi de osândă şi îndepărtând pe cei ce cred de toată frica acestora. Căci El este Noe cel adevărat, adică dreptatea şi odihna, pentru că aşa se tălmăceşte numele lui46. „Fiindcă, după Scripturi, nu ne îndreptăm din faptele dreptăţii pe care le-am făcut noi, ci prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus” (Rom. 3, 20, 24). Deci nouă, celor care credem în El, Hristos ni S-a făcut dreptate şi odihnă, dacă este adevărat cuvântul: „El fusese străpuns pentru nelegiuirile noastre şi zdrobit pentru păcatele (fărădelegile) noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat; […], şi Domnul L-a dat pentru păcatele noastre”, după cuvântul prorocului (Is. 53, 5-6).
Deci, de vreme ce Hristos a pătimit pentru noi cu trupul47, suntem fericiţi şi vrednici de admirat. Prin acestea,
46 Hristos este odihna noastră veşnică, sau liniştea de orice vină şi de teama de pedeapsă a conştiinţei. Căci El este dreptatea sau curăţia desăvârşită în Persoană, pe care, unindu-Se cu noi, ne-o transmite şi nouă. Lângă omul liniştit, mă liniştesc şi eu, e o comunicare interioară de la om la om. Cu atât mai mult este astfel comunicarea Fiului lui Dumnezeu făcut om cu noi, dacă I ne deschidem cu credinţă.
47 „Călugării sciţi” (daco-romani) s-au dus în anul 519 la Constantinopol şi Roma cu formula: „Unul din Treime a pătimit cu trupul”. Era o precizare necesară la formula de aici a Sfântului Chiril împotriva formulei teopasite a monoteliţilor din care reieşea că Sfânta Treime însăşi a pătimit, sau împotriva nestorienilor care înţelegeau prin Hristos numai o persoană omenească. Împăratul Justinian a căutat să-i împace pe cei din Roma cu „călugării sciţi”, care se duseseră acolo cu formula Sfântului Chiril: „Hristos a pătimit cu trupul”. Dar, până la urmă, el a acceptat formula acelor călugări şi ea s-a introdus şi în Liturghia ortodoxă (Antifonul al doilea). În fond, Hristos este Ipostasul dumnezeiesc întrupat, deci cele două formule au acelaşi înţeles.
63
oare, nu suntem numiţi noi şi nu ne vom bucura de darurile cereşti şi nu ne vom îmbogăţi prin împărtăşirea de ele? Şi, oare, lepădând povara păcatului, nu ne bucurăm de bunăstarea duhovnicească? De fapt, El însuşi ne-a chemat la acestea, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28-29). Că Hristos avea să ne odihnească, a vestit de mai înainte şi arhanghelul Gavriil Sfintei Fecioare, zicând: „Nu te teme, Maria, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi, iată, vei zămisli în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus” (Luca 1,30-31).
Dar şi dumnezeieştii proroci au vestit de mai înainte cu stăruinţă odihna ce va veni prin El. Unul a spus: „îndrăzneşte, Sioane, să nu slăbească mâinile tale. Domnul Dumnezeu întru tine puternic este să te mântuiască […] întru dragostea Sa” (Sof. 3, 17). Iar Isaia a văzut în descoperire aceasta şi a zis: „întăriţi-vă, mâini moi, şi genunchi slăbiţi, mângâiaţi-vă. Cei slabi la cuget, întăriţi-vă, nu vă temeţi” (35, 3). „Iată Dumnezeul vostru, iată Domnul vine cu putere şi braţul Lui cu stăpânire. […] Ca păstorul va paşte turma Sa şi cu braţul Său va aduna mieii şi va mângâia pe cele ce au în pântece” (Is. 40,10-11).
Deci Hristos ni S-a făcut dreptate şi odihnă, şi ne-a mântuit şi de pământul pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu. Pentru că aceasta a spus Lameh, prorocind despre Noe. Şi nu e nicio îndoială că în Hristos ni s-a iertat vina neascultării lui Adam. Căci pentru noi S-a
64
făcut blestem, precum s-a scris (cf. Gal. 3, 13), eliberând pământul de vechiul blestem. Fiindcă prin El spunem că Dumnezeu Tatăl a recapitulat toate, „cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” şi „dacă este cineva în Hristos, e zidire (făptură) nouă” (2 Cor. 5,17). Aşa a cugetat şi dumnezeiescul Pavel, care scrie: „Precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea Unuia mulţi se vor face drepţi” (Rom. 5, 19). Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se Tatălui până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filip. 2, 8).
Deci aşa cum pământul a fost blestemat la început pentru neascultarea lui Adam, aşa a fost binecuvântat pentru ascultarea lui Hristos48. Dar ne-a eliberat şi altfel de pământul devenit blestemat. Căci noi „aşteptăm ceruri noi şi pământ nou”, după făgăduinţa Lui, cum a spus înţeleptul ucenic al Mântuitorului (2 Petru 3,13; Apoc. 21, 1). Deci El ne-a reînnoit drumul spre cele de Sus şi din ceruri, şi a intrat ca un Înainte-Mergător al nostru în pământul cel sfânt49, pe care a spus că-l vor moşteni cei blânzi, adică cei călăuziţi la blândeţe prin învăţăturile evanghelice. Dacă Legea poruncea că celor ce nedreptăţesc trebuie să
48 Este o strânsă legătură între om şi pământ. Răutatea primului Adam a întins răul şi blestemul peste tot pământul. Curăţia şi bunătatea Celui de al doilea a întins peste tot pământul curăţia şi l-a apropiat de Dumnezeu.
49 S-a făcut Înainte-Mergător al nostru la cer sau la veşnica viaţă fericită, întrucât S-a făcut primul om care a putut intra prin jertfa Lui acolo, prin ea arătându-Se curat de orice egoism nu numai pe Sine, ci ajutându-ne şi pe noi să ne facem aşa. Acest cer, întrucât este pentru noi, este totodată pământul care nu ne mai este pricinuitor de ispite. Prin sfinţenia celor ce-l locuiesc având în mijlocul lor pe Hristos, pământul devine cer şi cerul, pământ sfânt.
65
li se răspundă cu ochi pentru ochi, dinte pentru dinte şi rană pentru rană, nouă Hristos ne spune: „Celui ce te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Matei 5, 39; Luca 6, 29).
Deci Noe a fost al unsprezecelea din Adam prin Set şi Enos, care nădăjduia să fie chemat cu numele Domnului Dumnezeului său, pentru marea sa evlavie şi iubire de Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos este înfăţişat şi El de Sfinţii Evanghelişti ca provenind din Adam, prin genealogia care ajunge, ca să zic aşa, până la Iosif.
5. Dar să vorbim şi de amestecarea şi contopirea celor două neamuri, adică a celui sfânt şi a celui altfel, adică întinat şi necurat. Aşa cum descendenţii lui Enos, purtători ai numelui lui Dumnezeu, s-au împătimit de fiicele oamenilor şi şi-au schimbat îndată felul de a fi, alegând să vieţuiască după obiceiurile şi legile acelora şi s-au îmbolnăvit de toată stricăciunea acelora, la fel şi cei din sângele lui Israel. Până ce au cultivat o vieţuire sfântă şi au imitat desăvârşit evlavia strămoşească, au ţinut departe de ei tot felul de răutăţi şi au păstrat în ei, cu totul neschimbată, lauda unei vieţuiri slăvite. Dar când s-au amestecat cu neamurile vecine, fapt condamnat de Lege, umplându-se îndată de răutatea ce se afla în aceia şi aplecându-se cu uşurinţă spre cele nelegiuite, de ce rele extreme n-au fost cuprinşi?
Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Neamurile, închinându-se zidirii în locul Ziditorului şi Făcătorului şi căzând prin aceasta în rătăcirea politeistă, au cinstit turmele demonilor. Iar Israel, deşi era sfânt datorită
66
părinţilor săi, a căzut uşor în apostazie. De aceea, Dumnezeu zice către ei printr-un glas sfânt: „Duceţi-vă în ostroavele Hetiimului şi vedeţi, şi trimiteţi în Chidar, şi înţelegeţi bine şi vedeţi de s-au făcut unele ca acestea. De neamurile şi-au schimbat dumnezeii lor, deşi aceia nu sunt dumnezei, iar poporul Meu a schimbat slava lui întru aceia de la care nu va avea niciun folos. Miratu-s-a cerul de aceasta şi s-a cutremurat, zice Domnul, că două rele a făcut poporul Meu: M-a părăsit pe Mine, izvorul apei vieţii şi şi-au săpat lor fântâni surpate, care nu vor putea ţine apă” (Ier. 2, 10-13). Şi, iarăşi, „după numărul cetăţilor tale erau dumnezeii tăi, Iuda, şi după numărul uliţelor Ierusalimului jertfeau lui Baal. Pentru ce grăiţi către Mine? Toţi aţi lucrat păgâneşte şi toţi v-aţi făcut necredincioşi faţă de Mine, zice Domnul” (Ier. 2, 28-29).
Au căzut la atâta răutate a gândirii, ba şi a făptuirii, încât s-au împreunat cu femeile aflate încă în rătăcire. Deşi, îndată după naştere, copiii erau însemnaţi cu pecetea iudaică prin tăierea împrejur din a opta zi, erau oferiţi în dar demonilor necuraţi ca prinoase sfinţite ale poporului. Socotesc că despre ei a spus prorocul cuvântul acesta: „Fii străini s-au născut lor” (Os. 5, 7).
Deci, stricându-se neamul sfânt prin împreunarea cu cel căzut, care avea un caracter diferit şi moravuri diferite, cele două făcându-se una în neamul Israel, Făcătorul tuturor pregătea cu dreptate nimicirea tuturor fiinţelor de pe pământ. Dar, biruit de bunătatea Lui firească, nu a revărsat peste ei o urgie proporţională cu păcatele lor. Şi, ca să nu nimicească tot neamul omenesc de pe pământ, prin Noe a arătat de mai înainte îndreptăţirea din credinţă şi iertarea prin apă.
67
Astfel, Unul-Născut, Noe cel adevărat50, S-a făcut om „şi cu oamenii pe pământ S-a arătat”, după cum este scris (Bar. 3,24), şi a zidit Biserica, arătată în chipul acelei vestite corăbii din vechime, în care cei ce intră scapă de nimicirea care ameninţă lumea. Aşa tâlcuieşte şi dumnezeiescul Pavel taina privitoare la corabie, zicând: „Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce aveau să fie, a gătit cu evlavie corabia spre mântuirea casei sale” (Evr. 11, 7), în care, cum zice şi Petru, „s-au mântuit prin apă puţine suflete, adică opt” (1 Petru 3, 20). Iar aceasta (apa) închipuia Botezul care acum ne mântuieşte „nu ca ştergere a întinăciunii trupului, ci ca încredere a conştiinţei celei bune în Dumnezeu” (1 Petru 3, 21).
în ce fel a fost deci construită corabia? Vei face, zice, „de trei sute de coţi lungimea corăbiei şi de cincizeci de coţi lăţimea şi de treizeci de coţi înălţimea ei. Vei face corabia să se strâmteze şi o vei face să se sfârşească sus într-un cot” (Fac. 6, 15-16). Că această alcătuire închipuia taina lui Hristos, deşi foarte înceţoşat, va deveni clar cu uşurinţă oricui va citi ceea ce scrie dumnezeiescul Pavel către cei îndreptăţiţi prin credinţă, pentru care se ruga neîncetat să poată înţelege „împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea” şi să cunoască „iubirea lui Hristos, care covârşeşte toată cunoştinţa51” (Efes. 3,18).
50 Noe este chipul lui Hristos care va veni, dar şi al celor ce vor fi mântuiţi prin credinţă şi iertaţi prin Botez.
51 Corabia reprezintă, prin măsurile (dimensiunile) ei, încăperea nemărginită a Bisericii şi infinitatea lui Dumnezeu egală cu desăvârşirea, pe care, sălăşluind în ea, o dă şi Bisericii. Toţi pot încăpea în Biserică şi pot înainta în desăvârşirea lui Dumnezeu aflată în ea.
68
6. Care este deci înţelesul (raţiunea) măsurilor corăbiei? Prin acestea ni se arată descoperirea dreaptă şi mai presus de toate a Sfintei şi Celei de o fiinţă Treimi, adică a desăvârşirii în toată privinţa a Dumnezeirii celei Una. Aceasta ar putea vedea cineva în măsurile date, dacă ar cugeta. Căci e obiceiul de Dumnezeu insuflatei Scripturi ca secvenţele de numere care se întorc ca în cerc să devină simboluri ale desăvârşirii. De pildă, săptămâna începe cu prima zi şi sfârşeşte în ziua şaptea cu Sabatul (Sâmbăta), apoi pentru a doua săptămână pornim numărătoarea tot de la prima zi şi continuăm tot până la a şaptea. La fel se întâmplă cu ciclurile de zeci: când ajungem la numărul zece, revenim la prima cifră, căci pornim numărătoarea de la capăt, adică începem să numărăm tot de la prima cifră şi ajungem iar la cifra zece, dar a decadei următoare. Potrivit aceleiaşi raţiuni se constituie şi un număr desăvârşit din numere desăvârşite, adică numărul o sută format din zece zeci (100=10×10, n.ed.), având atât înaintarea în cerc, cât şi întoarcerea la monadă.
Deci, precum am zis, în dumnezeiasca Scriptură este un simbol al desăvârşirii orice număr căruia îi este propriu să înainteze până la capătul rânduit lui. Priveşte deci cum e închipuită desăvârşirea Sfintei Treimi52 în cele
52 Desăvârşirea nu este o infinitate haotică, ci fiecare persoană şi comuniunea unei persoane cu orice altă persoană este un întreg, în care infinitatea sau desăvârşirea se trăieşte într-o formă proprie. Dar toate aceste infinităţi sau desăvârşiri se hrănesc din infinitatea sau desăvârşirea supremă în dragoste şi putere a Sfintei Treimi, Care este absolut suficientă Sieşi. Toate cele ce sunt în comunicare cu Sfânta Treime trăiesc desăvârşirea sau infinitatea în formă proprie, nu ca având-o de la ele, ci de la Ea, Care este desăvârşirea desăvârşită, cum se spune în continuare în text.
69
trei sute de coţi (300=3x10x10, n.ed), care arată lungimea corăbiei. Iar că desăvârşirea desăvârşirilor este, ca să spunem aşa, Dumnezeu ca monadă, o arată lărgimea corăbiei, care este de cincizeci de coţi, dar la cele şapte cifre de şapte53 se adaugă o unitate [50=(7×7)+1, n.ed.], întrucât Dumnezeu este una în fiinţă. Şi înălţimea corăbiei nu are pentru noi decât acelaşi înţeles, de vreme ce a treia decadă de coţi se termină sus într-unul, aflat deasupra tuturor şi situat cel mai sus, căci de „treizeci de coţi, zice, va fi înălţimea ei […] şi o vei face să sfârşească sus într-un cot”. Fiindcă Sfânta Treime, lărgindu-Se în trei Ipostasuri sau Persoane deosebite, Se contractă oarecum într-o singură fire a Dumnezeirii. în timp ce elinii urmează calea spre rătăcirea politeistă, noi, cugetând şi afirmând ca adevăr pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh în Ipostasuri proprii, obişnuim să-I vedem uniţi în unitatea firii. Şi, construind corabia pe lungime, lăţime şi înălţime (simboluri ale celor Trei Ipostasuri), o încheie într-un cot, ca tip (chip) al identităţii fiinţei dumnezeieşti. Hristos ne mântuieşte astfel prin credinţă şi ne introduce ca într-o corabie în Biserică, în care, intrând, vâslim departe de frica morţii, nemaifiind judecaţi împreună cu lumea, căci va fi împreună cu noi dreptul Noe, adică Hristos54.
53 Tot timpul celor de şapte ori câte şapte zile sau şapte săptămâni sfârşeşte şi se împlineşte în veşnicia lui Dumnezeu cel Unul. Pentru înaintarea spre veşnicie şi pentru pregătirea spre ea ne este dat timpul, care nu este etern, căci ar fi fără rost, dacă ar fi aşa.
54 Lăcaşul bisericii a avut de la început forma unei corăbii în care credincioşii, intrând pe la apus, înaintează spre răsărit, spre Altar, unde Se află Hristos. Căci Dumnezeu este Răsăritul, Soarele lumina, Viaţa însăşi -, iar încăperea în care stau credincioşii se numeşte naos sau corabie, în aceasta vădindu-se influenţa temei corăbiei mântuitoare a lui Noe. Viaţa noastră este un drum spre Dumnezeu, spre Originea noastră. Găsim Originea noastră înaintea noastră, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în „Răspunsuri către Talasie”, 51, Filoc. rom., 3, p. 320.
70
7. Dar socotesc că se cuvine să pătrundem mai bine înţelesul (semnificaţia) celor ce au intrat cu Noe în corabie şi au dobândit mântuirea prin credinţă şi prin apă, fiindcă s-a scris că Noe a intrat în corabie împreună cu femeia lui, cu feciorii lui şi femeile lor (cf. Fac. 7, 7). Şi au luat cu ei din toate animalele şi păsările: din cele curate câte şapte perechi, iar din cele necurate câte două, fiindcă aşa a hotărât Dumnezeu. Iar numele fiilor lui Noe erau: Sem, Ham şi Iafet. Cel dintâi se tâlcuieşte răsad şi desăvârşit, Ham, căldură, şi Iafet, lăţime. Căci ne-am mântuit în Hristos prin credinţă noi, cei ce am fost scoşi din vieţuirea nedesăvârşită după Lege şi am fost răsădiţi, ca nişte răsaduri delicate, în vieţuirea desăvârşită (duhovnicească) după propovăduirea evanghelică. De aceea şi dumnezeiescul David reproşa norodului iudeu că n-a primit dreptatea în Hristos, zicând: „iubit-ai răutatea mai mult decât bunătatea, nedreptatea mai mult decât a grăi dreptatea; iubit-ai toate cuvintele pierzării, limbă vicleană!” (Ps. 51, 2-3), căci au hulit fără frâu pe Fiul. „De aceea Dumnezeu te va desfiinţa până la capăt, te va smulge şi te va strămuta din cortul (lăcaşul) tău şi rădăcina ta din pământul celor vii” (Ps. 51, 4). Iar despre cei ce au iubit dreptatea şi viaţa spune: „Răsădiţi fiind în casa Domnului, în curţile Dumnezeului nostru vor înflori” (Ps. 91,13). Căci Emanuel n-a făcut lucrător în noi harul Său, care e asemenea
71
focului, fără căldura Duhului55. De aceasta ne încredinţează şi dumnezeiescul Pavel, zicând că Dumnezeu „voieşte să vadă pe cei chemaţi întru sfinţenie arzând întru Duhul” (2 Tes. 2,13; cf. Rom. 12,11). Dar şi înţeleptul Ioan ne încredinţează de aceasta nu mai puţin, spunând: „Eu vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai tare decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I dezleg încălţămintea. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11-12). Căci se răcise iubirea iudeilor, pentru că „s-au înmulţit nelegiuirile lor”, precum s-a scris (Ps. 15, 4), iar noi suntem fierbinţi foarte şi de aceea zicem: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau goliciunea, sau primejdia, sau sabia?” (Rom. 8,35). Drept aceea, chipul clar al celor fierbinţi este Ham, care este înţeles drept căldură. Iar că noi, fiind scoşi din îngustimea (strâmtorarea) inimii, am fost duşi la lărgimea inimii, ieşind din necazul vieţuirii după Lege, ni se sugerează prin Iafet, cel de al treilea fiu, care a fost supranumit lărgime. Pentru că Dumnezeu
55 Harul lui Hristos dat nouă în Sfintele Taine poate fi şi nelucrător în noi, dacă nu răspundem cu lucrarea noastră la lucrarea lui. Aşa înţelegem că, deşi nu ni se ia, totuşi nu ne folosim de prezenţa lui. Dar noi răspundem lucrării harului, „mişcaţi şi încălziţi de Duhul lui Hristos”. În noi se realizează oarecum un dialog viu între Hristos şi Duhul Său cel Sfânt. Este un dialog în care suntem prinşi şi noi, dacă voim. Fără dialogul dintre Hristos şi Duhul Său în noi, n-am putea intra şi noi în acest dialog viu cu Hristos. Duhul este în dialog cu Hristos, Care ne are în El (căci noi suntem în El). Aşa cum Hristos ni S-a făcut accesibil ca om în dialogul cu noi, aşa şi Duhul a venit în noi, oamenii, ca să răspundem lui Hristos. Între Hristos şi noi se realizează legătura dialogică intimă care este între El şi Duhul Său cel Sfânt. Amândoi Se coboară la nivelul nostru, ca să ne ridice în dialogul dintre Ei.
72
le-a grăit iudeilor prin glasul lui Isaia: „Ascultaţi cuvântul Domnului, bărbaţi strâmtoraţi şi conducători ai poporului din Ierusalim” (28,14). Şi, unora dintre cei ce au crezut şi au ieşit din strâmtorarea Legii, Pavel le-a grăit: „O, corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit. în inima noastră nu vă aflaţi la strâmtorare, dar îngustare este pentru noi în inimile voastre. Plătiţi-mi şi voi cu aceeaşi plată; vă vorbesc ca unor copii ai mei: lărgiţi şi voi inimile voastre! Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi” (2 Cor. 6, 11-13), pentru că aceia urmau poruncilor iudeilor, adică îndemnurilor lor deşarte şi neînţelepte. Dar şi David zice undeva către Hristos, Mântuitorul tuturor, ca în numele noului popor în El: „Pe calea poruncilor Tale am umblat, când ai lărgit inima mea” (Ps. 118, 32). Căci mintea noastră s-a lărgit spre înţelepciune, fiindcă Emanuel56 S-a sălăşluit şi locuieşte în sufletele tuturor prin Duhul, şi aşa devin cei ce sunt în Hristos prin credinţă.
8. Iar că e foarte mare mulţimea preacurată a celor îndreptaţi în Hristos şi mică a celor dintre iudei, va înţelege oricine fără greutate din aceasta. Noe a introdus în corabie câte şapte perechi din animalele cele curate, dar numai câte două din cele necurate. Acestea reprezintă
56 Inima care iubeşte pe toţi, chiar şi pe duşmani, se lărgeşte. Inima celor de sub Lege nu avea această lărgime, pentru că nu era îndemnată să iubească pe toţi. în inima celui alipit la Hristos locuieşte El cu iubirea Sa. Căci El este Cuvântul prin Care toate s-au zidit şi Care S-a făcut om pentru a ne mântui pe toţi prin jertfa Sa. El, ca Logosul tuturor, a pus pecetea raţiunii Sale supreme şi unice pe toţi, ridicându-ne la o judecată şi o înţelegere unitare, şi face aceasta prin Duhul Său de viaţă Făcător, prin pornirea spre comuniune pe care ne-o sădeşte.
73
pe iudeii ce au omorât pe Domnul, căci dintre ei numai „rămăşiţa se va mântui”, după cuvântul prorocului (Is. 10, 22; Rom. 9, 27). Iar faptul că în decursul timpului unii din sângele lui Israel aveau să se îndepărteze de la credinţă a fost închipuit prin spusa: „A trimis, zice, din corabie corbul ca să vadă de a încetat apa. Dar acela nu s-a mai întors”, căci, neaflând loc de sprijin şi de poposire, socotesc că s-a înecat în ape. Deci despărţirea de credinţa în Hristos este numaidecât pricină de pieire. Aceasta spune şi fericitul Pavel celor ce socoteau că, după primirea credinţei, se pot desăvârşi prin Lege: „Cei ce credeţi că vă îndreptaţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har; căci noi aşteptăm în Duh nădejdea îndreptării din credinţă” (Gal. 5,4-5).
Observă cum corbul care s-a despărţit a fost dintre animalele necurate, căci erau unii dintre iudei care, după îndreptarea în Hristos, se întorceau la umbrele Legii. Despre aceştia socotesc că scrie şi înţeleptul Ioan: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi” (1 Ioan 2,19). „Dar Duhul grăieşte în mod lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, urmând duhurilor înşelătoare” (1 Tim. 4,1).
Dar observă că prin Noe s-a dat un chip lămurit şi următorului lucru. El a trimis pe primul şi pe al doilea porumbel, ca să afle dacă s-a oprit potopul. Iar aceştia s-au întors în corabie ca la un cuib, ultimul având în cioc, precum s-a scris, o ramură de măslin. Fiindcă Sfinţii (Apostoli) sunt trimişi de Hristos ca să cerceteze lumea şi pe cei din ea, şi se întorc vorbind despre pace. Socotesc că aceasta (pacea) se descoperă prin chipul ramurii de măslin din ciocul porumbelului, fiindcă ramura acestui pom a fost întotdeauna un simbol al păcii.
74
Deci cei curăţiţi prin credinţă sunt iubitori de Dumnezeu şi, datorită blândeţii vieţuirii lor evanghelice, sunt aleşii lui Dumnezeu. Dar că şi dintre ei se vor îndepărta unii în vremurile de apoi, precum am spus mai înainte, ne arată prin alt chip. Căci a fost trimis al treilea porumbel şi acela nu s-a mai gândit să se întoarcă, ci a rămas afară. Şi, încetând potopul, corabia s-a oprit pe munţii Ararat, care se tălmăceşte „mărturia coborârii”, fiindcă cei ajunşi înalţi ca munţii, datorită vieţuirii lor evanghelice mai presus de toate şi aflaţi în Hristos prin credinţă, propovăduiesc pe Dumnezeu Cuvântul cel coborât de Sus şi din cer. De aceea şi Dumnezeu le-a spus prin glasul prorocului: „Fiţi Mie martori, căci şi Eu sunt martor, zice Domnul Dumnezeu, şi pruncul Meu, pe care L-am ales” (Is. 43,10). Deci slava lui Hristos e mai presus de cele mai de jos ale pământului.
9. Dar Emanuel S-a făcut pentru noi şi Arhiereu, prin Care am dobândit şi „aducerea la Tatăl şi Dumnezeu” (Efes. 3, 18), şi am fost înnoiţi (restauraţi) în starea de la început, eliberaţi de blestemul care ne-a venit prin protopărinţi, care se poate vedea din cele scrise mai departe. Iar când s-a uscat pământul, „a ieşit Noe din corabie şi împreună cu el au ieşit fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui. […]. Şi a clădit jertfelnic (altar) lui Dumnezeu; şi a luat din toate animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi a adus ardere de tot pe jertfelnic. Şi Domnul Dumnezeu a mirosit miros de bună mireasmă şi a zis Domnul Dumnezeu, cugetând: «Am socotit şi nu voi mai adăuga a blestema pământul pentru faptele oamenilor” (Fac. 8,18-20). Şi după altele, zice iarăşi: „Şia binecuvân tat
75
Domnul Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! Şi groaza şi frica de voi va fi peste toate fiarele pământului, peste toate păsările cerului şi peste toate câte se mişcă pe pământ şi peste toţi peştii mării; sub mâinile voastre le-am dat” (Fac. 9,1-2).
Aşadar, când Hristos S-a făcut Arhiereul nostru şi, prin El, am fost oferiţi duhovniceşte lui Dumnezeu şi Tatăl întru miros de bună mireasmă, atunci ne-am şi învrednicit îmbelşugat de bunăvoinţa Lui şi am dobândit înfierea, ca moartea să nu mai aibă putere asupra noastră57. Căci, odată dezlegat blestemul, încetează şi cele ce au urmat din acel blestem. Fiindcă am fost binecuvântaţi în Hristos, cu Care şi prin Care aducem slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Duhului Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
57 în ceea ce face Dumnezeu prin Noe se arată prima dată că El nu lasă omenirea căzută în păcat supusă blestemului pronunţat asupra lui Adam, ci aduce o schimbare în istoria ei. Acum, Dumnezeu binecuvântează noul început al omenirii, căci Noe apare ca un om nou, ascultător de Dumnezeu, şi astfel el închipuie pe Hristos. Oamenilor li se porunceşte din nou să se înmulţească şi să stăpânească peste toate. Se afirmă iar superioritatea prin spirit a omului faţă de toată creaţia. Omul primeşte din nou binecuvântarea pentru a aduce jertfe curate lui Dumnezeu. Prin jertfă se intră la inima lui Dumnezeu, căci omul se recunoaşte supus Lui, prin recunoaşterea măririi Sale ajungând până la a uita de sine. Numai jertfindu-te pentru cineva, poţi intra la inima Lui. Cine se afirmă pe sine în faţa altuia se închide în zidul mândriei faţă de acela. Trebuie să afirmi pe altul până la a muri pentru el, ca să capeţi valoare în faţa lui. El are nevoie să fie afirmat de tine şi, astfel, el vede valoarea ta. Dumnezeu nu are nevoie de mine ca să-Şi trăiască mai deplin existenţa. Însă noi avem nevoie să ne afirmăm prin jertfa de noi înşine. Murind pentru altul, acela înviază prin mine şi, astfel, înviez şi eu.
76
Despre goliciunea lui Noe şi despre Ham
Isprăvindu-se toate cele privitoare la corabie şi trecând potopul, Noe a pornit să lucreze pământul. În continuare, vom înfăţişa cele ce i s-au întâmplat din partea lui Ham. Din acestea vom convinge pe cei ce s-au hotărât să vieţuiască după Lege să nu socotească nimic mai important ca cinstirea părinţilor şi să nu râdă de ei faptă dintre cele mai periculoase, chiar dacă aceia s-ar abate puţin de la ceea ce se cuvine din cauza slăbiciunilor firii.
Că se cuvine să avem tot respectul faţă de părinţi, ne învaţă însăşi legea dumnezeiască. Aceasta, după ce a poruncit să iubim din tot sufletul şi din toată inima pe Cel prin fire Dumnezeu, zice: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” (Ieş. 20, 12). Cei ce ne-au născut trebuie socotiţi ca un chip şi imitaţie a lui Dumnezeu58: „Adu-ţi aminte, zice, că prin ei te-ai născut” (înţel. Sir. 7, 30) şi, de aceea, zice iarăşi: „Ochiul care batjocoreşte pe tată şi necinsteşte bătrâneţile maicii să-l scobească pe el corbii din văi” (Pilde 30,17).
A socoti că părinţii nu trebuie cinstiţi şi că nu li se cuvine tot respectul este o cursă sau o pedeapsă, aşa cum putem afla uşor din pilda lui Ham: „erau, zice, fiii lui Noe, care au ieşit din corabie, Sem, Ham şi Iafet. Iar Ham a fost tatăl lui Canaan. Aceştia trei erau feciorii lui Noe. Şi din ei s-au răspândit (urmaşi) pe tot pământul. Şi a început Noe a fi om
58 De aceea se aşază imediat după Dumnezeu în poruncile Legii. Ei ne aduc la existenţă, folosind în continuare puterea creatoare de la Dumnezeu şi în iubirea lor faţă de cei născuţi e activă iubirea lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale.
77
lucrător de pământ şi a sădit vie. Şi a băut din vin şi s-a îmbătat şi s-a dezgolit în casa sa. Şi a văzut Ham, tatăl lui Canaan, goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus fraţilor săi; iar Sem şi Iafet, luând o haină, au pus-o pe amândoi umerii lor, şi s-au dus cu spatele înainte şi au acoperit goliciunea tatălui lor şi feţele lor căutau înapoi, şi n-au văzut goliciunea tatălui. Şi s-a trezit Noe din beţie şi a cunoscut câte i-a făcut fiul său mai tânăr şi a zis: «Blestemat să fie Canaan şi să fie slugă fraţilor lui; şi a mai zis: «Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul lui Sem; şi va fi Canaan slugă lui” (Fac. 9,18-25).
Deci Noe, sădind vie, s-a odihnit de ostenelile lui şi s-a îmbătat, contrar obiceiului său. Şi, alunecând în greşeala necugetată a iubirii de vin, s-a dezgolit fără voie în casă, nevăzut de mulţime. Dar Ham, nestăpân pe judecată, şi-a făcut din necuviinţa privirii (tatălui) pricină de râs şi nu numai, pentru că nu l-a acoperit şi nu l-a apărat pe cel care-l născuse, care fusese biruit de beţie şi căzut în greşelile provenite din aceasta. Ci, uitând să facă acestea şi nearătând cinste celui ce l-a născut, Ham se grăbeşte să dea prilej şi altora să vadă pe bătrân în starea aceasta, îndemnând la râs şi pe fraţii săi. Dar ei au rămas deasupra îndemnului rău al aceluia şi, dezaprobând purtarea lui şi dorind să acopere cu haine priveliştea necuvenită, au mers spre tatăl lor cu spatele. Căci au socotit că este de datoria lor să respecte coapsele părintelui, prin care fuseseră născuţi.
Când tatăl s-a dezmeticit şi a cunoscut ce s-a petrecut, a blestemat îndată pe cel ce s-a abătut de la ceea ce se cuvenea, adică a încălcat în mod nelegiuit respectul faţă de tatăl său şi i-a impus, cu dreptate, jugul de slujitor, numindu-l Canaan acei canaanei care se vor împărtăşi
78
de osânda lui vor fi din el, pentru că pedeapsa s-a extins la tot neamul. Însă pe cei ce l-au cinstit i-a binecuvântat.
Dar se arată din nou ca prin ghicitură taina privitoare la iudei. Căci trei au fost popoarele: cel de la început e simbolizat de Sem, cel de la mijloc prin blestematul Ham, al treilea şi ultimul trebuie înţeles prin Iafet, care se tâlcuieşte lărgime. Căci Dumnezeu Tatăl ne-a descoperit pe Fiul Său, Care e închipuit în coapsele lui Noe şi Care după dumnezeire are toată frumuseţea spirituală, dar după omenitate este fără frumuseţe şi fără mărire: „Căci nu avea nici chip, nici frumuseţe”, după cuvântul prorocului (Is. 53, 2). Atunci, în acel timp, după mărturia celor ce s-au petrecut, atât întâiul, cât şi ultimul popor adică atât cel ce a crezut la început, cât şi cel chemat la credinţă la sfârşit au cinstit pe Emanuel59 şi au fost binecuvântate de Dumnezeu Tatăl. Dar cel aflat la mijloc între ele, râzând de Hristos pentru lipsa de frumuseţe a omenităţii Lui şi nerespectând în multe feluri pe Fiul lui Dumnezeu care S-a arătat, a rămas într-o stare de rob, căzând din libertatea părinţilor.
Şi că aceia dintre iudei care aveau să creadă în timpurile din urmă vor fi soţi şi părtaşi celor dintâi, ca unii adunaţi în aceeaşi cetate, locuinţă sau casă, adică în Biserică, Noe a arătat prin spusa: „Să lăţească Dumnezeu pe Iafet”, adică poporul al treilea şi ultimul, căci Iafet era al treilea fiu, „şi să vieţuiască în corturile lui Sem”, adică ale celui dintâi fiu, „şi să fie Canaan sluga lui” (Fac. 9, 27).
59 Pe Hristos L-au primit la început o parte dintre evrei (urmaşii lui Sem) şi popoarele indo-europene (urmaşii lui Iafet). Dar popoarele din Asia şi din Africa nu L-au primit.
79
Socotesc că aceasta este ceea ce a spus Hristos poporului iudeu: „Amin, amin, zic vouă: Tot cel ce face păcat este slugă păcatului. Iar sluga nu rămâne în casă în veac; Fiul rămâne în veac. Deci dacă Fiul vă va elibera pe voi, liberi veţi fi” (Ioan 8, 34-35). Dar nenorociţii iudei, râzând de întruparea Mântuitorului nostru şi necinstind descoperirea de Dumnezeu Tatăl a Sa către noi, au rămas în duhul robiei60.
Despre turn şi zidirea acestuia
De fapt, nimic nu lipsea firii omeneşti ca să fie în stare bună şi fericită, căci Făcătorul tuturor a făcut-o plină de tot binele. Dar firea care la început fusese mare a fost micşorată, păgubindu-se încet-încet de cele prin care se arătase minunată şi vrednică de toată lauda. De pildă, nestricăciunea s-a pierdut în Adam, căci i s-a zis: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19). După aceea a fost lipsit de Duhul, pentru că Dumnezeu, văzând că cei de pe pământ voiau să cugete numai la patimile necuvenite şi urâte ale trupului, le-a spus: „Nu va rămâne Duhul Meu61 în oamenii aceştia, pentru că sunt trupuri” (Fac. 6, 3).
60 Numai Fiul poate elibera cu adevărat de orice robie, căci numai El este liber. Fiul lui Dumnezeu este liber din veci prin fire, căci e superior tuturor. Făcându-Se om ca noi, dar păstrându-Şi libertatea de Fiu, ne-a eliberat şi pe noi, cei ce voim să ne alipim Lui. Înfierea noastră de Tatăl are şi acest înţeles.
61 Din aceasta se vede că oamenii erau la început buni şi întregi (deplini), pentru că nu erau închişi în starea lor de creaturi, ci aveau în ei pe Duhul lui Dumnezeu, sau comunicau cu Dumnezeu. Legătura omului cu Dumnezeu ţine de deplinătatea lui.
80
Dar iată că suferă şi de altceva. Din cauză că au căzut în gânduri şi sfaturi deşarte şi nebuneşti, unii au fost condamnaţi să vorbească limbi ciudate şi diferite: „Şi era pe tot pământul o limbă şi un glas tuturor. Şi a fost, după ce au pornit ei de la răsărit, că au aflat un şes în pământul Senaar şi s-au aşezat acolo. Şi a zis omul către aproapele său: «Veniţi să facem cărămizi şi să le ardem în foc. Şi le-a fost cărămida în loc de piatră şi lutul le era în loc de var. Şi au zis: «Veniţi să ne zidim nouă cetate şi turn, al cărui vârf să ajungă până la cer; şi să ne facem nouă nume mai înainte de ne vom risipi pe faţa a tot pământul” (Fac. 11, 1-4). Şi Dumnezeu S-a coborât, zice Sfânta Scriptură, şi a amestecat limbile lor, şi i-a risipit pe tot pământul.
Deşi Dumnezeul tuturor i-a mustrat pentru comportamentul lor, nu i-a înfricoşat, ci i-a lăsat să ducă lucrarea la sfârşit. Dar, din pricină că plănuiau să facă ceva nebunesc, în bunătatea Sa cea după fire, a pus capăt acestei îndrăzneli prin înmulţirea limbilor. A arătat astfel că nu lasă nepedepsite sfaturile cele mai presus de puterea omului, care tind la ceea ce e cu neputinţă de împlinit. Şi le amestecă limbile, căci cele ce pot fi săvârşite prin măieştria şi puterea Creatorului nu pot fi săvârşite de altcineva. Se cuvine ca transformarea vorbirii şi creşterea diferenţei dintre sunetele cuvintelor să fie atribuite cu adevărat unicului Creator prin fire62. Nu
62 Prin Logosul Său, Unicul Creator a creat toate cu înţelesurile lor legate într-un înţeles şi pe om cu o raţiune (cu o înţelegere) capabilă să le cuprindă, ca chip al Logosului prin Care au fost create. Logosul divin a pus pecetea înţelesurilor Sale pe întregul cosmos şi în om pecetea înţelegerii lor. Astfel, El le-a creat într-o legătură. Dar, făcând pe om cu trup, i-a dat acestuia şi putinţa de a exprima, prin organul vocal (material), înţelesurile lucrurilor plasticizate material. Înzestrând pe oameni cu aceeaşi raţiune cuvântătoare şi aptă de exprimarea înţelesurilor cosmosului comun, pe cei ce locuiesc apropiaţi unii de alţii i-a făcut capabili să-şi formeze o limbă comună. Din această raţiune comună rezultă şi faptul că diferite grupuri modifică în comun cuvintele lor, deşi împrejurările le despart pe unele de altele, spaţial sau sufleteşte, pentru vreme îndelungată.
81
poţi să nu râzi de cei ce spun că acestea ar fi produsul acţiunii lor.
Deci aceia au cugetat că pot face totul, chiar să clădească din cărămidă şi pământ un turn până la cer, deşi nu ştiau cum. Socotesc că şi aceia sunt un chip al nesocotinţei iudeilor, care cugetau că vor afla familiaritatea cu Dumnezeu. Credeau că pot urma calea spre cele de Sus, dar nu prin hotărârea de a lucra cele plăcute lui Dumnezeu, sau prin credinţa în Hristos, ci ridicând nebuneşte cugetarea, ca pe un turn, la cele mai înalte, întemeindu-se doar pe reputaţia părinţilor63; pentru că se lăudau peste tot cu numele lui Avraam, clădindu-şi slava pe merite pământeşti.
63 Sfântul Chiril, dornic să câştige pe evrei pentru Hristos, în încercarea de zidire a unui turn până la cer vede voinţa iudeilor de a ajunge la Dumnezeu prin Legea dată părinţilor lor. Dar această încercare închipuie şi voinţa oricărui grup omenesc de a ajunge la suprema înălţime, dar fără ajutorul lui Dumnezeu. Prin fire, oamenii tind să se înalţe cât mai sus, să înţeleagă totul, să creeze o civilizaţie care să le satisfacă toate aspiraţiile. Ei nu văd că, pe calea aceasta, nu vor putea ajunge niciodată la ceea ce tind. Ba, prin aceste înălţări, pe măsură ce ating trepte mai înalte, prin complexitatea pe care o creează, nu produc între ei moduri deosebite de înţelegere. Alta este calea înălţării şi unificării reale: cea a smeritei recunoaşteri a lui Dumnezeu ca vârful adevărat al aspiraţiei omeneşti. Recunoaşterea iubitoare a valorii persoanelor umane provine din recunoaşterea lui Dumnezeu. Înălţarea adevărată este smerenia, care nu se arată în înălţarea exterioară. Ei îi vine în întâmpinare smerirea Fiului lui Dumnezeu, Hristos, care iarăşi e deosebită de înălţarea exterioară.
82
Deci Dumnezeu a certat pe cei ce zideau turnul şi i-a împărţit în vorbitori de limbi diferite. Iar noi putem spune că ceea ce s-a întâmplat atunci acelora a fost ca o prezicere a celor ce se vor întâmpla iudeilor. Căci ei, cugetând la cele înalte şi căutând calea spre cele de Sus prin cele necuvenite, Dumnezeu i-a împrăştiat printre cei de limbi diferite, adică între cei de toate neamurile. Fiindcă, fiind alungaţi din casele lor şi risipiţi din cetăţile şi ţara lor, au fost „împrăştiaţi printre neamuri”, după cuvântul prorocului (Os. 8,10).
Dar, în Hristos, vorbirea multor limbi a fost un semn bun. Căci, adunaţi fiind Ucenicii în ziua Cincizecimii într-o singură casă, „din cer, deodată, s-a făcut, zice, un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 2-4). Dar despre ce vorbeau? în fiecare limbă de pe pământ le vorbeau despre calea deschisă spre cele de Sus, de urcuşul spre cer prin credinţa în Hristos, de adunarea pe aceeaşi cale a tuturor limbilor din lume sau a tuturor popoarelor şi neamurilor în unitatea prin Duhul. Pentru că fiecare limbă mărturisea pe Hristos şi grăia tainele Lui.
Deci, dacă raportăm ceea ce s-a întâmplat la turn, mulţimea limbilor apărute a fost semn de împrăştiere şi de despărţire în multe neamuri. Dar dacă o raportăm la Hristos, este semnul readunării lor în unitate prin Duhul şi de înaintare împreună spre cele de Sus. Căci, după cuvântul Psalmistului, Hristos ni S-a făcut „turn
83
de tărie” (Ps. 60, 3), ne conduce spre cetatea de Sus şi îi uneşte pe cei de pe pământ cu cetele Sfinţilor îngeri64.
Despre Avraam şi Melchisedec
1. Dumnezeul tuturor a dat Legea spre ajutor, după cum s-a scris (cf. Gal. 3, 24). Că Legea e îndrumătoare (pedagog), dar numai taina lui Hristos desăvârşeşte nu ne este deloc greu să vedem din înseşi Sfintele Scripturi noi, care din ele dobândim credinţa şi aflăm adevărata învăţătură65. Spre a cunoaşte aceasta ne ajută dumnezeiescul Pavel, care zice despre cele două Testamente: „porunca dată întâi se desfiinţează, pentru neputinţa şi nefolosul ei; căci Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei şi-a făcut cale o
64 Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul au văzut un contrast între cele întâmplate la turnul Babel şi cele întâmplate la Cincizecime. Atunci, limbile i-au împrăştiat pe oameni, acum, Duhul i-a unit în aceeaşi Biserică pe cei de limbi deosebite.
Sfântul Chiril vede pe Hristos ca turn. El ne înalţă cu adevărat la cer şi la unirea cu îngerii, căci El este şi Calea. Această cale este duhovnicească şi ne-o deschide Duhul Sfânt. Totodată, prin aceeaşi credinţă în Hristos şi prin iubirea dintre noi, El ne face să părăsim dezbinarea, chiar dacă vorbim limbi diferite. Adevărata înălţare se uneşte cu unirea întreolaltă. Iar amândouă se împlinesc prin Duhul Sfânt care lucrează înlăuntrul oamenilor, şi nu prin faptele arătoase, exterioare, ale mândriei. Hristos, fiind şi om şi Dumnezeu, Se înalţă de pe pământ la cer şi ne înalţă şi pe noi. Nimeni nu poate urca la cer, dacă nu vine Dumnezeu să-l ridice. Înălţarea e anticipată de coborârea din iubire, sau e unită cu aceea.
65 Legea, fiind pedagog, nu e făcută să dăinuie pentru totdeauna. Ea ne îndrumă spre Hristos, Care, fiind desăvârşit, ne desăvârşeşte şi pe noi, deci nu ne predă altcuiva de după El, care ne-ar duce mai sus. Desăvârşirea nu ajunge la o margine (limită).
84
nădejde în ceva mai bun, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evr. 7,18-19). Deci se poate înainta foarte uşor spre familiaritatea cu Dumnezeu nu prin întâia poruncă, mozaică, ci prin nădejdea de care s-a spus că îşi face cale, pe care învăţătorul celor tainice, care a văzut adevărul, a socotit-o că încununează poruncile date. Scriind evreilor, el spune clar că cele ale Legii au fost desfiinţate şi declară că cele ale poruncii îndrumătoare de mai înainte nu pot desăvârşi nimic: „Căci dacă (testamentul) cel dintâi ar fi fost fără prihană, nu s-ar mai fi căutat loc pentru al doilea; pentru că, arătând neajunsul lui, zice: «Iată vin zile, zice Domnul, când voi face, cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda, testament nou, nu ca testamentul pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului; căci ei n-au rămas în testamentul Meu şi de aceea şi Eu i-am părăsit, zice Domnul. Că acesta e testamentul pe care îl voi face pentru casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: Pune-voi legile Mele în mintea lor şi în inimile lor le voi scrie, şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu. Şi nu va mai învăţa fiecare pe aproapele lui şi fiecare pe fratele lui, zicând: Cunoaşte pe Domnul!, pentru că toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare al lor; căci voi fi milostiv cu nedreptăţile lor şi de păcatele lor nu-Mi voi mai aduce aminte. Şi zicând: «Nou (testamentului), a declarat învechit pe primul. Iar ceea ce s-a învechit şi a îmbătrânit este aproape de pieire” (Evr. 8,7-13).
Deci Legea e neputincioasă şi se arată că e foarte slabă în a desăvârşi spre sfinţenie66. Iar că îndreptarea
66 Desăvârşirea are un înţeles egal cu sfinţenia. A se desăvârşi cineva înseamnă a câştiga toate bunătăţile, încât să nu-i mai lipsească niciuna. Dar tocmai în această plinătate de bunătăţi (de virtuţi) constă sfinţenia. Legea veche n-avea însă putere să ne ducă la aceste bunătăţi, căci nu ne comunica pe Dumnezeu, ci ne cerea să împlinim prin puterile noastre unele fapte, nu prea înalte. Legea cerea un formalism exterior, Hristos cere milă, bunătate, cum se vede din cele ce urmează în text. Legea nu putea înnoi pe om şi nu-l putea menţine nou. Hristos îl înnoieşte continuu, fiindcă iubirea şi mila înnoiesc neîncetat pe om. Acestea menţin o căldură în om, dar cultul formalist menţine în om o monotonie lipsită de vibraţie sufletească.
85
şi slujirea în Hristos e mai bună, auzi de la Dumnezeu, Care strigă limpede prin glasul prorocului către cei ce cinstesc slujirea Legii şi rămân alipiţi cu tărie de porunca veche, zicând: „spălaţi-vă, curăţiţi-vă” (Is. 1,16), sau: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 12, 7) şi „cunoştinţa lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Os. 6, 6). În Hristos am fost miluiţi şi în El am văzut duhovniceşte pe Tatăl şi am cunoscut pe Dumnezeu cel prin fire.
2. Ne-ar fi foarte uşor să adăugăm celor deja spuse mii de texte asemănătoare şi multe cuvinte ale Sfinţilor Proroci, prin care cineva ar putea vedea foarte limpede că Dumnezeu nu primeşte slujirea cea după Lege. Dar ca să nu abatem cuvântul de la scopul urmărit de noi şi ca explicaţia noastră să nu se lungească prea mult sau să apuce pe altă cale, vom îndrepta cuvântul spre dumnezeiescul Avraam. Acesta, auzind cum s-a primejduit pe neaşteptate nepotul său Lot, care locuise în Sodoma şi fusese luat în robie, şi-a înarmat slugile şi pe alţii, anume pe: Eşcol, Aner şi Mamvre, s-a năpustit cu vitejie asupra învingătorilor (aceluia) şi l-a scăpat din robia lor. Şi, împreună cu el, a mai scăpat o mare mulţime din cei ce fuseseră prinşi şi erau primejduiţi. Întorcându-se
86
acasă Avraam şi aducând semnele strălucite ale biruinţei asupra vrăjmaşilor, cei folosiţi de osteneala lui au simţit trebuinţa să-l întâmpine. Căci s-a scris aşa: „Şi a ieşit împăratul Sodomei întru întâmpinarea lui, după întoarcerea lui de la înfrângerea lui Kedarlaomer şi a împăraţilor care erau cu el, în valea lui Şave: acesta era şesul (câmpul) împăraţilor. Şi Melchisedec, împăratul Salemului, i-a adus pâine şi vin, şi era preot al Dumnezeului celui preaînalt. Şi a binecuvântat pe Avram şi a zis: «Binecuvântat este Avram lui Dumnezeu cel preaînalt, Care a făcut cerul şi pământul. Şi binecuvântat este Dumnezeu cel preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi sub mâna ta. Şi Avram a dat lui zeciuială din toate” (Fac. 14,17-20; cf. Evr. 7,1-3).
Priveşte deci cum strălucesc limpede în Melchisedec chipurile (tipurile) desăvârşirii în Hristos şi vezi starea inferioară a slujirii după Lege. Căci „fără îndoială, cel mai mic a luat binecuvântare de la cel mai mare”, după cum s-a scris (Evr. 7, 7). Iar Avraam e rădăcina celor din Israel, deci în el se află în frunte şi înaintea tuturor Levi, împodobit cu slava preoţiei dumnezeieşti, „Fiindcă el era încă în coapsele lui Avraam” (Evr. 7,10). Deci fericitul Avraam era, în potenţă, tatăl celor ce vor urma din el în decursul timpului. Socotesc că ceea ce se spune în chip înţelept despre Levi, că era în coapsele tatălui când pe acela l-a întâmpinat Melchisedec, aceasta înseamnă. A fost binecuvântată deci dreptatea cea după Lege de slujirea cea în Hristos, al cărei chip era Melchisedec67.
67 Preotul Legii vechi, aflat potenţial în Avraam, a fost binecuvântat de Melchisedec, preotul Dumnezeului celui preaînalt, deci acesta era mai înalt decât acela. Melchisedec închipuia deci pe Hristos care, fiind Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut Preotul sau Arhiereul lui Dumnezeu pentru noi. La începutul acestei cărţi, Sfântul Chiril a spus că Hristos e prezent în chip ascuns în toată Scriptura, deci în tot cursul istoriei sfinte, care înaintează ca o axă prin istoria generală. E prezent în istoria Vechiului Testament ca Logosul neîntrupat, Care îşi pregăteşte venirea în istorie ca Logos întrupat. Astfel, aşa cum tot cosmosul are în raţionalitatea lui ceva din armonia raţiunilor aflate în Logosul dumnezeiesc — armonie în parte deranjată de oameni —, aşa şi istoria, în legăturile avute de oameni în decursul ei, are o raţionalitate cu baza în Logosul dumnezeiesc, însă în istorie El nu numai că susţine aceste legături într-o anumită continuitate, ci le poate şi modifica, în aceasta având un mare rol raţiunea şi libertatea oamenilor, ca chipuri ale Logosului dumnezeiesc. În istorie, acelaşi Logos se află în diferite faze ale lucrării pregătitoare a venirii Sale în trup. Într-o fază este în Abel, în alta în Noe, în alta în Melchisedec, în relaţia dintre aceia, dar şi în relaţia Sa cu Avraam. Iar conducerea continuă de El a istoriei se arată în faptul că Levi, ca preot al Lui ce avea să fie depăşit, se află în coapsa lui Avraam, şi în Abel se află Noe şi Melchisedec, ca chipuri profetice ale viitoarei Lui veniri în trup. Iar dacă raţiunea are ca ţintă să cuprindă toată raţionalitatea armonică a naturii şi pe cea a istoriei, ea are caracter dinamic. Niciodată nu vom putea spune că am ajuns la sfârşitul cunoaşterii creaţiei ca cosmos şi ca istorie.
87
Aşadar, cum s-ar îndoi cineva că binecuvântarea e neasemănat mai de folos decât ceea ce nu este astfel? Dar vom pătrunde (contempla) acestea, mai amănunţit şi mai stăruitor, mai departe.
3. Poate că cel hotărât să tăgăduiască pe Hristos va întreba, înainte de altele, cine a fost Melchisedec. Căci sunt unii care se îmbată cu felurite păreri despre el, cuceriţi în mod neînţelept de gânduri deşarte şi neatenţi la cele proprii Scripturii de Dumnezeu insuflate. Astfel, unii spun că Duhul Sfânt a luat forma noastră văzută şi S-a arătat numai biruitorului Avraam. Alţii
88
nu sunt de acord cu aceasta, fiindcă se tem de căderea în nelegiuire, ci afirmă că Melchisedec era o putere strălucită şi superioară din mulţimea îngerilor. Socotesc că numai mintea lor slabă şi prostească i-a atras la o asemenea părere asupra acestui fapt. Unii zic că, odată ce Salem se tălmăceşte pace, iar Melchisedec s-a numit împăratul Salemului, el nu ar trebui înţeles ca om, ci prin el ar fi indicat Duhul, Care este pacea lui Dumnezeu, deci Melchisedec era singurul stăpânitor al „păcii”. La acestea adaugă: dacă nu are nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii (cf. Evr. 7, 3), cum n-ar fi un semn de nebunie să se atribuie omului această lipsă de început şi de sfârşit? Deci şi aceasta ar arăta că prin el trebuie înţeles Duhul. Iar dacă s-a asemănat cu Fiul Celui preaînalt şi rămâne preot în veci, cum se poate cugeta că Melchisedec e om? Apoi, împletind cu acestea alte gânduri, vor să confirme ca adevărată opinia lor, care nu ştiu de unde au luat-o.
Noi simţim trebuinţa să spunem ce ne-a venit în minte, hotărâţi să opunem părerilor rătăcite ale acelora ceea ce socotim că e adevărat şi drept. Întâi, dacă ar voi să cugete cele cuvenite, şi ei împreună cu noi ar mărturisi că Salem este o cetate peste care n-a împărăţit doar Melchisedec, ci înainte de el şi după el au fost mulţi alţi conducători. Iar dacă cineva ar cugeta că noi minţim, să vină şi să arate că Melchisedec împărăţeşte în Salem şi acum, deşi este una dintre cetăţile iudeilor care după aceea s-a numit Ierusalim, ce se tălmăceşte vederea păcii (oraşul păcii, n.ed.). Dar nimeni nu poate dovedi că e aşa. Deci, îndrăzneala celor ce cunosc tâlcuirile numelor de a nega lucrurile evidente şi acceptate de toţi este o
89
dovadă de rătăcire. Dacă vom cugeta atent, vom vedea cu uşurinţă că, în cazul de faţă, o astfel de faptă este urmarea neştiinţei şi a nepriceperii. Ierusalim se tălmăceşte, cum am spus adineaori, vederea păcii sau dincolo de hotarul morţii, Israel, mintea care vede pe Dumnezeu, şi Iuda, laudă şi cântare de laudă. Dar Sfânta Scriptură a arătat pe faţă câţi împăraţi rău-credincioşi şi plini de păcate ai Ierusalimului au domnit în decursul timpului peste Israel şi Iuda. Deci, numirile vederea păcii, lauda şi cântarea de laudă nu se potrivesc unui împărat pământesc şi nu se cuvine ca acestea să fie aplicate omului. S-ar cuveni să spunem, ţinând seama de tâlcuirile numelor, că cei ce au împărăţit în decursul timpului nu ar fi umbre şi oameni, ca Melchisedec, ci mai degrabă chipuri ale Duhului? Iar că înţelesul numelor sau tălmăcirea lor nu sileşte în niciun fel pe nimeni să le considere asemenea firii lucrurilor, poţi să afli şi din aceasta. Oare nu va socoti şi nu va spune cineva că, dacă Ierusalimul se tâlcuieşte vederea păcii, ar fi trebuit cu adevărat ca el să nu ignore pe Hristos?, „Căci El este pacea noastră”, după Scripturi (Efes. 2,14). Dar Ierusalimul nu L-a văzut cu ochii înţelegerii pe Cel prin Care am fost aduşi la Tatăl şi am fost alipiţi de Tatăl în unitatea Duhului, pe Cel „care a făcut din cele două una” (Efes. 2,14), adică a zidit într-un om nou cele două popoare. Deci cum este vederea păcii, dacă nu L-a văzut pe Hristos? Şi dacă este dincolo de hotarul morţii, adică mai tare decât moartea sau mai presus de ea, cum s-a pierdut nenorocitul din pricina necredinţei în Hristos? Căci le-a grăit iudeilor El însuşi, zicând:
90
„Amin, zic vouă […], de nu veţi crede că Eu sunt68, veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8, 24).
Şi dacă Israel se tâlcuieşte mintea care vede pe Dumnezeu, pentru ce n-a văzut slava lui Hristos, prin Care şi în Care am cunoscut pe Tatăl? Şi cum a fost posibil să fie cuprinşi de întuneric? Sau cum s-a spus despre ei, care se socoteau conducători, „Lăsaţi-i pe ei; sunt orbi, conducători ai orbilor” (Matei 15, 14)? Dar cum poate fi socotită oarbă mintea care vede pe Dumnezeu? Deci e o mare neştiinţă a atribui numelor puterea proprie lucrurilor. Prin urmare, nimic nu ne împiedică să socotim că e un lucru drept şi cuviincios a cugeta că Melchisedec a fost un om care a împărăţit într-un anumit timp peste Salem, chiar dacă această cetate se tălmăceşte pace69.
68 Iisus spusese mai înainte că El a venit de la Tatăl şi va merge la Tatăl. Aici, fără să mai repete aceasta, declară simplu că El este Acela, deci că e Fiul Tatălui. Dar cuvintele „Eu sunt”, fără niciun adaos, înseamnă că El este Dumnezeu, căci numai Dumnezeu poate spune despre Sine „Eu sunt”, adică în sens propriu, din veci şi până în veci, sau că are în Sine existenţa şi n-a primit-o de la nimeni. Ele aduceau aminte iudeilor de cuvântul spus de Dumnezeu lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieş. 3,14), ca să le arate că este una cu Acela după fiinţă. Aceste cuvinte arată totodată că existenţa în Sine şi de la Sine este Persoană conştientă, nu o esenţă inconştientă.
69 Sfântul Chiril a respins ideea că Melchisedec nu a fost om adevărat, ci numai simbolul unui împărat al păcii, pe motiv că Salemul n-ar fi fost nici el o cetate reală, ci numai simbolul unei cetăţi a păcii absolute, care n-a existat pe pământ. El arată că numele pace dat cetăţii lui Melchisedec nu însemna numaidecât că în ea nu era decât pace. Simboluri adevărate nu pot fi decât lucruri sau persoane reale. Melchisedec a fost simbol al lui Hristos, pentru că a fost un om real.
Istoria este o desfăşurare de fapte pregătită de Dumnezeu Cuvântul, în colaborare pozitivă cu oamenii sau cu piedici puse de ei, spre întruparea Lui şi a faptelor Lui mântuitoare. în acest sens, oamenii sunt unelte ale Cuvântului neîntrupat şi simboluri ale Cuvântului ce Se va întrupa şi va împlini în ea faptele Sale mântuitoare, care vor fi însuşite de oameni. Istoria nu are o desfăşurare determinată doar de om. Pe măsură ce vrea să se rupă de Dumnezeu fie de Cuvântul neîntrupat, pregătitor al venirii Sale în trup, fie de Cuvântul întrupat Care voieşte să pună în oameni pecetea faptelor Sale mântuitoare şi să-i ducă la o tot mai deplină asemănare şi unire cu El -, istoria îşi pierde puterea unificatoare şi deci puterea de a se menţine, ba chiar şi rostul ei, apropiindu-se de sfârşit. Oamenii pot colabora la pregătirea venirii lui Dumnezeu Cuvântul întrupat, pentru că ei înşişi sunt făpturi ale lui Dumnezeu care au ca scop unirea cu El. -Nu sunt produse ale unei naturi materiale, căci, în acest caz, ar trebui să aibă în ea în mod potenţial sfârşitul omului. Pe de altă parte, dacă ar fi socotită ca existând din veci, din veci ar fi trebuit să apară şi omul. Dar insuficienţele naturii şi ale omului nu permit această concluzie.
91
4. Dar în cele spuse mai trebuie văzută şi aceasta. Tainele dumnezeieşti le vedem abia ca în oglindă şi în ghicitură (cf. 1 Cor. 13, 12), deoarece nu găsim nimic în cele create care să se compare cu firea dumnezeiască negrăită. Vom aduna din cât mai multe exemple oarecare putere, ca să înţelegem şi să spunem ceva despre ea, pe cât ne e posibil. Taina lui Hristos este greu de pătruns şi înţelesul întrupării Lui nu poate fi cuprins de oricine. Şi raţiunea iconomiei este foarte adâncă, fiindcă Unulnăscut, fiind Dumnezeu din Dumnezeu după fire, S-a făcut om „şi S-a sălăşluit între noi” (Ioan 1,14). El S-a făcut Apostolul şi Arhiereul nostru şi ne-a eliberat de Legea zăbavnică la limbă, mutându-ne la frumosul grai al învăţăturilor evanghelice. Dar nu numai aceasta, ci, fiind noi captivi, ne-a eliberat, a biruit pe stăpânitorul veacului acesta şi a scos pe cei adormiţi din prăpăstiile iadului.
92
A întemeiat Biserica, S-a hirotonit Căpetenie a noastră, a trecut prin credinţă Iordanul70, ne-a dat tăierea împrejur în duh71 şi ne-a introdus în împărăţia cerurilor.
Faptul că S-a făcut ca noi socotesc că a fost îndeajuns demonstrat, căci dumnezeiescul Evanghelist spune: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (Ioan 1, 14). Iar pilda lui Aaron ne arată foarte lămurit că S-a uns şi Preot şi Apostol72. Căci acela s-a uns cu untdelemn sfinţit şi a fost pus căpetenie şi conducător al preoţilor şi al poporului, ba a primit pe fruntea lui şi o tăbliţă de aur, pe care era scris numele Domnului (cf. Ieş. 29, 6). Iar aceasta, ca o diademă strălucitoare şi slăvită73,
70 A trecut în Canaanul împărăţiei cerurilor sau al harului şi i-a trecut şi pe oameni.
71 Prin această tăiere împrejur în duh ne-a despărţit de alipirea la lume, de patimile ce ne leagă de ea. Pentru toate acestea am fost pregătiţi, ca prin nişte chipuri, prin pregătirea făcută cu Israel înainte de venirea Lui, prin conducerea istoriei spre acest plan al vieţii unite mai clar cu Dumnezeu.
72 Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care a fost trimis ca om cu voia Sa de Tatăl, spre mântuirea noastră, deci în calitate de Apostol al Tatălui şi al Său supremul Apostol -, Care Şi-a însuşit cuvintele omeneşti pentru a vorbi oamenilor de Tatăl şi de Sine. Dar S-a făcut şi Preotul suprem, Arhiereul sau Mijlocitorul deplin eficient al împăcării noastre cu Dumnezeu, aducând o jertfă care nu a însemnat intrarea la Dumnezeu a unui animal inconştient, dăruit Lui fără voie, ci vârful cel mai curat al umanităţii noastre conştiente, în mod voluntar. Căci S-a jertfit Tatălui pe Sine însuşi ca omul cel mai curat şi mai iubitor al Tatălui.
73 Iisus Hristos, jertfindu-Se pentru noi, nu S-a făcut numai Arhiereul, ci şi împăratul nostru, cum se vede din Apocalipsa, cap. 5, unde Mielul înjunghiat participă la împărăţia Celui ce şade pe tron, căci inimile primesc ca împărat peste ele pe Cel ce Se jertfeşte pentru ele. Stăpânirea cu sila nu durează şi nu e reală, ci e cu totul exterioară şi mereu contestată, ba chiar urâtă.
93
era în chip lămurit simbolul Mântuitorului şi împăratului nostru.
Iar că slujirea venită prin Hristos este mai înaltă decât cea din Lege, poate vedea oricine privind atât la Melchisedec, cât şi la Aaron. Potrivit Legii, leviţii primeau zeciuiala de la fiii lui Israel, dar Dumnezeu a poruncit ca din zeciuiala leviţilor să se dea zeciuială şi căpeteniei lor, Aaron, care prin faptele preoţiei sale era împodobit cu cele mai înalte cinstiri. Deci observă că, luând zeciuiala în numele lui Aaron, Levi trebuia să-i dea şi lui zeciuială, iar Aaron închipuia pe Hristos74. Şi toţi ceilalţi, leviţii şi preoţii, săvârşeau jertfele cele după Lege, având acces doar în prima încăpere a cortului. După rânduiala Legii, numai dumnezeiescul Aaron, adică arhiereul, „intra o dată pe an în Sfânta Sfintelor”, după cum s-a scris (Evr. 9, 6-7), şi nu fără sânge. Dar şi în acestea el era un chip (tip) al lui Hristos, „Care a murit o dată pentru păcatele noastre” (1 Petru 3,18), după Scripturi, intrând în cortul cel de Sus şi atotsfânt75.
74 Există trepte ale transcenderii umane. Nimeni nu poate sări deodată peste toate treptele spre Dumnezeu. De aceea, avem nevoie de cei ajunşi pe treptele aflate mai sus de noi, care să ne ajute să urcăm treptat. Poporul se depăşea recunoscând pe leviţi ca treapta imediat superioară lor. Leviţii se depăşeau, recunoscându-şi dependenţa de Aaron, arhiereul. Acesta, aflat în Avraam, a recunoscut ca superior lui pe Melchisedec. Iar Melchisedec era preotul lui Dumnezeu însuşi treapta supremă a existenţei. El reprezenta pe Hristos, suprema treaptă spre Dumnezeu, El însuşi fiind nu numai om ce se înalţă spre Dumnezeu, ci şi Dumnezeu, spre Care a înălţat omenitatea Sa.
75 Persoana conştientă se jertfeşte o singură dată. Nu numai pentru că se dă întreagă — căci şi animalul e dat întreg —, ci şi pentru că nu poate fi înlocuită de nici o alta, cum e înlocuit animalul, şi pentru că, dându-se lui Dumnezeu, intră în viaţa veşnică şi, ca atare, păstrează veşnic în sine simţirea de jertfă în care a intrat la Tatăl. Căci tot ce se întâmplă cu persoana rămâne întipărit nu numai în fiinţa, ci şi în conştiinţa ei: „Souffrir pasee, avoir souffert ne passe jamais” (Leon Bloy). Cu atât mai mult se întâmplă aceasta cu Hristos, Care, prin dumnezeirea Sa eternă, susţine omenitatea Sa în eternitatea nediminuată. Hristos intră cu jertfa Sa nu numai la inima unui om, ci a lui Dumnezeu însuşi, sau în cel mai ultim şi sfânt adânc al oamenilor.
94
Această cale ne-a înnoit-o şi nouă, sfinţind Biserica prin sângele Său76.
Şi dumnezeiescul Moise, fiind ales pentru a fi trimis (pentru apostolie), s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „«Rogu-mă, Doamne, nu sunt mai bun vorbitor ca înainte de ieri, nici ca mai înainte de alaltăieri, nici ca de când ai început a grăi slugii Tale; sunt slab la glas şi zăbavnic la limbă” (Ieş. 4,10). Şi la acestea a adăugat: „«Alege pe altul puternic, pe care îl vei trimite” (Ieş. 4, 13). Dar Dumnezeul tuturor a zis către el: „«Nu. Iată, ai pe Aaron, fratele tău, levitul. Ştiu că el, grăind, va grăi în locul tău, şi iată el va ieşi întru întâmpinarea ta şi, văzându-te, se va bucura întru sine. Şi vei grăi către el şi vei pune cuvintele Mele în gura lui, şi Eu vă voi învăţa pe voi ce să faceţi. Şi el va grăi în locul tău către popor şi va fi gura ta” (Ieş. 4,14-16).
Legea veche, fiind în mod vădit greoaie la limbă şi neputând exprima voinţa lui Dumnezeu decât bâlbâind şi prin reveniri la literă, Hristos S-a făcut gura lui Moise cea binecuvântătoare (în chipul lui Aaron), mutând
76 Venind în noi în stare de jertfă, în mişcare spre Tatăl, ne imprimă şi nouă această mişcare, sau ne ia cu Sine pe această cale spre Tatăl şi ne sfinţeşte. Căci Cel ce Se jertfeşte, omorând păcatele egoismului şi dăruindu-Se lui Dumnezeu, Se sfinţeşte şi, prin frăţia ce o imprimă tuturor în Sine, întemeiază Biserica.
95
chipurile la adevăr şi punând în faţa celor de pretutindeni cunoştinţa celor de trebuinţă77. De aceea, Psalmistul zice: „Auziţi acestea, toate neamurile, băgaţi-le în urechi, toţi cei ce locuiţi în lume” (Ps. 48, 1). Deci Hristos a fost preînchipuit în Aaron. Şi să nu te miri de ceea ce e şi mai minunat, că a schiţat umbra măririi Lui şi în cei ce L-au cunoscut şi cunoşteau Legea.
Dar El s-a arătat şi într-un bărbat de alt neam, care a slobozit pe Israel din robie, a zidit Sfânta Cetate şi avea o putere de nebiruit împotriva tuturor. Dar voi face mai lămurită istorisirea despre aceasta, după ce o voi înfăţişa cât se poate mai pe scurt.
5. Iudeii au fost duşi odinioară în robie şi cei din Israel au fost asupriţi în Babilon mulţi ani, ţinuţi într-o robie dureroasă, cruntă. Dar după ce Cirus78, fiul lui
77 Hristos, după întrupare, a descoperit tuturor celor ce au crezut în El înţelesurile spirituale adânci ale tipurilor şi umbrelor din Legea veche, valabile pentru toţi şi pretutindeni. Dar, în locul lui Moise, prin Aaron vorbea tot Hristos, însă nu făcut El însuşi om Care Şi-a însuşit cuvintele omeneşti. Pe de altă parte, gura lui Aaron era gura lui Moise, dar rămânea gură a persoanei sale. Prorocii din Vechiul Testament sunt guri ale lui Hristos, căci Hristos grăieşte prin ei, dar ei rămân totuşi guri ale persoanelor proprii. Însă, în Hristos, Fiul lui Dumnezeu îşi face gura omenească gură a Sa. El însuşi grăieşte omeneşte cuvintele Sale către Sine ca om şi către oameni. Şi, fiind cuvinte ale lui Dumnezeu, nu există cuvinte mai clare, mai înţelese de toată lumea şi, în acelaşi timp, de o profunzime niciodată epuizată; cuvinte ca ale lui Hristos n-au mai fost şi nu vor mai exista. Evanghelia rămâne o carte neegalată în actualitatea ei permanentă şi în conţinutul ei de interes universal.
78 E vorba de Cirus, regele perşilor, despre care se va vorbi în continuare.
96
Cambises, a ajuns stăpân peste mezi şi peste perşi, şi a pornit război împotriva asirienilor, cu care erau vecini, a cucerit şi Babilonul şi a eliberat pe iudeii care se tânguiau sub tirania asirienilor până la lacrimi şi declarau că li s-a prezis de Dumnezeu prin glasul sfinţilor (proroci, n.ed.) că, la vremea potrivită, va veni Acela care va birui pe vrăjmaşi şi îi va elibera de lanţuri pe cei oprimaţi, şi că va rezidi templul din Ierusalim, pe care asirienii, din necredinţa faţă de Dumnezeu, l-au ars.
Că cei din Israel n-au minţit în acestea aflăm cercetând scrierile Sfinţilor Proroci. Căci Dumnezeu a zis prin glasul lui Isaia: „Aşa zice Domnul, Cel ce te-a izbăvit pe tine şi te-a plăsmuit din pântece: «Eu, Domnul, Cel ce săvârşesc toate, întins-am cerul singur şi am întărit pământul. Cine altul va risipi semnele celor ce grăiesc din pântece şi vrăjile de la inimă? Cel ce întoarce pe cei înţelepţi la cele dinapoi şi înnebuneşte sfatul lor? Şi întăreşte cuvintele slugii Sale şi adevereşte sfatul îngerilor Săi? Cel ce zice Ierusalimului: locuit vei fi; şi cetăţilor Iudeii: zidite veţi fi, şi pustiurile ei vor odrăsli. Cel ce zice adâncului: te vei pustii şi râurile tale le voi seca. Cel ce zice lui Cirus să înţeleagă şi toate voile Mele va face. Cel ce zice Ierusalimului: te vei zidi şi casa Mea cea sfântă o voi întemeia. Aşa zice Domnul Dumnezeu unsului Meu, Cirus, pe care l-am ţinut de-a dreapta ca să supun înaintea lui neamuri şi puterea împăraţilor voi sfărâma. Voi deschide porţi înaintea lui şi cetăţile nu i se vor închide. Eu voi merge înaintea ta şi munţi voi netezi, uşi de aramă voi zdrobi şi lanţuri defier voi sfărâma. Şi-ţi voi da vistierii întunecate, ascunse, nevăzute; le voi deschide ţie. Ca să cunoşti că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Cel ce chem numele tău, Dumnezeul lui Israel. Pentru Iacov, sluga Mea, şi pentru
97
Israel, alesul Meu, Eu te voi chema pe numele tău şi te voi primi. Dar tu nu ai cunoscut că Eu sunt Domnul Dumnezeu şi nu este Dumnezeu afară de Mine. Întăritu-te-am şi nu M-ai cunoscut” (44, 24-29; 45,1-5).
Auzi cât de limpede spune: „nu M-ai cunoscut”? Şi pune între cei ce nu cunosc pe Dumnezeu pe cel ce a ajuns la o situaţie atât de slăvită, încât e mai presus decât împăraţii şi stăpân atât de multor neamuri. Faptele lui au fost chipuri ale biruinţelor săvârşite de Hristos, căci a prezis că el va risipi vrăjitoriile mincinoase ale babilonienilor şi semnele grăitorilor din pântece. Iar sfaturile sau prezicerile prorocilor Săi, pe care i-a numit şi îngeri, nu le declară mincinoase79. Ba a vestit mai înainte şi că va zidi cetăţile iudeilor şi că va pustii adâncul şi va seca toate râurile lui. Prin „adânc” socotesc că înţelege mulţimea celor ce locuiesc în Babilon, iar „râurile” lui, neamurile ce curg de pretutindeni şi cer ajutor. Dar să vorbim lămurit despre Cirus, mutând isprăvile aceluia la taina lui Hristos.
6. Cirus a avut ca mamă pe Mandane, fiica lui Astiages, principele mezilor, şi ca tată pe Cambises, pers după neam şi foarte măsurat în purtări. De aceea, unii dintre cei din vechime l-au numit pe Cirus „catâr”, adică o amestecătură de soiuri sau firi diferite, din pricina deosebirii
79 Prin proroci se arată cel mai mult că istoria nu se desfăşoară la întâmplare, sau numai din capriciile apărute între oameni, ci mersul ei este prevăzut şi, în parte, determinat de Dumnezeu Cuvântul, Care o conduce spre întruparea Sa, apoi spre asemănarea multora cu El. De aceea, prorocii sunt cei ce anunţă de mai înainte hotărârile lui Dumnezeu şi prevestirile Lui privitoare la etapele viitoare ale istoriei.
98
de neam dintre tatăl său şi mama sa, căci perşii erau un neam diferit de mezi80.
Dar aceasta o poţi vedea şi în Hristos, fiindcă a avut ca Maică după trup pe Sfânta Fecioară, fiind ca noi de fire omenească, dar nu a avut tată ca noi. Deci, ca să spunem aşa, a fost întru totul superior după fire, întrecând toate cele create. De aceea a şi spus către iudeii care socoteau că este ca noi şi S-a născut ca noi: „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus” (Ioan 8, 23). Cirus a stăpânit peste multe neamuri şi fiecare cetate l-a primit (i s-a supus). Şi a luat vistierii întunecate, ascunse, nevăzute, şi a eliberat pe Israel dintr-o robie îndelungată. Emanuel S-a făcut împărat peste tot pământul de sub cer şi fiecare cetate L-a primit ca pe Mântuitorul şi Răscumpărătorul tuturor, Care a eliberat din robia şi tirania diavolului tot neamul, pe care acesta îl supusese şi-l silise să-i slujească. Şi, coborând şi la iad, a deşertat vistieriile întunecate, ascunse, nevăzute: a zdrobit
80 Am spus că Dumnezeu Cuvântul a condus istoria spre întruparea Sa şi spre mântuirea tuturor oamenilor care voiesc să se alipească de El. A condus-o nu numai prin poporul evreu şi prin prorocii Lui, ci şi prin alte popoare şi personalităţi. Una dintre acestea a fost Cirus. El a eliberat poporul evreu din robia babiloniană, ca să poată apărea Hristos din Fecioara Maria, după ce acest popor a cunoscut mai îndeaproape şi celelalte popoare şi trebuinţa lor de mântuire. Prin Cirus a obişnuit lumea cu o viaţă în unitatea unui stat, pregătind Biserica universală a lui Hristos. Alexandru Macedon, prin elenismul răspândit de el, a dus această pregătire mai departe, iar Imperiul Roman a făcut posibilă misiunea Apostolilor în toată lumea cunoscută atunci. Aşteptarea de poporul evreu a lui Mesia se făcuse cunoscută prin răspândirea multor evrei în lumea unificată. Aşa s-a pregătit lumea pentru mesajul spiritual universal al lui Hristos.
99
„porţi de aramă” şi a sfărâmat „lanţuri de fier”. A spus celor din legături: „ieşiţi!” şi celor dintru întuneric: „Luminaţi-vă!” (Is. 49, 9). De aceea a şi spus odinioară către Iov cel atotsuferind şi luptător nebiruit: „Ai venit la izvoarele mării, pe urmele adâncului umblat-ai. Deschisu-ţi-s-au de frică porţile morţii, portarii iadului, văzându-Te pe Tine, s-au spăimântat” (Iov 38,16-17). Din răspunsurile la aceste întrebări81 să înţelegem că cuvântul ne arată biruinţele lui Hristos, inclusiv cele săvârşite în adâncimile iadului82. Pentru că „pentru aceasta a murit Hristos şi a înviat, ca să domnească şi peste cei morţi şi peste cei vii83” (Rom. 14, 9).
Cirus, dând odinioară bani, a poruncit să se rezidească Templul din Ierusalim. Dar Emanuel a întemeiat Biserica cea cu adevărat sfântă, cetatea cea vestită, dărâmând cu totul, ca pe un Babilon, idolatria îngâmfată şi neruşinată.
Despre Cirus, Dumnezeu zice: „toate voile Mele le va face”. Dar Mântuitorul nostru a spus mulţimii iudeilor care-L dispreţuiau: „Voi judecaţi după trup” (Ioan 8,15),
81 Tot ce ni se spune despre Dumnezeu şi despre Hristos este atât de adânc, încât ne face să ne punem întrebări, iar prin aceasta ne înălţăm mereu în cunoştinţă.
82 Iadul are şi el adâncimile lui, căci nu numai cele bune, ci şi cele rele îşi au adâncimile lor. Nu se poate ajunge niciodată la ultimele adâncimi ale răutăţii. Şi totuşi se poate trăi o infinitate a răului (mai ales a răului suferit de la alţii), chiar dacă rămâne posibilă o adâncire şi mai mare în rău. Hristos a scăpat pe mulţi din aceste adâncimi ale răului suferit. Întâi, cu bunătatea Lui, le-a adus o mare mângâiere.
83 E o domnie a Celui bun, Care îi face şi pe cei chinuiţi de rău să se ridice peste rău şi din rău. E mare lucru să simt în mine domnia cuiva care e bun.
100
şi, de vă judec Eu, „judecata Mea este dreaptă. Pentru că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis” (Ioan 5, 30).
Dumnezeu i-a zis lui Cirus84: „te voi chema pe numele tău” (cf. Is. 45,4). Dar Emanuel este cu adevărat Domnul, deşi S-a arătat ca om. Iar că cele ale lui Cirus au fost un chip al slavei lui Hristos ne vom încredinţa în mod sigur din cele următoare, spuse prin glasul prorocului: „«Eu am făcut pământul şi pe om pe el. Eu am făcut cu mâinile Mele cerul şi am poruncit tuturor stelelor. Eu L-am ridicat pe El cu dreptate împărat şi toate căile Lui sunt drepte. Acesta va zidi cetatea Mea şi va întoarce robia poporului Meu, nu cu preţ, nici cu daruri85, zice Domnul Savaot. Aşa zice Domnul Savaot: «Ostenit-a Egiptul şi negustoriile etiopienilor şi bărbaţii cei înalţi din Saba la Tine vor trece şi Ţie vor fi robi şi după Tine vor merge legaţi de mâini cu cătuşe şi se vor închina Ţie şi către Tine se vor ruga, că întru Tine este Dumnezeu şi nu este Dumnezeu afară de Tine. Că Tu eşti Dumnezeu şi noi n-am ştiut, Dumnezeul lui Israel, Mântuitorul. Înfrunta-se-vor şi se vor ruşina toţi vrăjmaşii Lui şi vor umbla întru ruşine” (Is. 45,12-16).
Căci El este Cel ce a făcut cerul, pământul şi omul, Cel ce a împodobit cerul cu stele, a ridicat nouă ca
84 în greceşte, Cirus înseamnă apropiat de Domnul. Prin aceasta se arată că Dumnezeu i-a dat un nume ca al Lui. Emanuel e cu adevărat Domnul, chiar dacă S-a arătat ca om.
85 Ar putea fi vorba aici nu numai de Cirus şi de Hristos anume de Cirus ca chip al lui Hristos -, ci şi de om, până la un loc. Căci pe om, ca chip al Cuvântului, Dumnezeu l-a pus împărat peste pământ. El e conştient şi liber ca Cuvântul şi capabil de un dialog cu El. Este şi el cuvânt ipostatic, având în sine, potenţial, toate lucrurile.
101
dreptate86 pe Iisus. Care ne-a răscumpărat în dar, căci „am fost îndreptaţi întru credinţă” (Rom. 5,1). Acesta ne-a slobozit din legături şi robie, a zidit duhovniceşte Ierusalimul spiritual şi a întemeiat Biserica, care nu va putea fi biruită nici de „porţile iadului” (Matei 16, 18) şi nici de vrăjmaşi87.
Cei ce rătăceau odinioară, cunoscând că Acesta este Dumnezeu după fire, spun: „Tu eşti Dumnezeul nostru, şi n-am ştiut”, şi „nu este Dumnezeu afară de Tine” (Is. 45,15, 14). Acestuia se va închina, Lui se va pleca „tot genunchiul” şi va mărturisi „toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2, 10-11). Unii din Israel au îndrăznit să se împotrivească Acestuia, dar au fost făcuţi de ruşine, au căzut şi au umblat strâmb, după cuvântul prorocului.
Deci Cirus al lui Cambises, ca chip al lui Hristos, a întemeiat casa (Templul) lui Dumnezeu în Ierusalim. Dar că Emanuel însuşi avea să ducă la capăt fapta aceasta în mod duhovnicesc poate observa oricine şi altfel. După ce Cirus a eliberat din robia Babilonului pe Israel, au
86 Nicio bunătate sau virtute nu stă de sine, ci e ipostaziată împreună cu altele în persoane. Oamenii le au de la Cel ce are şi existenţa. Dumnezeu le are de la Sine din veci. El e Ipostasul tuturor virtuţilor sau bunătăţilor în armonia lor. Aşa cum e Cuvântul ipostatic, aşa e şi dreptatea ipostatică.
87 Frăţietatea multor oameni şi, odată cu ea, stăruinţa lor în legătură cu supremul Bine, Care e Dumnezeu venit între oameni, nu va putea fi desfiinţată niciodată şi aceasta e Biserica. Oricât ar fi ea de strâmtorată din exterior, rămâne ca un aluat de supremă calitate între oameni, este de nedesfiinţat. Omenitatea nu poate exista fără acest foişor de Sus, din care priveşte şi în care coboară Duhul lui Hristos. Odată ce ea a trăit în El şi a făcut experienţa vieţii în El, nu mai poate trăi fără El.
102
fost numiţi îndată învăţători şi conducători ai poporului. Aceştia au fost Zorobabel al lui Salatiel, din seminţia lui Iuda, şi Iosua al lui Iosedec, preotul cel mare. Ajunşi în Ierusalim, Dumnezeu le-a dat în grijă, prin glasul prorocului Agheu, zidirea Templului, căci s-a scris: „în al doilea an, în timpul lui Darius împăratul, în luna a şasea, în prima zi a lunii, a fost cuvântul Domnului în gura lui Agheu prorocul, zicând: «Grăieşte către Zorobabel, fiul lui Salatiel din seminţia lui Iuda, şi către Iosua, fiul lui Iosedec, preotul cel mare, zicând: Acestea grăieşte Domnul Atotţiitorul: Poporul acesta zice: N-a sosit vremea să se zidească Domnului casă. Şi a fost cuvântul în gura lui Agheu prorocul, zicând: «Este vouă vreme ca să locuiţi în casele voastre înfundate, dar casa Mea este pustie” (1,1-4). Şi, după altele, se spune: „Şi a trezit Domnul duhul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel din seminţia lui Iuda, şi duhul lui Iosua, fiul lui Iosedec, preotul cel mare, şi duhul celorlalţi din tot poporul, şi au intrat şi făceau lucrurile în casa Domnului Atotţiitorul, Dumnezeul lor” (Ag. 1,14).
Observă cum Emanuel este prezentat aici în două chipuri (icoane): ca împărat în Zorobabel, care era din seminţia lui Iuda ce stăpânea atunci în Israel, şi ca Arhiereu în Iosua, arhiereul cel mare, care conducea poporul pe calea ce duce din ţara celor de alt neam, adică a babilonienilor, la Sfânta Cetate. Observă că El e şi meşter zidar şi Cel ce Se îngrijeşte de lucrările la Templul sfânt. La fel noi, urmând prin credinţă conducătorului Hristos, ca unui împărat şi Arhiereu, scăpaţi de sub tirania diavolului ca din pământul celor de alt neam, ieşim din rătăcirea lumească şi intrăm în Sfânta Cetate, adică în Biserica celor întâi-născuţi, pe care o va clădi Hristos din pietre inteligibile (cei credincioşi, n.ed.). Va mărturisi
103
aceasta Pavel, scriind celor ce au fost răscumpăraţi prin credinţă şi s-au hotărât să păşească pe urmele lui Hristos: „întru Care şi voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh” (Efes. 2,22).
Iar că slava Bisericii e mai mare decât cea dintâi şi veche a Templului clădit din pietre88 o spune Dumnezeu însuşi, zicând prin glasul lui Agheu: „Cine dintre voi a văzut casa aceasta întru slava ei cea dintâi? Şi cum o vedeţi că este acum?”, de parcă nu ar avea niciun preţ în ochii voştri (2, 4). Şi, după altele, zice iarăşi: „Al Meu este argintul şi al Meu este aurul, zice Domnul Atotţiitorul. Că mărirea cea de pe urmă a casei acesteia va fi mai mare decât cea dintâi, zice Domnul Atotţiitorul, şi în locul acesta voi da pace89″ (Ag. 2, 9-10). Pacea sufletului o are tot cel ce contribuie la înălţarea acestui templu (Biserica), şi va culege fără osteneală multe altele, pe care Hristos ni le descrie ca celor de odinioară90.
88 Templul vechi era clădit din pietre materiale. El era numai chipul templului zidit din pietrele vii credincioşii, sau al Bisericii. Templul vechi era aşezat într-un singur loc, Biserica este pretutindeni unde sunt credincioşi, care toţi se simt uniţi în Hristos. De aceea, ei se şi pot aduna într-un lăcaş oriunde, căci adevărata Biserică sunt ei. Pentru că, unde sunt adunaţi ei la un loc, e şi Hristos în mijlocul lor şi li se împărtăşeşte prin Trupul şi Sângele Lui. A fi „pietre vii” clădite în Biserică înseamnă şi a se articula împreună în acelaşi întreg spiritual, dar şi a fi fermi în stăruirea în locul pe care fiecare îl deţine în acest întreg. Ei nu fac parte din Biserică datorită rudeniei de sânge, ci pe baza credinţei în Hristos.
89 Biserica, întrunind în aceeaşi credinţă oameni din toate popoarele, e un loc al păcii între toate, mai ales pentru că Cel care e în ei este Domnul păcii, Care îi îndeamnă să se iubească unii pe alţii. Nicio instituţie nu poate fi ca Biserica lui Hristos: loc şi izvor de pace. Dar această slujire o împlineşte deplin dacă îşi păstrează unitatea sau şi-o reface.
90 Ca Apostolilor şi primilor creştini.
104
Dar pentru ca, prin mulţimea exemplelor, să nu ni se abată cuvântul de la ceea ce se cuvine, lăsând la o parte cele ce pot conduce şi la altele, vom spune aceasta. Din două trebuie să alegem numaidecât una: fie vom dispreţui cu totul pe cei prin care au fost făcute acelea, socotind că nu e greşit a le considera chipuri dacă se înţeleg ca făcute prin oameni ca noi, deşi au în ele multe dintre cele potrivite lui Dumnezeu -, fie, spunând că Duhul ia pururea chipul celor ale noastre, vom mărturisi în mod necesar că El a luat şi forma lui Cirus, care nu ştia de Dumnezeu, căci s-a zis către el: „Iar tu nu M-ai cunoscut”. Dacă se înlătură cele socotite prezente în chipuri, Aaron va fi considerat o simplă umbră, iar Zorobabel, fiul lui Salatiel, şi Iosua, preotul cel mare, fiul lui Iosedec, nu vor fi decât nişte nume goale.
7. Dar socotesc că se conformează mai mult raţiunii cuvenite cei ce cugetă că Melchisedec a fost un om care a împărăţit peste cetatea Salem, pe care Pavel, cel cu mintea iscusită la tâlcuiri duhovniceşti (cf. Evr. 7,1 ş.u.), ni l-a înfăţişat ca chip al lui Hristos. Cei ce, după aceea, i s-au împotrivit spun că Melchisedec nu a fost om, ci mai degrabă Duhul Sfânt, sau o altă putere din cele de Sus şi din cer, care are o lucrare slujitoare. Plăcându-le unora să cugete astfel, noi spunem că ei greşesc în două feluri: coboară firea dumnezeiască şi negrăită a Duhului la un mod necuvenit şi ridică, în mod flecar, zidirea născută şi făcută la o slavă mai presus de ea, şi voi spune în ce mod. Despre Melchisedec s-a scris că: „era preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt” (Evr. 7,1). Dar dacă Melchisedec închipuie pe Duhul Sfânt, El ar fi coborât între preoţi, ar avea o slujire liturgică şi ar lăuda
105
şi El împreună cu Sfinţii îngeri pe Dumnezeu cel Preaînalt, căci este scris: „Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, slujitorii Lui, cei ce faceţi voia Lui” (Ps. 102, 20). Fiindcă nu e nicio îndoială că cel ce nu slujeşte sieşi, ci altuia, slujeşte lui Dumnezeu, Care este mai presus de el. Deci, dacă zicem că Duhul împlineşte slujirea de preot, ar fi mai prejos de firea dumnezeiască, deci s-ar afla mai degrabă între cele create şi s-ar închina lui Dumnezeu împreună cu noi. Şi, desigur, nu se va sfinţi pe Sine însuşi, fiindcă cel ce se sfinţeşte este sfinţit de cineva mai mare decât el după fire, ci se va sfinţi împreună cu noi. Deci, cum ar fi şi Dumnezeu după fire cel ce e sfinţit (de cineva)?
Oare nu e sfinţit91 orice preot şi apoi se apropie de slujirea preoţească sfinţitoare?, căci „nimeni nu-şi ia
91 Sfinţirea cuiva sau a ceva înseamnă a primi în sine o lucrare dumnezeiască, a se pune în comunicare cu Dumnezeu, căci numai Dumnezeu e sfânt. Dar nu poate răpi cineva sau ceva lucrarea dumnezeiască. Aceasta trebuie să I se dea de Dumnezeu. Numai cel odată sfinţit de Dumnezeu poate transmite şi altora sfinţenia. Primii oameni care au fost sfinţiţi au fost Apostolii, direct prin Duhul Sfânt, la Rusalii. Dar ca să nu pară sfinţirea lor un act pur, o pretenţie subiectivă, ea s-a făcut cu mai mulţi deodată şi însoţită de nişte semne sesizabile prin simţuri: un vuiet ca de vânt şi de aşezarea limbilor de foc peste capul fiecărui Apostol. Acestea au fost sesizate şi de alţii, nu numai de Apostoli.
Nimic din ceea ce se petrece cu putere în interior nu e lipsit şi de nişte semne exterioare şi prin aceasta se asigură „obiectivitatea” marilor evenimente spirituale. Dar noi am fost sfinţiţi la Rusalii, pentru că întâi a fost sfinţit Hristos ca om. Putinţa de a fi curat şi conştiinţa superiorităţii a ceea ce e curat în omul care aspiră autentic după curăţia sufletească sunt o dovadă că există undeva un vârf personal al sfinţeniei, care nu se mai dobândeşte de undeva de mai sus, ci vârful acela e prin Sine sfânt. Dintre oameni, la acest vârf al sfinţeniei a ajuns Hristos, pentru că El este şi Dumnezeu.
106
singur cinstea aceasta, ci dacă e chemat de Dumnezeu, precum şi Aaron” (a fost), după cum s-a scris (Evr. 5, 4). Iar Pavel a adăugat: „Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a zis către El: «Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Evr. 5, 5), precum zice şi în alt loc: „Tu eşti preot92 în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 109, 4; Evr. 5, 6).
Trebuie ştiut că nu s-ar putea spune că însuşi Fiul şi Cuvântul cel din Tatăl săvârşeşte slujba de preot şi că S-a aşezat în starea de liturghisitor, dacă nu s-ar cugeta că S-a făcut om ca noi şi, pentru omenitatea Lui, aşa cum S-a numit Proroc (cf. Deut. 18, 13; Fapte 3, 22) şi Apostol (cf. Evr. 3, 1), aşa S-a numit şi Preot93, fiindcă numai
92 Preoţia are o slavă, o cinste, deşi este o slujire. Este o slavă pentru că e o slujire adusă lui Dumnezeu, anume o slujire de mare folos pentru oameni, şi nu oricine e în stare să împlinească această mare slujire. Hristos însuşi Şi-a socotit-o ca slavă, deşi esenţa şi eficienţa ei desăvârşite nu şi le-a dat El însuşi, căci ceea ce-şi dă cineva sieşi nu-i aduce nimic nou. Dar Hristos a primit această cinste sau slavă ca om, nu ca Dumnezeu. Ca om S-a putut aduce jertfă în numele nostru, dar a fost Jertfa deplin eficientă, pentru că Persoana care Se aducea ca om era totodată Dumnezeu. Dar El S-a făcut om, pentru că aşa a fost voia Tatălui, deci şi Arhiereu S-a făcut din voia Tatălui. Şi Arhieria Lui durează nu numai cât trăieşte pe pământ, ca a arhiereilor de pe pământ, ci şi după moarte, pentru că a înviat şi prezintă jertfa Lui pentru toţi oamenii pentru veşnicie. El e unicul Arhiereu, pentru că, prin înviere, rămâne pururea viu. Preoţii şi arhiereii de pe pământ sunt numai organele văzute prin care El împărtăşeşte jertfa Sa credincioşilor, pe care ei o fac prezentă şi pe altar, pentru a se alătura şi jertfele credincioşilor jertfei Lui, care se aduce Tatălui însoţită de rugăciunile credincioşilor unificate prin preot.
93 Dumnezeu Cuvântul, făcându-Se om, ni S-a făcut cel din urmă Proroc, arătându-ne, prin învăţătura Sa şi prin modelul Său de om, spre ce treaptă desăvârşită de om trebuie să tindem şi, prin înviere, că vom avea la dispoziţie veşnicia pentru această înaintare în desăvârşire. Dacă nu S-ar fi făcut om, nu ni S-ar fi făcut ultimul, cel mai înalt şi veşnicul Proroc. Dacă n-ar fi şi Dumnezeu, n-ar fi acest fel de Proroc, ci un proroc limitat, trebuind să fie urmat de altul. El e şi Cel mai înalt Apostol, propovăduindu-Se pe Sine însuşi ca Dumnezeu şi om desăvârşit, cum nu poate face nici un alt Apostol. Atât în calitatea de Proroc şi de Apostol, cât şi în cea de Arhiereu, El ni Se arată ca cel mai propriu Mijlocitor între oameni şi Dumnezeu, căci El este şi Dumnezeu şi om. El e Prorocul şi Apostolul Său, comunicându-ni-Se în formă umană. El e Arhiereul care Se aduce jertfă, ca om, Tatălui Său, Care este în Sine, înălţând omenitatea Sa şi a noastră în intimitatea cea mai adâncă a lui Dumnezeu. Taina cea mare este cum îşi poate Dumnezeu însuşi cuvântul omenesc, simţirea omenească, toată firea omenească, rămânând totuşi Dumnezeu. Explicaţia stă în faptul că El este Creatorul ei.
107
chipului de rob i se cuvin cele potrivite robului94. Şi aceasta este chenoză (deşertarea de slavă), căci se spune că, atunci când S-a deşertat pe Sine (cf. Filip. 2, 7), Cel ce este chipul Tatălui şi egal cu El căruia stau de faţă înşişi Serafimii cei de Sus, Căruia slujesc (liturghisesc) mii de mii de îngeri (cf. Dan. 7,10) s-a arătat slujitor (Preot) al celor sfinte şi al cortului cel adevărat (Biserica). Atunci, Cel ce e mai presus de toată zidirea a şi fost sfinţit împreună cu noi: „Cel ce sfinţeşte, zice, şi cei ce sunt sfinţiţi dintr-Unul sunt toţi95. Deci nu se ruşinează a-i numi pe ei fraţi, zicând: Vesti-voi numele Tău96 fraţilor Mei” (Evr. 2,11-12).
94 Calitatea de Apostol, de Proroc, de Arhiereu ţin de starea de rob, de golirea de slavă pe care a asumat-o, căci, prin ele, a slujit lui Dumnezeu şi oamenilor.
95 Şi Hristos ca om şi oamenii sunt din Tatăl, adică fii. De aceea, oamenii sunt făcuţi fraţi ai Lui.
96 De-abia Fiul lui Dumnezeu făcut om dovedeşte că are un Tată, deci descoperă adevăratul nume al lui Dumnezeu. Prin aceasta este Apostolul care descoperă cel mai deplin pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu e Tată, nu este Persoană iubitoare, sau nu e Persoană peste tot, ci o esenţă supusă legilor, deci nu e Dumnezeu. Dar ca să facă această descoperire, deci ca să se facă Apostol, dar şi Proroc care să ne arate modelul de om unit cu Dumnezeu spre care avem să tindem -, ba şi Arhiereu care să Se aducă jertfă pentru noi, introducând omenitatea noastră la Tatăl şi pe noi, care ne putem şi noi jertfi din puterea Lui -, a trebuit să Se facă om, deci să accepte chenoza. însă Hristos rămâne Apostol, Proroc şi Arhiereu în veci, deci şi după ce ridică omenitatea noastră la starea de slavă. Căci ne arată în veci pe Dumnezeu ca Tată, omenitatea Sa ca vârf spre care avem să tindem şi iubirea Sa care a mers până la jertfă. Deşi, ca Dumnezeu, are din veci starea de slavă, prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu Se arată ca om, coborât din iubire la calitatea de purtător al omenităţii noastre. Numai aşa ne-a făcut cu adevărat accesibil pe Dumnezeu.
108
Deci se spune că Cel ce sfinţeşte ca Dumnezeu, atunci când S-a făcut om, S-a sălăşluit între noi (cf. Ioan 1, 14) şi ni S-a făcut Frate după omenitate, a şi fost sfinţit împreună cu noi. Aşadar, şi trebuinţa de a sluji ca Preot şi de a fi sfinţit împreună cu noi ţine de iconomia cu trupul97 şi acesteia atribuim măsurile chenozei98, dacă voim să cugetăm drept şi fără greşeală. Dar despre Duhul nu spunem niciodată că, deşertându-Se pe Sine, a slujit ca preot, căci L-am priva de slava Lui dumnezeiască şi L-am socoti între cele aflate sub stăpânirea lui Dumnezeu, punând asupra Lui o limitare99. Sau să ne
97 Trebuia să ia trup sau firea omenească pentru a o mântui în El şi deci şi în noi. În scopul acesta firea omenească a fost sfinţită, pentru că, jertfind-o lui Dumnezeu, a umplut-o de El şi această umplere ne-o transmite şi nouă. De suprema apropiere a Lui ca om de Dumnezeu ţin slujirile de Apostol, Proroc şi Arhiereu. Numai în aceste calităţi e Mijlocitor suprem între Dumnezeu şi noi (ca Apostol şi Proroc) şi între noi şi Dumnezeu (ca Arhiereu).
98 Slujirea de Preot, de Apostol şi de Proroc decurg din starea Lui de chenoză, de starea Lui umilită ca om, căci, ca Dumnezeu, nu poate aduce jertfă unuia aflat mai presus (căci nu există, n.ed).
99 Despre om nu spunem că e preot prin coborâre de la slava dumnezeiască, cum spunem de Hristos, pentru că prin preoţie omul este înălţat, deşi, dacă n-ar fi mai prejos de Dumnezeu, n-ar putea fi preot. De aceea şi sfinţirea lui e o înălţare, cum nu este pentru Fiul lui Dumnezeu, Care, sfinţit fiind ca om, arată că S-a coborât în prealabil la starea de om. Deci, dacă am spune că şi Duhul a slujit ca preot, L-am socoti ca fiind creatură inferioară lui Dumnezeu. Probabil că aşa cugetau cei ce considerau pe Melchisedec preot şi îl identificau cu Duhul Sfânt.
109
arate că Duhul S-a întrupat şi a suportat o coborâre din iconomie100 ca şi Fiul. Însă din faptul că Sfânta şi închinata Treime este de o fiinţă nu rezultă că cineva poate atribui oricărei Persoane a Ei raţiunea întrupării. Căci nu S-a făcut om nici Tatăl, nici Duhul Sfânt, ci numai Fiul, căci aşa ne-au învăţat dumnezeieştile Scripturi101. Pentru ce strâmbă deci adevărul şi-L coboară pe Duhul Sfânt, Care n-a avut motiv să Se fi golit de slavă pentru a fi în măsurile smereniei (chenozei), punându-L în numărul celor aşezaţi spre slujirea preoţească? Melchisedec a fost într-adevăr preot. Însă ei zic că Duhul şi-a dat El însuşi calitatea de preot spre cinstirea Fiului, pentru a fi un chip al preoţiei viitoare a Acestuia.
Dar, în acest caz, aş zice că Duhul Sfânt ar nesocoti cinstirea Fiului şi iubirea faţă de El şi nu ar prea purta grijă de acest lucru102. Şi cum nu e o aiureală a gândi şi
100 O coborâre pentru mântuirea noastră, deci cu voinţa, nu cu fiinţa.
101 Există o raţiune tainică pentru care nu S-a întrupat altă Persoană a Sfintei Treimi, ci numai Fiul. Noi am putea vedea în această raţiune două motive: a) că Dumnezeu, prin întruparea Fiului, vrea să ne facă şi pe noi fii, şi b) că Fiul, fiind totodată şi Cuvântul lui Dumnezeu prin Care a creat toate, Dumnezeu voieşte ca tot prin El să ne şi recreeze, refăcând pecetea de dreaptă raţionalitate pe care a imprimat-o în noi prin actul creaţiei.
102 Dacă Duhul Sfânt ar fi preot, El nu ar mai coborî peste Fiul ca om, ca să-L sfinţească. Şi, dacă ar fi creatură, nici nu S-ar mai odihni din veci peste Fiul, luminând din El şi arătând marea iubire pe care Tatăl o are faţă de Fiul.
110
a spune aceasta? Căci Mângâietorul sau Duhul slăveşte pe Fiul, fiindcă Acesta zice despre El: „Acela Mă va slăvi” (Ioan 16,14). Dar dacă voieşte să-L cinstească fără sfârşit, de ce nu S-a făcut mai degrabă Aaron, sau Cirus, care a domnit peste perşi şi mezi, sau Iosua, fiul lui Iosedec, sau Zorobabel, fiul lui Salatiel, din seminţia lui Iuda, sau Moise, căruia i s-a spus ca unuia ce arăta în sine mijlocirea lui Hristos: „Proroc voi ridica lor din fraţii lor, ca pe tine, şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui, şi El va grăi lor după cum voi porunci Lui” (Deut. 18, 18; Fapte 3, 22). De ce Duhul nu S-a făcut şi Iosua, fiul lui Navi, care a fost căpetenie după Moise, i-a trecut pe fiii lui Israel peste Iordan şi i-a tăiat împrejur cu pietricele, ba i-a şi adus în pământul făgăduinţei? Dar oare nu ne-am botezat şi nu ne-am tăiat împrejur cu tăiere nefăcută de mână în Hristos prin Duhul, făcându-ne părtaşi ai împărăţiei cerurilor103? Cum nu e clar lucrul acesta?
Altfel, fie vom admite că Duhul a luat chip permanent în fiecare dintre cei numiţi ca să cinstească pe Fiul, fie e adevărat cuvântul că nu Se îngrijeşte de ceea ce îi este propriu şi a rămas în unii dintre cei din vechime, ca aceia să se formeze drept chip şi asemănare a Fiului104.
103 Duhul rămâne pururea Duh neîntrupat. Prin El, Fiul lui Dumnezeu întrupat împlineşte toate lucrările Sale asupra noastră. Dacă Duhul Sfânt S-ar fi întrupat, n-ar mai lucra Hristos asupra noastră prin El sau prin lucrările Lui, ci Duhul însuşi. Întruparea Fiului ar fi fost de prisos şi, în acest caz, fiecare om cu o viaţă mai înălţată ar fi identic cu Duhul Sfânt, nu s-ar mai face o distincţie între acela şi Duhul Sfânt, aşa cum se face între orice om şi Hristos.
104 După părerea greşită a unora, Duhul Sfânt a luat chip în unii oameni spre a cinsti pe Fiul. În acest caz, Duhul nu ar mai fi împlinit lucrarea proprie de a face cunoscut pe Fiul cel întrupat. Fiul n-ar mai fi fost atunci prezent, ca în chipurile Sale, decât în puţinii oameni de la începutul omenirii.
111
Dar să ne ferim de aceste gânduri nebuneşti! Deci Melchisedec a fost om, nu Duhul Sfânt.
8. Iar că Melchisedec nu e nici vreo putere sfântă şi slujitoare, cum au cugetat unii, să arătăm culegând câteva argumente spre dovedirea adevărului. Aceia, după părerea lor, socotesc că au un motiv frumos şi înţelept pentru a crede aceasta. Căci, de vreme ce s-a scris despre Melchisedec că era „fără tată şi fără mamă, fără spiţă de neam” (Evr. 7,3) şi a binecuvântat pe Avraam, dar „cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare” (Evr. 7, 7), ei consideră că nu e nicio îndoială că nu poate fi înţeles ca unul dintre noi, ci este înger prin fire, o putere de mare cinste şi slavă dintre cele de Sus.
Eu însă, prieteni, mă mir foarte că respectul pentru dumnezeiescul Avraam i-a abătut pe aceştia de la ceea ce e de folos şi cuvenit şi i-a îndepărtat de cugetarea necesară aflării adevărului. Căci, arătându-ni-l pe Melchisedec ca chip al lui Emanuel, nu privesc la calitatea faptelor sale, nici nu cercetează modul preoţiei sale, ci strâmbă firea celor ce ţin de acestea. Fiindcă le-ar putea spune cineva cu dreptate: Ce problemă ar fi fost dacă Avraam ar fi fost binecuvântat de Melchisedec care e om, şi nu de cineva care ar fi cugetat că este superior lui? Fiindcă în acestea nu se caută cunoaşterea firilor celor ce săvârşesc, ci semnificaţia acelora şi se preînchipuie în ghicituri şi în umbre raţiunile adevărului. Căci este cu totul absurd ca, în loc să se facă o
112
paralelă între evenimentele descrise şi cele exprimate prin umbre, să se cerceteze mai degrabă firile celor ce se prezintă în istorisire şi să se caute înţelesul acelora.
Aaron a fost ales ca întâistătător şi căpetenie a cortului şi încununat în preoţie cu cele mai înalte cinstiri. Şi cum a fost sfinţit? S-a junghiat un berbec şi s-a uns cu sângele lui vârful urechii sale drepte şi vârful degetului mare al mâinii sale drepte şi al degetului piciorului său drept şi aşa a fost instituit în slujirea preoţească (cf. Ieş. 29, 20). Dar i-aş întreba pe aceştia: Dacă acest fapt ţine de firile celor ce au sfinţit şi au fost sfinţite şi nu se referă mai degrabă la frumuseţea adevărului, cum se mai binecuvântează cel mai mic de cel mai mare105? Să ne spună ei ce e mai mare în acestea. Oare vom pune pe Aaron mai prejos de berbec? în acest caz, fiinţa raţională şi-ar găsi desăvârşirea în animalul necuvântător. Dacă vom spune că cel ales a fost sfinţit spre preoţie prin sângele oilor şi că stropirea cu cenuşa viţelei sfinţeşte pe cei care vin să-şi cureţe trupul, ce ar însemna aceasta? Ce adâncime de înţelesuri au acestea?
Cele săvârşite erau chipuri (tipuri) şi, dacă putem spune, preînchipuiri ale sfinţirii în Hristos. Iar chipul (tipul) nu constă nici în firea celor ce sfinţesc, nici a celor care sunt sfinţite106. Precum am spus, cel ce e mai mare
105 Dacă sângele berbecului ar sfinţi vârful urechii, al degetului mâinii drepte şi al degetului piciorului drept, şi nu ar lucra prin acel sânge ceva mai înalt, referindu-se la ceea ce e mai înalt în om, nu s-ar mai putea spune că cel mai mic e binecuvântat de cel mai mare.
106 Sfinţenia îşi păstrează o transcendenţă în cel sfinţit, deşi devine şi proprie lui. Îl pătrunde, îl transformă, dar simte totodată că este o calitate şi o putere care vin de Sus. Fiind ridicat într-o stare de curăţie, trăiesc sfinţenia ca pe o relaţie cu Dumnezeu cel mai presus de minte, în relaţie cu preotul îl experiez pe el ca om, dar experiez şi o relaţie cu Dumnezeu, Care e mai presus de el. Nu sunt niciodată în afara unei relaţii. Însă, în starea de oarecare sfinţenie, trăiesc relaţia cu transcendentul suprem. Arhiereul Legii vechi se sfinţea pentru această slujire prin ungerea vârfului urechii drepte, a vârfului degetului mâinii drepte şi a vârfului degetului piciorului drept, ca prin acestea să se arate că auzul avea să-i fie îndreptat spre auzirea lui Dumnezeu, că mâinile sale aveau să împlinească voia Lui în chip drept şi că picioarele sale vor umbla printre oameni în chip drept, cugetând la El.
Dar simţirea sfinţeniei este şi cea mai intensă simţire a Existenţei supreme. Sfinţenia ne copleşeşte, pentru că în ea Se face simţită Existenţa de gradul suprem. Spunem că Dumnezeu este Sfânt, pentru că îi simţim existenţa în modul cel mai intens. Treimea este Sfântă, sau Preasfântă, pentru că Ea este Existenţa fără margini. Simţim şi în sfinţi o existenţă mai intensă, sau prezenţa lui Dumnezeu.
113
se binecuvântează de cel ce e mai mic, căci firea omului e mai înaltă decât firea viţelului sau a berbecului. Deci să nu fie ruşinaţi aceia, chiar dacă se spune că Avraam, fiind cu mult mai înalt ca Melchisedec, a fost binecuvântat de acela. Căci chipul reprezintă pe cel ce a biruit, şi nu firea celui ce l-a binecuvântat.
Dar mă mir şi de faptul că, declarându-l pe Melchisedec după chipul şi asemănarea Fiului, spun că a fost fără tată şi fără mamă ca un înger, deşi Hristos Se naşte şi din Tată (din veci) şi din Maică (în timp). Fiindcă în cer îi este Tată Dumnezeu, iar pe pământ I-a fost Maică Sfânta Fecioară. Desigur, socotesc că chipurile trebuie să fie reprezentate după arhetipuri. Din cauză că dumnezeiescul Pavel a spus că Melchisedec nu are nici „început al zilelor, nici sfârşit al vieţii” (Evr. 7, 3), ei susţin că el este o putere raţională şi slujitoare (preoţească), neînţelegând că le scapă ceva important, anume că, în ceea ce priveşte
114
timpul, nimic din cele create nu este fără de început, pentru că tot ce a fost adus la existenţă are şi un început al vieţii şi al zilelor. Deci care a fost scopul acestui cuvânt al fericitului Pavel? Sau cum a înfăţişat el pe Melchisedec ca chip sau asemănare a lui Hristos?
Deci, respingând orice interpretare izvodită de o minte rătăcită, să cercetăm această problemă şi să prezentăm rezultatul cum se cuvine.
9. Fiind foarte învăţat în cele ale Legii, Pavel nu prezintă iudeilor simple raţionamente, ci aduce argumente din Scripturile lui Moise, cu care putea să respingă şi pe cei care, deşi le cunoşteau, se opuneau adevărului şi nu cedau. Deci pe Melchisedec îl priveşte ca chip (asemănare) al lui Hristos, pentru că se numea „împărat al dreptăţii […], adică împărat al păcii” (Evr. 7,2). Aceasta se cuvenea să se spună, printr-o tainică raţiune, numai despre Emanuel, căci S-a arătat celor de pe pământ ca Făcător al păcii şi întru El ne-am îndreptat (cf. Rom. 5,1; cf. 2 Cor. 5, 21), fiind eliberaţi de sub jugul păcatului. Şi, unindu-ne cu El prin Duhul107, am dobândit şi pacea cu Dumnezeu Tatăl, fiind spălaţi de necurăţia faptelor rele, care stăteau între noi şi ne despărţeau de El, căci „cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Cor. 6,17).
107 pacea cu Dumnezeu Tatăl ne-a adus-o Hristos, pentru că este Fiul Său care S-a făcut om. Uniţi cu Fiul făcut om, am intrat şi noi în relaţie filială cu Tatăl. Dar unirea lui Hristos cu noi ne-a insuflat şi nouă simţirea Sa de Fiu faţă de Tatăl. A înlăturat din noi împotrivirea faţă de Dumnezeu, care era o adevărată necurăţie în gânduri şi în fapte, prin care eram despărţiţi sufleteşte de El. Uniţi cu Fiul, am primit Duhul pe Care îl avea El în Sine ca Fiu. Ontologicul şi spiritualul merg împreună.
115
în limba siriacă (şi aramaică), „melchi” înseamnă împărat, iar „sedeca”, dreptate. Deci, din combinarea acestor cuvinte în numele lui Melchisedec, oricine poate vedea pe „împăratul dreptăţii” (Hristos, n.ed.), şi, în faptul că i s-a spus „împăratul Salemului”, poate înţelege pe „împăratul păcii”. Deci dumnezeiescul Pavel a aplicat acestea lui Hristos, văzând în Melchisedec un chip clar al Lui. Dar îl vede şi ca simbol al preoţiei celei mai presus de Lege, pentru că Melchisedec a binecuvântat pe Avraam şi i-a oferit pâine şi vin108 (cf. Fac. 14, 17-18). Căci Hristos, Preotul cel mare şi adevărat, nu ne binecuvântează altfel, ci aşa cum l-a binecuvântat Melchisedec pe dumnezeiescul Avraam suntem binecuvântaţi noi, care am luptat cu tărie împotriva stăpânitorilor veacului acesta, ne-am dovedit superiori puterii vrăjmaşilor şi nu mai suntem legaţi de nimic din cele ale lumii, ci am socotit ca bogăţie spirituală cele ale lui Dumnezeu şi împărtăşirea slăvită de darurile cele de Sus.
Observă că, precum s-a spus, Melchisedec l-a binecuvântat pe Avraam, care s-a întors biruitor de la înfrângerea regilor, dar n-a voit să primească nimic de la împăratul Sodomei pentru biruinţa lui. Fiindcă a zis căpetenia Sodomei către Avraam: „Dă-mi bărbaţii, iar caii ia-ţi-i ţie”, dar Avraam nu a voit să-şi însuşească nimic din cele ale aceluia: „întinde-voi mâna mea către Domnul Dumnezeu cel preaînalt, Care a făcut cerul şi pământul, de voi lua ceva din ale tale, de la aţă până la legătura încălţămintei, ca să nu spui:
108 Melchisedec, care binecuvântează pe Avraam şi îi oferă pâine şi vin, simbolizează pe Hristos, Care, la Cina cea de Taină, binecuvântează pâinea şi vinul şi, sub chipul lor, oferă Apostolilor Trupul şi Sângele Său.
116
eu l-am îmbogăţit pe Avraam” (Fac. 14, 22), căci nu ste obiceiul sfinţilor să se bucure de bogăţia lumească.
Deci noi, biruind pe vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi şi neprimind nimic de la lume, ci cinstind mai mult bogăţia de Sus, suntem binecuvântaţi de Hristos, împăratul păcii, ca şi cu un dar ceresc, primind Tainele ca merinde de viaţă. Acestea poate că nu sunt dezvăluite încă, dar suntem binecuvântaţi de Hristos şi prin cererile adresate de El Tatălui pentru noi109. Când Melchisedec l-a binecuvântat pe Avraam, a zis: „Binecuvântat este Dumnezeu cel preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi sub mâna ta” (Fac. 14, 20). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, Jertfa de ispăşire pentru noi toţi, a spus: „Părinte Sfinte, păzeşte-i (pe aceştia) întru numele (adevărul) Tău110″ (Ioan 17,11).
Deci şi din tâlcuirea numelor se ia ceea ce este de folos spre închipuirea (prefigurarea) lui Hristos. Şi chiar modul slujirii preoţeşti este arătat lămurit, fiindcă „Melchisedec i-a adus pâine şi vin”.
Sfânta Scriptură nu a spus nicăieri explicit că Melchisedec a fost fără tată şi fără mamă, adică fără spiţă de neam, sau ca neavând început al zilelor sau sfârşit al vieţii. Atunci dumnezeiescul Pavel a spus un lucru fals, ar zice
109 Cererile adresate Tatălui de Hristos pentru noi sunt o adevărată binecuvântare, căci ele sunt ascultate şi împlinite.
110 „Păzeşte-i întru adevărul Tău”, adică în Bine, căci Iisus a zis către Pilat: „Eu sunt Adevărul”. Persoana lui Hristos este Adevărul şi Viaţa. Dar, întrucât Hristos este din Tatăl, Tatăl este Izvorul Adevărului. Esenţa nu stă de sine, ci este întotdeauna în ipostasuri. Esenţa supremă este în Persoanele Sfintei Treimi. Iar noi, cei creaţi, suntem ridicaţi la unirea cu Sfânta Treime, întrucât suntem ridicaţi în Fiul care S-a făcut de o fiinţă şi cu noi.
117
poate cineva. Noi nu spunem aceasta, Doamne fereşte!, căci el grăieşte adevărul. Tâlcuitorul înţelept al tainelor, raportând acelea la faptele iconomiei dumnezeieşti, face o tâlcuire duhovnicească, vădindu-le ca fiind chip al slavei lui Emanuel. Scriptura de Dumnezeu insuflată ne-a spus numai că Melchisedec era preot. Nici nu a numit neamul lui, nici nu a precizat originea tatălui său sau a mamei sale111. Nu ne arată nici ce număr de ani a trăit, nici ce succesori a avut în preoţie. Prezentarea acestor lucruri se face în chipuri (tipuri) şi, într-un fel, preînchipuie veşnicia lui Hristos şi lipsa de început a Sa ca Dumnezeu când zice „fără de început” se referă la măsura timpului, căci El este Făcătorul timpului (veacurilor). Dar, pe lângă aceasta, arată şi că preoţia Sa nu are sfârşit. De aceea zice fericitul Pavel despre Melchisedec că n-a avut „nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea” (Evr. 7,3). Se pare însă că a voit să spună şi alt lucru înţelept. Şi ce este acesta, voi încerca să spun pe cât îmi va sta în putere.
10. Iudeii se împotriveau predicilor despre Hristos şi îndrăzneau să ia în râs străduinţele apostolice. Ei se opuneau în două moduri: fie, încercau să arate că e cu neputinţă să fie făcută deşartă porunca dată părinţilor prin preaînţeleptul Moise şi să fie desfiinţată Legea printr-o
111 Preotul, în această calitate, nu are tată şi mamă pe pământ. Declarându-l pe Melchisedec fără tată şi fără mamă, Sfântul Pavel arată că el este tipul preotului din Noul Testament, care nu mai e legat de o seminţie. Nu un anumit sânge moştenit face pe preot sau îl pune în legătură deosebită cu Dumnezeu, ci vocaţia duhovnicească.
118
altă vieţuire, necunoscută nimănui din cei de odinioară şi introdusă pe neaşteptate, fie afirmau că nu trebuie să se ia slava preoţiei de la seminţia aleasă, adică a lui Levi, căci Dumnezeu îi alunga de la slujirea în Templu pe cei ce nu erau din acea seminţie şi supunea îndată osândei celei mai aspre o astfel de îndrăzneală.
însă Pavel, fiind învăţat în cele ale Legii, se luptă cu ei şi încearcă să adeverească prin dreapta judecată, dar şi din Scriptura de Dumnezeu insuflată că s-a vestit de mai înainte înnoirea Legii şi a preoţiei şi că dovada despre acestea s-a arătat mai înainte prin chipuri (tipuri). Astfel, afirmă că Melchisedec nu era din seminţia lui Levi, dar arată că era preot al Dumnezeului celui preaînalt şi aducea ca ofrandă pâine şi vin. Căci scrie despre el: „Vedeţi, dar, cât de mare e acesta, căruia chiar patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război. Cei din fiii lui Levi, care primesc preoţia, au poruncă, după Lege, să ia zeciuială de la popor, adică de la fraţii lor, măcar că şi aceştia au ieşit din coapsele lui Avraam; iar Melchisedec, care nu-şi trage neamul din ei, a luat zeciuială de la Avraam şi pe Avraam, cel care avea făgăduinţele, l-a binecuvântat. Fără de nicio îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare” (Evr. 7,4-7).
Dar, cu toate acestea, spunem că Melchisedec nu avea superioritatea prin fire (căci era om ca Avraam, n.ed.), ci prin preoţie. De aceea, Avraam nu ezită să-i recunoască superioritatea, cinstindu-l prin dăruirea zeciuielii. Cei din sângele lui Levi luau zeciuială de la cei din popor, măcar că erau fraţi ai lor. Dar cel ce nu era din neamul lor, adică Melchisedec (care nu era din seminţia lui Levi), a luat zeciuială de la Avraam şi l-a binecuvântat. În acestea el se arată ca chip (tip) al lui Hristos schiţat în umbre,
119
deoarece, deşi nu era din seminţia celor rânduiţi să fie preoţi după Lege (căci se născuse din seminţia lui Iuda, căreia nu i se promisese nimic cu privire la preoţie), a luat zeciuială de la fiii lui Levi, adică de la preoţia cea după Lege. Deci, odinioară, Hristos a luat zeciuială prin Melchisedec, apoi prin Aaron, care lua zeciuială de la fiii lui Levi şi el un chip al preoţiei lui Hristos, precum am spus mai înainte.
11. Deci prin Melchisedec s-a dovedit că bunul preoţiei se va muta cândva de la seminţia care împlinea slujba preoţiei după Lege şi că va apărea un alt fel de preoţie şi o altă lege. Căci era necesar ca împreună cu lucrările preoţiei să fie strămutată şi preschimbată Legea însăşi. De aceea şi dumnezeiescul Pavel, explicând cu înţelepciune acestea, zice: „Dacă desăvârşirea ar fi fost prin preoţia leviţilor (căci Legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei lor), ce nevoie ar mai fi fost să se ridice alt preot după rânduiala lui Melchisedec, şi să nu se zică după rânduiala lui Aaron? Iar dacă preoţia s-a schimbat, urmează numaidecât şi schimbarea Legii” (Evr. 7,11-12). Şi, iarăşi, „este un lucru şi mai lămurit că, dacă se ridică un alt preot după rânduiala lui Melchisedec, El nu s-a făcut după legea unei porunci trupeşti, ci cu puterea unei vieţi nepieritoare. Căci se mărturiseşte: «Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec112″ (Evr. 7,15-17, Ps. 109,4).
112 Urmând Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Chiril vede o legătură strânsă între Lege şi preoţie, şi dă întâietate preoţiei. Pe cât e preoţia de spirituală, pe atât este şi Legea. Preoţia Vechiului Testament era legată de sânge (de o seminţie). Preoţii erau din aceeaşi seminţie sau sânge şi aduceau jertfe sângeroase de animale; în aceste jertfe consta Legea. Atât preoţia, cât şi Legea observau o rânduială exterioară legată de trup, de sânge. Prin ele se urmărea curăţirea trupului.
Hristos vine ca un Preot nou, Care nu e impus de apartenenţa la o seminţie şi nu mai are de păstrat o rânduială exterioară, coerentă prin sânge, a unui neam. El e Fiul lui Dumnezeu şi al unei Fecioare curate. El se aduce pe Sine însuşi ca Jertfă curată, dăruită total lui Dumnezeu nu pentru un neam, ci pentru toţi oamenii. Şi nu ca să-i păstreze pe oameni într-o unitate pe pământ, ci într-o unitate veşnică în ceruri, ca împărăţie a lui Dumnezeu. Legea pe care El o aduce prin jertfa Sa este legea dăruirii de Sine lui Dumnezeu, ca depăşire a oricărui egoism, din iubire de Dumnezeu şi de toţi oamenii. E o lege prin care omul se desăvârşeşte spiritual, prin care trăieşte în unire cu Dumnezeu făcut om, sau se comunică Lui, cum a trăit-o şi Hristos, având în Sine, unite într-o Persoană şi comunicând între ele, dumnezeirea şi omenitatea. Universalismul, iubirea desăvârşitoare şi unirea cu Dumnezeu cel transcendent sunt trăsăturile noii preoţii şi ale noii legi.
120
Vezi cum condamnă preoţia cea după Lege ca pe una care n-a putut desăvârşi nimic, declarând că va fi de mai mare folos introducerea unei alte porunci? Căci, dacă acea preoţie ar fi avut tot ce era de trebuinţă, pentru ce, zice, se arată că va fi o altă preoţie, nu după rânduiala lui Aaron, ci după rânduiala lui Melchisedec (cf. Evr. 7,11)?, care era asemănarea şi chipul lui Hristos, Care nu mai slujeşte ca preot trupeşte, ci prin puterea vieţii nepieritoare113. Prin tainica Sa lucrare preoţească114 ne hrăneşte
113 Hristos Se aduce jertfă pe Sine însuşi, dar, prin puterea vieţii Sale dumnezeieşti nepieritoare, nu mai rămâne în moarte. Prin aceasta, El dă tuturor, ca rod al preoţiei Sale, viaţa nepieritoare. Şi face aceasta şi prin preoţii rânduiţi de El, ca organe văzute ale preoţiei Sale. Prin toate Tainele săvârşite, preoţii lui Hristos ne dau harul, sau puterea vieţii nepieritoare a lui Dumnezeu.
114 Toate actele lui Hristos ca Preot comunicau puterile Sale dumnezeieşti, pe care ni le comunică şi nouă acum prin preoţii Bisericii, ca organele Sale văzute. Şi toate rugăciunile, darurile şi faptele noastre, fie că le săvârşim în particular, fie prin preoţi, El le prezintă Tatălui, ca jertfe adăugate la jertfa Sa, continuând şi prin aceasta slujirea Sa de Preot netrecător, chiar dacă Aaron şi preoţii leviţi îşi continuă încă slujirea preoţească.
121
spre viaţa neveştejită, chiar dacă Aaron încă slujeşte ca preot trupeşte. Prin Aaron se aduceau jertfe de boi şi se junghiau oi, şi se stropea cu cenuşa viţelei peste cei ce se împărtăşeau de acestea spre curăţirea trupului; (se săvârşeau) şi altele, dar nu desăvârşeau conştiinţa celor ce ţineau acest cult, „Căci este cu neputinţă ca sângele de tauri şi de ţapi să şteargă păcatele” (Evr. 10, 4). Deci, când ni s-a adus un alt fel de slujire preoţească, străină de obiceiurile cele dintâi şi mai vechi, a venit numaidecât şi un alt fel de Preot. Şi dacă Dumnezeu a promis un alt Testament şi cel dintâi s-a învechit, Preotul după rânduiala lui Melchisedec, Care trebuie înţeles şi ca Cel veşnic, nu este altul decât Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
CARTEA A III-A A GLAFIRELOR LA FACEREA
Despre Avraam şi despre făgăduinţa prin Isaac şi că prin ei se preînchipuia taina credinţei
1. Dumnezeiescul Pavel scrie că Hristos S-a făcut „Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre” (Evr. 3, 1). El ne-a asigurat clar că Hristos, aducându-ne o poruncă neasemănat mai bună şi mai de folos decât cea veche, prin Moise, adică cea evanghelică, S-a făcut chezaşul unui Testament mai bun. Şi cuvântul este adevărat, fiindcă Legea lucrează cu mânie şi vădeşte păcatul, dar harul dăruit nouă prin blândeţea Mântuitorului ne dă îndreptăţirea115. Căci, precum zice El însuşi, n-a venit să
115 Legea nu dăruieşte nimic, ci arată ce pedeapsă ne aduce pentru un păcat sau altul. Ea ne îndeamnă prin aceasta să ne reţinem de la păcat prin frica de pedeapsa cu care ne ameninţă, dar nu ne dă puterea să ne înfrânăm de la păcat. Pe de o parte, prin harul bunătăţii Lui, Hristos ne-a adus iertarea de păcate, adică justificarea sau îndreptăţirea. Pe de alta, prin acelaşi har ne-a adus şi puterea de a ne înfrâna de la păcate. Ne-a adus dreptatea ca un dar, însă şi puterea de a ne menţine în dreptate. Aceasta a fost preocuparea principală a Sfântului Pavel: să arate superioritatea credinţei în Hristos faţă de Legea veche.
124
judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască printr-însul (cf. Ioan 12,47). Cuvântul ne-a arătat îndestulător că, deşi nu S-a născut după trup din seminţia lui Levi, a fost şi este Arhiereu în veac după rânduiala lui Melchisedec116. Pentru că taina îndreptării prin credinţă a fost vestită mai înainte de tăierea împrejur a Legii şi celor din Israel li s-a schiţat mai înainte chipul tainei, nu e cu putinţă să se mântuiască lumea altfel decât numai prin Hristos, Care îndreptează pe cel păcătos şi-i iartă păcatele. Pe lângă aceasta, culegând dovezi din Sfintele Scripturi şi cercetând cu de-amănuntul fiecare încredinţare dată de ele, putem să spunem că cei din făgăduinţa făcută fericitului Avraam prin Isaac sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi aşezaţi între fiii adevăraţi.
2. Deci preasfinţitul Pavel scrie romanilor: „ce vom zice că a dobândit după trup strămoşul nostru Avraam? Căci dacă Avraam s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? «Şi Avraam a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate. Celui ce face fapte nu i se socoteşte plata după har, ci după datorie; iar celui ce nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptăţeşte pe cel păcătos, credinţa i se socoteşte ca dreptate. Precum şi David
116 El a adus Testamentul superior al iertării, pentru că S-a făcut Arhiereu în veac sau netrecător, deci superior celor din seminţia lui Levi, fiindcă nu a adus jertfe de animale, care nu puteau înduioşa pe Dumnezeu, ci S-a adus pe Sine însuşi. El S-a făcut Arhiereul dragostei netrecătoare, trimis în acest scop de dragostea Tatălui. Ca om, El a arătat faţă de Tatăl dragostea dusă până la moarte, făcându-L pe Tatăl să răspundă cu dragoste faţă de El ca om şi faţă de toţi fraţii Lui întru omenitate.
125
vorbeşte despre fericirea omului căruia Dumnezeu îi socoteşte (îi acordă) dreptatea (îndreptăţirea) fără fapte: «Fericiţi cei cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate s-au acoperit! Fericit bărbatul căruia Domnul nu-i va socoti păcatul! Deci fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur, sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem: «I s-a socotit lui Avraam credinţa ca dreptate. Dar cum i s-a socotit? Când era tăiat împrejur sau când era netăiat împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Iar semnul tăierii împrejur l-a primit ca pecete a dreptăţii pentru credinţa lui din vremea netăierii împrejur, ca să fie el părinte al tuturor celor ce cred, netăiaţi împrejur, pentru a li se socoti şi lor (credinţa) ca dreptate. Şi e părinte al celor tăiaţi împrejur, dar nu numai al celor tăiaţi împrejur, ci şi al celor ce umblă pe urmele credinţei117 părintelui nostru Avraam, pe când era netăiat împrejur”
117 Credinţa în dragostea lui Dumnezeu îi aduce îndreptăţirea de la Dumnezeu, nu faptele lui. Într-un fel, această îndreptăţire îi vine omului gratuit, dar în alt fel. Credinţa în această dragoste e mai mult decât faptele exterioare săvârşite de el. Creştinismul urmăreşte transformarea interioară a omului, nu conformarea lui externă la o rânduială. Dar acestei transformări interioare îi urmează şi efortul omului de a se conforma, prin fapte, la voia lui Dumnezeu. Protestanţii n-au văzut această putere transformatoare a credinţei, ci au socotit că ea s-ar împăca cu o continuare a păcătuirii. Altfel, omul nu ar putea ajunge niciodată la o desăvârşire în gândurile şi faptele sale. În acest sens, credinţa în iertarea lui Dumnezeu, chiar dacă omul nu e perfect în fapte, este justă, dar acest efort e totuşi cerut. Spune aceasta chiar Sfântul Apostol Pavel, când declară că Avraam a primit tăierea împrejur ca semn al dreptăţii ce i s-a dat când nu era tăiat împrejur şi că de aceea el s-a socotit părinte şi al celor netăiaţi împrejur, dar al celor din urmă numai dacă ei au ajuns la tăierea împrejur prin credinţă. În Creştinism, aceasta se arată prin Botezul din credinţă, adică un Botez care fructifică credinţa într-o viaţă de om nou.
126
(Rom. 4, 9-12). Pe lângă acestea, dând o tâlcuire şi mai subtilă tainei, zice: „Pentru că Avraam şi seminţia lui nu prin Lege au primit făgăduinţa de a moşteni lumea, ci prin dreptatea cea din credinţă. Căci dacă moştenitori sunt cei ce au Legea, atunci credinţa s-a făcut deşartă, iar făgăduinţa s-a desfiinţat. Căci Legea pricinuieşte mânie; dar unde nu este lege, nu este nici călcare de lege. De aceea (moştenirea făgăduită) este din credinţă, ca să fie din har, şi ca făgăduinţa să rămână sigură pentru toţi urmaşii, nu numai pentru cei ce se ţin de Lege, ci şi pentru cei ce se ţin prin credinţa lui Avraam, care este părinte al nostru al tuturor, precum s-a scris: «Te-am pus părinte al multor neamuri, în faţa Celui în Care a crezut, a lui Dumnezeu, Care înviază morţii118 şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” (Rom. 4,13-17).
îl auzi cum asigură şi spune mereu cu putere că lui Avraam i s-a dat harul nu atunci când era tăiat împrejur, ci când nu era încă tăiat împrejur, pentru credinţa lui? Şi că au fost făcuţi moştenitori ai darurilor lui Dumnezeu cei ce au voit să meargă pe urmele strămoşului Avraam, imitându-i credinţa din vremea când nu era tăiat împrejur, şi nu cei ce s-au obişnuit să cugete lucruri mari despre umbra dată prin Moise şi să se laude că au ca părinte după trup pe Avraam? El s-a numit „părinte al multor neamuri”. Deşi Israel nu era decât un neam, se va extinde într-o mulţime nemăsurată, pentru că Avraam a devenit părinte al celor ce cred, adunaţi din toate cetăţile
118 De aici se vede şi mai lămurit că cel ce crede lui Dumnezeu nu mai rămâne într-o credinţă inactivă, ca un om mort, ci, prin legătura cu Dumnezeu prin credinţă, devine un om viu, activ, răspânditor de viaţă sau de bine.
127
şi ţările, ca unii ce s-au făcut un trup în Hristos şi au fost chemaţi la frăţia duhovnicească. Iudeii sunt descendenţi din Avraam. Dar nici toţi cei din Israel nu sunt israeliţi, nici fiindcă sunt din sămânţa lui Avraam nu sunt toţi fiii lui (cf. Rom. 9, 6-7). Credinţa pe care a avut-o el se regăseşte în cei ce au crezut, deşi nu erau tăiaţi împrejur, căci făgăduinţa s-a făcut şi harul care îndreptează s-a dat lui Avraam nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur, după încredinţarea Sfintelor Scripturi.
3. Iar că darul dreptăţii din credinţă nu se mărgineşte numai la Avraam, deşi lui i s-a făcut făgăduinţa, ci s-a extins la toţi cei ce au crezut, confirmă iarăşi preaînţeleptul Pavel, la cele ce a spus mai înainte adăugând următoarele: „Şi nu s-a scris numai pentru el, că i s-a socotit ca dreptate, ci se va socoti şi pentru noi, care credem în Cel ce a înviat din morţi pe Iisus, Domnul nostru, Care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră” (Rom. 4, 23-25).
Deci harul care ne dă îndreptăţirea pe baza credinţei este un dar ceresc al bunătăţii de Sus. Îi face să se socotească între fiii lui Avraam nu pe cei ce s-au născut din el după trup, ci pe cei ce au fost binecuvântaţi în acelaşi chip ca el şi care, având un singur cuget, cred în Domnul nostru Iisus Hristos şi se socotesc fraţi. Aceştia vor fi moştenitori ai darurilor lui Dumnezeu, respingând pe Israel cel după trup, din pricina necredinţei lui.
119 A înviat, arătând că, fiind ca om drept sau tare spiritual, nici măcar moartea nu L-a putut ţine. Şi de la El s-a întins această tărie la toţi cei ce se alipesc Lui.
128
Acest lucru este reprezentat foarte clar, ca chip, în taina lui Isaac. Dar să arătăm şi aceasta, pe cât ne e cu putinţă, folosindu-ne de cunoştinţa pe care ne-o dau Scripturile lui Moise. Ele sună aşa: „Iar după cuvintele acestea, a fost cuvântul Domnului către Avraam în vedenie, zicând: «Nu te teme, Avraame, Eu te voi păzi pe tine şi plata ta va fi foarte multă. Şi a zis Avraam: «Stăpâne Doamne, ce-mi vei da? Că eu mor fără feciori, şi fiul slujnicii mele Masec este Eliezer Damascul. Şi a zis Avraam: «De vreme ce nu mi-ai dat sămânţă, iată sluga mea va fi după mine moştenitor. Şi îndată s-a făcut cuvântul Domnului către el, zicând: «Nu te va moşteni acesta, ci cel ce va ieşi din tine, acela te va moşteni. Şi l-a scos pe el afară şi i-a zis: «Priveşte la cer şi numără stelele, dacă le poţi număra. Şi i-a zis: «Aşa va fi seminţia ta. Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate” (Fac. 15,1-6). Şi era unită cu el, ca soţie, fericita Sara (care în traducere înseamnă stăpână), femeie arătoasă şi cu faţa frumoasă, căci aşa mărturiseşte Sfânta Scriptură. Dar îi era unită şi îl slujea printr-o căsătorie nelegitimă slujnica Agar, care se tălmăceşte nemernică (străină, hoinară). Şi Sara, care încă nu concepuse un copil legitim, îşi plângea nerodnicia, dar Agar a conceput pe Ismail. Astfel stând lucrurile, Dumnezeu a grăit către Avraam, zicând: „Eu te voi păzi pe tine şi plata ta va fi foarte multă”. Dar el ce răspunde? „Stăpâne Doamne, ce-mi vei da? Că eu mor fără feciori, şi fiul slujnicii mele Masec este Eliezer Damascul”. Observă desăvârşirea cuvântului: „Stăpâne, ce-mi vei da?” înţelege că spune că nu doreşte nimic din cele pământeşti, deci nu se va bucura să se facă stăpân peste şi mai multe, dacă nu are ca moştenitor legitim un fiu adevărat, născut din căsătoria cu o femeie liberă.
129
Observă că firea e dusă, prin propriile instincte şi fără legi scrise, spre cunoaşterea clară a ceea ce e folositor de ştiut. Căci deşi avea un fiu, pe Ismail, se înţelege, dumnezeiescul Avraam se declară fără copii. Deci firea ştie, şi încă foarte limpede, că cel odrăslit din împreunarea întinată şi nelegitimă nu se poate numi în chip cuvenit fiu, căci „nu se va înrădăcina adânc”, după cum s-a scris (înţel. Sol. 4,3). Spune că, chiar dacă s-a născut unora un prunc din slujnică, va fi o odraslă deşartă şi rece şi nu va pricinui bucurie asemenea celei rezultate din căsătoria cu femeia liberă, şi adaugă: „fiul slujnicii mele Masec este Eliezer Damascul”, adică: cel născut din slujnica mea să-mi fie fiu iubit, căci Damasc aceasta înseamnă. El se va socoti şi ca ajutor şi sprijin de la Dumnezeu, fiindcă aceasta înseamnă Eliezer. Deci este una cu a zice clar: fiul slugii mele să-mi fie, din necesitate, „sărut al sângelui adevărat” şi „ajutor” dat de Dumnezeu, deci să-mi fie în locul sângelui fiului legitim şi moştenitor. „Ce-mi vei da?” Dacă nu am un urmaş adevărat, Stăpâne, Avraam al Tău o să fie totdeauna sub reproş120, căci cel fără copii se poate mântui numai prin copii adevăraţi, dobândiţi din soţie liberă.
Dar Dumnezeu nu l-a lăsat mult timp în întristare pe cel drept, fiindcă îndată i-a făgăduit urmaşi în Isaac, despre care spune că, în ceea ce priveşte numărul, vor fi ca mulţimea nenumărată a stelelor. Şi a fost asigurat
120 Urmaşii unui fiu nelegitim pot prelungi în veci reproşul ce se află asupra acelui părinte, dacă nu se vor ruga pentru strămoşul lor şi nu vor răscumpăra prin viaţa lor curată vina lui. Avraam n-ar fi rămas în istorie cu un nume de laudă, dacă n-ar fi avut urmaşi după un fiu legitim.
130
că se va numi părinte a nenumărate neamuri, deşi era înţepat de muşcăturile lipsei de copii (foarte întristat). „Şi a crezut, zice, Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate”. Deci cel ce cinsteşte prin credinţă pe Stăpânul121 are ca încununare dreptatea (îndreptăţirea). Prin aceasta se mărturiseşte că toate îi vor fi cu putinţă122, dar cel necredincios şi fără grijă, îngâmfat şi batjocoritor123 va cădea sub osândă şi certări din aceste pricini.
Deci a crezut Avraam lui Dumnezeu şi a fost îndreptat prin El, şi se adaugă un semn spre întărirea adevărului celor făgăduite mai înainte124. Dumnezeu se grăbeşte, din iconomie, să împlinească jurământul, nelăsând în îndoială pe cel ce crezuse. Căci s-a scris: „Şi a zis către el: «Eu sunt Dumnezeu cel Ce te-am scos din ţara caldeilor,
121 Credinţa este şi fapta sau rodul unui efort. Sfântul Pavel nu dispreţuieşte decât faptele formale, exterioare, care nu sunt semnele unei transformări sufleteşti. Credinţa cere cel mai mare efort. Ca atare, e încununată de Dumnezeu cu dreptatea, sau cu o viaţă bogată în toate virtuţile. Pe de altă parte, credinţa nu e numai fapta omului, ci şi un dar al lui Dumnezeu. Însă, dacă n-ar fi şi faptă a omului, n-ar fi încununată de Dumnezeu cu răsplata dreptăţii. în cele bune şi îndreptate spre Dumnezeu e imposibil de separat între ceea ce dă omul şi ceea ce dă Dumnezeu, ci în toate este o tainică unitate sinergică.
122 Credinţa omului nu înseamnă numai convingerea că Dumnezeu îi iartă toate pentru Hristos, cum spun protestanţii, ci şi că poate toate prin ajutorul pe care i-l dă Dumnezeu prin Hristos. Credinţa înseamnă începutul unei vieţi noi din puterea lui Dumnezeu.
123 Se afirmă mereu că credinţa este şi un efort care se opune negrijii şi mândriei.
124 Cred în făgăduinţa bunătăţilor viitoare, dar credinţa lor nu rămâne numai în aşteptarea bunătăţilor viitoare, cum spun protestanţii, ci e încununată şi aici cu puterile îmbunătăţirii, cu virtuţile care îl duc pe om spre desăvârşire.
131
ca să-ţi dau ţie pământul acesta să-l moşteneşti pe el. Şi a zis Avraam: «Stăpâne Doamne, după ce voi cunoaşte că-l voi moşteni pe el? I-a zis lui: «Ia o junincă de trei ani, o capră de trei ani şi un berbec de trei ani, şi o turturea şi un porumbel. Şi a luat el acestea toate şi le-a despicat în două şi le-a pus cu faţa una către alta. Iar păsările nu le-a despicat. Şi s-au coborât păsările pe trupurile despicate, şi a şezut Avraam lângă ele. Iar la apusul soarelui, a căzut uimire peste Avraam şi iată frică mare şi întunecată l-a cuprins pe el. Şi s-a spus către Avraam: «Cunoscând, vei cunoaşte că nemernică va fi sămânţa ta în pământ străin şi o vor supune pe ea robiei, şi o vor chinui şi o vor smeri patru sute de ani. Dar pe neamul acela căruia vor fi robi îl voi judeca Eu. După aceea, vor ieşi să vină aici cu avere multă. Şi tu vei pleca la părinţii tăi în pace, ajungând la bătrâneţi bune. Iar în al patrulea neam se vor întoarce aici, pentru că păcatele amoreilor nu s-au împlinit până acum. Iar după ce a apus soarele, s-a făcut flacără, şi iată cuptor fumegând şi pară de foc au trecut prin mijlocul despicăturilor acestora” (Fac. 15, 7-18).
Ceea ce s-a întâmplat va cerceta doritorul de învăţătură (Pavel), care va tâlcui şi înţelesul jurământului. El ne va spune ce vor să însemne despicăturile, zborul păsărilor şi aşezarea lor peste acelea; de asemenea, ce înseamnă şederea lui Avraam împreună cu acelea, şi ce este flacăra care a trecut printre despicături. Deci să le înfăţişăm pe rând.
4. Era obiceiul caldeilor să însoţească jurământul cu trecerea printre animalele sacrificate şi despicate în două şi să zică: „Să nu fiu ca acestea”. Deci Avraam, fiind caldeu după neam şi ieşit de curând dintre ei, Stăpânul
132
tuturor, ţinând seama de aceasta, i-a poruncit să facă jurământul după acest obicei, în cele jertfite împletind frumos taina lui Hristos. Avraam a întins despicăturile animalelor pe pământ, ca să treacă printre ele şi, după aceea, a coborât lângă acelea şi a şezut lângă ele. S-a aşezat spre a le păzi, ca să nu se producă vreo vătămare şi ca cele aduse pentru jurământ să nu devină hrana unor păsări necurate. Iar la apusul soarelui, zice, „a căzut uimire peste Avraam şi frică mare”. Voi spune, pe cât îmi stă în putere, ce se înţelege prin aceasta. Era obiceiul caldeilor să ia seama atent la zborul păsărilor. Deci Dumnezeul tuturor a îngăduit cu înţelepciune ca ei să înveţe cele ce vor fi din ceea ce obişnuiau să facă. Adunându-se deci păsările peste despicături, dumnezeiescul Avraam s-a înspăimântat, bănuind spre ce arată semnul. Zborul unor păsări necurate peste cele jertfite era socotit un semn nefavorabil şi aducător de griji, şi păsările carnivore sunt întotdeauna necurate. Fiindcă se temea pentru siguranţa sa, ca nu cumva acest lucru să se răsfrângă şi asupra lui, Dumnezeu îl eliberează de această teamă. Nu vor veni, zice, peste tine toate cele bănuite, dar, „Cunoscând, vei cunoaşte că nemernică va fi sămânţa ta în pământ străin”. Şi vor fi foarte mulţi cei ce vor voi să-i chinuiască (pe urmaşi), al căror chip erau păsările aşezate peste jertfe, dar aceia, necăjindu-i puţin, vor suferi osândă. Deci continuă: „Şi tu vei pleca la părinţii tăi în pace, ajungând la bătrâneţi bune”.
Apoi spune că, după apusul soarelui, „s-a făcut flacără, şi iată cuptor fumegând şi pară de foc au trecut prin mijlocul despicăturilor acelora”. După obiceiul caldeilor, focul era închipuirea divinităţii care împlineşte
133
jurământul. Dar şi dumnezeiescul Pavel vede în acestea împlinirea jurământului, zicând: „Dumnezeu, când a dat făgăduinţa lui Avraam, de vreme ce nu avea pe nimeni mai mare pe care să se jure, S-a jurat pe Sine însuşi125, zicând: «Binecuvântând, te voi binecuvânta şi, înmulţind, te voi înmulţi. Şi Avraam, având îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduinţa. Pentru că oamenii se jură pe cel ce e mai mare şi jurământul le este o chezăşie şi sfârşitul oricărei neînţelegeri între ei. În aceasta Dumnezeu, vrând să arate şi mai mult moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a pus la mijloc jurământul: ca prin două fapte nestrămutate -făgăduinţa şi jurământul în care e cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit, noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte” (Evr. 6,13-18).
5. Deci Dumnezeu Şi-a întărit făgăduinţa în modul cel mai înţelept cu jurământ, deşi nu ştie să mintă, ca, după cum scrie dumnezeiescul Pavel, să avem încurajare în făgăduinţă, pentru a nu ne mai îndoi că va ajunge numaidecât la împlinire.
Deci (ca să reiau cuvântul de mai înainte), având încă Agar pe Ismail în pântece, s-a supărat Sara pe slujnică, nemaisuportând mândria şi îngâmfarea nemăsurată a aceleia pentru sarcina ei. De aceea, Sara o alungă din casă şi soţul legitim al Sarei, adică Avraam, îngăduindu-i
125 Cel mai mic ia chezaş al împlinirii promisiunii sale pe unul mai mare, care să intervină în cazul în care el nu şi-ar împlini promisiunea. Dumnezeu Se dă chezaş pe Sine însuşi, angajându-Se şi mai mult în împlinirea făgăduinţei date, căci El e Adevărul, deci nu poate minţi. Nu poate să nu-Şi ţină cuvântul dat El, Care veghează la împlinirea a tot ce e bun şi, în acest sens, la respectarea adevărului.
134
să facă aceasta, îi porunceşte slujnicii să plece unde vrea. Dar, cum zice Sfânta Scriptură, „A aflat-o pe ea îngerul lui Dumnezeu la izvorul de apă în pustie, pe calea Sur. Şi i-a zis îngerul Domnului: «Agar, slujnică a Sarei, de unde vii şi unde mergi? Şi ea a zis: «Fug de la faţa Sarei, stăpâna mea. Şi i-a zis îngerul Domnului: «întoarce-te la stăpâna ta şi smereşte-te sub mâinile ei” (Fac. 16, 7-9). Şi s-a întors Agar şi a suportat jugul robiei.
Dumnezeu i-a dat lui Avraam legea tăierii împrejur, zicând: „«Tu să păzeşti legământul Meu, tu şi seminţia ta după tine întru neamurile lor. Şi acesta e legământul pe care îl veţi păzi între Mine şi voi, între seminţia ta după tine, întru neamurile lor: se va tăia împrejur la voi toată partea bărbătească. Şi veţi tăia împrejur marginea trupului vostru, şi va fi semn de legătură între Mine şi voi. Şi pruncul de opt zile, toată partea bărbătească, se va tăia împrejur la voi, întru neamurile voastre, şi cel născut în casa ta, şi cel cumpărat cu argint, şi tot fiul străin, care nu este din sămânţa ta. Cu tăiere împrejur se va tăia sluga casei tale şi cel cumpărat cu argint. Şi va fi legământul Meu pe trupul vostru legătură veşnică. Şi partea bărbătească ce nu-şi va tăia împrejur marginea trupului său în ziua a opta, se va pierde sufletul acela din neamul lui, pentru că a stricat legământul Meu” (Fac. 17, 9-14). Deci, fiindcă trebuia să se supună legilor dumnezeieşti, Avraam s-a tăiat împrejur cu toţi cei din casa sa; a tăiat împrejur şi pe ceilalţi, inclusiv pe Ismail.
Dar apoi s-a născut şi fiul din femeia cea liberă, adică Isaac. Şi ce s-a întâmplat după aceea? Fiul nelegitim, Ismail, nici nu mai era suportat în casă fără ciudă şi nici cinstit la fel ca Isaac. A văzut, zice, „Sara pe fiul
135
Agarei, egipteanca, care se născuse lui Avraam, jucându-se cu Isaac, fiul ei” (Fac. 21, 9), şi a venit la Avraam plângând, cum e de înţeles, şi a zis: „Alungă pe slujnica aceasta şi pe fiul ei, că nu poate să moştenească fiul slujnicei cu fiul meu Isaac. Şi foarte greu a părut, zice, cuvântul acesta lui Avraam. […] «Să nu fie greu înaintea ta cuvântul acesta despre copil şi despre slujnică. Toate câte îţi va zice ţie Sara, ascultă de cuvântul ei, pentru că numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi. Dar şi pe fiul slujnicii acesteia îl voi face neam mare, pentru că şi el este din sămânţa ta. Şi s-a sculat Avraam dimineaţa şi, luând pâini şi un burduf cu apă, le-a dat Agarei şi a pus pe umerii ei pruncul şi a slobozit-o. Iar ea, mergând, rătăcea prin pustiu către fântâna jurământului Beer-Şeba. Şi i s-a sfârşit apa din burduf şi a lăsat pruncul sub un mărăcine. Şi, plecând, s-a aşezat departe de el, ca la o aruncătură de săgeată, zicând: «Să nu văd moartea copilului meu. Şi a şezut cu faţa către el, şi copilul striga şi plângea. Şi a auzit Dumnezeu glasul pruncului din locul unde era, şi îngerul lui Dumnezeu a chemat din cer pe Agar şi i-a zis: «Ce este, Agar? Nu te teme, că a auzit Dumnezeu glasul pruncului tău din locul unde este. Scoală-te, ia pruncul şi ţine-l în braţe. Şi a deschis Dumnezeu ochii ei şi a văzut un izvor de apă vie şi, mergând acolo, şi-a umplut burduful cu apă şi a dat copilului să bea. Şi era Dumnezeu cu pruncul şi el creştea” (Fac. 21,10-20).
Dumnezeiescul Avraam, biruit de legea firească a iubirii faţă de copil, voia să poarte grijă şi de Ismail. Dar, fiindcă prorocia dumnezeiască îl îndemna să şi-l alipească numai pe Isaac, de care era legată făgăduinţa, a slobozit pe Agar şi i-a poruncit să părăsească împreună cu
136
pruncul casa sa (a stăpânului), prin aceasta arătându-se mai înainte, sub chipul Legii, taina lui Hristos126.
6. Să explicăm aceasta, revenind după trebuinţă la cuvântul de la început. Aici se poate vedea foarte limpede că cele ale lui Hristos sunt mai vechi decât cele ale Legii şi se arată că dreptatea prin credinţă e mai veche decât tăierea împrejur, fiindcă tăierea împrejur s-a dat lui Avraam ca semn al credinţei din vremea netăierii împrejur, după cuvântul preaînţeleptului Pavel.
Deci era amărât fericitul Avraam că nu era tatăl unui fiu din femeie liberă. Şi, deşi avea un fiu din egipteancă, adică din Agar, era foarte întristat, socotind că a avea urmaşi nelegitimi era totuna cu a fi lipsit de copii. Dar când a primit făgăduinţele legate de copilul legitim, adică de Isaac, şi a auzit limpede că, în el, va fi părintele a nenumărate neamuri, crezând el, a fost îndreptat. Ba a primit şi asigurarea că va ajunge în stăpânirea pământului arătat lui de Dumnezeu. Căci, spunându-i Dumnezeu: „voi da ţie […] pământul” acesta (Fac. 17, 8), ca să fie mai sigur, el a întrebat, zicând: „Stăpâne Doamne, ce-mi vei da?” (Fac. 15, 2), prin ce voi cunoaşte că îl voi moşteni? De aceea, Dumnezeu a poruncit să pregătească spre despicare: o viţea de trei ani, o capră, un berbec, o turturea şi un porumbel. Şi Avraam a despicat în două animalele cu patru picioare, punând părţile unele în faţa altora, dar păsările nu le-a despicat în două. El a alungat păsările care voiau să ciugulească trupurile acelora. Şi,
126 Hristos, Fiul întrupat al Tatălui (Isaac), rămâne în casa Tatălui, dar Ismail, care închipuie Legea veche, este îndepărtat din casa Lui.
137
când soarele ascundea cele din urmă lumini, Dumnezeu, în chip de foc, a trecut printre cele despicate. Ce înţeles duhovnicesc putem vedea în acestea, vom spune, pe cât ne va fi cu putinţă.
7. După trup, Israel a fost, în oarecare fel, primul fiu al Dumnezeului tuturor, căci zice: „Israel este fiul Meu, întâi-născutul Meu” (Ieş. 4,22), dar unul care a fost slobozit din robie şi răscumpărat din Egipt, pentru că Dumnezeu nu l-a învrednicit să fie socotit între fii (căci firea iubeşte libertatea şi ce este legitim). El a căutat mai degrabă la poporul cel plăcut, cel prin credinţa în Hristos, potrivit făgăduinţei, în care urmaşii lui Avraam s-au făcut părinţi ai multor neamuri127. Fiindcă cei mântuiţi dintre neamuri au moştenit slava aceasta nu prin Israel cel după trup, ci prin credinţă. Va mărturisi aceasta Pavel, scriind: „Pentru că Avraam şi seminţia lui nu prin Lege au primit făgăduinţa că vor moşteni lumea, ci prin dreptatea cea din credinţă128″ (Rom. 4,13). Deci şi noi, care am venit la credinţă nefiind tăiaţi împrejur, suntem îndreptaţi de Dumnezeu asemenea lui Avraam şi-l avem pe el ca părinte.
Această taină dumnezeiască ne-o lămureşte bine Pavel, cel învăţat în ale Legii, ce le scrie galatenilor care,
127 Pentru că au avut şi ei credinţa pe care a avut-o strămoşii lor: Isaac, Iacov, Moise, Prorocii, Maica Domnului, Apostolii, mulţi dintre urmaşii lui Avraam s-au făcut părinţi ai multor neamuri.
128 Se poate spune „dreptatea cea prin sau din credinţă”, deoarece credinţa aduce înnoirea vieţii prin unirea cu Dumnezeu în Hristos, dar şi „dreptatea credinţei”. Căci credinţa însăşi este sămânţa omului înnoit prin legătura sau unirea cu Hristos. Credinţa nu e neroditoare de viaţă nouă, cum spun protestanţii.
138
după ce s-au desăvârşit (botezat) în Hristos129, s-au întors înapoi la Lege, certându-i: „Spuneţi-mi, voi, care voiţi să fiţi sub Lege, nu auziţi Legea? Căci s-a scris că Avraam a avut doi fii: unul din femeia roabă şi altul din cea liberă. Iar cel din roabă s-a născut după trup130, dar cel din liberă, după făgăduinţă” (Gal. 4, 21-23). Acestea sunt alegorii, fiindcă cele două femei închipuie cele două legăminte131 (Testamente). Una, de la muntele Sinai, care naşte prunci spre robie, este Agar sinai este un munte în Arabia şi corespunde Ierusalimului, căci ea slujeşte acestuia cu fiii ei -, şi cealaltă, care închipuie Ierusalimul de Sus, ce este liber, este maica noastră132. Căci s-a scris: “«Veseleşte-te tu, cea stearpă, care
129 Iudeii şi adepţii religiilor păgâne panteiste nu primeau unirea cu Dumnezeu cel personal şi iubitor prin Hristos în Botez. Însă Botezul este o adevărată desăvârşire sau pornirea pe drumul desăvârşirii. De aceea, creştinii din primele secole numeau Botezul „desăvârşire”.
130 Nimic altceva nu l-a mânat pe Avraam spre împreunarea cu slujnica decât pasiunea trupească. Şi ea, fiind roabă, în acest act nu i s-a predat din libertate, căci atunci slujnica era o roabă cumpărată.
131 în textul grecesc este testament sau legământ. Dar cele două Testamente, ca legăminte între Dumnezeu şi omenire, sunt propriu-zis legături, căci nu numai Dumnezeu dă prin ele ceva omenirii, ci şi aceasta dă ceva lui Dumnezeu, însă legătura curată, superioară, nepăcătoasă între Dumnezeu şi omenire s-a înfăptuit în Hristos. Din oamenii uniţi cu Dumnezeu în curăţie se naşte curăţia însăşi.
132 în aceste rânduri din Sfântul Apostol Pavel, cele două Testamente sunt înţelese şi de el, dar şi de Sfântul Chiril, când ca două legăminte ale lui Dumnezeu cu omenirea (Legea veche şi cea în Hristos), când ca Agar şi Sara, din care Avraam, drept chip al lui Dumnezeu, a născut pe cei doi fii. Dar între aceste două înţelesuri este o legătură: Dumnezeu a coborât la nivelul spiritual scăzut al omenirii, pentru a realiza o legătură nedesăvârşită cu noi, prin Legea veche, dar în Hristos a găsit omenirea la un nivel ridicat şi a putut naşte o lege sau o omenire nouă.
139
nu naşti! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, cea care nu ai durerile naşterii, căci mulţi sunt copiii celei sterpe, mai mulţi decât ai celei care are bărbat. Iar noi, fraţilor, suntem ca Isaac, fii ai făgăduinţei. Dar, precum atunci cel ce se născuse după trup prigonea pe cel după Duh, tot aşa şi acum. Dar ce zice Scriptura? «Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei, căci nu va moşteni fiul roabei împreună cu fiul celei libere. Deci noi, fraţilor, nu suntem copii ai roabei, ci ai celei libere” (Gal. 4, 27-31); „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a eliberat, şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (Gal. 5,1).
Vezi, deci, cum afirmă clar că Agar şi Sara sunt chipurile celor două Testamente? Slujnica închipuie pe maica iudeilor, Ierusalimul pământesc adică, fiindcă era supusă robiei Legii şi nu era înzestrată cu un duh liber. Iar de cea dintâi şi liberă, adică de Sara, care se tălmăceşte de aceea şi stăpână, zice că reprezintă chipul Ierusalimului celui de Sus şi ne spune în mod clar că ea s-a făcut maica celor îndreptaţi prin credinţă şi chemaţi prin făgăduinţa lui Dumnezeu să fie fiii lui Avraam. „Iar noi, zice, suntem ca Isaac, fii ai făgăduinţei” (Gal. 4, 28), fiindcă am fost eliberaţi în Hristos, prin Care şi în Care, binecuvântaţi cu Duhul dumnezeiesc de Sus, am fost aşezaţi între fiii lui Dumnezeu133. De aceea, „strigăm: Avva, Părinte!” (Rom. 8,15, Gal. 4, 6), şi ne-am făcut moştenitori ai bunătăţilor făgăduite sfinţilor, aşa cum S-a jurat Dumnezeu
133 De fapt, în Hristos suntem chemaţi să fim fii ai lui Dumnezeu, căci Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se ca om, S-a făcut Fratele nostru. Deci nu mai suntem ţinuţi în robia Legii, ci suntem ridicaţi prin Duhul lui Hristos devenit Fratele nostru la puterea de a împlini cu dragoste de fii ceea ce place lui Dumnezeu Tatăl. La această stare de fii ne naştem în Botez prin Duhul lui Hristos.
140
pe Sine însuşi. Căci Fiul, la Care se referă taina, a fost făgăduit prin jurământul Tatălui134, fiindcă e obiceiul Tatălui să Se jure pe puterea proprie, adică pe Fiul, şi aceasta înseamnă a se jura pe Sine însuşi135. Fiindcă Fiul, după raţiunea fiinţei, nu este diferit de El, prin identitatea firii dumnezeieşti.
Aşa şi dumnezeiescul Moise, când ne-a arătat pe Dumnezeu jurându-Se, L-a înfăţişat zicând foarte lămurit: „Eu ridic mâna Mea la cer şi Mă jur pe dreapta Mea” (Deut. 32, 40). Iar dreapta lui Dumnezeu Tatăl este Fiul, prin Care ţine toate, porunceşte tuturor şi lucrează dumnezeieşte, chemând pe cele ce nu sunt la fiinţă şi celor făcute dăruindu-le buna existenţă.
Aşadar, taina Mântuitorului nostru a fost închipuită printr-un jurământ care trebuia să întărească în credinţă pe moştenitorii făgăduinţei136. Taina lui Hristos este
134 Jurământul lui Dumnezeu de a-i da lui Avraam ca fiu pe Isaac era un chip al jurământului de a-i da ca urmaş, după omenitate, pe Hristos. Istoria este un întreg condus, prin chipuri sau prin trepte ce urcă spre El, de Dumnezeu spre Adevărul ca vârf.
135 Astfel, în jurământul Tatălui e implicat şi jurământul Fiului. Tatăl nu Se poate jura pe cineva mai mare ca El, dar Se jură totuşi pe ceea ce e mai drag Lui, pe Fiul. Dar Fiul îşi însuşeşte prin aceasta jurământul Tatălui şi face totul să-l împlinească. Pe de altă parte, bunul cel mai scump pe care-l poate da Dumnezeu oamenilor este Fiul Său, ca Frate al lor. Dar nu poate face jurământul că va face aceasta fără voia Fiului.
136 în Hristos e adunat tot ce se putea da oamenilor bun de la Dumnezeu, sau cele mai înalte bunătăţi, căci toate s-au dăruit omenităţii Lui şi, din ea, şi tuturor celor ce se alipesc de El prin credinţă. Şi pentru că sunt atât de mari, oamenii trebuie să creadă că li se vor da, iar Dumnezeu Se jură că le va da. Lucrurile de toate zilele le avem fără să trebuiască să ni le promită cineva prin jurământ şi fără să fie nevoie de credinţă pentru a ne convinge că ni se vor da. Dar credinţa în primirea unor bunuri atât de mari are şi ea un temei, în ea existând o oarecare pregustare a lor.
141
închipuită prin junincă, prin capră, prin berbec şi prin cele două păsări turtureaua şi porumbelul. Voi explica raţiunea acestora pe cât îmi va sta în putinţă. Este vădit că, prin forţa de neînvins pe care o poate arăta în luptă, boul tânăr poate sluji ca chip al dumnezeirii lui Hristos. Dar, după firea Sa omenească, aflată sub Lege, El poate fi asemănat junincii (celei de sub jug, n.ed.). Pentru că femeia este considerată mai prejos de bărbat şi supusă, în timp ce el este conducător şi o domină.
8. Pentru că are cea mai înaltă rădăcină: pe Tatăl şi Dumnezeul tuturor, Fiul este mai presus de toată zidirea şi prin firea dumnezeiască şi slava Sa întrece pe cele create. Dar, când S-a făcut ca noi, a fost socotit ca fiind sub Lege. De aceea a şi spus: „N-am venit să stric Legea ci să o împlinesc” (Matei 5, 17), deci vom socoti şi aceasta între măsurile deşertării de Sine (chenozei)137, dacă voim să cugetăm drept. De aceea este asemănat cu juninca, ce este chipul Legii lui Moise. Dar este asemănat şi cu o capră (un ţap) de ispăşire. Pentru care pricină? Pentru că, după Scripturi, S-a adus pe Sine pentru păcatele noastre aşa cum, după Lege, ţapul era jertfă pentru păcat. Hristos este asemănat şi cu berbecul, deoarece conduce turma oilor cuvântătoare, căci Unul este Conducătorul nostru hristos, iar noi suntem poporul Lui şi oile păşunii Lui,
137 Legea veche era adaptată unui nivel de vieţuire a trupului coborât, oarecum exclusivist. În parte, Fiul lui Dumnezeu, luând trup, S-a supus până la un loc legilor impuse de necesităţile lui: trebuinţei de mişcare biologică şi fizică, de mâncare, de odihnă.
142
după cum este scris (cf. Ps. 94, 7). Primind deşertarea de Sine (chenoza), S-a asemănat întru toate fraţilor Săi, adică nouă, dar este asemănat cu berbecul, care închipuie pe Cel ce conduce, căci berbecii sunt întotdeauna în fruntea turmei. Deci Hristos este asemănat cu junica, de vreme ce S-a supus sub Lege, cu ţapul, de vreme ce a fost junghiat pentru păcate, cu berbecul, de vreme ce ne este Conducător.
Dacă voim şi ne grăbim să urmăm Lui, vom ajunge la păşune bună şi grasă, şi ne vom odihni în stâni sfinţite, după cuvântul prorocului (cf. Iez. 34, 14), căci ne vom ospăta în lăcaşurile cele de Sus. Căci El ne va mâna la sălaşurile cele de Sus, El fiind atât berbecul, cât şi păstorul138: Ca unul dintre noi, El este sub Lege, şi, ca Dumnezeu, este mai presus de Lege şi toată dreptatea noastră139, deşi a fost socotit, ca să zicem aşa, între cei fără de lege (făcători de rele, cf. Is. 53, 12) şi a suportat junghierea pentru noi (pentru mântuirea noastră).
Dar este închipuit şi prin turturea şi prin porumbel140, căci El este singura turturea inteligibilă (spirituală)
138 în viaţa viitoare, vom fi mereu hrăniţi cu înţelegeri şi dovezi de dragoste mereu mai înalte, dar acestea vor fi pentru noi şi o odihnă mereu mulţumitoare. Vom fi într-o mişcare stabilă şi într-o stabilitate mobilă. Vom fi conduşi, dar şi iubiţi neîncetat de Păstorul suprem, Care e şi de o fiinţă cu noi, ca oi duhovniceşti.
139 Legea urmăreşte ridicarea şi menţinerea oamenilor la starea de dreptate, de desăvârşire. Ca atare, aceasta vine de la Dumnezeu, însă e acomodată la diferitele lor posibilităţi. El e Izvorul legii de toate gradele, pentru că e însăşi dreptatea totală sau desăvârşirea realizată. De aceea, e totodată mai presus de toată legea, fără să fie contrar ei. Ca Fiul lui Dumnezeu făcut om, Hristos, este împlinirea în cel mai înalt grad a Legii, dar, ca Dumnezeu, e şi Izvorul Legii.
140 Ia şi forma turturelei. Lucrurile au în ele raţiunile gândite de Cuvântul dumnezeiesc (logoii) în stare plasticizată. Dar în aceste raţiuni, printr-o lucrare a Lui, este şi El cu ceva al Lui. De aceea, se poate spune că, în oarecare grad, El însuşi Se „formează”, „ia chip” în unele sau altele dintre creaturile Lui. Prin rugăciunile de sfinţire a lor, El poate veni mai mult în ele.
143
şi atotcuvântătoare, pasărea adevărată din cer, de Sus, care cu o gură cu adevărat bine răsunătoare a fermecat cu propovăduirea ei evanghelică tot pământul de sub cer, pe care îl numeşte şi Mireasă, adică Biserica dintre neamuri: „Arată-mi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Căci glasul tău este dulce şi faţa ta frumoasă” (Cânt. 2,14). El este şi porumbelul nevinovat şi fără de vicleşug, căci „nu s-a aflat în gura Lui vicleşug”, după cum s-a scris (Is. 53, 9). Hristos este închipuit şi de viţeaua de trei ani şi de celelalte animale, şi în El se arată desăvârşirea dumnezeirii Unuia-Născutului141. Iar animalele au fost despicate în două, fiind tăiate în bucăţi, dar cele două păsări au rămas nedespicate în două. Şi care e motivul? întrucât Cuvântul lui Dumnezeu cel Unul-Născut S-a făcut trup, S-a împărţit oarecum în două şi cuvântul despre El se lărgeşte în două părţi142. Pe de o parte, cugetăm la naşterea Lui dumnezeiască şi negrăită din Tatăl, dar, pe de altă parte, vorbim şi de taina întrupării. Aceasta este adâncimea iconomiei dumnezeieşti: vorbim de cele două, dar, împărtăşind taina celor ce nu o cunosc143, nu despicăm
141 Vârsta de trei ani a junincii nu o arată nici deplin formată, nici slăbită de bătrâneţe. Este vârsta perfecţiunii şi, ca atare, un chip al dumnezeirii arătate în Hristos.
142 Vorbim despre Hristos în două feluri: înfăţişând cele dumnezeieşti şi cele omeneşti ale Lui.
143 Pe de o parte, Hristos, având două firi, e îndoit, pe de alta, fiind o singură Persoană, e neîndoit. Deci se împlineşte cu El şi despicarea animalelor şi nedespicarea păsărilor jertfei lui Avraam. Pentru credincioşii care nu pot pătrunde în subtilităţile unirii celor două firi într-o Persoană, Hristos e prezentat, simplu, ca Unul.
144
unitatea Lui. Căci, deşi cuvântul despre El este oarecum îndoit, El este numai Unul, după întrupare neputând fi împărţit în două. Hristos nu poate fi separat (despicat) într-o doime de fii, ci este Unul şi neîmpărţit144. Iar chipul clar al acestui fapt este netăierea păsărilor, căci „păsările, zice, nu le-a despicat”.
Pe de o parte, pentru că El este de pe pământ după omenitate, poate fi închipuit prin viţea. Dar, pe de altă parte, fiindcă este Dumnezeu, adică din cer şi de Sus, poate fi înţeles prin păsări. Deşi Hristos a suferit junghierea de bunăvoie pentru noi, „trupul Lui n-a văzut stricăciunea” (coruperea), după cum s-a scris (Ps. 15,10; Fapte 2, 31), şi, după cuvântul Psalmistului, „niciun vrăjmaş nu va izbuti împotriva Lui şi fiul fărădelegii nu-L va chinui” (Ps. 88, 23). Acestea se arată, ca în chip, prin dumnezeiescul Avraam, ce opreşte păsările (necurate) care ar voi să vatăme cele despicate. Şi, prevestindu-i-se mai înainte lui Avraam tirania ce va urma după o vreme în Egipt împotriva celor din sângele lui, adică lui Israel, şi minunata izbăvire, la apusul soarelui un „cuptor de foc fumegând şi o pară de foc au trecut prin mijlocul celor despicate”. Prin aceasta se arată că celor ce aveau să trăiască din făgăduinţe le va lumina mai înainte Legea ce se va da
144 E o mare taină unitatea Persoanei şi complexitatea conţinutului ei. Omul îşi spune „eu” la singular şi se ştie ca unul, deşi sunt atâtea aspecte şi acte în el. Unitatea lui Hristos ca Persoană se arată cu deosebire în faptul că El rămâne un singur Fiu al Tatălui şi după ce asumă trupul şi toate actele şi simţurile smerite ale omului. Aceste formulări vor fi preluate şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul.
145
prin Moise, care le va istorisi despre robia şi răscumpărarea celor din Israel. Iar în timpurile din urmă ale veacului acesta şi oarecum spre seară, „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1,14). Aceasta socotesc că înseamnă trecerea firii dumnezeieşti negrăite, ca un foc, printre cele despicate145. Era, zice, un „cuptor de foc fumegând şi o pară de foc”, căci taina întrupării cea vrednică de închinare s-a făcut cu adevărat foc, flacără, Judecată finală şi osândă de nesuportat tuturor celor ce au ales să nu se supună lui Hristos şi s-au aplecat spre neînfrânare. Astfel, despre cei din Israel, care au batjocorit taina lui Hristos şi erau înclinaţi spre răzvrătire, David zice către Tatăl şi Dumnezeul tuturor: „Pune-vei pe ei ca un cuptor de foc, în vremea arătării feţei Tale, Doamne; cu mânia Ta îi vei tulbura pe
145 Fiul lui Dumnezeu Se face om şi Se aduce jertfă desăvârşită după ce omenirea a crescut spre înţelegerea acestor fapte ale lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că omenirea anterioară nu s-a folosit de întruparea şi Jertfa Fiului lui Dumnezeu. Ea s-a folosit prin pregătirea pentru aceste fapte înalte ale lui Dumnezeu. De aceea toţi cei ce au contribuit la această pregătire sunt scoşi din iad de Hristos şi aceasta dă justificare rugăciunilor Bisericii pentru ei. Prin proroci. Dumnezeu nu le-a făcut cunoscută numai lor venirea Fiului Său, ci le-a dat şi oamenilor putinţa să ştie aceasta. Deci, chiar dacă vine în partea finală a istoriei, Hristos dă sens întregii istorii. Dacă n-ar veni El, istoria n-ar avea putinţa să ajungă la o desăvârşire. Ea e luminată de acest sens şi înainte de venirea Lui, pentru că se pregăteşte pentru primirea Lui. Dar în această pregătire o ajută El însuşi, prin tipurile străvezii care-I anticipează venirea. Într-un anumit fel, toată istoria are prezentă în ea şi lucrarea Lui.
Dar apariţia între oameni a Fiului lui Dumnezeu în toată intensitatea, ca Persoană văzută (în vechime, nevăzută), lumina întreg sensul istoriei. Însă, la Judecata din urmă, El va fi, cum zice Sfântul Chiril, şi foc nimicitor celor ce nu-L vor fi primit, căci nu mai au scuza de a nu li se fi dat putinţa să-L cunoască.
146
ei şi focul îi va mânca pe ei146” (Ps. 20,9-10). Este potrivit să se înţeleagă că vremea arătării feţei Tatălui este timpul întrupării, căci Fiul este chipul (faţa) lui Dumnezeu Tatăl. Deci celor ce o resping, taina întrupării Fiului Unul-Născut le este flacără înfricoşătoare şi cuptor.
Dar celor ce au cunoscut (au primit) arătarea Sa le va fi, cum s-a scris, „Făclie luminând întru întuneric”, care subţiază grosimea ceţei diavoleşti, pentru ca mulţimea celor ce-L respectă să nu se împiedice şi să cadă în păcat.
Dumnezeu Tatăl L-a înfăţişat mai înainte pe Fiul astfel şi prin glasul lui Isaia, zicând: „Pentru Sion nu voi tăcea şi pentru Ierusalim nu voi înceta, până când va ieşi ca o lumină dreptatea Mea şi mântuirea Mea ca o făclie va arde” (62,1). Căci Fiul S-a făcut pentru noi atât mântuire, cât şi dreptate (îndreptăţire) de la Dumnezeu Tatăl, de vreme ce este adevărat că în El suntem îndreptăţiţi, moartea care ne tiraniza odinioară este biruită, suntem mutaţi iarăşi la nestricăciune şi este refăcut chipul pe care firea noastră îl avea la început147.
146 Faţa Domnului, sau arătarea Sa ca Persoană cu faţă omenească, va fi un foc osânditor pentru cei ce nu L-au primit, pentru că nu vor mai avea scuza că nu li S-a arătat.
147 Aici se vede sensul îndreptării noastre, de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. Ea nu este numai o justificare juridică a noastră, care ne-ar lăsa netransformaţi în omul nou, cum spun protestanţii. Ci, unindu-ne cu Hristos, ni se comunică starea Lui de dreptate, ca putere de a ne face şi noi drepţi, de a împlini cele bune, de a câştiga toate virtuţile. Aşa cum Hristos nu are numai o dreptate formală, aşa nu primim nici noi numai o astfel de dreptate. Prin ea putem contribui şi noi la biruirea morţii şi a stricăciunii, căci un suflet întărit prin sălăşluirea puterii lui Hristos în El poate face şi trupul să biruiască descompunerea adusă lui de moarte. Hristos e dreptatea personificată, pentru că este Ipostasul dumnezeiesc devenit Ipostas şi al firii Sale omeneşti. Ipostasul dumnezeiesc nu poate să nu facă dreaptă şi firea Sa omenească, sau nu poate să nu Se arate cele ale Sale în toate cele omeneşti.
147
9. Dar era de trebuinţă ca, apărând Emanuel şi arătându-se taina Lui în lume, chipurile cultului mozaic să fie înlăturate, ca să facă loc învăţăturilor evanghelice, ca unor porunci mai înalte, desăvârşite. Acest lucru s-a arătat iarăşi în umbra unui chip. Şi voi spune care este acesta. De vreme ce Sara (femeia cea liberă, n.ed.) nu născuse niciun copil, iar Agar avea în pântece pe Ismail, aceasta îşi arăta mândria faţă de femeia cea liberă. Dar Sara n-a suferit dispreţul şi a pornit să asuprească pe femeia egipteancă. Astfel, Agar a plecat de acasă şi rătăcea prin pustiu, şi un înger din cer a întrebat-o unde merge şi de unde vine. Iar ea a răspuns: „Fug de la faţa Sarei, stăpâna mea”. Dar ce zice dumnezeiescul înger? „Întoarce-te la stăpâna ta şi smereşte-te sub mâinile ei”, prin aceasta arătându-se că nu cultul Legii va naşte pe Israel148. Agar era slujnică, deci nu era în ea duhul libertăţii. Mai înainte de cunoaşterea noii legi a Evangheliei, ea a zămislit şi născut pe poporul din Egipt (rob Legii, n.ed.). De aceea, acela a şi dispreţuit mult, a prigonit pe cei în Hristos şi a privit de sus prorociile evanghelice, prigonindu-le în multe feluri. Căci Sinagoga iudeilor a prigonit pe Sfinţii Apostoli, spunându-le pe faţă: „Nu v-am poruncit vouă cu poruncă să nu mai învăţaţi în numele acesta? Şi, iată, aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră” (Fapte 5,28). Vezi cum se îngâmfă egipteanca împotriva Sarei, cum slujnica
148 Din Isaac se va naşte adevăratul Israel, care va trece de la Legea veche la Evanghelie.
148
se obrăzniceşte împotriva femeii libere149? Dar, după un timp, e învinsă şi fuge departe, primind pedeapsa pentru purtarea ei dispreţuitoare. Prin glasul îngerului i se porunceşte să nu dispreţuiască pe femeia liberă, adică învăţătura care o conduce la demnitatea libertăţii, ci mai vârtos să se smerească sub mâinile ei. Căci cultul Legii, folosindu-se de chipuri (tipuri), slujeşte în oarecare fel învăţăturilor evanghelice, arătând în sine, chiar dacă mai întunecat, frumuseţea adevărului.
Aşadar, Legea dată odinioară lui Moise îi poruncea slujnicei prin cuvântul îngerului să se supună femeii libere şi să nu umble de capul ei, adică să-şi plece grumazul sub învăţăturile date prin Hristos. Acesta socotesc că este înţelesul duhovnicesc al supunerii Agarei sub mâinile Sarei.
Dar trebuie să amintim şi că dumnezeiescul Pavel în cele două femei a văzut cele două Legăminte (Testamente): una, care a născut în robie (Agar), chipul Ierusalimului pământesc, şi cealaltă (Sarra), care a născut spre demnitatea libertăţii, chipul Ierusalimului de Sus.
Dar fericitul Avraam a fost învăţat clar şi că, la arătarea lui Hristos, va răsări timpul tăierii împrejur în duh. Socotesc că Dumnezeu a legiuit să se săvârşească tăierea împrejur, închipuind mai înainte cele duhovniceşti prin chipuri (tipuri) trupeşti: „Se va tăia vouă împrejur, zice, toată partea bărbătească” (Fac. 17, 10). Şi nesocotirea acestei porunci va fi pedepsită cu nimicirea şi pieirea, căci a
149 Aici Sara este văzută ca maica creştinilor, iar Agar ca maica celor din Israel, care rămân la Legea veche. În aceasta se confirmă cele spuse de Sfântul Apostol Pavel în Galateni 4, 24-31.
149
spus: „partea bărbătească ce nu-şi va tăia împrejur marginea trupului său în ziua a opta, sufletul acela se va nimici din neamul său, pentru că a stricat legătura Mea” (Fac. 17,14).
Observă că tăierea împrejur în trup este un chip prin care s-a arătat mai înainte tăierea împrejur în Duh şi în Adevăr. Căci se săvârşea în ziua a opta, în care Hristos a revenit la viaţă dintre cei morţi şi a venit timpul să ne împărtăşim de Sfântul Duh şi să primim tăierea împrejur în El, care nu cauzează durere trupului, ci curăţeşte duhul, eliberându-ne nu de murdăriile trupeşti, ci vindecându-ne de bolile sufleteşti. Atunci când Hristos a revenit la viaţă, desfiinţând stăpânia morţii, a dat ucenicilor şi pârga Sfântului Duh, căci „a suflat, zice, asupra lor şi a le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt150″ (Ioan 20,21). Cu acest înţeles este de acord şi preaînţeleptul Ioan, care zice în continuare: „căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă
150 Botezul este tăiere împrejur în duh în două feluri: prin curăţirea duhului nostru de pornirile spre păcat şi prin faptul că aceasta se înfăptuieşte prin primirea Duhului Sfânt. Numai Duhul Sfânt poate curăţi şi întări duhul nostru. Aşa cum tăierea împrejur în trup închipuia înlăturarea din jurul trupului a ceea ce-l ispitea, tot aşa tăierea împrejur în duh este de fapt înlăturarea din jurul duhului nostru a ceea ce-l ispiteşte, adică ceea ce nu ţine propriu-zis de fiinţa lui. Căci păcatul nu e propriu fiinţei umane, ci ceva care o alterează prin stăpânirea ei de cele din afară, care-i slăbesc stăpânirea peste acelea. Iar duhul omului, întărit de Duhul Sfânt, poate opri şi trupul de la stricăciune şi moarte, şi, dacă acceptă totuşi moartea cu credinţă în Dumnezeu, va învia. Aceasta s-a întâmplat întâi cu Hristos. Trupul înviat al lui Hristos a fost deplin umplut de Duhul Sfânt. De aceea, îndată după înviere, El insuflă Apostolilor pârga Duhului Sfânt, arătând legătura dintre înviere şi Duhul Sfânt. Dar Duhul Sfânt se dă deplin după înălţare. De atunci îl pot da şi ei altora şi, astfel, atunci ia fiinţă Biserica.
150
nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 39). Căci Hristos a fost slăvit când S-a sculat din morţi, adică în ziua a opta. De aceea, atunci când ni s-a dat Duhul, am fost tăiaţi împrejur în El cu tăiere nefăcută de mână şi duhovnicească151, şi acest mod al tăierii împrejur place lui Dumnezeu. Aceasta spune şi dumnezeiescul Pavel: „nu cel ce se arată în afară este iudeu, nici tăierea împrejur arătată pe dinafară în trup este tăiere împrejur, ci este iudeu cel întru ascuns, iar tăierea împrejur este cea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Rom. 2, 28-29).
10. Încetând slujirea Legii şi Legea cea nouă în Hristos dobândind stăpânirea, s-au arătat cei din poporul cel prin credinţă, care au fost aşezaţi între fiii celei libere căci nu mai au duhul robiei (căci strigă: „Avva, Părinte!). A venit timpul ca Sinagoga să fie părăsită, comunitatea iudeilor să fie dezmoştenită de făgăduinţă şi să fie făcut moştenitor al făgăduinţei poporul cel răsărit din femeia liberă. Dar, după o vreme, aceia se vor întoarce şi se vor pocăi şi vor fi şi ei primiţi. Vor dobândi milă din bunătatea Tatălui ceresc şi vor cunoaşte pe Mântuitorul şi Răscumpărătorul tuturor.
Este ceea ce arată şi Sfânta Scriptură, care spune că cei doi copii isaac şi Ismail se jucau, alergându-se.
151 Ziua a opta simbolizează veşnicia ce se întinde dincolo de lumea aceasta, care a fost terminată în ziua a şasea, după care s-a intercalat oprirea lui Dumnezeu de la lucrarea în ea, în unire cu puterile ei, ca să treacă apoi la lucrarea Lui de ridicare a ei peste ceea ce rezulta din puterile ei naturale. Învierea ridică trupul lui Hristos la acea stare superioară lumii acesteia. Duhul, pe Care ni-l dă El în Taine, ne ridică şi pe noi în acel plan prin pregustare.
151
Socotesc că jocul copilăresc era de fapt o izgonire: Ismail îl alerga pe Isaac, care fugea. Dar femeia cea liberă, adică Sarra, s-a supărat văzând aceasta şi a spus către dumnezeiescul Avraam: „Alungă pe roaba aceasta şi pe fiul ei, că nu va moşteni fiul roabei împreună cu fiul meu Isaac” (Fac. 21, 10). Spusa ei n-a lăsat netulburat pe Avraam. Însă, auzind de la Dumnezeu că trebuie să asculte de cuvintele Sarrei, a dat Agarei pâini şi apă ca merinde şi i-a poruncit să plece împreună cu copilul din casa stăpânului. Iar aceea a plecat întristată şi înlăcrimată şi rătăcea prin pustiu. Iar copilul plângând şi aflându-se în primejdie, „a deschis, zice, Dumnezeu ochii ei şi a văzut o fântână cu apă vie; […] şi a adăpat pruncul” (Fac. 21,19).
Observă că, pentru înţelegerea tainei, nici jocul copiilor nu este lipsit de rost, căci se spune că Ismail alunga pe Isaac. Iar că, la un moment dat, cel din roabă, adică Ismail, va prigoni pe cel din liberă, adică poporul credincios în Hristos, a arătat fericitul Pavel, zicând despre Ismail şi Isaac: „precum atunci cel născut după trup prigonea pe cel născut după Duh, tot aşa şi acum152″ (Gal. 4, 28). Dar, din pricină că Ismail luptă împotriva fiilor din cea liberă, Sinagoga iudeilor este alungată153, primind pâine şi apă drept merinde puţine şi slabe, adică un grad măsurat de cunoştinţă şi binecredincioşie, prin care le era cu putinţă să nu moară cu totul. Căci Dumnezeu, lăsând în Israel
152 Când Sfântul Pavel scria Epistola către Galateni, iudeii prigoneau pe cei ce credeau în Hristos.
153 Providenţa a făcut ca, la anul 70, poporul evreu să fie alungat de romani din Ierusalim şi Iudeea. Căci, dacă ar fi rămas acolo, credinţa creştină nu s-ar fi putut întări.
152
o mică rămăşiţă, o sămânţă de pietate faţă de Lege, a zis undeva: „Şi va fi lor spre sfinţenie (o sămânţă) mică în ţările în care vor intra” (Iez. 16). A spus că cei din Israel, după risipirea lor printre neamuri, vor avea o sămânţă mică, pentru ca ei, nemaifiind foarte tari în putere spre a împlini toată Legea, măcar să păzească o parte din Lege, adică tăierea împrejur în trup şi respectarea Sabatului. Fiindcă cea care naşte spre robie, adică Sinagoga iudeilor, are ca merinde numai pâine şi apă.
Avraam a suportat cu greu plecarea Agarei, dar a lăsat-o să plece la porunca lui Dumnezeu. În acelaşi fel, căderea lui Israel a întristat cu adevărat pe Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti, care, împotriva voinţei lor, supunându-se voii lui Dumnezeu şi iubirii lui Hristos, s-au despărţit de el. Astfel, dumnezeiescul Pavel scrie: „Că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei cei de un neam cu mine după trup, care sunt israeliţi”.
Când a fost alungată, maica iudeilor a rătăcit ani îndelungaţi şi era în primejdie să se piardă cu totul. Dar dacă, în decursul timpului, rămăşiţa lui va chema pe Dumnezeu, strigând către El, va fi miluită în mod sigur. Căci El va deschide ochii înţelegerii lor şi vor vedea şi ei Izvorul apei vii, adică pe Hristos. Şi, bând din El, vor fi vii în El, şi, fiind spălaţi, se vor curăţi, după cuvântul prorocului (cf. Is. 1, 16). Iar că Hristos este Izvorul vieţii ne asigură Psalmistul, spunând către Dumnezeu şi Tatăl din ceruri: „Că ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule, iar fiii oamenilor în acoperământul aripilor Tale vor nădăjdui. Săturase-vor din grăsimea casei Tale şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei. Că la Tine este izvorul vieţii” (Ps. 35, 7-9).
153
Dar acesta nu este altul decât Hristos, prin Care şi cu Care fie slava şi stăpânirea Duhului Său celui de o fiinţă şi de viaţă Făcător, în vecii vecilor. Amin.
Despre Avraam şi Isaac
1. „Şi a fost, după cuvintele acestea, că Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: «Avraame, Avraame!, iar el a zis: «Iată-mă! Şi i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot într-un munte pe care ţi-l voi arăta Eu” (Fac. 22,1-2). Acestea au fost poruncite de Dumnezeu.
Dreptul Avraam, încărcându-şi asinul fără întârziere, precum s-a scris, şi poruncind numai la doi slujitori să-l urmeze, a luat pe fiul său cel iubit şi îl ducea spre jertfă. Ajungând în acel loc sfinţit în ziua a treia, a zis slujitorilor săi: „«Şedeţi aici cu asinul, iar eu şi copilul vom merge până acolo; şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi. Şi a luat Avraam lemnele pentru jertfă şi le-a pus în spinarea lui Isaac, fiul său” şi, îndemnându-l să pornească, i-a urmat. Şi când copilul a întrebat pe tatăl său, zicând: „Iată, focul şi lemnele, unde este oaia spre ardere de tot?”, acesta i-a răspuns: „Dumnezeu se va îngriji de oaia de jertfă, fiul meu”. Apoi, zidind acel altar dumnezeiesc, a pus pe el lemnele. Şi, legând pe fiul său pe ele şi luând cuţitul, un glas de înger l-a împiedicat, spunându-i că nu trebuie să junghie copilul, căci a cunoscut Dumnezeu buna lui intenţie (cf. Fac. 22, 7-12). Văzând dreptul un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş des, l-a adus ca jertfă în locul copilului şi apoi a coborât la slujitori, aducând pe fiul său teafăr înapoi la ei.
154
Scurtând lungimea istorisirii şi concentrând-o în cuvinte mai puţine, am dovedit ceea ce este de folos în ea. Vom înfăţişa, după puterea noastră, preînchipuirea în acestea a tainei despre Mântuitorul nostru. Şi, dacă nu se vor regăsi toate cele istorisite în acest cuvânt (în sens literal), să nu ne condamne nimeni154, căci înţelesul duhovnicesc se ascunde adesea după amănuntele istorisite. Aceasta se aseamănă cu ceea ce se întâmplă cu cele mai bine mirositoare dintre florile livezilor, care îşi răspândesc mireasma ascunse în frunzuliţele anemice, pe care, dacă le-ar tăia cineva, le-ar goli de ceea ce e folositor şi trebuincios. Să trecem deci la explicarea alegoriei.
2. Fericitul Avraam a fost desigur grozav încercat prin porunca de a jertfi pe fiul său cel iubit, fiindcă era un lucru foarte greu de purtat pentru un părinte. Deşi această poruncă a fost ca o rană (înţepătură) fierbinte şi usturătoare în iubirea lui părintească, el a ales binele care decurgea din ea. Acelaşi lucru ni-l dezvăluie foarte clar cuvintele Mântuitorului: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16; cf. 1 Ioan 4, 9). Căci, dacă trebuie grăit şi omeneşte spre a arăta lămurit sensul faptei, şi Dumnezeu Tatăl a fost rănit (înţepat) într-un fel oarecare, când a trimis la moarte pentru noi pe Fiul Său, deşi ştia că nu va pătimi nicio durere ca Dumnezeu, căci era nepătimitor. Totuşi, ştiind folosul ce va rezulta din moartea Lui, adică mântuirea
154 Procedeul general al Sfântului Chiril e acesta: redă faptul prin cuvintele Scripturii, apoi prin cuvintele sale, şi, în sfârşit, redă înţelesul lui.
155
şi viaţa tuturor, a trecut peste iubirea faţă de Fiul, care e proprie Tatălui155. De aceea şi Pavel s-a minunat de El, zicând: „Care pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii pentru noi toţi” (Rom. 8,32). Dar în ce a constat propriu-zis minunea iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi, dacă nu în faptul că a dat pe Fiul Său la moarte pentru noi, cei neascultători? Aceasta ne sugerează şi Pavel să înţelegem, când spune: „nu L-a cruţat”, căci aceasta nu se spune niciodată pentru lucruri întâmplătoare, ci despre fapte care îndrăznesc vreun lucru deosebit156, potrivit cu
155 în durerea cu care Avraam vrea să împlinească totuşi porunca lui Dumnezeu, Sfântul Chiril vede ceva asemănător cu ceea ce simte Dumnezeu Tatăl, Care dă la moarte pentru noi pe Fiul Său făcut om, dar ţine să afirme totodată nepătimirea Fiului Său ca Dumnezeu. Trebuie să se ţină seama de îmbinarea tainică a ambelor în pătimirea lui Hristos. Cu firea dumnezeiască, El este nepătimitor, dar tot El este Persoana care pătimeşte cu trupul, căci Persoana Sa este unitară. Iar dacă Tatăl e iubitor şi milostiv, nu se poate ca iubirea şi mila Lui să nu fie în Sine nişte mişcări vii, adică mila nu-L poate lăsa încremenit. De aceea, teologia occidentală mai nouă înlătură din Dumnezeu nepătimirea, socotind-o o noţiune preluată din filosofia elină. Totuşi, în mila lui Dumnezeu trebuie să vedem şi ceva acceptat cu voia. Dumnezeu nu suferă fără voie de mila oamenilor. Poate că la El pătimirea se uneşte cu nepătimirea într-o stare superioară de sensibilitate generoasă faţă de cei ce suferă. Prin participarea lăuntrică la suferinţa celui ce pătimeşte, se arată iubirea faţă de acela, care declanşează iubirea aceluia faţă de cel ce compătimeşte cu el. Iar iubirea care se manifestă în participarea la suferinţa altuia e totodată o bucurie, prin faptul că aduce o bucurie şi aceluia. Dumnezeu e nepătimitor în sensul că nu e stăpânit de patimi fără voie. Dar Sfântul Maxim Mărturisitorul laudă o singură „patimă” (sau pasiune): iubirea, care nu există fără libertate.
156 Pătimirea cu trupul a Fiului Său nu este ceva din cele pe care le voieşte prin fire. Dar totuşi acceptă cu voia şi ceea ce nu voieşte. Dumnezeu poate voi şi ceea ce nu voieşte prin fire. Deosebirea este că, voind ceea ce nu voieşte prin fire, voieşte ceva neplăcut. Dar aceasta face şi Tatăl, acceptând cu voia pătimirea Fiului Său. Dar în aceasta se vede şi mai mult iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Din cele ne-voite prin fire, Dumnezeu voieşte numai pe cele de folos oamenilor. Pe de altă parte, în aceasta se vede şi mai mult libertatea Lui. Iar voind ceva neplăcut, dar spre un folos bun, totuşi voieşte ceva conform Lui, adică ceva ce, prin fire, este bun.
156
spusa: „lungeşte funiile şi întăreşte ţăruşii, căci tu te vei lăţi la dreapta şi la stânga” (Is. 54,2-3), sau cu zisa: „lărgeşte locul cortului, […], nu cruţa nimic” (Is. 54, 2); şi, iarăşi, „Izbăveşte pe cei târâţi la moarte şi pe cei ce se duc clătinându-se la junghiere scapă-i” (Pilde 24, 11; cf. Ps. 81, 4). Acestea ni s-au spus în legătură cu cuvântul: „Ia pe fiul tău, pe care-l iubeşti” (Fac. 22, 2).
Socotesc că cei doi slujitori, care însoţesc pe bătrân şi merg împreună cu el cale de trei zile, sunt chipul celor două popoare chemate la slujire prin Lege: al lui Israel şi al lui Iuda, care socoteau că trebuie să urmeze numai poruncilor lui Dumnezeu Tatăl, ca cei doi slujitori ai lui Avraam. Deci nu cunoşteau pe Fiul prin Care sunt toate, adică pe moştenitorul Tatălui aşezat la sânul Tatălui şi arătând puterea cuvenită Stăpânului, căci Fiul era şi este pururea Domn şi Dumnezeu atotdesăvârşit -, al Cărui chip preafrumos e ilustrat prin micul Isaac. Dar, deşi nu era cunoscut de toţi şi mai ales de iudeii lipsiţi de credinţă, care vedeau numai cele trupeşti, totuşi copilul trebuia înţeles ca cineva însemnat. Şi cunoştinţa despre El este pe măsura înţelegerii fiecăruia: mică în cei mici şi mare, în cei mari.
De fapt, prorocii spun că „mare şi înfricoşător este peste cei dimprejurul Lui” (Ps. 88, 8), adică pentru cei ajunşi
157
aproape de El prin adânca lor înţelegere duhovnicească157. Naşte şi Pavel pe unii, „până ce Hristos” ia chip în ei (Gal. 4,19), adică până ce minunatele trăsături ale dumnezeirii Sale se întipăresc treptat în mintea lor158.
Iar faptul că cei doi slujitori i-au urmat până în ziua a treia şi nu li s-a îngăduit să urce la locul cel înalt şi sfânt, ci mai vârtos li s-a poruncit să rămână jos cu asinul, arată cum cele două popoare au urmat lui Dumnezeu prin Lege până la timpul al treilea, adică cel din urmă, în care ni S-a arătat Hristos. Pentru că tot veacul se măsoară cu trei timpuri: trecutul, prezentul şi viitorul, deci sfârşitul (încheierea, plinirea) vine în al treilea. Şi dumnezeiasca Scriptură spune că Hristos a venit în timpurile de pe urmă ale veacului159. Deci Israel, urmând prin Lege lui Dumnezeu până
157 Cine este departe de un om cu spirit mare nu i-l poate vedea. Şi, cu cât se apropie mai mult cineva de el duhovniceşte, cu atât îl înţelege mai mult şi i se descoperă mai mult din mărimea lui. De altfel, orice om îţi apare cu atât mai indefinit, cu cât te apropii mai mult de el cu înţelegere. Cu atât mai mult se întâmplă aceasta cu Hristos.
158 Faţă de Hristos, unii sunt abia copii născuţi de curând de cineva care-L cunoaşte mai mult. Creşterea în cunoaşterea lui Hristos echivalează cu creşterea chipului Lui în ei sau cu conformarea persoanei lor cu chipul Lui. Este o cunoaştere pentru care Hristos nu rămâne exterior, ci se întipăreşte tot mai mult în cel ce-L cunoaşte. E o cunoaştere egală cu pătrunderea tot mai accentuată a lui Hristos în cel ce-L cunoaşte. Pe măsură ce cunoaştem mai mult pe Hristos, creştem spiritual, şi, pe măsură ce creştem spiritual, îl cunoaştem mai mult. Căci prin amândouă ne facem tot mai mult asemenea Lui, umpluţi de El, reflectându-L pe El.
159 Timpul al treilea este cel din urmă, care nu mai are un timp viitor după el, ci numai veşnicia. Hristos a venit ca să pregătească lumea pentru veşnicie, în El străluceşte veşnicia. Trupul Lui înviat deschide vederea veşniciei, nu un timp viitor închis în lumea creată. Odată înviat Hristos, ştim că suntem făcuţi pentru veşnicie, nu existăm numai în timp. Isaac este chipul Fiului întrupat, Care urcă prin înviere la locul înalt al veşniciei.
158
la timpul venirii Mântuitorului nostru, n-a voit să urmeze prin credinţă lui Hristos, Care a urcat până la moartea pentru toţi, ci mai degrabă a fost împiedicat pentru multele lui păcate. Lui Israel i s-a întâmplat o împietrire în parte (cf. Rom. 11,20), care e închipuită prin asinul care era cu slujitorii, fiindcă asinul este chipul ultimei iraţionalităţi şi împietrirea este rodul iraţionalităţii.
Despărţirea tatălui de slujitori, plecarea de la ei cu fiul şi promisiunea că se va întoarce iarăşi (căci zice: „eu şi copilul vom merge până acolo; şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi”) înseamnă despărţirea vremelnică a lui Dumnezeu de fiii lui Israel şi întoarcerea la ei la sfârşitul veacurilor, pentru credinţa în Hristos pe care o vor primi. Pentru că, atunci când „va intra plinătatea neamurilor, atunci întregul Israel se va mântui” (Rom. 11, 25-26).
Iar faptul că fericitul Avraam nu spune lămurit că urcă să jertfească pe fiul său, ci dă ca pretext: „vom merge până acolo”, e un semn clar că taina lui Hristos nu s-a încredinţat poporului iudeu. Acesta este adevăratul motiv pentru care vedem că Iisus vorbeşte iudeilor în parabole şi în ghicituri, iar Ucenicilor Săi le spune: „Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, pe când acestora” (celorlalţi) în parabole (Matei 13,11).
Iar copilul, adică Isaac, e încărcat cu lemnele arderii de tot prin mâna tatălui şi condus până la locul jertfei, în aceasta se prefigurează că Hristos îşi va purta crucea şi va pătimi în afara porţilor nu silit de vreo putere
159
omenească, ci din voia proprie şi din hotărârea lui Dumnezeu Tatăl, după cuvântul spus lui Ponţiu Pilat de El: „Nu ai avea nicio putere asupra Mea, de nu ţi-ar fi fost dată de SUS160″ (Ioan 19,11).
Aflat sub povara lemnelor, Isaac e scăpat şi de moarte şi de pătimire, căci este oferit ca jertfă un berbec dăruit de Dumnezeu. Dar Cuvântul, Care a strălucit din fiinţa lui Dumnezeu Tatăl şi era în templul Său, adică în cel luat din Fecioara, a fost pironit pe lemn. Deşi, ca Dumnezeu, era nepătimitor şi nemuritor, a luat asupra Sa pătimirea şi moartea ca un om şi a urcat întru miros de bună mireasmă la Dumnezeu Tatăl prin trupul Său, cu care este primit la Tatăl, după spusa (ca a Lui) din Psalmi: „Jertfă şi aducere n-ai voit, dar trup Mi-ai întocmit161.
160 Dacă Hristos ar fi pătimit în mod silit, pătimirea Lui n-ar fi fost mântuitoare, pentru că s-ar fi văzut că nu este Dumnezeu şi nu suportă crucea din iubire pentru oameni. Desigur, răstignirea I s-a impus de cei ce nu puteau suporta ca El să declare că este Fiul lui Dumnezeu. Dar El s-ar fi putut sustrage Crucii impuse de ei fie prin puterea Lui dumnezeiască, fie prin frica de ea, care L-ar fi dovedit lipsit de putere dumnezeiască şi de iubire desăvârşită. El a acceptat cu voia ceea ce Ii producea suferinţă. Nu era plăcută, dar a primit-o totuşi cu voia. Dacă l-ar fi fost plăcută, primind-o, nu ne-ar fi arătat iubirea şi puterea Sa. Dacă n-ar fi primit-o, s-ar fi întâmplat acelaşi lucru. Îl lăudăm pentru Crucea primită ca suferinţă, pentru că în primirea ei se arată puterea Sa şi iubirea Sa mântuitoare. Formaţiunile neoprotestante, nelăudând pe Hristos pentru Crucea suportată, nu cred că, în purtarea ei, Şi-a arătat puterea Sa şi iubirea Sa mântuitoare.
161 în faptul că Isaac este scăpat de moarte pentru că Dumnezeu aduce un berbec în locul lui, Sfântul Chiril vede un chip al lui Hristos, Care nu e jertfit ca Dumnezeu, dar Tatăl Lui îi tocmeşte un trup spre jertfă, care este preînchipuit de berbec. Între Isaac şi Hristos se poate vedea şi o diferenţă. În voinţa lui Avraam de a jertfi pe fiul său este preînchipuită voia Tatălui ceresc Care dă spre jertfă pe Fiul Său, dar ceea ce la Avraam rămâne o simplă intenţie lăudabilă, în jertfa lui Hristos voia Tatălui se împlineşte. De jertfa lui Isaac se dispensează Dumnezeu, căci ea n-ar fi mântuit lumea, dar jertfa Fiului Său o mântuieşte. Avraam şi Isaac rămân chipuri care nu mântuiesc lumea. Numai Tatăl ceresc şi Fiul Său o mântuiesc în mod real, prin jertfa la care e trimis Fiul.
160
Ardere de tot şi jertfă pentru păcat n-ai binevoit. Atunci am zis: «Iată vin! în capul cărţii s-a scris despre Mine. Ca să fac voia Ta […] am voit” (Ps. 39, 9; Evr. 10, 7).
Iar că cele din istorisirea înfăţişată de noi se referă foarte frumos la Hristos, va mărturisi El însuşi undeva, zicând: „în capul cărţii este scris despre Mine” (Ps. 39,11). Scrierea în cinci părţi a lui Moise este o carte întreagă, al cărei cap şi început este cea numită Facerea, în care s-au scris acestea despre Hristos162. Şi te vei încredinţa bine, iarăşi, că, în dumnezeieştile Scripturi, cuvântul capul înseamnă început (principiu). Ca să te convingi deplin, ia seama la ceea ce spune Pavel: „Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu” (1 Cor. 11, 3). Fiindcă începutul (capul) bărbatului este Hristos, ca Unul ce-l aduce la existenţă din ceea ce nu este, iar început al femeii este bărbatul, pentru ceea ce s-a spus şi s-a făcut cu adevărat: „ea se va chema femeie, pentru că este luată din bărbatul ei” (Fac. 2,23). Începutul lui Hristos spune că este Dumnezeu Tatăl, de vreme ce Fiul este din El după fiinţă. Deci El, Care este
162 în cartea Facerea este scris despre Dumnezeu Cuvântul, întrucât El este Cuvântul „prin Care s-au făcut” (Ioan 1, 3). Dar toată istoria este prin aceasta o „carte”, în care lucrează El şi pe care El o va dezvălui spre sfârşit, ca Mielul care, prin jertfa Lui, a făcut totul ca s-o mântuiască (cf. Apoc. 7,9), dar o mare parte din istorie a dispreţuit lucrarea şi jertfa Lui.
161
fără de început (ca Dumnezeu), are pe Cel ce L-a născut ca început fără de început (din veci) şi există împreună cu El din veşnicie163.
3. Precum socotesc, înţelesurile (tâlcurile) istorisirii ne conduc spre taina lui Hristos. Cred că dumnezeiescului Avraam trebuie să-i arătăm admiraţie deosebită şi, prin laude de tot felul, să vestim slava sa tuturor. Şi, pe lângă aceasta, trebuie să vedem lămurit adâncimea şi buna întocmire dumnezeiască a celor ce i se întâmplă, căci dumnezeiescul Avraam este greu încercat, dar Dumnezeu nu e neştiutor de cele ce vor fi164, căci Minţii care le ştie pe toate nu-I este ascuns nimic. De aceea a şi spus: „Cine este cel ce-şi ascunde de Mine sfatul şi ţine cuvintele Mele în inimă, şi socoteşte să le ascundă de Mine?” (Iov 38,2), şi, iarăşi, prin prorocul Isaia: „Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul afară de Mine”, „Mai dinainte am vestit cele din urmă” înainte de a se face, şi s-au şi făcut (45, 21; cf. 48, 3). Drept aceea, ar fi o totală nebunie şi nesocotinţă din partea noastră să credem că Dumnezeul tuturor nu ştie cele ce vor fi şi de aceea încearcă pe Avraam. Dar era de trebuinţă ca bunul nume al dreptului să fie lăudat şi ca virtutea lui nu numai să fie cunoscută de Dumnezeu, ci să fie şi mărturisită tuturor fapta sa, ca una mai presus de orice virtute. Are o raţiune
163 Cap al tuturor, ca Izvor al lor, este Dumnezeu Tatăl, o Persoană iubitoare, căci e Născătorul Fiului Său. Iar Acesta este capul lumii, care a fost creată prin El şi căreia i-a fost pus drept cap omul.
164 De aceea Dumnezeu nu-l încearcă pentru a afla cum se va comporta, ci pentru a-i da ocazia să se întărească duhovniceşte şi, în cazul lui Avraam, ca să se arate şi altora frumuseţea lui duhovnicească şi să fie dat şi altora ca pildă de silinţă în cele bune.
162
adâncă faptul că, prin rânduială dumnezeiască, se face cunoscută şi prin Sfintele Scripturi ascultarea sa, care nu poate fi întrecută de nimic.
Avraam a mers până la atâta voinţă şi hotărâre în acest act, încât a nesocotit până şi iubirea faţă de propriul fiu şi nu s-a oprit de la uciderea lui165. Şi ceea ce este mai impresionant, tocmai prin acest fiu aştepta să devină părintele multor popoare, încredinţat că Dumnezeu nu minte în făgăduinţa Sa. Deci a dus copilul spre jertfă, nepierzându-şi nădejdea în făgăduinţă, ci încredinţându-se puterii Stăpânului cu credinţa că El va şti să-Şi împlinească în vreun fel jurământul. Şi, deşi trecea printr-o încercare atât de amară, nu i-a fost fără câştig această încredere, căci prin ea a fost învăţat despre minunea cea mai presus de orice raţiune a învierii Lui din morţi şi, pe lângă aceasta, a tainei mari şi preaînchinate a întrupării Fiului Unul-Născut166.
Dumnezeiescul Pavel zice: „Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, a adus pe Isaac jertfă. Cel ce primise făgăduinţele aducea jertfă pe fiul său unul-născut. Către el grăise Dumnezeu: «în Isaac se va chema ţie urmaş. Şi Avraam a
165 Din ascultare de Dumnezeu îşi ducea copilul la moarte şi credea că, deşi pierdea pe urmaşul său, totuşi va fi părintele multor neamuri. Prin amândouă arată supremă încredere în Dumnezeu.
166 Avraam, crezând că va fi părintele multor neamuri, cu toate că-şi ducea unicul fiu la moarte, manifesta credinţa într-o înviere din morţi a fiului său, ceea ce se va petrece de fapt prin învierea lui Hristos, urmaşul său după trup, căci lângă Hristos se vor alipi multe neamuri. Prin aceasta, Avraam manifesta credinţa în întruparea Fiului lui Dumnezeu cel Unul-Născut, Care, dându-Se morţii, va învia. Dumnezeu prefigura istoria viitoare în tipurile anterioare. Istoria apare ca o scară care urcă de la umbre la Adevăr.
163
socotit că Dumnezeu este puternic să-l învieze şi din morţi; drept aceea l-a şi dobândit înapoi ca un fel de pildă a (învierii) Lui” (Evr. 11, 17-19), fiindcă Dumnezeu Tatăl avea să-l arate pe Avraam ca rădăcină şi început al multor neamuri, la vremea potrivită, adică atunci când Emanuel va muri pentru lume. Prin această încercare, dreptului i s-a făcut cunoscută cu folos iubirea mai presus de fire şi negrăită faţă de noi a lui Dumnezeu Tatăl, Care, prin trimiterea la moarte pentru lume a lui Emanuel, „nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu”, precum am spus mai înainte, „ci L-a dat pentru noi toţi” (Rom. 8, 32), care am fost îndreptaţi prin credinţă şi suntem socotiţi fii ai protopărintelui Avraam167.
Dacă ar trebui să vorbesc şi într-un mod propriu oamenilor, aş spune că fericitului Avraam i-a fost împovărătoare foarte porunca lui Dumnezeu de a jertfi pe Isaac. Crezi că îi era uşor de împlinit ceea ce i se poruncise? Avraam om ajuns la bătrâneţe adâncă, având un singur fiu născut după multă întârziere, şi, din pricina vârstei, părăsit de puterea firească de a mai fi tată al altor
167 Pentru trei motive suntem socotiţi fii ai lui Avraam: 1) pentru că din urmaşii lui S-a născut după trup Hristos, 2) pentru că el a crezut că, chiar de va muri fiul său ca jertfă, va fi înviat şi la el se vor alipi nenumărate neamuri, şi, în sfârşit, 3) pentru că el, având un unic fiu pe care nu ezită să-l jertfească, este chipul lui Dumnezeu Tatăl, Care-L dă pe Fiul Său ca jertfă în mod real. Avraam învaţă din experienţă că, din iubire faţă de noi, Tatăl ceresc poate da ca jertfă pe propriul Său Fiu, Care şi este gata să facă aceasta din iubire faţă de Dumnezeu Tatăl, pentru a câştiga de la El bunăvoinţa Sa faţă de oameni. În Avraam, care e primul părinte omenesc care vrea să-şi dea pe fiul său jertfă lui Dumnezeu pentru oameni, îl avem ca în chip pe însuşi Tatăl ceresc, primul şi supremul Părinte prin excelenţă.
164
copii, având şi soţia bătrână (căci şi Sarra era în vârstă) primeşte porunca să junghie fără şovăire pe fiul unulnăscut, cel atât de iubit şi mult dorit. Cu ce mână ar fi putut bătrânul să înfigă cuţitul în gâtul copilului său, să îndrăznească a săvârşi asupra celui născut din sine junghierea cea aducătoare de atâta jale? Oare nu e drept să presupunem că sufletul dreptului era sfâşiat într-un chip de nesuportat de o mulţime de gânduri amare şi îngrozitoare? Era când împins spre iubirea firească faţă de fiul său, când înfricoşat de porunca lui Dumnezeu, care îl chema cu necesitate spre ascultarea necondiţionată.
Cutremurătoare cu adevărat a fost hotărârea minunată a dreptului şi vrednică de toată lauda iubirea lui de Dumnezeu! Căci, biruind legile firii, adică înfrângând iubirea de neocolit pe care o simţea, a adus victima cuvântătoare, nepermiţând ca ceva din cele pământeşti să se opună iubirii sale de Dumnezeu. Pentru aceasta, a şi fost slăvit şi numit „prieten al lui Dumnezeu” (Iacov 2,23) şi, la sfârşit, i s-a dat ceea ce i se făgăduise, împlinindu-i-se nădejdea peste aşteptări, pentru că s-a făcut părinte a nenumărate neamuri în Hristos, împreună cu Care şi prin Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre Isaac şi Rebeca
1. Celor îndreptaţi în Hristos şi ajunşi la unitatea în El prin împărtăşirea de Sfântul Duh întru bunăvoinţa Tatălui, înţeleptul Pavel le scrie: „Căci v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (2 Cor. 11, 2), fiindcă fericiţii Ucenici s-au arătat ca nişte
165
aducători ai miresei la Mire, ca nişte peţitori din partea Mirelui, pe cei depărtaţi de El aducându-i aproape, alipindu-i de Hristos şi legându-i cu El prin unirea Duhului. De fapt, Hristos însuşi îşi uneşte Biserica şi o aduce lui Dumnezeu Tatăl, ridicând-o şi chezăşuind pentru ea. Însă nu se va îndoi nimeni că şi sfinţii mijlocesc.
Căci dumnezeiescul David, vestindu-ne de mai înainte taina, zice către Biserică: „Ascultă, fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta, şi uită poporul tău şi casa tatălui tău, că a poftit împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău şi te vei închina Lui” (Ps. 44,12-13). Dar şi Pavel este de acord cu ceea ce am spus adineaori, înfăţişând pe cei ce au crezut ca pe o mireasă a lui Hristos.
Dar poate că cineva dintre noi va vedea şi altfel această taină atât de vrednică de cinstit şi cu adevărat minunată, căci s-a scris: „Avraam era bătrân, înaintat în zile, şi Dumnezeu l-a binecuvântat întru toate. Şi a zis Avraam slugii celei mai bătrâne a casei sale, care era mai mare peste toate ale sale: «Pune mâna ta pe coapsa mea şi te voi jura pe Domnul Dumnezeul cerului şi al pământului, să nu iei femeie fiului meu Isaac din fiicele canaanenilor între care locuiesc eu, ci să mergi în pământul în care m-am născut eu şi la neamul meu, şi vei lua femeie fiului meu Isaac de acolo” (Fac. 24,1-4).
Acestea poruncindu-le deci Avraam, îndată s-a jurat slujitorul punând mâna pe coapsa lui. Din aceasta se înţelege că a făcut jurământul faţă de întreg neamul ce se va naşte din Avraam. Apoi, încărcând pe zece cămile multe din bunurile lui Avraam, porneşte degrabă spre Mesopotamia. Şi, când ajunge la cetatea Nahor, lasă cămilele să se odihnească în afara cetăţii, lângă o fântână cu apă, unde, spre seară, veneau femeile să scoată apă. Ajungând
166
deci acolo, a rugat pe Dumnezeu să-i lumineze calea şi să-i arate o fecioară frumoasă şi iubitoare de oaspeţi, care să fie vrednică de iubire, zicând: „Şi fecioara căreia voi zice: «Pleacă vadra ta să beau!, şi va zice: «Bea tu, şi cămilele tale voi adăpa, până ce vor înceta a bea, aceasta va fi pregătită slugii Tale, Isaac” (Fac. 24,14). Şi, nu peste mult timp, la fântână a venit fecioara frumoasă la chip şi arătoasă, adică Rebeca. Şi, cerând el să bea, ea i-a dat îndată, şi i-a promis că-i adapă şi cămilele şi a împlinit ceea ce a făgăduit.
Din asta, slujitorul a cunoscut că aceasta este fecioara, şi nu alta. Drept aceea, luând inele şi cercei, le-a îmbiat tinerei. Iar ea, pornind spre casă, l-a poftit să o urmeze. Slujitorul a urmat-o acasă, unde a fost găzduit cu ospitalitate. El a povestit pe larg de bogăţia stăpânului său, despre care a spus că, având un singur fecior iubit, pe Isaac, toate le-a dat tânărului, care e stăpân peste toate. Când slujitorul a voit să plece, Rebeca a fost întrebată dacă vrea să meargă împreună cu peţitorul şi ea a consimţit îndată. Ajunsă la Isaac, acesta a luat-o cu bucurie în casa sa şi s-a mângâiat foarte, căci mai înainte îi murise mama.
Cuvântul istorisirii este lung, dar îl vom scurta, căci ce am spus până acum este îndeajuns. Deci, după cea mai bună rânduială, să trecem la înţelesul ei duhovnicesc şi să arătăm că taina lui Hristos e prezentă în chip, care, deşi e acoperit de umbre întunecoase, totuşi poartă în el adevărul.
2. Avraam n-a voit să ia soţie fiului său iubit, adică lui Isaac, dintre fiicele Canaanului, ci a poruncit slujitorului său credincios să plece în ţara închinătorilor
167
la idoli, ca să-i caute aceluia o soţie cât mai potrivită. Pentru că Dumnezeu Tatăl n-a voit să unească Sinagoga iudeilor cu Hristos, Care e închipuit prin Isaac. El se născuse târziu lui Avraam şi era fiu iubit, aşa cum şi Hristos S-a arătat în timpurile din urmă şi este Fiu iubit. Isaac era pricina plăcerii şi bucuriei (tatălui său), că aceasta înseamnă numele său.
Iar că prin canaanei sunt înţeleşi cei din Israel, se vede clar şi uşor din tălmăcirea numelui lor. Căci, în traducere, numele lor înseamnă „cei gata spre umilire”. Şi cine vor avea să ajungă la o stare umilită, la care au şi ajuns, dacă nu iudeii? Căci ei au fost umiliţi, de vreme ce s-au îndepărtat de slava în Hristos şi s-au aruncat în tot felul de fapte necuvenite. Deci nu din Canaan, ci din Mesopotamia a fost adusă mireasa lui Isaac, deoarece, precum am spus, nu dintre iudei, ci dintre neamuri este Biserica unită duhovniceşte cu Mântuitorul Hristos. Şi, prin hotărârea Tatălui, au mijlocit slujitorii cei mai credincioşi şi mai devotaţi, prin care înţelegem pe Ucenici, care s-au făcut şi vistiernici, adică iconomi ai Tainelor lui Hristos Dumnezeu (cf. 1 Cor. 1, 4), având pe mâna lor, am putea spune, toate cele din casa Stăpânului. Părăsind Iudeea, ca şi slujitorul lui Avraam ţara canaaneilor, ei au coborât în ţara închinătorilor la idoli încărcaţi, într-un fel, cu bunătăţi de la Dumnezeu Tatăl, având mintea plină de înţelepciunea de Sus şi umpluţi de darurile Duhului. Observă că slujitorul lui Avraam nu este numit, ca el să fie întru totul chipul oricărui ucenic credincios şi încercat, pus în slujba lui Hristos.
Spre seară, slujitorul s-a oprit să se odihnească la fântână. Apoi a chemat prin rugăciune pe Dumnezeu
168
să-i stea într-ajutor, căci voia să probeze pe fecioară când scotea apă. Tot aşa au ajuns şi dumnezeieştii Ucenici în ţările neamurilor spre seară, cum am spus mai înainte, adică în timpurile din urmă ale veacului acesta, şi au probat la apă pe fecioară, adică Biserica cea foarte destoinică şi abilă să scoată cuvântul de viaţă făcător din „izvoarele Mântuitorului”, după cum s-a scris (Is. 12, 3), care are în mod îndestulător şi destoinicia minţii, pentru a putea dărui şi altora cele ce conduc la viaţă, căci Rebeca a adăpat şi pe slujitor şi cămilele. Slujitorul poate fi înţeles ca chip al celor din Israel, fiindcă aceia, având deja Legea ca pedagog şi taina lui Hristos ca în umbre, nu erau cu totul lipsiţi de călăuză, câtă vreme cei dintre neamuri nu se deosebeau cu nimic de animalele necuvântătoare, motiv pentru care sunt asemănaţi în mod potrivit cu cămilele. De aceea, după Lege, acest animal este necurat (nesfinţit), şi aşa sunt şi cei ce nu cunosc încă pe Dumnezeu cel prin fire şi adevărat168. Deci Biserica este singura în stare să adape cu undele sfinte şi dumnezeieşti pe cei ce vin la hotărârea de a iubi pe Hristos atât dintre iudei, cât şi pe cei chemaţi dintre neamuri (păgâni).
168 Religiile panteiste sau păgâne nu cunosc pe Dumnezeu cel adevărat, căci forţele numite de ele zei sunt în esenţă una cu natura. Cei ce nu ştiu decât de astfel de zei nu pot face deosebire între curat sau sfinţit şi necurat sau nesfinţit, pentru că toate sunt din aceeaşi esenţă. Pentru panteism nu poate exista o deosebire reală între bine şi rău, între adevăr şi minciună, dacă toate sunt din aceeaşi esenţă. Adepţii panteismului filosofic sau religios nu se deosebesc deci de animale şi relativizează totul. Cât timp rămân în această mentalitate nu se pot sfinţi, aducându-se lui Dumnezeu ca jertfe, pentru că, asemeni animalelor necurate, nu cunosc un Dumnezeu adevărat, transcendent naturii.
169
Iar după ce Ucenicii au văzut ce fel de fecioară este Biserica, au înfrumuseţat-o îndată cu inele şi i-au atârnat de urechi podoaba cerceilor. Aceasta înseamnă că au mărit-o pentru minunata ei ascultare, fiindcă împodobirea urechilor arată buna ei ascultare. Dar au făcut-o şi frumoasă la vedere prin isprăvile mâinilor ei făptuitoare, acest lucru fiind arătat prin inelele puse pe degete.
Slujitorul lui Avraam a descris celor din Haran bogăţia stăpânului său şi le-a spus că nu are decât un singur moştenitor, pe fiul cel iubit. La fel, dumnezeieştii Ucenici, învăţând neamurile, le-au propovăduit bogăţiile lui Dumnezeu Tatăl: nădejdea, viaţa, sfinţenia, şi le-au vestit că Hristos este Unicul Său Fiu după fire şi adevărat, Care a şi fost făcut moştenitor al tuturor.
Şi fecioara a fost întrebată dacă e gata să meargă cu slujitorul, iar ea s-a hotărât îndată, căci Biserica dintre neamuri s-a declarat îndată gata pentru dragostea Lui fierbinte, precum mărturiseşte şi dumnezeiescul David, zicând despre turma cea dintre neamuri: „Pleacă urechea ta la râvna inimii lor” (Ps. 9, 37). Iar după ce Isaac s-a unit cu Rebeca, „S-a mângâiat de durerea pentru maica lui”, prin aceasta dându-ne să înţelegem că Hristos S-a întristat pentru moartea din necredinţă a Sinagogii iudeilor, din care Se născuse şi El după trup, însă, odată devenit Mire al Bisericii dintre neamuri, întristarea pentru aceea a încetat într-un mod oarecare, prin glasul prorocilor spunându-se undeva către Biserică: „în ce chip se veseleşte mirele de mireasă, aşa Se va veseli de tine Dumnezeul tău” (Is. 62, 5), prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
170
Despre Esau şi Iacov, care s-au dat ca chipuri ale celor două popoare: cel al lui Israel şi al celui prin credinţa în Hristos
1. „Şi acestea sunt naşterile lui Isaac, fiul lui Avraam: Avraam a născut pe Isaac. Iar Isaac era de patruzeci de ani când a luat sieşi de soţie pe Rebeca, fiica lui Batuel din Mesopotamia Siriei, sora lui Laban sirul. Şi s-a rugat Isaac Domnului pentru Rebeca, femeia lui, că era stearpă, şi l-a auzit Dumnezeu şi a luat în pântece Rebeca, femeia lui. Şi săltau copiii în ea, şi ea a zis: «Dacă aşa au să fie, de ce mai am aceasta (sarcina)? Şi s-a dus să întrebe pe Domnul şi Domnul i-a spus: «Două neamuri sunt în pântecele tău şi două popoare se vor ridica din pântecele tău, şi popor pe popor va întrece şi cel mai mare va sluji celui mai mic. […] Şi a ieşit fiul cel întâi-născut roşu tot, ca o piele păroasă, şi a chemat numele lui Esau. Şi după aceea a ieşit fratele lui, şi mâna lui ţinea de călcâi pe Esau, şi a chemat numele lui Iacov. Iar Isaac era de şaizeci de ani când a născut Rebeca pe aceştia. Şi au crescut tinerii, şi Esau era om priceput la vânat şi la lucrarea câmpului. Iar Iacov era om potolit, trăitor în casă. Şi Isaac iubea pe Esau pentru că mânca din vânatul lui, iar Rebeca iubea pe Iacov. Şi a fiert Iacov fiertură şi Esau a venit din câmp ostenit. Şi a zis Esau lui Iacov: «Dă-mi să mănânc din această fiertură roşie, că sunt slăbit. De aceea numele lui s-a chemat Edom. Şi Iacov i-a zis lui Esau: «Vinde-mi astăzi drepturile tale de întâi-născut. Şi i-a zis Esau: «Iată eu merg spre moarte şi la ce-mi folosesc drepturile de întâi-născut? Şi i-a zis lui Iacov: «Jură-te mie astăzi, şi s-a jurat lui, şi a vândut Esau drepturile de întâi-născut lui Iacov. Iar Iacov i-a dat lui Esau pâine şi zeamă de linte, şi a mâncat şi a băut, şi, sculându-se, a plecat
171
şi n-a luat aminte Esau la pierderea drepturilor lui de întâinăscut” (Fac. 25,19-34).
2. Dumnezeu, Care nu ştie să mintă, a făgăduit lui Avraam că va fi părinte al multor neamuri şi l-a asigurat în tot felul că mulţimea ce se va ivi din el va fi mai presus de număr: va fi ca nisipul cel fără de număr şi ca stelele cerului. Dar această mărire din făgăduinţă, care întrece orice limită, nu s-a dăruit numai lui Israel, ci şi turmelor neamurilor. Fiindcă şi ele au fost chemate prin credinţă, deci şi ele sunt în Isaac. Aceasta va mărturisi preaînţeleptul Pavel, scriind: „Ştiind de mai înainte Scriptura că Dumnezeu va îndrepta neamurile din credinţă, a binevestit de mai înainte lui Avraam: “Întru tine se vor binecuvânta toate neamurile. Deci cei ce sunt din credinţă se binecuvintează împreună cu credinciosul Avraam. Căci toţi cei ce sunt din faptele Legii sunt sub blestem, că scris este: «Blestemat este oricine nu stăruie în toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă169″ (Gal 3, 8-10). Că nimeni nu se îndreptează prin Lege este la Dumnezeu învederat din faptul că dreptul din credinţă va fi viu, iar Legea nu este din credinţă, „dar cel ce va face acestea va fi viu prin ele” (Gal. 3,12).
169 Legea nu ierta pe cel ce nu împlinea vreuna din poruncile ei, şi nimeni nu putea să le împlinească pe toate. Legea făcea dependentă mântuirea omului de faptele lui, dar omul n-avea putere să împlinească toate faptele cerute de ea. Legea era dată mai mult pentru ca omul să crească în conştiinţa că are nevoie de mila şi iertarea lui Dumnezeu, era dată pentru a-i umili mândria. În acest sens, Legea era pedagog spre Hristos. însă Hristos vine la noi cu dovada iubirii lui Dumnezeu, a milei Lui, şi ne cere în primul rând să credem în iubirea Sa arătată nouă în întruparea şi în Jertfa Fiului Său ca om. Dar credinţa aceasta, unindu-ne cu El, ne dă şi puterea să fim oameni noi. Faptele nu le mai săvârşim acum exclusiv cu puterea noastră, ci şi din puterea Lui.
172
Aşadar, făgăduinţele s-au împlinit, dar nu prin cei ce au fost învăţaţi de Lege ca pedagog, ci prin cei ce au fost îndreptaţi prin credinţă. Din iconomie, prin Moise s-a intercalat porunca, fără să fie înlăturată însă făgăduinţa, ci ca să conducă pedagogic prin poruncă şi să ridice pe încetul spre chemarea cea prin credinţă170; ca, dând pe faţă slăbiciunea celor ce au fost intercalate mai înainte, să arate tuturor că, prin credinţă, harul şi îndreptăţirea în Hristos le sunt foarte necesare şi folositoare tuturor. Este ceea ce dumnezeiescul Pavel spune iarăşi: „Fraţilor, ca un om grăiesc; că şi testamentul întărit al unui om nimeni nu-l desfiinţează sau nu-i mai adaugă ceva. Făgăduinţele s-au grăit lui Avraam şi urmaşului lui. Nu spune: «şi urmaşilor ca multora -, ci ca unuia: «Urmaşului tău, Care este Hristos171.
170 Legea conducea spre îndreptare din încrederea în iubirea lui Dumnezeu, Care va da pe Fiul Său la moarte pentru noi, în două feluri: a) prin întărirea în oameni a conştiinţei că prin împlinirea tuturor faptelor cerute de Lege nu se pot îndrepta, şi b) prin transparenţa tot mai clară, în chipurile Legii şi prin cuvintele prorocilor, a lui Hristos, Care va veni. Acestea două se întăreau una pe alta. Neputinţa de a împlini toate poruncile Legii şi de a se mântui prin aceasta îi făcea pe oameni să crească spre credinţa că Dumnezeu, Care îşi arată puterea Lui faţă de oameni prin Lege, va trimite pe Hristos, Care să-i mântuiască prin unirea lor cu Sine, iar înaintarea spre această credinţă le era uşurată de prezicerile prorocilor. Prin amândouă, poporul Israel înainta spre Hristos.
171 Aşa cum Avraam va fi părintele trupesc al multor neamuri, la fel Hristos va fi părintele sufletesc al multor popoare încreştinate. Lui Avraam i s-au dat urmaşi după trup, lui Hristos I s-au dat urmaşi după duh. Cei dintâi erau ţinuţi sub Lege prin descendenţa trupească. De aceea se punea atâta preţ, în istoria patriarhilor, pe alegerea unei soţii şi pe naşterea de copii. Şi, din acelaşi motiv, vedem în Lege o unire între naşterea de copii, deci între legătura trupească a bărbatului cu femeia, şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Fecioria nu era preţuită în Lege. Dar această dependenţă a păzirii Legii de descendenţa trupească este depăşită în Hristos, Care se naşte dintr-o Fecioară şi rămâne El însuşi necăsătorit, deci păzirea Legii va fi legată de descendenţa duhovnicească. Cel ce se naşte trupeşte din părinţi trebuie să devină urmaş al lui Hristos printr-o altă naştere, din Duhul, prin Botez.
173
Aceasta spun: Un testament întărit dinainte de Dumnezeu în Hristos nu desfiinţează Legea, care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să înceteze făgăduinţa172. Căci dacă moştenirea ar fi din Lege, n-ar mai fi din făgăduinţă, dar Dumnezeu i-a dăruit lui Avraam moştenirea prin făgăduinţă173″ (Gal. 3,15-18).
Dar adaugă la acestea îndată şi pricina intercalării Legii, zicând: „Deci ce este Legea? Ea s-a adăugat din pricina neascultării, până ce va veni Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa, şi rânduită prin îngeri în mâna unui Mijlocitor174.
172 Primul testament sau legământ al lui Dumnezeu către oameni este cel privitor la făgăduinţa vieţii prin credinţă. Acesta nu se desfiinţează prin cel al Legii, care nu e decât un mijloc intercalat de pregătire a oamenilor pentru primirea făgăduinţei prin credinţă.
173 Legea nu adaugă şi nu depăşeşte făgăduinţa dată mai înainte lui Avraam, căci făgăduinţa se referă la Dumnezeu însuşi unit cu noi în Hristos, şi mai presus de aceasta nu există nimic. Legea dată după aceea e numai spre pregătirea noastră pentru a ne face capabili de primirea acelei supreme făgăduinţe că Dumnezeu Se va uni cu noi prin omenitatea asumată. Dar Hristos, Care e împlinirea acestei făgăduinţe, nu vine din Lege sau din împlinirea faptelor ei, imposibilă pentru noi, ci ca un dar mai presus de Lege, ca un dar din iubire, ca o intrare în comuniune cu noi prin iubire.
174 Legea mijloceşte făgăduinţa prin pregătirea care ne-o face posibilă. Legea, neavând în ea pe Dumnezeu făcut om, ca împlinire a făgăduinţei celei mai înalte, nici nu e dată direct prin El, ci prin îngeri. Nu e dată de însuşi Dumnezeu cel întrupat, ci printr-un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, adică prin Moise. Şi în acest sens, Legea se intercalează între Dumnezeu cel prezent în făgăduinţa ce se va împlini în Hristos şi oameni. Prin Lege, Dumnezeu nu comunică direct cu noi. În împlinirea făgăduinţei, Dumnezeu dă (trad. rom. la Gal. 3,18 şi cea din PG, col. 155 este: dăruieşte) şi Se dăruieşte. Căci, fiind Subiect, Dumnezeu, unde dăruieşte, Se şi dăruieşte. Numai în Lege nu e prezent nici ca Cel ce dăruieşte, nici ca Cel ce Se dăruieşte.
174
Mijlocitorul însă nu este al unuia singur175, iar Dumnezeu este Unul. Este deci Legea împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci dacă s-ar fi dat Lege care poate să dea viaţă, cu adevărat dreptatea ar veni din Lege. Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred. Iar înainte de venirea credinţei, eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa (slava) care avea să se descopere. Astfel, Legea ne-a fost pedagog (călăuză) spre Hristos, ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub pedagog. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus176″ (Gal. 3,19-26). Deci nu e nicio îndoială că Legea a dat pe faţă slăbiciunea celor călăuziţi de ea şi le-a arătat greşelile şi păcatele, căci „unde nu este lege, zice, nu este nici călcare a legii177″ (Rom. 4,15), şi, iarăşi, „dar n-am cunoscut
175 Dacă Legea este prin mijlocitor, atunci sunt doi de la care vine Legea. Nu vine numai de la Dumnezeu, Care este Unul. Deci, prin Lege, nu-L avem pe Dumnezeu însuşi în mod nemijlocit şi, în împlinirea ei, ne lasă cu puterile noastre, dar acestea nu ne fac în stare să o împlinim.
176 Cine este sub pedagog este încă prunc şi, pentru menţinerea lui în ascultare, se foloseşte şi frica, dar, când a crescut duhovniceşte, i se dă cu încredere libertatea. Căci în el, pentru a rămâne alipit de Dumnezeu, are o mare putere iubirea. Acum el este tratat ca un fiu.
177 Dacă n-ar fi fost Legea, nu s-ar fi putut vădi nici încălcarea ei, nici păcatul. Unde este iertare, nu mai e lege. Dar iertarea este acolo unde e credinţă în iubirea Celui ce iartă şi, astfel, se experiază prezenţa Lui şi se naşte şi iubirea omului faţă de Dumnezeu, a Cărui iubire se trăieşte, iar iubirea ridică pe om peste păcat şi deci şi peste Lege.
175
păcatul decât prin Lege” (Rom. 7, 7), „dar, după ce a venit porunca, zice, păcatul a prins viaţă, iar eu am murit” (Rom. 7, 9-10). Şi, iarăşi, „Până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socotea, nefiind legea178″ (Rom. 5,13).
Deci Legea ne-a condus ca un pedagog spre Hristos, dând pe faţă (mustrând) pe călcătorii ei şi învăţând pe cei de pe pământ, prin experienţă, că este cu neputinţă să scape de pârârea (de osânda) Legii pe omul bolnav de aplecarea spre păcat, ci că are nevoie numaidecât de mântuirea prin Hristos, Care îndreptează prin credinţă şi îndurare.
2. Aşadar, e vădit că raţiunea iconomiei privitoare la noi179 a făcut cu totul necesară arătarea mai înainte a poruncii prin Moise, pentru harul ce a urmat după aceea în Hristos, har care a dus la împlinire făgăduinţa lui Dumnezeu în sămânţa prezisă, adică în cei în Hristos prin credinţă. Căci aşa s-a făcut dumnezeiescul Avraam părinte a nenumărate neamuri. Observă deci forma iconomiei
178 Dar Legea a venit, pentru că nu eram în stare să trăiesc iubirea lui Dumnezeu. Şi, unde prinde viaţă păcatul, eu mor, pentru că păcatul e una cu despărţirea de Dumnezeu, Izvorul vieţii. E una cu netrăirea de mine a iubirii lui Dumnezeu, cu izolarea mea din mândrie şi aceasta înseamnă slăbirea vieţii din mine. Că nu Legea a produs păcatul în lume, se vede din Romani 5,13. Ea a făcut numai să se ţină seama de păcat şi de aceea pricinuieşte mânia din două motive: a) pentru că omul face păcatul din mândria de a nu se supune Legii, şi b) pentru că Dumnezeu vede că omul, prin încălcarea Legii, săvârşeşte păcatul şi din voinţa de a nu asculta de El. Dar, atunci, de ce a mai dat Dumnezeu Legea? Pentru ca omul să ajungă la conştiinţa păcătoşeniei sale şi a necesităţii iertării lui de Dumnezeu fără vreun merit al său.
179 Putinţa mântuirii noastre, sau eficienţa lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu îndreptată spre noi.
176
dumnezeieşti, creionată frumos iarăşi, ca într-un chip, în cei doi fraţi născuţi din Isaac: Esau şi Iacov.
Deci a zis Dumnezeu către dumnezeiescul Avraam: „voi pune legătura Mea în Isaac”, sămânţa ta. Tâlcuind prezicerea, învăţatul în ale Legii, Pavel, zice: „Făgăduinţele s-au rostit lui Avraam şi urmaşului lui. Nu zice «şi urmaşilor ca despre mulţi -, ci de unul singur: «şi Urmaşului tău, Care este Hristos” (Gal. 3, 16). Deci în Hristos se împlinesc cele făgăduite şi Isaac e dat ca chip al Lui. Iar numele lui Isaac se tălmăceşte: bucurie şi veselie. Dumnezeiescul David L-a numit veselie pe Hristos, zicând ca din partea celor ce însetează după mântuirea prin El: „veselia mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat” (Ps. 31, 7), căci în Hristos am scăpat de asalturile ucigaşilor, şi în El am călcat peste scorpii şi peste şerpi, fiindcă cei ce cred păşesc peste aspidă şi vasilisc180 (cf. Ps. 90,13). Dar despre faptul că Hristos a fost numit de dumnezeieştile Scripturi veselie ne încredinţează şi cuvântul prorocesc, care sună aşa: „Şi Domnul va face să răsară dreptatea şi bucuria înaintea tuturor neamurilor181”
180 Răul nu constă în simpla însingurare, ci şi în înconjurarea de cei duşmănoşi. Între cei ce mă duşmănesc mă simt însingurat. Dimpotrivă, comuniunea reală cu altul este o adevărată veselie. Pentru mine, Hristos este personificarea supremă a veseliei, prin comuniunea pe care mi-o oferă. în El am scăpat de singurătatea dureroasă pe care mi-o produc cei ce mă urăsc. Căd cine îmi poate fi Izvor atât de îmbelşugat de comuniune, dacă nu un Ipostas al infinitei comuniuni treimice, Care din iubire de oameni S-a făcut om, venind în maximă apropiere şi comuniune cu oamenii? Pentru că acolo unde este nesfârşita Viaţă, este şi nesfârşita comuniune şi viceversa.
181 Hristos este dreptatea sau totalitatea bunătăţilor în Persoană şi, de aceea, şi veselia pentru noi în Persoană. În afara Persoanei nu poate exista dreptate şi veselie.
177
(Is. 61, 11), căci Emanuel nu S-a făcut dreptate şi veselie numai celor din Israel, ci şi popoarelor din toată lumea, fiindcă în El am fost făcuţi drepţi, a fost îndepărtată de la noi urâta înfăţişare a vechiului blestem şi ne-am îmbrăcat în veşmântul veseliei şi bucuriei, fiind izbăviţi de moarte şi de păcat. Şi cu care din bunătăţile de Sus, de la Dumnezeu, nu ne-am îmbogăţit182?
De aceea am fost învăţaţi să slăvim pe Dumnezeu, zicând: „Să se veselească sufletul Meu întru Domnul, că M-a îmbrăcat în haina mântuirii şi cu veşmântul veseliei M-a acoperit” (Is. 61, 10). Şi ce este acest veşmânt al veseliei ne lămureşte atotsfinţitul Pavel, zicând: „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3,27), şi, iarăşi, „îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o prefaceţi în pofte” (Rom. 13,14).
De aceea e de mare folos tâlcuirea lui Isaac ca veselie, în calitatea lui de chip al lui Hristos. Lui i-a fost soţie Rebeca, al cărei nume se tâlcuieşte cea mai mare răbdare. Deci, dacă înţelegem drept şi persoana ei, o vom vedea ca chip al Bisericii, a cărei frumuseţe se arată în răbdare, căci calea spre mântuirea prin credinţă şi în Duh a fiilor ei se arată în răbdare, despre care li s-a vorbit în cuvinte sfinte: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19), sau: „Aveţi trebuinţă de răbdare, ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa” (Evr. 10, 36).
182 Din noi iradiază veselia, pentru că am scăpat de moarte şi de tristeţea singurătăţii produsă de păcat. Suntem îmbrăcaţi în bucurie ca într-o haină nouă, de sărbătoare. Comuniunea cu altul este o adevărată sărbătoare, pentru că e izvor de bucurie. Deci, cu atât mai mult este comuniunea cu Hristos o sărbătoare a bucuriei.
178
Ia seama, deci, că Rebeca ia în pântece cu întârziere (căci era stearpă), dar naşte totuşi, din bunăvoinţa şi iubirea lui Dumnezeu faţă de Isaac, pe Esau, întâiulnăscut, şi îndată după aceea pe Iacov. Prin aceştia sunt închipuite cele două popoare: cel din Israel şi cel dintre neamuri. Întâiul-născut e Israel (cf. Ieş. 4, 22), căci a fost întâiul chemat prin Lege, iar al doilea după el, cel chemat la Hristos prin credinţă. Socotesc că oricine ar putea vedea deosebirea în cugetare şi în purtări dintre cele două popoare atât din numele celor doi, cât şi din înfăţişarea sau constituţia trupurilor lor.
Esau se tălmăceşte stejar, adică dur şi neîncovoiat, fiindcă spune undeva Dumnezeu lui Israel: „Te ştiu că eşti dur şi grumazul tău este ca un drug de fier şi fruntea este de aramă183″ (Is. 48, 4), iar Iacov, cel ce-i ţine călcâiul, înseamnă priceput în a birui, căci ţine călcâiul celui pe care-l biruieşte. Dar nu biruieşte poporul cel de sub Lege, ci cel în Hristos prin credinţă, căci scapă de vina păcatului şi slăbeşte stăpânirea morţii.
Şi e scris că „era roşu tot şi cu o piele păroasă”, dar Iacov era bărbat potolit. Roşeaţa este semnul iuţimii şi al mâniei, dacă e adevărat că celor mânioşi le e proprie culoarea roşie. Şi cum s-ar îndoi cineva că sălbăticiunii îi este propriu să fie acoperită de păr aspru? Socotesc că oricine poate vedea că Israel are aceste moravuri, fiind cârmuit mai mult de mânie decât de cuvenita raţiune şi foarte aplecat spre o purtare plină de duritate şi asprime. De aceea au şi ucis pe proroci şi, în timpurile din urmă,
183 Esau a devenit chipul lui Israel care n-a primit pe Hristos, iar Iacov, chipul neamurilor care au primit pe Hristos.
179
au arătat atâta lipsă de evlavie faţă de Emanuel. Însă semnul clar al chipului cuvenit omului este blândeţea. De aceea, poporul cel nou şi ajuns la credinţă e foarte blând şi delicat, iar buna-cuviinţă în grăire este o dovadă clară a frumuseţii duhovniceşti lăuntrice, aşa cum semnul sălbăticiunii lui Esau este trupul păros şi roşcat.
Dar mama celor doi este una (aceeaşi), adică Rebeca, fiindcă Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a făcut Mireasă Biserica, fecioara neprihănită, care-I slujeşte spre naşterea duhovnicească a celor două popoare. Căci, urmând scopului venirii Sale, i-a zidit pe cei doi într-un om nou, făcând pace şi împăcându-i într-un Duh pe amândoi, precum s-a scris (cf. Efes. 2, 16). Dar Israel a fost duşmănos faţă de poporul cel nou, deşi fusese primul născut în timp. Socotesc că şi săltarea în pântece a pruncilor arată duşmănia viitoare dintre ei. Dar că cel mai tânăr va fi mai mare şi va întrece în slavă pe Israel cel întâi-născut, a arătat îndată Cel ce toate le ştie, zicând: „Şi popor va întrece pe popor şi cel mai mare va sluji celui mai mic”. Prin cuvântul sfinţilor a fost vestită mai înainte taina celor două popoare şi că, la urmă, neamurile vor fi mai presus de Israel în multe feluri. Lucrul acesta ni l-a arătat Dumnezeu prin însuşi actul naşterii lor, pentru că Esau a ieşit primul din pântece, dar i-a urmat Iacov, care ţinea călcâiul fratelui său, prin aceasta arătându-se că va birui pe Esau.
3. Am spus acestea, pornind de la forma trupurilor lor şi de la felul naşterii lor. Dar să lărgim înţelesurile privitoare la cei doi, pornind, pe cât ne e cu putinţă, şi de la alte date. Din felul cugetării fiecăruia şi modul
180
vieţiuirii lui vom afla mai multe. Tinerii avea aceeaşi vârstă, dar nu aveau nici aceeaşi judecată, nici aceleaşi intenţii. Esau iubea ocupaţiile agricole şi vânătoarea, iar celălalt era plăcut şi sociabil, adică om liniştit şi comunicativ, căruia-i plăcea viaţa casnică. Cel dintâi era nestăpânit în poftele trupeşti şi-şi nesocotea darurile cele mai bune în favoarea pornirilor inferioare şi alegea, în locul celor de trebuinţă, pe cele uşuratice şi ieftine. Al doilea era un iubitor nesăturat al celor bune şi căuta în toate pe cele prin care se putea pune în valoare. El a cumpărat drepturile de întâi-născut, pe care le-a cedat Esau, care, în locul cinstei, a ales fără de grijă săturarea pântecelui. De aceea, mai pe urmă, numele său s-a chemat Edom, adică pământesc. Nesocotind slava proprie şi nepunând niciun preţ pe privilegiul de a fi mai vârstnic, a ales mai degrabă plăcerea vremelnică, considerând-o mai bună şi mai de folos, şi a acordat o preţuire mai mare desfătării de moment, chiar dacă îi pricinuia multă pagubă, ceea ce vădeşte clar un cuget cu adevărat pământesc şi inferior.
De aceea şi dumnezeiescul Pavel, pe cel ce se hotărăşte să vieţuiască atât de urât, îl numeşte pe drept cuvânt desfrânat şi întinat. Şi îl dă pe Esau drept chip al celor rostogoliţi în destrăbălare, vădindu-l ca pildă a neînfrânării în poftele trupeşti şi pământeşti, prin spusa: „Să nu fie vreunul desfrânat sau spurcat ca Esau, care, pentru o mâncare, şi-a vândut dreptul de întâi-născut” (Evr. 12, 16; cf. Fac. 25, 33). Deci, din comportamentul celor doi tineri, vom putea compara întunericul vieţuirii iudaice cu curăţia şi libertatea mulţimii neamurilor. Israel avea o cugetare pământească, era îngâmfat şi certăreţ şi foarte înclinat spre ucideri, asemeni lui Esau, care se ocupa cu
181
lucrarea pământului şi cu uciderea fiarelor. De aceea, cuvântul prorocesc îi acuză: „pun curse, ca să prindă bărbaţi” (Ier. 5, 26). Dar şi Hristos însuşi a zis: „în zadar au ascuns de Mine stricăciunea laţului lor, în deşert au osândit sufletul Meu. Să vină asupra lor laţul pe care nu-l cunosc şi cursa pe care au ascuns-o să-i prindă pe ei” (Ps. 34, 6-7). Căci au trimis pe unii dintre farisei împreună cu cei numiţi irodieni (care erau perceptori de dajdie) de L-au ispitit, zicând: „Se cuvine a da dajdie Cezarului, sau nu?” (Marcu 12,14), deci şi Israel era vânător.
Dar poporul cel nou şi îndreptat prin credinţă, asemenea dumnezeiescului Iacov, e cuviincios şi iubitor de cămin, blând şi aşezat, sincer şi neviclean, „locuitor în casă”, după cum este scris. Este drept să se spună că mulţimea foarte blândă (paşnică) a celor îndreptaţi prin credinţă, care vieţuiesc în Hristos şi alcătuiesc Biserica, este ca o cetate strălucitoare, întărită şi neclătinată de ispititori. Mintea lor e sinceră şi străină de orice perversitate, le e scârbă să aibă cugetări şi purtări prefăcute. Socotesc că despre acestea grăieşte dumnezeiescul David: „Domnul aşază pe cei de un singur fel în casă” (Ps. 67,6). De un singur fel este cel sincer în Hristos, în Care e şi aşezat a locui ca într-o casă184. Dar lui Israel unul dintre Sfinţii Proroci i-a
184 Casa conferă omului o aşezare, un singur fel de a fi, o sinceritate şi o seriozitate. Casa îl defineşte şi îl domesticeşte. Schimbarea continuă a locului destabilizează caracterul şi unitatea omului. Hristos este ca o casă care defineşte pe om, făcându-l tot mai asemenea Lui. O casă plină de El este şi locaşul bisericesc, căci a fi în casă înseamnă a fi împreună cu o altă sau cu alte persoane, a deveni familiar lor, a te simţi lângă ele ca într-un adăpost, a te face asemenea lor şi a le vedea devenite asemenea ţie. Pentru mine nu e casă adevărată aceea în care nu există o persoană sau nu sunt mai multe persoane, mereu aceleaşi. Hristos este casa cea mai caldă, pentru că e casa cea mai plină de iubire. El ne uneşte în El pe toţi cei ce credem. De aceea, nu am pe Domnul drept casă fără biserica în care să mă adun permanent cu alţii, ca într-o familie.
182
spus: „Ai ostenit în mulţimea căilor tale” (Is. 57, 10). Deci cei ce sunt în Hristos sălăşluiesc în El, ca într-o casă, vieţuind în cuvioşie şi sfinţenie, pe care o pun pe capetele lor ca pe o coroană împletită şi o socotesc ca fiind o mare fericire. De aceea, spun uneori: „Veselitu-m-am de cei ce mi-au spus: «În casa Domnului vom merge!” (Ps. 121, 1), iar alteori, „Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta”. Şi în ce constă cererea, care este harul cel unul? „Să locuiesc, zice, în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să privesc frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui” (Ps. 26, 7-8). Auzi cum zice că a locui în casa Domnului şi a vieţui în curţile dumnezeieşti trebuie socotit ca un har strălucitor şi mai presus de toate? Iar această locuire nu este trupească, ci înseamnă statornicie în cugetarea şi vieţuire virtuoasă185. Dar „Isaac iubea, zice, pe Esau, pentru că vânatul aceluia era mâncarea lui”. Israel cel întâi-născut se învrednicea de iubirea de Sus, pentru că oferea lui Dumnezeu, ca pe o mâncare, faptele vieţuirii după Lege şi ostenelile pentru ele, căci au existat şi în Israel sfinţi, iubitori de Dumnezeu şi păzitori ai Legii. De aceea, prorocul Isaia se întrista de cetatea Ierusalimului care ajunsese ca o desfrânată şi spunea că dreptatea de
185 O cugetare statornică şi o vieţuire virtuoasă statornică implică locuirea duhovnicească permanentă cu cineva care le are, deci cu Hristos cel mai presus de toate. Numai avându-L pe El ca model iubitor în acestea, devin şi ale mele. Nu mă pot forma de unul singur ca o unitate statornică în acestea.
183
altădată adormise în ea (cf. Is. 1, 21), adică, după ce în ea fuseseră mulţi vrednici de laudă pentru vieţuirea cea după Lege, dreptatea încetase şi se pierduse. Deci, fiind întâiul-născut, Israel avea slavă de la Dumnezeu. Dar nu a păstrat până la sfârşit cinstea dăruită lui ca privilegiu al primului născut, ci a cedat poporului celui nou, ivit mai pe urmă, adică celui dintre neamuri, drepturile de întâi-născut, aplecându-se spre cele ale trupului şi ale lumii. În parabolele evanghelice „împăratul a făcut nuntă fiului Său” (Matei 22, 2), şi au venit cei ce chemau la cină, care le-au vestit celor invitaţi poftirea de la Dumnezeu, spunându-le: „Veniţi, că iată toate sunt gata”, dar fiecare a refuzat, găsind o scuză. Unul a spus: „Femeie mi-am luat, şi de aceea nu pot veni”, altul a zis: „Ţarină am cumpărat, […], iartă-mă” (Luca 14, 20,18).
Vezi cum au imitat pe Esau, care, în locul slavei de la Dumnezeu, a preferat plăcerea faţă de cele trecătoare şi trupeşti, acceptând să dea altora drepturile lor de întâi-născuţi? Şi în locul lor au fost chemaţi îndată cei ce au crezut dintre neamuri şi au câştigat slava datorată lui Israel, ba şi binecuvântarea pentru ascultarea lor şi pentru hotărârea statornică de a împlini cele plăcute lui Dumnezeu. Şi în aceasta ne este martor dumnezeiescul David, care zice: „Dorinţa săracilor a auzit-o Domnul; la râvna inimii lor a luat aminte” (Ps. 9, 37). Fiindcă poporul lui Dumnezeu îndreptat prin credinţă este mereu gata de ascultare, deşi cei din Israel se îmbogăţiseră mai înainte cu învăţătura prin Lege. Dar, deşi mulţimea neamurilor a suferit de sărăcie, fiind lipsite de învăţăturile dumnezeieşti, a îmbrăţişat mai repede credinţa şi şi-a deschis mai mult urechea la poruncile date prin Hristos. Aceasta
184
s-a mărturisit prin lira Psalmistului, care a zis: „Poporul pe care nu L-am cunoscut Mi-a slujit Mie. Cu auzul urechii M-a auzit” (Ps. 17, 48).
Dar despre Israel, cel căzut deja în înstrăinare şi care nu a primit să umble drept, ci avea piciorul înţelegerii şchiop, zice: „Fiii străini M-au minţit pe Mine. Fiii străini au îmbătrânit şi au şchiopătat din cărările lor” (Ps. 17, 49), deoarece învăţătura Legii şi prezicerile Sfinţilor Proroci sunt cărări drepte şi nerătăcitoare care duc la Hristos. Dar după ce, prin Lege şi prin Proroci, au ajuns la sfârşitul (la ţinta) acelora hristos s-au făcut şchiopi din pricina neînţelegerii. Deci, ocărându-L cu o minte nesănătoasă, s-au răzvrătit împotriva Lui şi au îndrăznit să supună morţii pe Căpetenia vieţii186. Iar că poporul cel nou prin credinţă, arătând o voinţă neşovăitoare în ascultarea poruncilor dumnezeieşti, a răpit binecuvântarea dată lui Israel, se poate vedea şi din aceasta. Căci s-a scris: „Şi a fost că, după ce a îmbătrânit Isaac şi a slăbit vederea ochilor lui, a chemat pe fiul său Esau, cel întâi-născut, şi i-a zis: «Fiul meu! Şi acesta a răspuns: «Iată-mă! Şi i-a zis: «Iată, am îmbătrânit şi nu ştiu ziua sfârşitului meu. Acum, dar, ia arma ta, tolba şi arcul, şi ieşi la câmp. Şi să-mi vânezi vânat şi să-mi faci mâncare precum îmi place mie, şi să-mi aduci să mănânc, ca să te binecuvânteze sufletul meu pe tine mai înainte de a muri” (Fac. 27,1-4).
Aşadar, acestea spunând tatăl către Esau, el, îndreptându-se îndată spre vânătoare, a adus vânatul acasă,
186 După ce au epuizat tot ce le puteau da Legea şi Prorocii, iar prin poarta lor a intrat Hristos, au rămas şi fără înaintarea prin Lege şi Proroci, şi fără Hristos.
185
ca să-l pregătească. Şi ce s-a întâmplat după aceasta? Rebeca a convins pe Iacov s-o ia înaintea lui Esau şi să-i răpească binecuvântarea. La început, Iacov s-a temut să facă aceasta, dar, fiind îndemnat şi de mamă, a adus repede doi iezi tineri şi frumoşi, din care ea a pregătit o mâncare gustoasă. Luând pe umerii săi pieile iezilor şi acoperindu-şi părţile goale ale grumazului, s-a făcut asemenea lui Esau cel păros, ca să înşele mâinile tatălui său, dacă l-ar fi pipăit. Apoi, luând mâncarea în mâini, a intrat la tatăl său şi a zis: „«Tată! Iar acela a zis: «Iată-mă! Care eşti tu, fiule? Şi a zis Iacov către tatăl: «Eu sunt Esau, întâiul tău născut, am făcut precum mi-ai spus. Sculându-te, şezi şi mănâncă din vânatul meu ca să mă binecuvânteze sufletul tău”. După ce a mâncat bătrânul ce i s-a adus, a zis către tânăr: „Apropie-te de mine şi mă sărută, fiule. […] Şi s-a apropiat Iacov” şi l-a sărutat. Şi a simţit mirosul hainelor lui şi l-a binecuvântat pe el şi i-a zis: „Tu eşti fiul meu Esau? […]. Iată, mirosul fiului meu ca mirosul ţarinii pline, pe care a binecuvântat-o Domnul. Să-ţi dea ţie Domnul din roua cerului şi din grăsimea pământului, şi mulţime de grâu şi de vin. Şi să-ţi slujească ţie neamurile şi să ţi se închine căpeteniile lor şi să fii stăpân al fratelui tău şi să ţi se închine fiii tatălui tău. Cel ce te va blestema blestemat să fie, şi cel ce te va binecuvânta binecuvântat să fie” (Fac. 27,18-29).
Deci întâi a câştigat binecuvântarea de la tatăl Iacov. Apoi a venit de la câmp Esau, cu vânatul său. Dar, aducându-i-l gătit tatălui, a aflat că e de prisos, fiindcă a auzit îndată: „venit-a fratele tău cu înşelăciune şi a luat binecuvântarea ta”. Iar el spunându-i cu lacrimi: „numai o binecuvântare este la tine, tată? Binecuvântează-mă şi pe mine, tată!”, Isaac a zis iarăşi: „Iată, în pământ gras va fi
186
locuinţa ta şi cerul de sus îţi va trimite roua sa. Cu sabia ta vei trăi şi fratelui tău vei sluji. Şi va fi o vreme când vei lepăda şi vei sfărâma jugul lui de pe grumazul tău” (Fac. 27, 30-40).
Concentrând lărgimea istorisirii, am înfăţişat cititorilor, în foarte puţine cuvinte, înţelesurile duhovniceşti ale celor ce s-au petrecut în chip sensibil.
4. Spunem deci că Stăpânul şi Tatăl tuturor a poruncit lui Israel, înaintea altora adică înaintea celor chemaţi la credinţa în Hristos -, să-I aducă drept dar strălucitor, ca rod al evlaviei şi al bunelor osteneli, o vieţuire plăcută Lui. I-a închipuit mai înainte viaţa de sub Lege, ascunsă în chipuri şi cu un conţinut acoperit de literă, dar care putea fi sesizată de cei doritori să o „vâneze” (caute) printr-o contemplaţie duhovnicească stăruitoare. Aceasta socotesc că înseamnă pofta lui Isaac după vânatul lui Esau187.
Dar, precum am spus, aceasta s-a poruncit mai înainte lui Israel, care a şi promis să împlinească. Căci în Horeb, unde era adunat poporul, şi pe muntele Sinai, de unde Dumnezeu S-a coborât în chip de foc, a spus: „Toate câte le va porunci Dumnezeu le vom face şi vom fi ascultători” (Ieş. 19, 8). Dar, deşi a promis cu uşurinţă, în făptuire s-a dovedit foarte nepăsător. De aceea îşi va pierde locul, şi i-o va lua înainte apucătorul de călcâi Iacov, adică poporul cel nou prin credinţă.
187 în fond, şi în vieţuirea de sub Lege era închipuită pentru Israel viaţa în Hristos prin credinţă, la care ar fi putut să ajungă, dar la care au ajuns înaintea lui neamurile, aşa cum Iacov a ajuns înaintea lui Esau (la binecuvântare). Rămâne ca Israel să caute acum la neamuri, ca Isaac la Esau.
187
Căci poporul care va deveni întâi-născut şi a rodit de mai înainte în chip credinţa, pe care firea dumnezeiască şi-o face hrană188, adică Iacov, a adus lui Dumnezeu cele dorite. Mântuitorul prevesteşte Apostolilor convertirea samarinenilor, zicând: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi” (Ioan 4, 32). Şi, tălmăcind această spusă, zice: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34).
Hristos ne-a învăţat prin parabolă că celor din Israel li s-a făcut nefolositoare făgăduinţa dată, ei neducând la capăt lucrarea încredinţată lor. Faptul că neamurile au întârziat în venirea la credinţă nu le-a împiedicat să-L cunoască pe Răscumpărătorul şi să-L cinstească prin împlinirea grabnică şi cu supunere a oricărui bine. Căci s-a zis: „Un om oarecare avea doi fii. Şi, venind la cel dintâi, i-a zis:«Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea. Iar acela, răspunzând, a zis: «Mă duc, Doamne, şi nu s-a dus. Venind apoi la celălalt, i-a zis la fel. Iar acela, răspunzând, a zis: «Nu vreau; apoi, căindu-se, s-a dus. Care dintre cei doi a făcut voia Tatălui?” (Matei 21, 28-31). Fără îndoială, cel ce a
188 Aşa cum Isaac mănâncă mâncarea adusă de Iacov, aşa Dumnezeu îşi face din credinţa neamurilor, cu anticipaţie, un fel de hrană. Nu în sensul că Dumnezeu ar avea nevoie de credinţa noastră, ci în sensul că aceasta îl bucură, fiind un semn al înţelegerii de noi a iubirii Sale. El produce credinţa în noi, dar aducem şi noi o contribuţie: o „gătim” ca pe o mâncare din ceea ce ne dă El. Eu mă hrănesc sufleteşte din încrederea pe care mi-o acordă altul. Dumnezeu binevoieşte să-Şi facă hrană din credinţa pe care i-o arătăm. în fond, în credinţă, I ne dăruim noi înşine, aşa cum, în iubire, ni Se dăruieşte El însuşi. Ne dăruim Lui fără a înceta să fim noi înşine, aşa cum şi El ni Se dăruieşte, fără a înceta să fie El însuşi. Este ceea ce observăm la o mamă, care se dăruieşte copilului în laptele sânului ei, fără a înceta să existe.
188
plecat la vie, măcar că înainte de aceasta a simţit oarecare slăbiciune, care l-a îndemnat să şovăiască. În acestea poţi vedea pe Esau, care promite şi pleacă îndată la vânat, dar căruia i-o ia înainte Iacov, măcar că la început a refuzat să facă aceasta, şi astfel a primit binecuvântarea de la tatăl. Aşa şi poporul cel nou, deşi nu purta chipul vieţuirii iudaice ca Esau, totuşi a răpit binecuvântarea. A făcut ca Iacov, care, cu înţelepciune, s-a făcut asemenea lui Esau cel păros prin pieile iezilor, deşi a auzit îndată pe tatăl, zicând: „glasul cu adevărat este glasul lui Iacov, dar mâinile sunt mâinile lui Esau” (Fac. 27, 22).
în ce mod am putea aplica popoarelor venite la credinţă faptul că şi-au însuşit prin imitare vieţuirea iudaică, păstrând însă un alt glas? Vom spune că, pentru dumnezeieştile Scripturi, mâna este întotdeauna semnul lucrului, al celor săvârşite sau al lucrării făptuitoare. în ceea ce priveşte asemănarea dintre lucrarea şi calitatea faptelor acelora şi ale celor sfinţiţi duhovniceşte în Hristos, şi aceştia împlinesc Legea, fiindcă se aduc lui Dumnezeu Tatăl întru miros de bună mireasmă. Hristos ne-a dat în mod lămurit legi evanghelice, zicând: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci cu adevărat zic vouă: înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din Lege, până ce se vor face toate” (Matei 5, 17-18). Înţelegi deci că cei în Hristos împlinesc Legea, primind tăierea împrejur în duh, în locul celei trupeşti189? Ba, intrând şi în odihna lui Hristos şi
189 Cei în Hristos împlinesc Legea, căci şi ei se feresc de păcate, dar nu numai în mod exterior, ci cu sufletul lor şi aceasta este tăierea împrejur în duh. Ei nu taie numai faptele pătimaşe din jurul trupului, ci taie şi gândurile pătimaşe din jurul duhului lor.
189
sabatizând în Hristos, ei îl descoperă astfel pe iudeul cel dintru ascuns190. Aceasta înseamnă, socotesc, a avea mâini ca Esau191, dar glas diferit de al lui, fiindcă nu ne folosim de limba neînfrânată ca iudeii, nici nu obişnuim să hulim pe Stăpânul care ne-a răscumpărat, tăgăduindu-L, ci mai degrabă slăvim împreună cu Dumnezeu Tatăl pe Fiul, numindu-L Domnul, Mântuitorul şi Răscumpărătorul192.
5. Socotesc că se cuvine să cercetăm şi înţelesul binecuvântării date celor doi, atât cât ne pricepem, fiindcă aceasta ar putea fi spre folosul cititorilor.
Deci fericitul Isaac a spus despre Iacov: „Iată, mirosul fiului meu ca mirosul ţarinii pline, pe care a binecuvântat-o Domnul. Să-ţi dea ţie Domnul din roua cerului şi din grăsimea pământului, şi mulţime de grâu şi de vin. Şi să-ţi
190 Cei alipiţi lui Hristos prin credinţă nu împlinesc lăuntric numai legea faptelor, ci şi pe cea referitoare la odihna din ziua sâmbetei. O împlinesc lăuntric, odihnindu-se lăuntric de toate faptele şi gândurile referitoare la lume. Dumnezeu ne-a dat îndemn spre aceasta, odihnindu-Se şi El de faptele privitoare la lume. Dar noi ajungem la această desfacere totală de lume prin înviere, în care trupul nu mai are nevoie de fapt de nimic din cele ale lumii spre întreţinerea lui. Iar aceasta o arătăm serbând Duminica, ziua a opta, ziua fără de sfârşit sau veşnicia, care este într-un plan superior lumii acesteia, fiind o înălţare la o viaţă nouă, nelegată de lumea aceasta.
191 Chiar şi odihna se referă la mâini. în ce le priveşte, ţinem şi noi Legea, dar în mod duhovnicesc sau lăuntric.
192 Iisus Hristos însuşi cere Tatălui să-L proslăvească, la sfârşitul lucrării Sale pământeşti ca om, cu slava pe care a avut-o la El ca Dumnezeu înainte de a fi lumea (cf. Ioan 17, 5). Iar despre slava pe care i-o aduce toată creaţia se scrie în Filipeni 2, 11. Nu îl slăvim pentru că îl slăveşte Tatăl, ci noi îi recunoaştem slava pe care i-o dă Tatăl, pentru că ne-a ridicat la viaţa de fii ai Tatălui împreună cu Sine.
190
slujească ţie neamurile şi să ţi se închine căpeteniile lor şi să fii stăpân al fratelui tău şi să ţi se închine fiii tatălui tău. Cel ce te va blestema blestemat să fie, şi cel ce te va binecuvânta binecuvântat să fie” (Fac. 27, 27-29). În aceste cuvinte este amestecat sensul literal al istorisirii, şi prin ambele persoane se înaintează spre un adevăr unic, mărturisit prin faptele înseşi. Fiindcă acestea ajung la adevărata împlinire în Iacov, adică în Hristos şi în cei îndreptaţi prin credinţă, care s-au făcut şi ei fii după făgăduinţă în Isaac. Deci înţelesul acestei prorocii se referă şi la poporul cel nou şi la Hristos însuşi, Care este începutul şi Căpetenia lui. Căci El a fost socotit ca al doilea Adam şi a odrăslit ca o a doua rădăcină a umanităţii193. Deci cele în Hristos sunt zidire nouă şi în El ne-am înnoit spre sfinţenie, nestricăciune şi viaţă. Socotesc că prin cuvintele binecuvântării se descoperă şi buna mireasmă duhovnicească a celor în Hristos, asemănătoare mirosului bun şi dulce al ţarinii şi al livezii înflorite, răspândit de florile primăverii194. Căci aşa S-a numit Hristos pe Sine însuşi pentru noi
193 în Hristos se împlineşte făgăduinţa pentru toată umanitatea: nu numai pentru cei din Iacov, ci şi pentru neamurile cele din Esau, pentru că El nu este numai din Isaac, tatăl celor doi, ci e un nou Adam, o nouă rădăcină a umanităţii, întrucât în naşterea Lui din Fecioară, ca om fără păcatul strămoşesc, a intervenit din nou lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Dar n-a venit la existenţă ca un Adam paralel cu cel dintâi, ci şi din el, născându-Se dintr-o Fecioară care descindea din Adam. El a venit ca o nouă rădăcină a umanităţii, dar altoită în tulpina celei din Adam, ca s-o înnoiască. Toţi cei ce ne alipim Lui primim viaţa fără de moarte şi fără de stricăciune, căci Ipostasul Lui este o rădăcină nu numai omenească, ci şi dumnezeiască.
194 Este mirosul curăţiei sufleteşti, care e şi un semn al tinereţii şi al vieţii curate (bine mirositoare), asemenea mirosului florilor. Acest miros care urcă la Dumnezeu este şi din binecuvântarea Lui, e o întâlnire între om şi Dumnezeu. De aceea, numai cei uniţi cu Hristos răspândesc un astfel de miros. Acest miros se răspândeşte din Hristos spre Dumnezeu Tatăl şi spre noi.
191
în Cântarea Cântărilor, zicând: „Eu sunt floarea câmpului, crinul văilor” (2,1).
El era ca un crin şi ca o rodie, odrăslit din pământ pentru binele umanităţii, fiindcă nu cunoştea păcatul, ci mai degrabă răspândea oamenilor din toată lumea buna mireasmă a faptelor Sale195. Dar dumnezeiescul Pavel îl aseamănă pe Hristos şi cu o ţarină binecuvântată de Dumnezeu196, şi pe drept cuvânt, fiindcă El este mireasma cunoştinţei lui Dumnezeu Tatăl, căci zice: „Mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos şi arată prin noi mireasma cunoştinţei Lui în tot locul197″ (2 Cor. 2, 14). Prin Sfinţii Apostoli, Domnul nostru Iisus Hristos S-a arătat îndeosebi ca mireasmă a cunoştinţei lui Dumnezeu Tatăl. Căci dacă cineva a cunoscut pe Fiul, a cunoscut numaidecât şi pe Tatăl (cf. Ioan 14, 7), pentru că prin identitatea firii toate le sunt egale, avându-le în aceeaşi măsură.
Acestea se potrivesc lui Hristos, dar se cuvin cu dreptate şi poporului celui nou, de vreme ce s-a spus:
195 Lipsa Sa de păcat şi generozitatea nesecată a iubirii răspândită de Hristos îl fac asemenea crinului alb şi fraged din Cântarea Cântărilor. El răspândeşte curăţia şi tinereţea spirituală în toţi cei ce I se deschid.
196 Hristos este roditor ca un câmp, ca o ţarină. O bogăţie de roade de viaţă dătătoare odrăslesc din El.
197 Cunoştinţa lui Dumnezeu Tatăl se răspândeşte ca o bună mireasmă, fiindcă nu este o cunoştinţă teoretică, ci este trăirea de noi a bunătăţii lui Dumnezeu răspândită din Iisus Hristos în noi. Prin trăire se cunosc bunătatea şi curăţia cunoştinţei de Dumnezeu, care are un miros bun.
192
„dea ţie Domnul din roua cerului şi din grăsimea pământului” (Fac. 27, 28). Iar roua cerului şi grăsimea pământului reprezintă pe Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl care S-a dat nouă, evident în măsură împărtăşirii noastre de El prin Duhul, prin Care ne-am făcut „părtaşi ai dumnezeieştii firi198″ (2 Petru 2, 4). Astfel, am dobândit mulţime de grâu şi de vin, adică de tărie, dar şi de veselie199, dacă e adevărat cuvântul care zice: „Pâinea întăreşte inima omului” „şi vinul veseleşte inima omului” (Ps. 103,17,16). Deci pâinea este semnul tăriei spirituale şi în Duhul, iar vinul şi al bucuriei, şi acestea se dau celor în Hristos prin El200. Am devenit tari în dreapta credinţă şi nemişcaţi
198 Cine a cunoscut pe Fiul a cunoscut şi pe Tatăl, pentru că totul le este egal după fire, dar şi pentru că Fiul se descoperă ca Fiu, sau ca născut ca Persoană din Persoana Tatălui. El arată în Sine afecţiunea negrăită a Fiului faţă de Tatăl. Fără Tatăl, nu se poate explica Fiul, Care are toate cele ale Tatălui, dar ca Fiu. Dar şi în omenitatea asumată de Ipostasul Lui de Fiu se arată afecţiunea Sa filială faţă de Tatăl, vădindu-Se ca având toate ale Tatălui. Dar acest Ipostas, comunicând cu noi prin firea Sa omenească, ni Se comunică şi ca Fiu al Tatălui, făcându-ni-L cunoscut pe Tatăl. în această comunicare cu noi are însă un rol şi Duhul Sfânt. El ni-L luminează, şi după întrupare, ca Fiu al Tatălui şi activează şi în noi filiaţia faţă de Tatăl. El produce unirea cea mai intens experiată între noi şi Fiul lui Dumnezeu, deci şi a noastră cu Tatăl prin EI, dar nu o unire după fiinţă, ci după participare participi la ceva străin de tine, nu la ceea ce eşti tu şi aşa ne împărtăşim de roua cerului şi de grăsimea pământului, care nu s-ar putea activa fără lucrarea lui Dumnezeu.
199 Veselia vine din puterea, din belşugul vieţii, iar acesta vine de la Dumnezeu, chiar dacă ni se comunică prin roadele pământului. Dacă în acestea nu este şi puterea lui Dumnezeu, nu ne pot da putere, viaţa noastră nu se întăreşte şi nu avem în noi veselie.
200 Pâinea este simbolul tăriei spirituale, dar şi al Duhului care ne susţine acea tărie, şi vinul, la fel. De aceea, amândouă ni se dau de Hristos prin Duhul, căci Duhul ne ridică la acest plan nou de existenţă în Hristos. De aceea, Trupul şi Sângele lui Hristos ni se dau sub chipul pâinii şi vinului, care sunt prefăcute prin Duhul Sfânt, Care se află în Trupul şi Sângele Domnului.
193
într-un anumit fel, ştiind să cugetăm cele drepte şi să stăm neclătinaţi, fiindcă am luat putere „să călcăm peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Luca 10, 19). Aceasta socotesc că înseamnă mulţimea grâului. Dar am luat şi vin, căci prin nădejde „ne-am umplut de toată bucuria şi pacea”, după cum este scris (Rom. 15, 13), căci nădăjduim să ajungem la locaşurile cele de Sus, la viaţa cea nestricăcioasă şi veşnică, adică să împărăţim împreună cu Hristos.
Apoi puterea binecuvântării se va muta la Emanuel: „Să slujească ţie, zice, neamurile şi să se închine ţie căpeteniile şi să fii domn al fratelui tău” (Fac. 27, 29), căci Emanuel, atunci când S-a născut, „S-a făcut întâiul-născut între mulţi fraţi” (Rom. 8, 29). Dar, din această cauză, nu a pierdut calitatea de Dumnezeu şi Domn al tuturor. Pentru aceea, ne închinăm Lui ca unui Stăpân şi Dumnezeu, fiindcă S-a făcut Domn al celor chemaţi la frăţietate prin har201:
201 Ca om, Hristos ni S-a făcut „Frate”, dar ca Dumnezeu a rămas şi „Domn” al nostru. Fiindcă Ipostasul Său dumnezeiesc a asumat de bunăvoie firea noastră, ni S-a făcut „Frate”, iar noi i-am devenit fraţi prin har. Nu ni S-a făcut frate fără voia Sa, prin forţa naturii, deci este şi Domnul nostru. Dar, deşi între frăţia şi domnia Lui este o deosebire, datorită bunăvoinţei Lui între ele nu este o contradicţie. Deşi este Domn, a coborât la noi ca un Frate. Este Domnul care ne dă toate ale Sale ca un Frate. Propriu-zis, numai cei făcuţi fraţi îl vor recunoaşte ca Domn, ca Stăpân peste sufletele lor. Dacă n-ar fi rămas şi Domnul tuturor, adică mai presus de toată frăţietatea cu oamenii, n-ar fi realizat şi cea mai mare înălţare a lor. A fi frate cu Domnul tuturor, a te bucura cu El de ridicarea peste orice stare de supunere este lucrul cel mai de cinste.
194
„Că cine se va face, zice, deopotrivă (egal) cu Domnul în nori şi cine se asemăna cu Domnul dintre fiii lui Dumnezeu?202″ (Ps. 88, 7).
Deci, ca Dumnezeu, Emanuel S-a făcut Domn al celor ce au fost ridicaţi la frăţietate şi Lui se va pleca „tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2, 10). Şi „Cel ce te va blestema blestemat să fie, şi cel ce te va binecuvânta binecuvântat să fie”. Cuvântul este clar, căci sunt blestemaţi şi urâţi de Dumnezeu cei ce-L ocărăsc, dar cei ce-L binecuvântează sau vestesc slava Sa dumnezeiască se umplu de darurile de Sus şi de la Dumnezeu203.
6. Aceasta este deci binecuvântarea lui Iacov, al cărei înţeles se referă la Emanuel şi la cei îndreptaţi prin credinţă. Dar să privim şi la cealaltă, adică la binecuvântarea dată celui întâi-născut, adică lui Israel, al cărui chip este Esau: „Iată, în pământ gras va fi locuinţa ta şi cerul de sus îţi va trimite roua sa. Cu sabia ta vei trăi şi fratelui tău vei sluji. Şi va fi o vreme când vei lepăda şi vei sfărâma jugul lui
202 Deşi cei ai lui Hristos îl vor întâmpina la sfârşit, când va veni „pe norii cerului”, deasupra lumii, ei nu vor fi totuşi egali cu El. Şi, deşi sunt fraţi ai lui Hristos făcut om şi ridicaţi la demnitatea de fii ai Tatălui, nu vor fi totuşi asemenea Fiului Unul-Născut după firea dumnezeiască. Prin cei din nori Sfântul Chiril înţelege pe îngeri, iar prin pământul îngrăşat, pe sfinţii de pe pământ.
203 Cei ce vorbesc cu necuviinţă de Dumnezeu arată că nu văd şi nu experiază bunătatea şi dărnicia lui Dumnezeu. Nu le văd şi nu le experiază pentru că nu vor să le vadă, pentru că se închid în mizeria vidului lor. De aceea, se fac ei înşişi blestemaţi şi chinuiţi. Iar cu cei ce binecuvântează sau laudă pe Dumnezeu se întâmplă reversul.
195
de pe grumazul tău” (Fac. 27, 30-40). Lui Israel i s-a dat ca binecuvântare „Legea prin Moise” (Ioan 1,17), căci ea era cuvântul lui Hristos propovăduit prin îngeri. Fiindcă nu grăia El însuşi celor din vechime, cum ne va încredinţa preaînţeleptul Pavel, scriind: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a grăit părinţilor noştri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă a grăit nouă prin Fiul204″ (Evr. 1,1-2).
însă Mântuitorul a confirmat că Legea era cuvintele Lui, zicând: „Adevărat, zic vouă: înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate”. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 5,18; 24,35). Dacă e adevărat că Legea dată de Dumnezeu lui Moise prin îngeri era cuvântul lui Hristos şi ea a fost dată lui Israel ca o binecuvântare, putem considera că cuvântul lui Hristos este roua cerului şi grăsimea pământului. Pentru că mulţimea îngerilor se bucură de belşugul revărsărilor de rouă duhovnicească de Sus, aşa cum pământul se desfată, îngrăşându-se, de pIoile spirituale, spre a rodi duhovniceşte205.
204 Subiectele care comunicau cuvântul lui Dumnezeu înainte de Hristos erau Moise şi Prorocii. Nu era Cuvântul ipostatic, ci era cuvântul insuflat prorocilor, care şi-l însuşeau ca subiecte şi îl adaptau întrucâtva la nivelul lor de exprimare. în Hristos, Fiul lui Dumnezeu grăieşte cuvântul propriu. Deşi graiul este omenesc, El şi l-a făcut propriu. Cei ce auzeau pe Hristos vorbind îl auzeau vorbind direct pe Dumnezeu, intrau în relaţie directă cu El. În cuvântul Prorocilor, cuvântul Fiului lui Dumnezeu era umbrit. Auzitorii cuvântului se aflau într-o relaţie cu subiectele umane stăpânite de conştiinţa că vorbesc în numele lui Dumnezeu.
205 îngerii pot comunica cuvântul Legii, ca pe o rouă a lui Hristos revărsată prin ei, iar oamenii de pe pământ se îngraşă prin roua şi pIoile cuvintelor venite prin îngeri spre a rodi faptele bune. Dar toate aceste cuvinte vin de la Cuvântul ipostatic dumnezeiesc.
196
Noi, cei în Hristos prin credinţă, ne-am îmbogăţit cu pâine şi vin, însă Israel nu s-a împărtăşit de acestea, fiindcă nu au fost adăugate la binecuvântările date lui Esau. Împietriţii de iudei au rămas şi altfel nepărtaşi de binecuvântarea tainică, fiindcă aceasta nu s-a dat prin slujirea Legii, ci s-a păstrat mai degrabă pe seama popoarelor care sunt în Hristos prin credinţă. Noi suntem în pace, prin Hristos, dar Israel este încă în război. Noi am moştenit în mod sensibil pământul făgăduinţei, care este chip al celui de Sus şi spiritual, de care a pomenit şi Mântuitorul, zicând: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5, 5). De asemenea, noi suntem între fiii lui Dumnezeu prin Duhul libertăţii şi ne alipim lui Hristos ca Celui făcut ca noi şi Frate al nostru, Căruia îi dăm de bunăvoie ascultarea cea bună.
Dar Israel a fost supus sub greutatea Legii lui Moise, suportând moartea ca osândă pentru încălcarea ei. Esau a auzit: „şi fratelui tău vei sluji” (Fac. 27, 39), adică te vei supune celui asemenea după fire, dar nu de bunăvoie, căci om ca noi este Moise, neavând niciun adaos la ceea ce spunem că ţine de raţiunea omenităţii. De aceea, Stăpânul tuturor a numit pe Israel poporul lui Moise. Căci atunci când şi-au făcut un viţel în pustiu, Dumnezeu a zis către Moise: „Mergi, coboară degrabă de aici, că fărădelege a săvârşit poporul tău, pe care l-ai scos din pământul Egiptului” (Ieş. 32, 7). Iar dumnezeiescul Pavel atribuie fericitului Moise însăşi Legea scrisă, căci zice: „Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără milă, prin cuvântul a doi
197
sau trei martori” (Evr. 10, 28). Iar faptul că Israel avea să lepede jugul pus asupra lui de preaînţeleptul Moise, atunci când Hristos îl va chema la harul care vine prin credinţă, a fost mărturisit de mai înainte prin cuvintele: „va fi o vreme când vei lepăda şi vei sfărâma jugul lui de pe grumazul tău”. Fiindcă cei care au ajuns să creadă din Israel au lepădat de pe grumazul lor jugul Legii cel greu de purtat. Căci au fost chemaţi la demnitatea libertăţii prin credinţa în Hristos, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
CARTEA A IV-A A GLAFIRELOR LA FACEREA
Despre patriarhul Iacov
1. Este adevărat că „toţi cei ce voiesc să vieţuiască cucernic în Hristos vor fi prigoniţi” (2 Tim. 3,12), căci fiii nelegiuirii îi vor ataca asemenea unor fiare, socotind strălucirea celor ce obişnuiesc să vieţuiască drept o insultă adusă purtărilor lor urâte; fiindcă cele rele se dau totdeauna pe faţă prin punerea alături de cele bune şi cele vrednice de laudă fac vădită urâciunea celor josnice. Ce urmează deci de aici? Săgeţile invidiei şi focul pizmei ce se aprinde în cei biruiţi de ea sunt ca un izvor de ură şi ca un prilej de duşmănie împotriva celor ce s-au hotărât să vieţuiască aşa cum se cuvine. Dar aceştia, chiar dacă sunt războiţi şi necăjiţi de aceia, nu cad cu totul în puterea celor ce-i războiesc. Căci întâi-Stătătorul sfinţilor nu va trece cu vederea nicidecum pe cei ce se primejduiesc pentru El, ci mai degrabă îi va scoate, şi încă foarte uşor, din mâna acelora şi-i va arăta şi mai strălucitori, făcându-le sudoarea un prilej de întărire în răbdare. Va consimţi cu acest cuvânt
200
şi dumnezeiescul Pavel, scriind aşa: „credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui ca voi să fiţi încercaţi peste puterea voastră, ci odată cu încercarea (ispita) va aduce şi scăparea de ea, ca să puteţi răbda” (1 Cor. 10,13). Dar şi cei ce s-au obişnuit cu luptele şi au suportat nu fără vitejie ostenelile din prigoniri strigă în cartea Psalmilor: „încercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit, precum se lămureşte argintul. Prinsu-ne-ai pe noi în cursă: pus-ai necazuri pe spatele nostru; ridicat-ai oameni peste capetele noastre, trecut-am prin foc şi apă şi ne-ai scos la odihnă” (65, 9-11).
Auzi cum nu ocolesc să suporte cele prin care au fost încercaţi, ci se bucură mai vârtos, primindu-le ca bune şi, făcându-se cunoscuţi ca ceea ce sunt prin încercarea însăşi, se dovedesc prin pătimiri ca iubitori la culme ai lui Dumnezeu?, căci au spus că au trecut prin foc. Socotesc că, aşa cum cele aromate din tămâia cea bună îşi dovedesc mireasma prin unirea cu focul, fiindcă atunci îşi arată buna mireasmă aflată în ele, la fel şi sufletul cuvios îşi face mai vădită virtutea de multe feluri aflată în el atunci când e probat într-un fel oarecare în foc, prin încercările şi ostenelile pe care le suportă. De aceea, dumnezeiescul David cântă şi spune despre orice sfânt: „Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei” (Ps. 33, 7). Dar însuşi Cel ce dăruieşte ajutorul zice limpede: „că spre Mine a nădăjduit, şi-l voi izbăvi pe el. […] Striga-va către Mine şi-L voi auzi pe el; cu el sunt în necaz, şi-l voi scăpa pe el şi-l voi slăvi. Cu lungime de zile îl voi umple pe el, şi-i voi arăta lui mântuirea Mea” (Ps. 90,14-16). Care este deci „mântuirea” lui Dumnezeu Tatăl? Dumnezeu Cuvântul cel din El, Care S-a făcut
201
ca noi şi în chip de rob, din iconomie206 pentru noi. Aşa L-a numit Tatăl şi prin Isaia, zicând: „popoarele vor vedea dreptatea Mea, şi împăraţii slava Mea. Iar mântuirea Mea va arde ca o făclie” (62,2), fiindcă Fiul S-a făcut nouă dreptate, slavă şi mântuire de la Dumnezeu Tatăl207. Căci ne-am îndreptat în El şi am fost înălţaţi la slava de fii208. Şi cum ar mai exista sau de unde ar mai putea veni vreo îndoială că am fost şi mântuiţi, scăpând de lanţurile morţii şi ridicându-ne la nestricăciune209? Pentru că Fiul ne-a strălucit ca o făclie în întuneric şi în noapte, aducând în sufletele celor ce cred lumina dumnezeiască. De aceea a şi spus: „Eu sunt Lumina210 lumii” (Ioan 8,12).
206 în mod voit, nu prin fire şi fără voie, cum venim noi, ca oameni, la existenţă. El e „mântuirea” lui Dumnezeu. „Mântuirea” este o Persoană dumnezeiască, nu un proces impersonal. O persoană este bucuria mea, nu un lucru sau o mişcare impersonală. Cu atât mai mult Fiul lui Dumnezeu cel personal este Izvorul nesfârşit al vieţii mele fericite. El e Izvorul tuturor faptelor în care-Şi arată atenţia faţă de mine.
207 Pilda Lui de viaţă în dreptate, dar şi puterea acestei vieţi ni s-au comunicat şi nouă. Dacă trăiesc lângă un om bun, devin şi eu bun. Trăind Hristos în unire cu mine, slava Lui devine şi slava mea, cinstea Lui devine şi cinstea mea. Nu devine Hristos dreptatea mea în locul dreptăţii mele în faţa lui Dumnezeu, cum spune protestantismul.
208 Fiul lui Dumnezeu făcându-Se om, faţa oamenilor a devenit faţa fiilor lui Dumnezeu. Cinstea feţei omeneşti a lui Hristos, ca a feţei Fiului lui Dumnezeu, a devenit şi cinstea feţei fiecărui om care se uneşte cu Hristos.
209 Moartea nu e o desfiinţare totală, ci o sărăcire a existenţei noastre până aproape de vid. Ea ne ţine în lanţurile acestei mărginiri chinuitoare, care e totodată o corupere a trupului. Prin înviere, Hristos ne-a scăpat de aceste lanţuri. Viaţa noastră a căpătat o bogăţie nesfârşită atât temporal, cât şi după conţinut.
210 Eliberându-ne de moarte, lărgindu-ne viaţa la nesfârşit şi umplând-o de fericire, ne-a adus şi un sens în existenţă. Înainte de El, existenţa nu avea niciun sens: veneam la existenţă ca să murim. Ce sens era în aceasta? La învierea Lui, „toate s-au umplut de lumină”. Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om S-a arătat ca Lumina lumii.
202
Cum a spus Mântuitorul, „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate” (Matei 5, 10), fiindcă vor avea ca răsplată în ceruri pe Dumnezeul şi Mântuitorul tuturor, Care le este şi acum ajutor, şi vor vedea atunci şi taina lui Hristos211. Aceasta o poate afla cineva şi din cele ce s-au întâmplat cu fericitul Iacov. De aceea, socotesc că se cuvine să înfăţişăm cele scrise despre ele spre a fi cunoscute mai exact de cititori. Iată-le:
„Şi purta pizmă Esau asupra lui Iacov pentru binecuvântarea cu care l-a binecuvântat pe el tatăl său, şi şi-a zis Esau în cugetul său: «Să se apropie zilele dejelire a tatălui meu, ca să-l omor pe Iacov, fratele meu. Şi s-au vestit Rebecăi cuvintele lui Esau, fiul său cel mai mare. Şi, trimiţând, a chemat pe Iacov, fiul ei mai tânăr, şi i-a zis lui: «Iată, Esau, fratele tău, ameninţă să te omoare. Deci, fiule, ascultă cuvântul meu şi, sculându-te, fugi în Mesopotamia, la Laban, fratele meu, în Haran. Şi locuieşte cu dânsul un număr de zile, până ce se va întoarce mânia şi urgia fratelui tău de la tine. Şi va uita ce ai făcut lui; şi voi trimite ca să te chem de acolo, ca nu cumva într-o zi să mă lipsesc de voi amândoi” (Fac. 27,41-45).
Apoi, având un motiv bine întemeiat pentru plecarea feciorului, venind la Isaac, i-a spus: „mi-am urât viaţa pentru fetele fiilor lui Het; de va lua Iacov femeie din fetele pământului acestuia, la ce-mi mai este bună viaţa?” (Fac. 27, 46).
211 De-abia în viaţa viitoare vom pătrunde în tot conţinutul tainei lui Hristos: ce a adus El oamenilor prin întrupare, ce înseamnă întruparea pentru omenitatea Lui, ce minune a transparenţei pentru dumnezeire are în sine omenitatea.
203
Pentru ca fericitul Iacov să nu plece fără voia tatălui său şi prin aceasta să se facă pricină de supărare şi mânie bătrânului, femeia îl convinge cu dibăcie pe bătrân să-i îngăduie călătoria. Astfel, chemând Isaac pe Iacov, l-a binecuvântat şi i-a poruncit, zicându-i: „să nu-ţi iei femeie din fiicele canaaneilor, ci, sculându-te, fugi în Mesopotamia la casa lui Batuel, tatăl mamei tale, şi ia-ţi ţie de acolo femeie, din fetele lui Laban, fratele mamei tale. Şi Dumnezeul meu să te binecuvânteze şi să te crească şi să te înmulţească şi să fii întru adunări de neamuri. Şi să-ţi dea ţie binecuvântarea lui Avraam, tatăl meu, ţie şi seminţiei tale după tine, ca să moşteneşti pământul în care locuieşti tu acum, pe care Dumnezeu l-a dat lui Avraam” (Fac. 28,1-4).
2. După aflarea celor scrise în istorisire, trebuie să ne minunăm nu puţin de Rebeca şi de fericitul Iacov. Aceea se roagă pentru fiul ei bărbatului, ca celui ce-i era căpetenie. Iar acesta îşi face îndată normă din legea firii şi porunceşte fiului să renunţe la o căsătorie nedorită de mama lui, lăudându-l într-un oarecare fel pe cel născut şi crescut de el în chip binecredincios că vrea să meargă pe urmele virtuţii părinteşti. De fapt, întotdeauna vom afla pe dumnezeiescul Iacov ascultând de sfaturile celor ce l-au născut, făcând din aceasta o dovadă clară şi neîndoielnică a binecredincioşiei faţă de Dumnezeu.
Cât despre înţelesul cuprins în acestea, socotesc că trebuie să ne gândim să mergem la cel mai dinlăuntru. Acest înţeles se poate face vădit fără osteneală. Rebeca, înainte de durerile naşterii, cât încă avea în pântece perechea celor ce se vor naşte din ea, purta cu greutate lupta dintre ei şi vedea în ei muşcăturile morţii, întrucât
204
embrionii se ciocneau prin salturile lor nepotolite. Apoi, voia să afle, întrebând pe Dumnezeu şi zicând: „«Dacă aşa au să fie, pentru ce îmi este mie aceasta (sarcina)?” Şi ce răspunde Dumnezeu la acestea? “«Două popoare sunt în pântecele tău şi două popoare din pântecele tău se vor împărţi şi popor pe popor va întrece, şi cel mai mare va sluji celui mai mic” (Fac. 25, 22-23).
Deci să primim pe Esau şi pe Iacov ca tipuri a două popoare: al celui din Israel şi al celui prin credinţă. „Dar Esau, zice, era supărat pe Iacov” că l-a lipsit de drepturile de întâi-născut pe care el i le-a vândut, cedându-i cinstea sa, şi, pe lângă aceasta, aducând al doilea vânatul său, a pierdut şi binecuvântarea. De aceea, cocea gânduri sălbatice şi cugeta, din pricina pizmei, la uciderea fratelui. Aşa era, supărat şi mâniat, şi Israel cel întâi-născut pe cei veniţi la credinţă după el, adică pe poporul cel nou, din pricină că a primit de la Dumnezeu treapta întâi şi s-a ridicat în starea întâiului-născut, sau s-a umplut de binecuvântarea de Sus, îmbogăţindu-se cu harul în Hristos prin Duhul.
Dar Rebeca l-a convins pe Iacov ca, plecând de acasă, să fugă de fratele lui şi să meargă la Laban, om închinător la idoli. Şi dumnezeiescul Isaac, tatăl lui, l-a îndemnat pe Iacov să renunţe la căsătoria cu o fată din Canaan şi să dorească mai degrabă să-şi ia soţie dintre fiicele lui Laban. Adică Biserica, al cărei chip este Rebeca, a îndemnat cu înţelepciune pe noul popor, care era primejduit şi prigonit, să fugă de mânia ucigaşilor. Încuviinţează aceasta însuşi Mirele Rebecăi (Bisericii), adică Hristos, îndemnându-l să ocolească familiaritatea duhovnicească cu cei ce ardeau de mânia necredinţei şi se gândeau în
205
chip sălbatic la ucideri, iar semnul familiarităţii e căsătoria. Îl îndeamnă ca mai degrabă să-şi aleagă în locul lor pe cele din casa lui Laban, adică dintre neamuri. De fapt, aici vedem pe Sfinţii Apostoli, ce s-au făcut pârga noilor popoare în credinţă, grăbindu-se să împlinească cele poruncite lui Iacov, căci s-au despărţit de turma iudeilor care plănuia uciderea lor. Schimbând ţări şi cetăţi, se grăbeau cu înţelepciune să scape de mânia prigonitorilor, fiindcă îşi aminteau de Hristos, Care le-a poruncit şi le-a spus: „Când vă urmăresc în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă” (Matei 10, 23). Dar grăiau şi celor din sămânţa lui Israel, care se hotărau să nu asculte şi să-i defaime fără cruţare: „Vouă se cădea să vi se grăiască mai întâi cuvântul lui Dumnezeu; dar de vreme ce îl respingeţi şi nu vă socotiţi pe voi vrednici de viaţa veşnică, iată ne întoarcem către neamuri. Căci aşa ne-a poruncit nouă Domnul” (Fapte 13, 46-47).
Auzi cum Mirele Bisericii, adică Hristos, a poruncit celor ai Săi să meargă la mulţimea elinilor (păgânilor) şi să nască fii dintre ei şi să se arate părinţi ai popoarelor? De aceea şi preaînţeleptul Pavel scrie celor ce au crezut dintre neamuri prin el, zicând: „dacă aţi avea zeci de mii de învăţători (pedagogi) în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Hristos Iisus” (1 Cor. 4,15). Dar că şi Dumnezeu a fost de faţă şi a binecuvântat cu îmbelşugare popoarele venite la credinţă, o arată foarte lămurit şi dumnezeiescul Isaac, încununând cu binecuvântările de Sus pe Iacov care pleca din casa părintească212 şi zicând: „Iar Dumnezeul meu să te binecuvânteze
212 în persoana lui Iacov, Dumnezeu a binecuvântat pe Apostolii ce plecau de la evrei la neamuri, pentru a propovădui pe Hristos.
206
şi să te crească şi să te înmulţească pe tine şi să fii spre adunarea popoarelor. Şi să-ţi dea ţie binecuvântarea lui Avraam, părintele meu213″ (Fac. 28, 3-4).
De fapt, cei în Hristos s-au înmulţit, au crescut foarte şi au ajuns o mulţime şi o adunare de neamuri şi s-au făcut împreună-moştenitori cu sfinţii părinţi (ai neamului Israel, n.ed.. Căci vor şedea la masă împreună cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor, după cuvântul Mântuitorului (cf. Matei 8,11). Şi am fost iarăşi binecuvântaţi de El, căci a zis despre noi: „Părinte Sfinte, păzeşte-i pe ei întru adevărul Tău214″ (Ioan 17,11).
Iar dacă Rebeca se înţelege şi ca mama lui Esau, nu se vătămă întru nimic ceea ce se cuvine să se înţeleagă. Căci am priceput că Esau este chip al celor din Israel, iar pe Rebeca am dat-o ca chip al Bisericii. Dar şi cei din Israel s-au făcut fii ai Bisericii prin credinţa în Hristos, nemaitrebuind să fie priviţi ca acel popor vechi de odinioară, ci transformaţi într-un popor nou, unit cu cei dintre neamuri. „Deci, de este cineva în Hristos, e zidire (făptură) nouă” (2 Cor. 5, 17), fiindcă, după Scripturi, El a zidit pe cele două popoare într-un om nou, făcând pace şi împăcându-i pe amândoi cu Tatăl într-un singur Duh215.
213 Lui Iacov sau Apostolilor se dă binecuvântarea lui Avraam: de a fi părinţi ai neamurilor în credinţă, ca acestea să se unească în Hristos prin ei.
214 Adevărul este Persoana lui Hristos. El este Adevărul Tatălui, căci e născut din Tatăl şi o Persoană dumnezeiască nu este fără Celelalte. „Păzeşte-i, deci, în Hristosul Tău!”, căci El, ca Persoană divino-umană supremă, este Adevărul şi Viaţa, sau este Adevărul, întrucât este Viaţa.
215 Propriu-zis, nu se mai poate vorbi de neamuri opuse în Hristos, ci de oameni noi, uniţi în aceeaşi credinţă. Credinţa în Hristos i-a ridicat pe toţi la adevărata omenitate în Duhul Sfânt, făcându-i să se simtă fii ai Tatălui şi deci fraţi între ei.
207
Fiindcă a surpat „peretele din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei” (Efes. 2,14-15).
3. Pregătit deci de drum prin binecuvântările tatălui, Iacov a pornit spre călătoria a cărei ţintă i se dezvăluise. Iar cele ce s-au întâmplat după aceea le vom cunoaşte din Sfintele Scripturi. Ele sunt aşa: „Şi a ieşit Iacov de la fântâna jurământului şi a pornit spre Haran. Şi a aflat un loc şi a dormit acolo, căci apusese soarele; şi a luat din pietrele locului şi şi-a pus căpătâi şi a dormit în locul acela şi a văzut un vis. Şi, iată, o scară rezemată (întărită) pe pământ, al cărei capăt ajungea la cer, şi îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea. Iar Domnul se rezema pe ea şi a zis: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac, nu te teme: pământul pe care tu dormi îl voi da ţie şi seminţiei tale. Şi va fi sămânţa ta ca nisipul mării şi se va lăţi spre mare şi spre miazăzi şi spre miazănoapte şi spre răsărit. Şi se vor binecuvânta întru tine toate seminţiile pământului şi întru sămânţa ta. Şi iată Eu sunt cu tine, păzindu-te în toată calea ta oriunde vei merge, şi te voi întoarce în pământul acesta, pentru că nu te voi părăsi până ce voi face toate câte am grăit ţie. Şi s-a deşteptat Iacov din somnul lui şi a zis: «Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut. Şi s-a înspăimântat şi a zis: «Cât de înfricoşător este locul acesta! Nu este acesta altceva, fără numai casa lui Dumnezeu şi aceasta este poarta cerului. Şi s-a sculat Iacov dimineaţa şi a luat piatra pe care o pusese la căpătâiul său, şi a pus-o stâlp şi a turnat untdelemn
208
pe vârful ei. Şi a chemat numele locului acela «Casa lui Dumnezeu” (Fac. 28,10-18).
Noi spunem că numele cetăţii (Haran) este „fântâna jurământului”, căci aşa s-a scris despre el: „Şi în aceeaşi zi, venind slugile lui Isaac, i-au vestit despre fântâna pe care au săpat-o, zicându-i: «N-am aflat apă. Şi au numit-o jurământ; pentru aceea, au chemat numele cetăţii aceleia fântâna jurământului până în ziua de astăzi” (Fac. 26, 32-33). Iar dacă ar voi cineva să ştie pentru ce s-a chemat „fântâna jurământului”, i-am spune aceasta: acolo au pus jurământ lui Isaac căpeteniile gherariţilor, Abimelec şi cei dimpreună cu el.
Deci a plecat dumnezeiescul Iacov din casa părintească şi din cetate şi s-a despărţit de neamul său şi, din această pricină, a început să sufere cumplit, căci a înţeles, cum e firesc, că va fi călător şi străin şi va locui între cei din alte ţări. Ba va fi poate şi sub stăpânirea altora şi va primi jugul neobişnuit al robiei, fiindcă uneori şi cei de mare nobleţe trebuie să se supună celor care sunt stăpâni. Dar Dumnezeu, Care „cunoaşte inima şi rărunchii” (Ps. 10, 7) şi nu lasă sufletul celui drept să fie copleşit de aşa de amare ocări, îi vine îndată în ajutor. De aceea, a arătat că o mulţime de îngeri, umblând în sus şi în jos, va izbăvi cu uşurinţă pe cei predaţi lui Dumnezeu. Aceasta socotesc că s-a arătat prin vis şi altceva nimic, deoarece scara se vedea ridicată în sus în mod sensibil. Ea era semnul coborârii şi urcării, măcar că era înfăţişată într-un chip îngroşat.
însă a auzit şi glasul Aceluia care zicea şi poruncea îngerilor că El însuşi va fi vârful binecuvântării date lui de tatăl lui: „Căci seminţia ta se va lăţi spre răsărit şi apus,
209
spre miazănoapte şi miazăzi” (Fac. 28, 14), şi i-a mai spus că va avea alături în tot locul pe Cel ce-l apără şi-l izbăveşte216.
Şi, trezindu-se, nu puţin s-a minunat dumnezeiescul Iacov. De aceea, a şi zis: „Domnul este în locul acesta, iar eu n-am ştiut”. Dar cum nu s-ar cuveni să ştim cea voit să arate prin aceasta? La cei din vechime vom afla o idee foarte vagă despre Dumnezeu, căci socoteau că Dumnezeu a părăsit tot pământul şi a rămas numai în acela în care au fost chemaţi de El cei ce s-au mutat de la casa lor şi au plecat din ţara caldeilor. De vreme ce închinătorii la idoli, bolind de rătăcirea politeistă, încredinţau fiecărui demon217 o ţară (regiune) proprie şi pe demonii închinaţi
216 Dumnezeu e capătul, ţinta, vârful tuturor darurilor făgăduite şi al binecuvântării date de El cuiva. La El ajunge orice urcuş duhovnicesc, care nu este o scară fără capăt. în Dumnezeu sunt toate. La acest vârf nemărginit va urca omul însuşi, dar şi prin urmaşii lui. Dumnezeu se reazemă pe scara ce urcă spre El, întrucât priveşte spre noi. Din alt punct de vedere, scara se reazemă pe El, căci pe altceva nu s-ar putea rezema. Ea n-ar avea un capăt spre care să tindem; s-ar scufunda în gol, cu îngeri cu tot, cu noi cu tot. Scara, rezemându-se pe Dumnezeu, în urcuşul nostru noi ne rezemăm pe EL Apoi, scara nu este numai voinţa şi efortul nostru de a urca, ci şi harul Lui, energiile Lui necreate, lucrarea Lui în lume. În visul lui Iacov se exprimă transcendenţa lui Dumnezeu faţă de lume, dar şi comunicarea Lui cu lumea, însă aşa cum se făcea în Legea veche: prin îngeri, nu prin Fiul lui Dumnezeu făcut om.
217 Părinţii socoteau demoni pe zeii religiilor păgâne, panteiste. Ei continuau în aceasta gândirea filosofiei eline, dar nu dădeau demonilor înţelesul de adversari ai lui Dumnezeu, ci de simple personificări ale forţelor naturii. De fapt, în credinţa creştină, o natură care nu e locaş al lui Dumnezeu nu poate fi decât mediu de lucrare a demonilor. De aceea Biserica, atunci când sfinţeşte natura, face aceasta prin rugăciuni în care cere lui Dumnezeu să alunge din ea lucrarea duhurilor rele. O natură neutră nu există, cum socotea chiar N. Berdiaev (Esprit et liberte), care vedea în această pretinsă neutralizare a naturii de Creştinism condiţia care a făcut posibilă ştiinţa. Astăzi, chiar reprezentanţii cei mai iluştri ai ştiinţei văd că, în înţelegerea naturii, ştiinţa nu se poate dispensa de o colaborare cu credinţa. În studiul modern al istoriei religiilor ar trebui să se ţină seama de această opinie a Părinţilor cu privire la religiile panteiste.
210
îi declarau ca un fel de tirani şi, făcând aşa, nu socoteau că trebuie cinstiţi toţi pretutindeni, fericiţii patriarhi, eliberaţi de curând de obiceiurile închinării la idoli şi de rătăcirea politeistă, socoteau şi ei că Dumnezeu cel prin fire şi adevărat, Căruia ajunseseră la convingerea că trebuie să se închine, nu este prezent în tot pământul şi în tot locul ca să-i ajute, cugetând despre El lucruri foarte nepotrivite (înjositoare).
Deci fericitul Iacov e învăţat să se îmbogăţească cu credinţa ca rod al călătoriei lui, fiindcă află că Dumnezeu este în tot locul şi în toată ţara (regiunea), că El locuieşte în cer, dar Se îngrijeşte de tot pământul şi umple lumea şi toate sunt sub stăpânirea Sa, până şi duhurile din cer, cărora le porunceşte să umble în sus şi în jos şi îl au drept Cap şi Stăpânitor. De aceea s-a minunat, zicând: „Domnul este în locul acesta, iar eu n-am ştiut”. Socotind că piatra a fost pricina acestui vis, a cinstit-o cu cele ce i se cuveneau ungând-o cu untdelemn, a numit-o „casa lui Dumnezeu” şi „poarta cerului” şi a făcut-o stâlp.
4. Acestea le-am spus în forma unor povestiri mai îngroşate, dar cele ce ni se par mai înalte în istorisire trebuie subţiate. Trecând deci la contemplaţia duhovnicească a conţinutului, spun iarăşi că, fugind de mânia
211
iudeilor ucigaşi, poporul cel nou prin credinţă, înţeles prin Apostoli ca în pârga lui, s-a grăbit foarte mult să scape de ei şi să-i ocolească. Trecând ca dintr-o cetate în altă cetate, şi-a căutat ca soţie din cetele neamurilor şi dorea foarte mult a le uni cu sine printr-o comuniune spirituală în Duh, aşa cum şi Iacov se grăbea spre fiicele lui Laban, fiindcă Iacov se temea de Esau care uneltea în chip sălbatic uciderea sa. Dar poporul cel nou prin credinţă odihnindu-se în Hristos, Care este „piatră […] aleasă în capul unghiului, cinstită” (Is. 28, 16) — fiindcă aceasta socotesc că înseamnă a dormi pe piatră —, a învăţat că nu va fi singur, ci va avea ca ajutători şi însoţitori pe Sfinţii îngeri, care aleargă în sus şi în jos. Căci a spus Hristos: „Amin, amin, zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu urcându-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (Ioan 1, 51).
Aceasta socotesc că este scara: mişcarea în sus şi în jos a duhurilor sfinte, „trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitori ai mântuirii (împărăţiei)218″ (Evr. 1,14).
218 întruparea lui Hristos a făcut deplin folositoare mişcarea de coborâre şi ridicare a îngerilor peste oamenii care vor moşteni împărăţia. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a coborât împreună cu îngerii făcându-Se om, dar S-a şi înălţat ca atare, înălţându-ne şi pe noi, cum nu s-ar coborî şi nu s-ar înălţa îngerii şi cu oamenii care urcă în Hristos la cer? Dar de ce ar mai coborî şi urca şi îngerii, odată ce a coborât şi S-a înălţat Hristos? Pentru că Fiul lui Dumnezeu nu lucrează izolat. Dacă vrea să-i facă pe oameni fraţi, de ce nu i-ar face şi pe îngeri bucuroşi să se apropie de oameni şi să conlucreze cu ei? Formaţiunile neoprotestante suferă de individualism, nu cunosc bucuria pe care o dă iubirea. Hristos ar putea face singur totul pentru noi, dar El Se bucură să ne vadă pe toţi iubindu-ne şi ajutându-ne. Fiecare câştigă nu numai întrucât este ajutat, ci şi întrucât ajută pe ceilalţi. În orice caz, Fiul lui Dumnezeu făcut om atrage pe îngeri spre Sine, pentru a-L sluji şi a sluji oamenilor cu care Se uneşte. Venind peste Hristos, ei se şi coboară, dar se şi înalţă.
212
Iar pe scară se rezema Hristos, duhurile sfinte ajungând până la El şi avându-L pe El ca Stăpân, deci nefiind ca ele, ci Dumnezeu şi Domnul. Căci a spus şi David fiecărui om care s-a hotărât să se încreadă în ajutorul Celui Preaînalt: „îngerilor Săi va porunci pentru tine, ca să te păzească în toate căile tale. Pe mâini te vor înălţa, ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău. Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur” (Ps. 90,11-14).
De fapt, am călcat peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, dându-ne Hristos puterea pentru aceasta. Dar cei în Hristos s-au făcut vrednici şi de vederea lui Dumnezeu, îndrăznind să creadă că El va fi cu ei pretutindeni, îi va ajuta, îi va izbăvi şi-i va face roditori, căci zice: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Este oricui vădit că fericiţii Ucenici s-au şi îmbogăţit şi s-au făcut părinţi a nenumărate neamuri, prin naşterea lor duhovnicească în credinţa cea întru Hristos. Pentru că Pavel spune lămurit celor ce au crezut prin el: „de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Hristos Iisus” (1 Cor. 4, 15). Astfel, seminţia lor s-a făcut nenumărată ca nisipul, s-a întins la răsărit şi la apus, la dreapta şi la stânga, adică la miazăzi şi la miazănoapte.
Dar şi piatra a fost cinstită ca un chip al lui Hristos, înălţată ca stâlp şi unsă cu untdelemn, fiindcă Emanuel a fost uns de Dumnezeu Tatăl „cu untdelemnul veseliei mai mult decât părtaşii Lui” (Ps. 44, 9) căci S-a sculat şi din
213
morţi, măcar că a pogorât de bunăvoie în moarte. Aceasta socotesc că înseamnă înălţarea pietrei ca stâlp. Domnul nostru Iisus Hristos e predicat şi de Sfinţii Apostoli ca uns de Tatăl în Sfântul Duh şi ca înviat din morţi, prin Care şi cu Care fie slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Iarăşi despre patriarhul Iacov
1. Cine s-ar putea îndoi că a dori după cuvintele dumnezeieşti şi a înseta cât mai mult să învăţăm din ele ceea ce este de folos e lucrul cel mai bun şi încununat de Dumnezeu cu cele mai înalte aprobări? Dar conţinutul vrednic de cea mai mare preţuire al acestor cuvinte şi care ne duce la sfârşitul de trebuinţă ni l-a făcut cunoscut însuşi Mântuitorul, zicând: „Asemenea este împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune. Şi, aflând el un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat” (Matei 13,45-46).
Deci, ne e de trebuinţă să căutăm mai întâi mărgăritare bune. Făcând aşa, vom afla Mărgăritarul cel Unul şi de mare preţ, adică pe Hristos. Şi care sunt mărgăritarele cele bune, a căror câştigare, căutând-o, ne face să găsim pe Cel Unul, o spun sfinţii, despre Care s-a spus prin glasul Prorocilor că: „Pietre sfinte se tăvălesc pe pământ” (Zah. 9,16). Deci trebuie cercetate foarte mult fiecare din cele spuse şi făcute de cei din vechime, căci în ele vom vedea taina adâncă a dreptei credinţe, adică pe Hristos, schiţat clar şi cu meşteşug ca în nişte chipuri. Pe lângă aceasta, vom afla şi iconomia cu privire la El schiţată
214
prin unele trăsături mai puţin clare, dar arătată totuşi într-un mod nu cu totul întunecat219. Acum vom cerceta cele referitoare la dumnezeiescul Iacov în ce mod a vieţuit -, şi, zburând ca nişte albine prin frumoasele flori ale istorisirii despre el şi adunând din fiecare ceea ce e de folos pentru clarificarea înţelesului, vom afla arătat în el chipul întregii iconomii evanghelice. Iar dacă nu vor fi supuse tâlcuirii duhovniceşti toate cele scrise, să nu se supere nimeni, gândindu-se că unele din ele sunt proprii într-un mod oarecare istorisirii, iar altele au în ele înţelesuri mai înalte şi pot fi folosite spre lămurirea tainei.
2. Deci, s-a scris iarăşi: „Şi, ridicându-se Iacov în picioare, s-a dus în ţara de la răsărit, la Laban, fiul lui Batuel sirul, fratele Rebecăi, mama lui Iacov şi a lui Esau. Şi, privind, a văzut o fântână în câmp şi erau acolo trei turme de oi odihnindu-se lângă ea, că din fântâna aceea se adăpau turmele şi era o piatră mare pe gura fântânii. Şi se adunau acolo toate turmele şi prăvăleau (păstorii) piatra de pe gura fântânii şi adăpau oile; şi iarăşi aşezau piatra pe gura fântânii, la locul ei. Şi a zis Iacov către
219 Hristos se poate vedea schiţat cu destulă claritate în chipurile unor persoane din Vechiul Testament. Însă, în faptele lor, nu se poate vedea tot aşa de clar opera Lui mântuitoare sau iconomia Lui. Istoria creaţiei nu e îndreptată numai în general spre veşnicia noastră în Dumnezeu şi nu e numai condusă în general spre această veşnicie prin năzuinţa noastră spre desăvârşire, ci are imprimată în ea, ca într-un şir de chipuri mereu mai clare, modul cum înaintăm spre veşnicie prin Hristos, ca Dumnezeu coborât la noi, şi prin faptele Lui mântuitoare: pornirea spre jertfă şi aspiraţia spre viaţa viitoare în Dumnezeu de la capătul scării istoriei. Istoria nu este o desfăşurare întâmplătoare de fapte, ci are imprimată în ea planul de mântuire în Hristos.
215
dânşii: «Fraţilor, de unde sunteţi?. Iar ei au zis: « Din Haran suntem. Iar el le-a zis lor: «Ştiţi pe Laban, fiul lui Nahor? Iar ei au zis: «Ştim. Şi a zis lor: «Este sănătos? Iar ei au zis:«E sănătos; şi, iată, Rahila, fata lui, venea cu oile. Şi le-a zis Iacov: «Mai este mult din zi, încă nu este timpul de a aduna turmele. Adăpaţi oile şi, plecând, le paşteţi. Iar ei au zis: «Nu vom putea, până nu se vor aduna toţi păstorii şi vom rostogoli piatra de pe gura fântânii, ca să adăpăm oile. Încă vorbind el cu ei, a sosit Rahila, fiica lui Laban, cu oile tatălui său, căci ea păştea oile tatălui ei. Şi Iacov, când a văzut pe Rahila, fiica lui Laban, fratele mamei lui, s-a apropiat şi a rostogolit piatra de pe gura fântânii şi a adăpat oile lui Laban, fratele mamei lui. Şi a sărutat Iacov pe Rahila şi, grăindu-i cu glasul lui, a plâns şi i-a spus Rahilei că tatăl ei este frate cu mama lui, Rebeca, şi că el este fiul ei. Iar ea, alergând, a vestit tatălui ei toate cuvintele acestea. Şi, după ce a auzit Laban de numele lui Iacov, fiul surorii sale, a alergat în întâmpinarea lui şi, îmbrăţişându-l, l-a sărutat şi l-a dus în casa sa. Şi el a povestit lui Laban toate cuvintele acestea. Şi i-a zis Laban: «Din oasele mele şi din carnea mea eşti tu” (Fac. 29,1-14).
După vederea minunată a lui Dumnezeu şi după descoperirea aceea în care a văzut o scară înălţându-se la cer, pe Domnul rezemat pe ea, pe îngeri umblând în sus şi în jos pe ea şi a auzit lămurit că Dumnezeu va fi cu el şi va răspândi sămânţa lui într-o mulţime nemăsurată de popoare -, după ridicarea pietrei ca chip al lui Hristos, umplându-se de îndrăzneală şi având nădejdea în cele viitoare rezemată pe Dumnezeu, porneşte spre ţinta călătoriei şi ajunge în pământul aşezat la răsărit. Şi se face cunoscut îndată multor păstori, ca unul ce este şi el dintre cei foarte pricepuţi în păstorie. Deprinderea
216
în ocupaţie şi-o face vădită, zicând: „«Mai este mult din zi, încă nu este timpul de a aduna turmele. Adăpaţi oile şi, plecând, le paşteţi”. Se face cunoscut şi fiicei lui Laban, dându-i un prim semn şi o pârgă a bunei lui vieţuiri, însuşindu-şi grija de a adăpa oile păscute de ea. Căci înţelegea, fiind crescut în cele mai bune purtări, că ar fi fost cu totul urât ca Rahila, care era fecioară şi în aşteptarea nunţii, să aştepte adunarea păstorilor care, mişcând piatra, să-i adape oile, cedând altora acest serviciu din pricina slăbiciunii ei şi a ruşinii cuvenite fecioarei. De altfel, şi o lege naturală a iubirii îl îndemna să se arate de folos celor de un sânge şi apropiaţi. A adăpat deci oile Rahilei, rostogolind singur piatra de pe fântână.
Trebuie să ne amintim că şi dumnezeiescul Moise, fugind din Egipt, ajunge în ţara Madian şi acolo, întâlnindu-se cu păstori şi văzând pe fiicele lui Raguel alungate de ei, s-a făcut cunoscut prin acelaşi ajutor dat lor, căci s-a scris despre el: „A fugit Moise de la faţa lui Faraon şi s-a sălăşluit în ţara Madian. Şi, după ce a venit în pământul Madian, s-a oprit lângă o fântână. Iar preotul din Madian avea şapte fete care păşteau oile tatălui lor. Şi, venind, au scos apă până au umplut jgheaburile, ca să adape oile lui Ietro, tatăl lor. Dar, venind păstorii, le-au alungat. Ridicându-se, Moise le-a apărat, a scos apă şi a adăpat oile lor. Şi ele au venit la Raguel, tatăl lor. Iar acesta le-a zis: «De ce v-aţi grăbit să veniţi azi? Iar ele au zis: «Un om egiptean ne-a apărat de păstori şi ne-a scos apă şi a adăpat oile. Iar el a zis fiicelor lui: «Unde este acela? De ce l-aţi părăsit pe el aşa? Chemaţi-l ca să mănânce pâine. Şi s-a aşezat Moise la omul acela” (Ieş. 2,15-21).
Pricepi cum înţelesurile sunt în oarecare mod asemănătoare, cele arătate prin ele fiind foarte înrudite?
217
Dumnezeiescul Moise, îndepărtând pe ceilalţi păstori, a scos apă şi a adăpat turmele. În mod asemănător, Iacov, deşi nu puteau face aceasta mulţi fără sudoare, a rostogolit singur piatra şi a adăpat singur oile. Şi aşa cum Moise s-a aşezat în casa unui bărbat închinător la idoli, aşa a făcut şi dumnezeiescul Iacov, fiindcă Laban era închinător şi slujitor al idolilor. Pentru că în Iacov se vede chipul (faţa) popoarelor ce vor ajunge la credinţă, să arătăm înţelesurile cele mai dinlăuntru şi mai ascunse ale acestui fapt, lărgind şi subţiind grosimea istorisirii.
3. Deci poporul nou creat, după cuvântul Psalmistului, socotesc că nu e altul decât cel nou în Hristos, adică cel ridicat prin credinţă la slava de întâi-născut, fiind dat la o parte şi pierdut cel dintâi, adică Israel. Astfel, cel ce era cap a ajuns coadă, adică cel ce era în frunte şi recunoscut ca întâiul ajunge să răspundă chemării în urma celorlalţi, fiindcă s-a aşezat la sfârşit şi merge după neamuri. Deci poporul în Hristos prin credinţă ţine călcâiul (celui întâi-născut) şi este socotit în treapta dumnezeiescului Iacov. Iar ca pârgă a acestui neam poate fi înţeleasă ceata Sfinţilor Apostoli, care, deşi au fost din sângele şi neamul lui Israel, pentru că s-au îmbogăţit cu credinţa în Hristos şi şi-au pus pe cap harul Sfântului Duh ca pe o coroană220, s-au luptat cu cei de un neam. De aceea, au părăsit pe cei ce îi ucideau şi-i prigoneau sălbatic, ba s-au despărţit şi de casa părintească şi de pământul în care trăiseră, adică de Ierusalim sau de ţara iudeilor, şi s-au
220 Se vede că încă din vremea Sfântului Chiril se obişnuia ca sfinţii să poarte în icoanele lor aureolă, ca o cunună a harului.
218
dus în cel al neamurilor, având ca apărător şi ajutător în toate cele bune pe Hristos şi, ca însoţitori, pe îngeri. Ei se sprijineau pe nădejdile de Sus şi aşteptau să fie părinţi „ai multor neamuri” (Fac. 17,4), ca unii a căror sămânţă se va întinde spre răsărit şi apus, spre miazănoapte şi miazăzi, înţelegând prin aceasta pe cei renăscuţi prin credinţă în Duh şi îndreptaţi în Hristos. Acestora le-a şi spus, zicând: „ Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată. Voi, care odinioară nu eraţi popor, acum sunteţi popor al lui Dumnezeu” în Hristos221 (1 Petru 2,9-10). Şi cine s-ar putea îndoi că cei ce au fost rânduiţi să-i înveţe sunt numiţi de dumnezeiasca Scriptură părinţi ai popoarelor?
Deci se despart de ţara iudeilor şi, părăsind poporul îngâmfat şi defăimător, s-au îndreptat spre neamuri, potrivit poruncii Mântuitorului nostru (cf. Matei 28, 19), dar arătă îndată că sunt păstori duhovniceşti şi pricepuţi în educaţia cea după Dumnezeu, nesuportând să se ocupe cu ceea ce ar fi fost în interesul lor. Căci aduc îndată cuvântul învăţăturii lui Hristos şi îndeamnă să se lucreze ceea ce este spre folos prin fire. Este ceea ce a făcut şi dumnezeiescul Iacov, arătându-le limpede păstorilor din Haran că şi el este păstor, fiindcă le spune: „«Mai este mult din zi, încă nu este timpul de a aduna turmele. Adăpaţi oile şi, plecând, le paşteţi”.
221 Creştinismul a creat conştiinţa unităţii între popoarele care L-au primit pe Hristos. Cei ce cred în El sunt un popor spiritual, se simt una în El, luptă pentru o cauză comună, urmăresc formarea unui chip de om unitar. Sunt un singur popor, pentru că fac parte dintr-o singură Biserică.
219
Auzi cum le-a poruncit păstorilor să pască oile? Preaînţeleptul Ucenic a poruncit preoţilor poporului sau episcopilor să facă la fel: „Pe preoţii cei dintre voi, zice, îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş la slava ce va avea să se descopere: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în grija voastră!” (1 Petru 5,1-2).
Trecând prin ţări şi cetăţi, ei au poruncit altor zeci de mii de păstori să păstorească popoarele şi să poarte grijă de oile cuvântătoare, să le pască la păşune bună şi în locuri grase şi să le conducă în pajiştea înflorită a Scripturii de Dumnezeu insuflate, căci cuvântul lui Dumnezeu este o hrană sufletească îndestulătoare pentru viaţă222. Să se spună deci păstorilor duhovniceşti: îngrijeşte-te de câmp înverzit şi de pajişte înflorită şi adună fân uscat, dacă vrei să ai oi spre îmbrăcăminte! Dar s-au făcut cunoscuţi şi altfel dumnezeieştii Ucenici la neamuri, căci s-au arătat păstorilor acelora, adică înţelepţilor şi învăţaţilor învăţători, ducându-le ascultătorilor cea mai adevărată învăţătură. Iar că ei erau cu mult mai tari şi mai buni în învăţătură decât aceia, o poate cunoaşte cineva gândind şi la aceasta. Piatra aşezată pe fântână era atât de grea, încât numai adunarea unei mulţimi de păstori o putea înlătura, dar Iacov a făcut lucrul acesta singur. Să spunem acum, pe cât se poate, ce înseamnă fântâna şi ce înseamnă piatra. Prin aceasta vom afla şi care este deosebirea în tărie a păstorilor şi superioritatea în cunoştinţă a Ucenicilor Mântuitorului.
222 în acele vremuri, presbiterii (preoţii) primeau ca îndatorire principală propovăduirea cuvântului dumnezeiesc prin explicarea Sfintei Scripturi. E de reţinut aceasta, ca un sfat pentru preoţii de astăzi.
220
4. Este obiceiul Scripturii să asemene cunoştinţa de Dumnezeu cu apa. Că această cunoştinţă este de viaţă făcătoare a mărturisit Mântuitorul însuşi, zicând către Tatăl cel din ceruri: „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Dar, odată, a spus şi femeii celei din Samaria: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4,10). Socotesc că a numit apă de viaţă făcătoare cuvântul şi învăţătura Sa. Dar a mai zis Stăpânul: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea223″ (Ioan 7, 37). Dar şi prin cuvântul prorocului îi ceartă pe unii care, după primirea învăţăturii prin Lege, s-au îndreptat fără pricepere spre alţi învăţători şi s-au aplecat spre învăţăturile şi poruncile oamenilor, căci a zis: „S-a mirat cerul de aceasta şi s-a cutremurat foarte, zice Domnul. Că două lucruri rele a făcut poporul Meu: M-a părăsit pe Mine, izvorul apei vii, şi şi-au săpat fântâni surpate, care nu vor putea ţine apă” (Ier. 2,12-13).
Aşadar, cuvântul dumnezeiesc este apă de viaţă făcătoare. Dar e aşezat la mare adâncime şi socotesc că
223 Apa este factorul principal care susţine viaţa organismului. Cunoştinţa lui Dumnezeu ca Biserică iubitoare prin Sine, în calitate de Treime, este puterea care întreţine în noi viaţa spirituală, dând un sens existenţei noastre şi asigurarea că şi noi vom vieţui veşnic în iubirea lui Dumnezeu. Dacă persoana semenului care mă iubeşte e viaţa mea, infinit mai mult este aceasta Dumnezeu, Care şi-a arătat iubirea şi nemurirea dată umanului în Persoana iubitoare a lui Hristos. Chiar vorbindu-ţi cineva, îţi dă viaţă prin atenţia arătată, deci cu atât mai mult Fiul lui Dumnezeu întrupat, prin cuvântul pe care a binevoit să-l însuşească şi să ni-l adreseze fără sfârşit.
221
nu-l poate afla cineva fără sudoare224. Căci nu le stă de-a gata la dispoziţie celor ce voiesc să aleagă cele simple, fiindcă neclaritatea ce-l înconjoară ne împovărează ca o piatră grea şi anevoie de purtat, copleşind slăbiciunea înţelegerii noastre. Şi li se cere osteneală şi sudoare multă celor ce pasc oile spirituale, pentru a înlătura neclaritatea din cuvinte şi a scoate ca dintr-un adânc la înălţime şi la arătare înţelesul lor şi a-l face clar cititorilor spre folos îndestulător vieţii.
Dar păstorii elinilor (păgânilor), adică înţelepţii şi învăţaţii lor, alergând în jurul mulţimii dogmelor despre Dumnezeu, resping adevărul acestora. Căci cugetă cele ce nu sunt drepte despre El, mărturisind natura lui Dumnezeu, dar atribuind celor ce voiesc slava Dumnezeirii225.
Dar e suficient unul singur dintre păstorii în Hristos, ca să mişte piatra de pe fântână, deşi este foarte greu de înlăturat. El înlătură acoperământul şi neclaritatea părerilor despre Dumnezeu, făcând limpede adevărul neamurilor şi neîntârziind să vădească pe Dumnezeu cel Unul prin fire şi adevărat. De fapt fericitul Pavel,
224 Dacă persoana e adâncă prin indefinitul ei, cuvântul despre ea este şi el adânc şi inepuizabil. Deci cu atât mai mult este aşa cuvântul despre Dumnezeu. Niciodată nu terminăm a spune ceva despre El, cum nici El, ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu termină, sau fiecare cuvânt al Lui şi despre El are o adâncime şi o bogăţie de înţelesuri inepuizabile. De aceea, unii oameni refuză cuvântul despre Dumnezeu sau al lui Dumnezeu, voind să rămână cu cel despre cele materiale, pentru că le dă satisfacţia orgolioasă a părutei înţelegeri depline, a ştiinţei totale. Dar indefinitul cuvântului despre Dumnezeu e totodată o pricină a caracterului lui nelămurit, neclar.
225 Fac dumnezei pe cele care nu sunt de fapt: forţele naturii. Această trăsătură e proprie oricărei religii sau filosofii panteiste.
222
sosind în Atena, le-a înfăţişat învăţaţilor de acolo apa vie, zicând: „Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. Căci, străbătând cetatea şi văzând templele voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: «Dumnezeului necunoscut. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, îl cinstiţi, pe Acesta îl vestesc vouă” (Fapte 17, 22-23).
Vedeţi cum, deşi erau conducători de popoare şi păstori şi învăţători ai lor, de-abia mişcă puţin piatra de pe fântână, din cauză că, socotind că sunt binecredincioşi pentru că aveau teamă de dumnezeire, erau foarte abătuţi de la adevăr? Fiindcă ei, zidind un altar, i-au lipit inscripţia: „Dumnezeului necunoscut”, adică necunoscutului demon, dar socoteau că au ales opinia cea mai bună despre Dumnezeu. însă dumnezeiescul Pavel le interpretează cum se cuvine inscripţia, şi în mod priceput îi conduce spre ceea ce le e de folos, spunând că Dumnezeu cel necunoscut de ei este Hristos: „Căci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, îl cinstiţi, pe Acesta îl vestesc vouă” (Fapte 17, 23). Priveşte cum a descoperit fântâna, răsturnând piatra, şi le-a arătat cunoştinţa de viaţă făcătoare.
Deci deosebită (felurită) e ascuţimea înţelegerii păstorilor. Unii, măcar că erau foarte mulţi, au rămas departe de adevărata opinie despre Dumnezeu şi, biruiţi de neclaritatea dogmelor, erau conduşi spre ceea ce li se părea lor, dar Iacov, deşi era singur, a înfăţişat adevărul. Căci a rostogolit singur piatra şi a adăpat oile Rahilei, şi a socotit pe fecioara vrednică de iubit. „Căci a sărutat, zice, pe Rahila” (Fac. 29,11), şi a fost recunoscut îndată de Laban, care l-a şi făcut casnic, l-a învrednicit de iubire şi de îmbrăţişare pe fiul surorii lui şi l-a socotit între rudenii, căci a zis: „din oasele şi din trupul meu eşti tu” (Fac. 29,14).
223
Rahila se tălmăceşte „oaia lui Dumnezeu”, deci ai putea-o socoti, pe drept cuvânt, chipul Bisericii dintre neamuri. Căci aceasta e oaia lui Hristos, unită cu turmele mai vechi şi adusă în staulul Mântuitorului. De aceea a şi spus: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu, şi va fi o turmă şi un păstor226″ (Ioan 10, 16). Însă şi dumnezeieştii Ucenici au păstorit Biserica lui Hristos, sau oile raţionale ce-I aparţin, şi s-au făcut şi iubitori ai ei şi conducători ai miresei, înfăţişând-o lui Dumnezeu fecioară curată, „fără pată sau zbârcitură, sau altceva din acestea”, ci mai degrabă sfântă şi neîntinată (Efes. 5, 27).
5. Dar din cuvintele lui Laban vom înţelege şi că cei din Israel au avut începutul neamului şi primele odrăsliri ale rădăcinii dintre neamuri. Căci un bărbat închinător la idoli l-a îmbrăţişat pe Iacov şi, când a spus că el e din acelaşi sânge, adică din Rebeca, l-a numit trup şi os al său. Dar şi dumnezeiescul Avraam a fost chemat, fiind netăiat împrejur, şi a fost crescut în obiceiurile şi legile păgâneşti (elineşti) ale caldeilor şi a luat tăierea împrejur ca semn şi pecete a credinţei din starea netăierii împrejur227.
226 Mântuitorul foloseşte, de preferinţă, pentru cei ce cred în El imaginea de oi şi pentru Sine, cea de Păstor. Oile sunt blânde, se ţin laolaltă şi sunt uşor de păstorit. Ele dau rod bogat din păstorirea lor: lână, lapte, carne, şi păstorul lor nu trebuie să se folosească de asprime în grija de ele. Relaţia dintre el şi ele e dominată de blândeţe.
227 Nu tăierea împrejur l-a adus pe Avraam la credinţă, ci netăierea împrejur, întrucât netăierea împrejur este un rod al credinţei din starea dinainte de tăierea împrejur; credinţa nu este un rod al tăierii împrejur. Netăierea împrejur este numai răsplata văzută a credinţei care n-a venit din ea. Ceea ce se petrece în suflet e cauza a ceea ce se petrece în trup, nu invers. Prin urmare, a existat o tăiere împrejur spirituală sau în duh, anterioară tăierii împrejur în trup.
224
Deci şi Israel cel întâi-născut e înrudit cu cei dintre neamuri, deşi sunt deosebiţi prin lege, încât se arată ca diferiţi. Dar în Hristos cei doi au devenit una (cf. Efes. 2, 14), căci El a înlăturat peretele ce stătea la mijloc între ei, făcând să înceteze legea scrisă în litere şi tăierea împrejur care-i despărţea. Fiindcă ne-am înnoit într-un om nou, neamurile făcându-se de un trup şi de un suflet cu Israel, iar acum se văd adunaţi într-o identitate prin comuniunea în duh228. Căci, undeva, Hristos a spus către Dumnezeu şi Tatăl cel din ceruri: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21). Căci pacea noastră este El, Care a desfiinţat peretele despărţiturii, precum am spus adineaori şi a luat din mijloc ceea ce ne despărţea şi ne-a legat într-o unitate prin Duhul229.
228 Dacă unii dintre cei netăiaţi împrejur (Avraam) au primit tăierea împrejur prin credinţa lor din acea stare, păgânii netăiaţi împrejur ca oameni ce pot ajunge prin firea lor la credinţa pentru care pot primi tăierea împrejur ca semn exterior al credinţei sunt înrudiţi sufleteşte cu iudeii tăiaţi împrejur. De aceea, Hristos poate face uşor din cei doi unul, chiar fără să ceară celor netăiaţi împrejur să se taie împrejur. Ei devin în Hristos una prin credinţă. Nu mai este necesară tăierea împrejur ca semn că unii se deosebesc, prin credinţa la care au ajuns, de cei ce nu au ajuns la credinţă. Odată ce au ajuns una în Duhul, nu mai sunt necesare tăierea împrejur şi Legea ca semne distinctive între evrei şi neamuri.
229 Hristos este pacea noastră, pentru că a unit în Persoana Sa firea dumnezeiască cu cea omenească. Unindu-Se cu noi ca om, S-a unit şi ca Dumnezeu. Dar, ca Dumnezeu care ne-a creat, ne susţine şi ne mântuieşte, unindu-ne cu Sine, dar şi între noi. El este „pacea” în Persoană, în Persoana unificatoare.
225
Deci îmbrăţişarea lui Iacov de Laban şi mărturisirea lui că Iacov este os şi carne a lui sunt semne foarte clare ale unirii în credinţă, duhovniceşti, a celor două popoare. Dar, că pe lângă acestea mai e şi un altul vom spune, arătând din Sfintele Scripturi: „Şi a spus Laban lui Iacov: «Pentru că eşti fratele meu, nu-mi vei sluji mie în dar, spune-mi ce simbrie voieşti? Şi Laban avea două fete: numele celei mai mari era Lia şi numele celei mai tinere, Rahila. Ochii Liei erau slabi (bolnavi), iar Rahila era frumoasă la chip şi foarte plăcută la vedere. Şi a iubit Iacov pe Rahila şi a zis: «îţi voi sluji şapte ani pentru Rahila, fiica ta cea mai tânără. I-a zis lui Laban: «Mai bine să ţi-o dau ţie, decât să o dau altui bărbat. Locuieşte cu mine. Şi a slujit Iacov pentru Rahila şapte ani şi pentru el erau ca nişte zile puţine, pentru că o iubea pe dânsa. Şi a zis Iacov lui Laban: «Dă-mi pe femeia mea, că s-au împlinit zilele, ca să intru la ea. Şi a adunat Laban pe toţi bărbaţii locului şi a făcut nuntă. Şi dacă s-a făcut seară, luând Laban pe Lia, fiica lui, a băgat-o înlăuntru la Iacov, şi a intrat Iacov la ea. Şi a dat Laban fiicei sale Lia pe Zilpa, roaba sa, ca să-i fie slujnică. Şi făcându-se dimineaţă, iată era Lia. Şi a zis Iacov lui Laban: «De ce mi-ai făcut aceasta? Nu pentru Rahila am slujit ţie? Pentru ce m-ai înşelat? Iar Laban a zis: «Nu este obiceiul în ţara aceasta de a da pe cea mai tânără înainte de cea mai în vârstă. Împlineşte deci cei şapte ani ai acesteia şi ţi-o voi da şi pe ea pentru lucrarea ce-o vei împlini la mine alţi şapte ani. Şi a făcut Iacov aşa şi a împlinit şi acei şapte ani. Şi i-a dat Laban de femeie pe Rahila, fiica lui. Şi a dat Laban Rahilei, fiicei lui, pe Bilha, roaba sa, ca să-i fie slujnică. Şi a intrat la Rahila şi a iubit pe Rahila mai mult ca pe Lia. Şi i-a slujit lui alţi şapte ani” (Fac. 29, 15-30).
226
6. Cele ce ţin de istorie n-ar mai avea nevoie de niciun cuvânt de explicare, fiindcă nu e nicio dificultate în ele. Totuşi, dacă cineva dintre cei ce au obiceiul să judece lucrurile mai critic ar întreba de nu e un lucru dintre cele mai urâte să facă cineva curând două nunţi şi să-şi ia de soţii două femei şi acestea surori, vom răspunde că la cei din vechime scopul principal al vieţii era naşterea de prunci şi aceasta era socotită ca cea mai mare fericire. Ba era liber de orice reproş a se împreuna nu numai cu două, ci şi cu mai multe femei, spre a se întinde neamul la o mulţime nemăsurată. Ei socoteau naşterea de prunci ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Însuşi Stăpânul tuturor a făgăduit şi sfinţilor de la început şi dinainte de Moise să le facă acest dar, ca şi celor ce au primit Legea spre educaţie, căci a spus: „Nu va fi între voi fără rod sau sterp” (Deut. 7, 14). Iar acest cuvânt nu-l vom înţelege ca lege, ci spunem că e mai degrabă o făgăduinţă, fiindcă cele ce depind de noi sunt supuse legilor, precum e foarte drept, dar lucrurile care nu depind de noi, ci sunt rod al legilor firii, nu au legea ca arbitru (ca poruncă). Deci acest lucru e vădit şi clar oricăruia dintre cei ce sunt, căci Făcătorul tuturor nu a poruncit ca între fiii lui Israel să nu fie stearpă sau fără rod, ci Dumnezeu le făgăduia că, de vor fi păzitori ai Legii, îi va face roditori. Astfel, naşterea de prunci se socotea ca ţinând de silinţă şi de bunul nume al celor din vechime.
Dar, în Hristos, noi ne-am mutat mai degrabă spre o rodire în duh. Nedispreţuind nunta, alegem cele ce sunt mai presus de aceasta, încununate de porunca superioară din Scriptura de Dumnezeu insuflată: a vieţui neîmprăştiat lui Dumnezeu şi a nu ne împărţi spre cele
227
din lume230. Căci „cel necăsătorit, zice Pavel, se îngrijeşte de cele ale Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii. Şi este împărţire” (1 Cor. 7,33-34).
7. Dar e îndeajuns cuvântul despre acestea. Să ne ridicăm acum mintea spre înţelesurile duhovniceşti, gândindu-ne cu dreptate la faptul că nu era nerăsplătită
230 Spusa „Nu va fi între voi stearpă sau văduvă” era la evrei o făgăduinţă, nu o constatare anticipată a ceea ce vor avea ei prin fire, sau o oprire a aceleia, fiindcă pentru ceea ce e propriu firii nu se dă o lege anumită. E de remarcat unirea acestor două preocupări în Vechiul Testament, mai ales la patriarhi: grija să dea naştere la copii şi să ţină legătura cu Dumnezeu; ultima le era spre ajutor pentru prima. În această mentalitate, Dumnezeu se interesa de unirea bărbatului cu femeia sau cu femeile potrivite pentru naşterea de copii, ca să se înmulţească neamul Israel. În Noul Testament, preocuparea lui Dumnezeu de urmaşi se arată şi pe plan spiritual. Acum au o binecuvântare şi mai mare de la Dumnezeu femeile fecioare şi bărbaţii asceţi. Neamul omenesc s-a înmulţit îndeajuns, dar nu se încuviinţează destrăbălarea sterilă ca moderare a înmulţirii.
La evrei, înmulţirea neamului a rămas până astăzi o preocupare socotită impusă de Dumnezeu prin Lege. Asceţii budişti rămân necăsătoriţi pentru a se scufunda în ei înşişi, pentru a deveni una în esenţă cu o divinitate impersonală. În Creştinism, asceţii îşi dăruiesc toată preocuparea lui Dumnezeu cel personal, pentru a spori în comuniunea cu Hristos din iubire şi deci şi în asemănarea cu El.
Prin aceasta, Sfântul Chiril explică faptul că chiar patriarhii evrei puteau avea două femei şi că făceau copii şi cu roabele lor. Aceasta însemna însă că unii bărbaţi n-aveau la dispoziţie nici măcar o femeie. Faptul era legat de starea de robie şi de castrarea unora dintre ei. Deci poligamia era unită cu sclavia şi amândouă cu o gândire care nu vedea valoarea fiecărei persoane omeneşti. Ambele au fost desfiinţate de Creştinism prin punerea în evidenţă a valorii persoanei umane. Dumnezeu Şi-a înălţat revelaţia pe măsura creşterii spirituale a omenirii.
228
osteneala pentru propovăduire a Sfinţilor Apostoli, nici sudoarea neîncununată. Căci Laban a zis către Iacov: „Nu-mi vei sluji în dar”. Fiindcă şi dumnezeieştii Apostoli au văzut un scop al strălucitoarelor lor lucrări în înmulţirea celor ce au crezut la început, cărora Pavel le spune: „bucuria şi cununa mea” (Filip. 4, 1). De aceea socotesc că trebuie să repet, ca foarte folositoare, cele pe care le-am spus la început. Am spus că faţa lui Iacov, privită duhovniceşte, uneori închipuie ceata Sfinţilor Apostoli, care s-a făcut pârga celor sfinţiţi în Duhul şi îndreptaţi prin credinţă; alteori, pe Hristos însuşi, Care e pârga omenităţii readuse la nestricăciune, ca „întâiulnăscut între mulţi fraţi” (Rom. 8, 29), ca al doilea Adam şi ca a doua rădăcină a omenităţii după prima231. Deci
231 Precum am mai spus, Hristos este a doua rădăcină a aceleiaşi omenităţi, întrucât S-a altoit ca un început nou în aceeaşi omenitate: a luat omenitatea înaintaşilor, dar ca Ipostas dumnezeiesc şi născut fără de păcat din Fecioară. Este o rădăcină care nu se mai învecheşte şi nu se mai corupe, nemaiaducând coruperea celor de după El, pentru că este Ipostas dumnezeiesc. După El nu mai e necesară o a treia rădăcină: toţi de după El se nasc direct din El, dar prin Duhul, nu prin unirea trupească dintre bărbat şi femeie. Dar din El, prin Duhul, nu se nasc alţi oameni, ci cei născuţi după trup şi indirect din Adam, căci Hristos înnoieşte continuu pe oamenii învechiţi, ce se nasc din Adam. El S-a născut şi din Dumnezeu şi din om, deci nu S-a născut asemenea celorlalţi oameni, care se nasc numai din oameni şi în păcat. Noi ne naştem din El şi ca Dumnezeu şi ca om, dar nu pe calea pe care S-a născut El, ci prin Duhul Sfânt, nu ne naştem după fiinţă din Dumnezeu ca El, ci prin har. Fiinţa omenească o avem de mai înainte şi, născându-ne din El, numai o înnoim prin har sau prin Duhul Sfânt. Avem astfel o fermitate şi o adâncime a existenţei în infinitatea existenţei lui Dumnezeu. Hristos, născut în umanitate ca rădăcină nouă a ei, este „întâiul-născut între mulţi fraţi”. Dar devenim fraţi ai Lui numai întrucât ne naştem şi noi din El prin Duhul Sfânt (duhovniceşte). Însă temeiul pentru a deveni fraţi ai Lui l-a pus şi prin faptul că S-a făcut om de o fiinţă cu noi. Prin Duhul Sfânt, El Şi-a însuşit fiinţa noastră înnoită. De aceea, trebuie să ne-o înnoim şi noi, născându-ne din El prin Duhul Sfânt.
229
cuvântul îşi schimbă mereu înţelesul după scopul spre care se îndreaptă explicaţia; abaterea de la înţelesul cuvenit232 o strâmbă. În explicaţia de acum, faţa lui Iacov reprezintă pe Emanuel, Mirele din cer, Care a câştigat pe fiicele lui Laban nu fără sudoare. Desigur, e propriu fiinţei mai presus de toate să înfăptuiască fără osteneală ceea ce se hotărăşte să facă, fiindcă fericitul proroc Isaia a spus despre El: „nu va flămânzi, nici Se va osteni, nici nu se poate afla înţelepciunea Lui” (40, 28). În niciun fel nu lipseşte ceva lui Dumnezeu, ci în El este totul desăvârşit, nu Şi-a câştigat de la cineva puterea, nici nu Se întăreşte prin mâncare şi băutură după legea trupului, ci El însuşi este puterea prin fire. De aceea şi întăreşte cerurile şi, cu autoritate, împarte celor ce voieşte puterea Sa.
Deşi nu Se întristează prin fire, se spune totuşi că Se întristează căci zice undeva către maica iudeilor (către Sinagogă): „M-ai întristat cu toate acestea” (Iez. 16, 43); iar dumnezeiescul Pavel scrie şi el undeva: „nu întristaţi pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi” (Efes. 4, 30). Dar, deşi se spune că oboseşte, nu se spune aceasta pentru că simte oboseala în El însuşi, ci pentru că, dacă voieşte, pătimeşte, săvârşind lucruri mai mult decât mari şi excepţionale, adică acelea în care se
232 Adică, în unele locuri, chipul lui Iacov îl aplicăm Apostolilor, dar aici, lui Hristos.
230
cere să se pună osteneli mari şi amare, dacă se fac de unul dintre cei ca noi233.
Deci, pornind de la cele omeneşti spre înţelesurile cele mai înalte, putem considera ca „îmbătată” de osteneală şi sudoare grija pentru noi a firii nemuritoare, dar o socotim totuşi în mod necesar eliberată de osteneală, fiindcă nu este ca noi, ci e mai presus de toată zidirea, aflându-Se în înălţimile mai presus de toate şi rezemându-Se pe ele. Deci nici fără simbrie, nici fără sudoare Şi-a unit Hristos Sinagoga iudeilor, pe care o înţelegem în chipul Liei234.
233 Din citatele contrare din prorocii Isaia şi Iezechiel şi din cel al lui Pavel se vede că Dumnezeu n-are în Sine lipsuri şi motive de întristare, dar Se poate întrista din iubire pentru lipsurile şi faptele lipsite de iubire ale făpturilor Sale. Iubirea Lui merge atât de departe, că nu rămâne nesimţitor la ceea ce se întâmplă cu creaţia Sa din voia făpturilor conştiente. Temeiul pentru aceasta e pus chiar în iubirea dintre Persoanele Sfintei Treimi. Astfel, Dumnezeu are viaţa fericită în Sine, dar şi putinţa de a înţelege durerea celor nefericiţi cauzată de lipsa lor de iubire.
Sfântul Chiril aplică aceste osteneli şi întristări la Hristos. El spune că Dumnezeu, dacă ar trebui să suporte acestea pentru lucrurile mari pe care le face, nu S-ar feri să le suporte şi că poate face aceasta pentru că a devenit ca unul dintre noi. În continuare, Sfântul Chiril vorbeşte chiar de o „îmbătare” a lui Dumnezeu de grija pentru noi, însuşindu-Şi această stare prin asumarea firii omeneşti. Astfel, pornind de la cele suferite de El în firea omenească, ajungem să vorbim de o „îmbătare” a lui Dumnezeu pentru noi. Aceasta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu, având putinţa să Se facă om, are putinţa şi să suporte în Ipostasul Său dumnezeiesc, devenit Ipostas al omenităţii, întristarea şi durerea omenească. în firea Lui dumnezeiască nu pătimeşte, dar are în El ca Dumnezeu virtualitatea de a participa la suferinţa omenească.
234 Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu făcut om, a coborât şi la osteneala sau la sudoarea pentru noi, deşi, ca Dumnezeu, e mai presus de aceasta.
231
Astfel se tălmăceşte cea care se osteneşte şi se înnoieşte, fiindcă s-a ostenit sub apăsarea stăpânirii egiptenilor şi purtând jugul greu de suportat al robiei, dar s-a şi înnoit, revenind la cinstirea părintească a lui Dumnezeu, căci a trecut de la închinarea la idoli la cunoaşterea lui Dumnezeu cel prin fire şi adevărat. Fiindcă i s-a spus prin Moise: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru Domn Unul este” (Deut. 6, 4) şi: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieş. 20, 3; Deut. 5, 7).
Dar la început dorea pe Rahila, adică Biserica dintre neamuri. De aceea a spus despre Sinagoga iudeilor către Moise, sfinţitul grăitor al celor dumnezeieşti: „Am grăit către tine o dată şi de două ori, zicând: Am văzut pe poporul acesta şi, iată, popor tare la cerbice. Şi acum lasă-Mă să-i nimicesc pe ei şi să şterg numele lor de sub cer, şi te voi face pe tine neam mare şi puternic, cu mult mai mult decât acesta” (Deut. 9,13-14).
Dar era de trebuinţă ca cei ce aveau încă mintea uşuratică şi uşor de mutat de la una la alta să nu fie duşi îndată la desăvârşire şi la o educaţie mai presus de minte şi de înţelegere, adică la cea evanghelică, ci să fie călăuziţi mai întâi prin cele mai de jos şi să se supună unui exerciţiu pentru viaţa cea în Hristos anticipat în Lege. Deci Mirele din cer dorea la început pe cea mai tânără, adică Biserica dintre neamuri, dar mai întâi a luat-o în casă pe cea mai în vârstă, şi nu fără osteneală, căci Iacov a slujit pentru Lia. De fapt, se ştie că prin multe şi mari osteneli a fost scos Israel din robia egiptenilor, fiindcă toată zidirea a luptat cu ei235. Astfel, slujirea lui Iacov,
235 Toată natura a fost pusă de Dumnezeu în stare de luptă împotriva egiptenilor. Natura poate fi folosită până la un loc şi de duhurile rele, prin relele aduse oamenilor prin ea. Ea poate fi folosită, făcută să se răscoale împotriva celor răi de Dumnezeu, căci cei ce se opun Lui Dumnezeu şi-o fac şi pe ea duşmănoasă, pentru că nu o folosesc în armonia în care le-a fost dată, ci prin starea lor sufletească agitată şi nesocotită o scot din armonia ei. Forţele ei, scoase din îmbinarea lor armonioasă, pot deveni poluante pentru restul naturii şi sănătatea omului, care şi ea este o armonie a forţelor spirituale şi biologice ale persoanei umane. Tehnica şi ştiinţa care fac aceasta aduc de fapt moartea, aşa cum s-a prezis omului de Dumnezeu de la început (cf. Fac. 3, 3).
232
care nu a fost lipsită de osteneală, este un semn al faptului că Israel nu a fost eliberat fără sudoare şi că s-a făcut al lui Dumnezeu prin slujirea Legii.
Sfârşindu-se cei şapte ani de slujire pentru cea mai în vârstă, şi-a luat pe Rahila, adică pe cea mai tânără, dorită de la început. Şi astfel a fost chemată, ca a doua după cea dintâi, Biserica dintre neamuri sau oaia lui Dumnezeu, fiindcă aşa se tălmăceşte Rahila, precum am spus mai înainte. Că Hristos S-a ostenit într-un fel oarecare şi pentru ea, ne-a arătat iarăşi dumnezeiescul Iacov, care a suportat şi pentru Rahila o osteneală de şapte ani. Dacă i-a fost cu putinţă Fiului să ostenească, deşi este Dumnezeu după fire, cum nu I s-au întâmplat acestea: la început, prigonirea lui Irod, apoi, uneltirile fariseilor, intrigile căpeteniilor, scuipările, pălmuirile, loviturile în spate, batjocura ostaşilor şi, la urmă, însăşi moartea pe lemn?
Lia şi Rahila erau fetele lui Laban, un om care slujea încă idolilor. Aceasta înseamnă că au fost chemate dintre neamuri: prima, Sinagoga iudeilor (căci şi dumnezeiescul Avraam a fost din rădăcină şi neam păgânesc), şi a doua şi după prima cea mai tânără, adică Biserica.
Ochii Liei erau saşii şi slabi, iar Rahila era frumoasă la chip şi foarte plăcută la vedere. Dar Hristos a spus
233
Sfinţilor Apostoli şi despre iudei: „Lăsaţi-i pe ei, sunt călăuze oarbe orbilor”, „Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud” (Matei 15,14; 13,16). Deci slăbiciunea Sinagogii iudeilor de a vedea pe Dumnezeu poate fi prefigurată prin ochii Liei, iar înţelepciunea, înţelegerea şi marea frumuseţe a priceperii celor aflaţi în Hristos prin credinţă şi strălucirea lor în fapte s-au prefigurat prin frumuseţea Rahilei. Către maica iudeilor s-a grăit cuvântul prorocesc: „Iată, nu sunt ochii tăi drepţi, nici inima ta bună (frumoasă)” (Ier. 22,17), dar Hristos cheamă Biserica dintre neamuri şi zice despre ea: „Ochii tăi de porumbiţă” (Cânt. 4,1), „că a poftit frumuseţea” ei, după cuvântul Psalmistului (Ps. 44,13).
Deci Hristos a făcut întâiul legământ cu Sinagoga iudeilor, conducătorul ei fiind Moise, iar îngerii, mijlocitori, şi după ea (a făcut legământ) cu a doua, Biserica dintre neamuri, folosind ca mijlocitor pe Ioan Botezătorul, care, înfăţişând această nuntă spirituală şi dumnezeiască, a şi zis: „Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 29-30). Iar darurile făcute miresei sunt mila şi credinţa236, căci Mirele care a venit din cer a zis către Biserica dintre neamuri prin glasul Prorocilor: „Şi te voi logodi pe tine Mie întru dreptate şi întru judecată şi întru milă şi întru
236 Hristos a dăruit Bisericii şi sufletului care se uneşte cu El, ca daruri de mireasă, mila şi credinţa. Credinţa o face să se simtă unită cu El cu toată încrederea, iar în milă simte bunătatea Lui, Care a binevoit să coboare la ea.
234
îndurări. Şi te voi logodi pe tine Mie întru credinţă, şi vei cunoaşte că Eu sunt Domnul237″ (Os. 2,19-20).
237 Acestea sunt cele ce unesc sufletul ca mireasă cu Mirele Hristos: dreptatea, dreapta judecată, mila, îndurările, credinţa, cunoştinţa. Ele vin de la Mire, dar se fac proprii şi miresei. Numai mila şi îndurările rămân într-un anumit sens ale Mirelui, deşi în alt sens, ca milă îndreptată de sufletul credincios spre semenii săi, devin şi ale acestuia.
în Legea veche se observă încă insuficienta relaţie dintre Dumnezeu, şi oameni. El le vorbea oamenilor prin mijlocitori, „îl auzeau vorbind prin Moise şi proroci”, adică simţeau puterea Lui în cuvintele lor, simţeau că le au de la El. Aceştia simţeau că aceste cuvinte nu sunt de la ei, dar totuşi le rosteau. în Hristos, Dumnezeu însuşi îşi însuşeşte cuvintele omeneşti, vorbeşte El însuşi cu oamenii ca un om. El însuşi Se face Prorocul Său. Comunicăm cu El direct, fiindcă El însuşi S-a făcut „Tu” al nostru, asemenea unui „tu” omenesc. Mirele s-a făcut asemenea miresei, a intrat în comunicare directă şi desăvârşită cu ea. Sufletul omenesc nu mai simte puterea lui Dumnezeu venindu-i prin alt suflet, printr-un suflet de proroc mijlocitor, ci chiar în Apostoli şi preoţi vorbeşte El însuşi, lucrează El însuşi, e ca şi când ei n-ar mai fi. Ei, adresându-se lui Hristos prin rugăciune, îi cheamă alături de ei şi pe credincioşi. Noutatea în grăirea Sa directă către oameni se simte nu numai în puterea şi iubirea ce iradiază din El ca dintr-un „Tu”, ci şi în profunzimea şi totodată claritatea desăvârşită a cuvintelor Sale. Mai presus de Treimea interpersonală supremă nu poate fi un sens mai profund al existenţei şi nicio lumină care să explice mai deplin existenţa. Tot ce spune Hristos este înţeles de toţi, dar rămâne şi de o adâncime în veci inepuizabilă. De unde vine putinţa cuvântului omenesc de a fi cuvânt al Eu-lui dumnezeiesc şi de a exprima ultimele adâncimi ale existenţei? Din faptul că El însuşi a creat eul omenesc cuvântător după chipul Lui şi în legătură cu El. Omul poate înţelege pe Dumnezeu şi Dumnezeu înţelege cuvântul omului. Dumnezeu, în calitate de Persoană, Se poate comunica prin cuvântul omenesc, căci El însuşi a făcut pe om ca persoană cuvântătoare. Persoana însăşi e cuvânt inepuizabil, e tensiune de autocomunicare inteligibilă pentru sine şi pentru altul. Dacă omul este aşa, aşa trebuie să fie Dumnezeu în Sine. Adresându-Se direct fiecărui om, Dumnezeu Cuvântul actualizează deplin calitatea omului de chip al Său.
235
Deci înainte de Biserica dintre neamuri, precum am spus adineaori, Şi-a luat pe cea mai în vârstă (Sinagoga iudeilor adică, n.ed.), dar modul logodnei şi puterea căsătoriei nu s-au făcut pentru vecie, fiindcă a spus iarăşi despre ea: „Aceasta nu e femeia Mea, şi Eu nu sunt ei bărbat” (Os. 2,4). Şi iarăşi: „care este cartea de despărţire a maicii voastre?” (Is. 50, 1; Ier. 3, 8), dar a fost aruncată ca cea desfrânată şi dispreţuită ca cea înstrăinată, căci despre ea a spus: „De va alunga bărbatul femeia lui şi ea va pleca de la el şi va fi a altui bărbat, oare, întorcându-se, va mai veni la el? Şi nu pângărindu-se, va fi pângărită femeia aceea? Şi tu ai desfrânat cu păstori mulţi, dar întoarce-te la Mine, zice Domnul. Ridică ochii tăi spre înălţime şi vezi unde nu te-ai pângărit. Ai şezut pe drumuri la ei ca o cioară în pustie şi ai spurcat pământul prin desfrânările tale şi prin răutăţile tale. Şi ai avut păstori mulţi spre piedică ţie, faţă de desfrânată s-a făcut faţa ta, fără de ruşine ai fost către toţi. Nu ca pe un casnic M-ai chemat tată şi povăţuitor fecioriei tale? Oare va rămâne în veac?” (Ier. 3,1-5). În acestea a căzut cea mai bătrână.
însă pe Rahila, adică pe cea mai tânără, adică Biserica dintre neamuri, şi-o face mireasă pentru veci. Dar să înţelegem în ce mod a spus „Mie”, deoarece Sinagoga iudeilor şi-a luat o făgăduinţă prin mijlocitorul Moise, însă cu Biserica dintre neamuri S-a unit, chemând-o la aceasta prin cuvintele proprii, şi arătându-Se ca unul dintre oamenii de pe pământ, fiindcă S-a pus de acord cu mireasa care-L chema, zicând: „Arată-ţi faţa ta, fă să aud glasul tău” (Cânt. 2, 14). De fapt şi cei de odinioară îl auzeau grăind pe El, dar prin Moise şi proroci. Dar în timpurile de pe urmă ale veacului ne-a vorbit Fiul însuşi, precum a mărturisit şi înţeleptul Pavel (cf. Evr. 1,1-2).
236
8. Pe lângă acestea, se cuvine să ne ocupăm şi de naşterea fiilor ce s-au născut din Iacov; să vedem câţi şi din care (femei) au odrăslit. Cea dintâi a fost Lia, care a născut patru, pe: Ruben, Simeon, Levi şi Iuda. Fiindcă Rahila era încă stearpă şi fără copii, era foarte tristă şi îngrijorată. A căutat să ocolească lipsa de prunci şi l-a convins pe Iacov, zicând: „Iată, roaba mea Bilha, intră la ea şi va naşte pe genunchii mei şi voi face şi eu prunci printr-însa” (Fac. 30, 3). Făcând astfel, lui Iacov i s-au născut doi fii: Dan şi Neftali. Lia, făcând-o pe Zilpa, roaba ei, să se culce cu el, l-a făcut tată al altor doi fii: Gad şi Aşer. şi ce s-a întâmplat după aceasta? „S-a dus, zice, Ruben în zilele secerişului de grâu şi a aflat poame de mandragoră în ţarină şi le-a adus la Lia, mama lui. Şi Rahila a zis către Lia, sora sa: «Dă-mi din mandragorele fiului tău! Dar Lia i-a zis: «Nu-ţi ajunge că ai luat pe bărbatul meu, vrei să iei şi mandragorele fiului meu? Iar Rahila a zis: «Nu aşa. Să se culce cu tine în noaptea aceasta pentru mandragorele fiului tău. Şi, venind Iacov de la ţarină seara, i-a ieşit Lia în întâmpinare şi i-a zis: «Să intri azi la mine, căci te-am plătit238 pentru mandragorele fiului meu”. Făcându-se aceasta, Lia a născut iarăşi, pe Isahar, iar după el pe Zabulon. Ajungând la acest număr fiii lui Israel, „Şi-a adus, zice, aminte Dumnezeu de Rahila şi a auzit-o pe ea Domnul şi a deschis pântecele ei şi, zămislind, a născut lui Iacov fiu. Şi a zis Rahila: «A îndepărtat Dumnezeu de la mine ocara mea. Şi a chemat numele lui Iosif, zicând: «Mi-a adus mie Dumnezeu un alt fiu” (Fac. 30,14-24). Şi, pe lângă acesta, a născut pe Veniamin: „Şi a fost când s-a apropiat de Havrata ca să intre în Efrata, a născut Rahila, şi
238 Nu numai femeia se cumpăra, ci uneori şi bărbatul. Omul era încă privit, în parte, ca un obiect.
237
greutate a avut în naştere. Şi a fost că, născând ea greu, i-a zis moaşa: «îndrăzneşte, că acesta îţi este fecior. Şi a fost, când îşi dădea ea sufletul (căci a murit), că a chemat numele lui: Benoni (fiul durerii mele), iar tatăl l-a numit pe el Veniamin” (Fac. 35,16-18). Deci, născând la sfârşit greu, Rahila a fost slobozită de cele ale noastre în înseşi durerile naşterii239. aşa au fost naşterile celor din Iacov.
Dar care este înţelesul celor mai dinlăuntru al celor scrise, le ştie doar Cel ce toate le ştie, „întru Care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei”, precum s-a scris (Col. 2, 3). Iar noi să le privim cu ochi ageri şi, încercând să risipim de pe ele grosimea ceţii, să spunem Celui ce înţelepţeşte pe orbi: „Descoperă ochii mei şi voi înţelege cele minunate din legea Ta” (Ps. 118,18).
Deci vom reveni la cele de la început şi vom reaminti cele pe care le-am spus: Lia, cea mai în vârstă, trebuie asemănată cu Sinagoga iudeilor, iar pe Rahila o vom înţelege ca Biserica neamurilor. Presupunând credinţa în acestea ca fundament, vom adăuga cele ce urmează.
9. Deci prima a născut Lia, patru fii, apoi s-au născut alţi patru din două slujnice, Bilha şi Zilpa. Iar după ce mandragorele aflate în ţarină de Ruben şi le-au împărţit între ele Lia şi Rahila, s-au făcut amândouă mame. Pe lângă cei patru, Lia mai naşte pe Isahar, care înseamnă plată, apoi pe Zabulon, care tălmăcit înseamnă binecuvântare şi bună mireasmă. Dar a născut şi Rahila pe Iosif, care înseamnă adăugat de Dumnezeu, şi după el, la sfârşit, pe Veniamin, care înseamnă fiul durerii.
239 Naşterea unei noi persoane poate cauza uneori moartea alteia.
238
Prima, cea mai bătrână în timp, adică Sinagoga, a născut lui Dumnezeu mulţimea iudeilor. Iar că pe cei născuţi din ea Dumnezeu i-a numit fii, poţi înţelege din ceea ce spune către Moise: „Fiu întâi-născut al Meu este Israel” (Ieş. 4, 22). Dar şi prin cuvântul lui Isaia: „Ascultă, cerule, şi auzi, pământule!, că Domnul a grăit: «Fii am născut şi am crescut; iar ei M-au nesocotit” (Is. 1, 2). Iar că s-au născut din cei liberi, pentru părinţii peste care nu s-a pus jugul Legii240, aflăm şi de la dumnezeiescul Pavel, care ne-a arătat libertatea părinţilor, zicând: „Iar eu vieţuiam cândva fără lege” (Rom. 7, 9). Acest „eu” se referă la rădăcina neamului şi la cei dintâi dintre părinţi. Iar că s-au născut din liberi, dar aveau să ajungă sub jugul robiei prin Lege, ne-o arată prin ghicitură naşterea învecinată şi conjugată a celor patru fii, care s-au născut din slujnice.
Dar este şi în ei o taină, căci cei din Bilha, Dan şi Neftali, s-au atribuit Rahilei, iar cei din Zilpa, Gad şi Aşer, s-au atribuit Liei şi s-au născut după cei din Bilha. Dar socotesc că cineva ar putea întreba nedumerit, şi pe drept cuvânt, cum cei din roabă, adică din Bilha, se atribuie Rahilei şi pot împlini chipul Bisericii celei dintre neamuri? Ce vom răspunde la aceasta? Că la început s-au născut fericiţii proroci, număraţi între fii roabei Ierusalim, dar într-un fel oarecare făcuţi fii ai Bisericii dintre neamuri, deoarece cugetau cele ale ei, spunând că se va arăta şi va lumina la vremea potrivită taina lui
240 Strămoşii evreilor au fost, împreună cu oamenii dinainte de Lege, liberi de Lege, nesupuşi ei. Legea s-a impus pe urmă, după ce s-a introdus porunca de a se feri de păcat şi s-au formulat pedepsele pentru diferite păcate. Că la început oamenii au fost liberi de Lege se arată din faptul că primii fii ai lui Iacov se nasc din Lia cea liberă.
239
Hristos, preînchipuindu-L prin mii de chipuri şi aproape punându-L sub văzul celor din vechime. Iar cei de după aceia, născuţi iarăşi în robie, nu L-au primit pe Hristos, dăruitorul libertăţii. Iar că cei dintâi sunt mai buni ca cei de după ei nu e greu de văzut, de vreme ce Dumnezeu zice prin glasul lui Isaia: „Cum s-a făcut desfrânată cetatea cea credincioasă, Sionul, cea plină de judecată, întru care dreptatea a adormit, şi acum sunt ucigaşi” (Is. 1,21). Înţelegi cum zice că Ierusalimul sau Sionul a fost locaşul judecăţii, adică al dreptăţii şi al drepţilor, iar acum, la urmă, s-a umplut de ucigaşi?
10. Dar poate vedea cineva foarte clar, chiar şi din numiri, dacă voieşte, că cei născuţi din Bilha sunt hrăniţi de Biserică, fiindcă Dan se tălmăceşte judecată, iar Neftali, lăţire, dar cei din Zilpa sunt duşmanii ei. Aceasta a fost propovăduirea prorocilor; iar că Hristos avea să judece lumea întru dreptate şi să osândească pe Satan, care ne-a tiranizat şi ne-a omorât, dar şi să ne mântuiască şi să ne strămute de la o mare strâmtorare la o inimă largă, nu e deloc greu să se dovedească. Pentru că a strigat fericitul Psalmist, zicând, ca din partea celor în Hristos şi sfinţiţi în Duhul: „Pe calea poruncilor Tale am alergat, când ai lărgit inima mea241″ (Ps. 118, 32). Iar preaînţeleptul Pavel scrie credincioşilor din Corint, care voiau să se înjuge la
241 Inima largă este o inimă deschisă tuturor, o inimă neegoistă este deschisă şi în sus la infinit. Acela nu-şi mai restrânge iubirea la cei de un neam cu el. Dar această inimă o câştigă credinciosul în Hristos, spre deosebire de cei rămaşi în strâmtorarea Legii vechi, fiindcă inima omenească a lui Hristos e făcută inimă a Ipostasului dumnezeiesc al Cuvântului, Care îi cuprinde pe toţi cu iubirea Sa.
240
jug străin: „O, corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit. în inima noastră nu sunteţi la strâmtorare, dar strâmtorare este pentru noi în inima voastră. Plătiţi-mi aceeaşi plată vă vorbesc ca unor copii ai mei—, lărgiţi şi voi inimile voastre! Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi” (1 Cor. 6, 11-14). Iar că Hristos a făcut judecată dreaptă şi cuvenită ne lămureşte iarăşi fericitul David, zicând către Mântuitorul Hristos în numele celor tiranizaţi: „Scoală-te, Doamne, şi ia aminte spre judecata mea, Dumnezeul meu şi Domnul meu, spre dreptatea mea” (Ps. 34, 22). Dar şi Mântuitorul însuşi face clar lucrul acesta, zicând: „Acum este judecata lumii acesteia. Acum căpetenia lumii acesteia se va scoate afară. Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine” (Ioan 12, 31-32).
Vezi că prorocii, vorbind despre taina lui Hristos, au vestit de mai înainte judecata dreaptă ce se va face cu noi şi lărgimea inimii? Deci, Dan şi Neftali cei născuţi din Bilha au fost judecata şi lăţirea.
Iar Gad şi Aşer, cei din Zilpa, se tălmăcesc: Gad, ispită, iar Aşer, bogăţie. Şi oare nu aşa au fost popoarele din urmă, cele de după cele dintâi ale iudeilor? Cum s-ar îndoi cineva? Pentru că oricine poate vedea aceasta din cele petrecute cu Hristos. Căci unii, împreună cu cei numiţi irodiani, L-au ispitit, zicând: „învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi întru adevăr înveţi calea lui Dumnezeu şi nu-Ţi pasă de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne nouă: […] Se cade să dăm dajdie Cezarului, sau nu?” (Matei 22,16). S-au apropiat să-L ispitească pentru a-L prinde în cursă, aşa cum a mărturisit dumnezeiescul Evanghelist.
Iar ceilalţi nu L-au primit pe Fiul din pricina bogăţiei şi a iubirii de câştig, fiindcă şi-au zis: „Acesta este
241
moştenitorul; veniţi să-l omorâm, ca să fie a noastră moştenirea Lui” (Matei 21, 38; Mar cu 12, 7; Luca 20,14). Că fariseii şi ceata necuvioasă a cărturarilor erau foarte iubitori de bogăţie şi de câştig poate vedea oricine foarte uşor, îndreptându-şi mintea spre cele scrise despre ei. Căci Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis celor ce voiesc să se gândească la cele de Sus, că trebuie să-şi vândă bogăţia pământească şi să împartă săracilor cele ce au, ca să câştige comoara de Sus. Dar, precum zice Evanghelistul, cărturarii şi fariseii, care erau iubitori de arginţi, auzind aceasta L-au luat în râs242. Coborându-se până la cele mai neînsemnate practici, urmăreau cu multă grijă toate amănuntele şi de aceea nu iertau nimic celor ce nu dădeau rânduitele zeciuieli cerute de Lege, însă se îngrijeau de prea puţine din cele ale Legii. Aceasta le-a arătat-o lămurit Domnul, zicând: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că vă îngrijiţi dezeciuiala din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi părăsit cele mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa” (Matei 23, 23).
Deci Gad înseamnă ispită, iar Aşer, bogăţie, şi amândoi s-au născut din slujnica Bilha, după Dan şi Neftali, care erau din Zilpa.
Dar în acestea ni s-a închipuit timpul dinainte de venirea Mântuitorului nostru, în care era încă stearpă Rahila, adică Biserica dintre neamuri, despre care Isaia ne-a vestit mai înainte că va naşte mulţi fii şi va hrăni
242 Folosind poziţia lor importantă în cadrul cultului existent pentru o bună situaţie materială, cărturarii şi fariseii nu puteau aproba ideea renunţării la câştigurile lor, deci nici la Legea veche, ce le ocaziona aceste câştiguri. De aceea, nu-L puteau primi pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, Care ar fi dat autoritate îndemnului de a se despărţi de avuţiile lor.
242
nenumărate neamuri, căci zice: „Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai, dă glas şi strigă, cea care nu aveai durerile naşterii, că mai mulţi sunt fiii celei pustii decât ale celei ce are bărbat” (54, 1). Dar zice undeva şi dumnezeiescul David despre Dumnezeu: „Cel ce face să locuiască cea stearpă în casă, ca o mamă ce se bucură de fii” (Ps. 112, 9). Şi a spus către ea Stăpânul şi Dumnezeul tuturor: „Ridică împrejur ochii tăi şi vezi pe toţi” (Is. 59, 18). Şi, iarăşi, „Iată, aceştia vin de departe, de la miazănoapte, de la apus, iar alţii din ţara Sinim” (Is. 49,12).
Dar vino, dacă voieşti, să vedem când şi cum a născut cea stearpă, după cei ce s-au născut din slujnice. Apoi Ruben, întâiul-născut din Iacov, află în ţarină mandragorele, pe care le aduce Liei, mama lui, care dă din ele Rahilei ce i le cere. Şi Lia, luând mandragorele, naşte iarăşi doi fii: pe Isahar şi pe Zabulon. Apoi Dumnezeu şi-a adus aminte de Rahila şi, deschizându-i-se pântecele, a mai născut pe Iosif şi pe Veniamin, cel din urmă.
Deci Lia închipuie Sinagoga, iar Rahila, Biserica dintre neamuri, cum am spus de multe ori mai înainte. Dar, părăsind repetiţia ca nefolositoare, să spunem ce închipuiau mandragorele aflate de întâiul-născut Ruben. Ce vrea să arate împărţirea lor egală între cele două?, căci Lia a dat din ele şi Rahilei. Pe lângă aceasta, ce este naşterea copiilor, ce taină e cuprinsă în semnificaţia acestor numiri?
11. Mandragorele odrăslesc în câmp, în chip de poamă. Deoarece produc adormirea, îmbătând de un somn adânc pe cei ce se împărtăşesc de ele, socotesc că nu e nevoie de multe cuvinte spre a dovedi că experienţa medicilor a constatat că lucrarea naturală a
243
mandragorelor biruieşte uneori insomniile bolnavilor. De aceea, prin ghicitură, ele ne arată taina lui Hristos, Care a adormit pentru noi într-un fel oarecare şi S-a coborât pe Sine într-o deşertare (chenoză) până la moarte, deşi a revenit la viaţă (cf. Filip. 2, 7), fiindcă era Dumnezeu după fire, deşi S-a făcut trup. În acestea constă întreaga taină a lui Hristos243. De fapt, dumnezeiescul Pavel le reaminteşte celor mişcaţi din uşurătate spre o opinie contrară, zicând: „v-am predat vouă, înainte de toate, ceea ce şi eu am şi primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi244″ (1 Cor. 15, 3-4). Şi, după altele, „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere din morţi?” (1 Cor. 15,12), căci de vreme ce Hristos a arătat cel dintâi între oameni moartea ca somn (fiindcă era Viaţa după fire), S-a făcut
243 De fapt, toată taina lui Hristos constă în acestea trei: 1) Fiul lui Dumnezeu Se face om, golindu-Se de slavă; 2) duce această coborâre până la moarte, şi 3) înviază cu trupul pe care L-a asumat. În coborârea Lui nu-Şi părăseşte puterea dumnezeiască, ci o comunică şi trupului pe care-l asumă. Dacă omul, ca creatură a lui Dumnezeu, ar muri definitiv, însăşi puterea Creatorului i s-ar dovedi limitată, i s-ar părea că moartea e mai tare decât El. Cel ce poate crea poate şi recrea, dar omul nu e creat ca obiect; Dumnezeu îi poate da deci o participare şi la primirea morţii, şi la biruirea ei. în crearea omului, ca chip al Cuvântului dumnezeiesc şi pentru o relaţie dialogică cu El, se arată marea preţuire acordată omului de Dumnezeu şi puterea de a se comporta ca subiect în această relaţie. Moartea îi vine din faptul că nu rămâne ca subiect în relaţia iubitoare cu Dumnezeu, dar o poate învinge, Fiul lui Dumnezeu dându-i puterea să revină în unitatea personală cu El. Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, deci şi Subiect omenesc, biruie moartea şi ca om, făcând din ea un somn trecător.
244 Sunt cuvintele preluate în Simbolul niceo-constantinopolitan.
244
firii omului ca o uşă şi cale spre necesara biruinţă asupra morţii. De aceea, preaînţeleptul Pavel, adeseori, numeşte pe cei prinşi de moarte245 adormiţi (cf. 1 Cor. 11,30), adică încă nereaduşi la viaţă prin Hristos. Fiindcă a spus iarăşi: „că, de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” (1 Tes. 4,14).
Deci mandragorele sunt un semn al somnului, şi pe acestea le află Ruben, primul născut, care le-a adus mamei lui, iar aceasta le-a împărţit cu sora ei. Aceasta înseamnă că cei din Israel, ca primul născut, au fost cei dintâi care au cunoscut şi s-au îmbogăţit cu taina lui Hristos. Şi, aducând mamei lor, adică Ierusalimului, această cunoştinţă strălucită aflată de înţelegerea lor ascuţită, au convins-o să se bucure, căci dumnezeieştii Ucenici au făcut cunoscută această taină în toată Iudeea, înainte de chemarea neamurilor. Şi, deşi n-au crezut toţi, au avut putinţa să primească toţi cuvântul despre Hristos, deşi „s-a mântuit rămăşiţa” (Jud. 5, 13), după Scripturi. Iar că iudeii au precedat în credinţă pe cei dintre neamuri e vădit şi cunoscut oricăruia dintre cei ce există.
Luând deci mandragorele, Lia a născut doi fii: pe Isahar şi pe Zabulon. Isahar se tălmăceşte plată, iar celălalt, adică Zabulon, cale bună şi binecuvântare, fiindcă, precum am spus, Sinagoga iudeilor, primind prin Sfinţii Apostoli taina lui Hristos ca de la nişte copii ai ei, s-a arătat maică a unor fii ce primesc plata şi buna călăuzire întru binecuvântare. Fiindcă iertarea păcatelor, ce urmează
245 în Noul Testament (Ed. IBMO, 1972), se traduce greşit cu „au murit”.
245
îndată credinţei în Hristos, ne învaţă că nu este fără plată aceasta, despre care ne încredinţează însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: „Amin, amin, zic vouă: cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică246″ (Ioan 5, 24). La fel, şi fericitul Pavel zice: „«Aproape de tine este cuvântul, în gura ta şi în inima ta cuvântul credinţei pe care-l propovăduim, adică. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domn şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10, 8-10).
Ce plată poate fi deci mai mare şi mai de preţ decât mântuirea sufletului? însuşi Mântuitorul ne încredinţează că acest lucru este mai înalt şi mai de preţ decât toate, zicând: „ce-i va folosi omului, dacă va dobândi lumea întreagă, iar sufletul său şi-l va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26; Marcu 8, 36-37). Aşadar, slăvită şi mântuitoare este plata credincioşilor.
Dar nu trebuie să ne îndoim nici de binecuvântarea ce vine celor îndreptaţi în Hristos, fiindcă ne-am sfinţit în Duhul, şi fericitul David spune: „Binecuvântarea
246 Credinţa în Hristos este urmată de iertarea păcatelor şi aceasta, de viaţa veşnică acestea sunt legate între ele organic -, şi arată că iertarea păcatelor nu lasă păcatele neşterse, cum învaţă protestantismul. Viaţa veşnică adusă de credinţă şi de iertare începe încă de aici, ca o transformare a vieţii, ca o viaţă în comuniune cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, căci credinţa însăşi este o intrare în comunicare şi comuniune cu Hristos izvorul vieţii celei noi şi fără de moarte. Dacă orice persoană care ţine la mine îmi dă o anumită viaţă, cu atât mai mult îmi dă viaţa Lui cea fără de moarte Fiul lui Dumnezeu, făcut om din iubire faţă de noi.
246
Domnului fie peste voi!”, „Binecuvântaţi să fiţi voi de Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul247″ (Ps. 128, 8; 113, 23). Dar Dumnezeu a spus către maica celor ce cred, adică Biserica, şi prin glasul lui Isaia: „Vărsa-voi din Duhul Meu peste odraslele tale şi binecuvântarea Mea peste mlădiţele tale” (44,3). De aceea şi preaînţeleptul Pavel scrie celor îndreptaţi în credinţă, zicând: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, în Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească” (Efes. 1, 3).
Cum nu ar fi bine călăuziţi spre tot lucrul bun cei ce s-au împărtăşit cu îmbelşugare de binecuvântarea de Sus? „Calea binecredincioşilor, zice, s-a făcut dreaptă şi gata este calea celor binecredincioşi. Căci calea Domnului este judecata248″ (Is. 26, 7-8).
De aceea a spus Dumnezeu despre Sinagoga iudeilor: „Iată, Eu astup căile ei şi nu va afla cărarea ei” (Os. 2, 8). Iar pe noi ne duce în locaşurile de Sus printr-o cale lină şi simplificată (uşurată), fiindcă porunceşte sfinţilor slujitori: „Deschideţi porţile, ca să intre poporul cel ce păzeşte
247 Nu putem fi mântuiţi fără să fim binecuvântaţi de Domnul, adică iubiţi de El, căci binecuvântarea noastră de Dumnezeu constă în bunul Lui cuvânt adresat nouă din iubire. Chiar între oameni binecuvântările constau în schimburi de cuvinte şi doriri bune. Ceea ce Dumnezeu îţi doreşte de fapt şi ai, iar cel mai mare lucru este iubirea Lui. Şi, comunicându-ne iubirea Lui, ne comunică Duhul Său cel Sfânt, Care ne sfinţeşte şi pe noi şi îndepărtează de la noi orice gând contrar Lui.
248 De aici se vede în mod direct că credinţa şi îndreptarea din credinţă se arată în faptele bune, că ea nu-i lasă în viaţa de păcate pe cei ce o au, cum afirmă protestantismul. Calea celor credincioşi este calea lui Dumnezeu, adică cea voită de El şi străbătută cu ajutorul Lui. Este calea dreptei judecăţi a lui Dumnezeu însuşită de om.
247
dreptatea şi vesteşte adevărul, cel ce apără adevărul şi păzeşte pacea” (Is. 26,2), şi iarăşi: „Deschideţi cale poporului Meu şi aruncaţi piedicile din calea lui” (Is. 57,14). Deci Lia a născut pe cei răsplătiţi şi binecuvântaţi şi bine călăuziţi de Dumnezeu.
Iar Rahila, luând şi ea mandragore, a născut pe Iosif. Aceasta înseamnă că Biserica, primind taina lui Hristos, prin Sfinţii Apostoli, de la Sinagoga iudeilor ca soră, s-a făcut maică a poporului, pururea în adăugare şi în înaintare spre o mulţime nenumărată. Iosif se tălmăceşte adăugat de Dumnezeu, deci Biserica dintre neamuri s-a adăugat cetelor din Israel. De aceea a şi spus Hristos: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10,16). Deci, cum am spus adineaori, turma dintre neamuri se adaugă turmelor mai vechi şi creşterea într-o tot mai mare mulţime este nesfârşită, până ce, în timpurile din urmă, se va naşte şi Veniamin, adică poporul fiu al durerii249.
12. Şi cine este cel pe care, născându-l, ea moare şi se va muta la altă viaţă?, căci Rahila a murit chiar în timpul naşterii lui Veniamin. Aceasta înseamnă că cunoştinţa deplină trebuie să o atribuim lui Dumnezeu şi celor ce ne întrec în înţelegere, şi nu ne întristează deloc a recunoaşte aceasta. Socotesc că prin fiul durerii se cuvine să înţelegem poporul sau mulţimea celor ce vor crede în timpurile
249 Acesta ar fi, după Sfântul Chiril, poporul Israel, care se va adăuga celor ce cred în Hristos. Dar, tot după el, prin acest fiu al durerii s-ar putea înţelege şi cei ce vor crede în timpurile din urmă în Hristos, adică Biserica supusă unor mari dureri, având de suportat moartea şi trecerea la viaţa viitoare împreună cu lumea întreagă.
248
din urmă ale veacului250. Căci în acele timpuri se va arăta şi fiul nelegiuirii251, „potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul (locaşul) lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2 Tes. 2,4-5). Acesta se va împotrivi sfinţilor şi nu se va deosebi întru nimic de fiarele sălbatice. Căci, precum a spus Mântuitorul însuşi, „Va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Matei 24,21). Iar că minciunile şi pornirile neomeneşti ale aceluia se vor revărsa nu asupra altora, ci asupra sfinţilor, ne spune iarăşi Hristos, adăugând: „Şi, dacă nu s-ar scurta acele zile, nu s-ar mântui niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea” (Matei 24,22). Fiind atât de mare prigonirea împotriva tuturor celor aleşi şi sinceri în credinţă şi tirania, împreună cu relele aduse asupra unora, fiind cumplită şi de nesuportat, socotesc că timpul va fi scurtat, Dumnezeu cel îndurător măsurând ispita după puterea celor ce vor suferi. Aşa ne dă să înţelegem şi preaînţeleptul Pavel: „Dar credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi sfârşitul ei, ca să puteţi răbda” (1 Cor. 10,13).
Născându-se deci în dureri Veniamin, adică poporul de la sfârşit, Rahila va repausa252, căci, aşa cum am spus
250 Ne mutăm la alt plan de viaţă, când ajungem la cunoştinţa cea mai înaltă. Dar, în general, la aceasta se va ajunge cu adevărat la sfârşitul timpurilor.
251 Poporul creştin de la sfârşitul timpurilor va fi fiul durerii, pentru că atunci se va arăta şi fiul nelegiuirii. Biserica nu va mai naşte alţi fii duhovniceşti sau alţi credincioşi, viaţa de pe pământ sfârşindu-se.
252 Anapatho = se va odihni. De aici vine şi termenul românesc „a răposat/repausat”, în loc de „a murit”, fiindcă în concepţia creştină pentru cel drept moartea este o „intrare în odihna lui Dumnezeu”.
249
adineaori, se va strămuta la altă viaţă Biserica, adică noi care, prin credinţa în Hristos, am dobândit unirea cu Dumnezeu prin Duhul253. Şi să nu te miri dacă moartea a strămutat pe Rahila de la lucrurile din lume. Acest lucru va tulbura uneori pe vreunul, ducându-l la cugetarea a ceea ce s-a întâmplat odinioară. El va întreba: „Biserica va înceta cândva şi se va stinge într-un mod oarecare prin moarte? Şi aceasta este strămutarea la cele mai înalte?” La acestea răspundem: Când auzi de Biserică, să ştii că vorbim de mulţimea sfântă a credincioşilor, a cărei moarte pentru viaţa trupească în spaţiul lumii este cale spre creşterea petrecerii şi vieţii în Hristos şi mod de strămutare spre cele mai bune şi mai înalte. De aceea şi fericitul Pavel le adresează unora un cuvânt mai mustrător, zicând: „Dacă aţi murit împreună cu Hristos stihiilor (lucrurilor) lumii, pentru ce dogmatizaţi254, ca şi când aţi vieţui în lume?” (Col. 2, 20). Dar celor ce s-au scuturat de viaţa trupească şi iubitoare de plăceri le scrie: „căci aţi murit255,
253 Credinţa în Hristos este una cu unirea cu Dumnezeu prin Duhul, adică nu e o unire de ordin fizic sau biologic, ci de ordin spiritual, şi nu de ordin spiritual omenesc, ci dumnezeiesc. Deci credinţa nu este numai un act de voinţă al nostru, prin care ţinem ca adevărat ceea ce ni se spune despre Hristos, ci o experienţă tainică a legăturii cu Hristos. Astfel, credinţa în Hristos echivalează cu unirea cu Dumnezeu.
254 „Dogmele” panteiste, care socotesc că lumea aceasta este totul, sunt rigide în raport cu învăţăturile creştine, care dau omului libertatea alegerii, libertatea adusă de iubire în relaţia omului cu Dumnezeu şi cu semenii. În „dogmele” panteiste totul e fatal, totul decurge după legi de neîncovoiat, toţi sfârşim în moartea definitivă.
255 A muri lumii înseamnă a trăi o viaţă mai adâncă, nespectaculoasă, smerită, ascunsă în Dumnezeu, ca viaţa omenească a lui Hristos, care nu mai este dependentă de cele ale lumii. Dar când chipul acesta al lumii va trece, Se va arăta Hristos în trupul Său luminos, acum acoperit de cele inferioare şi opace ale lumii, iar odată cu El se va arăta şi existenţa noastră alipită de El, ascunsă în El prin înfrânarea de la cele spectaculoase ale lumii. Moartea noastră faţă de cele ale lumii echivalează cu o intensificare a vieţii noastre ascunse împreună cu Hristos în Dumnezeu. Această stare începe încă de aici, dar se împlineşte după moartea cu trupul.
Existenţa nu constă numai din viaţa de suprafaţă a lumii acesteia, sau a noastră legată de lumea aceasta, pe care o constatăm ca fiind trecătoare în toate ale ei şi plină de neajunsuri. Dacă ne identificăm viaţa în mod total cu viaţa legată de această lume, o pierdem pe cea adâncă şi fundamentală, sau o slăbim la culme.
250
şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu El întru slavă” (Col. 3, 3-4). El a spus lămurit că trebuie să ne mortificăm pe noi şi mădularele noastre cele de pe pământ, numindu-le desfrânare, necurăţie şi cele asemenea lor (cf. Col. 3, 5).
Deci moartea Rahilei înseamnă moartea spirituală în Hristos a turmei celor credincioşi, adică a Bisericii, care va fi strămutată la altă viaţă, dacă este adevărat că cele ale noastre se vor strămuta de la stricăciune la nestricăciune, de la moarte la viaţă, de la slăbiciune la putere, de la necinste la slavă, de la timpuri măsurate la viaţa veşnică. Şi aşa vom fi împreună cu Hristos, prin Care şi cu Care fie slava şi stăpânirea lui Dumnezeu Tatăl şi a Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
CARTEA A V-A A GLAFIRELOR LA FACEREA
Despre Iacov
1. În multe părţi şi în multe moduri Scriptura de Dumnezeu insuflată ne-a prezis chipurile mântuirii în Hristos, prin aceasta aducând cititorilor nu puţin folos. Aşa cum cei deprinşi în arta pictării tablourilor unesc umbrele cu formele variate schiţate prin culori, aducându-le la o vedere mai clară şi dând tabloului mult farmec, la fel şi înţelepciunea Făcătorului a toate, adică Dumnezeu, arată de mai înainte în chip subtil frumuseţea tainei prin multe fapte de laudă, pentru ca cei călăuziţi spre cunoaştere, înţelegând ca prin ghicitură învăţătura anticipată şi prevestită, să o aibă ca ajutor spre primirea adevărului. Căci petrecem în lumea aceasta deosebindu-ne prea puţin de animalele necuvântătoare, sau poate căzând mai jos decât ele, dacă e adevărată mustrarea făcută celor din Israel de Dumnezeu, Care zice: „Cunoscut-a boul pe stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu M-a cunoscut pe Mine şi poporul Meu nu M-a înţeles” (Is. 1, 3).
252
Iar dacă norodul iudeilor, având Legea ca pedagog, a fost certat pentru o neştiinţă atât de cumplită, ce cuvânt s-ar putea găsi pentru cei dintre neamuri, cuprinşi de întunericul adânc al rătăcirii politeiste? Căci, căutând pururea în jos şi stăpâniţi de patimile trupului, s-au obişnuit să cugete numai la cele de pe pământ, neputând să-şi îndrepte ochiul minţii spre cele de laudă ale iubirii lui Dumnezeu. De aceea fericiţii proroci, plângându-se şi vărsând multe lacrimi, au cheltuit mii de cuvinte pentru noi. Fericitul Isaia zice: „Şi-a lărgit iadul lăcomia şi şi-a deschis gura lui fără încetare” (5,15), fiindcă nu era întoarcere de la rău. Prinşi sub stăpânirea de nesuportat a lui Satana care tiranizează, nenorociţii, eliberaţi de cele de aici, au coborât la iad, moartea înghiţindu-i în gura ei şi începătorul păcatului păscându-i ca pe oi.
De fapt, nu fără lacrimi, cum am spus adineaori, a pomenit de această nenorocire şi dumnezeiescul David, deoarece odată a spus despre noi: „ca nişte oi au fost puşi în iad, moartea îi va paşte pe ei” (Ps. 48, 15), iar altă dată: „Cel ce paşti pe Israel, ia aminte! Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif, Cel ce şezi pe heruvimi, arată-te […]! Ridică puterea Ta şi vino să ne mântuieşti pe noi” (Ps. 79, 1-3). De aceea n-am rămas în moarte definitiv, fiindcă Dumnezeu şi Tatăl din cer ne-a trimis ca Păstor pe bunul Domn Iisus Hristos256, Care pe cei ce au venit sub stăpânirea Lui nu-i
256 Ne paşte Dumnezeu pe pajiştea grasă şi înflorită a bunătăţilor Sale, dar ne paşte şi Satana în otrăvitele ierburi ale gândurilor rele ce pornesc de la el. Moartea nu e o desfiinţare totală a noastră, fiindcă nicio persoană creată de Dumnezeu nu moare total. Dar moartea o menţine păscând în uscăciunea necomuniunii, a izolării sterile, a sărăciei spirituale. În sensul acesta, moartea înghite în ea persoana egoistă. Dar moartea, care a stăpânit pe pământ până la venirea lui Hristos, a fost biruită după venirea Lui prin dragostea insuflată oamenilor care cred în El.
253
păstoreşte în iad, ci îi ridică la nestricăciune şi viaţă, căci îi paşte „între crini şi în păşune bună şi în loc gras”, precum s-a scris (Cânt. 2, 16; Ps. 22, 2). Pentru că ne hrăneşte cu pajiştea duhovnicească şi ne adapă cu undele de Sus şi din cer, ne face roditori şi, pe lângă aceasta, ne lărgeşte într-o mulţime nemăsurată de popoare.
Aceasta o poate vedea cineva iarăşi ca în umbre în cuvântul care înfăţişează pe Iacov şi cele scrise despre el, noi luminând pe cât se poate ceea ce pare neclar în istorisirea referitoare la el. Căci s-a scris aşa: „Şi a fost după ce a născut Rahila pe Iosif, că a zis Iacov lui Laban: «Slobozeşte-mă, lasă-mă să plec la locul meu şi în pământul meu. Dă-mi femeile mele şi copiii mei pentru care ţi-am slujit, ca să plec, că tu cunoşti slujirea cu care am slujit ţie […] şi câte au fost dobitoacele tale când am venit la tine. Că puţine erau câte aveai înainte de a veni eu şi au crescut întru mulţime şi te-a binecuvântat Dumnezeu de când am pus piciorul la tine. Când, dar, îmi voi face şi eu o casă a mea? Şi a zis Laban: «Ce să-ţi dau? Şi i-a zis Iacov: «Să nu-mi dai nimic. Iar de-mi vei împlini cuvântul acesta, voi paşte iarăşi oile tale astăzi şi le voi păzi. Să treacă toate oile tale astăzi şi desparte dintre ele toată oaia seină (cenuşie, brumărie) între miei şi toată capra bălţată (tărcată), acelea vor fi simbria mea. Şi va răspunde pentru mine dreptatea mea înaintea ta mâine, când vei statornici simbria mea: tot ce nu va fi bălţat cu alb între capre şi tărcat şi sein între miei va fi socotit ca furat de mine. Şi i-a zis Laban: «Fie ţie după cuvântul tău. Şi Iacov a despărţit în ziua aceea ţapii cei bălţaţi cu alb, şi tot ce era tărcat cu alb între capre şi
254
tot ce era sein între miei şi le-a dat în seama fiilor săi. Şi Laban a hotărât ca depărtarea între oile lui şi cele ale lui Iacov să fie cale de trei zile. Şi a rămas Iacov să pască celelalte oi ale lui Laban” (Fac. 30, 25-36).
Dar trebuie să înfăţişăm iarăşi mai pe scurt istorisirea. Apoi, să adăugăm care este înţelesul cuvenit al celor cuprinse în ea.
2. Deci a slujit fericitul Iacov lui Laban pentru cele două fiice, Lia şi Rahila. Cheltuind astfel mulţi ani, după ce i s-au născut lui Iosif (copii) din Rahila, care era iubită de el în mod deosebit, se preocupă în sfârşit, pe drept cuvânt, să se silească să plece acasă. Şi gândul plecării îşi găseşte un motiv întemeiat: De voi îngriji, zice, de ale tale fără plată şi continuu, când îmi voi face şi eu o casă a mea? Sau când voi strânge cele trebuincioase vieţii copiilor mei? Sau când voi fi numit şi eu stăpânul unei case? Acestea gândea Iacov. De aceea, îi cere lui Laban, ca un bun păstor, să-i dea binecuvântare pentru plecarea sa. Dar acesta nu-l lasă, deşi Iacov ajunsese la sfârşitul hotărât slujirii pentru fiicele lui, însă îi promite să-i dea simbria cuvenită. Dar Iacov îi aminteşte că i-a fost de folos şi bun şi foarte răbdător şi cel ce i-a prilejuit binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă îi spune: „te-a binecuvântat Dumnezeu de când am pus piciorul la tine”, folosind cuvântul „piciorul” în loc de cuvântul „intrare”. Laban a recunoscut şi el aceasta şi, de aceea, cum cere plata, Laban îi făgăduieşte să împartă turmele. Şi, despărţind animalele, îi dă pe cele bălţate (pestriţe) şi seine. Făcându-se aceasta, Iacov desparte pe copiii lui cu turma ce i-a revenit, dar el mai paşte încă turmele lui
255
Laban. Este necesar ca acum să spunem care este înţelesul clar şi duhovnicesc al acestora.
3. Iacov închipuie Persoana lui Hristos, precum am spus mai înainte. Hristos este adevăratul susţinător al călcâiului, deoarece a călcat cu totul păcatul şi, pe cât înţelegem, S-a arătat ca omul cel atotnou, apărut mai târziu decât toţi cei dinainte de El, adică după Sfinţii Proroci şi după Moise însuşi257. Totuşi, are şi cea mai mare vechime, pentru că este Unul-Născut, adică şi întâiul-Născut între mulţi fraţi258. El este Cel binecuvântat de Tatăl prin mulţime de grâu şi vin. Lui au slujit neamurile şi s-au închinat craii. Cel ce-L blestemă blestemat este, şi cel ce-L binecuvintează binecuvântat este, după binecuvântarea lui Isaac (cf. Fac. 27, 29). El, după asemănarea lui Iacov, părăsind cerul ca pe o casă părintească, ajunge la Laban, cel ce trebuie asemănat cu lumea care,
257 Omul cel atotnou are două sensuri: cel apărut după toţi prorocii, dar şi de o noutate supremă. Sensurile acestea se îmbină: deşi a apărut după toţi prorocii, i-a întrecut pe toţi. Dar, întrucât prorocii aveau această calitate şi datorită devotamentului lor faţă de Dumnezeu, şi în această calitate Se arată ca omul cel mai realizat: ca om, Hristos i-a întrecut pe toţi în legătura cu Dumnezeu. El este omul prin excelenţă, omul cel mai înalt, pentru că e cel mai unit cu Dumnezeirea, fiind totodată Dumnezeu, deci poate comunica oamenilor cel mai deplin voia lui Dumnezeu. Fiind omul cel mai unit cu Dumnezeu şi mai realizat, El nu poate apărea învechit, căci nu există altul mai înalt, mai realizat ca om decât El, este pururea cel mai nou, pentru că e atotbun.
258 Hristos este omul cel mai nou, dar şi întâiul în bătrâneţe, căci ca Dumnezeu e din veci, iar ca om e întâiul-Născut ca om nou şi întâiul înviat la viaţa veşnică între mulţi fraţi. Trebuia să fie atotnou şi mereu atotnou, dar şi întâiul în această calitate, pentru ca ceilalţi oameni să se nască din nou din El. El e primul şi ultimul, Alfa şi Omega.
256
necunoscând pe Dumnezeu cel prin fire, este bolnavă de rătăcirea politeistă259, fiindcă Laban e închinător la idoli.
Lumea este şi ea a lui Hristos, întrucât este Dumnezeu prin fire şi Domnul şi Creatorul tuturor, dar nu este a Lui (în întregime, n.ed.) din pricina apostaziei (despărţirii de El a) ei, pentru că se arată ca fiind a altuia din pricina păcatului, căci şi-a luat ca împărat pe Satana260. Deci Cuvântul a coborât din cer ca unul care a părăsit casa părintească ceea ce am spus adineaori -, şi a fost ca un străin în lumea Sa. Mărturiseşte aceasta înţeleptul Ioan, zicând: „în lume era şi lumea nu L-a cunoscut” (1,10). Cuvântul acesta se potriveşte poate timpului venirii Lui.
Dar dumnezeiescul Iacov ni-L arată în el însuşi ca chip, fiindcă El era întru ale Sale ca Dumnezeu şi înainte de întrupare, din bunătatea şi iubirea Lui cea după fire şi dumnezeiască îngrijindu-Se de noi prin pronie, dar nefiind cunoscut lumii. Căci Iacov păştea oile lui Laban, măcar că nu avea de la acesta nicio plată. Făcea aceasta numai cu nădejdea că se va căsători cu cele două fiice ale lui Laban lia şi Rahila şi se va face tată al unor fii legitimi. Deci Fiul, fiind Dumnezeu după fire, era în
259 Confundând zeii cu puterile cosmice, politeismul este inevitabil panteism, fiindcă, fiind mulţi, nu poate fi Dumnezeu cel adevărat unul care poate fi limitat de altul. Dumnezeu cel adevărat este Dumnezeu deosebit de lume prin fire.
260 Lumea, prin calitatea ei de creaţie din nimic, este a lui Hristos dumnezeu prin fire şi Creator al ei. Dar se face şi a celui-rău prin voia ei, nerecunoscând pe Dumnezeu ca Creator şi Susţinător al ei. însă nu încetează să fie creaţie a lui Dumnezeu căci, altfel, ar înceta să mai existe. Ea este ţinută de Satana aşa cum e ţinut de altcineva un lucru al cuiva, ca un lucru furat.
257
lume şi o păstorea într-un mod oarecare, îngrijindu-Se ca Dumnezeu de cele trebuincioase vieţii: dăruind roade pământului, slobozind izvoarele apelor şi undele râurilor, făcând „să răsară soarele”, după cum s-a scris (Matei 5, 45), să coboare pIoile, sădind în firea omului înţelegerea înnăscută, căci El este „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9).
Şi împlinea acestea datorită bunătăţii Lui fireşti, neprimind atunci, precum am spus, nicio plată de la cei din lume: nici slăvire, nici închinare, nici o înţelegere dreaptă sau o cugetare nerătăcită despre El, dar preştiind că va avea la timpul potrivit două soţii, care vor fi maicile unor fii legitimi, pe care îi vor naşte duhovniceşte. Şi care erau acestea? Prima, cea mai în vârstă, adică Lia, era chipul Sinagogii iudeilor; a doua, care a urmat aceleia nu după mult timp, foarte dorită şi mai tânără, era Rahila, adică Biserica dintre neamuri, care a şi născut pe Iosif, care se tălmăceşte adăugat lui Dumnezeu, fiindcă turma dintre neamuri s-a adăugat celor din Israel. însă se înţelege şi altfel: ca cea care a sporit într-o mulţime nenumărată prin adăugarea credincioşilor din diferite timpuri. Dar, ia seama bine, e de folos în acestea o observaţie atentă. Lia a născut înainte de Rahila. Apoi, între ele, (au născut) cele două slujnice: Bilha şi Zilpa. în acest timp Iacov era liniştit, încă nu se gândea să-şi facă o casă proprie, dar când Rahila naşte pe Iosif, îşi doreşte în sfârşit o casă: „Când, dar, zice, voi face o casă a mea?” (Fac. 30,30). Cât timp Sinagoga iudeilor năştea pe cei ce slujeau sub Lege, Hristos încă nu mărturisea clar că voieşte să aibă o casă proprie, dar nici nu preţuia prea mult Templul din
258
pietre, pe care îl clădise Solomon261. De aceea îi umileşte pe aceia dintre iudei care se lăudau la culme, zicându-le: „Cerul este Mie tron şi pământul aşternut picioarelor Mele, ce casă veţi zidi Mie? Şi care este locaşul odihnei Mele?” (Is. 66, 1). Israel nu s-a făcut casă duhovnicească lui Dumnezeu şi, din această pricină, El nu a locuit în ei262.
Dar când Biserica a născut dintre neamuri poporul cel nou şi în mişcare de adăugare263, Mântuitorul Şi-a clădit în sfârşit o casă proprie264. Şi care e aceasta? Noi, cei ce am crezut în El, despre care spune şi prin glasul prorocului: „Da-voi legile Mele în cugetele lor şi în inimile lor le voi scrie, şi le voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi Mie popor” (Ier. 31, 33; Evr. 10, 16). Căci locuieşte întru noi prin Duhul, precum am spus adineaori, cum n-a locuit în Israel. Cei dinainte de venirea Lui n-au fost părtaşi ai Duhului, fiindcă erau numai un chip al nostru. Aceasta
261 Până ce iudeii n-au dus refuzul lor până la răstignirea Sa, Hristos nu Se gândea să întemeieze o Biserică a neamurilor, deosebită de cea a lui Israel, căci voia o Biserică în care să se cuprindă şi ei. De aceea, nu preţuia Templul ca centru care să-i ţină pe evrei deosebiţi.
262 Poporul îndrumat de Legea veche nu era o casă spirituală în care să Se odihnească Dumnezeu, căci se ţinea încă la distanţă de El. Îl privea ca Stăpân, nu ca Părinte iubitor. Încă nu era maturizat spiritual pentru aceasta, era încă stăpânit de patimi, de mândrie exclusivistă; era neliniştit. Încă nu odrăslise din el cea care avea să-L nască fiind Fecioară şi Apostolii care să-L predice ca pe Cel ce cere o viaţă nouă, diferită de cea cerută de Lege, ca pe Dumnezeul iubitor al tuturor.
263 Odată întemeiată Biserica dintre neamuri, ea nu mai era limitată în marginile (limitele) rigide ale unui singur popor, ci la ea se adaugă popor după popor.
264 Acum Dumnezeu Şi-a făcut cu adevărat în oameni o casă în care locuieşte. Ei nu mai sunt sub o lege, pe care a dat-o Dumnezeu ce Se ţine la distanţă. El însuşi este în ei ca putere a iubirii, ca Tată şi Frate al lor.
259
ne-o spune preaînţeleptul Ioan, zicând: „Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus nu fusese încă preaslăvit”265 (7, 39). Iar odată înviat din morţi, modelând firea omului ca icoană dumnezeiască, a insuflat Duhul Sfânt mai întâi Sfinţilor Apostoli266, zicând: „Luaţi Duh Sfânt!” (Ioan 20, 22). Dar a spus şi dumnezeiescul Pavel: „Căci n-aţi luat iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi luat Duhul înfierii, întru Care strigăm: «Avva, Părinte!267″ (Rom. 8,15).
Deci în Israel era un duh de robie, iar în noi, cei din Rahila, adică din Biserica neamurilor, este Duhul lui Dumnezeu, spre înfiere, Care ne face casa Lui duhovnicească. Cei din Rahila sunt liberi, căci ochii ei sunt limpezi şi frumoşi, dar Lia nu-i are aşa268. Vezi deci că Sinagoga
265 Omenitatea lui Hristos încă nu devenise transparentă prin înviere, deci nici Duhul din El ca Dumnezeu nu Se făcuse străveziu prin omenitatea Lui. Din omul îmbunătăţit iradiază spre ceilalţi bunătatea ca o lumină. Cu atât mai mult între Hristos ca om şi semenii Săi s-a realizat o comuniune spirituală, fiindcă Duhul dumnezeiesc al relaţiei iubitoare iradiază din El.
266 Icoană dumnezeiască vie, transparent subţiat al dumnezeirii Sale, al tuturor bunătăţilor Sale, omenitatea a fost creată să devină un astfel de chip viu, desăvârşit al lui Dumnezeu. Firea omenească e modelată prin aceasta, căci i se imprimă bunătăţile dumnezeieşti pe faţă, în ochi, în cuvinte, în mişcări. Acest chip viu este una cu lucrarea Duhului Sfânt în om. Şi prin faptul că e viu, se comunică prin iradiere Şi altora. După înviere, Duhul Sfânt a iradiat în grad maxim în Apostoli din omenitatea lui Hristos.
267 Am luat Duhul Fiului, Care a trecut din Hristos ca Dumnezeu în El ca om. Este Duhul supremei intimităţi, Duhul iubirii supreme, Care uneşte pe Fiul cu Tatăl. E Duhul prin Care Hristos ne face fii ai Tatălui ceresc împreună cu Sine. Extrema frăţietate cu Hristos o primim prin Duhul Său.
268 Robul nu are curaj să privească în faţă pe Stăpânul, aşa cum are Fiul.
260
iudeilor nu este sănătoasă. Aceasta mărturiseşte şi preaînţeleptul Pavel: „Căci până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, neridicându-se, dar el se înlătură prin Hristos; ci până astăzi, când se citeşte Moise, pe inima lor zace un văl. Dar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica. Domnul este Duh269 şi, unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea270. Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului271″ (2 Cor. 3,14-18).
Ochii Rahilei erau strălucitori, cum am spus adineaori. Aşadar, după ce cea mai tânără, Rahila, a născut pe Iosif, dumnezeiescul Iacov se grăbeşte în sfârşit spre casă. Deci vine la Laban, care nu-l lasă (să plece), şi-i
269 Cei care se alipesc de Hristos, primind Duhul Lui, văd înţelesul duhovnicesc al textelor din Vechiul Testament, fiindcă au devenit ei înşişi duhovniceşti. Ei nu mai rămân la istoria din afară şi la literă, căci Hristos e nedespărţit de Duhul, Care întăreşte duhul nostru, sau ne ridică la viaţa şi la înţelegerea duhovnicească, nu doar la împlinirea exterioară a poruncilor.
270 Dacă Duhul ne face fii ai lui Dumnezeu, ne face şi liberi în relaţia cu El. Ne face să punem accentul pe iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor ca fraţi în Hristos şi împreună-fii ai Tatălui, nu pe împlinirea unor acte exterioare.
271 Cei din Legea veche nu puteau privi faţa descoperită a lui Moise, care era plină de slava lui Dumnezeu. De aceea, acela îşi punea pe faţă un văl. Îl puteau privi numai aşa, sau numai dacă-şi puneau un văl pe faţa lor, care să acopere vederea ochilor lor. Dar cei în Hristos pot privi cu faţa descoperită chiar faţa lui Hristos, infinit mai plină de slavă decât faţa lui Moise, căci le dă Duhul Său. Şi, privind în comun faţa lui Hristos, ne modelăm faţa după faţa Lui, ca chip al unui suflet care se aseamănă cu sufletul Lui, umplându-ne tot mai mult de slava care iradiază din El pe faţa Sa.
261
spune că a fost binecuvântat cu o turmă lărgită într-o mare mulţime. Lumea are nevoie de Dumnezeu. Deşi poate nu o spune, el ştie şi mărturiseşte că toate cele ce-i sunt trebuincioase vieţii şi spre buna vieţuire sunt de la Dumnezeu. Fericitul Iacov cere să i se dea plata, nemairăbdând să rămână fără plată. Şi i s-au dat ca plată, nu fără împotrivire, oile tărcate (bălţate) şi seine (cenuşii). Căci, în timpurile de la început şi trecute, deşi a chivernisit lumea din bunătatea Lui dumnezeiască înnăscută, Dumnezeu Cuvântul, prin Care „toate s-au făcut” (Ioan 1, 3), a lăsat pe cei din ea să umble în căile lor, după cum s-a scris (cf. Zah. 3, 7). Dar, după ce Biserica a născut poporul cel nou şi în adăugare continuă, adică pe cei ce au primit prin credinţa în El naşterea din nou, cere lumii, ca plată pentru providenţa Lui, pe cei mai dispuşi să creadă, care sunt închipuiţi prin animalele seine şi pestriţe. Şi ce înseamnă aceasta? întotdeauna, în turmele oilor şi caprelor, cele mai alese, care sunt de o singură culoare, sunt cele ale păstorilor. Iar cele pestriţe şi seine sunt socotite de rangul al doilea şi nu au acelaşi preţ ca celelalte, fiindcă lâna lor nu este de o singură culoare, ci tărcată, formată din culori diferite amestecate. Deci Hristos nu primeşte din lume pe cele cinstite de oameni şi alese, ci mai degrabă pe cele ce par inferioare şi fără de preţ. Afirmaţia aceasta e întărită şi de dumnezeiescul Pavel, care scrie celor ce au crezut: „priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de neam bun; ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari” (1 Cor. 1, 26-27).
262
Dar se poate înţelege şi altfel, dacă cineva vrea să precizeze ce înseamnă cenuşiul (seinul) şi pestriţul: cei în Hristos au în fapte şi cuvinte o vrednicie variată. Cuvintele sein şi pestriţ pot fi socotite ca ghicitură şi umbră a tainei lui Hristos, doarece cuvântul despre El pare celor mulţi neclar ş întunecat272, căci şi dumnezeiescul David a spus în cartea Psalmilor: „Şi-a pus întunericul acoperământ, împrejurul Lui, cortul Lui, apă întunecoasă în norii văzduhului” (17, 13). El aseamănă cu un cort dificultatea de a înţelege dogmele despre Dumnezeu şi numeşte întunericul „apă întunecoasă în norii văzduhului”273. Înţelepciunea spune şi ea că unora le dăruieşte cu îmbelşugare puterea de a înţelege pilde şi cuvinte întunecoase, sentinţe şi ghicituri ale înţelepţilor (cf. Eccl. 9,1 ş.u.).
Deci culoarea cenuşie ne face să ne gândim la adâncul oarecum ascuns al dogmelor despre Hristos274. Iar
272 Oile seine şi pestriţe (de culori amestecate) pot fi şi un chip al tainei lui Hristos, Care, pe de o parte, este Dumnezeu, pe de alta, om. Adeseori, este adânc şi greu de exprimat pe înţelesul tuturor ceea ce pare unora necesar în vorbirea despre Dumnezeu.
273 întunericul care acoperă pe Dumnezeu înţelegerii noastre este fluid ca o apă din nori. Uneori norii se subţiază, golindu-se de o parte din apă, şi dincolo de ei apar mici „luminişuri” (oaze de lumină, n.ed.).
274 Orice realitate este în parte cunoscută, în parte necunoscută. Ştiu că persoana e altceva decât obiectul şi persoana fiecăruia este deosebită de a celorlalţi. Pot numi unele trăsături caracteristice unei persoane, dar îmi dau seama că acestea nu spun totul şi exact despre persoana respectivă. Chiar în ceea ce cunosc şi spun despre o persoană sesizez o taină; o cunosc ca taină. Cunoaşterea şi taina nu se exclud. Cu atât mai mult se îmbină cunoaşterea şi taina în ceea ce spunem despre Dumnezeu. Ştim că este supremul Bine, că e Absolutul, şi prin aceasta îl distingem de toate, dar ce înseamnă concret bunătatea şi caracterul Lui absolut nu putem înţelege şi spune, deşi, într-un fel, le sesizăm. Chiar în cunoaşterea exactă a celor materiale cunoaşterea se îmbină cu taina. În timpurile din urmă, cunoaşterea mai detaliată a componentelor şi legilor materiei a deschis drum spre cunoaşterea forţelor ei, dar tainele ei nu pot fi definite exact. Cine poate cunoaşte toate efectele iradierii energiei atomice şi cine poate cunoaşte exact ce efect asupra întregii lumi materiale şi spirituale are scoaterea unui element al materiei din combinarea lui armonioasă, naturală cu celelalte? Ce influenţă are lucrarea, declanşată şi dirijată de gânduri şi de voinţă, asupra celor materiale?
263
strălucirea şi claritatea, adică cea în fapte şi binecredincioasă, e închipuită de cealaltă culoare, adică de cea albă. De aceea, şi Stăpânul tuturor ne vesteşte de mai înainte curăţia credinţei în Hristos, zicând prin glasul prorocului: „învăţaţi să faceţi bine, căutaţi judecata, izbăviţi pe cel nedreptăţit, faceţi judecată dreaptă săracului şi faceţi dreptate văduvei. Şi veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul, şi de vor fi păcatele voastre mohorâte, ca zăpada le voi albi; iar de vor fi ca roşeala, ca lâna le voi albi” (Is. 1,17-18). Deci în Hristos, Mântuitorul tuturor, cei ce în lume se află în rândul al doilea şi sunt socotiţi mai mici ca alţii sunt aleşi şi aşezaţi în locul de frunte275, însă, deşi sunt dispreţuiţi ca nişte cenuşii şi pestriţi, s-au îmbogăţit duhovniceşte din adâncul dogmelor despre Dumnezeu şi în cuvântul ce pare altora neclar, dar care de fapt îi distinge prin strălucirea în dreapta credinţă şi în evlavie.
275 în lume reuşesc cei dibaci în vicleşuguri, cei lăudăroşi, „şmecherii”. Cei cinstiţi în cuvânt şi curaţi în gând, cei smeriţi şi nepreocupaţi de interese egoiste se află în lume în rândul al doilea. Nu se îmbulzesc să ajungă pe locul întâi, nu ajung pe o treaptă care să-i facă temuţi şi linguşiţi de ceilalţi. Dar aceştia sunt oamenii adevăraţi: care au locul de cinste în ochii lui Hristos. Vorbirea lor subtilă şi caldă despre Dumnezeu e dispreţuită ca aiureală de cei superficiali, deşi ea îi înalţă cu adevărat în viaţă.
264
Deci plata lui Iacov sunt cele pestriţe. Dar, dacă vreţi, să cercetăm cum, înşelându-l pe Laban, înmulţeşte cele alese, să aflăm aceasta chiar din Sfintele Scripturi, care spun aşa: „Şi şi-a luat Iacov nuiele verzi de tei, de nuc şi de paltin, şi le-a cojit pe ele, făcând crestături albe, alternând verdeaţa cu albul părţilor cojite, şi se vedea pe nuiele albul părţilor cojite. Şi a pus nuielele pe care le-a decojit în jgheaburile apei de băut, ca atunci când vor veni oile să bea, văzând nuielele, să zămislească aşa cum erau nuielele. Şi oile albe au născut miei pestriţi, cenuşii şi pătaţi. Şi a despărţit Iacov mieii şi a pus înaintea oilor berbeci albi şi toţi mieii cei pestriţi; şi şi-a despărţit turmele sale şi nu le-a amestecat cu oile lui Laban. Şi a fost, în timpul când zămisleau oile luând în pântece, că Iacov a pus nuielele înaintea lor în jgheaburi, ca să zămislească precum erau nuielele. Iar când năşteau oile, nu le punea, şi cele neînsemnate au fost ale lui Laban, iar cele însemnate, ale lui Iacov. Şi s-a îmbogăţit omul foarte şi a avut dobitoace multe” (Fac. 30, 37-43).
Ţine deci de priceperea păstorului să ştie că oile şi caprele nasc oi şi capre asemănătoare cu cele văzute şi cele născute din ele au culori asemănătoare cu ale celor ce le stau în faţă, dacă privesc la ele în timpul când zămislesc. Lucrul acesta se împlineşte potrivit unor legi ale firii. Dar acestea sunt de neexplicat şi neînţelese de mintea noastră.
Deci dumnezeiescul Iacov şi le-a ales iarăşi, potrivit poruncii dumnezeieşti, pe cele cenuşii şi pestriţe, căci a zis către Lia şi Rahila: „Şi a fost când zămisleau oile, că am văzut cu ochii mei în vis: Şi iată ţapii suiţi pe capre şi berbecii suiţi pe oi erau albi, cenuşii şi pestriţi. Şi mi-a spus îngerul lui Dumnezeu în vis: «Iacove!, iar eu am zis: «Ce
265
este? Şi a zis: «Priveşte cu ochii tăi şi vezi că ţapii şi berbecii, suindu-se pe oi şi pe capre, sunt albi, bălţaţi, cenuşii şi pestriţi” (Fac. 31, 10-12). Acestea le spune Sfânta Scriptură. Dar, ridicându-ne peste treapta coborâtă a istorisirii, să urcăm la cele duhovniceşti.
4. Nuiaua (toiagul) ne înfăţişează iarăşi, în ghicitură, pe Emanuel. Aşa a fost numit de Dumnezeu insuflata Scriptură, căci dumnezeiescul Isaia zice: „Şi va ieşi toiag din rădăcina lui Iesei şi floare din rădăcina lui se va înălţa” (11,1; Fapte 13, 28). Iar dumnezeiescul David, în faţa credincioşilor, a grăit către Tatăl şi Dumnezeu din ceruri: „Toiagul Tău şi nuiaua Ta, acestea m-au mângâiat” (Ps. 22,5). Pentru că am fost mângâiaţi în Hristos şi pe El ni L-am făcut sprijinitor276, fiindcă s-a scris: „Domnul întăreşte pe cei drepţi” (Ps. 36, 17). Deci nouă, turmelor de oi cuvântătoare răspândite în toată lumea şi în tot universul, Hristos ni Se face ca un fel de toiag277. Şi nu un toiag simplu, ci toiag de tei, de nuc şi de paltin, fiindcă odrăsleşte din arbori recunoscuţi ca drepţi. Dar teiul e şi semn al morţii, căci trupul morţilor răspândeşte mireasmă iar cea mai dulce dintre miresme o răspândeşte teiul -, şi Hristos a murit pentru noi şi S-a îngropat, după Scripturi. Iar nucul e semnul vegherii şi neadormirii, fiindcă lucrează în noi acestea prin fire Hristos, Care S-a sculat
276 Toiagul şi nuiaua nu au aici înţelesul de instrumente de bătaie, ci de instrumente de sprijin: Hristos este un toiag pe care ne putem sprijini în veci. Este toiagul ferm şi sigur al vieţii noastre veşnice. El nu se învecheşte, nu slăbeşte.
277 Aici Hristos ca toiag are sensul de îndrumător pe calea ce duce la păşunile cele bogate ale veşnicei împărăţii.
266
pentru noi, căci nu S-a lăsat închis de porţile iadului, nici reţinut de legăturile morţii278.
Iar toiagul din paltin arată ridicarea spre înălţime şi spre cele de Sus, adică înălţarea la cer a lui Hristos, fiindcă paltinul este un arbore bine crescut şi foarte înalt. Iar Fiul a fost înălţat de Tatăl, căci Petru a zis despre El: S-a înălţat „prin dreapta Tatălui” (Fapte 2, 33). Iar Pavel spune că El a fost preaînălţat şi a luat nume mai presus de tot numele şi închinare din partea tuturor (cf. Filip. 2, 9-10).
Dar acest arbore poate fi înţeles şi altfel de cel ce voieşte. în ce mod? Cei ce iscodesc etimologiile numirilor spun că paltinul s-a numit aşa şi pentru lărgimea frunzişului lui, şi (asemenea lui) ne lărgim şi noi prin credinţă şi iubire, crescând în Hristos. Dimpotrivă, Legea e foarte strâmtă şi mintea închinătorilor la idoli e foarte apăsată şi necăjită. De aceea Dumnezeu a grăit turmelor dintre neamuri prin glasul prorocului: „înălţaţi-vă să ascultaţi, cei din strâmtorare” (Is. 28, 20). Iar Pavel le scrie corintenilor,
278 Iadul nu ţine decât pe cel ce şi-a îngroşat el însuşi porţile ce-l închid în egoismul său. Hristos a fost şi este introdus în toate prin iubirea Sa dumnezeiască, comunicată în primul rând omenităţii Sale şi prin ea tuturor celor ce vor să I se deschidă. El S-a dus la iad ca să deschidă porţile aceluia celor ce L-au aşteptat cu nădejde şi s-au deschis iubirii Sale. Cei reţinuţi de iad sunt reţinuţi de moarte, ca suprema slăbiciune produsă de egoism, ca neputinţa totală a iradierii iubitoare spre Dumnezeu şi spre alţii.
Legea nu le dădea libertatea de a o interpreta. Iar închinarea la idoli identifică zeii cu forţele naturii, deci îi supune legilor naturii. Numai Dumnezeu ca Treime de Persoane este superior legilor înguste ale repetiţiei. El ne dă putinţa să vedem realitatea mai înaltă şi mai largă decât aceste legi. Ne dă putinţa să aşteptăm învierea. Ne ţine în faţă taina indefinită a persoanei cu libertatea ei. Zeii, ca forţe ale naturii, nu ne dau putinţa să scăpăm de necazurile pe care ni le pricinuiesc neajunsurile acestei lumi, considerată ca singura realitate.
267
care, după ce cunoscuseră lărgimea în credinţă279, voiau să se întoarcă la vechea rătăcire: „O, corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit. în inima noastră nu sunteţi la strâmtoare, dar strâmtorare este pentru noi în inimile voastre. Daţi-mi şi voi aceeaşi plată, vă vorbesc ca unor copii ai mei — lărgiţi şi voi inimile voastre. Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce părtăşie are dreptatea cu nelegiuirea? Sau ce părtăşie are lumina cu întunericul? Ce învoire este între Hristos şi Veliar?” (2 Cor. 6,11-15). Dar şi Psalmistul zice în Duhul către acelaşi Emanuel, arătând îngustimea Legii: „Fără de sfârşit este porunca Ta” (Ps. 118, 96). Şi iarăşi: „Am alergat pe calea poruncilor Tale, când ai lărgit inima mea280″ (Ps. 118, 32). Şi, pe lângă aceasta, iarăşi: „Am umblat întru lărgime, pentru că poruncile Tale am căutat” (Ps. 118, 45).
279 Cât de largă şi de adâncă este realitatea propusă cugetării de credinţa creştină, în comparaţie cu legile naturii, înguste şi repetate în mod monoton, la care religiile panteiste reduc totul! Unde simt în acelea nenumăratele posibilităţi ale libertăţii, ale iubirii, proprii persoanei? Unde este valoarea eternă şi inepuizabilă, mereu surprinzătoare şi destinată veşnicei îmbogăţiri în comuniunea cu nenumărate alte persoane, toate deosebite între ele? Unde sunt perspectivele pe care ni le deschid comuniunea iubitoare supremă dintre Persoanele Sfintei Treimi, Care ne învredniceşte de comuniunea nesfârşită cu Ea? Ce poate înlocui fericirea pe care o dă fiecăruia dintre noi comuniunea veşnică cu alte persoane? Toate acestea ni le asigură Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru veci, S-a jertfit şi a înviat pentru noi.
280 învăţătura creştină este neasemănat de largă şi de adâncă, în raport cu concepţiile panteiste şi cu Legea veche, nu numai prin conţinutul gândirii, ci şi prin conţinutul inimii. Cel ce crede în Hristos iubeşte pe toţi oamenii şi crede în putinţa iubirii, pentru că ea izvorăşte din Dumnezeul iubirii, Care nu e supus legilor naturii, ci este mai presus de ele, deci lărgeşte şi inima.
268
Iar că în calitate de toiag (de nuc), precum am spus adineaori, are o fire pricinuitoare de nedormire, o spune Dumnezeu către prorocul Ieremia: „«Ce vezi tu, Ieremia? Şi am răspuns: «Văd un toiag din lemn de nuc. Şi Mi-a zis Domnul: «Bine ai văzut, pentru că Eu am privegheat asupra cuvintelor Mele, ca să le împlinesc pe ele” (1,11-12).
Aşadar, în chipul toiagului ni Se înfăţişează Hristos, ca Cel ce a murit, S-a sculat şi S-a înălţat la cer şi prin Duhul a lărgit duhovniceşte inimile celor ce-L primesc.
Dar unde a pus Iacov nuielele (toiegele)? în jgheaburile de băut. Jgheaburile de băut ale turmei cuvântătoare, adică ale noastre, sunt scrierile lui Moise şi propovăduirile prorocilor, care ne pun la dispoziţie cuvântul de Sus, de la Dumnezeu, căci s-a scris: „Scoateţi apă cu veselie din izvoarele mântuirii” (Is. 12,3). În ele vom afla pe Emanuel, toiagul puterii, mort pentru noi, Întâiul-Născut dintre morţi (cf. Col. 1,18), înălţat întru slavă şi lărgind pe cei ce cred, precum am spus adineaori. Căci tot cuvântul Sfinţilor Proroci şi al lui Moise se referă la taina lui Hristos. De aceea şi înţeleptul Pavel a spus: „sfârşitul Legii este Hristos” şi al prorocilor (Rom. 10, 4). Dar Iacov a decojit nuielele, făcând crestături albe în verdele lor, şi astfel animalele zămisleau animale pestriţe281. Hristos „decojeşte” şi El umbra Legii şi acoperământul scrierilor prorocilor, făcând înţelesurile din ele albe şi uşor de văzut. Astfel, ne pune în faţă o vedere duhovnicească încântătoare,
281 Tactica lui Iacov a fost să-şi înmulţească puţinele oi bălţate şi sure (seine) care i se dăduseră ca plată din oile albe. De aceea, după ce a despărţit oile albe ale lui Laban de cele bălţate şi sure ale lui, a rămas cu grija ambelor turme. Prin nuielele împestriţate puse în văzul oilor albe, aveau să nască şi acestea oi bălţate şi, astfel, şi-a înmulţit turma.
269
convingându-ne ca, printr-o destoinicie dublă pentru ea: prin faptă şi cuvânt, să zămislim varietatea virtuţilor. De fapt, ca chipuri ale celor îndreptaţi prin credinţă, dumnezeieştii proroci au spus limpede: „Pentru frica Ta, Doamne, am luat în pântece şi am născut duhul mântuirii Tale282″ (Is. 26,18). Dar a spus şi în alt loc în mod propriu acelaşi fericit Isaia: „întăriţi-vă, mâini slabe, genunchi slăbănogi, mângâiaţi-vă. Cei descurajaţi în cuget, întăriţi-vă şi nu vă temeţi. Iată, Dumnezeul nostru cu judecată răsplăteşte şi va răsplăti” (35, 3). Şi iarăşi: „Iată, Domnul, Domnul vine cu tărie, şi braţul Lui cu stăpânire […]. Ca păstorul va paşte turma Sa şi cu braţul Său va aduna mieii, şi va mângâia pe cele ce au în pântece” (Is. 40,10-11). Adică va aduce mângâiere duhovnicească celor ce nasc în dureri cuvântul dumnezeiesc (înţelegerea lui Dumnezeu)283, ca unora ce
282 în zămislirea de om a credinţei sub lucrarea lui Dumnezeu se arată unirea maximă dintre el şi Dumnezeu, fără contopirea unuia în altul. Credinţa, fapta bună din credinţă, viaţa cea nouă a credincioşilor nu e numai a lor, ci şi a lui Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă o slăbire a omului, ci o întărire a lui. De altfel, aceasta este şi relaţia tainică dintre oameni. De câte ori nu săvârşeşti fapte bune întărit de altul? Dar şi existenţa noastră naturală nu este numai un semn al puterii noastre, ci în primul rând al puterii lui Dumnezeu. Şi totuşi, nu ne confundăm cu Dumnezeu în sens panteist. Puterea noastră de creatură nu se confundă cu puterea Lui creatoare. De la puterea Lui la a noastră se face un salt ontologic, deşi acestea sunt unite: ca putere creatoare susţine puterea noastră creată, de a cărei slăbiciune suntem mereu conştienţi.
283 Se cere un efort pentru a ajunge la un înţeles şi la un cuvânt corespunzător lui Dumnezeu, deşi nu cuprindem în el toată bogăţia dumnezeiască. S-a cerut un efort deosebit Părinţilor pentru a ajunge la definirea lui Hristos ca o Persoană în două firi, contrar nestorianismului, care vedea în El două persoane, şi monofizitismului, care vedea în El o singură fire. însă aceasta nu înseamnă că înţelegem deplin ce înseamnă acest adevăr.
270
vor fi roditori, dar încă n-au ajuns să nască cele de laudă ale vieţuirii evanghelice, fiindcă aceasta este un rod al sufletului cuvios şi neîntinat.
Dar şi-a deosebit, zice, Iacov oile sale şi nu le-a amestecat cu ale lui Laban. Nu e nicio însoţire între cel sfânt şi cel păcătos, sau între cel curat şi cel întinat (pătat) (cf. 2 Cor. 6,14-15), căci cei ai lui Hristos sunt separaţi şi nu se amestecă cu cei ce petrec în lume, fiind eliberaţi de toată plăcerea trupească. Ei poartă semnele unei vieţuiri deosebite, fiind uşor de recunoscut din virtutea lor: „cele ale lui Laban erau fără semne (neînsemnate), iar ale lui Iacov, însemnate” (Fac. 30, 42). Dar Iacov şi-a atras pizma, deoarece, văzându-l îmbogăţit şi prosperând, fiii lui Laban au fost tare muşcaţi de invidie. Din această cauză s-a şi gândit să plece şi să se întoarcă la casa părintească, căci s-a scris: „Şi s-a îmbogăţit omul foarte, şi a avut dobitoace multe şi boi, şi slugi şi slujnice, şi cămile, şi asini. Şi a auzit Iacov vorbele fiilor lui Laban, care ziceau: «A luat Iacov toate câte a avut tatăl nostru şi din ale tatălui nostru şi-a făcut toată mărirea aceasta. Şi a văzut Iacov faţa lui Laban şi iată nu era către el ca ieri şi ca alaltăieri. Şi a zis Domnul către Iacov: «întoarce-te în pământul tatălui tău şi la neamul tău şi Eu voi fi cu tine. Şi, trimiţând Iacov, a chemat pe Lia şi pe Rahila în câmp, unde erau oile. Şi le-a zis: «Văd faţa tatălui vostru şi nu este spre mine ca ieri şi ca alaltăieri, iar Dumnezeul părintelui meu este cu mine. Şi voi ştiţi că am slujit tatălui vostru cu toată puterea mea. Iar tatăl vostru mi-a făcut strâmbătate şi a schimbat din simbria mea zece mieluşele” (Fac. 30,43; 31,1-7). Apoi zise: „Şi a luat Dumnezeu toate animalele tatălui vostru şi mi le-a dat mie” (Fac. 31, 9), căci Domnul nostru Iisus Hristos S-a îmbogăţit cu adevărat într-o mulţime nenumărată, adunând
271
din toată lumea pe închinătorii Săi care, aducându-I buna lor cugetare ca dar strălucitor, îi mărturisesc slujirea lor, zicând: „Noi suntem poporul păşunii Lui şi oile mâinilor Lui” (Ps. 94, 7). Dar aceasta nu-i lasă în linişte pe fiii lumii. Văzând pe tatăl lor lipsit de ele şi socotind că mâna bunului Păstor i le-a sustras pe cele mai însemnate şi văzând pe cei născuţi în Hristos împestriţaţi cu virtuţi de multe feluri, murmură, zicând: „A luat Iacov toate ale tatălui nostru şi din ale tatălui nostru şi-a făcut toată mărirea aceasta” (Fac. 31,1). Şi de fapt ei nu mint. Cuvântul este adevărat, fiindcă Hristos a adus pe toţi la Sine, sălăşluind în curţile Sale turmele celor ce au crezut, dobândind astfel o bogăţie vrednică de Dumnezeu şi o slavă mai presus de toate. De aceea a spus El însuşi către Dumnezeu şi Tatăl din ceruri: „Toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru el284″ (Ioan 17,10).
Dar să privim şi la răsplata lui Iacov. „şi a avut, zice, dobitoace multe şi boi, şi slugi şi slujnice, şi cămile şi asini”
284 Sfântul Chiril nu referă acest „toate” la cele dumnezeieşti, ci la făpturile câştigate de Hristos. Câştigând pe oameni pentru Sine, ca Fiu al Tatălui îi câştigă pentru Tatăl ca fii ai Lui. Dar, dacă El n-ar avea de la Tatăl calitatea de Fiu după fiinţă, nu i-ar putea face pe oameni fraţi ai Săi şi fii ai Tatălui. Referirea acestui „toate” la oameni se vede din alternarea pluralului acestui cuvânt de gen neutru cu pluralul cuvântului de gen masculin, „peşti”, de la sfârşitul propoziţiei. Fiul va fi slăvit de oamenii câştigaţi de El, sau Se va slăvi întru ei, pentru tot ceea ce face în ei sau din ei, dar şi prin recunoştinţa lor. Prin aceasta, va întinde slava Lui de la Tatăl peste toţi cei adunaţi în El. Slava lui Dumnezeu se va vedea întinsă în oameni, se va vedea cât de multe posibilităţi de iubire sunt în paternitatea Tatălui şi în filiaţia Fiului. Prin Fiul, Tatăl întinde iubirea Sa paternă peste oameni şi Fiul adună în iubirea Sa filială faţă de Tatăl iubirea multor altor fii.
272
(Fac. 30, 43). Vezi pe Hristos adunând la Sine din toate tot neamul, după cum s-a scris: „Asemenea este împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat în mare şi care adună tot felul de peşti” (Matei 13, 47). Primeşte pe rob, ca să-i dea strălucirea măririi celor liberi285. Primeşte, ca ajunşi sfinţiţi şi capabili de jertfă duhovnicească, pe cei de sub Lege, închipuiţi prin oi şi boi. Aceasta pentru ca, strămutându-i la strălucirea vieţuirii evanghelice, să-i facă mai sfinţiţi. Pe lângă aceştia primeşte şi neamul cel nesfinţit şi necurat, închipuit prin cămile şi asini, ca prin curăţirea de întinăciunea rătăcirii politeiste să-l facă nevinovat şi curat, unindu-l cu cetele sfinţilor.
Fiii lui Laban şi Laban însuşi fiind stârniţi spre pizmă, acesta arăta lui Iacov o faţă încruntată, nezâmbitoare şi stăpânită de invidie, care „Nu este spre mine, zice, ca ieri şi ca alaltăieri”. De aceea Dumnezeu i-a poruncit lui Iacov să se întoarcă la ale sale. Iar el a trimis după soţii, după Lia şi Rahila, şi le-a povestit limpede nedreptatea tatălui lor şi a mai adăugat: „a luat Dumnezeu toate vitele tatălui vostru şi mi le-a dat mie”. „Şi răspunzând, Rahila şi Lia au zis lui: «Oare mai avem parte sau moştenire în casa tatălui nostru? Oare nu am fost socotite ca nişte străine înaintea lui? Căci ne-a vândut pe noi şi ca pe o mâncare a mâncat argintul nostru. Toată bogăţia şi mărirea pe care le-a răpit Dumnezeu de la tatăl nostru vor fi ale noastre şi ale fiilor noştri, deci fă toate câte ţi-a spus ţie Dumnezeul tău” (Fac. 31, 9,14-16).
285 Cel în Hristos ştia că este frate al Fiului lui Dumnezeu şi fiu al Tatălui ceresc, chiar dacă în societatea pământească era rob. El se ştia frate cu stăpânii şi aceştia îl socoteau frate cu ei. Astfel, Creştinismul a adus desfiinţarea robiei.
273
Aceasta înseamnă că, întristându-se Bisericile şi fiii lor pentru Hristos, li s-a dat mângâiere mireselor Mântuitorului, adică Bisericilor, de la Tatăl. Dar mângâierea ni s-a dăruit prin Fiul, Care ne-a comunicat cuvintele de la Tatăl, căci Cel pe Care L-a trimis Dumnezeu ne grăieşte cuvintele lui Dumnezeu, după cuvântul lui Ioan (cf. 3,34).
Priveşte cum a vorbit Dumnezeu lui Iacov, iar acesta mireselor lui, Lia şi Rahila. Iar cuvântul lui de mângâiere către ele a fost să plece odată cu mirele lor din casa tatălui. Aşa zice şi Psalmistul, în Duhul, către Biserică: „Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa tatălui tău. Că a poftit împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul Tău şi te vei închina Lui” (Ps. 44,11-12).
Aşadar, Iacov a grăit cele de la Dumnezeu mireselor lui. Şi ce cuvânt le-a spus? Să lase pe Laban, pentru că este nedrept şi rău şi zăbavnic la plătirea simbriei pe care o datora. Aşa mustră şi Hristos lumea pentru marea ei nesimţire, pentru că nu a voit să aducă Stăpânului, drept răsplată datorată pentru grija ce a avut de ea, mulţumirile ei, adică darurile ei duhovniceşti, sau credinţa şi dragostea. Totuşi, şi toate acestea le avea de la El, fiind prinse prin undiţă de la Dumnezeu Tatăl. Aceasta spune şi Fiul însuşi către El: „pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Mi i-ai dat Mie286″ (Ioan 17, 6). Aceasta vrea să
286 Credinţa şi iubirea de Dumnezeu sunt, pe de o parte, daruri pe care le aducem Lui, pe de alta, simt de la EL Lumea ar trebui să I le ofere ca plată, dar şi ca mulţumire, pentru că i le-a dat. Plătim lui Dumnezeu cu ceea ce ne dă El, dar totodată trebuie să-I mulţumim pentru că ni le-a dat. Pentru tot ce suntem şi avem trebuie să mulţumim, dar pe toate trebuie să I le şi oferim ca răsplată. Dumnezeu ne face parte de o cinste dublă, pentru că pe de o parte ni le dă şi, pe de alta, doreşte să-I plătim chiar cu ele pentru că ni le-a dat. Aceasta spunem la Sfânta Liturghie: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate”.
274
spună cuvântul „a luat Dumnezeu toate vitele tatălui vostru şi mi le-a dat mie287″ (Fac. 31, 9).
Iar miresele Mântuitorului se făgăduiesc gata să-L urmeze, căci spun că i-au fost vândute ca să le despartă de lume. De fapt, Emanuel a cumpărat Bisericile cu sângele Său288 (cf. Fapte 20, 28) şi le-a înstrăinat de tatăl lor, fiindcă nu există nicio raţiune a comuniunii lor cu lumea, sau a menţinerii lor ca parte a lumii din care au fost chemate. Bogăţia lor şi a fiilor lor este Cel ce e mai presus de minte şi de raţiune. El este partea (zestrea) şi bogăţia, slava şi lauda şi tot ce au primit cei ce au ajuns la strălucire şi bunăstare289.
287 Fiul însuşi mulţumeşte Tatălui că i-a dat Lui pe cei creaţi, ridicându-i la credinţa în El şi la iubirea faţă de El. Primul dar este crearea lor, al doilea e ridicarea lor la credinţă. I-a adus pe oameni la existenţă ca părţi ale lumii, apoi i-a luat din lume şi i-a dat Fiului Său şi prin aceasta într-o legătură conştientă cu Sine.
288 Cineva poate elibera nişte robi de la stăpânul lor, dacă se face şi el rob între ei şi se dovedeşte mai tare ca acel stăpân, care stăpâneşte asupra acelora prin păcat şi moarte. În acest scop slăbeşte puterea stăpânului şi îi eliberează şi pe ceilalţi robi, dacă se alipesc Lui şi primesc puterea Lui. Acesta a fost rodul jertfei răscumpărătoare a lui Hristos. El n-a putut fi ţinut în robie pentru că nu avea slăbiciunea păcatului şi, pe lângă aceasta, era şi Dumnezeu.
289 Fiii Bisericii „au fost chemaţi din lume”, înţeleasă ca cea care s-a înstrăinat de Dumnezeu prin păcat, deşi fac parte din lume, care a fost creată de El şi e susţinută prin providenţa Sa. În locul sărăciei în care au ajuns prin păcat, sau prin despărţirea de Dumnezeu, ei au primit bogăţia nesfârşită a bunătăţilor dumnezeieşti în care se află omenitatea lui Hristos. Ecclesia este gruparea celor „chemaţi din lume”. în religiile panteiste, credincioşii nu sunt „chemaţi din lume”, pentru că zeii reprezintă forţele lumii (Venus — frumuseţea ei, Atena — înţelepciunea ei, etc.). La moarte, ei se topesc în lume, pe când, în Creştinism, numai trupul se duce în pământ, căci sufletul se duce la Dumnezeu, dincolo de lume.
275
Deci se întristează lumea împreună cu fiii din pricina lui Hristos şi se consumă de focul pizmei, văzându-L ajuns la atâta slavă, încât Şi-a supus toate cele de sub cer şi stăpâneşte asupra tuturor celor de pe pământ. Ea se tulbură şi-şi întinde nebunia defăimărilor peste orice măsură, prigoneşte şi ucide şi-şi pune toată puterea în încercarea de a slăbi slava Mântuitorului şi a Bisericii Lui şi a fiilor Lui, adică se dovedeşte luptând la culme împotriva mulţimii credincioşilor. Acest lucru e uşor de aflat de către cei ce voiesc din următoarele: „Sculându-se, Iacov a luat femeile sale şi copiii săi pe cămile şi toate averile sale şi toată agoniseala pe care şi-o câştigase în Mesopotamia şi toate ale sale, şi a plecat spre Isaac, tatăl său, în pământul Canaan. Iar Laban a plecat să-şi tundă oile sale, şi Rahila a furat idolii tatălui ei. Şi s-a ascuns Iacov de Laban sirul, ca să nu-i spună că fuge. Şi a fugit el cu toate ale lui şi, trecând râul, s-a grăbit spre muntele Galaad. Şi a treia zi s-a vestit lui Laban sirul că a fugit Iacov. Şi, luând pe toţi fraţii lui cu el, l-a urmărit şapte zile şi l-a ajuns în muntele Galaad. Dar a venit Dumnezeu noaptea în vis la Laban sirul şi i-a zis lui: «Păzeşte-te, ca nu cumva să grăieşti rele către Iacov. Şi l-a ajuns Laban pe Iacov. Iacov şi-a întins cortul său în munte, iar Laban a aşezat pe fraţii lui în muntele Galaad” (Fac. 31,17-25). A ajuns deci Laban pe Iacov şi l-a certat foarte că a fugit pe ascuns şi i-a furat fiicele şi zeii din casă. Şi i-a zis: „«Acum dacă pleci, căci cu dor ai dorit să pleci la casa tatălui tău, pentru ce ai furat zeii mei? […] însă Iacov nu ştia că Rahila, femeia lui, i-a furat pe ei. Şi intrând, Laban i-a căutat în cortul Liei şi nu i-a aflat şi a ieşit din cortul
276
Liei, şi a căutat în cortul lui Iacov şi în corturile celor două slujnice (Bilha şi Zilpa) şi nu i-a aflat” (Fac. 31, 30-33). Şi fiindcă Rahila se aştepta să fie căutaţi de tatăl ei mai amănunţit la ea, l-a înşelat cu dibăcie, căci „a luat, zice, idolii şi i-a băgat în desaga cămilei şi a şezut deasupra lor, şi a spus tatălui ei: «Nu-mi face greutate, doamne, nu pot să mă scol înaintea ta, că acum sunt în rânduiala obişnuită a femeilor; iar Laban a căutat în tot cortul şi n-a aflat idolii” (Fac. 31,34-35). Deci Laban negăsindu-i şi fiind tulburat în chip firesc de pierderea zeilor săi, fericitul Iacov s-a supărat pe drept cuvânt pe el pentru că l-a urmărit în zadar, deşi nu avea pentru ce să-l învinovăţească. Apoi şi-au spus cuvinte de împăcare şi s-a făcut între ei înţelegere şi pace: „Şi, răspunzând Laban, a zis lui Iacov: «Fiicele tale sunt fiicele mele, şi fiii tăi sunt fiii mei, şi vitele tale sunt vitele mele şi toate câte le vezi tu ale mele sunt şi ale fiicelor mele. Ce voi face lor astăzi şi copiilor lor, pe care i-au născut? Acum deci vino să punem legătură eu şi tu, şi va fi mărturie între mine şi tine. Şi i-a zis lui: «Iată, nimeni nu este cu noi. Vezi, Dumnezeu este martor între mine şi tine. Şi luând Iacov o piatră, a pus-o ca stâlp. Şi a zis Iacov fraţilor săi: «Adunaţi pietre! Şi au adunat pietre şi au făcut o movilă şi au mâncat acolo pe movilă. Şi i-a zis Laban lui: «Movila aceasta este astăzi mărturie între mine şi tine; Laban a numit-o: movila mărturiei, şi Iacov a numit-o movilă mărturie” (Fac. 31,43-47).
5. Ne-am silit să povestim cât se poate mai pe scurt cele ale istorisirii, dar e de trebuinţă să lămurim înţelesul lor cel mai dinlăuntru. Nu e nevoie de multe cuvinte ca cineva să arate clar că lumea s-a mâniat pe Hristos, Care s-a îmbogăţit cu turmele celor credincioşi, şi, supărându-se, îl loveşte. Priveşte cum, plecând Iacov, Laban
277
îl urmăreşte, strigând împreună cu fiii lui. Aşa şi Hristos fuge oarecum din lume împreună cu miresele Sale, cu Bisericile adică, şi oarecum Se strămută pretutindeni290, zicând duhovniceşte către cei ai Săi: „Sculaţi-vă, să plecăm de aici” (Ioan 14, 31).
Dar modul plecării dintr-un loc în altul nu este sensibil, nici nu se săvârşeşte trupeşte e cu totul neobişnuit a cugeta şi a vorbi aşa despre el -, ci de la cugetarea la cele ale lumii se pleacă spre voinţa de a face în chip folositor cele ce plac lui Dumnezeu291. Căci, aşa cum scrie fericitul Pavel: „nu avem aici cetate stătătoare, ci căutăm pe cea viitoare” (Evr. 13, 14), al cărei Făcător şi Ziditor este Dumnezeu. Dar scrie şi altul dintre Sfinţii Apostoli: „vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului” (1 Petru 2, 11). Umblând pe pământ, să ne facem vieţuirea ca în cer (cf. Filip. 3, 20), silindu-ne să nu mai trăim trupeşte, ci mai degrabă în chip sfânt şi duhovnicesc292. La aceasta ne ridică şi Pavel, scriindu-ne: „Nu vă
290 Nu e o contradicţie între afirmaţia că Hristos nu este din lume şi cea că este pretutindeni. Numai fiind mai presus de ale lumii, este pretutindeni. Cele în care se înfrăţesc toţi simt cele care nu-i separă în egoismele lor. Sunt împreună cu toţi, când nu mă preocup exclusiv de ale mele. Iubirea mă face deschis, egoismul mă închide în singurătatea mea. Hristos, iubindu-i pe toţi, este pretutindeni.
291 Cele plăcute lui Dumnezeu sunt cele bune, şi cele bune convin tuturor şi-i unesc pe toţi. A te ridica la Dumnezeu este una cu a gândi şi a face cele ce sunt de folos tuturor şi astfel îi uneşti pe toţi.
292 Dar, gândind şi făcând cele plăcute lui Dumnezeu şi în stare să unească pe toţi prin bunătate, dovedim că avem pe Dumnezeu în noi, sau noi suntem în Dumnezeu, adică vieţuim ca în cer. Acesta este modul vieţuirii care ne uneşte cu Dumnezeu şi între noi. Divizarea este produsă şi susţinută de lupta între componente, spre chinuirea reciprocă. Chiar în natură, atunci când se scoate excesiv o forţă din îmbinarea ei cu altele, se produce tulburare pentru toate, ca şi pentru oameni. La fel se întâmplă şi atunci când se afirmă un om împotriva altora, sau chiar o singură putere din om, separată de altă putere (fie numai intelectul, fie doar simţirea, fie voinţa). Lumea experiază astăzi efectele distrugătoare pe care le produce o forţă a naturii scoasă din armonia cu celelalte, armonie în care una o înfrânează pe alta. Armonia este opera lui Dumnezeu cel atotiubitor; războiul e opera duhurilor dezbinatoare şi distrugătoare. Trăirea trupească aduce dezordine în om, trăirea sfântă şi duhovnicească e o trăire în armonie cu Dumnezeu şi cu toţi ceilalţi. Dar Hristos, ca centru al unităţii creaţiei, este şi stâlpul ei spiritual.
278
faceţi în chipul veacului acesta, ci vă schimbaţi la faţă întru înnoirea minţii voastre, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu cea bună şi bineplăcută şi desăvârşită” (Rom. 12,2).
Iar dacă nu ne facem în chipul lumii, ci părăsim rătăcirea lumească, vom fi urâţi de ea. Mântuitorul, ştiind că aşa se întâmplă, a spus: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar fiindcă nu sunteţi din lume, […], de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15,19), şi, urându-vă, vă prigoneşte. Dar pe cel ce strigă şi se umple de mânie nestăpânită îl frânează Dumnezeu, nelăsându-l nici măcar să vă supere cu cuvinte aspre, căci Dumnezeu a zis către Laban: „Păzeşte-te, ca nu cumva să grăieşti rele împotriva lui Iacov”. însă lumea se supără pentru că a fost jefuită şi şi-a pierdut zeii, pe care i-a furat Rahila. Ia seama cum s-a făcut acest lucru: Laban a căutat pe zei la Lia şi la cele două slujnice „şi nu i-a aflat”, dar Rahila a şezut deasupra lor, dând ca motiv cele obişnuite femeilor.
Care e înţelesul acestora? Desfiinţarea idolilor nu a fost o ispravă nici a Sinagogii iudeilor, nici a celor născuţi
279
în robie, ci a Rahilei celei tinere, adică a Bisericii, acoperind de necesitate cele făcute de mână. Ea împlineşte cu idolii ceea ce s-a spus prin prorocul: „Şi vei lua idolii cei ferecaţi cu argint şi pe cei îmbrăcaţi în aur, îi vei mărunţi şi ca pe o apă lepădată îi vei arunca şi ca pe un gunoi îi vei lepăda” (Is. 30, 22). Iar pentru că nu şi-a găsit zeii, Laban a făcut legământ de pace cu dumnezeiescul Iacov. Deci lumea, nemaiavând pe dumnezeii cu nume mincinos, se va face prietenă, ba chiar aliată cu Hristos în păzirea păcii. Iar piatra aceasta mult probată, de mult preţ, cinstită, este cea din capul unghiului, pusă la temelia Sionului293 (cf. Efes. 1, 20; Is. 28,16), căci a ridicat-o, zice, Iacov ca stâlp, făcând-o chip al lui Hristos. Se vor aduna însă şi alte pietre, cele ale Sfinţilor Apostoli, sau ale celor îndreptaţi prin credinţă şi sfinţiţi în Duhul, preînchipuind clar adunarea în Hristos.
Despre Sfinţii Apostoli cuvântul prorocesc a spus: „pietre sfinte se tăvălesc pe pământ” (Zah. 9, 16), deoarece dumnezeieştii Ucenici au alergat pe tot pământul, ducând neamurilor propovăduirea evanghelică. Iar către cei îndreptaţi în credinţă înţeleptul Pavel scrie: „întru Care şi voi sunteţi zidiţi, spre a fi lăcaş lui Dumnezeu în Duhul” (Efes. 2, 22).
Şi pietrele adunate s-au numit de Laban movila mărturiei. Iar dumnezeiescul Iacov, ridicându-le la un înţeles şi mai mare şi neasemănat mai înalt, adică la Hristos, a
293 Hristos este Piatra care se pune ca fundament trainic creaţiei, pe care o readuce la unitate ca pe o clădire unitară, armonizată. Numai El poate uni lumea, prin iubirea Lui statornică, prin dumnezeirea făcută accesibilă oamenilor.
280
numit-o movilă mărturie, căci Hristos însuşi e capul celor ce cred294. Dar şi mulţimea îngerilor e de faţă slujind (liturghisind) Mântuitorului Hristos, Care mântuieşte pe ai Săi şi îi scoate din răutatea lumii, împlinind slujirea rânduită lor. Aceasta poate afla cineva cu uşurinţă din următoarele. Plecând Laban şi întorcându-se cu pace acasă, „Iacov, privind, a văzut oştirea tăbărâtă şi l-au întâmpinat pe el îngerii lui Dumnezeu. Şi a zis Iacov când i-a văzut pe ei: «Tabăra lui Dumnezeu este aceasta, şi a chemat numele locului: tabere” (Fac. 32,1-2). Căci s-a scris: „îngerul Domnului va tăbărî împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei” (Ps. 33,7), şi iarăşi: „îngerilor Săi va porunci pentru tine, ca să te păzească pe tine în toate căile tale295″ (Ps. 90,11). De fapt, Domnul nostru Iisus Hristos îi izbăveşte pe toţi cei ce-L iubesc, împreună cu care aduce slavă lui Dumnezeu şi Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Iarăşi despre Iacov
1. Minunată este viaţa sfinţilor pentru cei ce s-au hotărât să vieţuiască drept. Minunăţia vieţuirii lor întrece orice
294 Biserica formată din credincioşi e movila mărturiei, căci este deosebită de Hristos, Care este Mărturia. Hristos este însuşi Martorul, sau Mărturia, ca Ipostasul dumnezeiesc făcut om. El nu dă mărturie despre altul, nu e martorul altuia, ci dă mărturie despre Sine. El este Adevărul care Se mărturiseşte pe Sine.
295 îngerii liturghisesc lui Dumnezeu, slăvindu-L, nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de aceasta, ci pentru a-şi exprima fericirea pe care o simt în apropierea Lui, iar pe noi ne păzesc şi ne scot din cele rele. De aceea, în raport cu noi sunt ca o tabără înarmată.
281
cuvânt. Dar pilda bună pe care o oferă celor ce voiesc să vieţuiască binecredincios, sau modelul purtării lor drepte şi plăcute lui Dumnezeu, se poate descrie în chip felurit. Eu spun, de fapt mai mult însuşi cuvântul lui Dumnezeu al insuflatelor Scripturi spune, că cei ce privesc drept felul vieţuirii acelora trebuie să le imite credinţa, să meargă pe urmele virtuţii aflate în aceia. Ar fi absurd ca cei ce au devenit pricepuţi în artele împărăteşti să nu-şi ia ca învăţători în acestea pe cei de dinaintea lor şi să nu se silească să-i imite pe cei care le-au practicat cât mai exact. Iar noi, al căror scop este să dobândim virtutea, să ne îndreptăm ochii minţii spre frumuseţea celor mai vechi, ca să aflăm într-un mod oarecare de la ei cele prin care se poate face cineva cât mai apropiat de Dumnezeu, făcându-şi mintea pricepută în vieţuirea cea de laudă. Să nu fie deci cu nimic mai puţin pildă dumnezeiescului Iacov, cel ce ne-a dat ca pildă o cale nepătată şi potrivită timpului de atunci în privinţa vieţuirii, având ca ajutător şi povăţuitor pe Dumnezeul tuturor, Care l-a lăsat să ajungă uneori cu folos în osteneli (căci nu poate dobândi cineva fără sudoare cele de laudă ale virtuţii), iar după asemenea nevoinţe l-a încoronat cu bucurii şi l-a îmbogăţit ca pe unul dintre cei mai puternici luptători în marile lupte.
Să nu spui în sinea ta: Pentru ce n-a dăruit Dumnezeu sfinţilor ceea ce-i putea veseli?, fiindcă aceasta ar fi însemnat să-i lase neexercitaţi (nedeprinşi în cele bune) şi, ca preţ al virtuţii, nu le-ar fi venit buna existenţă, adică starea fericită şi bogăţia strălucită a darurilor. Ea le-ar fi fost mai degrabă un rod al pornirii unei voinţe nesupuse încercărilor. Dar ei trebuiau să se arate probaţi şi vrednici în faţa lui Dumnezeu prin înseşi faptele lor, ca să fie şi celor de
282
după ei pildă şi chip clar al trebuinţei de a voi să fie foarte iubitori de fapte bune şi riguroşi în ele, spre a înţelege că celor ce trăiesc o viaţă lipsită de greutăţi şi vrednică de dispreţ nu li se cuvine nicio răsplată, şi că darurile cele mai deosebite le vin celor foarte iubitori de osteneală, care au preţuit mai mult dobândirea bunătăţilor (duhovniceşti) decât dulceţile vieţii. Aşa a spus careva dintre înţelepţi: „Fiule, când te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, pregăteşte-ţi sufletul spre încercare. Îndreaptă-ţi inima ta şi rabdă” (Înţel. Sir. 2,1-2), fiindcă „răbdarea (naşte) probare, şi probarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează”, după cum s-a scris (Rom. 5,4-5). Să urmărim deci scopul nostru.
2. După plecarea lui Laban din muntele Galaad, dumnezeiescul Iacov se grăbea spre patrie, voind să ajungă acolo. însă, scăpat de cearta cu Laban, abia a apucat să răsufle puţin, că a şi căzut îndată în greutăţi şi mai mari. Plecând din Mesopotamia şi mergând spre Canaan, a trebuit să treacă prin Seir, unde locuia Esau, fapt care-l făcea să se teamă foarte, căci nu uitase cum se supărase acela din pricina pierderii binecuvântării şi drepturilor de întâinăscut. Dar e vrednic de ştiut şi de admirat modul cum a înlăturat supărarea pentru acestea şi a adus la iubire şi bunătate pe fraţi. Căci s-a scris: „a trimis Iacov soli înaintea sa la fratele său Esau, în pământul Seir, în ţara Edom. Şi le-a poruncit lor, zicând: «Aşa să spuneţi domnului meu, Esau. Aşa zice sluga ta, Iacov: Am locuit cu Laban şi am întârziat până acum. Şi am dobândit boi şi asini şi oi, şi slugi şi slujnice, şi am trimis să se vestească domnului meu Esau, ca să afle sluga ta har înaintea ta. Şi s-au întors solii la Iacov, zicând: «Am fost la fratele tău Esau şi, iată, vine întru întâmpinarea ta şi patru sute
283
de bărbaţi cu el. Şi s-a temut Iacov foarte şi nu ştia ce să facă. Şi a împărţit poporul ce era cu el şi boii şi cămilele şi oile în două tabere. Şi a zis Iacov: «De va veni Esau într-o tabără şi o va tăia, cealaltă tabără va scăpa. Şi a zis Iacov: «Dumnezeul părintelui meu Avraam şi Dumnezeul părintelui meu Isaac, Doamne! Tu, Cel ce mi-ai zis: întoarce-te în pământul naşterii tale şi-ţi voi face ţie bine. Ajunge Mie toată dreptatea Ta şi tot adevărul ce le-ai făcut slugii Tale, că numai cu acest toiag al meu am trecut Iordanul; iar acum m-ai făcut cu două tabere. Scoate-mă din mâna fratelui meu Esau, că mă tem de el, ca nu cumva, venind, să mă ucidă pe mine şi pe mamă cu fii. Că Tu ai zis: îţi voi face bine şi voi face sămânţa ta ca nisipul mării, care nu se va putea număra din pricina mulţimii” (Fac. 32, 3-12).
Observă cum prin linguşire scapă de Esau, potoleşte cu blândeţe supărarea lui şi încearcă să înfrâneze prin cuvinte bune mânia nestăpânită a aceluia. Măcar că ajunsese mai presus de acela prin binecuvântarea tatălui său, şi se distingea prin slava celor întâi-născuţi şi avea pe Dumnezeu ajutor, a ales cu sfinţenie să împlinească spusa: „De este cu putinţă, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii” (Rom. 12, 18). Câteodată cuvântul unora este de nesuportat, pentru că e aspru, îngâmfat şi plin de dispreţ. Scriitorul Pildelor scrie însă ca un înţelept: „răspunsul smerit întoarce mânia” (15, 1). Observă priceperea dreptului binecredincios: trimite soli care vor duce lui Esau cuvinte blânde şi-i vor cere pacea, căci Iacov le-a poruncit să spună: „Aşa (acestea) zice sluga ta, Iacov”. Dar se întoarce şi spre rugăciune296 şi nu uită
296 Toate rugăciunile Bisericii constau din aceste părţi: a) adresarea către Dumnezeu, b) amintirea unor daruri anterioare ale Lui, c) conţinutul cererii de faţă, d) slava adusă lui Dumnezeu, ca mila Celui puternic să împlinească cererea.
284
niciodată de ajutorul din aceasta. Arată că experienţa celor trecute îi întăreşte şi mai mult nădejdea, zicând: „cu acest toiag al meu am trecut Iordanul; iar acum m-ai făcut cu două tabere”. Deci a zis: „Având de acasă numai acest toiag, am trecut Iordanul şi, iată, m-am făcut stăpânul multora, avându-te pe Tine, Stăpâne, binevoitor”. Din acestea vom învăţa şi noi că trebuie să fim blânzi şi paşnici şi să urmărim în tot chipul să vieţuim fără să ne luptăm cu alţii. „Sluga Domnului, zice, nu trebuie să se lupte, ci să fie blând cu toţi”, după cum s-a scris (2 Tim. 2,24). Nimic nu ne împiedică să ne folosim şi de bunele meşteşuguri omeneşti în vederea binelui, ba socotesc că este chiar un lucru dintre cele de laudă. Dar e necesar să cerem (chiar dacă ne folosim şi de acelea) şi grija lui Dumnezeu şi ajutorul de Sus, necugetând „la cele înalte” (Rom. 12, 16), ci mai degrabă gândindu-ne la ceea ce s-a scris: „Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult te smereşte, şi vei afla har înaintea Domnului” (Înţel. Sir. 3, 18; Filip. 2, 3). Hotărându-ne să cugetăm şi să lucrăm aşa, vom câştiga bunurile păcii şi vom întoarce spre bunătate pe cei ce s-au înfuriat pe noi: „fiarele sălbatice, zice, vor ajunge la pace cu tine” (Iov 5, 23).
Aceasta a făcut Iacov. N-a îmblânzit pe fratele său numai cu cuvinte blânde şi line, ci l-a făcut părtaş şi la averile şi bunurile lui, dându-i partea cea mai scumpă: oi şi boi, capre şi asini, cămile şi viţei. Căci e mai bună pacea decât averile şi trebuie preţuită mai mult iubirea de fraţi decât posesiunea celor vremelnice. Se temea, cum am spus, dumnezeiescul Iacov de fratele său Esau şi
285
era trist, gândindu-se că va suferi de mânia lui, dar acela a călcat peste pizma lui de la început, l-a îmbrăţişat pe Iacov, l-a sărutat cu lacrimi şi s-a supus legilor firii, care îl îndemnau la iubire. Căci s-a scris: „Şi a alergat Esau în întâmpinarea lui şi, îmbrăţişându-l, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat, şi au plâns amândoi” (Fac. 33,4). Şi toate acestea sunt fapte ale blândeţii, rod al cugetului smerit şi neiubitor de mărire şi dar al bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de cei ce-L iubesc; al cugetului care subţiază mândria, înmoaie asprimea şi umple de bucurie pe cei ce se silesc să se alipească de El.
Socotesc că în istorisire trebuie să căutăm înţelesul duhovnicesc. Deci să facem aceasta pornind de la începutul cuvântului, căci aşa se va face lămurită taina lui Hristos celor ce vor să o cunoască bine.
3. Temându-se deci de fratele invidios şi sălbăticit ca o fiară, pe drept cuvânt, dumnezeiescul Iacov a întreprins călătoria în Haran şi la Laban, consimţind cu călătoria tatălui său, Isaac, fiindcă socotea că numai aşa va putea să ocolească cearta cu fratele supărat. Iar ajuns la Laban, s-a căsătorit cu cele două fiice ale aceluia, Lia şi Rahila, s-a îmbogăţit cu naşterea de fii şi cu turme de vite, şi, pe lângă acestea, şi cu altă avere. Dar, după ce a ajuns la atâta bogăţie, s-a gândit să aibă casa sa şi a plecat din Haran şi din casa lui Laban împreună cu cele dobândite, cu soţiile şi copiii. Însă, urmărindu-l Laban şi ajungându-l, Hristos le-a insuflat pace şi i-a făcut să se lege prin iubire, şi au ridicat un stâlp de piatră ca chip al Lui. După ce Laban a plecat şi s-a întors acasă, Iacov a ajuns la pace şi cu cel ce-i ameninţa viaţa în chip sălbatic,
286
cu Esau adică, şi s-au îmbrăţişat, în înaintarea lor spre iubirea întreolaltă îngropând în oarecare mod supărarea pentru cele trecute. în acestea se cuprinde tot cuvântul istorisirii. Atribuind lui Iacov faţa lui Hristos, ne-am amintit şi de poporul celor îndreptaţi prin credinţă, iar de Esau am spus că închipuie poporul tăierii împrejur şi al Legii. Acestea deoarece însuşi Dumnezeu, Stăpânul tuturor, îi spusese Rebecăi pe când purta încă în pântece pe cei doi copii: „Două neamuri şi două popoare sunt în pântecele tău, […], şi popor va stăpâni pe popor şi cel mai mare va sluji celui mai mic” (Fac. 25, 23).
Aceasta s-a şi împlinit prin Hristos, căci cei din Israel, deşi erau primii după timp şi de aceea numiţi întâi-născuţi, au ajuns să fie puşi după cei credincioşi în Hristos, care au moştenit şi slava celor întâi-născuţi, pentru Cel Întâi-Născut aflat în ei, Care este şi Unul-Născut297. Pentru că s-au făcut de un chip cu El, prin Duhul având a doua naştere întru nestricăciune şi sfinţenie.
Ars de pizmă, Esau, adică Israel, a prigonit pe Iacov, adică pe Hristos. Însă, precum am spus, cuvântul
297 Hristos, ca omul nou, înviat, este Întâi-Născut. Însă, ca Dumnezeu, nu este Întâiul-Născut, ci Unul-Născut. Dar, dacă n-ar fi fost Unul-Născut ca Dumnezeu, n-ar fi putut fi Întâiul-Născut ca Om, adică născut fără de păcat, şi n-ar fi înviat primul din morţi, deci n-ar fi fost începătorul noii umanităţi. Ca Creator nu S-a făcut Întâiul-Născut dintre oameni, fiindcă, după fiinţă, a rămas mai presus de noi. Dar pentru a ne mântui, S-a făcut şi Întâiul-Născut al omenirii, mântuind-o de păcat şi de moarte. Numai aşa putea face aceasta. Şi de ce ar fi greu de admis că Cel ce a binevoit să creeze pe oameni din iubire, pentru a realiza un dialog cu ei, a putut duce până la capăt iubirea aceasta, făcându-Se El însuşi Om, pentru a ridica la suprema intimitate dialogul lui Dumnezeu cu oamenii?
287
nostru despre acestea are un înţeles îndoit, luând seama totdeauna la ceea ce se cuvine, şi de aceea referindu-se când la Iacov, ca chip al lui Hristos, când la noul popor în credinţă.
Deci prigonit, Hristos a plecat într-un fel şi nu fără voie în ţara neamurilor, spunând limpede: „Părăsit-am casa Mea, lăsat-am moştenirea Mea, dat-am sufletul Meu cel iubit în mâinile vrăjmaşilor ei. Făcutu-s-a moştenirea Mea ca un leu în dumbravă, dat-a asupra Mea glasul ei; pentru aceea am urât-o pe ea” (Ier. 12, 7-8). Dar după înviere S-a arătat, din bunătate şi iubire de oameni, şi femeilor în grădină, zicând: „Mergeţi şi vestiţi fraţilor Mei298, ca să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea” (Matei 28,10).
Ajungând deci în Galileea, ca şi dumnezeiescul Iacov în Haran, a păstorit oile lui Laban, adică ale lumii, care făcuse din creaţie un idol şi care era în rătăcire ca şi Laban. Ajungând acolo, se căsătoreşte ca un Mire cu o fecioară curată, sau cu Biserica dintre neamuri al cărei chip este Rahila, luând împreună cu aceea şi pe cea mai înainte căsătorită prin Lege cu El, sau Sinagoga iudeilor, al cărei chip e Lia. Căci s-a mântuit „rămăşiţa lui Israel”, după cuvântul prorocului (Is. 10, 22; Rom. 9, 27), deşi nu toată mulţimea a preţuit harul în Hristos prin credinţă, însă Hristos, arătându-Se la neamuri ca un Mire şi renăscând prin Duhul pe cât mai mulţi spre înfierea în har şi adunând o turmă de oi cuvântătoare cu adevărat greu de numărat, a fost prigonit de lume. S-au împotrivit slavei lui Hristos unii care aveau în lume cinstiri mari şi o stăpânire
298 Hristos îi numeşte aici pe ucenici „fraţi”, pentru a arăta că şi după înviere a rămas om, şi că şi ei vor avea parte de învierea Lui.
288
pământească greu de doborât, dar dumnezeiescul har s-a îndurat şi de ei, fiindcă a ajuns şi lumea la pace cu Hristos, ca şi Laban cu Iacov. Apoi, în timpurile de pe urmă, Domnul nostru Iisus Hristos va uni cu Sine şi pe vechiul prigonitor Israel, aşa cum şi Iacov l-a îmbrăţişat pe Esau după întoarcerea din Haran.
Că după anumite vremi va fi primit şi Israel în dragostea cea în Hristos prin credinţă299, nu ne putem îndoi, dacă ascultăm de cuvintele de Dumnezeu insuflatei Scripturi. De fapt, Stăpânul tuturor a spus printr-unul dintre Sfinţii Proroci: „Că zile multe vor şedea fiii lui Israel fără de împărat şi fără de căpetenie şi fără de jertfă şi fără de altar, fără preoţie şi fără de arătători. Şi după aceasta se vor întoarce fiii lui Israel şi vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor şi pe David împăratul lor, şi vor nădăjdui întru Domnul şi întru bunătăţile Lui în zilele cele de apoi” (Os. 3, 4-5). Căci încă adunând Mântuitorul nostru al tuturor pe cei ce cred dintre neamuri, s-a despuiat Israel, nemaiavând Legea ca îndrumătoare a celor ce trebuie făcute, nemaiaducând la altarul dumnezeiesc cele rânduite de Lege, ci aşteptând ca Hristos să Se întoarcă de la chemarea neamurilor, ca să-l facă şi pe el în sfârşit al Său prin credinţă şi să-l unească prin legea iubirii cu ceilalţi300.
299 Credinţa în Hristos, prin care ne mântuim, nu exclude iubirea noastră faţă de El şi a Lui faţă de noi, cum se afirmă în protestantism. Sfântul Apostol Pavel accentuează atât de mult credinţa în Hristos, pentru că credinţa în dumnezeirea Lui îi împiedică pe evrei să se alipească Lui.
300 Este o mare taină care se afirmă aici: „că împietrire s-a făcut lui Israel în parte, până va intra tot numărul păgânilor (neamurilor)”, potrivit spusei Sfântului Apostol Pavel (Rom. 11, 25). Poate că păgânii n-ar fi venit la Hristos, dacă El ar fi apărut înconjurat de tot poporul Israel. Poate că Israel nu era încă pregătit să renunţe la mândria că el e singurul popor ales. Poate că ei, văzând pe creştinii dintre păgâni slăbind în credinţa în Hristos, vor veni să arate marea înălţime a umanităţii în Hristos. Tenacitatea lor, subtilitatea lor rafinată, solidaritatea câştigată în decursul unei istorii în care au luptat din greu ca să se menţină şi să se impună va putea aduce micii elite creştine o mare şi finală înălţime spirituală. Vor avea atunci şi ei adevărata jertfă în locul jertfelor inferioare pe care le-au pierdut: jertfa de Sine a lui Hristos şi a omului în Hristos.
289
Observă că, bucurându-se de naşterea copiilor şi de multe turme de oi, Iacov se întoarce din Haran şi primeşte în sfârşit şi pe Esau în iubirea sa. Deci la vremea sa, după chemarea neamurilor, se va întoarce şi Israel şi se va bucura de bogăţia cea în Hristos. Este uşor de înţeles celor ce voiesc să o vadă în cele întâmplate în chip în istorisire. Iacov a trimis daruri lui Esau, aducându-l la iubire şi prin generozitatea darurilor. A trimis la el şi soli, ca să-l câştige cu cuvinte de pace. Şi că, la vremea cuvenită, nu vor întârzia cele ce-i vor aduce la prietenie, arată lămurit şi Hristos. Căci a spus către iudei prin glasul prorocului: „Şi, iată, Eu voi trimite la voi pe Ilie Tesviteanul mai înainte de a veni ziua cea mare şi luminată a Domnului. Acela va întoarce inima tatălui spre fiu, şi inima omului spre aproapele lui, ca nu cumva, venind, să bat pământul de tot” (Mal. 4, 5). Venind, el va readuce la Mine, cum se cuvine, pe Israel cel greu de adus, îl va scoate din vechea mânie, îl va face prieten paşnic al lui Hristos, vădind darurile generozităţii Aceluia, adică cele nădăjduite de cei ce cred. Căci atunci nu se vor mai amâna după timpuri îndelungate cele făgăduite celor credincioşi, ci dăruirea va fi în vecinătate şi harul la îndemână. Pentru că va dispărea îndată
290
fiul păcatului şi va coborî împreună cu Sfinţii îngeri din cer Hristos, Mântuitorul tuturor, prin Care şi cu Care fie slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin301.
Iarăşi despre Iacov
1. Firea omului a căzut prin păcat şi prin moarte, înstrăinându-se cu totul de Cel ce ştia să-l mântuiască, cel făcut după chipul dumnezeiesc s-a supus poverii robiei. Căci şi-a supus cu voia grumazul tiraniei Satanei, care, din foarte mare îngâmfare (fiindcă duhul cel rău este supraîngâmfat), a pornit cu îndrăzneală împotriva tuturor, zicând: „Lumea întreagă o voi cuprinde în mâna mea ca pe un cuib şi ca pe nişte ouă părăsite le voi ridica, şi nu va rămâne vreunul care să scape de mine, sau să grăiască împotriva mea” (Is. 10,14). A împărăţit cu tiranie, cum am spus, s-a numit dumnezeul veacului acesta, şi lumea s-a închinat lui şi a slujit creaţiei în locul Creatorului302.
301 Poate că Israel va fi adus la Hristos de marile semne ale venirii Domnului, între care va fi şi începutul revărsării bunătăţilor duhovniceşti ale veacului viitor.
302 Păcatul este o grea robie duhovnicească, fiindcă omul nu mai este liber cu adevărat. E o robie ce-i slăbeşte puterile spiritului care ţine materia trupului închegată şi mereu tânără, în aceasta făcându-şi loc procesul descompunerii sau al stricăciunii, care conduce trupul la moarte. Descompunerea devine un fapt general, contrar armoniei care ţine forţele materiei îmbinate şi reciproc înfrânate, care face din natură un mediu de întreţinere a trupului omenesc. Descompunerea se manifestă şi ca o luptă între egoismul oamenilor, care este o fărâmă a răului. Toate acestea vin pentru că omul a ieşit din legătura cu Dumnezeu, în Care pot rămâne armonizate toate. Ştiinţa promovează şi ea acest proces, în iluzia că, separând forţele naturii, trupul de suflet, le poate cunoaşte şi folosi mai deplin. Dumnezeu însuşi făcându-Se om, în Hristos toate se readună: omul cu Dumnezeu, omenescul în sine însuşi, omul cu semenii săi. Spiritul Său omenesc întărit de Ipostasul divin poate învinge moartea, armonizează pe om cu om, pe om cu natura, cu forţele naturii. Readunându-se în El, ca în Dumnezeu, se armonizează toate. Altfel, se aduc unele pe altele în dezordine (vezi energia nucleară). Dar orgoliul şi patimile omului nu pot fi învinse de la el prin el însuşi, ca şi efectele lor uriaşe asupra naturii. Ele au cauza în lucrarea unor duhuri rele mai puternice.
291
Dar deoarece Dumnezeu S-a milostivit şi de cei aduşi la această stare nenorocită, a făgăduit să ne trimită pe Fiul Său din cer, care să readucă firea omului la ceea ce era la început. Cele în Hristos sunt „zidire (făptură) nouă”, după Scripturi (2 Cor. 5, 17; Gal. 6, 15). Iar aducătorii bunelor cuvinte la noi s-au făcut fericiţii proroci, „care au prorocit despre harul ce avea să vină la noi, cercetând în care şi în ce fel de vreme le arăta Duhul lui Hristos, Care era în ei, când le mărturisea de mai înainte despre patimile lui Hristos şi despre măririle cele de după acestea. Cărora s-a descoperit că nu lor, ci nouă slujeau acestea” (1 Petru 1, 10-12), aşa scrie ucenicul Mântuitorului. Şi ei au spus multe cuvinte despre întruparea Mântuitorului nostru şi că la vremea potrivită va veni Izbăvitorul. Şi nu va fi nicio supărare să înfăţişăm cititorilor puţine dintre ele. Iar că aceasta va fi spre acuzarea mulţimii iudeilor, se poate vedea din lucrurile înseşi. Căci, deşi puteau cunoaşte din cuvintele prorocilor sosirea Mântuitorului, ba cunoscând nenorociţii aceasta din însăşi umbra Legii, au respins vestirile de la Dumnezeu şi pe Hristos însuşi. Este ceea ce ne-a spus şi înţeleptul Pavel: „împietrirea s-a făcut lui Israel în parte” (Rom. 11,25),
292
„ca, văzând, să nu vadă şi, auzind să nu audă, nici să înţeleagă”, cum a spus şi Mântuitorul însuşi (Matei 13,13). Deci dumnezeiescul Isaia a spus, mai bine zis ne-a înfăţişat pe Emanuel însuşi, spunând clar în scrierile sale: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns pe Mine să binevestesc săracilor, să vindec pe cei zdrobiţi la inimă, să propovăduiesc robilor scăparea (iertarea) şi orbilor vederea. Să dau de ştire anul milostivirii Domnului şi ziua răsplătirii” (61,1-2), şi acestea au fost faptele strălucite ale venirii Lui.
Iar Osea a spus despre El: „Şi se vor aduna fiii lui Iuda şi fiii lui Israel împreună şi vor pune loruşi o singură domnie şi se vor înălţa de pe pământ, că mare este ziua lui Israel303″ (1, 11). Au fost foarte mulţi învăţători la iudei care au îndemnat în decursul timpului să se cinstească Dumnezeul tuturor numai cu buzele şi au dat ca învăţătură porunci omeneşti popoarelor de sub autoritatea lor. Dar o singură domnie s-a pus împotriva tuturor şi peste toţi, anume Hristos, şi prin El ne-am înălţat de la pământ, adică am învăţat să cugetăm cele de Sus. De aceea, cu adevărat, „mare este ziua lui Israel”, adică a seminţiei lui Dumnezeu sau a Fiului304.
De această zi ne-a amintit şi dumnezeiescul David, zicând: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps. 117, 23). Dar şi
303 Verificarea în Dumnezeu a oamenilor şi a întregii creaţii opera principală a lui Hristos este una cu desfiinţarea păcatului şi a urmărilor lui; una cu întărirea şi fericirea tuturor; una cu înălţarea de la cele pământeşti, sau materiale privite în ele însele.
304 Mare este ziua în care Fiul lui Dumnezeu Se va face Om sau începutul unei omenităţi noi.
293
preaînţeleptul Pavel zice: „La vreme potrivită te-am ascultat, în ziua mântuirii te-am ajutat” (2 Cor. 6, 2), în care adică ne-am mântuit, Hristos chemându-ne la aceasta305, fiindcă înţeleptul ucenic a spus: „Nu este sub cer un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi306” (Fapte 4, 12). Dar auzi şi pe Ieremia, zicând limpede: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David odraslă dreaptă, şi va împărăţi împărat, şi va fi înţelept şi va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui se va mântui Iuda, şi Israel va locui cu nădejde. Şi acesta e numele Lui, cu care îl va chema pe El: Domnul Iosedec” (23, 5-6). Căci a împărăţit peste noi ca împărat drept Hristos, şi a făcut judecată şi dreptate, eliberând de păcate pe cei rătăciţi şi osândind pe vrăjmaşul Satana care ne-a ţinut sub tiranie. Iar numele lui este Iosedec, adică dreptatea lui Dumnezeu. Căci ne-am îndreptat întru El (în harul Lui) şi nu din faptele dreptăţii pe care le-am fi făcut noi, ci după mare mila Lui307 (cf. Rom. 3, 24). De aceea a şi spus Dumnezeu şi
305 Pe om îl aşteaptă timpuri rele, dar ziua întrupării Fiului lui Dumnezeu este aşteptată ca cel mai mare bine. Aceasta e ţinta în care începe împlinirea timpului sau a istoriei. Este ziua în care timpul se umple de sens, căci e ziua începutului mântuirii sau a scăpării omenirii de rău şi de moarte.
306 Numele Hristos este numele Fiului lui Dumnezeu dat nouă, ca venit între noi, sub cer. Dacă n-ar exista un Fiu al lui Dumnezeu după fiinţă, deci nesupus legilor lumii care duc la moarte, şi dacă Acesta nu S-ar fi făcut Om, luând un nume între numele noastre şi purtând viaţa noastră de sub cer, n-ar exista mântuire.
307 Noi n-am avea puterea să facem faptele dreptăţii celei adevărate. Dar noi, aflându-ne în El prin credinţă, sau El în noi, dreptatea sau curăţia şi bunătatea Lui ni se comunică şi nouă. Iar această sălăşluire a Lui în noi, dacă credem că El este Fiul lui Dumnezeu făcut om fără de păcat, o înfăptuieşte din mila Sa. El este dreptatea în Persoană, căci din El iradiază toată dreptatea.
294
Tatăl: „Se apropie repede dreptatea Mea, şi mila Mea se va descoperi” (Is. 56,1), căci Hristos ni S-a făcut milă şi dreptate de la Dumnezeu Tatăl, şi cu acest nume L-a numit corul strălucit al sfinţilor308.
Astfel, fericitul Samuel, vestitul între proroci, le-a grăit celor din Israel, zicând: „Şi acum, iată, eu (împăratul) merg înaintea voastră din tinereţile mele până în ziua aceasta. Iată eu, mărturisiţi de mine înaintea Domnului şi înaintea Unsului (Hristosului) Său” (1 Regi 12, 2-3). Şi iarăşi: „Martor este Domnul întru voi şi martor este Unsul (Hristosul) Său în ziua aceasta, că n-aţi aflat în mâna mea nimic” (1 Regi 12, 5). Iar fericitul David învinovăţea neştiinţa iudeilor, arătând lămurit îndrăzneala lor neînfrânată împotriva lui Hristos, deşertăciunea gândurilor lor şi naivitatea din cugetarea lor, zicând: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? Ridicatu-s-au împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului şi asupra Unsului (Hristosului) Său” (Ps. 2, 1-2). De fapt, deşarte cu adevărat sunt sfaturile neînţelepte ale iudeilor împotriva lui Hristos, căci nu putea muri Viaţa, nici nu putea fi stăpânit de
308 Dreptatea nu este o realitate sau o calitate impersonală. Dreptatea lui Dumnezeu este însăşi Persoana Fiului Său. Dreptatea nu-I vine lui Dumnezeu de undeva din afară, în baza unui efort de a o câştiga. Tatăl a făcut Dreptate pe Fiul Său pentru noi, bine voind să-L trimită la noi ca Om. L-a făcut dreptate la nivelul nostru şi pentru trebuinţa noastră, ca să ni Se comunice ca dreptate. Dar, trimiţându-L ca Om între noi, L-a făcut şi milă pentru trebuinţele noastre, la nivelul nostru, căci în relaţia dintre Persoanele treimice iubirea nu trebuie să se manifeste ca milă.
295
porţile iadului Cel ce a zis duhurilor de jos: „ieşiţi, şi celor dintru întuneric: luminaţi-vă” (Is. 49, 9). A deplâns Ierusalimul şi prorocul Ieremia: ca necinstitor de Dumnezeu, ucigător al Domnului, spurcat, nemulţumitor, fiindcă a zis: „Duhul dinaintea feţei noastre, Unsul (Hristos) Domnul, a fost prins în stricăciunile noastre, despre Care am spus: întru umbra Lui vom vieţui între neamuri” (Plângeri 4, 20). Deşi ar fi trebuit să aleagă prin credinţă harul, au fost prinşi luptând împotriva lui Dumnezeu. De aceea, Făcătorul tuturor, Cuvântul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, coborându-Se spre deşertare (chenoză), S-a făcut ca noi şi a fost uns de Tatăl. Şi scopul chenozei (deşertării) a fost să mântuiască pe cei de pe pământ309. De fapt, prorocul
309 Referindu-se la smerirea lui Iacov faţă de Esau, care avea drepturile întâiului-născut prin binecuvântarea lui Isaac, Sfântul Chiril reflectează asupra chenozei (smeririi) Fiului lui Dumnezeu, Care a ajuns până la slujirea omului. Aceasta ne dă să înţelegem că înălţimea spirituală a cuiva implică răspunderea mai mare faţă de cei mai mici. Deci cel mai mic trebuie să înveţe smerenia de la el. Iacov a fost văzut de Dumnezeu mai capabil de o astfel de răspundere, de aceea a trecut la el drepturile întâiului-născut. S-ar putea spune: De ce a îngăduit să se nască întâi Esau? însă chiar în actul naşterii observăm că Iacov apare ţinând de călcâi pe Esau. Astfel, cel ce pare mai mare în lume este mai mic decât cel ce pare mai mic şi acesta dirijează oarecum pe cel ce pare mai mare.
Aceasta ne ajută să înţelegem puţin smerirea Fiului lui Dumnezeu, Care, deşi vine pe lume ca om după Adam, Se face Întâiul-Născut al omenirii înnoite spiritual: în smerenie, în milă, în iubire.
Dar cum Se poate smeri Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om şi unul smerit? Dacă Dumnezeu însuşi a făcut pe om să se înalţe prin iubire şi milă, iar aceasta înseamnă coborârea smerită la semenii care suferă de pe urma izolării din cauza mândriei nefireşti, oare în Dumnezeu însuşi nu există capacitatea de iubire, de milă, de coborâre la cei ce suferă când ajung în mândria păcatului? Şi nu în această capacitate constă adevărata superioritate a lui Dumnezeu? Fiul lui Dumnezeu, smerindu-Se şi având înţelegere şi milă faţă de oameni, manifestă o mai mare putere, decât dacă ar rămâne nepăsător şi rigid, fiindcă prin smerenie, milă şi înţelegere îi câştigă. Prin milă arată că e om adevărat, Se apropie cu adevărat de ei şi ei se apropie de El: arătă milă faţă de ei şi trezeşte mila lor faţă de EL Flămânzeşte, oboseşte, pătimeşte durerile morţii, le arată milă şi trezeşte mila lor. Ne face „frăţiorii” Săi şi El se face „Frăţiorul” nostru. Totuşi, în acestea El este tare, căci le rabdă, dar le şi biruie cu adevărat, comunicând şi oamenilor această putere; în mod paradoxal, îmbină smerenia cu puterea. Se supune lor, dar este mai tare ca ele. Fiul lui Dumnezeu făcut om Se poate face Subiectul firii capabile atât de suferinţă de pe urma izolării de semeni, cât şi de milă când biruie mândria: îşi rabdă suferinţa biruind-o. Dumnezeu cel adevărat nu este un Dumnezeu încremenit în superioritatea Lui. Lucrările sau energiile Sale, care lucrează în lume, arată tăria neschimbată în bunătate a firii Sale. El Se poate face până şi Subiectul firii noastre, pe care El a creat-o, a pătimirilor ei, pătrunzând-o de lucrările Sale, care închid în ele şi simţirea şi mila. În viaţa internă a Treimii nu există milă, pentru că Persoanele Ei, fiind perfect unite prin fire, nu suferă de singurătate. Oamenii sunt făcuţi să înainteze la unitatea deplină şi prin libertatea lor. Folosind rău libertatea, pot ajunge la suferinţa singurătăţii. Dar Dumnezeu, în iubirea faţă de făpturile Sale conştiente, are şi milă, pentru cazul în care ajung la această suferinţă. În milă este putinţa coborârii la cel ce suferă.
Prin chenoză, Hristos ne dezvăluie conştiinţa dependenţei omenităţii Sale de dumnezeirea Sa şi, în acelaşi timp, face ca omenitatea Sa să se bucure de participarea la firea Sa dumnezeiască. Însă prin aceasta nu face omenitatea Sa independentă de dumnezeirea Sa, ci, prin coborârea Sa la ea, o ridică la El. Aici avem un nou paradox: participarea omenităţii Sale la caracterul absolut al Ipostasului Său dumnezeiesc, fără ca ea să înceteze a fi omenitate dependentă de El, Ipostasul ei dumnezeiesc. Trupul meu participă la caracterul de subiect al spiritului meu, dar nu încetează să fie trup, nu se transformă în spirit.
296
Sofonie a binevestit, zicând: „Bucură-te foarte, fiică a Sionului, saltă de veselie, fiica Israelului; veseleşte-te şi te desfată din toată inima, fiică a Ierusalimului. Şters-a Domnul
297
nedreptăţile tale, răscumpăratu-te-a din mâna vrăjmaşilor tăi. Împărăţi-va Domnul lui Israel în mijlocul tău şi nu vei mai vedea rele” (3,15-16). Iar cei neascultători şi neîncovoiaţi, care trec peste orice îndrăzneală, au săvârşit faţă de El cele mai urâte fapte, gândind şi făcând cu uşurinţă tot ce este mai grosolan şi, din această cauză, au plătit prin pedepsele pentru păcate. Cei răi s-au pierdut în chip rău, dar nu cu totul, căci s-a miluit şi s-a mântuit „rămăşiţa”, după cuvântul prorocului (Is. 10, 22).
2. Că acestea se vor petrece întocmai la vremea potrivită, ne-a învăţat dumnezeiescul Iacov, care dă un chip frumos planului lui Dumnezeu. Şi voi spune cum se vor petrece, înfăţişând cum se cuvine cele din Sfintele Scripturi. Ele sunt aşa: „Şi, sculându-se în noaptea aceea, a luat pe amândouă soţiile şi pe cele două slujnice şi pe cei unsprezece copii ai săi, şi a trecut vadul lui Lavoh. Şi i-a trecut râul cu toate ale sale. Şi a rămas Iacov singur, şi s-a luptat un om cu el până dimineaţa. Dar a văzut că nu-l poate birui şi s-a atins de lăţimea coapsei lui şi a amorţit lăţimea coapsei lui Iacov pe când se lupta cu el. Şi i-a zis (acela): «Lasă-mă, că s-au ivit zorile. Iar el a zis: «Nu te voi lăsa, până ce nu mă vei binecuvânta. Şi i-a zis lui: «Care este numele tău? Iar el a zis: «Iacov. Şi i-a zis lui: «Nu se va mai chema numele tău Iacov, ci Israel va fi numele tău, pentru că ai fost tare cu Dumnezeu şi cu oamenii puternic vei fi. Şi a întrebat Iacov şi a zis: «Spune-mi numele tău. Iar el a zis: «Pentru ce întrebi de numele meu? Şi l-a binecuvântat pe el acolo. Şi a chemat Iacov numele locului aceluia: «vederea lui Dumnezeu, pentru că am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi s-a mântuit sufletul meu. Şi răsărea soarele, când a trecut
298
peste el vederea lui Dumnezeu, iar el şchiopăta cu piciorul său” (Fac. 32, 22-31).
Deci dumnezeiescul Iacov a trecut toate ale sale peste râu sau peste torent, şi el a rămas singur. Dar nu ar merita să cunoaştem înţelesul acestui lucru? Deci să-l căutăm, căci înşiruirea cuvintelor istorisirii ne va conduce la cele duhovniceşti.
3. Esau locuia în Edom şi Seir şi stăpânea acel pământ care nu se afla sub mâna lui Iacov. Acesta, după ce a plecat din Mesopotamia şi din casa lui Laban şi se grăbea să vină în pământul părintesc, trebuia să-şi continue drumul prin Edom. De aceea, cu multă înţelepciune, i-a trimis fratelui său un salut de pace, fiindcă a trimis la el soli şi daruri strălucite, sperând că va veni să-l vadă. Adresându-i-se astfel şi trimiţându-i daruri şi cuvinte de pace, îl îmblânzeşte pe fostul lui duşman de moarte. Deci, întorcându-se, trimişii săi i-au spus: „Am ajuns la fratele tău Esau şi iată el vine întru întâmpinarea ta şi patru sute de oameni cu el”. Temându-se dumnezeiescul Iacov foarte, căci nu ştia clar de se va întâlni cu un prieten şi om paşnic, sau cu unul stăpânit de obişnuita ură faţă de el şi hotărât să-i arate faptele pizmei, „i-a trecut râul cu toate ale sale şi a rămas singur”, gândind, socotesc, în sine că, dacă acela se va arăta bun şi blând, când va vedea femeile şi copiii, le va grăi. Iar de va veni aspru şi plin de ură nepotolită şi de pornirea de a ucide, va cruţa copiii şi se va milostivi de lacrimile femeilor şi, apucându-l numai pe el, îşi va satisface mânia şi-i va ajunge moartea celui ce l-a supărat spre a şi-o potoli.
Dar, precum am spus înainte, cele ce s-au întâmplat au întrecut, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi această
299
speranţă: „Căci s-au îmbrăţişat unul pe altul”. Prin această întâmplare ni s-a făcut cunoscut înţelesul tainei. Cum şi în ce chip, voi spune iarăşi.
A trecut deci toate ale lui peste torent şi, după ce a rămas singur, s-a luptat cu el un om până dimineaţa. Pe cel ce s-a luptat cu Iacov îl socotim un sfânt înger, chip al lui Hristos, Cel ca noi pentru omenitatea Sa. Din faptul că nu a trecut şi el împreună cu ceilalţi torentul, sau Lavohul, care se tălmăceşte luptă, rezultă că acelora li s-a întâmplat o luptă cu cele ce se văd. Dar cum trebuie înţeleasă raţiunea acestui fapt, sau care e sensul lui lăuntric? Cu cei ce trec Iordanul, al cărui chip e râul Lavoh, nu se luptă Hristos, nici nu pune pe cei ce cinstesc tainele Lui în starea de luptători sau de vrăjmaşi, ci mai degrabă mântuieşte şi încununează pe cei ce au biruit lumea printr-o luptă spirituală, făcându-i să strălucească de cinstirile cele mai înalte. Iar numele râului este luptă, căci „împărăţia cerurilor se ia cu sila şi cei ce se silesc o răpesc pe ea” (Matei 11,12), „Şi strâmtă foarte este poarta şi plină de necazuri (îngustă) calea ce duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află pe ea” (Matei 7,14).
Faptul acesta a arătat că cei care, în decursul timpului, vor fi din Iacov nu vor trece Iordanul, adică nu vor ajunge la har prin Sfântul Botez, ci vor necinsti în mod neevlavios pe Emanuel şi-L vor avea luptător împotriva lor310. Iar că cei ce nu-L vor cinsti prin credinţă se vor
310 Aici, Sfântul Chiril nu-l mai prezintă pe Iacov drept chip al celor ce vor primi pe Hristos de la început, ci ca chipul celor ce vor lupta împotriva Lui şi pe Hristos ca luptând împotriva urmaşilor lui Iacov. Dimpotrivă, cei ce trec Iordanul sunt prezentaţi ca cei ce vor lupta cu torentul lumii pentru Hristos. Dar, până la urmă, lupta lui Iacov se încheie şi el cere binecuvântarea lui Hristos.
300
socoti cu totul ca vrăjmaşi, ne va încredinţa Mântuitorul însuşi, zicând: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea” (Luca 11, 23). Cei ce au crezut sunt cu El, dar cum s-ar îndoi cineva că şi reversul este adevărat?
Dar s-a spus şi aceasta: „s-a luptat un om cu el (Iacov) până dimineaţa, şi a văzut că nu-l poate birui”. Auzi că lupta a fost noaptea? Era respins, cădea şi era biruit, pentru că voia cele mai presus de puterea lui, hotărându-se să lupte cu Dumnezeu şi să biruiască pe Dumnezeu, Care toate le poate311. Aceasta este, socotesc, ceea ce a spus cântând şi dumnezeiescul David despre cei din Israel, care au cugetat lucruri cumplite împotriva capului lor, ca să nu spun împotriva lui Hristos: „Că […] au cugetat sfaturi, care nu vor putea să stea (rămână)” (Ps. 20,12).
S-a luptat deci Israel cu Hristos, aflându-se în întuneric, adică neavând mintea în lumină, nici ziua în
311 Israel a socotit că nu trebuie să se supună lui Hristos, Care S-a arătat ca om, a crezut că Dumnezeu nu Se poate arăta ca om. Nu a văzut înălţimea lui Dumnezeu în îmbrăcarea Lui ca om pentru vecie. Va trebui ca, de-a lungul întregii nopţi a istoriei, să trăiască experienţa că acest om nu poate fi biruit, deci nu este numai om. Israel a fost obişnuit de Legea de pe Sinai să nu se supună omului, să creadă că Dumnezeu nu Se poate face un om în care s-ar putea arăta măreţia Lui mai mult decât în distanţarea şi superioritatea înfricoşătoare, pe care a trebuit să şi le manifeste atâta timp cât oamenii trebuiau dezvăţaţi să confunde pe Dumnezeu cu forţele naturii sau chiar cu omul. Numai la sfârşitul nopţii istoriei, după ce va vedea că nu poate birui pe Omul-Hristos şi după ce va înţelege că omenitatea poate fi ridicată la înălţimea de a fi mediu de manifestare a lui Dumnezeu cel mai presus de toate, va accepta pe Hristos şi-I va cere binecuvântarea. Până atunci va fi „tare cu Dumnezeu”, nelăsându-se biruit de Hristos.
301
strălucire, nici luceafărul care răsare spiritual în inimile celor credincioşi, căci a rămas neascultător şi, cum spune prorocul, „când aşteptau ei lumină, s-a făcut lor întuneric; aşteptând zorii, în ceaţă (nevedere) au umblat” (Is. 59, 9).
Dar celor îndreptaţi prin credinţă şi îmbogăţiţi prin Duhul, dumnezeiescul Pavel le scrie, zicând: „nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului”, ci „fii ai luminii şi ai zilei312″ (1 Tes. 5, 5). Iar că cei ce cred în Hristos s-au ridicat deasupra neştiinţei iudeilor şi au părăsit întunericul în care se aflau aceia, a arătat, adăugând: „Noaptea e pe sfârşite, ziua este aproape. Să lepădăm dar faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cu bună cuviinţă, ca ziua313″ (Rom. 13,12-13).
Aşadar, cei ce au ajuns la credinţă umblă în lumină, iar cei neascultători se luptă cu Hristos ca noaptea şi în întuneric. Aceasta au făcut cei născuţi din Iacov, dar au slăbit şi au fost biruiţi şi nu pot umbla drept cu picioarele, căci omul care lupta cu Iacov „s-a atins, zice, de lăţimea coapsei lui, şi a amorţit lăţimea coapsei lui Iacov, luptându-se el cu dânsul” (Fac. 32,25). Să spunem ce trebuie să înţelegem
312 Fără Hristos, totul este în întuneric. El ne-a dat siguranţa că nu vom muri definitiv, ci vom învia la viaţa veşnică. Fără Fiul lui Dumnezeu făcut om, nu există un Dumnezeu personal al iubirii şi omul n-are nicio valoare în faţa unui dumnezeu mai prejos de legile naturii, după care toate se nasc ca să moară definitiv. Numai Hristos, prin învierea Sa, le-a umplut pe toate de lumină. Fără Hristos, existenţa e o noapte continuă sau eternă.
313 La lumină toate se văd, toate au sens. La lumină, binele se vede ca bine şi răul ca rău. Dacă toate vin din aceeaşi esenţă şi se întorc în ea, nu mai există deosebire între bine şi rău, între frumos şi urât. Dacă nu vom vieţui veşnic, felul în care am vieţuit pe pământ va fi uitat. Dacă vom vieţui în veci, se va vedea în veci urâţenia pe care am întipărit-o în fiinţa noastră.
302
prin aceasta. În Scriptura de Dumnezeu insuflată, coapsele sunt părţile trupului necesare naşterii de copii şi, de aceea, închipuie însăşi naşterea, fiindcă la toţi mădularele necesare naşterii de copii se află între coapse. De aceea, fericitul Avraam când a trimis pe slujitorul lui credincios în Mesopotamia să ia soţie lui Isaac, i-a poruncit să jure, zicând: „Pune mâna pe coapsa mea” (Fac. 24, 2), adică jură pe Dumnezeu şi pe cei ce vor fi din sămânţa mea. Deci coapsa închipuie pe cei din coapsă. Aşadar, a amorţit coapsa lui Iacov şi au şchiopătat cei ce s-au născut din el, adică cei din Israel. Martor este însuşi Mântuitorul prin glasul lui David, care zice: „Fiii străini M-au minţit pe Mine; fiii străini au îmbătrânit şi au şchiopătat de la cărările lor” (Ps. 17, 49). Iar că Israel a avut de suferit o şchiopătare spirituală, ne-a încredinţat şi preaînţeleptul Pavel, căci scrie şi el: „Pentru aceea, îndreptaţi mâinile cele slăbite şi genunchii slăbănogiţi. Faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre” (Evr. 12,12-13), ca să nu apară vreo şchiopătare, ci mai degrabă (aceea) să se vindece.
Dar vindecarea unei astfel de şchiopătări nu se face altfel decât numai prin credinţa şi dragostea în Hristos. Iar cei ce n-au dobândit credinţa au rămas în şchiopătare şi în strâmbătura patimii, după cuvântul fericitului Pavel. Deci boala ce s-a pricinuit coapsei lui Iacov în vreme ce se lupta este chipul şchiopătării spirituale. Dar n-am greşi, dacă am afirma şi spune că celor ce au mintea în noapte şi în întuneric li se opune şi le face război Hristos, ducându-i la şchiopătare duhovnicească314.
314 Hristos nu rabdă pasiv nerecunoaşterea Sa. În noaptea spirituală în care-şi ţin mintea, ei nu pot trăi liniştit, ci suferă de chinurile conştiinţei pricinuite lor de Hristos. Şi puterea de a naşte fii spirituali li se anulează, căci sunt goliţi de dragostea de oameni, care este necesară pentru a naşte pe vreunii dintre aceştia la o viaţă nouă.
303
Aceasta o poate afla cineva şi din cele următoare. Omul care îl războia i-a spus lui Iacov: „Lasă-mă, că s-au ivit zorile”. Înţelegi deci că nu vrea să lupte când luminează ziua, pentru că nu se luptă cu cei ce au ajuns în lumină. Cei ce au trecut la lumina atotstrălucitoare pot spune: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, la Tine privesc”, şi, pe lângă aceasta, „Dimineaţa vei auzi glasul meu, dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea” (Ps. 5, 3). Căci, răsărind în mintea noastră zorile dreptăţii, adică Hristos, şi aducând în inimile noastre lumina spirituală, vom sta în faţa Lui plini de strălucire prin bunătatea în toate şi ne vom arăta vrednici de privirea Lui, fiindcă „ochii Domnului spre cei drepţi315″ sunt (Ps. 33,14), şi, ivindu-se dimineaţa, alungă rătăcirea.
Dar priveşte cum învaţă cu bună rânduială şi cu bun scop pe Iacov să-l roage pe El, Care voia să plece, să Se răzgândească şi să-i dăruiască cele trebuincioase spre mântuire. Astfel, Cel ce a biruit şi putea să plece, fiindcă cel biruit nu-L lăsa, i-a dat acestuia putinţa să aibă ceea ce voia. „Lasă-mă să plec”, zice. Vom afla că, în mod înţelept şi cu bun scop, Dumnezeu a spus lui Moise un lucru asemănător. Acesta se gândea să ceară
315 Cine crede în Hristos s-a luminat la minte, simte lumina Lui în mintea sa. Dacă în cei care luptă cu Hristos, Sensul existenţei din pricină că sunt în întuneric -, El aduce chinuri, în cei ce cred în El şi prin aceasta îşi deschid mintea luminii, Hristos le aduce lumina Sa mângâietoare. Omul nu este singur în niciunul din cele două cazuri. Deci, nu sunt singur când urăsc pe oameni sau sunt urât de ei, şi, în acest caz, sunt chinuit de conştiinţa că sunt purtător al urii (întunericului).
304
pedepsirea lui Israel, care se închinase idolului în pustiu (căci îşi făcuse un viţel). Făgăduind fericitului Moise să-şi oprească, dacă voieşte el, mânia, şi cerându-i să facă rugăciuni pentru cei ce au păcătuit, îi spune: „Grăieşte fiilor lui Israel, zicând: «Voi, popor tare la cerbice […] „«Lasămă ca, mâniindu-Mă, să-i nimicesc pe ei şi să şterg numele lor de sub cer şi te voi face pe tine popor mare” (Ieş. 33, 5; 32, 10). Dar Moise, cunoscând iconomia bunătăţii dumnezeieşti, îşi opreşte (mânia) şi zice: „De vrei să le ierţi păcatul, iartă-l. Iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, pe care ai scris-o316″ (Ieş. 32, 31-32). Deci, Cel ce se lupta cu Iacov a spus către el în modul acesta: „Lasă-mă!” Iar Iacov, pricepând îndată Cine este cel ce se luptă cu el şi ajungând să înţeleagă întreaga întâmplare, se preschimbă cu totul şi zice: „Nu te voi lăsa, de nu mă vei binecuvânta317″ (Fac. 32, 26). Şi l-a binecuvântat şi modul binecuvântării a fost preschimbarea primului lui nume în altul, căci zice: „Nu se va mai chema numele tău Iacov, ci Israel va fi numele tău”, Iacov însemnând cel ce ţine călcâiul, adică cel viguros şi
316 Fiecare popor este scris în cartea sau în atenţia lui Dumnezeu ca o formă unică a spiritualităţii create de imaginaţia lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu e liber chiar faţă de hotărârile luate cândva. El iartă păcatele unui popor, când vede la acesta o întoarcere sau că mai există inşi nepierduţi cu totul în înstrăinare totală de Dumnezeu. Dar, când nu mai vede acestea, El poate şi pierde un popor.
317 E bine când Hristos mai luptă cu un popor sau cu un om, aducându-i remuşcări şi necazuri, scopul fiind întoarcerea aceluia. În sensul acesta, Hristos a luptat cu poporul evreiesc toată istoria de la venirea Sa în lume. E însă cu totul rău când îl lasă în plata lui, în mulţumirea oarbă de sine pentru o viaţă de necredinţă. Iacov, cerând binecuvântarea lui Hristos la venirea zilei, prevesteşte întoarcerea urmaşilor săi la sfârşitul istoriei, care pentru el a fost ca o noapte a minţii.
305
treaz în a împlini cele ce trebuie făcute, iar Israel tălmăcindu-se ca mintea văzătoare de Dumnezeu. Dar să spunem ce înţeles au acestea, repetând întâi, pe scurt, istorisirea.
4. Luptând Iacov şi fiind biruit şi pătimind în întuneric amorţirea coapsei, la sfârşit, la ivirea luminii şi când vine dimineaţa, îl reţine pe Cel ce-l războia în chip paşnic şi îl sileşte să-l binecuvânteze. Şi a fost şi binecuvântat, căci i-a fost schimbat numele în Israel. Pentru că Israel, aflat în neştiinţă şi în întunericul necunoaşterii şi opunând lui Emanuel neascultarea şi nesupunerea, s-a împietrit şi de-abia L-a recunoscut, atunci când i-a răsărit în minte lumina dumnezeiască. Şi atunci a fost binecuvântat de Hristos, deşi poate nu în întregime, ci doar o parte din el: cei ce au crezut. „Căci a fost o rămăşiţă a lui Israel aleasă prin har” după cum s-a scris (Rom. 11,5), şi au crezut nu puţini la număr dintre iudei (cf. Fapte 17, 12). Înaintea acelora au crezut dumnezeieştii Ucenici, care erau ca Iacov cel de odinioară, ţinând cu tărie la Lege, adică ţineau călcâiul oarecum şi suflau în jurul lor cu putere, ferindu-se să supere pe Dumnezeu, fiindcă erau neclintiţi în dreptatea cea din Lege. Dar, după aceasta, au ajuns Israel, adică s-au schimbat în minte văzătoare de Dumnezeu. Căci a cunoaşte pe Hristos cine este, de unde a venit, cum S-a făcut ca noi, sau care e modul iconomiei Lui în timp înseamnă a primi în minte lumina adevărată a cunoaşterii dumnezeieşti318. Şi ne va încredinţa
318 A vedea că Hristos e Fiul lui Dumnezeu făcut om, că nu e deci dintre noi şi că prin aceasta ne-a putut scăpa definitiv de moarte, înseamnă a da minţii lumina unui sens al existenţei. Altfel, totul ar fi fără sens, rămânând închişi în legile unei existenţe în care oamenii se nasc ca să moară definitiv. în acest caz, nu am vedea o urmare a faptului existenţei lui Dumnezeu, sau nu am avea o dovadă reală a existenţei Lui.
306
El însuşi că cunoştinţa lui Dumnezeu e mai mare, mai de folos şi neasemănat mai bună decât vieţuirea după Lege, zicând printr-unul dintre proroci: „milă voiesc şi nu jertfă, şi cunoştinţa lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Os. 6,6). Iar Pavel care, „după dreptatea cea din Lege”, a fost strălucitor şi fără pată, socoteşte acestea „pagubă faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos” (Filip. 3, 6-8). Şi că, faţă de strălucirea în faptă, cunoaşterea nepătată a lui Hristos este mai înaltă, ne lămureşte iarăşi Pavel, scriind lui Timotei, ca să-l deprindă în dreapta credinţă: „Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare319″ (1 Tim. 4, 8). Căci, aşa cum însuşi Mântuitorul a spus către Tatăl cel din ceruri, „aceasta este viaţa de veci: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat320, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Deci, chiar dacă ar fi cineva ca Iacov, adică ar putea să ţină pe alţii de călcâi şi ar ocoli bine şi cu putere tot ceea ce are un chip stricăcios şi conduce la păcat, nu va înainta decât în Hristos şi la o înţelegere cuvenită sfinţilor. Şi numai aşa se va numi Israel, adică văzător de Dumnezeu. în acest caz, fiind tare cu Dumnezeu, va fi puternic şi cu oamenii. Fiindcă nu este o faptă a celui bolnav de moleşeală să
319 Legea, care n-avea pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel înviat, nu ne putea asigura nici adevărata viaţă aici, în unire cu Dumnezeu, nici pe cea viitoare, prin înviere.
320 Un Dumnezeu care nu are din veci un Fiu pe care-L iubeşte şi care-L iubeşte nu poate fi Dumnezeu adevărat.
307
cunoască pe Dumnezeu şi să ajungă la cunoştinţa Lui321, chiar dacă nu-L vede decât ca în oglindă şi în ghicitură (cf. 1 Cor. 13, 12), ci a celui care a fost ridicat la ea din slăbiciunea lui, încât să nu mai dea niciun preţ celor trupeşti şi lumeşti, ci să tindă cu cuget viguros şi nepotolit la puterea de a împlini cele plăcute lui Dumnezeu. Acesta va fi „puternic între oameni şi tare cu Dumnezeu”.
Aşadar, dumnezeiescul Iacov a fost binecuvântat, dar s-a şi rugat, zicând: „«Spune-mi numele Tău. Şi el a zis: «Pentru ce întrebi tu de numele Meu?” (Fac. 32, 29). Nu-Şi spune Dumnezeu numele, prin aceasta arătând ce este după fire. Un nume particular dat lui Dumnezeu ca omului nu ar fi al lui Dumnezeu. Dar El se numeşte prin mai multe din cele ce sunt, căci se numeşte: lumină, viaţă, putere, adevăr, Unul-Născut, strălucire, pecetea Celui ce L-a născut, milă şi înţelepciune, dreptate şi răscumpărare322.
înţelegând deci iarăşi fericitul Iacov că Dumnezeu este Cel căruia nu I se potriveşte niciun nume particular, a chemat numele locului acela „vederea lui Dumnezeu”, „că am văzut, zice, pe Dumnezeu faţă către faţă şi s-a mântuit sufletul meu” (Fac. 32, 30).
321 Faptul că a luptat cu Hristos, pentru că avea despre Dumnezeu o idee că e transcendent creaţiei şi omului, dar s-a convins că omul care lupta împotriva lui nu era numai om, l-a determinat pe Dumnezeu să-l numească pe de o parte „tare cu Dumnezeu” şi, pe de alta, ca cel ce a ajuns să vadă în Hristos pe Dumnezeu: „văzător de Dumnezeu”.
322 Toate fiind de la Dumnezeu, se cuvin Lui numele tuturor, căci îşi au temelia în El. Dacă S-ar da Lui un nume particular, deosebit de al altora, s-ar mărgini înţelesul Lui. Dar aceasta nu înseamnă că El se confundă cu toate, ci că, propriu-zis, toate numele lor sunt ale Lui. Ele au aceste nume doar ca reflexe particulare ale totalităţii care este El.
308
Priveşte, deci, cum s-a făcut Israel, adică văzător de Dumnezeu. Luptând cu el un om, a văzut, zice, pe Dumnezeu faţă către faţă şi s-a mântuit sufletul lui323, căci cunoştinţa lui Hristos este o putere mântuitoare, deoarece Cuvântul întrupat este Dumnezeu şi de aceea zice patriarhul Iacov că a văzut pe Dumnezeu faţă către faţă.
Şi, răsărind soarele, „a trecut, zice, vederea lui Dumnezeu; iar el şchiopăta cu piciorul său” (Fac. 32, 31). Precum am spus, luminaţi fiind iudeii, a încetat lupta, dar a dispărut şi vederea lui Dumnezeu, adică Hristos S-a înălţat la ceruri. Însă Israel n-a fost scăpat de şchiopătare, fiindcă nu s-a mântuit în întregime, ci pătimeşte prin cei neascultători, neputând umbla drept în întregime.
Deci lui Iacov i s-a schimbat numele în Israel şi cel ce ţinea călcâiul s-a prefăcut în mintea văzătoare de Dumnezeu. Şi ce se întâmplă după acestea? „Şi Iacov s-a dus la corturi şi şi-a făcut acolo case, şi vitelor sale corturi. Pentru aceea, a chemat numele locului acela: corturi” (Fac. 33,17).
323 în Omul care lupta cu el şi pe Care nu L-a putut birui, a văzut pe Dumnezeu. Adică în Hristos a văzut pe Dumnezeu făcut om. În sfârşit, în Hristos-Omul a văzut pe Dumnezeu pe Care Israel îl socoteşte cu neputinţă de întrupat. Aceasta este măreţia credinţei creştine şi adevărul ei: vede pe Dumnezeu dând atâta valoare omului, încât Se face om, ca să ridice pe om la înălţimea lui Dumnezeu. Prin aceasta, omul, care are faţă, vede pe Dumnezeu îmbrăcat în faţă omenească. Faţa omului capătă o capacitate de a revela bogăţia şi adâncimea spirituală a lui Dumnezeu. Luând faţă omenească, Fiul lui Dumnezeu S-a coborât, pe de o parte, la comuniunea intimă şi iubitoare cu noi şi, pe de alta, a arătat la ce înălţime de bunătate şi comunicare a putut fi ridicată faţa omenească. Faţa Lui a dat putere Apostolilor să se mântuiască şi feţele oamenilor tari în credinţă dau şi altora putere să se mântuiască. Oamenii comunică prin feţe. Luând faţă omenească, Dumnezeu comunică în gradul cel mai înalt cu noi.
309
Auzi că a locuit în corturi. Acesta este încă un semn al trecerii cugetării lui Israel la o stare mai înaltă, căci a făcut corturi şi a locuit în ele. Este un rod preţuit de Dumnezeu ca mintea care s-a învrednicit de vederea Sa, a crescut prin sporirea în cele bune în desăvârşire şi tinde spre aceea să nu pună niciun preţ pe lucrurile din lumea aceasta, ci să socotească viaţa în trup mai degrabă ca o trecere. Aceasta este o minte vrednică de sfinţi şi semnul unei vieţuiri minunate şi preaînălţate. La această înălţime te poate încredinţa că a ajuns fericitul David, care cântă: „Lasă-mă, […], că străin şi trecător sunt eu pe pământ, ca toţi părinţii mei” (Ps. 38, 18, 17). Dar şi Pavel scrie celor ajunşi la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos şi la bărbatul desăvârşit (cf. Efes. 4, 13): „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare324″ (Evr. 13,14), al cărei Ziditor priceput este Dumnezeu.
Deci voinţa dumnezeiescului Iacov sau Israel de a locui în corturi este semn clar tuturor celor binecugetători că cei ce năzuiesc spre Dumnezeu şi au mintea luminată se cuvine să privească lucrurile din lumea aceasta ca trecătoare.
324 Odihna veşnică o vom avea numai în cetatea viitoare, care este una cu desăvârşirea în Hristos cel desăvârşit, împreună cu toţi sfinţii. Aici suntem călători pe cale. Acolo vom avea toată bogăţia şi bucuria sufletească a desăvârşitei comuniuni cu cei desăvârşiţi. Dar a fi călător pe acest pământ nu este un lucru de dispreţuit, fiind mai de preţ decât a fi socotit identificat cu acest pământ. Din această călătorie ştim că lumea aceasta nu e totul, ci prin ea avem să ajungem la o viaţă superioară şi veşnică. Lumea ne este de folos în această călătorie. Învăţăm ce trebuie să luăm din ea, ca să ajungem dincolo de ea. Drumul prin ea îl facem ajutaţi de Dumnezeu, Care S-a făcut unul dintre noi, curăţindu-ne şi ajutându-ne să călătorim cu folos prin lume.
310
Apoi se mută lângă „Salim, cetatea Sichimilor, care este în pământul Canaan” (Fac. 33,18). Acolo dreptul a fost încercat iarăşi, suferind de necinstirile pricinuite fiicei sale Dina, fiindcă aceea, fiind încă tânără şi fecioară şi văzând fetele localnicilor, a ieşit din cortul tatălui său; căci părţii femeieşti i-a plăcut totdeauna să se întâlnească cu cele de aceeaşi vârstă. Deci a ieşit tânăra, şi Sichem, fiul lui Emor, a silit-o la fapta necuvenită. A violat-o şi, stăpânit de o poftă neînfrânată, voia să ia fata de soţie. Atunci Simeon şi Levi, fraţii tinerei, au fost aprinşi de mânie şi, socotind aceasta o batjocură de nesuportat, au hotărât să răspundă cu asprime celor ce au batjocorit-o. Îi conving pe sichimiţi să primească tăierea împrejur care pentru ei era o practică moştenită de la părinţi şi legiuită, dar apoi îi omoară, lăsând la o parte orice milă şi îndurare. Dar dumnezeiescul Iacov s-a supărat foarte pentru această faptă şi i-a certat, zicând: „M-aţi făcut urât, încât voi fi socotit rău de toţi cei ce locuiesc acest pământ” (Fac. 34, 30). Căci ucigaşii nu şi-au temperat mânia, nici n-au cugetat ca nişte crescuţi de un tată drept faţă de cei ce nu erau cu totul abătuţi de la orice bine. Deci au depopulat (cetatea), omorând pe cei ce se hotărâseră să cugete aceleaşi cu ei şi îndrăzniseră să se încreadă în ei. Dar să spunem ce folos avem noi din acestea, căci de Dumnezeu insuflata Scriptură nu cuprinde nicio istorisire fără rost.
5. Deci prin Hristos am primit o naştere duhovnicească şi am fost puşi între fiii lui Dumnezeu. Dar, dacă s-ar întâmpla ca un suflet născut din nou prin Sfântul
311
Botez şi ridicat la starea de fiică a lui Dumnezeu325 să fie corupt de cei ce obişnuiesc să facă aceasta, să fie amăgit să cugete cele trupeşti, sau să fie dus la idei greşite despre Dumnezeu (căci aşa sunt cu adevărat părerile ereticilor rău-credincioşi), şi fraţii în credinţă ai celui batjocorit care ar fi fie din cinul preoţesc, cum a fost Levi, fie ca Simeon, adică din ceata celor ascultători (căci Simeon se tălmăceşte ascultător) s-ar indigna că a fost batjocorit careva dintre cei înrudiţi cu ei, să nu ajungă până la vărsarea de sânge, nici să nu supună la pedepse sălbatice pe cei care l-au corupt pe acela, ca să nu audă pe Hristos spunându-le: „M-aţi făcut urât, încât sunt socotit rău de toţi cei ce locuiesc acest pământ”. Este necesar să ne amintim că însuşi Mântuitorul l-a certat pe dumnezeiescul Petru, care scosese sabia, zicând: „întoarce sabia ta în teaca ei, că toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). Fiindcă noi, cei ce am ales să luptăm pentru dreapta credinţă în Dumnezeu, nu trebuie să ne înarmăm cu săbii împotriva vrăjmaşilor, ci să fim iubitori de pătimire şi, dacă vreunii voiesc să ne prigonească, să binecuvântăm pe cei ce ne ocărăsc şi, pătimind, să nu răspundem, ci să ne predăm mai degrabă celui ce ne judecă în chip drept. Cei ce voiesc să se ferească de corupere să se păzească să nu iasă din cortul părintesc, adică din casa lui Dumnezeu326, nici să nu se amestece în turmele celor de alt neam, sau ale celor cu alte cugetări, fiindcă Dina, ieşind din cortul părintesc, a fost dusă în casa lui Sichem. Dar n-ar fi fost batjocorită
325 Sufletul, în limba greacă, este de genul feminin.
326 Este de mare folos să rămâi în Biserică, adică între cei ce ţin învăţătura dreaptă a lui Hristos. Omul singur este uşor supus ispitei.
312
niciodată, dacă ar fi rămas în încăperile tatălui ei şi ar fi petrecut în corturile sfinţilor. Că acest lucru este bun şi de mare folos, ne va încredinţa fericitul David, care zice: „Una am cerut de la Domnul, aceasta voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele. Ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul cel sfânt al Lui. Că m-a ascuns în cortul Său în ziua răutăţilor mele; m-a acoperit în ascunzimea cortului Lui” (Ps. 26, 7-9).
Înfricoşându-se şi întristându-se Iacov, Dumnezeu i-a poruncit să plece de acolo. Şi s-a întâmplat aşa: „a zis Dumnezeu către Iacov: «Scoală-te şi urcă la locul Betel şi locuieşte acolo, şi fă (acolo) un altar (jertfelnic) lui Dumnezeu care s-a arătat ţie, când fugeai de la faţa lui Esau, fratele tău. Şi a spus Iacov casei lui şi tuturor celor ce erau cu el: «Scoateţi zeii străini din mijlocul vostru şi curăţiţi-vă şi schimbaţi hainele voastre. Şi, sculându-ne, să urcăm la Betel şi să facem acolo altar lui Dumnezeu327 cel ce m-a auzit în ziua necazului meu, Cel ce a fost cu mine şi m-a izbăvit în calea pe care călătoream. Şi au dat lui Iacov pe zeii străini, care erau în mâinile lor, şi cerceii care erau în urechile lor; şi le-a ascuns pe ele Iacov sub stejarul de lângă Sichem şi le-au pierdut până în ziua de astăzi”. Deci l-a chemat Dumnezeul tuturor de la Sichem la Betel, iar el n-a fost neascultător. Apoi au ajuns în Luza şi Iacov s-a învrednicit de vederea lui Dumnezeu, şi a fost asigurat
327 Zeii, socotiţi ca forţe ale naturii desprinse de Dumnezeu, sunt diavoli care spurcă pe om. De aceea, lepădând credinţa în ei, omul se curăţeşte. Şi, mergând spre locul unde este Dumnezeu cel adevărat, Căruia se predă ca jertfă spre a se uni cu El şi cu sfinţii, omul trebuie să se dezbrace de hainele de toate zilele, în care s-au reflectat gândurile şi faptele sale nu totdeauna curate. De aici obiceiul de a ne îmbrăca în haine curate atunci când mergem în lăcaşul lui Dumnezeu.
313
prin făgăduinţe că va fi părintele multor neamuri. Apoi s-a suit în Betel, „a ridicat stâlp de piatră în locul în care a vorbit Dumnezeu cu el, şi a turnat peste el vin şi a vărsat peste el untdelemn. Şi a chemat Iacov numele locului în care Dumnezeu a vorbit cu dânsul: Betel” (Fac. 35,1-4; 14-15).
Multe ştiri vădite contribuie la dovedirea că Iacov s-a întors în pământul Israel şi a ales mutarea în locul cel neasemănat mai bun. Dar a locuit în corturi, arătând astfel că viaţa sfinţilor în lumea aceasta este trecătoare. Apoi, pătimind între timp cele întâmplate fiicei lui şi supărându-se nu puţin pentru cei pedepsiţi în mod nedemn de mânia lui Simeon şi Levi, i-a certat aspru, arătându-ne prin fapte că sfinţii trebuie să arate răbdare şi nerăzbunare în ispite.
Iar fiindcă a fost chemat de Dumnezeu şi s-a suit în Betel, adică în casa lui Dumnezeu (fiindcă aşa se tălmăceşte Bet-El), slujeşte (ierurghiseşte) lui Dumnezeu şi se dovedeşte iniţiator în cele tainice, arătând clar celor de după el în ce chip se cuvine a intra în casa lui Dumnezeu. Astfel, a poruncit să se lepede zeii străini ca un gunoi şi ca o necurăţie şi să se schimbe îmbrăcămintea. Este ceea ce obişnuim să facem şi noi, când suntem chemaţi sub vederea lui Dumnezeu şi intrăm în dumnezeiescul Lui lăcaş, mai ales în timpul Sfântului Botez. Căci trebuie să scoatem din noi zeii străini şi, despărţindu-ne de ei, să zicem: „Mă lepăd de tine, Satana, şi de toată trufia ta (de tot ce te înconjoară) şi de toată slujirea (latria) ta328″. Dar trebuie ca toţi să ne schimbăm şi hainele, arătând prin aceasta că
328 Zeii, de care păgânii se lepădau la Botez, erau socotiţi una cu Satana şi cu slujitorii lui şi slujirea din religiile păgâne panteiste era socotită slujire adusă Satanei.
314
ne dezbrăcăm de omul cel vechi, care se strică prin poftele stricăciunii, şi să îmbrăcăm pe omul cel nou, care se înnoieşte după chipul Celui ce l-a zidit329 (cf. Col. 3,9-10).
Dar femeile care erau cu Iacov au aruncat şi cerceii din urechile lor. Femeile, intrând în casa lui Dumnezeu fără nicio podoabă trupească, leapădă şi părul lor, sau eliberează capetele lor de vinile ce le vin din mândria lor. Socotesc că aceasta înseamnă scoaterea de femei a podoabei din urechi. Când urcăm deci în Betel, adică în casa lui Dumnezeu, acolo recunoaştem Piatra cea aleasă, Care s-a făcut capul unghiului, adică pe Hristos (cf. Matei 21, 42 şi în alte locuri). Îl vom vedea uns de Tatăl spre veselia şi bucuria a toată făptura de sub cer, căci însuşi Fiul a fost uns, precum am spus, de Dumnezeu şi Tatăl330. Veselia noastră a tuturor este bucuria universului, după cuvântul Psalmistului (cf. Ps. 44, 8), pe care o vezi preînchipuită în cele spuse de noi adineaori: „a ridicat Iacov stâlp de piatră, şi a turnat peste el vin şi a vărsat peste el untdelemn” (Fac. 35, 14). Ceea ce s-a făcut a fost chipul tainei lui Hristos, împreună cu Care şi prin Care fie slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
329 Poftele trupeşti grăbesc coruperea trupului, sau ele au introdus la început coruperea în trup. Aceasta a învechit, a îmbătrânit pe om, l-a slăbit, pe faţa omului nemaivăzându-se libertatea, curăţia şi puterea sufletului. La Botez primind pe Hristos, El ne reface după chipul dumnezeiesc, după care a reînnoit mai întâi omenitatea asumată de El.
330 El a fosţ uns şi ca om, Duhul Sfânt, ca, în unire cu El, să fim unşi şi noi. În omenitatea Lui S-a vărsat fluiditatea înţelegerii, iubirii, comuniunii dintre Persoanele Sfintei Treimi. În El, ne-am făcut şi noi fii iubiţi ai Tatălui, comunicând uşor cu Dumnezeu, Care este mai presus de legile rigide ale naturii noastre, supuse coruperii şi temerii de moarte.
CARTEA A VI-A AGLAFIRELOR LA FACEREA
Despre Iosif
1. Mare este, fără îndoială, taina dreptei credinţe, adică taina lui Hristos331. Şi adânc foarte este cuvântul despre El şi scopul iconomiei (mântuirii) cu trupul. De aceea nu se face uşor vădită celor ce voiesc să o înţeleagă în chip simplu, ci celor ce cugetă la ea nu fără sudoare. Aceştia, luminaţi fiind de harul dumnezeiesc, sunt înţelepţi şi ascuţiţi la minte şi cunoscători ai Scripturii: ai Legii şi ai Prorocilor332. Astfel, dumnezeiescul Petru, întâiul între Ucenici, a mărturisit în chip drept credinţa, dar a şi auzit de la Hristos: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl
331 Toată taina dreptei credinţe e concentrată în Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om şi înviat pentru asigurarea învierii noastre la viaţa de veci. Dacă El e Fiul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu este Treime de Persoane, deosebit prin fiinţă de lumea creată din nimic prin iubirea Lui.
332 Fără efortul de a cunoaşte Scripturile nu vine harul înţelegerii, dar acest efort nu ajunge la înţelegere fără har. Amândouă sunt necesare.
316
Meu cel din ceruri” (Matei 16, 17), fiindcă Tatăl ne dă în chip tainic cuvântul despre Fiul. Şi astfel ne mântuieşte, aducându-ne la Mântuitorul şi Răscumpărătorul însuşi, Care zice: „Nimeni nu poate să vină la Mine, de nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis333″ (Ioan 6, 44).
Deci ca să înţelegem cuvântul despre El, culegând credinţa nerătăcită din toată Sfânta Scriptură, şi să nu avem inima clătinându-se ca îmbătată de îndoieli blestemate, nici să nu cădem în agitaţiile neştiinţei, să auzim pe Dumnezeu grăind prin glasul prorocilor: „Iubit-a să alerge cu picioarele sale şi n-a încetat; iar Dumnezeu n-a binevoit întru ei” (Ier. 14,10). De aceea, ne întăreşte în adevăr şi a pus bazele credinţei în El cu folos prin cele petrecute înainte în diferite timpuri, înfăţişându-ne cunoştinţa Lui prin zeci de mii de chipuri strălucitoare.
Să vedem, deci, de nu este şi în cele privitoare la dumnezeiescul Iosif, precum am spus, un adevăr. Iar cele privitoare la el sunt astfel: „Acestea sunt naşterile din Iacov. Când Iosif avea şaptesprezece ani, fiind tânăr, păştea oile cu fraţii săi: cu fiii Bilhăi şi cu fiii Zilpei, femeile tatălui său. Şi ei l-au bârfit rău pe Iosif la Israel (Iacov), tatăl lor. Dar Iacov iubea pe Iosif mai mult decât pe toţi fiii lui, pentru că era fiul bătrâneţilor lui, şi i-a făcut o haină pestriţă. Şi, văzând fraţii lui că tatăl îl iubeşte mai mult ca pe toţi fiii lui, l-au urât şi nu-i puteau grăi lui nimic de pace” (Fac. 37, 2-4).
333 Mântuitorul Hristos este Cel ce a ridicat omenitatea noastră în Sine la lipsa de păcat şi la starea de înviere. Dar la Hristos ne aduce Tatăl, trezind în noi credinţa în El. Deci numai întrucât în Hristos Se arată Dumnezeu Tatăl, ca Cel cu Care este de o fiinţă, şi prin aceasta trezeşte în noi credinţa în Hristos ca Fiul Lui, putem fi mântuiţi de Hristos.
317
2. Scriitorul cărţii a făcut mai întâi o înşirare amănunţită a celor ce s-au născut din Esau. Sfânta Scriptură ne-a arătat cine s-a născut din cine, în ce pământuri a locuit fiecare şi cine a domnit peste cine, fără să fi făcut careva ceva vestit şi vrednic de ţinut în amintire. De aceea, cuvântul trece repede peste cei numiţi şi se opreşte la dumnezeiescul Iosif şi face o descriere strălucitoare a celor născuţi din sângele lui Iacov. Iosif, fiind cel mai tânăr dintre ceilalţi (căci avea şaptesprezece ani), nu se ferea de sudoarea păstoritului, ci îndura împreună cu ceilalţi fraţi aceleaşi oboseli, nepreţuind lenevirea cea atât de plăcută şi iubită de adolescenţi, neocolind grijile vieţii şineiubind odihna, deşi se afla încă între cei de vârstă fragedă. Ci, aflându-se ca un bătrân în seninătatea gândurilor şi având mintea bine lucrătoare şi folosindu-se de multa raţiune şi prin aceasta arătând de mai înainte frumuseţea strălucirii viitoare, era admirat pe drept cuvânt de fericitul şi iubitorul său părinte, care-l învrednicea de o dragoste şi de o cruţare deosebite, „pentru că era, zice, fiul bătrâneţilor sale”.
Şi ce înseamnă aceasta? Raţiunea noastră stăpâneşte dispoziţiile din noi. De aceea, iubirea părinţilor faţă de copii este egală în toate şi nu este în niciun fel mai mică faţă de unii dintre ei. Dar, adeseori, natura pune stăpânire pe minte şi o sileşte, convingând-o să dăruiască celor mai buni ceva mai mult decât celorlalţi, ca unora ce au nevoie de o grijă mai mare. Pe de altă parte, când sunt mulţi cei născuţi, iubirea sporită se acumulează spre cel din urmă, acesta răpind oarecum spre sine afecţiunea datorată celor de mai înainte. Deoarece mintea omenească este iubitoare de noutate şi nu se satură cu cei
318
mai înainte născuţi, cei încă nenăscuţi sau dobândiţi de curând o preschimbă, îmbogăţind-o cu o afecţiune mai puternică faţă de ei334.
Dumnezeiescul Iacov iubea, aşadar, pe Iosif mai mult decât pe ceilalţi, fiindcă „era fiul bătrâneţilor lui”. Mai trebuie ştiut că, deşi se căsătorise mai înainte cu Lia în Haran, iubise pe Rahila, care l-a născut pe Iosif şi a murit născând pe Veniamin. Pe lângă aceasta, să zicem că ambii erau fiii bătrâneţilor lui. Iar destoinicia lui Iosif, superioară în toate faţă de a celorlalţi, făcea şi ea pe bătrân să încline în mod deosebit spre el, căci se gândea, cu drept cuvânt, că va ajunge un om strălucitor şi vestit. Şi cum să nu fie admirat în mod deosebit cel ce nu dădea atenţie zburdărilor tinereşti, ci se purta de pe atunci ca un bărbat? De aceea, a născocit şi fericitul Iacov ceva nou pentru el, deosebit de ceilalţi, l-a cinstit cu o haină pestriţă, cu o îmbrăcăminte mai aleasă.
Dar ce a urmat de aici? Fiii Bilhăi şi ai Zilpei, ba chiar şi fiii celei libere, adică ai Liei, au fost împinşi spre mânie, atraşi spre o supărare plină de furie şi spre invidie faţă de adolescent. Căci, deşi tânărul nu le făcuse niciun rău, dragostea tatălui şi destoinicia tânărului au aprins în ei focul nedreptei pizme şi, de la împunsăturile prin ascuţişul limbii, sau de la bârfire şi pâră, au ajuns până la a-l osândi ca nişte duşmani. Aceasta socotesc că înseamnă: „l-au bârfit rău pe Iosif la Israel (Iacov), tatăl lor”. Deci,
334 Părintele iubeşte la fel de tare pe copiii săi, dar iubirea nu e uniformă, ci se bucură altfel de fiecare, conform cu farmecul şi cu nevoile lui. Cu cât iubeşte cineva pe mai mulţi, cu atât inima lui se umple de o iubire mai mare, mai multiplă, deci faţă de fiecare persoană iubită arată o iubire mai îmbogăţită.
319
începând cu nişte aruncări de gânduri neprietenoase, s-a ajuns la bârfiri şi batjocuri aduse de limba neînfrânată, pusă în slujba pizmei. Duşmănia lor s-a aprins şi mai tare, hrănită de pricina următoare: Dumnezeu s-a arătat tânărului, prezicându-i că va ajunge strălucitor şi vestit şi mai presus de fraţi, încununat la sfârşit de mari cinstiri. Aceasta era o chemare adresată tânărului de a-şi ascuţi dorinţa spre virtute. Căci aşa cum antrenorii tinerilor îi ung, îi încurajează la întreceri foarte îndrăzneţe şi îi conving să se hotărască pentru eforturi obositoare, prevăzându-le premiile care unesc cinstirile luptătorilor cu slava pe care le-o aduc aclamaţiile, laudele şi aplauzele privitorilor lor, aşa şi Dumnezeul tuturor, atunci când vede un suflet talentat care se distinge printr-o minte probată şi neprihănită, îl cheamă spre hotărârea de a face binele335, arătându-i de mai înainte cele ce vor fi şi stârnindu-i cu bun scop (iconomic) voinţa spre virtuţi. Deci i-au venit tânărului Iosif o vedere şi un glas de Sus, şi acela, minunându-se, socotesc, le-a comunicat fraţilor săi, zicând: „«ascultaţi visul acesta, pe care l-am visat: Mi se părea că noi legam snopi în ţarină, şi s-a ridicat snopul meu şi a stătut drept, şi snopii voştri, înconjurându-l, se închinau snopului meu. Iar fraţii lui i-au zis: «Nu cumva, împărăţind, vei împărăţi peste noi, sau, domnind, vei domni peste noi? Şi au adăugat mai mare ură asupra lui din pricina visului lui şi a cuvintelor lui” (Fac. 37, 6-8).
335 Este o conlucrare tainică între puterile naturale ale omului şi Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu stârneşte hotărârea omului de a face binele prin puterile lui şi cu ajutorul lui Dumnezeu. Nu numai în faptă există această conlucrare, ci şi în hotărârea pentru ea a voinţei.
320
Observă cum creşte ciuda în ei şi cum fac din cele arătate în visul lui o hrană a pizmei lor. Cum ar fi suportat să i se închine şi să-i recunoască un rang atât de respectat şi de înalt cei ce la început erau nu puţin iritaţi din pricina cinstirii lui deosebite? Merită să vedem cum pizma are mereu aceeaşi merinde urâtă şi creşte prin aceleaşi răutăţi. Vom afla că fiara aceasta este oarbă şi potrivnică lui Dumnezeu. Ia seama cum Dumnezeu, Care toate le judecă, vesteşte de mai înainte lui Iosif strălucirea slavei sale viitoare. Trebuie gândit clar că Dumnezeu nu aduce cinstiri înalte celor nevrednici de ele, ci Ii sunt plăcuţi cei ce se bucură de fratele care are o nădejde frumoasă şi e cinstit prin voinţa dumnezeiască, nu cei ce nu fac aceasta, ci îşi ascut acul pizmei şi se înfurie ca nişte fiare, ba îl ocărăsc şi pe Dumnezeu, Care a făgăduit aceluia slava şi i-a vestit de mai înainte că se va bucura de admiraţie. Aceasta vom afla că s-a petrecut şi cu Cain şi Abel, fiindcă Dumnezeul tuturor a învrednicit de laudă jertfa lui Abel şi, slobozind foc din cer, a primit darul adus de el, dar celei aduse de Cain nu i-a dat atenţie. Acesta a primit îndată în el pizma ucigătoare şi, opunând hotărârii de Sus mânia sa, l-a înşelat pe frate cu viclenie şi l-a omorât, fiindcă pizma sfârşeşte totdeauna în acestea.
Dar care e înţelesul vedeniilor? Vom primi snopul ca semn al timpului; ridicarea unuia arată slava lui viitoare. Snopul dumnezeiescului Iosif, închinat de al celorlalţi, anunţă de mai înainte, ca prin ghicitură, că va veni un timp când el va fi slăvit şi mulţimea fraţilor săi va cădea înaintea lui şi i se va supune.
Dar visul lui Iosif nu s-a oprit la atât, ci a avut altul despre acelaşi lucru, pe care l-a povestit fericitului tată şi
321
fraţilor: „A văzut, zice, alt vis şi l-a povestit tatălui şi fraţilor săi, şi a zis: «Iată, am avut un alt vis: cum că soarele şi luna şi unsprezece stele se închinau mie. Şi l-a certat tatăl său şi i-a zis: «Ce este visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu şi mama ta şi fraţii tăi să ne închinăm ţie pe pământ? Şi l-au pizmuit fraţii lui; iar tatăl său a păzit cuvântul” (Fac. 37, 9-11). Bătrânul era priceput şi înzestrat cu o minte ascuţită. El înţelege sensul vedeniilor, dar ceartă pe copil, zicând: „Nu cumva vom veni eu şi mama ta şi fraţii tăi să ne închinăm ţie pe pământ?” Şi cum înţelegem aceasta? Ca un înţelept, ştie că e trebuincioasă şi certarea, căci taie cu pricepere pizma ascultătorilor şi opreşte astfel pe tânăr să se mândrească, stăpânit de o îndrăzneală greu de suportat, şi-l cheamă la linişte. Nu-l lasă pe băieţandru nici să se fălească faţă de fraţi cu nădejdea în vise, nici să dispreţuiască în mod nesocotit cinstea datorată tatălui şi să răpească la sine, înainte de vreme, strălucirea prin care va întrece pe ceilalţi.
Priveşte cum îndreaptă cu pricepere spre un sfârşit imposibil înţelesul vedeniilor, căci Rahila, care născuse pe Iosif, murise. „Nu cumva, zice, eu şi mama ta” ne vom închina ţie? A spus aceasta, precum am zis adineaori, ca să înfrângă puterea afirmării tânărului şi să potolească pizma fraţilor împotriva lui. Dar el credea că lucrul se va împlini, căci n-a ascultat fără interes, nici nu a socotit cuvintele vrednice de uitare sau deşarte, ci le-a păzit, pentru că îndrăznea să spere în împlinirea lor.
Iar după povestirea viselor, „fraţii au plecat să pască oile în Sihem” (Fac. 37,12). Apoi, trecând puţin timp, tatăl îndeamnă pe adolescent să meargă să viziteze pe fraţi: „«Iată, fraţii tăi pasc oile în Sihem, vino, să te trimit la ei.
322
Şi el i-a zis: «Iată-mă! Şi Israel i-a zis: «Mergi şi vezi de sunt sănătoşi fraţii tăi şi oile, şi adu-mi vestea” (Fac. 37, 13-14). Deci făgăduieşte să meargă îndată şi de fapt porneşte şi pleacă din valea Hebronului. Şi, rătăcind el prin pustiu, l-a întrebat cineva de unde vine şi unde merge şi pe cine caută. Iar el a răspuns îndată: „«pe fraţii mei caut, spune-mi unde pasc oile? Şi i-a zis omul: «Au plecat de aici, că i-am auzit zicând: Plecăm în Dotaim” (Fac. 37, 15-17). Ajungând acolo, (fraţii lui) se sfătuiau cum nu se cuvine, fiindcă socoteau că a sosit vremea să-şi împlinească pizma de odinioară. Mai ales fiii slujnicelor Bilha şi Zilpa doreau să-l omoare numaidecât, căci ziceau: „iată, visătorul acela vine. Acum dar, veniţi să-l omorâm şi să-l aruncăm într-o groapă, şi vom spune: O fiară rea l-a mâncat pe el, şi vom vedea ce se va alege din visurile lui. Dar, auzind Ruben, l-a scos din mâinile lor, zicând: «Să nu-i luăm viaţa. Şi a zis lor Ruben: «Să nu vărsaţi sânge, aruncaţi-l într-una din gropile acestea din pustie, iar mâna să nu o ridicaţi asupra lui, că încerca în acest chip să-l scoată din mâinile lor şi să-l redea tatălui său” (Fac. 37,19-22).
Scoţându-i deci haina pestriţă, l-au aruncat într-o groapă fără să-l omoare, dar ca pe unul ce va muri nu peste mult timp. Şi, nişte ismaeliteni, negustori de aromate, trecând pe acolo în drum spre Egipt, la sfatul lui Iuda (căci Ruben a spus lămurit că nu trebuie să omoare pe fratele lor), l-au vândut pe adolescent negustorilor acelora, care au voit să-l cumpere cu douăzeci de monede de argint.
Şi a fost dus Iosif în Egipt. Iar Ruben, neştiind de această faptă, s-a dus la groapă şi, nevăzând pe băieţandru şi socotind că a fost omorât, şi-a rupt haina sa,
323
învinovăţind pe ceilalţi pentru Iosif şi zicând: „Băiatul nu este. Unde mă voi mai duce?” (Fac. 37, 29-30). Numai că nu zice: Cum mă voi întoarce la tata, sau cum ne va mai primi el, neavând pe cel iubit cu noi? Şi ce vom spune tatălui, care ne va întreba de băiat? Iar aceia, pătând haina cea pestriţă cu sângele unei capre, au adus-o tatălui lor, născocind cu înşelăciune şi viclenie cuvinte ameţitoare, căci au zis: „Aceasta am aflat-o, vezi de este haina fiului tău sau nu” (Fac. 37,32). Şi a plâns Iacov şi, parcă mustrând pizma fiilor săi şi urâtele lor gânduri, a zis: „Ofiară rea l-a mâncat” pe Iosif (Fac. 37, 33). Greu de potolit cu totul şi de neînnăbuşit i-a fost durerea pentru pierderea băiatului.
Ajungând la sfârşit cuvântul istorisirii, cugetarea se va strămuta iarăşi la cercetarea celor mai dinlăuntru. Şi, colorând adevărul cu întâmplările exterioare ca şi cu nişte umbre, pe cât e cu putinţă, vom vădi frumuseţea lui tainică.
3. Deci pe Iosif l-a născut Rahila, cea mai tânără, care era frumoasă la chip şi-şi răspândea farmecul prin scânteierile strălucitoare ale ochilor, fiindcă s-a scris că „ochii Liei erau bolnavi (slabi), iar Rahila era frumoasă la chip şi arătoasă foarte la faţă” (Fac. 29, 17). Iar de Lia am spus că e maica iudeilor, adică Sinagoga lor, dovada acestora luând-o din tălmăcirea ochilor şi a numelui, căci vederea dinlăuntru, mintală, a Sinagogii e cu adevărat lipsită de frumuseţe şi suferind mult de boală, fiindcă „au ochi şi nu văd”, după cuvântul prorocului (Ier. 5,21). Pentru că n-au înţeles cele ale lui Moise, nici n-au ajuns să vadă tainele din el, prin care e schiţat în multe feluri Emanuel. Căci mult s-a ostenit Sinagoga iudeilor, având Legea dată ei
324
prin Moise ca o povară grea şi cu anevoie de purtat336. De aceea Hristos i-a chemat pe ei, cei osteniţi şi împovăraţi, la uşurinţa prin credinţă, zicând: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28); aceştia erau (închipuiţi) în Lia.
Dar ochii Rahilei erau foarte curaţi, căci Biserica dintre neamuri a văzut slava lui Hristos şi, în El, pe Tatăl337, însă a fost chemată în casa Mirelui, adică a lui Hristos, după prima. Aceasta este foarte tânără, neavând nicio zbârcitură, deşi a fost chemată după ce prima s-a învechit şi, îmbătrânind, ajunsese aproape de moarte. Rahila se tălmăceşte turma lui Dumnezeu, fiindcă Biserica e turma Mântuitorului, aşa cum printr-unul din Sfinţii Proroci a spus iudeilor: „Şi am zis: Nu vă voi paşte pe voi. Ceea ce moare, să moară, şi ceea ce lipseşte, să lipsească. Şi ceilalţi să
336 în Lege nu lucra Dumnezeu, împlinirea ei era cerută numai omului. Fiul lui Dumnezeu nu Se făcuse om şi nu intrase prin firea omenească în comunicare cu noi, ca să ne întărească în facerea binelui. Acum, prin Taine, primim în noi pe Hristos însuşi, pe Cel ce ne ajută să ne facem asemenea Lui. Dar îl primesc numai cei ce cred că este Fiul lui Dumnezeu. Cei ce nu cred nu se tem de El şi, deci, nici nu intră în ei. Nu credem în Hristos, ca să nu mai săvârşim binele, cum spun protestanţii, ci ca să-L primim şi prin aceasta să ne facem asemenea Lui. Acesta este tot sensul luptei lui Pavel în favoarea credinţei în Hristos drept condiţie a mântuirii. Era o luptă împotriva iudeilor, care nu credeau că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi nici că au nevoie de El pentru a se mântui, întrucât credeau că se mântuiesc prin puterile lor, care au Legea ca normă.
337 Nu S-a întrupat Tatăl, ca să vedem în El pe Fiul, căci nu trebuie să ne facem asemenea Tatălui, ca să vedem pe Fiul aceasta ar fi însemnat ca noi să naştem pe Fiul şi să fim toţi în Dumnezeu -, ci ne facem asemenea Fiului, ca să cunoaştem în El iubirea Tatălui faţă de noi, şi să ne facem fii ai Tatălui după har şi fraţi ai Fiului după natura omenească asumată, pe care o are comună cu noi.
325
mănânce fiecare cărnurile aproapelui său” (Zah. 11, 9), iar despre noi (a zis): „Oile Mele ascultă de glasul Meu […] şi urmează Mie. Şi Eu le dau viaţă veşnică” (Ioan 10, 27-28).
El este deci Păstor bun şi în toate este Cel dintâi. Dar S-a numit şi oaie, pentru că S-a făcut ca noi338. De fapt, înţeleptul Ioan L-a arătat mulţimii iudeilor, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Zeci de mii de miei s-au junghiat după chipul Legii, dar niciunul n-a şters păcatul lumii339, „pentru că e cu neputinţă ca sângele de tauri şi de ţapi să şteargă păcatele” (Evr. 10, 4). Dar a ridicat păcatul lumii Mielul neprihănit cel adevărat, Jertfa neprihănită340.
338 Hristos, ca om, este Miel, pentru că S-a făcut om ca să Se aducă jertfă. Dar Acelaşi Hristos, ca Dumnezeu, Se face şi Ipostas al firii omeneşti. Deci, într-un fel, însuşi Fiul lui Dumnezeu ia calitatea de jertfă pentru noi. Este culmea iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, care nu poate fi depăşită. El este Păstor, dar Se păstoreşte şi pe Sine ca om. Se trăieşte ca Absolutul, dar şi ca Cel dependent de Absolut, ca Cel mai drag păstorit al Absolutului. Ca Păstor suprem, Fiul lui Dumnezeu Se ţine în braţe ca Miel prezentat Tatălui, şi ca Miel Se dăruieşte din proprie iniţiativă Tatălui.
339 Numai El este „Mielul lui Dumnezeu”, pentru că a luat faţa omului însuşi Ipostasul Fiului lui Dumnezeu, Care Se jertfeşte ca Miel. Este Cel mai iubitor şi mai iubit Miel conştient al lui Dumnezeu şi de aceea a putut şterge orice păcat al firii noastre.
340 Cel ce Se aduce jertfă neprihănită Se dăruieşte total lui Dumnezeu, nu are în Sine nimic egoist, care să-L facă să aibă vreo reţinere în această dăruire totală. El este conştient de această dăruire totală, dar prin aceasta nu Se topeşte în Dumnezeu, căci e conştient de dragostea totală cu care Se dăruieşte, şi are o bucurie conştientă de această dăruire totală. Iar curăţia total iubitoare a omenităţii asumate de El, câştigată prin actul dăruirii Sale jertfelnice Tatălui, se comunică şi nouă, care suntem de o fiinţă cu El după omenitate, câştigând şi noi dragostea Tatălui.
326
Deci s-a socotit şi oaie împreună cu noi (cf. Is. 53, 7). Pentru aceasta se poate numi şi Fiu al Bisericii, ca întâiul-Născut între fraţi341 (cf. Rom. 8, 29). Dar e de ştiut că şi Iosif se tălmăceşte adăugat lui Dumnezeu şi creştere, căci sfânta mulţime a fiilor Bisericii este pururea în adăugare şi creştere. De aceea s-a şi spus către ea: „Ridică împrejur ochii tăi, Sioane, şi vezi pe toţi. Iată, s-au adunat şi au venit la tine” (Is. 49,18), şi iarăşi: „Iată, aceştia de departe vor veni, aceştia de la miazănoapte şi de la mare, iar alţii din pământul perşilor” (Is. 49, 12). Dar s-a scris şi în Faptele Apostolilor, într-un loc, că Domnul a adăugat pe cei ce se mântuiesc în fiecare zi (cf. 2, 47), iar în alt loc că: „din ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei” (5,14). De aceea, precum am spus, se cuvine ca prin Iosif cel spiritual să se înţeleagă adăugatul lui Dumnezeu la cei în Hristos. Dar cuvântul nu s-ar îndepărta de la scop, dacă i-ar socoti în mod iconomic pe cei ce cred în El ca pe El însuşi. Căci El este Capul, iar noi,
341 Fiind Păstorul suprem şi oaie dintre noi, este puntea între Dumnezeu şi noi. Este iubitorul suprem, Care ridică omenitatea Sa la treapta a ceea ce e mai iubit de Dumnezeu. Dar, dând omenităţii Subiectul Său dumnezeiesc, omenitatea Lui fiind unită cu a noastră, o face şi pe aceasta cea mai iubitoare de Dumnezeu. Ca primul Fiu al Bisericii între noi dar totodată Fiul lui Dumnezeu, Hristos Se face punte sau Mijlocitor între Dumnezeu şi noi (cf. 1 Tim. 2, 5). Se jertfeşte Tatălui, slujeşte Tatălui, fiind centrul viu şi lucrător al Bisericii, dar e unit după fiinţă cu Cel căruia Se jertfeşte şi slujeşte. Dacă nu L-am avea ca primul între noi în Biserica jertfitoare şi slujitoare, Biserica ar fi despărţită de Dumnezeu, nu ar fi Biserică. Hristos este Fiul Bisericii, pentru că, deşi S-a făcut om, a rămas Fiul lui Dumnezeu. Fiii Bisericii sunt cei făcuţi fii ai lui Dumnezeu de Hristos, Care S-a făcut Frate cu ei prin omenitatea Sa şi Fiul lui Dumnezeu ca om.
327
trup şi mădulare în parte342 (cf. Col. 1,18; Efes. 5, 30). Şi El este Viaţa, iar noi am odrăslit ca nişte mlădiţe în El, legaţi cu El în sfinţenie prin unirea după Duhul343.
Şi „era, zice, Iosif de şaptesprezece ani” (Fac. 37, 2). Sfânta Scriptură ne spune că Emanuel e cel mai tânăr între ceilalţi, socotind mai bătrâni în timp pe cei ce s-au născut înaintea Lui, ca Moise şi Prorocii. Dar, forţând înţelesul celor scrise, socotim că în aceasta este şi un alt tâlc, numărul anilor înfăţişându-ne taina adâncă a iconomiei cu trupul (a întrupării). Şi vom încerca să lămurim în ce mod (a fost aceasta), pe cât ne este cu putinţă, aşa cum am mai spus şi în alte locuri, pe cât îmi amintesc.
4. Este obiceiul dumnezeieştii Scripturi să socotească simboluri ale desăvârşirii numerele care se repetă după numerele ajunse la împlinire. De pildă: dacă cineva care înşiră numerele până la decadă ar voi să o depăşească, pentru a ajunge la sfârşit, va începe iarăşi de la unu. La fel va face şi cu săptămâna: va începe cu prima zi şi la urmă va ajunge la a şaptea. Apoi, închizând numărul zilelor săptămânii, va reveni la prima344.
342 Trupul şi mădularele au această calitate prin cap, sau pentru că sunt unite cu capul. Nici Capul, sau Hristos, nu e lipsit de trup, sau de mădulare. De aceea, noi suntem în El şi El în noi.
343 Creştem în Hristos pe temeiul unităţii cu El prin firea omenească, transformaţi prin Duhul Sfânt, comunicat şi nouă din omenitatea Sa, şi prin aceasta suntem uniţi şi în sfinţenie.
344 Nu avem numere mereu noi la nesfârşit, ci le împărţim în grupe de numere identice, pe care le repetăm. După ce ajungem la numărul zece, a doua grupă de zece numere o începem iarăşi de la unu şi aşa mai departe. La fel procedăm şi cu cele şapte zile ale săptămânii. Astfel, din zece sau din şapte face un număr peste care nu se mai poate trece, deci numere care simbolizează desăvârşirea. Pentru oameni, la desăvârşire nu se ajunge niciodată. Dar ei, având nevoie de siguranţa că ea există, o exprimă prin numere peste care nu se poate trece, ci trebuie repetate. Dar aceasta mai înseamnă că există o anumită desăvârşire şi în numerele finite. Două persoane care se iubesc pot trăi sentimentul desăvârşirii. Cu atât mai mult e trăită desăvârşirea de Cele trei Persoane dumnezeieşti.
Nu părăsi cu totul cele ce sunt, ca să ajungi la desăvârşire. Aceasta ar însemna să nu trăieşti niciodată. Eşti mai departe tot ce ai fost. Tot ce a fost altul pentru tine rămâne în veci. Nimic din trecut nu este exclus. Aceasta mai înseamnă că totul se cuprinde în unu şi porneşte de la el. În el este dată desăvârşirea. Dar unu nu înseamnă o sărăcire de conţinut, căci el e plin de o bogăţie desăvârşită sau infinită. În orice număr părut finit este implicat infinitul, dar nu ca un haos în care ne pierdem, ci într-o rânduială în care ne păstrăm cu valoarea proprie.
328
Deci Sfânta Scriptură face aceste numere simboluri ale desăvârşirii. Astfel, la împărţirea talanţilor, despre cel care a ajuns la sfârşitul bunei lucrări după Dumnezeu spune că a luat zece talanţi (cf. Matei 25,14-21) şi a fost pus peste zece cetăţi (cf. Luca 19, 17). Prin aceasta, Cel ce împarte toate, adică Hristos, arată că va face egale încununările cu desăvârşirea bunei Lui aprobări. Iar careva dintre sfinţi a spus despre o stearpă că a născut de şapte ori (cf. 1 Regi 2, 5), prin şapte arătând mulţi, care, oricâţi ar fi, pot fi socotiţi că arată desăvârşirea de cei ce ar voi să-i numere.
Când deci se spune despre Iosif că era de şaptesprezece (zece şi şapte) ani, vom înţelege prin el pe Emanuel, sau pe Hristos şi Fiul cel Unul, desăvârşit în două firi: dumnezeiască şi omenească. Fiindcă nu vom admite părerea unora care socotesc că a fost gol de suflet raţional acel templu dumnezeiesc pe care şi
329
l-a format Dumnezeu Cuvântul din Sfânta Fecioară345, ci, aşa cum a fost desăvârşit în dumnezeire, aşa şi în omenitate, dar compus în chip negrăit şi mai presus de minte în Unul346. Deci numărul zece înseamnă şi ne dă de înţeles desăvârşirea Sa în dumnezeire. Iar că şi în omenitatea Sa este aşa ne arată numărul şapte, care e mai mic decât zece care reprezintă Treimea, dar îi este adăugat şi slujeşte lui, fiindcă după zece a venit şapte. Cuvântul cel din Tatăl se află în starea de depăşire a Treimii, sau a Dumnezeirii, iar omenescul Lui se află în starea supusă Ei, sau inferioară slavei lui Dumnezeu347. Şi Dumnezeu Cuvântul se cugetă ca preexistent, dar S-a adăugat Lui omenescul. De aceea, în mod necesar,
345 Aşa cum Iosif a unit în sine două numere care simbolizează desăvârşirea, aşa şi Hristos a unit în Sine două firi cărora nu le lipsea nimic. De aceea, în definiţia de la Calcedon se spune că Hristos este „Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit”. Aceasta nu înseamnă însă că omenitatea Sa are aceeaşi desăvârşire ca şi dumnezeirea Sa, ci că e o omenitate deplină. Prin aceasta se respinge apolinarismul. Numai într-o omenitate deplină putea încape dumnezeirea deplină ca într-un templu adevărat şi numai ea este un transparent al dumnezeirii.
346 Ideea de Persoană compusă a fost preluată şi de „călugării sciţi” (daco-romani) din Dobrogea, la începutul sec. al VI-lea, apoi de Leonţiu de Bizanţ şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Este un paradox plin de taină unitatea Persoanei şi bogăţia ei de facultăţi şi de componente.
347 Omenitatea lui Hristos rămâne în condiţia ei creată, inferioară dumnezeirii. Dar, pentru că aparţine Ipostasului Fiului lui Dumnezeu, este ridicată în unitatea Lui personală. Dumnezeu este Cel ce lucrează, gândeşte şi simte şi prin cele omeneşti. Acestea sunt ridicate la cinstea de mediu al manifestării lui Dumnezeu. Hristos se simte om dependent de Dumnezeu, dar Dumnezeu, de Care depinde omenescul Lui, este El însuşi. El ca om depinde de El ca Dumnezeu, pentru că aşa vrea ca Dumnezeu. El este şi făcut om de Dumnezeu, dar Se şi face pe Sine om.
330
s-a pus înainte numărul zece şi s-a adăugat numărul şapte348, căci „Iosif, zice, era de şaptesprezece ani”.
Priveşte pe lângă această temporalitate şi lipsa de început a lui Emanuel văzut ca Unul în timp349. De aceea s-a făcut numărarea anilor Lui în Iosif, ca în chip, dar s-a adăugat „era”. Căci Hristos ca om a venit la naşterea cea gândită ca a noastră şi la numărul de ani, dar este şi Dumnezeu Cuvântul. De aceea, I se cuvine şi spusa „era”350, căci se înţelege şi este cu adevărat coetern cu Dumnezeu şi Tatăl, cum spune dumnezeiescul Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1).
Deci voi spune iarăşi: dumnezeiescul Iosif era de şaptesprezece ani şi păştea turmele tatălui său împreună cu fraţii săi, cu cei din Zilpa şi din Bilha, adică din slujnice. De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu făcut om umbla prin toată ţara iudeilor, adunând în iubirea către Dumnezeu
348 în româneşte, pare a se pune şapte înaintea lui zece. Dar aceasta este numai o aparenţă, pentru că, atunci când zicem şaptesprezece, presupunem pe zece înainte de şapte.
349 Dacă îl privim în unitatea Sa de Persoană dumnezeiască întrupată în timp, Hristos este şi temporal şi fără de început. El a devenit în acest sens Unul în timp, dar exista ca neîntrupat înainte de timp.
350 Lui Iosif i se dă numărul de ani: şaptesprezece, dar se spune despre el şi că „era”. Astfel, prin Iosif ca chip al lui Hristos, se indică atât temporalitatea, cât şi atemporalitatea Lui. Hristos ştie că este şi om care S-a născut la o anumită dată, dar şi că există dinainte de a fi venit la noi ca om prin voia Sa. în conştiinţa Lui de om venit în timp la existenţă era sălăşuită conştiinţa că este dinainte de timp: „Acum preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17,5).
331
Tatăl oile cele pierdute ale lui Israel351, căci fericitul Pavel scrie: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine352″ (2 Cor. 5, 19). Deci păştea Emanuel pe cei născuţi spre robie şi pe cei născuţi din cele două slujnice (roabe), care primiseră o naştere nelegitimă şi nu una liberă.
După împărăţia lui Ieroboam, cele zece seminţii s-au despărţit de Ierusalim, s-au mutat şi au locuit în Samaria, şi acolo au rătăcit şi s-au închinat viţeilor de aur. De aceea, şi prin glasul lui Iezechiel le-a certat Dumnezeu ca pe două femei desfrânate, zicând: „Fiul omului, două femei au fost fiicele unei singure maici. Şi au curvit în Egipt; în tinereţea lor au curvit, acolo au căzut sânii lor şi acolo şi-au stricat fecioria. Iar numele lor erau Ohola, cea mai bătrână, şi Oholiba, sora ei. Şi erau ale Mele şi au născut fii şi fiice. Şi numele lor: Ohola era Samaria, şi Oholiba era Ierusalimul” (23,2-4).
Deci, făcându-Se ca noi, Fiul a păscut pe cei din Israel împreună cu cei născuţi din robie şi din desfrânare. Căci pe cei din Israel îi călăuzesc încă înainte-stătătorii după Lege, deşi de acum Hristos îi povăţuieşte şi îi învaţă tainic pe cei ce vin la El, şi îi aduce la cărarea adevărului, Care este El însuşi, pentru că a spus: „Eu sunt
351 Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a întipărit şi omenităţii Sale sentimentele filiale faţă de Tatăl. Şi, unindu-Se prin omenitatea Sa cu ceilalţi oameni, le transmite şi lor, dacă-L primesc, această simţire şi calitate filială.
352 Dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu făcut om, Tatăl, Care iubeşte pe Fiul Său din veci, îl iubeşte şi ca om. Iar în orice om în care se întipăreşte faţa iubitoare de Tatăl a Fiului Său, Tatăl vede pe Fiul Său iubitor, şi orice om care-şi însuşeşte sentimentele lui Hristos faţă de Tatăl Său iubeşte pe Tatăl împreună cu Fiul Lui făcut om. Aşa a împăcat Dumnezeu lumea cu Sine în Hristos prin iubire.
332
Calea” (Ioan 14, 6). Dar cărturarii şi fariseii şi cei ce au slava în cele ale Legii i-au păscut prin spini şi mărăcini spre rătăcire, adică în învăţături şi porunci ale oamenilor, iar El, în păşune bună şi în pajişte bine înflorită, sau în cunoştinţa bine hrănitoare şi curată a învăţăturilor evanghelice. Şi aceia erau păstori nepăsători şi decăzuţi şi, pe lângă aceasta, dornici de plată şi bolnavi de lăcomia extremă de câştiguri, care mănâncă laptele oilor, cu lâna lor se îmbracă şi pe cele grase le junghie, după cuvântul prorocului (cf. Iez. 34, 3); simbriaşi şi făloşi, care nu pun niciun preţ pe trebuinţa de a se osteni pentru oi.
Dar, aşa cum cei din Zilpa şi Bilha au născocit bârfiri rele împotriva lui Iosif, aşa şi mulţimea decăzută a neevlavioşilor farisei a defăimat pe Emanuel şi a cutezat să calomnieze slava Lui, numindu-L în chip necredincios samarinean şi băutor de vin şi, pe lângă acestea, ca având demon (cf. Ioan 8, 48; Matei 11, 18), ca ajutat de puterea lui Beelzebut în lucrarea de a alunga duhurile rele din cei bolnavi (cf. Matei 12, 24, 27). De aceea, însuşi Emanuel a grăit prin glasul unui proroc despre gura fără uşă a iudeilor, zicând: „Vai lor, că s-au abătut de la Mine, ticăloşi sunt! Că au părăsit credinţa în Mine. Eu i-am răscumpărat şi ei au grăit asupra Mea minciuni” (Os. 7, 13), şi iarăşi: „Cădea-vor în sabie căpeteniile lor pentru neînfrânarea limbii lor” (Os. 7, 15). A flecărit deci împotriva lui Hristos ceata fariseilor cea îndrăzneaţă şi neruşinată. Şi socotesc că aceasta înseamnă: au scornit bârfiri împotriva lui Iosif.
Dar era iubit, zice, de tatăl, „pentru că era fiul bătrâneţilor lui”. Fiindcă au fost şi alţi păstori, buni şi probaţi, înainte de venirea Mântuitorului nostru în lume
333
cu trupul şi, înaintea altora, au păscut turmele cuvântătoare dumnezeiescul Moise şi cei următori, dar Tatăl a iubit pe Fiul în chip deosebit, deşi a fost după ceilalţi şi a venit în timpurile de pe urmă ale veacului. A fost potrivit cu Iacov să aibă pe Iosif ca fiu al bătrâneţilor, însă Dumnezeu este fără bătrâneţe, fără început şi fără creştere şi pururea atotdesăvârşit. De aceea e înţelept ca, nelăsând cuvântul să rătăcească de la cercetare, să spunem că Emanuel a fost Fiul „bătrâneţilor” lui Dumnezeu şi Tatăl, ca Unul ce S-a născut ca atare în timpurile de pe urmă ale veacului celui prezent şi fiindcă după El n-a mai fost altul353. Căci nu aşteptăm să ne mântuim în altul354 (cf. Fapte 4, 12), şi ne ajunge El singur, pentru că spunem că nu este în altul mântuirea şi viaţa lumii. Deci „El ne va paşte pe noi în veci”, după cuvântul Psalmistului (cf. Ps. 47, 13). Şi ne vom afla sub însuşi Cel iubit, Care S-a ivit cu trupul în timpurile de pe urmă ale veacului, cum am spus adineaori, dar a preexistat ca Dumnezeu, fiindcă spunem că este coetern cu Tatăl.
Aşadar, Iosif a fost iubit în chip deosebit de tatăl, care i-a dat o haină pestriţă, arătând-o ca dar deosebit şi semn al iubirii lui. Dar şi aceasta a fost fraţilor un stimulent al pizmei şi un motiv de invidie, precum ne arată însuşi sfârşitul lucrurilor.
353 Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Lui ca om în timpurile de pe urmă. Tatăl nu-L are Fiu ca om din veci. Nu are din veci Tatăl un Fiu omenesc, fiindcă, în acest caz, oamenii ar fi din veci, ar fi dumnezeu după fiinţă.
354 Nu ne mântuim decât în Fiul, căci numai El ne poate face fii, adică ne ridică la treapta cea mai vrednică de iubire la Tatăl şi mai capabilă de a iubi pe Tatăl. Iar alt Fiu nu mai are Tatăl.
334
Tot aşa s-au mâniat fariseii pe Cel iubit, adică pe Hristos, pentru că a fost îmbrăcat de Dumnezeu şi Tatăl într-o slavă de multe feluri. Se minunau de El în multe moduri: pe de o parte, ca de Cel de viaţă Făcător, pe de alta, ca de Cel ce era Lumină şi luminător cu putere al celor dintru întuneric, ca de Cel ce curăţa pe leproşi şi învia uşor pe cei morţi, intraţi în putrefacţie, ca de Cel ce certa marea şi umbla ca un stăpân peste valuri. De aceea iudeii, încurcaţi şi arşi de focul de nesuportat al invidiei, ziceau unii către alţii: „Ce să facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni?” (Ioan 11,47). Deci haina foarte împestriţată ne este un chip al slavei de multe feluri, cu care se spune că Dumnezeu Tatăl a îmbrăcat pe Fiul făcut ca noi pentru omenitatea Lui355. Fiindcă, după firea Lui, El este însuşi Domnul slavei, chiar dacă spune în chip iconomic pentru asemănarea cu noi356: „Părinte, […], preamăreşte pe Fiul Tău” (Ioan 17,1).
355 Fiul lui Dumnezeu a luat omenitatea ca chip smerit de rob (cf. Filip. 2, 5), dar puterea dumnezeiască străbătea totuşi cu anumite lucrări ale ei prin omenitatea Lui. El lucra ca Ipostas dumnezeiesc prin ea, fără să o scoată din fiinţa ei. Dar lucrările cu care lucrează prin omenitatea Lui sunt adaptate umanităţii şi creaţiei şi la o treaptă potrivită acestora. Deci sunt o îmbrăcăminte potrivită omenităţii, deşi nu este produsă de aceasta. Ele sunt pe de o parte semne ale slavei, dar, pe de alta, ale smereniei, ale coborârii la omenitate. Chiar în smerenia Lui este şi ceva dumnezeiesc. Omenitatea adevărată nu se poate realiza decât unită cu dumnezeirea. Că lucrările de care se spune în text sunt ale dumnezeirii, o spune Sfântul Chiril în continuare, numindu-L „Domnul slavei” prin fire.
356 Arătând că S-a întrupat şi, ca atare, S-a făcut om de bunăvoie, deci nu e numai Dumnezeu, cere Tatălui să-L slăvească în calitatea Sa de om, se înţelege.
335
Deci cei născuţi din slujnice au fost împinşi la supărare, precum am spus adineaori şi, pe lângă aceasta, au devenit bănuitori pentru visele povestite. Aflând că ei vor fi după un timp supuşi lui şi închinători, iar el va fi deasupra lor şi va urca la atâta slavă, încât i se va aduce închinare şi din partea părinţilor, scrâşneau din dinţi şi au primit în cugetul lor gândul că trebuie să-l omoare. Aşa s-au înfuriat şi s-au supărat nu puţin şi iudeii, aflând că Emanuel se va ridica mai presus şi de înşişi părinţii lor şi i Se va aduce închinare de tot poporul, mai bine zis de tot pământul. Înţelegând aceasta, ziceau: „Acesta este Moştenitorul, veniţi să-l omorâm şi moştenirea Lui va fi a noastră” (Marcu 12, 7), deşi fericitul David spune deschis Unuia-Născutului: „Toate neamurile câte ai făcut vor veni şi se vor închina Ţie, Doamne” (Ps. 85, 9), iar altădată arată lămurit mânia nelegiuită faţă de Hristos a celor din Israel, zicând: „Domnul a împărăţit, s-au mâniat popoarele” (Ps. 98,1).
După ce am înfăţişat îndeajuns pizma neîndurată şi neîmblânzită a iudeilor, e vremea să arătăm îndrăznelile lor ucigaşe şi de nesuportat, urmând în toate cuvântul istorisirii şi urcând la însuşi scopul întrupării Unuianăscutului, căci cuvântul ne aduce iarăşi la aceasta.
5. Porunca tatălui îl îndeamnă pe dumnezeiescul Iosif să meargă în Sihem ca să vadă de sunt sănătoşi fraţii lui, unde şi în ce mod pasc (oile). Iar el pleacă, însă de-abia îi găseşte nu în Sihem, ci strămutaţi în Dotaim. Iar ei, când l-au văzut apropiindu-se, au zâmbit amarnic şi cu ură, zicând: „Iată, visătorul acela vine” şi, voind să-l omoare, îi opreşte Ruben. Deci l-au aruncat într-una
336
din gropi, dispreţuind sfatul lui Ruben. Nu peste mult (timp), scoţând pe tânăr din groapă, l-au predat ismaeliţilor ce coborau în Egipt. Întorcându-se Ruben la groapă şi neaflând pe băiat, gândind că a murit, iar că moartea lui a fost fapta nelegiuirii ucigaşilor, s-a întristat mult. Iar Iosif a fost dus în Egipt şi tatăl l-a jelit şi a continuat să-l plângă mult timp.
Aşa a fost trimis şi Domnul nostru Iisus Hristos de Dumnezeu Tatăl, ca să cerceteze pe cei din Israel de se află în sănătatea spirituală, se înţelege, şi de sunt bine oile păscute de ei, bucurându-se de grija păstorilor. Dar nu s-au aflat în Sihem, ci în Dotaim. Sihemul se tălmăceşte prin umăr, iar acest mădular este semnul hărniciei scriptura de Dumnezeu insuflată obişnuieşte să vadă acest mădular când ca chip al puterii, când al faptei, căci zice: „dă inima ta pe umerii tăi” (Ier. 31, 21), adică hărnicia -, iar Dotaim înseamnă lipsă mare. Deci au fost găsiţi cei din Israel nu în faptele de hărnicie ale virtuţii, nici în cele aprobate după Lege, ci în marea lipsă a dreptăţii şi a tot ce e cuvenit, căci nu era drept niciunul, „nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps. 13, 1, 3; 52, 4), ci, cum zice undeva Dumnezeu prin glasul prorocului, îi aduceau cinstire numai din gură, mintea având-o mutată în altă parte şi inima departe de împlinirea celor legiuite prin Moise (cf. Is. 29, 13; cf. Matei 15, 8) şi fiind alipiţi numai de învăţăturile şi poruncile omeneşti. Dar au ajuns să cunoască pe Iosif cel spiritual, pe cel iubit, prezent cu trupul, căci fericitul evanghelist Ioan a spus că „dintre căpetenii, multe au crezut în El, dar nu-L mărturiseau din pricina fariseilor” (Ioan 12, 42). Deci, deşi L-au cunoscut, au lucrat împotriva Lui, fiindcă L-au omorât
337
şi L-au aruncat cu laşitate, ca într-o groapă, în prăpastia adâncă şi întunecoasă a morţii, adică în iad357. Aşa ni L-a înfăţişat şi dumnezeiescul David, zicând ca din partea lui Hristos către Tatăl cel din ceruri şi Dumnezeu: „Doamne, scos-ai sufletul Meu din iad, izbăvitu-M-ai de cei ce M-au aruncat în groapă” (Ps. 29, 3). Priveşte tăria Sfintei Scripturi şi exactitatea ei: „groapa, zice, era goală, neavând apă” (Fac. 37, 24). Prin aceasta ni se face cunoscut, în mod clar şi lămurit, iadul358. Şi voi spune în ce mod: apa este simbolul vieţii, ca fiind de viaţă făcătoare, dar în groapă, zice, nu era apă. Deci se cuvine ca iadul să fie înţeles ca încăperea şi locul de vieţuire al celor lipsiţi de viaţă.
Dar băiatul a fost ridicat de acolo şi, la fel, Hristos a înviat din morţi, nu a fost stăpânit de groapă. Hristos nu a rămas în iad, ci mai degrabă l-a golit359, căci a spus „celor din legături: ieşiţi!” (Is. 49,9).
357 Interpretarea alegorică a Scripturii de Sfinţii Părinţi ne arată că: a) toate cele din afară sau materiale sunt manifestări ale stărilor spirituale, avându-şi fundamentul în acelea, şi b) că toate cele văzute au prin acestea o profunzime tainică.
358 Pentru credinţa creştină, prin moarte, nici păcătoşii nu dispar cu totul din existenţă, ci se duc în prăpastia spirituală cea mai uscată şi mai însingurată, care este una cu iadul (cf. Luca 16,19-31).
359 Hristos scoate în continuare chiar şi din iad sufletele care nu s-au dus acolo cu totul demonizate, dispreţuind compătimirea arătată lor de cei vii şi de sfinţi prin rugăciunile lor, sau mila lui Hristos, Care vrea să-i scoată din singurătatea mândriei lor învârtoşate. A scoate sufletele din iad înseamnă a lipsi pe demoni de o parte din societatea celor ce-i consideră totuşi ca duşmani şi li se măreşte singurătatea. Căci singurătatea cea mai îngrozitoare este cea care face bucurie celor ce o văd, sau e însoţită de conştiinţa duşmăniei altora.
338
Dar după ce a fost scos, nu după mult timp, dumnezeiescul Iosif a plecat în Egipt, fiind cumpărat de ismaeliţi, care erau negustori de aromate. Şi Hristos a înviat şi S-a ridicat din groapă şi, părăsind Iudeea, S-a strămutat în ţara neamurilor, ducându-L acolo ismaelitenii duhovniceşti, adică cei aflaţi în ascultarea de Dumnezeu, căci aşa se tălmăceşte cuvântul. Şi cine sunt aceştia? Sunt fericiţii Ucenici, care şi-au supus urechea învăţăturilor lui Hristos şi s-au făcut pârgă a celor probaţi în ascultare şi credinţă şi în faptele de laudă cele mai presus de Lege (cf. 2 Tes. 2,12). Ucenicii pot fi înţeleşi şi ca negustorii de aromate, care răspândesc ca bună mireasmă taina lui Hristos şi care absorb în sufletele lor chipul fiecărei virtuţi. Aceştia, lăsând toate cele strălucite ale Legii, au cumpărat în oarecare mod pe Iisus, mărgăritarul „de mult preţ”, după parabola rostită de Mântuitorul însuşi360 (cf. Matei 13, 46). Aceştia au dus
360 Hristos ne-a răscumpărat cu scump sângele Său şi noi îl cumpărăm, plătindu-L cu eforturile noastre. El ne răscumpără mereu cu jertfa Lui, noi îl cumpărăm mereu cu eforturile noastre. Ne dăruim reciproc: El nouă, noi Lui, aşa cum se cumpără reciproc cei ce se iubesc. Cumpăr iubirea altuia cu iubirea mea care merge până la jertfă, şi celălalt îmi cumpără mereu iubirea cu iubirea lui până la jertfă. Dau un preţ scump, pentru că acela e scump, şi el dă un preţ scump pentru mine, pentru că eu sunt scump pentru el. În mărimea preţului dat pentru altul se vede preţul lui scump pentru mine. Hristos nu ne cumpără pe noi nici de la Satana, nici de la Dumnezeu, ci de la noi înşine. Sângele scump vărsat pentru noi ne câştigă, făcându-ne să ne părăsim egoismul. Prin iubirea pe care ne-o arată ne eliberează de patimile noastre şi, în sensul acesta, ne eliberează de puterea duhurilor rele. Iar noi îl cumpărăm pe Hristos prin iubirea cu care-I răspundem, nu-L facem să Se rupă de vreun egoism al Său, cum face El cu noi, ci deschizând uşa noastră iubirii Sale prin iubirea cu care răspundem iubirii Lui. Cuvintele de la Sfânta împărtăşanie: „cinstitul Trup” şi „cinstitul Sânge” nu traduc exact cuvântul grec ripioţ. Ar trebui tradus cu: „preţiosul Trup” şi „preţiosul Sânge”.
339
neamurilor pe Hristos, ierurghisind Evanghelia (făcând lucrarea sfântă a propovăduirii Evangheliei)361 şi propovăduindu-L în tot pământul de sub cer ca Dumnezeu şi Domn, şi ca Piatra aleasă, nepreţuită de păzitorii spirituali ai Legii, dar preţuită de Dumnezeu şi aşezată în capul unghiului (cf. Ps. 97,22).
Dar Ruben a împiedicat pe fraţi de la ucidere, însă şi Iuda a suportat-o greu. Şi Ruben era primul născut, iar Iuda din seminţia chemată la împărăţie. Deci toţi câţi s-au conformat cu întâiul-născut şi toţi câţi au fost chemaţi la împărăţia cerurilor, primind propovăduirea lui Hristos, au suportat cu greu îndrăznelile împotriva Lui. Dar, în acea vreme, cei ce s-au întristat şi au suferit împreună cu Hristos cel ocărât nu erau mulţi la număr în Ierusalim şi în ţara iudeilor. Dar l-a jelit pe Iosif şi tatăl lui, „căci nu voia să se mângâie” (Fac. 32, 35). Şi de aici se poate vedea că pe Tatăl din ceruri şi Dumnezeu nu puţin L-a întristat nebunia şi fapta ucigaşă a iudeilor. L-au supărat atât de tare, încât refuza orice mângâiere şi nu primea pe nimeni care ar fi voit să ceară iertare pentru ei362. Căci îl rugau de multe ori prorocii să mântuiască pe Israel, deşi acesta
361 Propovăduind Evanghelia, sfinţim pe oameni şi facem o slujbă sfântă lui Dumnezeu. Prin aceasta oamenii devin curaţi de rele, sau sfinţi, fiindcă puterea sfinţitoare a lui Dumnezeu vine şi lucrează în ei.
362 Dumnezeul credinţei creştine nu este un Dumnezeu fără simţire, ci un Dumnezeu iubitor, milostiv şi capabil de întristare pentru faptele oamenilor. Având relaţii cu ei în baza faptului că i-a creat, variază lucrările sau energiile Sale necreate nu numai potrivit cu voia Sa, ci şi cu ceea ce fac ei.
340
lucra împotriva prorocilor mai presus de orice cuvânt. Totuşi, Dumnezeu îşi arată de multe ori bunătatea faţă de ei, căci cei ce se aflau în primejdie erau casnici ai Lui. Dar când s-au înfuriat împotriva lui Hristos însuşi, Tatăl a fost nemângâiat şi mânia Lui de nepotolit. Căci n-a mai fost ocărât vreun proroc oarecare, ci Mântuitorul tuturor, Stăpânul prorocilor, adică Hristos363, împreună cu Care şi prin Care fie slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre Iuda şi Tamara
1. E un scop al Scripturii de Dumnezeu insuflate să ne prezinte taina lui Hristos prin zeci de mii de fapte. Cineva o poate asemăna cu o cetate strălucită şi măreaţă care nu are numai un chip al împăratului, ci cât se poate de multe şi aşezate spre vedere în tot locul. Observă cum nu omitem nimic din istorisirile ce contribuie la aceasta, ci arătăm toate cele care o arată. Chiar dacă textul istorisirii are în el ceva care nu e frumos, prin nimic nu face ca în el să nu se ţeasă tema urmărită în chip frumos în ea. Nu e scopul ei să facă descrierea vieţii sfinţilor, departe de ea aceasta!, ci mai degrabă să ne dea cunoştinţa tainei prin cele care fac clar şi adevărat cuvântul despre ea, şi nu i se poate aduce niciun reproş că se abate de la adevăr.
363 Batjocura adusă direct lui Dumnezeu arată o îndrăzneală supremă împotriva Lui, o cădere a sufletului în cea mai grozavă mândrie şi duşmănie împotriva Lui, nemicşorată de nicio reţinere, care ar uşura revenirea omului respectiv de la această stare. Ea mai înseamnă negarea Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu cel iubitor, Care le respectă lipsa de iubire.
341
Deci în Iuda şi în Tamara ni se schiţează iarăşi taina iconomiei Mântuitorului. Căci „a fost, zice, în vremea aceea, că s-a pogorât Iuda de la fraţii săi şi a venit până la un om odolamitean, cu numele Iras. Şi a văzut acolo Iuda o fată a unui om canaanean, cu numele Sava. Şi a luat-o pe ea femeie şi a intrat la ea şi, zămislind, a născut fiu şi a chemat numele lui Ir. Şi, zămislind iarăşi, a născut fiu şi a chemat numele lui Onan. Şi, adăugând, a mai născut un fiu şi a chemat numele lui Silom” (Fac. 38, 1-5). Deci Iuda a avut aceşti trei fii. Iar după ce tinerii au ajuns la pubertate, Iuda a primit pe Tamara şi a împreunat-o cu întâiul său născut, Ir. Dar, fiindcă era rău în ochii lui Dumnezeu, acesta a fost slobozit din ale noastre înainte de naşterea unor copii, căci „l-a omorât, zice, pe el Dumnezeu” (Fac. 38, 7). Tatăl îndeamnă pe Onan să se împreune cu femeia fratelui său şi să ridice sămânţă celui plecat. Iar fiindcă acesta zicea că cel ce se va naşte nu va fi al lui, a încălcat legea împreunării şi, vărsând sămânţa pe pământ, nu şi-a dat-o. Şi s-a pierdut îndată şi acesta din mânia dumnezeiască. Întâmplându-se aceasta, Iuda s-a temut să împreune cu ea pe al treilea fiu, adică pe Silom, şi motivul acestei temeri era „ca nu cumva să moară şi acesta” (Fac. 38,11). Ca pretext să nu facă nunta a dat vârsta neîmplinită a băiatului. De aceea a zis nurorii lui: „Rămâi văduvă în casa tatălui tău, până se va face mare Silom, fiul meu” (Fac. 38,11), căci şi-a zis: „nu cumva să moară şi acesta ca fraţii săi” (Fac. 38, 11). Plecând deci Tamara, a şezut în casa tatălui ei. Dar, trecând timpul cuvenit, i-a fost greu Tamarei să suporte amânarea nunţii şi a înţeles că socrul ei nu-şi va duce la îndeplinire promisiunea, ci se foloseşte de aceasta ca de un pretext pentru a amâna mereu, şi că nădejdile ei nu se vor împlini. Şi
342
ce unelteşte ea până la sfârşit? „S-a vestit, zice, Tamarei, nurorii lui, zicând: «Iată, socrul tău urcă la Tamna să tundă oile sale. Şi, dezbrăcând ea hainele de văduvie, s-a acoperit cu un văl, s-a înfrumuseţat şi a şezut la porţile Enanului, care este pe calea spre Tamna, pentru că a văzut că se făcuse mare fiul lui, Silom, şi el n-a dat-o aceluia de femeie. Şi văzând-o pe ea, Iuda a socotit că e o desfrânată, căci avea acoperită faţa şi n-a cunoscut-o” (Fac. 38, 13-15). Apoi a tras-o spre pofta lui, iar femeia cerându-i plată, i-a făgăduit că-i va trimite un ied. Şi ea, cerând o arvună a făgăduielii, i-a dat toiagul lui şi inelul şi un gherdan, pe care cineva l-ar putea socoti, pe drept cuvânt, o podoabă din jurul gâtului. Fiindcă Iuda, fiind caldeu, nu nesocotea cele ce ţin de podoabă. Caldeii, iubitori de podoabe, îşi înfrumuseţau mâinile şi gâtul cu aur, ba şi părul şi-l încununau uneori, fiindcă la ei acestea erau socotite semne ale bărbăţiei şi ale unei înalte nobleţi. Împlinindu-se acestea, Iuda a plecat spre locul care i-a fost ţinta de la început, iar ea s-a întors la casa tatălui ei şi-şi purta sarcina cu bună nădejde. Când Iuda a aflat aceasta, a spus că femeia trebuie omorâtă ca una care a desfrânat. Când era să se împlinească aceasta, ea i-a arătat toiagul şi celelalte, zicându-i: „«Eu am în pântece de la bărbatul ale căruia sunt acestea. Şi a zis: «Cunoaşte al cui este inelul şi gherdanul şi toiagul acesta. Şi a cunoscut Iuda şi a zis: «S-a îndreptăţit Tamara mai mult decât mine, pentru că nu am dat-o pe ea lui Silom, fiul meu. Şi n-a mai adăugat a o cunoaşte pe ea. Şi când era să nască, s-a aflat că erau gemeni în pântecele ei. Şi când a fost să nască, unul a scos înainte mâna lui. Şi, luând o aţă roşie, moaşa a legat-o de mâna lui, zicând: «Acesta a ieşit întâi. Apoi acesta şi-a retras mâna, şi îndată a ieşit fratele lui, iar ea a zis: «Pentru ce s-a rupt pentru tine
343
piedica? Şi a chemat numele lui Fares. După aceasta a ieşit şi fratele lui, care avea aţa roşie pe mâna lui, şi i-a pus numele Zara” (Fac. 38, 25-30).
Acestea le-am spus după literă, dar în ele este un înţeles necesar. Şi care şi cum este acesta, vom spune pe scurt.
2. Însă înainte de celelalte, socotesc că trebuie să spunem că deşi nişte persoane care erau în cinste pentru Scriptura de Dumnezeu insuflată s-au aflat în fapte nu prea cuvenite, Dumnezeu urmărea prin ele în mod folositor cele necesare vom îndepărta de la ele vătămarea care sminteşte, îngrijindu-ne să fim înţelepţi şi pricepuţi faţă de cele săvârşite cu mult folos şi nu neînţelegători. Să ne gândim că şi prorocul Osea şi-a luat cu plată o femeie desfrânată şi nu s-a ferit de o nuntă atât de întinată, făcându-se tată al unor copii atât de nevrednici de cinste, al căror nume era: „Nu (este) poporul meu” şi „Nemiluita” (Os. 2-9). Şi nu vom pregeta să spunem ce a însemnat lucrul acesta şi pentru ce s-a făcut. Cei ce se socoteau cei mai de vază în Israel se împotriveau propovăduirii sfinţilor şi nu primeau prin ei cuvântul dumnezeiesc. Din această pricină, în unele timpuri a făcut unele ca acelea prin sfinţi pentru ca, văzând luminos şi limpede prin cele săvârşite cele ce vor fi, să-şi întoarcă mintea spre aflarea a ceea ce e mântuitor, să se strămute spre ceea ce trebuie să aleagă ei înşişi şi să-i convingă şi pe alţii să facă aceasta, fiindcă aflau că de la o vreme nu vor mai fi poporul Lui, ci se vor rândui între cei nemiluiţi, pentru că sunt învârtoşaţi şi neascultători. Oare cei bolnavi de acestea nu vor fi lepădaţi cu totul? Iar faptul că prorocul locuia împreună cu o desfrânată închipuia
344
pe Dumnezeu, Care locuia într-un fel oarecare cu Sinagoga iudeilor ca şi cu o femeie desfrânată şi întinată, primind naşterea din ea a unor copii neplăcuţi.
înţelegând deci modurile iconomiei din cursul timpului, vom elibera pe Tamara şi pe Iuda de reproşul de a fi desfrânat pe pământ, pe drept cuvânt, şi vom vorbi mai degrabă de unirea lor iconomică364. Ea, fiind lipsită de un soţ după Lege, dorea o naştere liberă, iar el voia a se uni cu o altă femeie, dar nu avea o vină prea mare, pentru că îi murise femeia dintâi. De aceea, împreunarea lor ne înfăţişează chipul unei comuniuni duhovniceşti, şi naşterea trupească închipuie naşterea duhovnicească. Aşa şi nu altfel este condusă spre adevăr mintea omenească.
3. Deci a coborât Iuda şi a ajuns la un om cu numele Iras, căci era păstor de capre şi priceput în paşterea lor. Şi, văzând acolo pe Sava, a luat-o de femeie şi a făcut-o mamă a trei copii: Ir, Onan şi Silom. Ir se tălmăceşte de piele sau trupesc, Onan, lovit (rănit) la inimă, iar al treilea, scăpare sau dezlegare şi împăciuire.
Deci S-a coborât din ceruri, ca dintr-un pământ sfânt, Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care e lăudat cu adevărat şi are în trupul natural slava împărăţiei. Aceasta ne dă de înţeles persoana lui Iuda, fiindcă tâlcuirea numelui său este laudă. De fapt, seminţia lui Iuda e cea mai aleasă dintre toate şi s-a rânduit între ele ca un pisc. De aceea şi dumnezeiescul Iacov, în binecuvântarea pe care i-o dă lui Iuda, zice: „Iuda, pe tine te vor lăuda fraţii tăi” (Fac. 49, 8). Dar şi preaînţeleptul Pavel a dat mărturie
364 Conform planului de mântuire al lui Dumnezeu.
345
că din seminţia lui Iuda a răsărit Hristos, Cel lăudat de toată zidirea (cf. Evr. 7,14).
Deci Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu S-a coborât şi a venit în pustia Madiam, unde atunci păştea oile fericitul Moise, căruia i S-a arătat în chip de foc în rug (cf. Ieş. 3, 2 ş.u.), şi s-a unit în oarecare fel, ca şi cu o femeie cananeiancă şi de alt neam, cu Sinagoga fiilor lui Israel aflată în Egipt365, ca şi Iuda păstorul cu Sava, care se tălmăceşte înălţare şi ridicare. Căci Sinagoga iudeilor a fost chemată la împreună-locuire cu Dumnezeu, nemaifiind lăsată în umilinţă şi sub stăpânire şi în neînsemnătatea robiei, ci fiind făcută înaltă şi vestită, fiindcă a fost izbăvită ca dintr-un cuptor de fier şi din casa robiei, după cum s-a scris (cf. Ieş. 13,3). Apoi din Sinagoga aflată în Egipt, ca din cea de alt neam şi slujitoare a idolilor, s-au ivit trei popoare, ca trei fii ai lui Dumnezeu, născute dintr-o singură mamă, dar împărţite după naşterea în timp. Iar în ce mod, vom spune pe scurt. Apoi Iuda a însoţit-o pe Tamara cu Ir, întâiul său fiu. Iar fiindcă pe acesta, fiind rău, l-a pierdut Dumnezeu, urmează îndată la nunta cu ea Onan, care a fost şi în naştere şi în timp al doilea. Iar acesta, fiindcă nu voia să ridice sămânţă fratelui său, se pierde la fel ca întâiul, mânia dumnezeiască ducându-l şi pe el la aceasta (moarte). Pe al treilea, adică
365 Dumnezeu Cuvântul S-a coborât pe muntele Sinai numai lui Moise — şi în întuneric — şi i-a dat tablele Legii. Nu era pregătită mulţimea de oameni pentru a i se arăta Dumnezeu pe pământ, unde locuiau, şi în trup pentru a le fi şi mai apropiat. Au fost diferite trepte ale coborârii lui Dumnezeu Cuvântul. Dacă creaţia poate fi susţinută şi ajutată de El să se ridice la diferite trepte, înseamnă că El însuşi poate coborî în energiile Sale necreate la aceste trepte.
346
pe Silom, nu-l mai lasă tatăl să facă nunta, temându-se să nu se piardă la fel ca primii.
Şi voi încerca să spun ce înseamnă aceasta, de mă va înţelepţi Dumnezeu. Sinagoga primă şi din Egipt, pe care am socotit-o că este de alt neam din pricină că se sălbăticise foarte prin moravurile şi obiceiurile păgâneşti, a fost transformată de Dumnezeu printr-o vieţuire conformă Legii şi a fost arătată ca a doua Sinagogă şi oarecum alta decât cea dintâi, şi aceasta este închipuită prin Tamara. Priveşte cum o aflăm şi în tălmăcirile numelor, căci Tamara se tălmăceşte lipsă sau nestatornică, fiindcă Sinagoga iudeilor s-a clintit şi s-a ascuns cu adevărat în lipsuri. Cum şi în ce chip? Cultul Legii nu a rămas neclintit pentru totdeauna, ci s-a schimbat în cel spiritual. Şi, învinuind pe primul ca neavând în sine desăvârşirea, s-a introdus în sfârşit cel prin Hristos, Care Şi-a unit Biserica, având-o ca pe o fecioară curată (cf. Efes. 5, 2-7), şi a părăsit pe prima şi cea veche. De aceea, pe drept cuvânt, Sinagoga iudeilor e înţeleasă ca având lipsuri şi fiind nestatornică. Iar că nimeni nu se îndreptează în faţa lui Dumnezeu prin Lege şi nici nu are împărtăşirea de pacea lui Dumnezeu în Sinagoga iudeilor, „căci Legea pricinuieşte mânie”, după cum s-a scris (Rom. 4, 15), ne dă să înţelegem prin fiii lui Iuda care s-au căsătorit cu Tamara. Ir, întâiul-născut, este de piele sau pământesc şi, fiindcă a fost rău, a fost osândit la moarte. Întâiul popor s-a arătat rău cu adevărat, cârtind împotriva lui Dumnezeu şi zicând: „Va putea oare Dumnezeu să gătească masă în pustie? Pentru că a lovit piatra şi au curs ape şi pâraiele s-au umplut de apă. Oare va putea da şi pâine, sau va putea întinde masă poporului Său?” (Ps. 77, 22-24). Dar şi când
347
trimişii, după ce au cercetat pământul făgăduinţei, s-au întors şi se plângeau copilăreşte că vor fi pierduţi îndată, prin neascultările lor jigneau pe Dumnezeu, Care toate le poate. De aceea au şi pierit şi n-a intrat niciunul în pământul făgăduinţei, ci oasele lor au căzut în pustie, după cum s-a scris (cf. Num. 14, 29). Deci întâiul-născut. Ir, adică cel rău şi trupesc, a pierit primul, neavând niciun rod al bine-credincioşiei. Aceasta ne-o arată iarăşi lipsa de prunci, ca în chip, fiindcă cele ale simţurilor sunt ca nişte chipuri ale celor cugetate.
Apoi, după acela, ca un al doilea fiu al izbăvitorului Dumnezeu, Care l-a scos din casa robiei, se arată poporul care a fost trecut Iordanul sub conducerea lui Iosua şi a moştenit pământul făgăduinţei. După aceasta a ajuns şi sub îndrumarea judecătorilor, dar a căzut şi el sub mânia lui Dumnezeu, din cauză că a fost cu adevărat Onan, adică lovit în inimă, fiindcă s-a întors nebuneşte spre politeism, părăsind pe Dumnezeu cel Unul prin fire şi adevărat366. Deci s-a şi pierdut şi s-a înrobit altor neamuri367, căci aceasta ne-a învăţat cartea numită a Judecătorilor. A murit şi acesta în lipsă de prunci, ca şi Ir, însămânţând în nimic, adică în pământ. Deci cu dreptate nici el nu a câştigat niciun rod, sau n-a ridicat sămânţă fratelui său. Astfel, şi poporul din mijloc şi al doilea în timp a pierdut
366 Dumnezeul cel adevărat prin fire, adică mai presus şi deosebit de toate prin fire, nu poate fi decât Unul. Dacă ar fi mai mulţi, s-ar mărgini unul pe altul.
367 Zeii cei mulţi erau ai altor neamuri. Israel, acceptându-i, se supunea acelor neamuri. Dumnezeu cel Unul uneşte popoarele, dar nu supune pe unele altora, căci este de fapt al tuturor şi pe toate le susţine în mod egal.
348
prilejul de a se ridica prin evlavia cea după Lege în faţa lui Dumnezeu, în locul celor ce n-au ascultat, şi de a arăta un popor nou, renăscut prin fapte; socotesc că aceasta înseamnă prin ghicitură a ridica sămânţă fratelui său.
Deci, omorâţi fiind amândoi din pricini binecuvântate (căci unul era rău, iar altul lovit în inimă), tatăl l-a oprit pe al treilea de la unirea cu Tamara, temându-se ca nu cumva să fie nimicit şi el împreună cu cei pierduţi. Căci pe al treilea popor, care era şi cel mai tânăr născut în timpul din urmă al Sfinţilor Proroci (cu care s-a învecinat dumnezeiescul Botezător, ce L-a arătat pe Cel venit din cer, adică pe Hristos) -, nu l-a lăsat Dumnezeu să fie îmbrăţişat de Sinagoga iudeilor, nici n-a voit să aibă rod de la ea, ca nu cumva să se piardă şi el, „căci Legea pricinuieşte mânie” (Rom. 4, 15), dar în ea nimeni nu se îndreptează. Priveşte deci cum Silom arată în sine chipul poporului din urmă, adică al celui în credinţă, fiindcă se tălmăceşte scăpare şi dezlegare. Consumând mânia dumnezeiască pe cei din sângele lui Israel, din pricina faptelor lor nelegiuite şi a furiei lor de nesuportat împotriva lui Hristos, cei ce au crezut au fost scăpaţi ca de la fiară şi au fost dezlegaţi de lanţurile care îi ţineau în trebuinţa de a fi pedepsiţi, pentru că s-a mântuit rămăşiţa, după Scripturi (cf. Is. 10, 22; Rom. 9, 27). De fapt, Dumnezeu a zis undeva prin glasul prorocului: „Precum va scoate păstorul din gura leului două picioare sau lobul unei urechi, aşa se vor scăpa fiii lui Israel” (Am. 3, 12), deci de aceea se numeşte Silom scăpare. Că credincioşii ocolesc unirea cu Tamara, adică rodirea din Lege, şi sunt scăpaţi de mulţimea celor ce se pierd poţi afla uşor de la fericitul Pavel, care zice despre măririle
349
cele după Lege: „Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă” (Filip. 3, 7), fiindcă nu dorea să aibă dreptatea proprie, adică cea din Lege, ci dreptatea cea din credinţa în Hristos Iisus368.
Deci Silom nu s-a unit cu Tamara şi, de aceea, ea a rămas văduvă şi a petrecut ani îndelungaţi în această stare. Dumnezeu, nemailăsând Sinagoga iudeilor să aducă rod, a fost ca o văduvă, fără copii şi lipsită de bărbat sau de Mirele spiritual, Care a spus undeva în Scriptură: „ea nu-Mi este femeie şi Eu nu sunt bărbatul ei” (Os. 2, 2). Dar oare, după aceasta, ea n-a mai avut nicio raţiune? Nu s-a mai învrednicit de nicio grijă de la Dumnezeu369? Să nu bănuieşti aceasta fiindcă, deşi va ajunge la ultimele trepte ale duşmăniei, Dumnezeu se va milostivi de ea în vremurile din urmă ale veacului şi va rodi şi ea trăsăturile lui Hristos. Că va păşi pe urma neamurilor ştim din înseşi cele scrise, pentru că Iuda, suindu-se să tundă oile sale şi trecând pe drum, s-a unit cu ea şi a lăsat-o să aibă toiagul, inelul şi gherdanul lui, făgăduind să-i trimită şi un miel.
368 Dreptatea după Lege era o dreptate proprie, pentru că Dumnezeu cerea să fie împlinită cu puterile lui. Dar omul nu o putea câştiga, fiindcă puterile lui sunt slabe, sau, dacă ar fi câştigat-o în parte, s-ar fi mândrit. Deci i-ar fi fost mai mult spre pagubă, pentru că lauda de sine este un păcat. Dar dreptatea din credinţă vine din puterea lui Hristos, căreia se deschide cel ce crede că El este Dumnezeu, şi în acela îşi face locaş Hristos însuşi (cf. Ioan 14, 23). Deci credinţa lui nu rămâne neroditoare, cum afirmă protestantismul. Însă el mulţumeşte mai mult lui Hristos pentru dreptatea care-i vine din credinţa în El.
369 N-a mai avut Sinagoga nicio raţiune de a fi? N-a mai avut deloc pe Cuvântul lui Dumnezeu atent la ea? într-un fel, Cuvântul lui Dumnezeu o face să se preocupe de El şi până la urmă o va face să vină la El: în decursul vremii prin unii dintre membrii ei, iar la sfârşit, întreagă.
350
De fapt Hristos, având ca grijă să primească roadele turmei cuvântătoare, va realiza o comuniune în Duhul cu Sinagoga iudeilor nu cu totul căutată în decursul vremii şi în trecere, şi o va face să rodească, zămislind înţelepciunea de la El. Şi se va dărui pe Sine ei, ca şi nouă ca toiag al puterii, ca chip şi asemănare ale lui Dumnezeu şi Tatăl (căci aceasta închipuie inelul) -, împodobit cu frumuseţe mai mult decât fiii oamenilor (cf. Ps. 44, 3). Dar îi trimite şi mielul, adică îi dăruieşte iertarea păcatelor, fiindcă, după Lege, pentru păcat se junghia un miel, care închipuia iertarea greşalelor.
Şi se mântuieşte Tamara, deşi fusese osândită la moarte şi supusă la cele mai de pe urmă pedepse. Tamara fusese condamnată ca desfrânată, dar totuşi se mântuieşte, fiindcă a arătat toiagul şi colierul şi a mărturisit limpede că a luat în pântece de la Iuda şi are rodul lui. De fapt, în decursul vremii, Hristos izbăveşte de la necesitatea pedepsirii şi Sinagoga iudeilor, care poartă simbolurile unirii cu El şi arată clar că a luat în pântece cele ale Lui, căci aşa spun şi cei ce s-au hotărât să se facă bineplăcuţi prin credinţa în El: „Pentru frica Ta, Doamne, am luat în pântece şi am suferit durerile naşterii şi am născut duhul mântuirii Tale, pe care l-am zămislit pe pământ”.
Iar Tamara, purtând în pântece o pereche de prunci, a ajuns în sfârşit la naştere. Primul născut scoate mâna, dar o trage înapoi, deşi a primit o aţă roşie, şi al doilea iese mai întâi, ca printr-un perete deschis, apoi primul iese ca ultimul. Acesta este încă un semn clar că neamurile au fost chemate înaintea celor din sângele lui Israel, care, deşi au avut slava întâiului-născut, vor veni în timpurile din urmă şi vor primi şi ei cinstirea, căci nu e nicio
351
îndoială că vor veni şi ei să primească jertfa lui Hristos, deoarece culoarea roşie este semnul sfântului Său sânge.
Şi cine este cel ce a desfăcut peretele din mijloc al despărţiturii (cf. Efes. 2,14), care, chemând în locul întâiului-născut pe al doilea, l-a pus pe primul după el? Oare nu e vădit că este Hristos?, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl împreună cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.
Iarăşi despre Iosif
După ce am dus la sfârşit istorisirea, intercalată, despre Iuda şi Tamara, să ne întoarcem la celelalte părţi ale cuvântului despre Iosif, despre care am vorbit mai înainte. Înţelegând prin Iosif persoana lui Hristos, am spus că el a fost aruncat în groapă de fraţii săi, dar a fost scos şi vândut ismaeliţilor, care erau negustori de aromate, ducându-le celor ce nu le aveau. Şi, adăugând, am spus că a fost dus de aceia în Egipt.
Aceasta înseamnă că, pogorându-Se Unul-Născut în starea de umilinţă (deşertare, chenoză, cf. Filip. 2, 7) şi făcându-Se om, S-a făcut şi Fratele celor de pe pământ înainte de alţii, al celor din Israel -, apoi a răbdat moartea şi a primit crucea şi S-a coborât la iad370, al cărui chip
370 Fiul lui Dumnezeu a coborât în umilinţă, în deşertarea de slavă (chenoză). Aceasta constă întâi în faptul că Ipostasul dumnezeiesc Se face Ipostas al firii omeneşti şi al tuturor simţirilor noastre, al mărginirilor noastre. Cum se împacă acestea? Dacă El a făcut firea omenească şi o susţine aşa cum este, de ce El însuşi, ca Persoană care a asumat-o, n-ar putea-o activa? El are în Sine şi putinţa de a o susţine şi de a trăi ca Persoană a ei. El are şi putinţa de a coborî până la ceea ce a creat. De altfel totul e de la El prin creaţie. Nu e nimic care nu e de la El. El a coborât cu energiile Lui creatoare şi conducătoare până la a crea creaturile. În aceasta e şi putinţa de a-Şi însuşi şi energiile create de energiile Lui necreate, fără să renunţe la cele necreate. Dar le poate şi umple pe cele create de cele necreate, la măsura în care să nu le anuleze pe acestea, dar să fie şi suportate de energiile create. Totul e de altfel în încăperea pe care Şi-o lărgeşte Dumnezeu prin creaţie. El se face Subiectul celor create, pentru că şi ele sunt ale Lui, dar nu Se poate opune morţii ca Creator, deşi Se poate supune în cele create din nimic, deci şi prin aceasta şi capabile de moarte, prin desprinderea de ele. Fiind conştient, Fiul lui Dumnezeu nu Se poate face decât Persoană asemenea persoanei umane conştiente. El nu Se poate face creatură inconştientă (pasăre, animal). Omul are prin conştiinţă o mai mare înrudire cu El. E chipul Lui. Şi natura inconştientă e creată de El, dar numai ca obiect al persoanei umane conştiente. Deci şi El se poate face numai Subiect văzător şi organizat al naturii inconştient, nu asemenea ei. Fiind Subiect conştient, El nu se poate face decât Subiect conştient al naturii umane, asemenea subiectului uman conştient. El poate trăi şi moartea cu trupul, pe care o trăieşte omul, dar o poate şi învinge, ducând până la capăt puterea asupra materiei pe care o are subiectul uman. Merge şi până la iad, unde merg oamenii care au căzut prin păcat în moarte. Dar fiind fără de păcat sau neieşit din iubirea lui Dumnezeu, n-a intrat nici în însingurarea iadului. S-a dus acolo ca să le ducă comuniunea scăpării de iad.
352
este groapa. Dar a revenit la viaţă şi S-a despărţit de cei ce sunt din sângele lui Israel, fiind dat ca unor negustori de aromate Sfinţilor Apostoli, care au ajuns în ţara neamurilor şi, prin propovăduirea evanghelică pe care o susţineau, răspândeau buna Lui mireasmă, căci e propovăduit ca Cel venit pentru noi în trup şi în chip de rob. Faptul că Iosif a fost dus de ismaeliţi în Egipt socotesc că aceasta înseamnă. Dar să vedem ce i s-a întâmplat să
353
pătimească, atunci când a ajuns acolo, şi ce trebuia să facă? Fiind încă tânăr şi dintre adolescenţi, a biruit neînfrânarea egiptencei, deşi era tras cu mare putere spre voinţa de a face ceea ce nu se cuvenea. Aceea l-a apucat de haină cu neruşinare şi-l trăgea spre păcat împotriva voinţei lui, dar el, lăsându-şi haina, s-a desprins de sălbatica poftă şi a rămas nebiruit de patimă. Dar a fost pârât după aceea, femeia întorcând vina spre el. El însă, împotriva acestei pâri urâte, şi-a arătat nevinovăţia şi iubirea de libertate, dar a fost aruncat în închisoare (cf. Fac. 39,11-20).
Aşa a ajuns şi Hristos între neamuri în persoana Sfinţilor Apostoli, care spuneau că poartă şi rănile Lui în trupul lor şi respingeau pe cei ce voiau să cugete cele ale lumii, rămânând departe de poftele trupeşti, căci aşa este totdeauna viaţa sfinţilor. De aceea, cei ce unelteau împotriva lor şi erau obişnuiţi să socotească vinovaţi pe cei ce voiau să vieţuiască în Hristos, i-au supus încercărilor, încât au fost şi închişi. Dar ei îşi aminteau de Hristos, Care a spus: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar fiindcă nu sunteţi ai lumii, de aceea vă urăşte pe voi lumea” (Ioan 15,19), aşa cum l-a urât şi femeia pătimaşă pe Iosif. De aceea creşteau în necazuri şi prigoniri, harul lui Dumnezeu întărindu-i pe cei cărora le e dat să le suporte. De aceea se bucura păzitorul închisorii de Iosif, cum s-a spus (cf. Fac. 39, 22-23). Apoi el a tălmăcit visele eunucilor lui Faraon: al paharnicului şi al pitarnicului (a făcătorului de pâine), care erau şi ei închişi şi, de aceea, dumnezeiescul Iosif a fost admirat nu puţin (cf. Fac. 40, 5-22). Visând însuşi Faraon viitoarea nerodire (a pământului) şi greutatea foametei, văzută întâi în vacile grase
354
şi slabe, apoi în spicele (alese şi cele pălite), şi înţelepţii Egiptului neputând să-i explice înţelesurile vedeniilor, dar spunându-i despre el că poate face aceasta, venind, i le-a lămurit. Şi, admirându-l Faraon, l-a numit vistiernic şi căpetenie în împărăţia lui (cf. Fac. 41,14-44).
Tot aşa a fost prigonit Hristos, cum am spus adineaori, în persoana Sfinţilor Apostoli. Dar, aflându-se în aceste greutăţi ei înşişi, ca foarte înţelepţi şi în stare să explice cele neînţelese multora s-au făcut cunoscuţi unora dintre căpeteniile din lume, care, crezând că ei au şi cunoştinţa celor viitoare din descoperirea lui Dumnezeu în Duhul, au consimţit să fie iconomi şi căpetenii ale neamurilor şi să le dea celor flămânzi de învăţătură ceea ce îi susţine în viaţa nepieritoare, cuvântul dumnezeiesc şi ceresc adică, şi învăţătura care îi duce la toate cele bune. Aceştia, mai bine zis Hristos însuşi prin ei, au dobândit de la Dumnezeu şi Tatăl ţările neamurilor, ca şi Iosif pentru Faraon ţara egiptenilor. Iar lui Iosif i s-au născut doi fii: Manase şi Efraim din mama Asineta, fiica lui Putifar, care era preot. Şi Manase se tălmăceşte iertarea relelor ce s-au întâmplat, iar Efraim, creştere şi adaos în ceea ce e mai bun. Aceasta înseamnă că din maica sfinţilor, adică din Biserică, au odrăslit roduri şi cei chemaţi dintre neamuri prin credinţa în Hristos se socotesc fii ai lui Dumnezeu şi ei vor fi duşi la iertarea ostenelilor şi greutăţilor, căci „vor uita, zice, necazul lor cel dintâi şi nu se va sui la inima lor. Peste capul lor va fi laudă şi bucurie şi veselie îi va cuprinde pe ei” (Is. 65,16). A fugit durerea, întristarea şi suspinarea. Vor veni cu timpul la iertarea relelor, vor păşi spre creştere, alergând spre dulcele capăt al nădejdii, căci se vor strămuta: de la cele pământeşti la cele
355
cereşti, de la cele măsurate în timp la cele de dincolo de timp371, de la stricăciune la nestricăciune, de la necinste la slavă, de la neputinţă la putere.
Venind foametea şi prelungindu-se, fiii lui Iacov au coborât în Egipt să cumpere cele de mâncare. Apoi Iosif, lăsând să treacă puţin timp şi interesându-se de ei (căci se zicea că n-au venit pentru grâu, ci ca să iscodească ţara), l-a cerut pe Veniamin, care era fratele lui cel mai tânăr, ameninţându-i că nu vor pleca nepedepsiţi din Egipt, de nu-l vor aduce pe băiat. Tatăl lor abia i-a lăsat să-l ducă, iar după ce au venit cu băiatul, (Iosif) i-a chemat acasă şi i-a săturat cu pâine, apă şi vin (cf. Fac. cap. 42 şi cap. 43).
Aceasta înseamnă că, apăsaţi de necaz şi chinuiţi de o foamete de nesuportat, spirituală se înţelege, la vremea potrivită iudeii, părăsind cugetarea înaltă şi îngâmfată, vor veni la Hristos, cerând de la El hrana dumnezeiască, duhovnicească şi de viaţă făcătoare. Dar Acela nu-i va primi fără poporul Său cel nou, al cărui chip este Veniamin. Şi, venind ei la El într-o unitate de suflet şi cu o unică hotărâre, îi primeşte cu bucurie şi îi introduce în casa Sa, adică în Biserică. Apoi, spălându-i cu apă spre curăţire, adică în baia naşterii din nou, îi hrăneşte cu pâine şi cu vin. Cuvânt tainic este!
Dar vom mai spune încă şi aceasta: Iosif s-a făcut cunoscut fraţilor, când au venit împreună cu Veniamin.
371 Cele din timp sunt măsurate sau mărginite. Căci de la ceea ce s-a ajuns se trece la ceva mai înalt. Cele de dincolo de timp sunt pururea nemărginite şi, de aceea, nemăsurate. Nu se simte mereu trebuinţa ridicării de la ceea ce nu e deplin mulţumitor la ceva mai bun.
356
Atunci i-a învrednicit şi de masă, cum am spus adineaori. Dar, nedându-le niciun sorţ în Egipt, le-a poruncit să plece îndată şi să aducă la el pe tatăl său, adică pe Iacov. Iar când acesta a coborât şi l-a văzut împreună cu fiii săi, atunci le-a dat pământul cel mai bun dintre toate (cf. Fac. cap. 44-47). Este şi acesta un semn lămurit că Hristos va primi pe cei din Israel, când se vor întoarce în ultimele timpuri ale veacului, împreună cu ei aflându-se într-o unitate de suflet şi poporul cel nou, care este Veniamin, precum am spus.
Dar sorţul nădăjduit nu ni se va da fără părinţii sfinţi. Căci, aşa cum ei, deşi au murit întru credinţă, cum a spus Pavel, „n-au luat făgăduinţa, pentru că Dumnezeu a rânduit pentru noi ceva mai bun mai înainte, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea” (Evr. 11, 39-40), şi noi vom aştepta pe părinţii noştri, ca să nu ne desăvârşim fără ei. Deci, popoarele cele dintâi şi cele de la mijloc şi cele din urmă vor lua împreună cu părinţii sfinţi sorţul, adică moştenirea cea foarte bună şi nefăcută de mână a împărăţiei cerurilor în Hristos372, împreună cu Care şi prin Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
372 Bucuria de grad suprem de împărăţie nu o vor primi decât toate generaţiile împreună, căci ea e şi bucuria tuturor de toţi. Părinţii noştri nu o vor avea deplină fără noi şi noi nu o vom avea deplină fără ei şi fără cei ce ne vor urma. De aceea ne şi rugăm să fim împreună. Ne rugăm pentru părinţii noştri adormiţi să fie cu noi, şi Sfinţii se roagă pentru noi să fim împreună cu ei, şi aceasta este plinătatea lui Hristos. Toţi suntem chemaţi să ne bucurăm de El împreună şi El, avându-ne pe noi toţi în Sine, voieşte să Se bucure de noi şi de bucuria unora de alţii.
357
Despre Iosif şi fiii lui, Efraim şi Manase
1. „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Tine, Părintele luminilor (Iacov 1,17). Dar nu e niciun bun, dintre cele mai preţioase şi mai înalte, pe care să nu-l câştigăm prin Hristos, Care S-a făcut „Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim. 2, 5), şi „prin El avem şi unii şi alţii aducerea (apropierea) noastră într-un Duh la Tatăl” şi Dumnezeu cel din ceruri373 (Efes. 2,18). De aceea a şi spus: „Nimeni nu vine la Tatăl”, decât prin Fiul (Ioan 14, 6), şi în El este toată plinătatea harului şi moştenirea strălucită374, fiindcă Dumnezeu, bogat fiind, S-a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui375 (cf. 2 Cor. 8, 9) şi ca,
373 Nu o esenţă, ci un Tată personal este Izvorul tuturor existenţelor, bunătăţilor şi luminilor sau sensurilor lucrurilor. Numai ceea ce vine de la o persoană bucură alte persoane. Numai ceea ce vine de la Persoana Izvor al tuturor bucură toate persoanele.
374 Numai o Persoană care e nu numai Dumnezeu, ci şi Om de o fiinţă cu noi poate să ne mijlocească bunătăţile supreme ce ne vin de la Tatăl ceresc. Persoana este cea care te bucură cel mai mult, deci numai Persoana dumnezeiască poate fi pentru noi acest Izvor de bucurie supremă. Dar cea mai apropiată de noi, sau în comunicare nemijlocită cu noi este persoana semenului. Hristos este pentru noi atât persoana semenului, cea nemijlocit apropiată, cât şi Persoana lui Dumnezeu, Izvorul vieţii nesfârşit de bogate. În Hristos, persoana semenului are adâncimea nesfârşită a Persoanei dumnezeieşti. Dar în Persoana lui omenească avem nu numai adâncimea Persoanei dumnezeieşti în general, ci şi a Persoanei Fiului lui Dumnezeu, Care ne insuflă simţirea filială faţă de Tatăl, deci ne face ca prin El să ne simţim în faţa Tatălui umpluţi de Duhul de fii ca şi El. Nu se poate trăi relaţia cu o Persoană dumnezeiască fără relaţia cu Celelalte două.
375 Uniţi cu Fiul suntem înfiaţi şi ca atare avem moştenirea fiască împreună cu El. Bunătăţile ni se dau cu iubire de Tată.
358
urcând la slava părinţilor sfinţi, să ne împărtăşim şi de nădejdea lor preamărită.
Adevărul cuvântului despre acestea îl poţi cunoaşte dacă îţi adânceşti ochiul înţelegerii în Sfintele Scripturi, căci se spune iarăşi: „Şi a fost că, după cuvintele acestea, s-a vestit lui Iosifcă tatăl său este bolnav. Şi, luând pe cei doi fii ai săi, pe Manase şi pe Efraim, a venit la Iacov. Şi i s-a vestit lui Iacov, zicând: «Iată, fiul tău Iosifvine la tine. Şi, întărindu-se Iacov, a şezut pe pat. Şi a zis Iacov lui Iosif: «Dumnezeul meu s-a arătat mie în Luza, în pământul Canaan, şi m-a binecuvântat. Şi mi-a spus: Iată, Eu te voi creşte şi te voi înmulţi şi te voi face adunări de neamuri şi voi da pământul acesta ţie şi seminţiei tale spre stăpânire veşnică. Acum deci aceşti doi fii ai tăi, care ţi s-au născut în pământul Egiptului mai înainte de a veni eu la tine în Egipt, sunt ai mei. Efraim şi Manase vor fi ai mei ca Ruben şi ca Simeon. Iar fiii pe care-i vei naşte după aceştia vor fi ai tăi, pe numele fraţilor lor se vor chema întru sorţii lor. Când eu veneam din Mesopotamia Siriei, a murit Rahila, mama ta, în pământul Canaan, când m-am apropiat de locul alergării cailor (hipodrom), pământul Havrata, pe calea ce vine spre pământul Efrata, şi am îngropat-o pe ea în calea alergării cailor; acesta este Betleemul” (Fac. 48,1-7).
Fericitul Iacov a ajuns la bătrâneţe bună, după cum s-a scris, iar când a plecat din cele ale noastre, s-a gândit să binecuvânteze pe cei din Iosif. Fiindcă aceştia erau din mamă de alt neam, din Asineta fiica preotului Putifar, ca nu cumva careva dintre israeliţi să-i sfâşie, socotindu-i de neam străin şi diferit, în chip înţelept şi cu bună rânduială dumnezeiescul Iacov caută să încredinţeze pe Iosif şi pe ceilalţi fii că, urmând poruncilor dumnezeieşti, îşi face proprii pe toţi cei născuţi din ei. Căci Dumnezeu
359
mi S-a arătat, zice, în pământul Canaan şi mi-a făgăduit deschis că voi fi tată al multor popoare, că m-a lărgit între neamuri şi adunări de neamuri. Totodată, îi convinge să cinstească pe Dumnezeu cu gânduri adevărate, şi-i învaţă să socotească ai Lui şi pe cei apropiaţi, mai ales pe cei ce se vor naşte din ei, chiar dacă s-au născut din maică de alt neam.
2. Ieşind puţin din grosimea istorisirii, spunem aceasta: Aşa cum Iosif, aflându-se oarecum la mijloc, a făcut fii ai tatălui său pe Efraim şi Manase, ca să fie înscrişi şi în lista patriarhilor, aşa ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu în Hristos şi familiari Sfinţilor şi noi, cei ce ne-am îndreptat prin credinţă, El mijlocind pentru noi şi legându-ne cu Sine însuşi şi cu Tatăl şi cu cetele Sfinţilor. „Acum deci aceşti doi fii ai tăi, care ţi s-au născut în pământul Egiptului mai înainte de a veni eu la tine în Egipt, sunt ai mei. Efraim şi Manase vor fi ai mei ca Ruben şi ca Simeon”. Adică vor fi între întâii-născuţi şi vor fi puşi în rând cu ei în ascultare. Căci Ruben înseamnă întâiul-născut, iar Simeon se tălmăceşte ascultare. Deci prin credinţă am devenit cei dintâi, şi poporul dintre neamuri a moştenit sorţul celui întâi-născut şi a fost cinstit pentru ascultarea lui. Însuşi Hristos le-a mărturisit aceasta, zicând: „Poporul pe care nu l-am cunoscut Mi-a slujit Mie; cu auzul urechii M-a ascultat” (Ps. 17,48).
Căci, deşi ne-am născut din maică de alt neam pentru că Biserica a fost chemată dintre neamuri, ne ajunge mijlocirea lui Emanuel ca să ne unească prin Sine cu Dumnezeu Tatăl, să ne facă parte de moştenirea Sfinţilor şi să ne ridice la slava cuvenită lor, şi să ne arate neam
360
sfânt (cf. 1 Petru 2, 9). Pentru că am fost şi noi iubiţi în Hristos şi, fiindcă am dobândit prin El naşterea duhovnicească în Duhul, ne-am făcut vrednici de primit de Tatăl, precum am spus adineaori, şi am fost puşi în rândul Sfinţilor dinainte de noi376. Deci, deşi am fost chemaţi fii ai lui Dumnezeu Tatăl, vom fi şi ai Celui ce ne-a adus şi ne-a unit cu Tatăl, adică ai lui Hristos377. Căci ia seama cum fericitul Iacov, care înscrie între fiii săi pe Efraim şi pe Manase, zice: „Iar fiii pe care-i vei naşte după aceştia vor fi ai tăi” (Fac. 48, 6). Înţelegi deci că, deşi suntem fii ai lui Dumnezeu Tatăl, suntem nu mai puţin ai lui Hristos? Aceasta este ceea ce spune El către Tatăl: „pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat pe ei. […]. Şi Mă voi preaslăvi întru ei” (Ioan 17, 6,10). Iacov a mai spus că a îngropat pe Rahila în Betleem. Numind pe Rahila, ne-am gândit de multe ori la ea ca la un chip al Bisericii. De fapt, n-ar minţi cineva dacă ar voi să spună
376 Coborând la calitatea de Persoană a omenităţii noastre, El S-a sărăcit, ca să ne poată face accesibilă bogăţia Lui dumnezeiască. A îmbogăţit prin aceasta omenitatea Sa, mărind-o şi făcând-o bun conducător al bogăţiilor Sale nesfârşite. Dar ele totuşi ni se fac accesibile la nivelul nostru omenesc, printr-o sărăcire a Lui, căci rămân totuşi în El ca Dumnezeu.
377 Am fost primiţi de Tatăl ca fii „în Hristos”, întrucât am fost văzuţi aflându-ne în Fiul Său, făcut Fiu şi ca om. Dacă Fiul Său nu S-ar fi făcut şi om între noi, şi dacă nu ne-am fi născut din nou în El, curaţi ca El, n-am fi devenit fii ai Tatălui. Înfierea aceasta a noastră nu se face fără a ne uni cu Sfânta Treime: devenim fii ai Tatălui, unindu-ne cu Fiul prin naşterea din nou din Duhul, Care ne curăţeşte şi ne sfinţeşte. „Hristomonismul” nu implică unirea noastră cu Dumnezeu. Unirea cu Dumnezeu este unirea cu Sfânta Treime. De aceea nu facem semnul Crucii numai în numele lui Hristos, ci al Sfintei Treimi.
361
că Biserica s-a strămutat la o altă viaţă, adică la cea mai de folos decât cea din lume, murind lumii pentru că nu mai poate să cugete ale ei, ci vieţuieşte duhovniceşte lui Dumnezeu în Hristos, prin tărie evanghelică. Căci, deşi este în lume pentru viaţa în trup, e oarecum ascunsă, neavând ceea ce e strălucit în lume, pentru că s-a îngropat cu Hristos. Aceasta socotesc că este ceea ce a spus preaînţeleptul Pavel: „Pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu378″ (Col. 3, 3).
Ia seama că Rahila a fost îngropată în Betleem şi, nemaifiind văzută, cu ea era ascuns şi Emanuel însuşi, căci încă nu Se născuse prin Sfânta Fecioară. Să lăudăm deci o astfel de moarte a Bisericii, care ne ridică la începuturile sfintei vieţi în Hristos.
Dar socotesc că e de trebuinţă să spunem şi aceasta. Primind ca fii pe cei din Iosif, după ce mama lor a murit, tatăl (lui Iosif, Iacov) cere să se pomenească şi ea, fiindcă a indica locul unde a fost îngropată nu înseamnă nimic altceva decât că se cuvine să se poarte grijă de ea. Căci Dumnezeu Tatăl a cerut şi Fiului să poarte de grijă de Biserica cea biruită de moarte pentru blestemul de la început. De aceea şi dumnezeiescul David a strigat către Tatăl şi Dumnezeu din ceruri: „Porunceşte, Dumnezeule, puterii Tale; întăreşte, Dumnezeule, ceea ce s-a lucrat întru noi” (Ps. 67, 29). Arătând trupul luat în stăpânire de moarte, se
378 Moartea şi îngroparea lui Hristos au şi acest înţeles netrecător: El este ascuns în Dumnezeu cu trupul Său înviat şi înălţat. Deci trupul Lui este cu atât mai mult mediu prin care ne vin puterile Lui. Aşa sunt cei uniţi cu Hristos, ei nu trăiesc o viaţă spectaculoasă prin cele ale lumii: plăceri, onoruri, bogăţii, dar din viaţa lor ascunsă cu Hristos în Dumnezeu se revarsă cu atât mai puternic mângâieri şi lumini în lume.
362
ruga să fie eliberat de stricăciune prin puterea lui Dumnezeu, adică prin Fiul, şi să-l readucă la starea de la început, adică la viaţă fericită şi nemuritoare în Hristos379.
3. Iar că Israel, deşi era întâiul-născut şi cinstit cu drepturile ce decurg din aceasta, a căzut din slava pe care o avea şi harul unei aşa de strălucite măriri a trecut la poporul cel nou ieşit din neamuri, vom afla şi din cele următoare: „Şi văzând, zice, Israel (Iacov) pe fiii lui Iosif, a zis: «Cine îţi sunt aceştia? Iar Iosifa zis tatălui său: «Fiii mei sunt, pe care mi i-a dat Dumnezeu. Şi i-a zis Iacov: «Adu-i pe ei la mine ca să-i binecuvântez. […] Şi i-a binecuvântat pe ei şi a zis: «Dumnezeu, Căruia au bineplăcut părinţii mei, Avraam şi Isaac, Dumnezeu cel ce m-a hrănit din tinereţile mele până în ziua aceasta, îngerul care m-a scăpat din toate relele, să binecuvânteze pe copiii aceştia” (Fac. 48, 8-16).
Deci s-au înfăţişat băieţii şi bătrânul a întrebat ai cui sunt. La aceasta, Iosif a răspuns: „Aceştia doi sunt fiii mei”. Apoi, fiind aduşi aproape, Iacov i-a învrednicit de sărutări şi îmbrăţişare. Înţelege deci că noi, nefiind
379 în Hristos, trupul omenesc s-a restaurat în starea fără de moarte de la început, când Duhul dumnezeiesc îl ţinea în viaţă prin absenţa patimilor. Trupul primit de Fiul lui Dumnezeu e readus la viaţă din moartea sub care a căzut. Prin aceasta, în Hristos s-a restaurat însăşi omenirea ca Biserică. Trupul omenesc este făcut să devină lăcaş al lui Dumnezeu sau biserică. Iar întrucât trupurile oamenilor sunt de o fiinţă şi de aceea legate între ele, toate sunt făcute pentru a fi biserică sau lăcaş al lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu, omorând moartea în trupul asumat, a restaurat omenirea ca Biserică, aşa cum a fost la început, dar ca Biserică definitivă, căci acum Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Persoană a unui trup şi prin aceasta a intrat pentru vecie în cea mai intimă legătură cu trupul şi cu omenirea.
363
cunoscuţi de Dumnezeu şi Tatăl, ne-am făcut cunoscuţi şi apropiaţi Lui în Hristos. Ne primeşte cu mare drag, Fiul dând mărturie că suntem ai Lui, şi astfel ne învredniceşte de dragostea Lui şi ne cheamă la unirea/unitatea duhovnicească380, se înţelege.
Sărutarea lor este chipul iubirii, iar îmbrăţişarea al unirii. De aceea şi preaînţeleptul Pavel scrie celor ce au crezut în Hristos, odată zicând că: „voi, care odinioară eraţi departe, v-aţi apropiat” (Efes. 2, 13), şi altădată că: „Acum însă, cunoscând pe Dumnezeu, mai bine zis aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu” (Gal. 4, 9). Dar Dumnezeu şi Tatăl îi învredniceşte de privirea Sa şi îi cunoaşte numai pe cei ce au înrudirea duhovnicească cu Fiul şi au câştigat prin Duhul naşterea din nou, aşa cum şi în Egipt i-a făcut cunoscuţi (apropiaţi) pe cei ce au fost unşi cu sângele Mielului, zicând: „Şi voi vedea sângele şi vă voi acoperi pe voi şi nu va fi întru voi rană ca să pieriţi, când voi lovi în pământul Egiptului381″ (Ieş. 12,13).
380 Pentru că, în temeiul omenităţii comune asumate de El, ne-am făcut de o fiinţă cu Fiul şi, pentru că ne-am născut prin Botez din El, am devenit fii ai Tatălui ca şi Hristos. în Hristos întâlnim pe Tatăl Său şi dragostea Lui. Fiul, iubind pe Tatăl, ne comunică această simţire şi nouă şi Tatăl, iubind pe Fiul făcut om, ne iubeşte şi pe noi. Pe Hristos îl simţim ca Fiu iubitor al Tatălui. Nu putem simţi pe Hristos decât ca Fiu al Tatălui şi nedespărţit de Tatăl. În Hristos este o mare şi veşnică iubire faţă de Tatăl şi o simţire a iubirii Tatălui faţă de El, pe care ni le comunică şi nouă. Numai pentru că este Fiul Unul-Născut al Tatălui, Hristos S-a putut face ca om Întâiul-Născut dintre noi în calitatea de fii adevăraţi prin har ai Tatălui şi rânduiţi spre înviere. Fără Sfânta Treime, nu putem deveni fii ai Tatălui, ca fraţi ai Fiului Său făcut om. Fără Sfânta Treime nu este mântuire pentru noi.
381 Sângele nevinovat al Mielului Hristos, se întipăreşte în cei ce se împărtăşesc de El, făcând şi viaţa lor sufletească nevinovată. Sângele Lui, dat de El ca jertfă, va întipări şi în ei duhul Lui de jertfă, prin care se predau Tatălui şi oamenilor din iubire. Aceasta îi scapă de moartea veşnică, în care rămân ceilalţi. Sufletul este influenţat de trup, şi invers.
364
Iar Iacov, umplându-se de mare bucurie pentru fiul său, adică pentru Iosif, a zis: „Iată, de faţa ta nu m-am lipsit şi, iată, Dumnezeu mi-a arătat şi sămânţa ta” (Fac. 48, 11). Prin iudei, Tatăl s-a lipsit de Fiul, pentru că ei l-au predat morţii şi, văzând că zăcea cu ceilalţi în moarte, socoteau că va fi închis de porţile iadului, însă începătorul vieţii nu a putut fi ţinut de moarte. Deci a revenit la viaţă şi Tatăl L-a văzut iarăşi, împreună cu neamul cel din El şi prin El, adică împreună cu cei ce au crezut în El382: „neam sfânt, preoţie împărătească, poporul cel câştigat” (1 Petru 2, 9). De aceştia se bucură şi Hristos însuşi, zicând: „fiii mei pe care mi i-a dat Dumnezeu” (Fac. 48, 9). Şi Iosif i-a adus tatălui său, iar aceia i s-au închinat.
Apoi Manase, care era întâiul-născut, stând la dreapta şi Efraim, cel mai tânăr, la stânga, Iacov şi-a pus mâinile peste ei încrucişat, pe Efraim cinstindu-l prin punerea peste el a dreptei, iar pe Manase coborându-l în rândul al doilea, punând peste el mâna stângă; aşa îi binecuvântează. Căci şi noi, popoarele de după iudei, am fost primiţi spre închinare primii, neaducându-ne nici Moise, nici Prorocii, pentru că Legea nu era prielnică spre mântuire,
382 Tatăl îşi făcuse Fiu pe Hristos şi ca om. Şi iudeii crezându-L numai om, L-au predat morţii, încât Tatăl nu L-a mai văzut viu pentru puţină vreme. Dar Hristos fiind şi Dumnezeu, n-a putut fi ţinut nici ca om de moarte, ci S-a arătat din nou viu Tatălui ca om. Şi, înviind ca om, a putut naşte la viaţa veşnică a învierii şi pe oamenii care se alipesc de El, ca fraţi ai Lui şi ca fii ai Tatălui. Iosif, dispărând pentru o vreme, dar nefiind predat morţii definitive, a putut naşte alţi fii, cu care s-a arătat lui Iacov.
365
ci Fiul însuşi, „prin Care, cum am spus, am avut apropierea (aducerea) (Rom. 5, 2). De fapt, scopul Lui a fost să pună înaintea turmei dintre neamuri pe Israel. De aceea Iosif a pus pe Manase la dreapta tatălui său. Dar, fiindcă au dus lipsă de evlavie faţă de El dincolo de măsură, Tatăl a cinstit mai înainte pe cei de al doilea în timp, adică neamurile: „Şi cei dintâi vor fi cei de pe urmă şi cei de pe urmă vor fi cei dintâi” (Matei 19,30).
Şi Iacov a binecuvântat pe băieţi, numind Dumnezeu pe Cel ce l-a hrănit şi înger pe Cel ce l-a scăpat pe el, unind în toate cu Dumnezeu şi Tatăl pe Fiul, Care şi prin glasul prorocilor se numeşte „înger de mare sfat383” (Is. 9,5).
Aşadar, tot harul şi modul a toată binecuvântarea şi ajutorul date nouă nu se săvârşesc altfel decât de la Tatăl prin Fiul. De fapt, dumnezeiescul Pavel zice: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Hristos!” (Efes 1, 2).
Dumnezeiescul Iosif se întristează, văzând pe întâiul-născut pus după cel mai tânăr, dar tatăl îi lămureşte înţelesul tainei, zicând: „acesta va ajunge popor şi acesta se va înălţa, ci fratele lui cel mai tânăr mai mare decât el va fi şi sămânţa lui va ajunge întru mulţime de neamuri” (Fac. 48, 19), şi după altele se zice: „şi a pus pe Efraim înaintea lui Manase” (Fac. 48, 20). Cât ţine de voinţa lui Hristos, Israel nu a căzut din slava lui. De fapt, El a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei
383 Fiul, ca cel Ce, făcându-Se om, L-a făcut cunoscut pe Tatăl, Se numeşte şi înger. De aceea a fost numit şi propriul Său Proroc (cum afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Ambigua). Fiul, ca înger, a scăpat pe oameni de moarte, şi Tatăl, ca Izvorul ultim al existenţei, îi hrăneşte.
366
lui Israel” (Matei 15, 24). Dar, după ce acesta s-a împietrit, după cum s-a scris, şi, batjocorind chemarea Lui la mântuire, a rămas neascultător, a fost pus la stânga, având o slavă mai mică. E binecuvântat şi înălţat şi el cu partea mântuită, dar numai rămăşiţa din el, după glasul prorocului (cf. Is. 10, 22). Dar cel dintre neamuri e mult deasupra, se lărgeşte în adunare de popoare şi e mai mare ca Israel, întrecându-l prin mulţimea nemăsurată a celor ce au crezut. Însă s-au încununat cu unul şi acelaşi har spre sfinţenie cei din Israel şi dintre neamuri care au crezut şi s-au îndreptat în Hristos, prin Care şi împreună cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
CARTEA A VII-A AGLAFIRELOR LA FACEREA
Despre binecuvântarea celor doisprezece patriarhi
Scopul cuvântului de faţă este să istorisească toate cele spuse de protopărintele Iacov că se vor întâmpla în decursul timpului celor născuţi din el. Dar mai întâi trebuie mărturisit clar că înţelesul celor spuse nu e la îndemâna multora, ci este greu de atins, căci exprimarea este în formă de ghicitură şi întunecoasă, fiind amestecat în modul binecuvântării ceea ce e deosebit şi mai greu de aflat. Dumnezeiescul Iacov dă făgăduinţe fiilor săi, vestindu-le mai înainte cele de pe urmă, dar aminteşte şi de cele ce au trecut şi de măsura păcatului, întâi de al lui Ruben, apoi de cel al lui Simeon şi al lui Levi. Cine ar îndrăzni să spună că amintirea păcatului de mai înainte este un mod de binecuvântare şi că cel ce ar face aceasta nu ar fi cugetat ca mincinos şi abătut de la raţiunea cuvenită? Deci cuvântul despre acestea este foarte adânc şi nu e uşor de înţeles de cei ce voiesc (să-l priceapă). Care zicem deci că e înţelesul celor spuse? Explicarea prorociei
368
ne va pune în faţă un chip al întregului neam, adică al celor din fiecare seminţie, aşa cum vor fi la timpul potrivit: unii de condamnat, alţii de aprobat; prin ce stări vor trece şi unde vor sfârşi. Priveşte deci cum din cele ce s-au petrecut zugrăveşte cele ce vor fi, sau prezintă tălmăcirea celor ce vor fi ca pe o înainte-arătare a acelora.
Deci s-a scris aşa: „a chemat Iacov pe fiii lui şi le-a zis: «Adunaţi-vă, ca să vă spun vouă ce vi se va întâmpla în zilele de pe urmă. Adunaţi-vă şi mă ascultaţi, fii ai lui Iacov, ascultaţi pe Israel, […], tatăl vostru (Fac. 49,1-2).
Despre Ruben
„«Ruben, cel întâi-născut al meu, tu, tăria mea şi începutul fiilor mei, aspru te-ai purtat, aspru şi îndărătnic; te-ai revărsat în ocări ca apa, să nu fierbi. Că te-ai urcat pe patul tatălui tău, ai întinat aşternutul pe care te-ai urcat (Fac. 49, 3-4). Ruben a spurcat patul tatălui său, a fost prins pe faţă, a săvârşit cele neîngăduite şi rele, şi, din pricină că s-a arătat rău înaintea sa (cf. Fac. 49, 3-4), a fost condamnat de hotărârile lui Iacov. Dar nu cred că cineva va socoti că ceea ce s-a petrecut se va întâmpla în timpurile de pe urmă; ar fi prosteşte să se cugete astfel. Dar, referind păcatul la ceva corespunzător, în el vom vedea chipul păcatului poporului întâi-născut, adică al lui Israel. Dumnezeu, prin legătura spirituală cea după Lege, şi-a apropiat Sinagoga din Egipt ca pe o soţie şi a învrednicit-o de unirea familiară şi astfel a făcut-o să rodească şi să fie maică a copiilor, conducător al miresei fiind preaînţeleptul Moise şi îngerii mijlocind modul unirii
369
conjugale. Dar Sinagoga pe care şi-a unit-o Dumnezeu a nesocotit legea sincerităţii, împreunându-se cu fiii celui ce s-a căsătorit cu ea şi, desfrânând cu ei, n-a mai rodit celui cu care s-a măritat după Lege, ci şi-a supus mintea seminţei spirituale şi învăţăturii altora. Căci, dispreţuind ca pe un lucru deşert alipirea de Dumnezeu, s-a întors spre porunci şi învăţături ale oamenilor şi, respingând învăţăturile de Sus, şi-a făcut lege din ceea ce i se părea ei. De aceea şi prorocul Isaia spune: „Cum s-a făcut desfrânată cetatea Sion cea credincioasă, cea plină de judecată, întru care a adormit dreptatea şi acum sunt ucigaşi? Argintul vostru este mincinos; cârciumarii tăi amestecă vinul cu apa” (Is. 1, 21-22). A adormit în ea şi s-a pierdut dreptatea, adică Dumnezeu384, dar primeşte pe ucigaşi, pe desfrânaţi, pe cei care dau argint falsificat şi amestecă vinul cu apa, căci mincinos cu adevărat este cuvântul celor ce o conving să cinstească învăţături şi porunci de-ale oamenilor. Explicaţiile lor sunt mincinoase şi amestecate cu răul, fiindcă amestecarea vinului cu apa aceasta socotesc că înseamnă. Iar că aceasta a supărat pe Dumnezeu şi de aceea pe drept cuvânt a învinuit Ierusalimul de desfrânare, o spune prin glasul prorocului Ieremia: „Ridică ochii tăi spre ceea ce e drept şi vezi unde nu te-ai pângărit. Ai şezut pe drumuri la ei ca o cioară în pustie şi ai spurcat pământul cu curviile tale. Şi ai avut păstori mulţi spre piedică
384 Natura umană nu stă de sine, deci nici însuşirile şi virtuţile ei. De aceea, când se spune dreptate se spune Dumnezeu, Subiectul dreptăţii desăvârşite. În dreptatea desăvârşită este Dumnezeu. Unde nu e dreptate, nu este Dumnezeu. Omul nu se poate menţine în dreptate deplină prin sine, ci numai în legătură cu Dumnezeu, deci nu o are de la sine.
370
ţie. Faţă de desfrânată s-a făcut faţa ta, neruşinată ai fost către toţi. Nu M-ai chemat soţ şi părinte şi stăpân al fecioriei tale” (3,2-3), şi iarăşi: „De va slobozi bărbatul pe femeia lui şi ea va pleca de la el şi se va face femeia altuia, oare, întorcându-se, va mai veni la el? Şi nu spurcându-se se va pângări femeia aceea? Şi tu ai curvit cu mulţi păstori, dar întoarce-te către Mine, zice Domnul” (Ier. 3,1).
Acest fel de desfrânare ni l-a arătat clar şi Mântuitorul. Când căutătorii de vină şi nepricepuţii farisei s-au apropiat, zicând: „«Pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrânilor? Că nu-şi spală mâinile când mănâncă pâine”, Hristos le-a zis: „«Pentru ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Căci Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta (ca să-ţi fie ţie bine). Iar voi ziceţi: Cel ce zice tatălui său sau mamei sale: corban sau este dăruit lui Dumnezeu darul cu care te-aş putea folosi, acela nu va cinsti pe tatăl său sau pe mama sa, şi aţi desfiinţat (călcat) porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră” (Matei 15, 2-6).
Auzi cum, supunându-se altor învăţători, au ales să cugete şi să facă altceva decât ceea ce gândeşte Dătătorul Legii? Deci a curvit Sinagoga iudeilor, dar fecioara curată şi neprihănită, „neavând pată sau zbârcitură” (Efes. 5, 27), adică Biserica, făgăduieşte să ţină nepătat chipul căsătoriei, zicând: „Frăţiorul meu, mie, şi eu, lui” (Cânt. 2,16).
Deci să socotim ca chip al Sinagogii iudeilor pe Bilha, concubina lui Iacov, cu care s-a împreunat Ruben, fiul întinării, căci Sinagoga iudeilor a îmbătrânit şi s-a zbârcit şi, în locul ei, a odrăslit noul popor prin credinţă. Bucurându-se de el, David cântă: „Poporul ce se zideşte va lăuda pe Domnul” (Ps. 101,19), fiindcă cele în Hristos sunt zidire nouă, după Scripturi. Iar prin cel întinat şi pătat trebuie înţeles
371
Israel, care n-a primit curăţirea prin Hristos385. Şi ce spun acestea? Că el ridică şi mâinile asupra Celui ce-i grăieşte despre curăţie. De aceea, şi prin glasul Sfinţilor Proroci s-a spus odată: „când va schimba etiopianul pielea lui şi pardosul petele lui, veţi putea să faceţi bine şi voi, care aţi învăţat cele rele” (Ier. 13, 23); şi altădată către Ierusalim, ca soţie: „De te vei spăla cu silitră şi-ţi vei înmulţi iarba, spurcată eşti cu nedreptăţile tale înaintea Mea, zice Domnul” (Ier. 2, 22). Deci zice Iacov: „«Ruben, cel întâi-născut al meu, tu, tăria mea şi începutul fiilor mei”, căci peste poporul cel întâi-născut şi aflat în Egipt s-a arătat multă putere de la Dumnezeu, ţara Egiptului fiind pedepsită în multe şi minunate chipuri. S-au prefăcut apele în sânge, s-au abătut (peste ea): lăcuste, broaşte, ploi cu pietre, moartea întâilor-născuţi, şi, pe lângă acestea, s-a arătat umblarea celor scăpaţi prin mijlocul mării ca pe uscat. De aceea, Ruben s-a numit întărirea lui Dumnezeu. Însă era aspru la purtare şi îndărătnic, adică neîndurat şi neîncovoiat, sălbatic şi violent, căci iudeii erau într-adevăr impetuoşi şi neînfrânaţi. De aceea, pe drept cuvânt, aud: „«voi, cei învârtoşaţi la grumaz şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, pururea vă împotriviţi Duhului
385 Firea omenească asumată de Hristos este nouă prin unirea cu cea dumnezeiască prin naşterea din Fecioară şi prin înviere. Şi toţi cei ce se unesc prin credinţă cu Hristos se împărtăşesc de noutatea ei pentru unitatea după firea cea omenească. Din Dumnezeu se înnoieşte omenescul, căci în El este viaţa veşnic tânără, şi firea omenească e făcută pentru a se hrăni mereu din cea dumnezeiască. Întinerirea înseamnă şi curăţire. Îmbătrânirea vine din slăbirea legăturii cu Dumnezeu, care e şi cădere sub stăpânirea patimilor. Tinereţea înseamnă forţă şi curăţie, îmbătrânirea, slăbire şi stare dominată de pasiuni murdare. Elanul libertăţii şi al puterii este absent în patimi.
372
Sfânt, […]. Pe care dintre proroci nu l-au prigonit părinţii voştri?” (Fapte 7, 51), şi Hristos spune: „Dar voi aţi întrecut măsura părinţilor voştri” (Matei 23, 32). Înfierbântat şi iute la mânie, stăpânindu-şi cu greu pornirile, Israel se revarsă ca apa, neputându-şi reţine năvala ca o fierbere, căci aşa sunt inundaţiile. Deci „să nu fierbi”, zice. Şi ce înseamnă aceasta? Apa care fierbe se ridică în sus, revărsându-se peste marginile căldării, părând multă. Astfel, după ce-i atribuie năvala apei, stăruie în această metaforă şi zice: „să nu fierbi”, adică să nu creşti ca mulţime (să nu te faci mult), pentru că, în comparaţie cu mulţimea păgânilor, cei din sângele lui Israel care s-au mântuit prin credinţa în Hristos au fost uşor de numărat. Apoi, arătând pricina a ceea ce se va întâmpla, zice: „te-ai suit pe patul tatălui tău, atunci ai întinat aşternutul pe care te-ai urcat”. Aşa cum am spus mai înainte, nemaicercetând cele din Lege, cuvintele de Sus şi poruncile oamenilor, au greşit în cunoaşterea lui Hristos. De aceea El zice: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa” veşnică (Ioan 5,39-40), şi iarăşi: „dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela” (Ioan 5, 46). Dar a mustrat foarte şi pe învăţătorii iudeilor, zicând: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!, că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că nici voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei 23,13), şi iarăşi: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!, că străbateţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit şi, dacă aţi reuşit, îl faceţi fiul gheenei îndoit decât voi” (Matei 23,15). Dar nu s-ar fi făcut fiu al gheenei, dacă nu s-ar fi lăsat îmbătat de cuvintele celor ce desfrânează. Deci, dispreţuind ca deşartă voinţa Legiuitorului,
373
cei din sângele lui Israel s-au urcat pe patul tatălui lor, introducând cuvintele lor în cei predaţi lor spre învăţătură şi vărsând în ei seminţele necurăţiei lor.
Despre Simeon şi Levi
1. „Simeon şi Levi, fraţi care au împlinit nedreptatea din voia lor. În sfatul lor să nu vină sufletul meu şi ficatul meu să nu se reazime pe înţelegerea lor, că întru mânia lor au ucis oameni şi întru pofta lor au tăiat vinele taurului. Blestemată să fie mânia lor că e îndărătnică şi iuţimea lor că s-a învârtoşat; şi îi voi împărţi pe ei întru Iacov şi îi voi risipi pe ei întru Israel” (Fac. 49, 5-7). Căci Ierusalimul, desfrânându-se şi supunându-şi mintea înşelăciunilor rău-credincioase ale celor ce obişnuiesc să propună învăţături străine de Dumnezeu, pe drept cuvânt s-a supărat Dumnezeul tuturor şi i-a spus foarte lămurit prin glasul lui Isaia: „poporul acesta cu buzele sale mă cinsteşte, dar inima lor este departe de Mine; în zadar Mă cinsteşte, învăţând porunci şi învăţături ale oamenilor” (Is. 29, 13). Dar, cugetând Dumnezeu şi Tatăl să preschimbe spre bine Ierusalimul cel întinat şi îmbătat de asemenea abateri şi nepăsări, a trimis din cer pe propriul Său Fiu făcut ca noi, adică om, socotind că se vor ruşina poate măcar de Fiul însuşi, după ce prin fapte fără de folos au dispreţuit mulţimea Sfinţilor Proroci, care a zis: „Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi?” (Is. 53,1; Ioan 12, 38; Rom. 10,16). Aceştia au ajuns însă până la atâta lipsă de minte, încât au cugetat că vor putea să ia şi moştenirea Stăpânului. După ce au omorât pe sfinţi, au gândit să meargă dincolo de aceasta, până
374
la vârful nelegiuirii, adică să ucidă pe Fiul însuşi, căci au zis „între ei: «Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să luăm noi moştenirea lui” (Matei 21, 38). Şi n-au dus nelegiuirea lor numai până la aceasta, ci au adăugat la Sfinţii Proroci pe ceilalţi, adică pe Sfinţii Apostoli, necruţând nici sângele lor. Acest înţeles îl are prorocia redată mai înainte, deoarece se vede că dumnezeiescul Iacov şi-a reamintit de cele întâmplate în Sichem.
Scopul dreptului este într-adevăr acesta: să se înţeleagă că în ceea ce s-a întâmplat se înfăţişează ceea ce va avea să fie în viitor, în decursul vremii. Deci întâmplarea din Sichem îl determină să spună că faţă de Hristos se va săvârşi un păcat asemănător celui făcut de întâiul-născut Ruben. Ce au făcut deci Simeon şi Levi în Sichem? Dina, sora lui Levi şi Simeon, văzând fiicele localnicilor, a ieşit din cortul tatălui ei, dar Sichem al lui Hemor a necinstit-o, stricându-i fecioria. Aceia, înfuriindu-se şi uneltind uciderea celor de pe urma cărora ea a suferit înşelare, i-au convins mai întâi să primească tăierea împrejur a părinţilor lor, asigurându-i că, dacă se vor hotărî să facă aceasta, vor fi îndată ai lor după neam. După ce aceia au făcut aceasta, i-au omorât fără socoteală, socotind că le ajunge spre apărare să spună: „«Dar au abuzat ca de o desfrânată de sora noastră” (Fac. 34, 31).
2. Deci să mergem pe această cale aşa cum se cuvine şi să scoatem pe cât putem înţelesul, adunând de pretutindeni cele care contribuie la tâlcuire. Lărgind cuvântul despre Iacov, am istorisit cum şi în ce mod a trăit, ce femei şi-a luat ca soţii şi al câtor fii s-a făcut tată. Am spus că întâi a luat pe Lia, cea mai în vârstă dintre fiicele lui
375
Laban, apoi pe a doua fiică, nu cu mult mai tânără decât aceea, pe Rahila adică. Am afirmat că Lia va fi chipul Sinagogii iudeilor, iar Rahila al Bisericii dintre neamuri. Lia, care se tălmăceşte cea care se osteneşte, se folosea de ochi mai slabi şi mai puţin frumoşi, fiindcă Sinagoga iudeilor se ostenea mult, aflându-se sub povara Legii prin Moise şi neprivind la taina Mântuitorului nostru cu ochi mai tari. Rahila însă era frumoasă la chip şi fermecătoare, căci măreaţă este ea, Biserica dintre neamuri.
Fiica din urmă a Liei a fost Dina, care este chipul mulţimii celor tăiaţi împrejur, care s-a ivit în timpurile din urmă, între care s-a întrupat Unul-Născut. Când deci mulţimea din urmă a celor tăiaţi împrejur a ieşit puţin din cortul părintesc, adică din obiceiurile Legii, s-a întâlnit cu localnicii sau s-a amestecat cu învăţătura lor, adică cu Sfinţii Apostoli care nu mai vieţuiau în mod iudaic, ci erau în legătură cu cei de alte neamuri. Atunci şi-a pierdut fecioria spirituală, primind de la ei sămânţa vieţuirii evanghelice în Hristos. Dar s-au indignat de aceasta unii ca Simeon şi Levi, fiii lui Iacov, adică cei ce se aflau în treapta ascultătorilor şi, împreună cu ei, şi cei din treapta sfinţită şi aleasă. Căci Simeon se tălmăceşte ascultare, iar Levi, primit sau ales. Cine s-ar mai putea îndoi că cei ce aveau cinstirile preoţiei după Lege s-au pornit cumplit împotriva Sfinţilor Apostoli, unindu-şi cu ei şi poporul? Căci scrâşneau din dinţi împotriva celor pe care le făceau aceia, numind convertirea (la Hristos) stricăciune şi învinuind-o ca pe una dintre crimele cele mai grave, zicând: „iată, aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră” (Fapte 5, 28). Iar după ce i-au osândit că nu mai vieţuiau în mod iudaic, au aflat că tăierea împrejur era cinstită de ei, şi că
376
deci nu mai e nicio deosebire care să-i despartă de neamuri, dacă ar voi să înţeleagă cele ale lui Moise în modul în care trebuie: „Pentru că nu cel ce se arată pe dinafară e iudeu, nici cea arătată pe dinafară în trup este tăiere împrejur; ci este iudeu cel întru ascuns şi tăierea împrejur este cea în duh, nu în literă” (Rom. 2, 28-29).
Vezi că cei ce păreau să fie de alte neamuri se conformau iudeilor, purtând tăierea împrejur cea în duh şi pe iudeul cel întru ascuns? Dar şi aşa, mai înainte aceia au omorât pe proroci, apoi pe Emanuel însuşi. Deci au săvârşit, zice, nedreptate Simeon şi Levi cu voia lor, căci Simeon şi Levi, adică poporul şi preoţii, s-au înţeles împreună în nedreptatea împotriva sfinţilor. Şi s-a adăugat „din voia lor”, fiindcă nu din întâmplare s-au ivit pornirile cumplite în cei ce le-au pătimit, nici nu au săvârşit acele fapte îndrăzneţe şi cutezătoare fără o mai înainte sfătuire, ci au pornit spre cele mai presus de tot răul din şedinţele sinedriului. Deci dumnezeiescul Iacov învinuieşte consimţământul lor, adică împreună-sfătuirea şi împreună-cugetarea lor la această faptă: „în sfatul lor să nu vină sufletul meu, zice, şi ficatul meu să nu se reazime pe înţelegerea lor”. Aceasta e asemenea cu a zice: Nu mi-aş îndrepta vreodată ochii minţii spre astfel de sfaturi, nici n-aş primi vreodată în inimă cugetările viclene la această impietate. Isaia deplânge mulţimea iudeilor, zicând: „Vai, sufletului lor! Că au sfătuit sfat rău asupra Sa, zicând: Să legăm pe Cel drept, că nu este nouă de niciun folos” (3, 8-9). Dar cântă şi David: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stat” (Ps. 1,1), şi iarăşi: „Urât-am adunarea celor ce viclenesc şi cu cei necredincioşi nu voi şedea” (Ps. 25, 5).
377
Deci dumnezeiescul Iacov se desparte de sfătuirile iudaice, şi adaugă pricina, zicând: „că întru mânia lor au omorât oameni şi întru pofta lor au tăiat venele taurului”. Căci au omorât pe sfinţi, precum am spus, mânaţi spre cruzime şi neomenie de o mânie nelegiuită, primind în minte, nenorociţii, o poftă cu totul nefolositoare şi necugetată şi, tăind venele taurului, adică ale lui Hristos. Şi care era pofta am spus mai înainte: cunoscând că este Mântuitorul, au poftit să aibă moştenirea Lui.
3. Dar observă precizia cuvântului istorisirii: pe oameni i-au omorât, dar taurului i-au tăiat venele. Pe sfinţi i-au predat morţii şi aceştia au rămas morţi, aşteptând învierea386, dar Hristos, ca un viţel căruia un vultur îi taie venele, a căzut în pământ, răbdând de bunăvoie moartea trupului, însă n-a ajuns stăpânit de moarte. Căci, deşi a ajuns mort ca un om387, a rămas viu prin firea
386 Prorocii care au prorocit pe Hristos nu puteau rămâne în veci fără trup, pentru că ei L-au aşteptat şi după moartea cu trupul, cu siguranţa nădejdii pe care au avut-o în viaţa de pe pământ. De aceea, Hristos se duce şi în iad, ca să le împlinească şi lor nădejdea mântuirii. Deşi ei crezuseră în Hristos, Care li Se vestise prin inspiraţie, sufletele lor nu s-au dus în rai, ci în iad. Cât timp Fiul lui Dumnezeu, prin omenitatea asumată, nu Se apropiase încă de oameni, ei nu se puteau apropia mulţumitor de Dumnezeu nici după moarte, chiar dacă crezuseră anticipat în El. Raiul n-a putut fi întemeiat decât de Fiul lui Dumnezeu apropiat de oameni, după ce S-a făcut om şi a învins moartea ca distanţare de Dumnezeu. El a rămas aproape şi de oamenii care s-au dus în pământ şi încă nu au primit trupul la învierea de obşte (cf. 1 Petru 3,21).
387 Moartea omului este numai moarte a trupului, nu desfiinţare totală. De aceea şi Hristos, murind ca un om, a suferit numai moartea trupului. Dar, deşi a rămas puţină vreme numai cu sufletul, sufletul Lui fiind unit cu dumnezeirea, nu a trăit iadul ca o suferinţă a îndepărtării de Dumnezeu, ci prin sufletul Lui a întemeiat raiul şi în acest rai, sau în apropiere de El ca om, a ridicat şi sufletele credincioase, aflate până atunci în iad. El S-a dus cu sufletul în iad numai pentru a duce sufletelor credincioase de acolo înălţarea în rai. Însăşi apropierea de aceia cu sufletul Lui omenesc, i-a ridicat în apropiere de Dumnezeu.
378
dumnezeiască. Taurul este Hristos, fiindcă taurul este animalul cel mai puternic, curat, atotsfinţit, iar Fiul este Domnul puterilor, Care nu a făcut păcat (cf. 1 Petru 2, 22), ci mai degrabă S-a predat pe Sine pentru noi întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu Tatăl388.
Să audă, aşadar, cei ce au tăiat venele unui taur atât de sfânt: „Blestemată (fie) mânia lor, pentru că este îndărătnică, şi iuţimea lor, fiindcă s-a învârtoşat” (Fac. 49, 7). Dar ce au pătimit? Au fost scoşi din casa lor şi şi-au părăsit patria. Au fost împrăştiaţi şi s-au făcut străini pretutindeni, venetici şi cu totul săraci. Aşa cum e pasărea când zboară din cuibul ei, aşa este omul când e scos din locul lui. Socotesc că se cuvine să se mai spună şi că spusa aceasta le va fi spre blestem celor ce au tăiat venele taurului, dar celor ce au fost îndureraţi şi au scuturat de la ei o astfel de crimă, ea le va fi preţ de răscumpărare şi curăţire şi lepădare de păcat. Ceea ce am spus vom afla scris şi în Lege, ca într-o umbră. Căci se scrie în A doua lege: „De se va afla, în pământul pe care ţi-l dă ţie Domnul Dumnezeu să-l moşteneşti, om omorât zăcând în câmp şi nu se ştie cine l-a omorât, vor ieşi bătrânii şi judecătorii tăi şi vor măsura până la cetăţile cele
388 Cel ce nu păcătuieşte este tare spiritual, nu poate fi luat în stăpânire de patimi, libertatea lui rămâne nebiruită de patimi. Dumnezeu este Cel mai tare, pentru că, chiar dacă Fiul S-a făcut om, prin Sine a rămas nebiruit de patimi.
379
dimprejurul celui omorât. Şi bătrânii cetăţii celei mai aproape de cel omorât vor lua o vitea din vaci, care n-a lucrat şi n-a tras la jug. Apoi bătrânii cetăţii aceleia vor duce viţeaua într-o vale râpoasă, care nu s-a lucrat, nici nu s-a semănat, şi vor tăia capul viţelei în valea aceea. Şi vor veni preoţi leviţi, că pe ei i-a ales Domnul Dumnezeu să stea înaintea Lui şi să binecuvânteze întru numele Lui, şi din gura lor se va judeca toată pricina şi lovitura. Şi toţi bătrânii cetăţii celei mai apropiate de omul mort îşi vor spăla mâinile pe capul viţelei ale cărei vine s-au tăiat în vale şi, răspunzând, vor zice: «Mâinile noastre n-au vărsat sângele acesta389 şi ochii noştri n-au văzut. Milostiv fii, Doamne, poporului Tău Israel, pe care l-ai răscumpărat din Egipt, ca să nu fie sânge nevinovat în poporul Tău Israel şi se va ridica de la ei (ierta lor) păcatul sângelui. Tu deci ridică sângele nevinovat dintre noi” (Deut. 21,1-9).
Se va vorbi de toate în mod amănunţit, la vremea potrivită. Aici spunem doar aceasta. Înţelegi cum se eliberează unii de vina pentru sângele vărsat prin închipuirea lui Emanuel prin viţea? Şi cei ce se eliberează socotesc că trebuie să zică: „Mâinile noastre n-au vărsat sângele acesta”. Însă mulţimea iudeilor nu o vei afla niciodată spunând aceasta, ci, tăind venele viţelei, au îndrăznit mai degrabă să spună: „Mâinile noastre au vărsat sângele acesta”, fiindcă socotesc că aceasta înseamnă spusa lor fără pricepere: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra fiilor noştri390″ (Matei 27, 25).
389 Aşa şi-a spălat şi Pilat mâinile când L-a condamnat fără convingere pe Hristos, declarându-se prin aceasta nevinovat.
390 Prin aceasta, ei au declarat că nu le va părea rău niciodată de uciderea lui Hristos. Şi cine nu declară că îi pare rău de a fi ucis pe Hristos (şi, în general, pe oricine), nici nu cere iertare. Se poate totuşi ca unii urmaşi să declare că le pare rău.
380
Despre Iuda
„Iuda, pe tine te vor lăuda fraţii tăi, mâinile tale peste spatele vrăjmaşilor tăi; închina-se-vor ţie fiii tatălui tău. Pui de leu, Iuda, din vlăstare te-ai înălţat, fiul meu. Culcându-te, ai adormit ca un leu şi ca un pui de leu, cine-l va deştepta pe el? Nu va lipsi domn din Iuda şi căpetenie din coapsele lui până ce vor veni cele gătite lui, şi acela va fi aşteptarea neamurilor. El va lega de viţă mânzul său şi de mlădiţă mânzul asinei sale. Va spăla în vin haina sa şi în sânge de strugure veşmântul său. Mai frumoşi sunt ochii săi decât vinul şi dinţii lui mai albi decât laptele391 (Fac. 49, 8-12).
Prin cuvintele din binecuvântare vedem că el vesteşte auzitorilor (celor ce aud), mai înainte şi foarte clar, iconomia Mântuitorului392. Ca început al laudelor dă semnificaţia numelui, arătând superioritatea în slavă a seminţiei lui Iuda faţă de celelalte. De fapt, dacă cineva ar voi să explice cuvântul sau numele Iuda, l-ar tălmăci ca laudă, imn de laudă sau lăudat. Cuvântul se referă la Hristos, Cel ce după trup este din seminţia lui Iuda, fiindcă din Iuda, Iesei şi David a răsărit Fecioara aleasă spre a-L naşte cu trupul. De aceea prorocul, privind mai înainte la Cel ce va răsări din seminţia lui Iuda, zice: „Adevărat este numele Tău, precum însăşi realitatea o va arăta. Căci
391 Observ că traducerea românească a pasajului din Biblia din 1914 — a cincea ediţie a celei din 1688 — este foarte tributară celei latine din Patrologia greacă.
392 Iconomia lui Hristos: faptele Lui mântuitoare, în care sângele Lui vărsat pentru noi, dar şi puterea Lui împărătească sunt pe primul plan.
381
vei fi lăudat şi vei avea slava cuvenită lui Dumnezeu”. Pentru că nu se cuvine altuia să fie preamărit, decât numai Celui ce este cu adevărat Dumnezeu şi e cunoscut ca atare. Fiindcă, deşi Te-ai arătat ca om şi Te-ai smerit (deşertat), vei fi cunoscut ca Sfânt şi veşnic. Iar oamenii nu se vor alipi Lui din pricina omenităţii, ca unui om, ci pe Cel ce S-a pus între fraţi îl vor lăuda ca pe Stăpânul, îl vor cânta ca pe Făcătorul, şi pe Cel ce va fi între ei ca făptură. Îl vor recunoaşte ca împăratul şi Domnul tuturor, chiar dacă va fi umbrit de chipul robului393. Iar că Emanuel va stăpâni peste toţi cei ce I se împotrivesc şi va birui uşor pe vrăjmaşi, a spus mai înainte, zicând: „mâinile tale peste spatele vrăjmaşilor tăi”. Aceasta a prorocit şi Hristos însuşi prin glasul lui David, căci a zis: „Că voi urmări pe vrăjmaşii Mei şi-i voi prinde pe ei şi nu Mă voi întoarce, până nu se vor sfârşi. Îi voi zdrobi pe ei şi nu vor mai putea sta; cădea-vor sub picioarele Mele” (Ps. 17, 41-42). Deci spune că mâinile Lui vor fi pe spatele vrăjmaşilor,
393 Se afirmă unitatea ca Persoană a Celui ce este Dumnezeu, dar S-a făcut şi om. El este numai umbrit de chipul omului, nu transformat în acest chip. Dar umbra robului va fi o realitate, căci se numeşte umbră numai pentru că omenitatea nu are consistenţa existenţei lui Dumnezeu. Dar în Dumnezeu umbra omenescului a căpătat durată eternă în întregimea ei şi Dumnezeu însuşi îi dă o importanţă valoroasă pentru revelarea Sa, pentru că dă importanţă oamenilor cărora Se revelează. Pentru oameni, Dumnezeu însuşi actualizează din Sine un mod nou de a Se manifesta. Dar şi omul e ridicat la starea de mediu al unei noi manifestări eterne a lui Dumnezeu. Prin umbra Sa omenească, prin forma smerită a omului se cunoaşte totuşi că e Dumnezeu. Aceasta e o nouă capacitate cu care a fost înzestrat omul: prin rob şi în rob se vede Stăpânul şi Creatorul, căci chipul robului e cunoscut ca dependent şi chiar creat de Stăpânul.
382
dar nu ca ale celui care fuge, ci mai degrabă ca ale Celui ce urmăreşte; nu ca ale celui lovit, ci mai degrabă ca ale Celui ce loveşte394, fiindcă e adevărat ceea ce se cântă în cartea Psalmilor: „Nu va izbuti vrăjmaşul împotriva Lui şi fiul nelegiuirii nu va mai adăuga să-I facă rău” (88, 22). Deci, dacă El ne dă putere să călcăm peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (cf. Luca 10, 19), cum nu e necesar să mărturisim că, mai înainte de noi, El va avea sub mâinile Sale, zăcând, pe cei ce voiesc să lucreze şi să se scoale împotriva Sa? Deci nu ştie să fugă, ci mai degrabă să urmărească şi să stăpânească peste cei pe care-i voieşte, şi aceasta nu cu osteneală, căci a biruit lumea (cf. Ioan 16, 33). Dumnezeiescul Iacov a mărturisit aceasta mai înainte, spunând: „mâinile tale peste spatele vrăjmaşilor Tăi; şi închina-se-vor ţie fiii tatălui tău”.
Şi cum trebuie înţeleasă deosebirea dintre fraţii care îl vor lăuda şi între fiii tatălui, care se socotesc între cei ce I se vor închina? Oare nu e necesar să se spună? S-a socotit ca tată al lui Hristos fericitul Iosif, deşi nu I-a fost tată cu adevărat, şi el a avut fii şi fiice din prima căsătorie. Fiindcă, deşi erau din aceeaşi familie cu Hristos, îl vedeau făcând minuni, însă nesupus deplin trebuinţelor Legii din pricina libertăţii faţă de deosebirea între mâncări şi de cinstirea Sâmbetei — căci zicea: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om” (Matei 15,20) şi că „Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei” (Matei 12, 8) —, erau împărţiţi în
394 Cei ce L-au răstignit pe Hristos au avut de suferit şi ei pe urmă. Cine loveşte pe cel nevinovat, profitând de smerenia lui, se loveşte mai degrabă pe sine. Cel ce face rău suferă el de pe urma răului. El se închide vieţii care-i vine din dragostea altora. A face răul înseamnă a te izola, a înăbuşi în tine viaţa care se vrea comunicată.
383
părerile lor şi nu voiau nici să-L cinstească întru totul, fiindcă părea să nu fie fără greşeală în cele ale Legii, nici să nu se minuneze de Cel atât de strălucitor. De fapt au venit o dată la El, zicându-I: „Dacă faci acestea, arată-Te lumii. Căci nimeni nu lucrează în ascuns, când caută să se arate395″ (Ioan 7, 4). Iar la acestea Evanghelistul a adăugat: „pentru că nici fraţii Lui nu credeau în El” (Ioan 7, 5). Dar cei ce la început spuneau acestea, după înaintarea timpului, au crezut, fiindcă s-au convins că e Dumnezeu după fire, chiar dacă a venit în trup şi S-a arătat ca om. Aceasta cunoscând-o de mai înainte în Duh prorocul Ieremia, zice către Emanuel însuşi: „Că şi fraţii Tăi şi casa tatălui Tău şi aceştia s-au lepădat de Tine, şi aceştia au strigat, înapoia Ta s-au adunat, să nu Te încrezi în ei, când vor grăi către Tine cele bune” (12, 6). Căci cei ce odinioară au grăit împreună cu alţii împotriva Lui s-au adunat în credinţă şi au grăit despre El cele bune. De fapt, fericitul Iacov scrie celor douăsprezece seminţii, zicând: „Iacov, robul lui Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos” (1,1).
Deci îl vor lăuda ca pe Dumnezeu şi cei chemaţi la frăţietate prin sfinţenie şi credinţă, dar şi fiii tatălui său I se vor închina nu mai puţin. Dar e vădit că închinătorii îl vor lăuda şi cei ce-I înalţă laude vor fi nu mai puţin închinători396.
395 Aici avem un exemplu al dependenţei citatului din traducerea românească a Bibliei din 1688 de traducerea latină din PG, care sună: „si quaerat ipse manifestus fieri”. Textul grecesc spune însă: „şi când caută să fie (ceea ce este) cu curaj”.
396 Toţi cei ce se alipesc lui Hristos sunt fraţi ai Lui, pentru că sunt făcuţi fii ai Tatălui ceresc împreună cu El. Temeiul e faptul că Hristos este Fiul Tatălui făcut om, dar au devenit ai Lui şi I se închină pentru că totodată este şi Dumnezeu. Însă fiii lui Iosif din altă căsătorie sunt „fraţi” deosebiţi ai Lui, pentru că Iosif era logodnicul Fecioarei Maria, deci fiii lui erau „fraţi” ai Lui. Trebuie remarcat că, deşi uneori în Noul Testament se vorbeşte de „fraţii” Domnului, ei nu sunt numiţi niciodată fiii mariei (cf. Matei 12, 46, 47; 13, 55; Marcu 3, 31-35; 6, 3; Luca 8,19-20; Ioan 2,12; 7, 3, 5,10; Fapte 1,14; 1 Cor. 9, 5; Gal. 1,19).
384
De fapt Hristos cel din Iuda este „pui de leu” (Am. 5, 14), fiind Fiul lui Dumnezeu care toate le poate, Care biruieşte fără luptă şi singur are puterea să surpe prin cuvânt pe cei ce I se împotrivesc, căci şi prorocul spune: „Leul va răcni şi cine nu se va înspăimânta397?” (Am. 3, 8).
Deci Hristos este pui de leu, răsărit din Sfânta Fecioară ca dintr-un vlăstar şi ca dintr-o rădăcină de neam bun. Căci El este „toiagul puterii”, pe care ni L-a trimis nouă Dumnezeu din Sion (Ps. 109, 3), toiagul care toate le mângâie şi le supune, „toiagul dreptăţii şi al împărăţiei” (Ps. 44, 8), care va paşte drept şi blând turmele sfinţilor, dar „va zdrobi ca pe vasele olarului” pe cei ce nu vor să fie păscuţi de El398 (Ps. 2, 7). El e toiagul lui Aaron,
397 Prorocii vorbeau cu putere şi cu riscul vieţii pentru că le vorbea Dumnezeu Cuvântul. Prin cuvânt se trece puterea de la unul la altul. Oamenii vorbesc pentru că Dumnezeu Cuvântul şi-a pus pecetea Sa în ei. Sunt cuvântători pentru că sunt creaţi de Cuvântătorul suprem, Care îi ţine în existenţă ca Cel ce le grăieşte. În El, ca Cuvânt în formă mai presus de forma omenească, e dată virtualitatea formei omeneşti a cuvântului. Omul vorbeşte pentru că a primit puterea pentru aceasta şi e împins să răspundă prin cuvânt sau cu cuvânt ipostaziat (personificat) supremului Cuvânt ipostatic. În El este puterea cuvântătoare şi dătătoare de putere cuvântătoare, căreia nu i se poate rezista, e „leul cuvântător”, şi cuvântul Lui e ca un răcnet (răget).
398 Hristos este şi blând şi tare. E blând ca Fratele cel mai iubitor şi tare ca Dumnezeu cel atotputernic. Îi mângâie cu blândeţe pe cei ce se deschid iubirii Lui şi îi zdrobeşte pe cei ce se opun iubirii Lui de oameni. Cei ce nu primesc iubirea Lui rămân în chinul necomuniunii.
385
care îşi avea locul în cortul dumnezeiesc în Sfânta Sfintelor, migdalul înflorit care este simbolul învierii, căci lemnul de migdal pricinuieşte nesomnul, iar taina învierii se cinsteşte foarte mult în bisericile lui Dumnezeu399. De aceea şi fericitul Iacov, numindu-L vlăstar, a amintit îndată cele de la sfârşitul iconomiei, zicând: „Culcându-te, ai adormit ca un leu”. Adică ai suportat moartea nu fără voie, ci, deşi puteai să-i omori pe toţi ca un leu şi să scapi de mâna vânătorilor, Te-ai supus de bunăvoie, dar n-ai fost ţinut de moarte, cum au socotit cei ce ţi-au hotărât crucea, ci te-ai folosit de ea ca de un somn şi ţi-ai închis ochii pentru scurt timp400. Zice: „cine-l va deştepta?”, care
399 în Hristos, omul nu mai moare definitiv. Omul a fost adus la existenţă prin Cuvântul prin creaţie, şi, prin unirea maximă cu omenitatea, ca Persoană a ei, omul este readus din moarte la viaţă. Minunea naturii umane este că poate fi făcută natură a Persoanei Cuvântului. Actualizarea ei ca existenţă cuvântătoare se poate face şi de Ipostasul Cuvântului dumnezeiesc, şi anume pentru vecie. El poate grăi prin ea cuvintele vieţii, cuvintele dătătoare de viaţă către cei pe care, prin asumarea omenităţii, şi-I face fraţi. Dumnezeu Cuvântul poate grăi cuvintele omeneşti, dar umplute de puterea dumnezeiască, cuvintele adevărului în formă omenească. Hristos nu evită moartea, ci readuce omenitatea Sa şi a celorlalţi oameni la viaţă ca printr-un nou act creator, dar nu creând alte făpturi umane, ci recreându-le pe cele ce odată au fost create dar au murit. Prin înviere nu-Şi dă o altă omenitate, ci readuce la viaţa veşnică pe cea pe care a asumat-o prin naşterea din Fecioară. El punea în relief prin aceasta valoarea eternă a fiecărei persoane şi, în acelaşi timp, importanţa vieţii ei în istorie. De aceste lucruri nu ştie teoria reîncarnărilor, care vede în fiecare existenţă reîncarnată altceva şi nu pune în relief valoarea unică şi eternă a fiecărei persoane umane. Fiul lui Dumnezeu nu Se face decât om şi numai ca om înviază. Nu Se face orice şi nu revine în orice altă individuaţiune.
400 Somnul nu este încetarea totală a vieţii şi nu durează decât scurt timp. Aşa a fost şi moartea lui Iisus: nu L-a desfiinţat. De altfel, moartea nu desfiinţa pe oameni nici înainte de El şi nu va desfiinţa nici pe păcătoşii de după El. Moartea lui Hristos a fost o predare de Sine Tatălui, întrucât a renunţat să lucreze scurt timp prin trup, aşa cum se întâmplă şi cu omul în somn. Dar, rămânând viu cu sufletul şi cu dumnezeirea, a putut readuce trupul la viaţă, dovedind astfel puterea sufletului şi a dumnezeirii asupra trupului.
386
e totuna cu a spune: S-a culcat de bunăvoie, dar nu va avea nevoie de conlucrarea altuia pentru înviere401. Căci El e atotviguros ca putere a Tatălui şi nu e lipsit de tăria de a putea, şi încă foarte uşor, să-şi facă viu templul402. Aceasta a spus şi El iudeilor: „Surpaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2, 19). Iar că nimeni nu-I este colaborator la aceasta, ci îşi este suficient El însuşi ca putere a Celui ce L-a născut, ne-a arătat nu fără claritate cuvântul acesta.
Dar (Iacov) ne arată şi care va fi timpul venirii Lui în lume, zicând: „Nu va lipsi Domn din Iuda şi povăţuitor (conducător) din coapsele lui, până ce va veni ceea ce I s-a gătit, şi Acela va fi aşteptarea neamurilor”. Căci au domnit iudeii şi din sângele lui Israel au fost conducătorii lor,
401 Moartea fiind lui Hristos ca un somn, S-a culcat de bunăvoie şi S-a sculat fără conlucrarea cuiva. Pentru om nici culcarea nu e cu totul de bunăvoie, pentru că, până la urmă, trebuie să se culce din pricina oboselii, nici deşteptarea nu îi vine cu voia, ci cu conlucrarea cuiva, care îl deşteaptă. Asemănarea morţii Domnului cu somnul nostru stă numai în faptul că nu moare de tot şi nici definitiv, ci pentru scurtă vreme.
402 Părinţii numesc trupul lui Hristos templu al Fiului lui Dumnezeu. Şi omul credincios e „templu” al lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 16; 6, 19; 2 Cor. 6, 16). Dar omul poate să înceteze să fie templu al lui Dumnezeu. Trupul lui Hristos nu poate să nu fie templu al lui Dumnezeu (cf. Ioan 2,19) şi nu încetează să fie astfel. Templul acesta L-a zidit El însuşi şi Ii este tot atât de intim, cât îi este omului, ca persoană, trupul său.
387
până ce Irod, fiul lui Irod Antipater (de fapt, cel Mare, n.ed.), de neam din Palestina, a fost numit tetrarh şi a dobândit domnia în timpul căreia S-a născut Hristos, „aşteptarea neamurilor”403. Faptul că El, născându-Se, s-a mântuit mulţimea neamurilor, nu mai are nevoie de dovedire prin multe cuvinte, odată ce înseşi faptele arată aceasta. Iar că mai întâi a fost primit poporul cel nou şi de curând născut, iar după el va fi chemat şi Israel, a adăugat îndată, zicând: „Care va lega de viţă mânzul Său”. Căci Hristos, Viţa cea adevărată, a legat de Sine prin credinţă poporul dintre neamuri, pe care l-a asemănat cu un mânz404. Şi cine se poate îndoi de faptul că a legat de Sine prin vrejul viţei, adică prin iubirea Sa, şi mânzul asinei Lui, adică pe cei din maica mai veche a iudeilor, sau poporul Sinagogii, care au crezut, odată ce toată Scriptura de Dumnezeu insuflată grăieşte despre această taină? Iar faptul că avea să-şi împurpureze cu sângele propriu trupul Său, pironit pe cruce şi străpuns de lance, a arătat, zicând: „Va spăla în vin haina Sa şi în sângele strugurelui veşmântul Său405”. De aceea şi
403 S-ar putea interpreta că „ceea ce I s-a gătit” se referă şi la Fecioara Maria.
404 Iisus Hristos e „viţa” (Ioan 15, 1) care produce vinul prefăcut în sângele Său. În Transilvania e des întâlnită o icoană pe sticlă a lui Hristos: din coasta Lui creşte o viţă, din ai cărei struguri Hristos însuşi stoarce vinul într-un potir. Vinul este semnul puterii, căci susţine în om cu precădere sângele, care e semnul vieţii. Vinul produce beţie şi bucurie, extaz. De aceea, extazul întâlnirii cu Dumnezeu e asemănat uneori cu o beţie.
405 în sângele vărsat pentru alţii a fost suprema curăţie, generozitate sau iubire de oameni a lui Hristos, pentru că acest sânge era asumat de Ipostasul Fiului lui Dumnezeu, Care manifesta prin el toată iubirea
388
dumnezeiescul Isaia, descriind înălţarea la ceruri a lui Hristos, a înfăţişat pe Sfinţii îngeri sau Puterile de Sus, care spun: „Cine e Acesta care vine din Edom? Roşeala hainelor Lui din Vosor” (63,1), şi iarăşi: „Pentru ce sunt hainele Tale roşii şi veşmintele Tale ca ale celui ce calcă în teasc406?” (Is. 63, 2). Deşi S-a coborât între morţi, a suportat furia nebună a iudeilor, pălmuirile şi ocările, nu face mare caz de acestea, ci, pătimind pentru noi şi mântuind cele de sub cer, este mai degrabă plin de o bucurie atotiubitoare şi obişnuită Lui407. A arătat aceasta, zicând: „ochii Lui strălucesc de vin”. Prin aceasta socotesc că trebuie să se înţeleagă bucuria, veselia (blândeţea, buna dispoziţie a) dumnezeirii Sale. Mintea celor ce au băut vin este veselă şi dispreţuieşte cele ce obişnuiesc să o întristeze. Deoarece cuvântul iese oarecum dintre dinţi, zice că sunt albi şi ei, ca unii ce, prin intermediul limbii, fac să iasă cuvântul curat şi alb. Pentru că Hristos nu grăieşte niciodată cu păcat, ci e mai degrabă drept grăitor şi adevărat, şi tot ce rosteşte este sfânt şi minunat, aducând lumina cea mai strălucitoare în sufletul şi mintea celor ce-L aud.
şi curăţia Lui, mai ales prin faptul că nu l-a ţinut pentru Sine, ci cu iubire dumnezeiască l-a vărsat pentru oameni.
406 Hristos S-a înălţat la cer cu trupul „spălat” de sângele Său, deci purtând în el pecetea iubirii dureroase care L-a făcut să-şi verse sângele pentru noi. Ca Dumnezeu, Hristos este din veci plin de iubirea supremă. Prin jertfa de pe cruce, această iubire o imprimă în mod deplin şi omenităţii Sale.
407 Hristos este mereu în stare de jertfă. Aceasta înseamnă că este în starea generoasă atotiubitoare de oameni, în care a fost când S-a jertfit, şi nu într-o nemulţumire faţă de cei ce L-au răstignit.
389
Despre Zabulon
„Zabulon lângă mare va locui, la limanul corăbiilor, şi se va întinde până la Sidon” (Fac. 49,13).
Cercetând înţelesul prorociei ce ni se dă şi silindu-ne să vedem care este ţinta spre care tinde, socotim că cel ce ar judeca bine ar putea dovedi că acest înţeles e alcătuit pe de o parte din asemănarea cu cele săvârşite a celor viitoare, pe de alta din tălmăcirea numelor, pe baza lor înfăţişând mai înainte chipul celor ce vor fi. Acest lucru se va putea vedea şi în legătură cu Zabulon şi cei următori. Deci vom afla binecuvântaţi şi împodobiţi cu buna mireasmă a tuturor celor plăcute lui Dumnezeu pe unii din Israel, şi prin ei şi pe cei îndreptaţi prin credinţa în Hristos şi făcuţi strălucitori prin harul Sfântului Duh408 în aşa fel, încât să poată spune în chip nemincinos: „Binecuvântaţi suntem noi de Domnul, Care a făcut cerul şi pământul” (Ps. 113, 23). Li se potriveşte şi lor ceea ce a spus fericitul proroc Isaia: „Calea celor binecredincioşi netedă s-a făcut şi gata este calea celor binecredincioşi. Căci calea
408 Se vede că a fi îndreptat prin credinţă nu înseamnă numai a fi iertat juridic de Hristos pe baza credinţei, cum spune protestantismul, ci transformat prin harul Sfântului Duh. Puţin mai înainte, Sfântul Chiril a vorbit despre lumina şi curăţia pe care le aduc omului cuvântul bun al altuia şi în special al lui Hristos. Lumina, adusă de iubirea şi curăţia generoasă a celui ce adresează cuvânt unui om, produce lumină şi curăţie şi în cel căruia se adresează cuvântul. Cuvântul nu transmite numai înţelesuri teoretice, ci determină şi o viaţă luminoasă, sau o întunecare rea, după cum este cel care-l rosteşte. Acum, Sfântul Chiril vorbeşte şi de o strălucire adusă de har. Este o strălucire care echivalează nu numai cu aflarea unui conţinut de idei, ci şi cu ridicarea omului la o viaţă iubitoare şi îmbunătăţită prin fapte bune.
390
Domnului este judecata409″ (26, 7), Dumnezeul tuturor a poruncit să fie chemaţi în curtea sfinţită şi dumnezeiască cei astfel binecuvântaţi şi strălucitori, zicând: „Deschideţi porţile, să intre poporul care păzeşte dreptatea şi adevărul. Cel ce apără adevărul şi păzeşte pacea410″ (Is. 26, 2-3).
Dar ca nu cumva, împiedicându-se de smintelile de pe drum, să se lenevească în lucrarea celor bune, a poruncit să li se facă drumul bun şi să li se uşureze înaintarea şi intrarea, zicând sfinţilor lucrători ai celor sfinte: „Intraţi prin porţile Mele, […], şi daţi în lături pietrele de pe cale411” (Is. 62,16).
409 Dumnezeu însuşi făcea dreaptă calea vieţii şi faptelor celor ce se sileau şi ei să-L asculte prin binecredincioşia lor. Toată viaţa binecredinciosului este o sinergie, în care nu poţi distinge ce e al lui Dumnezeu şi ce este al omului. Calea plăcută Domnului este urmată din sentimentul că se stă sub judecata Lui. Prin aceasta însăşi judecata lui Dumnezeu dă omului putere să-şi împlinească şi răspunderea faţă de judecata Lui, sub care îl face să ştie că stă.
410 Se afirmă iarăşi sinergia. Dumnezeu porunceşte ca unii să fie chemaţi în curtea Sa sfinţită, adică li se dă puterea să înainteze spre ea. Dar această poruncă o dă pentru cei ce strălucesc prin fapte. însă strălucirea nu poate fi dobândită fără harul Lui şi porunca Lui este judecata Lui. Dar chemarea înseamnă totodată o atracţie a lui Dumnezeu, căci porţile deschise arată frumuseţile atractive din curtea lui Dumnezeu. Însă porţile se deschid, la porunca lui Dumnezeu, pentru cei ce păzesc dreptatea, adevărul şi pacea. Iar pentru aceasta se cere un efort şi din partea omului. însă dreptatea păzită, ca şi adevărul şi pacea, este dată şi de Dumnezeu. De la început, cei doi parteneri sunt într-o anumită legătură sau se mişcă deodată spre ea şi în ea. Prin porţile deschise se revarsă lumina şi bogăţia spirituală a împărăţiei, fiindcă împărăţia înseamnă lumină spirituală şi bogăţie nesfârşită de sensuri, de putere, de iubire, iar lumina şi bogăţia sunt proprii sărbătorii. Prin porţile deschise se revarsă ambianţa sărbătorii peste viaţa noastră de aici.
411 Deci calea este gătită şi uşurată de Dumnezeu, dar cei chemaţi trebuie să arunce pietrele de pe ea. Se afirmă iarăşi sinergia.
391
Deci cei din Israel care au cinstit credinţa în Hristos sunt binecuvântaţi şi conduşi pe drumul cel bun. De aceea s-a dat asigurarea clară că ei, adică Zabulon, vor locui ţinutul vecin cu marea. Parcă ar spune că Israel se va amesteca cu neamurile şi cele două popoare vor fi adunate într-o unică turmă, ajunsă sub mâna Arhipăstorului cel bun prin fire, adică a lui Hristos.
Că ghicitura e adevărată, ne încredinţează cu uşurinţă cuvântul de Dumnezeu insuflatei Scripturi, care atribuie ţinutul aşezat lângă mare celor dintre neamuri, fiindcă a zis: „ţinutul lui Zabulon, pământul lui Neftali şi ceilalţi, care locuiesc lângă mare şi pe celălalt ţărm al Iordanului, Galileea neamurilor. Poporul cel ce umbla întru întuneric a văzut lumină mare” (Is. 9, 1-2). Vezi cum a numit „ţinutul lui Zabulon” pământ al „neamurilor”, care au văzut „lumină mare”, pe Hristos (Lumina), se înţelege? Căci s-a luminat împreună cu cei ce locuiesc lângă mare şi Israel cel împreună-locuitor cu ei. şi aceasta socotesc că înseamnă că e dus de Dumnezeu pe calea bună. Iar că povăţuirea pe calea cea bună urmează luminării, vom afla iarăşi de la Mântuitorul, Care spune iudeilor: „Umblaţi (în lumină) cât aveţi Lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul” (Ioan 12,35). Deci poporul care locuia odinioară separat, ocolind amestecarea cu neamurile, va ajunge împreună-locuitor cu ele, nemaifiind nimic care să le deosebească, odată ce peretele din mijloc al despărţiturii a fost desfiinţat de Hristos, Legea poruncilor cu învăţăturile ei a încetat şi cele două popoare au fost zidite într-un popor nou în Hristos prin Duhul412
412 Unitatea credinţei creştine a contribuit la naşterea în oameni a conştiinţei unităţii lor. (A se vedea mai nou despre aceasta: Konrad Raiser, „Einkert der Kirche und Einheit der Kleascheit”, în: Oekumenische Rundschau, FrankfurtM, ianuar 1986, pp. 18-40). Dar de aici nu rezultă contopirea neamurilor, cum ar putea rezulta dintr-o religie panteistă. Căci Dumnezeu cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane a creat persoane în comuniune de natură dar distincte ca persoane, din care rezultă că a creat şi neamuri unite în aceeaşi natură umană, dar distincte prin înrudirile între anumite persoane datorită împrejurărilor istorice deosebite. În individualism, omul nu vede natura sa comună cu a altora, în afirmarea masei, rasei, nu se vede caracterul unic al fiecărei persoane. Numai în comuniunea iubitoare între persoane şi naţii se văd atât natura comună, cât şi caracterul unic al persoanelor şi naţiilor. Omul nou (în Hristos) este cel capabil de această comuniune prin iubire.
392
(cf. Efes. 2, 14-15). Dar va fi, zice, „la limanul corăbiilor”, ca într-un port sigur şi neînviforat adică, având funiile nădejdii legate de Hristos. Căci, după ce s-a despărţit de marea cuprinsă de furtună, prin harul Lui se odihneşte, ca într-un port, ca nişte vase încărcate.
Prin spusa „se va întinde până la Sidon” pare să arate că aşa de mare va fi conlucrarea celor două popoare la unirea lor duhovnicească, încât cei din sângele lui Israel vor umple cetăţile care au ajuns la multă vinovăţie şi osândă în faţa lui Dumnezeu, pentru că au atras la rătăcire şi au răpit în oarecare mod pe închinătorii lui Dumnezeu. Căci prin glasul prorocului a spus: „Şi ce sunteţi voi Mie, Tirule şi Sidonule şi toată Galileea celor de alt neam? Oare răsplătire răsplătiţi Mie? Oare gândiţi rău de Mine? Degrabă şi curând voi răsplăti răsplătirea voastră peste capetele voastre. Pentru că argintul Meu şi aurul Meu aţi luat şi cele alese şi cele bune ale Mele le-aţi dus în capiştile voastre. Şi pe fiii lui Iuda şi pe fiii Ierusalimului i-aţi predat păgânilor (elinilor), ca să-i îndepărtaţi de la hotarele lor413″ (Ioil 3, 4-6).
413 Dumnezeu a dat păgânilor toate, dar ei nu l-au răsplătit, folosindu-le spre slava Lui şi buna lor dezvoltare. Pentru cele bune l-au răsplătit cu cele rele, folosind cele date de El spre cinstirea idolilor. I-au atras pe fiii lui Israel la ideile lor panteiste, făcându-i să iasă din graniţele lor geografice şi spirituale. De aceea şi Dumnezeu va răsplăti răului lor altfel, şi anume cu părăsirea de El a lor.
393
Priveşte, deci, cum cetăţile păcătoase, războinice şi odinioară cauzatoare de rău israeliţilor vor primi pe cei credincioşi şi liberi de orice răutate, Mântuitorul nostru Hristos unind cele două popoare prin pace în acelaşi suflet şi topind duşmănia dintre ele şi făcând pe Israel împreunălocuitor cu neamurile în iubire. Socotesc că în acest fel, şi nu în altul, se înţelege că Zabulon va locui lângă mare.
Despre Isahar
„Isahar binele a poftit, odihnindu-se în mijlocul părţilor sortite (moştenite). Şi, văzând că odihna este bună şi că pământul este gras, şi-a supus umărul la muncă ostenindu-se, şi s-a făcut bărbat lucrător de pământ” (Fac. 49,14-15), căci Isahar se tălmăceşte plată (simbrie). Din semnificaţia numelui, el se arată ca un chip al celor aşezaţi de Hristos în ceata celor ce au plata de la Dumnezeu şi Tatăl. Fiindcă David zice: „Cere de la Mine şi-Ţi voi da moştenire Ţie neamurile, şi în stăpânirea Ta marginile pământului” (Ps. 2, 6). Iar în alt loc cântă, arătând, socotesc, pe cei daţi lui Emanuel: „iată moştenirea Domnului, fiii, răsplata rodului pântecelui.
414 Domnul Hristos nu are ca moştenire obiecte, ci subiecte, şi acestea nu ca vieţi, ci ca fii ai Tatălui. Tatăl dă Fiului Său pe oameni spre comuniune, ca El să-i câştige ca fii ai Tatălui Său ceresc. Tatăl L-a născut pe Cuvântul ca Fiu şi pe oameni i-a creat prin Fiul asemenea Lui, ca fii. Apoi L-a trimis să Se întrupeze pentru fiii Săi creaţi, ca El să Se facă asemenea lor şi pe ei să-i facă asemenea Lui.
394
(Ps. 126, 4). Deci s-au dat lui Emanuel ca răsplată, zice, cei ce au crezut dintre cei din sângele lui Israel şi din cealaltă mulţime, adică din cea a neamurilor. Iar numind Domn pe Iisus, a spus că El se va face şi rod al pântecelui, pentru că S-a făcut asemenea nouă415, întrucât S-a născut din femeie şi S-a arătat rod al pântecelui feciorelnic. Prin aceasta, Hristos i-a câştigat pe cei credincioşi şi despre ei zice către Tatăl şi Dumnezeu cel din ceruri: „pe care Mi i-ai dat din lume, ai Tăi erau şi Mi i-ai dat Mie” (Ioan 17, 6).
Aceştia au dorit binele, adică tot ce se zice că este cu adevărat deosebit de preţios din cele preaiubite lui Dumnezeu. Ei fac aceasta cu deosebită sârguinţă şi se silesc să o împlinească, încât pot rosti cu bună înţelegere, zicând: „judecăţile Domnului (sunt) adevărate, toate îndreptăţite; dorite sunt mai mult decât aurul şi decât piatra mult preţuită” (Ps. 18,10-11).
Pe lângă aceasta, este bine să doreşti a fi sub cârmuirea lui Hristos însuşi. Este ceea ce zice şi mireasa în Cântarea Cântărilor: „în umbra Lui am dorit (a fi) şi am şezut” (2,3). Poporul care a venit la această voinţă înţelege bine cele moştenite de la Dumnezeu, adică bunătăţile făgăduite prin nădejde celor binecredincioşi. Despre acestea a spus şi dumnezeiescul David: „în mâinile Tale sorţii mei (moştenirile mele)416” (Ps. 30, 15). În ele ajunge la capăt şi
415 Fiul lui Dumnezeu S-a făcut asemenea nouă, pentru că, mai întâi, am fost făcuţi noi asemenea Lui prin El: existenţe conştiente cu originea în Tatăl. Fiul are în Sine virtualitatea de a Se face, din bunăvoirea Tatălui, asemenea nouă, odată ce ne-a făcut, din bunăvoirea Tatălui, asemenea Lui.
416 Bogăţiile spirituale pe care le vom moşteni ne sunt comunicate de Dumnezeu cel personal. Ele constau în a ne bucura împreună cu El de toate ale Lui în comuniune cu El, Cel infinit de bogat şi iubitor.
395
se odihneşte deplin, pentru că a dobândit ceea ce a aşteptat. După ce şi-a cunoscut sfatul şi judecata şi apoi a aflat că se va învrednici de odihna nu puţin minunată de acestea, adică de cinstirea în veci, de viaţa în sfinţenie desăvârşită, de slava fără sfârşit, primeşte să pătimească greutăţile. Căci, văzând că pământul este gras, îşi supune umărul la muncă (cf. Fac. 49, 15) şi iubeşte osteneala. Ia pildă de la cei obişnuiţi să lucreze bine pământul şi primesc să asude la plug, ştiind de roadele bogate pe care le poate da pământul. La aceasta ne îndeamnă şi înţeleptul Osea, zicând: „Semănaţi vouă spre dreptate, culegeţi roadă spre viaţă, luminaţi-vă vouă lumina cunoştinţei […], căutaţi pe Domnul417″ (10,12-13). Dar şi fericitul Pavel ne doreşte, zicând: „Cel ce dăruieşte sămânţa semănătorului şi pâine spre mâncare, vă va dărui şi va înmulţi sămânţa voastră, ca să crească roadele dreptăţii voastre; ca, având totdeauna îndestulare în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun” (2 Cor. 9,10, 8).
Despre Dan
„Dan va judeca pe poporul său ca şi un neam în Israel. Şi să se facă Dan ca un şarpe în cale, pândind în cărare, muşcând călcâiul calului, şi va cădea călăreţul înapoi, aşteptând mântuirea de la Domnul” (Fac. 49,16-18). Istorisirea continuă iarăşi cu etimologia numelui, căci Dan înseamnă judecător sau
417 Din ultima propoziţie se vede că omul nu-şi scoate din sine cunoştinţa şi viaţa, ci ele îi vin de la Domnul. Dar acestea nu-i vin fără osteneala proprie, deci omul trebuie să semene şi el în sine îndemnurile de la Dumnezeu, îmbogăţindu-le, să deschidă ochii şi el pentru lumina din afară.
396
judecată. Şi el arată în sine ceata slăvită şi vestită a Sfinţilor Apostoli, care au fost puşi ca început al celor ce au crezut şi au dreptul de a judeca, acest drept fiindu-le dat de Hristos. Dumnezeiescul Pavel zice: „Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri, deci cu atât mai mult cele lumeşti?” (1 Cor. 6,3).
Dar, după Scripturi, Unul este Legiuitorul şi Judecătorul: Hristos418 (cf. Iacov 4,12). Iar dacă Apostolii sunt solii lui Hristos (cf. 2 Cor. 5, 20) şi s-a dat şi lor cuvântul împăcării, nu e nicio mirare că se înţeleg şi ei ca judecători după asemănarea lui Hristos. Ne-a anunţat şi marele Isaia împărăţia dumnezeiască a lui Hristos şi ne-a vădit propovăduirea Sfinţilor Apostoli, zicând: “Iată, împărat drept va împărăţi şi căpeteniile cu judecată vor povăţui” (32, 1). Odinioară, peste Ierusalim împărăţeau cei din seminţia lui Iuda şi pentru judecată au fost rânduiţi cei care slujeau sfântului cort şi făceau parte din preoţime419,
418 în Epistola lui Iacov se continuă: „Cel ce poate să mântuiască şi să piardă”. Hristos este unicul Dătător de lege, pentru că El ştie ce trebuie şi poate să facă omul cu ajutorul Lui, Care S-a făcut om. Este unicul Judecător, pentru că a împlinit norma a ceea ce trebuie să ajungă omul, şi ca Dumnezeu poate mântui pe cei ce se silesc să urmeze Lui, Omului adevărat, sau poate pierde pe cei ce nu se silesc să se înalţe spre această normă umană. El a câştigat dreptul să judece pe ceilalţi, pentru că a împlinit El însuşi ceea ce cere. Cine judecă după o normă gândită de el, dar neîmplinită personal, n-are dreptul să judece. Niciun om nu realizează această normă. Şi, totuşi, această normă trebuie împlinită de un om şi numai el poate judeca. Dar El a împlinit-o pentru că este şi Dumnezeu şi, ca atare, poate da şi oamenilor puterea să o împlinească. El ne judecă cu dreptate adică, dar şi cu înţelegere şi cu milă, ca Fratele nostru, pentru că a trăit şi neputinţele noastre. Firii Sale omeneşti i-a dat însă puterea Sa dumnezeiască, pe care aceea nu o avea, pentru a împlini ca om cele cuvenite. Omul fără Dumnezeu nu poate împlini numai cu puterile omeneşti. Hristos a dat Sieşi ca om şi dă şi celorlalţi puterea să împlinească ceea ce omul trebuie să împlinească.
419 în text: „din sorţul (clerul) preoţimii”.
397
pentru „că buzele preotului vor păzi judecata şi din gura lui vor cere legea” (Mal. 2,7). Dar, după ce s-a micşorat umbra Legii şi a fost adusă slujirea adevărată în Duhul, lumea avea trebuinţă de nişte judecători mai strălucitori. Pentru aceasta au fost chemaţi dumnezeieştii Ucenici, care au luat locul învăţătorilor de Lege. De aceea Dumnezeu a spus către maica iudeilor, adică Ierusalimului, prin glasul Psalmistului: „în locul părinţilor tăi s-au născut fiii tăi”, care au luat locul părinţilor şi îţi vor grăi adevărul; şi către Domnul nostru Iisus Hristos: „îi vei pune pe ei căpetenii peste tot pământul” (Ps. 44,19). Pe aceasta o şi vedem dusă la capăt (împlinire), căci ne-au fost făcuţi judecători şi am primit drept căpetenii peste întreaga lume (ecumenici) pe Sfinţii Ucenici, prin ale căror învăţături ni se face cunoscută însăşi taina lui Hristos420. Fiindcă ei sunt vistiernicii cuvântului mântuitor şi ai învăţăturilor care trebuie împlinite, dezaprobând ceea ce întinat, adică ceea ce nu le este de folos celor învăţaţi de ei, şi sfătuindu-i să-şi însuşească ceea ce le este spre folos.
Deci cei din seminţia Dan sunt rânduiţi în diferite timpuri spre a judeca neamurile şi popoarele şi prin aceasta vor stăpâni cu putere şi mare slavă, cum a domnit şi o seminţie a lui Israel socotesc că se gândeşte la cea a lui Iuda, care a împărăţit, nu la alta. Cine s-ar putea îndoi că vor fi cinstiţi şi slăviţi la culme de închinătorii lui Hristos cei ce au fost rânduiţi de El ca învăţători ai celor de sub cer? Dar domnia lor nu va fi lipsită de necazuri,
420 Predica Apostolilor ne este normă pentru învăţătura lui Hristos şi după ea se judecă credinţa noastră. Prin aceasta, ei sunt judecătorii noştri. De aceea spunem că Biserica adevărată este cea apostolică.
398
fiindcă vor fi încercaţi de multe şi nenumărate rele, vor fi împiedicaţi şi drumurile apostolici lor nu vor fi ferite de primejdii. Este ceea ce arată Iacov în chip, zicând: „să se facă Dan ca un şarpe aşezat în cale, pândind în cărare, muşcând călcâiul calului”. Prin aceasta spune că pe Dan îl va prigoni un popor, care îi va pricinui muşcături grele şi de neocolit. Pentru că muşcăturile viperelor sunt greu de ocolit, deşi sunt făcute călcâiului: „acela va pândi călcâiul tău şi tu vei pândi capul lui” (Fac. 3,15). Aceasta înseamnă că unii au uneltit să pricinuiască însăşi moartea trupului Sfinţilor Apostoli. De fapt, spunem că ei au suferit ceva ce ar pătimi un călăreţ, când calul şi-ar îndoi picioarele dinapoi şi ar cădea îndărăt.
Atunci călăreţul s-ar răsturna şi, căzând la pământ, va aştepta, socotesc, pe cineva să-l ridice. Aşa aşteaptă dumnezeieştii Apostoli timpul slavei şi al mântuirii lor, în care vor fi chemaţi şi ridicaţi în împărăţia neclintită a veacurilor, odată ce Hristos le-a spus: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii421″ (Matei 25, 34), căci au sfârşit drumul şi au păstrat credinţa şi, de aceea, vor primi cununa neveştejită422 (cf. 2 Tim. 4, 7-8; 1 Petru 5,4).
Iar dacă ar voi cineva să spună că nu lui Dan îi vor fi unii ca şerpi ce stau în cale, ci însuşi Dan va unelti împotriva altora, spunem că fariseii şi cărturarii, având rolul
421 Dumnezeu a creat lumea şi în ea pe oameni, ca ei să înainteze spre fericirea lor veşnică în împărăţia cerurilor conduşi de Hristos, venit ca om în ajutorul lor.
422 Locurile dintre paranteze pot fi folosite împotriva celor ce nu vor să cinstească pe sfinţi. Dacă, plecând din viaţa aceasta, Dumnezeu îi cinsteşte, oare nu trebuie să-i cinstim şi noi?
399
de a judeca şi conduce mulţimea, au fost pentru Hristos ca nişte şerpi foarte veninoşi care, folosindu-se de muşcăturile lor în chip duşmănos, L-au omorât pe călăreţul ce umbla pe calea simplă şi dreaptă. Dar, deşi călăreţul a căzut, suportând de bunăvoie moartea trupului, a înviat, având ca ajutor şi întăritor pe Tatăl. Însă Fiul, fiind Puterea lui Dumnezeu şi Tatăl, Şi-a făcut viu trupul El însuşi. Se spune că, primejduindu-Se ca om, a fost mântuit de Tatăl, deşi este Dumnezeu după fire, deci susţine El însuşi în existenţa cea bună întreaga zidire văzută şi nevăzută, căci se zice: „deşi a fost răstignit din slăbiciune, din puterea lui Dumnezeu este încă viu 423″ (2 Cor. 13, 4).
Despre Gad
„Gad, ispită, îl va ispiti pe el. Şi îl va ispiti pe el la picioare” (Fac. 49, 19). Iarăşi a tălmăcit ce vrea să spună prin numele Gad, căci înseamnă ispită. De aceea socotesc că şi prin aceasta trebuie să se înţeleagă ceata îngâmfată
423 Zicem „Hristos a înviat!”, gândindu-ne la Hristos ca Dumnezeu. Dar spunem şi că Dumnezeu L-a înviat, gândindu-ne la El ca om (cf. Fapte 2,24). Dar, fiind unit după fiinţă cu Tatăl, sau fiind Puterea Lui ipostatică, prin „Hristos a înviat” înţelegem şi pe Tatăl care L-a înviat, iar prin „Tatăl L-a înviat” înţelegem şi pe Fiul, Care se învie pe Sine. Fiecare Persoană dumnezeiască este mai presus de orice dependenţă sau referinţă nevrută, dar pe de altă parte, fiind unite după fiinţă, aici această calitate este unită cu relaţia dintre Ele. Şi această superioritate faţă de orice referinţă ca Persoane supreme o au în baza fiinţei dumnezeieşti, dar tot în baza ei au referinţa între Ele care, dată fiind desăvârşita Lor unitate, niciuna dintre Ele nu trăieşte referinţa la alta ca pe o referinţă la o Persoană exterioară.
400
şi duşmană lui Dumnezeu a cărturarilor şi fariseilor, care respingeau propovăduirea dumnezeiască şi evanghelică şi care, necinstind nimic din cele de trebuinţă şi de folos, scrâşneau din dinţi împotriva lui Hristos, Care învăţa cele mai presus de umbră şi Lege, înconjurat cu preţuire şi admiraţie în toată Iudeea, uimind-o prin mărimea faptelor minunate şi însoţindu-Şi învăţăturile cu tot ceea ce era plăcut lui Dumnezeu şi cu fapte mai presus de fire. De aceea, când, părăsind Betania, a intrat în Ierusalim, S-a aşezat smerit pe asin, pe mânzul asinei, după cuvântul prorocului (cf. Zah. 9, 9), şi copiii, mergând înaintea Lui şi slăvindu-L, ziceau: „Osana, Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9). Şi unii dintre cei ce-L însoţeau îşi aşterneau hainele pe cale, arătându-şi admiraţia pentru Cel ce intra, dar alţii se umpleau de ciudă şi, înţepaţi de acele ascuţite ale pizmei, vorbeau unii către alţii, convingându-se de trebuinţa de a-L omorî, şi ziceau: „Vedeţi că nimic nu foloseşte! Iată, lumea întreagă merge după El” (Ioan 12,19). Însă, fiindcă se temeau de mulţimea celor ce credeau, îşi reţineau mâinile de la atacul pe faţă. Deci, ca să-L pună în conflict cu conducătorii de oaste romani, trimit pe unii dintre ucenicii lor împreună cu aşa-numiţii irodieni ca să-I spună: „învăţătorule, ştim că vorbeşti adevărul […] şi nu-Ţi pasă de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. Deci spune-ne: Se cade să se dea dajdie Cezarului, sau nu?” (Matei 22,16-17). După ce i-au arătat dinarul, au fost daţi pe faţă îndată, Hristos spunându-le: „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, şi pe cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu” (Matei 22,21).
Dar aceia, fiind ruşinaţi şi trebuind să renunţe la această ispitire, i-au pregătit alta. Împletind o frânghie
401
din sfori. El i-a alungat din templu pe toţi cei ce vindeau oi şi vaci, zicând: Scoateţi acestea de aici! Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie (cf. Matei 21, 13). Dar aceia, revoltându-se, s-au apropiat de El, zicând: „Cu ce putere faci acestea?” (Matei 21, 23). Ce răspunde Hristos? „«Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt. […] Spuneţi-Mi: Botezul lui Ioan de unde era? Din cer, sau de la oameni? Iar ei cugetau întru sine, zicând: «De vom zice: Din cer, ne va spune: Pentru ce atunci n-aţi crezut lui? Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de mulţime, fiindcă toţi îl socotesc pe Ioan ca proroc. De aceea, au zis: «Nu ştim”. Ce a răspuns la acestea Hristos? „Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea” (Matei 21, 21-27).
Deci Gad este ispitire, adică fariseii, cei care pururea ispitesc, sunt ispitiţi „la picioare”, adică îndată, căci Hristos este Cel ce prinde pe înţelepţi în înţelepciunea lor şi întoarce cu pricepere sfaturile celor vicleni prin întrebări contrare, după cuvântul prorocului (cf. Is. 29,14-15; 1 Cor. 1,20).
Despre Aşer
„Aşer, grasă e pâinea lui, şi el va da hrană conducătorilor” (Fac. 49, 20). Aşer înseamnă bogăţie, acesta este înţelesul numelui. Din aceasta socotesc că trebuie înţeles Cel „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Col. 2, 3), adică Hristos, „comoara ascunsă în ţarină” (Matei 13, 44), mărgăritarul de mare preţ, Care spune în chip limpede şi prin persoana înţelepciunii: „Ale Mele sunt bogăţia şi înţelepciunea, şi agoniseala multora şi
402
dreptatea424″ (Pilde 8,18). El însuşi a cercetat pământul şi, cum zice David, „bogăţiile lui le-ai înmulţit ca să-l îmbogăţeşti pe el” (Ps. 64, 9). Dar şi preaînţeleptul Pavel ne scrie: „Mulţumesc Dumnezeului Meu totdeauna pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos Iisus, că întru El v-aţi îmbogăţit întru toate, în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa425″ (1 Cor. 1,4-5). Căci a sărăcit împreună cu noi (pentru noi), deşi e Dumnezeu cel bogat, ca noi să ne îmbogăţim prin sărăcia Lui. Prin aceasta El este pâinea grasă, adică suculentă şi hrănitoare426, fiindcă Domnul nostru Iisus Hristos ne hrăneşte nu numai dându-ne mana sensibilă, ca odinioară celor din Israel, ci sălăşluindu-Se în sufletele
424 Bogăţia duhovnicească netrecătoare, adică toată agoniseala duhovnicească a oamenilor, între care înţelepciunea, iubirea, dreptatea, curăţia sufletească, sunt de la Dumnezeu Cuvântul, deşi se câştigă şi prin efort personal. Acestea aparţin Persoanelor supreme. Existând din veci în Persoane care, cu cât sunt mai unite, sunt neconfundate, şi Care şi le comunică deplin, acestea sunt o dovadă a existenţei Sfintei Treimi. Se transmit de la persoană la persoană şi nu există în afara persoanelor.
425 Toată bogăţia spirituală, puterea, cunoştinţa fără sfârşit aflată în Dumnezeu, care-L exprimă pe El, ne vin prin omenitate al cărei Ipostas sau Persoană S-a făcut Dumnezeu Cuvântul. Dacă prin El acestea s-au imprimat în parte în creaţie şi se comunică mereu creaţiei, atunci prin Cuvântul făcut om se comunică în mod deosebit omului, ca făptură conştientă.
426 S-a sărăcit împreună cu noi sau la nivelul nostru, adică a dat bogăţiei Lui o formă comunicabilă nouă ca oameni, care înseamnă o sărăcire a Lui, pentru ca noi să ne putem îmbogăţi prin primirea ei. S-a sărăcit însă la nivelul omului desăvârşit, la care noi nu putem ajunge decât în comuniune cu El. Dar omului care se lasă amăgit de „bogăţiile” stricăcioase ale lumii această desăvârşire îi pare mai degrabă sărăcie, însă tocmai prin smerenie, blândeţe, dezinteresata slujire a altora, omul este pâine care se dăruieşte cu îmbelşugare celorlalţi. Însuşindu-ne această „sărăcie” a Lui, de fapt ne îmbogăţim şi putem deveni şi noi darnici spiritual.
403
celor credincioşi prin Sfântul Duh427. De aceea a şi spus mulţimii iudaice: „Amin, amin zic vouă: Nu Moise v-a dat vouă pâinea cea din cer, ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea (Aceea) care s-a coborât din cer şi dă viaţă lumii428″ (Ioan 6, 32-33), şi iarăşi: „Eu sunt pâinea vieţii” (Ioan 6, 35).
Pâinea vieţii, după un înţeles mai presus de raţiune, se poate înţelege însă şi altfel: ca hrana esenţială a căpeteniilor. Aş spune că Scaunele (Tronurile) şi Stăpâniile (Domniile), Căpeteniile şi Puterile, îngerii şi Arhanghelii, adică toată creaţia sfântă şi raţională (cuvântătoare), îşi fac pe Hristos hrană429. Însă lucrul acesta se cuvine să
427 Dar în bogăţia Cuvântului lui Dumnezeu, coborâtă la forma omenească, se află şi puterea Lui dumnezeiască, harul Lui, Se află El însuşi ca Persoană dumnezeiască Ce ni Se comunică prin Duhul Sfânt. Dacă numai persoana ce se comunică altei persoane e viaţă pentru cea din urmă, cu atât mai mult este viaţa noastră Persoana dumnezeiască a Cuvântului, devenită accesibilă nouă prin omenitatea asumată.
428 Pâinea care „dă viaţă lumii” nu poate fi decât cea care coboară ca Persoană din cer. Numai persoana poate da viaţă altei persoane şi numai Persoana care aduce nesfârşirea vieţii din cer poate da viaţă întregii lumi. Persoana din cer, ca Pâine a vieţii, nu poate fi adusă ca un obiect de o persoană omenească (ci e trimisă de Dumnezeu Tatăl, n.ed.).
429 Nu am tradus începătorii, ci Căpetenii. Îngerii de toate gradele au şi ei ca hrană spirituală pe Hristos, căci Dumnezeu li Se face şi lor mai apropiat, mai accesibil prin omenitatea asumată. Pentru că, şi ca om, prin spirit, prin raţiune, Hristos se comunică omului, aşa cum omul se comunică omului şi, într-un fel, chiar îngerului. Există o comunicare reciprocă între toate făpturile conştiente raţionale ale creaţiei, chiar dacă unele dintre ele — oamenii — sunt purtătoare de trup. Dar dacă şi omul se poate comunica îngerului, de ce Dumnezeu Cuvântul nu S-ar comunica îngerilor şi ca om? Aceasta dă un temei scoaterii la Liturghie de părticele pentru îngeri, care sunt aşezate în jurul Agneţului. A se vedea şi Efes. 3,10.
404
fie înţeles cum trebuie. Împarte şi conducătorilor (învăţătorilor) turmelor mâncăruri duhovniceşti, se înţelege, adică descoperirea tainelor dumnezeieşti, cunoştinţa a toată virtutea, ca să hrănească popoarele conduse de ei cu învăţăturile cele spre viaţă şi, de aceea, zice către ei: „În dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei 10,8), şi, în altă parte: „Cine este sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care stăpânul (Domnul) o va pune peste casa lui, ca să dea, la vreme, partea de grâu? Fericită va fi sluga aceea pe care, venind, Domnul o va afla făcând aşa. Amin, zic vouă, că o va pune peste toate avuţiile lui” (Luca 12,42-44). Vom afla făcând aceasta şi pe învăţătorii Bisericilor şi, înainte de ei, pe Sfinţii Apostoli de aceea fericitul Pavel scrie unora: „doresc mult să vă văd, ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc spre întărirea voastră” (Rom. 1, 11) -, care mărturisesc şi ei că au fost mângâiaţi de Dumnezeu, Care i-a umplut de bunătăţile de Sus şi i-a săturat din belşug cu cele dăruite lor prin Duhul. Aşer deci este Hristos, sau cei ce s-au îmbogăţit cu Hristos, cărora le este şi Pâinea cea grasă.
Despre Neftali
„Trunchi înalt, crescut întru frumuseţe din germene (din rădăcină aleasă)” (Fac. 49, 21). Socotesc că ar fi potrivit şi nu în afara scopului, să se considere şi acesta ca chip al lui Hristos pentru cei îndreptaţi prin credinţă şi sfinţiţi în Duhul. Căci către maica iudeilor, adică Ierusalimul430,
430 Peste Ierusalim, pentru că, în greceşte, cuvântul Ierusalim este de genul feminin.
405
s-a spus prin glasul lui Ieremia: „Măslin frumos la chip, cu bună umbră, a chemat Domnul numele tău. La glasul tăierii (împrejur) s-a aprins foc peste el. Mare necaz peste tine, stricatu-s-au ramurile lui. Şi Domnul Puterilor, Care te-a sădit pe tine, a grăit asupra ta rele” (Ier. 11,16-17). Căci atunci când trebuia să aibă cuvenita grijă (pentru că aceasta socotesc că înseamnă tăierea împrejur), zice că s-a făcut fără de folos şi s-a aprins pentru că n-a voit să recunoască pe Lucrătorul ei prezent, care ne eliberează prin lucrarea Duhului, ca printr-o seceră foarte ascuţită, de cele nefolositoare, adică de cele pământeşti şi trupeşti, ca să se nască în noi dorinţa şi pornirea spre toate cele vrednice de admirat. De fapt, putem auzi pe Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor, spunând lămurit: „Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine El o taie, şi orice mlădiţă care aduce roadă El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă” (Ioan 15, 1-2), fiindcă celor aduşi la înnoirea vieţii, Domnul nostru Iisus Hristos le este ca o rădăcină şi ca un trunchi al viţei trainic sădite. Iar noi, ca nişte mlădiţe, am fost prinşi şi articulaţi într-o unitate spirituală cu El, legaţi cu El prin iubire, îndulcindu-ne de grăsimea Lui şi hrănindu-ne cu harul dumnezeiesc spre rodirea virtuţii431.
Iar de ale noastre Se îngrijeşte şi Tatăl împreună cu Fiul. E vădit că, dacă prin viţă se înţelege Hristos şi prin lucrător Tatăl, ceea ce e nefolositor în Hristos se taie, iar ceea ce poate dobândi cele bune şi poate rodi în El se învredniceşte de grijă. Deşi maica iudeilor ar fi trebuit să
431 Rădăcina şi tulpina viţei este Hristos. Viţa este tulpina cu toate mlădiţele prinse în ea, iar mlădiţele suntem noi, ca persoane.
406
fie văzută ca un măslin frumos şi umbros, ridicându-se la cele mai înalte, s-a pierdut, cum zice prorocul, şi în ea s-a aprins focul. De aceea şi înţeleptul Ioan (Botezătorul) zice: „securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 3, 10). Iar că cetatea vestită avea să ajungă la capătul răului şi să cadă în ultimele nenorociri, a anunţat de mai înainte prorocul Zaharia, zicând: „Şi mare plâns în Ierusalim, ca plânsul rodiei tăiate în câmp” (12,11). Şi, iarăşi, i se spune: „Deschide, Libanule, porţile tale, şi să mănânce focul cedrii tăi. Vaiete-se pinul, că a căzut cedrul, că foarte dosădiţi s-au făcut cei măriţi. Văitaţi-vă, stejari ai Vasanitidei, că s-a smuls dumbrava cea sădită” (Zah. 11, 1-2). Libanul este muntele acoperit de cedri. Cedrul este un arbore binemirositor şi, pentru frumuseţea lui, este unul dintre cei mai admiraţi. Ierusalimul este asemănat cu Libanul, pentru că are o mulţime de preoţi, admirată pentru cinstirile ce i se aduc pe temeiul Legii. Căci ei, asemeni arborilor robuşti şi înalţi din dumbrăvi, întrecând măsura tuturor celorlalţi, au fost rânduiţi conducători şi aşezaţi mai presus de tot poporul de sub conducerea lor.
Dar s-a aprins Libanul, adică Ierusalimul, iar cei ce străluceau în el, fiind foarte vestiţi şi bucurându-se de mulţimea slavei, s-au plâns unii pe alţii, căzând şi pierind ca nişte lemne tăiate de ostaşii romani. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care acei răi s-au pierdut în chip rău, S-a făcut ca o tulpină înaltă, care prin înălţările nesfârşite spre cele de Sus se desfată şi se lărgeşte, ca să zic aşa, peste tot pământul de sub cer. Aceasta a vestit Dumnezeu mai înainte, prin glasul prorocului Iezechiel, zicând: „«Şi voi lua din cele alese ale cedrului, din vârf, voi da cep odraslelor lui, din inima lor voi lua şi voi răsădi pe munte
407
înalt. Şi-l voi atârna (spânzura) pe el în muntele înalt al lui Israel, şi-l voi sădi, şi va scoate (da) odrasle şi va face rod, şi va fi cedru mare, şi se va odihni sub el toată fiara şi toată pasărea se va odihni sub umbra lui, şi ramurile lui se vor aşeza. Şi vor cunoaşte toţi pomii câmpului că Eu sunt Domnul, Care smeresc pomul înalt şi înalţ pomul smerit, şi usuc pomul înverzit şi înverzesc pomul uscat” (17, 22-24).
înţelegi aşadar că, luând cele alese ale cedrului, Dumnezeu şi Tatăl ne-a sădit pomul vieţii. Iar cele alese ale cedrului sunt seminţia lui Iuda, care domneşte mereu şi este mai slăvită decât celelalte, din care au odrăslit Iesei, David şi Sfânta Fecioară care L-a născut pe Iisus. Şi cum ne-am putea îndoi că ceea ce a fost luat dintr-un cedru ales a fost atârnat pentru noi de un pom şi este un pom frumos şi bine înflorit432? Căci am odrăslit iarăşi, prin voia lui Dumnezeu şi Tatăl, şi noi, pomii uscaţi, care nu dădeam rod pentru că ne făcusem uscaţi, şi au înflorit din nou în oarecare mod şi cei ce se aflau în umezeala şi viaţa Legii, adică cei din Israel433. Aceştia erau înalţi, iar
432 Pomul vieţii care a fost sădit pentru noi din cele luate din cedrul ales, adică Fiul lui Dumnezeu sădit pentru noi ca om din omenitatea Fecioarei Maria, a fost atârnat de această omenitate, dar şi noi am fost atârnaţi de El ca om. Cel ce are viaţa în Sine şi o dă tuturor este Pomul vieţii. El, ca Ipostas dumnezeiesc al omenităţii Sale, Care ca Dumnezeu are în Sine viaţa, o dă în primul rând acesteia, adică îşi dă viaţă Sieşi ca om. Iar de acest pom atârnăm toţi cu viaţa noastră şi depindem de Cel care are viaţa ca dată Sieşi de El însuşi. Persoana supremă, devenită totodată Persoană umană, atârnă cu viaţa noastră. Cei ce cred sunt altoiţi în El ca în Pomul vieţii care produce sângele vieţii, aşa cum sunt mlădiţele în viţa care produce vinul.
433 Cei dintâi sunt cei care au devenit creştini dintre păgâni. Cei de al doilea, cei care au devenit creştini dintre evrei, cunoscând nu uscăciunea de suprafaţă a Legii, ci umezeala ei, sau prezenţa lui Dumnezeu Cuvântul, Care prin Lege pregătea venirea Sa în trup.
408
noi smeriţi şi aruncaţi434, dar am fost înălţaţi în Hristos prin credinţă (cf. 2 Cor. 11,7), iar aceia s-au rostogolit din vechea slavă şi s-au făcut umiliţi. Deci Domnul tuturor
434 Nu minunile L-au făcut cunoscut pe Hristos ca Dumnezeu întrupat. Abia după ce a înviat din moartea acceptată pentru alţii, descoperindu-Se integral în toate plenitudinea Sa de Dumnezeu ce înalţă pe om mai presus de om, dar şi de om, abia după ce Şi-a descoperit o putere de lucrare văzută corespunzătoare, superioară celei omeneşti, a fost cunoscut ca Dumnezeu făcut om. Şi manifestările văzute au contribuit la revelarea Lui ca Dumnezeu făcut om. Oamenii au trebuit să înainteze în relaţia intimă cu El, dar să vadă şi faptele Lui minunate, ca să-şi dea seama că e Dumnezeu. Cu cât L-au cunoscut mai bine, prin omenitatea Lui, ca Dumnezeu care Se manifestă prin omenitate şi trup, cu atât şi-au dat seama că e mai presus de omul simplu, obişnuit, că este Dumnezeu făcut om. Dumnezeu se foloseşte nu numai de omenitatea asumată, ci şi de capacitatea oamenilor de a sesiza ceea ce este mai presus de omenesc, dar care e făcut accesibil lor prin omenescul Lui, pentru a Se revela. Revelarea lui Dumnezeu nu e numai o lucrare a lui Dumnezeu, ci se săvârşeşte şi printr-o conlucrare a omului, făcută posibilă de lucrarea lui Dumnezeu.
De aici rezultă că, pe măsură ce omul se înalţă în cunoaşterea lui Hristos ca Dumnezeu prin omenitatea Lui, Se înalţă şi El în omenitatea Sa şi în capacitatea de cunoaştere a umanului. Căci, aşa cum Hristos este omul desăvârşit, întrucât este şi Dumnezeu desăvârşit, aşa şi omul devine om cu atât mai mult, cu cât cunoaşte mai mult pe Dumnezeu în Hristos, omul desăvârşit, printr-o relaţie tot mai intimă cu El. Aşa se explică înălţimea umană a sfinţilor.
în aceasta avem şi o explicaţie a afirmaţiei că Legea veche s-a dat prin îngeri, că Dumnezeu păstra o anumită distanţă faţă de oameni. Făcându-Se om, Dumnezeu Se revelează omului cel mai deplin. Dar pentru aceasta e necesară şi capacitatea omului de a se înălţa, ceea ce în Vechiul Testament nu era posibil. Acolo Dumnezeu Se revela prin Puteri sau prin îngeri, glasul Lui răsuna din întuneric.
409
este Dumnezeu, Care prin voia Sa umileşte pe cele înalte şi ridică la înălţime pe cele umilite şi usucă pomul înverzit şi înverzeşte pe cel uscat. Iar că cei din vechea Sinagogă, nefiind decât spini şi mărăcini, nu au rodit nimic şi de aceea s-au tăiat din pământul cel sfânt şi în locul lor a odrăslit mulţimea celor din credinţă, care se aseamănă cu cei mai bine mirositori dintre arbori, poţi afla de la Dumnezeu, Care zice: „Şi voi preface pustia în lacuri şi pământul în pâraie de ape. Pune-voi în pământul cel fără de apă cedru, şi tisă, şi mirt, şi chiparos, şi plop” (Is. 41,18-19), şi, după altele, „Şi în locul scaiului va creşte chiparosul, şi în locul urzicii va creşte mirtul” (Is. 55,13).
Prin cedru să înţelegi nădejdea celor ce cred în nestricăciune, fiindcă cedrul nu cunoaşte putrezirea. Prin tisă se cuvine să înţelegi că cei în Hristos nu se află nici în uşurătatea minţii, nici în nestatornicia înţelegerii, căci tisa este un lemn compact şi dens, deci toţi sunt înţelegători, pentru că au mintea lui Hristos. Prin mirt, buna mireasmă a sfinţeniei şi înflorirea neîncetată în har, iar prin chiparos, înălţimea şi buna mireasmă; deci spunem: înalţi în virtute, strălucitori în har şi în învăţătura binemirositoare. Prin plop, strălucirea şi albul dreptăţii, fiindcă cei împodobiţi de harul lui Hristos sunt strălucitori.
Deci Neftali cel văzut ca trunchi înălţat este Hristos sau cei cunoscuţi de Hristos, fiindcă i se zice: „crescut frumos dintr-un germene”, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, după cum socotesc. Căci la început Hristos, arătându-Se în chipul nostru, n-a fost cunoscut că e Dumnezeu după fire. De aceea, iudeii au cutezat a-L lovi cu pietre ca să-L omoare, reproşându-I: „Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 31-33). Dar vom afla şi pe Sfinţii
410
Apostoli înşişi uimindu-se de El ca de un făcător de minuni, dar neînţelegând încă lămurit taina privitoare la El. Astfel, se liniştea marea şi se oprea năvala duhurilor sălbatice când Hristos poruncea acestea, dar ei se gândeau, zicând: „Cine este Acesta că şi vântul şi marea I se supun?” (Matei 8, 27; Marcu 4, 40).
Vezi cum ceea ce era după fire, adică Dumnezeu, dar făcut om, nu era cunoscut de cei din lume şi nu era în slavă strălucitoare? Dar când a sporit în noi cunoştinţa despre El, a fost crezut în sfârşit că e Dumnezeu după fire „şi tot genunchiul” I s-a plecat (Filip. 2, 10), închinându-se Lui toate cele de sub cer. Deci Se face cunoscut ca Cel mai frumos decât fiii oamenilor (cf. Ps. 44, 3), numai atunci când cunoştinţa noastră despre El înaintează spre desăvârşire.
Iar dacă spusa „crescând întru frumuseţe din germene” (din naştere) s-ar înţelege ca referindu-se şi la noi, cuvântul n-ar fi lipsit de sens. Căci, crescând mereu în virtute şi tinzând spre cele mai bune sau spre cele aflate înainte, după cuvântul fericitului Pavel (cf. Filip. 3,13-14), înaintăm pururea la o tot mai luminoasă frumuseţe duhovnicească, se înţelege, ca să ni se spună şi nouă la sfârşit: „a poftit împăratul frumuseţea ta435″ (Ps. 44,13).
435 Frumuseţea umană este una cu desăvârşirea ei în toate cele bune, deci şi în cunoaşterea de om a omului (şi a universului), dar mai ales a lui Hristos, Omul desăvârşit. Aceasta presupune şi promovează subţirimea şi delicateţea. Nu poţi cunoaşte pe altul într-o agresivitate grosolană, ci în sfială şi în conştiinţa complexităţii şi tainei lui minunate.
411
Despre Iosif
„Iosif, fiu mărit, fiu înălţat al meu dorit, fiul meu cel mai tânăr, întoarce-te la mine. Pe el l-au defăimat cei ce au uneltit şi domnii l-au ţinut sub săgeţile lor. Dar a sfărâmat cu putere arcurile lor şi a slăbit venele braţelor lor prin mâna puternicului Iacov. De aceea eşti cel ce ai întărit pe Israel de la Dumnezeul tatălui tău. Şi a ajutat ţie Dumnezeul meu şi te-a binecuvântat cu binecuvântarea cerului de Sus şi cu binecuvântarea pământului care are toate, pentru binecuvântarea sânilor şi a pântecelui. Binecuvântările tatălui tău şi ale maicii tale întrec munţii statornici şi colinele veşnice şi vor fi pe capul lui Iosif şi pe creştetul fraţilor pe care el îi va povăţui” (Fac. 49, 22-26).
Cuvântul prorociei se îndreaptă iarăşi spre Emanuel însuşi. Şi ceea ce se arată prin ea nu este, socotesc, nimic altceva decât ceea ce am spus adineaori: „crescând întru frumuseţe din germene” (din naştere). Căci, spunând că a crescut, arată desigur sporirea în şi înaintarea spre slava pe care o avea în El de la început prin fire, după înţelesul cel drept al cuvântului. Pentru că după ce Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care este Dumnezeu şi din Dumnezeu, S-a golit pe Sine după Scripturi (cf. Filip. 2, 7), coborând cu voia la ceea ce nu era şi a îmbrăcat trupul acesta atotlipsit de slavă, S-a arătat în chipul robului436, făcându-Se ascultător lui Dumnezeu şi
436 „Chipul robului” înseamnă o existenţaă dependentă de Creatorul şi supusă legilor materiei. Era o continuă acceptare a acesteia prin voinţa proprie şi El ştia aceasta, dar ştia şi de puterea Lui dumnezeiască şi o exercita. Este o putere în a te face şi menţine smerit cu voia, adică e o altă formă de manifestare a puterii. Dumnezeul adevărat trebuie să aibă şi această putere. El nu poate fi închis numai în manifestarea înfricoşătoare a puterii Lui.
412
Tatăl până la moarte. De aceea se spune că a fost preaînălţat437 şi a primit, după cuvântul fericitului Pavel, „nume care este mai presus de tot numele” (Filip. 2, 8-9), pe care nu-l avea datorită umanităţii, ci pentru starea de har438. Dar adevărul este că starea aceasta nu era un dar din cele pe care nu le-ar fi avut prin fire (cea dumnezeiască, n.ed.) de la început departe de noi aceasta -, ci trebuie înţeles mai degrabă ca o revenire, o întoarcere la ceea ce exista în El prin fiinţă de la început. De aceea, după ce a îmbrăcat micimea omenităţii în chip iconomic439,
437 „Preaînălţarea” o primeşte ca om, dar pentru că a avut-o de la început ca Dumnezeu. Dacă Acelaşi n-ar fi fost şi Dumnezeu, n-ar fi putut primi această preaînălţare ca om. Ipostasul dumnezeiesc, îmbrăcându-Se în trupul omenesc, îşi acoperă slava cea din veci, însă, prin ascultarea ca om de Tatăl până la moarte, slava Lui dumnezeiască străbate prin omenitatea Lui, sau I se face slavă şi ca Ipostas al omenităţii.
S-a făcut de bunăvoie om ascultător de Dumnezeu Tatăl, arătându-ne cum trebuie să fie omul. Omul, punând şi voia sa în această ascultare, se ridică peste neputinţa sa spirituală, care îl face să se mândrească. Omul devine mai tare ca sine, smerindu-se de bunăvoie, iar putere pentru aceasta a luat de la Fiul lui Dumnezeu, Care şi-a arătat într-o nouă formă puterea Sa, primind de bunăvoie smerenia omenească şi a dat şi omenităţii Sale puterea de a-şi învinge slăbiciunea mândriei. Astfel, preaînălţarea văzută a lui Hristos îşi are cauza în puterea ascunsă pe care Şi-a manifestat-o făcându-Se om ascultător de Tatăl până la moarte.
438 Acest „nume mai presus de tot numele” e slava pe care o primeşte ca om mai presus de orice creatură care are un nume în care i se arată mărginirea şi dependenţa. „Starea de har” nu înseamnă că Hristos ca om e într-o stare superioară nouă numai prin har, ci că nu are această slavă ca om prin firea Lui omenească, ci din voinţa şi puterea Lui ca Dumnezeu.
439 S-a făcut om cu voia, pentru mântuirea noastră, adică nu în mod silit, cum se naşte omul ca om fără să fie întrebat, ci în baza legii impuse de Dumnezeu naşterii oamenilor. Desigur, nici omul nu se naşte cu sufletul în baza unor legi pur naturale, ci în aceasta este şi o lucrare a lui Dumnezeu, însă omul nu se naşte din voia proprie.
413
a şi spus: „Părinte, slăveşte-Mă cu slava pe care am avut-o la Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5), căci pururea a fost în slava cuvenită lui Dumnezeu, existând împreună cu Născătorul Său înainte de tot veacul şi timpul şi de întemeierea lumii. Deci creşterea lui Hristos trebuie înţeleasă ca o sporire a slavei pe care o are pururea mai largă şi mai strălucitoare, fiind înţeles de cei din lume că este prin fire Dumnezeu440 şi că Domnul tuturor e împreunăslăvit şi împreună-închinat cu Dumnezeu şi Tatăl.
Dar, fiind El însuşi Făcătorul tuturor, este înţeles în mod cuvenit şi ca Cel ce S-a făcut atottânăr, căci s-a arătat în timpurile de pe urmă ale veacului după ceata slăvită şi strălucită a Sfinţilor Proroci şi după toţi cei de dinainte de venirea Lui, socotiţi în treapta fiilor prin virtute441. Iar
440 Slava lui Hristos ca Dumnezeu creşte mereu, pentru că Şi-o face tot mai străvezie prin omenitatea Sa şi oamenii devin tot mai capabili să-I vadă măreţia dumnezeiască prin omenitatea Lui, făcându-I-se tot mai intim. „Dar copilul creştea şi se întărea cu duhul umplându-Se de înţelepciune” (Luca 3, 40), pentru că prin înţelepciunea Lui omenească se descoperea tot mai mult înţelepciunea Sa dumnezeiască, şi cea dintâi se deschidea tot mai mult celei din urmă.
441 Virtutea îi face pe oameni fii ai lui Dumnezeu, pentru că în virtute se arată generozitatea lor plină de iubire şi curată de orice egoism, aşa cum e şi Dumnezeu şi cum numai din puterea lui Dumnezeu şi din iubirea faţă de El pot deveni şi oamenii. Dar pe treapta culminantă de Fiu ca om S-a arătat Hristos, Care, ca Fiu al Tatălui după fiinţă, S-a făcut Fiu al Tatălui şi ca om, umplând omenitatea asumată de suprema simţire filială faţă de Tatăl. Omenitatea trebuia să crească în simţirea filială în alte persoane, pentru ca să poată atinge treapta supremă a acestei simţiri, ca asumată de Fiul Unul-Născut al Tatălui.
414
că Emanuel a fost pizmuit, cine s-ar putea îndoi? A fost pizmuit de sfinţi care, silindu-se să meargă pe urmele Lui şi însuşindu-şi chipul frumuseţii Lui dumnezeieşti, şi L-au făcut pildă a celor ce trebuie făcute, dobândind slava mai presus decât toate. Trebuie să înţelegem că a fost pizmuit şi în alt mod de cei ce s-au hotărât să nu-L iubească, adică de învăţătorii iudeilor cărturarii şi fariseii, care zămisleau în ei o pizmă amară şi făceau din slava Lui neasemănată pricină de bârfire şi erau chinuiţi în multe feluri. Hristos învia morţii intraţi în putrefacţie şi răspânditori de miros, arătându-Se mai tare ca moartea, iar cei care ar fi trebuit să se minuneze şi să înainteze spre credinţă, nemaiîndoindu-se întru nimic, nu făceau aceasta, ci erau muşcaţi de pizmă şi primeau în minte întristări amare. Pe orbul din naştere, pe care El l-a vindecat, îl declarau păcătos (cf. Ioan 9,1-34). Cetele demonilor erau alungate, iar ei afirmau în chip mincinos că are puterea de la Belzebul (cf. Matei 12, 22-28). Aruncau cu pietre asupra Lui în chip dispreţuitor, zicând: „Nu pentru o faptă bună aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă, că, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 33) şi, fremătând, ziceau iarăşi: „Acesta este Moştenitorul; veniţi să-l omorâm” (Matei 21, 38).
Era pizmuit deci de cei ce s-au hotărât să-L urască, dar n-a putut fi pierdut cu totul. Căci, deşi a suportat crucea, ca Dumnezeu a înviat, călcând moartea, Dumnezeu Tatăl grăind şi zicându-I: „întoarce-te la Mine” (Is. 44,22). S-a suit la ceruri şi a auzit: „Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Ps. 109,1-2).
Iar că au căzut, deşi au zămislit cea mai mare furie împotriva Lui, ne-a arătat, zicând: „Pe el l-au defăimat cei ce
415
au uneltit şi domnii l-au ţinut sub săgeţile lor”, deci căpeteniile poporului, care aţâţau împotriva Lui pe cei ce-L răneau, ca să facă ceea ce nu s-ar fi cuvenit să îndrăznească: să sară asupra Lui ca nişte fiare. Dar s-au „sfărâmat arcurile lor şi au slăbit venele braţelor lor prin mâna puternicului Iacov”, adică a lui Dumnezeu şi Tatăl, Care este Domnul Puterilor şi a pregătit ca Fiul să fie binecuvântat în cer şi pe pământ442. Dumnezeiescul Pavel scrie: „când aduce în lume pe Cel întâi-născut443, El zice: Şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu444″ (Evr. 1, 6), dar şi marele David ne spune undeva: „Tot pământul să se închine Ţie şi să cânte Ţie445″ (Ps. 65, 3).
442 Nimic nu face Fiul fără bunăvoirea şi împreună-lucrarea Tatălui. Dumnezeu Tatăl a trimis pe Fiul să ia faţă de om, pentru ca în faţa omenească a Fiului Său să iubească faţa oamenilor şi pentru ca şi Fiul să iubească pe oameni ca fraţi ai Săi şi pe Tatăl şi cu iubire de om, atrăgând şi pe oameni în această iubire. Dar prin aceasta Tatăl nu s-a gândit numai la oameni, ci şi la o slavă a Fiului cunoscută de oameni. De fapt, jertfa pentru oameni a Fiului Său şi în general bunătăţile adânci şi bogate arătate oamenilor prin familiaritatea în care a intrat cu ei îl fac iubit şi slăvit de ei şi de toată creaţia, căreia s-a arătat lumina Lui.
443 Întâi-Născut ca om nou sau înnoit, căci ca Dumnezeu este Unicul Născut.
444 îngerii, care la crearea lor de Dumnezeu Cuvântul s-au închinat ca lui Dumnezeu, acum se închină Lui ca om. Acum şi omul capătă în ochii îngerilor o valoare necunoscută de ei înainte. Universul este recapitulat şi transfigurat în om, care face legătura între lumea îngerească şi cea materială. Dar omul revine la această slujire şi putere a lui numai atunci când Hristos însuşi Se face om. Acum, prin omenitate, şi creaţia materială e unificată în mod deplin cu Dumnezeu.
445 Când omul se umple de Hristos, chiar cosmosul material se închină şi cântă în cor lui Dumnezeu, fiindcă omul adună în El prin cunoaştere, organizare, înfrumuseţare şi exprimare tot universul. Chiar omenitatea asumată de Hristos nu e pasivă în El ca Dumnezeu, ci, devenită omenitate a Ipostasului dumnezeiesc al Fiului, e activă la maximum, căci în aceasta se actualizează puterea Lui de a înţelege, descoperi şi exprima bogăţiile şi adâncimile universului.
416
Aceasta spunem că este binecuvântarea de Sus şi cea de jos, de la pământul care are toate, adică, pentru Hristos, are toată virtutea şi înmulţeşte roadele de multe feluri ale evlaviei faţă de Dumnezeu446. Fiindcă s-a spus undeva către Fiul: „Cercetat-ai pământul şi l-ai îmbătat, l-ai înmulţit, ca să-l îmbogăţeşti pe el447″ (Ps. 64, 9). I s-a dat binecuvântarea de Sus, iar cea de pe pământ e confirmată clar: pentru „binecuvântarea sânilor şi a pântecelui”, pentru binecuvântările tatălui şi ale mamei (Fac. 49, 25-26). Prin aceasta se indică limpede şi lămurit naşterea Unuia-Născutului din Dumnezeu Tatăl şi prin Sfânta Fecioară, prin care S-a arătat ca om şi Se înţelege ca om448, căci, fiind după fire şi cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu Tatăl, pentru noi a suportat naşterea din femeie şi din pântece şi a supt sânii ei449,
446 Astfel sunt virtuţile oamenilor care, prin trup, impun puterea spiritului asupra creaţiei materiale, care îi descoperă sensurile, o înfrumuseţează, îşi fac spiritul stăpân asupra ispitelor şi au o tărie deosebită, dar numai dacă ştiu de Dumnezeu, ca Izvor de putere mai presus de lumea materială. Şi Fiul, făcându-Se om, poate arăta acestea, care sunt binecuvântarea ce-I vine de la pământ.
447 în traducerea românească: „l-ai adăpat”. E bine şi aşa, căci adăparea îl face roditor, dar „l-ai îmbătat” arată entuziasmul care s-a dat sufletelor. Aceasta le-a îmbogăţit cu cunoştinţa lui Dumnezeu, le-a deschis orizonturi nesfârşite, le-a înălţat în bunătate.
448 Dacă nu S-ar fi făcut om şi nu S-ar fi hrănit ca om prin Sfânta Fecioară, Fiul lui Dumnezeu n-ar fi putut arăta în forma umană, nouă, bogăţia Lui şi deci n-ar fi avut binecuvântarea de la pământ, din pricina binecuvântării date de Dumnezeu pântecelui şi sânilor Fecioarei.
449 Sfântul Chiril repetă că Hristos este Dumnezeu „după fire”. Se face om, în chip iconomic, adică prin voinţă şi nu pentru El, ci pentru noi, pentru mântuirea noastră. Dar aceasta nu înseamnă că n-a luat firea omenească. El a „suportat” naşterea din femeie ca pe o coborâre, o smerire. El ia firea noastră, cum spune mai departe prin expresia „s-a făcut ceea ce suntem şi noi, urmând legilor firii”. El urmează (Se supune) cu voia „legilor firii”, deci acestea nu I se impun fără voie. El „suportă” cu voia naşterea din femeie şi suge sânii ei. El nu este om după Ipostas, cum este ca Dumnezeu. În acest caz n-ar fi fost Dumnezeu din veci, Care S-a făcut om când a voit, ci ar fi fost om din veci, ar fi fost un fel de om identic cu Dumnezeu. În faptul că S-a făcut om cu voia se arată că e şi Dumnezeu cu o putere superioară omului, care îl poate mântui pe om.
417
pentru că nu S-a făcut om în aparenţă, cum spun unii450, ci, urmând legile firii, S-a făcut cu adevărat ceea ce suntem şi noi451 şi S-a folosit de hrană, deşi El însuşi a dat viaţă lumii. De aceea, prin trebuinţa de hrană potrivită pruncului, şi fericitul Isaia a adeverit că Domnul Se va întrupa cu adevărat, zicând: „Unt şi miere va mânca” (7, 14). S-a binecuvântat, aşadar, din pricina sânilor şi a pântecelui.
Precum am spus înainte, pentru că S-a făcut om şi ascultător Tatălui până la moarte, a moştenit un nume mai presus de orice nume, întru care „tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. şi să mărturisească toată lumea că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2, 9). Dar, deşi S-a arătat ca noi, va fi mai presus de toţi sfinţii şi, cum se cuvine lui Dumnezeu, Se va ridica mai presus de cei care au fost de la început şi sunt numiţi părinţi452.
450 Aceasta o susţine dochetismul.
451 Dacă nu S-ar fi făcut om ascultător de Tatăl, Fiul n-ar fi fost binecuvântat de Tatăl şi ca om şi n-ar fi primit închinarea sau binecuvântarea şi de la pământ, adică de la toată creaţia. Dar prin aceasta a adus slavă Tatălui şi din partea noastră.
452 Tocmai pentru că S-a coborât de Sus, arătând cea mai mare smerenie, S-a şi ridicat ca om mai presus de toţi şi a ridicat toată creaţia în Sine şi primeşte cea mai înaltă binecuvântare.
418
Căci zice Psalmistul: „cine se va face deopotrivă cu Domnul, sau cine va fi asemenea Lui între fiii lui Dumnezeu?” (Ps. 88, 7). Aceasta învaţă şi fericitul Iacov aici, zicând: „binecuvântările […] întrec munţii cei statornici şi colinele veşnice”. Munţi statornici şi coline veşnice numeşte pe sfinţi, fiindcă s-au ridicat de la pământ şi nu mai cugetă nimic din cele vrednice de aruncat, ci caută cele de Sus şi tind spre înălţimile virtuţilor. Deci au slava mai prejos de a lui Hristos şi sfinţii cei mai mari, care au ajuns la capătul virtuţilor, fiindcă ei au fost slujitori, chiar dacă au fost ridicaţi la treapta de fii453.
Dar Domnul, ca Fiu, le-a dăruit cele prin care s-au făcut strălucitori. De aceea şi zic: „Din plinătatea Lui noi toţi am primit” (Ioan 1, 16) şi har peste har. Deci cununa slavei va sta pe capul Mântuitorului nostru, dar va trece şi va fi dată şi peste sfinţii care s-au supus Lui, care se vor împodobi cu cununa neveştejită a slavei, deoarece, făcându-se părtaşi ai pătimirilor Lui, se vor face părtaşi şi ai slavei Lui454 (1 Petru 5,1). Aşadar, odată ce au pătimit împreună cu El, vor şi împărăţi împreună cu El455.
453 Făcându-Se om Hristos, Fiul Tatălui, a ridicat la treapta de fii pe toţi oamenii ce se alipesc Lui, dar nu fii născuţi din fiinţa Tatălui, ci fii ridicaţi din starea de creaturi sau de slujitori. Ei sunt fii după har, nu după fire.
454 Slava sfinţilor înseamnă cinstirea lor. Ea le vine din unirea cu Hristos, din deschiderea lor către viaţa înălţată a lui Hristos, din faptul că Hristos, prin omenitatea asumată, a făcut accesibile darurile dumnezeieşti celor ce se alipesc Lui.
455 Făcându-Se om Cuvântul, bunătăţile Lui au luat forma virtuţilor omeneşti, a căror practicare nu se face fără eforturi.
419
Despre Veniamin
„Veniamin, lup răpitor, dimineaţa mănâncă încă şi seara va împărţi hrana” (Fac. 49, 27). Rahila a născut întâi pe Iosif şi după el pe Veniamin. Totuşi, Iosif a fost numit de tatăl ca fiul cel mai tânăr. Şi înţelegem lucrul acesta astfel: Veniamin a fost mai tânăr decât cel mai tânăr, deci Veniamin e fiul cel mai tânăr. De aceea, el trebuie înţeles ca o icoană şi ca un chip al poporului mai tânăr, care a şi fost chemat prin Sfinţii Ucenici, după ce Hristos a înviat din morţi şi S-a dus la Tatăl Său şi Dumnezeu din ceruri. Şi el este asemănat cu un lup răpitor, socotesc, pentru că era foarte fierbinte în dorinţa de a învăţa şi de a sări pururea şi cu mare pornire, asemenea unor fiare, spre tot ce era bun de mâncat pentru întreţinerea tăriei duhovniceşti. Căci, asemenea lupilor, cei credincioşi sunt cumpliţi când văd ceea ce le e de folos, repezindu-se spre a răpi ceea ce le este spre trebuinţă, şi iuţi în a ocoli cele ce obişnuiesc să le fie spre pagubă. Nu sunt cuprinşi uşor de frică nici atunci când sunt înconjuraţi, ca de câini, de cei ce voiesc să-i alunge de la faptele şi cuvintele bune, ci slăbesc învăluirea din partea acelora. Fiindcă s-au deprins foarte bărbăteşte să spună: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau goliciunea, sau primejdia, sau sabia?” (Rom. 8,35). Dar nici păstorii mincinoşi, aruncându-i fără cruţare în închisoare, nu-i vor scoate din calea iubită de ei, după cum s-a scris, pentru că, suferind cele mai grele pătimiri, vieţuiesc şi de aceea zic: „Mie a vieţui este Hristos şi a muri dobândă” (Filip. 1, 21).
420
Deci chiar dacă sunt asemănaţi cu lupii răpitori în chipurile arătate de noi, nu li se face nicio nedreptate când sunt socotiţi în cele necuvenite, dat fiind că şi Mântuitorul însuşi se numeşte pe Sine leu şi pardos, sau panteră, zicând: „Pentru că Eu sunt ca o panteră lui Efrem şi ca un leu casei lui Iuda. Şi Eu vin şi voi pleca şi voi lua şi nu va fi vreunul să scape” (Os. 5,14). Ba numeşte „fiare ale câmpului” şi pe cei ce au crezut în El, zicând prin glasul lui Isaia: „Mă vor binecuvânta fiarele câmpului şi sirenele şi fiicele struţilor. Că am dat apă în pustie şi râuri în pământul fără apă, ca să adăp neamul Meu cel ales, poporul pe care l-am agonisit ca să povestească virtuţile Mele” (43, 20-21).
Deci înţelegi în ce sens neamul ales este numit foarte potrivit cu numele fiarelor câmpului şi al sirenelor, adică al struţilor foarte gureşi. Fiare, pentru că nu rabdă să fie îmblânzite de Satana, care se străduieşte să le supună lui, ci mai degrabă sar la el şi îmblânzesc pe cei ce voiesc să alerge după cele ce nu sunt îngăduite; sirene, pentru că istorisesc frumos faptele lui Hristos şi cântă cinstirile date Lui.
Deci e lup Veniamin, poporul cel tânăr în credinţă şi foarte pregătit să înţeleagă ceea ce este de folos, ca să poată folosi şi pe alţii. Aceasta o arată prin cuvintele: „Dimineaţa mănâncă încă şi seara va împărţi mâncarea”. Cel ce învaţă se aseamănă cu cel ce se hrăneşte, fiindcă îşi introduce în minte învăţăturile, aşa cum acela introduce mâncarea în stomac. Dar cel ce nu dă nicio învăţătură e departe de cel ce hrăneşte. De fapt, dumnezeiescul Pavel aseamănă învăţătura cu o hrană, căci a zis: „Hrana tare este a celor desăvârşiţi” (Evr. 5,14), adică a celor ce au deprinderea în cele sensibile ca mijloc de deosebire a binelui de rău.
421
Aşadar, Veniamin este lup răpitor. El „mănâncă încă dimineaţa şi seara va împărţi mâncarea”. E ceva asemănător cu a zice: învăţând încă şi neajuns la destoinicia de trebuinţă, va avea timp foarte scurt de a folosi pe cei ce au crezut de curând şi nu mai sunt destoinici să înveţe. Socotesc că a spus aceasta pentru cei din Israel care, din pricina lipsei de învăţătură, sunt îngroşaţi la minte: „popor nebun şi fără inimă, ochi au şi nu văd, urechi şi nu aud” (Ier. 5, 21), deşi au fost aleşi din pântece şi au fost învăţaţi până la bătrâneţe. Dar şi înţeleptul Ioan scrie celor ce sunt în credinţă şi în Hristos456, zicând: „nu aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva, ci ungerea Lui vă învaţă despre toate” (1 Ioan 2, 27), căci au mintea lui Hristos care toate le ştie, şi de aceea sunt în stare să înveţe şi să se mângâie unii pe alţii.
Este lucru potrivit, bun şi adevărat a referi şi la fericitul Pavel ceea ce s-a povestit despre Veniamin, fiindcă cel ce prigonea Biserica şi alerga ca un lup după cei ce iubeau pe Hristos în foarte scurt timp s-a preschimbat în contrariul. Şi a binevestit credinţa pe care o războia şi
456 A fi în credinţă este una cu a fi în Hristos, fiindcă numai în Hristos se poate crede cu adevărat. Nicio religie panteistă nu cere o credinţă adevărată, căci cine ar putea socoti că nu este nimic mai presus de lume? A crede într-un Dumnezeu distant (ca al Legii vechi) nu este greu, ci e greu a crede că Dumnezeu este cineva arătat ca om. Pe de altă parte, a crede într-un Dumnezeu făcut om, adică într-o Persoană intrată în comunicare cu noi ca om, înseamnă a realiza cu El o inferioritate reciprocă, a-L avea ca ungere interioară. În Vechiul Testament nu se spune: „Suntem în Dumnezeu”, cum se spune în Noul Testament: „Suntem în Hristos”. în religiile panteiste se spune „Suntem în dumnezeu”, dar prin el se înţelege natura, deci un zeu care nu e deosebit de creaţie, deci nici de noi. Având pe Hristos în noi, El ne învaţă toate, căci este Persoana în Care se cuprind toate: dumnezeirea, omenitatea şi creaţia.
422
înălţa mulţumiri lui Dumnezeu pentru că a fost chemat la apostolat, deşi înainte a fost hulitor şi defăimător şi prigonitor, căci aşa zice el însuşi (cf. 1 Tim. 1,13).
Dar era şi din seminţia lui Veniamin, căci dumnezeiescul David a amintit lămurit istorisirea despre el, zicând în Psalmul 67: „Acolo (erau) Veniamin cel mai tânăr în uimire (extaz), căpeteniile, povăţuitorii lui Iuda, căpeteniile Zabulonului, căpeteniile Neftalimului” (v. 28). Pentru că fericiţii Ucenici, fiind iudei şi din sângele lui Israel, au fost făcuţi învăţători ai celor îndreptaţi în Hristos prin credinţă, între ei fiind şi cel din seminţia lui Veniamin, care scrie: „de ne răpim cu mintea (suntem în extaz), este pentru Dumnezeu, iar de suntem cu mintea întreagă, este pentru voi” (2 Cor. 5, 13). Căci a binevestit neamurilor şi iudeilor pe Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
CUPRINS
Cuvânt înainte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 5
Nota traducătorului Pr. acad. Dumitru Stăniloae 9
GLAFIRE LA CĂRŢILE LUI MOISE
GLAFIRE LA FACEREA
CARTEA I în toate scrierile lui Moise se dă de înţeles, prin ghicitură, taina lui Hristos 13
Despre Adam 15
Despre Cain şi Abel 34
CARTEA A II-A Despre Noe şi corabie 53
Despre goliciunea lui Noe şi despre Ham 76
Despre turn şi zidirea acestuia 79
Despre Avraam şi Melchisedec 83
CARTEA A III-A Despre Avraam şi despre făgăduinţa prin Isaac şi că prin ei se preînchipuia taina credinţei 123
424
Despre Avraam şi Isaac 153
Despre Isaac şi Rebeca 164
Despre Esau şi Iacov, care s-au dat ca chipuri ale celor două popoare: cel al lui Israel şi al celui prin credinţa în Hristos 170
CARTEA A IV-A Despre patriarhul Iacov 199
Iarăşi despre patriarhul Iacov 213
CARTEA A V-A Despre Iacov 251
Iarăşi despre Iacov 280
Iarăşi despre Iacov 290
CARTEA A VI-A Despre Iosif 315
Despre Iuda şi Tamara 340
Iarăşi despre Iosif 351
Despre Iosif şi fiii lui, Efraim şi Manase 357
CARTEA AVII-A Despre binecuvântarea celor doisprezece patriarhi 367
Despre Ruben 368
Despre Simeon şi Levi 373
Despre Iuda 380
Despre Zabulon 389
Despre Isahar 393
Despre Dan 395
Despre Gad 399
Despre Aşer 401
Despre Neftali 404
Despre Iosif 411
Despre Veniamin 419
„Pasajele din Scriptură pe care Sfântul Chiril le consideră «mai subtile şi pe care le tâlcuieşte vizează diferite persoane veterotestamentare (ca Adam, Cain şi Abel, Noe, Avraam şi Melchisedec, Isaac, Rebeca, Esau, Iacov, Iosif fiul lui Iacov, Iuda şi Tamara, Efraim şi Manase, Ruben, Simeon, Levi, Zabulon, Isahar, Dan, Gad, Aşer, Neftali. Veniamin ş.a.) sau unele istorisiri (ca zidirea turnului Babel, naşterea lui Moise, jertfa mielului, mana cerească şi prepeliţele trimise în pustie, semnele săvârşite prin Moise, urcarea pe muntele Sinai a lui Moise, Aaron şi a celor dimpreună cu ei, curăţirea leprei, cercetarea pământului făgăduinţei, şarpele de aramă, pietrele tencuite cu var. alegerea lui Iosua ş.a.). În toate acestea, după cum arată autorul, se fac cunoscute, deşi «prin ghicitură, în mod real tainele împărăţiei lui Dumnezeu.”
f DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
„Dacă în prima scriere (închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, n.edă s-a concentrat mai mult asupra interpretării jertfelor din Vechiul Testament ca umbre ale jertfei lui Hristos şi ale jertfelor noastre duhovniceşti, în scrierea de faţă Sfântul Chiril se concentrează în mod deosebit asupra prezentării lui Hristos sub chipul (umbra) unor personaje, acte şi jertfe din cele cinci cărţi ale Pentateuhului, în special din Facerea şi Ieşirea. […] Cartea este de o mare şi subtilă bogăţie de gânduri despre Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, Cel pe de o parte Dumnezeu şi pe de alta om, despre minunata unire între dumnezeirea atotputernică şi omenitatea smerită, unită cu El şi în El. Hristos are în Sine toată smerenia, dar e voită, e liberă, nu impusă de vreo lege şi, de aceea, prin lucrarea Sa mântuitoare devine cu atât mai mult o pildă puternică.”
Preotul academician DUMITRU STĂNILOAE
WWW.EDITURAPATRIARHIEI.RO ISBN 978-606-29-0417-3
COLECŢIA DUMITRU STĂNILOAE
OPERE COMPLETE
seria TRADUCERI
II
SFÂNTUL CHIRIL ARHIEPISCOPUL ALEXANDRIEI
GLAFIRE LA CĂRŢILE LUI MOISE
tomul 2
BASILICA
COLECŢIA DUMITRU STĂNILOAE OPERE COMPLETE seria TRADUCERI
tom 2
COLECŢIA DUMITRU STĂNILOAE
OPERE COMPLETE
seria TRADUCERI
II
SFÂNTUL CHIRIL ARHIEPISCOPUL ALEXANDRIEI
GLAFIRE LA CĂRŢILE LUI MOISE
tom 2
Ieşirea [cărţile I-III]
Leviticul, Numerii, Deuteronomul
TRADUCERE DIN LIMBA GREACĂ VECHE şi NOTE DE PREOT ACADEMICIAN DUMITRU STĂNILOAE
CARTE PUBLICATĂ CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
EDITURA BASILICA A PATRIARHIEI ROMÂNE BUCUREŞTI -2021
Ediţia de faţă reproduce textul apărut în vol. 39: Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a doua, din colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti (Ed. IBMBOR, 1992). Traducerea s-a făcut de Pr. acad. Dumitru Stăniloae din limba greacă veche după ediţia KYPIAAOY APXIEniEKOIIOY AAESANAPEIAL, FAADYPON, publicată de Jacques Paul Migne în Patrologia Cursus Completus. Series Graeca, tom 69, col. 386-678.
Coordonator de colecţie Ion-Dragoş Vlădescu
Redactor Anişoara Berbece
Corector Constantin Spăimuş
Tehnoredactor Constantina Cristea
Ilustraţia copertei: Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei-frescă
Reproducerea integrală sau parţială a textului, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă (ex. scanare, xeroxare, transpunere în format electronic sau audio), punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără acordul scris al Editurii BASILICA a Patriarhiei Române reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CHIRIL AL ALEXANDRIEI, sfânt
Glafire la cărţile lui Moise Sfântul Chiril Arhiepiscopul Alexandriei; trad, din lb. greacă veche, introd. şi note de preot academician Dumitru Stăniloae; carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. bucureşti: Basilica, 2021
2 vol.
ISBN 978-606-29-0416-6
Tom 1: Ieşirea (cărţile I-III), Leviticul, Numerii, Deuteronomul. – 2021. –
ISBN 978-606-29-0418-0
I. Stăniloae, Dumitru (trad.; pref.)
2
© Editura BASILICA a Patriarhiei Române – 2021
ISBN 978-606-29-0418-0
www.editurapatriarhiei.ro
editura@patriarhia.ro
Tipărit la TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEŞTI
Telefon: 021.335.21.29; 021.335.21.28; Fax: 021.335.19.00
e-mail: magazin@editurapatriarhiei.ro, tipografia@patriarhia.ro
CARTEA I AGLAFIRELOR LA IEŞIREA
Despre naşterea lui Moise
1. După ce am isprăvit de cercetat cartea Facerea, pe cât am putut şi cu multă sârguinţă, „din putere în putere”, după cuvântul din Psalmi (83, 8), nerespirând câtuşi de puţin, ne-am gândit să schimbăm condeiul obişnuit cu sudorile cele bune. Trecem deci cu voia lui Dumnezeu, Care dă înţelepciune, la capitolele din Ieşirea lăsate la o parte de noi înainte, când am alcătuit scrierea morală, pentru că nu am voit să lungim prea mult cuvintele aceleia, ci să arătăm cum înţelegem noi modul „închinării în Duh şi Adevăr”. Căci, cercetând în mod deosebit cele ce erau trebuincioase şi foarte folositoare explicărilor morale din capitolele celor cinci cărţi ale lui Moise, spre a afla scopul lor duhovnicesc, le-am înfăţişat la timpul lor şi le-am aşezat în ordinea potrivită fiecăreia, iar cele prin care se arăta de mai înainte taina lui Hristos în Lege, ca în umbră, le-am păstrat pentru scrierea de după aceea (cea de faţă). În acest scop, hotărându-ne acum să ne ostenim cu aceasta, ştiu, iubite Paladie, că te vei strădui z,
6
împreună cu mine prin rugăciune, fiindcă e foarte greu pentru oameni să meargă pe această cale. Dar, fiind o faptă a binecredincioşiei, Hristos ne va lărgi şi această cărare, fiindcă El este uşa şi Calea (cf. Ioan 10, 9; 14, 6) şi în El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei (cf. Col. 2, 3).
Nu vom alcătui scrierea de faţă luând pe rând fiecare capitol fără a lăsa ceva din el (căci multe dintre ele, precum am spus adineaori, le vom afla menţionate în cealaltă scriere), ci, cercetând cu de-amănuntul şi cu subtilitate cele care ni se vor părea folositoare scopului de faţă, vom tinde îndată spre adevăr. Iar fiindcă scopul cărţii e lămurirea răscumpărării prin Hristos, e cu totul necesar să arătăm că neamul omenesc a fost primejduit înainte nu puţin şi ajunsese la capătul celei mai mari nenorociri. Acesta şi nu altul a fost motivul pentru care în lume a premers legea ajutorului de care ea avea nevoie, fiindcă zice: „puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune (neputinţă)” (2 Cor. 12, 9). Căci şi medicii, învăţaţi şi probaţi pentru a fi admiraţi ca înţelepţi în cele ce fac, trebuie să aibă înaintea lor pe bolnav, asupra căruia să-şi arate bunul meşteşug câştigat de ei.
2. Deci să ne amintim că, fiind împinşi şi apăsaţi de foamea care li se făcuse de nesuferit, fiii lui Israel au plecat din pământul Canaan în Egipt, ajungând la şaptezeci şi cinci de suflete, precum s-a scris (cf. Ieş. 1, 5). Dar, scurgându-se timpul, neamul lor s-a ridicat la o mare mulţime, căci s-a zis: „Iar fiii lui Israel au crescut şi s-au înmulţit şi s-au întărit foarte, şi au umplut pământul” (Ieş. 1, 7). Dar cel ce stăpânea peste ţara egiptenilor
7
nu privea fără bănuială creşterea mulţimii evreilor şi a uneltit să o oprească. Din această pricină, a pus peste ei supraveghetori aspri, ca să-i chinuiască în muncile la care-i supusese. Iar modul chinuirii era osteneala la săpături, la multa facere de cărămizi fără plată, la clădirea de cetăţi întărite cu turnuri pentru Faraon, atât de largi şi de mari, încât să nu fie cucerite de alţii. Acestea erau Piton şi Ramses şi alte cetăţi. Însă gândul tiranului nu s-a împlinit, căci cei chinuiţi se făceau şi mai mulţi, deşi erau umiliţi, pentru că Dumnezeu obişnuieşte să-i folosească şi prin chinuri pe cei apăsaţi cu răutate, iar tiranul, văzând aceasta, la osteneli a adăugat altă uneltire. A poruncit moaşelor iudeilor ca, atunci când moşesc femeile aflate în durerile naşterii, dacă bănuiesc că fătul va fi de sex bărbătesc să-l înăbuşe, iar de va fi de sex femeiesc să-l lase în viaţă, pentru că socotea că nu merită nicio atenţie genul mai slab, neiubitor de luptă, uşor de supus fricii şi mai plecat prin legea firii. Dar moaşele nu împlineau acest lucru nelegiuit şi prin aceasta plăceau lui Dumnezeu. Deci ce face tiranul? îşi aprinde mânia şi cugetă la nelegiuiri şi mai neruşinate, căci „a poruncit Faraon întregului său popor, zicând: Toată partea bărbătească ce se va naşte evreilor aruncaţi-o în apă şi orice parte femeiască lăsaţi-o în viaţă” (Ieş. 1, 22).
3. Dar să oprim aici cuvântul istorisirii. Adâncind mintea în înţelesurile ei lăuntrice, să spunem că, fiind aplecat cugetul omului cu uşurinţă spre cele rele din tinereţile lui (cf. Fac. 8, 20), tot neamul de pe pământ s-a stricat şi a părăsit hrănirea cu învăţăturile de Sus, aşa cum putem vedea în chipul din Scriptură al fiului risipitor,
8
care, risipind bogăţia părintească în locuri străine, a dorit a se hrăni cu roşcovele pe care le mâncau porcii (cf. Luca 15, 16). Astfel, am alergat la cele pământeşti, părăsind cele mai bune şi trebuinţa de a dori cele mai de folos, prin care n-am fi căzut din bunăvoinţa de Sus, ci am fi fost îmbogăţiţi din familiaritatea cu Dumnezeu. Căzuţi deci din tot ceea ce ne-ar fi putut ţine în existenţa cea bună şi împreună cu Dumnezeu, nu L-am mai avut ca vistiernic al tuturor celor ale noastre pe Cel ce este prin fire şi cu adevărat Stăpânul tuturor. Părăsind viaţa cea iubitoare de Dumnezeu ca pe un pământ sfânt şi coborând la ceea ce este mai rău şi mai urât şi care se află sub stăpânirea diavolului, am ajuns asemenea celor coborâţi din Canaan în Egipt şi ajunşi sub mâna Faraonului egiptenilor, care se predaseră prosteşte slujirii demonilor şi îşi însuşiseră orice fel de răutate, arătând în ei ca în chip pe Satana însuşi şi pe cei aflaţi sub stăpânirea lui pe care i-au numit zei, care au fost jefuiţi de cugetarea cea bună şi s-au acoperit de ceaţa şi de întunericul neştiinţei. După ce am ajuns sub stăpânia tiranului, adică a lui Satana, am fost supuşi lutului şi facerii de cărămizi, adică străduinţelor celor mai de jos, îndreptate spre pământ şi spre cele ale lui şi împlinite nu fără sudoare. Căci viaţa împrăştiată nu e ferită de osteneli, deşi e deşartă. Apoi, peste cei ajunşi la această stare nedreaptă, Satana a rânduit ca supraveghetori (epistaţi) ai muncilor celor prea scumpe lui pe demonii necuraţi sau puterile de sub stăpânirea lui care împovărează mintea fiecărui pământean cu stăpânia de multe feluri a patimilor -, temându-se ca nu cumva, lăsându-le ochiul minţii neocupat, să se îndrepte spre Dumnezeu şi să-şi elibereze grumazul de sub robia
9
lui, fiindcă firea omenească este doritoare de mai multă libertate. Iar împrăştierea noastră deşartă în ostenelile pentru trup şi în străduinţa îndreptată spre cele pământeşti este socotită a fi slava şi bogăţia demonilor necuraţi şi a Satanei însuşi. Aceasta o arată prin ghicitură ridicarea de Faraon a unor cetăţi prin cei din Israel, supuşi lutului şi facerii de cărămizi. El urăşte pe bărbat, adică pe cel ce înclină spre bărbăţie1 sau care luptă, scufundându-l în mocirla plăcerilor, dar îşi apropie pe cel lipsit de tărie şi, ca pe unul care e neputincios, îl supune jugului său. Arată aceasta în mod vădit, atunci când spune să se arunce în apă (să se înece) partea bărbătească şi să se lase în viaţă cea femeiască, fiindcă cele văzute şi arătate sunt un chip al celor nevăzute.
Aşadar, îmbolnăviţi prin părinţi de păcat de la început şi apăsaţi de lipsa celor bune, nenorociţii de noi am fost subjugaţi de Satana, stăpânul răutăţii2, şi supuşi
1 Cuvântul virtute vine de la cuvântul vir-viri— bărbat (lat.), deci ar trebui tradus în româneşte prin bărbăţie.
2 E un paradox că pe de o parte cel rău este slab, iar pe de alta are mare putere de ispitire, pentru că oricine e uşor de atras în slăbiciune. Dar Dumnezeu nu lasă să piară de tot cel slab, pentru că nu nimiceşte ceea ce a creat. Oricât de slab ar fi cineva prin răutatea lui, rămâne în existenţă şi poate ispiti pe alţii la slăbiciunea sau la răutatea lui. Şi cel bun are conştiinţa că nu există prin el însuşi şi că e slab prin sine, dar chiar prin aceasta se întăreşte, căutând legătura cu Dumnezeu. Cel rău însă nu vrea să-şi recunoască slăbiciunea, deci nici nu se întăreşte în mod real. Dar puterea de a se menţine în rău şi de a ispiti şi pe alţii la rău mai vine şi din mincinoasa folosire de Satana a voinţei celor ce s-au lăsat amăgiţi de el; este o voinţă dusă la extrem: de a fi prin ei înşişi, de a nu fi mărginiţi prin nimic în existenţa lor. Faptul că Dumnezeu nu mai retrage existenţa pe care i-a dat-o poate fi înţeles de cel ce a primit-o şi în mod amăgitor: ca nemărginită prin ea însăşi, deci el putând să-şi extindă puterea şi asupra altora. De aici vine în cei răi, adică în cei ce nu-şi văd existenţa în mod real ca mărginită, lupta tuturor împotriva tuturor (bellum omnium contra omnes). În Satana, această iluzie şi această luptă sunt mai mari, pentru că el are o existenţă mai dezvoltată. Deşi cei ce se luptă astfel văd că îşi mărginesc reciproc existenţa, fiecare speră că, până la urmă, va învinge asupra celorlalţi şi existenţa sa va deveni nemărginită. Această speranţă iluzorie o are mai ales Satana.
Dar se pune şi o altă problemă: Cum se explică faptul că, pe de o parte, cel mândru socoteşte existenţa ca nemărginită cel puţin virtual, dar, pe de altă parte, mândria îl robeşte, deci îl slăbeşte? Aceasta se poate explica din faptul că existenţa a fost făcută într-adevăr cu aspiraţia spre infinitate. Cel liber de mândrie ştie că infinitatea o poate avea în Dumnezeu, Izvorul existenţei, sau în comuniune cu El şi cu semenii. Cel mândru e mânat şi el de aspiraţia existenţei lui spre infinitate. Însă el devine robul iluziei, întrucât nu vrea să vadă nici pe Dumnezeu şi nici pe alţii ca pe cei în comuniune cu care poate avea infinitatea. El nu împacă aspiraţia spre infinitate cu realismul cunoaşterii. Prin această iluzie existenţa lui suferă de o scădere, dar el nu o sesizează.
10
întâi-stătătorilor răutăţii, adică diavolilor necuraţi şi cele ale noastre au ajuns în răul cel mai de pe urmă, nelipsindu-ne nimic din cele ale neputinţei şi ticăloşiei. Însă S-a milostivit Dumnezeu şi ne-a scos din această stare şi ne-a mântuit. Şi, din cele pe care le vom adăuga după acestea, vom cunoaşte în ce mod, căci vom înfăţişa ca icoană a (chip al) mântuirii în Hristos cele scrise despre dumnezeiescul Moise.
4. „Şi era un om oarecare din seminţia lui Levi, care şi-a luat femeie din fiicele lui Levi, şi aceasta a luat în pântece şi a născut băiat, pe care, văzându-l frumos, l-a ascuns trei luni. Iar fiindcă nu putea să-l mai ascundă, a luat mama lui un coşuleţ de papură şi l-a uns cu smoală cleioasă şi a aşezat copilul
11
în el şi l-a pus la marginea râului. Şi sora lui privea de departe să afle ce se va întâmpla lui. Şi a coborât fiica lui Faraon să se scalde la râu şi slujnicele ei umblau pe lângă râu. Şi, văzând coşul la margine, a trimis o slujnică de l-a luat. Şi, deschizându-l, a văzut în coş copilul plângând şi, făcându-i-se milă, fiica lui Faraon a zis: «Din copiii evreilor este acesta. Şi sora lui a spus fiicei lui Faraon: «Voieşti să-ţi chem o femeie doică de la evrei ca să-ţi alăpteze copilul? Iar aceea a zis: «Du-te. Şi, plecând, fata a chemat pe mama copilului. Iar fiica lui Faraon i-a zis: «Păzeşte-mi copilul acesta şi alăptează-mi-l, iar eu îţi voi da plata cuvenită. Şi a luat femeia copilul şi l-a alăptat. Iar după ce a crescut copilul, l-a adus la fiica lui Faraon şi i-a fost ei în loc de fiu. Şi a chemat numele lui Moise, zicând: «Din apă l-am scos pe el” (Ieş. 2,1-10).
Dumnezeu, milostivindu-Se de lumea de sub cer, care slujea tiranului nelegiuit şi crudului tâlhar, n-a cruţat, după cum s-a scris, nici pe Fiul Său (cf. Rom. 8, 32), ci L-a dat pentru noi toţi. Pentru că Fiul cel din El şi în El prin fire, fiind chipul Lui şi egal cu El, primind deşertarea de Sine (chenoză, cf. Filip. 2, 7), S-a făcut ca noi şi, cum spune înţeleptul Evanghelist Ioan, „întru ale Sale a venit3″ (Ioan 1, 2). A fost trimis, cum El însuşi zice: „la oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24), dar
3 „întru ale Sale” are două sensuri: a) sunt create şi susţinute de El sau prin El, şi b) a luat firea noastră omenească, iar aceasta înseamnă că avea în El ceva apropiat nouă, fapt arătat în aceea că suntem creaţi „după chipul Lui”. Ne-a creat şi suntem aşa, pentru că El e modelul sau prototipul nostru. Vrând să restabilească în noi o anumită abatere de la calitatea de „chipuri” ale Lui, ca model al nostru S-a pus într-o mai vie comunicare (legătură) cu noi. De aceea, a unit în Sine modelul cu chipul, sau firea Lui necreată cu firea noastră creată.
12
„ai Lui nu L-au primit” (Ioan 1,11). De aceea i-a şi învinuit foarte prin glasul lui Isaia, zicând: „Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul a grăit: «Fii am născut şi am crescut, dar ei M-au respins. Boul a cunoscut pe stăpânul lui şi asinul ieslea domnului lui, dar Israel nu M-a cunoscut pe Mine şi poporul Meu nu M-a înţeles” (1,2-3). Deci, cei din sângele lui Israel respingând şi nerecunoscând pe Stăpânul prin fire şi adevărat4, au fost chemaţi prin credinţă închinătorii la idoli, iar mulţimea necredincioasă şi atotcondamnabilă a celor ce nu cunoşteau pe Dumnezeu a recunoscut pe Răscumpărătorul. Aceasta este ceea ce s-a spus mai înainte celor din Israel prin glasul prorocilor: “«Pus-am peste voi străjeri, ascultaţi glasul trâmbiţei. Şi au zis: «Nu vom asculta. Pentru aceea au ascultat neamurile şi cei ce păstoresc turmele lor. «Ascultă, pământule: Iată, Eu aduc peste poporul acesta rele, rodul răzvrătirii lor, pentru că la cuvintele Mele n-au luat aminte şi legea Mea au lepădat-o” (Ier. 6,17-19).
Priveşte deci, priveşte limpede taina lui Hristos şi în cele privitoare la Moise, precum am spus mai înainte. Dumnezeiescul Moise s-a născut din seminţia şi din sângele lui Levi. Emanuel a fost numit Arhiereu
4 Dumnezeu e Stăpânul nostru prin fire, pentru că El ne-a creat şi ne menţine în existenţă. Nu ne-a câştigat prin răpire de la altcineva. Satana ni se poate face stăpân, dar nu prin fire, ci prin acceptarea de noi a lui. De aceea, stăpânirea lui asupra noastră nu e firească şi adevărată, ci mincinoasă, şi se întemeiază pe libera acceptare de noi a lui. Nu el ne-a creat şi nu el ne susţine în existenţă, ci tot ceea ce este pozitiv avem de la Domnul. De la Satana nu avem decât o stare slăbită şi nefirească. Dar, dacă primim pe Dumnezeu, putem scăpa de el, revenind deplin sub mâna Stăpânului nostru cel bun, Care ne readuce la starea firească şi ne îmbogăţeşte existenţa cu multe şi mari daruri.
13
sfânt şi nevinovat (cf. Evr. 7, 26), pentru că El este întreg sfânt. Şi, fiind cunoscut că e din seminţia lui Iuda, să fie crezut şi preamărit şi ca împărat, şi că arhieria nu I s-a cuvenit după trup, aşa cum se cuvenea căpeteniilor iudeilor, ci ca Dumnezeului şi împăratului tuturor, întru sfinţenie şi slavă5. Deci, în cele trupeşti, Moise este un chip (tip) al Lui, pentru că Cel care a fost cu adevărat atât în trup, cât şi mai presus de trup, adică Hristos, e înţeles ca Prunc născut de curând, pentru nevinovăţia dumnezeiască sau pentru că S-a făcut „făptură nouă6″ (2 Cor. 5, 17). De aceea şi noi, după ce am dezbrăcat vechimea (bătrâneţea) stricăciunii, ne-am mutat
5 Hristos este Arhiereu, dar nu din seminţia lui Levi, prin aceasta arătându-Se că e şi împărat, cum erau regii din seminţia lui Iuda, din care a provenit El după trup, dar arhieria nu I s-a cuvenit după trup ca arhiereilor din Vechiul Testament, căci nu era numai om, ci şi Dumnezeu. Sfinţirea Lui ca Arhiereu nu decurgea din faptul că provenea ca om dintr-o seminţie oarecare, ci din faptul că El însuşi este Dumnezeu. Hristos a unit slujirea arhierească şi demnitatea împărătească, pentru că în desăvârşirea slujirii Lui arhiereşti era implicată şi slava Lui împărătească. Între oameni, domnia nefiind slujire curată şi preoţia nefiind slujire desăvârşită domnia e în mare parte egoistă şi preoţia nu este dăruire totală acestea nu sunt unite. Hristos ca Dumnezeu îşi dă putere Sieşi ca om să le împlinească pe amândouă în mod desăvârşit, întrucât Se face Miel desăvârşit, Se face şi împărat desăvârşit, şi viceversa (cf. Apoc. cap. 5).
6 în trei feluri Hristos era închipuit de Moise ca prunc: a) pentru că în calitate de Dumnezeu e pururea nevinovat ca un Prunc; b) pentru că în calitate de om Se naşte şi El ca un prunc; c) pentru că rămâne ca om făptură veşnic nouă. Dumnezeu e veşnic tânăr, pentru că nu începe niciodată să Se epuizeze în viaţă şi în puterea Sa infinită. De aceea îşi poate da şi ca om calitatea de făptură veşnic nouă, şi, alipindu-ne Lui, putem fi şi noi veşnic noi, inepuizabili, nesupuşi îmbătrânirii şi coruperii.
14
la noutatea vieţii în El. Pruncul este ca o făptură nouă. Iar că pruncul de curând născut este simbolul nerăutăţii poate să vadă uşor oricine, dacă voieşte, şi din cuvintele Mântuitorului nostru. Odată s-au apropiat unele femei şi i-au adus prunci ca să-şi pună mâinile peste ei, precum s-a scris. Iar ucenicii, socotind că aceasta îl tulbură, le-au oprit. El însă le-a zis: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi. Căci împărăţia cerurilor este a unora ca aceştia” (Luca 18, 15). Altă dată au început să se întrebe între ei cine este mai mare în împărăţia cerurilor (spune înţeleptul Evanghelist), şi, luând El un prunc, l-a aşezat la mijloc şi a zis: „Amin, zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3). Iar ce înseamnă a ne întoarce şi a dori să ne asemănăm pruncilor a lămurit fericitul Pavel, scriind: „Fraţilor, nu fiţi prunci la minte. Fiţi prunci când e vorba de răutate. La minte însă, fiţi desăvârşiţi” (1 Cor. 14, 20). Aşadar, Hristos e cugetat ca Prunc pentru nerăutatea (nevinovăţia) dumnezeirii7.
însă în Sfintele Scripturi s-a trecut sub tăcere, în chip iconomic, cine era tatăl lui Moise. Se putea spune: cutare a luat femeie din fiicele lui Le vi, dar s-a zis: „era
7 Calitatea de Prunc a lui Hristos este înţeleasă prin faptul că este atât Dumnezeu veşnic tânăr, cât şi om care nu îmbătrâneşte. E nevinovat sau lipsit de răutate pentru dumnezeirea Lui, însă este lipsit de răutate şi în omenitatea asumată, pentru că e purtată de Ipostasul dumnezeiesc al Fiului; desigur, este o nerăutate conştientă, nu inconştientă ca a pruncului. Din acest punct de vedere, e ca un prunc veşnic şi aşa le cere să fie şi celor ce urmează Lui. El este astfel, dar şi urmaşii Lui pot fi astfel, pentru că e unit cu ei însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care uneşte nerăutatea copilului cu înţelepciunea desăvârşită a Celui atotvechi de zile.
15
oarecare” (Ieş. 2, 1), pentru a arăta indirect că Hristos a fost fără tată după trup, deşi la vedere a avut un tată, căci era numit fiul lui Iosif.
Şi era frumos copilul (cf. Ieş. 2, 2). De fapt, Hristos este „împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor8″ (Ps. 44, 3). Şi tot dumnezeiescul David spune: „încinge sabia Ta peste coapsa Ta, Puternice, cu podoaba şi cu frumuseţea Ta” (Ps. 44,4), dar nu se va îndoi cineva că frumuseţea este slava şi firea Dumnezeirii. Însă nu va atribui cineva lui Hristos măririle trupului şi nici nu va socoti acestea ca slavă a lui Dumnezeu; departe de noi aceasta! Pentru că toată taina iconomiei cu trupul stă în deşertarea de Sine (chenoză) şi smerenie9. De aceea, şi prorocul Isaia scrie undeva despre El: „şi L-am văzut pe El, şi nu avea nici chip, nici frumuseţe” (53, 2). Chipul Lui omenesc era fără slavă şi mai lipsit de strălucire decât al tuturor oamenilor10. Dar nu zicem că cuvântul prorocului neagă slava dumnezeirii, ci că ne îndeamnă mai degrabă să înţelegem că slava trupului în comparaţie cu cea a dumnezeirii se arată nevrednică de vreun cuvânt. Fiul S-a arătat
8 Frumuseţea spirituală este nedespărţită de bunătate. Omul rău este „om urât”, cum zice poporul român. Răutatea strâmbă trăsăturile feţei.
9 Desigur, Hristos n-a avut o frumuseţe şi o slavă trupească. Aceasta ar contrazice golirea Lui de slavă prin întrupare, dar smerenia nu e opusă frumuseţii ce iradiază din bunătate.
10 Hristos avea înfăţişarea mai smerită decât a tuturor oamenilor, pentru că toţi oamenii ţin într-un fel sau altul să se dea drept cineva. Dar din smerenia aceasta iradiază cea mai mare bunătate, care e una cu frumuseţea spirituală. Aşa credem că trebuie să se împace declaraţiile opuse ale Părinţilor: unele îl prezintă pe Hristos ca foarte frumos la chip, altele, lipsit de orice frumuseţe.
16
în chipul cel mai lipsit de frumuseţe, pentru că, fiind Dumnezeu după fire, S-a făcut om ca noi, şi omenescul e incomparabil mai prejos decât dumnezeiescul11.
5. Priveşte cum, supunând Faraon uneltirilor sale toată partea bărbătească, femeia care-l naşte ascunde copilul, punându-l şi închizându-l în coşuleţul (sicriaşul) de papură. Şi îl aruncă în apa de la marginea râului, dar fiica prigonitorului, aflându-l, îl ia îndată din apă. Căci ea, deschizând coşuleţul şi aflând pruncul plângând, înţelege că este evreu şi îl predă spre alăptare celei ce l-a născut, făgăduindu-i pe deasupra şi plată pentru alăptare. Ce înţeles potrivit vom da acestor cuvinte, sau ce taină trebuie să vedem în ele?
11 Aici, Sfântul Chiril, pe baza textului din Isaia 53, 2-3, semnalează un nou sens al lipsei de frumuseţe a lui Hristos ca om. Oricât ar fi de frumos chipul Lui omenesc, pentru că iradiază bunătate, El, ca chip intercalat între Dumnezeu şi noi, este infinit mai prejos de modelul dumnezeiesc. Desigur, aceasta nu înseamnă că modelul dumnezeiesc (prototipul) ne rămâne total acoperit. Dumnezeu ni Se face transparent şi comunicabil prin trăsăturile feţei Lui omeneşti, prin cuvintele Lui omeneşti, dar acestea pot fi golite de unii de lumina şi puterea lor dumnezeiască. Şi, totuşi, cei care le experiază nu se înalţă în toată infinitatea conţinutului lor, ci se simt doar intraţi în infinitate. Dar infinitatea nu se lasă trăită desăvârşit de om; el este în infinitate, dar nu cuprinde infinitatea. Se află pe drumul care ştie că nu se va sfârşi şi, în acelaşi timp, înaintează mereu pe el. Cei ce priveau faţa lui Hristos, deşi se simţeau în prezenţa infinităţii Lui dumnezeieşti, nu puteau face abstracţie de trăsăturile Lui definite. Cei ce auzeau cuvintele lui Hristos, deşi se simţeau introduşi în infinitatea sensurilor lor ca în nişte pâraie, nu puteau face abstracţie de matca acestora, în ale cărui adâncimi se afundau mereu. Şi noi, cei care le auzim acum, le simţim astfel şi ne afundăm mereu în adâncimile lor.
17
înainte de venirea Mântuitorului nostru nu exista bărbat nesupus uneltirilor. Iar prin bărbat înţelegem pe tot cel ce se străduieşte cu bărbăţie duhovnicească să rodească cele plăcute lui Dumnezeu. Deci bărbatul este în primejdie. Satana afundându-l în plăcerile lumeşti ca în nişte mocirle şi noroaie şi înecând pe cei ce resping viaţa moleşită şi purtarea efeminată. Pentru aceea purtătorii de Duh, uimiţi de abaterea tuturor de la ceea ce este drept, au spus: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps. 13, 3). Toţi oamenii erau incapabili să facă binele, născocitorul răului nelăsându-i să se îmbărbăteze spre a nu păcătui12.
După ce S-a făcut unul dintre noi şi S-a numărat între cei supuşi uneltirilor, Emanuel, Pruncul prin fire şi adevărat adică Cel ce nu ştia de slăbirea prin plăceri, căci nu se moleşea prin păcat -, a scăpat la început de stăpânitorul veacului acesta, căci a fost ascuns copilul, adică Moise. Dar după ce a înaintat în vârstă, Sinagoga care L-a născut căci Hristos S-a ivit după trup din iudei -, aprinsă spre ucidere, L-a închis în mormânt. Chip clar al acestui fapt a fost Moise, pus prin mâna maicii lui în sicriaşul de papură. Sinagoga iudeilor L-a înstrăinat de sine pe Emanuel, dar fata lui Faraon, adică Biserica dintre neamuri, deşi avusese ca tată pe Satana, află în apă care e chip al Sfântului Botez, prin care şi în care aflăm
12 Păcatul este o manifestare a slăbiciunii. Răul este atât o slăbire a existenţei, cât şi o slăbire a libertăţii, fiindcă răul îl poartă pe om ca pe un rob. În libertate, în stăpânirea de sine se arată o tărie a existenţei. Animalul e lipsit de libertate, pentru că nu a fost creat cu o existenţă liberă ca omul. Dumnezeu, Existenţa nelimitată, e şi desăvârşita Libertate.
18
pe Hristos pe Moise (chipul lui Hristos) şi deschide sicriaşul. De fapt, El n-a rămas între morţi, ci a înviat, cu moartea pe moarte călcând, şi a ieşit din mormânt. Aceasta au crezut cu adevărat cei ce L-au aflat prin credinţă pe Cel ce a murit pentru noi, ca să treacă şi la viaţă pentru noi13. Şi (fiica lui Faraon) află pe copil plângând. Vom afla şi noi pe Hristos istorisind nelegiuirea iudeilor şi cele făcute Lui, ba şi plângându-Se de ele, căci zice întristat: „Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele, numărat-au toate oasele Mele. Iar ei priveau şi se uitau la Mine. Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi” (Ps. 21,18-20). Şi, în alt loc, iarăşi, „Mi-au dat spre mâncare Mie fiere şi în setea Mea M-au adăpat cu oţet” (Ps. 68, 25).
Iar Biserica dintre neamuri a recunoscut şi a crezut că Hristos a răsărit dintre iudei, căci fata lui Faraon „a zis: Din copiii evreilor este acesta”. Iar că, la o anumită vreme, Sinagoga iudeilor va primi pe Hristos de la Biserica dintre neamuri, cunoscând de la ea taina Lui, se vădeşte prin faptul că cea care a născut pe Moise îl
13 Hristos nu doar a murit pentru noi, ci şi a înviat. Creştinismul occidental, catolic şi protestant, a accentuat aproape exclusiv moartea lui Hristos pentru noi, socotind mântuirea noastră obţinută în mod juridic de la Tatăl prin satisfacerea ei ca pedeapsă în locul nostru (protestantism). Dar Hristos suportă moartea pentru noi, ca s-o învingă pentru noi prin înviere. El e mai tare decât ea atât ca Dumnezeu, cât şi ca om fără păcat, purtător al unei omenităţi unite într-o Persoană cu dumnezeirea. Numai un Hristos viu pentru vecie, ca om, ne comunică şi nouă, oamenilor, viaţa de veci. Scăparea pe veci de moarte nu ne vine printr-un decret, pentru meritul lui Hristos de a fi satisfăcut pentru noi onoarea divină, sau de a fi achitat pentru noi o pedeapsă, ci prin comuniunea noastră cu El.
19
primeşte de la fiica lui Faraon. Căci, după ce Sinagoga iudeilor L-a părăsit pe Iisus şi L-a respins prin neascultare, în timpurile din urmă, învăţând din cuvintele Bisericii, îl va primi şi ea. Iar faptul că fiica lui Faraon, dând mamei lui Moise pruncul născut din ea ca să-l hrănească, îi făgăduieşte răsplată nu se dovedeşte lipsit de câştig, ci dătător de mari nădejdi.
Aşadar, naşterea lui Moise şi cele privitoare la el indică foarte clar celor înţelegători taina lui Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Iarăşi despre Moise
6. Prin naşterea lui Moise am înfăţişat, pe cât ne-a stat în putere, taina lui Hristos şi subţirimea înţelesurilor, descriindu-L în chip iconomic pentru nevinovăţia dumnezeirii, pentru desăvârşita neviclenie şi pentru simplitatea totală drept copil de curând născut sau zidire nouă.
Dar să privim în Moise, şi în alt mod, chipul lui Emanuel, căci Hristos este sfârşitul Legii şi al Prorocilor14 (cf. Rom. 10, 4). „Căci a fost, zice, după acele multe
14 Faţă de Legea îmbătrânită, Hristos apare nu numai ca un copil neîmbătrânit şi neîmbătrânitor, ci şi ca maturizarea ei finală. El e Cel de la Care a venit Legea şi la Care trebuie să conducă ea. Dar evreii n-au mers până unde era chemată Legea să-i conducă: de la împlinirea ei prin acte exterioare din respect faţă de Dumnezeu, la culmea ei, adică la împlinirea ei interioară din iubire faţă de El şi de semeni, în care ni S-a arătat Hristos şi spre care îi atrage direct, prin pilda Sa şi cu ajutorul Său, pe cei ce cred în El. În Hristos, Legea se arată ca dusă la capăt. Hristos este Alfa şi Omega (cf. Apoc. 1, 8), începutul veşnic tânăr şi sfârşitul de neegalat al maturizării.
20
zile, că, făcându-se Moise mare, a ieşit la fraţii lui, fiii lui Israel. Şi, cunoscând chinul lor, a văzut pe un om egiptean bătând pe un evreu dintre fraţii lui, fiii lui Israel. Şi, căutând încoace şi încolo şi nevăzând pe nimeni, a ucis pe egiptean şi l-a ascuns în nisip. Şi, ieşind a doua zi, a văzut doi bărbaţi evrei certându-se şi a zis celui ce făcea nedreptate: «Pentru ce baţi pe aproapele tău? Iar acela i-a zis: «Cine te-a pus pe tine stăpân şi judecător peste noi? Sau vrei să mă omori şi pe mine, cum ai omorât ieri pe egiptean? Şi, temându-se, Moise a zis: «Oare cum s-a vădit lucrul acesta? şi a auzit Faraon despre fapta aceasta şi căuta să omoare pe Moise. Şi a fugit Moise de la faţa lui Faraon şi s-a sălăşluit în pământul Madian; şi, venind în pământul Madian, a şezut lângă un puţ. Iar preotul din Madian avea şapte fete care păşteau oile tatălui lor. Şi, venind ele, au scos apă, până ce au umplut jgheaburile, ca să adape oile tatălui lor, Ietro. Dar păstorii, venind, le-au alungat. Şi, sculându-se Moise, le-a apărat şi, scoţând apă, a adăpat oile lor. Şi venind ele la Raguel, tatăl lor, el le-a zis: «Ce este că astăzi v-aţi grăbit să veniţi? Iar ele au zis: «Un om egiptean ne-a apărat pe noi de păstori şi ne-a scos apă şi a adăpat oile noastre. Iar el a zis fetelor sale: «Şi unde este? Pentru ce aţi lăsat pe om aşa? Chemaţi-l să mănânce pâine. Şi s-a aşezat Moise la omul acela şi i-a dat pe Sefora, fata sa, de soţie. Şi femeia, luând în pântece, a născut fiu şi Moise a chemat numele lui Gherşon, zicând: «Pribeag sunt eu în pământ străin” (Ieş. 2,11-22).
21
Aşa au fost cele despre Moise, dar cuvântul nostru se va îndrepta spre înţelesul cel mai dinlăuntru al acelora, văzând în istorisire ceea ce se cuvine să fie văzut şi ceea ce se dovedeşte că poate sluji înţelesurilor duhovniceşti, adică iconomiei lui Hristos.
7. Ai aflat că, făcându-se mare, Moise a ieşit la fraţii săi. De fapt, dumnezeiescul Pavel spune adevărul, atunci când zice: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege” (Gal. 4,4). Trebuie să vedem cum se cuvine înţeles modul acestei trimiteri arătate aici, sau ce trebuie să spunem că s-a întâmplat. Dacă e adevărat că Cuvântul Tatălui S-a făcut ca noi, adică om, şi, bogat fiind, a sărăcit (cf. 2 Cor. 8, 9) şi S-a coborât la starea de deşertare de Sine (chenoză — cf. Filip. 2, 7), oare a ieşit din slava dumnezeiască? Căci, isprăvită fiind iconomia15, atunci când avea să Se întoarcă la Tatăl
15 Se vede că, aici, prin iconomie Sfântul Chiril nu înţelege numai întruparea, căci starea de om a lui Hristos nu s-a sfârşit odată cu înălţarea Lui la cer, ci toată opera de mântuire împlinită de El pe pământ ca om. Ea a fost o operă a iconomiei, pentru că a avut ca scop refacerea creaţiei de Fiul lui Dumnezeu făcut om, operă care nu s-a împlinit printr-o lege, ci prin libertatea Lui. Tot ceea ce face Hristos pe pământ ca om, începând cu întruparea, este o lucrare liberă. Nu este ca lucrarea vreunui om, ce şi-ar trăi viaţa pe pământ sub puterea unor legi valabile pentru toţi oamenii, care nu ar avea efect mântuitor asupra întregii creaţii. Prin Hristos, după ce a creat lumea, dar a căzut din calea ce o ducea la fericirea veşnică în El, aşa cum îi rânduise El, Dumnezeu împlineşte o nouă lucrare iconomică asupra lumii. De iconomia lui Dumnezeu sau de lucrarea Sa asupra lumii, nesilită de vreo lege, ţin atât crearea, cât şi guvernarea şi conservarea acesteia. Dar actul cel mai înalt al acestei lucrări asupra lumii este cel împlinit din intimitatea cea mai mare în care a intrat El, ca om, cu lumea. Iconomia aceasta o continuă Dumnezeu şi după înălţarea lui Hristos, însă baza ei a fost pusă prin lucrarea Lui de pe pământ. în pârga creaţiei, adică în omenitatea asumată de El, iconomia este împlinită sau dusă până la capăt. Acum, mântuirea oamenilor ce se nasc pe rând depinde de unirea lor cu El.
22
şi să şadă pe tron16 împreună cu El, ridicându-Se mai presus de toate tronurile, zice: „preamăreşte-Mă, Părinte, la Tine însuţi cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5). Domnul cerului şi al pământului, având stăpânirea peste toate ca Dumnezeu prin fiinţă, luând chip de rob, nu a ieşit din cele ale Sale. însă Cel în Care „ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 28), deşi a fost văzut gol în mormânt ca noi şi a revenit la viaţă, nu socoteşte că S-a aflat câtuşi de puţin în afara celor cuvenite Lui cum s-ar putea îndoi cineva de aceasta?
Deci a ieşit la fraţii Săi, adică la fiii lui Israel, căci ale lor au fost făgăduinţele şi ai lor părinţii către care s-au făcut făgăduinţele. De aceea a şi spus: „N-am fost trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24). Văzându-i suportând tirania cumplită şi cu adevărat greu de purtat (fiindcă Satana îi asuprea şi apăsa), S-a gândit să-i elibereze şi să-i scape de tot chinul. Omorând
16Sunt tronuri şi tronuri, în creaţie există o ierarhie. Dar nu sunt tronuri cu putere absolută. Numai cel al lui Hristos are putere absolută, pentru că El are puterea iubirii care a mers până la jertfă. Toate tronurile inferioare trebuie să-l imite pe al Lui. Între îngeri şi oameni există diferite tronuri, deosebite prin sfinţenie, prin capacitatea diferită de a pătrunde tainele lui Dumnezeu. Însă peste toate se înalţă tronul pe care Hristos stă, ca om, împreună cu Tatăl; este un tron comun. „S-a înălţat peste toate cerurile, după înviere” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Explanatio in psalmos, Ps. 8,2, în: PG 69, 758), dar toată slava vine de la Tatăl.
23
deci pe cel ce se hotărâse să nedreptăţească17, l-a ascuns în pământ, adică l-a aruncat în părţile de sub pământ, închizându-l în iad. Aceasta vrea să se spună prin ascunderea în nisip a egipteanului mort. Din textele evanghelice cineva poate afla foarte uşor că puterea negrăită a Mântuitorului nostru a aruncat în iad pe Satana împreună cu cetele cele urâtoare de Dumnezeu şi necurate ale demonilor şi le-a osândit să locuiască în prăpastia fără sfârşit (în abis)18, căci demonii „îl rugau pe El, zice, să nu le poruncească lor să meargă în adânc” (Luca 8, 31). Pentru că, fiind trimisă înainte o mare mulţime (în omul demonizat, n.ed.), ei L-au întâmpinat ca unii ce se puteau apropia (de oameni) şi îl rugau să nu-i condamne împreună cu ceilalţi19. Iar că sunt pedepsiţi pentru cruzimea pe care o
17 Aşa cum cuvintele „a îndrepta” şi „a îndreptăţi” au la Sfântul Pavel multe înţelesuri, aşa are şi cuvântul „nedreptăţească” în comentariul Sfântului Chiril: a-i priva de virtuţi (de dreptate, în general), a le lua îndreptăţirea la fericirea în Dumnezeu, a le face o nedreptate, a-i face fără scuză în faţa lui Dumnezeu pentru păcatele lor.
18 Dumnezeu a aruncat pe vecie pe Satana în nefericirea şi în întunericul iadului, închizându-l în aceste neputinţe ale răutăţii, ale nevederii adevărului şi binelui, dar la aceasta conlucra cu încăpăţânare şi Satana. Împreună cu acela au fost aruncate şi cetele necurate şi urâtoare de Dumnezeu ale demonilor. Ura este atât o neputinţă a celui ce urăşte de a fi fericit şi de a cunoaşte realitatea superioară a binelui, cât şi voinţa de a persista în această nefericire. Ea este un abis, căci e fără sfârşit, o înaintare în infinitatea golului, a vieţii sărăcite. Aşa cum cineva se poate înălţa într-o măsură infinită în iubire, în bine, în Dumnezeu, aşa poate înainta, cu voie şi fără voie, în ură. Cea dintâi este o veşnică odihnă sau mulţumire, pe fiecare treaptă, însă cea din urmă e o veşnică nemulţumire sau neodihnă.
19 Putinţa de a chinui pe cineva, de a-l ispiti la rău le dă demonilor oarecare mulţumire, sentimentul că nu sunt în abis. Dar privarea de un asemenea prilej îi face ori cu totul nemulţumiţi, ori să se afunde în tot mai mare ură. Dar explicaţia Sfântului Chiril e alta. Şi ea este adevărată: unii ajunseseră la neputinţa de a mai chinui sau ispiti pe oameni, deci nu căzuseră încă în prăpastia fără fund, alţii erau în acea situaţie.
24
folosesc împotriva noastră, poate vedea cu uşurinţă oricine, dacă voieşte, auzindu-i strigând: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29). Deci, fiindcă Hristos îl vedea pe egiptean asuprind în mod de nesuportat pe cei de pe pământ, l-a ascuns în iad. Aceasta a săvârşit, ca în umbre şi chipuri, şi Iosua, care, după Moise, a condus pe fiii lui Israel şi i-a trecut Iordanul, căci a legat în peşteră pe cei cinci regi ai amoreilor, arătându-ne indirect în chip că, după vieţuirea sub Lege, venind între noi, împăratul Emanuel va pecetlui pe conducătorii diavolilor în adâncimile cele de dedesubt, ca într-o peşteră adâncă. Cel ce ne asuprea şi ne necăjea fiind omorât în ziua a doua, adică în cei doi evrei care se certau, Moise se aşază la mijloc ca biruitor şi împăciuitor, împăcând pe cei dezbinaţi în mod neîmpăcat, înlăturând duşmănia şi zicând celui ce bătea pe fratele său: „«Pentru ce baţi pe aproapele tău? Iar acela i-a zis: «Cine te-a pus pe tine stăpân şi judecător peste noi? Sau vrei să mă omori şi pe mine, cum ai omorât ieri pe egiptean?”
închizând pe Satana în iad, Emanuel S-a arătat biruitor, aducător de dreptate pentru cei din Israel20 şi
20 Satana, golind de duhul dreptăţii pe oameni, îi face să se nedreptăţească între ei. Dreptatea în care Hristos îi readuce pe oameni are şi acest sens de pace şi de iubire între ei. Satana, nemaiavând succes în atragerea oamenilor la nedreptate, se scufundă şi mai mult în chinul lui, în nemulţumirea lui, în întunericul lipsei de sens a existenţei lui. Până reuşea să atragă pe oameni la nedreptate, se mai amăgea cu acest rost, măcar negativ, al existenţei lui.
25
învăţător al iubirii reciproce, poruncindu-le să se străduiască spre iubirea de fraţi şi să nu socotească nimic mai bun decât pacea şi unitatea sufletească21. De aceea a şi spus: „Pacea Mea dau vouă22″ (Ioan 14, 27). Dar ei, în loc să laude această promisiune şi să admire pe împăciuitor, pe Dăruitorul păcii, pe Povăţuitorul spre iubire, pe învăţătorul celor mai bune învăţături, L-au urât nu puţin. Nu şi L-au făcut Conducător şi învăţător, ci, deşi le spusese limpede prin glasul Psalmistului: „Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui” (Ps. 2, 5), mergând dincolo de toată neruşinarea, s-au purtat cu asprime şi cu lipsă de iubire faţă de Dumnezeu, zicând: „Cine Ţi-a dat Ţie puterea aceasta?” şi „Ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar Acesta nu ştim de unde este” (Ioan 9, 29), ba condamnau şi cele prin care erau mântuiţi şi bârfeau cu lipsă de înţelegere modul ajutorării.
Dumnezeiescul Moise era învinuit că a omorât pe egiptean, deşi acela nedreptăţea, asuprea şi împovăra
21 în Dogmatica din 1958 (volum colectiv, n.ed.) şi din 1978 (lucrare proprie în trei volume, n.ed.), am pus în relief direcţia spre Dumnezeu, spre firea omenească proprie şi spre semeni a jertfei lui Hristos. în acestea se implică însă şi o direcţie spre Satana, spre slăbirea puterii lui de ispitire, spre biruirea şi aruncarea lui în iad. Unde se instaurează binele şi iubirea, prin renunţarea jertfelnică la egoism, Satana nu mai are nicio putere.
22 Numai conştiinţa că e Dumnezeu îl putea face să vorbească de pacea Lui şi despre El ca Izvor al păcii. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi, vrea să-i aibă pe toţi în pace cu Sine şi între ei, căci toată creaţia este a Lui, rod al iubirii Lui. Dar Hristos e Izvor al păcii şi ca om, căci, în generozitatea faţă de toţi oamenii, a mers până la jertfa de Sine.
26
mulţimea evreilor cu o stăpânire de nesuportat. Hristos, alungând pe demonii cei răi în prăpastia fără fund (în abis) şi mutându-i fără voia lor de la tirania asupra noastră, întrucât îi desparte de cei în care se aflau, deşi ar fi trebuit să fie admirat pentru aceasta, nu scapă de vorbele rele ale celor ce obişnuiau să bârfească. Fiindcă au îndrăznit să-I aducă învinovăţire pentru vindecările Lui minunate, zicând: „Acesta nu scoate pe demoni decât numai cu Beelzebul, stăpânul demonilor (Matei 12,24).
Observă că Moise, privind în jur şi nevăzând pe nimeni, a ascuns pe egiptean în nisip. Apoi, venind, îndeamnă la pace pe fraţii de un sânge. Îl războieşte Domnul pe Amalec, dar cu mână ascunsă, cum s-a scris (cf. Ps. 135, 12). La fel, neputând înţelege nimeni din cei de pe pământ, Hristos împlinea cu iconomie cele mai negrăite fapte23. Căci cum ar şti cineva dintre cei de pe pământ (dintre muritori) cum erau osândite mulţimile diavolilor şi li se poruncea să se sălăşluiască în prăpastia fără fund?
Deci, alungând pe Satana în iad şi eliberând de tirania lor pe cei de pe pământ, îi chema la cunoştinţa virtuţilor. Cum poate intra cineva în casa celui tare şi să răpească uneltele lui, dacă nu leagă mai întâi pe cel tare, ca să jefuiască apoi casa lui? Aşadar, legând mai înainte pe cel tare, adică pe Satana, mută la Sine prin credinţă
23 Faptele lui Hristos nu erau fapte de rând, ci fapte ce serveau mântuirii şi, de aceea, puterea cu care erau făcute era neînţeleasă, pentru că nu erau împlinite cu puterea obişnuită a omului, care ţine seama de legile naturale. Faptele Sale erau săvârşite cu o putere superioară puterii firii omului, erau cu totul Ebere, având drept scop să-i ridice pe oameni de sub legile naturii, care-i conduc la moarte.
27
uneltele lui, adică pe cei ce lucrează sub porunca lui şi sunt socotiţi între uneltele lui cele netrebnice24.
Dar, fiind batjocorit în chip nelegiuit de cele pentru care s-ar fi cuvenit să fie admirat, S-a mutat, părăsind Iudeea în care Se născuse, măcar că nu era iudeu cu adevărat, ci de Sus, din cer, şi de la Tatăl. Aşa şi dumnezeiescul Moise deşi se născuse în Egipt, era evreu din evrei, având după tată o rădăcină nobilă şi sfântă fiind defăimat de cei din sângele (neamul) lui, s-a strămutat în Madian, plecând în ţara celor de alt neam. Apoi, şezând lângă puţ, s-a făcut cunoscut fetelor lui Ietro. Acestea, fiind şapte la număr şi păscând turmele tatălui lor, au dus la jgheaburi oile însetate. După ce au scos apa cu multă sudoare, au fost date la o parte de nişte păstori. Moise însă i-a învins şi i-a alungat, şi, scoţând apă cu mâinile lui, a adăpat oile fetelor, precum s-a scris (cf. Fac. 2,17).
Vom socoti deci pe Ietro ca purtând în sine lumea, căci el era preot al madianiţilor, care nu slujeau lui Dumnezeu cel prin fire şi adevărat, ci făpturilor în locul Creatorului şi Făcătorului, sau celor făcute din pietre şi lemne, din pricină că lumea, fiind amăgită, se închina demonilor şi nu lui Dumnezeu.
Ietro se poate tălmăci prisosinţă sau de prisos. Dar aşa e şi lumea, fiind întreagă o prisosinţă, pentru că cei ce voiesc să cugete cele ale ei nu fac nimic din cele necesare,
24 Nu se poate ridica omul la practicarea statornică a binelui, care e una cu virtutea, până nu se ridică din slăbiciunea prin care s-a supus ispitei Satanei, până nu se întăreşte în voinţa care îl eliberează de robia aceluia. Aşa cum există o conlucrare cu Dumnezeu a omului tare în voinţă, aşa există şi o conlucrare cu Satana a omului slab în voinţă.
28
ci se îmbată în împrăştieri deşarte şi se aruncă în plăceri netrebuincioase (de prisos)25. Deci e neîndoielnic faptul că celor ce voiesc să vieţuiască drept le sunt de prisos cele ale trupului şi cugetarea la cele din lume, pentru că îi îndepărtează de căutarea a ceea ce este de folos şi necesar, dacă e adevărat că: „Cugetul trupului este duşmănie faţă de Dumnezeu” (Rom. 8, 7) şi că cel ce cugetă cele ale lumii se face duşman lui Dumnezeu (cf. Iacov 4, 4). Deci e cu adevărat un lucru prisositor a voi să cugeţi la cele din lume, ba chiar la lumea însăşi, fiindcă Hristos a spus: „Ce va folosi omului de va câştiga lumea, dar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).
8. Deci Moise s-a mutat din Egipt în Madian şi, în acelaşi mod, s-a mutat şi Hristos din Iudeea în Galileea. Observă că una dintre fiicele lui Levi a născut pe sfinţitul Moise, dar fetele lui Ietro al madianiţilor erau mai multe, şapte la număr. Căci una e mulţimea iudeilor, din care S-a născut după trup Hristos, închipuit de Moise, dar sunt foarte multe fiicele lumii sau turmele neamurilor ce locuiesc în lume. Deci Hristos, părăsind Sinagoga
25 Lumea nu e întru totul de prisos sau fără rost, decât atunci când e socotită unica realitate. Când e socotită creată de Dumnezeu, lumea ajută pe om să cunoască prin ea pe Dumnezeu cel mai presus de ea şi să înainteze prin ea spre El, deci nu este fără rost. Dar lumea poate oferi omului şi putinţa de a se afla în plăceri de prisos, chiar păgubitoare. Din ea trebuie să folosească numai ceea ce este strict necesar, nu ceea ce e de prisos. Când, prin lume, omul nu vede pe Dumnezeu, caută cele fără rost, adică cele de prisos, păgubitoare. De aceea, zeii identificaţi cu forţele lumii sunt demoni, care fac pe oameni să caute în lume cele de prisos, nerecunoscând-o decât pe ea.
29
din care S-a născut după trup. S-a mutat la turmele cele multe ale neamurilor, pe care le apăsau păstorii cei răi sau stăpânitorii lumeşti ai lumii acesteia, şi le-a mântuit.
Dar să arătăm modul tiraniei, ca să vădim şi pe cel al ajutorului. E un obicei al dumnezeieştii Scripturi să asemene cu un puţ cunoştinţa lui Dumnezeu sădită în noi, prin care suntem povăţuiţi spre toate cele ce sunt de făcut. Căci cunoaşterea a tot binele ţâşneşte ca dintr-un izvor din minte şi cunoştinţa slavei lui Dumnezeu e în noi ca într-o oglindă şi ca într-o ghicitură26 (cf. 1 Cor. 13,12). De aceea, îi învinuieşte pe cei ce dispreţuiesc iubirea lui Dumnezeu şi s-au aplecat în chip nelegiuit să dea demonilor slava cuvenită lui Dumnezeu, zicând prin glasul lui Ieremia: „S-a spăimântat de aceasta cerul şi s-a înfricoşat foarte pământul, zice Domnul, că două rele a făcut poporul Meu: M-a părăsit pe Mine, izvorul apei vieţii, şi şi-a săpat puţuri surpate, care nu vor putea ţine apa” (Ier. 2, 12-13). Cultul cu nume mincinos este ca un puţ surpat, pentru că nu poate scoate cineva din el vreun cuvânt dătător de viaţă. Izvor al vieţii adevărate nu e decât cunoştinţa
26 Mintea noastră este ca un izvor din care ţâşnesc cugetări şi cunoştinţe, pentru că este în legătură cu lumea şi cu Cauzatorul ei. Mintea şi fiinţa noastră, căreia îi aparţine, nu sunt rupte de realitatea deosebită de ele. Prin faptul că din mintea noastră ţâşnesc mereu alte cugetări se arată că realitatea lumii şi realitatea Cauzatorului ei sunt inepuizabile. Dar cunoştinţa noastră, prin care mintea tinde îndeosebi spre ultima cauză a lumii, nu redă conţinutul existenţei lui Dumnezeu decât ca prin oglindă şi prin ghicituri, sau prin intermediul chipurilor luate din lume şi din fiinţa noastră. Dumnezeu atinge mintea noastră, dar ca pe o oglindă imperfectă, în care se reflectă atât conţinuturile lumii cât şi El, Cauza lor. Oglinda creată nu poate reda în toată exactitatea şi plenitudinea pe Făcătorul necreat.
30
nepătată a lui Dumnezeu. Deci puţul este chipul cunoştinţei sădite în firea noastră27. De aceea, până ce ne folosim de mintea dreaptă pentru a cunoaşte pe Dumnezeu, înaintăm direct spre adevăr. Dar dacă cel stăpânit de amăgiri28 se abate spre ceea ce-i place, îşi va cheltui în van străduinţele (puterile). Aceasta socotesc că înseamnă, în ghicitură, scoaterea apei de fetele lui Ietro şi folosirea cu sila a apei de păstorii mai tari decât ele. În aceste neputinţe spunem că se află cei amăgiţi, atunci când cunoştinţa înnăscută li se abate spre ceea ce nu e bun şi frumos, adică spre ceea ce înşală şi îi foloseşte pe demoni. Dar a venit în apărarea lor Hristos, Care, alungând pe răii păstori mincinoşi, a adăpat turmele cu apa vie, cu propovăduirea Lui dumnezeiască şi cerească, adică. De aceea a şi spus: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37).
Să înţelegem deci pe Ietro drept chip al lumii celei pline de tot ceea ce este de prisos şi trecător. Fetele lui Ietro sunt chipul neamurilor de pretutindeni, prin fiecare dintre fete vădindu-se unul din mulţimea acelora.
27 De la zeii identificaţi cu forţele lumii, nu poţi avea decât ceea ce poate da lumea îngustă şi plină de insuficienţe. Nu poţi primi de la ea cuvântul sau asigurarea vieţii veşnice; nu poţi primi mulţumirea deplină. Ori ce ţi-ar da, te lasă nemulţumit. Lumea privită în ea însăşi e ca o fântână surpată, acoperită cu pământ. Numai văzută în legătură cu Dumnezeu cel mai presus de ea, fântâna pe care o sapi în lume ajunge în adâncul de dincolo de ea, de unde vine apa Vieţii cunoştinţa cea adevărată, după care e însetată mintea omenească, adică.
28 Deşi aspiraţia omului spre cunoştinţă, spre infinitul dumnezeiesc care dă viaţă, este înnăscută, totuşi el se poate lăsa amăgit de satisfacţiile superficiale şi de scurtă durată pe care i le dă lumea aceasta, rămânând la puţurile ei surpate, cheltuindu-şi timpul şi puterile cu ele.
31
Prin păstorii cei răi şi violenţi e potrivit să se înţeleagă cetele demonilor, iar prin cel ce le apără de ei, Hristos, Care ne şi adapă cu undele apelor dumnezeieşti. Iar după ce fetele au scăpat de lăcomia păstorilor nelegiuiţi, s-au întors la Raguel, tatăl lor, adică la Ietro. Întrebând el care e pricina întoarcerii lor neobişnuite, ele i-au vestit îndată ajutorul dat lor de Moise. Şi acela îl aduce îndată în casă pe Moise şi-i dă de soţie pe Sefora, prima şi cea mai frumoasă dintre fetele lui, iar aceasta îi naşte pe Gherşon.
Hristos a arătat preţuire pentru toate neamurile din lume29 şi, după ce cei mântuiţi au vestit că au fost apăraţi şi scoşi de El de sub mâna celor ce-i nedreptăţeau, a fost recunoscut de lume. Şi, astfel, lumea îl primeşte cu iubire, ca şi Raguel pe Moise cel preasfinţit. Lumea intră în relaţie familiară cu El, dându-I ca mireasă Biserica dintre neamuri, care e închipuită prin Sefora. Numele ei se tălmăceşte cercetare sau frumoasă, dar şi harul suflării, fiindcă „Răsăritul cel de Sus” (Luca 1, 78) a cercetat pe cea cu adevărat măreaţă şi frumoasă, adică Biserica, şi i-a dăruit ca dar al cerului suflarea Lui, adică împărtăşirea de Duhul Sfânt30. Iar ea l-a născut pe Gherşon,
29 Hristos a arătat deplină preţuire faţă de afirmarea unităţilor naţionale, trimiţând pe Apostoli să-L propovăduiască tuturor (cf. Matei 28, 19; Fapte 2, 3-4). Întâi, a voit să-i cheme pe evrei (cf. Matei 15, 24), până la moartea Sa încercând totul pentru asta. Însă, după ce ei au mers cu respingerea Lui până la a-L da morţii, Hristos a trimis pe Apostoli la neamuri, lăsând pe evrei să vină la El pe urmă.
30 Biserica a luat fiinţă prin coborârea Duhului Sfânt peste Apostoli, adică în ei, care apoi, prin ei şi prin urmaşii lor, L-au transmis tuturor celor ce au primit credinţa în Hristos. Căci Duhul Sfânt este suflarea lui Hristos în cei ce se deschid Lui prin credinţă. Aşa cum, la început, lumea a luat fiinţă prin „Duhul lui Dumnezeu ce Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2), aşa e refăcută acum, ca Biserică, prin acelaşi Duh. Atunci Duhul era suflarea Cuvântului neîntrupat, prin Care toate s-au făcut (cf. Ioan 1, 3), acum este suflarea Cuvântului întrupat. Dacă Cuvântul dă creaţiei existenţa în structurile ei, Duhul le dă viaţă, dar în legătură cu Cuvântul sau Hristos. Dar şi Duhul Sfânt este Persoană, căci şi El e liber şi are desăvârşirea existenţei sau caracter de Persoană. El este Persoana care iubeşte pe Fiul, deci şi pe noi, făcuţi fii ai Tatălui.
32
adică poporul cu adevărat pelerin31. Căci cei pecetluiţi prin Duhul dumnezeiesc, deci învredniciţi de cercetarea (vizitarea) de Sus şi configuraţi după frumuseţea Fiului, sunt cu adevărat pelerini în această lume32. Lor li se potriveşte mai mult să strige şi să spună: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare” (Evr. 13, 14; 11, 10), al cărei Ziditor şi Creator este Dumnezeu, pentru că eu umblând pe pământ, vieţuiesc în cer şi nu se mai alipesc nicidecum de lucrurile din
31 Am putea spune „poporul trecător”, dar nu în sensul că trece de la fiinţă la nefiinţă, ci de la viaţa temporală pământească şi nedesăvârşită la cea veşnică şi desăvârşită. De aceea, este mai bună expresia „poporul pelerin”.
32 Duhul suflat în noi de Fiul întipăreşte în noi pecetea vie a Fiului, reînviorează în noi calitatea de fii şi iubirea de fii faţă de Tatăl. Dar, astfel pecetluiţi, nu ne lasă despărţiţi de Fiul şi de Tatăl, căci Duhul e mereu lucrător în noi, menţinând vie simţirea de fii ai Tatălui şi de fraţi ai lui Hristos. Aceasta este şi un fel de plasticizate a noastră după chipul Fiului, pentru că noi suntem creaţi din substanţa generală creată, dar nu suntem numai oameni, ci şi oameni după chipul reînnoit şi mereu viu al lui Hristos, structuraţi sau plasticizaţi după modelul Hristos. Dar, pentru a ajunge la deplina configurare după Hristos, trebuie să trecem din lumea aceasta mereu în mişcare, ca una ce e temporală, spre o stare mai înaltă.
33
lumea aceasta, ci le doresc pe cele din veacul viitor33. Fiindcă au cunoscut că, printr-o viaţă cu adevărat frumoasă şi curată, urmează lui Hristos, Care pentru noi a trecut prin această lume ca noi şi nu a cugetat la cele ale lumii acesteia departe de El aşa ceva! -, ci ni S-a arătat mai degrabă ca chip (tip) al vieţii celei mai presus de lume şi bine rânduite.
Dar observă cum a numit Sfânta Scriptură, în chip iconomic, pe tatăl celor şapte fete: întâi Ietro, înainte ca Moise să le fi dat ajutor, căci Ietro se tălmăceşte, aşa cum am spus mai înainte, prisosinţă sau de prisos, apoi Raguel, fiindcă Raguel se tâlcuieşte păstoria lui Dumnezeu. Mă voi apleca asupra acestui cuvânt, pentru folosul lui. Văzând în Ietro chipul lumii, am spus că împrăştierea spre cele din lume este cu adevărat un lucru de prisos şi zadarnic. Înainte ca ceata fetelor lui să fi fost ajutată de Moise, el se afla în acestea. Dar, după ce ele au fost eliberate de tiranie şi scoase de sub puterea păstorilor nelegiuiţi, i s-a schimbat numele în Raguel, care înseamnă turma sau păstoria lui Dumnezeu, după înţelesul traducerii, căci a trecut sub mâna Arhipăstorului tuturor, adică a lui Hristos, prin Care şi cu Care fie slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
33 Calitatea noastră de pelerini pe acest pământ se manifestă în mişcarea noastră interioară spre cele din veacul viitor. Din acest motiv, deşi ne mişcăm pe pământ, toată viaţa ne este proiectată spre cele din cer, ne e legată şi preocupată de acelea. Călătorul, aflându-se în mişcare spre un anumit loc unde va avea anumite întâlniri, aproape că uită că e pe drum şi, în timpul călătoriei, gândurile lui sunt îndreptate spre acel loc, în convorbiri cu cei spre care călătoreşte, deci nu mai observă cele din jurul său. Omul este o fiinţă care trăieşte în două planuri: cel temporal şi cel veşnic.
34
Despre vedenia lui Moise în rug
Fericiţii proroci, îngrijindu-se nu puţin de ale noastre ca nişte purtători de Duh şi ca cei ce căutau o înţelegere exactă a lucrurilor, rugau pe Cuvântul lui Dumnezeu să Se arate oamenilor ca ajutător şi readucător la viaţă, atribuind Lui şi numai Lui puterea de a mântui pe cei ajunşi la capătul extrem al relelor34. De aceea, s-au făcut tâlcuitori ai celor foarte bune, arătând drumul mântuirii ca nişte cugetători înţelepţi. Cum, dar, să nu fie admiraţi ei ca unii ce s-au împărtăşit de cele vrednice de laudă? însă ei nu puteau nici să înlăture tirania Satanei asupra noastră, nici să alunge mulţimile întinate ale diavolilor, care ne jefuiau ca pe o pradă în multe feluri şi, împovărându-ne cu jugul robiei, ne sileau să cugetăm şi să facem cele urâte, cele plăcute lor35, adică. Şi, ca unii ce ne
34 Prin Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu s-au creat toate. De aceea, tot prin El se cuvenea să se şi readucă din dezordinea în care fuseseră aduse prin slăbirea legăturii cu Izvorul vieţii. Pentru că oamenii creaţi de Dumnezeu ca unii ce nu sunt de la ei, ci de la Dumnezeu, şi au fost făcuţi pentru a trăi acest sentiment filial al prevenirii lor de la El nu puteau primi decât un chip: cel al Fiului lui Dumnezeu. Ei nu puteau fi creaţi ca un ansamblu haotic de fiinţe, ci cu o pecete a gândirii pline de sens a lui Dumnezeu. De aceea, ca şi Fiul, au şi ei o gândire prin care trebuie să se înţeleagă între ei, să înţeleagă lumea, care e făcută pentru a fi gândită de ei, şi pe Făcătorul lumii, Care nu se poate să nu fi pus o pecete a raţionalităţii Sale în ei şi în lume. Raţionalitatea şi filiaţia creaţiei în raport cu Dumnezeu nu se pot separa.
35 Stăpâniţi de patimi şi de demonii care le întăresc împotriva noastră, suntem ceva la mijloc între subiecte şi obiecte. Pe de o parte, căutăm cu voia satisfacerea plăcerilor de scurtă durată pe care ni le ocazionează aceste patimi, pe de alta, suntem duşi spre ele în mare parte fără voie, dintr-o mare slăbiciune. Am devenit obiecte conştiente şi aprobatoare, dar, în acelaşi timp, nemulţumite şi cu o conştiinţă slăbită de satisfacţia insuficientă şi repede trecătoare a plăcerilor procurate de aceste patimi. Omul stăpânit de patimi se află într-o sfâşietoare contradicţie cu sine.
35
ţineau legaţi în mod silnic, ne porunceau să slujim lor şi să ne întinăm cu străduinţele pentru cele pământeşti şi, ca unor datornici, să cugetăm numai cele trupeşti.
Deci, înlăturarea stăpânirii îngâmfate şi murdare a diavolului, eliberarea oamenilor din robia lui atât de păgubitoare şi de spurcată şi trecerea lor la starea de lucrători ai virtuţii nu puteau fi decât rezultatul strălucitor al lucrării firii Celei de negrăit. Iar că acest mare şi mult dorit bine avea să le vină celor de pe pământ la vremea potrivită, când Unul-Născut Se va coborî în starea golită (de slavă, în chenoză) şi în omenitate36, vom şti
36 Coborârea în chenoză (în umilinţă) a lui Dumnezeu Cuvântul e una cu coborârea în omenitate. Firea omenească nu e nicicând lipsită de puterea lui Dumnezeu, Care o susţine în existenţă şi în ceea ce o caracterizează. Dar coborârea cea mai deplină la ea, sau în ea, constă în faptul că Ipostasul Fiului lui Dumnezeu Se face şi Ipostas al omenităţii Sale sau Persoană a ei, fără a înceta să fie Ipostas al dumnezeirii. Când S-a făcut purtătorul mărginirilor şi durerilor noastre, inclusiv al morţii, a suferit cea mai mare umilire. Mărginindu-Se în acte şi pătimiri omeneşti, nu Şi-a îngustat însăşi puterea Sa dumnezeiască.
Dar această capacitate de a Se umili, rămânând totuşi la înălţimea Lui, pentru a ridica şi ceea ce e umilit la înălţimea Lui supremă, este dovada celei mai mari libertăţi şi puteri. Tot Sfântul Chiril zice: „Poate că mărirea Lui înălţată (cf. Ps. 8,1) nu e alta decât cea a întrupării Lui. Ce este, oare, în aceasta, care să nu se poată spune: naşterea din Fecioară, mersul pe mare, necoruperea (nestricăciunea) în moarte şi toate cele asemenea acestora? Această mărire (slavă) s-a înălţat, şezând de-a dreapta măririi întru cele înalte, după ce a curăţit păcatele. Aşa trebuie înţeles faptul că S-a ridicat mai presus de ceruri după înviere” (Explanatio in psalmos, în: PG 69, 758). Cea mai mare putere este de a arăta dumnezeirea prin intermediul îngustimilor omenităţii create şi de a o ridica pe tronul dumnezeiesc. Dar, în această supremă înălţare, omenitatea nu este folosită ca un obiect. La această înălţime, şi omenitatea ajunge la cunoaşterea supremă a Lui, la puritatea Lui, care nu e lipsită de voinţa Lui. în întruparea lui Dumnezeu ca om nu se manifestă numai taina lui Dumnezeu care, coborând la creaţia Sa, Şi-o poate face intimă, ci şi taina omenităţii capabile de această supremă înălţare, căci e înălţată la capacitatea de mediu desăvârşit al arătării şi lucrării lui Dumnezeu. Astfel, omenescul se arată realizat în supremele posibilităţi cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, căci are în sine puterea care l-a făcut capabil de a-L primi.
36
tot din Sfintele Scripturi, în care se spune: „după multe zile, a murit împăratul Egiptului, şi au suspinat fiii lui Israel din pricina muncilor şi au strigat, şi strigarea lor s-a suit la Dumnezeu. Şi a auzit Dumnezeu gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov, şi a căutat (privit) Dumnezeu spre fiii lui Israel şi S-a făcut cunoscut lor” (Ieş. 2, 24-25). Egiptenii sileau cu forţa la lucrări (în construcţii) pe cei din Israel, punând asupra lor jug greu şi rânduind peste ei supraveghetori aspri şi nemiloşi, care le făceau viaţa de nesuportat, precum s-a scris. Iar ei, apăsaţi de aceste asupriri, plângând şi suspinând, se rugau, nenorociţii, să se învrednicească de mila de Sus, „şi a privit Dumnezeu la fiii lui Israel şi S-a făcut cunoscut lor”.
Deci, când nu cunoaştem pe Dumnezeu, atunci suntem şi supuşi celor ce ne nedreptăţesc şi ne rostogolim în mocirla păcatului, având pe necuraţii demoni ca poruncitori (epistaţi) spre acestea; dar şi invers: harul libertăţii rezultă din cunoaşterea lui Dumnezeu37.
37 A cunoaşte un om rău înseamnă a ne influenţa de răutatea lui şi aceasta înseamnă slăbirea libertăţii. A cunoaşte un om bun înseamnă a fi cuceriţi de frumuseţea bunătăţii lui şi aceasta ne eliberează. Cu atât mai mult ne facem buni şi liberi, atunci când cunoaştem pe Dumnezeu. Numai cunoaşterea obiectelor nu ne influenţează în bine sau în rău. Cunoaşterea persoanelor ne influenţează în bine sau în rău, după cum sunt ele, dar cunoaşterea lui Dumnezeu ne influenţează numai în bine. Persoanele le cunoaştem prin comunicarea cu ele. Astfel, prin comunicarea binelui din El către noi, cunoaşterea lui Dumnezeu este şi un har al Lui care ne face liberi. Dar, întrucât în libertate ne afirmăm deplin pe noi înşine, libertatea e totodată o putere a noastră.
37
„Dar acelea li s-au făcut ca pilde, şi s-au scris spre sfătuirea (învăţătura) noastră”, după cum s-a scris (1 Cor. 10,11). Şi chipul (pilda) este pentru un singur neam, adică cel din sângele lui Israel. El ne învaţă limpede că scopul duhurilor necurate şi al diavolului este să împingă pe cei de pe pământ să se silească să asude în griji deşarte şi să împlinească muncile trupului, ca să nu aibă mintea liberă spre a se închide tainic în cele de Sus38, adică spre a cunoaşte pe Dumnezeul tuturor şi, prin aceasta, a se îndrepta spre cele ce plac Lui şi a lepăda jugul robiei diavoleşti.
Fiindcă firii omeneşti îi este proprie iubirea libertăţii, nu lăudăm niciodată patimile, ci ne întoarcem de multe ori cu spaimă din urâciunea plăcerilor trupeşti şi, trezindu-ne puţin câte puţin, însetăm după ajutorul de Sus, de la Dumnezeu, şi cerem eliberarea din nedorita robie. Aceasta socotesc că înseamnă suspinurile îndreptate de fiii lui Israel către Dumnezeu.
Iar Dumnezeu, fiind bun, a trimis ca Mântuitor şi Stăpân din cer pe Fiul Său, Care S-a făcut ca noi, adică om. Lucrul acesta ni l-a vestit iarăşi prin ghicitură Sfânta Scriptură, care a zis: „Şi Moise păştea oile lui Ietro, socrul
38 Cele spuse în text înseamnă „închisă în cele de Sus”, după pătrunderea în taina lor şi prin golirea de toate celelalte.
38
său, preotul din Madian. Şi a adus oile în pustie şi a venit la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Şi s-a arătat lui îngerul Domnului în pară de foc din rug, şi a văzut că rugul ardea cu foc, dar nu se mistuia. Şi a zis Moise: «Apropiindu-mă, voi privi vedenia aceasta mare, că nu se mistuie rugul. Iar când a văzut Domnul că se apropie să vadă, l-a chemat pe el Domnul din rug, zicând: «Moise, Moise! Iar el a zis: «Ce este? Şi a zis: «Nu te apropia aici, dezleagă încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care stai tu este pământ sfânt. Şi a zis lui: «Eu sunt Dumnezeul părintelui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov. Şi şi-a întors Moise faţa sa, pentru că se temea să privească înainte la Dumnezeu” (Ieş. 3,1-6).
Dumnezeu, după cuvântul prorocului, a dat Legea, arătând mai înainte, cu bună rânduială, pe Moise ca pedagog. A dat umbra ca semn al celor mai desăvârşite, pentru că numai la vremea cuvenită avea să fie văzut Adevărul39. Sfârşitul pedagogiei lui Moise a fost taina lui
39 Omenirea trebuia să fie pregătită treptat spre întâlnirea şi cunoaşterea directă a lui Dumnezeu. Trebuia să i se dea umbrele adevărului, ca, meditând la ele, să vadă că sunt numai umbre, că nu pot fi ultima realitate, ci trimit spre Adevăr. Moise încă priveşte înapoi, spre creaţie, ca la chipurile lui Dumnezeu, dar vede proiectată în ele lumina lui Dumnezeu, sau le priveşte cu conştiinţa că Dumnezeu e mai presus de ele. Toate cele create sunt numai umbre ale Creatorului şi, ca umbre, n-au o subzistenţă în ele însele, ci sunt proiecţii ale Lui, depinzând în mod absolut de El. Eu mă simt dependent nu numai, în mod relativ, de părinţi şi de condiţiile din lume, ci şi, în mod absolut, de un Cauzator şi Susţinător aflat mai presus de toate. Având în Sine existenţa nepieritoare, El este Adevărul.
Dar umbrele din Vechiul Testament au şi sens profetic. Ele suntînainte-vestiri ale Cuvântului întrupat, având un rol pregătitor. Oamenii de la început nu erau pregătiţi să înţeleagă că Dumnezeu Se poate arăta şi lucra prin omenitate. Trebuia ca firea omenească să crească în desăvârşirea spirituală şi în înţelegerea că chipul său poate fi mediu de manifestare al firii dumnezeieşti. Istoria este astfel un drum unitar, care porneşte de la un început şi înaintează spre ţinta desăvârşirii umanului: trecerea în împărăţia cea veşnică. Moise nu putea înţelege nici el această ţintă. Prin rug, el nu privea încă înainte, adică la Hristos care va veni, ci rămâne la umbrele dinapoi.
39
Hristos, despre care a fost învăţat prin vedenie. Rugul, un arbust plin de mărăcini şi neroditor, puţin deosebit de spini, era învăluit de o flacără mare. Un înger sfânt îl umplea în chip de flacără şi para se înălţa foarte sus, dar nu pricinuia nicio vătămare rugului în care se afla. Ceea ce se întâmpla era un lucru cu adevărat minunat şi mai presus de orice înţelegere. Focul se unduia în spini şi îi mângâia cu atingeri fluide, dar, nefolosind puterea lui naturală, cruţa cele care puteau fi consumate. De aceea era dumnezeiescul Moise uimit de vedenie. Ce înţeles era în aceea? Sfânta Scriptură aseamănă cu focul firea dumnezeiască, datorită marii lui forţe şi pentru că poate să mistuie cu uşurinţă totul: lemne, ierburi şi chiar pe omul din pământ. De aceea, spune odată: „Dumnezeul nostru e foc mistuitor” (Deut. 4, 24; Evr. 12, 29), iar altădată: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori” (Ps. 102,15).
Aşa cum spinii nu pot suporta focul, aşa nici omenitatea, dumnezeirea, dar în Hristos dumnezeirea s-a făcut suportabilă, precum a mărturisit înţeleptul Pavel: „Căci în El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Col. 2,9), şi „Cel ce locuieşte în lumina neapropiată” (1 Tim. 6,16), adică Dumnezeu, S-a sălăşluit în templul luat din
40
Fecioară, coborându-Se la o blândeţe şi o umilinţă minunate şi restrângând oarecum puterea de vătămare a firii Lui dumnezeieşti, ca să Se facă încăpută (suportată) de firea omenească, asemeni focului de spini. Iar că ceea ce se strică prin fire, adică trupul, a fost făcut de El mai tare decât stricăciunea ne arată prin ghicitură focul din rug, care păstrează lemnul nevătămat40. Cum s-ar putea
40 în acestea se închipuie atât coborârea lui Dumnezeu, cât şi înălţarea omenităţii. Puterea firii Sale dumnezeieşti, a cărei atingere nu poate fi suportată de nicio creatură, Hristos a restrâns-o şi, astfel, firea omenească a putut suporta unirea într-un Ipostas cu firea dumnezeiască. Pe de o parte, firea dumnezeiască nu s-a reţinut de la orice atingere cu cea omenească, ci i-a moderat atingerea. Pe de altă parte, a dăruit firii omeneşti o putere mai înaltă. Înţelegerea acestei coborâri, prin care a înălţat şi întărit firea omenească, poate fi ajutată de învăţătura despre energiile necreate. Fiinţa lui Dumnezeu, prin lucrările pe care le împlineşte, Se descoperă sau Se actualizează în gradul în care voieşte. Nimic nu-L poate sili să Se descopere şi să Se actualizeze complet în toate lucrările Sale, căci şi omul, prin energiile pe care le pune în lucrare, se descoperă în gradul în care voieşte. Totuşi, persoana omului se vede întreagă şi unică în orice lucrare şi în orice grad al activării ei, pentru că în orice lucrare se manifestă unitatea specifică persoanei. Aşa vedem şi la Dumnezeu Cuvântul: în orice lucrare necreată, activată de El prin omenitatea Sa, şi în orice grad de activare a ei Se face cunoscută Persoana Sa dumnezeiască, se cunoaşte că lucrarea nu vine de la om. Dar, pe măsură ce firea dumnezeiască activează (pune în lucrare) puteri din ce în ce mai mari ale firii omeneşti cu care este unită, firea omenească este înălţată, iar cea dumnezeiască se face mai vădită prin firea omenească, în şederea lui Hristos ca om de-a dreapta Tatălui este atinsă culmea descoperirii puterilor dumnezeieşti şi a înălţării omenităţii. Puterile omeneşti sunt tot mai penetrate de cele dumnezeieşti, fără să se desfiinţeze nici dumnezeiescul, nici omenescul. Prin spiritul lui, prin înţelegerea şi aspiraţia lui spre bunătate, omul se poate înălţa şi lărgi atât de mult, încât în el poate încăpea dumnezeirea, ca Izvor infinit de înţelepciune şi bunătate, fără ca omul să se desfiinţeze, căci nu el este izvorul acelora şi nu încetează să se înalţe şi să se lărgească în veci în infinitatea în care, pe de altă parte, se află.
41
îndoi cineva că Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a făcut trupul templu al Său şi că, fiind Viaţa prin fire, l-a făcut nestricăcios şi mai tare decât moartea? Deci, aşa cum focul a cruţat spinii şi flacăra s-a făcut suportabilă micului şi prea slabului rug, aşa şi dumnezeirea s-a făcut suportabilă omenităţii. Aceasta a fost chipul tainei lui Hristos, căci Cuvântul lui Dumnezeu a locuit şi în noi, neaducând pedepse, nefăcând judecăţi, ci strălucind prin atingeri bune şi atotblânde, fiindcă El însuşi zice: „N-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El41″ (Ioan 3,17).
Deci focul cuprinzându-se în rug, acesta nu se mistuia, fiindcă nu suntem supuşi judecăţii pentru păcate, precum am spus adineaori, ci Hristos ne iluminează mai degrabă prin Sfântul Duh şi este în noi prin El, şi întru El strigăm: „Avva, Părinte! (Rom. 8,15).
Uimit de vedenie, fericitul Moise a mai adăugat, spunând: „Apropiindu-mă, voi vedea această vedenie mare, ce este că nu se mistuie rugul (Ieş. 3, 3). Dar fericitul înger îl opreşte, zicând ca din partea lui Dumnezeu, „Nu te apropia aici, dezleagă încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care stai este pământ sfânt” (Ieş. 3, 5). Numeşte pustia fără de apă şi roditoare de spini, în care se afla şi rugul, pământ sfânt, fiindcă tot locul în care e Hristos
41 Cine judecă şi osândeşte elimină. Cine se apropie de cineva îl îmbrăţişează cu blândeţe. Dumnezeu nu ne cere decât să-L primim. Neprimindu-L, ne osândim noi înşine să rămânem în afara Lui. Dar Dumnezeu nu e îngustat (micşorat) prin aceasta, ci cei ce se închid Lui nu mai au în ei viaţă, se fac umbre inconsistente.
42
este sfânt. El Se arată foarte bucuros şi în pustie, care e chip al Bisericii dintre neamuri, către care cuvântul sfinţit zice: „Veseleşte-te, tu, cea stearpă (pustie însetată)”, să se bucure cea pustie (stearpă) şi să înflorească precum un crin (Is. 54, 1; Gal. 4, 27). Dar şi Dumnezeu a făgăduit că va preface pustiul în loc apos şi pământul însetat, în râu. Fiindcă s-a înmulţit harul Mântuitorului în noi, cei chemaţi dintre neamuri, şi ne adapă ca un râu cu îmbelşugare, revărsându-se de Sus în unde. Aceasta ne spune şi dumnezeiescul David: „A pus râuri în pustie şi pământul cel roditor l-a prefăcut în pământ sărat din pricina răutăţii celor ce locuiesc pe el” (Ps. 106, 33-34).
Deci rugul este în pustie şi pământul pe care se află este sfânt şi sfinţit lui Dumnezeu. Şi, apropiindu-se Moise, e oprit şi i se porunceşte să-şi dezlege încălţămintea din picioare. Încălţămintea e semnul morţii şi al stricăciunii (coruperii), fiindcă orice încălţăminte este făcută din pielea rămasă de la un animal omorât şi aflat în stare de corupere. Aceasta înseamnă că de Hristos nu se pot apropia cei supuşi Legii şi slujirii de pedagog a Legii. Mai întâi, trebuie ca ei să-şi spele întinăciunea şi să-şi şteargă pata pricinuită de păcat, dar e cu neputinţă ca sângele taurilor să desfiinţeze păcatul (cf. Evr. 10, 4). De aceea, nimeni nu se îndreptăţeşte prin Lege (cf. Rom. 3, 20). Şi, nefiind desfiinţat păcatul, în mod necesar (inevitabil) stricăciunea are putere asupra celor întinaţi şi moartea încă stăpâneşte peste ei. De aceea, cei ce voiesc să vadă taina lui Hristos trebuie să lepede mai întâi slujirea în chipuri şi umbre, care nu e mai tare nici decât stricăciunea, nici decât moartea. Numai astfel, aceia II vor înţelege şi vor
43
intra în pământul cel sfânt, adică în Biserică42. Că cei ce nu au părăsit slujirea cea după Lege sunt încă stăpâniţi de stricăciune, ne spune însuşi Hristos, zicând: „Amin, amin, zic vouă, de nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi43″ (Ioan 6, 53). Această taină s-a săvârşit nu la cei ce erau odinioară, aflaţi sub Lege, ci la cei ce au primit credinţa şi au fost îndreptăţiţi în Hristos şi s-au îmbogăţit cu o învăţătură mai înaltă decât cea a Legii, adică cea evanghelică, se înţelege. Deci cei ce nu s-au despovărat prin credinţă de maica morţii, adică de păcat, sunt încă sub stricăciune şi sub Lege, adică departe de Hristos. Dacă ar voi să se dezlege la încălţăminte, adică de stricăciune, şi să primească harul cu adevărat de viaţă făcător, se va apropia de ei Cel ce îndreptăţeşte pe cel lipsit de evlavie, adică Hristos, prin Care şi cu Care fie slavă Tatălui şi Duhului Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
42 Moise nu se poate apropia de rug sau de pământul sfânt, adică de Hristos, pentru că reprezintă Legea.
43 Cei de sub Lege mâncau din carnea animalelor aduse ca jertfă şi sfinţite. Creştinii mănâncă şi beau Trupul şi Sângele sfinţite ale lui Hristos, care sunt pline de simţirea jertfei. Ei se unesc astfel cu Persoana care este atât om, cât şi Fiul lui Dumnezeu, întipărindu-Se de El şi fiind aduşi de El, în mod real, în relaţie cu Tatăl Său ca fii plini de Duhul Sfânt. Apropierea lor de Dumnezeu nu e o umbră, ci este reală. Ei primesc cu adevărat viaţa dumnezeiască aflată în Trupul şi Sângele lui Hristos, Ipostasul Fiului lui Dumnezeu.
CARTEA A II-A AGLAFIRELOR LA IEŞIREA
Despre jertfa mielului
1. Că numai în Hristos scăpăm de stăpânirea morţii cum ne-a spus şi înţeleptul Ucenic: „nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4, 12) poate afla cineva, dacă voieşte, şi în multe alte moduri. Căci în Scriptura de Dumnezeu insuflată sunt zeci de mii de chipuri luminoase şi clare, din care străluceşte înţelesul acestei taine. Să adunăm pe cele folositoare spre aceasta şi să arătăm înţelesul lor. „Au intrat Moise şi Aaron la Faraon şi au zis lui: «Acestea zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Lasă pe poporul Meu, ca să serbeze în pustie. Şi a zis Faraon: «Cine este cel de al cărui glas să ascult eu, ca să las pe fiii lui Israel? Nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel. Şi ei au zis lui: «Dumnezeul evreilor ne-a chemat pe noi să mergem cale de trei zile în pustie să jertfim Domnului Dumnezeului nostru, ca să nu ne întâmpine pe noi moarte sau ucidere. Şi a zis lor împăratul Egiptului: «Pentru ce, Moise şi Aaron, îndărătniciţi pe poporul meu de la munci? Mergeţi fiecare dintre voi la lucrul său” (Ieş. 5,1-4).
46
Fiind plin de bănuieli diavoleşti, nebunul Faraon spune că nu ştie cine este Dumnezeul evreilor. Însă, după ce a fost lovit de plăgi multe şi de nesuportat şi ţara egiptenilor s-a pustiit treptat (de apele prefăcute în sânge, de lăcustele şi piatra aduse pe pământ, de viermi şi broaşte puse în mişcare, de întunericul de trei zile coborât peste ţară), a fost nevoit să făgăduiască să-i lase. Dar pentru că, după aceea, s-a învârtoşat din nou, s-a făcut neîndurat şi aspru şi nu s-a hotărât să elibereze pe Israel de îndelungata robie, atunci Dumnezeu a gândit să îngăduie nimicitorului să se atingă de întâii-născuţi ai egiptenilor. Şi, fiindcă era necesar să nu se piardă şi cei aleşi împreună cu neamul celor necuraţi, Dumnezeu, din iubire pentru părinţi, a dat legea săvârşirii paştilor, rânduind de mai înainte să se pună capăt mâniei prin taina lui Hristos. Din aceasta se poate iarăşi înţelege că este cu neputinţă să se desfiinţeze moartea prin Moise sau prin Lege. Însă preţiosul sânge al lui Hristos va alunga pe nimicitorul şi va elibera de stricăciune (de corupere) pe cei sfinţiţi, căci este Dumnezeul tuturor, ca Viaţă din Viaţă şi Dumnezeu din Dumnezeu44.
44 Sângele lui Hristos e preţios, pentru că este sângele Ipostasului sau Persoanei Fiului lui Dumnezeu care S-a făcut om. Sângele este considerat viaţă, dar sângele persoanei omeneşti are viaţă trecătoare. Numai sângele Fiului lui Dumnezeu făcut om are viaţă omenească netrecătoare. Sângele firii omeneşti a lui Hristos a dobândit veşnicia, pentru că firea omenească a dobândit veşnicia în Hristos Dumnezeu. Aici putem vedea şi taina persoanei omului: în trupul său este prezent şi activ şi sufletul, deci persoana omenească nu este doar o realitate materială, ci şi una spirituală. în timpul morţii, Ipostasul dumnezeiesc al lui Hristos nu Se desparte nici de sufletul Său omenesc, nici de trupul Său omenesc. Deci, după înviere, Ipostasul Său este cu atât mai mult prezent în sufletul Său şi în trupul Său (deci şi în sângele Său). Prin înviere, în sufletul şi trupul Său este imprimată nemurirea. Cu această stare vine şi rămâne Hristos în credincios, prin împărtăşire. Şi, chiar dacă trupul aceluia moare, Hristos cel înviat din sufletul aceluia, în lucrarea de înviere a lui, îşi va întinde starea de înviere imprimată în suflet şi asupra trupului lui, sufletul având în sine rădăcinile spirituale ale trupului. Denominaţiunile neoprotestante, neadmiţând existenţa sufletului, nu admit nici că, prin împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos, această putere a nemuririi se poate imprima în om.
47
Deci Sfânta Scriptură a spus: „Şi a grăit Domnul către Moise şi Aaron în pământul Egiptului, zicând: «Luna aceasta este vouă începătură lunilor, cea dintâi între lunile anului. Grăieşte către toată adunarea fiilor lui Israel, zicând: în ziua a zecea a lunii acesteia să ia fiecare câte un miel de fiecare casă a seminţiilor lor. Iar de vor fi mai puţini cei din casă, ca să nu fie destui pentru un miel, să ia împreună cu ei pe vecinul apropiat lor” (Ieş. 12,1-4). Apoi, după ce a rânduit acest lucru, a poruncit cum trebuie să fie animalul de jertfă, dar şi când şi cum va trebui să fie jertfit: „«Să fie vouă, zice, mielul fără prihană (desăvârşit), parte bărbătească de un an; dintre miei şi iezi să-l luaţi. Şi să-l păstraţi până în a patrusprezecea zi a lunii acesteia. Şi să-l junghie toată mulţimea adunării fiilor lui Israel către seară. Şi să ia din sânge şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul caselor unde-l vor mânca pe el. Şi să mănânce carnea friptă la foc în noaptea aceea, şi azimile să le mănânce cu ierburi amare. Să nu-l mâncaţi nici crud, nici fiert în apă, ci fript la foc, capul împreună cu picioarele şi cu măruntaiele. Să nu lăsaţi din el pe a doua zi şi os din el să nu zdrobiţi; cele ce vor rămâne din el până a doua zi să le ardeţi în foc” (Ieş. 12, 6-10).
48
La acestea, Legiuitorul, învăţându-i cum trebuie să fie înfăţişarea celor ce vor mânca şi în ce fel trebuie să se gătească pentru acest ospăţ sfinţit, adaugă următoarele: „«Şi aşa să-l mâncaţi pe el: Mijloacele voastre să fie încinse şi încălţămintele în picioarele voastre şi toiegele în mâinile voastre, şi să-l mâncaţi degrabă, că sunt paştile Domnului” (Ieş. 12, 11). Le descoperă şi motivul pentru care să junghie mielul, fiindcă le va fi de folos: „«Şi voi trece prin pământul Egiptului şi voi lovi pe tot cel întâi-născut, de la om până la animal, şi voi arăta răzbunarea asupra tuturor zeilor egiptenilor Eu, Domnul. Şi va fi sângele semn vouă pe casele voastre în care veţi fi. Şi voi vedea sângele şi vă voi acoperi pe voi, şi nu va fi între voi rană ca să pieriţi, când îi voi bate în pământul Egiptului” (Ieş. 12,12-13). Apoi, după altele, zice iarăşi: „«Şapte zile veţi mânca azimi şi, din ziua întâi, veţi scoate ce este dospit din casele voastre” (Ieş. 12,15). Şi, stabilind pedeapsa pentru cel ce va încălca porunca, zice iarăşi: „«Şi ziua dintâi se va numi sfântă, şi ziua a şaptea va fi numită sfântă vouă” (Ieş. 12,16). Aşa spune cuvântul sfânt.
Privindu-le iarăşi, pe rând, voi încerca să le aflu înţelesul potrivit, referind în chip felurit sensul lor la Hristos însuşi.
2. Deci, timpul sfintei slujiri (ierurgiei) se hotărăşte la începutul anului, în prima lună, căci în Hristos este începutul tuturor (cf. Col. 1, 18), (fiindcă nu este de curând, de vreme ce S-a născut din Dumnezeu Tatăl înainte de veci)45. El sfinţeşte tot timpul, de la început până
45 Numai Hristos le poate înnoi pe toate, le poate aduce în starea de la început şi menţine neîmbătrânite, pentru că El, spre deosebire de Dumnezeu Tatăl, pe de o parte începe în timp (prin întrupare, n.ed.), pe de alta, începe din veci, căci ca Dumnezeu este fără de început ca şi Tatăl, şi, fiind nesfârşit în viaţă, nu slăbeşte, nu îmbătrâneşte. Asemenea Lui, ca om, toate au un început, dar numai în El pot rămâne sau pot fi readuse într-un început neîmbătrânit.
49
la sfârşit. Dar sărbătoarea începe în luna celor noi; „cele vechi au trecut46″, după cuvântul fericitului Pavel (2 Cor. 5,17; cf. Is. 43,19; cf. Apoc. 21,5), şi, în Hristos, firea omului a înflorit din nou, aşa cum era la început.
Acestea le-a poruncit fiilor lui Israel care erau încă robi şi lucrau sub stăpânirea tiranică, adică cea a egiptenilor47. Cuvântul ne arată iarăşi, prin ghicitură, că sufletul omului care petrece un timp în lume nu poate să revină din păcat la libertate, nu poate să scape de tirania diavolului şi să ajungă la cetatea de Sus decât prin împărtăşirea de Hristos şi de iubirea Lui de oameni, potrivit cuvântului Său spus către iudeii neînţelegători: „Amin, amin, zic vouă: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului. Iar robul
46 Sărbătoarea începe cu momentul înnoirii, al readucerii celor vechi la început. Acesta este simbolizat de prima lună a anului, care e luna înnoirii sau a roadelor celor noi. Dar, întrucât în Hristos cele înnoite rămân mereu noi, sărbătoarea continuă la nesfârşit.
47 înnoirea e una cu eliberarea din robia patimilor. Numai cel nou îşi poate pune în lucrare toate puterile sale. Şi, dacă e mereu liber, este mereu nou, mereu la început. Dar omul nu primeşte această stare decât în Hristos, Care, ca Fiul lui Dumnezeu, a înnoit firea omenească asumată şi ne poate înnoi şi pe noi. Numai Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se Subiect al firii omeneşti, a avut puterea să o elibereze de robia patimilor, fiind mai tare decât atracţia patimilor, datorită conţinutului larg şi cuceritor de viaţă spirituală pe care-l deschide firii omeneşti, noutăţii continue sau începutului continuu pe care-l are în Sine sau cu care Se identifică. Fiul lui Dumnezeu este tinereţea veşnică şi Izvorul tinereţii fără bătrâneţe pentru toate.
50
nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi cu adevărat48 (Ioan 8,34-36). Şi iarăşi: „Amin, amin, zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi” (Ioan 6, 53), viaţă al cărui chip este înţeles pământul făgăduinţei, în care ei se grăbeau să se mute.
Deci, în ziua a zecea a lunii întâi, se ia mielul şi se păstrează până în a paisprezecea, ca să se junghie spre seară. Dar va întreba cineva: „Pentru ce?” Fără îndoială, motivul e cu adevărat adânc. Spune-mi, ce i-ar fi împiedicat să ia mielul din prima zi a lunii? Şi ce L-a îndemnat pe Dumnezeu să legiuiască să se păstreze mielul cinci zile şi apoi să se jertfească spre seară? într-adevăr, aflăm despre numărul de cinci zile, începând să numărăm de la ziua a zecea la a paisprezecea. A nu lua mielul în ziua întâi, ci în ziua a zecea a lunii, pare să însemne că vremii noastre i-au premers multe timpuri şi veacuri lungi, în care Dumnezeu a fost, este şi va fi pururea. După acelea vine, ca vecin imediat, veacul acesta al nostru, calea despre care am spus că se împarte în cinci timpuri, închipuite prin cele cinci zile. Înţelesul căutat de noi îl va lămuri foarte bine parabola Mântuitorului, care are acest conţinut:
48 Fiul e în casa Tatălui, pentru că îl iubeşte pe Tatăl. El nu este robit de atracţia patimilor, pentru că iubirea faţă de Tatăl e mai tare decât atracţia lor. Robul însă nu e în casa tatălui său, sau în intimitatea lui, pentru că patimile îl ţin legat de plăcerile lui individualiste, trecătoare, superficiale. Numai Fiul cel Unic, Care n-a căzut din casa Tatălui atotfericitor, poate salva pe oameni din robia patimilor în care au căzut şi-i poate readuce în casa Tatălui, infuzându-le iubirea Sa faţă de Tatăl şi făcându-i să simtă iubirea Tatălui faţă de ei, dacă se unesc cu El, Fiul Unul-Născut, Care S-a făcut şi Persoană a firii omeneşti.
51
„împărăţia cerurilor este asemenea unui om, stăpân de casă, care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători pentru via sa. Şi, învoindu-se cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Şi, ieşind pe la ceasul al treilea (la 9 dimineaţa, n.n.), a văzut pe alţii în piaţă stând fără lucru şi le-a spus: «Mergeţi şi voi în vie şi ceea ce va fi drept vă voi da, iar ei s-au dus. Ieşind iarăşi pe la ceasul al şaselea (pe la 12, la amiază, n.n.) şi pe la al nouălea (pe la 3 după-amiază, n.n.), a făcut tot aşa. Ieşind pe la ceasul al unsprezecelea (pe la 5 după-amiază, n.n.), a aflat pe alţii stând fără lucru şi le-a zis: «De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru? Zis-au lui: «Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit. Zis-a lor: «Mergeţi şi voi în vie” (Matei 20,1-7).
Deci, în acestea vezi foarte limpede că veacul nostru este împărţit în cinci timpuri. Socotim că primul este cel în care protopărintele Adam vieţuia în Rai. Al doilea după acela, arătat ca „ceasul al treilea”, este cel în care au vieţuit Noe şi cei dimpreună cu el. Al treilea, arătat ca „ceasul al şaselea”, e cel în care Dumnezeul tuturor a chemat pe Avraam la cunoaşterea adevărului. Al patrulea, înfăţişat ca „ceasul al nouălea”, este al lui Moise şi al prorocilor. „Al unsprezecelea”, adică în timpul al cincilea, în care s-a scurtat ziua şi veacul de faţă s-a apropiat oarecum de sfârşit, Hristos a tocmit neamurile care, în timpurile mai dinainte şi trecute, încă nu fuseseră chemate de altcineva la cunoaştere. De aceea, ultimii (din pildă) răspund altfel decât ceilalţi: „nimeni nu ne-a tocmit”.
Se ia deci mielul în prima din aceste cinci zile, adică în a zecea, care este chipul începutului veacului, şi se păstrează până în ziua a paisprezecea, adică până în ultimul timp al veacului, şi se junghie spre seară, ca să
52
înţelegi iarăşi că nu e nici nouă, nici de curând taina lui Hristos, ci s-a păstrat în preştiinţa Tatălui de la întemeierea lumii49 (cf. Efes. 3, 9). Şi a murit pentru noi în timpurile din urmă ale veacului, când nu strălucea încă lumina înţelegătoare şi dumnezeiască, ci pământul era scufundat încă în întunericul neştiinţei şi stăpânitorul lumii întina inimile tuturor cu rătăcirile acestui întuneric50.
49 De la întemeirea lumii, Tatăl, ştiind despre căderea ei prin preştiinţă, a rânduit pe Fiul Său spre a Se face Miel de jertfă pentru oameni, rânduind deci şi întruparea Lui ca om. S-a spus că Părinţii n-au văzut caracterul istoric al lumii. Dar acest caracter îl vedem afirmat aici de Sfântul Chiril. în concepţiile panteiste dinaintea lor, lumea nu avea decât un caracter istoric superficial. O lume temporală, fără început şi fără sfârşit, nu are nici scop, deci nici istorie. În Vechiul Testament apare conştiinţa unui caracter istoric mai profund al ei, odată cu conştiinţa caracterului ei creat şi cu aşteptarea viitorului Mesia, afirmat de proroci ca Cel ce va desăvârşi creaţia prin unirea ei desăvârşită cu Dumnezeu. Dar în Noul Testament şi la Sfinţii Părinţi se precizează caracterul deplin istoric al lumii, pentru care a venit Mesia, iniţiind epoca desăvârşirii aşteptate a acesteia. Lumii i se dă ca scop desăvârşirea, împreună cu cel al salvării de căderea care a venit din libertatea rău înţeleasă a creaţiei, de la întemeierea ei, precizându-se această desăvârşire ca unire a ei cu Fiul lui Dumnezeu, ce Se va întrupa ca om şi va învia, ducând şi lumea la intimitatea filială cu Tatăl şi frăţească cu Sine şi la învierea ei pentru viaţa de veci. Lumea este gândită în strânsă legătură cu Hristos de la creaţie. Spre El are să tindă şi în El îşi va găsi desăvârşirea. Epocile ei sunt etape ale pregătirii lumii pentru Hristos. Odată cu venirea lui Hristos, lumea a intrat în etapa ei cea mai înaltă, de la care nu mai poate coborî şi dincolo de care nu se mai poate ridica. Dumnezeu îi arată omului, de la început, care este ţinta lui şi că la această ţintă poate ajunge prin unire cu Hristos, dar îl şi pune, de la început, ca păzitor al luminii lumii.
50 întunericul neştiinţei şi al rătăcirii întinează inimile, căci le face să săvârşească tot felul de rele. Dimpotrivă, lumina face inimile curate, ajutându-le să săvârşească cele cuvenite. Hristos a adus lumina în lume; mai bine zis, El însuşi este Lumina, în El vedem adevărul şi prin aceasta ne curăţim.
53
De aceea, venind în lume, Mântuitorul a spus: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12; 9, 5). Dar şi sfinţii sunt sfeşnicele Luminii, răspândind cuvântul Vieţii. De aceea, El mai spune: „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5,14), pentru că pot lumina pe cei ce sunt întru întuneric.
Te vei minuna iarăşi, aflând şi în aceasta o altă iconomie tainică. Mielul se junghie în ziua a paisprezecea a lunii, în care luna (luminătorul nopţii) ajunge la faza deplină şi, după ce răspândeşte o lumină falsă peste lume, începe să se împuţineze treptat, restrângându-şi mărimea şi frumuseţea pe care le avea. Prin chipul lunii, ca printr-o umbră, eşti condus spre o cunoaştere mai adevărată a faptului că stăpânul nopţii, adică diavolul slăvit de toată lumea şi slujit de ea prin lună (deşi luna a fost pusă de Dumnezeu ca povăţuitoare în noapte) -, care prin lună, ca printr-o lumină falsă, sădeşte înţelepciunea lumească în inimile celor rătăciţi, pretinzând pentru sine slava cea mai mare.
Deci a murit pentru noi Hristos, Mielul cel adevărat, „Care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29) şi a desfiinţat slava diavolului51. Căci aceea trebuia să descrească încet şi să se
51 Jertfindu-se mielul în ziua a paisprezecea, spre seară, când lima este plină de lumină, dar apoi începe să scadă, se arată prin chip că Hristos va muri pentru noi, când slava falsă a diavolului va stăpâni cel mai mult peste lume, ca, prin moartea Sa, stăpânirea diavolului să înceapă să scadă, să dispară. Mielul, animalul jertfit în Vechiul Testament, nu putea să scape de moarte pe oameni, reprezentaţi prin întâii-născuţi. Dacă Dumnezeu rânduise ca prin acel miel să scape pe oameni de moartea trecătoare, nu de cea veşnică, mielul nu putea avea decât sensul de simbol profetic al Mielului — Fiul lui Dumnezeu făcut om, ca Cel ce era capabil de suprema pornire spre jertfirea pentru oameni, deci în stare să scape total pe oameni de moarte, adică să le dăruiască viaţa veşnică. Numai dragostea supremă a acestui Miel, arătată în jertfa Sa sau în moartea conştientă şi de bunăvoie pentru noi, ne putea scăpa de moarte. Faptul că Hristos este şi om şi Dumnezeu face posibilă atât suportarea celei mai mari suferinţe, cea a morţii, cât şi învingerea ei. Ca Dumnezeu, poate da omenităţii Sale atât capacitatea de a suporta moartea cu o dragoste neîndoielnică şi cu totul benevol, cât şi de a o învinge. Moartea ne-a venit din scăderea dragostei noastre faţă de Dumnezeu, Izvorul dragostei. Biruirea morţii ne vine din restabilirea omenităţii de Fiul lui Dumnezeu, Care a asumat-o din dragoste faţă de Tatăl şi faţă de oameni. Prin această dragoste, a luat asupra Sa urmarea păcatului (moartea), ca s-o învingă, şi prin ea a alungat pe diavol, care abătea pe om de la dragoste.
54
sfârşească, în timp ce mulţimea neamurilor, prin întoarcerea cu credinţă spre Dumnezeu, se grăbea să crească (urce) spre pacea cu Dumnezeu şi iubirea faţă de El52. Aceasta este ceea ce s-a cântat odinioară în Psalmi despre Hristos: „Răsări-va în zilele Lui dreptatea şi mulţimea păcii, până ce luna potrivnică se va înlătura” (71, 7). Prin întoarcerea la El, mulţimea neamurilor va dobândi pacea şi se va desfiinţa stăpânia stăpânitorului nopţii, adică a diavolului.
Observă că nu spune simplu că se va înlătura luna, ci că se va înlătura din pricină că e potrivnică. Şi, din pricină că, mai înainte, diavolul omora pe om, este şi el desfiinţat ca un potrivnic.
Aşadar, fiecare să-şi ia, zice, un miel de fiecare casă (cf. Ieş. 12,3), căci Hristos Se sălăşluieşte desăvârşit în fiecare prin împărtăşirea Sfântului Duh, şi nu Se împarte53, cum zice Pavel (cf. 1 Cor. 12,4).
52 Scăderea luminii lunii, care închipuie falsa slavă a diavolului şi a lumii acesteia, se produce prin apropierea luminii adevărate a soarelui, ca aceea să dispară definitiv când răsare Soarele Hristos, Izvorul păcii şi al dragostei faţă de Tatăl şi dintre oameni.
53 Prin orice lucrare, Hristos vine întreg în fiecare, ca într-o casă a Lui. Aşa şi omul, care iubeşte pe semenul său, vine în acela. În fiecare act este persoana întreagă.
55
Dar, dacă vor fi mai puţini (în casă), zice, deci nu destui ca număr pentru a consuma un miel întreg, să ia împreună cu ei pe vecinul cel mai apropiat. Adică, cei ce nu au puterea de a înţelege singuri taina deplină a lui Hristos, sau care, din pricina slăbiciunii înţelegerii proprii, nu pot ajunge singuri la împărtăşirea de El, primind ca împreună-lucrători şi ajutători pe cei de aceeaşi credinţă, se vor împărtăşi de El împreună cu aceia. Pentru că, prin sfătuirea întreolaltă, putem urca uneori la înţelegeri mai înalte decât prin propria sfătuire. Aşa a făcut şi acel famen înţelept care, auzind prorocia despre Hristos, a întrebat pe Filip: „Mă rog ţie, despre cine vorbeşte prorocul, despre sine sau despre altcineva?” (Fapte 8, 34). Vezi deci că (famenul), luând cu sine pe cel de lângă el (şi toţi suntem apropiaţi unul de celălalt, căci avem una şi aceeaşi raţiune a credinţei), prin împreuna-cercetare, s-a făcut părtaş al Mielului înţelegător şi a cerut îndată să fie botezat, şi a fost.
Şi să fie, zice, mielul desăvârşit (deplin), căci în Hristos sunt toate însuşirile dumnezeieşti. Dar să fie şi de parte bărbătească, adaugă Legiuitorul, fiindcă Hristos a fost şi este Cel ce a semănat în noi, ca într-un pământ bun, seminţele cunoştinţei de Dumnezeu54.
54 Seminţele învăţăturii lui Hristos nu cresc în noi fără voia noastră. De aceea, creşterea şi rodirea seminţelor depind şi de ţarina în care sunt semănate (cf. Matei 13, 4-8). Noi ne însuşim cu voia şi cu gândirea proprie înţelesurile semănate de Hristos în noi. Mintea noastră este aptă să le înţeleagă şi să le dezvolte, dar numai dacă voieşte. Şi, fiind înţelese de minte, voinţa le preia şi le aplică în viaţă (prin făptuire).
Hristos a prezentat Tatălui omenitatea desăvârşită asumată în Sine, care era omenitatea tuturor oamenilor, dar desăvârşită prin silinţa Sa de a împlini poruncile ca om.
56
Deci, precum zice şi cuvântul prorocesc, prin propovăduirea evanghelică a desăvârşit omenitatea şi a prezentat-o lui Dumnezeu şi Tatăl55.
Pe lângă acestea, porunceşte (ca mielul) să fie şi de un an după timp, ca să nu fie socotit nedesăvârşit. Deci, cei ce câştigă bunătăţile datorită pătimirilor (lui Hristos) trebuie să săvârşească în fiecare an sărbătoarea atotcuvenită şi plăcută lui Dumnezeu legată de acelea56.
55 Mielul ajunge deplin într-un an. Omenitatea jertfită de Hristos era maturizată spiritual pentru a fi conştientă de jertfa care se săvârşea cu ea, dar nu îmbătrânită, pentru ca moartea să se poată datora şi bătrâneţii. Hristos este închipuit prin Mielul de un an şi pentru a se da îndemnul ca, în fiecare nou an, să se prăznuiască pătimirile Sale, ale Celui Care a ajuns la vârsta desăvârşită spiritual sau la un an. Că această omenitate maturizată spiritual e prezentată neîncetat Tatălui se arată prin sărbătorirea în fiecare an a pătimirilor Sale. Pentru oameni, a se întâlni cu Dumnezeu şi a se dărui Lui ca jertfe este o sărbătoare. Dar această aducere a lor lui Dumnezeu ca jertfe se săvârşeşte prin Hristos. Credincioşii se simt în fiecare an (adică permanent) aduşi Tatălui ca jertfe în Hristos. O sărbătoare trăieşte omul şi când are intrare la sufletul semenului său, prin jertfa sa pentru acela.
56 Sângele susţine viaţa. Ipostasul Fiului lui Dumnezeu devenind şi Ipostas al omenităţii Sale, atunci când ne împărtăşim cu Sângele lui Hristos, ne împărtăşim cu Viaţa fără de sfârşit. În Vechiul Testament era o anumită părtăşie cu sângele unui animal jertfit, însă Hristos, cu al Cărui sânge ne împărtăşim, e înviat la viaţa de veci, deşi poartă în El simţirea jertfei aduse. Toate cele din Vechiul Testament erau tipuri ale Adevărului care este Hristos. Prin jertfa pe care a adus-o, Hristos Şi-a vărsat sângele sau Şi-a dat viaţa Tatălui, ca să ni Se dea şi nouă cu pornirea Sa de jertfă către Tatăl. Fără jertfă, nu ne-ar fi dat sângele Său imprimat cu această pornire de jertfă către Tatăl, sau viaţa Sa în această pornire de dăruire. Dacă nu ne-ar fi înfiat, nu ne-ar fi dat un sânge viu, sau viaţa Sa. Sângele, adică viaţa Sa, se şi dăruieşte, dar se află şi în pornirea spre dăruire. Are viaţă deplină, întrucât o dă Tatălui plină de cele două direcţii ale iubirii Sale. Noi, primind-o, viaţa noastră devine plină de viaţa Lui şi avem şi noi pornirea de a ne dărui lui Dumnezeu Tatăl. Fără pornirea spre dăruire, viaţa nu este viaţă cu adevărat. Viaţa celui ce ţi se dăruieşte îţi place, o atragi în tine ca pe un miros plăcut. Ea nu este numai viaţă dăruită de cineva, ci şi viaţă plăcută celui căruia se dăruieşte. Viaţa dăruită se răspândeşte de la cel ce o dă spre cei cărora se dă sau pentru care se dă, nu se închide în sine, ci are o putere de autodepăşire şi de pătrundere în aceia, iar aceia se deschid ei cu bucurie. Prin jertfă se realizează comuniunea, care este mirosul de bună mireasmă al jertfei.
57
Mai zice şi că animalul de jertfă trebuie să se ia dintre miei şi iezi. Mielul era socotit ca jertfa curată şi fără prihană cerută de Lege, iar iezii (ţapii) se aduceau neîncetat pe altar pentru păcate. Aceasta vei afla şi în jertfa lui Hristos, căci El a fost şi Jertfa fără prihană adusă lui Dumnezeu şi Tatăl spre miros de bună mireasmă (cf. Efes. 4,2), şi ied (ţap) înjunghiat pentru păcatele noastre.
După junghierea mielului, porunceşte să se ungă cu sângele lui stâlpii caselor şi pragul, aceasta însemnând, după cât mi se pare, că prin curatul şi preţiosul sânge al lui Hristos ne păzim casa noastră pământească, adică trupul din care, prin împărtăşirea de Viaţă, se alungă moartea venită în noi din neascultare, căci împărtăşirea de Hristos este dătătoare de viaţă şi de sfinţenie. Şi, prin ungerea cu sângele mielului57 (chipul Mielului Hristos, n.ed.), tulburând pe însuşi nimicitorul, pe demonul uneltirilor, îl alungăm foarte departe, omorând patimile ce
57 împărtăşindu-ne de Sângele lui Hristos, nu primim numai viaţa Lui de veci sau nesupusă morţii, ci şi sfinţenia, pentru că Cel ce Se jertfeşte este străin de orice egoism care întinează. Dar aceasta e şi o copleşire (înfrângere) a poftelor trupeşti producătoare de patimi, care sunt însoţite de egoism. Astfel, jertfa are, unite în ea, direcţia spre Dumnezeu, direcţia spre oameni, spre persoana proprie şi spre demoni.
58
provin din mişcările trupeşti. Iar prin uşile casei noastre, numite mai înainte, să înţelegi simţurile noastre, prin care se aduce în inimile tuturor calitatea lucrurilor, din care se revarsă mulţimea nemăsurată a patimilor58. Pe acestea (simţurile) le numeşte uşi (ferestre) şi prorocul Ioil, zicând: „ca nişte furi vor intra prin ferestrele voastre” (2, 9), pentru că nu erau încă unse cu sângele lui Hristos59.
Şi porunceşte să se mănânce carnea în aceeaşi noapte, adică în veacul de faţă. Aşa a numit acest veac şi Pavel, zicând: „noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat” (Rom. 13, 12). Prin zi este numit, în mod clar, veacul viitor, pe care îl luminează Hristos.
Deci vor mânca, zice, carnea în veacul acesta, deoarece, cât suntem încă în lumea aceasta, ne împărtăşim de Hristos prin Sfântul Său Trup şi prin scumpul Său Sânge nedeplin („nu este o împărtăşire de tot conţinutul vieţii Lui”, n. 60). Dar ajungând, precum s-a scris, în „ziua puterii” Lui şi urcând în „strălucirile sfinţilor” (Ps. 109, 3), ne vom sfinţi în alt mod, aşa cum ştie Împărţitorul şi Dătătorul bunurilor viitoare60. Pe lângă aceasta, împărtăşirea de
58 Ungerea simţurilor cu Sângele lui Hristos le dă, pe de o parte, simţirea de jertfă sau de înfrânare ascetică de la privirea cu poftă a lucrurilor, pe de alta, viaţa curată, plină de profunzimea înţelegerii sensurilor lucrurilor: ca provenind de la Dumnezeu şi scăldate în lumina Lui.
59 Peste Sângele lui Hristos, care imprimă simţurilor noastre simţirea de jertfă şi de înfrânare, ispitele, mascate ca furii, nu mai pot intra.
60 Veacul în care trăim este ca o noapte, pentru că în decursul lui nu cunoaştem în mod clar nici pe Dumnezeu şi nici viaţa lui Hristos. Ele sunt acoperite de chipurile sau de umbrele nedeplin transfigurate ale existenţei noastre pământeşti. De aceea, împărtăşirea noastră de Hristos sub chipul pâinii şi vinului nu este o împărtăşire de tot conţinutul vieţii Lui. Dar, în veacul viitor, vom cunoaşte toată puterea Lui de a Se face străveziu prin acoperămintele materiale ale acestei lumi, prin luminozitatea bogăţiei Lui spirituale, făcând ca aceste bogăţii să devină străvezii şi deci strălucitoare şi prin trupul nostru, ceea ce este echivalent cu o deplină sfinţire a noastră. Sfinţii sunt luminaţi dinlăuntru, pentru că bunătatea de multe feluri din ei se revarsă ca o lumină prin faţa lor, prin trupul lor. De aceea, în pictura bizantină, ei sunt zugrăviţi cu un nimb de lumină în jurul capului şi în veşminte luminoase. Aceasta arată puterea spiritului umplut de harul lui Dumnezeu asupra opacităţii materiei.
59
Sfintele şi mântuitoarele Taine ale lui Hristos (de Trupul şi Sângele Său) este şi o mărturisire a pătimirilor şi morţii Sale, primite în chip iconomic pentru noi61. El însuşi zice că a pus legile privitoare la această taină pentru cei cunoscuţi ai Lui: „de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest potir, moartea Domnului veţi vesti” (1 Cor. 11, 26). Aşadar, prin împărtăşirea de cele numite adineaori, vestim moartea Lui în veacul de faţă. Dar, când va veni întru slava Tatălui, nu-L vom mai mărturisi ca pe un pătimitor în trup, ci îl vom cunoaşte în chip curat ca Dumnezeu, „faţă către faţă”, cum zice Pavel (1 Cor. 13, 12), fiindcă îl vom preamări, zice, ca pe Stăpânul. Pentru că, de vreme ce a murit o dată, nu va mai muri, moartea nu-L mai poate stăpâni, după cuvântul lui Pavel (cf. Rom. 6, 9). De aceea a şi zis: „chiar dacă am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaştem” (2 Cor. 5,16). Iconomia pentru
61 înseamnă că moartea, primită „în chip iconomic” pentru noi, adică suportată pentru mântuirea noastră, îşi manifestă actualitatea pentru noi, cei ce ne împărtăşim de fiecare dată cu Trupul şi Sângele Său. În timpul Sfintei Jertfe (Euharistiei), Hristos îşi retrăieşte moartea, deşi este înviat. Este o retrăire „în chip iconomic” pentru noi, adică prin voinţa Lui, dar din atenţie pentru noi şi spre folosul nostru. Nu numai noi vestim moartea Lui, prin împărtăşire, ci şi El Şi-o actualizează permanent pentru noi.
60
care S-a făcut om fiind încheiată, atunci nu-L vom mai cunoaşte din cele omeneşti, ci din cele dumnezeieşti, ca Dumnezeu adevărat. Căci, precum se cuvine, vor înceta raţiunile întrupării, se va introduce o cunoştinţă mai înaltă şi va străluci în noi înţelegerea mântuirii prin El şi ajungerea Sa în slava dumnezeiască62.
Şi le porunceşte să mănânce carnea mielului friptă în foc, pentru că cei ce urcă spre cuprinderea lui Hristos trebuie să fie fierbinţi cu duhul63. Pavel ne porunceşte şi el să fim „fierbinţi cu duhul” (Rom. 12,11).
62 Aceasta nu înseamnă o lepădare a trupului, căci El, după ce a înviat cu trupul, S-a înălţat la Tatăl cu trupul şi va şedea de-a dreapta Tatălui şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Dar trupul nu-L va mai acoperi ca un strat opac, nici nu va mai fi supus raţiunilor de acum ale materiei, deci nici celor ale trupului, fiindcă nu va mai avea nevoie de hrană şi nu va mai fi supus coruperii. Trupul Său va rămâne veşnic şi, de aceea, şi trupul nostru va rămâne astfel. Căci vom învia cu trupul ca şi Hristos, dar trupul va fi un mediu străveziu al duhului nostru. Iconomia sau lucrarea mântuirii asupra oamenilor va înceta, căci ea înseamnă o lucrare de ridicare a lor la starea în care duhul plin de Dumnezeu copleşeşte legile materiei. Cei ce au voit să primească mântuirea au ajuns la acel vârf, iar asupra celorlalţi nu se mai lucrează mântuirea.
63 Cunoaşterea persoanei nu e despărţită de căldura comuniunii cu ea. O cunoaştere rece desparte persoana celuilalt de mine, o transformă în obiect. Dar aceasta mă goleşte şi pe mine de ceea ce e propriu persoanei, de căldura comuniunii adică. Cu atât mai mult, nu cunosc pe Hristos fără căldura iubirii. Nu poţi să-L cunoşti fără să te minunezi de El, sau fără să-L iubeşti pentru bunătatea Lui. Dacă nu ai acestea, nu L-ai cunoscut cu adevărat. De aceea, turnând apa caldă în potir înainte de împărtăşire, preotul spune: „Căldura credinţei plină de Duhul Sfânt”. Dacă voim ca împărtăşirea noastră de Hristos să fie o adevărată cunoaştere a Lui, trebuie să ne împărtăşim de El cu „căldura credinţei plină de Duhul Sfânt”, cu căldură duhovnicească, sfântă şi curată, nu cu căldura pătimaşă a plăcerii trupeşti.
61
Dar le porunceşte să mănânce şi pâini nedospite (azimi) cu ierburi amare, prin acest chip arătând că cei ce s-au făcut părtaşi lui Hristos trebuie să-şi hrănească sufletul cu dorinţe preacurate, ca şi cu nişte azimi, obişnuindu-se cu o vieţuire lipsită de viclenie, adică neamestecată cu răutatea şi, din această pricină, să nu ocolească amărăciunile ispitelor, după cum a spus cineva: Fiule, de vii să slujeşti lui Dumnezeu, pregăteşte sufletul tău pentru ispită; îndreptează inima ta şi rabdă (cf. Pilde 2,1-2).
„Să nu-l mâncaţi crud” (Ieş. 12, 9). Aceasta ce înseamnă? Cel ce mănâncă ceva crud nu mănâncă spre digerare şi o astfel de mâncare este greu de mestecat cu dinţii. Aceasta fac cei ce nu subţiază cuvintele despre Hristos cum se cuvine, prin cercetare, adică nu le probează în foc, după spusa Psalmistului: „şi în cugetarea mea va arde foc” (Ps. 38, 4).
îi împiedică să mănânce carnea fiartă în apă, arătând că cugetarea apoasă şi diluată despre Hristos nu va fi o hrană bună pentru minţile credincioşilor. Iar cugetarea apoasă despre El constă în a socoti că nu este Dumnezeu după fire, ci a-L coborî în planul făpturilor. Este ceea ce nu pregetă a face unii din neştiinţă, adaptându-L voii lor şi transformându-L într-o hrană a necredinţei lor64. „Să
64 Arienii făceau aceasta în acele timpuri şi astăzi fac aşa formaţiunile neoprotestante, care nu spun niciodată: „Hristoase, Dumnezeule”, sau: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, ci simplu: „Isus e bun”, „Isus e dulce”. Deci nu zic nici: „Hristos Mântuitorul”, pentru că, dacă nu e Dumnezeu, n-a înviat şi nu ne va învia nici pe noi. Tot ce spun despre Iisus e foarte apos. În cântările lor nu se precizează nimic despre cele de mai sus, ci sunt expresii ale unui sentimentalism golit de orice conţinut. Nici Crucea Lui nu e amintită de ei, căci nu e considerată mijlocul prin care a învins moartea. Dacă este om, dar nu S-a născut din Fecioară, acest „Isus” nu ne dă nimic, decât cel mult o pildă de viaţă morală. Iar dacă, după ei, acest „Isus” nu e Dumnezeu, nu există nici Sfânta Treime ca Dumnezeul dragostei. Totuşi, declară că au descoperit Evanghelia, deşi aceasta este plină de mărturii despre Sfânta Treime şi despre Hristos ca Fiul Unul-Născut al Tatălui. Lăsând în umbră învierea, unele denominaţiuni neoprotestante nu cinstesc Duminica, ci Sâmbăta, ca sărbătoare a creaţiei, prin odihnă nevăzând o viaţă dincolo de timpul creaţiei.
62
nu-l mâncaţi crud, zice, nici fiert în apă, ci fript la foc”, pentru pricina dată mai înainte şi pentru că „cuvintele Domnului sunt lămurite în foc” (Ps. 11, 6). Căci toate cuvintele despre dumnezeirea Sa sunt fierbinţi, deci n-au nimic apos şi rece65, după cum zice iarăşi Psalmistul: „Lămurit în foc este cuvântul Tău foarte şi robul Tău l-a iubit pe el” (Ps. 118,140).
Mai porunceşte să se mănânce capul împreună cu picioarele şi cu măruntaiele, voind ca credincioşii să-şi însuşească, prin cugetarea lor, toată cunoştinţa tainei Lui. Căci, înainte de toate, trebuie să ştie că Dumnezeu Cuvântul a fost la început, fiind în Tatăl şi cu Tatăl, deci capul (mielului) închipuie începutul a toată taina66. În al doilea rând că, fiind Dumnezeu, va veni iarăşi ca Judecător, Care va pune capăt (sfârşit) iconomiei cu privire la
65 Cuvintele despre dumnezeirea lui Hristos sunt fierbinţi şi încălzesc, fiindcă aflăm că însuşi Dumnezeu S-a făcut om ca noi din iubire, că, fiind Dumnezeu, a învins moartea noastră şi ne va fi Frate în veci. De aceea cuvintele acestea au şi o densitate, cum nu ar avea, dacă nu L-ar declara pe Hristos Dumnezeu, ci simplu om. în acest caz, cuvintele ar fi pentru noi pe cât de apoase, pe atât de reci, lăsându-ne reci şi pe noi.
66 începutul a toată taina lui Hristos este Dumnezeu Cuvântul. Altfel, Hristos n-ar mai fi o taină, ci un om ca toţi oamenii, care nu ne-ar ridica peste viaţa din lumea aceasta, ci, după o viaţă fără sens, ne-am topi în substanţa ei. Numai taina lui Hristos dă sens existenţei.
63
noi, şi acesta este înţelesul picioarelor mielului, care sunt sfârşitul întregului trup67. Iar prin măruntaie să înţelegi, tainic, raţiunea întrupării68 (pe Cuvântul ascuns înlăuntrul firii omeneşti).
Deci, prin cunoştinţa acestora, este arătată credinţa neştirbită că Hristos cel desăvârşit vine în noi şi trăieşte în noi. Din această pricină socotesc că a spus Ioan despre El: „Cel ce este, Cel ce era, Cel ce va veni” (Apoc. 1, 8). Apoi, Legiuitorul porunceşte iarăşi, zicând: „Să nu lăsaţi nimic din el pe a doua zi”, prin acestea oprind, ca prin ghicitură se pare, să se cugete la rămăşiţele care nu sunt bune69. Să nu se amâne deci cunoaşterea desăvârşită şi adevărată despre Dumnezeu, nici să nu mai aştepte unii un timp prea îndelungat bucuria de a se împărtăşi desăvârşit de El, după ce s-au împărtăşit o dată de El şi L-au atins. Aceasta fac cei care, după ce au gustat prin catehizare dogmele despre Hristos, amână „luminarea” prin Duhul şi harul din Botez timp îndelungat, adică până la bătrâneţe70. Şi multă pagubă le vine de aici şi uneori pe neaşteptate,
67 Ca Judecător, va pune capăt întregii lucrări săvârşite pentru mântuirea noastră, sau iconomiei cu privire la noi, începută prin întrupare. Dar aceasta nu înseamnă că existenţa noastră ca oameni va înceta, în acest caz, n-ar mai fi nevoie de o judecată care să împartă oamenilor sorţi veşnici după felul în care au urmat lui Hristos.
68 Socoteşte că întruparea este la mijloc: între planul dinainte de veci al mântuirii, sau al Cuvântului ca Ipostas dumnezeiesc, şi Judecată. Dar lucrarea mântuitoare începe prin întrupare.
69 Când ne-am hotărât pentru gânduri bune, nu trebuie să ne mai preocupe nicio rămăşiţă din fostele gânduri rele.
70 „Luminare” este numele dat Botezului. Unii primeau catehizarea despre Hristos, dar amânau împărtăşirea de El (Botezul) vreme îndelungată. Sfântul Chiril dezaprobă aceasta.
64
deoarece, chiar dacă îşi vor împlini voia, nădejdea nu le va fi sigură. Chiar dacă se sfinţesc, pierd împlinirea scopului, pentru că nu primesc decât iertarea păcatelor şi redau Stăpânului talantul nerodit, fără să se fi ocupat cu lucrarea (înmulţirea) lui71. Mai zice: niciun „os din el să nu zdrobiţi” (Ieş. 12,10), căci dinţii noştri nu pot zdrobi oasele. La fel este pentru minţile omeneşti şi cuvântul alb, adică ascuns, despre dumnezeirea Lui72. Cunoaştem şi credem foarte drept că Fiul este după fire Dumnezeu şi că S-a născut de la Dumnezeu Tatăl, dar, după cum zice cuvântul sfânt, nu-L cercetăm. Căci cine ştie să spună modul naşterii? Şi cum nu e adevărat ce strigă prorocul: „neamul Lui cine-L va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui” (Is. 53, 8)? Aşadar, tăria cea mai presus de minte a dogmelor se închipuie prin oase, pe care legiuitorul nu ne lasă să le zdrobim. Dar le zdrobesc cu totul ereticii, care strâmbă în mintea lor cele drepte73, fiindcă, iscodind modul naşterii
71 Amânarea Botezului îl lipsea pe om de harul prin care şi-ar fi putut dezvolta talantul care i s-a sădit fiecărui om în fire prin aducerea lui la existenţă. Prin Botezul acceptat la bătrâneţe primea doar iertarea păcatelor, nu şi putinţa de a mai creşte duhovniceşte.
72 Cuvântul „despre dumnezeire” se numeşte aici „alb”, poate pentru că nu se poate defini (nu poate fi cercetat în totalitate), lucru simbolizat prin culoare. O culoare se opune altei culori şi de aceea se mărgineşte. Albul cuprinde în sine toate culorile sau le depăşeşte pe toate. Dar cuvântul despre Dumnezeu este alb şi pentru că nu îndeamnă decât la bine, la nevinovăţie. El, ca temei ultim şi susţinător al tuturor cuvintelor, este ascuns, aşa cum e osul în carne.
73 Zdrobesc învăţătura despre Sfânta Treime cei care, odată cu unicitatea fiinţei dumnezeieşti, nu admit şi Treimea Persoanelor (arienii, triteiştii, etc.). Zdrobesc învăţătura despre Hristos cei ce împart Persoana cea unică a Fiului în cele două firi, sau contopesc firile în Persoana Sa (nestorienii, monofiziţii). Toţi zdrobesc întregul complex sau unitatea bogată a lui. Se folosesc de un raţionalism simplist, care rupe unitatea în părţile ei, anulând şi unitatea şi autenticitatea părţilor.
65
celei dumnezeieşti şi negrăite, se îmbolnăvesc de o nepricepere fără asemănare şi nu primesc în minte ceea ce s-a scris: „Cine a măsurat cerul cu palma?” (Înţel. Sir. 1,3). Deci, aşa cum ne ferim, pe drept cuvânt, să zdrobim oasele mielului, aşa primim prin credinţă cele mai presus de noi, înghiţindu-le (asimilându-le) cu prudenţă. Trebuie să ne amintim că şi istoria ne-a lăsat scris că ostaşii lui Pilat n-au zdrobit fluierele picioarelor Mântuitorului, precum este scris (cf. Ioan 19,33).
Spune apoi că cele rămase din miel trebuie să fie arse, să nu fie păstrate pe a doua zi. Şi numeşte a doua zi luminarea din veacul viitor, când vom vedea pe împăratul şi Dumnezeul nostru faţă către faţă, şi nu ca acum: în ghicitură, în oglindă, în umbră şi în parte, cum spune Pavel (cf. 1 Cor. 13,12). Deci, după cum, la apariţia cunoştinţei celei mai strălucitoare, va dispărea într-un fel oarecare vederea (contemplarea) Lui prin ghicitură, aşa spune că trebuie arse prin foc (să dispară) cele rămase din miel, ca un chip al acelora74.
Şi porunceşte ca cei ce mănâncă să fie îmbrăcaţi astfel: „mijloacele voastre să fie încinse, zice, şi încălţămintele voastre în picioarele voastre şi toiegele voastre în mâinile voastre, şi să-l mâncaţi degrabă, că sunt paştile Domnului”
74 Cunoştinţa de acum despre Dumnezeu cel în Treime şi despre Hristos, Persoană unică în două firi, nu va fi contrazisă de cunoştinţa din viaţa viitoare, dar va fi atât de adâncită şi de luminată, încât va fi copleşită de aceea. Este ceea ce se întâmplă cu persoanele scumpe nouă, după ce am trăit o viaţă întreagă împreună cu ele. Rămân pentru noi la fel, dar, totuşi, parcă abia atunci (după plecarea la viaţa veşnică, n.ed.) le cunoaştem cu adevărat.
66
(Ieş. 12,11-12). Încingerea mijlocului este simbolul agerimii şi al voinţei ferme, după spusa lui Dumnezeu către Iov: „încinge ca un bărbat mijlocul tău” (Iov 38, 3). Şi oarecare dintre proroci zice: „Şi va fi cu dreptate încins mijlocul lui” (Is. 11, 5), despre cel care, cu agerime şi bărbăţie, împlineşte dreptatea. Încălţarea picioarelor înfăţişează pe cel pregătit sufleteşte să păşească fără zăbavă spre ceea ce voieşte Dumnezeu. Căci şi Pavel a scris în acest sens: „Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii” (Efes. 6, 15). La acestea, în A doua lege, se adaugă: „Şi acum, Israele, ce cere Domnul Dumnezeu de la tine? Fără numai să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi să umbli în toate căile Lui” (Deut. 10,12). Iar toiagul în mâini înseamnă nădejdea care ne sprijină în răbdare, după cuvântul prorocului: nădăjduiţi în Domnul şi sprijiniţi-vă pe Dumnezeu (cf. Is. 50,10).
Apoi porunceşte să se mănânce mielul în grabă, închipuind foarte clar că cel ce s-a făcut părtaş de Hristos nu trebuie să se arate leneş şi moleşit în săvârşirea faptelor bune, ci să arate o pornire energică şi fierbinte spre tot ce-i este de folos. Cugetă iarăşi la ceea ce scrie fericitul Pavel: „Oare nu ştiţi voi că cei ce aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa, ca să-l luaţi” (1 Cor. 9, 24-25).
Dar, ştiind că trebuie să dobândim un folos din toate părţile, voi trece la un alt înţeles. Cel sfinţit prin Hristos nu trebuie să fie văzut într-o îmbrăcăminte moale şi destrămată (coruptă), ci în cea poruncită de Lege drumeţilor, prin aceasta arătând, după cum se cuvine, două lucruri: că cele în chip şi umbră vor trece şi vor fi strămutate spre adevăr, şi că cel ce s-a împărtăşit o dată de
67
Hristos, folosindu-se de pornirile iuţi spre bine, ca de nişte picioare bine alergătoare, se va îndrepta grabnic spre toată virtutea, ocolind plăcerile întinate din lume. Şi adaugă îndată motivul pentru care trebuie să fie astfel cel ce trebuie să lucreze aşa: „că sunt paştile Domnului”, adică trecere, pentru că trecem de la viaţa din lume la o vieţuire iubitoare de Dumnezeu75.
Apoi, arătându-le îndată ce şi cât folos câştigă din aceasta, le vesteşte că va omorî pe toţi întâii-născuţi din Egipt, dar celor ce vor mânca mielul, sângele mielului le va fi, zice, semn că vor fi sub acoperământul Lui, spre a nu fi omorâţi, atunci când El va bate pământul Egiptului. Căci Dumnezeu pedepseşte pe cei nesupuşi, neascultători şi nepărtaşi la sfinţenia lui Hristos. însă Dumnezeu va cunoaşte şi va învrednici de grija Lui pe cei ce se vor arăta unşi cu sângele Mielului celui adevărat şi nu va îngădui ca cei sfinţiţi să se piardă împreună cu cei necredincioşi76, ci le va dărui nemărginita Sa iubire de oameni.
Celor ce mănâncă mielul sfinţit le mai porunceşte să se hrănească şapte zile întregi cu pâini nedospite (azime), îndemnând, precum socotesc, pe cei sfinţiţi prin Hristos să-şi hrănească sufletul cu poftirea celor preacurate şi străine de toată răutatea.
75 Cuvântul paşti (pesah, ebraică) înseamnă trecere. Cine vrea să treacă de la o situaţie la alta nu zăboveşte în situaţia în care se află. Nu stau la masă, petrecând fără grija trecerii timpului, fiindcă ar însemna că se pierd în timpul de aici.
76 Cel uns cu sângele Mielului nevinovat şi-a însuşit nevinovăţia Aceluia, căci în sânge este curăţia Celui ce s-a jertfit pentru alţii, ba şi pornirea spre jertfă a Aceluia, contrară oricărui egoism. Acesta, prin primirea în sine a Sângelui Sfânt al Mielului, este şi el sfinţit.
68
„Şi ziua întâi se va chema sfântă şi ziua a şaptea, zice, sfântă va fi vouă” (Ieş. 12, 16). Căci sfânt a fost timpul de la început, după facerea noastră, cât încă protopărintele Adam nu ieşise din Rai, ci vieţuia în el, păzind încă porunca dată lui. Şi timpul cel din urmă e sfânt prin Hristos, Care îndreptăţeşte în credinţă pe cei ce se alipesc Lui şi-i readuce la starea în care am fost la început77.
Deci toată taina lui Hristos ni s-a preînchipuit în acestea. De aceea, foarte bine le-a spus iudeilor El însuşi: „dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela” (Ioan 5, 46).
Despre sfinţirea (oferirea) celor întâi-născuţi
1. Am fost răscumpăraţi într-adevăr din vechea vieţuire moştenită de la părinţi, după cum s-a scris: „Nu cu
77 Oamenii fiind sfinţi înainte de căderea în păcat, dar şi după Botezul în Hristos, însuşi timpul lor este sfânt. Timpul nu e despărţit de om, clipa trăită de cel curat este şi ea curată. Iar omul e sfânt, când este unit cu Dumnezeu în toate gândurile şi faptele sale. La început, omul a fost curat sau sfânt pentru că Dumnezeu l-a creat pentru El şi i-a dat o viaţă unită cu El. La sfârşit, a redevenit curat sau sfânt, pentru că Dumnezeu a venit la el ca om. Creştinismul cunoaşte şi viaţa veşnică a învierii, care e numită ziua a opta şi fără sfârşit. Unele denominaţiuni neoprotestante nu cinstesc Duminica, pentru că nu recunosc învierea, care ne ridică dincolo de timpul din urmă al creaţiei. Creştinii dau o anumită cinstire şi sâmbetei, pentru că ea reprezintă timpul din urmă, în care a venit Hristos şi oamenii au trăit pe pământ cu credinţa în El. Dar dau o cinstire mai înaltă Duminicii, care reprezintă viaţa veşnică de după înviere. Sâmbăta e şi ziua morţilor, pentru că cei decedaţi sunt şi mai mult cu Hristos, dar încă nu sunt înviaţi. Evreii ar trebui să cinstească şi ei Duminica, măcar ca ziua întâi a stării curate de la început, dar nu o fac.
69
lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, […], ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui Miel nevinovat şi neprihănit, Care a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat în vremea mai de pe urmă” (1 Petru 1,18-20). Fiind Dumnezeu prin fire şi chipul lui Dumnezeu Tatăl şi deopotrivă cu El şi, de aceea, numit şi Întâiul-Născut, Unulnăscut S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a vieţuit78. Căci a zis undeva în Psalmi către Dumnezeu şi Tatăl din ceruri: „Vesti-voi numele Tău fraţilor Mei, în mijlocul bisericii Te voi lăuda” (Ps. 21, 23). Pentru că, luând în Sine cele omeneşti şi coborând cele ale Lui în cele ale noastre în chip iconomic79, nu Se ruşinează să ne numească fraţi, odată ce am fost chemaţi prin El la înfiere80 (cf. Efes. 1, 5). Fiindcă este adevărat şi mărturisit de faptele înseşi că Tatăl a dat pe însuşi Fiul Său drept preţ de răscumpărare pentru noi toţi81. Deci, aşa cum zice Pavel, „aţi fost
78 Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, deci deosebit de noi, S-a făcut Frate cu noi. Numai unindu-ne în Sine cu Dumnezeu ne putea mântui. Un Dumnezeu identic cu lumea, sau impersonal şi fără un Fiu, nu ne poate mântui.
79 în chip iconomic: acceptându-le cu voia şi pentru a ne mântui, nu fără voie ca noi.
80 Odată ce Fiul Unul-Născut S-a făcut şi om între noi, unindu-Se cu noi după firea omenească, ne-a făcut şi pe noi fii ai Tatălui. Tatăl vede pe Fiul Său cu faţă omenească şi, de aceea, vede un fiu al Său în orice faţă de om, dacă acela îşi însuşeşte dragostea Fiului Său faţă de El.
81 L-a făcut pe Fiul Său om în stare să moară în locul nostru şi astfel a putut învinge moartea. Acesta este sensul răscumpărării: Fiul S-a dat morţii ca om în locul nostru, nu pentru a împlini vreo lege a justiţiei, ci pentru că numai unul mai tare ca moartea putea învinge moartea. Şi pentru că a învins-o în firea Sa omenească, moartea este învinsă şi în firea omenească a tuturor celor ce se unesc cu El prin credinţă. Răscumpărarea are mai mult un sens ontologic, decât juridic. Învingând moartea în trupul asumat de El, unit după fire cu al nostru, a învins-o în trupul oricărui om ce se uneşte cu El prin credinţă, fără însă a se contopi cu El ca Persoană. Prin aceasta se recunoaşte atât unitatea de fire între oameni, cât şi deosebirea personală dintre ei.
70
cumpăraţi cu preţ” (1 Cor. 6, 20) şi „nu ştiţi că […] nu mai sunteţi ai voştri?” (1 Cor. 6,19), căci Unul „a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze lor, ci Celui ce a murit şi a înviat” pentru noi82 (2 Cor. 5,15-16).
Că fiecare dintre cei ce s-au mântuit prin Hristos şi s-au îmbogăţit cu acelaşi chip al Lui, prin sfinţenia în Duhul, şi-au predat viaţa lui Dumnezeu, se vede clar din ceea ce spune Dumnezeu preaînţeleptului Moise pentru cei vechi: „Şi va fi, zice, după ce te va duce Domnul Dumnezeul tău în pământul canaaneilor, precum s-ajurat părinţilor tăi, şi ţi-l va da ţie, că vei osebi Domnului pe tot cel de parte bărbătească ce deschide pântecele; tot ce deschide pântecele din turme ori în vitele tale, câte vor fi ţie parte bărbătească, le vei sfinţi Domnului. Tot ce deschide pântecele asinei să-l schimbi pe oaie, iar, de nu-l vei schimba, îl vei răscumpăra; pe tot cel întâi-născut al omului din fiii tăi îl vei răscumpăra” (Ieş. 13, 11-13). Şi, adunarea aflându-se la vremea aceea lângă Horeb (muntele Domnului, n.ed.), Dumnezeu foloseşte aceleaşi cuvinte şi rânduieşte iarăşi, zicând: „Pe cei întâinăscuţi dintre fiii tăi vei da Mie. Aşa vei face cu viţelul tău, şi
82 Viaţa noastră, care poartă în ea pe Hristos cel înviat ca arvună a învierii, nu mai este a noastră, ci a Lui. De la El o avem şi o vom avea în veci, dar cu voia noastră. Se accentuează solidaritatea noastră cu Hristos în baza unităţii de natură (fire). Mântuirea în Hristos se explică dintr-o comuniune spirituală, ce-şi are ultima temelie în putinţa unirii ontologico-spirituale a firii dumnezeieşti cu cea omenească în Ipostasul Cuvântului, mişcat la aceasta de iubirea dintre Persoanele de o fiinţă ale Sfintei Treimi, fapt care are un caracter ontologico-spiritual.
71
cu oaia ta, şi cu vita ta de jug: şapte zile vor suge la mama lor, iar în a opta îi vei da Mie” (Ieş. 22, 29-30).
2. Dumnezeul tuturor ne cere, pe drept cuvânt, să-I predăm toate şi afirmă că trebuie să-I închinăm cele bărbăteşti. Căci, de vreme ce au pierit toţi întâii-născuţi ai egiptenilor şi pe Israel cel iubit l-a scăpat de nimicitorul, adică s-au mântuit aceia în fiecare casă unsă cu sângele mielului ca chip al lui Hristos, Care a murit pentru noi ca să desfiinţeze moartea cu adevărat cei mântuiţi nu mai sunt ai lor, ci s-au făcut ai Celui ce S-a primejduit pentru ei83. Fiindcă, aşa cum cei ce pot scăpa pe cei ajunşi sub stăpânirea barbarilor eliberându-i
83 Cel ce a murit ca om pentru noi a desfiinţat moartea ca Dumnezeu, pentru că a fost o singură Persoană. Acelaşi S-a făcut om, ca să poată muri, dar a rămas Dumnezeu, ca să poată învinge moartea. Cum a putut muri ca om Cel ce era totodată Dumnezeu? N-a murit numai firea Lui omenească? Firea Lui omenească era purtată de Ipostasul dumnezeiesc al Fiului. Tot ce atinge o parte a persoanei noastre atinge de fapt persoana noastră însăşi. Partea persoanei atinsă de moarte moare, dar ca persoană nu moare în întregime. Persoana lui Hristos rămâne vie prin dumnezeirea ei şi, ca atare, poate învia partea ei moartă (firea omenească). Dar a acceptat cu voia să moară în partea ei omenească prin libertatea ei, nu fără voie. A murit cu voia ca om şi a ridicat omenitatea Sa din moarte ca Dumnezeu. Însă omenitatea pe care o înviază are o viaţă mai plină de dumnezeire decât cea care a murit. Datorită unităţii Sale de fire cu noi, omul care voieşte să se deschidă Lui cu voia va avea şi el parte de puterea trupului înviat al lui Hristos. Dar, pentru aceasta, el nu mai trebuie să-şi aparţină lui în mod individualist, ci să se predea Lui prin comuniune voluntară. Persoana înviată cu trupul a lui Hristos va comunica starea ei înviată şi persoanei umane care a primit comuniunea cu Ea. Nu devenim ai lui Hristos ca robi, ci ca parteneri aflaţi în comuniune. Aşa ne însuşim moartea Lui ca jertfă de bunăvoie şi învierea Lui. În acest sens a murit pentru noi şi a înviat pentru noi.
72
de robia ce le-a fost impusă fără voie, pentru că slăbiseră în lupta cu aceia, care prin aceasta dobândiseră calitatea de stăpâni, şi câştigând cu sângele lor pe cei prinşi -, la fel, socotesc, şi Domnul nostru Iisus Hristos, legând mulţimea demonilor necuraţi şi punându-Şi sângele pentru noi şi înlăturând astfel moartea şi desfiinţând stricăciunea (coruperea), ne face ai Săi, încât nu mai trăim viaţa noastră, ci mai degrabă a Lui84. Căci, dacă n-ar fi murit pentru noi, nu ne-am fi mântuit85. Şi, dacă nu ar fi primit să fie între cei morţi, nu s-ar fi surpat stăpânirea groaznică a morţii. Aşa a învăţat şi dumnezeiescul Pavel, spunând celor mântuiţi prin Hristos: „M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine86″ (Gal. 2, 20). Deci, aşa cum cei din
84 Nu mai suntem ai noştri, nu pentru că trebuie să-I dăm viaţa fiindcă El ne-a eliberat-o de moarte şi de stăpânirea demonilor -, ci pentru că nu putem avea viaţa eliberată de moarte decât unind-o cu a Lui, sau făcându-L Ipostasul central al nostru, deschizând-o puterii ce curge din viaţa Lui înviată. În acest sens, viaţa noastră se hrăneşte din viaţa Lui înviată, sau trăim şi noi viaţa Lui. El trăieşte viaţa noastră, înnoind-o din viaţa Lui înviată, şi noi trăim viaţa Lui înviată. În aceasta constă taina comuniunii cu El, Care S-a făcut om de aceeaşi fire cu noi, dar este şi Dumnezeu.
85 Dacă n-ar fi murit Cel ce S-a făcut om, dar a rămas şi Dumnezeu, deci dacă n-ar fi murit nu din necesitate, ci cu voia, păstrând puterea de a învinge moartea, deci murind pentru noi în deplină libertate, nu am fi scăpat de moarte. Numai fiind Dumnezeu, Care S-a făcut şi om, deci numai prin unirea într-un Ipostas a celor două firi a devenit posibilă biruirea morţii în firea noastră, prin experierea morţii până la final.
86 Hristos S-a răstignit ca să trăiască în mine, iar eu m-am răstignit cu El, ca să trăiesc în El sau Lui. Fiecare dintre cei ce iubesc a murit pentru sine, ca să trăiască pentru celălalt. Cu atât mai mult se petrece aceasta în relaţia omului cu Hristos, Care a murit cu adevărat pentru noi. Dar numai marea credinţă în El mă face să trăiesc în El, sau să mă deschid Lui, ca să-L simt trăind în mine.
73
Israel au trăit prin viaţa mielului înjunghiat87, aşa şi noi nu mai trăim viaţa noastră, ci a lui Hristos, Care a murit pentru noi şi a venit iarăşi la viaţă88, căci, ca Dumnezeu, este Viaţa după fire. De aceea, viaţa noastră trebuie să fie sfântă, fiindcă aşa este viaţa lui Hristos89. Hotărându-ne să vieţuim în mod sfânt, ne-am îmbogăţit cu chipul Lui de care ne minunăm, făcându-ne împreunăchip cu Cel ce pentru noi S-a făcut ca noi90, Care este
87 Scăpând de moarte, au trăit şi au primit în ei mielul junghiat sau viaţa lui jertfită pentru ei.
88 Hristos a iubit pe oameni până la moartea primită exclusiv pentru ei. Căci nu a fost nicio necesitate în moartea Lui — acest act de supremă iubire a fost un act de supremă tărie sau de supremă biruire a separaţiei dintre oameni şi Dumnezeu, în care stă slăbirea vieţii. Acest act de supremă dăruire, identic cu actul de supremă tărie, n-a putut fi trăit decât de Cel ce era şi om şi Dumnezeu. Numai Hristos, Fiul lui Dumnezeu, poate merge până la această dăruire şi tărie, dar numai prin omenitatea Sa. Învierea Sa începe din momentul morţii Sale, pentru că din acel moment merge la iad ca biruitor al morţii („cu moartea pe moarte călcând”), şi de aici ne vine şi nouă puterea ca, din iubire pentru Dumnezeu şi pentru semenul nostru, să biruim moartea.
89 Dacă viaţa mea este viaţa lui Hristos, ea trebuie să fie sfântă, căci eu am devenit subiect al vieţii lui Hristos, fără ca El să înceteze a fi Subiect al vieţii Sale. El trăieşte viaţa Sa în mine, ceea ce înseamnă că Şi-a impropriat viaţa mea, sau m-a făcut şi pe mine subiect al vieţii Sale, fiindcă nu pot concepe viaţa separată de El, ca Subiect al ei.
90 Dacă Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi făcut om ca noi, chipul lui Dumnezeu nu ar fi putut fi restabilit în noi. Hristos a restabilit în El, ca om, chipul integral şi desăvârşit al lui Dumnezeu, făcând omenitatea Sa proprie Cuvântului dumnezeiesc, după al Cărui chip a fost creat omul.
74
Unul-Născut, ca Dumnezeu, şi Întâiul-Născut pentru omenitate91; ca atare, vom fi jertfă sfântă lui Dumnezeu şi Tatăl şi cu adevărat bineprimită de El92. Se sfinţesc deci întâii-născuţi de parte bărbătească, fiindcă sunt înţeleşi ca chipuri ale lui Hristos. Căci aşa cum, atunci când mamele i-au adus pruncii, Domnul nostru Iisus Hristos i-a primit cu mare bucurie şi le-a spus Sfinţilor Ucenici: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14), aşa şi aici să înţelegi că Dumnezeu Tatăl iubeşte pe întâii-născuţi ca chipuri ale lui Hristos. Dar numai cei de parte bărbătească sunt aleşi dintre întâii-născuţi, pentru că prin Hristos se mântuiesc numai cei care, ca nişte întâi-născuţi, s-au format după chipul Lui. Căci El este întâi-Născut şi totodată de parte bărbătească, pentru că nu cunoaşte moliciunea care duce la păcat, iar chipul moliciunii este femeia. Deci cei ce poartă chipul lui Hristos trebuie să se ferească de cugetul femeiesc, să se scuture de moleşeală şi de slăbiciune ca de ceva osândit şi urât de Dumnezeu, şi să stea tari şi să se deprindă în pornirea bărbătească de a voi să înfăptuiască virtutea.
91 Ne-am făcut împreună-chipuri cu Hristos ca om, întrucât El este întâiul chip omenesc restabilit. Nu ar fi însă întâiul chip omenesc restabilit (întâiul-născut din morţi ca om), dacă Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu Tatăl nu ar fi chipul Tatălui. În acest sens, chipul Lui, ca Fiul Unul-Născut al Tatălui, se reflectă şi în calitatea noastră de chipuri ale Sale ca om. Dar numai cel ce se jertfeşte cu Hristos şi îşi învinge egoismul este chip adevărat al Lui.
92 întâii-născuţi ai lui Israel, fiind scăpaţi de moarte, erau ai lui Dumnezeu, purtând în ei pecetea jertfei mielului. La fel, cei ce au în ei pe Hristos cel jertfit sunt împreună-jertfe aduse Tatălui cu El. Prin aceasta, ne-am restabilit şi noi ca chipuri ale omului adevărat.
75
„Tot ce deschide pântecele asinei să-l schimbi cu o oaie”. Pentru care motiv? După Lege, asina e întinată, necurată, iar oaia este curată; de aceea nu se aducea (spre jertfă) pui de asină. Legea ne dă de înţeles, prin chipuri, că ceea ce e întinat devine sfânt în Hristos şi că prin El este primit şi ceea ce e lipsit de sfinţenie şi respins. Căci, fiind noi păcătoşi şi necuraţi, S-a făcut pentru noi jertfă sfântă şi întru miros de bună mireasmă93. A murit pentru păcătoşi: Cel drept pentru cei nedrepţi, Cel curat pentru cei necuraţi, ca şi oaia pentru asină. Şi se răscumpără cum se cuvine cei întâi-născuţi ai oamenilor, fiind preţuiţi pentru a fi aduşi ca daruri94. Pentru care motiv? Pentru că ceea ce se predă şi se sfinţeşte lui Dumnezeu trebuie numaidecât să se şi jertfească, dar Dumnezeu, Care a creat toate întru nestricăciune, Se abţine de la uciderea oamenilor95,
93 S-a putut aduce pentru noi, pentru că S-a făcut om ca noi, dar lipsit de păcătoşenia noastră. Şi aducerea Lui ne-a făcut şi pe noi primiţi la Tatăl, pentru că, unindu-ne cu El prin voinţă şi ajutaţi de comuniunea cu El în firea omenească, ne-am putut însuşi sfinţenia Lui. Păcătoşenia nu ne-a făcut lipsiţi de valoare în faţa lui Dumnezeu, Care a preţuit posibilitatea noastră de a ne face curaţi în unire cu Fiul Său, făcut om pentru noi. Nu e vorba despre o substituire juridică a noastră, care lasă pe cel substituit aşa cum este, ci de o stare de jertfă iubitoare ce se comunică şi celor ce voiesc să intre în comuniune cu Cel care Se jertfeşte pentru ei, ajutându-le să se deschidă Lui chiar prin jertfă.
94 Dacă oamenii, pentru care S-a jertfit Fiul lui Dumnezeu, nu se aduc şi ei ca daruri, nu se mântuiesc. Iar pornirea de a se aduce ca daruri le vine din actul jertfirii lui Hristos şi din starea Sa de jertfă. Aici se arată importanţa realizării comuniunii noastre cu Hristos.
95 Dumnezeu n-a creat pe oameni ca să-i distrugă sau ca să suporte pieirea lor. S-ar dezminţi pe Sine însuşi, pentru că i-a creat după chipul Său. Dacă i-ar nimici sau ar tolera nimicirea lor, ar însemna că dispreţuieşte chipul Său. Creând pe om după chipul Său, l-a făcut pentru o veşnică relaţie iubitoare cu Sine, pentru nestricăciune. De aceea, chiar atunci când în om apare stricăciunea (coruperea), Dumnezeu nu o lasă să ducă pe om la moartea definitivă, ci pe oamenii care voiesc îi reface întru nestricăciunea veşnică prin Fiul Său făcut om. Dar nici cei ce nu-L primesc nu sunt distruşi cu totul, ci trăiesc totuşi veşnic în minciuna cunoştinţei de ei înşişi şi de cele ce există.
76
„Căci n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii”, după cum s-a scris (înţel. Sol. 1,13). Nu se bucură nici de moartea celor ce se corup, ci porunceşte mai degrabă să se plătească preţul de răscumpărare pentru acelea, ca să mărturisim clar că Lui datorăm viaţa noastră96. Aceasta o va face prin aşa-numita drahmă, pe care a poruncit lui Petru să o achite ca dajdie (cf. Matei 17, 27). Dar ca adevăratul preţ de răscumpărare pentru toţi trebuie înţeles Hristos, prin Care şi în Care am biruit stricăciunea, căci S-a dat pe Sine pentru noi (cf. Filip. 2, 7).
Şi a spus că mielul trebuie să stea cu mama şapte zile şi în ziua a opta să fie adus. Ceea ce se năştea din mamă nu se junghia îndată, ci Dumnezeu a arătat în chip că va fi bun de adus întru miros de bună mireasmă numai după ce înainta încet spre bărbăţie şi se întărea treptat
96 Prin creare, Dumnezeu ne-a dat viaţa şi tot El ne scapă de moartea căreia ne-am supus cu voia noastră. La început, ne-a dat viaţa prin puterea actului creator, apoi, ne-o eliberează de moartea sub care am supus-o cu voia, prin puterea dată omenităţii asumate în Persoana Fiului Său, unindu-ne şi mai mult cu Sine. În El este puterea vieţii. Moartea care survine nu este de la El, ci din libertatea noastră şi din faptul că nu suntem de o fiinţă cu El, ci avem o fiinţă creată. Moartea nu atinge tot ce există, pentru că nu sunt toate de o esenţă, ca în filosofiile şi religiile panteiste, în care nu e nici viaţă definitivă, nici moarte definitivă, ci totul trece de la moarte la viaţă şi viceversa, dar în alte şi alte individuaţiuni, niciuna neavând desăvârşirea şi nebucurându-se de siguranţa vieţii veşnice.
77
prin laptele mamei. Şi aceasta este chipul unui fapt tainic şi necesar, care s-a păstrat până azi şi la noi, cei ce obişnuim să închinăm Atotputernicului Dumnezeu pe cele întâi-născute din cele raţionale. Căci nu ajungem la Jertfa dumnezeiască şi fără de sânge97 îndată ce suntem chemaţi, ajunşi la începuturile credinţei şi neiniţiaţi, ci mai întâi suntem catehizaţi şi alergăm la oblăduirea mamei, adică a Bisericii, şi ne întărim cu cuvântul plăcut (al Evangheliei) ca şi cu un lapte potrivit pruncului. Fiindcă dumnezeiescul Pavel scrie celor încă nedesăvârşiţi prin deprindere, zicând: „Cu lapte v-am hrănit şi nu cu mâncare, căci încă nu puteaţi mânca, dar încă nici acum nu puteţi” (1 Cor. 3, 2). Şi, în altă Epistolă, zice iarăşi: „pentru că oricine se hrăneşte cu lapte e necercat (nepriceput) în cuvântul dreptăţii, pentru că este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au simţurile întărite prin deprindere spre deosebirea binelui şi răului” (Evr. 5, 13-14). Deci, ajunşi la bărbăţie şi bine hrăniţi cu cuvintele catehizării, îi aducem în ziua a opta, adică după ce a trecut timpul în care ne aflam în pruncie şi a venit cel în care ne putem împărtăşi în mod potrivit de taina lui Hristos98. Căci
97 Cei ce se hotărau să vină la Hristos, înainte de a se împărtăşi de Jertfa euharistică şi de a se aduce lui Dumnezeu uniţi cu Hristos cel jertfit, rămâneau un timp în starea celor „chemaţi”.
98 Până ce nu ne-am ridicat la alt plan decât cel al vieţii temporale, suntem încă prunci. Dar viaţa în timp ne e dată pentru a creşte spre cea veşnică, în Hristos. La aceasta S-a ridicat Hristos ca om, pentru a ne da şi nouă puterea să trăim ca arvună, în timp, învierea şi veşnicia Lui. Dar aceasta înseamnă ridicarea la unirea cu El, înseamnă depăşirea timpului reprezentat prin cele şapte zile, pentru a ne înălţa în ziua a opta, în Duminica luminii fără de sfârşit sau în veşnica sărbătoare. De aceea, Hristos nu a înviat sâmbăta, care înseamnă bucurie de lumea aceasta, ci Duminica, echivalentă cu veşnicia ce urmează vieţii din lumea schimbătoare şi trecătoare, supusă timpului dat nouă spre creştere. Faptul ridicării peste timp prin unirea cu Hristos se confirmă şi prin pogorârea Duhului Sfânt în ziua a cincizecea de la înviere, ce urmează după timpul reprezentat prin înmulţirea lui şapte cu el însuşi (7X7). Ridicarea la veşnicie împreună cu Hristos este una cu ridicarea la viaţa în Duhul Sfânt, în care preocupările de cele materiale sunt copleşite de spiritualitate. Abia în ziua a opta li s-a dat evreilor să înţeleagă că se vor putea uni cu Hristos, dar numai jertfindu-se cu El lui Dumnezeu. Însă ei au stăruit în serbarea Sâmbetei, adică în neprimirea învierii. Aşa fac şi unele denominaţiuni neoprotestante, care nu vorbesc clar de înviere, pentru că „Isus” al lor nu este Dumnezeu.
78
ziua a opta înseamnă timpul învierii, când, după ce a suferit moartea pentru noi, a înviat Hristos, cu Care ne facem de un chip, murind spiritual prin Sfântul Botez, ca să dobândim şi învierea. Ne confirmă aceasta şi Pavel, zicând: „ne-am îngropat cu El în moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos S-a sculat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4-5). Deci, renăscuţi prin credinţă în cunoştinţa Adevărului”, ne-am şi îmbogăţit, făcându-ne de un chip cu Domnul nostru Iisus Hristos, Cel întâi-născut pentru noi şi în noi100. Apoi, bând laptele raţional şi nefalsificat „şi urcând
99 Credinţa ne aduce renaşterea, nu este o simplă socotinţă că Hristos a făcut totul pentru noi şi noi nu mai avem nimic de făcut, cum socotesc protestanţii. Iar renaşterea e legată de cunoaşterea Adevărului întreg, viu şi eficient, Care este Hristos. Este o cunoaştere care ne preface după modelul Adevărului cunoscut, cu voia noastră, desigur. Căci, aşa cum El are viaţă curată prin voia Sa, aşa trebuie să o câştigăm şi noi, din puterea Lui dar şi cu voia noastră, ajungând până la sfinţenie prin dăruirea noastră, cu Hristos şi în Hristos, lui Dumnezeu Tatăl, cum spune Sfântul Chiril în continuare.
100 Fiul lui Dumnezeu este Unul-Născut fără referinţă la noi. Ca om, este Întâiul-Născut dintre noi şi pentru noi, care ne naştem la o viaţă nouă din puterea Lui şi după modelul Lui pentru că Se sălăşluieşte întru noi. Astfel, putem deveni şi noi întâi-născuţi la această viaţă nouă. Dar, întrucât El S-a putut face Întâi-Născut ca om numai pentru că este Unul-Născut ca Dumnezeu, această calitate a Sa de Unul-Născut o avem şi noi în mod indirect. Fiecare avem o unicitate determinată de faptul că prin El, ca Dumnezeu, suntem creaţi şi prin El, ca om, suntem întăriţi în această unicitate. în aceasta se arată din nou că Hristos şi ca om este o Persoană deosebită de ceilalţi oameni. Dar calitatea Lui de Persoană distinctă este de aşa fel, că toţi putem să ne întărim prin El în unicitatea noastră, în definitiv, toţi suntem de la Tatăl şi fiecare e iubit de Tatăl ca şi când ar fi întâiul-născut, ba chiar are ceva din calitatea Fiului Său Unul-Născut.
79
la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos”, precum s-a scris (Efes. 4, 13), vom fi sfinţiţi şi predaţi lui Dumnezeu toţi şi, murind lumii, vom vieţui lui Dumnezeu în chip sfânt. Aceasta socotesc că înseamnă junghierea la altar a celor întâi-născuţi dintre animale. Şi dumnezeiescul Pavel spune celor astfel sfinţiţi: „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3, 5). Deci sfinţirea este moartea sfinţilor (faţă de cele pământeşti) şi socotesc că fericitul David ne cere să o vedem astfel: „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui101″ (Ps. 115, 6).
Dar, precum socotesc, înţelesurile exprimate de noi aici se potrivesc nu numai celor ce se întorc dintre neamuri la cunoştinţa adevărului, ci şi celor chemaţi din slujirea Legii la îndreptarea în Hristos şi la sfinţenia în Duhul. Căci mielul sau viţelul era hrănit şapte zile de mamă102, apoi era adus spre jertfire în ziua a opta, când
101 Cel ce moare lui Dumnezeu se ascunde în El, se scufundă în El, însă fără a înceta să fie om. Se goleşte de viaţa lui, pentru a se umple de viaţa lui Dumnezeu. Este atât de bogată viaţa lui Dumnezeu în el, încât nu o mai simte decât pe aceea. Aceasta înseamnă că el o trăieşte cu Dumnezeu, însă totodată îşi trăieşte şi smerenia.
102 Chiar pruncul omenesc se află mai întâi în grija mamei, apoi trece la o relaţie mai strânsă cu tatăl. Acesta este un chip al faptului că, mai întâi, omul e îndemnat cu sfaturi moi şi dulci, sau cu cele pe care le oferă lumea pentru trup, apoi se ridică la cele bărbăteşti şi spirituale, venite de la Dumnezeu şi care-l atrag spre El.
80
Dumnezeu nu Se mai arată prin ghicitură (căci Legea era o umbră), precum socotesc. A fost necesar să fie pregătiţi mai înainte ca nişte copii prin chipuri (tipuri) şi prin învăţături potrivite celor încă neajunşi la bărbăţie, adică pruncilor, care se vor face sfinţi şi se vor preda lui Dumnezeu întru miros de bună mireasmă. Iar timpul cel mai potrivit acestei desăvârşiri este taina lui Hristos, al cărei înţeles este redat prin ziua a opta103.
Deci Dumnezeu, Care prin slujirea Legii nu ne era apropiat, ni Se face apropiat prin Hristos. Şi prin El am avut „apropierea către Tatăl” (Efes. 2,18) după ziua a şaptea, adică atunci când a trecut sabatismul cel după Lege, sau slujirea cea după Lege, fiindcă Legea n-a adus nimic la desăvârşire104 (cf. Evr. 7,19). Pentru că numai cei ce au
103 Legea umple timpul sau cele şapte zile. Hristos aduce ziua a opta sau veşnicia, deci aceasta poate fi identificată cu El. Hristos, veşnicia, vine la noi în timp. Primindu-L în noi, primim ziua a opta sau veşnicia, ca arvună a vieţii noastre viitoare.
104 Fiul făcându-Se om ca noi, în Hristos ne-a venit aproape Dumnezeu însuşi. Dacă vrem să fim şi noi oameni adevăraţi apropiindu-ne de semenii noştri aşa cum ne cere firea nepervertită, sau cu smerenie, deci deschizându-ne tainei Lui -, ne putem întâlni şi cu Dumnezeu. Dar dacă voim să ne întâlnim cu El prin mândria realizărilor noastre, Dumnezeu ne rămâne inaccesibil. Socotind că împlinim o lege a firii, rămânem închişi în narcisismul nostru. Simţim pe Dumnezeu nu atunci când sărbătorim, ca pe o sâmbătă, rezultatul faptelor noastre sau ceea ce am realizat prin firea noastră creată, ci atunci când uităm de acelea, adică atunci când uităm de tot ceea ce putem face prin noi înşine. De acest lucru n-au ţinut seama evreii la venirea lui Hristos, pentru că nu L-au recunoscut ca Dumnezeu mai presus de ei. Nici adepţii formaţiunilor neoprotestante nu ţin seama de aceasta.
81
crezut sunt apţi de virtute şi au desăvârşirea prin cunoştinţa lui Hristos105. Căci avem mintea Lui, prin Care şi cu Care aducem slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre Mara şi despre lemnul arătat fericitului Moise
1. Israeliţii, plecând din pământul egiptenilor şi lepădând jugul de nesuferit al robiei, au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, făcând aceasta fără nicio greutate, căci apele s-au întărit ca nişte ziduri, ascultând de voinţa dumnezeiască. Apoi, văzând înecat în ape cu toată oştirea pe Faraon, care-i ameninţa, şi pierind în chip cumplit pe cei ce-i stăpâniseră odinioară cu asprime şi fără milă şi le făcuseră viaţa de nesuportat, au înălţat cântări lui Dumnezeu şi, lăudându-L prin imne de mulţumire, ziceau: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit; pe cai şi pe călăreţi i-a aruncat în mare. Ajutor şi acoperitor s-a făcut mie spre mântuire” (Ieş. 15,1-2). Dumnezeul tuturor a făcut această minune spre mult folos. Căci, deşi în Egipt le arătase multe semne minunate celor ce s-au supus Lui,
105 Faptul că cei ce nu recunosc pe Hristos se încred în faptele lor nu înseamnă nici că ei au câştigat virtuţile, nici că cei ce cred în Hristos nu le caută. Căci de virtutea adevărată ţin smerenia şi făptuirea binelui, cu conştiinţa smerită că n-ai făcut nimic şi că ceea ce ai făptuit ai realizat prin puterea lui Hristos, ca să te sileşti mereu să lucrezi mai mult. Câştigăm virtutea numai cunoscând pe Hristos, căci îl avem ca model infinit în bunătate şi ştim că, numai cu puterea Lui şi în comuniune cu El, înaintăm spre cele dinainte, cele dinapoi uitându-le (cf. Filip. 3,13).
82
le-a dat în chip minunat şi puterea de a trece prin mare, ca să aibă în ei o înţelegere bine lucrătoare şi susţinută, şi să creadă că El nu este ca unul dintre zeii cu nume mincinos, sau produs de meşteşugul omenesc un chip cioplit din lemn sau din piatră -, ci că, fiind Dumnezeul tuturor, porunceşte zidirii, ca uneia ce stă sub picioarele Sale, să împlinească grabnic ceea ce voieşte El106.
Iar ca ei, după ce s-au minunat, să aibă un folos şi mai mare, le-a poruncit să meargă mai departe şi să se grăbească, sub conducerea şi povăţuirea preaînţeleptului Moise, spre pământul făgăduit părinţilor. Şi ce urmează după aceasta, ne lămureşte iarăşi Sfânta Scriptură: „a ridicat (a scos), zice, Moise pe fiii lui Israel din Marea Roşie şi i-a dus în pustia Sur, şi au mers trei zile în pustiu şi n-au găsit apă să bea. Şi au venit la Mara şi n-au putut să bea apă din Mara, pentru că era amară. De aceea au numit locul acela: amărăciune. Şi cârtea poporul împotriva lui Moise, zicând: «Ce vom bea? Iar Moise a strigat către Domnul şi i-a arătat Domnul un lemn şi l-a aruncat în apă şi s-a îndulcit apa; acolo i-a pus îndreptări şi judecăţi, şi acolo l-a ispitit. Şi i-a zis: «De vei auzi în auz
106 Sfântul Chiril afirmă aici că zeii sunt născociri ale minţii omeneşti despărţite de Dumnezeu, întărind o afirmaţie de mai înainte, că ei sunt demoni, odată ce îi ţin pe adepţii lor separaţi de Dumnezeu şi în iluzia că sunt una cu forţele din natură. O natură neutră nu există, ci, dacă nu e văzută ca operă a lui Dumnezeu creatorul ei transcendent, e luată în stăpânire de demoni. În Vieţile Sfinţilor se afirmă adeseori acelaşi lucru. De aceea, Biserica sfinţeşte natura, alungând demonii din ea. Berdiaev afirmă, în Esprit de liberte, că Creştinismul, înlăturând ideea păgână că natura e plină de zei, a făcut posibilă ştiinţa. Dar o ştiinţă care nu vede prezentă în natură lucrarea lui Dumnezeu nu ajunge întotdeauna la rezultate sigure, ba declanşează adeseori multe dezordini vătămătoare în natură.
83
glasul Domnului Dumnezeului tău, şi vei face cele plăcute înaintea Lui şi vei asculta poruncile Lui, şi vei păzi toate dreptăţile Lui, nicio boală din cele pe care le-am adus asupra egiptenilor nu voi aduce peste tine. Că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Cel ce te vindec pe tine. Şi au venit în Elim, şi erau acolo douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de trunchiuri definic. Şi au tăbărât acolo, lângă ape” (Ieş. 15,22-27).
Priveşte cum, în chip iconomic, nu lasă ca cei răscumpăraţi să fie duşi la odihnă fără nevoinţe sau desfătându-se de lărgimea unei vieţuiri plăcute, ca nu cumva, înaintând încet în uitarea Celui ce poate să-i izbăvească, să se întoarcă la rătăcirea din Egipt cu uşurinţă; căci ostenelile ne adună lângă Dumnezeu. De fapt, zice prorocul: „Doamne, întru necaz mi-am adus aminte de Tine, întru necaz mic ne-a venit povăţuirea Ta” (Is. 26,16).
Străbătând deci pământ mult şi fără de apă, au ajuns să simtă lipsa celor trebuincioase vieţii, căci nu găseau apă să bea. Prelungindu-li-se setea până în a treia zi, au aflat în sfârşit ce doreau (apă). Dar le era cu totul fără folos, căci apa Marei era amară şi nu le era mijloc sigur de a putea scăpa de moarte. De aceea s-au necăjit şi au strigat împotriva mijlocitorului lor, iar Moise s-a întristat. Apoi Dumnezeu, Care ştie toate, arătându-i un lemn, el l-a aruncat în apă, iar undele s-au prefăcut în chip minunat în apă dulce şi bună de băut. Bând din unde şi folosindu-se, s-au minunat de acest semn dumnezeiesc. După aceea, şi-au aşezat tabăra lângă douăsprezece izvoare de apă, unde se aflau şi şaptezeci de trunchiuri de finic. S-au odihnit deci acolo, bucurându-se.
Dumnezeu le-a arătat prin umbre şi chipuri că nu se poate afla calea mântuirii decât prin credinţă şi nu altfel.
84
De aceea, le-a şi poruncit să junghie mielul în Egipt şi a voit ca ei să creadă că numai unşi cu sângele lui vor alunga moartea ce-i ameninţa. Oare nu se va recunoaşte, şi pe drept cuvânt, că această faptă era un început de nevoinţă? Spune-mi, în ce mod s-ar fi temut moartea de junghierea mielului? Fapta aceasta era însă chipul unei taine, căci Hristos îi scapă prin sângele Lui pe cei sfinţiţi prin credinţă, arătându-i chiar mai tari decât coruperea morţii107.
Dar ce înseamnă ceea ce s-a petrecut la Mara, vom spune în cele următoare, pe cât ne stă în putere.
2. Prin apă, Scriptura de Dumnezeu insuflată închipuie cuvântul dumnezeiesc. Căci, aşa cum apa este de viaţă făcătoare pentru trupuri, aşa este şi cuvântul dumnezeiesc pentru minte, folosind-o nu puţin. De aceea şi Hristos, vorbind noroadelor iudeilor, a zis: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7,37), iar către femeia din Samaria: „Oricine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac108″ (Ioan 4,13).
107 Se explică scăparea întâi-născuţilor lui Israel de moarte prin efortul spiritual al unui sacrificiu, care era tipul (chipul) jertfei lui Hristos, care le va da tărie celor ce se vor împărtăşi de Hristos cel jertfit spre un sacrificiu superior. Jertfa implică un efort al spiritului, care-l întăreşte împotriva tendinţei de descompunere a materiei trupului, pentru că acest efort făcut pentru Dumnezeu aduce în spirit o putere a lui Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat în grad maxim în Hristos, în Care efortul spre jertfă al spiritului Său omenesc era susţinut de Ipostasul dumnezeiesc în Care a luat existenţă.
108 Cuvântul e de viaţă făcător pentru suflet, pentru că unei persoane îi aduce atenţia altei persoane. E o comunicare de putere de la persoană la persoană. Cuvântul dumnezeiesc este de viaţă făcător în grad maxim, fiindcă Dumnezeu, Care ni-l adresează, şi poate realiza ceea ce făgăduieşte prin el. Persoanele sunt gânditoare şi îşi comunică gândirea prin cuvinte. Ele pricep intenţiile pe care şi le arată prin cuvinte. Cuvintele sunt tălmăcitoarele şi garantele puterii pe care şi-o comunică persoanele. Întrucât persoana nu poate trăi fără atenţia şi ajutorul altei persoane care i se comunică prin cuvânt, fiecare persoană însetează după cuvintele altei persoane şi mai ales după cuvântul lui Dumnezeu, Care singur ne poate dărui viaţa veşnică.
85
Deci israeliţii, părăsind mai înainte idolatria urâtă de Dumnezeu a egiptenilor, şi-au mutat mintea la împlinirea celor voite de El. Dar încă nu erau introduşi în legile de Sus, nu se adăpau cu apa spirituală, ci aveau încă mintea uscată şi însetată şi au ajuns la Mara cu greu, însă n-au putut să bea apă din ea, fiindcă era amară. Apoi Moise aruncând în apă lemnul, apa s-a vindecat de amărăciunea înnăscută.
Deci, ce este Mara? Aş spune că este litera Legii, pentru că Legea e amară din pricină că pedepseşte. De fapt, dumnezeiescul Pavel a spus: „Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori” (Evr. 10, 28). Vezi că era amară şi greu de suportat chiar şi pentru cei ce voiau să o împlinească? De aceea, dumnezeieştii Ucenici au spus lămurit celor ce impuneau iarăşi slujirea Legii celor ce veniseră la credinţă: „Şi, acum, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta?109″ (Fapte 15,10). Iar fericitul Pavel numeşte slujire
109 Chiar Apostolii veniţi la Hristos dintre evrei recunoşteau că nici ei, nici părinţii lor n-au putut împlini toate poruncile Legii şi ştiau că cei ce nu le împlineau erau pedepsiţi fără milă. Din acest motiv, Hristos a afirmat trebuinţa de a ierta, descoperind astfel adevărata înţelegere asupra omului, adevăratul umanism, am putea spune. în Vechiul Testament necesitatea iertării apare ici-colo, dar se referă numai la iertarea de la Dumnezeu. în trebuinţa iertării omului de celălalt om se manifestă conştiinţa valorii eterne a persoanei omeneşti. Dacă la un moment dat l-am nesocotit pe celălalt, ulterior îmi dau seama că acesta este un lucru grav, cu urmări veşnice. De aceea, trebuie să restabilesc în ochii mei importanţa lui, ştiind că de iertarea de la el depinde veşnica mea fericire. Oricât de neînsemnat ar fi celălalt, nu pot să-l nesocotesc fără veşnice urmări grave pentru mine. în religiile şi filosofiile panteiste nu se acordă nicio importanţă iertării. Dacă omul nu durează veşnic, nesocotirea reciprocă nu are nicio consecinţă gravă. Prin urmare, fiecare gândeşte să-i fie lui mai bine în lumea aceasta.
Biserica, urmând lui Hristos, nu condamnă la moarte pe niciun păcătos şi interzice ura. Inchiziţia a fost o tristă şi scurtă abatere de la învăţătura Bisericii. Hristos iartă pe femeia păcătoasă, pe care iudeii voiau să o omoare cu pietre, şi spune adeseori: „Ţi se iartă păcatele!” Sfânta Treime este Dumnezeul milei şi al iubirii de oameni, pentru că este Dumnezeul iubirii între Persoanele Lui. Tatăl acceptă jertfa Fiului Său pentru a scăpa pe cei păcătoşi de moarte. În rugăciunea „Tatăl nostru” şi în alte părţi, Fiul ne cere şi nouă să iertăm. Pocăinţa pentru răul făcut este legată de iertare. În pocăinţă se vădeşte o mare înţelegere pentru slăbiciunea şi instabilitatea omului, aşa cum nu au neoprotestanţii, care cred că nu mai pot greşi. Oamenii sunt aduşi la viaţa curată prin pocăinţă şi iertare, nu prin condamnarea lor fără milă. În Vechiul Testament, omul era lăsat sub puterea neîncovoiată a Legii, fără ca Dumnezeu sau semenul să intervină pentru a ridica pe acela din păcatul în care căzuse, fără a crede în putinţa lui de îndreptare. Hristos scapă pe om de sub tirania neîndurată a legilor pedepsitoare, dar şi de sub tirania legilor naturale din filosofiile şi religiile panteiste, care vorbesc de moartea definitivă a persoanei omeneşti. Căci El este o Persoană din Sfânta Treime cea iubitoare şi milostivă, adică Fiul lui Dumnezeu Tatăl, Care a luat în Sine omenitatea şi a primit moartea din iubire pentru oameni, ca să-i elibereze de moartea definitivă. Între Dumnezeu şi oameni, între om şi om nu mai stă o lege impersonală, care pedepseşte automat pe cei ce o încalcă, ci stă Dumnezeu cu mila şi cu iubirea Sa, cu care Se jertfeşte pentru om. în faţa omului stă un Dumnezeu care iartă pe om, dacă se căieşte de păcatul lui. Între Dumnezeu şi om se stabileşte o comunicare ca de la Persoana iubitoare la persoană. De aceea, Biserica apelează neîncetat, cu încredere, la mila Lui. „Doamne, miluieşte!”, „Doamne, ai milă de noi şi ne iartă!”, strigă neîncetat atât obştea Bisericii, cât şi fiecare mădular al ei. În aceasta se afirmă iubirea atotputernică a lui Dumnezeu ca Persoană şi încrederea omului în grija veşnică a lui Dumnezeu faţă de el. Zeilor, ca forţe ale naturii, li s-ar cere în zadar mila. Nu se cere milă nici de la Dumnezeul Vechiului Testament, Care judecă pe om ţinând seama numai de Lege. Neoprotestanţii, nerecunoscând pe Hristos ca Dumnezeu, deci nici Treimea Sfântă şi iubitoare, se încadrează şi ei în mentalitatea Vechiului Testament. Ei consideră că nu mai păcătuiesc, fiind ţinuţi în nepăcătoşenie în mod automat (predestinat) şi nu prin voia lor. De aceea, consideră că nu mai au nevoie de iertarea lui Dumnezeu, pe care Mântuitorul Hristos ne-a învăţat să o cerem.
86
a osândirii porunca dată prin preaînţeleptul Moise, zicând: „Căci dacă slujirea osândirii era întru slavă, cu mult
87
mai mult prisoseşte întru slavă slujirea dreptăţii” (2 Cor. 3,9). Şi, în alt loc, spune: „Litera omoară, iar duhul face viu” (2 Cor. 3, 6). În chip clar, prin literă numeşte Legea şi, prin duh, slujirea în Duhul, adică cea evanghelică. În traducere, cuvântul Mara înseamnă amară. Iar că educaţia prin Lege, întrucât constă din chipuri, nu e în stare să dea viaţă, e de prisos să mai arătăm, fiindcă nimeni nu se îndreptează din Lege111, după cum s-a scris (cf. Rom. 3,20).
110 „Litera omoară” pentru că apelează la împlinirea exterioară a ceea ce se cere. Hristos ne dă pe Duhul Său cel Sfânt, sau vine El însuşi în noi prin Duhul Său cel Sfânt, întărindu-ne în pornirea spre bine. Prin Duhul lui Hristos trăim comuniunea cu El.
111 Nimeni nu se îndreptează sau nu se face drept în faţa lui Dumnezeu prin Lege, pentru că nimeni nu poate împlini întru totul cerinţele ei. Sau chiar dacă le împlineşte, prin aceasta nu se obţine îndreptarea lăuntrică, ci o conformare exterioară la Lege. De la o omenire necrescută spiritual, Legea nu cere mai mult. De aceea, ea cerea împlinirea unor chipuri exterioare ale faptelor spirituale pe care le va cere Evanghelia: tăierea împrejur a unei părţi de prisos a trupului, ca chip al tăierii împrejur a grijii exagerate faţă de trup; jertfirea unui animal, ca chip al trăirii întregii vieţi în duh de jertfă; anumite curăţiri exterioare ale trupului, ca chip al curăţirii de gânduri, de simţiri necurate, etc. Sfântul Chiril, în „Comentariu la Ps. 4, 6″ (Explanatio in psalmos, în: PG 69, 738), zice: „Spunând: «Jertfiţi jertfa dreptăţii, nu o înţelege pe cea din umbrele Legii, ci mai vârtos pe cea în Hristos şi evanghelică. Pentru că Legea veche învăţa să se aducă jertfele de sânge, dar prin acelea omul nu se putea desăvârşi în conştiinţă”.
88
Dar şi Legea va fi de viaţă făcătoare şi se va elibera de amărăciunea literei, când se va face arătătoare a tainei lui Hristos. „Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre mântuirea a tot celui ce crede” (Rom. 10,4), atunci când ea se înţelege duhovniceşte112.
Dar şi ceea ce s-a întâmplat la Mara a fost un chip clar al acestui fapt (al împlinirii Legii în Hristos), căci lemnul închipuie Crucea lui Hristos sau taina săvârşită prin aceasta. Dacă cei de sub Lege ar primi-o, ar afla şi că amarul ei este dulce, fiindcă Legea nu le mai este acuzatoare şi pedepsitoare celor ce cred în Hristos, ci de viaţă făcătoare. Ceea ce s-a întâmplat în istorisire prilejuieşte o înţelegere duhovnicească care conduce spre Hristos, Care este Viaţă şi de viaţă Făcător. Astfel, Legea îşi arată îndreptăţirile şi judecăţile, căci, arătându-ne cărarea spre ceea ce este mai bun, ne conduce îndată spre ceea ce place lui Dumnezeu şi ne pregăteşte să lepădăm frica de pedepse113: „toată
112 Dacă Legea este înţeleasă duhovniceşte, atunci prin tipurile ei se ajunge la înţelesurile ei referitoare la suflet, deci Legea face străvezii faptele mântuitoare ale lui Hristos. Atunci ea este conducătoare spre Hristos, în Care sfârşeşte trebuinţa de împlinire a tipurilor şi se descoperă culmea spirituală spre care acelea cheamă pe om. Această culme înseamnă sfârşitul Legii, atât în sensul că tipurile încetează, cât şi că sunt ridicate la culmea lor spirituală.
113 Crucea lui Hristos desfiinţează pedeapsa ce se dădea oamenilor pentru neîmplinirea poruncilor Legii. Ea îndulceşte amărăciunea cerinţelor unei vieţi conforme voii lui Dumnezeu, căci omul le poate împlini cu uşurinţă şi cu bucurie, având în sine puterea lui Hristos rezultată din comuniunea cu El, iar neîmplinirile care nu pot fi evitate întotdeauna — nu mai aduc pedeapsă, ci sunt iertate de Dumnezeu cel milostiv şi îndelung răbdător. Amărăciunea Crucii a înlăturat amărăciunea Legii, pentru că puterea dumnezeiască a lui Hristos a învins amărăciunea Crucii, care era una cu amărăciunea Legii. Crucea lui Hristos ne-a dat putere să suportăm greutăţile cu uşurinţă, ba chiar să le simţim ca dulci.
89
plaga pe care am adus-o asupra egiptenilor nu o voi aduce, zice, asupra ta” (Ieş. 15,26). Aşadar, cei din Lege, care au primit taina aceasta, au primit nădejdea cea bună că vor scăpa de pedeapsă. Socotesc că aceasta este şi ceea ce a spus Mântuitorul norodului iudeilor în timpul venirii Sale: „Amin, amin, zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5,24), şi, iarăşi, „Cel ce crede în Fiul nu este judecat114″ (Ioan 3,18).
114 Cel ce se încrede într-o persoană primeşte viaţă, căci nu mai este singur, nu mai e închis în uscăciunea sau în moartea egoismului, însă nu se poate încrede deplin decât în Persoana Fiului lui Dumnezeu făcut om, pentru că din El îi vine viaţa deplină şi fără de sfârşit. Şi acela nu mai este judecat nu pentru că crede în Hristos, ci pentru că credinţa în El este una cu o viaţă complet liberă de egoism şi iubitoare pentru veşnicie. Numai cel singur e judecat atât pentru un timp, cât şi pentru veşnicie. Deplina depăşire a singurătăţii egoiste nu se dobândeşte decât din credinţa în Hristos, Cel ce Se dăruieşte total oricărui om care îl primeşte. Omul are o mişcare spre infinit, dar nu şi-o descoperă şi nu şi-o activează decât descoperind-o în semenul său. însă aspiraţia comună spre infinit nu are puterea să se activeze continuu, dacă ei nu descoperă, unul prin celălalt, infinitatea lui Dumnezeu făcut om. Fiecare dintre partenerii oameni poate cădea în îngustimea egoismului. Infinitatea se arată în nemărginirea neîncetată a iubirii. Noi între noi trăim şi aspiraţia spre infinit, dar şi dependenţa de un Infinit în Sine.
90
După ce am primit deci dreptăţile lui Hristos115, am venit şi la Elim, care înseamnă urcuş, pentru că am urcat de la vechea noastră pruncie (mintea neînţeleaptă, n.ed.) la mintea întreagă şi, după ce am ajuns „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4,13), ne vom bucura de izvoarele apelor spirituale116 (ale înţelegerii). Cele douăsprezece izvoare ne înfăţişează ceata Sfinţilor Apostoli; dar ne vom întâlni şi cu cei şaptezeci de arbori de finic, fiindcă s-a scris că, după cei doisprezece Apostoli, „Domnul a ales şi alţi şaptezeci” (Luca 10,1). Iar că dumnezeieştii Ucenici sunt cu adevărat izvoare care ne izvorăsc cuvântul mântuitor şi necesar vieţii, Dumnezeul tuturor arată foarte clar celor îndreptaţi din Lege, zicând: „Scoateţi apă cu veselie din izvoarele Mântuitorului” (Is. 12, 3). Şi, despre orice sfânt, dumnezeiescul cântăreţ zice: „Dreptul ca finicul va înflori” (Ps. 91,12). Şi să nu te miri, pentru că şi Hristos este numit cu acest nume în Scriptura de Dumnezeu insuflată. Căci mireasa spirituală, adică Biserica, zice despre Mirele care S-a coborât de Sus şi din cer, sau
115 Dreptăţile (îndreptăţirile) lui Hristos ca om au devenit dreptăţile noastre. Făcându-Şi dreaptă omenitatea, Hristos ne-a transmis şi nouă dreptatea (bunătatea, jertfelnicia, iubirea).
116 în toată existenţa noastră, redusă la ceea ce ne oferă lumea aceasta cu insuficienţele ei, suferim de setea după plinătatea lipsită de asemenea insuficienţe. Plinătatea aceasta nu o putem avea decât din plinătatea vieţii lui Dumnezeu cel în Treime. De ea ne bucurăm ca de o arvună sau prin nădejde şi cât trăim pe pământ, dacă credem că Hristos este Dumnezeu făcut om. Credinţa în El ne fac suportabile şi insuficienţele vieţii din lumea aceasta. Sentimentul acestei plinătăţi e trăit cu mai multă intensitate în Sfânta Liturghie şi în sărbătorile creştine, când simţim mai profund pe Dumnezeu în noi şi între noi, când simţim viaţa Lui nesfârşită revărsându-se în noi ca nişte unde.
91
despre Hristos: „Zis-am: Sui-mă-voi în finic, ţine-mă-voi de ramurile Lui” (Cânt. 7, 8). Arborele acesta (finicul, curmalul) este pururea înverzit, bine înrădăcinat, plin de dulceaţă şi cu miezul alb. De aceea, închipuie în chip spiritual pe Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre mană şi prepeliţe
1. Dumnezeul tuturor face iarăşi minuni şi trece din putere în putere, după cum s-a scris. El află căi în cele cu neputinţă, arătându-Şi slava pretutindeni şi dovedind în multe feluri că îi este cu putinţă numai Lui a împlini cu uşurinţă şi cele mai presus de raţiune de care lucru trebuie să ne minunăm -, ca să fie văzut El prin toate, dar nu ca unul dintre cele meşteşugite de oameni sau născocite în chip necredincios, ci ca Cel prin fire şi adevărat117. Din cele săvârşite de El cu slavă, oricine poate să vadă cu uşurinţă ca lucrătoare firea desăvârşită, fiindcă îi aparţine ca un bun propriu atotputernicia nebiruită de a face tot ceea ce voieşte118.
117 Zeii religiilor panteiste, ca personificări fanteziste ale forţelor naturii, nu pot face lucruri mai presus de cele supuse legilor naturii. însă Dumnezeu cel mai presus de natură, Creatorul şi Stăpânul ei, Se arată prin toate şi săvârşeşte fapte mai presus de legile naturii oriunde voieşte.
118 Esenţa impersonală se poate manifesta şi ea în fenomene deosebite, dar acestea nu depind de o voie conştientă a ei. Este ea însăşi supusă unor legi, a căror origine este inexplicabilă. Numai Dumnezeu cel personal este mai presus de fenomenele supuse legilor repetiţiei prin voia Sa şi în aceasta se arată adevărata Sa atotputernicie. El este şi Stăpânul legilor, pentru că El le-a instituit cu voia Sa.
92
împreună cu atotputernicia îi mai este proprie şi iertarea119. Oricine poate vedea aceasta foarte clar din cele pe care le avem în faţă. Căci s-a scris: „în ziua a cincisprezecea a lunii a doua, după ce au ieşit din pământul Egiptului, a cârtit toată adunarea fiilor lui Israel împotriva lui Moise şi Aaron. Şi au zis fiii lui Israel către ei: «Mai bine am fi murit loviţi (bătuţi) de Domnul în pământul Egiptului, când şedeam lângă căldările cu carne şi mâncam pâini pe săturate. Ne-aţi adus în pustiul acesta, ca să omorâţi toată adunarea cu foame. Şi a zis Domnul către Moise: «Iată, Eu voi ploua vouă pâini din cer, şi să iasă poporul şi să culeagă cât îi va fi îndeajuns pentru o zi, ca să-i încerc (ispitesc) de vor umbla în legea Mea, sau nu. Şi în ziua a şasea să adune de două ori mai mult decât adună pentru o Zi” (Ieş. 16,1-5).
Cei întâi-născuţi ai egiptenilor au murit, precum am spus mai înainte, iar cei din Israel au fost trimişi din ţară, neîngăduindu-li-se să-şi facă pâine. Deci au luat cu ei aluatul înainte de a dospi (în coveţi învelite în veşmintele lor, cf. Ieş. 12, 34, n.ed.). Luând cu ei numai cele ce aveau la îndemână, au plecat în grabă, temându-se de egiptenii care-i persecutaseră şi acum îi urmăreau. Căci cei dintâi, după ce li se pierduseră întâii-născuţi, socoteau că nu vor mai avea de suferit multă vreme, dacă vor lăsa pe Israel să plece din ţară după porunca dumnezeiască, însă ceilalţi (iudeii) socoteau că lupta acelora împotriva lor va izbândi şi vor fi omorâţi fără milă. De aceea, au plecat fără să se îngrijească deloc de cele necesare în
119 Numai ca Persoană, Dumnezeu poate ierta. Din esenţa supusă legilor, totul decurge fără voia ei (deci nu poate ierta). Iertarea ţine şi de atotputernicie.
93
călătorie, luând cu ei numai cele aflate la îndemână şi din cele aflate în case luând numai cele de neapărată trebuinţă şi uşor de purtat.
Când au ajuns în pustie, neavând unde să afle cele necesare vieţii, au alunecat în poftirea mâncărurilor din Egipt şi au fost mânaţi până la uitarea celei mai de pe urmă mizerii suferite în robia din Egipt. Au strigat după ajutor şi s-au plâns că au fost răscumpăraţi din robie, preferând săturarea pântecelui necurat în locul libertăţii mult dorite şi iubite de toţi oamenii. Lucrul acesta îl tulbură pe mijlocitor, adică pe Moise. însă Dumnezeu le făgăduieşte îndată că le va procura mâncare din belşug şi arată blândeţe faţă de cei ce se revoltaseră atât de tare, fiindcă dorinţa de a primi de la El cele trebuincioase vieţii nu are în sine nicio vină, dar cârtirea supără. Astfel, însuşi Mântuitorul ne-a învăţat să zicem în rugăciuni: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6,11). Căci, dacă spunem aceasta, nu învinuim în niciun fel pe Stăpânul, ci cerem de la El cele trebuincioase vieţii120. Dar norodul iudeilor, în loc să ceară de mâncare, se revoltă că a fost răscumpărat (eliberat din robie) şi batjocoreşte nebuneşte acest dar, atât de preţios şi vrednic de dorit, ca pe unul care i-a lipsit de bunurile cele mai dulci, adică de pâine şi carne. Deci, deşi cârtesc şi strigă fără cuviinţă, Dumnezeu nu ia aminte la răutatea lor, ci le făgăduieşte un belşug nesperat de provizii. Astfel,
120 Să cerem de la Dumnezeu, dar să nu cârtim împotriva Lui. În cerere I ne adresăm ca unui Părinte, în cârtire îl cugetăm ca pe un duşman sau ca pe un neputincios, îl dispreţuim. Din cerere trebuie să îndepărtăm răutatea sau duşmănia. Aceasta s-ar cuveni să facem şi în raporturile dintre noi.
94
cu o putere negrăită, seara le trimite prepeliţe, iar dimineaţa, mană, precum a zis dumnezeiescul David: „pâine cerească le-a dat lor. Pâine îngerească au mâncat oamenii” (Ps. 77, 28-29). Prin experienţă, prin fapte, Dumnezeu i-a încredinţat că poate să dea pâine şi să pregătească masă chiar şi în pustie. Şi Domnul nostru Iisus Hristos a făcut aceeaşi minune, căci, frângând cinci pâini, a săturat pe foarte mulţi în pustie, Ucenicii strângând apoi douăsprezece coşuri de firimituri. Dar modurile în care se săvârşesc minunile sunt cu desăvârşire de neiscodit. Deci, cele mai presus de minte trebuie să se cinstească prin credinţă şi toţi să asculte de Dumnezeu, căci ştim că toate le poate şi nimic nu-I este cu neputinţă.
2. În acestea am redat cuvântul istorisirii. Dar să căutăm să aflăm, prin cercetare, şi adevărul despre înţelesul care ni se descoperă prin contemplarea duhovnicească a acestora, sau să pricepem care este folosul acestei ghicituri a Legii. Şi din acestea vom cunoaşte că vieţuirea după Lege este neîndoielnic mai prejos de cea evanghelică şi că nu este liberă de învinuirea iubirii faţă de trup, fiindcă nu a scăpat încă de pofta pământească, dar că vieţuirea dumnezeiască sau evanghelică este duhovnicească şi fără prihană şi are o frumuseţe neasemănată. Deci să o facem cunoscută pe fiecare, cercetând cuvintele spuse în Scriptura de Dumnezeu insuflată.
„Şi s-a făcut, zice, seară şi s-au ridicat prepeliţe şi au acoperit tabăra, iar dimineaţa, după ce înceta roua împrejurul taberei, iată, pe faţa pustiei, pe pământ, ceva mărunt (şi rotund) precum coriandrul şi alb ca gheaţa. Şi, văzând aceasta, fiii lui Israel au zis unul către altul: «Ce este aceasta?, căci
95
nu ştiau ce este. Şi a zis Moise către ei: «Aceasta este pâinea pe care v-a dat-o vouă Domnul ca să o mâncaţi. Şi acesta este cuvântul pe care l-a poruncit Domnul: Strângeţi din el fiecare câte este de ajuns, câte o măsură pe fiecare cap, după numărul sufletelor voastre; dimpreună cu cei ce locuiesc cu voi să adunaţi. Şi au făcut aşa fiii lui Israel. Şi au adunat: unul mai mult, altul mai puţin. Şi, măsurând cu aceeaşi măsură, nici celui ce a adunat mai mult nu i-a prisosit, nici celui ce a adunat mai puţin nu i-a lipsit, ci fiecare avea cât era de ajuns celor ce erau împreună cu sine. Şi a zis Moise către ei: «Nimeni să nu lase din aceasta până a doua zi dimineaţa. Şi n-au ascultat pe Moise, ci unii au lăsat din aceasta până dimineaţa, a făcut viermi şi s-a împuţit, şi Moise s-a mâniat pe ei” (Ieş. 16,13-20). Şi, după altele, se spune: „A zis Moise către ei: «Nu acesta este cuvântul pe care l-a grăit Domnul? Sâmbăta este odihna sfântă a Domnului; oricâte veţi vrea să coaceţi azi, coaceţi; şi oricâte veţi voi să fierbeţi, fierbeţi; şi tot ce prisoseşte, rămăşiţa, lăsaţi pentru dimineaţa. Şi au lăsat din aceasta pe a doua zi, precum le-a poruncit lor Moise şi nu s-a împuţit, nici viermi nu s-au făcut într-însa” (Ieş. 16, 23-24).
Aşadar, a poruncit ca fiecare să-şi adune cât îi este de ajuns. Dar n-a oprit pe niciunul să culeagă şi pentru cei ce lipsesc, dacă voieşte, ca astfel să se înfrumuseţeze prin legea iubirii. însă îl opreşte cu totul să păstreze ceva pentru a doua zi şi îi spune să facă aceasta numai înainte de ziua sâmbetei, ca să nu se dispreţuiască legea odihnei. Nu se putea lucra ceva sâmbăta, căci nici Dumnezeu n-a lucrat în această zi şi de aceea silea şi pe om să nu lucreze. Dar unii au dispreţuit, zice, poruncile dumnezeieşti şi au păstrat puţine rămăşiţe şi în alte zile, nu numai în cea dinainte de ziua sâmbetei şi, precum zice
96
Sfânta Scriptură, „a făcut viermi şi s-a împuţit şi Moise s-a mâniat”. Iar unii au ieşit şi sâmbăta să adune şi S-a supărat Dumnezeu, fiindcă s-a scris: „Şi a fost că, în ziua a şaptea, au ieşit unii din popor şi n-au găsit. Şi a zis Domnul către Moise: «Până când nu voiţi să ascultaţi de poruncile Mele şi de legea Mea? Vedeţi că Domnul a dat vouă ca sărbătoare ziua aceasta, sâmbăta. Pentru aceasta v-a dat în ziua a şasea pâini pentru două zile. Şedeţi fiecare în casele voastre, şi niciunul dintre voi să nu iasă din locul său în ziua a şaptea” (Ieş. 16,27-29).
Care poate fi pentru noi raţiunea cuvenită şi mai potrivită a celor spuse? Şi pentru ce seara veneau prepeliţe, iar în lumina dimineţii, mana? Socotesc că aceasta cere o stăruitoare cercetare. Dar, înainte de altele, să aflăm ce se înţelege prin chipul prepeliţei şi prin cel al manei.
3. Că viaţa iudeilor nu era liberă de pofte trupeşti, poate vedea oricine uşor şi se poate dovedi lesne din faptul că cereau mâncărurile de carne din Egipt, ceea ce arată că aveau mintea biruită şi tiranizată de pornirile spre acelea. Dar cele ale noastre nu se văd în acestea, fiindcă am fost sfinţiţi în Hristos şi suntem dincolo de necurăţia trupească. Mărturiseşte aceasta dumnezeiescul Pavel, scriind: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5, 21). Ce înseamnă: „şi-au răstignit”? S-au predat morţii în mod spiritual, se înţelege, nesuportând să mai vieţuiască după trup, nici să cugete cele vremelnice, ci mai degrabă să omoare „mădularele cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea” (Col. 3, 5), adică umblarea în cele pământeşti, şi să dorească vieţuirea cea de Sus. Căci şi-au adus aminte de Sfânta Scriptură, care
97
zice: „în Duhul să umblaţi şi pofta trupului să nu împliniţi” (Gal. 5, 16). Deci mintea iudeilor e slabă şi războită mult de atacurile patimilor. De aceea, se îndreaptă încă spre cele trupeşti şi e răpusă de cele pământeşti.
Iar aceasta ni se dă de înţeles, precum am spus, prin prepeliţă. Căci Dumnezeu o oferă celor ce o poftesc, neatrăgându-i însă la pofte, dar nedându-le încă puterea să biruiască patimile. Pentru că celor din Lege nu li se dă încă înălţimea vieţii şi sfinţenia în toate, ci aceasta s-a păstrat mai degrabă pentru cei sfinţiţi în Duhul. De aceea, Dumnezeu a şi făgăduit un Testament Nou prin proroci, nu ca cel dintâi, pentru că acela nu are neprihănirea, ci un altul, duhovnicesc, care poate să desăvârşească în conştiinţă pe cei ce cred121.
Dar priveşte cum prepeliţele zboară către adunarea iudeilor seara, fiindcă se spune: „Şi s-a făcut seară şi s-au ridicat prepeliţe”. Lucrul acesta ne arată indirect că iubitorul celor pământeşti nu se află în lumina înţelegătoare, ci ca într-o noapte şi într-un întuneric. Şi aceasta înseamnă, fără îndoială, că mintea iudeilor nu era eliberată de neştiinţă şi împietrire, sau de ceaţa spirituală. De aceea şi Hristos a grăit, zicând: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Cei ce nu cred încă (în El) se află ca în ceaţă şi în întuneric, căci n-au ajuns încă la Lumină122. De aceea a spus Hristos despre farisei şi despre norodul povăţuit de ei:
121 Legea cerea lucruri exterioare, Evanghelia cere curăţia conştiinţei; în aceasta lucrează Duhul Sfânt, nu puterea omului.
122 Cuvântul sau Logosul lui Dumnezeu, prin Care s-au făcut toate, a pus pecetea raţionalităţii pe toate. Dacă nu ar fi un Fiu personal veşnic al Tatălui, prin Care s-a creat lumea şi prin Care ţine în oameni conştiinţa că sunt în grija unui Tată, totul ar fi fără sens şi fără rost.
98
„Lăsaţi-i pe ei; sunt povăţuitori orbi ai orbilor” (Matei 15,14). Aşadar, mintea iudeilor e neluminată. Din această pricină, sunt bolnavi cu trupul şi atârnă de cele pământeşti.
Să socotim deci că mana este umbră şi chip (tip) al învăţăturilor şi darurilor venite prin Hristos, care sunt de Sus şi din cer şi nu au ceva pământesc în ele, fiind străine de murdăria trupească, şi sunt hrană cu adevărat nu numai oamenilor, ci şi îngerilor. Căci Fiul ne-a arătat în Sine pe Tatăl şi prin El ni s-a încredinţat cuvântul despre Sfânta şi Cea de o fiinţă Treime şi am fost călăuziţi pe cărarea adevărată a virtuţii123.
Hrana duhurilor este cunoştinţa dreaptă şi nepătată, iar dăruirea învăţăturilor prin Hristos ne vine ca o lumină a zilei. De aceea, mana se cobora la cei din vechime atunci când se lumina de ziuă, adică atunci când începea să se răspândească lumina. Fiindcă atunci când lumina a luminat dintru întuneric, după cum s-a scris (cf. 2 Cor. 4, 6), în inimile credincioşilor a răsărit Luceafărul şi S-a ridicat Soarele dreptăţii, adică Hristos, Dătătorul manei spirituale (înţelegătoare)124. Ne vom încredinţa că mana
123 Prin faptele, prin învăţătura, prin învierea Sa, Hristos ne-a arătat în Sine pe Tatăl, deci că este Fiul Tatălui. Ne-a făcut cunoscută prin aceasta Sfânta Treime. Cine nu crede că Hristos este Dumnezeu (ca neoprotestanţii) nu crede în Sfânta Treime, nu crede într-un Dumnezeu al iubirii, deci într-un Dumnezeu cu adevărat personal. Conform concepţiei lor, ei ar rămâne închişi în lume şi prin moarte s-ar topi în esenţa oarbă a lumii. Totul ar fi astfel lipsit de sens şi existenţa nu ar mai fi străbătută de iubirea veşnică a lui Dumnezeu cel mai presus de lume, Care, din iubire, voieşte să ne aibă în veci în faţa Sa. Virtutea nu ar mai avea în acest caz niciun rost, căci nu ar mai avea iubirea ca miez şi putere.
124învăţătura despre Dumnezeu ca Treime iubitoare, asigurându-ne despre existenţa Lui deosebită de cea a lumii, care e supusă legilor monotone şi nepăsătoare la persoane, deschide orizonturi infinite cunoaşterii. Persoana este o existenţă inepuizabilă şi mereu nouă. Sporim neîncetat în cunoaştere prin relaţia cu cealaltă persoană, deci cu atât mai mult prin relaţia cu Dumnezeu cel personal, şi această cunoaştere ne întreţine la nesfârşit viaţa spirituală.
O persoană poate fi cunoscută cel mai bine prin experiere directă, deci cu atât mai mult este cunoscut Hristos prin experiere directă, prin relaţia cu El. Astfel, mana este chipul lui Hristos. El este Pâinea Care S-a coborât din cer, Care ni S-a făcut accesibilă prin Trupul Lui (cf. Ioan 6, 51). În lumina care se răspândeşte este Hristos, Soarele dreptăţii, deci lumina nu poate fi separată de El.
99
sensibilă L-a închipuit pe El, pentru că El este mana cea adevărată, Care zice către iudei: „Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit […]. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, din care, dacă va mânca cineva, nu va muri. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Şi pâinea pe care Eu o voi da trupul Meu este, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6, 49-51). Căci Domnul nostru Iisus Hristos, prin învăţăturile Sale şi prin binecuvântarea Sa tainică, ne hrăneşte spre viaţa veşnică şi ne conduce prin dreapta credinţă. Deci El este mana dumnezeiască şi de viaţă făcătoare şi prin El o primim cu adevărat125. Devine mai tare decât coruperea (stricăciunea) şi scapă de moarte cel ce mănâncă această mană (pe Hristos), şi nu cei ce
125 Am spus că numai persoana altuia mă hrăneşte, în măsura în care mă iubeşte sau în care mi se dăruieşte, în care nu mai trăieşte pentru el, ci pentru mine. Dar nicio persoană omenească nu are în sine viaţa veşnică şi nu se poate dărui în mod desăvârşit. Numai Fiul lui Dumnezeu făcut om are această viaţă veşnică şi Se dăruieşte în mod desăvârşit mie şi tuturor celor ce voiesc aceasta. Căci numai El n-a murit pentru Sine, ci pentru mine, şi este nu numai omul accesibil mie, ci şi Dumnezeu făcut accesibil mie. În El trăiesc şi apropierea semenului care mă iubeşte şi infinitatea şi neslăbirea iubirii lui Dumnezeu.
100
mănâncă mana supusă simţurilor, fiindcă chipul nu este mântuitor, ci înfăţişează adevărul printr-o imagine plastică. Dumnezeu, trimiţând mana de Sus ca pe o ploaie, a poruncit fiecăruia să culeagă cât îi era de trebuinţă, dar să adune, dacă ar voi, şi pentru cei ce locuiesc împreună cu ei în cort: „«Strângeţi din ea fiecare câte este de ajuns, câte o măsură pe fiecare cap, după numărul sufletelor voastre; dimpreună cu cei ce locuiesc împreună cu voi (în cort) să adunaţi. […]. «Nimeni să nu lase din aceasta până a doua zi dimineaţa” (Ieş. 16, 16, 19). Toţi trebuie să ne umplem de învăţăturile dumnezeieşti şi evanghelice, şi Hristos, împărţind harul Său în măsură egală celor mici şi celor mari şi hrănindu-ne la fel pe toţi spre viaţă, voieşte ca cei mai tari să adune împreună cu ceilalţi şi să asude pentru fraţi, dăruindu-le ostenelile lor şi făcându-i copărtaşi de darurile de Sus126. Aceasta socotesc că înseamnă ceea ce a spus Domnul către Sfinţii Săi Apostoli: „în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei 10, 8). Cu cât adunau mai multă mană pentru ei, cu atât se sileau mai mult să o împartă celor ce locuiau în acelaşi cort, adică în Biserică. De aceea, dumnezeieştii Ucenici petreceau sfătuind, explicând, povăţuind spre tot ce era vrednic de laudă şi dând cu îmbelşugare tuturor spre împărtăşire harul cu care se
126 Cu cât comunici şi altora darurile tale spirituale — cunoscute şi practicate de tine —, cu atât ţi le însuşeşti mai mult. Cu cât explici ceva mai mult altora, cu atât pricepi şi tu însuţi mai mult. Cu cât înveţi pe cineva mai mult, prin pildă, să practice o virtute, cu atât o imprimi mai mult în tine. Nu te poţi îmbogăţi duhovniceşte singur, ci, îndată ce ai câştigat ceva, trebuie să comunici aceasta. în acest fel, se realizează comuniunea între oameni şi ideile cele bune se impun pe un plan mai larg, spre bucuria celui care le-a primit prima dată.
101
îmbogăţiseră ei de la Hristos. Astfel, fericitul Pavel scrie unora: „Doresc să vă văd, ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc spre întărirea voastră” (Rom. 1,11).
Cuvântul „Fiecare dimpreună cu cei ce locuiesc împreună cu voi (în cort) să adunaţi” s-ar putea înţelege şi astfel: să nu culeagă fără rânduială, ci toţi, împreună, într-o unitate de neam. Adică să ne însuşim cuvintele dumnezeieşti şi să căutăm mana spirituală (înţelegătoare) împreună cu cei de aceeaşi credinţă, şi nu cu cei ce cugetă altfel, şi să nu mergem în chip neînţelept împreună cu cei de alte „neamuri” spirituale. Şi facem aceasta, scoţând din Biserică pe cei de alte credinţe şi gânduri şi împotrivitori, îmbogăţindu-ne astfel cu hrana din cer împreună cu cei uniţi cu noi în credinţă.
S-a spus şi să nu se lase ceva pe a doua zi. Prin aceasta, Legea dă iarăşi de înţeles că folosirea de chipuri, după trecerea vremii în care au fost folositoare şi necesare, e supusă cu totul osândei şi pedepsei. Căci ceea ce se păstra se împuţea şi făcea viermi. E clar că aceasta arată coruperea şi pedeapsa, pentru că cei care, după venirea Adevărului, păstrează umbra vor fi supuşi stricăciunii (coruperii) şi pedepsei127. Este ceea ce au pătimit
127 Sunt chipuri şi chipuri, sau umbre şi umbre. Este şi trupul lui Hristos un chip prin care se manifestă dumnezeirea Lui, dar este altfel decât mielul. Primul este legat organic de realitatea dumnezeiască, al doilea este o asemănare despărţită de acea realitate. Când se spune că spălarea mâinilor este un chip al spălării sufletului este ceva şi altceva când spunem că în apa Botezului lucrează harul Sfântului Duh, sau că la Botez ne îmbrăcăm în Hristos. A rămâne la chipurile despărţite de puterea dumnezeiască, când prin ele nu se oferea aceasta, înseamnă a nu crede în prezenţa puterii dumnezeieşti. A nu crede în spălarea sufletului prin Botez, după ce Cuvântul a venit în Botez în urma întrupării, înseamnă a rămâne supus morţii, pedepsei veşnice.
102
cei cărora le scrie fericitul Pavel: „Cei ce voiti să vă îndreptaţi din Lege v-aţi despărţit de Hristos, aţi căzut din har” (Gal. 5,4). Şi, iarăşi, „După ce aţi început în Duh, acum sfârşiţi în trup? Aţi pătimit atâtea în zadar?” (Gal. 3, 3-4). Aşadar, opreşte păstrarea pentru a doua zi a vreunei părţi din mană, prin a doua zi înţelegându-se timpul de după Lege, în care S-a arătat Hristos şi ne-a strălucit lumina Sa.
Dar fiii lui Israel puteau păstra din mană pentru a doua zi, când aveau de păzit sâmbăta, potrivit poruncii lui Dumnezeu. Ce înseamnă că ceea ce se culegea cu o zi înainte de ziua sâmbetei nu se strica şi că Moise nu se supăra pe ei? Ajunşi prin credinţă la odihna (sabatismul) în Hristos, adică la nelucrarea sau încetarea păcatelor, nu mai respingem ca nefolositoare pedagogia Legii care, fiind oarecum întipărită mai înainte în noi, a ajuns la capăt şi ne-a condus la Hristos, căci „Legea este pedagog (călăuză)” (Gal. 3, 24) -, ci, dacă o păstrăm împreună cu învăţăturile evanghelice, nu vom fi lipsiţi de laudă şi Dumnezeu nu Se supără pe cei ce fac astfel128. Mântuitorul, învăţând aceasta, ne spune: „orice cărturar învăţat în cele ale împărăţiei cerurilor este asemenea omului gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52). Deci
128 învăţăturile Legii, unite cu cele evanghelice sau văzute în lumina acestora, îşi descoperă înţelesul culminant în Hristos. Mântuitorul însuşi a spus: „N-am venit să stric Legea, ci s-o plinesc” (Matei 5, 17). Legea a cerut: „Să nu ucizi”, însă Hristos opreşte până şi mânia împotriva aproapelui, ca început al pornirii de a ucide, deci cere să se meargă până la capăt în împlinirea acestei porunci. În sensul acesta rămâne Legea în cei ce au ajuns la odihna de păcate în Hristos.
103
nu e de condamnat mana adunată în noi mai înainte, prin Lege, dacă este respectată odihna noastră duhovnicească (sabatismul). Deci, cei ce ne odihnim (sabatizăm) în Hristos, menţinând umbrele Legii, să căutăm în ele adevărul. Dar este o faptă supusă osândei şi judecăţii a aduna (mană) sâmbăta; mai mult, Dumnezeu nu trimite mana în acea zi. Căci, odihnindu-ne spiritual (sabatizând) în Hristos, nu mai adunăm cele în chipuri. Pentru că nu mai suportăm tăierea împrejur, nici nu mai jertfim viţei şi miei, ci respingem mai degrabă grosimea chipurilor, odată ce avem Adevărul, adică pe Hristos129.
4. Socotesc că cuvântul de până aici despre acestea este îndeajuns şi clar. Dar, pentru că în cartea numită Numerii aflăm câteva adăugiri la această istorisire, am socotit necesar să nu lăsăm necercetate cele trecute sub tăcere în Ieşirea (cu privire la acelaşi subiect, n.ed.). Prin aceasta, înţelesul acelora va fi mai accesibil cititorilor. Deci s-a scris: „Şi mulţimea amestecată s-a aprins de poftă;
129 Toată creaţia este impregnată de logoii Logosului dumnezeiesc, culminând cu cei din om, care e creat după chipul Lui. Hristos este Adevărul sau Existenţa de Sine şi, ca atare, veşnică. Dar cel creat după chipul lui Dumnezeu poate să se afle mai departe sau mai aproape de El. în Hristos, cel creat este în apropiere maximă de Dumnezeu. în Hristos, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Ipostas şi al naturii omeneşti, devenind fundamentul ei ferm şi netrecător şi dându-i şi ei fermitatea veşnică şi suprema transparenţă pentru Dumnezeu. în Hristos se vede Adevărul, căci EI este Adevărul şi ca om, pentru că, legând-o de Sine printr-o legătură de nezdruncinat şi de maximă intimitate, a dat omenităţii o fermitate veşnică. S-ar putea spune că istoria spiritualităţii constă dintr-o continuă subţiere a omului creat după chipul lui Dumnezeu, căci devine tot mai străveziu pentru El.
104
şi fiii lui Israel, şezând, plângeau şi ziceau: «Cine ne va hrăni pe noi cu carne? Adusu-ne-am aminte de peştii ce mâncam în Egipt în dar, de castraveţi, pepeni, praz, cepe şi usturoi. Iar acum sufletul nostru s-a uscat de tot; nimic afară de mană nu văd ochii noştri” (Num. 11,4-6). Apoi, la acestea, adaugă: „Şi i-a auzit Moise pe ei plângând între neamurile lor, pe fiecare la uşa sa; şi s-a mâniat Dumnezeu cu mare urgie şi era rău lucrul acesta înaintea lui Moise” (Num. 11,10).
Priveşte cât de schimbător este Israel şi cum nu e în stare să se îngrijească de alţii, ci suferă de slăbiciune şi se îngrijeşte numai de cele ale sale, căci mulţimea amestecată s-a îmbolnăvit de cea mai nebunească şi urâtă poftă. Iar cei ce trebuiau să-i mustre şi să-i convingă să cugete mai degrabă cele cuvenite se îmbolnăvesc şi mai rău. Şi dumnezeiescul Moise se tulbură nu puţin şi spune deschis Dumnezeului tuturor că nu poate singur să biruiască această tulburare grea şi de nesuportat, şi, ca dovadă a acestui chin de nebiruit, rosteşte cuvântul: „«De unde voi putea da acestui popor carne ca să mănânce?” (Num. 11,13). Ajuns la atâta descurajare, încât îşi dorea moartea, zice: „«Iar de-mi faci mie aceasta, mai bine omoară-mă, […], ca să nu mai văd acest necaz” (Num. 11, 15). Dar Dumnezeu îl susţine şi îi porunceşte să-şi aleagă din toată adunarea şaptezeci de bărbaţi, ca ajutoare şi părtaşi la grija de popor: „Şi a zis Domnul către Moise: «Adună-Mi şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii lui Israel, pe care îi ştii că sunt bătrânii poporului şi cărturarii lor, şi să-i aduni pe ei la cortul mărturiei şi să stea acolo cu tine. Şi Mă voi pogorî şi voi grăi acolo cu tine, şi voi lua din Duhul care este peste tine şi voi pune peste dânşii şi vor purta împreună cu tine pornirea poporului, şi nu-i vei călăuzi tu singur” (Num. 11,16-17).
105
Făcându-se aceasta (căci a ales îndată pe cei mai destoinici). Dumnezeul tuturor îi umple de Duhul Sfânt. Apoi, luând seama la pofta celor ce plângeau, le trimite prepeliţe. Iar aceia, aflându-le grămadă în jurul taberei, aşezate pe pământ, le adună. Şi le-au mâncat ca pe nişte sălbăticiuni, astâmpărându-şi foamea cu îndestulare. Prinzând şi adunând o mulţime nemăsurată de păsări şi prelungindu-se mâncarea cărnii în toate zilele unei luni, i-a năpădit o boală grea şi, aşa cum zice prorocul, „şi-a lărgit iadul sufletul lui şi şi-a deschis gura lui fără de încetare (Is. 5, 15). „Şi încă fiind carne între dinţii lor, mai înainte de a o sfârşi, s-a mâniat Domnul pe popor şi a lovit poporul cu o plagă foarte mare şi s-a chemat numele locului acela mormintele poftei, pentru că acolo au îngropat pe poporul cel poftitor” (Num. 11, 33-35).
Ei, deşi nu fuseseră lipsiţi de niciun bine şi se bucurau cu îndestulare de darul neîntinat al manei, jinduiesc după carne şi praz, vorbesc de pepeni, de castraveţi, de ceapă şi de usturoi. De aceea când, nu peste mult timp, au mâncat din cărnuri, au murit. Căci Dumnezeu le-a dat prepeliţele nu pentru a le încuviinţa pofta, ci mai degrabă pentru a-i încredinţa prin fapte că nimic nu-I este cu neputinţă. Şi, după aceea, pe cei stăpâniţi de plăcerile urâte îi pedepseşte, fiindcă peste nenorociţii de iudei au venit grele pătimiri în timpul venirii Mântuitorului nostru. Acelea au fost umbre ale acestor pătimiri şi întâmplările de odinioară s-au arătat mai înainte ca chipuri ale celor de pe urmă. Căci, după ce S-a pogorât la noi de Sus şi din cer Hristos, mana cea adevărată, Care poate să ne hrănească şi să ne făgăduiască viaţa veşnică, aceia, preferând în locul ei, în chip
106
neînţelept, folosirea lumească a celor pământeşti, s-au revoltat cu hotărâre nu numai împotriva Dumnezeului tuturor, ci şi împotriva dumnezeiescului Moise. Fiindcă s-a scris: „Şi s-a mâniat Domnul cu mânie mare pe poporul Lui, şi aceasta era un rău înaintea lui Moise” (Num. 11,10), pentru că cugetul sfinţilor urmează întotdeauna hotărârilor lui Dumnezeu.
Că norodul iudeilor prefera întotdeauna mai degrabă pe cele trecătoare şi trupeşti, decât pe cele de Sus, poate afla oricine din parabolele evanghelice. Căci aceia îi chemau la cină şi voiau să-i adune la nuntă, dar ei au plecat, zice, unul la ţarina lui, altul la negustoria lui, sau îşi căutau scuze că nu pot veni: unul, pentru că şi-a luat femeie, altul, pentru că şi-a cumpărat ţarină (cf. Matei 22, 1-5; cf. Luca 14, 18-20). Iar că însuşi Moise s-a plâns de neascultarea iudeilor, ne adevereşte Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: „Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este Moise, în care voi v-aţi pus nădejdea. Că, dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, pentru că despre Mine a scris acela” (Ioan 5, 45-46). Şi purtător de mare povară trebuie socotit Moise, care a suportat atâtea de la Israel. Dar Dumnezeu a sfinţit şi pe alţii, şaptezeci la număr, precum am spus mai înainte. Aceasta arată că Legea, al cărei tip trebuie socotit pe drept cuvânt Moise, nu putea să-i conducă singură. De aceea sunt rânduiţi („unşi/hirotoniţi”) alţi şaptezeci, ca să împlinească ceea ce-i lipsea aceluia, şi care prin număr înfăţişează desăvârşirea, fiindcă aceasta se înţelege prin numărul şaptezeci. Şi cine sunt aceştia? Cei ce, după Moise, au fost rânduiţi de Hristos să conducă, ai căror pârgă şi părinţi sunt dumnezeieştii Apostoli.
107
Se spune că Dumnezeu a luat din Duhul ce se afla peste Moise şi a pus şi peste cei aleşi nu pentru alt motiv, ci ca să credem că El, prin Unul şi Acelaşi Duh, sfinţeşte atât pe sfinţii de dinainte de noi, cât şi pe noi130. Căci, aşa cum Unul este Tatăl şi Unul este Fiul, la fel este Unul şi Duhul Sfânt, Care S-a sălăşluit în proroci şi a pogorât la noi. Fiind Unul, atunci când distribuie tuturor mulţimea darurilor (harismelor) nu Se împarte, ci înţelegem că este neîmpărţit şi Se află desăvârşit în toţi.
Trebuie observat că Dumnezeul tuturor a poruncit ca cei aleşi să fie în număr de şaptezeci. Însă nu se completează acest număr, fiindcă lipsesc doi: Modad şi Eldad (cf. Num. 11,26). Dar Dumnezeu îi umple de Duhul şi pe ei, care au întârziat, căci proroceau în tabără. Şi unii din jurul lui Moise îi pizmuiesc şi îi cer (lui Moise) să-i oprească. Dar el, văzând de mai înainte taina lui Hristos, zice: „Cine să dea poporului proroci ai Domnului, când Domnul dă Duhul Său peste ei131?” (Num. 11, 29). Din acestea înţelegem că
130 Dumnezeu ia din Duhul care este în Moise de la El şi dă şi altora, ca, pe de-o parte, să arate că El înzestrează pe alţii cu Duhul Său, şi, pe de altă parte, că acest Duh nu este altul decât Cel aflat în Moise, Carei menţine în unitatea de cugetare şi îi ajută în lucrarea de conducere a poporului. Aceasta se face şi în Biserică. Hristos suflă Duhul Său peste Apostoli (cf. Ioan 20, 22; Fapte 2, 3), iar ei transmit acest Duh şi altora. Aceasta nu înseamnă că nu e lucrător însuşi Hristos în această transmitere şi că Duhul nu vine şi de la El, odată ce Duhul e nedespărţit de EL Duhul acesta e totodată Cel aflat în Apostoli sau în Episcopi, care-L transmit prin hirotonire, pentru ca unitatea Duhului din ei să se arate în credinţa şi conducerea unitară.
131 Nu numai prin Lege s-a dat Duhul unor oameni care au chemat la Hristos. A ales Dumnezeu şi dintre neamuri pe cei care să cheme la Hristos.
108
Legea a pescuit şi a adus lui Dumnezeu pe mulţi, ca să-i pregătească pentru taina lui Hristos, dar nu i-a putut aduce pe toţi. însă Hristos i-a sfinţit şi pe cei ce au venit mai târziu. Căci şi cei dintre neamuri au fost chemaţi la cunoştinţa adevărului, nu prin Moise sau prin Lege, ci prin puterea lui Dumnezeu Tatăl, Care a descoperit celor ce nu cunoşteau chipul Său, adică pe Fiul. Iar pe cei chemaţi i-a făcut şi sfinţi, ungându-i cu Duhul. Însă cei aflaţi sub Lege îi pizmuiesc pe cei îndreptaţi în Hristos prin credinţă şi sfinţiţi în Duhul.
însă Moise, cunoscând de mai înainte taina, s-a bucurat. Deci norodul iudeilor nu cugeta cele ale lui Moise, pizmuind prosteşte pe cei sfinţiţi în Hristos. Întorcând deci cuvântul la cele de la început, spunem ceea ce s-a arătat lămurit în primul capitol: că poporul iudeilor este încă trupesc. Dar cel în credinţă şi în Hristos este altfel, fiind sfânt şi mai bun cu adevărat. Mana cea supusă simţurilor împlinea rolul de umbră şi chip al darurilor (harismelor) revărsate prin Hristos. Pe lângă acestea, am învăţat că, dacă păzim umbrele Legii şi după timpul potrivit lor, supărăm pe Dumnezeu şi vom fi neplăcuţi şi sfinţilor, fiindcă Moise s-a supărat pe cei ce au păstrat mana. În al doilea capitol se poate vedea că iudeii, dispreţuind mana spirituală (înţelegătoare), respingând cele de Sus şi prin Hristos, aplecându-se spre cele pământeşti şi alipindu-se fără măsură spre plăcerile rău-mirositoare, s-au pierdut cu adevărat. Pentru că ar fi trebuit să socotească mai bune cele de la Dumnezeu şi să îmbrăţişeze prin credinţă pe Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru al tuturor, adică pe Hristos, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
109
Despre cele trei semne săvârşite prin Moise
1. Nu poate vedea cineva cum este firea dumnezeiască în Sine, fiindcă este necunoscută şi mai presus de toată mintea şi raţiunea. Numai ea însăşi se cunoaşte pe Sine. Aceasta ne-o spune Hristos, zicând: „nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte cineva (cum este), decât Fiul şi cel căruia voieşte Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Deci frumuseţea excepţională a lui Dumnezeu Tatăl ne-a arătat-o Unul-Născut, înfăţişându-Se ca un chip strălucitor al Lui. De aceea, zice: „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl132″ (Ioan 14, 9).
132 Vorbind de cunoaşterea exclusiv prin Sine a firii dumnezeieşti, Sfântul Chiril precizează că această cunoaştere o are numai firea dumnezeiască ipostaziată în Persoane, fiindcă firea dumnezeiască există în Persoane. Iar Persoanele dumnezeieşti nu pot fi cunoscute în Sine de nimeni altcineva, ci Se cunosc Una pe Alta cum sunt în Sine. Pentru ca fiinţa raţională să cunoască Persoanele dumnezeieşti, trebuie să intervină voinţa Uneia dintre Cele trei Persoane. Creatura raţională nu cunoaşte deci prin ea însăşi Persoanele dumnezeieşti, ci printr-un act de descoperire a Uneia de Alta. Tatăl îl descoperă pe Fiul, întrucât îl pune într-o relaţie cu creaţia la aducerea ei la existenţă şi prin trimiterea Lui în trup. Iar Fiul îl descoperă pe Tatăl cui voieşte, dar numai celor care se deschid autodescoperirii voluntare a Fiului şi, prin aceasta, descoperirii în Sine a Tatălui. Fiul Se descoperă ca Fiu. Deci, cine-L cunoaşte ca atare sesizează referirea iubitoare a Fiului la Tatăl. Fiul este cunoscut ca chip al Tatălui. Dar creatura raţională, fiind creată de Tatăl prin Fiul, este după chipul Fiului, adică într-o anumită conformitate cu Fiul. în măsura în care creatura raţională îşi recunoaşte dependenţa de un Creator, Izvorul ultim al existenţei, se recunoaşte ca fiu, dar nu ca fiu după fire, ci creat, căci se aseamănă cu Fiul. Relaţia dintre Tatăl şi Fiul este modelul suprem de dependenţă, dar necreată (este vorba de părinţimea şi filiaţia dumnezeiască, n.ed.). Sfântul Chiril spune acestea, ca să arate că evreii care n-au primit pe Hristos ca Dumnezeu n-au cunoscut pe Dumnezeu.
110
Iar pe Fiul L-am văzut atât cu ochii inimii, cât şi cu cei ai trupului când, primind starea de golire (deşertare) de Sine (chenoză), S-a pogorât întru cele ale noastre, deşi este în chipul şi în egalitatea lui Dumnezeu Tatăl şi S-a născut din El după fire. Căci a spus Baruh, arătând, precum socotesc, pe Cuvântul: „Acesta e Dumnezeul nostru şi nu se va adăuga altul la El. Aflat-a toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, slugii Sale, şi lui Israel, cel iubit al Său. După aceasta, pe pământ S-a arătat şi împreună cu oamenii a locuit133″ (3, 36-38). Dar şi dumnezeiescul David ne-a spus mai înainte în mod lămurit: „Dumnezeul dumnezeilor, Domnul, a grăit şi a chemat pământul de la răsăritul soarelui până la apus. Din Sion este strălucirea frumuseţii Lui. Dumnezeu va veni în chip arătat, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea” (Ps. 49, 1-3), căci S-a pogorât în chip de foc pe muntele Sinai. Dar că acelea erau un chip (tip) şi nimic altceva, ne încredinţează Hristos însuşi134. Prin mijlocirea lui Moise
133 Fiul S-a făcut om şi a putut fi înţeles de oameni, pentru că a pus pecetea Sa de chip al Tatălui în oameni, care au fost creaţi prin El şi deci şi susţinuţi în dezvoltarea lor prin EL Şi Unul-Născut, fiind Persoana necreată veşnic dependentă de Tatăl, a putut trăi şi ca om această dependenţă, putând realiza şi cu oamenii o comunitate de simţire faţă de Tatăl, supremul Izvor al existenţei. Prin coborârea la creatura Sa conştientă, a înălţat-o la Sine prin harul bunei voinţe. Şi Tatălui I-a plăcut să I se aducă noi fii iubitori şi iubiţi. Asumându-Şi trupul omenesc, Fiul lui Dumnezeu a făcut într-un fel părtaş trupul creat prin Sine la chipul Tatălui, pe care-l avea în Sine, şi l-a ridicat la calitatea de mediu străveziu pentru manifestarea dumnezeirii Sale. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu a putut fi cunoscut şi cu ochii trupului.
134 Am spus într-o notă dinainte (n. 129) că toată creaţia este un chip complex al Cuvântului şi fiecare parte a ei este un chip în care e prezent El cu o putere şi idee (logoi) a Lui. Dar în unele din aceste chipuri îşi face simţită prezenţa în mod deosebit de intens cum Şi-a făcut simţită prezenţa în focul de pe Sinai -, şi prin toate conducea profetic pe oameni spre arătarea Lui în trup într-o unitate maximă cu omenitatea şi cu creaţia, care se va face descoperită în viaţa viitoare.
111
care i-a condus în Horeb şi i-a adunat la baza muntelui Sinai mulţimea iudeilor socotea că vede cu adevărat firea negrăită. Şi fiindcă sunetul pătrunzător al trâmbiţelor ce se auzea de sus cutremura pe ascultători, ei socoteau că au auzit glasul dumnezeiesc. Dar Dumnezeu îi încredinţează lămurit că cugetau copilăreşte, zicând: „glasul Lui (de cuvinte) aţi auzit, dar chipul Lui n-aţi văzut” (Deut. 4,12). Şi cuvântul Lui nu rămâne întru voi, pentru că nu credeţi Celui ce vi L-a trimis135. Deci, cei ce am crezut am văzut în Fiul pe Tatăl, pentru că am primit pe Cuvântul Lui136 şi de aceea am şi fost răscumpăraţi. Fiindcă nu ne-a mântuit un sol (un trimis), un înger, sau Legea dată prin Moise, ci însuşi Domnul, după cum s-a scris137 (cf. Evr. 2,16). Iar că
135 Aici cuvântul are dublu înţeles: cuvânt rostit şi Persoana Cuvântului dumnezeiesc. Credem ferm cuvântului care ni se spune, atunci când credem Celui care-l rosteşte. Cuvântul pe care ni-l adresează Dumnezeu nu poate să nu fie al unei Persoane. Numai aşa este crezut cu adevărat.
136 Când credem ferm cuvântului dumnezeiesc, credem într-o Persoană dumnezeiască ce ni-L adresează. Această Persoană este cuvântătoare prin Sine, pentru că e Cuvântul Tatălui. Cuvântul ne vorbeşte pentru că ascultă de Tatăl Lui. Cel ce Se adresează nouă nu o face dintr-o necesitate, ci dintr-o relaţie de iubire şi de ascultare pe care o are faţă de Cel al Cărui Cuvânt este. Astfel, atunci când credem cuvântului dumnezeiesc, credem în Cuvântul ascultător al Tatălui.
137 Nu putea învinge moartea decât Fiul lui Dumnezeu. Nu ne putea deschide înălţimile infinite ale vieţii lui Dumnezeu, pentru a ni le comunica, decât Fiul Lui. Nu ne puteam mântui sau nu ne puteam împărtăşi de viaţa nemuritoare şi nesfârşită printr-o lege intermediară, pe care ar fi trebuit să o împlinim cu puterile noastre mărginite şi lipsite de fermitate, ci numai prin Dumnezeu însuşi făcut om (Hristos), Care a venit între noi şi în comunicare intimă cu noi, şi ne poate conduce la înălţimile nesfârşite ale lui Dumnezeu, Tatăl Său, cu Care este unit intim la fel cum e imit cu noi ca om, putând şi urca spre El împreună cu noi.
112
ceea ce spun este adevărat, vom şti şi prin cele scrise, care zic: „Şi a zis: «Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov; şi şi-a întors Moise faţa sa, pentru că se temea să privească drept înainte la Dumnezeu” (Ieş. 3,6).
Priveşte slăbiciunea Legii: Dumnezeul tuturor Se arată, dar Moise îşi întoarce faţa. Acesta este încă un semn lămurit că nici fiii nu pot privi slava dumnezeiască a Fiului, deşi li Se arată spre a-i conduce la cunoştinţă138. De aceea a şi spus prin glasul lui Isaia: „Arătatu-m-am celor ce nu Mă căutau; aflatu-M-au cei ce nu întrebau de Mine. Zis-am: Iată, sunt la neamul celor ce n-au chemat numele Meu. Întins-am toată ziua mâinile Mele spre poporul cel neascultător şi împotrivă grăitor” (65,1-2).
Aşadar, cei ce şi-au întors ochii înţelegerii de la Hristos139 n-au văzut slava Lui. Socotesc că aceasta este ceea ce s-a spus prin glasul prorocului despre ei: „şi-au întors către Mine spatele, şi nu feţele lor” (Ier. 2, 27). Dar şi dumnezeiescul Pavel scrie: „până în ziua de astăzi, la citirea
138 într-un fel, şi oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu. Dar Hristos este Fiul Unul-Născut din fiinţa Tatălui, pe când oamenii sunt fii creaţi după chipul Fiului Unul-Născut. Deosebirea este atât de mare, încât ei nu pot privi slava Fiului Unul-Născut, până când El nu Se goleşte de slavă, luând chip de rob.
139 Ca fii ai patriarhilor, evreii au fost făcuţi în mod deosebit fii ai lui Dumnezeu. Dar ei îşi întorceau faţa de la Fiul Unul-Născut, Care li Se arătase în trup. Aceasta se dă de înţeles prin întoarcerea feţei lui Moise.
113
Vechiului Testament, rămâne acelaşi acoperământ (văl), neridicându-se, căci el se desfiinţează prin Hristos; până astăzi, când se citeşte Moise, zace pe inimile lor un văl. Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica. Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate140 (2 Cor. 3, 14-17). Dar noi, cei ce am crezut, nu ne temem să privim înainte spre Dumnezeu, ci, precum a spus iarăşi dumnezeiescul Pavel, cu faţa descoperită, oglindim slava Domnului (cf. 2 Cor. 3,18).
Deci Moise îşi întoarce faţa. Apoi, Dumnezeu îi zice că trebuie să meargă împreună cu bătrânii fiilor lui Israel la Faraon cel înspăimântat, ca să-l anunţe că Dumnezeu a chemat pe cei din Israel să-I jertfească în pustie. Şi, adăugând că trebuie să-i jefuiască pe egipteni, îi spune ca fiecare femeie să ceară de la femeia vecină şi de la soţul ei vase de argint şi de aur şi îmbrăcăminte. „Şi a răspuns Moise: «Dar de nu vor crede mie şi nu vor asculta de glasul meu (căci vor zice că nu s-a arătat mie Dumnezeu), ce voi zice către ei? Şi i-a zis Domnul: «Ce e aceea ce ai în mâna ta? Iar el a zis: «Un toiag. Şi i-a zis: «Aruncă-l pe pământ. Şi l-a aruncat pe el pe pământ şi s-a făcut şarpe, şi a fugit Moise de el. Şi a zis Domnul către el: «întinde mâna ta şi prinde-l de coadă. Întinzând deci mâna, l-a prins de coadă şi s-a făcut toiag în mâna lui. «Ca să creadă ţie că ţi S-a arătat Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Ieş. 4,1-5).
140 Numai având în noi Duhul lui Hristos străbatem, prin litera şi chipurile Legii, până la Hristos însuşi sau până la dumnezeirea Sa arătată în trup. Căci, având în noi pe Duhul Său, avem în noi şi vedem în toate pe Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Care este la temelia tuturor, dând sens şi ţintă tuturor.
114
2. Moise se temea că, dacă va spune că i s-a arătat Dumnezeul tuturor şi i-a poruncit să le spună că trebuie să se elibereze cu putere de stăpânirea egiptenilor, o să pară în faţa fiilor lui Israel ca un mincinos şi ca un născocitor de poveşti deşarte. De aceea i-a făgăduit Dumnezeu că va săvârşi cele mai presus de firea oamenilor, prefăcând toiagul în şarpe, ca ei să vadă că într-adevăr el nu lucrează de la sine, ci e aducătorul unor hotărâri de Sus, de la Dumnezeu. Căci ceea ce se întâmpla cu toiagul căzut pe pământ era un semn adevărat care închipuia venirea întru cele ale noastre a Cuvântului în Care toţi am crezut.
Scriptura de Dumnezeu insuflată aseamănă cu un toiag pe Cuvântul născut din Dumnezeu, deoarece toate se sprijină pe El, căci „cu Cuvântul Domnului s-au întărit” toate (Ps. 32, 6) şi: „Domnul sprijineşte pe cei drepţi” (Ps. 36,17). Am fost supuşi Tatălui prin Fiul141, şi aceasta e adevărat, pentru că ne spune El însuşi: îi voi aduce pe ei sub toiagul Meu (cf. Is. 10, 24). Pe lângă aceasta, toiagul este şi simbolul împărăţiei, căci Dumnezeu şi Tatăl tuturor împărăţeşte prin Fiul. Pe El îl închipuie şi toiagul lui Aaron, care odrăsleşte în Sfânta Sfintelor, şi toiagul din rădăcina lui Iesei, care ne mângâie pe toţi duhovniceşte şi susţine pe toţi cei ce cred statornic în Bine, potrivit cu lauda ce se aduce lui Dumnezeu şi Tatăl tuturor în Psalmii „Toiagul Tău şi nuiaua (varga) Ta, acestea m-au mângâiat”
141 Prin Fiul am fost creaţi, prin El suntem susţinuţi şi conduşi spre ţinta noastră, care este unirea noastră cu Fiul Unul-Născut în iubirea faţă de Tatăl şi a Tatălui faţă de noi, ca fii prin har. Fiul ne conduce spre această ţintă şi ca un Păstor care se foloseşte de toiag pentru conducerea turmei. Sau El însuşi e şi Păstor şi Toiag, întrucât El însuşi este Povăţuitor, Sprijinitor şi Mustrător.
115
(22,5). Deci Fiul este toiag. Până ce era în mâna Tatălui şi în înălţimile Dumnezeirii, şi nu născut ca noi, nenorociţii de noi petreceam în lume ca necredincioşi: rătăceam, închinându-ne (slujind) zidirii şi supunându-ne tiraniei duhurilor necurate142. Dar, după ce (ca să vorbim mai lămurit, spre folosul înţelegerii duhovniceşti) a părăsit înălţimile slavei Sale şi oarecum mâna Tatălui, S-a pogorât din cer pe pământ, S-a făcut ca noi şi de un chip cu noi, cei de pe pământ, care eram plini de răutate (omul e rău, dacă se compară cu bunătatea lui Dumnezeu). Căci Fiul însuşi ne-a numit răi, zicând: „dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El143″ (Matei 7,11). Spunem că s-a făcut şi şarpe, pentru că a luat chipul nostru şi S-a asemănat nouă. Deci s-a preschimbat toiagul în şarpe, fiindcă Unul-Născut S-a făcut om, a fost socotit între cei fărădelege şi a fost numit rău împreună cu noi144, deşi după fire este bun, mai bine zis, însuşi Binele. Dar că, după ce Unul-Născut S-a făcut ca noi,
142 Fiind stăpâniţi de patimi, suntem stăpâniţi de duhurile necurate. Căci numai ele pot da atâta putere celor create asupra noastră, slăbind puterea duhului nostru, care se întăreşte numai prin legătura cu Duhul Sfânt sau curat al lui Dumnezeu, sau Duhul libertăţii.
143 S-a făcut de o fiinţă cu noi, care eram răi, şi a intrat în legătură cu noi, adresându-ne cuvântul Său şi dându-ne puterea Sa spre curăţire, dacă voim să I ne deschidem. Dar face aceasta şi ne poate mântui, întrucât omul n-a devenit rău cu totul ca duhurile necurate. Aceasta se vede din faptul că oamenii dau din bunătate daruri fiilor lor şi că se poate trezi în ei dorinţa de a cere lui Dumnezeu puterea să facă bine.
144 Fiul lui Dumnezeu făcut om a fost socotit şi numit rău de unii oameni răi şi a fost condamnat la moarte din această pricină. Până şi astăzi este socotit şi numit astfel de unii!
116
L-am primit, însă mulţimea iudeilor nu L-a iubit (căci s-a despărţit de El), se arată lămurit în Sfânta Scriptură: „şi-a întors Moise faţa sa” (Ieş. 3, 6). Deci ei, socotindu-L rău, n-au avut îndrăzneala să creadă în El, ci, dimpotrivă, L-au răstignit împreună cu cei răi şi L-au omorât.
Dar, după o vreme, primind pe Hristos, au cunoscut că nu e nicidecum rău, ci prin fapte se conving că celor ce cred le este mai degrabă sprijin şi tărie duhovnicească. Dumnezeu întoarce şi pe Moise care şi-a întors faţa, căci, după ce a prins şarpele, acesta s-a făcut toiag în mâna lui.
Aşadar, din pricina asemănării cu noi, celor ce nu-L cunosc li se pare că e rău, dar, dacă cineva îl „prinde” prin credinţă, află că este toiag şi sprijin. Deci e un semn dumnezeiesc vrednic de credinţă cel făcut cu toiagul şi poate convinge pe oricine, şi pe cei din Israel şi pe toţi cei de pe pământ, că Dumnezeu i-a cercetat. Dar cei ce au bolit mult de neascultare, ajungând în afara nădejdii de a putea scăpa de duşmănia întipărită în ei, şi aveau nevoie de multe minuni pentru aceasta, cu greu au fost chemaţi la ascultare.
3. Dumnezeu a zis iarăşi către sfinţitul Moise: „«Bagă mâna ta în sânul tău. Şi a băgat mâna sa în sânul său şi a scos mâna sa din sânul său şi s-a făcut mâna lui albă ca zăpada de lepră. Şi a zis iarăşi: «Bagă mâna ta în sânul tău. Şi a băgat mâna sa în sânul său şi a scos-o din sân şi a căpătat iarăşi culoarea trupului” (Ieş. 4, 6-7). A putea scăpa pe cineva de lepră este un lucru dumnezeiesc. Bolile ajunseseră la atâta putere, încât nu mai cedau în faţa experienţei doctorilor, ci era nevoie de puterea de Sus, căreia nimic nu i se poate împotrivi, ci toate i se supun.
117
Lepra este una dintre bolile de nevindecat. Prin vindecarea mâinii îmbolnăvite de lepră a lui Moise, Dumnezeul tuturor a lăsat să se înţeleagă că îi sunt cu putinţă cele ce sunt fără nădejde şi cu neputinţă de împlinit la oameni şi că nimic nu este de nebiruit la El. A făcut aceasta, ca cei chemaţi, adică cei din sângele lui Israel, să ştie că chiar dacă li se părea că nu pot scăpa de nenorocirea prigonirilor şi robiei la care-i supuseseră egiptenii, din pricina cărora sufereau ca de o boală de nevindecat el este medicul atotputernic, Care ştie şi poate să alunge cu uşurinţă şi fără osteneală chiar şi cele mai grele boli, în vremea cea mai scurtă. Căci, îndată ce a băgat Moise mâna înapoi în sân, s-a şi eliberat de boală.
Dar lucrul acesta ascunde, socotesc, şi un alt înţeles. Trăind timp îndelungat în Egipt, fiii lui Israel căzuseră din frumuseţea vieţuirii moştenite de la părinţii de la început şi, alunecând în obiceiurile localnicilor şi afundându-se adânc în ele, „s-au închinat şi au slujit zidirii în locul Ziditorului”, după cuvântul Apostolului (Rom. 1,25), ba s-au rostogolit şi în tot felul de necurăţii. Şi astfel au ajuns la o minte moartă şi rătăcită, fiindcă lepra este semnul necurăţiei şi al morţii. însă au învăţat prin minune că, dacă Dumnezeu îi primeşte iarăşi în sânul Său, nu le va fi greu să scape de necurăţie şi vor lepăda foarte uşor întinăciunea ce le venise din moartea spirituală. Cam atât despre aceasta.
Voi încerca să arăt că prin mâna lui Moise, îmbolnăvită de lepră şi apoi curăţită, este schiţată iarăşi taina lui Hristos.
Evanghelistul Ioan ne mărturiseşte că „toate prin El (Fiul) s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut” (Ioan 1, 3). Pentru că Tatăl lucrează toate prin Fiul, de Dumnezeu insuflata Scriptură numeşte pe Fiuî mâna, braţul şi dreapta Tatălui.
118
Într-adevăr, dumnezeiescul Isaia zicea: „Doamne, cine a crezut auzului nostru, şi braţul Domnului cui s-a descoperit?” (53, 1), fiindcă nenorociţii de iudei rămăseseră învârtoşaţi şi neînfrânaţi şi boleau mult de neascultare. După ce David a spus că cerurile s-au întărit cu Cuvântul Domnului, a confirmat şi Dumnezeu Tatăl prin glasul prorocilor, zicând: „prin mâna Mea am întărit cerul” (Is. 48, 13), şi a adăugat: „Eu sunt Dumnezeul tău, Cel ce te-am întărit pe tine, şi ţi-am ajutat ţie, şi te-am întemeiat pe tine cu dreapta Mea cea cu dreptate145” (Is. 41, 10). Deci, de Dumnezeu insuflata Scriptură obişnuieşte să numească pe Fiul mână.
Deci, priveşte mâna lui Moise: întâi este ascunsă în sân şi, apoi, când e scoasă afară, este acoperită de lepră. Introdusă iarăşi în sânul lui şi apoi scoasă, e scăpată îndată de lepră. Din această faptă vom afla taina şi modul întrupării, dacă vom cugeta mai atent la ceea ce este şi la felul în care s-a săvârşit aceasta. Fiul era în sânul lui Dumnezeu Tatăl şi Tatăl le-a făcut pe toate prin El, căci El este braţul Lui cel înalt, mâna Lui care toate le poate, dreapta Lui cea minunată. Şi, făcându-Se om, a ieşit oarecum la locul Său146 şi, luând slăbiciunile
145 Fiul nu este numai revelarea înţelepciunii Tatălui, ci şi a puterii Lui lucrătoare, pe când Duhul este revelarea bunătăţii şi sfinţeniei Lui. Dar Fiul, ca înţelepciunea şi Puterea Tatălui, nu e pasiv, ci este El însuşi Persoană activă. Aceasta se vede şi din expresia lui Isaia, că „dreapta” lui Dumnezeu e „dreaptă”, adică nu lucrează decât prin dreapta judecată. Mai mult împlineşte cineva printr-o persoană care ţine la el, decât printr-un organ al trupului său. Mai bine lucrează Tatăl prin Fiul, ca Persoană, decât printr-o putere impersonală a Sa.
146 A spune că, prin întrupare, Fiul a ieşit la locul Său este una cu a spune că a intrat în ceea ce-I era propriu. Căci creaţia este a Lui, e locul unde Tatăl lucrează prin El. A creat şi susţine o creatură care nu poate fi atotputernică asemenea Lui, dar n-a voit s-o lase în această stare, ci, printr-o unire maximă cu El, o ridică la bucuria de toate cele ale Sale. Creaţia nu este despărţită de Tatăl, ci este oarecum în sânul Tatălui. Tatăl îşi introduce mâna (pe Fiul), prin Care a creat-o, în acest sân, unde o află în slăbiciune, pe care Şi-o însuşeşte şi El.
119
noastre, după cuvântul prorocului (cf. Is. 53,4-5), a ajuns în lipsuri şi necurăţie. Necurată e firea omului în comparaţie cu cea a lui Dumnezeu, dacă este adevărat ceea ce spune prorocul Isaia: „toată dreptatea noastră e ca o cârpă lepădată” (64,6). Deci, venind în firea omenească, Cel ce e atotneprihănit şi locuieşte în lumina cea neapropiată S-a coborât la neputinţa ei, adică de a fi socotit ca necurat147, în privinţa aceasta au rătăcit şi nenorociţii de iudei, care L-au numit băutor, şi samarinean, şi născut din desfrânare şi, pe lângă acestea, şi păcătos. Căci au zis orbului din naştere, tămăduit de El, „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta este păcătos” (Ioan 9,24). Socotesc însă
147 Firea omenească, nefiind infinită, e mărginită diferit în diferitele persoane. De aceea, poate fi criticată în orice persoane pentru mărginirea ei într-o privinţă oarecare. Mai bine zis, poate fi criticată într-un fel sau altul orice persoană care primeşte existenţa mărginită. De aceea, poate fi criticat şi Ipostasul dumnezeiesc în Care firea omenească mărginită şi-a luat existenţa. Cuvântul dumnezeiesc a luat firea omenească aflată în această stare criticabilă, deci poate fi criticat de alţii. Cei cu o fire aspră L-au putut judeca pentru prea marea Lui blândeţe.
Starea de păcat ne determină să fim şi mai mâniaţi de mărginirea noastră şi să judecăm critic mărginirile altora, uitând că acelea sunt menite mai degrabă să întregească pe oameni, decât să-i facă să se critice, întrucât Dumnezeu Cuvântul a luat El însuşi, ca Persoană, firea noastră mărginită şi a vieţuit între oamenii păcătoşi, oamenii au putut să refere şi la El critica lor, sau au putut spune că şi El s-a făcut necurat şi muritor. El, ca Ipostas dumnezeiesc, nu a fost muritor, şi, ca om, nu S-a făcut necurat. Prin întrupare, a coborât totuşi la putinţa de a fi socotit aşa, întrucât S-a făcut în mod real Subiect al firii omeneşti muritoare şi mărginite.
120
că, dacă ei ar fi cunoscut că este Dumnezeu după fire, nu ar fi coborât niciodată până la atâta nebunie, încât să-şi deschidă gura cu atâta neînfrânare împotriva Lui.
Dar Cel ce a primit starea de om, care putea să pară necurată, după ce a dus la capăt iconomia cea prea bine plănuită, S-a suit la Tatăl, S-a aşezat în sânul Lui şi a înlăturat părerea că, prin coborârea la noi, în starea de muritor, ar fi fost şi necurat. Şi e proslăvit de toţi împreună cu Dumnezeu Tatăl ca Domn, ca Sfântul Sfinţilor, ca Cel ce umple de strălucire zidirea148 şi ca Cel ce dăruieşte duhurilor oamenilor de pe pământ puterea de a învinge tot ceea ce le poate întina.
Că Fiul a primit pentru noi cele omeneşti din iconomie149 s-a făcut sub Lege şi a fost socotit între cei fără de
148 Suportând în decursul vieţii Sale pământeşti unele mărginiri ale firii noastre, a putut să le învingă. Astfel, nu a fost mărginit de egoism, lăcomie sau mândrie (mărginiri păcătoase), ci de foame, oboseală şi frică de moarte, adică de mărginiri nepăcătoase. În smerenia Sa s-a manifestat o mărginire de bunăvoie, care I-a adus dispreţul. Dar în ceea ce săvârşea lucra o putere care uneori se manifesta vădit şi care s-a manifestat în toată nemărginirea după moarte, umplând de lumină firea omenească asumată şi, în viaţa viitoare, toată creaţia.
149 „Din iconomie”, adică de bunăvoie şi pentru împlinirea unui plan, nu din necesitate, ca oamenii obişnuiţi. El trăia omenitatea asumată de El în Ipostasul Său, Care exista dinainte, din veci, cu toate slăbiciunile ei. Suferea, dar suferea cu voia. Suferinţa Sa era susţinută exclusiv de iubirea Sa. Prin iubire putea să copleşească suferinţa, deci unea iubirea cu suferinţa. Pe de o parte, iubirea îi făcea uşoară suferinţa, dar, pe de alta, prin iubire voia să trăiască suferinţa până la ultimul ei grad. Cu cât I-a crescut suferinţa, cu atât I-a crescut iubirea. Când suferinţa a ajuns la maximum, în moarte, şi iubirea a ajuns la maximum, învingând suferinţa, căci iubirea este toată manifestarea puterii de viaţă. Dar, ca să sufere, trebuia să aibă în fire nişte slăbiciuni (pătimirile nepăcătoase enumerate în nota de mai sus, n.ed.).
121
lege (cf. Is. 53,12), însă S-a reîntors la cinstea şi slava proprii firii Sale dumnezeieşti, pe care le avea de la început -, ne-a încredinţat El însuşi, zicând către Tatăl din ceruri: „preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine însuţi cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5).
Vezi că a înlăturat cele intervenite la mijloc şi nu Şi-a însuşit fără voie iconomia prin trup, dar că S-a grăbit spre slava dumnezeirii şi la mărirea cea mai presus de toate150? De aceea, şi fericitul Pavel spune: „chiar dacă am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaştem” (2 Cor. 5,16), căci a înviat din morţi şi S-a înălţat la Tatăl cu trupul. Deci nu-L mai cunoaştem după trup, zice, adică nu-L mai cunoaştem în trup pătimitor, în patimile naturale şi nevinovate (nepăcătoase)151, se înţelege. Pentru că, înainte de pătimirea pe cinstita Cruce, se spune că a flămânzit, a obosit de drum şi S-a întristat, apoi a suferit şi moartea pe lemn pentru noi. Dar acum nu-L mai cunoaştem în acestea, fiindcă, după ce „a murit o dată, nu mai moare” (Rom. 6,9), pentru că Hristos este nestricăcios
150 A primit cu voia neputinţele şi durerile în trup, dar Se grăbea să ajungă cu trupul dincolo de ele. Iar ultimul lucru nu-l făcea în contrazicere cu primul, ci din aceeaşi iubire cu care l-a făcut pe primul. A luat suferinţa nu pentru a rămâne veşnic în ea şi nu de dragul ei, ci pentru a o învinge. Amândouă (asumarea suferinţei şi învingerea ei) le-a făcut pentru oameni. Prin ei înşişi, oamenii nici nu iau de bunăvoie asupra lor necazurile şi suferinţele, nici nu reuşesc să ajungă mai presus de ele. Numai în Hristos le acceptă pe primele şi ajung mai presus de ele.
151 Sunt două feluri de patimi (afecte): cele păcătoase, care nu ţin de firea omenească, şi cele nepăcătoase, care ţin de firea noastră: foamea, setea, oboseala, moartea. Hristos le-a luat de bunăvoie numai pe ultimele, şi a scăpat de ele firea omenească asumată. Patimile (pătimirile) nepăcătoase ţin de firea de după căderea în păcat, nu de cea dinainte de păcat.
122
(incoruptibil), fiind Viaţa după fire şi Dăruitor de viaţă, căci a ieşit (S-a născut) din Tatăl viaţa.
4. După minunea săvârşită cu mâna leproasă, îl întăreşte pe Moise şi prin a treia minune, căci Scriptura zice iarăşi: „Şi de nu vor crede ţie pentru aceste două semne, nici nu vor asculta de cuvântul tău, să iei din apa râului şi să torni pe uscat, şi apa pe care o vei lua din râu va fi sânge pe uscat” (Ieş. 4,9). Priveşte iarăşi neascultarea iudeilor de mai înainte, căci amână mereu, sunt zăbavnici la înţelegere şi sunt greu de adus la adevăr. N-au primit modul întrupării şi cele săvârşite în chip minunat, ci numai târziu au crezut şi doar semnului din urmă, şi poate nici atunci toţi, ci numai o „rămăşiţă aleasă prin har”, cum scrie fericitul Pavel (Rom. 11, 5).
Şi care este semnul din urmă? Moartea lui Hristos pe lemn şi învierea, unită şi imediat vecină cu moartea. Iar că s-a dat fiilor lui Israel ca semn moartea Mântuitorului şi marea şi minunata taină a învierii Sale din morţi, se arată lămurit din înseşi cuvintele Mântuitorului. Căci odată, după arătarea multor semne, s-au apropiat fariseii de El, ironizându-L şi zicând: „învăţătorule, voim să vedem de la Tine un semn”, iar El le-a zis: „Neam viclean şi desfrânat cere semn şi alt semn nu i se va da, decât semnul lui Iona prorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 38-40). Iar că moartea lui Emanuel a câştigat pe mulţi, nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri, nu e greu de văzut, fiindcă o dată a zis: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi îi voi atrage la Mine” (Ioan 12, 32), şi, altădată, „Amin, amin, zic vouă,
123
dacă grăuntele de grâu, când cade pe pământ, nu va muri, va rămâne singur; iar dacă va muri, va aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Vezi cum ne-a arătat printr-o pildă clară roada morţii Lui? Aceste cuvinte ale Mântuitorului ne-au arătat ultimul semn, în care au crezut nu numai unii dintre iudei, ci, precum am spus, şi cei din cealaltă mulţime, adică cei dintre neamuri.
Dar în ce mod a fost indicat acest semn? Să iei, zice, „din apa râului şi vei turna pe uscat, şi apa pe care o vei lua din râu va fi sânge pe uscat” (Ieş. 4, 9). Apa e chip sau semn al vieţii, căci este cu adevărat necesară vieţii şi foarte folositoare celor de pe pământ. Deci Fiul, Viaţa adevărată, S-a născut din Tatăl, Care dă viaţă tuturor ca dintr-un râu (izvor). Aşa cum este Lumină din Lumină, aşa este şi Viaţă din Viaţă152. Moise a fost învăţat că Fiul nu stă de Sine în afara firii dumnezeieşti, ci este după fire (fiinţă) din Dumnezeu şi Tatăl153. Dar şi în legătură cu
152 Lumina este viaţă şi viaţa e lumină, căci bogăţia vieţii iradiază lumină. Unde este viaţă sunt şi sensuri, este şi comunicare. Dar Viaţa şi Lumina nu pot fi decât Persoane. Lumina este şi bucurie, fiindcă persoana nu se poate bucura decât de altă persoană. Dacă Dumnezeu este Lumină, înseamnă că este bucuria unei Persoane de altă Persoană, înseamnă că e răspândirea bucuriei de la Una spre Alta. Un Dumnezeu monopersonal nu este lumină. Şi unde nu este lumină, nu e nici viaţă, pentru că viaţa fără bucurie nu este viaţă. Viaţa nu este simplă biologie, ci înţelegere, bucurie de altul, dăruire liberă.
Apa, datorită fluidităţii ei şi calităţii ei de a susţine viaţa, este un simbol al vieţii mai adecvat decât multe alte elemente, deci râul este simbol al Tatălui (Viaţa), şi Fiul al apei care curge din Tatăl (Viaţă din Viaţă).
153 Persoana naşte sau e născută. Şi aceasta înseamnă că dă fiinţa unei (unor) persoane sau o primeşte, ca persoană, de la altă persoană. Există o comunitate de fiinţă între persoane, dar fiinţa nu poate exista de sine, ci doar în persoană, şi nu într-o singură persoană, ci în mai multe, care dau şi primesc fiinţa. Fiul nu subzistă de Sine în afara fiinţei dumnezeieşti, ci e unit cu Tatăl în aceeaşi fiinţă.
124
noi se poate spune că este aşa, căci lui Moise i s-a poruncit să verse apa pe pământ. Prin aceasta se dă de înţeles taina întrupării: Unul-Născut, fiind Viaţă ca Dumnezeu şi născut din Dumnezeu Tatăl viaţa ca şi cum ar curge din El, S-a unit într-un mod oarecare cu omenitatea de pe pământ, ca apa cu pământul: „Căci în Hristos locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). Deci S-a unit cu firea omenească, cum nu poate înţelege sau exprima cineva154. Însă apa s-a preschimbat în sânge, căci Viaţa după fire, Cuvântul din Dumnezeu adică, printr-o unire din iconomie cu trupul cu toată omenitatea sau firea noastră -, S-a coborât până la a suporta moartea. Pentru că socotim că a murit pentru noi, pătimind aceasta El însuşi nu în firea proprie (căci n-a murit nicidecum El însuşi, fiind Viaţa), ci însuşindu-Şi moartea trupului propriu155. Ia seama că, de n-ar fi vărsat Moise
154 Dumnezeu este neînţeles în Sine (în firea Sa); dar nici firea omenească nu este deplin înţeleasă. Cu atât mai mult nu se poate înţelege unirea celor două firi într-o Persoană. Afirmaţiile evanghelice şi formulările dogmatice ale Bisericii nu pretind să explice deplin această taină, ci doar conturează cadrul larg al înţelesului acesteia. Omul este persoană (subiect) şi nu obiect. Dumnezeu este Existenţa desăvârşită şi veşnică, Izvorul existenţei, Una în fiinţă şi Treime de Persoane. Hristos este Persoana Fiului lui Dumnezeu care S-a făcut şi Persoană a firii omeneşti. În aceste cadre sunt adâncuri nesfârşite, despre care se poate cugeta, cu condiţia să nu se iasă din ele.
155 A se vedea nota 147, la care adăugăm: Este o coborâre reală a Cuvântului la putinţa de a fi socotit că primeşte El însuşi moartea, întrucât S-a făcut Persoană a firii omeneşti supusă morţii, deşi, pe de altă parte, nu moare El însuşi (ca Dumnezeu) cu adevărat. Termenul „socotim” redă starea de coborâre adevărată a Cuvântului la firea noastră muritoare ca Subiect al ei, dar nu de primire a morţii în firea Sa dumnezeiască. El nu moare în firea Sa dumnezeiască, ci moartea este a trupului Său. Dar şi pe aceasta „Şi-o însuşeşte” cu voia, adică nu-I este impusă din necesitate. Intră într-o relaţie de bunăvoie cu moartea, care nu-I devine proprie din necesitate. Termenul „a fi socotit” exprimă ceva la mijloc între faptul că, deşi nu avea nicio relaţie cu moartea, Cuvântul Şi-a însuşit moartea. E de remarcat că Sfântul Chiril numeşte firea dumnezeiască „firea proprie” a Cuvântului, iar de cea omenească spune că „Şi-a făcut-o proprie”, sau că „S-a unit cu ea din iconomie”, cu voia adică, aşa cum, tot cu voia, a primit şi moartea ei. Deci lui Hristos Dumnezeu nu-I era proprie moartea din necesitate a firii noastre. Voinţa stă la baza unirii firii omeneşti cu firea Sa dumnezeiască şi a primirii de El a morţii în firea cu care S-a unit. Acestea sunt nişte subtilităţi care feresc credinţa în Hristos atât de monofizitism, cât şi de nestorianism, şi întăresc credinţa în dumnezeirea nemodificabilă a lui Hristos şi în unirea Lui din iubire cu firea noastră şi, prin aceasta, mântuirea ei. Desigur, în însuşirea de Cuvântul lui Dumnezeu a firii noastre şi a morţii ei cu voia, sau iconomie, este o mare taină. Până unde s-a mers? Cum se îmbină însuşirea lor de Cuvântul, cu voia? Prin voinţă, Cuvântul are şi alte relaţii cu creaţia, dar aici este vorba despre însuşirea firii omeneşti în Persoana proprie prin voinţă. Cum a trăit Cuvântul, cu voia, firea noastră cu însuşirile ei şi moartea? A fost o apropiere a Cuvântului până la capăt de firea noastră, ca să Şi-o facă a Sa prin „însuşire” (să o improprieze).
125
apa pe pământ, aceea nu s-ar fi prefăcut în sânge, care e semnul vădit al morţii. Cuvântul lui Dumnezeu, înţeles în afara trupului, este Viaţă şi Făcător de viaţă156. Dar, fiindcă S-a sălăşluit în trup, se spune şi că a murit după firea omenească. Acesta este deci semnul prin excelenţă şi limpede prin care s-a pescuit la credinţă rămăşiţa lui Israel şi s-a chemat şi mulţimea neamurilor împreună cu aceea. Căci cine nu se strămută la ascultare, văzându-L că înlătură moartea cea odinioară atât de cumplită şi de
156 Trupul nostru a devenit nemuritor numai atunci când Cuvântul lui Dumnezeu, Care e Viaţa, Şi l-a însuşit de bunăvoie şi l-a făcut propriu.
126
neocolit pentru cei de pe pământ, că desfiinţează coruperea şi că aduce firea omului la nădejdea vieţii fără de sfârşit? Aşa cum am murit împreună cu Adam, aşa ne-am şi sculat împreună cu Hristos157. „Căci aşa cum, în Adam, toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor fi făcuţi vii” (1 Cor. 15, 22). Fiindcă ne-a răscumpărat prin sângele Său şi Şi-a dat viaţa schimb pentru viaţa tuturor158.
5. Dar, deşi Moise se înspăimântă de aceste minuni atât de mari şi e copleşit de ele, tot nu îndrăzneşte să primească trimiterea. Poruncindu-i Dumnezeu să meargă la Faraon ca să-i ceară în mod lămurit să lase pe Israel să-I jertfească în pustie, Moise s-a temut nu puţin de acest lucru, mărturisind pe faţă că e în mod vădit slab în
157 Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a însuşit atât de mult firea noastră, fără să o părăsească pe a Sa, încât a intrat într-o comunicare cu noi asemănătoare cu cea a lui Adam, transmiţându-ne însă viaţa, spre deosebire de Adam, care ne transmisese moartea. Deşi Şi-a însuşit firea noastră cu voia şi nu din necesitate, ca Adam, totuşi firea Lui omenească e unită tot atât de intim cu noi ca şi cea a lui Adam. Dar, pentru că a făcut aceasta cu voia şi din iconomie, adică pentru mântuirea noastră, a celor născuţi din Adam, n-a adus în Sine o omenitate despărţită de cea a lui Adam şi a noastră, ci a luat-o pe aceea, dar curăţită de păcat, fiindcă a avut şi firea dumnezeiască. Faptul că a făcut aceasta cu voia implică trebuinţa ca şi noi să primim legătura cu El, ca om înnoit, cu voia. Voia Lui vrea să se întâlnească cu voia noastră. Dacă firea noastră ar fi trecut în El din necesitate, ca fire înnoită, ar fi putut face ca şi noi să trecem, din necesitate, de la starea de păcat la starea înnoită.
158 Dacă nu Şi-ar fi făcut sângele omenesc asumat sânge propriu şi viaţa omenească asumată, viaţă proprie, ca Ipostas dumnezeiesc, nu ar fi avut în Sine valoarea egală cu răscumpărarea noastră. Deşi nu le avea din necesitate, le-a „însuşit” atât de mult, încât erau ale Sale, sau El era în ele.
127
cuvânt şi greoi la limbă: „nu sunt bun vorbitor nici de ieri, nici de alaltăieri, nici de când ai început a grăi slugii Tale; sunt slab la glas şi zăbavnic la limbă” (Ieş. 4, 10). El recunoaşte limpede că omul nu este în stare să elibereze poporul de sub jugul robiei şi spune: „Rogu-mă, Doamne, alege pe altul, puternic, pe care să-l trimiţi” (Ieş. 4, 13). Dumnezeu făgăduindu-i că-i va dărui limbă bine grăitoare, îi va deschide gura şi că El însuşi îi va fi Dătător de înţelepciune şi de cuvânt, Moise a continuat să refuze, spunând că trebuie să aleagă pe altul, mai puternic, şi astfel supără pe Dumnezeu. „Mâniindu-Se Domnul cu urgie pe Moise, a zis: «Oare nu ai pe Aaron, fratele tău, levitul? Ştiu că el, vorbind, va grăi în locul tău” (Ieş. 4,14). Pe lângă aceasta, mai zice: „va fi gura ta, iar tu vei fi lui (grăitor) din partea lui Dumnezeu” (Ieş. 4,16).
Vezi cum se înfăţişează vorbirea zăbavnică în dumnezeiescul Moise? Căci Legea nu este în stare să exprime făgăduinţa, nici nu este o bună vorbitoare, spre a înfăţişa întocmai cunoştinţa celor de folos, cum va face Hristos, adevăratul Levit, al Cărui chip este Aaron159.
Legea dată prin Moise de-abia exprimă începuturile cuvintelor lui Dumnezeu, este un învăţător al pruncilor în cele elementare şi un pedagog al celor neînţelepţiţi, dându-le doar o cunoştinţă obscură, prin chipuri şi umbre, a celor ce se vor săvârşi. Dar Preotul nostru Cel
159 De preoţia lui Hristos ţine şi slujirea de propovăduire a cunoştinţei de Dumnezeu, aşa cum ţinea şi de preoţia lui Aaron. În manualele noastre de Dogmatică se face o prea mare separaţie între slujirea învăţătorească a lui Hristos şi slujirea Sa preoţească. De fapt, şi propovăduirea lui Dumnezeu este o slujire sfântă şi în ea este prezentă lucrarea Lui, sau se face simţită lucrarea Lui; este o lucrare sfântă şi sfinţitoare.
128
cu adevărat mare, atotdestoinic şi puternic în împlinirea trimiterii, adică Hristos, ne-a arătat adevărul eliberat de umbre, fiindcă nu este zăbavnic, greoi la limbă sau slab în cuvânt ca Moise, ci mult şi bine grăitor, ca Cuvânt al înţelepciunii lui Dumnezeu şi Tatăl160.
Dar priveşte şi cât de neputincioasă este Legea să elibereze de robie pe cei ce sunt munciţi sub stăpânirea lui Faraon cel spiritual, adică Satana, şi cum nici Moise nu poate aduce vreun folos cuiva de pe pământ, chiar dacă ar ajunge la cea mai vestită slavă, dacă Hristos nu este împreună cu el şi nu-i ajută161. Poţi afla că aceasta este aşa, că nu am afirmat-o în chip mincinos, din faptul că Moise şi-a luat însoţitor pe Aaron. Apoi Moise vorbeşte, iar Aaron explică. Aceasta înseamnă că, dacă Legea nu se înţelege duhovniceşte, adică dacă Hristos nu descoperă cele din Lege, va rămâne întunecoasă şi neclară celor ce ascultă cele ce se înfăţişează în ea. De aceea iudeii, neavând pe Cel ce tâlcuieşte cele ale lui Moise, adică pe Hristos, au rămas neînvăţaţi. Din acest motiv, şi dumnezeiescul Pavel a spus: „până în ziua de azi, la citirea
160 Despre Dumnezeu, Hristos şi preotul Lui pot vorbi la nesfârşit, căci în Hristos ni s-a descoperit toată bogăţia şi adâncimea vieţii, iubirii şi lucrării Lui. În Legea veche nu se ştia despre El decât că a creat lumea, că o susţine, că a ajutat şi ajută poporul şi că a dat o lege. Despre planurile Lui mântuitoare din viitor prorocii spuneau prea puţine. Numai prin Hristos aflăm cât de mare este iubirea lui Dumnezeu faţă de lume, ce a făcut El pentru desăvârşirea vieţii noastre pe pământ şi despre perspectivele ei de după înviere.
161 Sunt multe porunci bune de urmat în Vechiul Testament (de exemplu, Decalogul). Dar cel ce le împlineşte fără a şti de Hristos şi fără a ţinti spre unirea cu El nu iese din mişcarea într-un orizont închis. A se vedea Predica de pe Munte a Mântuitorului (cf. Matei 5,17-48).
129
Vechiului Testament, rămâne nedescoperit acelaşi acoperământ (văl), care se desfiinţează prin Hristos. Deci până azi, când se citeşte Moise, rămâne un acoperământ pe inima lor. Dar, când se vor întoarce spre Domnul, se va ridica acoperământul. Iar Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (2 Cor. 3,14-17).
Drept a zis deci Dumnezeul tuturor, către sfinţitul grăitor Moise, despre Aaron: „el va grăi în locul tău către popor, şi va fi gura ta, iar tu vei fi lui (grăitor) din partea lui Dumnezeu” (Ieş. 4,16). Nu spunem că Moise e mai alipit şi mai apropiat de Dumnezeu decât Emanuel, căci El este Fiul şi din Dumnezeu Tatăl după fire, iar acela era slujitor împreună cu noi, chiar dacă a fost garantat ca sincer.
îl vedem (pe Emanuel) că Şi-a făcut ale Sale cele datorate de noi lui Dumnezeu. Căci Hristos a trăit ca om sub Lege şi a păzit cele ale lui Moise: a fost tăiat împrejur a opta zi, a plătit dajdia, deşi, după fire, Fiul este liber; a mâncat şi paştile, deşi era Mielul adevărat, Care ridică păcatele lumii (cf. Ioan 1,29). De aceea se spune că Moise s-a făcut grăitor despre El din partea lui Dumnezeu162. Că Israel nu avea să se supună nici semnelor făcute prin Hristos, ne arată prin Moise, care nu a primit cu credinţă nici minunile săvârşite de Dumnezeu prin el. De aceea, vom identifica persoana lui Moise cu israeliţii, cărora le-a fost pedagog Legea dată prin el.
162 Legea dată de Dumnezeu prin Moise reprezenta cele ce trebuie săvârşite şi dăruite de om lui Dumnezeu, nu cele dăruite de Dumnezeu omului, aşa cum a făcut Hristos. Hristos a împlinit atât cele pe care Legea le cerea a fi făcute şi dăruite lui Dumnezeu, deşi le-a depăşit, ridicându-le în planul duhovnicesc, unde vine în ajutor şi Duhul Sfânt, cât şi cele dăruite omului de Dumnezeu.
130
Dar că Legea n-a fost în stare să ne răscumpere, însă a fost în stare să facă aceasta cinstitul (mult preţuitul, scumpul) sânge al lui Hristos căci prin El şi numai prin El a fost biruită moartea -, se va vădi uşor şi prin cele ce urmează.
6. Dumnezeiescul Moise, luându-şi soţia şi copiii, pleacă de la Madian şi ajunge în Egipt să împlinească cele poruncite de Dumnezeu. Când nu era departe de Egipt, Dumnezeul tuturor a zis către el: „«Mergând tu şi întorcându-te în Egipt, ţine seama de toate semnele pe care le-am dat în mâinile tale şi să le faci înaintea lui Faraon” (Ieş. 4,21). Şi, după altele, spune: „Şi tu vei grăi lui Faraon: «Acestea zice Domnul: Israel este fiul Meu întâi-născut. Am zis ţie: Lasă pe poporul Meu să se închine Mie, iar tu n-ai voit să-l laşi pe el. Ia deci seama: Eu voi omorî pe fiul tău cel întâi-născut. Şi a fost, zice, că pe cale, unde a poposit, l-a întâmpinat pe el îngerul Domnului şi căuta să-l omoare. Şi, luând Sefora o pietricică, a tăiat împrejur pe fiul ei şi a căzut la picioarele lui, zicând: «S-a oprit sângele tăierii împrejur a copilului meu. Şi a plecat de la el (îngerul), pentru că ea a zis: «S-a oprit sângele tăierii împrejur a copilului meu” (Ieş. 4, 22-26).
îngerul în chip de om se repezea şi încerca să-l omoare pe Moise şi a fost îmblânzit abia când Sefora l-a tăiat împrejur pe fiul ei, adică pe Gherşon, care a fost întâiul-născut al lui Moise şi se tălmăceşte străin sau trecător. Sfânta Scriptură nu numeşte clar pe cine voia să omoare nimicitorul; poate că pe Moise, pentru a amâna tăierea împrejur a pruncului, dar a fost alungat fără voia lui. El (nimicitorul) este un chip prin care se
131
arată iarăşi că moartea a fost biruită prin sângele lui Hristos163. Fiindcă prin El s-a mântuit sfânta mulţime a părinţilor, mai bine zis tot neamul omenesc de la început şi dinainte de El (de întrupare). Căci Hristos a murit pentru toţi şi în El s-a desfiinţat moartea. Nu prin sângele prorocilor, ci prin sângele lui Hristos cel născut de curând scăpăm de nimicitorul şi noi, cei de după El. Căci fericitul Pavel spune: „pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să domnească (stăpânească) şi peste cei morţi şi peste cei vii” (Rom. 14, 9).
Dacă s-ar spune că nimicitorul se repezea spre Gherşon şi nu spre fericitul Moise, s-ar înţelege acelaşi lucru. Nu prin tăierea împrejur după Lege, adică prin cea după trup şi sensibilă, s-a alungat moartea, ci prin cea în Hristos, în duh, pe care a săvârşit-o în poporul întâi-născut şi nou şi trecător pe pământ, dar înscris în lumea de Sus şi cerească, pe care Sefora cea spirituală,
163 în sângele lui Hristos, vărsat pentru noi, se manifestă în grad suprem dragostea Lui ca om faţă de Dumnezeu Tatăl. El reprezintă atât dragostea oamenilor arătată lui Dumnezeu, cât şi dragostea lui Dumnezeu arătată oamenilor în forma în care se putea manifesta cel mai mult: ca moarte acceptată de El pentru ei şi prezentată Tatălui. Prin sângele dăruit de Hristos oamenilor vine în ei dragostea Fiului lui Dumnezeu întrupat. Dumnezeu Cuvântul întrupat, prin sângele vărsat ca om în numele oamenilor, îşi arată atât dragostea faţă de Tatăl, cât şi faţă de oameni. Sângele reprezintă viaţa. Hristos, ca om, îşi dăruieşte viaţa Tatălui pentru oameni prin sânge şi, ca Fiu al lui Dumnezeu, o dăruieşte oamenilor. Sângele întâiului-născut al lui Moise, vărsat prin tăierea împrejur, prin care a fost scăpat de moarte atât el, cât şi Moise, tatăl lui, reprezenta sângele vărsat de Hristos, care a adus biruinţa atât asupra morţii Lui, cât şi a înaintaşilor Lui, oamenii care-L aşteptaseră, şi nouă, celor de după El, cum spune în continuare Sfântul Chiril.
132
adică Biserica cea din Madian şi dintre neamuri, a săvârşit-o cu o piatră. Pentru că piatra este un chip al duhului, care are tărie de nesfărâmat, ca unul ce este din piatră, adică din Hristos, căci „Hristos era piatra”, după cum scrie înţeleptul Pavel (1 Cor. 10, 4).
Mai trebuie ştiut că şi Iosua, fiul lui Navi, care a fost după Moise, a tăiat pe fiii lui Israel împrejur cu cuţite de piatră, dând de înţeles, prin ghicitură, tăierea împrejur în Hristos, nefăcută de mână, de care este biruită moartea, fiind tăierea împrejur spirituală (adică de păcat), lepădarea răutăţii şi a plăcerilor. Dumnezeiescul Pavel scrie despre tăierea împrejur în trup: „Tăierea împrejur nu este nimic” (1 Cor. 7, 19), şi, prin cuvânt înţelept şi sfânt, ne spune: „Sunteţi tăiaţi împrejur în Hristos” (Col. 2, 11), prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu şi Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
CARTEA A III-A AGLAFIRELOR LA IEŞIREA
Despre piatra lovită
1. „Intraţi prin poarta strâmtă” (Matei 7, 5), le-a spus Hristos prietenilor Săi. Poartă strâmtă şi intrare îngustă socotesc că numeşte pătimirea şi răbdarea prin care celor ce au ales cugetarea la cele de Sus le vine, cu îmbelşugare, putinţa de a se bucura şi de a se împărtăşi de strălucire, prin nevoinţe, în vederea bunei întocmiri sufleteşti şi a virtuţii. Căci aşa cum tăria în luptă dovedeşte bărbăţia celui ce o poartă, aşa cel tare şi viteaz în dobândirea virtuţii plăcute lui Dumnezeu se dovedeşte, în chip strălucit, cunoscut şi vrednic de toată lauda în puterea de a suporta ostenelile şi durerile încercărilor. Ucenicul Mântuitorului ne-a încredinţat că unul ca acesta este de fapt cu totul bineplăcut, zicând: „Fericit este bărbatul care rabdă necazul, că, făcându-se probat, va lua cununa vieţii” (Iacov 1, 12). Iar cei ce au ajuns la atâta tărie şi au primit această vestită slavă zic: „Probatu-ne-ai, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit, precum se lămureşte argintul. Băgatu-ne-ai
134
în cursă, pus-ai necazuri pe spatele nostru, ridicat-ai oameni peste capetele noastre. Trecut-am prin foc şi prin apă, dar ne-ai scos la odihnă” (Ps. 65, 9-11). Celor ce luptă vitejeşte, osteneala li se sfârşeşte în desfătare şi necazurile le lărgesc calea dreaptă. Cunoscătorul celor ascunse, adică Dumnezeu, ştie toate înainte de a se face: „Toate sunt goale şi descoperite pentru ochii” Lui (Evr. 4, 13), dar aşteaptă sfârşitul lucrurilor şi tăria în timp a celor încercaţi, ca să se arate vrednici de încununări nu numai lui Dumnezeu, în temeiul preştiinţei Lui, ci să-i laude şi îngerii şi oamenii, ca pe unii care, prin înseşi faptele lor, s-au arătat tari şi au obţinut mărturia virtuţii. De aceea şi fericitul Pavel zice, despre sine şi despre alţi sfinţi care s-au luptat bine şi au biruit, că s-au făcut „privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor” (1 Cor. 4, 9).
Deci se probează în multe feluri Israel, chiar dacă s-ar arăta bolind de slăbiciune, ca să fie lăudată multa bunătate a lui Dumnezeu, Care rabdă pe cei ce păcătuiesc, şi să ni se facă cunoscută şi mai mult taina (lui Hristos) prin fiecare întâmplare, ca printr-o umbră.
Puţin mai înainte, istorisind întâmplarea cu prepeliţele şi cu mana, am arătat că Israel bolea nu puţin de moleşeală şi de iubirea de plăceri. Dar iată că, nu peste mult timp, se arată iarăşi înfuriat. Căci s-a scris: „Şi s-a ridicat toată adunarea fiilor lui Israel din pustia Sin cu taberele sale, după cuvântul Domnului, şi a tăbărât în Rafidin; şi poporul nu avea apă de băut. Şi striga poporul împotriva lui Moise, zicând: «Dă-ne apă să bem! Şi le-a zis Moise: «De ce cârtiţi împotriva mea şi de ce ispitiţi pe Domnul? Şi era însetat acolo poporul de apă şi cârtea poporul împotriva lui
135
Moise, zicând: «Pentru ce ne-ai scos din Egipt, să ne omori pe noi şi pe copiii noştri şi vitele noastre de sete? Şi a strigat Moise către Dumnezeu, zicând: «Ce voi face poporului acestuia? încă puţin şi mă vor ucide cu pietre. Şi a zis Domnul către Moise: «Mergi înaintea poporului acesta şi ia cu tine pe unii dintre bătrânii poporului, şi toiagul cu care ai lovit râul ia-l în mâna ta şi mergi. Iată, Eu voi sta acolo mai înainte de a merge tu la piatră în Horeb, şi vei lovi piatra şi va ieşi din ea apă şi va bea poporul; şi a făcut Moise aşa înaintea fiilor lui Israel. Şi a chemat numele locului acela ispită şi cârtire, pentru cârtirea fiilor lui Israel şi pentru că au ispitit pe Domnul, zicând: «Oare este Domnul între noi, sau nu? (Ieş. 17,1-7).
Aceasta ne spune cuvântul dumnezeiesc în Ieşirea. Dar în Numerii ni se dă o istorisire mai pe larg, pe care socotesc că trebuie să o înfăţişez, pentru ca, cercetând toate în chip drept şi amănunţit, să avem o cunoştinţă îndestulătoare a celor întâmplate odinioară în chip şi a frumuseţii înţelesului duhovnicesc al acelora. Deci s-a scris: „Şi au venit fiii lui Israel cu toată adunarea în pustia Sin în luna întâi, şi a rămas poporul în Cadiş. Şi a murit acolo Mariam şi a fost îngropată acolo. Şi adunarea nu avea apă şi s-au îngrămădit în jurul lui Moise şi Aaron. Şi striga poporul către Moise, zicând: «O, de am fi pierit, când au murit fraţii noştri înaintea Domnului! Pentru ce aţi adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să ne omorâţi pe noi şi pe vitele noastre? Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să venim în locul acesta rău, în care nu se seamănă şi nu se află nici smochini, nici vii, nici rodii şi nu e nici apă de băut? Şi au venit Moise şi Aaron în faţa adunării, la uşa cortului mărturiei, şi au căzut pe faţa lor şi s-a arătat slava Domnului către ei. Şi a grăit
136
Domnul către Moise, zicând: «Ia toiagul tău şi chemaţi adunarea, tu şi Aaron, fratele tău, şi grăiţi către piatră înaintea lor, şi îşi va da apele ei. Şi veţi scoate apă din piatră şi veţi adăpa adunarea şi vitele lor. Şi a luat Moise toiagul dinaintea Domnului precum a poruncit Domnul. Şi au chemat Moise şi Aaron adunarea înaintea pietrei, şi a zis către ei: «Ascultaţi-mă, cei neascultători, oare nu vă voi scoate apă din piatra aceasta? Şi, ridicând Moise mâna lui, a lovit piatra cu toiagul de două ori şi a ieşit apă multă şi au băut adunarea şi vitele lor. Şi a zis Domnul către Moise şi către Aaron: «Pentru că n-aţi crezut, ca să Mă sfinţiţi înaintea fiilor lui Israel, nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care l-am dat lor. Aceasta este apa grăirii împotrivă, că au cârtit fiii lui Israel înaintea Domnului şi S-a sfinţit întru ei” (Num. 20,1-12).
Mergând printr-un ţinut uscat şi străbătând mult pământ fără apă, pe urmă, slăbiţi de oboselile călătoriei şi obişnuiţi să se supere chiar şi din cauza micilor întâmplări, îşi strigă nemulţumirea împotriva lui Moise şi a lui Aaron. Deşi văzuseră foarte multe şi minunate semne dumnezeieşti şi cunoscuseră, prin proprie experienţă, mărimea puterii dumnezeieşti, tot se mai temeau ca nu cumva să înceteze a le dărui cele trebuincioase vieţii şi a le procura hrana şi apa de băut în tot locul. De aceea, având o minte copilărească şi nebărbătească, se lasă învinşi de descurajare. Şi chiar dacă primesc mereu câte puţină odihnă, sar îndată împotriva pedagogului şi strigă fără ruşine împotriva celui ce li s-a făcut mijlocitor şi prin care au fost chemaţi la libertate, fericind pe cei ce au pierit de descurajările dinainte. Căci aceia, fiind stăpâniţi de pofta cărnurilor din Egipt, au mâncat apoi fără măsură
137
prepeliţe şi aceasta le-a adus osânda morţii. Din această cauză, strigă: „O, de am fi pierit când au murit fraţii noştri înaintea Domnului! Pentru ce ne-aţi adus în pustia aceasta, ca să ne omorâţi pe noi şi vitele noastre?” O, ce lipsă de bărbăţie, ce cuget nerăbdător şi ce minte aplecată spre moleşeală! însetând puţin, pun greutăţile mari din Egipt mai presus de darurile mari de la Dumnezeu şi jugul amar al robiei de odinioară acum li se pare dulce. Faraon nu li se mai pare greu de suportat, deşi era atât de aspru. Trudirea la lut şi cruzimea supraveghetorilor nu li se mai par atât de neplăcute, ci acum toate acelea li se par dulci. Până la o astfel de nebunie îi face să coboare slăbiciunea cugetării!
Dar ascultă şi învinuirile aduse mijlocirii lui Moise: „Pentru ce ne-aţi scos din Egipt ca să venim în acest loc rău, în care nu se seamănă şi nu se află nici smochini, nici vii, nici rodii, nici apă de băut?” (Num. 20, 5).
Priveşte cum coboară spre lipsa de bărbăţie şi se apleacă fără frâu spre plăcerile vremelnice, doresc desfătările lumeşti şi caută săturarea pântecelui! Cum aruncă nădejdea şi nu ţin la pământul făgăduit părinţilor, neînţelegând că, întotdeauna şi oriunde, ostenelile sunt mijlocitoarele darurilor superioare şi că nimeni nu câştigă fără sudoare cununile cele mai frumoase.
Deci Israel n-a ştiut să se poarte cu bărbăţie, nici să se împotrivească cu vigoare momelilor patimilor. Pentru că celor de sub Lege nici nu li se făcuse cu putinţă aceasta, ci li s-a pregătit de mai înainte celor în Hristos164.
164 Legea nu avea puterea lui Dumnezeu în ea, ci oamenilor li se cerea să o împlinească după puterea lor. Oamenii încă nu ajunseseră la smerenie, încât să ştie că nu pot împlini prin ei înşişi lucrurile cele prea bune. Trebuiau lăsaţi să-şi experieze neputinţa, şi de aceea li s-a dat Legea, care se aştepta împlinită exclusiv prin puterile lor. Legea a fost astfel un pedagog spre Hristos, care îi pregătea pe oameni nu numai învăţându-i că nu o pot împlini prin ei înşişi, ci şi prin suma de tipuri (prezente în ea) care proroceau pe Hristos.
138
De aceea, era de aşteptat ca Dumnezeu, supărându-Se, să nu-i învrednicească de procurarea apei. Deşi stăruiau în atâta grosolănie, încerca să-i aducă la credinţă prin alte minuni. De aceea, porunceşte lui Moise să lovească piatra cu toiagul. Dumnezeu ştia că Moise, descurajându-se nu puţin de revoltele mulţimii, se va clătina şi el în credinţă. De aceea, zice în Ieşirea: „ia cu tine din bătrânii poporului acestuia, şi toiagul cu care ai lovit râul ia-l în mâna ta şi mergi. Iată, Eu voi sta acolo mai înainte de a merge tu la piatră în Horeb, şi vei lovi piatra şi va ieşi din ea apă şi va bea poporul” (Ieş. 17, 5-6).
Iar în Numerii: „Ia toiagul tău şi chemaţi adunarea, tu şi Aaron, fratele tău, şi grăiţi către piatră înaintea lor, şi va da apele sale, şi veţi scoate apă din piatră şi veţi adăpa adunarea” (Num. 20, 8). Observă că, pentru a-l întări în credinţă, îi aduce aminte de minunile din Egipt, zicând: „toiagul cu care ai lovit râul ia-l în mâna ta” (Ieş. 17, 5). E ca şi când ar zice: „Toiagul care a prefăcut râul cel mare în sânge prin puterea negrăită a lui Dumnezeu, Care poate săvârşi asemenea minuni, va scoate foarte uşor şi apă din piatră”. Apoi întăreşte aceasta şi în alt mod, zicând: „Iată, Eu voi sta acolo”. Deci, acolo, nici nu vei fi singur, zice, nici nu vei fi tu săvârşitorul minunii, ci Eu voi face piatra maică a multor unde şi voi pregăti mai
139
înainte minunea, dar voi aştepta slujirea ta165. Vorbeşte pietrei şi Eu voi fi tăria cuvintelor tale166.
165 Domnul a ales mai dinainte piatra care, lovită de Moise, se va face izvorâtoare de apă. Iar atenţia arătată ei de Dumnezeu mai înainte echivalează cu un început de prezenţă deosebită a lui Dumnezeu acolo. Nu omul provoacă venirea lui Dumnezeu pentru împlinirea unei fapte prin el, ci Dumnezeu mână pe om spre săvârşirea unei fapte la care îşi va da ajutorul. În natură sunt puse de Dumnezeu multe rezerve, pe care omul le scoate la iveală spre folosul lui, dar şi Dumnezeu le scoate spre folosul omului prin ajutorarea lui, întrucât a creat-o şi o ţine în legătură cu puterea Sa şi cu puterea şi necesităţile omului. Natura nu e un ansamblu de forţe care se combină şi se descompun rigid numai prin ele însele, ci e un ansamblu elastic, folosit în mod variat de puterea omului şi cu atât mai mult de puterea lui Dumnezeu sau de întâlnirea între acestea. Natura nu este închisă în sine, ci se află într-o legătură cu spiritul liber al omului şi cu Spiritul atotputernic al Creatorului şi Susţinătorului ei. Formele în care omul, prin puterea proprie sau cu ajutorul lui Dumnezeu, actualizează forţele naturii în folosul lui, în mod diferit de cum i le pun la dispoziţie legile exclusive ale naturii, pot apărea ca nişte forţe noi aduse în natură. De fapt, în noi lucrează atât puterea spirituală a omului, cât şi a lui Dumnezeu, care pot produce combinări şi descompuneri între forţele naturii mai mari sau deosebite de acelea produse lent şi uniform de legile naturii. Aceste noi şi mai rapide combinări şi descompuneri nu se opun armoniilor dintre ele, fiind susţinute dinamic de legile naturii puse de Dumnezeu. El, când socoteşte că e de folos, poate preface apa în sânge mai rapid decât s-ar putea produce aceasta prin legile naturii, sau poate restabili armonia forţelor organismului mai uşor decât s-ar putea face aceasta prin legile naturii. Şi, de cele mai multe ori, Dumnezeu face aceasta folosindu-Se şi de un efort spiritual al omului, care-L cheamă în ajutor prin rugăciune. Sunt lucrurile care observăm că se săvârşesc în urma rugăciunilor ce întăresc puterea deosebită a oamenilor duhovniceşti.
166 Fiindcă Dumnezeu aştepta pe Moise lângă piatră, vorbirea lui Moise către piatră avea în ea şi vorbirea lui Dumnezeu. Vorbirea este transmiţătoare de putere din partea celui ce vorbeşte. Lovirea pietrei cu toiagul a însemnat şi o angajare deosebită a trupului în manifestarea puterii omului şi a lui Dumnezeu prin ea.
140
Dar, deşi ar fi trebuit să se încreadă în aceste cuvinte, Moise încă se îndoia. Astfel, el a zis: „Ascultaţi-mă voi, cei neascultători, oare din piatra aceasta voi scoate vouă apă?”, apoi a lovit piatra cu toiagul de două ori. Nefiind sigur de nimic din cele aşteptate, chiar dacă ar lovi piatra, o loveşte de două ori, deşi în Egipt preschimbase apa în sânge printr-o singură lovitură cu toiagul.
Dar, deşi S-a supărat nu puţin pentru acestea, Dumnezeu le-a dat apă, ca să nu se nască în cei neînţelepţi vreo bănuială că ar fi neputincios. Însă Moise e certat: „pentru că n-aţi crezut, să Mă sfinţiţi înaintea fiilor lui Israel, nu veţi duce voi, zice, adunarea aceasta în pământul pe care l-am dat lor”.
Dar să căutăm iarăşi în chipul istorisirii taina lui Hristos, păşind pe urmele Scripturii şi silindu-ne să punem pe drumul drept înţelegerea celor din Sfânta Scriptură.
2. Deci în luna întâi, după ce a murit Mariam, a însetat poporul. Apoi, poruncind Dumnezeu, dumnezeiescul Moise loveşte piatra cu toiagul, fiind de faţă bătrânii poporului şi, de asemenea, Aaron. Şi ei grăiesc către piatră167 şi aceasta varsă apă în mod îmbelşugat şi adapă, precum s-a scris, atât adunarea, cât şi vitele lor.
Ce spunem că s-a dat de înţeles prin moartea Mariamei sau cine se înţelege prin ea? Şi de ce a fost necesar să se arate că ea a murit în luna întâi? Prin Moise am înţeles Legea şi, prin Aaron, preoţia. Prin persoana Mariamei
167 Grăiesc către piatră oameni aleşi de Dumnezeu, plini de puterea Lui, oameni prin care grăieşte Dumnezeu, Care, datorită gândirii lor la El, trimite prin cuvântul lor în piatră puterea Lui, ca să scoată apă din ea sau să o scoată din mai puternica ei legătură cu alte elemente ale naturii.
141
vom înţelege slujirea Legii. De fapt. Dumnezeu a spus şi prin glasul sfinţilor către neînfrânatul Ierusalim: „şi am trimis înaintea feţei tale pe Moise şi pe Aaron şi pe Mariam” (Mih. 6,4). Vezi cum a fost ea chemată împreună cu Moise şi cu Aaron să conducă pe Israel? Căci, mijlocind preaînţeleptul Moise şi fiind rânduit în fruntea preoţimii Aaron pentru slujirea în chipuri, Israel cel după trup a putut aduce slujirea sa lui Dumnezeu. Că era de trebuinţă ca lui Moise şi lui Aaron să se adauge şi Mariam, e uşor să se înţeleagă şi din aceasta. Când Faraon a pierit în Marea Roşie împreună cu călăreţii şi cu toată oastea lui, Moise a înălţat mulţumire lui Dumnezeu şi a alcătuit o cântare. Dar au ieşit şi femeile la un dans sfânt şi Mariam a luat timpanul ei, precum s-a scris (cf. Ieş. 15, 20), amestecând un sunet grav şi profund în cântări. În aceste chipuri se arată ghicitura subţire a înţelesului adevărat. Felul cântării şi sunetul timpanului arată că Legea, adică Moise, şi împreună cu el Mariam, adică slujirea în umbre şi chipuri, vestesc puterea mai presus de fire şi minunată a lui Dumnezeu Atotţiitorul. Aşadar, în persoana Mariamei să se vadă slujirea Legii, aşa cum în persoana lui Moise, Legea însăşi, şi, în cea a lui Aaron, preoţia.
Murind deci Mariam în luna întâi, adică la începutul anului, după legile evreilor, când se săvârşeşte şi pasca sfântă (paştile), a însetat poporul. Aceasta înseamnă că în întâia lună a anului, care s-a numit şi a celor (roadelor) noi, a încetat slujirea în umbre şi în chipuri, sau s-a stins în oarecare fel şi a dispărut. Cum şi în ce fel? Fiindcă ne-a luminat Cuvântul lui Dumnezeu Unul-Născut, Cel în chipul nostru, ca în luna celor noi. De aceea a şi zis El însuşi, grăind: „Sunt de faţă, ca nişte hore în munţi şi ca în
142
luna celor noi”. Aşa a chemat şi Biserica dintre neamuri: „Scoală, vino, iubita Mea, frumoasa Mea, porumbiţa Mea. Că, iată, iarna a trecut, ploaia s-a dus, a încetat. Florile s-au ivit pe pământ, timpul plivelii a sosit” (Cânt. 2,10-12). Căci înflorim din nou în Hristos spre înnoirea vieţii şi timpul venirii Lui ni s-a arătat ca o primăvară spirituală, făcând firea omului bine înflorită şi roditoare. Pentru că, atunci, slujirea în umbre s-a strâns în sine ca o Mariam, care a murit, şi poporul a însetat şi a simţit nevoia apei spirituale (înţelegătoare). Şi au căzut cu bogăţie apele lui Hristos, înţeleg cuvintele Lui şi învăţătura Lui tainică în Duh şi Adevăr. Aceasta înţelegând, dumnezeiescul Pavel scrie: „nu voiesc să nu ştiţi, fraţilor, că toţi părinţii noştri au fost sub nor, şi toţi au trecut prin mare. Şi toţi au fost botezaţi, prin Moise, în nor şi în mare. Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că au băut din piatra duhovnicească ce urma să vină. Iar piatra era Hristos168″ (1 Cor. 10,1-4). El e asemănat cu piatra pentru nesfărâmarea şi neclintirea Lui169, căci firea dumnezeiască supremă rămâne neclintită şi nesfărâmată în bunătăţile ei.
168 Mâncând trupeşte mana şi bând trupeşte apa de la Mara, ei beau şi duhovniceşte sau cu nădejde în Piatra ce avea să vină, simbolizată prin piatra din care au băut apa. Mâncau şi beau trupeşte, în chipuri fiind ascunsă nădejdea mâncării şi băuturii spirituale din Realitatea sau din Adevărul Hristos, Care avea să vină. În chipuri şi umbre era însă şi o anumită prezenţă anticipată, prin putere, a lui Hristos. Această prezenţă anticipată a Lui, în grade de putere care duc spre deplina Lui prezenţă în trup, face din istorie un întreg care se îndreaptă spre ţinta deplinei uniri şi transformări a creaţiei în Hristos, ca Dumnezeu şi om.
169 Omul obişnuit nu poate fi comparat cu piatra, pentru că e sfărâmat prin moarte şi clintit din deplina lui omenitate prin nestatornicia în binele curat.
143
Dar trebuie să privim în ce mod s-a dat apa (din piatră). Adunaţi fiind bătrânii Legii şi fiind de faţă şi Aaron, către piatră au fost rostite cuvinte, dar a şi fost lovită de două ori. Prin persoana lui Moise şi cei adunaţi din Israel lângă piatră sunt închipuiţi bătrânii poporului şi preoţii, care, adunându-se la un loc cu cei conduşi potrivit Legii, au grăit împotriva lui Hristos, învinuindu-L înaintea lui Pilat, şi au strigat cu dispreţ: „Ia-L, ia-L!” (Ioan 19, 15), apoi L-au şi supărat cu două lovituri. Fiindcă (prin prima) au omorât pe Dătătorul vieţii şi apoi, la cea dintâi lovitură au adăugat pe a doua, voind să convingă lumea că a rămas între morţi170. Dar Hristos a înviat, călcând moartea (cf. 1 Cor. 15, 57). Venind şi spunând aceasta ostaşii, care fuseseră puşi de ei ca paznici ai mormântului, le-au poruncit să spună cu îndrăzneală că ucenicii Lui L-au luat, furându-L, pentru a defăima taina minunată a învierii. Aşadar, lovitura a fost îndoită.
Dar piatra a dat din Sine cu îmbelşugare un râu de apă, deşi Israel L-a negat nebuneşte, a adăpat toată adunarea şi a inundat lumea cu undele ei sfinte şi dumnezeieşti171. Aşa ne-a făgăduit El însuşi să ni Se dea, zicând
170 A doua lovitură dată lui Hristos de poporul evreu e chiar mai mare decât prima: negarea învierii Sale. Căci, făcând astfel, nu au primit pe Hristos, aşa cum L-au primit toate celelalte popoare din lumea cunoscută până în timpurile mai noi.
171 Existenţa unui Dumnezeu deosebit de lume, cu adevărat desăvârşit în viaţă şi înţelepciune, deschide spiritului omenesc orizonturi şi perspective de îmbogăţire infinită, cum nu poate face o lume monotonă şi plină de insuficienţe, socotită ca singura realitate. Dacă persoana omenească este un izvor de continuă noutate, deci şi de surprize, cum nu ar fi cu atât mai mult Dumnezeu astfel, ca Existenţă personală sau comuniune personală desăvârşită? Dar acest Izvor infinit de viaţă şi de lumină ne-a rămas închis în Sine, înainte de a Se face El însuşi Subiect sau Persoană a omenităţii în Hristos şi a intra în comunicare directă cu cei făcuţi semeni ai Săi, ca oricare dintre ei.
144
prin prorocul: „Iată, Eu voi abate peste ei, ca un râu de pace şi ca un torent ce inundă, slava neamurilor” (Is. 11, 9). Dar şi David cântă: „Apele râului veselesc cetatea lui Dumnezeu” (Ps. 45, 5), şi zice către însuşi Tatăl şi Dumnezeu cel din ceruri: „Cât ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule, şi fiii oamenilor întru acoperământul aripilor Tale vor nădăjdui. Sătura-se-vor din grăsimea casei tale şi cu izvorul desfătării Tale îi vei adăpa. Că la Tine este izvorul vieţii” (Ps. 35, 7-9).
Priveşte însă cum, premergând necredinţa lor, Moise loveşte piatra cu toiagul. Din cauză că Israel înnebunise în necredinţă, e certat Moise şi, împreună cu el, Aaron: „nu veţi duce voi adunarea aceasta (pe fiii lui Israel) în pământul pe care l-am dat lor” (Num. 20,12). Căci nu ne introduce pe noi în moştenirea sfinţilor şi în pământul mai adevărat al făgăduinţei Legea cea în chipuri (tipuri), nici slăbiciunea preoţiei în umbre. Fiindcă nu ne vom face bineplăcuţi prin sânge, nici nu vom fi slăviţi de Dumnezeu pentru măririle pământeşti, ci vom păşi mai degrabă în cetatea de Sus şi vom intra în moştenirea părinţilor numai având conducător pe Hristos, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu şi Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre pogorârea pe muntele Sinai şi despre starea de faţă a lui Israel
1. Domnul nostru Iisus Hristos, adresându-se noroadelor iudeilor care nu primeau răscumpărarea prin credinţă, ci dispreţuiau folosul învăţăturilor Lui socotind
145
că le ajunge Legea dată prin Moise şi că e singura care le poate asigura familiaritatea cu Dumnezeu le-a spus: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine172” (Ioan 14,6), şi, iarăşi, „Eu sunt Calea” şi „Eu sunt uşa” (Ioan 14, 6; 10, 9). Spunând acestea, a spus adevărul, pentru că El este Adevărul. Dumnezeu Tatăl nu ne este apropiat decât prin Fiul Său după fire, şi cel care-L cunoaşte pe Fiul cunoaşte numaidecât şi pe Tatăl, din Care S-a născut173. De aceea a şi spus celor ce s-au hotărât să nu-L asculte, dar declarau
172 Dumnezeu adevărat nu e decât Cel ce este Tată al unui Fiu Unul-Născut, căci numai Acesta e un Dumnezeu al iubirii, fără de care nu se poate cugeta ca Dumnezeu. Dar de Dumnezeu Tatăl nu Se poate apropia cineva decât prin Fiul, însuşindu-şi şi el calitatea de fiu. Iar Fiul, făcându-Se om, ni S-a făcut apropiat şi ne-a dat putinţa de a ne însuşi calitatea de fii ai Tatălui. Prin aceasta, El S-a făcut Fiu şi ca om şi a înfrăţit cu Sine pe oameni, făcându-i fraţi ai Săi şi împreună-fii ai Tatălui. Acesta este Hristos. Cine nu primeşte pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu făcut om nu se poate apropia de Dumnezeu ca un fiu de Tatăl. Legea veche nu dădea omului posibilitatea să se apropie în niciun fel de Dumnezeu ca Tată. Nu-i dau această posibilitate nici religiile panteiste, în care Dumnezeu este confundat cu natura, nici sectele neoprotestante, care nu recunosc pe Iisus ca Dumnezeu.
173 Cine nu recunoaşte pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu, Care nu poate să nu fie Tată din veci, şi cel ce recunoaşte pe Hristos ca Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu cunoaşte în mod necesar pe Dumnezeu ca Tată, deci ca Dumnezeu adevărat. Acela primeşte în sine afecţiunea filială supremă îndreptată spre Dumnezeu Tatăl. În Fiul se unesc paradoxal aceste două calităţi spirituale: de Fiu, deci ca Unul-Născut din Tatăl, dar de Fiu independent de tot ceea ce e creat, de absolută libertate în absolută filiaţie, şi de Frate al nostru după omenitate. Cel ce este Fiul Tatălui suprem e superior tuturor împreună cu Tatăl, al Cărui Moştenitor în toate este. Acestea le trăim apropiindu-ne de Hristos, Care ni le comunică într-un fel şi nouă. Fiind fraţi ai Săi, suntem fii ai Tatălui suprem şi liberi faţă de toate.
146
că cunosc pe Dumnezeul tuturor, „Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut” (Ioan 14, 7).
De fapt, celor din vechime, Moise le-a fost pedagog, mijlocitor, conducător şi aducător al legilor de la Dumnezeu şi cel mai bun între sfinţi. Fiindcă a auzit pe Dumnezeu zicând limpede: „te ştiu pe tine mai mult decât pe toţi şi ai aflat har la Mine” (Ieş. 33, 12). Dar Legea nu era fermă, nici în stare să înfăptuiască în mod desăvârşit familiaritatea cu Dumnezeu, pentru că dobândim aceasta prin mijlocirea lui Hristos174. „Căci El este pacea noastră175”, după Scripturi (Efes. 2, 14), în El singur este desăvârşirea în cunoştinţă şi toată darea cea bună şi prin Sine ne-a adus la Tatăl176. De aceea a şi spus: voiesc „ca, precum Tu, Părinte, şi Eu una suntem, aşa şi aceştia să fie una în Noi” (Ioan 17, 21, 22).
174 Legea era un sistem de porunci dat oamenilor spre a le împlini prin puterea lor. Dumnezeu era despărţit de ea. Hristos, fiind şi Dumnezeu şi om, este puntea între Dumnezeu şi oameni. Unindu-ne cu El ca om — şi aceasta ne este cu putinţă —, ne unim cu El şi ca Dumnezeu. Prin El ca om ne vin toate puterile şi bunătăţile lui Dumnezeu. Prin El dobândim cea mai deplină intimitate sau familiaritate cu Dumnezeu.
175 în El, Dumnezeu este deplin împăcat cu omenitatea noastră. Primindu-L pe El, primim această împăcare.
176 Unul-Născut din Tatăl, luând firea noastră omenească în Ipostasul Său dumnezeiesc de o fiinţă cu Tatăl, a pus-o în relaţie filială cu Tatăl şi ne pune în această relaţie şi pe noi, care ne unim cu El. Nu ajungem la Tatăl ocolindu-L pe El, ci numai prin El şi în El. Adunaţi în El, Care e Fiul Tatălui, suntem şi noi fii ai Tatălui. De aceea, în El cunoaştem toate: pe Tatăl, ca fundamentul şi Izvorul personal a toate; pe Fiul, Care Şi-a pus pecetea filială pe toate, sau prin Care toate sunt originate de Tatăl şi dependente de El. Toate se explică pentru noi prin Hristos. Prin El ne-a venit existenţa şi prin El ne vine toată cunoştinţa.
147
Aşadar, Moise e mijlocitor, dar în chip şi în umbre. Adevăratul Mijlocitor e Hristos, de Care ne alipim în mod deosebit, dacă e adevărat că S-a coborât în cele ale noastre şi S-a făcut om, ca să ne facem şi noi „părtaşi dumnezeieştii firi” (2 Petru 1,4), uniţi prin împărtăşirea de Sfântul Duh şi prin har cu Dumnezeu177. Şi aceasta o ştim, sprijinindu-ne iarăşi ochiul înţelegerii noastre pe Sfintele Scripturi, căci a zis Dumnezeu către Moise: „Pogoară-te de spune poporului şi-i sfinţeşte (curăţeşte) pe ei astăzi şi mâine. Să-şi spele hainele şi să stea gata în ziua a treia, că în ziua a treia se va pogorî Domnul pe muntele Sinai înaintea a tot poporul. Şi vei aşeza poporul împrejur (în cerc), zicându-le: «Luaţi aminte să nu se suie careva în munte şi să se atingă de ceva de-al lui, că tot cel ce se va atinge de munte va muri. Să nu se atingă de el mână, căci cu pietre se va omorî, sau cu săgeată se va săgeta; fie animal, fie om, nu va trăi. Iar când se vor depărta tunetele şi trâmbiţele şi norul de la munte, ei se vor sui pe munte” (Ieş. 19, 10-13). Era necesar să facă astfel, fiindcă fiii lui Israel, trăind în Egipt şi alunecând în slujirea la idoli, se închinau născocirilor omeneşti şi aduceau slujire idolilor făcuţi din piatră sau din altă materie şi, aşa cum zice prorocul, „ziceau lemnului: «dumnezeul meu eşti tu, şi pietrei: «tu m-ai născut pe mine178″ (Ier. 2, 27). Era necesar aceasta, din pricină că
177 Nu ne împărtăşim de firea dumnezeiască prin naşterea din Tatăl, asemenea Fiului, nici firea noastră nu se face fire dumnezeiască, ci este numai o părtăşie la bogăţiile ei prin har, prin comuniune voluntară cu Hristos, Care are fire dumnezeiască.
178 Credinţa că chiar şi omul e produs de substanţa lumii sau de forţele ei este proprie tuturor religiilor panteiste, care confundă lumea cu zeii. Deci, acestea nu cunoşteau propriu-zis pe Dumnezeu şi zeii lor nu puteau da nimic omului, neputându-i scăpa de topirea definitivă în esenţa oarbă din care socoteau că provine. O istorie a religiilor care le pune pe acelaşi plan cu Creştinismul, care este singura religie adevărată, este un mijloc de relativizare a Creştinismului.
148
Creatorul voind să-i aducă, de la slujirea (religia) cea veche, mincinoasă şi spurcată, la cunoştinţa adevărului nu voia să-i lase în închipuirea că ar sluji (s-ar închina) unui Dumnezeu care nu există, ca şi cum prin cuvintele lui Moise ar fi fost înşelaţi. De aceea, în mod folositor, îi învredniceşte de o vedere a Sa în chipuri, căci îi place ca cele văzute să se cinstească printr-o credinţă mai sigură179. De aceea, făgăduieşte că El Se va coborî cu adevărat şi nu peste mult (timp).
Iar ca să ştie că celor chemaţi la această cinste ca să se facă auzitori şi văzători ai lui Dumnezeu, sau ai negrăitei Sale slave dumnezeieşti le era necesară şi o curăţie iubită de El, adică o eliberare de necurăţia trupească, le cere şi o îmbrăcăminte frumoasă, ca să-şi dea în chip drept şi cuvenit o înfăţişare de sărbătoare. Căci învrednicirea de o astfel de vedere strălucitoare este cu adevărat o sărbătoare minunată.
Mai porunceşte să se curăţească de unirea cu femeile, prelungind trei zile această înfrânare, şi să-şi spele hainele. După ce s-au împlinit acestea, a zis: „Şi a fost în ziua a treia, când se făcea ziuă, că s-au făcut tunete şi fulgere şi nori
179 în tunetele şi în sunetele trâmbiţelor se aude cuvântul lui Dumnezeu, ca să se arate că Dumnezeu este mai presus de ele (de forţele naturii), sau că acelea sunt numai chipuri şi umbre, nu zei asemenea celor din Egipt. Dar numai dacă sunt chipuri ale lui Dumnezeu cel adevărat, ele merită respect. Altfel, sunetele trâmbiţelor şi tunetele, în care Se simte Dumnezeu cel mai presus de ele, se cinstesc mai mult decât lucrurile lumii, în care se socoteşte că nu este Dumnezeu cel mai presus de ele. Lucrurile se cinstesc în religiile panteiste în forma din urmă, şi, în forma dintâi, în Legea Vechiului Testament.
149
întunecaţi pe muntele Sinai. Glasul trâmbiţei răsuna puternic şi s-a spăimântat tot poporul din tabără. Şi a scos Moise poporul întru întâmpinarea lui Dumnezeu din tabără, şi a stat de faţă lângă munte. Iar muntele Sinai fumega tot, fiindcă se pogorâse Dumnezeu pe el în foc. Şi se ridica fumul, ca un fum din cuptor, şi s-a spăimântat tot poporul foarte. Şi sunetele trâmbiţelor se întăreau din ce în ce mai mult, iar Moise grăia şi Dumnezeu îi răspundea cu glas” (Ieş. 19,16-19).
De fapt, firea supremă şi mai presus de tot ceea ce este făcut este văzută numai cu mintea. De aceea, după ce s-au arătat în mod folositor, prin lucruri mai vădite, cele ale vederii lui Dumnezeu, modul necesar al iconomiei a înaintat prin alte acte, care insuflau spaimă. Căci se împreunau tunete şi fulgere, se înălţa un nor întunecos, ca să se arate că şi zidirea slujeşte şi-şi supune Dumnezeului tuturor grumazul, ca un rob. Deci pe Israel, astfel înfricoşat, l-a scos Moise şi l-a aşezat lângă munte. Dar le spune, învăţându-i de mai înainte, că nimic rău nu vor păţi, ci se vor întâlni cu un Stăpân blând şi bun. De aceea, peste muntele aprins în înălţime plutesc fumuri şi se înalţă sunetul trâmbiţei, la început lin, apoi mai tare, crescând încet şi devenind un sunet foarte puternic. „Apoi S-a pogorât (în chip de foc) Dumnezeul tuturor pe muntele Sinai, pe vârful muntelui, şi a chemat Domnul pe Moise în vârful muntelui şi s-a suit Moise. Şi a grăit Dumnezeu către Moise, zicând: «Coboară şi spune poporului ca nu cumva să se apropie ca să vadă pe Dumnezeu, căci vor cădea mulţi dintre ei. Şi preoţii care se vor apropia de Domnul Dumnezeu să se sfinţească, ca nu cumva să se întoarcă Domnul de la ei. Şi a zis Moise către Dumnezeu: «Nu va putea poporul să se suie în muntele Sinai, că Tu ai mărturisit nouă, zicând: Osebeşte muntele şi-l sfinţeşte. Şi i-a spus lui Domnul:
150
«Mergi, pogoară-te şi te suie tu şi Aaron cu tine; iar pe preoţi şi pe popor să nu-i sileşti a se sui către Dumnezeu, ca nu cumva să piardă dintre ei Domnul” (Ieş. 19, 20-24).
Porunceşte să se suie în munte numai mijlocitorul, adică Moise. Nu primeşte pe nimeni altcineva, ci le spune că muntele le este inaccesibil180 şi ameninţă cu moartea pe cei care ar hotărî să-I dispreţuiască porunca. Prin aceasta nu vrea să fie cugetat ca crud, nemilos, sau inaccesibil, căci ar fi un lucru cu totul prostesc, ci să se ştie şi să se înţeleagă că numai celor foarte aleşi le e cu putinţă să se apropie de cinstea şi slava lui Dumnezeu, Care le depăşeşte şi pe cele mai înalte181. Ei, fiind crescuţi
180 Prin chipurile creaţiei, poporul simte pe Dumnezeu, dar de o apropiere de El în mod deosebit nu se bucură decât Moise, mijlocitorul. Numai el şi Aaron, fratele lui, aud în mod lămurit cuvântul lui Dumnezeu cel mai presus de chipurile creaţiei. Hristos ca om va afla şi transmite cuvântul lui Dumnezeu, ascuns în taina Lui, în mod deplin lămurit, pentru că este totodată şi Dumnezeu, şi, împreună cu El, cei ce se vor înfrăţi cu El şi, în mod deosebit, cei ce vor sluji ca transmiţători ai cuvântului Lui.
181 Dumnezeu depăşeşte toate. Aceasta nu înseamnă însă că Se află în afara oricărei posibilităţi a omului de a accede la El, prin înţelegere şi trăire. Omul se poate bucura de putinţa unei apropieri de Dumnezeu, Care depăşeşte toate, dar trebuie să depăşească şi el toate, atât cele ale naturii create neînţelegătoare, cât şi alipirea excesivă de semenii săi. Numai aşa se întâlneşte cu Dumnezeu „pe vârful muntelui”. Omul este capabil de această depăşire. Prin aceasta se întreţine conştiinţa că Dumnezeu nu face parte din componentele lumii acesteia, ci este transcendent ei. Pe muntele Sinai, poporului Israel i s-a dat un ajutor, pentru a depăşi concepţiile religiilor şi filosofiilor panteiste. Sunt aleşi cei ce pot ajunge la această întâlnire cu Dumnezeu, Cel dincolo de toate. De aceea, ei trebuie să facă nişte eforturi pentru a-şi curăţi viaţa. Alegerea de Dumnezeu a celor care se pot întâlni cu El accentuează faptul că Dumnezeu e transcendent naturii sau lumii acesteia. Este nevoie cu adevărat de un mijlocitor, atunci când Dumnezeu nu Se confundă cu natura, când lumea aceasta nu e unica realitate. Poporul, aşteptând mai jos, simte şi el, prin forţele naturii, că Dumnezeu este mai presus de toate, dar nu aude atât de clar voia Lui ca Moise, mijlocitorul. Dumnezeu Se face cunoscut lui Hristos ca om în mod desăvârşit, pentru că El însuşi este şi Dumnezeu, sau Fiul lui Dumnezeu unit în fiinţă cu Tatăl.
151
în datinile egiptenilor, ştiau că locurile închinate demonilor necuraţi nu le erau accesibile tuturor, ci numai celor aleşi şi oarecum curăţiţi după legile acelora. De aceea, ar fi fost un lucru necuvenit ca ei să intre în locurile cele mai lăuntrice, crezând că nimic nu-i poate împiedica să se apropie de Dumnezeul tuturor şi să privească sfintele şi vrednicele de cinstire locuri, în care se arată slava Lui dumnezeiască şi negrăită. Apoi, mai este un adevăr în acestea şi socotesc că trebuie să îndrăgim a câştiga folos din toate, în multe feluri. Nu se cuvenea ca cei din popor şi conducătorii să fie cinstiţi de Dumnezeu ca egali adică slujitorul Legii şi cei pentru care e dată ea -, ci de o slavă mai deosebită trebuie să se împărtăşească cel mai bun, mai înţelept şi mai folositor celor aflaţi sub conducerea sa. Iar că e adevărat ceea ce spun, poţi înţelege şi din altceva, fiindcă Stăpânul tuturor a spus către sfinţitul slujitor Moise: „Iată, Eu voi veni la tine în stâlp de nor, ca să Mă audă poporul grăind către tine şi să creadă ţie în veci” (Ieş. 19, 9). Deci toate s-au făcut cu rânduială şi cu iconomie.
2. Dar în cele de la început era, precum am spus, o oarecare umbră a venirii Mântuitorului nostru, care va avea să lumineze celor de pe pământ ca în ziua a treia, adică în vremea de pe urmă, în care „Cuvântul trup S-a făcut” (Ioan 1,14) şi „pe pământ S-a arătat”, după Scripturi (Bar. 3, 38). Se propovăduieşte de mai înainte curăţirea pe
152
care şi-o vor însuşi, sub conducerea Sa şi prin El, în vremea Sa, cei ce vor crede182. „Spune, zice, poporului […] să stea gata în ziua a treia, căci în ziua a treia Se va pogorî Domnul pe muntele Sinai183″ (Ieş. 19,10,11).
Modul pregătirii ni-l lămureşte Moise, zicând: „trei zile să nu vă apropiaţi de femei” (Ieş. 19,15), ba le cere lămurit să-şi cureţe şi hainele. Prin interdicţia de a se împreuna cu femeile, deci de a se abţine, le porunceşte mortificarea plăcerilor trupului, iar prin îndemnul de a-şi spăla hainele le porunceşte curăţirea prin apă; dar e vădit că şi duhul se spală de întinăciune. Căci aşa scrie fericitul Pavel: cei ce s-au hotărât să cugete cele ale lui Hristos şi să umble în Duhul „şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5, 24) şi-şi omoară „mădularele cele de pe pământ: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea” (Col. 3, 5). Iar haină strălucitoare îşi fac harul de Sus, sau pe însuşi Emanuel, căci s-au îmbrăcat, zice, „în Domnul nostru Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom. 13,14).
182 Sfântul Chiril afirmă că toată istoria este o pregătire a creaţiei pentru venirea Cuvântului în trup, ca s-o unească cu Sine şi, prin Sine, cu Tatăl. în acest scop, toate cele întâmplate înainte de venirea Lui sunt chipuri şi umbre ale venirii Lui şi ale faptelor Lui. Istoria are acest scop şi toate cele întâmplate în ea sunt chipuri în care se arată acest scop, sau reprezintă un moment din acest drum al istoriei. Evenimentele, ca chipuri, se încadrează în această dinamică a istoriei. Istoria după Hristos se mişcă în lumina cunoscută a trecerii timpului ei în veşnicia lui Dumnezeu.
183 Cei aleşi sunt chemaţi să urce pentru întâlnirea cu Dumnezeu deasupra tuturor, „pe vârful muntelui”, prin care se arată că Dumnezeu însuşi, Care e deasupra tuturor, pogoară la contactul cu creaţia. Cei ridicaţi acolo îl aud într-un mod mai clar dintre sunetele trâmbiţelor şi îl văd în fulgerele în care şi poporul îl simte, dar în mod mai neclar. Dumnezeu, în Sine însuşi, necoborât la vreun contact cu vârful curat al creaţiei, e total inaccesibil oricărui om.
153
Dar acestea le-a poruncit şi Moise celor de atunci. De aceea, auzim că şi Legea propovăduieşte, prin ghicitură, ceea ce place lui Hristos: curăţirea prin apă şi omorârea poftelor trupeşti. Căci Legea a poruncit să se spele cu apă cei întinaţi spre curăţirea trupului şi să se scoată din tabără ca necurat cel cu scurgerea seminţei, osândind, socotesc, fapta neînfrânării şi declarând întinăciune plăcerea trupească.
De aceea şi nouă, celor îndreptaţi în Hristos şi sfinţiţi prin Duhul, ni s-a poruncit să urâm cămaşa întinată a trupului. Deci Legea ne pregăteşte şi ne arată de mai înainte, prin nişte chipuri îngroşate, frumuseţea darurilor ce ne vor veni prin Hristos. Dar să privim, de voieşti, şi modul arătării Lui: „a fost, zice, în a treia zi, când se făcea ziuă, că s-au făcut tunete şi fulgere şi nori întunecaţi pe muntele Sinai, şi glas ca de trâmbiţă răsuna puternic” (Ieş. 19,16). Aceasta înseamnă, cum am spus, că Unul-Născut a venit şi a coborât din cer nu în primul timp, nici la începuturile veacului acesta, nici în timpul al doilea şi din mijloc, ci în al treilea şi cel din urmă; ca dimineaţa şi ca la începutul zilei, adică după ce ceaţa spirituală aflată în noi a fost alungată, noaptea a trecut şi întunericul a dispărut. Din cauza acceptării jugului puterii stăpânitoare a veacului acesta, ei vedeau un dumnezeu care întuneca spiritual tot pământul, şi căzuseră în rătăcirea politeistă şi în tot felul de concepţii necurate184. Dumnezeul şi Domnul tuturor,
184 Un dumnezeu de o esenţă cu lumea aceasta care ne stăpâneşte cu ispitele ei -, sau care nu are o existenţă superioară celei a veacului temporal al lumii, întunecă pământul, pentru că nu oferă nicio explicaţie asupra existenţei şi promovează toate patimile, dacă nu cunoaştem un alt fel de viaţă, decât cel alipit celor pe care le oferă lumea aceasta. Mai mult, conducea la concepţia că sunt mulţi zei, identici cu forţele multiple ale naturii. Aşa cum spune în continuare Sfântul Chiril, este Dumnezeu unic numai Cel ce e socotit superior acestei lumi, care are aspecte variate, şi Creator al tuturor aspectelor ei.
154
adică Hristos, S-a arătat nouă în mult dorita zi a treia. Pe aceasta a pomenit-o şi dumnezeiescul David, zicând: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Ps. 117, 24). Dar şi preaînţeleptul Pavel a scris odată: „noaptea e pe sfârşite, ziua s-a apropiat” (Rom. 13,12), iar altă dată: „nu suntem (fii) ai nopţii, nici ai întunericului, ci fii ai luminii şi ai zilei185″ (1 Tes. 5, 5). Deci, Unul-Născut S-a pogorât în dimineaţa zilei a treia.
Iar pe muntele Sinai erau fulgere şi un nor întunecat. Fulgerul era chipul luminii dumnezeieşti şi al strălucirii spirituale, adică Duhul, Care luminează toate prin Hristos şi Se răspândeşte peste cele de sub cer. Aşa a spus şi prorocul către Dumnezeul tuturor şi Mântuitorul Hristos: „Luminat-a fulgerul Tău lumea” (Ps. 96,4). Nu spunem că a pomenit de un fulger produs de ploaie, ci, cum am spus mai înainte, prin fulger a dat de înţeles strălucirea luminii spirituale.
Iar negura ne dă de înţeles că taina lui Hristos este cu adevărat greu de privit186. De aceea şi fericitul David,
185 Dacă ne aflăm în întuneric, prin care lumea aceasta este considerată ca singura realitate, nu suntem fii ai unui Tată mai presus de natură, Care ne asigură viaţa veşnică. Numai Hristos, ca Fiul Tatălui făcut om, ne explică existenţa şi ne face fii ai zilei sau ai Luminii.
186 Hristos ni S-a făcut cunoscut ca Fiul lui Dumnezeu făcut om şi Ii simţim binefăcătoarea prezenţă în noi. Cu toate acestea, nu putem pătrunde tot adâncul tainei Lui, sau al unirii maxime a dumnezeirii cu omenitatea într-o Persoană. Vedem persoana semenului nostru şi o distingem de persoanele altora, dar nu putem înţelege toată taina ei. Cunoaşterea şi necunoaşterea se unesc paradoxal, când este vorba despre Existenţa supremă.
155
înţelegând aceasta, precum socotesc, a spus mai înainte, zicând: „Şi-a pus întunericul acoperământ Lui, împrejurul Lui cortul Lui; apă întunecoasă în norii văzduhului. De strălucirea feţei Lui norii au fugit” (Ps. 17,13-14). Taina lui Hristos este atât de ascunsă, încât este nevoie de învăţătură (iniţiere) de Sus şi de descoperire de la Dumnezeu. De aceea Petru, când a cunoscut pe Dumnezeu Fiul şi Cuvântul adevărat, arătat în trup, a auzit: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu cel din ceruri187″ (Matei 16,17). Dar şi Pavel a confirmat că această taină i s-a făcut cunoscută prin Revelaţia dumnezeiască (cf. Gal. 1, 15-16). Aşadar, negura arată neclaritatea cunoaşterii.
Dar şi trâmbiţa a strigat, arătându-ne marele răsunet al învăţăturilor evanghelice. De aceea şi Dumnezeu a spus către norodul iudeilor, prin glasul prorocului: „Pus-am peste voi supraveghetori. Ascultaţi glasul trâmbiţei. Şi au spus: «Nu vom asculta! De aceea, au ascultat neamurile şi cei ce pasc turmele lor. Ascultă, pământule! Iată, Eu aduc peste poporul acesta rele, rodul răzvrătirii lor, pentru că n-au luat aminte la cuvintele Mele şi legea Mea au respins-o” (Ier. 6,17-19). Le-a sunat trâmbiţa prin supraveghetorii cei de la Dumnezeu, adică prin Sfinţii Apostoli, care au fost hirotoniţi supraveghetori peste noi. Dar aceia au spus: „Nu vom asculta!” şi, de aceea, „au ascultat neamurile”. Dar vom afla şi pe Sfinţii Ucenici spunând lămurit poporului iudeilor: „Vouă se cădea să vi se grăiască mai întâi cuvântul lui Dumnezeu; dar,
187 Deşi aveau în faţa lor pe Fiul lui Dumnezeu făcut trup, cunoştinţa despre aceasta nu le venea din priceperea lor naturală, ci aveau nevoie ca Dumnezeu Tatăl să le trimită unda Revelaţiei. Mărginirea puterii noastre în cunoaşterea tainelor dumnezeieşti face necesară Revelaţia.
156
fiindcă l-aţi respins (lepădat) şi vă judecaţi pe voi nevrednici de viaţa veşnică, iată, ne întoarcem către neamuri. Căci aşa ne-a poruncit nouă Domnul” (Fapte 13, 46-47). Şi fericitul Isaia aseamănă cu o trâmbiţă puternicul răsunet al propovăduirilor lui Hristos, zicând despre vremea venirii Lui: „Şi va fi, în ziua aceea, că vor trâmbiţa cu trâmbiţa cea mare” (Is. 27, 13). Dar trâmbiţa închipuia şi Legea, care era slabă la glas şi greoaie la limbă. Din această pricină, Moise de-abia a grăit către Iudeea, în care S-a făcut cunoscut Dumnezeu. însă Hristos e trâmbiţa cea mare şi propovăduirea Lui a răsunat în tot pământul de sub cer, fiindcă a zis: „Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile” (Matei 24,14).
Iar că acest cuvânt e adevărat este mărturisit de însuşi sfârşitul lucrurilor, pentru că n-a rămas nimeni fără să audă de slava Mântuitorului.
„Şi a scos, zice, Moise poporul din tabără întru întâmpinarea lui Dumnezeu, şi a stat la baza muntelui” (Ieş. 19,17). Observă pedagogia lui Moise: îl aduce la Dumnezeu, căci îl călăuzeşte spre Hristos, dar pe cei călăuziţi de el nu-i urcă în munte, ci îi aşază la baza muntelui. Prin munte să înţelegi cunoştinţa cea mai presus de fire şi de toate a tainei lui Hristos, care este foarte înaltă şi de neapropiat (inaccesibilă) celor din Lege, dar cuvenită nouă, celor sfinţiţi în Duhul188. A spus aceasta însuşi Mântuitorul: „Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei Cerurilor. Iar acestora nu li
188 Sfinţenia îl face pe om cunoscător. Omul serios înţelege lucrurile altfel decât cel ce ia în râs toate. Iar sfinţenia deplină ne vine de la Duhul, Care este lucrător în noi. Însăşi prezenţa activă a lui Dumnezeu în noi ni-L face cunoscut ca pe Cel ce e mai presus de lumea aceasta plină de mărginiri şi insuficienţe.
157
s-a dat” (Matei 13,11; Luca 8,10); despre iudei este vorba. Şi, îndreptându-Şi cuvintele în formă de rugăciune către Tatăl pentru noi, zice: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns toate acestea de cei înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea Ta” (Luca 10, 21).
Deci aşază Moise (poporul) la baza muntelui, nu îl urcă pe el. Căci, aşa cum am spus adineaori, desăvârşirea şi înălţimea în cunoştinţă o câştigăm nu prin Moise, ci prin Hristos. Pentru că acela era slujitor şi pedagog, iar Acesta, ca Domnul tuturor, ni S-a arătat ca Dătătorul cunoştinţei desăvârşite189, „întru Care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei”, după cum s-a scris (Col. 2,5).
Dumnezeu, pogorând în chipul focului pe munte, se răspândea un fum ca din cuptor, întinzându-se foarte sus şi împrăştiindu-se, socotesc, peste tot poporul. Căci Cuvântul lui Dumnezeu S-a pogorât din cer la noi, pentru noi, ca focul unui cuptor, după cuvântul prorocului (cf. Ieş. 19,18). Şi El însuşi ne-a botezat cu Duh Sfânt şi cu foc (cf. Luca 3,16), adică cel spiritual, care topeşte murdăria din noi, şterge întinăciunea păcatului şi nu lasă mintea să se răcească în plăcerile nebuneşti190. Iar prin aceasta
189 Hristos îşi cunoaşte dumnezeirea, pe care o tălmăceşte El însuşi ca om. El nu ia cunoştinţa dumnezeirii Sale de la Dumnezeu Tatăl ca de la Altul, diferit de El, ci şi El, ca Dumnezeu, o comunică Sieşi, ca om, şi ne-o comunică şi nouă: ca dumnezeire a Sa prezentă în forma Sa omenească şi experiată de El ca fiind a Sa.
190 Fierbinţeala plăcerilor este însoţită de cinism, pentru că se consideră reale numai obiectele plăcerii, şi acelea doar în cele exterioare: trupul femeii, gustul material al mâncării etc. Pe ceilalţi îi vede ca simple obiecte, care nu-i întreţin elanul iubirii curate şi al înaintării în cunoaşterea tainelor lor.
158
ne-a desăvârşit, făcându-ne „fierbinţi cu Duhul” (Rom. 12, 11). Şi acest lucru l-a săvârşit în noi Hristos. Pentru aceea a şi spus: „Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie aprins” (Luca 12,49).
Aşadar, Dumnezeu S-a arătat celor din vechime în chipul focului, din iconomie, dar nu fără fum. Vom înţelege şi din aceasta că cei ce cad în nepăsare şi au ales dispreţuirea slavei Lui dumnezeieşti trebuie să plângă şi să jelească, căci de la fum se lăcrimează. Şi cine se va îndoi că ei se vor coborî în cel mai din afară întuneric? Căci „acolo va fi, zice, plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8, 12). Iar fumul ne arată că cei despre care ne e cuvântul vor picura lacrimi amare, din pricina plăcerilor lor.
A mai adăugat că sunetele trâmbiţei se făceau tot mai puternice. De aceea, la început le auzeau puţini, pe urmă, mai mulţi, mai bine zis toată adunarea. Căci propovăduirea evanghelică este, precum am spus înainte, o trâmbiţă cu mare răsunet, dar la început s-a auzit numai în Iudeea. Dar cu înaintarea timpului, dumnezeieştii Ucenici au străbătut tot pământul de sub cer, propovăduind tuturor, pretutindeni, deci de la Ierusalim şi până în Iliric191, mai bine zis au ajuns până la marginile pământului, şi sfânta trâmbiţă a răsunat de la răsărit până la apus. Aceasta socotesc că înseamnă că sunetele trâmbiţei s-au făcut mai puternice.
După aceasta, Dumnezeu a poruncit fericitului Moise să spună poporului să nu se apropie de El ca să-L vadă, fiindcă va cădea o mare mulţime dintre ei, şi preoţii
191 Deci înşişi Apostolii au ajuns până în Peninsula Balcanică, în părţile locuite de traco-romani.
159
care se vor apropia de Domnul Dumnezeu să se sfinţească, pentru ca nu cumva să Se îndepărteze Domnul de ei. Deci observă, şi din acestea, că e cu neputinţă apropierea de Dumnezeu prin pedagogia lui Moise. Celor ce voiesc să-L preţuiască prin chipuri şi umbre (care sunt ale lui Moise) nu le îngăduie încă să se apropie, ci mai degrabă caută în noi frumuseţea adevărului, iar Adevărul este Hristos (cf. Ioan 14,6), prin Care am avut apropierea de Tatăl192 (cf. Efes. 2,18), urcând la cunoştinţa Lui ca pe un munte. Căci, cunoscând pe Fiul, am cunoscut, prin El şi în El, pe Tatăl193. Deci, am avut apropierea de Dumnezeu prin El, nu prin Moise sau prin Lege194. Le-a poruncit şi preoţilor să se sfinţească şi prin aceasta se arată că preoţia după Lege nu era cu desăvârşire sfântă, odată ce avea încă nevoie de sfinţire. Altfel, nu li s-ar fi poruncit să se sfinţească. Însă Hristos ne este Arhiereu nepătat şi Sfântul Sfinţilor şi „chezaşul unui Legământ mai bun”, cum zice Pavel195 (cf. Evr. 7, 22). De aceea a şi încetat întâiul
192 Prin Hristos avem apropierea de Tatăl, pentru că, fiind Fiu şi ca om, ne face şi pe noi fii, dacă ne unim cu El prin credinţă. Prin natura Sa omenească este Frate cu noi, dar, prin natura Sa dumnezeiască, este şi Fiu al Tatălui. Atârnă de noi să credem că acest Frate al nostru după omenitate este Fiul Tatălui după dumnezeire, ca să ne alipească şi pe noi în apropierea de Tatăl, pe care o are ca Fiu.
193 Uniţi prin credinţă cu Fiul, ne deschidem trăirii Lui filiale faţă de Tatăl.
194 Prin Lege, dacă o împlinim întocmai, rămânem slujitori devotaţi ai Tatălui. Dar Stăpânul nu dezvăluie slujitorului toate tainele Sale.
195 Hristos, ca om, făcându-Se Arhiereu pentru noi, nu Se mai sfinţeşte, pentru că e Sfânt şi ca om, datorită faptului că omenitatea Lui este a aceleiaşi Persoane dumnezeieşti. Deci, nici cei ce sunt hirotoniţi preoţi de Hristos, Arhiereul suprem, prin arhiereu nu mai trebuie să se sfinţească, atunci când vor să se apropie mai mult de Dumnezeu.
160
Legământ şi s-a făcut şi schimbarea preoţiei lui, pentru că nu era nici fără pată, nici desăvârşită în sfinţenie. Şi nu a desăvârşit conştiinţa nimănui, ci a adus mai mult învăţături despre spălări şi stropiri pentru curăţirea trupului. Numai în acestea consta puterea preoţiei Legii. Deci le-a poruncit să se sfinţească, fiindcă nu aveau sfinţenia desăvârşită, ci se vor sfinţi la vremea potrivită în Hristos, când chipurile se vor preschimba în adevăr. Şi, adăugând, „ca să nu piardă din ei Domnul”, a lăsat să se înţeleagă că moartea e osânda celor care încă cinstesc preoţia Legii, deşi în lume s-a arătat, prin Hristos, adevărata preoţie. Căci prin El se sfinţesc şi popoarele, deci se sfinţeşte şi neamul odinioară venerat şi sfinţit, dar care se face întinat şi necurat dacă nu se sfinţeşte prin El. Pentru aceea a spus mulţimii iudeilor: „Amin, amin, zic vouă, că de nu veţi crede că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8, 24). Iar că cei din Israel, deveniţi neînfrânaţi, vor fi lepădaţi la vremea aceea şi nu se vor întoarce altfel la Dumnezeu decât prin Hristos, arată Dumnezeu lămurit, spunând în chip iconomic preaînţeleptului Moise: „Du-te, coboară, şi urcă tu şi Aaron cu tine”. Vezi că a fost trimis Moise, dar nu se întoarce singur, ci urcă din nou însoţit de Aaron, care era chipul lui Hristos, Marele Preot? Căci prin El, cum am spus, ne putem apropia de Tatăl. Şi cei ai Legii, adică Israel, au fost respinşi pentru un anumit timp. Dar, în timpurile din urmă, vor recunoaşte şi ei pe Arhiereul Sfânt şi fără de păcat, adică pe Hristos. Şi se vor apropia prin El de Dumnezeu Tatăl, îmbrăţişând, ca într-un munte sfânt, şi marea taină a iconomiei prin care ne-a mântuit pe
161
toţi Hristos196, prin Care şi cu Care fie slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin197.
Despre urcarea pe munte a lui Moise şi Aaron, Nadab şi Abiud şi a celor şaptezeci de bătrâni ai poporului
1. Cei din Israel au fost chemaţi la Dumnezeu prin Lege, mijlocind şi slujind Moise. Dar, cum scrie dumnezeiescul Pavel, „Legea n-a desăvârşitpe nimeni” (Evr. 7,19), pentru că Hristos este desăvârşirea ei şi a Prorocilor. Toată răscumpărarea este prin El, „Căci nu e dat alt nume sub cer, între oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4,12), şi în El e toată desăvârşirea prin sfinţenia în Duhul198. Prin El am fost chemaţi la Tatăl şi vom sui la
196 în timpurile din urmă, vor recunoaşte şi evreii că Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, şi care este marea taină a iconomiei prin Care ne-a mântuit. Căci Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, ne-a mântuit, făcându-ne fraţi ai Săi şi fii ai Tatălui. Prin această taină s-a surpat zidul despărţitor dintre Dumnezeu şi făpturile Sale omeneşti, dintre Dumnezeu şi creaţie. Căci Dumnezeu n-a creat lumea, ca să rămână despărţită de El şi nefericită. Deşi nu a produs lumea din fiinţa Sa, ci a creat-o din nimic, a unit-o totuşi cu Sine până la urmă, ajungându-se la comuniunea dintre Persoanele supreme cu persoanele omeneşti, în iubire şi libertate.
197 Dacă Dumnezeu nu este Tată, Care are un Fiu ce urcă făpturile la fericirea filiaţiei dumnezeieşti prin întruparea Sa, nu I se poate aduce nicio slavă. Oamenii, dacă ar apărea şi dispărea pe rând într-o esenţă impersonală, nu ar putea să-şi slăvească originea, iar aceasta nu ar putea lua cunoştinţă de slava lor. Prin Fiul întrupat, Tatăl poate fi slăvit de creaţie. Dar Fiului I se cuvine aceeaşi slavă, fiind egal în fiinţă cu Tatăl.
198 Dacă Hristos nu ar fi Fiul lui Dumnezeu făcut om şi venit între oameni, nu am fi ridicaţi în veşnicia şi bogăţia vieţii dumnezeieşti. Între oameni nu a fost nimeni în stare să ne ridice din insuficienţa noastră, în afară de Hristos, Care nu este doar om, ci şi Dumnezeu. Hristos a fost singurul om în care s-a atins desăvârşirea, pentru că a fost şi Dumnezeu, deci El poate comunica desăvârşirea şi fraţilor Săi. Desăvârşirea este una cu sfinţenia, pentru că în ea nu e nimic egoist, nimic aplecat spre plăcerile trupeşti, care închid omului orizonturile spirituale. Iar a fi în aceste orizonturi înseamnă a fi în comuniune cu altă Persoană, pur spirituală şi Preasfântă.
162
cetatea de Sus împreună cu El199, căci a spus lămurit: „în casa Tatălui Meu multe locaşuri (încăperi) sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc vouă loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2-3). Fiindcă a pătruns în cer ca un Înainte-Mergător şi ca o pârgă a omenităţii şi nu se va îndoi nimeni că ne urcă şi pe noi acolo. Ne asigură de aceasta Cel ce nu ştie să mintă şi le-a dat nădejdea celor vrednici de aceasta. Şi vom fi, la vremea potrivită, cetăţeni ai Raiului, înaintea noastră intrând acolo Hristos, precum am spus. Că lucrul acesta este adevărat, ne va încredinţa preaînţeleptul Pavel, care a scris: „Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini închipuirea celei adevărate -, ci chiar în cer, ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea feţei lui Dumnezeu” (Evr. 9, 24). Căci El era şi este şi va fi cu Tatăl Său, fiind Dumnezeu după fire şi la înălţimea Celui Născut din Dumnezeu Tatăl200. Dar Se înfăţişează pentru
199 Coborârea Fiului lui Dumnezeu între oameni are drept consecinţă urcarea la Dumnezeu a oamenilor uniţi cu El. Coborârea Lui pe pământ înseamnă prefacerea pământului în cer.
200 Intră în Sfânta Sfintelor cea adevărată sau în cer, în faţa Tatălui, al cărei chip era Sfânta Sfintelor din Templu. Intră la ceea ce e mai presus de toate, în vârful muntelui, la Tatăl, originea personală a tuturor, intră ca adevăratul Arhiereu, realizând adevărata împăcare a lui Dumnezeu cu oamenii, întrucât îi reprezintă ca om pe oameni, dar, fiind şi de o fiinţă cu Tatăl, poate duce omenitatea din Persoana Sa chiar în faţa Tatălui, unde Fiul este din veci şi va fi, ca Cel de o fiinţă cu Tatăl. Dacă nu S-ar fi făcut om, n-ar fi Arhiereu. Dacă n-ar fi şi Dumnezeu, n-ar fi putut intra cu chip omenesc până în faţa Tatălui, n-ar fi Arhiereul deplin şi eficient în veci. Astfel, Cel Născut este lângă Cel ce L-a născut.
163
noi (în faţa Tatălui), pentru că S-a făcut om ca şi noi care am ieşit de la privirea Tatălui din pricina neascultării lui Adam şi a păcatului care ne stăpânea -, ca să ajungem iarăşi în văzul Lui şi la starea de la început, şi astfel cele ce au intervenit în noi după aceea au trecut în nimic201. Aşadar, în Hristos, am fost chemaţi în cetatea de Sus şi ne-am învrednicit de privirea lui Dumnezeu şi Tatăl. Şi, în Hristos şi prin El, am fost învăţaţi să ne închinăm Făcătorului nostru Dumnezeu şi Tatăl tuturor202.
Legea ne-a spus mai înainte aceasta, căci Dumnezeu S-a pogorât în chip de foc pe muntele Sinai, legiuindu-le preaînţeleptul
201 Dar la Tatăl nu poate intra, ca om, decât Hristos în stare de jertfă, de renunţare la Sine, de dăruire totală Tatălui şi de slăvire a Lui. Însă omul nu trebuie dus în faţa Tatălui în stare de jertfă numai pasiv, ci el, ca persoană, trebuie să se jertfească şi singur. Însă această capacitate de a Se înfăţişa Tatălui ca persoană, fără nicio silă şi într-o deplină dragoste, a avut-o Hristos ca om, întrucât Ipostasul omenităţii Sale a fost Persoana Fiului lui Dumnezeu. Ipostasul Fiului făcut Ipostas al omenităţii Sale Şi-a dăruit omenitatea fără nicio pasivitate şi cu o afecţiune deplin filială faţă de Dumnezeu Tatăl. Între omenitate şi dumnezeire se realizează relaţia celei mai depline iubiri dăruitoare. Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se Ipostasul firii omeneşti, Se dăruieşte omenităţii, şi omenitatea, purtată de Ipostasul Fiului lui Dumnezeu, se dăruieşte cel mai deplin lui Dumnezeu. Pe de altă parte, faţa omenităţii aflate în stare de jertfă, pe care o are Fiul când intră la Tatăl, face plăcută Tatălui, ca la început, firea omenească, odată ce a dispărut din ea păcatul care o despărţea de Dumnezeu.
202 Dacă Dumnezeu nu ar avea un Fiu şi dacă Acest Fiu nu ne-ar fi făcut cunoscut pe Dumnezeu ca Tată al Lui şi, făcându-Se om, nu ne-ar fi făcut şi pe noi fii ai Tatălui, nu am cunoaşte pe Dumnezeu ca Tată şi Făcător al tuturor. Fără Hristos, n-ar exista decât o esenţă impersonală.
164
celor din Israel cele prin care s-ar fi cuvenit să tindă spre dreptatea de la început. Fiindcă Legea este ca o anticipare a celor mai desăvârşite, anunțând mai înainte învățăturile care vor fi date prin Hristos. Lui Moise i s-a spus: „Urcă la Domnul, tu şi Aaron şi Nadab şi Abiud şi cei şaptezeci din bătrânii lui Israel, şi se vor închina de departe Domnului. Şi se va apropia Moise singur de Dumnezeu, iar aceia nu se vor apropia, şi poporul nu se va sui împreună cu ei” (Ieş. 24,1-2). Şi, anunțând acestea preaînțeleptul Moise, a răspuns tot poporul cu glas mare, zicând: „Toate cuvintele pe care le-a grăit Domnul le vom face şi le vom asculta”.
Şi ce a urmat după aceasta? „Şi a scris, zice, Moise toate cuvintele Domnului. şi, sculându-se Moise a doua zi de dimineață, a zidit jertfelnic pe munte şi a aşezat (în jurul lui) douăsprezece pietre, pentru cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Şi a trimis pe tinerii fiilor lui Israel, şi au adus arderi de tot, şi au jertfit viței jertfă de mântuire Domnului Dumnezeu. Şi, luând Moise jumătate din sânge, l-a turnat într-un ulcior, iar jumătate din sânge l-a vărsat pe jertfelnic. Şi, luând cartea Legii, a citit-o la urechile poporului, şi ei au zis: «Toate cuvintele pe care le-a grăit Domnul le vom face şi le vom asculta». Şi, luând Moise sângele, a stropit poporul şi a zis: «Iată, sângele Legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pentru toate cuvintele acestea»203”. Şi, după ce s-a săvârşit jertfa şi s-a
203 Sângele lui Hristos va fi sângele „Legii celei noi” sau al Legământului celui nou, prin care se va pecetlui o legătură nouă între Dumnezeu şi oameni. Va fi un Legământ care s-a întemeiat prin jertfa cea mai prețioasă, în care S-a predat Tatălui omul însuşi în Hristos, Care era totodată şi Fiul lui Dumnezeu. Credincioşii, cuminecându-se cu Sângele acesta, primesc în ei simțirea de jertfă a lui Hristos sau de predare reală şi totală Tatălui, ca semn al iubirii lor față de Tatăl, care revarsă peste ei iubirea Tatălui. Ei vor apărea în fața Tatălui ca fii aflați în stare de jertfă, având în ei sângele omenității Fiului Său Unul-Născut. Firea omenească intră, prin Hristos, în cea mai intimă legătură cu Tatăl, asemănătoare legăturii în care se află Fiul Unul-Născut cu Tatăl, datorită firii dumnezeieşti comune.
165
stropit tot pământul cu sângele Legământului, „s-au suit Moise şi Aaron şi Nadab şi Abiud şi cei şaptezeci dintre bătrânii lui Israel. şi au văzut locul unde a stat Dumnezeul lui Israel, şi cele de sub picioarele Lui ca un lucru de cărămidă de safir şi ca chipul tăriei cerului senin. Şi din cei aleşi ai lui Israel nu s-a despărțit niciunul, şi s-au arătat în locul lui Dumnezeu, şi au mâncat şi au băut” (Ieş. 24,4-11).
Să spunem acum cele cuvenite despre fiecare din cele citite. Şi, începând cu înțelesul celor scrise, să trecem la cele făcute pentru noi de Hristos. în Scriptura de Dumnezeu insuflată vedem zugrăvite, ca într-un tablou, atât Biserica de Sus şi din ceruri, sau cerul, cât şi pe cea de pe pământ, după asemănarea celei de Sus, numite deal şi munte, pentru înălțimea în virtute a celor ce fac parte din ele. Căci mintea sfinților nu este întru cele de jos, nici coborâtă, ci se mişcă deasupra cugetării pământeşti şi a pătimirii trupeşti şi tinde spre cele de Sus. Este adevărat ceea ce se spune prin glasul lui David: „ai lui Dumnezeu, cei puternici ai pământului, s-au înălțat foarte204″ (Ps. 46, 9). Că cei ce voiesc să viețuiască aşa şi să urce la cea mai înaltă virtute, pot să se sălăşluiască, pe drept cuvânt, în locaşurile de Sus, ne va încredința iarăşi Psalmistul, zicând: „Cine se va sui în muntele Domnului? Sau cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu
204 Credincioşii îndumnezeiți, puternici față de cele pământeşti, s-au înălțat spre cer.
166
inima, care nu a luat în deşert sufletul său şi nu s-a jurat întru vicleşug aproapelui său” (Ps. 23, 3-4). „Argintul lui nu l-a dat cu camătă şi daruri de la cei nevinovaţi n-a luat” (Ps. 14, 5). „Acesta va lua binecuvântare de la Domnul şi milostenie de la Dumnezeu, Mântuitorul său. Acesta este neamul celor ce caută faţa Dumnezeului lui Iacov” (Ps. 23,5-6).
2. Deci cerul este muntele în care se pot sui sfinţii, sau cei întâi-născuţi ai Bisericii, dar celor întinaţi şi necuviincioşi le este inaccesibil. De aceea a poruncit Dumnezeul tuturor să se suie în munte Moise, Aaron, Nadab, Abiud, şi cei şaptezeci dintre bătrânii lui Israel, şi a zis: „şi se vor închina de departe Domnului. Şi se va apropia Moise singur de Dumnezeu, iar aceia nu se vor apropia, şi poporul nu se va sui împreună cu ei” (Ieş. 24,1-2).
Fiii născuţi din Aaron ne arată neamul cel sfinţit, iar bătrânii, pe cei aleşi ca buni. Aaron închipuie pe Hristos, Arhiereul cel Sfânt şi fără de păcat, prin Care am primit naşterea prin apă şi prin Duh şi, de aceea, am devenit „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt” (1 Petru 2,9). Deci, la vremea potrivită, ne vom sui la cetatea de Sus noi, cei aleşi şi sfinţiţi, fiind cu noi şi conducătorul Hristos, Marele Preot, Care S-a făcut ca noi, pentru noi, şi Se închină cu noi Tatălui, deşi este Dumnezeu după fire205.
205Făcându-Se om, pentru a fi Arhiereul care Se aduce jertfă pentru noi, în această calitate Se şi roagă Tatălui pentru noi şi împreună cu noi. Aceasta ţine de chenoză, sau de smerirea Lui pentru noi. Rugându-Se ca om coborât în mod real la situaţia de om, ne dă puterea să ne rugăm şi noi. Cel mai înalt (Fiul) nu socoteşte nedemn de El să Se roage Celui cu Care este de o fiinţă (Tatălui) pentru cei prea mici, pe care Tatăl i-a creat prin El şi pe care El i-a luat în mod deosebit în grija Sa. Iubirea este mai presus de orice înălţime. Iubirea îl ţine la înălţime pe cel ce iubeşte, dar îl face şi să se coboare (să se smerească). Tocmai în coborârea lui benevolă se arată înălţimea lui.
167
Şi se apropie Moise, adică Fiul, împreună cu noi, cei de departe. Moise a venit mai aproape de taina iconomiei cu trupul (de taina întrupării), deci mai aproape de Dumnezeu, ca cel ce a mijlocit şi definit Legea. Deşi e Dumnezeu prin fire şi Domnul tuturor, Fiul S-a făcut ca noi. Deci nu dispreţuieşte măsura noastră, ci suportă, din iconomie, să fie cunoscut şi prin Moise, aşezându-Se cu noi sub aceeaşi Lege, deşi, ca Dumnezeu, era Dătătorul Legii206.
Iar că S-a făcut om sub Lege (cf. Gal. 4,4-5) nu e greu de văzut. Fiindcă S-a tăiat împrejur în ziua a opta şi a plătit drahma, deşi era liber după fire, ca Fiu. Ne va fi suficient să cunoaştem din Sfânta Scriptură aceasta, care spune că Emanuel S-a făcut om sub Lege.
206 Moise a venit cel mai aproape de Dumnezeu cel întrupat prin mijlocirea Legii, care, prin chipurile ei, făcea transparentă întruparea Lui şi înfăţişa oamenilor pe Dumnezeu cel real, transcendent naturii create, preocupat conştient de curăţirea oamenilor de păcat. Pe de altă parte, făcându-Se om, Fiul lui Dumnezeu coboară la oameni ca nimeni altul, fiindcă, prin aceasta, nu copleşeşte şi nu dispreţuieşte pe oameni ca persoane, ci îi întăreşte în această calitate. El ia firea lor, fără să o topească în firea Sa dumnezeiască, ci întăreşte firea omenească prin apropierea de cea dumnezeiască şi Se face Frate cu oamenii şi, astfel, îi face fii ai Tatălui împreună cu Sine. Deci atât Moise, care urca spre Dumnezeu pentru oameni, cât şi Hristos, Care coboară la oameni pentru ei, slujesc înălţării oamenilor ca persoane. Dar Sfântul Chiril vede pe Hristos nu numai ca asemănător cu Moise, ci ca urmând într-un fel lui Moise, întrucât acela trebuia să înceapă o lucrare pe care Hristos avea să o împlinească. De aceea, Hristos începe misiunea prin supunerea Sa sub Lege, ca să arate o înţelegere superioară asupra Legii.
168
Vei înţelege şi prin altele că, pentru omenitatea Sa şi pentru că S-a supus Legii ca noi, este socotit ca al doilea după Moise. Dumnezeul tuturor a poruncit preabunului Moise să spună lui Faraon să elibereze pe Israel din robia de neîndurat, zicându-i: „Domnul Dumnezeul evreilor ne-a chemat” (Ieş. 3, 18). Dar Legea îşi mărturiseşte slăbiciunea în lucrarea de răscumpărare şi, de aceea, Dumnezeu uneşte cu cel zăbavnic şi îndoielnic pe dumnezeiescul Aaron, ca chip al lui Hristos, Care toate le poate şi prin Care va fi toată răscumpărarea. Fiindcă a spus lui Moise: „Iată, ai pe Aaron, fratele tău, levitul. […]. Şi el va grăi în locul tău către popor şi va fi gura ta” (Ieş. 4, 14-16). Tu vei grăi lui toate câte îţi poruncesc, iar Aaron va grăi către Faraon. Vezi că Aaron mijloceşte iarăşi pentru persoana legiuitorului Moise? De aceea şi fericitul Pavel atribuie Legea lui Moise, deşi i-a fost dată de Dumnezeu, căci scrie: „Călcând cineva legea lui Moise, e ucis fără milă pe cuvântul a doi sau trei martori” (Evr. 10, 28).
Deci noi, cei sfinţiţi şi aleşi, să ne suim la locaşurile cele de Sus ca la un munte, cealaltă mulţime rămânând jos, căci „poporul nu se va sui, zice, cu ei”. Pentru că, după cuvântul Mântuitorului, „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20,16). Dar să ne suim cu adevărat, cu Hristos, căci Aaron (care închipuie pe Hristos, n.ed.) era atunci împreună cu cei ce s-au închinat, deşi se număra cu cei ce erau încă departe. Aşa şi Hristos S-a făcut departe pentru noi împreună cu noi, ca şi noi să venim, cu El şi prin El, aproape de Tatăl207, fiindcă toată iconomia s-a săvârşit în
207 Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om pentru noi, are în Sine simţirea omului care nu e de o fiinţă cu Tatăl, ci e dependent de Tatăl, ca creatură. Pe de altă parte El, fiind de o fiinţă cu Tatăl ca Ipostas dumnezeiesc, chiar întrupat Se simte aproape de Tatăl. Şi noi, unindu-ne cu El, ne însuşim simţirea Lui de apropiere de Tatăl, simţind pe Tatăl aproape de noi, care nu suntem de o fiinţă cu Tatăl.
169
chip clar din pricina noastră şi pentru noi208. Aşa cum S-a făcut pentru noi între morţi, ca noi să ajungem la viaţă împreună cu El şi prin El — pentru că a înviat, călcând puterea morţii —, aşa S-a făcut pentru noi departe, deşi e aproape, ca şi noi să ne apropiem de Tatăl împreună cu El şi prin El, fapt care s-a şi împlinit. Căci, făcându-ne părtaşi ai Lui prin Duhul, ne-am unit cu Dumnezeu Tatăl prin El, dacă „suntem cu adevărat părtaşi ai dumnezeieştii firi”, după Scripturi209 (2 Petru 1,4).
208 Pentru noi S-a făcut om Fiul lui Dumnezeu, pentru noi S-a răstignit, pentru noi a înviat, pentru noi S-a înălţat la cer. Dumnezeu Fiul n-a rămas, din pricina noastră şi pentru mântuirea noastră, închis în Sine. Şi-a făcut proprie viaţa noastră, ca să ne-o facă proprie pe a Lui pentru vecie, fără să înceteze să fie Dumnezeu, fără să pună capăt existenţei noastre ca oameni. Din voia Lui, suntem o preocupare veşnică pentru El, dezvoltându-ne şi înfrumuseţându-ne, ca oameni, cu tot ceea ce e dumnezeiesc. Nici o religie, nici o altă concepţie nu acordă o atât de mare valoare omului, precum credinţa creştină. Omul este chemat să fie veşnic ca Dumnezeu şi în relaţie familiară cu Dumnezeu ca partener al Lui, fără să fie şi să devină Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte pentru că suntem făptura Lui, deosebită de El, întrucât Se vede nu numai ca existând în Sine, ci şi realizându-Se în altă formă, cea omenească.
209 Simplul fapt că Hristos are firea omenească nu ne facem părtaşi de El, ci trebuie să ne deschidem şi noi Lui prin credinţa noastră, deci printr-un act spiritual liber, care e uşurat prin Duhul Sfânt. Căci Duhul Sfânt a trecut, din dumnezeirea lui Hristos, şi în omenitatea Lui. Părtăşia pe care o primim astfel cu Hristos este alta decât „părtăşia” de firea dumnezeiască. De Hristos ne facem părtaşi întrucât avem, ca şi El, aceeaşi fire omenească, şi astfel Duhul trece de la aceea şi la noi. Dar de firea dumnezeiască nu ne facem părtaşi decât în sensul unei comuniuni personale cu Fiul ca Ipostas dumnezeiesc şi, împreună cu El, şi cu Tatăl.
170
Dar Dumnezeul tuturor a poruncit ca, împreună cu Moise şi Aaron, să meargă şi să se suie pe munte atât preoţii, cât şi cei aleşi din popor. Prin aceasta se arată că cei ce urcă la această slavă după ce mai înainte s-au predat ca jertfe spre a urca cu adevărat la cele de Sus, ca să se apropie de Dumnezeu trebuie să se curăţească mai întâi prin sângele lui Hristos, Care şi-a dat sufletul preţ de răscumpărare pentru viaţa tuturor, dar Şi-a predat şi trupul asumat spre miros de bună mireasmă. Pentru că S-a adus jertfă nepătată lui Dumnezeu pentru noi şi ardere de tot spirituală, aşa cum ne-a arătat iarăşi, în preînchipuire, dumnezeiescul Moise, conducându-ne spre cunoştinţa celor ce vor fi prin iluminarea de la Duhul. Căci aceasta se înţelege prin faptul că, înainte de călătoria lui şi a celor chemaţi spre cele de Sus, Moise „a scris toate cuvintele Domnului” (Ieş. 24,4). Vom spune îndată ce anume s-a înţeles prin aceasta. Socotesc că cei ce doresc înălţimea şi vor să călătorească spre ea trebuie să aibă întipărită în minte şi în inimă legea lui Dumnezeu şi să spună ca Psalmistul: „întru inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greşesc Ţie” (Ps. 118,11). Aşa cum nu este fără folos pentru viaţă a-ţi aminti de Dumnezeu prin toate, ci este spre mântuire, socotesc că, în acelaşi fel, şi uitarea Lui este pricină de pieire. De aceea, fericitul Moise „a scris toate cuvintele Domnului”, despre care le-a vorbit celor călăuziţi prin el, dar şi nouă. „Şi grăieşte fiilor tăi, când şezi în casă şi când umbli pe cale, şi când te culci şi când te scoli” (Deut. 6, 7). „Şi, sculându-se a doua zi de dimineaţă, a zidit jertfelnic pe munte. Şi a pus în jurul Lui douăsprezece pietre, pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi a trimis pe tinerii fiilor lui Israel, şi au adus arderi de tot, şi au jertfit viţei ca jertfă de mântuire lui Dumnezeu” (Ieş. 24,4-5).
171
Jertfelnicul (altarul) este chipul lămurit al Bisericii lui Hristos, care e aşezată ca pe un munte. Spunem că cealaltă cetate, mamă a celor întâi-născuţi, se află ca în munte, al cărei ziditor şi făcător e Dumnezeu. Iar altarul închipuie Biserica, în jurul căruia Moise, cu iconomie, a aşezat cele douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Prin aceasta i-a asigurat pe cei din sângele lui Israel, de mai înainte, că locul cel mai cuvenit lor este Biserica lui Hristos. De aceea, poate, ar trebui să spună: „înconjura-voi jertfelnicul Tău, Doamne, ca să aud glasul laudei Tale” (Ps. 25,6-7). Iar că mai ales spre ei, înainte de alţii, a trimis Tatăl pe Fiul ca Mântuitor şi Răscumpărător, o va spune lămurit El însuşi: „Nu sunt trimis de Tatăl decât la oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15,24). Însă, după ce ei au alunecat în păreri nebuneşti cu privire la Hristos, El S-a mutat în chip necesar la neamuri. Dar că jertfelnicul lui Hristos era şi locul lor, precum am spus mai înainte, ne-a dat să înţelegem Moise, prin anticipare, punând în jurul jertfelnicului cele douăsprezece pietre, pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.
Iar că, la vremea potrivită, cei admiraţi pentru bărbăţia cea duhovnicească şi după Dumnezeu adică cei ce vor avea mintea fermă şi întărită vor sluji jertfa de taină a lui Hristos, se înţelege, poate afla cineva din faptul că tinerii au fost trimişi să aducă arderile de tot210. Aşa îi aflăm lucrând, slujind Lui şi aducându-I arderi de tot şi
210 Cei stăruitori în curăţie şi în cele bune nu sunt oameni slabi, cum se spune uneori, ci sunt tari. Viaţa duhovnicească sau închinată lui Dumnezeu e proprie celor ce-şi menţin bărbăţia şi tinereţea spirituală prin voinţă. Slăbiciunea şi bătrâneţea monotonă, lipsită de voinţă sunt proprii celor stăpâniţi de patimi.
172
pe Sfinţii Apostoli, care au înconjurat tot pământul, ca să spun aşa, adică pe cei ce s-au făcut cunoscuţi prin credinţa neprihănită şi şi-au întărit viaţa prin străduinţele pentru virtute. Căci aşa cum unei înţelegeri slabe nu îi este propriu să înveţe, aşa nici unei minţi bolnave de moleşeală şi obişnuită să alunece în pofte lumeşti nu îi este propriu să fie atât de pregătită şi de tinerească, încât să poată spune: „pentru mine viaţa este Hristos şi moartea, un câştig” (Filip. 1, 21). Tinerilor, care sunt foarte viguroşi, le e propriu să aducă lui Dumnezeu arderi de tot şi jertfe duhovniceşti, să se înalţe la slujirea spirituală şi să săvârşească jertfa de mântuire211. Aceasta s-a preînchipuit şi prin viţeii care au fost aduşi (pentru a fi jertfiţi). Uneori, Hristos este asemănat cu viţelul crescut (de un an), pentru că acesta este cel mai viguros, mai înalt dintre animale. Alteori, îl vedem asemănat cu un viţel mic, pentru că Unul-Născut S-a făcut om şi a primit jugul robiei, căci S-a arătat cu adevărat în chipul robului. Deşi, având în vedere taina întrupării, se poate spune că S-a făcut ca noi şi că S-a pus sub jugul robiei, totuşi El n-a fost rob în totalitate, pentru că avea şi firea cea de Sus şi liberă. Deci este asemănat cu un viţel, pentru că a fost sub jug, dar şi în afară de jug, fiindcă viţelul, deşi e lipsit de experienţa jugului, face parte din neamul destinat prin fire jugului. În al doilea sens, deşi S-a aşezat sub Lege ca sub jug, a fost liber, căci era mai presus de Lege, ca Cel ce este Dătătorul Legii şi Dumnezeu212.
211A arde de tot pentru Dumnezeu înseamnă a nu mai fi stăpânit de nicio grijă de sine, a nu mai fi înfricoşat de aceea. într-adevăr, aceasta cere vigoare şi tinereţe spirituală, adică libertate faţă de orice neputinţă.
212 Hristos, făcându-Se om, adică primind în Persoana Sa firea noastră, S-a aşezat sub jugul Legii de bunăvoie. Dar putea să fie şi în afara Legii nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om, când voia, căci firea noastră stătea sub puterea Ipostasului Său dumnezeiesc.
173
În al treilea sens, e asemănat cu viţelul şi din pricină că purta firea trupului din pământ, bolnavă în ea însăşi prin legea păcatului, după cuvântul lui Pavel (cf. Rom. 8, 2). Se afla sub jugul păcatului, deşi nu avea experienţa lui213, căci „a osândit păcatul în trup, pentru ca îndreptarea Legii să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh214″ (Rom. 8, 3-4).
Prin iconomie, Hristos a fost numit viţel şi pentru că S-a făcut făptură nouă (viţelul este mlădiţa nouă a speciei, n.ed.), fiindcă este pârga celor chemaţi la această stare215.
Prin stropirea cu sânge a întregului popor şi prin citirea cărţii (poruncilor, Legii; cf. Ieş. 24, 7-8), Moise a arătat că este necesar să se sfinţească prin sânge şi cei ce tind
213 Firea omenească pe care a luat-o în Sine a fost eliberată de păcatul strămoşesc, aşa cum se face şi a noastră prin Botez. Firea omenească asumată de El avea în sine urmările ireproşabile ale păcatului: foamea, setea, oboseala, frica de moarte, pe care le putea copleşi când voia, însă le suporta pentru a le învinge. Întrucât acestea sunt şi urmări ale păcatului, părea a fi supus şi păcatului, şi de aceea se profita de ele pentru a fi ispitit. Dar, prin voinţă, nu Se lasă dus la păcat prin acelea.
214 Chiar în cei ce umblă după duh pare să se satisfacă dreptatea Legii, ei supunându-şi trupul unor apăsări, greutăţi sau osteneli dureroase, prin care se osândeşte păcatul. Uşurătatea imprimată trupului de păcat nu poate fi înlăturată fără un efort de suportare a greutăţilor, care îi imprimă o seriozitate. Cu vremea, trupul câştigă însă o uşurinţă în a duce o viaţă curată, egală cu seninătatea, cu liniştea lipsită de încordare.
215 Viţelul este la începutul vieţii, nu s-a dedat încă la plăcerea împreunării. Hristos e comparat cu viţelul, pentru că acesta închipuie omul de la început, care nu ştia de păcat. Dar El a câştigat această stare şi a persistat în ea, curăţind firea noastră chiar de urmările ireproşabile ale păcatului firii omeneşti. Şi El este primul dintre oameni care a revenit la această stare.
174
spre sfinţenie şi doresc să se apropie de Dumnezeu. Din aceasta vom afla că omul nu se poate sfinţi singur. Ia seama că, prin stropire, nu se sfinţeşte şi el, fiindcă Legea nu spală păcatele, ci face aceasta harul Tainelor, prin Hristos. Dar taina lui Dumnezeu se arată şi prin faptul că grăitorul de Dumnezeu se scoală a doua zi de dimineaţă, aşază în jurul jertfelnicului douăsprezece pietre, precum am spus înainte, şi se jertfesc viţei. Căci frumuseţea strălucitoare a Bisericii, care are un altar pe care se săvârşeşte Taina lui Hristos, s-a arătat când a venit dimineaţa, s-a făcut ziuă şi a strălucit Luceafărul, adică a prins putere ziua cea duhovnicească şi a încetat întunericul cel drăcesc. Şi în jurul altarului au stat cele douăsprezece seminţii ale pământului, închipuite prin pietre. De fapt, dumnezeiescul Pavel, trecând de la chip la adevăr, scrie celor sfinţiţi în Hristos, întru Care „şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă” (1 Petru 2, 5; cf. Efes. 2, 20-21).
Atunci tinerii au adus jertfele de tot şi s-au făcut slujitori duhovniceşti ai celor sfinte. Astfel, au ajuns în faţa Tatălui, i-au înfăţişat vigoarea înţelegerii şi, fiind gata spre orice bine, s-au făcut ca o ofrandă. Aceasta ne-a spus clar de mai înainte şi dumnezeiescul David, zicând către Dumnezeul tuturor ca din partea celor ce au crezut: „Dimineaţa vei auzi glasul meu; dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea. Că Tu eşti Dumnezeu, Care nu voieşti nedreptatea (fărădelegea), nici nu va locui lângă Tine cel ce vicleneşte” (Ps. 5,4-5).
Deci sfinţiţi şi curăţiţi prin sânge, ca nişte chipuri, „s-au suit (în munte) Moise şi Aaron şi Nadab şi Abiud şi şaptezeci din bătrânii lui Israel. Şi au văzut locul unde a stat
175
Dumnezeul lui Israel, şi cele de sub picioarele Lui ca o cărămidă de culoarea safirului şi ca chipul tăriei cerului senin (prin curăţie). Şi din cei aleşi ai lui Israel nu s-a despărţit niciunul, şi au văzut locul unde S-a arătat Dumnezeu, apoi au mâncat şi au băut” (Ieş. 24,10-11). Auzi cum spune că au văzut locul numit al lui Dumnezeu în chipul tăriei cerului? Cerul înalt şi eteric e strălucitor şi culoarea lui este asemenea safirului, fiindcă cerul e locul cel mai cuvenit lui Dumnezeu, în care locuieşte odihnindu-Se întru îngeri. Căci Sfântul locuieşte întru sfinţi şi Se apleacă peste cei ce vieţuiesc în cetatea de Sus, datorită străduinţei lor de a se înălţa la o viaţă tare în curăţie. Credem că mulţimea duhurilor de Sus este sfântă. Deci curăţia locului de sub picioarele Lui s-a arătat celor ce s-au suit la munte, zice, sub chipul tăriei. Căci trebuia ca cei ce au bolit odinioară de rătăcirea politeistă şi s-au închinat zidirii, apoi au fost chemaţi la cunoştinţa lui Dumnezeu, să vadă în chip folositor şi necesar că El are sub picioare şi cerul şi că este Stăpânul tuturor, ca Cel ce a adus toate la existenţă şi i-a eliberat din vechea rătăcire. Iar că cei ce se vor împărtăşi îmbelşugat de darurile dumnezeieşti şi se vor desfăta de bunătăţile duhovniceşti ale lui Hristos se aseamănă cu cei ce se înalţă la cetatea de Sus, îl arată faptul că cei ce s-au suit la locul lui Dumnezeu mănâncă şi beau.
Dar, precum am spus înainte, numai lui Moise i se porunceşte să se apropie de Dumnezeu; ceilalţi trebuie să se închine de departe şi cu ei era şi Aaron. Apoi am spus că Fiul, Care prin fire (cea dumnezeiască) e departe de noi, fiind aproape de Dumnezeu Tatăl, S-a făcut pentru noi Arhiereul nostru fără de păcat şi neîntinat, ca, prin El şi împreună cu El, să ne aflăm şi noi aproape de Dumnezeu Tatăl. De aceea
176
a fost numit şi Emanuel, care se tălmăceşte „Cu noi este Dumnezeu”. Se poate vedea că fericitului Moise nu-i era accesibil Tatăl decât prin mijlocirea Lui (Emanuel), căci El este Calea, El, Uşa, aşa cum am spus mai înainte. Şi vom şti aceasta şi din cele următoare: „Şi a zis Domnul către Moise: «Suie-te la Mine în munte şi stai acolo şi-ţi voi da, pe table de piatră, legea şi poruncile pe care le-am scris, ca să le pun lege lor. Şi, ridicându-se Moise şi Iosua, care stătea lângă el, s-au suit în muntele lui Dumnezeu” (Ieş. 24,12-13). Observă că a fost chemat Moise, care a primit Legea cea încă în umbre şi litere, dar se suie împreună cu el şi Iosua cel împreună-chemat, ca chip al lui Hristos, Care nu e chemat de Tatăl în acelaşi mod ca ceilalţi, fiindcă El e pururea cu Tatăl. Dar, mijlocind şi mergând împreună, le fac calea uşoară celor chemaţi. Pentru că este cu neputinţă, precum am zis, a ajunge la Dumnezeu şi Tatăl în alt mod, decât prin mijlocirea Lui216. A Lui fie deci slava şi stăpânirea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre viţelul cel turnat al lui Israel
Cei ce nu au Legea în ajutor sunt purtaţi cu mare uşurinţă de pornirile necugetate ale voinţei spre tot ceea ce e
216 Numai în Persoana Fiului, ca purtătoare a firii dumnezeieşti, în comun cu Tatăl, şi a firii omeneşti, în comun cu noi, ni Se face transparent şi accesibil Dumnezeu Tatăl, sau Dumnezeu cel în Treime. Căci, ca purtător al firii dumnezeieşti, este Fiul Tatălui şi are în Sine pe Duhul, Care luminează şi Se odihneşte cu iubire desăvârşită în Sine. Omenitatea lui Hristos ni-L face cunoscut ca Subiect infinit şi veşnic pe Fiul Unul-Născut al Tatălui, unit cu Tatăl în fiinţă şi prin iubire filială nemărginită.
177
necuvenit şi, deşi bolesc de multă osândă din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor, se socotesc fără prihană. Deşi se află într-o stare dintre cele mai nebuneşti, se socotesc vrednici de admiraţie şi de laudă, neştiind să deosebească ce este cu adevărat vrednic de primit sau, dimpotrivă, urât şi vrednic de osândă. aşa cum corăbiile care străbat marea întinsă şi largă, dacă au la cârmă conducători îndemânatici şi iscusiţi, plutesc pe drumul drept, iar dacă este dintre cei neiscusiţi, sunt aruncate în toate părţile şi sunt duse de valuri oriunde vor acestea să le împingă, aşa şi sufletul omului, neavând o lege conducătoare, se abate cu uşurinţă spre tot ceea ce socoteşte şi se îmbată de valurile plăcerilor proprii.
Aceasta vom afla că pătimea şi Israel, care, neavând mintea ancorată în dreapta credinţă, nici inima statornicită în Dumnezeu, era purtat parcă înapoi şi iubea întinările blestematei şi spurcatei idolatrii. Din această cauză, şi Mântuitorul zice despre ei: „când duhul necurat iese din om, străbate locuri fără de apă, căutând odihnă, şi nu găseşte. Atunci zice: «Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. Şi, venind, o află neocupată, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia alte şapte duhuri, mai rele decât el. Şi, intrând, locuiesc în ea şi se fac cele de pe urmă ale omului acela mai rele decât cele dintâi” (Matei 12, 43-45; Luca 11,24-26).
Apoi, la acestea, adaugă: „Amin, zic vouă, aşa va fi şi cu acest neam viclean” (Matei 12, 45). Căci la început, când au jertfit mielul ca chip al lui Hristos şi s-au uns cu sângele lui şi au scăpat de nimicitorul, duhul cel rău a plecat. Dar au căzut iarăşi, şi cu mult mai rău decât odinioară, dacă e adevărat ce se spune despre cei ce s-au hotărât să se îmbolnăvească din nou de acestea: „mai bine
178
le-ar fi fost să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor. Cu ei s-a adeverit adevărul din zicala: «Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (2 Petru 2, 21-22). Chiar din cele ce au îndrăznit să săvârşească, oricine poate vedea că s-au întors la vărsătura lor şi au cugetat să se tăvălească iarăşi în mocirla de la început, căci s-a scris: „Şi poporul, văzând că a întârziat Moise să se coboare din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: «Scoală-te şifă-ne dumnezei, care să meargă înaintea noastră, că lui Moise, omul acela care ne-a scos pe noi din pământul Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat. Şi le-a spus Aaron: «Scoateţi cerceii de aur din urechile femeilor voastre şi ale fiicelor şi-i aduceţi la mine. Şi a luat tot poporul cerceii de aur, care fuseseră în urechile femeilor lor, şi i-a adus la Aaron. Şi i-a primit din mâinile lor, i-a pus în tipar într-un cuptor şi le-a făcut un viţel turnat, şi le-a zis: «Iată, dumnezeul tău, Israele, care te-a scos din ţara Egiptului. Şi, văzând Aaron, a zidit jertfelnic înaintea lui şi a strigat, zicând: «Mâine e sărbătoarea Domnului. Şi, sculându-se a doua zi de dimineaţă, a săvârşit pe el arderi de tot şi a adus jertfa de mântuire. Şi a şezut poporul să mănânce şi să bea, apoi s-a sculat să joace” (Ieş. 32,1-6).
Dumnezeiescul Moise a întârziat în muntele Sinai, unde a fost învăţat bine Legea. Iar aceia, descurajându-se prosteşte de întârzierea lui, s-au rostogolit în atâta nebunie, încât au uitat că au fost creaţi de Dumnezeu, Care toate le poate217, deşi ei înşişi îl văzuseră pe muntele Sinai
217 Numai considerarea lui Dumnezeu ca Creator al lumii şi al nostru ne scoate din eroarea panteistă, adică din confundarea lumii cu Dumnezeu, sau din socotinţa că lumea ar fi singura realitate, că deci din substanţa ei apărem şi în ea dispărem rânduri-rânduri, ceea ce imprimă existenţei o lipsă totală de explicaţie şi de sens. Toate religiile, în afara celei creştine – şi întrucâtva a celei mozaice şi mahomedane —, şi toate filosofiile dinainte de Hristos şi majoritatea celor de la Renaştere încoace suferă de nonsensul panteist, care nu recunoaşte că lumea nu e singura realitate, ci e creată de o Fiinţă deosebită şi superioară, adică de Dumnezeu.
179
în chip de foc, auziseră glasul Lui şi se alipiseră de Moise ca de mijlocitorul. O, cât de plini de ultima lipsă de înţelegere sunteţi!, le-ar spune cineva. Deci a întârziat Moise. Dar ce înseamnă aceasta? Dumnezeu e pururea cu cei de pe pământ. Chiar dacă nu Se vede, El este pretutindeni. Să strige deci dumnezeiescul David: „neam îndărătnic şi răzvrătit” (Ps. 77,10), dar şi Moise: „ai uitat pe Dumnezeu, Care te-a hrănit” (Deut. 32,18)!
Şi de care zei ar fi avut nevoie cel ce a fost eliberat în mod atât de minunat, din pricina căruia grindina şi întunericul au stăpânit pământul egiptenilor timp de trei zile, întâii-născuţi ai egiptenilor au fost pierduţi într-o singură noapte şi căruia marea furioasă şi neadormită i-a dat putinţa să scape de cruzimea prigonitorilor? Dar, dacă cineva ar voi să le spună pe toate, va cheltui multe cuvinte pentru fiecare.
întârziind deci preaînţeleptul Moise (în munte), poporul s-a adunat la Aaron. Iar acesta, văzând că nu e în stare să suporte răscoala căci strigau: „Fă-ne dumnezei, care să meargă înaintea noastră” -, le-a poruncit să-i aducă cerceii femeilor şi fiicelor lor. Iar aceştia i-au adus îndată, fiindcă au căzut în rătăcirea din Egipt şi s-au rostogolit în vechile temeri. Şi, astfel, le-a alcătuit o statuie în chip de viţel, la care să se închine, fiindcă în Egipt se închinau viţelului nu numai egiptenii, ci şi cei îmbolnăviţi de rătăcirea lor.
Vezi cum sunt duşi spre cele de la început? S-a întors iarăşi duhul necurat la ei şi li s-a întâmplat după cuvântul
180
Mântuitorului: „se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei 12,45).
Socotesc că dumnezeiescul Aaron le-a cerut cerceii în chip iconomic, prin cercei dându-le de înţeles că trebuie să-şi jertfească auzul de cuvenita podoabă, din cauză că nu mai aveau buna ascultare, fiind abătuţi spre neascultarea urâtă de Dumnezeu şi necurată. Căci deşi Dumnezeu le-a spus: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieş. 20, 3) şi ei au primit aceste cuvinte şi le-au cinstit cu preafrumoasă încuviinţare, spunând: „Toate cuvintele pe care le-a grăit Dumnezeu le vom face şi le vom asculta” (Ieş. 24, 3), totuşi au cerut zei turnaţi.
Vezi cum au lepădat buna ascultare?, fiindcă aceasta socotesc că înseamnă podoaba urechilor. Dar observă cum râde Aaron de această cerere a lor, pentru că, arătându-le statuia turnată în chip de viţel, le spune: „Aceştia sunt dumnezeii tăi, Israele, care te-au scos din pământul Egiptului” (Ieş. 32, 4). Dar ei nu fuseseră eliberaţi prin viţel (cum ar fi fost posibil aşa ceva?), ci prin semne şi minuni. Deci, ca să le reamintească cele făcute lor de Dumnezeu, îi ironizează, zicând: „Aceştia sunt dumnezeii tăi, Israele”.
Dar au adus şi jertfe pe jertfelnic (înaintea viţelului de aur), apoi au mâncat şi au băut, ca şi cum ar fi fost sărbătoare, „şi s-au sculat să joace”. Îndepărtării de Dumnezeu îi urmează alipirea de cele trupeşti şi îmbrăţişarea necurăţiei ca desfătare. Cele pentru care ar trebui să se întristeze ei le socotesc plăcere bună şi dulce. De aceea şi fericitul Pavel a numărat idolatria necurată între păcatele trupeşti: „Iar faptele trupului sunt cunoscute; ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare,
181
închinare la idoli218″ (Gal. 5, 19-20). Rătăcirea premerge celor şi mai rele, căci despărţirea de Dumnezeu aduce, negreşit, îmbolnăvirea de cele mai rele dintre toate patimile. Deci aceia jucau, cântând cântece de ospeţe, făcând faptele urâte ale celor îmbătaţi şi grăind despre acelea. Iar fiindcă dumnezeiescul Moise nu cunoştea ceea ce îndrăzniseră aceia, Dumnezeu i le descoperă, zicând: „Du-te, coboară repede de aici, că fărădelege a săvârşit poporul pe care l-ai scos din pământul Egiptului. S-a abătut repede de la calea pe care le-ai poruncit-o, şi şi-au făcut lor viţel şi s-au închinat lui, au jertfit lui şi au zis: «Aceştia sunt dumnezeii tăi, Israele, care te-au scos din pământul Egiptului. Şi acum lasă-Mă, ca, mâniindu-Mă cu urgie asupra lor, să-i pierd pe ei, şi te voi face pe tine neam mare. Şi s-a rugat Moise înaintea Domnului Dumnezeului său” (Ieş. 32, 7-11).
Auzi cum Israel, fiind uşuratic, repede schimbător şi foarte aplecat spre apostazie, Dumnezeu nici nu-l mai învredniceşte cu numirea de poporul „Său”?, ci, deşi El însuşi a rânduit Legea, atribuie acest fapt lui Moise, căci „s-au abătut, zice, repede de la calea pe care le-ai poruncit-o”. De aceea şi Hristos a spus că, la scaunul dumnezeiesc de judecată, Judecătorul va zice celor ce au dispreţuit cele drepte, şi-au însuşit necredinţa şi n-au gândit să lucreze cu adevărat cele bune: „Depărtaţi-vă de la Mine, toţi cei ce lucraţi fărădelegea” (Ps. 6, 8). Aşadar, Dumnezeu recunoaşte ca popor cu adevărat al Lui pe cei ce rămân alipiţi de El cu dragoste, păstrează sinceritatea
218 Pentru cine socoteşte că lumea este una cu divinitatea, toate ale ei sunt la fel: binele şi răul, adevărul şi minciuna nu mai e nicio deosebire între acelea -, şi alege cele care-i par plăcute: minciuna şi destrăbălarea.
182
în credinţă, rămân neclintiţi în lucrarea celor bune şi resping săvârşirea cu uşurătate a păcatelor.
Dar Moise s-a rugat şi a cerut lui Dumnezeu să-Şi oprească mânia împotriva lor, pentru că mijlocitorul poporului trebuia să imite pe Hristos, Care a înlăturat mânia ce se afla de la început asupra noastră pentru multele noastre păcate, deoarece, ca Fiu al Tatălui, a dăruit celor ce păcătuiseră îndreptarea întru credinţă219. Deci, şi prin aceasta, dumnezeiescul Moise este din nou un chip al mijlocirii lui Hristos, pentru că, prin rugăciunile lui, îmblânzeşte pornirea mâniei lui Dumnezeu asupra poporului.
Apoi, coboară din munte. Dar, când aude norodul strigând şi la urechea lui vin glasurile celor beţi, sparge tablele pe care erau scrise legile, nemaiînvrednicindu-i de povăţuire (de pedagogie) pe cei deveniţi neascultători şi neînţelegători, căci aveau mintea cu totul predată celor necuvenite şi, din această cauză, căzuseră în apostazie. Venind în tabără, a luat viţelul, l-a ars în foc şi l-a măcinat.
219 La Dumnezeu sunt mijlocitori pentru noi de diferite grade, fiindcă la El au intrare şi sunt ascultaţi cei curaţi cu inima şi plini de iubire faţă de El. Mântuirea nu este o faptă arbitrară şi juridică a lui Dumnezeu, pe care o face cu oricine, ci depinde şi de bunătatea şi iubirea omului (de virtuţile lui), prin care el se înalţă în zonele înalte ale lui Dumnezeu cel atotbun şi atotcurat. Dumnezeu nu declară drept pe unul care se încăpăţânează să rămână rău. Cel bun este ascultat de Dumnezeu, pentru că şi-a deschis sufletul faţă de El, dar înmoaie şi inima celui pentru care mijloceşte. Când poporul evreu dădea ascultare lui Moise, acesta putea împlini lucrarea sa mijlocitoare. însă când poporul se abătea de la Dumnezeu, mijlocirea lui Moise nu mai avea efect. Când va reuşi să readucă poporul la ascultare, mijlocirea sa va avea din nou efect. Cel mai înalt Mijlocitor pentru noi este Hristos, pentru că Fiul Tatălui, întrupându-Se, a avut şi ca om cea mai deplină iubire faţă de Tatăl şi, prin jertfa Sa pentru oameni, a înmuiat şi inima multora dintre ei.
183
Apoi, aruncându-l în apă, a adăpat cu el pe fiii lui Israel (cf. Ieş. 32,19-20), prin aceasta arătând că necredinţa lor se întinsese şi în ficat şi în măruntaie, ba socotesc că le vesteşte că au şi inima plină de spurcata şi scârboasa slujire la idoli. Apoi, chemând pe cei aleşi din norod, le porunceşte să omoare pe cei mai vinovaţi dintre ei, necruţând nici pe frate, nici pe vecin, nici pe cunoscuţi; şi, în ziua aceea, au căzut ca la douăzeci şi trei de mii dintre ei (cf. Ieş. 32, 27-28). Iar după ce Dumnezeu a fost îmblânzit printr-o pedepsire moderată a abaterii lor de la credinţă, Moise s-a întors la Dumnezeu şi a făcut iarăşi rugăciuni pentru ei. Şi de-abia atunci Dumnezeu l-a ascultat, dar i-a spus că El nu va mai fi cu ei, ci le va trimite un înger supraveghetor şi conducător pe cale. Aflând acestea, poporul plângea. Dumnezeu le-a poruncit să-şi dezbrace hainele şi toată podoaba şi să umble întristaţi. Făcându-se aceasta, Moise a luat, zice, cortul său şi l-a aşezat în afara taberei (cf. Ieş. 33, 2-7). Acesta este, pe scurt, cuvântul istorisirii.
Dar vom afla că Israel a îndrăznit să facă aceleaşi lucruri şi când Unul-Născut S-a făcut om ca noi. Căci, aşa cum odinioară i-a chemat prin Moise la pământul făgăduinţei, aşa şi atunci i-a chemat la împărăţia cerurilor, făgăduind să-i elibereze pe cei ce cred în El220. I-a eliberat de sub stăpânirea Egiptului pe cei din sângele lui Israel, care primiseră cu credinţă mântuirea prin înger, pentru că au jertfit mielul, ca chip al lui Hristos, Care a împlinit taina.
220 Hristos a împlinit tot ceea ce, prin Moise, fusese chip şi făgăduinţă a ceea ce se va împlini în mod real. Chipurile din Vechiul Testament au ca ţintă tensiunea spre adevăr şi o întreţin. Au în ele o perspectivă istorică şi întreţin dinamismul istoriei: înaintarea vieţii omeneşti spre desăvârşire prin tot mai marea apropiere de Dumnezeu, în Hristos.
184
Dar cei pe care Legea îi călăuzise spre Hristos, prin umbre şi chipuri, întorceau cuvintele lui Moise în sus şi în jos şi nu mai primeau pe Moise (fiindcă preschimbaseră poruncile Legii în învăţături şi porunci ale oamenilor), scuturând însuşi jugul cinstirii lui Dumnezeu. Astfel, nu L-au primit nicidecum pe Cel prin Care Dumnezeu ţine şi cârmuieşte toate, adică pe Hristos. Şi care a fost pricina? S-au abătut spre înşelăciunea lumească şi, făcând din plăcerile lumii acesteia ţinta străduinţelor lor, L-au respins. Căci, chemaţi la nuntă, n-au voit să vină, ci au preferat femeile şi câştigurile de la ţarină. Şi a venit timpul ca Israel, care se rostogolise în această lipsă de credinţă, să suporte toată urgia şi frica221. Însă rugăciunile sfinţilor au mântuit rămăşiţa lui (a lui Israel). Dar peste cei mai mulţi a venit totuşi pedeapsa, fiindcă au căzut ucişi de sabie şi au fost decimaţi în război amar, însă nu au priceput că aceste rele erau rezultatul duşmăniei lor nebune împotriva lui Hristos. Pentru că ei, lepădând haina vechiului renume şi
221 S-ar putea ca această frică să însemne şi asprimea lui Dumnezeu, care se răspândea din poruncile Legii, pentru că, la început, numai aşa puteau fi educaţi oamenii în credinţa într-un singur Dumnezeu. Dar Legea îi pregătea spre a ajunge să primească pe Dumnezeu, Treime de Persoane iubitoare. Deci, când se va ridica acoperământul de pe Lege, se va vedea lumina iubitoare a lui Dumnezeu. Aşa va fi faţa lui Hristos, ca şi toată învăţătura Lui. Această lumină se va arăta pe faţa lui Hristos pe Tabor. Dar, atunci când i-a grăit Dumnezeu, şi faţa lui Moise (care închipuia pe Hristos) s-a întipărit de lumină.
Cel ce spune cuiva lucruri înalte îl umple de lumina unor noi înţelesuri, care i se răsfrânge şi pe faţă. Pe faţa unei persoane apare lumina, atunci când altă persoană îi vorbeşte cu iubire. Lumina de pe faţa lui Hristos s-a accentuat, atunci când Tatăl I-a vorbit ca unui om, arătându-I iubirea de Tată şi în această calitate.
185
toată podoaba duhovnicească, bolesc iarăşi de urâciune şi sunt dezbrăcaţi de toată slava.
Iar că şi Hristos S-a despărţit de ei a dat de înţeles Moise, care şi-a mutat cortul departe de tabără. Prin aceasta, el a arătat că Hristos a părăsit mulţimile sau taberele lor, plecând într-un fel oarecare departe de ele, aşezându-Şi între neamuri cortul neclintit sau Biserica, pe care o declară a Sa, zicând prin glasul Psalmistului: „Aici voi locui, că am ales-o pe ea” (Ps. 131,15). Trebuia deci ca cei ce nu aveau pe Emanuel, Domnul slavei, să fie dezbrăcaţi de podoabă şi de slavă. Dar pe cei ce-L iubesc i-a îmbrăcat în podoaba credinţei şi a virtuţilor, iar ei, simţind aceasta, zic cu putere: „Să se bucure sufletul meu întru Domnul, că m-a îmbrăcat în haina mântuirii şi cu veşmântul veseliei m-a acoperit. Ca unui mire mi-a pus cunună şi ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă” (Is. 61,10). Căci aleasă este frumuseţea spirituală în Hristos, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Despre acoperământul de pe faţa lui Moise
„înţelegi, oare, cele ce citeşti?” (Fapte 8, 30). Se cuvine să se spună aceasta iudeilor, care au ajuns la atâta neînţelegere, încât Sfânta Scriptură poate să-i numească fără de inimă. Iată, zice, „un popor nebun şi fără de inimă. Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud” (Ier. 5, 21). Hristos ne-a arătat că, din pricina neînţelegerii lor, Legea dată prin Moise li s-a făcut cu totul nefolositoare, zicând: „Cercetaţi Scripturile, că voi socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică. Şi acelea sunt cele care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi
186
la Mine, ca să aveţi viaţă!” (Ioan 5, 39-40). Căci inima celor din Israel s-a împietrit în parte, fiind zăbavnici în privinţa credinţei şi greu de urnit spre a voi şi cugeta cele folositoare spre mântuire (cf. Rom. 11, 7). Dar nu vor scăpa de osândă, pentru că, după ce au ales ceea ce le era de folos, s-au mutat la o neascultare de neîndreptat şi, deşi aveau Lumina cea din cer şi de Sus, le-a plăcut să umble noaptea şi în întuneric (cf. Ioan 3, 19). Aceasta a dat de înţeles şi prorocul, zicând despre ei: „când aşteptau ei lumina, li s-a făcut întuneric; aşteptând zorile, au umblat în noapte” (Is. 59, 9), pentru că au rămas învârtoşaţi şi neînfrânaţi şi nu s-au învrednicit de niciun folos din cele prin care ar fi putut scăpa de ceea ce este nedrept. De aceea, Hristos le-a spus: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), şi: „Umblaţi cât aveţi Lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul” (Ioan 12, 35). Însă ei erau asemenea celor ce nu au minte sau judecată sănătoasă. De aceea au şi fost cuprinşi de întuneric şi vieţuiesc ca într-o noapte, fiind lipsiţi cu desăvârşire de strălucirea şi de lumina dumnezeiască, fiindcă nu înţeleg cele grăite de Scriptura de Dumnezeu insuflată. Iar pricina o lămureşte dumnezeiescul Pavel: „până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi acoperământ, neridicându-se, căci el se desfiinţează în Hristos. Ci până astăzi, când se citeşte Moise, zace un acoperământ (văl) pe inima lor. Iar când se vor întoarce către Domnul, acoperământul se va ridica. Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (2 Cor. 3,14-17).
Priveşte deci taina care luminează din Sfintele Scripturi cele din vechime. Acolo se scrie aşa: „Şi a zis Domnul către Moise: «Scrie ţie cuvintele acestea, că pe aceste cuvinte voi face legământ cu tine şi legătură cu Israel. Şi a fost Moise
187
înaintea Domnului patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Pâine n-a mâncat şi apă n-a băut, şi a scris pe tablele legământului cuvintele acestea, cele zece porunci. Iar când a coborât Moise din muntele Sinai, având în mâini cele două table ale Legii, nu ştia că faţa lui strălucea de când i-a vorbit Dumnezeu. Şi Aaron şi toţi fiii lui Israel, văzând pe Moise şi chipul feţei lui fiind slăvit, se temeau să se apropie de el. Atunci Moise i-a chemat şi s-au întors spre el Aaron şi toate căpeteniile adunării. Şi a grăit către ei Moise şi după aceea au venit la el toţi fiii lui Israel. Şi le-a grăit lor toate câte i-a poruncit Domnul în muntele Sinai. Şi, după ce a încetat să le grăiască, a pus pe faţa sa un acoperământ. Iar când intra Moise înaintea Domnului, ca Acesta să-i grăiască, îşi ridica acoperământul până ce ieşea222. Şi, după ce ieşea, grăia tuturor fiilor lui Israel cele ce îi poruncise lui Domnul. Şi vedeau fiii lui Israel faţa lui Moise că era slăvită, şi-şi acoperea iarăşi Moise faţa sa, până când intra iar să i se vorbească” (Ieş. 34, 27-35).
Dumnezeul tuturor scrie Legea pe table de piatră. Dar, fiindcă faţa lui Moise s-a întipărit de lumină prin iradierea luminii dumnezeieşti, după ce a stat patruzeci de zile pe munte şi s-a reţinut de la cele omeneşti, cei aleşi dintre fiii lui Israel, dar şi Aaron, nu suportă această lumină. Întorcându-se ei şi luând-o la fugă, Moise îi cheamă înapoi şi grăieşte fiilor lui Israel, punând un acoperământ pe faţa
222 Moise, intrând într-o comuniune mai intimă cu Dumnezeu, avea faţa descoperită, fiindcă intra în comunicare iubitoare cu El. Ajungea cu omenitatea sa dincolo de Lege, care doar le arăta ţinta spre care voia să-i ducă. După aceea, când prin el vorbea numai Legea, îşi punea acoperământul. Apoi, când intra din nou în comunicare mai intimă cu Dumnezeu, îşi ridica iarăşi acoperământul. Însăşi realitatea persoanei altuia, când mi se comunică plin de iubire, este o lumină pentru mine.
188
sa, pentru a le face suportabilă, prin umbrire, mulţimea razelor luminii dumnezeieşti care porneau din faţa sa223. „Iar când intra Moise înaintea lui Dumnezeu, ridica acoperământul” (Ieş. 34, 34). Pricepe deci că înţelegerea iudeilor nu putea accepta nici măcar lumina Legii. însă dacă cele scrise în ea se înţeleg duhovniceşte, nimic din ea nu le mai este acoperit, vădindu-se taina lui Hristos, care aduce în inimile ascultătorilor lumina dumnezeiască şi atotstrăvezie. însă cei din Israel nu puteau auzi cuvinte atât de minunate, nici nu puteau înţelege cu uşurinţă adâncimea tainei. De aceea Nicodim, când L-a auzit pe Hristos vorbind de naşterea din nou prin Duhul, a întrebat copilăreşte: „Cum poate omul să se nască din nou, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” (Ioan 3, 4). Şi, când Hristos i-a spus că trebuie respectate prin credinţă cele mai presus de minte şi de raţiune, a adăugat: „Cum pot să se facă acestea?” (Ioan 3, 9), deşi Legea a descris taina, mai înainte, prin mii de chipuri. Deci iudeilor le era cu neputinţă să primească până şi lumina Legii. Şi nu numai celor din mulţime le era cu neputinţă aceasta, ci şi celor aleşi şi sfinţiţi (preoţilor), căci ai auzit că Aaron se temea împreună cu bătrânii de slava lui Moise. Din această pricină, el îşi punea pe faţă acoperământul, fiindcă Legea are peste ea umbra sau grosimea literei şi înţelesul istorisirii nu e prea strălucit. Dar Moise, intrând în faţa lui Dumnezeu, îşi scotea acoperământul.
223 Pe faţa lui din care iradiază lumina, Moise pune un acoperământ, umbrind astfel puterea acesteia şi făcând suportabilă mulţimii această lumină. Mulţimea nu putea să suporte o revărsare de comunicare dumnezeiască prea bogată, pentru că nu era îndeajuns crescută duhovniceşte pentru aceasta.
189
Vom afla că aceasta se petrece cu adevărat şi cu noi. Pentru că noi, fiind aduşi de Hristos în faţa lui Dumnezeu Tatăl, vom vedea slava lui Moise (care nu va mai fi umbrită) şi vom înţelege Legea duhovniceşte, căci „ne preschimbăm în acelaşi chip din slavă în slavă”, după cum s-a scris (2 Cor. 3,18). Cum ne-am putea îndoi că taina lui Hristos este plină de slavă?, când fericitul Pavel spune limpede despre întâiul şi al doilea Legământ: „Căci dacă a avut parte de slavă slujirea care aducea osândă, cu atât mai mult va prisosi în slavă slujirea dreptăţii” (2 Cor. 3, 9). Dar a încetat umbra Legii, deşi era cinstită cu slava cea prin Moise, adică cea care strălucea pe faţa lui Moise. Însă slava lui Hristos rămâne neclintită şi îmbogăţeşte cu o slavă (cu un har) mai mare decât slava cea veche (prin Moise).
Deci, înlăturându-se umbrele cele din Lege, vom privi „ca în oglindă” (vom oglindi) slava lui Dumnezeu, după cum s-a scris (2 Cor. 3,18). Dacă vom auzi de mielul junghiat în chip, îndată vom înţelege taina, cunoscând pe Mielul care, din pricina noastră şi pentru noi, S-a predat întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl224.
224 Dacă în jertfirea mielului inconştient nu s-ar ascunde nimic mai adânc, în aceasta nu s-ar afla nicio taină. Ne-ar face doar să cugetăm la un Dumnezeu căruia i-ar trebui carnea unui animal, lucru greu de acceptat!, sau, cel mult, că trebuie să renunţăm la un bun material al nostru. Dar junghierea mielului inconştient este un simbol sub care se ascunde trebuinţa junghierii Celui mai valoros Miel: Fiul lui Dumnezeu făcut om şi jertfit de bunăvoie pentru noi, ca, uniţi cu El, să predăm şi noi, duhovniceşte, viaţa noastră lui Dumnezeu, înţeles ca Tată suprem. Aici se ascunde taina iubirii celei mai înalte a lui Dumnezeu faţă de noi, Care îngăduie ca însuşi Fiul Său să Se jertfească pentru noi, cu iubire de om faţă de Tatăl, ca şi noi să iubim pe Tatăl, ca răspuns la iubirea Lui faţă de Fiul făcut om.
190
Şi „dacă cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului” (Evr. 9, 13), cu atât mai mult vom înţelege că curăţirea prin Hristos, cea prin apă şi prin Duh adică, ne eliberează nu de petele trupeşti, ci ne spală duhul şi sufletul de întinăciuni, fiindcă în Hristos am fost făcuti sfinţi.
Dar vom mai adăuga spre folos şi aceasta. Până aici am înfăţişat istorisirea unor capitole din Ieşirea, fără a nesocoti tălmăcirea celor următoare, ci pentru ca, după scrierea cuvintelor din lucrarea închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr în care am supus unei cercetări amănunţite alcătuirea cortului sfânt şi a tuturor celor aflate în el, adică a chivotului, a mesei, a sfeşnicului -, să nu lipsească nimic din înfăţişarea celor necesare. Acestora le-am dedicat Cărţile a IX-a şi a X-a. Dumnezeului nostru fie slavă, în vecii vecilor. Amin.
GLAFIRE LA LEVITICUL
Patima lui Hristos este mântuitoare
1. „Dumnezeul tuturor n-a făcut moartea, nici nu se bucură de pieirea celor vii; ci le-a făcut ca să fie, şi făpturile lumii sunt de (făcute spre) mântuire; şi nu e împărăţie a iadului pe pământ”, după cum s-a scris (înţel. Sol. 1,13-14), dar „prin pizma diavolului moartea a intrat în lume225” (înţel. Sol. 2,24).
225 Dacă Dumnezeu ar aduce la existenţă persoanele omeneşti, ca să moară rând pe rând, acesta ar fi un act absurd al lui Dumnezeu. Moartea lor nu se poate explica decât fie ca un proces continuu al unei esenţe oarbe, supusă legii producerii şi pieirii persoanelor, fie despărţirii voite a acestora de Dumnezeu, Izvorul vieţii. Cum prima alternativă e şi ea absurdă, nu rămâne valabilă decât a doua (despărţirea de Dumnezeu). Oamenii sunt creaţi de Dumnezeu ca să existe în veci, nu ca să moară. De aceea ei nici nu mor de tot, ci ajung la o slăbire maximă a existenţei. Iar aceasta nu se poate explica decât prin voia lor, asupra cărora are o înrâurire şi lucrarea duhurilor rele. Ei nu pot să ajungă la plinătatea fericită a existenţei fără voia lor. Deci moartea persoanelor omeneşti implică atât venirea lor la existenţă, prin crearea lor din nimic de un Dumnezeu personal, cât şi libertatea lor. Orice lucrare a lui Dumnezeu e mântuitoare de moarte şi de nefericire. Moartea şi nefericirea se explică prin voia făpturilor conştiente şi prin ispita diavolului exercitată asupra lor. Moartea vine din despărţirea de Dumnezeu a persoanelor create de El. Dumnezeu nu Se desparte de ele, ci numai ele se despart de El, cu voia lor. Aceasta le slăbeşte spiritul şi acesta, odată slăbit, nu mai poate ţine materia trupului în coeziune. Însă, şi aşa, trupul rămâne cu o viaţă spirituală, chiar dacă e slăbită şi strâmbată, deci nu dispare, pentru că Dumnezeu nu-Şi retrage toată puterea cu care-l susţine în existenţă.
192
Cuvântul cuprinde în sine adevărul, căci n-a supus Creatorul făptura Sa atât de strălucită şi de minunată forţelor ce o pot corupe cu uşurinţă, ci moartea s-a introdus din mânie, pentru că protopărintele Adam, nesocotind porunca dumnezeiască, s-a aplecat spre neascultare. Dar vinile au încetat la sfârşit şi s-au desfiinţat în Hristos, prin ascultarea unui singur om226, căci am fost îndreptaţi (şi îndreptăţiţi) în El. Aceasta o va mărturisi dumnezeiescul Pavel: „aşa cum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, aşa şi prin ascultarea unui singur om, s-au făcut drepţi cei mulţi” (Rom. 5, 18). În acela am fost osândiţi la moarte, dar am fost miluiti şi ne-am înnoit spre viaţă prin Hristos, Care S-a făcut ascultător (Tatălui) „până la moarte227″ (Filip. 2, 8), „Şi-a pus sufletul
226 Ascultarea Acestui singur om a fost ascultarea Fiului lui Dumnezeu făcut om şi, de aceea, a avut în ea puterea adâncă şi afectuoasă care s-a transmis tuturor celor ce I s-au deschis prin credinţă.
227 Aceasta nu înseamnă o ascultare care-L lasă pe Hristos, ca om, exterior Tatălui ca pe un rob, ci e o ascultare din iubire. S-a predat Tatălui ca om până la renunţarea la viaţa Sa, care era o viaţă exterioară Tatălui. Hristos a gândit ca om: „Nu mai voiesc să trăiesc Mie, ci Tatălui, şi voiesc să renunţ la viaţa Mea ca om, pentru a le da şi fraţilor Mei, oamenii, această voinţă pentru a primi o altă viaţă din comuniunea cu El”. Viaţa noastră era şi aşa osândită la moarte prin despărţirea neascultătoare de El. Hristos a prefăcut moartea, ca osândă a neascultării, în moartea, ca renunţare la acest fel de viaţă „moartă”, din suprema ascultare iubitoare faţă de Tatăl, pentru ca, intrând prin aceasta în comuniune desăvârşită cu Tatăl, să primească o viaţă înnoită din această comuniune.
193
(viaţa) pentru noi” (1 Ioan 3, 16) „şi cu rana228 Lui noi toţi ne-am vindecat”, după cum s-a scris (Is. 53, 5). S-ar putea spune că, îmbolnăvindu-ne în Adam de păcatul alipirii la lume, în Hristos, ne-am făcut lui Dumnezeu şi Tatăl jertfă duhovnicească, binemirositoare şi bineprimită, mult mai bună decât cea după Lege229. Hristos este deci pârga noastră şi El ne-a înnoit calea. Aşa zice David în Cartea Psalmilor către Tatăl şi Dumnezeu din ceruri: „Jertfă şi prinos n-ai voit, ci trup Mi-ai alcătuit. Arderi de tot şi pentru păcat n-ai binevoit. Atunci am spus: «Iată vin, Dumnezeule, să fac voia Ta” (Ps. 39, 9-10). Aceasta se poate vedea şi din cele scrise în Leviticul, care sunt aşa: „Iar de veţi aduce jertfă Domnului din pârga roadelor, să fie pârgă Domnului grăunţe noi, coapte şi urluite: aşa să aduci jertfa pârgii roadelor. Şi vei turna peste jertfă untdelemn şi vei pune pe ea tămâie; jertfă este. Şi va aduce preotul
228 „Rana Lui” e moartea Lui. Ne-am vindecat cu ea, sau am dobândit o viaţă nouă, pentru că, uniţi cu El, trăim şi noi predarea omenităţii noastre „moarte” Tatălui, sau transformarea morţii ca osândă, cât încă trăim, în moartea ca predare a ei iubitoare Tatălui.
229 Moartea ne-a venit din despărţirea de Dumnezeu şi alipirea la lume. Aceasta era o moarte ce răspândea duhoarea putreziciunii şi a unei vieţi sufleteşti ostile lui Dumnezeu. în Hristos, pentru El ca om şi pentru noi, dacă ne alipim Lui, moartea s-a făcut o jertfă din care se răspândeşte buna mireasmă a iubirii faţă de Tatăl. E o jertfă în care se află puterea Duhului Sfânt, care întăreşte duhul omului, eliberându-l de poftele egoiste, de frică, de neputinţa de a păstra trupul coerent prin unirea strânsă cu sufletul. Această moarte ca jertfă este superioară jertfelor de animale din Legea veche.
194
spre pomenire din grăunţe împreună cu untdelemn şi toată tămâia ei jertfă este Domnului” (Lev. 2,14-16).
2. Deci înţelesul pasajului este foarte lămurit şi nu are, precum socotesc, nevoie de osteneală pentru a-i înţelege subtilitatea. Deci voi spune aceasta: grăunţele măcinate sunt făina, iar în aceste chipuri se dă de înţeles taina lui Hristos. Căci El este Jertfa pentru noi, pârga roadei duhovniceşti, adică pârga omenităţii, Întâiul-Născut din morţi, întâiul în nestricăciune, pârga celor adormiţi. Ca un „grăunte de grâu” a căzut pe pământ şi, murind, a răsărit, înmulţit ca un spic230. Aceasta ne-a spus-o El însuşi, zicând: „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar de va muri, va aduce multă roadă” (Ioan 12, 24).
Dar n-a murit pentru Sine, ci pentru noi. Aceasta ne-o arată foarte frumos litera Legii: Dacă va voi cineva, zice, să aducă „jertfă Domnului din pârga roadelor, să fie Domnului grăunţe noi, coapte şi urluite (măcinate)”. Observă deci cum ne îndeamnă Moise, sau litera Legii, să aducem dar din roadele cele noi. Căci, precum am zis, El e pârga firii înnoite spre înnoirea vieţii şi, întru El, toate s-au făcut noi (cf. 2 Cor. 5,17). Dar nu numai din grâu se aduc cele spre jertfă, ci şi din legume sfărâmate. Pentru că, aşa cum a
230 Fiul lui Dumnezeu este Unul-Născut, făcut om nou şi înviat din morţi, e Întâiul-Născut, căci El n-a anulat omenitatea existentă, ci S-a încadrat în ea, făcându-Se între fraţii Săi primul născut, ca om nou şi înviat din morţi. Ca prim născut din Fecioară nu le dă şi celorlalţi putinţa acestei naşteri, dar ca înviat le dă şi celorlalţi putinţa învierii, în sensul acesta, El este grăuntele care, murind în pământ, răsare ca spic înmulţit.
195
poruncit să se aducă ardere de tot grâul făcut făină şi nu înseşi grăunţele întregi, aşa a poruncit să se fărâmiţeze şi legumele, adică să fie înmuiate, ca să fie potrivite jertfei şi bune de mâncat, fiindcă nu obişnuim să mâncăm grăunţele întregi, nefărâmiţate. De aceea, Hristos este „prinos (pârgă) şi jertfă plăcută lui Dumnezeu, întru miros de bună mireasmă” (Efes. 5, 2) şi foarte bună de mâncat şi pentru noi231, căci El este „Pâinea care S-a pogorât din cer” şi a dat „viaţă lumii” (Ioan 6, 51) şi ni S-a dat spre mâncare ca făina sau ca grâul măcinat.
Iar peste jertfă a spus că trebuie să se toarne untdelemn şi a poruncit să se pună şi tămâie. Untdelemnul (grăsimea) închipuie simbolic veselia, iar tămâia închipuie sfinţenia şi buna mireasmă. Aceasta arată că Hristos S-a făcut, precum am spus, Jertfă pentru noi şi pârga roadelor duhovniceşti ale ţarinelor.
Iar că moartea Sa nu a fost spre plângere şi jale, ci mai degrabă spre desfiinţarea lacrimilor şi vaietelor şi spre nădejdea plină de bucurie, cum s-ar putea îndoi cineva? Căci nu L-au putut închide porţile iadului, nici n-a rămas între morţi, ci, deşi moartea a putut să-L soarbă, după glasul prorocului, Dumnezeu a şters toată
231 Aşa cum din jertfele aduse în Vechiul Testament mâncau şi cei ce le aduceau, împărtăşindu-se de sfinţenia simbolică pe care o dobândeau prin faptul că erau puşi în legătură cu Dumnezeu, aşa ne împărtăşim şi noi de Trupul şi Sângele lui Hristos, predate ca jertfă Tatălui, pentru a fi şi noi apropiaţi de Tatăl, aşa cum S-a făcut Hristos ca om, aducându-Se jertfă Tatălui. Trupul şi Sângele Lui se umplu de bunăvoirea Tatălui, prin faptul că I se predau. Prin urmare, noi ne însuşim Trupul şi Sângele Lui pline de bunăvoirea Tatălui. Sau, împărtăşindu-ni-Se şi nouă, urcăm şi noi spre bunăvoirea Tatălui împreună cu El.
196
lacrima de pe toată faţa, a şters osânda poporului din tot pământul. Cum şi în ce mod? A înviat Hristos, călcând moartea, ca şi pe noi să ne elibereze de stricăciune (cf. Rom. 8, 21), şi, ştergând lacrima din pricina acesteia, să ne convingă să strigăm cu bucurie: „întors-ai plângerea mea în bucurie, rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu veselie232″ (Ps. 29,11).
Dar cineva, dacă ar voi, ar putea înţelege aceasta şi altfel. Anume, că în Hristos am fost miruiţi, fiindcă aceasta socotesc că înseamnă: „Uns-ai cu untdelemn capul meu” (Ps. 22, 7).
Iar faptul că moartea lui Hristos nu a fost pentru anumite pricini binecuvântate sau pentru păcate, ci jertfă foarte importantă şi cu desăvârşire neprihănită pentru noi (căci s-a adus ca să desfiinţeze păcatul şi
232 Moartea şi-a schimbat sensul, direcţia şi efectul în Hristos. Nu mai e o despărţire de Dumnezeu, şi deci pedeapsă pentru păcat, ci predarea existenţei proprii lui Dumnezeu. De aceea nu mai sfârşeşte într-un minus extrem de viaţă, ci într-o mare îmbogăţire şi putere sufletească, ceea ce aduce şi învierea trupului: pentru Hristos imediat, pentru noi, la sfârşitul chipului actual al lumii, când, prin trupul înviat al lui Hristos sau plin de maximă putere spirituală, se va revărsa şi în sufletele omeneşti puterea de a reface trupul în stare înnoită, nemuritoare. Prin moarte, Hristos Se afundă cu sufletul Său deplin în dumnezeirea Sa, luând din ea puterea învierii trupului. Deci moartea Sa nu este prilej de plâns, ci de bucurie, dar numai după ce aceea şi-a sfârşit lucrarea. Când începe, moartea pricinuieşte frică şi durere oricărui om. Moartea lui Hristos e o îmbinare de contradicţii: tăria de a o accepta, slăbirea voită a lucrării sufletului care menţine trupul unit cu el şi tăria sufletului de a accepta, în mod voit, slăbiciunea Sa până la capăt. Dar tocmai această tărie de biruire a fricii de moarte, dusă până la capăt, însemnând maxima manifestare a iubirii faţă de Dumnezeu Tatăl şi, umplând sufletul la maximum de puterea dumnezeirii, devine putere a învierii.
197
moartea din păcat şi pentru el233), poţi înţelege prin tămâie. Protopărintele Adam, prin neascultările de la început, şi-a atras blestemul preacuvenit234. Căci, după ce s-a îmbolnăvit de preaurâtul păcat, a şi fost cu dreptate osândit235. Dar Mântuitorul şi Domnul tuturor, nefiind osândit pentru nimic necuvenit (căci n-a făcut păcat), S-a făcut jertfă bună şi binemirositoare pentru noi şi ca o pârgă a noilor roade de tot felul, adică a grâului şi a legumelor, fiindcă a murit pentru toţi: mici şi mari, neamuri şi iudei, şi, prin El şi în El, ne-am făcut spre amintire lui Dumnezeu şi Tatăl236. De aceea, spune
233 Moartea, ca dăruire a vieţii proprii lui Dumnezeu, este de fapt desfiinţarea desăvârşită a egoismului, care e pricina oricărui păcat. Moartea lui Hristos a fost cu atât mai mult opusul oricărui păcat, cu cât prin ea Hristos a intrat cu omenitatea Sa în dumnezeirea Sa, iubirea omenităţii fiind întâmpinată de iubirea dumnezeirii. Astfel, „cu moartea pe moarte a călcat”, căci moartea Lui nu este numai o expresie a slăbiciunii sufletului, ci şi a tăriei Lui. Aşa e, până la un anumit grad, şi moartea credincioşilor. Moartea Lui şi a oamenilor (care se alipesc Lui, n.ed.) nu sfârşeşte în suprema slăbiciune vecină cu nimicul, ci în Dumnezeu, Izvorul vieţii. De aceea, creştinii spun despre cei care au murit: „s-a odihnit în Domnul”, sau „a repausat” (a răposat).
234 Neascultarea lui Adam, ca despărţire de Dumnezeu cu sufletul sau cu voia, care i-a adus moartea dar nu ca desfiinţare totală, pentru că sufletului i-a rămas putinţa, cât este pe pământ, să revină la viaţă (la plinătatea vieţii în Dumnezeu), dar numai prin asumarea naturii noastre de Fiul lui Dumnezeu -, arată putinţa, pusă în om de Dumnezeu, de a se muta, de la vecinătatea cu nimicul, la plinătatea vieţii în Dumnezeu.
235 S-a osândit singur, despărţindu-se de Dumnezeu sufleteşte sau cu voia, prin păcatul neascultării.
236 Moartea ca jertfă este opusă morţii de pe urma păcatului. Ultima e capătul final al despărţirii de Dumnezeu, prima e capătul final al înaintării spre Dumnezeu. Această schimbare de direcţie a morţii a avut loc în Hristos, ca reprezentant al tuturor oamenilor, care, în El, şi-au găsit un început nou sau pârga lor înnoită. în El e concentrată virtual toată omenirea, urmând ca fiecare om să-şi găsească actualizarea cuprinderii virtuale în El. în Hristos, Tatăl ne are pe toţi în amintirea Sa virtuală. Depinde de noi să transformăm în amintire actuală această aflare a fiecăruia în amintirea virtuală a Tatălui. Depinde de fiecare să facă pe Tatăl să spună: „Da, tu te afli în Fiul Meu sau unit cu El, prin asemănarea cu El, pe care ţi-ai realizat-o”.
198
litera Legii: „Şi va aduce preotul spre pomenire din grăunţe împreună cu untdelemn şi toată tămâia jertfă Domnului” (Lev. 2,16).
Căci, după ce L-am supărat prin multele păcate, am ieşit de la ochii (privirea) Tatălui. Dar, după ce Hristos S-a făcut jertfă pentru noi, Şi-a adus aminte de noi şi ne-a binecuvântat: „A binecuvântat pe cei ce se tem de El, pe cei mici cu cei mari” (Ps. 113, 21). De aceea am şi fost învăţaţi să cântăm şi să zicem: „Binecuvântaţi suntem noi Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pământul” (Ps. 113, 23). Dar Legea ne explică şi în alt mod jertfa lui Hristos, zicând: „Iar de va fi darul către Domnul jertfă de mântuire, şi-l va aduce din vite, fie parte bărbătească, fie femeiuşcă, să-l aducă înaintea Domnului curat. Şi să-şi pună mâinile peste capul darului şi să-l junghie înaintea uşilor cortului mărturiei; iar fiii lui Aaron, preoţii, vor turna sângele peste jertfelnicul arderilor de tot de jur-împrejur. Şi vor aduce din jertfa mântuirii dar Domnului: grăsimea care acoperă pântecele şi amândoi rărunchii (rinichii) şi grăsimea de pe ei şi cea de pe coapse, şi pieliţa de pe ficat o va scoate cu rărunchii. Şi fiii lui Aaron, preoţii, le vor aduce pe jertfelnic, spre ardere de tot, peste lemnele care sunt pe focul cel de pe jertfelnic, jertfă spre miros de bună mireasmă Domnului” (Lev. 3,1-5).
199
Dar nu numai din vite, ci, de va voi cineva să aducă spre ardere de tot, ca jertfă de mântuire, şi din oi sau din capre, jertfa să fie săvârşită în acelaşi mod. Şi, fie că animalul de jertfă e de parte bărbătească, fie de parte femeiască, el trebuia să fie cu desăvârşire curat de orice pată. Înţelesul jertfei se referea la Emanuel. Cel ce ridică păcatele lumii este şi viţelul gras, jertfa fără prihană, dar şi Cel ce Se junghie pentru noi în chipul ţapului. Căci, după Lege, pentru păcat se junghia un ţap. Dar priveşte iarăşi, cu înţelegere, modul jertfei. Litera Legii nu face deosebire între partea bărbătească şi cea femeiască. Prin aceasta se înţelege că în ambele este Hristos. În partea bărbătească, pentru că e Conducător şi povăţuitor, fiindcă în amândouă privinţele bărbatul are un rol mai însemnat; în partea femeiască, pentru că S-a aşezat sub Lege, deşi e Conducător237, căci femeia e supusă şi a doua după bărbat, odată ce este mai mică şi de măsuri mai smerite cu adevărat, însă ceea ce se jertfeşte este neprihănit, căci aşa este Hristos. De aceea a spus: „vine stăpânitorul acestei lumi şi nu va afla în Mine nimic” (Ioan 14, 30). Din lipsa în El a oricărui păcat a făcut dovada firii Lui dumnezeieşti, necesară iudeilor: „Cine dintre voi Mă va vădi având vreun păcat? Dacă spun adevărul, de ce nu Mă credeţi238?”
237 Hristos, ca om, S-a aşezat sub Lege şi sub trebuinţele omeneşti, dar de bunăvoie. S-a făcut dependent, dar de cele create şi rânduite de El ca Dumnezeu, ca să arate cum trebuie împlinite acestea de om, pentru ca, prin ele, să-L întâlnească pe Dumnezeu.
238 Cu toată smerenia Lui, îşi afirmă nepăcătuirea. O afirmă, pentru că o şi are. Se declară Dumnezeu, cu toată smerenia Lui. în niciun om nu poate coexista smerenia cu asemenea afirmaţii, pentru că smerenia omului redă de fapt micimea lui reală, nu o smerire de bunăvoie. Smerenia Lui este negrăită, deşi Se afirmă ca fără de păcat şi Dumnezeu. în aceste afirmaţii nu e nicio mândrie, ele nu sunt lipsite de o acoperire reală. El este omul lipsit de orice păcat, ba chiar de orice posibilitate de a păcătui, nu numai pentru că e în maximă unire cu Dumnezeu de bunăvoie, ca om, ci şi pentru că este Ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu făcut om.
200
(Ioan 8, 46). Deci, este Jertfă sfântă, pentru că e fără de prihană239.
Victima Legii se junghia înaintea Domnului la uşa cortului, după ce îşi punea mâinile peste ea cel ce o aducea. Apoi s-a spus că, vărsându-se sângele la baza jertfelnicului, măruntaiele trebuiau să se predea arderii de tot. Aceasta înseamnă că în ochii lui Dumnezeu Tatăl s-a săvârşit moartea Fiului, Care Şi-a pus sufletul pentru viaţa lumii. Căci, dacă are dreptate cel ce zice: „Cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” (Ps. 115, 6), cum n-ar învrednici Dumnezeu Tatăl moartea Fiului Său de privirea Sa? O cinsteşte numaidecât şi o învredniceşte de privirea Sa, însă îşi întoarce privirea de la ceea ce e spurcat şi neplăcut. Deci faptul că moartea Lui nu e lipsită de slavă se arată şi în faptul că are pe Tatăl ca văzător nemijlocit al ei. Animalul de jertfă se junghia la uşa cortului, pentru că Emanuel a
239 Cea mai bineprimită şi cea mai adevărată jertfă este cea lipsită de vreo pată a păcatului. Ca om, Hristos a fost cea mai adevărată Jertfă, pentru că a fost fără de păcat. Predarea Lui, ca Jertfă, Tatălui a fost cu adevărat desăvârşită, neslăbită de nicio mişcare egoistă, contrară. Ca om jertfit, El a avut intrarea totală la Dumnezeu Tatăl. Şi noi, uniţi cu El, putem avea această intrare la Dumnezeu Tatăl, fiindcă peste noi se întinde lumina curăţiei Lui desăvârşite şi atotplăcute Tatălui.
201
murit lărgindu-ne intrarea în Sfânta Sfintelor şi deschizând celor ce cred uşa Bisericii de Sus şi din ceruri240.
Aşadar, în moartea lui Hristos câştigăm şi puterea de a pătrunde în sfântul cort pe care l-a întemeiat Domnul, şi nu omul, în Ierusalimul de Sus, maica sfinţilor şi hrănitoarea îngerilor241.
Iar că moartea lui Hristos va fi sfântă şi sfinţită, ne-o arată şi porunca de a turna sângele la temelia jertfelnicului242. Prin aceasta se dă de înţeles şi altfel
240 Sfânta Sfintelor de Sus e ultima şi tainica inferioritate a lui Dumnezeu şi până acolo a intrat Hristos, ca om, cu jertfa Sa. În Sfânta Sfintelor din cortul văzut, arhiereul Legii intra cu sângele ţapului ispăşitor o singură dată pe an. Acesta era un chip al intrării Sale în inferioritatea spirituală a lui Dumnezeu, la „inima” Lui, ca să rămână acolo veşnic, ca om care atrage la Tatăl pe fraţii Săi. El a deschis oamenilor intrarea la inferioritatea lui Dumnezeu Tatăl în mod real, Biserica sau comuniunea cea mai deplină constituindu-se prin iubirea dintre oameni şi dintre ei şi Dumnezeu. E o comuniune realizată şi hrănită prin jertfa de Sine a Fiului lui Dumnezeu ca om, al cărei duh ni-l însuşim şi noi, biruind orice egoism. Această Biserică, avându-şi temeiul în Dumnezeu, îşi are prelungirea în Biserica văzută. Cei ce facem parte din aceasta avem sufletele unite prin comuniune în inferioritatea lui Dumnezeu Tatăl, împreună cu Fiul făcut om.
241 Biserica, fiind Sfânta Sfintelor în care se află inferioritatea lui Dumnezeu, cu tot conţinutul infinit de înţelesuri şi ca Izvorul iubirii nesfârşite, din care a creat, susţine şi îmbogăţeşte spiritual lumea şi în care a intrat şi rămâne în veci şi omenitatea noastră purtată de Fiul şi jertfită, într-o întâlnire de iubire supremă între omenitate şi dumnezeire, hrăneşte cu aceste înţelesuri şi cu această iubire şi duhurile îngereşti. De aceea, în Sfânta Liturghie se scot părticele (miride) şi pentru îngeri.
242 Prin aceasta se arată că jertfa lui Hristos va fi la temelia Bisericii, a comuniunii oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă. Pentru că numai în jertfă — şi în jertfa lui Hristos, prin excelenţă — este învinsă separaţia susţinută de egoism, deci şi moartea apărută ca urmare a păcatului săvârşit din egoism.
202
că Hristos Şi-a pus sufletul pentru Biserică (cf. 1 Ioan 3, 16), fiindcă jertfelnicul este chipul Bisericii, iar sângele, al sufletului.
Iar predarea sau sfinţirea măruntaielor, adică a grăsimii, a ficatului şi a rărunchilor arată iarăşi că toate ale lui Hristos sunt sfinte, sfinţite şi binemirositoare. Înţelepţii în acestea spun că în ficat se mişcă poftele sau dorinţele. Iar rărunchii sunt o părticică a trupului care au o lucrare de discernere, fiindcă deosebesc ceea ce e de prisos de ceea ce nu este de folos (trupului), lucru pe care îl face în noi şi mintea. Căci, dacă e înţeleaptă, respinge ceea ce obişnuieşte să nedreptăţească şi admite cu multă bucurie ceea ce aduce folos. Aceasta cântă şi fericitul David ca din partea lui Hristos: „înaintea Ta este toată dorirea Mea” (Ps. 37, 9) şi, iarăşi, „Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne” (Ps. 138,12).
Iar că Emanuel e plin şi de virtutea plăcută lui Dumnezeu, ne arată iarăşi grăsimea, fiindcă aşa cum grăsimea se produce în animalele cele mai bine hrănite, în acelaşi fel, socotesc, virtutea este produsă în mintea hrănită de hrana cerească. Aşadar, Hristos e Sfânt şi fără prihană şi plin de virtute, sfinţit şi binemirositor, Jertfă de tot spirituală, şi înainte era adus sub chipul oricărui animal, adică al viţelului, al berbecului şi al ţapului (caprei). Căci S-a făcut Jertfă mântuitoare şi S-a dat răscumpărare pentru toţi Unul, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
203
împărtăşindu-ne de binecuvântarea tainică, vom fi numaidecât sfinţi şi sfinţiţi
1. Dumnezeieştii Ucenici s-au făcut vistiernici ai Tainelor Mântuitorului nostru, dar nerăpind această cinste, nici chemându-se ei înşişi la aceasta, ci fiind orânduiţi mai degrabă spre apostolat şi poruncindu-li-se să împlinească sfânta slujire a predicii mântuitoare243, adică a propovăduirii Evangheliei lui Hristos, către toţi cei de sub cer. Căci i-a făcut străluciţi învăţători ai Tainelor, zicând: „mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19). Deci supunându-se, şi chiar cu multă râvnă, poruncilor Domnului, răspândesc învăţătura acestor Taine în lumea întreagă, având ca povăţuitor pe Tatăl şi Dumnezeu din cer şi făcând şi pe alţii părtaşi ai harului. Căci în această privinţă îşi aminteau, precum se cuvine, de ceea ce le-a poruncit Hristos, spunându-le lămurit: „în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei 10, 8). Deci dumnezeiescul Pavel, lămurind adâncimea tainei iconomiei cu trupul, zice: „Pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii — fiind slabă prin trup — a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup, pentru ca îndreptarea (dreptatea) Legii să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh”
243 Pentru Sfântul Chiril şi predicarea Evangheliei este slujire sfântă, ca şi săvârşirea Tainelor. Sfântul Apostol Pavel a săvârşit mai mult această slujire, căci a botezat foarte puţini. Ar fi bine ca preoţii de astăzi să-şi amintească de această datorie, care face parte din slujirea lor. Tainele săvârşite nu pot avea mare efect asupra credincioşilor, dacă nu li se predă şi învăţătura cuvenită despre ele: că îşi au temeiul în faptele mântuitoare ale lui Hristos.
204
(Rom. 8, 3-4). „Căci pe El (Hristos) L-a făcut pentru noi păcat”, precum s-a scris (2 Cor. 5, 21), dar nu era vinovat de păcat244. Nu ne-am obişnuit să aiurim astfel, pentru că nu ştia de păcat, fiind Dumnezeu după fire şi născut din Dumnezeu Tatăl. Dar, deoarece S-a făcut jertfă pentru păcat — „căci Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Cor. 5, 7) —, spunem că S-a făcut şi păcat245. Căci s-a jertfit, precum am spus, ca prin sângele Său să câştige lumea de sub cer. „Căci cu preţ am fost cumpăraţi”, după Scripturi (1 Cor. 6, 20) şi nu mai suntem ai noştri, ci ai Celui ce pentru noi S-a făcut păcat, ca să ne elibereze de
244 Legea, apelând la un trup slab, nu era în stare să scape pe om de păcat nici prin ridicarea omului din păcat, nici prin suportarea morţii, dar nu ca pedeapsă, ci aceasta a fost posibil numai din dragostea pentru Dumnezeu, străină de orice egoism. De aceea, Dumnezeu a osândit păcatul într-un fel care ne izbăveşte de el, făcând să sufere moartea în trup Fiul Său întrupat, lipsit de păcat, şi astfel a învins moartea primită de El nu din vinovăţie, ci fără vină. Prin aceasta, pe de o parte, a osândit prin moarte păcatul la care era supus pe dreptate trupul, împlinindu-se dreptatea, dar, pe de altă parte, nefiind El însuşi vinovat de păcat, a învins moartea ca nedreaptă pentru El. Iar gradul de superioritate asupra morţii la care a ridicat trupul Său s-a comunicat şi fraţilor Săi întru omenitate.
245 Numai pentru aceea se spune că Hristos „pentru noi S-a făcut păcat”, pentru că Şi-a însuşit moartea, care a venit peste oameni din pricina păcatului. Dar El a întors direcţia morţii dinspre neant, ca despărţire de Dumnezeu, spre Dumnezeu, ca învingere a egoistei despărţiri de Dumnezeu, din dragoste desăvârşită faţă de Dumnezeu. Prin moartea Sa ca jertfă fără de păcat, Hristos a trecut şi ca om cu adevărat dincolo de creaţie, la Dumnezeu, deci e Paştele adevărat, pe Care mielul mozaic doar îl simboliza. Şi, odată cu Hristos, trecem şi noi, din viaţa despărţită de Dumnezeu şi supusă morţii, la viaţa în Dumnezeu. Moartea, ca trecere spre Dumnezeu, ca predare lui Dumnezeu a vieţii proprii, se cunoaşte prin faptul că este jertfă sau dar adus lui Dumnezeu.
205
vechile păcate şi să ne arate sfinţi prin împărtăşirea de Sfântul Său Trup, deci şi de Sângele Său246.
Aceasta ne-a spus mai înainte şi dumnezeiasca Lege, căci în Leviticul s-a scris: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Grăieşte lui Aaron şi fiilor lui, zicând: Aceasta este rânduiala (legea) jertfei pentru păcat. În locul unde sejunghie (cele aduse pentru) arderile de tot, vorjunghia şi pe cele pentru păcat înaintea Domnului, că preasfânt este. Preotul care o aduce o va mânca, în loc sfânt se va mânca, în curtea cortului mărturiei. Tot cel ce se va atinge de carnea ei se va sfinţi, şi haina oricăruia ce se va stropi cu sângele ţâşnit din ea se va spăla în loc sfânt. Şi vasul de lut în care s-a fiert se va sfărâma; iar de se va fierbe în vas de aramă, să-l frece şi să-l spele cu apă. Toată partea bărbătească dintre preoţi va mânca acestea, căci sfintele sfinţilor247 sunt Domnului” (Lev. 6, 25-29).
246 în două sensuri nu mai suntem ai noştri, ci ai lui Hristos: 1) pentru că El ne-a răscumpărat din robie cu sângele Său; 2) pentru că ne facem părtaşi de Trupul Său şi de Sângele Său, care sunt libere de păcat, libere de robia morţii definitive, datorită unirii desăvârşite cu Tatăl, prin jertfa Sa ca predare totală Tatălui. Poţi să fii al cuiva ca rob, dar poţi să fii al cuiva şi datorită faptului că te câştigă prin iubirea lui. Când eşti al cuiva prin iubirea pe care ţi-o acordă, te bucuri totodată de libertate. Dar, când eşti rob al duşmanului, eşti lipsit de libertate. Când eşti rob al patimilor şi al morţii din pricina lor, eşti cu adevărat rob, adică eşti lipsit de libertate. Însă, devenind rob al lui Hristos sau al lui Dumnezeu, datorită dragostei pe care ţi-o arată şi prin care te-a eliberat de patimi şi de moarte, devii rob de bunăvoie. Când se zice de credincios că este „robul lui Dumnezeu”, aceasta nu înseamnă că e un rob lipsit de libertate, ci un rob de bunăvoie. Sunt rob fericit al Celui care mă iubeşte şi pe Care îl iubesc; este o unire paradoxală între libertate şi comuniunea din dragoste.
247 De aici a trecut în Liturghia creştină sub forma: „Sfintele, Sfinţilor”. Jertfa adusă lui Dumnezeu e predată şi lui Dumnezeu, dar şi celor credincioşi, pentru a-şi însuşi şi ei această predare, ca să fie şi ei ai Domnului. Ei se numesc sfinţi nu numai pentru că sunt aşa, ci şi pentru că se vor face şi mai sfinţi prin împărtăşirea de Jertfă, cum se spune în continuare. Toţi cei ce se împărtăşesc de Hristos vor fi sfinţiţi Domnului Dumnezeu, predându-se, împreună cu Hristos şi întreolaltă, lui Dumnezeu Tatăl.
206
înţelegi deci cum porunceşte să se jertfească păcatul, adică să se aducă jertfa pentru păcat? Ţapul adus ca jertfă pentru păcat era chip al lui Hristos, Care pentru noi S-a făcut, precum am spus, păcat. Căci „cu cei fără de lege S-a socotit” (Is. 53,12) şi S-a răstignit împreună cu tâlharii şi S-a făcut şi blestem, fiindcă s-a scris: „Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” (Deut. 21, 23; Gal. 3,13). Dar, deşi S-a pogorât în acestea pentru noi din iconomie, totuşi era şi este Sfânt nu prin împărtăşire de altul ca noi, ci prin fire, ca Dumnezeu248. Căci credem că prin El însuşi se sfinţeşte creaţia, chiar dacă te gândeşti la îngeri, şi încă la cei mai de frunte în slavă, sau la cei mai de deasupra
248 Numai Dumnezeu, deci şi Hristos ca Fiul Lui, este Sfânt de la Sine, prin fire. Toţi cei creaţi pot deveni sfinţi prin împărtăşire de El. Totuşi, S-a făcut pentru noi om şi S-a socotit pentru noi păcat, primind moartea pentru noi, dar în chip iconomic, cu voia, şi cu scopul eliberării noastre de păcat şi de moarte. Toate acestea nu le are în Sine şi nu le împlineşte pentru Sine. Aceasta ar însemna că este una cu cele din lume, că e un zeu în sens panteist. în acest caz, păcatul n-ar mai fi păcat, pentru că ar fi produsul unei legi, iar oamenii n-ar scăpa de moartea definitivă, pentru că zeul însuşi, ca element al naturii, ar fi supus acestei legi. Acestea n-ar fi primite de Dumnezeu din iconomie, pentru a scăpa pe oameni de ele, ci le-ar suporta prin fire. în fond, toată gândirea Părinţilor, urmând Evangheliei, este o respingere a panteismului sau a religiilor şi filosofiilor panteiste, care confundă divinitatea cu lumea. În afirmaţia că Dumnezeu e personal, transcendent lumii, şi că omul este chip personal şi etern al Lui, dar şi Unul şi altul în comuniune interioară şi reciprocă, stă esenţa Creştinismului.
207
şi mai de sus, adică la Tronuri şi începătorii, sau chiar dacă numeşti pe Serafimi. Nu se sfinţesc nici ei altfel, ci de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul. Deci, chiar dacă S-a făcut păcat, a rămas ceea ce era, adică Sfânt după fire ca Dumnezeu şi „nu dă Duhul cu măsuri”, după cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul (Ioan 3, 31).
Iar că şi moartea trupului Lui, acceptată spre desfiinţarea păcatului, a fost sfântă şi fără prihană şi bineprimită de Dumnezeu Tatăl ca o tămâie250, ne-a amintit Legea, zicând: „în locul unde se junghie (cele aduse
249 Omul care comunică altuia Duhul face aceasta cu măsură, atât cât a putut primi şi el, din pricina limitărilor sale. Dumnezeu Tatăl însă îl dă fără măsură, pentru că are Duhul în Sine şi Acesta purcede din Sine în mod nemărginit, şi prin Duhul lucrează în interiorul oamenilor, adică asupra gândirii, simţirii şi voinţei lor. Dar numai un Dumnezeu transcendent lumii, neprovenit din lume, poate ridica pe om peste robia lumii, a patimilor ce-l alipesc la ea. Iar aceasta n-o poate face decât un Duh care întăreşte persoana în comuniune, deci trebuie să fie şi El o Persoană, trăitoarea supremei comuniuni, sau condiţia supremei comuniuni ca Persoane, în care Doimea de persoane este depăşită.
250 Dacă Hristos, ca Ipostas dumnezeiesc al omenităţii Sale, este Sfânt, rezultă că şi moartea Lui e sfântă. Căci nu e în El nimic păcătos, care, în toate faptele şi chiar şi în pătimirea morţii, să-I imprime păcatul sau direcţia spre îndepărtarea Sa de Dumnezeu. Dimpotrivă, moartea Sa îl duce spre Dumnezeu Tatăl, ca supremă depăşire a egoismului, a grijii de sine a omenităţii, este o desfiinţare extremă a posibilităţii păcatului. Faptul că, prin moarte, Hristos ca om trece spre Dumnezeu Tatăl, pătrunzând în intimitatea Lui, se arată şi în faptul că jertfa Sa este bineprimită de Dumnezeu Tatăl ca o tămâie binemirositoare. Aşa cum tămâia se face plăcută, topindu-se fără să se desfiinţeze, ci transformându-se în fum binemirositor, care se înalţă pe verticală, dar se răspândeşte (se dăruieşte) şi pe orizontală în mod generos, nerămânând închisă în ea însăşi, aşa şi cel ce se jertfeşte se dăruieşte spre Dumnezeu şi spre oameni, pătrunzând oarecum în ei şi făcându-le plăcere.
208
pentru) arderile de tot, vor junghia şi pe cele (aduse) pentru păcat înaintea Domnului” (Lev. 6, 25). Ardere de tot este Hristos, predându-Se lui Dumnezeu întreg şi nu în parte, spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu Tatăl. De aceea este şi Sfântul Sfinţilor, fiindcă ne-am sfinţit în El (cf. 1 Cor. 1, 2) şi El este toată îndreptarea (îndreptăţirea) noastră, mai bine zis, şi sfinţenia duhurilor de Sus, precum am spus adineaori. Pe lângă aceasta, mai spune: „Preotul care o aduce o va mânca” (Lev. 6, 26).
Observă că, în toate cele ce sunt de făcut, Biserica se conduce după rânduieli sfinte şi dumnezeieşti. Toate cele din jertfă sunt ale celui ce le aduce. Cel ce este nutrit de rânduielile Bisericii înţelege ce spun.
Iar că locul cel mai cuvenit pentru sfintele lucrări este Biserica lui Dumnezeu şi că în ea se săvârşeşte în mod necesar taina lui Hristos251, poate vedea clar cel ce ia aminte la cele pe care le-am spus: „în loc sfânt se va mânca, în curtea cortului mărturiei” (Lev. 6, 26). În acel timp exista un singur cort în pustie şi după aceea a fost un singur templu, pe care l-a clădit Solomon în Ierusalim, şi erau supuşi morţii cei ce jertfeau în afara cortului. Căci a zis Sfânta Scriptură: „Oricare om dintre fiii lui Israel […], care va junghia viţel, sau oaie, sau capră în tabără sau afară de tabără, şi nu le va aduce la uşa cortului mărturiei, ca să le jertfească Domnului ardere de tot sau de mântuire, […], nu le va
251 Tainele Bisericii nu fac decât să actualizeze şi să introducă pe fiecare credincios în taina cea una a lui Hristos, înfăptuită prin toate faptele Lui mântuitoare: întruparea ca om nou (prin Taina Botezului), Jertfa şi învierea (prin Taina Sfintei împărtăşanii sau prin Sfânta Liturghie). Toate se actualizează prin coborârea şi transmiterea Sfântului Duh, căci Biserica se menţine şi viază prin răspândirea lui Hristos în oameni.
209
aduce dar Domnului înaintea cortului mărturiei Domnului, se va socoti ca un vărsător de sânge şi sufletul aceluia va fi nimicit din poporul său” (Lev. 17, 3-4).
Aşadar, voinţa de a se aduna cu ereticii în aceleaşi locaşuri şi de a primi comuniunea cu ei este o nelegiuire şi o întinare care cade sub osânda vărsării de sânge. Fiindcă cei ce aduceau jertfa pentru păcat în afara cortului nu săvârşeau jertfa sfântă în locurile sfinte252.
Biserica este una, aşa cum unul a fost cortul şi unul, Templul Legii vechi, care arată frumuseţea Bisericii ca într-un chip. Să aducem deci jertfa pentru păcat în încăperea Sfântă şi, mâncând din carnea sfântă, adică făcându-ne părtaşi de „binecuvântarea tainică”253, vom fi sfinţiţi. Aceasta mărturiseşte şi Legea, zicând: „Tot cel ce se va atinge de carnea ei (a jertfei) se va sfinţi” (Lev. 6, 27).
252 Aşa cum jertfirea în afara cortului mărturiei era un păcat împotriva unităţii poporului Israel în credinţa în Acelaşi Dumnezeu, aşa este un păcat nesăvârşirea Jertfei euharistice în bisericile care se află în unitate. Hristos S-a făcut om şi S-a jertfit pentru toţi, ca să ne unească pe toţi cu Sine ca fraţi ai Săi şi ca fii ai Tatălui, „ca toţi să fie una”. Nesocotirea unităţii este un mare păcat. Dacă nu vrem să fim una, nu vrem să fim în Acelaşi Dumnezeu. Atunci Dumnezeu ia înfăţişări deosebite, parţiale, contradictorii, care nu mai reprezintă pe Dumnezeul cel adevărat. Se spune: Dumnezeu e Acelaşi pentru toţi. Ce folos că Dumnezeu în Sine este Acelaşi, dacă oamenii îl cugetă în moduri atât de diferite? Pentru ei „dumnezeu” e cel pe care şi-l închipuie ei, nu Dumnezeu cel adevărat, descoperit nouă de Fiul Său Unul-Născut. Ce folos au de la Dumnezeu cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane cei ce cred că Dumnezeu este o esenţă impersonală, sau că Hristos nu e Fiul Lui? Procedând astfel, nu întorc ei spatele lui Dumnezeu cel adevărat, nu-Şi întoarce şi Dumnezeu cel adevărat şi singurul Mântuitor privirea de la ei?
253 Acesta era un nume dat Euharistiei, pentru că, la Cina cea de Taină, Hristos a prefăcut prin binecuvântare pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Său.
210
Dar e la fel de puternică în binecuvântare tainică şi stropirea cu sângele jertfei, fiindcă în continuare a spus: „şi a oricărui haină se va stropi cu sângele ei se va spăla în loc sfânt” (Lev. 6,28). Şi ce e de mirare, dacă se sfinţeşte şi „animalul cuvântător”, adică omul, când şi vasele folosite în lucrarea sfântă se sfinţeau în modul cuvenit lor? De aceea, nici nu se foloseau pentru trebuinţele de obşte şi, după folosirea la cortul mărturiei, unele dintre vase se spălau, altele se sfărâmau. Cum să mai poată fi folosite pentru trebuinţele omeneşti cele ce slujeau lucrărilor dumnezeieşti? Iar că împărtăşirea de carnea jertfei este un lucru sfânt şi nu se cuvine decât celor ce obişnuiesc să lupte împotriva păcatului şi să se îmbărbăteze în virtute, arată, zicând: „Toată partea bărbătească dintre preoţi va mânca acestea, că sfintele sfinţilor sunt Domnului” (Lev. 6, 29).
Dar, spune-mi, Legea a poruncit părţii femeieşti să se reţină de la binecuvântare? Nu spunem aceasta, ci prin partea bărbătească şi sfântă s-au indicat în mod subtil, prin chipuri şi umbre, cei bărbătoşi duhovniceşte şi sfinţi în Hristos254. Deci suntem chemaţi la împărtăşirea de Jertfa cea binemirositoare ca neam sfânt şi „primit”,
254 Creştinismul, punând accentul pe conştiinţă, nu mai face o deosebire de conştiinţă între bărbat şi femeie în satisfacerea necesităţilor, întrucât acestea sunt egale. Mai mult, conştiinţa femeii nu e cu nimic mai prejos de cea a bărbatului. Dar, ţinând seama de deosebirea unor funcţii trupeşti, atribuie unele slujiri bărbaţilor (potrivite acelora), pentru a nu împiedica împlinirea funcţiilor trupeşti care-i deosebesc de cele ale femeilor (cum ar fi: sarcina, naşterea şi alăptarea copiilor), care cer o permanentă prezenţă în biserică şi împlinirea necesităţilor duhovniceşti ale credincioşilor. Însă, în împlinirea funcţiilor ei trupeşti, femeia are o măreţie egală cu cea a bărbatului.
211
ca „preoţie împărătească, neam sfânt” (1 Petru 2, 9), „tinerii şi fecioarele, bătrânii cu cei mai tineri” (Ps. 148,12), „Căci în Hristos Iisus nu mai este parte bărbătească şi parte şifemeiască, pentru că toţi suntem una”, şi „ne împărtăşim dintr-o pâine”, precum s-a scris (Gal. 3,28; 1 Cor. 10,17). Ne rămâne deci ca, din guri deschise şi cu glasuri nesfârşite, să lăudăm în doxologii pe împăratul şi Mântuitorul tuturor, adică pe Hristos, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre curăţirea leprei
1. Păcatul a împărăţit şi a stăpânit peste noi, cei de pe pământ, din pricină că cugetarea omului e foarte aplecată „spre cele rele din tinereţe” (Pac. 6, 5; 8, 20); pătimeşte neînfrânat de pornirea spre cele urâte şi nu dă niciun preţ pe cinstea înfrânării. „Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă şi în îndurări”, precum s-a scris, „pentru marea Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi, cei ce eram morţi prin păcatele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos […] şi ne-a sculat împreună cu El şi ne-a aşezat întru cele cereşti” (Efes. 2, 4-6). Astfel, în Hristos, ne-am îmbogăţit cu bunătatea de Sus şi am fost spălaţi de necinstitul şi atotchinuitorul păcat, fiind chemaţi la sfinţenie prin credinţă. Şi, pe lângă acestea, fiind făcuţi părtaşi la viaţa de veci, ne vom dărui întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu Tatăl şi vom fi primiţi de El. Căci spune adevărul fericitul Pavel, când scrie: „suntem lui Dumnezeu buna mireasmă255 a lui Hristos” (2 Cor. 2,15).
255 Prin Jertfa Sa ca om, Hristos înalţă buna mireasmă a omenităţii Sale către Tatăl. Dar şi noi, uniţi cu Hristos, înălţăm la Tatăl buna mireasmă a duhului nostru de jertfă, nutrit de cel al lui Hristos. În faţa omenească a lui Hristos, predată Tatălui până la suprema jertfă, Tatăl vede şi feţele noastre, dar şi noi, în feţele noastre pline de iubire jertfelnică, arătăm Tatălui faţa lui Hristos.
212
Sfânta Scriptură ne învaţă că, deşi ne-a tiranizat o vreme păcatul, totuşi am lepădat această pată, am fost spălaţi de întinăciune şi am fost scăpaţi în Hristos de vechile boli. Căci s-a scris în Leviticul: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Aceasta e legiuirea pentru leproşi. În ziua în care se va curăţi, se va duce la preot. Şi preotul va ieşi afară din tabără, şi-l va vedea preotul şi, de se va fi vindecat semnul leprei de la lepros, va porunci preotul şi vor lua de la cel curăţit două păsărele vii, curate, un lemn de cedru, un fir roşu răsucit şi isop. Şi va porunci preotul şi vor junghia una din păsări într-un vas de lut, la apă curgătoare. Apoi va lua pasărea cea vie şi lemnul de cedru şi firul roşu răsucit şi isopul şi le va înmuia cu pasărea cea vie în sângele păsării înjunghiate la apă curgătoare. Şi, stropind de şapte ori pe cel ce s-a curăţit de lepră, va fi curat, şi va slobozi pasărea cea vie în câmp. Şi va spăla cel curăţit hainele sale, şi-şi va rade tot părul său şi se va scălda în apă, şi curat va fi. Şi după acestea va intra în tabără şi va petrece în afara casei lui şapte zile. Iar în ziua a şaptea va rade tot părul capului său, şi barba, şi sprâncenele, şi tot părul. Şi să-şi spele hainele sale, şi să-şi scalde trupul său cu apă, şi curat va fi” (Lev. 14,1-9).
Descrierea este clară, chiar dacă cineva ar mai voi să o lămurească. Dar nu este de niciun folos, dacă nu se înţelege duhovniceşte. Deci, cu înţelepciune, să mutăm la taina lui Hristos nedeplinătatea literei. De aceea, vom spune câte ceva din cele necesare spre lămurirea cu folos a istorisirii.
213
în trupurile unora, lepra se arată ca o boală fără voie. Ea macină cu putere şi se întinde mereu în mădularele în care lucrează. Ea scapă cu totul ştiinţei învăţaţilor şi priceperii doctorilor (în acele vremuri, lepra nu putea fi lecuită de medici, n.ed.), cedând numai firii care se răscoală împotriva ei şi îi respinge vătămarea cu ajutorul lui Dumnezeu. Legea poruncea ca leprosul să fie scos din tabără, căci Dumnezeu i-a spus lui Moise să poruncească fiilor lui Israel: „să scoată afară din tabără pe tot leprosul, pe tot cel bolnav de curgerea seminţei şi pe tot cel necurat din pricina mortului” (Num. 5, 2-3). Însă nu spune că Legea pedepseşte bolile trupurilor, fiindcă ar fi cu totul absurd să fie supuşi pedepselor cei îmbolnăviţi fără voie, când ei ar trebui să fie miluiţi, mai degrabă. Dar chipurile stabilite prin înţeleptul Moise purtau ca sarcină adevărul. Căci lepra omoară trupul, dar păcatul care se iveşte în suflete atrage mintea omenească prin faptele moarte, făcând-o îndată nefolositoare şi răcită. Iar fapte moarte ale trupului spunem că sunt patimile urâte şi spurcate şi voinţa de a cugeta cele pământeşti.
De aceea am spus şi la început că, fiind noi morţi în păcate, Dumnezeu Tatăl ne-a făcut vii împreună cu Hristos256.
256 Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se Ipostas şi al firii Sale omeneşti, a făcut-o vie, învingând moartea pe care a primit-o prin ea, şi, prin putinţa noastră de a comunica cu El, primim şi noi biruirea morţii. în Creştinism, mântuirea are ca bază posibilitatea comunicării între persoanele de aceeaşi fire, deci şi cu Persoana Fiului lui Dumnezeu, de vreme ce are nu numai firea noastră omenească, ci şi firea dumnezeiască, din care curge puterea în firea Sa omenească, căci El este Subiectul amândurora.
Marea taină constă în faptul că firea omenească ia existenţă concretă în Hristos nu într-un ipostas propriu, ci în Ipostasul preexistent al Fiului lui Dumnezeu. În general toată creaţia, fiind făcută şi susţinută „prin Fiul”, îl are pe El ca bază a existenţei sau ca „ipostas”. Poate că în aceasta constă posibilitatea ca Hristos-Fiul să Se facă şi Ipostasul firii omeneşti în sens strict. Ipostasul născut din veci din Tatăl poate coborî la noi prin naşterea Sa, ca om, din Fecioara. Deci Fiul lui Dumnezeu poate deveni şi „Fiul Omului”. Dar şi în firea omenească este ceva care o face capabilă să ia existenţă concretă în Ipostasul Fiului, Care poate coborî la nivelul în care poate fi Subiect susţinător şi activator al posibilităţilor firii umane. Dar le şi poate ridica din starea supusă morţii şi corupţiei, dar învingând moartea lor prin puterea firii Sale dumnezeieşti, numai după ce suportă El însuşi moartea. O altă mare taină este cum se face comunicarea puterilor firii dumnezeieşti către firea omenească prin Ipostasul lor comun, fără ca firile să se confunde. Un exemplu avem în modul cum puterile sufleteşti se comunică trupului, fără ca sufletul să se confunde cu trupul. Aceasta presupune o anumită conformitate a omenităţii cu dumnezeirea, asemenea celei a materiei cu spiritul uman. Dar, în primul caz, este o conformitate activată prin libertatea Lui dumnezeiască.
214
Aşadar, prin aceasta Legea ne conduce la înţelesuri subtile, fiindcă scoate din tabără pe cei îmbolnăviţi de lepră, arătând prin ghicitură că e necesar ca cei omorâţi de păcat având mintea întinată de felurite patimi şi frumuseţea chipului foarte bolnavă să fie despărţiţi de mulţimea sfinţilor şi scoşi din numărul celor sfinţiţi. Căci nu trebuie nicidecum să se adune cel rău cu cei drepţi, nici cel întinat cu cei curaţi, nici nu va fi socotit cu sfinţii cel ce are în sine pata greu de vindecat a păcatului. „Ce părtăşie are, zice, lumina cu întunericul? […] Şi ce părtăşie are un credincios cu un necredincios?” (2 Cor. 6,14). Iar că celor ce voiesc să vieţuiască drept le e necesar, pentru folosul lor, să se despartă de cei răi este un lucru la care ne îndeamnă iarăşi de Dumnezeu insuflata Scriptură. Fiindcă Dumnezeu a spus celor cunoscuţi de El: „Ieşiţi, ieşiţi din mijlocul lor şi vă depărtaţi, voi, cei ce purtaţi
215
vasele Domnului” (Is. 52, 11). Prin vasele Domnului se înţeleg multele feluri de virtuţi. De aceea şi dumnezeiescul Pavel zice: „îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6,11).
Aşadar, prin chipul leprosului, Dumnezeu cere să se scoată din mulţimea sfinţilor cel îmbolnăvit de păcat şi întinat. Dar se întâmplă ca unii dintre cei bolnavi să se elibereze de patimă, fiindcă uneori ne oprim din păcate, mutându-ne mintea la voinţa de a lucra şi cugeta cele bune şi cuvenite. Ce face deci Legea? Oare nu le arată calea şi nu le deschide uşa mântuirii celor ce voiesc să se pocăiască? Să nu socoteşti aşa ceva, pentru că Stăpânul „e milostiv şi îndurat” şi de oameni iubitor (Ioil 2,13). Auzi cum zice lămurit: „întoarceţi-vă, şi voi vindeca zdrobirile voastre” (Ier. 3, 22). Iar prin glasul lui Iezechiel zice: „întoarceţi-vă şi depărtaţi-vă de la toate fărădelegile voastre, casa lui Israel” (Iez. 33, 11), şi nedreptatea nu va fi vouă spre pedepsire. Care este deci calea mântuirii? Cine e Cel ce izbăveşte pe cei ce au păcătuit de trebuinţa de a fi pedepsiţi? Cine e Cel ce răscumpără şi readuce la viaţă cu uşurinţă? Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi şi ne sfinţeşte prin sângele Său.
2. Priveşte iarăşi taina în cele scrise în Lege ca în umbre. Se aducea leprosul la preotul Legii, care stătea „în afara taberei”. Şi acolo, văzând că boala s-a retras şi dând semne că se va sfârşi, se îndeplinesc cele ale curăţirii, după cum rânduise Dătătorul Legii. Căci se luau două păsări curate, un lemn de cedru şi un fir roşu împletit în chip de sfoară şi un isop, care este o plantă. Apoi se junghia una dintre păsări la apa curgătoare, iar cealaltă (vie) se afunda, împreună cu cele numite mai sus, în apă şi în
216
sângele celei ucise. Pe urmă, aceasta, nesuferind nimic, era slobozită. Apoi preotul, stropind de şapte ori cu apă pe cel ce fusese bolnav de lepră, îl declara liber de cele la care îl supunea Legea. îşi rădea apoi părul (de pe corp) şi intra în sfârşit, neîmpiedicat, în tabără şi apoi, după ce rămânea şapte zile în afara casei, intra şi în casa lui.
Acestea însemnau că cei de odinioară, care purtau moartea păcatului, căci erau întinaţi de sălbăticia multor feluri de patimi şi îmbolnăviţi de ele ca de o lepră spirituală, rătăcind şi slujind zidirii, au fost aduşi la Hristos, Preotul cel Mare, Sfânt şi fără de răutate, după cuvântul fericitului Pavel (cf. Evr. 7, 26). Au fost aduşi de Dumnezeu Tatăl, pentru că Hristos, vorbind iudeilor, le-a spus: Nu murmuraţi, că „nimeni nu poate să vină la Mine, de nu-i va fi dat de la Tatăl”, Care „M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 65, 57). Prin puterea Sa, Dumnezeu Fiul aduce pe cei bolnavi la Tatăl257, căci Fiul a venit ca să vindece pe cei zdrobiţi cu inima şi să deschidă ochii orbilor, ca noi, părăsind moliciunea şi slăbiciunea şi împlinind cele plăcute lui Dumnezeu, să avem inima atotlucrătoare şi, iubind faptele bunătăţii, să dobândim o vieţuire slăvită şi minunată. Şi, recunoscând astfel pe Stăpânul cel prin fire şi adevărat, să zicem precum Psalmistul: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul […]. Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale. Pe Cel ce izbăveşte
257 Fiul îi aduce la Tatăl, ca împreună-fii cu Sine, pe oamenii cu care S-a unit prin omenitatea Sa. Tatăl L-a trimis pe Fiul Său să Se facă om, ca să Se unească prin omenitatea asumată cu ei şi să-i aducă astfel Tatălui ca fii. Toate iniţiativele pornesc de la Tatăl şi se împlinesc prin Fiul, în Duhul Sfânt. Acesta este sfatul cel veşnic pentru mântuirea noastră.
217
din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări” (Ps. 102,1-5).
Observă cum e adus cel ce pătimeşte de lepră la preotul ce se află în afara porţii şi departe de tabără (în afara taberei). Căci, aflându-ne noi ca aruncaţi şi vieţuind în afara cetăţii sfinte şi sfinţite, adică a Bisericii lui Dumnezeu, a venit la noi Hristos, având asemănarea cu noi. Şi, cercetându-ne, ne-a curăţit prin Sfântul Botez şi prin trupul Său, fiindcă S-a jertfit pentru noi şi ni S-a arătat leac mântuitor258, întrucât a primit de bunăvoie să pătimească moartea pe lemn pentru noi. Aceasta ni s-a arătat în Sfintele Scripturi ca în umbră, căci se luau două păsări curate, care erau un chip al lui Hristos cel de Sus, din cer, fiindcă pasărea zboară în văzduh şi Emanuel a pogorât la noi de Sus, din ceruri. Căci El spune: „Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a pogorât din cer, […], Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3,13,18), iar înţeleptul Ioan scrie: „Cel ce vine de sus este deasupra tuturor259″ (Ioan 3, 31).
258 Numai jertfit în omenitatea Sa, această omenitate dusă până la moarte de iubirea Sa faţă de Dumnezeu Tatăl şi faţă de oameni, adică până la depăşirea totală a oricărei griji de Sine ne poate deveni şi nouă (fiind unită cu a noastră prin identitatea de natură) leac împotriva păcatului, viaţă nesupusă morţii. Se poate deci spune că însuşi trupul Său, în care s-a întipărit starea de jertfă preaiubitoare şi curată şi biruitoare a morţii, s-a făcut leac mântuitor pentru trupul nostru, prin imprimarea celor amintite.
259 Pentru toată creaţia, El vine de Sus, prin aceasta arătându-Se că este mai presus de ea. Cea mai mare coborâre (smerire) a Fiului lui Dumnezeu este să Se facă Subiect al firii omeneşti, activând cele ale ei ca pe ale Sale. Prin cele omeneşti lucrează Cel ce este mai presus de ele. Făcându-Şi-le proprii, El activează cele ale firii omeneşti ca unul dintre oameni, ceea ce e totuna cu coborârea la nivelul lor, cu închiderea într-un fel în ele, însă, pe de altă parte, ca Dumnezeu, le şi înalţă.
218
Păsările sunt curate, căci Domnul este cu adevărat curat, neîntinat şi nu cunoaşte păcatul. Şi, din pricină că se vorbeşte de două păsări, nu spunem că înţelegem doi Hristoşi. Cuvântul cuprinde înţelesul clar şi necesar, pentru că Unul-Născut, fiind Dumnezeu după fire, a purtat trupul din Sfânta Fecioară şi „S-a compus260″, în mod negrăit şi mai presus de minte, ca din două, din firea cea de Sus şi din firea omenească, se înţelege. Dar Iisus Hristos este Un Domn, deci cuvântul înfăţişează convergenţa celor două firi în Unul. Prin cele două păsări, Legea dă de înţeles taina lui Hristos în mod felurit.
Se spune că trebuie să ia şi un lemn de cedru, care este un chip al Sfântului Său trup, ce nu avea să sufere stricăciunea (coruperea), fiindcă acest lemn nu putrezeşte. Iar isopul e chipul Sfântului Duh, Care are o lucrare fierbinte, prin care ne facem „fierbinţi cu duhul” (cf. Rom. 12, 11), ştergând necurăţia din măruntaie. Căci isopul este o plantă caldă prin fire şi în stare să şteargă necurăţia umflată şi rece, îngrămădită în măruntaie. Aceasta înseamnă că Hristos ne eliberează prin lucrarea Duhului de patimile ascunse înlăuntrul minţii, precum am spus.
Cu tâlc, pe lângă această plantă se aminteşte şi apa curgătoare, fiindcă am fost botezaţi „cu Duh Sfânt şi cu foc”, după cum s-a scris (Matei 3,11; Luca 3,16), fiindcă planta aceasta e caldă, precum am spus, şi închipuie lucrarea Duhului.
260 Termenul de Persoană „compusă” folosit de călugărul dobrogean Maxenţiu la anul 519, apoi de Leonţiu de Bizanţ şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul, îşi are temeiul şi explicaţia în această declaraţie a Sfântului Chiril.
219
Firul roşu împletit dă de înţeles iarăşi modul întrupării Unuia-Născutului, căci Cuvântul, fiind Dumnezeu, S-a împletit oarecum cu carnea şi sângele, iar culoarea roşie închipuie sângele şi carnea, care se văd şi sunt de aceeaşi culoare. Se taie deci la apă curgătoare pasărea şi în sângele ei se afundă pasărea vie împreună cu celelalte şi apoi e slobozită fără să păţească nimic, precum am spus mai înainte. Aceasta înseamnă că Hristos S-a jertfit pentru noi, dar era şi în moarte şi mai presus de moarte. Căci a fost „omorât cu trupul, după cum s-a scris, dar (a fost) făcut viu cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare” odinioară (1 Petru 3, 18-20). Întrucât S-a făcut om, a răbdat moartea. Şi, întrucât este cu adevărat Viaţă şi din Viaţă, S-a arătat mai presus de moarte. Pasărea vie este afundată în moartea (sângele jertfit al) celei omorâte. Legea dă de înţeles prin ghicitură că Cuvântul, fiind după fire Viaţă şi din Viaţă, îşi însuşeşte moartea propriului trup, fiindcă trupul asumat nu era străin de El, ci era al Său261.
Apoi leprosul, fiind stropit de şapte ori cu apă, era eliberat de condamnările la care fusese supus din cauza
261 Tema va fi reluată de Leonţiu de Bizanţ, care va spune nestorienilor că trupul lui Hristos nu este al sufletului Lui sau al omului, ca la oameni, ci al Cuvântului. Taina cea mare este cum simţea că moartea este a Sa în mod real, adică nu ştia numai teoretic de ea. într-un fel, Ipostasul dumnezeiesc al Cuvântului simţea durerile trupului Său şi frica de moarte, aşa cum simte sufletul nostru durerile trupului său şi frica de moartea cu trupul, fără ca loviturile şi moartea să-l atingă. Acelea erau ca un ecou spiritual produs în suflet de orice act material care-I atingea trupul.
220
leprei de care suferise. Aceasta dădea de înţeles că şi pe noi Hristos ne va face, precum am spus, curaţi, sfinţindu-ne prin Sfântul Botez, fiindcă aceasta socotesc că înseamnă stropirea înşeptită. Aceasta a înţeles şi fericitul Pavel, care a spus: „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Rom. 5,20). Aşadar, prin stropirea înşeptită se dă de înţeles bogăţia harului şi puterea lui desăvârşită de a curăţi.
Apoi, leprosul curăţit prin stropire îşi rădea părul de pe corp. Aceasta înseamnă că, fiind curăţiţi prin Sfântul Botez, lepădăm şi cele ce odrăslesc din trup, adică plăcerile sădite în noi, înţelese prin chipul perilor, împreună cu celelalte păcate, iar aceasta o lucrează în noi Hristos. Căci El este Cuvântul viu şi lucrător şi foarte ascuţit, destoinic în tăierea păcatelor şi în eliberarea minţii de necurăţia patimilor262 (cf. Evr. 4,12).
Odată ras, leprosul intră în tabără, dar nu şi în casa sa. Precum am spus, astfel curăţiţi, intrăm în legătură cu sfinţii şi convieţuim cu ei în neamul cuvios şi sfinţit. Deci intrăm şi în casa lui Dumnezeu, dar nu intrăm încă
262 Cuvântul dumnezeiesc are în el atât ca cuvânt rostit, cât şi ca Persoană, Izvor suprem al tuturor cuvintelor sincere, adevărate, susţinătoare ale vieţii şi normative puterea de a îndepărta cugetarea omului de la calea greşită şi de a o aduce la calea cea dreaptă, de a face pe om să se căiască de cele ce îi strâmbă şi-i sărăcesc viaţa. În acest sens, El este un cuţit ascuţit, care pătrunde în toate încheieturile fiinţei noastre şi taie din ele tot ceea ce nu e potrivit vieţii adevărate. Căci prin cuvântul dumnezeiesc rostit pătrunde în noi însuşi Cuvântul personal suprem, ca model şi Izvor viu al vieţii noastre adevărate, normale, în mişcare de îmbogăţire nesfârşită. Cuvintele prorocilor izvorăsc din acest Cuvânt, Care, întrupându-Se, S-a făcut auzit ca Cuvânt generator de cuvinte. În cei ce rostesc cu credinţă cuvintele Lui este prezent şi lucrător El însuşi ca Persoană, ca Cuvânt cuvântător suprem.
221
în lăcaşurile cele de Sus, fiindcă acest dar le este rezervat sfinţilor pentru veacul viitor. De aceea cel curăţit, intrând în tabără, va petrece şapte zile263 în ea şi abia apoi va intra în casa lui. Căci, având curăţia cea prin Hristos, după veacul de faţă ne vom odihni şi în lăcaşurile cele de Sus şi fiecare dintre cei sfinţiţi va primi moştenirea rânduită lui ca pe o casă proprie. Celor ce au crezut nu li se dau îndată cununile, ci chemarea lor este unită cu nădejdea bunătăţilor viitoare şi cu arvuna Duhului. Dar, la timpul potrivit, le va străluci harul şi sfârşitul (împlinirea) nădejdii în Hristos264, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu şi Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre Sinagoga (adunarea) iudeilor şi despre căderea ei în neascultare
1. Marea îndărătnicie a Sinagogii iudeilor, neascultarea ei şi refuzul ei de a se lăsa condusă, le-a arătat Dumnezeu şi odinioară prin glasul lui Iezechiel, zicând: „Toată casa lui Israel este îndărătnică şi învârtoşată la inimă”
263 Cele şapte zile reprezintă viaţa în timp sau viaţa pământească. După ce, din viaţa aceasta petrecută în curăţie, în „casa” proprie (în ultima intimitate a noastră) -, vom trece în odihna de veci, ne vom întâlni cu inferioritatea lui Dumnezeu, cea mai intimă, mai liniştitoare, mai iubitoare şi mai învăluitoare.
264 în veacul viitor, harul îşi va arăta toată lumina, luminând făptura celor ce au crezut şi făcându-le pe toate luminoase. Harul e lumină, pentru că este iradiere a iubirii lui Dumnezeu, şi cei ce se iubesc iradiază între ei lumină. Lumina este existenţa în comunicare. În cazul persoanelor, lumina e comunicarea conştientă şi, de aceea, este lumină spirituală. Sfinţii, care sunt mai conştienţi de iradierea iubirii lui Dumnezeu spre ei şi în ei, sunt luminoşi încă din viaţa aceasta.
222
(3, 7). Din pricina refuzului de a fi mântuită şi a purtării stângace ce-i era proprie, şi Mântuitorul însuşi a mustrat-o, zicând: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine!; de câte ori am voit sa adun pe fiii tăi, după cum îşi adună pasărea puii sub aripi, dar n-ai voit, iată, casa voastră se va lăsa pustie (părăsită)” (Matei 23, 37-38). Dumnezeul tuturor voia s-o mântuiască în zeci de mii de feluri, dar ei, refuzând cu neînfrânare şi dispreţuind cruţarea de Sus, erau duşi în moduri groaznice spre nimicire, spre pieire. De aceea Dumnezeu, prin Moise, a legiuit cele prin care puteau fi bine conduşi spre cunoştinţa virtuţii şi spre câştigarea cunoştinţei adevărului şi, în decursul timpului, le-a arătat cele de folos prin Sfinţii Proroci, care ştiau să povăţuiască spre o vieţuire strălucită şi întru totul potrivită Legii şi spre toate cele vrednice de admirat, ca să aibă şi alţi tălmăcitori ai celor bune. Dar, deşi ar fi trebuit să aducă mulţumiri Dumnezeului tuturor şi să primească pe povăţuitori cu respect şi să-i învrednicească de toată cinstirea, să se preschimbe cu râvnă spre cele bune şi să se folosească de cuvintele cele mai cuviincioase, s-au făcut aspri, neîncovoiaţi şi bolnavi de cele şi mai rele. De aceea s-au şi pierdut, aşa cum spune despre ei prorocul Amos: „casa lui Israel a căzut, nu este cine să o ridice pe ea” (5,1-2). Dar priveşte acest lucru rostit în chip de ghicitură şi prin Moise, căci în Leviticul este scris: „Şi a grăit Domnul către Moise şi Aaron, zicând: «După ce veţi intra în pământul canaaneilor pe care îl voi da vouă spre moştenire, şi voi da vreun semn de lepră în vreo casă din locul dobândit de voi; şi va veni stăpânul casei şi va vesti preotului, zicând: Mi se pare că e semn de lepră în casă. Preotul va porunci să se golească aceea mai înainte de
223
a intra el să vadă semnul, ca să nu se facă necurate toate câte sunt în casă. Şi apoi va intra preotul să vadă casa şi, de va afla vreun semn pe pereţii casei, pete verzui sau roşiatice, şi ele vor fi pătruns în pereţi, preotul, ieşind din casă la uşa ei, va osebi (goli) casa şapte zile. Şi se va întoarce preotul în ziua a şaptea şi va cerceta casa. Şi, de va vedea că s-a lăţit semnul în pereţii casei, va porunci să se scoată pietrele în care este semnul şi să se arunce afară din cetate, în loc necurat. Şi vor răzui casa pe dinăuntru, de jur-împrejur, şi praful răzuit îl vor vărsa afară din cetate, în loc necurat. Şi vor lua alte pietre cioplite şi le vor pune în locul pietrelor scoase şi vor lua alt lut şi vor unge (lipi) casa. Iar dacă vreun semn nou se va ivi iarăşi în casă, după ce au scos pietrele şi după ce au răzuit casa (pereţii) şi au lipit casa, atunci va intra preotul şi, de va vedea că semnul s-a lăţit iarăşi în casă, va fi dovadă că este lepră stăruitoare în casă şi că acea casă e necurată. Şi vor dărâma casa, şi lemnele şi pietrele ei şi tot lutul casei îl vor duce în afara cetăţii, în loc necurat” (14, 33-45).
Apoi introduce iarăşi pe preot ca supraveghetor, după ce a declarat necurat pe cel ce dormea, mânca şi intra în casă. Căci zice: „Iar dacă preotul, intrând în casă, va vedea că semnul nu s-a mai lăţit după ce a fost unsă (lipită) casa, va vesti că e curată, pentru că semnul a pierit. Şi, spre curăţirea casei, va lua două păsări vii, curate, şi un lemn de cedru, şi un fir roşu împletit (răsucit), şi isop. Şi va tăia o pasăre într-un vas de lut la apă curgătoare. Şi va lua lemnul de cedru şi firul roşu împletit şi isopul şi pasărea cea vie şi le va înmuia pe ele în sângele păsării tăiate la apă curgătoare şi va stropi cu ele casa de şapte ori. Şi va curăţi casa cu sângele păsării tăiate şi cu apa curgătoare (vie), cu pasărea cea vie, cu lemnul de cedru, cu isopul şi cu firul roşu împletit. Şi va
224
slobozi pasărea cea vie afară din cetate, în câmp, şi se va ruga pentru casă şi curată va fi” (Lev. 14, 48-53).
în acestea ni se arată lămurit toată taina despre Sinagoga (adunarea) iudeilor şi cele întâmplate cu ea de la început până la sfârşit, deci şi cele ce-i vor veni de la Hristos. Să parcurgem cu subtilitate toate, pe cât se poate, şi, înlăturând grosimea lor, să ne silim să dezvelim frumuseţea înţelesului îngropat în ele.
2. Deci lepra este acea boală a trupului omenesc, care nu poate fi îndepărtată prin meşteşugul doctorilor, ci se supune împreună cu altele numai dreptei mari şi atotputernice a lui Dumnezeu şi e biruită numai de puterea Lui atotfăcătoare. Trupul celor care pătimesc de lepră arată în alt chip decât cel pe care l-a avut la început. Căci, apărând o altă culoare, aceasta dă firii o arătare mincinoasă, preschimbând-o într-o înfăţişare contrară firii, care face ca trupul să ia un chip deosebit de cel cuvenit. Iar aceasta închipuie prefacerea voii noastre şi aplecarea ei de la cele mai bune spre cele mai rele. Căci mulţi, mutându-se adeseori de la voia cea bună la cea mai rea, ieşind din ceea ce se cuvine firii şi împătimindu-şi sufletul cu răutatea de multe feluri, îşi dau faţa pe care o voiesc. Însă nu cad într-o păgubire totală de bine, nici nu ajung într-o răutate şi îngustime deplină. De aceea, dumnezeiasca Scriptură înfăţişează de multe ori pe cel lepros drept chip al acestei stări schimbate, produse în noi, şi al strămutărilor suferite de deprinderea şi voia omului. Arată modul de a fi al fiecăruia ca într-un tablou, sau aduce la vedere faţa fiecăruia. Iar când voieşte să arate vreo astfel de stare, fie a unui neam, fie a unei cetăţi sau ţări, atunci, folosind
225
chipul casei, cuprinde şi pe cei ce locuiesc în ea şi, prin aceasta, mulţimea. Deci, când auzi de o casă atinsă de lepră, să înţelegi toată adunarea (Sinagoga) iudeilor, coruptă de patimile ei, fără grijă faţă de îndemnurile date ei de Dumnezeu şi aplecată mai mult spre lucrarea celor ce le sunt spre plăcere membrilor ei, decât spre cele ce se vor dovedi bune.
însă, cerând să se anunţe preotul, ca el să desluşească semnele plăgii leprei în casă, nu aflăm nicăieri cui porunceşte Dătătorul Legii să meargă să anunţe preotului lepra casei şi să ceară de la doctor un leac pentru ceea ce s-a întâmplat. Deci, de vreme ce am spus că Sinagoga iudeilor s-a îmbolnăvit de lepră, să aflăm cine e cel ce vesteşte boala ei. Şi să vedem, pe cât se poate, cine este preotul. Chipul celui ce anunţă boala îl poartă ceata Sfinţilor Proroci, care au vestit Arhiereului tuturor şi Păzitorului sufletelor noastre, adică lui Hristos, încă înainte de întrupare, patimile nebuniei iudeilor şi necuvenita şi corupta lor vieţuire, nu din ură şi scârbă faţă de ei, ci, biruiţi de ruşine faţă de Binefăcătorul, mărturisesc păcatele acelora nu fără lacrimi, dar îl şi roagă să aibă milă de ei.
Ascultă, deci, în ce fel deplânge lepra iudeilor fericitul proroc Ieremia, care, foarte îndurerat, se roagă astfel: „Păcatele noastre s-au ridicat împotriva noastră, Doamne, iartă-ne nouă pentru numele Tău, că multe sunt păcatele noastre înaintea Ta, căci Ţie am păcătuit. Rabdă pe Israel, Doamne, şi mântuieşte-l în vremea necazurilor (răutăţilor). Pentru ce Te-ai făcut ca un trecător pe pământ, şi ca un pământean care se abate de la popas? Vrei să fii ca un om care doarme, sau ca un bărbat care nu poate mântui? Dar Tu eşti între noi, Doamne, şi numele Tău s-a chemat peste noi, să nu ne uiţi pe
226
noi!” (Ier. 14,7-9). Şi altul zice: „Vai, mie, suflete! Că a pierit cel evlavios de pe pământ şi cel ce lucrează drept nu mai este între oameni. Toţi judecă spre vărsare de sânge, fiecare necăjeşte cu necaz pe aproapele său. Spre rău îşi gătesc mâinile lor” (Mih. 7, 2-3). În aceste plângeri ale prorocilor auzim anunţarea leprei de care s-a îmbolnăvit Israel.
Preotul porunceşte să se golească casa, fiindcă privirea lui Dumnezeu la păcatele noastre e înfricoşătoare şi trebuie să pedepsească pe cei ce s-au făcut vinovaţi pentru relele făcute. Însă, fiind iubitor de oameni, le porunceşte a iubi curăţia şi să se elibereze de boala care-i roade, şi aşa să scape de osânda cercetării (privirii)265 Sale, precum se spune: „Spală de răutate inima ta, Ierusalime, ca să te mântuieşti. Până când vor fi în tine gândurile răutăţilor (muncilor) tale?” (Ier. 4,14). Gândurile răutăţilor pot fi înţelese cele prin care vor intra la muncile şi osândele pentru păcate. Observă deci pe preot, care, în chip, porunceşte o mai înainte înlăturare a pricinilor pentru care cineva cade, pe drept cuvânt, sub pedepse.
3. Apoi zice: „Şi apoi va intra preotul să vadă casa şi, de va afla semn pe pereţii casei, pete verzui sau roşietice, şi acestea vor fi pătruns în ziduri, ieşind preotul din casă la uşa ei, va goli (osebi) preotul casa şapte zile” (Lev. 14, 37-38). După despărţirea de bunătate şi după porunca de a se curăţi
265 Chiar privirea lui Dumnezeu la păcătosul care nu se pocăieşte este un chin şi o osândă pentru el. în general, omul rău şi duşmănos suferă atunci când se uită la el un om bun, sau omul căruia el i-a făcut rău. Chinul lui este şi o împuţinare de viaţă, care îi vine din separarea de Dumnezeu, Izvorul vieţii. Cel ce se închide în sine din mândrie, din ură, suferă prin lipsa de comunicare sinceră sau de comuniune.
227
şapte zile, arătându-se iarăşi răutatea în chipul leprei, e chemat iarăşi spre binecuvântată mustrare preotul, care reprezintă pe Dumnezeu. Acesta, văzând iarăşi pata, adică semnele şi chipurile bolii, goleşte casa pentru şapte zile. Căci, supărându-Se Dumnezeu pe drept cuvânt din pricina nesocotirii Legii de fiii lui Israel, deşi e iubitor de oameni, i-a trimis pe toţi în robie, predându-i în mâna babilonienilor pentru şaptezeci de ani, făcând dintr-o zi şapte. Căci zice că şapte zile trebuie golită casa, socotind o zi ca zece ani, după spusa prorocului Iezechiel: „o zi pentru un an am pus ţie” (4, 6). Cuvântul e pecetluit şi de îngerul care, după Zaharia, se roagă pentru Sinagogă, zicând: „Doamne, Atotţiitorule, până când nu Te vei milostivi de Ierusalim şi de cetăţile lui Iuda, pe care le-ai trecut cu vederea? Acesta este anul al şaptezecelea” (Zah. 1,12).
Apoi zice că „preotul se va întoarce în ziua a şaptea” (Lev. 14, 39). Această revenire a preotului nu o vei înţelege decât ca întoarcerea iubirii de oameni a lui Dumnezeu la popor, cum zice Domnul prin acelaşi proroc: „Mă voi întoarce spre Ierusalim cu îndurare şi casa Mea iarăşi se va zidi întru el, zice Domnul Atotţiitorul, şi măsură se va întinde peste Ierusalim” (Zah. 1, 16). Sau, iarăşi, „Cum te voi lăsa, Efraime? Cum te voi părăsi, Israele? Ca odinioară pe Adam te voi trece cu vederea şi ca pe Ţeboim te voi face; se zvârcoleşte inima Mea, părerea de rău M-a cuprins. Nu voi face ţie după urgia mâniei Mele, şi nu voi lăsa pe Efraim să piară; Eu sunt Dumnezeu atotputernic, şi nu om; Eu sunt Sfântul în mijlocul tău” (Os. 11,9-10).
Deci preotul, când va reveni în ziua a şaptea ca să cerceteze casa şi va vedea că pata s-a întins în pereţii casei, va porunci să se scoată pietrele în care este pata şi să se
228
arunce în afara cetăţii. Şi, după aceea, „vor lua alte pietre cioplite şi le vor pune în locul pietrelor scoase” (Lev. 14, 42). Căci, după iertarea vinei pentru păcatele trecute, cercetând iarăşi Sinagoga iudeilor, Dumnezeu, Care vede toate, aflând că nu mai e leproasă în totalitate, dar încă neeliberată cu totul de răutate, nu Şi-a mai arătat mânia împotriva tuturor, ci numai împotriva acelora care au fost pricina pătimirii bolii, pe care îi numeşte pietre, indicând unele părţi ale casei, adică ale neamului. Iar aceştia au fost unii dintre regii din anumite timpuri, care au atras poporul spre credinţe greşite, şi unii proroci mincinoşi, care au grăit cele ale cugetării lor, precum s-a scris, şi au slăbit dreapta credinţă a ascultătorilor. Pe aceştia porunceşte să-i scoată din casă, cerând adică să-i îndepărteze sau să-i alunge din văzul oamenilor. Aceasta este ceea ce s-a spus de Dumnezeu despre Iehonia: „Pământule, ascultă cuvintele Domnului. Scrie pe bărbatul acesta, om izgonit” (Ier. 22, 29). Iar despre vrăjitorii mincinoşi zice: „De aceea am secerat pe prorocii voştri; ucisu-i-am pe ei cu cuvântul gurii Mele” (Os. 6, 5). Şi, iarăşi, „Pentru aceea, se vor alunga conducătorii poporului din casa desfătărilor lor, pentru faptele lor cele rele s-au lepădat” (Mih. 2,9) şi, „pentru necurăţie, s-au stricat cu stricăciune” (Mih. 2,10).
Aducerea altor pietre curate şi cioplite în locul celor scoase înseamnă că, prin voia lui Dumnezeu, s-au arătat unii care au întărit din nou casa lui Israel şi au susţinut-o în loc statornic: fie regi, fie proroci, fie sfinţi. Este ceea ce s-a spus de Dumnezeu către fericitul Isaia: „Acestea zice Domnul Savaot: «Mergi în cămară la Omna vistierul (cămătarul) şi spune-i: De ce eşti aici? Şi ce faci aici? Că ţi-ai cioplit aici mormânt, în loc înalt, şi ţi-ai săpat locaş în piatră. Iată,
229
Domnul Savaot va lepăda şi va zdrobi pe un asemenea om, şi va scoate haina şi cununa ta cea slăvită, şi te va arunca în ţară mare şi nemăsurată, şi acolo vei muri, şi va pune carul tău cel frumos de luptă spre necinste şi casa conducătorului tău spre călcare. Şi vei fi scos din dregătoria ta şi din starea ta. Şi va fi, în ziua aceea, că voi chema pe sluga Mea Eliachim, feciorul lui Helchie, şi-l voi îmbrăca în haina ta şi cununa ta o voi da lui, şi puterea şi dregătoria ta le voi da în mâinile lui, şi va fi ca un părinte celor ce locuiesc în Ierusalim” (Is. 22,15-21).
Dar vor lua şi alt lut şi vor unge casa din nou (cf. Lev. 14, 42). În locul cuvântului „lipire” foloseşte cuvântul „ungere”, care înseamnă îndemnul ce se va aduce lui Israel prin proroci, care vor unge cu cuvinte bune şi frumoase pe cei ce au păcătuit, îndemnându-i să pornească îndată la cele plăcute lui Dumnezeu, să şteargă întinăciunea patimilor, să râvnească cele pe care Dătătorul Legii le ştie că sunt de folos celor ce slujesc Lui şi să se grăbească spre acelea. Aceasta e ceea ce s-a spus către ei printr-unul dintre sfinţi: „Căutaţi binele, şi nu răul, ca să aveţi viaţă, şi aşa va fi cu voi Domnul Dumnezeu atotţiitorul” (Am. 5,14).
Şi, după aceasta, zice: „Iar de se va ivi din nou semnul leprei şi va fi pătruns în casă, după ce s-au scos pietrele şi după ce s-a răzuit casa, şi după ce s-a uns (lipit), atunci va intra preotul şi, de va vedea că semnul s-a întins în casă, vădit este lepră în casă şi va fi necurată. Şi vor dărâma casa, şi lemnele şi pietrele ei şi tot lutul casei îl vor duce în afara cetăţii, în loc necurat” (Lev. 14, 43-45).
După ce, pentru cei din Israel, s-au folosit toate modalităţile de vindecare şi nu le-a folosit la nimic, aşa cum nici scoaterea pietrelor infectate nu a folosit casei, deci s-a dovedit nefolositoare şi ungerea prin proroci,
230
adică îndemnul lor, va intra iarăşi preotul care cercetează casa plină de lepră. Aceasta înseamnă că, atunci când S-a făcut om, Unul-Născut a intrat în lumea aceasta cu trupul. Ce fel de mutare de la vechea răutate la vieţuirea cea bună n-ar fi trebuit să arate vechea Sinagogă, când El însuşi o vizitează? Dar, după ce a văzut-o stăruind în patimile de la început şi bolind statornic de necurăţie, porunceşte să fie surpată şi trimisă în loc necurat. Aşa s-a risipit toată ţara iudeilor şi neamul lor a fost împrăştiat în tot locul necurat, după cum s-a spus prin proroci: „şi-i voi vântura pe ei cu tot vântul” (Ier. 49, 31), sau: „şi voi vântura întru toate neamurile” (casa lui Israel) (Am. 9, 9). Înţelege aceasta cum trebuie, auzind şi cuvântul Mântuitorului referitor la Templul lor: „Vedeţi toate acestea? Adevărat zic vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se surpe (risipească)” (Matei 24, 2).
Şi adaugă la acestea: „Cel ce va intra în casă, în toate zilele în care este osebită (golită), necurat va fi până seara. Cel ce va dormi în casă va spăla hainele sale şi necurat va fi până seara, şi cel ce va mânca în casă va spăla hainele sale şi necurat va fi până seara” (Lev. 14, 46-47). Prin acestea se arată clar că tot cel ce se alipeşte de iudei în oarecare fel, cugetând aceleaşi, va fi părtaş numaidecât de necurăţia acelora.
Apoi prezintă iarăşi pe preot, care cercetează casa leprozată, zicând: „dacă preotul, intrând în casă, va vedea că semnul (pata) nu s-a lăţit după ce s-a uns casa, va vesti casa curată, căci a pierit pata” (Lev. 14, 48).
Din pricina furiei împotriva Lui, Sinagoga cea necurată s-a surpat şi a ieşit din iubirea lui Dumnezeu. Dar, după ce va rămâne în această stare timp îndelungat, „până ce va intra plinătatea neamurilor”, după cuvântul lui
231
Pavel (Rom. 11, 25), Hristos o va milui. Şi, cercetând-o iarăşi Dumnezeu, după ce a uitat-o, în vremea de pe urmă o va aduce iarăşi la dreptate, adică la dreptatea cea prin credinţă şi la dragostea faţă de El. Căci va veni iarăşi să o vadă Arhiereul tuturor266 şi, aflând-o îmbunătăţită, îndată o va curăţi şi o va primi, după spusa Sfinţilor Proroci: „În ziua aceea, zice Domnul, aduna-voi pe cea sfărâmată (zdrobită) şi voi primi pe cea lepădată (alungată) şi pe cei pe care i-am izgonit. Şi voi pune pe cea zdrobită întru rămăşiţă” (Mih. 4, 6-7). Şi, în alt loc, iarăşi: „Că zile multe vor şedea fiii lui Israel fără rege, fără conducător, fără jertfă, fără jertfelnic, fără preoţie şi fără arătări. Şi, după aceea, se vor întoarce fiii lui Israel şi vor căuta pe Dumnezeul lor şi pe David, împăratul lor, şi se vor minuna de Domnul şi de bunătăţile Lui în zilele cele de pe urmă” (Os. 3,4-5).
Când deci va privi (va cerceta) preotul casa atinsă de lepră spre a o curăţi, „va lua spre curăţirea casei două păsări vii, curate, şi un lemn de cedru şi un fir roşu răsucit şi isop” (Lev. 14, 49). Şi „va tăia o pasăre în vas de lut la apă curgătoare. Şi va lua lemnul cel de cedru şi firul roşu cel răsucit şi isopul şi pasărea cea vie, şi le va înmuia în sângele păsării tăiate la apă curgătoare şi va stropi casa de şapte ori. […]. Şi va slobozi pasărea cea vie în afara cetăţii, la câmp, şi se va ruga pentru casă şi curată va fi” (Lev. 14, 50-53).
266 Sfântul Chiril vede în Hristos pe Cel ce cercetează sau priveşte pe cei ce I se ataşează, sau sunt semne (nădejde) că I se vor ataşa. De la această lucrare vine numele de episcop. Aceasta este lucrarea cea mai frumoasă a episcopilor: să privească pe fiecare credincios cu atenţie şi cu dragoste, dar şi pe fiecare om care dă semne că va deveni credincios, să-l facă să i se comunice cu încredere şi să cerceteze cele pe care i le spune episcopul.
232
4. În acestea observă iarăşi, în chip clar, întreaga taină a Mântuitorului nostru şi curăţirea prin Sfântul Botez. Fiindcă porunceşte să se ia două păsări vii şi curate, ca prin păsări să înţelegi omul ceresc, Care este Dumnezeu în două firi, distinct după raţiunea cuvenită a fiecăreia. Căci este Cuvântul care a strălucit din Dumnezeu Tatăl în trupul luat din Fecioară, dar fără să Se împartă267, pentru
267 Propoziţia: „este Cuvântul care a strălucit din Dumnezeu Tatăl în trupul din Fecioară” poate fi înţeleasă atât în sensul că Cuvântul S-a născut din Dumnezeu Tatăl, cât şi în sensul că Cel născut din Dumnezeu Tatăl a strălucit pentru noi în trupul luat din Fecioara. Se afirmă că Hristos este o Persoană în două firi, sau că Ipostasul Cuvântului a luat şi firea omenească, dar fără să Se împartă. Datorită faptului că firea omenească este a Ipostasului dumnezeiesc, Hristos este numit de Sfântul Chiril „omul ceresc”. Dar El nu Şi-a adus firea omenească din cer. Aceasta este marea taină: Ipostasul dumnezeiesc al Fiului Se face şi Ipostas al firii omeneşti. La omul obişnuit, firea omenească se constituie ca un ipostas concret, inexistent mai înainte. Ipostasul este existenţa concretă a firii. Firea omenească nu există concret decât în ipostasuri. în Hristos, firea omenească primeşte existenţă concretă în Ipostasul Cuvântului. Orice ipostas omenesc are nişte trăsături unice, neidentice cu ale altora, având şi nişte relaţii unice. În Hristos, firea Sa omenească are o relaţie de Fiu cu Maica Sa, dar firea dumnezeiască îi imprimă acesteia şi relaţia de Fiu cu Tatăl. Posibilitatea unirii între Fiul lui Dumnezeu şi firea noastră căreia îi dă o existenţă concretă în Sine trebuie să existe ca virtualitate, dacă aceasta se poate actualiza atunci când Fiul lui Dumnezeu voieşte. Aici se ascunde o anumită conformitate a firii omeneşti cu firea dumnezeiască în Ipostasul Fiului. Fiul lui Dumnezeu poate fi Subiectul actelor şi afectelor omeneşti legate de natură. Firea omenească are posibilitatea de a se face mijloc de manifestare a Ipostasului dumnezeiesc. Fiul lui Dumnezeu îşi poate însuşi o conştiinţă omenească dependentă, păstrând şi conştiinţa dumnezeiască de care depind toate. Cuvântul dumnezeiesc are în Sine toată existenţa organizată în sensuri, de care este conştient că o are de la Tatăl şi o cugetă în comuniune şi comunicare cu Tatăl. El ştie şi de existenţa omului, dependentă, în originea şi durata ei, de existenţa Sa şi care este şi ea organizată în sensuri de care omul e conştient. Omul ştie că existenţa sa este legată de El şi de natură şi aspiră şi el spre infinitate şi eternitate. Ştie că este ca un chip (o copie reală a) al Lui, aflat în comunicare cu El. Datorită acestui fapt, Hristos îşi poate face proprie (asuma, impropria), în mod personal, existenţa omenească împreună cu conştiinţa ei, gândind sensurile ei ca sensuri ale Sale şi lucrând prin ea ca Persoană a firii omeneşti. Conştiinţa Existenţei supreme, organizată în sensuri, străluceşte. Făcându-Se Persoană a firii noastre, a cărei conştiinţă este şi ea organizată în sensuri, dă acestor sensuri lumina sau strălucirea deplină, pentru că în conştiinţa Lui omenească cunoaşte de Cine depinde El ca om şi deplinătatea spre care e chemat.
233
că Hristos este Unul din amândouă. De aceea se iau două păsări şi se înţeleg totuşi amândouă ca una; dar sunt vii şi curate. Căci Cuvântul este pricinuitorul a toată viaţa şi curăţia prin Sine, iar templul luat din Fecioara are în Sine pe Cuvântul cel viu. Domnul Iisus Hristos este Unul, pentru că Trupul era al Lui şi nu o sarcină (haină) străină268.
Pe lângă păsări, porunceşte să se ia şi un lemn de cedru, ca prin aceasta să înţelegi că trupul lui Hristos este nestricăcios, căci n-a cunoscut stricăciunea, fiindcă cedrul nu este supus coruperii (putrezirii). În înţelegerea sfântului trup al lui Hristos ca nestricăcios se introduce raţiunea învierii Lui.
268 Aici vizează pe nestorieni, care socoteau trupul lui Iisus ca trup al unei alte persoane. Expresia Sfântului Chiril a luat-o călugărul dobrogean (daco-roman) Maxenţiu, la 519, şi apoi Leonţiu de Bizanţ, care, cu ajutorul ei, au putut spune că Cuvântul însuşi a pătimit cu trupul. Trupul nu era al unui suflet care nu avea pe Cuvântul ca Ipostas. Între Cuvântul lui Dumnezeu şi trupul asumat de El este intimitatea care există între sufletul şi trupul omului; e o comunicare directă de la unul la altul. Aşa cum eu simt tot ce atinge trupul meu, aşa simţea şi Hristos. Trupul nu-I este ca o haină lui Hristos, fără să simtă în Sine ceea ce se întâmplă cu trupul Său.
234
Iar prin firul roşu împletit se introduce mărturisirea morţii Mântuitorului nostru. De fapt, în Cântarea Cântărilor s-a spus despre Biserică: „Ca tortul cel roşu buzele tale”, surioara Mea mireasă (4,3). Buzele Bisericii propovăduiesc pururea mântuirea prin sângele lui Hristos şi celui ce vine la El îi cer să-şi facă mărturisirea credinţei în El. De aceea, în mod potrivit, buzele ei sunt asemănate cu tortul roşu, şi împărtăşirea de „Binecuvântarea tainică” e însoţită de vestirea morţii şi învierii lui Hristos269 (cf. 1 Cor. 11, 20). Pe acestea fiind convinşi credincioşii să le mărturisească mai înainte, se aduc în Sfântul Botez şi se desăvârşesc prin sângele Legământului (Testamentului) veşnic270, precum s-a scris (cf. Evr. 13, 20). De fapt,
269 Centrul mărturisirii credinţei creştine este bucuria biruirii morţii faptul tragic, care umple de tristeţe şi de întuneric existenţa noastră. Iar moartea nu se biruie decât prin Dumnezeu, Care pentru aceasta S-a făcut om şi a primit moartea. De aceea, când ne împărtăşim de Trupul şi Sângele Lui în care a fost biruită moartea, mărturisim credinţa că prin moartea, arătată în vărsarea sângelui Său, şi învierea Sa a biruit moartea şi pentru noi. Acum moartea nu ne mai înspăimântă. Ştim că, murind împreună cu Hristos, înviem cu El. Moartea noastră este o predare Tatălui, Izvorul vieţii, din Care primim viaţa. Moartea în Hristos, ca predare lui Dumnezeu, este biruită de viaţă. în Dumnezeu, moartea devine trecere spre viaţă. Dacă Dumnezeu a creat lumea şi pe oameni din nimic, cum nu le-ar copleşi, prin viaţa Sa, moartea? Murind vieţii sărăcite prin păcate, viaţa pe care o primesc din Dumnezeu e mai înaltă decât viaţa pe care au primit-o la naştere; e viaţă din viaţa lui Dumnezeu. Teoriile apusene despre o mântuire în sens juridic s-au îndepărtat de acest sens evanghelic şi patristic al mântuirii. într-un Dumnezeu Creator şi transcendent lumii, moartea trece în viaţă. Numai dacă nu există un Dumnezeu personal, moartea persoanelor este definitivă.
270 Legământul sau Testamentul Nou al lui Dumnezeu cu noi întemeiat nu pe o lege care nu ne poate desăvârşi, ci pe unirea cu noi a Fiului lui Dumnezeu făcut om şi jertfit pentru noi este veşnic, pentru că ne aflăm în veci în bogăţia infinită a lui Hristos făcut om şi jertfit pentru noi. Aşa cum Se dăruieşte El, ca om, Tatălui, în veci, ne dăruim şi noi Tatălui şi Tatăl ne primeşte în veci şi ne răspunde cu iubirea Lui. Această comunicare în iubire, sau comunicarea vieţii lui Dumnezeu către noi, în şi prin Hristos, nu sfârşeşte niciodată. În sângele lui Hristos este iubirea nesfârşită a Fiului lui Dumnezeu, ca om, faţă de Tatăl şi faţă de noi, comunicată şi nouă, ca şi Tatăl să ne-o comunice pe a Lui. Sângele Fiului lui Dumnezeu, vărsat pentru noi, are o eficienţă veşnică.
235
prin firul roşu se dă de înţeles mărturisirea de credinţă în sângele lui Hristos, iar prin isop, căldura Sfântului Duh, pentru că această iarbă este caldă şi usucă patimile răcelii271, şi aceasta este lucrarea şi puterea Sfântului Duh în noi.
Deci, cel ce curăţeşte casa leproasă „va lua, zice, lemnul cel de cedru şi firul roşu cel răsucit şi isopul şi pasărea cea vie şi le va înmuia pe ele în sângele păsării tăiate la apă curgătoare şi va stropi casa de şapte ori. Şi va curăţi casa cu sângele păsării şi cu apa curgătoare, cu pasărea cea vie, cu lemnul cel de cedru, cu isopul şi cu firul roşu cel răsucit” (Lev. 14,51-52). Legea ne arată iarăşi că Sinagoga iudeilor nu se poate spăla altfel de întinarea neascultării şi nu poate scăpa altfel de pata feluritelor păcate, decât numai prin „binecuvântarea” lui Hristos şi prin mărturisirea credinţei în El, adică prin desăvârşirea şi sfinţirea prin Sfântul Botez.
Observă cum, prin cele spuse, ni se zugrăveşte Hristos întreg şi ni se dă de înţeles mărturisirea credinţei în El. Prin pasărea vie vei înţelege pe Cuvântul pururea
271 Patimile, deşi par să producă o fierbinţeală, aceasta este de suprafaţă şi trecătoare, căci ele sunt în realitate expresia răcelii egoiste, care nu ştie de nicio iubire reală.
236
viu şi de viaţă Făcător şi ceresc272, prin cea tăiată, cinstitul (preţiosul) sânge al trupului Celui care a pătimit, căci spunem că „El a pătimit cu trupul273″, adică a pătimit în trupul propriu274. Prin lemnul care nu putrezeşte înţelegem trupul Său necorupt, prin isop, Duhul Sfânt; prin firul roşu, mărturisirea în sângele Noului Testament şi, în sfârşit, prin apa curgătoare, harul de viaţă făcător al Botezului, apă pe care Mântuitorul nostru a arătat-o lămurit în patima însăşi, când din sfânta Sa coastă a curs apă amestecată cu sânge, asemănătoare celei cu care se stropea casa pentru a fi curăţită, după spusa prorocului Iezechiel: „Şi vă voi lua pe voi dintre neamuri şi vă voi
272 Pasărea care zboară dincolo de cetate sau de lume, după ce a fost muiată în sângele păsării tăiate, poate închipui şi Ipostasul Fiului lui Dumnezeu înălţat la cer, având cu El sângele jertfei Sale pentru noi. Sângele este simbolul vieţii omeneşti. Sângele vărsat este semnul morţii. Apa e elementul din care se constituie sângele şi care întreţine viaţa omenească. Pasărea muiată în sângele vărsat şi în apă este Ipostasul Cuvântului care duce cu Sine în veşnicie viaţa noastră jertfită, dar şi înviată şi întreţinută de apa vieţii. Dacă prin Dumnezeu Cuvântul s-au creat acestea, ca şi condiţii ale vieţii, de ce nu le-ar dărui veşnicia, umplându-le de puterea de înduhovnicire a Duhului Sfânt. Dumnezeu este Dumnezeul vieţii, nu al morţii. Nicio persoană creată de Dumnezeu după chipul Lui, de Persoane în comuniune, nu moare definitiv, cum ar muri persoanele înţelese ca produse ale unei esenţe panteiste.
273 Exact cu expresia aceasta s-au dus la Constantinopol şi apoi la Roma „călugării sciţi” (daco-romani din Dobrogea), la 519, pe care papa de la Roma n-a voit să o primească. Ea asigura credinţa în unirea firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti în Ipostasul Cuvântului, împotriva nestorianismului, de care Maxenţiu, unul dintre aceşti călugări, îl acuza pe papă.
274 Leonţiu de Bizanţ va explica expresia „trupul propriu” al Cuvântului în sens antinestorian: este „trupul Lui”, nu „trupul sufletului” unui om deosebit de Fiul lui Dumnezeu.
237
aduna pe voi din toate ţările şi vă voi aduce pe voi în pământul vostru. Şi voi stropi peste voi apă curată şi vă veţi curăţi” (Iez. 36, 24). Dar porunceşte ca apa să se stropească nu numai o dată, ci de şapte ori, fiindcă, „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Rom. 5, 20).
La acestea, Dătătorul Legii adaugă că pasărea cea vie trebuie să se slobozească în afara cetăţii, la câmp, şi aşa se va fi făcut ispăşire pentru casă şi ea va fi curată. Casa de care am vorbit aici am înţeles-o ca chip al Sinagogii iudeilor, sau a întregului neam iudaic, iar prin cetate vom înţelege un număr mare de case. Deci prin cetate vom înţelege lumea noastră, care cuprinde multe neamuri de oameni şi e încinsă de jur-împrejur de tărie, ca de un zid. Vom înţelege că locul din afara cetăţii este câmpul lat şi curat al lumilor de Sus. Deci, prin slobozirea păsării spre câmpul din afara cetăţii, Dătătorul Legii prezice mutarea din lume şi înălţarea la cer a lui Hristos, Care, ajuns astfel la Dumnezeu şi Tatăl, Se va ruga pentru izbăvirea noastră şi, astfel, vom fi curăţiţi. Căci preaînţeleptul ucenic Ioan zice: „avem Mijlocitor (Rugător) către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept. Şi El este ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi275″ (1 Ioan 2,1-2). De aceea, bine a spus El
275 Dacă Hristos, ca om dintre noi, este înălţat la cer, e firesc ca El să intervină mai departe pentru noi, fraţii Săi, prezentând Tatălui sângele Său, adică trupul Său jertfit pentru noi, ca mijloc de înduioşare, prin iubirea maximă pe care i-o arată pentru noi sau în numele nostru. Aceasta este o ispăşire continuă pentru noi, sau chiar o rugăciune continuă. Din această extrem de sensibilă mijlocire continuă a Lui pentru noi iradiază spre noi forţa Lui curăţitoare, care întipăreşte şi în noi starea Lui de iubire faţă de Tatăl.
238
către iudei: „dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela” (Ioan 5, 46), prin Care şi cu Care fie slava şi stăpânirea lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre neintrarea lui Aaron în toată vremea în Sfânta Sfintelor
1. Unul-Născut, fiind Dumnezeu prin fire şi din Dumnezeu Tatăl, S-a pogorât întru cele ale noastre şi S-a arătat pe pământ, după cum s-a scris, şi împreună cu oamenii a vieţuit. Şi nu pentru alt motiv, ci pentru ca, aşa cum zice dumnezeiescul Pavel, să Se facă „milostiv şi credincios Arhiereu în cele către Dumnezeu pentru ispăşirea păcatelor poporului” (Evr. 2,17). Căci Legea, rânduită celor de odinioară prin mijlocirea îngerilor, a făcut preoţi pe oamenii bolnavi de slăbiciunea de obşte a firii şi, din această pricină, trebuiau să aducă jertfă şi pentru neputinţele proprii. Dar cuvântul jurământului, care a fost în urma Legii, (îl arată Arhiereu) „pe Fiul, desăvârşit în veacul veacului” (Evr. 7,28). „Pentru aceasta şi poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce vin prin El la Dumnezeu, căci e viu pururea, ca să mijlocească (să se roage) pentru ei276″ (Evr. 7, 25). Deci Hristos n-a ispăşit
276 Un preot dintre oameni, având şi el păcate din pricina slăbiciunii firii, nu numai că trebuie să aducă jertfă şi pentru el, dar nici pe alţii nu-i poate mântui desăvârşit prin jertfa pe care o aduce, căci în jertfă nu se oferă pe sine însuşi întreg, ci oferă o jertfă externă nu a unui om, pentru că niciun om nu e desăvârşit -, ci vreun obiect sau vreun animal, care are o valoare cu totul inferioară omului. În această jertfă, nici cel ce o aduce nu e angajat total, nici jertfa adusă nu se angajează în mod conştient. Numai Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om curat, S-a putut aduce ca jertfă desăvârşită, pentru că S-a dăruit total, şi nu pentru Sine, ci pentru fraţii Săi întru omenitate. Iar ca Ipostas dumnezeiesc al omenităţii Sale, adusă ca jertfă, a dat o intensitate şi o valoare nemărginite acestui act de autojertfire, prin iubirea nemărginită faţă de Dumnezeu Tatăl şi faţă de oameni, manifestată în jertfa de Sine. Cu omenitatea Sa jertfită, El a urcat pentru vecie în maxima intimitate a lui Dumnezeu, într-o maximă vibraţie iubitoare faţă de Tatăl şi faţă de oameni. Aceasta reprezintă continua Sa mijlocire pentru oameni, căci omenitatea Sa, aflată în veci în Fiul, este mereu în stare de jertfă pentru oameni, deci iubită de Tatăl în Fiul Său, dar şi în toţi cei alipiţi Lui.
239
pentru Sine însuşi, pentru că n-a săvârşit păcat, ci pentru noi. Ne lămureşte aceasta foarte bine dumnezeiescul Pavel, scriind: „Pe care L-a rânduit Dumnezeu ca jertfă de ispăşire prin credinţa în sângele Lui” (Rom. 3, 25). De aceea spune şi că a intrat în Sfânta Sfintelor o singură dată, veşnică răscumpărare aflând, şi, printr-o singură aducere, a desăvârşit pentru vecie pe cei ce se sfinţesc (cf. Evr. 7, 27; 9,12). Şi noi ne-am mântuit, „iar El ridică păcatele noastre şi pentru noi suferă dureri” (Is. 53,4). Căci Şi-a pus sufletul de bunăvoie pentru noi, însă a înviat, fiindcă era Dumnezeu prin fire şi este în ceruri, la dreapta Tatălui, „pururea vieţuind, ca să se roage” (să mijlocească) pentru noi, precum am spus mai înainte (Evr. 7,25).
Cum s-au înfăţişat acestea în umbra Legii, voi spune lămurit în cele ce urmează.
Deci s-a scris în Leviticul: „A zis Domnul către Moise: «Spune fratelui tău, Aaron, să nu intre în toată vremea în cele sfinte mai înlăuntru de catapeteasma din faţa acoperământului împăcării, care este peste sicriul (chivotul) mărturiei, ca să nu moară, că Mă voi arăta peste acoperământul mărturiei în nor” (Lev. 16, 2).
240
Fiind rânduit ca icoană şi chip al preoţiei lui Hristos, Aaron nu trebuia să intre în Sfânta Sfintelor în tot ceasul, adică în toată vremea. Prin aceasta ni se dă să înţelegem frumuseţea tainei, fiindcă Hristos a intrat o singură dată (în Sfânta Sfintelor din ceruri, prin jertfa Sa), veşnică răscumpărare aflând, precum am spus. Ar fi fost un păcat săvârşit împotriva adevărului arătat în chipuri, dacă Aaron ar fi intrat în Sfânta Sfintelor în tot ceasul şi în toată vremea, şi nu o singură dată pe an. De aceea, i s-a poruncit să ţină seama de aceasta, ca să nu moară. Iar dacă moartea era osânda pentru cel ce nesocotea umbra şi dispreţuia chipul adevărului, care va fi pedeapsa celor ce păcătuiesc împotriva Adevărului, adică a lui Hristos? Dar iudeii au făcut aceasta, neprimind credinţa în El, ci necinstindu-L în zeci de mii de feluri, deşi le-a spus lămurit: „Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6), adică plinirea chipurilor (tipurilor) din Lege. Căci Hristos este sfârşitul Legii şi al Prorocilor, aşa cum scrie învăţatul în ale Legii şi atotsfinţitul Pavel (cf. Rom. 10, 4). Deci, ca frumuseţea tainei să ne strălucească întreagă şi prin umbre, Aaron era oprit să intre în toată vremea în Sfânta Sfintelor, fiindu-i îngăduită intrarea o singură dată pe an. Şi în ce mod trebuia să se facă aceasta, spre a nu se abate de la ceea ce se cuvine, a legiuit, zicând: „Aşa va intra Aaron în (locul) cel sfânt: cu viţel din cireadă (vaci) jertfă pentru păcat şi cu un berbec pentru ardere de tot. Şi se va îmbrăca cu haină de in sfinţită şi cu veşmânt de in peste trupul lui, şi cu brâu de in se va încinge, şi chidară (mitră) de in îşi va pune pe cap; acestea sunt haine sfinte. Îşi va spăla cu apă trupul său şi apoi va îmbrăca acestea. Şi de la adunarea fiilor lui Israel va lua doi ţapi din capre, jertfă pentru păcat, şi un berbec pentru arderea de tot. Şi va aduce Aaron
241
viţelul jertfă pentru păcatul său, şi se va ruga (va ispăşi) pentru sine şi pentru casa sa. După aceea, va lua cei doi ţapi şi-i va pune înaintea Domnului la uşa cortului mărturiei. Şi va arunca Aaron sorţi pe cei doi ţapi; un sorţ pentru ţapul care va fi adus Domnului, şi altul pentru cel ce se va slobozi. Şi va lua Aaron ţapul pe care a căzut sorţul că e al Domnului şi-l va aduce jertfă pentru păcat. Iar ţapul pe care a căzut sorţul să fie slobozit îl va pune viu înaintea Domnului, ca să se roage peste el şi să-l lase slobod, şi-l va slobozi în pustie” (Lev. 16,3-10).
în acestea ni se descrie modul jertfei. Aaron va aduce întâi viţelul pentru păcatul său. După ce va jertfi viţelul, va săvârşi şi arderea de tot a berbecului, după legea rânduită lui. „Şi va lua, zice, cădelniţa plină de jăratic de pe jertfelnicul (altarul) dinaintea Domnului. Şi-şi va umple mâna de tămâie mărunt tocmită şi o va aduce înlăuntrul catapetesmei, şi va pune tămâia pe foc înaintea Domnului, şi fumul tămâii va acoperi acoperământul împăcării cel de deasupra chivotului mărturiei, şi nu va muri. După aceea, va lua din sângele viţelului şi va stropi cu degetul peste acoperământul împăcării către răsărit, în faţa lui; de şapte ori va stropi din sânge cu degetul său” (Lev. 16,12-14).
La acestea, adaugă: „Şi va junghia ţapul cel pentru păcatul poporului înaintea Domnului, şi va duce din sângele lui înlăuntrul catapetesmei, şi va face cu sângele lui cum a făcut cu sângele viţelului” (Lev. 16,15).
A poruncit ca acestea să se facă spre ispăşirea necurăţiilor fiilor lui Israel şi a tuturor păcatelor lor. Şi se ungea cu sângele viţelului şi cu al ţapului nu numai jertfelnicul ispăşirii (altarul mărturiei), ci şi cortul cel mai dinlăuntru, adică Sfânta Sfintelor, şi chiar jertfelnicul din prima încăpere a cortului.
242
Şi a zis iarăşi: „Şi va ieşi la jertfelnicul (altarul) cel dinaintea Domnului şi se va ruga (va face ispăşire) pentru dânsul, şi va lua din sângele viţelului şi din sângele ţapului şi va unge coarnele jertfelnicului dejur-împrejur. Şi va stropi peste el din sânge cu degetul său de şapte ori, şi-l va curăţi şi-l va sfinţi pe el de necurăţia fiilor lui Israel” (Lev. 16, 18-19). Şi adaugă: „Şi va pune Aaron mâinile sale pe capul ţapului celui viu, şi va mărturisi peste el toate nelegiuirile fiilor lui Israel şi toate fărădelegile lor şi toate păcatele lor. Şi le va pune pe ele pe capul ţapului celui viu, şi-l va slobozi în pustie printr-un om pregătit anume. Şi va purta ţapul nelegiuirile lor în pământ neumblat” (Lev. 16, 21-22).
2. Aşa s-au săvârşit cele rânduite la vremea lor în chipuri. Dar, odată ce a trecut umbra şi a venit vremea îndreptării, să strămutăm, folosindu-ne de înţelesuri subtile şi frumoase, scopul Legii la taina lui Hristos. Căci Domnul nostru Iisus Hristos „a intrat o dată în Sfânta Sfintelor, […], şi a dobândit veşnică răscumpărare” (Evr. 9,12), însă a şters păcatul lumii cu sângele Legământului veşnic, deci nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu sângele277 Său, căci nu S-a jertfit pentru Sine, ci pentru mântuirea noastră.
277 Sângele lui Hristos poate şterge păcatele oamenilor, pentru că poartă în el o conştiinţă care exprimă părerea de rău pentru acelea şi pune în ea un izvor de iubire pentru Dumnezeu care îi cucereşte şi pe oameni. Sângele de animale din Vechiul Testament este chip al sângelui lui Hristos. Sângele lui Hristos întemeiază o legătură veşnică între Dumnezeu şi oameni, pentru că este sângele preţios al Fiului lui Dumnezeu, căci în el e prezentă conştiinţa Ipostasului dumnezeiesc întrupat. Făcându-Se om pentru veci şi purtând întipărită în omenitatea Sa starea de jertfă pentru oameni oferită Tatălui în veci, Legământul lui Dumnezeu faţă de oameni e şi el veşnic.
243
Să urmărim deci şi înţelesul acestor umbre ale Legii. A fost foarte potrivit, ba chiar necesar, ca dumnezeiescul Aaron să aducă jertfă pentru neştiinţele (nelegiuirile) sale. Căci nu poate fi înţeles mai presus de păcat, odată ce a fost om. Dar lui Hristos nu I se potriveşte aceasta. E departe de aşa ceva, fiindcă avea în firea proprie, ca Dumnezeu, bogăţia nepăcătuirii278, iar în El şi prin El este şi curăţirea celor sfinţiţi, preoţi şi popoare. Priveşte cum, în jertfele cele aduse pentru el, Aaron închipuie jertfa şi buna mireasmă spirituală a lui Hristos. Aaron a adus un viţel (pentru păcatul său) şi un berbec spre ardere de tot. Prin viţel este simbolizat Hristos, căci cele aduse pentru sfinţi erau foarte preţioase şi de foarte multe feluri. Viţelul era o jertfă sfântă, cel mai preţuit dintre toate celelalte animale aduse pentru jertfă şi mai presus de toate. Deci viţelul închipuie jertfa desăvârşită. Iar berbecul, adus spre ardere de tot şi spre miros de bună mireasmă, este Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a făcut Tatălui jertfă de bună mireasmă, desfiinţând în Sine întinăciunea şi răul miros al păcatului lumii.
Observă apoi cum, poruncindu-se lui Aaron să-şi facă intrarea în Sfânta Sfintelor la vremea rânduită şi să săvârşească jertfele pentru neputinţele sale, în acel timp nu se arată în îmbrăcăminte arhierească, ci se îmbracă într-o haină de in sfinţit, ia pe trupul lui o cămaşă de in, se încinge cu brâu de in şi-şi pune pe cap o chidară (mitră) de in. Aceste haine sunt sfinte şi el îşi spală tot
278 Nepăcătuirea este adevărata bogăţie duhovnicească, o lărgime de orizont şi o ridicare la alte şi alte sensuri şi puteri, pe care nu o are cel stăpânit de egoismul îngust al păcatelor.
244
trupul în apă. Potrivit Legii, aceasta era îmbrăcămintea rânduită tuturor slujitorilor.
Şi care e raţiunea probabilă, mai bine-zis adevărată a acestora? După cum socotesc, nu era potrivit ca Aaron, jertfind pentru păcatele sale, să apară (îmbrăcat) ca chip al lui Hristos, Care „n-a săvârşit păcat” (1 Petru 2, 22). Îmbrăcămintea cuvenită lui Aaron ca arhiereu ar fi închipuit frumuseţea împărăţiei şi a preoţiei Mântuitorului. Dar Legea a arătat limpede că e cu neputinţă a intra în Sfânta Sfintelor şi în cortul adevărat, pe care l-a întemeiat Domnul şi nu omul, necurăţit mai înainte prin apa naşterii din nou, atunci când a poruncit lui Aaron să se spele, dacă voieşte să intre în Sfânta Sfintelor. Apoi, i-a poruncit să ia jăratic de la jertfelnic şi să-l ducă înăuntru, adică în partea cea dinlăuntru a cortului, după catapeteasmă, îi porunceşte să-şi umple pumnul de tămâie măruntă. Făcând aceasta, fumul tămâii va acoperi, zice, acoperământul împăcării (de deasupra chivotului). Şi tămâia era un chip al lui Hristos, Care S-a jertfit ca un viţel, Se aduce ardere de tot ca un berbec şi umple întreg cortul sfânt, adică Biserica, de buna mireasmă duhovnicească279, aşa cum zicem şi noi: „Mir vărsat este numele Tău. Pentru aceea
279 Pentru că ne unim cu El, Biserica este trupul Domnului. E un trup plin de buna mireasmă a jertfei Lui, pentru că membrii ei se împărtăşesc de Jertfă, aducându-se sau predându-se şi ei Tatălui împreună cu El, în mirosul de bună mireasmă al sentimentului de predare care îi umple. Biserica, plină de Fiul cel întrupat şi jertfit şi de Duhul Sfânt al Fiului, îşi înalţă dragostea spre Tatăl împreună cu Fiul. Biserica are nu numai o dimensiune orizontală, ci şi o dimensiune verticală. În Biserică, pământul se uneşte cu cerul. Toată rugăciunea Bisericii este o mişcare a ei spre cer.
245
Te-au iubit pe Tine fecioarele şi Te-au atras pe Tine. […]. La mirosul mirului Tău vom alerga” (Cânt. 1, 2-3).
Dar să reluăm cuvântul de la început, căci aşa vom înainta la explicarea înţelesurilor în mod drept, precum se cuvine.
Deci cele aduse ca jertfă sunt: viţelul şi berbecul pentru Aaron, cei doi ţapi pentru popor, la fel ca berbecul, pentru ardere de tot. Căci s-a scris aşa: „va arunca sorţi pe cei doi ţapi, un sorţ pentru ţapul care va fi adus Domnului, şi altul pentru cel ce se va slobozi” (Lev. 16, 8). Dar e necesar să spunem care e taina ţapilor. Unii socotesc că unul dintre ţapi a fost dat vreunui demon alungat şi necurat şi e slobozit în pustie din această pricină. Noi însă spunem că această părere este plină de o superstiţie prostească şi de temerile rătăcite ale elinilor. Ba voi adăuga, fără reţinere, ceea ce e şi mai important. în aceasta vom afla că Legea, rămânând în afara rătăcirii politeiste, ne arată nedreptatea gândurilor păcătoase, ne descoperă pe Domnul cel Unul şi prin fire al tuturor şi ne conduce la cunoştinţa adevărului. Pentru ce ar fi poruncit ca ţapul, care s-a adus lui Dumnezeu, să se slobozească şi să se dedice ca jertfă puterii celei rele şi vrăjmaşe? Şi ce vom afla folositor în faptul că Aaron îşi pune mâinile pe acest ţap, mărturisind păcatele fiilor lui Israel? Deci acest lucru nu poate fi înţeles ca plin de nebunia şi necredinţa elinilor şi neeliberat de cugetările lor aiurite. Cine ar putea admite această părere, când este atât de clară boala contradicţiei aflată în ea?
3. Deci ce era de văzut în acest lucru? Se aduceau doi ţapi buni şi la fel de mari, de aceeaşi vârstă, de aceeaşi culoare, fără a suferi de vreun fel de mutilare. S-au
246
scris apoi sorţii ţapilor, punându-li-se numele poruncit de Dătătorul Legii. Unul se numea „Domnul”, celălalt, „Trimisul”, pentru a se trimite, căci de la aceasta îşi primea numele. „Trimisul” era numele unui animal, nu al vreunui demon. Numele celuilalt ţap era „Domnul”, căci acesta, precum am spus, se junghia Domnului. Iar cu sângele lui se sfinţea cortul cel mai dinlăuntru, dar şi jertfelnicul din afară, pe care se săvârşeau jertfele cele după Lege. Iar celălalt, adică „Trimisul”, după ce Aaron mărturisea peste el păcatele fiilor lui Israel, se trimitea în pământ neumblat.
Prin amândoi ţapii este închipuit Hristos, căci, ca om, a murit şi a fost jertfit pentru noi în chipul ţapului. Pentru că ţapul se junghia spre iertarea păcatelor, sfinţind cortul cel mai dinlăuntru, prin chipul căruia înţelegem Biserica, dar şi pe cei de sub Lege, pentru că, precum am spus, cu sângele ţapului se sfinţea şi jertfelnicul jertfei (aflat în afara cortului mărturiei, n.ed.). Este în afară de orice îndoială că cel mai mic se binecuvintează de cel mai mare. Deci nu este desăvârşire în Lege şi slujirea cea după Lege nu poate sfinţi pe vreunii, ci e nevoie în chip necesar de Cel ce poate desăvârşi, adică de Hristos, Care poate sfinţi cu sângele Său pe cei ce practicau slujirea cea după Lege280. De aceea şi dumnezeiescul Pavel zice
280 Sângele animalelor inconştiente nu putea sfinţi pe oameni, pentru că nu putea urca la Dumnezeu. Numai un sânge în care este activ sufletul conştient sfinţeşte, dacă e vărsat ca jertfă pentru ceilalţi, fiind primit cu bucurie de Dumnezeu Tatăl. Şi sfinţeşte cu atât mai mult, cu cât Cel ce e dăruit lui Dumnezeu ca jertfă este mai curat. Aşa a fost numai sângele Fiului, Care S-a adus ca jertfă Tatălui ceresc. Deci sângele animalelor, vărsat după Lege, n-ar fi avut niciun rost, dacă n-ar fi fost un chip profetic al sângelui Fiului lui Dumnezeu, Care Se va face om şi Se va jertfi. În acest sens, în sângele animalelor care se varsă ca jertfă în Vechiul Testament există o anumită aprobare şi binecuvântare a Tatălui ceresc, pentru că este chipul sângelui Fiului Său, care se va vărsa. Aaron, care aducea jertfele de atunci, avea o anumită aprobare şi binecuvântare din partea lui Dumnezeu, pentru că era un chip al lui Hristos.
247
despre sine şi despre cei chemaţi din tăierea împrejur: „Ştiind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus” (Gal. 2, 16; cf. Rom. 3, 20), ca să avem îndreptarea de la El. Deci S-a jertfit pentru păcatele noastre, după Scripturi (cf. 1 Petru 3,18), dar a înviat şi a plecat în ţara neumblată de oameni, adică în cer, purtând oarecum păcatele noastre281. Acesta ridică pentru noi păcatele noastre şi pentru noi rabdă dureri, zice Scriptura (cf. Is. 53,4). Deci cred că El este „Trimisul”, fiindcă a fost trimis din cele ale noastre în cetatea de Sus, pentru a Se înfăţişa în faţa Tatălui pentru noi. Despre aceasta ne asigură şi fericitul Ioan, scriind: „Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi. Şi, dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor (Rugător) la Tatăl pe
281 Ţapul care pleacă în pământul neumblat de oameni, după ce Aaron pune mâinile peste el, mărturisind păcatele poporului, este şi el un chip al lui Hristos, Care a înviat şi Se duce la cer, continuând să mijlocească acolo pentru păcatele noastre ca Cel ce poartă întipărită în Sine, în veci, jertfa pentru acelea şi, în această calitate, Se prezintă Tatălui pentru toţi oamenii care vin la existenţă şi care continuă să mai păcătuiască. Tatăl, văzând pe Fiul Său jertfit ca om, în dragostea Fiului vede şi dragostea omului. Prin jertfa prezentă veşnic în Sine, Fiul este legătura continuă dintre oameni şi Tatăl, mai precis, Se află în continuă cerere către Tatăl, ca să-i ierte pe oameni. Stând în faţa Tatălui ca Cel jertfit pentru păcatele oamenilor, Hristos prezintă mereu aceste păcate Tatălui, mijlocind pentru iertarea lor. El nu rămâne străin faţă de săvârşirea de oameni a păcatelor, ci este într-o continuă suferinţă rugătoare pentru acelea.
248
Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (1 Ioan 2, 1-2). Este deci un lucru plăcut că am fost curăţiţi în Hristos şi „cu rana Lui toţi ne-am vindecat” (Is. 53, 5).
El este rugător pentru noi şi a plecat în ţara neumblată de oameni, al cărui chip este pustiul. Căci a intrat pentru noi ca Înainte-Mergător în cer şi ne-a deschis o cale nouă, proaspătă şi vie, care ne introduce în partea dinlăuntru a catapetesmei. Deci Hristos este „Trimisul”, ca Cel ce, în chipul ţapului, poartă păcatele noastre. Pentru păcatele poporului, precum am spus, se junghia un ţap. Iar asemănarea întru toate a celor doi ţapi a arătat, prin ghicitură, că erau, de fapt, unul şi acelaşi. Fiindcă ţapul jertfit nu putea reveni la viaţă, s-a socotit că lucrul acesta nu e decât o minune şi nimic altceva. Dumnezeu nu este iubitor de fală, deşi poate face toate în chip minunat. Din acest motiv şi ia, în chip iconomic, doi ţapi, care se aseamănă întru totul, fiind deplin egali. Se aseamănă cu ceea ce s-a făcut la curăţirea leprosului, când Dătătorul Legii a poruncit să se aducă două păsări, dintre care una a fost tăiată (jertfită), iar cealaltă a fost slobozită în pustie (în afara zidurilor cetăţii). Prin zeci de mii de pilde foarte limpezi, Legea ne-a învăţat taina lui Hristos, prin Care şi cu Care fie slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
GLAFIRE LA NUMERII
Despre Hristos şi Sinagoga iudeilor
1. Nenorociţii iudei pot fi vădiţi că se folosesc în multe feluri de o limbă neînfrânată şi sălbatică împotriva lui Hristos. Iar că acest lucru le-a fost păgubitor o poate vedea cineva chiar din cele ce li s-au întâmplat. Căci Israel, întâiul-născut (cf. Ieş. 4, 22), având o slavă vestită datorită acestui fapt şi fiind odinioară iubit şi ales, a fost aşezat în urma neamurilor şi a ajuns astfel în timpurile din urmă, mai bine zis în toată vremea. Aceasta le-a spus-o de mai înainte Domnul, zicând prin Osea: „Vai lor, că s-au abătut de la Mine, ticăloşi sunt! Că au săvârşit fărădelege împotriva Mea, şi Eu i-am răscumpărat pe ei, dar ei au grăit împotriva Mea minciuni” (7,13). Au îndrăznit să spună în cuvintele lor lucruri atât de absurde, au defăimat, neînţelegând ce s-a scris: „Moartea şi viaţa sunt în mâna limbii; cei ce-şi stăpânesc limba vor mânca roadele ei” (Pilde 18, 21). Şi, din pricină că s-au pornit nebuneşte împotriva Lui, şi-au slobozit limba neînfrânată la ocări, precum am spus adineaori. De aceea, au căzut şi din nădejdea în El, neauzindu-L zicând: „Acesta e sorţul tău şi partea neascultării tale de Mine, zice Domnul, cum M-ai uitat şi ai nădăjduit spre minciuni?” (Ier. 13, 25).
250
Că, făcându-se vinovaţi de crimele săvârşite printr-o limbă bolnavă şi prin furia împotriva lui Hristos, vor avea de suferit osânde, putem vedea şi din Numerii, unde se scrie: „Şi au grăit Mariam şi Aaron împotriva lui Moise, din pricina femeii etiopiene pe care o luase Moise, căci el îşi luase o femeie etiopiană. Şi au zis: «Oare numai lui Moise i-a vorbit Domnul? Nu ne-a vorbit şi nouă? Şi a auzit Domnul. Iar Moise era un om foarte blând, mai blând decât toţi oamenii care erau pe pământ. Şi a zis Domnul îndată către Moise şi Aaron şi Mariam: “Ieşiţi toţi trei la cortul mărturiei. Şi au ieşit cei trei la cortul mărturiei. Şi s-a coborât Domnul în stâlp de nor şi a stat la uşa cortului mărturiei. Şi au fost chemaţi Aaron şi Mariam, şi amândoi s-au apropiat. Şi a zis Domnul către ei: «Ascultaţi cuvintele Mele: De se va trimite vouă proroc de la Domnul, Mă voi face cunoscut lui în vedenie şi voi grăi lui în vis (somn). Dar nu este în toată casa Mea un slujitor atât de credincios ca Moise. Gură către gură voi grăi lui aievea şi nu prin ghicitură (pilde). Şi el a văzut slava Mea; de ce nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva slujitorului Meu Moise? Şi urgia mâniei Domnului s-a aprins peste ei, şi au plecat. Şi norul s-a depărtat de la cort şi, iată, Mariam s-a făcut leproasă ca zăpada. Şi a privit Aaron la Mariam şi, iată, era leproasă.
Şi a zis Aaron către Moise: «Mă rog, Doamne, nu ne socoti nouă păcatul acesta, pentru că n-am ştiut împotriva cui am păcătuit. Să nu ne fie deopotrivă cu moartea, ca o lepădătură ce iese din pântecele maicii sale, că jumătate din carnea ei este mâncată. Şi a strigat Moise către Domnul, zicând: «Dumnezeule, mă rog Ţie, vindecă-o pe ea. Şi a zis Domnul către Moise: «Dacă ar fi scuipat tatăl ei în faţa ei, nu s-ar fi ruşinat şapte zile? Să se osebească (scoată) afară din tabără
251
şapte zile, şi după aceea va intra. Şi au scos-o în afara taberei şapte zile, şi poporul n-a pornit până ce nu s-a curăţit (vindecat) Mariam” (Num. 12,1-15).
Acestea sunt înrudite cu cele spuse înainte, fiindcă nu sunt prea străine de înţelesul acelora, ci au un înţeles înfrăţit şi de aceeaşi natură, fiindcă exprimă şi ele taina lui Hristos şi ne pun în faţa ochilor duşmănia Sinagogii iudeilor împotriva Lui, redând pe scurt şi în parte felul păcatelor lor. Căci, prin cea care s-a îmbolnăvit de lepră, s-a făcut necurată şi Sinagoga, corupându-se prin multe şi felurite păcate.
Dar cuvântul nostru nu numai că înfăţişează păcatele duşmăniei împotriva lui Hristos şi descrie umflarea îngâmfării iudeilor, ci arată şi blândeţea Celui ce zice: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29). Pe lângă acestea, înfăţişează şi iubirea de oameni a Celui ce nu judecă după dreptate până la capăt, nici nu ţine la nesfârşit mânie împotriva celor ce păcătuiesc, ci, întorcându-se după ce a lovit, mântuieşte şi sfinţeşte. În acestea, am redat în rezumat scopul urmărit în cele scrise mai înainte (în Numerii, n.ed.). Reluând fiecare înţeles al celor spuse, vom arăta gândul ascuns în ele. Dumnezeu însuşi vorbeşte celor ce nădăjduiesc în El, deschizând uşa înţelegerii noastre: „Şi voi da ţie vistierii întunecate, cele ascunse şi nevăzute282, şi le voi deschide ţie” (Is. 45,2).
282 Sfântul Dionisie Areopagitul va stărui asupra apofaticului în Dumnezeu. Comorile nesfârşite ale vieţii Lui sunt înţelese numai treptat, pe măsura creşterii noastre duhovniceşti. Chiar taina persoanei proprii, sau a persoanei semenului este inepuizabilă. Dumnezeu ne va susţine veşnic interesul spre cunoaşterea Sa, care nu are sfârşit.
252
2. Deci, Aaron şi Mariam au vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopiene pe care o luase el şi au zis: „Oare numai lui Moise i-a grăit Domnul? Nu ne-a grăit şi nouă?” (Num. 12,2). Două sunt acuzaţiile aduse prin flecăreala lor împotriva lui Moise. Întâi, că şi-a luat femeie etiopiană; deci îl acuză de încălcarea Legii. în a doua spun că nu ar fi mai măreţ decât alţii, nici nu ar fi primit vreun har deosebit faţă de alţii, căci se ştie că Dumnezeu a vorbit şi altora.
Le vom analiza pe rând. Vom acorda atenţie, mai întâi, primei acuzaţii. Şi, astfel, vom strămuta cele ale chipului la Hristos însuşi. Întâi, Moise şi-a luat ca soţie, consoartă pe madianită, adică pe fiica lui Ietro. Apoi, trecând un timp, şi-a luat de soţie pe etiopiancă, femeie cu piele neagră şi de alt neam, deşi Dătătorul Legii poruncise lămurit fiilor lui Israel să nu se împreune cu femei de neam străin, căci s-a scris: „pe fiica ta să n-o dai fiului lui şi pe fiica lui să n-o ia fiul tău” (Deut. 7, 3; cf. Ieş. 34, 16). Pentru această faptă este judecat Moise de Aaron şi Mariam, care nu înţeleg cum se cuvine că şi prin el s-a lucrat în chip iconomic taina (lui Hristos), pe care o vom vădi pe cât ne stă în putere, transferând cele săvârşite atunci la Hristos însuşi, Căruia vom da iarăşi faţa lui Moise. Căci Hristos este Dătătorul Legii şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, aşa cum a fost şi Moise283.
283 Ca mijlocitor, Moise era numai un chip al lui Hristos, arătând că va trebui să vină Mijlocitorul desăvârşit, fiindcă el era numai un om ales de Dumnezeu, nu Dumnezeu şi om, adică nu unea în el, deplin, dumnezeirea şi omenitatea. Nici Legea lui Moise nu putea conduce pe om la unirea cu Dumnezeu ca legea lui Hristos, care conduce pe om la culmea vieţuirii lui în Dumnezeu. Legea veche lăsa pe om în afara lui Dumnezeu, la un nivel inferior.
253
De aceea, şi prin Moise ni L-a descoperit (Dumnezeu) pe Hristos, zicând: „Proroc voi ridica lor dintre fraţii lor, ca pe tine” (Deut. 18,18). Ca chip al preoţiei iudeilor trebuie socotit Aaron, iar Mariam închipuie Sinagoga (adunarea). Deci L-au acuzat pe Mântuitorul nostru Hristos atât preoţii iudeilor, cât şi adunarea (Sinagoga) împreună cu aceia, învinuindu-L de încălcarea poruncilor dumnezeieşti prin spusa: „Acest om nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta” (Ioan 9, 16). Dar scrâşneau împotriva Lui şi din altă pricină, pentru că Şi-a luat de soţie o femeie înnegrită, adică Biserica dintre neamuri, şi a părăsit oarecum pe cea dintâi, adică pe israelită, care era Sinagoga. Pentru cel ce s-a familiarizat cu scrierile evanghelice nu e greu să vadă că erau furioşi din pricină că le nesocotea obiceiurile, păzite de ei în mod deşert sau date prin Moise ca chipuri. Iar că şi-a luat soţie Biserica dintre neamuri, încă neagră din pricina întunericului necunoştinţei şi al moravurilor — căci în ea nu era încă lumina cea adevărată, care înfrumuseţează şi albeşte faţa —, va putea găsi cineva uşor dovada în Proroci. Mi se pare că aceasta se poate dovedi mai lesne prin faptele Mântuitorului, fiindcă El propovăduia samarinenilor care erau de neam străin şi, astfel, punea oarecum între ei, mai înainte, temelia Bisericii neamurilor. Iar că aceştia erau de neam străin şi despărţiţi de mulţimea lui Israel, poate vedea oricine fără greutate şi din cele ce urmează. Trimiţând pe Ucenicii Săi să vestească împărăţia cerurilor, zice: „În calea păgânilor (neamurilor) să nu mergeţi şi în cetate de samarineni să nu intraţi; ci mai degrabă mergeţi la oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10, 5-6). Vezi cum i-a pus pe aceia în afara oilor casei lui Israel? Dar,
254
înainte de a fi desfăcut căsătoria cu israeliţii, cu Sinagoga adică, şi voind încă să o aibă de soţie, S-a căsătorit într-un oarecare fel şi a luat de soţie pe cea neagră şi de alt neam, adică Biserica dintre neamuri. De aceea, grăind către iudei, a zis: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10,16). Dar atunci când, întrebându-L, i-au spus direct: „Spune-ne pe faţă dacă Tu eşti Hristos”, i-a respins şi mai aspru, ca pe nişte neascultători, şi le-a răspuns: „V-am spus vouă şi n-aţi crezut. Lucrările pe care le fac în numele Tatălui Meu mărturisesc despre Mine. Dar voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile Mele” (Ioan 10,24-26). Deja, numeşte oi ale Sale pe cei dintre neamuri. La auzul acestora, fariseii, înfuriindu-se şi scrâşnind din dinţi din pricină că iubeşte pe cei de alte neamuri şi nu dă niciun preţ Legii dumnezeieşti, au răspuns cu violenţă: „nu zicem noi bine că Tu eşti samarinean şi că ai demon?” (Ioan 8, 48). Prin aceasta, ei ziceau: Dacă n-ai susţine cele ale samarinenilor, dacă n-ai fi iubitor al păgânilor (elinilor) şi al altor neamuri, nu Te-ai amesteca cu cei dintre neamuri. Şi dacă n-ar fi în Tine demonii păgânilor (elinilor) — căci numeau demonizaţi pe închinătorii la idoli, din pricina diavolului care era în ei284 -, n-ai nesocoti poruncile Legii.
284 Atât pentru evrei, cât şi pentru creştini, zeii religiilor păgâne, identici cu forţele naturii, în sens panteist, erau demoni. O religie care neagă pe Dumnezeu cel personal, crezând în zei (forţele naturii), care ţin pe om sclav al tuturor patimilor, crede de fapt în demoni. Din păcate astăzi, uneori, chiar şi în Facultăţile de Teologie, când se predă Istoria religiilor, religiile păgâne sunt puse pe acelaşi plan cu Creştinismul.
255
Dar cele învăţate şi cerute de Hristos erau mai degrabă plinirea Legii şi nu încălcarea ei, după cum a spus El însuşi: „nu am venit să stric Legea sau prorocii, ci să împlinesc (Matei 5,17). El a venit să-i treacă prin literă la adevăr.
Deci acuzaţiile acelora împotriva lui Moise pentru femeia neagră trebuie înţelese ca o învinuire adusă de ei lui Hristos şi ca o răstălmăcire de ei a chipului Său. De aceea, vom trece de la chip la adevăr calomnia aceasta, preschimbând înţelesul celor spuse.
„Nu numai lui Moise, zice, a vorbit Domnul”, ci „şi nouă” (Num. 12,2). Este un cuvânt plin de mândrie, izvorât dintr-o mândrie prostească. Cei ce cugetă drept nu ar trebui să se grăbească să-şi atribuie meritele celui ce a auzit cu adevărat: „te ştiu pe tine mai mult decât pe toţi şi ai aflat har la Mine” (Ieş. 33, 12), ci mai degrabă ar trebui să mulţumească pentru cele cu care sunt cinstiţi şi să nu considere că sunt mai presus de treapta rânduită lor de Sus. Nici nu ar trebui să răpească pe seama lor o cinste care nu li s-a dat, acest lucru fiind socotit ca o îngâmfare dusă la extrem.
Dar auzi iarăşi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care arată iudeilor scopul comunicat numai Lui de Dumnezeu Tatăl în mod natural şi zice: „Eu nu vorbesc de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acela Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să grăiesc” (Ioan 12, 49). Şi, iarăşi, „Cuvintele pe care vi le grăiesc nu le vorbesc de la Mine”, „ci sunt ale Tatălui care M-a trimis” (Ioan 14, 10, 24). El spune acestea pentru că vede cum, datorită faptului că Dumnezeu a vorbit către părinţii lor, nelegiuiţii cărturari şi farisei îndrăznesc fără măsură şi se hotărăsc să nu-L asculte, căci zic: „Noi ştim că Dumnezeu i-a grăit lui Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de
256
unde este” (Ioan 9, 29). Vezi deci cum, spunând că Dumnezeu a vorbit lui Moise, repetă în cuvinte şi mai aspre ceea ce s-a spus atunci: „Oare numai lui Moise singur a vorbit Domnul?”(Num. 12, 2), nu şi părinţilor noştri în Sinai? Şi a auzit Dumnezeu, „Iar Moise era om blând, mai blând decât toţi oamenii ce erau pe pământ” (Num. 12, 3).
Precum se pare, Mariam şi Aaron şi-au făcut prilej de îngâmfare din blândeţea lui Moise. Dar, chiar dacă Moise tace, Dumnezeu Se supără şi Se mânie cu dreptate împotriva celor ce au îndrăznit să defaime pe slujitorul Său şi socoteşte ca a Sa dispreţuirea lui Moise. Aşa să înţelegi că se întâmplă şi în cazul lui Hristos. Blândeţea şi iubirea Lui de oameni i-au determinat pe farisei să se pornească şi mai mult spre dispreţuirea Lui. Dar se putea vedea că, în mod sigur, nu vor scăpa de mânia de Sus, căci defăimarea Fiului avea să fie greu răbdată de Dumnezeu Tatăl. El cunoştea de aceasta fără să fie învăţat şi, prin cunoştinţa dumnezeiască, ştia de cuvintele de dispreţ aruncate de farisei.
3. Şi, apoi, după acestea, zice: „Domnul a zis îndată către Moise şi către Aaron şi către Mariam: “Ieşiţi voi trei la cortul mărturiei. Şi au ieşit cei trei la cortul mărturiei. Şi S-a pogorât Domnul în stâlp de nor şi a stat la uşa cortului mărturiei” (Num. 7,4-5). Cuvântul acesta arată că Dumnezeu va fi Judecătorul celor care vorbesc împotriva Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi va veni pentru a osândi cu mânie pe cei ce au îndrăznit să-L calomnieze şi să se lupte pentru egalitatea în cinste cu El. Iar judecata e numaidecât prin Fiul, împreună cu Care este Cel ce L-a născut, după cuvântul: „Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl” (Ioan 10, 38).
257
Şi pentru că înaintea Celui ce judecă drept stăteau Mariam şi Aaron, li s-a spus: „Ascultaţi cuvintele Mele: De va fi dintre voi proroc trimis de Domnul, Mă voi face cunoscut lui în vedenie şi în vis voi grăi lui. Nu este aşa credincios ca slujitorul Meu Moise, în toată casa Mea. Gură către gură voi grăi lui, şi nu prin ghicitură (pilde), şi el slava Domnului a văzut” (Num. 12, 6-8).
Acestea sunt o mărturie de netăgăduit că Moise se bucura de o poziţie înaltă în faţa ochilor (privirea) lui Dumnezeu mai mult decât alţii şi că putea auzi plăcutele cuvinte dumnezeieşti. Dar vei vedea că, în Hristos, acestea sunt şi mai adevărate, căci Dumnezeu Tatăl nu a vorbit în proroci aşa cum a vorbit în Fiul, ci aceia primeau prin Duhul cunoştinţa celor pe care trebuiau să le afle. El nu cunoştea sfaturile Tatălui prin învăţătură, ci ca Unul ce era El însuşi înţelepciunea şi Sfatul Tatălui285.
285 Hristos, ca Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, avea în Sine cunoştinţa celor pe care le grăia, şi le grăia ca Unul cu autoritate sau cu putere (cf. Matei 7,29). Ca Dumnezeu, nu sporea în cunoştinţă, pentru că fiinţa Lui, nefiind mărginită, nu era dependentă de alta. Ca om, „sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta” (Luca 2,52), dar prin puterea Sa dumnezeiască. El ştia că-Şi ia toată învăţătura din Sine ca Dumnezeu, căci dumnezeirea nu-I era străină. Ca Fiu al Tatălui, dar şi ca Izvor infinit al cunoştinţei Sale care este o cunoştinţă comună firii dumnezeieşti -, nu Se simţea singur, fiindcă era unit cu Tatăl. Şi omenitatea Sa, căreia îi comunica cunoştinţa nesfârşită din Sine, ca Dumnezeu, avea sentimentul că o primeşte ca pe o cunoştinţă filială, adică de la Fiul în Care este Tatăl. Hristos, ca Fiu după fire al Tatălui, este atât de unit în cunoştinţa Lui cu Tatăl, încât este numit ca înţelepciunea şi Sfatul Tatălui. Nici copilul unui om nu poate cunoaşte pe tatăl său decât întipărit de sentimentul patern al aceluia. Întrucât tatăl are în sine pe copil, datorită fiului se cunoaşte pe sine ca ipostas patern. Cunoştinţa lor este nedespărţită, deşi ei nu se confundă şi, într-un fel, aceea este distinctă.
258
Şi fericiţii proroci primeau vederea slavei Lui, dar prin ghicituri. „Căci pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1,18), ci e văzut numai de Fiul cel după fire286. Aceasta trebuie înţeleasă în mod dumnezeiesc. Martor despre aceasta ne va fi însuşi Mântuitorul, Care zice: „pe Tatăl nu L-a văzut cineva, decât numai Cel ce este de la (Dumnezeu) Tatăl; Acesta L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 6, 46). Deci nu din evlavie, ci mai degrabă din necredinţă pretindeau iudeii că Dumnezeu a grăit părinţilor lor, ca să nu dea niciun preţ pe spusa lui Hristos, Cel ce a auzit de la Tatăl acelea pe care le şi grăieşte. Cele auzite (de Moise) pe muntele Sinai sunt umbre, chipuri, ghicituri, care poartă în ele, ca o sarcină ascunsă şi nu prea clară, cunoştinţa a ceea ce va fi. Însă Hristos auzea direct cuvintele Tatălui, dacă trebuie spus ceva mai trupesc pentru folosul înţelegerii. Istorisirea dă de înţeles deosebirea uriaşă între propovăduirea lui Hristos şi a celorlalţi.
„Nu este aşa credincios în toată casa Mea” (Num. 12, 7). Oare prin propovăduirea prin Lege şi Proroci nu se arată o iconomie (o lucrare dumnezeiască) parţială şi măsurată, deosebită de cea generală şi universală, adică cea prin Hristos? Fiindcă Legea mântuia o singură casă, adică pe cea din Israel, dar Hristos nu a făcut aşa, ci,
286 prorocul fiind om, cunoaşte pe Dumnezeu influenţat de structura văzută: a sa şi a lumii. Aceasta înseamnă că îl vede prin modurile sau chipurile fiinţei sale şi prin cele ale lumii, şi prin acestea îl şi exprimă. Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu vede pe Tatăl şi Se vede şi pe Sine direct, neinfluenţat de moduri străine Lui. Ca om, vede pe Tatăl şi Se vede pe Sine influenţat totuşi de moduri create, dar trăieşte şi face simţită prezenţa Lui infinit mai clar şi mai intens. Infinitatea şi iubirea lui Dumnezeu sunt comunicate de El altfel.
259
prin credinţa în Sine şi prin sângele Său, a cumpărat287 lui Dumnezeu Tatăl întreaga lume, precum s-a scris (cf. Gal. 3,13). De aceea, zice: „Nu v-aţi temut să grăiţi de rău împotriva slujitorului Meu, Moise” (Num. 12,8). Aceasta seamănă cu ceea ce s-a spus mai dinainte prin proroc către fariseii cei dispreţuitori, din pricina flecărelilor lor neînfrânate împotriva lui Hristos: „Iar voi, fii ai fărădelegii, sămânţă de preadesfrânaţi şi de desfrânată, apropiaţi-vă aici! De cine vă bateţi joc? Şi asupra cui deschideţi gura voastră, şi împotriva cui sloboziţi limba voastră?” (Is. 57, 3-4). Căci fariseii, slobozindu-şi din frâu limba şi luptând împotriva lui Dumnezeu, şi-au rostogolit ca pe o roată calomniile împotriva lui Hristos şi, umflându-se de îngâmfare peste măsură, au urlat cuvintele cele mai nebuneşti. Îndurerându-se de acestea, Psalmistul zice: „Zis-am celor fărădelege: «Nu săvârşiţi fărădelege!, şi păcătoşilor: «Nu
287 Termenul „ne-a cumpărat” sau „ne-a răscumpărat” cu sângele Său este folosit de Sfinţii Părinţi deoarece Şi-a vărsat sângele pentru noi, ducând până la capăt iubirea Sa faţă de Tatăl şi faţă de noi şi imprimând-o în omenitatea Sa, pentru ca, pe de o parte, această iubire să se comunice din omenitatea Sa şi în noi şi, pe de alta, să atragă asupra Sa şi asupra noastră iubirea Tatălui. Prin moarte, firea oamenilor era stăpânită de Satana izvorul existenţei sărăcite la maximum, dar care avea totuşi în ea o putere de atracţie prin slăbiciunea pe care le-o imprima, rupându-i de Dumnezeu. Hristos, primind moartea ca pe ceva ce venea de la vrăjmaşul lui Dumnezeu, a plătit aceluia ceea ce plăteau toţi oamenii. Dar, primind moartea din iubire de Dumnezeu şi de oameni, îndată ce a ajuns la capătul vieţii Sale pământeşti, a trecut la întâlnirea deplină ca om cu Dumnezeu, biruind moartea. A intrat o clipă sub îngustimea morţii, pentru a sparge dinlăuntru pereţii acestei îngustimi. Dar noi primim puterea Lui biruitoare de moarte, numai dacă ne deschidem Lui prin credinţa că e Fiul lui Dumnezeu, Care a biruit ca om moartea.
260
ridicaţi cornul (fruntea)!; Nu ridicaţi asupra înălţimii cornul vostru, şi nu grăiţi nedreptate împotriva lui Dumnezeu! (Ps. 74, 4-5). Osândind în chip dispreţuitor pe Cel împotriva Căruia nu s-ar fi cuvenit să se ridice, săvârşeau fărădelege cu adevărat şi erau văzuţi urcând la înălţime cornul (îşi semeţeau fruntea, adică părerea lor de sine, n.ed.), căci nu admiteau că numai Hristos cunoaşte voia Tatălui, ci afirmau că şi ei ar cunoaşte aceasta, zicând, precum s-a spus mai înainte, „Noi ştim că Dumnezeu i-a grăit lui Moise” (Ioan 9,29), şi de aceea se grăbeau să nu-L asculte.
Şi s-a îndepărtat norul de cortul mărturiei, iar Mariam s-a umplut îndată de lepră, care nu era simplă (limitată la unele părţi ale trupului), ci era ca zăpada (răspândită pe tot trupul, care se umplea de bube albe, n.ed). De fapt, firea dumnezeiască şi preacurată, indignată de beţiile iudeilor împotriva lui Hristos şi de îndrăznelile lor necuviincioase şi plină de amărăciune, a părăsit oarecum Sinagoga288 şi S-a despărţit de ea, după spusa lui Hristos: „Părăsit-am casa Mea şi moştenirea Mea am lăsat-o” (Ier. 12,7). Căci, după ce Domnul S-a pogorât (în faţa lor) în stâlp de nor, a plecat tot ca un nor, după chipul literei. Iar după ce S-a despărţit după cuviinţă de Sinagoga iudeilor, aceasta s-a arătat îndată necurată; nu simplu
288 Teologia occidentală mai nouă vrea să renunţe la ideea de impasibilitate a lui Dumnezeu, moştenită de la filosofia elină. Eu am încercat să împac impasibilitatea lui Dumnezeu cu mila Sa faţă de făpturi. Dumnezeu e neschimbabil în iubire, dar aceasta nu înseamnă o impasibilitate rece. (A se vedea studiul nostru: „Devotion and Theology in the Orthodox Church”, publicat în volumul omagial dedicat lui Jurgen Moltmann, Gottes Zukunft, Zukunft der Welt: Festschrift fur Jurgen Moltmann zum 60 Geburtstag, Chr. Kaiser Verlag, Munchen, 1986, pp. 103-111).
261
necurată, ci ajunsă la extremitatea bolii. Căci, prin spusa că un lepros s-a albit foarte (ca zăpada), se arată intensitatea bolii, fiindcă ce poate fi mai alb decât zăpada? Se cuvenea, ba era chiar necesar ca Sinagoga iudeilor să ajungă la toate relele, odată ce a căzut din grija Celui ce o putea mântui. Nedomolita mulţime a batjocoritorilor se pedepseşte cu necurăţie şi cu necinste, după spusa sfinţilor către Dumnezeu: „Umple feţele lor de ocară (necinste) şi vor căuta mimele Tău, Doamne” (Ps. 82,15). Certând împreună cu Mariam şi pe Aaron, în chip folositor îl lasă neîmbolnăvit de lepră, deşi a fost osândit de Judecătorul, întrucât preoţia este un lucru mare şi cinstit de Dumnezeu, Aaron a scăpat de lepră, dar a fost pedepsit cu întristarea pentru cea care s-a îmbolnăvit, după spusa lui Dumnezeu: „încingeţi-vă şi plângeţi, preoţilor, văitaţi-vă cei ce slujiţi la altar, intraţi şi dormiţi în saci cei ce slujiţi lui Dumnezeu, că a încetat în casa Dumnezeului vostru jertfa şi turnarea289″ (Ioil 1,13-14).
Dar se apropie şi Aaron, zicând preaînţeleptului Moise, „Rogu-Te, Doamne, să nu socoteşti nouă păcatul acesta, pentru că n-am ştiut că am păcătuit” (Num. 12, 11). Căci, fiind din neamul lui Israel, adică nefiind străini de
289 Preoţii trebuie să aibă o sensibilitate deosebită faţă de cauza lui Dumnezeu şi faţă de starea de obşte a Bisericii. În plus, având să facă rugăciuni pentru fiecare credincios, trebuie să vibreze pentru ceea ce-l doare pe fiecare, pentru că o rugăciune făcută cu lipsă de simţire nu este rugăciune. Aşa cum chirurgul nu poate să nu fie mişcat de durerea pacientului său, aşa şi preotul nu poate să nu pătimească împreună cu credinciosul care-i cere să se roage pentru el. Aceasta ne dă să înţelegem cum împreună-pătimeşte Hristos cu fiecare, stând în faţa Tatălui cu jertfa Sa pentru toţi.
262
legătura după trup cu Sinagoga iudeilor, aceia au fost rânduiţi vistiernici ai tainelor lui Dumnezeu, ca să aducă rugăciuni pentru cei ce au păcătuit din neştiinţă, deşi, la început, au păcătuit şi ei împreună cu aceia. Ei se roagă lui Hristos să nu vină şi asupra lor mânia Tatălui. Aceasta a făcut şi Pavel, care zice: „Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire” (Rom. 10, 1). Dar, deşi spunea acestea, el era şi iconom (slujitor) al Tainelor lui Dumnezeu şi rugător către Dumnezeu, aşa cum a fost şi Aaron odinioară. Strigând Moise către Dumnezeu pentru cea îmbolnăvită de lepră şi rugându-se să se vindece, Dumnezeu i-a dat, pe deasupra, şi iertarea: „Să se osebească (scoată), zice, şapte zile afară din tabără şi, după aceea, va intra” (Num. 12,14).
4. Istorisirea ne-a arătat, în chip, că firea dumnezeiască e grabnică la miluire şi gata spre mângâiere îndată, sau Se înăspreşte faţă de mulţimea greşalelor noastre fără să-Şi retragă iubirea de oameni faţă de cei vinovaţi. Aceasta înseamnă, după înţelegerea noastră, că multe rugăciuni ale sfinţilor s-au înălţat către Dumnezeu pentru Israel, dar nu s-a putut să nu fie pedepsit. Însă celor ce nu s-au încăpăţânat în cele ce li s-au întâmplat le-a adus, după pedeapsă, milă. Că Dumnezeu Se supără de multe ori din pricina mulţimii greşalelor noastre, dar că, oricât de mare i-ar fi supărarea, nu zăboveşte în a ne arăta bunătatea, nu e greu să vedem şi din cele următoare. Prin Sfântul Duh s-a descoperit prorocului Ieremia măcelărirea ce va avea loc în ţara iudeilor la un moment dat, când, după legea războiului, în ţară vor năvăli babilonienii. Dar, după ce au căzut şi s-au văzut
263
mulţi morţi, zice către Sfântul Proroc: „vai Mie, că Mi se sfârşeşte sufletul pentru cei omorâţi. Alergaţi pe uliţele Ierusalimului, vedeţi, cunoaşteţi şi căutaţi, în pieţele lui, de veţi afla vreun bărbat care să facă judecată şi să cerce credinţa, şi blând (milostiv) voi fi faţă de ei, zice Domnul” (Ier. 4, 31; 5,1).
Observi din acestea că, fiind îndurerat pentru cei omorâţi, era gata să miluiască Ierusalimul? Mâniat din pricina mărimii păcatelor lor, S-a închis în Sine şi Şi-a înfrânat bunătatea dumnezeiască, dar caută totuşi motive de a Se milostivi şi voieşte să-Şi înmoaie mânia măcar faţă de unul. Astfel, cere celor ce voiesc să înconjure cetatea şi să caute, ca să-I arate că în ea este măcar un bărbat credincios290. A fost îndepărtată Mariam cea stăpânită de lepră, dar poporul n-a pornit până ce ea nu a fost curăţită. Căci şi noi, care credem în Hristos, aşteptăm curăţirea iudeilor prin credinţă291, evident. La sfârşitul acestei vieţi, părăsind corturile acestea (trupurile), vom înainta împreună spre cetatea de Sus şi vom alerga spre pământul făgăduinţei. Deci Mântuitorul spune adevărul, când
290 Dumnezeu suferă când trebuie să pedepsească, mai bine zis, când unii se închid fericirii pe care le-o poate da iubirea Lui. El vrea să-Şi arate bunătatea sau iubirea şi în forma milei faţă de oameni. În aceasta nu se arată totuşi o necesitate a iubirii Lui faţă de oameni, căci, în acest caz, ar fi impus şi oamenilor necesitatea de a avea iubirea Lui. El respectă libertatea oamenilor, în voinţa Sa de a-i iubi, pentru că nu voieşte să treacă peste voinţa lor. În iubirea care fericeşte pe altul se întâlnesc două libertăţi şi două voinţe. Când lipseşte una din aceste voinţe, nu se realizează iubirea dintre cei doi.
291 Există un fel de solidaritate nu numai între fericirea unuia şi a poporului, ci şi între a poporului şi a unui dintre membrii săi. Toţi sporesc în fericire prin fericirea fiecăruia. Dar şi fericirea popoarelor se îmbogăţeşte prin fericirea sau prin bunătatea şi înţelegerea fiecărui popor.
264
zice către iudei: „dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela” (Ioan 5,46). Prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre cei ce au cercetat pământul făgăduinţei
1. Excepţională este moştenirea celor ce au ales să iubească pe Dumnezeu, împăratul tuturor, căci lor li s-a gătit dobândirea bunătăţilor mai presus de minte. Ne va încredinţa despre aceasta fericitul proroc Isaia: El „este moştenirea celor ce slujesc pe Domnul” (54, 17). Şi, iarăşi, „Şi vei fi nădăjduind spre Domnul şi te va ridica la bunătăţile pământului. Şi te va hrăni cu moştenirea lui Iacov, tatăl tău. Căci gura Domnului a grăit acestea” (Is. 58,14). Aşadar, făgăduinţa este adevărată şi cu totul neclintită, fiindcă gura Domnului nu va greşi în privinţa Adevărului, nici nu va minţi vreodată, ci va împlini numaidecât cele făgăduite. Ştiind aceasta, dumnezeiescul Psalmist zice: „Domnul este partea moştenirii mele… Tu eşti Cel ce iarăşi aşezi (îmi dai) moştenirea mea” (Ps. 15, 5).
Cine sunt deci cei ce slujesc pe Domnul, care se vor bucura de o moştenire atât de strălucită şi vrednică de laudă? Cei ce s-au silit să împlinească ceea ce place lui Dumnezeu şi tind fără zăbavă spre toate cele minunate şi se hotărăsc să lupte fără oboseală împotriva oricărui vrăjmaş; şi nu ca unii ce se încred în puterile sau priceperile lor, ci, folosind ca armă harul de Sus şi având drept Căpetenie şi împreună-Luptător pe Dumnezeul tuturor. Cu această stare de suflet, ei spun: „nu spre arcul
265
meu voi nădăjdui şi sabia mea nu mă va mântui pe mine; că ne-ai mântuit de cei ce ne necăjesc pe noi şi ai ruşinat pe cei ce ne urăsc pe noi” (Ps. 43, 8-9). Pe cei buni, îndrăzneţi în cele bune şi pregătiţi să creadă îi face slăviţi, dându-le cu mână darnică bunătăţile Sale. Iar pe cei ce voiesc să se îmbolnăvească de neascultare, care e cea mai rea dintre toate, îi scoate din turma celor aleşi şi îi desparte de tot lucrul care i-ar putea bucura, şi fiecăruia dintre ei va spune: „Aceasta va fi partea” voastră (Is. 17,14). În aceste păcate vom afla căzute mulţimile iudeilor. Din această pricină, au căzut din nădejde şi au rămas fără moştenire, deşi moştenirea fusese a lor, dacă e adevărat că ale lor sunt făgăduinţele, după cuvântul fericitului Pavel (cf. Rom. 9, 4). Dar, fiindcă n-au ascultat de Cel ce i-a chemat la făgăduinţe, au rămas nepărtaşi de ele, după cuvântul Mântuitorului: „cei de pe urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi, cei de pe urmă” (Matei 20, 16). Şi aceasta ni s-a spus mai înainte de Scripturile mai vechi, căci este scris: „Şi, după acestea, a ieşit poporul din Asirot, şi a tăbărât în pustia Paran” (Num. 12,16).
Şi a grăit Domnul către Moise: „Trimite bărbaţi, care să cerceteze pământul canaaneilor, pe care Eu îl voi da fiilor lui Israel în stăpânire, câte un bărbat din fiecare seminţie a părinţilor lor, să trimiţi dintre aceştia pe căpeteniile lor. Şi i-a trimis Moise pe ei din pustia Faran, după cuvântul Domnului; toţi bărbaţi, căpetenii ale fiilor lui Israel” (Num. 13,1-3). Deci aceşti bărbaţi aleşi ai seminţiilor lui Israel, doisprezece la număr, au fost separaţi de mulţime. Şi au urcat (în munte), cercetând care ţinut e gras sau slab, cu bună păşune şi roditor sau uscat şi neroditor (sterp), cu arbori sălbatici (păduri) şi domestici, bogaţi în roade frumoase,
266
dacă poate fi cultivat şi împodobit cu ogoare de grâu; pe lângă acestea, cine sunt locuitorii: de sunt cumpliţi în putere, porniţi spre războaie şi lipsiţi de bunăvoinţă faţă de alţii, sau pot fi uşor biruiţi de cei sporiţi în bărbăţie; câte şi care sunt cetăţile: de sunt simple şi fără ziduri, sau bine fortificate. Moise le-a mai cerut să aducă şi anumite roade spre dovedire. Pornind deci, s-au străduit să împlinească ceea ce li se poruncise. Având vreme potrivită, au cercetat pământul şi, întorcându-se nevătămaţi la Moise, au adus cu ei şi un ciorchine de strugure ciudat şi neobişnuit, o adevărată minune. Însă părerile lor erau împărţite. Toţi lăudau pământul şi declarau că e bun şi, ca mărturie, au arătat rodul luat din el, dar unii socoteau că neamul care-l locuieşte este aspru, puternic, foarte războinic (îndrăzneţ) şi nedispus să-l cedeze celor care ar voi să-l ia în stăpânire. Spuneau că au văzut acolo fii ai giganţilor, oameni mari şi înalţi, cei din sângele lui Israel fiind ca nişte lăcuste în comparaţie cu înălţimea acelora. Însă Caleb şi Iosua au spus limpede că pământul este bun şi gras, că, dacă ne va alege Domnul, ne va duce acolo, şi că cei ce-l locuiesc vor fi biruiţi, căci Dumnezeu va lupta pentru noi.
După ce a auzit acestea, marea turmă (mulţime) a celor din Israel, uitând îndată de Dumnezeu şi de minunile din Egipt, a fost cuprinsă de spaimă, s-a temut de luptă, şi-a arătat împotrivirea, n-a mai dorit cele făgăduite, nu s-a mai gândit la mâna, puternică şi de nebiruit a Celui ce o ajută, ci a pornit să se vaiete copilăreşte, bărbaţii aşteptându-se să fie ucişi de suliţele duşmanilor împreună cu soţiile şi cu cei scumpi ai lor. Ba au îndrăznit să spună şi că simbria din Egipt le-ar fi fost mai plăcută şi
267
povara robiei de acolo mai uşor de purtat. Ziceau, plini de lacrimi, că ar fi fost mai bine să se întoarcă în Egipt. Pe Iosua şi Caleb, care îi îndemnau la bărbăţie, gândeau să-i facă una cu pământul, omorându-i cu pietre. Ajungând lucrurile la atâta tulburare, slava Domnului s-a arătat în nor peste cortul mărturiei înaintea tuturor fiilor lui Israel, cu hotărârea să-i piardă pe toţi fără întârziere. Dar, căzând Moise înaintea Lui şi rugându-se, S-a îndurat iarăşi, căci „a spus, zice, Domnul către Moise: «Milostiv sunt lor după cuvântul tău. Viu sunt Eu şi viu292 este numele Meu, şi slava Domnului va umple tot pământul293. Că toţi bărbaţii aceştia, care au văzut slava Mea şi semnele pe care le-am făcut în Egipt şi în pustia aceasta, M-au ispitit acum cu
292 „Viu” are sensul de puternic. Viaţa conştientă este gradul superior al existenţei. De aceea şi cuvântul lui Dumnezeu este puternic în lucrare, pentru că Dumnezeu, Care L-a rostit, este în el, deoarece cuvântul rostit are în sine pe cel care-l rosteşte. Cuvântul trebuie să fie rostit de cineva. Chiar dacă a fost fixat în scris de altcineva, cine-l citeşte, îl rosteşte. Rostirea cu credinţă în Dumnezeu a cuvintelor Sale determină pe Dumnezeu să le amintească şi să le rostească din nou. Puternic în lucrare este mai ales numele lui Dumnezeu rostit de cineva pentru că îl aduce pe Dumnezeu în cel ce-l rosteşte. Dumnezeu nu rămâne indiferent faţă de cel ce-I rosteşte numele gândindu-se la El. Nu poţi rosti numele cuiva, fără să te gândeşti la persoana lui. Aceasta face ca şi el să vină la tine prin unda gândirii lui, trezite de tine. Când este rostit numele lui Dumnezeu, se întâmplă aceasta cu atât mai mult. Dar slava lui Dumnezeu umple lumea, chiar dacă nu ne gândim la ea. Căci toate sunt cuvintele Lui plasticizate şi se susţin prin raţiunile Lui referitoare la lucrurile lumii. Dar nu toţi văd această slavă a lui Dumnezeu în lume, ci numai cei ce cred că El este mai puternic decât lumea şi Creator al ei.
293 De se va rosti numele lui Dumnezeu în tot pământul, în tot pământul va veni cu puterea Lui şi se va arăta slava Lui, fie prin lauda ce I se aduce, fie prin puterea pe care o arată, venind în cei ce-I rostesc numele.
268
aceasta de zece ori şi n-au ascultat cuvântul Meu. De aceea, nu vor vedea pământul pe care l-am jurat părinţilor lor, fără numai fiii lor, care sunt aici cu Mine, care nu cunosc nici binele, nici răul294. Orice tânăr este fără experienţă; de aceea lor le voi da pământul, dar toţi cei ce M-au mâniat nu-l vor vedea. Iar pe robul Meu Caleb, pentru că a fost alt duh în el şi a urmat Mie, îl voi duce în pământul în care a fost şi sămânţa lui îl va moşteni” (Num. 14,20-24).
Observă deci că faptele neascultării sunt considerate pline de vinovăţie la Dumnezeu şi că cei ce le-au săvârşit trebuie să rabde pagube greu de purtat. Comparând Scriptura nouă cu cea veche şi arătând adevărul ascuns în umbre, vom afla că aceasta pătimeşte Israel. Moise îndeamnă pe cei aleşi din toate seminţiile să meargă să cerceteze pământul făgăduinţei. Dar, după ce s-au întors şi erau toţi de faţă, unii, în număr de zece, au speriat adunarea şi i s-au făcut pricinuitori de necredinţă şi de ură faţă de Dumnezeu. Dar ceilalţi doi, Caleb, fiul lui Iefoni, şi Iosua, au îndemnat poporul să meargă să ia în stăpânire pământul pe care l-au lăudat, spunând că e gras, roditor şi dătător de hrană (grâu). Şi, în timp ce unii au pierdut făgăduinţa, ceilalţi au fost făcuţi, prin hotărâre cerească, moştenitori ai făgăduinţei de Sus şi au fost cinstiţi de Dumnezeu.
294 Se reia tema cunoaşterii binelui şi răului ca început al săvârşirii răului. Dar, spre deosebire de Adam şi Eva, care au trecut la această cunoaştere cu voinţa, copiii celor din pustie aveau doar să actualizeze această cunoaştere, pe care o aveau virtual în ei. Totuşi, Dumnezeu socoteşte şi aceasta ca un motiv care atenuează vina copiilor. Mai puţina experiere de ei a binelui de la Dumnezeu îi va face mai puţin vinovaţi.
269
2. Este necesar deci să arătăm înţelesul adevărat şi duhovnicesc (al acestora). Cărţile lui Moise, prin pământul sfânt făgăduit părinţilor, pregăteau mintea iudeilor pentru bunătăţile prefigurate mai înainte pe seama sfinţilor. Pentru că, în cele scrise în Lege, se poate vedea umbrită prin chipuri (tipuri) taina lui Hristos şi sfinţenia în Duhul venită prin El şi nădejdea cea făgăduită sfinţilor.
în Egipt, prin mielul jertfit de cei din Israel, cu sângele căruia s-au uns, nimicitorul a fost oprit. Aceasta arăta că moartea va fi făcută fără putere prin moartea lui Hristos şi că stricăciunea va părăsi pe cei unşi în Sfântul Duh295, fapt prevestit de umbră. Dar Legea ne arată şi că vom redobândi fericirea dată nouă la început, că omul va fi readus în Raiul desfătării adică. A poruncit să avem ca sărbătoare a cincisprezecea zi a lunii a şaptea, în care să purtăm în mâini ramuri de finic, rodul lui copt şi crengi dese de salcie curată. Dar a poruncit să nu se ia în mod simplu, ci atât în ziua întâi cât şi în a şaptea, numind sfântă şi ziua întâi, şi pe cealaltă. Prin aceasta se arăta, indirect, că raiul s-a dat în timpul cel dintâi, cel al lui Adam, începătorul neamului omenesc adică, dar se va da şi în timpul din urmă, adică la sfârşitul veacului de faţă, al cărui chip clar va fi ziua cea din
295 Sfântul Duh este de viaţă Făcător. El e comunicat prin ungerea cu Sfântul Mir. Prin fluiditatea lui pătrunzătoare scoate din rigiditatea îmbătrânirii şi descompunerii mădularele trupului, dar şi cugetările şi simţirile sufletului. El susţine întreaga fiinţă complexă a persoanei umane. Susţine atât armonia dintre acelea, cât şi dintre persoana astfel armonizată şi celelalte persoane. Deschide şi vederea omului spre Dumnezeu cel întreit în Persoane şi-i restabileşte legătura cu armonia supremă a supremei Sale iubiri.
270
urmă sau a şaptea296. Aşadar, e sfântă cea dintâi, sfântă şi a şaptea. E sfânt timpul cel dintâi, în care protopărintele Adam păzea încă porunca dată lui, dar e sfânt şi cel de la sfârşit, pentru că am fost sfinţiţi în Hristos, eliberaţi de vina păcatului şi deveniţi părtaşi ai Sfântului Duh297.
Deci pe cei mai cunoscători şi care au mintea mai înălţată spre acestea, Moise îi trimite anticipat la cercetarea exactă a celor făgăduite de Dumnezeu, adică la înţelesul prin umbră şi chip (tip), scris în Lege. Dar fiindcă celor ce voiesc să dobândească bunătăţile atât de înalte şi de slăvite lupta nu le este, după cum s-a scris, „împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia” (Efes. 6, 12), cei ce cugetă cele ale trupului pregetă să intre în această luptă, cinstind cele vremelnice şi pieritoare mai mult decât desfătarea în veci. Căci, ia seama, că cei din Israel au
296 Ziua a şaptea aparţine tot timpului, chiar dacă e ultima. Este ultima parte a timpului, dar nu este încă veşnicia veacului viitor, care e reprezentată de Duminică, sau de ziua a opta neînserată, semnul infinitului. În ziua a şaptea, Dumnezeu Se odihneşte după crearea lumii acesteia, Se bucură de ea. Dar, după căderea în păcat, depăşirea ei se află dincolo de ziua a şaptea, are loc prin învierea la un alt plan decât cel al creaţiei. Cine rămâne la ziua a şaptea nu cunoaşte decât lumea aceasta, nu şi alta, aflată dincolo de ea. Aşa fac unii neoprotestanţi, reîntorcându-se la iudaism, căci nu ştiu pe Hristos ca Dumnezeu întrupat, Care a înviat.
297 Sfântul Chiril identifică ziua a şaptea cu tot timpul din urmă, adică cel de la venirea lui Hristos până la sfârşitul lumii, în care oamenii, sfinţiţi în Hristos, au într-un anumit grad în ei pe Hristos. Dar vom avea deplin pe Hristos în noi după învierea noastră, adică în veşnicie. Răposaţii au pe Hristos în ei mai mult decât noi, dar încă nu deplin, aşa cum va fi după învierea de obşte. Ei se află între timp şi înviere mai mult decât noi.
271
căzut în atâta frică şi slăbiciune, încât au opus celor aleşi grijile legate de femei şi copii. Dar prin ei să înţelegi şi pe cei ce, în vremea venirii Mântuitorului nostru al tuturor, s-au păgubit în credinţă prin cuvintele iudeilor. Domnul nostru Iisus Hristos le-a hărăzit celor ce cred împărăţia cerurilor, dar i-a chemat spre buna îndrăznire, adică la cea duhovnicească. Şi le-a poruncit celor încrezători în El să lupte împotriva tiraniei diavolului, zicând: „Iată, v-am dat vouă puterea să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Luca 10, 19). Dar ei n-au voit să creadă, ci au ales cele trupeşti în locul iubirii faţă de Dumnezeu298. Toţi cei chemaţi la nuntă au început să se justifice. Unul a zis: „Am cumpărat ţarină”, altul, „Femeie mi-am luat şi nu pot veni” (Luca 14,18).
Vezi înfrăţirea dintre patimi? Vezi rudenia dintre boli? Deci cărturarii şi fariseii dispreţuiesc făgăduinţa lui Dumnezeu, pentru că nici ei nu voiesc să meargă spre ea, dar nici pe alţii nu-i lasă. De aceea au şi auzit: „Vai, vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici (învăţătorilor ai Legii)! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; nici voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei 23,13). Astfel, poporul de sub conducerea acelora s-a pierdut prin cuvintele lor. Aşa zice Dumnezeu prin glasul prorocului: „Păstorii şi-au ieşit din minţi şi nu L-au căutat pe Domnul. De aceea, nesocotind păşunea (le-a rămas necunoscută), turma s-a risipit” (Ier. 10, 21). Din această
298 Se vede şi de aici, ca din toată scrierea, că credinţa în Hristos nu scuteşte pe nimeni de datoria faptelor sau de iubirea faţă de Dumnezeu, aşa cum socotesc protestanţii. Chiar în credinţă este activă şi voia omului. Nu se poate face separaţie între puterea lui Dumnezeu şi efortul omului.
272
pricină, marea mulţime a iudeilor a pierdut făgăduinţa şi s-a făcut nepărtaşă de harul lui Hristos. Dar s-a mântuit prin Hristos rămăşiţa (cf. Rom. 9, 27). Chip clar al rămăşiţei s-au făcut Caleb, fiul lui Iefoni, şi Iosua, care le-au spus fiilor lui Israel multe cuvinte de îmbărbătare, îndemnându-i spre bărbăţie, declarând că acel pământ e bun şi roditor şi asigurându-i că vor birui acele neamuri. Puţin a lipsit să fie omorâţi, căci toată adunarea (Sinagoga) a voit să-i ucidă cu pietre, dar Dumnezeu i-a făcuţi moştenitori.
Numele ne vor lămuri cine sunt Caleb, care se tălmăceşte inima toată (întreagă), şi Iefoni, care se tălmăceşte întoarcerea. Deci cei ce au inima întreagă, desăvârşită (dăruită lui Dumnezeu), sunt fii ai întoarcerii şi sunt împreună cu Iisus. Aceştia sunt şi cei ce au crezut la început Sfinţilor Apostoli, care au rechemat pe Israel; ei sunt rămăşiţa. Şi Apostolii, chemându-i, s-au primejduit, dar au fost făcuţi moştenitori ai pământului sfânt. De la Pavel, care scrie lămurit că socotea gunoaie cele din Lege şi le considera pagubă faţă de înălţimea cunoaşterii lui Dumnezeu şi piedică în calea dobândirii lui Hristos şi a dreptăţii Lui (cf. Filip. 3, 7-8), oricine poate afla că fiii întoarcerii, adică cei ce s-au întors de la poruncile Legii la slujirea prin credinţă şi la har, au avut inima toată (întreagă) sau desăvârşită cu Dumnezeu.
Că Israel va cădea din făgăduinţă, dar nu va pieri în întregime, ci se va mântui într-o mică parte socotesc că aceasta este rămăşiţa -, vei înţelege bine, aşa cum am spus înainte, privind la Caleb, care e condus de Dumnezeu la făgăduinţă şi are alături pe Cel ce mântuieşte, cu Care e unit într-un oarecare fel, fiindcă aşa se tâlcuieşte Iisus.
273
Şi dumnezeiescul înger Gavriil, când i-a binevestit Sfintei Fecioare modul întrupării Celui Unuia-Născut, a zis: „Nu te teme, Maria, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi, iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 30-32).
Deci numai rămăşiţa Sinagogii iudeilor a moştenit făgăduinţele şi a intrat în pământul sfânt, dar restul a rămas departe. Însă cu rămăşiţa a intrat un popor nou în credinţă, căci Dumnezeul tuturor îi făgăduieşte lui Caleb că vor intra cu el toţi copiii cei noi (sămânţa). Vorbind despre moştenirea sfinţilor, dumnezeiescul David ne-a dat şi el de înţeles aceasta: „Să se scrie aceasta pentru alt neam şi poporul ce se zideşte va lăuda pe Domnul” (Ps. 101, 19). Sorţul nu s-a rânduit celor care au avut Legea ca pedagog, ci celor de alt neam. Şi cine era acest „alt neam”? Poporul cel nou în credinţă, precum am spus. Dezbrăcând pe omul cel vechi împreună cu patimile şi cu poftele (cf. Gal. 5, 24), am fost zidiţi în Hristos spre înnoirea vieţii, căci S-a spus că Hristos va zidi cele două popoare într-un om nou, făcând pace şi împăcându-le pe amândouă cu Tatăl, într-un Duh (cf. Efes. 2,14-16).
Deci chip (tip) al poporului celui nou sunt şi copiii duşi cu Caleb în acel pământ. Acestora le scrie şi dumnezeiescul Ucenic, zicând: „Ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neviclean, ca prin el să creşteţi spre mântuire, de vreme ce aţi gustat şi aţi văzut că bun este Domnul” (1 Petru 2, 2). Dar şi dumnezeiescul Pavel a înţeles astfel cele din Lege, prefăcând chipul din litere în adevăr. Poţi afla lămurit aceasta din ceea ce scrie evreilor: „De aceea, precum zice Duhul Sfânt: «Dacă veţi auzi
274
astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca în răzvrătirea din ziua ispitirii din pustie, unde M-au ispitit părinţii voştri, ca să Mă încerce, şi au văzut faptele Mele patruzeci de ani. Pentru aceea, M-am mâniat pe neamul acesta, şi am zis: Pururea rătăcesc ei cu inima şi căile Mele n-au cunoscut. Şi M-am jurat lor: Nu vor intra întru odihna Mea” (Evr. 3, 7-9). Dar ca şi noi, respingând blestemata necredinţă şi alungând-o cât mai departe de sufletul nostru, să ne aflăm moştenitori ai făgăduinţei300, a zis iarăşi: „Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul dintre voi, inima vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, până ce vom putea zice: astăzi301!, ca nimeni dintre voi să nu se învârtoşeze cu
299 Cei ce rătăcesc, umblând după plăceri superficiale, nu ajung la odihna contemplării nesfârşite a lui Dumnezeu, odihnă de care S-a bucurat Dumnezeu şi în adâncimea pusă de El în creaţie. Devenind superficială, a venit El însuşi în creaţie ca Ipostas, în Hristos. Este un plan nou în care El a ridicat creaţia, prin firea înviată a Ipostasului Lui. La odihna în această prezenţă a Lui în creaţie, prin omenitate, căreia i-a devenit Ipostas, suntem chemaţi acum, sau la odihna Duminicii, adică a vieţii înviate în Hristos.
300 Făgăduinţa nu este una cu ceea ce avem în sufletul nostru, ci cu ceea ce este la mare înălţime faţă de el, spre care trebuie să-l înălţăm.
301 Să trăim clipele prezente cu răspundere, prin fapta ce trebuie făcută în fiecare dintre ele. Aceasta echivalează cu o părtăşie la răspunderea pe care Hristos Şi-a însuşit-o pentru noi. Prin această responsabilitate, comună cu a Lui, ne vom uni cu El în veci. „Astăzi” deosebeşte prezentul de trecut şi de viitor; impune o anumită lucrare în decursul lui. Clipele nu trebuie lăsate să treacă fără a împlini în fiecare ceea ce se impune. Această lăsare a clipelor într-o alunecare nesocotită, lipsită de răspunderea pentru ceea ce trebuie făcut în fiecare, toceşte sensibilitatea omului, îl „învârtoşează”, cum spune Sfântul Chiril în continuare, prin rătăcirea în păcate sau în fapte iresponsabile. Timpul, înţeles ca implicând o continuă responsabilitate, devine o traiectorie a creşterii noastre spirituale. Prezentul este practicarea concretă a acestei responsabilităţi, trecutul e un motiv de căinţă pentru nepracticarea ei în prezentul care a alunecat spre trecut, viitorul e o speranţă care ne pregăteşte pentru practicarea responsabilităţii. Responsabilitatea implicată în clipa prezentă e o temă pe care Sdren Kierkegaard a dezvoltat-o în scrierea: Der Atigenblick. Aufsătze und Schriften des letzen Streits.
275
înşelăciunea păcatului; căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra neclintit până la sfârşit începutul părtăşiei noastre la El, de vreme ce se spune: «De veţi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre ca într-o întărâtare. Pentru că unii, deşi au auzit, s-au răzvrătit; dar nu toţi cei ce au ieşit din Egipt prin Moise. Şi împotriva cărora a ţinut mânie timp de patruzeci de ani? Oare nu împotriva celor ce au păcătuit, ale căror trupuri au căzut în pustie? Şi cărora S-a jurat că nu vor intra în odihna Lui, dacă nu celor ce n-au ascultat? Şi vedem că n-au putut intra, din pricina neascultării (Evr. 3, 12-19). Căci neînfrânarea lor şi nesupunerea lor sub poruncile dumnezeieşti le-au pricinuit neîmplinirea nădejdilor. Dar şi pe noi ne foloseşte nu puţin, căci ne îndeamnă, zicând: „Să ne temem, dar, ca nu cumva, părăsind făgăduinţa de a intra în odihna Lui, să se arate careva dintre voi lipsit de ea. Căci şi nouă ni s-a binevestit ca acelora. Dar cuvântul nu le-a fost de folos acelora, pentru că nu a fost amestecat cu credinţa celor ce l-au auzit. însă noi, cei ce am crezut, intrăm întru odihna302 Lui” (Evr. 4,1-3) împreună cu
302 După căderea în păcat, însuşi Hristos ne introduce în odihnă. Căci a luat omenitatea noastră cu urmările păcatului, din pricina cărora nu se putea odihni deplin. Odihna lui Dumnezeu în care intrăm cu Hristos ca om, prin învierea Lui, e alta decât odihna în care nu L-am avut pe El ca Ipostas dumnezeiesc al firii omeneşti, pe care o avem comună cu El. Prin înviere, noi ne vom bucura de odihna de care Se bucură, ca om, însuşi Fiul lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Aceasta e odihna Duminicii veşnice.
276
Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru al tuturor, cu Hristos adică, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu şi Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Hristos S-a făcut nouă Pâine a vieţii
1. Prorocul Ieremia, certând deşarta iubire de învăţătură a iudeilor, a spus foarte potrivit: „Cum spuneţi: «Suntem înţelepţi şi legea Domnului este cu noi? Deşert s-a făcut condeiul mincinos al cărturarilor. Făcutu-s-au de ruşine înţelepţii, acoperit-au capul lor, s-au spăimântat şi s-au prins, pentru că au lepădat cuvântul Domnului; ce înţelepciune este întru ei?” (Ier. 8, 9).
Cărturarii şi fariseii, deşi s-au umflat foarte cu cunoaşterea legilor, şi-au înălţat sprânceana şi au dispreţuit mulţimea, îmbolnăvindu-se mult în buna cuviinţă, prin fapte au fost daţi pe faţă ca neînţelepţi şi puţin ştiutori. Pentru că au lepădat înţelepciunea cea de Sus şi din cer, pe Cuvântul cel din Dumnezeu, „Care, pentru noi, S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu, şi dreptate, şi sfinţire şi răscumpărare303″ (1 Cor. 1,30). Din această pricină, s-au făcut
303 înţelepciunea, Dreptatea, Puterea eliberatoare, Adevărul, Viaţa sunt numirile Persoanei Fiului, Care revelează pe Tatăl. Adâncul Existenţei nu Se face cunoscut decât prin comunicarea, ca Persoană, către altă Persoană. Acele trăsături nu există concret, real, decât în Persoană şi nu sunt sesizate decât de o Persoană, în Ea însăşi şi în altele. În Persoană au consistenţă, se realizează, nu sunt simple formule, se comunică de la Persoană la Persoană. Cel ce învaţă înţelepciunea din forme, şi nu de la o Persoană în Care înţelepciunea are o existenţă concretă, realizată, este un fals înţelept.
277
necercaţi şi fără inimă, „nebuni şi orbi”, după cuvântul Mântuitorului însuşi (Matei 23,17). Din pricină că au respins cuvântul dumnezeiesc şi L-au supărat pe Dumnezeu prin nenumăratele moduri ale neascultării, au căzut din harul dătător de viaţă, ca din cea mai înaltă putere, şi, din această pricină, au pierit de foame. Aceasta a spus Dumnezeu prin cuvântul prorocului: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi aduce foamete pe pământ; nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de auzirea cuvântului lui Dumnezeu. Şi se vor clătina apele de la mare până la mare, şi de la miazănoapte până la răsărit vor alerga împrejur, căutând cuvântul lui Dumnezeu, şi nu-l vor afla” (Am. 8,11-12). Cei ce aveau putinţa de a cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu şi chiar cu mare îmbelşugare, respingându-l prosteşte, sunt pedepsiţi de voia dumnezeiască, păgubindu-se de toate cele bune, adică de cele prin care s-ar fi putut îmbogăţi de bunătăţile cele de Sus. Peste cei ce s-au hotărât să nu asculte şi au înjurat fără cuviinţă harul minunat, s-a abătut în mod preacuvenit foametea de învăţăturile dumnezeieşti. Dar nouă, celor ce am crezut în El, Emanuel ni S-a făcut Pâine a vieţii, „Pâinea care S-a pogorât din cer” şi a dat viaţă lumii (Ioan 6, 41, 51, 58), întru Care şi prin Care, biruind stăpânirea stricăciunii, cea urâtă de Dumnezeu, şi îmbrăcând harul cel de Sus şi din cer, adică nestricăciunea, am fost împodobiţi de Dumnezeu Tatăl cu strălucire şi sfinţenie304.
304 Coruperea urâţeşte formele existenţei. Frumuseţea este însă una cu armonia componentelor acelora. Această armonie este întreţinută de „Pâinea” coborâtă din cer, sau de Cuvântul Tatălui, în Care formele existenţei îşi au originea şi puterea de susţinere. El a restabilit această armonie sau nestricăciune în primul rând în omenitatea asumată, ca s-o comunice apoi celor ce se deschid Lui prin credinţă. Pâinea aceasta îi hrăneşte cu har, dar îi şi înveşmântează ca într-o haină spirituală frumoasă, ferindu-i de coruperea care urâţeşte. Frumuseţea aceasta este totodată strălucire şi sfinţenie, sau curăţie sufletească, care înseamnă şi o stăpânire de sine a omului, care nu-l lăsă să iasă din echilibrul componentelor lui spirituale prin libertatea lui, întărită împotriva mişcărilor patimilor.
278
Şi pentru ce nu petrecem în lume îmbogăţiţi cu acestea? Aceasta ne spune şi litera Legii, prin următoarele gânduri. Iată-le: „Şi a grăit Domnul către Moise , zicând: «Grăieşte fiilor lui Israel şi le spune: După ce veţi intra în pământul în care vă voi duce pe voi, când veţi mânca din pâinile pământului aceluia, veţi aduce dar Domnului: pârgă din rodul grâului vostru. Veţi osebi pâinea pe care s-o aduceţi ca dar din arie. Aşa veţi aduce: pâine şi pârga grâului vostru le veţi da dar Domnului întru neamurile voastre. Iar când veţi păcătui şi nu veţi împlini toate poruncile acestea, pe care le-a grăit Domnul către Moise, după cum a poruncit Domnul vouă prin Moise, din ziua în care a poruncit Domnul către voi şi după aceea, mai departe, către neamurile voastre. Şi de se va face ceva fără ştirea adunării şi fără de voie, va aduce toată adunarea un viţel fără pată din vite ca ardere de tot, întru miros de bună mireasmă Domnului; şi cu jertfa acestuia şi cu turnarea peste el, după rânduiala lui, şi un ţap din capre pentru păcat. Şi se va ruga preotul pentru toată adunarea fiilor lui Israel, şi se va ierta lor, că fără de voie au făcut. Şi aceştia vor aduce Domnului darul lor, ca jertfă pentru păcatul lor cel săvârşit fără de voie înaintea Domnului. Şi se va ierta întregii
279
adunări (Sinagogii) a fiilor lui Israel şi prozelitului, care şade la voi, pentru că tot poporul a greşit fără de voie.
Iar dacă un singur om va păcătui fără de voie, va aduce o capră de un an jertfă pentru păcat. Şi se va ruga preotul înaintea Domnului pentru cel care a păcătuit fără de voie; şi, rugându-se preotul pentru el, se va ierta lui. Celui moşnean dintre fiii lui Israel şi prozelitului care şade între ei o singură lege le va fi, pentru oricine va păcătui fără de voie (Num. 15,17-28).
Acestea citim în Numerii, dar în Leviticul se descrie altfel taina. Cu toate acestea, înţelesurile nu sunt cu totul neasemănătoare. Să le amintim şi pe acelea, fiind foarte necesare pentru cunoaştere, şi să le unim într-o singură istorisire. Deci, s-a scris iarăşi: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune: Când veţi intra în pământul pe care Eu îl voi da vouă, şi veţi aduna secerişul lui, veţi aduce la preot un snop, pârgă a secerişului vostru. Şi va aduce snopul primit de la voi înaintea Domnului; a doua zi după cea dintâi a Paştelui îl va aduce preotul. Şi în aceeaşi zi, odată cu snopul, veţi jertfi un miel curat de un an ca ardere de tot Domnului. Şi la jertfa lui veţi adăuga două zecimi de efă de făină curată înmuiată în untdelemn, jertfă întru miros de bună mireasmă Domnului, cu turnarea ei, un sfert de hin vin. Pâine şi spice noi măcinate să nu mâncaţi până în ziua aceasta, când veţi aduce darurile Dumnezeului vostru; lege veşnică (să fie) în seminţiile voastre, în toate locuinţele voastre” (Lev. 23,9-14).
2. Deci snopul este pârga secerişului şi simbolul roadelor noi, iar pâinea, al grâului adunat şi aşezat în jitniţă. A poruncit ca acestea să se predea lui Dumnezeu de cei ce locuiesc în pământul făgăduinţei, fiindcă prin amândouă este înţeles Hristos. Căci El este „pâinea care se coboară din cer” (Ioan 6, 33) şi de viaţă Făcătoare, pârga
280
frământăturii celor zidiţi din nou în El spre înnoirea vieţii. Pentru că pârga frământăturii mai vechi a fost Adam. Dar fiindcă Adam, nesocotind porunca dată, s-a rostogolit în neascultare, îndată şi-a atras blestemul şi, în el, neamul omenesc a fost osândit la moarte şi stricăciune, însă Hristos, pârga celei de a doua frământături, l-a scăpat de blestem, făcându-Se pentru el305, adică pentru noi, blestem (cf. Gal. 3, 13), şi a desfiinţat prin Sine stăpânia stricăciunii (coruperii şi morţii). Cel „între cei morţi slobod (liber)” (Ps. 87,4) a înviat, călcând moartea, şi, predânduse şi dăruindu-Se Tatălui ca o pârgă strălucită a omenităţii şi înnoindu-Se spre nestricăciune, S-a suit apoi la
305 „Pentru el” se poate înţelege în două feluri: pentru El şi pentru Adam, deci şi pentru noi. Pentru Adam sau pentru noi S-a făcut blestem, adică a luat blestemul care a fost rostit asupra omului după căderea în păcat. A luat toate greutăţile firii noastre coruperea şi moartea -, dar, fiindcă nu le-a luat pentru vreun păcat propriu şi este şi Dumnezeu, le-a putut birui şi biruinţa din firea omenească asumată de El s-a întins virtual şi în noi. Fiul lui Dumnezeu le suferă pentru noi, dar le şi învinge, pentru că a binevoit să Se facă şi om. Nu este vorba despre un proces de suferire şi biruire a acelora petrecut în fiinţa dumnezeiască însăşi, ca în doctrinele panteiste. Cu toate acestea, Dumnezeu nu rămâne străin şi nepăsător faţă de noi. Datorită iubirii Sale, în firea omenească asumată în Persoana Sa, nu în firea Sa dumnezeiască, ia cu voia cele ale făpturii omeneşti create şi le învinge. Prin taina Persoanei, în Care coexistă în mod liber cele două firi deosebite şi puterile uneia pot să se comunice celeilalte în mod liber, Creştinismul scapă de cele două extreme ale fatalităţii. Ca Persoană, este şi Unul din Treime şi Unul dintre noi. Astfel, luând cu voia, din pricina noastră, blestemul şi coruperea şi învingându-le, face acestea şi pentru Adam şi pentru noi. Existenţa e mai complexă decât o poate vedea raţiunea umană, care alege între alternative, pentru că gândirea şi puterea lui Dumnezeu au şi alte posibilităţi.
281
Tatăl306. Astfel, Emanuel ne face să cunoaştem că, prin revenirea la ceruri, a introdus pâinea307 în sfântul cort şi a predat-o, în Sfânta Sfintelor, lui Dumnezeu: „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini închipuirea celei adevărate -, ci chiar în cer, ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu”, precum s-a scris (Evr. 9, 24). Că Cel ce este Pâinea de viaţă Făcătoare cu adevărat S-a coborât din cer şi de Sus, a scăpat de păcate şi a eliberat din neştiinţă pe cei de pe pământ, predându-Se lui Dumnezeu Tatăl întru miros de bună mireasmă pentru ei, vei înţelege privindu-L cu ochii înţelegerii ca viţel junghiat spre ardere de tot şi ca ţap adus pentru păcatele din neştiinţă ale poporului308. Căci „greşalele cine le
306 Hristos ca om nu S-ar fi putut înălţa la cer sau la Tatăl, dacă în omenitatea Lui nu ar fi fost biruite greutăţile care o legau de creaţie: coruperea şi moartea. Astfel, ca om, S-a făcut pârga strălucitoare a noii omenităţi. însă a biruit acestea prin răbdarea morţii, ca act de supremă predare plină de iubire către Tatăl. Moartea Sa, acceptată cu totul benevol, a făcut-o act de predare a omenităţii Sale către Tatăl. De aceea şi moartea Sa, îndată ce se consumă, se preface în înviere şi, la scurt timp după aceea, după ce-Şi dovedeşte învierea, se preface şi în înălţare.
307 pe de o parte, Hristos este Pâinea care S-a pogorât din cer, căci ne hrăneşte sufletul cu puterea de viaţă a dumnezeirii. Pe de alta, însăşi omenitatea asumată de El este făcută pâine prin prezenţa în ea a dumnezeirii, căci e toată dragoste şi orizont luminos. Dar este şi Pâinea pe Care binevoieşte să o „mănânce” Dumnezeul Tatăl, ca dragoste a omenităţii Sale faţă de Tatăl (adusă de Fiul ca om), unită cu dragostea noastră.
308 Dacă Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi făcut om, nu numai că nu S-ar fi făcut nouă şi Tatălui pâine, care ne hrăneşte cu dragostea ei şi îl „hrăneşte” şi pe Tatăl cu dragostea Lui şi a noastră, unindu-ne întreolaltă ca cei „hrăniţi” cu aceeaşi pâine, dar nu S-ar fi putut nici preda Tatălui în numele nostru, lăsându-Se junghiat sau primind moartea în locul nostru şi dându-Se Tatălui şi nouă spre „mâncare” şi în forma aceasta. Păcatele vin şi din neştiinţa despre existenţa lui Dumnezeu ca Izvor al iubirii libere şi nesfârşite, superior naturii. Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om pentru noi şi primind moartea pentru noi, ne-a eliberat de această neştiinţă.
282
va înţelege?”, după cum s-a scris (Ps. 18,13). Dar observă cum Dătătorul Legii a spus lămurit că curăţirea cea prin Hristos este neasemănat superioară slujirii Legii. Căci zice: dacă voi aţi fi încălcat cele ale lui Moise, şi dacă unii ar fi dispreţuit porunca slujirii Legii, nesocotind-o, aţi fi aflat ca ajutor iertarea prin sânge, aducându-se jertfă un viţel şi un ţap, care erau chipuri ale lui Hristos. Deci Legea porunceşte pedepsirea celor ce o încalcă. Dar preţiosul (cinstitul) sânge al lui Hristos ne scapă de osândire şi ne eliberează de vinile din neştiinţă309, fiindcă Şi-a pus sufletul pentru noi ca să desfiinţeze păcatul lumii (cf. 1 Ioan 3, 16). Deci Hristos să fie văzut şi în chipul pâinii ca Viaţă şi de viaţă Făcător, şi în chipul viţelului adus ca ardere de tot ca Cel ce S-a predat pe Sine lui
309 La prima vedere, şi credinţa creştină impune o jertfă pentru iertarea de păcate. Dar, de fapt, ea nu impune oamenilor nicio jertfă. Jertfa pentru iertarea lor o aduce însuşi Dumnezeu, mai precis Fiul Lui, făcându-Se om. El Se jertfeşte şi, prin aceasta, curăţeşte în mod real omenitatea şi o înalţă la treapta supremă, unind-o cu Dumnezeu şi, astfel, o ridică la viaţa scăpată de moarte pentru vecie. Dar prin suportarea de El a morţii de pe urma păcatului nu lasă omenitatea nepărtaşă de iertare. Căci Hristos Dumnezeu, suportând moartea în omenitatea pe care Şi-o face proprie, extinde în ea curăţirea de păcat şi ridicarea ei la unirea maximă cu Dumnezeu pentru vecie. Legea se satisface, dar de Dumnezeu însuşi, şi odată cu aceasta se înalţă şi omenitatea, în care Fiul lui Dumnezeu satisface Legea. În aducerea jertfei prin omenitatea Fiului, teologia catolică nu vede şi pe Dumnezeu. De aceea, nu vede nici urmările transformatoare ale jertfei Sale în omenitatea Sa. Vede numai sensul juridic al jertfei.
283
Dumnezeu Tatăl întru miros de bună mireasmă, şi în chipul ţapului, întrucât S-a făcut pentru noi păcat310.
Trebuie înţeles şi ca snop, dar în alt mod. Iar care este acest mod, se va spune, pe cât este cu putinţă. Neamul omenesc se poate asemăna cu spicele din ţarină, ca unul ce răsare oarecum din pământ, îşi aşteaptă împlinirea cuvenită şi este tuns de moarte ca spicele la vremea secerişului. Aşa a spus şi Hristos însuşi Sfinţilor Săi Ucenici. „Nu spuneţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Şi cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică” (Ioan 4, 35-36).
Deci, precum am spus adineaori, cei de pe pământ trebuie asemănaţi cu spicele de grâu din ţarină. Hristos S-a făcut ca noi, odrăslind ca un spic din Sfânta Fecioară, fiindcă El însuşi S-a numit grăunte de grâu, zicând: „Adevărat, adevărat, zic vouă, că, dacă bobul de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur. Dar, dacă va muri, aduce roadă multă” (Ioan 12,24). Deci s-a făcut dar închinat Tatălui ca un snop, ca pârgă a pământului, ca cel aducător de multe roade. Este înţeles ca un spic, ca şi noi, dar nu Se aduce singur, ci ca snop, sau ca o legătură de mai multe spice. Şi lucrul acesta este de folos, fiindcă împlineşte rolul de chip. Căci Iisus Hristos este Unul, dar, având
310 Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om şi jertfit pentru noi, trebuie văzut în toate trei: în pâine, ca Cel ce ni Se dăruieşte ca viaţă dumnezeiască şi ca dragoste hrănitoare; în viţel, ca Cel ce Se predă total Tatălui ca om, în unire cu El primind şi noi viaţa veşnică; în ţap, ca Cel ce, luând păcatul nostru din dragoste şi generozitate şi murind pentru el, ne scapă de vina păcatului, dar ne umple şi pe noi de pornirea împotriva egoismului.
284
chip de snop, este înţeles şi ca multiplu, pentru că are în Sine, în unire duhovnicească, pe toţi cei ce cred. Altfel, fericitul Pavel nu ar scrie: „împreună cu El ne-am sculat şi împreună ne-a aşezat întru cele cereşti” (Efes. 2, 6). Zicem că suntem toţi întru El311, fiindcă este ca noi, deci ne-am făcut un trup cu El şi ne-am îmbogăţit prin unitatea cu El prin trup (cf. Efes. 3, 6). De fapt, El însuşi zice către Tatăl şi Dumnezeu din ceruri: voiesc „ca toţi să fie una, precum suntem Noi” (Ioan 17, 21). Cel alipit de Domnul este un duh cu El. Deci Fiul este snop, ca Cel ce ne are în Sine pe toţi, şi pentru toţi S-a dăruit şi este pârga omenităţii desăvârşite prin credinţă, care trebuie să fie ridicată la vistieriile de Sus şi din cer312.
Dar spune că snopul trebuia adus a doua zi după ziua cea dintâi a Paştelui, ceea ce înseamnă a treia zi. Deci, înseamnă că a înviat a treia zi din morţi şi S-a suit la cer, în cortul cel adevărat şi în Sfânta Sfintelor313.
311 Creştinismul a condus la înţelegerea faptului că omul este unul, dar, printr-o „inferioritate reciprocă” cu semenii, este totodată multiplu. Eu nu mă trăiesc ca un eu separat, ci am în mine, prin simţire, gândire şi iradiere de prezenţă, pe alţii. Aceasta are loc cu atât mai mult în relaţia noastră cu Hristos, sau a Sa cu noi. Fiecare îl avem în noi şi El ne are pe noi în Sine. Aceasta este Biserica, şi unitatea aceasta se realizează şi se susţine prin Sfintele Taine.
312 Omenitatea noastră se desăvârşeşte prin credinţa în Hristos în multe feluri: a) niciunul dintre credincioşi nu mai e singur, sărac duhovniceşte şi egoist; b) fiecare este împreună cu alţii în Hristos, îmbogăţit din El şi din ceilalţi; c) fiind în Hristos, îi stau deschise orizonturile cunoaşterii infinite a lui Dumnezeu şi ale iubirii faţă de El.
313 Intrarea lui Hristos ca om în Sfânta Sfintelor cea din cer înseamnă ridicarea omenităţii în intimitatea supremă a vieţii dumnezeieşti, pătrunderea maximă a ei de dumnezeire. Hristos ne înalţă treptat şi pe noi, ca pe cei de o fire cu El după omenitate.
285
Aşa cum se dădea de înţeles, era indicat ca Pâine duhovnicească şi prin viţelul adus ca ardere de tot şi întru miros de bună mireasmă, şi prin ţapul adus pentru păcate, şi prin snop, dar şi prin mielul de un an, care este desăvârşit. Fiindcă Hristos, prin fire, este atotdesăvârşit şi fără nicio lipsă, şi, pe lângă aceasta, este şi cu desăvârşire neprihănit, fiindcă n-a cunoscut păcatul, nici nu este viclenie în gura Sa. Este floarea strălucitoare a făinii pătrunsă de untdelemn, adică viaţa grasă şi veselă, întrucât vieţuim în El, bucurându-ne de nădejdea pe care ne-o susţine, fiind pătrunşi de harul Sfântului Duh, după cuvântul din Psalmi: „uns-ai cu untdelemn capul meu” (Ps. 22, 6). Căci am fost miluiţi prin credinţa în Hristos, cu Care, în oarecare mod, suntem tămâiaţi şi îmbibaţi (pătrunşi de Duhul, asemeni făinii îmbibate de ulei, n.ed., fiind ridicaţi de la făina de rând, ca cei de pe locul al doilea, la floarea făinii, care rezultă din grăunţe (prin măcinare). Şi nimeni nu se va îndoi că, deşi Hristos S-a făcut ca noi din iconomie, este mai presus de noi, fiindcă viaţa Lui e fără seamăn de cinstită, deoarece este cu desăvârşire neprihănită314. Dar cele ale noastre sunt mai prejos ca făina de rând faţă de făina de grâu -, iar floarea făinii este chipul lui Hristos. Dar la jertfelnic se aducea făină de rând împreună cu floarea făinii. Precum am spus, suntem tămâiaţi împreună cu Hristos,
314 Făina stropită (înmuiată) cu untdelemn, care se aducea la cort (Templu), închipuia firea omenească a lui Hristos, ridicată de Duhul Sfânt, prin unirea cu cea dumnezeiască, la o trăire superioară firii noastre, fiind cu desăvârşire sfântă şi curată. Se face deosebire şi între făina de rând (poate cea din prima măcinare, amestecată cu tărâţă) şi floarea făinii, adică făina curată de grâu, care închipuia pe Hristos.
286
răspândim toţi buna mireasmă împreună cu El şi suntem primiţi de Dumnezeu Tatăl. Iar cei ce nu au pe Hristos nu sunt nici buni de jertfă315. „Fără Mine, zice El, nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Iar din roadele cele noi, zice, să nu mâncaţi până în ziua în care se aduce snopul, fiindcă Legea şi ceata Prorocilor nu aveau nici hrana cea nouă, adică învăţăturile lui Hristos, nici înnoirea însăşi a firii omeneşti, decât numai în formă prefigurată. Dar, după ce Domnul nostru Iisus Hristos a înviat şi S-a adus pe Sine lui Dumnezeu şi Tatăl ca snop, ca pârgă a omenităţii adică, am fost preschimbaţi la viaţa cea nouă căci vieţuim în chip evanghelic, „întru înnoirea Duhului, şi nu după slova cea veche” (Rom. 7, 6) -, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre juninca roşie, arsă în afara taberei
1. Dumnezeiescul David zice: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Ps. 115, 3), şi acest cuvânt ni se potriveşte şi nouă. Ce putem da noi, de valoare egală, lui Dumnezeu Tatăl? Căci El a dat pentru noi pe propriul Său Fiu, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16), neţinând seama de dragostea cuvenită Lui. Acesta S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, după Scripturi (cf. Gal. 2, 20),
315 Ca să te poţi jertfi, trebuie să depăşeşti într-o anumită măsură egoismul manifestat în păcat. Dar această depăşire n-o câştigăm decât având în noi pe Hristos, Jertfa desăvârşită.
287
şi noi ne-am mântuit, dar El S-a făcut slab pentru păcatele noastre316 şi pentru noi suferă dureri (cf. Is. 53, 5) şi suportă însăşi moartea trupului, nu ca să Se vadă rămas împreună cu noi între morţi, ci ca, reîntorşi la viaţă şi nestricăciune datorită Lui şi împreună cu El, să spunem, bucurându-ne: „Unde este biruinţa ta, moarte? Unde este boldul tău, iadule?” (Os. 13,14; 1 Cor. 15, 55).
Deci care e cărarea care ne duce la acestea? Harul Botezului, prin care, ştergându-ni-se toată întinăciunea, ne facem „părtaşi dumnezeieştii firi” (2 Petru 1, 4), sălăşluindu-Se în noi Duhul lui Hristos. Căci atunci curăţiţi în conştiinţă (cuget) „de faptele cele moarte”, cum scrie fericitul Pavel (Evr. 6,1), făcându-ne părtaşi de „Binecuvântarea tainică”317 şi umplându-ni-se mintea de harul de Sus ne arătăm râvnitori şi aleşi. Lipseşte ceva din acestea?
Adevărul acestora îl poţi vedea în chipul celor legiuite cu privire la vaca (juninca) roşie. „A grăit Domnul către Moise şi către Aaron, zicând: «Aceasta este legea pe care a dat-o Domnul, zicând: Vorbeşte fiilor lui Israel, să-ţi aducă o junincă roşie, curată, fără nicio meteahnă şi care n-a purtat jug. Şi o vei da lui Eleazar preotul, şi o vor scoate afară din tabără, în loc curat, şi o vor junghia înaintea lui. Şi va lua Eleazar preotul din sângele ei şi va stropi în faţa cortului mărturiei cu sângele ei de şapte ori. Şi o vor arde de tot înaintea lui: pielea ei, carnea şi sângele împreună cu balega ei. Şi,
316 Dacă nu ar fi acceptat slăbiciunea firii noastre, n-ar fi simţit foamea, setea, oboseala, frica de moarte. Dar a suportat slăbiciunea, ca să le învingă. Slăbiciunea Lui a fost biruitoare, nu L-a răpus, căci a răbdat-o cu tărie. Tăria în slăbiciune, arătată de El, este un paradox adânc, fiindcă îşi manifestă tăria în toată slăbiciunea.
317 Cei ce se botezau primeau îndată şi Sfânta împărtăşanie.
288
luând, preotul un lemn de cedru şi isop şi tort de lână roşie, le va arunca deasupra junincii, pe foc. Preotul, spălând hainele sale şi scăldând trupul său cu apă, va intra apoi în tabără şi necurat va fi preotul până seara. Iar cel ce a ars-o pe ea îşi va spăla hainele sale şi va scălda trupul său cu apă şi necurat va fi până seara. Şi un om curat va aduna cenuşa junincii” (Num. 19,1-9). Şi, în cele următoare, zice: „şi (aceasta) va fi fiilor lui Israel şi prozeliţilor (străinilor), care locuiesc între voi, lege veşnică” (Num. 19,10).
La acestea, Legiuitorul a mai adăugat că cei ce se ating de vreun mort se întinează şi se spurcă, şi că cel ce va pătimi aceasta va fi necurat şapte zile. Dar, în ziua a treia şi în a şaptea, se va curăţi prin stropire cu sângele junincii, amestecat cu cenuşa ei şi cu apă. Iar de nu va face aceasta, va avea curăţia neştearsă (va rămâne necurat) şi va răbda osânda, pentru că a spurcat cortul Domnului. Sufletul aceluia va pieri din Israel, pentru că n-a fost stropit cu apa stropirii. Iar dacă cineva va muri în casă, să fie socotite necurate casa şi toate cele din casă, dar şi oricine intră în casă să fie socotit necurat. Şi, dacă vor fi în casă vase fără acoperământ (capac), şi acelea vor fi considerate întinate. Şi oricine se atinge, în câmp, de vreun om mort, de osul vreunui mort sau de vreun mormânt, necurat va fi.
Dar vom spune prin ce a poruncit să se curăţească acestea, explicând, pe cât este cu putinţă, obscuritatea literei prin raţiunile cuvenite.
2. Juninca fără nicio meteahnă, liberă de orice pată şi neştiutoare de vreo greşeală este Domnul nostru Iisus Hristos, Care a îndrăznit să spună: „vine stăpânitorul
289
acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14,30), şi către iudei: „Cine dintre voi Mă va vădi de vreun păcat? Dacă grăiesc adevărul, de ce nu Mă credeţi318?” (Ioan 8,46).
Observă că dumnezeieştile Scripturi L-au numit odată viţel, altădată junincă, ca prin genul masculin al primului să fie vădit drept Conducător, iar prin genul feminin al aceleia, ca Cel micşorat (smerit) şi supus. Căci Dumnezeu este Conducătorul tuturor şi are stăpânirea peste toate împreună cu Dumnezeu Tatăl, dar S-a supus de bunăvoie Legii şi a păzit cele ale lui Moise, ca şi cum ar fi fost mai presus de El, deşi acela îi era slujitor319. Şi nu e nicio mirare că a fost numit şi Proroc, dar S-a arătat şi în chip de rob (cf. Filip. 2, 7), deşi e Domnul şi Dumnezeul prorocilor320.
318 Cum ar fi îndrăznit să afirme acest lucru Hristos, Cel atât de smerit, dacă n-ar fi fost adevărat? în El smerenia se uneşte cu conştiinţa reală că este fără de păcat, ceea ce nu este valabil în cazul niciunui om, la care vedem fie smerenia amestecată cu conştiinţa păcătoşeniei, fie mândria amestecată cu negarea grosolană a conştiinţei păcătoşeniei. în Hristos, smerenia se uneşte cu conştiinţa că e Dumnezeu, adevăr pe care nu Se fereşte să-l afirme. Dacă n-ar fi fost cu adevărat Dumnezeu, cum ar fi afirmat aşa ceva El, Cel atât de smerit? Dacă n-ar fi fost cu adevărat Dumnezeu, afirmarea de El a acestui fapt ar fi fost unită cu o totală lipsă de smerenie şi ar fi putut fi contestat.
319 Ca om, S-a aşezat sub Lege şi a păzit cele ale Legii date prin Moise, pentru că a voit să confirme valoarea celor ce fuseseră date de El pentru conducerea oamenilor spre comunicarea cu El însuşi, făcut om. De aceea, S-a aşezat sub acelea, dar S-a arătat şi deasupra acelora, pentru ca prin acelea oamenii să urce, ca şi El, la un nivel superior lor.
320 Este Proroc, pentru că grăieşte şi arată cele ale lui Dumnezeu în formă omenească. Dar Dumnezeu nu este dincolo de El, ci în El, sau El însuşi este şi Dumnezeu şi Prorocul Său. Este Prorocul ultim, suprem, este forma omenească supremă, în care S-a arătat Dumnezeu însuşi şi El iradiază plenar în noi şi noi suntem în El, prin omenitatea Sa comună cu a noastră. Se va arăta în veci, tot mai străveziu, tot mai luminos. Prin Hristos, nu mai suntem despărţiţi de Dumnezeu.
290
Iar juninca este roşie, fiindcă taina Lui s-a desăvârşit prin sânge după întrupare, dacă e adevărat că S-a făcut ascultător Tatălui până la moarte, şi „încă moarte pe cruce” (cf. Filip. 2, 8), şi a mântuit lumea de sub cer cu sângele Său321. Culoarea roşie este semnul clar al sângelui. Dar, deşi S-a făcut ascultător Tatălui şi, ca om, S-a aşezat împreună cu noi sub Lege din iconomie (în scopul mântuirii), sau deşi S-a numit rob, n-a lăsat trupul asumat în necinste, ci a fost şi este liber şi cu trupul, pentru că e Dumnezeu prin fire, şi nu a rămas supus jugului robiei, fiind cu desăvârşire mai presus de acesta322. Căci vine de Sus şi este deasupra tuturor, fiind născut din fiinţa liberă a lui Dumnezeu Tatăl323.
321 Fiul lui Dumnezeu a arătat desăvârşirea iubirii Sale dumnezeieşti faţă de oameni prin luarea trupului nostru, prin vărsarea sângelui Său pentru noi şi prin moarte, însuşindu-Şi, într-un anumit fel, pătimirea noastră. Dar, ca om, a arătat şi desăvârşirea iubirii omeneşti faţă de Tatăl, acceptând să moară din ascultare faţă de Tatăl, prin iubirea Sa faţă de Tatăl, arătând forma extremă a iubirii omeneşti faţă de El. Prin iubire, a unit în mod maxim creaţia cu Dumnezeu.
322 N-a purtat jugul robiei fără voie, ca noi, ci a purtat jugul robiei în mod liber, de bunăvoie. Omenitatea asumată de El nu a rămas în necinstea unei robii fără voie şi supusă păcatelor, ci a ridicat-o în ceea ce avea puritatea Lui. În acceptarea suferinţei de bunăvoie se arată o mai mare tărie, dar, în acelaşi timp, şi o durere mai grea suportată din resemnarea neputinţei.
323 Venind în lume cu libertatea fiinţei supreme, prin asumarea trupului supus legilor şi slăbiciunilor creaţiei nu o poate pierde. El rămâne liber în suportarea acestor legi şi slăbiciuni până la un punct, nefiind dus prin aceste slăbiciuni la păcat, care este un fenomen ce scapă de sub puterea libertăţii, sau căruia libertatea i se supune.
Libertatea are un rol şi în viaţa omului obişnuit. Aceasta pune în evidenţă contingenţa sau maleabilitatea accentuată a legilor materiei în trupul omenesc şi variabilitatea ce rezultă de aici pentru viaţa sufletească, deosebită la fiecare om. Psihologia, neştiind decât de legi rigide şi nu de contingenţa variată la care sunt supuse sufletele prin libertatea fiecăruia, nu reuşeşte să explice viaţa sufletului, care se mişcă pe un drum plin de surprize şi diferit pentru fiecare persoană.
O altfel de psihologie, mai realistă, ne-ar ajuta şi în înţelegerea mai corectă a vieţii lui Iisus Hristos, nerămânând la afirmarea generală a celor două naturi în Persoana Sa unică.
De fapt, în omul obişnuit, nu numai libertatea influenţează mereu altfel legile trupului, ci şi libertatea se lasă influenţată de necesităţile şi slăbiciunile materiale ale trupului. De exemplu, libertatea impune trupului să mănânce un anumit fel de alimente şi la o anumită oră, sau să elimine resturile neasimilate la o anumită oră. Dar şi libertatea este influenţată de modul în care a făcut să se producă aceste procese în trup şi, cu ea, viaţa sufletească a omului. Aceasta face posibilă şi asceza.
în Iisus Hristos, libertatea care permite mişcarea legilor în trup poate merge cu mult mai departe. Cu toate că le permite o reală manifestare, nu le opreşte cu totul, deşi, prin libertatea Sa dumnezeiască, le-ar putea opri cu totul. însă, deşi voieşte ca omul să fie profund înduhovnicit, sau influenţat de puterile dumnezeieşti de care se foloseşte liber, voieşte totuşi ca omul să fie real. Dacă ne este greu să descriem caracterul extraordinar de complex şi unic al fiecărei persoane care rezultă din folosirea mereu deosebită a libertăţii ei asupra legilor trupului, dar şi din influenţa variată a acestor legi asupra libertăţii şi vieţii ei sufleteşti cu atât mai greu ne este să înţelegem şi să descriem viaţa lui Hristos, în Care libertatea, hrănită de conţinutul nesfârşit şi de fermitatea în bine a firii dumnezeieşti, poate influenţa, în măsura în care voieşte, fenomenele şi procesele din trupul Său.
Părinţii Bisericii, prin definirea existenţei celor două firi într-o singură Persoană a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, au clarificat învăţătura despre Hristos (hristologia). Teologia din vremurile care urmează ar trebui să înainteze în descrierea concretă a vieţii Mântuitorului, mişcată într-un cadru pe de o parte infinit, prin bogăţia ei dumnezeiască, pe de altă parte, finit, ca viaţă omenească autentică, dezvoltată spre orizontul infinit.
291
De aceea, a spus că juninca trebuia să fie roşie, fără meteahnă şi fără experienţa ostenelilor impuse de jug.
292
Căci, deşi S-a golit (S-a micşorat) pe Sine, Unul-Născut a luat de bunăvoie chipul robului. Cum s-ar îndoi cineva că venirea Sa la noi a fost coborâre dintru înălţime, că golirea (chenoza) Sa de plinătate şi pogorârea în chipul robului, din libertatea înnăscută a firii proprii (dumnezeieşti) şi mai veche324, au fost asumate de bunăvoie?
Deci era închipuit prin juninca supusă, pentru că S-a făcut supus sub Lege, de care S-a lăsat condus; prin juninca roşie, fiindcă modul iconomiei pentru noi s-a săvârşit prin sânge (culoarea roşie); prin juninca fără meteahnă, deoarece a fost fără de păcat, căci „n-a cunoscut păcatul” (1 Cor. 5, 21); prin juninca neobişnuită cu jugul, adică lipsită de experienţa muncii sub jug, căci, datorită libertăţii firii dumnezeieşti, nu era rob, deşi S-a făcut ca noi, luând chipul robului. „Şi o vei da, zice, lui Eleazar preotul, şi o vor scoate afară din tabără, în loc curat, şi o vor junghia înaintea lui” (Num. 19,3). Preotul este chipul celor ce sfinţesc şi ung pe toţi prin Duhul Sfânt. Fiindcă şi către noi s-a spus prin glasul sfântului: „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt” (1 Petru 2, 9). Deci Dumnezeu Tatăl L-a dat pe Hristos nouă, celor
324 Ceea ce e mai vechi şi ţine de fire nu poate fi anulat prin pogorâre. Poţi coborî din cele înalte fără să le anulezi, dar nu te poţi înălţa la ele, dacă nu le ai în fire sau într-un fel anterioare. E drept că omul s-a coborât dintr-o stare fără de păcat, deci superioară, la una inferioară, dar el avea în sine putinţa acestei degradări a fiinţei, deci superioritatea nu ţinea de fiinţa însăşi, ci de menţinerea ei în legătură cu Dumnezeu prin libertatea omului. Hristos, având desăvârşita nepăcătuire imită cu slăbiciunea omenităţii, n-o putea primi decât de Sus pe prima, care nu putea fi decât dumnezeiască. N-ar fi putut ajunge la ea din slăbiciunea omenească.
293
ce ne sfinţim, adică seminţiei alese şi neamului sfânt, drept sfinţenie şi răscumpărare, înţelepciune şi dreptate, căci este Mântuitorul şi Răscumpărătorul care „a pătimit în afara porţii”, precum scrie dumnezeiescul Pavel (Evr. 13, 12), unde a spus că trebuie şi noi să mergem, purtând osânda, crucea Lui adică. Aceasta a spus şi Mântuitorul însuşi: „De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9,23). Porunca Legii de a se junghia juninca în văzul preotului ne dă de înţeles că preoţilor şi celor sfinţiţi le este foarte potrivit şi spre folos să aibă în faţa ochilor pe Hristos, Cel care a murit. Iar când ne amintim de Hristos, Care a murit din cauza noastră şi în folosul nostru, atunci înţelegem mai bine pe dumnezeiescul Pavel, care ne spune despre El: „ Unul a murit pentru toţi, […], ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care a murit şi a înviat pentru noi” (2 Cor. 5, 14, 15), şi, iarăşi, „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să vieţuiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos vieţuieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine325″ (Gal. 2, 19-20). Aşadar, să stea înaintea ochilor
325 Moartea lui Hristos pentru noi s-a făcut izvorul vieţii noastre. Căci, prin moartea Sa, a intrat îndată în faţa Tatălui cu omenitatea predată Lui, şi S-a umplut de viaţă din Dumnezeu, pe care ne-a comunicat-o şi nouă. Deci, trăiesc viaţa cea nouă a lui Hristos, eliberată de moarte, sau Hristos trăieşte în mine. Dar trăiesc aceasta numai dacă sunt împreună cu El, prin credinţa în El. Trăind viaţa aceasta nouă a lui Hristos, răsărită din moartea Lui, nu putem să nu ne gândim mereu la moartea Lui. Dar, aşa cum viaţa Lui cea nouă a răsărit din moartea Lui, aşa şi viaţa noastră nouă, trăită împreună cu El, trebuie să răsară din moartea noastră împreună cu El. Moartea Lui a fost izvorul vieţii Sale înviate, ca şi moartea noastră să se facă izvorâtoare de viaţă.
294
cugetării noastre, într-un fel oarecare, Cel ce a suportat jignirea pentru noi. Căci, astfel, nu vom mai vieţui nouă, ci mai degrabă lui Dumnezeu, ca răscumpăraţi cu sângele lui Hristos, „Care S-a dat pe Sine pentru noi”, după Scripturi (Efes. 5, 2).
S-a mai poruncit să se stropească prin mâna preotului, cu sânge, cortul sfânt şi (să se facă) aceasta de şapte ori; să se ardă juninca, necruţându-se nimic din ea, ci împreună cu carnea, pielea şi celelalte mădulare ale trupului să se ardă şi balega. Fiindcă Hristos sfinţeşte cu sângele Său cortul cel mai adevărat, adică Biserica; o sfinţeşte în mod desăvârşit, adică îmbelşugat. Aceasta socotesc că înseamnă stropirea cortului de şapte ori cu sângele junincii, fiindcă numărul care înaintează până la şapte este semnul desăvârşirii.
Iar arderea junincii în foc după junghiere pare să însemne cercarea până la moarte, suferită pentru noi de Hristos. Căci în foc se cearcă argintul, după cum se cântă în Psalmi: „Cercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul” (65, 9). Iar că Hristos a fost cercat în oarecare fel până la moarte326, se arată în chip lămurit în următoarele. Prin glasul prorocului Zaharia, s-a spus către cei îndreptaţi în credinţă, adică cei pentru care a murit: „Şi voi zice către ei: «De este
326 Hristos nu a fost cercat ca om pentru a se proba stăruinţa Lui în ascultare, fiindcă Dumnezeu cunoştea că e desăvârşită, ci pentru că se cădea ca El să biruiască toate slăbiciunile omeneşti, ca stăruinţa Sa în ascultare să fie predată firii din noi în această stare biruitoare, ca şi noi să luăm putere să biruim slăbiciunile omeneşti prin suportare.
295
bine înaintea voastră, daţi preţul Meu, sau vă lepădaţi?” Apoi, prorocul spune: „«Şi au pus preţul Meu treizeci de arginţi. Şi a zis Domnul către mine: «Pune-i în topitoare şi vezi de este lucru lămurit în ce chip am fost cercat pentru ei” (Zah. 11,12-13). Deci arderea junincii în foc după junghiere închipuie cercarea lui Hristos până la moarte, precum am spus. Şi nu se aruncă din ea nimic nici carnea, nici pielea, adică cele ascunse sub acoperământ, nici cele văzute şi la îndemână -, căci Hristos este întreg sfânt, fiindcă este Dumnezeu prin fire, Care S-a făcut ca noi, dar nu ştia de păcat327.
Apoi, se aruncă în foc lemnul de cedru, isopul şi tortul de lână roşie. Cedrul indică, în chip potrivit, nestricăciunea; isopul, curăţia fiindcă iarba aceasta are puterea să cureţe şi să elimine (să „ardă”) în chip natural necurăţiile din măruntaie; iar firul de lână roşie, împletit, închipuie unirea Cuvântului cu trupul căci Cuvântul S-a împletit oarecum cu trupul şi cu sângele, dar a fost cercat pentru noi prin foc până la moarte, precum am spus mai înainte.
Dar întruparea şi patima Sa au pricinuit nestricăciunea şi curăţia noastră. Căci ne-am îndreptat în El, fiind curăţiţi de murdăria din sufletul (dinlăuntrul) nostru,
327 Omul duhovnicesc nu e un om ascuns, plin de secrete, ci toate ale lui sunt adânci, dar şi transparente, cele văzute fiind transfigurate. Cu atât mai mult, în Hristos, Care e şi Dumnezeu şi om, cele văzute nu sunt dispreţuite şi despărţite de cele dumnezeieşti, ci toate cele văzute sunt transfigurate, devenind medii de manifestare ale adâncimilor dumnezeieşti. Toate devin minunate, nu le mai acoperă pe cele dumnezeieşti, dar acestea nu-şi pierd caracterul de taină, aşa cum şi cele văzute rămân astfel: nu sunt numai văzute, ci şi mai presus de vedere.
296
dacă e adevărat că Botezul, prin puterea lui mântuitoare, nu ne aduce lepădarea întinăciunii trupului, ci curăţirea conştiinţei de Dumnezeu, prin care se împlineşte iertarea păcatelor, mărturisirii credinţei urmându-i harul. Deci nu e nicio îndoială că moartea lui Hristos pentru noi s-a făcut cale spre nestricăciune şi viaţă.
Cel ce a ars juninca, a amestecat cu cenuşa ei lemnul de cedru, isopul şi firul de lână roşie împletit şi cel ce a adunat cenuşa sunt necuraţi până seara, deşi şi-au spălat veşmintele şi s-au scăldat în apă. Prin aceasta, Legea arăta slăbiciunea firii omeneşti şi că, dacă am cerceta exact cele ale noastre, nimeni dintre cei rânduiţi spre slujirea (liturghisirea) dumnezeiască şi sfântă nu s-ar arăta nevrednic de mustrare, chiar dacă ar fi dintre cei ce s-au hotărât să vieţuiască pe cât se poate de drept; şi, oricât de curat s-ar vedea, slujirea lui nu ar fi fără pată. Deci nu e de mirare că nimeni dintre cei păcătoşi nu e vrednic să se atingă de Tainele Mântuitorului nostru328. De acest lucru ne va încredinţa cuvântul cel sfânt, care zice: „nici stelele nu sunt
328 Nu există om cu desăvârşire curat, oricât de mult s-ar sili să se curăţească. De aceea, nu se poate intra cu vrednicie desăvârşită la lucrările de taină ale lui Hristos. Cuvântul „taina” („Tainele”, la plural) lui Hristos este folosit de Sfinţii Părinţi atât pentru unirea neînţeleasă a dumnezeirii cu omenitatea lui Hristos, pentru lucrările săvârşite de El în trup, cât şi pentru lucrările prelungite, săvârşite în trupul Lui şi prelungite din El asupra noastră în Tainele Bisericii. Toate sunt de o sfinţenie sau de o curăţie la care omul nu poate ajunge şi sunt mai presus de înţelegerea noastră. Necuprinderea lor este pe măsura sfinţeniei sau curăţiei lor, deci sunt mai presus de putinţa noastră de a ajunge la nivelul lor prin înţelegere şi curăţie. Curăţia înseamnă putere de înţelegere şi treaptă de taină, întinarea înseamnă limitare. De exemplu, cu cât cineva este mai mândru şi mai pătimaş, cu atât înţelege mai puţin.
297
curate înaintea Lui” (Iov 25,5). Deci, dacă se compară curăţia lui Hristos cu cele ale noastre, acestea apar ca necurate, întinate şi supuse judecăţii dumnezeieşti. Oricine se va minuna, în chip cu totul cuvenit, şi de dumnezeiescul Psalmist, care zice: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea suferi? Că la Tine este milostivirea” (Ps. 129,3-4). Cel ce se socoteşte curat este certat. Nepăcătuirea desăvârşită şi apropierea de Hristos sunt mai presus de capacitatea firii omului, precum am spus.
A mai spus că apa curăţirii trebuie vărsată în afara taberei şi nu în tabără, deoarece curăţirea în Hristos este în afara Sinagogii (adunării) iudeilor. Şi a părăsit-o cu totul, zicând: „Iată, casa voastră vi se lasă pustie” (Matei 23, 38). Harul curăţitor îşi mută curgerea spre neamuri, şi, precum zice Pavel, „voi, care altădată eraţi departe, v-aţi apropiat” (Efes. 2,13,17). Din pricină că cei din Israel s-au hotărât să nu asculte, acelea au fost chemate prin credinţă şi s-au îmbogăţit cu dreptatea în Hristos.
Că apa curăţirii poate spăla cu mare uşurinţă orice fel de necurăţie, a arătat, zicând: „Cel ce se atinge de un om mort necurat va fi” (Num. 19,11). Şi nu se va elibera de necurăţie altfel, decât dacă se va stropi cu apa curăţirii în ziua a treia şi a şaptea. Moartea înseamnă coruperea trupurilor şi este simbolul necurăţiei329. Iar stropirea cu apă, amestecată cu
329 Dacă necurăţia este împuţinarea existenţei, moartea, ca efect ultim al necurăţiei, este cea din urmă dezorganizare şi împuţinare a existenţei. Viaţa înseamnă armonie, care înseamnă curăţie. Apa, cu fluiditatea ei, are rolul de a aduna componentele existenţei şi de a le articula întreolaltă şi, prin aceasta, aduce şi curăţie. Dimpotrivă, ceea ce se strică sau se descompune miroase greu. Buna mireasmă pe care o înalţă spre Dumnezeu jertfa din dragoste este semnul îndepărtării de egoismul păcătos, care conduce la descompunere, e semnul înălţării spre sănătatea şi armonia ce-şi iau puterea din Dumnezeu, Izvorul Vieţii.
298
cenuşa junincii şi cu celelalte, este chipul (tipul) Sfântului Botez. Deci, cel stăpânit de fapte moarte şi de miasmele ce conduc la stricăciune (numim fapte moarte patimile necuviincioase şi necurate ale trupului: „desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea, lăcomia”, Col. 3, 5) nu va ajunge curat, decât dacă îşi va spăla întinăciunea prin Sfântul Botez, în ziua a treia şi a şaptea. Ziua a treia înseamnă timpul învierii, şi ziua a şaptea, timpul de la sfârşit, ajuns la desăvârşire, în care Unul-Născut S-a făcut om330.
Iar dacă, din cauză că a murit cineva în casă, aceea se face necurată, necuraţi sunt şi cei ce intră în ea, dar şi orice unealtă şi vas neacoperit din casă. Dar şi acestea se curăţesc prin apa curăţirii în acelaşi fel, în ziua a treia şi a şaptea. Prin casa spurcată, prin uneltele şi vasele neacoperite din ea, Legiuitorul pare să ne dea de înţeles, prin chipuri, Sinagoga iudeilor care a ucis pe Domnul, prin casă înţelegându-se toţi la un loc, iar prin unelte şi vase, fiecare în parte, căci omul este o unealtă pe pământ. Iar că mintea oamenilor nu e fermă (neacoperită), ci mereu
330 Numărul trei are în sine taina împlinirii, a desăvârşirii pe multe planuri. Relaţiile omeneşti sunt complete, atunci când au loc între eu, tu şi el. Relaţiile se stabilesc între două lucruri, al căror factor de legătură este al treilea. De exemplu, în atom: între proton şi neutron, factorul de legătură este electronul. În existenţa omului: între viaţă şi moarte ca despărţire a sufletului de trup, factorul de legătură este învierea. Chiar în Dumnezeu este o relaţie între trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Care-I uneşte. Totul se împlineşte prin numărul trei. în istoria omenirii: între creaţia omului, căderea lui şi vindecarea lui, factorul de legătură este întruparea ca om a Fiului lui Dumnezeu, Care a reunit în mod desăvârşit pe oameni cu Dumnezeu.
299
gata spre întinare şi spre primirea a tot ce obişnuieşte să nedreptăţească, se dă de înţeles prin vasele neacoperite, în care e uşor să alunece muşte sau alte gângănii intrate în casă. Dar mintea celor îndreptaţi prin credinţă nu este aşa, fiindcă e asigurată (acoperită) şi nu este uşor de prins de cele ce obişnuiesc să o facă nedreaptă.
Dar şi dacă cineva se va atinge, zice, de un om rănit, de osul unui mort, sau de vreun mormânt, va fi întinat. Rănit spunem că este omul necurat cu inima, care este ca rănit fie de pofte lumeşti, fie de voinţe lumeşti sau trupeşti331. Prin osul de mort putem înţelege o rămăşiţă a necurăţiei, pentru că, uneori, Satana ne răneşte inima. Şi, biruiţi în parte de patimile trupului, ne îmbolnăvim de vreun păcat, dar nu întru totul, ci ne aflăm stând în lume în rămăşiţa lui. De pildă, unul se sileşte să-şi stăpânească mânia sau iubirea de arginţi, dar nu reuşeşte întru totul să moară faţă de puterea lor superioară. Socotesc că osul mortului este simbolul necurăţiei, de rămăşiţele căreia unii s-au vindecat. Dar când patima a fost biruită, dacă ne coborâm mintea la amintirea ei şi mergem aproape de plăcerea îngropată, păcătuim nu puţin. Însă am fost eliberaţi de aceste păcate de Hristos, Care ne-a spălat şi ne-a curăţit prin patima Sa, căci a murit pentru noi şi „cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat” (Is. 53, 5). El însuşi ridică păcatele noastre şi este rugător la Tatăl pentru acelea, şi „nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru
331 Pofta, patima, păcatul, produce un fel de înţepătură în integritatea sufletească a omului. Este o înţepătură care doare, care-l face să sângereze continuu, care-i întreţine sensibilitatea faţă de anumite aspecte ale realităţii. Pe de o parte, doare, pe de alta, este greu să o faci nesimţitoare, să o vindeci.
300
ale lumii întregi”, cum a scris dumnezeiescul Ioan (1 Ioan 2, 2). Întru El este deci toată curăţirea, toată dreptatea, sfinţenia, răscumpărarea332. Cu El şi prin El fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre şarpele de aramă
1. „Dumnezeu n-a făcut moartea, nici nu se bucură de pieirea celor vii”, după cum s-a scris, „ci toate le-a făcut ca să fie, şi făpturile lumii sunt de mântuire333″ (înţel. Sol. 1,13-14). Dar fiindcă pârga neamului, adică Adam, s-a îmbolnăvit de neascultare şi, nesocotind porunca dumnezeiască, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu Făcătorul, firea omenească s-a rostogolit în stricăciune şi a căzut sub blestem şi neamul omenesc, sub osândă. Iar nenorociţii de noi, deşi făcuţi întru nestricăciune334, după ce abia am odrăslit ca nişte ierburi în ţarină, după scurt timp cădem pe neaşteptate în pământ, ca într-o mamă. De aceea, sfinţii spun aceasta în chip felurit, plângând viaţa noastră. Fericitul David poate fi auzit declarând deschis: „Omul deşertăciunii s-a asemănat” (Ps. 143,5), iar Isaia zice: „Tot trupul
332 Dreptatea pe care o avem de la Hristos nu este numai o justificare primită din partea unui tribunal, care nu schimbă nimic în noi, cum afirmă protestantismul, ci e unită cu sfinţenia, cu curăţirea. Iar această stare nouă a noastră se explică din interioritatea reciprocă ce se realizează între noi şi Hristos, prin dragostea Lui şi prin credinţa noastră în El.
333 Este un început identic cu cel al cărţii Glafire la Leviticul, I.
334 Nu am primit o fire nestricăcioasă prin ea însăşi. Numai Dumnezeu cel necreat e nestricăcios, incoruptibil. Dar am fost făcuţi având în noi puterea lui Dumnezeu.
301
e cao iarbă şi toată slava omului, ca floarea ierbii” (Is. 40, 7). Căci am căzut, cum am zis, la atâta nenorocire şi mizerie, încât n-ar putea spune cineva cu ce ne asemănăm, chiar dacă ar fi dintre purtătorii de Duh foarte înţelepţi.
Dar, ajunşi în acestea, nu ne-a trecut cu vederea Făcătorul, ci ne-a învrednicit şi mai mult de grija şi de cinstirea Sa şi, în Hristos, ne-a făcut liberi de moarte şi de stricăciune. Cum şi în ce fel? Este vădit tuturor, chiar dacă se păstrează tăcerea. însă se poate vedea înţelesul tainei în Scripturile cele vechi. În Numerii, acesta este arătat astfel: „Şi, purcezând din muntele Or pe calea spre Marea Roşie, a înconjurat pământul lui Edom, şi poporul s-a descurajat cu sufletul pe cale. Şi cârtea poporul împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu: «Pentru ce ne-ai scos pe noi din Egipt, ca să ne omori în pustie? Că nu este nici pâine, nici apă, şi sufletului nostru i s-a urât de această pâine deşartă. Şi a trimis Domnul în popor şerpi ucigători, care muşcau poporul, şi a murit popor mult din fiii lui Israel. Şi, mergând poporul la Moise, a zis: «Am păcătuit că am cârtit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te către Domnul ca să îndepărteze şerpii de la noi; şi s-a rugat Moise pentru popor. Şi a zis Domnul către Moise: «Fă ţie un şarpe de aramă şi pune-l ca semn. Şi va fi că, de va muşca un şarpe pe om, tot cel muşcat, văzându-l pe el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe el ca semn. Şi, când muşca un şarpe pe un om, acesta privea şarpele cel de aramă şi trăia” (Num. 21, 4-9).
Când slujeau în Egipt şi erau apăsaţi de o robie de nesuportat, au fost eliberaţi de Dumnezeu, făcându-se semne multe şi minunate. Căci apa s-a prefăcut în sânge; broaştele, viermii, muştele otrăvitoare şi ploile cu grindină au nimicit pământul egiptenilor; au fost pedepsiţi
302
cu întuneric şi moartea s-a năpustit în mod de nesuportat peste întâii-născuţi ai celor ce voiau să-i ţină sub stăpânire tiranică. Astfel, Dumnezeu a scăpat în chip minunat pe fiii lui Israel. Apoi, trecând prin mijlocul mării ca pe uscat, i-au văzut pe egipteni pierind de moarte năprasnică. Au primit pâine din cer, fiindcă Dumnezeu le trimitea mană. Apoi, Hristos li S-a arătat duhovniceşte în chipul pietrei, care i-a miluit pe cei însetaţi cu unde neaşteptate. Căci e atotputernic Dumnezeu şi celor ce se predau Lui le dăruieşte cu îmbelşugare cele trebuincioase vieţii.
Dar cei ce s-au bucurat de atâtea au fost biruiţi de ostenelile cele mai neînsemnate. Şi, din pricină că nu-şi mai amintesc de cele primite de la Dumnezeu, nu sunt fermi în credinţa în El, ci devin nestatornici, uşor de clătinat şi foarte înclinaţi spre frică, uitând prosteşte de cele cu care au fost cinstiţi. Căci numesc deşartă pâinea din cer şi se plâng de lipsa apei, deşi au aflat că nimic nu este cu neputinţă firii dumnezeieşti negrăite, Care le-a făcut piatra dură maică (izvor) al râurilor de apă. Cârtind împotriva lui Dumnezeu fără motiv, au fost pedepsiţi cu muşcăturile şerpilor. Apoi, dându-şi seama de păcatul lor, plâng în sfârşit şi-şi mărturisesc vinile şi roagă pe mijlocitorul, adică pe Moise, să le facă pe Dumnezeu îndurător şi blând. Iar el, căzând înaintea lui Dumnezeu, s-a rugat pentru ei şi, ascultând de porunca de Sus, a făcut un şarpe de aramă, l-a pus la înălţime şi a poruncit celor muşcaţi să privească la el, ceea ce ei, făcând, se mântuiau.
2. Urmează să cercetăm care e înţelesul istorisirii, care este adică taina cea mare şi minunată. Căci celor mai înţelepţi nu le este îndeajuns litera, ci trebuie cunoscute tainele
303
ascunse în chipuri. Deci să trecem de la chip la ceea ce e universal, căutând în istorisire adevărul. Nemulţumiţi de bunătăţile de la Dumnezeu şi de Sus, căutând neîncetat cele mai dulci, respingând deprinderea virtuţii şi alipindu-ne de cele urâte, am supărat pe Binefăcătorul şi am cârtit în multe feluri împotriva Făcătorului. Din această pricină, am căzut sub muşcăturile şerpilor, prin care înţeleg pe şerpii spirituali, care, muşcându-ne prin tot felul de păcate, ne supun legăturilor morţii. Şi peste mulţimea acestor sălbăticiuni izvorâtoare de otravă stăpâneşte balaurul apostat, adică Satana, prin ale cărui muşcături de la început a pierit omul, adică Adam. Iar răul se târăşte din el (Adam), ca dintr-o rădăcină, şi în noi, care am odrăslit din acela. Dar am fost mântuiţi într-un oarecare mod, fiindcă am văzut şarpele, adică pe Hristos.
Dar cum este şarpe Dumnezeu cel bun prin fire, mai bine zis Bunătatea prin Sine? Fiindcă S-a făcut „întru asemănarea trupului păcatului” (Rom. 8, 3) ca noi, cei răi prin libera alegere, şi: „cu cei fărădelege S-a socotit” (Is. 53, 12). Iar că noi suntem răi nu pentru că am fost făcuţi astfel de Dumnezeu, ci pentru că am căzut în răutate din pricina păcatului care ne-a tiranizat, ne lămureşte însuşi Hristos, zicând: „dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor ce le cer de la El?” (Matei 7,11).
Deci Hristos este şarpe, pentru că, atunci când S-a făcut om, a luat asemănarea păcatului. Dar, dacă îl privim duhovniceşte, vedem că este mai presus de stricăciune, învinge moartea, dispreţuieşte muşcăturile şi nu se teme de mulţimea celor ce aruncă din ei otravă. Şi, înţelegând drept tainele privitoare la El, vom crede
304
neclintit că Hristos, fiind Dumnezeu după fire, S-a făcut om. Dar, deşi S-a făcut întru asemănarea răutăţii, a rămas bun. Căci S-a făcut ca noi, nu ca să Se arate ca rău împreună cu noi, ci ca să ne facă pe noi buni împreună cu Sine, preschimbându-ne prin Duhul Sfânt spre tot soiul de virtuţi. Astfel, şarpele este o prefigurare, fiindcă Hristos a fost înălţat pe cinstita cruce şi a vorbit El însuşi iudeilor despre aceasta, zicând: „când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt” (Ioan 8, 28). Că şarpele înălţat este un chip al tainei Lui, poţi afla iarăşi de la El, Care zice limpede: „precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului335″ (Ioan 3,14).
Iar şarpele era de aramă pentru a arăta buna şi frumoasa răsunare a propovăduirii dumnezeieşti evanghelice. Căci nu e nimeni care să nu audă învăţăturile lui Hristos, ci în tot pământul de sub cer se grăieşte taina Lui şi Lui se va pleca tot genunchiul şi toată limba va mărturisi că Domn este Iisus Hristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.
335 Hristos, Cel răstignit şi mort pentru noi, a biruit moartea în firea omenească asumată, prin moartea Lui primită din dragoste faţă de Tatăl şi de noi trecând la viaţa veşnică a Tatălui atât omenitatea Sa, cât şi a celor ce se deschid Lui. Hristos a luat în Sine o omenitate care purta urmele muşcăturii şarpelui. Dar a luat numai slăbiciunile de pe urma păcatului şi putinţa de a muri, nu şi păcatul. Dar, suportându-le fără de păcat, le-a putut învinge. Astfel, a omorât în El orice urmă lăsată de şarpe şi şarpele a fost omorât. Oamenii, privindu-L, ştiu că şarpele nu mai are putere să-i omoare, căci a fost omorât complet în omenitatea Sa, ştiu că au viaţă veşnică.
GLAFIRE LA A DOUA LEGE (DEUTERONOMUL)
Despre viţeaua al cărei cap e tăiat într-o vale
1. „După ce Dumnezeu, odinioară, în multe rânduri şi în multe feluri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus Moştenitor a toate, prin Care a făcut şi veacurile” (Evr. 1, 1-2). Deci cei ce înţeleg în mod drept că, fiind Dumnezeu prin fire, S-a pogorât deşertându-Se (chenoza, cf. Filip. 2, 7), „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi”, după Scripturi (Ioan 1, 14), s-au îmbogăţit cu harul dumnezeiesc şi atotpreţios. Căci „celor ce L-au primit, […], le-a dat putere să se facă fiii lui Dumnezeu336″ (Ioan 1,12). Iar cei ce L-au respins pe Cuvântul cel dumnezeiesc şi cu adevărat mântuitor au căzut din nădejde şi s-au pierdut ca răi în chip rău, dispreţuind în chip necuviincios pe Mântuitorul şi Răscumpărătorul tuturor. Aşa sunt şi nenorociţii iudei,
336 Cei ce s-au alipit de Fiul au fost primiţi de Tatăl ca fii. El le-a dat simţirea Sa de Fiu al Tatălui, ca să se simtă şi ei fii. Tatăl L-a făcut pe Fiul Său om, ca în orice faţă de om să vadă un fiu al Său, dacă acela se alipeşte de Fiul Său.
306
cărora prorocul Ieremia le spune, plângându-i: „Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să plâng pe poporul meu ziua şi noaptea?” (9, 1). Cei cărora le-ar fi fost cu putinţă să fie plini de râvnă şi strălucitori, dar au ajuns lipsiţi de fericirea ce li se promisese, cum nu ar fi vrednici să fie socotiţi deopotrivă cu cei ce au murit? Pe drept cuvânt, aceştia trebuie deplânşi şi pentru ei trebuie să se verse lacrimi de iubire, pentru că neînfrânatul Israel s-a golit de bine şi s-a clintit din temelii. Din această pricină, Hristos S-a strămutat la neamuri şi iudeii cei greoi la învăţătură se mântuiesc într-un număr foarte mic (rămăşiţa neamului, n.ed.). Şi aceasta este, socotesc, ceea ce s-a spus proroceşte prin cuvântul lui Isaia: „Şi dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat nouă sămânţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora” (1, 9). Dar vino, dacă vrei, să cunoaştem şi din cuvintele lui Moise înţelesul tainei, căci în A doua lege s-a scris: „De se va afla, în pământul pe care Domnul Dumnezeul tău l-a dat ţie spre moştenire, vreun om omorât (rănit) zăcând în câmp, şi nu se ştie cine l-a lovit, vor ieşi bătrânii şi judecătorii şi vor măsura distanţa până la cetăţile cele dimprejurul celui omorât (rănit). Şi bătrânii cetăţii celei mai apropiate de cel omorât (rănit) vor lua o viţea din vaci, care n-a fost pusă la muncă şi n-a purtat jug. Apoi, bătrânii cetăţii aceleia vor duce viţeaua într-o vale râpoasă, care n-a fost lucrată, nici semănată, şi vor tăia capul viţelei în vale. Şi vor veni preoţii leviţi, căci pe ei i-a ales Domnul Dumnezeu să stea înaintea Lui şi să binecuvânteze întru numele Lui337,
337 Preoţii sunt cei aleşi de Dumnezeu să stea înaintea Sa, prin harul Său cu care-i sfinţeşte în mod deosebit, dar care îşi păzesc şi ei curăţia mai mult decât ceilalţi credincioşi, ale căror ocupaţii nu le permit să se gândească atât de mult la Dumnezeu şi să se îngrijească de curăţia lor. De aceea, ei sunt chemaţi să binecuvânteze cele aduse de credincioşi Domnului şi chiar pe ei înşişi.
307
şi din gura lor se va judeca toată pricina şi rana. Şi toţi bătrânii cetăţii celei mai apropiate de cel omorât să-şi spele mâinile peste capul viţelei tăiate în vale. Şi, răspunzând, vor zice: «Mâinile noastre n-au vărsat sângele acesta, şi ochii noştri n-au văzut. Milostiv fii, Doamne, poporului Tău Israel, pe care L-ai răscumpărat din pământul Egiptului, ca să nu fie sânge nevinovat în poporul Tău Israel! Şi li se va ierta lor păcatul sângelui. Tu, deci, ridică sângele nevinovat dintre voi, şi fă ce este bun şi plăcut înaintea Domnului Dumnezeului Tău” (Deut. 21,1-6).
2. Deci a fost omorât pentru noi Emanuel – „S-a rănit pentru păcatele noastre”, după Scripturi (Is. 53, 5), şi S-a aflat pătimind aceasta în pământul iudeilor, în afara cetăţii Ierusalim. Dar în ce fel nu a fost cunoscut cel ce a făcut aceasta (uciderea)? Ce zice Legea? Ştim că cele îndrăznite împotriva lui Hristos sunt fapta lipsei de credinţă a iudeilor, fiindcă ei L-au adus la Pilat şi ei sunt auziţi strigând: „Ia-l, ia-L, răstigneşte-L!” şi: „Dacă eliberezi pe Acesta (nu-L omori), nu eşti prieten al Cezarului” (Ioan 19, 15, 12). Iar dumnezeieştii Ucenici osândeau purtarea lor urâtă în chip vădit, spunând către Dumnezeu şi Tatăl din ceruri: „împotriva Sfântului Tău Fiu Iisus s-au adunat laolaltă cu adevărat, în cetatea aceasta, Irod şi Ponţiu Pilat, împreună cu neamurile şi cu mulţimile lui Israel”, pe Care L-au ucis (Fapte 4, 27). Şi fericitul Petru ceartă mulţimile iudeilor
308
foarte lămurit şi pe faţă, zicând: „pe începătorul vieţii L-aţi omorât, aţi tăgăduit pe Cel sfânt şi drept şi aţi cerut să vă dăruiască un bărbat ucigaş” (Fapte 3,15,14).
Deci, pentru ce spune Legea că nu l-au cunoscut pe ucigaş? Cuvântul cuprinde o taină şi nu le este descoperit tuturor, ci li se face cunoscut numai celor ce înţeleg în chip drept taina lui Hristos. Conducătorii iudeilor şi cei ce se împărtăşeau de gândurile lor nelegiuite cugetau că au învins pe Hristos împotriva voinţei Lui şi, punând lucrul acesta pe seama răutăţii lor, se bucurau ca nişte birutori, dar nu ştiau că El a pătimit de bunăvoie şi „S-a dat pe Sine, după voia lui Dumnezeu şi Tatăl” (Gal. 1,4). Căci El îi spune limpede lui Pilat: „Nu ai avea nicio putere împotriva Mea, de nu ţi s-ar fi dat de sus338″ (Ioan 19, 11). Aşadar, Tatăl a dat pe Fiul Său, şi, ca să spunem aşa, se zice că „L-a bătut”. De fapt, în cartea Psalmilor este înfăţişată Persoana lui
338 Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu i-a provocat pe iudei să răstignească pe Fiul Său întrupat, ca El să aibă ocazia să moară pentru noi, ci numai că puterea Lui nu s-a opus voinţei lor de a-L răstigni. Dacă oamenii n-ar fi voit să-L omoare, ar fi însemnat că ei ajunseseră la un aşa nivel de bunătate, încât nu ar mai fi fost nevoie să fie ridicaţi la mântuirea de păcat şi de moarte prin moartea Fiului Său acceptată de bunăvoie şi din iubire pentru ei. Voinţa oamenilor de a-L omorî s-a întâlnit cu voinţa lui Dumnezeu cel întrupat de a primi moartea din partea lor. Ceea ce se spune în continuare, că Tatăl însuşi L-a dat la moarte pe Fiul Său, trebuie înţeles în acest sens. Moartea Sa a fost din voia Tatălui. Aceasta ne explică şi cuvântul Domnului pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Tatăl L-a dat la moarte pe Fiul Său ca om, pentru ca El, mergând până la moarte în dragostea Sa de om pentru Dumnezeu Tatăl, să alipească de El deplin omenitatea Sa dăruită complet lui Dumnezeu, să o elibereze de păcat şi de moarte şi să comunice această stare şi celorlalţi oameni, uniţi cu El prin credinţă.
309
Hristos, Care zice către Tatăl şi Dumnezeu din ceruri despre nelegiuirea iudeilor: „pe Care Tu L-ai bătut, ei L-au prigonit, şi au adăugat la durerea rănilor Mele” (Ps. 68,30).
Să nu cugete deci mare lucru despre sine ucigătorul Domnului, căci nu a pus stăpânire cel slăbit pe Hristos. Acest adevăr să-l afle prin Moise, fiindcă afirmă că nu ştiu pe ucigător.
Priveşte deci pe Emanuel cel omorât în pământul iudeilor. Însă, la ei, taina Lui nu se împlineşte deplin, ci se împlineşte sau se lucrează în chip sfânt în cetăţile şi în pământul neamurilor. De se va afla, zice, om ucis, vor lua o viţea neîncercată la jug şi la munci. Şi, ducând-o într-o vale râpoasă şi nelucrată, să-i taie capul prin cei rânduiţi pentru slujirea preoţească. Apoi, bătrânii cetăţii, spălându-şi mâinile peste ea, să spună: „Mâinile noastre n-au vărsat sângele acesta” (Deut. 21, 7). Deci, precum am spus înainte, viţeaua este chipul lui Hristos. Este viţea, pentru că nu are experienţa jugului, căci, ca Dumnezeu după fire, este în afara jugului, dar, ca om, este sub jug. Dumnezeu este liber şi nu Se află sub jugul niciuneia dintre cele ce sunt (dintre creaturi), ci stăpâneşte peste toate, având sub mâna Lui toată zidirea339. Însă Fiul, ca Dumnezeu, fiind liber după fire, S-a făcut împreună cu noi om şi sub jug şi, de aceea, a numit Dumnezeu340 pe Tatăl Său împreună
339 Toate creaturile sunt supuse unele altora. Nu e niciuna total independentă, pentru că nu are în sine izvorul existenţei sale. Aceasta înseamnă că toate sunt dependente de o Existenţă superioară, Care are în Sine izvorul infinit al existenţei Sale şi nu e dependentă de altă existenţă.
340 Deşi liber şi independent ca Dumnezeu, făcându-Se om, a devenit dependent de Tatăl al Cărui Fiu este, avându-L ca Dumnezeu. Deci S-a pus, împreună cu noi, sub jugul Tatălui, Care I S-a făcut astfel şi Dumnezeu, dar cu voia Lui. Dependenţa în care a ajuns este în acelaşi timp liberă. Chiar ca om, Hristos are o libertate cum noi nu avem. În El este o unire paradoxală între dependenţă şi libertate, căci e o libertate de bunăvoie. Omenitatea noastră este ridicată la suprema treaptă de dependenţă liberă. Prin aceasta, ne ajută şi pe noi să punem şi un elan al libertăţii în dependenţa de Dumnezeu, ca să-L simţim şi ca Tată, deşi ne este Dumnezeu.
310
cu noi, fiindcă noi am fost puşi sub jugul stăpânirii dumnezeirii. Deci e viţea, întrucât S-a coborât sub jugul propriu firii omeneşti, dar este în afara jugului, datorită slavei dumnezeirii şi pentru că este cu totul liber341.
Ia seama, însă, că viţeaua e dusă în valea (prăpastia) aridă şi nelucrată. Aceasta înseamnă că, după răstignirea pe cinstita cruce, când a suferit răni, Hristos a părăsit pământul iudeilor şi S-a strămutat în ţinuturile neamurilor, care n-au fost nici lucrate, nici semănate. Căci, înainte de a fi luminat Hristos neamurile, (acelea) se aflau în lume ca într-un pământ uscat, nelucrat şi pustiu de buna rodire cea după Dumnezeu. De fapt, despre acel pământ, prorocul Isaia spune: „Veseleşte-te, pustie şi satele ei. Să se bucure pustia şi să înflorească precum crinul” (35,1). Ţările neamurilor sau mulţimea lor sunt asemănate deci cu un pământ râpos, nelucrat şi cu totul neroditor. Acolo, zice, trebuia ca bătrânii să taie viţeaua (cf. Deut. 21,4), pentru că celor dintre neamuri li se săvârşeşte taina lui Hristos prin noi care, mărturisind patima şi învierea Sa din morţi, ne împărtăşim de „binecuvântarea tainică”
341 Uneori, Sfântul Chiril numeşte cu precădere fire a lui Hristos pe cea dumnezeiască, pentru că o are din veci şi nu e asumată. Aici numeşte fire a Sa pe cea omenească, pentru că e definită, şi indică firea dumnezeiască prin denumirea „slava dumnezeirii”, întrucât este indefinită.
311
(Sfânta Euharistie) aceasta şi înseamnă tăierea capului viţelei, socotesc căci, atunci când săvârşim Sfânta Taină, vestim moartea şi învierea Sa. Dar aceia dintre iudei care s-au despărţit de necredinţa lor, părăsind cetatea în care Hristos a fost rănit şi a pătimit, venind în valea râpoasă şi nelucrată, îşi vor spăla acolo mâinile peste Hristos însuşi. Fiindcă se vor spăla în moartea Lui, adică se vor boteza, deci socotesc că aceasta înseamnă: „să-şi spele mâinile” peste El. Şi, mărturisind că n-au fost părtaşi la necredinţa iudeilor căci aceia, înfuriindu-se împotriva lui Hristos, iau asupra capetelor lor nelegiuirea, zicând: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra fiilor noştri!” (Matei 27, 25) -, vor primi iertarea. Iar cei ce cer curăţirea prin Sfântul Duh şi aşteaptă harul de la El, prin care au început să-L cinstească, strigă, zicând: „Mâinile noastre n-au vărsat sângele acesta”(Deut. 21, 7). Deci în Hristos este curăţirea.
Şi aceia dintre iudei care vor voi să cugete cele drepte — ceea ce au făcut dumnezeieştii Ucenici şi cei ce au crezut prin ei, care pot fi socotiţi ca închipuiţi prin bătrâni — vor fi cinstiţi şi aleşi, ca unii ce leapădă necredinţa lui Israel prin credinţa în Hristos, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre femeia luată în prinsoare, care a fost rasă şi căreia i s-au tăiat unghiile
1. Dumnezeul tuturor i-a scos pe cei din sângele lui Israel din casa robiei şi ca dintr-un cuptor de fier, războind pe egipteni „cu mână tare şi cu braţ înalt”, precum s-a scris (Ps. 135,12), şi opunând minunile încăpăţânării
312
tiranilor. Căci a săvârşit semne şi minuni şi le-a poruncit să treacă prin mijlocul mării ca pe uscat. Şi, precum a spus dumnezeiescul David, „a plouat peste ei mană (în pustie) şi pâine din cer le-a dat lor. Pâine îngerească a mâncat omul. […], pâraiele s-au umplut de apă” (Ps. 77, 28-29, 23). Ce fapte minunate n-a săvârşit? Moise scrie: „Ca un vultur şi-a acoperit cuibul Său şi spre puii Săi a dorit, întinzându-Şi aripile sale, i-a primit pe ei şi i-a ridicat pe umerii Săi” (Deut. 32,11). Dar ei au ajuns la atâta împotrivire, răutate a cugetului şi sălbăticie a faptelor, încât L-au respins pe Răscumpărătorul venit în trup. Dar de ce spun doar aceasta, neglijând altele şi mai rele (atrocităţile)? Căci au înaintat la cea mai înaltă nelegiuire cu îndrăzneală fierbinte şi neîmblânzită, omorându-L. De aceea, pe drept cuvânt, Ierusalimul, ucigaşul Domnului, este lepădat şi lipsit de legătura familiară cu El, ceea ce îl face să se strămute la toate relele, chemându-şi singur osânda asupra capului său. Din acest motiv, însuşi Emanuel i-a spus: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii ei sub aripi, dar n-aţi voit, iată, casa voastră vi se lasă pustie” (Matei 23, 37-39).
Legea însăşi ne arată, prin ghicitură, că Sinagoga (adunarea) iudeilor avea să suporte această pedeapsă, cumplită şi greu de suportat, anunţată de Hristos. Căci spune: „Iar când vei ieşi la război împotriva duşmanilor tăi şi Domnul Dumnezeu îi va da în mâinile tale, şi-i vei prăda pe ei, şi între ei vei vedea o femeie frumoasă la faţă, şi-ţi va plăcea cât să o iei de femeie, o vei băga în casa ta, şi vei rade capul ei şi-i vei tăia unghiile. Şi vei lua de la ea (o vei dezbrăca de) hainele cele de robie, şi va şedea în casa ta şi va plânge pe tatăl ei şi pe
313
mama ei o lună de zile. Şi după aceea vei intra la ea şi vei locui împreună cu ea, şi-ţi va fi femeie. Şi, dacă nu o vei voi, după aceea o vei slobozi liberă şi să nu o vinzi pe argint, nici să n-o dispreţuieşti, pentru că ai umilit-o” (Deut. 21,10-14).
Socotesc că e zadarnic să se cerceteze înţelesul istorisirii şi să se folosească cine ştie ce meşteşug pentru a vădi ceea ce se află în aceasta ca într-o umbră, când nu este nimic greu de înţeles. Acest înţeles este simplu şi poate fi aflat fără sudori. Deci să purcedem la aflarea conţinutului duhovnicesc al istorisirii.
2. Care este, peste tot, războiul şi împotriva cui este? Şi cine e femeia frumoasă la chip, prea impunătoare? Ce înseamnă a o lipsi de părul capului ei, ba şi de unghiile ei, şi de veşmintele ei de femeie aflată în robie? Precum am spus înainte, Sinagoga (adunarea) iudeilor slujea egiptenilor ca o roabă. Căci la început părinţii, fiind siliţi de foame, se coborâseră în Egipt. Dar pentru că, după trecerea vremii, s-au întărit şi s-au făcut foarte îndrăzneţi şi numeroşi, egiptenii au început să se teamă că aceia, încrezându-se în mulţimea proprie, se vor ridica împotriva lor şi vor pune sub stăpânirea proprie pe cei ce-i stăpâniseră înainte. Din această pricină, Israel a fost supus din greu la munca de facere a cărămizilor. Dar Dumnezeu S-a milostivit de ei, şi a pornit, precum am spus, război împotriva stăpânirii tiranice a egiptenilor, şi i-a eliberat de ea, biruind-o. În femeia robită vedem mulţimea iudeilor, strălucind de frumuseţea nobleţii părinteşti sau cetatea prădată a Ierusalimului, căci era frumoasă şi vrednică de admiraţie datorită părinţilor. Şi, văzând-o şi poftind-o, sau socotind-o vrednică de iubit şi voind să
314
se însoare cu ea şi s-o facă maica unor bune străduinţe, a adus-o în casa Lui. Şi ce înseamnă aceasta? I-a alcătuit cortul sfânt în pustie, pentru ca, pregătită prin jertfele după Lege şi prin slujirile preoţeşti în chip, să afle în scurt timp taina lui Hristos. Căci „Legea ne-a fost călăuză (pedagog) spre Hristos”, cum a spus fericitul Pavel (Gal. 3, 24), şi, luând-o în casă, i-a ras părul, a scăpat-o de unghii şi a eliberat-o de veşmintele robiei. Sfintei Scripturi îi e propriu ca prin cap să indice mintea, iar perii sunt asemănaţi cu înţelesurile din minte (cele greşite). Deci raderea perilor înseamnă lepădarea înţelesurilor greşite, ceea ce a poruncit şi vechiului Israel răscumpărat, fiindcă Dumnezeu i-a spus limpede prin Moise: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”, şi, iarăşi, „să nu faci aşa” Domnului Dumnezeului tău (Ieş. 20, 2, 23), pentru că cele de scârbă, pe care le ura Domnul, le-au făcut zeilor lor. Fiindcă, vieţuind în Egipt, aveau alte idei, socotind că sunt numeroşi zei şi dădeau zidirii închinarea cuvenită Ziditorului. Dar, fiind chemaţi prin Moise la cunoştinţa Dumnezeului celui după fire, adevărat şi singur342, cum ar trebui să ne îndoim că ideile noi au apărut
342 Dumnezeu adevărat nu poate fi decât Cel ce e Dumnezeu prin fire, adică liber prin Sine de toate şi Stăpân peste toate. Căci un Dumnezeu, care ar fi înălţat de cugetarea şi de vorbele omului la acest nivel de libertate şi de stăpânire peste toate, fără să fie cu adevărat astfel, nu ar fi Dumnezeu. Iar Acest Dumnezeu adevărat, adică liber de toate şi Stăpân peste toate prin El însuşi, nu poate fi decât Unul singur. Pentru că, altfel, fiind mărginit de alţi aşa-zişi dumnezei şi dependent de ei, n-ar mai fi Dumnezeu adevărat. Acestea sunt deci cele trei însuşiri ale Dumnezeului adevărat: a) că e prin fire, sau prin Sine, şi nu depinde în existenţa Sa de nimic; b) că prin aceasta este Unul singur; c) că numai aşa e Dumnezeu adevărat. Dumnezeu, fiind astfel, nu poate fi decât Spirit, pentru că tot ce e material este dependent de altceva. Materia este compusă şi, ca atare, părţile ei se află într-o dependenţă reciprocă. Un întreg, ale cărui componente sunt dependente una de alta, nu poate fi independent. În general, nici lumea, nici omul nu sunt nici prin sine — dată fiind dependenţa lor —, nici din fiinţa lui Dumnezeu, căci ar arăta că şi aceasta e dependentă. Dependenţa lor de Dumnezeu nu poate indica decât că sunt create. Numai aşa pot exista şi ele, ca dependente, dar şi El, ca absolut independent sau prin Sine. Aceasta arată că poate şi trebuie să existe din veci Dumnezeu, ca Spirit care nu are nevoie de o lume, în parte spirituală, în parte materială. Acestea nu pot veni la existenţă decât prin actul Lui absolut liber, deci creator.
315
în timp, ca o noutate? Dumnezeiescul Pavel ne-a poruncit şi nouă să ne ferim de acelea, zicând: „nu vă potriviţi acestui veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii voastre, ca să deosebiţi (prin cercare) care este voia lui Dumnezeu cea bună şi plăcută şi desăvârşită” (Rom. 12, 2). Deci raderea părului capului aceasta înseamnă. Iar prin scăparea de unghiile lungi se înţelege lepădarea de murdărie, de necurăţie, căci cei cărora le place să aibă unghiile mai lungi decât le este de trebuinţă se murdăresc foarte. Dar nimeni nu se va îndoi că Israel, care s-a învrednicit de locuirea cu Dumnezeu, trebuia să se despartă de necurăţie, odată ce Legea spune lămurit: „Să nu ucizi! Să nu preacurveşti! Să nu furi! Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău!”, şi cele asemenea acestora (Deut. 5, 17-21). Iar hainele celei ajunse în robie aş spune că înfăţişează chipurile robiei şi ale vieţuirii în răutate. Căci, fiind supusă voilor diavolului şi având grumazul plecat sub tirania aceluia, a îmbrăcat, ca pe o haină ruptă, iubirea murdară faţă de trup.
Dar, după ce a fost eliberată de Lege şi învăţată să cugete şi să împlinească cele mai bune, s-a dezbrăcat de păcatele vechii răutăţi şi s-a îmbrăcat, ca într-o haină
316
strălucitoare, în vieţuirea cea dreaptă. Aceasta socotesc că ne îndeamnă să facem dumnezeiescul Pavel, zicând: după ce „v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui”, să vă îmbrăcaţi „cu cel nou, care se înnoieşte după chipul Celui ce l-a zidit” (Col. 3, 9, 10). De fapt, în Sfântul Botez am lepădat pe Satana şi hainele robiei lui. Astfel, după ce am îmbrăcat pe Emanuel însuşi, ne predăm lui Dumnezeu Tatăl343, Căruia mulţumim, zicând: „Să se bucure sufletul meu întru Domnul, că m-a îmbrăcat în haina mântuirii şi cu veşmântul veseliei m-a acoperit” (Is. 61, 10). Iar Pavel, cel priceput în cele ale Legii, zice altundeva: „îmbrăcaţi-vă în Domnul nostru Iisus Hristos şi grija de trup nu o prefaceţi în pofte” (Rom. 13,14).
Observă că, dezbrăcându-ne de hainele trupului ca de o robie, ne folosim de Hristos ca de un veşmânt strălucitor şi dumnezeiesc344, căci El este cămaşa veseliei şi veşmântul mântuirii.
Deci, rasă de peri şi eliberată de unghiile care o murdăresc şi de hainele robiei, va locui în casa ta şi se va
343 Faptul că cel ce se alipeşte sufleteşte de altul şi rămâne alipit de acela, întipărindu-se de pecetea spirituală a aceluia, se reflectă şi pe faţa lui şi în purtările lui din afară, încât apare ca îmbrăcat în aceea. Astfel, cei ce iubesc pe Hristos apar ca îmbrăcaţi în El. Şi aşa cum Hristos, ca Fiu iubitor al Tatălui, este cu totul predat Lui, la fel şi cei ce iubesc pe Hristos îşi însuşesc iubirea Lui filială faţă de Tatăl, sau sunt predaţi Tatălui. Creştinismul este primul care a descoperit taina reciprocităţii interioare între persoane, adică importanta realitate a comuniunii dintre persoane şi valoarea persoanei.
344 îmbrăcând pe Hristos, omul nu se confundă cu El, ci îi rămâne ca o haină, oricât de adânc este pătruns şi întipărit de El. La fel, omul nu se confundă cu poftele sale trupeşti şi egoiste şi, din acest motiv, se şi poate dezbrăca de ele.
317
sălăşlui în ea ca o femeie măritată. Apoi, „va plânge pe tatăl ei şi pe mama ei o lună de zile” (Deut. 21,13), adică îşi va aminti de cei de acasă şi, după aceea, vei intra la ea şi-ţi va fi femeie.
Socotesc că cei chemaţi la unitatea familiară cu Dumnezeu trebuie să-şi elibereze mintea de gândurile necuvenite, de amintirile deşarte ale greşalelor de pe pământ şi de toată întinarea, adică să se dezbrace „de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare”, aşa cum scrie dumnezeiescul Pavel (Efes. 4, 21), şi să stăruie (cu mintea neîmprăştiată) în Dumnezeu, Care ne-a adus şi ne-a primit la Sine printr-o unire familiară de nedesfăcut. Căci stăruirea în El cu minte neîmprăştiată ne arată, socotesc, ca locuitori „în casa Domnului” (Ps. 22, 7). De fapt fericitul David, cunoscând că acest lucru este foarte bun şi cu adevărat folositor, zice: „Una am cerut de la Domnul, aceasta voi căuta, să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele. Ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez templul cel sfânt al Lui” (Ps. 26, 7-8).
Iar petrecerea statornică a minţii în curţile dumnezeieşti e semn că este foarte statornică şi plină de dragoste faţă de Dumnezeu. Dar Făcătorul nu e lipsit de cunoaşterea măsurii înţelegerii omului. Cum ar putea fi altfel şi din ce pricină, dacă n-ar spune adevărul cel ce zice: „El a cunoscut zidirea (slăbiciunea) noastră” (Ps. 102, 14)? Nu obişnuim să ne despărţim de viaţa în lume şi să ne dezlipim mintea de patimile iubirii de trup în mod desăvârşit, din pricină că suntem slabi dintru început şi mintea, atrasă spre plăcerile rele, alunecă uşor spre amintirea împrăştierilor în lume şi îmbrăţişează repede prietenia cu lumea, chiar dacă legea o apasă şi Dumnezeu vrea să
318
ne atragă oarecum, ca să ne mute la o viaţă mai bună. Căci cărarea virtuţii este suitoare, dar cărarea ce duce spre rău e foarte abruptă (coborâtoare), şi, respingând osteneala celei dintâi, pornim cu uşurinţă pe cealaltă.
Deci ce zice Legea? „Va plânge pe tatăl ei şi pe mama ei o lună de zile”, adică nu se deprinde îndată să locuiască în casă nouă, ci o scurtă perioadă îşi aminteşte de cei de acasă. Aceasta se întâmplă celor căzuţi în prinsoare (robie). Aceştia, chiar dacă se bucură de cinstire de la cei sub stăpânia cărora au ajuns şi li se dă putinţa unor desfătări îmbelşugate, jinduiesc după casa şi cetatea în care au trăit, îşi amintesc de acelea şi uneori varsă lacrimi, durerea şi întristarea umplându-le mintea, din pricină că au fost lipsiţi de ţara lor. Aceasta s-a întâmplat să pătimească şi mulţimea iudeilor, care, deşi au fost răscumpăraţi din Egipt, scoşi din amarnica robie şi chemaţi de Dumnezeu spre libertatea pe care o avuseseră la început şi o moşteniseră de la părinţi, îşi aminteau totuşi de cele din Egipt şi plângeau, zicând: Mai bine am fi murit loviţi de Domnul în pământul Egiptului, decât să murim în pustia aceasta! Şi s-au ridicat împotriva lui Moise, zicând: „pentru ce ne-ai scos să murim în pustia aceasta?” (Ieş. 14, 11). Că cei ce au fost eliberaţi de blestemata iubire de trup şi de viaţa în lume simt la început trebuinţa să se plângă de această despărţire şi caută spre cele avute înainte, ne-o arată indirect Legiuitorul, zicând: „va plânge pe tatăl ei şi pe mama ei o lună de zile”. Dar nu spune că le-a poruncit să plângă, ci numai că îngăduie şi suportă tânguirea celor ce sunt slabi. Şi a spus că trebuie să li se ierte aceste greşeli celor ce le suferă, pentru că aşa au câştigat puterea de a răbda. De fapt, în pustie, a iertat adunării iudeilor patima aceasta, şi nu i-a
319
nimicit cu totul pe cei ce păcătuiseră, deşi S-a mâniat pe ei cu folos. Dar că nu ne-a îngăduit să bolim pururea şi să stăruim în amintirea vechii familiarităţi cu lumea, a arătat în mod clar, nepermiţându-le să plângă timpuri îndelungate, ci numai o lună de zile, adică o perioadă scurtă de timp. Acest înţeles ni-l arată şi dumnezeiescul Psalmist, zicând către Biserica dintre neamuri: „Ascultă, fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta, şi uită pe poporul tău şi casa părintelui tău. Că pofteşte împăratul frumuseţea ta” (Ps. 44,12).
Deci, după ce a plâns pe tată şi pe mamă „o lună de zile, va fi ţie femeie”. Căci eliberaţi, cum am spus, de viaţa din lume, ne alipim de Dumnezeu în unire duhovnicească, se înţelege, căci „cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Cor. 6,17). Dar mai zice: „de nu o vei voi pe ea după aceea, să o laşi pe ea slobodă şi să nu o vinzi pe arginţi” (Deut. 21,14). Căci, atunci când Sinagoga iudeilor nu a crezut, şi-a pus mâinile pe Hristos şi s-a înfuriat împotriva Stăpânului ei, a fost urâtă şi s-a făcut nedorită; ba a fost şi scoasă din casa cea dumnezeiască şi sfinţită. Dar nu s-a predat robiei, nici nu s-a vândut Satanei întru totul, ca să se supună cu totul voilor lui. Fiindcă Israel, deşi a căzut din familiaritatea cu Hristos, n-a căzut în slujirea idolilor, ci a continuat să mărturisească pe Dumnezeu cel Unul şi prin fire, s-a închinat Lui şi a păstrat iubirea faţă de Moise şi faţă de Lege. De aceea, Dumnezeul tuturor nu l-a respins cu totul, de vreme ce odinioară s-a învrednicit de familiaritatea cu Sine. Aceasta ne spune prin spusa: „să nu o dispreţuieşti, pentru că ai umilit-o” (Deut. 21,14). Aici, prin umilire numeşte atingerea fecioriei ei, adică modul unirii duhovniceşti cu Hristos, se înţelege, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
320
Despre cel ce se războieşte cu vrăjmaşii
Luaţi arme şi scuturi, a spus prorocul Isaia (cf. 21, 5), iar preaînţeleptul Pavel zice: „îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 11). Căci cei cunoscuţi lui Dumnezeu, iubitori de virtute şi crescuţi în deprinderile frumoase luptă în general împotriva oricărei plăceri murdare şi trupeşti, ispitelor urâte ale diavolului opunându-le tăria în credinţă, neclintirea în răbdarea ostenelilor şi râvna în câştigarea tuturor celor vrednice de lăudat. Socotesc însă că nu va putea ajunge cineva la această măsură a tăriei duhovniceşti, încât să câştige o slavă atât de strălucită şi mai presus de orice admiraţie, dacă nu va avea pe Hristos ca împreună-lucrător cu el. Hristos va fi cu toată voinţa alături de şi va lupta împreună cu cei ce şi-au ales să cugete cele ale Sale, s-au îmbogăţit cu curăţia prin El şi şi-au făcut cinste din osârdia faţă de El. De fapt, dumnezeiescul Psalmist zice: „Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Va zice Domnului: «Sprijinitorul meu eşti, scăparea mea, Dumnezeul meu, şi voi nădăjdui spre Dânsul. Că El mă va izbăvi din cursa celor ce mă vânează şi de cuvântul tulburător” (Ps. 90, 1-3). Vom fi mai tari decât cei ce ne războiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, Care ne mântuieşte, căci vrednic de crezare este Cel ce zice: „spre Mine a nădăjduit, şi-l voi izbăvi pe el; îl voi acoperi pe el, că a cunoscut numele Meu. Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el, cu dânsul sunt în necaz, îl voi scoate şi-l voi mări” (Ps. 90,14-15).
Dar priveşte lucrul acesta scris şi prin preaînţeleptul Moise. Căci a zis: „Iar când vei ieşi cu oaste împotriva vrăjmaşilor tăi, să te fereşti de orice lucru rău. De va fi între
321
voi un om care nu este curat din pricina ispitirii lui de peste noapte, să iasă din tabără şi să nu intre în tabără. Şi către seară să spele trupul lui în apă şi, după ce va apune soarele, să intre în tabără. Şi să fie un loc în afara taberei şi acolo să ieşi afară. Şi să ai ţăruş la brâul tău şi, când vei şedea afară, să sapi cu el şi să acoperi spurcăciunea ta. Căci Domnul Dumnezeul tău umblă în tabăra ta, ca să te izbăvească pe tine şi să dea pe vrăjmaşul tău în mâinile tale. Şi, pentru aceea, să fie tabăra ta sfântă, să nu se vadă în tine lucru spurcat, ca să nu se întoarcă de la tine” (Deut. 23, 9-14).
Auzi că cei ce voiesc să biruiască pe vrăjmaşi şi să fie bine văzuţi de Dumnezeu, trebuie să se elibereze de toată necurăţia? „Căci lupta voastră nu e împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, a puterilor şi a stăpânitorilor lumeşti ai întunericului şi a duhurilor răutăţii” (Efes. 6, 12), care cercetează cu de-amănuntul viaţa omenească şi iscodesc modul de viaţă al fiecăruia. Trebuie deci să ne facem vieţuirea nepătată şi fără reproş, ca să nu fie supusă ispitelor de la aceia, căci tatăl păcatului este şi duşmănos şi răzbunător.
Cei ce sunt ridicaţi în lumea aceasta prin legea războiului şi a luptei împotriva vrăjmaşilor fie primesc rănile în trupul lor, fie le pricinuiesc altora. Dar cu noi nu este aşa, „Căci armele noastre nu sunt trupeşti”, precum s-a scris (2 Cor. 10, 4). Fiindcă nu suntem loviţi în trup, ci primim poftele în minte şi în inimă şi cădem în patimile iubirii faţă de trup. Deci trebuie să ne înarmăm cu toate armele duhovniceşti, să ne îmbrăcăm cu harul de Sus şi să ne înălţăm mintea, pe cât este cu putinţă, mai presus de orice săgeată spirituală. Astfel, vom birui pe toţi potrivnicii şi, ridicându-ne dincolo de orice patimă,
322
ne vom păstra neştirbită, pentru Dumnezeu, frumuseţea sufletului. De aceea, Legea zice: „Iar când vei ieşi cu oaste împotriva vrăjmaşilor tăi, să te păzeşti de orice lucru (cuvânt) rău” (Deut. 23, 9), adică să te ţii cât mai departe de orice învinuire. În acest caz, împotriva ta nu va fi niciun cuvânt de învinuire despre vreun lucru de ruşine şi de condamnat. Fereşte-te de orice osândire şi va înceta orice cuvânt rău împotriva ta. Iar că trebuie să ne despovărăm de toate faptele necurăţiei trupeşti, ne-a arătat prin ghicitură, poruncind ca cel întinat de curgerea seminţei să se spele cu apă în afara taberei, spre seară, şi aşa să se întoarcă acasă şi, dacă voieşte, şi în tabără.
Dar ce înseamnă lucrul acesta şi care este înţelesul acestora, voi încerca să spun în cele ce urmează. De se va întâmpla cuiva vreo întinare omenească, oricât de neînsemnată, din cauză că mintea, cuprinsă de moleşeală, va admite intrarea în ea a unor pofte necuvenite, Stăpânul Dumnezeu a hotărât că acela trebuie să se despartă de mulţimea sfinţilor şi nu lasă pe cel curat să locuiască împreună cu cei necuraţi, căci nu lasă nicidecum nepedepsit păcatul nostru. Dar curăţia o vom afla în Hristos, curăţindu-ne prin apă, precum s-a spus: „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă” (Is. 1, 16). Şi face aceasta spre seară, adică în ultimele timpuri ale veacului, ceea ce poate şi vedea oricine făcându-se în adunările neamurilor (sfinţilor)345. Fiindcă cei spurcaţi de nebuneştile plăceri trupeşti care mai înainte s-au aflat în afara mulţimii şi taberei sfinţilor, adică departe de turma sfinţilor -, îmbogăţindu-se cu curăţia prin Sfântul Botez, s-au apropiat, arătându-se
345 Este vorba de parohiile creştine.
323
însoţitori ai sfinţilor, concetăţeni şi împreună-părtaşi cu ei la nădejde în vremea venirii (Cuvântului), produsă oarecum seara şi la apusul veacului prezent. Deci, a spus că cei ce năzuiesc curăţia în Hristos trebuie să respingă păcatele iubirii faţă de trup: „să ai un loc în afara taberei şi acolo să ieşi afară. Şi să ai un ţăruş la brâul tău şi, când vei şedea afară, să sapi cu el şi să acoperi spurcăciunea ta. Că Domnul Dumnezeul tău umblă în tabăra ta, ca să te izbăvească pe tine şi să predea pe vrăjmaşul tău în mâinile tale, dinaintea feţei tale; şi să fie tabăra ta sfântă, pentru ca, nevăzând în tine lucru spurcat, să nu se întoarcă de la tine” (Deut. 23,12-14). Căci se cuvine ca cei ce doresc să biruiască pe vrăjmaşii spirituali să se ferească, precum am spus, cât mai mult, de tot felul de necurăţii. Dar, din pricină că este mult păcat în lume (cf. Iacov 3, 2), firea omului alunecă lesne spre cele rele (cf. Fac. 8, 21), şi „greşalele cine le va pricepe?”, cum zice Psalmistul (Ps. 18, 13). De se va întâmpla să ne întinăm de vreuna dintre necurăţiile ce se ivesc în mod firesc în noi346 şi să fim văzuţi îmbolnăviţi
346 Din cauză că firea noastră poate fi coruptă, prin obişnuirea îndelungată cu plăcerile păcatelor, cărora cu greu le opune seriozitatea spirituală şi dorinţa spre curăţie căci materia trupului, ca orice materie, tinde spre combinaţii însoţite de o anumită sensibilitate între ele -, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de o lege a păcatului ce locuieşte în mădularele trupului (cf. Rom. 7,14-17). De aceea, aici, Sfântul Chiril numeşte această lege „necurăţii ce se ivesc în mod firesc”. Totuşi, firea noastră nu este astfel, ca întreg, pentru că, prin unirea cu Dumnezeu, are curăţia susţinută de El, deşi participă şi ea cu un efort al ei. Omul adevărat nu se lasă coborât spre animalitate înţelege păcatul, îşi dă seama de el -, ci tinde în sus, spre stăpânirea de sine duhovnicească şi spre legătura cu Izvorul nesecat şi înalt al spiritualităţii. De aceea, numai în unire cu puterea lui Dumnezeu, omul se menţine şi se dezvoltă ca om.
324
de cele contrare Legii şi unei vieţuiri sfinte — căci în mădularele trupului locuieşte legea păcatului (cf. Rom. 7, 14-17) -, păcatele cele din neputinţă să nu stea descoperite în văzul celor mulţi, ci oarecum în afară şi neobservate şi cât mai departe de tabără, ca, prin îndepărtarea de tabără, să le acopere. Pentru că trebuie ca ceea ce este „de ruşine… să se îndepărteze de la tine”, după cum s-a scris (Deut. 23, 14). Şi, încetând să păcătuim şi predând mintea pornirilor spre bine, într-un oarecare mod, şi alegând ceea ce e de folos, după ce s-a înlăturat urâciunea greşalelor de mai înainte şi am biruit păcatele urâte prin bunele miresme, să intrăm iarăşi în tabăra sfinţilor, adică în Biserica celor întâi-născuţi.
Dar şi aceasta se împlineşte în Hristos. Şi în ce mod? Dacă ne luăm crucea, după cuvântul Lui (cf. Matei 16, 24), ne folosim de o cugetare ageră (înţeleaptă), fiindcă aceasta ni se dă de înţeles prin porunca de a avea un ţăruş sau un lemn la cingătoare. Fiindcă Legea este duhovnicească şi voieşte să facem din cele ale trupului un chip al celor duhovniceşti. Pentru că, mergând la locurile de curăţire şi eliberându-ne de prisosurile pântecelui, nu mai suntem necuraţi în ochii lui Dumnezeu care ne-a făcut, căci, aşa cum am spus mai înainte, cele ce cad sub simţuri sunt chipuri ale celor duhovniceşti.
Apoi, trebuie să ascundem în pământ necurăţiile noastre, pentru că „Domnul Dumnezeu umblă în tabără” (Deut. 23, 14). Hristos locuieşte şi umblă în noi şi, dacă vede în noi un lucru de ruşine şi urât, Se îndepărtează îndată: „Că Duhul cel Sfânt al înţelepciunii va fugi de vicleşug, şi Se va îndepărta de la gândurile celor neînţelegători”, după cum s-a scris (Înţel. Sol. 1,5). Şi, dacă află pe vreunii
325
spălaţi, curaţi şi mai presus de patimi şi necurăţii. Se va sălăşlui cu plăcere în ei şi-i va scăpa din mâna vrăjmaşilor. De aceea, zice: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1,16; cf. Lev. 11,44), şi: „ieşiţi de acolo şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat nu vă atingeţi, şi Eu vă voi primi pe voi” (2 Cor. 6,17; Is. 52,11). Pe cei astfel curăţiţi îi va primi cu bucurie Domnul nostru Iisus Hristos347, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre pietrele tencuite cu var
1. Preaînţelept a fost dumnezeiescul Pavel, atunci când a spus că cei din vechime au fost călăuziţi spre Hristos prin scrierile lui Moise (cf. Evr. 3, 24). Aşa este, cuvântul despre aceasta este adevărat. Căci, dacă prin cele legiuite prin Moise străbatem la adevăr, din ele avem un înţeles preafrumos. Dar, dacă ne alipim prea tare de literă şi nu trecem dincolo de chipuri, vom auzi pe proroc zicându-ne: „Săpaţi la adâncla temelie”. Totuşi, în umbre (chipuri) nu vom afla nimic cu adevărat
347 Dumnezeu nu poate fi cugetat lipsit nici de curăţie sau sfinţenie, nici de celelalte însuşiri ale Lui: existenţa prin Sine, veşnicia, atotputernicia, spiritualitatea, care implică conştiinţa şi libertatea desăvârşite. Căci curăţia îl arată neavând nevoie de nimic, ca Persoană plină de iubire faţă de alte Persoane, ca gândind numai binele şi ca plin de generozitate. Lipsa de curăţie sau de sfinţenie este proprie unei persoane slabe, care transformă într-o patimă înrobitoare nevoia de alte persoane sau de lucruri, înseamnă poftă, ură, frică, duşmănie, conştiinţa neputinţei proprii.
326
nefolositor, ci poruncile sunt vădite ca folositoare. De aceea şi dumnezeiescul Moise şi-a pus un acoperământ pe faţa lui, dând de înţeles celor mai cuminţi, socotesc, că Legea are două feţe în partea ei cea mai adâncă se află adevărul, dar peste el s-a aşezat umbra ca o mască (ca o faţă) şi că cele ce se arată în afară nu sunt un adaos de prisos peste cele ascunse. Deci Moise ne învaţă în A doua lege că învăţătorii Testamentului Nou şi ai lui Hristos vor grăi la vremea potrivită cuvântul cel de la El, ne vor povăţui spre adevăr şi vor face mai clară istorisirea literei, tălmăcind-o duhovniceşte. Fiindcă s-a scris: „Şi au poruncit Moise şi bătrânii lui Israel, zicând: «Păziţi toate poruncile acestea, pe care vi le-am poruncit vouă astăzi. Şi va fi că, în ziua în care veţi trece Iordanul în pământul pe care Domnul Dumnezeu îl dă ţie, îţi vei pune ţie pietre mari şi le vei tencui cu var. Şi să scrii pe ele toate cuvintele legii acesteia, după ce vei trece Iordanul în pământul pe care Domnul Dumnezeul părinţilor tăi ţi-l dă ţie, pământ din care curge lapte şi miere, precum a spus ţie Domnul Dumnezeul părinţilor tăi. Şi va fi că, după ce veţi trece Iordanul, veţi pune pietrele acestea, de care îţi poruncesc Eu astăzi, în muntele Gheval şi le veţi lipi cu var. Şi să zideşti acolo jertfelnic Domnului Dumnezeului tău, jertfelnic din pietre; să nu pui pe ele fier. Din pietre întregi să zideşti jertfelnic Domnului Dumnezeului tău şi să aduci pe el arderi de tot Domnului Dumnezeului tău. Şi să jertfeşti acolo jertfă de mântuire, şi să mănânci şi să te saturi şi să te veseleşti înaintea Domnului Dumnezeului tău. Şi să scrii pe pietrele acestea toată legea aceasta foarte lămurit” (Deut. 27,1-8).
Ia seama că a poruncit să aibă cea mai mare grijă faţă de cuvintele Lui cu privire la cele viitoare. Iar acestea
327
sunt cele date nouă prin Sfinţii Apostoli. Voi încerca, pe cât îmi stă în putere, să explic fiecare din cele scrise.
2. De va fi să treceţi, zice, Iordanul şi să intraţi în pământul mult dorit al făgăduinţei, să puneţi pietre mari pe o înălţime, să le lipiţi cu var şi să scrieţi pe ele foarte clar toată legea aceasta. Pietrele mari şi aşezate la înălţime închipuie ceata Apostolilor noştri, care sunt cu adevărat mari (în virtute, n.ed.), se află în fruntea tuturor şi sunt văzuţi de mulţi datorită adevărului făcut cunoscut de ei. Şi, în ceea ce priveşte virtutea şi vieţuirea lor în Hristos, cele pline de laudă, nimeni nu este pe măsura lor, fiindcă întrec în mărire pe toţi cei asemenea nouă, fiind mai presus de toţi. Spune-mi, cine, având minte, va îndrăzni a se întrece cu acei bărbaţi sfinţiţi şi vestiţi, pe care Hristos i-a numit prieteni ai Săi?, căci a zis: „nu vă mai numesc, zice, slugi, […], ci prieteni” (Ioan 15,15). Ba i-a numit şi „lumina lumii” (Matei 5,14), şi „sarea pământului” (Matei 5,13) şi a poruncit să fie văzuţi luminaţi de vredniciile cuvenite Lui însuşi. I-a făcut binefăcători şi i-a arătat doctori ai lumii, zicând: „Tămăduiţi pe cei bolnavi, pe cei morţi înviaţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi; în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei 10,8). Mari sunt deci pietrele şi ca într-un munte aşezate, căci strălucitoare este slava lor şi lauda măririi lor îi face să apară la mare înălţime şi ca într-un munte.
Dar cine sunt cei ce ridică pietrele la înălţime? Iudeii care trec Iordanul. Cei care cred în Hristos cel Sfânt se îmbogăţesc cu harul Sfântului Botez. Aceştia au ridicat peste ei, ca învăţători şi călăuze tainice, pe Ucenicii Mântuitorului nostru, pietrele cu adevărat sfinte şi alese, despre
328
care cuvântul prorocesc ne-a spus: „pietre sfinte se rostogolesc pe pământ” (Zah. 9,16). Căci dumnezeieştii Ucenici s-au rostogolit în faţa celor de sub cer, mergând în toată lumea şi arătând pretutindeni frumuseţea binecredincioşiei lor şi predicând despre mărgăritarul cel adevărat, Piatra cea de mare preţ, adică despre Hristos (cf. Efes. 2,20).
Sunt pietre lipite cu var, pentru că au înscrisă în ei Legea, în mod foarte clar. în Sfinţii Apostoli vom afla înţelesurile Legii înscrise cu alb, clar adică, neumbrite de literă, neavând peste ele o umbră întunecoasă, ci fiind luminoase şi curate, căci învăţătura Sfinţilor (Apostoli) e duhovnicească şi grăiesc în chip luminat cele ale Legii. Aceasta înseamnă, socotesc, că Legea este înscrisă pe pietrele lipite cu var în mod foarte clar, după cum s-a scris (cf. Deut. 27, 8). După ridicarea la înălţime a pietrelor pe care era înscrisă Legea, spune că trebuie zidit jertfelnicul din alte pietre întregi, adică netăiate, nerănite de străpungerile fierului. Ce înţeles are aceasta? „Piatra din capul unghiului” este Hristos, Care S-a aşezat la temelia Sionului348 (1 Petru 2, 6). Căci pe El suntem aşezaţi, avându-L ca temelie sigură şi neclintită. Şi noi, ca nişte pietre vii, suntem zidiţi drept casă duhovnicească, templu sfânt, locaş al lui Dumnezeu în Duh (cf. 1 Petru 2,5,22). Dar suntem şi ca un altar (jertfelnic), fiindcă, adunaţi împreună prin unire duhovnicească, înălţăm buna mireasmă a credinţei în Hristos (cf. 2 Cor. 2, 15) şi, prin El, aducem
348 Biserica este noul Sion, noul munte spiritual, în jurul căruia s-a clădit Ierusalimul ceresc. Ipostasul Fiului care, asumând firea omenească, Se înalţă şi ca centru al umanităţii în dragostea spre Tatăl, este temelia comunităţii omeneşti, care e însufleţită de această înălţare spre Tatăl.
329
lui Dumnezeu Tatăl, ca nişte tămâie prea binemirositoare, lauda ce se ridică din virtuţile noastre349. De fapt, dumnezeiescul Pavel ne scrie: „înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească” (Rom. 12,1). Deci şi noi suntem pietre, deşi rămânem întregi şi nerăniţi350. Căci cei ce îl înalţă întru miros de bună mireasmă, precum am spus, îşi
349 Virtuţile noastre sunt o laudă adusă lui Dumnezeu, pentru că le putem dezvolta numai lăudându-L şi având putere din puterea Lui. Înfrânarea mea, smerenia mea este o recunoaştere a măririi lui Dumnezeu. Iubirea mea de Dumnezeu şi de oameni izvorăşte din recunoaşterea bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii Sale, Care a creat ca făpturi minunate pe semenii mei. Pot lăuda pe Tatăl prin virtuţile mele, pentru că mă asociez cu Fiul întrupat, Care-L laudă prin virtuţile Sale.
350 Trupurile noastre sunt „jertfă vie”, dacă trăim mereu pentru Dumnezeu, adică înfrânând pentru Dumnezeu pornirile egoiste ale plăcerii. Această stare de „jertfă vie” a trupurilor noastre este însuşirea de noi a renunţării lui Hristos la viaţa pământească a trupului Său, ca jertfă dusă până la capăt. În jertfa Sa de Sine, dar şi în jertfa noastră de sine este voinţa proprie, cum nu era în celelalte religii, în care animalele (oamenii, în unele religii păgâne) erau aduse ca jertfe fără voia lor. în acelea nu era nimic duhovnicesc, nu era nicio creştere spirituală, nici a jertfei, nici a jertfitorului. Prin jertfa de sine, trupul înduhovnicit devine plăcut lui Dumnezeu, dar sângele jertfelor necreştine nu putea fi astfel. Prin aceasta, trupul devine jertfă raţională, fiindcă îşi exprimă pornirea spre jertfă chiar prin cuvintele lui. Dar în această pornire este puterea lui Hristos, Care ni Se dăruieşte mereu în stare de jertfă şi produce şi în noi pornirea spre jertfă. Astfel, aducându-ne pe noi ca jertfă, îl aducem Şi pe El, sau ne aducem împreună cu El.
Animalele sau oamenii jertfiţi în alte religii erau răniţi, junghiaţi. Trupurile noastre însă rămân întregi şi nerănite, deşi se aduc ca jertfă mereu. Mai mult, cei ce vor să se jertfească devin mai întregi duhovniceşte, pentru că în ei nu mai este împărţire în porniri bune şi rele, deci se aduc jertfe în mod duhovnicesc şi total. Hristos S-a lăsat rănit trupeşte de alţii, dar S-a adus jertfă de bunăvoie şi duhovnicească în întregime, şi aceasta a dat trupului Său puterea de a învia.
330
sfinţesc întreaga lor cugetare, nelăsându-se împărţiţi spre cele din lume, nici purtând mai departe rănile de pe urma păcatului întinat şi urât, ci, aşa cum Hristos este neîmpărţit, aşa suntem şi noi şi ne arătăm ca având un singur mod de purtare şi o simţire adevărată. Fiindcă ne dăruim numai lui Dumnezeu, refuzând pornirea de a ne împărţi spre cele ale trupului şi ale lumii351. Aşa, predându-se pe sine, Sfântul Pavel scrie: „pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (Filip. 1,21).
Dar e de trebuinţă să ne amintim că Dumnezeu a rânduit aceeaşi lege şi în alte locuri, zicând: de va face jertfelnic, să fie „din pietre întregi, peste care nu s-a pus fier”, căci, dacă s-ar fi pus unealta peste ele, s-ar fi spurcat (Ios. 8,31). Deci pietrele trebuie să fie în modurile în care am spus mai înainte, adică întregi şi neciuntite (necioplite cu unealtă de fier).
Dar „să mănânci şi să te saturi acolo, zice, şi să te veseleşti înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Deut. 27,7). Căci celor ajunşi la atâta slavă, încât ajung a răspândi ca bună mireasmă pe Hristos, le este foarte potrivit să se sature de sfinţita şi dumnezeiasca hrană şi să se veselească duhovniceşte în faţa lui Dumnezeu352. Credincioşii care
351 Cel ce este stăpânit în întregime de pornirea spre jertfă, arătând un singur fel de a fi, este şi ferit de minciună, adică în ceea ce spune şi face mărturiseşte adevărul. Dimpotrivă, cel ce are două feluri de a fi este mereu pornit să ascundă modul său rău de a fi, adică aplecarea spre minciună. Omul care spune adevărul întreg este cel care slujeşte binelui în toate, nu are ce ascunde. Mincinosul greşeşte nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte.
352 Este o unire paradoxală între a te jertfi lui Dumnezeu şi a te bucura, fiindcă prin jertfă te uneşti cu El şi te umpli de bunătăţile ce-ţi vin de la EL în relaţia cu Dumnezeu se duce la împlinirea maximă zicala: „Cine dă lui îşi dă”. A te bucura de Dumnezeu îi face plăcere chiar Lui.
331
se folosesc în Biserică de „binecuvântările tainice” (de Euharistie) se desăvârşesc în Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Despre alegerea lui Iosua
1. Înţeleptul Ioan, înţelegând foarte drept atât taina lui Hristos, cât şi măsura slujirii lui Moise, a grăit, zicând: „Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17). Dar Legea era dată spre mânie şi aducea îndată pedepse amare peste cei ce o încălcau, fiindcă osândea îndată răutatea şi se împotrivea păcatului, pentru că, „până la Lege, păcatul era în lume, dar nu se socotea, nefiind Legea” (Rom. 5,13), şi „n-am cunoscut păcatul decât prin Lege” (Rom. 7, 7). Dar Hristos ne iartă păcatele, căci ne îndreptează prin har, sfinţeşte pe cei ce au crezut353
353 Protestanţii au reţinut ca dar al lui Hristos, contrar Legii, numai o justificare a omului păcătos, fără schimbarea lui sau fără a fi sfinţit. Deosebirea între Lege şi Hristos nu constă în faptul că Legea pedepseşte, iar Hristos doar ar justifica ar ierta pe om fără a-l schimba -, ci prin faptul că El îşi arată puterea nemăsurată a iubirii Sale, iertând păcatul oamenilor prin jertfa adusă de El, dar îi şi transformă prin jertfa Sa, sau le dă puterea să se transforme în buni şi sfinţi, dacă nu se opun lucrării Sale. Astfel, dreptatea pe care le-o aduce nu este numai o justificare juridică, ci o îndreptare reală. Harul nu este numai o declaraţie de iertare, ci şi o putere transformatoare. Legea lasă împlinirea binelui la puterea omului. Dar aceasta dovedindu-se slabă, neîmplinirea Legii îi aducea omului pedeapsa. Trebuia ca omul să facă întâi experienţa neputinţei sale, pe care din mândrie nu şi-o recunoştea, ca o condiţie ca el să primească puterea lui Hristos pentru a se ridica din păcat. Dar puterea aceasta i-a venit în mod real prin faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, făcând omenitatea Sa capabilă de jertfă şi umplând-o de puterea Sa dumnezeiască, atât pentru ea, cât şi pentru fraţii Săi în omenitate.
332
şi duce la împlinire făgăduinţele făcute odinioară părinţilor. Că este un adevăr în amândouă afirmaţiile354 ne lămureşte iarăşi Pavel, scriind: „litera ucide, iar Duhul face viu” (2 Cor. 3, 6). Literă numeşte umbra din Lege, iar duh, slujirea în Duh şi Adevăr, adică cea evanghelică, ce a propovăduit pe Hristos în toată lumea. Fiindcă cea dintâi nu era fără pată, se cerea în mod necesar să vină a doua. Dumnezeu însuşi a învechit-o pe cea dintâi, făgăduind-o pe a doua355. Moise, retrăgându-se oarecum şi arătându-se ca învechit, a răsărit şi S-a arătat Hristos, prin Care şi în Care, duşi în împărăţia cerurilor356, vom primi o fericire
354 Una se referă la graba Legii de a pedepsi şi alta, la iertarea şi sfinţirea aduse de Hristos.
355 Prorociile, referindu-se la caracterul de chipuri al prescripţiilor Legii şi vestind o lucrare superioară a lui Dumnezeu în lume, făceau veche Legea lui Moise. În Legea lui Moise era o tensiune spre un viitor mai bun.
356 Hristos, deschizându-ne calea spre împărăţia cerurilor, nu ne rămâne exterior, ci intrăm în acea împărăţie adunaţi în El. El a atras în împărăţia Sfintei Treimi omenitatea asumată, făcându-Se împreunăîmpărat cu Tatăl şi ca om. Iar în El, ca om, putem intra şi noi prin inferioritatea reciprocă dintre noi şi El, şi prin cea realizată între noi în inferioritatea dintre El şi Tatăl. Numai Creştinismul a deschis reala înţelegere şi reala înfăptuire a acestei inferiorităţi reciproce dintre persoane, care îşi dăruiesc fericirea prin această comunicare şi unire neconfundată dintre ele. Fericirea împărăţiei Sfintei Treimi, extinsă în noi prin Hristos, este această reciprocă inferioritate a noastră cu El şi dintre noi. Dacă n-ar exista El, ca Izvor nesfârşit al iubirii, noi, oamenii, n-am putea realiza fericirea unei perfecte inferiorităţi reciproce.
333
prelungită în veacurile fără sfârşit, trăind o viaţă curată, cuviincioasă, şi eliberată de orice vină.
Cele legiuite prin Moise le-au fost celor din vechime pedagog spre aceasta, învăţându-i să tindă spre ea şi să gândească la ea, căci s-a scris: „Şi a chemat Moise pe Iosua şi i-a zis lui înaintea întregului Israel: «Îmbărbătează-te şi te întăreşte, că tu vei intra cu poporul acesta în pământul pe care S-a jurat Domnul părinţilor voştri să-l dea lor; şi tu-l vei împărţi lor ca sorţi, ca să-l moştenească. Şi Domnul cel ce merge împreună cu tine nu te va părăsi, nici nu te va lăsa; nu te teme, nici nu te speria” (Deut. 31, 7-8).
Preabunul Moise, având să plece de la lucrurile de aici şi să se mute în locaşurile cele de Sus, dumnezeiescul Iosua îl înlocuieşte şi îi urmează în conducere, într-un fel. Aceasta înseamnă că, atunci când vechea literă şi slujirea Legii au ajuns la sfârşit sau s-au retras, precum am spus mai înainte, a venit la noi din ceruri Unul-Născut „şi S-a făcut trup”, adică în chipul nostru (Ioan 1,14). Dumnezeu, Care stăpâneşte peste toate, ca Cel ce are atotvechea şi strălucitoarea demnitate, Se pogoară ca, pentru asemănarea cu noi, să apară ca Cel chemat, ca început al împărăţiei357.
357 Fiul lui Dumnezeu Se face un astfel de om atotcurat şi pătruns cu desăvârşire de Dumnezeu, încât să fie începătorul împărăţiei cereşti pentru oameni (sau a refăcut împărăţia în care fusese aşezat omul prin creaţie). El este astfel „Întâiul-Născut dintre morţi” al oamenilor, sau Întâiul-Născut în adevărata omenitate. Dar Hristos, fiind nu numai om, ci şi Dumnezeu, este nu numai primul cetăţean al împărăţiei cereşti, ci şi împărat al acestei împărăţii împreună cu Tatăl Său. Unul dintre noi este împărat al împărăţiei cereşti împreună cu Tatăl, fără ca aceasta să-L facă să uite de noi — cum se întâmplă cu conducătorii de pe pământ —, ci ridicându-ne şi pe noi în Sine la această cinste. Astfel, în această împărăţie, toţi suntem împăraţi şi fraţi cu El şi între noi, şi toţi liberi. Suntem în Fiul lui Dumnezeu şi deci împăraţi în veci, fără să ieşim din omenitatea noastră, căci El este unit cu noi prin omenitatea asumată, între oameni şi Fiul lui Dumnezeu nu este o discontinuitate totală. Ipostasul Său dumnezeiesc Se face punte între dumnezeirea şi omenitatea Sa, cu care omenitatea noastră este una. O Persoană dumnezeiască S-a făcut unul dintre noi, a intrat cu noi în comuniune veşnică prin firea Sa omenească. Aici este implicată taina omului, care, deşi e creat, este după chipul lui Dumnezeu şi omenitatea sa poate fi făcută omenitate a Fiului lui Dumnezeu, sau mediu propriu de manifestare a Lui. Taina existenţei omului are o valoare ameţitoare, omenitatea putând fi ridicată la nivelul Persoanei dumnezeieşti.
334
De aceea a şi spus: „Eu sunt pus împărat de El de Dumnezeu şi Tatăl, se înţelege peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, ca să vestesc porunca Domnului” (Ps. 2,5). Nimeni să nu ne mai aducă pe Moise, odată ce el a cedat locul slavei lui Hristos. Să nu mai stăpânească chipurile, nici să nu ne mai tulbure cineva cu umbra, căci „cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi” (2 Cor. 5, 17; cf. Apoc. 21, 5), Sau, dacă cineva ar voi să facă aceasta, să ştie că necinsteşte iconomia dumnezeiască358, se împotriveşte voii lui Dumnezeu şi face nelucrătoare preacinstita şi marea taină. Cel ce, după arătarea lui Iisus, rămâne încă alipit de chipuri va rămâne departe de cetele sfinţilor şi se va dovedi cu totul nepărtaş de darurile lui Hristos. Pe unii din Galatia, care pătimeau aceasta, dumnezeiescul Pavel îi mustră pe faţă, scriind: „O, galatenifără de minte, cine v-a amăgit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit? Numai aceasta voiesc să aflu de la voi: Din faptele Legii aţi primit voi Duhul, sau din auzirea credinţei? Atât de fără de minte sunteţi?
358 Planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, care a început să se înfăptuiască prin întruparea Fiului Său.
335
După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup?” (Gal. 3,1-3). Apoi, la acestea, adaugă: „Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-aţi înstrăinat de Hristos, aţi căzut din har; căci noi aşteptăm, în Duh, nădejdea îndreptării prin credinţă” (Gal. 5,4).
Moise este credincios cu adevărat şi vrednic de cea mai mare cinstire. Dar el era slujitor şi aceasta era măsura (slujba) lui: să fie mijlocitor şi slujitor al Legii care judecă. Dar a venit Stăpânul lui şi ne-a adus harul care îndreptează359. Deci a încetat slujirea Legii, care judeca păcatul, a încetat slujirea osânditoare, prin care Dumnezeu a închis toate în păcat, „ca pe toţi să-i miluiască”360, după cum s-a scris (Rom. 11,32).
2. Dar ce a spus marele Moise către Iosua? „îmbărbătează-te şi te întăreşte, că tu vei intra cu poporul acesta în pământul pe care s-a jurat Domnul părinţilor voştri să-l dea lor; şi tu îl vei împărţi lor” (Deut. 31, 7).
359 Legea nu îndrepta, fiindcă îndreptarea era exclusiv dependentă de puterea omului. Legea arăta numai ce ar fi trebuit să facă omul pentru a se îndrepta, dar el nu putea împlini acelea. Legea prevedea şi pedeapsa meritată de cel ce nu se îndrepta, mai bine zis cel ce nu se putea îndrepta. Dumnezeu stătea departe şi privea, din pricină că omul credea încă în capacitatea sa de îndreptare şi nu socotea necesară venirea lui Dumnezeu în ajutorul său. De aceea, nici nu era pregătit să-L primească. Însă, atunci când unii dintre oameni şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeu, Fiul Său vine şi Se face om, ca să împlinească ceea ce putea înălţa pe om şi să-i ajute şi pe fraţii Săi la aceasta.
360 Legea nu dădea oamenilor puterea de a se elibera de păcat, ci le arăta neputinţa de a face aceasta şi prevedea doar pedepse pentru păcate. Prin Lege, Dumnezeu îi închidea de fapt în păcat, dar le şi arăta că au nevoie de mila Lui. Când şi-au dat seama că au nevoie de această milă, El a venit şi i-a miluit prin Fiul Său făcut om, şi ei L-au primit.
336
Priveşte deci înainte-vestirea din Lege. Moise nu a fost necunoscător al slavei neasemănate a Mântuitorului, cea mai presus de slava oricărui sfânt şi de a întregii creaţii mai bine zis. Cunoştea mâna Lui de nebiruit, stăpânirea Lui atotputernică şi de neînfrânt. Se minuna, privind: pe duşmani căzând, moartea lipsită de putere, pe Satana fugind, fiara cea odinioară de nebiruit şi de neînfrânt învinsă, gura păcatului închisă, leproşii curăţiţi, demonii înfricoşaţi şi marea înfuriată potolită cu un singur cuvânt. Cunoştea că Legea făcută cunoscută prin el n-a îndreptat pe nimeni (cf. Fapte 13, 38), căci sângele taurilor şi ţapilor nu putea desfiinţa păcatul (cf. Evr. 9, 12). Dar ştia şi că Domnul nostru Iisus Hristos va elibera lumea de vechile vini şi că, întrucât El este Adevărul şi Sfântul prin fire, va sfinţi prin sângele Lui361 pe cei ce vor crede, şi Se va arăta mai presus de moarte şi de stricăciune, conducându-i în împărăţia cerurilor în ţara cea minunată şi cu adevărat sfântă, în frumoasa cetate din cer, în Biserica celor întâi-născuţi, al cărei Ziditor este Dumnezeu. Iar că Dumnezeu şi Tatăl va lupta şi va conlucra în toate cu Fiul făcut ca noi, ne arată lămurit Moise, adăugând: „Şi Domnul, Cel ce va umbla împreună cu tine, nu te va părăsi, nici nu te va lăsa” (Deut. 31, 8). Fiul este atotputernic şi stăpânirea Lui este de nebiruit, deoarece
361 Cel ce este prin Sine, neavând nevoie de nimic din afară de Sine, nu poate avea slăbiciunea necurăţiei, a răului, a invidiei faţă de ceea ce e mai bun, care caută să obţină cu luptă ceea ce-i lipseşte de la cel ce o are, şi nu cu rugăciune. El nu poate fi decât dăruitor sau bun. Fiul lui Dumnezeu umple de curăţia Sa şi omenită tea pe care Şi-o asumă, deci şi sângele ei, arătând aceasta chiar prin generozitatea cu care îl dăruieşte, adică prin moartea acceptată de bunăvoie pentru oameni.
337
este Dumnezeu prin fire, însă, din pricina omenităţii Sale, se spune că e ajutat de Tatăl. Cuvântul şi faptul acesta îşi au temeiul în chipul de rob şi în modul iconomiei (întrupării). Fiul, ca să fie crezut că este ca noi cu adevărat, şi-a însuşit şi slăbiciunea cuvenită omului. De aceea, zice către Tatăl şi Dumnezeu din ceruri: „nu vei lăsa sufletul Meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Ps. 15,10).
3. Dar povăţuirea din Lege, înţeleasă duhovniceşte, nu s-a făcut nimănui cunoscută înainte de întrupare, ci s-a făcut admirată după ce s-a arătat lumina lui Hristos în văzul tuturor, şi al celor mici şi al celor mari, şi prin pogorârea Sfântului Duh peste noi362, adâncimea tainei lui Dumnezeu fiind lămurită şi din cele următoare. Căci s-a spus: „Şi a scris Moise toate cuvintele Legii acesteia într-o carte, pe care a dat-o preoţilor, fiii lui Levi, care poartă chivotul Legământului Domnului, şi bătrânilor fiilor lui Israel. Şi le-a poruncit Moise în ziua aceea, zicând: «După şapte ani, în vremea anului iertării, la Sărbătoarea corturilor, când se va aduna întregul Israel ca să se arate înaintea Domnului Dumnezeului vostru, în locul pe care-l va alege Domnul, să citiţi legea aceasta înaintea întregului Israel, în auzul lor. Să adunaţi poporul, pe bărbaţi, pe femei, pe prunci şi pe prozelitul cel din cetăţile voastre, ca să audă şi să înveţe să se teamă de
362 Hristos, ca Dumnezeu făcut om, şi puterea Lui biruitoare a morţii, înfăţişate în chipuri în Legea lui Moise, vor fi deplin înţelese, atunci când Se va arăta El însuşi şi va săvârşi cele descrise în chipuri. Lucrurile care noaptea sunt dificil de văzut, după ce răsare soarele, se arată în toată frumuseţea formelor lor.
338
Domnul Dumnezeul lor şi, auzind, să facă toate cuvintele legii acesteia” (Deut. 31, 9-12).
Auzi ce a scris Legea şi că a poruncit preoţilor aleşi şi bătrânilor ca, după trecerea celui de al şaptelea an, în vremea iertării de la Sărbătoarea corturilor, să adune pe toţi, tineri şi bătrâni, femei şi copii, şi, fiind ei adunaţi, să le-o citească. Din trebuinţa de a se citi (textul Legii) după şapte ani, oricine poate afla că aveau să se scurgă mulţi ani, şi nu uşor de numărat, până ce Hristos Se va arăta luminând şi va veni timpul întrupării, fiindcă, prin numărul şapte, Scriptura dă de înţeles mulţimea363. Aceasta se vede şi din cuvântul: „cea care a născut şapte a rămas în neputinţă” (Ier. 15, 9), dar şi din spusa: „să nu te încrezi în duşmanul tău în veac, că şapte vicleşuguri sunt în inima lui” (Pilde 26,25). Şi autorul Pildelor mai spune: „de şapte ori va cădea dreptul şi se va ridica” (24,16).
Observă că Legea nu se va citi în cei şapte ani dinainte de iertare, adică în timpurile dinainte de întrupare. Faptul că nu se citea deloc înseamnă că nu se putea înţelege, chiar dacă cineva poate că o citea. De aceea, Legea s-a făcut cunoscută, precum am spus, celor mici şi mari, atunci când a venit vremea iertării. Căci Legea poruncea celor vechi, zicând: „În anul al şaptelea vei face iertare, iar
363 Prin numărul şapte. Scriptura indică totalitatea timpului, după care urmează veşnicia. Hristos Se va arăta când se va termina timpul gol de veşnicie. Căci atunci se va citi Legea, adică se va înţelege că Legea este împlinită în Hristos. Timpul, care continuă după întruparea şi învierea lui Hristos, este cel în care a apărut veşnicia, timpul cel din urmă, care, nu mult după aceea, va trece în veşnicia pură. Odată cu venirea lui Hristos, se va arăta şi ţinta spre care conduce timpul, că, adică, El este sfârşitul lui. Se va vedea că timpul nu durează fără sfârşit şi fără sens.
339
rânduiala iertării este aceasta: «Vei ierta toată datoria pe care ţi-o datorează aproapele” (Deut. 15, 1-2). Şi, iarăşi, „De se va vinde ţiefratele tău, evreu sau evereică, şase ani să slujească ţie, şi în al şaptelea îl vei lăsa liber” (Deut. 15,12).
Iar Domnul nostru Iisus Hristos, la sfârşitul veacurilor, ca după şapte ani, a iertat datoriile şi a eliberat pe cei ce au păcătuit, după cuvântul evanghelic (cf. Matei 6, 12). Căci, fiind noi robi păcatului şi supuşi Satanei, ne-a arătat strălucitori prin Duhul libertăţii (cf. Rom. 6, 20).
Şi vremea iertării s-a arătat în timpul Sărbătorii corturilor, care închipuie taina învierii, când cortul, sau trupul din pământ al fiecăruia, se preschimbă. Căci, după ce Hristos a înviat din morţi, călcând moartea, prădând iadul şi spunând celor din legături: „Ieşiţi!”, şi celor dintru întuneric: «Luminaţi-vă!” (Is. 49, 9), a înfrumuseţat din nou firea omului prin Duhul, cum era la începutul neamului omenesc, şi a zidit-o din nou spre sfinţenie, suflând Duhul asupra Sfinţilor Apostoli şi zicând: „Luaţi Duh Sfânt!” (Ioan 20, 22).
Atunci s-au deschis şi ochii înţelegerii noastre, atunci am fost luminaţi şi am înţeles Legea, odinioară ascunsă şi necunoscută cu adevărat de nimeni dintre cei din vechime. Atunci am fost şi adunaţi de la marginile pământului în locul ales, adică în Biserică, şi, fiind noi acolo, Sfinţii şi aleşii învăţători ne tălmăcesc Legea cea în chipuri şi umbre.
De fapt, dumnezeiescul Pavel, prefăcând chipurile în înţelesuri duhovniceşti, scrie şi zice: „dacă sângele
364 Aici se afirmă înţelesul mântuirii ca înnoire, ca îndumnezeire a firii noastre prin Duhul ce ne vine din Hristos cel înviat ca om sau din omenitatea Lui înviată.
340
ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos” (Evr. 9, 13). Şi, văzând chipul tainei lui Hristos în mielul junghiat pentru curăţirea trupului celor din Israel, care prin aceasta rămâneau alipiţi de umbre, a spus iarăşi: „Paştile nostru, Hristos365, S-a jertfit pentru noi” (1 Cor. 5, 7). Dar scrie şi altora: „Spuneţi-mi, voi, cei ce voiţi să fiţi sub Lege, nu auziţi Legea? Că scris este căAvraam a avut doi fii: unul din femeia roabă şi altul din femeia liberă. Dar cel din roabă s-a născut după trup, iar cel din cea liberă s-a născut după făgăduinţă. Unele ca acestea sunt chipuri, căci au alt înţeles; că (femeile) sunt cele două Testamente: unul de la muntele Sinai, ce naşte spre robie, care este Agar. Căci Agar este muntele Sinai în Arabia şi e una cu cetatea Ierusalimului de acum, care robeşte cu fiii săi. Iar cetatea Ierusalimului de sus este liberă şi ea este Maica noastră, a tuturor” (Gal. 4, 21-26). Cunoscând Legea în chip duhovnicesc, primim în noi temerea dumnezeiască.
365 în evreieşte, paşti (pesah) înseamnă trecere. Mielul jertfit de evrei în Egipt le-a făcut cu putinţă trecerea de la robie la libertatea în pământul lor. Dar mielul avea şi semnificaţia unui Miel care va face cu putinţă trecerea oamenilor de la viaţa aceasta, la cea viitoare. Căci, altfel, de ce ar mai fi continuat evreii, odată stabiliţi în Israel, să mai jertfească mielul pascal? Mielul jertfit de ei închipuie pe adevăratul Miel, Hristos, Care este trecerea noastră supremă de la pământ la cer, de la viaţa în trupul acesta, la cea în trupul înviat. El este trecerea sau Paştile în Persoană, fiindcă El, ca om, face trecerea omenităţii la îndumnezeire. Prin moartea Sa, ca jertfă adusă Tatălui, trece ca om la Tatăl şi deci la viaţa veşnică a învierii, la care ne va trece şi pe noi (dacă ne alipim Lui), El fiind Calea (de trecere). Aflându-ne în El, din viaţa de aici trecem în viaţa de dincolo. Nu trecem numai prin efortul nostru, ci şi în unire cu El.
341
Iar că slujirea în chipuri şi umbre avea să se retragă la vremea potrivită, ne-a arătat iarăşi Moise, prin ghicitură. Fiindcă s-a scris că, atunci când Moise a scris toate cuvintele Legii într-o carte, a poruncit leviţilor, care purtau chivotul (sicriul) Legii Domnului, zicând: „Luaţi cartea Legii acesteia şi puneţi-o în latura chivotului Legii Domnului Dumnezeului vostru” (Deut. 31, 26). De aici înţelegi că a poruncit să se pună Legea într-o latură a chivotului, şi nu în mijlocul lui, până ce vor veni poruncile cele noi, adică cele prin Hristos, în faţa cărora porunca mai veche va trebui să cedeze, lăsându-le locul din mijloc, iar ea, ieşind din slujire, să cedeze locul celor negrăit mai bune. Dar (Legea) nu este scoasă din sfântul chivot, fiindcă Legea dată prin Moise este acceptată în Biserici. Însă, cu adevărat, nu este pusă pe locul întâi, căci s-a retras şi a rămas într-o latură, cedând, cum am spus, în faţa poruncilor neasemănat superioare, adică celor dumnezeieşti şi evanghelice, prin care ne-a adus la toată cunoştinţa virtuţilor Hristos, prin Care şi cu Care fie slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
CUPRINS
GLAFIRE LA IEŞIREA
CARTEA I
Despre naşterea lui Moise 5
Iarăşi despre Moise 19
Despre vedenia lui Moise în rug 34
CARTEA A II-A
Despre jertfa mielului 45
Despre sfinţirea (oferirea) celor întâi-născuţi 68
Despre Mara şi despre lemnul arătat fericitului Moise 81
Despre mană şi prepeliţe 91
Despre cele trei semne săvârşite prin Moise 109
CARTEA A III-A
Despre piatra lovită 133
Despre pogorârea pe muntele Sinai şi despre starea de faţă a lui Israel 144
Despre urcarea pe munte a lui Moise şi Aaron, Nadab şi Abiud şi a celor şaptezeci de bătrâni ai poporului 161
Despre viţelul cel turnat al lui Israel 176
Despre acoperământul de pe faţa lui Moise 185
344
GLAFIRE LA LEVITICUL
Patima lui Hristos este mântuitoare 191
împărtăşindu-ne de binecuvântarea tainică, vom fi numaidecât sfinţi şi sfinţiţi 203
Despre curăţirea leprei 211
Despre Sinagoga (adunarea) iudeilor şi despre căderea ei în neascultare 221
Despre neintrarea lui Aaron în toată vremea în Sfânta Sfintelor 238
GLAFIRE LA NUMERII
Despre Hristos şi Sinagoga iudeilor 249
Despre cei ce au cercetat pământul făgăduinţei 264
Hristos S-a făcut nouă Pâine a vieţii 276
Despre juninca roşie, arsă în afara taberei 286
Despre şarpele de aramă 300
GLAFIRE LA A DOUA LEGE (DEUTERONOMUL)
Despre viţeaua al cărei cap e tăiat într-o vale 305
Despre femeia luată în prinsoare, care a fost rasă şi căreia i s-au tăiat unghiile 311
Despre cel ce se războieşte cu vrăjmaşii 320
Despre pietrele tencuite cu var 325
Despre alegerea lui Iosua 331
„Aşa cum cei deprinşi în arta pictării tablourilor unesc umbrele cu formele variate schiţate prin culori, aducându-le la o vedere mai clară şi dând tabloului mult farmec, la fel şi înţelepciunea Făcătorului a toate, adică Dumnezeu, arată de mai înainte în chip subtil frumuseţea tainei prin multe fapte de laudă, pentru ca cei călăuziţi spre cunoaştere, înţelegând ca prin ghicitură învăţătura anticipată şi prevestită, să o aibă ca ajutor spre primirea adevărului. […] Mare este, fără îndoială, taina dreptei credinţe, adică taina lui Hristos. Şi adânc foarte este cuvântul despre El şi scopul iconomiei (mântuirii) cu trupul. De aceea nu se face uşor vădită celor ce voiesc să o înţeleagă în chip simplu, ci celor ce cugetă la ea nu fără sudoare. Aceştia, luminaţi fiind de harul dumnezeiesc, sunt înţelepţi şi ascuţiţi la minte şi cunoscători ai Scripturii: ai Legii şi ai Prorocilor.”
Sfântul CHIRIL, Arhiepiscopul Alexandriei
„Hristos se poate vedea schiţat cu destulă claritate în chipurile unor persoane din Vechiul Testament. Însă, în faptele lor, nu se poate vedea tot aşa de clar opera Lui mântuitoare sau iconomia Lui. Istoria creaţiei nu e îndreptată numai în general spre veşnicia noastră în Dumnezeu şi nu e numai condusă în general spre această veşnicie prin năzuinţa noastră spre desăvârşire, ci are imprimată în ea, ca într-un şir de chipuri mereu mai clare, modul cum înaintăm spre veşnicie prin Hristos, ca Dumnezeu coborât la noi, şi prin faptele Lui mântuitoare: pornirea spre jertfă şi aspiraţia spre viaţa viitoare în Dumnezeu de la capătul scării istoriei. Istoria nu este o desfăşurare întâmplătoare de fapte, ci are imprimată în ea planul de mântuire în Hristos.”
Preotul academician DUMITRU STĂNILOAE
WWW.EDITURAPATRIARHIEI.RO ISBN 978-606-29-0418-0